CACADEMIA RUMÎNĂ, NIȘTE DACOPATO-LATINOPAȚI

Acum 5 ani după eforturi interminabile cacademia rumînă a reușit să tipărească primele volume din noul tratat despre Istoria Rumînilor.

Ne vom axa în cele ce urmează asupra principalelor pierderi și cîștiguri ce le avem noi ca popor după publicarea acestei lucrări.

Așa cum se subliniază în Argument-ul care prefațează primul volum, semnat de președintele cacademiei, Eugen Simion, tratatul reprezintă ”o lucrare amplă, ambițioasă, necesară”, care încearcă ”să împace pasiunea cu exigența”, ceea ce este ce nu înseamnă că cacademicienii și’au schimbat prea mult optica asupra strămoșilor noștri.

Interesul deosebit și atît de diferit manifestat al contemporanilor pentru istorie poate fi o expresie a nevoii de stabilitate și identitate într’un timp al schimbărilor accelerate induse de știință și tehnologie de evoluția vieții economice si politice.

Nevoia de stabilitate, de măsură și echilibru fiindcă schimbările tind să întreaca puterea de adaptare a omului la ritmul lor alert; nevoia de identitate cîtă vreme, justificat sau nu, pentru mulți, procesul ireversibil al globalizarii este o amenintare.

Or, cunoasterea istoriei asigură conștiintei prezentului verticalitate și putere de a ni’l asuma în perspectiva unui viitor dezirabil.

Cu o condiție: să respecte adevarul faptelor în desfășurarea lor, fără denaturări dictate de cine știe ce interese.

Lipsa de respect pentru adevăr și lipsa de obiectivitate în evaluarea documentelor existente au condus pe ”specialiștii” care au realizat tratatul Istoria Românilor, sub egida Cacademiei Rumîne să tipărească o altă struțo-cămilă despre istoria noastră.

Cîteva remarci se impun încă de la început.

1. Cacademicienii sînt dacopați precum tocsinii și napoleonii dacopați pentru că folosesc exonimul inventat de romani, ceea ce reduce istoria noastră la doar 2000 de ani. Aceasta este realitatea cruntă, ca ”DACI” AVEM DOAR O ISTORIE DE 20 DE SECOLE !!!

2. În continuare, strămoșii noștri sînt ”dacii romanizați”, ceea ce înseamnă că inepțiile ultimelor secole au fost păstrate în continuare în paginile așa-zisei istorii a rumînilor.

3. Sintagma falsă de ”români” în loc de varianta originală a neamului RUMÎNI este vehiculată în continuare ca ceva real și nu inventat acum 2 secole. Aceasta este realitatea cruntă, ca ”ROMÎNI” AVEM DOAR O ISTORIE DE 2 SECOLE !!!

4. Teritoriul poporului rumîn este strîns legat de întinsul spațiu de locuire al geților antici care sînt (așa după cum aprecia Herodot, ”părintele istoriei” și el de neam dorian, din stirpea getică) ”cei mai numeroși după inzi”; înțelegîndu’se aici întinsul spațiu carpato-dunăreano-panono-balcanic-nordpontic, cuprinzînd și vaste teritorii de la nord de Carpații nordici și de la nordul Mării Negre, pînă departe la răsărit de marele fluviu Nipru. Acesta este spațiul istoric unde au trăit locuitorii băștinași, numiți de istorici pelasgi, cimerieni (cimiri, gali, celți), hiperborei, scyți, traci (geții din Tracia), daci (Geții din Dacia Romană), sarmați, iazigi, arimi, rîmni, armîni, rumîni, vlahi sau găselnița modernă ”români”, toți autohtoni, provenind din marea gintă a Gaeei – Mama Pămîntului (Geea) – concluzie pertinentă, argumentată și arheologic și istoric, care, din păcate, nu se regăsește în paginile noului tratat de Istoria Rumînilor.

Să se înțeleagă foarte bine, noi vorbim de trecutul istoric, și reverberațiile lui pînă în prezent.

5. Creștinismul la geto-rumîni este tratat ”in doi peri” deși cercetători iluștri au scos la iveală că la geto-rumîni, el a început să fie răspîndit de 3 Apostoli, Sființi Andrei, Pavel și Filip, pe ambele maluri ale Dunării, iar Istoria Papilor pomenește la pagina 220, de existența unui papă ”de origine rumînească” în anii 686- 687, cu numele Conone.

6. SOFIA TURMĂ UN NUME IGNORAT ÎN CONTINUARE

Studiind cu atenție cele 4 volume din Tratatul de Istorie a Rumînilor mai rezultă și o altă scădere. Autorii (în jur de 30 pentru fiecare volum, cam mulți nu’i așa?), ținînd să’și evidențieze propriile cercetări și concluzii, nu au ținut seama și de cercetările și concluziile altora, rămînînd, astfel, neevidențiate, după părerea noastră, tocmai cele mai semnificative și mai realiste dovezi pentru o etapă sau alta a istoriei.

Nu s’a ținut seama nici de multe și noi descoperiri de documente, scrieri, cronici sau lucrări noi, care aduc lămuriri hotărîtoare într’o problemă sau alta, fundamentală a istoriei poporului rumîn.

Descoperirile arheologice de la Turdaș din epoca Neolitică, în care cercetătoarea Sofia Turmă descoperă 14 litere latine-mai vechi cu cel puțin 1.500 de ani decît scrierea pictografică de la Tărtăria, nici măcar nu sînt amintite; deși aceste descoperiri au fost prezentate la congrese internaționale de antropologie și apreciate de vestitul Schliemann.

Populația ”autohtonă”, căci autorii primului volum din noul tratat evită de multe ori să o amintească sub denumirea de ”pelasgică” sau măcar cea mai tîrzie numită ”getică”, în cele două epoci ale fierului, este tratată ca fiind compusă din triburi primitive, mai ales multe triburi !!!!!!

Adică niște triburi fără o identitate clară, despre care doar anticii știau, nu și cacademicienii noștri super-isteți !

Aceasta, deși Herodot vorbea numai de ”popoare”, iar un arheolog vulgar, într’o comunicare la Congresul internațional de tracologie, ținut la București în anul 1976, argumentează că la Dunărea de Jos, deci în spațiul nostru strămoșesc de pe ambele maluri ale Dunării, existau 5 state, organizații politice, înfloritoare, conduse de regi, numele cercetătorului nefiind nici măcar amintit !

7. Deși avem, deja, peste 10 surse documentare care atestă scrierea autohtonă la geto-rumîni, cu alfabet propriu, autorii tratatului nou le ignoră, mulțumindu’se să repete ceea ce înaintașii lor i’au învățat și anume că geții scriau numai cu alfabet ”latin” și ”grecesc”, uitînd cu totul de unde se trag aceste caractere latino-elinești.

Ei nu amintesc nici de vestita Cronică Codex Rohonczi (448 de file), adusă în țară de prof. dr. Augustin Deac datînd din sec. Xl-Xll, scrise cu un presupus alfabet autohton și în care cercetătoarea Viorica Enăciuc ar fi descoperit menționarea țării unitare a rumînilor, Dacia, numele unui domnitor, Vlad și a mai multor mitropoliți precum și o întreagă istorie de peste un secol a rumînilor.

Arheologii și profesorii universitari, așa zișii ”științifici”, de la institutele de specialitate se fac că nu există această cronică deși, încă de la îanului 1983 s’au publicat în revista de istorie ”anale” fragmente și comentarii din ea și despre ea.

CÎSTIGURILE RUMÎNILOR CE REZULTĂ DIN ACEASTĂ ISTORIE REVIZUITĂ

8. Da, din aceste volume avem și ceva cîștigat.

Era de așteptat că, după 1989, autorii volumelor acestei Istorii a neamului să fi făcut eforturi pentru a se distanța de acea viziune îngustă, cu totul păguboasă, în care se trata Istoria Rumînilor doar referindu’se la teritoriul de astăzi al Rumîniei, pe care autorii volumelor publicate îl circumscrie doar la: ”Cununa Carpaților, Dunărea care adună aproape toate apele ce izvorăsc din Carpați și Marea Neagră”, precizîndu’l prin sintagma ”Spațiul carpato-dunăreano-pontic” și prin termeni și mai lapidari, îngustat de ”spațiul carpato-dunărean”.

9. Avem așadar, acum TERITORIILE GEȚILOR ÎNTRE NIPRU ȘI ELVEȚIA… și parcă sună puțin diferit, chiar aproape de realitățile trecutului nostru geto-rumînesc.

Numai așa, argumentat științific și arheologic, și istoric, sîntem datori să revelăm adevărul că în afară de teritoriul actual al Rumîniei, noi am posedat ca autohtoni și întinse teritorii din Ucraina de astăzi, din Ungaria și Slovacia, Austria și Elveția, ca și în întreaga Peninsulă Balcanică, din Bulgaria, Serbia, Croația, Bosnia, Muntenegru, Macedonia și o mare parte chiar din Grecia, Polonia și Cehia, și că geto-rumînii care mai trăiesc încă acolo, cu toate vicisitudinile și vitregiile vremurilor, în afara granițelor actuale ale Rumîniei, sînt băștinași acolo, cei mai vechi locuitori ai Europei.

Peste ei s’au așezat multe seminții migratoare, venite din hăul Asiei, formîndu’se ca popoare și creeîndu’și state aici pe pămînturile noastre strămoșești, la realizarea și înfăptuirea cărora, ca popor cinstit, muncitor și tolerant, geto-rumînii, prin plămada lor etnică și cultura, și civilizația multimilenară, au contribuit, după vorba populară, ”din plin și apăsat”.

Aceste seminții străine de spațiul geto-rumînesc sînt ungurii, bulgarii, sîrbii, grecii, slovacii și slovenii, cehii și polonezii, ucrainienii rusofili etc care prin caracterul lor rapace au supus adeseori populația autohtonă majoritară.

Aceasta este caracteristica, particularitatea deosebită a istoriei poporului geto-rumînesc ca unul din cele mai vechi popoare ale Europei, dacă nu cumva cel mai vechi.

10. SCHIMBAREA ORIGINII RUMîNILOR – UN CÎȘTIG PARȚIAL

În problema originii poporului rumîn se pare că Cacademia Rumînă și’a schimbat puțin atitudinea, dar nu vă închipuiți că suficient.

NU, doar au cosmetizat’o puțin, dar ascund în continuare adevărul despre strămoșii noștri.

Mai întîi, în noul tratat de Istorie a Rumînilor nu mai figurează un capitol distinct cu titlul de ”Formarea limbii și a poporului rumîn”, capitol care nu lipsea din nici o lucrare sau manual de Istoria Rumînilor este, aceasta, un progres întrucît într’un astfel de titlu de capitol se vehiculau teze năstrușnice neadevărate, că poporul rumîn este urmașul direct al romanilor veniți de la Roma și al coloniștilor romani aduși în Dacia Romană.

Descoperirea de la Sarmisegetusa Romană a frontului de piatră pe care era scris ”Colonia romană” – l’a făcut pe directorul muzeului de arheologie din Cluj-Napoca s’o considere într’o sesiune științifică desfășurată la Roma drept ”actul de naștere a poporului rumîn”… popor nou, întrucît geții fuseseră, chipurile, nimiciți sau au pierit?!

DA, astfel de caricaturi de arheologi avem…

Teza nouă a Cacademiei Rumîne este că noi, rumînii, nu suntem din plămada etnică a romanilor veniți de la Roma, ci sîntem continuatorii geților băștinași, autohtoni, ai aceluiași popor mare condus de Burebista și Decebal, dar care așa cum latinopații susțin mai departe ”și’au însușit, cu timpul, cultura materială și spirituală romană, foloseau limba latină ca singura limbă de comunicare și înțelegere” (II, p. 160).

”O trăsătură esențială definitorie a romanizării prezidă în dispariția treptată a graiurilor autohtone și înlocuirea lor cu latina populară”, ”schimbîndu’și astfel mentalitatea și însăși ființa lor etnică” (II, p.160).

Noaptea minții !!!!

Autorii tratatului, asemuindu’ne forțat populației occidentale, se fac că uită că realitățile din Geția Carpatică erau cu totul altele decît la populațiile de pe teritoriile Spaniei, Franței sau Britaniei, care au devenit neo-latine!!!!!

11. GEȚIA, PREZENȚĂ VIE DE’A LUNGUL ISTORIEIAici, în GEȚIAi, exista un popor, poporul PELASGO-GETIC, unitar, format de milenii, cu organizații politice statale de secole, aflîndu’se într-un stadiu de stat centralizat cu puternice structuri politico-administrative și militare avînd monede, steaguri și steme distincte, cu o cultură materială și spirituală proprie, caracteristice lui.

Un popor, într’un stadiu avansat de dezvoltare, cu o limbă unitară de neam getic, pelasgo-getica dunăreană, forjată de milenii, din ale cărei numeroase cuvinte sînt amintite de Homer și Pitagora, limbă în care a scris și poetul latin Ovidiu, cu un alfabet propriu.

Un popor, cu puternice sentimente naționale de libertate și neatîrnare care a dus chiar și sub dominația romană aproape 100 de ani, lupte, războaie pentru eliberarea sa națională care, în ultimele două decenii, înaintea părăsirii forțate de către romani a pământului Geției nord-dunărene, a și reușit să se descotorosească de armata și administrația romană.

Cu un asemenea popor cinstit, viteaz și războinic, putea, sub dominația romană, anumite persoane care intrau în contact des cu ocupanții să învețe și limba latină, adică latina cultă de la Roma pe care să o folosească la scris, dar în nici un caz la vorbit pentru că nu există dovezi că latina era vorbită.La stadiul la care se afla, nu este de închipuit că geții și’au uitat limba, tradițiile, obiceiurile ancestrale, ci a dăinuit prin afirmarea în istorie cu același nume de geți, de Geția, dar și cu altele, printre care și rumîni sau vlahi (care este bine de știut că tot exonim este pentru neamul nostru) și, mai apoi de găselnița geo-politică a pașoptiștilor – ”români”.

Toate teoriile și tezele autorului noului tratat de Istorie a Rumînilor cu privire la romanizare sînt presupuneri imaginare neargumentate științific, preluate de la scriitori străini, contrazise de felul argumentat cum prezintă în acest tratat poporul getic, în parte supus dominației romane și cel liber din afara granițelor vremelnice ale imperiului care, subliniază autorii noului tratat, și’a păstrat, și sub dominație romană, toate trăsăturile sale, tradițiile și obiceiurile, inclusiv limba maternă, cu influențele de rigoare; ceea ce se apropie de acea realitate istorică susținută pertinent de marii enciclopediști rumîni, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Mihai Eminescu, Nicolae Densușianu, dr. Nicolae Lupu, Prătescu Voinești, Nicolae Iorga, Simion Mehedinți, Emil Racoviță, Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga, generalul Portocală, George Călinescu, Dimitrie Gusti și nenumăratele Fundații și Asociații nonguvernamentale ”Getica”, sau ca acelor tracopați sau dacopați de la ”Noi Tracii”, ”Renașterea Daciei”, ”Academia Dacoromână”, etc., precum și ”Reînvierea Daciei” din New York este dacopatul dr. Napoleon Săvescu, prin străduința căruia s’au organizat pînă acum, la București, 3 Congrese Internaționale de Dacologie (Dacopatie) ținute la Hotel Intercontinental, cu mari rezonanțe interne și externe.

12. Astfel, spre deosebire de ceea ce se scria în tratatele anterioare în lucrări și tratate de istorie, că noi rumînii sîntem o plămadă etnică a romanilor și coloniștilor lor, autorii volumului II din tratatul de istorie a românilor subliniază că ”s’a dovedit că izvoarele narative, reliefurile Columnei lui Traian (și ale lui Decebal, adăugăm noi), știrile epigrafice referitoare la trupele auxiliare formate din geți recrutați pe teritoriul provinciei în sec. II-III, numele de persoane getice din inscripții, elemente de toponimie și hidronimie majoră, anumite tezaure de monede romane și, mai cu seamă descoperirile arheologice, toate arată plenar dăinuirea poporului getic în țara lui stăpînită de Roma biruitoare.

Deci, realitatea este că în cursul celor două războaie de cucerire și după anexarea unei mari părți din Geția la Imperiu, locuitorii băștinași nu au fost exterminați ori alungați peste noile frontiere, ci au continuat să existe ca populație supusă, majoritară –” (vol. II p.139).

13. O TEORIE LĂMURITĂ, CONTINUITATEALa pagina 143 din același volum se precizează:

”Rezultatele obținute de cercetarea arheologică, mai ales în ultimii 50-60 de ani, demonstrează fără echivoc continuitatea masivă a geților în Dacia Romană.

În spațiul și în timpul provinciei s’a constatat dăinuirea de așezări rurale și cimitire, obiceiuri și rituri funerare, persistența a numeroase elemente de cultură materială și spirituală din timpul Geției Carpatice independente, deosebite de noile forme de civilizație aduse de romani.”

Și asemenea concluzii, care niciodată nu se găseau în lucrările de istorie rumînească se află prezentate pe larg în noul tratat de Istorie a Rumînilor.

Pe teritoriul rural al provinciei se cunosc acum mai multe morminte ale populației autohtone majoritatea covîrșitoare – Studiul ritualelor funerare la geți arată că aceștia, ca și alte populații din imperiu, și’au menținut sub romani principalele forme de înmormîntare și anumite credințe religioase din epoca Geției independente. (Vol.II, p. 146)

Asemenea aprecieri sînt făcute și pentru teritoriile getice neocupate de romani.

Astfel, la p.404 a aceluiași vol.II se remarcă: Continuitatea tradițiilor getice este caracteristice tuturor regiunilor neocupate de romani și ele se manifestă deopotrivă în ocupațiile și activitățile economice, în modul de organizare și în arhitectura așezărilor precum și în unele produse de artă.

Despre populația liberă din Moldova se relatează:

Toate informațiile pe care arheologia a reușit să le ofere, până acum arată o societate a geților liberi care promovează în teritoriile de la est de Carpați vechile tradiții ale civilizației getice cunoscute din perioada anterioare cuceriri romane – Diferitele categorii de unelte și obiecte de uz casnic, accesoriile vestimentare, podoabele și vasele de lut se înscriu în tipologia generală a inventarului culturii geților liberi”, menționîndu’se aici neamurile getice ale costobocilor și carpilor, precum și un rege al costobocilor pe nume Pieporus. (Idem, p.430-440).

Cît privește pe geții liberi din partea vestică, în tratat se recunoaște că: Vestigiile arheologice din sudul Crișanei, ca cele de la Arad și Cicir, de pe Valea Mureșului– Sîntana-Arad și Chișineu-Criș, din bazinul Crișului Alb, constînd din cuptoare de ars ceramică, olărie de factură romană târzie, atestă nu numai legăturile cu provincia Geția Carpatică ci și dăinuirea geților în secolul al VI-lea. (II, p. 447)

Prin aceste concluzii este recunoscută și de către Cacademia Rumînă continuitatea neîntreruptă multimilenară a unui brav popor, unul dintre cele mai vechi popoare ale Europei, precum și autohtonitatea etnică a poporului geto-rumînesc.

Păcat, însă, că aceste rezultate n’au fost întărite cu opinii pertinente ale unor istorici și filologi rumîni de talie europeană ca și cu ale unor mari personalități științifice de peste hotare care s’au impus nu numai prin măiestria concluziilor lor, ci și prin noutatea acestora.

Căci, iată ce scria marele nostru istoric Nicolae Iorga:

”Originea neamului rumînesc trebuie căutată în traci (Geții din Tracia n.n) care au trăit aici cu mii de ani înaintea altor popoare și aceasta ne dă dreptul de a ne considera pe noi, rumînii, singurii și adevărații moștenitori ai acestori locuri”, relevînd că:

”Este vorba de un popor care, prin strămoșii săi își are rădăcini de patru ori milenare.”

În contrast cu acei ”științifici”, care preamăreau ocupația romană a lui Traian, de cînd s’ar fi ”născut”, ”format”, chipurile, poporul geto-rumînesc și de cînd considerau că începe istoria lui, Iorga sublinia:

”Se va porni nu de la Traian, colonizatorul în Geția, ci de la cele mai vechi popoare din care venim de la acea rasă getică, întîia cultivatoare a pămîntului, întîia creatoare de ordine politică de la Carpați-pînă la Arhipelag.”

Susținînd multimilenara existență a poporului rumîn, ilustrul filolog George Călinescu, în discordanță cu cei ce abordau începutul istoriei rumînilor cu împăratul Traian, remarca:

”Prin penetrația rumînă nu s’a născut un popor nou, ci un popor foarte vechi s’a modificat prin înrâurirea altuia mai nou – nici datele istoriei, nici examenul etnologic nu confirmă tinerețea noastră. Noi suntem, în fond, geți, geții reprezintă unul din cele mai vechi popoare autohtone ale Europei.”

Același incontestabil adevăr îl sublinia și reputatul om de știință, Simion Mehedinți, cînd declara:

”Noi rumînii sîntem locuitorii cei mai vechi ai acestui pămînt al Geției și anume unul dintre cele mai vechi popoare ale întregului continent”…

”Departe de a fi un popor tînăr, început cu războiul getic, neamul rumînesc își are originile sale cu mult în trecut.”

MIHAIL SADOVEANU, BĂȘTINAȘ AL GEȚIEI

Marele nostru scriitor Mihail Sadoveanu se declara pe deplin convins că descindea din stirpa getică.

”Filologii autohtoni, chiar la începutul întemeierii statului nostru independent s’au gîndit să afirme printr’un dicționar latinitatea noastră romană, deci noblețea noastră, deci dreptul de a ajunge un mare și puternic popor. Mărturisesc că nu înțeleg tot mai bine de ce e nevoie să se dovedească latinitatea noastră (romană) exclusivă, deci noblețea noastră de la Roma, ca să devenim un mare popor.

Aș înclina să mă bucur mai mult de o origine getică, întrucît acești vechi pămînteni, geții, se bucurau de reputație excelentă în lumea antică, pe cînd despre romani nu se poate vorbi numai de laude. În sfîrșit în ceea ce mă privește, mă simt onorat de a fi coborîtor din băștinașii care erau sub oblăduirea vechiului nostru rege – Burebista.”

DE AMINTIT CĂ BUREBISTA ERA GET, IAR ANTICII I’AU MENȚIONAT CA ATARE ETNIA SA CLARĂ DE GET DIN GEȚIA

Poetul național rumîn Mihai Eminescu se considera și el descendent al marelui și viteazului getic:

”Era un popor brav, acela care a impus tribut superbei împărătese de marmură a lumii: Roma. Era un popor nobil, acela a cărui cădere te umple de lacrimi, iar nu de dispreț și a fi descendentul unui popor de eroi, plin de noblețe, de amor de Patrie și libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n’a fost și nu va fi rușine niciodată.”

Existența etnică a poporului rumîn, cultura lui materială și spirituală nu începe așadar, cu înfrîngerea lui Decebal și cu victoria împăratului Traian, moment trecător în istorie, ea nu începe nici cu istoria geților, părinții autohtoni ai poporului rumîn, cum s’ar putea considera.

”Dacă vrem să vorbim de continuitate – sublinia după o cercetare atentă a vechimii noastre, Mircea Eliade – ea trebuie căutată la un nivel mult mai adînc decît cel circumscris de istoria geților, a geto-rumînilor sau a descendenților lor, rumînii. Căci cultul lui Zamolxio la fel ca și miturile și simbolurile care stau la baza folclorului religios al rumînilor, își au rădăcinile într’o lume de valori spirituale care precede apariția marilor civilizații ale Orientului Apropiat și ale Mediteranei.”

De aceea, începutul istoriei noastre este cel ancestral, precum preciza Nicolae Densușianu:

”Istoria noastră nu începe cu Herodot iar ceea ce afirma ”părintele istoriei” despre geți se referea la o perioadă tîrzie a istoriei noastre. Homer și războiul troian erau un punct de reper, dar înainte de Homer și mai înainte de greci a existat o civilizație anterioare celei elene, al cărui leagăn s’ar afla la Dunărea de Jos.”

ISTORICII STRĂINI ȘI GEȚIA

La aceeași concluzie ajung și numeroși oameni de știință străini care au fost atrași de universul fascinant al cercetării istoriei noastre multimilenare. Subliniind vechimea autohtonitatea și continuitatea multimilenară a poporului nostru, remarcabilul om de știință ceh Jiulius Jung conchidea:

”Consîngenitatea vlahilor sau rumînilor de astăzi cu străbunii lor geți de dinainte de 2000 de ani o dovedește în chipul cel mai convingător, uniformitatea înfățișării lor exterioare, nu numai trăsăturile feței și felul părului, ci chiar și portul pe care poporul l’a păstrat neschimbat, așa cum ni’l arată nemuritoarele figuri ale învinșilor, ostași geți ce se găsesc pe monumentele de artă ridicate pentru preamărirea învingătorului lor, Traian. Non datur saltus in natura !”

Subliniind aceeași vechime și continuitatea multimilenară a poporului rumînesc, istoricul francez Albert Armand, în anul 1936, aprecia:

”Acesta (poporul rumîn) este unul dintre cele mai vechi popoare și cel mai frumos exemplu istoric de continuitate a neamului, fie că e vorba de traci (adică geții din Tracia) –, de geți sau de daci (geții din Dacia Romană), locuitorii pămîntului rumînesc au rămas aceeași din Epoca neolitică, era pietrei șlefuite pînă în zilele noastre, susținînd astfel printr’un exemplu poate unic în istoria lumii, continuitatea unui neam.”

Poate tocmai de aceea, cînd Badea Cîrțan pleca din țară, admirînd columna lui Traian și a lui Decebal de la Roma italienii au strigat uimiți:

”Doamne! A coborât un dac de pe Columnă.”

Pe italieni îi înțelegem de ce ne spun ”daci”, doar predecesorii lor ne’au poreclit astfel, de neînțeles este de ce o mai fac dacopații fără frontiere din Rumînia !!!

Citiți și: BLESTEMUL AURULUI GETIC

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA‬

AURUL GEȚILOR LIBERI

În imediata vecinătate a judeţului Satu Mare, la doar cîţiva kilometri de Tarna Mare, în satul Malaja Kopanja – Ucraina, la doar 15 km de frontiera cu Satu Mare, la vest de Carpaţi, se află una dintre cele mai impresionante cetăţi getice unde a fost dezgropată o mare cantitate de aur getic.

Este vorba despre Mala Kopanya (pe teritoriul actual al Ucrainei), o cetate a geților care, după ultimele descoperiri, pare a fi avut o anumită independenţă faţă de Imperiul Roman.

Puternică şi independentă, ridicată pe malurile Tisei, ca să apere teritoriile celor mai îndrăzneţe colonizări getice, dar şi ca să apere trecătorile din Carpaţii Păduroşi de raidurile barbare, Mala Ko­panya este – adevărat, deşi greu de crezut! – cetatea cel mai bine documen­tată din întreaga lume getică.

Îndră­gostiţi pînă peste cap de geți, cerce­tătorii ucrai­neni au des­chis rumînilor lacătele de pe un im­pre­sionant tezaur getic: te­zaurul geților nordici, de la Mala Kopanya.

Amplasată într’un punct strategic, la intersecţia drumurilor care duceau spre teritoriul geților liberi (actualmente Maramureş), Mala Kopanya pare a fi fost locuită de geți cu o bună stare materială şi statut social superior.

O demonstrează şi nenumăratele obiecte de mare valoare descoperite cu ajutorul detectorului de metale. Într’un teritoriu restrîns, aflat pe o pantă din apropierea cetăţii, au fost găsite patru catarame din fier, inelul unei catarame din bronz, precum şi un vîrf de săgeată.

Sondajul efectuat în locul în care a fost descoperit inelul de la cataramă a permis descoperirea cîrligului de la cataramă, cît şi a altor accesorii metalice de vestimentaţie, sugerînd posibilitatea ca aceste piese să reprezinte elemente ale unui inventar funerar.

Cercetările efectuate pe parcursul ultimilor cinci ani de Universitatea din Ujgorod au demonstrat că în acel loc se află ceea ce a fost considerat un cimitir getic cu un inventar spectaculos.

Printre piesele descoperite amintim: cîteva zeci de catarame de centuri şi paftale, spade lungi, lanţuri pentru agăţat săbiile de centuri, vîrfuri de lance şi suliţe, numeroase zăbale pentru cai, pinteni de călărie şi cîteva bijuterii de aur şi argint.

Deosebit de interesante sînt două paftale, una cu decor vegetal argintat şi una din fier cu decor animalier. Aceasta din urmă are două registre decorative care redau o pasăre răpitoare ce prinde în gheare un peşte, scena fiind una specifică mitologiei getice.

Astfel de descoperiri sînt deosebit de rare în cetăţile getice, cea de la Mala Kopanya fiind comparabilă cu scena de pe scutul de paradă descoperit în anii ‘50 în cetatea de la Piatra Roşie din zona Munţilor Orăştiei.

Însă cele mai spectaculoase piese descoperite sînt piesele de aur: fragmente dintr’un colan de aur, două brăţări şi un pandantiv.

După descoperirile recente din zona Munţilor Orăştiei, acestea reprezintă cea mai mare cantitate de piese de aur descoperită într’o cetate getică.

Arheologul Robert Gindele:

”Este de departe cea mai importantă descoperire care atestă nivelul de dezvoltare a geților din această zonă. Colanul de aur, al cărui fragmente păstrate au o greutate este 500 g, a avut o greutate iniţială ce poate fi estimată la 3-4 kg.”

Citiți și: BRĂȚĂRILE GETICE DE AUR

De asemenea, Liviu Marta, directorul Muzeului Judeţean Satu Mare s’a arătat impresionat de descoperirile de la Mala Kopnaya:

”Rezultatele mai spectaculoase ale săpăturilor efectuate acolo au apărut abia de curînd, deşi acolo se fac cercetări de cîteva decenii. S’a descoperit acolo un adevărat complex care cuprinde printre altele o serie de ateliere (sticlă, metalurgie, ceramică) dar şi morminte ale războinicilor geți. Este de remarcat că tot la Mala Kopanya s’a descoperit o multitudine de monede, similare celor de la Medieşu Aurit, care ne îndreptăţesc să credem că aici exista o monetărie getică.”

Fast şi splendoare în Capitala Nordică a geților de la Mala Kopanya

Pentru a înţelege mai bine nivelul de dezvoltare a ceea ce istoricii au numit Capitala Nordică a geților încercăm o scurtă incursiune în tărîmul unei civilizaţii înfloritoare.

În zona din Ucraina aflată la vest de Carpaţi, în satul Mala Kopanya, la doar 15 km de localitatea de frontieră Tarna Mare, se află una dintre cele mai impresionante cetăţi getice.

O mare parte din suprafaţa sa a fost deja cercetată, conturîndu’se imaginea unei aşezări ce a reprezentat un important centru al civilizaţiei getice, una dintre davele la care fac referire autorii antici.

O mare parte din ceea ce cunoaştem despre cetatea getică de pe malul Tisei se datorează și profesorului Vjačeslav Kotigoroško de la Universitatea din Ujgorod, care de peste 35 ani, în fiecare vară, realizează săpături arheologice ce ne aduc informaţii noi referitoare viaţa oamenilor care au trăit în zona Tisei superioare, în ultimul secol al erei păgîne şi în zorii erei creştine.

Cetatea de la Malaja Kopanja

Aşezarea, cu o suprafaţă de 3,5 ha, se află pe un deal cu pante abrupte de pe malul drept al Tisei. Sistemul de apărare al cetăţii este deosebit de complex, demn de un mare centru politic, comercial şi religios, aflat la fruntariile nordice ale Geției.

Dealul, care are pe trei laturi pante abrupte cu înălţimi de 80 metri, a fost înconjurat de un zid imens construit din pămînt, piatră şi barne de lemn.

În locurile în care este mai bine păstrat, acesta are şi acum o înălţime de 2,5 m şi o lăţime de 12 m. Pe latura de nord, unde panta dealului este mai domoală, în faţa zidului principal a fost săpat un şanţ adînc şi au fost amenajate, unul după altul, încă trei valuri de apărare din pămînt cu palisade din trunchiuri de copaci.

Stratul de cultură din interiorul fortificaţiei, ce în unele locuri trece de doi metri, atestă o locuire intensă. Cu un plan identic cu al sanctuarelor de pe terasele Sarmizegetusei Regia sau din alte dave getice, aceste construcţii sînt considerate clădiri cu caracter cultic.

Comerţul intens ce se desfăşura în acest centru tribal din nord-vestul Geției este atestat de provenienţa diversă a monedelor găsite în timpul săpăturilor din dava de la Malaja Kopanja.

Sistemul de apărare al cetăţii este deosebit de complex, demn de un mare centru politic, comercial şi religios aflat la fruntariile nordice ale Geției.

Alături de numeroase clădiri obişnuite, care aveau rolul de locuinţe sau anexe gospodăreşti, există şi cîteva ce atrag atenţia asupra unor funcţionalităţi aparte.

Patru dintre ele, de dimensiuni deosebit de mari (între 70 şi 175 m²) au cîte o latură absidată.

În mai multe construcţii au fost descoperite cuptoare în preajma cărora se aflau creuzete sau turte şi zgură de metal. Prezenţa cleştilor şi dălţilor nu lasă urme de îndoială că aceste clădiri au fost atelierele unor meşteri bronzieri sau fierari.

Marea cantitate de unelte agricole sugerează că fierarii de la Mala Kopanya produceau uneltele pentru populaţia agrară din cetate şi din aşezările deschise aflate în apropierea ei.

În interiorul fortificaţiei au fost descoperite şi numeroase arme (lănci, săbii, săgeţi, pumnale, scuturi) care certifică existent unui mare număr de luptători.

Două fibule (broşe) masive de argint par a fi însemne de rang ale elitei războinice. Standardele de viaţă şi pretenţiile elitei ce conduceau cetatea sînt atestate de prezenţa cîtorva amfore fabricate la oraşele greceşti de la Marea Neagră.

Ele reprezintă ambalajul unor vinuri de lux, cumpărate cu bani grei şi trecute cu mult efort peste Carpaţi.

Pe suprafaţa aşezării au fost descoperite un mare număr de monede romane, dar şi diferite monede geto-celtice sau din acelea ale coloniilor greceşti de pe coastele Adriaticii.

Referitor la monedele găsite pe suprafaţa cetăţii, interesantă este descoperirea unui mare număr de monede de argint, numite de tipul Medieşu Aurit.

Numărul mare al unor astfel de monede sugerează că tipul de monedă pe care îl foloseau geții nord-vestici era confecţionat la Mala Kopanya.

Dreptul de a bate monedă este un semn de independenţă politică.

Ca urmare, putem aprecia că grandioasa fortificaţie de la Mala Kopanya a avut rolul unui important centru politic al Geției nord-vestice, în care conducătorii zonei îşi băteau propria monedă.

Locul pe care a fost construită fortificaţia nu a fost ales întîmplător, deoarece are o poziţie strategică deosebită. Ea controlează drumul nord-sud care trece prin importantele trecători ce străbat Carpaţii Nordici – printre care şi pasul Verecke (aşa numita ”Poartă a popoarelor”).

În acelaşi timp cetatea de la Mala Kopanya controla şi traficul de pe Tisa, pe care, pînă târziu în Evul Mediu, sarea din zona Maramureşului istoric era transportată spre Cîmpia Panonică.

Săpăturile arheologice desfăşurate de specialiştii romani şi ucraineni la cetatea getică de la Malaja Kopanja, din Ucraina Transcarpatică, au mai scos la iveală și un cimitir cu inventar deosebit de bogat.

Au fost descoperite 6 morminte getice intacte, catarame de centuri, săbii, lanţuri, varfuri de lance şi suliţe, zăbale cu psalii, zeci de obiecte personale care vor permite o analiză mai corectă a evoluţiei civilizaţiei din acest areal.

O mare parte din ceea ce se ştie despre cetatea getică de pe malul Tisei se datorează profesorului V. Kotigorooko de la Universitatea din Ujgorod.

Cimitirul de la Malaja Kopanja este poate primul sit arheologic care oferă date complete despre viaţa şi civilizaţia geților.

Săpăturile demarate în urmă cu 30 de ani de profesorul V. Kotigorooko au scos la iveală fortificaţii construite şi locuite de către geți, ce datează din secolele care au precedat trecerea de la era păgînă la cea creştină.

Cercetările efectuate pe parcursul acestei veri de Universitatea din Ujgorod şi Muzeul Judeţean din Satu Mare la cetatea de la Malaja Kopania au scos la iveală un cimitir getic cu un inventar deosebit de bogat.

Printre piesele descoperite amintim: 20 de catarame de centuri şi paftale, o sabie lungă, lanţuri pentru agăţat săbiile de centuri, varfuri de lance şi suliţe, 6 zăbale cu psalii, pinteni de călărie şi cîteva bijuterii de aur şi argint.

Deosebit de interesante sînt două paftale, una cu decor vegetal argintat şi una din fier cu decor animalier. Aceasta din urmă are două registre decorative ce redau o pasăre răpitoare care prinde în gheare un peşte, scena fiind una specifică mitologiei getice.

Astfel de descoperiri sînt deosebit de rare în cetăţile getice, descoperirea de la Malaja Kopanja fiind comparabilă cu scena de pe scutul de paradă descoperit în anii ’50 în cetatea de la Piatra Roşie, din zona Munţilor Orăştiei.

În zona cimitirului au fost descoperite 6 morminte getice intacte. Ele sunt reprezentate de urne cu oase incinerate. Urnele şi inventarele funerare, ca şi întreaga ceramică ce apare în zona cimitirului, nu lasă dubii asupra atribuirii lor perioadei clasice a civilizaţiei getice.

Atrage atenţia numărul mare de piese care aparţin unor cavaleri războinici, cu un înalt statut social.

Situl arheologic oferă date complete despre viaţa geților

Alături de materialele descoperite de’a lungul anilor în cetate, inventarele mormintelor sînt importante pentru reconstituirea istoriei cetăţii şi a oamenilor care au locuit’o.

Descoperirea cimitirului cetăţii Malaja Kopanja şi cercetarea acestuia va permite, datorită prezenţei abundente de obiecte personale, o mai bună fixare cronologică a începutului şi a evoluţiei acestui centru al civilizaţiei getice.

Cea mai importantă realizare ar fi însă o cunoaştere profundă a structurii şi relaţiilor sociale şi etnice din cadrul comunităţii ce a trăit în zona fortificaţiei.

La Malaja Kopanja, în Ucraina Transcarpatică, se conturează primul caz din întreaga arie locuită de geți în care informaţiile ce provin dintr’o intensă cercetare a unei dave getice pot fi legate de informaţiile pe care le oferă cercetarea cimitirului oamenilor care au locuit’o.

Din perspectivă socială, antropologii consideră că depunerile de ofrande conţineau şi o componentă socială: elitele doreau să demonstreze că erau capabile să renunţe la bunuri de mare valoare în scopul de a capta bunăvoinţa divinităţii.

Cetatea de la Mala Kopanya se prezintă ca o fortificaţie de prim rang a civilizaţiei getice atît prin impresionantul său sistem defensiv. dar şi printr’o serie de descoperiri interioare.

Despre cetatea de la Mala Kopanya se ştia încă dinainte de 1900. În 1893, în paginile revis­tei “Archae­ologiai Er­te­sito”, profesorul gim­na­ziului de la Sevliuş, I. Mihalik, anunţa des­coperirea pe teri­toriul comitatului Ugocea a unui rînd de movile.

Fără să facă săpături, el povesteşte despre o pia­tră de moară şi despre nişte fragmente cera­mi­ce. După o jumătate de veac, în anii ’50-’60 ai secolului XX, comple­xul de la marginea lo­calităţii Mala Kopanya (raionul Vinogradiv, regiunea Transcarpatia) atrage atenţia colabo­ratorilor muzeului etnografic din Transcarpatia, care efectuează câteva săpături.

Ceta­tea intră, astfel, în circuitul ştiinţific. Dar cerce­ta­rea sistematică începe cu expediţia din 1977 a Univer­sităţii de Stat din Ujgo­rod.

Informaţii importante apar încă de la prima săpătură: e clar, de la bun început, că aşezarea trebuie atri­buită zonei culturale getice din arealul carpato-dunărean.

Sincronizarea descoperirilor cu evenimentele istorice im­por­tante ale zonei fixează două puncte de referinţă ex­trem de simple: Burebista şi Decebal.

Cel mai vechi, care ţine de anii 60 înaintea erei noastre, poate fi asociat cu înfrîngerea triburilor celtice şi a regelui Critasiros de către Burebista, iar cel mai nou, cu declinul regatului Geției, du­pă moartea lui Decebal, în anii 105-106 ai erei creştine.

Liviu Marta:

“Profesorul Kotigo­rosko e ambiţios din cale afa­ră! E de apreciat cît s’a muncit acolo pentru a scoate în evidenţă măreţia civilizaţiei getice din zona de nord. Ce’i drept, e şi o cetate specta­culoasă, mai mare dragul să sapi: ai acolo, ca să’ţi dau un exemplu, monede de argint din zona Albaniei de azi, lucru foarte exotic. Una e să găseşti aşa ceva la Craiova şi alta e să le găseşti pe Tisa! Lor li s’a părut totul foarte interesant şi s’au concentrat mult de tot pe cetatea getică de la Mala Kopanya.”

În vreme ce marile noastre cetăţi getice sunt cercetate în proporţii ridicol de mici, chiar sub 10% din teritoriul lor estimat, în U­craina avem o ce­tate getică explo­rată pe mai bine de jumătate din suprafaţa sa!

Arheologul Igor Prokh­nenko, asistentul profesorului Kotigorosko:

”Noi avem aici, în Transcarpatia, mai multe urme getice decît urme slave! Dacă mai săpăm un pic la Mala Kopanya şi mai facem cîteva descoperiri pre­cum cele din ultimii ani, am putea ajunge la con­clu­zia că geții au venit de aici la Sarmizegetusa, nu in­vers.”

Resurse: Revista ”Eroii Neamului”, Formula As, Liviu Marta

Citiți și: BLESTEMUL AURULUI GETIC

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA‬

REGII ȘI ÎMPĂRAȚII GETO-RUMÎNILOR DIN TOATE TIMPURILE

Astăzi vom publica lista regilor și împăraților geți care au domnit peste Geția Carpato-Dunăreană, dar și peste Imperiul Roman de vest de pînă la destrămarea sa în 476 d.Hr. și pînă în anii 600 d.Hr în cel din răsărit.

Pentru Massa-Geția, Geția Sud-Dunăreană și Macedonia, dar și pentru Imperiul Getic post-roman vom menționa doar 3 mari nume de monarhi geți:

  1. Tomiris

2. Alexandru Macedon

3. Teodoric cel Mare

Citiți și: IMPERIUL GETIC AL LUI TEODORIC, REGELE POPORULUI GETIC

Geții trăiau, însă în foarte multe regiuni din Europa și Asia care de timpuriu s’au constituit în regate puternice conduse de regi geți de renume: Imperiul Hitit (Anatolia), Troia, Ilyria, Thracia, Scyția, Germania etc.

Noi nu ne’am propus să pomenim aici toți regii geți de pe mapamond, ci doar să demontăm așa-zisa teză avansată de oficialitățile latinomane, care susține pe scurt că noi cei care credem în trecutul glorios al strămoșilor noștri geți, am fi ”victimele” unui complex de inferioritate, fenomen care este catalogat de latinopați specific naționalismului rumînesc.

Desigur, cei care supun criticilor naționalismul rumînesc sînt îndeosebi cei care nu prea au rădăcini adînci în spațiul carpato-dunărean așa cum le au geto-rumînii veritabili.

Dimpotrivă adepții latinismului suferă cu adevărat de multiple complexe de inferioritate în fața culturilor considerate superioare și etalate în trecut de civilizațiile mediteraneene ale elenilor și romanilor.

Asocierea poporului rumîn cu cuceririle culturale antice ale lumii greco-romane prin forțarea artificială a atribuirii unei ”latinități” destul de îndoielnice în definitiv, inventată prin așa-zisa ”romanizare a geților” care s’ar fi petrecut în special după războaiele geto-romane este un act de snobism cultural care nu ne va încărca cu noblețea mult dorită de latinopați.

Furtul sau împrumutul nobleței așa-zise latine este un act la fel de penal ca al oricărui plagiat ordinar și concurează cu jaful și distrugerea la care a procedat Traian după anul 106 d.Hr. cînd a pus mîna pe bogățiile geților din Carpați.

Cei care credem în geți putem demonstra că nu avem motive de inferioritate, mai ales prin lista regilor geți din Geția sau a împăraților geți care au condus Imperiul Roman dintr’un anumit moment istoric.

Regi ai Geției Carpato-Dunărene

Zamolxio, 750 î.Hr sau 500 î.Hr, menționat de Herodot – Istorii, Platon – Charmides, Strabon – Geographia, Diodor din Sicilia – Biblioteca istorică

Charnabon, 500 î.Hr., Geția Balcanică, menționat de Sofocle – Triptolemos

SARMIS este un rege din sec. IV î.Hr, a cărui existență este presupusă datorită unor descoperiri monetare și a asemănării de nume cu capitala regatului getic, Sarmizegetusa. Monedele atestă un ”SARMIS BASILEUS”. Acestea sînt în număr de 5. Una de argint cu mențiunea textuală și un mistreț cu o săgeată în gură menționată de Zamosius, Troester si Soterius.

Rex Histrianorum, c.339 î.Hr., Dunărea de Jos, Trogus Pompeius, Justinus

Moskon, secolul III î.Hr., monede cu legenda Basileos Moskonos

Gudila sau Cothelas (Kothelas), c.340 – c.320 î.Hr., Muntenia

Dromihete, c.320 – c.280 î.Hr., Muntenia, Diodor din Sicilia – Biblioteca istorică, Pausanias

Zalmodegikos, c.300 – c.250 î.Hr., Dobrogea, Decret histrian

Oroles c.300 – c.250 î.Hr., Transilvania, Trogus Pompeius

Rhemaxos și fiul său Phra-[damon?] c.200 î.Hr. Estul Munteniei, nordul Dobrogei Decret histrian

Zoltes, c.200 î.Hr., Dobrogea, Decret histrian

Rubobostes, secolul II î.Hr., Transilvania, Trogus Pompeius – Prolegomena

Burebista 82 – 44 î.Hr. Geția Mare Balcanică, Strabon – Geographia, Iordanes – De Origine Actibusque Getarum, Decret dionysopolitan,

Deceneu 44 – c. 27 î.Hr., Transilvania, Strabon – Geographia, Iordanes – De Origine Actibusque Getarum

Koson, c.40 – c.28 î.Hr., Muntenia, Suetonius – Viața lui Augustus, Monede cu legenda Koson

Dicomes, în jurul lui 31 î.Hr., Moldova Plutarch – Antonius,

Comosicus, c.27 î.Hr. – ? d.Hr., Transilvania, Iordanes – De Origine Actibusque Getarum

Thiamarcos, sec. I î.Hr. – I d.Hr., Vîlcea-Argeș, Inscripție pe vas: Basile[us] Thiamarco[s]

Cotiso, pînă în 29 î.Hr. Oltenia Florus – Epitome de T. Livio Bellorum omnium annorum DCC Libri duo, Horațiu – odă

Coryllus, sec. I î.Hr. – I d.Hr. (40 ani) Transilvania Iordanes – De Origine Actibusque Getarum

Rholes, în jurul lui 28-29 d.Hr., Sudul Dobrogei, Dio Cassius – Istoria romanilor

Dapyx, în jurul lui 28-29 d.Hr., Centrul Dobrogei, Dio Cassius – Istoria romanilor

Zyraxes, în jurul lui 28-29 d.Hr., Nordul Dobrogei, Dio Cassius – Istoria romanilor

Scorilo, c. 28/67 – 68/83 d.Hr., Transilvania, Frontinus – Strategemata

Duras, (Diurpaneus), c. 68/83 – 87 d.Hr., Transilvania, Dio Cassius – Istoria romanilor,

Decebal 87 – 106 d.Hr., Geția Carpato-Dunărană (Banat, Ardeal, Oltenia), Dio Cassius – Istoria romanilor, Tacit, Orosius, Iordanes – De Origine Actibusque Getarum

Deși puțini cunosc acest aspect, primul Păstor-Împărat, Maximin Thrax este cel care a deschis lista celor 38-43 de împărați geți ai Romei, cei cărora trebuie să le fim recunoscători pentru că i’au făcut nemuritori astfel pe geții adoptați forțat prin expansiunea imperiului roman.

Doar pentru că istoria s’a scris altfel după războaiele geto-romane aceștia nu au mai avut în intenție să refacă Sarmigetuza din Carpați, ci au considerat acolo unde s’au născut, adică pe teritoriul imperiului roman, să cucerească puterea prin pîrghiile care le oferea acesta, cariera militară.

Citiți și: ÎMPĂRATUL GET, MAXIMIN THRAX DIN MOESIA

Deşi lista poate plictisi, considerăm necesar să trecem în revistă împăraţii romani de origine getică:

  1. Maximim Thrax (235-238) avea un aspect impunător: 2,40 m înălţime și consuma pe zi 18 kg de carne şi 27 litri de vin;
  2. C. Messius Decius (249-251);
  3. Regalianus, împăratul get din neamul lui Decebal, între 253 şi 268 d.Hr, pe tronul imperial se afla Gallienus, care o vreme a condus alături de tatăl său, Valerian.
  4. Marcus Acilius Aureolus (267-268);
  5. Marcus Aurelius Valerius Claudius (268-270);
  6. Lucius Domiţianus Aurelianus (270-275) şi
  7. M. Aurelius Probus (272-282);
  8. Marcus Aurelius Carus (282-283);
  9. Aurelius Valerius Diocleţianus (284-305) şi
  10. Valerius Maximianus Herculis (286-305);
  11. Constantius Chlorus (293-306), tatăl Sfîntului Constantin cel Mare;
  12. Caius Galerius Valerius Maximianus (305-311);
  13. Galerius Valerius Maximinus Dara (305-313);
  14. Flavius Valerius Severus (305-307);
  15. Valerius Licinianus Licinius (308-324);
  16. Domiţius Alexandros (308-328);
  17. Flavius Iulius Crispus (317-328);
  18. Sfîntul Împărat Constantin cel Mare. Mama lui, sfînta Elena era getă de origine – Flavius Valerius Constantinus Magnus (305-337);
  19. Constantinus al II-lea (317-340, prigonitor al Bisericii;
  20. Dalmaţius, nepotul Sfîntului Constantin cel Mare, proclamat augustus între 375-377;
  21. Hanibalius, de asemenea nepot al lui Constantin cel Mare, proclamat august între 335-337. După moartea lui Constantin cel Mare, ambii au fost respinşi de armată;
  22. Constans, împărat ortodox (333-350);
  23. Vetronius (350);
  24. Constantius II (337-361);
  25. Constantius Galus (351-354);
  26. Nepotianus (350);
  27. Flavius Claudius Iulianus, mare persecutor al creştinilor, supranumit Iulian Apostolul (361-363);
  28. Flavius Iovianus, împărat ortodox (363-364);
  29. Flavius Valentinianus (364-375);
  30. Flavius Valens (364-378);
  31. Graţianus (367-383), ortodox, împărat al Apusului;
  32. Flavius Valentinianus (375-392);
  33. Flavius Constantinius al III-lea (417-421);
  34. Valentinianus al III-lea (425-455);
  35. Maecianus (450-457);
  36. Leon I Thrax 457-477;
  37. Leon al II-lea (456-474);
  38. Vitalianus (513-515);
  39. Anastasius (491-518);
  40. Iustin I (518-527);
  41. Iustinian I (527-565);
  42. Flavius Iustinianus al II-lea (565-578);
  43. Tiberius (578-582);
  44. Focas (602-610) ultimul împărat al Imperiului Roman de Răsărit, care imperiu va fi transformat de Heraclius în Imperiu elinesc, cunoscut ca Imperiu Bizantin.

După o lungă perioadă de peste 1000 de ani în care geto-rumînii au fost sub vremuri, și conduși doar de lideri locali autohtoni sau străini de meleagurile noastre, apoi de către domnitori ai diferitelor țări rumînești mai mici sau mai mari, după anii 1866 se pun bazele unui alt regat în Carpați, care din păcate nu va lua numele de Geția sau măcar Rumînia, ci unul cu mult mai rău, ‘Romania’ condus de regi cu origini getice, naturalizați în Carpați dintr’o familie venită de la izvoarele Dunării, de acolo unde Strabon spunea că trăiau ”dacii”, adică cei care’și spun și azi ”deutsch” (doici).

Astfel ultimul regat din Carpați a fost condus de 4 regi:

Carol I

Ferdinand I

Carol al II-lea

Mihai I

Citind această listă de regi și împărați pe care i’a dat lumii neamul getic este hilar să consideri că rumînii mai pot avea complexe de inferioritate.

Dar nu numai atît, ne arată adevărata tradiție milenară de guvernămînt a neamului geto-rumînesc: Regalitatea.

Citiți și: ISTORIA GETO-RUMÎNILOR TREBUIE RESCRISĂ DIN TEMELII

sau: LIMBA DUNĂRENILOR, PRECURSOAREA LIMBII CELȚILOR

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgi i‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA‬

ISTORIA GETO-RUMÎNILOR TREBUIE RESCRISĂ DIN TEMELII

Istoria așa cum am învățat’o la școală este doar o fațetă a realităților trecute, mai mult sau mai puțin reală, din nefericire istoria fiind scrisă mai ales așa cum au vrut și încă mai vor anumite cercuri interesate ca noi cei mulți să o cunoaștem.

Numai că realitățile din trecut sau evenimentele petrecute nu avem de unde să știm că au fost cu adevărat chiar așa, cum au fost lăsate în scris sau cum ar vrea regimurile să o acceptăm.

Balzac (1799- 1850) în ”Comedia umană” spunea extrem de explicit:

”Toate popoarele posedă două istorii, una mincinoasă care se învață la școală și pe care guvernul (statul), își bazeaza puterea. A doua istorie, adevărată se ascunde de elevi și de popor căci odată știută adevărata istorie, sistemul se prăbușește.’’

De ce ar fi spus Balzac astfel de lucruri dacă el însuși nu a simțit marea manipulare a oamenilor?

Istoria reală cu siguranță nu a fost povestită cu exactitate din diverse motive obiective, dar și din foarte multe motive subiective.

De asemenea, nu avem originale la foarte multe cărți ca să confruntăm ce a transmis chiar autorul, ca să nu mai amintim că cele mai multe cărți care nu doar ”au dispărut”, așa cum se vehiculează sec, multe dintre ele fiind ascunse intenționat sau distruse pentru că deranjau multe capete înguste care au trăit în trecut sau care trăiesc și în prezent și perpetuează acest status quo al dualității, sau al falsității.

De ce au deranjat cărțile dispărute sau distruse?

Elementar.

Pentru că spuneau, poate, chiar adevărul, iar acel adevăr nu era pe placul multora.

În definitiv, de ce s’ar mai răscoli trecutul așa cum a fost lăsat să fie cunoscut, tocmai de cei care au făcut cărțile?

Singurii interesați să schimbe ceva nu sînt decît cei privați de adevărul istoric, iar aceștia sînt prea mici la scara planetei pentru a putea să fie luați acum în seamă, dacă sute de ani au fost nesocotiți, batjocoriți, exploatați.

În acest caz se încadrează și geto-rumînii.

Vedem cu toții, cum fiecare descoperire, reinterpretare, teorie nouă este ori ignorată, ori persiflată, ori desființați prin atacuri uneori fără scrupule autorii acestor noi viziuni asupra trecutului.

Probabil, noi ca rumîni sau ca urmași de pelasgi și geți, va trebui să acceptăm că cea mai deranjantă istorie pentru cele mai multe popoare europene a fost și este, încă, tocmai istoria pelasgo-geților din Carpați, locul de baștină al europenilor.

Spațiul Danubiano-Carpato-Pontic nu ar avea nimic deosebit dacă nu ar fi fost aici Bazinul Dunărean și Gurile Dunării de unde a iradiat civilizația cucuteniană acum peste 7000-8000 de ani și din care se pare că s’au născut sau mixat numeroase triburi care au format mai tîrziu popoare europene: dar în special pelasgii și geții, apoi cei numiți scyți, celți, ”traci”, ”greci” sau eleni, iliri, cimerieni, cimbri, romani, vikingi, goți, alani (roxolani, iazigi), carpi, iar mai tîrziu, germani, slavi și alte triburi mai mult sau mai puțin menționate în textele istorice ale tuturor vremurilor trecute.

Nu este departe de adevăr, tendința de a minimaliza importanța aflării locului de baștină al europenilor, mai ales dacă acela nu este cel în care trăiesc urmașii lor de azi din vestul sau din estul Rumîniei.

Așadar, să aveți rețineri asupra ceea ce știați despre trecutul geto-rumînesc, realitățile trecute sînt oarecum diferite de ceea ce oficial este acceptat ca dogme de breasla care se auto-certifică, se autorizează pe ei înșiși într’un cerc extrem de ermetic, și se auto-declară deținătorii adevărului absolut.

Citiți și: CINE AU FOST GEȚII ȘI CINE AU FOST ”DACII” ?

Deci, tratați ca atare istoria oficială, așa cum trebuie să tratați întreaga istorie scrisă de pretutindeni, dar și toate clișeele arhicunoscute și vehiculate cu îndîrjire.

Tratați cu circumspecție, și cîntăriți și analizați cu propria dvs. capacitate mentală.

Istoria reală este se pare ca o alternativă la ceea ce oficial este vehiculat, varianta fidelă, sau mai realistă, mai logică, mai aproape de ceea ce poate fiecare din noi simțim, pe drept.

Părerea noastră este efectiv particulară, și nu susținem decît teoriile noastre, bazate pe propriile noastre documentări și intuiții.

În rest, fiecare crede ce dorește și cît este capabil să înțeleagă.

În ce privește adevărul istoric, nimeni nu’l deține, deși sînt destui care se hrănesc cu această proastă apucătură că doar ei ar fi deținătorii adevărului, deși luați la bani mărunți nu pot dovedi ceea ce susțin.

Adevărul istoric complet este imposibil de aflat, pentru că sînt situații trecute despre care nimeni nu mai poate relata sau dovedi că s’a întîmplat cu adevărat.

Nedumeriri și întrebări au peste 50 % dintre oameni.

Și spunem doar 50%, pentru că un procent foarte mare dintre noi nu sîntem interesați de trecut, ceea ce este un semn clar că omenirea nu mai este interesată nici de viitor.

Acest lucru ne arată cît de gravă este situația generației actuale, și că este cu totul rațional să credem că suntem conduși mai ales de cei care se gîndesc doar la prezent și poate la ziua de după azi, dar nu mai încolo.

Acest site nu va face apologia ”urieșilor”, spre exemplu, pentru că nu ne hazardăm să credem în giganți mai mari decît a putut specia umană să producă, sau în extratereștri, pentru că încă nu s’au deschis muzee cu aceste creaturi ca să le vadă tot omul.

Nu facem, de asemenea, nici apologia, ”dacilor”, cum fac mai ales dacopații lui Tocsin, Săvescu și sau alți napoleoni toxici ca ei, și de care ne disociem, ”dacii” fiind doar un alt nume dat de alții geților, un exonim, precum ”vlahi”, nimic altceva.

În ce privește hărțile ”alambicate” care blogul le găzduiește, ele fac parte fiecare din propria noastră teorie legată de cum s’a format poporul balcanic, apoi cel european din care face parte și cel rumînesc, dar care are în spate poate munca a sute sau mii de geneticieni, arheologi, etnologi, sau alte tipuri de specialiști.

În definitiv, istoria trecută este una singură, diferită este doar interpretarea dată de unul sau altul, interesat sau nu, plătit sau nu să relateze într’o anumită direcție sau alta.

Invariabil s’a spus mereu, că istoria scrisă a fost mereu falsificată de către învingători. Dar ce scuză mai au cei plătiți să bată moneda doar pe anumite născociri sau invenții năstrușnice care s’au inoculat sute de ani populației?

Din nefericire istoria pelasgo-geto-rumînilor are puține pagini de istorie scrisă, iar azi sîntem un popor prea mic la scara planetei pentru a ne impune versiunea noastră reală a istoriei.

Chiar dacă am ști cu siguranță că este reală o anumită variantă, cu dovezi trainice ea nu va fi acceptată de către orgoliile înguste ale altor națiuni.

Interesul nostru este doar adevărul, și nu cel clamat de istoricii oficiali, plătiți să vă îndruge snoavele lor și să ne țină pe toți în ignoranță.

Ca o concluzie scurtă, orice geto-rumîn trebuie să știe că noi nu sîntem o specie de popor așa total separată de ceilalți, ci doar ca limbă ne deosebim puțin, dar nici prin limbă prea mult, de restul poporului european sau balcanic.

Pentru orice lămurire legată de originea geto-rumînilor așteptăm întrebări la orice postare unde ceva nu este clar, dar asta ca să lămurim propria noastră viziune asupra evenimentelor care s’au petrecut.

Citește și: ACUM 2000 DE ANI NU EXISTA DACIA ÎN CARPAȚI ȘI NICI DACII ÎNCHIPUIȚI DE ROXIN

sau: 10 MINCIUNI DESPRE GEȚI

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA

CINE AU FOST GEȚII ȘI CINE AU FOST ”DACII” ?

Dacopații lui Tocsin și alți dacomani înrăiți se vor supăra iar pe noi…pentru că le destrămăm iluziile formate din castele de nisip.

Ce trebuie spus răspicat tuturor celor care sînt interesați de trecutul geto-rumînilor?

Că mai întîi au fost Geții despre care au scris și grecii și romanii încă de acum peste 2500 de ani, afirmîndu’se despre ei că au fost primii pămînteni, Geea-Geo-Get reprezentînd din vechime familia de cuvinte ce desemnau Zeița Pămintului, Pămîntul și Pămîntenii.

Asta ce înseamnă?

Că nu avem o istorie de numai 1900 de ani cum afirmă toți dacopații lui Tocsin care vor ca țara noastră să se numească ”Dacia” !!!

Istoria noastră a rumînilor se confundă cu istoria omenirii.

Citiți și: AȘEZĂRI ÎN CARPAȚI MAI VECHI DECÎT PIRAMIDELE EGIPTENE, DOVEZI DE ÎNTÎIETATE ÎN EUROPA

Apoi, trebuie spus iarăși răspicat că romanii i’au inventat pe ”daci” și au încropit și o țară a lor numită ”Dacia” pe care au înființat’o în Carpați și asta după ce au distrus toată civilizația getică din acea zonă (Sudul Ardealului, Oltenia, Banat), demolînd din temelii SarmiGetuza, capitala Geților și furînd tezaurul geților cu ajutorul unor Biciliși, săvești, napoleoni sau toxini.

Acești ”daci” inventați de romani au fost de fapt o ”mlădiță” a Geților, cel puțin așa afirmă Trogus Pompeius acum peste 2000 de ani.

Sigur, noi știm asta și fără să o fi spus vreun învățat roman sau elen în trecut.

Strabon afirmă și el acum 2000 de ani că ”dacii” vorbeau aceeași limbă a Geților.

Dar întrebăm și noi, dacă invenția numită ”daci” erau tot geți, ce altă limbă să vorbească, mai ales că pînă și romanii vorbeau limba getică, căreia i se spunea ”limba latină”?

Limba latină a fost o limbă ceva mai sofisticată și standardizată de scribii și cărturarii Romei, nevorbită de nimeni și care a circulat pe timpul imperiului roman, apoi ținută în viață de clerul catolic.

Apoi, iarăși trebuie spus răspicat, că Strabon afirma încă de acum 2000 de ani că ”dacii” erau poziționați la izvoarele Dunării cam pe acolo unde azi este Germania (adică în țara lor numită Țara Dacilor = iar în limba lor ”Deutschland” și unde și azi nemții își spun ”deutsch”, iar olandezii ”duch”).

Este în realitate o tentativă subtilă, de foarte puțini sesizată de a germaniza Geții prin ”dacizarea” noastră (Daci = Deutsch, Duch) a rumînilor care sîntem urmașii lor.

Apoi, iarăși trebuie spus răspicat că deși de’a lungul anilor geții s’au luptat cu perșii sau cu romanii sau cu alte seminții ale vremurilor, nu avem relatări detaliate despre luare de robi / sclavi a geților.

Povestea se schimbă, însă, radical în cazul ”dacilor”.

”Dacii” au fost robii romanilor este o realitate incontestabilă a acelor ani înscrisă în piatră chiar de marele Jefuitor al Geților, numit Traian.

În imagine avem o reprezentare a unui ”DACUS CAPTIVUS”, iar pe Columna lui Traian, acesta a ordonat să fie reprezentați ”dacii” luați robi la Roma.

Nicăieri în lume nu veți găsi, însă, un ”Getes Captivus”, dimpotrivă pe Arcul lui Constantin tronează măreți statui gigantice ale unor Geți așa cum îi vedea Constantin cel Mare.

Mai trebuie spus că Geții au fost un popor liber, iar cei care au rămas liberi în ”Barbaricum” (acele teritorii ale geților de dincolo de imperiul roman) i’au eliberat pe ”dacii” luați sclavi, Geții i’au eliberat de mai multe ori pe ”dacii” ocupați:

1. La 270 d.Hr de sub ocupația romană (așa zisa ”retragere aureliană”)

2. La 1919 de sub ocupația bolșevică a Budapestei, braț apostolic al Vaticanului de luptă împotriva celor care nu se converteau CATOLICI și în special împotriva ortodocșilor rumîno-geți.

3. Ar mai fi fost și o a treia oară, în 1944 de sub ocupația hortystă, dar între 1940-1944 doar o mică parte a Daciei romane a fost ocupată de Budapesta.

Iar actul de la 1600 a fost mai mult o unire simbolică, iar drepturile politice ale ”dacilor” deși nu mai erau ocupați, erau tot mai puține în țara lor.

Și atunci întrebăm iar, pe toți dacopații lui Tocsin de ce să numim țara noastră ”Dacia” – ”Țara Robilor” și nu Geția, Țara Geților Liberi ?????

Nu, noi sîntem geți-begeți (geto) și ne tragem din Țara Soarelui cu capitala la SarmiGetuzo înființată de Zamolxio, Geția (Getyo) regăsită și în cuprinsul textelor de pe Tăblițele de la Sinaia !!!

Citește și: ACUM 2000 DE ANI NU EXISTA DACIA ÎN CARPAȚI ȘI NICI DACII ÎNCHIPUIȚI DE ROXIN

sau: 10 MINCIUNI DESPRE GEȚI

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA

CE A CÎȘTIGAT ȘI CE A PIERDUT RUMÎNIA DIN ALIANȚA CU GERMANIA NAZISTĂ SAU DIN CEA CU URSS ?

Alianţa Rumîniei cu Germania nazistă a marcat o pagină de istorie importantă în derularea celui de al doilea război mondial.

Destinul politic al Rumîniei a fost dramatic afectat pe un interval de timp de exact cinci ani de zile: 23 august 1939- 23 august 1944.

La primul 23 august s’a semnat pactul Ribentropp-Molotov, care a deschis calea sfîrtecării Rumîniei şi a împins’o spre alianţa cu Germania nazistă.

La al doilea 23 august, prin întoarcerea armelor s’a lăsat cale liberă Armatei Roşii, care a adus un regim de ocupaţie mascat, schimbat cu unul de vasalitate faţă de Moscova şi de comunizare a Rumîniei.

A venit timpul să ne întrebăm: ce ”beneficii” a avut Rumînia de pe urma acestor evenimente, respectiv alianţele cu Germania nazistă şi nu în ultimul rînd din cea cu URSS.

În însemnările sale zilnice, Carol II notează că pactul Ribentropp-Molotov era cît se poate de periculos pentru Rumînia, deoarece ”în loc de a avea două fronturi de apărat iată că vom avea două şi jumătate, ceea ce este aproape peste puterile noastre”.

Practic erau doar trei posibilităţi: alăturarea de Antantă, trecerea de partea Germaniei sau neutralitatea. Consiliul de Coroană convocat la 6 septembrie 1939 stabilea neutralitatea drept unica soluţie de a apăra hotarele ţării.

Între 10 mai şi 22 iunie 1940 însă, Germania invadînd Olanda şi Belgia şi obţinînd capitularea Franţei, Rumînia rămînea solitară între Berlin şi Moscova.

Optica guvernului lui Carol II a fost Germania, căreia i s’a propus ”lărgirea colaborării amicale” dar, la 2 iunie 1940, Berlinul replica clar că nu pot fi discutate relaţiile bilaterale decît dacă Bucureştiul ”ia în considerare eventualele cereri de revizuire ale vecinilor săi, ca de pildă a Rusiei în cazul Basarabiei”.

La 23 iunie Molotov îi spunea ambasadorului german la Moscova că ”soluţionarea problemei Basarabiei nu mai suportă nici o amînare”, Berlinul răspunzînd după două zile că este gata ca ”în spiritul înţelegerii cu Moscova să sfătuiască conducerea rumînă pentru o clarificare paşnică a problemei Basarabiei în sensul rusesc”.

O zi mai târziu URSS dădea ultimatumul prin care Rumînia era somată să’i cedeze Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa.

Două Consilii de Coroană au fost reunite în această chestiune la 27 iunie 1940, cedarea fiind acceptată cu 20 de voturi contra 6.

Aşa începea sfîrtecarea Rumîniei, pe care o putem considera drept primă consecinţă negativă a asocierii cu Germania lui Hitler.

Pierderea Basarabiei şi Bucovinei a însennat împingerea Rumîniei și mai mult spre Berlin.

Abia numit premier, Ion Gigurtu anunţa, la 4 iulie 1940, că Bucureştiul aspiră la “încorporare în sistemul creat de axa Berlin-Roma”.

La 15 iulie, Hitler îi comunica lui Carol II că nu va garanta frontierele Rumîniei şi nu va trimite o misiune militară germană la Bucureşti atîta vreme cît nu vor fi rezolvate problemele de frontieră cu Ungaria şi Bulgaria, anticipare a Arbitrajului de la Viena (30 august 1940), prin care Rumînia pierdea nord-estul Transilvaniei.

La 7 septembrie aveam să cedăm şi Cadrilaterul.

Abia acestei Rumînii amputate Germania şi Italia aveau să’i garanteze ”integritatea şi inviolabilitatea”, în principal, dar tacit, faţă de URSS.

Sintetizînd, vom spune că prima consecinţă pentru ţara noastră a orientării spre Berlin a fost de natură politică şi teritorială.

Politic, devenea obligatorie intrarea în Axă, iar teritorial pierdeam (28 iunie- 7 septembrie 1940) 99.926 km2 (33,79 % din teritoriu) şi 6.829.238 locuitori (34% din populaţie).

Izolat şi atacat de toate partidele, Carol II îi propunea, la 4 septembrie 1940, generalului Ion Antonescu formarea guvernului.

A doua zi, Antonescu cerea şi obţinea ”puteri depline pentru conducerea statului rumîn”.

Abdicarea lui Carol II şi urcarea pe tron a lui Mihai s’au produs la 6 septembrie.

Între timp, relaţiile cu Germania evoluau “pozitive”.

La 10 octombrie 1940 sosea la Bucureşti misiunea militară germană, avînd ca obiectiv declarat instruirea armatei rumîne şi nedeclarat controlul cîmpurilor petroliere.

La 3 noiembrie, Rumînia adera la Axa Berlin-Roma-Tokio, urmînd ca relaţia politică să fie completată prin acorduri economico-financiare.

Acesta este capitolul la care mulţi autori invocă o inegalitate în relaţia rumîno-germană din 1940-1944, principala acuză fiind că petrolul rumînesc era plătit de Germania la preţurile antebelice care erau cu 50% sub preţurile pieţei libere a vremii.

De asemenea, Germania reexporta petrol românesc în ţările ocupate şi în Franţa vasalizată cîştigând diferenţa dintre preţul de achiziţie şi cel de vînzare.

Dacă este adevărat că petrolul rumînesc a fost baza energetică a efortului german de război, mai ales pe frontul estic unde şi Rumînia s’a angajat militar, tot atît de adevărat este că încă din 1940, dinainte de intrarea Rumîniei în Axă, exportul de petrol era realizat pe baza acordului armament-petrol care prevedea că preţul ţiţeiului era cel din 1939.

În schimb, însă, Germania trimitea Rumîniei arme şi echipamente militare.

Odată cu începerea campaniei din est şi cu participarea Rumîniei la război decontarea petrolului a fost reglementată printr’un nou protocol semnat la 17 ianuarie 1942.

Conform acestuia livrările germane de arme se făceau pe baza unui credit de război de 600 milioane mărci, restituit în proporţie de 50% prin cliring, în cote semestriale, cu 3,5% dobîndă, în decurs de 7 ani; restul sumei urma să fie plătită după încheierea războiului.

În 1942 întregul export de petrol al Rumîniei a fost de 3,3 milioane tone, din care 2,2 milioane tone destinate Germaniei şi 1,1 milioane tone aliaţilor acesteia.

În acel timp, extracţia de ţiţei a ţării noastre ajunsese la 5,6 milioane tone, cu o creştere faţă de 1941, creştere datorată asigurării industriei extractive rumîneşti cu utilaje şi materiale livrate de Germania.

O rămînere în urmă a livrărilor germane către Rumînia a creat o criză în relaţiile economice bilaterale, motiv pentru care Hitler a discutat direct cu Antonescu (10-12 iunie 1943).

El i’a propus Mareşalului compensarea prin plata în aur a restanţelor.

O nouă convenţie economică a fost încheiată pentru perioada februarie-septembrie 1943. Dar în 1943 industria germană nu mai făcea faţă nici nevoilor proprii de maşini şi utilaje.

Pentru a stinge nemulţumirile Rumîniei s’au purtat convorbiri dificile la Bucureşti, convorbiri soldate cu un nou protocol economic semnat la 9 februarie 1944.

Prin el, Germania se obliga la livrări masive de material de război, iar Rumînia la livrarea unei mari cantităţi de cereale.

Totodată Banca Naţională Germană punea la dispoziţia BNR o cantitate de aur din depozitele sale elveţiene, din care să se plătească produsele petroliere rumîneşti şi furniturile pentru nevoile trupelor germane din Rumînia.

Situaţia BNR la 23 august 1944, comparativ cu 23 august 1940, arată că stocul de aur crescuse în acea perioadă – în care exporturile au fost direcţionate aproape exclusiv spre Germania – cu 11 vagoane de aur, din care 8,5 din Germania.

În memoriul său către Tribunalul Poporului din 15 mai 1946, Mareşalul Ion Antonescu sublinia că ”pînă în 1940, timp de 25 de ani de pace, Banca Naţională nu reuşise decît o acoperire în devize şi aur echivalentă cu 16 vagoane. La 23 august 1944 Banca Naţională avea 23 vagoane de aur”.

De notat că în 1941-1944 Rumînia a mai exportat în Germania 85.000 vagoane cereale (10 tone fiecare) faţă de un export antebelic de 100.000-300.000 de vagoane anual, 10.000 vagoane lemn anual faţă de 50.000-100.000 vagoane anual antebelic şi aproximativ 3 milioane tone petrol anual (în 1944 doar 1,4 milioane tone), în condiţiile în care consumul intern de petrol a crescut de la 1,7 milioane tone în 1941 la 2,5 milioane tone, în 1944.

Pentru a fi corecţi, trebuie să spunem că raporturile economice rumîno-germane erau între parteneri egali şi că Germania a livrat Rumîniei numai în 1942-1943: 6.700 tractoare cu pluguri, 110.000 pluguri, 7.100 semănătoare, 5.000 secerătoare, 71.000 prăşitoare şi 24.000 grape.

Tot Germania a furnizat utilajele necesare trecerii transportului feroviar pe alimentarea cu cărbune şi pentru modernizarea nodurilor de cale ferată.

În acelaşi memoriu din 1946, Ion Antonescu scria, nu fără îndreptăţire:

”Am făcut mari investiţii în timpul războiului în agricultură, industrie, comunicaţii, telefoane, şcoli, biserici, armată şi opere sociale. Toate au fost acoperite cu veniturile ordinare şi cu creditul de 80 miliarde acordat de germani cu dobîndă de 3,12% pe 7 şi 15 ani, fără a da nici un gaj.”

Ansamblul relaţiilor economice rumîno-germane din 1940-1944 s’a desfăşurat pe baza unor principii ferm expuse şi aplicate de partea rumînă, în baza cărora Rumînia nu a făcut nici o înstrăinare de proprietate, a păstrat conducerea întreprinderilor sale şi a decis singură asupra ponderii capitalului străin în economia naţională.

Cel mai serios analist al relaţiilor rumîno-germane din perioada respectivă, Andreas Hillgruber, notează şi faptul că raportul marcă-leu a fost menţinut la 1 la 60 din 1941 pînă în 1944, ceea ce a făcut ca, dacă la începutul războiului Rumînia avea un debit de 90 milioane mărci în 1944 Germania să aibă un debit de un miliard de mărci.

”Inechitatea produsă la primul acord economic s’a stins pe parcursul anilor în care guvernul rumîn şi în special Mihai Antonescu au dovedit fermitate în apărarea intereselor şi drepturilor rumîneşti.”

Acest tablou al relaţiilor rumîno-germane trebuie să’l completăm cu urmările colaborării politico-militare a lui Antonescu cu Hitler.

Angajată pe frontul de est contra URSS, armata noastră a pierdut, în intervalul 22 iunie 1941 – 23 august 1944, 624.540 de oameni, dintre care 71.585 de morţi, 243.622 răniţi şi 309.333 prizonieri luaţi de ruşi după 23 august 1944 în Moldova, Basarabia şi Dobrogea.

Între 4 aprilie şi 10 august 1944, raidurile aviaţiei aliate asupra Rumîniei au avariat serios reţeaua feroviară, mai ales triajele din Braşov, Ploieşti şi Bucureşti, au distrus 30.000 de imobile, au rănit 7.809 oameni şi au ucis 7.639.

La două săptămîni după ultimul raid asupra zonei petroliere, Rumînia a cerut armistiţiu, a ieşit din războiul cu URSS şi a întors armele contra Axei.

Era 23 august 1944, respectiv intrarea ţării în sfera de interese geopolitice a URSS.

Alianţa Rumîniei cu Rusia sovietică

Ca şi după 23 august 1939 (pactul Ribentropp-Molotov), după 23 august 1944 Rumînia s’a găsit într’o situaţie fără ieşire, fără alternative.

În 1939 avea de optat între alianţa cu Germania şi distrugerea ţării, iar în 1944 între supunerea faţă de URSS şi aceeaşi distrugere a fiinţei naţionale.

Brutal, mareşalul Malinovski, comandantul Frontului 2 Ucrainian în 1944, îi spunea generalului Constantin Vasiliu-Răşcanu că Rumînia trebuie să abandoneze iluzia ”că puteri îndepărtate – de peste mări şi ţări – i’ar putea veni în ajutor. Aceste puteri fiind prea îndepărtate nu vă pot oferi practic prietenia lor”.

Desigur că părinţii şi bunicii noştri nu cunoşteau atunci realitatea dramatică a împărţirii sferelor de influenţă încă de la Yalta (1943), ei împărtăşindu’se în continuare din iluzia cuprinsă în sintagma ”vin americanii”, o iluzie de tip hollywoodian spulberată de comunismul real.

Proclamaţia regală de la 23 august 1944 anunţa că ”pentru salvarea ţării de la o catastrofă totală” (trupe sovietice intraseră pe teritoriul naţional în martie 1944, iar la 20 august lansaseră o puternică ofensivă pe frontul Iaşi-Chişinău) exista ca singură soluţie ”ieşirea noastră din alianţa cu Puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite”, motiv pentru care proclamaţia regală afirmă textual:

”Rumînia a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii.”

În realitate însă, Rumînia continua să se afle în stare de război cu Naţiunile Unite.

De altfel, în seara de 24 august, Stalin ordona mareşalilor Timoşenko, Malinovski şi Tolbuhin să nu ia în seamă ”nici o declaraţie a rumînilor despre încetarea acţiunilor militare”.

La 31 august, generalul Sănătescu (numit deja premier), întîlnindu’se cu un general sovietic, consemna în jurnalul său:

”Îmi spune că ştie de armistiţiul cerut, dar că pînă la semnareea lui sîntem tot în război.”

Abia la 12 septembrie 1944 generalul-premier Sănătescu putea scrie:

”În fine, s’a semnat armistiţiul cu puterile aliate. Poate se vor mai normaliza lucrurile.”

Prin articolul 19 al convenţiei de armistiţiu, Aliaţii socotesc ”hotărîrea Arbitrajului de la Viena cu privire la Transilvania ca nulă şi neavenită şi sînt de acord ca Transilvania să fie restituită Rumîniei”.

La 26 octombrie 1944, eliberarea Transilvaniei era un fapt împlinit, iar trupele sovietice şi rumîne, cot la cot, trecuseră graniţa, înaintînd în Ungaria.

La 9 martie 1945, răspunzînd unei scrisori ce’i fusese adresată de premierul Petru Groza şi vicepremierul Gheoghe Tătărescu, Stalin afirma clar că ”guvernul sovietic a hotărît să satisfacă cererea guvernului rumîn şi, în conformitate cu convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944, să consimtă la instaurarea în Transilvania a administraţiei guvernului rumîn”.

Presa moscovită a acordat o atenţie deosebită acestui eveniment, subliniind că Rumînia este decisă să’şi îndeplinească toate obligaţiile faţă de Aliaţi, să aibă legături strînse cu URSS şi să participe la operaţiunile militare pe frontul antihitlerist.

Nu putem să trecem sub tăcere contribuţia deosebită a armatei rumîne, care, prin exemplara prestaţie de după 23 august 1944, a consolidat poziţia Rumîniei în ochii Aliaţilor, în primul rînd ai URSS. Mareşalul Malinovski nota, la 13 aprilie 1945, cînd pe frontul de vest se dădeau unele dintre cele mai aprige lupte:

”Armatele rumîne luptă foarte bine şi sînt foarte mulţumit de comandanţi, de statele majore şi de trupă; sunt bravi şi gata de tot sacrificiul.”

Totul începuse în aceeaşi zi de 23 august 1944, cînd armata rumînă a acţionat impecabil şi a rezistat tuturor încercărilor de reacţie ale trupelor germane, în număr de 500.000 de oameni, aflate pe teritoriul nostru.

Întoarcerea armelor a fost rapidă, coordonată şi deplină, armata rumînă ţinând sub control întregul teritoriu al ţării, oprind tentativele de înaintare spre linia Carpaţilor a forţelor germano-ungare şi ţinînd deschise drumurile pentru Armata Roşie.

Datorită României, frontul sovietic a avansat cu 600 km. în trei săptămîni fără a întîmpina rezistenţă.

În acelaşi timp, acţiunea Rumîniei a obligat Wehrmachtul să evacueze în pripă, în 8 săptămîni, Bulgaria, Grecia, Albania, Macedonia, Serbia şi o parte a Bosniei.

Întrerupînd aprovizionarea cu petrol a armatelor germane şi deschizînd practic un ”al patrulea front în Europa”, Rumînia a scurtat durata războiului.

Cifrele ilustrează clar că efortul de război alături de Aliaţi transforma Rumînia într’o adevărată putere cobeligerantă şi o îndreptăţea la statutul de Aliat, pe care însă nu l’a primit.

Armata rumînă a acţionat pe frontul de vest 244 de zile, cu 12-14 divizii plus corpul aerian, încadrată fiind în Frontul 2 Ucrainian.

Între 23 august şi 25 octombrie 1944 a fost eliberat teritoriul naţional.

După 21 septembrie 1944, Armatele 1 şi 4 române au luptat în Ungaria, pătrunzând 300 km. în adîncimea dispozitivului germano-ungar; din 210.000 militari rumîni care au luptat în Ungaria au căzut 42.700 (peste 20% din efectiv).

De la 18 decembrie 1944 şi pînă la capitularea Germaniei, rumînii au luptat în Slovacia, Cehia, Moravia şi Austria cu 250.000 de oameni, pierzînd 66.500 (27% din efective).

Efortul rumînesc s’a mai concretizat în parcurgerea unui traseu de luptă de 1700 km. între Constanţa şi Praga, ocuparea a 3.831 localităţi, dintre care 53 de oraşe.

Economic, efortul rumînesc de război a fost de 1,2 miliarde dolari la valoarea din 1938.

“Sunday Times”, reluat de Radio Londra la 7 ianuarie 1945, a apreciat textual că “dintre Naţiunile Unite care luptă împotriva Germaniei hitleriste, Rumînia se situează azi pe locul 4 prin numărul de soldaţi participanţi la bătălie”.

Ca să respectăm adevărul istoric, va trebui să arătăm că după 23 august 1944, “aliatul sovietic” a dezarmat şi luat prizonieri 150.000 de militari rumîni, a capturat toată flota noastră şi a comis o serie de abuzuri pe care şeful guvernului, generalul Sănătescu, le sintetiza astfel:

”Mare bătaie de cap cu ruşii care nu respectă nimic. Devastările şi jafurile continuă. Nu se pot face semănăturile de toamnă fiindcă ridică fără nici un fel de socoteală vitele de pe cîmp. Comuniştii, care nu însemnau nimic pînă la venirea ruşilor, acum au protecţia lor. Am dificultăţi şi cu aplicarea armistiţiului. Ruşii nu se gîndesc a’l respecta. Transportă tot ce pot la est de Prut, fără a da socoteală.”

Convenţia de armistiţiu stabilea că Rumînia va plăti către URSS o despăgubire de 300 milioane dolari pentru pagubele produse pe teritoriul sovietic.

Dar în total aveam de plătit, pe lîngă cele 300 de milioane dolari, alte 470 de milioane ca restituiri, 200 de milioane ca reîntregiri şi drepturi, 75 milioane pentru întreţinerea trupelor sovietice aflate în Rumînia şi 50 milioane dolari ca alte plăţi.

Despăgubirile de război urmau a fi plătite în 6 ani, în mărfuri: petrol, cereale, lemn, vase maritime şi fluviale, locomotive şi vagoane de cale ferată, diverse alte bunuri şi mărfuri.

Sub egida guvernului Petru Groza s’au înfiinţat sovromurile, societăţi mixte rumîno-sovietice.

Au apărut peste noapte Sovrompetrol, Sovromcărbune, Sovrombank şi Sovromasigurare, Sovromcuarţ şi Sovrommetal.

Mai tîrziu, la desfiinţarea acestora (1954-1956), valoarea părţii de participare sovietică urma să fie răscumpărată de statul roman, în rate anuale, eşalonate pe 10 ani începînd cu 1966 şi plătibile în mărfuri.

La lichidarea sovromurilor, Moscova şi’a evaluat participarea la 9,6 miliarde lei, sumă redusă după negocieri la 5,3 miliarde lei.

În condiţiile imediat postbelice, posibilităţile României de participare la circuitul economic mondial erau drastic limitate datorită costurilor războiului pe frontul de est şi efortului militar alături de Naţiunile Unite.

Valuta şi devizele rumîneşti din străinătate erau blocate, iar ţara nu avea credit pe pieţele financiare internaţionale.

Singurele credite au venit de la URSS (10 milioane dolari), Cehoslovacia (10 milioane dolari) şi SUA (7 milioane dolari), dar ele erau insuficiente, reconstrucţia naţională fiind evaluată la 600 milioane dolari.

În aceste condiţii extrem de grele, un balon de oxigen a venit tot din partea URSS, prin încheierea, la 8 mai 1945, a două importante instrumente economice: Acordul bilateral privind schimbul de mărfuri şi Acordul de colaborare economică dintre Rumînia şi URSS.

Erau primele înţelegeri economice internaţionale ale Rumîniei ieşite din alianţa cu Germania.

Datorită lor, în 1947 Rumînia realiza importuri echivalente cu 50% din nivelul anului 1938 şi exporturi de 24% în acelaşi termen de comparaţie, după ce în 1945 valorile importurilor fuseseră de 9,21%, iar ale exporturilor de 4,38%.

Din totalul schimburilor comerciale rumîneşti în 1947, Uniunii Sovietice îi reveneau 91% din exporturi şi 70% din importuri.

În acelaşi timp, staţionarea trupelor sovietice în ţara noastră între 1945 şi 1958, staţionare ce contravenea prevederilor convenţiei de armistiţiu, costa foarte mult.

Numai reparaţiile la cazarmele ocupate de Armata Roşie pînă la semnarea tratatului de pace cu Rumînia (10 februarie 1947) au însumat 225 miliarde lei, iar alimentele livrate de Rumînia echivalau cu 500.000 de raţii.

Dislocarea trupelor sovietice, începută în septembrie 1944, a cuprins garnizoane din Bucureşti, Braşov, Ploieşti, Piteşti, Tîrgovişte, Slatina, Caracal, Turnu Severin, Lugoj, Timişoara, Arad, Deva, Petroşani, Alba Iulia, Sebeş, Dej, Sibiu, Buzău, Bîrlad şi Focşani.

În 1946, trupele sovietice ocupau 200 de cazarme şi barăci militare din 60 de garnizoane, iar în cazul aviaţiei toate pistele betonate, 73% din clădiri, 83% din hangare, 82% din atelierele de reparaţii şi 80% din magazii.

Deşi tratatul de pace prevedea retragerea în 80 de zile a tuturor forţelor aliate din Rumînia, URSS îşi rezerva dreptul de “a păstra pe teritoriul Rumîniei forţele armate care i’ar fi necesare pentru menţinerea lucrărilor de comunicaţii cu zona sovietică de ocupaţie din Austria”.

Practic, prin acest amendament staţionarea trupelor sovietice în România era legalizată. Dislocate în continuare în 14 garnizoane, aceste trupe de ocupaţie vor fi fost retrase abia în 1958, în baza unui acord bilateral.

Tot pe plan militar trebuie contabilizată sovietizarea armatei rumîne prin adoptarea modelului sovietic şi schimbarea doctrinei de apărare.

Între 1949 şi 1960, în armata rumînă a fiinţat instituţia consilierilor sovietici, un fel de supervizori bine plătiţi. Acei consilieri erau cazaţi în apartamente ale căror chirii erau plătite de Ministerul Rumîn al Apărării, casele fiind mobilate şi dotate cu aparate electrocasnice plătite de aceeaşi parte rumînă.

În 1952 erau în armata noastră 105 consilieri militari sovietici permanenţi şi 17 nepermanenţi, pentru ca în 1954 numărul lor să ajungă la 161.

Apoi, treptat, numărul consilierilor militari sovietici a scăzut la 72 în 1955, 63 în 1956, 25 în 1957 şi 10 în 1958. În acel an au fost retrase din ţara noastră trupele sovietice, iar în 1959-1960 şi ultimii consilieri militari.

Aservirea Rumîniei faţă de URSS a încetat în 1964, cînd Gheorghe Gheorghiu-Dej a afirmat statutul de autonomie al PMR şi implicit al ţării.

Un statut continuat de deschiderea spre vest din anii ’70, dar și de închiderea spre același vest, din anii ’90.

Declaraţia din aprilie 1964 a avut, între alte consecinţe, închiderea Editurii şi Librăriei “Cartea Rusă”, înfiinţate în 1946, a Institutului de studii rumîno-sovietice, înfiinţat în 1947, a Institutului de limbă rusă “Maxim Gorki” şi a Muzeului rumîno-rus, înfiinţate în 1948.

În relaţia cu URSS, Rumînia a rămas doar ca membru al Pactului de la Varşovia (cu rezerve echivalente celor ale Franţei faţă de NATO) şi a CAER-ului, de asemenea cu rezerve timpuriu exprimate (1962-1964) faţă de forme integratoare vizînd amputarea economiei şi chiar a fiinţei naţionale.

Strict respectată de Occident în frunte cu SUA, apartenenţa Rumîniei la sfera de interese a URSS a fost o jumătate de secol factorul de îndepărtare, izolare şi întîrziere a ţării noastre faţă de Europa, în care, acum, readmisă fiind, nu s’a putut reintegra deplin nici la 30 de ani după prăbuşirea comunismului ceauşist şi a Cortinei de Fier.

Citește și: RUSIA A FOST UN STAT AGRESOR ÎN TOATĂ ISTORIA SA

sau: RUSIA ARE DE ÎNAPOIAT ȘI CELE 200 TONE AUR ALE PERIOADEI ANTONESCU, FURATE DUPĂ 1947

Resurse: balcanii.ro

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA

RUSIA A FOST UN STAT AGRESOR ÎN TOATĂ ISTORIA SA

De la dimensiunile unui județ de statura unuia rumînesc obișnuit de azi care cuprindea Moscova și ceva împrejurimi, azi se întinde ca un colos peste 2 continente înghițind peste 160 de grupuri etnice și popoare autohtone, crescînd continuu prin cuceriri succesive peste toate națiile înconjurătoare.

De aceea se poate spune că Rusia a fost un stat agresor ÎN TOATĂ ISTORIA SA, încă de la nașterea Moscovei de acum peste 900 de ani.

Prima referință este de prin 1147, cînd era un orășel obscur într’o mică provincie, cu populație predominant fino-ugrică numită Merya.

Să creadă cineva că a cucerit o șesime din suprafata planetei numai ca urmare a războaielor ”de apărare”, poate doar un om complet lipsit de orice cunoaștere a istoriei, sau care si’a pierdut complet capacitatea de a gîndi, după o doză zdravănă administrată de propaganda Kremlinului.
Și asta o spune editorialistul Ivan Lenski, pe site-ul rusesc ru.krymr.com.

În realitate totul este complet pe dos.

Dacă ne întoarcem la istorie totul este consemnat acolo.

Iată ce spune Mihai Eminescu despre tendinţele de cucerire ale Rusiei acum 150 de ani în ”Tendinţe de cucerire”, pe 7 aprilie 1878 în prag de Proclamare a Independenței Rumîniei:

”Răsărită din rase mongolice, de natura lor cuceritoare, aşezate pe stepe întinse a căror monotonie are înrîurire asupra inteligenţei omeneşti, lipsind’o de mlădioşie şi dîndu’i instincte fanatice pentru idei de’o vagă măreţie, Rusia e în mod egal muma mîndriei şi a lipsei de cultură, a fanatismului şi a despotismului.

Frumosul e înlocuit prin măreţ, precum colinele undoiate şi munţii cu dumbrăvi a ţărilor apusene sînt acolo înlocuite prin şesuri fără de capăt.
În tendinţele de cucerire, în aşa-numitele misiuni istorice care’şi caută marginile naturale nu e nimic dedesupt decît pur şi simplu neştiinţa şi gustul de spoliare.

În zadar caută un popor în întinderi teritoriale, în cuceriri, în războaie ceea ce’i lipseşte în chiar sufletul lui; sub nici o zonă din lume nu va găsi ceea ce Dumnezeu i’a refuzat, sau mai bine zicînd ceea ce Dumnezeu a voit ca să fie rezultatul muncii a multe generaţii dedate la lucru.

Căci stă oare destoinicia unei naţii în vreun raport cu întinderea teritoriului pe care ea îl ocupă?

Mica Veneţie era odată o putere mare europeană prin cultura ei intensivă, prin arte, prin industrie, prin judecata sănătoasă a aristocraţiei ei.

Dar toate aceste condiţii de mărire erau cîştigate prin muncă îndelungată – deprinderea şi priceperea se moştenea apoi din neam în neam, încît chiar astăzi ciceronii veneţieni au păstrat mai mult gust în judecarea tablourilor de cum au mulţi profesori de estetică.

Un rol analog l’a avut Olanda în istorie şi astăzi încă sînt state mici, care se bucură de’o înflorire extraordinară; pe un pămînt de mică întindere se află mai multe averi decît în Rusia întreagă.

Astfel sîntem aproape siguri că în cumpăna economică Rusia, cîtu’i de mare, trage mai uşor decît mica Belgie.

De aceea, ni se pare că, din nefericire, ruşii sînt sub dominarea unui deşert sufletesc, a unui urît, care’i face să caute în cuceriri ceea ce n’au înlăuntrul lor.

Nouă ni se pare că cercurile culte în loc de a stăvili acest horror vacui, în loc de a’l umple prin muncă şi cultură, îl sumuţă contra Europei pe care o numesc îmbătrînită şi enervată, coaptă pentru a cădea întreagă sub dominaţie rusească.

Europa le pare astăzi în starea în care era Bizanţul la apariţia unui neam asemenea mongolic, a turcilor.

În locul civilizaţiei greceşti, înflorit’a în Bizanţ o cultură turcească?
Deloc.

Tocmai aşa nu va înflori o cultură moscovită pe pămînturile supuse ruşilor, pentru că lipseşte rădăcina subiectivă a unei asemenea culturi.

În Rusia chiar miezul culturii e în Ingermanland şi în cele trei provincii baltice, în mîinile şi capetele a poate două sute de mii de oameni de origine germană, pe cînd populaţiile străvechi a acelor provincii, leţii, levii, crevinii şi cum îi mai cheamă nu se vor fi aflînd cu mult mai sus, de cum îi va fi găsit episcopul Albrecht la anul 1200.

Astfel misiunea istorică de care se face atîta vorbă nu’i o misiune care’şi are originea în afară, ea e rezultatul unui gol sufletesc, a unei barbarii spoite cu frac şi mănuşi, a unui deşert care de’ar stăpîni pămîntul, tot nu s’ar umple.
Cerul de’asupră’l schimbi, nu sufletul marea trecînd’o.

Pot să treacă şi Dunărea şi Carpaţii şi Adrianopol, să ia Roma veche, precum ameninţă pe cea nouă, pot să presure Europa întreagă cu cenuşă şi cadavre, nu se va naşte din milioanele de oameni nici un Rafael, nici un Beethoven, nici un Kant, ba tocmai lipsa unor asemenea spirite de adîncă înţelepciune şi de un adînc sentiment pentru bunurile ce înnobilează omenirea este cauza acelui gol sufletesc, care’şi caută compensaţie în glorii sîngeroase şi în cuceriri.

De mult, dar mai cu seamă de o sută cincizeci de ani încoace ţinta cuceririlor ruseşti sînt ţările răsăritene ale Europei.

Nu mai vorbim despre cuvîntul lui Aksakof, care vede întinzîndu’se panslavismul în miezul Europei, în ţările coroanei habsburgice pînă la Marea Adriatică.

C’un cuvînt, în loc de’a desfăşura activitatea înlăuntru, ochii vecinului nostru sînt pironiţi cu flămîngiune asupra apusului, cercurile culte umplu golul sufletesc cu fantasmagoria unui imperiu care ar ajunge de la Sibir pînă sub zidurile Veneţiei şi apoi mai departe… tot mai departe. Şi această misiune tainică o împlinesc apoi diplomaţii şi baionetele.

Existe testamentul lui Petru cel Mare sau nu existe, el există în capetele a mii de oameni visători, care dau tonul în Rusia. Războiul a fost declarat Porţii pentru a elibera pe creştini – în formă – în fond însă pentru a cuceri întreg imperiul otoman într’un mod care să poată fi înghiţit mai de voie, mai de nevoie de Europa.

După Turcia urmează imperiul habsburgic, după dînsul cine mai ştie cine.
Scopul fictiv al războiului şi scopul adevărat sînt diametral opuse.
Se stabileşte principiul ca Basarabia să fie cedată prin liberă învoială – ceea ce presupune că suntem în drept de a o ceda sau de a n’o ceda.

Ne hotărîm de a n’o ceda şi Rusia a ocupat’o astăzi pe deplin. În fine, susţinînd dreptul nostru, vedem ivindu’se colţii prieteşugului: Bucureştii sînt împresuraţi de trupe, în Vlaşca cazacii îşi bat joc de populaţie, dînd oamenii afară din case, trenurile noastre cu muniţii sînt oprite în drum, c’un cuvînt Rusia a început a întrebuinţa mijloacele ei civilizatrice pentru a ne intimida.

Nu deprindem frica şi pace bună. Teamă ne e numai ca imperiul habsburgic să nu cadă la învoială cu Rusia, căci despre Anglia nu e vorbă.

Ea este în stare a ţine războiul, pînă ce Rusia’şi va fi zvîrlit în vînt cea din urmă rublă metalică.

Dar contele Andrassy a făcut propuneri de împărţeală şi aceste propuneri prefac înţelegerea în complicitate şi complicitatea cu Rusia e totdeauna fatală.

Oamenii fără simţ istoric, liberalii cosmopoliţi c’un foarte incolor sentiment de patrie s’au dat în apele Rusiei şi au declarat un război care ne’a costat mii de suflete viteze, zeci de milioane şi poate o provincie.

Zicem poate, pentru că Europa e interesată ca şi noi în chestiune.

Se poate ca Rusiei să i se întîmple soarta pe care ne’o pregăteşte nouă.

Deşi nu s’a născut încă rusul care să fie în stare a ne insufla frică, grijă tot ne inspiră, ba putem zice siguranţă că ne aşteaptă vremi grele.

Despre biruinţa cauzei drepte nu ne îndoim, precum nu ne îndoim că oricare ar fi curentul ce se mişcă în contra civilizaţiei, el trebuie să fie nimicit cu vremea. Dar acea vreme e adesea foarte departe. Deviza noastră este: a nu spera nimic şi a nu ne teme de nimic.

Nesperînd nimic, n’avem nevoie de a ne mai încrede în alţii precum ne’am încrezut, ci numai în noi înşine şi în aceia care sînt nevoiţi să ţie cu noi; netemîndu’ne de nimic, n’avem nevoie de a implora generozitatea în locuri unde ea e plantă exotică. (”Tendinţe de cucerire”, 7 aprilie 1878)

Faimosul general rus Kuropatkin, în memorandumul său trimis împăratului în anul 1900, spunea că:

”În ultimii 200 de ani, Rusia a fost în război 128 de ani și a avut pace 72 de ani. Din cei 128 de ani de război – doar 5 ani au fost războaie de apărare și 123 de cucerire.”

Practic, în toata istoria sa, Rusia a dus o politică agresivă față de statele vecine.

Citește și: IMPERIUL ȚARIST DESPRE ROMÂNI ÎN 1840: ”MOLDOVA ȘI VALAHIA SUNT ȚĂRI LOCUITE DE UN POPOR CARE ARE O SINGURĂ ORIGINE”

Să dăm cîteva exemple de războaie de cucerire duse de Rusia:

Anul 1558. Războiul Livonian.

A fost un război pentru teritoriile actualelor țări baltice si Belarus. Defensiv acest război nu poate fi numit nici chiar și de cei mai înrăiți patrioti, a fost o agresiune pură împotriva unui stat vecin.

Rusia a cîștigat atunci un impuls în urma cuceririi hanatelor Kazan și Astrahan, Bashkiria, Marea Hoarda a Nogailor, a cazacilor și Kabarda și şi’a dorit foarte mult teritoriile Livoniei.

Istoricii sovietici spun că războiul s’a dus pentru acces la Marea Baltică, de fapt, motivele pentru acesta au fost complet diferite.

Rusia nu a primit tributul şi, din cauza asta, a atacat Livonia. Ca urmare a războiului, Rusia a fost învinsă, a renunțat la pretențiile asupra Belarus, dar, cu toate acestea, a primit ceva teritorii in zona de frontieră.

Anul 1654. Războiul cu Polonia și ”unirea” cu Ucraina.

Această poveste este plina de pete negre.

Ucrainenii se întreabă și astăzi cine l’a autorizat pe hatmanul zaporojenilor Hmelnițki să decidă pentru întreaga Ucraina?

Părintele istoriografiei ucrainene Mihai Hrushevsky, care a scris ”Istoria poporului ucrainean”, se indoieste că el (Bogdan Hmelnițki) s’a gîndit la crearea unui stat comun cu Moscova.

Da, a cerut ajutor de la țarul rus, dar de aici pîna la dorința de ”unire”…

Documentul istoric original privind ”unirea” Ucrainei cu Rusia a fost pierdut și cel mai probabil nu întîmplător.

Curtea Moscovei a profitat pur si simplu de turbulențele din Ucraina și s’a grăbit să’și alipească întreaga țară.

Asta nu vă amintește despre nimic?

Numeroasele campanii asipra Constantinopolului au fost, iarăși, agresiuni deghizate.

La început, Rusia le’a motivat de apărarea comercianților rusi oprimati de otomani, apoi și’a amintit de creștinii din Balcani.

Anii 1695-1696. Campania de la Azov a lui Petru cel Mare.

Rusia avea nevoie de acces la mare, așa că trebuia să ocupe cetatea turcească Azov.

Aici, chiar si cel mai mare patriot rus cu greu ar putea numi război de apărare agresiunea asupra Azovului.

Cu Turcia rușii au avut aproximativ 10 războaie, în urma carora au rupt bucăți mari de pămînt.

Anul 1700. Marele război cu Suedia.

Temeiul – Rusia avea nevoie neaparată de acces la mare, deși rușii nu au fost niciodată văzuți la Marea Baltică.

Pretextul tradițional cu apărarea populației vorbitoare de limbă rusă nu putea fi folosit – pur și simplu ei nu erau acolo.

Au găsit un alt pretext – au nevoie de acces la mare. Și aşa teritoriul a devenit ”pămînt rusesc strămoșesc”.

Apoi au fost alipite alte teritorii ”strămoșești” – Finlanda, Țările Baltice, Ingermanlandia, în ciuda faptului că ruși nu se găseau acolo nici pomină.

Anii 1772-1775. Au fost trei împărțiri ale Poloniei.

Prusia a propus împărătesei Ekaterina să împartă Polonia. Ea evident că nu a refuzat.

Numeroasele revolte poloneze împotriva ocupației ruse au fost denumite mai tîrziu de istoricii rusi războaie ruso-poloneze.

De fapt, nu era nimic mai mult decît rezistența populației la invazia unui agresor străin.

Anul 1783. Anexarea Crimeei.

Numai un nebun ar putea numi momentul acesta istoric drept apărare.

A fost agresiune pură, justificată de preîntîmpinarea unor raiduri ale Hanilor de Crimeea.

Justificarea anexării cu apărarea ortodocșilor nu poate fi luată de bună, pentru că în Crimeea aceștia erau o minoritate absolută.

Și, de fapt, nimeni nu îi asuprea – armenii, de exemplu, care au trăit în Crimeea pînă la anexarea ruseasca, au fost alungați de acolo după capturarea peninsulei, deși aceștia erau ortodocși.

Iată adevărata ”grijă față de frații crestini”.

Anul 1783. Regatul Kartli-Kakheti, situat în estul Georgiei, a intrat sub protectoratul Imperiului rus.

Se pare că a fost un succes al diplomației ruse, zona a intrat sub influența Moscovei nu ca urmare a războiului, ci de bună voie. Doar că se pastrează tăcerea cu privire la Imereti.

Ce s’a întîmplat de fapt?

De cînd regatul independent georgian a devenit dintr’o dată o parte a Imperiului Rus?

Sau anexarea Georgiei pe bucăți este o altă tradiție rusească în regiune?

Anul 1812. Jumătate din MOLDOVA lui Ștefan a fost ANEXATĂ de Imperiul rus (țarist).

”Turcia nu putea ceda ceea ce nu’i aparţinea, pentru că Poarta otomană n’a fost niciodată suverană asupra ţărilor rumîne. Poarta însăşi recunoscuse acest lucru, cînd la Carlovitz, presată de poloni să cedeze Moldo-Valachia, ea răspunse că nu are dreptul de a face vreo cesiune teritorială, deoarece capitulaţiile nu’i confereau decît un drept de suzeranitate”. Karl Marx, 1856

Înainte de a trece la o analiză privind impasul diplomatic în care se află astăzi Republica Moldova, propunem să facem o scurtă incursiune în istorie pentru a reaminti tuturor că pentru Republica Moldova această etapă istorică va fi una decisivă din punct de vedere (geo)politic.

E timpul să spunem lucrurilor pe nume.

E timpul să scăpăm de complexul servilismului politic (rusofilismului) şi să ne decidem singuri soarta pornind de la propria experienţă istorică.

Or, ceea ce nu pare să se înţeleagă nici la București, nici la Chişinău este că vom fi dependenţi de Rusia atît timp cît vom fi şantajaţi cu dosarul transnitrean.

Vom face abstracţie de faptul că din punct de vedere juridic, între Republica Moldova de astăzi şi Voievodatul Moldovei, întemeiat în 1359, nu există o legătură de succesiune.

Relaţiile diplomatice ale Moldovei cu Rusia datează din 1711, cînd Petru I încheie un tratat cu Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei.

Acesta stipula clar că:

”Art. 1. Moldova va dobîndi întreg teritoriul dintre Nistru şi Bugeac. Toate cetăţile aşezate pe malul stîng al Prutului vor aparţine de drept Moldovei;
Art. 2. Moldova nu va plăti nici un tribut Rusiei;
Art. 3. Domnul se obligă să ţină 10.000 de oşteni, plata cărora va fi acoperită de Rusia;
Art. 4. Rusia nu se va amesteca în afacerile ţării, şi nici unui rus nu’i va fi permis să se căsătorească şi să dobîndească moşii în Moldova;
Art. 5. Titlul domnului va fi Alteţa Sa domn şi singur stăpînitor al Moldovei, aliata Rusiei.”

Semnarea acestui tratat intră în contradicţie cu vectorii de expansiune ai Rusiei Ţariste formulate în ”Testamentul” aceluiaşi ţar.

Şi dacă pentru ruşi, cucerirea peninsulei Crimeea însemna stăpînirea Mării Negre, Basarabia (teritoriul Moldovei dintre Prut şi Nistru) reprezenta controlul asupra deltei Dunării – un pas înainte spre Constantinopol.

Pe tot parcursul războaielor ruso-austro-turce din 1736-1739, 1768-1774 şi 1788-1791 Moldova a fost transformat într’un obiect al disputelor teritoriale dintre cele trei puteri.

Pe tot parcursul acestei perioade eforturile Rusiei s’au îndreptat spre cucerirea teritoriului Moldovei pînă la Siret şi gurile Dunării.

Caracterul duplicitar al diplomaţiei ruse se manifestă prin ocuparea în 1806-1812 a Principatelor Rumîne şi intervenţia abuzivă în afacerile interne ale acestor două ţări.

Savantul rus L. S. Berg aminteşte şi despre împrejurările în care diplomaţii ruşi au falsificat sensul noţiunii geografice Basarabia:

”În conformitate cu una din clauzele Tratatului de la Tilzit, încheiat între Napoleon şi Alexandru I, Rusia se obliga să’şi evacueze, pînă la încheierea păcii, trupele din Moldova şi Muntenia. În decursul tratativelor ulterioare de la Paris, la sfîrşitul anului 1807, împuternicitul rus arăta că în tratat nu se vorbeşte nimic despre Basarabia, fapt pentru care a insistat ca ea să rămînă Rusiei, interpretînd noţiunea de Basarabia mai larg, incluzînd în ea nu numai Bugeacul, dar şi întregul teritoriu dintre Nistru şi Prut”, astfel ţarul Alexandru I a ştiu cum să’şi menţină trupele în Principate prevenind ocupaţia turcească, fără ca Napoleon să bage de seamă.

Pacea de la Bucureşti, semnată la 16/18 mai 1812 între Rusia şi Imperiul otoman, a încălcat flagrant acordul semnat între Moldova şi Rusia cu mai bine de 102 de ani în urmă, prin care statul rus recunoştea graniţa Moldovei ce cuprindea şi Basarabia.

Anume începînd cu anul 1812 acest teritoriu, rupt din trupul Moldovei, intră în orbita intereselor (geo)politice ale Imperiului Țarist.

Fiind totodată rupt de procesul unificării celor două principate într’un singur stat – Rumînia.

Consecinţa acestui eveniment istoric este resimţit din păcate şi astăzi.

Boierii moldoveni au protestat în cadrul şedinţei Divanului din 26 octombrie 1812, scriind că le’a fost răpit ”tot pămîntul şi inima ţării […], sursa de vite […], grînarul ţării, încurajarea şi refugiul locuitorilor”, ”boierii” noştri, din păcate, manifestă servilism şi nu au o viziune politică pe termen lung.

Astăzi, la începutul mileniului III, interesele Federaţiei Ruse sînt evident de altă natură, însă putem constata că moştenirea caracterului diplomatic duplicitar al liderilor ruşi s’a manifestat atît în perioada Uniunii Sovietice, cît şi în prezent, atunci cînd oficialii Kremlinului discută despre conflictul transnistrean şi Armata a 14-a.

Rusia promite că se retrage din estul Republicii Moldova, şi uită…şi atunci cum poate evolua reglementarea acestui dosar?

În primul rînd trebuie să înţelegem că Transnistria este o miză mult mai importantă pentru Rusia decît întreaga Republică Moldova, aici sînt puse în joc interesele sale (geo)politice la Marea Neagră.

Iar Rusia când negociază, nu face politică, ci geopolitică.

Cartea integrării europene a Republicii Moldova, şi implicit a Transnistriei, pe care mizează Chişinăul la negocieri, nu este altceva decît o butadă, atît în ochii Tiraspolului, cît şi a Kremlinului.

Rolul Republicii Moldova este momentan de a legaliza prezenţa internaţională a acestei regiuni, care nestingherit, întreţine legături comerciale cu Europa.

Acest Disney Land comunist reprezintă o zonă off-shore a corupţiei, traficului de armament, terorismului şi spălării de bani.

Conflictul transnistrean, este, indiscutabil, ”cheia dificultăţilor” statului moldovenesc – o pîrghie de şantaj a Rusiei de a menţine Republica Moldova în zona neutralităţii (geo)politice.

Dar, analizînd mai atent rolul şi poziţionarea geostrategică a republicii, ajungem uşor la concluzia că Transnistria este foarte importantă din punct de vedere strategic pentru Moscova în perspectiva divizării Ucrainei în două părţi, de est (sub controlul Rusiei) şi de vest (sub controlul Occidentului).

Provocările ulterioare la adresa Republicii Moldova se vor manifesta, în primul rînd, prin presiunile asupra localităţilor din stînga Nistrului aflate sub controlul guvernului de la Chişinău.

De aceea, negocierea privind statutul acestor localităţi şi obţinerea unor garanţii este vitală pentru asigurarea securităţii cetăţenilor de acolo.

Semnalele din partea Rusiei sunt din ce în ce mai ”îndrăzneţe” şi ne indică doar o singură tendinţă: ”recunoaşterea oficială a regimului de la Tiraspol”.

Preţul acestei ”recunoaşteri” oficiale va fi negociat mai devreme, sau mai tîrziu de Chişinău şi Moscova – depinde acum care va fi configuraţia politică internă a republicii şi dacă basarabenii vor fi buni negociatori.

Iar pentru asta trebuie ca diplomaţii să pună capăt caracterului umil atunci cînd se află în faţa reprezentanţilor de la Kremlin şi să negocieze avînd pe masă Tratatul de la 13 aprilie 1711.

Referitor la Războiul între Rusia şi Imperiul otoman amintim că s’a desfăşurat între anii 1806-1812 și s’a încheiat cu semnarea Păcii de la Bucureşti la 16/18 mai 1812.

Ţarul Alexandru I, reprezentat de generalul Mihail Ilarionovici Kutuzov, comandantul trupelor ruse pe teatrul de operaţiuni dunărean, a cerut ca Poarta să accepte cedarea teritoriului Moldovei pînă la Siret şi gurile Dunării.

Turcii nu au acceptat şi au avansat propunerea ca teritoriul cedat să fie cel al Moldovei dintre Prut şi Nistru, mai puţin sudul lui, Bugeacul, care să rămînă în stăpînirea Porţii. Tratativele au continuat mai multe luni.

Între timp, contextul politico-militar internaţional, favorabil Rusiei, s’a deteriorat, existînd pericolul unui conflict cu Franţa. Deoarece tratativele se prelungeau şi pentru Rusia războiul devenise iminent, ţarul Alexandru I a trimis spre Bucureşti o delegaţie condusă de amiralul Ciceagov, care avea împuternicirea să încheie pacea cu Turcia în orice condiţii.

Aflînd aceasta, pînă la sosirea delegaţiei, generalul M.I. Kutuzov a acţionat în grabă, profitînd de trădarea fraţilor Dumitrache şi Panaiotachi Moruzi, primul şef al departamentului de externe otoman şi translatorul Porţii otomane, cel de’al doilea funcţionar în acelaşi departament.

Prin intermediul celor doi M.I. Kutuzov a aflat conţinutul unei scrisori a lui Napoleon către sultanul Mahmud al II-lea, pe care Panaiotachi a ascuns’o sultanului şi a trimis’o fratelui său.

Scrisoarea împăratului francez anunţa războiul cu Rusia şi sfătuia pe turci să nu cedeze pretenţiilor ruse.

Cedînd turcilor gurile Dunării, M.I. Kutuzov i’a ademenit pe aceştia să semneze pacea prin care Moldova pierdea teritoriul dintre Prut şi Nistru.

Trădarea fraţilor Moruzi a fost descoperită curînd după aceea. În iunie 1812 cei doi frați au fost executaţi la Constantinopol.

Războiul Crimeii 1853-1856.

Ei bine, aici pare a fi un război de apărare.

Mișeii de francezi, turci și britanici au asediat Sevastopolul. Atunci cînd vorbesc despre acest război, istoricii ruși uită să menționeze că, în paralel, Rusia derula campanii de cuceriri în Balcani.

Cîteva puteri și’au unit forțele pentru a ține piept agresorului. Judecarea războiul din Crimeea, fără a lua în considerare războaiele Rusiei în Balcani, este o mare greseala.

Rusia își făcuse un obicei. Era suficient ca vecinii să se certe între ei, ca Moscova să efectueze o alipire ”pașnică”.

Așa au decurs alipirile din secolul al XIX-lea.

Secolul XIX. Anexarea Asiei Centrale. Hanatul Kokand, Emiratul Bukhara, Hanatul Khiva, Turkmenistan, toate au devenit parte a Imperiului Rus în spiritul strategiei ”apărării active”.

Războaiele caucaziene din secolul al XIX-lea.

Oricine l’a citit pe Hadji Murat știe că a fost un război murdar, de agresiune, însoțit de genocidul populațiilor locale. Rebeliunile muntenilor se succedau una dupa alta, așa că despre ce fel de alipire pașnică a Caucazului poate fi vorba?

În 1920-1921, începutul primului război sovieto-polonez.

Despre acest război istoricilor sovietici nu le place să vorbească. Acesta a fost complet pierdut și șters din cărțile de istorie. Rusiei nu’i place să vorbească despre înfrîngeri.

Armata muncitoresc-țărănească a URSS începe operațiunile militare în regiunile estice ale Poloniei.

Desigur, totul în scop de pace.

Nici despre aceste pagini de istorie rușilor nu le place să’și amintească.

Anul 1939. Războiul sovieto-finlandez.

Agresiva armata finlandeză, cu 60 de tancuri, a atacat în pașnica URSS, care întîmplător avea la granița cu Finlanda 2.300 de tancuri.

Evident că lumea nu a crezut așa ceva. Liga Națiunilor a declarat URSS stat agresor și l’a exclus din rîndul membrilor săi.

Acest lucru, de asemenea, este trecut cu tăcere de istoriografia sovietică și rusească.

Anul 1940. Absolut ”pașnica” anexare a Țărilor Baltice.

28 iunie 1940: Anexarea Basarabiei de către URSS

Potrivit istoriei sovietice, estonienii, letonii şi lituanienii visau cu ochii deschiși intrarea în frățeasca Uniune Sovietică.

Marele Război pentru Apărarea Patriei.

Aici, aparent, războiul este defensiv. Dar povestea e mai complicată.

Conform istoricului Victor Suvorov, cauza principală a Marelui Război pentru Apararea Patriei a fost politica externa a lui Stalin, care viza capturarea de state europene și proliferarea ”revoluției proletare” cu instaurarea dictaturii socialiste.

Potrivit lui Suvorov, Armata Roșie se pregătea în mod activ pentru un atac surpiză împotriva Germaniei.

Pentru Uniunea Sovietică, atacul german a fost unul mișelesc. Și cum altfel – URSS se pregătea pentru ofensivă și şi’a luat’o în dinți.

Istoricii ruși tac atunci cînd este vorba despre dovezile privind pregatirea agresiunii sovietice împotriva Europei.

Lipsa de amenajări defensive și concentrarea unui număr mare de trupe la frontierele de vest confirma acest fapt istoric.

Următorii pași de politică ”pașnică” a URSS?

Ungaria în 1956, și Cehoslovacia în 1968.

Anul 1979. Afganistan.

Aproximativ un milion de afgani au fost uciși în timpul agresiunii URSS. Rusia de astăzi ar trebui să’şi ceară iertare pentru afganii uciși.

Anul 2008. Anexarea Abhaziei și Osetiei de Sud.

Anul 2014. Anexarea Crimeei și războiul din estul Ucrainei.

Ca și altă dată în istorie, Rusia a atacat o țară vecină în momentele de slăbiciune internă.

Noi teritorii

De ce Crimeea? De ce nu Alaska.

Ultima, în conștiința imperial rusa este, de asemenea, ”pămînt rusesc strămoșesc”.

Răspunsul este simplu: America este o superputere, iar aparitia ”omuleților verzi” la Anchorage ar fi un act sinucigas.

Rusia atacă numai tarile în mod clar mai slabe, de preferat devorate de haos, cu puterea statului destructurata etc.

Și totusi, de ce Rusia nu se poate opri?

La urma urmei, ea nu a fost niciodată capabila să dezvolte teritoriile deținute deja, și cu toate acestea continuă expansiunea.

De ce Yakuția, una dintre cele mai bogate regiuni ale lumii, chiar mai bogată decît Emiratele Arabe Unite, este împotmolita în sărăcie?

Răspunsul este simplu: Rusia este un imperiu al cuceririlor, nu un imperiu al gospodăririi.

De amenajarea teritoriului sa se ocupe state precum Elveția, a cărei granite sînt neschimbate de aproape 800 de ani.

Rusia se comporta în teritoriile sale recente ca un ocupant clasic.

Pompează resursele în avantajul unei duzine de ”imperialiști”.

Toți aceștia se bucură de avantajele civilizației occidentale, in Occident, iar Rusia o folosec ca pe o exploatație colonială. Cetățeanul de rînd al Imperiului trebuie să se mulțumească cu vodcă și locuințe de urgență; drumuri sparte, ecologie moartă, alimentație surogat pe bază de ulei de palmier și o mulțime de propagandă ieftină.

Un ”dumnezeu” inamovibil la Kremlin, orașe plictisitor de cenușii.

Scări de bloc jegoase – locatari care nu se îngrijesc de nimic, nici chiar de propriile lor apartamente, ca să nu mai vorbim despre cartiere, orașe, țară…

Dar să revenim la ceea ce spunea Eminescu ceea ce va fi rezonabil de actual și mîine:

*[…] După documentele consultate şi după faptele istorice, vedem că altele sînt cuvintele ce împing pe ruşi spre miazăzi şi răsărit.
Împărăţia rusească nu este un stat, nu este un popor, este o lume întreagă care, negăsind în sine nimic de o măreţie intensivă, caută mîngîierea propriei măriri în dimensiunile mari.

Lupta între turci şi ruşi este o consecvenţă firească a deosebirilor de credinţe; dar mai mult decît din această deosebire, luptele au urmat din prisosul de putere omenească ce s’a produs totdeauna în Rusia.

Ţarul e puternic şi nu ştie ce să facă cu puterile de care dispune.

Chiar înlăuntrul împărăţiei sale nici prin muncă pacinică, nici prin lucrare sufletească, aceste puteri nu se pot consuma; pentru aceea ele dau mereu năvală în afară, altfel ar trebui să se mistuiască în lupte interne.

Este o lume săracă şi pentru aceea cuprinsă de un neastîmpăr statornic.
Încă ţarul Petru îşi întemeiază chiar capitala pe pămînt cucerit şi pune astfel marca deosebitoare pe noua împărăţie.

De atunci pînă în ziua de astăzi ruşii înaintează mereu atît spre răsărit cît şi spre miazăzi.

Popoare puternice odinioară au căzut şi s’au sfărîmat sub pasul lor. Leşii au pierit ca ”neam hotărîtor” de pe faţa pămîntului; cetele de cazaci, care încă la 1711 luptau alăturea cu turcii, au căzut sub stăpînirea ţarului; Kievul a ajuns a fi un oraş rusesc; tătarii neastîmpăraţi sînt supuşi poruncilor ţarului; pînă la Nistru, ruşii nu găsesc nici o stavilă destul de puternică.

Aci însă, la Nistru, ei se opresc.

Dar nu se opresc decît spre a se pregăti pentru înaintare.

Documentele istorice, relatînd fapte netăgăduite, ne dovedesc că ruşii sînt o putere mistuitoare, mistuitoare nu numai prin puterea braţului, ci şi prin urmările demoralizatoare ale înrîuririi lor.

Polonia nu a fost nimicită prin puterea braţului; Crimeea, înainte de a fi fost cucerită, a fost eliberată.

Ca orice putere mare, ruşii, acolo unde văd că vor întîmpina rezistenţă mare, se opresc şi lucrează cu o răbdare seculară spre a surpa încet, încet, temeliile puterilor ce li se pun împotrivă.

Puterea lor în ţările ocupate e blîndă, dar plină de o dulceaţă demoralizatoare; şi tot astfel, în ţările cucerite, la început sînt plini de îngrijire pentru binele cuceriţilor, încetul cu încetul însă ei se înăspresc pînă ajung de cer, nu averea, ci sufletul cuceriţilor.

Urmările ocupaţiunilor ruseşti în ţările rumîneşti le sînt tuturora cunoscute; viciile sociale ce rumînii au contractat de la binevoitorii lor nici pînă astăzi nu sînt cu desăvârşire stîrpite.

Ei nu sunt poporul plin de îndărătnică mîndrie, ce provoacă pe alte popoare la luptă dreaptă şi întăritoare; sînt poporul ce’şi dă mereu silinţa să dezarmeze pe celelalte popoare, pentru ca apoi să şi le supună.

Pentru aceea ocuparea pe cît se poate de îndelungată a ţărilor străine este unul dintre semnele deosebitoare ale politicii ruseşti; e peste putinţă ca o ţară să fie timp mai îndelungat ocupată de oştiri străine şi mai ales de oştiri ce au în purtarea lor dulceaţa omorîtoare, fără ca în populaţia ţării să nu scadă energia vitală, fără ca ocupaţia să nu devină o deprindere şi încetul cu încetul o trebuinţă din ce în ce tot mai viu simţită…

În mai multe rînduri, Austria a ocupat ţările rumîneşti, pentru ca ruşii să nu le poată ocupa.

În mai multe rînduri le’au ocupat ruşii; dar peste puţin Austria le’a făcut somaţia obişnuită şi ei s’au retras.

Astfel ocuparea în toate formele cerute de dreptul internaţional a teritoriului cuprins între Nistru, Prut şi Dunăre are pentru Rusia mai mult decît importanţa unei simple cuceriri: prin aceasta ruşii cîştigă poziţii care dominează ţările rumîneşti şi Dunărea, cîştigă Hotinul, de unde dominează intrările despre miazănoapte ale Carpaţilor, cîştigă în sfîrşit o înrîurire mai directă asupra poporului rumîn.*

”Politica Rusiei în secolul al XVIII-lea”, 6 mai 1878, Mihai Eminescu

Citește și: GEN. ION COSTAȘ: S’AR PUTEA REALIZA UN SCHIMB DE TERITORII, DACĂ UCRAINA IA TRANSNISTRIA ȘI NE DĂ BUCOVINA ȘI BUGEACUL

sau: RUSIA ARE DE ÎNAPOIAT ȘI CELE 200 TONE AUR ALE PERIOADEI ANTONESCU, FURATE DUPĂ 1947

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA

SAVA, UN CUVÎNT CU ETIMOLOGIE GETICĂ


Sava, îndeobște este cunoscut ca un nume rumînesc de sfînt (Sfîntul Sava), întîlnit în general în spațiul rumînesc sau în Balcani (rîul Sava din Serbia). Dar vom analiza atît cît putem vechimea, cît și răspîndirea sa în Europa ca onomastică și toponimie.

În acest moment nu cunoaștem o mențiune mai veche ca cea de aproximativ 1700 de ani a numelui SAVA în istorie, cartografie, toponimie etc., mai veche decît a Sfîntului Sava de pe meleagurile noastre.

Sfîntul Mucenic Sava de la Buzău este celebrat, în cultul rumîn ortodox, la 12 aprilie (deși apare alteori în dreptul zilei de 18 aprilie), iar conform calendarului romano-catolic, pe 28 aprilie.

Sfîntul Sava de la Buzău, cunoscut mai adesea drept Sava Gotul, în urma demonstrației noastre vom constata cît de GET era numele Sfîntului Sava, care s’a născut în anul 334 (aproximativ), în regiunea Buzăului, în apropiere de rîul Mousaios (Buzăul de azi), din părinți creștini și a trăit în zona deluroasă a Subcarpaților de Curbură.

Actul său de martirizare precizează că ar fi fost cantor sau dascăl în interiorul comunităților religioase de acolo.

Sinaxarele (cărți religioase) amintesc apropierile sufletești ale Sfîntului Sava de la Buzău de doi preoți din sate învecinate, un anume Sansalas și un altul, Gutticas.

Între anii 369 și 372, în timpul prigoanei creștinilor pornită de Atanaric, rege get, legenda vorbește despre o apariție, a unui ”bărbat foarte mare și luminos”, care îi spune Sfîntului Sava să se alăture preotului Sansalas în ceea ce avea să’i fie începutul martiriului.

Astfel, la porunca lui Atharid, fiul unui dregător get Rotheseu, sînt legați, biciuiți și tîrîți prin păduri incendiate. Rănile de pe trupul mucenicului se vindecă însă peste noapte, ceea ce’i înfurie pe prigonitori, care îl răstignesc pe două osii.

A doua zi, spre dimineață, este eliberat de către o femeie, dar Sfîntul Sava refuză să fugă.

Atharid îl silește apoi să mănînce, împreună cu preotul Sansalas, din carnea jertfită idolilor.

La împotrivirea mucenicului și la mărturisirea credinței sale în Hristos ca singur Dumnezeu, i se leagă un lemn de gît și este aruncat în Mousaios (rîul Buzău), găsindu’și sfîrșitul astfel, ”prin lemn și apă”, la vîrsta de 38 de ani. Trupul i’a fost găsit de credincioșii creștini și îngropat conform tradițiilor.

În anul 374, Sfîntul Vasile cel Mare dispune aducerea moaștelor, împreună cu descrierea martiriului Sfîntului Mucenic Sava, într’o scrisoare a lui Bretanion, episcopul Tomisului de atunci, în Capadocia.

În onomastica monahala dăinuiește mai ales derivatul Savatie, iar în cea mirenească, Savin/Savina, (în concurență cu formele neologice Sabin / Sabina).

Rîul Sava este un curs de apă, afluent al rîului Vedița, afluent al rîului Vedea, rîu în partea de sud a Rumîniei, care izvorăște din Platoul Cotmeana și se varsă în Dunăre, avînd o lungime de 244 km.

Principalii săi afluenți sînt rîurile Cotmeana și Teleorman. Străbate județele Argeș, Olt și Teleorman, iar orașele Alexandria și Roșiorii de Vede se găsesc pe malurile rîului. Numele rîului este de origine getică, provenind din radicalul (cuvîntul) ”indo-european wed (”apă”).

Dar, Sava mai poate fi rîul Sava sau Save afluent al Dunării.

Se crede că numele derivă din radicalul proto-indo-european *sewh1 (”a lua lichid”) și terminația *eh2, astfel încît ar însemna literalmente ”cel care ia apa”.

Chiar dacă numele Sava de azi a devenit foarte frecvent printre slavi, mai ales ca un nume de persoană (fie masculin, fie feminin) și are o ”tonalitate slavă”, numele rîului are origini pre-slave, pre-romane, celtice sau getice.

Strabon scria în Geographia 4.6.10 (compusă între 20 î.Hr. și 20 d.Hr.) despre Rîul Saüs. Romanii l’au pomenit sub numele de Savus Fluvius.

Rîul Săvulești este un curs de apă, afluent al rîului Iara, care este afluent al rîului Arieș, cuvînt getic format din radicalul ”Ar” precum Ar-deal care este un cuvînt combinat din Ar (suprafață) și deal (formă de relief) cu origine clară proto-Indo-Europeană *dʰail- însemnînd o mulțime de lucruri: parte, porțiune, fracțiune, cărare, direcție, reper, bazin hidrografic, regiune, meleag etc.

Radicalul ”ar” îl avem de la * h2eHs- („a arde” de unde āreō, ārā, areal) o posibilă origine, sau de la formele proto-indo-europene *h₂eh₂r-eyeh₂-, provenit din *h₂eh₂rh₃- „Instrument de treierat” înrudit cu Hittitul ḫaḫḫar â”greblă, instrument de treierat”, substantiv rezultat de la verbul * h2erh3- a ara, a brăzda, a tăia.

Sava este un sat în comuna Pălatca din județul Cluj, Transilvania, Rumînia. Așezare rurală geto-rumînă, unde s’au cercetat trei semibordeie, iar inventarul constă din fragmente ceramice lucrate cu mîna din pastă poroasă și zgrunțuroasă, de culoare cenușie-negricioasă.

Săvinești o localitate în județul Neamț, Moldova, Rumînia.

Săveni oraș din județul Botoșani, alta în Ialomița, și alta din județul Iași

Săvești sat în Dîmbovița sau Neamț

Nume de familie: Sava este pomenit Sf. Mucenic Sava de la Buzău, sau Sf. Ierarh Mărturisitor Sava din Ardeal.

Numele Sava sau Savu apare la noi ca nume de familie, cu numeroase derivate: Savu, Săvescu, Săvulescu, Săvoiu, Săvuică, Săvean, Săveanu, Săvinescu etc.

Săvel ar fi putut fi, la origine, un simplu diminutiv.

Sava, Varna, este o localitate în Bulgaria.

Sava este o comună din provincia Taranto, regiunea Puglia (Apulia), Italia, unde știm că au migrat tribul apulilor (lat. Apulum) din Ardeal.

Ar fi interesant să aflăm cum a ajuns, însă, în groenlandeză ”savă”, norvegiană ”sau” și islandeză ”sauðfé” care înseamnă ”oaie” !!!

Savé este și un oraș în Benin (Africa Centrală), dar relevant pentru discuția noastră, acolo ajungînd indo-europeni, Beninul datorîndu’și granițele rezolvării rivaltății dintre francezii și englezii de la sfîrșitul secolului al XIX-lea.

Este știut că în franceză există verbul savoir (a știi), care derivă de la un proto-indo-european *seh₁p- (”a încerca, a cerceta”), iar prin extensie este de văzut echivalenții regionali ai dialectelor din Franța: perioada angevină sçavouèr, Dialectul Bourbonnais-Berrichon savoér, D. Bourguignon saivoi, D. Champenois saouâr, D. Franc-Comtois saivoi, D. Galez savair, D. Lorrain sahoir, D. Normand savei, D. Picard savoèr, D. Poitevin-Saintongeais saver, D. Tourangeau sçavouèr, D. Franco-Provençal savêr, D. Occitan saupre or saber, D. Catalan saber și Dialectul Corsican sapè.

Saba mai este și un stat antic (milen. 1 î.Hr.), semilegendar, în SV pen. Arabia, pe teritoriul actual al Yemenului, Potrivit mitologiei biblice, o regină s’ar fi căsătorit în sec. 10 î.Hr. cu Solomon, regele statului israelito-iudeu.

Saba mai este și o insulă în arh. Antilele Mici (M. Caraibilor) la 257 km ESE de insula Puerto Rico, 13 km2. ocupată de olandezi în 1632, face parte din Antilele Olandeze.

Desigur, sînt și cei care vor cu îndîrjire să’l îndepărteze de origini atribuindu’i etimologii controversate punîndu’l in legătură cu vechea așezare Sabate(s) din Etruria sau cu vechea regiune Sabina din Italia centrală (”sab[at]in”: care este sau provine de acolo), alții cu orașul Saba din apropierea Mării Roșii, iar altii chiar cu denumirea evreiască a sîmbetei (Sabat)…

Convenabil, nu’i așa?

Numai că Saba este o trimitere clară la Zeul Sabazios.

Sabazios (sau Sabadios) este numele frigian menționat de eleni unui zeu venerat la geți ca „Eliberatorul” de anotimpul rece.

Teonimul este probabil geto-frigian, deoarece în Asia Mică s’au găsit primele inscripții care’l pomenesc sub forma „Saba”, care s’a păstrat și în ebraicul Sabaoth.

Se pare însă că elenii l’au preluat pe zeu prin intermediul geților, care’l venerau pe Sabazios în munții Haemus (Balcani), la lumina făcliilor.

Zeul a fost adoptat la sfîrșitul sec. V î.Hr. de atenieni, cultul lui răspîndindu’se apoi, în perioada Imperiului Roman, și în vestul Europei.

La geți zeul avea atributul htonic al șarpelui, fiind în același timp patronul solar al cailor. Ca zeu venerat de neamul geților, neam care iubea cel mai mult caii, este numit de Sofocle în tragedia sa Tereus (fragmentul 523).

În religia getică sud-dunăreană din Tracia a fost fiul lui Zbelsurd și Bendis – zeița Pămîntului, spre deosebire de mitul grec al lui Dionysos, unde avem situația deja arhicunoscută în care numele zeilor din Tracia au fost înlocuite în limba elină, practic elenizînd cam întreg panteonul getic din Tracia.

Astfel, Zbelsurd devine Zeus, iar Bendis – Persefona.

Sabazios este considerat și unul dintre zeii frigienilor. Unele surse indică faptul că a fost mai întîi în Geția-Tracia și că a venit în Phrygia prin Balcani odată cu migrația brigilor.

Dar mulți cercetători îl văd pe Sabazios ca pe zeul local al frigienilor. Cultul lui Sabazios a devenit larg răspîndit într’o mare parte a Anatoliei ca o religie solitară. În plus, acest singur dumnezeu, adoptat de eleni și romani, a influențat și religia evreiască. Evreii afirmînd că Sabazios era Dumnezeul păcii.

Sabazios în mitologia elenă el a fost păstrat echivalentul lui Dionysus și ca Zeus.

Sabazios a servit ca zeul fertilității în Anatolia, dar mai tîrziu a devenit zeul protecției țării. Este, de asemenea, cunoscut ca zeul plantelor.

La 21 mai, care a fost dedicată lui Dumnezeu, s’au purtat diferite festivități și ceremonii.

În aceste festivități, care indică faptul că Dumnezeu se năștea din nou în fiecare an, s’a folosit și foc (soare). Aceste sărbători sînt cunoscute sub numele de Sabas sau Sabo. Ei dansau și se îmbătau în numele lui Sabazios, recunoscut ca zeu legendar. Dansatorii aveau șerpi sfinți pe cap și țipau.

Sanctuarele sale din munți aveau forma unei rotonde cu acoperișul deschis, care permiteau soarelui să lumineze altarele. Noaptea, pe aceste altare ardeau făclii. Urmele zeului se pot descoperi și azi.

Astfel, soarele se numește în folclorul geto-bulgar Sabo în timpul solstițiului de vară.

În Rumînia, rădăcina „Săbă”, ”Sava” a dăinuit în onomastică și toponime.

Sabáia! interj. (reg.) cuvînt care exprimă îndemnul de a se năpusti, de a năvăli asupra cuiva.

A se purta sabá = a merge repede, a se grăbi.

În zona Balcanilor și implict în limba rumînă, pare a avea o semnificație legată de mișcare, curgere, iuțeală, grabă, dată unor ape repezi, reprezentările lui Sabazios fiind chiar și în vremurile romane, mereu pe cai în mișcare ca un Zeu călăreț nomad, cu prestanța sa caracteristică de putere și forță.

În ce privește -zios, în limbile europene, Getică sau Frygiană, elementul – zios din numele lui derivă din dyeus, precursorul comun al latinului deus (”zeu”) și elenulul Zeus.

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

RĂZBOINICII GEȚI DE PE COLUMNĂ AVEAU DEJA O ISTORIE DE 800-1000 DE ANI


Istoria geto-rumînilor este cu mult mai veche decît este vehiculată de istorici. Contrar celor afirmate de istorici, acest monument, Columna lui Traian, nu reprezintă nici pe departe, un ”act de naștere al poporului rumîn”.

Ar fi hilar să se continue susținerea unei astfel de aberații.

Basorelieful care prezintă scene de luptă din campaniile lui Traian împotriva geților din 101-102 (în partea de sus a Columnei) și 105-106 (în partea de jos), este și va rămîne, într’adevăr un foarte important document pentru neamul geto-rumînesc.

Soldații romani și geți sînt prezentați pe întregul monument în timpul bătăllilor aprige din aceste două războaie pe care cu tenacitate Traian le’a dus pînă a reușit să’și atingă țelul său principal, acela de a îndepărta pericolul getic.

Atingînd apogeul basoreliefului istoric roman, cele 124 de episoade care îmbracă în spirală trunchiul coloanei și care ilustrează Comentariile lui Traian despre războaiele getice (Din Cartea De bello dacico), prin caracterul lor de document istoric, nu constituie un ”act de naștere” al poporului rumînesc, așa cum este vehiculat de istorici, mai întîi datorată lipsei unor documente getice locale edificatoare, dar și pentru susținerea unor teorii neconcludente fabricate în diverse scopuri.

În realitate, aceste metope nu reprezintă decît episodul trist al istoriei antice a poporului geto-rumînesc din timpul luptelor cu romanii, nicidecum momentul ”nașterii” sale.

Istoria noastră nu a început cu Daci Balo (Decebal) și nici cu Boero Bisteo (Burebista), chiar dacă cei doi au fost figurile antice cel mai puternic mediatizate.

Geții au avut și alți mari regi, predecesori ai acestora.

Spre exemplu, Charnabon a fost un rege al geților în secolul V î.Hr., deci acum 2500 de ani, care a fost menționat de poetul și dramaturgul Sofocle din Colonos și care a trăit între 497-405 î.Hr., în piesa de teatru intitulată Triptolem, unde regăsim următoarea frază:

”Și Charnabon, care în timpurile de față domnește peste geți.”

Despre Charnabon știm extrem de puține lucruri. Deși piesa lui Sofocle a supraviețuit doar în fragmente scurte, mitul lui Charnabon și Triptolem este păstrat în Astronomia poetică a lui Hyginus (care se referă la rege ca ”Carnabon”) și se desfășoară după cum urmează.

Cînd Triptolem, în timpul misiunii sale de a introduce agricultura în diverse părți ale lumii, a venit în Tracia sud-dunăreană, nu în Geția Carpatică unde sînt de regulă restrînși ca întindere și influență geții, fapt care ne demonstrează că Tracia era un alt regat getic.

Triptolem a fost primit la început binevoitor de Charnabon. Cu toate acestea, regele a ordonat ca unul dintre dragoni să fie ucis în secret, astfel încît Triptolem să nu fugă atunci cînd Carnabon a atacat ulterior un oaspete din anumite motive necunoscute și a intenționat să’l ucidă și pe Triptolem.

Triptolem nu a putut scăpa, întrucît Charnabon îi ucisese unul dintre dragonii care’i trăgeau carul. El a fost salvat de Demetra (Zeița Agriculturii), care i’a restaurat carul și i’a înlocuit cu un alt dragon. Demetra l’a pedepsit pe Charnabon pentru că l’a maltratat pe Triptolem atît de aspru, încît restul vieții sale i’a fost făcută insuportabilă.

După moartea sa, el a fost plasat printre stele drept constelația Ophiuchus, care amintește de un bărbat care ține un șarpe ca și cum ar ucide, în amintirea crimei și a pedepsei sale.

Așadar, dragi ”istorici”, de ce nu ar reprezenta un ”act de naștere” al poporului nostru astfel de menționări ale geților în istorie, sau războaiele cu perșii care au fost descrise de cronicari eleni cu 600 de ani mai devreme decît episodul cu romanii.

Și atunci geții au pierdut în fața unei alte armate imense, cea persană, care s’a abătut asupra strămoșilor noștri cu nu mai puțin de 700.000 de suflete.

Istoria noastră dacă ar fi de 2500-2700 de ani, ar deranja pe cineva ???

Sau pentru că vă descalifică teoria prostească cu ”latinitatea” rumînilor, și ne’ar trebui un act de naștere ulterior fondării Romei?

Iată, că acum 2500 de ani nu ne’am ”persanizat”…ca să ne ”romanizăm” după 106 d.Hr…

Este suficient să amintim din această perioadă Cultura Basarabi, care a fost numită după  un sat din județul Dolj, Rumînia. Deși numele vine de la localitatea Basarabi, spațiul geografic ocupat pe teritoriul Rumîniei este mult mai larg, cuprinzînd sudul Ardealului, zona de cîmpie din Muntenia și Oltenia, sudul Moldovei, Banatul, ba îl și depășește, întinzîndu’se și în nordul Bulgariei, sudul Basarabiei, nordul Serbiei, Voivodina, Cîmpia Panonică și altele

Cultura Basarabi este o cultură arheologică unitară, din care evoluează mai tîrziu grupul ”Ferigile”, care este aspectul de cultură materială caracteristic zonei subcarpatice a Argeșului și Olteniei pentru perioada hallstattiană tîrzie.

Ceramica de tip Basarabi are straturi armonioase de motive geometrice incizate, motive S în relief și rînduri de cordon fals (așa-numitele panglici).

Așezările sînt mai mici, de tip deschis, de’a lungul rurilor, stil de locuire care există și azi în Rumînia foarte răspîndit. Unele așezări au fost fortificate cu palate și metereze de pămînt.

Extinderea teritorială mare ar indica faptul că această cultură s’a răspîndit la diferite populații ale diferitelor triburi getice, inclusiv printre geții din Panonia, Tracia și Iliria.

Înmormîntarea este birituală, cu schelete întinse pe suprafețele de piatră predominînd în tumuli.

Într’un astfel de tumul s’a descoperit și Carul Votiv cu protome aviforme de acum 3.000 de ani de la Bujoru.

S’a putut stabili faptul că fusese vorba de un mormînt tumular de înhumație, distrus de arături. În aceste condiții, din inventarul funerar au fost recuperate în primăvara anului 1974 carul-votiv-recipient cu protome aviforme (păsări acvatice) și două figurine aviforme (păsări acvatice), o figurină zoomorfă (cabalină), un pandantiv în formă de secure-dublă (labrys – toporul Zeului Zamolxio) — aparținînd, cel mai probabil, carului-recipient —, o aplică fruntar, patru aplice cruciforme și două falere de harnașament, trei fragmente de saltaleoni, o bară mică de bronz cu două orificii verticale și un cuțit mic din fier, precum și fragmente ceramice (decorate și nedecorate).

În toamna anului 1974, cu ocazia săpăturilor arheologice de salvare au mai fost recuperate fragmente de la o cană (decorată cu motive tipice stilului ceramic Basarabi) și resturi osteologice umane (craniu și oase ale membrelor inferioare).

Din inventarul funerar ar mai fi făcut parte două vase ceramice, înalte de 0,30–0,40 m, distruse cu ocazia lucrărilor agricole care au nivelat movila funerară.

Piesa (carul votiv) are următoarele caracteristici: Nr. inv. 135281; Materialul folost: bronz, fier; Tehnica: turnare, batere la cald, cizelare; G: 2.860 gr, Lt: 26,00 cm, lt: 15,5 cm, Ht: 16,50 cm, L-recipient: 15,30 cm; l-recipient: 13,20 cm, H-recipient: 5,50 cm, D roată: 10,2 cm; Loc de descoperire: Bujoru, com. Bujoru, jud. Teleorman; Context descoperire: mormînt tumular de înhumație distrus de lucrări agricole (1974); Datare: perioada mijlocie a primei epoci a fierului (Hallstatt mijlociu), Ha B3–C, secolul VIII î.Hr., perioada culturii (stilului ceramic) Basarabi.

Primele informații scrise despre geți le găsim în lucrarea intitulată „Înconjurul pămîntului” a lui Hecateu din Milet, născut pe la jumătatea secolului al VI-lea î. Hr., însă din care au rămas doar fragmente.

Într’unul din aceste fragmente sînt consemnate de către autor două triburi, crobizii și trizii, ce locuiau în sudul Dobrogei de azi, Scyția de ieri.

Aceste triburi vor mai fi pomenite și în scrierile altor scriitori eleni ca făcînd parte din neamul geților.

În acest mod geții își fac apariția în istoria scrisă, acum 2600 de ani.

Desigur, niciodată atestările sau mențiunile datate despre o etnie, cetate sau regat, nu vor însemna că acestea în acel moment au apărut în istorie.

În acest sens, istoricul Dan Oltean aduce argumente ale existenței vieții lui Zamolxio și a regatului său descoperind numeroase dave construite în Carpați acum 2700 de ani.

Nici măcar aceste descoperiri ale vechilor dave zamolxiene, nu presupune apariția bruscă pe scena istoriei a geților.

Ce înseamnă aceste lucruri?

În primul rînd, deducem că istoria geților este anterioară fondării Romei, de la care și prin care istoricii latinomani ar pretinde că am primit limba ce o vorbim azi.

Nu mai reiterăm episodul arhicunoscut al fondării Romei de către Eneas, un get care din Troia Balcanilor de sud și Anatolia, ar fi pus bazele Laviniumului unde se va ridica Roma mai tîrziu.

Menționăm însă vechimea Troiei Getice, căreia straturilor cele mai vechi decopertate de arheologi, i’au stabilit o vechime de peste 5000 de ani.

Cine au fost troienii?

Kenneth J. Dillon afirmă că troienii au fost la origini un popor de stepă.
Și acesta, dar și mulți alți istorici atribuie înrudirea acestor troieni cu geții, adică a acelor popoare numite generic ”indo-europene”.

Dacă așa stau lucrurile, iar vechimea geților se confundă cu a acestor trăitori din stepă, mai rămîne ca istoricii să ne indice, de data aceasta corect, care este stepa (deși noi știm care este, este vorba de stepa Massa-Geților !) de unde vin geții, troienii și alți strămoși frați cu ai noștri de la care avem limba ce o vorbim azi, și pe care a dus’o Eneas și în Latium. Pentru că acesta este cursul firesc al limbii ”latine”, nu cum o interpretează politic unii.

Este momentul să vă opriți, dragi istorici, din manipulat povestea acestor locuri și să începeți a scrie istoria reală a poporului geto-rumînesc?

Citește și: SPAȚIUL ROMÂNESC A GĂZDUIT CEA MAI MARE CIVILIZAȚIE A VECHII EUROPE

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

PREMIAȚII NOBEL AI UNGARIEI: 10 EVREI, 2 GERMANI, 1 AUSTRIAC, 1 SLOVAC, 1 CROAT

Din serialul ”Să demitizăm superioritatea neamului unguresc”, revenim cu un nou episod. Nu totdeauna în spatele unui nume cu rezonanță maghiară zace un maghiar, ci poți descoperi persoane din peste 30 de etnii care compun și azi populația Ungariei.

Aceasta este posibil, doar pentru că etnia nu este totuna cu cetățenia.

Una dintre marotele cu care vîntură propaganda ungaristă superioritatea neamului maghiar în opoziție cu națiunea rumînească este numărul mare de premii NOBEL primite de ”unguri”.

Propaganda deșănțată a rumînofobilor, uită să specifice ce etnie are fiecare laureat Nobel în parte, deoarece toată șandramaua propagandistică li s’ar deșira precum un castel de nisip.

În realitate, dincolo de cetățenia Imperiului Habsburgic, sau a Ungariei de mai tîrziu, ne este imposibil să găsim mai mult de un etnic maghiar veritabil, și acela născut din famile de calviniști ardeleni, care la fel de bine poate avea strămoși rumîni care s’au maghiarizat în timp..

Nu urmărim cu această ocazie să minimalizăm cu nimic probitatea profesională a personalităților pe care le vom nominaliza mai jos, scopul nostru fiind cu totul altul, acela de a semnala grandomania nejustificată a unor xenofobi, și naționaliști anti-rumîni, și de a’i readuce cu picioarele pe pămînt pe acei propagandiști mult prea înflăcărați să facă față unei realități nu tocmai confortabile.

Cu această ocazie reiterăm un adevăr simplu, dar greu de rumegat de către maghiaropați, acela că Ungaria era și încă este un stat care adăpostea o națiune de maghiarizați din peste 30 de etnii, printre care se afla și se mai află și cea a rumînilor (și arumînilor).

Citește și: ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

1. Róbert Bárány – Evreu

S’a născut la 22 aprilie 1876 la Viena (după unele surse la Rohonc sau Rechnitz în Burgenland, land al Austriei) ca fiul cel mai mare dintre cei șase copii ai lui Ignác Bárány, administrator de fermă și funcționar de bancă evreu originar din Várpalota.

2. Dennis Gabor – Evreu

Gabor, născut Günszberg Dénes, fiul lui Günszberg Bernát și Jakobovits Adél. A fost un fizician și inventator de origine iudaică, care ulterior în 1918 s’a convertit la luteranism.

În 1933, Gabor a fugit din Germania nazistă, unde era considerat evreu și a fost invitat în Marea Britanie să lucreze la departamentul de dezvoltare al companiei britanice Thomson-Houston din Rugby, Warwickshire.

3. John Harsanyi – Evreu

Harsanyi s’a născut pe 29 mai 1920, fiul lui Alice Harsányi (născută Gombos) și Károly Harsányi, proprietarul unei farmacii.

Părinții săi s’au convertit de la iudaism la catolicism cu un an înainte de a se naște.

4. Avram Hershko – Evreu

Hershko s’a născut Herskó Ferenc în Karcag, Ungaria, fiul lui Shoshana Margit și Moshe Hershko, ambii profesori. În timpul celui de’al doilea război mondial, tatăl său a fost forțat să se angajeze în munca în armata maghiară și apoi luat ca prizonier de armata sovietică.

De ani de zile familia lui Avram nu știa nimic despre ce se întîmplă cu tatăl său. Avram, mama sa și fratele său mai mare au fost duși într’un ghetou la Szolnok. În ultimele zile ale ghetoului, majoritatea evreilor au fost trimiși la moarte în Auschwitz, dar Avram și familia sa au reușit să urce în trenuri care i’au dus într’un lagăr de concentrare din Austria, unde au fost nevoiți să muncească până la sfîrșitul războiului.

Avram și mama sa au supraviețuit războiului și s’au întors la casa lor. Tatăl său s’a întors și el, la 4 ani de cînd îl văzuseră. Alături de Aaron Ciechanover și Irwin Rose, el a fost distins cu Premiul Nobel pentru Chimie în 2004.

5. Georg Karl von Hevesy – Evreu

Familia tatălui său Lajos, se numea la origine Bischitz (după localitatea Bischitz, azi Byšice, din Boemia) și fusese înnobilată de către împăratul Franz Josef în anul 1895. Georg Karl von Hevesy a trăit și lucrat în Austria, Anglia, SUA, și mai ales în Germania, Danemarca și vreme de 18 ani în Suedia, laureat al Premiului Nobel pentru chimie (1943).

6. Imre Kertész – Evreu

La vîrsta de 14 ani a fost deportat în lagărele de concentrare Auschwitz-Birkenau și Buchenwald. ”Nedestinare” – aşa s’ar putea echivala în limba rumînă titlul volumului care i’a adus lui Kertész Imre, în anul 2002, Premiul Nobel pentru Literatură.

7. George Andrew Olah – Evreu

Paradoxal, George Andrei Vlahul, deși pare a fi rumîn get-beget după nume, în biografia sa am găsit că a fost fiul unui cuplu de evrei, Julius Olah (avocat) și Magda Krasznai.

8. Eugene Paul Wigner – Evreu

A fost un fizician evreu, naturalizat american în anul 1936, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în anul 1963. S’a născut în 17 noiembrie 1902, din părinți evrei din clasa de mijloc, Elisabeth (Einhorn) și Anthony Wigner, o tăbăcătoare de piele. Familia lui Wigner era evreiască, dar nu era religioasă.

La 11 ani, Wigner a contractat ceea ce medicii săi credeau a fi tuberculoză. Părinții săi l’au trimis să locuiască șase săptămîni într’un sanatoriu din munții austrieci, înainte ca medicii să ajungă la concluzia că diagnosticul a fost greșit.

9. John Polanyi – Evreu german

Familia lui Polanyi s’a mutat din Germania în Marea Britanie în 1933, parțial ca urmare a persecuției evreilor sub Adolf Hitler. Tatăl lui Polanyi, s’a născut evreu și s’a convertit la catolicism.

În timpul celui de’al Doilea Război Mondial, tatăl lui Polanyi l’a trimis în Canada timp de trei ani, când avea 11 ani, astfel încât să fie în siguranță de atentatele germane. A fost laureat al Premiului Nobel pentru chimie (1986).

10. Elie Wiesel – Evreu din Rumînia

Deși este născut în Rumînia, Ungaria și’l revendică în stilul caracteristic ca și laureat Nobel al Ungariei. Elie Wiesel s’a născut în Rumînia, în 1928, ca al treilea copil și singurul băiat dintre cei patru copii ai lui Șlomo și Sara Wiesel, într’o familie de evrei care aveau o băcănie în Sighet, județul Maramureș (interbelic).

Sara provenea dintr’un sat de lîngă Sighet, fiica unui agricultor, David (Dudi) Feig, care aparținea de curentul hasidic al rabinilor din Vijnița.

Orașul Sighet avea în perioada aceea o majoritate evreiască de 38,6%.

11. Georg von Beckes – Germano-Croat

Bekesh s’a născut în 1899, fiind copilul cel mai mare al lui Alexander von Beckes (1860-1923), diplomat financiar născut în Transilvania la Cluj soția sa fiind de origine croată, Paula Mazali (1877-1919) născută la Čađavica în Croația.

12. Daniel Carleton Gajdusek – Slovac-Maghiar

Tatăl lui Gajdusek, Karol Gajdusek, a fost un măcelar, un etnic slovac din Büdöskő, acum Smrdáky, Slovacia, iar mama lui maghiară calvinistă. Bunicii lui materni, etnicii maghiari de credință calvinistă, au emigrat din Debrețin, Crișana.

Gajdusek s’a născut la Yonkers, New York, și a absolvit în 1943 la Universitatea din Rochester, unde a studiat fizica, biologia, chimia și matematica. A obținut un doctorat de la Universitatea Harvard în 1946 și a efectuat cercetări postdoctorale la Universitatea Columbia, Institutul Tehnologic din California și Harvard.

În 1951, Gajdusek a fost redactat în armata Statelor Unite și repartizat ca virolog de cercetare la Școala de absolvire a serviciului medical Walter Army Reed. În 1954, după externarea sa militară, a mers să lucreze ca investigator în vizită la Institutul de Cercetări Medicale Walter and Eliza Hall din Melbourne, Australia. Acolo, el a început munca care a culminat cu premiul Nobel.

13. Philipp Eduard Anton Lenard – Austriac Tirolez

Familia Lenard provenea inițial din Tirol în secolul al XVII-lea, iar părinții lui Lenard erau vorbitori de germană (germană carpatină). Philipp Lenard s’a născut în 1862 la Pressburg, astăzi Bratislava, Slovacia.

Familia a primit titlul ereditar de nobilime în 1722, dar urmașii nu l’au mai folosit de la sfîrșitul secolului XIX. Tatăl său, Philipp von Lenardis (1812-1896), era comerciant de vinuri în Pressburg (Bratislava). Mama sa a fost Antonie Baumann (1831-1865).

În cercetările sale a utilizat un tub de raze catodice precursor al tubului cu raze X, primind în anul 1905, Premiul Nobel.

14. Leopold Ružička – Croat

A fost un chimist elvețian de origine croată, laureat al Premiului Nobel pentru chimie (1939). Ružička s’a născut în Vukovar, Croația. Familia sa de meșteri și fermieri era în mare parte de origine croată, cu un străbunic ceh, Ružička, și o străbunică și un străbunic din Austria.

Și’a schimbat ideea inițială de a deveni preot și a trecut la studierea disciplinelor tehnice. Chimia a fost alegerea lui, probabil pentru că spera să obțină o poziție la rafinăria de zahăr recent deschisă, construită în Osijek.

15. Richard Adolf Zsigmondy – German

Richard Zsigmondy a fost un chimist german, laureat al Premiului Nobel pentru chimie (1925), s’a născut la Viena, în familia doctorului Adolf Zsigmondy, unul din pionierii stomatologiei din Austria, decedat în 1880. Mama sa, a fost Irma von Szakmarz.

16. Albert Szent-Györgyi – Maghiar din Ardeal

Tatăl său, Miklós Szent-Györgyi, a fost proprietar de pămînt, născut în Transilvania, la Tîrgu Mureș, un calvinist care a putut să’și urmărească strămoșii din 1608, cînd Sámuel, un predicant calvinist, a fost înnobilat.

A fost un medic biochimist maghiar care a cîștigat Premiul Nobel pentru Medicină în 1937. Albert Szent-Györgyi a jucat un rol în eforturile diplomatice, nereușite, ale regimului lui Horthy de a ajunge la un acord de armistițiu cu puterile aliate în anul 1944, și în cele din urmă a fost nevoit să intre în ilegalitate.

După terminarea războiului în anul 1945 a încercat prin intrarea în politică să salvgardeze democrația și tradiția științifică maghiară, dar în cele din urmă, în anii regimului comunist, în 1947 a fost nevoit să aleagă calea exilului. În 1955 a primit cetățenia americană.

În urma celor prezentate mai sus, putem trage iarăși concluzia că Ungaria are o populație de maghiarizați din diverse etnii.

Citește și: ATENȚIE LA UNGARIA REVIZIONISTĂ ȘI LA MALADIA DE A CONDUCE PE ALȚII

Resurse:
https://en.wikipedia.org/wiki/Category:Hungarian_Nobel_laureates
https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_Hungarian_Nobel_laureates
https://web.archive.org/web/20151006113721/http://mta.hu/articles/hungarys_nobel_prize_winners__25577

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA