SPAȚIUL ROMÂNESC A GĂZDUIT CEA MAI MARE CIVILIZAȚIE A VECHII EUROPE

Între lunga epocă a societăților vânătorilor proto-istorici și epoca primelor civilizații, cum ar fi cele din Egipt și Mesopotamia, se află o perioadă lungă de timp. Această perioadă este asociată cu formarea bazele acestor civilizații, cum ar fi crearea unor economii de reproducere, a obiectelor de artizanat, a primelor poduri, și a limbajului scris. Aceste perioade istorico-culturale ale dezvoltării umane sunt numite „proto-civilizații”. Printre proto-civilizațiile agricole ale Europei antice, este proto-civilizația Cucuteni care a existat din mileniul al VI-lea până la sfârșitul mileniul al IV-lea î.Hr..

Aceasta a fost contemporană cu proto-civilizațiile din Egipt, Mesopotamia, Valea Indus (hindușii) și China. În această perioadă aceste proto-civilizații au fost la aproximativ același nivel de dezvoltare. Pe parcursul celui de’al V-lea mileniu î.Hr., când proto-civilizațiile din Balcani și Europa Centrală decad treptat, cultura Cucuteni, numită și Tripolia în Ucraina după satul descoperit inițial, la limitele „lumii civilizate” europene din acea vreme, a continuat să se dezvolte pentru un alt mileniu.

Proto-orașele, arhitectura monumentală, primele fundații, artizanatul, metalurgia, tesutul, ceramica, sisteme de însemne ca limbă scrisă, toate au continuat să se dezvolte și sunt motive să se considere Cultura Cucuteni ca una dintre cele mai interesante și dezvoltate proto-civilizații.

Actualul teritoriu al Moldovei (situat în cadrul graniţelor României) ocupă o suprafaţă de circa 45.000 kmp, reprezentând 19% din suprafaţa României, în timp ce locuitorii din această provincie răsăriteană totalizează cam 21% din populaţia ţării. Desigur, datele din prezent pot să difere de cele din perioadele istorice mai vechi, dar ridică, totuşi, problema de ce există aici acest plus demografic, chiar în situaţia în care, actualmente, principalele surse de prosperitate ale unei populaţii nu mai provin din activităţile agricole, ci, mai ales, din cele industriale şi comerciale.

Această situaţie favorabilă pentru un procentaj demografic sporit provin dintr’o realitate geografică: Moldova are condiţii dintre cele mai bune pentru amplasarea aşezărilor umane, oferind un relief variat, în care se regăsesc regiuni montane, submontane,
colinare şi de şes, cu o reţea hidrografică densă, uniform răspândită şi cu un regim climatic şi pluviometric normal, specific zonelor temperate. Chiar dacă de’a lungul mileniilor s’au produs unele schimbări climatice, acestea nu au fost, după sfârşitul erei glaciare, în măsură să influenţeze atât de puternic aspectul general, încât să conducă, de exemplu, la deşertificări sau măcar la o ariditate excesivă.

Epoca veche a pietrei

În îndelungata perioadă a paleoliticului, care a durat câteva sute de mii de ani, ritmul evoluţiei umane (inclusiv al procesului de antropogeneză) a fost unul extrem de lent, durând sute de mii de ani, datorită condiţiilor de mediu extrem de nefavorabile, datorate în primul rând glaciaţiunilor, care acopereau întreaga suprafaţă a pământului. În aceste condiţii, primii oameni trebuiau să’şi procure mijloacele de subzistenţă doar prin activităţi legate de vânătoare, pescuit şi, eventual, cules, mulţumindu’se, deci, să obţină numai ceea le oferea direct mediul natural.

Pe măsură ce se trecea de la o etapă la alta a paleoliticului, ritmul evoluţiei s’a intensificat, fapt reflectat atât în scăderea timpului de existenţă a acestor etape, care se înnoiau din ce în ce mai repede (paleoliticul inferior: c. 700.000-120.000; paleoliticul mijlociu: c. 120.000-35.000; paleoliticul superior: c. 35.000-10.000; epipaleolitic: c. 10.000-6.000 î.Hr.), în apariţia unor aspecte locale, denotând capacitatea grupurilor umane de a se adapta la anumite condiţii de mediu, precum şi în înmulţirea numărului de urme lăsate de aceste grupuri, ceea ce indică un remarcabil spor demografic spre sfârşitul perioadei paleolitice, în paleoliticul superior şi în epipaleolitic.

Astfel, de la descoperiri sporadice în etapele mai vechi ale paleoliticului, limitate la numai câteva zone (Ripiceni şi Mitoc pe malul Prutului; zona Ceahlăului), urmele lăsate de oamenii paleoliticului superior şi ai epipaleoliticului vor acoperi, în mod uniform, întreaga suprafaţă a spaţiului dintre Carpaţi şi râul Prut, aceeaşi situaţie constatându’se şi dincolo de Prut, pe întreg teritoriul Moldovei istorice.

Epoca nouă a pietrei.

În condiţiile încălzirii climatice globale, care a dus la retragerea calotei glaciare şi la apariţia covorului vegetal, precum şi la schimbarea fundamentală a faunei, oamenii au avut capacitatea necesară de a se adapta noilor condiţii de mediu şi de a’şi făuri treptat un nou mod de viaţă, în cadrul căruia vechile ocupaţii furnizoare de hrană (vânatul, pescuitul, culesul), specifice unui tip de economie ”prădalnic”, au trecut pe un plan secund, fiind înlocuite cu noile îndeletniciri ale unei economii ”producătoare”, de tip agricol, bazată pe cultivarea plantelor şi creşterea animalelor domesticite. Pentru definirea noii perioade, cea a neoliticului, accentul se pune pe noua structură economică, iar nu pe caracteristici secundare (cum ar fi apariţia ceramicii sau a uneltelor de piatră şlefuită), derivate din această structură fundamentală.

Noul mod de viaţă, bazat pe necesitatea perpetuării, de la un an la altul, a ciclului agrar, se caracterizează printr’o stabilitate sporită a comunităţilor umane, care trăiesc acum în case ridicate din materiale trainice (îndeosebi lemn şi lut), locuinţele fiind grupate în aşezări de tip rural, asemănătoare cu satele tradiţionale. Schimbările nu s’au pe trecut doar pe plan material, ele fiind din plin resimţite şi pe planul manifestărilor spirituale, care cunosc acum o gamă extrem de variată de reprezentări, net superioară celei din paleolitic.

Practic, lumea neolitică este o lume a simbolurilor, prezente în aproape toate artefactele utilizate de oamenii acestei perioade. Recunoaşterea simbolurilor şi explicarea semnificaţiei lor este calea prin care pot fi înţelese gândirea şi concepţiile populaţiei din acele vremuri.

În cadrul lungii perioade a neoliticului (aproximativ mileniile VI-IV î.Hr.) se pot sesiza două etape principale: cea a neoliticului propriu-zis (când principala materie primă pentru realizarea uneltelor este doar piatra) şi cea a eneoliticului / calcoliticului (cu sensul de epocă a aramei şi pietrei, deoarece, acum, pe lângă piatră, apare şi primul metal–arama). Utilizarea doar a termenului de neolitic şi pentru etapa de după apariţia aramei nu mai reuşeşte să surprindă existenţa acestui nou element, care, treptat, a contribuit la modificarea structurală a societăţii umane, prin trecerea la epoca metalelor. Unii cercetători au considerat chiar că se poate vorbi de o epocă a cuprului, dar această opinie apare ca fiind prea tranşantă, deoarece nu ţine cont de utilajul de bază al perioadei, care rămâne totuşi cel litic.

Deoarece între cele două etape nu există o ruptură bruscă, ambele bazându’se în esenţă pe acelaşi mod de viaţă (desigur, cu evoluţie lină firească), s’a propus utilizarea termenului de neo-eneolitic, care reflectă ansamblul evoluţiei, în sensul de ”neolitic şi eneolitic”. Separarea etapei eneolitice în cadrul neoliticului impune o periodizare nuanţată în cadrul celor două mari perioade ale neo-eneoliticului, fiecare având câte trei faze: neoliticul timpuriu (sau protoneoliticul), neoliticul vechi şi neoliticul târziu; eneoliticul timpuriu, eneoliticul dezvoltat şi eneoliticul final (sau perioada de tranziţie spre epoca bronzului).

Svastica a început sa atraga atenția europenilor la sfârșitul secolului al XIX-lea, prin descoperirile arheologice ale lui Heinrich Schlimann, cel care a găsit simbolul în situl anticei cetăți getice Troia. Specialiștii vremii au ajuns la concluzia că svastica a fost un simbol specific european. Ulterior, descoperirea simbolului svasticii printre motivele hitite și ale vechiului Iran au părut să confirme teoria.

Descoperirile din ultima parte a secolului XX completeaza însa ceea ce se știa până acum și dau o alta perspectivă asupra istoriei svasticii pentru că cea mai veche localizare fizică a acesteia o găsim în cultura Cucuteni, pe vase ceramice cu o vechime de peste 7.000 de ani. În acest context, putem așeza înca o cărămida la temelia tezei care spune ca spațiul carpato-danubiano-pontic este Vatra Vechii Europe. Daca în acest spațiu găsim cele mai vechi dovezi materiale ale existenței svasticii, iar pe restul continentelor o găsim cu mii de ani mai târziu, înseamna ca populațiile cucuteniene antice au dus’o în cele patru zări din spațiul românesc.

Diagrama taoismului, Taijitu, simblolul  Yin și Yang datează din China de câteva mii de ani în urmă, dar originile sale pot fi găsite cu mult mai devreme în Cultura Cucuteni de acum aproximativ 7.000 de ani.

Simbolul este, de asemenea, cunoscut în culturi europene târzii, cum ar fi cea etruscă și celtică, dar în general nu este considerată asociată școlii și gândirii metafizice care o aveau chinezii.

Numele acestei civilizații a fost convențional stabilit de arheologi, în conformitate cu satele Cucuteni (în România, lângă Iași) și Trypillia (din Ucraina, lângă Kiev), în cazul în care, la sfârșitul secolului al XIX-lea,  s’a descoperit pentru prima oară ceramică pictată și statuete de lut – categorii de produse care au devenit simboluri ale acestei civilizații antice. În timp de mai mult de o sută ani care au trecut de la descoperirea lor, aceste așezări arheologice au intrat în literatura de specialitate de specialitate din întreaga lume.

Suntem în fața unei civilizații ce se întindea pe aproximativ 350.000 km pătrati, cu mii de așezări de diferite dimensiuni, proto-orașe de sute de hectare, cu sisteme mari de fortificație, cu locuințe de diverse tipuri, de la simple colibe la construcții cu două etaje, cu o ceramică în care utilitatea este armonios combinată pentru aspectul estetic, mult peste specificitatea obișnuită a timpului, cu o religie fascinantă, ale cărei urme sunt marcate de idoli și obiecte de cult de un simbolism profund, a căror funcționalitate rituală reprezintă un alt subiect de interpretare.

Baza de simbolistică acestor culturi se găsește în cosmologie, locul omului în cadrul modelului și dinamismului pământului și cerului, iar aspectul fundamental a fost respectarea rotației în sensul invers acelor de ceasornic a cerului din emisfera de Nord în jurul Constelațiilor Nordice, precum și în sensul acelor de ceasornic din emisfera sudică,

Cea mai mare locuință din prima fază a perioadei pre-Cucuteni a fost descoperită de arheologi în localitatea suceveană Baia din Suceava. Specialiști de la Universitatea Cambridge au sprijinit cercetările pentru a identifica modul în care, în acea perioadă, se făcea schimb de cereale între China și Europa.

Directorul Muzeului Bucovinei, arheologul Emil Ursu, a prezentat, în comuna Baia, un al doilea sit pre-Cucuteni găsit în urma continuării cercetărilor începute în zonă unde a fost descoperită cea mai mare locuință pre-Cucuteni (5200-5100 î.Hr.) și unde Universitatea Cambridge dorea să stabilească cum se făcea schimb de cereale între China și Europa:

„Este foarte important acest lucru pentru că vorbim de alt doilea sit pre-Cucuteni I, descoperit în arealul unei civilizații care cuprinde Moldova, sud-estul Transilvaniei, Republica Moldova și Ucraina. Primul sit a fost descoperit in 1951″, spunea Ursu.

Descoperirea de la Baia vine să demonteze ceea ce se știa până acum.

”Este foarte nordică aceasta locuire, ceea ce înseamnă ca trebuie regândită și rediscutată și bineînțeles cercetată această prima fază. Ca datare, așezarea de la Baia datează undeva prin 5.200-5.100 î.Hr.”, spunea arheologul sucevean care a precizat că datarea se va face cu Carbon 14 la un laborator din Germania.

Locuința descoperită la Baia are aproximativ 92 metri pătrați și este cea mare locuință găsită vreodată în cultura pre-Cucuteni. Aceasta se păstrează bine, iar în afara de ceramică și un număr de vase întregibile au fost găsite și foarte multe unelte, piese unicat, cum ar fi un pandantiv de piatră, unicat în arealul pre-cucutenian, dar și o vatră păstrată în integralitatea ei.

Au fost găsite si foarte multe râșnițe, ceea ce înseamnă ca partea de prelucrare a grânelor era importantă, motiv pentru care pe șantier se afla și o echipă de la Cambridge care studiază modul în care se făcea, în acea perioada, schimbul de cereale între Europa și Asia, în special cu China.

Profesorul Martin Kenneth Jones de la Universitatea Cambridge, unul dintre cei mai importanți specialiști în arheologie biomoleculară a cerealelor, a spus la rândul sau că studiază de zece ani modul în care a început schimbul de cereale între agricultori din Europa si Asia și că cercetările le’a început în China, unde a descoperit cereale aduse din Europa:

”Cultura Cucuteni este foarte importantă pentru arheologi din lumea întreagă, fiind cunoscută pentru fascinantă ceramica pictată, dar totodata este importantă pentru etapele inițiale ale fermelor care s’au răspândit în partea de est a Europei.”

Martin Kenneth Jones:

„E o cultură minoră care credem că are legături cu culturile agricole din China. Am fost interesați de zece ani de această dezvoltare și am început munca în China pentru a întelege mai bine ce este cu aceste produse agricole, cerealele.”

El a subliniat că este interesant, pentru acea perioadă, că nu s’au găsit numai în China cereale provenind din Europa, ci și pe bătrânul continent cereale din China, precum meiul.

Martin Kenneth Jones:

”În acea perioadă, pe vremea migrațiilor, transportul nu era atât de simplu, iar cum s’a făcut acesta este interesant.”

El a precizat că studiază perioada în care s’a făcut schimbul inițial de cereale între Asia și Europa, subliniind că mult mai târziu a apărut schimbul de pietre prețioase și apoi „Drumul Mătăsii”.

Un alt cercetător care contribuia la lucrările de la Baia era Stanislav Țerna, de la Școala Arheologica Superioară din Chișinău, care a precizat ca situl descoperit este „cu adevarat extraordinar”.

Prezent la aceasta prezentare, președintele CJ Suceava, Cătălin Nechifor, a declarat că autoritățile județene vor acorda tot sprijinul pentru continuarea cercetărilor. El a precizat că CJ asigură finantare prin Muzeul Bucovinei pentru aceste cercetări arheologice și că se vor căuta fondurile necesare și pentru analizele de datare cu Carbon 14 la laboratorul din Germania.

De menționat este că echipa de cercetători de la Cambridge, din care făcea parte și un specialist chinez, își asigura finanțarea pentru cercetările pe care le făcea în situl de la Baia.

Experiment al incendierii unei imitaţii de locuinţă tipică Cucuteni, întocmai precum proceda populaţia neolitică (Arheoinvest).

Confirmări științifice pentru o ipoteză îndrazneață: vechea Europa s’a născut în Carpați.

Pentru multi oameni, integrarea noastră in Uniunea Europeana are înțelesul larg de integrare în Europa, ca spațiu cultural și istoric.

De parcă până acum am fi fost în afara ei!

Ba și mai mult: Europa își are rădăcinile și valorile ancestrale plămădite tocmai aici, la noi, la Dunărea de Mijloc, într’o civilizație înfloritoare, de acum 7-8000 de ani, într’o vreme când Occidentul era doar un ”vest salbatic”.

Fără această civilizație a Vechii Europe, contemporană cu cele ale Egiptului, Sumerului, Mesopotamiei, nu ar fi fost posibile sinteza greco-romană de mai târziu și nici nașterea Europei moderne. Dar astăzi, când Europa ne învață cum să ne anesteziem porcul înainte de a’l sacrifica, ori cum să dezinfectam ugerul vacii înainte de muls, ar trebui să avem curajul și mândria de a’i aminti Europei cat de mult ne datorează, rostind doar câteva cuvinte precum: Cucuteni, Gumelnița, Hamangia…

Acum 50.000 de ani. Alungarea din paradis

Nu știm unde a ajuns omul după ce Dumnezeu l’a alungat din Rai. Unii spun că în Africa, deoarece acolo s’au descoperit cele mai vechi fosile de homo sapiens. Pare să fie adevărat până la descoperirea altor fosile care să schimbe această percepție. Manualele ne învață că în Europa, primii oameni „moderni” au ajuns acum aproximativ 50.000 de ani, venind dinspre Africa, prin Caucaz și Asia Mica, trecând Bosforul și urcând prin Bulgaria în România.

De aici, pe linia Dunării, au înaintat spre centrul și vestul Europei. Dar răcirea accentuata a climei, coborârea ghețurilor dinspre nord i’au împins pe oameni spre sud, lăsând o Europa aproape pustie. Această ultimă epoca de gheață a ajuns la apogeu pe la anul 18.000 î.Hr.. Acum 12.000 de ani, clima a început să se încălzească iarăși, marcând sfârșitul ultimei glaciațiuni, iar Europa a început să se trezească din hibernare.

Stratul de gheață acoperea doar emisfera nordică a pământului. Întreg nordul Europei se afla sub un strat gros de gheață de doi kilometri: teritoriile viitoarelor țări nordice, insulele britanice, nordul Germaniei și al Franței, Polonia, țările baltice, dar și Elveția și nordul Italiei se aflau în hibernare. Ghețurile coborau până la gurile Rinului, ale Cracoviei și Moscovei. Ceva mai spre centrul Europei, până la Szeged, chiar dacă nu exista strat de gheață, predomina permafrostul (pământul înghețat permanent).

Cu toate astea, în câteva locuri palpita viața!

Conform celor mai recente studii de genetică, trei au fost zonele în care oamenii au supraviețuit în acele vremuri teribile de îngheț, transmițând mai departe moștenirea genetica: zona bascilor din Pirinei, Balcanii și zona moldoveano-ucraineană, de la Dunăre până dincolo de Nistru, în nordul Mării Negre.

Astfel că astăzi, 80% din stocul genetic al europenilor provine de la acești oameni. În ciuda invaziilor din afara Europei și a amestecurilor de populații din toate timpurile, „materia” genetică străveche nu a putut fi modificată. Suntem urmașii direcți ai primilor oameni „moderni” ajunși din Africa în Europa, oamenii de Cro-Magnon.

În sensul acesta, indo-europenii, care se presupune că au invadat Europa în epoca bronzului, nu au afectat genetic populațiile pe care le’au găsit aici, decât cu un procent de 10-15%. Unii cercetători afirmă chiar, în ultima vreme, că în realitate nu a existat nicio invazie, ci a existat o continuitate firească din epoca pietrei până acum, că suntem aici dintotdeauna, împreună cu limbile pe care le vorbim.

Acum 40.000 de ani. Primul european modern: Ion din Anina

Prin urmare, în drumul lor spre centrul și apusul Europei, oamenii veniți din Africa au ajuns întâi pe la noi, în zona Carpaților și a Dunării Mijlocii. Au stat pe aici câteva mii de ani și abia apoi, unele grupuri au înaintat spre restul Europei. Deci, nu ar trebui să mire pe nimeni că cele mai vechi urme de homo sapiens din întreaga Europă (descoperite după cele din Africa) s’au găsit în România.

Este vorba de o mandibula veche de aproximativ 40.000 de ani, descoperită în anul 2002 în Peștera cu Oase din Anina (Banat). Fosila a fost descoperită întâmplator, de un grup de speologi din Timișoara. Cercetările au fost preluate de specialistul american Erik Trinkaus, iar descoperirea a intrat în literatura de specialitate sub numele de Ion din Anina. Deși este un european ”modern”, Ion are și trăsături care îl apropie de omul de Neanderthal, acest văr al omului modern, care a locuit ținuturile Europei acum câteva sute de mii de ani (de acum 230.000 de ani după unii, 400-500.000 de ani după alții) și care a dispărut chiar în perioada în care s’a întâlnit cu homo sapiens. După cei mai mulți cercetători, dispariția omului de Neanderthal ar fi fost provocată tocmai de această „întâlnire”.

Coincidență sau nu, dispariția omului de Neanderthal ne’a arătat cât de diverse pot fi căile aventurii umane și cât de înfundate unele drumuri. Ion al nostru din Anina le’a demonstrat antropologilor că cele doua specii au coexistat o vreme și chiar s’au încrucișat.

Dar Ion nu era singur în Peștera cu Oase. Cercetătorul american i’a descoperit în anii următori și pe Vasile și Maria, care însă erau mai ”tineri” decât Ion cu 14000 de ani… Această descoperire a celui mai „bătrân” european modern a fost repede luată în atenție de lumea științifică de peste hotare.

Cercetătorii români însă nu s’au zorit să facă prea mult caz de această prețioasă relicvă. Dacă ea s’ar fi descoperit în altă parte, cu siguranță ar fi fost mult mai mult mediatizată.

Acum 10.000 de ani. Cea mai veche așezare stabilă din Europa: Schela Cladovei-Lepenski Vir

În zona noastră, Carpații au constituit o barieră în timpul glaciațiunii. La vest de munți se afla Europa adormită sub ghețuri. La est, în câmpia Dunării și în Moldova, viața înflorea. După ce vremea a început să se încălzească și ghețarii să se topească, Europa s’a repopulat, treptat-treptat. Timpul s’a pornit să curgă tot mai repede, iar pe la anul 8000 au început să mijeasca zorii agriculturii pe continentul nostru.

S’au domesticit primele animale, iar așezările umane au devenit stabile. Cea mai veche așezare stabilă de pe continentul nostru se afla tot pe teritoriul țării noastre, la Schela Cladovei, în clisura Dunării, având o ”soră” pe malul celalalt al Dunării, la Lepenski Vir. Schela Cladovei este o așezare străveche, care s’a dezvoltat între 8000 și 5500 î.Hr., deci acum 10.000 de ani.

Locuitorii acestei așezări nu cunoșteau ceramica, ci foloseau piatra, osul și cornul, pentru confecționarea diferitelor obiecte. Așezarea a fost descoperită de arheologul Vasile Boroneant. Astăzi, ea este cercetată de o echipa internațională de specialiști. Nu este o întâmplare că în acel loc s’au ”copt” primele semne de civilizație, căci întotdeauna, de’a lungul marilor fluvii s’au dezvoltat civilizații mari.

Arheologul Vasile Boroneant, președintele secției de istorie a Academiei Oamenilor de știință:

”Acolo, în clisura Dunarii, erau condițiile cele mai potrivite pentru producerea unui salt de civilizație. Clima era blândă, sub-mediteraneană, mai caldă decât în restul Europei. Curenții calzi dinspre Marea Neagră și Mediterana contribuiau și ei la un climat propice, Orientul Mijlociu era relativ aproape.

Dunărea oferea condiții foarte bune de trai. Încălzirea climei a dus la apariția de bălți și lacuri, exista deci apă dulce, mult pește, păsări, vegetație și animale din belșug. Alternanta anotimpurilor a jucat și ea un rol esențial în saltul care s’a produs: oamenii erau obligați să se preocupe de adăposturi, îmbrăcăminte, să producă noi tipuri de unelte. Încălzirea climei i’a determinat să renunțe la blănuri și să treacă la țesut, să dezvolte noi metode și noi instrumente.

Odată ce s’au așezat într’un loc și au început să stocheze rezervele de hrană, au trebuit să se gândească și la mijloacele de depozitare. Varietatea aceasta de situații i’a determinat să observe și să experimenteze permanent. Dar, în același timp, au ajuns să aibă și mai mult timp liber, nefiind obligați să alerge zilnic după vânat. Astfel, s’au dezvoltat arta, religia, meditația asupra vieții și morții, asupra forțelor naturii.

La Cuina Turcului a fost descoperita o splendidă reprezentare pe o falangă de cal sălbatic, veche de 11000 de ani! Cu timpul, au fost domesticite unele animale. Câinele a fost cel dintâi. În timp ce în Orientul Apropiat se domesticea oaia, la noi se domesticea porcul. În același timp, s’a trecut de la cules la cultivarea plantelor, și astfel a apărut agricultura. S’au născocit plugul și alte unelte. Zona aceasta a fost un centru de dinamică istorică. Aici se plămădeau zorii civilizației.

Într’un fel, aici era „Occidentul”, aici se produceau invențiile, aici apăreau ideile noi și se răspândeau spre restul Europei. Schela Cladovei – Lepenski Vir era un fel de capitală a Europei acelor timpuri, în vreme ce vestul și nordul continentului erau încă populate de vânători și culegători. Vedeți, noi suferim astăzi de un miraj al Occidentului, dar nu întotdeauna vestul a fost locomotiva.

Mai târziu, când Imperiul Roman de Apus avea să cadă și Europa occidentală era cufundată în intuneric, tot în Orient a inflorit civilizația, în Imperiul Bizantin. Nouă ni se pare că am împrumutat mereu de la alții, iar alții n’au avut ce învăța de la noi. Nu este așa.

Uitați’vă, de pildă, la descoperirile făcute de Dinu Rosetti la Vidra. Există mai multe bumeranguri din corn de cerb, vechi de 7000 de ani, primele bumeranguri din Europa. Iar lumea mai crede și astăzi că este o armă exotică.

Descoperirile de la Schela Cladovei au fost puse sub semnul întrebării de arheologii vremii, superiorii mei, timp de mai mulți ani. Nu au vrut să creadă că sunt atât de vechi. Abia dupa ce și colegii sârbi au confirmat autenticitatea și vechimea descoperirilor pe care le făcusem pe malul românesc al Dunării, au început să creadă și specialiștii români. Sârbii descoperisera lucruri asemănătoare, pentru că cele două așezări străvechi erau în strânsă comunicare, iar locuitorii de pe cele două maluri erau conștienți de unitatea lor de limbă și cultură.

Inundarea zonei în urma construirii lacului de acumulare de la Portile de Fier I și II ne’a limitat cercetările. Occidentalii au rămas neîncrezători multă vreme. I’am invitat să vină la fața locului, să se convingă. Așa se face că după 1989, am săpat mai mulți ani împreuna cu englezii, care au fost încântați de colaborare și continuă să sape în fiecare an, sub conducerea arheologului Clive Bonsall.”

Acum 7000 de ani în Moldova. Cea mai avansată cultură a Europei: Cucuteni-Tripolie

Cu mult înainte ca civilizația minoică, socotită prima civilizație europeană clasică, să răsară în insula Creta, cu mult înainte ca în Italia să se infiripe ideea unui imperiu, într’o vreme când vestul Europei nici nu bănuia ce glorie avea să’l aștepte, aici, pe teritorul țării noastre, înflorea cea mai mirifică civilizație din preistoria Europei, cultura Cucuteni. Ea se intindea până în Ucraina, la Tripolie, și a constituit, după părerea unor specialiști, prima civilizație urbana de pe continentul nostru, sau cel putin o civilizatie protourbană. Alaturi de cultura Gumelnița, care se întindea în Muntenia și Dobrogea, era cea mai avansată cultură a Europei.

Așadar, între 4500 și 3000 î.Hr. , din Moldova și până dincolo de Nistru, oamenii au creat și au construit într’un mod în care nimeni nu o mai făcuse până atunci. Casele lor, mai ales în zona estică a ariei, erau grupate în așezări întinse. Unele așezări ajungeau la sute de hectare, sute de străduțe și mii de case, având 10.000-15.000 de locuitori. Locuitorii din Cucuteni se mutau periodic, dând foc vechilor case: rămășițele a mii de case incendiate au fost descoperite de arheologi. Casele lor puteau avea unul sau două etaje. Ceramica lor era de o frumusețe tulburătoare, pe care avea sa o egaleze doar ceramica chineză, o mie de ani mai târziu.

Ce s’a întâmplat cu această civilizație moldovenească, ce la vremea aceea reprezenta „vârful” Europei?

S’a stins în mod misterios. Unii arheologi susțin că schimbările climatice i’au obligat pe cucutenieni să renunțe la agricultura și să se retragă spre munți, dedicându’se mai mult păstoritului. Alții invocă invaziile dinspre stepele Asiei. Totuși, această cultură nu s’a stins de tot. Ea a supraviețuit într’un mod tainic, iar motivele care împodobeau ceramica de Cucuteni se regăsesc și astăzi în costumele populare românești, în arta populară, pe ouăle încondeiate.

Iar tradițiile și obiceiurile populare românești, basmele și doinele noastre păstrează străvechi tipare neolitice, transmise din generație în generație. Și, cine știe, poate că și unele mlădieri ale limbii române păstrează ceva din incantațiile graiului de acum mii de ani.

Tăblițele de la Tărtăria reprezintă, dupa unii specialiști, cel mai vechi mesaj scris din istoria omenirii, mai vechi chiar decât primele scrieri sumeriene. Totuși, astăzi, cei mai multi arheologi români sunt neîncrezatori cu privire la autenticitatea lor, cum sunt sceptici de câte ori vine vorba de o descoperire excepțională. Ne refuzăm mereu dreptul la originalitate, la valoare, și preferăm să afirmăm că am împrumutat mereu, de la toate neamurile, popoarele, limbile, câte ceva. La fel și cu tăblițele de la Tărtăria: or fi aduse de vreun sumerian și pierdute pe aici, spun unii; sau or fi fost aduse în vremurile mai noi de un colecționar; ori poate sunt falsuri…

Nu același lucru se poate spune despre cercetătorii străini, care au studiat subiectul în cele mai mici detalii și au elaborat studii serioase. E adevarat, în anii ’60, când au fost descoperite tăblițele de la Tărtăria, nu existau destule indicii care să confirme existența unei scrieri neolitice în această arie geografică. Piesele erau unicate, stranii. Cu timpul însă, cercetările au avansat, iar astăzi există peste o mie de piese, în special ceramice (fragmente de vase, figurine), descoperite în peste 50 de localități, care conțin semne ale unei scrieri străvechi.

Aceste semne nu sunt decorative, ci reprezintă un început de scriere. Piesele inscripționate au fost descoperite în aria culturii Vinca-Turdaș, în special la noi în țara și în Serbia. Turdaș și Parța reprezintă la noi localitățile care au oferit piesele cele mai numeroase și mai interesante. Astfel, tăblițele de la Tărtăria nu mai sunt singure, chiar dacă rămân cele mai importante. Aceasta scriere nu a apucat să evolueze și să dea roade, stingându’se odată cu cultura ce i’a dat naștere. Poate că schimbările climatice majore au determinat retragerea populațiilor spre zone mai ferite, sau poate că valurile de populații venite dinspre Asia au adus alte moduri de exprimare, cert este ca germenii scrisului neolitic au pălit.

Totuși, rămân zecile de semne inventariate de cercetători, nedescifrate, enigmatice, care nu știm cum au influențat evoluția culturii ulterior. Dar putem fi siguri că au influențat’o. Ceea ce știm cu siguranță este că scrierea neolitică a culturii Vinca-Turdaș este prima scriere a Europei și poate prima scriere a omenirii.

După dispariția splendidelor culturi ale Vechii Europe și intrarea în epoca metalelor, istoria a început să fie scrisă de cei ce aveau arme mai bune, orgolii mai mari și saci cu bani mai numeroși. Destul de repede, civilizația greco-romană devine felinarul Europei, luminând anemic și subiectiv un continent ce părea să fi fost cuprins de noapte.

Tot ce nu era grecesc sau roman era barbar, sălbatic, primitiv. Restul Europei devine o lume în aparență fără valori, privită din perspectiva romanilor, care ne’au vândut și continuă sa ne vândă, peste secole, o istorie părtinitoare. Civilizațiile ”barbare”, intrate în manuale prin ochiul cuceritorului, aproape că nici nu’și mai primesc dreptul de a se numi civilizații.

O civilizație trebuie să aibă arhitectură monumentală, să construiască colosseum-uri, în care să puna oameni să se ucidă între ei, spre distracția supremă a privitorului, ori să ațâțe animale înfometate împotriva unor oameni neajutorați.

O civilizație trebuie să aibă o armată puternică, cu care să cucerească mereu noi teritorii. O civilizație trebuie să se consume în ospețe copioase și în serbări fastuoase. O civilizație trebuie să aibă morminte princiare bogate, piramide sau temple impozante.

Dar civilizația nu reprezintă doar aspectul material, economic, al unei populații, nu reprezintă doar bunurile, ci și valorile. Modelul occidental ne’a obișnuit să privim cu mai multă admirație aspectele materiale, cele care ne aduc confort și siguranță fizică, decât pe cele spirituale, care ne ajută să aflăm care este rostul nostru în lume. Marile civilizații, trecute sau prezente, sunt demne de admirație.

Dar adevăratele valori nu trebuie căutate în realizările materiale, ci în cele spirituale. Când preoții geților se rugau în munți, în peșteri ascunse, și îi învățau pe oamenii de rând că sufletul este nemuritor, iar trupul, materia nu contează, cei ai altor neamuri înălțau temple sclipitoare împodobite cu statui impozante. Iar dacă geții nu cheltuiau sume enorme pentru a construi clădiri colosale și a întreține armate profesioniste, asta nu’i făcea mai puțin înțelepți decât vecinii lor. Dimpotrivă.

Dacă geții erau convinși de lipsa de însemnătate a valorilor materiale, este firesc să nu fi investit prea mult în aceste valori. Nu și’au ridicat statui, nici palate colosale, se îmbrăcau modest, la fel ca țăranii noștri de astăzi, regii purtând în picioare opinci, iar pe cap o căciulă de lână în loc de coroana fastuoasă din aur, bătută cu pietre prețioase.

Iar cei care, investind mult mai mult în bunuri materiale, i’au numit pe aceștia ”primitivi” ori „sălbatici”, nu au înțeles că spiritualitatea este deasupra civilizației materiale. Cei care trăiau mai mult în mijlocul naturii, aproape de zei, au înțeles aceste lucruri mai bine decât cei ce’și petreceau vremea în băi, ospețe și spectacole de circ. Spiritualitatea Europei se stinge dinspre vest spre est. La răsărit mereu credința a fost mai puternică. Orientul poate fi salvator.

Primul homo sapiens din Europa, cea mai veche așezare stabilă din Europa, cea mai veche scriere, cea mai veche cultură – astfel de sintagme îi sperie pe mulți, dar mai ales pe cercetători. Nu de puține ori, istoricii noștri, într’o luptă oarba cu diletanții care se entuziasmează în fața unor descoperiri precum cele enumerate mai sus, susțin că românul trăiește o frustrare istorică.

Românul ar fi frustrat, chipurile, ca nu a avut și el o istorie grandioasă, de invingător, precum alții, și atunci își inventează una care să’l satisfacă. În această falsă istorie, românul este cel mai tare, cel mai mare, cel mai frumos și primul în toate. Un discurs atât de radical din partea specialiștilor noștri elimină cu totul posibilitatea ca, uneori, chiar să fim cei mai buni sau cei mai tari sau primii.

Căci cineva trebuie să ocupe și aceste locuri. Uneori aceștia suntem noi, alteori sunt alții.

Noi și noi descoperiri duc mereu la schimbarea datelor din cărțile de istorie, iar dacă uneori suntem și noi printre primii, acest lucru ar trebui să ne onoreze, nu să ne sperie. Dacă am lăsa deoparte toate aceste temeri și am căuta să cernem și să așezăm fiecare lucru la locul lui și să’i dăm importanța cuvenită, am fi priviți, poate, cu mai mult respect în Europa.

Cine să ne respecte dacă noi înșine nu ne respectăm?

Cât datorează Europa acestor locuri, acestor civilizații, acestei istorii, acestor oameni? Cât datorează Europa acestui ungher de lume, în care au încolțit primele semințe de civilizație și spiritualitate europeană?

Gânditorul de la Hamangia, considerat între cele mai importante artefacte din istoria omenirii, este un simbol al acestor rădăcini milenare. Pe umerii lui s’au așternut deja 7000 de ani, dar dacă ar începe astăzi să vorbească, probabil ar spune:

„Bun venit acasă, Europa!”

Sursa: arheoinvest.uaic.ro, mediafax.ro, incont.ro, formula-as.ro

Citește și:  ”ȚARA ORAȘELOR” PELASGILOR CUCUTENIENI

sau: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

CIVILIZAȚIA CUCUTENI RIVALIZEAZĂ CU CIVILIZAȚIILE DIN ORIENT

travelblogmd-cucuteni (24)Numai și de dragul acestui muzeu merită să ajungeți la Piatra, fiindcă e vechea civilizație care a precedat așezările umane din Sumer și Egiptul Antic, vă dați seama ce importanță istorică are?

Știu că se învață și la școală câteva ceva, dar prea nesemnificativ. Iar noi, românii, cei dintre Nistru și Prut suntem amplasați pe vatra multor așezări cucuteniene, multe descoperite, altele încă își așteaptă ceasul.

Civilizația Cucuteni rivalizează cu strălucitele civilizații din Orient, dar noi nici măcar nu conștientizăm ce potențial turistic are și nici ce impact poate avea ca simbol și drand de țară. Numele de Cucuteni vine de la denumirea satului actual, aflat în apropierea Iașiului, locul unde s’a făcut prima descoperire în 1884. S’au identificat cam 3 000 de așezări datate în perioada (5500 î.Hr. – 2750 î.Hr.), amplasate pe teritoriul est-carpatic al României, toata Basarabia și Ucraina până la Nipru. În Ucraina cultura este cunoscută sub denumirea Tripolia-Трипільська культура.

Așezările din acea perioadă, erau destul de numeroase, organizate în proto-orașe care numărau și 20 000 de oameni.
Oamenii erau sedentari, creșteau animale și cultivau pâmântul. În prot-orașe activau și meșteșugarii, olăritul era una dintre cele mai dezvoltate îndeletniciri, probabil.
Ceramica din cultura Cucuteni este unică în Europa, culorile predominante pe ceramică sunt roșul, albul și negrul. Iar liniile și toate simbolurile de pe vasele cucuteniene sunt lucrate cu o mare măiestrie.

Detalii vedeți în galeria de fotografii de mai jos sau pe site-ul muzeului, vezi aici.

Cucutenienii, poporul care suferea de horror vacui (oroare de gol), cercetaţi de 130 ani. Procesul sinuos de descifrare a enigmelor dezvăluie un nivel matur atins de purtătorii culturii Cucuteni, artiştii, pictorii preistoriei. Vasele pictate şi arse în ateliere specializate produc şi astăzi uimirea privitorului, după 5.500 ani. Crâmpeie din viaţa populaţiilor cucuteniene sunt extrase şi din siturile arheologice descoperite în judeţul Bacău: Dealul Ghindaru (Poduri), Fulgeriş (Pînceşti).  După 130 ani de cercetare a artefactelor atribuite culturii Cucuteni, enigmele acestei civilizaţii preistorice încă ridică semne de întrebare. Interpretările arheologilor asupra diverselor contexte ritualice comportă, în continuare, o relativă doză de subiectivism, iar scenele cotidiene surprinse odată cu dezvelirea stratului de pământ generează mereu diferite teorii. Abordări noi, adevăruri noi apar odată cu instrumente şi tehnici noi de cercetare. Dialogul aproape direct dintre arheolog şi cucutenian îl poţi înţelege doar atunci când desluşeşti primele mesaje încriptate în picturile vaselor. Parte dintre aceste enigme au fost dezbătute în cadrul Simpozionului Naţional „Vasile Pârvan”, organizat de Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău.

Faceți un tur Virtual la Muzeul de Artă Eneolitică Cucuteni Piatra-Neamţ:

http://maecpn.muzeu-neamt.ro/tur-virtual.html

Dacă mergeți în Moldova, obligatoriu includeți în lista “de vizitat” unul-două muzee sau câteva situri arheologice, dar și o vizită la Primul Muzeu Cucuteni din România. Ghidul muzeului vă va face o prezentare foarte interesantă, veți afla cum exponatele Civilizației Cucuteni au fost expuse în Historisches Museum Olten din Elveția, la care au venit peste 7 milioane de vizitatori.
Profesorul universitar ieşean Nicolae Ursulescu, doctor în istorie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, spune despre descifrarea enigmelor grupurilor de populaţii cucuteniene. „Un specific al cercetării culturilor preistorice constă în faptul că trebuie să ne bazăm numai pe material arheologic. Din păcate, nu avem izvoare scrise şi putem face doar nişte analogii, nişte paralele cu epoci mai târzii, în care vin informaţii mai precise din partea izvoarelor scrise. Atâta vreme cât toate interpretările noastre se vor baza numai pe materialul arheologic, va exista şi o mare doză de subiectivitate. Niciodată nu vom şti exact cum au gândit oamenii de atunci, cum au lucrat concret în anumite situaţii. Avem doar nişte frânturi din viaţa lor şi, pe baza acestor frânturi, încercăm să facem o reconstituire a ansamblului, ceea ce este extrem de dificil, totdeauna rămâne o marjă deschisă şi pentru interpretările de ordin subiectiv. Prin compararea materialelor dintr-o civilizaţie cu materialele din alta, ne putem da seama, în mod obiectiv de data aceasta, care era nivelul atins de una şi de alta. Din acest punct de vedere, civilizaţia Cucuteni, faţă de alte civilizaţii contemporane sau anterioare sau chiar posterioare, se prezintă ca o civilizaţie de excepţie, de o mare valoare.”

travelblogmd-cucuteni (8)Caracterul spectaculos şi original al picturii de pe vasele cucuteniene constă în ceea ce arheologii au numit horror vacui, oroarea de gol. Artiştii cucutenieni acopereau suprafaţa întregului vas de picturi, semne şi chiar scene de dans ritualic. Nivelul atins de plastica artiştilor preistorici aparţinând populaţiilor cucuteniene depăşeşte cu mult curentele artistice manifestate în culturile altor popoare. Simţul artistic dezvoltat s-a produs pe vasele cu variate utilităţi. Arheologii au constatat o atenţie clară acordată vieţii religioase prin specificul obiectelor de care s-au înconjurat cucutenienii. Vase pentru depunerea de ofrande au fost descoperite în locuinţele cucuteniene, altare dedicate zeităţilor cu chip uman sau zoomorfe au fost ridicate şi scoase la suprafaţă de cercetători.

travelblogmd-cucuteni (4)300 de semne şi simboluri au fost inventariate pe vasele cucuteniene, dintre care 12% sunt asemănătoare scrierii sumeriene, spun specialiştii. Dumitru Boghian, conf. univ. dr. la Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava, propune interpretarea acestor semne şi simboluri din perspectiva logicii oamenilor in illo tempore. „Logica pe care o folosim noi astăzi nu este logica oamenilor din neolitic şi eneolitic. În orice abordare de tip structuralist semiotic, fie că e a lui Ferdinand de Saussure, fie că e a lui Charles Pierce, trebuie să ţinem cont de logica începuturilor, o logică a trăirii religioase, a gândirii artistice. De foarte multe ori, oamenii din neolitic şi eneolitic şi cucutenienii, în special, aveau chiar stări de conştiinţă alterată, prin faptul că intrau în transă în timpul diferitelor culte, şi atunci noi nu trebuie să ne aşteptăm să înţelegem astăzi, pe baza unui cod construit ştiinţific, gândirea oamenilor de altădată.  De aceea solicit să ne gândim la aceste raţionamente, cu care au fost puse în discuţie toate adevărurile istorice vehiculate până acum.”

travelblogmd-cucuteni (7)Pictorii cucutenieni au adus în lumea preistorică poate ce a adus Renaşterea italiană în Evul mediu târziu. După o perioadă în care vasele erau necolorate, cenuşii, decorate cu linii, incizii, într-o notă general simplistă, artiştii cucutenieni au adus culoare, tehnici noi, imortalizează pe vase oameni surprinşi în diferite situaţii, animale, scene de vânătoare, dansuri ritualice, zeităţi zoomorfe. Un alt tip de decoraţie a vaselor se naşte, mult mai creativ, mult mai explicit. Decorurile sunt pictate în culorile alb, negru, roşu, pe fond crem sau alb.

travelblogmd-cucuteni (6)„Este vorba despre o mare creativitate a oamenilor din acea perioadă. În general, există o notă asemănătoare pentru vasele produse, pentru locuinţele lor, pentru statuetele lor din lut, chiar pentru produsele metalurgice, dar observăm de la aşezare la aşezare şi, de multe ori, chiar în cadrul aceleiaşi aşezări, între diferitele locuinţe, deosebiri destul de însemnate. De ce? Pentru că oamenii culturii Cucuteni nu doreau să repete la infinit aceleaşi teme. Vroiau să creeze ceva nou. Exista o emulaţie a lor de a face altceva. Când a început această cultură, au preluat şi ei diferite elemente de la una de la alta, dar prin modul în care le’au combinat, prin sinteza pe care au reuşit’o, au dat un produs cu totul şi cu totul nou, deosebit. Tocmai această superioritate, din perspectiva produselor, a atras foarte mult şi numeroase comunităţi din zone învecinate. Aşa se explică probabil răspândirea acestei mode cucuteniene pe spaţii foarte mari. Vorbim de un areal de aproximativ 350.000 km2 pe care se întinde această civilizaţie. Deci, cu mult mai mult decât teritoriul actual al ţării noastre. În plus, a avut puterea să reziste. Nu a fost o apariţie meteorică, ci o cultură matură şi care se maturiza pe parcurs. A cunoscut o foarte lungă evoluţie, cu etape distincte, în modul de decorare a ceramicii, chiar în modul de construire a caselor. O evoluţie care se întinde pe aproximativ 1.500 de ani. Începe pe la 5.000 î.Cr. şi durează până pe la 3.500 î.Cr.,” spune prof. univ. dr. Nicolae Ursulescu.

travelblogmd-cucuteni (5)Judeţul Bacău oferă cercetării cucuteniene cel puţin două situri arheologice importante. Descoperirile de la Fulgeriş, Dealul „La Trei Cireşi”, arheologul renumit şi regretat Dan Monah a numit situl din comuna Poduri, punctul Dealul Ghindaru, lângă Moineşti, „O Troie în Subcarpaţii Moldovei”. Depozitul arheologic de pe Dealul Ghindaru depăşeşte 4,5 metri în adâncime, cu 13 niveluri de locuire, care se întind pe 1.200 de ani. În timpul cercetărilor, echipa de arheologi a descoperit numeroase sanctuare, gropi rituale, ritualuri de ridicare a locuinţelor şi de depunere a fragmentelor de schelet uman şi animal. Cel puţin două complexe ritualice au fost surprinse: „Soborul Zeiţelor” şi „Sfânta Familie”. Numeroasele artefacte găsite pe Dealul Ghindaru, cu o încărcătură sacră pronunţată, au permis reconstrucţia credinţelor cosmogonice ale cucutenienilor.

travelblogmd-cucuteni (1)După o existenţă de 1.500 ani, cucutenienii, cu un dezvoltat grad de civilizaţie, au fost eradicaţi într’un timp extraordinar de scurt. „Sfârşitul culturii Cucuteni nu este legat de cauze interne, că nu ar mai fi putut cumva să evolueze, ea tocmai ajunsese la un nivel de evoluţie prin care putea să găsească diferite alte răspunsuri. Se pare, însă, că s’a produs o catastrofă ecologică”, explică propria sa viziune prof. univ. dr. Nicolae Ursulescu. Personal nu cred în acest într’un destin catastrofic al acestei civilizații, ci mai curând într’o schimbare accentuatâ produsă de nevoile de adaptare la climă sau provocată de noile tehnologii.

travelblogmd-cucuteni (9)„A fost vorba de o încălzire destul de marcată a vremii şi aceasta a dus la perioade de secetă, ceea ce a făcut ca populaţiile din preajma ei, care se ocupau, în special, cu creşterea animalelor în stepă, să nu găsească păşuni, şi atunci a intervenit un aflux extraordinar de mare al acestora, care a determinat în zonele mai mănoase stăpânite de către cucutenieni o trecere către un nou mod de producţie, bazat mai mult pe creşterea animalelor şi mai puţin pe agricultură. Creşterea animalelor nu mai înseamnă stabilitate perfectă, ori aceste realizări artistice nu sunt posibile decât în cazul unei comunităţi care este extrem de stabilă, cu o reţea de comunicaţii stabilă între diferitele grupuri de populaţii. Este nevoie de obţinerea unor materii prime, iar acestea nu se pot obţine fără să ai nişte schimburi bine stabilite cu rute comerciale de procurare a metalului, a sării, de diferite tipuri de roci, care trebuia aduse în permanenţă. Ori, în clipa în care intervine instabilitatea, trecerea la un mod de viaţă accentuat pastoral, evident că aceste rute de schimb dispar. Nu mai există stabilitatea care să asigure un flux continuu. Şi mai duce la o reducere a timpului de existenţă a locuinţelor, a aşezărilor. În aceste condiţii, nu se mai fac produse frumoase, cu o încărcătură estetică deosebită, ci doar produse de strictă utilitate. Frumosul trece în plan secundar.”

travelblogmd-cucuteni (11)

În fotografia de mai jos e expus Ansamblul de cult “Soborul Zeițelor”, format din 36 de piese, 21 de statuiete feminine, 13 tronuri, un con și o mărgea. Datează din 4 900 ani î.e.n, găsite în satul Poduri-Dealul Ghindaru.
travelblogmd-cucuteni (16)Mărturiile materiale ale culturii Cucuteni sunt excavate an de an pe siturile arheologice, însă ne întrebăm dacă în memoria noastră, în mentalul colectiv al românilor, regăsim reminescenţe imateriale ale cucutenienilor. „Ca să vorbim despre un salt peste milenii, cred că ar fi vorba de o forţare a lucrurilor. Gândiţi’vă că este vorba, de la sfârşitul acestei civilizaţii, de 5.500 ani. În general, populaţiile agricole au o mare dragoste pentru culoare, pentru decorarea obiectelor şi, dacă am vrea să privim din acest punct de vedere, şi în satele noastre agricole întâlnim dorinţa aceasta de decorare fie a caselor în exterior, fie a covoarelor, a hainelor, dorinţa pentru obiecte cu o mare încărcătură estetică. Aici nu poate fi vorba de o continuitate cumva etnică, de o transmisie, pentru că după Cucuteni urmează perioade în care dispar complet culoarea, decorul, se trece la alte tehnici. Aici e vorba, mai curând, de un mod de viaţă al populaţiilor agricole. Spre exemplu, o ceramică foarte asemănătoare cu cea cucuteniană a fost produsă pe valea marelui fluviu Huang He din China, cam în acelaşi timp, aproape contemporane, din care vedeți două exponate:

Yangshao cultură: urnă funerară

De ce? Pentru că şi acolo era o civilizaţie agricolă extrem de dezvoltată, dar fără să fi existat o influenţare între China şi spaţiul est-carpatic. Extrem de interesant e faptul că într’una din civilizaţiile pre-aztece, dar care era destul de avansată, apare o ceramică colorată foarte asemănătoare tipului cucutenian. Multe elemente asemănătoare cu spirala, cu modul de combinare a culorilor, dar acestea sunt moduri ale oamenilor de a răspunde la un anumit comportament economic, social, la o anumită organizare. Când comunităţile umane sunt puse în situaţii similare găsesc şi strategii de răspuns cumva comune, foarte similare. Diferitele comparaţii se pot face între civilizaţii învecinate şi contemporane sau imediat în succesiune,” – prof. univ. dr. Nicolae Ursulescu, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi.

Sursa: britannica.com  maecpn.muzeu-neamt.ro. bacauinfo.ro  travelblog.md

Citiți și:  GEȚII SUNT CONTINUATORI GENETICI AI CUCUTENIENILOR

AGRICULTORII DIN TRECUTUL RUMÎNILOR

Distribuția haplogrupului G din Europa, Africa de Nord și Orientul Mijlociu în poza de mai sus.

Strămoșii distinctiv comuni ai haplogrupului G

Prezența haplogrupului G (cromozom-y) în populațiile din Europa și Caucaz, are o importanță majoră pentru trecutul continentului, în pofida prezenței relativ mici în profilul genetic.

Din datele pe care le deținem pînă acum, haplogrupul (hpg.) G, împreună cu încrengăturile J2, au fost asociate cu răspîndirea agriculturii, în special în contextul european.

Cu toate acestea, interpretările bazate pe o mai mică frecvență de răspîndire a hpg. G. nu recunosc tiparele care stau la baza diversificării genetice. Deși au fost înregistrate progrese recente în soluționarea filogeniei hpg. G, un studiu cuprinzător al modelelor de distribuție geografică ale sub-ramurilor semnificative din acest hpg. nu a fost efectuat încă.

Aici vom prezenta distribuția frecvenței hpg. și variația informațională STR de la 16 sub-ramuri ai hpg. G, din evaluarea a 1472 cromozomi ai hpg. G aparținînd unui număr mare (98) de populații din Europa pînă în Pakistan.

Chiar dacă cromozomii de bază G-M201* nu au fost detectați în setul nostru de date, patria acestui haplogrup a fost estimat a fi undeva în apropiere de estul Anatoliei, Armeniei sau vestul Iranului, singurele zone caracterizate prin co-prezența filonului bazal profund, de asemenea și ca apariție a unei mari diversități de sub-haplogrupuri.

P303 SNP se definește ca cel mai frecvent și pe o scară mai largă a sub-haplogrupurilor G.

Cu toate acestea, sub-ramuri precum ramura definită U1 au o distribuție în mare măsură localizată și limitată la Orientul Apropiat / Orientul Mijlociu și Caucaz, în timp ce clanurile L497 apar în principal în Europa, de unde probabil au provenit.

În schimb, singurul reprezentant U1 din Europa este linia G-M527, iar acest model de distribuție este în concordanță cu regiunile de colonizare elenă.

Nici un model clinal, nu sugerează că distribuțiile sînt mai degrabă un indicator de izolare, de distanță sau de complexitate demografică. În acest context nu există dovezi clare de schimbări treptate a unor caracteristici moștenite de vreun grup uman determinat geografic, sau corelat cu o tranzitie la alt mediu, cum ar fi altitudinea, temperatura sau umiditatea.

De exemplu, dimensiunea corpului dintr’o specie de animale cu sînge cald tinde să fie mai mare în zonele cu climă mai rece (model clinal latitudinal), în timp ce timpul de înflorire a unei plante poate tinde să fie întîrziat, la altitudini mai mari (model clinal altitudinal).

La speciile în care fluxul de gene dintre populațiile adiacente este mare, evoluția este de obicei lină, în timp ce în populațiile cu flux de gene restrînse evoluția apare de obicei ca o serie de schimbări relativ bruște de la un grup la altul.

În prezent haplogrupul G se găsește pe tot arealul dintre Europa de Vest și Nord-Vest Africa de Asia Centrală, India și Africa de Est, deși peste tot la frecvențe joase (în general între 1 și 10 % din populație). Singurele excepții fiind regiunea Caucazului, centrul și sudul Italiei și Sardinia, în cazul în care frecvențele de obicei variază de la 15 % pînă la 30 % în liniile de sex masculin.

Cei mai mulți europeni aparțin subramurii G2a, iar majoritatea europenilor de nord și vest, mai precis la G2a-L141.1 (sau la un inferior extinde G2a-M406 ). Despre toate liniile  G2b (L72 +, fostă G2C) se poate spune că europenii sînt evrei Ashkenazi.

G2b a fost, de asemenea, găsit în jurul Afganistanului, probabil ca o ramură a agricultorilor neolitici din Levant.

Haplogrupul G1 se găsește în principal în Iran, dar se găsește și în Levant, printre evreii Ashkenazi, și Asia Centrală (în special în Kazahstan).

G2a reprezintă 5 pînă la 10 % din populația mediteraneană din Europa, dar este destul de rară în Europa de Nord. Singurele locuri în care haplogroup G2 depășește 10% din populație în Europa sînt Cantabria, centrul și sudul Italiei, Sardinia, nordul Greciei (Tesalia) și Creta, toate regiunile montane și relativ izolate.

Alte regiuni cu frecvențe care se apropie de 10% includ Asturia, în nordul Spaniei, Auvergne din centrul Franței, Elveția, Sicilia, insulele din Marea Egee, și Cipru.

În prezent haplogrupul G se găsește pe tot drumul începînd din Europa de Vest și Nord-Vestul Africii, Asia Centrală, India și Africa de Est, la frecvențe joase (în general între 1 și 10 % din populație).

În Rumînia prezența sa este în procent de 5 % și îl regăsim cu predilecție în Moldova cu un nucleu în zona Cahul și Dunărea de jos în Dobrogea.

Singurele excepții sînt regiunea Caucazului, centrul și sudul Italiei și Sardinia, unde frecvențele de obicei variază de la 15% pînă la 30% din liniile de sex masculin.

Haplogrupul G coboară de la macro-haplogrupul F, care este considerat a reprezenta a doua mare migrare de Homo Sapiens din Africa, în urmă cu cel puțin 60.000 ani. În timp ce migrarea anterioară de haplogrupuri C și D au urmat coastele din Asia de Sud, cu predilecție Oceania și Orientul Îndepărtat, unde haplogrupul F a pătruns prin Peninsula Arabică și s’a stabilit în Orientul Mijlociu.

Ramura sa principală, macro-haplogrupul IJK este strămoșul a 80% din oamenii eurasiatici moderni.

Haplogrupul G a avut un start lent, a evoluat în izolare, aparent de zeci de mii de ani, eventual în sud-vestul Asiei, unde a fost tăiat de la valul de colonizare a Eurasiei.

De la începutul lui 2014, știm că 286 de mutații (SNP) definesc haplogrupul G, confirmînd că linia paternă a acestui neam a cunoscut o strangulare severă înainte de divizarea în haplogrupurile G1 și G2.

Haplogrupul G1 ar avea originea în spațiul Iranului modern, în timp ce G2 s’ar fi dezvoltat în sud-vestul Asiei în timpul paleoliticului superior, probabil în perioada ultimei glaciațiunii (acum 19,000 – 12.000 de ani).

La faptul că oamenii acelor timpuri erau toți vînători-culegători, iar în cele mai multe cazuri trăiau în triburi nomade mici sau semi-nomazi, membrii haplogrupului G2 par să fi fost strîns legați de dezvoltarea agriculturii timpurii în partea Levantului a Cornului Abundenței, începînd de acum 11.500 de ani.

Ramura G2a s’a extins spre Anatolia, Caucaz și Europa, în timp ce G2b în prezent este retrasă în sudul Levantului și în cea mai mare parte o regăsim printre evrei.

Vechi analize Y-ADN nu au fost efectuate pînă acum decît pentru patru culturi neolitice (LBK în Germania, Remedello în Italia și Cultura Ceramicii Imprimate Cardium  în sud-vestul Franței și Spania), precum și toate nucleele unde trăiesc persoanele purtătoare de G2a, care este cea mai puternică dovadă în prezent pentru originea agriculturii și că ea a fost răspîndită de membrii haplogrupului G (deși, probabil în colaborare cu alte haplogrupuri, cum ar fi E1b1b, J, R1b și T).

Cea mai mare diversitate genetică în haplogrupul G se găsește între Levant și Caucaz, în Cornul Abundenței, care este un bun indicator al regiunii sale de origine.

Se consideră că agricultorii neoliticului timpuriu s’au extins din Levant și Mesopotamia spre vest de Anatolia și Europa (vezi harta de mai jos), spre est în Asia de Sud, și spre sud în Peninsula Arabică și Africa de Nord și de Est.

Domesticirea caprelor și vacilor se consideră că a avut loc prima oară în regiunea muntoasă din estul Anatoliei, inclusiv în Caucaz și Zagros. Acest fapt este valabil, în cazul în care rădăcinile haplogrupului G2a (dar și a subramurilor G) pot fi găsite.

Pînă în prezent, singurii oameni G2a negativ pentru subramurile P15 sau L149.1 au fost găsite exclusiv în regiunea Caucazului de Sud.

Istoria haplogrupului G

Mai multe migrații istorice au adus diferite subramuri de haplogrup G în Europa sau au fost redistribuite din punct de vedere geografic.

Agricultorii și păstorii de munte neolitici

Ei au fost pînă acum dovediți din testarea neoliticului și rămîn în diferite părți ale Europei, în care haplogrupul G2a a fost unul dintre liniile de agricultori neolitici și păstorii care au migrat din Anatolia spre Europa între 9000 și acum 6000 ani.

În acest scenariu migratorii din estul Mediteranei ar fi adus cu ei ovine și caprine, care au fost domesticite la sud de Caucaz în urmă cu circa 12.000 de ani.

Acest lucru ar explica de ce haplogrupul G este mai frecvent în zonele montane, fie în Europa, ori în Asia, deși el s’a adaptat și șesului sau zonelor deluroase, cazul Rumîniei în Cultura Cucuteni și Culturile Dunărene, Hamangia, Gumelnița, Vădastra etc.

Afrodita de la Vădastra

Continuitatea geografică a G2a din Anatolia pînă în Tesalia (Grecia) la peninsula italiană, Sardinia, sud și centrul Franței și Iberiei sugerează deja că G2a ar putea fi asociat Culturii Ceramicii Imprimate-Cardium (5000-1500 î.Hr.).

Testele ADN antice au fost efectuate pe schelete din numeroasele culturi neolitice europene și care toate au dat o majoritate de probe G2a. Rămășițele au fost testate pînă în prezent pentru cultura Starčevo (6000-4500 î.Hr.), Cultura Ceramicii Liniare (5500-4500 î.Hr.), în Ungaria și Germania, precum și de cultură Ceramica Cardium în sudul Franței și nord-est Spaniei.

Cu toate acestea, minorități importante ale altor haplogrupuri au fost găsite pe diferite site-uri neolitice lîngă o majoritate G2a, inclusiv C1a2, F, I *, I1, I2a și I2a1 în Europa Centrală și de Sud-Est Europa (LBK, Starčevo) și E-V13 și I2a în Mediterana de Vest (C. Ceramicii Cardium).

Acești vînători-culegatori, probabil, reprezintă europenii asimilați coborîți din mezolitic și paleolitic. Este interesant de observat că multe dintre aceste linii asimilate, cum ar fi C1a2, F și I *, sunt practic dispărute în zilele noastre.

Ar putea explica faptul că acești oameni au fost asimilați la urma urmei, ori mai degrabă înrobiți de triburile G2a.

Ötzi omul gheții, care a trăit în Alpii italieni în timpul calcoliticului, a fost dominat de haplogrupul G2a2a2 (L91), o subramură relativ rară găsită astăzi în Orientul Mijlociu, sudul Europei (în special Sicilia, Sardinia și Corsica) și Africa de Nord. G2a2 (PF3146) este altfel găsit la frecvențe joase tot drumul din Levant pînă în Europa de Vest.

În concluzie, agricultorii neolitici din Europa au aparținut liniilor G2a, G2a2 (și alte subramuri) și G2a3 (subramura M406).

În prezent G2a se găsește mai ales în regiunile montane din Europa, de exemplu, în munții Apenini (15 la 25 %) și Sardinia (12 %) în Italia, Cantabria (10 %) și Asturia (8 %), în nordul Spaniei, Austria (8 %), Auvergne (8 %) și Provence (7 %), în sud-estul Franței, Elveția (7,5 %), părțile muntoase ale Boemiei (5 pînă la 10%), Rumînia (5 %) și Grecia (6,5 %).

Aceasta este cel mai probabil, deoarece fermierii din Caucaz au căutat terenul deluros similar cu patria lor originală, care face posibilă mai bine creșterea caprelor.

Dar, este mai mult ca probabil că agricultorii G2a au căutat să scape de invadatorii epocii bronzului, cum ar fi geții (”indo-europeni”) și au găsit adăpost în munți. De exemplu, G2a3a (M406) se găsește la frecvențe relativ mari din Balcani de sud, Apenini și Alpi, în contrast cu G2a3b (L141.1), care se găsește peste tot în Europa.

Oamenii G2a puteau să fi fost printre primii oameni care au dobîndit alelele pentru piele albă. Un vânător-culegator din nordul Spaniei testat de Olalde et al. în 2014 a avut încă pielea închisă la culoare acum circa 7000 ani.

În schimb, un fermier neolitic timpuriu din Germania a posedat alelele pentru piele albă găsită în europenii moderni. Individul neolitic a fost de sex feminin, dar oamenii neolitici din aceeași cultură LBK au fost predominant G2a (dar de asemenea, incluși în jur de 50 % din clanurile paleolitice / mezolitice asimilate, cum ar fi C1a2, F, I1 și I2a).

Este încă neclar exact cînd și printre care haplogrupuri a apărut pielea albă, dar s’a sugerat că noua dietă adusă de agricultură cerealieră ar fi cauzat deficiențe în vitamina D, care în mod tradițional a fost asimilat nutritiv de la pește și carne.

Mutațiile pentru pielea albă ar fi fost selectate pozitiv de agricultorii neolitici prin stimularea producerii de vitamina D de la lumina soarelui, pentru a compensa deficitul de carne.

Extinderea agriculturii din Orientul Mijlociu către Europa (9500-3800 î.Hr.)

G2a-L141.1, este ramura indo-europeană a G2a

Contrar altor ramuri ale G2a, care apar mai frecvent în zonele montane, G2a3b (L141.1), și în special subramura G2a3b1 (P303), se găsește uniform în toată Europa, chiar și în Scandinavia și Rusia. Mai important, G2a3b și subramurile sale sunt, de asemenea, găsite în estul Anatoliei, Caucaz, Asia Centrală și în India, în special în rîndul castelor superioare, care reprezintă descendenții epocii bronzului invadatorii geți ”indo-europeni”.

Prezența combinată a G2a3b1 în Europa și India este un argument foarte puternic în favoarea expansiunii getice ”indo-europene”.

Vîrsta coalescenței (contopirii) G2a3b1 corespunde, de asemenea, și este dată de expansiunea getică în epoca bronzului. În genetică, teoria coalescenței este un model retrospectiv a geneticii populației. Ea încearcă să urmărească toate alelele unei gene împărtășită de toți membrii unei populații într’o singură copie de rudenie, cunoscut sub numele de cel mai recent strămoș comun (MRCA, uneori numit coancestor pentru a sublinia relația coalescenței).

Relațiile de moștenire dintre alele sînt de obicei reprezentate ca o genealogie, similară ca formă cu un copac filogenetic .

Patria R1b1a (P297) și vorbitorii proto-geți (pre-indo-europeni), deocamdată se presupune că a fost situată în estul Anatoliei și / sau Caucazul de Nord. Caucazul în sine este un nucleu de haplogrup G. Prin urmare, aceasta este în întregime exclus ca o minoritate de oameni caucazieni aparținînd haplogroup G (și, probabil, de asemenea J2B) să se fi integrat comunității R1b care a traversat Caucaz și s’au stabilit pe malul de nord și de est ale Marea Neagră cîndva între 7000 și 4.500 î.Hr..

O teorie alternativă este că G2a3 (L30) a venit din Anatolia la Est și în Europa Centrală în timpul neoliticului (un fapt dovedit prin testele ADN vechi).

Odată ajuns în Europa de Sud-est se împart in doua ramuri: G2a3a, care au urmat cursul în amonte al Dunării în Europa Centrală (LBK), și G2a3b, care au migrat spre est în Stepa nord pontică și au adus agricultura în toate regiunile.

G2a3b s’ar fi amestecat cu oamenii indigeni geții R1a, apoi cu noii veniți geții R1b în timpul calcoliticului și al epocii bronzului. În momentul în care proto-indo-europenii au început expansiunea lor masivă, barbatii G2a3b (care se pare că au aparținut în majoritate covîrșitoare lui G2a3b1 și subramurilor sale) s’ar fi alăturat clanurilor R1b-M269 / L23 în expansiunea din Vechea Europa (Old Europe) din 4200 î.Hr. (vezi istoricul R1b – celții de mai tîrziu).

G2a3a ar fi fost printre populațiile cucerite din Vechea Europa, căutînd refugiu în zonele montane.

Redistribuirea Romană

Prin epoca fierului, populația G2a în majoritatea țărilor din Europa a fost asimilată de expansiunea getică (”indo-europeană”), perioadă urmată de războaiele geților keltoi.

G2a a căutat refugiu din calea invadatorilor în munți, pentru ca azi, să ajungă la frecvențe maxime în Italia (Apenini, Sardinia) și în Alpi.

Vechii latini și romani descind din triburile italice care au migrat în peninsula italiană din 1200 î.Hr., din marele grup al geților keltoi așezați în centrul Europei.

Ei par să fi aparținut în primul rînd haplogrupului R1b-U152 (vezi Genetica poporului italian), dar ar fi asimilat o minoritate substanțială de clanuri G2a3b (L141.1), în special subramurile U1 și L497.

Patria latină din centrul Italiei este una dintre cele mai influențate regiuni de haplogrupul G2a în Europa de astăzi. Nivelul ridicat al G2a în Latium ar putea fi din cauza prezenței duble de triburi considerate indo-europene G2a3b și a liniilor neolitice anterioare care au coborît de la Apenini să trăiască în Roma, după ce a fost absorbită de civilizația romană.

Imagini ale păstorilor de la Roma ce ne amintește de păstorii mioritici

În cazul în care vechii romani și alte popoare incluse imperioului roman din peninsula italiană a avut un impact genetic în alte părți ale Imperiului Roman (așa cum ar trebui să aibă), au contribuit cu siguranță la o creștere moderată de linii G2a (în plus față de R1b-U152 și J2) în interiorul frontierelor imperiului.

Într’adevăr, frecvența haplogrupului G scade cu cît ne deplasăm spre limitele imperiului.

Haplogrupul G este în țările nordice și baltice este extrem de rar în zilele noastre, în ciuda faptului că agricultura a ajuns în aceste regiuni în același timp cînd a ajuns și în Marea Britanie sau Irlanda.

Un alt motiv ar putea fi faptul că zonele joase împădurite din nordul Germaniei, Polonia și Marea Baltică au fost bogate în minereuri de metale și au putut atrage tot mai mulți lucrători ai epocii bronzului, din Caucaz, via Carpați.

Mineritul metalelor și creșterea animalelor explică de ce este dominant R1b spre țărmurile Atlanticului. Nord-Estul Europei are, de asemenea, un procent relativ mic de haplogrup R1b, care consolidează și mai mult ipoteza că cele două haplogrupuri s’au răspîndit împreună în epoca bronzului.

Punctele cu verde sînt minele cu minereuri metalifere

Haplogrupul G1 din Asia Centrala este ramura de sud a haplogrupului G. În timp ce barbații au migrat spre vest G2a din Anatolia și în Europa în neolitic, verii lor G1 au migrat spre est de Persia și India. Numai cazuri foarte rare de G1 au fost găsite în Europa, inclusiv în Marea Britanie, Germania, precum și cea mai mare din sudul, centrul și estul Europei.

Cum au ajuns aceste clanuri G1 acolo?

Asia Centrală a devenit o zonă de fuziune pentru G1 din sud și clanurile J2, cu clanurile R1A din nord în timpul epocilor bronzului și a fierului mediu. S’au format noi popoare hibride, cum ar fi scyții, care au controlat odată un imperiu variind din nordul Pakistanului la Xinjiang și în Ucraina.

Este cunoscut că Romanii au recrutat scyți sau sarmați călăreți în legiuni lor. Potrivit C. Scott Littleton în cartea sa De la Scythia la Camelot, mai mulți Cavaleri ai Mesei Rotunde au fost de origine scytică, iar legenda Sfîntului Graal își are originea în vechea Scyție.

Această ipoteză a fost, de asemenea, îmbrățișată în filmul din 2004, Regele Arthur, care începe cu sosirea în Schytopolis a cavaleriei romane în Marea Britanie.

Cu toate acestea, scyții au fost oameni de stepă și sînt mai multe șanse de a aparține haplogrupului R1a. Dacă vreunii dintre ei au aparținut la hpg. G, erau cel mai probabil G1, nu G2a. Acest lucru ar explica cazurile împrăștiate de G1 din Europa de nord-vest.

Sursa: eupedia, ncbi.nlm.nih.gov

Citiți și:  ISTORIA PROTO-PELASGILOR (HAPLOGRUP I) DE LA ULTIMA MARE GLACIAȚIUNE