ISTORIA FALSULUI DIN SPATELE ”ROMANIZĂRII” GEȚILOR

Cu argumente în mână, istoricii onești au demonstrat că dacii nu puteau fi romanizați în 160 de ani, iar romanizarea este o invenție politică.

Se știe că, din teoria romanizării, real e numai faptul că o parte din daci au fost ocupaţi de romani în 106. Or, marile minciuni se brodează în jurul unui eveniment real. Romanii au venit după aur, sare şi grâne. Când minele din Ardeal au secat, iar dacii liberi nu mai conteneau cu atacurile împotriva ocupanților, împăratul Aurelian și’a retras armata din Dacia. Dacii au răsuflat uşuraţi şi şi’au văzut de viaţa lor. E drept, au trebuit să ţină piept migratorilor. Dar faptul că azi noi, românii, vorbim limba geto-dacă pe teritoriul vechii Dacii, înseamnă că strămoșii noștri au stat aici neclintiți, ca și Munții Carpați.

”Și atunci cum a apărut romanizarea?” va întreba cititorul.

Romanizarea a apărut mai târziu. Peste o mie de ani.

Și nici măcar n’a apărut în Dacia.

Ci la Roma. La Vatican. În biroul unui papă.

”Să nu’mi spună autoarea că un papă şi’a lăsat odăjdiile, a îmbrăcat cămaşa de zale, a luat paloşul şi a venit cu garda elveţiană şi a romanizat dacii”.

Nu, n’a fost nevoie de asta. Pentru că de fapt dacii au fost romanizați doar în teorie.

Traian era mort când i’a ”romanizat” pe daci.

Iată un adevărat miracol lingvistic.

Iar nașul ”romanizării” se numea Papa Inocenţiu al III-lea.

La cumpăna dintre secolul al XII-lea şi al XIII-lea, în Europa exista Țaratul Vlaho-Bulgar. Era o mare forţă condusă de dacul Ioniţă cel Frumos. Papa i’a trimis câteva scrisori, cerându’i să recunoască public descendenţa daco-românilor din etnia romanică a Romei.

Direcția de migrație a popoarelor europene, care au dus în vest limba getică arhaică

Scopul acestei ”înrudiri” era convertirea la catolicism.

Ioniţă a refuzat politicos. Asta l’a costat viaţa. Dar datorită lui și altor domnitori tari în credință, noi suntem şi astăzi ortodocşi.

Și totuși ideea romanizării a fost implementată. Cum se poate implementa o idee falsă în conştiinţa unui popor?

Simplu. Scrisorile papei Inocenţiu al III-lea au rămas. Și cum Vaticanul n’a renunţat niciodată la ideea catolicizării dacilor (dovadă sunt ardelenii care au fost siliţi de ocupanţii austro-ungari să devină greco-catolici) s’au gândit măcar să’i ”romanizeze”.

Urmaşii dacilor erau foarte tari în credinţa lor. Dar dacă reuşeau să’i îmbrobodească cu ideea că ”se trag de la Roma”, românii s’ar fi simţit obligaţi să treacă cu toţii la catolicism. Pe de altă parte, teoria romanizării era o armă cu care se puteau obține multe lucruri. Teritorii, de exemplu. Și atunci a fost preluată de legaţii papali și de ”turiştii” cu misiuni de recunoaştere în Principatele Valahe. Ideea că românii vorbesc latina lăsată de legionari revenea, ca un refren, în discursurile lor.

Prin urmare, teoria romanizării nu s’a născut în Țările Române. Ea a venit din exterior.

În articolul Cercul vicios al jongleriilor ”științifice” am arătat, invocând spusele lui Carlo Tagliavini, că Traian nu şi’a pus scopul să impună limba latină. Făcând paralele cu fenomene similare din istoria altor popoare, am demonstrat că legionarii nu puteau să romanizeze dacii chiar dacă ar fi vrut.

”Dar papilor cum le’a reuşit chestia cu romanizarea?” va întreba cititorul.

I’au ”romanizat” pe oamenii de ştiinţă. Firește, nu prin rugăciuni.

Ei au continuat să scrie hârtii. Cum se apropiau turcii de porţile Europei, se și apucau să ”corespondeze” cu ciobanii din Carpaţi, convingându’i că sunt ”urmașii Romei”. Noul nostru ”naş” de botez se numea papa Pius al II-lea. Era pe la jumătatea secolului al XV-lea. În timp ce Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare se luptau cu Mahomed al II-lea la Târgoviște și Vaslui, apărând cu paloșul Europa de invazia otomană, părintele Vaticanului ne ”romaniza” cu ajutorul condeiului. Ideile sale au fost preluate de cei intereseați ca dacii să dispară.

”Şi istoricii au preluat ideea, fără s’o verifice?”

S’a mizat pe insuficienţa lor. Când cineva foarte inteligent, ca papa Inocenţiu al III-lea, strecoară o idee falsă în spaţiul spiritual al unui popor, el ştie că şi acel popor are oameni de geniu, care i’ar putea dezavua minciuna. Dar de aceştia nu se teme. De obicei, inşii geniali sunt reduşi la tăcere de hoarda mediocră. Când Hașdeu a publicat ”Pierit-au dacii?” adepţii romanizării au declanşat atacuri violente nu numai asupra ideii daciste, ci şi asupra personalităţii scriitorului. Ministerul Instrucţiunii Publice și’a pus în plan: ”refutarea nenaţionalelor şi pernicioaselor teorii” ale lui Hasdeu. Iar unul dintre fanaticii latinismului – Gheorghe Hrisoscoleo – l’a ameninţat cu lichidarea morală şi intelectuală (”vom face cu d-ta cum am făcut cu barbarismele furişate în frumoasa noastră limbă”[i]).

În loc să i se recunoască meritul de a fi un deschizător de drumuri, i se pun în cârcă cele mai neverosimile păcate: e învinuit de propagandă filo-rusă, de porniri antinaţionale; e comparat cu nebunul ce a dat foc templului zeiței Artemis din Efes.

La fel s’a întâmplat și cu Nicolae Densuşianu. Când a apărut Dacia preistorică, latiniștii au respins’o fără a lua act de mulțimea de argumente și informații inedite aduse de autor. Pârvan a numit’o ”roman fantastic”, ”plin de mitologie și filologie absurdă”.

Al. D. Xenopol a fost și mai nemilos:

”Teoria autorului că dacii ar fi închegat întâia civilizație a omenirii arată că avem de a face cu un product al șovinismului și nu cu unul al științei”.

Pentru a diminua valoarea științifică a Daciei Preistorice, romanizatorii invocă întruna aceste citate. Dar uită ori poate chiar nu știu că Xenopol avea pică pe N. Densușianu, pentru că acesta, în 1885, în revista ”Țera Noue”, Nr.2 și 3, cu documente în mână, a combătut ”cu deplin succes părerile istorice ale d-lui Xenopol: că Bulgarii în vechime ar fi domnit timp îndelungat peste Țara Românească, Moldova și Transilvania, și că țerile acestea s’ar fi numit odată «Bulgaria dincoace de Dunăre», temă pe care d-l Xenopol a și părăsit’o mai târziu”[ii].

Pârvan a numit Dacia Preistorică (în Getica, 1926) ”roman fantastic”, ”plin de mitologie și filologie absurdă”. Dar tot în același an, publică în revista ”Orpheus” studiul Dacii la Troia. Vorbind de metalurgie (topoarele duble, securile de luptă și ceremonie din aramă sau aur), el afirmă:

”În orice caz, o îndelungată evoluție aici în Carpați stă la baza tipurilor găsite în Troia”[iii].

Arată că istoricul H. Schmidt ”constatase legăturile intime stilistice între civilizațiile bronzului din Transilvania, Troia și Mykene”. Dar atât el, cât și A. Bruckner, erau de părerea că stratul VII al Troiei ar avea origini trero-cimeriene. În timp ce Pârvan aduce dovezi că sunt de origine geto-dacă. Ideea este sprijinită și de vasele de ceramică și toponimie.

”Astfel dară pe ruinele cetății myceniene, în care poetul cântase pe Hector eroul și Andromache cea tristă, Dacii năvalnici ridicară din nou, la câteva secole după grozava cădere, o altă cetate; și făurarii Nordului carpatic turnau acum arme de bronz și olarii getici modelau vase în pământ ars, ale căror modele fuseseră odinioară create în văgăunile munților noștri de pe malurile roditoare ale Dunării și Tisei”[iv].

Menționăm că articolul începe cu afirmația:

”Vechile tradiții elene, păstrate mai ales în ciclurile epice din care s’au inspirat tragicii, știu de o vreme, când Grecii, Thracii și Phrygii alcătuiau o singură mare familie, înlăuntrul căreia zeii, eroii și regii, marii cântăreți-profeți și marii preoți aparțineau oarecum în comun celor trei neamuri. Orpheus era trac, Pelos era phrigian; dar amândoi erau în aceeași vreme și eleni. Poemele homerice reprezintă aceeași stare de spirit. Descoperirile arheologice din ultima jumătate de secol au confirmat tot mai mult exactitatea vechilor tradiții elene. Se pare chiar că descifrarea inscripțiilor hitite ne pregătește încă mai mari suprize, începând a confirma monumental știrile epopeei”[v].

Dacă n’am ști că aceste rânduri sunt scrise de Pârvan, am crede că sunt scoase din Dacia Preistorică a lui Densușianu. Cine știe ce surprize despre daci ne’ar fi oferit și Vasile Pârvan, dacă nu murea subit peste un an (în 1927) de la scrierea studiului Dacii la Troia. Și avea doar 45 de ani! Trebuie să menționăm că Pârvan era un arheolog de vocație. Un asemenea om are plăcere să descopere adevărul. Noile vestigii arheologice de pe teritoriul țării noastre l’ar fi îmboldit să spună adevărul despre preistoria Daciei, chiar dacă asta ar fi însemnat să-și anuleze unele păreri mai vechi. Căci asta înseamnă adevărata cercetare: călcând peste greșeli să ajungi la adevăr.

Pe de altă parte, sunt curioasă ce’ar fi zis Xenopol dacă ar fi auzit’o pe americana Marija Gimbutas localizând Vechea Europă în spațiul carpato-danubiano-pontic? Sau pe neamțul Harald Haarmann, pe italianul Marco Merlini, pe bulgarul Vladimir I. Georgiev, pe maghiarul Ianoș Makkay, pe americanii R. Schiller, Shan Winn, pe rușii V. Titov, A. G. Kifișin, N. Jirov, B. Perlov, Andrei Nadirov afirmând că Tăblițele de la Tărtăria reprezintă cea mai veche scriere din lume. Ar îndrăzni să’i învinue și pe ei de șovinism românesc, așa cum l’a taxat pe Densușianu?!

După o muncă epuizantă la un manuscris de o mie o sută cincizeci și două de pagini, Densușianu se înbolnăvește și într’o zi este găsit mort în locuința sa. Avea numai 65 de ani. După moartea lui, istoricii oficiali, fie din invidie, fie din incapacitatea de a accepta adevărul în locul prejudecății, au supus Dacia Preistorică și chiar numele marelui istoric unui fel de damnatio memoriae. Mai mult, discreditarea lui Densușianu continuă și azi. Când, în secolul al XIX-lea s’au descoperit Tăblițele de Plumb de la Sinaia, în limba geto-dacă, în care se consemnau evenimente de pe timpul lui Dromichete, Burebista și Decebal și care demonstrau că latinitatea noastră este anterioară romanilor, agenții romanizării au elaborat imediat o strategie de discreditare a lor.

Le’au declarat falsuri. Dar cum aceste ”falsuri” erau prea adevărate, despre varianta unui falsificator simplu nu putea fi vorba. Atunci măsluitorii de istorie au implicat în discreditarea lor numele a doi mari savanți: B. P. Hasdeu și N. Densușianu. Fără niciun argument, au declarat că unul dintre ei este autorul ”falsurilor” de la Sinaia. Astfel, prindeau doi iepuri deodată: discreditau și tăblițele și pe cei doi istorici care s-au încăpățânat să spună, unul în ”Pierit’au dacii?” și altul în Dacia preistorică adevărul despre strămoșii noștri.

Într’un interviu, Alexandru Vulpe, directorul Institutului de Arheologie din București, spune despre Tăblițele de plumb de la Sinaia:

”Eu le’am preluat de la generația dinaintea mea drept «falsurile lui Hașdeu». Hașdeu a făcut falsuri, se știe. Ceea ce putem spune noi este că acela care a făcut aceste falsuri era un om de cultură… Hașdeu este suspectul principal, pentru că el a mai încercat să facă niște falsuri, chiar să vorbească de un alfabet getic în disputa lui cu Grigore Tocilescu. Pentru a avea siguranța acestei ipoteze, ar trebui ca cineva să se ocupe, să caute în Arhiva Academiei, să găsească indicii. Dar Hasdeu nu e singurul suspect. Pe la 1880, a fost un adevărat curent de scoatere în evidență a culturii dacice. Tot atunci, Nicolae Densușianu a emis acea carte care a făcut vâlvă, Dacia Preistorică, și în care afirmă că noi nu suntem urmașii Romei, ci că romanii ar fi urmașii dacilor. Adică dacii vorbeau deja o limbă latină. E o absurditate. Evident, nici un om de știință nu ia această teorie în serios. În 1880, asemenea cărți erau destul de la modă în Europa…”

Îi amintim cu respect domnului academician că Dacia Preistorică a fost tipăriită în 1913.

Iar oamenii de știință cu adevărat serioși și lipsiți de invidie au apreciat la justa lor valoare atât opera cât și personalitatea excepțională a lui Nicolae Densușianu.

Iată ce spune Dr. I.C. Istrati, academician și președinte al Academiei Române, între anii 1913-1916:

”Dacia preistorică e una din cele mai mari opere, dacă nu cea mai importantă, pe care a scris-o o pană ținută de mâna unui Român”[vi].

Iar a susține public atâta amar de ani, fără nici o probă, că Hasdeu și Densușianu ar fi niște falsificatori, este cel puțin o lipsă de profesionalism, dacă nu chiar o foarte rea credință.

Din punct de vedere penal se cheamă CALOMNIE!

Oare cu asta trebuie să se ocupe istoricii ”serioși”?

Deci există un suspect principal și unul de rezervă. Dacă o fundație ,,B.P. Hasdeu” îi dă în judecată pe calomniatorii marelui cărturar și câștigă procesul, rămâne alt suspect: Nicolae Densușianu. Numele căruia poate fi terfelit până’n veacul de apoi de către măsluitorii de istorie. Doar marele istoric e mort și nimeni nu’l apără.

Domnul Vulpe își susține acuzația de fals adresată celor doi istorici, menționând:

”Pe la 1880, a fost un adevărat curent de scoatere în evidență a culturii dacice.”

Ca și când curentul acela ar fi fost și el vinovat că au apărut tăblițele. Parcă un asemenea curent trebuia numaidecât să nască falsificatori și falsuri. Îi amintim domnului academician că, în secolul al XIX-lea, în Europa exista o mișcare a oamenilor de știință de a scoate în evidență civilizația antică a propriilor popoare. Îndemnul a venit de la școala germanului Herder. Mircea Eliade arăta că, în acea perioadă, ”întreaga istoriografie occidentală era obsedată de căutarea originilor”[vii].

Hasdeu, Densușinu, Kogălniceanu, Bolliac, Eminescu n’au făcut altceva decât să fie în rând cu mișcarea culturală care începuse în Germania și cuprinsese mințile luminate de pe întreg continentul.

Pe de altă parte, un istoric bine informat ar replica că nu era nevoie de falsuri, ca să se demonstreze că dacii aveau scriere. La acea vreme, erau destule dovezi care arătau că strămoșii noștri au avut o cultură înaintată și un scris propriu. Existau semnele plutașilor de pe Bistrița, ale răbojului românesc și ale olarilor. În 1875, baroana Zsöfia von Torma descoperă la Turdaș 11.000 de vestigii arheologice din perioada neoliticului. Dintre care 300 (figuri feminine și cioburi de ceramică) aveau pe ele pictograme și semne care arătau clar că pe teritoriul României a existat o scriere străveche încă din neolitic. În ale cărei semne se regăsesc multe din cele ale plutașilor, răbojului și olarilor. Mai mult, ele arătau că prima scriere s’a născut în spațiul carpato-danubiano-pontic. Zsöfia von Torma a catalogat 134 de semne și le’a făcut cunoscute lumii științifice internaționale.

Însuși Schliemann, descoperitorul Troiei, și Arthur Evans, care a redat lumii Palatul din Knossos și civilizația minoică, s-au pronunțat pozitiv despre ele. De ce lingviștii noștri ”serioși” se fac a uita de scrierea de la Turdaș? Pentru că ea vine în sprijinul Tăblițelor de la Tărtăria! Și în sprijinul Plăcilor de la Sinaia, arătând că scrisul dacic nu a apărut pe loc gol și nu este o fantezie a lui Densușianu sau Hasdeu. Ci a avut o puternică și îndelungată tradiție.

În cartea ”Scrisul s’a născut în Europa?”, marele prieten al Scrisului Danubian, italianul Marco Merlini arată că multe vestigii găsite de baroana von Torma au fost împrăștiate în muzee și colecții private din toată Europa:

”Astfel, abia în anii ’60 s’a aflat, de exemplu, că sute de idoli deținuți de Muzeul Colegiului Bethlen de Nagyenyed (Ungaria) au fost «uitați» și niciodată catalogați. În acest caz «norocos» vestigii însemnate au fost re-descoperite după un secol, dar alte sute s-au volatilizat pentru totdeauna. De exemplu, nimeni nu știe unde se află un obiect descris în notele baroanei ca «deținătorul unui simbol asemănător cu unul găsit la Troia și care amintește ideograma akkadiană a zeului Anu»”[viii].

Nu găsiți o asemănare izbitoare între ”uitarea” și necatalogarea vestigiilor scrierii Turdaș în Ungaria și necatalogarea și aruncarea Plăcilor de la Sinaia cu scris geto-dacic în subsolul Muzeului de Arheologie din București, al cărui director este academicianul Alexandru Vulpe? Care au fost inventariate, doar după ce Napoleon Săvescu din America a sesizat Poliția de Patrimoniu care a obligat, conform legii, conducerea muzeului să înregistreze cele treizeci și patru de tăblițe rămase din aproape cinci sute câte au fost la început. Aceasta demonstrează că nu există în mediul istoricilor oficiali dorința de a descoperi adevărul, ci mai degrabă de a’l oculta. Nu există activitate de cercetare cu adevărat serioasă și responsabilă, ci una de discreditare a celor care se încăpățânează să cerceteze. Cum a fost Nicolae Densușianu.

Un agent de influență al romanizării scrie pe internet că Densușianu era ”cunoscut în branșă doar ca un jurist exaltat”. N’am fi invocat acest citat revoltător de absurd, dacă el n’ar fi unul caracteristic prin care istoricii oficiali caută să ne prezinte imaginea lui Nicolae Densușianu. Adevărul este că Densușianu era un cercetător extrem de serios și bine documentat. Academicianul C. I. Istrati, care l’a cunoscut, scrie:

”Modest, inteligent, cunoscător profund al limbii latine și eline, al germanei, francezei, italienei și ungarei; înzestrat cu o voință de fier și cu o răbdare și perseverență extraordinare, omul acesta te uimește prin ceea ce a făcut și prin chipul cum a făcut”[ix].

La anul 1880, Densușianu era ocupat cu cercetarea bibliotecilor și arhivelor din Ungaria și Ardeal. Timp de 15 luni a cercetat 12 biblioteci și 16 arhive. După care înaintează Academiei Române un raport intitulat Cercetări istorice în arhivele și bibliotecile Ungariei și ale Transilvaniei. În total, a adunat și analizat 783 de documente referitoare la revoluția lui Horia din 1784 și 125 cu caracer diferit de la 1290 până în secolul al XIX-lea.

În 1880 este ales membru corespondent al Academiei Române.

În 1884, publică lucrarea Revoluțiunea lui Horia în Transilvania și Ungaria. 1784-1785, scrisă pe baza documentelor oficiale. Cartea este interzisă în Ungaria. Autorul este aspru criticat de istoricii maghiari. Densușianu răspunde cu demnitate, cerând să i se arate măcar un pasaj din lucrare care să nu fie bazat pe documente.

În 1886 publică 6 volume din Documente privitoare la Istoria Românilor, 1199-1345, culese și însoțite de note și variante. În total, 4822 de pagini format mare.

Pentru Revoluțiunea lui Horia primește premiul Academiei în valoare de 5 000 de lei, pe care îi folosește pentru a se documenta pentru cartea vieții sale, Dacia Preistorică, la care începe să lucreze în 1885. Cercetează arhive și biblioteci din Dalmația și Croația, studiază tradițiile și limba românilor de aici. La Roma lucrează în arhivele Vaticanului. Ajunge până în Sicilia, unde iarăși se interesează de arhive și tradiții vechi.

S’a documentat, cum s’ar zice, până’n dinți. Ori istoricii noștri au decăzut așa de jos pe scara cercetării, încât adevărata documentare o consideră exaltare?

A lucrat la Dacia Preistorică timp de 26 de ani.

Și a folosit o metodă cu adevărat înaintată: cea a colaborării dintre științe. Pentru a înțelege evenimente și fenomene din preistorie s-a adresat lingvisticii, etnografiei, folclorului, portului popular, tradițiilor, legendelor și credințelor vechi. Despre această metodă a scris peste decenii arhemitologa americană Marija Gimbutas. Dânsa era de părere că scrisul sacru, prin care Vechea Europă comunica cu Marea Zeiţă acum 7500 de ani, va putea fi descoperit doar dacă ”arheologii se vor decide să colaboreze strâns cu lingviştii şi specialiştii în mitologie şi folclor[x]”.

Orice istoric serios, după ce studiază viața și activitatea lui Densușianu, își dă seama că el nu avea timp pentru a se ocupa cu falsuri. Fiecare clipă a vieții sale era consacrată documentării minuțioase și scrierii lucrărilor.

Basna că ar fi putut crea niște falsuri o poate spune doar cineva care nu este de statura acestui istoric de geniu. Cineva care nu știe ce înseamnă a răscoli prin biblioteci și arhive. Cineva incapabil să aducă omagiul cuvenit unui înaintaș întru știință. Dimpotrivă, ține cu tot dinadinsul să’i păteze imaginea.

Adică dacă n’ar fi răscolit bibliotecile Europei și n’ar fi stat de vorbă cu bătrânii știutori de tradiții vechi, ci și’ar fi scris lucrările copiind din Sfinții Părinți ai Romanizării, cum fac savanții pe puncte de azi, ar fi fost un istoric serios și profesionist. Dar dacă în 15 luni a răscolit 12 biblioteci și 16 arhive, iar pentru Dacia Preistorică a ajuns tocmai în arhivele Vaticanului și la românii din Croația și Dalmația, înseamnă că era un ”jurist exaltat”.

Nu’mi rămâne decât să mă rog: ”Dă’ne, Doamne, cât mai mulți asemenea «juriști exaltați», că numai cu ajutorul lor vom putea ieși din mlaștina romanizării!”

Dacă scria lucrări despre altceva decât despre daci, ar fi fost un istoric serios. Dar dacă a scris o capodoperă de 1152 de pagini despre preistoria Daciei, la care a lucrat 26 de ani, este neserios și susceptibil de a fi autorul unor falsuri.

Nu există nicio dovadă la această învinuire absurdă și iresponsabilă. Cu toate acestea un academician din mileniul trei continuă să repete implacabil că Nicolae Densușianu este suspect de falsul Tăblițelor de la Sinaia. Care nici ele nu sunt falsuri. Dar istoricii ”serioși” caută să ne convingă că trebuie considerate așa pentru a nu pune în pericol teoria romanizării.

Pe de altă parte, urmând logica căutării insistente a unui falsificator, ne putem întreba:

”Da’ poate Zsöfia von Torma a făcut falsurile tăblițelor de la Sinaia?”

Că ea chiar a luptat să convingă comunitatea științifică internațională că scrisul a apărut pe teritoriul Ardealului înainte de cel sumerian. Nu, nu era nevoie să fie implicată. Ea nu s’a ocupat de daci. Ș’apoi era din Imperiul austro-ungar. Trebuiau discreditați cei doi mari istorici de geniu români, Hașdeu și Densușianu, împreună cu acele vestigii de o valoare inestimabilă, care demonstrează că dacii își consemnau evenimentele istorice pe tăblițe, de aur sau de plumb, și că limba noastră avea rezonanțe latine înainte ca romanii să prade avuțiile Daciei.

Consecvența cu care cei doi istorici sunt acuzați de fals este revoltătoare. Și culmea, domnul academician, nu admite prezumția nevinovăției. El ține morțiș la ipoteza unui Hasdeu-falsificator. Și a lui Densușianu ca suspect de rezervă. Nu admite că înaintașii săi ar fi putut greși. El regretă doar că nimeni nu s’a ocupat să găsească indicii.

”Pentru a avea siguranța acestei ipoteze, trebuie ca cineva să se ocupe, să caute în arhiva Academiei, să găseascî indicii”.

Observați metoda: nu există dovezi, dar ipoteza este de beton. Chestiunea asta cu indiciile, pe care cineva trebuie musai să le găsească pentru ”a demonstra” ipoteza oficială, îmi amintește de spiritul cinic al ”justiției” comuniste:

”Spuneți’ne pe cine să învinuim, că noi găsim un articol cu care să’l facem să înfunde pușcăria”.

Văzând nivelul la care a decăzut știința istorică oficială, nu mă mir că ,,specialiștii” din mediul academic se întrec în a născoci porecle și etichete pentru a intimida daciștii și a distrage atenția tinerilor curioși de la adevăr. În loc să cerceteze vestigiile pe care pământul le scoate în fiecare zi la iveală și care strigă într’un glas ceea ce a dovedit Densușianu în Dacia Preitorică și ceea ce îi sperie atât de mult pe romanizatori: noi nu suntem urmașii Romei. Suntem geto-dacii mileniului trei și venim dintr’o cultură străveche, care a dat lumii prima scriere și limba latină, cultul zamolxian și medicina holistică.

Pe de altă parte, Vasile Pârvan, vorbind într’o lecție studenților din Cluj despre ”fabricile de cultură care sunt Universitățile și Academiile”, menționa:

”Cu foarte mare părere de rău Pontificii înțelepciunii dogmatizate încep să recunoască neputința lor de a crea altceva decât niște docili papagali intelectuali și niște gelatinoase vertebrate etice. Școala oficială începe să recunoască că toate doctoratele în știință și diplomele de artă ale lumii nu pot face dintr’o maimuță cu dar suficient de imitație un creator de valori noi spirituale”[xi].

Tocmai pe acești ”papagali intelectuali”, ”vertebrate gelatinoase” și ”maimuțoi cu dar suficient de imitație”, incapabili să accepte adevărul descoperit de oamenii geniali, au contat nașii noștri de la Vatican. Ei discreditează adevărata cercetare și adevărații cercetători, hărțuindu’i cu critici și amenințări, până aceștia părăsesc scârbiți lumea academică, cum a făcut Hașdeu. Sau mor subit în floarea vârstei, cum s’a întâmplat cu Densușianu.

Inșii mediocri nu pun la îndoială o idee absurdă, când aceasta vine de la o autoritate înaltă. Or, papalitatea era pe atunci o autoritate foarte înaltă. Când s’a făcut istoria limbii şi a poporului român, în secolul al XIX-lea, ideea romanizării dacilor a fost pescuită din scrisorile papilor și pusă în manualele de istorie.

Aşa s’a făcut romanizarea dacilor. Nu de către legiunile lui Traian, ci de penele şi cerneala papilor de la Roma?

Şi cu penele şi cerneala scribilor români.

Romanizare cu pene şi cerneală.

Coşuri de pene şi râuri de cerneală.

Aceste râuri de cerneală au spălat creierii câtorva generații de savanți pe puncte, încât au ajuns să aibă convingeri de beton. Iată câteva slogane cu care jonglează aceștia: ”romanizarea nu este o ipoteză, este un fapt”, ”romanizarea nu poate fi pusă la îndoială, pentru că este adevărată”, ”niciun argument arheologic nu poate infirma teoria romanizării, fiindcă ea a fost demonstrată cu prisosință”. Cu vorbe goale, precizăm noi.

Iată un exemplu de ”precizie științifică” cu care se argumentează romanizarea.

Convingerea că dacii au dispărut este monumentală. Dar când se pune întrebarea: ”Când? Cum? Din ce cauză?” custozii romanizării o dau în ”nu se știe”, ”cred că…”, ”poate…”:

”Existența dacilor liberi e certificată, dar ce s’a întâmplat cu ei nu se știe[xii]” (academician Alexandru Vulpe);

”Limba latină din care s’a născut limba română s’a păstrat în arcul carpatic, în opinia mea, dar cum a ajuns să ocupe toată Moldova, până dincolo de Transnistria și Bucovina, nu știu! Cred că responsabili sunt păstorii prin transhumanță [xiii]” (A. Vulpe);

”De ce s’a pierdut limba dacilor vorbită în Moldova, chiar în ciuda faptului că aveau aceleași obiceiuri cu cei din Transilvania? Aici poate să intervină puterea limbii latine, care s’a suprapus și a distrus dialectele geto-dace [xiv]” (A. Vulpe);

”Cât a fost de extinsă și de profundă această romanizare între anii 106 și 271 nu se știe exact. E cert însă că ea a fost destul de puternică pentru că, după părăsirea Daciei de către împăratul Aurelian, nu numai să nu dea înapoi, ci, dimpotrivă, să se extindă și asupra dacilor liberi din afara fostei provincii [xv]” (Hadrian Daicoviciu).

Cititorul atent își dă seama că de fapt nu se știe nimic despre această fantastică și nemaipomenită romanizare. În schimb înțelege că adepții ei, deși nu au niciun argument, sunt convinși că ”a fost destul de puternică pentru că, după părăsirea Daciei de către împăratul Aurelian, nu numai să nu dea înapoi, ci, dimpotrivă, să se extindă și asupra dacilor liberi din afara fostei provincii”.

Precum vedem: teoria este de beton, argumentele ioc!

Nu’i mai întreb pe stimații ”specialiști” de ce sunt așa de convinși că dacii au dispărut, dacă nu știu cauzele și modul în care s’a întâmplat această paranormală dispariție.

N’au să recunoască, dar răspunsul e acesta: așa spune dogma romanizării. Și istoricii tari în credința romanizării nu schimbă o iotă în teoria care’i hrănește și le dă atâtea avantaje, mai ales cel de a nu cerceta și a nu dovedi nimic. Chiar dacă li s’ar aduce o mie și una de argumente că și’au irosit viața, iar unii chiar inteligența, slujind o teoria falsă, ei se vor baricada în buncărele romanizării și vor mitralia daciștii până la ultimul glonte.

Sau iată altă afirmație care nu are niciun suport real.

Hadrian Daicoviciu zice: ”… după ce adoptă cultura materială romană, dacii adoptă treptat obiceiurile romane, nume romane și, în cele din urmă, limba latină”. [xvi]

”Adoptă obiceiurile romane…” Care obiceiuri?

Este un truc din suita de trucuri pe tema romanizării. Custozii acesteia invocă obiceiuri romane imaginare, dar se prefac a nu vedea puternicele și originalele tradiții și obiceiuri românești moștenite de la geto-daci, care strigă în cele patru zări că dacii nu au fost romanizați. Dimpotrivă, dacii au perpetuat, până în secolul al XXI-lea, cultura spirituală a tracilor de la Cucuteni, Turdaș, Tărtăria, Gumelnița.

Lucru subliniat și de Mircea Eliade:

”… moștenirea religioasă a tracilor s’a conservat, cu inevitabile modificări, în obiceiurile populare și folclorul popoarelor balcanice și ale românilor”[xvii].

Vorbind despre curajul excepțional al tracilor în lupte, care era determinat de credința în nemurire, marele istoric spune:

”Se poate recunoaște această valorizare religioasă a morții în anumite creații folclorice ale românilor și ale popoarelor sud-est europene” [xviii].

În acest context, Eliade sublinia importanța analizei tradițiilor folclorice europene în perspectiva istoriei generale a religiilor, care ”este încă la începuturile sale”[xix].

Iar la noi nu este încă deloc. Altfel nu s’ar declara așa de patetic că dacii au adoptat obiceiurile romane.

Nu cumva domnul istoric Daicoviciu a vrut să ne convingă că romanii au trecut podul lui Apolodor dansând Hora, Ciuleandra, Călușarii? Sau cântând Ciocârlia la nai? Ori Doina la fluier? Sau recitând în latină Miorița tradusă special în vederea romanizării? Apoi au organizat în bătătura castrelor cursuri de dansuri pentru daci? Și așa i’au romanizat?! Unul din trucurile ”științifice” ale istoricilor oficiali e că, atunci când ne impun strămoșii falși de la Roma, se prefac a nu vedea că zestrea noastră folclorică și etnografică nu vrea nicidecum să susțină romanizarea.

În ce privește cultura populară, aici urmașii geto-dacilor bat toate recordurile mondiale. Cine mai are o mie de variante ale eposului național, cum avem noi la Miorița? Cine mai are o poezie populară așa de bogată și variată? Sau melodii și dansuri rituale care vin de dincolo de neolitic și sunt păstrate intacte până azi? Ascultați Doina noastră și veți înțelege cât de străvechi și adânc este sufletul dacilor moderni, care se numesc români. Uitați’vă la Călușari, care este considerat cel mai rapid joc din lume, și veți înțelege de ce dacii erau cei mai viteji dintre traci, de ce Dacia a fost ultima cucerită și prima părăsită și de ce legionarii nu i’ar fi putut romaniza pe strămoșii noștri în vecii vecilor. Uitați’vă la portul popular care este o mare bibliotecă cu mesaje misterioase, cusute cu scrierea cea mai veche din lume, și veți înțelege de ce neamul nostru naște genii. Ascultați limba noastră, alcătuită din rădăcini primordiale, din muzica naturii și din viersul viețuitoarelor, și veți înțelege de ce vorbitorii ei învață cu ușurință orice limbă.

Cultura noatră populară, vine, prin geto-daci, din Vechea Europă.

Acordurile Doinei, ritmul Călușarilor și versurile Mioriței sunt înscrise în genele noastre de caligraful de la Tărtăria, de olarul de la Cucuteni, de sculptorul Gânditorului de la Hamangia, de Soborul zeițelor precucuteniene și de veșnicul cioban al plaiului dacic. Noi nu le învățăm mecanic. Ni le amintim. Și ne regăsim sufletește în ele. Muzica Călușarilor, de pildă, comportă o energie formidabilă. Ascultând’o, simți cum, în adâncul sufletului, ți se deschide o poartă, prin care țâșnesc din străvechime energii benefice, un optimism robust și un entusiasm ieșit din comun.

De aceea, odată, jocurile populare erau practicate cu sfințenie în satele românești.

Pentru ca nepoții să fie mereu conectați la sufletele strămoșilor. La energiile lor creatoare. La iubirea de țară. La curajul de a o apăra. La spiritul de jertfire de sine care’i făcea nemuritori.

De când această tradiție a dispărut și nu mai dansăm aceste jocuri, suntem moleșiți și dezorientați. Ne simțim orfani și ai nimănui. Și atunci apar demontatorii de mituri și custozii romanizării și ne fabrică alți strămoși. În loc de Călușari și Ciocârlii ne dau manele. Iar în loc de hore în bătătura satului îi mână pe tineri, ca pe o cireadă de vite, în grajduri-discoteci, unde le dezintegrează creierii cu horcăieli diavolești.

Buddhiștii spun că, în timpul meditației, psihicul omului vine în contact cu Absolutul.

Ascultând Călușarii, simt cum mă conectez la puterea magică stăpânită de strămoșii mei geto-daci. Când îi văd pe olteni dansând acest joc, teoria romanizării mi se arată în toată perversitatea și cinismul ei. Încât nici nu mai merită să vorbim despre ea la modul serios. Satira și ironia sunt armele cu care îi dăm lovitura de grație.

Sursa: limbaromana.org – Iulia Brînză Mihăileanu, ”Romanizare cu pene și cerneală”

[i] Cf. Ion Oprişan, Romanul vieții lui B.P. Hasdeu, Editura Minerva, București, 1990, p. 199.

[ii] Dr. C.I. Istrati, Nic. Densușiani. Viața și opera sa (1912), în Dacia Preistorica de Nicolae Densușianu, București, Institutul de Arte Grafice ,,Carol GÖBL”, 1913. Tipărită în ediție facsimil de editura Arhetip, București, 2002, p. XXXII.

[iii] Vasile Pârvan, Dacii la Troia, ”Orpheus”, Anul II, Nr. 1, Ianuarie-Febriarie 1926, p. 1, htts://ro.scribd.com/doc/…/Vasile-Parvan-Dacii-la-Troia

[iv] Ibidem, p.10

[v] Ibidem, p.1.

[vi] Dr. C.I. Istrati, op. cit., p. LIV.

[vii] Mircea Eliade, Nostalgia originilor: istoric și semnificație în religie, București, Humanitas, 1994, p. 76.

[viii] Marco Merlini, La scrittura è nata in Europa?, Roma, Avverbi, 2004, p. 39.

[ix] Dr. C.I. Istrati, op. cit., p. II.

[x] Cf. Marco Merlini, op. cit., p. 22.

[xi] Vasile Pârvan, Lecție de deschidere a cursurilor de istoria antică și de istoria artelor, Universitatea din Cluj, 3 noiembrie 1919. adevăruldespredaci.ro./arheologul-vasile-parvan-autorul

[xii] Alexandru Vulpe, Sintagma ”strămoșii noștri daci” ar trebui discutată, în ”Historia”, Nr. 120, Decembrie 2011, historia.ro|…|historia-nr-120-decembrie-2011.

[xiii] Ibidem

[xiv] Ibidem

[xv] Hadrian Daicoviciu, Dacii, Chișinău, Editura Hiperion, 1991, p. 187.

[xvi] Ibidem, p.187.

[xvii] Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, Vol. II, Chișinău, Editura Universitas, 1994, p. 169.

[xviii] Ibidem, p. 171.

[xix] Ibidem, p. 169.

Citiți și:  CRONOLOGIA ISTORICĂ A GETO-ROMÂNILOR ULTIMILOR 2000 DE ANI

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

ROMÂNIA NU ARE LINGVIȘTI, DAR ARE FALSIFICATORI CU DOCTORAT

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/07/ceee7-antigona_lu_lozanis.jpg?w=730&h=277

Un pasionat al trecutului strămoșilor noștri Florin Croitoru, plecând de la studiul unei stele descoperite la Constanța, datând din sec. I d.Hr. pe care se poate lesne descifra, ANTIGONA LU LOZANIS, și comparând cu explicațiile unui lingvist cu deschidere în lumea academică, este vorba de Sorin Olteanu, ajunge la o concluzie care nu ne mai miră:

”Sorin Olteanu e un falsificator”

Este o concluzie tristă, dar reală.

Observăm cu toții, de asemenea că DEX – ul este un document care nu respectă adevărul etimologic al cuvintelor, cea mai mare parte a vocabularului nostru fiind atribuit tuturor vecinilor, dar mai puțin substratului arhaic al limbii române.

Voi lua un singur cuvânt ca exemplu strigător: SARE, căruia îi este atribuit ca etimologie latinescul SAL, SALIS. când deja se știe că cea mai veche exploatare de sare din Europa și cel mai probabil din lume se află în România

Despre asta citiți aici: EXPLOATARE DE SARE VECHE DE 8000 DE ANI – 6050-5500 î.Hr.

Dezamăgirea ne vine chiar din rândul acelor lingviști puțini pe care’i mai avem.
Florin Croitoru, un pasionat al scrierilor vechi de pe melagurile getice semnalează falsul acestui lingvist cunoscut în lumea ”tracologiei” cum este denumit cu iz bolșevic, studiul GETICII chiar în spațiul considerat inima LUMII GETICE. Acest fals se constituie în special din interpretarea unei litere L considerat grecesc, fiind înlocuit forțat cu un A, prin adăugarea liniuței de la mijloc cu o vădită intenție de a deturna sensul unei traduceri firești din limba locului, româna arhaică.

”Lingvistul Sorin Olteanu, cu doctorat, om bătrân, a falsificat o poză a unei stele funerare antice găsită la Tomis, mai precis a falsificat doar o literă. Piatra are un înscris ce e doar în parte refăcut. Pe poza veche scria ANTIGONA LULOZANIS, iar pe cea noua scrie ANTIGONA AULOZANIS.

Dl Sorin Olteanu şi’a permis să facă A din L grecesc fără să anunţe că a intervenit pe poză. În lucrarea sa scrisese că pe piatră scrie ANTIGONA AULOZANIS, dar se vedea clar că nu este aşa. Se vedea clar LULOZANIS. Eu am scris pe mai multe situri că Sorin Olteanu greşeşte şi că acela este un nume: ANTIGONA LU LOZANIS, un nume de tip popular românesc.
Este clar că individul a citit ceea ce eu am scris. În loc să recunoască că a greşit individul a modificat poza!!
La astfel de falsuri ordinare se pretează pigmeii care se pretind savanţi.

Iată pozele actuale de pe situl lingvistului. Prima poză este după spusa lui cu scrisul nerefăcut, iar a doua este cu scrisul refăcut de el.

Lucrarea lui Sorin Olteanu aici: http://soltdm.com/inscr/ibyz/370A/ibyz_370A.htm

sau la adresa nouă numită pompos și inedit Sorin Olteanu’s Linguae Thraco-Daco-Moesorum (!!!):

http://soltdm.tripod.com/, unde este posibil ca situl să nu mai fie funcțional, fapt ce nu constituie credem noi o mare pierdere… Cine știe câte astfel de interpretări ale sale se află pe acele lucrări? Dar se observă din titlu ocolirea termenului de Limbă Getică, numind’o orice, dar nu în conformitate cu trecutul nostru sau cu endonimul folosit de geți în denumirea capitalei lor SarmiGETuzo.

Florin Croitoru ne arată în continuare și pozele luate de pe situl doctorandului:

”Iată mai jos pozele mai vechi de pe situl aceluiaşi lingvist, poze care au fost scoase. Se observă că a 9-a literă de pe rîndul de sus este un L grecesc foarte clar. Nu am modificat eu pozele. Aşa erau pe situl lui, făcute tot de el mai demult.

Eu am scris pe această poză cu litere latine ceea ce se vede clar scris cu caractere greceşti: ANTIGONA LU LOZANIS.
Aceasta este părerea mea despre acest înscris.

Rândul de jos poate fi cu greu refăcut. Se văd doar 8 litere. E foarte clar însă că scrisul începe de la capătul rândului.

Concluzia mea este că acest Sorin Olteanu are un caracter execrabil şi că ar trebui dat afară.
Adevărul este că nu avem lingvişti de marcă. Nu avem decât nişte pseudosavanţi care şi’au însuşit teze pe care le repetă ca nişte papagali şi pe care îşi dau unii altora doctorate. Sunt nişte oameni lipsiţi de coloană vertebrală, de caracter, de judecată, pentru care deontologia e ceva de făcut compuneri drăguţe, nu de respectat.”

Pentru că nu avem acces momentan pe situl lui Sorin Olteanu, ceea ce ne relatează Florin Croitoru este neverificabil, dar ce motiv am avea noi să nu’i dăm credit?  Nu ar fi nici primul și nici ultimul care ”produce” istorie și nu doar o relatează, interpretează subiectiv și nu neutru.

Sursa: florin15.blogspot.ro

Citește și: ASISTĂM LA PUNEREA ÎN OPERĂ A UNUI PROGRAM VIZÂND ȘTERGEREA IDENTITĂȚII NAȚIONALE A POPORULUI ROMÂN

sau: FALSUL DIN ACTUL UNIRII BISERICII ORTODOXE CU ROMA

ROMANIZAREA NU A AVUT LOC NICĂIERI. TEORIA ROMANIZĂRII ESTE SORTITĂ DISPARIȚIEI, PENTRU CĂ ESTE FALSĂ ȘI RIDICOLĂ

Pentru cine este nocivă originea getică a limbii rumîne?

Iată o întrebare cheie prin care Iulia Brînză Mihăileanu continuă prin aportul său, să demanteleze teoria șubredă care denaturează o parte serioasă din istoria noastră.

Chiar așa! Nu aveți impresia că descrierea trecutului nostru de către istoricii noștri nu vă redă trecutul real al strămoșilor dumneavoastră?

Cîți dintre voi vă regăsiți în ceea ce ne spun acești istorici?

Însă de cîte ori cineva aduce o argumentație de bun simț și care se apropie sesizabil de ceea ce probabil s’a întîmplat cu limba noastră în trecut, nu trebuie să fii naționalist, mare patriot sau ”dacoman”, pentru a simți imediat că acele vorbe te ating direct în ființa ta de om trăitor și vorbitor pe pământ mioritic.

Aici nu mai este vorba de dihotomia dintre adepții teoriilor antagonice, sau de veșnica polemică dintre ”specialist” vs. ”diletant”, este pur și simplu vorba despre un simț ancestral pe care cei mai mulți dintre noi, încă îl ducem mai departe.

Acești ”specialiști” îndoctrinați propagă această teorie, generație după generație, și au suficientă aroganță să creadă că nimic nu se va schimba, în tăvălugul perpetuării acestei minciuni.

Vă redau mai jos argumentațiile Iuliei Brînză Mihăileanu, care nu au nevoie de prea multă introducere:

”Am citit pe internet articolul lui Mihai Floarea Altcumva despre originea românilor. M’am convins încă o dată că studiile cercetătorilor neînregimentați în sistemul academic sunt bine argumentate.

Cercetătorii independenți scot de la index, din cărțile străinilor și din cele ale cărturarilor noștri informații importante privind originea traco-dacă a limbii și a poporului român. Este un lucru mare, pentru că aceste date sunt neglijate în mod voit de către lucrătorii instituțiilor oficiale de cercetare.

În aceeași zi, am citit și recenzia lui Pîrvu Boerescu la Dicționarul Etimologic al Limbii Române pe baza cercetărilor de indo-europenistică de Mihai Vinereanu.

Nu este o recenzie serioasă. Este un articol de propagandă a teoriei romanizării și de devalorizare a lucrării temerarului profesor de la City University of New York.

Articolele de acest fel suferă, de obicei, de lipsă de argumente. Deoarece au proclamat romanizarea dacilor o dogmă academică, susținătorii acesteia nu admit nicio obiecție împotriva ei.

Iar de dovezi nici nu poate fi vorba. Dogma este obligatorie și se acceptă fără dovezi.

Se declară pe un ton exclusivist că romanizarea nu este o ipoteză. De aici trebuie să înțelegem că este un adevăr revelat.

De cine?

De Papa Inocențiu al III-lea? De Papa Pius al II-lea? De căpitanul armatei habsburgice Sulzer? De funcționarul cancelariei aulice din Viena Engel? De alții, ca ei, Endel și Macai? Sau de prorocul Roesler, care vroia atât de mult să’i scoată pe daci și români din istorie, încât pe primii îi măcelărea complet, iar pe români îi trimitea să se nască în sudul Dunării, lăsându’i să se apropie de Carpați doar după venirea maghiarilor? Sau poate de Cihac în al cărui  dicționar din 1870-79 nu’și avea loc niciun cuvânt de origine dacă? Sau de Șăineanu, la care brânza provine de la orașul elvețian Brienz?

Mihai Vinereanu este acuzat că ”încearcă să anuleze adevărul științific demonstrat cu prisosință de la anul 1780 și până în prezent de comunitatea științifică românească și internațională: limba română este o limbă romanică…”

”Demonstrat cu prisosință”. ”Cu prisosință” înseamnă din belșug.

Întrebarea este: unde’i belșugul acela de demonstrații care susțin romanizarea?

Personajele enumerate mai sus au lăsat doar vorbe. Papii nu erau cercetățori. Ei au scris niște scrisori, în care pretinsa romanizare a dacilor de către legionari era un motiv de a mai catoliciza un stat.

Legații lor, care ne’au ”cercetat” din viteza trăsurii, au lăsat niște rapoarte. Cică frapați de asemănarea limbii române cu latina, ei au tras măreața concluzie că ea provine din latina legionarilor. Lucru susținut ”cu prisosință” de la 1780 și până în prezent de către savanții noștri pe puncte.

Nu pot să nu admir ingeniozitatea papilor. A inventa o etnogeneză falsă pentru un popor cu scopul de a’l catoliciza este un lucru ce ține de o inteligență ieșită din comun. Dar savanților noștri pe puncte trebuie să le amintim un principiu de bun simț.

Asemănarea limbii române cu latina înseamnă un singur lucru: că limba română se aseamănă cu latina. Nimic mai mult.

Concluzia măreața că româna provine din latina legionarilor trebuie demonstrată. Lucru care n’a fost făcut niciodată.

Și iată apare, în sfârșit, o lucrare lexicografică originală în care autorul demonstrează, din punct de vedere etimologic, că limba română este urmașa limbii traco-dace.

Cum reacționează cea mai prestigioasă instituție lingvistică din țară?

Și’a îndemnat lucrătorii să corecteze DEX-ul și celelalte dicționare copiate unele din altele? L’a invitat pe Mihai Vinereanu, în calitate de coleg de peste ocean, la o discuție științifică? În toate științele se admit ipoteze de lucru. Cercetătorii se adună în simpozioane. Le discută. Aduc dovezi. Așa se dezvoltă științele.

Științele, dar nu istoria și lingvistica românească.

Aici există dictatura unei dogme.

În stilul acestei dictaturi, se publică o recenzie, în care autorul deplânge ”fantastica hipertrofiere a lexicului românesc autohton”.

Iată ce’i doare pe susținătorii dogmei.

Lucrătorul instituției academice nu’i interesat de adevărul științific. El are de apărat o teorie oficială și o carieră în cadrul acestei teorii, de aceea va căuta noi idei-proptele pentru a susține teoria-mamă.

Așa numai pentru ca să mai adauge o negație împotriva lucrării lui Vinereanu, ne spune că ”dominația romană a durat în provinciile Dunărene, cu extinderi și restrângeri, până în 602” (!!!).

”Argumentul” acesta îmi amintește de alt truc al custozilor romanizării. Când începuse să se descopere documente, care atestau că latinitatea noastră este de origine dacică, îndată a apărut ideea-proptea: cică dacii au început să fie latinizați cu mult înainte de cucerirea lor de către Traian.

E un paradox al erei tehnologice. Dogma impusă de dictatura academică are la dispoziție atâtea mijloace de manipulare.

Și totuși își pierde din credibilitate. Se autodiscreditează, susținând aceleași povești absurde de acum o sută cincizeci de ani (împreunările colective între legionari și dăcițe; romanizarea dacilor liberi prin ciobani și negustori), negând evidențele și respingând lucrările valoroase, apărute la noi și peste hotare.

Valoarea acestor lucrări stă în faptul că sunt scrise de personalități cu simțul cercetării și sunt bazate pe noile descoperiri arheologice.

Citiți și: ROMÂNI, FIȚI MÂNDRI CĂ SUNTEȚI NUMIȚI ”DACOPAȚI” DE DETRACTORI ȘI DEFĂIMĂTORI ANTIROMÂNI

În schimb, opurile savanților pe puncte îndreptate împotriva cercetătorilor, care susțin originea traco-dacă a limbii și a poporului român, dacă nu sunt simple înșirări de termeni savantlâcoși, sunt replici batjocoritoare compuse din clișee: ”elucubrații dacomanice”, ”delir dacomanic”, ”tracomanie”, ”dacomanie”, ”tracoman”, ”dacoman”. Iar cireașa de pe tort este ”teorie nocivă”.

Nu sunt expresii academice și nu au ce căuta în opuri cu pretenție de recenzii sau studii științifice publicate în reviste oficiale. Sunt cuvinte-cheie manipulatoare, menite să sperie tinerii cercetători și masa de intelectuali curioși.

Citindu’le, am impresia că autorii lor sunt niște comisari în scurte de piele, camuflați în savanți pe puncte, și care, ascunși în buncărul romanizării, mitraliază imaginea temerarilor ce îndrăznesc să contrazică dogma. Nici nu vor să audă că proveniența limbii române din traco-dacă poate fi o ipoteză de lucru.

Nu! Este o teorie nocivă! Pentru cine?

Pentru români nu este nocivă. Adevărul că limba română are rădăcinile cele mai normale, în limba strămoșilor noștri geto-daci, întronează, în sfârșit, logica și bunul simț în atât de mult chinuita etnogeneză a poporului nostru.

Originea traco-dacă a limbii române este nocivă pentru cei care au inventat teoria romanizării. Îndeosebi pentru urmașii lor. Selectați după principiul crede și nu cerceta, aceștia nu sunt în stare să facă față unor probleme cu grad înalt de dificultate.

Ori, a scrie un Dicționar Etimologic al Limbii Române pe baza cercetărilor de indo-europenistică înseamnă o muncă intelectuală enormă.

Cinste lui Mihai Vinereanu! Lucrarea Domniei Sale a dat o replică serioasă etimologiilor fanteziste din DEX.

Să luăm un exemplu.

V’ați întrebat vreodată care’i originea verbului românesc a gândi?

Uitați’vă în DEX. L’am luat de la maghiari. Din gond, care la ei înseamnă grijă. Observați absurdul situației. Adică dacii s’au lepădat de verbul ce desemna activitatea creierului uman, dar nu se știe de ce nu l’au luat de la legionari. Bine, să zicem că legionarii nu aveau timp să gândească. Trebuia păzit aurul, trebuiau însămânțate dăcițele.

Și-apoi mai erau și dacii liberi, care îi atacau permanent. Dar de ce nu l’au luat de la slavi? Vă închipuiți ce situație inedită: a stat ”populația aceea romanizată” o mie de ani fără a folosi verbul care’l deosebește pe om de animal. I’a așteptat pe maghiari, ca să ia de la ei substantivul gond (grijă), pe care l’a transformat, printr’o logică lingvistică cunoscută numai de autorii DEX-ului, în verbul românesc a gândi.

De ce savanții pe puncte nu observă această și alte absurdități etimologice? Pentru că gond a lor este alta. Corectarea etimologiilor fanteziste din DEX duce la ”hipertrofierea lexicului românesc autohton”.

Ceea ce demoleaza automat teoria romanizării.

Nu ne rămâne decât să le arătăm Dicționarul Etimologic al domnului Vinereanu, unde acesta dovedește că verbul românesc a gândi provine din radicalul proto-indo-european ghend (a prinde, a înțelege), iar gond-ul maghiar este împrumutat din română.

Apoi să le răspundem răspicat: limba română provine din traco-dacă, prin urmare este firesc ca lexicul autohton să fie mare.

Iar teoria romanizării este sortită dispariției, pentru că este falsă și ridicolă.

Citiți și: LIMBA DUNĂREANĂ SAU LIMBA LATINĂ?

Natura artificială a romanizării i’a obligat pe adepții acesteia să rămână prizonierii altor jonglerii antiștiințifice, care se nășteau din teoria-mamă, formând un cerc vicios în care sunt prinși astăzi istoricii oficiali.

Un clișeu care a indus atâtea generații de români în eroare, fiind vehiculat și astăzi cu multă iresponsabilitate de către unii ,”specialiști” este: ”romanii au cucerit Dacia”, ”romanii i’au biruit pe daci”.

Nu este adevărat. Nici din punctul de vedere al istoriei, nici din cel al matematicii.

Legionarii l’au înfrânt pe Decebal, dar nu i’au biruit pe daci.

Au ocupat doar 15 la sută din Dacia. Iar 15 la sută nu înseamnă întregul. Dincolo de această mică provincie romană, dacii liberi se organizau și atacau mereu castrele romane.

Și i’au hărțuit în asemenea hal, încât, în 271, împăratul Aurelian a fost nevoit să părăsească Dacia.

Altă jonglerie ”științifică” este încercarea de a demonstra un fenomen lingvistic prin produsele culturii materiale.

Astfel, după Daicoviciu, dacii ar fi preluat mai întâi ceramica romană, uneltele mai productive (brăzdarul de plug de tip roman), diferite obiecte de uz practic și podoabe. ”Asta nu înseamnă încă romanizare, dar după ce adoptă cultura materială romană, dacii adoptă treptat obiceiurile romane, nume romane și, în cele din urmă, limba latină”[ii].

Fraza este construită în așa fel încât să ne sugereze o idee-şablon a romanizării: deoarece în niște situri arheologice au fost găsite obiecte de cultură materială romană, acestea ar dovedi că dacii au adoptat cultura materială romană.

Apoi, în mod automat, a urmat și adoptarea culturii spirituale romane (obiceiurile și limba).

În patru fraze ni se prezintă tabloul suprarealist al ”romanizării” dacilor în baza unui sofism absurd: dacă moș Gheorghe din Ardeal a preluat un brăzdar de plug de tip roman, iar mătușa Ileana o ulcică și niște mărgele, ei au preluat în mod obligatoriu și limba latină.

Dar limba nu este o ulcică. Sau un șirag de mărgele. Nu se cumpără, nu se importă, cu ea nu se face troc.

Apoi ulcelele romane n’au avut puterea de ”romanizare” pe care le’o atribuie savantul.

El zice: ”ceramica romană se impune”. Ca și când ea comporta ceva din agresivitatea cuceritorului. Este lipsit de temei să afirmi că dacii au preferat în masă ceramica romană. Ceramica dacilor avea o tradiție milenară, era practică și meșteșugul acesta s’a transmis din tată´n fiu până în ziua de azi.

În țara noastră sunt multe centre de ceramică dacică. La noi în zonă, la Marginea, se află cel mai mare atelier de ceramică dacică neagră, care vine din neolitic. În muzeele din Rădăuți și Suceava poți vedea asemenea vase preistorice.

Pe de altă parte, de peste o sută de ani, românii preferă ceramica industrială în locul celei tradiționale și nimeni nu s’a gândit să’și lepede și limba maternă. Azi ei fac agricultură cu tractoare și unelte aduse de peste hotare, femeile poartă podoabe și haine aduse din toate colțurile lumii și totuși niciun român, care se folosește de aceste bunuri ale culturii materiale străine, nu s’a gândit să se lepede de numele tatălui, de obiceiurile strămoșești și de limba maternă.

Cultura spirituală este un lucru mult mai adânc, mai intim și mai sfânt decât niște simple obiecte de uz practic.

În Sfânta Sfintelor a unui popor nu poți intra așa de ușor cum intri în grajdul, în cămara sau în bucătăria lui.

Citiți și: LIMBA DUNĂRENILOR, PRECURSOAREA LIMBII CELȚILOR

Pe de altă parte, te întrebi câte sute de mii de care de ulcele trebuiau să aducă negustorii aceia romani ca să’i fascineze pe toți dacii și să’i facă să se lepede de limba maternă?

Altă întrebare: dar dacii liberi cum s’au ”romanizat” fără ulcelele romane?

Că doar să chinui niște cai ori boi tocmai din Roma până’n Carpați și de aici până dincolo de Nistru numai ca să faci negoț cu niște oale, nu se apucă niciun negustor cu scaun la cap. Pentru că vorba dacului: nu face pielea cât dubala.

Trucul cu ceramica romană care ”se impune” îl poate folosi doar cineva care nu prea are simțul istoriei și nici cel al realității. Cineva care se află în prizonieratul unei dogme și caută să’i facă și pe alții prizonierii ei, chir cu prețul unor ”argumente” ce nu sunt în concordanță cu logica lucrurilor și a istoriei.

Prezența ceramicii și a altor obiecte romane în Dacia vorbește despre un singur lucru: că pe aici au trecut romanii și au lăsat niște obiecte. Dar nici oala, nici brăzdarul, nici mărgelele nu dovedesc că badea Ion și lelea Ileana din Ardeal sau de pe malul Prutului s’au dezis de limba lor geto-dacă.

O jonglerie pe cât de spectaculoasă, pe atât de comică este implicarea în romanizare a ciobanilor și negustorilor.

Într’un interviu, vorbind despre dacii liberi, academicianul Alexandru Vulpe zice:

”Existența dacilor liberi e certificată, dar ce s’a întâmplat cu ei nu se știe”.

La întrebarea reporterului dacă au intrat în marea masă a migratorilor sau în masa celor romanizați, răspunde:

”Ambele variante sunt posibile. Limba latină din care s’a născut limba română s’a păstrat în arcul carpatic, în opinia mea, dar cum a ajuns să ocupe toată Moldova, până dincolo de Transnistria și Bucovina, nu știu! Cred că responsabili sunt păstorii prin transhumanță”[iii].

În ce privește marele aport adus romanizării de păstorii prin transhumanță, orice om cu bun simț va întreba: dar când mai făceau, domnule savant, ciobanii aceia brânză, dacă se ocupau așa de activ cu romanizarea?!

Se știe că ciobănia nu e numai cântare din fluier. Oile trebuie mulse de trei ori pe zi. Laptele se pune la închegat, apoi se toarnă în strecurători și se lasă la scurs. Apoi din zerul scurs se face urdă. Adică se toarnă într’un cazan mare ”de urdit”, se pune la foc și se fierbe, amestecându’se încontinuu, până din zerul acela se încheagă zdrențele de urdă, care apoi se pun în strecători la scurs.

Apoi oile trebuie supravegheate. Îi amintim cu respect domnului academician că ele se pasc pe munți și pe dealuri, departe de oameni, nu în mijlocul satelor. Apoi se iscă altă întrebare: de câți profesori din aceștia cu sarică și dârjală a fost nevoie ca să romanizezi atâta amar de daci liberi?

Un așa miracol lingvistic s’ar fi putut înfăptui doar dacă la el ar fi participat și oile behăitoare în limba latină.

Apoi mai trebuie să iei în considerare și încăpățânarea dacilor. Vi’i puteți închipui urcând spre stâni, ca să se romanizeze? Ori șezând spăsiți în jurul târlei, cu măciucile și sicile aruncate în iarbă, iar păstorul romanizat, în timp ce amestecă în ceaunul cu urdă și mătură târla, ținându’le, prin metoda Waldorf, cursuri de latină intensivă?

Eu mă amuz închipuindu’mi’i pe dacii liberi lăsându’se romanizați de ciobani. Dar mă întristez când mă gândesc că această idee absurdă ne este impusă de știiința istorică oficială. Cred că zeița Atena își rupe hainele de pe ea, auzind ”argumentele științifice” invocate de ”specialiștii” din sistemul academic.

Acești mari ”profesori” de limba latină, ciobanii și negustorii, au fost implicați și în altă jonglerie istorică. Atunci când se aduc dovezi certe că dacii nu puteau fi romanizați în 160 de ani,  istoricii oficiali îți răspund că de fapt romanizarea a început cu mult înainte de cucerirea romană. Prin cine?

Prin ciobani și negustori.

După atâtea acrobații ”științifice” executate de ”specialiștii” din zona academică, sunt sigură de un lucru: chiar dacă romanii n’ar fi invadat Dacia, dacii tot s’ar fi romanizat.

Cum?

Simplu: prin ciobani și negustori.

Autoromanizare.

În botanică avem autopolenizare. De ce n’am avea și în istorie autoromanizare? Iată că o avem. Este un nou fenomen sociolingvistic născocit pe meleagurile dâmbovițene.

Dar de ce dacii trebuiau numaidecât să se romanizeze? îl aud întrebând pe inimosul meu cititor.

Cum ”de ce”? Ca să facă pe plac adepților romanizării și să dispară cât mai repede din istorie.

Așa ciobanii și negustorii i’au ”dispărut” din istorie pe dacii ”cei mai viteji dintre traci”!

Mă mir că Academia n’a ridicat până acuma un monument Ciobanului Necunoscut care a contribuit eroic la romanizarea dacilor liberi.

Sau Negustorului de Oale care a început romanizarea cu mult înainte de invazia lui Traian.

Sau un monument-alegorie închinat Autoromanizării. Căci suntem unicul popor unde, după plecarea invadatorilor romani, minoritatea de 15 la sută de ”populație romanizată” a romanizat, cu o îndârjire ne mai întâlnită în lingvistica mondială, cei 85 la sută de daci liberi.

Alt clișeu menit să substitue lipsa dovezilor științifice este ”puterea limbii latine”.

”Limba latină, limba clasei dominante și limba oficială a imperiului, limba unei culturi superioare, se impune”[iv].

Adepții romanizării fac greșeala de a proiecta asupra dacilor mentalitatea omului modern căruia i s’a băgat în cap prin repetare că romanii au fost etalon de cultură în antichitate. Toate popoarele antice (egiptenii, etruscii, chinezii, grecii, dacii) au fost creatoare de cultură, dar romanilor li s’a dus faima de parveniți ai antichității.

După cum îi sfidau pe romani, se vede clar că dacii din secolul I nu făceau caz de ”cultura superioară” a romanilor.

Parveniții antichității practicau o economie de furt, iar circurile lor de pomină cu gladiatori și animale ucise pentru a distra mulțimea stau mărturie că se aflau într’un proces de degradare morală. În timp ce dacii aveau o țară cu adevărat binecuvântată, în care curgeau răuri de lapte și miere.

Apoi aveau obiceiuri străvechi legate de cultul soarelui, al pământului și al strămoșilor. Iar credința în nemurire îi făcea viteji și optimiști. Un popor care are o cultură spirituală atât de bogată nu’și lasă limba ca să imite un legionar sau un negustor de oale.

În același interviu academicianul Vulpe spune:

”De ce s’a pierdut limba dacilor vorbită în Moldova, chiar în ciuda faptului că aveau aceleași obiceiuri cu cei din Transilvania? Aici poate să intervină puterea limbii latine, care s’a suprapus și a distrus dialectele geto-dace. Fenomenul e constatat peste tot în lume: dialectul mandarin, care triumfă peste toate dialectele chineze, sau limba swahili, care tronează peste alte câteva zeci de limbi tribale locale”[v].

Ca să’și întărească ideea că sub puterea limbii latine dacii și’au lăsat limba maternă, savantul aduce ca dovezi fenomene ce nu sunt similare cu romanizarea. Este vorba de limbi din cadrul aceluiași stat (China) sau ale triburilor aborigene din Africa.

Guvernul chinez a promovat dialectul mandarin ca limbă în care să se înțeleagă cetățenii din toate colțurile țării. În Italia, unde se vorbesc o mulțime de dialecte, statul a impus, în secolul al XIX-lea, limba italiană standard pe baza dialectului toscan.

La fel s’a întâmplat și în imperiul sovietic: limba rusă a devenit limbă de comunicare între cetățenii de diferite naționalități. Dar în comunitățile lor oamenii foloseau limba națională. Iar despre limba swahili, chiar domnul istoric spune că ”tronează peste alte câteva zeci de limbi tribale locale”, deci nu le’a distrus.

Este limbă oficială în Tanzania și Kenya. Se vorbește în Somalia și Mozabic. Are 5 milioane de vorbitori nativi și 50 de milioane o vorbesc ca a doua limbă. Și nici dialectul mandarin n’a distrus celelalte graiuri. Dovadă este faptul că, în momentul când Taiwanul și’a întărit independența, aici a început să se folosească din nou dialectul local.

Ori în cazul așa-zisei romanizări ni se impune ideea că un întreg popor cu adânci tradiții în istorie și o spiritualitate puternică s’a lepădat în masă de limba sa maternă, ca să adopte limba unor prădători ce au ocupat doar 15 la sută din teritoriul Daciei. Și că din limbă acestui popor nu a rămas aproape nicio urmă. Doar o sută cincizeci de cuvinte, pe care unii lingviști oficiali ba le dau dacice, ba cu etimologie necunoscută.

Partea a doua a acestei jonglerii e că se evită paralelele cu fenomene cu adevărat similare ocupării dacilor de către romani. Fenomene care demonstrează fără putință de tăgadă că romanizarea dacilor a fost imposibilă.

Basarabenii se află sub ruşi din 1812. Deci de două sute de ani. Dar continuă să vorbească o limba română neaoşă. Ori, mijloacele de rusificare moderne (ziare, cărţi, radio, televizor, armată, şcoală, serviciu religios, mijloace performante de transport) nu se compară cu mijloacele de ,,romanizare” din secolul II.

Ardelenii s’au aflat sub austrieci de la sfârșitul secolului al XVII-lea până în 1918. Aproximativ 218 ani. Dar și’au păstrat limba și tradițiile chiar mai bine decât cei ce nu fuseseră ocupați.

Dialectele româneşti din peninsula Istria (Croația), din Macedonia și din Nordul Greciei (istroromâni, aromânii și meglenoromânii) s’au separat de protoromâna, care se vorbea pe teritotiul actualei Românii, în secolul IX. Cu o mie și o sută de ani în urmă! Și s’au păstrat până azi! Deși s’au aflat în minoritate în cadrul acelor populații.

Ruşii lipoveni sunt veniţi în România de pe timpul lui Petru I, la începutul secolului al XVIII-lea. După trei sute de ani continuă să vorbească limba rusă şi să’și practice religia ortodoxă de rit vechi.

Indienii din America de Nord au fost cotropiţi în 1492. Acum suntem în 2015. Deci se află sub ocupație străină de 523 ani. Şi doar situația dacilor nu se poate compara cu cea a bietelor piei roşii. Romanii aveau nişte legionari, a căror misiune era să protejeze castrele, să prade aurul, sarea și grânele şi să păzească și convoaiele de care în drumul lor spre nesăturata Romă.

Apoi Traian n’a ocupat decât cincisprezece la sută din Dacia. Cea mai mare parte a dacilor erau liberi – n’au auzit o vorbă şi n’au văzut picior de roman. Pe când în America, spaniolii şi’au început vizitele măcelărind aborigenii în numele lui Hristos. Englezii le’au continuat opera, căsăpindu’i în numele albilor şi strămutându’i de pe pământurile strămoşeşti în rezervaţii. Pe de altă parte, englezii aveau la dispoziţie mijloace de ,,englezizare” la care romanii nici n’au visat: alcoolul, drogurile, radioul, televizorul, presa scrisă, căile ferate, automobilele şi avioanele, care transportau indienii spre marile metropole, unde erau ademeniţi cu produse industriale.

Acestea facilitau contactul cu limba engleză şi ,,civilizaţia” americană. Cu toate acestea, după 523 ani, indienii din America de Nord continuă să’și vorbească graiurile şi să’şi practice credinţele animiste în Marele Spirit. Iar lingviştii noştri o ţin una şi bună că dacii, un popor arhaic cu tradiţii puternice, şi’au lepădat limba şi cultura în numai o sută şaizeci de ani, adoptând în masă limba şi cultura cotropitorilor.

Populaţia Ainu din Japonia este un trib alcătuit din câteva zeci de mii de membri. Sunt consideraţi adevăraţii aborigeni ai insulei. Au fost cotropiţi de către samurai. Au rezistat sute de ani. A trecut peste ei tăvălugul secolului al XX-lea cu televizorul şi performanta tehnologie japoneză. Dar ei continuă să’şi vorbească limba şi să’şi practice obiceiurile şi credinţele animiste.

Aborigenii din Australia au fost colonizați de englezi la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Au fost aduși 161.000 de deținuți, dintre care 25.000 de femei, și repartizați prin toate coloniile. Apoi când s’au descoperit zăcămintele de aur, au început să vină valuri de imigranți din Europa. În același timp aborigenii erau alungați de pe pământurile lor sau făcuți sclavi. Cu toate acestea, ei îşi vorbesc şi în prezent limba şi îşi păstrează credinţa în Timpul Viselor.

Aceste paralele demonstrează că, din punct de vedere istoric, legionarii nu puteau să romanizeze poporul dac chiar dacă ar fi vrut. Dar ei nu și’au pus niciodată acest scop. O spune clar lingvistul italian Carlo Tagliavini:

”Din punctul de vedere al lingvisticii romanice ar fi bine să se rețină două lucruri: noțiunea de romanitate a fost o noțiune esențial politică, iar romanii nu și’au propus nicicând o asimilare violentă a populațiilor supuse, și nu au încercat nicicând să’și impună limba lor”[vi].

În Libia romanii au stat din 146 î.e.n. până la venirea vandalilor în 430, deci aproape 576 de ani. Cu toate acestea, triburile berbere cunoscute încă din mileniul III î.e.n. își păstrează limbile berbere. Arabii îi cuceresc în 641, le impun islamul și limba arabă. Iar ei continuă să’și vorbească dialectele și până în ziua de azi, astfel încât, în anii ’90, intelectualii berberi au început o mișcare de trezire a interesului pentru aceste limbi străvechi ce formează, împreună cu limba egipteană veche (copta), o ramură aparte din familia de limbi afroasiatice, numită și hamitică.

În Egipt, romanii au stat din anul 30 î.e.n. până în 646. Deci 676 ani. Și totuși limba veche egipteană (copta), cunoscută din mileniul III î.e.n., n’a dispărut. S’a vorbit până în secolul al VII-lea, când a început să fie înlocuită cu limba egipteană arabă. Astăzi este folosită ca limbă liturgică a Bisericii Ortodoxe Copte. Are puțini vorbitori nativi, dar îi are.

Pe de altă parte, se impune întrebarea: de ce ”puterea limbii latine” n’a distrus dialectele Palestinei?

Sau limba greacă?

Sau cea a triburilor britanice?

Dar a ,,romanizat” cu viteza luminii exact populațiile traco-dace, care vorbeau dialecte cu rezonanțe latine?

Adică nicio limbă și niciun popor n’a dispărut, ”cedând în fața superiorității civilizației materiale și a culturii latine, adoptând obiceiurile romanilor și limba lor” și numai nouă istoricii noștri ne repetă, după metoda plăcii stricate, că dacii au cedat și că ”așa dispar dacii din istorie”.

Jongleria asta cu fascinația dacilor în fața ”culturii superioare” a legionarilor îmi amintește de povestea Gâsca de aur de Frații Grimm. Personajele care puneau mâna pe gâsca de aur sau pe cel ce pusese deja mâna pe ea, rămâneau vrăjite și lipite unele de altele. Cam așa ceva ne sugerează istoricii oficiali că se întâmpla și cu dacii când veneau în contact cu ”cultura superioară” a romanilor. Era de ajuns ca badea Gheorghe să vadă un legionar, că rămânea pe loc hipnotizat de cultura lui ”superioară”, încât până acasă își uita limba maternă și începea să vorbească latina. Iar dacă i se mai dădea și un brăzdar de plug roman, atunci se apuca cu o furie lingvistică ne mai întâlnită decât în teoria romanizării să’și romanizeze familia, vecinii, neamurile și tot satul. Iar mătușa Ileana era de ajuns să pună mâna pe o oală sau pe un șirag de mărgele romane, că’și uita imediat graiul și trecea la latină. Și chiar dacă era unica ce purta mărgele romane, puterea limbii latine era așa de mare că femeile din sat începeau să ciripească latinește numai uitându’se la podoaba ei.

”Ș’am încălecat pe’o roată și v’am spus povestea toată”, își încheie basmele povestitorul popular.

”Și’am încălecat pe’o tribună și v’am spus o mare minciună” își poate încheia istoricul oficial povestea romanizării.

Alte jonglerii ”științifice” țin de debarasarea de daci. Strămoșii noștri reali, geto-dacii, au fost întotdeauna un obstacol enervant în teoria romanizării. De ei s’au împiedicat, precum am văzut, toți cei care s’au preocupat de istorie din alte motive decât cele științifice: Roesler, puriștii, iredentismul maghiar, adepții romanizării.

Sub presiunea dovezilor aduse de B.P. Hașdeu, Cezar Bolliac, Nicolae Densușianu, Vasile Pârvan și de alți cercetători, istoria oficială a admis că și dacii sunt un fel de părinți ai noștri. Dar a căutat în fel și chip să’i scoată cât mai repede din istoria românilor, ca să aibă motiv de a afirma că de la ei n’a rămas mai nimic.

Cu documente în mână nu’i poți scoate, fiindcă așa documente nu există. Nici nu’i poți pune, să zicem, pe slavi să’i măcelărească pe dacii liberi! Pentru că vin istoricii slavilor și îți dovedesc că bați câmpii. Și atunci romanizatorii au născocit un truc incredibil de simplu: i’au pus pe daci să se romanizeze unii pe alții. Iată ce spune Hadrian Daicoviciu despre romanizarea dacilor liberi:

”Cât a fost de extinsă și de profundă această romanizare între anii 106 și 271 nu se știe exact. E cert însă că ea a fost destul de puternică pentru că, după părăsirea Daciei de către împăratul Aurelian, nu numai să nu dea înapoi, ci, dimpotrivă, să se extindă și asupra dacilor liberi din afara fostei provincii. Numeroasa populație romanizată care a rămas în Dacia la 271 a asimilat elementele dacice pătrunse aici după părăsirea oficială. În veacurile următoare, romanitatea nord-dunăreană a romanizat populația geto-dacă de pe întreg teritoriul țării noastre”[vii].

Și aici cercul vicios al jongleriilor ”științifice” se închide patetic:

Așa dispar dacii din istorie: nu dintr’o dată, nu exterminați în războaie sau dezrădăcinați, ci treptat, cedând în fața superiorității civilizației materiale și a culturii latine, adoptând obiceiurile romanilor și limba lor”[viii].

Observați cât de abil jonglează cu istoria ”specialiștii” noștri!

Mai întâi le’au făcut o concesie dacilor: nu i’au pus pe legionari să’i extermine fizic, pentru că imperiul avea nevoie de brațe de muncă. I’au lăsat să supravețuiască, dar cu condiția să adopte cultura materială a romanilor. Apoi le’au mai dat un pic de timp, ca să adopte obiceiurile și limba latină. Pe urmă i’au prefăcut în ”populație romanizată”. Dar cum după plecarea lui Aurelian, dincolo de hotarele fostei provincii rămâneau dacii liberi câtă frunză, câtă iarbă, apărea problema lichidării acestora. A fost rezolvată dintr’o întorsătură de condei: acea 15 la sută de ”populație romanizată” a  fost pusă să’i romanizeze pe cei 85 la sută de daci liberi. Înțeleg ”fascinația” dacilor ocupați pentru legionari. Coiful cu creastă din pene ”se impune”. Dar prin ce i’a fascinat ”populația romanizată” pe dacii liberi rămâne un mister academic. Acest miracol lingvistic cu daci romanizându’se unii pe alții, fără ca nimeni să’i silească, stă, ca un momument al jongleriilor antiștiințifice, în orice manual academic.

Așa romanizatorii noștri i’au făcut ”dispăruți” pe daci din istorie.

Când puriștii susțineau, traducând greșit din Eutropiu, că dacii au fost cu toții exterminați de către romani, B.P. Hașdeu le’a răspuns:

”Naționalitățile se pot extermina doară pe hârtie”[ix].

La fel răspundem și noi romanizatorilor:

Dacii au putut fi romanizați doar pe hârtie”.

Pentru că am văzut mai sus, din exemplele altor popoare, că ei nu puteau, într’un timp așa de scurt, să’și lase obiceiurile, tradițiile, credința și, mai ales, limba maternă prin care își exprimau aceste valori ale sufletului.

Un alt clișeu al lingviștilor oficiali e că dânșii consideră limba traco-dacă de tip satem.

Familia de limbi indo-europene a fost împărțită convențional în două grupuri: kentum și satem. S’a luat ca exemplu cuvântul care înseamnă 100. Kentum (centum) în latină și satem în persana veche. Din grupul kentum fac parte: greaca, celta, vechea germană, latina. Din satem: sanscrita, limbile iranice, balto-slava, illira vorbită în vestul Peninsulei Balcanice, în regiunea Calabriei și Apuliei din Italia sud-estică.

O deosebire dintre aceste limbi e următoarea: consoanelor palatale k și g(h) din limbile de tip kentum le corespund în limbile satem consoanele spirante s și z.

Traco-daca a fost inclusă în grupul satem. Deci cuvântul care desemna 100 începea cu litera s. În latină, care era de tip kentum, se zicea ,,kentum”. În italiană, care este moștenitoarea latinei, se zice ,,cento”. În timp ce în limba română noi zicem ,,sută”, ca în limbile de tip satem din care făcea parte și traco-daca. Prin urmare, până și acest detaliu pe care ni’l oferă clasificarea kentum/satem demonstrează că românii vorbesc limba geto-dacilor.

Lingviștii oficiali trec cu multă abilitate peste aceasta și alte neconcordanțe din teoria romanizării. Dimpotrivă, ca să mențină confuzia, DEX-ul dă cuvântul ”sută” ca fiind împrumutat din vechiul slav sŭto. Parcă până la venirea slavilor dacii nu au numărat până la o sută și se opreau cu numărătoarea la 99. Întrebarea este: cum explică etimologii oficiali faptul că celelalte numerale sunt ”împrumutate” din latină și numai suta de la slavi? Întrebare în van – autorii DEX-ului nu’și explică niciodată etimologiile fanteziste.

Pe de altă parte, limba română și strămoașa ei traco-daca prezintă particularități deosebite, pentru care nu pot fi încadrate în schema convențională kentum/satem. Urmărind evoluția ocluzivelor aspirante (bh>b, gh>g, dh>d) din limbile indo-europene și alte transformări fonetice, Mihai Vinereanu arată că ,,lingvistica istorică tradițională a inclus traco-daca în grupul satem în mod nejustificat”; ,,traco-illira se află într’o poziție centrală, împărtășind multe trăsături cu unele limbi din așa-zisul grup centum, dar și cu cele din grupul satem”[x].

Încadrând limba traco-dacă în această poziție centrală, multe lucruri devin limpezi. Acum înțelegem de ce zicem ,,sută” și nu ”cento”. Pentru că l’am moștenit din traco-dacă. ”Rom. sută are caracteristici satem, dar, după cum știm, traco-daca împărtășea anumite caracteristici cu limbile satem, nefiind o limbă prin excelență satem, așa cum s’a crezut până acum”[xi].

Lucrul acesta a fost trecut cu vederea de lingvistica oficială, fie dintr’o incapacitate de a face față unei probleme cu un grad înalt de necunoscut, fie din rea credință.

După cum vedem, teoria romanizării nu este susținută de argumente științifice.

Supuse logicii istorice și bunului simț, toate ”argumentele” ”specialiștilor” se dovedesc a fi niște jonglerii antiștiințifice, care provoacă râsul, dar te și întristează gândindu’te că ele vin de la inșii care ne scriu istoria și ne alcătuiesc manualele.

Istoricii oficiali se adresează rumînilor ca și cînd Rumînia ar fi o mare grădiniță de copii. De două sute de ani ne spun povestea cu romanizarea. Apoi ne pun să facem nani. Și dacă vreunul se trezește ”din somnul de moarte” și vrea să afle adevărul, i se dă cu măciuca în cap: ”dacoman”, ”tracoman”, ”neprofesionist”, ”analfabet”. Pînă este adormit la loc.

Din fericire, lucrurile se schimbă. Din buncărele romanizării nu se vede, dar primăvara dacică a început de mult. S’au dezghețat mințile. S’au topit fricile. Adevărul despre daci înflorește în sute de mii de suflete tinere. Se scriu cărți despre originea traco-dacă a limbii române.

Fiecare dacist vine cu documente în mână care spun clar:

Romanizarea n’a avut loc, iar noi vorbim dulcea și înțeleapta limbă a geților evoluată în limba rumînă.”

Despre rădăcinile nostratice în limba rumînă. Cartea dr. Mihai Vinereanu este elocventă:

Noțiunea de limbi nostratice a început să fie folosită în ultimele decenii și se referă la limbile care s’au dezvoltat după dezintegrarea unei limbi comune, primare, numita nostratica, în urmă cu cca 17-18000 de ani. Sunt considerate ca limbi nostratice limbile: europene, precum ilira, greaca, traco-daca, italice, celtice, slave, baltice, armeana, sau afroasiatice, kartveliene, uralice, altaice, dravidiene, sumeriană. Dupa publicarea, în anul 2008, a Dictionarului Etimologic al limbii române pe baza cercetarilor sale, autorul, dr. Mihai Vinereanu, a descoperit cartea cercetatorilor A. Bomhard si J.C. Kerns, publicată recent.

Studiind limbile vechi europene, ei au identificat 612 rădăcini nostratice. M.V. le analizeaza și concluzionează că dintre acestea, 216 rădăcini lexicale se pot aplica limbii române. Introducerea este deosebit de importantă, întrucât ea aduce noi clarificări privind vechimea limbii române.

Teza autorului este confirmată chiar de rădăcinile pre-europene ce se regăsesc în cele mai uzuale cuvinte ale vocabularului limbii române, considerate de dicționarele etimologice vechi ca fiind de origine latină, slavă, turcă, albaneză sau neidentificate, dar nu traco-dace, cum se dovedeste prin această lucrare.

Radacini nostratice in limba romana  - Mihai Vinereanu

Se elaborează instrumente de cunoaștere și cercetare, cum este Dicționarul Etimologic al Limbii Române pe baza cercetărilor  lui Mihai Vinereanu.

Sursa: Revista de Lingvistică și Cultură Românească – Cercul vicios al jongleriilor ”științifice”, de Iulia Brînză Mihăileanu

[i] Hadrian Daicoviciu, Dacii, Chișinău, Editura Hiperion, 1991, p. 184.

[ii] Ibidem, p.187.

[iii] Alexandru Vulpe, Sintagma ,,strămoșii noștri daci” ar trebui discutată, în ,,Historia”, Nr. 120, Decembrie 2011, http://www.historia.ro|…|historia-nr-120-decembrie-2011.

[iv] Hadrian Daicoviciu, op .cit., p. 188.

[v] Alexandru Vulpe, op. cit., historia-nr-120-decembrie-2011.

[vi] Carlo Taghliavini, Le origini delle lingue neolatine, Bologna, Pàtron EDITORE, 1982, p. 97.

[vii] Hadrian Daicoviciu, op. cit. p.189.

[viii] Ibidem, p. 189.

[ix] B.P. Hasdeu, Originile păstoriei la români. Studiu de filologie comparată,  în Pierit-au dacii?, București, Editura Dacica, 2009, p. 65.

[x] Mihai Vinereanu, Dicționarul Etimologic al Limbii Române pe baza cercetărilor de indo-europenistică, București, Alcor Edimpex, 2009, p. 20.

[xi] Ibidem, p. 803.

Cine este Iulia Brînză Mihăileanu ?

IULIA BRÎNZĂ MIHĂILEANU s’a născut la 2 decembrie 1955 (Mihăileni, Basarabia). Absolventă a Facultăţii de Litere a Universităţii de Stat din Chişinău (1978). Cercetător științific la Muzeul Literaturii Române din Chişinău. În 1994, se repatriază în România. A lucrat la Muzeul Etnografic din Rădăuţi, cercetând obiceiurile cu măşti. În calitate de cercetător ştiinţific la Institutul „Bucovina” al Academiei Române, a colindat satele din zonă după material etnografic pentru studiul Credinţe şi practici magice în Bucovina.

Este doctor în filologie al Universităţii „Babeş–Boliay” din Cluj (1999) cu tema: Mitul geto-dacic în literatura română.

Cărți tipărite: Păţaniile unei pisici vagabonde (2000), Corbul lui Magellan (2001), Doi câini în Ţara Marilor Golani (2002), Profeţiile Corbului (2007), Povestirile Câinelui Sihastru (2007), Romanul lui Arcaşu (2008), Unde eşti, copil din Mihăileni? (2009), Fiinţa ideală (2009), Poveștile Mamei-rândunică (2012), Planeta Zânei Bune (2013), Valea Popîndăilor (2013).

Citiți și: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

sau: CUM LATINIZĂM LIMBA GETICĂ

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

DELIRUL MAGHIAR: PROPAGANDĂ ȘI EXTREMISM PENTRU ”UNGARIA SFÂNTULUI ȘTEFAN”

Autorul volumului Aurel I. Rogojan, a făcut un apel pentru redescoperirea şi rescrierea istoriei, scoasă până şi din programa şcolară de minţi perfide care au ca scop destrămarea României:

“Transilvania este leagănul românilor şi al civilizaţiei tuturor popoarelor europene…Istoria României nici nu mai este materie de studiu. Asta poate să însemne că o non-elită politică înstrăinată, cosmopolită şi violentă care a săvârşit acest odios atentat la identitatea naţională are mandat să slujească promotorii ideologiilor care ţintesc statele naţional-unitare precum România să dispară”.

Tragediile respective sunt abordate in contextul unor capitole reunite sub titltul „Delirul maghiar: propaganda, spionaj si extremism pentru „Ungaria Sfantului Stefan”.

Înainte de ocupația militara hortysta a existat “ocupația” informativă a serviciilor secrete ungare, care au pregatit, în amanunt, nu numai instaurarea noii administratii, dar au planificat și elementele de tactica a terorii pentru ca populatia majoritara romana sa devina o mare muta.

Ceea ce s’a întâmplat atunci definește un anume tip de agresor al identității naționale, a cărui eventuală reapariție (a se vedea evenimente relativ recente din jurul nostru) trebuie sesizată până nu este prea târziu.

Asemenea tragedii trebuie sa constitue un avertisment și pentru serviciile actuale, în legătură cu ce se poate întâmpla și unde se poate ajunge, dacă nu se veghează asupra extremelor.

Horthyștii au urmărit deznaționalizarea populației române cu multă cruzime și tenacitate. În primul rând, pentru «decapitarea culturală», a fost lovită în modul cel mai brutal cu putință intelectualitatea românească. La 4 octombrie 1940 au fost arestați aproape toți intelectualii români din Oradea; au fost bătuți, schingiuiți, insultați și apoi urcați în vagoane de vite, care au fost plumbuite și expediate în România. La 5 octombrie, când vagoanele au ajuns la punctul de frontieră Curtici, grănicerii și vameșii români s-au cutremurat în fața imaginilor cumplite. A doua zi, scenele aveau să se repete la sosirea altui tren de vagoane plumbuite, în care fuseseră azvârliți 467 de intelectuali din județele Sălaj și Someș din orașul Cluj.

Pentru școli, cuvântul de ordine a fost: «Să nu se mai audă vorbindu’se românește!». Politica de maghiarizare forțată a căpătat o expresie elocventă în ordonanța din 1941 a Ministerului horthyst al Cultelor și Instrucțiunii Publice care stabilea ca școlile cu secții de predare mixte, în limbile română și maghiară, să treacă până la 1 martie 1942 la învățământul exclusiv în limba maghiară. În același timp s’a luat măsura ca, la înscrierea în școală, numele de familie ale tuturor elevilor să fie maghiarizate și scrise după ortografia ungurească.

Și mai gravă a fost situația în învățământul liceal. Orașe întregi cu o numeroasă populație românească în împrejurimi (precum Dej, Baia Mare, Sighetu Marmației, Zalău, Satu Mare, Târgu Mureș) au rămas de la început fără școli liceale cu limba de predare română; începând cu anul școlar 1941-1942 li s’au adăugat Bistrița și Oradea. În ceea ce privește învățământul superior în limba română, acesta a fost redus de la două academii teologice, care funcționau pe lângă episcopiile din Cluj și Oradea, la una singură, cea din Cluj, cu doar doi profesori. Întregul învățământ la Universitatea din Cluj se făcea în limba maghiară.

Frontul extern al neorevizionismului maghiar

Din 1980, când au început să se manifeste deschis divergențele dintre Ungaria și România, revizionismul extern a fost recunoscut ca aliat al guvernelor de la Budapesta.
Obiectivele urmărite sunt: promovarea compasiunii și obținerea sprijinului pe plan internațional pentru cauza ungară; menținerea și consolidarea spiritului revizionist în conștiința națională și în cea a opiniei publice; exportul și operaționalizarea doctrinei revizioniste în țările vecine, îndeosebi în România.
Printre metodele folosite se găsesc: activitățile cultural-istorice cu încărcătură emoțională naționalist-revizionistă; o intensă propagandă prin presă, literatură și artă; orientarea învățământului printr-o permanentă susținere cu carte școlară și materiale didactice purtătoare de mesaj adaptat educării copiilor; turismul propagandistic; dezvoltarea rețelelor transnaționale de organizare a tineretului în diverse formațiuni cultural-sportive, inclusiv cu caracter paramilitar; difuzarea de lucrări realizate sun egidă academică în care sunt susținute drepturile naturale asupra unor teritorii ale țărilor vecine ș.a.

Tanara generatie trebuie sa stie, si eu sunt convins ca stie, ca fara cunoasterea trecutului nu ne putem intelege prezentul si nici apara de surprizele viitorului.

Când va trebui să plătească datoriile contractate de generația politică actuala, tânăra generatie își va pune mai multe întrebări grave, inclusiv despre trecut. Și despre cine și de ce ne’a botezat români, sau care ne’ar fi fost destinul daca ne’am fi numit altfel?

Domeniul de activitate al serviciilor de informatii pentru securitate națională este prin excelenta pluridisciplinar. Unele din problemele care fac obiectul activitatii serviciilor, cele care tin de apararea unității națiunii (cauza) și a statului național-unitar (efectul), comportă cunoașterea întregului context politico-istoric, etno-cultural, geo-politic, geo-economic, diplomatic ș.a. prin care am evoluat până la stadiul în care ne aflăm.

Pentru a fi înțelese evoluții prezente și a anticipa viitorul, serviciile procesează informații istorice, economice, sociale, politice, geografice, statistice și de altă natură, în evaluări comparative ale diferitelor etape prin care a trecut o societate sau chiar omenirea în ansamblu.

Rogojan reafirmă pericolul radicalilor maghiari împotriva siguranţei naţionale a României.

În anii ’80, diversitatea ideologică a mișcării revizioniste s’a redus la două curente principale și o variantă confederalistă:

I. Revizuirea granițelor și integrarea Transilvaniei în Ungaria, curent reprezentat de:
– Fundația Ungară pentru Drepturile Omului (F.U.D.O.)
– Uniunea Ungurilor din America (U.U.A.)
– Uniunea Ardeleană din America (U.A.A.)

II. Autonomia Transilvaniei, curent reprezentat de:
– Uniunea Mondială Ardeleană (U.M.A.)
– Comitetul de Acțiune al Ungurilor Americani (C.A.U.A.)
– Colectivul de lucru al Tinerilor Unguri pentru Apărarea Ardealului (C.T.U.A.A.)
– Uniunea Mondială a Juriștilor Unguri (U.M.J.U.)

III. Soluția confederativă – asocierea politico-economică a Ungariei și României, exprimată de Conferința prietenilor Conferinței de la Balatonszárszó; în acest sens, în iunie 1988 a fost lansat un apel către societățile ungară și română, solicitându’se adeziunea la o formulă de asociere politico-economică a celor două țări.

Fundația Ungară pentru Drepturile Omului, având permanent o susținere importantă în congresul Statelor Unite, a constituit un puternic factor de presiune și influență asupra guvernelor din statele vecine cu Ungaria, stimulând evoluțiile aspirațiilor revizioniste în funcție de transformările mediului internațional de securitate.
Lobby-ul ungar – activ, sistematic organizat, penetrant – a reușit să câștige susținerea intereselor Ungariei și din partea altor state occidentale. La fel din partea Sfântului Scaun. Pierre Charpentier, trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al Franței la București, raporta ministrului de Externe Robert Schuman: «patru capitale se interesau, din motive diferite, de problemele catolicismului în România și, în special, din Transilvania (Roma-Sfântul Scaun, Moscova, Londra, Budapesta).» Și diplomatul francez adăuga «Ungurii nu au renunțat și nu vor renunța niciodată la această provincie.»¹
Membrii misiunilor diplomatice și consulare ale Ungariei în străinătate erau foarte atașați idealurilor revizioniste. Omologii lor occidentali îi observau atent și le întocmeau succinte fișe de caracterizare, pe care le trimiteau spre știință în interiorul propriului corp diplomatic/consular. Așa, de exemplu, Jean Verge, însărcinat cu afaceri al Delegației în Elveția a guvernului Provizoriu al Republicii Franceze la Berna, era informat, la 14 octombrie 1944, de către Jean Soulman, consul al Franței, gerant general al consulatului Franței la Berna, despre fostul consul al Ungariei la Geneva, François Honti, în următorii termeni: «Din ancheta efectuată reiese că dl. Honti […], după studii excelente la Budapesta, apoi la Paris […], a îmbrățișat cariera diplomatică […] Este, în același timp, reprezentant al ”Ligii Revizioniste”, corespondent al Pesti Hirlap, jurnalul guvernamental revizionist, secretar al Asociației Maghiarilor din Franța, care grupa în 1939 aproape 70 000 de membri; frecventa, de preferință, mediile de extremă dreapta (Tixier-Vignancourt), partizani ai revizuirii Tratatului de la Trianon. Favorabil acordului de la Munchen, ostil Cehoslovaciei; a publicat în acest sens numeroase scrieri. […] Om foarte realist […], patriot, aproape șovin […], partizan al unei apropieri de U.R.S.S. »²
Este interesant contextul în care s’a făcut această informare. În octombrie 1944, în Franța, unde diplomatul Honti a locuit fără întrerupere peste 20 de ani, a apărut «ca din senin», Comitetul Director pentru Constituirea Republicii Transilvane, cu sediu în rue Saulnier 21, Paris 9ͤ, și Manifestul pentru Constituirea Republicii Transilvane. Proiectul acestei republici a mai fost vehiculat, uneori ca o amenințare, mai mult sau mai puțin voalată, din partea Moscovei și a promotorilor panmaghiarismului. Numita republică, «independentă, neutră, cu o Constituție modernă», urma să asigure, după modelul Elveției, «libertatea sinceră, totală a cetățenilor de orice limbă, totul integrându’se în viitoarea organizare mondială […]. Unii se tem că, prin crearea unui nou stat în Europa Centrală, ar crește pericolul de conflicte. Este fals și simplist. Nu contează numărul acestor state, dacă un soi de superstat le va îngloba într’o bună zi, pentru a rezolva problemele economice, financiare și politico-sociale [s.n.]».³
În 1989, în vederea unirii și coordonării frontului neorevizionist din Europa și America, s’a constituit la Budapesta, dar cu sediul la Viena, Confederația Transilvanică.
¹ Arhiva Ministerului de Externe al Franței, A.D. Europa, 1944-1949, ff. 163-168 (Raport 1109, 25 septembrie 1948, Pierre Charpentier către Robert Schuman, ministru de Externe).
² Valeriu Florin Dobrinescu și Ion Patroiu (ed.) Documente franceze despre Transilvania, op. cit., pp.78-80.
³ Ibidem, pp. 85-86 și 92-94
Anexa 6
Documentar privind coordonarea de către guvernul Ungariei a mișcării neorevizioniste pe plan internațional la sfârșitul anilor ’80 și începutul anilor ’90

STRUCTURI GUVERNAMENTALE UNGARE
Comitetul de coordonare interministerial pentru maghiarii din afara granițelor
Oficiul refugiaților

ORGANIZAȚII NEOREVIZIONISTE OFICIOASE
Uniunea Mondială a Ungurilor – Fundații
Institutul de sociologie «Teleki Pal»
Liga Revizionistă Ungară
Fundația Bethlen
Fundația pentru Artă a Ardealului
Institutul «Duna taj» (Regiunea Ddunării)
Fundația «Soros»
Fundația «Pro Transilvania»
Fundația pentru maghiarimea din Ardeal
Fundația «Lakitelek»
Fundația «Illyes Gyula»
Fundația «Speter Erzsebet»
Ordinul Cavalerilor Ioaniți
Grupul pentru cercetarea ungurimii «Magyarsagkutato Csoport»
Filiala «Pen-clubului Internațional» pentru Ungaria
Organizații pentru refugiați
Centrul Ardelean din Bekescsaba
Asociația Maghiarilor din Ardeal
Uniunea Ardeleană
Clubul Tinerilor Ardeleni
Asociația Ardeleană a județului Hajdu-Bihar
Uniunea Maghiarilor Ardeleni din Nagykanizsa
Clubul Ardelean din Salgotarjan
Centrul Ardelean din Szeged
Centrul Ardelean din Zalaegerszeg
Centrul Ardelean din Gyor
Clubul Tinerilor Ardeleni din Pecs
Centrul Ardelean din Szentendre
Organizații religioase pararevizioniste
Serviciul de Ajutorare a Refugiaților din Transilvania (cu filiale pe lângă parohiile reformate din: Budapesta, Debrecen, Miskolc, Gyula, Pecs, Szeged, Rozsaly și Kecskemet)
Organizații neorevizioniste federaliste
Filiala de la Budapesta a Partidului Radical Transnațional
Centrul prietenilor conferinței de la Szarszo

ORGANIZAȚII EXTERNE ALE EMIGRAȚIEI
(S.U.A., Canada și America Latină – circa 420 de organizații)

S.U.A.
Organizații care acționează pentru revizuirea frontierelor și refacerea Ungariei Mari
Fundația Ungară pentru Drepturile Omului
Uniunea Ardeleană din America
Organizații care acționează pentru autonomia Transilvaniei
Uniunea Mondială Ardeleană
Uniunea Ungurilor din America
Comitetul de Acțiune al Ungurilor Americani
Colectivul de lucru al Tinerilor Unguri
Pentru Apărarea Ardealului
Uniunea Mondială a Juriștilor Unguri Liberi

Canada
Federația maghiarilor din Canada
Fundația «Rakoczi»
Casa maghiară din Toronto (cuprinde și Asociația «Korosi Csoma Sandor»)
Federația Canadiano-Ungară a Luptătorilor pentru Libertate (a desfășurat activități teroriste)

Europa (circa 175 de organizații)

Austria (70)
Comitetul Internațional pentru Transilvania
Confederația Transsylvanica
Uniunea Pan-Europeană «Otto von Habsburg»

Anglia
Mișcarea pentru Independența Transilvaniei

Franța
Liga ungară pentru apărarea drepturilor omului și cetățeanului
Comitetul maghiar pentru drepturile omului

R.F. Germania
Comitetul Federal Maghiar
Societatea Scriitorilor Liberi Maghiari
Fundația luptătorilor Maghiari pentru Libertate
Uniunea Camaraderească a Luptătorilor Maghiari din Munchen

Australia
Asociația Australiană pentru Apărarea Drepturilor Umane ale Ungurilor din Ardeal
Uniunea Maghiarilor
Asociația Camarazilor de Luptă
Asociația luptătorilor Maghiari
Asociația Cercetașilor Maghiari din Australia

*Aurel I. Rogojan – Fereastra serviciilor secrete, Cap. – Delirul maghiar: propagandă, spionaj și extremism pentru «Ungaria Sfântului Ștefan», p. 337-338, p. 351-354, 489-491, Editura Compania, București, 2011

Aurel I. Rogojan, general de brigadă S.R.I. (rez.), este născut la data de 5 noiembrie 1949 în Incești, județul Bihor. A absolvit în 1970, ca şef de promoţie, Şcoala Militară de Ofiţeri Activi a Ministerului de Interne, arma informaţii, specializarea contraspionaj. În 1973 a absolvit şi Facultatea de ştiinţe juridice a Universităţii Bucureşti, iar în 1976 cursuri postuniversitare în specializările „criminologie” şi „psihopedagogie”. Între 1977 – 1985, a fost șeful de cabinet al secretarului de stat în Ministerul de Interne (din 1984, adjunct al ministrului de interne, iar din 1987 ministru secretar de stat și șef al Departamentului Securității Statului), generalul colonel Iulian Vlad. Evenimentele din decembrie 1989, l’au găsit pe Aurel Rogojan la comanda Serviciului Independent Secretariat-Juridic al Departamentului Securității Statului. S’a aflat neîntrerupt în activitate între anii 1970-2006. Timp de aproape două decenii, a desfăşurat, concomitent cu activitatea specifică, şi activitate didactică în instituţiile ce pregătesc cadre din domeniul informaţiilor şi contraspionajului. Pe lângă articole, interviuri şi conferinţe apărute în presă, a publicat o serie de lucrări în regim de „informaţii clasificate”, precum şi volumul ”1989. Dintr’o iarnă în alta. România în resorturile secrete ale istoriei” (Editura Proema, Baia Mare, 2009). Este coautor al lucrărilor ”Servicii secrete străine. Retrospectivă şi actualitate. Interferenţe în spaţiul românesc”, împreună cu Marian Ureche (vol. 1 şi 2, Editura Paco, Bucureşti, 1999-2000), iar împreună cu Traian-Valentin Poncea, ”Servicii secrete din Ungaria” (Editura Academiei Naţionale de Informaţii, Bucureşti, 2003), ”Spionajul ungar în România” (Editura Elion, Bucureşti, 2007), ”Istorie, geopolitică şi spionaj în Balcanii de Vest” (Editura Proema, Baia Mare, 2009).

Sursa: foaienationala.ro, ziaristionline.ro

Citiți și: CUVINTE ROMÂNEȘTI ÎN LIMBA MAGHIARĂ

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

RUMÂNII NU VORBESC O LIMBĂ LATINĂ. ISTORIA ȘI SEMNIFICAȚIA NUMELOR DE RUMÂN / ROMÂN / VALAHIA

1200px-Rumânia_văzută_de_Cezar_Bolliac

”Există o lege a limbajului care spune că limbile diferă și exclude orice posibilitate de evoluție convergentă. În cazul limbilor romanice dacă ar deriva din limba latină așa cum ni s’a spus, ar fi separate una de cealaltă, dar menținută o relație lingvistică clară cu limba-mama. Dar nu este limba latină, limba-mamă, aceasta este concluzia rezultatelor cercetărilor mele”, ne spune Carmen Jiménez Huertas, specializată în filologie și tehnologii digitale de lingvistică..

Carmen Jiménez Huertas teoretizează termenul de ”limbă iberică” pentru limbajul populației cucerite de armata mercenarilor romani, care trăiau în Peninsula Iberică. Dar istoria ne arată că aceste populații au migrat toate din spațiul carpato-dunărean. Ei au dus cu ei și limba dunăreană împreună cu alfabetul dunărean.

În expunerea sa, Dl. Ioan Aurel Pop, pe care o vom reproduce mai jos, vorbește de clișeele în lume care îi privesc pe români, și în special cele legate de numele românilor ca popor. Era necesar în această introducere să lămurim care este greșeala principală pe care o face și Ioan Aurel Pop, el însuși fiind in dilemă ca istoric, dar mai ales ca academician supus unei rigori politico-lingvistice adoptată de statul român.

Nu putem reproduce aprecierile sale fără să amendăm această interpretare eronată, pe care a preluat’o de la lingviștii români lipsiți de profesionalism. Continuarea susținerii de către istoricii români a latinității noastre ca popor, a devenit iată, un clișeu de care în țara noastră noi singuri nu reușim să ne debarasăm.

Citiți și: CUM LATINIZĂM LIMBA GETICĂ

Rămâne de neînţeles, de ce a fost nevoie să ne mistificăm istoria, mai ales că ea nu a fost în esenţă diferită, ci deosebite au fost doar interpretările ei. Acesta este și păcatul Dl. Ioan Aurel Pop când insistă să ne convingă de latinitatea noastră îndoielnică. Când facem astfel de aprecieri trebuie să includem toti istoricii susţinători ai teoriei oficiale.

De ce trebuie să credem şi să acceptăm fără să ne punem întrebări cum de geții şi romanii au născut un popor nou? Această variantă a fost lansată de Şcoala Ardeleană, doar pentru a lupta mai eficient împotriva maghiarizării forţate. Dar această luptă cu maghiarofonii, mai are azi rațiunea de a exista? Această teorie care şi azi ocupa o poziţie oficială, ignoră că ocupaţia romană (nu latină) a durat doar 160 de ani la noi şi că ţări că Turcia, Israel, Albania, Grecia sau Britania, după ocupaţii romane de sute de ani nu au produs aşa ceva.

Noi nu avem o patrie prin Asia, aşa că nu suntem în situaţia ”ungurilor”, și nici a bulgarilor. N’avem o problemă identitară. Noi tot un mare popor rămânem, cum spune și Dl. Ioan Aurel Pop, cel mai mare din centrul Europei, de 25 de milioane după aprecierile sale, și tot getic, doar că trebuie să ridicăm hotărât colţul covorului şi să scoatem la lumină acele detalii de care n’avem a ne feri şi care, până la urmă, ne caracterizează ca popor.

Nici nemţii, francezii sau spaniolii nu sunt urmaşii unui singur trib/popor antic, nici noi, dar de ce ar trebui să fim? Nemţii sunt germanici, dar poate că o parte dintre triburile ce au vieţuit aici sunt şi ele germanice, popoare ce au vieţuit şi s’au contopit în fiinţa naţională a unui popor, al nostru.

Se spune că gepizii erau germanici!!! Dar lexicoanele vechi îi menţionează cu numele de ”geto-pides”…

Alte izvoare spun despre Ala Reiks (Alaric) şi vizigoţii săi că erau geți, dar istoria oficială neagă prin omisiuni sau direct prin mistificări, deşi încă nu ne’am aplecat serios asupra problemei popoarelor cunoscute oficial sub numele de migratoare, iar pe noi ne excludem. De ce să ne excludem?

Citiți și: LIMBA DUNĂREANĂ SAU LIMBA LATINĂ?

Migraţie permanentă a existat şi în sânul triburilor getice, dar asta iar omitem să o spunem. Avem un mai mare prestigiu naţional dacă spunem că toată România de azi era locuită de un singur popor? Fiecare trib era un popor, mai mult sau mai puţin. Triburile erau înrudite, surori, dar asta trebuie să o spunem cu subiect şi predicat şi în detaliu. Cine ne va lua în serios când noi susţinem teorii puerile în care omul de bun simț pufnește în râs?

Poporul Romei n’a existat, doar un popor latin în jurul Romei. Originile Romei, spun cronicarii antici sunt troiene, iar troienii erau geți. Asta nu este o teorie fantezistă, izvoarele antice chiar o confirmă. Argonauţii au venit după lâna de aur pe malul Pontului Euxin, în teritoriul geților, nu aiurea, iar legende şi poeme ale Antichităţii vorbesc despre teritoriul de la nord de Istru ca despre o grădină a Raiului. Între folclor şi arheologie, trebuie să începem să spunem tot adevărul despre noi, nu doar o poveste, o legendă cu iz de scenariu prost, această origine a latinităţii poporului român. Noi nu suntem latini, ci latinii erau un popor get, poate unul dintre triburile pelasgilor despre care vorbea N. Densușianu.

Citiți și: CUM ÎI EXPLOATA ROMA, PE GEȚII DIN DACIA FELIX

Nu sunt dovezi? Cum să nu ?! Trebuie doar să le acceptăm. Începând cu sec. XIX, cultura română s’a umplut de dovezi evidenţiate în lucrările unor importanţi oameni de cultură romani, dar şi străini, iubitori ai culturii noastre. Să ne aplecăm mai atent asupra scrierilor lui N.Densușianu, Haşdeu, Xenopol, Odobescu sau Iorga şi să ne rescriem istoria acolo unde ea este încă neclară.

Nu se poate doar să’i nominalizăm pe cei care au lăsat lucrări importante în urma lor, dar ceea ce ei au scris să admitem doar parţial. Toate aceste lucrări scrise sunt întărite de studiile de paleogenetică și genetică populațională, care infirmă poveștile sforăitoare și mistificările, confirmând în același timp și punându’le într’o nouă lumină pe cele respinse de profesori și istorici ”oficiali”.

O altă afirmație a Dl. Ioan Aurel Pop din video de la sfârșitul materialului de față, este că vecinii noștri nu ne’au spus niciodată RUMÂNI, ceea ce este fals. Cu toții, aproape fără excepție, ”slavi” (FOȘTI SCLAVI) și maghiarofoni ne numesc rumâni, și azi după două secole de când oficial noi am adoptat ”o” în etnonimul ce ne definește ca popor, și în titulatura de stat: România. Să facem rapid o listă scurtă pentru a ne edifica:

1. Bulgaria – румънски

2. Rusia – румынский

3. Polonia – Rumunii Rumuńskie

4. Slovenia – rumunsky

5. Sicilia – Rumanìa http://scn.wikipedia.org/wiki/Ruman%C3%ACa

6. Albania – rumanisht Rumunë

7. Grecia – Ρωμουνίας, ρωμαϊκή

8. Serbia-Croația – Rumunjski , Rumuniji , Румунски

9. Valonia – roumin

10. Suedia – rumänska

11. Turcia-Turcmenia –  Rumence Rumyniýa

12. Danemarca – Rumænsk , Rumæniens

13. Cehia – rumunsky

14. Germania –  Rumänisch

15. Ucraina – Румунська

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/d/dc/Rum%C3%A2nia_v%C4%83zut%C4%83_de_Cezar_Bolliac.jpg

RUMANIA, hartă realizată de Cezar Bolliac la 1855

Dincolo de aceste aspecte, aprecierile Dl. Ioan Aurel Pop par a fi corecte și putem să apreciem efortul domniei sale de a le lămuri.

Citiți și:  CRONOLOGIA ISTORICĂ A GETO-ROMÂNILOR ULTIMILOR 2000 DE ANI

Ioan Aurel Pop: Numele popoarelor şi ale statelor au o semnificaţie aparte, poartă în ele o întreagă istorie, vin din trecut şi privesc spre viitor.
Despre trecutul poporului român şi al României se scriu adesea lucruri de mare profunzime, dar şi texte grav distorsionate, justificabile, până la un punct, de marasmul comunist, de impunerea în acei ani a unei viziuni artificiale, controlate de puterea totalitară.

Se remarcă aici clişeele (erorile) propagandistice prin care românii erau declaraţi eterni, vechi de mii de ani, glorioşi şi imaculaţi etc., clişee care au determinat reacţii vehemente, multe disproporţionate.

Unele dintre neadevărurile ivite recent se altoiesc şi pe faima proastă a unei mici părţi a diasporei noastre rătăcitoare şi, adesea, prea prezente şi gălăgioase.
Astăzi dezorientarea este sau pare să fie mai mare ca oricând.

Uneori se afirmă, prin varii mijloace, că românii nu au practic istorie, că sunt recent formaţi, că au avut dinastie cumană, că sunt romi sau, dimpotrivă, că sunt pelasgi, ori daci curaţi, creştini de dinainte de Hristos, vorbitori de latină înainte de romani etc.

Alţii, istorici de meserie, susţin că suntem un popor relativ nou, născut din valahi (vlahi), că avem un stat abia din secolul al XIX-lea şi monarhie abia de prin 1866, că nu dispunem, prin urmare, de experienţă istorică şi nici de spirit şi exerciţiu de tip democratic.

Oscilaţiile acestea, între a fi ”cei mai glorioşi din lume” şi a fi ”omuleţi patibulari”, ”turmă”, pătrunşi de o ”puturoşenie abisală”, sunt deconcertante pentru martorii străini oneşti şi dornici de adevăr; pentru mulţi dintre români, ele sunt sursă de neîncredere şi de dezamăgire ori chiar, asociate cu alte dificultăţi, motiv de negare a propriei identităţi.

Defăimarea pare uneori de’a dreptul sistematică, dusă cu intenţia de a o cultiva şi perpetua pe fondul unei confuzii voite, întreţinute de către anumiţi ”formatori de opinie” care pun pe acelaşi plan cercetarea istorică autentică şi eseul, mărturiile extrase din izvoare şi panseurile fanteziste, adevărurile despre trecut şi imaginaţia exacerbată de felurite frustrări individuale.

Această confuzie dintre rezultatele cercetărilor de specialitate şi produsele impresiilor personale ”naşte monştri”.

(Exact același lucru spunem și noi, n.n.)

Necunoaşterea şi nesiguranţa, erorile şi legendele persistă şi în legătură cu numele pe care le poartă românii şi ţara (ţările) lor. Pentru majoritatea românilor şi mai ales pentru specialişti, chestiunea este pe deplin lămurită, iar reluarea sa poate să pară de prisos.
Se va vedea că nu este, din păcate, aşa şi că, prin urmare, anumite precizări devin necesare.

Numele unui popor şi numele unui stat sunt uneori aproape la fel de importante ca şi existenţa propriu-zisă a poporului respectiv şi a statului în cauză.
Este de remarcat cazul recent al unui stat din sud-estul Europei (”Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei”) care încă nu se poate numi oficial cum doreşte el însuşi (poporul său) şi cum a decis propriul parlament (Macedonia).

În aceeaşi categorie se înscrie şi decizia de adoptare a numelui general de ”rom” pentru un popor fără stat propriu, dar răspândit în multe ţări europene.
Numele de acest fel ajung să facă parte din identitatea etnică, naţională şi statală şi, de cele mai multe ori, tacit sau manifest, modelează destinul purtătorilor lor.

Hartă britanică cu teritoriile și populația rumânească majoritară

Nici românii şi România nu au făcut excepţie de la aceasta, în sensul că numele a modelat destinul acestor realităţi, le’a trasat o anumită traiectorie istorică. Chestiunea numelui românilor a fost reluată în ultimii ani, deopotrivă de către specialişti şi amatori, din mai multe puncte de vedere, între care şi cel al asemănării dintre etnonimele de ”român” şi ”rom”.

Evoluţiile referitoare la etnicitate sunt astăzi deosebit de complexe, cu precădere dacă sunt analizate din perspectiva dublă a destrămării unor state multinaţionale, pe de o parte şi a construcţiei identităţii europene, pe de altă parte.

Pentru români, mai ales pentru intelectualii români, lucrurile sunt cunoscute şi pot să pară redundante, dar pentru străini, inclusiv pentru unii specialişti străini, multe aspecte sunt neclare şi pot necesita precizări.

Dualitatea numelor de valah şi român în context istoric general România există, între graniţele sale actuale şi din punct de vedere al dreptului internaţional, de la 1946-1947, când Conferinţa de Pace de la Paris a consfinţit situaţia postbelică.

Însă România contemporană – denumită atunci şi ”România Mare” – s’a format în anul 1918, când Vechiului Regat i s’au alăturat Basarabia (la 27 martie/ 9 aprilie), Bucovina (la 15/ 28 noiembrie), Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul (la 18 noiembrie/ 1 decembrie).

Această Românie de după Primul Război Mondial a fost recunoscută pe plan internaţional în anii 1919-1920, prin cealaltă Conferinţă de Pace de la Paris.
România, ca nucleu al statului modern, s’a constituit însă în intervalul 1859-1866, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza şi la începutul domniei principelui Carol de Hohenzollern.

Numele de România (în forma specifică, cu vocalele ”o” şi ”â”) s’a folosit pentru prima oară în mod oficial (în documente de stat) cam tot atunci (1862-1866), pentru teritoriul rezultat din unirea Ţării Româneşti (Oltenia şi Muntenia, fără Dobrogea) şi Moldovei (partea central-apuseană – cu zona de la nordul Gurilor Dunării – fără Bucovina şi fără cea mai mare parte din Basarabia).

Citiți și:  IMPERIUL ȚARIST DESPRE ROMÂNI ÎN 1840: ”MOLDOVA ȘI VALAHIA SUNT ȚĂRI LOCUITE DE UN POPOR CARE ARE O SINGURĂ ORIGINE”

Constituţia de la 1866 a consacrat statornic numele de România, pe care cucerirea, proclamarea şi recunoaşterea independenţei absolute (însoţite de alăturarea Dobrogei la statul român), ca şi instaurarea regatului (evenimente petrecute între anii 1877 şi 1881), l’au impus definitiv.

În mediile străine însă, pentru încă o vreme, s’a mai apelat la numele de Valahia şi la acela de valahi, cu variantele lor din diferitele limbi. De altminteri, foarte mulţi oameni au uitat, iar alţii nu au ştiut niciodată că, până târziu, în secolul al XIX-lea, ceea ce românii numeau generic ”Ţara Românească” era pentru orice străin ”Valahia” (cu diferite variante de scriere şi pronunţare).

Datorită acestei constituiri târzii a statului român modern şi a impunerii denumirii oficiale de România abia în a doua parte a secolului al XIX-lea, mulţi autori străini au rămas derutaţi în legătură cu dualitatea numelui de Valahia-România şi de valah-român.

Mirarea s’a datorat în mare parte evoluţiei specifice şi ignoranţei – cine se interesa atunci de soarta istorică a unui mărunt popor ”de la Porţile Orientului”, când erau atâtea probleme spectaculoase, legate de ţări importante, precum Germania, de Franţa sau de Italia? –, dar şi unor ştiri mediate şi viciate, sosite prin intermediari interesaţi ori nepricepuţi.

S’a spus şi s’a scris adesea că numele de România a fost ”inventat” sau folosit pentru prima oară de către un autor grec, Dimitrie Philippide, pe la 1816, când el publica la Leipzig lucrările Istoria României şi Geografia României, referindu’se în linii mari la spaţiul vechii Dacii traiane.

Unii au crezut sincer şi mai cred că toponimul de România a apărut realmente ex nihilo la începutul secolului al XIX-lea, din raţiuni politice artificiale şi în spirit naţionalist modern. În legătură cu această convingere se află şi o alta, curentă şi acum în anumite zone ale spiritualităţii europene: valahii au fost o populaţie difuză, disparată şi neprecizată în Evul Mediu, cu mai multe ramuri şi componente; dintre anumiţi valahi, s’ar fi format în epoca modernă, odată cu naţiunile de tip modern, românii.

Cu alte cuvinte, valahii şi românii ar fi două popoare (etnii) predominant romanice, aflate în succesiune: întâi ar fi fost vlahii şi apoi românii. Impunerea unor asemenea idei tendenţioase, cu substrat politic, legate de diferenţele dintre vlahi/valahi şi volohi sau dintre moldoveni şi români, fără nicio bază ştiinţifică, s’a făcut, în mare măsură, datorită propagandei ruseşti şi apoi sovietice, însuşite şi perpetuate până astăzi în anumite cercuri.

Românii de rând nu şi’au pus niciodată, în trecut, problema dualităţii vlah – român sau a altor nume, fiindcă nu au cunoscut decât relativ recent existenţa etnonimului vlah ori a numelui de Valahia. Iar pentru elitele româneşti lucrurile erau clare de mult timp, din moment ce istoricul şi omul politic Miron Costin putea încă în secolul al XVII-lea:

”Şi acestea – nu toate denumirile, numai unele dintre ele – le’am însemnat, pentru înţelegerea mai uşoară a denumirilor neamului şi altor ţări, Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românilor din Ardeal. Aşa şi pentru neamul acesta, de care scriem, din ţările acestea, numele său drept şi mai vechi este român, adecă râmlean, de la Roma. Acest nume de la descălecatul lor de la Traian, şi cât au trăit <românii>, până la pustiirea lor de pe aceste locuri şi cât au trăit în munţi, în Maramureş şi pe Olt, tot acest nume l’au ţinut şi îl ţin până astăzi, şi încă mai bine muntenii decât moldovenii, că ei şi acum zic Ţara Rumânească, ca şi românii cei din Ardeal. Iar străinii şi ţările dimprejur le’au pus acest nume de vlah, de la vloh, cum s’a mai pomenit, aceste nume de valeos, valascos, olah, voloşin tot de străini sunt puse, de la Italia, căreia îi zic Vloh. Apoi, mai târziu, turcii, de la numele domnului care a închinat ţara întâi la turci, ne zic bogdani , muntenilor caravlah, grecii ne zic bogdanovlah, muntenilor – vlahos. Iar acest nume, moldovan, este de la apa Moldovei, după al doilea descălecat al acestei ţări, de la Dragoş vodă. Şi muntenilor, ori cei de pe munte – munteni, ori cei de pe Olt – olteni, că leşii aşa le zic molteani. Deşi şi prin istorii, şi în graiul străinilor, şi între ei înşişi, cu vremurile, cu veacurile, cu înnoirile, <românii> au şi dobândesc şi alte nume, doar acela care este numele vechi stă întemeiat şi înrădăcinat, <adică> rumân, cum vedem. Că, măcar că ne chemăm acum moldoveni, dar nu întrebăm: ”ştii moldoveneşte?”, ci ”ştii rumâneşte?”, adică râmleneşte; puţin nu este ca si’s romaniţe, pe limba latină. Stă, dar, numele cel vechi ca un temei neclătinat, deşi adaugă ori vremile îndelungate, ori străinii adaugă şi alte nume, însă cel ce’i rădăcină nu se mută. Şi aşa este şi acestor ţări, şi ţării noastre, Moldovei, şi Ţării Munteneşti: numele cel drept din moşistrămoşi este român, cum îşi cheamă şi acum locuitorii din ţările ungureşti, şi muntenii ţara lor şi cum scriu şi răspund cu graiul: Ţara Rumânească’.”

Astfel, Miron Costin lămureşte în chip destul de clar existenţa numelor generale de români şi vlahi, a altor denumiri regionale şi locale (bogdani, moldoveni, munteni, olteni), precum şi a numelui de Ţara Românească.

Cum se vede, învăţatul boier moldovean foloseşte alternativ numele de rumân şi român, ele reprezentând pentru el exact acelaşi lucru. El ştie că românii au multe denumiri locale, regionale, după provinciile şi ”ţările” în care locuiesc, dar şi o denumire etnică generală, cu o formă principală internă (rumân ori român) şi una externă (vlah). În acelaşi sens au scris apoi Dimitrie Cantemir şi savanţii curentului cultural iluminist numit Şcoala Ardeleană.

Fireşte, în paralel, au apărut şi alte explicaţii, multe fanteziste sau răuvoitoare, în legătură cu denumirile etnice legate de români, fapt perfect normal şi întâlnit şi în istoria altor popoare. Demolarea teoriei diferenţei dintre valahi şi români s’a făcut, în chip ştiinţific modern în istoriografia română, în secolul al XIX-lea şi a continuat cu o foarte serioasă teoretizare în secolul trecut, prin lucrările lui Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu, Şerban Papacostea, Adolf Armbruster, Vasile Arvinte, Eugen Stănescu, Ştefan Ştefănescu, Stelian Brezeanu17 şi ale altora.

Cu alte cuvinte, s’a demonstrat, pe temeiul izvoarelor, că românii, încă din Evul Mediu, au avut, în general, două nume, unul dat lor de străini (rezultat al alterităţii, al contactului cu ”celălalt”, cu vecinul), dar nefolosit şi (cel mai adesea) necunoscut de ei, şi altul dat lor de ei înşişi, acesta fiind numele de sine (rezultat al conştiinţei de sine).
Primul nume este cel de vlah, cu toate variantele sale (valah, valach, voloh, blac, oláh, vlas, ilac, ulah etc.), iar al doilea este cel de rumân/ român, şi el cu anumite variante, mai puţine decât precedentul.

Nu există niciun izvor care să arate că românii şi’ar fi spus dintru început lor înşişi valahi sau într’un fel cumva asemănător, termenul respectiv intrând în limba română curentă foarte târziu, de regulă ca neologism.

Chiar şi românii rămaşi izolaţi la sud de Dunăre, în regiuni complet mixte sau sub forma unor insule de latinitate în ”marea” slavă, greacă ori albaneză, şi’au spus tot români (cu variante) până recent şi îşi mai spun şi astăzi. Abia puţini dintre ei, influenţaţi de felul cum îi numeau slavii, grecii sau albanezii, au început să cunoască etnonimul de vlah şi să’l folosească în legătură cu ei înşişi.

Natural, unii istorici mai puţin familiarizaţi cu istoria medievală şi modernă timpurie a românilor şi mai ales cu sursele acesteia (greu de accesat, din moment ce sunt scrise în atâtea limbi: slavonă, latină, greacă, maghiară, limbi orientale, limbi slave etc.) pot părea şi chiar sunt surprinşi de această dualitate de nume.

Situaţia nu este însă deloc ieşită din comun, dimpotrivă, ea se întâlneşte la multe popoare: ungurii se denumesc pe sine magyarok şi nu unguri, cum le spun străinii; grecii sunt pentru ei înşişi eleni, polonezii sunt numiţi de către alţii şi leahi, leşi sau lengyelek, germanii sunt şi niemtzi, Allemands, tedeschi, németek etc., dar ei se numesc pe sine Deutschen.

La fel este cu albanezii, finlandezii, irlandezii, olandezii şi cu mulţi alţii. Un sârb este (era) pentru un maghiar rác, un slovac este (era) tót, un italian – olasz, un român – oláh, etc.

Paralelismul dintre români şi maghiari este cel mai grăitor, întrucât ambele popoare erau denumite distinct de străini şi purtau, prin urmare, duble nume încă de la începuturile lor ca popoare deplin constituite în Europa Central-Sud-Estică, adică din secolul al IX-lea încoace.

Rumân şi român; conştiinţa romanităţii românilor în Evul Mediu

În privinţa românilor, mărturiile vechi, încă din secolele XIII-XIV, arată clar această dualitate. Autorii străini indică fără putinţă de tăgadă că, deşi exista în mediile externe europene şi chiar extra-europene numele de vlah, românii se numeau pe sine, cel mai adesea, rumâni, termen derivat din latinescul Romanus, în amintirea Romei, a cărei denumire au conservat’o peste secole.

Forma rumân este veche, moştenită din limba latină după specificul limbii române, în care vocala ”o” neaccentuată, situată adesea în latină între două consoane, se transformă în româneşte, în anumite împrejurări, în ”u”. Astfel ”nomen” devine ”nume”, ”dolor” – ”durere”, ”sonare” – ”sunare”, ”rogationem” – rugăciune”, ”rogus” – ”rug”, ”bonus” – ”bun” ş.a.m.d. Prin urmare, era firesc ca ”Romanus” să dea în româneşte ”rumân”. (!!!!!!!)

S’a mai susţinut că, târziu şi treptat, sub influenţa umanismului, iluminismului (Şcoala Ardeleană) şi naţionalismului modern, s’a impus tot mai mult forma de ”român”, atestată pentru prima oară în secolul al XVI-lea.

De fapt, anumite studii au arătat că şi forma ”român” este veche, deşi mai puţin răspândită iniţial în raport cu forma ”rumân”, din moment ce în anumite regiuni româneşti (de exemplu, zone largi din centrul Moldovei) varianta ”rumân” nu există şi nici nu a existat vreodată (ceea ce dovedește încă o dată că aici imperiul roman nu a avut influență, și cât de slabă este argumentația latinizării noastre, dar logica dl. Ioan Aurel Pop nu funcționează în acest caz, n.n.) .

Pe de altă parte, chiar sub aspect lingvistic, vocala ”o” neaccentuată din limba latină nu se transformă invariabil în româneşte în ”u”, ca în exemplele: ”coceam”, ”acopeream”, ”colindam”, ”înotam”, ”scoteam”, ”şchiopătam”, ”torceam”, ”portar” etc.

Prin urmare, se poate susţine (slabă argumentație, n.n.) că cele două forme – cea de ”rumân” şi cea de ”român” – sunt la fel de vechi, moştenite prin evoluţia firească a limbii române din limba latină populară. (!!!)

Totuşi, pare să fi fost mai răspândită în limba română, în vremurile vechi, forma de ”rumân”, abandonată treptat (în limba literară) în epoca modernă, sub influenţa curentului latinist şi a ideologiei naţionale.

Este de reţinut faptul că, aşa cum au arătat cu decenii în urmă Şerban Papacostea şi Adolf Armbruster, unii dintre români au avut inclusiv în Evul Mediu conştiinţa romanităţii lor, adică acea convingere că ei veneau de la Roma, că se trăgeau din romanii, militari, colonişti şi chiar tâlhari, ajunşi la Dunăre şi la Carpaţi, în Moesia şi Dacia, odată cu stăpânirea impusă de unii împăraţi din primul secol al erei creştine, apoi de Traianus şi perpetuată de urmaşii lui.

În acelaşi fel, unii polonezi (elita nobiliară, şleahta) ştiau, tot atunci, că se trag din sarmaţi (dar alţii ştiau că provin din slavi), anumiţi unguri că se trag din huni, unii francezi că s’au născut din troienii lui Paris etc.

Orice comunitate umană, de oriunde şi de oricând, s’a interesat şi se interesează de origini, caută şi găseşte răspunsuri în acest sens, unele reale, altele imaginare, cele mai multe fiind îmbinări între real şi imaginar. Nici la români nu a fost altminteri, în sensul că unii dintre ei s’au întrebat de unde provin şi au găsit (între altele) şi răspunsul, simplist şi exagerat, că toţi strămoşii lor au venit ”de la Roma”.

Această idee poate fi urmărită de la împăratul (ţarul) Ioniţă cel Frumos (Caloian), al bulgarilor şi românilor, în corespondenţa sa cu papa Inocenţiu al III-lea, din jurul anului 1200 şi până spre jumătatea secolului al XVI-lea, când călugării ortodocşi de la Mănăstirea Dealu, de lângă Târgovişte, îi relatau padovanului Francesco della Valle şi însoţitorilor săi, istoria ”aşezării locuitorilor în această ţară”, de către împăratul Traian, din ai cărui vechi colonişti se trag românii, care ”păstrează numele de romani”, ”obiceiurile” şi ”limba romanilor”.

(Reproducem integral această argumentație a d-lui Ioan Aurel Pop, deși nu suntem de acord cu ea, în primul rând ca să înțelegem cât de eronat și simplist gândește un istoric contemporan cu noi în privința originii nostre, și ca să’i urmărim argumentația subțire care o aduce).

Menţinerea numelui de rumân/ român, derivat din latinescul Romanus, pentru a denumi din interior singurul popor romanic din sud-estul Europei, este tulburătoare şi a fost prilej de numeroase comentarii de’a lungul timpului.

Se pot găsi multiple explicaţii ale acestui fapt, între care se află în mod cert această izolare a romanicilor, proto-românilor şi apoi românilor în mijlocul unor populaţii şi popoare diferite, neromanice (slave, turanice, fino-ugrice).

În tot acest timp, popoarele romanice occidentale erau mai multe şi vecine între ele, ceea ce a dus şi la nevoia de a se diferenţia, de a se distinge între ele sau de a fi distinse de către alţii.

Atestări ale etnonimului român/ rumân (secolele XII-XVI) Termenul de vlah are o origine destul de obscură, dar majoritatea specialiştilor sunt de acord că el provine de la numele dat de vechii germani unui trib celtic romanizat – Volcae.

Acest nume a fost apoi preluat de slavi, bizantini, neolatini, unguri etc. şi a pătruns în limbile de cultură ale Evului Mediu (greaca, latina, slavona) şi ulterior în limbile vernaculare, cu sensul de comunitate latinofonă, vorbitoare de limbă neolatină.
Deoarece românii erau singurii vorbitori numeroşi de limbă neolatină în Evul Mediu în zona central-sud-est europeană, termenul de vlah (cu variantele sale) a ajuns de la finele mileniului I să’i denomineze, în general, pe români.

Cu alte cuvinte, dată fiind inexistenţa unui alt grup neolatin important la Dunărea de Jos (deopotrivă la nord şi la sud de fluviu) şi la Carpaţi, slavii, ungurii, grecii şi celelalte popoare au ajuns să se refere la români (priviţi drept romanici) ca fiind vlahi.
Faptul, cum spuneam, nu este neobişnuit, dar este tulburător, fiindcă cele două etnonime – român şi vlah – înseamnă, în esenţă, aproape acelaşi lucru, adică moştenitor al latinităţii, al romanităţii.

Dacă se porneşte de la diferenţa dintre populus romanus şi lingua latina (adică dintre denumirea poporului roman şi a limbii sale), atunci se poate şi nuanţa: în timp ce termenul de român trimite în primul rând la originea etnică romană, la descendenţa din romani, termenul de vlah se referă prioritar la limba latină, la uzul acesteia. Altfel spus, vlah înseamnă la origine latinofon (vorbitor de limbă latină, de limbă provenită din vechea Italie), iar rumân înseamnă ”de la Roma”, legat de statul roman şi de romani.â

(Când auzim astfel de afirmații ne întrebăm dacă nu cumva mai există imperiul roman, iar dl. Pop un slujbaș al acestuia!)

În ambele cazuri, cum se vede, numitorul comun este Roma şi perpetuarea amintirii sale, prin origine sau (şi) prin limbă.

Fireşte, termenul de rumân/ român este mult mai puţin atestat în sursele vechi, fapt perfect natural: străinii nu aveau nevoie să’l folosească, din moment ce ei aveau altul pentru a denumi poporul respectiv, pe de o parte, iar elita românilor, având ca limbă de cultură slavona, utiliza şi ea în scris termeni adecvaţi acestei limbi, derivaţi tot din vlah-valah, pe de altă parte.

Când s’a trecut însă la uzul mai extins al limbii române, din secolul al XVI-lea începând, în textele româneşti apare doar termenul cu care se denumeau românii înşişi, adică rumân/ român. Totuşi, faptul că românii foloseau în Evul Mediu denumirea de rumân (român) pentru a se numi pe sine şi că exista dualitatea vlah-rumân/ român sunt realităţi menţionate în Occident cel puţin începând cu secolul al XIV-lea.

Astfel, o descriere a lumii, probabil de origine toscană (dintr’un manuscris de la Biblioteca Apostolica Vaticana, pusă recent în valoare pentru istoriografia română), spune că, în jurul anului 1314, în ”provincia” numită Ungaria, care era reame (regat, structură politică), trăiau, în afară de unguri, şi românii:

”In quella medesima provincia sono i Rumeni e i Valacchi, e quali sono due grandi gienerazioni e anno reame e sono paghani”.

(Chiar și în acest citat folosit, observăm cum rumânii și nu românii sunt menționați, culmea în limba pretins vorbită la Roma. Probabil dl. Pop ori nu a aflat, ori a uitat, ori omite cu bună știință să ne spună că Roma se numea la început Ruma, de la rumii sau rîmii care au populat la început acel areal, considerați în limba arhaică europeană locuitori așezați pe malul apelor, râurilor, cum erau și rîmii sau râmnii din spațiul carpatic, n.n.).

Prin urmare, autorul din Peninsula Italică ştia la începutul secolului al XIV-lea că cei pe care occidentalii îi numeau valahi se chemau pe sine români (rumeni), că aveau anumite structuri politice organizate (reame) şi că nu erau ”creştini”, mai exact nu erau ”creştini adevăraţi” sau catolici.

Cu alte cuvinte, erau ”schismatici”.

Mai sunt exemple în epocă, adesea din mediul franciscan, când credincioşii bizantini erau numiţi nu doar ”schismatici”, ci şi ”eretici” sau ”păgâni”, nefiind plasaţi între ”creştini”.

Autorul textului ştie cumva, în mod vag şi mitic, despre cele două nume, din care face două ”ramuri” sau ”generaţii”, cam în genul în care apar aceste nume în legenda despre fraţii Roman şi Vlahata, eroii eponimi ai românilor.

Aceeaşi dualitate de etnonime, de această dată în limba latină, se remarcă într’un cunoscut document al papei Clement la VI-lea, de la 1345, în care românii sunt chemaţi Olachi Romani.

Aici, în redacţie papală, apar ambele nume (ca şi în exemplul anterior), şi cel de vlah (olah), dat de străini, şi cel de rumân, dar de românii înşişi.

(Este incredibil cât de jos poate merge manipularea, vorbim doar de rumîni, dar îi dăm înainte că noi suntem români, n.n.).

Un document emis la Nicopole, în 16 februarie 1499, redactat de un italian, martor ocular al unor evenimente de la Dunărea de Jos, conţine următoarea formulare:

”Poi visto ognj cosa, me misi a camino et passai lo Danubio sul paese de Vlachi, chiamati Rumenj, id est Romanj”.

Cu alte cuvinte, observatorul a trecut Dunărea spre sud, ”prin Ţara Vlahilor, numiţi rumâni, ceea ce înseamnă romani”.

Astfel, se certifică clar în secolul al XV-lea că locuitorii Ţării Româneşti, numiţi de italieni vlahi, se chemau pe sine rumâni, nume derivat din romani.

Acelaşi lucru îl consemnează şi germanul (sasul) Johannes Lebel, care a trăit din jurul anilor 1490 până la 1566 (”Idcirco vulgariter Romuini sunt appellati”) sau compatriotul său, Johannes Tröster, pe la 1666 (”nennen sich Romunos”).

Recent, a fost semnalat şi adus în discuţie un alt document, emis probabil de regele Bela al III-lea al Ungariei, în intervalul 1188-1195 (posibil în 1194), confirmat de Bela al IV-lea şi copiat la 1417, în care sunt lăudate meritele unui anumit comite Narad, ”bărbat nobil de naţiune german” (vir nobilis natione Theutonicus), care şi’ar fi arătat, între altele, faptele de credinţă faţă de suveranul său luptând împotriva furiei sau nebuniei bulgarilor şi românilor (contra furorem Bulgarorum et Rumeorum).

Confruntarea trebuie să fi avut loc în urma fondării Ţaratului vlaho-bulgar, după răscoala bulgarilor şi vlahilor contra bizantinilor din 1185-1186.

Identificarea acelor Rumeorum sau – cum se presupune că va fi fost în original – Rumeorum cu rutenii (din nord) sau cu romeii (locuitorii Imperiului Bizantin) este exclusă din motive foarte serioase, aşa că singura ipoteză plauzibilă este că, în jurul anului 1194, cancelaria ungară a folosit pentru români numele pe care şi’l dădeau ei înşişi şi care era cunoscut în anumite cercuri.

Aceasta ar fi, până în prezent, cea mai veche atestare a numelui de român (rumân) sub forma Rumei sau Rumeni, adică după modul în care se denumeau românii înşişi.
Ambianţa nu este neobişnuită, mai ales dacă ţinem seama de faptul că, tot atunci (la 1199), papa Inocenţiu al III-lea îi scria lui Ioniţă Caloian, ”regele vlahilor şi bulgarilor”, despre gloria strămoşilor săi romani.

Felul în care monarhul vlah îi mulţumeşte înaltului pontif (”ne’a readus la amintirea sângelui şi patriei noastre din care descindem”), ca şi felul în care îi scrie papa lui Ioniţă (”de neam şi chip eşti roman, precum poporul şi ţara ta, care din sângele romanilor îşi consideră trasă obârşia”) atestă existenţa deja pe la 1200 a unei tradiţii privind descendenţa românilor din ”colonii de demult ai celor din Italia” (consemnată de Ioan Kinnamos, despre vlahii din oastea lui Leon Vatatzes).

(Mai este cazul să atragem atenția, cum Vaticanul a avut interesul să le reamintească multora că sunt romani și nu geți? n.n.)

Această tradiţie a romanităţii românilor includea, după câte se pare, şi cunoaşterea dublului nume al acestui popor din sud-estul Europei, anume a numelui de ”valahi”, dat de străini şi a numelui de ”rumâni”, dat de românii înşişi.

Ţările românilor: Vlahii sau Ţări Româneşti (Romanii)

Atunci când românii şi’au constituit primele comunităţi politice – ţări, ducate/ voievodate etc. – spre finele mileniului I şi la începutul mileniului al II-lea, străinii din jur le’au zis acestor alcătuiri, în chip firesc (după cum le ziceau şi locuitorilor lor), Valahii, Vlahii, Blachii, terrae Blachorum, cu variante.

Sunt multe astfel de formaţiuni, deopotrivă la sud şi la nord de Dunăre, nuclee de state medievale şi apoi, unele, ducate sau principate deplin constituite.

De exemplu, cele două voievodate româneşti, locuite şi conduse de români, de la nord de Dunăre se cheamă în multe izvoare Valahia Mare (Ţara Românească) şi Valahia Mică (Moldova) sau UngroVlahia (Vlahia dinspre Ungaria) şi Ruso-Vlahia (Vlahia dinspre Rusia), Valahia de Sus şi, respectiv, Valahia de Jos (după locul aşezării lor pe Dunăre).
Ştefan cel Mare însuşi, principele Moldovei, vorbeşte într’o scrisoare către senatul Veneţiei despre două Valahii, prima fiind ţara lui, iar cea de’a doua (l’altra Valachia) fiind Ţara Românească.

Banatul este numit uneori în Evul Mediu Valachia Cisalpina (adică ”Ţara Românească de dincoace de munţi”), iar într’o serie de documente latine, din preajma anului 1500, referitoare la Banat, sunt pomenite judecăţi făcute nu după ”dreptul românesc” (ius valachicum), ca de obicei, ci după ”dreptul Ţării Româneşti” (ius Volachie).

Cu alte cuvinte, Banatul, fiind o Ţară Românească pentru locuitorii lui, era o Valahie pentru cei dinafara lui, pentru neromâni. Evident, este logic să se presupună că românii nu le ziceau acestor ţări ale lor Vlahii – din moment ce ei nu utilizau denumirea de vlah –, ci în alt fel, cu un termen derivat din rumân/ român.

Nicolae Iorga, printr’o intuiţie extraordinară, ivită însă dintr’o cunoaştere profundă, le’a numit, în faza lor timpurie, ”Romanii” sau ”Romanii populare”.

(Ceea ce’l face și pe Iorga, un romanist aau latinist, n.n.).

Pentru această idee atât de fecundă, nu existau însă decât câteva mărturii directe, anumite aluzii sau indicii, ceea ce i’a făcut pe mulţi istorici să fie sceptici. Un astfel de indiciu este grăitor: atunci când s’a trecut la limba română şi s’au tradus texte mai vechi din greacă, latină slavonă etc., termenul echivalent pentru Valahia era invariabil Ţara Românească, ceea ce este totuna cu Romania sau Rumânia. Străinii nu puteau însă folosi acest nume când se refereau la vreun stat locuit şi condus de români, din mai multe motive.

Primul a fost relevat deja: ei aveau pentru români numele de vlahi şi era perfect natural să derive din acesta numele ţărilor vlahilor. Pe de altă parte, regiunea est-europeană de la sud de Munţii Balcani şi de la nord de Constantinopol, mărginită la est de Marea Neagră – numită arhaizant şi Tracia – apare în Evul Mediu în unele surse, inclusiv cartografice, cu numele de ”Romania”, în amintirea Imperiului Roman şi a stăpânirii sale de odinioară.

De aici sau din numele dat de ei Romei, turcii otomani au dat provinciei pomenite numele de ”Rumelia”, folosit până târziu în secolul al XIX-lea.

Acest nume de Romania/ Rumelia nu avea un conţinut etnic, ci unul politic. El era doar amintirea unui stat şi nu exprima existenţa unui popor. Este de notat, totuşi, un fapt tulburător: în această Romanie de la nord de oraşul lui Constantin trăiau şi mulţi vlahi sau români balcanici (aromâni), împinşi acolo, se pare (după marea invazie a slavilor), pe când erau doar latinofoni pe cale de a deveni români. Ei îi ziceau, de exemplu, Salonicului Săruna, rotacizând vechiul nume latin de Salona, după rânduiala limbii române.

(Așa cum azi unora ne plac expresiile americane, dar nu ne fac americani…, de unde rezultă însă că nu Săruna ar fi fost primul nume și nu Salona, Dl Pop nu ne mai spune n.n.).

Denumirea de Romania este însă de timpuriu atestată şi în legătură cu spaţiul dunărean.
La acesta face referire (sub forma expresiei in solo Romaniae) scrisoarea lui Auxenţiu de Durostorum, databilă în jurul anului 383, păstrată în adnotările lui Maximinus asupra Conciliului din Aquileia (cel ţinut la 381).

Este vorba însă despre o mărturie izolată, fiindcă ulterior mai toate sursele au numit aceste ţări locuite de români Valahii, numele dat de români ţărilor lor rămânând în umbră. Relativ recent – dar fără ecoul meritat – istoricul Şerban Papacostea a pus în lumină o sursă care dovedeşte indubitabil că românii (şi anumiţi cunoscători străini) îi ziceau în vechime Ţării Româneşti într’un fel care aminteşte de Romania (Rumânia).

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/fb/Rumunia.JPG

RUMUNIA văzută de eleni (greci)

Izvorul este din secolul al XVI-lea, fiind un memoriu al iezuitului ungur Ştefan Szántó (Arator), prin care se cerea înfiinţarea la Roma a unor colegii pentru diverse naţiuni, între care şi pentru Valachia inferior, quae Romandiola et Romaniola dicitur.
Clericul spune că ţara aceasta era vecină cu Transilvania, că se numea odinioară Dacia şi că locuitorii ei vorbesc limba italică coruptă, pe care italienii o puteau înţelege.

”Romaniola”/ ”Romandiola” este un derivat de la Romania, o variantă a acestui nume.
Iezuitul ungur spune că ”Valahia inferioară este numită Romaniola” şi ”Romandiola”, fără să indice de către cine. Se înţelege însă că de către locuitorii săi, românii, pe care îi prezintă ca italianofoni/ latinofoni, descendenţi de la Roma.

Fireşte, românii nu pronunţau Romania sau Romaniola/ Romandiola, dar iezuitul nu a putut reda în latină anumite sunete (mai ales vocale) specifice limbii române. Faptul că autorul mărturiei de mai sus este maghiar, adică un cunoscător al românilor, este extrem de important, fiindcă el i’a putut auzi pe români cum îi ziceau efectiv celei mai vechi dintre ţările lor. Atestarea pentru secolul al XVI-lea a unei variante a numelui de Romania (Romaniola) în legătură cu Ţara Românească de atunci nu este surprinzătoare.
Era firesc să fie aşa, în urma întregii evoluţii istorice.

Ţara Românească a păstrat şi prin numele său denumirea poporului pe care’l adăpostea, a conservat cea dintâi, inclusiv sub aspect politic, identitatea românească şi a preluat apoi misiunea de reconstituire a unităţii tuturor românilor.

Erau mai multe ţări româneşti, cum arătam, dar numai una purta în chip oficial numele poporului român. Iorga credea chiar că ”Ţara Românească a avut odinioară un sens pe care foarte mulţi l’au uitat şi unii nu l’au înţeles niciodată; ea însemna – spune istoricul – tot pământul locuit etnograficeşte de români”.

Natural, Iorga scrie într’o viziune postromantică şi naţionalistă, iar unele dintre înflăcăratele sale idei trebuie astăzi temperate, în acord cu rigoarea criticii istorice.
Atestări ale denumirii de limbă română Denumirea de rumânie (”românie”) mai are un vechi înţeles (cunoscut bine de lingvişti, de istoricii limbii, de paleografi) şi se referă la numele dat limbii vernaculare, limbii vorbite de români: atunci când s’au făcut primele traduceri scrise din alte limbi (de cultură, liturgice şi de cancelarie) în limba română – prin secolele XV-XVI –, apar expresii de genul ”s’au dat de pre slavonie pre rumânie” ori ”de pre latinie/ lătinie pre rumânie” sau altele precum ”diac de lătinie”, ”diac de slavonie” ori ”diac de rumânie”, semn clar că referirea se face la limbă.

Există însă şi mărturii care arată că limba română era denumită ”rumână” sau ”română” (din romana) sau ”rumânească”/ ”românească” (după vechiul adjectiv romanescus, -a, -um, din epoca romană târzie).

De altminteri, mulţi autori din Evul Mediu târziu şi din perioada Renaşterii leagă nu numai fondul limbii române, ci şi denumirea ei folosită de români (adjectivele romana sau romanesca, ori adverbul rumuneste) de originea romană a românilor.

Pentru aceşti autori, care ştiau că limba se chema la ea acasă romana sau romanesca (şi nu valahă), era clar că şi poporul care o folosea avea o denumire similară, derivată din latinescul Romanus. Unii dintre ei spun chiar în chip explicit acest lucru în scrierile lor. Câteva exemple vor fi grăitoare.

La 18 februarie 1468, Girardo de Colli, reprezentantul ducelui Milanului la Veneţia, scria în contextul explicării genezei bătăliei de la Baia (petrecută în decembrie 1467):

”văzându’se învinşi, cerură ajutor vecinilor lor numiţi valahi, care în vechime fură romani şi care păstrează limba lor latină şi romană până în acest timp şi sunt oameni valoroşi călare…”.

Astfel, diplomatul milanez îi numeşte pe români vechi romani, iar limba lor apare ca fiind ”latină şi/sau romană” (aşa cum o numeau ei înşişi).

Nicolae de Modrusa scria în lucrarea De bellis Gothorum (ante 1473) că românii, ”atunci când se întâlnesc cu străinii cu care încearcă să intre în vorbă, îi întreabă dacă ştiu să vorbească romana” şi nu valaha.

Cu alte cuvinte, românii îşi numeau limba lor ”română”, formă care nu putea fi redată în latină (unde nu există vocala ”â”) decât prin romana.

Tranquillus Andronicus, dalmat din Trau (care i’a cunoscut în mod nemijlocit pe românii din Transilvania, Moldova şi Ţara Românească), îi scria în 1528 lui Ian Tarnowski, comandantul suprem al armatei Poloniei, că locuitorii din vechea Dacie ”s’au contopit într’un singur trup”, că sunt numiţi de alţii valahi de la numele generalului Flaccus (cum scriseseră, în chip imaginar, Enea Silvio Piccolomini şi alţi contemporani ai săi ), dar că ei ”şi acum îşi zic romani, însă nu au nimic roman în afară de limbă şi chiar aceasta este grav stricată şi este amestecată cu multe graiuri barbare”.

Vorbind despre românii din Ţara Românească, padovanul Francesco della Valle (aflat în serviciul aventurierului Aloisio Gritti) – cunoscător direct al realităţilor de la nord de Dunăre prin anii 1532-1534 – scria:

”Limba lor este puţin deosebită de limba noastră italiană; ei îşi zic în limba lor romani, spunând că au venit din vremuri străvechi de la Roma, pentru a se aşeza în această ţară; şi când vreunul întreabă dacă ştie careva să vorbească limba lor valahă, ei spun în felul acesta: ştii româneşte?, adică ştii să vorbeşti româna?, din cauză că limba lor s’a stricat”.

Umanistul croato-ungar Antonius Verancius (Verancsics) evoca şi el, în jur de 1550, faptul că valahii îşi trag originea din romani, că au în limba lor ”nenumărate cuvinte… la fel şi cu acelaşi înţeles ca în limba latină şi în dialectele italienilor” şi că atunci ”când ei întreabă pe cineva dacă ştie să vorbească în limba valahă spun: «Oare ştii româneşte?», sau <când întreabă=””> dacă este valah, îl întreabă: «dacă este român»”.

La fel, în 1584, se tipărea la Cluj o carte în care două personaje fictive (unul reprezentând, totuşi, concepţia principelui transilvan, iar celălalt opiniile autorului cărţii, cancelarul Wolfgang Kowachoczy) discută despre soarta românilor in vreme ce Eubulus (vocea pomenitului cancelar maghiar) îi denigra pe români, Philodacus (vocea principelui Báthory) susţine romanitatea românilor (valahilor), dovedită deopotrivă prin limba lor, cât şi prin prezenţa lor din vechime pe aceleaşi locuri cucerite de romani şi integrate în imperiul lor:

”Nu este nici cea mai mică îndoială că oamenii romani au locuit odinioară pe aceste locuri. Şi oare cine să fie urmaşii lor dacă nu românii noştri, care chiar şi acum se laudă în chip public că sunt romani?”

Acelaşi personaj mai adaugă că limba românilor este mai apropiată de limba latină decât italiana. Prin urmare ”Iubitorul de daci” (aceasta este traducerea numelui de Philodacus) – ca unul care trăia printre români – face legătura firească între români şi Dacia Romană şi arată că românii se numeau pe sine romani şi’şi cunoşteau originea, adevărat motiv de mândrie pentru ei.
Credinţa ortodoxă – religia valahă sau română La fel trebuie să fi fost şi cu credinţa ortodoxă a românilor, căreia străinii (neromânii) îi ziceau valahă.
Românii transilvani îi vor fi spus propriei credinţe ”română” ori ”românească”, mai ales de pe la jumătatea secolului al XVI-lea încoace, de când confesiunea luterană începe să fie numită ”săsească”, iar cea calvină – ”ungurească”.

Se pare că există şi o mărturie documentară de epocă în acest sens. Astfel, într’un act emis de principele Ştefan Báthory la 6 iunie 1574, credinţa ortodoxă transilvană (a românilor şi cu referire expresă la români) este numită, în chip surprinzător, romana religio.

Denumirea pare imposibilă, fiindcă, de regulă, religio romana înseamnă credinţa catolică, cea care era credinţa principelui însuşi. Or acesta nu se putea referi la români ca fiind adepţi ai confesiunii Romei, când ei erau, de fapt, ortodocşi şi când ideea capului statului era de a reînvia ierarhia tradiţională românească ortodoxă (în pericol de calvinizare), tocmai spre a lovi în Reforma protestantă.

Atunci ce explicaţie poate avea numirea religiei ortodoxe, a românilor, drept ”romană”?
Fiind vorba despre epoca Renaşterii, se poate invoca maniera autorilor umanişti de a arhaiza, adică de a denumi popoarele după strămoşii lor (reali sau imaginari) din antichitate.
Cum românii erau priviţi drept urmaşii romanilor şi numiţi, de aceea, romani, s’ar fi putut explica de ce religia lor putea fi înţeleasă ca ”religia romană”.

(Acesta este un alt argument subțire, ce ne dovedește logica infantilă a dlui. Pop. Atunci romano-catolicii ce ar fi? n.n.)

Aceasta cu atât mai mult într’o ţară ca Transilvania, în care, în mod frecvent atunci, în loc de termenul de ”ortodox”, se folosea cel de ”valah” (olah), iar în loc de ”credinţa ortodoxă” se spunea ”credinţa valahă”.

Totuşi, tocmai de aceea, numirea credinţei valahilor drept ”religie romană”, adică printr’un termen arhaizant, provenit din ambianţa umanismului, într’un act oficial emis de principe, rămâne greu de acceptat.

În aceste condiţii, nu mai există decât o posibilitate: oficialitatea transilvană maghiară, ca şi toţi oamenii de rând (maghiari, saşi sau secui) ştiau că românii se numesc pe sine români (sau rumâni) şi că numesc credinţa (”legea”) lor română (ori românească); or expresia ”credinţa română”, din limba vernaculară, nu poate fi redată altminteri în latineşte – în spiritul exactităţii sale complete – decât sub forma de religio romana, din moment ce în limba lui Cicero nu există vocalele ”â” şi ”ă”.

Cu alte cuvinte, religio romana din documentul principelui Ştefan Báthory trebuie să se refere la ”religia română”, exact în forma în care îi ziceau românii înşişi propriei credinţe, după cum îşi numeau cu acelaşi adjectiv limba şi poporul.

Cei mai mulţi autori, care, din Evul Mediu încoace, afirmă că românii se cheamă pe sine ”romani”, le numesc limba ”romană” şi credinţa lor tot aşa, nu’i invocă în chip direct, prin această constatare, pe romanii antici, pe adevăraţii romani, ci pe urmaşii romanilor contemporani lor, adică pe români.

Aceşti autori, care spun adesea că românii nu cunosc numele de vlah (cu variantele sale), vor să redea felul în care se chemau românii înşişi, dar nu o pot face întocmai, din cauza specificului latinei (şi a altor limbi) din care lipseau anumite vocale specifice limbii române (”â”, ca şi ”ă”).

Din relatările acestor autori nu se poate trage, prin urmare, concluzia că românii se chemau pe sine ”romani”, şi nici că’şi numeau limba şi credinţa lor ”romană”, ci că foloseau numele de ”român”, respectiv ”română”, care erau însă atât de apropiate fonetic şi semantic de originalele lor.

Când însă se invocă felul în care anumiţi români se mândreau că se trag de la Roma, atunci este vorba, cu siguranţă, de Roma antică şi de acei romani vechi, cuceritori ai Daciei.

(Aici se referă sigur, la colonia Dacia romană, nu la tot teritoriul getic, n.n.)

De aceea, autorii actuali, spre a nu fi tentaţi să tragă concluzii eronate sau forţate, trebuie să desprindă din context – fapt perfect realizabil – despre ce fel de ”romani” este vorba atunci când sunt menţionaţi românii (cu numele dat de ei înşişi sau cu acela de ”vlah”, dat lor de către străini).

Alte sensuri şi utilizări ale numelui etnic al românilor

După cum se vede, aceste mărturii din secolele al XV-lea şi al XVI-lea atestă fără niciun dubiu că aceia pe care străinii îi numeau ”valahi” îşi spuneau lor înşişi ”români” (rumâni), iar limbii şi chiar religiei lor îi spuneau ”română” (rumână sau rumânească).

Încă un argument al dualităţii de care vorbeam vine dintr’o constatare foarte simplă, amintită deja în alt context: pornind din aceleaşi secole (al XV-lea şi al XVI-lea), de când încep să fie traduse (şi în parte tipărite) în româneşte vechi texte slavone, latine, greceşti etc., de fiecare dată, fără nicio excepţie, cuvintele Valachus şi Valachia (cu toate variantele lor) au fost transpuse sub forma rumân (român) şi Ţara Rumânească (Românească).

Uneori, când sub numele de Valachia se ascundea Moldova (adică ţara românilor de la est de Carpaţi), atunci se folosea în traducere termenul consacrat, de Moldova.

Prin urmare, ca şi vecinii lor unguri, greci sau albanezi – care nu se numesc pe sine unguri, nici greci şi nici albanezi – şi ca multe alte popoare, românii au un nume pe care, până relativ recent, străinii nu l’au folosit şi, foarte mulţi dintre ei, nu l’au cunoscut.

Nici românii nu au cunoscut numele de vlah şi nu l’au folosit ca să se denumească pe sine. Numele de rumân/ român este cel puţin la fel de vechi ca acela (acelea) dat (date) de străini, dar este atestat mai rar şi mai târziu.

Numele de vlah şi cel de rumân, ca substantive şi adjective, au dobândit uneori, în timp, şi alte sensuri decât cele etnice, dar aflate în legătură cu etnicitatea.

Astfel, ţăranii supuşi pe moşii în Evul Mediu (care munceau pentru ei, dar şi pentru boieri, mănăstiri şi domni) şi chemaţi în documentele slavone vecini, erau numiţi, se pare, în româneşte rumâni, după numele etnic al tuturor locuitorilor ţării.

Discuţia în legătură cu această denumire de rumâni, dată categoriei ţăranilor dependenţi din Ţara Românească, este veche şi complexă în istoriografia română, ea conducând până acum doar la concluzii parţiale.

Oricum, acest nume de rumân aplicat ţăranilor dependenţi îndreaptă spre o împrejurare şi spre o epocă în care mai toţi românii erau supuşi sau stăpâniţi de o altă etnie.

La fel, termenul de vlah a căpătat şi el, în anumite locuri, sensul de ţăran supus sau iobag (în Transilvania), de păstor sau cioban (în mai multe locuri din jurul României), de ortodox (în Transilvania) etc.

Toate acestea sunt realităţi importante, studiate în profunzime de’a lungul timpului, dar nu se detaliază aici, fiindcă nu intră în atenţia studiului de faţă. De altminteri, transferarea unor denumiri etnice asupra unor noţiuni colaterale s’a produs mereu, peste tot, la mai toate popoarele.

Astăzi, în mod convenţional, se foloseşte numele de român pentru locuitorii României, iar numele de vlah este preferat pentru românii balcanici, adică pentru aceia situaţi, în general, la sud de Dunăre, fără să existe însă o regulă strictă în acest sens.

Cu toate că şi ei, vlahii balcanici, au nume proprii, interne, derivate din latinescul Romanus, ca, de exemplu, armân, rămăn, rumun, rumăn, rumăr, rumer etc., numele date lor de străini sunt mai numeroase şi mai durabile, datorită traiului în grupuri mai mici, transhumanţei (şi nomadismului) şi izolării lor între mari mase slave, greceşti, albaneze, româneşti (ţinţari, vlahi şchiopi, maurovlahi, morlaci, cirebiri, gogi, machedoni etc.).

Astfel, aceşti români (romanici) sudici, păstrători iniţiali ai amintirii Romei, au învăţat şi ei dimprejur, de la vecini, variante ale numelui de vlah sau alte nume, pe care au început să le folosească şi între ei, încă din timpuri mai îndepărtate (de exemplu, anumite grupuri de meglenoromâni şi istroromâni se denumesc vlaşi).

În plus, ca şi la nord de Dunăre, au conservat denumiri regionale, de grup, date de ei înşişi sau de alţii. La aceştia, conştiinţa romanităţii şi a unităţii (dintre ei şi cu românii din vechea Dacie Traiană) a fost, de’a lungul timpului, mult mai difuză, mai neclară, mai ştearsă, ea fiind reînviată parţial (cu erori şi stângăcii) abia în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, adesea prin intervenţia intelectualilor români şi a statului român.

Astăzi, numeroşi vlahi din statele balcanice – mai ales cei urbani şi cei din Grecia, unde istoriografia oficială îi consideră greci romanizaţi sau cei din Serbia, unde opinia oficială îi declară slavi romanizaţi – se identifică tot mai mult cu grupurile majoritare din ţările respective, aşa cum cei din România se declară în mare parte români.

Există şi opinii, chiar din sânul acestor vlahi, care susţin că aromânii sunt un popor romanic distinct, iar aromâna o limbă romanică de sine stătătoare. Probabil că aceasta ar fi direcţia de evoluţie în timp, în viitor, dacă nu s’ar produce asimilarea şi deznaţionalizarea lor accelerată.

Vechimea numelui de Ţara Românească; legătura sa cu numele de România

Numele oficial al ţării – acela de România – este modern, ca formă şi atribuire, pentru spaţiul actual, dar el are, în înfăţişări uşor diferite, o vechime considerabilă.
Se poate presupune că numele de Rumânia/ România – cu variante de pronunţie şi accentuare medievale, azi pierdute – va fi circulat în paralel cu denumirea de Vlahia/ Valahia, fiind o emblemă pentru identitatea, pentru conştiinţa de sine a locuitorilor unui spaţiu anumit.

De altminteri, chiar fără existenţa unor izvoare în acest sens, dacă poporul se chema pe sine rumân şi îşi numea limba rumânească/ rumână, după tipicul moştenit din latină, este absurd să credem că ţările locuite de acest popor, de variatele ramuri ale lui, aveau exclusiv denumiri regionale sau provinciale.

Se ştie sigur, din vechi izvoare, că Moldova, Banatul, Făgăraşul, Maramureşul etc. erau numite uneori şi terrae Valachorum sau Valachiae/ Vlachiae/ Volachiae, adică “ţări ale rumânilor”.

Era firesc ca populaţiile romanizate de pe cele două maluri ale Dunării, situate, de la un timp, tot mai departe de realitatea instituţională a Imperiului, să se perceapă pe sine, la nivel local, pe baza tradiţiei şi a uzului aceleiaşi limbi, drept o realitate unitară şi omogenă, anume să se simtă o etnie.

Aceşti oameni continuau să se numească ”romani”, dar termenul a pierdut treptat sensul său politic instituţional, de apartenenţă la o realitate universală (Imperiul Roman), pentru a desemna în mod exclusiv o foarte bine definită entitate locală.

Teritoriul locuit de această entitate devenise la finele antichităţii o Romanie particulară – cum remarcase Nicolae Iorga – care, tocmai datorită particularismului ei începea să’şi asume caracterul unei etnii. Astfel, în limba localnicilor, împreună cu numele de etnic (rumân) trebuie să se fi conservat şi numele etno-geografic. Cea mai răspândită formă a acestui nume în limba română a fost însă, fără îndoială, aceea de Ţară Românească.

Denumirea de Dacia s’a pierdut probabil, treptat, la nivelul poporului încă la finele epocii antice. Sub romani, numele de Dacia a avut mai mult sens politic decât etnic.
Ea a primit, prin urmare, o lovitură serioasă chiar atunci când vechiul regat al lui Decebal a devenit în mare parte provincia romană omonimă, deoarece nu mai era vorba, de fapt, despre vechea Dacie, ci despre o Romania, împărţită apoi în mai multe Romaniae.

(Această afirmație este una dintre cele mai exagerate afirmații, deoarece nici chiar dl. Pop nu poate dovedi că Dacia este numele dat de geți regatului lor.  Dacia nu a putut fi decât colonie romană, deci o denumire pur politică, dovada stând în faptul că această colonie au luat’o cu tot cu nume la sud de Dunăre după ce nu au mai putut proteja teritoriul din nordul Dunării de atacurile repetate ale geților, n.n.)

Acestea, după retragerea şi căderea Romei, au ajuns să fie treptat entităţi latine, mai mari sau mai mici, situate şi la nord şi la sud de Dunăre şi înconjurate de populaţii nelatine.

Latinitatea lor este dovedită deopotrivă de numele propriu, intern, acela de Romaniae şi de cel extern, dat de alogeni, de Valachiae. Romaniile sau Vlahiile sud-dunărene s’au tot redus şi, în parte, risipit după migraţia masivă a slavilor (după anul 602) şi după formarea statelor acestora.

Ultima mare zvâcnire a unei asemenea Vlahii, adică a unei vieţi politice superior organizate de românii de la sud de fluviu, dar în alianţă cu slavii, a fost Ţaratul Vlaho-Bulgar format la finele secolului al XII-lea, sub dinastia vlahă (vlaho-bulgară) a Asăneştilor.

Dimpotrivă, la nord de Dunăre, nucleele politice româneşti se ridicau pe măsură ce decădea politic şi demografic românitatea balcanică.

Aici, între Dunăre şi Carpaţii Meridionali (sau Alpii Transilvaniei, cum le ziceau occidentalii), s’a format la cumpăna secolelor al XIII-lea şi al XIV-lea, prin reunirea mai multor Vlahii, prototipul statului românesc medieval, adică Valahia Mare sau Ţara Românească. Românii i’au zis mereu acestei mari alcătuiri politice proprii – compuse din români şi conduse de români – Ţara Rumânilor/ Românilor, Ţara Rumânească/ Românească şi, cum se vede, pe alocuri şi rar, chiar Rumânie.

De altminteri, numele de Ţară Românească este absolut identic cu acela de Românie.
Aşa cum pentru oricine denumirea de Germania este sinonimă cu cea de Deutschland (care, tradusă literal în româneşte, înseamnă ”Ţara Germană” sau ”Ţara Germanilor”), tot aşa numele de Ţara Rumânească/ Românească nu poate fi decât un sinonim al denumirii de Rumânia/ România.

Dacă England (tradus literal ”Ţara Anglilor”) este un sinonim perfect al denumirii de Anglia, dacă Scotland (”Ţara Scoţilor”) este totuna cu Scoţia şi dacă Magyarország (”Ţara Maghiară”) este numele oficial actual al Ungariei, nu vedem de ce şi cum am putea susţine că între numele de ”Ţara Românească” şi cel de România ar fi vreo deosebire de esenţă?

De altminteri, chiar şi astăzi, românii, mai ales în mediul rural, când se referă între ei, în limbaj colocvial, la statul român, nu spun România, ci ”Ţara Românească”.

Prin urmare, pentru români, numele de Rumânia/ România nu este decât o formă a denumirii de Ţara Rumânească/ Românească, adaptată timpurilor moderne, dar extrasă din trecut, cu rădăcini în trecut şi justificată de istorie.

De aceea, numai dacă, de exemplu, socotim că numele de Anglia şi Scoţia sunt deosebite de ”Ţara Anglilor” (traducere literală din England) şi, respectiv, ”Ţara Scoţilor” (traducere literală din Scotland) – numai şi numai în acest sens – denumirile de Rumânia şi Ţara Românească pot fi privite ca distincte.

Tot aşa, dacă socotim că numele de Germania este unul modern faţă de Deutschland, care ar fi unul arhaic, atunci şi Romania (România) este o noutate în raport cu Ţara Românească.

În limba română, forma Ţara Românească este socotită azi arhaică, ceea ce nu s’a întâmplat în alte limbi cu formele echivalente de England, Deutschland sau Magyarország.

Acestea din urmă au devenit în unele limbi străine Anglia, Germania, respectiv, Ungaria. În cazul României, dualitatea aproape a dispărut, în sensul că deopotrivă străinii şi românii îi spun României în acelaşi fel (cu mici variante grafice şi fonetice).

Altminteri, nu avem de ce să facem diferenţe, deşi niciun istoric român nu va folosi vreodată termenul de Rumânie pentru Evul Mediu, ci va zice în chip constant Ţara Românească sau Ţări Româneşti.

Iar România nu este, evident, decât o formă modernizată a numelui de Ţara Rumânească, cuprins în izvoare neromâneşti ca Valahia. În acelaşi spirit, când apare în texte medievale numele de valachus sau olachus (cu variante), în legătură cu regiunea carpato-dunăreană, el se traduce fără nicio rezervă cu român sau rumân.

De aceea, datorită acestei sinonimii, în epoca de emancipare naţională, când se presupunea că fiecare naţiune trebuia să aibă un stat naţional care să’i reunească şi ocrotească pe toţi membrii săi, românii aveau demult un nume pregătit pentru ţara lor.
Nu au ales numele de Dacia (deşi s’a propus acest lucru), fiindcă numele acesta – cum spuneam –, deşi foarte vechi, se pierduse demult din conştiinţa publică, ci au preferat numele de Rumânia sau România.

(Nici Dacia, nici România se pare că nu sunt ale noastre. Dacă s’ar documenta despre etimologia lingvistică, apartenența acestui etnonim de rumun, ca fiind la origine rumi, rîmi, armei, arami, armâni, atunci Rumunia ar fi mult mai potrivită, ori direct Geția, Țara geților, care nu mai are nevoie de documentare suplimentară, n.n.)

Nu a fost un nume inventat nici de Dimitrie Philipide, nici de paşoptişti, nici de primul domn al Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza şi nici de ministrul său de externe, Mihail Kogălniceanu. Era un nume păstrat în memoria colectivă, venit dintr’un trecut îndepărtat, nume pe care’l purtaseră într’un fel sau altul, la un moment dat, toate alcătuirile politice ale românilor.

Era si numele pe care l’a avut neîntrerupt de pe la 1300 încoace ”Ţara Românească”, adică cel mai vechi şi mai prestigios stat medieval românesc, în jurul căruia s’a constituit apoi unitatea politică a poporului al cărui nume în purta. Unii lingvişti insistă asupra formei termenului de România, care (în funcţie de specificul limbii şi prin analogie cu Lehìa sau cu Rusìa ori cu Nemţìa sau cu alte nume de ţări) este recentă.

Lucrul este adevărat în litera sa, însă istoricii operează şi după alte puncte de reper, consemnate în surse de epocă şi care nu concordă întotdeauna cu „logica” limbii, pline, de altmineri, şi ea de o mulţime de excepţii.

Concluzii

Românii şi’au început istoria ca o ”enclavă latină la porţile Orientului” sau ca o ”insulă de latinitate într’o mare slavă” şi au rămas mereu într’o vastă regiune de interferenţe şi varii influenţe.

Această regiune a fost adesea ameninţată în stabilitatea şi existenţa ei, deopotrivă dinspre apus şi răsărit, dinspre nord şi sud. Ameninţările au îmbrăcat uneori forme destructive sau dizolvante, periculoase pentru identitatea românilor.

Gravele pericole dinspre sud şi nord, ca şi cele dinspre vest au fost mai de timpuriu anihilate, îndepărtate, neutralizate, atunci când s’a putut, prin contribuţia românilor şi a vecinilor lor, dar mai ales prin evoluţia raporturilor internaţionale.

Mult mai persistente, mai insistente, mai dureroase şi mai grave au fost pericolele venite dinspre răsărit, începând cu migratorii şi sfârşind cu tancurile sovietice, aducătoare de comunism.

De peste un mileniu, românii au trăit obsesia ameninţării Răsăritului. De aceea, din plurivalenta lor moştenire identitară, şi’au cultivat mai ales componenta occidentală. Era clar încă din secolele XIV-XV că ”lumina” încetase să mai vină de la Răsărit.

În vreme ce acest Răsărit de ticăloşea tot mai mult, cultura şi civilizaţia, pe vechiul fond al clasicismului greco-latin şi al creştinismului, înfloreau în Apus.

Hartă germană cu populația rumânească

Acesta s’a impus şi a devenit un model fertil de urmat.
Roma – Vechea Romă – era parte substanţială a acestui model şi ajunsese simbolul lui cel mai eclatant. Din legătura aceasta cu Roma – reală şi imaginară în acelaşi timp – s’a născut ideologia şi mitologia naţională modernă românească. Numai că Roma era în secolele XIII-XIV catolică, iar legătura cu ea era mijlocită de alte state catolice, mai ales de Regatul Ungariei.

Această legătură era obturată puternic de ortodoxia românilor, de presiunile de catolicizare a lor, presiuni care nu urmau întotdeauna calea convingerii. Aceste presiuni de catolicizare purtau, ademenitor, sigiliul Romei, dar se făceau prin prisma presiunii politico-militare a Ungariei.

În mintea românilor (mai ales a acelor stăpâniţi direct de Ungaria) catolicismul se suprapunea peste numele de Ungaria, adică peste numele unui opresor, iar umbra aceasta se proiecta uneori şi asupra Romei, unde rezida capul bisericii apusene.

Astfel, credinţa bizantină şi legătura, prin slavii de sud, cu ”Noua Romă” (Constantinopolul), dar şi tendinţele de catolicizare pe filieră ungară deveniseră piedici destul de serioase pentru cultivarea amintirii Romei dintâi şi a latinităţii.

Totuşi, românii aveau Roma chiar în numele lor!

Şi erau singurii deţinători ai acestui ”privilegiu” – mărturie clară pentru ideologi nu numai a latinităţii lor, ci şi, împreună cu această latinitate, a sorgintei lor occidentale.

De aceea, legăturile cu Occidentul sau reluat în Epoca Modernă după alte principii, iar numele de România – un fel de Romă translatată la Dunăre, la Carpaţi şi la Marea Neagră – a devenit pentru români o puternică marcă identitară, născută şi făcută în acelaşi timp, construită deopotrivă de istorie şi de ideologie, dar puternică şi perenă.

Fireşte, la consolidarea acestei denumiri generale de România au lucrat insistent – cum s’a întâmplat în istoria tuturor popoarelor – intelectualii, artizanii naţionalismului modern şi ai ideologiei naţionale.

Pentru străini în general şi pentru mulţi analişti ai scenei politice contemporane, este greu de înţeles acest fenomen şi sunt dificil de perceput aceste identificări ale popoarelor central-sud-est europene prin numele lor, prin limbă, prin religie şi confesiune, prin origine şi prin tradiţii.

De aici provin, în mare parte, şi unele dintre catalogările grăbite şi superficiale ale acestor state şi popoare, numite de la Viena încoace, în sens peiorativ, „balcanice”.
Doar studiul atent şi profund al trecutului le poate revela destinul şi le poate explica atitudinile. Acest studiu înseamnă cunoaştere, iar cunoaşterea înseamnă mult efort, dar şi înţelegere.

Ceea ce nu scuză erorile, laşităţile, carenţele proprii ale românilor, dar le plasează pe toate sub semnul umanului.

Din păcate, românii au exagerat adesea sentimentele lor naţionale, ca toţi vecinii lor, dar această exagerare nu explică pe deplin clişeele perpetuate în legătură cu ei. Identităţile naţionale sunt o realitate de viaţă colectivă ca atâtea altele şi nu au în esenţa lor nimic malefic.

Au fost folosite uneori în scopuri reprobabile – ca şi identităţile familiale, religioase, politice etc. – ceea ce nu trebuie să le facă în sine odioase, ci pur şi simplu fireşti, ca viaţa.
Câte crime nu au fost făcute în numele familiei (rudeniei), al bisericii, al iubirii sau al libertăţii, de’a lungul timpului, fără ca familia, biserica, iubirea sau libertatea să fie demonizate!

Pentru receptarea precaută a istoriei românilor scrisă de istoricii români şi pentru punerea sub semnul întrebării a unor idei ale acestora în străinătate, a concurat din plin şi perioada regimului comunist ”original”, aplicat în România.

A fost, în ultima sa etapă, un regim comunist-naţionalist, în timpul căruia trecutul românilor trebuia prezentat numai în manieră ”glorioasă”: faptele românilor trebuiau să fie imaculate, formarea poporului trebuia să fi avut lor numai la nord de Dunăre, poporul român trebuia să se fi dezvoltat numai „sub semnul continuităţii, permanenţei şi unităţii”, originea nobilă se cuvenea mereu subliniată, fie că era vorba de romani, de daci sau de daco-romani etc.

Românii erau prezentaţi adesea ca fiind neschimbaţi şi neaoşi ”de două mii de ani”, cu fapte de arme extraordinare, purtători de mari victorii şi imobili în spaţiul strămoşesc.
Până şi denumirile provinciilor istorice au fost, la un moment dat, prohibite, în favoarea numelui general şi unitar de România.

De asemenea, regimul Ceauşescu tindea spre finalul său să construiască ”poporul muncitor unic”, evident român şi să şteargă diferenţele etnice, lingvistice, naţionale.
Or, era clar pentru orice intelectual obişnuit că aceasta era doar propagandă.
Istoricii români serioşi nici nu au acceptat, în general, să scrie astfel de enormităţi, neadevăruri, exagerări.

Numai că în Occident ajungeau mai ales produsele propagandei regimului. De aceea, istoriografia română a fost în mare măsură compromisă, pusă sub semnul întrebării. De două decenii, cei mai serioşi istorici români au reluat prezentarea trecutului sub noi auspicii.

Ba unii, încercând să îndrepte ceea ce a fost aberant în trecut, au făcut alte erori şi exagerări, în sens invers, uşor de preluat de către un public intern şi, mai ales, extern, sătul de istoria triumfalistă, cultivată de oficialii comunişti şi dornic de altceva.
În acest fel, pentru unii, întreg trecutul românilor a devenit derizoriu, ruşinos, fără nicio relevanţă pozitivă.

Or, astăzi este tot mai clar pentru istorici şi pentru publicul larg că românii au avut o istorie normală, ca toate popoarele, cu bune şi rele, că au avut provincii istorice diferite şi nume regionale, că nu au fost albi şi imaculaţi, că nu au fost mereu unitari şi uniformi şi că strămoşii lor nu veniseră cu toţii de la Roma!

Se vede – pentru mulţi, ca o noutate – că şi românii se mişcaseră în Evul Mediu şi nu numai, pe distanţe mai mici sau mai mari, cu turmele lor sau cu alte treburi, în toate direcţiile, mânaţi de diferite motive, aşa cum făcuseră toate popoarele.
Mişcarea şi aşezarea în spaţii îndepărtate i’a făcut şi pe români variaţi, deosebiţi între ei.

A fost foarte greu, pentru mulţi ani după căderea comunismului, să se distingă între adevăr şi minciună, între realitate şi propagandă. Nici astăzi, după două decenii, nu este tocmai simplu. De aceea, nici în privinţa numelui românilor, lucrurile nu sunt, pentru anumiţi străini, clare. Mulţi mai cred că numele de român este un rezultat al propagandei naţionale şi naţionaliste, exacerbat sub comunism.

Faptul acesta este însă acum doar un clişeu, rezultat în mare parte din neîncredere şi din necunoaştere. În lumina mărturiilor de mai sus, se impune ca evidentă legitimitatea folosirii numelui de român (şi de Ţară Românească) în paralel cu cel de vlah (şi de Valahia), încă din momentul intrării în istorie a tuturor popoarelor romanice, la sfârşitul mileniului I al erei creştine.

Este de înţeles că unii istorici germani, de exemplu, în limba cărora etnonimul ”român” a intrat în chip temeinic abia în secolul al XIX-lea, să prefere numele de ”valah”; dar acelaşi lucru, în sens invers, se poate spune despre istorici români, în limba cărora etnonimul ”valah” a intrat în mod curent tot în secolul al XIX-lea.

Pentru cei mai mulţi români, numele de ”valah” a fost întotdeauna străin, a fost nespecific limbii române, îmbrăcând uneori, la unele popoare şi în anumite variante ale sale chiar sens peiorativ.

Prin urmare, românii au purtat dintru început două nume principale, ambele legitime.
Este însă natural astăzi ca, cel puţin în mediile româneşti, să fie preferat numele pe care şi’l dau românii înşişi. Nu există nicio raţiune să se vorbească, încă de la finele mileniului I al erei creştine, despre francezi, germani, maghiari, bulgari sau ruşi, dar despre români nu, când sunt date precise că ei intrau tocmai atunci, cu entitatea şi identitatea lor proprie, pe scena istoriei.

Prin urmare romanicii orientali ai Europei erau pentru ei înşişi ”români” (rumâni), iar pentru ceilalţi erau ”vlahi” (cu variante), încă din secolele al IX-lea – al X-lea. Cu atât mai mult este justificată folosirea numelui de român pentru secolele ulterioare ale Evului Mediu.

Denumirea de român, utilizată de toţi istoricii români pentru a chema poporul lor din Evul Mediu încoace, nu are nimic de’a face cu naţionalismul, deşi a fost folosită adesea în spirit naţionalist.

(Nu are de a face cu naționalismul, dar nici cu adevărul gol-goluț, ci doar cu interpretări, dacă nu iraționale, sunt cel puțin infantile pe alocuri! Fiecare dintre noi având rațiune pentru a putea judeca în felul său aceleași surse sau documente pe care dvs. le invocați și pe spatele cărora induceți judecata dvs. atât de fisurată…n.n.).

Este vorba doar de o realitate cu existenţă milenară şi care trebuie relevată în chip corect, în acord cu ceea ce mărturisesc izvoarele istorice.

Sursa: http://www.acad.ro

Citiți și: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

CUVINTE ROMÂNEȘTI ÎN LIMBA MAGHIARĂ

Limba română ca limbă secundară în estul Europei?

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/02/600px-cuvintelelimbiiromane-svg.png

Limba română este cea mai exactă și bogată limbă europeană. Constatând că filologi germani, precum și o parte din cei români, consideră limba româna ca fiind un amalgam de la 9% la 75% cu element slave, și în rest latine, maghiare, turcești, grecești, germane,etc., deci practic limba română neexistând ca limbă de sine stătătoare, ci doar ca un complex de împrumuturi, considerăm că este nevoie de un studiu nou și corect asupra originii reale a limbii noastre și repunerea ei acolo unde îi este locul.

Este foarte puțin probabil că noi am fi împrumutat elementele limbilor menționate, altfel limba română ar fi tot atât de inexactă și săracă precum și limbile din care și’ar fi împrumutat cuvintele și logica. Argumentele care susțin astfel de aprecieri nu au nicio bază științifică.

Faptul ca un cuvânt românesc se afla în limba rusă, turcă, maghiară sau greacă era automat categorisit ca ar fi avut originea în aceste limbi. Acesta era singurul argument! S’a încercat cu limba ”indo-europeana”, dar o asemenea limbă a existat numai în concepția unor filologi și nu ca entitate practică. Acest instrument fusese inventat pe considerent politic de filologi, numai pentru argumentațiile impuse. În plus, ceva esențial nu se potrivea: fluxul cultural !

Cultura Europei provine din Balcani și Asia Mica. Cultura română nu este altceva decât vechea cultura pelasgo-getică, prima mare cultură europeană.

Avea nevoie limba română de ajutorul limbii slave, maghiare, turce, etc? Nu, deoarece direcția de migrare, a diferitelor grupuri umane, a fost de la culturi slab dezvoltate spre culturi înaintate, și nu invers. Cultura pelasgă a fost preluată și răspândită în toată lumea.

Apoi trebuie să fi familiarizat cu criteriile politice din viața științifică occidentală, cu rolul politicului în Europa de Vest, precum a fost și pactul Hitler-Stalin, tot așa și “pactul” filologic.

Un alt instrument deosebit de eficace, folosit în toate domeniile vieții sociale, politice si economice, a fost ”efectul Gold” (definit în revista Spiegel în nr. 45 din 1990) prin care falsificările devin adevăruri absolute. O metodă vestică plină de eficiență, practicată din ce în ce mai frecvent, tocmai datorită eficienței ei și finanțată cu mărinimie de politicile vest-europene, căci în final ea are efecte economice incredibile.

Cartea lui Piergiuseppe Scardigli, ”Cultura goților” (München, 1967) prezintă nelămuririle sale filologice. Piergiuseppe Scardigli filolog la rândul său și’a dat seama că explicațiile date de filologi nu au o argumentație solidă. În această carte descoperi cuvinte nelămurite și care’si găseau explicația numai în limba română, și considerate de filologi ”profesioniști” (inclusiv de cei români), ca împrumutate de limba româna dinspre alte limbi. Cartea lui Piergiuseppe Scardigli tratează în principal cuvinte din Biblia episcopului Vulphilas (Ulfila) scrisă în anul 340 la nord de Giurgiu.

Dar și cuvinte din celelalte ”scrieri gotice” (getice). Surpriza este incredibilă, căci descoperi cuvinte esențiale din limba română și considerate de origine slavă: Cuvântul ”GARD”, de la care provine cuvântul slav de bază ”GOROD = oraș” și terminația ”GRAD” (Țarigrad, Beograd, etc). Cuvântul se poate regăsi cu câteva secole înainte de Hristos, sculptat în piatra ! La câțiva zeci de km la sud de Dunăre pe teritoriul locuit de geți. Cum de n’au știut aceasta lingviștii, dacă ei nu și’au dorit ascunderea adevărului?

Poți avea încredere în specialiști și lingviști vestici și români?

Cuvântul ”VOEVOD”, este de origine getică, nu slavă ! La acea dată, slavii nu pătrunseseră pe teritoriul geților. Și nici religia ortodoxă a Bizantului nu ajunsese încă în Rusia. Cuvântul “JUPÂN”, este de origine getică (se gaseste în Biblia episcopului Vulphilas) și se poate întâlni până la  reto-romanii din Elveția. El nu este de origine slavă.

Cuvântul “CERNA” este tot cuvânt de origine latina (și nu slavă) și  înseamnă ”obscur”, adică ”NEGRU”.

Nu a deschis nici un lingvist un dicționar de latină veche ?

”CERNAVODĂ = NEGRUVODĂ” și nu are nici o legatură cu slavii !

Denumirea CERNA e denumire de localitate în Franța (Cernay) și Elveția (Zernet)!

Cuvântul ”DIAVOL” se găsește și el precum și celelalte cuvinte, la anul 340 în Biblia episcopului Vulphilas!

Cuvântul ”BISTRIȚA” se găsește în scrierile gotice (getice) și înseamnă ”REPEDE”.

Cum au putut să facă asemenea erori filologii? Cercetând numai o mica parte din Biblia episcopului Vulphilas descoperi cca. 40 de cuvinte cărora li se atribuie de către lingviști o origine artificială și politică.

Limba română a fost obiectul unei totale dezinformări, începând, în special, dupa Primul Război Mondial. Dezinformare care trebuia să creeze argumente juridice ale unor interese politice, aberații politico-filologice, care nu au ținut cont de fluxul cultural.

Scrisul “slavon” își are originea în scrisul “grec”, iar scrisul “grec” nu este altceva decât scrisul pelasgo-getic, dunărean, care izvorăște din ideogramele scrierii criptice vechi de pe la 5300 î.Hr. (vezi Tărtăria, Alba- Romania) și din cea Turdaș-Vinca.

Religia și cultura ortodoxă vine din Balcani și nu de la slavii estici. Ea a trecut spre slavii din est prin Geția și nu peste Marea Neagră ! Slavii au preluat cultura și religia bizantină mult mai târziu decât populația getică din nordul și sudul Dunării.

De ce ar fi fost transferul lingvistic invers? Slavii care au migrat spre vest și sud-vest au preluat cultura dezvoltată a populațiilor locale. Secera, sapa, târnăcopul se foloseau în Balcani și Carpați cu mii de ani înainte de Hristos.

Cum argumentează filologii că denumirile acestor unelte agricole ar fi de origine slavă? Agricultura rusă a fost și este și astăzi deosebit de săracă în comparație cu agricultura română sau balcanică.

Maghiarii și turcii, popoare turcice care au pătruns, cam în același timp în Panonia peste populații getice, și respectiv la sud de Marea Neagră peste popoare getice (galați, capadoci, troieni etc.), au preluat în masă cultura autohtonă deosebit de înaintată. E o glumă a se afirma de exemplu: că ”ORAȘ” ar avea origine maghiară, când maghiarii erau nomazi, iar Dacia Romană avea peste 45 de orașe mari.

În sec. VII-VIII, bavarezii erau denumiți ”BAJU-VAR”, ”BAJ-UAR”, adică ”OR”, ”locurile băi-lor”. În anul 50 î.Hr. geții aveau granița cu germanii exact pe granița de astăzi germano-cehă. Denumirea  ”TIMIȘOARA” înscrisă pe hărți, din sec. XIV-XV, este ”TEMEȘUAR=TEMEȘVAR”= ”locurile Timișenilor”.

E o glumă a se afirma că ”RACHI” ar fi de origine turcă, atât timp cât turcii nu folosesc alcoolul. La fel cuvântul ”FASOLE”. Au trebuit să vină turcii în Asia Mica ca limba română să se îmbogățească cu cuvântul ”FASOLE”?

Multe din cuvintele prezente în limbile slave, maghiară sau turcă se găsesc în limba albaneză, sau în limba getică deosebit de apropiată de limba română. Precum bine se știe, cultura albaneză a fost foarte izolata sute și sute de ani, fără să preia elemente de limbă străină.

Nu au știut această situație filologii?

Nu trebuie nimeni ca cineva sa fie mare filolog și să nu se întrebe de exemplu: De ce VOCATIVUL nu există în celelalte limbi romanice, în afară de limba română? Pentru că este efectiv o parte esențială pentru precizia unei limbi, nu putea dispare din celelalte limbi romanice. Latina a avut sensul propagării ei pe linia Carpați-Dunăre spre peninsula italică, precum au avut și diverse triburi plecate din acest spațiu. Argumente sunt destule.

Aberațiile din filologie s’au transferat și în arhitectură, căci așa este mersul lucrurilor. ”Specialiști” arhitecți vestici categorisesc arhitectura unor vechi mănăstiri total izolate de ”lume” din Bucovina, ca un amestec de elemente arhitectonice slave, bizantine, italiene, poloneze, gotice și grecești.

”Cine a avut nevoie să facă acest amalgam?” De ce nu ar fi cu specific curat românesc arhaic? Numai privind pe Columna lui Traian (anii 107-113) de la Roma se poate vedea minunata și bogata arhitectură getică identică cu cea românească de astăzi, de la coloane, bolți și până la prispă și cerdac. A avut nevoie arhitectura românească de elemente străine? Căci arhitectura românească este printre puținele în Europa care are o identitate proprie.

https://i2.wp.com/upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/7/75/Bakos_Ferenc_%281922-1996%29_nyelv%C3%A9sz.jpg

Conform cercetătorului Bakoș Ferenc, majoritatea cuvintelor ”străine” de limbă maghiară sunt de origine românească. Bakoș identifica 2300 de cuvinte românești în graiurile populare vorbite in Ungaria. Studiile sale au fost publicate în volumul academic ”A magyar szókészlet román elemeinek története”, Budapest 1982, Akadémiai Kiadó”.

Oficial se consideră, de către foarte multi cercetători, care din păcate preferă să copieze unii de la alții, în loc să studieze că limba ”maghiara” nu face parte din familia limbilor fino-ugrice. Dupa Marius Sala lexicul real maghiar, cel ugro-finic, se reduce la 250 de cuvinte primare. Restul cuvintelor ungurești au rădăcini românești și sufixuri plus accent maghiar. De aceea nu se susține teza originii fino-ugrice.

Câtă lume face o socoteală când vorbește de maghiarofoni, astfel? Ei au ajuns călare în Panonia, într’o singură tranșă, după ce au fost nimiciti de pecenegi, în Atelcuzul din sudul Basarabiei și ca urmare toți aceștia nu puteau depăși o cifra de 5-10.000 de călăreți pentru că nu se cunosc în istorie, cavalerii mai mari și ei oricum erau niște fugari. Abia după aceea s’au pus pe jaf.

Recensământul chinez număra 60 de milioane în anul 2 d.Hr. și astăzi 1,2 miliarde, ceea ce înseamnă o înmulțire a chinezilor de 10 ori în 1000 de ani. Maghiarii, dacă ar fi fost chinezi puteau să atinga cifra de 50-100 de mii de locuitori și nu 10-12 milioane câți sunt ungurii astăzi pe mapamond.

Concluzia logică este faptul că relația dintre ungurii de astăzi și maghiarii din Altai este ca și inexistentă, ei diluandu’se într’o populație numeroasă, de milioane de băștinași pelasgo-geți, hrăniți de pământul fertil al Panoniei, convertiți la maghiarismul sprijinit de papalitate prin mijloacele bisericii catolice.

Sălbăticia și cruzimea puținilor asiatici câți au mai rămas în viață după bătălia de la Lechfeld din 955 a fost un instrument eficace cu care catolici s’au impus în Panonia.

Finlandezii nu’s nicidecum mongoloizi, precum ar trebui să fie triburile altaico-ugrice de acum 1000 de ani, de la care se spune ca provine structura limbii maghiare. O altă problemă a teoriei înrudirii limbii maghiare cu finlandeza este totala lipsă de inteligibilitate între vorbitorii celor două limbi. Ca o verificare a fragilității acestei teorii, întrebați un finlandez sau estonian dacă pricepe ceva din maghiară. Un estonian va răspunde invariabil:

”cu finlandezii ma pot înțelege fluent, fără ca eu sa știu finlandeză, sau ei să știe estoniană, din maghiară nu înțeleg niciun cuvânt”.

Ceea ce demonstrează și în acest caz dezinformarea și falsitatea poveștilor despre origini. Știința făcând mereu progrese, știm cu toții acum că se pot stabili gradele de rudenie prin analize genetice. Mai multe astfel de studii au fost sintetizate într’un film/pps în limba română de un iubitor al adevărului istoric și pot fi văzute pe YouTube.

Concluziile studiilor arată inexistența elementelor ungurești în Ungaria. Fondul genetic al ungurilor atestă că aceștia sunt în principal români, secundar țigani și terțiar germani. Nici secuii nu prezinta genă mongoloidă, iar ceangăii s’au dovedit a fi 100% români.

Vedeți câteva filme aici:

1/ Originea etnică a maghiarofonilor

2/ Secuii poporul furat (1/3)

3/ Secuii poporul furat (2/3)

4/ Secuii poporul furat (3/3)

Revenind la limba maghiară și pentru a înţelege mai bine situaţia privilegiată care a avut’o maghiara în trecut în stabilirea unor etimologii ale unor cuvinte româneşti, de unde se consideră că primează influenţa ei asupra limbii române, trebuie să ne reamintim opinia lui D. Macrea, legată de ”părerea, pusă tendenţios în circulaţie de lingvişti şi publicişti din fostul Imperiu Habsburgic, că românii au primit în limbă numeroase elemente din limbile vecine, fără ca ei să fi avut vreo influenţă asupra acestora”, părere combătută de Haşdeu.

Citește și: PANNONIA ÎN CARE S’AU AȘEZAT TRIBURILE ASIATICE NU S’A ÎNVECINAT NICIODATĂ CU TRANSILVANIA

După cum este cunoscut şi recunoscut, schimburile lingvistice sunt, întotdeauna, urmări fireşti ale legăturilor tradiţionale între două popoare, mai ales când acestea sunt şi învecinate şi au convieţuit împreună câteva secole.

Aceste împrumuturi nu se pot face într’un singur sens, mai ales când este vorba de un popor autohton ca al nostru, cu o existenţă de multe milenii pe aceste meleaguri, care a avut instituţii tradiţionale, cum au fost banatele, ca prime formaţiuni statale prefeudale româneşti, iar de partea cealaltă, influenţa maghiară s’a exercitat mai ales prin administraţie.

Din punct de vedere istoric, continuitatea poporului român este de necontestat şi dovedită din punct de vedere ştiinţific, lingvistic, arheologic etc., iar ca urmare a convieţuirii cu ungurii, se recunoaşte influenţa maghiară asupra graiurilor getoromâne şi chiar asupra limbii literare.

Din studiul lui E. Kis privitor la aceste aspecte (ISOM), rezultă că în limba română literară au intrat 158 de cuvinte de origine maghiară. În schimb, influenţa limbii române asupra limbii maghiare este considerată încă foarte redusă.

După unele dicţionare (MÉKSz), ar predomina termenii de un anumit specific, ca: berbécs (berbec), cáp (ţap), esztena (stână), esztrenga (strungă), katrinca (catrinţă – acesta este considerat de origine maghiară în DLRM şi DEX), málé (mălai), mokány (mocan), pakulá (păcurar), pakura (păcurp), palacsinta (plăcintă), furulya (fluier), kaláka (clacă), batul (bătul, măr bătul), ultimii termeni fiind consideraţi totuşi incerţi.

În MNyTESz, situaţia s’a mai îmbunătăţit, deoarece au fost trecute şi alte elemente din maghiară ca fiind de origine română, între care:

ardéj “ardei” (a. 1873) (I, p.173);
ármás “armaş” (a.1572) (I, p.178);
arnót “arnăut” (n.1634) (I, p.178-179);
bács “baci” (a.1462) (I, p.213);
bálmos “balmoş” (a.1695) (I, 0.232);
baraboly “baraboi” (a.1588) (I, p.243-244);
baráncsik “borangic” (a.1873) (I, p.244-245);
batul “pătul” (a.1942) (I, p.259);
belice “beliţă” (a.1816) (I, p.275);
berbécs “berbec”(e) (a.1423) (I, p.281);
beszerika “biserică” (a.1645) (I, p.269-290);
bojár “boier” (a.1486) (I, p.224-225);
brindza “brânză” (a.1546) (I, p.370);
bulándra “buleandră” (a.1875) (I, p.386);
buszujog “busuioc” (a.1708) (I, p.395);
cáp “ţap” (a.1560) (I, p.411);
cigája “ţigaie” (a.1795) (I, p.428-429);
cigány “ţigan” (a.1389) (I, p.429);
cimbora “sâmbră” (a.1527) (I, p.436-437);
cincár “ţânţar” (a.1838) (I, p.440);
cinemintye “ţine-minte” (a.1739) (I, p.441);
cujka “ţuică” (a.1845) (I, p.460);
csercse “cercel” (a.1526) (I, p.505-506);
csetenye “cetină” (a.1838) (I, p.514);
csimpolya “cimpoi” (a.1775) (I, p.531);
csirtityas “ciritiş, ciritel” (a.1881) (I, p.540-541);
dajnál “doini” (a.1700) (I, p.587);
dancs “danci” (a.1602) (I, p.592);
dászlál “dascăl” (a.1799) (I, p.597);
domika “dumicat” (a.1585) (I, p.659);
döblöc “dovleac, dovleţi” (a.1813) (I, p.666);
dranica “draniţă” (a.1803) (I, p.676);
duláb “dulap” (a-1863) (I, p.686);
esztena “stână” (a.1583) (I, p.804);
esztrenga “strungă” (a.1554) (I, p.807);
fáta “fată” (a.1759) (I, p.852);
ficsúr “ficior” (a.1358) (I, p.906);
furulya “fluier” (a.1647) )I, p.991-992);
fustély “fuştei” (a.1566) (I, p.993);
fuszuly “fasole, făsui” (a.1708) (I, p.993);
fuzsitos “fugit” (a.1878) (I, p.997);
galeta “găleată” (a.1620) (I, p.1018);
gergelica “gărgăriţă” (a.1808) (I, p.1052);
gircsáca “gâlceavă” (a.1838) (I, p.1063);
gornyik “gornic” (a.1698) (I, p.1078);
granicsár “grănicer” (a.1848) (I, p-1096);
gulászta “culastră, coraslă” (a.1797) (I, p.1104-1105);
gusa “guşă” (a.1708) (I, p.1109);
haricska “hrişcă” (a.1614) (II, p.59);
hiriba “hribă” (a.1787) (II, p.117);
hodály “odaie” (a.1838) (II, p.127-128);
hóra “horă” (a.1861) (II, p.145);
huruba “hrubă” (a.1708) (II, p.171-172);
kalács “colac” (a.1678) (II, p.315);
katány “capcană” (a.1799) (II, p.366);
karuca “căruţă” (a.1672) (II, p.395);
kaskavál “caşcaval” (a.1683) (II, p.397);
katrinca “catrinţă” (a.1405) (II, p.410);
kilinta “crintă” (a.1716) (II, p.490);
kirlán “cârlan” (a.sec. XVII) (II, p.495);
kocsorba “cociorvă” (a.1883) (II, p.516);
kokojsza “coacăză” (a.1808) (II, p.521);
kolinda “colindă” (a.1784) (II, p.526-527);
kompona “cumpănă” (a.1716) (II, p.543);
kosár “coşar” (a.1313) (II, p.585-586);
kotéc “coteţ” (a.1713) (II, p.590);
kozsok “cojoc” (a.1585) (II, p.600);
krajnik (crainic” (a.1387) (II, p.640-641);
kukk “cuc” (a.1649) (II, p.657-658);
kurti “scurtu, curtu” (a.1833) (II, p.680);
kuszkura “cuscră” (a.1873) (ii, P.684-685);
kusztora “custură” (a.1792) (II, p.685);
lanka “luncă” (a.1217) (II, p.718);
lej “lei” (a.1882) (II, p.745);
lestyán “leuştean” (a.1708) (II, p.759);
lingár “lingău” (a.1877) (II, p.772-773);
macsuka “măciucă” (a.1738) (II, p.808);
málé “mălai” (a.1600) (II, p.829);
mamaliga “mămăligă” (a.1781) (II, p.832);
márfa “marfă” (a.1873) (II, p.844);
matász “mătasă” (a.1599) (II, p.860);
merende “merinde” (a.1873) (II, p.899-900);
mióra “mioară” (a.1548) (II, p.933);
móc “moţ” (a.1795) (II, p.938);
mokány “mocan” (a.1525) (II, p.944);
mosúly “moş, moşul” (a.1833) (II, p.964);
mutuj “mut” (a.1848) (II, p.984);
nótin “noaten” (a.1648) (II, p.1024);
nyán “neam” (a.1881) (II, p.1034-1035);
orda “urdă” (a.1548) (II, p.1088);
oszkotár “acutar” (a.1632) (II, p.1099-1100);
pakulár “păcurar” (a.1568) (III, p.66);
pakura “păcură” (a.1874) (III, p.66);
palacsinta “plăcintă” (a.1577) (III, p.67-68);
panusa “pănuşă” (a.1813) (III, p.88);
papusa “păpuşă” (a.1771) (III, p.95);
parapács “pripaş” (a.1816) (III, p.101);
pláj “plai” (a.1491) (III, p.223);
pojána “poiană” (a.1489) (III, p.238);
pomána “pomană” (a.1750) (III, p.248);
pópa “popă” (a.1508) (III, p.252);
poronty “prunc” (a.1570) (III, p.258);
prikulics “priculici” (a.1796) (III, p.285);
puca “puţă” (a.1501) (III, p.300);
punga “pungă” (a.1751) (III, p.313);
purzsa “pârjă” (a.1774) (III, p.315);
putina “putină” (a.1676) (III, p.318);
putrigáj “putregai” (a.1855) (III, p.319);
radina “rodină” (a.1767) (III, p.328);
ramaz “rămas” (a.1808) (III, p.342);
rezsnice “râjniţă” (a.1674) (III, p.408-409);
román “român” (a.1705) (III, p.436);
rum “rom” (a.1788) (III, p.463);
suta “ciută, şută” (a.1437) (III, p.624);
szárma “sarma, sarmale” (a.1784) (III, p.682);
szemunca “sămânţă” (a.1710) (III, p.719);
szerecsia “sărăcie” (a.1897) (III, p.734);
szilimány “sărman” (a.1799) (III, p.754);
szokotál “socoti” (a.1646) (III, p.777);
taliga “tăligă, teleagă” (a.1395) (III, p.829-830);
tepelák “tăpălagă” (a.1861) (III, p.892);
tóka “toacă” (a.1708) (III, p.933);
tokány “tocană” (a.1759) (III, p.933);
toplica “topliţă” (a.1801) (III, p.941);
tretina “tretină” (a.1504) (III, p.988);
turkás “turcaş” (a.1770) (III, p.1004);
turma “turmă” (a.1732) (III, p.1004);
vecsin “vecin” (a.1592) (III, p.1102);
véré “vără, vere” (a.1873) (III, p.1118);
zsendice “jintiţă” (a.1549) (III, p.1214-1215);
zsingás “gingaş” (a.1838) (III, p.1220);
zsitár “jitar” (a.1658) (III, p.1222) etc.

Iată, pe scurt, câteva cuvinte româneşti pătrunse în limba maghiară într’o perioadă foarte veche, dar care sunt atestate începând din secolul al XII-lea şi până în zilele noastre, fără întrerupere.

De altfel, pe baza cercetărilor, rezultă că primele atestări de cuvinte româneşti pătrunse în maghiară se situează în secolul al X-lea, iar termenul maghiar oláh “vlah, român” se pare că există în maghiară din secolul al IX-lea.

Numeroase sunt elementele lexicale româneşti care au pătruns şi în limbile popoarelor slave vecine, dar aceste împrumuturi nu fac obiectul studiului nostru.
Prin exemplele date mai sus am dorit doar să arătăm cât de lipsite de temei sunt unele informaţii cu privire la aportul limbii române la cultura şi civilizaţia spaţiului geolingvistic înconjurător.

Pe baza unei analize ştiinţifice am demonstrat, în lucrările noastre anterioare, că originea zisă ungurească a unor substantive româneşti este catalogată astfel pe bază neştiinţifică, prin afirmaţii şi speculaţii felurite.
Considerăm că şi termenul românesc ”chin” se înscrie în acest lot de cuvinte moştenit din latină, dar care a avut neşansa să fie trecut în sfera de influenţă maghiară. În cele ce urmează, vom demonstra originea arhaică a acestui cuvânt românesc.

Vechimea termenului chin

Substantivul chin apare încă în primele monumente de limbă româneşti.
Florica Dimitrescu arată, în ”indicele lexical paralel” din CILRV, între cele cca. 5000 de cuvinte care apar în 9 texte din secolul al XVI-lea, frecvenţa înregistrată de termenul chin şi derivatele lui, după cum vom vedea mai jos:

– chin, s.n.: atestat de două ori în Psaltirea Scheiană; de 5 ori în Codicele Voroneţean; de două ori în Evanghelierul slavo-român; de două ori în Tetraevanghelul lui Coresi; o dată în Psaltirea (a.1577) lui Coresi; de 93 ori în Cazania a doua a lui Coresi; de două ori în Palia de la Orăştie;

– verbul a chinui: atestat o singură dată în Psaltirea Scheiană; de 17 ori în Codicele Voroneţean; de 12 ori în Tetraevanghelui lui Coresi; de două ori în Liturghierul lui Coresi; o dată în Psaltirea (1577) lui Coresi; de 95 ori în Cazania a doua a lui Coresi; de 3 ori în Palia de la Orăştie;

– chinuire, s.f.: atestat în Liturghierul lui Coresi etc. (CILRV, p.138).

Substantivul chin apare şi în alte opere monumentale (Evanghelierul slavo-român de la Sibiu, 1551-1553; Cazania lui Varlaam, 1643 etc.).

Rezultă, aşadar, că termenul românesc chin face parte din lexicul general al limbii şi are o frecvenţă deosebit de mare, pe tot teritoriul geto-românesc.

Dacă am putea admite că termenul rom. chin este un împrumut din ungureşte, ne’am lovi de nişte dificultăţi peste care nu se poate trece şi care constau, în primul rând, în faptul că atestările maghiare de până la datele în care apare termenul rom. chin în monumentele de limbă citate, prezintă alte forme decât presupusul etimon magh. kín, în timp ce forma rom. chin apare neschimbată încă din documentele slavo-române mai vechi.

Astfel, formele maghiare se prezintă ca în exemplele de mai jos:
– în anul 1456: ken (okban); kynzok;
– în anul 1493: keeny (anak); ken; kenzodom; könom;
– în anul 1566: kén (lodásba);
– în anul 1585: kén (lódom); (MNyTESz, p.491).

Aşadar, formele ungureşti atestate au aspectul indicat: ken, kynz, keeny, ken, kenz, kën, kén, care, din punct de vedere acustic, se pronunţă foarte diferit (fon. kën, këën, kein etc.), din care nu putea să apară forma românească chin.

Mai mult, varietatea de forme maghiare ne arată că, încă din secolele XV-XVI, presupusul etimon magh. kín nu apăruse încă.
Magh. kín (fon. kiin) se va dezvolta, abia după datele arătate, din forma magh. kén, deci după atestările din operele româneşti citate.

Dar, forma apropiată de românescul chin apare în maghiară înainte de atestările arătate, care se pare că are o legătură cu termenul românesc, dar nu de felul celei considerate de cercetătorii amintiţi.
Prima atestare ne indică forma: kinusti (a.1138), evident, nesigură;

A doua atestare ne arată un alt termen înrudit cu magh. kín, dar diferit: kinzoviatwl (a.1195);
În anul 1300, apar formele: kynzathul şi kynaal, apoi în 1372/1448: kynoz etc. (MNyTESz, I, p.491).

Prin urmare, forma kyn(aal) din anul 1300 poate fi apropiată fonetic de cea românească, dar ea a fost abandonată şi înlocuită cu formele indicate supra; renunţarea la formele maghiare iniţiale este încetăţenită în această limbă, fiind proprie, se pare, sistemului ei evolutiv.

Citește și: ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

Chin, cuvânt de origine românească arhaică

Un indiciu sigur al originii româneşti a acestui element lexical o constituie faptul că, în primele cărţi româneşti tipărite, acesta apare cu -u final (chinu), aşa cum arată şi Ovid

Densuşianu în articolul ”Din amuţirea lui ”u” final în limba română” (DENSUŞIANU, p.501, 506 etc.), fonem care se împotriveşte unei origini ungureşti.

Să vedem acum care este corespondentul rom. chin în limbile neolatine:
– it. pena “pedeapsă” (pena di morte “pedeapsă cu moartea”), “necaz”; vb. pehare “a suferi, a se chinui” (pena a farlo “se chinuie s’o facă”);
– fr. peine “pedeapsă, suferinţă, durere, chin” (les peines éternelles “chinurile eterne, ale iadului”); nelinişte, grijă, păs, osteneală;
– sp. pena “pedeapsă, suferinţă, chin”; vb. penar “a pedepsi, a condamna, a suferi, a pătimi, a tânji etc.”;
– port pena “pedeapsă etc.” (pena capital “pedeapsă capitală”) etc.

Aceeaşi origine o are şi germ. Pein “chin, supliciu”; vb. peinigen “a chinui, a tortura,a căzni” etc.

Deosebirea între formele din limbile neolatine şi din germană constă doar în terminaţie. În limbile romanice occidentale prezintă fonemul -a, pe când în germană terminaţia este identică cu românescul chin (germ. Pein).
Acest caz nu apare singular.

Cunoaştem şi alte cuvinte care în română şi în germană au o formă apropiată, denotând că derivă din acelaşi etimon latin, ca de pildă:
– lat. scrinium > rom. scrin, germ. Schrin (v.germ.), apoi Schrein, în timp ce în limbile neolatine occidentale apar alte forme (it. scrigno, fr. écrin, valon scrin, v. engl. scrin, apoi shrine etc.).
Din formele existente în limbile neolatine şi în germană rezultă că din latină au rezultat două etimoane:
– unul pena (pina) > it., sp., port., fr. peine etc.;
– şi altul lat. penum (pinum) > rom. chinu şi germ. Pein.

Formele latineşti, care ne interesează, penu şi penus, le găsim atestate încă de timpuriu (Plaut., Cic., Prisc., Col.) şi penum (Afran.).

Aşadar, iată etimonul posibil al termenului rom. chin (v. rom. chinu), regăsit în lat. penu (pinu) sau penum (pinum).
Evoluţia lui e (lat.) > i (rom.) este, de asemenea, specific românească (cf. lat. bene > rom. bine (bini) etc., dar şi altor limbi romanice);

– ven. nemiga; friul. nemighe; rom. nimica;
– it. de sud mene: rom. mine (pron. pers. pers. I) etc. (DENSUŞIANU, p.179-180).
În cele ce urmează, ne vom ocupa şi de evoluţia semantică a termenului lat. penu (penus, penum).

Iniţial, lat. penu avea înţelesul de “fundul (întunecos) al unei încăperi în care se păstrau diferite provizii, ca: sare, grâu, untdelemn, fân, lemne etc.”. Cu timpul, în unele părţi ale românităţii, denumirea s’a extins, numindu’se astfel chiar alimentele (care erau, desigur, păstrate în acea parte (întunecoasă) din fundul încăperii (Virg: Penum struere ”a pune de’ale mâncării pe masă”); (DLR, p.483.).

În partea de răsărit a României, termenul penu (penum) s’a dezvoltat, desigur, ca şi în alte cazuri, numai cu sensul de ”cameră întunecoasă pentru ţinut (deţinut) provizii sau persoane pedepsite. Un copil sau un individ pedepsit de cineva putea fi trimis în penu, unde era obligat să stea singur, în întuneric, alături de alimente, de fân, de lemne etc. Ulterior, numele de penu s’a putut extinde la acela de ”loc de pedeapsă, şi chiar pedeapsă”.

În acest caz, evoluţia semantică ar fi paralelă cu aceea a termenului sl. teminica > temnica “temniţă”.
Să nu uităm că şi eroul mitologic, Hercule, a fost şi el supus la multe munci sau chinuri (la cele 12 încercări), din care a ieşit biruitor.

Muncă avea în limba veche sensul de “chin, caznă, tortură, suferinţă”. Faptele vitejeşti ale lui Hercule au fost proslăvite şi, drept urmare, a luat fiinţă cultul lui Hercule, cunoscut în lumea italică. Scriitorii latini T. Livius şi Cicero amintesc despre vechea familie din Laţiu numită Pinarii, care “era sfinţită închinării cultului lui Hercule” (DLR, p.502). Aşadar, pinarii erau cei ce venerau pinurile (chinurile) lui Hercule!

Acest cult al lui Hercule a putut să apară relativ uşor, deoarece în lumea latină mai existau şi divinităţi numite Penates (format din penus). Penates erau “Zeii păzitori ai proviziilor şi ai vetrei (casei, căminului)”. Cicero: Patrii penates familia resque “Zeii penaţi ai patriei şi ai casei”. La alţi autori latini (Petronius, Virgilius, Tacitus) apare doar sensul de “casă, locuinţă, familie”.

Apariţia zeilor păzitori ai proviziilor a fost premersă, desigur, de existenţa proviziilor şi a locului de depozitare. Acest loc unde se păstrau “de’ale mâncării” se numea penarius, -a, -um (Cf. Varr., Cic.: Cella penaria “cămară de alimente”).
Existau, după cum se vede, toate condiţiile apariţiei cultului lui Hercule şi al slujitorilor acestuia, pinarii.

Prin urmare, încă în vremea lui Cicero (a. 648-711 de la zidirea Romei) exista forma pinari, şi, desigur că din ea s’a dezvoltat pinare, vb., care, împreună cu pinu, au avut aceeaşi evoluţie în română:

lat. penu (pinu) > rom. t’inu (criş.), chinu;
lat. pinare > rom. chinare (inf. lung), china (inf. scurt), de unde, apoi, împreună cu prefixul în – + china = vb. închinare (criş. înt’inare).

Etimonul lui închina(re) nu poate fi lat. înclinare.

Din punct de vedere semantic, există o mare deosebire între înclinare, vb. înclina “a face o plecăciune, a saluta, a se apleca în jos sau într’o parte” şi între vb. închina “a’şi manifesta evlavia către divinitate, prin practici specifice cultului respectiv”; “a dărui cuiva ceva în semn de evlavie, de supunere, de recunoştinţă”; “a face o ofrandă”.

Acestea nu sunt acţiuni identice cu înclinarea, care se face, de convenienţă, fără nici un pic de evlavie, smerenie etc.
Prin urmare, termenul românesc chin(u) este de origine latină, pătruns în getoromână încă din perioada stăpânirii romane, odată cu răspândirea în Dacia a cultului lui Hercule, oricum, înainte de anul 271 d.Hr., când administraţia şi armata romană părăsesc această provincie.
După contactul româno-slav, termenul chin a fost înlocuit cu temniţă, deoarece, între timp, sensul lui chin a evoluat de la ”încăpere întunecoasă” în care erau deţinuţi cei sancţionaţi, la înţelesul de ”pedeapsă, suferinţă, caznă”, care se aplicau în aceeaşi încăpere.
Temniţă i’a luat locul şi şi’a păstrat semantismul ”loc (mai întunecos) în care se închid cei pedepsiţi; închisoare, puşcărie”.

Asupra fenomenului lat. p + ei > rom. şi it. K’, nu dorim să mai insistăm, exemplele date anterior fiind concludente. Ar fi de adăugat doar dinamismul semantic al termenului rom. chin, din faza latină până în zilele noastre, care constituie un proces dialectic şi atestă, totodată, marea vechime a limbii şi a poporului român în această veche vatră de cultură şi civilizaţie strămoşească.

Din cele expuse până în prezent, rezultă cu claritate că românescul chin nu are nimic de’a face cu termenul uigur qiyin, care, după unii lingvişti (Al. Graur, E. Kis, dintre cei actuali) ar fi putut deveni magh. kín, care, la rândul său, ar fi etimonul rom. chin. Dacă, totuşi, există o legătură între românescul chin şi maghiarul kín, aceasta nu poate fi decât într’un singur fel; termenul maghiar derivă din cel românesc şi nu invers.

Gastronomia nu cunoaşte, şi nu a cunoscut graniţe teritoriale. Şi, odată cu mâncărurile care au trecut de la un popor la altul, au trecut dintr’o limbă în alta şi cuvintele care le denumesc. Acest itinerar lexico-gastronomic cu greu mai poate fi refăcut. Să ne oprim la câţiva termeni culinari, comuni limbilor română şi maghiară, pe care îi folosim, în limbă şi în meniu, şi astăzi: plăcintă, pită, pogace şi mălai.

Cuvântul palacsinta – e atestat în maghiară din anul 1577, într’un important document al istoriei limbii maghiare, Glossa de la Cluj (Kolozsvári Glossza). Acest fel de mâncare este amintit însă încă din 160 î.Cr., istoricul roman Marcus Porcius Cato (Cato cel Bătrân) a scris în tratatul său De agri cultura despre populara „placenta“ cu brânză care era oferită ca jertfă zeilor.

Plăcinta romană se cocea pe o piatră sau pe un platou de metal, încinse în foc. Prima descriere a reţetei ungureşti se află într’o carte de bucate alcătuită de bucătarului curţii princiare a Transilvaniei. În limba maghiară, cuvântul este împrumutat în mod cert din română, însă cele două preparate culinare nu mai sunt identice.

În limba română, palacsinta este denumită clătită. Clătită este un adjectiv, de aceea mă gândesc că, iniţial, e posibil să se fi numit ”plăcintă clătită” – dacă ne gândim la modul în care se mişcă aluatul în tigaie, deasupra focului. Şi fiindcă veni vorba de tigaie, mai amintim aici că grecii cunosc şi ei acest tip de plăcintă, încă din antichitate. Dacă ar fi să traducem denumirea grecească a clătitei i’am spune „tigăită”, pentru că atenienii îi spuneau ”tagenites”, ”teganites” sau ”tagenias” (toate variantele fiind derivate ale cuvântului ”tegano”, care desemna tigaia de prăjit).

De menţionat că la românii din Ungaria, ”plăcintă” denumeşte prăjiturile, în general, dar ne întristează că, în ultimul timp, am auzit la Micherechi pluralul ”plăcinturi” (specific genului neutru al substantivelor), în loc de plăcinte.

Cât despre zicala care începe cu „La plăcinte, înainte…” şi care este o descriere pentru omul leneş şi laş, ea a rămas în memoria colectivă românească datorită poveştii lui Ion Creangă, Harap Alb:

”Cum văd eu, frate-meu se poate culca pe o ureche din partea voastră; la sfântul Aşteaptă s’a împlini dorinţa lui. Halal de nepoţi ce are! Vorba ceea:

La plăcinte, înainte Şi la război, înapoi.”

CILRV = Florica Dumitrescu, contribuţii la istoria limbii române vechi
(Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică 1973).
DENSUSIANU = Ovid Densusianu, Opere. (Bucureşti: Editura Pentru Literatură 1968).
DLR = Ioan Nădejde şi Amelia Nădejde-Gesticone, Dicţionar latin-român complet, Ediţia XX (Bucureşti: Naţionala Mecu, S.A. f.a.).
ISOM = Emese Kis, Încadrarea substantivelor de origine maghiară în sistemul morfologic
al limbii române (Bucureşti: Editura Academiei Republicii Socialiste România 1975).
MNyTESz = A magyar nyelv történeti etimológiai szótára
(Budapest: Akademiai kiadó, vol. I A – Gy, 1967; vol. II, H-O, 1970; vol. III, ö-Zs, 1976).
MÉKSz = Magayr értelmezö kéziszótár (Budapest: Akademiai kiadó 1972).

Sursa: cumpana.wordpress.com, foaiaromaneasca.blogspot.ro, agero-stuttgart.de, lucianmilea.ro

Citește și:  MAGHIAROFONII ȘI LIMBA LOR PRETINS ASIATICĂ

ROMÂNII DIN UNGARIA SUNT PESTE 118.000 !


Deși la ultimul recensământ românii apar în cifre oficiale doar 35.641 persoane, numeroase semne de întrebare se ridică din alte cifre prezentate în aceleași statistici. La rubrica: NU RĂSPUND, FĂRĂ RĂSPUNS sunt trecute un număr aproape neverosimil de mare de ”indeciși”: 1.398.731 persoane, raportat la întreaga populație.


Da, există și o astfel de rubrică, dar in opinia mea conspiraționistă, doar pentru a masca cifrele reale ale unor minorități și pentru ca impactul să nu fie atât de dramatic pentru oficialități, găselnița lor este această rubrică. Aceeași situație la rubrica ALȚII: 95.143, deci un total de 1.493.874 de persoane a căror etnie nu o știm. Convenabil, nu’i așa?
Pe noi ne interesează minoritatea românească și vom încerca să ne ”uităm” în spatele cifrelor, adică acolo unde oficialitățile ungare nu vor să știm ce ar putea fi. Dacă facem câteva calcule simple ajungem la următoarea realitate probabilă:
Minoritățile naționale însumează 644.524 persoane, în care nu sunt incluși cei rezidenți, imigranții, în general cei ce nu sunt nativi ai statului ungar: arabi, chinezi, ruși și vietnamezi. Raportul românilor in masa minorităților naționale este de 5,53%, Acest procent aplicat la ”persoanele fără etnie” ne relevă un număr potențial de 82.610 români, care împreună cu cifra oficială rezultă un total de 118.250 români.
Cunoscând politica de maghiarizare a Ungariei dintotdeauna, este evident că această cifră este doar parțială și insuficientă pentru a reda și a cunoaște adevărul.
Ce ar mai fi de remarcat? Interesante sunt diferențele la distanța a 10 ani între recensăminte.
Dacă în 2001 se declarau doar aproximativ 570.000 de persoane ”fără etnie”, azi cifra celor care au prins curaj, este de trei ori mai mare, ceea ce este îmbucurător, pentru că nu ar fi exclus ca în 2021, dacă se menține trendul, să avem jumătate din populația Ungariei de altă etnie decât cea majoritară, coroborat cu un spor negativ al Ungariei de – 4.
Cifrele nu sunt irealiste, deorece ele se coroborează cu situația electorală și confesională a Ungariei, care păstrează același trend: românii alături de celelalte minorități prin curaj.

STATISTICA CONFESIUNILOR DIN UNGARIA

Aceeași situație se păstrează și în statistica comunităților religioase. Persoanele care nu’și declară confesiunea sau nu răspund sunt 2.700.000 de persoane, adică un neverosimil procent de 30 % de persoane ”nehotărâte”.

Dacă studiați rubrica greco-catolicilor până în 2001 situația lor a fost pe un trend crescător, până când în 2011 au suferit subit un regres inexplicabil, îngroșând efectivul nehotărâților, sau celor care nu răspund. Situația ortodocșilor nu este nici ea mai bună, ea suferind scăderi din 1949, permanent. Practic cu excepția celor două poziții unde se înregistrează un crescendo constant, ateii și alte culte, toate celelalte confesiuni marchează un regres subit în 2011, dar în aceeași situație nu se aflau și celelalte culte în 2001, când alături de rubrica celor din alte confesiuni (probabil baptiști, penticostali, martorii lui Iehova, ș.a.) și a ateilor, greco-catolicii erau pe un trend crescător, ceea ce lasă loc de speculații, în opinia mea.

Situația confesiunilor: cu roșu în scădere, catolicii.

Deși, nu avem nicio confirmare oficială putem observa, scăderea dramatică a catolicilor și reformaților printre declaranți, confesiuni tradiționale statului ungar, care în 1949 însumau 8.254.000, iar în 2001, peste 6.911.000, situația în 2011 a devenit dramatică deoarece cele două confesiuni nu mai înregistrau nici 50 % din totalul populației 4.844.000. Motiv pentru care statul ungar a trebuit să reacționeze, ”găselnița” oficialităților a fost elaborarea în chestionare și îngroșarea (umflarea) segmentului celor care nu răspund. Dar, realitatea este lesne de constatat, biserica reformată și catolică au înregistrat un recul serios în ultimii 60 de ani, ceea ce reprezintă un semnal important pentru autorități, și în primul rând pentru biserică. Una din explicații la care ne putem gândi fără a sonda opinia publică, se datorează tradiției străvechi de coerciție asupra persoanelor ”necredincioase” străine de biserica oficială, dar și a credinciosului în general. Fenomenul poate avea cel puțin două dimensiuni, dar noi nu analizăm decât acea latură care poate ascunde resentimente de veacuri pentru biserică. Aceste resentimente se transmit în familii sau în comunități, precum ar fi cele ale minorităților, dar și a comunităților convertite în timp.  Îngroșarea rândurilor ateilor și a non-declaranților poate ascunde și o creștere semnificativă a rândurilor de credincioși din confesiunile care au fost persecutate de’a lungul vremurilor: ortodocșii și greco-catolicii, care în opinia mea, nu sunt doar 200.000, ci cel mai probabil undeva între 500.000-1.000.000 de credincioși, poate mai mulți. În spatele acestor cifre aflându’se evident foarte mulți români.

Alegerile din 1994, cu roșu sunt voturile românilor

Creșterea numărului românilor în statisticile oficiale este explicabilă, deși ea nu este încurajată datorită creșterii extremismului unor partide, precum este partidul cu orientare extrem-naționalistă: Jobbik. Evoluția acestei creșteri o constatăm studiind rezultatele alegerilor din ultimii ani.

Reprezentarea și apartenența votului etnic românesc din Ungaria a evoluat în doar 16 ani. De la alegerile din 1994 (sus), la alegerile din 2010 se observă în foto de mai jos. Această diferență dovedește că sub acele nume maghiarizate de pe buletinul de vot, bat inimi de români (foto jos).
Buletin de vot din 2011

”Numărul Românilor din județele șesului Tisei este astazi de aproximativ 60.000 suflete. Pentru cunoașterea vieții lor spirituale ca și pentru studierea manifestărilor legate de vieața lor materială, este necesară înființarea acelui institut menit „studiului Românilor de peste hotare. Chemarea acestui institut ar fi să se îndeletnicească, cu cercetarea – sub toate aspectele – a insulelor etnice românești rămase departe peste granițele României, pe meleaguri străine, unde astăzi frații noștri luptă cu nespus de mari greutăți, pentru a’si apăra ființa etnică.” (Prof. ST. MANCIULEA)

„Fiecare loc de pamânt are o poveste a lui, dar trebuie sa tragi bine cu urechea ca s’o auzi, si trebuie si un dram de iubire ca s’o întelegi”. (N. IORGA)


Sursa: ksh.hu/docs   en.wiki

Citiți și:  ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

CIVILIZAȚIA CUCUTENI RIVALIZEAZĂ CU CIVILIZAȚIILE DIN ORIENT

travelblogmd-cucuteni (24)Numai și de dragul acestui muzeu merită să ajungeți la Piatra, fiindcă e vechea civilizație care a precedat așezările umane din Sumer și Egiptul Antic, vă dați seama ce importanță istorică are?

Știu că se învață și la școală câteva ceva, dar prea nesemnificativ. Iar noi, românii, cei dintre Nistru și Prut suntem amplasați pe vatra multor așezări cucuteniene, multe descoperite, altele încă își așteaptă ceasul.

Civilizația Cucuteni rivalizează cu strălucitele civilizații din Orient, dar noi nici măcar nu conștientizăm ce potențial turistic are și nici ce impact poate avea ca simbol și drand de țară. Numele de Cucuteni vine de la denumirea satului actual, aflat în apropierea Iașiului, locul unde s’a făcut prima descoperire în 1884. S’au identificat cam 3 000 de așezări datate în perioada (5500 î.Hr. – 2750 î.Hr.), amplasate pe teritoriul est-carpatic al României, toata Basarabia și Ucraina până la Nipru. În Ucraina cultura este cunoscută sub denumirea Tripolia-Трипільська культура.

Așezările din acea perioadă, erau destul de numeroase, organizate în proto-orașe care numărau și 20 000 de oameni.
Oamenii erau sedentari, creșteau animale și cultivau pâmântul. În prot-orașe activau și meșteșugarii, olăritul era una dintre cele mai dezvoltate îndeletniciri, probabil.
Ceramica din cultura Cucuteni este unică în Europa, culorile predominante pe ceramică sunt roșul, albul și negrul. Iar liniile și toate simbolurile de pe vasele cucuteniene sunt lucrate cu o mare măiestrie.

Detalii vedeți în galeria de fotografii de mai jos sau pe site-ul muzeului, vezi aici.

Cucutenienii, poporul care suferea de horror vacui (oroare de gol), cercetaţi de 130 ani. Procesul sinuos de descifrare a enigmelor dezvăluie un nivel matur atins de purtătorii culturii Cucuteni, artiştii, pictorii preistoriei. Vasele pictate şi arse în ateliere specializate produc şi astăzi uimirea privitorului, după 5.500 ani. Crâmpeie din viaţa populaţiilor cucuteniene sunt extrase şi din siturile arheologice descoperite în judeţul Bacău: Dealul Ghindaru (Poduri), Fulgeriş (Pînceşti).  După 130 ani de cercetare a artefactelor atribuite culturii Cucuteni, enigmele acestei civilizaţii preistorice încă ridică semne de întrebare. Interpretările arheologilor asupra diverselor contexte ritualice comportă, în continuare, o relativă doză de subiectivism, iar scenele cotidiene surprinse odată cu dezvelirea stratului de pământ generează mereu diferite teorii. Abordări noi, adevăruri noi apar odată cu instrumente şi tehnici noi de cercetare. Dialogul aproape direct dintre arheolog şi cucutenian îl poţi înţelege doar atunci când desluşeşti primele mesaje încriptate în picturile vaselor. Parte dintre aceste enigme au fost dezbătute în cadrul Simpozionului Naţional „Vasile Pârvan”, organizat de Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău.

Faceți un tur Virtual la Muzeul de Artă Eneolitică Cucuteni Piatra-Neamţ:

http://maecpn.muzeu-neamt.ro/tur-virtual.html

Dacă mergeți în Moldova, obligatoriu includeți în lista “de vizitat” unul-două muzee sau câteva situri arheologice, dar și o vizită la Primul Muzeu Cucuteni din România. Ghidul muzeului vă va face o prezentare foarte interesantă, veți afla cum exponatele Civilizației Cucuteni au fost expuse în Historisches Museum Olten din Elveția, la care au venit peste 7 milioane de vizitatori.
Profesorul universitar ieşean Nicolae Ursulescu, doctor în istorie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, spune despre descifrarea enigmelor grupurilor de populaţii cucuteniene. „Un specific al cercetării culturilor preistorice constă în faptul că trebuie să ne bazăm numai pe material arheologic. Din păcate, nu avem izvoare scrise şi putem face doar nişte analogii, nişte paralele cu epoci mai târzii, în care vin informaţii mai precise din partea izvoarelor scrise. Atâta vreme cât toate interpretările noastre se vor baza numai pe materialul arheologic, va exista şi o mare doză de subiectivitate. Niciodată nu vom şti exact cum au gândit oamenii de atunci, cum au lucrat concret în anumite situaţii. Avem doar nişte frânturi din viaţa lor şi, pe baza acestor frânturi, încercăm să facem o reconstituire a ansamblului, ceea ce este extrem de dificil, totdeauna rămâne o marjă deschisă şi pentru interpretările de ordin subiectiv. Prin compararea materialelor dintr-o civilizaţie cu materialele din alta, ne putem da seama, în mod obiectiv de data aceasta, care era nivelul atins de una şi de alta. Din acest punct de vedere, civilizaţia Cucuteni, faţă de alte civilizaţii contemporane sau anterioare sau chiar posterioare, se prezintă ca o civilizaţie de excepţie, de o mare valoare.”

travelblogmd-cucuteni (8)Caracterul spectaculos şi original al picturii de pe vasele cucuteniene constă în ceea ce arheologii au numit horror vacui, oroarea de gol. Artiştii cucutenieni acopereau suprafaţa întregului vas de picturi, semne şi chiar scene de dans ritualic. Nivelul atins de plastica artiştilor preistorici aparţinând populaţiilor cucuteniene depăşeşte cu mult curentele artistice manifestate în culturile altor popoare. Simţul artistic dezvoltat s-a produs pe vasele cu variate utilităţi. Arheologii au constatat o atenţie clară acordată vieţii religioase prin specificul obiectelor de care s-au înconjurat cucutenienii. Vase pentru depunerea de ofrande au fost descoperite în locuinţele cucuteniene, altare dedicate zeităţilor cu chip uman sau zoomorfe au fost ridicate şi scoase la suprafaţă de cercetători.

travelblogmd-cucuteni (4)300 de semne şi simboluri au fost inventariate pe vasele cucuteniene, dintre care 12% sunt asemănătoare scrierii sumeriene, spun specialiştii. Dumitru Boghian, conf. univ. dr. la Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava, propune interpretarea acestor semne şi simboluri din perspectiva logicii oamenilor in illo tempore. „Logica pe care o folosim noi astăzi nu este logica oamenilor din neolitic şi eneolitic. În orice abordare de tip structuralist semiotic, fie că e a lui Ferdinand de Saussure, fie că e a lui Charles Pierce, trebuie să ţinem cont de logica începuturilor, o logică a trăirii religioase, a gândirii artistice. De foarte multe ori, oamenii din neolitic şi eneolitic şi cucutenienii, în special, aveau chiar stări de conştiinţă alterată, prin faptul că intrau în transă în timpul diferitelor culte, şi atunci noi nu trebuie să ne aşteptăm să înţelegem astăzi, pe baza unui cod construit ştiinţific, gândirea oamenilor de altădată.  De aceea solicit să ne gândim la aceste raţionamente, cu care au fost puse în discuţie toate adevărurile istorice vehiculate până acum.”

travelblogmd-cucuteni (7)Pictorii cucutenieni au adus în lumea preistorică poate ce a adus Renaşterea italiană în Evul mediu târziu. După o perioadă în care vasele erau necolorate, cenuşii, decorate cu linii, incizii, într-o notă general simplistă, artiştii cucutenieni au adus culoare, tehnici noi, imortalizează pe vase oameni surprinşi în diferite situaţii, animale, scene de vânătoare, dansuri ritualice, zeităţi zoomorfe. Un alt tip de decoraţie a vaselor se naşte, mult mai creativ, mult mai explicit. Decorurile sunt pictate în culorile alb, negru, roşu, pe fond crem sau alb.

travelblogmd-cucuteni (6)„Este vorba despre o mare creativitate a oamenilor din acea perioadă. În general, există o notă asemănătoare pentru vasele produse, pentru locuinţele lor, pentru statuetele lor din lut, chiar pentru produsele metalurgice, dar observăm de la aşezare la aşezare şi, de multe ori, chiar în cadrul aceleiaşi aşezări, între diferitele locuinţe, deosebiri destul de însemnate. De ce? Pentru că oamenii culturii Cucuteni nu doreau să repete la infinit aceleaşi teme. Vroiau să creeze ceva nou. Exista o emulaţie a lor de a face altceva. Când a început această cultură, au preluat şi ei diferite elemente de la una de la alta, dar prin modul în care le’au combinat, prin sinteza pe care au reuşit’o, au dat un produs cu totul şi cu totul nou, deosebit. Tocmai această superioritate, din perspectiva produselor, a atras foarte mult şi numeroase comunităţi din zone învecinate. Aşa se explică probabil răspândirea acestei mode cucuteniene pe spaţii foarte mari. Vorbim de un areal de aproximativ 350.000 km2 pe care se întinde această civilizaţie. Deci, cu mult mai mult decât teritoriul actual al ţării noastre. În plus, a avut puterea să reziste. Nu a fost o apariţie meteorică, ci o cultură matură şi care se maturiza pe parcurs. A cunoscut o foarte lungă evoluţie, cu etape distincte, în modul de decorare a ceramicii, chiar în modul de construire a caselor. O evoluţie care se întinde pe aproximativ 1.500 de ani. Începe pe la 5.000 î.Cr. şi durează până pe la 3.500 î.Cr.,” spune prof. univ. dr. Nicolae Ursulescu.

travelblogmd-cucuteni (5)Judeţul Bacău oferă cercetării cucuteniene cel puţin două situri arheologice importante. Descoperirile de la Fulgeriş, Dealul „La Trei Cireşi”, arheologul renumit şi regretat Dan Monah a numit situl din comuna Poduri, punctul Dealul Ghindaru, lângă Moineşti, „O Troie în Subcarpaţii Moldovei”. Depozitul arheologic de pe Dealul Ghindaru depăşeşte 4,5 metri în adâncime, cu 13 niveluri de locuire, care se întind pe 1.200 de ani. În timpul cercetărilor, echipa de arheologi a descoperit numeroase sanctuare, gropi rituale, ritualuri de ridicare a locuinţelor şi de depunere a fragmentelor de schelet uman şi animal. Cel puţin două complexe ritualice au fost surprinse: „Soborul Zeiţelor” şi „Sfânta Familie”. Numeroasele artefacte găsite pe Dealul Ghindaru, cu o încărcătură sacră pronunţată, au permis reconstrucţia credinţelor cosmogonice ale cucutenienilor.

travelblogmd-cucuteni (1)După o existenţă de 1.500 ani, cucutenienii, cu un dezvoltat grad de civilizaţie, au fost eradicaţi într’un timp extraordinar de scurt. „Sfârşitul culturii Cucuteni nu este legat de cauze interne, că nu ar mai fi putut cumva să evolueze, ea tocmai ajunsese la un nivel de evoluţie prin care putea să găsească diferite alte răspunsuri. Se pare, însă, că s’a produs o catastrofă ecologică”, explică propria sa viziune prof. univ. dr. Nicolae Ursulescu. Personal nu cred în acest într’un destin catastrofic al acestei civilizații, ci mai curând într’o schimbare accentuatâ produsă de nevoile de adaptare la climă sau provocată de noile tehnologii.

travelblogmd-cucuteni (9)„A fost vorba de o încălzire destul de marcată a vremii şi aceasta a dus la perioade de secetă, ceea ce a făcut ca populaţiile din preajma ei, care se ocupau, în special, cu creşterea animalelor în stepă, să nu găsească păşuni, şi atunci a intervenit un aflux extraordinar de mare al acestora, care a determinat în zonele mai mănoase stăpânite de către cucutenieni o trecere către un nou mod de producţie, bazat mai mult pe creşterea animalelor şi mai puţin pe agricultură. Creşterea animalelor nu mai înseamnă stabilitate perfectă, ori aceste realizări artistice nu sunt posibile decât în cazul unei comunităţi care este extrem de stabilă, cu o reţea de comunicaţii stabilă între diferitele grupuri de populaţii. Este nevoie de obţinerea unor materii prime, iar acestea nu se pot obţine fără să ai nişte schimburi bine stabilite cu rute comerciale de procurare a metalului, a sării, de diferite tipuri de roci, care trebuia aduse în permanenţă. Ori, în clipa în care intervine instabilitatea, trecerea la un mod de viaţă accentuat pastoral, evident că aceste rute de schimb dispar. Nu mai există stabilitatea care să asigure un flux continuu. Şi mai duce la o reducere a timpului de existenţă a locuinţelor, a aşezărilor. În aceste condiţii, nu se mai fac produse frumoase, cu o încărcătură estetică deosebită, ci doar produse de strictă utilitate. Frumosul trece în plan secundar.”

travelblogmd-cucuteni (11)

În fotografia de mai jos e expus Ansamblul de cult “Soborul Zeițelor”, format din 36 de piese, 21 de statuiete feminine, 13 tronuri, un con și o mărgea. Datează din 4 900 ani î.e.n, găsite în satul Poduri-Dealul Ghindaru.
travelblogmd-cucuteni (16)Mărturiile materiale ale culturii Cucuteni sunt excavate an de an pe siturile arheologice, însă ne întrebăm dacă în memoria noastră, în mentalul colectiv al românilor, regăsim reminescenţe imateriale ale cucutenienilor. „Ca să vorbim despre un salt peste milenii, cred că ar fi vorba de o forţare a lucrurilor. Gândiţi’vă că este vorba, de la sfârşitul acestei civilizaţii, de 5.500 ani. În general, populaţiile agricole au o mare dragoste pentru culoare, pentru decorarea obiectelor şi, dacă am vrea să privim din acest punct de vedere, şi în satele noastre agricole întâlnim dorinţa aceasta de decorare fie a caselor în exterior, fie a covoarelor, a hainelor, dorinţa pentru obiecte cu o mare încărcătură estetică. Aici nu poate fi vorba de o continuitate cumva etnică, de o transmisie, pentru că după Cucuteni urmează perioade în care dispar complet culoarea, decorul, se trece la alte tehnici. Aici e vorba, mai curând, de un mod de viaţă al populaţiilor agricole. Spre exemplu, o ceramică foarte asemănătoare cu cea cucuteniană a fost produsă pe valea marelui fluviu Huang He din China, cam în acelaşi timp, aproape contemporane, din care vedeți două exponate:

Yangshao cultură: urnă funerară

De ce? Pentru că şi acolo era o civilizaţie agricolă extrem de dezvoltată, dar fără să fi existat o influenţare între China şi spaţiul est-carpatic. Extrem de interesant e faptul că într’una din civilizaţiile pre-aztece, dar care era destul de avansată, apare o ceramică colorată foarte asemănătoare tipului cucutenian. Multe elemente asemănătoare cu spirala, cu modul de combinare a culorilor, dar acestea sunt moduri ale oamenilor de a răspunde la un anumit comportament economic, social, la o anumită organizare. Când comunităţile umane sunt puse în situaţii similare găsesc şi strategii de răspuns cumva comune, foarte similare. Diferitele comparaţii se pot face între civilizaţii învecinate şi contemporane sau imediat în succesiune,” – prof. univ. dr. Nicolae Ursulescu, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi.

Sursa: britannica.com  maecpn.muzeu-neamt.ro. bacauinfo.ro  travelblog.md

Citiți și:  GEȚII SUNT CONTINUATORI GENETICI AI CUCUTENIENILOR

ALFABETUL GET CLASIC

Pentru cei pasionați:

ALFABETUL GET `CLASIC`

Atenție!

NU ORIGINEA ȘI ADAPTĂRILE acestui alfabet ne preocupă AICI, ci `valoarea` [ sensul ] fiecărui caracter [ literă ] …

Pentru cei interesați să verifice, să citească și să înțeleagă textele de pe Tablițele de la Sinaia. Puteți să o faceți singuri pe una din Tăblițele prezentate:

Citește și distribuie mai departe !

Sursa: Limba si scrierea dacilor (facebook)

Citește și: CITIREA TĂBLIȚELOR DE LA SINAIA T 36

TĂBLIȚELE DE LA SINAIA

Cele peste 100 de tăbliţe de plumb, care provin de la Sinaia, sunt cu siguranţă executate dupa originalele geto – dacice întrucât cuprind:
– un alfabet identic cu cel vechi românesc, zis chirilic
– nume de zei, regi, cetăţi, ape etc., ce fac parte din istoria cunoscută a Daciei
– imagini cu personaje îmbrăcate exact ca dacii de pe Columna lui Traian, de pe monumentul de la Adamclisi şi de pe alte monumente cunoscute ca aparţinând culturii şi civilizaţiei geto – dacice. Un alt argument în favoarea atribuirii acestor tăbliţe dacilor este limba în care sunt scrise, asemănătoare cu limba română, dialectele românești de la sud de Dunare, aromânesc, istro-românesc, fârșerot şi cu cea albaneză, ultima fiind socotită de specialişti ca singura limbă tracă vorbită în prezent.

Vatra Stră-Română‬