PORTURILE MARITIME SI FLUVIALE ROMÂNEȘTI AȘTEAPTĂ ÎNCĂ STRATEGIA SALVATOARE

Avantajele pe care le aduce cel de’al patrulea port ca mărime al Europei sunt anulate de mai mulți factori, dintre care enumerăm investițiile realizate de țările din regiune, dar și de unele decizii cel puțin discutabile luate de Ministerul Transporturilor.

Într’o zi obișnuită peste 2.000 de germani și de turiști se vor îmbrăca elegant și vor ieși nerăbdători din case. Cu toții se vor duce spre HafenCity, un cartier din Hamburg. Acolo, în portul vechi, vor asista la concertul care inaugurează filarmonica din oraș, Elbphilharmonie, cum o numesc localnicii, una dintre cele mai spectaculoase clădiri din lume și cea mai înaltă clădire locuită din Hamburg, cu ai săi 110 metri. Este construită într-un fost depozit din portul german și face parte dintr’un proiect mai vast de regenerare urbană. Vechile capacități de operare portuare, de pe o suprafață de 2.2 km pătrați, sunt înlocuite de birouri, hoteluri, magazine și chiar clădiri rezidențiale. Este unul dintre cele mai ample proiecte de acest gen din Europa. Rețineți o cifră: 789 de milioane de euro. Atât costă realizarea Elbphilharmonie.

Transformarea portului vechi în zonă rezidențială nu înseamnă însă că investițiile în infrastructura portuară scad. Dimpotrivă. De altfel, pretutindeni în Europa se investește masiv în acest domeniu. În portul Rotterdam s’au realizat până acum investiții totale de 80 de miliarde euro. S’a construit aici un terminal nou pe apă, o realizare tehnologică de excepție. Totul este automatizat aici, containerele sunt transportate cu mașini fără șofer. Pentru un muncitor din portul Constanța, dar și pentru ofițerii români care ajung acolo prima dată, imaginile par desprinse dintr’un film SF.

Mitul 1: Concurența pentru Rotterdam

Constanța are al patrulea cel mai mare port al Europei, ca suprafață. Dar acest factor nu este un atu în sine dacă nu este valorificat și dublat prin măsuri care să ducă la creșterea traficului comercial.

În ceea ce privește traficul de mărfuri, ne zbatem undeva pe la locul 20.

În portul Constanța s’au realizat în ultimii ani investiții de circa 500 de milioane de euro. Cu mult mai puțin decât filarmonica din Hamburg. Sunt păreri care spun că olandezii se tem de portul Constanța, că ne blochează aderarea la Schengen până când le vom ceda portul. Alte păreri sunt total opuse, că portul românesc are un trafic de circa 50 de milioane tone anual, pe când cel din Rotterdam ajunge la 500 de milioane tone, iar că olandezii nu vor să distrugă portul Constanța, ci vor să îl dezvolte. Cu managementul lor performant, portul românesc ar putea crește. Portul Rotterdam și’ar fi dorit o colaborare cu Constanța pentru că pe olandezi îi costă enorm infrastructura. Ei ar fi preferat, cu managementul lor, să preia o parte din marfă la Constanța. Acesta ar fi primul mit despre portul Constanța.

Mitul 2: Un port esențial

A doua mistificare este că piața Europei Centrale și de Est ne este deschisă. Ni s’a spus de sute de ori că suntem mai aproape cu câteva mii de mile marine de marile centre de comerț din Orient. Din păcate, acest lucru este aproape irelevant.

Trebuie să avem în vedere un lucru: ceea ce este geografic scurt nu este și economic scurt. ­Asta înseamnă că proprietarul mărfii trebuie să aibă încredere că drumul pe care merge marfa este unul sigur. Dacă nu, atunci preferă să plătească mai mult pentru ca marfa să ajungă la destinație în graficul stabilit. Or, din păcate, portul Constanța este aproape izolat. România și’a bătut joc de căile ferate, distrugând aproape 11.000 km, iar economia, construită având ca bază calea ferată, suferă enorm.

Studiile europene arată că transportul pe o distanță mai mare de 150 km nu este viabil pe cale rutieră. În schimb, țările din jurul nostru au investit masiv, miliarde de euro, în structura de transport. Ungaria, de exemplu, și’a construit și consolidat terminale multimodale în jurul Budapestei (fără să pună accent pe Dunăre, pe unde se tranzitează circa 7 milioane de tone marfă, ci pe două porturi importante aflate în apropiere: Koper, singurul din Slovenia, și Rijeka, din Croația).

Portul Rijeka este de fapt portul de containere al Budapestei, pentru că circa 150.000 de TEU-uri pe an, pe care noi le pierdem, se duc pe acolo. Ajung prin porturile de la Adriatica, și apoi pe calea ferată, conform unui orar strict. Sunt atât de punctuale încât proprietarul lui nu are nici un dubiu că marfa nu ajunge la timp. Un TEU este o unitate de măsură specifică transportatorilor folosită pentru a descrie capacitatea vapoarelor de transport containere sau a terminalelor pentru containere. Este echivalentă cu volumul unui container de 6,1 metri.

O marfă care pleacă din Constanța spre centrul Europei va ajunge… când va ajunge. Starea șoselelor și a căii ferate face ca traversarea României să fie chinuitoare. Pe Dunăre, problemele sunt și mai mari, pentru că nu este asigurată totdeauna și pe tot sectorul navigabilitatea. În plus, durează mult, iar acum doi ani, autoritățile au luat decizia să taxeze suplimentar barjele pentru tona capacitate. Cu alte cuvinte, plătesc fie că sunt pline, fie că sunt goale. Și aceasta este numai o problemă.

Praga ”ne fură” traficul portuar

România a pierdut trafic (și pierde în continuare) în fața unor țări care nici măcar nu au ieșite la mare! Mulți armatori care vor să aducă marfă containerizată în Europa Centrală preferă portul Hamburg. Containerele ajung apoi în terminalul Metrans, din Praga, și sunt răspândite în toată Europa Centrală, inclusiv spre România. Metrans este conectat și cu alte porturi din Europa, cum ar fi giganticul Rotterdam sau ­Duisburg, Bremerhaven, Koper, Trieste și Rijeka. De aici este transportată până în Istanbul, cu trenuri regulate. O paranteză: România are două feriboturi care nu sunt folosite.

Acestea au circulat pe relația Constanța – Turcia, iar Guvernul României recunoștea, în 2011, în documentul ”Strategia de transport intermodal în România 2020”, că pe relația terminal Agigea Sud – Izmir – Mersin vagoanele nu pot fi coborâte de pe navă din cauza lipsei podurilor mobile şi a liniilor de cale ferată la cheiurile unde nava poate acosta. În plus, pe relația Istanbul, acestea aveau de plătit taxe de pilotaj pentru trecerea Bosforului, care ar fi condus la timpi de așteptare de una sau două zile, deci costuri suplimentare. Nu ni se spune însă de ce nu se folosește calea ferată.

Mitul 3: Trafic important

Concurența în domeniul transporturilor este imensă și în joc intră toată lumea. România va fi concurată în curând și de Serbia, care, cu ajutorul Căilor Ferate Ruse, RZD, a investit masiv în infrastructura feroviară și va putea transporta marfă adusă în portul Bar din Muntenegru, care își mărește capacitățile de operare.

În Constanța, lucrurile în ceea ce privește traficul de containere stau mult mai grav. Noi avem un singur terminal de containere, CSCT, care operează sub capacitate și care poate cere prețuri mai mici decât ceilalți concurenți. Este o scădere a traficului de containere, dar marfa aceea nu a fost niciodată a noastră. Marfa aceea era pentru Odessa și Novorossiysk, dar cele două porturi nu aveau terminalele complete. Au investit însă suficient pentru a prelua acest trafic.

Duisburg, un port fluvial din Germania, operează circa 200 de milioane tone de marfă pe an. Constanța este undeva la un sfert din această cifră. Asta deși, dintre porturile de la Marea Neagră, cel românesc are un alt hinterland decât porturile din Ucraina, Rusia, Georgia (hinterland-ul este aria geografică deservită de un port). Porturile bulgărești ar putea fi concurente cu cel din Constanța, dar acestea au două probleme.

Unu: adâncimile lor de operare în dane sunt mai mici decât în portul românesc.
Doi: costurile lor de operare sunt mari. De exemplu, în Marea Neagră cele mai mari tarife la pilotaj le au bulgarii. Nenorocirea este că urmăm noi.

Mitul 4: Drumul Mătăsii prin România

În ciuda problemelor evidente ale portului Constanța (evidente pentru specialiști), Ministerul Turismului pare încremenit în proiect. De exemplu, acolo se bate în continuare monedă pe coridorul TRACECA, inventat în perioada roz a Uniunii Europene. Ar fi trebuit să fie noul Drum al Mătăsii. Proiectul a murit înainte să se nască, nici un kilogram de marfă nu a trecut pe această rută. În minister există însă un Secretariat Național TRACECA, ce apare în organigramă. Angajați care se ocupă probabil cu nimic, pentru că în 20 de ani nu s’a întâmplat nimic cu acest proiect.

Noul Drum al Mătăsii este pus în practică de chinezi, care au cumpărat portul grecesc Pireu și au reușit să crească traficul de la 700.000 la două milioane tone pe an. Cum spuneam, rutele fără marfă nu există, iar chinezii au marfa.

Tot ministerul a avizat un Master-Plan extrem de controversat al portului Constanța, criticat dur de operatori. Master-Planul, în forma aceasta, este grotesc, este o inepție. E o formă cel puțin jignitoare. Un master-plan plin de greșeli gramaticale, de ipoteze greșite, făcut fără ca operatorii – cei care aduc bani în port – să fie consultați.

SOLUȚII. Ce se poate face

Soluțiile pentru renașterea portului Constanța le au specialiștii. Din păcate, aceștia nu au fost și nu sunt consultați. Există câteva idei interesante. Una ar fi ca administrațiile portului și canalelor navigabile, dar și căpităniile și autoritatea navală să facă parte dintr’o singură structură, care să se coordoneze.

A doua: taxele trebuie să aibă rolul de a atrage trafic. Administrația Porturilor Maritime SA face acum profit de circa 10 milioane de euro, pentru că funcționează ca o societate comercială care oferă dividende acționarilor. În detrimentul investițiilor în infrastructură, spun operatorii. Și cu unele taxe care sunt de câteva ori mai mari ca în Rotterdam. Competiția între operatori este inegală. Fără dialog între administrație, operatori și sindicate nu se pot găsi însă soluții eficiente. Și, din păcate, dialogul lipsește.

Chiar în ziua când directorii Companiei Naționale Administrația Porturilor Maritime le promiteau, la Constanța, operatorilor portuari revizuirea Master-Planului, procesul-verbal de recepție al acestuia se semna la Ministerul Transporturilor, în București. Cert este că, dacă nu se iau măsuri, portul Constanța își va pierde, treptat, din importanța economică. Odată cu el, și România.

SPECIALIST: Lucrurile se degradează cu viteză accelerată

Dacă vrem să ne menținem o brumă de statură economică, trebuie să fie făcut ceva, cu mijloace proprii, cu navigația pe Dunăre. N’ar fi probabil de neglijat, având în vedere costurile mici, ca portul, ca administrație sau comunitate, să se uite cum ar trebui să lucreze cu administrațiile de la Dunăre, pentru a îmbunătăți navigabilitatea pe Dunăre. Altminteri, mărfurile acestea își vor găsi drum prin alte locuri și porturi real concurente cu noi, pe seama entuziasmului pe care îl au, cresc, și își dezvoltă ancore în terminale care conectează în hinterland mărfurile respective, iar noi vom rămâne în amintirea unei epoci de glorie și manifestări triumfaliste inutile.

În condițiile acestea, vedem cum am pierdut trafic de mărfuri din Ucraina spre centrul Europei, vedem cum pierdem cantități din centrul Europei către Constanța, pentru că lucrurile, atunci când încep să se degradeze, se degradează cu viteză accelerată. Cu toate că unii dintre operatorii privați din Constanța au făcut lucruri minunate în ceea ce privește terminalele lor, se luptă cu mare dificultate să supraviețuiască.

La ce bun ajung unii dintre ei să realizeze ritmuri de lucruri înalte, în condițiile în care infrastructura care le’ar aduce mărfurile este precară?

ADEVĂRAT SAU FALS – 10 mituri despre Portul Constanța

Portul Constanța este un concurent de temut al portului Rotterdam – FALS
Portul Constanța are ca principali concurenți porturile din Marea Neagră – FALS
Portul Constanța pierde trafic din cauza dezvoltării infrastructurii în țările din regiune – ADEVĂRAT
Portul Constanța este folosit la jumătate din capacitate – ADEVĂRAT
Un port fluvial din Germania are un trafic de 4 ori mai mare decât portul Constanța – ADEVĂRAT
Taxele din portul Constanța sunt printre cele mai mari între porturile din Marea Neagră – ADEVĂRAT
Hamburg investește într’o filarmonică mai mult decât România în portul Constanța – ADEVĂRAT
Eforturile operatorilor portuari nu înseamnă mai nimic fără o infrastructură bine pusă la punct – ADEVĂRAT
Portul Constanța este printre primele 20 de porturi din Europa în ceea ce privește traficul – FALS
TRACECA, noul Drum al Mătăsii, trece prin Constanța – FALS.

Porturile României sunt :

a) porturi maritime: Constanta , Mangalia si Midia.

b) porturi fluvial-maritime: Sulina (la Mm 0-2), Tulcea (la km 70-72), Galati (la km 145,4 – 157) si Braila (la km 168,5 – 172 );

c) porturi fluviale pe Dunare: Cernavoda (la km 300), Calarasi (pe bratul Borcea), Oltenita (la km 430), Giurgiu (la km 493), Zimnicea (la km 553), Turnu Magurele (la km 579), Calafat (la km 795), Drobeta Turnu – Severin (la km 931-933), Orsova (la km 954), Drencova (la km 1 016) si Moldova Noua (la km 1 046 );

d) porturile fluviale pe Canalul Dunare – Marea Neagra : Basarabi (la km 24), Medgidia (la km 37) si Cernavoda (la km 64).

1. Portul CONSTANȚA

1.1 Date generale

Portul Constanta este cel mai mare port al Romaniei, fiind in acelasi timp si cel mai mare port al Marii Negre si al cincilea port maritim al Europei. El este punctul terminus al caii de navigatie trans-europene Marea Nordului – Rin – Main – Dunare – Marea Neagra, fiind astfel in legatura navigabila directa cu portul Rotterdam, cel mai mare port al Europei.

Suprafata totala a portului este de 3 626 ha, din care 2 532 ha este suprafata de apa (acvatoriul portului). Portul este impartit in doua: – Constanta Nord, cu o suprafata de 789 ha (484 ha teritoriu si 305 ha acvatoriu), 15 km chieuri, 78 dane, avand terminale specializate pentru traficul de produse petroliere, minereuri, carbuni, cereale, containere, laminate, marfuri generale;

– Constanta Sud, cu o suprafata de 2 837 ha (610 ha teritoriu si 2 227 ha acvatoriu), are terminale specializate de marfuri generale, RO-RO, ferry-boat, containere, etc. Pe danele bazinului fluvialo-maritim sunt amenajate sectoare de transbordare a minereului, cocsului si carbunilor direct in barjele ce au acces pe Canalul Dunare – Marea Neagra.

Adancimea in bazine este cuprinsa intre 7 – 13,5m in Portul Constanta Nord si intre 7 – 18 m in Portul Constanta Sud.

Digurile de adapost au o lungime de peste 12 km, respectiv 6,97 km – digul de nord si 5,56 km digul de sud.

Capacitatea totala de trafic este de 83,5 milioane tone pe an, din care 30 milioane tone – marfuri lichide. Traficul in 1997 era de 42 400 000 t operate.

In portul Constanta Nord pot opera nave cu o capacitate de 65 000 tdw pentru marfuri solide si 80 000 tdw pentru marfuri lichide, iar in portul Constanta Sud, nave de pana la 150 000 tdw.

1.2 Localizare Latitudine: 44°10′ N; Longitudine: 28°39′ E.

Este situat pe coasta de W a Marii Negre, la 179 Mm de Bosfor si 85 Mm de Sulina, respectiv gura de varsare a fluviului Dunarea in mare. Fata de capitala Romaniei se afla la o distanta de 250 km spre E.

Asezarea sa in partea de SE a Europei, i’a creat posibilitatea de a deveni un punct nodal important intr’un lant logistic de transport spre si dinspre Europa. Situat la capatul coridorului 4 pan-european, Portul Constanta asigura legaturi cu tari din Orientul Mijlociu, tarile trans-caucaziene sau alte tari asiatice, tinzand sa castige teren in refacerea ”drumului mătăsii”.

1.3 Conditii de navigatie

a) Litoralul romanesc este orientat, in general pe directia N – S, avand o lungime de 244 km si o inaltime a falezei de 25 – 30 m in zona Portului Constanta. Caracteristicile platformei continentale romanesti permit o navigatie usoara si sigura, deoarece nu implica ocolirea unor obstacole de navigatie si nici a unor insule, schimbari de drum dificile sau treceri periculoase

b) Limita marii teritoriale a Romaniei este stabilita la 12 Mm de coasta, dincolo de care se extinde zona contigua pana la 24 Mm de la liniile de baza spre largul marii, zona in care Romania exercita controlul in vederea respectarii legilor si reglementarilor sale in domeniul vamal, sanitar si al trecerii frontierei.

c) Curentii marini nu influenteaza manevrele in rada si activitatea portuara. In rada actioneaza curentul general N – S de pe coasta de vest a Marii Negre, a carui viteza variabila (0,5 – 1,5 Nd ) este in functie de intensitatea vantului din sectorul nordic. In port se inregistreaza curenti slabi, cu antenarea apelor spre sud (iesirea din port) in cazul vanturilor de N si N – NW (cand nivelul apei scade) sau antrenarea apelor spre Nord, in cazul vanturilor dinspre S si SE (cand nivelul apei in port creste).

d) Variatia nivelului apei pe coasta de W a Marii Negre.

Influenta mareei este neinsemnata (30cm ). In port variatiile nivelului apei ating uneori scaderi de pana la 50 cm sub nivelul mediu (in cazul vanturilor de durata dinspre N – NW) si cresteri de pana la 70 cm deasupra nivelului mediu (in cazul vanturilor dinspre S – SE). Aceste situatii sunt extrem de rare si nu influenteaza utilizarea maxima a capacitatii de incarcare a navelor.

e) Regimul vanturilor este neregulat. Vanturile dominante sunt cele de N si cele de NE, mai ales toamna si iarna, cand ating uneori forta de 9-10 pe scara Beaufort. In aceste cazuri, din cauza valurilor puternice, stationarea in rada devine dificila si impune masuri de precautie deosebite.

Primavara si vara sufla adesea vantul de S, care nu depaseste de regula forta 6-7 si nu provoaca valuri mari in rada.

f) Limitele portului Constanta

Portul Constanta este delimitat de digurile de aparare (de N si de S) ale acvatoriului.

g) Rada Portului Constanta este delimitata de coordonatele:

44°10′5 N – 028°44′0 E      /       44°06′5 N – 028°44′0 E

44°10′5 N – 028°49′5 E      /       44°06′5N – 028°49′5 E

Meridianul de 028°46′7 E si 028° 48′2 E împart rada in 3 zone de ancoraj numerotate de la W la E astfel:

– zona 1: ancoraj pentru nave de pana la 40 000 TRB (exceptand petroliere);

– zona 2: ancoraj pentru nave mai mari de 40 000 TRB (exceptand petroliere);

– zona 3: ancoraj pentru petroliere, nave cisterna (gaze lichefiate ), marfuri periculoase (indiferent de tonaj).

Rada permite un ancoraj sigur, cu adancimi cuprinse intre 25-30 m pentru 40-50 nave mari, cu posibilitatea de a face o rotatie completa in caz de schimbare a vintului sau a curentilor.

Pe vreme nefavorabila, navele mici pot intra in acvatoriu portuar numai cu aprobarea Capitaniei portului Constanta.

Controlul supravegherea si dirijarea navelor de la rada este facuta de PORT CONTROL CONSTANTA pe canalul 67 VHF. Ordinele Port Control Constanta sunt obligatorii.

h) Accesul în port

Navigatia spre Portul Constanta se face pe drumuri recomandate conform „Avizelor catre navigatori”, trecind obligatoriu prin schema de separare a traficului .

Schema de separare a traficului pentru intrarea/iesirea navelor are 3 zone:

– Pasa de intrare in port, avand directia generala NW, Da =316°, pe coordonate:

44°00′.7N-028°50′.7 E   /   44°05′.3N-028°44′.5E

– Zona de separatie, cu urmatoarele margini:

44°04′.4N-028°43′.2E    /     44°04′.8N-028°43′.8E

44°00′.8N-028°49′.9E     /     43°50′.8N-028°49′.4E

– Pasa de iesire din port, avand directia generala SE, Da = 136°, pe coordonatele :

44°03′.9N-028°42′.4E     /     43°59′.3N-028°48′.6E

Lungimea unei pase = 6,4Mm, Latimea unei pase = 0,8Mm

Zona de separare a traficului = 0,5Mm (latime)

Respectarea regulilor si semnalelor din COLREG este obligatorie.

Navele care intra in port acorda prioritate celor care ies, cu exceptia cazurilor de forta majora. Navele comerciale vor da prioritate navelor de pasageri. Intrarea sau iesirea concomitenta a doua nave este interzisa.

1.4 Infrastructuri portuare

a) Cai navigabile interioare

In Portul Constanta debuseaza Canalul Dunare – Marea Neagra care este o parte a importantei cai navigabile Dunare – Main – Rhin. Conform standardelor EEC-UKO, Canalul Dunare – Marea – Neagra se incadreaza in clasa „F” de canale interioare (L = 64,4km, adancime = 7m, latime = 90m, 2 ecluze, 3 porturi fluviale, convoi maxim 6 barje x 3000 t).

b) Căi rutiere

Portul este conectat la sistemul national de transport rutier. Atat portul Constanta Nord cat si cel Sud au acces direct la soseua nationala DN 60 care leaga orasul Constanta de Bucuresti si de aici cu acces la reteaua europeana de autostrazi. Autostrada Bucuresti – Constanta va face parte din magistrala trans-eoropeana TEM.

In interiorul portului se afla o retea vasta de sosele si drumuri (aproximativ 100 km). Aceasta se intinde de’a lungul unui numar mare de dane, permitand transbordul direct al marfurilor.

c) Cai ferate

Portul Constanta este conectat la reteaua nationala de cai feroviare si prin aceasta la reteaua europeana. Orasul Constanta, care este un important nod feroviar al Romaniei, este legat de Bucuresti printr-o linie dubla, electrificata, care face parte din viitoarea magistrala Est-Vest (Constanta – Oradea ), care la randul ei va face parte din reteaua magistratelor feroviare care vor lega nordul de sudul si estul de vestul Europei. Reteaua de cale ferata din interiorul portului are o lungime de 144 km si este formata din triaje si linii de cale ferata care se intind pe cheiuri, permitand transbordul direct din nave in vagoane si invers, precum si in spatele cheiurilor, permitand transferarea marfurilor din vagoane in depozite sau pe platforme si invers.

d) Transportul prin conducte

Sistemul de transport prin conducte in Portul Constanta este folosit, in principal, de industria petroliera si cea alimentara. Terminalul petrolier din port, administrat de OIL TERMINAL, este conectat la rafinariile de la Borzesti, Ploiesti, Pitesti si Midia prin conductele pentru petrol brut (cu diametre cuprinse intre 14˝ si 28˝) si conductele de dimensiuni mai mici prin care se transporta produsele petrochimice si petroliere. Se apreciaza ca sistemul de transport prin conducte are o capacitate actuala suficienta pentru a raspunde cresterilor semnificative din viitorul apropiat.

e) Elementele de infrastructura care asigura functia de distributie.

Pentru a’si executa functia de distributie (marfuri si pasageri), Portul Constanta poseda elementele de infrastructura corespunzatoare unui mare port modern. Terminalele specializate pe categorii de marfa ofera toate facilitatile necesare: echipamente portuare, dispozitive specifice, forta de munca specializata, spatii de depozitare inchise si deschise si alte facilitati care conduc la realizarea unui nivel inalt al capacitatii de operare, al productivitatii si calitatii prestatiei portuare.

Terminalele de marfuri din Portul Constanta pot fi impartite astfel:

– terminale pentru operarea marfurilor vrac solide:

1. Terminal de minereu, carbune si cocs

2. Terminal de produse chimice

3. Terminal de ciment

4. Terminal de cereale – terminale pentru operarea marfurilor vrac lichide :

5.Terminal petrolier

6. Terminal de vrac lichid: ulei comestibil si melasa

– terminale pentru marfuri generale

– terminale pentru containere

– terminale pentru masini

– terminal RO-RO

– terminal ferry-boat

In afara terminalelor pentru marfuri, in Portul Constanta Nord exista si un terminal de pasageri. De asemenea, se preconizeaza construirea unui terminal pentru operarea navelor de transport al gazelor lichefiate.

7. Terminalul de minereu de fier, carbune si cocs.

Minereul de fier, carbunele si cocsul pot fi operate la cele 13 dane cu o lungime totala de 2647 m si ale caror bazine au adancimi cuprinse intre 4,5 si 18m. In bazinul maritim si bazinul fluvio-maritim (4 dane, adancimi intre 4,5 – 12m) sunt amenajate sectoare de transbordare a minereurilor, cocsului si carbunelui direct in barje ce au acces pe Canalul Dunare – Marea Neagra.

Operarea marfurilor se realizeaza cu: 8 poduri descarcatoare, 4 poduri incarcatoare (la barje) cu capacitati de 1 200 – 2 000 t/ora, benzi transbordoare si benzi transportoare, macarale de cheu, macarale plutitoare etc. Capacitatea de depozitare este de 3 milioane tone/an.

8. Terminalul de produse chimice, ingrasaminte, uree, fosfati, apatite

Marfa este operata la cele 10 dane in lungime totala de 2 660 m, cu adancimi ale bazinelor cuprinse intre 8,9 si 11,5 m.

Echipamente de operare: 2 descarcatoare de 25 tf fiecare pentru fosfati si apatite, 2 incarcatoare cu capacitatea de 200 si 250 t/h pentru uree etc.

9. Terminale pentru ciment si alte materiale de constructii

Cimentul si alte materiale de constructii sunt operate in 7 dane cu lungimea de 1426 m si cu adancimi ale bazinelor cuprinse intre 10,6 si 10,9 m.

Echipamente de operare: 2 incarcatoare de ciment vrac cu o capacitate de circa 400 t/ora, o instalatie plutitoare de incarcat cimentul vrac din barje la nave, cu o capacitate de 2 000 t /zi, macarale de cheu, macarale plutitoare etc.

10. Terminal de cereale

Cerealele sunt operate la 6 dane specializate, cu lungimea de 1035m si cu adancimi in bazine de 7 – 9,2 m. Incarcarea/descarcarea cerealelor in/din nave sau barje, in/din silozuri si vagoane CFR se face cu: 5 elevatoare pneumatice de 150 t/ora fiecare, 2 elevatoare (de cheu) cu aspiratie de 250 t/h fiecare, 2 elevatoare plutitoare de 300 t/ora fiecare, 5 macarale de cheu, benzi transportoare acoperite aflate pe estacade, benzi transportoare subterane etc .

11. Terminalul petrolier

Terminalul asigura operarea petrolului brut si a produselor rafinate, petrochimice si chimice. Din cele 7 dane operative, 6 dane au o lungime de 1820m si bazine cu adancimi cuprinse intre 11,2 si 13 m, iar cea de-a 7-a dana cu o lungime de 405 m si adancimea bazinlui de 18 m, unde pot opera tancuri de 150000 tdw. Danele sunt dotate cu instalatii de cuplare la nave cu diametre de 12˝ si 16˝ (instalatii tip Woodfield si Flexider), avand si alte dotari specifice. Terminalul mai este dotat cu sisteme de prevenire si stingere a incendiilor si de combatere a scurgerilor de petrol, avand diverse echipamente: nave colectoare, bariere antipoluante etc. Dana de operare (6), componenta a terminalului de vrac lichid (ulei comestibil si melasa) are o lungime de 113 m si adancime a bazinului de 6,3 m. Este specializata pentru exportul uleiului si importul de melasa. Uleiul este transportat prin conducte in cele 7 tancuri ale terminalului cu o capacitate de 250000 tone, iar melasa se transbordeaza in vagoane – cisterna.

12. Terminale pentru marfuri generale cuprind :

– terminalul pentru produse metalurgice (laminate), cu 2dane;

– terminalul pentru utilaje si echipamente, cu 4 dane;

– terminalul pentru produse alimentare frigorifice, cu o dana specializata,

avand un complex frigorific si depozite frigorifice;

13. Terminalele de containere cuprind:

– terminalul SOCEP, o dana in Portul Constanta Nord, lungime 240 m, adancimea bazinului 8,7 m, echipat cu doua portainere de 40 tf, doua traustainere de 32 tf, motostivuitoare, incarcatoare laterale etc. Capacitatea de depozitare din spatele cheiului este de 3 ha.

– terminalul MAERSK, o dana in Portul Constanta Sud, dotata cu

echipamente moderne MAERSK.

14. Terminalul RO-RO

Terminalul RO-RO se afla in Portul Constanta Sud si are o dana cu lungimea de 212 m (adancimea bazinului 14 m). Parcarea pentru imbarcare poate primi 120 vehicule, de 12 m lungime, iar cea pentru debarcare are o capacitate similara.

15. Terminalele de masini se afla atat in Portul Constanta Nord, cat si in cel de Sud. In portul de Nord operarea acestora este facuta la cele 5 dane cu o lungime de 854 m si in bazine cu adancimi cuprinse intre 7,6 si 13,5 m. In portul de Sud, terminalul are 2 dane de operare, precum si o platforma de depozitare.

16. Terminalul de ferry-boat este situat in Portul Constanta Sud si dispune de urmatoarele facilitati:

o linii de cale ferata pana la podul mobil de operare a navelor;

o dotarea cu un parc de vagoane, specializat pentru traficul combinat (atat intern cat si international) si locomotive diesel – electrice;

o macarale transtainer cu sarcini de ridicare de 32 tf ÷ 37 tf;

o drumuri modernizate de acces spre terminal.

Transportul maritim este realizat cu navele ferry-boat Eforie si Mangalia, care prezinta urmatoarele caracteristici:

– tonaj brut: 20 621 t;

– tonaj net: 6 186 t;

– deadweight:12 000 tdw;

– viteza: 15 nd;

– capacitatea de incarcare in urmatoarele variante: 85 vagoane sau 80 TIR-uri sau 40 vagoane si 40 de TIR-uri sau alte combinatii ale numarului de vagoane si TIR-uri

– 3 punti de incarcare cu linii de cale ferata cu ecartament normal (1 435 mm),

totalizand 1680 m liniari de CF.

Rutele maritime de linie asigurate:

– Constanta – Derince ( Turcia)

– Constanta – Samsun (Turcia)

– Constanta – Batumi (Georgia)

Elementele de infrastructura care asigura functia de depozitare

În Portul Constanta, marfurile pot fi depozitate in scop tranzitoriu prin crearea unor stocuri de echilibrare a cantitatilor mari de marfuri descarcate de pe nave si a posibilitatilor de preluare a acestor marfuri pana la incarcarea ulterioara pe alte mijloace de transport in scopul expedieri lor spre alta destinatie.

Dupa natura marfurilor depozitarea se face: pe platforme, in incinta portului, in magazii special amenajate, in silozuri sau in alte constructii amenajate.

Portul Constanta are o suprafata de depozitare de circa 220 ha (190 ha descoperite si 30 ha acoperite) pentru marfuri generale, vrac uscat, containere, produse metalurgice, materiale de construcții, masini etc.

De asemenea, are tancuri pentru petrol si produse petroliere (1,7 m ³) tancuri pentru ulei comestibil si melasa (25 000 t), silozuri pentru ciment (40 000 t), silozuri pentru fosfati si apatite (30 000 t), siloz pentru uree (25 000 t), depozite frigorifice (10 000 t).

· Construcții și reparații navale în Portul Constanța

În Santierul Naval Constanta se construiesc si se repara nave de pana la 200 000 tdw. Santierul are in dotare: docuri plutitoare (unul de 8 000 tf si altul de 15 000 tf), docuri uscate (unul pentru nave de pana la 150 000 tdw iar altul pentru nave de pana la 200 000 tdw).

In afara SNC, in port exista si alte firme de reparatii navale care asigura o gama larga de reparatii la masinile si instalatiile navale, precum si la aparatura din dotare.

În 2017, portul Constanța și’a păstrat primul loc în Europa, în ceea ce privește traficul de cereale. S’a înregistrat o ușoară diminuare față de 2016 din cauza evoluției prețurilor. În ultimele luni ale anului, proprietarii și comercianții de cereale au preferat să stocheze marfa, în așteptarea unor prețuri mai bune. Dar cu toate acestea, traficul general de mărfuri a scăzut cu mai puțin de 2% față de 2016.

Spre deosebire de primele două luni ale anului trecut, când iarna grea a afectat grav porturile maritime românești, 2018 a debutat cu o creștere de 30% a traficului de mărfuri față de ianuarie 2017 (și cu circa 10% mai mult decât în ianuarie 2016).

Politica de dezvoltare a portului Constanța are în vedere, în primul rând, creșterea traficului de cereale. Pe de altă parte, printr’o serie de măsuri vamale și fiscale, dorim să sporim traficul de containere. De asemenea, vom pune un mai mare accent pe traficul de produse energetice, respectiv petrol și gaze. În 2018 portul va veni cu o surpriză.

În ce constă surpriza? Nu cumva e vorba de terminalul de gaze lichefiate la care visează portul Constanța de peste un deceniu și jumătate?

În anul 2006, o delegație din Qatar, la cel mai înalt nivel a vizitat România, în legătură cu acest proiect. Au fost purtate discuții la Ministerul Industriei. Prezentă la întâlnire, conducerea de atunci a Administrației portuare a oferit două posibile locații pentru amplasarea terminalului, una fiind pe digul de sud. Qatarezii s’au angajat să studieze propunerile și să revină. Principala problemă era valoarea extrem de ridicată a terminalului, undeva la peste 2 miliarde de dolari.

Apoi, în 2010, Ministerul Transporturilor și Compania Națională Administrația Porturilor Maritime Constanța au aflat din presă despre construcția unui terminal de gaze naturale lichefiate în portul Constanța, în baza viitorului acord trilateral dintre România, Azerbaijan și Georgia. Despre respectivul proiect avea informații doar conducerea Ministerului Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri.

Cum era de așteptat, atât proiectul cu Qatarul, cât și cel cu Azerbaijan și Georgia au rămas la faza discuțiilor.

Iată că, pe 22 noiembrie 2016, portul Constanța a primit vizita lui Brian Simpson, coordonatorul din partea Comisiei Europene al proiectului ”Motorways of the Sea” (”autostrăzilor maritime”):

”Am venit în portul Constanța pentru a vedea ce proiecte de dezvoltare se vor realiza – în special proiectul terminalului LNG – și cum putem ajuta la realizarea lor pe baza fondurilor europene. Interesul nostru este centrat pe problemele mediului. De asemenea suntem interesați de legătura cu Dunărea și calea ferată, pentru a vedea ce conexiuni de transport se pot realiza. Vrem să oferim sfaturi portului Constanța cum să acceseze fonduri pentru terminalul LNG.”

CNAPMC are în vedere construcția unui terminal de gaze naturale lichefiate. Acesta va contribui la reducerea noxelor în municipiul Constanța. Terminalul va fi construit în zona fluvio-maritimă a portului Constanța. La el, vor avea acces navele fluviale care au motorizare pe LNG. În viitor, toate navele de pe Dunăre vor fi acționate cu LNG. Terminalul va fi administrat de CNAPMC. Capacitatea terminalului și costul lui nu au fost stabilite încă.

Deci, surpriza de care se vorbește ar putea fi chiar mult visatul terminal LNG.

Trebuie precizat că tot în 2018, Administrația portuară a depus proiectul pentru dana 80, care va fi realizat cu finanțare din fondurile europene. În cursul acestei săptămâni va fi înaintat și proiectul pentru dragajul de investiții, tot cu finanțare europeană.

De asemenea, se dorește ca până la jumătatea anului să se depună cererea de finanțare pentru construcția a două dane în zona insulei artificiale.

În cadrul dragajului de întreținere, lucrările contractate în 2017 au fost finalizate. Viitoarele lucrări urmează să fie scoase la licitație în cursul acestei săptămâni, contractul urmând să se întindă pe doi ani.

Tot în acest an, vor începe cel puțin trei investiții private, majore în portul Constanța, de zeci de milioane de euro – a precizat directorul general. Un alt obiectiv este molul trei. Administrația a alocat bani, din surse proprii, pentru studiul de fezabilitate, împreună cu cererea de finanțare a investiției. Construcția lui va dura patru-cinci ani. Se vor recupera din mare peste 275.000 de metri pătrați de teren.

Citiți și: ROMÂNIA VA DEVANSA ITALIA ȘI SPANIA, ȘI VA AJUNGE FRANȚA ȘI ANGLIA DIN URMĂ

2. Portul MANGALIA este port maritim, având posibilitatea de a opera nave de până la 10.000 tdw. Suprafața sa este de 170 ha, din care 50 ha pe uscat si 120 ha acvatoriul portului. Are doua dane pentru nave de mărfuri cu o lungime de 400 m, cu adâncimea apei in bazinul portuar de 9 m.

Șantierul naval (civil) ”Daewoo” are doua docuri uscate in care se pot construi nave de pana la 55 000 tdw si se pot repara nave cu capacitatea maxima de 150 000 tdw. Cheiul de armare al șantierului are o lungime de 1500 m , iar adâncimea apei este de 9 m. Macaralele sunt de: 480 tf , 120 tf , 50 tf si 16 tf.

Compania 2 Mai S.A. Mangalia detinuta de statul roman a informat, la data de 5 ianuarie 2018, grupul Daewoo Shipbuilding & Marine Engineering Co. de intenția sa de a’și exercita dreptul de preemtiune pentru actiunile pe care grupul sud-coreean le detine la santierul naval Mangalia.

Acest santier este un joint venture între Daewoo Shipbuilding si societatea 2 Mai Mangalia, care detin fiecare 51% respectiv 49% din actiunile santierului naval.

Grupul Daewoo Shipbuilding & Marine Engineering Co. a informat ca poarta negocieri cu societatea 2 Mai Mangalia in vederea ajungerii la un acord.

Şantierul Naval Daewoo Mangalia va fi vândut sau, dacă nu este posibil, lichidat de către coreeni, din cauza uriaşelor probleme financiare pe care le are grupul mamă de mai mulţi ani. Într’o încercare disperată de a’şi reduce pierderile, Daewoo Shipbuilding & Marine Engineering (DSME) îşi va lichida operaţiunile din afara ţării de origine, inclusiv şantierul din Mangalia, au arătat într’un raport reprezentanţi ai acţionarului majoritar şi cel mai important creditor, Korea Development Bank.

”Daewoo Mangalia şi DeWind (o companie din America ce operează mai multe parcuri eoliene) nu mai pot continua în actuala formă şi trebuie lichidate”, se arată în raportul KDB.

Un oficial al KDB a explicat că lucrurile vor fi mai clare după analizarea situaţiei financiare:

”Chiar dacă lucrurile vor fi mai clare după analiza situaţiei financiare, dacă să restructurăm diviziile din străinătate, se pare că lichidarea va fi singura soluţie.”

Şantierul naval Daewoo-Mangalia Heavy Industries (DMHI), cel mai mare constructor de nave din România, controlat de grupul sud-coreean Daewoo şi de statul român, a raportat pentru anul trecut pierderi record de 700 mil. lei, un nivel de aproape şapte ori mai mare faţă de 2013, arată datele de la Registrul Comerţului.

Daewoo Mangalia are 2.600 de salariaţi.

Statul, prin Ministerul Economiei, este acţionar minoritar la Daewoo Mangalia, deţinând 49% din acţiuni. Ministerul Economiei, aşteaptă o comunicare oficială din partea coreenilor, apoi, în funcţie de răspuns se va lua o decizie.

Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism (DIICOT) a emis un comunicat, joi, 23 iulie, prin care anunţă o serie de percheziţii privind un prejudiciu uriaş.

”La data de 23.07.2015, DIICOT – Serviciul Teritorial Constanţa a procedat la efectuarea unui număr de 55 percheziţii domiciliare în judeţele Constanţa, Tulcea, Galaţi, Brăila, Buzău, Botoşani şi municipiul Bucureşti, la sediile unor societăţi comerciale şi la domiciliile unor persoane fizice, asociaţi şi/sau administratori ai respectivelor societăţi, într’o cauză penală vizând comiterea infracţiunilor de constituire a unui grup infracţional organizat, evaziune fiscală şi spălare de bani.

În fapt, din investigaţiile desfăşurate a rezultat că în perioada 2012 – 2015, mai mulţi cetăţeni coreeni şi români, prin intermediul unor societăţi comerciale din România, deţinute sau controlate de aceştia, au contractat diverse lucrări de la SC DAEWOO MANGALIA HEAVY INDUSTRIES SA, pe care apoi le’au subcontractat altor societăţi comerciale cu un comportament fiscal inadecvat (de tip fantomă), pentru a evita plata către bugetul consolidat al statului, a valorii TVA şi a impozitului pe profit aferente lucrărilor realizate.

Sumele de bani transferate pentru plata lucrărilor subcontractate în conturile societăţilor comerciale fantomă erau retrase în numerar de unii din membrii grupului, acestea fiind remise ulterior liderilor. Prejudiciul cauzat prin activitatea infracţională este de aproximativ 11 milioane lei. În cauză s’a dispus luarea unor măsuri asiguratorii pe bunuri mobile şi imobile ale suspecţilor. S’a dispus aducerea la sediul DIICOT – Serviciul Teritorial Constanţa în vederea audierii a unui număr de 9 suspecţi.

3. Portul MIDIA este port maritim si punctul terminus al Canalului Poarta Alba –Midia Navodari .

Suprafata sa este de 660 ha, din care 370 ha pe uscat si 290 la acvatoriu. Are 7 dane si 1 415 m de cheuri. Adancimea apei in bazinul portuar in zona de operare la cheiuri este de 8-9 m. Cele mai mici funduri in bazin sunt de 7 m. Operarea marfurilor se face cu doua macarale de 16 tf fiecare.

Șantierul Naval Midia execută reparații la nave de pana la 65 000 tdw cu pescaj de pana la 5,5 m. Are trei docuri plutitoare (unul de 20 000 t si doua de 10 000 t) si 3 dane de armare cu 720 m de cheiuri, pe care opereaza doua macarale de 16 tf .

4. Portul SULINA este port fluvial-maritim, situat la Mm 0-2, la vărsarea Dunării în Marea Neagră.

Portul are doua sectoare: zona libera (in prezent inactiva) si portul comercial (pentru pasageri si marfuri generale). In bazinul zonei libere sunt 4600 m de cheiuri, depozite cu o suprafata de 2 000 m² si platforme de 2 000 m².

Adâncimea maximă în bazin este de 7 m. Aici pot opera 3 macarale plutitoare (2 ori 32 tf si 1 ori 10 tf ). Portul comercial are 2 126 m de cheiuri, cu adancimea apei de 2,5 – 7,5 m.

Avem o autostradă… dată de natură, dar abia o folosim. Segmentul românesc al Dunării nu face decât să se adauge la problemele infrastructurii româneşti, care alungă investitorii. România se confruntă, astfel, cu o situaţie paradoxală, care’i aduce mari deservicii economice: vestul ţării preferă să importe prin portul olandez Rotterdam şi nu prin cel românesc de la Constanţa.

Anul trecut, prin portul Constanţa au trecut 60 de milioane de tone de marfă. Mai mult decât în alţi ani, dar cu mult mai puţin decât prin alte mari porturi ale Europei.
Ca să vă faceţi o idee, prin Rotterdam, traficul de marfă depăşeşte 450 de milioane de tone anual. Acolo, căile navigabile sunt bine întreţinute, iar portul este deservit de o infrastructură excelentă.

Daniel Georgescu, directorul Administrației Canalelor Navigabile:

”Pe noi, statul român, ne afectează acestă problemă, mai nou, ultima dată știu că toată zona de vest a României prefera să’și facă importurile navale prin Rotterdam, să vină pe partea Main-Rin, pe partea ungară în România.”

Dan Țivilichi, directorul Administrației Porturilor Maritime:

”Portul Rotterdam dă 10% din PIB-ul Olandei și în general toate economiile se dezvoltă în jurul porturilor.”

Dănuț Jugănaru, expert în economie:

”Dacă îl facem competitiv, portul Constanţa are mare capacitate de creştere a volumului a traficului de mărfuri pentru că el are o capacitate dublă faţă de cât se exploatează în prezent.”

Lipsa dragajelor de pe Dunăre nu face decât să agraveze problema.

Ionel Minea, secretar de stat în Ministerul Transporturilor

”Avem două puncte critice în acest moment, Bechet și Corabia, dar vom rezolva și această problemă cu achiziția celor de la AFDJ a unui complex de dragaj pe fonduri europene.”

Autorităţile din Corabia au investit în noul port turistic două milioane de euro, dar Corabia tot nu a ajuns pe harta comerţului şi a turismului pe Dunăre.

Din cauza faptului că şenalul navigabil nu a mai fost dragat de mai bine de doi ani, nimic nu a ancorat aici.

Armatorii care duc marfă pe Dunăre au pierderi mari din cauza consumului de combustibil şi pentru că nu pot face transport la capacitatea maximă a vaselor. Între România și Bulgaria există un acord de dragaj și semnalizare pe Dunăre încă din 1955.

Ionel Minea, oficialul de la Ministerul Transporturilor

”Singura problemă care mai e în discuție este segmentul bulgăresc. Aici lucrurile sunt în desfășurare, în sensul că avem promisiuni din partea părții bulgare că vor efectua acest dragaj.”

Avem probleme cu şenalul navigabil, dar suferim şi din pricina lipsei unei infrastructuri moderne rutiere şi feroviare. În România, trenurile de marfă circulă cu o viteză medie de 17 kilometri pe oră.

Un marfar care pleacă astăzi va ajunge la Curtici peste 7 zile, spre deosebire de un tren de pe relaţia Hamburg-Budapesta care parcurge distanţa într’o singură zi.

Portul Constanţa este cel mai mare din bazinul Mării Negre şi este în top 10 porturi europene.

Portul Constanţa: Trafic în 2017 – 60 mil tone
– locul 10 top porturi europene

Portul Rotterdam: Trafic în 2017 – 461 mil tone

Barje pe Dunăre Consum suplimentar – 11 tone motorină
Capacitate de încărcare – 70%

Trafic feroviar – viteză medie: 17-20 km/h

Karla Peijs, coordonatorul european al Coridorului Rin-Dunăre din partea Comisiei Europene, crede că dacă România ar reuşi să facă Dunărea navigabilă pe tot timpul anului, investiţiile s’ar întoarce înapoi prin noi locuri de muncă, dezvoltarea portului Constanţa, dar şi prin reducerea dependenţei de investiţii în infrastructura rutieră şi feroviară:

”Este mai ieftin să faci Dunărea navigabilă pe tot timpul anului decât să construieşti drumuri şi căi ferate. Dezvoltarea Dunării poate aduce creştere economică României. Dacă se poate naviga pe Dunăre pe toată perioada anului, porturile vor înflori, se vor dezvolta conexiuni mai bune între tipurile de transport şi astfel se vor crea locuri de muncă. De asemenea, vor fi bani pentru modernizarea portului. Constanţa ar trebui să fie motorul dezvoltării economiei României.”

Proiectul Coridorului Rin-Dunăre face parte din departamentul pentru mobilitate şi transporturi din cadrul Comisiei Europene.

Karla Peijs crede că importanţa portului Constanţa depinde de cum România poate folosi Dunărea ca un mod de transport şi de acces. Ea subliniază însă că portul Constanţa poate deveni un Rotterdam al Mării Negre doar dacă va avea preţuri bune, dacă va fi competitiv în regiune şi dacă va reuşi să dezvolte conexiunile cu restul tipurilor de transport. Deja impactul investiţiilor făcute de România în infrastructura ce face legătura cu Constanţa se vede în evoluţia economică a judeţului.

Astfel, o analiză recentă a ZF relevă faptul că PIB-ul judeţului Constanţa a avut un ritm de creştere de două ori mai mare decât restul economiei de la deschiderea autostrăzii Bucureşti-Constanţa, în noiembrie 2012, şi până în prezent. Astfel, PIB-ul în valoare nominală al judeţului Constanţa a avut o creştere în perioada 2012-2016 de 56%, faţă de o creştere nominală de 29% a PIB-ului României.

România are 1.075 kilometri de Dunăre, adică aproximativ 45% din totalul sectorului navigabil al fluviului, ce asigură legătura directă cu nouă state europene, aproximativ 20 de porturi fluviale (Brăila, Galaţi, Tulcea pot opera şi nave maritime) şi două canale navigabile, Dunăre – Marea Neagră şi Poarta Albă – Midia, care fac legătura cu Marea Neagră şi cu portul Constanţa. Comparativ, România are circa 700 de kilometri de autostrăzi, fiind pe ultimele locuri în Europa, şi o reţea de căi ferate cu o lungime de circa 20.000 de kilometri. Reţeaua de căi ferate a României este a şaptea reţea ca mărime din Uniunea Europeană, conform datelor de pe site-ul CFR.

Cu toate acestea, jucătorii din logistică spun că trenurile de marfă circulă cu o viteză medie de circa 15-20 de kilometri pe oră.

În prezent, Dunărea este singura ”autostradă” neîntreruptă a României de la Constanţa spre vestul Europei, însă vara, atunci când debitul Dunării scade, traficul navelor este îngreunat.

Karla Peijs consideră că o bună funcţionare a traficului pe Dunăre ar ajuta la reducerea numărului de camioane care circulă pe drumuri în contextul în care România, dar şi Bulgaria au o infrastructură rutieră slab dezvoltată şi zilnic sunt ambuteiaje.

”Este mai ieftin să faci Dunărea navigabilă pe tot timpul anului decât să construieşti drumuri şi căi ferate. Şi dacă nu investeşte în Dunăre, România trebuie să facă mult mai multe drumuri, să investească în căi ferate şi cred că este foarte scump. Transportul pe apă este relativ ieftin şi sigur.”

Karla Peijs crede că România şi Bulgaria ar trebui să lucreze împreună pentru dezvoltarea sectorului Dunării pe care îl administrează şi crede că fluviul este important pentru ambele ţări inclusiv din punct de vedere turistic .

Conform datelor de la Institutul Naţional de Statistică (INS), în 2015 pe căile navigabile interioare s’au transportat circa 30 de milioane de tone de mărfuri, în timp ce prin intermediul celor rutiere s’au transportat de şase ori mai mult.

”Foarte puţin din potenţialul Dunării este folosit. Problema este că România şi Bulgaria administrează şi draghează o porţiune comună a fluviului, care este de altfel o parte foarte mare din Dunăre. România a vrut întotdeauna să dragheze Dunărea, însă Bulgaria nu a fost foarte activă din acest punct de vedere. Acum însă Bulgaria a cumpărat o navă, are un buget pe trei ani şi vrea să dragheze Dunărea. Dacă totul merge conform planului, … Dunărea va fi folosită la potenţial.”

5. Portul TULCEA este port fluvial – maritim situat la km 70 – 72 conceput sa indeplineasca 4 destinatii: port industrial, port de pescuit, port comercial și port militar. Portul comercial Tulcea are mai multe dane: de mărfuri in vrac (km 72), de balast (km 70) de pasageri (km 71).

Estacada portului are o lungime de 970 m, cu adancimea apei de 3-3,5 m. Platforma acestei zone a portului are 32 000 m². Danele sunt echipate cu macarale (2 ori 16 tf si 2 ori 5 tf) si o macara plutitoare (de 10 tf). Capacitatea de trafic a portului comercial este de 0,85 milioane t / an .

Portul maritim are 230 m cheu, adancimea apei de 7,5 m, suprafata platformei de 7 150 m ² si dispune de macarale de 16 tf . Aici pot opera nave de pana la 25 000 tdw. Capacitatea de trafic: 1,04 milioane t/an. Portul fluvial are un cheu de 100 m, adancimea apei de 3 m, suprafata platformei de 950 m² si dispune de doua macarale de 5 tf. Capacitatea sa de trafic este de 3 milioane tone/an .

Portul industrial se afla în amonte de oraș și este destinat încărcării și descărcării de minerale: fier, cocs, baucsită, magnezite, pentru combinatul siderurgic.

Portul navelor de pescuit oceanic se afla la km 72,6 între portul comercial și bazinul șantierului naval. Lungimea cheului este de 360 m, adâncimea apei este de 5,5 m. Are macarale de 5 tf și o capacitate de trafic (de peste congelat) de 0,2 milioane t/an .

Șantierul naval Tulcea are cale pentru nave de 15 000 tdw, macarale de 40 tf , 16 tf si 5 tf, iar adâncimea apei în bazinul șantierului este de 9 m.

6. Portul GALAȚI este port fluvial – maritim situat intre km 157 – 145,4.

Portul comercial este alcatuit din:

Portul vechi, pentru pasageri si balast;

Bazinul docurilor (marfuri generale si cereale);

Bazinul marfurilor lemnoase;

Danele pentru produsele metalurgice.

Aceste sectoare au in total 53 de dane. Lungimea cheiurilor este de 4 400 m . Adancimea apei la cheu este de 7,5 m. Danele sunt dotate cu 39 de macarale de cheu si 56 macarale mobile. Suprafata portuara este de 240 250 m ², din care bazinul docurilor detine 12 300 m ². Capacitatea tehnologica de trafic este de 12,4 milioane t/an .

Portul industrial se afla in amonte de vărsarea Siretului în Dunăre. El este specializat in descarcarea minereului de fier si a cocsului. Cheiul pentru nave maritime este lung de 800 m, iar cel pentru nave fluviale este de 120 m. Adancimea apei la cheiuri este de 7,3 m . In acest port pot opera nave de pana la 25 000 tdw. Are 26 macarale mari si 16 macarale de 16 tf. Capacitatea de trafic: de descarcare a minereului si cocsului – 22 milioane t / an, iar de încarcare a cenușii – 2 milioane t / an.

În partea dinspre aval a portului comercial se va dezvolta terminalul de containere si amenajari pentru zona libera.

Șantierul naval Galați poate construi nave de pana la 65 000 tdw. El are un doc uscat cu doua camere, fiecare de cate 235 m ori 35 m, o cala pentru nave de 20 000 tdw si una pentru nave de 7 500 tdw. Santierul este dotat cu doua macarale gigant: una de 50 tf si una de 320 tf , precum si cu macarale de 40 tf , 16 tf si 5 tf.

7. Portul BRĂILA este port fluvial – maritim situat pe Dunare intre km 172 si km 168,5 (ultimul port al Dunarii maritime spre amonte).

Portul are trei zone :

a) cea a portului vechi pentru pasageri si de produse lemnoase;

b) bazinul docurilor pentru marfuri generale, cereale si balast;

c) zona din aval de Braila, pentru terminalul de containere si zona libera.

În bazinul docurilor pot opera simultan 150 nave. In amonte si aval de port sunt zone de ancoraj, in fiecare putand ancora 7-8 nave maritime. Lungimea cheiurilor este de 4 575 m. Adancimea apei este de 6 – 7,5 m. Macaralele din dotare sunt de 5 si 16 tf. Portul are un siloz de 30 000 t. Capacitatea tehnologica de trafic este de 2,8 milioane t / an .

Șantierul naval Braila construieste si repara nave de pana la 150 000 tdw. El are un cheu de armare propriu si mai multe cale.

8. Portul CERNAVODĂ este port fluvial situat pe Dunare la km 300 , dar este si port la Canalul Dunare – Marea Neagra, la km 64. Suprafata portului este de 19 ha (10 ha suprafata de apa si 9 ha suprafata platformei pentru marfuri).

Lungimea danelor: de pasageri 250 m; de produse petroliere 75 m; de cereale 100 m; de marfuri generale 520 m si de balast 400 m. Portul este echipat cu o macara de 16 tf si doua macarale de 5 tf .

9. Portul CĂLĂRAȘI este port fluvial situat pe bratul Borcea al Dunarii si cuprinde portul comercial si portul industrial. Cheiurile portului comercial au o lungime de 340 m sunt echipate cu macarale de 16 tf si de 5 tf, iar adancimea apei la cheu este de 2,8 m. Suprafata platformelor pentru marfuri este de 213 000 m², iar a depozitelor de 3 000 m². In port pot opera nave de pana la 1 500 t. Capacitatea de trafic este de 450 000 t / an.

Portul industrial, care deserveste combinatul siderurgic, are 635 m cheiuri, 3 macarale de 16 tf, incarcatoare de minereu si zgura. Portul mai are si o zona pentru produsele otelariei: un cheu lung de 300 m, cu adancimea apei de 4,25 m, 2 macarale de 5 tf si incarcatoare pentru produse din otel. In portul industrial pot opera nave de 3 000 tdw. Capacitatea de trafic a portului industrial este de 1 240 000 t / an.

10. Portul OLTENIȚA este situat la km 340. Cheiul fluvial este lung de 300 m si adancimea apei este de 3 m. Are trei macarale de 5 tf, suprafata platformei de 31300 m² si pot fi operate nave de pana la 2 000 tdw. Capacitatea de trafic este de 450 000 t/an.

Santierul naval Oltenita construieste nave de pana la 5 000 tdw, are 12 cale de montaj si de lansare la apa a navelor. Dispune de macarale de 50 tf 16 tf si 5 tf .

11. Portul GIURGIU este situat la km 493 si are urmatoarele cheiuri: un cheu operational de 250 m (adancimea apei de 3,50 m), un cheu de buncheraj de 100 m, un cheu de pasageri de 400 m si unul de asteptare, un cheu fluvial de 170 m, un cheu fluvial al terminalului de balast cu trei macarale de 16 tf.

Platformele de marfuri au o suprafata de 5 000 m² iar depozitele de 3 000 m². La acestea se adauga un siloz cu capacitatea de 10 000 t si o platforma pentru sfecla de zahar si balast cu o suprafata de 29 000 m ².

În port pot fi operate nave de pana la 1 500 t si cu pescaj de maxim 2 m. Capacitatea tehnologica de trafic a portului este de 1 340 000 t / an. Pe canalul Plantelor se afla un cheu operational pentru marfuri generale, dotat cu 2 macarale de 5 tf si se preconizeaza amenajarea unui terminal de containere si a zonei libere .

Terminalul de petrol al Portului Giurgiu se afla intre intrarea in bazin si intrarea pe Canalul Plantelor. Cheul sau are o lungime de 353 m si adancimea apei de 3, 50 m. Aici se pot opera nave de pana la 2 000 t . Capacitatea de trafic este de 450 000 t / an pentru produse solide si 100 000 t / an (pentru produse lichide).

12. Portul ZIMNICEA este situat la km 553. Are un cheu de 440 m lungime cu o adancime a apei de 3 m. Dispune de o macara de 25 tf si trei macarale de 16 tf. Mai are un cheu de cereale (100 m lungime ) si un cheu de pasageri de 100 m lungime.Platforma portului insumeaza 21 300 m², iar depozitele de 4 000 m². Capacitatea de trafic a portului este de 720 000 t / an.

13. Portul TURNUL MĂGURELE este situat la km 579 .

Cheul fluvial are o lungime de 610 m. Adâncimea apei la cheu este de 2,8 m.

Portul dispune de doua macarale de 16 tf si una de 5 tf si de benzi transportoare pentru incarcarea pe nave a ingrasamintelor chimice. Se opereaza si cereale pentru care portul dispune de un cheu lung de 120 m si un siloz de 6 000 t. Platforma portului are 660 m ² iar depozitele au o suprafata de 500 m². In port pot fi operate nave de pana la 1 500 t. Capacitatea de trafic este de 800 000 t / an.

14. Portul CALAFAT este port fluvial situat la km 795.

Lungimea cheiurilor operationale ale portului este de 350 m, iar adancimea apei la cheu este de 3 m. Suprafata platformei portuare este de 11 000 m ².

Are dane de marfuri de ferry-boat si de pasageri. În port pot opera nave cu capacitatea maxima de 2 000 t. Capacitatea de trafic este de 270 000 t / an.

15 Portul DROBETA – TURNU SEVERIN este situat între km 933 si km 931. Are un cheu lung de 300 m. Opereaza marfuri generale folosind doua macarale de 5 tf. Adancimea apei la cheu este de 4,50 m. Sunt operate nave de pana la 3 000 t. Capacitatea de trafic este de 600 000 t / an. Dispune si de un cheu de asteptare lung de 423 m. Portul de pasageri are un cheu lung de 530 m unde adancimea apei este de 4 m.

Șantierul naval al portului construieste si repara nave de pana la 7 500 tdw. Cheiul de armare are o lungime de 650 m. In santier sunt macarale de 50 tf, 40 tf, 16 tf si 5 tf .In proiect sunt prevazute amenajari pentru zona libera si un terminal de containere.

16. Portul ORȘOVA este situat la km 954 pe malul lacului de acumulare al hidrocentralei ”Portile de Fier 1”.

Dana mare a portului are lungimea de 500 m, adâncimea apei la cheu este de 4,20 m, iar în dotarea portului sunt 4 macarale de 16 tf și două macarale de 5 tf. Platforma portuară are suprafața de 16 000 m², iar depozitele de 1600 m². Pot fi operate nave de pana la 3 000 t.

Portul dispune și de un cheu de pasageri cu lungimea de 200 m. Capacitatea de trafic a portului este de 1 200 000 t / an. Șantierul naval Orșova construiește și repară nave de până la 3 000 t.

Are un cheu de armare cu lungimea de 350 m, un doc plutitor de 800 t, cale orizontale si macarale de pana la 40 tf.

17. Portul DRENCOVA este port fluvial la km 1 016, intre Orsova si Moldova Noua.

Are un cheu vertical de 190 m, cu adancimea apei la cheu de 3 m, si dispune de o macara de 5 tf. Suprafata platformei de marfuri este de 7 000 m². Pentru navele de pasageri este o dana cu lungime de 50 m.

18. Portul MOLDOVA NOUĂ este port fluvial la km 1 046, avand un cheu cu lungimea de 300 m echipat cu benzi transportoare si doua macarale de 16 tf.

