CORONAVIRUSUL, UN SCENARIU GÎNDIT ȘI PROVOCAT

Real sau nu, mortal sau nu, coronavirusul poate fi folosit de către sistem ca unealtă perfectă pentru orice.

Rețineți ! Pentru orice !

Ca atare, ceea ce se petrece actualmente pe motiv de coronavirus, ar trebui să ne dea de gîndit. Nu la virus, ci la consecințele existenței lui în lume, pentru că noi credem și sperăm ca orice om cu puțină rațiune nu se mai gîndește la virus ca la ceva întîmplător.

Dacă însă mai sînt oameni naivi, îi ajutăm noi să’și revină din visare !

Exemple:

1. Prea multă libertate religioasă? Efect: Interzicerea slujbelor religioase

Coronavirusul va putea fi folosit pentru interzicerea adunărilor în biserici.
Tot mai des se spune ca măștile nu prea sînt eficiente și că de bază ar fi spălatul pe mîini:
Ceea ce considerăm că este corect.

La noi, Adrian Streinu-Cercel promovează și el aceeași idee, subliniind și faptul că e bine să ne ferim cît mai mult cu putință a pune mîna pe obiecte pe care mulți alții pun mîna și ei, iar într’o emisiune pe Antena 3 dădea exemplul clanței de la ușa pe care ne învață s’o deschidem cu cotul.

Sau datul mîinii ca formă de salut, ar fi de evitat. Sînt sfaturi la prima vedere  bune de urmat. Dar nu uitați de consecințele acestor măsuri.

În viitor le pot veni și idei trăsnite.

Să ne amintim că acum 10 ani se vorbea la tv că focarele de gripă porcină din Rumînia au apărut din cauza maselor de credincioși strînși la Sfintele Moaște, dar și obiceiului de a săruta în general icoanele.

Ca atare, autoritățile erau sfatuite să ia măsuri în acest sens. Nu s’a luat nici o măsura la acea vreme, iar gripa porcina s’a dovedit a fi o poveste de bau bau.

Dar ideea a bîntuit prin mass-media…

Același coronavirus (sau ce vor mai inventa în viitor) va putea fi folosit si pentru interzicerea adunărilor în biserici.

Și iată ce puteam citi în februarie în presă ”Un oras cît Bucurestiul este pustiu de frica coronavirusului: Arată ca într’o apocalipsă zombi!

Străzile celui de’al patrulea mare oraș din Coreea de Sud, Daegu, erau pustii în februarie, locuitorii preferînd să rămînă în case după ce zeci de oameni s’au infectat cu coronavirusul chinez ”într’un super-eveniment de transmitere” într’o biserică.

Mall-urile și cinematografele goale din Daegu, un oraș cu 2,5 milioane de locuitori (cît Bucureștiul), au devenit una dintre cele mai șocante imagini din afara Chinei ale epidemiei pe care autoritățile internaționale încercau să o țină sub control, pentru a nu deveni o pandemie globală. Inutil.

Noile cercetări care sugerează că virusul este mai contagios decît s’a crezut amplifică îngrijorarea.

Primarul orasului Daegu, Kwon Young-jin, a cerut locuitorilor să rămînă în case, după ce 90 de oameni care s’au rugat într’o biserică creștină au prezentat simptome ale bolii, fiind confirmate zeci de noi cazuri de îmbolnăvire.

O femeie de 61 de ani, cunoscuta drept ”pacientul 31”, a mers la biserică, iar Centrul pentru Controlul și Prevenirea Bolii din Coreea a descris epidemia drept ”un eveniment de super-transmitere”.

Ne aflăm într’o criză fără precedent. Le’am cerut să stea acasă, izolați de familiile lor, a declarat Kwon, adaugînd că toți enoriașii bisericii vor fi testati.

E ca și cum cineva a detonat o bombă în mijlocul orașului. Arată ca într’o apocalipsă zombi, a declarat Kim Geun-woo, de 28 de ani, descriind străzile abandonate.

Despre coronavirusul din China nu știm deocamdată dacă este doar un mega bau bau sau dacă va rări la greu din omenire.

2. Prea multă libertate de exprimare? Efect: Eliminarea incomozilor. Nu este o glumă !

Pe motiv de coronavirus, sistemul îi poate face pe disidenți disparuti. Definitiv…

3. Prea multe libertăți sociale, de mișcare etc? Efect: restrîngerea lor.

Nu în ultimul rînd, pierderea libertății. Pentru a nu fi acuzați de paranoia, nu vom dezvolta acest subiect, dar o puteți face fiecare dintre voi în intimitatea dvs.

Idei însă le pot veni, în toate cazurile, de tipul celor de acum 10 ani sau chiar să pluseze, cum că principalul vinovat ar fi … banii cash.

4. Prea mulți bani cash? Efect: Eliminarea banilor cash

Coronavirusul ar putea fi folosit și pentru eliminarea banilor cash.

E ca și cum autoritățile ar fi disperate că nu se folosesc metodele online de plată, unde totul este sub control.

În China, isteria a dus la spălarea banilor contra virușilor.

Acest coronavirus (sau ce vor mai inventa în viitor) ar putea fi folosit și pentru eliminarea banilor cash, pe motiv că banii cash ar putea fi ”murdari” cu viruși.

Deci, dacă mîine se va decreta că banii sînt virusați cu coronavirus, se va creea premiza confiscării lor. Sigur, nu îi vei pierde, dar te vor constrînge să faci plăți cu carduri controlate.

După o săptămînă de coronavirus omenirea află ca autoritățile din China deja tatonează terenul în acest sens:

Măsură fără precedent: Banca centrala chineză începe curățarea efectivă a banilor pentru a opri răspîndirea coronavirusului.

5. Dacă o criză economică nu vine singură, deși este anunțată de cîțiva ani, va fi provocată !

Părerea noastră este că în toată această tevatură, criza economică este vizată cu predilecție.

De ce este vizată criza economică? Să ne gîndim serios cine beneficiază de pe urma unei crize economice mondiale.

Cică coronavirusul rezistă între 5 și 9 zile pe carcasele de plastic. Iar multe produse cu carcase din plastic vin din China. Concluzia?

Dacă ai certitudinea că transportul acelor produse a fost de mai puțin de 9 zile, cel mai sigur este să eviți achiziționarea acestor produse.

Devenind globală, epidemia de coronavirus riscă să paralizeze economia tuturor țărilor.

Scenariile privind evoluția crizei sînt analizate de Bloomberg, care prevede încetinirea creșterii economice. Daunele totale s’ar putea ridica la 2,7 trilioane de dolari.

Epidemia care a izbucnit în provincia chineză Hubei se răspîndește rapid și afectează acum Coreea de Sud, Italia, Iran etc. în timp ce au fost raportate primele decese și în America.

Efectele asupra economiei ar putea consta în recesiuni în Statele Unite, Zona Euro și Japonia, cea mai puternică încetinire a creşterii înregistrată vreodată în China, iar daunele totale s’ar putea ridica la 2,7 trilioane de dolari, echivalent cu PIB-ul din Regatul Unit, arată o analiză Bloomberg.

Este cel mai grav dintre cele patru scenarii luate în considerare, bazate pe experiența Chinei, distribuția cazurilor în alte țări, estimări de risc privind lanțurile de aprovizionare globale și un model pe scară largă al economiei mondiale.

Patru posibilități

Potrivit celui mai pozitiv scenariu, în cazul în care China va reuși să controleze epidemia și să se va recupera din cădere în trimestrul doi, impactul asupra economiei s’ar putea dovedi limitat, cred experţii.

În cazul în care Beijingul nu va reuşi rapid să controleze coronavirusul, răspîndirea bolii, în special în afara țării (în Coreea de Sud, Italia, Japonia, Franța şi Germania) va afecta economiile, potrivit specialiștilor.

În acest al doilea scenariu, economia va scădea pînă la 2,3% în 2020, comparativ cu prognoza de 3,1% dinainte de apariția coronavirusului.

Dacă epidemia se răspîndeşte în toate țările care au raportat cazuri de contaminare, printre care Statele Unite, India, Regatul Unit, Canada și Brazilia, creșterea în cele zece cele mai mari economii mondiale ar încetini, deoarece țările se vor dedica eforturilor de eradicare a virusului.

În acest scenariu, creșterea globală ar scădea la 1,2%, UE și Japonia ar intra în recesiune, iar creșterea economiei SUA ar scădea la 0,5%.

Al patrulea scenariu, cel mai rău, se referă nu numai la daune de 2,7 trilioane de dolari, ci și la o creștere zero, potrivit experţilor de la Bloomberg.

De asemenea, OCDE și’a revizuit prognoza globală de creștere la 2,4% de la 2,9% și a avertizat că ar putea scădea la 1,5%, adaugă Bloomberg. Goldman Sachs se așteaptă la o contracție economică globală în prima jumătate a anului.

Reducerea comenzilor interne şi externe, prăbuşirea vînzărilor, criza de lichiditate şi scăderea economică sînt o certitudine, dar cum să nu ajungem din nou în insolvenţă şi în recesiune?

Reeşalonarea creditelor, facilităţi pentru cei care consumă şi îşi plătesc taxele, nu dau afară oameni şi nu reduc salariile, facilităţi pentru cei care fac acum investiţii

Scăderea creşterii economice în Rumînia pentru 2020 este o certitudine, avînd în vedere criza coronavirus, închiderea Italiei, întreruperea fluxurilor comerciale de aprovizionare în toată lumea din cauza Chinei, prăbuşirea sezonului turistic în Europa cu repercursiuni majore asupra hotelurilor şi businessurilor locale.

Deja liniile aeriene ale lumii îşi numără pierderile, iar hotelurile au o cădere dramatică.

Dacă ar vorbi hotelurile din Bucureşti, la ce cădere au, v-aţi îngrijora.

Din ce în ce mai multe state îşi vor închide graniţele pentru cîteva săptămîni, în speranţa că epidemia va putea fi ţinută sub control. Italia a luat o măsură fără precedent de intrare totală în carantină; toţi care intră în Israel vor intra automat în carantină timp de 14 zile.

În Rumînia, cei care vin din zonele afectate – China, Italia, Coreea de Sud, Iran – trebuie să se autoizoleze.

Toate băncile centrale aproape şi’au epuizat instrumentele monetare, scăderea dobînzilor aproape că nu mai are nici un efect, la euro dobînzile sunt deja negative; printarea de bani este un proces care ţine de zece ani, iar efectele se epuizează; instrumentele fiscale ale statelor sunt limitate, avînd în vedere gradul ridicat de îndatorare; politicile de investiţii ale statelor sunt blocate în aceleaşi teoreme ale trecutului, care au arătat în criză că nu funcţionează; reducerile de taxe şi de impozite pentru impulsionarea consumului şi a economiilor sunt blocate de interesele fiecărui stat.

Germania, principala economie a Europei şi cea care dispune de resursele financiare cele mai mari, nu arată că ar avea un plan major de investiţie dincolo de graniţă.

Dacă Germania nu investeşte, toată Europa are de suferit.

Uniunea Europeană încă nu a prezentat vreun plan de stopare a recesiunii care se instalează în Europa.

Avînd un spaţiu fiscal mai ridicat, Donald Trump are o marjă de manevră pentru reduceri de taxe, de data asta pentru populaţie.

China pierde sînge după coronavirus şi blochează toate fluxurile comerciale ale lumii.

Japonia se pregăteşte de măsuri stricte pentru limitarea extinderii coronavirus.

Iar Arabia Saudită, OPEC, au intrat în război cu Rusia pe tema cantităţilor de petrol vîndute, ceea ce a dus la prăbuşirea preţului barilului cu nu mai puţin de 30% într’o singură zi.

Inflaţia nu mai reprezintă o problemă pentru nici un stat, ci dimpotrivă, scăderea preţurilor deja acţionează într’un mod negativ asupra marilor economii.

Bursele deja sînt în cădere liberă, iar aceste fluctuaţii sînt raiul speculatorilor.

Întrebarea tuturor este care vor fi victimele, care bănci şi grupuri financiare vor fi cele mai afectate de această cădere a pieţelor financiare.

În Rumînia nici nu se mai pune problema unei creşteri economice de 4,1% prognozată de Guvern.

Din păcate, bugetul şi cheltuielile sînt construite pe această creştere economică, iar încasările sigur nu vor fi la nivelul bugetat.

Nici nu se va mai pune problema unui deficit bugetar de 3%, nici în Rumînia, nici în Europa, să vedeţi ce va fi în Italia, dar principala problemă va fi finanţarea lui, pentru că pieţele financiare nu te iartă şi vor cere dobînzi mai mari.

În aceste condiţii, pentru a ţine bugetul cît de cît sub control, guvernul ar trebui să taie din cheltuieli, dar nu are de unde dincolo de cheltuielile pentru investiţii: 80% din buget reprezintă pensii şi salarii.

Gîndiţi’vă că Traian Băsescu a tăiat salariile cu 25% la bugetari şi a majorat TVA-ul de la 21% la 24% cînd bugetul avea un deficit de numai 1 miliard de euro.

Acum sînt mult mai multe miliarde de euro care trebuie acoperite.

Datoria externă a Rumîniei a crescut la 106 miliarde euro, din care 60% este datorie privată a companiilor private şi a noastră ca persoane fizice private. Datoria publică este de aproape 40% din PIB, dar problema nu este acest nivel, ci modalitatea de finanţare.

Rumînia nu este Germania pentru a se finanţa ieftin, cu dobînzi negative în euro, ci trebuie să plătească dobînzi de 3-5% pentru a se finanţa în lei, atunci cînd nu se poate finanţa în valută.

În aceste condiţii, nici nu se mai pune problema majorărilor de pensii din septembrie cu 40%, sau alte majorări salariale la nivel bugetar.

Guvernul, indiferent de numele lui, ar trebui să iasă şi să spună acest lucru înainte ca aceste majorări de pensii şi tăierea lor ulterioară să devină ţintă în campania electorală.

Din punct de vedere financiar, Rumînia este mai bine pregătită decît în 2008-2009, pentru că expunerea băncilor pe credite este mai redusă şi mai bine evaluată, dobînzile sînt mai mici, şi cel mai important lucru, 66% din împrumuturile din Rumînia au la bază leul şi nu euro, aşa cum a fost în criza precedentă.

BNR are posibilitatea de a ţine sub control dobînzile la lei şi chiar a le reduce prin infuzie de lichiditate.

Avînd în vedere acest lucru, dobânzile la lei nu vor creşte, ci dimpotrivă, vor scădea.

Cursul leu-euro poate fi ţinut sub control mai mult decît a fost în 2008-2009, mai ales că băncile din Rumînia nu mai sînt atît de expuse retragerii liniilor de finanţare externă.

Băncile din Rumînia se finanţează acum din depozitele locale, raportul dintre creditele acordate şi economiile atrase fiind de 74%, faţă de 120% în 2008.

Dacă băncile sînt mai bine echipate, finanţarea economiei în ultimii 10 ani a fost asigurată prin credite furnizor, adică companiile dădeau marfă sau prestau servicii unui client în speranţa că îşi vor primi banii mai încolo (termenul mediu de plată din Rumînia depăşeşte 180 de zile).

Acum, dacă un client nu mai plăteşte marfa sau serviciul efectuat, impactul va fi mult mai mare decît în criza precedentă, atunci cînd companiile începeau să nu mai plătească creditele luate de la bănci.

În real-estate, o piaţă care a crescut accelerat în ultimii cinci ani, dezvoltatorii au pus mai mulţi bani proprii în joc, băncile sunt mai puţin expuse şi teoretic ar putea rezista mai mult. Nici preţurile nu mai sînt ca în 2008, sînt mai reduse cu 30-50%, iar între timp salariile s’au dublat, sau chiar s’au triplat.

Din păcate, Rumînia are un deficit comercial extrem de ridicat, în 2019 a fost de 17 miliarde euro, şi o marjă de manevră extrem de redusă la nivelul deficitului bugetar.

Din 2012 încoace, deficitul comercial a fost în creştere, dar a putut fi acoperit din excedentul balanţei de servicii (trăiască transportatorii rumîni şi IT-iştii), şi parţial din investiţiile străine care au mai intrat (4-5 miliarde euro pe an).

Acum, balanţa de servicii va fi afectată întrucît transportatorii nu vor mai avea ce să transporte, iar multinaţionalele din IT care operază în Rumînia şi companiile rumîneşti din această industrie s’ar putea să aibă comenzi mult mai puţine.

Comenzile externe se vor reduce în următoarele luni ceea ce va afecta exporturile Rumîniei. Investiţiile străine vor fi puse pe hold.

Industria auto din Rumînia, care reprezintă 10% din economie, va fi afectată de scăderea comenzilor externe, ceea ce se întîmplă deja, iar companiile fie vor opri producţia cîteva săptămîni, fie vor renunţa la un schimb şi vor trimite oamenii în şomaj.

În condiţiile unei scăderi generalizate de vînzări în economie din cauza temerilor legate de coronavirus, oamenii nu mai merg în mall-uri, nu mai cumpără bunuri de folosinţă îndelungată, nu’şi mai cumpără haine, îşi anulează călătoriile, vacanţele, impactul va fi major la nivelul lichidităţii comercianţilor.

Cei mari pot rezista, dar companiile mici şi mijlocii, care reprezintă 50% din economie, nu au cum să reziste dacă nu au încasări.

În aceste condiţii, ce ar putea face Guvernul şi BNR, băncile sau alte entităţi care pot lua decizii de politici publice, fie fiscale, fie monetare, fie administrative:

1. Băncile trebuie să ofere instrumente prin care clienţii afectaţi de căderea vînzărilor să poată să aibă o reeşalonare a împrumuturilor pe o perioadă mult mai lungă de timp. De fapt, să plătească dobînzile, iar principalul să fie plătit mult mai încolo. Băncile au suficientă lichiditate pentru a gestiona această situaţie şi dacă nu au BNR poate asigura fluxurile de bani. Dacă nu se va face această reeşalonare acum, se va ajunge din nou la un vîrf al insolvenţelor, pentru că firmele nu vor mai avea nicio dilemă să recurgă la această operaţiune imediat ce vor realiza că nu mai pot să îşi plătească creditele.

2. Băncile trebuie să ofere încă de pe acum posibilitatea reeşalonării creditelor de consum şi în special a celor ipotecare acordate clienţilor: băncile trebuie să scadă rata lunară (dobînda în principal) pînă la nivelul în care un client poate să plătească în condiţiile unei crize economice, în care îşi pierde jobul, are o reducere de salariu, are încasări mai reduse.

3. Furnizorii majori de utilităţi – energie, gaze, telefonie mobilă – trebuie să aibă instrumente în care plăţile să fie întinse pe o perioadă mai lungă de timp dacă un client înregistrează căderea încasărilor.

4. Mall-urile trebuie să ofere facilităţi chiriaşilor care înregistrează căderea vînzărilor: nu toată lumea are puterea Zara sau H&M de a rezista atunci cînd clienţii nu mai trec printr’un mall şi nu mai cumpără produse.

5. Guvernul trebuie să găsească finanţare pentru a face investiţii publice în infrastructură, adică să dea de lucru constructorilor, care la rîndul lor pot să angajeze oameni sau să atragă oameni din altă parte. Construcţiile au un grad de multiplicare de şapte ori pe orizontală, iar cea mai mare parte o reprezintă businessul local.

6. Reducerea acum a TVA-ului pentru cei care îşi achiziţionează un apartament peste plafonul actual (100.000 de euro).

7. Chiar dacă ar părea o nebunie, Guvernul trebuie să majoreze din nou salariul minim pe economie pentru a mai reduce din căderea consumului şi aş majora încasările bugetare. Pe diferenţa de creştere, Guvernul poate acorda companiilor o facilitate de amînare a plăţii impozitului pe venit şi a taxelor pe contribuţiile sociale.

8. Voucherele de vacanţă ar trebui majorate pentru a’i încuraja pe rumîni să’şi petreacă concediile în ţară pentru a umple hotelurile şi a da de lucru companiilor rumîneşti care livrează mîncare etc.

9. Companiile care nu dau afară oameni trebuie să beneficieze de credite fiscale cînd plătesc taxele şi impozitele la stat.

10. Cei care îşi plătesc taxele şi impozitele trebuie să beneficieze de reduceri fiscale importante pentru a încuraja disciplina financiară şi a da un respiro companiilor, de lichiditate.

11. Cei care fac acum investiţii sau angajează oameni să beneficieze de facilităţi fiscale importante.

12. Proiectele de lege care sînt blocate şi care ar da de lucru în Rumînia trebuie să fie trecute cu prioritate prin Parlament sau prin Guvern.

13. Birocraţia adminsitrativă care ţine în loc foarte multe proiecte trebuie să fie redusă la minim astfel încît companiile, antreprenorii, să fie încurajaţi să lucreze.

14. O facilitate fiscală pentru cei care fac acum achiziţii prin intermediului cardurilor sau a mijloacelor electronice de plată: spre exemplu, fie reducerea TVA, fie acumularea unor puncte fiscale, care vor putea fi folosite ulterior în reducerea de impozite.

Masca

De cînd coronavirus a apărut în China multă lume a început să se întrebe dacă este eficientă masca medicinală care se poartă pe față. Din ce în ce mai mulți oameni se îmbolnăvesc, unul după altul, și în alte țări ale globului.

Se pare că autoritățile publice din diverse state nu consideră ca fiind foarte utilă această mască, remarcă cei de la The Guardian. Unul dintre motivele invocate se referă la faptul că oamenii cred că sînt protejați, cînd, de fapt, acest lucru nu s’ar întîmpla.

Unul dintre sfaturile oferite este acela de a sta departe de orice persoană care are vreun virus, care poate să nu fie coronavirus neapărat. Dacă ai suspiciuni, păstrează distanța.

Cei care dau astfel de sfaturi cred că particulele nu pot ”zbura” mai mult de 1 metru, deși alții argumentează că virusul zboară și la 5 metri.

Acest lucru este total diferit în China, acolo unde aproape toată lumea poartă mască, chinezii find instruiți să facă acest lucru. Motivul este simplu, acolo este epidemia și sunt foarte mari șanse ca un număr mult mai mare de viruși să fie în aer.

Sfaturile specialiștilor diferă de la țară la țară, mai ales acolo unde numărul infecțiilor descoperite este foarte mic și nu este necesară luarea de măsuri speciale.

Cum se transmite virusul

Coronavirusurile, în general, sînt dintre cele care se răspîndesc prin aer, de aceea el se transmite ușor în urmă strănutului sau a tusei. Picăturile ultrafine pot fi, astfel, inhalate de persoanele care sînt în jurul celei infectate sau se pot depune pe suprafețe ce sunt atinse ulterior de alții.

Picăturile infectate sînt luate pe mînă care este apoi dusă la ochi, nas sau la gură și așa pătrund virusurile în organism.

VIDEO

Tipuri de măști de protecție

În general se poartă masca medicinală standard, cea care este folosită și de medici în sălile de operații. Apoi, mai există masca N 95, mască respiratorie, cu o formă specifică, ergonomică.

Masca standard este utilă în mare parte, însă nu oferă protecție totală contra virusurilor.

Aceștia se adună pe suprafața exterioară și pot intra pe lateral. De aceea trebuie mare grijă atunci cînd se dă jos, pentru a nu atinge cu mîna aceste zone. Trebuie dată jos doar apucînd de firele de după urechi.

Primul lucru ce trebuie făcut pentru a încerca să te protejezi de coronavirus este să te speli regulat pe mîini. Aceasta este, cel mai probabil, cea mai importantă formă de protecție, pentru că virusurile se transmit foarte ușor de pe mâni sau de pe piele, mai amintește The Guardian.

Dacă nu te’ai spălat pe mâini după un contact și ai suspiciuni, atunci încearcă să eviți să’ți duci mîinile la gură, nas sau ochi. Dacă strănuți sau tușești, fă’o într’o batistă sau într’un servețel de unică folosințaă, cel mai bine, pe care să’l arunci într’un loc sigur.

Dacă nu ai așa ceva, atunci strănută în îndoitura cotului, pentru a nu răspîndi picăturile către mîini și apoi spală’te, mai arată în materialul video the Guardian, specialistul lor pe sănătate Sarah Boseley.

Numărul de infecții cu coronavirus în Italia a depășit 10.000 pe 10 Martie 2020. Numărul de noi infecții a crescut cu 529, mai puțin decît cu o zi înainte totuși. 168 de persoane au murit în Italia în doar 24 de ore din cauza coronavirusului, anunță autoritățile italiene.

Bilanțul total al deceselor urcă astfel la 631.  La terapie intensivă sînt peste 877 de pacienți, cu 144 mai mulți decât luni.

Rumînii care se întorc în țară din Veneto și Lombardia, unde s’au înregistrat cazuri de coronavirus, vor sta în carantină 14 zile.

Riscuri, cum se transmite / manifestă și cum putem preveni boala:

Riscuri:

Virusul se răspîndește rapid. Contagiozitatea este comparabilă cu SARS și de aprope 3 ori mai mare ca a gripei sezoniere.

Mortalitatea e în creștere -3,1% (2462 de decese), de 15 ori mai mare ca a gripei sezoniere.

Virusul amenință acum toată Europa. Pericolul pentru Rumînia este cu atît mai mare pentru că pe de o parte există o importantă comunitate de cetățeni chinezi dar și datorită numărului mare de rumîni aflați acum chiar în zonele de risc din Italia (unde numărul cazurilor a crescut de aproape 40 de ori în doar o săptămînă).

Îngrijorările sunt legate de riscul de a genera mutații – care să îi permită să se răspîndească mai rapid și să devină mai periculos, de faptul că nu există tratament specific (doar încercări de combinare de antivirale) și nici vaccin.

Cum se transmite / manifestă:

Sursa – persoana infectată (simptomatică sau nu).

Transmiterea de la o persoană la alta se face:

a) în special pe cale aeriană (vorbire, tuse, strănut) – prin picături mici de secreții nazale și faringiene (picături Flügge)

b) prin contact direct sau indirect cu secreţiile respiratorii aflate pe mîini sau pe suprafeţe contaminate urmat de atingerea ochilor, nasului sau a gurii

c) dar și pe cale digestivă- 10% din pacienți au diaree și greață cu 1-2 zile de instalarea sindromului pseudogripal

d) poate fi transmisă de la mamă la făt (pe 2 februarie copilul unei paciente de 30 ani infectate a fost confirmat cu coronavirus la doar 30 de ore după naștere).

Perioada medie de incubație este de 5,2-5,8 zile (între 2 și 12 zile), carantina 14 zile.

Simptomele sînt pseudogripale – includ febra și tulburările respiratorii.

Rețineți !

Diagnosticul se face în context epidemiologic (călătorie recentă în zonele de risc / contact cu persoane infectate) alături de datele clinice (pseudogripal- ,”gripa chinezească”) și cele imagistice (infiltrat pulmonar bilateral) și de laborator (teste rapide).

Cum prevenim: 5 măsuri simple

1. Evitaţi contactul cu persoanele bolnave (nu călătoriți în zonele cu risc, evitaţi aglomeraţiile (unde există risc crescut de a intra în contact cu o persoană infectată, nu staţi lîngă persoanele care tuşesc sau stranută, nu vizitaţi şi nu duceţi în colectivităţi persoanele bolnave).

2. Respectaţi regulile generale şi individuale de igienă: utilizarea batistei şi spălatul pe mâini, acoperirea gurii și a nasului atunci când tuşim sau strănutăm, evitarea contaminării prin atingerea cu mîinile a ochilor sau a gurii, aerisirea zilnică a locuinţelor sau a birourilor cu menţinerea unei temperaturi de 18-22 grade precum şi igienizarea spaţiilor şi a suprafeţelor.

Pe suprafețe (la temperatura camerei) rezistă între 2-5 zile (chiar pînă la 9 zile), temperatura scăzută și umiditatea cresc durata de supraviețuire, dar soluțiile dezinfectante pe bază de alcool, peroxid de hidrogen sau hipoclorit de sodiu au efect virulicid (dacă sînt utilizate corect și în concentrații adecvate – reduc numărul de coronavirusuri infecțioase de la un milion la doar 100).

3. Spălaţi’vă cît mai des pe mîini cu apă şi săpun. Spălatul corect trebuie să dureze cel puţin 20 de secunde, insistînd pe pliurile şi spaţiile interdigitale, apoi uscaţi mîinile cu prosoape de hîrtie sau aer cald sau dacă nu sînteţi în apropierea apei puteţi utiliza, cu eficienţă mai redusă, un dezinfectant pe bază de alcool.

4. Nu temporizați consultul medical mai ales dacă vă încadrați în grupele cu risc (vîrsta crescută, boli cronice pulmonare sau cardiace, deficiențe imune)

5. Evitaţi automedicaţia. Orice tratament trebuie făcut doar la recomandarea medicilor de familie sau a specialiştilor.

Vă invităm să urmăriți și părerea unui medic legist: Vasile Astătăstoae

MEDICINA TRADIȚIONALĂ POPULARĂ OFERĂ CÎTEVA REȚETE VERIFICATE ÎN TIMP CA FIIND SALVATOARE PENTRU TRATAREA UNOR STĂRI GRIPALE

Tratamente populare utilizate de’a lungul timpului de către rumîni și nu numai, pentru combaterea și tratarea unor stări gripale acute, care au dat bune rezultate și au dus la vindecarea miraculoasă a multor suflete aflate în suferință.

Facem precizarea că aceste rețete transmise în timp prin viu grai, nu exclud prezentarea la medic și utilizarea medicamentelor prescrise de către acesta în cazul în care se constată o îmbolnăvire specifică stărilor gripale.

Rețetele prezentate sînt foarte compatibile și cu tratamentul medicamentos și mai au și caracter de prevenție în rîndul celor care le urmează.

Rămîne la latitudinea fiecăruia de a alege rețeta care o consideră cea mai bună de urmat și în funcție de suportabilitatea unor ingrediente alimentare care sînt recomandate.

Sfatul popular este ca bolnavul să evite prezența sa în grupuri de oameni, sau în preajma membrilor din familie, mai ales a copiilor.

REȚETA NR. 1

Se iau trei-patru căței de usturoi și se pisează bine. Mujdeiul rezultat se pune într’un pahar cu lapte fierbinte.

Se lasă la infuzat între 10-15 minute, iar apoi se strecoară.

Se bea infuzia rezultată cu înghițituri mici, pe parcursul a circa 30 de minute. În timpul unei zile trebuie să se bea trei-patru pahare din aceasta infuzie.

Prin acest mijloc considerat foarte eficient se recurgea la tratarea stărilor gripale, a răcelilor acute, a anghinei și chiar a tuberculozei.

REȚETA NR. 2

Usturoiul pisat se amesteca cu miere de albine în cantități egale. Se ia cîte o lingură de cîteva ori pe zi din acest amestec, iar după aceea este necesar să se bea cîte un pahar cu apă.

ATENȚIE: este necesar ca administrarea acestui amestec să se facă obligatoriu înainte de culcare.

Amestecul prezentat a reprezentat un mijloc foarte eficient împotriva combaterii stărilor gripale.

REȚETA NR. 3

În cazul manifestării gripei este bine dacă țineți sub limbă, o dată pe zi, puțin tutun natural. Această procedură trebuie repetată zilnic pînă la vindecarea deplina.

REȚETA NR. 4

Se iau cinci-șapte linguri de măceșe care se tăiate mărunt și se pun într’un litru de apă rece și se lasă la macerat / infuzat peste noapte.

Dimineața se pune vasul pe foc, se dă în clocot, apoi se mai fierbe într’un vas cu capac încă circa 10 minute. Se lasă să se răcească o oră, apoi se strecoară.

Se bea decoctul fierbinte cu înghițituri mici pe parcursul zilei, îndulcindu’l cu miere de albine sau cu orice altă dulceață.

În cazul tuberculozei, decoctul trebuie consumat o perioada mai mare de timp.

REȚETA NR. 5

În cazul stării de gripă asociată și cu guturai intens, sau atunci cînd aveți și nasul înfundat, este bine ca la fiecare două-trei ore să vă puneți în fiecare nară cîteva picături de suc de usturoi rezultat în urma pisării naturale a acestuia.

REȚETA NR. 6

Se iau patru linguri de hrean care a fost dat prin mașina de tocat și se pun într’o jumătate de litru de vin alb sec. Se lasă la macerat una-două săptămîni. Se adaugă în compoziție coaja de la zece lămîi tăiate mărunt.

Din conținutul rezultat se bea cîte 50 de mililitri de lichid, de trei-patru ori pe zi, cu circa 20 de minute înainte de masă.

Acest amestec este bine să fie pregătit înainte de apropierea epidemiei de gripă și trebuie băut în cazul în care constatăm temperaturii ridicate a corpului.

REȚETA NR. 7

Se dau pe răzătoare cățeii rezultați de la o căpățînă de usturoi și de la o ceapă. Amestecul rezultat se deșartă într’un vas cu apă clocotită.

Se acoperă capul cu un prosop, se închid ochii și se respiră sub prosop aburii acestei infuzii timp de 10-15 minute, de trei-patru ori pe zi, atît pe gură, cît și pe nas, dar pe rînd.

Infuzia se utiliza cu succes în caz de gripă, de afecțiuni inflamatorii ale căilor respiratorii, în cazul inflamării amigdalelor, în caz de angină și de bronșită.

Este recomandat ca după fiecare procedură să fiți îmbrăcați bine, dacă se poate să stați la pat circa o oră, dacă transpirați să aveți schimburi la îndemînă și mai ales să vă feriți de curent.

Aceste rețete nu impun un regim alimentar special, au și un caracter benefic preventiv și nu exclud tratamentul medicamentos prescris de medic care poate fi luat concomitent.

Rețetele acestea au și un caracter naturist și s’au dovedit foarte utile și deosebit de eficiente de’a lungul timpului, vindecînd multe suflete aflate în grea suferință de boală.

Nu considerați că sînt leacurile băbești, ele nu fac nici un rău organismului, cu condiția să nu manifestați alergii sau intoleranță la ingredientele prescrise și să respectați modul de preparare și de administrare.

După cum știți:

PANICA de CORONAVIRUS zdruncină ITALIA din temelii: armata iese in strada / Orașe în carantină în care nu mai oprește nici trenul / Școli, spitale, tribunale, restaurante, magazine închise / Meciuri de fotbal anulate

Și i’a lovit peste noapte. Brusc s’au înregistrat zeci de cazuri și ca atare sute de mii de cetățeni au rămas blocați în case. Iar cine nu’i cuminte, riscă să fie arestat.

Se estimeaza că în Italia ar fi cam 1,5 milioane de rumîni. Ca atare, nu’i exclus ca Rumînia sa fie urmatoare țară din UE care va fi supusă schemei: isterie în masă – mega carantine.

Deja Guvernul lucrează la elaborarea schemei ! Sîntem într’un ”scenariu 2”, și vor exista și ”scenarii” 3, 4 etc. Nu puteau găsi un cuvînt mai indicat: SCENARIU.

Deci, un parcurs pus în scenă la care deja participă și armata Rumîniei.

Armata a trimis medici militari să ajute triajul de la punctele de trecere a frontierei.

CE PUTEM FACE?

În China au băgat peste noapte în carantine orase de milioane de oameni. Și s’au tras  semnale de alarmă încă de atunci:

Și iată că în Italia s’a procedat aidoma: peste noapte.

Iar dacă Rumînia este inclusă pe lista scurtă, va fi si la noi la fel, adică tot peste noapte.

Ca și în cazurile precedente, autoritățile nu vor da în prealabil un anunț de genul ”Cînd vom avea n cazuri la București, atunci Bucureștiul va intra în carantină”.

Nu. Anunțul va fi făcut abrupt, iar peste noapte bucureștenii se vor trezi ca în lagăr.

Sau oricare alt oraș.

Deja, rumînii întorși din Italia sînt escortați și carantinați.

Rumînii care mint autoritățile riscă amenzi de 4000 de euro (!), și ne întrebăm cu amărăciune cînd un politician a fost amendat măcar cu 100 de lei pentru minciunile incredibile pe care le’a spus vreodată?

Așa că, orice aveți de gînd să faceți, faceți azi, nu mîine, căci mîine s’ar putea să fie deja prea tîrziu.

Aveți o casă la țară sau rude la țara sau prieteni omenoși care să vă primească?

Pentru că într’un cătun de pe dealuri nu veți fi băgați în arest la domiciliu, precum în marile aglomerări urbane, credeți ca ar fi mai bine să stați măcar pentru o perioadă acolo?

Dacă da, ce așteptați?

Nu aveti unde vă duce sau nu aveți cum pleca (din n motive), dar credeți că ar trebui să faceți oleacă de aprovizionare cu conserve și produse cu termen de garanție îndelungat?

Dacă da, ce așteptați? Să ajungă magazinele cu regim pe cartelă ca pe timpul lui Ceașcă?

Evident, se poate ca scenariul afacerii coronavirus să nu fie aplicat urgent și Rumîniei, ci mult mai tîrziu sau niciodată.

Oricum ar fi însă, gîndiți’vă foarte bine ce veți face, iar ideea de părăsire a orașelor să n’o … părăsiți niciodată. Pentru că dacă n’o fi pe motiv de coronavirus, din multe alte motive la oraș foarte greu va fi de trăit într’un orizont de timp oricum nu foarte îndepărtat.

Și orice aveți de gînd să faceți, nu uitați avertismentul Sfîntului Teofan Zavorîtul:

Hoțul se strecoară noaptea, cînd nu este așteptat. Așa și ziua Domnului va veni, cînd oamenii nu o vor aștepta; și de vreme ce nu o vor aștepta, nici nu se vor pregăti pentru întîmpinarea ei. Ca să nu ne îngăduim o astfel de greșeală, Domnul a și poruncit:

”Privegheați deci, că nu știți în care zi vine Domnul vostru” (Mt. 24, 42).

Între timp, noi ce facem? Priveghem, oare? Trebuie să recunoaștem că nu. Moartea tot o mai așteaptă cîte unul; dar ziua Domnului, mai nimeni.

Coronavirusul și imposibilitatea fugii în munți

Este o soluție să ne antrenăm și să achiziționăm echipamente și hrană pentru fuga în munți?

Da, dar este doar o soluție parțială. Cînd să începem?

În curînd vom intra în ”războiul psihologic” și începeți să vă căutați locuri cît mai ferite !

Nu vă așteptați ca presa din Rumînia, probabil cea mai infectă și mizerabilă din Europa, sau serviciile, să vă anunțe ceva în legătură cu acest război: pur și simplu într’o noapte vă veți treziți într’un iad la propriu!

De la bun început acesta a fost planul. Fiți conștienți că țara este lipsită de apărare.

Armată nu avem, serviciile secrete sînt puse în slujba ”justiției”, Ministerului de Interne al Romaniei îi lipsește dotările. Situația dacă nu este dezastruoasă, nu este nici de invidiat, pentru că încă nu avem nici camioane să mutam soldații pe front.

Ce să mai vorbim de retele informative formate pe linia / în spatele frontului pentru activități specifice de spionaj / contraspionaj.

Drept urmare sfatul cel mai bun ar fi să căutați zone cît mai îndepărtate de orașe, sate de pe munte, provincie, începeți să vă achiziționați produse neperisabile cu valabilitate între cinci si zece ani, unelte specifice într’o gospodărie de la țară, căutați pe internet tot ce ține de metode de supraviețuire, atrenament cît mai dur pentru menținerea organismului la parametri normali, haine groase, lanterne etc.

Deosebit de important să vă acomodați cît mai repede, fizic și psihic, în zonele de munte sau rurale pentru a rezista așa cum trebuie tăvălugului care vine peste noi.

În acest război discutăm despre o componentă ”secretă”: razboiul climatologic!

Ne așteaptă un an greu și apoi o iarnă dură și la un moment dat se va pune problema mîncării, achiziționării de produse în timp real, din cauza aceasta este indicat să aveți în casa saci de mîncare…

Vă prezentăm și un magazin online extraordinar de bun și folositor: de la unelte și pînă la haine militare: http://www.kaki.ro/

Alegeți perechi de bocanci pentru munte, piele moale, talpă rezistentă la foc și întărită în 2-3 straturi. Ca ciorapi folosiți unii moi, călduroși, concepuți să nu’ți transpire piciorul ca aceștia:

http://www.sportsdirect.com/caterpillar-work-socks-3-pack-mens-414091

Pantaloni cu multe buzunare și cîteva ascunse, loc pentru briceag si cutit, loc pentru o cutie de chibrituri și așa mai departe, 100% bumbac, niciodată nu purtați plastic sau imitație de bumbac, material foarte moale, concepuți special pentru ploaie, vînt, atrenament în zone muntoase.

Cautati pe internet tot ce tine de atrenamente militare (sînt mii de tutoriale pe YouTube) în zonele de munte.

Puloverul să fie foarte călduros, lîna tratată special, conceput pentru a rezista la un grad ridicat de uzură. Este plin internetul de articole militare de acest gen si le puteti achiziționa la prețuri convenabile.

Învățați cum să dominati sentimentul de frica și încercați să vă obișnuiți cu întunericul, seara, dupa ora 22:00, căutati sa mergeti pe jos în zone cît mai izolate, să observați cu atenție anumite detalii: cît de înalți sînt pomii, cît de bogată este vegetația, cît de bine vizualizați anumite lucruri, vă puteți ascunde fără să vă vada nimeni.

Mici atrenamente extrem de folositoare!

Închideți lumina în cameră, dupa ora 23:00, și începeți să vă concentrați după cum urmează:

”Sînt singur /ă într’o cabană, afară este viscol, și mîine trebuie să’mi fac rost de mîncare. Am cu mine doar două cuțite…”

În gînd rememorați hărtile văzute pe internet și cercetate cu atenție de dumneavoastră, foarte important să vă atrenați memoria vizuală!

Frica este un sentiment generat de mintea dumneavoastra, în realitate nu există așa ceva, și după atrenamente bine puse la punct, pot dura și ani de zile, veti ajunge să mergeți singuri prin pădure fără să vă fie teamă de ceva.

Daca nu veti renunta la comportamentul de moluște, toata ziua cu curu’n mașină și la mall, puteți să vă cumparați deja sicriu si cruce…macar sa aveti parte de o înmormîntare creștinească!

Într’un război supraviețuiesc doar cei mai bine antrenați, inteligenți, și pregatiți să facă față unor situații demne de Dosarele X!

Iata un fragment dintr’un text care arată îngrijorarea oamenilor:

Ce mă miră și îngrijorează este confirmarea puterii statului. În numele precautiei și ”binelui comun” au fost arestați la domiciliu peste 400 milioane de persoane! Același lucru se poate întîmpla și la noi.

Ne tot întrebăm cînd trebuie să ne pregătim de prigoană și să plecăm din orașe….chinezii au fost închiși de pe o zi pe alta! N’au avut timp să se pregătească, să fugă…

Într’adevăr, se poate și asta, ca sub diverse pretexte, de pe o zi pe alta să nu mai poti părăsi marile aglomerări urbane, adică, să nu te mai poți muta la țară unde să locuiești o perioadă pregătitoare fugii în munți, despre care fugă Sfinții ne’au avertizat că este obligatorie dacă vrem să scăpăm.

Isteria COVID-19: Pretext pentru legi abuzive și limitarea drepturilor omului

Isteria cu coronavirusul în Rumînia a avut ca scop legalizarea abuzivă a vaccinului obligatoriu, cel puțin în Rumînia, deși nebunia aceasta declanșată la comanda venită din vîrful piramidei globale a cuprins întreg mapamondul grație propagandei mass media.

După ce au panicat întreaga țară cu pericolul coronavirusului, televiziunile manipulatoare ale propagandei globaliste zbiară acum din toți rărunchii că rumînii nu trebuie să intre în panică.

Autoritățile spun să nu ne panicăm, dar tot ele au închis școlilele, au interzis transportul rutier internațional de persoane, impun carantina obligatorie pentru cei sosiți din Italia și zilnic vin cu noi măsuri restrictive, unele de’a dreptul abuzive.

Toate acestea, deși Rumînia nu are nici măcar un singur deces cauzat de coronavirus. Nu putem uita satisfacția cu care tembeliziunile afișaseră victorioase, la unison, titlul:

”Avem primul caz de coronavirus în Rumînia!”

Probabil că la fel de triumfător vor anunța și primul deces cauzat de coronavirus, după care vor specula manipulator efectul de turmă al panicii create la comandă.

Conform datelor oficiale, 54 de rumîni au murit din cauza gripei clasice, de la debutul sezonului 2019-2020 pînă acum, dar nu a luat nimeni măsuri profilactice excepționale pentru asta și autoritățile priveau decesele raportate aproape zilnic ca pe un tribut anual ”normal” oferit morții.

Din cauza gripei muriseră în sezonul 2018-2019 un număr și mai mare de cetățeni rumîni: 192, fără să asistăm la isteria și panica creată artificial acum cu coronavirusul chinezesc.

După criza politică cu alegerile anticipate, taman asta lipsea: criza economică indusă de virusul COVID-19, care oricum se va declanșa și pe plan modial, nu doar în țara noastră.

Uneltirile de culise cu alegerile lor anticipate au eșuat și nu este exclus ca, dacă nebunia cu coronavirusul va continua toată primăvara, să vedem amînate alegerile locale.

Principalele beneficiare ale nebuniei COVID-19, pe lîngă producătorii și retailerii de produse alimentare, sînt în primul rînd industria farmaceutică și cea producătoare de echipamente medicale.

S’a insistat, în noianul de știri alarmiste ale lacheilor corporațiilor infiltrați în mass media, pe golirea supermarketurilor de produse în China și Italia, doar-doar vor urma și rumînii exemplul, invadînd magazinele și golindu’le ca termitele.

Manipularea aceasta nu a funcționat inițial, spre necazul inițiatorilor, dar se pare că au început și rumînii să ia cu asalt supermarketurile, efectul de turmă fiind de nestăvilit. În timp ce în magazine produsele alimentare de bază dispar de pe rafturi, profiturile retailerilor germani și francezi cresc direct proporțional.

Spuneam, la început, cum isteria coronavirus are ca scop în România adoptarea legii privind vaccinarea obligatorie. Dar, panica a fost indusă peste tot la nivel mondial de același „compozitor” al propagandei globaliste mondiale, cel care orchestrează special pentru virtuoșii mass-media și cei ai serviciilor secrete. Scopurile sunt cam același peste tot: exterminarea populației excedentare prin virusuri create în laborator și anularea drepturilor universale ale omului, împreună cu limitarea altor drepturi cetățenești!

Pretextînd – culmea! – grija față de om și sănătatea acestuia, poliția politică globală și executanții ei statali, invocînd epidemii / pandemii apocaliptice închipuite sau create special în laborator ca să ne rărească, vor interzice principalele drepturi fundamentale ale omului:

–  dreptul la liberă exprimare: ziariștii care vor contesta măsurile restrictive sau vor face dezvăluiri despre înșelătoria mondială prin conspirații vor fi aspru pedepsiți!

–  dreptul la liberă circulație: vor accepta doar migrația rasială în scopul metisării popoarelor!

–  dreptul la întruniri și mitinguri: cînd situația va sta să explodeze prin proteste de amploare împotriva guvernanților, se vor interzice grupurile mari de oameni ca ”măsură profilactică” împotriva epidemiei / pandemiei!

Se va ajunge ca, grație spălării rumînilor pe creier de 30 de ani încoace prin intermediul mass media, însăși turma să solicite supravegherea și captivitatea exercitate de sistemul represiv pentru a obține ”imunitatea de turmă”.

După care, turma o să’și declare public dragostea față de supravegherea și restricțiile impuse abuziv de Big Brother, mulțumind din inimă cîrmaciului și poliției sale politice.

Nu de moartea cu care ne vom întîlni toți cîndva și nici de coronavirus n’ar trebui să ne temem, ci de panica creată, limitarea drepturilor cetățenești și haosul care va urma.

Pe de altă parte, tot din profeții aflăm ca la un moment dat acest haos va fi atît de mare, încît mase mari de oameni se vor deplasa disperați din vest la est și din est la vest, însă fără nici un rezultat favorabil pentru ei.

Adică este posibil ca haosul să fie atît de mare încît sistemul să nu mai poată gestiona mega carantine, și deci oamenii să aibă din nou un soi de libertate de mișcare, însă vai de libertatea de mișcarea acelor vremuri…

În aceste cazuri mai putem da dovadă de rațiune rămînînd lucizi și pragmatici?

Aceasta este provocarea zilelor noastre.

SE MOȘEȘTE UN GUVERN MONDIAL

Acum putem trage cîteva concluzii după măsurile luate de guvernele naționale în scopul de a combate pandemia actuală.

Dacă pandemia a fost provocată artificial, a fost prevăzută și acțiunea unor guverne naționale de a instala starea de urgență, justificat sau nu.

Gordon Brown a cerut liderilor mondiali să creeze o formă de guvernare globală temporară pentru a aborda criza medicală și economică provocată de pandemia Covid-19.

Fostul prim-ministru al Muncii, care a fost în centrul eforturilor internaționale de a combate impactul financiar negativ al băncilor în 2008, a declarat că este nevoie de o forță de muncă care să implice lideri mondiali, experți în sănătate și conducătorii organizațiilor internaționale care ar avea puteri executive și pentru a coordona măsuri de răspuns adecvat.

A avut loc o întîlnire virtuală a grupului G20 din țările dezvoltate și în curs de dezvoltare, prezidată de Arabia Saudită, dar Brown a spus că ar fi fost de preferat să fi fost inclus și consiliul de securitate al ONU.

Gordon Brown:

”Acesta nu este un lucru care poate fi tratat într”o țară. Trebuie să existe un răspuns global coordonat.”

Brown a spus că actuala criză este diferită de cea în care a fost implicat.

”Aceea a fost o problemă economică care avea cauze economice și avea o soluție economică. Aceasta este, în primul rînd, o urgență medicală și trebuie să fie luate măsuri comune pentru a face față acestui lucru. Dar cu cît interveniți mai mult pentru a face față situațiilor de urgență medicală, cu atît puneți economiile în pericol.”

În timpul crizei financiare, Brown a convins alți lideri mondiali de necesitatea salvării băncilor și apoi a găzduit o întîlnire a G20 la Londra, care a venit cu un pachet de salvare de 1,1 miliarde de dolari.

În ciuda politicii ”Trump America” a lui Donald Trump, el a spus că este încă posibil să obțină sprijin pentru un organism de urgență cu puteri executive.

Resurse: zf.ro, libertatea.ro, dcnews.ro, saccsiv.wordpress.com, pixabay.com (foto), Marius Albin MARINESCU, theguardian.com

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

TĂRTĂRIA, SUMERUL RUMÎNESC

Subiectul tăblițelor de la Tărtăria are o frecvență de menționare în articolele științifice și arheologie mult mai mare decît majoritatea artefactelor arheologice.

Este vorba de un subiect controversat, care îi determină pe unii, aşa numiţii ”dacopaţi”, să bată efectiv cîmpii, făcînd un amestec de nedescris din alăturarea unor artefacte precum faimoasele tăbliţe de la Tărtăria cu sanctuarul mare circular de la Sarmizegetusa, care a existat mii de ani mai tîrziu, cu sisteme de scriere medievale precum alfabetele glagolitic şi chirilic ori runele așa-zis ”secuieşti”, cu multă mitologie clasică sau egipteană interpretată în acelaşi stil folosit şi de cei care văd extratereştri peste tot şi cu o nesfîrşită silabiseală pseudolingvistică, menită să demonstreze primatul mondial al limbii stră-rumîne.

De asemenea, discutăm de acelaşi subiect care îi face pe cei din extrema opusă, adepţii demitizării cu orice preţ, să dea ochii peste cap şi să nege pur şi simplu, fără argumente valabile ştiinţific, amestecînd un pic de Boia cu Cioran, cu ceva mai mult Patapievici, cu masochismul desconsiderării propriilor rădăcini şi a propriei identităţi, cu eventuale prejudecăţi provenite din cîteva ideologii politice mai internaţionaliste, ori din conservatorism istoric şi cu multe, foarte multe atacuri ad hominem faţă de oricine li se pare lor că ar aparţine zonei patriotic-naţionaliste şi protocroniste.

Cu toate acestea, se pare totuși că frecvența atingerii acestui subiect nu ajunge la cotele la care sînt citate scrierile sumeriană, linear B sau linear A.

Tăblițele de la Tărtăria sînt citate foarte des, atunci cînd subiectul discuției este începutul scrisului în lume și / sau cele mai vechi scrieri din lume. Ele sînt adeseori citate, în sensul că ar putea candida la cel mai vechi scris din lume.

Aceasta se datorează pe de o parte faptului că tăblițele poartă semne, dar motivul principal este vîrsta prezumată asociată acestor tăblițe (și desigur semnelor). Dacă vîrsta estimată, cea de 5500 î. Hr. s’ar dovedi în final a fi reală, iar semnele se dovedesc a fi scris, atunci ele sunt cele mai vechi artefacte purtătoare de scris din lume.

Celelalte candidate la cea mai veche scriere din lume și anume, scrierile egipteană, Harappa și cea sumeriană, datează toate din jurul datei de 3200-3500 î. Hr. Evident, distanța în timp între 3500 î. Hr. și 5500 î. Hr. este mare.

Din păcate, există un obstacol insurmontabil în ceea ce privește determinarea vîrstei (posibilitatea datării cu carbon radioactiv nu mai există datorită unui tratament termic).

În ceea ce privește faptul că pe ele este sau nu un scris, speranțe există și în timp cercetătorii vor putea spune dacă este doar proto-scriere sau scris adevărat, în acest caz din urmă desigur vor trebui să spună despre ce fel de scris anume este vorba pe fiecare din ele (pictografic, ideografic, silabar etc).

Tăblițele de la Tărtăria sînt trei obiecte mici și străvechi de lut. În Transilvania, în localitatea Tărtăria din județul Alba, între Alba Iulia și Orăștie, echipa cercetătorului clujean Nicolae Vlassa a descoperit, în anul 1961, trei tăblițe de lut. Este cunoscut faptul că arheologul Nicolae Vlassa nu a fost prezent pe șantierul arheologic în momentul în care s’au găsit tăblițele de lut.

Tăblițele, care au fost datate în jurul anului 5.300 î.Hr., de cercetătorul german Harald Haarmann, au simboluri similare culturii Turdaș-Vinča, fiind subiectul a numeroase și controversate polemici printre arheologii de pretutindeni, întrucît (în opinia unora) tăblițele ar prezenta cea mai veche formă de scriere din lume.

Două dintre ele sunt găurite și sînt acoperite cu semne, iar a treia folosește o modalitate de scris pur pictografică, respectiv reprezentarea stilizată a unui animal (capră), un simbol vegetal și un altul neclar.

Cea de formă discoidală, cuprinde patru grupuri de semne, despărțite prin linii sau printr’o cruce. Este considerată ca fiind cea mai apropiată de o scriere adevărată. O bună parte din semnele conținute pe ea se regăsesc în literele conținute în inscripțiile arhaice elinești de mai tîrziu, dar și la scrierile feniciană, etruscă, italică veche, iberică.

Cîteva concluzii pe care Marco Merlini le trage după ce a cercetat contextul istoric al descoperirii artefactelor de la Tărtăria, dar și strict despre conținutul acestor Tăblițe de la Tărtăria:

1. Multe dintre interpretările lui Nicolae Vlassa, cercetătorul rumîn care a descoperit tăbliţele în 1961, au fost greşite, conform lui Marco Merlini, interpretarea lui Nicolae Vlassa cuprindea ideile următoare:

–  Oasele par ”arse şi dezmembrate, unele dintre ele sfărîmate.

–  Persoana a fost un bărbat adult.

–  Acesta a fost un Mare Preot sau un Şaman.

–  Preotul a fost incinerat în timpul unui sacrificiu uman.

–  Oasele arse, sfărîmate şi dezmembrate reprezintă ”rămăşiţele unui sacrificiu însoţit de o formă de canibalism ritualic

–  Groapa era o ”groapă magico-religioasă …umplută cu pămînt cenuşos”

–  Mormanul de obiecte găsite pe fundul gropii alături de oasele umane reprezintă ”ofrande de sacrificiu”.

–  Descoperirea reprezintă ”singurul complex magico-religios … de acest tip din arealul culturii Turdaş”.

–  Tăbliţele inscripţionate aparţineau nivelului Turdaş, Cultură care își întindea răspîndirea pe ambele maluri ale Dunării.

–  Printre ”cele mai bune analogii pentru aceste tăbliţe sînt … tăbliţele arhaice din depozitul de la Uruk-Warka IV, pe care multe dintre semne sînt identice sau foarte asemănătoare celor de la Tărtăria”.

2. Rămășițele umane și tăbliţele se găsesc în ziua de azi în subsolul Muzeului Național de Istorie al Transilvaniei.

3.  Tăbliţele au fost datate cu C14 la Roma – ”am solicitat o analiză antropometrică a rămăşiţelor umane la Centrul de Cercetări Antropologice al Academiei Rumîne de Ştiinţe de la Iaşi (Georgeta Miu) şi am trimis probe la Roma, la Laboratorul Departamentului ”Scienzze della Terra” a Universităţii ”La Sapienza” pentru o analiză cu C14 (Gilberto Calderoni)”.

4. Cercetarea lui Marco Merlini a scos la iveală faptul că ”oasele aparţin unei femei foarte bolnave şi foarte bătrîne pentru standardele acelor timpuri”, ce avea vîrsta de 50-55 de ani și o înălțime de 147 cm.

5. Astfel, oasele aparțin unei femei, nu unui mare preot, cum credea Nicolae Vlassa:

”Dacă se doreşte continuarea ideii de groapă rituală, va trebui să începem să vorbim despre Preoteasa de la Tărtăria, femeia-şaman sau femeia-demnitar. În acest stadiu al cercetării preferăm să vorbim despre ”Doamna de la Tărtăria” şi să o descriem ca pe o ”femeie sfîntă, venerată”.”

6.  Marco Merlini:

”Doamna de la Tărtăria nu a fost incinerată în timpul unui sacrificiu uman. Aşa cum am menţionat deja oasele nu prezintă urme de ardere, astfel că nimeni nu a fost incinerat aici în timpul unui ritual de sacrificiu. Ipoteza lui Vlassa cu privire la un sacrificiu uman se bazează pe temeiuri arheologice instabile, însă este mai puţin excentrică decît cred mulţi dintre cercetători.”

7. Nu a fost vorba de canibalism ritualic:

”Dar la Tărtăria nu a avut loc nici o formă de canibalism. În primul rînd, în cazurile de canibalism ritualic sau secular se pot găsi unele rămăşiţe selectate (mai ales de la cap, braţe şi picioare). În cadrul săpăturii arheologice de la Skantea (Moldova, Rumînia) Magda Lazarovici a descoperit cîteva rămăşiţe de la craniu şi de braţe. La Iclod (jud. Cluj, Rumînia) un personaj decapitat şi înhumat ţinea o parte din craniul său în mînă. Şi enumerarea poate continua.”

8. Pînă la studiul lui Marco Merlini, tăbliţele nu au fost niciodată datate cu C14. Datarea cu C14 s’a făcut asupra oaselor și nu asupra tăblițelor:

”În realitate tăbliţele nu au fost niciodată analizate prin datarea cu radiocarbon, iar legendele abundă. De exemplu, trebuie să se ia în considerare faptul că şi în prezent mai circulă încă mitul unei analize ruseşti realizată la începutul anilor ’60.

Amuletul Rotund

În plus, potrivit mai multor arheologi rumîni, tăbliţele nu mai pot fi supuse analizei cu C14, deoarece Vlassa nu a fost prezent la descoperirea lor, descoperire ce a avut loc înainte cu cîteva ore de finalizarea săpăturii.

Tăbliţele erau moi, acoperite cu calcar datorită umidităţii din interiorul gropii. Pentru a le întări, un restaurator bine-intenţionat, dar pripit, a decis să le ardă în cuptorul electric al laboratorului muzeului.”

Rezultatele analizei din Roma au calibrat vechimea rămășițelor la 5370 – 5140 î.Hr.

9. Tăbliţele de la Tărtăria sînt produsele autentice ale scrisului european și nu au nimic în comun cu scrisul din Mesopotamia:

”Orice paralelă între inscripţiile de la Tărtăria şi scrisul din Mesopotamia este slabă din raţiuni cronologice şi grafice.

După cum vedem din tabelul de mai sus, așa-zisele însemne ”secuiești” sînt în realitate litere dunărene (din coloana Tordos-Vinca culture), preluate de la rumîni așa cum a susținut și Simon de Keza

În primul rînd, dezvoltarea scrisului descoperit în Transilvania preceda curente evoluţionare similare din Mesopotamia cu aproape un mileniu. În al doilea rînd, dacă semnele europene sînt comparate cu cele din cadrul listei ATU (Green şi Nissen 1987), nu pot fi observate convergenţe substanţiale.”

10. Marco Merlini:

”Descoperirile de la Tărtăria aparţin civilizaţiei Turdaș-Vinča, faza culturală B1 / B2. Dacă se compară secvenţa cronostratigrafică a siturilor din Transilvania şi Banat cu vîrsta stabilită cu C14 a oaselor umane descoperite de Vlassa în groapa rituală, Doamna de la Tărtăria ar putea fi situată în neoliticul mijlociu, cultura Turdaș-Vinča, faza B1/B2.

Practic vîrsta ei se situează între cea mai veche datare calculată pentru cultura Banatului (de la 6330 ±140 yr BP Lv-2139 la 6240±70 yr BP Lv 2148) şi aparţinînd respectiv fazei Vinča B1 (nivelul 2 al bordeiului) şi Vinča B1 / B2 (nivelul 3 al bordeiului).”

Observînd similitudini între tăblițele găsite la Tărtăria și scrierile de pe tăblițele sumeriene de la Uruk și Djemdet Nasr, cele din urmă datînd de la sfîrșitul mileniului al IV-lea și începutul mileniului al III-lea î.Hr., N. Vlassa a luat în considerare ipoteza conform căreia și tăblițele de la Tărtăria ar fi vestigii ale unei scrieri străvechi legate de scrierea sumeriană.

Acum, însă, știm că Tăblițele de la Tărtăria ar fi mai vechi cu un mileniu decît monumentele scrierii sumeriene, fiind datate (este adevărat, prin metode indirecte; este de văzut ce se înțelege prin metode indirecte) din prima jumătate a mileniului IV î.Hr.

Astfel, dacă se admite că ele reprezintă într’adevăr scrieri, Tăblițele de la Tărtăria sînt cele mai vechi scrieri din lume găsite pînă’n prezent. Cele 3 tăblițe de la Tărtăria au fost, totuși, datate indirect, căci din cauza conținutului prea mic de carbon și cel mai important datorită unui tratament termic de coacere în cuptor, pentru o mai bună conservare, nu mai pot fi datate niciodată cu radiocarbon.

S’au făcut analize pe alte obiecte (oase) găsite împreună cu ele în groapa rituală. Aceasta este metoda numită mai sus metoda indirectă. Cu toate acestea, există voci sceptice care susțin că tăblițele sînt falsuri, ”puse” în groapă de descoperitor, fapt ce nu poate fi clar infirmat, de vreme ce nu se pot lua probe din piese. Sau dacă nu sînt falsuri, au fost luate din bogata moștenire de obiecte descoperite anterior de Zsofia Torma, mii din ele aflate în nu prea mare sau clară ordine în subsolul muzeului din Cluj.

Tăblițe oarecum asemănătoare au fost găsite în colina de la Karanovo, din sud-estul Bulgariei, într’un nivel neolitic, însă acestea corespund mileniului III î.Hr. Tăblițele de la Karanovo sînt reprezentate de cîteva sigilii de lut dintre care unul – rotund, cu diametrul de 6 cm – are gravate semne pictografice și este împărțit în patru sectoare clar delimitate, la fel ca tăblița discoidală de la Tărtăria.

Și la Gradeșnița, localitate din nord-vestul Bulgariei, s’au găsit două platouri de dimensiuni reduse; pe fundul uneia dintre ele se poate recunoaște reprezentarea schematică a unei ființe omenești sau divinități, iar cel de’al doilea relevă o decorație care ar putea fi o formă de scriere apropiată de cea de pe sigiliul de la Karanovo și de una din tăblițele de la Tărtăria.

Unii cercetători sau entuziaști, pe baza celor trei descoperiri presupus mai vechi decît scrierea sumeriană, au ridicat ipoteza că scrierea în general, apoi sub forma pictogramelor a apărut mai întîi în sud-estul Europei și nu în Mesopotamia, teorie puternic criticată în arheologia mondială.

De asemenea, există ipoteza că aceste piese ar fi ajuns în Transilvania datorită unor contacte economice sau de altă natură cu Orientul Apropiat, deși datarea tăblițelor este mai timpurie cu un mileniu față de apariția scrisului în Orient.

De asemenea, există ipoteza unui contact și transmiterii din aria Egeeană, existînd multe elemente care îndreaptă cercetătorii în mod special spre zona insulelor Ciclade. Lăsăm la o parte faptul că aria Cicladelor este legată direct și strîns de precursorii civilizației elinești (civilizațiile pelasgilor, minoanilor, micenienilor).

Prezența unor artefacte ridică un semn de întrebare: este vorba de statuetele din alabastru, acest material fiind folosit în Ciclade, stilul sau maniera execuției este asemănătoare cu cea de acolo, precum și obiecte de podoabă, fiind vorba de scoicile Spondylus care cresc cu precădere în Marea Mediterană.

Comparație cu Mesopotamia

Unii savanți ruși, americani, bulgari și zimbabwieni au sugerat că poporul din Sumer a emigrat spre Orient pornind din spațiul carpato-danubian, ceea ce ar putea explica diferențele surprinzătoare dintre culturile sumerienilor și ale vecinilor lor semiți.

Condițiile descoperirii

Ca să sintetizăm puţin, primele inscripţii erau descoperite în 1875 la Turdaş de către baronesa Zsofia Torma, unul din acei pionieri ai arheologiei fără multe titluri academice din secolul al XIX-lea.

Noi descoperiri au apărut apoi în locuri precum Vinca sau Lepenski Vir în Serbia, Gradeşniţa în Bulgaria ş.a.m.d. Era vorba mai ales de idoli şi vase purtînd inscripţii, alte obiecte de cult, nu în ultimul rînd tăbliţe ceramice.

În Rumînia, cea mai importantă descoperire s’a întâmplat în anul 1961, cînd echipa arheologului Nicolae Vlassa scotea din mormîntul unei femei-şaman a civilizaţiei Vinca-Turdaş faimoasele tăbliţe de la Tărtăria. Din anii 1870 pînă în anii 1960 nimeni nu s’a îndoit că acestea erau inscripţii, însă, cum deja grosul comunităţii ştiinţifice ”stabilise” că cea mai veche scriere din lume sunt pictogramele sumeriene de la Djemet-Nassr, aceste inscripţii din spaţiul Dunării de Mijloc şi de Jos au fost atribuite unei colonizări sumeriene sau unei influenţe sumeriene, venită pe calea unor presupuse relaţii comerciale.

Nicolae Vlassa nu a fost prezent pe șantierul arheologic de la Tărtăria Gura Luncii în momentul descoperirii tăblițelor, descoperirea fiind făcută cu puțin înainte de încheierea programului de lucru.

De asemenea, tratamentul la care au fost supuse piesele nu este menționat în raportul preliminar de săpătură și nu există schițe și fotografii ale pieselor din care să reiasă poziția lor exactă în momentul descoperirii.

Schițele relativ la poziționarea gropii ritualice nu sînt bine făcute, de fapt nu ne putem baza pe ele. De asemenea, este cunoscut faptul că N. Vlassa nu a putut fi găsit ore în șir imediat după momentul descoperirii, de fapt a fost de găsit doar a doua zi.

Apoi este cunoscut faptul că era reticent sau chiar refuza discuții cu colegii sau prietenii apropiați asupra amănuntelor descoperirii. A declarat un număr variabil de artefacte (mai mic) decît au fost în realitate.

Anii ’60 ai secolului trecut au declanşat însă controversa. Datările cu izotopul carbon 14, radioactiv, tehnologie dezvoltată în acei ani, au arătat că artefactele cu inscripţii dunărene erau cu circa 1500 – 2000 mai vechi decît primele inscripţii cunoscute din sudul Irakului.

Cum uneori chiar şi pentru comunitatea ştiinţifică este foarte dificil să’şi păstreze deplina obiectivitate şi deschidere către nou, în loc de fi de acord cu revizuirea istoriei scrisului, majoritatea specialiştilor au început să nege caracterul de scriere al acelor înşiruiri de semne, pe unicul criteriu real că erau prea vechi; ceea ce contrazicea modelele teoretice consacrate ale modului în care a apărut scrierea şi primatul istoric mesopotamian pe susţinerea căruia fuseseră construite cariere.

O civilizaţie neolitică, oricît de avansată, nu ar fi trebuit să fie suficient de dezvoltată socio-economic pentru a da naştere unui sistem de scriere. Americanul Shan Winn, care şi’a susţinut doctoratul pe acest subiect chiar în acei ani, a fost sfătuit să nu folosească noţiunea de scriere, pentru că asta i’ar compromite reputaţia.

Prin urmare, el a venit cu termenul vag şi cam lipsit de conţinut de ”semne preliterale”.

Paradoxal, în anii ’90, cînd ca urmare a unei deschideri către noutate în mediul academic occidental, Shan Winn a revenit la a discuta despre semnele dunărene în termeni de scriere în toată puterea cuvîntului, conceptul său politically correct de ”semne preliterale” prinsese rădăcini printre specialiştii din ţările de provenienţă ale artefactelor.

În evaluarea lui Marco Merlini şi a multora dintre autorii citaţi de el, am avea de’a face cu un logo-silabar, adică un sistem de scriere care conţine atît semne care exprimă cuvinte întregi, cît şi semne care exprimă silabe.

De asemenea, există un număr de pictograme, al căror sens poate fi oarecum dedus din desenul stilizat pe care’l reprezintă, şi un număr de semne abstracte, unele de bază şi altele derivate prin aplicarea de diacritice (liniuţe, cruciuliţe, puncte).

Numărul de 5241 de semne identificate pînă la momentul publicării lucrării lui Merlini este consistent unui logosilabar. Acolo unde apar izolate, nimeni nu poate fi sigur că nu reprezintă un alt tip de simbolistică, dar unde apar de la două în sus în şiruri ordonate şi fără a inunda întreg spaţiul în care se află, devine destul de evident că sînt inscripţii.

Cele mai timpurii provin destul de pe la începuturile neoliticului pe teritorii care astăzi fac parte din Rumînia, Serbia şi Bulgaria, apoi se constată o răspîndire a acestei scrieri pe cuprinsul teritoriului amintit mai sus.

O ultimă înflorire se constată la civilizaţia Cucuteni; în acest caz Marco Merlini nu exclude posibilitatea să fie vorba totuşi de o altă scriere, derivată din cea anterioară născută în bazinul Dunării de Jos.

Cert este că de pe la anul 3500 î.Hr., cînd Danube Civilization intră în criză, colapsînd cîteva secole mai tîrziu, nu s’au mai putut data artefacte cu inscripţii mai recente.

Sigur, se poate gîndi dacă scrierea dunăreană nu a stat cumva la baza linearului A din Creta epocii următoare, cea a bronzului, care la rîndul ei a dat naştere linearului B micenian şi silabarului cipriot, folosit pînă spre antichitatea tîrzie, unele asemănări grafice existînd, dar deocamdată dovezile nu permit mai mult decît simpla speculaţie.

Cu atît mai puţin există dovezi că o scriere derivată ar fi fost încă în uz pînă în vremea geților, în epoca fierului; în general, în rarele momente cînd au scris, geții au folosit alfabetul propriu sau cel pe care’l utilizau și elenii, şi apoi pe cel importat de la Roma, cel latin fiind la rîndul lui o adaptare tîrzie a celui dunărean.

Citește și:

Iar asemănarea între unele semne ale scrierii dunărene cu ciudatele inscripţii pe maxilare de cal de la Chitila din secolul al VI-lea d.Hr., cu semnele de răboj folosite de oierii rumîni sau cu unele din runele ”secuieşti” (despre care cronicarul medieval Simon de Keza susţine că secuii le’au preluat de la rumîni, dar în lipsa prezenţei lor pe artefacte atribuibite rumînilor, originea central asiatică este la fel de nesigură) poate fi rodul purei întîmplări.

Dovezile privind o astfel de continuitate sigur lipsesc, deocamdată cel puţin. În schimb, ar putea exista o legătură între prezenţa unei scrieri foarte vechi în bazinul Dunării şi acea interdicţie de folosire a scrierii pe care autorii antici o atribuie druizilor celţi (şi pe care autori precum Mircea Eliade o presupun şi la alte popoare vorbitoare de limbi indo-europene, cum ar fi geții).

Nu de alta, dar ca să interzici o scriere din motive magico-religioase, trebuie să ai conceptul scriptic și noţiunea de a scrie. Dacă ne amintim, Deceneu dacă interzicea cultivarea viei în scopul eradicării alcoolismului trebuia să existe conceptul vinificației, dar și dezmățul și orgiile udate cu vin pentru a putea fi interzise.

Ipoteza civilizației de pe Valea Dunării

Ideea civilizației de pe Valea Dunării și posibilitatea apariției scrierii în această zonă este susținută printre alții de Marco Merlini, Harald Haarmann (vezi videoclipul tradus de mai sus), Joan Marler, Marija Gimbutas, Sorin Paliga ș.a.

Citește și:

Spre deosebire de scrisul cuneiform sau ieroglifele egiptene care au apărut în urma necesității de a efectua calcule agricole, scrierea din Valea Dunării avea o funcție religioasă.

Civilizația apărută pe Valea Dunării este cea mai veche civilizație din Europa (5500-3500 î.Hr.), acoperind un spațiu care se întindea din partea de nord a Greciei actuale și pînă în Slovacia și din Rumînia pînă în Croația. Civilizația corespunde în mare măsură culturii Turdaș – Vinča.

Răspîndirea vechii scrieri danubiene

Tăblițe asemănătoare cu cele de la Tărtăria s’au descoperit în Rumînia și în punctul numit Vadu Rău, din localitatea Fărcașa (Jud. Neamț). Aici s’au descoperit o serie de obiecte neolitice, cum ar fi: fusaiole, greutăți pentru plasele de pescuit sau pentru războiul de țesut, topoare șlefuite din piatră dar și niște tăblițe din lut ars.

Unele tăblițe sînt de forme rectangulare, ovale sau rotunde, care prezentă pe una din fețe diverse semne incizate: romburi franjurate, linii intersectate, alte linii mai mici așezate în rînd, diverse puncte scobite etc. O parte din aceste tăblițe sunt relativ identice cu cele de la Tărtăria.

Semne similare cu cele de la Tărtăria se regăsesc pe mii de artefacte descoperite în diferite zone din Europa de sud-est, în situri arheologice ca: Parța, Tangiru, Cucuteni (Rumînia), Duruitoarea Veche (Moldova), Tripolie (Ucraina), Vinča (Serbia) etc.

Cercetătoarea americană de origine lituaniană Marija Gimbutas a formulat în anii 1950 Teoria culturii gorganelor sau Ipoteza kurgană.

Marija Gimbutas a descris un model de preistorie europeană în care ”Cultura Danubiană” formează miezul așa zisei Europe Vechi, o civilizație relativ avansată, vorbind limbi pre-indo-europene, care a fost invadată de triburile proto-indo-europene masate în stepa nordică a Mării Negre.

Triburile proto-indo-europene erau de fapt păstori nomazi, care s’au răspîndit inițial în întreaga stepă din nordul Mării Negre, din jurul Mării Caspice și parțial în Europa de Est.

Gimbutas a propus trei valuri de extindere a culturii gorganelor. Primul val are un areal de extindere de la Volga inferioară în Europa de Est și duce la coexistența culturilor Kurgan I și Cucuteni-Tripolie. Migrațiile primului val se extind pînă în Balcani și, de’a lungul Dunării, pînă la culturile Turdaș-Vinča și Lengyel în Ungaria.

Așadar, pînă la lămurirea completă a problemei şi eventuala rescriere a istoriei scrisului, mai e nevoie de multe cercetări. Iar eventuala decodificare a acestor semne şi citirea efectivă a lor sînt slabe şanse să se petreacă în timpul vieţilor noastre.

Dar ar fi bine să efectuăm acest demers cît mai susţinut şi mai eliberat de poluarea pe care o reprezintă atît gîndirea dezirativă şi tendinţa de elucubrare naţionalistă de tip protocronist, cît şi complexele, frustrările şi chiar reaua credinţă a demitizatorilor de dragul demitizării, de pornirea demolatoare faţă de orice reprezintă moştenire culturală istorică naţională din partea internaţionaliştilor radicali și inconștienți şi de tendinţa anti-națională a unor specialişti de a ţine mai mult la teoriile consacrate şi la reputaţie decît la adevărul istoric.

Este îmbucurător că pînă şi un Sabin Luca, arheolog de prestigiu şi director al Muzeului Naţional Brukenthal, nu a mai putut sta indiferent, fiind pînă recent un negaţionist al existenţei unei scrieri arhaice dunărene, el aplecîndu’se cu mare atenție asupra propriilor descoperiri, făcute cu ocazia descărcărilor arheologice de pe autostrada cu scandal, Sibiu-Orăştie.

Citește și:

Surse:  Marco Merlini – Doamna de la Tărtăria şi enigma datării tăbliţelor de la Tărtăria, pag. 2, pag. 4, pag. 5, pag. 7, pag. 10, pag. 11, pag. 12, 23.03.2014, Marco Merlini – Introduction to the Danube Script, 23.03.2014, marturiilehierofantului.blogspot.com/

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

SLUGILE BUDAPESTEI RĂSPLĂTITE CU ONORURI ȘI BANI

Slugarnicul Budapestei, pamfletarul Lucian Boia, a fost decorat de președintele Ungariei cu ”Crucea de cavaler a Ordinului de Merit”.

Individul Lucian Boia a fost decorat de preşedintele Ungariei, János Áder, cu titlul ”Crucea de cavaler a Ordinului de Merit al Ungariei” în semn de recunoaştere a activităţii deosebite desfăşurate ca pamfletar romînofob, precum şi a întregii ”opere” de mistificare a trecutului istoriei rumînilor, prin care așa cum consideră oficialii maghiari ar contribui, chipurile, în mod semnificativ la îmbunătăţirea relaţiilor dintre poporul maghiar şi rumîn,  se specifică în publicația maghiară Hirado.hu.

Citește și: ASISTĂM LA PUNEREA ÎN OPERĂ A UNUI PROGRAM VIZÎND ȘTERGEREA IDENTITĂȚII NAȚIONALE A POPORULUI RUMÎN

Distincţia a fost înmînată Lui Lucian Boia, cunoscut pentru cărţile sale considerate demolatoare de tabuuri şi de mituri, de către ambasadorul Ungariei la Bucureşti, Botond Zákonyi, în cadrul unei festivităţi în cerc restrîns organizat, pe 21 ianuarie 2020, la Ambasada Ungariei din Bucureşti.

Maghiarii sînt satisfăcuți că Lucian Boia s’a opus în repetate rînduri concepţiei oficiale rumînești despre istorie, oglindită în manualele şcolare, şi astfel a devenit la fel de multe ori, pe bună dreptate, ţinta naţionaliştilor și patrioților rumîni.

Lucian Boia a declarat presei ungare că a fost surprins de distincţia primită de la statul ungar, dar o primeşte cu plăcere; ştia că lucrările sale sunt citite şi în maghiară, dar nu şi’a închipuit că se bucură de o asemenea popularitate.

Boia a precizat că se consideră un om liber, iar în democraţie fiecare are dreptul să judece şi să’şi exprime opinia proprie. De asemenea, crede că nu există contradicţie între disputele rumîno-maghiare despre istorie şi faptul că a primit o decoraţie din partea
statului ungar.

Citește și: ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

Întrebat fiind că această distincţie îi este înmînată în anul centenar al Tratatului de pace de la Trianon, cînd pe ordinea de zi a parlamentului rumîn se află un proiect de lege care vrea să decreteze zi de sărbătoare data de 4 iunie, pe care Ungaria o consideră ca ziua celei mai mari nedreptăţi din istorie, Lucian Boia a răspuns că nu ştie despre această iniţiativă, dar crede că rumînii ar trebui să accepte şi să respecte faptul că Trianon
reprezintă o traumă majoră pentru Ungaria şi pentru naţiunea ungară.

Lucian Boia a afirmat: rezolvarea durerilor din trecut – şi nu numai în cazul maghiarilor – nu trebuie căutată în trecut, deoarece istoria nu poate fi schimbată, ci în viitor.

Lucian Boia:

”Istoria şi’a accelerat cursul, schimbările sînt tot mai repezi şi s’ar putea ca
peste două sau trei generaţii să ni se pară foarte departe toate
aceste dispute naţionaliste de secol 19”, a spus Boia, adăugînd că el crede în Uniunea Europeană care este în curs de consolidare în care nu vor mai exista graniţe.

Lucian Boia:

”Cu toţii suntem europeni pînă la urmă, ne asemănăm între noi şi problemele noastre
se aseamănă între ele în mult mai mare măsură, decît cu problemele
celor care trăiesc pe alte continente.”

La întrebarea: unde trebuie căutate punctele de plecare ale unei reconcilieri rumîno-maghiare, Boia a spus: poate că este naiv, dar el consideră relaţiile dintre Rumînia şi Ungaria mai degrabă bune în ansamblu.

Boia a recunoscut că există dispute privind istoria, însă acestea ar trebui rezolvate de istoricii celor două popoare, aşa cum au reuşit să facă francezii şi germanii.

La observaţia presei că tocmai concepţiile diferite despre istorie, prezente în manuale, sînt cele care transmit adversităţile între rumîni şi maghiari de la o generaţie la alta,

Lucian Boia a precizat: din păcate, istoria nu este ştiinţa adevărului absolut, ci o interpretare ulterioară a unei realităţi petrecute, influenţată de perspectiva, de cultura, de ideologia autorului său.

Boia a adăugat: nici el nu consideră de bun augur faptul că în Europa există atît de multe interpretări ale istoriei.

Istoricii români şi unguri ar trebui să ajungă la o înţelegere cel puţin în chestiuni esenţiale, pentru a elabora o istorie, chiar dacă nu oficială, cel puţin conformă principiilor europene.

Lucian Boia se mai laudă cu ”sinceritatea” sa:

”Eu am scris istoria pe care am crezut’o de cuviinţă, am scris’o onest, am încercat să interpretez lucrurile ferindu’mă cît mai mult de ideologii şi mai ales de naţionalismul extrem care a făcut atîta rău. Acesta e demersul meu. Aş vrea să pot să schimb
lumea, s’o fac mai bună, mai dreaptă, dar nu am asemenea forţe.”

În discursul său laudativ (cum altfel?)  Botond Zákonyi a subliniat: Lucian Boia nu rescrie istoria în cărţile sale eseistice care au iscat controverse mai mult sau mai puţin violente, ci el o regîndeşte, punînd evenimentele istorice într’o altă lumină. Nu are o
semnificaţie deosebită faptul că Boia a primit distincţia statului ungar în anul centenar al Trianonului, deoarece ea ar fi actuală şi anul viitor, aşa cum ar fi fost de actualitate şi anul trecut, în acest an însă se condensează această aglomeraţie de probleme care
poartă de obicei numele de ”trauma Trianonului”, iar problemele maghiarilor sînt foarte bine ”atenuate” de lucrările lui Boia, a arătat ambasadorul Ungariei la Bucureşti.

Vă reamintim că activitatea sa de slugărnicie a lui Lucian Boia nu a fost doar față de Bu8dapesta, ci și față de Berlin, fiind recompensat  şi de Germania prin acordarea unei distincţii de stat în 2018, cînd a fost decorat cu Crucea Federală de Merit a Germaniei în grad de cavaler.

Cu alte cuvinte, denigrarea și trădarea neamului din care te tragi în beneficiul unor alte neamuri, este foarte apreciată în Ungaria și Germania.

Halal !

Credem că aceste două distincții spune totul despre acest trădător al intereslor rumînești, fie că vorbim de istorie, ori de literatură, și sîntem siguri în același timp că pentru viitorul european opera acestui trepăduș nu va avea nici o contribuție de valoare, ci doar așa cum de altfel o recunoaște chiar Boia, doar a unei opinii complet diferite pe care a adoptat’o cu obstinație față de linia oficială a statului rumînesc, dar contrară, de asemenea și liniei pe care naționaliștii și patrioții rumîni o adoptă de multe ori paralel cu cea oficială.

Așadar, trei linii distincte de interpretare a unei singure realități a trecutului, trebuie să recunoaștem că deja este prea mult.

Sursa: hirado.hu

Citește și: GEȚII AU IMPUS RESPECTUL IMPERIULUI ROMAN

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

ADEVĂRUL DESPRE ”GEȚII DE PIATRĂ” DE PE MUNTELE NEMRUT

În sud-estul Turciei și lîngă Eufrat, fluviul care este considerat, cel puțin pînă azi, leagănul omului, găsim muntele Nemrut Dagi, cunoscut și sub numele de Nemrud Dag, care în vremurile antice era precum Grădina Edenului pentru oameni.

În acest deșert stîncos pustiu lung de cîțiva kilometri, la o altitudine de peste 2.000 de metri, se află unul dintre cele mai mari și neașteptate omagii aduse zeilor.

De aici din Munţii Taurus, ce reprezintă graniţa sudică a unor podişuri vaste (al Anatoliei şi al Armeniei), pe care le separă de Marea Mediterană, izvorăsc cele mai importante ape ale vechii Mesopotamii şi, tot aici, se pare că a fost amplasată biblica Arcă a lui Noe.

La cîțiva ani dupa moartea lui Antiohus, de aici au plecat regii magi, urmărind o stea, care’i va conduce pînă la Bethleem …

Puţini ştiu însă, că Munţii Taurus, dar mai ales extensia lor, Munții Anti-Taurus, care fac parte împreună cu Muntele Ararat din lanțul Munților Caucaz, ascund o multitudine de peisaje, de o frumuseţe sălbatică, greu de redat în cuvinte, dar şi obiective turistice şi istorice, în faţa cărora nu poţi rămîne indiferent, iar aici ne referim îndeosebi la Nemrut Dağı (Muntele Nemrut), considerat de unii muntele care’i adăpostește pe ”dacii nemuritori”.

În 1881, acest loc a fost descoperit de inginerul german Karl Sester în timpul lucrărilor arheologice. Însoțitorul lui Sester, un asistent kurd, continua neîncetat să vorbească despre zei uriași despre care se spunea că se află în vîrful unui munte. La început, nu a acordat nici o atenție acestor povești, deoarece pe hărțile europene nu exista nici un munte.

Dar uriașul munte de stîncă, cel care se ridica în fața lui l’a convins să’l cerceteze, iar urmare acestei curiozități, ruinele mormîntului-sanctuar din Antiohia de pe muntele Nemrut au fost adăugate mai tîrziu în 1987, listei de patrimoniu mondial UNESCO.

În urma săpăturilor efectuate, arheologii au ajuns la o concluzie clară, aceea de a atribui construcțiile și statuile descoperite civilizației commagenilor, neamuri bune cu ”dahii”, armenii, și massa-geții, de aici și înrudirea naturală cu geții carpatici, pentru că în antichitate neamurile erau mai puțin distincte, numeroase triburi din jurul Mării Negre fiind născute din strămoși comuni.

Numeroasele inscripții descoperite în situl arheologic nu i’au putut ajuta pe experți să determine cu exactitate istoria acestui popor misterios, ci doar să descopere cine a fost ctitorul acestui monument.

Citește și: TRACIA ȘI ANATOLIA, ȚINUTURI VECHI GETICE

Oricum, prezenţa unor geți, în Anatolia nu ar trebui că mire pe nimeni, ţinînd cont de faptul că în antichitate malurile strîmtorii care face legătura între Marea Mediterană şi Marea Neagră era locuită de neamul getic al Dardanilor, de unde numele Strîmtoarea Dardanele, sau de geții brigi de la sud de Dunăre, care au fondat în Anatolia, Regatul Frygiei, de hitiți, de troieni, bitini și alte numeroase triburi înrudite din acest spațiu vast.

Aflat în sud-estul Turciei, la 40 kilometri nord de Kâhta, lângă Adıyaman, Muntele Nemrut (Muntele Zeilor) a devenit celebru în întreaga lume pentru complexul sculptat în piatră (unul dintre cele mai impresionante monumente atribuit civilizaţiei elene), de o valoare deosebită, localizat pe teritoriul unde în trecut a existat o ţară, ce a rămas în istorie sub numele de Commagene.

Înglobat în timpul lui Nero în noua provincie romană Siria, amintirea statului ar fi dispărut cu totul (mai ales după ce o mare parte a sa fost acoperită cu apă, odată cu crearea Barajului Atatürk), dacă regele Antiochus I nu ar fi fost un exemplu al narcisismului uman și nu ar fi avut inspiraţia să comande construcţia masivului tumul de pe Nemrut Dağı, o fabuloasă grămadă de stîlpi din piatră şi statui care rivalizează cu cele ale faraonilor egipteni.

Spre deosebire de cele mai multe state uitate ale Antichităţii tîrzii, Commagene şi’a săpat locul în istorie în piatră, şi a captat astfel, atenţia a mii de vizitatori, curioşi să vadă cu ochii lor fabuloasele vestigii din vîrful Muntelui Nemrut.

Tumulul ce se află aici, a fost construit de conducătorul regatului, Antiochus I, obsedat fiind de propria persoană, ca ultim loc de odihnă al său. El s’a aflat în fruntea statului vreme de 32 de ani, între anii 70 – 38 î.Hr.

Referitor la modul în care a fost conceput monumentalul mormînt al lui Antiochus I, istoricii sînt de părere că acesta este o dovadă de iscusime inginerească deosebită. Cît despre schema de creare a camerei mortuare, ea s’a dovedit eficientă în timp, în a împiedica hoţii de’a o vandaliza.

De altfel, aici nu a intrat nimeni niciodată, comorile din interior aşteptînd răbdătoare să fie scoase la lumină şi să’şi spună povestea.

Cine au fost însă cei care au format Casa Commagene ?

O legendă povesteste că pe aceste meleaguri, în timpurile antice, exista un stat prosper, puternic și infloritor, numit Commagene. Un timp indelungat, locuitorii acestei tări au luptat să se elibereze de cotropitorii asirieni. Commagene a intrat în istorie drept un stat dependent de Asiria, care a devenit ulterior o provincie a acesteia.

Genealogia lor, se pare că porneşte de la linia secundară a seleucizilor din Antiohia, care s’au stabilit la poalele dealului Eufratului Superior. S’au intitulat ”fraţi gemeni” ai ahemenizilor din vechiul Iran (pe linie paternă) şi descendenţi ai lui Alexandru Macedon (pe linie maternă).

Dacă este adevărat, atunci înseamnă că locuitorii Statului Commagene, au fost sinteza culturală perfectă între est şi vest, atît de căutată de marele Alexandru, aflați aproape de centrul imperiului creat de acesta.

Piesa centrală a ceea ce odată a fost Statul Commagene, este piscul său, Nemrut – unul dintre cele mai înalte vîrfuri ale Mesopotamiei (aflat la o înălţime de peste 2.100 de metri), unde se găsesc împrăştiate statuile zeilor Antichităţii, impresionante prin mărimea şi frumuseţea lor.

Robert H. Hewsen (2001) în Armenia: Un Atlas istoric,  Chicago: University of Chicago Press. p. 42 spune:

”Semnificația Commagene pentru noi constă în faptul că dinastia regală pare să fi fost de origine armenească, un urmaș al Orontizilor, care a condus și Armenia și Sophene și, poate, odată și Armenia Mică, dacă nu avem mai multe informații despre întemeierea acelui stat armean puțin cunoscut. Că Commagene a aparținut regatului armean în perioada Orontidă se demonstrează mai întîi prin faptul că două dintre orașele sale (Samosata și Arsameia) par să fi fost numite după regii Orontizi, iar în al doilea rînd prin faptul că a fost condus de o ramură în sine a Dinastiei Orontide.”

Unii savanti sînt de părere că, în anul 72 î.Hr., aici domneau romanii, care îi impuneau lui Mithridates să primească titlul de împărat.

Asemeni împăraților Persiei si Macedoniei, dar si multor regi elenistici, Comagenii se considerau egalii zeilor.

Construcția acestui complex funerar inedit a început în timpul domniei împăratului Mithridates și s’a terminat în timpul domniei fiului sau, Antiohus I.

În vîrful celui mai înalt pisc al regiunii, cu vederi în toate direcţiile, Antiochus I şi’a pus soldaţii să tragă blocuri uriaşe de piatră, pentru a construi pe terasele gemene orientate spre est şi vest, masivele statui ale zeilor săi favoriţi. Printre aceştia, Antiochus a ţinut să se includă şi pe sine, regele crezînd că’şi trage originea din zei, după cum am mai amintit, prin înrudirea sa cu Alexandru Macedon.

Mai multe reliefuri de gresie descoperite la locul conțin unele dintre cele mai vechi imagini cunoscute cu două figuri care’și strîng mîinile.

Toate capetele statuilor – rostogolite de la locul lor – sînt ceva mai înalte decît un om obişnuit şi cîntăresc aproximativ şase tone fiecare.

Aici mai pot fi admirate şi cîteva reliefuri care ni’l înfăţişează pe Antiohus, în timp ce dă mîna cu diverse zeităţi.

Alături de zei şi omul-zeu Antiochus, mai există alte două statui: un vultur şi un leu.

Un relief deosebit este ”Relieful Constelaţiei Leului”, de pe terasa de vest, care conţine Horoscopul lui Antiohus, realizat la încoronarea tatălui său, Mithridates I Callinicus, la 14 iulie 109 î.Hr.

Subiectul încoronării lui Mithridates I, a creat o serie de speculaţii, printre care şi cea a şcolii de reîncarnare a lui Erich von Däniken. Concret, o femeie din Olanda, pe nume Laura Crijns, a susţinut că ea a fost de faţă în noaptea în care Mithridates a devenit rege, drept urmare ar cunoaşte intrarea secretă către comorile din Commagene.

Astfel, ea a fost destul de aproape în a convinge autorităţile din Turcia de a aproba excavarea în zonă, încercînd să reuşească cu intuiţia ceea ce arheologul american Theresa Goell a eşuat cu dinamita (aşa se face de ce acum tumulul este cu 50 de metri mai scund decît înainte).

Cînd Antiohus a domnit ca rege, el a creat un cult regal pentru el însuși și se pregătea să’i fie închinat după moartea sa. Antiohus a fost inspirat să’și creeze propriul cult în formă elenistică a religiei Zoroastrianismului.

Antiohus a lăsat multe inscripții elinești care dezvăluiau multe aspecte ale religiei sale și explicîndu’și scopul acțiunii. La baza muntelui se află un depozit cu manuscrise antice și materiale culturale istorice.

O inscripție în limba elină permite identificarea planetelor: Jupiter, Marte si Mercur.

Într’o altă inscripție, Antiohus a indicat ca mormîntul său să fie construit într’un loc înalt și sfînt, îndepărtat de oameni și apropiat de zei, printre care el va fi numărat.

Antiohus dorea ca trupul său să fie păstrat pentru eternitate. Zeii cărora i s’a închinat erau un sincretism al zeilor eleni, armeni și persani, precum:

1. Hercules / Vahagn / Artagnes / Ares,

2. Zeus / Aramazd / Oromasdes (asociat cu zeul iranian Ahura Mazda),

3. Tyche / Comagene și

4. Apollo / Mithras.

Iată unul dintre textele care apar pe spatele imaginilor așezate ale următoarelor personaje, pe terasele din est și vest, în cazul de față cel care se referă la Artagnes / Hercule / Ares:

”Marele rege Antiochos, Dumnezeul, cel drept, manifestul (zeitatea), prietenul romanilor și al elenilor, fiul regelui Mitridates Kallinikos și al lui Laodike, zeița iubitoare de frate, fiica regelui Antiochos Epiphanes, Iubitorul de mamă, Victoriosul, a înregistrat pentru toate timpurile, pe piedestalele consacrate cu scrisori inviolabile, faptele clemenței sale.

Am ajuns să cred că, pentru omenire, toate lucrurile bune evlavia este atît posesia cea mai sigură, cît și cea mai dulce plăcere. Această judecată a devenit, pentru mine, cauza puterii norocoase și folosirea ei binecuvîntată; și pe parcursul întregii mele vieți am apărut tuturor oamenilor ca unul care a crezut în sfințenie cel mai sigur paznic și desfășurarea inegalabilă a domniei mele (sau a împărăției). Prin aceste mijloace, am scăpat, contrar tuturor așteptărilor, de mari pericole, am devenit ușor stăpînul situațiilor fără speranță și, într’un mod binecuvîntat, am ajuns la plinătatea unei vieți lungi.

După ce am preluat stăpînirea tatălui meu, am anunțat, în mila gîndului meu, că regatul supus tronului meu ar trebui să fie locația comună a tuturor zeilor, prin faptul că prin orice fel de artă am decorat reprezentările lor forma, așa cum străvechea lume a perșilor și a elenilor – rădăcinile norocoase ale strămoșilor mei –  ni le’a predat (nouă) și le’a onorat cu sacrificii și festivaluri, așa cum a fost regula primitivă și obiceiul obișnuit al întregii omeniri; în plus, propria mea considerație a conceput în continuare alte onoruri și mai ales strălucitoare.

Și așa cum m’am gîndit să pun bazele acestui mormînt sacru, care trebuie să fie indestructibil de ravagiile timpului, în imediata apropiere a tronului ceresc, în care forma exterioară a persoanei mele păstrată din fericire la vîrstă maturității, după ce sufletul iubit de Dumnezeu trimis pe tronurile cerești ale lui Zeus Oromasdes, se va odihni printr’un timp incomensurabil …”

Conform inscripțiilor găsite, Antiohus pare să fi fost o persoană pioasă și avea un spirit generos. Ruinele palatului regal au fost găsite într’un alt oraș al regatului, Arsameia.

Drumul ce duce pe piscul Muntelui Nemrut, trece pe lîngă alte cîteva ruine şi Eski Kâhta (capitala de vară din Commagene).

Acest palat este cunoscut sub numele de Eski Kale sau ”Castelul vechi”. În Arsameia, Antiohus a lăsat multe inscripții în limba elină a programului său de lucrări publice și a modului în care a glorificat orașul.

Efigiile monumentale ale complexului statuar prezintă atît influențe iconografice persane, cît și getice (cușma getică de exemplu, era prezentă peste tot în jurul Mării Negre arătînd astfel întinderea geților) sau elinești: influențele persane pot fi văzute în haine, căptușeala și dimensiunea colosală a imaginilor, în timp ce înfățișarea caracteristicilor lor fizice derivă din stilul artistic elinesc.

Antiohus a practicat astrologia de un tip foarte ezoteric și a pus bazele unei reforme calendaristice, legînd anul comagenian, care pînă atunci se bazase pe mișcările Lunii, cu ciclul sotic (Steaua lui Sirius) folosit de egipteni, ca bază a calendarului lor.

Acest lucru ar sugera că Antiohus era cunoscător, dacă nu a fost chiar pe deplin inițiat în ermeticism.

Complexul funerar al lui Antiohus a fost construit într’un mod în care sărbătorile religioase să poată avea loc acolo. În fiecare lună erau două zile de sărbătoare pentru Antiohus: ziua lui de naștere, care a fost sărbătorită în data de 16 a fiecărei luni, și încoronarea lui, care a fost sărbătorită în data de 10 a fiecărei luni.

El a alocat fonduri pentru aceste evenimente din proprietăți legate legal de site.

De asemenea, el a numit familii de preoți și ieroduli (slujitori ai sanctuarului) să conducă ritualurile, iar urmașii lor urmau să continue slujba rituală în perpetuitate. Preoții purtau haine tradiționale persane și împodobeau imaginile zeilor și strămoșii lui Antiohus cu coroane de aur.

Preoții ofereau tămîie, ierburi și alte ”jertfe grandioase” nespecificate pe altare așezate înaintea fiecărei imagini. Toți cetățenii și militarii au fost invitați la banchete în onoarea ilustrului decedat. În timpul sărbătorilor, atitudinile ostile erau interzise și Antiohia a decretat ca oamenii să se bucure, să mănînce și să bea vin și să asculte muzica sacră interpretată de muzicienii templului.

Mormîntul lui Antiohus a fost uitat timp de secole, pînă în 1881-1883, cînd arheologii din Germania l’au săpat.

Cine a fost Antiohus?

Antiohus I Theos Dikaios Epiphanes Philorhomaios Philhellen  70 î.Hr. – 38 î.Hr.) a fost un rege armean din Regatul Commagene și cel mai faimos rege al regatului respectiv.

Capul lui Antiohus de pe Muntele Nemrut

Antiohus I a fost fiul și probabil singurul copil al regelui Mitridates I Callinicus și al reginei Laodice VII Thea of ​​Commagene. Antiohus era pe jumătate armean, un membru îndepărtat al dinastiei Orontide și jumătate elen, sau mai curînd get macedonean.

Get și nu elen, așa cum a fost denaturată națiunea macedoneană antică, chiar și de către Herodot, cînd vorbește despre macedoneni.

Herodot aprecia complet nepotrivit:

”De la Argos au fugit la iliri trei frați din descendenții lui Temenus, Gauanes, Aeropus și Perdiccas, și trecînd de la iliri în partea superioară a Macedoniei au ajuns la orașul Lebaia … Acum, acești descendenți ai lui Perdiccas sînt greci, după cum ei înșiși spun, eu am șansa de a cunoaște asta și o voi dovedi, în ultima parte a istoriei mele.”

Orice am spune, dacă Perdiccas era get macedonean, descendenții nu puteau fi eleni, oricît am încerca să denaturăm trecutul.

Mithridates, tatăl lui Antiohus, era fiul regelui Sames al II-lea Theosebes Dikaios din Commagene și al unei femei neidentificate.

Mitridates a fost probabil legat de regii din Parthia și, în lumina descoperirilor arheologice de la Muntele Nemrut, a revendicat descendența de la Orontes și l’a revendicat și pe Darius I al Persiei ca strămoș, datorită căsătoriei lui Orontes cu Rododia, fiica lui Artaxerxes II, care a fost descendent al regelui Darius I.

Mai sigure, însă, sînt conexiunile sale dinastice cu Diadochii, Urmașii lui Alexandru Macedon. Mama lui Antioh, Laodice VII Thea, a fost o prințesă elenă a Imperiului Seleucid.

Tatăl lui Laodice a fost regele Seleucid Antiohus VIII Grypus, în timp ce mama ei a fost o prințesă ptolemaică și mai tîrziu regina Seleucidă Tryphaena (vezi Cleopatra VI a Egiptului).

Astfel, Antiohus a fost un descendent direct al lui Seleucus I Nicator al Imperiului Seleucid, Ptolemeu I Soter al Egiptului, Antigonus I Monophthalmus din Macedonia și Asia, Lysimach al Traciei și regentul macedonean Antipater.

Acești cinci bărbați, ”succesorii” Diadochi, au servit ca generali sub Alexandru cel Macedon.

Părinții lui Antiohus s’au căsătorit ca parte a unei alianțe de pace între regatele lor. Se știe puțin despre viața și educația sa timpurie, în afară de aspectul său elenic; cu toate acestea, se pare că, atunci cînd tatăl său a murit în 70 î.Hr., Antioh a succedat tatălui său ca rege.

În timp ce Republica Romană a anexat teritoriile din Anatolia, Antiohus, printr’o iscusită diplomație, a putut să mențină Commagene independent de Roma.

Antiohus este menționat pentru prima dată în izvoarele antice în anul 69 î.Hr., cînd Lucullus a făcut o campanie împotriva regelui armean Tigranes cel Mare.

Antiohus a încheiat o pace cu generalul Pompei în 64 î.Hr., cînd Pompei a invadat cu succes Siria.

Antiohia și Pompei au devenit apoi aliați.

Antiohus în 59 î.Hr. a primit toga praetexta și a primit recunoașterea oficială din partea Senatului Roman ca aliat al Romei. Antiohus a primit un sceptru de fildeș și o togă triumfală brodată și a fost întîmpinat ca ”rege, aliat și prieten”.

Această recunoaștere a fost un mod tradițional de recunoaștere și răsplătire a aliaților Romei. Încă de la domnia sa, monarhii din Commagene s’au dovedit a fi cei mai fideli aliați romani.

Cînd Marcus Tullius Cicero a fost guvernatorul Roman al Ciliciei în 51 î.Hr., Antiohus i’a furnizat lui Cicero inteligent mișcările parților. În timpul războiului civil dintre Iulius Cezar și Pompei, Antiohus a furnizat trupe pentru Pompei.

În 38 î.Hr., un legat al lui Triumvirului Mark Antoniu, Publius Ventidius Bassus, după ce a făcut campanii împotriva parților, a dorit să’l atace pe Antiohus și regatul său. Antoniu și Bassus au fost atrași de averea regatului Commagene. Cu toate acestea, în timp ce se pregăteau să marșească împotriva Commagene și a capitalei sale Samosata, Antiohus a negociat o soluție pașnică cu ei.

Sursa: tertullian.org, whc.unesco.org,

Dictionary of Greek and Roman Biography and Mythology

Citește și: GEȚII AU IMPUS RESPECTUL IMPERIULUI ROMAN

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

GEȚII LIBERI SAU ”BARBARII” DE DINCOACE DE DUNĂRE ȘI COLAPSUL ROMEI

Termenul de ”barbar” derivă dintr’un cuvînt elinesc care înseamnă ”barbă”. Barbarii pentru eleni erau străinii, cu un sens deosebit de cel de azi, adică cei care nu vorbeau limba elenă fluent: însemna doar să fie străini de civilizația elinească.

Pentru că adesea se face confuzie cu termenul modern de necivilizat, necizelat, sălbatic, sensul antic era perceput diferit, purtarea bărbilor, deși era universală, adevăratul sens al termenului era de nevorbitor al limbii materne a elenilor.

La începutul acestei prime perioade, cu ciocnirile cumplite cu romanii destul de combativi, primitivi, grosolani și nemiloși, a început să devină un sinonim, un cuvînt echivalent, deci în sens derogatoriu.

Întîmplător sau nu, cam tot ce era dincolo de lumea elinească, și mai tîrziu cea romană însemna ”barbar”. Pînă la apariția Romei, barbar însemna cam 99 % din Europa, ulterior, prin expansiunea imperiului roman, foarte multe triburi ”barbare” fiind înghițite sau ”pacificate” de ”civilizația” romană, ”lumea barbară” a fost mutată mai la nord pe linia Dunării.

Această linie practic, va demarca definitiv și pentru o lungă perioadă, granița dintre Geții robiți din imperiul roman și Geții Liberi din ”lumea barbară”, numit în latinește Barbaricum, adică ceea ce vedeți cu albastru colorat în poza noastră de mai sus.

De ce barbari? Cine au fost, de unde vin?

Știm foarte puțin despre acești oameni. Tacitus este una din puținele surse. Deși, despre geții carpatici, celți și germanici sînt numeroase mențiuni în istoria antică, în realitate se știe incredibil de puțin.

Cînd vorbim despre barbari sau vîrste barbare în sens istoric, ne referim în schimb la un moment anume din istoria europeană, tocmai la perioada de tranziție între civilizațiile romane și medievale în care se formează primele nuclee ale viitoarelor națiuni europene.

Să luăm ca exemplu geții liberi numiți în istorie ”germanici”.

Odată cu cercetările și ”interviurile” cu romanii care se întorceau din acele teritorii, Tacitus a știut (și credea) că așa-numiții barbari germanici coborau din trei origini foarte specifice, în ciuda celor întîlnite de legiuni fiind aproximativ 40 de triburi diferite, deși, alte surse recente afirmă că erau aproximativ, o sută.

Poate că numele de Germani era numele unui trib, și după ce au intrat în contact cu romanii, au fost  numiți de atunci toate acele diferite triburi din nordul Alpilor cu denumirea generică de ”germani”.

Aceste popoare erau considerate ca una, ca o singură națiune, deși nu știm dacă aveau chiar idee despre ce era o națiune sau o comunitate națională.

Între ele existau doar legende transmise oral, deoarece nu există încă nici o scriere.

Strămoșul comun a fost ”Dumnezeul născut din pămînt”; de la fiul său Mannus au fost derivate cele trei ramuri principale ale celor 3 linii principale; Ingevoni (cel care va crea grupul frizon-saxon), Istevoni (cei care vor da viață grupului francez, francii) și Erminoni, adică locuitorii centrului teritoriului (Germania de azi) de la Dunăre.

O linie, Ingevonii și Istevonii proveneau din Oceanus Germanicus (așa numit de romani, apoi Marea Nordului). O altă tulpină din Suevicum (Balticii). Al treilea din zona Cimbrica (Danemarca), cu Erminonii staționați pe Elba.

Vorbim – citîndu’l pe Tacitus – din primul secol după Hristos, în timp ce aici – cu cele mai noi cunoștințe – vrem să mergem mult mai departe înapoi în perioada 700-500 î.Hr. le găsim pe toate amestecate, aproape un singur popor, dar mai bine să spunem multe triburi cu unele analogii în obiceiuri și tradițiile și instituțiile lor arhaice.

Acestea erau foarte diferite, motiv pentru care încă nu este timpul să le numim germani ce, danezi, suedezi și cu atît mai puțin franci. Adică, pînă cînd diviziunea lor devine aproape clară, cele după aproximativ secolul 3-4 î.Hr., iar cele de după secolul 3-4 d.Hr., cînd încep să coboare spre sud, mai întîi să facă raiduri, apoi să se stabilească în diverse teritorii, inclusiv Italia: longobarzii (bărbile lungi).

Cine au fost barbarii ? Viața marii familii a barbarilor

Barbarii nu apar brusc în secolele IV-V d.Hr., dar se vorbește despre ei cu primele cuceriri romane dincolo de Alpi, în primul secol, apoi urmează migrațiile masive pe care încep să le facă.

Singura veste pe care o avem despre ei provine din mărturiile romane și, prin urmare, ne este foarte dificil să le reconstruim istoria independent de relațiile pe care le’au avut cu romanii. Nu putem spune cînd și cum s’au stabilit în diversele zone din estul, centrul și vestul Europei și nici cum s’a articulat istoria lor.

De fapt, nu au avut niciodată o tradiție scrisă, numai goții / geții știau și foloseau mai tîrziu o formă rudimentară de script așa-zis runic.

Roma cu cuceririle sale dăduse caracteristicile civilizației romane unei mari părți din Europa. Popoarele indigene s’au adaptat la organizarea socială și politică romană; locuitorii provinciilor erau mai mult sau mai puțin profund romanizați, mai curînd mai deloc, dar nu mai puteau fi definiți ca ”barbari”.

Prin urmare, barbarii erau acele popoare geto-ariane, numite ”științific” indo-europene,  care locuiau în zona Europei central-nordice, a Germaniei, a geților carpatici și a slavilor Europei de Est pînă spre Caucaz în așa numită Sarmo-Geția (Sarmația).

Primele informații despre viața barbarilor ne provin de la autorii romani: Cezar și Tacitus.

Imaginea acestora apare cu foarte multă viață de la citirea acestor informații. Societatea lor a fost cu adevărat în antiteză cu societatea romană. Trăiau nomazi, într’o stare de libertate absolută; nu a existat nici o formă de activitate economică regulată care să le lege oamenii de pămînt și să creeze diferențe în ceea ce privește averea.

În cea mai mare parte războiul sau formele embrionare de producție și agricultura le dădea cele necesare pentru supraviețuire.

Costumele erau considerate primitive, iar nevoile lor se limitau la lucruri esențiale. Nu a existat nici un ordin legislativ; simțul lor de dreptate și onoare, dezvoltat în cel mai înalt grad, a luat forma unui sistem pripit de vendete personale.

Obligația familiei era răzbunarea ca moștenire primită (feudă). Toată lumea era liberă să reglementeze apărarea drepturilor sale în modul în care considerau cel mai potrivit. La baza tuturor acestor lucruri, însă, existau tradiții de ”onoare permanentă”, așa cum se pot găsi aproape întotdeauna în rîndul popoarelor primitive.

Adesea era aplicat un anumit tip de Justiție ”publică”, care se constituia mai curînd într’un calvar , ca la judecata lui Dumnezeu. Dovada nevinovăției suspecților responsabili pentru o crimă este lăsată la ”judecata lui Dumnezeu” prin supunerea acuzatuluila la teste cu adevărat de neconceput pentru mentalitatea noastră.

Pentru a’și dovedi inocența, trebuiau, de exemplu, să traverseze flăcări nevătămați sau să reușească să stingă o lamă fierbinte cu salivă care era așezată pe limba lor.

În timpul regatelor barbare, relațiile erau reglementate în baza unor coduri de legi numite adevăruri. Cel mai răspîndit cod de legi a fost Lex Salicum, caracteristic regatului francilor.

Statutul juridic al persoanei era în dependență de proveniența etnică și statutul politic, astfel francii erau mai previlegiați decît galo-romanii.

Dreptul de proprietate privată era în formare, din care cauză contractele erau puțin răspîndite. Obligațiile erau judecate în baza delictelor.

Pînă în sec. 6 dreptul familiei era reglementat de tradiție (cutumă) ulterior, prioritar a devenit dreptul canonic (creștin).

Moștenirea asupra pămîntului era asigurată exclusiv fiilor, dacă familia nu avea fii atunci ogorul era moștenit de vecini. După edictul lui Chelperik, familiile care nu aveau fii, erau în drept să lase moștenirea unei fiice.

Dreptul penal a suportat modificări odată cu dezvoltarea proprietății private.

Mai tîrziu, după ce au intrat în contact cu romanii, obiceiurile lor s’au înmuiat oarecum; a fost admisă posibilitatea stabilirii compensației monetare unor ostilități pentru a evita vărsarea excesivă de sînge.

Răspunderea penală putea fi înlocuită prin achitarea unei amenzi. În cazul omorului se achita o amendă numit wergeld, mărimea amenzii era în dependență de statutul, genul, vîrsta persoanei omorîte.

Termenul Wergeld (dar și Wehrgeld, Wiedergeld, Manngeld și Friedegeld), în latina medievală weregildus, era un substantiv compus din vechiul german wer, ”om” (cf. vir, viri, ”bărbat”) și geld, ”preț”, ”ban”, ”plată”. Cu alte cuvinte, Wergeld s’ar traduce prin ”prețul omului”.

Deși responabilitatea pentru crime era personală, achitarea amenzii putea fi realizată cu ajutorul rudelor. Incapacitatea de plată determina pedeapsa în baza răzbunării sîngelui (Thalion).

Dacă rudele persoanei decedate pedepseau cu moartea pe vinovat, aceasta nu era considerată crimă. Dacă wergeldul era achitat, acesta era împărțit în 3, 1/3 revenea statului, 1/3 rudelor apropiate victimei, și 1/3 comunității (rudelor mai îndepărtate).

Legea salică a fost preluată parțial în perioada Imperiului Francilor, in secolele X-XI, s’a creat o nouă structura de legi, medievale.

Statutul juridic al persoanei a fost influențat prin sistemul de vasalitate. Regele era considerat senior de primul rang, care acorda pămînturi conților, considerați vasali ai săi. Aceștia ofereau pămînturi altor persoane,pentru care ei deveneau seniori.

Structura vasalică era specifică exclusiv nobilimii. Rege (senior de rangul I), conți (vasali pentru regi), baroni (vasali pentru conți), cavaleri și valeți (vasali pentru baroni).

Relația vasalică era legalizată prin omaj (jurămînt al vasalului seniorului său) și investitură (transmiterea unui lot de pămînt, simbolică prin transmiterea unui bulgăre sau crenguță, ce desemna că seniorul transmite vasalului un pămînt).

Obligațiile seniorului erau de a proteja vasalul și proprietatea acestora. Vasalul era obligat să presteze 40 de zile în an serviciul militar. În cazul în care una din părți nu’și onora obligațiile interdependența era anulată.

Starea a 3-a formată din orășeni și țărani s’a modificat odată cu dezvoltarea relațiilor feudale. Orășenii și’au obținut libertatea, iar țărănimea prin procedura de precariu a rămas fără proprietate de pămînt trecînd în categoria persoanelor dependente.

În perioada medievală izvor de obligații erau considerate delicte, cvazi-delicte, contracte, cvazi-contracte. Instituțiile statului interveneau diferit în cazul dacă dreptul de proprietate era încălcat intenționat sau din imprudență.

Dreptul de proprietate permitea proprietarului să înstrăineze bunurile în afara familiei, prin donație sau testament (cvazi-contract).

Cele mai grave crime erau considerate împotriva statului (prejudiciul adus familiei regale, falsificarea monedei regale, falsificarea actelor cu semnătură regală, trădarea familiei regale, pedeapsa era capitală.

În perioada fărîmițării feudale statul nu intervenea uniform pentru realizarea judecății.

Fiecare feudal era în drept să realizeze judecata în domeniul său. Principiile dreptului medieval s’au modificat odată cu transformările organizării politice a statelor.

Dar cînd s’a produs acest lucru, procesul lent de infiltrare reciprocă între barbari și romani începuse deja, marcînd sfîrșitul definitiv al lumii ”clasice” și începutul lumii ”moderne”.

Puterea politică, Familia și Religia

Principiul fundamental al societății barbare este Puterea. Omul liber este înițiat într’o ceremonie în care adunarea bărbaților înarmați îl înrolează, autorizîndu’l oficial să lupte. Armele constau în săbii, scuturi gigantice acoperite din piele, sulițe lungi sau arcuri grele.

Omul liber intră astfel în armată, care coincidea cu adunarea tuturor drepturilor oamenilor din trib. Adunarea forțelor armate era depozitarul suveranității, dar funcțiile sale nu depășeau decizia de pace și război sau pedepsirea crimelor împotriva zeilor și a comunității.

În partea de sus a ordinii sociale, însă, există un grup de oameni liberi care se distinge de ceilalți. Ei aparțin unor familii foarte vechi, cărora li se atribuie origini divine; de fapt, dețin în mod tradițional funcții preoțești sau civile.

Din această mică aristocrație, unii bărbați apar adesea ca fiind singurul element de bază pentru valoarea lor în război. Acest om devine un ”lider”, post care va intra apoi în istoria medievală precum ”Conte” sau ”Duce”.

În caz de război, adunarea îl alegea rege; dar era o sarcină în care i se dă o autoritate morală mai mare decît una politică. În adunări, întrunite în caz de pericol, se decidea cu majoritate.

Barbarii germanici aveau un sentiment profund de familie. Infidelitatea conjugală a fost pedepsită foarte sever. Familia era nucleul fundamental al ordinii lor sociale și politice.

Diferitele familii au fost legate de anumite legături familiale, astfel încît mai multe familii au format un Sippe .

Mai mulți Sippe au format un Gau sau un trib, care se alăturau altor triburi pentru a forma o uniune de triburi, un popor ale cărui legături majore erau aceleași tradiții civile și religioase.

În cazul Balcanilor, cîteva uniuni de triburi pot fi aici menționate: cele ale Odrisilor la sud de Dunăre, ale lui Alexandru Macedon, ale lui Bureo Bistas, și la scară mai mică, chiar cea a lui Daci Balo.

În cazul religiei, cea germanică era foarte simplă și naturalistă, așa cum se întîmplă adesea popoarelor nomade obișnuite să observe și să se teamă de fenomene naturale misterioase. Zeii lor s’au identificat cu forțele naturii și, prin urmare, pot fi bune sau rele.

Era Thor, Zeul cerului, de unde își arunca ciocanul, fulgerul; Freia, maternă și blîndă, care a reprezentat Pămîntul; Baldui, Soarele; Loki, focul util și rău. A existat și un zeu suprem: Odin, Zeul războiului, care conducea războinicii în luptă și îi salutau pe cei căzuți, în cetatea cerească Walhalla unde ajungeau după moartea eroică în luptă.

”Barbarii” din armatele romane

Istoricii au discutat cauzele declinului și sfîrșitului civilizației romane timp de secole. De ceva timp, nimeni nu mai susține teza simplistă conform căreia Imperiul Roman a căzut brusc sub izbucnirea hoardelor sălbatice și distructive.

Mulți spun că Imperiul Roman a murit deja de o moarte naturală și că barbarii geto-goto-germanici ar fi pus bazele întregii civilizații europene moderne cu noile lor forțe și obiceiuri solide.

Dintre aceste teze extreme există în mod natural multe moduri intermediare. Dacă ”barbarii” puteau prelua puterea de la romani, a fost pentru că deja în interiorul Imperiului a existat o criză foarte gravă, care a afectat principalele sectoare ale vieții politice. Infiltrarea barbarilor în armata și birocrația romană începuse, însă, de mai mult timp înainte de colaps.

Înaintea ”pierderilor” din toate părțile lumii, romanii începuseră să’i deporteze ca sclavi; s’au bucurat cît timp i’au tîrît pe la Roma, i’au făcut să lupte în arenă cu leii, dar și sadic între ei. Apoi a început să’i elibereze pe mulți dintre ei pentru a’i face servitori sau muncitori cu salarii mici, în special în agricultură sau în meseriile umile pe care romanii le dețineau înainte, în ciuda faptului că erau risipitori și supraîncărcați cu datorii.

Aprovizionările proveneau evident din țările și provinciile cucerite, cum era și Dacia Romană, dar erau în mîinile romanilor. Unii – interesați de această ”acceptare” a străinilor și a forței de muncă ieftine – spuneau că este necesar să’i integreze, să le ofere cetățenia, să’i determine să devină cetățeni romani chiar de la naștere cu aceleași drepturi, evident, nu cu ale lor.

Curînd aceste populații marginalizate, chiar cu cetățenie romană, mai mult decît integrate, după un timp, au început să se comporte așa cum s’au comportat romanii pe teritoriile lor, cînd i’au jefuit, cucerindu’i prin forță și supunere.

Această inversare a avut loc în timp ce la Roma o criză economică și politică începea să meargă mînă în mînă cu criza valorilor. La Roma, aproape jumătate din populație era de origine străină, soldații, de asemenea, conduși adesea de aceiași străini care au reușit curînd să devină generali, apoi au fost puși chiar în fruntea armatelor, dar care, fără îndoială, nu a fost din ”dragoste de țară”, ”de amprentă latină”, ceea ce demonstrează încă o dată, dacă mai era nevoie, precara sau chiar inexistența acelei romanizări de care se face mare caz în țara noastră.

Acești străini de latinitate, într’adevăr, se pregăteau să’și creeze propria patrie și nu doar în țările lor, ci chiar la Roma.

Pentru acești străini, Roma cu Septimius Severus, cînd ideea proiectului politic nu mai era cea pe care Commodus voia să o realizeze, ajutîndu’i în țara lor prin crearea unei confederații, a lansat Constituția Antoniniană, oferind ”cetățenie romană” tuturor străinilor, celor care ajunseseră și celor care s’ar fi născut acolo (un ”ius soli” din acea vreme).

”Ius soli” în traducere din lat. ”Jus soli”, ”dreptul pămîntului”, sau, cum se spunea inițial în limba rumînă: dreptul pămîntean, cu referire la locul nașterii este unul din cele două sisteme de acordare a cetățeniei, alături de ius sangvinis, în traducere ”dreptul sîngelui”, sau, cum se spunea inițial în limba română: dreptul strămoșesc, cu referire la originea etnică a cetățenilor.

Conform ius soli, cetățenia unui stat se dobîndește automat prin nașterea pe teritoriul acelui stat. Pot fi impuse condiții cum ar fi ca cel puțin unul dintre părinți să aibă rezidență legală în statul respectiv, în cazul în care părinții sînt cunoscuți.

Acest sistem definește națiunea ca populația unui anumit teritoriu, indiferent de etnie, limbă sau religie.

Odată cu criza modelului cu sclavi, unii dintre ei au început să îi includă ca ”sclavi” utili în sarcini de nivel scăzut (în latină, sclavul se numea servus ), apoi chemîndu’i eliberați i’a promovat să coopereze în diverse activități, cu o contradicție: dacă dorea Romanul care’și menține averea și avea nevoie de ei. În sfîrșit au fost promovați și ca simpli soldați (romanii deveniseră sedentari și apatici chiar și în armată) apoi au fost puși în curînd chiar în fruntea acelorași armate.

La scurt timp după jugul roman, străinii care au devenit ”cetățeni” s’au răscumpărat, au prevalat, și alături de ”chemarea sîngelui țării lor” au găsit coeziune și identități comune.

Au devenit mai întîi furnizori de servicii cu costuri reduse utile, apoi au devenit ”prieteni” conciliatori și în final ”dușmani”. Ei doreau pe bună dreptate egalitatea în drepturi nu numai la Roma, ci și în țările lor (unde de fapt în curînd vor renaște noi națiuni, noi imperii, noi împărați).

Mai tîrziu, ”barbarii” au preluat și puterea. Și pentru Roma a fost sfîrșitul.

Barbarii pînă la 476 au schimbat Imperiul Roman, și într’adevăr a încetat să mai existe.

Primul împărat – pus de ”barbari”, tot de origine barbară, a fost Maximin Trax, au urmat alți 30 de împărați străini, dar în curînd au fost asasinați de aceiași pretorieni și de noii împărați aspiranți nerăbdători.

Citește și: ÎMPĂRATUL GET, MAXIMIN THRAX DIN MOESIA

În timp ce se aflau în afara vechiului imperiu, foștii barbari și’au întemeiat propriile regate, domeniile lor și după un timp și propriul Imperiu.

Roma însăși pentru a se apăra inutil a început să ridice în jurul său zidurilor înalte (în anii 271-274 cu Aurelian, atunci cînd și el a fost ucis în anul următor). O apărare în zadar. Hoardele au continuat să coboare peste Roma, au asediat’o, au șocat’o, au provocat moarte prin foame, au jefuit’o.

Roma și Imperiul devenise atunci țara cucerită de străini – foști ”barbari”: geți, goți,  ostrogoți, vizigoti, huni, vandali, șvabi, alani și lombarzi veneau pe rînd în întreaga Italie.

Apoi mai tîrziu geții germanici au întemeiat mai întîi Imperiul Carolingian, apoi Sfîntul lor Imperiu Roman (962-1806), care nu mai rămăsese nimic din cel roman și nici măcar sacru. Au avut loc cruciade în Est (1095-1259 ca răspuns la cuceririle musulmane, dar au sfîrșit mizerabil, au fost izgoniți de așa-numitele infidelități.

Apoi, Francii și Spaniolii au coborît în ​​Italia, ceea ce a transformat’o într’o ”expresie geografică” și nimic mai mult. Italia nu mai era Italia, ci o ”Colonie Barbară”.

Soldații geți, goți sau germani erau nechibzuți și impetuosi; nu au fost întotdeauna capabili să se încadreze în alinierea ordonată a armatei romane, dar au fost totuși singurii mercenari disponibili.

Astfel, în jurul secolului al IV-lea d.Hr., barbarii au început să se regăsească în fruntea armatelor.

În lungile perioade de anarhie militară care a caracterizat istoria romană începînd cu secolul al III-lea. grupuri din ce în ce mai numeroase de triburi getice și germanice și’au întocmit alianțe, oaspeți mai mult sau mai puțin doriți, în teritoriile romane.

Aici, abandonînd viața lor nomadă obișnuită, au început să ”absoarbă” civilizația romană și să influențeze la rîndul lor.

Trebuie amintit că în diversele castre romane, sau ”colonii”, au apărut marile orașe ale Europei centrale și de nord. Unul dintre cele mai cunoscute și populate (45.000 de locuitori) construit în colonia romană pe malul stîng al Rinului, a fost tocmai ”Colonia Claudia Ara Agrippinensium”; Agrippina fiind soția împăratului Claudius și fiica lui Germanicus.

De aceea, la vremea ”invaziilor” provocate în fapt tocmai de slăbicunea imperiului, romanii nu se găseau în fața unor popoare necunoscute și terifiante; romanii și barbarii se cunoșteau deja de multă vreme și datorită aceste contacte foarte dese fuseseră deja modificate și integrate, unele dintre aceste populații.

Este cazul și al geților carpatici, care mare parte dintre ei și în special pe cei de la Dunărea de jos, fiind încluși în imperiu înaintea celor din munți.

De asemenea, au adus inovații importante în domeniul tehnic: erau pricepuți în prelucrarea metalelor, au construit arme rezistente, au introdus berea așa cum o știm astăzi, folosirea untului și a butoaielor de lemn.

Abilitățile luptelor călare a făcut posibil introducerea și utilizarea etrierului și a șeii. În cele din urmă, au adăugat roțile la plug, făcîndu’l mai eficient. Și au desființat tunicile romane, introducînd utilizarea așa-numitului ”brace”, tip pantaloni, la noi numiți ițari, nădragi, cioareci.

Barbarii și nașterea Europei

Toate triburile getice fie că erau geți din Carpați, din nordul Alpilor: franci, alemani, șvabi, heruli, vizigoti, rugi, ostrogoți, lombarzi, burgunzi, vandali, gepizi, anglo-saxoni, normanzi etc. aceștia, printre alții, au fost fără doar și poate, protagoniștii istoriei Europei dintre Imperiul Roman și Evul Mediu.

O perioadă de mari confruntări, de dezolare și lupte. Creștinii care trăiau în acea perioadă păreau aproape de sfîrșitul lumii, un lucru foarte greu de înțeles astăzi.

În realitate, o nouă lume a fost creată după prăbușirea celei romane. Noi popoare au fost introduse pe trunchiul antic al organismului imperial, cele care au modificat în totalitate aspectul său și au fost la rîndul lor modificate.

Așa că, după epoca turbulentă a migrării, a devenit clar că s’au născut noi entități politice care nu erau barbare și nu erau romane: erau regate ”romano-barbare”, fiecare cu propria individualitate particulară, rezultatul unei întîlniri între două civilizații diferite, un fapt istoric și original care stă la baza civilizațiilor noastre naționale.

Avînd în vedere acest fenomen istoric, putem explica originea diferitelor națiuni europene.

Italia

Epoca dominației barbare în Italia merge din aproximativ 476 d.Hr., anul căderii Imperiului Roman de Vest pînă la 800 d.Hr., anul în care Charlemagne a obținut solemn coroana Sfîntului Imperiu Roman.

În acea perioadă de peste trei secole, Italia a fost invadată și dominată de diferite populații. Prima dominație stabilă a fost cea a Herulilor care, în 476, a fost condusă de Odoacru, care l’a înlocuit pe Romulus Augustulus, ultimul împărat roman.

În 489 au urmat Geții ostrogoți, conduși de marele rege get Theodoric; apoi au venit lombarzii (longobarzii) conduși de AIboin, în 568, iar în final, în 754, francii, o populație cu obiceiuri mai domestice, condusă de Pepin cel Scurt, care a restabilit o lungă perioadă de pace în Italia.

Citește și: IMPERIUL GETIC AL LUI TEODORIC, REGELE POPORULUI GETIC

Chiar înainte de aceste dominații, Italia a fost invadată de populații barbare, precum geții vizigoți, vandalii și hunii; dar nici unul dintre aceste triburi nu se stabiliseră pe peninsulă: trecuseră făcînd doar masacre, devastări, raiduri, acționînd în special în orașe, ucigînd și furînd, distrugînd case, temple și monumente, apoi trecînd pe alte teritorii ale Imperiului Roman fără a crea nici unul o conducere politică organizată.

Dar, pentru a rezuma starea acelor vremuri, este elocvent să cităm din faimosul edict dat de Teodoric ce’i poartă numele: ”Edictum Teodorici”, o culegere de 154 de articole, bazate pe dreptul roman, și cărora trebuiau să se supună atît romanii, cît și geții.

În cazurile neprevăzute de edict, fiecare popor se servea de dreptul națiunii sale. Dar, deși edictul era unic pentru ambele popoare, fiecăruia dintre ele îi dădea un tribunal propriu: prezidiile provinciilor pentru romani și Comites Gothorum pentru geți.

În cauzele mixte, comesul geților trebuia să fie asistat de un magistrat roman, prudens romanus.

Iată un fragment în acest sens:

”Pentru că geții cu ajutor divin locuiesc între voi, pînă ce nu vor apărea, așa cum s’ar putea întîmpla, certuri, am crezut necesar să trimitem în mijlocul vostru, în calitate de comes, un om extraordinar și integru ca notorietate. Acela, conform edictului nostru, va judeca certurile pentru geți.

În caz de neînțelegeri între geți și romani se va adăuga un magistrat roman și va judeca cu echitate. În certurile între romani aceștia se vor supune judecătorilor trimiși de noi în provincii pentru ca fiecăruia să’i fie făcută dreptate după o unică lege.

Astfel, cu ajutor divin, amîndouă popoarele se vor bucura de beneficiile păcii. Și să știți că noi îi iubim pe toți fără a face diferențe, dar îi privilegiem pe aceia ce mai mult decît alții respectă legile.

Noi nu vom tolera ilegalități și vom condamna pe cei ce violează legea. Nu vom fi îngăduitori cu cei violenți. În neînțelegeri trebuie să triumfe nu forța, ci dreptatea. Cine are posibilitatea să apeleze la justiție nu poate recurge la violență și tocmai pentru că vrem să eliminăm ura dintre noi plătim judecătorii și întreținem multe birouri.

Cum comun este guvernul care vă conduce, așa să fie comune sentimentele voastre. Și sentimentele voastre sînt cele pe care noi le dorim. Voi, geți, fiți aproape romanilor în dragoste cum vecini le sunteți în bunuri, și voi, romani, iubiți mult pe geți care în pace cresc poporul vostru și în război vă apără.

Așadar, voi ascultați pe judecătorul ce vă e trimis și observați sentințele pe care după drept le va pronunța. Așa comportîndu’vă vă supuneți mie și împreună vă faceți datoria.”

Citește și: GEȚII AU IMPUS RESPECTUL IMPERIULUI ROMAN

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

CRĂCIUNUL, NAȘTEREA UNUI CICLU SOLAR SAU A LUI IISUS ?

Crăciunul nu a fost ziua de naștere a lui Iisus, ci nașterea unui nou ciclu solar. Crăciunul reprezenta în mentalul strămoșilor noștri nașterea unui ciclu agricol. Oamenii au asociat mult timp solstițiul de iarnă cu începutul unui nou ciclu anual, renașterea Soarelui și a naturii.

După cea mai lungă noapte, ziua în sfîrșit începea să crească treptat, ceea ce dădea speranță la fericire, bogăție și la o recoltă bună.

Așa cum știm, rotaţia Pămîntului în jurul Soarelui, numită şi mişcare de revoluţie, reprezintă un ciclu natural care a fost numit ”an terestru”, şi este format în mod natural din 365,24… zile terestre, dar împărţit în mod convenţional de oameni în 12 luni, sau 52-53 de săptămîni.

Referitor la calendarul geților lucrurile se schimbă puțin. Asupra variantei originale a Calendarului getic, cea de dinaintea modernizărilor şi schimbărilor aduse de marele preot Deceneu, nu putem avea decît informaţii deduse din calcule, astfel că nu putem oferi în acest moment dovezi clare ”necesare”.

Cu toate acestea vom vedea că aceste calcule ne arată în afara oricăror coincidenţe sau dorinţe ascunse în ce consta Calendarul getic tradiţional. În acest moment putem afirma  fie şi speculativ la prima vedere că geții aveau cu mult înainte de inovaţiile şi reformele lui Deceneu un calendar tradiţional original, ce se baza pe cîteva elemente definitorii.

Primul element îl reprezintă media anului tropic calculată pe o perioadă de 21 ani în care 8 ani erau ”scurţi” şi aveau 360 de zile fiecare, 6 ani erau ”lungi” şi aveau 368 de zile fiecare şi 6 ani erau bisecţi cu 369 de zile fiecare. Prin cîteva calcule simple 360×8, 368×6 și 369×6 aflăm că numărul total de zile cuprins în 21 ani este de 7670 de zile.

Dacă vom împărţi 7670 la 21 vom afla durata medie a anului tropic aşa cum o considerau geții în calendarul lor tradiţional ante-Deceneu şi anume 365,238095 de zile.

Aşadar acest ciclu de 21 ani este foarte important deoarece el ne dă o valoare medie a anului tropic tradiţional getic foarte aproape de cea din zilele noastre de 365,24219300989  de zile, anul getic tradiţional fiind mai scurt cu cca 5, 9 minute faţă de valoarea anului tropic modern.

Al doilea element al calendarului getic tradiţional este durata medie de 364 zile a anului.

Al treilea element îl reprezintă împărţirea anului de 364 zile în 13 luni cu durata de 3 sau 4 optomîni, respectiv 24 sau 32 de zile.

Al patrulea element îl reprezintă săptămîna cu durata de 8 zile denumită de noi optomînă. Una din cele 8 zile este dedicată zeului Uran / Cerul reprezentat de planeta Uranus care are o perioadă de rezoluţie în jurul Soarelui de 84 de ani. Cercul al 3-lea al Marelui Sanctuar Circular are 84 de plinte / stîlpi şi ar putea fi interpretaţi ca fiind cei 84 de ani necesari planetei Uranus pentru a efectua o rotaţie completă pe elipsa sa în Jurul Soarelui.

Am dat aceste detalii despre calendarului getic, pentru a afla cîteva lucruri despre cunoștințele avansate de astronomie ale geților și că data de 25 Decembrie la geți nu putea fi altceva decît o dată din calendar care anunța începerea noului an agricol, sau nașterea anului nou solar, fapt care’l va confirma și etimologia cuvîntului getic Crăciun pe care o vom prezenta în cele ce urmează.

Cu totul explicabil este și nașterea unor zei solari ca Helios, Mithras, Horus, Dionysus, Tammuz (Nimrod), Hercules, Perseus, Bacchus, Apollo, Jupiter, chiar Sol Invictus la romani…

Chiar dacă a pornit cîndva de la un moment calendaristic aplicabil de agricultorul străbun, ziua care azi e numerotată 25 decembrie devenise mai tîrziu un simbol universal al Naşterii. Pentru că totul se reproduce la simbol, cercul sau discul fiind înainte de toate un ciclu reversibil.

Astăzi, sensul principal al vacanței în multe culturi a fost mutat în Crăciun, Anul Nou.

Trebuie să specificăm că prin aceste rînduri nu vrem să constituim un manifest anti-creștin. Vom aduce argumente în sprijinul acestei realități, de altfel, știută de foarte mulți, demersul nostru fiind, însă, inițiat doar de dragul aflării adevărului, și nu încercăm să convingem majoritatea creștinilor că ei greșesc alegînd să sărbătorească ceva impus cîndva din interese politico-religioase sau că s’a dorit schimbarea semnificației unei date din calendarul agricol al anticilor.

Creștinii au preluat ”mură’n gură” această zi de sărbătoare solară, schematic reprodusă prin cruce, raze, cerc, svaztică sau spirală și i’au dat alt sens.

Toate aceste simboluri nu sînt creștine, ci geto-ariene pre-creștine.

Pe 25 decembrie creştinii din toatã lumea se adunã pentru a sărbători, cu mai mult sau mai puţin fast, naşterea lui Isus. Colinde, slujbe, cadouri, mîncãruri – toate acestea sînt nelipsite.

Crăciunul, ca sărbătoare prin care creștinii celebrau nașterea lui Iisus Hristos, apare menționat sumar într’o listă veche:

”25 decembrie, Hristos născut în Betleem, Iudeea”.

Inscripția este pentru un eveniment înregistrat în anul 336, astfel încît, oficial, prima mențiune a acestui eveniment creștin are loc în data de 25 decembrie 336 d.Hr.

Poate ar părea ciudat că acest eveniment al nașterii lui Iisus Hristos apare consemnat de’abia după 300 de ani, dar Biserica Creștină, în acea perioadă, nu punea accent pe nașterile sfinților.

Mult mai importante erau momentele în care mureau, fiind, astfel, primiți în Împărăția Cerurilor.

De exemplu, botezul lui Iisus era considerat mult mai important decît nașterea, iar în timpul începuturilor creștinătății, adepții religiei s’au concentrat pe celebrarea învierii lui Iisus.

Totodată, nimeni nu știe cu certitudine cînd s’a născut Iisus, dar un călugăr din secolul al VI-lea, Dionysus Exiguus este primul care înregistrează datele istorice de la anul 1, începînd cu 25 decembrie.

Dar de ce 25 decembrie?

În prezent, mulţi oameni cred că Iisus s’a născut la 25 decembrie.

Răspunsul Bibliei

Biblia nu menționează data la care s’a născut Isus Cristos. Acest lucru este susținut și de următoarele lucrări de referință:

”Data reală la care s’a născut Isus este necunoscută.” (New Catholic Encyclopedia)

sau:

”Nu se cunoaște cu exactitate data nașterii lui Cristos.” (Encyclopedia of Early Christianity)

Deși, Biblia nu dă un răspuns direct la întrebarea: ”Cînd s’a născut Isus?”

Biblia, totuși, menționează două evenimente petrecute în preajma nașterii sale, motiv pentru care mulți au ajuns la concluzia că Isus nu s’a născut în 25 decembrie.

Turmele de oi.

Biblia oferã puţine indicii privitoare la naşterea lui Iisus, de fapt nici perioada anului nu este menţionatã.

Referirea la păstorii care au grijã de oi în timpul nopţii (Luca 2:8) ar putea sugera cã ar fi vorba de decembrie, cînd animalele sînt în ţarcuri.

Dar doar un singur detaliu nu este suficient, pentru că oile nu stau în țarcuri doar de 25 decembrie…

Păstorii ”trăiau sub cerul liber și . . . făceau noaptea de strajă lîngă turmele lor” (Luca 2:8).

O carte remarcă faptul că oile stăteau sub cerul liber începînd cu ”săptămîna dinaintea Paștelui [sfîrșitul lunii martie]” pînă la jumătatea lunii noiembrie.

Apoi adaugă:

”Iarna [oile] stăteau în staule, iar acest amănunt este suficient pentru a înțelege că data la care se ține de obicei Crăciunul, într’o lună de iarnă, este puțin probabil să fie corectă, deoarece Evanghelia spune că păstorii se aflau pe cîmp” (Daily Life in the Time of Jesus).

Sursele din secolele I-II sînt la fel de sărace.

Cînd s’a născut Isus, de fapt?

Nu se menţioneazã sărbătoarea naşterii, ba mai mult, Origene (165-264) ia în derâdere celebrãrile romane ale unor astfel de evenimente.

Din ce ştim, în aceastã perioadã nu există dovezi ale existenţei Crăciunului în primele secole de creştinism.

Acest fapt se aflã într’un contrast pregnant faţă de tradiţia privind ultimele zile ale lui Iisus, despre care fiecare dintre cele patru evanghelii vorbeşte detaliat. Potrivit lui Ioan, Iisus este crucificat în timpul sacrificiului mieilor în timpul Pesah-ului, adicã ziua a 14-a din luna evreiasca Nisan.

Nu s’a născut iarna

Recensămîntul. Cu puțin timp înainte ca Iisus să se nască, Caesar Augustus a emis un decret ”ca toată lumea să se înregistreze”.

Fiecare trebuia să se înregistreze ”în orașul lui“, ceea ce presupunea efectuarea unei călătorii de o săptămînă sau chiar mai mult (Luca 2:1–3).

Această poruncă — dată probabil pentru a afla care era numărul locuitorilor în vederea strîngerii impozitelor și a efectuării serviciului militar — ar fi stîrnit nemulțumirea iudeilor în orice anotimp.

De aceea, este puțin probabil ca Augustus să fi făcut greșeala de a’și provoca și mai mult supușii, obligîndu’i pe mulți dintre ei să parcurgă distanțe mari iarna, cînd era frig.

S’a născut la începutul toamnei

Putem afla cu aproximație cînd s’a născut Iisus dacă facem un calcul luînd ca reper ziua în care a murit el.

Era 14 nisan, în primăvara anului 33 d.Hr., cînd evreii sărbătoreau Paștele (Ioan 19:14–16).

Întrucît Iisus avea în jur de 30 de ani cînd și’a început serviciul pămîntesc, care a durat trei ani și jumătate, înseamnă că el s’a născut la începutul toamnei, în anul 2 î.Hr. (Luca 3:23).

Dar, în zona Betleemului, decembrie este o lună ploioasă şi rece. Uneori, chiar ninge.
În acea perioadă a anului este puţin probabil ca păstorii să fi stat noaptea pe cîmp cu turmele.

De asemenea, este greu de crezut că împăratul roman ar fi cerut unui popor care era gata oricînd să se revolte împotriva lui să călătorească zile în şir în plină iarnă pentru recensămînt.

Din cîte se pare, Iisus s’a născut în luna octombrie.

Păstorii merg să’l vadă pe pruncul Iisus

Paştele, un eveniment mitic dezvoltat cu mult înainte de Crãciun, reprezintă în mare mãsură o reinterpretare a Pesah-ului în termenii patimilor lui Iisus.

Respectarea acestuia este recomandatã în Corinteni 5:7-8, cînd se pomeneşte cã mielul pascal, Hristos, a fost sacrificat şi drept urmare sacrificiul trebuie comemorat. Aşadar în primele două secole de mult mai mare interes erau patimile şi învierea ca elemente fondatoare ale mitologiei creştine, dar cu timpul şi originile lui Iisus devin subiect de discuţie.

Evangheliile lui Matei şi Luca contribuie prin naraţiuni binecunoscute, dar destul de diferite, şi totuşi nu ne dau o dată exactă. Mai multe detalii sînt de gãsit în scrierile apocrife ale secolului I, dar nici acestea nu se referă la data naşterii.

În fine, in jurul anului 200 Clement din Alexandria scrie în ”Stromateis” că sînt oameni care au dibuit data naşterii, unii spunînd că este vorba despre al 28-lea an al lui Augustus, pe 25 din luna egipteanã Pachon (20 mai); alţii insistã pe al 16-lea an al lui Tiberius, 25 din Phamenoth (21 martie); în vreme ce altii cred în data de 19 din Pharmuthi (15 aprilie) sau 24 (20 aprilie).

Este evident că exista foarte multã confuzie.

Pînă în secolul al IV-lea însã se vehiculau douã date care erau recunoscute de categorii mai largi: 25 decembrie în vest şi 6 ianuarie în est, 6 ianuarie care rãmîne în vest simbolul epifaniei, venirii magilor, în timp ce în est reprezintã şi boboteaza ce marcheazã încarnarea divinitãţii.

Cea mai timpurie menţiune a datei de 25 decembrie provine dintr’un almanah roman de la mijlocul secolului al IV-lea, care enumerã diverse date asociate episcopilor sau martirilor.

În aproximativ 400, Augustin pomeneşte gruparea donatistã din nordul Africii care se evidenţiazã din timpul persecuţiilor lui Dioclețian, grupare care ţine sărbători pe 25 decembrie, dar refuzã sărbătoarea de pe 6 ianuarie, considerînd’o o inovaţie.

De ce aceste două date?

Ipoteza pagînă pre-creștină

O teorie avanseazã ipoteza împrumutului păgîn. Romanii îşi ţineau festivalul Saturnalia tîrziu în decembrie. Germanicii organizau festivaluri ale ritului fertilitãţii tot în perioada asta.

În Scandinavia festivitãţile cunoscute sub denumirea de Yule încurajau practici mai puţin spirituale, pentru cã se intra în sezonul consumului.

Vechiul zeu solar frigian Attis se sărbătorea pe 25 decembrie, la fel ca şi persanul Mithras. Ba mai mult, împăratul Aurelian stabileşte în 274 ziua lui Sol Invictus pe 25 decembrie.

Discul de argint imperial al lui Sol Invictus bătut în relief din partea inversă (secolul al III-lea), găsit la Pessinus (Muzeul Britanic)

Crăciunul nu ar fi decît o mulare peste sărbătorile unor zei solari, creştinii alegînd deliberat data pentru a facilita răspîndirea credinței în rîndul populaţiilor păgîne.

În secolul al IV-lea creştinii importã Saturnalia în speranta cã vor importa si oamenii.
Convertirea izbuteşte prin promisiunea continuãrii celebrãrii cultice. Saturnalia neavînd nimic creştin în ea, creştinii decid transformarea ultimei zile de festival în naşterea lui Iisus.

Puţin succes au avut în redefinirea practicilor, pentru că în schimbul respectării datei naşterii, se acceptă tacit perpetuarea obiceiurilor promovate de sărbătoare încă de la începuturi. La Saturnalia, care dura de pe 17 pînă pe 25 decembrie, legea romană statornicea că nimeni nu putea fi pedepsit pentru vătămare de persoane sau proprietãţi.

Festivalul începea cînd era ales un ”inamic al poporului” care să reprezinte răul. Fiecare comunitate opta pentru o victimã pe care o forţa să se desfete excesiv şi la finele spectacolului o ucideau.

Poetul şi istoricul Lucian descrie festivalul enumerînd sacrificii umane, intoxicaţii, desfrîu, violuri sau consumul de biscuiţi antropomorfi…

Ca urmare, cele mai timpurii celebrări ale Crăciunului nu erau deloc expresii ale devoţiunii religioase.

Este plauzibil, doar că teoria are mici probleme. Într’adevãr Ambrozie (339-397) îl descrie pe Iisus ca pe adevãratul soare care vine să’i înlocuiască pe vechii zei, dar autorii creștini din primele veacuri nu fac totuşi referire la o fabricatie calendaristicã recentă şi nu cred că data a fost aleasă de mai-marii Bisericii.

Mai mult privesc coincidența ca pe un semn divin că Dumnezeu l’a ales pe Iisus in locul zeilor păgîni.

În secolul al XI-lea găsim prima sugestie cum că sărbătoarea este deliberat suprapusã peste cele păgîne.

O notă pe marginea unui manuscris al comentatorului siriac Dionysius bar-Salibi spune că în vremurile trecute celebrarea creștină a fost mutatã de pe 6 ianuarie tocmai ca să coincidă cu cea a lui Sol Invictus.

Deoarece primii creştini nu ştiau cînd s’a nãscut Iisus, pur şi simplu au asimilat festivalul solstiţiului revendicîndu’l drept sărbătoarea originilor lui Mesia.

Multe dintre elementele sale atestă prezenţa unor reminiscente păgîne, cum ar fi folosirea pomului de Crãciun, o veche practicã druidicã.

Totuşi, prima menţiune a existenței unei date pentru Crăciun (200) vine într’o perioadã în care creştinii nu împrumutau masiv tradiţii păgîne cu un caracter atît de evident. Asta nu înseamnã că religia creştină s’a conturat în izolare, în niciun caz.

Multe dintre componentele adoraţiei –euharistia, martirii, arta funerara-trebuie sã fi fost lesne de înţeles pentru observatorii păgîni. Dar în primele secole minoritatea creştinã persecutatã se preocupa mai mult de distanțarea faţă de sacrificiile, jocurile şi festivalurile cultelor tradiţionale.

Situaţia se va schimba de la Constantin cel Mare, cînd se trece la adaptarea lor pe structura creştinã.

Papa Grigore cel Mare, într’o scrisoare din 601 adresatã unui misionar în insulele britanice, recomandã păstrarea templelor păgîne şi prefacerea lor în biserici, precum şi transformarea festivalurilor antice în sărbători ale martirilor creştini.

Problema rezidã în faptul cã n secolul al III-lea împrumuturile acestea erau destul de rare, ori atunci începe sã se discute despre stabilirea unei date a naşterii lui Iisus.

Data exista înainte de edictul de tolerantã, dar la fel de bine creştinii o puteau prelua şi mai devreme, dată fiind asemănarea prea frapantă precum şi întreaga simbolistică asociată datei care are o relevanţã deosebită în foarte multe religii. Pe de altă parte în secolul al IV-lea cărturarii se preocupau mai tare nu de introducerea unei zile de naştere, ci de adãugarea datei de 25 decembrie celebrării tradiţionale de pe 6 ianuarie.

Ipoteza iudaică

Mai existã şi o altă explicaţie, sugeratã la începutul secolului al XX-lea de către Louis Duchesne, care leagã ziua sa de naştere de stabilirea zilei morţii.

De altfel, in jurul anului 200 Tertullian din Cartagina ne spune cã ziua de 14 din Nisan (data morţii lui Iisus în evanghelia lui Ioan) este echivalentã zilei de 25 martie în calendarul roman solar, care va deveni Buna Vestire. Aşadar Tertullian credea cã Iisus a fost conceput şi crucificat la aceeaşi datã.

Ideea apare şi într’un tratat anonim despre solstiţii şi echinocţii în Africa de Nord, secolul al IV-lea. Augustin era şi el familiarizat cu acest calcul. În tratatul său despre trinitate scrie despre coincidenţa zilei în care a fost zămislit cu ziua în care a suferit, despre asociera dintre uterul matern şi mormîntul din care va renaşte.

În est cele douã date, ale naşterii şi morţii, sînt legate prin referirea nu la calendarul evreiesc, ci la calendarul grec local, la ziua de 14 a primei luni de primăvară, Artemisios, care înseamnã 6 aprilie. Episcopul Epifanie de Salamis recunoaşte echivalenţa datelor concepţiei şi crucificãrii.

Conexiunea dintre aceste aspecte reflectă înţelegerea antică şi medievală a conceptului de salvare ca tot unitar. El este conceput pentru a salva prin moarte.

În numeroase reprezentări picturale ale Bunei Vestiri, micul Iisus este înfăţişat coborînd din ceruri cu o cruce care aminteşte momentul sacrificiului. Ideea cã redempţiunea şi creaţia ar trebui sã coincidă apare și în tradiţia iudaică păstrată în Talmud.

Rabinul Eliezer insistă că lumea a fost creatã în Nisan, tot în Nisan s’au născut patriarhii, Isaac se naşte la Pesah, prin urmare strămoşii vor fi mîntuiţi tot în Nisan.

Şi cum ajunge 25 decembrie Crăciun?

Elementele sărbătorii s’au tot acumulat începînd din secolul al IV-lea pînã în epoca contemporanã. Este probabil ca data sã derive mai mult din iudaism, din calculele legate de moartea lui Iisus la sărbătoarea Pesah-ului şi din noţiunea rabinicã a coincidenţei evenimentelor importante, dar elementul păgîn nu este deloc de neglijat, pentru cã vizeazã acelaşi fond de idei, axat pe ciclicitate.

De ce este 25 decembrie o dată atît de importantă?

O sumedenie de zei se nasc atunci: Mithras, Horus, Attis, Dionysus, Tammuz (Nimrod), Hercules, Perseus, Helios, Bacchus, Apollo, Jupiter, Sol Invictus…

Deci, chiar dacă a pornit de la un calcul calendaristic, data este un simbol universal al naşterii, şi nu e de mirare. Solstiţiul are loc cu cîteva zile înainte.

Încă din vremurile antice, pe 25 începea să se observe mărirea treptată a zilei, deci era firesc să fie considerată data renaşterii solare.

Totuși, de ce a fost acceptată unanim ziua de 25 decembrie, în ciuda incertitudinii?

Este vorba de perioada solstițiului de iarnă, atunci cînd multe culturi din jurul mării Mediterane și din Europa extinsă celebrau prin mese copioase.

Evreii, germanii, celticii și scandinavii aveau diverse motive de a sărbători ziua de 25 decembrie.

Scandinavii obișnuiau să aducă bușteni imenși acasă, în ziua de 21 decembrie și să’i lase să ardă.

Sărbătoarea dura pînă ce lemnul se transforma în cenușă, care putea să dureze pînă la 12 zile.

Nordicii erau de părere că fiecare scînteie a focului simboliza un porc sau vițel care urma să se nască în anul următor.

La toate aceste informații se adaugă și faptul ca mare parte din animale erau sacrificate, pentru a asigura hrană familiei, iar berea și vinul terminaseră fermentarea. Rețeta pentru un ospăț legendar avea toate ingredientele.

Luca 2:1-20 Isus se naște în Betleem

Cezar August, împăratul Imperiului Roman, a dat un decret potrivit căruia toţi supuşii săi trebuie să se înregistreze.

Prin urmare, Iosif şi Maria sînt nevoiţi să meargă în oraşul natal al lui Iosif, Betleem, situat la sud de Ierusalim. Mulţi oameni au venit la Betleem ca să se înregistreze.

Singurul loc în care Iosif şi Maria găsesc adăpost peste noapte este un grajd, unde sunt ţinuţi măgari şi alte animale. Acolo se naşte Isus. Maria îl înfaşă şi îl culcă într’o iesle, locul în care se pune hrana pentru animale.

Cu siguranţă, Dumnezeu a dirijat lucrurile pentru ca Cezar August să dea decretul referitor la recensămînt. Astfel a fost posibil ca Isus să se nască în Betleem, oraşul natal al regelui David, strămoşul său.

Scripturile au prezis cu mult timp în urmă că acesta va fi oraşul în care se va naşte promisul Conducător (Mica 5:2).

O noapte memorabilă! Afară, pe cîmp, o lumină puternică străluceşte în jurul unui grup de păstori, unde un înger le spune păstorilor:

”Nu vă temeţi, căci iată că vă anunţ vestea bună despre o mare bucurie pe care o va avea tot poporul, fiindcă în oraşul lui David vi s’a născut astăzi un Salvator, care este Cristos Domnul. Iată care este semnul pentru voi: veţi găsi un prunc înfăşat şi culcat într’o iesle.”

Deodată, îngerului i se alătură mulţi îngeri care spun:

”Glorie lui Dumnezeu în înălţimi şi pace pe pămînt printre oamenii bunăvoinţei!” (Luca 2:10-14).

Maria, Iosif şi păstorii îl privesc pe copilaşul Isus culcat într’o iesle

După ce îngerii pleacă, păstorii îşi zic unul altuia:

”Să mergem imediat la Betleem şi să vedem ce s’a întîmplat acolo, după cum ne’a spus Iehova” (Luca 2:15).

Ei se duc în grabă şi îl găsesc pe micuţul Isus exact unde le’a spus îngerul. Cînd păstorii relatează ce le’a zis îngerul, toţi cei care îi ascultă sînt uluiţi. Maria preţuieşte toate aceste cuvinte şi se gîndeşte la ele în inima ei.

De ce se celebrează Crăciunul în 25 decembrie deoarece nu există dovezi care să ateste că Isus s’a născut în 25 decembrie.

Pentru că așa cum am mai spus, data nașterii sale nu este menționată în Biblie. Întrucît nu există nici o dovadă că Isus Cristos s’a născut în 25 decembrie, de ce se celebrează Crăciunul în această zi?

În Encyclopædia Britannica se spune că, din cîte se pare, capii religioși au ales o dată care ”să coincidă cu sărbătoarea romană păgînă a «nașterii soarelui invincibil»”, ținută cu ocazia solstițiului de iarnă.

Potrivit multor istorici, Crăciunul a fost stabilit la 25 decembrie, deoarece a fost data festivalului lui Sol Invictus. Această idee a devenit populară mai ales în secolele XVIII și XIX.

Carul în mozaicul Mausoleului M a fost interpretat de unii ca Hristos.

Și Clement al Alexandriei vorbise despre Hristos care’și conducea carul pe cer.

Mormîntul lui „Cristo Sole”, adică Hristos Soarele, a fost descoperit în 1574, în timpul unor săpături de sub bazilică.

Potrivit lui Tiberio Alfarano, care a copiat meticulos epitaful care s’a pierdut de atunci, mormîntul a fost construit de părinții decedatului, Julius Tarpeianus.

Originea păgînă a mormîntului este evidentă datorită prezenței unui cinerarium, deși cele trei fresce de pe tavan și pereți, care au fost decorate în mozaicuri policrom, sunt, fără îndoială, creștine.

Hristos este înfățișat pe boltă într’un car tras de cai albi.

Bunul păstor a fost descris inițial pe unul dintre pereți; conturul unui pescar și o scenă biblică, inclusiv Iona, apar pe alte ziduri. Atît bolta cît și pereții sînt decorați cu viță de vie.

Această interpretare este pusă la îndoială de alții:

”Numai nimbul în formă de cruce face să apară semnificația creștină”, iar figura este văzută de unii pur și simplu ca o reprezentare a Soarelui, fără nici o referință religioasă explicită, indiferent de păgînism sau creștinism.

Fiecare sfînt creștin este înfățișat în mod tradițional cu un halou de lumină sfîntă.

Similitudinea coincidențială a apariției unui parelion creat de o lumină strălucitoare și crucea răstignirii i’a inspirat pe artiștii creștini să o includă uneori cu intenția acestui sens dublu în reprezentările lui Isus, dar cele mai tradiționale reprezentări ale tuturor sfinților arată nu doar un cerc, ci și raze reale de lumină pentru a reprezenta sfințenia

Sol Invictus (Soarele invincibil) era o sărbătoare a soarelui preluată de romani de la popoarele cucerite, printre care și geții carpatici.

Sol Invictus (”Soarele neîntrînt”) a fost zeul soarelui oficial al Imperiului Roman de mai tîrziu și un patron al soldaților.

Abia la 25 decembrie 274 d.Hr., împăratul roman Aurelian a făcut din el un cult oficial alături de cultele tradiționale romane.

Savanții nu sînt de acord cu privire la faptul că noua zeitate era o refundare a cultului latin vechi al lui Sol, o renaștere a cultului lui Elagabalus sau complet nouă.

Zeul a fost favorizat de împărați după Aurelian și a apărut pe monedele lor pînă în ultima a treia parte a domniei lui Constantin I.

Potrivit cu The Encyclopedia Americana, mulți erudiți cred că s’a ales această dată ”pentru ca păgînii convertiți să se simtă mai atrași de creștinism”.

Ultima inscripție care se referă la Sol Invictus datează din anul 387 d.Hr., iar în secolul al V-lea au fost destui devotați încît teologul creștin Augustin a considerat că este necesar să predice împotriva lor.

Așadar, Crăciunul ca dată de naștere a lui Iisus este artificială, și a fost adoptată politic.

Era de fapt o sărbătoare populară a Soarelui.

Invictus (”neînvins sau invincibil”) a fost un epitet folosit pentru mai multe zeități romane, printre care Jupiter, Marte, Hercules, Apollo și Silvanus și a fost folosit începînd din secolul al III-lea î.Hr.

Cultul roman la Sol este continuu de la ”cea mai timpurie istorie” a orașului pînă la instituirea cultului creștin ca religie exclusivă de stat.

Savanții au considerat uneori tradiționalele Sol și Sol Invictus ca două zeități separate, dar respingerea acestei opinii de către S. E. Hijmans a găsit susținători.

O inscripție din 102 d.Hr. înregistrează o restaurare a unui portic al lui Sol în ceea ce este acum zona Trastevere a Romei de către un anume Gaius Iulius Anicetus.

În timp ce poate că a avut în minte o aluzie la propriul său cognomen, care este forma latinizată a echivalentului grecesc de invictus, ἀνίκητος (aniketos), cea mai veche inscripție datată din trecut, care folosește invictus ca epitet al lui Sol este din 158 d.Hr.

Un alt, datat stilistic secolului al II-lea, este înscris pe un phalera romană (disc ornamental): Inventori lucis soli invicto augusto (”Îl glorific pe soarele de neînvins, creatorul luminii.”)

Augustus este un obișnuit epitet care leagă zeități de cultul imperial.

Sol Invictus a jucat un rol proeminent în misterele Mithraice și a fost egalat de Mithras.

Relația Sol Mithraic Invictus cu cultul public al zeității cu același nume este neclară și poate inexistentă.

Potrivit Historia Augusta, Elagabalus, moștenitorul Severan adolescent, a adoptat numele zeității sale și și’a adus imaginea de cult din Emesa la Roma.

Odată instalat ca împărat, el a neglijat zeitățile tradiționale de stat ale Romei și și’a promovat propria divinitate drept cea mai puternică a Romei. Aceasta s’a încheiat cu uciderea sa din 222.

Historia Augusta se referă la zeitatea Elagabalus ca ”numită și Jupiter și Sol” (fuit autem Heliogabali vel Iovis vel Solis).

Deși acest lucru a fost văzut ca o încercare de a importa zeul soarelui sirian la Roma, cultul roman al lui Sol a existat încă de la începutul Republicii.

În perioada Aureliană

Poporul roman ”gens Aurelia” a fost asociat cu cultul lui Sol. După victoriile sale în Orient, împăratul Aurelian a reformat minuțios cultul roman al lui Sol, ridicînd zeul soarelui la una dintre primele divinități ale Imperiului.

Acolo unde anterior preoții Sol au fost pur și simplu sacerdotiți și au avut tendința de a aparține rangurilor inferioare ale societății romane, acum erau pontifici și membri ai noului colegiu de pontifică instituit de Aurelian.

Fiecare pontifex al lui Sol era un membru al elitei senatoriale, ceea ce indică faptul că preoția Sol era acum extrem de prestigioasă.

Aproape toți acești senatori au ținut și alte preoții, iar unele dintre aceste alte preoții au prioritate în inscripțiile în care sunt enumerate, ceea ce sugerează că erau considerate mai prestigioase decît preoția de la Sol.

Aurelian a construit, de asemenea, un nou templu pentru Sol, care a fost dedicat la 25 decembrie 274, și a adus numărul total de temple pentru zeul din Roma la (cel puțin) patru.

De asemenea, el a instituit jocuri în onoarea zeului soare, care se ține la fiecare patru ani de la 274 încoace.

Identitatea Sol Invictus a lui Aurelian a fost mult timp subiect de dezbatere savantă.
Bazîndu’se pe Istoria augustană, unii cercetători au susținut că a fost bazat pe Sol Elagablus (sau Elagabla) din Emesa.

Alții, bazîndu’și argumentul lui Zosimus, sugerează că se bazează pe Šams, zeul solar al Palmyra, pe motiv că Aurelian a plasat și a consacrat o statuie de cult a zeului soare jefuită din Palmyra în templul lui Sol Invictus.

Profesorul Gary Forsythe discută aceste argumente și adaugă un al treilea mai recent pe baza lucrărilor lui Steven Hijmans. Hijmans susține că zeitatea solară a lui Aurelian a fost pur și simplu tradiționalul Sol Invictus greco-roman.

Perioada lui Constantin

Împărații l’au înfățișat pe Sol Invictus pe monedele lor oficiale, cu o gamă largă de legende, dintre care doar cîteva au încorporat epitetul invictus, cum ar fi legenda SOLI INVICTO COMITI, care a revendicat Soarele Neînvins ca un însoțitor al împăratului, folosit cu o frecvență deosebită de Constantin.

Statuetele lui Sol Invictus, purtate de purtătorii standard, apar în trei locuri în reliefuri de pe Arcul lui Constantin.

Moneda oficială a lui Constantin continuă să poarte imagini cu Sol pînă în 325 / 6.
Un solidus al lui Constantin, precum și un medalion de aur din domnia sa înfățișează bustul împăratului în profil înfrățit (jugat) cu Sol Invictus, cu legenda INVICTUS CONSTANTINUS.

Constantin a decretat (7 martie 321) moartea lui Solis – ziua Soarelui, ”Duminica” – devenind ziua de odihnă romană (Codex Justinianus 3.12.2):

”În ziua venerabilă a Soarelui, lăsați magistrații și oamenii care locuiesc în orașe să se odihnească și să lase toate atelierele să fie închise.”

Cu toate acestea, în țară, persoanele angajate în agricultură își pot continua în mod liber și legal desfășurarea, deoarece se întîmplă adesea că o altă zi nu este potrivită pentru semănatul de cereale sau plantarea viței de vie; ca să nu neglijăm momentul potrivit pentru astfel de operațiuni, valoarea cerului ar trebui pierdută.

Arcul de triumf al lui Constantin a fost poziționat cu atenție pentru a se alinia cu statuia colosală a lui Sol de către Colosseum, astfel încît Sol a format fundalul dominant atunci cînd este văzut din direcția abordării principale către arc.

Ziua de 25 decembrie.

O poveste despre 25 decembrie au şi babilonienii.

Cu mult înaintea apariției celebrului Moș Crăciun, un alt personaj se ocupa cu aducerea cadourilor, Nimrod. Potrivit tradiției babiloniene (într’o variantã iudaică), după moartea lui Nimrod, una prematură, un copac veșnic verde a crescut peste noapte dintr’un ciot al unui copac uscat.

Semiramis, mama sa, ar fi spus ca Nimrod ar vizita în fiecare an acel copac veșnic verde și ar lăsa cadouri în ziua aniversării nașterii lui, exact pe 25 decembrie. Se pare, că aceasta este de fapt originea bradului de Crăciun, care este de asemenea de origine păgînă.

Dacă privim imaginea antică a lui Nimrod, vedem foarte multe asemănări cu actualul Moș Crăciun: amîndoi au bărbi lungi, amîndoi umblă cu reni, amîndoi aduc cadouri sub un pom verde.

După moartea lui Nimrod, Semiramis a răspîndit credinţa că ar fi fost un zeu.

Iar cuvîntul ”Yule”, prin care se se mai desemnează Crăciunul în vest, se pare cã ar avea origine chaldeeană, însemnînd ”copil”.

”Yule” era sărbătorit de nordici din decembrie pînă în ianuarie, vreme în care ardea un buştean în cinstea lui Thor, care de obicei se consuma în 12 zile.

Tot pe 25 decembrie se nasc şi copii lui Isis cu Osiris, mort la solstiţiul de iarnă, ca expresie a reîncarnării tatălui.

Copacul verde este simbolul egiptean al lui Asar / Osiris, zeu şi al fertilităţii, în timp ce Aset / Isis, zeiţa magiei divine, este asociatã luminilor colorate.

Şi acestea sînt doar cîteva exemple care atestă importanta covîrşitoare a datei în mitologia universalã.

Renaşterea care urmeazã celei mai scurte zile din an este celebratã în diversele religii atît ca expresie atăt a fondului mental comun, cu repere mitice universale, cît şi a fenomenului neîntrerupt de difuziune culturalã.

Cu riscul de a ne repeta susținem că nu există nici o dovadă că Isus s’a născut în această zi.

După cîte se pare, conducătorii religioși au ales strategic data de 25 decembrie ca să coincidă cu sărbătorile păgîne care erau ținute în preajma solstițiului de iarnă, o sărbătoare solară foarte iubită de pămînteni.

Ce spune Biblia despre Crăciun?

Răspunsul Bibliei

Biblia nu menționează data nașterii lui Isus și nu spune că ar trebui să o sărbătorim.

O enciclopedie afirmă:

”Sărbătorirea Crăciunului nu este stabilită de Dumnezeu și nici nu’și are originea în NT [Noul Testament]” (Cyclopedia de McClintock și Strong).

Potrivit Bibliei, orice formă de închinare dezaprobată de Dumnezeu este o ofensă la adresa lui (Exodul 32:5–7).

Originea obiceiurilor de Crăciun

Sărbătorirea nașterii lui Isus.

”Primii creștini nu celebrau nașterea [lui Isus] deoarece considerau că sărbătorirea zilelor de naștere era un obicei păgîn.” (The World Book Encyclopedia)

Oferirea de daruri și petrecerile de Crăciun.

O enciclopedie afirmă:

”Saturnaliile, o sărbătoare romană ținută la mijlocul lunii decembrie, constituie modelul multor obiceiuri de petrecere cu ocazia Crăciunului. De exemplu, în această sărbătoare își au originea petrecerile fastuoase, oferirea de daruri și aprinderea de lumînări” (The Encyclopedia Americana).

Potrivit unei alte enciclopedii, ”orice fel de muncă era întreruptă” în timpul Saturnaliilor (Encyclopædia Britannica).

Luminile de Crăciun.

Potrivit cu The Encyclopedia of Religion, europenii își împodobeau locuințele ”cu lumini și cu arbori sau arbuști cu frunza veșnic verde” pentru a sărbători solstițiul de iarnă și pentru a alunga spiritele rele.

Vîscul și laurul.

”Druizii (preoții celților) atribuiau vîscului proprietăți magice. Laurul, o plantă veșnic verde, era venerat întrucît simboliza întoarcerea soarelui.” (The Encyclopedia Americana)

Pomul de Crăciun.

”Cultul arborelui era larg răspîndit în rîndul europenilor păgîni și a continuat să fie practicat și după convertirea lor la creștinism.”

Cultul arborelui s’a păstrat pînă în zilele noastre prin obiceiul ”de a așeza un pom de Crăciun la intrarea sau în interiorul unei locuințe în perioada sărbătorilor de iarnă” (Encyclopædia Britannica).

Isus a poruncit să’i comemorăm moartea, nu să’i serbăm ziua de naștere (Luca 22:19, 20).
Apostolii lui Isus și creștinii din secolul I n’au ținut Crăciunul.

Într’o enciclopedie se spune că ”sărbătoarea Nașterii Domnului a fost instituită după anul 243 [d.Hr]”, la mai bine de un secol de la moartea ultimului apostol (New Catholic Encyclopedia).

Dumnezeu nu aprobă Crăciunul deoarece această sărbătoare are la origine obiceiuri și ritualuri păgîne (2 Corinteni 6:17).

O analiză atentă a originii Crăciunului ne va ajuta să înțelegem că această sărbătoare are la bază ritualuri religioase păgîne, adică ante-creștine.

În Imperiul Roman, de exemplu, festivalul păgîn numit Saturnalia era marcat de mese festive și împărțirea de cadouri oamenilor săraci. Dedicat Zeului Agriculturii, Saturn, festivalul începea cu o săptămînă înainte de solstițiul de iarnă.

Petrecerile țineau timp de o lună, cu mîncare și băutură în exces. Pînă și afaceri și școlile erau închise, astfel încît să participe cu toții la distracții.

Tot în această perioadă, romanii se bucurau de Juvenalia, o sărbătoare dedicată copiilor, iar în data de 25 decembrie era celebrată nașterea zeului Mithra, fiind considerată una dintre cele mai sacre zile ale anului.

Nu în ultimul rînd, Papa Iuliu I este cel care a ales data de 25 decembrie, ca răspuns la Saturnalia. Cu timpul, sărbătoarea s’a răspândit în Egipt, Anglia și la Scandinavi.

O altă teorie a fost lansată de istoricul William J. Tighe, care vorbește despre o întâlnire a Bisericii, în urma căreia s’a stabilit că ziua conceperii Mîntuitorului ar fi trebuit sărbătorită.

Aceasta fiind în data de 25 martie, în mod rezonabil s’a ajuns la concluzi că nașterea ar fi avut loc nouă luni mai tîrziu, pe 25 decembrie.

Mare parte din obiceiurile păgînilor au rămas asociate cu sărbătoarea Crăciunului.
Aprinsul lumînărilor este una dintre ele, precum și sărutul sub vîsc, un obicei promovat mai ales în țările scandinave.

Ideea cadourilor a venit tot după primele cîteva secole ale creștinismului, preluată de la Moș Nicolae.

El era un personaj real, dar transformat în legendă cu trecerea timpului, care oferea cadouri oamenilor din provincia asiatică Licia.

Colindele au apărut mult mai tîrziu, în sec. al XIII-lea.

Pomul de Crăciun este menționat în Germania, în sec. al VIII-lea, asociat cu viața veșnică a lui Iisus.

În sec. al XVI-lea, însă, pomul a devenit răspîndit în Germania, iar surse spun că Martin Luther este primul care a tăiat un brad cu scopul de a’l decora cu lumînări.

Odată cu germanii, bradul a ajuns și în Marea Britanie.

Acolo, puritanii au interzis Crăciunul, amenințînd cu muncă forțată, amendă sau închisoare pentru practicanți. Acest grup încă îl considera un obicei păgîn.

Cît privește originea cuvîntului Crăciun să aflăm ce ne spune Mihai Vinereanu despre etimologia sa.

Originea cuvîntului Crăciun a fost mult discutată de’a lungul timpului. Astfel, mulţi cercetători consideră că provine din lat. creatio, -ne(m) (Densusianu, Hlr, 262; Pascu, Pascu, I, 69). Dacă încercăm să derivăm rum. Crăciun din creatio-nem întîmpinăm cîteva dificultăţi de ordin fonologic, dar şi de ordin teologic.

În ce priveşte cele de ordin fonologic, Rosetti (BL., 11, 56) arată, pe bună dreptate, că lat. ea > rum. e, deoarece se găseşte în poziţie neaccentuată, iar e final nu trebuia să lipsească (cf. amărăciune etc.), deci, ar fi trebuit să avem un *Creciune sau, în cel mai bun caz, *Crăciune, dar nu Crăciun.

Pe de altă parte, din punct de vedere teologic, aşa cum indică Cioranescu (2524), ideea de creaţie este împotriva dogmei creştine, întrucît Iisus a pre-existat naşterii sale pămîntene, ca fiu al lui Dumnezeu şi, prin urmare, el doar s’a întrupat.

Crezul creştin ţine să menţioneze că Iisus este ”născut, iar nu făcut”, cum bine remarcă Ciorănescu.

Autorii Lex. de la Buda cred că provine de la (in)carnationem, iar Hasdeu consideră că provine din lat. crestinum.

Meyer (Alb. St., I89) derivă alb. kershendella din lat. Cristi natalia, dar oricum Cristi natalia ori kershendella nu poate explica pe rum. Crăciun. P. Papahagi (Conv. lit., 3, 211) crede că provine din lat. colationem, prima zi din lună cînd preotul roman pre­-creştin chema lumea să anunţe sărbătorile de peste lună, idee preluată şi de Puşcariu (407) şi de T. Capidan (Dacor., 3, 142).

Cuvîntul Crăciun este practic răspîndit în toate limbile din Balcani, precum şi în cele din Centrul şi Estul Europei: bg. kračon, scr. Kračun (nume propriu), magh. Karačon, karačon (nume propriu şi Crăciun), ceh. cračun, ucr. k(e)rečun, kračiun, v.rus. koročun.

În vechea rusă avea sens de ”solstiţiu de iarnă sau solstițiu de vară” precum şi ”moarte’’.

Larga răspîndire a acestui termen în limbile din Centrul şi Estul Europei i’a făcut pe unii autori să creadă că ar fi de origine slavă (Cihac, II, 79; Philippide, Principii, 17; Weigand, BA, 3, 98; Rosetti, BL, 9, 56.

În căutarea etimologiei termenilor slavi, Vasmer (633) se bazează pe forme slave complet inadecvate, precum kratŭkŭ ”scurt” sau kračati ”a păşi”.

Paliga (46-47) arată că la sîrbi kračun se referă la ”ziua butucului” cînd se ardea un ”butuc de Crăciun”, la bulgari kračun este fie o zi din perioada de iarnă, fie perioada dintre 8-12 iunie, iar la ucraineni este ”colacul de Crăciun”.

În rusa veche, koročun era, de asemenea, o sărbătoare de după 15 August.

Paliga consideră că forma alb. kërcu care înseamnă ”butuc, buturugă”, în general, ar proveni de la PIE (s)ker– ”tăia, a îndoi” şi ar fi un indiciu că toate aceste forme provin de la noţiunea de ”butuc, buturugă”, dar este puțin plauzibil ca rum. Crăciun să provină de aici, cu toată aparenta similitudine.

Vasmer (I, 633) nu crede că formele slave provin din rumînă, întrucît, acest cuvînt este menţionat în Cronica lui Nestor (1143). Vasmer ar putea avea dreptate numai dacă am considera că poporul rumîn s’a format în a doua jumătate a mileniului I şi începutul primei jumătăţi a celui de-al II-lea mileniu creştin, dar poporul rumîn este cu mult mai vechi, iar sărbătoarea ”creştină” a Crăciunului are rădăcini la fel de vechi, datînd din perioada pre-creştină. Astfel, afirmaţia lui Vasmer nu este susţinută de datele ştiinţifice.

Faptul că la slavii de răsărit, Crăciunul se numeşte simplu Roždeštvo, adică ”Naşterea”, ca de altfel şi în alte limbi europene (cf. it. Natale, sp. Navidad), iar Moş Crăciun se numeşte Ded’ Moroz, adică Moş Ger, arată clar că la ei nu s'[a făcut o asociaţie între anumite tradiţii agrare pre-creştine şi sărbătoarea Crăciunului, aşa cum s’a făcut la rumîni şi la alte popoare vechi din Europa sub influenţa culturii rumîne.

Astfel nu este nici o îndoială că slavii de sud, maghiarii şi alte popoare din Europa Centrală au luat acest termen de la rumîni.

În plus, este cert că au existat contacte între geți şi slavi încă dinaintea erei creştine.

Un alt indiciu că această sărbătoare nu este la origine creştină şi că acest cuvînt nu este de origine latină este faptul că sărbătoarea Crăciunului nu s­’a celebrat în sînul bisericii creştine decît destul de tîrziu, cam din secolul IV, mai întîi la Roma, de prin 336 d.Hr. încoace.

În partea de Răsărit a Imperiului, naşterea şi botezul lui Iisus se sărbătorea la 6 ianuarie, dată care corespunde cu sărbătoarea Bobotezei în biserica ortodoxă rumînă, apoi treptat data de 25 decembrie, ca dată a naşterii lui Iisus, s’a generalizat în ambele părţi ale Imperiului Roman.

Totuşi ea nu a fost niciodată acceptată de Biserica Armeană care păstrează şi azi ziua de 6 ianuarie ca dată a naşterii şi botezului lui Iisus.

Faptul că sărbătoarea naşterii lui Iisus este pe 25 decembrie se datoreşte încercării primilor creştini de a înlocui sărbătoarea romană ”natalis solis invicti” (”naşterea soarelui neînvins”), sărbătoare care avea loc la solstiţiul de iarnă, când ziua începea să crească şi soarele să urce din ce în ce mai mult pe bolta cerească.

În tradiţia romană, tot în acea perioadă, mai exact între 17-22 decembrie, se sărbătoreau Saturnaliile.

Romanii se distrau şi îşi făceau cadouri, obicei preluat de creştinism, asimilat cu sărbătorirea Crăciunului, răspîndindu’le ulterior la toate popoarele europene, cît şi peste ocean în cele două Americi.

La romani, data de 25 decembrie era ziua naşterii lui Mithra, divinitate de origine persană, supranumit şi Soarele Dreptăţii. Menţionăm că în biserica ortodoxă, Cristos este denumit şi el Soarele Dreptăţii, în special cu ocazia celebrării naşterii sale.

Nu există nici un dubiu că sărbătoarea păgînă romană a solstiţiului de iarnă are aceeaşi origine cu cea a zeului Mithra, prin urmare, este vorba de sărbători indo-europene străvechi, cu rădăcini în neolitic.

Societăţile neolitice acordau o mare însemnătate Soarelui ca dătător de viaţă.
Prin urmare, data solstiţiului de iarnă, dată la care soarele şi ziua încep să crească, era o dată extrem de importantă pentru aceste societăţi, agrare prin excelenţă.

Sărbători legate de această dată sânt întâlnite la mai multe popoare din Europa, fapt care atestă vechimea şi importanţa acestei date.

Avînd în vedere aceste detalii, geții sărbătoreau desigur şi ei în preajma solstiţiului de iarnă naşterea unei divinităţi solare, uraniene, sărbătoare asociată şi cu ideea de moarte (şi naştere), aşa cum reiese şi din terminologia folosită în cronica lui Nestor.

Avem atestări documentare că vechea religie getică era încă vie în a doua jumătate a mileniului I d.Hr.

Astfel cultul lui Sabazios a dăinuit pînă foarte tîrziu la geți. Procopius din Caesarea spune că împăratul Iustin, get din sudul Dunării, în satul său natal Tauresium fusese adept al cultului lui Sabazios, asta în secolul VI d.Hr., dar desigur că ritualurile dedicate acestui zeu get vor fi dăinuit mult timp şi după aceea.

În plus, menţionăm că în religia zoroastriană, naşterea lui Zarathustra include multe asemănări, până la detaliu, cu tradiţia creştină referitoare la naşterea lui Iisus.

Multitudinea obiceiurilor străvechi din folclorul rumînesc legate de sărbătoarea Crăciunului, obiceiuri care au rezistat pînă azi, sînt încă o dovadă că ele nu au apărut odată cu introducerea în biserica creştină a celebrării naşterii lui Iisus. A. Chelariu (2003, 117-126) consideră, pe bună dreptate, că sărbătoarea Crăciunului îşi are originile în vechile tradiţii indo-europene aşa cum am arătat mai sus.

Din punct de vedere etimologic, autoarea îl leagă de rad. PIE *perku– ”stejar”, radical din care provine lat. quercus ”stejar”, în proto-celtă *perkunia, apoi *erkunia (cf. Hercinia silva), amintind obiceiul multor popoare indo-europene de a aduce în vatră, în perioada solstiţiului de iarnă, ”butucul Crăciunului” care este aprins şi lăsat să ardă pînă în primăvară.

Autoarea arată că la francezi acest butuc se numeşte ”chalendal, chalendaou, calignaou, calnos”, termen extrem de apropiat de rom. călindău, aşa cum este denumit buşteanul din seara de Crăciun.

La megleno-rumîni, acest butuc se numeşte ”boadnic”.

În concluzie, în mai multe culturi europene, inclusiv în cultura română, termenul care defineşte butucul respectiv provine de la un radical diferit de cel de la care provine Crăciun, încît este puţin probabil ca rumînescul Crăciun să provină de la rad. *perku-, radical care defineşte stejarul.

În cele ce urmează, vom arăta că cele două forme nu pot fi asociate din punct de vedere etimologic.

În rumînă, sînt mai multe forme care definesc diferite specii de stejar: gorun, stejar, gîrniță și cer.

Cele mai răspîndite sînt stejar și gorun, pe când gârniță este un derivat de la gorun, iar cer este cognat cu lat. quercus, respectiv cerrus. Dacă rumînescul cer ar proveni din lat. cerrus așa cum s’a presupus, Crăciun tot nu poate deriva de aici, din moment lui cerrus / cer îi lipsește a doua velară.

Cei mai mulți lingiviști (Meyer, 220; Puşcariu, 336; REW, 1848; Cioranescu, 1660) cred că rom. cer provine din lat. cerrus, dar din moment ce această formă latină provine de la același radical proto-indo-european ca și quercus, trebuie să fie un împrumut dintr’o altă limbă apropiată, probabil dintr’o altă limbă italică sau din geto-iliră.

O formă similară se găsește și în albaneză, dar și în italiană: it. cerro, alb. qarr. Există şi în slavele de sud, precum și în maghiară: bg., sb. čer, slov. čer(a), mgh. cser care l’au împrumutat din rumînă.

Din păcate, Walde, autorul unui foarte valoros dicționar etimologic al limbii latine, susține în mod inexplicabil, că ar fi de origine hamitică în latină, întrucît se găsește și în berberul kerruš.

Avem certitudinea că forma berberă este un împrumut dintr’o limbă indo-europeană.
Cu multă vreme în urmă, au trăit acolo și triburi de geți, numiți getuli, care au fost asimilați de semnițiile hamitice care trăiau în zonă, berberii fiind urmașii acestor seminții.

Etnonimul berber provine din lat. barbarus care inițial trebuie să’i fi definit pe getuli, nu populațiile hamitice din zonă. N. Densușianu arată că romanii denumeau barbari anmite seminții înrudite apropiate de ei înșiși, între care se includeau ilirii și geții.

Prin urmare, strămoșii berberilor au împrumutat această formă din limba getulilor, cu probabil aproape 2000 de ani în urmă într’o formă apropiată cu cea din berbera de azi.

Getulii sînt menționați de Strabon, dar și de alți autori din primele secole creștine, pînă în Evul Mediu.

Ar fi extrem de interesant ca limba berberă să fie studiată din acest punct de vedere.
S’ar putea să avem surprize mari.

De aceea avem convingerea că cer este de origine geto-iliră și nu de origine latină, dar desigur echivalent cu forma latină. După toate datele pe care le deținem, putem deduce că cer derivă de la o formă geto-iliră *kerruš.

A doua velară nu a existat nici în geto-iliră și prin urmare această formă nu poate fi etimonul lui Crăciun.

Revenind la formele uzuale stejar și gorun, stejar pare să fie o formă mai nouă, pe cînd gorun, în mod cert este de origine traco-dacă din PIE *guel-, *gulo– ”stejar, gorun, ghindă” (IEW, 472).

Astfel, în limba rumînă, forma Crăciun nu poate fi asociată cu denumirea acestui arbore.

Din toate aceste date se poate trage concluzia că la geți acest radical putea defini mai multe sărbători importante din cursul anului care aveau ceva în comun putând fi legate calendaristic, în mod special, de cele două solstiţii.

Pentru societăţile agrare antice este posibil că aceea care celebra solstiţiul de iarnă să fie cea mai importantă, întrucît marchează momentul cînd ziua începe să crească, dar marchează totodată şi începutul iernii astronomice și al renașterii soarelui.

Colacele plămădite de sărbători au forma discului solar

Acest lucru reiese şi din sărbătorile romane care aveau loc în jurul solstiţiului de iarnă.

Arderea butucului în vatră pînă primăvara este un simbol al menţinerii vieţii pe perioada anotimpului rece.

Ulterior, sărbătorile străvechi legate de solstiţiul de iarnă au fost asociate cu naşterea lui Iisus şi la popoarele germanice. Astfel solstiţiul de iarnă se numeşte în limbile scandinave jul: cf. friz. jul.

În engleză Yule definește atît solstițiul de iarnă, cît și Crăciunul sau perioada de Crăciun După Grimm (cf. Alinei, II, 313) acest termen provine de la gmc. *hjul ”discul (cercul) solar” < PIE *kʷekʷlo– ”roată, cerc” (IEW, 640): cf. eng. wheel ”roată”, gr. κύκλος ”cerc, roată”.

Prin urmare, rumînescul Crăciun trebuie să definească tot ”discul (cercul) solar” şi nu altceva din moment ce a fost la origine o sărbătoare a solstițiului de iarnă și ciclurilor anuale și, ca atare, trebuie să provină de la acelaşi radical care defineşte noțiunea de cerc din limba rumînă.

Este, prin urmare, evident că rumînescul Crăciun provine din PIE *(s)ker– ”a îndoi, a încovoia” (IEW, 935), respectiv *kerk– ”cerc’” radical foarte productiv în limba rumînă, din care provine şi rumînescul cerc (v. cerc, cîrlig, cîrmă, coroia etc.).

Astfel, din PIE *kerk– > geticul *kerk­ion > getica tîrzie *Kerk’un > rum. Crăciun.

Sufixul –ion este specific limbii getice (cf. Koga–ion).

Forma arumînă Cărţun ne îndreptăţeşte să credem că metateza lichidei ­r­ a avut loc destul de tîrziu, dar nu putem preciza cînd, poate către sfîrşitul mileniului I sau începutul mileniului II d.Hr.

În concluzie, sărbătoarea Crăciunului are rădăcini vechi europene (geto-ariene) avînd un caracter agrar neolitic, fiind întîlnită sub o formă sau alta la mai multe popoare indo-europene geto-ariene.

În esenţă este o celebrare a solstiţiului de iarnă, a soarelui, a ciclurilor anuale, iar denumirea însăşi a Crăciunului este de origine getică preluată mai tîrziu de celelalte popoare din Europa Centrală şi de Răsărit.

În rumînă, însăși forma Crăciun are o serie de sensuri și derivați, încât exclude posibilitatea de a fi un împrumut dintr’o altă limbă: crăciunel ”colacul de Crăciun”, Crăciun (top., N.P.), Crăciuna (top.), Crăciunescu (N.P.), Crăciuneanu (N.P.), Crăciuneşti (top.).

Din Sărbătoarea Soarelui în Sărbătoarea Nașterii Domnului la rumîni

Sărbătoarea Crăciunului este anunțată prin obiceiul copiilor de a merge cu colindul și cu Steaua, pentru a vesti Nașterea Mîntuitorului.

De asemenea, o veche tradiție este ”mersul cu icoana”, un fel de colindat care se face de către preoții comunității locale cu icoana Nașterii Domnului, binecuvîntîndu’se casele și creștinii. Colindele de iarnă sînt texte rituale cântate, închinate Crăciunului și Anului Nou.

Originea lor se pierde în vechimile istoriei poporului rumîn. Evocînd momentul cînd, la nașterea lui Iisus, s’a ivit pe cer steaua care i’a călăuzit pe cei trei regi magi la locul nașterii, copiii – cîte trei, ca cei trei magi – merg din casă în casă cîntînd colindul ”Steaua sus răsare…”, purtînd cu ei o stea.

Ajunul Crăciunului începe cu colindul ”Bună dimineața la Moș Ajun!”, casele frumos împodobite își primesc colindătorii. Aceștia sînt răsplătiți de gazde cu fructe, covrigi, dulciuri și chiar bani.

Folclorul poporului nostru păstrează vechi imagini ale lui Mos Crăciun; el este un Moş şi nu un tânăr aşa cum îl găsim şi în colindul din Tecuci, discutat şi de pr. D. Bălaşa:

”Mos Crăciun
Cel mai bătrân
Să’l scăldam, să’l imbăiem,
Cu veşmînt să’l primenim.”

În colinde de Crăciun găsim tot felul de surprize. Oare din ce îndepărtate, milenare memorii poporul nostru ne aduce aceste frumoase colinde, acum iarna, de Crăciun?

”Pe luncile Soarelui,
Flori vieţuitoare de măr
Grădina cu florile lerui Doamne,
Flori dalbe, flori de măr,
Ler de măr, florile’s dalbe.”

Oricine poate vedea că în această colindă nu se pomeneşte nimic care ar putea sugera anotimpul iernii, ci dimpotrivă, se aminteşte clar despre cel al primăverii.

Dar să mai vedem un colind (găsit la Al. Strachina, ”Ţara înainte de toate”, p. 91, Ed. Ţara Noastră, Buc. 1994):

”Căluţul lui negru pintenog
Luciu ca un corb
Pă chivara lui tăiată în săgeată
Pe ochi cam plecată
Pe suliţa lui
Duratul de vară
Fulgerul de seară.”

În limba noastră geto-rumînească cuvîntul care celebreaza această sărbătoare, Crăciunul, are toate cele trei genuri dovedindu’şi vechimea de peste milenii: Crăciun la masculin, Crăciuna sau Crăciunoaia la feminin, Crăciun – ambigen.

În folclor se spune că Fecioara Maria, cînd trebuia să nască pe fiul lui Dumnezeu, umbla, însoțită de dreptul Iosif, din casă în casă, rugîndu’i pe oameni să’i ofere adăpost pentru a naște. Ajunge la casa unor bătrîni, Crăciun și Crăciunoaia, însă nici aceștia nu o primesc, spre a nu le spurca locul prin nașterea unui prunc zămislit din greșeală.

Nemaiputînd merge, Maria a intrat în ieslea vitelor, unde au apucat’o durerile nașterii. Crăciunoaia, auzind’o, și știind ce înseamnă o naștere de copil, i s’a făcut milă de dânsa și s’a dus la ea, îndeplinind rolul de moașă. Crăciun, cînd a aflat, s’a supărat și i’a tăiat babei mîinile; apoi, înspăimîntat de tot ce s’a întîmplat, a plecat de acasă.

Crăciunoaia a umplut, cum a putut, un ceaun cu apă, l’a încălzit, și l’a dus să scalde copilul. Maria i’a zis să încerce apa, și cînd a bagat cioturile mîinilor, acestea au crescut la loc, mai frumoase decît erau înainte; de la această minune se crede că moașele au mâini binecuvântate.

În altă variantă a poveștii, Maria suflă peste mîinile Crăciunoaiei și acestea cresc la loc.

Unele cîntece de colindat au fost realizate de compozitori de muzică cultă, cum ar fi: ”Iată vin colindătorii” de Tiberiu Brediceanu, ”O, ce veste minunată” de D.G. Kiriac, ”Domnuleț și Domn în cer” de Gheorghe Cucu.

Scriitorul Ion Creangă descrie în ”Amintiri din copilărie” aventurile mersului cu colindele.

Totuși, după o citire mai aprofundată a Evangheliilor, aflăm că vizitatorii care veniseră cu daruri la Isus, nu erau regi, ci astrologi (numiți pe atunci magi sau vrăjitori) veniți din Est, probabil din zona Babilonului.

Încă un aspect interesant este faptul că nu e menționat nicăieri numărul astrologilor și numărul darurilor, ci doar tipul darurilor: aur, tămîie albă și smirnă.

Colindele, precum și obiceiurile colindelor sînt prezente și la alte popoare, și s’ar putea ca ele să dateze din timpul romanilor.

De pildă, colinda rumînească ”Scoală, gazdă, din pătuț” există și la valoni, unde aceasta e cea mai răspîndită, sub numele de ”Dji vén cwerî m’cougnou d’Noyé”.
Mulți oameni sărbătoresc Crăciunul deși știu că această sărbătoare are origini păgîne și nu este bazată pe Biblie.

În același timp s’ar putea întreba:

De ce ar trebui să adopt o poziție diferită de a marii majorități?

Biblia ne îndeamnă să ne folosim ”puterea rațiuniî” pentru a lua personal decizii (Romani 12:1, 2).

Ea ne învață să prețuim adevărul (Ioan 4:23, 24).

Prin urmare, deși nu ne este indiferent cum ne privesc alții, sîntem hotărîți să respectăm principiile biblice chiar dacă acest lucru înseamnă să adoptăm o poziție diferită de a celorlalți.

Deși alegem să nu sărbătorim Crăciunul, noi respectăm dreptul fiecăruia de a hotărî în această privință.

Cert este că cei mai mulți care știm că această sărbătoare nu este ziua nașterii Domnului, nu ne impunem punctul de vedere cînd alții aleg să țină această sărbătoare, pentru că respectă alt precept creștin: toleranța.

Oficial, Crăciunul este sărbătorit, în prezent, în data de 25 decembrie pentru mare parte din țările creștine, pe 7 ianuarie în Bisericile pe stil vechi (cum ar fi cea din Rusia), pe 6 ianuarie de Biserica Apostolică Armeană și în data de 19 ianuarie de Patriarhatul Armean al Ierusalimului.

Tradițiile fiecărui popor sînt amestecate cu practicile creștine, astfel încît Crăciunul diferă de la o țară la alta și de la o cultură la alta.

Chiar dacă și’a mai pierdut din semnificația religioasă, devenind, pentru mulți, o perioadă în care cadourile contează cel mai mult, Crăciunul reușește să aducă fericire în viețile tuturor!

Crăciun Fericit !

Resurse: academia.edu (Calendar geto-dacic ediția a IV-a, Anişoara Munteanu, Sebastian Virtosu), limbaromana.org

Citește și: PROTO-GEȚII ”URIEȘI” SAU OMUL YAMNAYA

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

PROTO-GEȚII ”URIEȘI” SAU OMUL YAMNAYA

Pentru pelasgul neolitic agricultor de cel mult 1,65 m fie că el era cucutenian, fie că era gumelnițean sau turdeșean de pe actualele teritorii ale Rumîniei, adică vechii rumîni care trăiau aici pe malurile rîurilor, proto-geții de 1,80-1,90 m sau chiar mai înalți de peste 2,3 m veniți din nordul Mării Negre din estul actualei Moldove dincolo de Gurile Dunării, aceștia păreau cu adevărat URIAȘI.

Așa se nasc legendele Urieșilor din trecutul poporului rumîn.

Trei morminte cu ”o nouă rasă de om” au fost descoperite anul acesta în pămînturile Prahovei. Vechi de 5 milenii, omul Yamnaya este cel cu care se aseamănă cel mai mult euro­peanul de azi.

Un grup internațional de cercetători de vîrf s’a adunat în satul Boldești-Grădiștea, într’un efort comun, modern și costisitor, de a’și afla originile.

Aceștia sînt nobilii călăreți ai civilizației Yamnaya, pe care dr. Alin Frînculeasa îi caută de peste zece ani, în tumulii împrăștiați prin toate cîmpiile Pra­hovei.

E foarte dificil, riscant și costisitor să’i dezgropi, fiindcă, pentru un schelet din ăsta, trebuie să retezi practic un deal (tumul), cu mijloace mecanizate. Abia în mijlocul lor poți găsi acel ”mormînt principal”, cu sheletul cel mai im­portant.

Sau poți să nu găsești nimic.

Localnicii cred și azi că’n acești tumuli sînt îngro­pați uriași, comori, uneori chiar întregi armate tur­cești. Simple povești!

Aceste coline au fost înălțate pentru un singur om. Pentru scheletul micuț al unui copil de 9 luni – doar pentru acest bebeluș a fost ridicat un deal înalt de 7 metri. Peste 90 de asemenea schelete Yamnaya a dezgropat acest ”vînător de morminte preistorice”, care a pornit la pas prin toată Prahova, cartografiind sute și sute de tumuli.

După ce și’a publicat cărțile și articolele, au început să’l caute savanți din toată Europa.
Atît istorici, arheo­logi, dar mai ales unii dintre cei mai mari gene­ticieni și bioantropologi.
Minți de vîrf ale continen­tului, adu­nate să răspundă unor întrebări:

”Cum arată cel mai apropiat strămoș al omului european de azi?”,

”Pe cine am moștenit genetic?”,

”De la cine am învățat să ne organizăm social?”.

Studiul este o călătorie ştiinţifică spre originile Europei, bazat pe analizele genetice, care se vor realiza în Germania la Mainz, pe investigaţii izotopice care vor fi făcute la Bristol şi studii de paleomediu la Helsinki, şi va reliefa în final cine sîntem cu adevărat şi de unde ne tragem.

În acest proiect, care are finanţare europeană, sînt implicaţi specialişti din Marea Britanie, Germania, Ungaria şi Finlanda, dar şi din Serbia, Polonia, Slovacia şi Bulgaria, fiind chemat și Alin Frînculeasa în acest proiect de milioane de euro, coordonat de Universitatea din Helsinki.

Astă vară au săpat aici, în satul Boldești-Grădiștea. Au găsit trei morminte, iar presa euro­peană a vorbit despre o ”des­coperire arheolo­gică extra­ordinară”.

Ziarista ger­mană Sonia Kastilan, de la ”Frankfurter Allge­meine Son­ntag­zeitung” a rămas cu arheologii trei săptă­mîni, muncind alături de ei și trăind în casele localnicilor, doar pentru a scrie două pagini de ziar, mîndră că a fost părtașă la marea descoperire. S’a scris elogios, fiindcă a fost pentru prima oară cînd, folosindu’se tehnici costisitoare și ultramo­derne de studii genetice și izo­topice, s’a dovedit că acest ”om Yamnaya”, care a trăit acum 5 milenii pe pămîn­turile noastre, are deplin genomul și toate trăsăturile pe care le avem și noi, acum.

Începînd din urmă cu peste 7000 de ani, straturi peste straturi de locuire continuă, ca’ntr’un tort de Cră­ciun, e întrea­ga Prahovă… Boian, Gumelnița, Cernavodă, mai ales epocile bronzului, getică și ale primelor migra­ții. Așezări întregi, cea gumelnițeană din satul Apos­tolache, davele getice de la Tinosu, Homorîciu, Plo­peni, Gura Vitioarei…

Arheologul Alin Frînculeasa însuși a săpat așezări getice în Budureasca și Belciug, așezări eneolitice de la Mălăiești, Seciu și Urlați, a des­coperit singur 25 de tumuli din epoca bronzului (alții decît Yamnaya) și un întreg cimitir cu 70 de morminte, lîngă Cîm­pina, tot din epoca bron­zului. Datorită lui, muzeul pra­hovean are azi cea mai mare colecție de piese descoperite în tumulii din Ru­mînia.

În alte ținuturi, arheolo­gii abia au ha­bar despre cum se sapă un ase­menea deal-pira­midă.

Arheologul Alin Frînculeasa:

”E de înțeles, căci Yam­naya e și o cul­tură mai puțin cu­noscută… Cer­cetată mai ales aici, în Prahova. Aici s’a găsit, în ultimii 20-30 de ani, 90% din ce s’a găsit în toată țara. Am avut și noroc, fiindcă s’au făcut mul­te investiții în județ și’au avut nevoie de descăr­cări de sarcină arheologică. Astfel, ei au plătit săpăturile. Să sapi în tumul e, cumva, un altfel de arheologie.

Eu am cartat peste 350 de tumuli doar în zona Ploieștiului și alți 250 în răsă­rit, spre Buzău, acolo unde am făcut cercetările cu experții străini.

Pînă să vină ei, săpasem deja 28 de tumuli Yamnaya. M’am antrenat în asta. În tot sudul Rumîniei n’au fost săpați pînă azi decît restul de la 28 pînă la 50.

Nu mă întrebați de ce…bStînd în birou, nu poți să fii arheolog. Azi nu se mai nasc arheologi. Nu mai există copii dispuși să facă meseria asta. Nici unul! Nu exagerez. Vin și renunță repede. Eu nu am nici un student ucenic, deși azi sînt mult mai multe facultăți de istorie decît acum 20 de ani. Nu’i atrage, zic că e greu să mergi pe coclauri să sapi. Treaba lor.”

Evident. Trebuie să ai har sau chemare !

Arheologul Alin Frînculeasa singurul arheolog preistoric din Prahova, seful secției de arheologie din acest muzeu cît un palat, mai spune exaltat:

”Se pare c’am găsit aici, totuși, un om nou! Omul Yamnaya schim­bă destinul Europei. Îi schimbă efectiv mintea și structura genetică! Pentru prima oară în istoria europeană, ei au îm­blînzit calul și l’au folosit la tracțiune. Au schimbat organizarea socială – ierar­hică, cu bărbatul în frun­tea familiei și a grupului.

Au inventat piramida socială, așa cum funcționează și azi. Au inventat carul tras de cal, folosit în agri­cultură. Laptele, ca aliment, care i’a făcut atît de înalți și longevivi.

De unde au apărut ăștia? Pînă acum, n’aveam decît vechea «teorie a kurganelor» din anii ’50, a Marjei Gimbutas, care acum s’a dove­dit a fi mult incom­pletă. Ei au venit aici, de undeva din nordul Mării Negre.

Toți băr­bați. Nu am găsit nici un mormînt de fe­meie.

Inși cu pielea deschisă, toți masivi și înalți, de 1,90 m, peste restul Rumîniei și Europei, unde nici un om nu creștea mai mult de 1,60-1,65 m. Pe baza aces­tor morminte din

Prahova, după stu­diile genetice și izotopice, s’a dovedit, practic, că omul european a fost, de la origini, cel mai înalt om din lume!”

În acele timpuri, Muntenia era plină de oameni și așezări. Localnicii cuminți, neolitici, îi priveau cu respect, chiar cu teamă, pe acești nobili Yam­naya.

Erau bărbați frumoși. Pletoși, cu chipul alb și mereu curat, ca niște super-eroi din filme…
Cu caii lor ce răspundeau la cuvinte, ca un om, executînd ce le cerea stăpînul. Era pentru prima dată cînd vedeau oameni călare, alergînd pe șei, înarmați, peste cîmpiile Munteniei…

Și mormintele astea ale lor…. Bizare, impresionante, pentru care cărau mii de tone de pămînt. Trăiu separat, nu se împere­cheau cu agricultorii băștinași (conduși încă de puterea spirituală a femeii).

Nimeni n’a știut prea bine ce hram poartă. Pînă nu demult, nici savanții de azi nu’i cunoșteau bine. În urma lor, au lăsat mai ales morminte. Acești tumuli stranii, care erau cu atît mai înalți, cu cît defuncții aveau un rang mai mare în societatea lor misterioasă.
Culmea, în pofida puterii lor, erau înmormîntați destul de auster…

Deși aveau deasupra un întreg deal, groapa lor era mică. Toți au fost îngropați într’un spațiu strîmt, cu genunchii ridicați, fața în sus și mîinile așa, pe lîngă trup. În cubul ăla, parcă și osemintele lor s’au conservat mai bine. Au schim­bat ritualul de înmormîntare al europenilor, care pînă atunci erau toți găsiți doar în poziția fetală, sau «de somn», cu mult mai multe vase și podoabe în groapă.

Ei nu. Mult mai simplu. Principalul lor indiciu e ocrul roșu (vezi prima poză). Nu știu de ce. Un bulgăre de ocru roșu, lîngă cap și la picioare – cînd găsești vopseaua asta, ești sigur că’i un Yamnaya.

Înainte, acele movile aveau în vîrf un capac de bușteni și stele funerare, dar cele mai multe au fost arate și, astfel, aceste stele au dispărut.

Cert e că rareori am găsit în tumuli ceva mai valoros decît cîteva «inele de buclă» din argint, în spirală, pentru pă­rul și bărbile bărbaților… La Boldești, am găsit o superbă teacă de lemn încrustată, pentru sabie.

Pentru ei, moartea însemna, cred, altceva. Că nu trebuie să lași în urma ta podoabe și bogății. Toți erau înmor­mîntați E-V, cu capul spre soare. Asta conta.

În rest, era de ajuns să rămînă doar aceste piramide. Dealuri frumoa­se, care să înfrumusețeze peisajele și să rămînă călăuze pentru drumurile pe unde au trecut…

Cu cît movila era mai înaltă, cu atît personajul era mai important. Am găsit în centrul tumulilor şi copii, ceea ce ne duce cu gîndul că încă de atunci exista acest element de filiaţie, al imortanţei descendenţei.

Probabil erau copiii unor lideri de grup. Din păcate ritualul lor de înmormîntare era destul de auster, foarte rar găsim câte o piesă, din cînd în cînd inele de buclă din argint (accesorii cu care era prins părul) şi cam atît.”

Fără să vrea, unii au adus cu ei ciuma, dar pe ei ciuma nu’i omora. Nici tuberculoza nu se ținea de dînșii, deși în jur făcea deseori prăpăd.

Sînt primii inși europeni cu toleranță la lactoză – local­nicii îi priveau perplecși că puteau bea acea mană albă, unsuroasă, ce iese din ugerul animalelor (”bine, și la alcool aveau toleranță mare”).

Dinții albi pînă la vîrste înain­tate, pielea chipului fără eczeme și riduri. Toate astea au fost aflate din Prahova, în urma unei săpă­turi din luna iulie 2019, în satul rumînesc Boldești-Grădiștea.

Și, mai presus de toate, graiul lor. De veacuri, nimeni n’a știut de unde vine această puternică limbă indo-europeană, care a pus stăpînire pe tot mapamondul.

Abia a­cum, analizînd un fond de cuvinte agri­cole, cu sprijinul costi­si­toarelor studii de ge­ne­tică, cer­ce­tătorii s’au dumirit: in­credibil, a­ceeași popu­lație Yam­naya!

Singurul grai proto-indoeuropean care a rezistat pînă azi. Datorită lor, peste ju­mătate din populația pla­­netei vobește acum, ca limbi materne, limba pe care altădată o vorbea această mînă de oa­meni. Ceea ce’i un mi­ra­col.

De aici au pornit, pe două căi, înconjurînd con­ti­nentul.

Unii pe la nord de Carpați, prin Cehia, Ger­mania, Belgia, Olanda, Norvegia, ajungînd pînă în Irlanda, celții și germanicii.

Alții, pe la gurile Dunării, prin Bulgaria, Serbia, Ungaria, toți Balcanii, Elveția, pînă în Spa­nia, geții carpatici, elenii, latinii, ibericii .

”Culmea, la sfîrșitul acestui drum presărat cu mii de tumuli funerari, populația lor se isto­vește. Fiindcă, ajungînd spre ultimele țări occi­dentale, cam toți bărbații deja au murit în lupte. Abia acolo încep să fie îngropate și femei. De aceea străinii vin să îi cerceteze aici, unde vlaga lor era mare…

Cu alte cuvinte, bagajul genetic adus în Europa în urmă cu 5000 de ani de populaţia din Nordul Mării Negre, numită Yamnaya (groapă în limba rusă), se regăseşte astăzi în ADN-ul europenilor în proporţie de pînă la 80%. Ceea ce deosebeşte, din punct de vedere genetic, populaţia Yamnaya de populaţiile anterioare din Europa este înălţimea şi masivitatea corpului, dar şi tenul deschis la culoare.

Vechii europeni erau mici de statură, media înălţimii la bărbat era de 1.60 m, în timp ce un bărbat Yamnaya ajungea chiar şi pînă la 1.90 m. Asta înseamnă că Yamnaya avea o alimentaţie bazată foarte mult pe carne şi lapte, ceea ce dovedeşte că avea ca principală ocupaţie creşterea animalelor, în timp ce populaţiile anterioare se hrăneau în special cu cereale, aşadar erau agricultori.

Aceasta ar putea să fie una dintre explicaţiile pentru care europenii de astăzi sînt cei mai înalţi oameni din lume, moştenirea genetică influenţînd încă aspectul fizic al populaţiei actuale a bătrînului continent.

Poetul latin Virgiliu (70-19 î.Hr.) în Eneida la Vl, 580 îi numeşte pe titani, ”genus antiquum Terrae, Titania pubes…”, adică neamul antic al Pămîntului, titanii cei tineri, iar înţelegerea acestei expresii, ”titania pubes” o găsim tot în această scriere, la lV, 179 care spune:

”Gigantes, Titanis ac terrae filii”, adică aceştia au fost după cultura romană a secolului I î.Hr. fiii Maicii Pămînt cum găsim şi în scrierile eseniene (geţii pripăşiţi în Palestina), sau primul neam omenesc, după cultura antică, ce a apărut pe pămînt.

De asemenea, poetul Ovidiu care era mazilit la Tomis din ordinul împăratului şi mai spera să’şi vadă locurile natale, scrie în Fastele Vl,131 următoarele:

”Măreț este monumentul, măreață este statuia zeului și demne de trofeele luate de la giganți.”

Poetul Marţial îl numește pe împăratul Domițian, ”învingător al giganților”, iar poetul Arruntius Stella, îl laudă pe același împărat că a obținut un ”triumf asupra giganților”…

Adică romanii ştiau la începutul secolului I al erei noastre că neamul getic era cunoscut în acele vremuri ca fiind urmaşul giganţilor !

Impactul Yamnaya asupra Europei nu se rezumă doar la moştenirea genetică, ci şi la influenţele sociale şi culturale în baza cărora s’a dezvoltat ulterior societatea europeană.

Sînt trei elemente foarte importante ale studiului care urmăreşte cît influenţează migraţia populaţiei Yamnaya asupra bagajului genetic al europeanului, ce influenţă aduce asupra organizării sociale, cu bărbatul în vîrful piramidei sociale ca lider de grup, mai tîrziu trib şi care se deveni ulterior rege, iar cea de’a treia latură urmăreşte influenţa Yamnaya asupra evoluţiei limbilor europene.

…Asta m’a impresionat la ei: își îngropau oamenii în locuri frumoase.
În­tr’ade­văr, locuri minunate, de mu­rit…”

Aceștia au fost primii geți, unii au rămas în continuare aici, altora care au plecat în vest li se spun celți, în nord vikingi, în est perși etc…

Citește și: GEȚII SAU GOȚII AU FOST UNA ȘI ACEEAȘI NAȚIUNE

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA