30 DE MORȚI NE’A COSTAT SIGURANȚA RUMÎNIEI SUB UMBRELA NATO

Ce a cîştigat Rumînia în 15 ani de apartenență NATO?

Sentimentul securităţii asigurat de principiul solidarităţii colective înscris în art. 5 al Tratatului Nord-Atlantic, modernizarea armatei, participarea la scutul antirachetă sînt cîteva dintre avantajele apartenenţei la NATO, plătite de Rumînia cu vieţi omeneşti, dar necontestate practic de nimeni.

Rumînia a aderat la NATO la 29 martie 2004, dar primele contacte au avut loc la doar cîteva luni de la Revoluţia din decembrie 1989. Drumul a fost deschis în iulie 1990 de premierul Petre Roman care l’a invitat pe secretarul general al NATO, Manfred Wörner, să viziteze Rumînia şi propunea acreditarea unui ambasador rumîn la Alianţă.

În urmă cu 15 ani, Rumînia adera la NATO și devenea de jure membră a alianței militare fondate în anul 1949. Rumînia fusese invitată să adere la NATO în anul 2002, alături de alte șase state din Europa Cetrală și de Est: Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia și Slovenia.

Toate aceste țări fuseseră membre ale Tratatului de la Varșovia, controlat de fosta URSS și care, timp de decenii, a fost principalul adversar al NATO.

De la reformă accelerată la dezinteres și neglijență

Aderarea la NATO a reprezent o oportunitate pentru reforma și reforma forțelor armate. Astfel de la o armată bazată pe conscripție, Rumînia a trecut la o armată profesionistă bazată pe voluntari. De la 330.000 de persoane aflate sub arme înainte de 1989 în prezent forțele armate numără în jur de 69.000 de militari profesioniști.

Armata de dinainte de 1989 era una ineficientă, în general slab dotată (raportat chiar și la aliații din Tratatul de la Varșovia) și care opera, mai ales după anii 70, în baza doctrinei războiului întregului popor – o doctrină născocită de regimul comunist, inspirat de experiența Iugoslaviei (dar probabil și a Vietnamului în conflictul acestuia cu Franța și Statele Unite).

Armata din vremea comunismului era mai mult obișnuită cu muncile agricole și lucrările de construcție decît cu poligonul de instrucție. Spre sfîrșitul comunismului apar așa numitele ”batalioane de diribau” a căror misiune era creșterea productivității în anumite sectoare cu ajutorul mîinii de lucru ieftine furnizate de militarii în termen.

Astfel Armata Rumînă a participat la realizarea Casei Republicii (actualul Palat al Parlamentului), la săparea Canalului Dunăre-Marea Neagră, la extragerea cărbunelui și bineînțeles la muncile agricole.

Ineficacitatea și ineficiența armatei Republicii Socialiste Rumînia au fost demonstrate cu prisosință în timpul Revoluției din 1989, cînd aceasta fie s’a luptat cu năluci, fie s’a confruntat cu o pleiadă întreagă de incidente fratricide.

Dacă se adaugă și faptul că înainte de 22 decembrie 1989 armata a tras în civilii neînarmați care protestau la Timișoara și București, se conturează astfel imaginea unei instituții aservite PCR, care îndeplinea două misiuni simultan – apărarea suveranității și independenței (misiunea sa normală) precum și protejarea regimului comunist de contestare internă (misiune care o împărțea cu Departamentul Securității Statului).

Căderea comunismului, dizolvarea Tratatului de la Varșovia precum și evoluțiile la nivel global în domeniul militar (RMA sau revolution in military affairs) au impus regîndirea politicii de apărare și în Rumînia.

Procesul de aderare la NATO a oferit oportunitatea pentru reformarea forțelor armate și transformarea acestei instituții într-un pilon fundamental al unui stat democratic. O parte a acestui proces a fost îndeplinit, permițînd în 2004 aderare Rumîniei la Alianța Nord-Atlantică.

Aderarea Rumîniei la NATO nu a fost un proces lin. Pînă la Revoluția din 1989, NATO era considerată dușmanul Rumîniei. Imediat după căderea comunismului, puțini erau cei care îndrăzneau să susțină intrarea Rumîniei în această alianță. Printre ei se numărau Regele Mihai I, Corneliu Coposu și Ion Rațiu.

Însă dispariția Tratatului de la Varșovia a lăsat Rumînia singură într’o Europă în care granițele se modificau rapid, fie ca urmare a reunificării Germaniei, fie ca o consecință a destrămării URSS, Iugoslaviei sau Cehoslovaciei.

În regiunea Mării Negre apăruseră multe conflicte, precum cele din Transnistria, Nagorno-Karabah, Osetia de Sud și Abhazia, iar în fosta Iugoslavie, războaiele erau tot mai sîngeroase. În acest context geopolitic, Rumînia a depus o cerere oficială de aderare la NATO în anul 1993.

Inițial, cererea de aderare părea doar o tentativă fără prea mari șanse de reușită, însă autoritățile de la București au demonstrat că doresc cu adevărat să se apropie de NATO un an mai tîrziu, atunci cînd Rumînia a devenit primul stat care a aderat la Parteneriatul pentru Pace propus de NATO.

Dorinţa de fi membră a NATO, existînd şi un consens naţional în acest sens, a făcut ca Rumînia să devină prima ţară fostă comunistă care a aderat, la 26 ianuarie 1994, la Parteneriatul pentru Pace, un fel de anticameră a Alianţei Nord-Atlantice creată în acelaşi an cu scopul apropierii de statele care s’au aflat sub influenţa sovietică.

Aderarea la Parteneriatul pentru Pace a însemnat, practic, o intensificare a relaţiilor din Rumînia şi NATO, un moment important avînd loc în 1999, cînd Bucureştiul a permis utilizarea spaţiului său aerian de către avioanele aliate, în timpul conflictului din Iugoslavia, şi tranzitul contingentelor cehe şi poloneze din cadrul trupelor internaţionale de menţinere a păcii pentru Kosovo (KFOR).

Țările NATO au cerut Rumîniei să stabilească relații de cooperare cu toți vecinii săi, iar autoritățile rumîne au negociat noi tratate de prietenie cu țări precum Ungaria și Ucraina, în relațiile cu care fuseseră tensiuni diplomatice.

Prin aceste tratate, Rumînia a renunțat să revendice teritorii istorice românești, precum Bucovina de Nord, Ținutul Herța sau Basarabia de Sud, aflate în componența Ucrainei, tot așa cum Ungaria renunțase să mai revendice Transilvania.

Sigur, nu știm nici cît de realiste ar fi fost încercările de recuperare pe cale diplomatică a acestor teritorii pierdute acum 80 de ani prin rapturile din 1940. Probabil am fi încercat măcar să unificăm Rumînia cu Republica Moldova într’o neutralitate iluzorie fără un suport real internațional și într’o zonă economică gri în care se află și azi Basarabia la cheremul oligarhilor și a rețelelor de spălare de bani.

Voința Rumîniei de a adera la NATO a fost pusă clar la încercare în timpul bombardamentelor americane din Serbia, cînd Rumînia a ales calea spre integrare NATO și a fost favorabilă alianței occidentale.

De asemenea, a fost decisiv sprijinul acordat de România coaliției internaționale împotriva terorismului lansată de Statele Unite ale Americii după atentatele teroriste din 11 septembrie 2001.

Înainte de a deveni membră NATO, Rumînia a participat la misiunea din Afganistan, demarată în iunie 2002, pentru ca în 2003 să înregistreze primele două victime în această misiune.

Alţi 28 de soldaţi rumîni aveau să’şi piardă viaţa, ultimul zilele trecute, în cei 15 ani de apartenenţă la NATO.

Deşi dureroase, aceste pierderi de vieţi omeneşti nu au dus nici pînă în ziua de azi la discuţii sau dezbateri serioase privind participarea Rumîniei la misiunile militare ale NATO, aşa cum se întîmplă în statele membre vechi, precum Germania.

Singurul ”incident” în relaţia Rumînia – NATO a fost declanşat de premierul Călin Popescu Tăriceanu, care, în 2006, a propus retragerea trupelor din Irak. CSAT a respins, în şedinţa din 30 iunie, documentul care viza retragerea trupelor din Afganistan, Bosnia, Kosovo şi cerea reducerea participării în Irak cu doar 20 de militari, premierul şi ministrul Apărării, Teodor Atanasiu, fiind singurii care au votat ”pentru”.

Din păcate, traseul politic ulterior al lui Tăriceanu în peisajul politichiei rumînești nu a mai mirat pe nimeni.

Într’o analiză din 2017 pentru revista Q Magazine, analistul militar Vasile Roman explică, în cifre și fapte, cît de mult s’a implicat Rumînia în războiul din Afganistan și cît a avut de profitat de pe urma acestui conflict.

Un conflict care este departe de a se fi încheiat și pentru care SUA cer o implicare mai consistentă a forțelor armate, Concluzia generalului Roman este că, deși Rumînia s’a implicat masiv în acest război, un calcul sumar cu privire la cheltuielile Rumîniei în cei 15 ani de participare în Afganistan, ajungînd la aproximativ 150 de milioane de euro, am primit infinit mai puțin din partea SUA.

Vasile Roman:

”Secretarul Apărării al Statelor Unite ale Americii, James Mattis a declarat recent că trebuie crescute forțele armate ale coaliției care luptă în Afganistan. Cu siguranță, România va lua poziție de drepți și va trimite alte trupe. Dar să vedem la ce a folosit efortul rumînilor, pînă acum, în acest război? Cifre și fapte.

Amintind că, în urma atentatelor din septembrie 2001, SUA au decis că se pot angaja singure în războiul împotriva Al-Qaeda și a regimului taliban din Afganistan și că nu au nevoie de NATO sau UE, dar în timp s’a dovedit contrariul, generalul Vasile Roman precizează că ”Rumânia s’a angajat în acest efort încă din anul 2002 (convinși fiind că prin acest gest vom fi mai repede admiși în Alianța nord-atlantică).

Prezența noastră în război a însemnat trimiterea unui număr de 400 de militari, în rotații de câte șase luni, fiind angajați în operația Enduring Freedom, acționînd în Kandahar, sub comanda SUA.

Rumînia s’a comportat în acest conflict după o tipologie predictibilă, aceea a neimplicării și a executării ordinelor altora. Nimeni nu poate emite pretenții ca o țară de mărime medie să facă mari strategii de reconstrucție a unui stat aflat în colaps, dar ideea de a intra și de a te menține cu un efort material și uman consistent pentru mai mult de 15 ani, pare să fie ieșit din orice normalitate.

Dacă participarea din anul 2002, a presupus o misiune de pază a facilităților din Kandahar, cu efectivele unui batalion de infanterie (405 militari), în anul 2006, la un scurt bilanț, se constata că Rumînia dislocase un număr de 3.200 de militari (rotind un număr de 8 batalioane de infanterie).

Începînd cu anul 2006, militarii rumîni preiau aria de responsabilitate Zabol (la început cu un numar de 400 de militari) și ajung în anul 2010 să disloce un task-force format din elemente de comandă, structuri de manevră, informații și logistică, ale căror efective depășeau 1.700 de militari.

Un calcul sumar (în care se includ doar diurnele de delegare, costul cazării și hrănirii) cu privire la cheltuielile Rumîniei în cei 15 ani de participare în Afganistan, ne duce la suma de aproximativ 150 de milioane de euro. Cu această sumă se puteau achiziționa 110 de tancuri rumînești sau 25 dintre cele mai moderne tancuri de pe piața internațională.

Dacă analizăm care au fost contribuțiile SUA în domeniul militar (investiții în infrastructura și logistica instruirii), constatăm că în 20 de ani suma se ridică la aproximativ 325 milioane de euro, adică un sprijin echivalent cu cheltuielile noastre în Afganistan.

Se poate pune întrebarea legată de cîștigul României, dacă privim și spre ceea ce presupune achiziția de sisteme de armament moderne (6 miliarde de euro pentru Patriot și sisteme de apărare antiaeriană cu rază scurtă, precum și un miliard de euro pentru sisteme de artilerie), avînd în vedere că investițiile americane în Rumînia sînt la un nivel modest, SUA ocupînd poziția a 14-a în topul statelor cu investiții străine în țara noastră (2,06% din totalul investițiilor străine).”

În final, el spune că:

”Sintetizînd, constatăm că pentru SUA, care știu să’și negocieze interesele, sîntem un bun partener pentru că dăm mult (scutul de la Deveselu, achiziții de armament, prezență permanentă în teatre de operații) și cerem extrem de puțin (un ajutor financiar militar situat la jumătatea valorii celui acordat Poloniei, o prezență americană semnificativă și investiții economice minore).

SUA vor cere cu siguranță o prezență sporită în Afganistan (costisitoare de altfel) și vor aștepta ca Rumînia să solicite ceva, ceea ce este puțin probabil să se întîmple avînd în vedere incapacitatea decidenților de a negocia.

În caz contrar, americanii (în special militarii) vor ști să ofere ceea ce au mai oferit: simple contribuții de logistică și prezență militară, echivalente efortului de război și nicidecum celui economic al țării noastre.”

După aderare reforma armatei a stagnat, iar sectorul apărării a fost subfinanțat. La nivelul elitei politice s’a instalat dezinteresul pentru sectorul apărării, mergîndu’se pe ideea că o dată intrați în NATO, apărarea națională și securitatea națională sînt asigurate prin simpla apartenență la cea mai de succes alianță politico-militară.

Efectul acestor evoluții la nivel intern au început să se vadă începînd cu 2010 cînd a început să se vorbească în mod deschis despre pierderea capacității de apărare a teritoriului.

Cartea Albă a Apărării notează că și în prezent cadrul legislativ de funcționare a forțelor armate este incoerent și produce pe alocuri efecte adverse, structura de forțe a armatei nu corespunde misiunilor pe care trebuie să le îndeplinească, sistemele de comandă și control nu mai sunt compatibile cu cele din alte state membre NATO, politica de personal nu este în conformitate cu tipurile de misiuni care trebuie îndeplinie sau structurile care trebuie deservite, reducerea numărului de militare în confirmitate cu reformele asumate nu a fost însoțită cu dotarea adecvată a Armatei, scăzînd astfel capacitatea de luptă – cu alte cuvinte deși s’a avut în vedere compensarea reducerii efectivelor prin sporirea nivelului tehnologic al armatei, acest lucru nu s’a realizat din cauza lipsei de fonduri –, iar la 15 ani de la aderarea la NATO majoritatea structurilor asumate în cadrul procesului de planificare a apărării în cadrul alianței au fost certificate cu limitări, din cauza dotării insuficiente cu echipamente.

Situația prinde mai bine contur în același document, publicat cu foarte mare întîrziere, cînd se discută nivelul de echipare al forțelor armate: ”echipamentele majore sunt nefuncționale în proporție de 60 %, cu tendințe de agravare a situației”.

Cea mai gravă situație se atinsese la Forțele Aeriene unde ”starea de operativitate a tehnicii de aviație și de apărare aeriană cu baza la sol a atins un prag critic”. Este vorba în principal de avioanele MiG-21 Lancer și rachetele sol-aer S-75 Volhov, sisteme de arme dezvoltate în anii 50 în URSS.

Mai mult, ”nivelul de pregătire al forțelor destinate serviciului de luptă este menținut cu dificultate la standardele NATO”, cel mai greu de asigurat și în acest caz fiind apărarea spațiului aerian, vulnerabil la incursiunile neautorizate. Situația stă aproximativ la fel și la forțele terestre și la marina militară.

Analiza efectuată în Cartea Albă a apărării relevă un aspect important – subfinanțarea sectorului apărării duce la scăderea capacității de luptă a forțelor.

Se poate argumenta că dat fiind faptul că Rumînia traversa din 2008 o criză economică profundă, subfinanțarea apărării a fost un efect ”normal” al acestei situația. Situația e un pic mai complicată, astfel Apărarea fiind subfinanțată chiar dinainte de izbucnirea crizei economice din 2008.

Astfel dacă în 2004 și 2005 Rumînia aloca 2% pentru apărare începînd cu 2006 procentele scad la 1,8%, 1,6 (2007) și 1,5 (2008). Atenție, vorbim de ani de boom economic, cînd economia ”duduia” și care ar fi permis deci o finanțare pentru MApN la nivelul prevăzut de lege de 2,38 % din PIB.

De ce a scăzut bugetul apărarii după aderarea la NATO?

Explicația e relativ simplă – după bifarea obiectivulul aderării la Alianță, apărarea nu a mai reprezentat o prioritate politică pentru guvern. Criza economică nu a făcut decât să acutizeze tendința de descreștere a bugetului militar al Rumîniei. Cartea Albă mai sugerează un aspect important privind apărarea Rumîniei –reforma forțelor armate este un proces care nu s’a încheiat, iar lipsa de consecvența în acest proces a condus la rezultate ambivalente și suboptime.

Ce a însemnat în practică subfinanțarea apărării în termeni reali?

Pierderea capacității de apărare a teritoriului în cazul unui scenariu prevăzut de Articolul 5 al Tratatului de la Washington, documentul fondator al NATO. Rumînia nu este însă singurul stat membru NATO care se confruntă cu acest fenomen – reducerile bugetelor militare pe fondul crizei economice au avut loc în majoritatea statelor europene, capacitatea de apărare teritorială a acestor armate fiind pusă sub semnul întrebării.

În 2012 pierderea capacității de apărarea a teritoriului a fost recunoscută oficial și au început să fie luate primele măsuri de remediere a acestui fenomen. Membrii CSAT au concluzionat că Armata Rumîniei are capacităţi limitate de a’şi îndeplini misiunile ce’i revin şi au decis ca, la viitoarele reuniuni a Consiliului, Guvernul Rumîniei să prezinte un program multianual de restabilire a capacităţii de luptă a acesteia…

Partea plină a paharului…

Probabil cel mai mare cîștig al aderării la NATO, în afară de asigurarea pe termen lung a securității naționale, este experiența militară acumulată în misiunile internaționale, precum și interacțiunea continuă și sub diferite forme cu forțele militare ale statelor din alianță.

Acest aspect a sporit nivelul de pregătire a militarilor români și a creat premisele necesare pentru continuarea procesului de reformă. Probabil cel mai mare impact la nivel organizatoric a fost adoptarea procedurilor operaționale și de planificare ale NATO.

Aderarea la NATO a însemnat participarea pe termen lung la misiuni de luptă în afara granițelor și proiectarea strategică a forței militare pe distanțe mari.Peste 40000 de militari au participat la misiuni internaționale în diferite teatre de operațiuni de la aderarea la NATO – de la Balcanii de Vest pînă în Afganistan și Irak, din Marea Mediterană pînă în Oceanul Indian.

Rumînia a început să trimite forțe de menținere a păcii în teatre de luptă începînd cu 1991, dar din 2002 aceste misiuni au căpătat o cu totul altă importanță și semnificație.

Participarea în 2002 la operațiunile de luptă și menținere a păcii din Afganistan după atacurile teroriste de la 11 septembrie, securizează obiectivul de aderare la NATO.

Misiunile din Afganistan și Irak, în ciuda pericolelor inerente și a testării capacităților de luptă și logistice ale forțelor armate, au permis acumulare unei de experiene de luptă care poate fi utilă mai târziu dacă este inclusă în doctrina operațională.

Politic aceste misiuni au oferit oportunitatea de a demonstra angajamentul față de Alianță, de a dovedi potențialul militar al Rumîniei, de a arată că statul român este un furnizor de securitate la nivel global nu numai regional și local și de a spori prestigiul internațional al Rumîniei.

Din punct de vedere militar misiunile din Afganistan și Irak au reprezentat oportunitatea de a pune în aplicare antrenamentul militarilor, de a lupta într’un mediu atipic și cu un inamic asimetric, de a coopera cu alți membri NATO în operații de luptă și de a se familiariza cu modul de operare al aliaților.

În cei 15 ani de NATO, peste 50.000 de militari, 35 de batalioane şi 150 de microstructuri au participat în misiuni externe de menţinere a păcii, potrivit datelor Ministerului Apărării. Peste 400 de militari în misiuni de reprezentare în structurile de comandă ale NATO şi 80 de structuri militare certificate pentru participarea la misiuni şi operaţii ale Alianţei.

Misiunea din Afganistan, aflată sub comanda NATO, a însemnat cel mai mare efort depus de Armata rumînă într’un teatru de operaţii, mai ales că multe forţe rumîneşti au fost concentrate, din august 2006, în provincia Zabul, o zonă foarte instabilă din sudul acestei ţării.

Momentul de vîrf al participării rumîneşti la Forţa de Asistenţă de Securitate din Afganistan (ISAF) a fost în 2011, an în care au fost dislocaţi, pentru o perioadă de cîteva luni, peste 2.000 de militari. De altfel, Rumînia a fost a şaptea ţară contributoare la misiunea ISAF, din punctul de vedere al numărului de militari dislocaţi şi al complexităţii misiunilor executate. În martie 2014, în Afganistan, mai erau dislocaţi 1.021 de militari rumîni.

Timp de 17 ani, la misiunea din Afganistan, au luat parte, prin rotaţie, 35 de batalioane de manevră din Forţele Terestre, precum şi 137 de microstructuri. Totodată, Forţele Aeriene au asigurat comanda Aeroportului Internaţional din Kabul pentru o perioadă de şase luni, în 2006, şi în perioada aprilie 2011 – aprilie 2019, în două rotaţii, tot de cîte şase luni.

Rumînia a participat şi la misiunea NATO din Afganistan, „Resolute Support”.

O altă misiune importantă a fost cea din Irak, unde Rumînia a luat parte încă dinainte de aderare. La misiunea coaliţiei internaţionale ”Iraqi Freedom”, Rumînia a participat timp de peste şase ani (19 martie 2003 – 23 iulie 2009), numărul maxim de militari dislocaţi fiind de 773.

De asemenea, Bucureştiul a contribuit cu instructori la cea de’a doua misiune din acest teatru de operaţii, în perioada ianuarie 2005 – noiembrie 2011.

Dacă oficialii NATO şi cei americani au lăudat, în nenumărate rînduri, comportamentul militarilor rumîni în teatrele de operaţii, Rumînia nu se putea mîndri cu respectarea promisiunii de alocare a 2,38% din Produsul Intern Brut pentru apărare, pînă acum 3 ani. Promisiune încălcată altfel de multe state europene, mai ales după declanşarea crizei economice şi financiare.

În 2004, bugetul Apărării a crescut semnificativ, cu 8,4% faţă de anul precedent, cele 50.000 de miliarde de lei (1,4 milioane de dolari) reprezentând 2,38% din PIB. A urmat o creştere în 2005, cînd MApN a primit 60.000 de miliarde de lei (1,6 miliarde de dolari).

În 2006, suma creşte cu circa 400 de milioane de dolari, dar reprezintă doar 2,1% din PIB. Acelaşi lucru se întîmplă şi în 2007, cînd bugetul Apărării reprezintă 2,05% din PIB (7,7 miliarde de lei), după o propunere iniţială de 1,78%.

Cînd economia „duduia”, MApN a primit 8,3 miliarde de lei în 2008, adică o creştere cu 12,28 % faţă de 2007, dar reprezentînd doar 1,89 % din Produsul Intern Brut, în timp ce în 2009 alocarea a scăzut la 7,3 miliarde de lei (în jur de 1,3% din PIB).

La 3 noiembrie 2009, deputaţii au adoptat, în pofida opoziţiei PDL, o propunere legislativă care stabilea ca bugetul Ministerului Apărării Naţionale să fie anual de minimum 2% din PIB, dar reducerea bugetului a continuat şi în 2010, cînd apărarea a primit circa 7 miliarde de lei, adică 1,31% din PIB.

Cel mai scăzut buget a fost alocat în 2011, cînd MApN a primit numai 4,8 miliarde de lei (0,81% din PIB), ca urmare a faptului că fondurile pentru plata pensiilor militare au fost trecute la Ministerul Muncii.

La 31 martie 2011, Ministerul Apărării Naţionale a solicitat Ministerului Finanţelor Publice majorarea bugetului instituţiei, începând din anul 2012, la 2,38% din Produsul Intern Brut, potrivit angajamentului asumat de ministrul Gabriel Oprea la preluarea mandatului. Solicitare în van, bugetul MApN pentru 2012 fiind de 7,57 miliarde de lei, reprezentând 1,31% din PIB.

Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a aprobat, în şedinţa din 5 februarie 2013, suplimentarea graduală a bugetului Ministerului Apărării Naţionale cu 0,3% din PIB anual, pînă la atingerea, în 2016, a nivelului de 2% din PIB.

Ministrul Apărării, Mircea Duşă, a declarat, că „de’a lungul timpului, odată cu bucuria primirii în NATO, politicienii au uitat ca bugetul MApN să fie unul care să’i permită să realizeze” obiectivele asumate la aderarea la Alianţă. El a reamintit de documentul strategic, cu putere juridică, elaborat de CSAT anul trecut, care să asigure o creştere anuală a bugetului Ministrului Apărării, astfel încît, în 2016-2017, acesta să ajungă la 2% din Produsul Intern Brut.

În ceea ce priveşte contribuţia Rumîniei la bugetul Alianţei Nord-Atlantice, ea a reprezentat în aceşti ani aproximativ 1% din bugetul total al NATO. În 2013, valoarea tuturor contribuţiilor financiare ale Rumîniei la NATO s’a ridicat la aproape 180 de milioane de lei, conform Ministerului Apărării Naţionale.

După aderare au fost aduse şi o serie de modificări legislative pentru armonizarea legislaţiei naţionale cu acquis-ul NATO, inclusiv în Constituţia revizuită din 2003. Aceste modificări aduse unor texte constituţionale au creat temeiul pentru eliminarea, pe timp de pace, a serviciului militar obligatoriu şi, totodată, trecerea la o armată de profesionişti, începînd cu 1 ianuarie 2007.

În caz de război însă, stare de mobilizare şi stare de asediu, serviciul militar redevine obligatoriu.

Legea nr. 384/2006 privind statutul soldaţilor şi gradaţilor profesionişti, cu modificările şi completările ulterioare, a marcat o realizare semnificativă în cadrul procesului de formare şi dezvoltare a unei armate moderne, suple, cu o capacitate operaţională sporită, interoperabilă cu armatele altor state membre NATO.

Strategia de Transformare a Armatei Rumîniei (STAR) cuprinde trei etape distincte, pînă în 2015 derulîndu’se cea de’a doua fază, ”Etapa integrării operaţionale în NATO şi Uniunea Europeană”, prevăzută a se derula în perioada 2008-2015. Pe parcursul acestei etape era proiectată îndeplinirea unor obiective pe termen mediu, precum continuarea operaţionalizării forţelor, desfăşurarea programelor majore de înzestrare, reorganizarea învăţămîntului militar, extinderea implementării, la nivelul unităţilor nedislocabile, a unor cerinţe de interoperabilitate ale Obiectivelor Forţei,  creşterea contribuţiei pentru Forţa de Răspuns a NATO şi UE.

În ultima etapă a procesului de transformare – Integrarea deplină în NATO şi UE (2016-2025) urmează să fie îndeplinite obiectivele pe termen lung, care vizează:
a. concentrarea eforturilor şi resurselor financiare şi umane în vederea realizării capabilităţilor prevăzute în Ţintele de Capabilităţi şi îndeplinirii responsabilităţilor în cadrul NATO şi Uniunii Europene;
b. continuarea modernizării înzestrării cu echipamente noi şi realizarea interoperabilităţii depline cu armatele ţărilor membre NATO şi ale Uniunii Europene;
c. crearea condiţiilor pentru dispunerea marilor unităţi şi unităţilor în cazărmi cu facilităţi complete pentru asistenţă socială, cazare, dispunerea echipamentelor militare şi instrucţie;
d. concentrarea activităţilor de evaluare sistemică şi structurală pe domeniul procesului de înzestrare şi modernizare cu tehnică şi echipamente.

O altă contribuţie importantă este adusă de Rumînia la personalul din structurile Alianţei. Încadrarea posturilor permanente în cadrul comandamentelor din structura de comandă (NCS) şi a celor din structura de forţe a NATO (NFS), precum şi în cadrul Agenţiilor NATO, dar şi al Centrelor de Excelenţă, a evoluat din 2004, cînd erau încadrate 50 de posturi în comandamentele NATO, la peste 150 în prezent.

În ceea ce priveşte nivelul de vizibilitate al posturilor încadrate, dacă în anul 2004 era prevăzută o singură funcţie de general la Celula de Coordonare a Parteneriatului, în prezent Rumînia are alocate 5 posturi de general. Potrivit MApN, în cei 15 ani de apartenenţă la NATO, peste 400 de militari au fost rotiţi pe funcţii internaţionale sau în cadrul reprezentanţelor militare ale Rumîniei la NATO.

Fără îndoială, cea mai vizibilă poziţie este cea ocupată de Sorin Ducaru, unul dintre asistenţii Secretarului general al NATO.

Rumînia se prezintă bine şi la capitolul schimb de informaţii. Astfel, în perioada 2008-2012, Direcţia Informaţii Militare (DIM) s’a situat între primii cinci contributori ai Diviziei informaţii a Statului Major Militar Internaţional al NATO şi s’a aflat pe primul loc la contribuţii în sprijinul Diviziei informaţii, anul trecut.

Într’un interviu acordat Mediafax la 30 martie, directorul SRI, George Maior, declara că Rumînia este a doua ţară contributoare cu informaţii la unitatea civilă de informaţii a NATO.

”Din punct de vedere al informaţiilor, sîntem a doua ţară contributoare cu informaţii la unitatea civilă de informaţii a NATO, despre ea pot să vorbesc acum, unde contribuie, de altfel, şi SRI, a coordonat deja mai multe rapoarte pe informaţii legate de securitatea energetică, SRI împreună cu colegii de la SIE, şi chiar avem oameni din partea Serviciului care lucrează, de fapt, în aceste unităţi foarte apreciate, unul dintre ei fiind chiar unul dintre adjuncţii unităţii de informaţii civile a Alianţei. Deci, sunt foarte mulţumit şi de schimbul de informaţii care se desfăşoară în context NATO şi de contribuţia noastră cu analiză şi informaţie la sistemul de informaţie al Alianţei”, preciza directorul Serviciului Rumîn de Informaţii, George Maior.

Pe lîngă participarea la operaţiunile militare clasice ale Alianţei, Rumînia participă la diferite organisme create în cadrul NATO.

Din 2010, Rumînia este membră a Unităţii Multinaţionale de Logistică pentru Controlul Mişcării – Mov Con MILU, în această calitate urmînd să asigure, prin componenta naţională, desfăşurarea operaţiunilor de mişcare şi transport în teatrul de operaţii Kosovo, în trimestrul II din 2014 şi în trimestrele I şi II din 2015.

Un domeniu nou, dezvoltat după accederea Rumîniei, îl reprezintă programul NATO de investiţii în securitate – NSIP. Rumînia este desemnată ca autoritate de implementare (calitate de ţară gazdă) pentru un număr total de 50 de proiecte NSIP, care fac parte din 10 pachete de capabilităţi. Aceste pachete de capabilităţi vizează furnizarea de facilităţi operaţionale, îndeosebi în domeniul infrastructurii de aerodrom, asigurarea şi întreţinerea capabilităţilor incluse în Sistemul Integrat NATO de Apărare Antiaeriană – NADINADS şi îmbunătăţirea sistemelor de comunicaţii în reţea, de interes major la nivelul NATO.

La capitolul înzestrare, Departamentul pentru Armament a achiziţionat, în cei 15 ani, două fregate tip T‑22R „Regele Ferdinand” şi „Regina Maria”, avioane de transport scurt/mediu curier „C-27J Spartan”, sisteme de artilerie reactivă tip „LAROM”, sisteme de artilerie antiaeriană 2×35 mm, „Viforul” şi „Gepard B2L”.

Pe listă se mai află elicopterele IAR-330 modernizate, în variantele SOCAT, Transport şi MEDEVAC, elicopterele IAR-330 navalizate, ambarcate la bordul fregatelor tip T-22R, autovehicule 4×4 tip „VAMTAC”, în variantele blindată şi neblindată, transportoare blindate pentru trupe 8×8 tip „Piranha III-C”, radare pentru supraveghere la înălţimi mici şi medii tip „Gap Filler”, precum şi echipamente de război electronic pentru avioanele de transport „C-130 Hercules”.

Avioanele au reprezentat însă o problemă importantă şi amplu dezbătută, care nu s’a încheiat încă.

În 2003, Forţele Aeriene Române aveau în dotare 101 avioane MIG 21 Lancer modernizate, dintre care doar 58 zburau, şi alte 100 de aparate MIG 21 nemodernizate, care îşi epuizaseră resursele de zbor.

La 21 septembrie 2005, ministrul Apărării de atunci, Teodor Atanasiu, declara, într’un interviu pentru Reuters, că România va selecţiona noi avioane de vânătoare, în 2006, pentru a înlocui flota aeriană învechită de aeronave MiG-21. Teodor Atanasiu preciza că Rumînia are nevoie de cel puţin 24 de avioane noi, care ar putea fi achiziţionate inclusiv în sistem leasing în urma unor licitaţii, sau ar putea fi obţinute prin participarea la proiectul forţelor aeriene americane F-35 Joint Strike Fighter (JSF), dezvoltat de Lockheed Martin.

Dar abia în septembrie 2012, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a aprobat proiectul de „realizare graduală a capabilităţii de apărare aeriană” în cadrul programului „Avion multirol al Forţelor Aeriene”.

În iunie 2013, Guvernul a anunţat aprobarea proiectului de lege privind achiziţia a 12 avioane vechi de tip F-16, pentru care se vor plăti 628 milioane euro.

La 11 octombrie anul 2013, MApN a informat că Guvernul României şi cel al Portugaliei au semnat contractul de achiziţie pentru F-16.

La 10 ianuarie 2014, ministrul Apărării Naţionale, Mircea Duşa, a anunţat că peste 90 de persoane vor pleca, în vara acestui an, în Portugalia şi SUA, pentru pregătire în vederea operării avioanelor multirol F-16, care vor sosi în Rumînia în 2016.

”Poliţia Aeriană se asigură cu avioane MIG 21 Lancer care îşi consumă resursa de zbor în 2017. De aceea, a fost imperios necesar ca anul trecut să demarăm programul de înzestrare a aviaţiei de vânătoare cu avioane care să poată realiza misiuni de poliţie aeriană. Primele avioane din programul de înzestrare cu avioane multirol vor sosi în Rumînia în 2016″, preciza Duşa.

Lucru care s’a și întîmplat. Ultimele trei avioane ale escadrilei de F-16 au fost receptionate în octombrie 2017, la baza Aeriana 86 de la Borcea, în cadrul unei ceremonii la care au participat seful Fortelor Aeriene, Laurian Anastasof, secretarul de stat Mircea Dusa si omologul său portughez, Marcos Perestrello.

Generalul-locotenent Laurian Anastasof:

”Tehnologic, trecerea de la generația 3 la generația 4 aduce Rumînia în clubul țărilor cu o capabilitate credibilă și sosește cu o perspectivă de a putea realiza trecerea către generatia 5 de avioane de luptă. Pentru Fortele Aeriene Rumîne a fost un pas important și obligatoriu, inovatiile tehnologice din ultima perioada conducînd la evoluții și schimbări rapide în cadrul sistemului de apărare aeriană.”

Este important ca aceasta platformă aeriana sa fie exploatata la capacitate maxima, F-16 fiind un sistem de armă extrem de tehnologizat, interconectat cu toate sistemele de comunicatii, de comanda/control din sistemul de apărare aerian national și NATO.

Mircea Dușa:

„Aducerea în Rumînia a avioanelor F-16 reprezintă etapa de tranziție către introducerea în serviciul Forțelor Aeriene Rumîne a aeronavelor de generatia 5 si modernizarea aviatiei de luptă rumînești.”

Primele sase aeronave din escadrila de 12 avioane multirol incluse în acordul rumîno-portughez au intrat în dotarea Fortelor Aeriene Rumîne pe data de 29 septembrie 2016, iar urmatoarele trei pe 16 decembrie 2016.

Înzestrarea cu tehnică şi echipamente militare și respectarea angajamentelor asumate de Rumînia în calitate de stat membru NATO impune, pentru Ministerul Apărării Naţionale, realizarea capabilităţilor militare stabilite prin Obiectivele Forţei, precum şi pregătirea şi punerea la dispoziţia Alianţei a capabilităţilor pentru Forţa de Răspuns a NATO (NRF).

În intervalul ce a urmat aderării la Alianţă s’a acţionat pentru îndeplinirea obiectivelor fundamentale ale procesului de înzestrare şi anume:

1. înzestrarea structurilor militare cu echipamente şi sisteme de armamente necesare realizării capabilităţilor operaţionale asumate de România în procesul de planificare a apărării colective;

2. modernizarea permanentă a echipamentelor şi a armamentelor prin etapizarea înzestrării pe timpul întregului ciclu de viaţă al bunurilor;

3. standardizarea şi asigurarea calităţii echipamentelor şi a armamentelor prin asigurarea compatibilităţii celor din dotare cu cele din înzestrarea armatelor statelor membre NATO şi UE.

În baza principiului ”pachetului unic de forţe şi capabilităţi”, Rumînia, ca şi alţi aliaţi, a dezvoltat şi menţine un singur set de forţe şi capabilităţi, atît pentru participarea la întregul spectru de misiuni al Alianţei, inclusiv apărarea colectivă, cît şi pentru contribuţii la operaţii conduse de UE. În perioada parcursă de la aderare s’au derulat, ori sînt în curs de derulare, o serie de programe de înzestrare dintre care cele mai relevante sînt modernizarea tancului; modernizarea Maşinii de Luptă a Infanteriei (MLI); achiziţiea Trasportorurului Blindat pentru Trupe 8×8 (TBT),  modernizarea Sistemul de Comunicaţii şi Informatică al Armatei Rumîniei (SCIAR), achiziţia de fregate,  achiziţia şi modernizarea elicopterelor navalizate,  Sistemul de Comandă şi Control Aerian Naţional (SCCAN), Sistemul Integrat de Supraveghere a Frontierei Maritime (SCOMAR), avionul scurt mediu curier.

Programul strategic ”Avion multirol al Forţelor Aeriene” – aprobat de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, prevede realizarea, în prima fază, a unei capabilităţi aeriene iniţiale şi ulterior, gradual, a capabilităţii finale cu avioane de generaţia a 5-a, F-35 JSF, parcurgînd o perioadă de tranziţie asigurată cu avioane F-16 din excedentul altor state.

În condiţiile declanşării crizei financiare, s’a avut în vedere combinarea eforturilor naţionale cu cele ale altor naţiuni pentru dezvoltarea de capabilităţi comune, care să asigure îmbunătăţirea capacităţii de apărare şi de management al crizelor.

Participarea la realizarea de capabilităţi multinaţionale în cadrul NATO s’a concretizat în contribuţii pentru achiziţia de produse specifice pentru unele programe cum sunt cele din domeniile Sistemului de Comandă şi Control Aliat (ACCS), ale sistemului NATO de apărare antirachetă (ALTBMD), cercetare, supraveghere şi recunoaştere (JISR), capabilităţii de transport strategic (SAC), supravegherea terestră din aer (AGS) şi din domeniul cercetării şi avertizării timpurii (NAEW).

Operaţionalizarea forţelor destinate NATO

Procesul de operaţionalizare a forţelor a început în anul 2005, odată cu iniţierea procesului de integrare în NATO a Armatei Rumîniei, derulat în baza Planului de accedere şi integrare al Comandamentului Forţei Întrunite Napoli pentru Bulgaria, Rumînia şi Slovenia / 2004.

Pînă în prezent au fost certificate şi afirmate 80 de structuri din Forţele Terestre, Forţele Aeriene, Forţele Navale şi Comandamentul Logistic Întrunit. Aceste structuri fac parte din pachetul de forţe şi capabilităţi asumate prin Obiectivele Forţei 2008 şi sînt incluse în structura de forţe a Armatei Rumîniei.

Participarea la proiectul american de dezvoltare etapizată a sistemului de apărare antirachetă în Europa, parte integrantă a sistemului NATO Missile Defence

În conformitate cu deciziile adoptate la Summit-urile NATO de la Bucureşti, din 2008, al celui de la Strasbourg-Kehl, din 2009, şi cel de la Lisabona, din 2010, Rumînia participă la dezvoltarea sistemului american de apărare antirachetă, parte integrantă a sistemului NATO de apărare antirachetă, ceea ce reprezintă o contribuţie substanţială la dezvoltarea capabilităţii aliate de apărare antirachetă şi asigură creşterea vizibilităţii şi întărirea rolului ţării noastre în cadrul Alianţei.

Participarea Rumîniei la proiectul menţionat vizează etapa a II-a a programului şi presupune instalarea şi găzduirea de interceptori tereştri care urmează să devină operaţionali începînd cu anul 2015. Statul Major General coordonează activităţile privind implementarea Sistemului de Apărare Antirachetă al SUA în ţara noastră – operaţionalizarea Bazei Militare 99 Deveselu şi securitatea transportului elementelor sistemului antirachetă în bază.

Participarea la iniţiativele de dezvoltare a capabilităţilor

Dezvoltarea capabilităţilor în Armata României este parte integrantă a procesului de planificare a apărării şi are drept scop constituirea unui pachet de forţe care să asigure îndeplinirea misiunilor naţionale şi a angajamentelor internaţionale asumate, astfel:

– derularea activităţilor pentru implementarea Obiectivelor Forţei 2008, respectiv a noilor Ţinte de capabilităţi 2013;
– derularea proiectelor / programelor de dezvoltare a capabilităţilor în cadrul angajamentelor naţionale asumate anterior conceptului NATO Smart Defence (concept ce vizează utilizarea cu maximum de eficienţă a resurselor alocate pentru apărare, în scopul respectării nivelului de ambiţie al Alianţei şi menţinerii capacităţii de îndeplinire a misiunilor), cît şi în cadrul acestuia;
– derularea proiectelor pentru realizarea capabilităţilor prin cooperare bilaterală.

În esenţă, în cei 10 ani, anterior apariţiei conceptului Smart Defence (înainte de 2010), Armata Rumîniei şi’a asumat participarea la şase programe/proiecte:

– Sistemul Aliat de Supraveghere Terestră – Allied Ground Surveillance (AGS);
– Forţa Aeropurtată NATO de Avertizare Timpurie şi Control – NATO Airborne Early Warning and Control (NAEW&C);
– Sistemul de Comandă-Control Aerian al NATO – Air Command and Control System (ACCS);
– Apărarea împotriva rachetelor balistice – Ballistic Missile Defence (BMD);
– Modulul NATO de comunicaţii şi informatică dislocabil – Deployable Communications Module (DCM E);
– Capabilitatea de transport aerian strategic – Strategic Airlift Capability (SAC).

În cadrul conceptului ”Smart Defence”, Rumînia vizează 46 din cele 148 de proiecte, împărţite în cadrul celor trei domenii (Tier) astfel:

– participă la 16 din cele 27 proiecte cuprinse în Tier 1 (proiecte care au o naţiune lider şi se apreciază că pot fi implementate);
– interesată de 22 din 54 de proiecte cuprinse în Tier 2 (proiecte pentru care a fost manifestată o dorinţă moderată de participare a naţiunilor şi nu a fost identificată o naţiune lider);
– interesată pe termen lung de 8 din cele 67 de proiecte incluse în Tier 3 (proiecte care nu pot fi dezvoltate deocamdată din cauza resurselor insuficiente şi a interesului scăzut manifestat de naţiuni, dar care prezintă un bun potenţial pentru dezvoltarea ulterioară).

În calitate de aliat fidel al SUA în cadrul NATO, Rumînia a beneficiat de modernizarea bazei de la Mihail Kogălniceanu, unde s’au instalat, în vara anului 2010, militarii americani din Joint Task Force East. Modernizarea a costat 50 de milioane de dolari, plătiţi de Washington, dar baza, care poate găzdui pînă la 1.600 de militari, este folosită în comun de militarii rumîni şi americani.

Totodată, baza de la Mihail Kogălniceanu va deveni un nod de transport esenţial pentru echipamentele americane care se reîntorc din Afganistan, după ce Kîrgîzstan nu a mai dorit să reînnoiască acordul pentru folosirea bazei de la Manas de către trupele SUA.

Ca urmare a situaţiei din Crimeea, Statele Unite au cerut Rumîniei permisiunea de a suplimenta numărul soldaţilor americani de la Kogălniceanu. Preşedintele Traian Băsescu a aprobat solicitarea Ambasadei SUA privind dislocarea la aerodromul Mihail Kogălniceanu a unor elemente ale unei unităţi de infanterie marină denumită ”Special Purpose Marine Air-Ground Task Force-Crises Response (SP MAGTF-CR)”, cu până la 600 de militari, precum şi cu „un număr de aeronave militare necesare pentru îndeplinirea minisunilor specifice”. Astfel, numărul militarilor americani dislocaţi va fi de maximum 1.600.

Securitatea Rumîniei a devenit mult mai întărită după amplasarea scutului antirachetă de la Deveselu.

Rumînia participă la dezvoltarea sistemului american de apărare antirachetă, parte integrantă a sistemului NATO de apărare antirachetă, care a devent operaţional din 2015. Scutul de la Deveselu nu a fost pe placul Moscovei, care susţine, în pofida asigurărilor de la Washington şi de la Bucureşti, că este îndreptat împotriva sa.

Totodată, criza din Crimeea și Turcia a făcut ca Rumînia să fie unul dintre beneficiarii repoziţionării forţelor NATO în regiune. Dezavantajul, semnalat și de preşedintele Traian Băsescu, va consta mereu în posibila intensificare a activităţilor de spionaj.

Preşedintele Băsescu a declarat, la 26 martie 2014, după bilanţul SRI, că este posibil ca Rumînia să fie unul dintre beneficiarii repoziţionării forţelor NATO, urmare a evoluţiilor din regiune, ceea ce o va face „mult mai atractivă” pentru spionaj, astfel că trebuie consolidată componenta de contraspionaj.

Şi tot situaţia din Ucraina a readus în atenţie faptul că Rumînia este protejată de un eventual atac, în baza principiului solidarităţii colective înscris în Articolul 5 al Tratatului Nord-Atlantic.

Fotografie de la exercițiul NATO care a avut loc în 2017 în apropierea graniței cu Rusia (IOANA EPURE)

Aderarea la NATO a reprezentant un efort național, poate cel mai mare de la înlăturarea comunismului. Cu greu un om politic rumîn sau o forță politică poate să’și aroge meritul pentru succesul Rumîniei în cadrul acestui proces complex intern și internațional.

Acest proces a generat un consens politic național ceea ce în momentul de față poate părea excepțional avînd în vedere polarizarea din prezent.

Însă cel mai important aspect al aderării la NATO este faptul că Rumînia a putut, după foarte mult timp, să’și selecteze în mod suveran și independent aliații, fără intervenția sau presiunile vreunei alte puteri.

Decizia politică de a deveni membru al NATO nu a fost făcută sub imperiul vreunei mutilări teritoriale – cazul alianței cu Germania nazistă după 1940 sau dictată de vreo putere hegemonică, care controla toate aspectele politicii externe rumînești – cazul URSS și al semnării Tratatului de la Varșovia.

Costul teritorial, uman și economic al aderării la NATO pentru Rumînia, probabil nu va niciodată mai mare decît a fost cel contabilizat în anii cînd așa-zișii noștri ”aliați” ne’au întors spatele la nevoie, Rumînia pierzînd și economic (tezaur, despăgubiri de război, înapoiere economică ș.a.m.d.), uman (cel puțin un milion de rumîni morți sau dispăruți) dar și teritorial (Basarabia, Cadrilaterul).

Citește și: RUMÎNIA TRĂDATĂ

Pînă să invadeze rușii Crimeea, în urmă cu 5 ani, nimeni nu se gîndea serios la posibilitatea izbucnirii unor războaie între state și anexări teritoriale.

Nici măcar NATO. Probabil nici cel mai vizionar strateg militar rumîn nu a prevăzut că la 10 ani de la aderare Rusia va lovi Crimeea.

O întrebare merită să fie pusă: Ce s’ar fi întîmplat dacă în 2014 americanii nu erau în țara noastră, se limitau rușii doar la Ucraina?

Rumînia stă un pic mai bine decît balticii sau polonezii, care au graniță comună cu Rusia, însă relațiile cu Moscova nu sunt înfloritoare, iar istoria ne’a învățat că numai prieteni nu ne sunt rușii – în 1812 au anexat Basarabia, în 1917 ne’au lăsat singuri în fața Puterilor Centrale, în ’40 ne’au luat iar Basarabia. Nu mai vorbim de Tezaur etc.

Citește aici adevărul despre Tezaur: ADEVĂRUL DESPRE TEZAURUL ROMÂNESC DE LA MOSCOVA

În fine, în momentul ăsta nu se pune problema unui război cu Rusia. Cu toate astea, mulți dintre noi ne întrebăm de multe ori ce’ar fi dacă Putin ar vrea să ne atace și militar, pentru că propagandistic Rusia o face dintotdeauna.

Calitativ și cantitativ, rușii stau mult mai bine decît noi – mii de avioane de luptă față de o biată escadrilă la noi, o armată de zeci de ori mai mare, tancuri grele față de tancuri medii la noi – ca să nu mai vorbim de sistemele lor ultra-performante de rachete sau de armament nuclear.

Și mai au și ceva experiență recentă dacă ne gîndim că, în ultimii zece ani, i’au făcut praf pe georgieni și pe ucraineni și au și pus mîna la întoarcerea războiului din Siria în favoarea lui Assad.

Pe de altă parte, să ne amintim și că nu sînt invincibili, de cînd și’au furat’o în Afganistan.

Analistul Claudiu Degeratu spune că războiul informațional cu Rusia a început deja.

Forța militară a Rumîniei reprezintă, cantitativ și calitativ, o fracțiune din cea a Rusiei. Am avea vreo șansă să rezistăm? Ce crede acest expert militar că se va întîmpla dacă Putin ar ataca Rumînia vom afla în rîndurile următoare:

Claudiu Degeratu:

”Șansele noastre sînt să rezistăm 24 de ore sau cel mult 36, nu văd cum ar fi posibil mai mult decît atît în condițiile în care nu avem apărare antiaeriană, nici capacitatea de a lovi în adîncime, nu avem sisteme ofensive care să asigure capacitatea de distrugere mare ca să încetinească avansul.

În principal ne omoară faptul că nu avem apărare aeriană credibilă, pentru că asta înseamnă primele 24 de ore – războiul se poartă de către aviație. Probabil că avem o șansă să rezistăm undeva în zona Galați, pentru că dacă se ajunge în Bărăgan va trebui să ne pregătim de gherilă urbană în București. Scenariul optimist este că am rezista 48 de ore, iar cel realist este că am fi învinși în 36 de ore.”

Faptul că nu avem infrastructură, rutieră, feroviară, poate fi un avantaj, în sensul în care să’i împiedice pe ruși? Plus că avem munți, dealuri…

Claudiu Degeratu:

”Relieful nu îi încetinește, nu ne putem baza pe acest lucru, pentru că rușii ar viza cel mai important centru administrativ, iar acesta nu beneficiază de protecția reliefului. La București se ajunge ușor de la graniță – în șase, cel mult zece ore. Oricum, și dacă ar fi fost mai favorabil nu știu cît ne’ar fi ajutat – s’a văzut și în Georgia că relieful nu mai reprezintă o problemă, la fel și în Ucraina și Siria.

Pe hîrtie, conform manualelor militare, s’ar putea să existe zone de rezistență în munți, dar acestea ar fi nesemnificative pentru că obiectivul este cel mai important centru administrativ, Bucureștiul, care n’are nicio calitate în ceea ce privește geografia.”

În perioada sovietică, Armata a 14-a era cea care ar fi avut misiunea să se lanseze către Balcani, trecînd prin Rumînia; exista chiar și un drum secret prin teritoriul Republicii Moldova. Acum Armata a 14-a este departe de ce era altădată. Cum ar putea să ne invadeze acum rușii?

Claudiu Degeratu:

”E destul de puțin probabil că vor lansa o invazie pentru că neavînd graniță comună e greu să dezvolte o ofensivă terestră. Aceasta ar presupune adăugarea sau anexarea unor zone gen sudul Ucrainei pentru acces la gurile Dunării sau desant maritim. Și acesta din urmă ar fi complicat, dat fiind că spatele frontului nu ar fi asigurat, iar, în plus, în Marea Neagră trebuie ținut cont și de Turcia.

Dacă, totuși, s’ar ajunge aici, cea mai bună soluție pentru Federația Rusă ar fi o ofensivă terestră pe regiunea Galați – Sulina – Constanța dublată de un desant maritim. Sau, se poate renunța la desantul maritim dacă este atacată Constanța de pe mare și sunt bombardate cele două aeroporturi, cel civil și cel militar de la Kogălniceanu, pentru că interesul este anihilarea facilităților portuare și aeroportuare pentru ca Rumînia să nu primească întăriri militare.

Totodată, ar fi bombardată linia de comunicații București – Constanța pentru a preveni aducerea de forțe spre Constanța; ulterior, forțele ruse s’ar deplasa pe una din două direcții Constanța – București sau Galați – București.

În mod clasic, armata rusă are două-trei direcții de ofensivă și în cazul atacării Rumîniei ar trebui să aibă cel puțin una terestră / marină și o a doua care să țină sub control logistica. Dar, repet, probabilitatea este foarte mică.”

Odată cu preluarea președinției de către Donald Trump s’a vehiculat ideea că NATO nu ar interveni dacă un stat membru ar fi atacat (celebrul articol 5). Există această posibilitate la modul realist?

”Aplicarea articolului 5 se face doar cu consens – nu se poate fără vreunul din statele membre. În ultimul război din Irak s’a blocat discuția pe articolul 5 pentru că Franța nu a vrut activarea sa atunci cînd Turcia a cerut ajutor. Comandamentul militar a decis atunci întărirea zonei militare, fără o declarație politică, pentru că Franța nu voia, așadar există portițe de ocolire a articolului 5.

Oricum, după summiturile de la Varșovia și Bruxelles, aplicarea articolului 5 a devenit mai viabilă decît era atunci cînd Rusia a anexat Crimeea. S’a aprobat planul de contingență (un plan de apărare detaliat) pentru Rumînia, s’a aprobat și ca supravegherea maritimă în Marea Neagră să fie integrată la comandamentul din Marea Britanie, care se ocupă de situația operațională din Marea Mediterană și Marea Neagră în vederea aplicării articolului 5. Deci e mai bine.”

Să presupunem că NATO va interveni. Un document publicat recent arată că Alianța ar fi incapabilă să prevină, de exemplu, o cucerire a țărilor baltice de către Rusia. Ar fi diferită situația în cazul nostru?

Claudiu Degeratu:

”Încă e foarte firavă pregătirea militară iar prezența rotațională a forțelor NATO și americane nu e de ajuns. Toată lumea trage două semnale de alarmă – să avem o prezență permanentă, nu doar rotațională, pentru că forțele permanente au altfel de pregătire decît cele rotaționale cum sunt forțele de reacție rapidă. De exemplu acestea nu au tehnică grea.

La baltici se vorbea de necesitatea staționării a șapte brigăzi, dintre care trei blindate. Iar o forță de astfel de dimensiuni trebuie să fie staționară, la 10 km de graniță, cum se întîmpla în Germania în timpul Războiului Rece. În al doilea rînd, țările din flancul estic nu fac față militar și e presiune să’și dezvolte propriile capacități de apărare.

Forțele de reacție rapidă deja existente vor interveni dar sunt înarmate ușor și au capacitatea să reziste în conflict de nivel înalt 30 de zile dacă au toate materialele necesare – iar asta presupune inclusiv ca teritoriul național să fie pregătit să le primească.

În ceea ce privește România, facilitățile americane de la noi sînt mai mult destinate antrenamentului și menținerii unei prezențe și mai puțin consolidării apărării. Ne bazăm, însă, pe parteneriatul strategic cu SUA care are și un aspect de prevenție.

E greu să imaginezi o agresiune asupra Dobrogei cu atacuri masive asupra facilităților americane – astfel de ținte nu pot fi evitate urmărind doar forțe rumînești.”

În ultimii ani se vorbește tot mai mult despre războaie hibride: forțe paramilitare, război electronic și informațional. În cazul în care Rumînia ar fi ținta unui astfel de război, cum s’ar putea apăra?

Claudiu Degeratu:

”NATO poate ajuta politic – pentru că va sancționa clar și un atac hibrid. Din punct de vedere al războiului cibernetic s’au făcut progrese pentru că a fost clasificat ca domeniu operațional de planificare militară, la fel cum se întîmplă pentru cazurile unui conflict terestru, aerian sau maritim. Iar asta implică ripostă și capacitate de apărare cibernetică pentru orice aliat.

Partea de război informațional este mai vizibilă – avem de’a face cu fake news, cu penetrări de instituții politice, cu sprijinirea unor campanii (gen modificarea Constituției cu privire la familie).

Este un domeniu în care e mai complicat să operezi pentru că e vorba de politică și opinie, însă au fost cazuri de ingerință politică din partea Rusiei și nu m’ar mira, de exemplu, ca după referendumul pentru familie să înceapă să se promoveze ideea unuia cu privire la prezența bazelor străine pe teritoriul Rumîniei, inclusiv cea de la Deveselu, care găzduiește scutul anti-rachetă. Astfel de abordări sînt testate pentru că Rusia pleacă de la premiza că trebuie folosite conflicte locale existente sau trebuie acces la forțe politice influențabile.

Articolul 5 poate fi aplicat pentru agresiune cibernetică. Altfel, NATO poate să dezvolte comunicare strategică, poate întări capacitatea pe intelligence, inclusiv intelligence strategic și schimb de informații.”

Citește și: ROMÂNIA, O PIEDICĂ PENTRU IEȘIREA RUSIEI LA ADRIATICA ȘI PENTRU UNGARIA ”MARE”

Resurse: mediafax.ro, civitaspolitics.ro, Armées d’aujourd’hui, Nr. 387, Martie 2014, p. 53, vice.ro

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

 

UN MEGA-TEMPLU DE ACUM 7000 DE ANI, ÎN LEAGĂNUL CIVILIZAȚIEI AGRARE CUCUTENIENE

Cultura Cucuteni este un adevărat brand românesc, prin numărul mare de aşezări de pe teritoriul țării, iar specialiştii arată că această zonă a făcut parte din leagănul agrar al civilizaţiei europene difuzate apoi către vestul Europei, ca factor civilizator. Avem aici în zonă un punct forte în evoluţia întregii civilizaţii europene. Aici s’ar părea că a fost leagănul de dezvoltare al civilizaţiei agrare europene şi nu neapărat în zonele vehiculate până acuma din Asia, sau Africa. Este tot mai limpede pentru majoritatea oamenilor de știință că arealul cucutenian face parte din dintre zonele din care civilizaţia agrară s’a extins ulterior către vestul Europei.

Arheologii au găsit un mega-templu pe malurile Prutului în cadrul celei mai mari aşezări a misterioasei culturi Cucuteni, o megastructură de peste 1.000 de metri pătraţi care a fost cel mai probabil un uriaş templu de acum 7.000 de ani, și reprezintă o descoperire unicat pentru arheologia românească.

Citește și: ”ȚARA ORAȘELOR” PELASGILOR CUCUTENIENI

Cercetătorii botoşăneni, ieşeni şi suceveni au găsit în cadrul unei uriaşe aşezări a misterioasei şi fascinantei culturi Cucuteni, o mega-structură impresionantă. Este vorba de rămăşiţele unei clădiri de peste 1000 de metri pătraţi, cu numeroase dependinţe, situată probabil în centrul aşezări. Uriaşa mega-structură a fost descoperită în cadrul campaniei de săpături începută de curând.

Uriaşa aşezare cucuteniană, în interiorul căreia a fost scoasă la lumină mega-structura, se află pe malul Prutului în apropiere de localitatea Ripiceni. Specialiştii spun că nu s’a mai descoperit o structură de dimensiuni atât de mari, veche de acum 7000 de ani, în arealul culturii Cucuteni din România. Deocamdată cercetările continuă, inclusiv cu determinări magnetometrice, care au reliefat dimensiunile gigantice ale structurii. Ca săpătură, doar 100 de metri pătraţi au putut fi cercetaţi la şpaclu şi periuţă.
Au fost enunţate câteva ipoteze. În primul rând ar putea fi vorba de un templu uriaş, de acum 7000 de ani, un loc de veneraţie şi pelerinaj poate pentru mai multe comunităţi din această zonă. Arheologii cred însă că ar putea fi şi locuinţa sau centrul de putere al unei căpetenii de trib cucuteniene, ce domina politic ambele maluri ale Prutului.

Aurel Melniciuc, arheolog, directorul Muzeului Judeţean de Istorie Botoşani:

”Această mega-structură, este unicat deocamdată în preistoria românească. Gândiţi’vă că este o locuinţă de 1000 de metri pătraţi. Deocamdată s’ar părea unicat pentru Cucuteniul din România. Poate fi un templu, poate fi locuinţa şefului de comunitate, de trib.”

Această structură este de’a dreptul uriaşă, mega-structura era dotată inclusiv cu structuri de apărare, cu palisadă şi val de pământ. Uriaşa locuinţă era ridicată pe o structură de lemn şi era construită dintr’un soi de chirpici. Despre posibilitatea ca acestă structură să fi fost un centrul politic al unei căpetenii care domina regiunea, specialistul arată că ipoteza unor structuri paleopolitice poate fi luată în considerare, dar deocamdată imposibil de dovedit arheologic.

Dumitru Boghian, arheolog, conferenţiar universitar doctor la Universitatea ”Ştefan cel Mare” din Suceava:
”Spaţiul interior are aproximativ 1000 de metri pătraţi, împreună cu incinta, împreună să spunem cu construcţia, şanţul cu palisadă lutuită, în jur de 1500 de metri pătraţi. Este foarte mare. În alte sit-uri, o asemenea megastructură ar reprezenta întregul sit. Structuri paleopolitice, structuri organizatorice ale comunităţilor umane la nivel macro şi micro, au existat din toate timpurile. Din punct de vedere arheologic, acestea fac parte din relaţiile care sunt economice, sociale, spirituale care se fosilisează extrem de greu şi din această cauză arheologia dispune de foarte puţine mijloace până în prezent pentru a avansa asemenea ipoteze. Dar nu trebuie exclus că, acolo unde există modele care se repetă pe anumite spaţii, acolo unde există de pildă o anumită uniformitate a manifestărilor materiale, să existe ca un reflex firesc al acestora şi anumite entităţi mai mici sau mai mari care aveau rol administrativ-politic.  Aveau şi un nivel de trai suficient de ridicat, puteau să construiască aceste sate, unele cu locuri centrale care puteau să aibă şi funcţii administrative, poate religioase, poate de tipul acesta comercial, să construiască arme şi unelte la nivel respectiv, să folosească aramă pe o scară destul de ridicată. Să folosească o serie de invenţii care au fost prezente în neoliticul şi eneoliticul est-central şi sud–est european să le folosească pe scară largă şi bineînţeles expresia artistică atât de bine încetăţenită în splendida ceramică pictată care nu este ceea ce pare la prima vedere, are o serie de coduri culturale bine încetăţenite dar insuficient puse în valoare.”

Mega-structura descoperită în această lună face parte dintr’o aşezare uriaşă, considerată printre cele mai mari descoperite vreodată pe teritoriul României, în cadrul culturii Cucuteni. Misteriosul oraş de pe malurile Prutului are nu mai puţin de 25 de hectare, cu locuinţe, dependinţe, cu zone diferenţiate şi aceată mega-structură încojurată de un val de pământ cu palisadă pentru protecţie. Practic este ca o ”metropolă” cucuteniană de acum 7000 de ani. Situată pe malul Prutului, această aşezare a fost cercetată de 5 ani de zile, de specialişti în arheologie, şi continuă să uimească. Aşezarea acesteia pe malul Prutului, după cum arată specialiştii, a favorizat schimburile economice şi dezvoltarea unei civilizaţii unicat şi misterioasă, numită Cucuteni.

Cei care au locuit în uriaşa aşezare de pe malul Prutului, dar şi cei care au ridicat mega-structura din centrul ei sunt oameni ai Culturii Cucuteni de acum 7000 de ani. Este o civilizaţie misterioasă, dezvoltată, dar mai ales uimitoare prin spiritualitatea ei, prin reprezentările ei artistice unicat, care uimesc la nivel mondial.  Totodată cucutenienii păstrează secrete, nefiind nici până astăzi cunoscut vreun cimitir al acestei comunităţi, fără să se ştie exact ce se întâmpla cu defuncţii.

La descoperirile arheologice de la Ripiceni au fost folosite tehnologii de ultimă generație, printre care scanări magnetometrice și scanări 3D, ce au permis determinarea exactă a amplasării locuințelor în cadrul așezării. În perioada următoare vor fi demontate resturile locuinței pentru recuperarea întregului inventar — vase, arme, unelte, plastică zoomorfă și antropomorfă etc — și pentru stabilirea mai cu exactitate a funcționalității sale.

Într’un comunicat de presă al Muzeului Județean Botoșani se spune:

”Pe lângă cele peste 100 de locuințe rămase în zona neafectată de apele lacului de acumulare, a fost descoperită o structură uriașă de circa 1.000 mp, cu o incintă împrejmuită și fortificată printr-un șanț și o palisadă. Această mega-structură, unicat deocamdată în preistoria românească, putea fi un templu, locuință a căpeteniilor sau avea altă funcționalitate. Poziționarea sa centrală și dimensiunile uriașe demonstrează importanța sa deosebită în cadrul așezării, care și ea este una dintre cele mai mari cercetate până în prezent în cadrul arealului cucutenian din România (circa 20 hectare).”

Instituţia muzeală a continuat, și anul acesta, campania de cercetări arheologice interdisciplinare în cadrul șantierului de la Ripiceni. Proiectul este realizat în colaborare cu Universitatea ”Ștefan cel Mare” Suceava și Platforma Arheoinvest de la Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” Iași şi face parte dintr’un program mai amplu ce vizează studierea ”Evoluției habitatului uman preistoric și protoistoric în depresiunea Prutului Mijlociu”.

Din cauza fondurilor insuficiente și a dificultății efectuării cercetărilor în teren, din uriașa structură a fost cercetată, în campania iunie 2016, doar o mică parte (circa 100 mp).

Sursa: Agerpres.ro, botosaneanul.ro, stiri.botosani.ro, digi24.ro, adevărul.ro

Citiți și: CULTURA CUCUTENI, SPAȚIU DE ETNOGENEZĂ AL GEȚILOR

sau: CIVILIZAȚIA CUCUTENI RIVALIZEAZĂ CU CIVILIZAȚIILE DIN ORIENT

 

 

CELȚII DIN GEȚIA LUI BUREBISTA, CERTITUDINI ȘI CONTRADICȚII

Se știu foarte puține lucruri despre regele Burebista, iar ceea ce știm însumează și unele contradicții, pe lângă alte date certe. Spre exemplu, este o certitudine nașterea sa la Argedava, acolo unde tatăl său pe teritoriul tribului get al burilor își avea reședinta și că a fost căsătorit cu o preoteasă a templului lui Zamolxes, numită Zina.

Strabon în Geographica, îl numește Burebistas, Burbistas, Boirebista, Beirebistas, Jordanes, în Gaetica, il numeste Buruista, iar o inscriptie gasită în Balcic, Bulgaria, momentan depozitată la Muzeul din Sofia, care prezintă decretul dat de cetățenii din Dyonisopolis despre Acornion, unde este prezentat cu numele de Burebista, Burabista. Menționarea lui Burebista se face și pe epigrafa de la Nesebar, tot din Bulgaria cu denumirea Burebeistas, care în traducere ar însemna ”Nemaipomenitul”, ”Cum nu a mai fost și nu mai este”.

”Boerebistas, bărbat get, luând conducerea neamului său, a ridicat pe oamenii aceștia ticaloșiți de nesfârșitele razboaie și i’a îndreptat prin abstinență și sobrietate si ascultare de porunci, așa încât, în câțiva ani, a întemeiat o mare stăpânire și a supus geților cea mai mare parte din populațiile vecine; ba a ajuns să fie temut chiar și de romani pentru că trecea Istrul fără frică, prădând Tracia până în Macedonia și Ilyria, iar pe celți, cei ce se amestecaseră cu tracii și cu ilirii, i’a pustiit cu totul, iar pe boiii de sub conducerea lui Critasiros, precum și pe taurisci, i’a nimicit cu desăvârșire…”, Strabon, Geographica.

Burebista, conducătorul geților care își avea centrul strategic în zona Munţilor Orăştiei, a reuşit în prima jumătate a secolului I î.Hr., prin diferite metode, să unifice un areal întins al Europei de est și Centrale locuite de geți, geți-ilyri, geți-celți, geți-traci și triburi considerate germanice, dar care se trăgeau toate din marele neam getic originar la Marea Getică.

”Ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, getul Burebista l’a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci, încât, în câţiva ani, a făurit un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine” Strabon, Geografia, VII.

Procesul de constituire statală este rezultatul unei interacţiuni eficiente a trei factori politici: aristocraţia tribală, războinicii şi puterea regală, la care s’a adăugat aportul nemijlocit al marelui preot Deceneu, a cărui autoritate era extinsă asupra tuturor geților. Iordanes afirmă că, în anul 82 î.Hr. pe vremea când Syla a pus mâna pe putere la Roma, când Deceneu a sosit la curtea sa, Burebista era în funcţie:

”Apoi, în timpul domniei la goţi a lui Buerebista, a venit în Goţia (Geția n.n.) Deceneu, pe vremea când Syla a pus mâna pe putere la Roma. Primindu’l pe Deceneu, Buerebista i’a dat o putere aproape regală.” Iordanes, Getica, 67, II.

Cele două pericole externe: celţii din nord-vest şi romanii din sud, au dus la recunoaşterea de către dinaştii locali a autorităţii lui Burebista, pericolul extern având astfel o contribuţie determinantă la naşterea construcţiei statale getice. Cei care nu au fost de acord cu recunoaşterea noii puteri, au fost supuşi pe calea armelor.

Cei doi, Burebista și Deceneu, reuşesc să unifice o mare parte din organizările politice getice, noul regat rezultat fiind supus unui proces de instituţionalizare, printre aceștia pot fi amintiți: agrianii, albocensii, aletoii, ansamensii, appiarensii, apulii, apsinthioi, arsietaii, artacii, asti, ausdecensii (usdecensi), bebricii, benii, berecyntii, bessii, bettegerii, biefii, bisaltii, bistonii, bitinii, brianții, brigii (viitori frigieni din Asia Mică), brisii, burii, caenii, carpii (Moldova), carpodacii, caucoensii, ceiagisii, celegerrii, ciconii, coilaletae, corallii, corpilii, costobocii (Maramureș), cotensii, crestonii, crobizii, crusaeii, dacii (Ardeal), dantheletii, darsii (darsai), derronii, digerri, dimensii, diobessii, dioii, dolonsii (dolongi), drosii, drugerii, edonii (Balcani), myrgeţii (myrgetae), matygeții (matygetae), harpii, hypsalti, laii, maedi, maedobithynii, moesi (mysi), mygdonii, napeii, nipsaioii (tranipsioi), obulensii, odomanţii, odrisii (Tracia), oinensii, oitensii, olizonii, paioplii, panaioii, piarensii, piefigii, piengeții, pierii, pirogerii, pliastii, potulatensii, pradavensii, ratacensii (racatensi), rondaloi, sabocii, sacii, samo-geții, sapeii, sargeții, satrii, serdii, siensii, siginii, singi, sithonii, sucii, tagrii, terizii, thunatii, tilatii, tinii, trausii, trerii, tribalii, tyntenii, tyssageții, tyrageții, utii, zaielii, zbaleonii, zeranii.

Astfel că întinderea regatului lui Burebista ajunsese în nord-vest pâna în Slovacia, în vest pâna la Dunărea mijlocie, în est pâna la gurile Bugului și Marea Neagră (Getică), în sud pâna la Munții Balcani (Haemus) până pe fostul teritoriu al regatului Odrisilor din regiunea Tracia-Moesia-Tribalia, iar în nord pâna la Carpații Păduroși.

Cu ajutorul marelui preot, despre care Iordanes arată că a fost înzestrat cu o putere mare, Burebista impune ascultarea poruncilor sale şi unele reforme. Statul getic, organizat ca o monarhie militară în care preoţii aveau un important rol în conducere, a suferit câteva influenţe elenistice (existenţa titlului de ”cel dintâi prieten”, care apare în decretul dedicat lui Acornion).

Alături de numirea unui vice-rege, în persoana lui Deceneu, regele folosea şi o cancelarie, unde erau emise ”poruncile” relatate de Strabon.

”Căci supuşii lui credeau că (regele) dă poruncile sfătuit de zei. Obiceiul acesta a continuat până în zilele noastre, pentru că mereu se găsea cineva gata să’l sfătuiască pe rege şi acelui om geţii îi spuneau zeu. […]. Pe când domnea asupra geţilor Burebista, împotriva căruia s’a pregătit să pornească divinul Cezar, cinstirea mai sus amintită o avea Decaineos (Deceneu).” Iordanes, Getica, VII.

Cetăţile cucerite sunt puse sub comanda unor comandanţi militari, înzestraţi probabil şi cu atribuţii administrative, iar cele care au recunoscut autoritatea lui Burebista, precum şi cetăţile greceşti de pe litoralul pontic, îşi păstrează propria organizare, în schimbul plăţii unui tribut şi alinierea politicii externe la cea a regelui.

Pentru apărarea teritoriului este construit un amplu sistem de fortificaţii în zona Munţilor Orăştiei: Costeşti, Băniţa, Piatra Roşie, Blidaru, Bâtca Doamnei, Căpâlna ş.a. Armata regatului se ridica, după spusele lui Strabon la 200 000 de oameni, ceea ce i’a permis să ducă o politică externă expansionistă.

Cifrele avansate de Strabon, pot fi evident exagerate, cum de altfel toate cifrele din istoria scrisă sunt contestabile. Efectivele militare, dar și amploarea migrațiilor nefiind niciodată la nivelul cifrelor avansate de istorici.

”Spre a ţine în ascultare poporul, el (Burebista) şi’a luat ajutor pe Deceneu, un magician care rătăcise multă vreme prin Egipt, învăţând acolo semne de prorocire, mulţumită cărora susţinea că tălmăceşte voinţa zeilor. […] Ca o dovadă pentru ascultarea ce i’o dădeau (geţii), este şi faptul că ei s’au lăsat înduplecaţi să taie viţa de vie şi să trăiască fără vină.” Iordanes, Getica, VII

Aici, sensul pe care îl dă Iordanes termenului magician, iar în unele traduceri, chiar ”șarlatan”, trebuie tradus și înțeles ca prooroc, profet sau vrăjitor, și nu cu conotație peiorativă.

Un episod anterior perioadei lui Burebista, dar care va avea o importanță deosebită în strategia lui de expansiune în vest, este hegemonia celților-geți petrecută în spaţiul carpato-danubiano-pontic în secolele III-II î.Hr.

Hartă cu maxima extindere a lui Burebista

Se impun câteva considerații de ordin genetic asupra originii celților care sunt parte a poporului român (12 %), iar în trecut au jucat un rol foarte important în etnogeneza poporului român, fiind ori asimilați pașnic, ori constrânși să se supună regilor autohtoni.

Domesticirea şi creşterea animalelor este una din achiziţiile fundamentale ale modului de viaţă neolitic, premisele sale fiind prezente în perioada finală a Paleoliticului, când comunităţile umane practicau o fază avansată a vânătorii. Odată cu Neoliticul s’a intrat într’o nouă etapă a relaţiilor antropozoologice, lărgindu’se treptat registrul speciilor domesticite, selectându’se şi ameliorându’se caracteristicile acestora, prin selecţie artificială şi întreţinerea lor în condiţii mai bune decât cele oferite de mediul natural.

În perioada care cuprinde sfârşitul Paleoliticului superior, Epipaleoliticul şi începuturile Neoliticului, domesticirea animalelor a cunoscut cel puţin două etape: o etapă de iniţială în care erau vânate animalele mature, puii fiind prinşi şi crescuţi, cei care supravieţuiau şi se maturizau reproducându’se în captivitate, schimbându’şi treptat comportamentul şi domesticindu’se; şi etapa creşterii propriu-zise a animalelor domestice în cadrul aşezărilor sau pe lângă acestea, din care se va dezvolta, păstoritul, predominant la unele comunităţi.

În acest context, trebuie arătat că patru dintre speciile de animale, vânate cu predilecţie la sfârşitul Paleoliticului şi în Epipaleolitic, în Orient şi Anatolia: bovinele (bour-Bos primigenius), oaia (Ovis aries), capra sălbatică (Capra hircus) şi mistreţul (Sus scrofa ferus), au constituit baza biologică naturală pentru domesticire.

În zona Indiei a fost domesticit zebul (Bos indicus) şi bivolul (Bos bubalis), în spaţiul chinez yakul (Poephagus grunniens), iar în zona mezo-americană lama (Lama lama) şi alpaca (Lama pacos). Vânătorii cunoşteau caracteristicile şi comportamentul acestor specii, din rândul lor şi a urmaşilor lor recrutându’se viitorii crescători de animale.

Domesticirea şi evoluţia ulterioară a animalelor domestice a produs importante modificări în organismul acestora, atât din punct de vedere biologic cât şi ”psihologic”, comportamental, generând aşa-numitul stres al domesticirii, noii indivizi diferenţiindu’se, din ce în ce mai mult, de strămoşii lor sălbatici. Selectând indivizii cei mai robuşti, asigurându’le adăpost şi alimentaţie oarecum constantă, introducând sarea în hrana acestora, omul a indus o serie de calităţi care nu se găsesc decât periodic la precursorii sălbatici: lactaţia prelungită, creşterea cantităţii de carne şi grăsime, obţinerea firelor de păr şi lână, folosirea forţei de muncă la cărat şi tracţiune etc..

Produsele obţinute prin creşterea animalelor nu ofereau numai o mai mare siguranţă alimentară şi produse (carnea, laptele, ouă, miere) cu o importantă valoare proteică, glucidică, lipidică şi vitaminică, îmbogăţind registrul nutritiv al omului preistoric, ci şi o nouă forţă de muncă şi tracţiune, noi mijloace de transport, materii prime textile (lâna, părul, penele, firele de mătase).

În mod normal, vânătoarea a continuat să aibă o importanţă aparte, pentru completarea resurselor de hrană, a şeptelului, pentru antrenament războinic, iniţierea în vârsta adulţilor şi agrement, cantitatea materialelor osteologice provenind de la specii sălbatice având, uneori, cote destul de ridicate.

”Eu ştiu că l’am văzut aievea, între stele şi mine. Eu ştiu că mai trăieşte acolo, în fund sălbatec de munte, şi că se arată noaptea – ca o mustrare grea. Eu ştiu că s’ar arăta şi ziua dacă am fi demni de sfânta pecete a Moldovei uitate”, scria nostalgic C. Rosseti Bălănescu în editorialul Taurul negru, publicat în anul 1937 în prestigioasa revistă de vânătoare şi chinologie ”Carpaţi”.

Dincolo de cugetarea dureroasă a scriitorului, bourul rămâne un animal de legendă despre care nu ştim multe lucruri. Demult dispărut, confundat mai mereu cu ruda sa, zimbrul, bourul nu este doar strămoşul direct al tuturor vitelor domestice, ci şi animalul simbol care a înobilat blazonul Moldovei timp de sute de ani.

Puternicul Bos primigenius primigenius a fost strămoşul direct al vitelor domestice din prezent se pare că a apărut undeva în perioada pleistocenului şi a avut centrul genetic în nord-vestul Indiei, de unde s’a răspândit în Eurasia şi nordul Africii. Pe un teritoriu imens, cuprins între Insulele Britanice şi Peninsula Coreeană, plus Africa din Maroc până în Egipt, paleontologii au identificat trei specii de bour cu populaţii distincte.

Bourul asiatic (Bos primigenius nomadicus) era relativ mic, avea culoarea roşcată, o constituţie îndesată şi trăia în India. Bourul african (Bos primigenius africanus) trăia în Africa şi era mai zvelt decât cel indian.

Ultima specie de bour, cel care a trăit şi pe meleagurile noastre, era impunătorul bour european (Bos primigenius primigenius). Era cel mai masiv şi agresiv bour, mult mai mare decât rudele sale şi a fost strămoşul direct al raselor primitive de vaci din Europa şi Asia Centrală.

În spiritualitatea neolitică, aşa cum arăta şi Mircea Eliade (Eliade, 1992), a existat o legătură directă, mistică, între fertilitatea femeii (mamă) şi fertilitatea pământului-mamă (Terra Mater, Terra Genitrix), exprimată printr’o mare varietate de manifestări ale agricultorilor şi crescătorilor de animale, în principal: sanctuare şi locuinţe de cult, complexe de cult, plastică antropomorfă şi zoomorfă aflată în diferite asocieri etc..

Este posibil, aşa cum arăta Jacques Cauvin, ca de la începuturile Neoliticului să se fi configurat, în Orient, cuplul fundamental femeie–taur, implicând cele două componente telurică (chtoniană) şi solară (uraniană) ale cultului fecundităţii şi fertilităţii, vorbind de o veritabilă revoluţie mentală ”la revolution des symboles” (Cauvin, 1994).

Asemenea elemente ale spiritualităţii neolitice se observă în jurul Mării Negre pe teritoriul României, Sanctuarul neolitic de la Parța, sau al Turciei, Çatal Hüyük, unde sunt reprezentate bucranii aflate în asociere cu imagini feminine, redate în poziţii ginecologice şi cu scene de vânătoare cultică a taurului, sau la Hacilar, cu o plastică antropomorfă deosebit de expresivă.

Sanctuarul neolitic de la Parța este un sanctuar neolitic vechi de aproximativ 6.000 de ani, descoperit la Parța, județul Timiș. Este unicul sanctuar neolitic din România și unul din puținele din Europa, complet restaurat. Se găsește în prezent la Muzeul Banatului din Timișoara.

Sanctuarul a fost descoperit în anii ’70, lângă localitatea Parța, la câțiva kilometri de Timișoara. El avea o formă rectangulară, cu o lungime de 11,5 m și o lățime de 6 m. Prezintă două compartimente distincte: camera altarului, și camera unde se aduceau ofrandele.

În partea anterioară se află altarul, cu două statui lipite, o zeitate feminină și un taur, simboluri ale fecundității și fertilității pentru cultura vremii. Templul era folosit și drept calendar solar. Chiar în ziua solstițiului de toamnă și de primăvară, soarele pătrundea printr-un orificiu al templului și lumina perfect altarul.

Statuie dublă, cu două capete, unul de taur, celălalt de femeie, cu faţa acoperită de o mască rituală. Această alăturare dintre taur şi femeie simbolizează forţa creatoare, simbolul vieţii.

Din zona orientală, aceste manifestări spirituale s’au răspândit spre zona europeană, urmând direcţia de deplasare a comunităţilor neolitice care au neolitizat Europa de sud-est şi balcano-carpatică. Din punct de vedere spiritual, lumea neolitică carpato-balcanică, care făcea parte din Vechea Europă (Gimbutas, 1989 b), concepută ca o extensie a Lumii Vechi, reprezintă un fel de Orient după Orient, multe forme ale spiritualităţii transmiţându’se direct sau indirect.

În acest context se înscriu sanctuarele, locuinţele şi complexele de cult, plastica antropomorfă şi zoomorfă, feminină şi masculină, din lumea cicladică, egeeană şi balcano-carpatică, care prezintă, uneori, mari asemănări cu manifestările şi realităţile din zona orientală.

Cu cât se avansează spre Europa Centrală, vechile tradiţii spirituale orientale se estompează şi, deşi se menţin, vădesc o îmbinare originală, aşa cum am mai arătat, în cadrul complexului cultural liniar-ceramic, între gândirea comunităţilor neolitice colonizatoare şi vechiul fond epipaleolitic / mezolitic, care a fost asimilat.

Celții sunt considerați de geneticieni acei purtători al haplogrupului R1b care în migrarea lor au intrat în Europa prin Caucaz în trecut (neolitic) atunci când au ajuns în stepa din nordul Mării Negre și la Gurile Dunării. Aici unde prin contactele lor îndelungate cu locuitorii băștinași ai culturilor neolitice Cucuteni, Hamangia, Gumelnița, Cernavodă etc au început să fie cunoscuți de istoriografie cu etnonimul de geți sau scyți.

Ei sunt se pare legați intrinsec de cele mai vechi dovezi de domesticire a bovinelor în jurul anilor 8.500 î.Hr. în timpul culturilor neolitice pre-ceramică din Munții Taurus. Cele mai vechi două situri arheologice care prezintă semne de domesticire de bovine sunt considerate deocamdată, satele Çayönü Tepesi în sud-estul Turciei și Dja’de el-Mughara din nordul Irakului, două situri la doar 250 km distanță de una de cealaltă, motiv pentru care este probabil zona din care a început extinderea liniilor R1b sau ”patria originară” a R1b.

La început păstorii de bovine R1b s’ar fi divizat în cel puțin trei grupuri. O ramură (M335) a rămas în Anatolia, dar judecând după raritatea sa extremă de azi, nu a fost de foarte mare succes, probabil din cauza concurenței grele cu alte populații neolitice din Anatolia, sau lipsa pășunilor din acest mediu muntos.

O a doua ramură a migrat spre sud, spre Levant, unde a devenit ramura V88. Unii dintre ei au căutat terenuri noi în Africa de Sud, mai întâi în Egipt, apoi colonizatorii cei mai mari din nordul Africii, de la coasta mediteraneană spre Sahel când vegetația era abundentă și clima propice creșterii animalelor.

Cea de a treia ramură (P297), a traversat Caucazul în stepa din nordul Mării Negre și Caspice, unde au întâlnit pășuni ideale pentru bovine. Aici s’au împărțit în două fracțiuni: R1b1a1 (M73), care a mers spre est de’a lungul Mării Caspice până în Asia Centrală, și R1b1a2 (M269), care la început au rămas în Caucazul de Nord și Stepa pontică între Nipru și Volga.

Nu este încă foarte clar dacă M73 de fapt, a migrat peste Caucaz și a ajuns în Asia Centrală prin Kazahstan, sau dacă traseul urmat a fost spre sud prin Iran și Turkmenistan.

În acest din urmă caz, M73 ar însemna că nu este o ramură getică ”indo-europeană” a R1b, la fel ca și V88 și M335 și cel mai probabil nu au propagat în migrarea lor limbile geto-ariene (indo-europene) de la Marea Neagră.

Așadar, ramura europeană R1b-M269, cea mai comună ramură din Europa este strâns asociată cu difuzarea limbilor geto-ariane, considerate oficial cu termenul vag ”indo-europene”, așa cum este atestat prin prezența sa în toate regiunile lumii în care au fost vorbite aceste limbi geto-ariane (”indo-europene”), din cele mai vechi timpuri, de pe coasta atlantică a Europei până în subcontinentul indian, care a cuprins aproape toată Europa (cu excepția Finlandei, Sardiniei și Ungariei), Anatolia (Turcia), Armenia, Rusia Europeană, din sudul Siberiei, până în Asia Centrală (în special în Xinjiang, Turkmenistan, Tadjikistan și Afganistan), fără să uităm Iranul, Pakistanul, nordul Indiei și Nepalul.

Istoria lui R1b și R1a este interconectată cu istoria geților de la Marea Neagră, au o legătură directă cu păstoritul bovinelor și cultul legat de acestea, mărturie stând azi stema Moldovei care are semnificații adânci în istoria încă nespusă a Europei.

În centrul ”sigiliului lui Burebista” este reprezentat un cap de taur, iar în jurul lui un şarpe. Capul de taur este simbolul ”puterii”, întruchiparea zeului soarelui prin reprezentarea lui pământească în forma de taur (APIS). Şarpele (OHIA) este tot simbol al zeului soarelui şi ”guvernatorului precum un reprezentant al zeului soarelui”, şi reprezintă simbol pământenesc al ”justiţiei”.

Motivul taurului se păstrează în sigiliile și stemele de mai târziu ale Moldovei.

După ce ei s’au rupt de restul geților din stepa nord-pontică migrând pe cursul Dunării către izvoare, ei au căpătat un alt etnonim diferit de al celor de origine, ”părintele” lor fiind Herodot atunci când i’a numit ”keltoi” (celți) separând practic istoric populațiile din centrul Europei de băștinașii dunăreni rămași.

Pentru perioada neolitică, fenomenul migraţiei nord pontice și sud pontice se va repeta. De data aceasta purtătorii haplogrupurilor R1a (cu procentul cel mai mare R1a) se vor deplasa prin zona nord pontică, iar purtătorii haplogrupului R1b (cu procentul cel mai mare R1b) se vor deplasa prin zona sud pontică, spre centrul și vestul Europei. Dar cum se vede și pe harta din figura de mai jos haplogrupul R1a este predominant în zona nord pontică, iar R1b în zona sud pontică și crește spre vestul Europei.

Fiind în același timp ”descendenții” haplogrupurilor I și J bineînţeles că prezentau în genomul lor, procente mai mult sau mai puţin semnificative și din acești markeri.

Cercetările viitoare de genetică vor certifica sau completa aceste supoziţii. Undeva în zona Pruto-Dunăreană a avut loc intersectarea din nou a grupurilor de populaţii, nord și sud pontice, explicând probabil și diversitatea și numărul mare de culturi neolitice din această parte a Europei. Fluctuaţiile Mării Negre de la nivelul -150 metri, la nivelul +5 metri, cu revenire la cota 0 actuală, a produs mişcări radiare în jurul mării, a populaţiilor străvechi (sfârșitul mezoliticului – începutul neoliticului ?!?).

Pe măsura identificării de noi subramuri aparţinând haplogrupurilor principale Y-DNA şi mt-DNA şi alcătuirea unor baze de date cu un număr crescut de testări, acestea vor mări posibilitatea interpretării fazelor de migraţie de’a lungul istoriei. Dar geneticianul şi informaticianul nu pot efectua decât modelarea pe calculator a rezultatelor obţinute.

Arheologului şi istoricului îi revine obligaţia corelării datelor din laborator cu cele din teren, respectiv “certificarea’’ rezultatelor obţinute. Descifrarea particularităţilor culturii Boian, reprezintă ”interfaţa” dintre grupurile mari neolitice, nord şi sud pontice, iar Dobrogea devine cu atât mai importantă pentru studiile de preistorie şi arheologie, cu cât reprezintă arealul de diluare şi amestecare a haplogrupurilor populaţionale.

Motivul taurului apare şi în cultura Varna, dezvoltată în eneoliticul târziu în actuala provincie Varna (în partea de nord a Bulgariei). Această cultură este datată în perioada 4400-4100 î.Hr. şi aparţine complexului cultural cunoscut sub numele de Gumelniţa-Kodjadermen-Karanovo VI, datat în mileniul V î.Hr. şi care reprezintă prima mare unificare culturală între Balcanii de Sud (Dikili Tash, Sitagroi …) şi Carpaţi.

În interiorul acestui mare complex se manifestă particularităţi locale. Acestea sunt adesea dificil de decelat şi de explicat dar sunt fără îndoială legate de elementele moştenite de la culturile anterioare, necropola de la Varna (Bulgaria) fiind exemplul cel mai elocvent…

Gumelnița este numele dat de arheologi unei culturi neolitice din a doua jumătate a mileniului V î.Hr.

Aria de răspândire a culturii cuprinde Muntenia (pe locul fostei culturi Boian), Dobrogea (pe teritoriul ocupat înainte de cultura Hamangia), precum și Bugeacul. Spre sud ocupă majoritatea Bulgariei, atât la nord cât și la sud de Balcani (cunoscută fiind sub numele de Kocadermen-Karanovo VI), ajungând până la Marea Egee în nordul Greciei.

Evoluția culturii Gumelnița-Kocadermen-Karanovo VI se încheie progresiv odată cu sosirea la Dunăre a triburilor culturii Cernavodă, considerate de către numeroși cercetători ca fiind primii ”indo-europeni”, exact aici unde au fost menționați în permanență geții de toți cronicarii lumii.

Celții R1b originari de la Gurile Dunării fiind o mlădiță antică a geților, parte din ei au decis să colonizeze centrul Europei. Din ţinuturile lor de locuire unde au creat cultura Urnfield pe cursurile superioare ale Rinului şi Dunării, aceștia s’au extins în toate direcţiile începând din secolul al VI-lea î.Hr. şi până la începutul secolului al III-lea î.Hr., când expansiunea lor a atins punctul culminant. Triburile şi uniunile de triburi geto-celtice au reuşit să invadeze un teritoriu imens, din insulele britanice până în Asia Mică.

Pătrunderea celţilor în zona carpato-danubiano-pontică în spațiul de origine inițial a avut loc pe mai multe direcţii, simultan sau consecutiv şi cu intensităţi diferite. Astfel, grupuri importante venite dinspre centrul Europei au invadat în cea de’a doua jumătate a secolului al IV-lea î.Hr. zonele de câmpie dintre Tisa şi Carpații Apuseni, scurgându’se apoi prin văile Mureşului şi Someşului în spaţiul intracarpatic, unde au ocupat terenuri mai fertile.

Este posibil ca celții pătrunşi aici să fi aparţinut puternicului grup tribal al anarţilor, aşa cum rezultă din unele texte antice mai târzii.  Anarții de unii considerați celți, de alții geți (Dan Oltean), erau cu siguranță frați sau veri cu geții.

Anarții sau anartoii au fost triburi celtice, sau în cazul acelor subgrupuri de anarți care au pătruns în regiuni vechi din Geția, celții au fost asimilați cultural de geți.

Ptolemeu în Geographia localizează anartoii, anartophracti (sau anartofraktoi) în Geția. Unele grupuri de anarți au ocupat părți din Slovacia de azi și sud-estul Poloniei.

Orașul getic Docidava a fost situat pe teritoriul anarților, iar anarții erau un amestec geto-celtic, conform lui Pârvan.

Numele acestui trib pare a fi compus din denumirea în limba latină și greacă și poate fi legată de anartoii rezidenți în Geția, susține Czarnecki, iar anartofraktoii au fost un trib getic nordic, în conformitate cu Braune.

Alte grupuri au înaintat dinspre sud, din Peninsula Balcanică.

Din luptele purtate de geții carpatici împotriva celţilor-geți din centrul Europei se cunosc câteva detalii, unele fiind amintite lapidar de Trogus Pompeius:

”Brennus, conducătorul galilor, plecase în Grecia, iar cei pe care îi lăsase să apere hotarele neamului lor, ca să nu pară că numai ei stau degeaba, au înarmat cincisprezece mii de pedestraşi şi trei mii de călăreţi, au pus pe fugă trupele geţilor şi ale tribalilor şi, ameninţând Macedonia, au trimis soli la rege (Antigonos Gonatas), ca să’i ofere pacea pe bani şi totodată să spioneze tabăra regelui.”  Trogus Pompeius, XXV

În momentul extinderii lor pe teritoriile getice ancestrale, celţii se aflau la apogeul democraţiei militare. Buni agricultori, crescători de vite şi meşteşugari, cultura La Tene celtică a influenţat, în unele cazuri puternic, zone întinse pe continentul european, ei erau, totodată, excelenţi luptători.

Armamentul lor perfecționat de la vechile arme de bronz, iar la momentul extinderii controlului lor asupra Ardealului îndeobşte din fier, era foarte variat şi caracteristic acestei populaţii războinice.

În prima fază, celţii deși erau inferiori din punct de vedere numeric populaţiilor getice băştinaşe, ei reuşeau să le înfrângă prin atacuri fulgerătoare, soldate cu masacre, jafuri şi devastări ce aveau şi un puternic impact psihologic asupra adversarilor potenţiali.

Dar, într’o fază ulterioară, când ei se reîmpământeniseră pe anumite teritorii, celţii începeau să dezvolte relaţii mai paşnice cu geții băștinași, cărora le impuneau plata unui tribut şi alte obligaţii de ordin economic şi politic.

Violenţa raidurilor în teritoriile panonice dar, și acelor carpatice și a celor balcanice este determinată arheologic, pe de o parte, de distrugerea aşezărilor în care populaţia locală li s’a opus, iar pe de altă parte, de mormintele de luptători celţi descoperite până acum, ceea ce demonstrează că relaţiile cu geții rămași în Balcani și ilyrii care la rândul lor erau o altă mlădiță antică a geților, nu au avut un caracter paşnic.

În inventarul mormintelor apar vârfuri de lance, săbii şi cuţite de luptă. Nu lipsesc, nici coifurile, zalele, cnemidele, zăbalele, carele de luptă, pumnalele, dar și alte efecte militare confecționate tot mai des din noul material al epocii care i’ dat denumirea: fierul.

Rezistenţa geților trebuie să fi avut însă un caracter general, desfăşurându’se în toate zonele de penetraţie celtică şi având ca principal rezultat limitarea ariei de întindere a dominaţiei acestora.

Astfel, în zona sud-vestică asupra căreia celţii au exercitat o dublă presiune, dinspre nord, de pe culoarul Mureşului, şi dinspre sud-vest, uniunile de triburi getice s’au dovedit suficient de puternice pentru a’şi apăra vatra de locuire, o enclavă celtică de durată se constată arheologic doar la Aradul Nou şi în câteva puncte izolate de pătrundere a scordiscilor.

Destul de slabă a fost prezenţa celţilor şi pe teritoriul de la vest de Olt, unde o parte din vestigiile acestei populaţii sunt datorate, cu certitudine, nu unei locuiri efective, ci schimburilor economice întreţinute ulterior.

Chiar în interiorul arcului carpatic, unde şocul invaziei s’a resimţit mai violent, dominaţia celţilor nu s’a putut institui efectiv decât în zone de podiş şi câmpie, precum şi într’o singură depresiune, cea bistriţeană. Restul teritoriului intracarpatic, cuprinzând regiunile muntoase şi deluroase în întregime, părţi din podiş şi câmpie, depresiunile (cu excepţia amintită), a fost menţinut ferm de geții băştinaşi; triburile şi uniunile de triburi getice şi’au păstrat aici fortificaţiile din perioada anterioară şi au construit noi şi puternice cetăţi către linia de contact cu zonele ocupate de celţi.

Mai târziu, când între geți şi celţi s’au dezvoltat relaţii de schimb, conflictele pierzându’şi din intensitate, în anumite cazuri s’a ajuns chiar la înţelegeri militare temporare spre a face faţă unor adversari comuni mai puternici. Astfel s’au petrecut, la un moment dat, lucrurile spre zonele illyre, unde geții s’au angajat alături de scordisci în acţiuni militare împotriva romanilor.

Se cunoaşte în acest sens, din relatarea lui Frontinus, un eveniment interesant din ultimul deceniu al secolului al II-lea î.Hr., când scordiscii aliaţi cu geții au înfruntat trupele comandate de consulul Minucius Rufus, în anul 109 î.Hr.:

”Fiind strâmtorat de către scordisci şi daci, care erau mai mulţi la număr, generalul Minucius Rufus l’a trimis înainte pe fratele său, şi în acelaşi timp câţiva călăreţi cu trâmbiţaşi, şi i’a poruncit ca, în clipa când va vedea angajată lupta, să apară pe neaşteptate din direcţia opusă şi să ordone ca trâmbiţaşii să sune din trâmbiţe. Deoarece răsunau culmile munţilor, s’a răspândit între duşmani impresia că au de’a face cu o mulţime imensă: îngroziţi de aceasta, au luat’o la fugă.”  Frontinus, Stratagemata, II

Pe măsură ce au acumulat forţe, triburile şi uniunile de triburi getice din zonele înconjurătoare spaţiului supus autorităţii celţilor au început să exercite asupra acestora presiuni tot mai puternice în scopul eliberării teritoriilor care le aparţinuseră.

Spre sfârşitul secolului al II-lea î.Hr. se constată că enclavele celtice dispuse în teritoriul de locuire getică intracarpatic au dispărut, fie lichidate prin violenţă, fie asimilate de populaţia autohtonă, în schimb, dominaţia celtă s’a prelungit în zonele getice mai îndepărtate de la vest şi nord-vest, precum şi la sud de Dunăre, de unde triburile boiilor, tauriscilor, scordiscilor etc., efectuau dese incursiuni şi în alte ţinuturi, natura războinică similară fraților lor geți băștinași evidențiindu’se și din aceste practici.

Lichidarea primejdiei pe care o reprezentau acestea a devenit posibilă în prima jumătate a secolului I î.Hr., când unificarea politică a geților sub conducerea regelui Burebista a asigurat concentrarea unui potenţial militar superior celui deţinut de celții din centrul Europei, sau de romani în sudul Dunării.

Potrivit unei opinii destul de răspândite, raporturile dintre Burebista şi cetăţile din Pontul de vest au cunoscut o evoluţie contradictorie. În adevăr, se afirmă în mod curent că tatăl lui Burebista îşi extindea, din reşedinţa lui de la Argedava, protecţia asupra oraşului Dionysopolis.

Se mai afirmă apoi că Burebista însuşi ar fi condus oştile getice la victorie împotriva lui C. Antonius Hybrida în primăvara anului 61 î.Hr.

În sfârşit, se admite de către toţi istoricii români şi străini că Burebista cucereşte, la un moment dat, litoralul pontic de la Olbia la Apollonia.

Cu alte cuvinte, cunoştinţele noastre ne’ar lăsa să întrevedem trei etape în istoria relaţiilor statului getic din prima jumătate a veacului 1 î.Hr. cu ţinutul dintre Dunăre şi Mare.

Acceptarea ca realităţi istorice a celor trei momente menţionate mai sus implică însă existenţa unor perioade de recul în stăpânirea getică (sau măcar în protectoratul getic) asupra coloniilor greceşti din Dobrogea. Protectoratul tatălui lui Burebista asupra cetăţii Dionysopolis se împacă greu cu includerea întregului Pont vestic în vasta coaliţie condusă de Mithridates, iar biruinţa lui Burebista asupra lui Hybrida nu se potriveşte câtuşi de puţin cu campania mai târzie de cucerire a litoralului dobrogean.

Evoluţia raporturilor dintre Burebista şi cetăţile pontice pare contradictorie.

Acest caracter contradictoriu este numai aparent: cucerirea de către Burebista a ţărmului pontic de la Olbia până la Apollonia este un fapt istoric de netăgăduit, dar cu protectoratul său asupra oraşului Dionysopolis şi cu participarea sa la lupta împotriva abuzivului guvernator al Macedoniei lucrurile nu mai stau tot aşa.

Mithridates al VI-lea Eupator a fost învins de către romani, care erau interesați de Galia, unde Caesar dorea să extindă teritoriul stăpânit de Roma. Roma a avut de înfruntat grave tulburării politice și sociale în perioada aceea.

După consolidarea granițelor în vest și a celor din sud împotriva scordisciilor, Burebista își va întoarce fața spre teritoriul cetăților grecești de pe malul de vest al Pontului Euxin, pe care le cucerește în urma unor serii de campanii militare.  Aceste campanii de cucerire a cetăților grecești au fost favorizate în mare măsură de condițiile politice externe.

Scopul campanilor pontice ale lui Burebista a iscat opinii diferite între specialiști:  R. Vulpe și E. Condurachi consideră că scopulul acestor campanii ale lui Burebista a fost unul politic,  adevăratul scop politic al lui Burebista de a cuceri cetățile grecești a fost acela de a le folosi pentru a opri expansiunea romană.

D.M. Pippidi și I.H. Crișan pe de altă parte consideră că motivația lui Burebista era una economică, ei susțin că Burebista, la fel ca și înaintași săi, era atras de bogățiile cetăților grecești.

Despre Cetatea Olbia (astăzi Porutino, aproape de Nicolaiev, Ucraina) aflăm de la Dion Chrysostomos că semnele ruinelor se vedeau și după mai mult de un secol și jumătate, în anul 95 d.Hr când acesta a vizitat orașul.  Această cetate era înconjurată de ziduri impresionante, care erau în picioare de veacuri și cu deschidere permanentă la mare.  Astfel că era destul de greu de cucerit, însă Burebista și oastea sa dă dovadă de ingeniozitate și iscusință și reușesc să cucerească cetatea.

Despre Cetatea Tyras (astăzi Belgorod-Dniestrovskii, în Moldova) nu avem nici un document care să ne specifice soarta acesteia. Este posibil ca, luând la cunoștiință despre soarta cetății Olbia, cetatea de la gurile Nistrului să’l fi primit pe Burebista și oștirea sa cu porțile deschise.

Despre cetatea Aegysus (astăzi Tulcea) se știe că, după ce Burebista a cucerit cetățile Olbia și Tyras, acesta atacă cetatea Aegysus care este asediată și cucerită, probabil datorită faptului că a refuzat să i se supună, acest lucru fiind prezentat într’un pasaj al lui Ovidiu (Epistulae ex Ponto, I, 8).

Despre cetatea Histria cunoaștem faptul că a fost cucerită de Burebista și apoi ocupată efectiv pentru o vreme, fiind lăsată aici o garnizoană militară.  Decretul în cinstea lui Aristagoras, fiul lui Apaturios, inscripție găsită în această zonă, vorbește despre cucerirea lui Burebista, despre distrugerea zidurilor de aparare și despre vremurile grele prin care a trecut orașul și ținutul înconjurător.

Aceste afirmații sunt confirmate de săpăturile arheologice din ”Zona sacră” a Histrei, unde s’a constatat un mare incendiu ce poate fi datat la mijlocul secolului I î.Hr. Acest incendiu nu putea fi provocat decât de atacul armatei lui Burebista, ca urmare a rezistenței pe care au opus’o locuitorii Histriei.

Despre orașul Tomis (teritoriul de azi al Constanței) nu se știe dacă a suferit un greu asediu, deoarece documentele de care dispunem nu sunt foarte clare.  În legătură cu situația acestui oraș există un decret dat în cinstea gărzii civile a orașului, care au fost chemați datorită unui asediu care a provocat o panică foarte mare.

Astfel au fost numiți 40 de oameni care să păzească zidurile cetății și căile de aprovizionare. I.H. Crișan consideră că aceast decret nu se referă la conflictul cu Burebista, pentru că cei 40 de oameni nu ar fi avut nici o șansă în fața armatei getice.  Așadar probabil colonia pontică a preferat să deschidă de bunăvoie porțile oștilor lui Burebista.

În cazul orașului Callatis (astăzi Manglia) avem de’a face din nou cu o incertitudine. Aici a fost descoperită o inscripție care vorbește despre un cetățean al orașului, numele acestuia nefiind precizat, care pe cheltuiala lui a pregătit un vas de război, contribuind astfel la apărarea orașului. Unii istorici pun în legătură această inscripție cu epoca lui Burebista, iar alții contesta această teorie.

Cea mai probabilă este opinia lui D.M. Pippidi, care consideră că inscripția nu are nicio legătură cu perioada lui Burebista, ținând cont că Burebista a atacat cetățile grecești de pe malul vestic al Pontului Euxin pe uscat și nu pe mare. Deci probabil acțiune cetățeanului necunoscut prezentat în înscripție are legătură cu un alt eveniment. Astfel putem presupune că și orașul Callatis face parte din rândul cetăților care nu au opus rezistență regelui get.

Despre Cetatea Odessos (astăzi Varna, din Bulgaria) dispunem de o listă a unor preoți eponimi, care, după cum spune D.M. Pippidi în Studii Clasice, a fost întocmit după ”întoarcerea din bejenie”.  Inscripția este considerată o aluzie la fuga locuitorilor datorită atacurilor armatei conduse de Burebista. Este adevărat că inscripția constituie dovada suferințelor îndurate de locuitorii orașului Odessos, dar nu poate fi o dovadă sigură a cuceririi acestuia de către Burebista.

În cazul cetății Messembria (astăzi Nesebâr, din Bulgaria)  știm sigur că cetățenii acesteia s’au opus armatei lui Burebista cu arma în mână.  Aici a fost găsită o inscripție, păstrată fragmentar, în care sunt lăudați trei strategi care s’au distins ”conducând oastea în război împotriva lui Burebista.”

Orașul Apollonia (astăzi Sozopol, din Bulgaria), a fost ultima dintre cetățile cucerite de Burebista în campanile sale pontice este Apollonia, iar situația acestui oraș este din nou una nesigură.  Se presupune că această cetate, datorită conflictului cu romanii lui M. Terentius Varro Lucullus, nu ar mai fi avut o fortificație destul de puternică, deoarece zidurile orașului n’au apucat să fie refăcute.  Deci cel mai probabil orașul a trebuit să se supună fără a opune rezistență armatei lui Burebista.

Despre Cetatea și orașul Dionysopolis (astăzi Balcic, din Bulgaria) deși nu a fost ultimul cucerit, știm că acesta a fost salvat datorită bunelor relații dintre Acornion, un cetățean al Dionysopolisului, și Burebista, Acornion urmând să îndeplinească și importante demnități la curtea lui Burebista.

Pentru stabilirea veridicității evenimentelor din orașul Dionysopolis, un rol important l’a avut inscripția dedicată lui Acornion. Această inscripție în cinstea lui Acornion, este prezentat Burebista ca prieten al lui Acornion și automat al orașului Dionysopolisului. Așadar orașul Dionysopolis se numără printre orașele care se pare că nu s’a opus cuceririi lui Burebista, fiind orașul despre care știm aproape sigur că a deschis porțile în fața armatei getice și i’a primit cu prietenie.

Unul dintre cele mai interesante personaje ale antichităţii noastre dobrogene este Acornion, un cetăţean al oraşului grecesc Dionysopolis. Acesta a fost în urmă cu mai bine de două milenii consilierul, primul sfătuitor, prietenul şi mai ales, solul de încredere al marelui Rege Burebista. Povestea lui Acornion ne este spusă de o inscripţie, o stelă de marmură cunoscută astăzi sub numele de Decretul Dionysopolitan.

În anul 48 î.Hr., cetăţenii acestui oraş grecesc de la malul Pontului Euxin au ridicat această stelă în cinstea celui ce, nu o singură dată, fusese Salvatorul cetăţii. După înfrângerea generalului Hybrida la Histria (61 î.Hr.) se intensifică controlul geților asupra Scytiei Minor. Burebista declanşează o campanie şi supune coloniile greceşti, el stăpânind efectiv Dobrogea antică în perioada 55-44 î.H. Dionysopolis a fost una dintre cetăţile ale căror porţi s’au deschis în faţa geților. Oraşul a scăpat nevătămat datorită lui Acornion.

Din decretul antic ştim că acest grec de seamă, încercând să obţină clemenţă pentru polisul său, a făcut o lungă călătorie la ”Argedauon” (Argedava), ”pentru a’l întâlni pe tatăl aceluia”. Se pare aşadar că a existat o relaţie mai veche de prietenie între Acornion şi familia regelui Burebista.

”Şi, în timpul din urmă, regele Burebista ajungând cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Thracia şi stăpânind tot teritoriul de dincoace de fluviu şi de dincolo, şi (Acornion) a ajuns de asemenea la bune foloase pentru patria sa, vorbindu’i şi sfătuindu’l în ceea ce priveşte chestiunile cele mai importante, atrăgându’şi bunăvoinţa regelui spre binele oraşului; în toate celelalte [ocazii] oferindu’se pe sine fără să se cruţe în soliile oraşului şi luând asupra’şi fără şovăire primejdii, pentru a contribui în tot chipul la binele patriei.” Inscripţia lui Acornion din Dionysopolis, în Ion Horaţiu Crişan, p. 93.

Cei doi devin şi mai buni prieteni: ”în cea dintâi şi mai mare prietenie, el (Acornion) a obţinut cele mai bune foloase pentru patria sa, atrăgându’şi bunăvoinţa regelui, spre binele oraşului”. După salvarea urbei, grecul devine consilier al lui Burebista şi sol de încredere. Regele geților îl trimite în Macedonia, lângă oraşul Heracleea Lyacestis (Bitolia Monastir), unde se afla generalul roman Pompei.

Unele surse indică faptul că Acornion a fost trimis ca ambasador al lui Burebista la Cneus Pompeius Magnus, pentru a discuta despre o alianță impotriva lui Iulius Cezar. Prin Acornion, Burebista îi oferă ajutorul împotriva lui Iulius Cezar, deoarece Roma era în plin război civil. Pompei acceptă sprijinul geților, dar înţelegerea a venit prea târziu: la puţin timp după plecarea lui Acornion din Macedonia, Pompei este învins de Cezar, pe 9 august 48, în bătălia de la Pharsalus şi este asasinat o lună mai târziu, în exilul din Egipt.

Misiunea diplomatică fusese însă una reuşită. Acornion a continuat cu succes activitatea sa de consilier şi sol regal şi a fost în acelaşi timp, conducătorul oraşului său. A fost ales preot al Marelui Zeu (Serapis), l’a cinstit în procesiuni pe zeul eponim al oraşului (Dionysos) şi şi’a ajutat cetăţenii cu bani şi produse. Drept mulţumire, cetăţenii polisului i’au ridicat stela de marmură, i’au oferit o cunună de lauri şi au ridicat o statuie de bronz a sa, ”în cel mai de cinste loc din Agora”.

Nu ştim ce s’a întâmplat cu Acornion după emiterea decretului…Poate că Acornion i’a supravieţuit regelui său, dar amintirea solului grec de la malul Pontului nu a dispărut.

Apariția genealogiilor mitologice, a descendențelor din personaje legendare, la mult timp după migrația efectivă către sud a celor patru grupuri tribale recunoscute ca fiind ”greci” a influențat percepția asupra identității triburilor nordice. În conformitate cu cea mai întâlnită legendă, Hellen, fiul lui Deucalion și al Pyrrhei, a avut trei fii cu nimfa Orseis, Aeolus, Dorus, și Xuthus, fiecare fiind fondatorul unui trib primar al Hellasului, eolienii, dorienii, ahenii și ionieni.

Ultimul val important de geți ”indoeuropeni” care s’a abătut asupra sudului Balcanilor, au coborât în etape de pe Valea Dunării, în secolul al XII-lea î.Hr. cantonând mai întâi în Macedonia, apoi în muntoasa Dorida (Grecia Centrală). împinşi sau, poate, susţinuţi de un alt grup mai mic, cunoscut sub numele de ”grecii de nord-vest”, acești dorienii numiți după Doris s’au azvârlit apoi asupra inimii puterii aheilor şi ionienilor, din Grecia peninsulară pe care o spulberaseră.

Zonele Aticii (regiunea Atenei, la nord-est de Pelopones), Arcadiei (în centrul Peloponesului, cuprinzînd circa 15 mici cetăţi-state, între care Mantineea şi Orhomenes) şi unele dintre insulele egeene au rezistat invaziei. Dorienii s’au fixat în Corint (nord-estul Peloponesului, în golful cu acelaşi nume), cetate care, sub conducerea aristocraţilor Bachizi, apoi a tiranului Cipselos (657 î.Hr.) şi a fiului său, Periandros (627 î.Hr.), atinse apogeul, fondând celebre colonii: Syracuza, Corfu, Potideea.

Unele grupuri doriene s’au mai fixat în insulele Creta (parţial), Rodos (parţial), Cos şi pe coasta Asiei Mici în Halicarnas şi Cnidos. Principalul efect al invaziei dorienilor, pe lângă slăbirea Greciei antice pentru câteva secole (timp în care aceasta pierdu controlul Mediteranei Orientale), fu crearea Spartei, simbolul puterii doriene, în Lakedemonia sau Laconia, în sudul Peloponesului, pe malul Eurotasului, într’o incintă roditoare, apărată de lanţurile Parnonului şi Taigetului.

Sparta s’a constituit prin unirea a patru sate, în apropierea unor vechi centre ale civilizaţiei distruse de dorieni, cea miceniană, între care Terafnos, reşedinţa celebrului rege legendar Menelaos, unul din eroii Iliadei.

Vechii egipteni au notat valurile invaziei acestor triburi de dorieni care veneau dinspre mare şi al cărei punct de plecare a fost valea Dunării Mijlocii şi de Jos, prin denumirea de ”popoarele mării”.

O primă invazie importantă s’a produs spre sfîrşitul dinastiei a XIX-a în vremea lui Mernemptah I, fiu al lui Ramses al II-lea, acest prim val era format din aheeni, licieni, probabil din strămoşii etruscilor, la care s’au asociat libienii. Invazia este înfrîntă de Mernemptah în 1221 î.Hr. (alte cronologii: 1230 î.e.n.), după o luptă cruntă, care a durat 6 ore şi a provocat invadatorilor pierderi importante (8500 de morţi şi 10 000 de prizonieri).

Al doilea val important, de care vorbesc textele de la Medinet Habu, provocat de împingerile exercitate de dorieni în Grecia şi frigieni (brigi) în Asia Mică, era format din teucrii din jurul Troiei (tekker – în textele egiptene), filistinii din Iliria (peleset), danani (danyunyna) şi aheeni (akhiiawa).

Despre campanile pontice ale lui Burebista, trebuie formulată o concluzie. Deși documentele de care dispunem până acum nu ne aduc precizări atât de amănunțite precum am dori, ele sunt suficiente pentru a ne dovedi, incontestabil, că Burebista a cucerit, prin luptă sau prin reputația sa, toate bogatele colonii al ”popoarelor mării” sau mai exact un amestec al triburilor doriene sau aheene, de pe malul vestic al Pontului Euxin, de la Olbia până la Apollonia, iar împreună cu acestea a cucerit și teritoriul de la sud de Dunăre până la Balcani și la litoralul Mării Negre.

Astfel Burebista a ajuns să conducă un stat destul de mare ca întindere și cu o armată numeroasă, deja bine organizată și bine antrenată. Iar dacă Burebista și Caesar nu ar fi fost asasinați în anul 44 î. Hr, acel război pe care Caesar ar fi urmat să îl anunțe împotriva lui Burebista în ziua asasinării lui, ar fi fost un eveniment notabil atât pentru istoria românească cât și pentru istoria universală.

Încercare de marcare a teritoriului stăpânit de Burebista și marcarea cetăților pontice, pe imagine satelitară din ziua de azi

Alte surse indică faptul că Acornion a fost trimis ca ambasador al lui Burebista la Cneus Pompeius Magnus, pentru a discuta despre o alianță impotriva lui Iulius Cezar.

Acest lucru conduce la ipoteza ca menționata Argedava a fost capitala regatului getic condus de Burebista. Aceasta sursă nu menționează, din pacate, locul unde se afla Argedava și opiniile istoricilor sunt impartite în două categorii.

O școală de gândire, condusă de istoricii Constantin Daicoviciu și Hadrian Daicoviciu, afirma că inscripția se referă la Argidava și plasează capitala potențială a lui Burebista la Varadia, județul Caraș-Severin, România. Formele Argidava și Arcidava întâlnite și în alte surse, cum ar fi Geographia lui Ptolemeu (c. 150 d.Hr.) și Tabula Peutingeriană (secolul al II-lea d.Hr.), plasează în mod clar un oraș getic cu acele nume în această locație geografică. Situl se afla în apropiere de Sarmizegetusa, o capitală getica ulterioară.

Alți arheologi, conduși de istoricul Vasile Pârvan și de profesorul Radu Vulpe plasează Argedava la Popești, un cartier al orașului Mihailești, judetul Giurgiu, România.

Argumentele includ legătura de nume cu râul Argeș, poziția geografică pe un drum potențial către Dionysopolis pe care ar fi mers Acornion și, cel mai important, dimensiunea descoperirii arheologice de la Popești care indică prezența unui palat regal.

Cu toate acestea, nicio o alta sursă nu pare să numească dava descoperită la Popești, astfel încât nu pot fi făcute presupuneri exacte cu privire la numele ei getic.

De asemenea, este destul de posibil pentru doua dave diferite sa fie doar omonime.

Din păcate, inscripția de marmură este deteriorată în multe locuri, inclusiv ”cgiar” înainte de cuvântul Argedauon și este posibil ca cuvântul original să fi fost Sargedauon (în greaca veche Σαργεδαυον) sau Zargedauon. Aceasta formă ar putea fi legată de Zargidaua menționata de Ptolemeu într’o locație geografică diferită. Sau, din nou, cele două ar putea fi simple omonime.

Lichidarea primejdiei pe care o reprezentau acestea a devenit posibilă în prima jumătate a secolului I î.Hr., când unificarea politică a geților sub conducerea regelui Burebista a asigurat concentrarea unui potenţial militar superior celui deţinut de celții din centrul Europei, sau de romani în sudul Dunării.

Ştim că Burebista a fost asasinat în 44 î.H, la puţin timp după ce şi’a pierdut viaţa, în acelaşi mod, şi duşmanul său Iulius Cezar. După asasinarea lui Burebista, cel mai probabil survenită în urma unei revolte de palat, deoarece nu există documente istorice care să ateste aceasta ipoteză ca fiind veridica, statul unit al geților s’a dezmembrat în mai multe regate mai mici.

Strabon menționează că Burebista a fost ucis într’o răscoală, înaintea campaniei militare romane. Însă, atât precizează. Nu se știe cine a pornit răscoala, cu ce scop, dacă nu cumva au fost chiar romanii cei care au instigat un personaj împotriva lui Burebista.

”Cât despre Burebista, acesta a pierit din pricina unei răscoale, mai înainte ca romanii să apuce a trimite o armată împotriva lui. Urmaşii acestuia la domnie s’au dezbinat, fărâmiţând puterea în mai multe părţi. De curând, când împăratul August a trimis o armată împotriva lor, puterea era împărţită în cinci state. Atunci însă stăpânirea se împărţise în patru. Astfel de împărţiri sunt vremelnice şi se schimbă când într’un fel, când într’altul.”  Strabon, Geographica, VII

Cert este un lucru: Burebista a fost un vizionar pentru timpul său. A văzut potențialul teritorial, uman al regatului său și a acționat în consecință. A înțeles că un popor unit e mai puternic, se poate poziționa strategic în fața pericolului ca un tot unitar și poate, până la un anumit moment, să’și impună voința chiar pe plan extern, nefiind un punct pe hartă, ci un pion hotărâtor.

În Dobrogea sunt amintiţi, de către diferite surse, trei conducători aflaţi în permanent conflict, situaţie întreţinută şi de către romani. Rholes (Dana Dan, Oroles sau Rholes, în ”Dacia”; D. M. Pippidi, Dicţionar de istorie veche a României), care stăpânea un teritoriu din sud-vestul Dobrogei, participă la acţiunea de alungare a bastarnilor iniţiată de proconsulul roman al Macedoniei, M. Licinius Crassus (29 î.Hr.), primind anul următor titlul de amicus et socius populi Romani şi ajutor militar împotriva altor doi conducători locali geți, Dapyx (situat, probabil în centrul Dobrogei) şi Zyraxes (nordul Dobrogei).

Conflictele dintre regii geți Rholes, Dapyx şi Zyraxex, descrise de Dio Cassius, Istoria romană, LI:

”Pe când înfăptuia acestea, îl chemă în ajutor Rholes, care se afla în luptă cu Dapyx, regele unor geţi. Crassus porni să’l ajute. El aruncă cavaleria vrăjmaşilor peste pedestrimea lor. Înspăimântându’i şi pe călăreţi în felul acesta, nu mai dădu nici o luptă, ci făcu un mare măcel în rândurile unora şi ale altora, care fugeau. Apoi il împresură şi pe Dapyx, refugiat într’o fortăreaţă. Unul din cei aflaţi în fortăreaţă îl salută de pe zid în limba greacă, intră în vorbă cu el şi hotărî să’i predea fortăreaţa. Prinşi în felul acesta, barbarii porniră unii împotriva altora. Dapyx şi mulţi alţii îşi găsiră moartea.”

Aceste evenimente au introdus spaţiul dintre Dunăre şi Marea Neagră sub control roman, exercitat, în primă fază, indirect, prin intermediul lui Rholes.

”Comunicând acestea şi alte multe goţilor cu măiestrie, Deceneu a devenit în ochii lor o fiinţă miraculoasă, încât a condus nu numai pe oamenii de rând, dar chiar şi pe regi. Căci atunci a ales dintre ei pe bărbaţii cei mai de seamă şi mai înţelepţi pe care i’a învăţat teologia, i’a sfătuit să cinstească anumite divinităţi şi sanctuare făcându’i preoţi şi le’a dat numele de pileaţi, fiindcă, după cum cred, având capetele acoperite cu o tiară, pe care o numim cu un alt nume pilleus, ei făceau sacrificii; restul poporului a dat ordin să se numească capillati, nume pe care goţii îl reamintesc până astăzi în cântecele lor, deoarece i’au dat o mare consideraţie.”  Iordanes

Geția în timpul lui Comosicus, rege şi mare preot, şi Corilus:

”Iar după moartea lui Deceneu, ei au avut aproape aceiaşi veneraţie în Comosicus, fiindcă era tot aşa de iscusit. Acesta era considerat la ei şi ca rege şi ca preot suprem şi ca judecător, datorită priceperii sale, şi împărţea poporului dreptate ca ultimă instanţă. Părăsind şi acesta viaţa, s’a urcat pe tron, ca rege al goţilor, Corilus care a condus timp de patruzeci de ani popoarele sale în Dacia.”  Iordanes

Atacurile geților conduşi de regele Cotiso asupra ţinuturilor romane de la sud de Dunăre:

”Dacii trăiesc nedeslipiţi de munţi. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, obişnuiau să coboare şi să pustiască ţinuturile vecine, ori de câte ori Dunărea, îngheţată de ger, îşi unea malurile. Împăratul Augustus a hotărât să îndepărteze această populaţie, de care era foarte greu să te apropii. Astfel a trimis pe Lentulus şi i’a alungat pe malul de dincolo (al Dunării); dincoace au fost aşezate garnizoane. Astfel, atunci dacii n’au fost înfrânţi, ci doar respinşi şi împrăştiaţi.”   Florus, Rezumat în două cărţi al tuturor războaielor din Titus Livius, vreme de 700 de ani […].

Geții în timpul regelui Scorylo:

”Scorylo, regele dacilor, ştiind că poporul roman era dezbinat din pricina războaielor civile şi socotind că nu’i nimerit să’i atace, deoarece datorită unui război cu un duşman dinafară s’ar putea restabili legătura dintre cetăţeni, a pus în fata compatrioţilor săi doi câini şi, pe când aceştia se luptau între ei cu îndârjire, le’a arătat un lup. Imediat câini s’au aruncat asupra acestuia, uitând de cearta lor. Prin aceasta pilda i’a oprit pe daci de la un atac ce ar fi adus foloase romanilor.”   Frontinus, Stratagemele, I.

În zona centrului fortificat din Munţii Orăştiei, unde se consideră că se afla şi muntele sacru Kogaionon, s’a menţinut în vremea regilor Deceneu şi Comosicus, mari preoţi în acelaşi timp, o unitate spirituală a întregii lumi getice. Regatul va fi refăcut parțial, mai restrâns teritorial, de către getul Decebal. Regatul geților, numit de către geograful grec, Arhé, are astfel trăsăturile unei entităţi statale, nu ale unei confederaţii de uniuni de triburi.

În primă concluzie putem spune că Burebista a fost primul rege care a unificat triburile getice, întemeind statul getic, reușind coagularea unei primei formațiuni politice de tip superior la nord de Dunăre.

De asemenea, putem spune că Burebista nu era decât un rege get transilvănean, deși îşi extinsese stăpânirea asupra unor teritorii extracarpatice la data misiunii argedavense a lui Acornion şi la data expediţiei lui Hybrida în Dobrogea. De asemenea, putem afirma că Decebal dacă nu avea deznodământul tragic din finalul războiului geto-roman din 106, în aceleași conjuncturi politice externe el ar fi unit triburile getice în aceeași măsură, refăcând un Regat Getic la fel de mare ca cel al lui Burebista.

Apariţia lui Burebista în chip de cuceritor în ţinutul dintre Dunăre şi Mare trebuie să fi fost precedată de extinderea mai mult sau mai puţin rapidă a stăpânirii sale asupra unor vaste zone extracarpatice, dar nord-dunărene, parte integrantă a procesului de unificare sub o singură cârmuire a tuturor triburilor getice. Este greu de spus cum s’a petrecut acest proces, căci izvoarele literare sunt mute în această privinţă.

Din relatarea lui Strabon, coroborată cu aceea a lui Iordanes, reiese că Burebista a ştiut să’şi asigure sprijinul puterii sacerdotale, dar faptul acesta nu exclude în toate cazurile constrângerea.

Nu poate fi negat, fireşte, că o parte a triburilor autonome getice s’au unit de bună voie sub sceptrul marelui rege, îndemnate la aceasta şi de pericolele externe celtic şi roman, dar însuşi sfârşitul lui Burebista şi evenimentele care i’au urmat ne îndeamnă să credem că şi sabia a jucat un rol în făurirea statului centralizat al geților.

Surse: enciclopediaromaniei.ro,  revistapontica.files.wordpress.com,  Academia Română. Secția de Științe Istorice și Arheologie, Istoria Românilor, volumul I, Moștenirea timpurilor îndepărtate, Editura Enciclopedică, București, 2001,  Bejan Adrian, Istoria Veche a României, Editura Universității din Timișoara, Facultatea de Litere, Filozofie și Istorie, 1994,  Bejan Adrian, Măruia Liviu, Istoria și civilizația geto-dacilor, volumul I , Istoria, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2003,  Daicoviciu Hadrian, Dacii, Editura pentru Literaura, București, 1968,  Daicoviciu Hadrian, Portrete dacice, Editura militară, București, 1984,  Crișan Ion Horațiu, Burebista și epoca sa, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977,   Crișan Ion Horațiu, Statul geto-dac, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977,  Pippidi M. Dionisie, Din Istoria Dobrogei, Volumul I, Editura Academiei Române, București, 1965, – Pippidi M. Dionisie, Contribuții la istoria veche a României, ediția I, Editura Științifică, București, 1958, Mato Davo Geto.pdf (foto Tăblițe de la Sinaia),  cimec.ro/Arheologie/arheologia-moldovei, dinarhiveledaciei.wordpress.com, dracones.ro,  arheologie.ro/doc/sp7/2_Carpus.pdf etc.

Citiți și: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

sau: PRUSACII ERAU URMAȘII SAMO-GEȚILOR

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgi i‬ Dacia‬ ROMANIA‬

GETUL IOAN DE HUNEDOARA, STÂLP AL ROMÂNILOR

De fiecare dată când o mare figură românească s’a afirmat în Europa, numeroase voci s’au aplecat imediat și asupra ascendenței sale. Maghiarofonilor contemporani care mereu contestă ascendența românilor din geți trebuie să le mai amintim câteodată cine suntem și cine i’a condus și pe strămoșii lor de limbă.

În acest sens să le aducem aminte ce spuneau cronicarii din epocă sau ulterior despre români. Referitor la originea etnică a lui Iancu de Hunedoara, atât izvoarele istorice narative cât şi cele oficiale, documentare (în special cele diplomatice), din timpul său (dar şi cele mult ulterioare epocii în care a trăit) confirmă, în marea lor majoritate, rădăcinile sale româneşti.

Cronicarul grec Critobul din Imbros consemna în lucrarea sa intitulată Din domnia lui Mahomed al II-lea, anii 1451-1467, că celebrul sultan otoman, cuceritor al Constantinopolului, considera că împăratul bizantin ”i’a aţâţat împotriva noastră (a turcilor) pe getul (românul) Ioan împreună cu peonii (ungurii) şi dacii (românii) lui”.

Critobul din Imbros, (Din domnia lui Mahomed al II-lea, anii 1451-1467, ediţie de Vasile Grecu, Editura Academiei RPR, Bucureşti, 1963).

Critobul, Michel Critobulus sau Critoboulos, în greceşte Mikhael Kritovoulos sau Kritoboulos,  a fost un om politic, cărturar şi istoric grec, provenind dintr’o familie aristocratică, originară din insula Imbros, situată în Marea Egee. El a trăit, probabil, între cca. 1410 şi cca. 1470.

După căderea Constantinopolului sub turci se va pune în slujba acestora, Critobul din Imbros numărându’se ”printre bizantinii care au optat pentru noua stăpânire, devenind un devotat slujitor al ei”.

Demonstrându’şi loialitatea, sultanul Mahomed al II-lea l’a numit guvernator al insulei sale de baştină, pe care a administrat’o în numele noului său stăpân până la cucerirea acesteia, în 1466, de către veneţieni.

În aceste împrejurări, Critobul din Imbros se mută la Istanbul, unde va continua să’l slujească pe acel ”barbar sângeros”, ce a îngenuncheat străvechiul şi gloriosul Bizanţ. Mare admirator al lui Mahomed al II-lea Cuceritorul, el a devenit biograful acestuia (întocmind o istorie a primilor aproape 17 ani de domnie ai ”idolului” său, căruia, de altfel, i’a dedicat’o cu obedienţă, după cum rezultă din textul dedicaţiei de pe manuscrisul lucrării sale:

”Prea măritului singur stăpânitor, împăratului împăraţilor, norocosului, victoriosului, biruitorului, triumfătorului, nebiruitului Mehmet, cu voia lui Dumnezeu, domnul pământului şi al mării”,  Critobul din Imbros, op. cit., p. 10-11 şi 24) şi unul dintre cei mai importanţi cronicari ai Înaltei Porţi Otomane (Ştefan Andreescu, Vlad Ţepeş Dracula, între legendă şi adevăr istoric, ediţia a II-a, revăzută, Editura Enciclopedică. Bucureşti, 1998, p. 201-202; Nicolae Iorga, Critobul din Imbros, în Oameni cari au fost, vol. II [reeditare îngrijită de Ion Roman], Editura pentru Literatură, Bucureşti 1967, p. 93-95).

https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/2/22/Hunyadi_janos_pecsetje_es_cimere.gif

Pecetea lui Ioan de Hunedoara

Învăţatul italian Marco Antonio Bonfinio (Bonfini ⁄ Antonius Bonfinius) nota în cronica sa că părintele lui Iancu de Hunedoara era român dintre cei ”care locuiesc acum pământurile geţilor şi dacilor, fiind urmaşi ai coloniştilor romani, precum o dovedeşte asemănarea limbii”.

Sigur, asemănarea limbii nu îi face pe rumîni, romani, poate mai curînd invers, aceste afirmații fiind deja niște clișee care nu se confirmă din nici o dovadă serioasă.

Înaltul ierarh bizantin Sylvestros Syropoulos afirma, la rându’i, despre Iancu, că este ”stâlp al românilor”.

Marele erudit italian Aeneas Sylvius Piccolomini (ajuns ulterior papă sub numele de Pius al II-lea) scria că ”Johannes Huniades, cujus nomen caeteros obnubilat, non tam Hungarorum quam Valachorum, ex quibus natus est gloriam auxit” (adică ”Ioan Huniade, al cărui nume întunecă pe al celorlalţi, nu a sporit atât de mult gloria Ungurilor, cât a Românilor din coapsele cărora s’a născut”).

Marele om de cultură şi diplomat Anton Verancsics preciza în însemnările sale că românii din Transilvania erau majoritari în această ţară însă nu beneficiau de ”nici o libertate, nici o nobilime, nici un drept al lor, în afară de un număr mic (dintre românii din Transilvania), locuind în districtul Haţeg, în care se crede că a fost capitala lui Decebal şi care, în timpul lui Ioan de Hunedoara, băştinaş de acolo, au dobândit nobilitatea pentru că întotdeauna au luat parte neobosit la lupta împotriva turcilor”.

În însemnările sale, umanistul italian Galeotto Marzio, unul dintre cei mai de încredere curteni ai regelui Matia Corvinul (şi, deci, în măsură să cunoască bine situaţia familială a stăpânului său), spunea că ambasadorii statelor italiene ce veneau sau staţionau vremelnic la Curtea regală maghiară îl numeau pe tatăl acestuia ”Ioan Românul”.

În fine, pe când încă trăia, se ştia că ”Ioan (Iancu de Hunedoara) nu era nobil maghiar, ci român din părinţi din neam nu prea mare”.

Faptul că prima funcţie mai importantă îndeplinită de Iancu de Hunedoara a fost cea de ban al Severinului, că el a deţinut, apoi, de’a lungul întregii sale cariere politico-militare şi dregătoria de comite al Timişului, că o bună parte a vieţii sale şi’a petrecut’o apărând hotarele sud-estice ale Regatului ungar, ce erau, totodată, şi cele ale istoricei provincii româneşti bănăţene, în care, de altfel, stăpânea întinse posesiuni funciare, numeroase aşezări rurale şi urbane, castele şi cetăţi, precum şi alte bunuri mobile şi imobile, fiind practic cel mai puternic şi bogat feudal de aici (astfel că nu întâmplător multe mii dintre luptătorii ce i’au alcătuit oştile cu care a luptat neobosit contra Imperiului Otoman, îşi aveau obârşia în Banat, fiind recrutaţi, cu predilecţie, din rândul cnezilor români, recunoscuţi ca fiind excelenţi oşteni), au constituit tot atâtea motive pentru ca şi cărturarii români, născuţi în Banat (ce şi’au desăvâşit operele în secolul al XIX-lea şi prima jumătate a veacului al XX-lea), să arate un interes aparte originii, personalităţii şi faptelor lui Iancu de Hunedoara.

Îi amintim aici îndeosebi pe: Nicolae Stoica de Haţeg, Damaschin Bojincă, Iosif Bălan, Victor Motogna (bănăţean prin adopţiune), Patriciu Drăgălina ş.a. Printre aceştia se remarcă, în mod deosebit, Damaschin Bojincă, care a scris cea dintâi monografie dedicată marelui erou al Creştinătăţii.

Este vorba de studiul intitulat Descrierea naşterii şi a eroiceştilor fapte a mult vestitului şi de toată Europa minunatului erou Ioan Corvinus de Huniad, apărut în ”Calendarul românesc pe anul de la Cristos 1830”, la Buda, în anul 1830 (pag. 44-141), publicaţia amintită fiind tipărită pe două coloane paralele, una cu caractere latine şi cealaltă cu caractere chirilice.

Deşi lucrarea lui Bojincă este destul de modestă, îndeosebi în ceea ce priveşte sursele documentare care au stat la baza realizării acesteia, este indiscutabil faptul că măcar în parte poate fi considerată a fi cel puţin o prelucrare, o sinteză, şi nu doar o banală traducere, aşa cum din motive obiective (probabil urmărind să eludeze cenzura, datorită spiritului patriotic, pro-românesc, în care şi’a întocmit articolul) însuşi Bojincă afirmă că ar fi. Principala sa sursă de inspiraţie se pare că a fost (după toate probabilităţile doar pentru partea a II-a a studiului său) lucrarea lui Kovács Mátyás.

Dornic să demonstreze originea românească a lui Iancu, Bojincă alocă acestei chestiuni jumătate din paginile studiului său. Făcând apel la cele mai reprezentative izvoare istorice narative (Thuróczi, Bonfinius), la o serie de tratate de istorie generală (Benkö, Nagy, Timon, Gebhardi, Pray, Engel, Fessler etc.) şi la opera lui Petru Maior (care l’a influenţat cel mai mult în redactarea secvenţei dedicate originii lui Iancu), învăţatul cărturar bănăţean concluzionează:

”Deci de s’ar mai afla cineva, carele, cine ştie din ce scop, ar îndrăzni a tăgădui viţa lui Ioan din adevărat şi nendoit român, aceluia trebuie arătate documentele cele aci însemnate şi a’l învăţa cum că toată istoria patriei se reazemă mai cu seamă pe Thuróczi şi Bonfinius; deci de nu vor avea ce ştii crezământ, ca pe acele timpuri vieţuitori şi de nu se va crede altor istorici patrioţi carii, unguri de neam fiind, cu o gură mărturisesc românimea lui Ioan Corvin, atunci întreagă istoria patriei nici o credinţă va avea, ci tot insul va crede cum va vrea.

Sigismund de Luxemburg

Dar nici s’au aflat oarecine să zică pre Ioan a fi fost alt decât român, afară de acei carii cu ambele mâini îmbrăţişând mai sus zisa fabulă că ar fi fost feciorul lui Sigismund (de Luxemburg) de pat nelegiuit cu o fecioară română născut, vrea să se răsfeţe cu aceea că ar putea să retragă neamului românesc strălucirea şi lauda care i se părtineşte (i se cuvine) prin faptele vestitului acestui erou şi prin mărirea fiului acestui, a craiului Matia Corvin; adecă nu prea buni amici unii ca ceştii fiind românilor, îi sapă la inimă auzirea cum că din naţia românească au fost un crai unguresc foarte vestit.”

Iancu de Hunedoara a fost unul dintre cei mai mari conducători politico­-militari din Europa secolului al XV-lea, el remarcându’se, îndeosebi, în cadrul luptei antiotomane din vremea sa, al cărei iniţiator şi lider principal este considerat, în unanimitate, a fi fost, atât de către contemporanii săi cât şi de posteritate.

El s’a născut, pe la 1407, tată fiindu’i ”oşteanul (cavalerul) curţii regelui” Voicu, fiul lui Şerbu (un important cneaz român din Ţara Haţegului), iar mamă, Elisabeta de Marginea, ce provenea, la rându’i, tot dintr’o familie de mici nobili hunedoreni (originari, probabil, din târgul şi districtul românesc bănăţean Marginea), ce trecuseră la religia catolică (credinţă în care Elisabeta de Marginea îi va creşte şi pe copiii săi, inclusiv pe Iancu).

Adevăratul salt în politica mare a regatului s’a produs după 1440, în contextul războiului civil din Ungaria. După moartea regelui Albert în 1439 nobilimea s’a împărțit în două tabere. O partidă l’a susținut pe regele Poloniei, Vladislav al III-lea, să fie încoronat rege al Ungariei, sub numele de Vladislav I.

Proiectul era susținut de papa Eugeniu al IV-lea, care spera ca tânărul rege cu ambiții cavalerești (avea doar 16 ani) să conducă cruciada antiotomană decisă cu ocazia Conciliului de Unire de la Florența. Planul papal s’a pliat perfect pe planul nobilimii, care, la fel, spera că tânărul rege va fi capabil să apere Ungaria de turci, care atacau mai des după moartea lui Sigismund de Luxemburg.

Cealaltă partidă, care se ebucura de sprijinul unor magnați cu averi foarte mari, îl susținea pe tron pe copilul abia născut al răsposatului rege Albert și al reginei Elisabeta. Încoronarea bebelușului cu Sfânta Coroană a regelui Ștefan nu a garantat impunerea autorității peste întregul regat, deoarece tabăra adversă nu accepta supremația văduvei, pe care o considerau incapabilă să apere regatul.

În acest război civil dintre anii 1440-1442 s’a remarcat și s’a impus definitiv în prim-planul vieții politice Iancu de Hunedoara.

În ianuarie 1441, la Bátaszék, Iancu de Hunedoara, ban de Severin, alături de Nicolae Újlaki, ban de Mačva, au condus spre o victorie zdrobitoare oastea fidelă regelui Vladislav.

Acesta a fost momentul decisiv pentru cariera politică a lui Iancu de Hunedoara.

Drept răsplată, regele Vladislav i’a numit pe cei doi, care erau prieteni de mai mulți ani, în demnitatea de voievozi ai Transilvaniei, comiți ai secuilor, comiți peste comitatele sudice ale regatului și, mai mult, le’a acordat monopolul asupra exploatării sării, pentru a se asigura astfel resursele necesare apărării graniței față de turci.

Practic cei doi prieteni cumulau o autoritate imensă în regat.

Mai ambițios, Iancu s’a impus rapid pe scena politică, devenind consilierul de încredere al regelui. Cel mai important atuu al lui Iancu erau aptitudinile sale militare, capacitățile sale strategice și încrederea din ce în ce mai mare pe care o câștiga în rândul nobilimii.

Ascensiunea politică și cariera lui Iancu nu este o enigmă, însă rămâne un miracol al nobilimii românești din Ungaria și Transilvania. Nimeni nu a reușit să mai ajungă la dimensiunea carierei sale politice. Însă el a deschis drumul carierelor politice pentru nobilii români.

Unii români și’au început cariera politică în calitate de familiari ai lui Iancu, astfel se explică ascensiunea unor nobili hațegani sau maramureșeni. Dimensiune carierei altor români pe scena politică din Transilvania și Ungaria a fost determinată atât de premisele favorabile în care au activat, cât mai ales de aptitudinile și ambițiile lor politice.

Chiar dacă nu au ajuns la dimeniunea lui Iancu, alături de el, în panteonul istoriei românilor, trebuie să stea Nicolae Olahus, Ștefan Mailat, Ștefan Josika și alți români care s’au afirmat pe scena politică din Ungaria.

Coa Hungary Country History Mathias Corvinus 1(1458-1490).svg

Acvila (corbul) din blazonul Corvineșilor, devine parte din însemnele Ungariei

Iancu și ceilalți nobili români, indiferent de rangul la care au ajuns, sunt dovada clară că românii nu au fost doar iobagi, ci au avut nobili, dintre care unii au condus chiar destinele Ungariei și Transilvaniei.

Așadar, conaționalii noștri cei mai tineri, dar și istoricii și heraldiștii trebuie să înțeleagă că românii maghiarizați (maghiarofonii) sunt reprezentați de acvila (corbul) neagră a getului român Iancu Corvin pe stema Ardealului.

Așa va ajunge acvila (corbul) din blazonul Corvinilor însemne ale Ungariei, iar din 1530, și 1596 însemnele Ardealului.

Interesant este faptul că ”însemnele secuilor” considerate cu totul aberant că îi reprezintă doar pe secui, nici nu apar pe primele steme teritoriale ale Ardealului.

Sursa: agero-stuttgart.de (Conf. univ. dr TIBERIU CIOBANU), historica-cluj.ro

Citiți și: STEMA ARDEALULUI ARE DOAR ELEMENTE DE SIMBOLISTICĂ ANCESTRALĂ ROMÂNEASCĂ !

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

HERODOT ERA UN SOLDAT BEȚIV ȘI UN AFEMEIAT!

Era sau nu era Herodot un ”părinte” al paharului? Cine poate contesta acest fapt? Sigur, oricine poate să aducă dovezi în sprijinul contestării acestei realități probabile.

Nu se poate susține că unui soldat, pentru că Herodot era un simplu soldat, în spiritul vremurilor sale, nu avea cum să nu’i placă femeile sau orgiile la modă în epocă.

Ce este de tot râsul la toți cei care’i atacă pe ”protocroniști”, sau pe ”dacopați”, este că toți îi contestă nu pentru ceea ce spun, ci pe considerentul că sunt adepții lui Densușianu (notar), Roxin (jurnalist), Săvescu (dentist) etc. dar iau de bune poveștile nemuritoare ale lui Herodot, care era un soldat, un bețiv, poate și un cartofor și un afemeiat, dar nu istoric. El devine istoric mai târziu, pentru că o parte din scrierile despre istoria antică se bazează și pe ce a întins pe hârtie acest bețiv.

De asemenea, este foarte posibil să nu existe ”istoric” care să nu fi făcut măcar o citare sau să nu fi făcut măcar o singură referință din lucrările acestuia.

În țara noastră datorită dezinteresului masei largi de istorici care ignoră perioade mari din trecutul nostru, și cu predilecție despre acea perioadă antică referitoare la geți, numeroși pasionați de trecut și’au luat inima în dinți și susțin prin mijloacele de care dispun fiecare aducerea în prezent a memoriei strămoșilor geți. Discursul lor de neprofesioniști în meseria de istoric este compensată însă de pasiunea pentru bunii și străbunii noștri.

Dacă toți contestatarii acelor care vorbesc despre renașterea strămoșilor noștri adevărați, fac trimitere la ocupațiile acestora, oare de ce să nu discutăm și de ocupația unor așa-ziși istorici pe care istoria scrisă îi are la loc de seamă. Herodot nu era istoric, ci soldat și cu toate acestea ”istoricii” de azi nu dau doi bani pe aportul unui dentist sau jurnalist la cunoașterea trecutului…

De ce această dublă măsură?

Este cazul lui Herodot, care era un hoplit, iar cine nu știa acest lucru despre ”istoricul” nostru, va afla acum. Herodot era un hoplit, adică un soldat. De aceea și multe din relatările sale sunt văzute prin ochii unui soldat și nu a unui general.

În continuare să spunem câte ceva despre hoplit, acel soldat al geților din sudul Balcanilor, precum era și Herodot.

Hopliții erau acei infanteriști antici ce formau puternice unități de luptă ale trupelor din Tracia, Peloponez, Sparta etc. Numele lor provine de la scutul, cu care’și transportau răniții, Hoplon. Cea mai mare glorie au avut’o hopliții spartani.

Hopliții purtau în luptă căști, pieptare și apărători pentru picioare. Luptau în formații dense, iar mai târziu pe timpul lui Alexandru Macedon în celebrele falange macedonene, cu vârfurile sulițelor îndreptate înainte, astfel încât să fie cât mai apărați. Ei prezentau un bloc compact, cu sulițele ținute pe umeri.

În luptă, ei se apropiau de inamic sub forma unui zid de scuturi înaintând în viteză. Hopliții din spate îi împingeau pe cei din față în timp ce atacau cu sulițele peste ei. Lupta cu hopliții cerea multă pricepere și disciplină și de multe ori era scurtă, însă mortală.

Hoplonul sau Aspis, era un scut mare, greu și rotund. Acesta era utilizat ca o targă pe care transportau soldații răniți sau morți, de unde provine și vorba celebră, când mamele spartanilor își trimiteau fiii lor la război și spuneau:

”Cu scut sau pe scut.”

Scuturile erau realizate din lemn acoperit cu bronz, de obicei în greutate de aproximativ 5 kg. Hopliții formau un perete solid de scuturi.

Sabia era scurtă și dreaptă, cu o lungime de 40-45 cm. Ksifosul, o sabie curbată scurtă era o armă folosită mai mult pentru înjunghiere, mai degrabă decât pentru tăiere. Sabia era purtată pe o curea scurtă, astfel încât să se afle sub piept în stânga a luptătorului ca să o poată trage cu mâna dreaptă, fără a pierde scutul. Sabia la hopliți era aproape întotdeauna arma secundară, pe care rareori alegeau să o folosească, cu excepția cazurilor când sulițele erau rupte.

Armura de protecție a hopliților consta din protecții grele de bronz sau cupru. Armele și echipamentele lor relativ grele, cu toate acestea, îi făceau lenți și greoi în urmărirea adversarilor mai ușori. În perioada clasică și mai târziu, un obicei răspândit era utilizarea de piele atașată armurii cu plăci de metal.

Hopliții purtau pe cap o casca metalică cu căptușeală din piele.

Existau trei tipuri de căști, cea preferată era cea de Corint, fixă pe nas și care acoperea întregul cap și care lăsa loc doar pentru ochi și gură.

Datorită prețului său, dar și a greutății, obturării vederii și neplăcerilor create, acest tip de căști au scăzut în utilizarea sa pe scară largă din timpul războiului peloponesiac.

Pentru a’și proteja picioarele hopliți foloseau adesea armuri de cupru sau bronz.

La începuturi, sulițele hopliților aveau o lungime de doar 2-3 metri, însă Alexandru cel Mare le’a înlocuit cu sulițe lungi de 4,5 – 5,8 metri, ținute cu două mâini, numite sarisse. Cu ajutorul ei, falangele macedonene au dominat lumea mediteraneană până când romanii și’au început ascensiunea.

Alexandru Macedon s’a bazat uneori pe hopliți aliați în victoriile asupra Imperiului Persan, deși în secolul IV – III î.Hr. rolul lor în război a început să scadă. Hopliții au devenit treptat depășiți tactic și înlocuiți pe câmpul de luptă de falanga macedoneană și mai târziu de către legiunile romane.

Născut în 484 î.Hr. în peninsula Apenină (actuala Italie), Herodot a scris în relatările sale despre aceste lucruri mai mult din auzite, foarte puțin din văzute. Herodot era fiul lui Lyxes si al lui Dryo din Halicarnas, acum orașul Bodrum din vestul Turciei.

Data nașterii a fost stabilită după calculele lui Apollodorus, care ne spune că Herodot s’a nascut cu 40 de ani înainte de fondarea cetății Thurii (444-443 î.Hr.), nu departe de actualul oraș Corigliano (Italia).

Din opera sa se înțelege că a călătorit mult: la Babilon, în Crimeea, pe Nil și în nordul Africii, dar nimeni nu atestă dacă Herodot chiar a fost în toate acele locuri. Descrierile facute Babilonului nu sunt deloc exacte și unele au fost contrazise de cercetările arheologice. Despre Crimeea, sau alte regiuni avea informații variate, multe false, ceea ce ne arată ca a avut multe surse de informații, dar nu văzute personal.

Lucrarea sa ”Istorii”, are doar meritul că a dat numele stiinței de astăzi, motiv pentru care este denumit azi ”părintele istoriei”, dar el nu avea niciun atestat de istoric, iar scrierile lui erau alcătuite din povestiri despre diverși oameni, locuri și întâmplări și facute să fie citite în public, iar o lectură putea să dureze până la patru ore. Cei care ascultau nu se plictiseau deloc, ba chiar erau emoționați și izbucneau în plâns, dupa cum a făcut într’o zi un băiețel care, peste ani, va fi considerat și el istoric, Tucidide.

Pentru a face lectura mai frumoasă și a o ordona, Herodot a reunit fragmentele în jurul unui subiect, și anume expansiunea perșilor în secolele VI – V î.Hr. Anticii simțiseră pe propria lor piele ce însemna această expansiune, luptandu’se din greu pentru a’și apăra pamântul.

https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/2/22/Greek-Persian_duel.jpg

Lupta cu sabia dintre un hoplit și un războinic persan pictată pe o cupă din sec. V î.Hr.

Lucrarea lui Herodot are nouă cărți prin împărțirea facută nu de soldatul Herodot, ci de învățații din Alexandria, deoarece erau necesare nouă suluri pentru a o scrie, explicație dată de unii autori, deoarece erau nouă muze la vechii antici. Dar prima explicație e mai practică.

Primele patru cărți sunt despre istoria Orientului antic, prima și a treia despre Asiria, Persia si Babilon, a doua despre Egipt, a patra despre Scytia. Ele sunt ca un fel de introducere pentru subiectul tratat, conflictul dintre balcanici și perși. Sursele sale de inspirație sunt scrieri mai vechi, discuții cu diferiți oameni, unii care luaseră parte la diverse evenimente, cum ar fi discuțiile cu veterani ai luptei de la Maraton, legende și tradiții pe care le’a auzit.

În acest sens este sigur, de exemplu, că a citit cel puțin două surse persane, deoarece spusele sale despre curte sunt foarte exacte. S’a bazat și pe relatările unor spioni care au fost trimiși la Sardes pentru a vedea care sunt forțele persane și au adus liste cu armatele lui Xerxes.

Map Greco-Persian Wars-en.svg

Harta arată Balcanii în timpul războaielor greco-persane (cca 500-479 î.Hr.), și Tracia sud-balcanică, regiune care adesea din deselor ei menționări în manuscrisele vechi, a fost eronat interpretată întiderea sa mai mare spre nord.

Herodot a căutat să redea tot ceea ce se spune despre un lucru, fără să creadă chiar tot. A ales să folosească și legende și anecdote pentru a face lectura mai interesantă.

În foto sunt două tipuri de pozitie de atac la hopliți

Herodot credea că zeii sunt cei care influențează istoria, de aceea vorbește despre miracole, semne, povestiri ale oracolelor. Soldatul Herodot a încercat să’și facă scrierea mai interesantă folosindu’se și copiind mijloacele lui Homer. După modelul catalogului trupelor care au luat parte la războiul troian, el enumera trupele lui Xerxes care au venit în Tracia, și în restul Balcanilor, iar scenele din bătălia de la Termopile aduc cu scenele confruntării dintre ahei și geții troieni.

Deși persanii erau dușmani de moarte ai multora, iar elenii ii priveau pe toți cei din afara lumii lor ca barbari, necivilizați, Herodot a încercat să’i redea pe perși fără ură, totuși.

Azi, noi considerăm că scopul său era de a nu lăsa uitării faptele omenirii, ca și operele lor, fie ei eleni, ori barbari, dar nu vom știi niciodată ce resorturi interioare l’au împins să scrie. Poate doar un hobby ca și jocul de cărți sau paharul.

425 î.Hr. pare să fie cu aproximație anul în care a murit soldatul povestitor Herodot. O scriere din evul mediu ne spune că Herodot a fost înmormântat în piața din Thurii, cinste care se acorda doar întemeietorilor de orașe sau celor care au adus mari foloase comunității.

Sursa: qa.perl.org/phalanx/history.html, Mihaela Puiu, ”Istoria Universala 1”.

Citiți și: ILIADA, EPOPEE GETICĂ

sau:   ILIADA MAI VECHE CU 1000 DE ANI DECÂT SE CREDEA

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

CICULII (SECUII) NEAM DE SCIȚI, IAR SCIȚII NEAM DE GEȚI

Stemele celor șapte orașe principale din Transilvania

https://tiparituriromanesti.files.wordpress.com/2012/07/chorographia-2.jpg

”Acestei regiuni a Transilvaniei îi este alăturată dinspre nord provincia Moldova (care e vecină cu regatul Poloniei, cu Rusia inferioară și cu ținuturile secuiești). Iar din partea cealaltă, se află spre răsărit Țara Românească, numită cu alt nume Transalpina, despărțită printr’un spațiu nu prea mare de munții deosebit de înalți ce se ivesc între ei.

Chorographia Transylvaniae

Dar ca să ajungem ceva mai departe la o cunoaștere mai lămurită a acestei provincii a Transilvaniei printr’o descriere geografică: această provincie se împarte între trei națiuni ce se deosebesc între ele prin religie, moravuri, obiceiuri și întrucâtva prin legi și care locuiesc în această regiune pe porțiuni deosebite, adică sașii, secuii și ungurii. Printre aceștia locuiesc și românii înșiși, băștinași (sic!) ai acestor provincii, în niște sate și posesiuni retrase; neam de oameni foarte aspru, hrănindu’se doar din cirezi și turme și adesea chiar din răpirea hoțească a vitelor și a cailor. După obiceiul lor ei se îmbracă cu haine lățoase sau mițoase, țesute din lână de capră și făcute de mâna lor; nu ascultă de nici un fel de legi făcute de oameni.

Chorographia Transylvaniae (sasi si secui)

Despre deosebirea și despre religia și moravurile celor trei națiuni amintite:

Mai întâi acest neam al sașilor, adus în acest loc după cum spun ei din Germania și care are multă tragere de inimă pentru munca câmpului și foarte mare râvnă prin chiar firea sa pentru îndeletnicirile agricole, se folosește de limba săsească. Iar graiul săsesc se apropie mai mult de limba germană comună a celor din Köln, decât de celelalte limbi, și nu e așa de ușor înțeles de șvabi și de elvețieni ca cele mai multe limbi nordice în Germania. Transilvănenii așadar, întocmai ca toate celelalte națiuni germanice, își au dialectul lor osebit. Și să mai adaug și aceasta: că ei întrec cu mult națiunile celelalte atât prin blândețea moravurilor, cât și prin pietate și conștiință.

Țara ciculilor este un colț al Daciei vecin cu regiunea moldovenească, iar locuitorii acestui pământ se numesc ciculi, neam al scyților, după cum spun ei, din care și’au tras obârșia; ei trăiesc după legile și moravurile lor și împart slujbele lor prin tragere la sorți. Nimeni la ei nu este socotit de neam prost, chiar dacă ține coarnele plugului cu mâna sa sau își mână turma de capre. Căci este un neam de oameni aspru și aprig, ca și născut pentru luptă, care după moravuri, grai și port nu pare să se deosebească mult de unguri. Aceștia sunt cei mai vechi dintre huni pe care unii preferă să’i numească ciculi, căci își trag neamul de la scyți.

Chorographia Transylvaniae (nobili maghiari)

Și se vede că nu a gândit altfel acel vestit poet care a zis:

Și hunii cei cu tolbele de săgeți țin ținuturile scytice.

Iar ciculii sunt împărțiți în șapte regiuni pe care le numesc scaune, ale căror nume sunt: Sepși, Orbai, Chezdi, Ciuc, Gurghiu, Scaunul Mureșului, Scaunul Arieșului, numite după graiul unguresc și care întrec celelalte târguri ale ciculilor. Despre religia și obiceiurile acestora am însemnat mai multe lucruri în rândurile dinainte.

Ciucul este un târg în partea de miazănoapte, mai la stânga de Chezdi și așezat chiar la poalele Carpaților. Lipit de el dinspre apus este Gurghiu la poalele acelorași munți Carpați, regiune muntoasă și aspră la capătul de nord al Transilvaniei. Vecin cu Gurghiu este Scaunul Mureșului, așezat spre miazăzi în centrul provinciei Transilvania de’a lungul râului Mureș, a cărui capitală e Târgu Mureș sau Neumarkt pentru sași, târg foarte mare unde se țin desele adunări ale ciculilor.

Ungurii și nobilii acestei regiuni sunt amestecați în diferite locuri cu sașii. Cu ciculii se potrivesc destul de bine atât la limbă, cât și la port și la arme. Iar în treburi războinice socotesc că trebuie preferați tuturor celorlalte națiuni, și nu pentru un singur motiv.

Aceste trei națiuni când își unesc puterile și oștile pentru a face o expediție războinică pot să dea (după socoteala comună) un număr de 90.000 și chiar mai mult de oameni înarmați. Căci nu este un lucru neștiut, cât de multe primejdii și cât de mari a îndurat această regiune de la neîncetatele atacuri ale dușmanilor, de atâtea veacuri încoace, totuși nu a fost nicio clipă în care dușmanii să nu fie înfrânți, nu fără mare măcel, și să nu fie apoi alungați cu totul.

Locuitori ai acestui pământ sunt și românii, dar răspândiți peste tot locul fără un sediu precis. Iar germanii sau sașii au pretutindeni cetăți foarte tari și orașe, și întrec ușor prin toate mijloacele lor națiunile celelalte. Pământul, prin firea sa, este foarte bogat în aur, argint, vin, cereale, pășuni, vite, izvoare, râuri, pe scurt au toate cele ce țin de folosul și înlesnirea vieții, astfel că nu din întâmplare a fost numită Transilvania de cei vechi: comoara regatului Ungariei.

Iar Țara Românească, care e numită cu alt nume Transalpina se învecinează cu marginea de jos a Transilvaniei și urmând cursul Dunării se întinde până la Marea Neagră și de acolo, cotind la nord, ajunge până la roxolani (ce sunt numiți azi ruteni), despre care provincie se va vorbi mai mult la descrierea Moldovei.”

Sursa imaginilor: Georg von Reichersdorff, Chorographia Transylvaniae, quae Dacia olim appellata, Viena, 1550 (include și Chorographia Moldaviae la sfârșit)

Sursa traducerii: Maria Holban, Călători străini despre țările române, vol. I, București, 1968, dacoromanica.ro

Citiți și:  GEȚII, SCIȚII DE LA MAREA GETICĂ

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

ROMÂNI, FIȚI MÂNDRI CĂ SUNTEȚI NUMIȚI ”DACOPAȚI” DE DETRACTORI ȘI DEFĂIMĂTORI ANTIROMÂNI

“O analiză în urma discuțiilor cu peste 1000 de ciobani… ! Limba română nu are nicio legătură cu limba latină. Argumentul meu este imbatabil… Chiu, cel mai vechi cuvânt românesc”, spune fără să aibe nicio umbră de îndoială asupra cercetărilor sale, efectuate în Munții Carpați, munți care sunt un amplu creuzet al celei mai vechi limbi din Europa, dna. Dr. Gabriela Macovei, cercetător ştiinţific, doctor asociat la Academia Română, Filiala Iaşi.

Doar latrinistul de Dan Alexe își vede de munca sa de contestare a continuității noastre, laudându’se că a inventat termenul de ”dacopat” și ”dacopatie” în contrast cu vechimea obiceiurilor și a limbii noastre, și în consonanță cu arsenalul mistificărilor care se vehiculează la nivel academic românesc. Individul reușește cu un aplomb nemaiîntâlnit, să jignească poporul carpatic prin aceste demersuri propagandistice. Îi este cu totul indiferent că acest popor se află aici, dinainte ca acest termen – ”dac”, să fie vehiculat ca etnonim referitor la poporul istro-carpatic.

Această scursură a societății românești contemporane își permite să dezavueze vechimea noastră, luându’ne în răspăr pe cei care credem în vechimea noastră ancestrală, jignind un întreg popor prin negarea adevăratei noastre obârșii. Chiar dacă noi nu știm azi care este adevărul complet despre vechimea noastră, cei mai mulți dintre noi avem sentimentul că strămoșii noștri sunt cei mai vechi în Europa, și din fericire pentru occidentali chiar și ei pot afirma cu toată încrederea că la rândul lor au toate motivele să se considere demni urmași ai acestor strămoși comuni. Aceste rânduri nu vor încerca altceva decât să aducă un minim aport la cunoașterea și răspândirea acestor realități mai vechi decât ne arată sau ne ascunde, mai corect spus, manualele de istorie aprobate de ministerul de resort.

Dar acestui individ, și a altora ca el, trebuie să i se explice că istoria nu începe cu anul 106, trebuie să i se descrie cum au migrat primii păstori, cum au apărut primii vorbitori și cum au început migrațiile acestor păstori de stepă și de munte și avantajele specifice acelor vremuri care au favorizat extinderea acestor oameni din spațiul carpato-dunărean înspre centrul, sudul, nordul sau vestul Europei, sau spre centrul si estul Asiei.

De asemenea, este imperios necesar ca Academia Română să numească o echipă interdisciplinară, pentru a lămuri sub patronajul instituției, o dată pentru totdeauna, care este originea noastră reală, și de a stopa avântul contestatarilor de meserie care’și fac un titlu de glorie din această muncă de mânjire cu noroi a neamului din care se trag.

Latinopatul de serviciu, fie că el se numește Dan Alexe sau altfel, își face treaba cu o conștiinciozitate demnă de o altă cauză, pentru că persistarea în eroarea voit indusă că Europa a fost latinizată printr’o limbă care nu o vorbește nimeni, este cea mai mare idioțenie care o poate susține un individ care se consideră erudit. Această erudiție, malefică am spune noi, ne este demonstrată fiecare zi în care latriniștii își ascut creioanele și mâzgălesc pe hârtie alte năzbâtii, pentru cei care mai cred în această teză depășită a romanizării Europei, a începutului de eră.

Iată ce emite Alexe din puțul nesecat al rătăcirilor sale psihice:

”Trăind în cap cu mitul unui popor adamic unic și virtuos, de neimitat, dacopații întreabă, crezând că au găsit o obiecție logică: “Daca istoria latinizarii care ne e servita zilnic ar fi adevărată, ar însemna că dacii ar fi primii și singurii oameni care si’au pierdut limba în urma unei cuceriri sau, dupa alți mincinosi, chiar in timpul ei….. Asta ar însemna că dacii erau o nație atât de fragilă și instabilă încât e de mirare cum au putut fi numiți “cei mai viteji dintre traci”… Nu, romanii nu i’au putut asimila… Lăsând la o parte cazurile clasice ale dispariției prin asimilare a unor popoare și limbi de mare cultură: sumerienii, egiptenii, babilonienii, etruscii, hitiții, să ne oprim la cei asimilați de romani (deși etruscii făceau parte din aceștia, dar să zicem că etruscii le erau prea la indemână): Din neștiință, sau din nedorința de a ști, dacopații lasă deoparte faptul că la fel au fost asimilați în totalitate galii !… Da, galii din ceea ce este astăzi Franța și care se întindeau până la orașul fondat de ei Milano (Mediolanum) din nordul Italiei. Chiar și numele Mediolanum e celtic. Cu toate astea, glorioasa nație a celților, a galilor, care la un moment dat erau pe cale de a ocupa Roma, dacă nu erau trădați de gâște, glorioasa nație a celților a fost asimilată cu desăvârșire… Or, organizația lor politico-socială, care ne e cunoscută din De Bello Gallico al lui Cezar, dar și din alte surse, era excepțional de sofisticată, cu acele colegii de preoți, druizii, care le amintesc pe cele ale brahmanilor din India, fiind singurele modele atestate de religiziozitate instituțională de acest tip. Ca și la brahmanii din India, druizii puteau studia, cum bine o relateaza Cezar, până la 20 de ani inainte de a asimila întreaga masă structurată a religiei și mitologiei lor. E limpede că avem acolo, la cele două extreme ale continnuumului indo-european, două exemple de instituționalitate religioasă pre-istorică ce a supraviețuit sub această formă atât de structurată la celți și la indieni. (Iranienii fiind un alt exemplu, însă la iranieni religia colegială s’a transformat in ideologie de stat, urmată de ideologie imperială).”

”În comparație cu colegiile druizilor, romanii păstraseră doar o formă edulcorată, sub forma colegiului preoțesc oficial, cu acei rex sacrorum și flamen Dialis și alte forme arhaice ale cultului oficial. În comparație cu asta, despre formele oficiale, instituționale ale religiei dacilor nu stim practic nimic. Cu toate astea, galii au fost asimilați in intregime, cu colegii de druizi cu tot. Bine-bine, au să sară unii, dar au supraviețuit in colțul ăla al Bretaniei, galii sint bretonii de azi… Nu, nu sînt. Aceasta e ideologia din Asterix. Realitatea e alta”, își continuă Alexe sigur pe el pledoaria pro-Roma.

Tot Dan Alexe dorește să ne convingă că, ”bretonii din Bretagne sînt o populație venită acolo din Britania de peste Canalul Mânecii în perioada obscură a Evului mediu, probabil după invazia insulei lor de către angli si saxoni. Bretona e o limbă celtică, într’adevăr, însă e celtică insulară, foarte apropiată de limbile celtice din Țara Galilor (Wales) și Cornwall. Aceasta e una din cele trei branșe celtice cunoscute, celelalte fiind: una tot insulară, reprezentată de irlandeză și scoțiană, și limba galilor despre care vorbim, galii puternici cuceriți și asimilați in intregime de romani. Asimilați in totalitate atât de profund, incât știm despre limba lor la fel de puțin cât știm despre dacă. Dispăruți, asadar, galii, deveniti romani si, ulterior, francezi. Sau, cucerirea și asimilarea puternicelor nații ale iberilor. La fel, dispăruți fără urmă, înghițiți, asimilați într’așa măsură încăt a rămas doar o mică populație vorbitoare a unei limbi dinainte, protejată de izolarea munților: bascii, așa cum în părțile noatre în Balcani au rămas albanezii, vorbitori ai unui grai de dinainte”, mai scrie imperturbabil Dan Alexe.

Scriitoarea şi istoricul Vicki León scrie în cartea sa ”The Joy of Sexus: Lust, Love, & Longing in the Ancient World” despre practicile sexuale la care se dedau grecii, romanii, dar şi egiptenii în antichitate, unele dintre acestea fiind greu de imaginat şi de acceptat în secolul al XXI-lea, în Europa, inclusiv pe plaiurile mioritice ale acelor vremuri.
Și Dan Alexe continuă în delirul său:
”Și albaneza, ca și basca, au fost însă profund influențate lexical de latină și doar prăbușirea Imperiului le’a oprit asimilarea totală. Așa încât, acolo unde populațiile locale au fost asimilate în întregime, avem limbile romane de astăzi: spaniola, portugheza, catalana, franceza, româna. Cam atât despre “miracolul” de neînțeles al asimilării dacilor. Lucruri atât de elementare, încât școala ar trebui să pună capăt aberațiilor și rătăcirilor. Dacopații sînt la fel de ridicoli ca și celtopații care încearcă să reînvie Stonehenge și pretind că posedă o tradiție milenară, transmisă lor printre butoaie de Guinness”…
Cretinului nu i se contestă argumentele prezentate. El în fapt argumentează cum de limba getică (sermo-geticus) și nu latina a putut să reziste atâtea milenii, în arealul balcanic de care amintește în incercările lui disperate de a ne convinge că latina este sursa vorbirii noastre și care a influențat și limba liturgică sclavonă, care a fost extinsă în unele comunități (macedoneană, bulgară, sârbă).
De asemenea, restul de limbi getice, dar și engleza și limbile germanice care sunt ambele limbi getice centum, dar au avut un parcurs și o evoluție diferită în istorie.

Ceea ce nu va putea explica sau argumenta el vreodată este cum de tocmai limba așa zis latină care zice el a ”influențat” limbile getice (romanice) din ramura centum a dispărut subit.

Se știe că limba latină nu era folosită în imperiu decât de administrație și elită, ea nefiind niciodată vorbită de comunități care fiecare aveau dialectul lor, poate cel mult citită mecanic din scrierile elitelor, sau a bibliei mai târziu. S’a încercat chiar resuscitarea ei permanent prin folosirea în cadrul bisericii catolice ca linqua franca, dar a sfârșit nevorbită de niciun popor, pentru că nu a existat un popor latin, ci unul getic/gotic/scytic ce s’a divizat de’a lungul istoriei în diverse ramuri care’și creaseră distinct câte un dialect propriu, cum ar fi cele celtice, germanice, baltice, farsi (persan), grec, sclavon etc.

După mintea lui îngustă, toți geții au dispărut, și au rămas doar strămoșii lui (pederaștii sau pedofilii) de la Roma, din care se trage el și cei ca el și care au optat să perpetueze această ”religie” a poporului latrinizat în obiceiuri și în limbă.

Toată însăilarea sa de vorbe, ar avea o logică dacă s’ar fi întâmplat astfel, el descriind toate aceste lucruri cu o seninătate care ar demonstra că a fost martor contemporan și nemijlocit acestor procese de ”latinizare” și ”romanizare” a societăților geților din Carpați sau de pretutindeni unde au migrat în Europa sau Asia. Acestor povești fără niciun fundament logic și istoric i se răspunde foarte bine și de către un lingvist din Spania, Carmen Jimenez,  și nu are sens să ne oprim asupra fracturilor de logică ale latrinistului mai mult decât e nevoie:

Acest impostor uită să spună că limba latină și limba greacă erau considerate limbi străine chiar la Roma și nu erau la îndemâna oricărui cetățean roman, ci doar acelora cu dare de mână și care aveau bani să susțină un literat să’i învețe pe copii, așa cum elevul modern învață limba franceză sau limba engleză la școală sau prin meditator, și nu în familie, ci doar cu profesori plătiți de stat sau de familie.

Sensul de evoluție și propagare a limbii arhaice proto-europene, numită impropriu și ”latină” vulgară (priscă), a fost de la est la vest, adică de la Gurile Dunării spre Atlantic, nu invers cum afirmă latriniștii… Chiar și adepții ”indo-europenizării” acei ”specialiști” care au împărțit limba primordială în ramurile ”satem” și ”centum”, indică ordinea difuzării limbii dunărene (getice), care pleacă de la Gurile Dunării, (nicidecum de la Roma) și se răspândește de’a lungul mileniilor până la Atlantic, odată cu fiecare val de migrație a geților care trăiau la gurile Dunării sau în jurul Mării Getice.

Este evident că subiectul nostru (Alexe) nu a fost acolo, atunci când limba arhaică getico-dunăreană se vorbea în Europa. Limba latină, nu este decât un rezultat al adaptării acestei limbi arhaice getico-dunărene care s’a răspândit în Europa odată cu grupurile de oameni plecați de la Marea Getică (vezi foto).

Aceste grupuri de oameni aveau deja tradiții, o cultură și evident un limbaj. Nenumărate descoperiri arheologice din acest spațiu ne demonstrează acest fapt de necontestat.

Și apoi, limba arhaică a maselor (a poporului) nu era uniformă de la Atlantic la Munții Ural. Imperiul roman a fost doar câteva secole pe val, până l’au detronat geții (numiți și goți) care l’au răzbunat pe Decebal. Așa cum din snobism pătura avută de la Roma au plătit scribii și literații să creeze o limbă a administrației, a elitelor, tot astfel s’a întâmplat și mai târziu în Europa atunci când Germania sau Franța a decis ”standardizarea” limbii vulgului care se rupsese în zeci sau sute de dialecte de’a lungul timpului și datorită izolării diverselor comunități getice.

Câteva mii de ani sunt suficient de mult pentru aceste comunități care trăiau odată la Gurile Dunării, și de unde a plecat limba primară, pentru ca odată ajunsă prin migrația grupurilor de oameni, în peninsula Italică sau Iberică, ea să sufere modificări. Este nevoie de mult mai puțin timp ca o limbă să sufere o evoluție, independent de matca unde ea se vorbea inițial. Nu e nimic extraordinar în faptul că Ovidiu descoperă o altă limbă a vulgului la Tomis, diferită față de cea a mahalalelor Romei, asta presupunând că o cunoștea pe cea a sărmanilor din jurul Romei, el fiind educat în limba elitelor, acea limbă moartă pe care nu o mai vorbește nimeni azi.

Ironic, nu’i așa, dragi latinopați, tocmai limba pe care ne’o indicați la originea limbii române, și’a dat duhul…Oare de ce? Nu oare pentru că era vorbită decât de un cerc restrâns? Doar de o mână de oameni avuți, snobi sau literați? Literați a căror menire, tocmai asta era, de a instrui elitele, odraslele familiilor bogate care aveau resursele necesare pentru a învăța o limbă exclusivistă?

Numai că o limbă ca să reziste peste milenii trebuie ca ea să fie vorbită de un popor. Niciun popor însă, nu a adoptat limba latină, ci doar grafia ei. În acest sens nimeni nu contestă adoptarea alfabetului, deoarece el a ajutat ca fiecare limbă să aibe o grafie unică. Dar, de la acest adevăr, util în definitiv, să susții că o limbă vorbită de doar 1-2% din populația imperiului, a fost la originea tuturor limbilor neo- ”latine”, e deja prea mult.

Știm că Ovidiu a trăit printre geții de la malul Pontului Euxin, și este una din așa-zisele arme ale latriniștilor, când îl invocă. Dar așa cum poeziile scrise de el în limba locală, tot astfel s’au făcut nevăzute și alte dovezi ce ne’ar putea determina să afirmăm că ”latina” populară, sau limba arhaică a Balcanilor era limba geților. Logica elementară ne ajută să presupunem că această limbă getică vulgară, deja se vorbea diferit în Iberia, peninsula Apenină sau Balcani, iar dovada pe care o aducem sunt tocmai diferențele dintre limbile contemporane, spaniolă, italiană, română sau aromână, care toate au evoluat mai întâi din limba dunărenilor, iar apoi din dialectele limbii dunărene din Iberia dusă acolo de ilergeți, indigeți, turduli, sau turdetani, a etruscilor care au dus’o în peninsula Apenină, sau a odrisilor, sau frigienilor care au dus’o în Tracia și Anatolia etc.

Dan Alexe, inventând un curs al istoriei europene, doar de el știut, înșiră din vârful creionului tot felul de explicații cu care încearcă să convingă pe cei neavizați. Este bine-știută și varianta și clișeele istoriei scrise la nivel mondial din care el de fapt se inspiră, nefiind deloc original, plagiind aceste povești despre popoare din istoria și evoluția Europei. Această ”istorie” o regăsim în multe manuale de istorie, dar care sunt emanate din aceeași barcă a detractorilor noștri.

Aceste istorii măsluite voit sau doar dintr’o naivitate care frizează ridicolul, neagă istoria reală, neagă dovezi recente sau studii moderne ale geneticii și paleogeneticii care au întors, destructurat și aruncat deja la coșul de gunoi multe ipoteze false.

O mare eroare când se fac considerații pe marginea romanizării geților, este aceea că ne raportăm doar la spațiul românesc contemporan, pe când geții antici au migrat în toată Europa și în mai multe valuri, astfel că amprenta lor genetică o regăsim pe tot continentul european. Este suficient să luăm amprentele moderne ale două state moderne din Europa și se va demonstra acest adevăr simplu, că europenii nu se diferențiază genetic, indiferent în ce punct cardinal s’ar face o verificare a genomului populațional.

Un alt adevăr simplu este că acum 2000 de ani clanurile și triburile erau și mai puțin interconectate genetic ca astăzi, ele fiind frățești, iar amestecurile genetice erau de o amploare mai mică, iar ramurile sau sub-ramurile ulterioare mult mai puține. Istoricii ne’au lăsat scriptic moștenire sute de neamuri, și i’au numit în fel și chip, dar ceea ce ne arată studiile genetice infirmă această multitudine etnică, haplogrupurile epocii neoliticului sau bronzului numărate fiind doar pe câteva degete, iar acestea fiind cu alte zeci de mii de ani plecate doar dintr’un singur trunchi primar.

Astfel stând lucrurile, cum putem presupune că aceste neamuri nu erau înrudite?

Cu siguranță erau unul și același neam la început, dar în evoluția lor triburile s’au înmulțit și și’au creat tradiții proprii, dialecte și au ocupat anumite teritorii în care și’au căutat hrana și au început să se dezvolte, formând relativ târziu etnii.

Putem concluziona că orice război în Europa antică era fratricid, cum au fost inclusiv și cele geto-romane care s’au finalizat cu transformarea parțială a spațiului de la nord de Dunăre în provincia romană Dacia. Iar teza romanizării devine tot mai superfluă, cu cât ne întoarcem în timp, deoarece etruscii erau pesemne dacă nu carpatici, veniți în peninsula apenină din sudul Balcanilor, aveau o scriere asemănătoare cu a elenilor care și ei au migrat din nucleul primar al geților nord-pontici, de unde foarte mulți lingviști susțin că au pornit limbile așa-zis CENTUM (europene) sau SATEM (eurasiatice), adică getice, mai pe înțelesul nostru.

Apoi, chiar în condițiile unor diferențe lingvistice apărute în timp între neamurile care au populat peninsula Apenină și cele rămase la gurile Dunării, provincia Dacia care a fost astfel denumită de romani pentru a o cuceri, a fost ultima cucerită și prima abandonată de romani, durata șederii lor efective fiind de mai puțin de 150 de ani. După victoria din anul 106, romanii stăpâneau Banatul, Oltenia și teritoriul intracarpatic (Ardealul propriu-zis), restul teritoriilor (Crișana, Maramures, Moldova – inclusiv cea dintre Prut si Nistru, Muntenia) rămânând în libertate.

Dobrogea fusese încorporată de timpuriu în Moesia Inferior. Sudul Moldovei și Muntenia au fost și ele ocupate pentru scurt timp, dar granița a fost repede mutata pe Olt și Dunăre. Hadrian, care i’a urmat la domnie lui Traian, intenționa deja să abandoneze Dacia. Chiar dacă se consideră că părăsirea Daciei s’a facut in vremea lui Aurelian, în anul 271, izvoarele susțin că Dacia a fost pierdută sub Gallienus, în anul 256, la o dată care coincide cu un puternic atac al carpilor, geții liberi din Moldova, iar după acest moment încetează circulația monedelor romane și nu mai există inscripții.

Este greu de apreciat care a fost numărul total al romanilor, dar e și mai greu de admis că geții carpatici și’ar fi însușit limba dușmanilor stabiliți în țara lor doar parțial ocupată. Însă în mod cert, retragerea la sudul Dunării a vizat întreaga armată și administrația, și un număr mare de familii bogate de coloni, care nu doreau să rămână în calea migratorilor, lipsite de protecția imperiului. De altfel, cu aceste efective de romani s’a întemeiat în sudul Dunării o nouă „Dacie”. În nord au rămas coloniștii mai săraci, atașați de pământ, care nu aveau unde pleca, dar numărul acestora nu avea cum să’l depășească pe cel al autohtonilor.

De unde veneau acești coloniști? În nici un caz din Roma, cum se vehiculează chiar de către istorici cu pompă (academicieni precum Ioan Aurel Pop) de la noi, nici chiar din Italia, ci din provincii apropiate, în primul rând din sudul Dunării, din Tracia sud-balcanică, apoi din Asia Mică. Acești coloniști, deși nu a fost demonstrat niciodată că ar fi fost cu adevărat o colonizare, aceasta fiind o altă piesă convenabilă în susținerea unei teze nefundamentate, vorbeau o ”latină” precară, pe care o foloseau pentru a comunica între ei, dar nu’și abandonaseră limba getică maternă, iliră sau macedoneană. Este foarte posibil ca cei veniți din sudul Dunării să fi fost din același neam cu geții și să fi vorbit o limbă asemănătoare cu a lor, deoarece în acele vremuri limbile nu erau standardizate precum s’a procedat în epoca modernă. Așadar, putem presupune ca mult mai plauzibilă, getizarea acelor romani care nu vorbeau limba getică, știut fiind că mulți din ei erau geți din sudul Dunării, macedoneni, ori anatolieni (lydieni, frigieni, troieni) care vorbeau aceeași limbă cu cei de la nord sau dialecte apropiate.

Despre care romanizare mai putem discuta?

Cercetătorii au încercat să explice în fel și chip cum a fost posibil acest lucru, și au ajuns la concluzia că a avut loc o romanizare intensă și organizată. Că a fost organizată, nu au nicio dovadă. Că a fost intensă, nici atât. Pârghiile acestei ”romanizări” au fost: colonizarea masivă, numărul mare de militari aduși în Dacia, deoarece era o provincie de graniță, implementarea sistemului de învățământ roman, răspândirea cultelor religioase din imperiu în defavoarea celor autohtone, dezvoltarea unei rețele dense de comunicații, relațiile economice strânse dintre autohtoni și noii veniți, acordarea de drepturi politice și chiar a cetățeniei romane, raspândirea latinei prin intermediul creștinismului popular.

Luate la rând, nici una din aceste „pârghii” nu convinge, și nici puse toate laolaltă nu ne dau o imagine reală.

Colonizări masive, drumuri și școli s’au făcut și în alte provincii, în masură mult mai mare și pe perioade mult mai lungi, fără ca aceasta să influenteze sorții romanizării. Comercianți au fost peste tot, drepturi politice s’au acordat mai multe în alte părți decât în Dacia. E cu totul absurd să ne imaginăm că au fost substituite cultele autohtone de cele din imperiu, ele au circulat mai mult între coloniștii romani care le’au adus. Iar creștinismul nu a putut juca un rol capital în răspândirea latinei culte, de altfel azi moartă, căci nu avea cum să pătrundă în sec. II-III în Dacia Romană.

Problema constă în abordarea modalității în care geții au fost romanizați, și anume, se consideră că toți geții au intrat în contact cu structurile romane, când firesc este să presupunem că oamenii simpli au rămas la gospodariile și stânile lor, vorbind în continuare în limba lor. Romanii erau grupați în castrele sau orașele nou construite, puțini au fost cei care s’au integrat în lumea rurală.

Cum se părăsește o limba?

Lingviștii (și, înaintea lor, unii nespecialiști) ne’au învățat că geții și’au părăsit limba repede (ce convenabil!), că au renunțat la doinele și vorbele lor de alint, la poveștile și ghicitorile lor strămoșești, în favoarea limbii cuceritorilor. Aceste aspecte nu numai că nu s’au întâmplat, și s’a dovedit că niciun obicei sau tradiție romană nu a fost preluată.

Dar cum s’a ajuns aici? Cum a fost posibil ca geții să’și părăsească limba atât de repede, iar după retragerea romanilor, să continue să folosească limba dușmanului, în loc să revină la limba lor maternă? Pentru cei mai multi specialiști, fie chiar purtători ai titlului de academician, nu mai contează procesul, important este doar rezultatul.

Scopul scuză mijloacele, nu’i așa?

Și totuși, nu puțini au fost aceia care au intuit dificultățile demonstrării romanizării. Ideea că geții au renunțat la limba lor într’un interval foarte scurt, deși nu au fost constrânși să o facă, plutește în apele tulburi ale lipsei de logică.

Diferit s’a întâmplat în cazul unui trib asiatic preocupat până la isterie de a’și crea un istoric cât mai nobil în Europa prin maghiarizarea celor din locul unde au pus calul la adăpat. Și cu toate acestea românii tot limba getică modernă vorbesc și azi, în Ardeal și chiar în Ungaria.

Procesul nu este imposibil, ci doar nedemonstrabil. În aceste condiții, singura formulă decentă este cea a lui Gh. Brătianu, preluată de la istoricul francez Ferdinand Lot: o enigmă și un miracol istoric.

Pentru a explica romanizarea atât de rapidă, Iorga și Pârvan admiteau că a existat o fază pregătitoare, înainte de războaiele cu romanii, în care geții au luat contact masiv cu civilizația romanilor și cu limba latină. Este vorba de comercianți, meseriași și alte categorii de vorbitori de latină, care au ajuns în Geția Carpatică înaintea lui Traian. Și totuși, oricât de mulți latinofoni s’ar fi perindat pe plaiurile Geției, este absurd să ne imaginăm ca vreunui get i’a venit ideea să’și lase limba, pentru a o învăța pe a străinului, exceptie făcând eventualele căsătorii mixte. Câteva cuvinte latinești vor fi învățat și autohtonii, pentru a se întelege cu acești oaspeți. Dar până la a presupune că o mână de meșteșugari și negustori au pregătit romanizarea, e cale lungă și întunecată.

Concluzia noastră este că va rămâne doar o teorie nedemonstrată.

Doar Dan Alexe în pledoaria sa necontenită pro-romanizare, se pare scopul vieții lui pe acest pământ, uită cu totul voit să vorbească despre un proces de asimilare care ar presupune un transfer nu doar de cuvinte peste Dunăre, ci și de obiceiuri dintre cele mai diverse ale întregii societăți care asimilează.

Sexul în Roma antică: orgii inimaginabile, pedofilie şi viaţa sexuală intensă a gladiatorilor

Frescă din Pompei

Nu ne servește niciun argument despre transferul de obiceiuri sexuale sau despre religia Romei, care nu a avut loc în realitate în Dacia Felix, colonie care a rezistat atât cât s’a putut fura din subsolurile bogate ale Carpaților, sau merita să fie apărată de furia geților liberi. Pentru că la un moment dat apărarea acestor bogății ale munților, costa mai mult decât rezultatele exploatării lor, și nu mai puteau acoperi costurile de colonizare. Acesta a fost motivul real pentru care s’a trecut Dunărea îndărăt și s’a renunțat la Colonia Dacia, pierderile economice nu mai justificau menținerea acestei regiuni sub controlul Romei devenind prea costisitoare apărarea ei, iar geții devenind tot mai greu de respins.

Dar cum ar putea să sufle despre toate aceste lucruri, Dan Alexe? Se ascund sub preș informațiile neconvenabile susținerii unor false teze.
Apoi aceste practici sexuale nu doar ale romanilor, ci și ale grecilor care erau copiați, în fapt. Se știe că grecii şi romanii aveau un adevărat cult pentru corpul uman, motiv pentru care nuditatea era perfect normală. Grecii, în special, admirau mai ales posterioarele frumoase, atât ale femeilor, cât şi ale bărbaţilor. O credinţă ciudată în acea perioadă era că pântecele femeilor puteau ”să vagabondeze” în afara trupului, cauzând isterie. De aceea, doctorii aplicau alifii urât mirositoare şi chiar se foloseau de sunete puternice pentru a determina pântecul să revină la poziţia iniţială. Nici clitorisul nu era văzut mai bine de medici şi de soţii speriaţi, mai ales când soţiile aveau această parte anatomică mai dezvoltată decât considerau că ar fi cazul. Orice depăşea această dimensiune neprecizată putea ajunge să fie micşorat cu bisturiul, cu ajutorul medicului.
Sexul în Roma antică, includea sodomizarea și pedeapsă pentru adulter,  gladiatorii erau ”vânaţi” de admiratoare pentru sex, dar despre aceste obiceiuri despre care nu avem cunoștință că au fost importate pe plaiuri mioritice, Dan Alexe, păstrează o tăcere suspectă.
Încărcat-sexuala episod
 Scenă din ”Spartacus: Blood and sand”, un film care a redat societatea romană în splendoarea ei.
Pederastia în antichitatea Romei era cunoscută drept ”pedico” şi era practicată la scară largă. Mai târziu, în contextual adulterului dovedit, partea vinovată putea să fie sodomizată de ”victimă“. Mai exact, dacă un cetăţean roman se culca cu soţia altui cetăţean roman, atunci acesta din urmă ar fi avut dreptul legal de a’l sodomiza pe iubitul femeii, inclusiv în faţa unei audienţe, dacă aşa ar fi dorit partea vătămată.
Se considera că în cazul raporturilor sexuale între bărbaţi era ruşinos să preiei rolul feminin şi să fii cel sodomizat. Tot în cazul adulterului, pedeapsa legală putea lua forme neobişnuite. Astfel, cel pedepsit putea fi sodomizat cu ajutorul unei ridichi, notează Vicki León în cartea ”The Joy of Sexus: Lust, Love, & Longing in the Ancient World“.
Pentru menţinerea virilităţii, bărbaţii din antichitate aveau grijă la ceea ce mâncau. În Egipt, se credea că în urma consumului de salată (sau lăptuci) orgasmele ar fi fost mult mai intense, motiv pentru care această delicatesă era devorată la sărbătorile orgiastice oferite în onoarea zeului Min, zeul fertilităţii şi potenţei masculine, uneori considerat fiul lui Isis, alteori consortul zeiţei şi tatăl lui Horus. De altfel, există şi astăzi un tip de salată care se numeşte salată romană, care are forma alungită.
Romanii şi grecii considerau că şi alte alimente au puteri afrodiziace, de la tuberculi la un remediu numit ”morcovul mort”. Acesta din urmă era un înlocuitor pentru momentele în care rezervele de salată sau tuberculi se reduceau şi era făcut din ulei de măsline, cu sau fără ierburi, un fel de întăritor aplicat zilnic.

Nero şi Caligula exponenți ai ”poporului asimilator”, sunt consideraţi cei mai perverşi împăraţi ai acestei perioade istorice la care noi ca popor suntem obligați să ne prosternăm. Autoarea Vicki León consideră că împăratul Tiberius Caesar Augustus (a domnit de la moartea lui Augustus, în anul 14 d.Hr., până la moartea sa, în 37 d.Hr.) este cel căruia ar trebui să i se acorde această ”onoare” îndoielnică.
Conform biografului său, Suetoniu (Gaius Suetonius Tranquillus), Tiberiu şi’a clădit un adevărat templu al desfrâului la Capri, în ultima parte a vieţii. Acolo, tinerii sclavi îi satisfăceau orice poftă sexuală ar fi avut, oricât de bizară, la care împăratul era spectator sau participa. Împăratul Tiberius, un ciudat monumental, iubitor de băieței a avut partide frecvente cu tineri legați în lanțuri în timp ce el privea și, ocazional participa. O activitate sexuală îngrozitoare era cea în care bebeluşi erau antrenaţi să înoate pe sub apă în piscinele palatului şi să’i facă felaţie. Bătrânul Tiberius îi numea ”peştişorii mei”, notează scriitoarea Vicki León.
Deşi s’ar putea crede că gladiatorii nu aveau prea multe drepturi, din moment ce marea majoritate era formată din sclavi, aceştia aveau foarte multe admiratoare din toate păturile sociale. Mărturii ale vieţii sexuale intense de care se bucurau gladiatorii sunt încă vizibile în frescele din ceea ce a fost oraşul Pompeii, în apropierea oraşului Napoli, din Italia.
Împăratul Commodus adora spectacolele cu gladiatori la care lua adesea parte în calitate de luptător. În ceea ce priveşte sexualitatea, Commodus se implica în acte sexuale menite să degradeze partenerii. Despre părinţii lui Commodus, Faustina şi împăratul Marcus Aurelius, se spune că ar fi avut de înfruntat o problemă spinoasă din cauza pasiunii pe care mama lui Commodus o făcuse pentru un gladiator sclav. După ce Faustina i’a mărturisit soţului atracţia pe care o simţea faţă de sclav, Marcus Aurelius a apelat la ajutorul prezicătorilor pentru a găsi o soluţie. Drept urmare, Faustina a fost obligată să facă sex cu respectivul gladiator, care a fost ucis în timpul actului sexual, când se afla deasupra ei. După săvârşirea crimei, Faustina a trebuit să se spele în sângele gladiatorului, apoi să se şteargă şi să facă repede dragoste cu soţul ei.

Commodus, este împăratul din filmul Gladiatorul
Sabrina și Hadrian, un cuplu clasic, o soție ignorantă și un soț care s’a bucurat de bărbați și femei. El a devenit deosebit de mândru de un adolescent din Blythe, care într’o excursie în Egipt tânărul a dispărut, iar trupul nu i’a fost găsit niciodată.
În durerea lui bătrânul împărat a îndumnezeit băiatul cu statui și a creat și numit un oraș după numele lui. După o perioadă lungă, când a murit soția sa, a făcut același lucru, numind’o zeiță.
Din păcate pentru Dan Alexe, pe meleaguri carpatice nici limba de la Roma și nici obiceiurile sexuale sau cultele religioase nu au fost aduse cu adevărat, așa cum ar presupune asimilarea unui popor. Nu suntem ceea ce susține dânsul, adică un neam de depravați care să fi preluat limba, practicile sexuale sau ”religia” romană.
Un ansamblu de rituri și credințe, unele dintre ele de neconceput pe aceste meleaguri, și care întregeau viața cetății, sau viața comunității care s’a constituit din contopirea triburilor peninsulare cu toate împrumuturile preluate timpuriu, ori de la fenicieni, ori de la etrusci sau de la locuitorii cetăților elene din sudul peninsulei, care se pare că nu a evoluat de la spirite primitive pentru a ajunge, sub influența elenismului, la un politeism de zeități personale, ci, dimpotrivă, încă din vremurile arhaice exista o gândire teologică, care organiza riturile și asimila cel puțin pe unii zei cu persoane.

Ceea ce caracterizează fenomenul religios roman este numărul vast de divinități. Nu exista niciun eveniment al vieții, niciun fenomen natural, care să nu se afle sub patronajul uneia dintre ele. Varro a numărat mai mult de 30.000 de zei. Flora prezida tot ceea ce înflorește, Fons, apele ce ies la suprafață, Tellus, fecunditatea recoltelor (împreuna cu Ceres), Janus este zeul ușii, dar mai existau, de asemenea, un zeu al pragului,  sau Mutunus Tutunus sau Mutinus Titinus a fost un zeu falic al căsătoriei asimilat cu Priap.

Doctorul Gabriel Diaconu, psihoterapeut la clinica Mincare, din Bucureşti, povesteşte:

”Mutunus Tutunus, în traducere Marele Penis, era la romani patronul căsniciilor fericite şi un simbol al libertăţii şi fertilităţii. I se mai zicea Liber, şi mulţi îl confundau cu Priapus. În noaptea nunţii, miresele treceau să’l atingă pe Mutunus ca să îşi satisfacă bărbaţii mai bine, ba chiar se zice că unele se şi aşezau pe scîrbavnicul zeu să exerseze mai apoi, îndeosebi în timpul liberaliilor, sărbătorile bachice. Iar bărbaţii îl foloseau pe Mutunus ca poreclă făloasă la al treilea nume. Dacă erai bine dotat îţi spuneai – sau îţi spuneau prietenii: mutuniatus… Mutunus, la romani, era un talisman împotriva deochiului. Mamele le puneau de mici băieţilor brăţări cu penisuri încolăcite, pînă la maturitate, să nu îi farmece careva să le fure bărbăţia!”

https://i1.wp.com/moldova-suverana.md/uploads/articles/iunie/fallo5%20copy.jpg

Fiecare dintre acești zei ”majori” și ”minori” se considera a fi dotați cu voință și putere, numită numen, pe care era important a le concilia și aceasta era rațiunea pentru care romanii judecau ca necesar să urmeze scrupulos anumite reguli, să pronunțe anumite formule rituale, având grijă să nu comită nicio eroare ori vreo omisiune. Existau, astfel, formule pentru a îndepărta boala, pentru a abate fulgerul sau furtuna, pentru a obține victoria etc.

Trebuia ca, pe de altă parte, înainte de a se întreprinde ceva, să se consulte zeii. Acest lucru revenea specialiștilor în divinație: haruspicii, care examinau maruntaielor animalelor sacrificate, și augurii care observau semnele, zborul păsărilor, de pofta de mâncare a puilor de găină sacri etc. Dacă ar fi să conchidem, deși este vorba de o religie foarte apropiată de natură, zeitățile nu sunt supranaturale, ele aparțin lumii, precum ființele vii, plantele și obiectele neînsuflețite.

Multe obiceiuri ale Romei Antice niciodată nu se practicau pe meleagurile mioritice, de la alăptat şi tehnici neobişnuite de înfrumuseţare, iată câteva obiceiuri surprinzătoare despre viaţa femeilor dn Roma Antică.

Alăptatul cea mai bună practică? Aşa credeau filozofii romani, dar mamele erau de altă părere. Femeile bogate din Roma nu’şi alăptau copiii în mod obişnuit. De obicei, îşi dădeau copiii une doice, care era de obicei o scalvă. Aceasta era plătită pentru serviciul său. Soranus, un influent autor al lucrărilor despre ginecologie, a sfătuit femeile din acele vremuri să apeleze la laptele unei doice în primele zile de după naştere, deoarece mama ar fi fost prea obosită pentru a alăpta.

De asemenea, nu era de acord cu alăptatul atunci când copilul cerea acest lucru şi recomanda ca mâncărurile solide, precum pâinea înmuiată în vin, să fie introduse în dieta copilului de la vârsta de şase săptămâni. Filozofii vremii, însă, considerau că laptele mamei era cel mai bun pentru sănătatea copiilor, iar acelea care angajau o doică pentru alăptat erau femei leneşe.

În timpul copilăriei, fetele romane se jucau cu propria lor versiune de păpuşă Barbie. Copilăria trecea foarte rapid pentru fetele romane, deoarece legea permitea căsătoria lor la vârsta de 12 ani, deşi nu puteau să se reproducă, astfel în acele vremuri rata mortalităţii infantile era crescută. În ajunul nunţii sale, copila trebuia să renunţe la jucării şi la lucrurile copilăreşti. Jucăriile erau îngropate alături de fete, dacă acestea mureau înainte de a ajunge la vârsta mariajului.

La sfârşitul secolului XIX, a fost descoperit un sarcofag care îi aparţinea unei fete numită Crepereia Tryphaena, care a trăit în secolul al II-lea în Roma.

Printre bogăţiile cu care a fost îngropată se afla şi o păpuşă cu picioare şi mâini mobile, care puteau fi îndoite, asemănătoare cu jucăriile din prezent. Lângă păpuşă, experţii au descoperit şi o cutie cu haine şi ornamente pentru păpuşă. Spre deosebire de păpuşile Barbie de astăzi, cea a lui Crepereia avea şoldurile late şi burta rotundă, fapt ce prevestea rolul pe care copila îl va avea ca viitoare mamă.

În Roma antică, tatăl obţinea deseori custodia copiilor în urma divorţului. Divorţul era rapid şi foarte comun în timpul Romei antice. Mariajul era deseori folosit în scopuri politice sau pentru a crea legături între anumite familii. Spre deosebire de procesul divorţului din zilele noastre, atunci nu exista nicio procedură legală. Mariajul se termina atunci când soţul, sau în mod mult mai frecvent soţia îşi afirma decizia. Taţii puteau să ceară divorţul şi custodia ficelor. În urma aranjamentului, familia femeii îi cerea înapoi bărbatului orice bun i’a fost dăruit ca zestre. Uneori femeile erau descurajate să’şi părăsească soţii deoarece sistemul legal roman favoriza taţii mai mult decât pe mame în cazul unui divorţ. Însă, dacă tatăl era de acord, mama putea păstra copiii, aceştia păstrând o relaţie apropiată deşi familia se destrăma.

Un exemplu faimos este cel al împăratului Augustus şi a fiicei sale Iulia. Soţia sa Scribonia, fiind înlocuită cu a treia soţie a lui Augustus, Livia. Când Iulia a fost exilată de propriul său tată din cauza comportamentului său rebel, Scribonia s’a oferit să o acompanieze pe fiica sa pe insula Pandateria.

Poate s’a născut cu el…poate sunt fecale de crocodil! Femeile romane se aflau sub o presiună imensă deoarece trebuiau mereu să arate bine. În mare parte, se credea că modul în care arată soţia era considerată reflexia bărbatului. Deşi încercau să se conformeze standardului de frumuseţe veşnică, unele femei erau batjocorite pentru comportamentul lor. Poetul roman Ovid (43-17 î.Hr.) a admonestat’o pe o femeie care a încercat să realizeze o vopsea pentru păr pe care să o utilizeze pe propriul păr:

”Ţi’am spus să nu te mai clăteşti… acum uită’te la tine, nu mai ai ce păr vopsi.”

Era clar faptul că industria cosmeticelor era prezentă în timpul romanilor. Unele reţete chiar aveau potenţial terapeutic, acestea erau realizate din ingrediente precum petale de trandafir zdrobite sau miere. Altele erau obţinute din ingrediente ciudate, precum grăsimea de găină şi ceapa, care erau utilizate pentru petele de pe piele. Din cochilia măcinată a scoicilor se obţineau exfoliante, iar râmele pisate amestecate cu ulei puteau ascunde firele albe. Alţi scriitori spun că fecalele de crocodil erau utilizate ca ruj. Arheologii din Londra au descoperit într’un sit arheologic un mic container cu o cremă de acum 2.000 de ani, care era compusă dintr’un amestec de grăsimi animale, amidon şi staniu.

Romanii credeau în educaţia femeilor… până la un punct. Educaţia femeilor era un subiect controversat în perioada romană. Abilităţile de bază, precum scrisul şi cititul, erau învăţate de majoritatea fetelor din clasa de mijloc şi cea superioară, unele familii angajând profesori privaţi pentru a’şi învăţa fiicele gramatica greacă. Toate abilităţile pe care le dobândeau femeile romane le ajutau să îşi găsească viitorul soţ.

Deşi sunt foarte puţine scrieri ale femeilor din antichitate descoperite astăzi, nu înseamnă că acestea nu scriau. Mulţi romani considerau că femeile prea educate ar putea deveni plictisitoare. Iar femeile independente intelectual erau considerate promiscue sexual. Însă unele familii din nobilime îşi încurajau fiicele să se cultive. Cel mai faimos exemplu este Hortensia, fiica lui Cicero. Era printre singurele femei romane care au fost apreciate pentru capacitățile ei de oratoare.

Precum ”prima doamnă” din zilele noastre, femeile romane jucau un rol important în campaniile politice ale soţilor lor. Femeile romane nu puteau candida pentru posturi de conducere, dar jucau un rol important în timpul alegerilor. Inscripţiile de pe pereţii din Pompei demonstrează susţinerea pe care acestea o aveau pentru anumiţi candidaţi. Când o nouă familie era aleasă la conducere erau realizate monezi şi sculpturi cu chipul acestora. Când Augustus a devenit primul împărat roman a încercat să păstreze iluzia faptului că a rămas un bărbat al oamenilor, făcând cunoscut faptul că, în loc de haine scumpe, prefera să poarte halate din lână realizate de membrii de sex feminin ai familiei sale.

Împărătesele romane nu erau mereu rele şi nimfomane. Împărătesele romane au fost mereu descrise fie în scrieri sau în filme ca fiind malefice şi nimfomane care nu se opreau până nu’i îndepărtau pe cei nedoriţi din jurul lor. Soţia lui Augustus, Livia este faimoasă deoarece se crede că l’ar fi otrăvit pe împărat după 52 de ani de căsătorie cu ajutorul smochinelor verzi. Se spune că predecesoarea lui Agrippina, Mesalina, a comis un act similar asupra soţului său Claudius .


Deşi romanii au avut o contribuţie incontestabilă asupra ştiinţei, tehnologiei şi filozofiei, unele aspecte ale stilului de viaţă al acestora au rămas controversate.

Toaletele publice erau locuri periculoase și surse de înbolnăvire, ba chiar oamenii utilizau uneori magia pentru a ieşi din ele în viaţă. Toaletele publice din Roma antică erau opusul băilor publice. În timp ce băile erau relaxante, toaletele puteau fi un moment prevestitor al răului. ”Tronul” public roman era de obicei o gaură întunecată conectată la o reţea de canale prin care puteau pătrunde diferite creaturi. Unele toalete publice aveau 50 de găuri fără un perete care să le separe.

Pericolul pândea la orice colţ, deseori şobolanii se căţărau pe găuri şi muşcau de posterior persoanele care utilizau toaleta. O altă problemă erau acumulările de gaz metan din canale. Uneori gazul s’ar fi aprins expunând persoana exploziei.

Arheologii au descoperit diferite incantaţii magice cioplite pe pereţii băilor prin care romanii doreau să înlăture demonii. Romanii credeau că o altă armă prin care se puteau apăra de demoni era râsul. Deseori oamenii ciopleau diferite caricaturi care îi faceau să râdă în timp ce utilizau toaleta. Atunci când situaţia devenea problematică oamenii invocau zeiţa Fortuna (zeiţa norocului).

Oamenii utilizau acelaşi burete în toalete, în Antichitate neexistând hârtie igienică, aşadar utilizau diverse lucruri pentru a se curăţa. Una dintre cele mai comune unelte era un burete ataşat unui băţ. Unealta se numea ”xylosponglum”. De obicei erau doar câteva într’o toaletă publică aşezate într’un bazin cu apă murdară. Cel mai grav aspect este că erau utilizate de mai multe persoane fără să fie curăţate înainte. Acesta a fost probabil cel mai simplu mod prin care s’au extins bolile şi microbii în timpul Antichităţii.

Urina era utilizată pentru igiena dentară. Urina era utilizată în diferite moduri în timpul Romei antice. Oamenii o utilizau pentru colorarea pielii, pentru spălarea hainelor, în scopuri veterinare, pentru creşterea fructelor şi pentru albirea dinţilor. Urina era un obiect important cu care se făcea negoţ în Roma antică. Oamenii obişnuiau să urineze în oale pe care ulterior le goleau în hazna. Urina colectată erau vândută pentru a se plăti ”Taxa Urinei”. Unele ateliere aveau la intrare oale în care oamenii puteau să se uşureze.

În scop personal urina era utilizată ca apă de gură, romanii considerând că le albesc şi le curăţă dinţi. Ideea utilizării substanţei are rădăcini ştiinţifice doarece urina este alcătuită din amoniu acesta fiind un produs de curăţare bun.

Birjarii consumau o băutură energinată confecţionată din fecale de capră. Un alt ingredient utilizat deseori de romani erau fecalele de capră. Conform lui Plinius cel Bătrân (un autor roman) fecalele de capră erau utilizate pentru pansarea rănilor în caz de urgenţă. Plinius a afirmat că cele mai bune fecale erau cele colectate primăvara şi uscate. Birjarii obişnuiau să facă o băutură energizantă din pudră de fecale de capră şi oţet. Ei credeau că băutura le oferă putere pe traselele de durată.

Vomitatul pe masă era o practică obişnuită, o mulţime de mărturii există despre festinele romanilor, banchetele romanilor erau descrise ca fiind ”bogate şi glorioase” abundând în mâncare. Aceştia îşi umpleu stomacul până când nu mai puteau mânca. Conform lui Seneca, aceştia vomitau pentru a face loc pentru mai multă mâncare. Acest act nu era provocat într’un loc privat, precum baia, aceştia aveau la masă un bol. Câteodată vomitau pe jos şi continuau să mănânce ca şi cum nimic nu s’ar fi întâmplat.

Seneca scria în acest sens:

”Când regurgitam la un bachet, un sclav ştergea salva.”

În Carpați nu găsim urme ale acestor obiceiuri ciudate, practici sau forme de ritual religios similar celor peninsulare, care se dovedeau a fi cu siguranță obiceiuri mai noi și specifice acestor noi locuri în care s’au așezat după migrarea oamenilor de la gurile Dunării. Dar alte tradiții străvechi au dus cu ei și le recunoaștem, deși în forme ușor evoluate.

Pentru că aceste obiceiuri ale începutului primului mileniu nu le regăsim pe meleagurile noastre, este un semn că romanizarea noastră e doar în capul unora ca Alexe, care au uitat sau nici nu au știut vreodată care ne sunt obiceiurile străvechi și care nu au nicio legătură cu lumea care a evoluat altfel în peninsulă Apenină. În schimb putem vorbi de practici religioase sau rituri funerare care au fost duse departe de locurile carpatice natale, de grupurile de oameni care migrau în căutare de spații vitale noi.

Spre Cernavodă, aproape de noul tronson de autostradă construit, mai exact de la kilometrul 152 potrivit arheologului Constantin Nicolae, s’au descoperit până astăzi ”cele mai impresionante obiecte şi semnificaţii despre strămoşii noştri care au trăit în urmă cu 3000 de ani. Pe un perimetru încă nedeterminat am săpat cu scopul de a descoperi obiecte semnificative ale comunităţii noastre. Am ajuns astfel să descoperim, în urma săpăturilor, 120 de gropi rituale. În aceste gropi rituale au fost depuse, de către strămoşii noştri, oase umane şi foarte multe depozite de bronz, topoare, săbii, cazane, etc. Deşi nu se cunosc încă foarte multe detalii, am aflat totuşi ce este cel mai important. Aceşti oameni doreau să fie răsplătiţi pentru faptele lor, astfel se face că au ajuns să practice diferite ritualuri, luându’şi viaţa în scopuri religioase, sperând să fie iertaţi, sau scopuri magice. Ei credeau în divinitate mai multe decât în orice”, ne spune arheologul Constantin Nicolae.

În urma unei cercetări mai amănunţite, specialiştii au ajuns la concluzia că, prin modul în care au fost depuse obiectele în aceste gropi, oamenii din acea vreme ”practicau ritualuri clandestine: magie, sacrificiu, religie”. Potrivit specialiştilor, descoperirea făcută este de o ”deosebită importanţă” căci astfel de lucruri se scot la iveală foarte greu.

EXCLUSIV: Ritualuri magice descoperite pe Autostrada Soarelui - poianaarheologicimitirepocaroman-1335370348.jpg

O practică străveche getică în ritualul funerar pe care o regăsim și în vest, s’a ivit de timpuriu în fata morții celuilalt, a prietenului, a celui deopotriva cu tine, a celui de un grai și de un sânge cu tine, adică în fața morții proprii inevitabile. Cu riturile funerare a început propriu-zis cultura umană, ca și conștiința de comunitate proprie, de gintă, de etnie mai târziu.

Mircea Eliade a arătat ca în toate societățile tradiționale moartea nu este considerată sfârșitul absolut al existenței umane, „ci doar un ritual de trecere către un nou mod de a fi, se putea spune ca moartea constituie cea din urmă experiență  inițiatică, datorită careia omul dobândea o noua existentă, pur spirituală”.

Riturile funerare la geții din vechime transmit o serie de ritualuri sau forme culturale arhaice dintre cele mai vechi și mai interesante din Europa, poate și din lume, care dovedesc vechimea si continuitatea unei populații ce le practica. O parte din ele se practică într’o formă mai evoluată și în Occident. Să amintim doar de practica funerară a folosirii banilor la înmormântare, cu banul legat de de­getul defunctului, cu cei puși în cosciug, în morminte sau aruncați la opriri, la răspântii și în ape curgătoare este considerată a fi moștenită de poporul român din lumea greco-romană și că ar aminti de obolul lui Charon pentru imaginara trecere cu barca a sufletelor morților peste apa fluviului Acheron din infern.

La Ocnița – Cosota (Buridava da­cica) s’au descoperit monede în trei morminte, ceea ce dovedește că și geții practicau depunerea monedei în mormânt înainte de ocupația celor câteva sute de legionari de la Roma,  și care ar părea la prima vedere un rezultat al romanizării localnicilor din Carpati. Dar cum a arătat D. Protase, practica obolului lui Charon n’a aparținut geților, dar se dovedește existența în ritualul funerar folosirea pietricelelor care este cu mult mai veche, din vremea când încă nu se bătea monedă, ceea ce orice s’ar spune este cu mult anterioară folosirii monedelor, care au înlocuit în timp pietricelele și i s’a dat un sens și un scop poate ușor diferit în Occident. Noi însă, am păstrat tradiția neîntrerupt până azi.

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/04/ec11d-0gg.jpg

Această practică este păstrată constant până astăzi, cu precădere în Oltenia, ceea ce dovedește a fi o zona etnografică puternic autohtonă getică. Folosirea pietricelelor, albe, negre sau intermediare, așezate sub căpătâiul defunctului, aruncate peste cosciug sau așezate în, oale spe­ciale în mormânt, este legată de viața defunctului trăită de el cu „zile albe”, zile „intermediare” sau „zile negre”. Ele constituie pentru defunct, din partea celor rămași în viață un fel de „certificat” de înmormântare, un mesaj, am zice, de calificare a vieții lui trăite pe pământ pentru „Marea Trecere” în nemurire…

Se obișnuiește și astăzi pe teritoriul Olteniei, să se așeze sub căpătaiul celui decedat de curând, până este scos din casă și dus apoi să fie înmormântat, un număr de pietricele de mărimea alunelor, de regula 9 (de trei ori câte trei), număr cu semnificație sacrală și în creștinism și în religii și mitologii păgâne.

Așa cum arată Prof. Ion Ionescu, în com. Galicea Mare, jud. Dolj sub căpătâiul decedatului se pun 9 pietricele, de obicei 6 albe și 3 cenușii, ca și în com. Întorsura din același județ. În com. Golesti, satul Popești, jud. Vâlcea, se practică același obicei. În com. Păușești-Otasău și în comunele învecinate din același județ se așază sub căpătâiul decedatului tot un numar de 9 pietricele, fără să se urmărească o culoare anumită a lor, însă sunt însoțite cu o bucațică de marmura albă și cu săpunul folosit la scăldat. Tot acest material este pus într’o perniță și depus apoi sub căpătâiul decedatului.

În alte comune și sate din jud. Mehedinți: Barda, Baraiac, Bratilov, Cracul Muntelui, Giurgeni, Izverna, Mărășești, Obărșia-Cloșani, Po­noare, Săliștea Izvernei, Stănești, Șipot, Titirlești, Valea Ursului, sub căpătâiul decedatului se așază două pernițe suprapuse. În prima per­niță se pune iarba verde, simbol al nemuririi. În pernița a doua de deasupra se pun 9 muguri de copaci (3 de plop, 3 de salcie si 3 de fag), 9 pietricele, un pieptene, o oglindă și puțină lână, amintind, desigur, de viața pastorală. Mugurii arborilor neroditori: plop, salcie, fag, au semnificația actului ritual, ca mortul să nu mai facă „roade”, adică să nu mai atragă dupa sine și alți membri din cadrul comu­nității sale.

Se poate constata că această practică funerară este prezentă pe întreaga zonă a Olteniei,  că peste sicriul decedatului depus în mormânt, adeseori, casnicii decedatului aruncă mai întâi un număr de pietricele și apoi câte o mână de pământ, fiind un model arhaic fără niciun dubiu, ca și aruncarea banilor de metal din alte culturi europene. Pietricelele sunt astfel alese încât să fie majoritatea albe. Această practică în ținutul Zărand, com. Blajeni (1943-1946), în Craiova, la cimitirele Sineasca și Ungureni (1956-1973), și, foarte des acum, în București la diferite cimitire, de obicei din partea celor veniți din Oltenia. Din județele Argeș și Olt sunt informații că peste sicriul din mormânt se aruncă pietricele și câte o mana de pământ și bani de metal, practică și din com. Babana, jud. Argeș. Această practică, în special de aruncare a unei mâini de pământ peste sicriul din mormânt din partea participanților la înmormântare, cu formula sacră:

Să’i fie țărâna ușoara!, este generală pe tot cuprinsul țării, care trimite la cunoscuta invocație sacrală: Sit  tibi terra levis!, de la Napoca, sec. IV.

Practica pietricelelor în ritualul funerar descrisă nu este reținută la cercetatorii noștri etnografi mai vechi și nici la cei mai noi. Nu este reținută nici în „Răspunsurile la chestionarele lui Nicolae Densușianu”, dar cu siguranță această formă arhaică este la baza mai noului ”obol a lui Charon” răspândit în lumea largă.

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/04/615a1-0ggg.jpg

În completarea informațiilor etnografice vin și informațiile ob­ținute în ultimul timp din săpăturile arheologice efectuate în Oltenia. În cimitirul neolitic de la Ostrovul Corbului s’au descoperit pie­tricele amestecate cu nisip așezate în vase speciale în morminte. În M 14 s’a gasit „o ceașcă cu doua torți, neagră, cu amestec de nisip și pietricele, uneori mari, din lut compact”, iar in M 15 s’a găsit o „strachina cenușie cu nuanțe castanii, mult nisip în pastă și pietricele mărunte”.

Prof. Dumitru Berciu arată că la Ocnița Cosota, jud. Vâlcea, din necropola cercetată, vechea Buridava getică, datând cert de la înce­putul sec. al II-lea î.Hr., s’au recuperat din conținutul unei gropi, pe lângă alte materiale, și „trei pietricele de râu arse”. În mormintele cercetate s’au descoperit numeroase fragmente ceramice de factură La Tene (lucrate cu mâna sau cu roata), toate arse secundar, caracteris­tice culturilor Coțofeni, Glina și Verbicioara.

Se precizează că:

„În cursul incinerării probabil erau aruncate pe rug pietricele, bucăți de mal și pământ, cu o anumită, semnificație și ridicate pentru a fi depuse și în mormânt. Va fi fost o practica rituală legată de anumite credințe care răzbat până în zilele noastre, rudele defunctului arunca o mână de pământ peste cosciug”.

Constatarea este foarte importantă pentru problema urmarită de noi, în explicarea practicării până astăzi în Oltenia a așezării unui număr de pietricele sub căpătâiul defunctului sau aruncarea lor peste cosciug și în mormânt, dar și a similitudinii cu practica ce mai târziu devine ”plata pentru Charon” la greci.

O nouă descoperire arheologică din 1969 de la Facai-Craiova, efectuată de Octavian V. Toropu și Onoriu N, Stoica, vine să ne convingă de existenta neîntreruptă a practicii funerare a pietricelelor în Oltenia, dovadă a viețuirii permanente a populației autohtone care o păstrează de la geți până astăzi. La punctul „Cimitir” de la Facai s’au găsit două oale de pământ, datate din secolele XIV-XV, tip borcan (fără mănușă), la o adâncime de 0,50 m, înalte de 0,16 m, la o distanță una de alta de 1,90 m, îngropate cu grijă, fără ca vasele respective să mai fi fost folosite înainte. Oalele erau acoperite cu câte o piatră de mărime mijlocie. Piatra de pe gura unei oale era albă, iar cea de pe gura celeilalte era neagră. Până la o adâncime de circa 0,11 m, începând de la gură, oalele conțineau pământ. Sub pământ se aflau 24 de pietricele de râu.

În prima oala, acoperită cu piatră albă, se aflau 16 pietricele albe, 7 gălbui, maroniu și una neagră. Compoziția pietricelelor: 18 de silex, 2 din șisturi cristaline bogate în cuarț, 4 din roci vulcanice, iar piatra de pe gură era din silex. În prima oală, sub cele 24 de pietricele se aflau depuse 8 oscioare provenite de la două membre posterioare ale unei broaște din specia Bufo, retezate cu grijă spre extremități.

Oala a doua avea piatra de pe gurăă neagră și conținea tot 24 de pietricele; 22 albe, una galbui – maronie și una neagră. Compoziția: 20 din silex, 4 din roci vulcanice, ca și cea de pe gura oalei. Dedesubtul acestora s’au găsit alte două pietricele care diferă ca rocă de celelalte, provenind dintr’o rocă friabilă conținând multă mică. Ele erau sparte, poate intenționat, dupa afirmațiile lui Octavian V. Toropu.

Cele doua vase, conținând pietricele si provenind dintr’o necropolă, dovedesc că practica funerară a așezării pietricelelor exista în trecut în Oltenia și în acest fel. Care va fi fost scopul și înțelesul acestei practici funerare în trecut este greu să precizăm. În prezent, substratul ei s’a pierdut, rămânând o simplă practică magică, explicată cu formula, „așa trebuie făcut, să nu se facă mortul strigoi”. Din fericire, avem două informa­ții literare păstrate din antichitate, care ne duc la dezlegarea înțelegerii acestei practici funerare. Pliniu cel Bătrân  (23-79  d.Hr.) ne spune următoarele:

„Deșer­tăciunea omenească, meșteră să se înșele pe ea însăși, socotește în felul tracilor, care pun în urnă pietre de culori diferite, după cum o zi este bună sau rea, iar în ziua morții le numără și astfel îl judecă pe fiecare”.

Acest obicei folosit de geți se pare că exista și la sciți, care erau tot geți, cum îl aflăm consemnat de Phylarchos (istoric din sec. III î.Hr.):

„Sciții, înainte de a se culca, își aduc tolba și, dacă s’a întâmplat că au pe­trecut ziua aceea fără supărări, aruncau în tolbă o pietricica albă, iar dacă au avut necazuri, una neagră. Când cineva moare, i se ia tolba și i se numără pietricelele. Dacă înăuntru găsesc mai multe pietri­cele albe, îl socotesc fericit pe răposat. De aici proverbul celor care spun ca ziua bună ne vine din tolbă. Și Menandru afirma ca în Leucodia ziua bună se numește zi albă”.

Informațiile celor două documente literare din antichitate, coro­borate și cu descoperirile arheologice din Oltenia amintite, se oglindesc clar în folosirea pietricelelor din ritualul funerar din Oltenia, și ele ne duc la lumea geților. Important de reținut este și faptul că în vorbirea noastră populară păstrăm expresia de zi sau zile albe, adică zi sau zile bune în viață, și de zi sau zile negre, înțelese zile de necazuri și suferințe, ca în versul din cântecul popular:  „Am trait tot zile negre”.

Obiceiurile și tradițiile băștinașilor geți după cum sunt demonstrate de descoperirile arheologice mai noi, sunt foarte profunde și cu greu pot fi schimbate din condei practici ce se dovedesc milenare în ființa poporului nostru.

Pe lângă practicile funerare care odată cu migrațiile spre vest comportă modificări și adaptări lumii noi, și scrierea este dusă din spațiul carpatic odată cu expansiunea poporului getic.

Cercetările recente ale specialiştilor de la Facultatea de Geologie din Cluj, asupra compoziţiei mineralogice a tabletelor de la Tărtăria şi a altor materiale ceramice din acelaşi sit, au pus în evidenţă că tabletele conţin aceleaşi minerale ca şi argila locală şi celelalte artefacte descoperite, demonstrându’se astfel că au fost confecţionate şi arse în cuptoarele turdăşene (Marler, Luca et ali 2008, 43-44).

Cercetătorul rus V. Titov dezvoltând ideile și convingerile Marijei Gimbutas 1997, este convins că scrierea din ţările de la Marea Egee vine din spaţiul carpato-balcanic din mileniul IV î.Hr., deoarece cea mai veche scriere a Sumerului apare cu totul pe neaşteptate şi într’o formă dezvoltată.

”În figurinele lor ca şi în picturile şi reliefurile de pe vase rituale şi de pe pereţii aşezărilor, „vechii europeni” au recreat lumea lor mitică, ori au descris formele lor de cult. Miturile şi spectacolele dramatice periodice erau, probabil, reprezentate prin intermediul figurinelor. Marea cantitate de asemenea figurine, ceramică rituală, inventar cultic şi alte tipuri de reprezentări pe obiecte legate de ceremoniile religioase ne oferă cele mai elocvente vestigii ale Vechii Civilizaţii Europene, indicând totodată o complexă dezvoltare spirituală.
Apariţia scrisului nu putea fi deci surprinzătoare în contextul existenţei templelor şi a celorlalte mărturii arheologice enumerate mai sus. …
Sute de vase miniaturale din perioada timpurie a culturii Turdaș-Vinca, ca să nu mai amintim fusaiolele, farfuriile şi cupele votive din zona centrală şi estică a Balcanilor găsite în complexele Vinca timpuriu şi clasic, de la Boian, Gumelniţa şi Dikil Taş, prezintă semne liniare care sunt foarte diferite de simboluri, ori ideograme. Aceste modele vădesc existenţa unei scrieri. Scrierea „veche europeană” este cu circa 2000 de ani mai veche decât cea sumeriană şi era probalil legată de manifestările religioase, servind la înregistrarea unor date ori având rol dedicatoriu şi comemorativ.” Marija Gimbutas

Arheologul rus V. Titov a ajuns la concluzia că tăbliţele de la Tărtăria sunt un fragment dintr’un sistem de scriere larg răspândit de origine locală. Semnele de pe una din tăbliţe trebuie citită în cerc, mai exact în sensul invers acelor de ceasornic (yang). Totemul tăbliţelor au acelaşi aranjament succesiv cu cele din Sumer, ambele scrieri fiind de factură ideografică neexistând încă semne silabice şi indicii gramaticali.
 Ecouri îndepărtate ale scrierii de la Vinča, Turdaş Isaiia, Karanovo, le găsim şi în scrierea pictografică a Cretei antice.
Primele civilizații ale elenilor și hitiților descinși din triburile getice de la Marea Getică (foto 1) și din estul Mediteranei au evoluat și decăzut rând pe rând. Grecii de mai târziu adoptă o formă timpurie de scriere pe care o preiau de la pelasgii existenți în Balcani și care trăiau de câteva milenii aici și luptă cu troienii care erau geți și ei la rândul lor. Acest alfabet permite ca istoria antică a geților să fie înregistrată scriptic în Iliada și Odiseea, istorisiri care au fost preluate oral de către rapsozi populari precum a fost și Homer, transmise din generație în generație de la vechii pelasgi.

 

O întreagă masă de lingviști până în zilele noastre au dezbătut ani în șir întâietatea alfabetului fenician din care au preluat elenii scrierea lor. Este știut azi că scrierea miceniană dispare în timpul epocii grecești, grecii confruntându’se cu fenicienii înainte ca să adopte alfabetul lor. Preluarea alfabetului numit azi grecesc, este considerat până azi ca mijloc pentru răspândirea alfabetizării, dar și grecii cum au făcut’o mai întâi fenicienii prin extinderea rețelei lor comerciale, au preluat scrisul de la pelasgii cuceriți. Cuvinte moderne din această perioadă din istoria Greciei sunt examinate și azi și poate într’o zi se va elucida definitiv ordinea firească a apariției scrisului, după ce se vor lua în considerare toate inscripțiile descoperite după apariția acestor vechi teze, deoarece azi avem o ordine cronologic discreționar împământenită.

Un tabel cronologic întocmit de paleolingvistul Radivoje Pesic pare a fi cu mult mai aproape de adevărata cronologie de apariție și dezvoltare a scrisului:
I. Protoscrierea de la Lepenski Vir (8000-6000 î.Hr.) – Scrierea Dunăreană din Vechea Europa
II. Scrierea Turdaș-Vinca și Tărtăria (5500-3200 î.Hr.) –  Scrierea Dunăreană din Vechea Europa
III. Scrierea sumerienilor din Mesopotamia (3100-75 î.Hr.)
IV. Proto-elamita (3000-2000 î.Hr.)
V.  Proto-indiana (o versiune apărută în 2200 î.Hr.)
VI. Chineză (1300 î.Hr. versiune valabilă și în zilele noastre)
VII. Egipteana (3000 î.Hr. – 400 d.Hr.)
VIII. Cretana (2000 î.Hr. – 1200 î.Hr.)
IX. Hitita (apărută între 1600-777 î.Hr.)

Perioada din jurul anilor 1200 î.Hr. prezintă cel mai larg orizont de distrugere din Micene, în răstimpul a mai multor veacuri din istoria ei. În cursul sec. XII s’a produs distrugerea şi părăsirea celor mai importante oraşe miceniene. Considerată de unii cercetatori ca fiind o continuare a civilizatiei cretano-minoice, ce face parte din civilizația așa-numită egeeană, civilizația miceniană este considerată totodată prima etapa a civilizației elene antice, perioada prearhaică.

Pe teritoriul Greciei continentale dar și în insulele grecești de mai tărziu au început să patrundă, în jurul anului 2000 î.Hr. o serie de triburi getice (numite și indo-europene), provenind din zona stepelor pontice, care s’au răspândit, în mai multe serii de valuri migratoare, spre părțile vestice ale continentului european. În Grecia de azi, primul val de migratori au fost ionienii, care au supus populațiile băștinașe, au intrat în contact cu cretanii, au ocupat întreaga Grecie. Pe la anul 1600 î.Hr. a urmat migrația altui trib getic, aheenii sau micenienii, apoi au venit în aceste locuri eolii și dorienii.
Izvoarele literare amintesc o ”invazie” sau o succesiune de ”invazii” ale unor vorbitori de limbă getică arhaică, veniţi din Nordul Balcanilor. Atunci când vom putea să distingem triburile greceşti, după dialecte sau după obiceiuri, constatăm că dorienii sunt în stăpânirea celei mai mari părţi din Grecia meridională (Peloponesul) şi a insulelor sudice, inclusiv Creta şi Rodosul. Istoriografia mai veche, consideră că migrația dorienilor este cauza principală, dacă nu chiar unică a prăbuşirii civilizaţiei miceniene.

 

Începând din 1979, când J. Chadwick publică un studiu inovator în această problemă, argumentele lingvistice ale ”invaziei dorienilor” se vădesc tot mai puţin convingătoare. Chadwick demonstrează că modificările dialectale atribuite dorienilor se pot justifica în interiorul ariei miceniene. Atare argumentaţie este concordantă cu concluziile arheologilor care au constatat că nu există în Grecia post-miceniană, un orizont cultural dorian şi că majoritatea inovaţiilor caracteristice submicenianului îşi au originea în aria civilizaţiei heladicului târziu.

Civilizația Heladicului Vechi sau Timpuriu a început în anii 3000 î.Hr înaintea venirii geților și aparține vechilor pelasgi. Un număr de triburi nomade getice nord-pontice, au ales să se stabilească în centrul și sudul Greciei, în Boeotia și Argolid, Pefkakia, Teba, Tirint sau pe insulele de coastă, cum ar fi Aegina Kolonna și Eubeea.

Geții practicau agricultura și creșterea animalelor, au introdus plugul, produceau obiectele de ceramicǎ utilizând roata olarului și tehnici specifice epocii bronzului, dezvoltate în Anatolia și preluate prin contacte culturale. Locuiau în adǎposturi numite „megaronuri” și locuințe cu două etaje formate din două sau mai multe camere flancate de coridoare înguste pe părțile laterale(unele dintre aceste coridoare dețineau scări, altele erau folosite pentru depozitare. Au dezvoltat metalurgia în bronz , au construit fortificații și clǎdiri cu arhitectura monumentalǎ.

Mostră de scriere sud-dunăreană Linear B din Pylos

Au fost clǎdite locuințele de tip apsidal și au fost introduse ancorele de teracotǎ, topoarele-ciocan, tumulii rituali și morminte intramurale. Schimbările climatice par , de asemenea, să fi contribuit la transformările culturale semnificative care au avut loc în Grecia între perioada HV II și perioada VH III, cca. 2200 î.Hr.

În Heladicul Mijlociu un număr de orașe-state au început să se cristalizeze și se disting primele forme de palate. Comerțul maritim a îmbogățit orașele-state, iar așezările de coastă, bazate pe pescuit, au înflorit. Mențineau legǎturi comerciale cu civilizația minoicǎ în sud, iar influența acesteia a condus la dezvoltarea ordinii sociale în Grecia continentalǎ. Societatea lor era militaristă și liderii lor erau dictatori militari.

În jurul anului 1600 î.Hr. centrele urbane din Heladicul Târziu au început să prospere și elenii au trǎit prima lor perioadă de creativitate culturală; satele s’au transformat în orașe, arta a înflorit, iar agricultura a devenit mai eficientǎ. Puterea deținută de aceste noi orașe au început să se facă simțite în jurul Mării Egee, prin comerț, dar mai ales prin invazii. Fostul aliat minoic a fost probabil o victimă a imperialismului lor. Declinul civilizației heladice a survenit în urma unui colaps economic, posibil cauzat de migrațiile micenienilor (dorienii). Diminuarea comerțului maritim a fost cel mai probabil motivul pentru declinul civilizatiei heladice. Nu pare să fi fost lupte interne. Civilizatia Heladicǎ, începând din 1550 î.Hr., a fost dominatǎ de Micene. Bogata culturǎ și tradițiile din această perioadă au stat la baza legendelor grecești clasice. Dupǎ 1100 î.Hr., civilizațiile antice elene au dispărut, marcând începutul așa-numitului Ev Întunecat.

Dacă avem în vedere şi faptul că nu există o secvenţă cronologică uniformă a nivelelor de distrugere de după 1200 î.Hr. (fiecare principat aheean având propriul său destin şi suferind în felul său efectele crizei sistemului palatial) e limpede că nu mai poate fi acceptată ipoteza unui val distructiv dorian drept cauză unică a acestei crize. Oricum, dacă atacatorii care au dat lovituri mortale civilizaţiei miceniene pe la 1200 î.Hr. erau în mare parte strămoşii dorienilor, tesalienilor şi beoţienilor de mai târziu, trebuie să admitem că aceştia erau vorbitori de limbă arhaică din care mai târziu se va trage și greaca de azi, de la marginile lumii miceniene, aparţinând aceluiaşi mediu cultural.

Evoluția alfabetului dunărean (considerat ”grecesc”) de la cea mai veche formă spre varianta folosită la Roma.

Cât priveşte cauzele declinului sistemului palaţial micenian, un rol însemnat trebuie să’l fi jucat criza politico-militară din Mediterana Orientală, consecinţă a ofensivei “popoarelor mării”. Vidul de putere creat în acest mod a avut drept consecinţă o destabilizare a întregii zone (sporirea conflictelor şi emigrărilor, precum şi infiltrări ale unor triburi agresive din aria nord-balcanică şi nord-pontică). În aceste împrejurări sistemul palaţial creto-micenian îşi vădeşte fragilitatea datorată unor cauze multiple (fărâmiţarea politică, organizarea în parte artificială a sistemului administrativ de exploatare etc.).

Prin urmare, e vorba de un declin care, în ciuda faptului că violenţa subită a jucat un rol major în declanşarea sa, a fost totuşi treptat şi prelungit (sec.XII şi începutul celui următor).

Caracteristicile perioadei: înalta calitate a câtorva vase ceramice din sec.XII., răspândirea unor noi practici funerare (înmormântarea individuală), supravieţuirea legăturilor miceniene peste mări.

Situaţia de la Lefkandi, în Eubeea, demonstrează clar continuitatea existenţei comunităţilor miceniene, uneori mutându’se în situri noi şi acomodându’se la schimbarea circumstanţelor, probabil vreme de mai bine de un secol după marele val al dezastrelor care le’a lovit civilizaţia.

Text în limbaj neolitic sud-dunărean vechi de peste 7000 de ani – Cultura Turdaș-Vinca, Tăblița de la Dispilio, azi granița dintre Macedonia și Grecia.

Prăbuşirea civilizaţiei palaţiale aduce după sine dispariţia instituţiilor şi formelor de organizare depinzând direct de palat, dispariţia scrierii şi a armatelor princiare, dispariţia formelor de creaţie artizanală de lux. Dăinuie însă tehnicile agricole şi meşteşugăreşti esenţiale, precum şi limba greacă veche.

Inscripția de pe TĂBLIȚA DE LA DISPILIO, 5260 î.Hr.

Alfabetul și limba feniciană nu pot fi datate înainte de 1200 î.Hr. și cu siguranță sunt ulterioare și create pe baza literelor dunărene descoperite în Cultura Turdaș, dar fenicienii au meritul că tocmai datorită modului lor de viață să fi răspândit scrisul dunărean-balcanic în toată Mediterana, și cel mai probabil astfel să fi ajuns și în Iberia, unde s’au găsit numeroase inscripții. Ori, această scriere să fi ajuns prin migrația ilergeților, indigeților, turdulilor, turdetanilor sau a altor vechi triburi getice de’a lungul continentului.

Limba feniciană a apărut pe teritoriul numit “Canaan” în feniciană, arabă, ebraică, aramaică și “Phoenicia”, în greacă și latină. Egiptenii au numit limba / teritoriul pe numele ”Pūt”. Feniciana este o limbă semitică a subgrupului canaanit, grupul Nord-Vest Semitic. Dintre limbile vorbite actual este cea mai apropiată de ebraică. Dupa colonizarea Nordului Africii (Cartagina) un dialect fenician (limba Punică) a fost vorbită și pe teritoriul actual al Tunisiei, Algeriei, Malta, sudul Spaniei și Italia insulara.
Important de menționat că alfabetul fenician a fost scris orizontal de la dreapta la stânga (la fel a fost scrisul și în Peninsula Apenină, înainte de apariția latinei) și nu are reprezentare a vocalelor (la fel ca ebraica și araba). Singurul dialect derivat direct din feniciana (punică) este cel berber.

Alfabetul fenician este derivat cel mai probabil din alfabetul dunărean.
Fenicia a fost una dintre cele mai vechi civilizații ale Orientului Mijlociu. Teritoriul Feniciei a ocupat centrul si nordul Canaanului, inclusiv teritoriul de’a lungul costei Libanului și Siriei și nordul Israelului din zilele noastre. Cultura feniciană era o cultură maritimă care s’a răspândit de’a lungul Mării Mediterane, între anii 1200 î.Hr. si 300 î.Hr.

Deși există dezbateri pe seama subiectului dacă canaanienii și fenicienii sunt două popoare diferite, se pare că ambele popoare fac parte dintr’o uniune tribală care a generat mai târziu (începutul secolului al XI-lea î.Hr o parte importantă a poporului israelit, adica iudeii/evreii antici).
Societatea feniciană a fost o societate care s’a bazat pe un comerț maritim eficient răspândit de’a lungul Mării Mediterane, mai ales între anii 1200 î.Hr. si 900 î.Hr. probabil o societate urbana bazată pe orașe state cu un centru de putere aflat în orașul Tir. Cel mai sudic oraș a fost probabil Sarepta, între Sidon și Tir. În acest oras, meticulos excavat s’au descoperit primele urme ale construcției vestitelor bireme (galere) moștenite mai târziu de flota romană.
În secolul al VII-lea î.Hr., egiptenii se foloseau de fenicieni pentru a importa marfuri din Africa de Vest, în special fildeș, piei de animale și lemn prețios. Fenicienii călătoreau spre Britannia pentru a vinde mărfurile Mediteranei de Est și a cumpăra cositor și argint. Meseriașii fenicieni făceau stofe fine, dar și produse de olărit, obiecte din fildeș și metalice, pentru a le vinde. De asemenea, ei vindeau lemn de cedru și mult cautată purpura extrasă din melci de mare printr’un proces cunoscut numai de ei.
Fenicienii s’au extins în toată Mediterana, întemeind colonii pe multe țărmuri mediteraneene: Marsilia, Cadiz și în insulele Malta, Sicilia, Cipru. Inclusiv puternica lor colonie de pe malurile de astăzi ale Tunisiei – Cartagina.
Fenicienii construiau temple mărețe zeităților lor principale – Baal si Aștoret (Așera), zeul războiului si zeița fertilitații. Există multe legende, în majoritatea lor cu puține probe materiale care sustin că preoții lui Baal sacrificau copii în perioade de restriște. Aceste zvonuri au fost perpetuate de greco-romani veșnicii dușmani ai fenicienilor, dar și de iudeii antici care vedeau în Baal un competitor periculos pentru Dumnezeul lor, Yahve (Yehova).
Armatele şi popoarele care i’au cucerit pînă la urmă pe fenicieni fie le’au distrus oraşele, fie au construit peste ele. Scrierile lor, cele mai multe pe papirusuri, s’au distrus, aşa încât îi cunoaştem pe fenicieni mai ales după relatările, nu tocmai obiective, ale inamicilor lor, deşi se spune că fenicienii înşişi deţineau o bogată literatură, care s’a pierdut în totalitate în antichitate.

Ceea ce pare explicabil, știind că nici despre geți nu mai găsim astăzi, foarte multe înscrisuri.

Ironia sorţii, deoarece fenicienii au fost cei care au preluat și dezvoltat de fapt alfabetul modern şi l’au răspîndit prin comerţul lor prin porturile de destinaţie.

Studiind armele luptătorilor fenicieni, cercetătorii au cules indicii importante din metal. Analiza indică faptul că minereurile folosite la fabricarea armelor provin din mine situate în prezent în Turcia, Cipru sau Siria, dovadă că la anul 1950 î.Hr. sidonienii erau deja antrenaţi într’un comerţ înfloritor cu metale în estul Mediteranei. La celălalt capăt al Mediteranei, în Spania, scândurile a două epave feniciene din secolul al VII-lea î.Hr., descoperite în Golful Mazarrón, lângă Cartagena, oferă alt gen de informaţii, despre modul în care fenicienii îşi construiau navele.

Corăbiile relevă faptul că fenicienii foloseau cepuri de îmbinare frezate, conferind navelor lor mai multă rezistenţă decît aveau corăbiile mai vechi, la care scândurile erau de fapt ”cusute” împreună. Cercetatorii au descoperit o ancoră din lemn care fusese umplută cu plumb, aparent o invenţie inedită a fenicienilor.
Dupa căderea Cartaginei, fenicienii ”dispar” din istoria scrisă ca popor, dar prin amprenta lor genetică sunt și azi în componența unor state moderne la Mediterana.
Pe la 193 d.Hr., Roma avea un împărat din Africa de Nord, Septimiu Sever, care vorbea cu un pronunţat accent fenician, dulce răzbunare a istoriei!
Sună cunoscut, cum civilizații ”dispar”, dar exponenții acestor civilizații devin împărați romani, cum e și cazul împăraților geți.

Revenind însă la problematica geților din care se trag popoarele europene moderne, trebuie repetat un adevăr simplu, toată Europa este getică. Acesta este un adevăr pe care cu greu oamenii îl înțeleg, pentru că este foarte greu de acceptat mental că la nivel genetic europenii sunt la fel. Foarte multă lume în logica lor simplă, gândesc că etnia lor se află îngrădită de limba vorbită în momentul de față, iar vecinul de dicolo de granițele actuale trebuie să’i fie cu siguranță un străin, dacă nu chiar un dușman.

De exemplu, Dacia a fost doar provincia nord-dunăreană cucerită de Roma, pe când geții au populat prin expansiunea lor în epoca bronzului și ulterior, în mai multe valuri întreaga Europă.

Se spune că nu haina face pe om, ci caracterul. Astfel și amprenta genetică face pe om, nu limba sau granițele între care s’a născut…Așa se face că Europa este dominată de amprenta genetică R1 (R1b+R1a), care acum 5000 de ani a început să migreze de la gurile Dunării.

Precum se observă amprenta noastră este atât de veche, încât ne conduce în trecut spre Ultima Mare Glaciațiune, acum peste 20.000 de ani. Haplogrupul I există în bagajul genetic al românilor, iar aceștia sunt nativii Europei.

Citiți și: GEȚII SUNT UN REZULTAT AL AMESTECULUI DINTRE PROTO-GEȚII R1 ȘI PELASGII CUCUTENIENI I2

Contactul între civilizațiile Dunărene și cele nord-pontice au creat limba din care s’au desprins mai târziu limbile europene, considerate generic ”centum”.

Numeroși lingviști moderni au localizat patria limbilor europene în stepa pontică, o regiune geografică și arheologic distinctă care se întinde de la Dunăre, spre gura de vărsare a Dunării până dincolo de Marea Getică (Neagră) la Munții Ural la est și Caucazul de Nord la sud.

Când s’au extins populațiile epocii bronzului, peste culturile vechi dunărene (Cucuteni, Turdaș-Vinca, Gumelnița, Vădastra, etc), amestecul de culturi, dau la nivelul neoliticului primele mișcări de populații.

Culturile timpurii neolitice și eneolitice din epoca bronzului în stepa pontică a fost numită și cultura mormintelor tip movilă (Kurgan) de Marija Gimbutas, ca urmare a practicii de durată la îngroparea morților sub movile („Kurgan”) în succesiunea îndelungată a culturilor din această regiune. Primii cai au fost domesticiți în jurul anilor 4000 î.Hr., în stepă, probabil undeva între Carpați și Don, sau Volga inferioară, și foarte curând a devenit un element definitoriu a culturii de stepă (7000-2200 î.Hr.).

Cum au făcut cei de Bell Beaker răspândit în Europa. Etapa 1: cupru-lucrători muta de la pontic-caspic stepă sus Dunăre, unde au împărțit în două fluxuri în sau lângă Bazinul Carpatic. .

În perioada epocii bronzului, Cultura geților de la Gurile Dunării, cunoscută la ruși și ucrainieni și sub numele de Yamna (3300-2500 î.Hr.), păstorii de vite și de oi au adoptat căruțele pentru a transporta alimentele și corturile lor, ceea ce le’a permis să se mute mai adânc în stepele eurasiatice, dând naștere la un nou stil de viață nomad care a dus în cele din urmă la marile migrații ale triburilor de geți nord-pontici, numiți generic ”indo-europeni”, deoarece aceste migrații s’au întins în aproape toată Europa, până în India și chiar mai departe.

Culturile de stepă pontice ale geților pot fi împărțite într’un grup de vest, de la Don până la Dunăre, precum și unul de est, în regiunea Volga-Ural al massageților, unde dezvoltă un centru metalurgic cunoscut azi la Sintashta. Stepa nord-pontică a fost locuită de clanuri amestecate de R1a și R1b, cu densități mai mari de R1b doar la nordul Caucazului, și R1a mai mult în stepele nordice și stepele forestiere. R1b aproape sigur a trecut din nordul Anatoliei spre stepa pontic-Caspică. Nu este clar dacă acest lucru s’a întâmplat înainte, în timpul sau la sfârșitul neoliticului. Un flux regulat de R1b din Caucaz nu poate fi exclus, iar diversitatea genetică a R1b fiind mai mare în jurul Caucazului, este greu să fie negat că R1b s’a stabilit și a evoluat acolo înainte de intrarea în lumea de stepă.

Asta înseamnă că limba getică își are originea în stepă de la clanurile R1a și R1b și că primii care migrează erau stabiliți și amestecați în Cultura nord-pontică.

Se nasc câteva întrebări:

Care limbă proto-europeană apărea în nordul Anatoliei sau în Caucaz, apoi a fost extinsă în stepele nord-pontice împreună cu R1b? Sau care proto-europeană apare pentru prima dată în stepă, o limbă-hibrid Caucasiană/Anatoliană ale clanurilor R1b ori de stepă ale clanurilor R1a?

Această întrebare nu are nici un răspuns evident, dar pe baza vechimii și caracterul arhaic al dialectelor Anatoliene (Hittit, Palaic, Luwian, Lydian, și așa mai departe) o origine nord-pontică a limbilor proto-europene este credibilă. În plus, există dovezi documentate de cuvinte de împrumut de la limbi caucaziene, în limbile europene. Acest lucru este mult mai probabil să se fi întâmplat dacă limba proto-europeană s’a dezvoltat în spațiul cuprins între gurile Dunării până în apropierea Caucazului și nu în stepele îndepărtate. Clanurile R1b prin urmare, devin factorul determinant de răspândire a limbii getice primare în stepele nord-pontice, și de acolo spre Anatolia, vestul Europei, Asia Centrală și Asia de Sud. Aceste clanuri sunt cele cunoscute etnic ca, cimerieni, celți, iler-geți, celt-iberi, indigeți, andi-geți, iliri, turdetani, turduli, getuli, latini sau ladini, dorieni, ca mai târziu unele să fie denumite saxoni, picți, germanici, etc.

Dialectele europene din nord-vest, și anume celtic, germanic, italic, baltic și slav, s’au dezvoltat împreună în subcontinentul european, dar din cauza diferitelor migrații și a așezărilor, au suferit modificări lingvistice independente. Locația originală comună este datată în special într’un spațiu, la est de Rin, la nord de Alpi și Munții Carpați, la sud de Scandinavia și la est de stepele din Europa de Est sau Câmpia Rusă, dar nu dincolo de Moscova .
Această teorie lingvistică este, de obicei combinată cu descoperirile arheologice.
Spațiul carpato-dunăreano-pontic se află în valul cel mai avansat cultural al Europei, iar Vestul Europei, în acela al aculturației, de preluare de către comunitatea apuseană de elemente de cultură materială și spirituală sau a întregii culturi a comunității aflate pe o treaptă superioară de dezvoltare, cum era cea dunăreană.

Toate alfabetele lumii se trag din cel dunărean, neexistând nicăieri în lume litere mai vechi decât cele descoperite în Balcani.

Spațiul carpato-dunărean reprezintă nucleul din care s’au născut limbile Europei și Asiei de vest.

În această logică se află și cea mai veche inscripție în limba primară arhaic-dunăreană, considerată total eronat a fi de sorginte ”latină”, și este numită și inscripția Duenos.

Un model al vasul cu trei recipiente care poartă cea mai veche inscripție în limba ”latină” este descoperit și are o vechime cu mult mai mare decât cel ce poartă inscripția Duenos, în Cultura Gumelnița, datat 4000 î.Hr, de acolo de unde au pornit migrațiile de grupuri umane antice.

Alfabetul în care este inscripționat vasul cu trei recipiente își are originile în Carpați, precum este și modelul ceramic constructiv.

Aceleași litere le regăsim în scrierea dunăreană, din Balcani până în Iberia:

Inscripție cu litere ”latine” din Cultura Turdaș-Vinca, alfabet folosit cu câteva mii de ani înainte de a se atribui ”latinilor” ce s’au mutat în peninsula Apenină.

”Migrațiile” asiaticilor (huni, tătari, avari, bulgari) au fost exagerat descrise ca amploare, atât timp cât urmașii lor nu’i regăsim în Europa. Unde sunt urmașii acestor tâlhari porniți la jefuit Europa, fie că ei se numeau huni, ugrici, tătari sau khazari? Explicația nu poate fi decât una singură: au fost exterminați, ori grupurile de asiatici puși pe jaf, distrugere sau viol au fost de mică amploare!
Câteva sute de tâlhari călare bine înarmați, nu înseamnau invazii. Unde sunt acești tâlhari azi?

Nu găsești decât amprente genetice europene în Europa I și R1 cu predilecție. nicidecum Q (huni, tătari), sau finici (N). Propaganda maghiarofonilor sau a mașinăriilor de propagandă antiromânească susțin că au ”migrat” în Europa, dar din toate studiile genetice reies alte date: sârbofonii, bulgarofonii, maghiarofonii, slavofonii luați la pachet au ADN similar cu al românilor, ceea ce duce la altă concluzie: cei din jurul nostru sunt ca noi, limba fiind singurul element care ne diferențiază, iar lingviștii au foarte mult de muncă pe acest tărâm, limba getică este la baza sclavonei din care s’au rupt atâtea dialecte, în câte limbi au evoluat și există astăzi în acest spațiu. Pe coloana de total din dreapta sunt adunate procentajele genetice, astfel că putem aprecia cât de pelasgi I sau geți R1 sunt fiecare neam din Balcani.

Concluzia e una singură, simplă și dezarmantă pentru ”dușmanii” românofobi: toți vecinii noștri sunt la fel ca noi, mai mult sau mai puțin… PELASGO-GEȚI.

 Astfel, cel mai pelasgic (haplogrup I) neam sunt cei de limbă bosniacă (58,5%), sârbo-croată (42-43,5%), muntenegreană, care este tot o sclavonă modernă (37%) și românii (33%).

Cel mai getic (haplogrup R1) neam din Balcani sau din vecinătatea noastră sunt slovacii și slovenii (56%), ucrainienii, ”ungurii” și basarabenii noștri de dincolo de Prut (46,5-52,5%), românii, găgăuzii și croații (29,5-32,5%).

De această ascendență pelasgo-getică a celor mai vechi civilizații europene peste care au venit civilizația epocii bronzului, care au creat acest mix de populții, se bucură cel mai mult următoarele neamuri: slovenii (87%), slovacii (80%), bosniecii (77%), croații (76%), găgăuzii (75,5%), maghiarofonii panonieni (74,5%), ucrainienii (70,5%), sârbii (66%), românii (62,5%), etc.

Această ramură HAPLOGRUPUL I  se găsește în majoritate covârșitoare în țările ”sclavofone” balcanice, (DAR ASTA NU ÎNSEAMNĂ CĂ ESTE UN MARKER SLAV!! ).

Frecvențele sale maxime sunt observate printre ”slavii” Dinarici (sloveni, croați, bosniaci, sârbi, muntenegreni și macedoneni), precum și în Bulgaria, România, Moldova, Ucraina și Belarus în Vest. De asemenea, este obișnuit într’o măsură mai mică în Albania, Grecia, Ungaria, Slovacia, Polonia, și sud-vestul Rusiei.

Mergând pe firul logicii, hitiții, frigienii, celții, doricii, elenii, perșii, latinii, și mai târziu slavii, germanicii, balticii, ce conțin I și R sunt rezultatul exploziei populaționale care are loc la Marea Neagră și provoacă migrații de grupuri umane spre toate zările, aproape toate semințiile (inclusiv maghiarofonii conțin R1a+R1b, nu Q sau N care sunt amprentele migratorilor și tâlharilor asiatici) din Europa, Asia occidentală, India de Nord, Americile sunt urmașii PROTO-GEȚILOR.

Sursa: eupedia.com, politeia.org.ro, mythologica.ro, cyd.ro, pesicisinovi.co.rs, crestinortodox.ro, frontpress.ro, adevarul.ro, tipsbetweenthesheets.blogspot.ro, cugetliber. ro, scribd.com, formula-as.ro, aratta.wordpress.com, thevintagenews.com

Citiți și: TRACIA ȘI ANATOLIA, ȚINUTURI VECHI GETICE

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

ROMÂNIA TREBUIE SĂ PREÎNTÂMPINE UN NOU TRATAT RUSO-GERMAN ? EXPERT CIA: AMERICANII SE PREGĂTESC PENTRU AL TREILEA RĂZBOI MONDIAL

Germania – QED, Germania și’a dat arama pe față. Ca și în 1939, își dorește hegemonia bicefală împreună cu Rusia. Proiectul rusesc ”Vulturul bicefal” începe să prindă contur, prin prisma noilor declarații. La forumul economic din nordul Germaniei de la Stralsund, cancelarul Germaniei a dezvăluit intențiile Germaniei de a pune umărul la crearea unui spațiu comun economic care să cuprindă Rusia. Angela Merkel nu exclude o zonă de liber schimb cu Rusia.
Cancelarul federal german Angela Merkel a declarat vineri, în timpul forumului economic din Stralsund, nordul Germaniei, că nu exclude posibilitatea creării, în perspectivă, a unei ample zone de liber schimb care să includă și Rusia.

Semnificativă este chiar formula aleasă de doamna Angela Merkel:

„În perspectivă, vedem posibilă înființarea unei ample zone de liber schimb, inclusiv cu Rusia. Pas cu pas încercăm să ne apropiem de spațiul economic comun, după cum a spus odată Vladimir Putin, care să se întindă de la Vladivostok la Lisabona”.

Potrivit Merkel, la ora actuală între Germania și Rusia există probleme de ordin politic, care trebuie soluționate însă prin intermediul discuțiilor politice. În acest context, Merkel a subliniat că acordurile de asociere semnate de Republica Moldova şi Ucraina cu UE nu sunt îndreptate împotriva Rusiei. Cu toate acestea, Merkel consideră prioritară punerea în aplicare a acordurilor de la Minsk privind reglementarea situaţiei din Ucraina.

Atâta doar că acest concept nu’i aparține lui Putin, ci strategului Alexandr Dughin, părintele ideii de creare a EURASIEI, un spațiu bipolar Moscova-Europa de Vest, sub conducerea și controlul Moscovei și care să cuprindă, exact așa cum cancelarul german a reluat ideea mot-a-mot, teritoriul de la Vladivostok la Lisabona, dar și întreaga Asie și zona Pacificului până în Australia.
Eurasia va trebui, în concepția lui Dughin, să fie opusă în mod ”natural”, spațiului American compus din cele două continente americane.

Războiul dintre Rusia și vest ascunde și alte aspecte, în afara anexărilor teritoriale, a manevrelor militare, a „sancțiunilor” impuse de SUA și o parte din aliatii săi, de declarații și de tot felul de provocări. Componenta economica despre care s’a discutat până acum s’a axat pe gazele rusești.

Recentul război al gazelor are și o componentă ce afectează relațiile românești de pe ambele maluri ale Prutului.

Premierii României si Republicii Moldova au inaugurat, vara trecută, cu mare fast, gazoductul Iasi-Ungheni, prin care tara noastra ar urma sa furnizeze metan dincolo de prut. Gazprom a contemplat o vreme zbaterea oficialilor celor doua state, dupa care a anuntat, că ieftinește gazul pentru Republica Moldova cu 18%. Ministerul Economiei din Republica Moldova a anunțat  ca, Gazprom va reduce cu 18% pretul gazelor naturale livrate către Republica Moldova. Astfel, firma rusească a informat Moldovagaz că’i va livra gaze naturale la pretul de 252,5 dolari/1.000 de metri cubi. Practic, față de primul trimestru al acestui an, tariful a fost redus cu peste 58 de dolari/1.000 de metri cubi.
Decizia Moscovei este cu bătaie lungă, în încercarea de a menține, cu favoruri economice, deocamdată, controlul asupra fostei republici sovietice în sfera de influență a Kremlinului. Această mișcare a Kremlinului este făcută în condițiile în care Republica Moldova va importa de la Gazprom,  peste 3,3 miliarde de metri cubi de gaze naturale, dintre care 2 miliarde sunt pentru Transnistria, teritoriul separatist știindu’se că nu achita însa facturile la gaz și a acumulat o datorie uriașă fata de Gazprom.
Vestea este o lovitură dată de fapt, României, dupa ce premierii de la București și Chisinău au inaugurat, în august 2014, primul tronson al gazoductului prin care țara noastră va livra gaze Republicii Moldova. E de menționat că, în prezent, prin acesta conducta nu trece niciun metru cub de gaze (și nici nu va trece până în 2020), iar tariful rușilor este apropiat de cel de producție pentru metanul din România.
Rusia are și alte planuri, care, dacă îi vor reuși, vor provoca ceva probleme finanțelor euro-americane, toate aceste mișcări făcând parte dintr’un amplu scenariu.Ideile lui Mackinder, care dezvăluie acea regularitate clară a politicii şi istoriei pe care mulţi au ghicit’o sau au prevăzut-o, au deschis calea către formularea explicit ideologică a opoziţiei faţă de atlantism sub forma “doctrinei eurasiatice” pure.
Primele principii ale geopoliticii eurasiatice au fost formulate de emigranţi ruşi, “albi”, cunoscuţi sub numele de “eurasişti” (Prinţul N.Trubetskoy, Savitsky, Florovsky etc.) şi de celebrul geopolitician german Karl Haushofer. De altfel, întâlnirile frecvente de la Praga ale “eurasiaticilor” ruşi cu Karl Haushofer ne determină să apreciem că geopoliticienii ruşi şi nemţi au dezvoltat concomitent subiecte conexe. În plus, în analizele ulterioare ei au urmat aceleaşi principii, insistând asupra necesităţii unei alianţe geopolitice eurasiatice a Rusiei, Germaniei şi Japoniei, ca fiind o contragreutate la politicile “atlantiste” care ţineau cu orice preţ să opună Rusia faţă de Germania şi Japonia.
Eurasiştii ruşi şi gruparea lui Haushofer au formulat principiile clare ale viziunii continentale alternative eurasiatice faţă de ideile atlantiste.  Se poate spune că ei au formulat pentru prima dată ce a stat în spatele istoriei politice europene a ultimului mileniu, descoperind calea “ideii Imperiului Roman”, care a fost transmisă Rusiei din Roma antică, traversând perioada bizantină şi străbătând Sacrul Imperiu medieval al naţiunilor germanice către Austro-Ungaria şi Germania. Astfel, eurasiştii ruşi au analizat atent şi minuţios imperiul şi misiunea de maximă extincţie teritorială a lui Gengis Khan şi a mongolilor, accentuând şi semnificaţia continentală a turcilor.
Gruparea lui Haushofer a studiat Japonia şi misiunea continentală a statelor din estul îndepărtat din perspective unei alianţe geopolitice viitoare. Ca răspuns la confesiunea sinceră a lui Mackinder, edificând strategia secretă mondială “atlantistă”, care’şi are rădăcinile adânc înfipte în negura secolelor, eurasiştii ruşi şi germani au descoperit în anii `20 schema alternativei strategice continentale, secretul “ideii imperiale” terestre, descendentă a Romei, care a inspirat din umbră politicile de putere cu o viziune globală idealist-autoritară, eroic-comunitară, plecând de la imperiul lui Charlemagne la Sfânta Alianţă propusă de marele ţar Alexandru I, care în secret era un autentic şi profund mistic al Eurasiei.
Ideea eurasiană este la fel de generală ca şi cea atlantică, şi de asemenea şi-a amplasat “agenţii secreţi” în toate statele şi naţiunile. Toţi acei care au muncit pentru uniunea eurasiatică, aceia care au împiedicat timp de secole propagarea pe continent a conceptelor individualiste, egalitariste şi liberal-democratice (concepte reproducând ca un întreg spiritual, tipic fenician, superioritatea economiei asupra politicului), aceia care au aspirat la unirea marilor naţiuni eurasiatice în atmosfera Estului, în locul ambianţei Vestului – fie că este vorba despre Estul lui Gengis Khan, de Estul Rusiei sau Estul Germaniei – toţi aceia au fost “agenţi eurasişti”, purtători ai doctrinei geopolitice speciale, “soldaţii continentului”, “soldaţii pământului”. Societatea secretă Eurasiatică, Ordinul Eurasist, nu porneşte odată cu manifestul “Exodul estului” sau cu “Jurnalul geopolitic” al lui Haushofer. Aceasta a fost, în mare doar revelaţia, efectul unei demarcaţii distincte, care a existat din totdeauna, împreună cu societăţile secrete eurasiatice şi cu reţeaua lor de “agenţi de influenţă”. Nu mai puţin decât în cazul lui Mackinder, a cărui apartenenţă la enigmatice societăţi secrete atlantiste este stabilită istoric.
– Ordinul Eurasiei împotriva Ordinului atlantic.
– Eterna Romă împotriva Eternei Cartagine.
– Războiul punic ocult de’a lungul mileniilor.
– Conspiraţia mondială a Pământului împotriva celei de Apă, Pământ contra Apă, Autoritate şi Idee împotriva Democraţiei şi Afacerii.
Oare nu devin mai logice şi mai rezonabile paradoxurile fără limite, contradicţiile, omisiunile şi capriciile istoriei dacă ne uităm din perspective unui dualism ocult geopolitic? Oare victimele nenumărate pe care omenirea le plăteşte în secolul nostru pentru proiectele politice neclare nu capătă o justificare adâncă metafizică? Nu este oare un gest nobil şi recunoscător a admite că toţi acei care au căzut pe câmpurile de luptă ale secolului XX sunt soldaţi-eroi ai Marelui Război continental, faţă de marionetele supuse ale regimurilor convenţionale şi constant variabile, efemere şi instabile, trecătoare şi ocazionale, fără sens în faţa unui asemenea domeniu, pentru care moartea de dragul lor pare neînsemnată şi absurdă? Ar fi cu totul altceva dacă eroii ar fi căzut pentru Pământul Măreţ sau pentru Marele Ocean, dacă, aparte de demagogia politică şi propaganda impetuoasă a ideologiilor efemere, ar fi servit marelui scop geopolitic încă de dinainte de istoria planetară.Într’unul dintre cele mai șocante rapoarte de la începerea crizei ucrainene, Ministerul afacerilor Externe (rus) a avertizat că presedintele Putin a ordonat demararea imediată a „Proiectului Vulturul Bicefal” care, atunci când va fi implementat în întregime, va avea drept rezultat ca toate resursele energetice globale să fie achiziționate cu aur și, ca efect, va pune capăt domniei dolarului ca monedă de referință globală, ducând la prabușirea economiilor SUA si UE.
Potrivit acestui raport, „Proiectul Vulturul Bicefal” presupune ca Banca Centrală a Federației Ruse să înceapă emiterea unei monede de aur de 5 ruble, cu un continut de 0,1244 uncii troiene de 0,900 aur pur, cu un diametru de 18 mm., inscripționată cu un vultur bicefal incoronat, protejat de un scut si care va deveni alternativa mondiala atat la dolar, cat si la euro in achizitionarea de resurse energetice.
Deosebit de important, potrivit acestui raport, este că „Proiectul Vulturul Bicefal” include crearea unui sistem național de decontare care să permită Rusiei crearea premiselor pentru a oferi în curând alternativa la sistemul bancar „Societatea pentru Telecomunicații Interbancare Internaționale” (Society for Worldwide Interbank Financial Telecommunications (SWIFT) și pentru a oferi națiunilor lumii șansa de a ieși de sub hegemonia dolarului american si a SUA.
Cauza ce l’a determinat pe Putin în ordonarea „Proiectului Vulturul Bicefal” ar fi fost blocarea „ilegală și absurdă”a unei plăți efectuate de ambasada Rusiei din Astana, Kazahstan, pentru Sogaz Insurance Group de către cea mai mare bancă americană, JP Morgan, prin SWIFT, acțiune la care purtătorul de cuvânt al ministrului de externe, Aleksandr Lukashevich, a răspuns cu următoarea declarație:
„Dacă prin aceasta, compania financiară americană a dorit sa „crească” în ochii Casei Albe, atunci, în mod evident, s’a supraestimat. Washingtonul trebuie să înteleagă: orice acțiune ostilă împotriva misiunilor diplomatice ruse nu reprezintă doar o încălcare a dreptului internațional, dar va fi însoțită de contramăsuri care vor afecta în mod inevitabil activitatea ambasadei și consulatelor SUA din Rusia”.
Pe de altă parte, Putin a ordonat băncii Sberbank, cea mai mare banca din Rusia și din Europa de Est, să nu mai acorde credite în valută, mișcare pe care website-ul financiar american de mare influenta Zero Hedge a comentat’o drept ruperea Rusiei de petrodolar în mod voluntar.
În ceea ce priveste SWIFT, „liantul” care ține sistemul monetar global legat de dolar, aceasta „bancă a bancilor centrale”, care functioneaza ca un mijlocitor al schimburilor valutare și care este și pivotul tranzacțiilor de mărfuri și de energie la nivel mondial, legate de moneda de rezervă, poate fi distrus în două săptămâni de un sistem rusesc bazat pe aur.
Rusiei urmează să i se alature noului sistem bancar global bazat pe aur ca alternativă la SWIFT și celelalte state BRICS (Brazilia, India, China si Africa de Sud) care, în unanimitate, au sustinut poziția Rusiei cu privire la Crimeea în fața SUA și UE.
Cu Statele Unite, care trebuie să plătească 26% din veniturile din taxe si impozite către oligarhii săi ca și dobânzi, și cu o Uniune Europeana care este alarmata că ar costa’o 215 miliarde de dolari ca să renunțe la importul de gaz rusesc, Banca Centrală a Rusiei a reușit să depoziteze peste 1040 de tone de aur, arătându’și forța în fața băncilor centrale occidentale care trăiesc numai din bani tipăriți.
Pentru a sustine „Proiectul Vulturul de aur” în fața inevitabilei prăbușiri SUA-UE, Ministerul Resurselor Naturale raportează că Proiectul Natalka a început deja producția și este capabil să alimenteze Banca Centrala a Rusiei cu rezerve uriașe de aur pentru a asigura succesul acestei noi monede globale pentru achizitiile de resurse energetice.

Între timp americanii se pregătesc pentru al treilea Război Mondial

Potrivit unui material analitic publicat de capital.ro, la 7 august 2006, sistemele Profecy au primit semnale în privința unui iminent atac terorist. Trei zile mai târziu la Londra, un plan de aruncare în aer a 10 aeronave de pasageri a fost stopat, iar 24 de extremiști pakistanezi au fost arestați. În 2007, Profecy a prevăzut o prăbușire rapidă a pieței imobiliare din SUA, precum și a burselor americane. Oficiali ai comunității de informații americane au avertizat Trezoreria, care a ignorat avertismentele. Ce a urmat, a fost cea mai gravă criză economică de la Marea Depresiune.

Din nefericire, arhitectul proiectului CIA Profecy, Jim Rickards, avertizează acum publicul că America este pe cale să sufere o prăbuşire în valoare de 100 de trilioane de dolari. Într’un interviu, el dezvăluie de ce acest scenariu este inevitabil.

„La început, CIA nu a avut experţi pe piaţa de capital, iar perspectiva globalizării, această piaţă a devenit parte a bătăliei. În aceste condiţii, CIA a recrutat mai multe persoane, inclusiv pe mine, pentru a aduce expertiza de pe Wall Street la Agenţie. În ceea ce priveşte Proiectul Profecy, folosind semnalele preţurilor pentru a analiza acţiunile participanţilor din piaţă, dacă acestea sunt de natură teroristă sau sunt mişcări strategice ale Statelor Unite, le aduci in lumină, aduni informaţia, destructurezi complotul şi astfel salvezi vieţi”, spune Jim Rickards.

Expertul CIA sprijină acum Pentagonul şi Agenţia să se pregătească pentru posibile ameninţări în domeniul financiar. Pentru că în zilele noastre există o teamă teribilă faţă de ceea ce Jim Rickards a numit „un Pearl Harbour financiar”.

„Există acum mai multe ameninţări pentru guvernul Statelor Unite. US Treasury şi Fed au grijă de dolar, Pentagonul şi Comunitatea de Informaţii au grijă de ameninţări. Dar ce se întâmplă când chiar dolarul este ameninţarea? Din 2008, Fed a introdus pe piaţă 3,1 trilioane de dolari. Avem datorii de 17,5 trilioane de dolari. Avem 127 de trilioane de dolari pasive nefinanţate. Comunitatea de informaţii se teme acum ca datoria distruge creşterea economică. La sfârşitul boom-ului de după cel de-al Doilea Război mondial, din anii 50-60, fiecare dolar datorie a produs 2,41 dolari în creștere economică. În anii 70 până la începutul anilor 80, un dolar a produs mult mai puțin, avem o cădere până la 0,41 dolari. În prezent, un dolar produce 0,03 dolari. În curând va fi negativ. Acesta este semnalul potrivit căruia sistemul complex este pe cale să se prăbușească.”

Rickards a avertizat că SUA nu mai are bani şi este pe cale să se prăbuşească într’o Mare Depresiune care va dura 25 de ani, iar piaţa acţiunilor poate cădea cu până la 70%.

„Când am folosit expresia „o depresiune care va dura 25 de ani sună extrem, dar din punct de vedere istoric nu este. SUA este în depresiune astăzi. Aparent, nu sunt probleme, dar la o privire mai atentă vedem de ce se teme comunitatea de informaţii: rata şomajului în America este acum de 23%. Eram într’o întâlnire la Trezorerie şi am spus că Treasury şi Fed sunt cele mai mari ameninţări la adresa securităţii naţionale, nu Al-Qaeda sau alte pericole, ci chiar aici, în această clădire, acest grup de oameni. Voi distrugeţi dolarul şi este o chestiune de timp până când se va prăbuşi. Am vorbit şi în faţa Senatului despre acest lucru. Am avertizat Senatul. Fed nu ştie ce face. Fed poate să tipărească oricâţi bani, nu are nicio importanţă, Fed se străduieşte din răsputeri să salveze situaţia.

Poţi să ai câţi bani vrei, dar dacă omul nu se împrumută, nu cumpără nimic, economia se prăbuşeşte, chiar dacă sunt bani. Iată de ce se teme comunitatea de informaţii: velocitatea prăbuşirii banilor este imposibil de oprit. Există multe similitudini între ceea ce se întâmplă acum şi ceea ce s’a petrecut în anii premergători Marii Depresiuni din 1929”, spune Jim Rickards.

Expertul CIA spune că specialiştii urmăresc şi alţi indici şi indicatori, cum ar fi Indicele „mizeriei”. „În acest caz iei rata şomajului, iei rata inflaţiei, le pui alaturi şi rezultă ceea ce îngrijorează comunitatea de informații și anume faptul că indicele mizeriei poate duce la un instabilitate socială şi apoi la un colaps social”.

„În prezent, Fed e în insolvenţă”, spune analistul american, „iar acest lucru provoacă îngrijorare”. Un guvernator al Fed a şi recunoscut în mod discret această stare de lucruri.
„Ce ştie publicul american? Că sistemul bancar din Statele Unite are datorii de peste 60 de trilioane de dolari. Acum datoria bancară creşte de 30 de ori mai repede decât economia americană. Acest lucru face ca sistenul bancar american să fie în pericol de a face implozie. Este extrem de instabil”, spune Jim Rickards.
Şi piaţa de capital americană este pe buza prăpastiei. Înainte de Marea Depresiune din 1929, capitalizarea pieţei acţiunilor se afla la o cotă de 87% ca procentaj raportat la PIB, iar află acum la o cotă de 203%, după ce înainte de criză se cifra la 183%.
În ceea ce priveşte piaţa titlurilor de Trezorerie, aceasta este pe cale să se prăbuşească. Referitor la piaţa derivatelor, colapsul acesteia va duce la o Depresiune globală.
Jim Rickards spune că că întreaga comunitate de informaţii a Statelor Unite priveşte cu atenţie la proprietarii străini ai datoriilor Guvernului american.
O altă amenințare la adresa securităţii Statelor Unite o reprezintă prăbuşirea petrodolarului, adică a petrolului cumpărat sau vândut în moneda americană.
„Petrolul poate să nu fie cotat în dolari, poate fi cotat în euro, yen japonez, franc elveţian, poate fi cotat în multe monede naţionale. Dar tot petrolul din lume este cotat în dolari. Jocul la care se expun în prezent Arabia Saudită şi Iranul în calitatea lor de actori regionali în zona Golfului va fi hotărâtor pentru stabilirea şi securitatea petrodolarului.”
Comunitatea de informaţii din Statele Unite este îngrijorată, de asemenea, pentru că piaţa locuinţelor din China este peste 4 ori mai instabilă decât cea care a fost în SUA înainte de criză. Aşa încât, atunci când cea de’a doua economie a lumii are probleme de acest gen, există posibilitatea unui colaps generalizat la nivel mondial.
În privinţa presupusului plan al Fondului Monetar Internaţional de a înlocui dolarul, Jim Rickards spune că există un plan vechi de 10 ani de a înlocui dolarul.

Potrivit expertului CIA, dolarul a fost deja înlocuit cu o monedă de rezervă.

După cum zburdă anti-americanismul prin Europa, în paralel cu note de compasiune pentru ”bieții” ruși, se pare că propaganda Kremlinului este pe cai mari.
Nu este de mirare că oficialii germani nutresc simpatii pro Putin în particular și pro-Rusia în mod special sau chiar… în mod tradițional.

Istoria care ne’a afectat profund pe noi, românii, ne arată că tocmai marii călăi ai omenirii, Hitler și Stalin și’au dat mâna pentru a concepe acel pact odios Ribbentrop-Molotov, din cauza căruia familia românească a fost sfâșiată și casa noastră comună românească a fost ruptă în bucăți. Iar nemții de astăzi nu fac altceva decât să se opună reconstruirii acestei case și a reîntregirii familiei noastre.

Și cum ar putea să fie altfel, dacă reprezentanta Germaniei de astăzi, cancelarul Angela Merkel este îmbibată de spiritul rus, ea fiind o fostă campioană la olimpiadele de limba rusă și secretara Agitprop (Agitație și Propagandă) de la Academia de Științe, poziție din care a implementat politica de ”înfrățire” ruso-germană?

La aceste lingușeli ale oficialilor germani față de Putin, trebuie amintit și fostul cancelar, Gerhard Schröder, primul cancelar care a introdus o politică de opoziție față de Statele Unite, cu stridențe anti-americane.
Părăsind viața publică, Schröder a preferat să fie ”cumpărat” de marile consorții petroliere rusești de unde a influențat politica pro-rusă a Germaniei prin diverse poziții publice. Astfel, a afirmat necesitatea unei ”parteneriat strategic” între Berlin și Moscova.

Oare cum s’o fi justificat Pactul Ribbentrop-Molotov?
Deci, nu’i de mirare că un fost cancelar german justifică invadarea Ucrainei de către ruși, în special anexarea Ucrainei. Aceeași justificare poate surveni la o eventuală invadare a Basarabiei, așa cum s’a întâmplat și în 1940.

Recenta scrisoare a lui Adrian Severin adresată ambasadorului Germaniei este foarte bine-venită pentru a da o replică aroganței germane vis-a-vis de Romania:

”…7. Ne certați, Excelență, făcând vorbire de nevoia respectării „obligațiilor asumate de România în cadrul comunității de drept și de valori pe care o reprezintă UE și care se concretizează în Mecanismul de Cooperare și Verificare (MCV)”. Trec peste faptul că MCV nu are nici o bază legală în vreun tratat european (cel puțin cu începere din 2010 când a expirat termenul de valabilitate al clauzei de salvgardare). Deja suntem obișnuiți cu maniera în care de pe poziții nelegiuite ni se cere respectarea unor reguli inexistente și unor standarde arbitrare.
Să subliniem însă că, așa după cum chiar comunicatul Ambasadei germane o spune, dacă sunt în discuție anumite obligații ale României acestea ar fi cele asumate în cadrul UE. Or, domnia voastră, Excelență, sunteți la București nu ca reprezentant al UE ci ca ambasador al Germaniei, împuternicit și obligat să vegheați la consolidarea relațiilor bilaterale iar nu la administrarea raporturilor dintre UE și România. UE este o entitate de tip federal care aparține României tot atât cât aparține Germaniei. În cadrul UE România are un statut egal cu cel al Germaniei. Germania nu are nici o calitate de a vorbi României în numele UE. Dacă are ceva de clarificat cu România în calitate de stat membru al UE, o poate face în cadrul procedurilor și instituțiilor europene, acolo unde România va vota alături de alți membri care nu împărtășesc îngrijorările germane față de soarta justiției române.

Dacă Germania nu are competența de a discuta în plan bilateral presupusele obligații ale României față de UE, ea are în schimb obligația de a’și plăti datoriile față de România asumate în raporturile bilaterale. Este cel puțin ciudat, veți fi desigur de acord Excelență, că Germania se preocupă de obligațiile României față de UE dar nu spune o vorbă despre plățile germane restante rezultate din acordul germano-român de clearing din 1936. Este nevoie, într’adevăr, de un tupeu uluitor ca să te uiți la paiul din ochiul românilor când tu ai ditamai bârna în propriul tău ochi. Pentru Germania, Excelență, statul de drept se rezumă oare la executarea obligațiilor României, fără a mai ajunge și la executarea obligațiilor germane? Sunt români care nu ar mai dori să aducă în discuție aceste obligații. Ei sunt, însă, împinși să o facă de obrăznicia cu care le bat obrazul unii fără obraz. Dacă doriți să ne judecați, atunci trebuie să acceptați a fi judecați cu aceeași judecată… Ca alegători avem dreptul să ne criticăm și să ne sancționăm aleșii. Ca români, demni cetățeni ai unui stat suveran, nu putem permite nimănui, inclusiv Germaniei, să ne umilească reprezentanții și mai ales să facă presiuni asupra lor pentru a lua anumite decizii la care Constituția României, certificată de experții Consiliului Europei, dintre care unul german, ca fiind perfect compatibilă cu standardele europene, nu îi obligă.

9. Sunt de aceea convins, Excelență, că mulți, foarte mulți români, chiar și dintre cei nemulțumiți de prestația clasei politice românești, nu acceptă ca umilința unei rele conduceri naționale să fie amplificată de umilința unor intervenții externe lipsite de cel mai mic respect pentru demnitatea lor națională. În numele acestora cred că pot vorbi cerându’vă să puneți capăt amestecului în treburi care nu vă privesc și totodată să respectați obligațiile care vă revin potrivit Convenției de la Viena privind relațiile diplomatice, la care m’am mai referit, de a comunica ceea ce aveți de comunicat pe cale instituțională Ministerului Afacerilor Externe, iar nu presei.

Nu vă lăsați înșelați de lipsa de reacție a autorităților române. În această tăcere nu se regăsește sentimentul național. Nota de plată a acestei tăceri va veni într’o zi. Să evităm, însă, ca plata să se impute și asupra relațiilor româno-germane. Aceasta mai ales într’un moment în care sfidările și amenințările la adresa arhitecturii de securitate europene ne cer să fim mai uniți ca niciodată. Evident, dacă nu cumva Germania are în vedere o ordine europeană din care România să fie exclusă ca stat suveran sau dacă nu cumva dorește să pedepsească România pentru că nu împărtășește opțiunile geo-strategice germane în relația cu Rusia și vrea să o aducă în situația de a nu se mai putea opune.

Aceasta, Excelență, nu este o scrisoare germanofobă. Fiți convins că ea este scrisă de un germanofil. Un germanofil îngrijorat și dezamăgit. Un germanofil care face cel mai mare serviciu Germaniei neuitând că este român și vorbindu’i ca român; european convins dar român iremediabil. Sper că o veți citi cu înțelepciunea pozitivă așteptată de la un membru al acelei mărețe națiuni care i’a dat omenirii pe Kant, Beethoven și Goethe iar nu cu aroganța revanșardă a acelui Reich care a însângerat omenirea dar și Germania sub acțiunea devastatoare a unui Hitler, Ribbentrop sau Goebbels.
Nădăjduiesc, Excelență, că veți oferi românilor iar nu neapărat mie, un răspuns convingător la problemele ridicate în prezenta scrisoare; răspuns formulat de preferință într’un alt limbaj decât cel de lemn al diplomației fără caracter. Până atunci vă rog să primiți expresia desăvârșitei mele considerații.”

Și poziția lui Severin apare concomitent cu valul de profundă neplăcere cauzată în Franța de ieșirile nediplomatice și brutale ale ministrului de finanțe german adresate administrației franceze.
Deja, Germania se consideră, se pare unul dintre cele două capete ale balaurului din care să se nască, EURASIA.

În această situație, cum să nu existe bâlbîieli la Chișinău în privința drumului pe care să se îndrepte, dacă însăși Berlinul începe să’și îndrepte privirea spre steaua roșie de la Kremlin?

Orice am spune n’ar avea niciun rost, dacă n’am trage niște concluzii.

În primul rând, este evident că destinul național nu ni’l pot croi alții care au interese total opuse, interese pe care încearcă să și le impună cu forța.

În al doilea rând, diplomația românească trebuie să părăsească zona viselor pentru a deveni cu adevărat pragmatică în găsirea unor aliați la vreme de restriște cu care să treacă aceste timpuri tulburi. Respectiv, alianțe cu state care au o istorie comună, din vecinătatea estică a continentului și nu numai, cu care se pot realiza proiecte comune în afara restricțiilor impuse abuziv de tendințele de tip imperial.

În al treilea rând, având în vedere că procesul reîntregirii României este o problemă a cărei rezolvare nu este dorită de alte state ale Europei, este absolut necesar ca refacearea casei comune românești să aibă loc numai prin conlucrarea deschisă a celor două administrații de la București și Chișinău.

Deoarece poziția exprimată de cancelarul german este o poziție care afectează viitorul relațiilor europene, președintele și guvernul României au obligația să’și exprime punctul de vedere și să atenționeze, da, să aibă curajul să atenționeze Germania asupra acestui derapaj. România trebuie să preîntâmpine prin orice mijloace un nou tratat Germano-Rus care ne poate greva viitorul ca națiune.

În final, nu ne putem abține să nu ne întrebăm: pentru noi va fi mai bine, sau este vorba tot de împărțitul prăzilor și de manipulare?

Sursa: dw.de, agerpres.ro, mipopescu.wordpress.com, dcnews.ro, roncea.ro, whatdoesitmean.com, ziarulnational.md

Citiți și: ASISTĂM LA PUNEREA ÎN OPERĂ A UNUI PROGRAM VIZÂND ȘTERGEREA IDENTITĂȚII NAȚIONALE A POPORULUI ROMÂN

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

TEZAURUL DE LA OLĂNEȘTI

 
Tezaurul de la Olăneşti
Începutul epocii fierului între Nistru şi Prut este pus pe seama evenimentelor general-europene de “hallstattizare” a culturii materiale şi spirituale a populaţiei, fenomene demarate în ultimele secole ale mileniului al II-lea î.Hr. şi definitivate în primele secole ale mileniului I î.Hr.
În cadrul epocii fierului se evidenţiază căteva perioade mari.
1. Perioada Hallstattului Tracic este reprezentată prin culturile de tip Chişinău-Corlăteni, Saharna-Solonceni-Cozia şi Şoldăneşti-Basarabi. Pentru perioada respectivă sunt specifice vasele ceramice ornamentate cu caneluri sau incizii. O răspândire largă au avut piesele de bronz. În perioadă de hallstattizare a regiunilor de silvostepă est-carpatice, zonele de stepă erau dominate de păstori nomazi (cultura Belozerca). Printre ei, deseori, se infiltrau cimerienii istorici (sec. IX-VII î.Hr). Către mijlocul sec. VII î.Hr în regiune apar și triburile așa-zis scitice. Vestigiile culturii materiale ale acestora se găsesc preponderent în complexe funerare.
Perioada hallstattiană este importantă prin faptul că a pus bazele culturii getice care a existat în secolele VI-I î.Hr. Numărul de situri arheologice atribuite geţilor în prezent depăşeşte 250. Geţii au avut aşezări şi cetăţi fortificate cu valuri şi şanţuri. Fortificaţii au fost descoperite în diverse localităţi, din care mai reprezentative sunt: Trebujeni, Butuceni, Saharna Mare şi Mică, Stolniceni, Maşcaţi. Ritul funerar dominant era incineraţia. Cultura materială a geţilor cuprinde ceramica, unelte şi arme de bronz şi fier, fibule, brătări, oglinzi, mărgele de sticlă. Existenţa relaţiilor economice cu lumea greacă este reflectată prin descoperirea de monede şi tezaure monetare.
Întreţinerea acestor contacte cultural-economice cu populaţia coloniilor nord-pontice greceşti, începând cu mijlocul mileniului I î.Hr, se confirmă prin descoperirea în aşezări şi necropole a pieselor de import – amfore, vase de lux, podoabe de aur. Amforele greceşti constituie cea mai numeroasă categorie de piese de import. Prezenţa lor a permis evidenţierea centrelor producătoare, care exportau marfă, în special vinul şi uleiul de măsline în regiune. Colecţia amforistică a Muzeului păstrează amfore confecţionate în polisele greceşti Chios, Lesbos, Samos, Thasos, Hercaleea, Chersonesul Tauric, Sinope ş.a. Cele mai timpurii piese datează cu sfârşitul sec VI î.Hr., iar cele mai târzii – cu începutul sec. II î.Hr.
O categorie importantă de piese sud-dunărene, macedonene și grecești din colecţiile Muzeului sunt vasele de lux cu firnis negru – kantharos, kilix, skifos, bol, phishe-plate, lekithos. Cele mai timpurii sunt datate la sfârşitul sec. V î. Hr. Adevărate perle ale colecţiei Muzeului  constituie  pelike, descoperită în tumulul 1 de la Manta (cu imagini ce reprezintă subiecte mitologice ale panteonului grecesc – Afrodita, Artemis, Eros), torques de aur din tumulul 5 de la Dubăsari şi Tezaurul de la Olăneşti (foto 1). Tezaurul de la Olănești este unicat prin componența sa pentru întreaga Europă. A fost descoperit în anii 1960 și datează cu sfârșitul sec. IV î.Hr. Conține 6 coifuri, 5 cnemide și un opaiț din bronz. La momentul descoperirii tezaurului, coifurile erau puse unul peste altul și ascundeau cea mai importantă piesa din comoară – opaițul pe care este inscripționat în limba greacă o dedicatie templului Artemidei din Efes. Piesele au aparținut armatei lui Zopyrion, unul dintre conducătorii oștii lui Alexandru Macedon.

Se află în colecţia de arheologie a Muzeului Naţional de (Arheologie şi) Istorie a Moldovei un tezaur. A fost descoperit în localitatea Olăneşti, raionul Ştefan Vodă, în anul 1958 şi datează cu sfârşitul sec. IV î.Hr.

Piesele au aparţinut armatei lui Zopyrion, unul dintre conducătorii oştii lui Alexandru Macedon, probabil numit de către ultimul guvernator fie al Traciei, fie al Pontului.

În anul 331 î.Hr., alături de treizeci de mii de oşteni, acesta a întreprins o invazie peste Dunăre, pentru a’i aduce la ascultare pe locuitorii polisului grecesc Olbia, situat pe malul drept al Limanului Bugo-Niprean, supus de Alexandru în 334 î.Hr. După un asediu nereuşit, hărţuit de sciți, cu care locuitorii Olbiei intraseră în alianţă, rămas şi fără flota, distrusă de o furtună pe mare, Zopyrion decide sa se retragă.

Înfrângerea definitivă îi este aplicată de geți și tribali, ca răzbunare pentru devastările la care s’au dedat armatele lui Alexandru în campania din 335 î.Hr. Zopyrion piere, cu cea mai mare parte a trupelor sale, în iarna dintre 325-324 î.Hr., conform opiniei arheologului G.V. Vernadski, undeva în Basarabia.
-2- - Epoca fierului şi epoca antică
În ultimele secole ale mileniului I dinspre nord-vest în regiune pătrund triburile geto-gotice ale bastarnilor, iar din sec. I î.Hr. în zona pruto-nistreană dinspre răsărit înaintează un nou val de păstori triburile samo-getice (denumirea lor latinizată – sarmatice) care în cultura lor materială au multe importuri romane.
Una din cele mai reprezentative manifestări cultural-istorice din primele secole d.Hr a fost cultura Sântana de Mureş-Cernjachov, care a fost realizată în special de triburile getice din nordul Dunării. Sunt cunoscute sute de aşezări şi necropole cu o diversitate mare a inventarului, vase de diferite forme, podoabe din aur şi argint, piese din os, sticlă, bronz şi fier.

Cu purtătorii acestei culturi preponderent getice, începe epoca marilor migraţii a popoarelor, după care vin hunii, slavii, maghiarii, pecenegii şi cumanii, mongolii ce se perindă, zăbovind mai mult sau mai puţin timp în ţinut.

Sursa: nationalmuseum.md, nmuseum.blogspot.ru

Citiți și: TEZAUR GETIC

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA