GEN. ION COSTAȘ: S’AR PUTEA REALIZA UN SCHIMB DE TERITORII, DACĂ UCRAINA IA TRANSNISTRIA ȘI NE DĂ BUCOVINA ȘI BUGEACUL

Discuţiile privind unirea dintre România şi Republica Moldova din ultimii ani au început să prindă contur, mai ales în contextul în care crizele politice şi economice de la Chişinău devin o constantă. Analiza EUObserver privitoare la crearea în Parlamentul din Bucureşti a grupului Prietenii Unirii. Un sondaj realizat în perioada ianuarie-februarie 2014 la Chişinău de Centrul Român de Studii şi Strategii arată că un procent de 25% din populatia Republicii Moldova este de acord total cu unirea cu România şi alţi alti 27% sunt mai degrabã favorabili acestei idei. 54% dintre cei intervievaţi au declarat că Unirea se poate realiza, faţă de 32% care consideră că acest act nu ar putea avea loc.
Ideea reunificării deschide răni istorice, dar şi recente, pe fondul războiului din Ucraina şi al zonei de conflict separatist din Transnistria şi ar putea mări ruptura dintre Rusia şi UE. Totul vine într’un moment crucial pentru Moldova care suferă de pe urma unei căderi economice şi a corupţiei în creştere. Politicienii români îşi declară susţinerea profundă pentru unire, însă trebuie să şi practice ceea ce susţin, notează Michael Bird, jurnalist pentru „EUObserver“.

În același timp, tot mai multe voci autorizate, vorbesc îngrijorați de intențiile Rusiei.
Anders Fogh Rasmussen, fostul secretar general al Alianței Atlantice, a declarat că adevăratul scop al Kremlinului este de a sparge solidaritatea NATO și să reafirme poziția dominantă rusă în Europa de Est.
Există o mare probabilitate că va interveni în țările baltice pentru a testa aplicabilitatea articolului 5 al NATO, clauza de solidaritate care stă la baza securității colective.

Anders Fogh Rasmussen:

„Nu e vorba de Ucraina. Putin vrea ca Rusia să redevină o mare putere. Putin știe că dacă va trece linia roșie și atacă un aliat NATO, el va fi învins. Să ne fie clar despre asta. Dar el este un specialist în război hibrid”.
Teama este că Kremlinul va genera un conflict greu de combătut în Estonia sau Letonia, unde există mari minorități ruse, folosind arme de acțiune la mare distanță sau „omuleții verzi” fără însemne pentru a ascunde orice intervenție directă. Acest lucru poate ispiti membrii mai slabi ai NATO să nu aprecieze agresiune incidentul, fie pentru a’și proteja relațiile comerciale cu Rusia sau din cauza simpatiilor pro-Kremlin, precum Ungaria sau Grecia.
Relațiile Estoniei cu Rusia s’au înrăutățit semnificativ în septembrie anul trecut, când o echipă de agenți de securitate ruse ar fi trecut în teritoriu estonian și l’au răpit pe Eston Kohver, un ofițer veteran în Serviciul de Securitate din Estonia.
Kohver a fost declarat la televiziunea rusă că pe un spion și este în prezent deținut într’o închisoare de înaltă securitate din Moscova. Analiștii cred că răpirea care a avut loc la două zile după o vizită la Tallinn a lui Barack Obama, a fost concepută pentru a demonstra penetrarea Rusiei în țările baltice.
NATO a angajat deja forțele sale în regiune cu escadrile de avioane de luptă, mai ales ca demonstrație de forță și ca o mișcare strategică pentru a reasigura aliații.
Articolul 5 prevede că un atac militar asupra oricărei țări NATO este un atac asupra tuturor acestora, declanșând mobilizarea colectivă. Acesta a fost invocat doar o singură dată în istoria de 66 de ani a alianței, după atacurile teroriste din 9/11 de la New York.

Nimeni nu știe ce s’ar întâmpla dacă unul dintre statele baltice ar invoca protecția Articolului 5, și i’ar fi refuzată de către Consiliul NATO. Imposibilitatea de a răspunde ar devasta credibilitatea NATO și subminează principiul descurajării, deși aliații ar putea acționa în continuare ca o coaliție de voință în afara structurii tratatului.
Dl Rasmussen, care a trebuit să se confrunte cu criza care s’a intensificat în Ucraina ca șef NATO, în septembrie, a declarat că tactica imediată a lui Putin este de a crea un conflict înghețat în Donbass, mai degrabă decât încercarea de a o cuceri și a deține o mare parte a țării. „Vrea să păstreze apa în clocot”, a spus el.
El a cerut măsuri urgente de către NATO a crea o forță de desfășurare rapidă a mai multor trupe de câteva mii de soldați, într’o stare permanentă de „pregătire ridicată” și în măsură să acționeze în termen de 48-72 de ore ca un factor de descurajare, dar se dovedește că acest cost este prohibitiv.

„Este foarte scump. Doar câteva țări sunt capabile să o facă „, a spus el.

Rasmussen a declarat că europenii au redus cheltuielile militare atât de profund, datorită crizei financiare încât abia dacă se pot apăra fără ajutor american. Situația este critică. Avem o mulțime de soldați, dar nu îi putem mișca”, a spus el.
„Țările NATO au redus cheltuielile de apărare de 20 % în termeni reali în ultimii cinci ani, și unele de 40 %. În timp ce Rusia a crescut cu 80 %, iar agresiunea din Ucraina este un apel de trezire”.
„Am învățat din criza libiană că Europa este total bazată pe americani cum ar fi realimentarea în aer, drone, și comunicații inteligente. Nu avem transport aerian.”
Belgia este cazul cel mai extrem, renumit pentru fondul de pensii bine înzestrat în timp ce capacitatea de luptă dispare. Aceasta își consumă 96% din bugetul apărării pe salarii, pensionari, și cantinele sale burgunde. Cota cheltuit pe un kit militar a fost redus la 4%.

„Încrederea Militară se apropie de punctul de colaps”, a declarat Alexander Mattelear de Universtiteit Vrije din Bruxelles.

Dl Rasmussen, a declarat că nu sunt adevărate afirmațiile Kremlinului când susține că Occidentul a încălcat angajamentele de la sfârșitul Războiului Rece, și nu ar fi nici o extindere spre est a alianței pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice.

„Un astfel de angajament nu a fost făcut vreodată, și declasificarea documentelor de la Washington demonstrează acest lucru. Este propagandă pură „, a spus el.

„E foarte probabil ca Putin sa atace o tara europeana.Țările baltice, sunt prima țintă a lui Putin”.

În ce situație România poate ajunge în război cu Rusia

Anders Fogh Rasmussen, fostul secretar general al Aliantei Nord-Atlantice, a avertizat de curând într’un interviu asupra riscului unui razboi cu Rusia: ”Liderul de la Kremlin are ambiții mari, care trec de granitele Ucrainei si care ar putea duce la un razboi deschis în țările baltice”.

Acestea sunt concluziile lui Anders Fogh Rasmussen, secretar general al NATO până acum patru luni. Război în care și România, ca membră a Alianței, ar putea fi implicată. Rasmussen a mai spus că obiectivul real al lui Vladimir Putin nu este reluarea controlului asupra Ucrainei, ci slăbirea NATO astfel încât estul Europei să revină sub dominație rusească .

“Exista o mare probabilitate ca Putin va interveni în Țările Baltice pentru a testa articolul 5”,  referindu’se la prevederea din tratat conform careia un atac asupra unei tari NATO e considerat un atac impotriva tuturor. Ținta unei astfel de agresiuni ar putea fi Estonia sau Letonia.
Ce este războiul hibrid?
Potrivit definitiei oferite de Robert G. Bell, reprezentantul Secretarului Apararii SUA in Europa, razboiul hibrid este „un model militar diferit, asimetric, de agresiune neatribuita, cu forțe surogat, sprijin ascuns, atacuri cibernetice, oameni în verde fără însemne militare, la care se adaugă campanii de propagandă și presiuni economice, politice, precum și presiune militară deschisă la frontieră, pentru trimiterea mesajului, ba chiar invocarea amenințării cu opțiunea nucleară”.
Un exemplu concret ar fi conflictul din estul Ucrainei, pe care chiar și fostul președinte Băsescu l’a descris drept „razboi hibrid”. Generalul american Philip Breedlove, comandantul forțelor aliate din Europa, a sugerat chiar, acum cateva luni, că un scenariu de acest tip ar putea fi început să fie aplicat și la granițele României, în Republica Moldova.

Ce spune articolul 5, baza NATO
În cazul unui astfel de atac asupra unei țări baltice – scenariu foarte plauzibil, din moment ce îl confirma și fostul sef al Alianței Nord-Atlantice – va intra țara noastră în razboi, ca stat membru NATO? Articolul 5 al Tratatului Atlanticului de Nord, baza apărării comune a statelor Alianței, afirmă că:
„Părțile convin ca un atac armat împotriva uneia sau a mai multora dintre ele în Europa sau în America de Nord va fi considerat ca un atac împotriva tuturor și, în consecință, dacă se va produce un asemenea atac armat, fiecare dintre ele, exercitând dreptul său individual sau colectiv la autoapărare, recunoscut de articolul 51 al Cartei Națiunilor Unite, va da asistență Părții sau Părților atacate, prin luarea în consecință, individual și concertat cu celelalte părți, a acelor masuri ce vor fi considerate necesare, inclusiv folosirea forței armate, pentru a restaura și a menține securitatea zonei Nord-Atlantice.”
Ce se va întâmpla cu România în cazul unui atac rusesc
În cazul unui război neconventional, „hibrid”, așa cum este cel din Ucraina sau cum sunt alte conflicte înghețate de pe teritoriul fostei URSS (inclusiv cel din Transnistria), aplicarea articolului 5 este ambiguă. Dacă NATO decide că nu este vorba de un atac armat și lasă țara respectiva pe cont propriu, Kremlinul practic a câștigat și nimic nu’l va impiedica să reia scenariul și în alte țări est-europene, nu doar în cele baltice. Moldova ar putea fi vizată, mai ales că nici nu este membră NATO, iar într’o asemenea situație poziția României va fi extrem de delicată. În plus, dacă Alianța nu va interveni în cazul în care o țară baltică devine victima agresiunii rusești, soliditatea NATO va fi grav afectată.
Pe de altă parte, în cazul in care NATO intervine, considerând că și un „război hibrid” constituie „un atac armat”, astfel că articolul 5 se aplică, Rusia va putea da vina pe Occident pentru escaladarea conflictului. În plus, există riscul să se ajungă chiar la folosirea armelor nucleare tactice, deoarece doctrina militară a Moscovei prevede utilizarea acestora într’o gamă variata de cazuri: de pilda, caz de agresiune împotriva Rusiei sau a aliaților săi, dar și în caz de „amenințare la adresa existenței statului”.

Comandantul trupelor americane în Europa, generalul Ben Hodges, a declarat că Rusia are 12.000 de militari în estul Ucrainei și că Moscova încearcă să obțină controlul asupra gurilor Dunării, ceea ce i’ar oferi o poziție de forță asupra economiilor din sud-estul Europei. Generalul Hodges se alătură vocilor – din ce în ce mai multe, în special din rândul militarilor – care consideră că Rusia vrea să testeze capacitatea de reacție a NATO și unitatea alianței.

„Sunt sigur că Putin vrea să ne distrugă alianța, dar nu atacând’o, ci divizând’o”, a spus generalul Hodges într’un discurs susținut la Berlin, în fața unor lideri politici și militari. În absența unui atac deschis al Rusiei, membrii NATO ar putea fi reticenți în a invoca Articolul 5 din Tratatul de la Washington, care prevede că un atac asupra unuia dintre membri va fi considerat ca un atac asupra tuturor, a arătat oficialul.

„Din momentul în care Articolul 5 dispare, alianța este terminată”, a punctat Ben Hodges.

El a pledat pentru poziționarea de tancuri americane de’a lungul flancului estic al NATO, pentru a’l descuraja pe Putin. Generalul a spus că a propus poziționarea de tancuri în Polonia, Lituania, Letonia, Estonia, România și Bulgaria.
Pe de altă parte, Hodges a cerut țărilor NATO să nu’și micșoreze cheltuielile militare, o aluzie la Marea Britanie, al cărei premier, David Cameron, refuză să mai aloce 2% din PIB pentru armată, scrie The Daily Telegraph. Numai patru dintre membrii NATO mai respectă acest angajament.
Aflat în Germania, generalul american nu s’a sfiit să spună că neajunsurile echipamentului militar al acestei țări sunt „inacceptabile”.
„Pentru cea mai puternică națiune din Europa, care are rol conducător în UE, este inacceptabil să ai elicoptere care nu zboară sau aeronave pe care să nu le poți folosi”, a spus generalul.
Din cauza unor probleme de mentenanță, numai 42 dintre cele 109 avioane de luptă de tip Typhoon ale Germaniei pot fi folosite și numai 38 din cele 89 de bombardiere Tornado.
Forțele speciale germane au fost nevoite să se retragă de la un exercițiu comun, pentru că nu aveau funcțional niciun elicopter. Mai mult, s’a aflat de curând că soldații germani au folosit cozi de mătură în loc de puști în timpul unui exercițiu NATO de anul trecut.

Strategia americană în Ucraina este de „a crește costurile pentru președintele Putin” sprijinind forțele guvernamentale, a mai arătat generalul Hodges.
Europa și Statele Unite nu sunt pe aceeași lungime de undă în ceea ce privește înarmarea Ucrainei. Hodges a arătat însă că sprijinul popular al lui Putin în plan intern poate fi erodat în momentul în care mamele își vor vedea fiii aduși acasă morți și când prețurile vor crește.

https://i0.wp.com/www.condei.ro/wp-content/uploads/2014/05/new_york_post_russian_plan.jpg

Editorialiştii New York Post au făcut o analiză a teritoriilor dorite de preşedintele rus Vladimir Putin, pentru reconstituirea imperiului rus, unde singurele ţări protejate de „pofta“ liderului moscovit sunt statele membre NATO..

Preşedintele rus Vladimir Putin anexează teritorii din ţările vecine sub pretextul că ruşii de acolo ar fi suferit abuzuri din partea autorităţilor din aceste state, notează editorialistul Ralph Peters în New York Post. Acesta mai susţine că liderul de la Moscova ar intenţiona să alipească teritoriile din estul Ucrainei la „casa de nebuni“ separatişti din aşa-zisa republică transnistreană, lăsând Republica Moldova la sfârşit, pentru „desert“.  Suportul vestic pentru oprirea avansului Rusiei către gurile Dunării fiind mai degrabă inexistent.

New York Post mai notează că apetitul expansionist al lui Putin de reconstituire a imperiului rus e curmat de Estonia, Letonia, Lituania şi Polonia, state membre NATO în care președintele moscovit nu poate acționa precum în estul Ucrainei. Analiza jurnaliștilor americani este una de expectativă, o analiză de la distanță și relaxată. Statele din zonă nu pot fi la fel de relaxate, Ucraina ar putea rămâne în curând fără ieșire la Marea Neagră, iar Republica Moldova ar putea avea probleme mari cu Transnistria și Găgăuzia în sistuația în care Rusia ajunge la gurile Dunării. Poate o participare activă a SUA în zonă ar putea fi mai indicată decât analizele relaxate de peste ocean…

Generalul Ion Costaș: ”Putin este un nebun dirijat” (interviu)

Nostalgic după Bucovina și Bugeac, generalul Ion Costaș lansează ipoteza pe care toți reprezentanții armatei române se tem s’o expună, și anume că s’ar putea realiza în actualitate un schimb de teritorii între România și Ucraina, astfel încât Ucraina să’și ia Transnistria, pe care a sprijinit’o în războiul din 1991 și a susținut dintotdeauna că e pământul lor, iar sudul Basarabiei și Bucovina să revină în componența țării-mamă.

Un om onorabil de modest și trecut la vârsta a treia se conturează în fața noastră la nivelul secundelor distanță de ora stabilită a interviului. Un adevărat general, care pe lângă obiectivitatea militărească cu care vorbește, are de transmis informații importante legate de frontul transnistrean de acum 23 de ani și este în măsură să analizeze noua situație geostrategică creată în Europa și lume. Știe mai bine decât oricine situația de război din estul Ucrainei, pentru că el a fost cel care a luptat în mod direct împotriva separatismului din anii 1990-1992 din Transnistria și a dus un război cu Armata a 14-a a Rusiei, fiind numit ministrul Internelor și Apărării din Republica Moldova în perioada respectivă.

Născut dintr’un vânător de munte care a luptat pentru Tricolorul românesc la Cotul Donului și crescut în lagărele de concentrare rusești din Kurda și Karaganda, generalul Ion Coștaș nutrește sentimentul nobil patriotic, pe care’l simți din fapte, nu din vorbe, astfel că ultima sa luptă o va duce până va vedea realizabilă Unirea Basarabiei cu România.

Deși a fost școlit în Rusia, a absolvit Şcoala superioară de aviaţie militară de la Harkov (Ucraina), Facultatea de comandă a Academiei Militare de Aviaţie „Iuri Gagarin”, Academia Marelui Stat-Major al armatei URSS, la Moscova, și a devenit cel mai tânăr general (la 40 de ani) din armata sovietică, el a fost printre puținii oameni care au contribuit la renaşterea şi consolidarea spiritului românesc în stânga Prutului.

Astfel, de la un simplu pilot militar pe supersonice şi de inginer de aviaţie, a fost promovat până la rangul de general în aviaţia supersonică, apoi a fost numit comandat de regiment de aviaţie tip MIG-25RB în Germania de Est, apoi adjunct şi comandant de divizie de aviaţie tip vânători-bombardament în Transbaikalia, ca după absolvirea celei mai prestigioase instituţii militare în armata sovietică, cu mare greu obţine repartizarea pentru serviciul militar în Moldova, în funcţia de adjunct de comandant al Armatei a 14-a sovietice pe aviaţie.

Anume acest lucru l’a și ajutat să opună rezistență forțelor separatiste din Transnistria, ba chiar să aibă un succes relativ, fiindcă conflictul transnistrean trebuia să se extindă până la Prut.

Pe lângă acest aspect, care poate fi rezolvat la nivel politic, generalul Ion Costaș prevede că Rusia va deveni o amenințare din ce în ce mai mare, iar un alt nou conflict poate izbucni cât de curând în Kazahstan.

Proiectul „Novorusia” este pe cât se poate de real și este alcătuit și plănuit de clanul militar care’l dirijează pe Vladimir Putin. În acest context, conform fostului ministrul al apărării de la Chișinău, Rusia poate deveni vecin cu România, iar pentru a evita o nouă amenințare, România trebuie să’și reîntregească teritoriile.

Ce ar trebui să știe generația mea, cea care nu a învățat în manualele de istorie despre Transnistria?

Acest teritoriu a fost inclus în componența Republicii Moldova după ce teritoriul de peste Prut a fost ocupat de armata rusă imperială. Acest teritoriu de facto și de jure aparaține Republicii Moldova și nici într’un caz nu trebuie de cedat nici un centimetru de pământ care aparține statului Republicii Moldova, a românilor din stânga Prutului, fiindcă asta nu corespunde normelor internaționale.

Totuși s’ar putea realiza un schimb de teritorii, dacă ar binevoi Ucraina să ia Transnistria și să ne dea sudul Basarabiei, Bugeacul și Bucovina. Ar fi o variantă și exemple din acestea sunt o sumedenie, schimburi de populație sau de teritorii realizate cu bunăvoință. Până atunci generația tânără trebuie să rețină că pământul acesta nici într’un caz nu se poate de dat așa cum unii zic «Să dăm Transnistria și ne putem integra în Uniunea Europeană și în NATO». Aceasta este o tâmpenie și un primitivism de zile mari.

Credeți că Ucraina ar fi de acord cu preluarea Transnistriei?

Oricum Ucraina nu cred că va accepta un schimb de teritorii, doar prin prisma împrejurărilor și situația geostrategică internațională care s’a creat acum, poate impune acceptarea unui asemenea gest, pe care ei evident că nu’l doresc. Ucrainenii încă în 1990-92, trimiteau echipele, brigăzile și batalioanele militare să lupte împotriva Republicii Moldova, pentru a crea republica transnistreană, ei înșiși susțineau separatismul.

Și acest lucru a fost la nivel de președinție și guvern, ministrul de interne de atunci transmițându’ne că acest teritoriu nu ne aparține, deși cealaltă parte a frazei nu o ziceau, precum că nici Bucovina sau sudul Basarabiei nu le aparține. Atunci ar fi un schimb de teritorii viabil. Însă ei așteptau mărul acesta copt, cum era Transnistria, să le cadă lor în brațe fără nici un efort și să se mai pricopsească cu un teritoriu românesc, fiindcă Ucraina e alcătuită din bucăți ale diferitelor state, din Polonia, Ungaria, România, Rusia, iar ca stat e un mare semn de întrebare. În actualitate, Bugeacul și Bucovina constituie o problemă politică și care trebuie discutată la nivelul UE, SUA și Rusia.

De ce credeți că acest conflict transnistrean revine abia acum în agenda publică internațională în contextul războiul din Ucraina, deși s’a petrecut acum 23 de ani?

În 2010 cu mari eforturi fizice, morale și materiale am lansat cartea „Zilele eclipsei. Cronica unui război nedeclarat”, unde am pus pe tapet toate documentele pe care le’am păstrat în arhiva personală și prin care am demonstrat că, de fapt, a fost o ocupație fățișă a teritoriului Republicii Moldova, iar crearea acestei statalități false transnistrene a fost susținută de la Kremlin, care au avut și au anumite scopuri. Ei au dorit să creeze o structură prin care să dirijeze și să interzică Republicii Moldova să înainteze spre UE și NATO, atunci s’a creat acestă republică transnistreană.

Iar această carte a dezvăluit toate aceste lucruri în detaliu, amănunt cu amănunt, și comportamentul lui Snegur, și comportamentul lui Lucinschi, și comportamentul lui Voronin, în privința acestei probleme, și cel al deputaților care au fost în timpul acestor guvernări. Cartea a fost ca o bombă, fiindcă nu întâmplător de două ori s’a judecat în instanță existența acestei cărți. A apărut mai întâi în limba rusă, iar după doi ani am lansat’o aici la București și în limba română. A avut un ecou răsunător, fiindcă a elucidat conflictul din Transnistria, care a fost, de fapt, un război între Rusia și Republica Moldova.

În urma acestor conflicte Occidentul și’a dat seama că rușii au metodele lor de a duce un război, numit hibrid, pe care l’au practicat și în Republica Moldova. Acest război înseamnă o pregătire ideologică, mediatică, implicarea grupelor de diversanți, implicarea tacită a armatei ruse. În cartea respectivă am și prezis faptul că metodele respective vor fi repetate, și nu o dată. Ei nu vor declanșa un război, însă vor cuceri alte teritorii. Același lucru l’au făcut și în Georgia, acum în Ucraina.

V’ați gândit vreodată că Ucraina și Rusia pot fi într’un război?

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/03/harta-ucraina.jpg

Nu, niciodată, fiindcă ei sunt același popor, iar Rusia s’a format din regiunea kieveană. Acest război este un non-sens, dar din cauza că rușii sunt agresivi, ei au posibilitatea de a ține sub influența lor zona Belarusului, Kazahstanului, nu numai a Ucrainei. Eu nu exclud că următorul conflict de acest gen va fi în Kazakstan, după Ucraina, din cauză că șase regiuni din componeneța Rusiei au fost predate Kazahstanului pe vremea lui Hrușciov.

Nu întâmplător Nazarbaev (președintele Kazahstanului), fiind azilat, a mutat capitala din Alma-Ata la Astana, mai aproape de frontiera cu Rusia, pentru ca populația kazahă să vină masiv în aceste regiuni pentru a se putea realiza un schimb de populație. A fost luată o măsură inteligentă în acest caz, dar asta nu’i salvează, prentru că rușii sunt agresivi, ocupanți, și ei cu asta se mândresc.

Cu toții știm că există asemănări zdrobitoare de felul în care au acționat forțele ruse în Transnistria și Donbas, ne puteți enumera câteva deosebiri?

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/03/romania-moldova-920.jpg

Prima diferență e faptul că noi eram abia în stadiul de creare a statalității Republicii Moldova, când s’a declanșat războiul din Transnistria, în anii ’90-’91. Atunci noi nu aveam nici armată, nici structuri militare, iar nu numai în Transnistria, dar și pe teritoriul Republicii Moldova era coloana a 5-a a armatei sovietice, în care intrau ruși, ucraineni, găgăuzi, bulgari. Aceștia la rândul lor erau instigați împotriva moldovenilor sau creării statului Republica Moldova, iar noi am luptat împotriva lor.

„Conflictul din Ucraina era programat”

Acum Ucraina a avut 20 de ani pentru a’și crea statalitatea, armata și să se înzestreze cu o logistică puternică, să fie instruți ofițerii. Iar ei erau pregătiți ca să înfrunte sau să reziste unui atac local din partea Rusiei. Totuși după datele pe care eu le cunosc, imediat după ce a fost pus Ianukovici președinte în Ucraina, de către Putin, ei au primit dispoziții de a distruge încet forțele armate, de securitate și internele. Totul era făcut intenționat pentru a nu exista aceste forțe de rezistență în eventualul unui atac, care era deja programat.

Adevărul despre flota rusească de la Marea Neagră

Nu întâmplător Crimeea a fost cedată, fără nici un foc de armă. Încă de acum 5-6 ani, Ianukovici a distrus practic armata ucraineană, a demoralizat’o, lăsând’o fără logistică și salarii pentru militari. Plus la asta, televiziunea în mod masiv era o propagandă rusească. După care au fost plasate în centrele regionale ale Ucrainei, grupe puternice de provocatori, de oameni care pregăteau terenul și populația pentru realizarea unui stat comun, o comunitate slavă împreună cu Rusia, Belarus și Kazahstan.

Am vorbit cu colegii mei de la Academia Marelui Stat-Major de la Moscova, cu generalul Suvorov și Lanțov, care mai au câte o posibilitate de intrare în Kremlin, și mi’au spus că Putin este un nebun dirijat, care face tot ceea ce este programat. El deja nu se mai apaține pe sine, el e o uneltă moartă, care este dirijată de două clanuri, unul economic și altul militar. Aceste două forțe prevalează între ele și îi dictează ce să facă. Dacă nu va face ceea ce i se zice, el va sfârși precum Gaddafi. El doar reproduce ceea ce doresc echipele din stânga sau din dreapta. Acum prevalează clanul militar, care a gândit și pregătit planul Novorusiei, începând de la Donețk și Lugansk, până la Crimeea, prin regiunile Herson, Nikolaev, apoi Odessa, pentru a se uni cu Transnistria și sudul Basarabiei, Bugeacul, pentru a ajunge la gurile Dunării, pentru a fi vecin cu România. Acesta e planul strategic. Asta e Novorusia. Deocamdată vorbim teoretic, dar nimic nu trebuie de exclus.

Cum vedeți parcursul european al Republicii Moldova, cu sau fără Transnistria?

Noi trebuie să ne integrăm cu Transnistria, însă până atunci trebuie de schimbat guvernanții de la Chișinău. Până nu se va schimba elita politică de acolo, care sunt niște hoți de zile mari și au venit nu la guvernat, ci la furat, atunci nu poți face nimic. Acum comuniștii au susținut guvernarea și l’au promovat ca premier pe Gaburici, care este nașul de cununie al nepoatei lui Vladimir Voronin. Republica Moldova e un sat mare, în care toți aceștia se țin morțiș unul de altul.

A mai apărut un Filat, a mai apărut un Plahotniuc și tot așa. Ei au privatizat Republica Moldova și au transformat’o într’un SRL care le aparține. Aceștia nu sunt capabili să rezolve vreodată conflictul transnistrean și nici nu’și doresc, pentru că și ei la rândul lor au spălat foarte mulți bani și au făcut contrabandă pe acolo. Transnistria este o zonă gri, neagră, dar bună atât pentru Rusia, pentru Ucraina, cât și pentru Moldova.

Republica Moldova – statul fără coloană vertebrală

Eu am organizat reținerea lui Smirnov, în secret, cu acordul președintelui Snegur. Cel care a făcut o lovitură de stat, a luat o fâșie de pământ de’al nostru și a creat un alt stat a fost eliberat de către Snegur cu lașul procuror general Postovan, pentru că era deputat și nu poate fi arestat.

După ce eu l’am adus cu mari eforturi în țară pe la Soroca, l’am sunat pe la ora 5 dimineață pe Snegur și l’am anunțat că marfa este pe loc și îl voi plasa în subsolul instituției ministerului apărării, pentru ca mai apoi să fie predat justiției și să fie judecat pentru abuz de putere și lovitură de stat. Însă mulți atunci au fost niște lași, cu coada între vine cum se zice la noi, iar peste o săptămână l’au eliberat. În acel moment eram în stare să mă îngrop de rușine.

De ce ministerele de la Chișinău îl lasă pe Șevciuk să sircule liber prin Moldova, ba chiar să și zboare spre Moscova prin aeroportul de la Chișinău?

Pentru că nu vor să’l supere pe fratele cel mai mare, ursul. Dacă el se supără atunci impun embargouri la fructe, legume, carne, care provoacă daune economice și ei sunt foarte sensibili și se sperie când ursul mișcă din deget, nu din pumn. Și atunci îi permit orice lui Șevciuk.

Eu am observat imediat după ce m’am stabilit timp de 7 ani în România că din ce în ce mai mult se vorbește limba rusă în Chișinău. Însă din ’90 până în ’92, rușii mereu luau cartea’n mână și învățau română, însă după aceia s’a dat frâu liber și se circula liber din Transnistria. Chișinăul era și este împânzit de mașini cu numere de înmatriculare transnistrene. Republica Moldova e un stat fără coloană vertebrală.

Ce ați schimba, dacă ați putea întoarce timpul acum 23 de ani?

Aș schimba multe. L’aș fi eliminat pe primul președinte, Snegur, trimițându’l la închisoare pentru că a acceptat crearea Transnistriei. Aș face posibilul și imposibilul pentru a stopa propaganda rusească care spală creierii moldovenilor timp de două sute de ani. Televiziunile rusești nu au ce căuta pe teritoriul Republicii Moldova. Apoi pe toți tinerii i’aș trimite să studieze în România de la Chișinău, pentru că acolo toți profesorii au viciul rusesc de a lua mită.

Aș crea un puternic minister de externe, unde oameni de valoare, diplomați care ar prezenta și apăra interesele Republicii Moldova, ar spune adevărul și s’ar lupta pentru extragerea armatei de ocupație de pe teritoiul Republicii Moldova și întoarcerea Transnistriei în componența statului Republica Moldova, care este recunoscut ca un stat unic, integral, indivizibil și de Rusia, și de ONU, și de toți. Și aș aduce la guvernare un parlament sănătos, care ține la neamul românesc, la Unire și la țara-mamă, care vrea în UE și NATO.

„Transnistria ar putea crea al doilea front în Ucraina”

Pe teritoriul Ucrainei este un front deschis în Donbas, însă rușii au posibilitatea de a deschide al doilea front împotriva Ucrainei din Transnistria, unde au un depozit de 21.000 tone de armament și muniție, unde au 4,5 mii de soldați bine pregătiți, sau chiar dublu, staționați în Transnistria, unde au Garda Națională, numeroși cazaci, miliție sau armata națională, care ar însuma vreo 30 de mii de oameni, care ar putea mâine să fie angajați într’un atac militar, care ar putea deschide al doilea front în Ucraina.

Și eu nu exclud că se va deschide un alt front. Mai ales că acum, actuala guvernare de la Chișinău a cesionat aeroportul unor ruși, iar ei într’o singură noapte mai pot aduce încă alte câteva mii de militari.

Unde se plasează România în acest context?

România, astăzi, ne poate ajuta doar la nivel internațional. Nu e precum atunci când a fost conflictul din Transnistria, când ministrul apărării Nicolae Spiroiu, cu consimțământul lui Iliescu, ne trimitea pe la Ungheni tot ce îi ceream, TAB-uri , armament, muniție, aruncătoare de mine, grenade, care ne’a ajutat să rezistăm.

În 2003, s’au împlinit 20 de ani de la absolvirea Academiei de Forțe Militare Stat-Major și ne’am reîntâlnit promoția respectivă la Moscova. Am fost și eu invitat, iar fiind în aceeași promoție cu fostul ministrul al apărării din Rusia, Graciov, l’am întrebat ce s’a întâmplat atunci de am luptat unul împotriva altuia, iar el mi’a răspuns că nebunii de politicieni ne’au pus să fim dușmani și că a primit ordin ca Armta a 14-a să se implice în conflict.
La mine pe masă era o dispoziție a comandantului suprem al Rusiei ca la ordin suplimentar, districtul armatei respective să ajungă până la Prut. Însă noi i’am oprit la Nistru. Noi am câștigat. Orice nu s-ar spune despre acest conflict, noi am biruit. Am făcut față și am rezistat. Și ei văzând atunci că sunt mari vărsări de sânge, l’au chemat pe Snegur la Moscova să semneze armistițiul de încetare a focului.

Chiar și din SUA, generalul Wesley Clark mi’a spus că a sunat pentru a cere încetarea focului, pentru că aici în Balcani este un butoi cu pulbere, iar dacă se întâmplă ceva în Basarabia, de aici poate să explodeze toată Europa. Și atunci Boris Elțîn l’a chemat pe Snegur să semneze împreună cu Smirnov. Cam acesta a fost marele pacificator Mircea Snegur, un „Ștefan cel Mare” al zilelor noastre.

Problema este că rușii, cei care ne’au pus în genunchi și ne’au nimicit, distrus, omorât, schingiuit și ne’au făcut copii orfani, ei au reușit să’i impună lui Snegur să semneze armistițiul de încetare a focului din care făcea parte și Transnistria.

Ce simțiți atunci când treceți Prutul?

Pentru mine e același sentiment „de acasă”. Însă când sunt la Chișinău, simt că sunt o mulțime de alogeni care sunt împotriva noastră, care nu sunt predispuși să ne stimeze și se uită urât la mine. Eu nu sunt privit acolo cu ochi buni, pentru că am organizat și i’am ridicat pe oameni să lupte, să reziste pentru a apăra demnitatea, integritatea și cinstea acestui neam. Eu sunt un dușman pentru președinți, comuniști sau restul nomenclaturiștilor de la guvernare.

Proiectul Unirii Basarabiei cu România este realizabil?

Totuși Unirea se va realiza. Chiar în 90-91, am avut o întâlnire la Huși, unde eram eu, Snegur, Iliescu, Roman și Spiroiu, și am discutat mai multe probleme printre care și cea de Unire, pe care eu am propus’o. Ei au spus că districtul militar Odesa și Uniunea Sovietică stă aici pe Prut, iar noi nu putem să ne unim. Mă considerau nebun, însă atunci era momentul oportun.

Acum din datele pe care le dețin eu, circa 35-40% dintre moldoveni și’ar dori Unirea cu România și e o cifră destul de bună. Iar odată cu schimbarea noii generații și cu schimbarea atitudinii aici la București, cât și la Chișinău, va da Dumnezeu și va veni Unirea.

Cum vedeți Republica Moldova peste 10 ani?

Republica Moldova atunci va fi în componența țării.

La 23 august 1939, Uniunea Sovietică a lui Stalin şi Germania lui Hitler au semnat un document controversat, tragic pentru România, cunoscut publicului larg sub numele de Pactul Ribentrop- Molotov.

În urma acestui tratat, Uniunea Sovietică a smuls României, cu acceptul Germaniei, Basarabia şi Bucovina de Nord. Ulterior, în 1940, Bucovina de Nord şi sudul Basarabiei, respectiv judeţele Cetatea Albă – cunoscută şi sub numele de Bolgrad -, Ismail şi Cahul, au intrat în componenţa Republicii Sovietice Ucrainene, iar Republica Sovietică Moldova a primit Transnistria.

Acest amestec de teritorii avea drept scop stabilizarea influenţei ruseşti în zonă. După 1990, războiul din Transnistria şi cel actual din Ucraina au condus la formarea unor enclave controlate de Moscova în această regiune a Europei. Ruşii au luat Kievului toată Crimeea, iar acum vor să invadeze sud-estul Ucrainei şi Transnistria, adică estul Republicii Moldova. Pentru a atinge acest scop, ruşii au, cel puţin pentru moldoveni, şi un plan diplomatic.

După ce în 1940 Rusia a răpit României Bucovina de Nord şi Basarabia, a dat Bugeacul Ucrainei şi a alipit la Republica Moldova un teritoriu de dincolo de Nistru, care nu fusese niciodată al României, numit Transnistria. Acum, după 74 de ani, Moscova cere înapoi Transnistria în schimbul cedării Bugeacului

Rusia a depozitat în subteran muniţie, susține generalul Emil Străinu, doctor în probleme de război geofizic, ameninţări neconvenţionale şi asimetrice:

“Rusia, cu acceptul Germaniei, a propus unor cercuri politice din Basarabia ca în schimbul cedării Transnistriei către Moscova, Republica Moldova să reprimească judeţele Cahul, Ismail şi Cetatea Albă, cunoscute şi sub denumirea generică de Bugeac. Este un fel de rescriere a Pactului Ribentrop-Molotov, dar în sens invers. Interesul ruşilor pentru Transnistria este dat nu numai de poziţia sa strategică, ci şi de uriaşul sistem de amenajări subterane din stânga Nistrului, unde sunt depozitate 32.000 de vagoane de tehnică militară şi muniţie cu care se poate echipa o armată”.
Chişinăul a greşit în 1991, când a cedat teritoriile istorice

Conform unor surse ale diplomaţiei româneşti, în timpul dezmembrării Uniunii Sovietice, în 1991, conducerea Republicii Moldova a avut o întâlnire cu reprezentanţii de vârf ai Kremlinului, invitată la convorbiri fiind şi o delegaţie românească.

Deşi, conform discuţiilor anterioare dintre români şi moldoveni, Chişinăul ar fi trebuit să cedeze Transnistria şi să pună problema judeţelor Cernăuţi, Hotin, Cahul, Ismail şi Bolgrad, Republica Moldova nu a renunţat la Transnistria, teritoriu controlat de celebra Armată a XIV-a, vârful de lance al URSS în sud-estul Europei. Transnistria este o piatră de moară care încetineşte integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană.

Evoluţie geopolitică

Bucovina istorică era, la data anexării ei de către Habsburgi, o parte constitutivă a Principatului Moldovei. Toponimul slav „Bucovina“ = „Ţara Fagilor“, preluat ulterior de către austrieci cu aceeaşi semnificaţie („Buchenland“), este atestat documentar pentru prima dată într-un document emis de cancelaria domnească a Moldovei din timpul lui Roman I (la 30 martie 1392). Prin urmare, istoria Bucovinei din perioada 1359-1774 este parte integrantă din istoria principatului moldav, de la întemeierea ţării şi până la anexarea provinciei de către Imperiul Habsburgic.

File:GUVERNAMANTUL BUCOVINEI.png

Deşi trupele austriece au ocupat Bucovina încă din toamna anului 1774, din punct de vedere juridic ea va deveni oficial provincie austriacă la 7 mai 1775, printr-o convenţie încheiată între Imperiul Habsburgic şi Sublima Poartă – sub a cărei suzeranitate se afla Moldova. Delimitarea graniţelor s’a perfectat prin Convenţia din 12 mai 1776. Timp de 12 ani (între 1774-1786), Bucovina s’a aflat sub administraţie militară austriacă, fiind condusã de guvernatorii militari Gabriel Fleiherr von Splény (1774-1778) şi Karl Freiherr von Enzenberg (1778-1786).

Între anii 1786-1848, Bucovina a fost încorporată Galiţiei, drept cel de-al 19-lea cerc (Kreis). Această perioadă este considerată de istoriografia română drept cea mai nefastă din istoria Bucovinei, opinie împărtăşită şi de o serie de istorici austrieci de prestigiu, precum şi de unii istorici ucraineni contemporani.

După revoluţia de la 1848-1849, împăratul Franz Joseph I a hotărât separarea Bucovinei de Galiţia, recunoscându’i autonomia prin Constituţia din 1849. În urma alegerilor din 1861 s’a constituit prima Dietă a Bucovinei, iar un an mai târziu împăratul a acordat Marelui Ducat al Bucovinei stema proprie: bourul moldovenesc pe fond tricolor (roşu, albastru şi auriu). Cu prilejul proclamării monarhiei austro-ungare (1867) Bucovina a intrat în componenţa Cisleitaniei, depinzând direct de Viena, iar începând din anul 1873, Episcopia Bucovinei a fost ridicată la rang de Mitropolie, cu denumirea de Mitropolia Bucovinei şi Dalmaţiei.

La 23 octombrie 1918, Adunarea Constituantă, convocată de Adunarea Naţională a Românilor, sub preşedinţia lui Iancu Flondor, a hotărât desprinderea Bucovinei de Austria şi Unirea cu Regatul României, lucru înfăptuit la 28 noiembrie acelaşi an, când Consiliul Naţional Român din Bucovina a votat cu o majoritate impresionantă de voturi unirea acestui străvechi pământ românesc (10.442 kmp) cu România, în graniţele sale istorice, de la Nistru până la Ceremuş şi Colacin.

La 28 iunie 1940, în urma ultimatum-urilor sovietice şi ca urmare a aplicării în practică a prevederile secrete ale Pactului Ribbentrop-Molotov, nordul Bucovinei (circa 6.000 kmp), împreună cu Ţinutul Herţa şi Basarabia au fost anexate de U.R.S.S.

Eliberate de Armata Română (iulie 1941-martie 1944), aceste teritorii vor fi reocupate de Armata Roşie şi înglobate în cadrul Uniunii Sovietice. Ulterior, Bucovina de Nord, ţinuturile Herţa şi Hotin, precum şi Bugeacul, adică a partea de sud a Basarabiei, la care, în anul 1948 va fi adăugată şi Insula Şerpilor, vor fi incluse în componenţa R.S.S. Ucrainene.

În prezent, Bucovina de Nord constituie o provincie a Ucrainei cunoscută sub numele de regiunea Cernăuţi, care cuprinde fostul judeţ Cernăuţi, părţi importante din judeţele Suceava şi Rădăuţi, judeţul Hotin şi Ţinutul Herţa. Suprafaţa totală a regiunii grupează 8.100 kmp (din care circa 6.000 kmp nordul Bucovinei) cu o populaţie de 940.801 locuitori, din care românii, datorită deportărilor, dislocărilor, refugierilor, execuţiilor sumare sau colonizărilor (prin imigrări) de elemente alogene, îndeosebi ucrainene sau rusofone, reprezintă doar 20%.

În sinteză, situaţia Bucovinei a fost următoarea:

1359-1775 (416 ani) ea a făcut parte din Principatul Moldovei.
1775-1918 (143 ani) s’a aflat sub dominaţia Habsburgilor.
1918-1940 şi 1941-1944, prin voinţa naţională a majorităţii locuitorilor ei, Bucovina s-a unit cu România.
1940-1941 şi 1944-1991 (aproape 48 ani), prin rapt, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa au fost anexate la U.R.S.S.
Din anul 1991, nordul Bucovinei (regiunea Cernăuţi) împreună cu sudul Basarabiei şi Insula Şerpilor (înglobate în regiunea Odessa) fac parte din Republica Ucraina, ca stat succesor al fostei U.R.S.S.

2. Evoluţia demografică a Bucovinei
2.1. Schimbarea structurii etnice a populaţiei Bucovinei în perioada 1774-1918

Schimbarea structurii etnice a populaţiei Bucovinei în perioada 1774-1918 se poate explica prin mai multe cauze, între care cea mai importantă a constituit-o migraţia – de fapt, atît emigrările cât mai ales, imigrările în Bucovina, precum şi asimilările, deci deznaţionalizarea elementului autohton românesc.

Ca o consecinţă a războiului ruso-turc dintre anii 1768-1774, densitate populaţiei Bucovinei, la data anexării ei de către Austria era de circa 7 locuitori/kmp, fapt ce a determinat autorităţile de la Viena să încurajeze imigraţia elementelor germane, slovace, maghiare, poloneze şi ruso-lipoveneşti.

Bogăţiile Bucovinei au exercitat o atracţie deosebită şi asupra altor etnii, în special ruteni şi evrei. Referitor la colonizarea rutenilor, s-a scris mult pe această temă, formulându’se o serie de teze fără substrat ştiinţific, dar cu puternică implicare politică şi ideologică. Astfel, istoriografia sovietică şi, mai nou, cea ucraineană, au bătut monetă pe apartenenţa întregii Moldove (prestatale) la Rusia kieveană, apoi la principatul Haliciului care, în viziunea pseudoistoricilor de la Moscova, respectiv, Kiev, s’ar fi întins până la Dunărea de Jos. Aceiaşi specialişti în falsificarea adevărului istoric susţin că, atât Dragoş Vodă cât şi Bogdan I, descălecând Moldova, ar fi găsit aici o populaţie compactă ucraineană care în decurs de patru secole (1359-1774) ar fi fost românizată, în timp ce ucrainenii din Galiţia, aflaţi sub dominaţie poloneză, s’ar fi polonizat.

Mergând pe linia mistificării istorice, s’a ajuns la afirmaţia hilară după care Bucovina ar fi leagănul poporului ucrainean, în timp ce mănăstirile celebre de la Voroneţ, Arbore, Suceviţa, Moldoviţa, cu frescele lor, ar fi opera ucrainenilor.

Este evident că existenţa unui important segment de populaţie slavă (ruteană sau ucraineană) în Moldova de Nord nu poate fi negată, ea fiind prezentă aici încă din primele secole ale evului mediu, îndeosebi după ce „Principatul Haliciului şi-a pierdut independenţa şi a ajuns sub dominaţia polonilor“.

Atunci, „(… ) asuprirea exercitată de cuceritori asupra populaţiei rutene devenise atât de insuportabilă încât foarte mulţi ruteni şi-au părăsit patria şi s’au stabilit în Bucovina. Această emigraţie din Galiţia a continuat şi în timpul când Bucovina a ajuns sub stăpânirea austriacă, fiind şi mai mult favorizată prin faptul că aici domina scutirea de recrutare, ceea ce îi făcea pe mulţi oameni să se aşeze aici pentru totdeauna («ansässing zu machen»). Din acest timp a început populaţia ruteană din Bucovina să crească rapid şi neîntrerupt“.

Monografia Comandamentului Jandarmeriei (austriece) din Bucovina din care a fost preluat acest citat este o sursă de autoritate care nu poate fi negată. Problema rutenilor (inclusiv a huţulilor sau huţanilor) trebuie studiată în contextul mai larg al evoluţiei populaţiei ucrainene şi a spaţiului ei de „roire“, din varii motive, începând cu statul kievean (secolele X-XI), cnezatul Haliciului (secolul XII, prima jumătate a secolului al XIII-lea), raporturile acestor formaţiuni politice cu regatul polonez, uniaţia cu Roma (1596) etc.

Referitor la procesul de asimilare a populaţiei, acesta a fost biunivoc, el făcându’se atât prin asimilarea de către români a rutenilor, cât mai ales în sens invers, adică a românilor de către ruteni (ucraineni).

În ceea ce priveşte hotarele Bucovinei istorice, apartenenţa ei la Principatul Moldovei şi caracterul eminamente românesc al locuitorilor săi, sunt realităţi care nu pot fi negate decât de răuvoitori. Astfel, referitor la hotarele Bucovinei, menţionăm faptul că ele au fost dintotdeauna pe Ceremuş, Colacin şi Nistru. Într-adevăr, vechiul hotar dintre Moldova şi regatul Poloniei a fost statornicit definitiv pe cursurile de apă amintite cu prilejul înţelegerii dintre regele Poloniei şi logofătul Tăutu, reprezentantul domnitorului Moldovei, prilej cu care demnitarul moldovean a fost „dăruit“ cu şase sate de către craiul leşesc, fapt amintit şi de Ion Neculce în cronica sa. Că hotarul moldo-polon era pe Nistru rezultă şi dintr-un document mai puţin cunoscut, Convenţia polono-otomană din 14 octombrie 1703, încheiată între reprezentanţii regatului Poloniei şi cei ai Înaltei Porţi, ultima în calitate de putere suzerană a Moldovei, în care partea polonă declara că: „Inter nos et Valachiam ipse Deum flumine Tyra dislimitavit“, adică „Între noi şi Valahia (Moldova, n.n.) însuşi Dumnezeu a pus graniţă fluviul Nistru“.

Compoziţia etnică a provinciei indică faptul că la data ocupării Bucovinei de către Habsburgi populaţia era preponderent românească, fapt recunoscut şi de autorităţile austriece în monografia oficială amintită anterior şi publicată în anul 1899: „După naţionalitate, majoritatea locuitorilor (în anul 1775, n.n.) aparţineau neamului românesc («rumänischer Volksstamm»)“.

Ulterior, datorită colonizărilor şi imigrărilor amintite, ponderea românilor a scăzut sistematic: de la 68% (1786), la 34,4% (1910). În schimb, ponderea populaţiei ucrainene a crescut prin imigraţie (iniţial din Galiţia, apoi din Rusia Ţaristă) datorită cauzelor enumerate mai sus, atingând maximum în anul 1880 (42,2%), dar scăzând la 38,4% în 1910.

Tot datorită imigrărilor a crescut considerabil şi ponderea altor naţionalităţi. Între aceştia, se remarcă ponderea evreilor, nesemnificativă în anul 1784 (526 persoane recenzate), dar care a ajuns la 47.700 în 1869. Ulterior, datorită pogromurilor şi prigoanei la care erau supuşi în Imperiul Ţarist, aceştia se vor refugia masiv în Galiţia şi Bucovina, unde numărul lor va ajunge la 102.899 în 1910 – adică 12,9 % din populaţia totală a provinciei.

Dintre celalte populaţii, ponderi mai însemnate au înregistrat germani şi polonezii. Germanii, aproape inexistenţi înainte de 1775, ajung la 159.486 în anul 1900, în timp ce polonezii nu trec de 26.857 (acelaşi an).

Astfel, prin colonizări şi imigrări masive, încurajate de Curtea de la Viena în cei 143 de ani de stăpânire austriacă, populaţia Bucovinei a devenit un veritabil mozaic etnic: români, ruteni, germani, evrei, polonezi, unguri, slovaci, armeni etc.

Evoluţia populaţiei Bucovinei şi structura pe naţionalităţi între anii 1786-1910

Anul            Total        Români        Ruteni        Alţii         Români (în %)      Ruteni (în %)      Alţii (în %)

91.823 31.691 12.000 67,8 23,4 8,8 1786 135.494
377.581 209.293 108.907 59.381 55,4 28,8 15,8 1848
1869 511.364 207.000 186.000 11.836 40,5 36,4 23,1
33,4 1880 568.453 190.005 239.960 138.758 42,2 24,4
32,4 41,8 25,8 1890 642.495 208.301 268.367 165.827
730.195 229.018 297.798 20.337 31,4 40,8 27,8 1900
1910 794.929 273.254 305.101 21.657 34,4 38,4 27,2

2.2. Bucovina între 1918-1941 şi 1941-1944

După 28 noiembrie 1918, Bucovina istorică a revenit României, îndreptându’se astfel raptul istoric din 1775.

Conform recensământului populaţiei din 1930, efectuat de autorităţile române după criterii ştiinţifice şi prelucrat cu metode moderne (s’a avut în vedere naţionalitate exprimată expres de cel recenzat, limba maternă şi religia căreia îi aparţinea), ponderea românilor (din totalul de 853.009 locuitori) a ajuns la 379.691 locuitori, adică 44,5 %, urmaţi de ucraineni, ruteni şi huţani (248.567 locuitori reprezentânt 29,1% din populaţia provinciei).

Numărul evreilor, care în recensămintele dublei monarhii erau trecuţi la germani (în Bucovina) sau la unguri (în Transilvania şi Banat) a fost stabilit corect, pe baza indicelui religios, iar nu al „limbii uzuale“ sau „de conversaţie“, stabilindu’se la 92.492 (10,8%), iar al germanilor şi polonilor la 75.533 (8,9%), respectiv 30.580 (3,6%).

Populaţia Bucovinei după neam şi dispunerea ei în mediul urban şi rural, conform recensământului din 1930

Neamul                                 Total        %             Urban           %         Rural           %
Bucovina                             853.009    100,0       228.056     100,0     624.953       100,0
Români                               379.691     44,5          75.171      33,0      304.520         48,7
Ruteni, ucraineni şi huţani  248.567      29,1         31.600      13,9      216.967         34,7
Evrei                                     92.492     10,8          68.349       30,0       24.143           3,9
Germani                               75.533        8,9          33.481      14,7       42.052           6,7
Poloni                                  30.580        3,6         14.442         6,3        16.158           2,6
Alte neamuri                        26.146        3,1           5.013        2,1         21.113           3,4

Preşedintele Societăţii Culturale Bucureşti-Chişinău, domnul Gheorghe Gavrilă-Copil, i’a trimis o scrisoare deschisă preşedintelui rus, Vladimir Putin, în care îi cere acestuia să denunțe tratatul Ribbentrop-Molotov şi să retragă trupele ruseşti din oraşul Tighina, actualmente incorporat prin forţă în aşa-zisa Republică Transnistreană.

Comunicat către Vladimir Putin

„Vă propunem un prim pas, retragerea necondiţionată a armatei din Tighina, la răsărit de Nistru, deoarece oraşul Tighina (Bender), de la apus de râul Nistru, face parte dintotdeauna din Basarabia, acum din R. Moldova. Este inclus, abuziv, de către URSS, în Transnistria. Atât partea de sud a Basarabiei (până la Marea Neagră), cât şi nordul Basarabiei, fac parte din întreaga Basarabie, acum, în continuare alipite Ucrainei, în interiorul Basarabiei constituindu-se statul Republica Moldova, din care face parte şi Transnistria.

Această reparaţie teritorială, reintegrarea oraşului Tighina în Basarabia (în R.Moldova!) va fi un bun semnal pe planul politic internaţional, spre luare aminte la pasul următor, o declarţie clară, conformă adevărului: URSS a anexat Basarabia, Ţinutul Herţa şi nordul Bucovinei de la România, le-a alipit Republicii Socialiste Sovietice Ucraina, temporar. Federaţia Rusă consideră că relaţiile dintre Federaţia Rusă şi România, cât şi cu Uniunea Europeană, trebuie să se stabilizeze pe încredere. Propunerile noastre sunt singurele variante autentice, de încredere„, afirmă semnatarul comunicatului.

Societatea Culturală Bucureşti-Chişinău îi aminteşte lui Vladimir Putin că tratatul Ribbentrop-Molotov este „una dintre cele mai mari crime la adresa umanităţii” şi îi cere şefului rus să nu semneze acolo unde au semnat Stalin şi Hitler.

„Pentru anexările provinciilor româneşti sunt de vină Stalin şi Hiler, Guvernul sovietic şi Guvernul nazist, URSS şi Germania nazistă, aceste provincii româneşti fiind anexate de către URSS. Domnule Vladimir Putin, vă rugăm să fiţi cu luare aminte, să nu semnaţi Dumneavoastră în locul lui Stalin şi Hitler, în locul URSS şi al Germaniei naziste, în locul lui Molotov şi Ribbentrop, reactivarea acestui Tratat, pe cale militară şi totodată prin diversiuni şi conflict armat în Basarabia şi în R. Moldova. Tratatul acesta este una din cele mai mari crime la adresa umanităţii, consecinţele contină şi azi, fiind o rană deschisă pentru poporul român”, scrie Copil.

Autorul comunicatului îi propune lui Vladimir Putin să accepte unirea Republicii Moldova, incluzând Transnistria, cu România, pentru a putea da semnalul unei relaţii bazate pe încredere între cele două ţări.

„V’aţi propus să împiedicaţi cu orice mijloace Unirea R. Moldova cu România? Pe cale militară , prin diversiune internă? Considerăm că aceste căi nu fac parte din planurile reale ale Moscovei, drept pentru care vă facem o propunere, Unirea necondiţionată a R. Modova, cu România, deci şi cu Transnistria. În Transnistria cea mai mare comunitate etnică o formează românii. Ştiţi prea bine că Transnistria a fost anexată de imperiul ţarist. În Transnistria din timpul anexării, marea majoritatea populaţiei era constituită din români. Un mare om de stat, ca să fie respectat şi glasul său să fie auzit în întreaga lume, trebuie să înlăture răul săvârşit de conaţionalii săi din trecutul mai îndepărtat sau apropiat.

Meditaţi d-le preşedinte Vladimir Putin şi la această propunere şi la avantajele stabilizării bunei vecinătăţi între Federaţia Rusă şi România, între Federaţia Rusă şi Uniunea Europeană„, încheie Gheorghe Gavrilă Copil.

Acesta a trimis un mesaj şi pentru poporul ucrainean, căruia îi cere să renunţe la teritoriile româneşti luate prin forţă de către URSS, respectiv Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa.

„Războiul poate fi evitat şi Ucraina salvată. În partea de sud şi de răsărit a Ucrainei trăiesc milioane de rusi. În partea de apus a Ucrainei, ucrainienii şi’au păstrat aspectul etnic şi când Ucraina se învecina cu România Mare, îl păstrează şi azi în partea de răsărit a României (Basaarabia, Ţinutul Herţa, nordul Bucovinei) anexat de către URSS şi alipit Ucrainei. Etnicitatea ucrainienilor se poate constata şi pentru ucrainienii care trăiesc azi în România. E vorba de profilul sufletesc al românilor, de oameni prietenoşi. Pentru a evita războiul, care ar pune în pericol existenţa poporului ucrainian, vă rugăm, să fiţi cu luare a minte la propunrea noastră. Renunţaţi la partea de răsărit a României, cu o declaraţie clară, că aceasta nu aparţine Ucrainei, ci României.

În felul acesta considerăm că veţi fi primiţi cu prioritate şi în UE. În UE graniţele nu există, funcţionează libera circulaţie a persoanei şi vom trăi în bună pace, românii cu ucrainienii şi poporul ucrainian va fi salvat de la un dezastru”, scrie Gheorghe Gavrilă Copil.

Sursa: Telegraph.co.uk, presalibera.net, roncea.ro, stirileprotv.ro, libertatea.ro, activenews.ro

Citiți și: MOLDOVA DE DINCOLO DE PRUT, RADIOGRAFIA UNUI STAT EȘUAT

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

BORIS NEMTSOV, OPOZANTUL LUI PUTIN A FOST ÎMPUȘCAT

Nemtsov a fost împușcat pe un pod dintre Catedrala Sf. Vasile și Kremlin. Un politician de opoziție din Rusia, fostul viceprim-ministru Boris Nemtsov, a fost împușcat mortal la Moscova, spun oficialii ruși.
Ministrul rus de Interne, care supraveghează forţa de poliţie din Rusia, a declarat că Nemţov a fost ucis cu patru focuri de armă trase în spate dintr’o maşină care trecea, în timp ce mergea pe un pod în apropierea Kremlinului, la scurt timp după miezul nopţii.

“Boris Nemtsov se plimba alături de o tânăra pe Marele pod de piatra (Bolshoy Kamenny), aflat in apropierea Kremlinului, moment în care a fost împuscat în spate de patru ori, acest lucru ducând la moartea sa”, a declarat purtătorul de cuvânt al Ministerului rus de Interne, Elena Alexeeva, postului Rusia 24. Purtătoarea de cuvânt Elena Alekseieva le’a mai spus reporterilor că Nemtsov se plimba cu o femeie pe care o cunoştea, cetăţean ucrainean, în momentul în care un vehicul s’a apropiat şi atacatori neidentificaţi l’au împuşcat mortal. Femeia nu a fost rănită. El a fost împușcat cu un pistol dintr’o mașină albă care a fugit de la locul crimei, potrivit unei surse din poliție ce a declarat agenției de știri Interfax a Rusiei.

Potrivit site-ului de știri în limba rusă Meduza, „mai multe persoane” au ieșit dintr’o mașină și l’au împușcat.

Unul dintre colegii politicianului în partid RPR-Parnassus, Ilya Yashin, a confirmat decesul lui Nemtsov:

”Din păcate, pot vedea cadavrul lui Boris Nemtsov în fața mea chiar acum”, a fost citat de lenta.ru un site de știri din Rusia.

Președintele rus Vladimir Putin a condamnat uciderea, spune Kremlinul.

Asasinarea liderului de opozitie Boris Nemtsov „poarta semnele distinctive ale unui asasinat la comanda si reprezinta o provocare”, a declarat presedintele Vladimir Putin, citat de purtătorul de cuvant al Kremlinului, Dimitri Peskov. În plus, Putin a cerut comitetului de anchetă, Ministerului de Interne si FSB-ului (fostul KGB) să investigheze asasinatul.

Boris Nemtsov a fost unul dintre reformatorii economiei din conducerea Rusiei în anii 1990. Boris Nemtsov, 55 de ani, a servit Rusia ca prim vice prim-ministru sub președintele Boris Elțîn în anii 1990. El și’a câștigat o reputație de reformator economic în timp ce a fost guvernator într’unul dintre cele mai mari orașe din Rusia, Nijni Novgorod. Nemtsov era văzut ca un posibil succesor al lui Boris Elţîn, primul preşedinte rus ales. După preluarea puterii de către Putin în 2000, Nemţov a devenit unul dintre cei mai vocali critici ai conducerii sale. El a ajutat la organizarea unor proteste de stradă şi a expus oficiali corupţi.

Succesorul lui Elțîn a căzut în dizgrația lui Putin, după ce Nemtsov i’a devenit un politician de opoziție fățiș. Într’un interviu recent, Nemtsov a declarat că se temea de Putin că l’ar putea ucide din cauza opoziției sale față de războiul din Ucraina.

Thorbjorn Jagland, secretarul general al Consiliului Europei, a condamnat omuciderea, spunând într’un tweet:

„Eu sunt șocat și consternat, liderul cheie al opoziției Boris Nemțov a fost împușcat, iar ucigașii trebuie să fie aduși în fața justiției.”

Boris Nemtsov a numit războiul ruso-ucrainean: „Agresiunea lui Putin”.

El a fost unul dintre organizatorii protestului programat pentru duminică şi intitulat Marşul Primăverii, care trebuia să aibe loc pe fondul unor probleme economice în Rusia generate de scăderea preţului la petrol şi de sancţiunile occidentale. Nemtsov a declarat în timpul unui interviu la radio chiar înainte de a fi ucis că este greu să trăieşti într’o intimidare şi o presiune constantă.

„Nu vreau să ascund faptul că opoziţia se află sub o presiune puternică”, a declarat el. „Sunt răspândite minciuni despre oameni şi trebuie să fi foarte puternic pentru a face faţă. Ştiu acest lucru din propria mea experienţă”, a explicat el.

A murit la câteva ore de la apelul pe twitter pentru sprijinirea unui marș de amploare de duminică la Moscova împotriva războiului din Ucraina. În ultimul său tweet, Boris Nemtsov a trimis un apel pentru opoziția dezbinată din întreaga Rusie, de a se uni într’un marș anti-război și care a fost planificat și organizat pentru duminică, și pe care l’a intitulat: Marș de primăvară anti-război, anti-criză. Detalii și pe blogul său:  http://echo.msk.ru/blog/nemtsov_boris/1501670-echo/

2201642

”Dacă susții oprirea razboiului dintre Rusia și Ucraina, dacă susții oprirea agresiunii lui Putin, vino pe 1 martie în Marino, Metro Bratislava”. În Marino 300.000 de moscoviți trăiesc demn, și este cel mai mare cartier din Moscova, ai cărui locuitori au suferit de pe urma războiului și a crizei, nu mai puțin decât cei care trăiesc în centru.

Într’un articol de la începutul acestei luni pe Sobesednik, un site de știri din Rusia, el a vorbit despre temerile sale pentru propria viață:  „Mă tem că Putin mă va ucide”, a spus el în articol la 10 februarie (în limba rusă). Nemţov declarase că mamei sale în vârstă de 86 de ani îi este teamă că Putin îl va ucide din cauza activităţilor sale din opoziţie. Întrebat dacă are el însuşi astfel de temeri, a răspuns:

„Dacă îmi era teamă, nu aş fi condus un partid de opoziţie”.

Nemţov a criticat ineficienţa Guvernului, corupţia tot mai accentuată şi politica Kremlinului faţă de Ucraina, care a adus relaţiile dintre Rusia şi Occident la cel mai scăzut nivel de la Războiul Rece.

”Cred că el a fost cel care a declanșat războiul din Ucraina. Nu l’am putut disprețui niciodată mai mult” a mai afirmat Nemtsov.

Vorbind la radio cu doar câteva ore înainte de deces, el l’a criticat dur pe Putin pentru a plonjat Rusia în criză prin „politica sa nebună, agresivă şi mortală de război împotriva Ucrainei. Ţara are nevoie de o reformă politică”, a declarat Nemţov pentru postul de radio Ecoul Moscovei.

„Atunci când puterea se concentrează în mâinile unei singure persoane iar această persoane conduce pentru totdeauna, acest lucru va conduce la o catastrofă absolută”, a afirmat el.

Putin a fost acuzat de instigare la crimă în masă, a rebeliunii sângeroase din estul Ucrainei, o acuzație pe care el o neagă. Cu toate astea aproape 5.800 de oameni au murit și cel puțin 1,25 milioane de localnici și’au părăsit casele, conform surselor ONU. Guvernul ucrainean, liderii occidentali și NATO spun ca există dovezi clare că Rusia este cea care a ajutat rebelii cu arme grele și soldați. Experții independenți au reluat această acuzație în timp ce Moscova neagă, insistând asupra faptului că rușii care deservesc cu rebelii sunt „voluntari”.

Preşedintele american Barack Obama a cerut Guvernului rus să desfăşoare o investigaţie „promptă, imparţială şi trasparentă” pentru a aduce autorii crimei în faţa justiţiei. Obama l’a calificat pe Nemţov drept un „avocat neobosit” pentru drepturile cetăţenilor ruşi. Secretarul de Stat american John Kerry a declarat că Nemţov şi’a dedicat viaţa unei Rusii mai democratice „şi unor relaţii puternice între Rusia şi vecinii şi partenerii săi, inclusiv Statele Unite”.

Preşedintele ucrainean Petro Poroşenko l’a numit pe Nemtsov un prieten personal şi un „pod” de legătură între cele două ţări. El a afirmat pe pagina sa de Facebook că speră ca ucigaşii să fie pedepsiţi.

Liderul opoziţiei ruse, asasinat. Avocatul lui Nemţov susţine că acesta primise ameninţări

Avocatul lui Nemţov, Vadim Prohorov, a declarat că politicianul a primit ameninţări pe reţelele de socializare şi a spus poliţiei despre ele, dar autorităţile nu au luat nicio măsură pentru a’l proteja.

Mihail Kasianov, fost premier rus aflat tot în opoziţie, s’a declarat şocat:

„În secolul XXI, un lider al opoziţiei să fie împuşcat demonstrativ în faţa zidurilor Kremlinului!”, le’a spus Kasianov reporterilor, în timp ce cadavrul lui Nemţov, pus într’un sac de plastic, era ridicat de la locul crimei pe o vreme ploioasă şi rece, pe fondul sunetului clopotelor din vecinătate.

„Ţara se rostogoleşte către prăpastie”. Mitingul de duminică a fost împins la periferiile oraşului de către autorităţi, dar Kasianov a declarat că organizatorii au decis să organizeze demonstraţia în centrul capitalei pentru a’l comemora pe Nemtsov. Refuzul oficialilor de a’l autoriza va cauza cu siguranţă furie şi ar putea conduce la revolte.

Garry Kasparov, fost campion la şah care a lucrat cu Nemtsov la organizarea protestului împotriva lui Putin şi locuieşte în Statele Unite, a declarat că asasinatul arată că Putin şi cei care îl susţin mint atunci când spun că sprijinul popular este puternic:

„Dacă ai 86 la sută sprijin, de ce ai ucide pe cineva ca Boris?”, a declarat el. „El ar putea ajunge la două milioane de persoane online în cel mai bun caz. O demonstraţie strânge câteva sute de persoane cel mult. Aşa că dacă eşti încrezător, de ce să faci asta?”, a întrebat el. Activistul de opoziţie Ilia Iaşin, care a vorbit ultima dată cu Nemţov cu două zile înainte ca acesta să fie ucis, a declarat că nu are nicio îndoială că uciderea lui Nemtsov a fost motivată politic.

„Boris Nemţov era un lider de opoziţie complet care a criticat cei mai importanţi oficiali ai statului, inclusiv pe preşedintele Vladimir Putin. Aşa cum am văzut, astfel de critici în Rusia sunt periculoase pentru viaţa cuiva”, a declarat Iaşin.

Liderul opoziţiei ruse, asasinat. „Este unul dintre cele mai şocante lucruri“ Analistul politic Stanislav Belkovski a declarat pentru postul de radio Ecoul Moscovei că el nu crede că moartea lui Nemtsov ar servi în vreun fel intereselor lui Putin.

„Dar atmosfera de ură faţă de cei care gândesc altfel ce s’a format în ultimul an, de la anexarea Crimeei, ar putea juca un rol”, a declarat Belkovski, referindu’se la intensificarea discursului naţionalist susţinut oficial în Rusia de la anexarea Peninsulei ucrainene Crimeea.

Irina Hakamada, o proeminentă figură a opoziţiei, cofondatoarea partidului liberal împreună cu Nemţov, a criticat climatul de intimidare şi a avertizat că această crimă ar putea prevesti o destabilizare periculoasă. „Este o provocare care în mod clar nu este în interesul lui Putin, este menită să zguduie situaţia”, a declarat ea citată de agenţia RIA Novosti.

Michael McFaul, ambasadorul american în Rusia în perioada 2012-2014 şi profesor la Universitatea Stanford, a calificat crima drept „unul dintre cele mai şocante lucruri de care îmi amitesc că s’au întâmplat în Rusia de mult, mult timp”.

Comisarul rus pentru drepturile omului, Elena Panfilova, a declarat că „nu doar Nemtsov a fost împuşcat în spate, ci toată Rusia”.

Vladimir Rîjkov, multă vreme un aliat politic al lui Nemţov, l’a acuzat pe Putin pentru alimentarea „atmosferei de ură faţă de cei cu viziuni diferite, a atmosferei de violenţă şi agresiune care există acum în ţară”.

După ce cadavrul lui Nemtsov a fost luat, numeroase persoane au depus flori la locul unde a fost împuşcat acesta.

„Acest lucru s’a întâmplat din cauza activismului său, care a fost foarte important”, a declarat Evgenia Berkovici, aflată la faţa locului. „Este politic în orice caz. Chiar dacă actul a fost comis de un agent de salubrizare oarecare care a luat’o razna şi avea o armă, este pentru că avea în minte că aceasta este moda acum”.

”Asasinate politice: Dmitri Holodov, jurnalist (ucis cu un colet exploziv în 1994), Vladislav Listiev, jurnalist (împușcat în 1995), Serghei Sorocikin, deputat (împușcat în 1995), Paul Tatum, om de afaceri american (împușcat în 1996), Galina Starovoitova, deputat (împușcată în 1998), Lev Rohlin (ucis în 1998), Mihail Sirota, deputat (împușcat în 2002), Vladimir Golovlev, deputat (ucis în 2002), Seghei Iuşenkov, deputat, lider de partid (împuşcat în 2003), Iuri Şekocişin, scriitor (otrăvit în 2003), Serghei Iușenkov, deputat (împușcat în 2003), Paul Hlebnikov, jurnalist Forbs (împușcat în 2004), Ana Politkovskaia, ziaristă (ucisă în 2006), Alexandr Litvinenko, fost colonel FSB, defector (otrăvit în 2006), Ruslan Iamadaev, deputat (împușcat în 2008), Serghei Magniţki, economist (decedat în detenție în 2009), Stanislav Markelor, avocat (împușcat în 2009), Anastasia Buburova, jurnalistă (împușcată în 2009), Natalia Estremirova, jurnalistă (ucisă în 2009), Boris Nemțov, lider al opoziției, fost vicepremier (împușcat în 2015).”   Vitalia Pavlicenco

http://www.europalibera.org/media/video/24351943.html

Un film documentar în care sunt scoase în vileag „minciunile” preşedintelui rus Vladimir Putin şi consecinţele politicilor sale care au determinat criza economică de la Moscova şi războiul din Ucraina, al cărui producător este chiar Boris Nemţov, a fost publicat pe 27 februarie curent, cu doar o zi înainte de asasinarea lui la Moscova.

Video are traducere în română (optați pentru titrare la player)

În film sunt contrapuse acţiunile şi declaraţiile lui Vladimir Putin care au dus la evenimente care au consternat lumea întreagă.

Printre acestea se numără faptul că cele mai multe companii internaţionale s’au retras din Rusia, în timp ce apropiaţii lui Putin, care i’ar administra firmele, inclusiv din domeniul petrolier, cum ar fi Ghenadi Timcenko, şi’a crescut averea de la 2 la peste 15 miliarde de dolari, potrivit Forbes.

Cea mai mare parte a filmului este dedicată războiului din Ucraina în care luptă soldaţi ruşi. Autorii acestuia accentuează minciuna lui Putin care a declarat, iniţial, că în Crimeea se aflau militari locali, ca mai apoi să recunoască faptul că „acolo au fost soldaţii noştri”. Totodată, sunt făcute publice mai multe mărturii ale militarilor care recunosc faptul că sunt din armata rusă, dar luptă în Ucraina.

Un alt episod se referă la planurile lui Putin privind „Novorusia”, declarând că şi Harkov ar fi făcut parte din aceasta, lucru neadevărat potrivit autorilor filmului, dar şi la faptul că avionul malaiezian a fost doborât de către separatiştii pro-ruşi cu o rachetă „BUK” din Federaţia Rusă. Potrivit producătorilor, până la acest tragic eveniment, „mass-media lui Putin” transmitea cu patos de fiecare dată faptul că separatiştii pro-ruşi doborau avioane ale armatei ucrainene.

Boris Nemţov a fost împuşcat, vineri noaptea, în apropiere de Kremlin. Acesta pregătea un raport despre implicarea Federaţiei Ruse în războiul din Ucraina şi urma să facă dezvăluiri despre mai multe acţiuni ale lui Vladimir Putin.

Sursa: BBC, ziarulnational.md

Citiți și:  MOLDOVA DE DINCOLO DE PRUT, RADIOGRAFIA UNUI STAT EȘUAT

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

CLASA POLITICĂ, UN NOU ÎNCEPUT, PE FONDUL ZĂNGĂNITULUI DE CĂTUȘE

Renunțarea lui Antonescu și perseverența lui Iohannis, două modele de urmat. Retragerea lui Crin ar putea ascunde cheia decriptării viitorului Romaniei.

Unul dintre marile mistere ale politicii ultimilor ani nu doar că nu se limpezește cu trecerea timpului, ci, dimpotrivă, pare că devine tot mai amplu, e vorba de decăderea unui nume de prim rang, Crin Antonescu. Analizat individual, e greu de înțeles gestul fostului lider al PNL și al Senatului, totodată candidat prezidențial al USL, de face un pas înapoi, apoi altul, și altul, până spre zero absolut. Cuplat, însă, cu alt mister, cel al ridicării lui Klaus Iohannis, s’ar putea ca lucrurile să se lege și să se contureze oarece explicații. Unele terifiante, am spune.

Să recapitulăm, pe scurt. Până nu demult un produs de top al politicii, Crin Antonescu era șef al PNL, copreședinte al alianței care a zdrobit adversarii în alegeri, președinte al Senatului, chiar președinte interimar al României, o scurtă perioadă. Încă tînăr, ca politician, inteligent, orator desăvîrșit, Crin era creditat de mulți drept un potențial succesor al lui Băsescu. E realist să spunem că interesele sale s’au ciocnit la un moment dat cu cele ale PSD, lucru care i’a afectat parcursul politic. A urmat retragerea din USL, de la șefia Senatului, pierderea șefiei PNL, a candidaturii prezidențiale, retagerea din fruntea comisiei pentru Constituție, dispariția efectivă, în mare măsură, din viața publică, și, mai nou, anunțul abandonării definitive a politicii, anul viitor. Totul în mai puțin de 14-15 luni. O prăbușire halucinantă, totuși, care nu poate fi explicată doar prin dorința PSD de a avea propriul prezidențiabil. Practic, nu există lider politic de anvergură care să fi înregistrat, după revoluție, o mai mare cădere într’un răgaz atît de scurt. Ca și cum asta nu era de ajuns, în paralel cu decăderea lui Crin, un politician pe care îl recomandau multe, s’a înregistrat ascensiunea stranie a lui Iohannis, un pseudo-politician pe care nu preaîl recomanda nimic, cel puțin nu pentru politica mare. Există vreo legătură, fie și indirectă, între cele două evenimente? Desigur, e evident că Antonescu i’a făcut loc lui Iohannis, manevră fără de care ascensiunea acestuia nu ar fi fost posibilă, dar tot nu se explică completa anihilare a lui Crin ca om politic. Să abandonezi pînă și funcții la care nu ți’a cerut nimeni, în virtutea niciunui principiu, să renunți, și să ajungi să vorbești ca un pensionar la doar 55 de ani, iată o ciudățenie maximă. Crin nu doar că iese din schemă exact când, în politică, începi de fapt marea ascensiune, dar pare și profund resemnat cu gândul, mai ceva decât ciobanul din Miorița. Și nu se întrevede vreo implicare în vreun alt domeniu greu, după modelul, să zicem, al trecerii lui Bogdan Olteanu (altă retragere misterioasă) de la politică la finanțe, nu se aude de vreo sinecură, de afaceri șamd, cel mult de revenirea la catedră, ca profesor. Asta, după 25 de ani de politică! S’a speculat, pe la colțuri, chiar că ar fi fost șantajat, dar nici asta, măcar, nu ar explica pasivitatea lui.

Unde s’ar putea afla cheia problemei? Să știe Crin Antonescu ceva ce mulți alții nu știu? Ceva, să zicem, despre direcția spre  care se îndreaptă politica autohtonă pentru următorii , nu se știe câți ani? O direcție aparte, în urma unui proces fără precedent la noi, în care regulile ”clasice” ale politicii vor fi anulate, în favoarea altora, să le zicem ”de criză”? Răspunsul ar putea fi afirmativ, pentru că vin tot mai multe semnale, inclusiv dinspre noul președinte, că ne aflăm în fața unei schimbări majore de paradigmă.

România viitorilor ani ar putea fi țara în care să se consfințească de facto eșecul politicii tradiționale, victimă a aplecării exagerate spre corupție a liderilor dâmbovițeni, a influenței rușilor etc și în care să se aplice planul B, recte guvernarea semi-militarizată, pe bază de cătușe DNA și dosare SRI. Totul, în speranța că pe acest fundal se va crea o clasă nouă de lideri, fără metehnele celor vechi.
Iată ce spunea zilele trecute, despre efectele ”Dosariadei”, Klaus Iohannis, un președinte despre care se înmulțesc vertiginos datele că a fost promovat nu de alegători și de partide, ci de serviciile secrete:

”Eu cred că va creşte credibilitatea clasei politice, fiindcă aici avem foarte multe aşa-numite dosare grele, care acum ajung să fie lucrate şi acum se face lumină. Părerea mea, că după ce se termină, vom avea mai puţini politicieni cunoscuţi şi este loc pentru ceva ce se numeşte înnoirea clasei politice. Mulţi dintre cei pe care i’am văzut ani sau decenii la rând la televizor vor fi în altă parte sau vor sta acasă, în cel mai bun caz, şi se va face loc pentru noi lideri, noi politicieni, pentru o nouă credibilitate.”

Avem, iată, o recunoaștere oficială că acțiunea anti-corupție de la noi nu vizează doar pedepsirea infractorilor, ci și schimbarea din temelii a sistemului politic.
Scopul e nobil; se naște, totuși, întrebarea legitimă dacă asta intră în fișa postului zeiței Themis?
La scurt timp după declarația spectaculoasă a președintelui, iată ce declară Crin Antonescu, într’un interviu televizat, la B1TV:

”Iohannis, între puţinele lucruri pe care le’a spus în campanie, au fost două foarte grele. Dacă cineva nu l’a crezut, îl priveşte. Domnul Iohannis a spus <<candidez şi vreau să fiu preşedinte pentru a schimba modul în care se face politică în România>> (…) Doi, domnul Klaus Iohannis este, şi prin experienţa sa de viaţă, şi prin natura sa, ca personalitate, un om aşezat, calm, care face lucrurile pas cu pas, dar cu o tenacitate şi cu o forţă ieşite din comun. Klaus Iohannis, având în vedere şi conjuctura, va fi un preşedinte extrem de puternic al României. România, de facto, va fi în următorii ani, un regim prezidenţial. Ceea ce îmi doresc, nu am de unde să ştiu, şi nu văd temeiuri care să ne facă pesimişti deocamdată, este ca forţa pe care împrejurările istoriei acestor ani i’o dau lui Klaus Iohannis să fie folosită în direcţia corectă, a reconstrucţiei unei clase politice, dar pe care trebuie să o facă forţe politice, forţe civile, societatea, nu DNA, nu SRI, că nu e treaba lor”, a declarat Antonescu într’o emisiune la B1Tv.

Mai mult decât exploziv.
Pe de’o parte, el atrage atenția că urmează un regim de tip mînă prezidențială forte, și asta într-un moment în care Iohannis e perceput mai degrabă ca un boem, ușor paralel cu realitatea, în profundă antiteză cu fostul șef al statului.
Pe de alta, Crin sugerează că forța lui Iohannis nu’i aparține, ci e asigurată de ”împrejurări ale istoriei”.
Despre ce se înțelege prin asta explică tot Antonescu, atunci cînd vorbește despre DNA și SRI, atrăgând direct atenția că nu e treaba lor reformarea sistemului politic.
Afirmațiile lui Crin, care însoțesc anunțul legat de retragerea sa definitivă din politică, în scurt timp, conturează, deci, imaginea unei Românii în care, în următorii ani, puterea va trece din mâinile partidelor politice, ale parlamentului și guvernului în mîinile parchetelor și serviciilor secrete, cu șeful statului ”la acoperire”.
Prin această prismă, retragerile lui Crin devin doar gesturile unui vizionar care a înțeles înaintea altora că vine marele ”reset”. Și că nu mai are nicio șansă în viitorul apropiat, așa cum nu mai au mulți alții.
E bine, e rău că se va întâmplă așa?
Numai istoria o va dovedi.
Europa ultimelor decenii a cunoscut dictaturile lui Franco, Salazar, regimul coloneilor, în țări precum Spania, Portugalia, Grecia. În Italia, creștin-democrații au fost ținuți, adesea artificial, la putere jumătate de secol după război, Au fost perioade sumbre, dar justificate de dorința Vestului, a SUA în primul rând, de a ține țările respective departe de amenințarea comunistă, cu prețul încălcării unor drepturi ale oamenilor, a unor reguli ale democrației.
Poate că mai mult de atât nu s’a putut face, poate a fost soluția extremă la care s’a mai putut apela, mai ales dinspre exterior, în asemenea țări.
Vom ști, abia peste mulți ani, dacă soluția care începe să se contureze în România a fost o idee bună sau, nu. Sigur e că urmează vremuri tare complicate. (Bogdan Tiberiu Iacob)

Sursa: inpolitics.ro

ÎMPĂRATUL GET, MAXIMIN THRAX DIN MOESIA

Maximin în latina clasică, GAIVS IVLIVS VERVS MAXIMINVS AVGVSTVS, primul împărat de certă origine getică din Moesia romană, descris de contemporani ca primul împărat roman de origine barbară, Maximin Thrax, este împăratul care a domnit între 20 martie 235 și aprilie 238.

În mod tradițional nașterea lui Maximin se precizează ca fiind, fie în 172, ori în 173 d.Hr, așa cum se credea de către istoricii antici. Astăzi însă există unele îndoieli dacă acest lucru este exact. S’ar putea ca el să se fi născut la fel de bine cu un deceniu după 173, poate chiar mai tîrziu decît atît.

Fiind cunoscut sub numele de Thrax (Tracul) se consideră că este de origine din Moesia, dintr’un tată got (get) și o mamă alană (tot getă).

El fusese păstor în regiunea sa natală, Moesia, şi fusese ridicat tot mai sus de Sever Alexandru (222-235) datorită capacităţilor sale militare şi aspectului său impunător: avea 2,4 m înălţime şi era uimitor de voinic.

Maximinus a fost cu adevărat un munte de om. Cu siguranță cel mai mare om din toate timpurile, din cei care au avut mandat imperial. Historia Augusta îl apreciază chiar la 2,6 m înalțime, și atît de puternic încît putea trage un car cu boi de unul singur.

Maximin era un om aspru, prea dur poate, dar realizările sale militare îl marca la fel de mult, chiar mai mult decît țăranul analfabet prost, descris astfel de mulți istorici. Extraordinar de curajos și copleșitor fizic, el era soldatul ideal, dar istoricii au fost clari în opinia lor, spunînd că Maximin nu trebuia să fie împărat. Maximin și’a început cariera remarcabilă ca soldat, pur și simplu într’o unitate auxiliară din sudul Dunării. Priceperea lui și statura sa fizică legendară l’a determinat să se ridice pe scara militară.

Se spune că învățase latina, dar nu știm exact ce dialect al imperiului vorbea, altul decît limba maternă, limba getică. Atins de bolile sufleteşti ce caracterizează de obicei pe deţinătorii puterii, ajunsese de exemplu, să’şi colecteze sudoarea, consuma 18 kg carne şi 27 de litri de vin pe zi etc. (Paul MacKendrick, op. cit., p.125).

Mai mult, ridicarea sa pe tron a făcut’o prin asasinarea binefăcătorului său ! (Iliada, p.45).

El a fost, de asemenea, primul dintre împărații-soldați, și cu el a început criza secolului III din imperiu.

Maximin Thrax, înfățișat pe o monedă

”Historia Augusta”, colecție în latină tîrzie de biografii romane, ale împăraților și ale unor apropiați ai acestora precum și ale unor ”uzurpatori” din perioada 117-284, precizează, de asemenea, că Maximin era născut în Tracia, sau Moesia, dintr’un tată ”got” și o mamă ”alană”. Dar originea gotă (geții nordici) era puțin plauzibilă, întrucît ”goții” (triburi de geți din Nordul Carpaților) s’au stabilit în Balcani, după 100 de ani de la nașterea sa, abia la sfîrșitul secolului al III-lea, constituind și prin aceasta că geților din anii secolului 3 li se spuneau și ”goți”, mai cu seamă după 212 d.Hr.

La fel ca majoritatea împăraților din acel secol, Maximin și’a început cariera politică ca simplu soldat și promovat în timpul domniei lui Alexandru Sever. Maximin a fost pus comandant peste recruții din Pannonia, care îl disprețuiau pe împăratul Alexandru.

Armata s’a revoltat și împreună cu legiunea Legio XXII Primigenia, Maximin i’a asasinat, în 235, pe Alexandru Sever și pe mama acestuia Julia Mamaea la Mogontiacum (astăzi Mainz), și l’a proclamat pe Maximinus împărat. Garda pretoriană l’a recunoscut pe Maximin ca împărat, iar Senatul și’a dat confirmarea. Fiul lui Maximin cu Caecilia Paulina, Maximus, a fost proclamat Caesar.

Maximin a urât nobilimea pe toată durata domniei sale. A început prin a’i elimina pe susținătorii împăratului precedent, care au încercat să’l ucidă de două ori. Maximin a dublat solda legionarilor, dar în același timp a mărit impozitele, iar perceptorii au devenit extrem de duri. Spre deosebire de antecesorul său, Alexandru Sever, Maximin nu a tolerat creștinismul. Mulți creștini au fost executați (și unii martirizați), precum Papa Porțian și succesorul său Anteriu.

Pe plan extern, Maximin s’a luptat cu alemanii (vezi harta de mai jos), pe care i’a învins pe teritoriul landului Baden-Württemberg de astăzi.

După victorie, și’a luat titlul Germanicus Maximus și și’a deificat soția, Caecilia Paulina.

S’a așezat apoi cu armata la Sirmium, în Pannonia, de unde a apărat în iarna 235-236 granița dunăreană de atacurile geților liberi și ale sarmaților (sarmo-geți).

Sirmium, azi Sremska Mitrovica, Serbia.

Maximin, de fapt, după ce a asigurat granițele Germaniei, el a mers în Pannonia la Sirmium pentru iarnă (235 / 236) și a condus campanii noi împotriva geților și sarmo-geților iazigi în Cîmpia Tisei, care au încercat să treacă Dunărea după aproximativ 50 de ani de pace de’a lungul frontierelor lor, și a vecinilor quazi (cum pare să depună mărturie unele inscripții găsite în zona Brigetio, azi Komarom, Ungaria).

Maximin Thrax a avut un vis: să’l întreacă în măreție pe Marcus Aurelius și de a cuceri Magna Germania. Sediul său, situat la Sirmium, a fost centrul din vecinătatea Panoniei inferioare și colonia Dacia.

”Terminînd campaniile din Germania (împotriva germanilor), Maximin a mers la Sirmium, pentru a pregăti o expediție împotriva sarmaților (sarmo-getae), și intenționa să subjuge pentru Roma regiunile nordice pînă la ocean.” (Istoria Imperiului după Marcus Aurelius, Herodian, Historia Augusta – Maximin, 13,3)

Numele lui apare în numeroase inscripții de’a lungul valului pannonicus care a unit castrele: Ulcisia Castra, Aquincum, Matrica, Intercisa, Annamatia, Lussonium, Alta Ripa, Pentru Statuas, Sopianae și Mursa, mărturie a campaniilor militare din zona sarmo-geților iazigi.

Dar sînt puține inscripțiile de’a lungul întinderii valului Dacicus, cum ar fi cea din cetatea legiunii Apulum.

Datorită deselor incursiuni dunărene, împăratul a reușit să obțină numele de Dacicus (sfîrșitul lui 236 – începutul lui 237), fiind o dovadă a luptelor cu geții liberi din perioada celor 160 de ani de ocupare parțială a teritoriilor de la nord de Dunăre, dar și Sarmaticus (în 237).

Operațiunile militare ale lui Maximin împotriva sarmo-geților iazigi și geților liberi din 236-237

Eusebiu de Cezareea precizează următoarele despre Maximin Thrax (Tracul):

”După ce împăratul roman Alexandru (Sever), şi’a dus la capăt domnia sa vreme de treisprezece ani, a urmat la tron cezarul Maximin. Acesta, dintr’o ură faţă de casa lui Alexandru, care era formată mai ales din oameni credincioşi, a pus la cale o persecuţie, poruncind să fie nimiciţi numai capii Bisericii, pe care i’a socotit vinovaţi (de rapida răspîndire a învăţăturii evanghelice”, (”Istoria bisericească”, în PSB, vol. XIII, trad. pr. Teodor Bodogae, EIBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 251).

Descrierea lui Eusebiu de Cezareea are nevoie de o interpretare ceva mai profundă decît ne spune prima impresie.

Maximin Tracul nu era de origine romană. Aşadar, poate că supranumele său ”Tracul” nu se referă în realitate la originea sa ”gotică”, ”germanică”, ci doar la faptul că era îndrăgit de populaţia geţilor aflaţi la nord de Dunăre şi a căror limbă o vorbea, fiind din neamul lor.

Maximin a fost primul împărat care nu a stat absolut deloc în Roma şi care a inaugurat un precedent interesant: urcarea pe tron a unei persoane de rang modest, provenită din zone de provincie ale imperiului.

Mai tîrziu, regăsim exemple mult mai cunoscute precum Licinius, Galerius sau sclavul Diocles, devenit împăratul Diocleţian. Maximin a ajuns pe tronul imperial printr’o incredibilă desfăşurare a evenimentelor.

Predecesorul său Alexandru Sever a încercat să evite un război cu alemanii, pe care a dorit să’i atragă prin foloase materiale de partea Imperiului Roman. Soldaţii s’au răsculat împotriva sa şi l’au asasinat, punîndu’l pe Maximin în fruntea imperiului.

Acesta era lipsit de cultură, barbar atît în discurs, cît şi în comportament, dar un bun soldat. Armata îl iubea pentru curajul său neînfricat. Însă, din punct de vedere politic, Maximin era un dezastru. Ajungînd la putere printr’un complot, a încercat să se asigure că nu va cădea pradă unuia. Aşadar, i’a vînat rînd pe rînd pe toţi apropiaţii predecesorului său, Alexandru Sever.

O parte dintre aceştia erau creştini. Prin urmare, Maximin a găsit prilejul de a extinde persecuţia şi asupra ierarhiei Bisericii creştine. Cu toate acestea, este greu de spus dacă persecuţia a fost însoţită de un edict de natură religioasă sau a fost dictată din raţiuni pur politice.

Cea de’a doua variantă pare a fi cea mai plauzibilă. De vreme ce Maximin nu şi’a îndreptat atenţia decît asupra episcopilor şi a preoţilor, el pare să se fi preocupat exclusiv de cei apropiaţi lui Alexandru Sever, fără a se interesa prea mult de credinţa creştină în general.

Prima parte a secolului al III-lea a fost împărţită între domnii favorabile creştinismului (Alexandru Sever, Filip Arabul) şi domnii potrivnice acestuia (Maximin Tracul, Decius).

În esenţă însă, domniile potrivnice creştinismului au însumat doar o mică parte din perioada respectivă, în timp ce împăraţii binevoitori au avut parte de domnii ceva mai îndelungate.

Prima persecuţie cu adevărat cruntă a fost cea din vremea lui Decius (249-251).

Muzeu arheologic, Aquileia. Bust de bronz (secolul III) al împăratului Maximin Thrax

Prin 232 d.Hr. el ar fi comandat o legiune cu sediul în Egipt și a jucat un rol important în campania împotriva parților a lui Alexander Severus. De fapt, el a devenit pentru scurt timp guvernator al provinciei recucerite Mesopotamia.

Apoi, în 235 d.Hr., el a fost pe Rin la comanda unor recruți din Pannonia, cînd plățile către alemani a înfuriat armata împotriva împăratului lor Alexander Severus. Alexander a fost, în general, văzut ca un comandant slab cu realizări îndoielnice în Mesopotamia, apoi soldații vedeau venind din spate, un lider militar minunat în Maximinus.

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/fc/SMWM_-_Meilenstein.jpg

Piatră de hotar, din 236 d.Hr în Ovilanova din ordinul împăratului get Maximin Thrax și fiul său Gaius Julius Verus Maximus

Senatul s’a aflat în poziția de a nu se opune, confirmîndu’l simplu pe Maximinus ca împărat. De pe urma acestei atitudini, o situație deloc confortabilă, bunăvoința senatului nu a fost cîștigată pentru că nu au fost consultați deloc. Maximinus știa că războiul împotriva alemanilor era de o importanță capitală. Pentru că a fost motivul din cauza căruia predecesorul său a fost ucis. Dar mai întîi noul împărat trebuie să soluționeze eventualele revolte interne.

Prima tentativă de asasinat asupra sa a fost la fluviul Rin. La început, în timp ce el în încercarea de a începe o campanie peste Rin, un grup de ofițeri, susținuți de senatori influenți, au planificat să distrugă podul de bărci care traversa peste fluviul Rin, pentru a’l bloca și a rămîne neputincios de cealaltă parte, la cheremul germanicilor.

Ulterior, după moartea sa în mîinile germanilor, complotiștii intenționau ca la succesiunea la tron, să’l proclame împărat pe senatorul Magnus. Dar conspirația a fost trădată, fiind descoperită la timp, iar toți răsculații au fost executați de Maximin.

A urmat a doua tentativă, care a avut loc în Mesopotamia, în urma unei crize foarte scurtă printre foștii arcașii din est (mesopotamieni din Osrhoene) ai lui Alexandru, care l’au proclamat ca împărat pe unul din prietenii lui Alexandru, căruia încă îi cinsteau memoria, pe Quartinus. Dar liderul lor Macedo, conducătorul militar al răscoalei, a schimbat apoi părțile și în schimb l’a ucis pe Quartinus, pentru că acesta nu garanta nici un avantaj.

Monede din timpul lui Maximin

Amenințările au fost evitate, dar noi taxe au fost introduse de împărat care, ulterior, a rămas profund suspicios de toată lumea.

Senatorii fiind amenințarea cea mai evidentă pentru el, așa cum au fost cel mai probabil toți candidații pentru biroul imperial, el scoțându’i pe toți din armată, și înlocuindu’i cu soldați loiali care îi datorau avansările anterioare.

Aceste revolte fiind rezolvate, Maximin a trecut apoi Rinul folosind un pod de pontoane și a început campania sa de răzbunare împotriva germanilor și a condus adînc în Germania, trupele sale de jefuitori de țară. El a distrus satele, înrobind supraviețuitorii și a jefuit țara…

Podul de pontoane de peste Dunăre de aici ...

Armata lui era foarte mare. În plus față de unitățile de elită ale legionarilor romani luptau, de asemenea, trupe auxiliare ale provinciilor romane: aruncători de suliță din Africa de Nord, arcași din Siria și Armenia, luptători din Parthia. Ei servesc ca aliați, ca mercenari, ca prizonieri de război.

Armata era călită în lupte și disciplinată. În lupta împotriva germanilor în special arcașii s’au dovedit a fi eficienți, avansînd rapid, atacând și la fel de repede retrăgîndu’se repetat, ceea ce era aproape imposibil cu tehnicile și comenzile greoaie de luptă al Legionarilor într’o țară aspră cum se dovedeau ținuturile germanicilor. Din această cauză armele cele mai moderne au fost aduse cu ei: catapulte, arbalete.

Proiectilele lor pătrund chiar și pe distanțe mai mari, cu ușurință prin scuturile inamice, în timp ce săgețile simple nu fac pagube însemnate, nici măcar cele cu trei tăișuri ale trupelor auxiliare din Mesopotamia.

Marching legionari

Dar luptele de anvergură sînt rare. Războinicii germanici cea mai mare parte, se retrag în pădurile adânci sau în zonele mlăștinoasă și lupta de acolo cu invadatorii cu atacuri scurte și rapide.

Astfel, romanii se limitează la arderea satelor și la jafuri.

Jaful de un sat germanic, aservirea locuitorii

Vitele sunt capturate de soldați. Sătenii sunt în luați prizonieri și legați în lanțuri.

Campania militară progresează lent, pînă se intră în iarnă. Armata se retrage la Rin, unde găsește cazare caldă, case permanente, spa-uri, și nicio amenințare constantă dinspre barbari.

Soarta legiunilor XVII, XVIII și XIX nu este considerată periclitată, atunci când în retragere se trece pe lângă mlaștini unde drumul se îngustează și devine greoi datorită ploilor necontenite.

Prizonieri germani din interiorul

Totul pare a fi în regulă, cea mai mare parte a armatei a sosit la fața locului, în retragerea lentă spre sud, unde căruțele sunt trase greu spre dealul din dreptul mlaștinilor. Pentru a obține o mai bună aderență, se montau potcoave speciale de fier.

Urmează după căruțe, sclavii legați cu lanțuri și prizonierii în spatele acestora.

Dar, dintr’o dată tot iadul începe! Barbarii provoacă o ambuscadă, de dincolo de mlaștini pădurea prinde viață.

Bătălia decisivă s’a dat într’o mlaștină din apropierea granițelor dintre regiunilor actuale ale Württenberg și Baden.

Roman Torsionsgeschütz

Prima luptă este scurtă. Atacul surprinzător al războinicilor germani, care așteptau pe creastă de o zi, în așteptarea invadatorilor, se năpustiră în grabă să elibereze prizonierii și să se retragă înapoi în pădure.

Cu toate acestea, împăratul vs. soldatul Maximinus răspunde. El a înțeles repede situația.

O parte din trupele sale, lăncierii și arcașii ușor înarmați sunt trimiși la nord-vest, pentru a’i provoca pe germani să fugă în vest peste creastă. El însuși, așezat pe calul său, conduce legionarii lui pe dealul de la sud, prin pădure și acționează spre est pe traseul de creastă.

Germanii dețin poziții mai bune și se apăra bine împotriva invadatorilor romani.

Romanii caută lupta corp la corp pentru a utiliza săbiile, dar germanii procedează în primul rînd, prin a’i ține la distanță pe pozițiile lor prin aruncarea sulițelor. Dar, o ploaie de săgeți îi aduce pe arcași și alți auxiliari în luptă, ei apărînd la capătul vestic al crestei, luînd în grupuri separate de germani, obligîndu’i să coboare pe marginea de nord a pantei, acoperind cu restul legionarilor din sud și est.

... O luptă ...

Catapultele ajută în mod eficient lupta împotriva ultimelor cuiburi de rezistență. Romanii atacă dinspre vest, est și sud, pentru  rămîne doar panta dinspre nord cu zona umedă la bază care pare cel mai probabil să le asigure izbînda.

Romanii evită să meargă în teren mlăștinos.

Și într’adevăr, trupele victorioase ezita să urmărească germanii care fug în noroi. Se spune că împăratul a fost pînă la piept intrat în mlaștină, îndemnînd pe oamenii lui, și conducîndu’i, în ciuda pierderilor grele, spre o victorie devastatoare asupra inamicului lor.

Fila soldat roman

Sărbătorind victoria, Maximin l’a promovat pe fiul său Maximus la rangul de Cezar (împărat junior).

Alemanilor înfrînți de către forțele romane, au menținut pacea pentru un timp.  Maximinus apoi a procedat la consolidarea apărării de frontieră germane, dar a fost curînd chemat să se ocupe de supărătorii Geți și triburile sarmo-getice de’a lungul Dunării.

El a petrecut iarna de 235-36 AD la Sirmium și apoi a condus campanii de succes împotriva acestor coaliții de triburi.

Stelă Philippopolis – Maximin Thrax

Ca lider militar Maximinus a fost un om remarcabil, iar ca împărat metodele sale au fost aspre și de scurtă durată. Pentru a finanța campaniile sale, el a confiscat și stors de fonduri de proprietate deținunte de clasele înalte. El a percheziționat chiar fondurile pentru săraci (Alimenta) și modificat de porțiile de porumb, și alte măsuri disperate pentru a plăti expedițiile sale militare.

Aceasta, la rîndul său a făcut ca Maximin, deși a avut succese în lupte, să devină profund nepopular în rândul tuturor supușilor săi.

În primăvara anului 238 d.Hr., Maximinus era încă la Sirmium, cînd informațiile au ajuns la el despre revolta din Africa. Guvernatorul Africii, Marcus Antonius Gordianus Sempronianus, împreună cu fiul său au fost salutați ca împărați la Cartagina.

În provincia Africa, guvernatorul Gordian I, împreună cu fiul său, Gordian al II-lea, s’au autoproclamat împărați. Senatul de la Roma i’au sprijinit pe cei doi Gordieni, dar revolta din Africa care a durat doar 22 de zile, a fost înfrîntă de guvernatorul Numidiei, Capellianus, loial lui Maximin, care l’a înfrânt și ucis pe Gordian II în bătălia de la Cartagina, dispunând de singura legiune din zonă.

Gordian I s’a spînzurat cînd a aflat vestea. Dar criza ajunsese departe. Senatul, care a sprijinit în mod clar pe Gordian și care a fost determinat să scape de soldatul de pe tron​, în locul celor doi Gordieni, acum au ales nu mai puțin de doi împărați noi, pe senatorii Pupienus și Balbinus. Poporul fiind nemulțumit de împărații-senatori, a ieșit în stradă, cerându’l pe Gordian al III-lea, nepotul minor al lui Gordian I, pe tron.

Pupienus și Balbinus au fost nevoiți să’l asocieze la domnie pe Gordian al III-lea, ca Cezar.

În acest timp, supărat pe intrigile senatorilor care sprijineau uzurpatorii, Maximin a hotărît să cucerească Roma, atacînd Italia din nord. Organizând rapid pregătirea trupelor sale pentru marșul spre Italia, și’a luat legiunile din Pannonia și a plecat spre Roma, pentru a’și recăpăta tronul. Comandant al puternicelor legiuni dunărene, șansele păreau în favoarea sa. Dar, Maximin a ajuns la Emona în nordul Italiei, pe care a găsit’o pustie.

Tot orașul a fost evacuat de către adversarii săi. Nu au găsit nici mîncare. Toate au fost distruse. Moralul trupelor scăzuse drastic. Maximinus acum s’a trezit într’o situație disperată. Fără mîncare pentru trupele sale, nu putea să se deplaseze foarte mult, așa că a hotărît să asedieze Aquileia. El ar fi reușit, dacă nu opta pentru disciplina severă pe care a cerut’o oamenilor lui.

Cu moralul scăzut și cu o lipsă acută de alimente, el a împins criza prea departe prin tratarea ofițerilor și trupelor sale cu multă asprime în acea perioadă critică.

Cu toate acestea el a continuat spre Aquileia, găsind orașul cu porțile închise. În ciuda ofertelor sale de recompense și amnistii, lui Maximinus i’a fost refuzată intrarea. Înfuriat el a încercat să ia orașul cu asalt, dar atacul lui a fost respins și trupelor sale au suferit pierderi grele.

În aprilie 238, molima izbucnită în rîndul trupelor sale, precum şi foametea generală i’au făcut pe soldaţi să se răscoale împotriva sa şi a fiului său, iar Maximin a fost asasinat la Aquileia de soldați, nemulțumiți și de anarhia ce stăpânea imperiul.

În cele din urmă, domnia sa s’a încheiat la fel cum a început, prin asasinat. La 10 mai 238 d.Hr. unele dintre trupe, mai ales cei ale căror familii au fost pe teritoriul deținut de inamic (pretorieni și Legio II ”Parthica”), s’au revoltat și i’a ucis pe Maximin și pe fiul său Maximus.

Capetele lor au fost tăiate și transportate la Roma de către un grup de călăreți. După cîteva zile, Pupienus și Balbinus au fost asasinați și ei de garda pretoriană, iar Gordian al III-lea a devenit împărat, în 238 fiind al șaptelea!!!

Anul celor 6 împărați, 238 d.Hr, la un simplu inventar, descoperim că de fapt a fost anul cu șapte împărați, unul din ei, chiar fiul lui Maximin a fost ”scăpat” de la numărătoare. Nicolae Sabin DORDEA, a observat acest aspect și spune următoarele:

”Voind sa aflu mai multe amănunte despre împăratul Maximin I Tracul (Maximin Thrax) și despre originea lui getică, am ajuns la capitolul ”anul celor şase împărați”. Citind cărțile referitoare la acest subiect din Istoria Imperiului Roman a lui Herodian, cît şi din Historia Augusta, am descoperit că se vorbea de fapt despre şapte împărați, dar numele celui de’al şaptelea nu era cunoscut tuturor cronicarilor sau poate că s’a făcut abstracție de el.”

Este acceptat în mod unanim că anul 235 d.Hr. este cel care marchează începutul crizei secolului al III – lea, anul urcării pe tronul Imperiului Roman a împăratului Maximinus I, primul împărat roman provenit din rândul militarilor de carieră. A fost considerat de către senatorii Romei barbar lipsit de educație, cultură şi inteligență, nedemn de titlul de împărat (Imperator), titlu nobiliar care desemna conducătorul suprem al armatei imperiului, dar presupunea şi titlul civil de Principe (Princeps).

Citare din Istoria Imperiului Roman a lui Herodian, cartea a saptea – Maximinus si Gordienii, cap.I.2:

”Caracterul său a fost in mod firesc barbar, ca și rasa lui barbară. El a moștenit dispoziția brutală a conaționalilor săi și a intenționat să’și securizeze poziția sa imperială prin acte de cruzime, temându’se că va deveni un obiect de dispreț al Senatului și al poporului, care ar putea fi conștienti de originea lui umilă, în loc să fie impresionați de onoarea câștigată.”

Antipatia Senatului față de împăratul Maximinus I, transpare şi din faptul că a fost denumit ”Tracul”, poreclă cu conotație șovină, cu care a și rămas de altfel cunoscut în istorie. Se cunoaşte faptul că au existat continuu animozități între Senat şi împăratul-soldat, aceştia angajîndu’se într’o competiție cu consecințe dintre cele mai violente, competiție din care, în final, Senatul a ieşit învingător.

Incompatibilitatea dintre aristocrația senatorială care reprezenta interesele marilor şi puternicelor familii patriciene din Roma şi împărații proveniti din rîndul militarilor de carieră, se va acutiza în următorii 50 de ani. Acesta a fost doar un prim episod la ceea ce avea să urmeze.

Anul 238 d.Hr., ultimul an de domnie a împăratului Maximinus I Tracul (Maximinus Thrax), este cunoscut în istorie ca ”anul celor şase împărați”. Totuşi, dacă analizăm cu atentie dovezile numismatice şi documentele scrise, rezultă că au fost de fapt şapte împărați:

Maximinus I Tracul, cu numele latin Gaius Iulius Verus Maximinus Pius (20 martie 235-238 d.Hr.) era împăratul de drept, împreună cu fiul său Maximus (Iulius Verus Maximus), asociat la domnie cu titlul de co-împărat (236-238 d.Hr). În final, ambii au fost asasinați, în cortul de campanie, în fața orașului asediat Aquileia, în urma unui complot pus în aplicare de militari din Legiunea II Parthica.

Odată cu ei au fost asasinați şi consilierii lor cei mai de seamă. Maximinus a fost mult regretat de legiunile sale din Pannonia şi Thracia, care l’au apreciat mult și care îl proclamaseră împărat in 235 d.Hr. În Historia Augusta (24,1) stă scris:

”Acesta a fost sfîrșitul Maximinilor, demn de cruzimea tatălui, dar nevrednic de bunătatea fiului. Printre provinciali nu era o extraordinară bucurie la moartea lor, dar printre barbari era cea mai cumplită tristețe.”

Octogenarul Gordian I, a fost proclamat împărat de Senat, în timp ce se afla în Africa în funcția de guvernator. Fiul său, Gordian al II-lea, a primit titlul de co-împărat. Primul s’a sinucis, la aflarea veştii că fiul său a fost ucis în lupta cu Capelianus, guvernatorul Numidiei, un susținător loial al împăratului Maximinus. Cei doi Gordieni au fost împărați pentru numai 21 de zile (22 martie 238-12 aprilie 238 d.Hr.). Acest lucru a lăsat Senatul într’o dilemă.

Totuși, nedescurajat de moartea celor doi, Senatul a numit doi membri ai comisiei, pe senatorii M. Clodius Pupienus Maximus (66 de ani) şi D. Caelius Balbinus (67 de ani) împărați cu drepturi egale, amintind poate în acest fel de autoritatea comună a consulilor din timpul Republicii.

Ei nu erau suficient de ”proaspeți” pentru a fi o alternativă a împăratului Maximin, iar ”Big Max” și armata sa uriașă erau puşi în mişcare, în marș rapid spre Roma și era puțin probabil că o scuză sincer formulată ar fi putut fi acceptată. Adevărul este că Senatul nu a ales persoane suficient de potente pentru a’l înlocui pe Maximin.

Împărații asociati,  au fost nevoiti, la cererea poporului, să’l asocieze la guvernare şi pe Gordian al III-lea, nepotul minor al lui Gordian I. Cei doi venerabili senatori au fost împărați timp de 99 de zile (22 aprilie 238 – 29 iulie 238 d.Hr.). Au fost asasinați şi ei de garda pretoriană. Gordian al III-lea a devenit singurul împărat al Imperiului Roman. Pînă la atingerea vîrstei majoratului, senatul a guvernat în numele său.

Să recapitulăm:

Împăratul Maximinus I Thrax,  simpatizat pentru statura uriaşă, pentru priceperea sa în arta militară, a condus campanii militare de succes, pentru securizarea granițelor imperiului. Uriaşul împărat de origine getică Maximinus I, supranumit astăzi ”Big Max”, este un nume căutat în numismatică, deşi a emis un număr relativ mare de monede în cei trei ani de guvernare.

Ca și despre mulți alții care vor veni după el, există puține informații fiabile cu privire la viața timpurie a omului care a devenit ulterior împăratul Maximinus. Cele două surse majore pentru acest împărat sunt, Herodian, istoricul antipatic, care l’a văzut ca fiind nimic mai mult decât un barbar:

”După originea sa și comportamentul obișnuit, el era un barbar. Avea temperamentul însetat de sînge provenit de la strămoșii din țara sa”,

și o sursă de chiar și mai puțina încredere, Historia Augusta (care’și ia o mare parte din informațiile sale din sursa anterioara).

Istoria este nemiloasă cu Maximinus, care a fost ulterior menționat cu epitetul ”Thrax” (Tracul), portretul său fiind prezentat ca al unui barbar tiranic, crud și needucat.

Într’adevăr, el a fost în cea mai mare parte din viață, un soldat loial în legiunile romane și și’a petrecut cei trei ani de domnie, nu în Roma, ci în campanii militare, luptându’se să respingă inamicii tot mai mari ai unui imperiu în criză.

În final, Maximinus a fost pur și simplu avangarda a ceea ce avea să devină în curând regulă – împăratul soldat și declinul puterii aristocratice senatoriale –  un militar care avea să devină foarte important pentru existența în continuare a imperiului, de fapt omul care stătea între Roma și cei care o vor distruge.

https://istoriesinumismatica.files.wordpress.com/2013/01/2-maximinus-av.jpg

Fiul său, Maximus, numele său complet, ne este dat de dovezile numismatice: Maximus Iulius Verus.

Dovada numismatică pe care o avem şi astăzi la îndemînă şi care dovedeşte că Maximus a fost confirmat de Senat este faptul că Senatul, singura entitate autorizată să emită sesterți, a emis sesterți cu efigia lui Maximus:

https://istoriesinumismatica.files.wordpress.com/2013/01/2-maximus-av.jpg

Octogenarul Gordian I:

https://istoriesinumismatica.files.wordpress.com/2013/01/gordian-i-av.jpg

Fiul său, Gordian al II-lea; Din scurta sa domnie există numai sesterti emişi de Senat, nu a avut timpul necesar să emita denari:

https://istoriesinumismatica.files.wordpress.com/2013/01/gordian-ii-av.jpg

Senatorul Balbinus (67 de ani):

https://istoriesinumismatica.files.wordpress.com/2013/01/2-balbinus-av.jpg

Senatorul Pupienus (66 de ani):

https://istoriesinumismatica.files.wordpress.com/2013/01/2-pupienus.jpg

Antoninian argintat, pe revers: ”PATRES SENATUS”.

Avem neplăcuta impresie că parcă le cam tremurau mîinile celor doi venerabili senatori la vestea venirii lui Maximinus spre Roma

https://istoriesinumismatica.files.wordpress.com/2013/01/3-pupienus.jpg

Gordian al III-lea, un nepot al lui Gordian I.

https://istoriesinumismatica.files.wordpress.com/2013/01/1-gordian-iii-av.jpg

În total: 7. Nu i’am mai pus la socoteală pe pretendentii Magnus şi Quartinus, considerați uzurpatori. Autoproclamați împărați în anul 235 d.Hr., au fost ucişi, unul executat la Roma din ordinul lui Maximin, celălalt în Mesopotamia, de propriile trupe.

Deci, e foarte clar, în realitate au fost şapte împărați, dar pe unul din ei, posteritatea l’a scăpat din vedere.

Totuşi, nu este nici o magie, cel de’al şaptelea protagonist al acestui episod dramatic a existat, nu a fost scos ”din mînecă”, este vorba de Maximus, co-împărat din anul 236 şi chiar confirmat de către Senat.

Consultînd surse externe si interne, lucrări care tratează acest episod si listele împăraților legitimi ai Imperiului Roman, am constatat ca Iulius Verus Maximus a fost omis. Privind tema co-împăraților, Wikipedia, the free encyclopedia, încearcă să dea o explicație:

”Există cîteva exemple în istorie, în care o anumită persoană a fost proclamată co-împărat, dar care niciodată nu a deținut puterea în nume propriu (de obicei fiul unui împărat); acesta este împărat legitim, dar este luat în evidență împreună cu împăratul senior.”

Totuşi, această regula nu a fost respectată în cazul lui Gordian al II-lea, care era asociat la domnia tatălui său cu titlul de co-împărat. Deşi a avut acest statut numai 21 de zile, el a fost totuşi luat în evidență individual, în nume propriu.

Iulius Verus Maximus

Maximus, cu numele latin Iulius Verus Maximus, a fost fiul împăratului Maximinus I, co-împărat din anul 236 d.Hr., cu tatăl său, pînă în anul 238 d.Hr., cînd ambii au fost asasinati. Aşa cum presupunem, istoria a omis pe unul din actorii acestui episod din istoria Imperiului Roman, din cauza puținelor surse credibile existente. Studiind Historia Augusta, care îi numeşte pe Maximinus şi pe Maximus, ”cei doi Maximini”, observăm că autorul nu cunoştea numele adevărat al fiului împăratului Maximinus.

Totuşi, cea care aduce dovezi clare că Maximus a fost co-împărat, este chiar Historia Augusta. În cartea Cei doi Maximini (Pag. 329 alin. 8 1) din Historia Augusta scrie foarte clar că Maximinus l’a proclamat împărat pe fiul său:

Oricum ar fi, după ce Alexander a fost ucis, Maximinus a fost totuși primul om din corpul de soldați, și nu un senator, aclamat Augustus de către armată, fără un decret al senatului, și fiul său a fost făcut co-împărat.

Acelaşi lucru aflăm şi la pag. 372 alin. 6 şi pag. 373 alin. 7, 8, 9:

Și totuși – exceptînd cazul în care am omis ceva – am prezentat o scrisoare scrisă de tatăl său Maximinus, atunci cînd a devenit împărat, în care spune că l’a proclamat împărat pe fiul său, pentru  a vedea, în pictură sau în realitate, cum ar arăta tînărul Maximinus (Maximus) îmbrăcat în mov (purpura).

Scrisoarea în sine sună așa:

Am permis ca Maximin (Maximus n.a.) al meu să fie numit împărat, nu numai datorită afecțiunii pe care o datorează un tată fiului său, dar și pentru faptul că poporul roman și venerabilul Senat pot fi în măsură să jure că ei nu au avut vreodată un împărat mai frumos. După moda Ptolemeilor, acest tînăr purta o cuirasă de aur, avea de asemenea și una de argint. În plus, el avea un scut  încrustat cu aur și nestemate, precum și o suliță încrustată cu aur. Avea săbii de argint făcute pentru el, precum și unele din aur, de  fapt, tot ceea ce ar fi putut să’i sporeasca frumusețea – căști încrustate cu pietre prețioase și protecții de obraz (obrazare) făcute în aceeași manieră.”

În Cartea a şaptea din Istoria Imperiului Roman a lui Herodian, intitulată Maximinus și Gordienii, care se referă la evenimentele dramatice care au dus la moartea atîtor împărați, nu se aminteşte de Maximus decît ca ”fiul lui Maximinus” iar în Cartea a opta, cu titlul Maximus și Balbinus, scriind Maximus, se referă în toate cazurile la senatorul Pupienus Maximus, co-împărat cu senatorul Balbinus. Este clar că nici Herodian nu cunoştea numele fiului lui Maximin.

Lucrarea sa fiind una din puținele surse existente, atît omisiunea lui Maximus, cît şi prezentarea împăratului-senator Pupienus numai sub numele de Maximus, au fost în măsura să deruteze, au condus la concluzia că au fost şase împărați (oricum au fost prea mulți !).

Totuşi, adevărul istoric trebuie să primeze. Cronicarul Herodian era probabil dependent material de un personaj cu funcție importantă în imperiu, poate cu funcție senatorială.

El era un servitor ştiutor de carte, cu origine umilă, obedient față de cei pentru care se simtea obligat. Se vede ca are un respect deosebit pentru oamenii culți, educați şi cu funcții importante.

Cînd se referă la senatori le aplică întotdeauna epitetul de ”distins”. În schimb, pentru Maximinus, împăratul cu origine umilă, provenit din pătura de jos, chiar ajuns pe cea mai înaltă treaptă, nu are nici un pic de respect, ba mai mult, în unele pasaje se citeste disprețul, invidia şi ura față de ”barbar”.

Înțelegem subiectivismul izvorât din slugărnicie şi din prejudecățile epocii, prejudecăți care de multe ori mai sunt valabile şi astăzi, dar asta ne face circumspecți în a’i da crezare. Ne intereseaza să ne apropiem cât mai mult de adevărul istoric. Făcînd abstracție de părerile personale, subiective, ale cronicarilor, referitoare la anumite personaje descrise, descoperim totusi detalii interesante privind datele istorice şi evenimentele care au avut loc în respectiva epocă.

Avem şi alte exemple de cronicari, precum Lactanțiu, care din dorinta de a demonstra ca toti cei care i’au persecutat pe creştini au suferit o moarte cumplită, a fost dispus să îmbrace firul narațiunilor într’o multitudine de minciuni. Și din lucrarea lui Edward Gibbon, istoric din secolul XVIII, Istoria declinului și a prăbușirii Imperiului Roman, transpare antipatia. Despre Maximinus, istoricul britanic scrie următoarele:

”El a fost conștient de faptul că mediul și originea lui barbară, aspectul său sălbatic și ignoranța totală fața de arte și instituții ale vieții civile, a creat un contrast nefavorabil în raport cu manierele amabile ale nefericitului  Alexandru (Sever).”

Din cauza asemănării de nume (Maximinus – Maximus – Pupienus Maximus)  şi fiind vorba de aceleaşi nume pentru câte două persoane diferite (Gaius Iulius Verus Maximinus, Iulius Verus Maximus si Pupienus Maximus) este posibil să se fi născut o confuzie sau ca Maximus să fi fost omis în mod intenționat, ca neimportant. Într’adevăr, nu’i uşor să te descurci în istoria romană cu o mulțime de Maximini, Maximi si Maximieni.

Explicatia omisiunii ar fi că s’a creat într’adevăr o confuzie între Iulius Verus Maximus şi Pupienus Maximus, iar la preluarea informațiilor în mod succesiv de către scriitorii latini, pentru simplificarea lucrurilor, Iulius Verus Maximus a fost omis, iar ulterior cineva a pus eticheta de ”anul celor şase împărați” şi asa a rămas în istorie.

Avem dovada confuziei în capitolul Maximinus cel tânar (33.1) din cartea Cei doi Maximini – Historia Augusta, unde cronicarul scrie următoarele:

”Noi putem în nici un caz să trecem sub tăcere următorul punct. Deși Dexippus, Arrianus și multi alti scriitori greci au declarat că Maximus și Balbinus au fost numiti împărați împotriva lui Maximinus, că Maximus, a fost trimis cu armata, pregătit pentru război la Ravenna, deși nu am văzut decît după Aquileia ca el a fost victorios, scriitorii latini au spus că nu a fost Maximus, ci Pupienus care s’a luptat cu Maximinus la Aquileia și l’a invins. De unde a apărut această eroare nu pot să vă spun, decât dacă nu cumva Maximus și Pupienus au fost unul și același. În orice caz, am dat această declarație, pentru ca nimeni să nu poată crede că nu știam de ea – ceea ce într’adevăr, ar provoca mare minune și uimire!”

Pentru acuratețea descrierii evenimentelor, trebuie să facem următoarea precizare: este adevărat că Pupienus Maximus a fost trimis cu armata la Ravenna, însă distinsul senator de 66 de ani, nici nu s’a întîlnit şi nici nu s’a luptat cu împăratul Maximinus, el nu a avut decat ”meritul”; de a prelua capetele celor doi auguşti asasinați de soldații parți, după care s’a întors la Roma ”victorios”, sărbătorind un adevărat triumf.

Acum cînd stim şi cînd există dovezi, nu putem ”să’l ascundem sub preş” pe Maximus, ca să iasă șase la număr, doar ca să fim conformi cu sintagma ”anul celor şase împărați” stabilită de cineva, cîndva.

Lupta Senatului şi a împăraților contracandidați la domnie s’a dat împotriva împăratului Maximinus, iar Maximus a fost o victimă colaterală, deşi a fost exponent al puterii imperiale cu titlul de co-împărat. Cu toate că era inocent şi nu avea mai mult de 20 de ani, a fost înlăturat cu acelaşi cinism şi violență, ca şi tatăl său. În concluzie, istoria, ca şi viața, nu este la fel de dreaptă cu toți oamenii.

Notă: Am descoperit pe un site de numismatică particular, o abordare diferită referitoare la tema ”anul celor şase împărați”, spusă pe un ton glumeț, abordare pe care o respectăm, chiar dacă nu ne’o însușim:

”Să recunoaștem – pentru cea mai mare parte dintre noi, împărații romani au fost niște dictatori fără inimă. Cu cîteva excepții notabile, moartea unui împărat a generat o reacție a publicului de la ”cui îi pasă?” pînă la dans în stradă. De aceea, orice an în care a murit un împărat ar putea fi privit ca un an bun. Deci imaginați’vă entuziasmul meu atunci cînd am descoperit că a fost un an în istorie, în care au murit, nu unul, nu doi, ci nu mai puțin de cinci împărați !”

Frazele de mai sus mi’au amintit de sintagma ”schimbarea şefilor, bucuria nebunilor”.

Deși puțini cunosc acest aspect, primul Păstor-Împărat, Maximin Thrax este cel care a deschis lista celor 38-43 de împărați geți ai Romei, cei cărora trebuie să le fim recunoscători pentru că i’au făcut nemuritori astfel pe geții adoptați forțat prin expansiunea imperiului roman.

Doar pentru că istoria s’a scris altfel după războaiele geto-romane aceștia nu au mai avut în intenție să refacă Sarmigetuza din Carpați, ci au considerat acolo unde s’au născut, adică pe teritoriul imperiului roman, să cucerească puterea prin pîrghiile care le oferea acesta, cariera militară.

Deşi lista poate plictisi, considerăm necesar să trecem în revistă toți împăraţii romani de origine getică:

1. Maximim Tracul (235-238) avea un aspect impunător: 2,40 m înălţime și consuma pe zi 18 kg de carne şi 27 litri de vin;
2. C. Messius Decius (249-251);
3. Marcus Acilius Aureolus (267-268);
4. Marcus Aurelius Valrius Claudius (268-270);
5. Lucius Domiţianus Aurelianus (270-275) şi
6. M. Aurelius Probus (272-282);
7. Marcus Aurelius Carus (282-283);
8. Aurelius Valerius Diocleţianus (284-305) şi
9. Valerius Maximianus Herculis (286-305);
10. Constantius Chlorus (293-306), tatăl Sfântului Constantin cel Mare;
11. Caius Galerius Valerius Maximianus (305-311);
12. Galerius Valerius Maximinus Dara (305-313);
13. Flavius Valerius Severus (305-307);
14. Valerius Licinianus Licinius (308-324);
15. Domiţius Alexandros (308-328);
16. Flavius Iulius Crispus (317-328);
17. Sfântul Împărat Constantin cel Mare. Mama lui, sfânta Elena era dacă de origine – Flavius Valerius Constantinus Magnus (305-337);
18. Constantinus al II-lea (317-340, prigonitor al Bisericii;                                                       19. Dalmaţius, nepotul Sfîntului Constantin cel Mare, proclamat augustus între 375-377;
20. Hanibalius, de asemenea nepot al lui Constantin cel Mare, proclamat august între 335-337. După moartea lui Constantin cel Mare, ambii au fost respinşi de armată;
21. Constans, împărat ortodox (333-350);
22. Vetronius (350);
23. Constantius II (337-361);
24. Constantius Galus (351-354);
25. Nepotianus (350);
26. Flavius Claudius Iulianus, mare persecutor al creştinilor, supranumit Iulian Apostolul (361-363);
27. Flavius Iovianus, împărat ortodox (363-364);
28. Flavius Valentinianus (364-375);
29. Flavius Valens (364-378);
30. Graţianus (367-383), ortodox, împărat al Apusului;
31. Flavius Valentinianus (375-392);
32. Flavius Constantinius al III-lea (417-421);
33. Valentinianus al III-lea (425-455);
34. Maecianus (450-457);
35. Leon I Thrax (Tracul) 457-477;
36. Leon al II-lea (456-474);
37. Vitalianus (513-515);
38. Anastasius (491-518);
39. Iustin I (518-527);
40. Iustinian I (527-565);
41. Flavius Iustinianus al II-lea (565-578);
42. Tiberius (578-582);
43. Focas (602-610) ultimul împărat al Imperiului Roman de Răsărit, care imperiu va fi transformat de Heraclius în Imperiu elinesc, cunoscut ca Imperiu Bizantin.

Despre certificarea genealogiilor getice ale fiecărui împărat, ne vom ocupa într’unul sau mai multe din materialele viitoare!

Sursa: roman-empire.net, britannica.com, alpha64.de,  vistieria.ro, ziarullumina.ro, istoriesinumismatica.com, wikipedia.org

Citiți și: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

sau: LIMBA DUNĂRENILOR, PRECURSOAREA LIMBII CELȚILOR

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgi i‬ Dacia‬ ROMANIA‬

MÎNDRUȚĂ ATACĂ PATETIC LA BAIONETĂ, TINERII DE 20-35 DE ANI

Lucian Mîndruță îi ceartă pe tinerii între 20 și 35 de ani, într’o postare pe blogul său, că nu vor la oaste și n’au chef să’și apere țara. Foto via Wikimediacommons

Lipsa de eroi autentici, scoate din străfundul minților unor pseudo – purtători de opinie autodeclarați accese de patriotism fals, și ne provoacă să asistăm în același timp la episoade patetice de eroism virtual, precum a fost și încercarea sforăitoare a lui Mîndruță

Pentru că Mîndruță face curățenie printre comentariile de pe propriul blog, care’l pun în lumină proastă, a oamenilor care nu pot fi ușor manipulați, m’am hotărât să’i fac puțină reclamă la fițuica prin care împroașcă noroi către români.

Așadar spor la cenzură, Mîndruță:

Mîndruță, nu te dezminți, rămâi un ipocrit mânat doar de porniri narcisiste. Nu știu ce te determină, să dai liber unui astfel de articol, dar dai dovadă de o mare neseriozitate. Mai bine tăceai. Tu nu ești omul care să intri în tranșee pentru copii tăi.

Te păcălești, te minți…e doar o scăpărare care ți’a năzărit într’unul din momentele de cruntă teamă: ce s’ar întâmpla dacă?….Dacă ar fi război te vezi RAMBO !…dar stai cuminte că ai văzut cam multe filme cu predatori și terminatori !!! Tu, nu ești genul acela. Ai demonstrat că nu ai nimic în comun cu această țară. Crezi și tu că ar fi trendy să arăți puțin naționalism. De unde l’ai luat cu împrumut? De la Djuvara cumanu’? Oare câți crezi că ai prostit cu acele rânduri…care sunt atât de penibile doar pentru că le semnezi tu.

Să fim oare atât de blestemați că această țărișoară nu mai poate fi apărată decât de ”eroi” ca Mîndruță, ce nici pixul nu și’l mânuiește cu talent, cum să ni’i mai închipuim în prima linie?

Iată un fragment din textul său:

”Am auzit ca nu vrei la oaste. Ca n-ai chef sa-ti aperi tara. Ca e scarbos sa pui mana pe pusca, ca nu e eco. Ca e imoral sa mergi la razboi pentru astia care ne conduc. Nu mai zic pentru America si multinationalele care ne baga hamburgerul pe gat si vaccinul pe vena. Yuck, am inteles ca e si noroi!
Exact. E si noroi. De asemenea, in anumite zone nu ai coverage 4G. S-ar putea ca facebook-ul sa mearga prost. Mai ales daca trece un glonte prin smartphone, in drum spre inima ta. Mai ales.
Mai bine sa nu ne bagam, nu? Ce ne trebuie noua razboiul asta? Oricum e al altora, nu? Ceva cu capitalistii care vor sa vanda arme. Sfere de influenta. Baloane de sapun. Mai bine stam acasa, ne ascundem, fugim din tara, nu?
Da, mah, hai sa fugim. Da’ nu mult, ca e obositor. Hai sa nu ne bagam in nimic, ca nu e treaba noastra. Nu e treaba noastra sa putem spune ce ne trece prin cap. Nu e cool sa fim liberi sa-l punem pe unul Iohannis, cand mult mai bine-ar fi sa-l cheme Ivan Ivanovici si sa nu-l aleaga nimeni. Nu e treaba noastra sa aparam Vestul, ce dreacu’, om fi prosti ca Stefan Cel Mare? Nu e treaba noastra sa ne tinem tara intreaga, cand de fapt, merge si pe bucati. Merge si asa. Cu rusii, cu gagauzii, cu kazacii si azerii.
Care e problema? N-o sa mai fie bere? Se inchid cluburile? Ii opreste cineva pe lași sa se distreze? E vreo pedeapsa legala pentru oamenii fara coaie? Nu, nici vorba. Ai dreptul sa fii leguma. Poti sa te tarasti pe asfalt si pupi cati bocanci vrei. Atata vreme cat ii dezinfectezi inainte, ca au batut drum lung, chiar nu e nici un risc.
Si, in fond, ce naiba are Romania asa de special? De ce s-o aperi? E condusa de dobitoci, probabil ca Putin va gasi niste oameni competenti in locul lor, cum a facut peste tot in Rusia, de-a ajuns tara cea mai mare producatoare de jeleu in creier din Europa (iarta-ma ca sunt vulgar). Ne gaseste el ceva de facut. Da-le dracu de multinationale. O sa facem, stii, colea, o bi-nationala. Noi si cu ei. Ca la combinatul ala de otel de l-au cumparat si l-au falimentat. Mai stii cum il chema? Nici eu. E de bine, totul se uita…”

Iată și un comentariu de pe blogul său:

”Draga domnule Lucian, Am cateva observatii :

“Da, am citit comentariile voastre. Pe toate” – Ma cam indoiesc de acest aspect;
“Am sters cam doua treimi” – Ma intreb, de ce? De ce mai scrii articole, daca nu iti asumi responsabilitati? Noi nu avem drept la replica? Sau te doare adevarul?
“Multi romani isi urasc sincer tara. Pe bune” – Nu domnule, nu ne uram tara. Uram oameni idioti ca tine.
“Tara nu le-a creat conditii sa aiba un job bun si-o masina ca lumea” – Dar tu cum numesti faptul ca sunt multi tineri cu diplome si muncesc de ex. la carrefour? Vina cui e?
“NICI UNUL nu-si pune intrebarea, problema daca nu cumva si el ar fi trebuit sa faca ceva” – ce ai putea face cand, cateodata, usile iti sunt inchise? Inisti, va fi raspunsul tau.. Dar totul are o limita.
“Eu cred ca inamicul si-a facut bine treaba.” – Eu cred ca esti prost daca crezi ca ne prostesti.
“Ce e de facut? Habar n-am. ” – Nu stii ce e de facut? Pareai a sti in articolul precedent.
“Eu unul insa n-am sa tac” – Ei na? Ghici ce? Nici tinerii nu vor mai face asta!
“Si am sa va aduc aminte ca Romania e a voastra si ca asta e o responsabilitate si nu un drept” – Numai a noastra? Poate si a ta, tampitule.. Sau tu ai de gand sa fugi cand vine raboiul peste noi. Resurse materiale ai, sunt convinsa. 😉
“Si, apropos, nu ma mai tot intrebati daca in caz de ceva eu ma duc pe front. Normal ca ma duc” – Vorbe in vant. Si eu ma duc la razboi, oare ma primesc de pe acum? Pana vine raboiul..tu esti demult plecat!
” Si anume, libertatea noastra.” – Visezi.

Eu zic sa te mai trezesti. Libertatea, din pacate este doar o iluzie.
Cred ca nu cunosti semnificatia cuvantului:

LIBERTÁTE, (4) libertăți, s. f. 1. Posibilitatea de a acționa după propria voință sau dorință. ◊ Loc. adv. în libertate = după bunul-plac, nestingherit. ◊ Expr. A-și lua libertatea să… (sau de a…) = a-și îngădui, a-și permite să… 2. Starea unei persoane care se bucură de deplinătatea drepturilor politice și civile în stat. ♦ Starea celui care nu este supus unui stăpân. ♦ Situația unei persoane care nu se află închisă sau întemnițată. ◊ Expr. A pune în libertate = a elibera din închisoare, din arest etc. 3. Independență, neatârnare (a unui stat față de o putere străină). 4. (La pl.) Drepturi fundamentale recunoscute prin Constituție cetățenilor, de dezvoltare și liberă manifestare a personalității (libertatea cuvântului, a presei etc.). ◊ Libertate individuală = dreptul care garantează inviolabilitatea persoanei. Libertate de conștiință = principiu formal în societatea modernă pluralistă, care face posibilă acțiunea în conformitate cu propria conștiință, în principal în ce privește religia.. Libertate de gândire = drept al cetățeanului prevăzut de constituțiile democratice, de a-și exprima modul propriu de gândire. – Din fr. liberté, lat. libertas, -atis.

Mai zi odata de LIBERTATEA noastra. I dare you!!!!

Cateva concluzii dupa articolele tale:
1. Nu cunosti generatia tanara! Pacat, si copii tai la fel vor fi priviti de altii.. 😉 Stai linistit, roata se intoarce.
2. Mai coboara cu picioarele pe pamant!
3. Ma asteptam sa cunostri mai multa istorie, parca erai jurnalist nu?
4. Totul are o limita. Tu o cam depasesti!
5. Ce bine ai facut tu pt tara asta, incat sa ai tupeu sa zici ca tinerii sa se duca la razboi?
6. Nu vorbi de psihologie.. habar nu ai ce inseamna.
7. Mai bine ai promova pacea, nu violenta!

P.S. Gaseste-ti alta ocupatie. Asta nu te prinde. 😉 ”

Aveți cumva între 20 si 35 de ani, locuiti in Romania și aveți păr pe piept? Atunci e bine să stiți că’n caz de razboi veți fi înrolați în armata. Autoritatile au publicat deja in Monitorul Oficial modelul certificatului medical care va fi eliberat de medicii de familie pentru înrolare.

Toata graba asta de a’i baga pe cei 2 milioane de tineri în armata vine pe fondul crizei din Ucraina. Ca să’nțelegem mai bine, și într’un ton cum îi este specific românului, am găsit situația reliefată în 10 gif-uri:

1. Reacția noastră…

2. Pentru patriotii care s’ar înrola de bună voie în armata… ca să’și apere “sărăcia și nevoile și neamul.”

3. Spionii ruși la aflarea veștii că tinerii români vor fi băgați cu forța în armată

4. Clip de recrutare în Armata Română (pe manele, bineînțeles)


– spot facut de aceeasi firma de publicitate care a facut clipurile pentru mobilizarea romanilor la vot

5. This is Deveselu!

6. Pentru că n’avem flotă, o să’i înfrângem pe ruși prin muzică

7. Armata română se pregătește de atac (cu tot armamentul din dotare)

8. Reacția lui Putin.

9. E ok, Obama e cu noi!

10. VIATA ARE PRIORITATE!

Sursa gif’uri: metropotam.ro, greatnews.ro (foto intro)

Citiți și:  RĂZBOIUL BATE LA UȘĂ, DAR PRESA…SE PIAPTĂNĂ

sau:  BUCOVINENII ANCHETAȚI PENAL PENTRU REFUZ DE LA MOBILIZARE

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

RĂZBOIUL BATE LA UȘĂ, DAR PRESA…SE PIAPTĂNĂ

Antena 3, Antena 1 – patronul Voiculescu arestat

 Realitatea TV – finantatorii Vantu si Pacurariu – arestati

 Titlurile din presă:

Gandul , Mediafax, Ziarul Financiar – patronul Sirbu – arestat

 Romania Libera – patronul arestat

 Romania TV – patronul Sebastian Ghita – se zvoneste ca are 78 de dosare penale pe rol, este chestiune de timp pana va fi arestat

B1 TV, Evenimentul zilei – finantatorul  “Niro” – arestat

TVR – in faliment

Adevarul – 100 milioane euro datorii, urmeaza falimentul in 3 luni

Hotnews– sub control SRI de la infiintare

Aceasta este presa din Romania si de aceea nu o sa vedeti vreo stire despre gravitatea lucrurilor expuse mai jos.

Suntem in pragul razboiului. Rusia se pregateste sa atace Lituania, Letonia si Ucraina. Putin in nebunia lui (recent a fost publicat un raport de catre Pentagon prin care specialistii demonstreaza ca Putin este bolnav clinic) doreste sa opuna plutocratiei si globalizarii un nou model de dictatura militara. Toate serviciile de spionaj ale tarilor NATO stiu acest lucru si sunt in alerta maxima. In ultimele saptamani tensiunea a crescut la cote nemaintalnite de la criza rachetelor din Cuba din razboiul rece.

Pana acum nimeni nu a crezut cu adevarat ca Putin este atat de nebun sa atace NATO. Dar iata ca Putin este suficient de nebun. A redus toate cheltuielile bugetare la minim si a alocat cea mai mare parte a bugetului pentru constructia de tancuri si rachete (chiar ieri a lansat o noua generatie de submarine nucleare), in decembrie 2014 Rusia a facut cel mai mare exercitiu militar din istoria tarii, in ianuarie 2015 Putin a creat cadrul legal pentru mobilizarea rezervistilor si a inceput exercitiile militare in toata tara, zilnic avioane rusesti sau nave rusesti sicaneaza granitele NATO si incalca spatiul aerian si maritim pentru a testa forta de reactie.

Toate acestea arata ca Rusia se pregateste pentru un razboi si occidentul stie acest lucru. Putin mizeaza pe disensiunile din randul aliantei si reactia intarziata a ei. Dezbracata de toata propaganda occidentala realitatea este ca Rusia este in acest moment o mare putere militara. Rachetele nucleare intercontinentale pot lovi aproape orice tinta din SUA si UE si Putin joaca tare bazandu-se pe acest lucru. Occidentul este nepregatit pentru acest scenariu. Disensiunile intre membrii aliantei sunt la cote ridicate si acest lucru nu ajuta cu nimic la rezolvarea situatiei.

Presa din Romania tace si incearca sa abata atentia opiniei publice cu panarama de Udrea si istericalele ei de precupeata. Zilele trecute s-au intamplat lucruri fara precendent. NATO a decis infiintarea de baze si centre de comanda pe teritoriul statelor aflate in flancul estic al aliantei si intr-un efort diplomatic fara precedent Merkel si Hollande au facut un tur de forta discutand cu Orban, Porosenko si Putin.

Aceste lucruri nu sunt intamplatoare si reprezinta o ultima incercare de dezamorsare a situatiei. Cum s-a ajuns aici? Sunt multe de spus insa va redau strict opinia mea.

Dupa ce Rusia a anexat Crimeea incalcand tratatele internationale, statele occidentale si mai ales SUA au pornit un razboi devastator impotriva Rusiei – razboiul financiar. Sanctiunile si prabusirea pretului petrolului au un efect catastrofal  asupra bugetului Rusiei. Embargoul financiar a dus la prabusirea rublei, inflatie generalizata si saracirea abrupta a populatiei. Putin stie ca daca nu face ceva in maxim un an Rusia va fi ingenucheata si se pare ca a ales optiunea militara riscand un razboi total cu NATO – poate chiar al treilea razboi mondial.

Iata ce a declarant Hollande ieri

„Cred că este una din ultimele șanse. (…) Dacă nu reușim să obținem un acord durabil de pace, cunoaștem perfect scenariul: există un nume, se cheamă război”

In acest context miercuri, 11 februarie vom afla daca vom avea razboi sau nu dupa intalnirea de la Minsk.

Personal cred ca razboiul este inevitabil chiar daca Merkel si Hollande reusesc sa il amane cateva luni pentru ca Putin este nebun si cu nebunii nu poti discuta rational. Rusia nu are cum sa castige acest razboi. Doar singur bugetul militar al SUA este de 10 ori mai mare decat bugetul militar record al Rusiei din 2015. Este foarte probabil ca occidentul sa incerce sa castige timp facand diferite concesii Rusiei. Exceptand ipoteza unui atac fulger al Rusiei, iata care sunt semnele care ne vor avertiza in viitorul apropiat de iminenta razboiului:

  • Exercitii NATO comune si transferarea de tehnica militara in Romania, Polonia, tarile baltice
  • Aparitia unor grupari paramilitare care vor proclama independenta “Tinutului secuiesc” si care vor intra in conflict cu armata romana destabilizand Romania (se spune ca Merkel stie de acest lucru si vizita de saptamna trecuta de la Budapesta fost de avertisment pentru Orban )
  • Inarmarea cu arme de ultima generatie a ucrainienilor
  • Prezenta de nave militare americane in marea Meditarana si in marea Nordului
  • Ajustari bugetare in tarile membre aliantei si cresterea bugetelor apararii
  • Atentate islamiste, conflicte de strada cu musulmanii/turcii/arabii in Franta, Germania si UK – sunt voci care cred ca atentatele de la Paris au fost coordonate de Rusia pentru a alimenta tensiunile din tarile cu prezenta ridicata islamista si musulmana. Atat Franta cat si Germania stau pe un butoi de pulbere datorita comunitatilor mari de musulmani neintegrate nici la a doua generatie
  • Prabusirea indicelui RTS (bursa rusa)
  • Cresterea pretului aurului
  • Intetirea ofesivei ISIS in Siria si Irak
  • Cresterea bursei americane si a dolarului – miliardarii lumii vor sti cu siguranta inaintea noastra despre evolutia evenimentelor si vor avea grija sa isi repatrieze si plaseze banii in siguranta

Urmatorul an este critic. Daca aceasta ipoteza se confirma, impactul asupra Romaniei va fi devastator. In ultimii 25 de ani aliatii nostri occidentali ne-au tratat ca pe o colonie secatuind de resurse Romania. Demografic Romania este in colaps, economic suntem la pamant si  in mod oficial suntem una din cele mai corupte tari din lume. Cu alte cuvinte daca aliatii nostri occidentali ar fi intervenit la timp si nu ar fi permis rusilor sa institutionalizeze coruptia in Romania, daca ar fi facut si cu noi un plan Marshal probabil ca ar fi avut acum o Romanie puternica economic si solida militar capabila sa tina piept Rusiei macar o luna. S’au trezit tarziu prietenii nostri si eforturile de a curata acum Romania de coruptie sunt tardive. Probabil ca o sa vedem in curand o intensificare a luptei anticoruptie pentru ca aliatii nu au nevoie de vulnerabilitati acum.

Ce putem face fiecare dintre noi sa ne protejam familiile si averea? Sunt multe de spus… pentru început o carioca pentru a scrie pe proiectile!

Ziua de 11 februarie este o zi critica pentru Romania si nu pentru ca o aresteaza pe Udrea.

Sursa: reportajelive.wordpress.com

Citiți și: BUCOVINENII ANCHETAȚI PENAL PENTRU REFUZ DE LA MOBILIZARE

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

ILIADA, EPOPEE GETICĂ

Geții Troieni

Iliada ca sursă a protoistoriei poporului rumîn

În urmă cu circa trei milenii, poemele homerice făceau, ultimele, elogiul vechii lumii getice. Lume a cărei mareție începea să apună într’o aură de mister, păstrîndu’și însă neatinsă puritatea timpurilor străvechi – în timp ce lumea elenă progresa mereu și neîntrerupt, devenind, încet dar sigur, un prim etalon al antichității clasice.

Geții s’au estompat în continuare și din ce în ce mai mult, deoarece persistau în stadiul unei civilizații arhaice, intrînd după un mileniu în aria cuceririlor romane, pentru ca imediat apoi să ajungă pentru un alt mileniu în acel areal al marilor migrațiuni devastatoare.

Însă, asta o vom vedea, nu fusese dintotdeauna așa.

1. Subiectul epopeei Iliada

Subiectul primei epopei a lui Homer, Iliada, ne este dezvaluit de poet odata cu obisnuita invocare a Muzelor -, chiar din primul sau cant si din primele sale versuri:

”Cînta zeita, mania ce-aprinse pe-Ahil Peleianul,
Patima cruda ce-aheilor mii de amaruri aduse…”
(Cîntul I / versurile 1 si 2 din ediția definitivă a lui George Murnu)

Este vorba, așadar, de getul Ahile, personaj localizat spațial către Gurile Istrului.
Epopeea rămîne ca epopee doar prin extensia sa (16.000 de versuri); temporal însă, ea zugrăvind numai o mică parte a celor zece ani –, atît cît se pare ca au durat, în realitate, luptele aheilor de sub zidurile getice ale Troiei.

2. Cine au fost, în fapt, geții?

Pentru vechii eleni, a fi get avea o certă valoare de simbol; ceea ce era sinonim cu faptul de a dispune de acel neasemuit temperament impetuos al unui: oștean desăvîrșit, posesor al unui suflet care și’a păstrat nealterată puritatea timpurilor străvechi.

Se ajunsese pîna acolo încît, elinii – ca semn al strălucirii – își căutau in vechime ascendențe genealogice getice, pe bună dreptate, uneori chiar cu specificarea unei aumite sorginți getice!

Un exemplu ar fi însuși zeul războiului, Ares, cel nesătul de lupte, care, potrivit unor legende, era originar din Tracia. Mai mult, fiica sa, Penthesileea, trăia pe pamînturile din stînga Dunării; iar atunci cînd tatăl său a păcătuit cu zeița Afrodita și a fost surprins de Hefaistos, zeul s’a refugiat în războinica Tracie.

Ascendențe getice și’a găsit pînă si comandantul suprem al aheilor, Agamemnon, pentru ca să nu mai vorbim de Licurg, zis chiar Tracul, ce nu făcea excepție față de ceilalți eleni care asociau virtuțile eline de cele ale geților din acel nord – indepartat si misterios –, considerat ca sorginte a tuturor obîrșiilor.

Ahile, cel-iute-de-picior, personajul preferat al lui Homer, era de asemenea get, atestat fiind – asa cum am mai spus – ca avand sorgintea spre gurile de varsare ale Istrului, acolo unde tatal sau, Peleu, era rege. Si, deloc întîmplător, poetul poeților îi descrie pe geți abia în al zecelea cînt al cărții sale, tocmai în scopul vădit de a le asigura o apariție total strălucitoare –, ceea ce nu ar fi reușit prin înșiruirea comună de la începuturile povestirii sale.

E vizibil că, la Homer, care se pare că ar fi trăit prin secolul al IX-lea î.Hr., civilizațiile minoică, cretană și getică, reprezentau în fapt vechile civilizații ale bătrînelor timpuri eroice; cu un plus evident pentru geții care’i erau contemporani.

Din cartea elenismului, Iliada, aflăm cum îi vedeau elenii pe acei geți:

”Tracii, veniți de curînd, se află la marginea oastei;
Rhesos li’i Domnul, odrasla lui Eioneu, și’i acolo.
Caii văzutu’i’am eu, n’au seamă de mari și de mîndri,
Albi ca zăpada sînt ei și la fugă sînt repezi ca vîntul.
Și ferecat îi e carul cu aur și argint, și mai are
Arme grozave de aur ce par la vedere’o minune.
Dînsul cu ele a venit. Parcă nici nu se cade pe lume
Oamenii arme de aceste să poarte, ci numai zeii…” (C. X / v. 420-427)

Dar, cînd oare să fi avut loc asemenea lupte desfășurate parcă în cadrul unei aceleiași familie de neamuri?

Arheologii spun, începînd cu Heinrich Schliemann, ca Troia homerica ar fi făcut parte din perioada bronzului timpuriu, încadrîndu’se perfect într’o civilizație dezvoltată – concomitent și în mod paralel – pe toată platforma continentală ”grecească”, dar prelungită pe întreaga puzderie de insule și insulițe din Marea Egee.

În acest conflict al anticilor – susțin ei –, nu ar fi fost nicidecum vorba de o infruntare a unor civilizații diferit evoluate pe scara istoriei.

3. Războiul troian s’a desfășurat spre amurgul protoistoriei

Elenii revendică total posesiv, și deci inutil, războiul troian ca fiind un război elinesc, al lor propriu. Dar, de fapt, în perioada respectivă ei nu existau ca popor bine determinat. Marele creuzet în care s’au format grecii propriu-zis i’a cuprins in reteta si pe acei dorieni (v. dory=lance) care, venind tot din Nord, ca un al treilea val de migratori din aceeași zonă boreală, au început sa navalească în Peninsulă abia după distrugerea Troiei de către ahei –, nume generic, cuprinzîndu’i nu doar pe acei bine precizați ahei, ci si pe ionieni; ambilor mai spunandu’li’se, tot în ansamblu, argieni sau danai.

S’a mai admis ca, în principiu, dorienii au apărut pe scena istoriei la 100 de ani după caderea Troiei, deci cam în secolul al XII-lea i.Hr. Prin urmare, în vremurile desfășurării epopeei Iliada, încă nu existau ”greci”, iar istoria nici măcar nu începuse.

Ne aflăm, temporal, într’o perioada de tranzitie în care încep totusi sa se ițeasca primii zori ai istoriei.

Fierul e pomenit in Iliada numai de cîteva ori și doar episodic:

”Prin cheutorile platosei vîrful de fier se prelinse”,(C. IV / v. 121, 131 si 475; C. VII / v. 137)

Treapta de dezvoltare a eroilor homerici corespundea, desigur, si cu aceea a stramosilor nostri geți. Cu toții erau direct participanți la conflict. Amintim că bunurile erau încă stăpînite în comun (v. orînduirea gentilică) -, dar se întrevede nașterea proprietății private (cu o împărțire pe clase) prin cedarea de surplusuri către barbații obștii care aduceau deosebit de mari servicii comunității.

Asta ar rezulta si din discursul marelui Ahile, care se opune ca bazileul atrid Agamemnon să mai fie răsplătit în plus față de cele care în mod normal fuseseră primite înainte de la comunitate:
(C. I / v. 119-122)

”… Atride,
Cel mai slăvit între oameni și mai ahtiat după avere,
Cum și de unde să’ți deie barbații ahei o răsplată?
Bunuri prea multe de’a obștii noi nu știm păstrate nici unde.”

Chiar dacă perioada războiului Troian rămîne în continuare destul de controversată, s’a ajuns totuși la un oarecare consens asupra unui interval destul de precis in situ-area conflictului, anume: răstimpul cuprins între secolele al XII-lea si al XIV-lea î.Hr.

4. Protagoniștii războiului troian au fost, în realitate… geții!

Știut lucru e faptul că cetățile de pe coasta Asiei Mici – în frunte cu Troia, considerată ca un prim obiectiv al războiului – au fost înființate în cea mai mare parte a lor de geții numiți dardani.

Din celalalt sens, am vazut, civilizatia aheiana tinea tot de un acelasi tip, asa-zis tracic, al băștinașilor “mediteraneeni” de o banuita origine pastorală pelasgă, despre care știm foarte puțin.

0Triburi_Ge_i

Dar, aproape cu siguranță, toate populatiile Peninsulei fusesera atrase de un climat generos, ca si de păsunile bogate. Și chiar de nu erau chiar geți-begeți, aheii desigur că’si făcuseră un stagiu migrator prin Tracia.

Homer ni’i înșiruie, printre luptatori, pe geții care participau la confruntare:

-Din partea aheilor, traci sînt mirmidonii -, apoi, mai greu de identificat, alte semintii:
“Din Eubeea sufland a manie abantii, din Halchis
Si din Eretria, din Histiea cea darnica’n struguri,
Si din Cherint de la tarm, din nalta cetate Dionul,
Si din orasul Carist si locuitori din Stire –
Fura condusi de’a lui Ares ortac Elefenor, feciorul
Lui Halcodonte, mai marele abantilor tari de virtute.
Iuti si cu pletele’n spate dau zor dupa dansul abantii
Plini de razboinic avant si cu suliti de frasin intinse,
Gata sa dea in dusmani si platosa sa le sfîșie.” (C. II / v. 530-539; C. II / v. 770)

-Din partea troienilor, traci sunt luptatorii lui Rhesos – amintiti deja –, dar si ceilalti:
”Oaste mai mare, mai vajnica n’am pomenit eu ca asta…”
Peste troieni era Domn al lui Priam fecior, incoifatul
Hector, osteanul maret. Sub el ostira barbații
Cei mai viteji si mai multi si gata la lupta din suliti.
Iar pe dardani ii ducea capitanul razboinic Eneas,
Al lui Anhise fecior si al dalbei zeite Afrodita.” (C. II / v. 791; C. II / v. 808-812)

-330-GR-Companioncav05x

Prin urmare, se pare ca acest razboi troian ar fi fost, in realitate, o oarece “afacere” intre aceiasi traci; in plus cu un banuit iz de piraterie venit din ambele parti: un get din Troia, pe numele sau Paris, o fură pe Elena, soția unui alt get (Menelau era doar frate cu getul Agamemnon) și’i lasa pe spartani nu doar fara frumoasa lor regina, ci si fara o mare parte din multele lor averi.

Agamemnon, foarte suparat de incalcarea sfintelor legi ale ospitalitatii familiei sale; dar mai cu deosebire prin faptul ca toate fusesera puse la cale de fiul regelui Priam, acela care domina Helespontul si prin asta nordul Marii Egee, se pune in fruntea unei coalitii peninsulare de corabieri si porneste distrugerea incomodei Troia. Un act de piraterie ce ajunsese, ca si azi, la nivel statal…

Cel putin, asa rezulta din acuzele razboinicului get Ahile aduse lui Agamemnon:

”Nu de necaz pe troieni am venit eu cu armia’ncoace,
Spre a ma bate pe-aici, doar nu mi’s troienii de vina;
Nu mi’au rapit ei cirezi, nici bunuri cumva de’ale mele
Nu mi’au stricat ei, nici roadele’n tara barbatilor Ftia
Cea cu pamant roditor, ca la mijloc sunt stavile multe,
Muntii cu umbre pe vai si marea cu clocot de valuri;
Ci ne’am luat dupa tine, sfruntate, ca tu sa te bucuri,
Ca razbunam pe troieni noi, pe fratele tau si pe tine,
Cel far-de-obraz….” (C. I / v. 150-158)

5. Iliada – o veritabila Capsula a timpului

Elenii au refuzat sa recunoasca preluările făcute de la vechile populații mediteraneene, băștinașe, în ciuda faptului că arheologii – și în primul rînd Arthur Evans – au arătat că acel coif al lui Hector, descris de Homer, apare întocmai pe o cupa de metal din insula Creta.

Reamintim ca insula Creta, dealtfel ca si Sparta, erau considerate de sorginte getică. Dar si scutul lui Aias, ori arcul lui Pandaros, au putut fi identificate pe vasele descoperite la Hagia Triada. Ei bine, aceeasi eleni, au recunoscut dintotdeauna preluarea de la popoarele getice, vecinele lor de la nord, atat a poeziei, cît si a muzicii.

Asemenea atitudini, uneori inexplicabile, pot fi insa cu usurinta trecute cu vederea daca luam in considerare ca, tot elenii, au cautat permanent sa pastreze pentru viitorime bunurile morale si materiale la care a ajuns civilizatia lor –, intocmai ca într’o veritabila capsulă a timpului. Ca, dupa circa trei milenii, culmea, rumînii sa repete performanta printr’o aceeași tendinta (v. Sa fie oare manastirea Voronet o “capsula a timpului?”, capitol din Enigme in jurul nostru – anul 1998, Silviu N. Dragomir).

Iliada e, dincolo de poezie, o fresca unitara, intocmai ca un tablou veridic al unei lungi epoci. Acest tablou-poem ne apare ca o imbinare maiestrit ticluita, un veritabil testament, in care se poate intrezari permanenta grija de a lasa posteritatii invatamintele si experiantele de veacuri ale unei civilizatii care a preluat de la altii, dar a si adaugat de la sine un sumum de lucruri si fapte ce merita consemnate peste veacuri.

În realitate, suntem in fata unor teribile adevariri. Protoistorice, as zice. Si, deloc intamplator, poetul Chateaubriand, atunci cînd – constrans de imprejurari – a anuntat că’și vinde faimoasa lui biblioteca, spunea ca va pastra numai o singura carte: Iliada.

6. Modalitati comune ale geților, dar si ale rumînilor, de a iesi din crize

În primul rand, va trebui sa observam – peste mii de ani – un acelasi mod de a se cauta depasirea unor mari si catastrofale conflagratii militare. Astfel, ajunsa aproape de pieire din cauza prea multor pierderi, armata coalitiei ahee nu mai vede nici o posibilitate sa iasa din criza militara in care se zbatea de noua ani, in afara doar de a apela, in ultima instanta, la intelepciunea unui inalt prelat:

”Mortii ardeau sumedenii pe ruguri. Și’n vreme de noua
Zile, prin lagar, zburara sagetile dumnezeirii.
Dar. într’a zecea, pofti Peleianul la sfat ostășimea…
<Cred, o Atride, ca noi o sa fim nevoiti sa ne’ntoarcem
Iar inapoi ratacind, dac’o fi sa scapam de la moarte,
Caci deopotriva ne secera oastea razboiul si ciuma.
Sa intrebam dar un preot ori un zodier sau pe unul
Care’i de vise talmaci, ca si visele vin de la Zeus,
Ca sa ne spuna de unde’i inversunarea zeului Apolo?
Cearta’ne oare dorind juruite prinoase ori jertfe?
Au poate arsura de fripte mioare si capre alese
El dobandind, ar voi de la noi să’și abata urgia?>
Zise și’ndată șezu. Dar iata, se scoala’ntre dansii
Fiul lui Testor, intaiul si fala prorocilor, Calha,
Care știa cîte’au fost mai demult, cîte sînt, cîte fi’vor
Si carmuise ale aheilor vase pe mare spre Troia…” (C. I / v. 51-70)

Iata ca, intamplator sau nu, dupa trei mii de ani, Stefan cel Mare, a carui oaste era si ea “secerata” de multimea turcilor, apeleaza la sfaturile inteleptului calugar Daniil Sihastrul, încercand astfel sa obtina victoria militara prin umila supunere la vrerile divinitatii.

Sigur ca oricine ar putea obiecta realitatea ca astfel de practici au fost – atat spatial, cat si temporal – comune si multor altor vechi si mari conducatori de osti care ajunsesera la ananghie…
Sa sapam mai adînc…

Ne tot plîngem, pe umerii celor care au ragazul sa ne asculte, ca nu dispunem de suficiente date despre trecutul indepartat al poporului nostru. Dar, nici nu ne omoram prea mult cu cautatul -, exceptand, poate, arheologia. Iliada poate fi doar un simplu exemplu de patrimoniu universal ramas inca neexplorat de romani.

Fie si macar ca opera de arta, Iliada a fost sondata pentru prima data abia prin anul 1938 (?!) de catre Nicolae Cartojan (v. Legendele Troadei in literatura veche romaneasca).

În mod cu totul curios, epopeea este considerata de istorici ca o simpla poezie pe care – nu’i asa? – nu te poti bizui ca pe fapte reale, certe; dar, culmea, intr-un acelasi timp se admite de catre poeti ca ea este doar stramosul poeziei europene si, ca, in realitatear fi doar vorba de o pura istorie… romantata.

Ca sa vezi…

Ori, nimeni nu vrea sa vada – in afara unor incercari anterioare si timide ale isto-ricului Nicolae Densusianu – daca nu cumva aceasta epopee este posibil, ca intocmai oricarei arhaice opere de arta (fie ea cetate, monument, stela funerara s.a.) sa mai contina, in plus, o seama de date si situatii care, peste milenii, s-ar fi putut pastra ne-alterate de timp -, in cazul in speta comportamente, proceduri sau obiceiuri bine con-turate la popoarele carora le este premergatoare: pelasgi, geți, protorumîni, rumîni.

Este o justificare a unei pareri personale ca printre putinele semnale de comporta-ment uman venite din trecutul nostru – ma refer la protoistorie, ca la cea mai adanca investigare posibila – si in completarea creatiilor populare: basme, credinte, eresuri, poezii, colinde, oratii, blesteme, descantece s.a., s-ar putea foarte bine sa apelam si la cele 16.000 de versuri ale primei epopei homerice, din care semnalam doar cîteva.

a) Rolul Divinitatii la geți și la rumîni. In viziunea homerica, punand in discutie doar Iliada, desfasurarea intamplarilor pamantesti trebuie urmarita nu doar in inlantuirea lor pur omeneasca, ci si sub aspectul rolului Divinitatii. Pentru vechii geți nu era indeajuns de clara motivatia pentru care – viteaz fiind si dreptate avand –, puteai totusi foarte usor sa pierzi o batalie din cauza unei vointe imuabile, de nepatrus, atribuita pe atunci lui Zeus.

De asta, poate, multimea jertfelor facute zeilor la tot pasul de-a lungul intregii epopei homerice. Dar, tot asa, pentru romanii deveniti intre timp crestini, trebuia neaparat si adeseori adus jertfe lui DumneZeu.

Și, poate, tot de aici, prinosurile ca si bisericile inchinate de catre voievozii nostri (v. Stefan cel Mare s.a.) lui Dumnezeu, dupa fiecare batalie castigata; chiar daca ea, adesea, era obtinuta numai prin merite militare si prin insasi dreptatea cauzei.

magna grecia

Este vorba de acea credinta ramasa permanenta la poporul roman, anume ca succesul si reusita in oricare dintre actiunile omenesti depind, in ultima instanta, nu doar de valoarea individuala, ci si de ajutorul acordat de DumneZeu. Intocmai ca odinioara la traci, de Divinitate.

Ca sa nu mai vorbim de jertfele animaliere care se mai aduceau in plin secol al XIX-lea de catre populatia rurala – asisderea ca odinioara la traci – cu precizari asupra rasei (pasari, ovine s.a.), caracteristicilor animalului sa-crificat (alb, negru, tanar etc.), modului de impartire a jertfei (ce anume din jertfa ia preotul, ce ia gazda s.a.).

Sau, chiar de catre noii Domnitori la solemnitatile de inscau-nare. Este consemnat istoric faptul ca Voievozii munteni, atunci cand veneau cu intreg alaiul de incoronare la Biserica Bunavestirii de la Curtea Veche, erau intampinati de un cioban dinainte ales si frumos imbracat care jertfea un berbecut alb chiar pe treptele bisericii, pentru ca astfel noul voievod sa paseasca inca de la intrarea in lacas peste sangele ofrandei. Toate asemenea obiceiuri pagane nu pot fi gasite in crestinism.

b) Constiinta jertfei si imanenta mortii. Ahile Peleianul, intocmai celorlalti eroi traci, consimte foarte usor la pierderea bunului suprem – care este Viata -, pentru indeplinirea marilor teluri ideale cum ar fi Gloria si Onoarea:

”… Dar acuma
Nu va scapa cu viata nici unul din cei care zeul
O sa mi’i puie in mînă’naintea cetatii, nici unul,
Oricare’o fi din ai vostri, necum feciorii lui Priam,
Mori si tu, frate, si taci. De ce te mai vaeti zadarnic?
Doar a murit si Patrocle, si ce esti tu fata de dînsul?
Cata la mine si vezi ce mîndru sînt eu si ce mare;
Tata mi’i Domn si viteaz, iar mama zeita, si totusi,
Vai, si pe mine m’adulmeca moartea si soarta
Nebiruita pe veci. Dimineata, namiaza ori seara
Are sa vie o vreme, cand unul si mie’o să’mi curme
Firul vietii, cu lancea lovindu’m’aci ori cu arcul…” (C. XXI / v. 106-113)

Acel ”mori și tu prietene” vine de la o subliniere a unei simple stari conflictuale, de razboi. Nici nu se punea in discutie problema unei “prietenii” intre Ahile si Hector. Era vorba linistirii invinsului ca in lupta, acesta e “Datul”, in care Datul = Soarta.

O glosare asupra datoriei si a imanentei mortii la geții carpatici și la geții-balcanici, în pandant cu aceea de la noi, ar fi inutilă. Vedeți Solul Get, precum si zicatoarea: Ce tie ți’e scris, în frunte ti’e pus!

Supunerea geților în fata imuabilului.

Luptatorii ahei, desi cu mult mai multi (intre 120-140.000 de soldati) si foarte motivati (doar luptau pentru „cauza dreapta” a pedepsirii unei mari ofense aduse uniunii lor tribale), sînt mereu invinsi de mult mai putinii luptatori troieni (circa 50.000 de soldati), care aparau (culmea!) nedreptatea si raptul. Era, desigur, un curs evident de ilogic al conflictului. Totusi, ei accepta faptul (!), intocmai ca pe o hotarare imuabila a Divinității:

”Mare si grea e osanda ce’mi dete parintele Zeus,
Neinduratul. Desi se-nvoise cu semne ca’n tara
Nu m’oi intoarce de’aici inainte ca Troia s’o spulber,
Totusi acuma s’a pus sa ma-nsele grozav, ma sileste
Calea spre tara s’apuc rusinos dupa pierdere multa.
Astfel e voia lui Zeus, a zeului cel mai puternic…” (C. II / v.109-114)

Întocmai, o atitudine asemanatoare reiese dupa trei milenii si in cazul moldovenilor din acea pisanie a lui Stefan cel Mare de la Razboieni, prin care acesta isi asuma infrangerea, indiferent de nedreptatea sortii:

”…sculatu-s-a puternicul Mahomed, imparatul turcesc, cu toate ale sale rasaritene puteri; inca si… Laiota venit-a cu toata tara lui cea basarabeasca; veniti sa jafuiasca si sa prade Moldova. Si au ajuns pana aici la Paraul Alb, iar noi Stefan Voievod cu fiul nostru Alexandru venit-am inaintea lor si am facut cu dansii mare razboiu in luna iulie in 26 zile, si cu ingaduinta lui Dumnezeu biruiti fura crestinii de catre pagani, si cazura acolo mare multime de ostasi…”

O nemaipomenit de smerita recunoastere in fata unui nedrept, dar imuabil, destin.

d) Participarea femeilor la jocul sortii: Moarte, sau Glorie si Onoare. Inca din protoistorie, femeile au participat cu daruire, abnegatie si o totala supunere la hazardul razboiului, acest (uneori) funest joc. Cat de teribil-umana e descrisa zbaterea prea-frumoasei Elena, a celei alteori numita “catea nerusinata”, din clipa in care sotul ei, Paris, paraseste campul de lupta si se refugiaza ca un las in palatul sau din Troia:

”Mi’ai si venit din razboi, mai bine piereai tu acolo,
Biete, rapus de acel care’mi fuse barbat inainte.
Tu te mandreai altadata că’l poti dovedi pe Menelau
Oricum te’ai bate cu el, cu virtutea, cu bratul, cu lancea.
Hai si poftește’l acuma din nou pe viteazul Menelau
Si te masoara cu el. Ba eu te sfatuiesc sa te’astamperi,
Pofta de harta sa curmi si sa nu mi te’apuci nebuneste,
Lupta pieptisa sa dai cu Menelau, ca nu cumva’ndata
Sulița’i să te doboare…” (C. III / v. 425-433)

Nu este necesar un efort prea mare pentru ca sa poata fi vazuta, in pandant, atitudinea femeilor de luptatori moldoveni aflate într’o situatie oarecum asemanatoare. Amintiți’vă, rogu’vă, de rolul mobilizator al acestora din Mama lui Ștefan cel Mare…

e) Cavalerismul getic față de cel rumînesc.

Iliada ne supune atentiei cel puțin doua cazuri evidente ale vechiului si binecunoscutului cavalerism. In timpul infruntarii directe dintre tracul Glaucos Hipolohianul si aheul Tidid Diomede, luptatorii invoca parintii si stramosii pana cand ei observa ca au o… aceeasi ascendenta! –, astfel ca încetează lupta și voios își dau mana:

”<Hai dar sa facem schimb de arme’între noi ca sa stie
Toti de pe aici ca ne leaga o prietenie straveche.>
Asta vorbira amîndoi, sărira din care si mana
Prieteneste și’o strînsera și întăriră credința.” (C. VI / v. 119 –236)

uhohUn eveniment cumva asemănător, dar petrecut între doi mari capitani beligeranti, i’a pus fata in fata pe comandantul geților troieni Hector Priamidul si pe capitanul de oaste aheul Aias Telamonianul.

Ei se luptară atît de crunt si indelungat in fata propriilor ostiri, incît i’a apucat… inserarea! –, iar la propunerea crainicilor ambelor tabere, convenira sa inceteze ostilitatile. Spuse atunci “incoifatul” Hector către Aias, încheind:

”Hai sa ne facem si daruri, un schimb de slavite odoare,
Ca intre ahei si troieni sa zica de noi oarecine:
<Vrajba ce mistuie vieti, silitu’i’a la încleștare,
Dar se desprinsera ei impacati amandoi ca prieteni>
Astfel ii zise si spada tintata’n argint i’o intinse,
Teaca impreuna cu spada si chinga’i frumoasa de piele.
Aias ii dete si el un serpar sclipitor de porfira.
El dup’aceea se’ntoarse’napoi între ahei la corabii.” (C. VII / v. 44-304)

Au trecut trei milenii de la aceste dovezi ale cavalerismului trac, iar domnitorii Vasile Lupu din Moldova si Matei Basarab din Valahia, incetînd un întreg șir de lupte și nenumărate ostilități, dădura in final mana si isi daruira unul altuia marete biserici…

f) Democrația militara la geți și la rumîni. Rumînii au moștenit de la geți democratia militara, ea fiind atestata, cu un ultim popas actual al sau doar in jocurile paramilitare, precum Calusarii sau Junii Brasovului. Însa, desigur, democratia militara functiona curent la traci din moment ce Ahile, fiind nedreptatit, se putea adresa astfel bazileului Agamemnon, maimarele ostirii:

”Tu betivan, tu obraz de dulau sperios ca si cerbul!
Nici cu ostirea te bizui vreodata sa iesi la bataie,
Nici sa te’ații pînditor de dusmani cu vitejii de frunte
Dintre ahei, ca te temi sa nu dai de primejdia mortii.
Doar ți’e mai bine sa huzuri in tabara noastra cea larga
Si sa despoi de’a lui daruri pe cine’ți grăiește’mpotrivă.
Crai care storci pe supuși, domnind peste netrebnici…” (C. I / v. 222-228)

Din fosta democratie militara getică s’a mai pastrat la rumîni doar acel drept al boierilor de a lua parte inaintea luptei la alegerea strategiei generale; ca si – in cazul refuzului acestui drept din partea Domnitorului –, de a’și decide propria lor retragere din batalie.

Asta, întocmai legendarului Ahile, care o vreme nu a mai participat la lupte, fiind nemultumit (am aratat) de comandantul sau, Agamemnon. O astfel de procedura este ades întîlnită la rumîni prin părăsirea Voievodului de către marii boieri, participanți pe cont propriu la lupte; un exemplu fiind dat chiar prin părăsirea lui Ștefan cel Mare de catre boieri la anul 1476:

”Toata Moldova (o spune scrisoarea din 21 august 1476) mustrînd pe Domnul ei de tiranie si cruzime, a refuzat cu totul de a se aduna in jurul lui, zicand ca nu s’a purtat niciodata ca Domn, ci ca un chinuitor călău…”

Numai astfel, parasit de toți ai săi, Stefan a fost înfrînt la Razboieni. Ulterior, procedura venita din timpuri bătrîne a început să fie considerată – în mod impropriu – ca o tradare; deoarece vechea uzanta a democratiei militare începuse sa fie considerata de domnitori ca un gest de răzvrătire fata de ”unsul lui Dumnezeu” (!?) –, astfel că în cele din urma a disparut cu totul. Astazi, ea mai persista – așa cum am mai spus -, doar in unele jocuri de tipul paramilitar: juni sau călușari.

g) Scrierea din perioada homerica. Exista in Iliada o referire – doar una singura, in toata intinsa epopee – la scrierea ce era practicata in acele timpuri protoistorice. Este vorba despre misiva trimisa de regele Proitos din Argos, catre socrul sau, rege in Tracia (!), incredintata chiar transmitatorului, Belerofonte, protejat al zeilor, cu o indicatie expresa ca acesta sa fie ucis imediat la sosire, dupa citirea scrisorii:

”Dar se feri să’l omoare, din teama de sus, il trimise
Tocmai in Licia, unde pieirea să’și ducă el însuși
Semne de moarte scriind o multime pe-o placa-ndoita
Si poruncind s-o arate craiescului socru sa-l piarza…”,

iar apoi:

”Cum el ajunse în Licia, țara udată de Xantos,
Craiul acolo voios il cinsti cu ospete de noua
Zile si jertfe de noua juncani ii aduse pe’altare.
Doar într’a zecea, cînd zorile trandafirii rasarira,
El începu să’l întrebe, ceru chiar dovezi ca sa vada
Ce fel de sarcina’i dete iubitul său ginere Proitos,
Cînd a primit el tablița’ndoită cu semnele morții…” (C. VI / versurile 167-170, iar apoi versurile 172-178)

Deși semnificația cuvintelor din original: ”semata lygra” -, apare ca neindoielnică, ea a fost secole la rînd pusa sub semnul indoielii, deoarece insasi dezvoltarea si inaltul nivel de civilizatie atins in mileniul al II-lea î.Hr. erau contestate.

Abia descoperirile arheologice din Creta, ca si din Pyros, au atestat existenta miilor de asemenea tablite cu inscrisuri, printre care unele intocmai scrisorii din Iliada, care fusese indoita in sistemul roman de mai tarziu –, practicat, se vede, tocmai spre a putea fi sigilata.

Greek

Apare extraordinar de relevanta insasi ideea existentei unor corespondente posibile intre sudul Greciei si centrul Traciei, asta inca din plina perioada homerica.

Nu trebuie uitat ca, la Congresul antropologilor de la Berlin (5-12 august 1880), cînd in fata a peste 400 de savanti Thorma Zsofia a prezentat descoperirile arheologice semnaland uluitoarele asemanari intre semnele culturii Turdas – Valea Nandrului cu scrierile din Troia sau Cipru (v. lucrarile Ilios a lui Schliemann si Cypern a lui Cesnola), se facuse deja pasul spre ideea ca scrisul din perioada homerica ar putea fi identic cu acela din Geția.

Era, reamintesc, anul 1880! Dar, savantii nostri au tăcut…

În zilele noastre, o alta cercetatoare rumîncă, Viorica Mihai, sustine ca scrierea getică ar deriva dintr’o scriere silabica dovedita că ar fi fost folosită și în cultura Gîrla Mare, exact intre anii: 1600-1160 î.Hr., dar savanții noștri tac în continuare…

i) Date certe care pot fi gasite in Iliada. Din epopeea studiată rezulta in mod cert ca, inainte de Iliada, mai activasera in Peninsula si o sumedenie de alti poeti geți; dintre care cei mai importanti fusesera: Orfeu, Musaios si Tamiris.

Deci, chiar inainte de Iliada, geții obisnuiau sa cînte intamplari eroice strămoșești. Cînd trimisii lui Agamemnon, Fenix, Aias si Ulise, propusi pentru a trata impacarea regelui cu Ahile, acestia, mergand la cortul eroului:

”Ei il gasira pe’Ahile cu armia lui la corăbii;
Sta veselindu’se acolo cu dulcele sunet din lira’i
Cea cu călușul de’argint, frumoasa si mestesugita,
Pradă luată de el la spargerea Tebei, cetatea
Craiului Vultur. Cînta, veselindu’se, fapte viteze…” (C. IX / v. 183-187).

În epopee mai poate fi întîlnit faptul ca tactica militara aplicata de beligeranți era cu precădere aceea a luptelor eroice singulare, adeseori cu provocari explicite si facute in mod expres. Totuși, la un moment dat – intr’o situatie speciala, de vîrf – se intrevede necesitatea unei noi strategii, aceea a formarii unui sistem numit ulterior ”arici” de catre antici:

”Gata cu pieptul sa’nfrunte potopul troian si pe Hector
Lance cu lance’ngradind si scutul de scut răzimîndu’și
Coiful in coif si barbat de barbat laolalta’n ostire
Se’nghesuiau…” (C. XIII / v. 124-145)

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/02/09159-3278700640_683444c9cb_o.jpg

Respectiva tactica, izvorîta din certe necesitati strategice, stringente, va fi pusa la punct de hopliti si dusa la desavarsire de “falangele” macedoniene inchise, ca si de “testoasa” romana la asedii.

O aplica și Ștefan cel Mare la Războieni cînd, ramas cu prea puțini luptători în fața puhoiului turcesc, așează întocmai astfel carele și sulițașii.

Tot asa, multa vreme, in lipsa unor certe izvoare documentare nu s’a prea stiut cum era in evul mediu impartita oastea la noi. Putem acum afirma, totusi, ca grosul ostirii din Țările Rumîne – gloatele, iar nu roatele – erau formate ca si cele ale tracilor din Iliada.

Explicităm: oamenii trebuie ca erau rînduiti dupa fratrii (zone) si neamuri, asa fel ca zona (ex. sucevenii, romascanii etc.) să dea sprijin zonei, iar neamul (ex. satul, familia) să dea sprijin neamului. Neîndoielnic este faptul ca geții începusera inca de pe vremea Iliadei sa aplice respectiva tactica propusa de bătrînul si versatul Nestor lui Agamemnon, in ceea ce priveste organizarea gloatelelor:

”Chibzuie bine, o, Doamne, si tu si de altii asculta;                                                                                        Nu este de lepadat un cuvînt ce eu ți’l voi spune:
Armia tu întocmește’ți acum după neam și’nrudire,
Neamul pe neam sa s’ajute la luptă și ruda pe rudă.
Asta de faci, Agamemnon, si daca te’asculta danaii,
Ști’vei tu care din frunte si care din gloata’i netrebnic.” (C. II / v. 355 – 360)

j) Creștini înaintea creștinismului…sau doar omenie?

Aceasta afirmatie care a bulversat multa lume, in special pe istoricii-functionari de astazi, a dat nastere la deosebite si aiuritoare speculatii. În realitate, nu se pune problema de a discuta dogmatica crestina (cel putin de catre noi), ci este vorba de unele constatari de aparenta sporadica facute in special cu privire la acele obiceiuri pe care crestinismul cu siguranta ca le-a preluat din alte vechi religii -, prin foarte cunoscutul fenomen de sincretism (v.).

Cum altfel, de pilda, am putea intelege o anume procedura folosita si azi la înmormîntările creștine, atunci cînd mortul este în toate cazurile asezat cu picioarele spre usa de intrare a casei si este scos exact într’o aceeași poziție, asa cum ne spune in Iliada chiar Homer, prin gura lui Ahile, înca de acum circa 3.000 de ani înainte de creștinism:

”Mie încalte nu’mi poate tihni nicidecum înainte
Nici bautura, nici hrana, căci mort mi’e prietenul, zace
Bietul în cortul întins cu tălpile’ntoarse spre ușă…” (C. XIX / v. 207 – 209)

Dar, în Iliada găsim zeci de asemenea obiceiuri creștinești (v. priveghiul s.a.), care ar putea pentru mulți să afle că multe s’au preuat în creștinism din așa-zisele ritualuri păgîne.

Puțină istorie nu strică…

În poemul Iliadei, sînt foarte multe referiri la geții de la Istru, din acel nord îndepărtat, printre care le putem aminti și pe cele de la începutul cîntului al XIII-lea:

”După ce duce pe Hector si oastea’i asa spre corabii,
Zeus ii lasa pe ei să’și poarte necazul și greul
Luptei apoi, iar el căta cu ochi luminosi mai departe
Țări și noroade să vază, pe traci care’nstrună sirepii,
Pe hipemolgii slăviți, băutorii de lapte, pe mizii
Care de’aproape se bat și pe abii cei plini de dreptate.” (C. XIII / v. 1 – 9)

Chiar la începutul cîntului respectiv, Homer ni’i precizeaza ca fiind traci, pe iubitorii de cai, pe hipemolgii din nord-estul Marii Negre, populație pelasgă foarte cunoscuta prin faptul că se hrănea în bună măsură cu lapte de iapa (a se revedea în acest sens basmul Fat-frumos fiul iepei, cules de Mihail Eminescu); pe mizii localizați între Carpati și Dunăre (a se identifica drept o populatie străbună a viitorilor misieni, coborati in corpore spre Asia Mica); precum și pe abi, o alta populatie, desigur tot getică, tot nordica -, dar ramasă deocamdata neidentificată. Sau:

”Repede-Ahile purcede spre fiul falos al lui Pires
Rigmos, bărbatul venit din a Traciei rodnică țară…” (C. XX / v. 468-469)

Sînt prea multe referirile la traci spre a mai putea fi cuprinse într’un simplu material ca acesta. În Iliada mai poți afla cum se nășteau geții. Tot in Iliada poti afla cum cresteau, dar si cum erau educati ei.

În Iliada se poate vedea cum se casatoreau, cum luptau si cum mureau tracii. Tot asa dupa cum, de asemenea, în Iliada afli despre mesele geților unele detalii surprinzatoare.

Astfel, dupa ce Nestor îl salveaza pe Mahaon, fiul lui Asclepios (este cea mai veche lauda adusa tagmei medicilor, din proto-istorie) și il invita la cortul sau, batrînul îi ofera acestuia o masa de refacere pe care le’a pregătit’o Hecameda, frumoasa carlionțată:

”…Ea le’ntinse o masă
Dalbă, strunjită, cu negre picioare, și’o tavă de-arama;
Spre a da gust udăturii, ea puse într’însa o ceapă,
Miere gălbuie și sfînta făină de orz și alături
Puse’o mandrețe de cupă, de Nestor adusa de’acasă.
Cupa cu ținte de aur bătută era și’avea patru
Toarte lucrate de jur imprejur cu podoabe de aur,
Doi porumbei ciugulind; sta cupa pe două picioare.
Altul abia de pe masa cu’o mînă putea s’o ridice,
Plină fiind, dar Nestor putea fără trudă s’o ție.
Prinse s’amestece’n cupa vin negru din Pramne femeia
Cea ca o zînă de mîndră, și brînza de capre să farme
Cu un răzuș de aramă, să presure alba faină;
Și băutură gătind, ea îndată’i pofti că sa beie.
Dînșii băura și după ce’și stinseră’a setei arsură,
Stau veselindu’se’n cort cu vorb’amandoi împreună.” (C. XI / v. 610 – 625)

Iată o mostra de modul în care aheii își ospăta musafirii în vase pe care noi, astazi, le socotim nefuncționale, întocmai celor găsite la săpăturile din straturile ”Cucuteni”.

Peste toate, nu poate fi minimalizată puterea de abstractizare a vechilor geți.

Ca sa nu mai vorbim de multe alte realitati ale Iliadei -, din care aflam ca getul Eneas facea parte dintr’o familie care era permanent în conflict cu a celuilalt get, Priam. Prin similitudine, amintiți’vă de îndelungile confruntări de la noi între familiile Dăneștilor, din Ordinul Pămîntenilor (sau al Bisericii Valahe), cu Drăculeștii, din fostul Ordin al Templierilor, cavaleri de import.

Mai amintiți’vă de getul troian Eneas, un protos al Iliadei, care vorbea cu siguranță limba sa getică atunci cînd – învins fiind -, a plecat din Troia. El desigur că vorbea o aceiași limbă cu care și’a refăcut traiul și ginta în țara de adopțiune: în Latium (!).

De aici rezultă clar că latina era o limbă de sorginte getică –, rezultînd, iara-si-iara, că latinii vorbeau o limbă getică, întocmai așa după cum și stramosii nostri vorbeau o aceeași limbă getică; bineînteles că, ambele, cu inerente evoluții avute în paralel…

Dacă istoricii noștri, cu aptitudini pur funcționărești, nu vor să admită că Homer și Virgiliu aveau minime cunoștinte istorice, ar trebui cel puțin să recunoască – măcar așa, din bun simț -, că cei doi mari bărbați ai omenirii trăiseră prin acele timpuri; deci cu două-trei mii de ani mai aproape de întîmplările din peninsulele greacă și italica.

Înainte de final vă invit să vedeți Iliada într’o cheie precum cea prezentată în aceste rînduri, care întărește spusele rapsodului Homer, ce se pare că a unit într’o mare epopee povestioarele unui mare popor get.

De aceea considerăm că, citind Iliada ca pe o sursa a protoistoriei poporului rumîn, ne stă în putere să lămurim destul de bine măcar o parte din enigmele țesute în jurul comportamentului strămoșilor pelasgo-geți, dezvăluindu’ni’se structurile lor, acum parcă mai inteligibile, pe care să le descifrăm măcar atît cît ne permite nivelul actual de cunoaștere și, în nici un caz să neglijăm intuiția; numai astfel reușind să integrăm într’o evoluție credibilă spiritualitatea străbunilor noștri direcți.

Dar, asemenea constatări au mai fost făcute și de către alți autori, fie și numai, oarecum sporadic, fiind cazul sa’l mai amintim aici pe Nicolae Densușianu.

Deci, pentru a reciti Iliada în sensul propus, nu este neapărat nevoie să platiți drepturi de autor; în schimb putînd aprinde la biserică două lumînări: una la Morți, deoarece geții mureau încă în plina lor glorie, iar alta la Vii, deoarece, indiferent dacă multora le place sau nu, astăzi noi sîntem chiar urmașii lor direcți moștenindu’le și comportamentul și limba.

O puteți face liber, ca un get liber, iar daca nu, nu!

Resurse: ceascadecultură.ro

Citiți și: ILIADA MAI VECHE CU 1000 DE ANI DECÂT SE CREDEA

AGRICULTORII DIN TRECUTUL RUMÎNILOR

Distribuția haplogrupului G din Europa, Africa de Nord și Orientul Mijlociu în poza de mai sus.

Strămoșii distinctiv comuni ai haplogrupului G

Prezența haplogrupului G (cromozom-y) în populațiile din Europa și Caucaz, are o importanță majoră pentru trecutul continentului, în pofida prezenței relativ mici în profilul genetic.

Din datele pe care le deținem pînă acum, haplogrupul (hpg.) G, împreună cu încrengăturile J2, au fost asociate cu răspîndirea agriculturii, în special în contextul european.

Cu toate acestea, interpretările bazate pe o mai mică frecvență de răspîndire a hpg. G. nu recunosc tiparele care stau la baza diversificării genetice. Deși au fost înregistrate progrese recente în soluționarea filogeniei hpg. G, un studiu cuprinzător al modelelor de distribuție geografică ale sub-ramurilor semnificative din acest hpg. nu a fost efectuat încă.

Aici vom prezenta distribuția frecvenței hpg. și variația informațională STR de la 16 sub-ramuri ai hpg. G, din evaluarea a 1472 cromozomi ai hpg. G aparținînd unui număr mare (98) de populații din Europa pînă în Pakistan.

Chiar dacă cromozomii de bază G-M201* nu au fost detectați în setul nostru de date, patria acestui haplogrup a fost estimat a fi undeva în apropiere de estul Anatoliei, Armeniei sau vestul Iranului, singurele zone caracterizate prin co-prezența filonului bazal profund, de asemenea și ca apariție a unei mari diversități de sub-haplogrupuri.

P303 SNP se definește ca cel mai frecvent și pe o scară mai largă a sub-haplogrupurilor G.

Cu toate acestea, sub-ramuri precum ramura definită U1 au o distribuție în mare măsură localizată și limitată la Orientul Apropiat / Orientul Mijlociu și Caucaz, în timp ce clanurile L497 apar în principal în Europa, de unde probabil au provenit.

În schimb, singurul reprezentant U1 din Europa este linia G-M527, iar acest model de distribuție este în concordanță cu regiunile de colonizare elenă.

Nici un model clinal, nu sugerează că distribuțiile sînt mai degrabă un indicator de izolare, de distanță sau de complexitate demografică. În acest context nu există dovezi clare de schimbări treptate a unor caracteristici moștenite de vreun grup uman determinat geografic, sau corelat cu o tranzitie la alt mediu, cum ar fi altitudinea, temperatura sau umiditatea.

De exemplu, dimensiunea corpului dintr’o specie de animale cu sînge cald tinde să fie mai mare în zonele cu climă mai rece (model clinal latitudinal), în timp ce timpul de înflorire a unei plante poate tinde să fie întîrziat, la altitudini mai mari (model clinal altitudinal).

La speciile în care fluxul de gene dintre populațiile adiacente este mare, evoluția este de obicei lină, în timp ce în populațiile cu flux de gene restrînse evoluția apare de obicei ca o serie de schimbări relativ bruște de la un grup la altul.

În prezent haplogrupul G se găsește pe tot arealul dintre Europa de Vest și Nord-Vest Africa de Asia Centrală, India și Africa de Est, deși peste tot la frecvențe joase (în general între 1 și 10 % din populație). Singurele excepții fiind regiunea Caucazului, centrul și sudul Italiei și Sardinia, în cazul în care frecvențele de obicei variază de la 15 % pînă la 30 % în liniile de sex masculin.

Cei mai mulți europeni aparțin subramurii G2a, iar majoritatea europenilor de nord și vest, mai precis la G2a-L141.1 (sau la un inferior extinde G2a-M406 ). Despre toate liniile  G2b (L72 +, fostă G2C) se poate spune că europenii sînt evrei Ashkenazi.

G2b a fost, de asemenea, găsit în jurul Afganistanului, probabil ca o ramură a agricultorilor neolitici din Levant.

Haplogrupul G1 se găsește în principal în Iran, dar se găsește și în Levant, printre evreii Ashkenazi, și Asia Centrală (în special în Kazahstan).

G2a reprezintă 5 pînă la 10 % din populația mediteraneană din Europa, dar este destul de rară în Europa de Nord. Singurele locuri în care haplogroup G2 depășește 10% din populație în Europa sînt Cantabria, centrul și sudul Italiei, Sardinia, nordul Greciei (Tesalia) și Creta, toate regiunile montane și relativ izolate.

Alte regiuni cu frecvențe care se apropie de 10% includ Asturia, în nordul Spaniei, Auvergne din centrul Franței, Elveția, Sicilia, insulele din Marea Egee, și Cipru.

În prezent haplogrupul G se găsește pe tot drumul începînd din Europa de Vest și Nord-Vestul Africii, Asia Centrală, India și Africa de Est, la frecvențe joase (în general între 1 și 10 % din populație).

În Rumînia prezența sa este în procent de 5 % și îl regăsim cu predilecție în Moldova cu un nucleu în zona Cahul și Dunărea de jos în Dobrogea.

Singurele excepții sînt regiunea Caucazului, centrul și sudul Italiei și Sardinia, unde frecvențele de obicei variază de la 15% pînă la 30% din liniile de sex masculin.

Haplogrupul G coboară de la macro-haplogrupul F, care este considerat a reprezenta a doua mare migrare de Homo Sapiens din Africa, în urmă cu cel puțin 60.000 ani. În timp ce migrarea anterioară de haplogrupuri C și D au urmat coastele din Asia de Sud, cu predilecție Oceania și Orientul Îndepărtat, unde haplogrupul F a pătruns prin Peninsula Arabică și s’a stabilit în Orientul Mijlociu.

Ramura sa principală, macro-haplogrupul IJK este strămoșul a 80% din oamenii eurasiatici moderni.

Haplogrupul G a avut un start lent, a evoluat în izolare, aparent de zeci de mii de ani, eventual în sud-vestul Asiei, unde a fost tăiat de la valul de colonizare a Eurasiei.

De la începutul lui 2014, știm că 286 de mutații (SNP) definesc haplogrupul G, confirmînd că linia paternă a acestui neam a cunoscut o strangulare severă înainte de divizarea în haplogrupurile G1 și G2.

Haplogrupul G1 ar avea originea în spațiul Iranului modern, în timp ce G2 s’ar fi dezvoltat în sud-vestul Asiei în timpul paleoliticului superior, probabil în perioada ultimei glaciațiunii (acum 19,000 – 12.000 de ani).

La faptul că oamenii acelor timpuri erau toți vînători-culegători, iar în cele mai multe cazuri trăiau în triburi nomade mici sau semi-nomazi, membrii haplogrupului G2 par să fi fost strîns legați de dezvoltarea agriculturii timpurii în partea Levantului a Cornului Abundenței, începînd de acum 11.500 de ani.

Ramura G2a s’a extins spre Anatolia, Caucaz și Europa, în timp ce G2b în prezent este retrasă în sudul Levantului și în cea mai mare parte o regăsim printre evrei.

Vechi analize Y-ADN nu au fost efectuate pînă acum decît pentru patru culturi neolitice (LBK în Germania, Remedello în Italia și Cultura Ceramicii Imprimate Cardium  în sud-vestul Franței și Spania), precum și toate nucleele unde trăiesc persoanele purtătoare de G2a, care este cea mai puternică dovadă în prezent pentru originea agriculturii și că ea a fost răspîndită de membrii haplogrupului G (deși, probabil în colaborare cu alte haplogrupuri, cum ar fi E1b1b, J, R1b și T).

Cea mai mare diversitate genetică în haplogrupul G se găsește între Levant și Caucaz, în Cornul Abundenței, care este un bun indicator al regiunii sale de origine.

Se consideră că agricultorii neoliticului timpuriu s’au extins din Levant și Mesopotamia spre vest de Anatolia și Europa (vezi harta de mai jos), spre est în Asia de Sud, și spre sud în Peninsula Arabică și Africa de Nord și de Est.

Domesticirea caprelor și vacilor se consideră că a avut loc prima oară în regiunea muntoasă din estul Anatoliei, inclusiv în Caucaz și Zagros. Acest fapt este valabil, în cazul în care rădăcinile haplogrupului G2a (dar și a subramurilor G) pot fi găsite.

Pînă în prezent, singurii oameni G2a negativ pentru subramurile P15 sau L149.1 au fost găsite exclusiv în regiunea Caucazului de Sud.

Istoria haplogrupului G

Mai multe migrații istorice au adus diferite subramuri de haplogrup G în Europa sau au fost redistribuite din punct de vedere geografic.

Agricultorii și păstorii de munte neolitici

Ei au fost pînă acum dovediți din testarea neoliticului și rămîn în diferite părți ale Europei, în care haplogrupul G2a a fost unul dintre liniile de agricultori neolitici și păstorii care au migrat din Anatolia spre Europa între 9000 și acum 6000 ani.

În acest scenariu migratorii din estul Mediteranei ar fi adus cu ei ovine și caprine, care au fost domesticite la sud de Caucaz în urmă cu circa 12.000 de ani.

Acest lucru ar explica de ce haplogrupul G este mai frecvent în zonele montane, fie în Europa, ori în Asia, deși el s’a adaptat și șesului sau zonelor deluroase, cazul Rumîniei în Cultura Cucuteni și Culturile Dunărene, Hamangia, Gumelnița, Vădastra etc.

Afrodita de la Vădastra

Continuitatea geografică a G2a din Anatolia pînă în Tesalia (Grecia) la peninsula italiană, Sardinia, sud și centrul Franței și Iberiei sugerează deja că G2a ar putea fi asociat Culturii Ceramicii Imprimate-Cardium (5000-1500 î.Hr.).

Testele ADN antice au fost efectuate pe schelete din numeroasele culturi neolitice europene și care toate au dat o majoritate de probe G2a. Rămășițele au fost testate pînă în prezent pentru cultura Starčevo (6000-4500 î.Hr.), Cultura Ceramicii Liniare (5500-4500 î.Hr.), în Ungaria și Germania, precum și de cultură Ceramica Cardium în sudul Franței și nord-est Spaniei.

Cu toate acestea, minorități importante ale altor haplogrupuri au fost găsite pe diferite site-uri neolitice lîngă o majoritate G2a, inclusiv C1a2, F, I *, I1, I2a și I2a1 în Europa Centrală și de Sud-Est Europa (LBK, Starčevo) și E-V13 și I2a în Mediterana de Vest (C. Ceramicii Cardium).

Acești vînători-culegatori, probabil, reprezintă europenii asimilați coborîți din mezolitic și paleolitic. Este interesant de observat că multe dintre aceste linii asimilate, cum ar fi C1a2, F și I *, sunt practic dispărute în zilele noastre.

Ar putea explica faptul că acești oameni au fost asimilați la urma urmei, ori mai degrabă înrobiți de triburile G2a.

Ötzi omul gheții, care a trăit în Alpii italieni în timpul calcoliticului, a fost dominat de haplogrupul G2a2a2 (L91), o subramură relativ rară găsită astăzi în Orientul Mijlociu, sudul Europei (în special Sicilia, Sardinia și Corsica) și Africa de Nord. G2a2 (PF3146) este altfel găsit la frecvențe joase tot drumul din Levant pînă în Europa de Vest.

În concluzie, agricultorii neolitici din Europa au aparținut liniilor G2a, G2a2 (și alte subramuri) și G2a3 (subramura M406).

În prezent G2a se găsește mai ales în regiunile montane din Europa, de exemplu, în munții Apenini (15 la 25 %) și Sardinia (12 %) în Italia, Cantabria (10 %) și Asturia (8 %), în nordul Spaniei, Austria (8 %), Auvergne (8 %) și Provence (7 %), în sud-estul Franței, Elveția (7,5 %), părțile muntoase ale Boemiei (5 pînă la 10%), Rumînia (5 %) și Grecia (6,5 %).

Aceasta este cel mai probabil, deoarece fermierii din Caucaz au căutat terenul deluros similar cu patria lor originală, care face posibilă mai bine creșterea caprelor.

Dar, este mai mult ca probabil că agricultorii G2a au căutat să scape de invadatorii epocii bronzului, cum ar fi geții (”indo-europeni”) și au găsit adăpost în munți. De exemplu, G2a3a (M406) se găsește la frecvențe relativ mari din Balcani de sud, Apenini și Alpi, în contrast cu G2a3b (L141.1), care se găsește peste tot în Europa.

Oamenii G2a puteau să fi fost printre primii oameni care au dobîndit alelele pentru piele albă. Un vânător-culegator din nordul Spaniei testat de Olalde et al. în 2014 a avut încă pielea închisă la culoare acum circa 7000 ani.

În schimb, un fermier neolitic timpuriu din Germania a posedat alelele pentru piele albă găsită în europenii moderni. Individul neolitic a fost de sex feminin, dar oamenii neolitici din aceeași cultură LBK au fost predominant G2a (dar de asemenea, incluși în jur de 50 % din clanurile paleolitice / mezolitice asimilate, cum ar fi C1a2, F, I1 și I2a).

Este încă neclar exact cînd și printre care haplogrupuri a apărut pielea albă, dar s’a sugerat că noua dietă adusă de agricultură cerealieră ar fi cauzat deficiențe în vitamina D, care în mod tradițional a fost asimilat nutritiv de la pește și carne.

Mutațiile pentru pielea albă ar fi fost selectate pozitiv de agricultorii neolitici prin stimularea producerii de vitamina D de la lumina soarelui, pentru a compensa deficitul de carne.

Extinderea agriculturii din Orientul Mijlociu către Europa (9500-3800 î.Hr.)

G2a-L141.1, este ramura indo-europeană a G2a

Contrar altor ramuri ale G2a, care apar mai frecvent în zonele montane, G2a3b (L141.1), și în special subramura G2a3b1 (P303), se găsește uniform în toată Europa, chiar și în Scandinavia și Rusia. Mai important, G2a3b și subramurile sale sunt, de asemenea, găsite în estul Anatoliei, Caucaz, Asia Centrală și în India, în special în rîndul castelor superioare, care reprezintă descendenții epocii bronzului invadatorii geți ”indo-europeni”.

Prezența combinată a G2a3b1 în Europa și India este un argument foarte puternic în favoarea expansiunii getice ”indo-europene”.

Vîrsta coalescenței (contopirii) G2a3b1 corespunde, de asemenea, și este dată de expansiunea getică în epoca bronzului. În genetică, teoria coalescenței este un model retrospectiv a geneticii populației. Ea încearcă să urmărească toate alelele unei gene împărtășită de toți membrii unei populații într’o singură copie de rudenie, cunoscut sub numele de cel mai recent strămoș comun (MRCA, uneori numit coancestor pentru a sublinia relația coalescenței).

Relațiile de moștenire dintre alele sînt de obicei reprezentate ca o genealogie, similară ca formă cu un copac filogenetic .

Patria R1b1a (P297) și vorbitorii proto-geți (pre-indo-europeni), deocamdată se presupune că a fost situată în estul Anatoliei și / sau Caucazul de Nord. Caucazul în sine este un nucleu de haplogrup G. Prin urmare, aceasta este în întregime exclus ca o minoritate de oameni caucazieni aparținînd haplogroup G (și, probabil, de asemenea J2B) să se fi integrat comunității R1b care a traversat Caucaz și s’au stabilit pe malul de nord și de est ale Marea Neagră cîndva între 7000 și 4.500 î.Hr..

O teorie alternativă este că G2a3 (L30) a venit din Anatolia la Est și în Europa Centrală în timpul neoliticului (un fapt dovedit prin testele ADN vechi).

Odată ajuns în Europa de Sud-est se împart in doua ramuri: G2a3a, care au urmat cursul în amonte al Dunării în Europa Centrală (LBK), și G2a3b, care au migrat spre est în Stepa nord pontică și au adus agricultura în toate regiunile.

G2a3b s’ar fi amestecat cu oamenii indigeni geții R1a, apoi cu noii veniți geții R1b în timpul calcoliticului și al epocii bronzului. În momentul în care proto-indo-europenii au început expansiunea lor masivă, barbatii G2a3b (care se pare că au aparținut în majoritate covîrșitoare lui G2a3b1 și subramurilor sale) s’ar fi alăturat clanurilor R1b-M269 / L23 în expansiunea din Vechea Europa (Old Europe) din 4200 î.Hr. (vezi istoricul R1b – celții de mai tîrziu).

G2a3a ar fi fost printre populațiile cucerite din Vechea Europa, căutînd refugiu în zonele montane.

Redistribuirea Romană

Prin epoca fierului, populația G2a în majoritatea țărilor din Europa a fost asimilată de expansiunea getică (”indo-europeană”), perioadă urmată de războaiele geților keltoi.

G2a a căutat refugiu din calea invadatorilor în munți, pentru ca azi, să ajungă la frecvențe maxime în Italia (Apenini, Sardinia) și în Alpi.

Vechii latini și romani descind din triburile italice care au migrat în peninsula italiană din 1200 î.Hr., din marele grup al geților keltoi așezați în centrul Europei.

Ei par să fi aparținut în primul rînd haplogrupului R1b-U152 (vezi Genetica poporului italian), dar ar fi asimilat o minoritate substanțială de clanuri G2a3b (L141.1), în special subramurile U1 și L497.

Patria latină din centrul Italiei este una dintre cele mai influențate regiuni de haplogrupul G2a în Europa de astăzi. Nivelul ridicat al G2a în Latium ar putea fi din cauza prezenței duble de triburi considerate indo-europene G2a3b și a liniilor neolitice anterioare care au coborît de la Apenini să trăiască în Roma, după ce a fost absorbită de civilizația romană.

Imagini ale păstorilor de la Roma ce ne amintește de păstorii mioritici

În cazul în care vechii romani și alte popoare incluse imperioului roman din peninsula italiană a avut un impact genetic în alte părți ale Imperiului Roman (așa cum ar trebui să aibă), au contribuit cu siguranță la o creștere moderată de linii G2a (în plus față de R1b-U152 și J2) în interiorul frontierelor imperiului.

Într’adevăr, frecvența haplogrupului G scade cu cît ne deplasăm spre limitele imperiului.

Haplogrupul G este în țările nordice și baltice este extrem de rar în zilele noastre, în ciuda faptului că agricultura a ajuns în aceste regiuni în același timp cînd a ajuns și în Marea Britanie sau Irlanda.

Un alt motiv ar putea fi faptul că zonele joase împădurite din nordul Germaniei, Polonia și Marea Baltică au fost bogate în minereuri de metale și au putut atrage tot mai mulți lucrători ai epocii bronzului, din Caucaz, via Carpați.

Mineritul metalelor și creșterea animalelor explică de ce este dominant R1b spre țărmurile Atlanticului. Nord-Estul Europei are, de asemenea, un procent relativ mic de haplogrup R1b, care consolidează și mai mult ipoteza că cele două haplogrupuri s’au răspîndit împreună în epoca bronzului.

Punctele cu verde sînt minele cu minereuri metalifere

Haplogrupul G1 din Asia Centrala este ramura de sud a haplogrupului G. În timp ce barbații au migrat spre vest G2a din Anatolia și în Europa în neolitic, verii lor G1 au migrat spre est de Persia și India. Numai cazuri foarte rare de G1 au fost găsite în Europa, inclusiv în Marea Britanie, Germania, precum și cea mai mare din sudul, centrul și estul Europei.

Cum au ajuns aceste clanuri G1 acolo?

Asia Centrală a devenit o zonă de fuziune pentru G1 din sud și clanurile J2, cu clanurile R1A din nord în timpul epocilor bronzului și a fierului mediu. S’au format noi popoare hibride, cum ar fi scyții, care au controlat odată un imperiu variind din nordul Pakistanului la Xinjiang și în Ucraina.

Este cunoscut că Romanii au recrutat scyți sau sarmați călăreți în legiuni lor. Potrivit C. Scott Littleton în cartea sa De la Scythia la Camelot, mai mulți Cavaleri ai Mesei Rotunde au fost de origine scytică, iar legenda Sfîntului Graal își are originea în vechea Scyție.

Această ipoteză a fost, de asemenea, îmbrățișată în filmul din 2004, Regele Arthur, care începe cu sosirea în Schytopolis a cavaleriei romane în Marea Britanie.

Cu toate acestea, scyții au fost oameni de stepă și sînt mai multe șanse de a aparține haplogrupului R1a. Dacă vreunii dintre ei au aparținut la hpg. G, erau cel mai probabil G1, nu G2a. Acest lucru ar explica cazurile împrăștiate de G1 din Europa de nord-vest.

Sursa: eupedia, ncbi.nlm.nih.gov

Citiți și:  ISTORIA PROTO-PELASGILOR (HAPLOGRUP I) DE LA ULTIMA MARE GLACIAȚIUNE

PANNONIA ÎN CARE S’AU AȘEZAT TRIBURILE ASIATICE NU S’A ÎNVECINAT NICIODATĂ CU TRANSILVANIA

Între tandemul Menumorut – Arpad (Arpad moare în 907) şi Ştefan I al Ungariei (997-1038), s’a scurs o perioadă de timp de aproape un secol. Ce s’a întîmplat în acest secol?

Istoricii noştri nu ne spun, deşi este vorba de contextul istoric european al statelor medievale rumîneşti, implicit de istorie rumînească.

Aceeaşi situaţie se repetă şi cu sec. XI.

S’a strecurat în tratatele de istorie, o eroare regretabilă. Panonia, teritoriul în care au migrat strămoșii nomazi ai ungurilor de azi în 896, este la vest de Dunărea Mijlocie (aproximativ jumătatea de vest a Ungariei de azi).

Provincia Pannonia ocupată de triburile asiatice

Acest adevăr este cuprins în străinătate, în tratatele sau capitolele consacrate Evului Mediu, situaţie reliefată şi în hărţi, fără nici o excepţie. Extinderea denumirii de Panonia peste teritoruiul de azi al Ungariei este tîrzie. În sec XIX pătrunde în unele cărţi de istorie. Este preluată astfel, din nebăgare de seamă sau dintr’un dezinteres cronic de către istoricii noştri.

Aşa şi Constantin C. Giurescu în Istoria Rumînilor, I, Bucureşti, 1975, vorbeşte şi exact despre Panonia, dar şi inexact (…”prin pasul Vereczke – Poarta Rusiei şi pătrunse în cîmpia panonică ocupînd oraşul Mukacevo”)- p.201.

”De altfel blaci sau rumîni nu sînt amintiţi de notarul anonym numai în Transilvania, ci şi în Panonia, adică în Cîmpia Dunării şi a Tisei”, p. 133), întreţinînd, bineînţeles fără intenţie, confuzia, care ne face regretabile deservicii.

Că rumînii (blacii, blahii, vlahii, olahii) trăiau şi în Cîmpia Tisei şi în Cîmpia Dunării, este un fapt ştiut, dar Panonia nu se întindea pînă în Transilvania, nu cuprindea Cîmpia Tisei de la est de Tisa, nu cuprinde ţările rumîneşti, acestea aveau graniţa de vest pe Tisa.

Dar nici partea de vest a cîmpiei Tisei, nu însemna Panonia. Ungurii asiatici, cînd au trecut Carpaţii prin trecătoarea Vereczke, pe la nord-vest de Rumînia actuală, nu au ajuns în Cîmpia Panonică, ci au mers spre Panonia, vechea provincie a imperiului roman, care era nu numai la vest de Tisa, ci chiar la vest de Dunăre, așa cum se vede în harta de mai jos.

Captură ecran (357)
Numai cunoscînd bine istoria şi civilizaţia vecinilor, vom şti şi efectul constructiv sau distructiv în raporturile dintre aceştia şi rumîni.

Aşa, ungurii asiatici, înainte de a ajunge în fosta Panonia Romană, trăiau în corturi, erau fără căpătîi (Nestor, Povest vremennih let, Povestea vremurilor de demult), la fel trăind şi între 896-955.

Nu au adus nimic constructiv pe planul civilizaţiei urbane şi culturale, pe planul vieţii sedentare (agricultură, etc.) din Geția sec. XI-XIII.

Dominanta civilizaţiei ungureşti se poate recunoaşte în forţa armată ca mijloc principal de asigurare a existenţei materiale pentru întreaga comunitate.

Graniţele pentru naşterea Ungariei, Transilvania avea granița de vest la Dunăre

I. Sec IX-X: rumînii, germanii, ungurii

Este ştiut că ungurii au migrat din Asia, mereu spre soare apune. Drumurile tuturor migratorilor erau aceleaşi pînă la est de Nistru, pe teritoriul viitoarei Ucraine. De aici, avînd Geția ca o adevărată placă turnantă, unii pătrundeau prin Geția de răsărit şi de sud-est (Basarabia şi Geția Pontică) spre Constantinopol.

Alţii, pe la nordul Geției, spre Panonia şi în continuare.

Pe teritoriul viitoarei Ucraine aveau loc popasuri tipice, care, pentru migratorii ce treceau pe la nordul Carpaţilor, se repetau în Panonia. Acesta este şi traseul ungurilor asiatici.

Ajung în Panonia, pe la 896.

În urmă, de unde răsărea soarele, rămîneau nenorociri şi sărăcia, din cauza jafurilor, fiind ştiut că migratorii îşi asigurau cele trebuitoare existenţei, în primul rînd hrana, prin, furt, jaf, crimă sau viol.

Conform direcţiei de înaintare, ungurii, din popasul panonic, îşi continuă incursiunile de jaf, ca de obicei, cu preponderenţă spre soare apune. Conform traseului, presărat cu popasuri, traseu de mii de kilometri, din Asia pînă în Panonia Romană care era dincolo de Dunăre, după ce au adus ţările de la vestul Panoniei la sărăcie, şi’au continuat traseul spre vestul Europei, lăsînd Panonia departe, în urma lor.

Drumul spre vest, din popasul panonic, fără putinţă de negat, reiese atît din incursiunile de jaf ale hoardelor migratoare ungureşti, popasul din Panonia fiind ca orice popas din Asia pînă în Europa, cît şi din migrarea lor, în masă, pînă la Augsburg, pe rîul Lech.

Aşa, ungurii pornesc în primul lor raid de pradă în Italia, în Lombardia şi Veneţia, în anul 899.

În 908 sînt prădate Turingia şi Saxa.

În 911, 912, 913, 915 calamităţile pricinuite de unguri (maghiari) au loc în Bavaria, Franconia, Turingia, Suabia şi Saxa.

În 913 trec Rinul şi pradă Lotaringia.

În 917 ajung la Bale, pe care îl jefuiesc, apoi Alsacia şi Lorena.

În 918 incendiază portul Bremen.

În 919 sînt semnalaţi în Westfalia şi apoi în Lorena.

În 921 în Italia, în Brescia.

În 922 sînt în Puille.

În 924 intră iar în Saxa, de unde pornesc spre Italia şi Burgundia. În drumul lor spre Lanquedec, au incendiat Pavia, patruzeci şi patru de biserici, au jefuit Piemontul, au trecut Ronul, apărînd în faţa oraşului Nimes…

În 926 a venit din nou rîndul Bavariei, Suabiei, Franconiei, Alsaciei, Lorenei. Verdumul e incendiat şi regiunea Ardenilor pustiită.

În 933 îi găsim în Saxonia, unde în faţa lui Henric I, duce de Saxonia, pierd două lupte.

În 933 sînt lovite Burgundia, Italia, abia refăcute de pe vremea precedentelor incursiuni.

În 937 calamitatea maghiară (ungurească) se abate peste Bavaria, Suabia, Franconia, Lorena, Champagne, Berry, Bourgogne, Piemont, Lombardia, Toscana, Campania şi Veneţia. În urma maghiarilor rămîn, ca de obicei, doar fum, ruine şi jale.

În 943 se pîrjoleşte Italia, pînă la porţile Romei.

Tot în 943 ajung în nord, pînă la Wels şi Traun.

În 948 – 949 – 950 au loc încercări nereuşite de a pătrunde în Bavaria condusă şi apărată de Henric, fratele lui Otto cel Mare. Henric îi respinge şi îi urmăreşte pînă în Aquilea.

Ungurii (maghiarii), după acest insucces, pătrund în Italia, Burgundia şi Aquitania.

În 954 maghiarii (ungurii) ridicaţi în masă, intră în Franconia şi traversînd’o, ajung la Rin şi de aici la Lorena, Ardeni, Hainaut, Camabrai, Laon, Reims, Chalons, Bourgogne, Lombardia.

În 955 pornesc iar spre vest într’un număr semnificativ, adică toţi cîţi erau, cu mic cu mare, cu femei cu tot.

Se credeau invincibili, nu datorită mulțimii lor, ci al curajului pe care l’au dovedit.

Hoardele migratoare maghiare (ungureşti), este evident, în 954 – 955, se ridică în masă şi pornesc spre nesfîrşita lor bejenie, părăsind Panonia. Străbat teritoriul actualei Austrii, pătrund pe teritoriul actualei Republici Federale Germane, depăşesc Münchenul, pînă la oraşul Augsburg, pe rîul Lech.

Deci străbat un drum lung, dar cu aproximaţie aceeaşi distanţă pe care o făcuseră migrînd din Ucraina pînă în Panonia. Extrem de grăitor este şi traseul, aceeaşi cale de nord, aceeaşi direcţie, pe care migraseră din Ucraina, pe la nord de Geția. Nu îşi abandonează traseul, avînd un singur sens, înainte, după soare apune.

Bătălia de la Lechfeld din 955, unde rămășițele asiatice ale jefuitorilor sînt decimate

La 10 august 955, în faţa Augsburgului, pe malurile rîului Lech, i’a înfruntat Otto cel Mare, care i’a strivit în aşa măsură, încît retragerea celor care au scăpat cu zile a fost un dezastru. Conducătorul hoardelor a fost prins şi a fost spînzurat, iar resturile hoardelor au fost urmărite pînă în Panonia.

Otto cel Mare a stabilit marginile imperiului şi a pus temelia Austriei de astăzi. Graniţa viitoarei Austrii este totodată şi graniţa de vest a viitoarei Ungarii. În acest fel a scăpat Europa de la vestul Panoniei de coşmarul în care trăia de mai bine de o jumătate de secol.

Dezastrul de la Lech a fost paradoxal, totuşi salvarea ungurilor (maghiarilor).

Lech i’a salvat de la pulverizare, fenomen petrecut cu hoardele avarilor, gepizilor, vandalilor. Ar fi prădat pînă ce sleiţi şi străini de spiritul European, ar fi dispărut din istorie, cum s’a întîmplt cu hunii.

Desigur, succesul migratorilor unguri în luptă se explică prin ameninţarea hoardei cu dispariţia, din cauza foamei. Victoriile lor se explică şi prin atacurile surpriză – satele şi oraşele nu se aşteptau la apariţia năvălitorilor în apropierea lor – dar şi prin răspîndirea groazei, în urma trecerii prin foc şi sabie a populaţiei din afara zidurilor unor cetăţi, deci fără apărare (despre astfel de victorii este vorba de cele mai multe ori).

Atunci cînd europenii şi’au organizat preventiv apărarea, hoardele au fost zdrobite. După europenizare, ungurii nu au mai reprezentat prin ei înşişi un pericol militar, mereu solicitînd sprijinul armat al altora, după cum uşor se poate constata, sau cînd s’au nimerit singuri în luptă, fiind învinşi.

Ungurii (maghiarii) vor rămîne, în urma dezastrului de la Lech, toată istoria lor, în umbra germanilor, cu o pronuţată notă de complexare. În urma barajului Germanic, de netrecut, la care se va adăuga creştinarea lor în masă, prin Roma, drumul spre vest, nesfîrşitul drum spre vest, încetează.

După Lech, ungurii au fost constrînşi să se limiteze la produsele alimentare ale ţăranilor geți din Panonia, ei înşişi grav afectaţi de aşezarea ungurilor în Panonia. Aceşti geți (viitorii blaci, vlahi) sînt de acelaşi neam cu valahii din Geția Carpatică.

Strîmtorarea alimentară devine o adevărată criză alimentară.

În secolul acesta, al X-lea, ungurii încă nu învăţaseră să respecte deprinderea sfîntă a autohtonilor, de a lucra pămîntul. Succesul în incursiuni, le asigurase, din mers, o viaţă îndestulătoare. Declanşează iar incursiunile tipice, în sensul invers, spre răsărit, spre ţările medievale rumîneşti ale Geției, ţări vechi, de dinaintea migrării ungurilor în Europa.

Cu regret amintim că Roma „catolică”, începînd cu sec. al XI-lea, secolul rupturii religioase şi definitive (?) cu Constantinopolul, a încurajat incursiunile ungurilor în direcţia opusă, spre răsărit, în Geția „ortodoxă”.

Misionarii catolici au profitat de incursiunile ungurilor pentru a face misiune creştină în Geția, ţară în care creştinismul exista de o mie de ani, creînd derută, uimire şi în consecinţă o înstrăinare de Roma, respectiv de împotmolire de lungă durată în influenţa religioasă a slavilor, care se instalaseră între Geția şi Costantinopol, precum ungurii se instalaseră între Geția şi Roma.

Bineînţeles, agresiunea ungurească (maghiară) nu a făcut decît să mărească rezistenţa rumînilor, rezistenţă care s’a finalizat prin păstrarea autonomiei Transilvaniei ca ţară rumînească de sine stătătoare.

Primele cronici ale cancelariei regale ungureşti, repede pusă pe picioare de Roma, prin pătrunderea masivă între unguri a misionarilor creştini din partea Romei, mărturisesc fără echivoc graniţa de apus a rumînilor (valahilor).

Ţările rumînilor valahi, conduse de Menumorut şi Glad, îşi aveau graniţele de vest pe Tisa.

În constelaţia ţărilor Europei, apărea o ţară nouă, Ungaria.

După o perioadă de zbucium şi de cumplite nenorociri, ţările medievale rumîneşti din Geția de vest scapă de sub presiunea noului stat ungar, se unifică şi formează Principatul Transilvaniei. Acest principat este una din cele trei mari ţări rumîneşti medievale ale Geției Carpatice, ţară de sine stătătoare, aşa cum a fost şi ţara vecină, Ungaria Apostolică.

E adevărat că la conducerea Transilvaniei au fost şi unguri (maghiari), cum adevărat este că la conducerea Ungariei au fost şi rumîni, ba, la conducerea Ungariei cele mai multe familii domnitoare au fost străine, dar aşa ceva bineînţeles nu a modificat existenţa Ungariei ca stat, cum nici a Principatului Transilvaniei ca ţară valahă de sine stătătoare. Astfel de situaţii au existat în lung şi latul Europei medievale.

Aşa, după 1301, ungurii (maghiarii), istoviţi, nu mai au conducători proprii, fiind conduşi, timp de peste două sute de ani de către regi din familii străine, dar şi mai tîrziu, cu intermitenţe.

Din 1526 Ungaria dispare ca stat sub turci şi sub austrieci pentru patru sute de ani.

Încercările ungurilor, din 1848 şi 1867 de refacere a existenţei lor statale au fost minate, de gravele ignorări ale mersului istoriei în ceea ce priveşte existenţa poporului rumîn din Transilvania, existenţă din antichitate pînă azi. Ungaria reapare pe harta lumii în 1920, cînd poporul maghiar a înţeles că graniţele lor statale au o legătură cu cele etnice.

În treacăt amintim, că aici în Ardeal a fost capitala reunificării ţărilor rumîneşti, la 1600, într’un singur stat, ca pe vremea statului unitar, centralizat şi liber al Geției, realizat de strămoşii neamului rumînesc.

II. Perspectiva vestică: Germania, Elveţia, Franţa, Italia

Începutul istoriei ungurilor (896 – 955) se înţelege mai bine, dacă o privim în contextual ţărilor de la vestul Panoniei.

„…chaque année se livrèrent a des incursions jusque dans la region du Rhin. Ils détruisirent, relève Gibbon, le monastère Saint-Gall, en Suisse, ainsi que la ville de Brême. La grande époque de leurs incursions s’étend de 900 á 950. Ils firent en 938-939 un très gros effort, traverserent l’Allemagne entrèrent en France, puis passèrent les Alpes, pour rentrer chez eux par le nord de l’Italie”.
„La vigoureuse correction qu’Henri l’Oiseleur, roi élu d’Allemagne, puis Otton I, le premier empereur saxon, infligèrent aux Hongrois, inspire a ces derniers un certain respect pour civilization. Mais ce ne fut que vers l’an 1000 qu’ils se décidèrent a adopter la christianisme!” ( H.G. Wells, Esquisse de l’historie universelle, Payot, Paris, 1925, p. 324-325).

„Au avut loc de aceea o serie de năvăliri pentru jaf pe teritoriul german, pînă cînd, destul de tîrziu, în seolul al X-lea, regii germanici, un Henric şi un Otto de Saxonia, putură opune o rezistenţă victorioasă. De îndată ce ungurii aveau să fie respinşi, tăindu’li’se pentru totdeauna calea spre Rin şi Italia, ţinuturi care se temeau în egală măsură de apariţia lor, se ivi ideea de a pacifica pe aceşti barbari prin creştinarea lor, ori, mai curînd, întrucît Bizanţul însuşi începuse, cu unele succese, această lucrare, de a’i cîştiga pentru biserica Occidentului” (N.Iorga, Locul rumînilor în istoria universală, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1985, p.87).

În volumul „Istoria lumii în date” găsim următoarele precizări:

Francii de vest

913 – Prima incursiune a maghiarilor în Lorena.

954 – Atac al maghiarilor până în Reims.

Francii de est

900-901 – Incursiuni ale maghiarilor în Bavaria; ei sînt înfrînţi de markgraful Liutpold.

907, iul. 5. Bătălia de la Pressburg (Bratislava); armata bavareză este înfrîntă de maghiari.

933, mart. 15. Bătălia de la Riade; ungurii, care atacaseră Saxonia şi Thuringia, sunt înfrînţi.

955, aug. 10. Bătălia de la Lechfeld; Otto cel Mare înfrînge decisiv pe unguri, care de la această dată, nu mai întreprind nici un atac în Germania; reînfiinţarea mărcii de est, colonizată de bavarezi.

La final căpeteniile Bulcsu (Bulciu, Bulșu), Lehel și Sur fiind uciși prin spînzurare.

Peninsula italică şi papalitatea

898-899. Lombardia şi centru Italiei sînt prădate de maghiari.
926. Incursiuniale maghiarilor, care ajung pînă la Roma.

Moravia Mare şi Cehia

905-921. Domnia lui Vratislav I din dinastia Preysl în Boemia; respingerea atacurilor maghiare; Boemia rupe relaţiile de vasalitate cu Germania

906. Invazia maghiarilor; statul Moravia Mare este distrus.

Ungurii

896-900. Aşezarea ungurilor în Panonia sub conducerea lui Arpad.

900-968. Invazii în Europa (Bavaria, Saxonia, Italia, Franţa, Imperiul bizantin).

906. Maghiarii atacă Marele cnezat morav, care, sub loviturile lor se destramă.

907. Moartea lui Arpad, întemeietorul primei dinastii ungare.

955, aug. 10. Bătălia de la Lechfeld; ungurii suferă o grea înfrîngere din partea împăratului german Otto I cel Mare (Andrei Oţetea, Istoria lumii în date, Editura enciclopedică, Bucureşti, 1969, p.66-68, 71, 75).

Pe hărțile din epocă noul regat apostolic susținut de biserică, era poziționat corect, la vestul Dunării

Dacă avem în vedere istoria ungurilor şi a popoarelor de la vestul Panoniei, conform datelor obiective ale istoriei, prezentate în acest studiu, reiese cu claritate că maghiarii îşi avea centrul de greutate la vest de Dunărea panonică, incursiunile lor fiind, precum din Asia pînă în Panonia, spre soare apune.

Din Panonia se ridică în masă, ca de obicei şi pornesc tot spre soare apune, încît în a doua jumătate a secolului al X-lea îi găsim în Germania, la Lech, de unde, înfrînţi de Otto cel Mare, sunt siliţi să se reîntoarcă la vechiul lor popas de la vest de Dunăre, în Panonia.

Întoarcerea ungurilor din migrare, din Germania în Panonia, îi pun din nou, în răsărit, faţă în faţă cu rumînii. Pe Tisa întîlniseră barajul ţărilor rumîneşti medievale. Rămîne edificator răspunsul pe care îl primiseră din partea voivodului rumîn Menumorut (Ţara rumînească de sub conducerea acestuia se întindea, spre vest, pînă la confluenţa Tisei cu Mureşul), răspuns confirmat de chiar cronicile ungureşti:

„Spuneţi lui Arpad, ducele Hungariei, domnul vostru. Datori îi suntem, ca unui amic, cu toate ce’i sunt necesare, fiindcă e om străin şi duce lipsă de multe. Teritoriul însă ce l’a cerut buneivoinţe a noastre nu i’l vom ceda niciodată, cîtă vreme vom fi în viaţă…Nici de frică, nu’i cedăm din pămînt nici cît un deget…Această ţară (moştenită) de la strămoşul meu…nimeni nu poate să mi’o smulgă din mîinile mele”, (G. Popa Lisseanu, Isvoarele istoriei rumînilor, vol. I, Anonymi Bela Notarii Gesta Hungarorum, Bucureşti, 1934, p. 91).

III. Desfiinţarea imperiului morav şi cucerirea Moraviei

Aşezarea ungurilor, cu centrul de greutate la Apus de Dunăre, începe prin desfiinţarea imperiului morav şi cucerirea Moraviei:

”Soulevement des Slaves. Tandisque l’empire carlovingien se voyait enhavi de trois cotes par les Sarrasins et les Northmans qui venaient piller ses provinces du sud, de l’ouest, et du nord, il était attaqué a l’est par les Sorabes, les Obotrites, les Bohémiens et les Moraves, peoples d’origine slaves, qui cernaient sa frontière orientale depuis les sourses de la Save jusqu’a l’embouchures de l’Elbe. Soumis jadis par Charlmagne a la condition de tributaires, ces peoples n’avaient jamais perdu le souvenir de leur independence, et ce fut bien plutôt dans la pansée de la reconquérir que dans une esperance de butin qu’ils profiterent de la faiblesse de l’empire pour prendre les armes. Heureusement por la civilization de l’Europe, don’t la victoire des Slaves aurait compromise l’avenir, les différents soulevements gu’ils tentèrrent furent en général mal combines, et quoique leurs révoltes aient costamment occupé l’attention de Louis le Germanique, leurs enterprises isolées purent être facilement reprimées. Cependant la grande insurrection qui éclata en 869 eut des caracteres plus inquiétants que les précédents, parce qu’elle entraina presque toutes les tribus slaves qui se trouvaient établies du Danube a la Baltique. Dan ce grand movement national, le premier role fut remplie par les moraves, contre lesquelles Louis le Germanique se vit oblige d’envoyer deux armées sous les orders de ses fils Charles et Carloman.

Ces deux princes ravagèrent le pays, s’emparerent du roi Rastiz, qui fut condamné par la diète de Ratisbonne a perdre la vue (870), et le remplecèrent par son neveu Zwentibald, qui, des les début de la querre , s’était, range sous leurs drapeaux. Ce chef, qui devait le trone au parjure et la trahison, s’efforca de faire oublier l’origine de sa fortune, et consacra un regne de ving-quatre an (870-894) a constituer un puissant empire morave. Il venait a peine de forcer la diète de Forcheim a le reconnaitre independent, quoique tributaire (874), lorsque la mort de Louis la Germanique (876), le partaje des Étates de ce prince entre se trios fils et la faiblesse de Charles le Gros favoriserent ses projets d’agrandissement, et lui permirent de consolider fortement sa puissance. L’avénement d’Arnulf au trone de Germania (889) contribua meme a l’élévation de sa fortune, car le nouveau soulevment des Slaves de l’Elbe et le voisinage menaçant des Hongrois dédeterminèrent Arnulf a conclure une alliance avec Zwentibald, don’t il espéra s’assurer le dévouement en l’autorisant a faire la conquete de la Boheme pour la réunir a ses Étates. L’emoire des Moraves atteignit alors a l’apogée de sa grandeur: il comprenait la Moravie actuelle, le Voigtland, la Misnie, la Lusace, le Brandebourg, la Poméranie, la Silésie, une partie de la dalmatie et de la Pannonie. Mais cette grandeur était l’oeuvre personnelle de Zwentibald, don’t la mort, survenu en 894, fut pour l’empire qu’il avait fondé le signal d’une decadence rapide. Ses deux fils se disputerent ses Étates, et leur querelle appela l’intervention d’Arnulf, qui envahit la Moravie et la couvrit de ruines. La mort d’Arnulf (899) suspendit les hostilitées, et l’avénement de Louis l’Enfant semblait promettere aux Moraves une lonque paix, lorsque un nouveau fléau vint fondre sur eux.

Les Hongrois, qu’Arnulf, irrité autrefois contre Zwentibald, avait chargé du soin de sa vengeance (893), noublierent pas la route de la Moravie: dix ans plus tard ils rentrérent pour leur proper compte (904), et trouverent d’utiles auxiliaries dans les Bohémiens, qui saisirent cette occasion de secouer le joug que leur avait impose Zwentibald. Arpad, le chef des Hongrois, assiégera Soubor dans la ville de Niétra.

”Ce prince, qui fut le dernier roi des Moraves, tomba au pouvoir de l’ennemi, après une courageuse défance, et périt attaché au gibet sur la montagne qui port encore son nom (904). De lors, les populations qui habitaient entre le Wag et la Morava s’empresserent de livrer des otages aux vainqueurs, engage de leur fidélité tributaire. Sur la rive droite de la Morava, les Bohemiens restèrent les maitres, de sorte que cette rivière sépara ces deux peoples que venit de raprrocher une suite de revolutions. D’un débris de l’empire morave se forma bientôt après un margraviat dependant de la Boheme, qui eut Radislau pour fondateur. Telle fut l’origine du marquisat de Moravie.”

Invasion de Hongrois en Germanie enstalie et in France. La destruction de l’empire des Moraves fut un malheur que l’Europe eut bientot a deplorer: sa chute ouvrit aux Hongrois les portes de la Germanie, qu’il aurait pu couvrie contre les hordes asiatiques.

„Les Hongrois, dit Koch, people turc au tatar, après avoir demeuré longtemps dans la Baschkirie, au confluent de la Kame et du Volga et vers les sources du Yaik, s’etaient fixes dans les contrées qui sont situées entre le Dniester, le Dniéper et le Don. Ils y rerstérent pendanr quelques siecles, sous la dependence des Khazares, autre people turc qui dominait sur Crimée et sur les pays qui s’étendent au nord du Pont-Euxin et de la mer Caspienne. Poussés enfin par les Patcheneques, leurs voisins, ils tournérent du coté de l’Occident, et, sous la conduite d’Arpad, leur chef, ils se rapprocherent de la Teiss et du Danube vers l’an 889. Arnulf les employa comme troupes auxiliaries, et les troubles qui suivirent la mort de Zwentibald leur faciliterent les moyens de s’emparer de toute Panonie.”

„Cette province, où les Hongrois devaient bientôt fonder un puissant empire, ne fut d’abord pour eux qu une terre de campement, d’ou ils s’élancèrent aux pillage de la Germanie, de l’Italie et de la France. Vainement les Germains essayérent de leurs fermer le passage; deux batailles perdues par leurs armées aux environs d’Augsbourg (901-907), ouvrirent aux barbares la Bavière, la Souabe et la Franconie, et Conrad I er (911-919) ne parvint a les élogner momentanément que par la promesse d’un tribute qui fut paye pendant près de trente ans, et qui cependant ne les empecha pas d’envahie la Saxe sous le règne de Henri I Oiseleur (924). Ce prince leur acheta une treve de neuf ans, mais il en profita pour preparer a la guerre, et lorsque les Hongrois reparurent, il les battit a la grand journée de Mersebourg, qui leur couta quarante mille homes (933) Vingt-deux ans plus tard, ils revinrent sa meler aux divisions qui déchiraient l’Allemagne: mais ils trouverent dans Othon le Grand un prince héroique qui les atteignit dans les plaines d’Augsbourg, où il effaca les deux défaites don’t ca lieu avait jadis été le théầtre par une grande victoire qui assure définitivement la tranquillité de la Germanie, et qui fit subir au Hongrois le tribute qu’ils imposaient naquère (955).

Avant que cette terrible défaite n’eut dégoûté les barbares de la vie nomads et ne les eut déterminés a embrasser les habitudes de la vie sédentair, l’Italie et la France avaient eu a subir leur devastations. Ils pénétrerent en Italie pendant que le roi Béranger lutait contre les rivaux qui lui disputaient la courrone, et, favorisés par l’anarchie qui desolait le pays, ils ravagèrent la Lombardie, incendierent Pavia (924), dévasterent Crémone. Pussant bientot vers l’Italie méridionale, ils s’avancerent jusqu’a Capoue et Otrante, et, après avoir campé sur les ruines de la colonie sarrasine du Garigliano, ils ranconnèrent les moines du Mont-Cassin (937). La France ne pouvait manquer de tenter avidité: ils y entrerent a la fois par les Alpes et par le Rhin. Apres avoir franchi plusieurs fois ce fleuve a Worms, on les vit saccager les bords de l’Aisne (926) s’avancer jusqu’a l’Océan, et porter la desolation dans le Berry et dans la Touraine (937). En meme temps les hordes qui avaient ravage l’Italie entrerent dans la vallée de Rhon, ruinerent la ville de Nimes, qui avaiet essayé de leur resister, changerent en un déser les rives de la Garonne, et elles se préparaient a franchir les Pyrénées lorsqu elles furent arretées par le compte de Toulouse, Raymond Pons, qui les extermina (925) .Quelques bandes de Hongrois réussirent bien encore a pénétrer en France, mais elles furent repoussées, et la masse de la nation, épouvantée par la défaite d’Augsbourg, se résigna a rester dans ses cantonnements sur les deux bords de la Theiss. Bientot ce people, dont l’apparition avait jeté l’épouvante en Europe, dépouilla ses moeurs nomads pour s’attacher au sol, et mérita d’etre admis dans la grande familie européenne lorsqu’il eut embrassé le christianisme, a l’exemple de son chef Vaic, qui, sous le nom d’Etienne, fut le premier roi chrétien de Hongrie (1000)”, (Chevallier, Histoire du Moyen Age, Paris, 1859 (Cours complet d’histoire universelle, par Dottain, Chevallier et Todier, deuxieme partie) p. 272-275.

Deci:

1. L’empire de Moravie…il comprenait une partie de la Dalmatie et de la Pannonie. (E vorba de acea parte care uneşte Moravia cu Dalmaţia).

2. Poussés enfin par les Petchéneques, leurs voisins, ils tournèrent du coté de l’Occident, et, sous la conduite d’Arpad, leur chef, ils se rapprocherent de la Teiss et du Danube vers l’an 889.

3. Arnulf les employa comme troupes auxiliaries, et les troubles qui suivirent la mort de Zwentibald leur facilitèrent les moyens de s’emparere de toute Pannonie.

4. La destruction de l’empire des Moraves fut une malheur que l’Europe eut bientôt a déplorere: sa chute ouvrit aux Hongrois les portes de la Germanie, qu’il aureait pu couvrir contre les hordes asiatiques.

5. Cette province, ou les Hongrois devaient bientot fonder un puissant empire, ne fut d’abord pour eux qu’une terre de campement, d’où ils s’élancèrent aux pillages de la Germanie, de l’Italie et de la France.

6. Après avoir fait au dixième siècle l’épauvante de l’Europe, les Hongrois avaient fini par fixer au mileu de la plaine marecageus qu’arrosent Danube et Theiss (id. p.805).

Ceea ce exclude cu desăvîrşire:

7. La masse de nation, épauvantée par la defaite d’Augsbourg, se resigna a rester dans ses cantonnements sur les deux bords de la Teiss.

Este evident că,

1. o parte din Panonia (dintre Moravia şi Dalmaţia),

2. s’au apropiat de Tisa şi de Dunăre,

3. toată Panonia,

4. căderea Imperiului Morav deschide ungurilor porţile Germaniei,

5. această provincie (Panonia), loc de popas pentru unguri, din care, aceştia, se năpustesc la jaf în Germania,

6. au sfîrşit prin a se aşeza în mijlocul câmpiei pe care o udă Dunărea şi Tisa,

Nu este tot una cu:

7. cele două maluri ale Tisei.

… ”la masse de la nation, épauvantée par la defaite d’Augsbourg, se résigna a rester dans ses cantonnements sur les deux bords de la Theiss”

…”masa naţiunii înspăimîntată de înfrîngerea de la Augsburg, se mulţumi să rămînă pe malurile Tisei”. Dar ea se afla la Dunăre şi încă în partea de vest a Dunării, în Panonia, cum afirmă clar Chevallier, în textul citat. Scăparea lui Chevallier este evidentă.

Formularea corectă este: la masse de la nation, épauvantée par la defaite d’Augsbourg, se resigna a rester dans se cantonnements sur les deux bords du Danube.

Cuvintele „se resigna a rester” sînt extreme de grăitoare.

„Să rămînă unde erau”, în Panonia. S’au resemnat, n’au avut încotro din cauza neaşteptatei victorii a germanilor. Fără victoria de la Augsburg masa naţiunii maghiare nu s’ar fi resemnat, nu ar fi fost constrînsă să vieţuiască în Panonia, respectiv pe cele două maluri ale Dunării, unde, din cauza lor şi a migratorilor de dinaintea lor, viaţa era foarte grea. Iar împrejurimile fiind prădate, pînă adînc spre vest, se impunea un alt popas. Iar acest alt popas îl aleseseră adînc, în plină lume germană, în locuri mai prospere, încă nesărăcite.

Presupunem că formularea complet eronată în legătură cu masa naţiunii maghiare care s’ar fi resemnat să rămînă pe cele două maluri ale Tisei, a fost, într’un fel sau altul preluată în false tratate de istorie, mascate de o oarecare ţinută academică. Dacă presupunerea noastră se va dovedi îndreptăţită, acei care le vor descoperi îşi vor da seama de gravele erori din tratatele respective, deoarece în cazul acestor tratate s’a preluat în mod conştient o formulare greşită şi tot în mod conştient a fost servită cititorilor, pentru a tulbura apele adevărului.

Ba mai mult, idea din aceste formulări poate a proliferat şi a ajuns să fie servită sub formă de citate, de la un tratat de istorie, la un alt tratat de istorie…Numai că nefericita formulare a lui Chevallier este anulată, după cum am văzut, de chiar textul lui Chevalier. A ignora acest text înseamnă a ignora adevărul istoric.

Asupra locului unde s’au aşezat ungurii, Panonia, există, în rîndul istoricilor, un accord quasi general.

Dacă ar fi fost de o parte şi de alta a Tisei, atunci centrul puterii lor ar fi fost pe Tisa, nu pe Dunăre. Pe Tisa ar fi venit nobilii german şi misionarii creştini trimişi de Roma, ca să le organizeze statul, iar Ştefan, regale Ungurilor ar fi domnit aici, nu ar mai fi trebuit deci să atace locul peste care domnea, iar Dunărea Mijlocie nu ar fi făcut parte din Ungaria, în cel mai fericit caz ungurii ar fi ajuns pînă pe malul de est al Dunării, pe cel de vest fiind germanicii.

Dar germanii, după bătălia de la Lech, nu avansează pînă pe Dunărea Mijlocie, ci numai pînă unde este partea de răsărit a Austriei de azi, teritoriul de la est de Austria şi de la vest de Dunăre (Aproximativ jumătate din Ungaria de azi) unde îşi aşezaseră ungurii centrul de greutate, fiind lăsat hoardelor maghiare.

Ungurii se restabilesc aici ”se resemnează să rămînă”.

Unde? Încă din sec X, capitala Ungariei era Székesfehérvár, în chiar centrul Panoniei, la nord-est de lacul Balaton.

Aici îşi vor avea ungurii capitala pînă în 1361, de cînd vor avea o nouă capitală, Buda, pe malul de apus al Dunării.

Buda va fi capitala lor până în 1541.

Oraşul Budapesta apare pe harta Europei abia din 1873 prin unirea Budei cu Pesta, localitatea de pe malul răsăritean al Dunării, an din care Ungaria are cea de a treia capitală, Budapesta. Extinderea vetrei pentru Ungaria ca ţară, după cum se poate constata, se constitue şi pe pămîntul de la răsărit de Dunăre, cu încetinitorul, în multă vreme.

Drumul Ungariei pentru a deveni o ţară de sine stătătoare, trece pin accederea ei la conducerea imperiului, alături de Austria, începînd cu 1867. Atunci au greşit strategic, anexînd unele popare din cadrul imperiului, aşa şi Transilvania rumînilor.

Anexarea a fost pulverizată după doar cîţiva zeci de ani, dar politicienii unguri de tip imperial au intoxicat mentalul unor concetăţeni, în legătură cu aşa numitele teritorii pierdute. Boală grea, de care cu timpul se vor vindeca.

Să menţionăm că Buda este continuatoarea unei vechi aşezări ce exista încă din antichitatea getică şi apoi geto-romană. Este vorba despre Aquincum, capitala Panoniei Inferior, adică a părţii estice a Panoniei, respectiv din partea de vest a Ungariei de azi.

În treacăt amintim câ în Cîmpia Dunării una din cele mai roditoare regiuni ale Europei – deşi afectaţi de şederea temporară, aici, a hunilor, a avarilor, de constituirea Imperiului Morav, apoi de aşezarea definitivă a ungurilor, ţăranii autohtoni, urmaşii vechilor geți panoni, sînt primii pe care ungurii îi au ca model de urmat.

Aceşti ţărani panoni sînt de acelaşi neam cu locuiorii voivodatelor rumîneşti din vestul Geției, cu care ungurii intră în conflict militar după pătrunderea lor la Dunăre.

Chevallier şi’a publicat volumul de istorie la zece ani după Revoluţia din 1848-1849. Eroarea flagrantă, formularea neatentă, prin care se confundă cele două maluri ale Dunării cu cele ale Tisei, nu este exclus să fie o scăpare, datorită atmosferei agitate create de către unguri în urma Revoluţiei din 1848-1849, în jurul nereuşitei lor militare împotriva rumînilor.

Situaţia ungurilor într’adevăr stîrnea compasiunea.

Din cei 900 (nouă sute) de ani de cînd intraseră în istorie, erau în al patrulea secol de când fuseseră desfiinţaţi ca stat de către turci şi austrieci. Ungurii, îmbătaţi de succesele iniţiale din cadrul Revoluţiei din 1848-1849, de eliberare a ungurilor de sub austrieci, se şi văd stăpînii Europei în locul austriecilor şi pun la cale anexarea statelor care făceau parte din Imperiul Austriac, printre care Slovenia, Croaţia, Principatul Transilvaniei şi altele, state care îşi organizează de îndată rezistenţa armată.

Poporul rumînesc (Principatul Transilvania), la pătrunderea ungurilor în Transilvania, se ridică la luptă armată pentru apărarea fiinţei sale naţionale, pentru păstrarea statutului Principatului (Voivodatului) Transilvaniei, de ţară de sine stătătoare.

E vorba de un război dus de două naţiuni, una de la vest de Tisa, alta de la est de Tisa, ceea ce nu e totuna cu locul în care „s’a resemnat să rămînă” naţiunea maghiară, ceea ce, repetăm, nu e totuna cu locul în care s’a format naţiunea maghiară.

Falsul cu „masa naţiunii maghiare”…care „s’a resemnat să rămînă în popasurile sale de pe cele două maluri ale Tisei”, deşi cunoscut, am socotit că nu e rău să mai fie deconspirat.

Fixarea ungurilor la apus de Dunăre, în Panonia, este consemnată în mod firesc de istorici. Confuzia în lumea nespecialiştilor, poate surveni doar în cazul în care se scapă din vedere că Panonia este teritoriul dintre Dunăre şi Alpi.

La înlăturarea acestei confuzii se contribuie şi dacă nu se ignoră că Moravia se află la nord de Panonia, mai exact la jumătatea de nord a jumătăţii de vest a Panoniei, respective la nord de Austria de azi. Este ştiut că ungurii pătrund în Panonia în locul Imperiului Morav în Agonie, pe care îl desfiinţează definitiv, act pecetluit şi prin ocuparea Moraviei.

…”Panonie, region a laquelle corspond aujourd’hui la la partie de la Hongrie qui est a l’ouest du fleuve”, (G.H.Wells, Esquisse de l’histoire universelle, Payot, Paris, 1925, p.250.

„Panonie. Prov. De l’empire romain, riveraine du Danube au N. et a l’E, séparée par le Wienwald (mons Cetius) du Norique a l’O, par les Alpes Julennes de l’Italie au S. : elle correspond donc a la Hongrie occidentale avec la Slavonie et le N. de la Bosnie, et a l’E de l’Autriche, de la Styrie et de la Carniole. Le Pannoniens assez nombreux por mettre 100.000 hommes en ligne contre les Romans” (La Grand Encyclopédie , tom vingt-cinquieeme, Paris).

„Peuple slave au long passé, les Slovénes occupant la partie sud-est des Alpes, la ou les monts hérissées et calacires des Alpes Juliennes et Saviniennes descendent vers les chaines dinariques et jusqu’aux plaines de Pannonie”…

„Au cours de l’histoire, cette region, qui s’ouvre, au sud, sur l’Adriatique”…(Les Slovenes un people alpin de 1500ans, par Matjas Kmecl- Le Courier, Mensuel publié en 32 lanques par l’UNESCO, Organisation des Nations Unies pour l’education, la science et la culture, fevrier, 1987).

„Panonie (en lat. Pannonia). Geogr. anc. Contrés de l’Europe centrale, englobant au sud et a l’ouest du Danube une partie de l’Autriche, de la Hongrie et de la Jougoslavie actueles”…(Larousse du XX-e siecle, tom cinquieme, Paris, 1932)

„Panonia.1. Câmpia Panoniei, denumire dată cîmpiei din cursul mijlociu al Dunării în Ungaria.

2. Provincia romană organizată în vremea împăratului August (27 î.Hr.-14 d.Hr.).

Pe teritoriul dintre Alpi şi Dunăre. Cuprindea teritoriul Ungariei, Austriei şi Iugoslaviei de azi. Prin extensiune denumire dată vastei regiuni de câmpie din regiunea Dunării mijlocii, centrul puterii hunilor (sec.V), al avarilor (sec. 6-8). Ocupată apoi de unguri (sec.9-10) a devenit nucleul statului ungar” (Mic dicţionar enciclopedic, ediţia a II-a, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1978)

„Moravia, regiune naturală în Cehoslovacia Centrală, la est de Boemia, între Cehia şi Slovacia, traversată de Morava” (idem).

Panonia, în hărţi-inclusiv în cele despre evul mediu-apare la vest de Dunăre, ceea ce i’ar exclude orice altă părere în legătură cu locul unde s’au stabilit ungurii în Europa Centrală.

IV. Gesta Hungarorum, opera lui Anonimus

Orice posibilitate de a confunda cele două maluri ale Tisei cu locul unde s’au aşezat ungurii – malul de vest al Dunării, apoi cele două maluri ale Dunării – este anulată şi de documentaţia în legătură cu traseul migrării ungurilor spre Panonia şi de raporturile dintre Arpad şi Menumorut. Este vorba de Gesta Hungarorum, opera lui Anonimus, scrib regal official al Ungariei din sec. XII.

Se impune totuşi precizarea că Gesta Hungarorum este o cronică internă ungurească din sec. XI, care, fiind preluată de Anonimus, devine baza cronicii acestuia.

Documentaţia transmisă prin Anonimus este bogată în prezentarea unor evenimente, inclusiv în detalii. Orice alt traseu al migrării în afara celui relatat de Anonimus se exclude categoric, dacă avem respect faţă de documente.

Un alt traseu, imaginar, nu ar avea nici un suport documentar, fiind o simplă fabulaţie, o sfidare a documentelor. Această cronică, Gesta Hungarorum, de o inestimabilă valoare, ungurii au preţuit’o pînă acum ca pe o comoară.

Că în secolul XX, între cele două războaie mondiale, pe vremea lui Hitler, mai ales, unele capete înfierbîntate au sfidat documentele, graniţele, popoarele, ţările, este altceva. În Gesta Hungarorum există relatări de o claritate care exclude orice neînţelegere.

Aşa, în legătură cu solii trimişi de Arpad:

„În adevăr, trimişii lui Arpad, Usubun şi Veluc, au trecut peste rîul Tisa în vadul Lucy şi, după ce au plecat de aici, venind în fortăreaţa Bihor, au salutat pe ducele Menumorut şi i’au prezentat darurile, pe care ducele lor i le trimisese”…

„Ducele Menumorut i’a primit însă cu bunăvoinţă şi, încărcîndu’i cu diverse daruri, a treia zi le’a cerut să se întoarcă. Totuşi le’a dat răspuns zicîndu’le:

Spuneţi lui Arpad, ducele Hungariei, domnul vostru, datori îi sîntem ca un amic unui amic, cu toate ce’i sunt necesare fiindcă e om străin şi duce lipsă de multe”…

Trimişii lui Arpad au trecut pe malul de est al Tisei, la rumîni. De la Dunăre până la Tisa este o mare distanţă. Aceeaşi distanţă, cu aproximaţie, care există între partea de vest a Ungariei de azi pînă în teritoriile germanice (deci peste teritoriul Austriei de azi – Austria în vreamea aceea încă nu exista).

Hoardele maghiare se instalaseră în chiar teritoriul de azi de la apus de Dunăre. Aici vor rămîne timp de peste o jumătate de secol, pînă în 955, de cînd, în urma bătăliei de la Lech, progresiv vor începe să trăiască pe ambele maluri ale Dunării. Va trece un secol pînă cînd ungurii vor ajunge iar la Tisa, la începutul sec XI, cînd se vor izbi din nou de rezistenţa rumînilor.

Răspunsul lui Menumorut:

„Teritoriul însă ce l’a cerut bunăvoinţei noastre nu îl vom ceda niciodată, cîtă vreme vom fi în viaţă” – era viu în sufletele rumînilor. Nu l’au cedat, cât au fost în viaţă, iar fii lor, iar nu l’au cedat cât au fost în viaţă şi tot aşa din generaţie în generaţie. În faţa primejdiei din sec. IX-XI, voivodatele rumîneşti s’au unit într’un singur mare voivodat (principat) rumînesc. Din anul 1111 există prima menţiune documentară a unui principe al Transilvaniei, Mercurius. Principatul Transilvaniei are, în vest, aceeaşi graniţă, pe Tisa, ca şi fostele voivodate rumîneşti conduse de Menumorut şi Glad. Graniţa Principatului Transilvaniei, pe Tisa, este un fapt arhicunoscut, în afara oricărui echivoc.

Este confirmat şi în izvoarele străine. Aşa, Hartmann Schedel (1440-1514), istoric umanist din Nürnberg, în lucrarea sa Liber Chronicorum (1493), are o hartă în care Tisa este graniţa dintre Ungaria şi dintre Principatul Transilvania (vezi harta în interiorul articolului).

Pe hartă Transilvania la est de Tisa fl., Wurtzland, Sibenburg (Ţara Bîrsei), Walachia. (Marin Popescu-Spineni, Rumînia în izvoare geografice şi cartografice. Din antichitate pînă în pragul veacului nostru, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978).

Am ales acest autor, Hart. Schedel, din sec. XV-XVI, deoarece acum, în sec. al XV-lea şi la începutul sec. al XVI-lea, Ungaria atinge maximul gloriei şi puterii ei statale, din întreaga sa istorie.

Graniţa de vest a Transilvaniei este pe Tisa, unde o aveau şi voivodatele rumîneşti din sec. al IX-lea, înainte de migrarea ungurilor în Panonia. Faptul este extreme de grăitor.

După cinci secole de vecinătate cu Ungaria, graniţa, pe Tisa, este fermă.

Geția antică de pînă la Tisa îşi continuă existenţa şi acum, impunîndu’se în conştiinţa europenilor, în timpul deplinei străluciri a statului vecin, Ungaria. În contextul acestor rînduri se impune să ne reamintim că ţara noastră s’a numit Geția, din antichitate, pînă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cînd, în mod artificial, s’a impus numele de Rumînia, în urma unirii celor două mari ţări rumîneşti, Moldova şi Valahia.

Desigur numele de Geția coexistă alături de cel dat de romani ”Dacia” sau de Rumînia de acum 2 secole şi azi şi va dăinui şi în viitor, deoarece noi rumînii sîntem urmaşii direcţi, în chip neîntrerupt, ai pelasgilor și geţilor din Geția antică.

Hotărârea reunificării celor trei principate rumîneşti, Ardealul, Moldova şi Muntenia, o luaseră conducătorii revoluţiei de la 1848-1849. Prima etapă se realizase în 1859 prin unirea Moldovei cu Valahia (Muntenia).

Spre această unire a tuturor rumînilor într’un singur stat s’a îndreptat în mod inevitabil şi celălalt principat rumînesc, Transilvania (Ardealul), care s’a aureolat prin robusteţe, prin rezistenţă în vremuri de restrişte, prin păstrarea fiinţei naţionale, prin păstrarea graniţei de vest a Geției Carpatice, în faţa hunilor, avarilor şi ungurilor. Prin unirea Basarabiei şi Bucovinei (n.r. foste teritorii ale Principatului Moldovei) precum şi a Ardealului (Transilvaniei) cu Patria-Mamă Rumînia, s’a împlinit unirea tuturor rumînilor într’un singur stat, pe teritoriul lor strămoşesc.

Precizăm că acest studiu a fost susţinut în cadrul Cercului Deceneu şi publicat în revista Noi, Tracii, 1988, nr.169.

Este cuprins în lucrarea de grad în învăţămînt, Gheorghe Gavrilă Copil, Dacia secolelor IX-XIV. Literatura dacorumînă veche în context istoric şi cultural european, Bucureşti, 1988, înregistrată la Universitate la nr. 633/29 VIII, 1988.

Vezi mai multe în Cuvînt lămuritor la studiul:

Cînd s’a tradus liturghia în limba dacorumînă? Pe la 1100 sau în secolul XVII?, Studii şi cercetări de dacoromânistică, Revista Academiei Dacorumîne, anul I, nr.1, 2011, p.355.

MATRIȚĂ DE BRONZ GETICĂ DESCOPERITĂ LA SARMIZEGETUSA REGIA

Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva pregăteşte cea mai importantă expoziţie din acest an, în care va fi prezentată matriţa antică descoperită în urmă cu aproape doi ani, după Sânziene, în situl Sarmizegetusa Regia. Cercetătorii consideră că obiectul unic ar fi aparţinut unui bijutier care a trăit în urmă cu două milenii.

O matriță din bronz, folosită acum 2.000 de ani de un bijutier care lucra în cetatea dacică Sarmizegetusa Regia, se află în colecția de tezaur a Muzeului Civilizației Dacice și Romane (MCDR) Deva, după ce a fost studiată de specialiștii Universității Babeș-Bolyai și de cei ai muzeului din Cluj-Napoca, timp de un an de zile.
Matrița a fost descoperită în anul 2013, la rădăcina unui fag uriaș care s’a rupt după o furtună puternică ce a avut loc în zona cetății Sarmizegetusa Regia, din Munții Orăștiei. Piesa, extrem de valoroasă, a fost ridicată de administratorul sitului arheologic și a fost predată istoricilor, care au început să o cerceteze din punct de vedere științific.
“Este o piesă foarte importantă pentru că dincolo de faptul că este o unealtă de bijutier în sine şi nu sunt foarte multe de genul acesta, este o piesă cu importante valenţe artistice. Reprezentările de pe ea sunt foarte frumoase încât ne putem imagina cam ce tipuri de piese se scoteau de acolo, care la rândul lor erau splendide. Descoperirea reprezintă şi o confirmare a unui fapt documentat de’alungul timpului de generaţii de arheologi, că Sarmizegetusa, în ajunul cuceririi de către romani era un mediu cosmopolit, în care elitele regatului dacic erau capabile să achiziţioneze produse şi servicii de foarte bună calitate”, declara anul trecut dr. Gelu Florea, istoricul care a coordonat cercetarea piesei.
În luna iunie a anului 2013, chiar în noaptea Sânzienelor, o furtună violentă a scos la iveală comoara arheologică. Vântul a rupt un fag vechi de peste un secol din incinta cetăţii dacice Sarmizegetusa Regia, iar în cădere trunchiul a antrenat un alt copac pe care l’a smuls din rădăcini. În groapa creată de sub rădăcina trunchiului doborât, a doua zi Vladimir Brilinsky, omul care se ocupă de administrarea monumentului UNESCO, a descoperit piesa unică din bronz: o matriţă cu ajutorul căreia un meşter fabrica bijuteriile din aur şi argint şi obiectele decorative purtate de locuitorii vechii capitale a Daciei.
Vremea rea de cod galben, a dus la prăbuşirea mai multor copaci în incinta cetăţii dacice Sarmizegetusa Regia. Trunchiurile smulse din rădăcini de vijelii au distrus zidul de apărare clădit de daci, în urmă cu 2.000 de ani, însă tot ele au scos la iveală o adevărată comoară: matriţa cu ajutorul căreia dacii îşi croiau bijuteriile din aur.
Piesa din tezaur va fi expusă într’o cameră specială a muzeului, cu ocazia lansării unui volum dedicat acestei matrițe, în care vor fi prezentate rezultatele cercetărilor de la Cluj-Napoca.
Pregătirile pentru cea mai importantă expoziţie din acest an, organizată la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva, sunt în toi. Reprezentanţii muzeului susţin că în luna aprilie, matriţa antică descoperită în Sarmizegetusa Regia, după furtuna din noaptea de Sânziene, va trezi interes.
“Pregătim pentru luna aprilie cea mai importantă expoziţie a anului 2015, dedicată expunerii matriţei care a fost găsită întâmplător în Munţii Orăştiei. În tot anul 2014 s’a muncit pentru această expoziţie. Am adus un expert din Ungaria care a restaurat această piesă unică în lume, aşa cum spun arheologii şi acum lucrăm la pregătirea spaţiului în care va fi expusă, un spaţiu extrem de bine securizat şi care să asigure de asemenea ambianţa plăcută vizitatorilor”, a declarat Liliana Ţolaş, managerul Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva.
Matriţa este considerată un obiect unic. Potrivit arheologilor, ea este confecţionată din bronz, are o greutate de peste opt kilograme şi era folosită în antichitate la realizarea tiparelor pentru turnat piese decorative din metale preţioase, fiind singura piesă de acest fel descoperită până acum pe întreg teritoriul fostei Dacii. Obiectul de formă hexagonală este încrustat cu sculpturi și prezintă forme diverse de animale mitologice precum inorogul, grifonul sau dragonul și animale reale precum leul, tigrul, rinocerul, țapul, elefantul sau hipopotamul.
Piesa din bronz a fost cercetată timp de doi ani, de la data descoperirii ei în Sarmizegetusa Regia, iar specialiştii au scos la iveală detalii incitante despre obiectul arheologic. Piesa antică, veche de 2000 de ani, este considerată un obiect unic şi foarte valoros. ”Matriţa este o piesă extrem de complexă, ne-am dat seama de acest lucru pe măsură ce o studiam. Cercetarea ei a fost o aventură intelectuală, care ne-a purtat din spaţiul mediteraneean, în spaţiul nord pontic, la Roma şi în tot felul de locuri în care am găsit informaţii legate de acest fel de obiect”, a relatat conf. dr. Gelu Florea, de la Universitatea Babeş Bolyai, cel care a coordonat cercetările şi editarea volumului care descrie matriţa. Matriţa antică este provenită din atelierul unui orfevrier get (meşter în realizarea de bijuterii din metale preţioase). Potrivit arheologilor, ea era folosită în antichitate la realizarea tiparelor pentru turnat piese decorative din metale preţioase, fiind singura piesă de acest fel descoperită până acum pe întreg teritoriul fostei Dacii. Obiectul de formă hexagonală este încrustat cu sculpturi ale unor animale mitiologice, provenite din zona mediteraneeană.

“Sunt o serie întreagă de animale fabuloase şi reale în această matriţă, iar însăşi faptul că ea a funcţionat la Sarmizegetusa Regia, în ajunul cuceririi romane ne spune că mediile dacice rezonau la această artă care ilustrează fiinţe mitologice. Există câteva preluări din acest bestiar fantastic şi în arta locală din Munţii Orăştiei, cum sunt grifonii, dar şi alte animale. Acest lucru ne spune că aristocraţia dacă rezona la tot ce înseamnă acest univers fabulos, indiferent de unde provine. Arta care ilustrează această matriţă vorbeşte o llimbă internaţională cu legături în spaţiul mediteraneean şi nord-pontic. Este foarte important că ea a fost găsită şi a funcţionat în Sarmizegetusa”, a afirmat istoricul Gelu Florea.
Matriţa descoperită la Sarmizegetusa Regia a fost realizată din bronz, foarte probabil prin metoda cerii pierdute. Este o piesă masivă, de circa opt kilograme, cu opt feţe, dintre care cele două principale de formă hexagonală, iar celelalte rectangulare. Lungimile laturilor ei au aproximativ opt centimeri, iar grosimea ei este de cinci centimetri. Elementele de decor sunt redate negativ. Potrivit cercetătorilor, artefactul a fost descoperit în stare bună de conservare, pe suprafaţa lui putându-se observa, însă, urme de utilizare. Cu ajutorul matriţelor de acest tip se ornamentau foi subţiri din metale preţioase (aur şi argint) sau din aliaj pe bază de cupru. Imprimarea motivelor se făcea prin presarea acestor foiţe în interiorul modelului redat în negativ. Cu o astfel de matriţă erau realizate medalioane, falere, aplici sau elemente ale unor bijuterii. Istoricii care s’au ocupat de cercetarea ei susţin că o asemenea piesă era destul de costisitoare, astfel că întreaga ei suprafaţă era utilizată. Bestiarul, real şi fabulos, reprezentat pe piesă, este bogat şi divers.
Este compus din animale fabuloase – grifoni şi animale reale: leu, tigru, leopard, rinocer, hipopotam, urs, mistreţ, lup, taur, zimbru, câine, cerb, cal, ţap, antilopă, iepure. Tema scenelor reprezentate pe matriţă, lupta dintre animale, este foarte veche şi răspândită pe spaţii culturale vaste. Ea este redată cu o grijă deosebită.
Sursa: agerpres.ro, adevărul.ro