Adâncimea apei la cheu este de 3 m, iar suprafata platformei portuare este de 1500 m² . Pot fi operate nave de pana la 2 000 t. Capacitatea tehnologica de trafic este de 350 000 t / an.

19. Portul MEDGIDIA este port pe Canalul Dunare – Marea Neagra la km 37.

Are o suprafata de apa de 19 ha si un teritoriu portuar cu platforme de depozitare cu suprafata de 20 ha. Portul are urmatoarele dane: de ciment (300 m), de cereale (100 m), de pietris si loess (820 m), pentru marfuri generale (440 m), de balast (400 m), de carbuni (200 m), dana tehnica (220 m), de pasageri (200 m). Dispune de doua macarale de 5 tf si una de 16 tf, lungimea cailor de rulare a acestora fiind de 500 m.

20. Portul BASARABI este port fluvial pe Canalul Dunare – Marea Neagra la km 24.

Suprafata totala a portului este de 27 ha, din care 14 ha – acvatoriu. Are 6 dane de marfuri generale (200 m), de cereale (100 m), de pasageri (150 m) si dana de montaj a santierului naval (610 m). Dispune de macarale de 16 tf si 5 tf.

Sursă: ZF, digi24.ro, RL.ro, http://www.adrse.ro/Documente/Planificare/PDR/2014/Programe/MasterPlan_Transport_2014_partea.2.pdf

Citiți și:   ASISTĂM LA PUNEREA ÎN OPERĂ A UNUI PROGRAM VIZÂND ȘTERGEREA IDENTITĂȚII NAȚIONALE A POPORULUI ROMÂN

Sau:   RÂURILE DIN SPAȚIUL ROMÂNESC POARTĂ DENUMIRI GETICE

Ori:   ROMÂNIA 2018 – CENTENAR 1918-2018

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

Anunțuri

ATENȚIE LA UNGARIA REVIZIONISTĂ ȘI LA MALADIA DE A CONDUCE PE ALȚII

Când taxăm politica Ungariei de iredentism şi revizionism, o facem analizând lucruri adevărate şi dovedibile, confirmate zi de zi de presa celui mai mare partid de opoziţie din Ungaria şi în parte, de presa partidului socialist.

Analiză asupra Ungariei și pretențiilor asupra Transilvaniei, ante și post-Trianon, și neorevizionismul ungar de la baza politicii lui Viktor Orban

În contextul noilor luări de poziții revizioniste maghiare, foarte agresive, publicăm  o analiza specială de la începuturile anilor ’90, care relevă resorturile și fundamentele politicii de azi a premierului ungar Viktor Orban și a președintelui Parlamentului de la Budapesta, Laszlo Kover.

Avertismentele trase de autorul studiului nu au fost luate însă în seamă de autoritățile statului român, subminate și infiltrate masiv de agenții statului ”vecin și prieten”, nici până azi în anul Centenarului.

Pentru că lipsa controlului este înspăimântătoare, crezi că toată lumea îți vrea răul, este explicația pe care ți’o va da orice psiholog, la această maladie care este nevoia de a controla pe alții.

Anxietatea în care au trăit în secolele trecute este consecința lipsei de putere pe care ungurii o au asupra realității înconjurătoare: frica de a nu fi descoperiți că au mințit, frica de a nu fi descoperiți că sunt slabi, ipocriți și superficiali, teama de a fi considerați intruși, frica de extincție prin scăderea natalității etc.

Preocuparea pentru putere și control relevă lipsa de încredere pe care o au în ei, în ceilalți și, în definitiv, în viață și în mediul înconjurător. Lipsa de încredere nu este altceva decât teama ca ceilalți sa nu profite de ei și relevă de fapt – atenție – intenția lor de a profita cât mai mult de ceilalți și de viață.

Intenția de a scoate cât mai mult de la condiția lor de intruși în corpul populațional european, preocupandu’se în permanență de originea lor neclară și de a o nega pe a altora. Au în intenție de a obliga, constrânge și lega cât mai mulți oameni de etnia lor, astfel încât să se poată folosi oricând de ei. Vezi preocuparea de a maghiariza prin schimbarea numelor altor etnici, nevoia vitală de a fi cât mai mulți, sau bolnavă de a se declara mai mulți de cât sunt în realitate, de a acorda cetățenie neungurilor pentru dreptul de vot sau de a compensa slaba natalitate sau rata mare de suicid etc.

Chiar  intenția de a face cât mai mulți bani, pentru a’și putea păstra poziția de putere zonală, față de ceilalți, dar și prin sabotarea subtilă sau uneori grosolană a vecinilor lor pe toate căile legale sau ilegale. Nu ar avea nevoie de putere și control asupra locuitorilor din Ardeal sau al altor teritorii din fostele colonii habsburgice, dacă ar fi o comunitate integră, curată, și bine-intenționată, și și’ar asuma perfect conștient consecințele oricărei decizii pe care o iau ca nație fără umbrela altora mai puternici ca ei. Vezi umbrela austriacă, germană sau rusească sub care au vrut să controleze vecinii în trecut.

În definitiv, nimeni nu îi poate obliga sa facă nimic, iar toate compromisurile pe care le’au făcut în istorie au fost fie pentru că au vrut să păstreze o imagine (falsă) în ochii celorlalți, fie pentru că au vrut să’și păstreze beneficiile pe care știau că nu le merită.

Problema e că, de fapt, nu au avut niciun control. Niciodată. Oricați bani ar fi avut, obținuți în special prin exploatarea românilor din Ardeal,  oricâte asigurări ar fi primit din partea partenerilor lor austrieci, germani sau ruși, oricât de sănătoși mintal ar fi fost, nu au avut niciodata 100% siguranța ca lucrurile vor fi așa cum au vrut ei.

Istoria a demonstrat’o cu vârf și îndesat.

Cu cât vor lucra mai mult la a obține controlul asupra Ardealului, cu atât vor deveni mai anxioși. Se vede treaba că mulți din cei care pun la cale strategiile lor nu consultă niciun psiholog. Cu cât limitezi mai mult libertatea aproapelui, cu atât vei avea mai puțină încredere în el. Ungurii nu au învățat nimic din istorie.

Soluția pentru anxietate e să renunți la control, adică la intențiile de a profita de ceilalți, de a întoarce lucrurile în favoarea ta.

Ce pot face practic ca să renunțe la control, este să probeze integritate în toate deciziile lor, iar ca să fii integru, trebuie să urmărești cooperarea în relații, nu doar declarat, ci în mod real și onest.

Îi vedeți pe unguri relaționând vreodată cu românii cinstit?

Ceea ce fac ei acum este să încerce să profite cât mai mult, ascunzându’se în spatele unei imagini de popor corect, care cooperează. Dar intențiile lor sunt cât se poate de evidente, vâzând câți bani cheltuiesc pe propaganda din jurul manifestărilor prilejuite de comemorarea a 100 de ani de la momentul 1918, numite ”Trianon 100”.

Ungaria așteaptă scuze!!!

Rectorul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, Ioan Aurel Pop, avea o intervenţie care a stârnit destul de multe pasiuni în spaţiul public pe tema conceptului ”Trianon 100”, operaţionalizat de autorităţile ungare pe parcursul anului 2017

În esenţă, istoricul român a tras un semnal de alarmă, potrivit căruia, grupul de cercetători ungari reuniţi în acest proiect, gestionat de Academia Ungară de Ştiinţe, este pregatit să declanşeze un război informaţional la adresa României şi a statelor din jur, prin care să fie contestate principalele etape dintre anii 1918-1920 care au dus la destrămarea Imperiului Austro-Ungar şi, implicit, a ”Ungariei Mari”.

Ungaria a împrumutat din experienţa fratelui mai mare, cu care se înţelege de minune în prezent (Federaţia Rusă) din tehnicile războiului hibrid pe care vrea să le experimenteze în ţările limitrofe. Proiectul ”Trianon 100 – Elan”, desfăşurat sub Academia Ungară de Stiinţe şi’a început în forţă activitatea, la o primă vedere fiind evident că acesta avea deja pregătite primele produse care să fie livrate pe piaţă. Astfel, a fost deja lansată prima carte elaborată în cadrul proiectului – ”Jurnalul delegaţiei ungare de pace”, sub coordonarea istoricului Zeidler Miklos.

Prezentarea volumului face referire la datele pe care lucrarea le deţine despre delegaţia ungară care a participat, în Franţa, la semnarea Tratatului reliefând, într’o manieră detaliată, disputele şi frământările care au precedat parafarea documentului final. Cu alte cuvinte, cartea induce, probabil, cititorilor mesajul că deciziile adoptate la Trianon nu au fost acceptate apriori de Budapesta, care s’a luptat pentru propriile interese, de unde rezultă practic injusteţea Tratatului şi traumele pe care acesta le’a produs maghiarilor. Dacă privim uşor în spate observam că în Bratislava, Slovacia, deja la începutul anului 2017 erau prezentate mai multe volume care evidenţiază transformările produse în viaţa maghiarilor după Trianon, şi evident că acestea nu erau unele pozitive.

Din punctul nostru de vedere elocvent este titlul ”Felvidek devenit Slovensko”, respectiv esenţa mesajului transmis de cartea ”Uniunea Populară Maghiară din Cehoslovacia şi repetarea procesului Mindszenty” care se referă la istoria unei organizaţii care a militat, din umbră, pentru apărarea drepturilor maghiarilor care erau lezate de autorităţile cehoslovace. Concomitent, se promovează o hartă etnografică a Ungariei din 1918 pe care autorităţile de la Budapesta au intenţionat sa o utilizeze, fără succes, pentru a trasa graniţele viitorului stat ungar conform propriilor interese în timpul negocierilor din Paris. Site-ul ”trianon100” promovează recenzia istoricului Zahoran Csaba (”Destrămarea Ungariei istorice şi Tratatul de pace de la Paris”) şi tot aici sunt promovate imagini referitoare la mai multe monumente dedicate Trianonului, din care unul reprezintă harta Ungariei Mari care nu a existat decât în visele lor.

Ceea ce este însă și mai periculos este faptul că proiectul ”Trianon100” nu este o inițiativa singulară sprijinită, evident, de autoritățile centrale de la Budapesta. Astfel, proiectul științific este dublat fie de intervenții nefericite dar bine gândite, în spațiul public, ale unor oficiali ungari de prim-rang, fie de ridicarea unor edificii cel puțin discutabile în Ungaria, care amintesc de perioada nazistă în care această țară și’a reanexat o parte din teritoriile pierdute. Avem în vedere aici declarațiile acide formulate la începutul mijlocul anului 2017 de Lazar Janos, șeful Cancelariei prim-ministrului ungar, care solicită, nici mai mult nici mai puțin, scuze din partea vecinilor pentru evenimentul Trianon, și cere, de asemenea, despăgubiri măcar morale Europei pentru ceea ce i s’a întâmplat Ungariei în 1918.

Tot aici se înscriu numeroasele statui ridicate în Ungaria în cinstea guvernatorului fascist și antisemit Horthy Miklos, cu sprijinul tacit al premierului Viktor Orban și spre bucuria nemascată a unuia dintre cele mai importante partide extremiste din Europa – Jobbik.

Neorevizionismul ungar. Argument

Contrariaţi şi cu decepţie deschidem din nou dosarul revizionismului ungar. Deceniile care au trecut ne’au făcut să uităm cearta cu vecinul şi eram convinşi că generozitatea cu care am iertat tot răul pe care ni l’a făcut duşmănindu’ne şi răpindu’ne o parte din ţară va fi apreciată după cuviinţă.  Astăzi trebuie să constatăm însă că am trăit în iluzia unei colaborări sincere, deoarece unele cercuri influente din Ungaria şi emigraţia ungară nu au renunţat nici o clipă la gândul reanexării Transilvaniei.

Ar fi bine să nu cădem în aceeaşi greşeală comisă până în preziua dictatului de la Viena din 1940, când, deşi cunoşteam uneltirile întreprinse împotriva ţării noastre, am aşteptat nepregătiţi ziua fatală în care conducerea de atunci a României, timorată şi derutată, a recunoscut ignobila sentinţă.

Lipsa de reacţie adecvată la cursa descreierată făcută de Ungaria horthystă pentru a răpi teritorii ce nu’i aparţineau poate constitui o lecţie pentru România anului 1990 confruntată cu renaşterea revizionismului ungar. Conducerea de atunci a Ungariei a ştiut să profite de marea şansă pe care i’a oferit’o camaraderia cu hitlerismul aventurier şi lipsit de scrupule şi cu fascismul italian, reeditând între anii 1938 şi 1941 unele dintre performanţele care îngroziseră occidentul Europei cu o mie de ani în urmă.

Bucuria i’a fost însă de scurtă durată şi sentinţa aplicată a fost pe măsura faptei: hotarele stabilite în 1920 la Trianon, drepte din toate punctele de vedere, au fost restabilite în 1947 la Conferinţa de pace de la Paris.

Potoliţi în pornirile lor belicoase şi lingându’şi rănile cauzate de propria lor demenţă, naţionaliştii unguri devin peste noapte adepţii fervenţi ai internaţionalismului socialist şi depun toate eforturile pentru a’şi convinge vecinii şi opinia publică mondială de intenţiile lor paşnice. Cei peste 30 de ani în care regimul lui János Kádár a frânat recidivele naţionaliste sau chiar revizioniste i’au făcut pe mulţi români să creadă că vecinii noştri s’au resemnat între graniţele lor etnice şi că nu’şi mai arogă ”dreptul istoric” asupra Transilvaniei.

Realitatea zilelor noastre dovedeşte însă contrariul: iredentismul există şi este bine să luăm aminte şi să nu aşteptăm cu mâinile în sân. Deoarece, când scriem aceste rânduri, suntem în plină explozie a mişcării revizioniste, care se desfăşoară pe trei fronturi coordonate între ele: forţele politice conservator-naţionaliste din Ungaria, cercurile minoritare iredentiste din ţările vecine ei şi emigraţia ungară din Occident.

Revizionismul ungar, intrat după schimbarea de regim din Ungaria în faza acută a unei evidente accelerări, nu poate fi descris într’o lucrare în întreaga lui complexitate, oricât de exhaustivă s’ar vrea aceasta. De aceea înfăţişăm un ”portret la zi”, în care vom fixa schematic anatomia mişcării, intenţiile ei deschise sau ascunse, precum şi unele dintre metodele de care se serveşte în realizarea ţelurilor sale.

Neorevizionismul, în terminologia noastră, înseamnă noua faţă a revizionismului ungar care, pentru a se încadra în spiritul documentului final de la Helsinki, a recondiţionat vechile teze ale iredentei şi le’a adaptat la actuala conjunctură politică din Europa. Dorim să asigurăm lucrării obiectivitate pe baza unor date ale istoriografiei ungare de după cel de’al doilea război mondial, date, care tocmai prin veridicitatea lor se întorc, asemenea bumerangului, împotriva celui care îl aruncă.

Post-Trianon

Monarhia austro-ungară s’a descompus în toamna anului 1918 cu consecvenţa unui proces chimic. Gratiile ”închisorii popoarelor”, cum era caracterizat imperiul multinaţional, sar în lături sub formidabila putere a voinţei de libertate a popoarelor înrobite. Şubredul edificiu, condamnat dezafectării, se prăbuşeşte ca minat o dată cu sfârşitul unui război pierdut, iar în locul său apar construcţiile sănătoase ale ţărilor cu o experienţă robustă, bazată pe principiul legic al stăpânirii de către cei îndreptăţiţi să stăpânească ţara ce le aparţine după drept şi dreptate, pământul pe care s’au născut şi unde formează majoritatea absolută a populaţiei. Renunţarea la tron a ultimului Habsburg – Carol al IV-lea – nu a fost decât o palidă încercare de a diminua puterea imploziei. Dezagregarea armatei imperiale a fost de fapt o scindare a ei pe criterii naţionale, fiecare ostaş apucând drumul spre locul de baştină, pe care îl va apăra de acum înainte.

Ungaria, devenită republică independentă la 16 noiembrie 1918, mai face câteva încercări anemice de a reţine, mai cu vorba bună, mai cu ameninţări, teritorii ai căror locuitori îşi manifestaseră cu hotărâre intenţia de a se uni cu ţara mamă. Populaţia acestor teritorii declară însă într’o spectaculoasă succesiune despărţirea de monarhie: cehii la 28 octombrie, croaţii la 29 octombrie, slovacii la 30 octombrie, sârbii la 25 noiembrie, iar românii la 9 noiembrie – hotărâre consfinţită la 1 decembrie 1918 de reprezentanţii întregii românimi din Transilvania.

Caracterul impetuos, democratic al Adunării de la Alba-Iulia nu lasă nici urmă de îndoială asupra voinţei de neclintit a românilor transilvăneni de a se uni cu România. Societatea ungară, educată de un secol şi mai bine în spiritul naţionalismului şovin şi pregătită pentru rolul de naţiune hegemonă, marginalizase sau ignorase cu totul procesul centrifugal de destrămare a monarhiei, proces vechi în latenţa lui, dar susceptibil oricând la o cale fără întoarcere.

Trezit brusc la realitate, poporul ungar, această masă etnică pestriţă, din care abia a treia parte erau unguri adevăraţi şi care asimilase numai în ultimii 130 de ani (1787 – 1918) mai mult de trei milioane de străini, reacţionează cu deznădejdea înecatului. În Transilvania, de unde secuii şi maghiarii loiali Ungariei şi ”cu musca pe căciulă” se refugiau cu sutele de mii, este dat cuvântul de ordine:

”Aşteptaţi conferinţa de pace care ne va da dreptate, până atunci nu vă supuneţi şi sabotaţi.”

Cei mai realişti însă, care au înţeles că roata istoriei nu mai poate fi întoarsă, rând pe rând au recunoscut hotărârea cu caracter plebiscitar de unire a Transilvaniei cu România pentru totdeauna.

În Ungaria ticsită de refugiaţi, aflată în plină derută socială şi economică, se formează primele nuclee iredentiste. Motorul care pune în mişcare revizionismul ungar încă din toamna lui 1918, are în prima linie pe refugiaţii din teritoriile ce se despărţiseră de Ungaria. Consiliul Naţional Secuiesc, MOVE, EME şi Liga Apărării Teritoriului sunt primele organizaţii de acest fel, înfiinţate în Ungaria în toamna anului 1918 şi în primăvara următoare.

Tratatul de pace spulberă însă şi ultimele speranţe şi deschide calea reacţiilor disperate:

”Aşteptaţi, nu depuneţi jurământ românilor, lucrurile nu pot dura” etc.

Lucrurile au durat, însă, pentru că tratatul nu făcea decât să legalizeze dezagregarea Ungariei multinaţionale, consumată spontan prin voinţa generală a popoarelor neungare de a înmormânta monarhia dualistă. Procesul a fost democratic, ireversibil, iar încercările ulterioare ale istoriografiei ungare de a’l contraface s’au lovit de autenticitatea implacabilă a faptului istoric. Considerând Trianonul ca un accident funest, Ungaria n’a înţeles nici până astăzi că Pacea din 1920 a constituit în realitate ”marea răfuială” dintre popoarele majoritare, dar oropsite, ale monarhiei şi naţiunea ungară hegemonă, dar veşnic minoritară în propria’i ţară.

Mişcarea revizionistă preia argumentele contelui Albert Ápponyi, conducătorul delegaţiei ungare la Conferinţa de pace, şi formulează, în baza lor, ideologia, la care nu a renunţat nici până în zilele noastre.

La loc de frunte stă şi astăzi doctrina ”dreptului istoric”, interpretată însă cu totul împotriva sensului ei real, deoarece conţinutul ideii înseamnă dreptul celei mai vechi etnii care a locuit teritoriile respective şi această etnie este poporul român care aici s-a născut şi aici a trăit totdeauna. Repertoriul iredentist mai cuprinde enumerarea consecinţelor ”catastrofale” care ar fi decurs din dezmembrarea monarhiei, precum: incapacitatea ţărilor beneficiare de a sta pe propriile lor picioare din punct de vedere economic sau de a stăpâni problema minorităţilor. Ceea ce mai îngrijora pe iredentişti era regresul cultural pe care l’ar suferi viitoarea minoritate ungară, obligată să trăiască în ”condiţii inferioare” de civilizaţie în ţările limitrofe.

Acestea erau în general împrejurările în care ia naştere mişcarea revizionistă ungară cvasi instituţionalizată. În simbioza cu fascismul ungar, aceasta preia cârma ţării pe la începutul anilor treizeci; iredentismul dictează în continuare politica externă a Ungariei. Angajaţi cu trup şi suflet în aventura nazistă, conducătorii Ungariei obţin drept recompensă de la Hitler şi Mussolini o bună parte a teritoriilor unite cu ţările cărora le aparţineau.

Pierzând războiul, Ungaria fascistă este din nou redusă la teritoriul ei etnic prin hotărârile Tratatului de Pace de la Paris din 1947.

Straniu în toată afacerea este că deşi actualele hotare au fost recunoscute în 1947, la Paris, ţinta atacurilor revizioniste a rămas tot Trianonul.

Misterul acestei amnezii deliberate, îşi are, în primul rând, explicaţia în puterea magică a sloganului ”Trianon”. Repetat până la exasperare în perioada primei ofensive iredentiste, între cele două războaie mondiale, ”Trianon” s’a întipărit adânc în conştiinţa naţională ungară. Reluarea lui în a doua repriză a partidei, care se desfăşoară în prezent, înarmează cauza revizionistă cu un atu redutabil. Tactica iredentistă contează în acelaşi timp pe ignoranţa crasă a tineretului şi a unor pături sociale în materie de istorie. Cu aceeaşi şansă este alimentată, cu informaţii eronate, opinia publică mondială, care ignoră în linii mari istoria acestei părţi a Europei.

Dezinvoltura cu care este reclamată pe toate căile ”nedreptatea” săvârşită în palatul mic de la Trianon, explică de ce publicul larg, neavizat, ignoră cu totul Pacea de la Paris din 1947, de parcă nici n’ar fi existat un al doilea război mondial pierdut de Ungaria fascistă, război care s’a terminat cu repunerea în drepturi teritoriale a ţărilor cărora li s’au răpit teritorii prin forţă sau prin dictate de către vecinii unguri.

Desigur că deplângerea ”tragediei de la Trianon” are o încărcătură propagandistică considerabil mai mare decât reclamarea deciziilor de la Paris din 1947. La Trianon au fost modificate ”hotarele de o mie de ani” ale monarhiei (grosolană diversiune istorică !) – fapt care poate trezi eventuala compasiune, pe când tratatul din 1947 este mai bine dacă e trecut sub tăcere, pentru că prin el a fost sancţionată Ungaria horthysto-fascistă pentru samavolnica anexare a unor teritorii aparţinând ţărilor învecinate.

Vorbind mereu despre Trianon, revizioniştii unguri ar vrea parcă să mute înainte cu şaptezeci de ani ”stările” şi ”drepturile istorice” semifeudale de atunci, decretându’le actuale şi valide în contextul politic şi etno-demografic de la sfârşitul secolului. Reclamarea eventualei nedreptăţi săvârşite de tratatul de la Paris din 1947 nu’i aranjează pe unguri nici pe plan diplomatic, pentru că ar supăra Rusia, moştenitoarea Uniunii Sovietice, şi Marile Puteri semnatare ca şi actuali giranţi ai pactului. De bunăvoinţa şi ajutorul acestor ţări Ungaria are astăzi mare nevoie.

Rămâne deci Trianonul contra căruia se pledează cu argumente din 1920 bazate, după cum vom vedea, pe statistici falsificate în 1990.
Marea majoritate a materialului propagandistic difuzat de către iredenta ungară în Ungaria sau pe plan internaţional este încărcat cu date manipulate privind perioada premergătoare primului război mondial, iar actuala situaţie etno-demografică din regiune este total ignorată sau falsificată grosolan.
Un singur exemplu edificator: populaţia Transilvaniei care conform statisticilor maghiare, la data Tratatului de la Trianon, era de aproximativ 5.300.000 de locuitori, este ”fixată” la 3.500.000 de anuarul statistic maghiar pentru anul 1990. (A Tények Könyve – 90).

Din aceştia, spune ziarul Népszabadság, care citează datele anuarului, 1.660.000 erau unguri.

Aceeaşi falsificare incalificabilă figurează la pag. 58 din numărul 2 din 2 mai 1990 al revistei Erdélyi Magyarság, (Maghiarimea Transilvaniei, publicaţie editată de organizaţiile ”refugiaţilor” din Transilvania), unde populaţia Transilvaniei în 1920 ar fi fost tot de 3.500.000, din care 1.664.000 maghiari.

Potrivit acestor aberaţii statistice, dacă scădem ungurii 1.664.000 din cei 3,5 milioane, apoi germanii, circa 600.000 şi celelalte minorităţi – aproximativ 250.000, rămân în jur de un milion de români. Câtă vreme statisticile ungare mai serioase sunt de acord cu cifra de 3.000.000 de români care au populat Transilvania de la Trianon, numai propaganda revizionistă trece sub tăcere şi lucrează cu falsuri impertinente, cu care a umplut puzderia de ”studii” apărute în ultima vreme pe piaţa cărţilor din Ungaria.

Este, bine, deci să cunoaştem şi să verificăm aşa-numita nedreptate de la Trianon, pentru a ne putea orienta corect în sumedenia de date dubioase ale propagandei maghiare. Este de asemenea necesar să discernem, de la bun început, datele istoriografiei ungare serioase, care sunt în general mai aproape de realitate – şi pe care le utilizăm în măsura cuvenită, de cifrele abominabil falsificate ale maculaturii de propagandă destinată marelui public.

Să aruncăm acum o privire asupra modificărilor teritoriale şi de populaţie survenite în urma Tratatului de la Trianon.
Pentru a înţelege corect problema revizionismului ungar este necesar un mic excurs cu privire la teritoriu şi populaţia acestuia în urma tratatului de la Trianon.
Monarhia ungară a pierdut 190.263 km.p. (67,27%) din suprafaţa totală de 282.870 km.p (exclusiv Croaţia) şi 10.665.287 de locuitori, sau 58% din totalul de 18.264.533 de locuitori, câţi avea Ungaria imediat înainte de încheierea păcii. Din locuitorii teritoriilor unite cu statele formate în urma tratatului, însă 8.130.287 – 76% – erau neunguri care reveneau la patria de baştină şi abia 24% (sau 2.535.000) erau unguri care deveneau minoritari în ţările respective.

În protestul înaintat în 1920 conferinţei de pace de către contele Albert Ápponyi, şeful delegaţiei ungare, figurează 2.750.000 de unguri, exagerare dictată de poziţia precară de pe care trata Ungaria.

Ultima statistică ungară din 1988, întrece însă pe Ápponyi în manipularea datelor şi dă cifra de 3.227.000, fără a menţiona că ea include şi pe evrei în numărul ungurilor. Oricum, propaganda revizionistă s’a lamentat timp de şaptezeci de ani pentru pierderea acestor două milioane şi jumătate de conaţionali şi n’a avut vreodată un cuvânt de apreciere pentru reintegrarea în ţările de baştină, a peste opt milioane de foști minoritari.

Ba dimpotrivă, actuala propagandă iredentistă, cinică în ”raţionamentul” ei, acuză tratatul de la Trianon pentru a fi lichidat un stat multinaţional ”înfloritor”, cum era monarhia, creând în locul lui patru ţări ”multinaţionale”, neînstare să stăpânească problema minorităţilor.

Cu alte cuvinte, după logica ungară, este preferabilă o Ungarie în care neungurii erau majoritari, unei Românii cu nici 10% populaţie minoritară…

Examinând proporţia unguri-neunguri în detaliu, pe ”ţări succesoare”, găsim următoarea situaţie: în provinciile cedate Iugoslaviei, din 1.519.013 de locuitori erau numai 459.000 de unguri (30%) iar în cazul Cehoslovaciei din 3.567.575 de locuitori, reveniţi acestei ţări, abia în jur de 750.000 (20%) erau unguri. În Transilvania, reunită cu România, din totalul de 5.236.305, cifră discutabilă, menţionată în statisticile maghiare, numărul românilor era cu mult peste trei milioane, iar al secuilor şi maghiarilor de 1.326.000 (25,34%).

De remarcat aici, integrarea secuilor în blocul maghiar, pervertire practicată în toate statisticile ungare moderne.
Din aceasta a constat deci ”marea nedreptate” făcută Ungariei, imperiu, care, cu o populaţie naţională permanent minoritară, a reuşit sute de ani în şir să înrobească teritorii şi locuitori aparţinând ţărilor învecinate. Tratatul de la Trianon a curmat suferinţa a aproape nouă milioane de supuşi oropsiţi ai monarhiei şi le’a dat libertatea în cadrul statelor naţionale proprii, iar Ungaria a fost, în sfârşit, limitată la graniţele ei naţionale.

Înainte de a examina anatomia complexă a revizionismului şi metodele prin care încearcă să’şi atingă ţelul găsesc că, pentru tinerii mai necunoscători în ale istoriei şi pentru împrospătarea memoriei celor mai în vârstă, este utilă o retrospectivă asupra performanţelor obţinute de această mişcare în prima ei ofensivă dintre cele două războaie mondiale.

Aşa cum am mai arătat, primele organizaţii revizioniste iau naştere în 1918, imediat după separarea de monarhie a provinciilor neungare, deci Tratatul de la Trianon din 1920 poate fi considerat doar formal actul de naştere al iredentei maghiare. Dezagregarea monarhiei a fost în consecinţă un proces istoric legic, care s’a încheiat în toamna anului 1918 în decurs de câteva zile, prin voinţa nestrămutată a popoarelor în majoritate absolută ce locuiau teritoriile respective.

Concomitent asistăm la destabilizarea societăţii maghiare, provocată de anarhia din rândurile armatei şi de izbucnirea, la 30 octombrie 1918, a revoluţiei de la Budapesta. A doua zi, la 31 octombrie, regele numeşte pe contele Mihály Károlyi în fruntea unui guvern al coaliţiei radical burgheze şi a social democraţiei.

Timp de patru luni şi jumătate, Károlyi se străduieşte să menţină integritatea monarhiei tratând fără succes cu reprezentanţii populaţiei majoritare din teritoriile despărţite de monarhie.

Soarta monarhiei este însă pecetluită de încheierea armistiţiului la 3 noiembrie 1918 în vila Giusti, de lângă Padova. Ungaria devine, la 16 noiembrie 1918, republică independentă şi vrea să acţioneze de acum în spirit nou, democratic: secuii şi maghiarii din Transilvania se reunesc, la 28 noiembrie, la Târgu-Mureş, şi lansează un apel ”Către popoarele lumii”, în care asigură audienţa mondială că ”domnia ungară” în Transilvania nu înseamnă imperialism, oligarhie şi nici militarism, ci independenţă democratică pentru fiecare naţiune, administraţie publică şi justiţie pe limba proprie, potrivit principiilor formulate de Wilson, preşedintele SUA.

Altă încercare de ultima oră este manifestul din 5 decembrie 1918, prin care Ungaria asigură autonomia naţionalităţilor, vrând să devină o ”Elveţie a Orientului”.

După câteva luni, la 21 martie 1918, contele Károlyi, depăşit de evenimente şi sub ameninţarea falimentului social-economic, predă puterea lui Béla Kuhn, care, în fruntea ”Republicii Sovietice Ungare” mai încearcă timp de 132 de zile să restabilească vechile graniţe. Atacând, la 15 aprilie 1919, frontul român, armata roşie ungară declanşează o contraofensivă, care, după două săptămâni de lupte, fixează, la 30 aprilie, noua linie de demarcaţie pe Tisa.

La scurt timp, la 8 mai 1919, Conferinţa de pace aprobă viitoarele hotare dintre Ungaria şi România, respectiv Cehoslovacia, ceea ce duce la o nouă încercare disperată a ungurilor de a recuceri vechile teritorii. După o ofensivă în direcţia Slovaciei, ungurii pornesc, la 20 iulie, o ofensivă pe linia Tisei, care are drept răspuns o contraofensivă română, la 24 iulie. Trupele române dispersează armata roşie ungară intrată în derută şi cuceresc, la 4 august 1919, Budapesta. Capitala ungară este părăsită abia la 14/16 noiembrie 1919, când amiralul Horthy, acceptat de puterile Antantei, îşi face intrarea în oraş.

Între timp, cercurile conducătoare secuieşti şi maghiare din Transilvania care, în ciuda răscoalelor populare cu caracter antimaghiar, rămăseseră pe loc, propagă cuvântul de ordine:

”Aşteptaţi conferinţa de pace, staţi pe loc, lucrurile se vor aranja”.

Exodul însă pornise şi, după semnarea păcii, el continuă cu intensitate crescândă. Mai mult de 200.000 de mici nobili, funcţionari şi indivizi care se temeau de justiţia română părăsesc în această perioadă Transilvania şi formează primele nuclee ale mişcării revizioniste din Ungaria. Un număr însemnat de persoane din aceste categorii rămâne însă pe loc şi, infiltrându’se în organizaţiile politice, culturale şi religioase, va forma ulterior coloana a cincea a revizionismului.

În Ungaria, unde se instalase între timp regimul horthyst, obiectivul principal al politicii era întreţinerea spiritului naţionalist-şovin şi iredentist. Şocul economic cauzat de pierderea unor teritorii bogate în materii prime, precum şi dezechilibrul pieţei interne duce la o criză socială agravată de sosirea unui mare număr de refugiaţi din teritoriile unite în state naţionale. Guvernanţii, nereuşind să redreseze ţara, dau vina pe „ciuntirea ţării” şi creează o psihoză colectivă de frustrare care facilitează cursul iredentist. La început mai reţinut, împletit cu activităţi culturale, apoi tot mai deschis, revizionismul devine religia maselor nemulţumite de criza social-economică din ţară.

Transfugii, disperaţi în declasarea lor socială şi economică, sunt promotorii acestei psihoze pe care o întreţin, rupând sistematic rănile şi reinfectându’le.
Refugiaţii din Transilvania, în mare parte intelectuali aparţinând fostei pături conducătoare, erau elementele cele mai virulente ale dreptei revizioniste. În parlamentul horthyst, din totalul de 239 de deputaţi, nu mai puţin de 79 proveneau din teritoriile unite în stat naţional, iar studenţii refugiaţi constituiau 40% din numărul studenţilor din organizaţiile revizioniste.

Mişcarea revizionistă va ajunge să dea tonul în politica culturală şi de învăţământ a Ungariei. În 1927, un număr de 34 de asociaţii cu ramificaţii în întreaga ţară se unesc în Liga Revizionistă Ungară, care ocupă o serioasă pondere politică.

Paralel cu consolidarea politică a revizionismului, asistăm la o spectaculoasă evoluţie a fascismului ungar, care ia naştere în 1923 şi după numai nouă ani se instalează la cârma ţării. În perfectă simbioză, fascismul şi revizionismul se orientează în prima perioadă spre Italia lui Mussolini, de la care aşteaptă sprijin în satisfacerea revendicărilor teritoriale ale Ungariei. Mai târziu însă ele descoperă în Hitler pe adevăratul lor mentor şi stăpân.

Primul serviciu pe care’l fac ungurii Germaniei naziste a fost ajutorul dat în pregătirile pentru anexarea Austriei (Anschlussul din 13 martie 1938). Ungaria îşi trădează astfel vecina cu care era legată printr-un pact de prietenie. Apreciind acest prim aport al camarazilor unguri la cauza consolidării fascismului, Hitler îi include în planul de dezmembrare a Cehoslovaciei.

La Conferinţa de la Munchen, din 29 septembrie 1938, cele patru puteri (Franţa, Anglia, Germania şi Italia) semnează un acord în baza căruia Germania primeşte Regiunea Sudetă a Cehoslovaciei. Nu mult după aceea, Hitler îi recompensează pe unguri dându’le, prin primul dictat de la Viena (2 noiembrie 1938), un teritoriu de 12.400 km.p. din sudul Slovaciei cu o populaţie de 1.100.000 de locuitori, din care 606.000 erau maghiari iar restul slovaci.

Ungaria mulţumeşte pentru acest cadou prin aderarea la Pactul Anticomintern şi aşteaptă partea de pradă din dezmembrarea Cehoslovaciei. Coordonându’şi atacul cu germanii, care ocupă Praga la 15 martie 1939, guvernul ungar atacă, în noaptea de 14 spre 15 martie, Ucraina Subcarpatică şi o anexează. Revizioniştii ocupă astfel alţi 12.171 km.p. cu o populaţie de 496.000 de locuitori, din care doar 12,7% erau maghiari.

La numai două zile după ce germanii, la 1 septembrie 1939, trec graniţa poloneză, declanşând astfel cel de’al doilea război mondial, Pál Teleki, prim-ministrul ungar de atunci, solicită ajutorul lui Mussolini în problema revizuirii hotarelor României. În scrisoarea sa către Duce, Teleki susţine că opinia publică internă presează guvernul spre o rezolvare grabnică a pretenţiilor teritoriale maghiare şi, în consecinţă Ungaria, pregăteşte o intervenţie armată împotriva României. Dacă nu i se dă satisfacţie printr’o conferinţă organizată în acest scop, Ungaria va obţine revizuirea cu orice risc. Germania, care nu dorea un conflict româno-ungar, impune moderaţie guvernului de la Budapesta şi divergenţa este, pentru moment, aplanată.

În anul care urmează însă, după o vehementă campanie diplomatică împotriva ţării noastre, Horthy ordonă mobilizarea generală şi masează trupe la graniţa cu România.

În schimbul aprobării de a ocupa Transilvania, Ungaria îi oferă lui Hitler liber acces la căile ferate ungare pe toată durata războiului, precum şi o contribuţie mărită în cereale.

Vrând să evite un conflict armat între România şi Ungaria, Hitler mai face un demers pe lângă Carol al II-lea, regele României, în vederea începerii unor tratative cu ungurii. Acestea au loc între 16-24 august 1940, fără a duce însă la vreun rezultat.
În faţa acestei situaţii, Hitler convoacă la Viena pe miniştrii de externe român şi ungar, precum şi pe primul ministru ungar şi impune României, la 30 august 1940, ignobilul diktat care smulge din trupul Transilvaniei 42.243 km.p., cu o populaţie de 1.304.000 de români şi doar 968.000 de maghiari.

Următoarea manevră a revizionismului ungar este îndreptată împotriva Iugoslaviei, cu care Ungaria încheiase, la 12 decembrie 1940, un tratat de prietenie, tratat pe care îl va încălca la fel de perfid ca şi în cazul Austriei.

Astfel, la 6 aprilie 1941, în timp ce trupele germane se pregăteau să invadeze Iugoslavia, revizioniştii de la Budapesta, la fel ca şi în cazul Cehoslovaciei, sunt gata să participe la împărţirea prăzii. În prealabil, însă, guvernul ungar asigură, în mod ipocrit, puterile occidentale, spunând că prezenţa trupelor sale în Iugoslavia este necesară pentru protecţia minorităţii ungare din acea ţară. Împreună însă cu germanii, trupele ungare ocupă şi anexează, la 11 aprilie, regiunile Bácska şi Baranya precum şi teritoriul dintre Mura şi Drava, cu o suprafaţă totală de 11.417 km.p. şi 1.025.507 locuitori. Din aceştia, potrivit statisticilor ungare, doar 36,6% erau unguri.

Cât de mârşavă a fost Ungaria faţă de vecinii şi ”prietenii iugoslavi” reiese din sinuciderea, în semn de protest a primului ministru Teleki, omul care la fel de mârşav ne răpise parte din Transilvania, dar care, într’un acces de remuşcare şi onestitate, a părăsit cursa descreierată în care se angajase ţara sa.

În scrisoarea sa de adio către Horthy, Teleki spune:

”Suntem o ţară de laşi şi sperjuri. Niciun cuvânt în legătură cu atrocităţile comise împotriva maghiarilor (minorităţile maghiare din teritoriile unite cu statele naţionale n.a.) nu este adevărat. Ne’am aliat cu răufăcătorii şi ne’am pierdut cinstea naţională. Suntem cea mai detestată naţiune şi vom deveni profanatori de cadavre. Sunt vinovat că nu v’am oprit”.

Sunt cuvinte grele care acoperă întreaga şi trista realitate a acelor ani.
Recolta realizată de revizionismul ungar între 1938-1941 înseamnă 78.231 km.p., iar populaţia Ungariei creşte de la 9.000.000 la 14.683.323 locuitori. Componenţa etnică a celor peste cinci milioane de noi cetăţeni, ”achiziţionaţi” în aceşti trei ani indică în medie 61% de neunguri faţă de 39% de unguri.

Acest proces de rapturi a fost însoţit de masacrele comise de trupele şi administraţia ungară cu ocazia fiecărei anexări. Noi românii ne plângem morţii asasinatelor de la Treznea, Ip, Camăr, Păuşa, Sucutard, Ciumârna, Şimleul Silvaniei, Cosniciul de Sus, Mureşenii de Câmpie, Huedin etc.

De la intrarea trupelor ungare şi până la 1 septembrie 1942, au fost ucişi …. 991 de români iar numărul celor maltrataţi, schingiuiţi a atins, până în vara lui 1943, cifra de 15.000. Numărul românilor expulzaţi sau refugiaţi se ridică, până la mijlocul anului 1944, la 217.942 de persoane.

Peste tot, în Slovacia, Ucraina Subcarpatică sau Iugoslavia pe unde s’au instalat autorităţile ungare, armata, jandarmii şi poliţia de asemenea au ucis, schingiuit şi deportat populaţia civilă. Deosebit de bestiale au fost masacrele din Iugoslavia, unde femei, bătrâni şi copii au căzut victima autorităţilor ungare: 2.300 în 1941 la ocuparea zonelor axate şi peste 6.000 în ianuarie 1942, când cadavrele sârbilor ucişi erau aruncate în copcile Dunării îngheţate.

Tot în Iugoslavia au fost deportate peste 50.000 de persoane a căror ”vină” era că se stabiliseră în regiunea respectivă după 1918.

Din Transilvania au fost trimiși spre exterminare în total circa 166.000 de evrei, din care circa 15.000 în 1941. Aproximativ 150.000 au fost deportați în 1944, după ocuparea Ungariei de către trupele naziste (operațiunea Margarethe I) și instaurarea unui guvern pronazist (operațiunea Panzerfaust).

În dimineața zilei de 3 mai 1944, la ora 5, a început concentrarea evreilor din zona II spre ghetouri. Evreii din Maramureș, Satu Mare și Baia Mare au fost concentrați în 11 ghetouri, iar evreii din Cluj, Bistrița și Oradea au fost izolați prin Decretul nr. 6163/1944. La 10 mai 1944, toți evreii erau concentrați.

Adolf Hitler l’a însărcinat pe însărcinatul lui personal, Edmund Veesenmayer, să raporteze numărul celor din ghetouri, în raportul din 11 mai 1944 figurând pe listă 325.000 de persoane. După ce evreii au fost înghesuiți în spații neamenajate, fără facilități sanitare, autoritățile maghiare au invocat pericolul epidemiilor, cerând deportarea cât mai grabnică a celor închiși.

”Eu am trecut la începutul lui aprilie [1944] prin Munkács, să supraveghez ghetoizarea. S’a prezentat la mine comandantul jandarmeriei din Sighetul Marmației și mi”a spus că nu este în stare să efectueze […] ghetoizarea în Sighetul Marmației, din lipsa clădirilor corespunzătoare, a instalațiilor sanitare. Trebuie să’și abandoneze activitatea sau să i se ia «surplusul de oameni» și să fie duși în vestul Ungariei sau chiar în Germania. Cum am sosit la Budapesta, m’am îndreptat spre Eichmann și i’am atras atenția: Baky îl va chema în curând la telefon și îi va cere să decidă. La prânz, între orele 2 și trei, ne’am întâlnit în cabinetul lui Baky […] Secretarul de stat Baky i’a povestit lui Eichmann care este situația în Maramureș, apoi a spus:

”Te întreb deci, dragă Adolf, să abandonez ghetoizarea sau ești dispus să’i preiei de la noi pe evrei?”— „Mein lieber Laci, (Dragul meu Laci), cu aprobarea pe care mi’a remis’o forul meu superior, pot să-ți declar imediat, acum, că suntem gata să vă preluăm toți evreii. Discuția n’a durat nici 15 minute.” —SS-Hauptsturmführer Dieter Wisliceny, mărturie din 1946

Trenurile cu deportați din Transilvania de Nord care au trecut prin Kassa (Košice) în 1944: date, originea transporturilor și numărul de deportați.

16 mai Sighetu Marmației 3.007
17 mai Ökörmező (azi Ucraina) 3.052
18 mai Sighetu Marmației 3.248
19 mai Vișeu de Sus 3.032
19 mai Satu Mare 3.006
20 mai Sighetu Marmației 3.104
21 mai Vișeu de Sus 3.013
22 mai Sighetu Marmației 3.490
22 mai Satu Mare 3.300
23 mai Vișeu de Sus 3.023
23 mai Oradea 3.110
25 mai Oradea 3.148
25 mai Cluj 3.130
25 mai Aknaszlatina (azi Ucraina) 3.317
25 mai Vișeu de Sus 3.006
26 mai Satu Mare 3.336
27 mai Târgu Mureș 3.183
28 mai Dej 3.150
28 mai Oradea 3.227
29 mai Cluj 3.417
29 mai Satu Mare 3.306
29 mai Oradea 3.166
30 mai Târgu Mureș 3.203
30 mai Oradea 3.187
30 mai Satu Mare 3.300
31 mai Cluj 3.270
31 mai Baia Mare 3.073
31 mai Șimleu Silvaniei 3.106
1 iunie Oradea 3.059
1 iunie Satu Mare 2.615
2 iunie Bistrița 3.106
2 iunie Cluj 3.100
3 iunie Oradea 2.972
3 iunie Șimleu Silvaniei 3.161
4 iunie Reghin 3.149
5 iunie Oradea 2.527
5 iunie Baia Mare 2.844
6 iunie Dej 3.160
6 iunie Bistrița 2.875
6 iunie Șimleu Silvaniei 1.584
8 iunie Dej 1.364
8 iunie Cluj 1.784
8 iunie Târgu Mureș 1.163
9 iunie Cluj 1.447
27 iunie Oradea 2.819
Datele au fost strânse de comandantul gării din Košice, Miklós Gaskó („Halálvonatok” Menóra, Toronto, 1984, pp. 4–12).

Moralmente izolată, detestată de toţi vecinii, Ungaria intră în mai 1941 în războiul contra Uniunii Sovietice şi rămâne ultima aliată a Germaniei naziste, expunându’se la mari pierderi de vieţi omeneşti şi bunuri materiale.

Epilogul s’a consumat la conferinţa de pace de la Paris, în 1947, care demontează încă o dată versiunea modernă a imperiului Sfântului Ştefan restabilind astfel ordinea naturală în bazinul carpato-dunărean.
Nu este de mirare că, după război, cehoslovacii, ca reflex al urii lor faţă de fasciştii unguri, declară prin decret guvernamental, la 5 aprilie 1945, drept apatridă întreaga minoritate ungară de’acolo. După un an de discriminări, deportări, schimb de populaţie şi alte persecuţii, în vara lui 1946, 327.000 din cei aproximativ 500.000 minoritari unguri optează pentru naţionalitatea slovacă.

Faţă de acest tratament dur şi nedemocratic, noi românii le’am iertat maghiarilor toate păcatele, le’am dat drepturi depline, am avut în 1950 miniştri maghiari care abia vorbeau româneşte, le’am creat chiar o regiune autonomă, stat în stat, de unde funcţionarii români se refugiau de frica autorităţilor ”române” maghiarizate.
După Pacea de la Paris, 1947

Aparent vindecată de aventura revizionistă, care pe lângă distrugerea ţării i’a adus oprobiul lumii civilizate, Ungaria ia calea ”democraţiilor socialiste” reuşind s’-şi reformeze în parte viaţa publică fascizată. Ocupată cu ”renovarea” prestigiului naţional şi căutând să se pună bine cu vecinii, Ungaria devine adepta zeloasă a internaţionalismului socialist. Degajată de majoritatea elementelor fasciste care părăsesc, după 1944, ţara, viaţa politică, socială şi culturală a societăţii maghiare ia o orientare marxistă. Proporţiile defascizării ţării şi implicit a fascizării exilului maghiar se pot intui din numărul de 815.653 de emigranţi, care au părăsit între 1944 şi 1960 Ungaria. Purtători, în marea lor majoritate, ai virusului revizionist, ei l’au exportat şi au contribuit la consolidarea iredentismului din sînul emigraţiei maghiare care s”a manifestat chiar şi în timpul Conferinţei de pace de la Paris din 1947.

Înainte de a trece la examinarea fazei de latenţă a mişcării revizioniste din Ungaria, faza care a durat peste treizeci de ani, mai trebuie consemnată o răbufnire revizionistă a guvernului ungar, în perioada de pregătire a Tratatului de la Paris (1947).
Deşi era evident că tratatul de pace se va baza pe principiile stabilite în documentul armistiţiului din ianuarie 1945, partea ungară încearcă să se tocmească şi să deplaseze spre est graniţa comună cu România.

Exploatând unele discuţii în problema Transilvaniei între Uniunea Sovietică şi anglo-americani, ministrul de externe ungar pregăteşte câteva variante proprii. Un plan preconiza, de exemplu, crearea unei Transilvanii independente, altul legarea regiunii secuieşti de Ungaria printr’un coridor, un al treilea propunea anexarea la Ungaria a unei fâşii de 22.055 km.p. cuprinzând judeţele din vestul României, teritoriu populat de mai mult de 1.500.000 de locuitori. Prin această ultimă ”soluţie”, pentru recuperarea a 500.000 de maghiari, ar fi revenit Ungariei peste 900.000 de români. S’a mai propus organizarea unui referendum, dar în final partea maghiară s’ar fi mulţumit şi cu anexarea unei fâşii de 11.800 km.p. populată de 442.000 de maghiari şi 421.000 de români.

O delegaţie condusă de ministrul de externe János Gyöngyösi pleacă în aprilie 1946 la Moscova pentru a prezenta lui Stalin acest ultim plan de revizuire. După câteva zile de discuţii şi rugăminţi, ungurii se întorc cu recomandarea lui Molotov de a trata problema cu românii. Guvernul ungar pregăteşte în grabă o delegaţie condusă de ambasadorul extraordinar dr. Pál Sebestyen, care, la 27 aprilie 1946, se deplasează la Bucureşti, dar întâmpinând un refuz hotărât din partea românilor, se întoarce fără nici un rezultat. Nu mult după aceea, la 7 mai 1946, consiliul miniştrilor de externe al celor trei mari puteri, acceptă restabilirea graniţei româno-ungare de la 1 ianuarie 1938.
Maşinaţiunile şi intrigile, prin care ungurii au încercat în aceşti doi ani să ne răpească din nou o parte a Transilvaniei, pot umple câteva volume şi dovedesc caracterul peren al politicii revizioniste ungare.

În urma eşecului suferit prin încheierea păcii de la Paris, societatea ungară, aparent calmată, face ca dispărută în trapa istoriei ideologia revizionistă cu întregul ei eşafodaj instituţional. Conducerea marxistă epurează cu rigoare draconică rămăşiţele culturale ale iredentismului, ştergând cu grijă urmele acestei doctrine.

Istoriografia oficială ungară, care între cele două războaie mondiale fusese inspiratoarea mişcării fascist-revizioniste, îşi orientează acum cercetările spre realităţile sociale din ”milenarul” regat şi descoperă, ca prin minune, că în el au mai trăit, pe lângă poporul ungar hegemon, şi naţionalităţi, ca de pildă românii, în număr destul de mare. ”Schimbarea de macaz” este realizată însă numai de falanga marxistă a istoricilor pe când vechea gardă naţionalistă, fiind redusă la tăcere, se pune pe aşteptare în speranţa unor vremuri mai bune.

Îngheţarea tendinţelor naţionaliste în scrierea istorică nu durează însă decât până spre începutul anilor optzeci, când, în condiţiile liberalizării politice permise de regimul Kádár, asistăm la un reviriment treptat al curentului naţional-revizionist, marcat prin apariţia din ce în ce mai numeroasă a lucrărilor care tratează problema Trianonului. Continuând linia iredentismului militant practicată între cele două războaie mondiale, aceste lucrări aduc în prim plan implicaţiile teritoriale şi economice ale tratatului şi ignorează pârghia etno-demografică, explozivul care a dezmembrat monarhia austro-ungară multinaţională. Punctul culminant îl constituie apariţia, în 1986, a monumentalei Istorii a Transilvaniei (Erdély története) ale cărei trei volume apar la Editura Academiei din Budapesta.

Emigraţia, care îşi păstrase tot timpul profilul naţionalist, şovin şi revizionist, îşi coordonează politica cu dezgheţul ideologic din ţară, tema revizuirii hotarelor devenind doctrina de bază în marea majoritate a organizaţiilor din exil. Conducerea de la Budapesta iniţiază o colaborare fără rezerve cu emigraţia şi, prin intermediul organizaţiei guvernamentale ”Uniunea Mondială a Ungurilor”, pune bazele unei colaborări panungare atotcuprinzătoare.

Cele trei mari obiective ale revizioniştilor unguri sunt: obţinerea unui climat internaţional favorabil cauzei ungare, ”amorsarea” opiniei publice din Ungaria şi exportul politicii neorevizioniste spre regiunile limitrofe, îndeosebi spre Transilvania.
O atenţie deosebită merită o investigaţie a factorilor politici şi social – economici care întreţin în prezent flacăra iredentismului ungar, asupra formelor de organizare şi metodelor utilizate, precum şi asupra tacticii ideologice aplicate de această mişcare. Deoarece activitatea centrală se împleteşte cu cea din emigraţie şi cea din Transilvania, vom trata aceste trei domenii concomitent, încercând să conturăm unitatea şi specificul fiecăreia.

Am arătat mai înainte că, aparent, mişcarea revizionistă din Ungaria a sucombat o dată cu semnarea tratatului de la Paris (1947) şi răstimpul de la 1947 şi până spre sfârşitul anilor şaptezeci a fost o perioadă de silită latenţă în ţară şi de o crescândă efervescenţă în sînul exilului. Examinarea amănunţită a acestei faze în Ungaria ar fi instructivă, însă caracterul ocult, conspirativ, al activităţii face cercetarea ei mai anevoioasă. Voi menţiona, totuşi, instituţiile care au patronat mişcarea din ţară precum şi căile propagandei spre Transilvania.

Actuala recrudescenţă a naţionalismului şovin a fost declanşată de instaurarea unui climat liberal în societatea ungară şi ea s’a propagat spre Transilvania şi spre emigraţie, aducându’le la un numitor comun: militarea pentru o soluţie neorevizionistă.
Rădăcinile politice ale revizionismului ungar se îndreaptă spre refacerea imperiului Sfântului Ştefan. Ideea, care pare astăzi absurdă, a produs un efect psihologic şi mobilizator de mase, omniprezent în societatea ungară din Ungaria, în exil şi în unele cercuri din Transilvania.

Ungaria declara, încă din 1945, prin ministrul ei de externe, János Gyöngyösi, că ţara a rupt cu trecutul reacţionar şi războinic, iar concepţia despre ”Ungaria istorică” (imperiul Sfântului Ştefan, n.a.) a fost abandonată o dată cu semnarea armistiţiului. Că ungurii au încercat, tot prin Gyöngyösi, să obţină o revizie parţială (misiunea Sebestyen – 1947), dovedeşte că, deşi recunoşteau absurditatea planului de a reclădi marele imperiu ungar, în realitate încercau să’l realizeze în rate. Actualele declaraţii belicoase ale conducerii de la Budapesta, care îşi arogă dreptul de a apăra interesele celor 15 milioane de unguri răspândiţi pe tot globul, dovedesc, în continuare, că ideea a rezistat ”tratamentului” marxist de educaţie internaţionalistă şi reapare într’o formă nouă şi mai sofisticată. Neorevizionismul ungar în unele variante ale sale pretinde în ultima vreme brutale revizii de hotare, adică anexarea Transilvaniei, nemulţumindu’se cu crearea unor condiţii, în care minorităţile ungare din ţările limitrofe să fie cât mai strâns legate de ”patria-mamă”: Ungaria.

Acestea ar fi: activităţi cultural-istorice, comune, schimb de elevi, studenţi şi profesori, trimiterea din Ungaria de literatură şi manuale şcolare şi intensificarea în continuare a turismului reciproc.
Completându’le ”armonios” cu răspândirea în Ardeal a hărţilor reprezentând Ungaria Mare, hărţi de vânzare la toate chioşcurile din ţara vecină, neorevizioniştii încearcă să alimenteze vechile idei ale curentului revizionist, în stare să provoace, la timpul potrivit, o schimbare a stau-quo-ului actual.

Pe lângă acest curs major al politicii externe ungare, desuet în aparenţă, există o serie de circumstanţe conjuncturale ale politicii interne din ţara vecină datorită cărora guvernanţii şi partidele de acolo exploatează ideea neorevizionistă în propriul lor interes.

Aş aminti, în primul rând, acţiunea de salvare a prestigiului Partidului Socialist Ungar, succesorul comuniştilor, campanie care a mobilizat personalităţi marcante şi le’a plasat în primele rânduri ale actualei ofensive neorevizioniste.

Promotorul mişcării şi autor al doctrinei panungare este Mátyás Szűrős, fostul preşedinte provizoriu al Republicii Ungare. El declara, în mai 1989, revistei revizioniste Erdélyi Tudósitások (Informaţii despre Transilvania) că ideea potrivit căreia toţi ungurii de peste hotare sunt membrii marii naţiuni ungare şi Ungaria este răspunzătoare de soarta lor, i’a venit în urma vizitelor făcute în Transilvania şi a discuţiilor avute acolo cu András Sütő, Sándor Kányádi, Géza Domokos, János Fazékas şi Attila T. Szabó. Szűrős recunoaşte că această politică poate duce la reînvierea Micii Antante, dar schimbările survenite în 1985 în Uniunea Sovietică i’au dat un impuls decisiv în a enunţa şi susţine aceste teze. Întrebat dacă şi alte cercuri guvernamentale împărtăşesc vederile sale, Szűrős l’a asigurat pe ziarist că atât în conducerea partidului cât şi la ministerul de externe se afirmă o gardă tânără, care şi-a însuşit această doctrină justă. Alţi membri ai guvernului socialist: Imre Szokai şi Csaba Tabajdi, ministru adjunct răspunzător de problema minorităţilor din Ungaria şi a maghiarilor de peste graniţe, au elaborat metodele de punere în aplicare a doctrinei panungare.

Politica neorevizionistă a fost deci consolidată de guvernanţii socialişti în perioada de la 1988 şi până la instalarea primului parlament liber ales, iar prin venirea la putere a Forumului Democratic Ungar (FDU) această politică a luat forme mai agresive. Din statul major al partidului care a câştigat alegerile din aprilie 1990 fac parte personalităţi politice şi culturale binecunoscute pentru antiromânismul lor, ca scriitorul István Csurka, reputat pentru violentele sale ieşiri şovine şi antisemite, Ernő Raffay, istoric specializat în probleme româno-ungare sau Lajos Für şi Géza Jeszenszky, revizonişti militanţi.

Raffay, mentor ideologic al FDU, declara în aprilie 1990, la Televiziunea Ungară, cu ocazia prezentării platformei partidului, că în România este necesară o reorganizare a statului pe provincii federale, printre care regiunea autonomă maghiară să aibă un statut special. Raffay este de altfel autorul unor lucrări de istorie foarte tendenţioase, chiar duşmănoase faţă de ţara noastră din care am menţiona doar trei titluri elocvente: De la voievodate până la imperiu – Budapesta 1989, Secretele Trianonului – Budapesta 1990 şi Transilvania 1918 – 1919, ultima o încercare impertinentă de a califica România drept ţară imperialistă.

Nu mai amintim aici de multitudinea micilor partide din Ungaria, care se erijează la rândul lor în apărători ai ungurilor de peste hotare, ponderea lor politică fiind neînsemnată. Oricum, mai fiecare partid din ţara vecină, în vânătoare de popularitate, şi’a pus în program acest sine qua non al naţionalismului ungar. De notat însă că lucrurile au mers atât de departe, încât voci îngrijorate din sînul comunităţii maghiare din Transilvania au condamnat faptul că aceste partide exploatează în propriul interes electoral închipuitele suferinţele ungurilor minoritari.

Dar ariergarda comunismului ungar aflătoare la cârma ţării între 1988 şi 1990 n’a jucat rolul de salvatoare a ungurilor de peste hotare numai din considerente electorale. Confruntată cu crunta criză social-economică postcomunistă, această garnitură a îmbrăcat haina naţionalistă pentru a abate atenţia poporului de la propria’i mizerie şi a o îndrepta asupra aşa-ziselor suferinţe ale fraţilor de peste hotare. Până la 22 decembrie 1989, au fost chiar favorizaţi în această politică de însăşi situaţia din ţara noastră.

Adăugând în propaganda sa opresiunii generale din România o notă în plus, aceea a discriminării naţionale, Ungaria, care făcuse deja câţiva paşi spre Europa civilizată, se bucura de mai multă credibilitate şi a exploatat din plin acest avantaj, calomniind România la mai toate forurile internaţionale la care îşi asigurase acces.

După Revoluţia din Decembrie 1989 însă, când ceasul libertăţii a sunat, inclusiv pentru secuii şi maghiarii de la noi, Budapesta s’a văzut nevoită să provoace artificial disensiunile între români şi maghiari. În condiţiile liberalizării regimului de frontieră, mii şi mii de cetăţeni din Ungaria sosesc sub pretextul ajutorării confraţilor din Transilvania, zeci de camioane încărcate cu alimente, haine sau cărţi vin şi creează aparenţa unui contrast de civilizaţie inexistent în realitate. Instigaţi de ”turiştii” din Ungaria, secuii şi maghiarii se dedau la manifestări separatiste şi duşmănoase şi, în scurt timp, se nasc dramaticele tensiuni dorite de Budapesta.

Reacţia populaţiei româneşti precum şi măsurile de filtrare a materialelor revizioniste ce inundaseră în primele luni ale anului 1990 Transilvania, servesc apoi ca un binevenit pretext cercurilor revizioniste de a se plânge pe toate căile contra maltratării minorităţii maghiare şi a izolării ei culturale.

Această politică de diversiune, care a reuşit în ultimii ani să pacifice populaţia Ungariei, va fi probabil continuată şi de guvernele care se vor perinda la putere, dar adevărata criză social-economică, care se va declanşa acolo o dată cu trecerea la economia capitalistă, cu inflaţia şi şomajul de rigoare, vor abate în oarecare măsură atenţia de la ”problema” minorităţilor maghiare din ţările vecine. Dacă mai adăugăm şi reacţia din ce în ce mai intensă a unor cercuri minoritare din Transilvania lucide şi oneste, care sunt pentru o convieţuire paşnică şi cinstită cu poporul român, pronosticul se vrea mai degrabă optimist.

Factorii politici, determinaţi la rândul lor de raţiuni economice, constituie de fapt un complex politico-economic cu un net caracter simbiotic. De aceea, când vorbim de factorii economici care au favorizat naşterea şi persistenţa revizionismului ungar, ne referim la un astfel de complex.

Examinând consecinţele Trianonului, tragice în ochii ungurilor – şi putem prin empatie să înţelegem acest sentiment -, putem vorbi de o consecinţă politică, care a constat din dezmembrarea imperiului şi de una economică, care s’a soldat cu pierderea a 67% din teritoriul monarhiei, cu bogăţiile şi debuşeurile aferente. Atât şi nu mai mult a stat la baza traumei iniţiale. Între timp, însă, din condescendenţă faţă de sutele de mii de refugiaţi sosiţi din teritoriile pierdute, apoi pentru a ţine pas cu Europa civilizată, care descalificase imperialismul ca formă de proprietate statală, revizionismul ungar îşi modifică argumentaţia reclamând cu precădere pierderea substanţei etnice. În realitate avem însă de a face doar cu cele două consecinţe iniţiale.

Ungaria a pierdut trei războaie şi de fiecare dată a înregistrat pagube imense. Două treimi din teritoriu s’au pierdut după primul război mondial, două treimi din avuţia naţională după cel de’al doilea, iar după ultimii 45 de ani de război economic în care a pierdut puzderie de bătălii, bilanţul, dacă se va face vreodată, va fi şi mai catastrofal. Este deci imperioasă nevoia de a se găsi o ieşire şi orice soluţie – revizionism, intrare în federaţie cu statele limitrofe sau altă formulă – este binevenită.

Demonstraţii ”savante” sunt ventilate pe la forurile internaţionale, argumente care vorbesc de incapacitatea ”micilor’ ţări din regiune de a se gospodări singure, potrivit cărora numai o construcţie viabilă axată pe rolul conducător al Austriei şi Ungariei poate asigura ieşirea din actualul impas economic. Cât de serios se ocupă vecinii noştri de astfel de utopii o dovedeşte numărul 2 din mai 1990 al revistei Erdélyi Magyarság editată în Ungaria de emigraţia secuilor şi maghiarilor ardeleni.

Într’un articol intitulat Europa în 2000, este prezentat un studiu al unui anume Robert Cottrel, apărut în ziarul londonez The Independent din 30 octombrie 1989. O hartă a Europei însoţeşte articolul, hartă pe care următoarele ”viitoare” ţări sunt haşurate ca făcând parte dintr’un fel de confederaţie: Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Cehoslovacia, Serbia Mare, Croaţia-Slovenia” şi, în sfârşit, Ungaria având Transilvania încorporată în hotarele ei. Textul ce se referă la ea spune: ”futurologii susţin că în deceniul următor cele mai bune perspective le au statele din bazinul dunărean asociate sub dominaţia Vienei şi Budapestei. România, în urma revoluţiei şi a dispariţiei familiei Ceauşescu, iese din umbra nesiguranţei şi faptul de a fi cedat Transilvania Ungariei precum şi opţiunea Moldovei (Basarabiei) de a se uni cu România democratică va duce la noi alianţe”.

Ceea ce este mai grav : redacţia revistei îşi exprimă speranţa că forţa vizionară a articolului se va adeveri şi în problemele care privesc Ungaria.

Această căutare disperată de soluţii utopice, se datorează în parte atitudinii defetiste care domină societatea ungară. Ca un copil de bani gata care, sărăcit, nu poate angaja lupta cu rigorile vieţii şi trăieşte în lumea visurilor şi minunilor care’i vor reda fosta bogăţie, aşa şi Ungaria, după ”hemoragia” de la Trianon, nu s-a mai refăcut moralmente şi aleargă după gloria’i pierdută. Această idee fixă face ca politica economică ungară să plece de la falsa ipoteză că ţara nu se va putea redresa în cadrul actualelor graniţe.

Statu-quo-ul european însă, nepermiţând în prezent revizuirea hotarelor, vecinii pregătesc terenul în speranţa unei conjuncturi favorabile. Manevrele neorevizioniste întreprinse azi la nivel guvernamental, în mediul politic-cultural, în Ungaria, în Transilvania şi în emigraţie, seamănă din ce în ce mai mult cu marea ofensivă revizionistă dintre cele două războaie mondiale. (Am văzut atunci cum Ungaria, în speranţa recuperării teritoriului, a jucat totul pe o singură carte şi s’a lansat într’o cursă sinucigaşă. Actualul dezastru economic este poate mai mare decât cel de după Trianon şi politica externă ungară va întreprinde orice pentru salvarea ţării.)

Factorii sociali care au provocat dezlănţuirea actualelor animozităţi sunt în parte aceiaşi cu cei care au acţionat şi în perioada de după Trianon. Prezenţa în Ungaria de atunci a refugiaţilor din populaţia Ungariei, a contribuit în măsură decisivă la destabilizarea politică a noului stat şi la orientarea fascistă a conducerii de la Budapesta.
În Ungaria de astăzi sunt prezenţi urmaşii a peste 350.000 de refugiaţi sau repatriaţi din perioada 1918 – 1935, a celor peste 200.000 care au părăsit România după 1944, precum şi transfugii din ultimii 10-20 de ani. Aceştia constituie o uriaşă pârghie, care influenţează conducerea ţării vecine spre o politică revizionistă şi chiar de însuşire a Transilvaniei. Lobby-ul secuilor şi maghiarilor este prezent pe întreaga paletă politică a Ungariei, fiind preponderent în partidele de dreapta, naţionaliste prin vocaţie. Din majoritatea declaraţiilor sau confesiunilor militanţilor neorevizionişti reiese că ei provin din Transilvania sau că sunt descendenţi ai unor refugiaţi de aici.

O mare parte participă activ la viaţa politică din ţara vecină şi încearcă să o orienteze spre o confruntare cu ţările limitrofe.
Tamás Gáspar Miklos, plecat din Transilvania înainte de 1989, deputat în parlamentul de la Budapesta din partea Partidului Democraţilor Liberi, cere, în mai 1990, ca guvernul să încheie cu ţările vecine tratate bilaterale privind problema minorităţilor. Or, o astfel de convenţie nu ar putea fi calificată altfel decât un amestec legalizat în treburile interne ale României. Dar moţiunea lui Tamás Gáspar Miklos este doar „prima rândunică” din valul de presiuni pe care transfugii secui şi maghiari din Transilvania le exercită asupra conducerii de la Budapesta.

Ca o urmare a prezenţei zgomotoase a refugiaţilor transilvani, în societatea ungară se înregistrează, în prezent, condamnarea de către elita culturală ungară, a politicii din cei 45 de ani de comunism, datorită căreia istoria Ungariei ar fi fost ”golită” de conţinutul ei naţional (mai degrabă naţionalist. n.a.), iar minorităţile maghiare din ţările vecine au fost date uitării. Potrivit acestor acuzaţii, politica internaţionalismului socialist practicată de fostul regim marxist din Ungaria ar fi contribuit în mai mare măsură la deznaţionalizarea ungurilor minoritari decât însăşi politica de ”asimilare” a ţărilor respective.

O puzderie de lucrări, care vor să recupereze această pierdere, umplu astăzi rafturile librăriilor, iar „problema transilvană” este omniprezentă în programele de radio sau de televiziune şi pe scenele teatrelor.

Propaganda este însă dusă şi ”de la om la om” şi acoperă astfel acele segmente ale opiniei publice din Ungaria care reacţionează la stimuli mai primitivi. Pentru avantaje materiale nici măcar foarte importante, secuii şi maghiarii plecaţi din Ardeal au intoxicat cu minciunile şi calomniile lor opinia publică din ţara vecină. Ideile revizioniste au pătruns pe această poartă adânc în straturile societăţii ungare contribuind, în aceşti ultimi ani, la formarea unui compact front antiromânesc. Climatul social şovin se datorează, deci, în primul rând, prezenţei transfugilor, care o dată sosiţi în Ungaria, sunt raliaţi la cauza revizionistă.

Se ştie că o mare parte a celor care au părăsit România în anii 1987 – 1988, plecau cu convingerea că pot trece mai departe, spre Vest. Alarmată de marele număr de refugiaţi din România, Austria a pus în vedere, în decembrie 1987, guvernului maghiar să nu mai permită tranzitul cetățenilor români spre vest. Interdicţia este din ianuarie 1988, însă refugiaţii, necunoscând-o, continuă să treacă în Ungaria. Returnările întreprinse de autorităţile maghiare s-au ridicat în primele luni din 1988 până la 50%, aşa încât cine voia să rămână în Ungaria devenea peste noapte, de nevoie sau de frică, refugiat politic. Autorităţile ungare, camuflând destinaţia reală a acestor refugiaţi, le’au încurajat înregimentarea în rândurile refugiaţilor politici, arătând lumii cât de discriminaţi sunt secuii şi maghiarii în România. De aici o avalanşă de material propagandistic pentru revizioniştii unguri, material pe care’l transmiteau prompt mass media internaţionale. Perversiunea capitală a acestei ofensive propagandistice consta din afirmaţia că minorităţile din România au suferit oprimări în era ceauşistă, de unde şi discriminarea lor.

În ceea ce priveşte numărul ridicat de refugiaţi de naţionalitate română, blocaţi în Ungaria, o parte a fost returnată în România, alţii au fost constrânşi să facă declaraţii antiromâneşti, iar cei mai mulţi au fost trecuţi în mod discret în Austria.
Pentru observatorul avizat apare tot mai evident decalajul dintre atitudinea celor fugiţi sau repatriaţi şi a celor rămaşi acasă. Majoritatea refugiaţilor din Ungaria sau din Vest, depun toate eforturile pentru a întreţine climatul de disensiune româno – ungar, pe când cei de acasă se străduiesc să se organizeze şi să’şi găsească locul cuvenit în societatea română, pe cale de democratizare. Elöd Kincses, exponent al maghiarilor de la Tîrgu-Mureş, declara în aprilie 1990 la Televiziunea Ungară că marea majoritate a celor fugiţi sunt ”eroi de cârciumă”. Alte voci din comunitatea maghiaro – secuiască acuză cu gravitate pe cei plecaţi că şi-au părăsit locurile din calculul profesional – economic şi nicidecum din cauza persecuţiilor.

Există desigur o diversificare şi în rândurile celor de acasă şi anume : o pătură subţire dar virulentă se identifică cu ideologia neorevizionistă şi formează ”coloana a cincea”, care militează pentru crearea unui climat revizionist în ţara noastră.
Fundalul social şi politic, prezentat aici schematic, merită cu siguranţă un studiu aprofundat, folositor acelora care vor să sesizeze cu claritate linia frontului neorevizionist.

Organizaţii revizioniste în Ungaria de azi

Examinând actuala organizare a mişcării revizioniste, desprindem două linii directoare : pe de o parte se ţine seama în tactica organizării de statu quo-ul european actual care impune moderaţie, iar pe de altă parte sunt reluate o serie de metode practicate între cele două războaie mondiale. Se înţelege că această orientare de bază este diferit aplicată pe cele trei câmpuri de bătaie: în Ungaria, în emigraţia ungară şi în teritoriile ”recuperabile”.

Conducerea Ungariei, degajată de obligaţiile internaţionalismului socialist, preia astăzi oficial comanda şi este tocmai în pragul trecerii spre faza organizării nedisimulate a mişcării neorevizioniste. Judecând experienţa ultimilor ani, se pare că organizarea unor formaţii revizioniste nu este încă tactic motivată, pentru simplul fapt că mass media precum şi debitul cultural fixate la această temă au un randament suficient pentru întreţinerea atmosferei revizioniste.

Conducerea politică a iniţiat însă, încă în era socialistă, instituirea unor organe guvernamentale, cum este Comitetul de coordonare interministerial sau Oficiul refugiaţilor, ambele ţinând de Ministerul de Interne, care la început s-au ocupat numai de problema refugiaţilor, ca ,după aceea, să’şi extindă sfera organizând integrarea refugiaţilor în mişcarea neorevizionistă, precum şi răspândirea acestei doctrine printre minoritarii secui şi maghiarii din Transilvania.

În intenţiile actualei conduceri de dreapta se întrevede consolidarea şi perfecţionarea acestor organe şi înfiinţarea unui departament care să se ocupe de problema minorităţilor din Ungaria şi a celor ungare de peste hotare. Judecând după moţiunea parlamentară a deputatului Tamás Gáspar Miklos, menţionată mai sus, o înţelegere cu ţările vecine în privinţa tratamentului acordat minorităţii maghiare de acolo presupune, după mintea politicienilor de la Budapesta, şi un eventual organ de control al aplicării prevederilor din tratatele care urmează a fi încheiate cu statele vecine. Dacă, prin absurd, ţările în cauză ar accepta enormitatea unor asemenea tratate, se poate anticipa ce şanse frumoase ar avea partea ungară de a căuta nod în papură şi de a se lamenta încontinuu în forurile internaţionale.

Pe lângă aceste măsuri incipiente întreprinse pe linie guvernamentală, în Ungaria funcţionează, în continuare, fundaţiile care au în program susţinerea moral-materială a acelor acţiuni ce au drept scop promovarea revizionismului.

Cel mai vechi este Institutul Pál Teleki, fondat de acelaşi Teleki, părintele Ligii Revizioniste Ungare şi care, în calitate de prim-ministru, ne-a răpit în 1940 Ardealul de Nord. Institutul a funcţionat în perioada 1940 – 1987 în cadrul Institutului de Ştiinţe Ardelene, ca în prezent să facă parte din Institutul de ştiinţe istorice de pe lângă Academia de ştiinţe ungară.

Conducerea marxistă, reorganizând institutul la vremea respectivă, a îndepărtat de pe firmă numele compromiţător al lui Teleki, a schimbat directorul şi câţiva colaboratori fără a-i schimba însă misiunea iniţială. Obiectivul, identic cu cel al Institutului de sociografie, înfiinţat în 1926 de acelaşi Teleki, rămâne deci neschimbat : fundamentarea ştiinţifică a necesităţii revizuirii hotarelor stabilite la Trianon. Colaboratorii acestui institut, a căror profesiune de credinţă revizionistă este notorie, au scos, sub egida Academiei ungare de ştiinţe, Istoria Transilvaniei (1986), o lucrare tendenţioasă şi jignitoare la adresa poporului român.

Fundaţia Bethlen, alt sprijin de nădejde al revizionismului ungar, profilată pe acordarea de stipendii în vederea promovării acestei mişcări a împărţit în toţi aceşti ani fiecărui refugiat din Transilvania câte 300 de forinţi pentru cumpărarea unor materiale naţionalist-şovine. Pastorul László Tőkés a primit de curând din partea ei 70.000 de forinţi pentru ”activitate meritorie”.

Pe lângă aceste fundaţii, cu rădăcini în activitatea revizionistă dintre cele două războaie mondiale, guvernul ungar a hotărât, în toamna anului 1989, înfiinţarea a două fundaţii pentru promovarea politicii minorităţilor. Una se va ocupa de situaţia minorităţilor din Ungaria şi va fi condusă de Ferenc Rátkay, ministru adjunct la culte, iar cealaltă, condusă de scriitorul Sándor Csoóri, cunoscut pentru antiromânismul lui, va urmări tratamentul la care este supusă minoritatea ungară de peste hotare. Ambele fundaţii au fost dotate cu câte 20 milioane de forinţi.

Institutul Dunatáj (Regiunea Dunării), înfiinţat de guvern tot la sfârşitul lui 1989, va studia factorii de unitate ai acestei regiuni cu intenţia de a fundamenta necesitatea federalizării statelor implicate.

Rolul principal în mobilizarea opiniei publice din Ungaria pentru crearea unui climat revizionist revine însă în prezent organizaţiilor de ”refugiaţi”. Înmulţite în ultimii ani, aceste organizaţii formează astăzi o reţea care s’a consolidat concomitent cu sosirea din România a unui număr important de repatriaţi sau transfugi.

Unite la 2-3 septembrie 1989, la Seghedin, în Consiliul pentru apărarea intereselor cercurilor ardelene, aceste organizaţii, pe lângă cele enunţate în denumirea consiliului, au ca scop reunirea şi consolidarea lor într’un front comun care să devină un factor cu pondere politică în societatea ungară. Cele mai importante organizaţii de refugiaţi care funcţionează în prezent în Ungaria sunt : Cercul ardelean din Békéscsaba, Asociaţia maghiarilor din Ardeal, Uniunea ardeleană, Clubul tinerilor ardeleni, Asociaţia ardeleană a judeţului Hajdu-Bihar, Uniunea maghiarilor ardeleni din Nagykanizsa, Clubul ardelean din Salgotorján, Cercul ardelean din Seghedin, Cercul ardelean din Zalaegérszeg, Comunitatea ardeleană ”Abel” din Esztergom, Cercul ardelean din Györ, Clubul tinerilor ardeleni din Pécs, Cercul ardelean din Szentendre, Cercul secuiesc, Fundaţia pentru arta Ardealului.

Aceste organizaţii recrutează, pe lângă refugiaţi sau repatriaţi, un număr apreciabil de cetăţeni unguri simpatizanţi sau adepţi ai mişcării revizioniste, integrându’se astfel în politica panungară a Budapestei. Un membru important al Uniunii ardelene, constituită la 10 iunie 1989, este de exemplu Ernő Raffay, istoric naţionalist-şovin şi deputat în actualul parlament de la Budapesta din partea Forumului Democratic Ungar.
O activitate pararevizionistă depune şi Serviciul de ajutorare a refugiaţilor din Transilvania, care funcţionează în cadrul parohiilor reformate din Budapesta, Debreţin, Miskolc, Gyula, Seghedin, Pécs, Rózsaly şi Kecskemét.

Unul din promotorii acestei acţiuni este pastorul Géza Németh, care a condus în toamna anului 1989, o delegaţie în Statele Unite cu scopul de a menţine în actualitate problema transilvană. Cu această ocazie, pastorul Németh a prezentat organelor legislative americane doleanţele Ungariei cu privire la minoritatea maghiară din România, cerând sprijinul Statelor Unite în vederea găsirii unei formule de autonomie pentru Transilvania.

Comparând atitudinea clerului catolic, mai apolitic, cu cea a pastorilor reformaţi apare clară virulenţa revizionistă a acestora din urmă.
Există însă o organizaţie, care, deşi nu are în Ungaria un mare număr de membri activi, este importantă prin rolul de coordonator al frontului intern cu activităţile de peste hotare. Este vorba de Uniunea Mondială a Ungurilor (UMU), formaţie oficioasă cu un trecut laborios în ”închegarea” naţiunii ungare de pe tot globul.

Timp de peste 30 de ani, îndeosebi după 1956, împreună cu autorităţile de la Budapesta, UMU a avut ingrata misiune de a converti la colaborare acea emigraţie maghiară care era în marea ei majoritate anticomunistă. Astăzi, priza în audienţa de peste hotare este asigurată de tonul naţionalist-şovin adoptat de organizaţie. Renovată în iunie 1989, Uniunea şi’a propus ca obiectiv în noul statut unirea şi sprijinirea ungurilor minoritari de peste hotare, precum şi angajarea organizaţiei în problemele existenţiale şi de dezvoltare ale acestora.

Câteva nume din conducerea UMU asigură linia neorevizionistă a organizaţiei. Astfel Gyula Juhász, copreşedinte, este directorul Institutului de cercetare a ungurimii, unul din pilonii mişcării neorevizioniste. Béla Pomogáts, istoric literar, este autorul unui recent studiu despre problema autonomiei maghiare din Transilvania, Péter Hanak şi István Nemeskürty, istorici din şcoala naţionalistă, dintre care ultimul contribuie activ la menţinerea în actualitate a problemei transilvane. Într’o lucrare intitulată Édes Erdély (Ardeal drag) 1988, Nemeskürty, deşi avansează un ton conciliant, face o cronică tendenţioasă şi plină de inexactităţi a evenimentelor desfăşurate între 1916 şi 1967. În iunie 1990 Uniunea Mondială a Ungurilor alege un preşedinte de onoare în persoana scriitorului maghiar din Transilvania, András Sütő, care într’un interviu cu accente naţionaliste, difuzat de televiziunea ungară la data de 24 iunie, mulţumeşte pentru onoarea ce i se face prin această alegere.

În spiritul colaborării dintre emigraţie şi ţara-mamă, au fost înființate și câteva fundaţii finanţate şi dirijate de membrii emigraţiei şi care operează în mediul cultural-politic din Ungaria. Acestea sunt tot atâtea instrumente eficace în prepararea climatului social din ţară pentru o eventuală modificare a statu quo-ului actual. Fundaţia Soros, de pe lângă Academia Ungară de Ştiinţe, finanţează, de exemplu, revista refugiaţilor din Transilvania Erdélyi Tudositások (Informaţii despre Transilvania) sau Fundaţia Péter Erzsébet, apărută cu câţiva ani înainte de 1989, din iniţiativa unei unguroaice de la Cluj stabilită în Statele Unite, pentru premierea actorilor din Ungaria. Aceasta şi’a extins terenul de activitate şi va acorda sub numele de ”Trianon” premii unor actori din provinciile ”recuperabile” cum este Transilvania.

Unic prin profilul său este Magyarságkutató Csoport (Grupul pentru cercetarea ungurimii), o instituţie specializată în studiul interdisciplinar al condiţiilor sociale şi culturale în care trăiesc ungurii de peste hotare. Moştenitoare spirituală a unei instituţii horthyste înfiinţată în 1940 şi intitulată Magyarságtudományi Intézet (Institutul pentru ştiinţa ungurimii), actuala instituţie se ocupă în fond de argumentarea ştiinţifică a prezenţei milenare a ungurilor pe tot întinsul Bazinului carpato-dunărean. Forţând prin metode de o îndoielnică probitate ştiinţifică culturile stepei euro-asiatice, binecunoscute pentru sincretismul lor derutant, istoricii acestei instituţii au creat din pestriţul amestec al triburilor invadatoare ugro-turco-başchire un autentic popor ungur care, potrivit teoriei lor, ar fi ocupat ”întinderile pustii” ale Pannoniei şi Transilvaniei.

Numărul ”descălecătorilor” era în realitate mai puţin de o sută de mii şi ei nu constituiau nici 10% din numărul băştinaşilor slavi şi români. Aceste triburi războinice au asimilat însă cu asiduitate timp de o mie de ani popoarele în mijlocul cărora locuiau şi micul popor ungur de astăzi este rezultatul acestui amestec.

Din statisticile ungureşti reiese că numai între 1850 şi 1910 numărul slavilor, germanilor, românilor şi evreilor asimilaţi depăşea cu mult numărul de două milioane. Căutarea urmelor maghiarilor în aceste condiţii nu poate să urmărească decât un scop politic şi anume acela de a fundamenta ”ştiinţific” stăpânirea ungară asupra teritoriilor unite în state naţionale.

Numai și dacă luăm în discuție populația capitalei Ungariei de azi, Budapesta, vom trage câteva concluzii cine sunt în realitate revizioniștii. Prima atestare a orașului cu numele Pest, este din 1148. În perioada secolul XI-secolul XIII Pesta a devenit un împortant centru comercial, având o populație majoritară slavă și bulgară, dar încet schimbându’se în majoritate germană. Din secolul XII este fortificată cu zid, în 1230 primește diplomă de la Andrei al II-lea, devenind astfel oraș liber. Este distrus în timpul invaziei tătare, dar a fost reconstruit foarte repede.

Pesta în perioada otomană, cu bisericile transformate în moschei

În perioada ocupației otomane Pesta a pierdut repede importanța comercială anterioară.

La 2 septembrie 1686, după mai multe încercări eșuate, Habsburgii, cu conducerea lui Carol al V-lea de Lorena au eliberat orașele Pesta și Buda, dar cu prețul distrugerii celor două orașe și cu moartea aproape în totalitate a populației.

De la eliberarea de sub ocupația otomană până la unificare

Orașele Buda și Pesta s’au refăcut cu rapiditate după ocupație, dar și’au recuperat drepturile abia după 20 de ani. În 1773 a fost ales primul primar al orașului. În secolul XVIII locuitorii celor două orașe (Pesta și Buda) erau în jur de 20-24.000 persoane, iar după 100 de ani numărul lor ajunsese deja la 150.000.

În această perioadă Pesta, mulțumită comercianților aromâni sud-dunăreni (greci cum li se mai spuneau pentru că foloseau limba greacă în comerț), sârbi și evrei, a ajuns centrul comercial al țării. Componența etnică a populației era foarte diversă, cuprinzând numeroși germani, maghiari, sârbi, evrei și în procent mai mic  de greci și slovaci. În această perioadă populația Pestei era dublul populației din Buda.

În martie 1838 o mare parte a Pestei a fost inundată de Dunăre; actuala înfățișare a Pestei se datorează reconstrucției de după aceste inundații.

Populația Ofen (Budapesta)

Din evul mediu și până în secolul al XIX-lea populația orașului a fost alcătuită în principal din meșteșugari germani din Ungaria.

1715: ca. 2.500 de locuitori, dintre care 55,6 % germani, 19,4 % adică 500 de maghiari, 2,2 % slovaci ș.a.

1776: ca. 13.000 locuitori, în majoritate germani
1780: ca. 16.000 locuitori, în majoritate germani
1799: ca. 29.000 locuitori, în majoritate germani
1810: ca. 35.000 locuitori, în majoritate germani
1829: 62.471 locuitori, dintre care ca. 59.000 germani, 1.200 maghiari, 1.200 slovaci, 650 sârbi, 259 greci și 100 români
1840 (după marea inundație): 66.000 locuitori

La recensământul din anul 1851 au fost înregistrați 27.939 locuitori, dintre care 64,9% germani. După alte surse, între 1847–1851 erau deja 106.000 locuitori, puțin credibil, deoarece trebuie amintit că deja suntem în perioada revoluției maghiare și de renaștere națională, de impunerea masivă a limbii minoritarilor, o efervescență care va marca și influența asupra cifrelor din statistici care nu mai pot fi luate ca certe, cunoscând apetența maghiarofonilor de a se declara mai mulți decât sunt în realitate.

De la primii paşi, din 1926, ai mentorului revizionismului, groful Pál Teleki, şi până astăzi nimic nu s’a schimbat: ”drepturile istorice” sunt plasate în prim plan, iar caracterul minoritar al ungurilor din provinciile aparţinând ţărilor limitrofe este neglijat cu desăvârşire.

Fără a forma o unitate organizatorică distinctă, activitatea prorevizionistă integrată în programele facultăţilor este de asemenea o metodă eficace de cercetare şi argumentare ”ştiinţifică” a acestei doctrine. Aceste programe, dirijate central şi având un caracter interdisciplinar, au trecut, în anii 1987 – 1988, de la analiza marxistă a fenomenului social-economic-politic ungar, la examinarea ungurimii rămase în afara hotarelor prin pacea de la Paris, din 1946-1947. Conţinutul, caracterul şi concluziile acestor cercetări sunt raportate în revista Medvetánc (Jocul ursului), care apare sub egida universităţilor budapestane Eötvös Lóránd Tudományegyetem (ELTE) – Universitatea de ştiinţe Eötvös Loránd – şi Marx Károly Közgazdaságtudományiegyetem (MKKE) – Universitatea de ştiinţe economice Karl Marx.

Deşi orientarea prorevizionistă a acestor colective de cercetare este de dată mai veche, prima ieşire brutală o găsim în numărul din 1988 al revistei mai sus amintite. Aici sunt etalate, în patru rapoarte, în pur spirit iredentist, o sumedenie de date despre situaţia minorităţii ungare din Cehoslovacia, Uniunea Sovietică, România şi Iugoslavia.
În amplul raport despre România (128 pagini), după înşirarea unor date inexacte şi manipulate, se analizează politica de ”deznaţionalizare” dusă în ţara noastră faţă de minoritatea secuiască şi maghiară. Se încearcă apoi să se dovedească prin interpretarea tendenţioasă a legilor şi documentelor oficiale româneşti gradul de discriminare la care este supusă minoritatea maghiară de la noi. În final, se descrie situaţia refugiaţilor şi repatriaţilor din România care se află în ţara vecină. Pe o hartă care însoţeşte textul este indicată, cu totul inexact, o majoritate maghiară covârşitoare într’o serie de oraşe din Transilvania.

Pe lângă acţiunile de largă respiraţie şi de o consecvenţă riguroasă, sunt promovate şi manifestări episodice, cu caracter de campanie, care angajează de obicei personalităţi culturale şi politice. Aceste tabere, conferinţe, tradiţionale în viaţa culturală a societăţii ungare, sunt convocate de obicei în preajma unor ”evenimente decisive” pentru naţiune. O astfel de întâlnire a avut loc în 1943 la Balatonszárzó, cu scopul de a da o nouă orientare politicii externe maghiare. Cercul prietenilor conferinţei de la Szárzó, o formaţie care militează pentru o soluţie confederativă, lansează în iunie 1988 un apel către societatea română şi ungară. Fideli convingerii că ţările regiunii dunărene nu se pot ”descurca” singure, Cercul cere adeziunea conducătorilor politicii din ţara noastră la o formulă de asociere politico-economică a celor două ţări.

Complexitatea şi virulenţa mişcării revizioniste din Ungaria, în etapa prezentă, reactualizează rolul jucat de formaţiunile paramilitare horthyste, numite Rongyos Gárda (Garda Zdrenţăroşilor), care, prin terorism, sabotaj şi propagandă şovină, au contribuit în mare măsură la reuşita anexării Slovaciei de Sud (1938) şi a Ucrainei Subcarpatice (1939). ”Tehnica” acestor gărzi a fost aplicată şi în masacrele comise o dată cu anexarea sau părăsirea Ardealului de Nord şi a nordului Iugoslaviei.

Ideologia de bază a acestor hoarde criminale, care a fost refacerea imperiului Sfântului Ştefan, şi cruzimea cu care au ucis şi terorizat populaţia nemaghiară a teritoriilor anexate între 1938 – 1941 de către Ungaria impune în prezent societăţii româneşti un imperios şi permanent memento. În lumina acestui trecut, apreciem, deci astăzi agitaţia şovin-separatistă înregistrată în sînul minorităţii secuieşti şi maghiare de la noi şi o socotim ca o consecinţă directă a instigaţiei ”turiştilor” din Ungaria, aceşti vrednici urmaşi ai gărzilor zdrenţăroşilor.

Descrierea sumară a activităţii neorevizioniste din Ungaria dă o idee asupra intensităţii efortului depus precum şi asupra felului cum se integrează această mişcare în mecanismul politic al statului vecin şi în viaţa culturală a societăţii maghiare.

Organizaţii revizioniste în afara Ungariei

Am văzut că revizionismul ungar a fost timp de peste 35 de ani temperat de către conducerea marxistă a statului, mişcarea fiind constrânsă la activitate subterană, conspirativă. Cu totul alta a fost evoluţia revizionismului, în această perioadă, în emigraţia ungară. Sute şi sute de mii dintre refugiaţii de după cel de-al doilea război mondial purtau în ei un aliaj de anticomunism şi naţionalism-şovin cu implicaţia revizionistă de rigoare. În consecinţă, după pacea de la Paris din 1947, asistăm la o puternică recrudescenţă a iredentismului şi la o reorganizare energică a mişcării. Dacă aruncăm o privire de ansamblu asupra emigraţiei ungare vedem că ea este rezultatul unor straturi suprapuse în decursul deceniilor şi se configurează în prezent conform motivelor care au obligat membrii ei să părăsească ţara.

”Valurile” emigraţiei sunt în general legate de seismele sociale sau de crizele economice şi politice care s’au abătut asupra ţării. În cazul Ungariei, se disting trei mari valuri care au dat în acest secol contingentele actualei emigraţii. Primele două sunt urmarea războaielor mondiale, iar al treilea s’a produs în urma revoluţiei din 1956. Potrivit datelor furnizate în 1988 de Uniunea Mondială a Ungurilor, emigraţia ungară cuprinde în prezent peste 1.400.000 de membri, din care aproape un milion locuiesc în cele două Americi, ceva mai mult de 200.000 în Europa şi cam tot atâţia în Israel.

Cifra pentru Europa s’a modificat desigur în perioada de până în 1990, când un număr important de maghiari din Ungaria şi din România s-au stabilit în ţările europene.
Statisticile Uniunii Mondiale a Ungurilor arată că în 1988 emigraţia avea peste 800 de cluburi, asociaţii şi organizaţii religioase, răspândite pe toate continentele. Numai în Statele Unite şi Canada funcţionau mai mult de 350 organizaţii şi alte 70 în America Latină. În Europa erau 175 de organizaţii, din care peste 70 funcţionau în Austria. Dispunând de 90 de publicaţii şi 43 staţii de radio şi televiziune, emigraţia a avut în toţi aceşti ani capacitatea de a duce cu succes propaganda politică în favoarea cauzei ungare, atât în rândurile ei cât şi în mijlocul populaţiei gazde.

Diversificată pe criterii sociale, religioase, dar mai ales politice, emigraţia ungară a fost, în trecutul mai îndepărtat, o masă eterogenă în care grupări adverse îşi disputau uneori violent punctele de vedere. Linia frontului a despărţit în ultimele decenii marea majoritate anticomunistă a exilului de cea a oportuniştilor, care încercau o apropiere de regimul de acasă. A existat totuşi un numitor comun care a unit în toate timpurile taberele contrare şi acesta a fost necesitatea restaurării Ungariei mari. În slujba acestui crez, emigraţia ungară a creat, de la început, un cult viguros al iredentismului, marcat de o orgie de însemne, steme, drapele şi hărţi ale imperiului Sfântului Ştefan.

Spre mijlocul anilor optzeci, o dată cu manifestarea făţişă a divergenţelor dintre Ungaria şi ţara noastră, mişcarea revizionistă din emigraţie intră din nou într’o fază de efervescenţă şi începe, treptat şi deschis, colaborarea cu elementele revizioniste din Ungaria. Se nasc o serie de platforme în funcţie de modul în care se preconizează ”soluţionarea” problemei transilvane şi în general se internaţionalizează activitatea organizaţiilor. Paleta cuprinde astăzi toate nuanţele, de la grupări care militează pentru recucerirea cu forţa armelor a tuturor teritoriilor care au aparţinut vreodată coroanei maghiare, până la cursul realist şi ”pe faţă” al neorevizioniştilor, care preconizează diferite forme de autonomie sau federative. Se mai observă, în ultimul timp, o tendinţă de polarizare în organizaţii-umbrelă, capabile să influenţeze mai bine opinia publică din ţara respectivă şi să depună o activitate mai fructuoasă în cadrul lobby-ului politic sau economic.

Desigur că virulenţa revizionistă a emigraţiei ungare este în funcţie de climatul politic din ţara respectivă şi de importanţa pe care o are statul-gazdă în viaţa politică internaţională. Astfel, grosul mişcării revizioniste se găseşte în Statele Unite, ţara care are un cuvânt de spus în concertul popoarelor şi unde îşi are sediul şi Organizaţia Naţiunilor Unite. Activitatea revizionistă a organizaţiilor răspândite pe celelalte continente se orientează spre această ”centrală” a mişcării, afiliindu’se în general la curentele care domină în Statele Unite.

Vom descrie în cele ce urmează poziţiile de pe care militează organizaţiile revizioniste din America, interrelaţiile lor şi voi da câteva frânturi semnificative din activitatea acestora.
Diversificarea ideologică a mişcării revizioniste s’a redus în ultimii ani la două tabere antagoniste : una, militând pentru o formă oarecare de autonomie, iar cealaltă pentru revizuirea hotarelor şi integrarea Transilvaniei în Ungaria.
Protagoniştii celor două tabere sunt Erdélyi Világszövetség (Uniunea Mondială Ardeleană), care reprezintă peste o sută de organizaţii din emigraţie şi militează pentru autonomia Transilvaniei şi Hungarian Human Rights Foundation (Fundaţia Ungară Pentru Drepturile Omului), care, împreună cu Amerikai Erdélyi Szövetség (Uniunea Ardeleană din America), este pentru revizuirea hotarelor.

Gruparea destul de numeroasă a organizaţiilor care preconizează soluţii autonomiste este dominată de fapt de una din cele mai vechi organizaţii ale emigraţiei şi anume de Amerikai Magyar Szövetség (uniunea Ungurilor din America). Înfiinţată în 1907, Uniunea participă, după 1920, la campania împotriva hotărârii de la Trianon, iar în 1946 înaintează Conferinţei de pace de la Paris un protest împotriva viitoarelor graniţe. Dispunând de un lobby eficient, iniţiază, în perioada 1965 – 1968, în Congresul american, intervenţia a patruzeci de congresmani şi zece senatori în sprijinul minorităţii maghiare din Transilvania şi prezintă, după 1974 în continuu Congresului american plângerile maghiarilor din România. Tot la cererea Uniunii înaintează, în 1976, alţi şaptezeci şi opt congresmani o scrisoare preşedintelui Ford, în care solicită intervenţia acestuia împotriva discriminării minorităţii maghiare din ţara noastră. În 1987 Uniunea reuşeşte să ”convingă” pe congresmanii americani să condamne România pentru „etnocidul” comis împotriva minorităţii maghiare şi să recunoască dreptul la autodeterminare al acesteia.

La varianta pentru autonomie mai aderă, pe lângă Uniunea Ungurilor din America şi Uniunea Mondială Ardeleană, următoarele organizaţii : American Hungarian Action Comittee (Comitetul de Acţiune al Ungurilor Americani), A Fiatal Magyarok Munkaközössége (Colectivul de Lucru al Tinerilor Unguri), Erdély Védelemében (În Apărarea Ardealului), şi Szabad Magyar Jogászok Világszövetsége (Uniunea Mondială a Juriştilor Unguri Liberi).

Dintre performanţele acestor organizaţii menţionăm: Uniunea Mondială Ardeleană a înaintat, începând din 1974, nenumărate memorii Organizaţiei Naţiunilor Unite şi altor foruri internaţionale, cerând dreptul la autodeterminare pentru maghiarii din România. Tot Uniunea a publicat o serie de Cărţi Roşii în legătură cu situaţia acestei minorităţi şi le’a trimis guvernului american, precum şi altor guverne. A luat apoi parte, ca reprezentantă a o sută de organizaţii revizioniste, la conferinţe internaţionale în legătură cu problema minorităţilor (Berlin, 1982, Tel-Aviv, 1983).

Uniunea Mondială a Juriştilor Unguri Liberi se ocupă de redactarea memoriilor şi documentelor juridice pentru susţinerea cauzei revizioniste.

Cealaltă partidă a mişcării revizioniste care militează pentru reîntregirea Ungariei mari, condusă de Hungarian Human Rights Foundation (Fundaţia Ungară pentru Drepturile Omului), este o organizaţie foarte activă şi cu pondere în Congresul american. Unul dintre conducătorii organizaţiei a reuşit, de exemplu, în calitatea sa de secretar al senatorului Christopher Dodd, să’şi antreneze patronul în serviciul cauzei şi să oprească rezoluţia din 1987 a Senatului, de a recunoaşte dreptul la autodeterminare a minorităţii maghiare din Transilvania. Scopul acestei intervenţii a fost de a orienta puterea legislativă americană spre promovarea ideii că în problema Transilvaniei autonomia nu rezolvă nimic şi că adevărata soluţie este revizuirea hotarelor, adică anexarea Transilvaniei la Ungaria.

László Hámos, preşedintele fundaţiei, a mai încercat, cu altă ocazie, să-şi impună punctul de vedere, împiedicând planul de ajutorare pentru refugiaţii maghiari din România. De data aceasta, argumentul a fost că dolarii ungurilor americani vor goli Transilvania de maghiari şi vor face astfel inactuală integrarea Transilvaniei în Ungaria.
Fundaţia Ungară pentru Drepturile Omului are un aliat de nădejde în Uniunea Ardeleană din America (Amerikai Erdélyi Szövetség) prezentă de câteva decenii în prima linie a revizionismului ungar precum şi o sumedenie de organizaţii mai vechi, care, toate, militează pentru soluţia radicală: refacerea Ungariei istorice. Activitatea principală a Uniunii Ardelene din America constă în editarea de lucrări documentare despre Transilvania şi a revistei Transilvania. Este una din organizaţiile care mobilizează în măsură însemnată colaboratori din emigraţie, din Ungaria şi chiar din România.

Din sumara descriere a dispozitivului pus în mişcare în Statele Unite de către revizioniştii unguri ne putem face o idee despre forţa acestei mişcări. Presiunea continuă asupra politicienilor şi oamenilor de afaceri, sutele şi miile de marşuri, manifestaţii sau greve ale foamei, organizate de mişcarea revizionistă ungară, urmăresc să inducă în mintea americanilor şi a lumii întregi ideea că Transilvania este ungurească şi, în consecinţă, trebuie să aparţină Ungariei. Această propagandă revoltător de mincinoasă, contează pe ignoranţa opiniei publice, dezinformată în cel mai mare grad, dar marşează pe avansata tehnică goebelsiană, repetată la infinit, şi reuşeşte.

Lobby-ul ungar, prezent în viaţa politică a ţărilor occidentale, de la Washington şi Ottawa, până la Londra, Bonn şi Paris, este organizat cu perseverenţă şi minuţiozitate, lucrează în strânsă colaborare cu diplomaţia ungară şi poate mobiliza cu uşurinţă în prima linie a frontului revizionist senatori, congresmani, politicieni şi oameni de afaceri din aceste ţări.

Senatorul de Connecticut, Christopher Dodd, nu face decât să continue „opera” tatălui său, fost senator, care a militat pentru cauza maghiară încă din 1956. Dodd este flancat de Tom Lantos, congresmanul de origine evreiască emigrat din Ungaria, care se vede că a uitat holocaustul maghiar, apoi de un alt senator californian, expert în istoria Transilvaniei şi de mulţi alţi trepăduşi mai mici, recrutaţi de lobby-ul revizionist pentru cauza maghiară.

Amestecul impertinent al congresmanului Tom Lantos în treburile României l-am constatat recent cu ocazia călătoriei sale în România.

Dodd, prietenul Ungariei, a făcut la rândul său, în iunie 1990, o vizită de ”încurajare” la Budapesta şi şi’a exprimat dorinţa de a sta de vorbă şi cu episcopul Tőkés, lucru realizat întocmai în regia conducerii ungare şi a cercurilor de refugiaţi. Dacă mai introduce în ”ecuaţie” turneul lui Tőkés din Statele Unite, efectuat în primăvara aceluiaşi an, precum şi exhibiţia politică prestată în faţa emigraţiei maghiare şi a Administraţiei de la Washington de către scriitorul András Sütő, ambele evenimente organizate în regia şi pe cheltuiala lui László Hámos, preşedintele celei mai radicale organizaţii iredentiste, Hungarian Human Rights Foundation, obţinem o mostră mai mult decât elocventă a strategiei iredentiste şi a perfectei colaborări a exponenţilor secuimii şi maghiarimii de la noi cu centrala americană a revizionismului maghiar.

Organizaţiile emigraţiei maghiare din Europa sunt, la rândul lor, injectate cu virusul revizionist, însă frontul european în raport de climatul politic din ţările gazdă este mai inegal. Mai aproape de realitatea Europei din sud-vest, în posesia unor date mai obiective, iredenta maghiară de aici s’ar zice că judecă situaţia mai ”la rece” şi mai critic. Faptul că aceste organizaţii funcţionează în ţări semnatare ale Documentului final de la Helsinki, act care a consfinţit încă o dată hotarele trasate după cel de’al doilea război mondial, impune o oarecare moderaţie în formularea pretenţiilor. Realismul lor aparent nu-i împiedică însă ca în activităţile lor interne, să nu cultive cu încăpăţânare utopica idee de a reconstitui regatul Sfântului Ştefan. În marea majoritate a celor peste 200 de organizaţii din Europa, obiectivul revizionist ocupă loc de frunte. Organizaţiile recent înfiinţate de către refugiaţii din România au chiar ca unic scop lupta pentru integrarea Transilvaniei la Ungaria.

Lobby-ul maghiar din Europa are însă o audienţă relativ redusă în cercurile guvernamentale de pe continentul nostru. Ultima conflagraţie mondială, cu uriaşele ei pierderi materiale şi în vieţi omeneşti, este încă vie în memoria popoarelor şi reglementarea graniţelor, realizată la Conferinţa de pace de la Paris, este respectată. Marja echitabilă de minorităţi rezultată din acest tratat (în medie 8%) nu exclude riscul unor schimbări violente întreprinse în scopul vreunui aranjament mai puţin satisfăcător.

Informaţiile unora din aceste state cu privire la situaţia etnodemografică din ţara noastră sunt relativ corecte şi cifrele sfruntat manipulate de către iredenta maghiară nu prea au credibilitate. Se recunoaşte, în aceste cazuri, că Transilvania este o provincie cu o zdrobitoare majoritate românească şi că ea nu poate fi autonomizată ori ruptă din corpul ţării, la cererea exilului maghiar, acest avocat autoinvestit al ”cauzei” secuilor şi al maghiarilor de la noi. În aceste circumstanţe este zadarnic ”circul” mişcării revizioniste din America. Chiar şi în mass media din Ungaria se mai aud voci mai rezonabile, care avertizează emigraţia să nu comită gafe politice, erijându-se în victime, atunci când toată Europa civilizată ştie că Ungaria a fost ultimul aliat fascist al lui Hitler, cu cota parte de 600.000 de victime din holocaust, executată cu deosebit exces de zel.

Trebuie să menţionăm aici o performanţă ieşită din comun a lobby-ul maghiar, care e o continuare a convieţuirii austro-ungare din vremea dualismului. Vajnicul mediator al cauzei maghiare nu este altul decât Otto, ultimul Habsburg de pe scena politică europeană. Otto de Habsburg, parlamentar european, căruia unele partide politice din Ungaria îi pregătesc, mai în glumă, mai în serios, un tron (într-un vechi anuar iredentist stă sub portretul lui: II Otto Király n.a.) sau un jilţ prezidenţial, nu face nici un secret că după părerea lui o reînviere a monarhiei ungare sau chiar austro-ungare nu este de domeniul imposibilului. Făcând abstracţie de aspectul de operetă al scenariului Otto de Habsburg a contribuit, în bună măsură, în aceşti ani, la renovarea prestigiului cam compromis al Ungariei. Vecinii noştri au învăţat, desigur, din greşeala de a fi nesocotit, în trecut, opinia publică occidentală şi astăzi depun eforturi deosebite de a avea, în cazul unui litigiu cu ţara noastră, Vestul de partea lor.

Iredenta maghiară din Europa mai are şi alte arme eficiente, folosite în scopul menţinerii climatului revizionist în sînul emigraţiei, în opinia publică din Ungaria şi în rândurile minorităţii maghiare de la noi. Monopolizarea de către elemente revizioniste a emisiunilor maghiare de la posturile de radio naţionale din Europa şi, în special, de la Radio Europa Liberă, asigură un flux continuu de propagandă duşmănoasă împotriva ţării noastre. În fiecare critică tendenţioasă a stărilor de la noi, în care locul principal revine ”suferinţei” minorităţii maghiare, accentuată la paroxism, se sugerează implicit şi necesitatea soluţionării problemei. Chiar secţia română a acestui post, ignorând „profilul ideologic” al emisiunilor servite de colegii maghiari, în marea lor majoritate militanţi ai iredentei, le-a cântat de multe ori în strună. În iluzia că slujesc binele poporului român, colaboratorii de la această secţie au executat, de fapt, directivele stăpânului american, care este, eventual, interesat în întreţinerea unui litigiu româno-maghiar. Bunele cu relele.

O altă stratagemă a revizioniştilor din emigraţia europeană, foarte periculoasă, în efectele ei, este furnizarea de informaţii sau mai bine zis dezinformarea sistematică a mass mediei internaţionale. Echipele de ziarişti maghiari, în slujba „cauzei”, au transmis spre Vest, în toţi aceşti ani, informaţii tendenţioase, calomniatoare în legătură cu ţara noastră şi, în special, cu situaţia minorităţii maghiare „expusă genocidului”. Citind presa serioasă din vest, ai uneori impresia unei conjuraţii diabolice, pe scară internaţională, care vrea să ne pună la stâlpul infamiei în baza unor informaţii fanteziste sau contrafăcute şi, mai ales, neverificate. Campania este facilitată şi de prezenţa în punctele nevralgice ale mass mediei din vest, a unor „activişti” dedicaţi cauzei revizioniste, care depun toate eforturile pentru reabilitarea Ungariei şi, implicit, denigrarea României.

Tema „România” dezbătută intens înaintea revoluţiei din decembrie 1989, apare, în continuare, cu o suspectă frecvenţă pe micile ecrane din Austria, Germania sau din alte ţări şi cei care dau tonul şi „formează” sau, mai bine zis, dezinformează opinia publică, sunt mai totdeauna emigranţi maghiari infiltraţi în centrele mass mediei şi „mari specialişti” în problema transilvană. Aceeaşi pervertire a informaţiei se constată şi în presă sau la radio.

Protagoniştii acestei vaste campanii de dezinformare în legătură cu situaţia minorităţilor din ţara noastră nu sunt apariţii întâmplătoare. Evoluţia lor corespunde unui program sistematic de infiltrare a mass media internaţionale, vechi de câteva decenii. Ziarişti, literaţi, politicieni, oameni de ştiinţă maghiari sau maghiarizaţi, înrolaţi în disciplina mişcării iredentiste, îşi dau permanent şi cu o perseverenţă de posedaţi obolul cauzei comune. Naţionalismul şovin maghiar, injectat în milioanele de germani, evrei sau slavi, maghiarizaţi încă în epoca de aur a asimilărilor (1850 – 1918) îşi dă roadele astăzi, după un secol, când aceste „achiziţii” purtând nume cu rezonanţe istorice, luptă în primele rânduri pentru reclădirea Ungariei mari. Este incredibil să vezi cum evrei maghiari, occidentalizaţi, a căror întreagă familie a fost poate deportată în lagărele morţii sau ucisă pe loc de către fasciştii maghiari, între 1940 – 1944, pledează cu pasiune cvasi patologică, în mass media europeană sau americană pentru cauza unui imperialism maghiar de culoare modernă.

Ultima manevră pentru unificarea şi consolidarea mişcării revizioniste din exil este reluarea relaţiilor cu „patria mumă”, prin crearea unor filiale în Ungaria. Liberalizarea politică a permis, de mai mulţi ani, reîntoarcerea emigranţilor proscrişi, care profitând, s-au şi pus imediat pe prospectarea terenului receptiv ideilor revizioniste.

Prima filială din Ungaria a unei organizaţii revizioniste din Europa a luat fiinţă, în 1989, Ligue hongroise pour la defense des droits de l’homme et du citoyen, o organizaţie iredentistă care funcţionează la Paris încă din anul 1925, şi care umbla, în 1989, în căutarea unor persoane ”potrivite” pentru înfiinţarea unei secţii în Ungaria. Următoarele persoane au dat, în primăvara lui 1989, curs invitaţiei : József Antall, actualul prim ministru al Ungariei, Árpád Göncz, preşedintele (atunci interimar) al Republicii ungare, Csoóri Sándor, scriitor şi om politic, precum şi politicianul Vasarhelyi Miklos.

După o campanie de recrutare corespunzătoare, acest grup de iniţiativă înfiinţează, în mai 1989, filiala ligii de la Paris sub numele de : Emberi jogok magyar bizottsaga (Comitetul maghiar pentru drepturile omului). Csoóri Sándor este ales preşedinte, Árpád Göncz, vicepreşedinte administrativ, Szavai János, ambasadorul Ungariei la Paris, secretar general iar József Antall membru în conducerea organizaţiei.

Magyar Hirek, organul Uniunii Mondiale a Ungurilor, cu sediul la Budapesta, despre care știm că se ocupă de coordonarea mişcării revizioniste din Ungaria din emigraţie şi din teritoriile vizate, publica ştirea înfiinţării Comitetului în nr. 12 din 19 iunie 1989 împreună cu un interviu luat secretarului general Szavai János, profesor la Universitatea Eötvös Loránd din Budapesta. Szavai declara, în interviul respectiv, că, printre obiectivele Comitetului, figurează la loc de frunte problema minorităţii maghiare din ţările limitrofe şi, în acest scop a fost înfiinţată o comisie de lucru specială.

Nu e, deci, întâmplător, că la cârma ţării vecine avem două personalităţi, József Antall şi Árpád Göncz, al căror trecut şi profesiune de credinţă iredentistă au un „stat de funcţii” cu care se pot mândri. Desigur că în primăvara lui 1989 încă nu ştiau că vor accede în scurt timp la posturi atât de înalte şi au procedat franc şi fără rezerve, aşa cum fac şi în calitatea lor de conducători politici ai Ungariei „democrate”.

În ce-l priveşte pe Árpád Göncz, preşedintele Ungariei mai trebuie adăugată o „ispravă” de ultimă oră, comisă de data aceasta în calitatea de primul demnitar al statului ungar. Árpád Göncz a tradus şi a patronat recent reeditarea lucrării iredentiste a şovinului „patriot” Bajcsy-Zsilinszky Endre, publicată în 1944 la Geneva, în limba engleză Transylvania, past and Future. Reeditare cu sprijinul financiar al Ministerului Culturii de la Budapesta. Autorul cinstit cu numele uneia din cele mai mari bulevarde din capitala ungară, atacă, în mod deşănţat în cartea patronată de preşedintele Árpád Göncz, ţara noastră şi pledează făţiş pentru ocuparea Transilvaniei de către unguri. Se pare că patronul-preşedinte nu este ambarasat de faptul că autorul cărţii, Bajcsy-Zsilinszky, este în prezent un erou controversat. Acesta debutează ucigând, în prima fază a activităţii sale politica, un adversar politic, înfiinţează apoi, în noiembrie 1918, Magyarorszagos vedero egyesulet MOVE – (Asociaţia naţională maghiară a forţelor de apărare), una din primele organizaţii iredentiste din Ungaria, iar în 1923 pune, împreună cu Gombos Gyula, bazele primului partid fascist din Ungaria: Fayvedo part (Partidul apărării rasei).

Intrat, din calcul politic, în conflict cu foştii camarazi întru fascism, Bajcsy-Zsilinszky face o scurtă incursiune pe meleaguri mai ”democratice”, fără a’şi dezbrăca însă haina naţionalismului şovin şi iredentist, care’i asigura, după executarea sa, în decembrie 1944, de către fasciştii extremişti-nylasiştii – un loc în panteonul marilor patrioţi maghiari.

Studiul lui Bajcsy-Zsilinszky, scris în pur spirit rasist, denigrează pe foştii noştri politicieni, descrie cu dispreţ societatea românească, apoi, după o scurtă şi cu iz de parodie istorie a Transilvaniei gândită după canoanele celui mai sinistru naţionalism-feudal maghiar, schiţează o serie de variante pentru soluţioanrea problemei transilvane. Cea mai năstruşnică, alipeşte Ungariei tot vestul transilvaniei, locuit, atunci, în 1944, de cel puţin 1,5 milioane de români. Restul Transilvaniei este apoi tăiat ca un tort în patru ”banate” (unitate administrativă preferată de autor) Banatul Secuiesc-Maghiar, Banatul Românesc de Sus, Banatul Românesc de Jos şi Banatul Săsesc. Toate sub aripa protectoare a Ungariei.

Fără comentarii !

”Baiul” cu cartea, o mostră de megalomanie rasistă şi de aberaţie iredentistă, este că cei care au repus’o în circulaţie girează, în acelaşi timp, şi politica externă a Ungariei ”democrate”. Reactualizarea cu ”tâlc” a unui atac furibund împotriva ţării noastre precum şi îndoctrinarea opiniei publice maghiare cu astfel de idei şi resentimente este imputabilă, fără echivoc, actualei conduceri politice de la Budapesta. Un astfel de act este în stridentă disonanţă cu asigurările de colaborare date de vecini şi obligă la cea mai mare vigilenţă. Înaltul patronaj de care se bucură cartea, tradusă de preşedintele republicii şi finanţată de guvern, exprimă şi intenţia conducătorilor de astăzi ai Ungariei de a continua tradiţia iredentistă marcată la vremea respectivă de bajcsy-Zsilnszky.

Asemenea tendinţelor din emigraţia maghiară americană, se observă şi în Europa o grupare a organizaţiilor revizioniste în vederea realizării unui front mai unitar. În acest spirit a avut loc constituirea, în septembrie 1989, la Budapesta, a asociaţiei Confederaţia Transsylvanica (cu sediul la Viena) din unirea unor organizaţii revizioniste maghiare europene şi din SUA.

Iniţiativa şi partea leului în aceste acţiuni o au, în ultimul timp, refugiaţii secui şi maghiari din Transilvania.

REVIZIONISMUL UNGURESC DIN ROMÂNIA

Aprecierea mişcării neorevizioniste din aţra noastră, fiind vorba de un capitol deschis şi sensibil al contenciosului româno-ungar, solicită mult tact. Plecăm de la convingerea că majoritatea covârşitoare a secuilor şi maghiarilor din Transilvania îşi văd viitorul legat de pământul transilvan ca parte inalienabilă a României. (Tradiţia seculară a convieţuirii cu băştinaşii români şi cu celelalte minorităţI le’a sădit în suflete necesitatea acceptării altor neamuri). Acei care, după Revoluţia din decembrie 1989, şi’au pierdut capul, victime ale propagandei revizioniste, o dată cu ”ajutorul prietenesc” trimis din Ungaria în primele luni ale anului 1990, îngroaşă astăzi rândurile transfugilor din ţara vecină, dar pot cosntitui şi elementul virulent ce stă în dosul manevrelor separatiste.

Mutaţiile spre democraţie din ţara noastră au dechis însă minorităţii maghiare calea afirmării politice prin reprezentanţa parlamentară. Alegerile din mai 1990 au arătat că ei au şi profitat din plin şi printr-o participare electorală masivă şi-au asigurat cele 41 de locuri în parlamentul român. Faţă de parodia democratică din Ungaria, unde un delegat (unul singur) numit ”de sus”, reprezintă în parlamentul acestei ţări toate minorităţile la un loc, secuii şi maghiarii din România au un confortabil grup parlamentar. Dacă minoritatea maghiară va şti să aprecieze corect şi realist poziţia pe care o ocupă în cadrul statului român, adică aceea de cetăţeni egali în drepturi şi îndatoriri, atunci, în loc să se lase ademeniţi de voci străine intereselor lor, se vor încadra armonios în viaţa politică, economică şi social-culturală a patriei comune.

Lobby-ul iredentist, însă, dezinformează în continuare şi cu intensitate crescândă Occidentul în scopul întreţinerii climatului revizionist în problema transilvană. Pentru o mai bună înţelegere a situaţiei actuale nu e de prisos o incursiune în contenciosul româno-maghiar din perioada dintre cele două războaie mondiale, cea mai activă perioadă a ofensivei revizioniste maghiare.

Avea minoritatea maghiară, în periaoda interbelică, un episcop reformat pe nume Makkai Sándor, om de nădejde pentru conaţionalii săi secui şi maghiari, care predica cu vorbe frumoase despre posibilitatea unei vieţi normale pentru minoritarii maghiari în noua patrie, România. Episcop dar şi scriitor, Makkai era mentorul intelectualilor secui şi maghiari din Transilvania anilor treizeci. Viaţa culturală a minorităţii maghiare de la noi eram pe atunci, bogată şi, în multe privinţe, mai autentică decât cea a cosmopolitei capitale ungare, ceea ce dovedea că se poate trăi, munci şi crea liber în România.

Makkai milita, în prima linie, pentru această activitate fructuoasă şi autentică şi lansase acel mobilizator: ”se poate”, care contracara energic tendinţele revizioniste sau separatiste prezente în sînul minorităţii maghiare. Iredenta maghiară din Ungaria, care la acea epocă era în plin marş şi ”prepara”, în alianţă cu fascismul italian şi german, răpirea teritoriilor unite cu statele naţionale respective nu privea cu ochi buni politica lui Makkai şi îi pregătea episcopului o cursă. Sub pretextul „colaborării cu patria mumă” i se oferă lui Makkai o catedră universitară cu ”garnitura” respectivă de avantaje materiale.

Blândul episcop nu rezistă ademenelilor şi, simulând o boală mai serioasă, renunţă la ”sfânta’i” misiune şi se repatriază urgent în Ungaria. După scurt timp, se însănătoşeşte ca prin minune şi’şi ocupă calm catedra la universitatea din Debreţin. Luat de uriaşul val de iredentism, care bântuia atunci societatea ungară, ”bunul” Makkai se converteşte şi publică, în 1937, un fulminant articol intitulat: ”Nem lehet” adică Nu se poate, unde afirma, în esenţă, că problema minorităţii este de nerezolvat.

Întreaga intelectualitate maghiară din România de-atunci, revoltată de aberaţiile fostului episcop transfug, protestează prin zeci de scrisori şi articole, în care îl acuză pe Makkai de trădarea idealului de bună convieţuire în cadrul României.

Ceea ce s’a sugerat însă în articolul lui Makkai s’a împlinit la scurt timp, când prin dictatul de la Viena (1940) am pierdut Ardealul de Nord.

Astfel s’a transformat episcopul Makkai, sub influenţa iredenţei din Ungaria, dintr’un membru onorabil şi util al comunităţii secuieşti şi maghiare din România, într’o unealtă mincinoasă şi trădătoare. Citind astăzi cele câteva zeci de proteste împotriva trădării lui Makkai se distinge cu claritate linia care demarchează politica şi interesele secuilor şi maghiarilor din România de uneltirile politice ale Ungariei cu permanentul lor substrat revizionist.

În prezent, încă există episcopi chiar dacă nu sunt încă transfugi asemenea lui Makkai dar semnele nu lipsesc. Să ne amintim declaraţiile făcute televiziunii canadiene, în vara lui 1989, de către pastorul Tőkés László, care nu pot fi trecute sub tăcere. Oare ce a vrut să spună pastorul când declara:

”În ultimele decenii au fost aduse de ”peste munţi”, prin ”recrutare” între 3-5 milioane de români, care au transformat oraşele ”curat maghiare ale Transilvaniei în oraşe cu majoritate românească”.

”Colonizarea” s’ar fi făcut la oraşe pentru că ”regăţenii” nu vor să se stabilească la sate. Continuând … să scrie mereu de implantarea imigranţilor evrei în teritoriile arabe ocupate de Israel, când românizarea Transilvaniei este un fenomen cel puţin la fel de interesant”.

Citește și: MOLDOVENII RIDICĂ ARDEALUL ÎN STATISTICI ECONOMICE

Interviul a fost difuzat prin ”amabilitatea” programului ”Panorama” de la Televiziunea Maghiară, care se ocupă de un timp încoace de îndoctrinarea revizionistă a populaţiei maghiare de la noi.

Este evident pentru toată lumea că statu-quo-ul Transilvaniei, care este parte inalienabilă a României, nu poate fi comparat cu al teritoriilor arabe ocupate de Israel, care îşi aşteaptă reglementarea prin hotărâri internaţionale. Nu poate fi vorba de vreo confuzie, ci de convingeri iredentiste şi revizioniste făţişe, duşamen unităţii statale române. Pastorul László Tőkés uită că românii care vin ”de peste munţi” vin în Transilvania tot în ţara lor românească şi nu au nevoie de autorizaţia pastorului. Fie că sunt o mie sau un milion.

”Scamatoria” episcopului cu cele 3 sau 5 milioane de români care au colonizat Transilvania în ultimele decenii seamănă leit cu povestea milioanelor de ”valahi” care după istoricii maghiari, venind de peste munţi, au invadat în ultimele 2-3 secole Transilvania.

Evident se uită mereu și mereu cu bună știință un element esențial atunci când se alunecă pe discursul propagandistic, nici în Ardeal și nici în Ungaria nu există fizionomii asiatice.

Analogia dintre cariera episcopului reformat transilvan, Makkai, devenit agent al iredentismului ungar şi actuala evoluţie a intelectualilor transfugi dovedeşte cu prisosinţă, că tehnica de racolare seamănă din ce în ce mai mult cu cea dintre cele două războaie mondiale şi că relaţiile, inofensive în aparenţă, dintre secuii şi maghiarii de la noi cu ungurii din ţara vecină sunt un excellent paravan pentru vehicularea propagandei revizioniste.

Purtătorul bacilului iredentist în ultimele peste patru decenii a fost, desigur, turismul dintre cele două ţări, care, datorită acestei noi dimensiuni, poate fi calificat ca turism de propagandă. Individual sau colectiv organizat de cluburile pararevizioniste din Ungaria, turismul politic a întreţinut, în acest răstimp, flacăra iredentismului din Transilvania. Parohii cu rpecădere reformate, colective didactice, formaţii culturale sau anumite personalităţi ale comunităţilor secuieşti sau maghiare au fost receptorii şi propagatorii acestui flux continuu de propagandă revizionistă.

Numeroase studii şi reportaje publicate în ultimii ani în diferite reviste din Ungaria şi din emigraţia maghiară, elogiază activitatea ”turiştilor” şi oglindesc, în acelaşi timp, eficacitatea acestui gen de propagandă. Rutina şi caracterul organizat al turismului politic au fost cu prisosinţă demonstrate de invazia ”spontană” a miilor de vturişti” din Ungaria, care s”a abătut asupra zonelor locuite de secui, în martie 1990. Profitând de starea de confuzie din primele luni de după Revoluţie, aceşti ”bravi soldaţi” ai iredenţei maghiare au venit să aniverseze, în România, ziua de 15 martie, încercând să răspândească printre maghiari mesajul proclamaţiei citite în acea zi a anului 1848, mesaj care în unul din puncte cere unirea Transilvaniei cu Ungaria.

Reacţia românilor faţă de această impertinentă provocare a fost apoi interpretată de Budapesta ca o nouă dovadă a intoleranţei faţă de minoritatea maghiară din România. Astfel a fost dezinformată şi mass media internaţională, devenită ”expertă” în problema relaţiilor româno-maghiare.

Traficul ideilor revizioniste poate fi împiedicat în relaţiile dintre ţări civilizate, dar toleranţa noastră tradiţională va încuraja asemenea activităţi nocive. Precum şi pe secuii sau maghiarii din România, să umble prin Ungaria pavoazaţi cu cocarde sau însemne iredentiste şi să povestească, în lung şi în lat, despre ”suferinţele” lor. Ei singuri se condamnă la duplicitate şi necredinţă faţă de ţara unde trăiesc şi’şi câştigă existenţa, care le asigură drepturi egale cu ale poporului român.

Nu putem să’i împiedicăm nici pe Sütő András sau pe László Tőkés fondatorii şi conducătorii unei societăţi cu nume ce’i desconspiră caracterul Pro Transilvania, înregistrată însă la Budapesta şi nu în România, undeşi desfăşoară activitatea revizionistă, să cânte îns trună iredentei maghiare din America sau de la Budapesta şi să colaboreze apoi ”cinstit” cu românii. Mai devreme sau mai târziu vor fi obligaţi, asemenea episcopului Makkai, să aleagă dacă „se poate” sau „nu se poate”.

Conspiraţia revizionistă din România, din perioada dintre cele două războaie mondiale, precum şi mentalitatea iredentistă inoculată minorităţii maghiare în cei patru ani de ocupaţie a unei mari părţi din Transilvania s-au menţinut şi după reintegrarea în 1945, a acelei părţi a Transilvaniei în matca sa firească, statul român. Existenţa unor ”sechele” întârziate este o realitate. Tendinţele de separatism observate în prezent sunt, oricum, o formă de manifestare revizionistă şi, oricare ar fi originea lor, ele sunt inadmisibile în cadrul statului unitar român. Înţelept este însă să aşteptăm maturizarea politică a celor în cauză şi, în speranţa unor convergenţe fructuoase. Tot atât de înţelept este însă să replicăm hotărât la orice manevră iredentistă care vine de peste hotare.

Şansele consensului vor creşte, desigur, în măsura în care vom şti să anihilăm teleghidarea de către Budapesta a unor cercuri neorevizioniste din sînul minorităţii secuieşti şi maghiare de la noi.

MOTIVATII IDEOLOGICE ALE REVIZIONISMULUI UNGURESC

Din această sumară prezentare a iredentismului şi revizionismului maghiar rezultă, neîndoios, las pe cititor să intuiască, amploarea mişcării montată pe structurile social-politice din Ungaria, pe reţeaua organizaţiilor din emigraţie sau pe reversul structurilor politice, culturale, religioase sau sindicale ale minorităţii maghiare de la noi. Se reliefează, astfel, coabitarea sau simbioza dintre mişcarea revizionistă şi conducerea politică a Ungariei precum şi intensul proces de îndoctrinare a societăţii maghiare cu ideile neorevizionismului. După cum rezultă legătura dintre unii conducători politici ai minorităţii maghiare şi secuieşti din România şi centralele iredenţei din emigraţia maghiară sau politicieni din Ungaria, reputaţi pentru atitudinea lor revizionistă.

Pentru a înţelege şi a putea aprecia cât mai obiectiv fenomenele în discuţie nu este de prisos înfăţişarea aspectului ideologic al iredentismului maghiar, la care voi adăuga câteva consideraţii conclusive, cu scopul de a lămuri problema de pe poziţiile noastre şi, de a rămâne, cu un fel de ”ce e bine să ştim”.

Dezlipirea de monarhie a provinciilor neungare, realizată spectaculos la sfârşitul anului 1918, a provocat micului popor maghiar o traumă ale cărei sechele le poartă până în zilele noatre. Considerându’şi dreptul de a stăpâni peste alte popoare ca o moştenire ”sfântă” şi ”inalienabilă”, ungurii luaţi prin surprindere sunt cu totul inapţi de a se transpune în noua situaţie, care îi comprimă în limitele reduse ale propriului teritoriu etnic. (Reflexele feudal imperialiste lucrau în societatea ungară, ca anumite procese biologice care continuă şi după moarte).

”Paradisul pierdut” (Paradisul furat va formula Béla Marko) a fost înlocuit în minţile maghiare cu unul virtual, concretizat în ţelul suprem al iredentismului, noua ”religie naţională” eruptă o dată cu dezintegrarea, în fapt, a monarhiei austro-ungare.

Societatea ungară marginalizată, prin puternica voinţă a popoarelor de a se smulge din strânsoarea statului ungar multinaţional, a creat o psihoză revanşardă, faţă de realitatea consfinţită de Conferinţele de Pace de la Paris. Această fugă de realitate întreţinută de cercurile politice ungare explică şi atitudinea contelui Ápponyi Albert, şeful delegaţiei ungare la Conferinţa de Pace din 1919-1920 şi protestul înaintat, la 16 ianuarie 1920, Conferinţei de pace, în care etalează o mostră tragicomică, anacronică şi retrogradă, cu care şochează atât audienţa conferinţei cât şi opinia internaţională. Ungaria, reputată în Europa pentru cruzimea cu care îşi tratase minorităţile, apare în faţa forului de la Paris în goliciunea unui despot sălbatic, care îşi aroga, în secolul douăzeci, „drepturile” importate din stepele Eurasiei cu o mie de ani înainte. Confruntaţi cu rigoarea justiţiei supranaţională de la Paris şi cu implacabila realitate etnodemografică din monarhie, ungurii se baricadează în atemporalitate istorică, stare cvasi patologică şi care, devenind cronică, va întreţine timp de şaptezeci de ani flacăra iredentismului. Evocarea ”argumentelor lui Ápponyi în faţa Conferinţei de Pace este instructivă prinf aptul că ele constituie până azi, pilonii pe care se sprijină edificiul ideologic al iredentismului maghiar.

Argumentele cardinale în pledoaria contelui Ápponyi au fost: dreptul istoric milenar al statului ungar asupra întregului teritoriu stăpânit până la 1918, de care era legat dreptul naţiunii ungare la hegemonia asupra celorlalte naţionalităţi din monarhie; Ungaria, milenară ar fi constituit un model de unitate geografică şi economică; Ungaria ar fi ”pierdut” 11 milioane de locuitori, dintre care 35% (cifră exagerată n.n.) au devenit minoritari (dar contele uită să amintească un cuvânt despre majoritatea milioanelor care scăpau de ”închisoarea popoarelor” şi reveneau la patria mumă).

Perorând despre ”loialitatea” celorlalte naţionalităţi faţă de coroana ungară (alt semn de cecitate politică), şeful delegaţiei ungare, cere cu insistenţă organizarea unui referendum în teritoriile unite cu statele lor naţionale, unde cele trei sferturi de neunguri ar fi optat oricum pentru separarea de Ungaria.

Citește și:  CEVA E PUTRED ÎN UNGARIA!

Alte enormităţi care au fost debitate de delegaţia maghiară, au rezistat timpurilor şi se mai găsescşi astăzi în repertoriul revendicărilor revizioniste.

Ungaria a fost, după Ápponyi, singura formaţie statală care a stat pavăză contra pericolelor care au ameninţat Europa dinspre răsărit şi ar fi fost în continaure cea mai bună apărare contra „dezordinilor” din Peninsula Balcanică, ce ar putea cuprinde Apusul continentului.

Ápponyi susţine apoi că ddreptul ungurilor la hegemonie emană din superioritatea lor atât pe plan politic-administrativ cât şi cultural. Pentru a convinge conferinţa, contele prezintă unele date statistice, cu care vrea să demonstreze, de exemplu, că ungurii cu numai 20% de analfabeţi au dreptul de a hotărî soarta românilor, cu un analfabetism de 67%. Interesul Europei ar fi fost deci, să menţină nivelul de civilizaţie al regiunii, promovând cu precădere hegemonia unor popoare superioare cum ar fi fost ungurii.

În caz contrar, ameninţă Ápponyi, viitoarea minoritate ungară nu va accepta niciodată supremaţia unor popoare inferioare şi în acest colţ al Europei nu va fi niciodată linişte.

Ecoul acestor inepţii a reuşit să răzbată prin cele şapte decenii de maturizare democratică de care a avut parte Europa civilizată şi, astăzi, se face auzit la fel de insolent, ca şi în 1920, în publicaţiile iredentiste din Ungaria şi mai cu seamă din emigraţia maghiară. Reportajele din Transilvania cu care publiciştii de la Budapesta îşi ”distrează” conaţionalii sunt îmbibate de aceeaşi ură şi dispreţ faţă de români ca şi cele care au caracterizat cea mai sinistră maculatură iredentistă din vremea Horthysmului.

Dar onorabilul conte Ápponyi recurge şi la ”tertipuri” transparente când, la Conferinţa de Pace, vorbea şi în numele populaţiei germane din Ungaria care „nu vrea să părăsească” monarhia şi care, împreună cu ungurii constituie 45% populaţie cultă, din cei 11 milioane pe care-i pierde monarhia. Ei uită, cu bună ştiinţă, de adunarea de la Mediaş din 8 ianuarie 1919, a Consiliului Naţional Săsesc din Transilvania, care a hotărât aderarea la Hotărârea de Unire de la Alba Iulia. Uită de asemenea de adunarea din 8 iunie 1919, de la Sibiu, unde reprezentanţii tuturor germanilor din Transilvania, saşi şi şvabi, au hotărât formarea unei organizaţii unice cu scopul de a fi cetăţeni loiali ai noului stat român.

Ápponyi ignora punctul 10 din proclamaţia preşedintelui american Wilson, care recunoaşte dreptul la autodeterminare a popoarelor neungare din monarhie. Ápponyi consideră, în schimb, că ”pierderile” teritoriale sunt numai consecinţa sancţiunilor impuse Ungariei pentru pierderea războiului. La acest capitol, Ápponyi execută un alt număr de ”iluzionism” şi, escamotând realitatea etnodemografică a monarhiei, reclamă cu vehemenţă despăgubiri materiale cauzate de dezlipirea a două treimi din teritoriul Ungariei.

”Desfiinţarea” economică a ţării încearcă să fie demonstrată de delegaţia ungară, printr’o serie de documente, pe când ”starea” naţionalităţilor este ilustrată cu un singur document, întocmit însă cu mare iscusinţă, ”harta roşie”, executată de contele Pál Teleki, ”operă de artă” în materie de iluzionism optic.

Nu o vom reda și aici, dar imaginați’vă că românii pe o hartă sunt colorați într’o culoare identică cu a maghiarofonilor, pentru ca aceștia să pară mai mulți, așa cum pe harta prezentată mai sus în locul portocaliului românesc era tot verde.

Un roşu strident şi compact domină pe hartă aproape cea mai mare parte a Ungariei, reprezentând, potrivit legendei, pe cei 9.938.134 de unguri. Urmează, în ordinea mărimii, mari pete albe, care acoperă aproape întreaga Transilvanie precum şi mare parte a Slovaciei şi care reprezintă regiunile muntoase care ar fi fost nelocuite sau puţin populate. Alte câteva pete roşii, mărişoare, indică populaţia secuiască şi maghiară din Transilvania. În sfârşit, pete mici, dispersate, fragmentate, sugerează optic prin culorile lor mai şterse, prezenţa marginală a celorlalte naţionalităţi din monarhie, care, conform cifrelor discrete din colţul hărţii, erau totuşi 8.276.488 la număr, deci aproape jumătate din populaţia totală a ţării.

Românii, care figurează la legendă cu 2.948.099 de suflete, sunt împrăştiaţi în pete neglijabile de un violet pal, înghesuite între albul dominant al regiunilor ”pustii” şi roşul supradimensionat al secuilor şi maghiarilor.

La prima vedere, s’ar zice că monarhia este populată doar de unguri, air în rest nu ar fi fost decât vaste suprafeţe albe lipsite de populaţie şi ceva pete neînsemnate, reprezentând minorităţile. Dantelăria fragmentată a teritoriilor neungare, plasată periferic şi în Transilvania, este atât de înşelătoare, încât nemaghiarii care constituiau în realitate mai mult de jumătate din populaţia ţării, sunt reduşi optic la cel mult o cincime. La fel, cam 60% din suprafaţa Transilvaniei este pe harta albă, cu alte cuvinte pustie. Dar nici asemenea înşelătorii nu i’a ajutat pe vrednicii ”civilizatori” ai bazinului carpato-dunărean.

Naţionalismul şovin al conducătorilor de atunci ai Ungariei, cinic şi amoral, a fost din păcate transmis ca un morb contagios guvernelor din era horthystă şi a fost ”îmbogăţit”, pe parcurs, cu trăsăturile fascismului maghiar, reputat, îna cea vreme, pentru eficacitatea cu care a făcut ordine printre ”naţiile” inferioare din teritoriile recuperate, ”civilizându’le cu vârf şi îndesat. Programul cu care s”a prezentat iredentismul maghiar în perioada ”reîntregirii” (1938-1941), poartă marca imperialismului feudal, cu rădăcini directe în ”tehnica” cotropitorilor arpadieni. Încurajaţi de barbaria camarazilor nazişti, ungurii execută anexarea teritoriilor respective cu sălbăticia hunică a primilor invadatori turci ai Panoniei.

Unele trăsături din această ”încărcătură” s’au păstrat şi în actuala ideologie a mişcării revizioniste ungare, adaptată vremurilor de azi.

Lovitura năpraznică cu care a fost lichidat nazismul şi, împreună cu el, fascismul ungar, a afectat în măsură mai mică iredentismul din ţara vecină. Salvat de cei peste opt sute de mii de refugiaţi care au părăsit, între 1944-1960, Ungaria, iredentismul maghair îşi mută terenul de operaţii în Europa de Vest, dar mai ales pe continentul american. Perioada postbelică în Europa nu mai este propice agitaţiilor revizioniste, mai ales din partea unor fascişti notorii, cum erau judecaţi ungurii în acea vreme. Intrată în latenţă, iredenţa ungară se pregăteşte deci în vederea unor „vremuri mai bune” şi îşi disimulează adevăratele ţeluri sub haina unor soluţii de compromis acceptabile în ochii ţărilor civilizate ale continentului. Emigraţia maghiară de pe continentul american unde activează majoritatea iredenţei refugiată din Ungaria, se mişcă însă într-un mediu social mai liberal, mai departe de realitatea europeană, şi păstrează, în consecinţă, neschimbată absurditatea revendicărilor iniţiale.

Profitând de tensiunea războiului rece, iredenţa ungară, bine ancorată în organizaţiile exilului, asociază abil propriul mesaj cu o puternică propagandă anticomunistă, câştigând, astfel, popularitate în rândurile publicului conservator din Vest. În noua versiune propagandistică, Ungaria, din victimă a hitlerismului devine victimă a stalinismului.

Reconcilierea sovieto-americană aduce însă după sine un climat de mai mare stabilitate politică în Europa, contracarând astfel planurile revizioniştilor unguri, care preferau pescuitul în ape tulburi. Urmează conferinţa din 1975, de la Helsinki, care, prin documentul final semnat de toate statele europene, Statele Unite şi Canada, întăreşte explicit graniţele europene existente.

Ungaria, integrată în lagărul socialist, interzicea oficial supuşilor săi, de aproape treizeci de ani, orice manifestare revizionistă, obligând societatea ungară la resemnare în limitele hotarelor existente. ştim însă că, neoficial, revizionismul mocnea conspirativ în cercurile naţionaliste din Ungaria şi scriitorii, istoricii, cărora le era interzis să publice, umpleau an de an sertarele cu literatură naţionalist şovină. Exilul maghair condamna în acest răstimp sever pe trădătorii de patrie de la Budapesta, acuzându’i că fac jocul ţărilor vecine, uşurându’le asimilarea minorităţii ungare de acolo.

Urmează liebralizarea politică kadaristă de la începutul anilor optzeci, care aduce după sine revitalizarea dreptei naţionaliste şi, implicit, a nucleelor revizioniste din Ungaria. Prima reacţie a emigraţiei, la dezgheţul politic de acasă, a fost scindarea ei în intransigenţi şi colaboraţionişti. În scurt timp s’a dovedit că ultimii au mizat ”corect”, pentru că, făcând legătura cu elementele naţionaliste din ţară, au contribuit din plin la resuscitarea mişcării iredentiste din Ungaria. Una din organizaţiile revizioniste din Ungaria, care ia naştere sub tutela emigraţiei şi pe care am menţionat’o mai înainte, este Emberi Jogok Magyar Bizottsága (Comitetul maghiar pentru Drepturile Omului), înfiinţată în primăvara lui 1989 de către actualul prim ministru, József Antall şi Árpád Göncz preşedintele Ungariei. Mişcarea revizionistă este întărită în această fază de transfugii din Transilvania, în mare parte intelectuali, care pun bazele unei reţele de organizaţii de refugiaţi, cu evident caracter iredentist.

O dată cu căderea lui Kádár şi trecerea la un comunism reformator, asistăm la o desfăşurare explozivă a forţelor naţionalistşovine, concomitentă cu sosirea, în continuare, a unui număr crescând de refugiaţi din România. Noua conducere de la Budapesta execută, în acest timp, o manevră de apropiere faţă de emigraţie, aşa încât, în 1987-1988, apare în Ungaria conturul unui bloc revizionist alcătuit din elementele naţionaliste ale ierarhiei politice şi ale diverselor pături sociale, din emisarii emigraţiei şi din organizaţiile refugiaţilor din România. Refugiaţii, care dispun de o eficientă gardă de intelectuali, în mare parte scriitori şi publicişti, au contribuit de la început la întreţinerea şi răspândirea în păturile largi ale societăţii ungare a climatului revizionist. Condamnând sever pe comunişti pentru indiferenţa pe care au arătat-o faţă de minoritatea maghiară din ţările „succesoare”, (termen iredentist pentru ţările vecine Ungariei), iredenta câştigă adepţi chair din rândurile comuniştilor.

Echipa comunistă reformatoare, de la conducerea ţării, a cărei popularitate se apropia de zeri, mai face o ultimă încercare şi lansează, din rândurile ei, o fracţiune naţionalistă, în frunte cu Szűrős Mátyás specialist în probleme de politică externă. Că manevra a fost utilă o dovedeşte vitalitatea sloganurilor lansate de aceştia, precum şi febrila activitate a fundaţiilor şi instituţiilor înfiinţate de ei. Această instituţionalziare a mişcării revizioniste continuă, de altfel, în ritm susţinut, prin înfiinţarea altor fonduri şi instituţii pentru promovarea ideii. Acceptând incriminările aduse lor, socialiştii încearcă, în prezent, să redreseze prestigiul partidului printr-o contribuţie importantă la consolidarea frontului iredentist. Mânaţi de aceleaşi interese, mai toate partidele care au aprticipat la alegerile din 1990, au etalat ostentativ, în programele lor, grija pentru minoritatea maghiară. M.D.F. (Forul Democrat Ungar), care a câştigat alegerile, a preluat însă conducerea campaniei neorevizioniste, intregând-o ca parte componentă a politicii oficiale ungare. Fortificat şi cvasi legalizat, frontul iredentist din aţra vecină, câştigă pe zi ce trece mai multă pondere politică.

După această scurtă trecere în revistă a fundalului politic pe care s-a dezvoltat iredentismul maghiar în ultimele aptru decenii, să vedem cum au evoluat doctrina şi metodele mişcării.

Două trăsături caracterizează, în prezent, ideologia revizionismului ungar şi o deosebesc de formula ”primitivă” a mişcării din 1918 şi anume: complexitatea şi maleabilitatea. Între absurdele pretenţii perorate la Paris cu insolenţă nemţească de către contele Ápponyi şi actualul program de acţiune complex şi înşelător este o diferenţă apreciabilă. Dovedind realism tactiv, iredenta ungară este preocupată de crearea unui climat prerevizionist, care urmează să le dea roade, într’un viitor apropiat, în care ea speră cu obstinaţie.

Doleanţele lor vizează tocmai crearea acestui stadiu propice unor modificări treptate ale staus-quo-ului actual. Încercând să’şi plaseze pretenţiile în mecanismul convenţiilor şi reglementărilor internaţionale, în continuă evoluţie, iredenta ungară vrea să cumuleze cât mai multe capete de acuzaţie contra României şi s’o menţină, astfel, într’o permanentă stare de culpabilitate în faţa opiniei publice mondiale. Această culpabilitate a României a fost practicată cu succes ani în şir, în timpul dictaturii ceauşişte, şi iredenta ungară face în prezent eforturi de a o prelungi în mod artificial. Provocaţia ”turiştilor” unguri din 15 martie 1990, sconta tocmai pe acea reacţie hotărâtă din aprtea românilor din Transilvania, pe care au folosit’o apoi în scop propagandistic, răspândind în mass media internaţionale calomniile cunoscute.

Caracteristic pentru politica iredentei ungare este şi efortul deosebit pentru asigurarea unui goodwill internaţional precum şi accentul care se pune pe indoctrinarea opiniei publice din Ungaria şi a minorităţii ungare din ţările limitrofe.

Inofensive, în aparenţă, noile „componente” introduse în politica revizionistă a Budapestei, dacă sunt lăsate să „lucreze”, sunt capabile să destabilizeze social şi să demonstreze, cu timpul, lumii, că România nu este în stare să-şi administreze minorităţile.

DOCTRINA ”PANMAGHIARA”

”SPIRITUALIZAREA HOTARELOR” şi ”DESCALECAREA SPIRITUALA”

Cel mai important element introdus relativ recent în politica neorevizionistă a Ungariei este doctrina panmaghiară. Am mai amintit că cel care a lansat primul ideea panmaghiară a fost Mátyás Szűrős, politician socialist în plină ”deviere” naţionalistă. Potrivit doctrinei panmaghiare, practicată astăzi deschis de guvernanţii de la Budapesta, statul ungar are dreptul de a se preocupa de soarta minorităţilor din ţările vecine. Primul care a enunţat oficial acest drept, a fost şeful primului guvern maghiar liber ales, József Antall, care a spus textual:

”…doresc să fiu primul ministru al celor 15 milioane de unguri din întreaga lume”.

Făcând deocamdată abstracţie de o eventuală luare de poziţie din partea română, menţionez doar reacţia promptă şi viguroasă a primului ministru slovac care, în august 1990, cu ocazia Congresului Organizaţiei Matica Slovenska a precizat un lucru de sine înţeles şi anume că cetăţenii maghiari ai Slovaciei îşi au propriul lor prim ministru, acela al Slovaciei.

Doctrina panmaghiară a apărut, de fapt, ca un răspuns al grupului Szűrős la acuzaţiile aduse comuniştilor pentru dezinteresul cu care aceştia au tratat problema minorităţii ungare, dar ideea se pare că a fost reuşită pentru că succesorii regimului socialist au ridicat’o la rangul de politică de stat. Lipsită deocamdată de un conţinut concret, percutant, această politică figurează în vocabularul conducătorilor de la Budapesta ca un fel de sperietoare la adresa României şi ca o promisiune către cercurile minoritare revizioniste din ţările vecine.

Antall şi echipa lui au fost avertizaţi că această politică nesăbuită ar putea duce la conflicte neplăcute cu vecinii Ungariei şi la formarea unei coaliţii antiungare a ţărilor în cauză, dar se vede că avântul noilor conducători de la Budapesta nu poate fi încă temperat. De remarcat totuşi tonul mai lucid al unor cercuri politice din Ungaria, care, după afirmarea viguroasă în alegeri a UDMR-ului, au declarat că minoritatea maghiară din Transilvania trebuie lăsată de acum să-şi obţină singură drepturile. Doctrina panmaghiară a contribuit, în mare măsură, prin efectul psihologic exercitat asupra societăţii maghiare, la crearea climatului prerevizionist. O serie de organizaţii pararevizioniste, care urmăresc strângerea legăturilor cu minoritatea ungară din ţările vecine şi care mizează pe voluntariatul marelui public, sunt substanţial încurajate şi ajutate în activitatea lor prin decretarea oficială a doctrinei panmaghiare. Mai important chiar este impactul doctrinei panmaghiare, ca isntrument de destabilziare socială, asupra mişcării separatiste ungare din România. Descurajarea tendinţelor separatiste trebuie deci începută cu o ripostă categorică împotriva politicii panmaghiare dusă de Budapesta, care constituie o gravă imixtiune în treburile interne ale României.

Instituţionalziarea doctrinei panmaghiare îşi are începutul încă din 1989, sub auspiciile ultimei guvernări socialiste conduse de premierul Nemeth Miklos. Fracţiunea iredentistă, care funcţiona în cadrul partidului socialist, era condusă de Szűrős Mátyás şi era compusă din Gyula Horn, Tabajdi Csaba, Szokai Imre şi Oszi István.

În toamna anului 1989 ia naştere, sub conducerea lui Tabajdi, secretariatul minorităţilor etnice şi naţionale, care funcţiona pe lângă consiliul de miniştri. În rpezent, guvernul Antall a numit un secretar de stat pe lângă oficiul primului ministru, care se ocupă în mod special de minorităţile maghiare din ţările limitrofe precum şi cu minorităţiel din Ungaria. Titularul postului, Entz Géza, este de origine ardelean şie ste specialistul aprtidului M.D.F. (Forul Democrat Ungar) în problema minorităţii maghiare din ţările vecine. Entz a declarat, într-un interviu dat, la 23 iulie 1990, ziarului budapestan Magyar Nemzet că:

”nici un stat nu are voie să considere responsabilitatea ţării-mamă ungare pentru minorităţile sale ca un amestec în treburile interne. Conflictele încep atunci când un stat consideră aceasta ca un amestec”.

Cu alte cuvinte, Budapesta dictează Bucureştiului ce anume să considere ca un amestec în treburile interne ale României.

Doctrina panmaghiară, care şi’a pus pecetea pe politica statului ungar chiar înainte de a fi oficial enunţată, se materializează în diverse metode, dintre care unele sunt mai vechi şi probate, altele, în schimb, se experimentează sub ochii noştri. Una din noile metode, lansată prin sloganul: ”spiritualizarea hotarelor”, urmăreşte liebralizarea totală a actualului regim de frontieră. Modelul propus este copiat după aranjamentul ţărilor din vestul continentului, care, pe lângă liberalizarea traficului de călători şi a comerţului, asigură şi un schimb cultural nestânjenit. Această estompare sau chair ştergere a graniţelor presupune, însă, onestitate în relaţiile dintre ţări.

Pentru buna funcţionare a sistemului, sunt de la început excluse intenţiile oculte de amestec în treburile interne ale vecinilor, de destabilizare sau de revizuire a hotarelor comune.

”Spiritualizarea hotarelor”, de care se vorbeşte atât de frumos în propaganda ungară, se potriveşte unor vecini care nu au g`nduri ascunse şi nu au nimic de împărţit. În cazul ţărilor noastre, această spiritualizare ar uşura în cel mai mare grad „munca” revizioniştilor ungari şi ar duce, în scurt timp, la un conflict deschis între România şi Ungaria. Conflictul ar fi apoi cea mai bună dovadă că există între aceste ţări un litigiu care trebuie rezolvat. (Atât timp cât România şi Ungaria îşi vede fiecare de treaba ei, riscul unui astfel de conflict este eliminat).

Concetăţenii noştri secui şi maghiari gravitează în sfera politică, economică şi social-culturală a ţării noastre şi orice perturbare a acestei convieţuiri prin provocarea unei orientări politice sau culturale centrifugale constituie o abatere de la funcţioanrea normală a statului român.

Cei care vor să educe copii de secui şi maghiari, viitori cetăţeni loiali ai României, în spiritul preceptelor istoriei naţionalist-şovine care a început să se predea în şcolile din ţara vecină, sutn de o ”naivitate” transparentă pentru orice observator atent.

UDMR-ul trebuie să înţeleagă că atât timp cât mesajul cultural al Ungariei destinat minorităţii ungare din Transilvania poartă bacilul iredentismului şi urmăreşte cu îndârjire separarea secuilor şi ungurilor de societatea românească, românii nu pot privi cu ochi buni această politică şi nici pe cei care o practică şi nici nu pot aştepta pasivi derularea evenimentelor. Pentru „spiritualizarea hotarelor”, pentru un schimb liber al valorilor culturale între cele două ţări este nevoie de două părţi oneste. Ce ar câştiga prietenia dintre secui şi unguri şi poporul român, dacă s’ar difuza la noi toată maculatura naţionalist-şovină cu care a fost otrăvită societatea ungară în ultimii ani?

O altă metodă cu efect multiplu a actualei ofensive neorevizioniste este „descălecarea spirituală” a poporului ungar în teritoriile unite cu statele naţionale. Ea constă dintr’o campanie generală de popularizare a acestor teritorii, întregită cu un vast program turistic. Rafturile librăriilor, programele de radio şi televiziune precum şi scenele teatrelor din Ungaria abundă astăzi de cărţi, piese, conferinţe, care prezintă publicului maghiar ”părţile componente” ale fostei monarhii.

Găsim aici descrierea romantică a plaiurilor transilvane, istoria ”maghiară” a Transilvaniei, folclorul ungar de aici, studii etnografice despre secuii şi maghiarii de la noi, prezentarea monumentelor ”trecutului maghiar” din Transilvania, apoi literatură, multă literatură ungară, veche sau contemporană de origine transilvană şi, în general, orice poate trezi mândria ungurilor pentru stăpânirea de odinioară a acestei provincii.

Și dacă se poate, dorinţa lor de a o stăpâni din nou. Această prezentare falsă, deformată a prezenţei ungare în istoria Transilvaniei şi a monopolului ungar în civilziarea provinciei este făcută cu scopul de a inculca în conştiinţa ungurilor legitimitatea pretenţiilor revizioniste asupra acestei provincii.

Prin această retroactivă ”cununie istorică” a Transilvaniei cu Ungaria, se sugerează ungurilor dreptul lor virtual asupra Transilvaniei. Se urmăreşte, deci, cu deliberare crearea unei psihoze colective, care, confruntată cu realitatea să întreţină o permanentă stare de frustraţie în sînul societăţii ungare.

Populate doar cu personaje ungare, plasate în geografia exclusiv ungară a Transilvaniei, aceste produse confecţionează o ”lume maghiară” sintetică, suspendată în vid demografic, care sugerează, cu insistenţă geobelsiana preponderenţă istorică a ungurilor în Transilvania, ignorând prezenţa românească de totdeauna, cu toate implicaţiile de rigoare.

Citiți și:  DOCUMENTUL CARE ATESTĂ CĂ MARILE PUTERI SE TEMEAU DE UNIREA ROMÂNILOR ÎNCĂ DE LA 1547

Consumând aceste prospecte pentru ”descălecarea spirituală”, minţile din ţara vecină îşi plimbă fantezia pe dealuri şi munţi împăduriţi, unde copacul, vulturul şi ursul vorbesc întrei ei ungureşte şi’şi amintesc cât de bine le’a mers sub domnia coroanei maghiare. Milioane de români sunt plasaţi de predilecţie prin văgăunile munţilor, venetici, distrugători ai civilizaţiei maghiare.

Sub efectul unui asemenea tratament de şoc nu e de mirare că societatea maghiară se şi vede în postura de eliberatoare a fraţilor aliaţi în „suferinţă”.

Pe acest fundal ideologic este grefat turismul politic, ca instruent de transmisie şi de strângere a legăturilor. Mesajul iredentist purtat de „turiştii” unguri este inoculat astăzi cu îndârjire minorităţii maghiare de la noi. Starea de „transă naţionalistă” generalizată în societatea maghiară explică, de altfel, surescitarea cu care ”turiştii” de la 15 martie 1990 agăţau pe clădirile şi bisericile din localităţile transilvane drapele şi însemne ungureşti, maghiarizau cu de la sine putere denumirea localităţilor şi defilau cu trufia tipic ungurească, cântând imnuri revizioniste. Poate că au vrut doar să demosntreze că Transilvania este ungurească, dar nu e exclus că au scontat pe o autonomizare spontană a unor aşezări şi autoproclamarea lro ca pământ unguresc.

De menţionat rolul capital jucat în acest exerciţiu prerevizionist de către refugiaţii din România. Câteva sute bune de publicişti, scriitori, regizori, actori, oameni de ştiinţă şi alte categorii, fabrică, în prezent, pe bandă rulantă, combustibilul necesar pentru excitarea şi întreţinerea îns ânul societăţii maghiare a unei permanenţe de nostalgie pentru Transilvania.

Istoriografia maghiară, care părăsise, în deceniile de după cel de-al doilea război mondial, poziţiile naţionalist-şovine şi purificându’se parţial, descoperise, în sfârşit, adevărata faţă a imperiului ungar, face astăzi un dramatic ”stânga împrejur” şi, în ”confecţioanrea” mai ales a istoriei secolului al XIX-lea, povesteşte din nou cât de perfectă era monarhia, cât de bine s’au simţit popoarele în ea şi, în consecinţă, cât de umani au fost ungurii. Totul este reluat de la punctul când marşul victorios al revizionismului a fost curmat brutal de pierderea celui de-al doilea război mondial şi mişcarea a fost condamnată pentru lungi decenii la vegetare. Astăzi, condiţiile revenirii la viaţă sunt date şi scrierea istorică maghiară, sluga credincioasă a naţionalismului, îşi revine în formă.

”Spiritualizarea hotarelor” şi ”descălecarea spirituală” sunt două căi utilizate în prezent în aplicarea doctrinei panmaghiare. Treapta următoare, în concepţia revizioniştilor maghiari, ar fi o convenţie bilaterală, româno-maghiară, în baza căreia Ungaria să poată controla felul în care sunt trataţi minoritarii maghiari de la noi. Acest lucru a şi fost propus cum am mai amintit, cu toată seriozitatea în parlamentul maghiar de către deputatul Tamas Gaspar Miklos, transfug din România.

Concomitent se depun eforturi pe plan internaţional pentru reglementarea drepturilor minorităţilor. Lobby-ul maghiar ar fi avantajat de un aparat de control şi tot ritualul care ar însoţi o astfel de reglementare.

Ungaria pozează, în prezent, în rolul ţării care dispune de un ascendent moral asupra vecinilor săi. După părerea ungurilor, acest decalaj le conferă un grad superior de consideraţie şi, deci de credibilitate în ochii Apusului. În tabloul „meritelor” care i-au săltat în grad, se află, pe lângă lichidarea timpurie a comunismului sau permanentele declaraţii de loialitate faţă de Apus, şi simpatia obţinută în contul „suferinţelor” minoritarilor maghiari din Transilvania. Am arătat cât de iscusit a împletit propaganda maghiară opresiunea generală din vremea dictaturii ceauşiste cu discrimianrea secuilor şi maghiarilor de la noi, în fapt inexistentă. Revoluţia din decembrie 1989 n’a schimbat prea mult itnensitatea tirului iredentist, căci, după o scurtă pauză de reorientare, la începutul lui 1990, denigrarea ţării noastre a continuat, de data aceasta cu alte ”puncte de acuzaţie”.

Permanentizând culpabilitatea României, Ungaria încearcă să obţină un „loc în faţă” în aprecierea de către forurile internaţionale a unui eventual litigiu între cele două ţări. În virtutea acestei poziţii, încearcă vecinii noştri să ne impună convenţii care să le dea ocazie de a constata la faţa locului ”abuzurile”, ”nedreptăţile” şamd săvârşite faţă de secuii şi maghiarii de la noi. Prezentul complex de superioritate pe care’l afişează ungurii este unul din elementele propagandistice cu care a lucrat mişcarea iredentistă încă de la primele ei începuturi.

Acest gen de şantaj psihologic a fost folosit prima dată de fostul ministru de externe, Gyula Horn, care, cu ocazia unui interviu de la începutul lui decembrie 1989, la întrebarea dacă a pregătit vreo strategie în problema căderii regimului Ceauşescu, răspunde:

”Da, avem, nu vom relua legăturile cu noua conducere a României până când nu se va reglementa în mod esenţial situaţia minorităţii maghiare de acolo”.

O declaraţie mai originală, a făcut’o ziarului orădean Bihari Napló, preşedintele Republicii Ungare, Árpád Göncz, apreciat acasă pentru meritele sale în resuscitarea mişcării iredentiste din ţară. Goncz vinde un fel de „bilet de intrare” în Europa, făcând un anunţ emfatic şi plin de sine despre ”rolul” Ungariei în acest colţ al continentului:

”Drumul României spre Europa trece prin Ungaria şi cheia (adică autorizaţia de intrare n.a.) depinde de rezolvarea de către români a problemei minoritarilor maghiari”.

Am vrea să ştim cine i’a încredinţat preşedintelui Ungariei funcţia de portar spre Europa şi cheia care deschide poarta vămii păzită de domnul Goncz?

Dar, revenind la propunerea deputatului transfug, noi deducem din ea că ungurii vor să demonstreze lumii necesitatea unui control în problema minorităţii maghiare din România. Ei vor, astfel, să întreţină o atmosferă litigioasă între ţările noastre, premiza necesară în prepararea unei faze prerevizioniste.

Îndemnat de aceleaşi gânduri, ministrul de externe ungar, Jeszenszky Géza, într-un interviu acordat, la 8 august 1990, postului de radio Europa Liberă, că Ungaria este gata să colaboreze exemplar cu noi, numai să declarăm că suntem un stat multinaţional, în care, împreună cu alte minorităţi, trăieşte o importantă minoritate maghiară, ale cărei pretenţii legitime trebuie satisfăcute”.

Dacă am da curs ”momelii” ministrului ungar şi cu cele 6-7% de secui şi maghiari, sau 150-200.000 de saşi ne’am grăbi să ”recunoaştem” şi să ne decretăm stat multinaţional, am uşura în mare măsură sarcina iredentei maghiare, care se străduieşte din răsputeri să demonstreze lumii că statele ”succesoare” ale monarhiei estropiată la Trianon, sunt ”coapte” pentru o nouă revizie a hotarelor.

În strategia revizioniştilor maghiari sunt calculate cinic instigarea secuilor şi maghiarilor la duşmănia împotriva românilor şi, implicit, toate vexaţiunile şi suferinţele care ar decurge pentru ei în urma legitimelor reacţii româneşti. Lozinca unora ca Tamas Gaspar Miklos este: „cu atât mai rău cu atât mai bine”, sau mai concret, suferinţele confraţilor din Transilvania, reale sau inventate, sunt „bune” pentru cauza revizionismului. „Panorama”, programul televiziunii maghiare, care ne poartă sâmbetele din oficiu, „documentează” Apusului despre ruinarea satelor secuieşti şi maghiare, despre lipsa şcolilor maghiare sau despre faptul că îşi riscă viaţa cei care vorbesc ungureşte pe străzile localităţilor din Transilvania.

Informaţiile transmise din România trec astfel prin „filtrul” revizioniştilor de la Budapesta şi prezintă lumii o cu totul altă Transilvanie, cu sate secuieşti făcute una cu pământul, cu minoritatea maghiară pe cale de dispariţie, datorită, ”genocidului” comis de populaţia românească.

Dezinformată în ultimul grad, opinia publică din Vest dă crezare minciunilor şi ne taxează, în continuare, de dictatură sângeroasă.

Toată această politică de distanţare a Ungariei de ”mediul balcanic bizantin”, şi de autopromovare la gradul de ţară civilizată, denotă că ungurii nu s-au dezbărat încă de vechiul nărav de a se considera naţiune superioară cu drept de dispoziţie şi control asupra vecinilor.

Dar convenţiile bilaterale, pe lângă amestecul în treburile noastre, mai disimulează şi forme eficiente de ”colonizare cultural””. Se pleacă de la „diagnosticul” stabilit în 1920 de către contele Ápponyi, care afirmase că ţările „succesoare” sunt într’un asemenea stadiu de inferioritate încât, fără ajutorul Ungariei, nu se vor descurca niciodată. Dând curs profeţiei de-acum şaptezeci de ani, societatea maghiară ardea de nerăbdare, după Revoluţia din Decembrie 1989, să’şi exporte în România know-how-ul (priceperea) în materie de cultură şi învăţământ, de parcă eram nişte primitivi care tânjesc după alfabetizarea misionarilor.

La Budapesta a fost înfiinţată, cu surle şi trâmbiţe, mişcarea Könyvet Erdélynek (carte pentru Transilvania), pentru colectarea şi trimiterea de cărţi în România. Una din performanţele acţiunii a fost trimiterea, în iulie 1990 a întregii biblioteci a Comitetului central al partidului comunist maghiar. Cărţile au fost preluate festiv din partea UDMR-ului de către Géza Szocs şi repartizate Societăţii Bolyai. Nu e greu de ghicit ce se ascundea în dosul nobilului ajutor cultural: material de propagandă revizionistă pentru îndoctrinarea concetăţenilor noştri secui şi maghiari. Nici nu s’a aşteptat încheierea unor convenţii, ele au şi fost puse în aplicare.

La fel, ”fără convenţie”, decurg, în prezent, activităţile pe care le-am numi ”întrepătrundere culturală”. Este vorba de asistenţa culturală servită în Ungaria pentru dascăli, studenţi, elevi din ţările ”succesoare”. În acest scop s’a profilat în grabă universitatea de la Debreţin care a şi organizat, în vara lui 1990 cursuri, la care a invitat un număr important de profesori de limbă maghiară şi istorie din Transilvania. S-au deschis apoi larg porţile unor facultăţi maghiare, la care au fost momiţi să intre, ”fără examen de admitere”, absolvenţii şcolilor medii de la noi. S’au găsit, la repezeală, şi bani de stipendii şi pentru alte aranjamente, aşa încât, din cei vreo trei mii de amatori, au fost admişi pentru anul şcolar 1990-1991 circa şase sute. Intenţia este de a pregăti profesional, dar mai ales ideologic pe viitorii activişti ai iredentei maghiare.

Un alt obiectiv urmărit asiduu de iredenta maghiară este reglementarea, prin tratate internaţionale, a drepturilor minorităţilor. Aceste drepturi sunt asigurate astăzi, în mai toate ţările europene, în mod satisfăcător, printr-o legislaţie modernă, care prevede drepturi constituţionale egale pentru toţi cetăţenii ţării respective, fără deosebire de rasă, naţionalitate sau religie. În nicio ţară nu se practică vreun sistem de drepturi colective preferenţiale acordat unui grup minoritar. În aceste condiţii, ungurii, veşnic nemulţumiţi, şi avocaţi netocmiţi ai secuilor şi maghiarilor de la noi, bat, de un timp încoace, la toate uşile forurilor internaţionale şi încearcă să obţină instituirea unor norme internaţionale pentru reglementarea drepturilor minorităţilor.

Ungurii urmăresc, în realitate, crearea unui înveliş protector, care să izoleze grupul minoritar maghiar şi să’l ţină pregătit pentru o viitoare schimbare a statutului. În cazul nostru, este vorba de perpetuarea unei stări de tensiune, de crearea unor dificultăţi în administrarea unitară a ţării, de inadaptabilitatea permanentă a elementului minoritar cu toate consecinţele ei sociale şi de multe alte dificultăţi expres dorite de revizioniştii maghiari.

Ungaria a încercat, la început, să intervină pentru obţinerea unui tratament preferenţial al minorităţii maghiare din Transilvania pe lângă organele conducătoare ale Pactului de la Varşovia, însă a întâmpinat o totală neangajare. Din această cauză, pregătindu-şi părăsirea acestei organizaţii, ungurii se adresează Organizaţiei Naţiunilor Unite, în cadrul căreia se dezbătea problema drepturilor omului sub diferite aspecte. Preparând cu grijă campania, ungurii adună, în ianuarie şi februarie 1989, 150.000 de semnături pe un memorand, care cerea examinarea, de către Naţiunile Unite, a încălcărilor drepturilor minorităţii maghiare din România. Documentul a fost apoi înaintat la Geneva, secretarului adjunct Martenson. La o conferinţă de presă, organizată cu această ocazie de către asociaţiile revizioniste din Elveţia, a participat preşedintele organizaţiei refugiaţilor din Transilvania Erdély Szövetség (Uniunea Ardeleană), actualul ministru de externe ungar, Jeszenszky Géza, care a pledat insistent pentru instituirea unui control internaţional asupra regimului aplicat minoritarilor maghiari din România.

Trec cu vederea o serie de intervenţii făcute de Ungaria în decursul anilor 1988 şi 1989, pentru că incriminările de atunci priveau România de sub regimul Ceauşescu. Ceea ce trebuie totuşi reţinut este că, în aceste delaţiuni, Ungaria a prezentat lumii o situaţie falsă, voit confuză, potrivit căreia minoritarii maghiari de la noi ar fi suferit în acea vreme o discriminare în plus.

Examinez, în schimb, situaţia creată în urma Revoluţiei din Decembrie 1989 şi, mai ales, în urma venirii la putere în ţara vecină a unui guvern de dreapta, de evidentă orientare iredentistă.

Am mai arătat că prima reacţie a iredentei ungare la schimbările intervenite după Revoluţia din 1989, a fost o masivă campanie de infiltrare a propagandei revizioniste în rândurile minorităţii secuieşti şi maghiare de la noi. Sub pretextul trimiterii de ajutoare, am fost invadaţi atunci de o armată întreagă de agenţi agitatori şi provocatori, iar căminele confraţilor noştri secui şi maghiari au fost inundate de material de propagandă iredentistă. Concomitent, mass media ungară şi’a concentrat focul asupra ”doleanţelor legitime” ale minorităţii maghiare. Această tactică a urmărit să profite de situaţia de instabilitate de după revoluţie, pentru a obţine rapide mutaţii în statutul minoritarilor maghiari, între care hotărârea, cu de la sine putere, a unei forme de autoadministrare, sau, în caz de nereuşită, provocarea unor conflicte care să alimenteze în continuare campania de delaţiuni dusă pe plan internaţional contra ţării noastre. Campania a ţintit regiunea secuiască şi oraşe locuite parţial de maghiari şi a provocat tensiunile sociale „programate” de Budapesta, tensiuni soldate cu incidentele cunoscute. (Concret, cele două acţiuni au fost: recucerirea „istoricelor” şcoli maghiare şi aniversarea revoluţiei maghiare din 1848).

Asemenea acţiuni la care se adaugă evacuarea elevilor şi profesorilor români din propriile lor şcoli care a provocat indignarea legitimă a populaţiei româneşti. Tot aşa de mare a fost indignarea românilor faţă de reeditarea pe străzile oraşului Satu Mare şi a altor oraşe ardelene a procesiunilor iredentiste din vremea ocupaţiei horthyste, cu toate ingredientele cunoscute: steaguri şi însemne ungare purtate ostentativ, sau implantate pe biserici şi clădiri, schimbarea denumirilor de localităţi şi străzi şi defilări în cadenţa marşurilor revizioniste.

Manifestaţii de tristă aducere aminte a evenimentelor din Ungaria de la 15 martie 1848, când proclamaţia din această zi cerea ”uniunea” Transilvaniei cu Ungaria cu urmări şi mai nefaste pentru poporul român din Transilvania. Realizarea acestei dorinţe a burgheziei şi nemeșimii ungare a provocat războiul sângeros (revoluţia) din 1848 între maghiari pe de o parte, iar pe de altă parte românii transilvăneni, sârbii şi slovacii. Revoluţia care a urmat apoi a fost un război naţional maghiar, dus pentru eliberarea Ungariei de sub dominaţia imperiului habsburgic şi, îndeosebi, pentru reconstituirea ”Ungariei Mari”, care ar fi cuprins şi Transilvania noastră cu toţi românii ei. Știau ei valahii, sârbii şi slovacii ce soartă îi aşteaptă în imperiul Sfântului Stefan şi au şi dat revoluţiei nemeșilor unguri lovituri decisive, care au contribuit la înfrângerea ei. Kossuth-ul lor a fost pentru maghiarizarea noastră.

După această breşă făcută în edificul bunei convieţuiri româno-maghiare, operaţie executată cu măiestrie de trupele de şoc ale iredentei din ţara vecină, invazia de ”turişti” a lăsat loc coloanei a cincea să lucreze mai departe.

Criptoiredentiştii din rândurile secuilor şi maghiarilor şi’au făcut datoria ”cu cinste” şi rezultatele s’au văzut la Târgu-Mureş şi în alte părţi în primăvara şi vara acestui an. Sarcina acestor ”bravi” cetăţeni ai României era de a discrimina şi alunga pe românii din zonele ce urmau să fie ”dezromânizate” şi pregătite pentru proclamarea autodeterminării.

Pe plan internaţional, iredenta ungară aplică aceeaşi tactică a dovedirii necesităţii stringente a unei schimbări în status-quo-ul minorităţii maghiare din Transilvania. În acest scop au fost trimişi în ”prima linie” exponenţii cei mai de seamă ai maghiarilor din Transilvania, mai bine zis cei care au fost promovaţi în aceste onorabile misiuni de către mass-media din Ungaria şi, mai corect, colaboratorii cei mai de nădejde ai mişcării revizioniste. S’au organizat astfel turneele de propagandă în Statele Unite şi Canada ale episcopului Tőkés László şi scriitorului Sütő András.

Întreaga regizare precum şi cheltuielile aferente au fost generos onorate de organizaţiile iredentiste din America, iar rolul principal l’a jucat László Hámos, preşedintele Fundaţiei maghiare pentru drepturile omului (Hungarian Human Rights Foundation), pe care am mai menţionat’o ca fiind cea mai cu efect organizaţie în a influenţa cercurile guvernamentale din Statele Unite.

Tőkés apare aici într’o stranie postură oficială, dialoghează cu preşedintele Bush, depune mărturii în faţa comisiilor Congresului american şi ţine discursuri la agapele organizate de emigraţia maghiară, căreia îi cântă în strună pe teme revizioniste. Acest brav propovăduitor al moralei creştine, cetăţean al României, candidat, fără succes, la un loc în Senatul român, care acasă, vorbeşte mieros de buna convieţuire dintre români şi maghiari, în SUA şi Canada şi alte ţări se transformă în leu neînfricat, care sfătuieşte pe americani să nu acorde românilor clauza naţiunii celei mai favorizate, ajutoare şi împrumuturi până când aceştia nu asigură secuilor şi maghiarilor privilegiile pe care le doresc aceştia (În calitatea de reprezentant, pe care şi’a autoatribuit’o Tőkés, în loc să’şi apere patria faţă de calomniile răspândite în America de emigraţia maghiară, se înfrăţeşte cu cei mai aprigi duşmani ai ţării noastre).

Celălalt emisar, András Sütő, evoluând, în cadrul unui program similar de exhibiţii, finanţat tot de László Hámos, apare, în iunie 1990, în faţa Congresului Statelor Unite şi declară sus şi tare că minoritatea maghiară din Transilvania are drept, în baza principiilor de la Helsinki, la autonomie culturală şi administrativă.

Continuânduşi campania, episcopul Tőkés ţine, la 13 iunie 1990, o conferinţă de presă la Copenhaga, la întrunirea organizaţiei Refugiaţii în casa Europei, care se ocupă şi de problema minorităţilor, unde pretinde forurilor internaţionale să susţină pretenţiile minoritarilor maghiari din ţara noastră, aducând, în sprijinul declaraţiilor sale, „argumente” mincinoase :

problema naţionalităţilor din România are grave implicaţii internaţionale;

asemenea celorlalte state „succesoare” România n-a fost capabilă să rezolve problema „specifică” a multor milioane de maghiari, germani, evrei, sârbi, ţigani şi alţii;

???? de după Revoluţia din Decembrie 1989 a cunoscut o evoluţie negativă prin apariţia organizaţiei Vatra Românească, panromână, xenofobă şi naţionalistă-extremistă, aşa încât problema minorităţilor din România a ajuns la un punct mort.

Pentru „omul bisericii” reformate, Tőkés, Transilvania este pământ unguresc, ocupat şi colonizat cu forţa de români.

Pe lângă colaborarea slugarnică a „capilor” minorităţii maghiare de la noi, iredenta din Ungaria contează, în prezent, pe intensificarea lobby-ului european. (Simpatia pentru unguri a crescut în ultimii doi ani, în rândul ţărilor europene, şi credibilitatea acordată cauzei maghiare este şi ea în creştere). Ungaria joacă astăzi rolul „rebelului” între ţările Pactului de la Varşovia, rol atribuit pe vremuri României. O avalanşă de declaraţii antisovietice, cu intenţia de a câştiga simpatia Occidentului, a culminat cu declaraţia făţişă în acest sens a premierului ungar Antall, din 20 august 1990, cu ocazia aniversării regelui Stefan cel Sfânt.

Gestul istoric al ministrului de externe de atunci, Gyula Horn, care la ….??? (pagina 69) a deschis cortina de fier est-germanilor, i-au adus o decoraţie vestică şi declaraţii solemne de prietenie şi sprijin din partea republicii federale.

Otto de Habsburg, investit neoficial, în 1925, de iredenta ungară cu titlul de „II Otto Kiraly” (regele Otto al II-lea), depune, în prezent, o activitate febrilă în parlamentul european pentru denigrarea şi izolarea României.

Am consemnat doar trei aspecte care ilustrează modul în care Ungaria acumulează astăzi „puncte bune la purtare” şi pregăteşte terenul pentru o viitoare revizie.

„Curăţată” oarecum de oprobiul din perioada fascistă, emigraţia maghiară din Europa, cu cele câteva sute de organizaţii, este în plină efervescenţă iredentistă şi, în colaborare cu „ţara-mumă” depune o intensă activitate de lobby pe lângă guvernele şi partidele politice europene. Întărite ideologic şi în efectivul lor de către refugiaţii din Transilvania, organizaţiile exilului european se apropie astăzi în comportare cu cele de peste ocean. Cuvântul de ordine pentru 1990 este: izolarea României şi marginalizarea în concertul popoarelor europene. Motorul actual al acestei politici, guvernul Antall, prezintă Ungaria ca o ţară care aparţine Occidentului, dar care a fost silită să trăiască printre „ciumaţii” de comunişti şi balcanici. Se străduiesc aceşti „porumbei ai păcii” să recâştige lustrul vechii monarhii, când Ungaria, alături de Austria imperială, avea o poziţie superioară în Europa.

Tot ceea ce am spus până acum în legătură cu actuala politică a iredenţei ungare şi cu metodele utilizate de ea cosntituie descrierea unor operaţii preliminare auxiliare în ofensiva ce se desfăşoară în prezent şi al cărei obiectiv este obţinerea unei forme de autonomie pentru grupul minoritar maghiar din Transilvania. „Soluţia” este veche şi îşi are rădăcinile în perioada premergătoare revoluţiei maghiare din 1848, aşa-zisa perioadă a reformei. Încă de pe atunci, câţiva nobili liberali, printre care şi contele transilvănean Wesselenyi Miklos, analizând „la rece” şansele micului popor maghiar care risca în minoritatea lui să fie înghiţit de naţionalităţile nemaghiare, au prevăzut, în calculele lor mai pesimiste, crearea unei confederaţii de provincii autonome. Ei nu prevedeau încă revoluţia care a demonstrat justeţea acestor temeri.

Kossuth ar fi avut ocazia să închege o astfel de confederaţie, dar, în miopia lui naţionalistă, ignoră pe valahii şi slavii ţării şi abia după ce a pierdut partida şi a avut timp să mediteze asupra lucrurilor vine cu proclamaţia din 1862 referitoare la înfiinţarea unei confederaţii dunărene. Târziu! Pentru conducătorii unguri de la 1848 n’a fost destul de convingătoare adunarea celor 40.000 de români, care la 15-17 mai şi’au arătat, pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, voinţa de a se uni cu ţara (cea adevărată!).

La fel s-a întâmplat în 1918, când românii şi’au luat în stăpânire Transilvania străbună şi, la 9 noiembrie, au somat Budapesta să le cedeze provincia. Guvernul Karolyi Mihaly, surprins şi speriat, îşi trimite atunci emisarii în frunte cu ministrul jaszi Cszkar la Arad, ca să-i îmbuneze pe români şi să le promită autonomie. Iarăşi târziu! Pentru că Transilvania era de acum românească.

Această scurtă retrospectivă asupra autonomiei, respectiv confederaţiei, ca soluţie de guvernare în cazul statului multinaţional maghiar, ne duce la concluzia că ori de câte ori s’a pus problema reclădirii în condiţii dificile a ”Ungariei Mari”, ungurii au avansat ca ”momeală” soluţia confederaţiei.

Actualmente, iredenta maghiară se străduieşte din nou să reconstruiască, mai în rate, mai din cioburi, imperiul Sfântului Ștefan dar dificultăţile sunt imense. Dacă în 1920 contele Ápponyi şi’a putut permite să etaleze, în faţa conferinţei de pace, argumente desuete şi ridicole, astăzi, în 1990, când provinciile nemaghiare, dezlipite în 1920 de monarhie, au avut timp să se sudeze irreversibil patriei lor de care au aparţinut întotdeauna. Ungaria iredentistă stă în faţa unui obstacol de netrecut. Rămâne atunci vechea momeală, autonomia sau federalizarea. Autonomia poate să fie administrativă, culturală, religioasă, totală sau parţială, la început iredenta acceptă orice, numai să pornească procesul de dezintegrare în ţara vecină şi să prepare terenul pentru o nouă etapă.

Manevra pregătitoare, care se desfăşoară sub ochii noştri, urmăreşte să obişnuiască pe secuii şi maghiarii de la noi cu ideea că nu sunt o minoritate a României, ci aparţin naţiunii maghiare. Iată cum picura Tőkés doctrina iredentistă în sufletele „credincioşilor săi” în „predica” publicată, la 20 iulie 1990, într’un ziar budapestan, el spunea:

”Maghiarii din Ardeal au pretenţia să fie consideraţi ca parte a naţiunii ungare. Apartenenţa vor s’o realizeze pe toate planurile: economic, cultural şi politic.”

Oare ce înţelege „blândul propagator al moralei creştine” prin apartenenţa politică la Ungaria a secuilor şi maghiarilor? Pentru a nu fi nici un dubiu o lămureşte singur:

”Căci Ungaria nu poate avea vreun interes care să nu corespundă cu interesele minorităţii din Ardeal”.

Concluzia logică este clară: dacă Ungaria ar îndrăzni să provoace război împotriva României, minoritatea maghiară de la noi să ştie ce „interes” să apere. Episcopul Tőkés ar fi bine s’o spună şi pe asta pentru ca să fie mesajul deplin.

Nu trebuie să fie cineva exagerat ca să înţeleagă că „părintele reformaţilor din Transilvania” vrea să fie „o apă şi un pământ” cu ungurii de peste hotare.

Doctrina panmaghiară, cu toate podoabele ei: spiritualizarea graniţelor, „descălecarea” culturală sau întrepătrunderea spirituală are drept scop a separa pe secuii şi maghiarii din România de societatea în care trăiesc şi a-i ataşa Ungariei economic, cultural şi politic, potrivit mesajului episcopal.

Să vedem, în continuare, ce variante de autonomie ne pregăteşte iredenta ungară. Să începem cu o formulă experimentată de noi, cu bunăvoinţa mioapă, în perioada 1952-1968, şi anume cu Regiunea Autonomă Maghiară. Publicistica iredentistă ungară din ultima vreme o aminteşte, ba ca un exemplu demn de urmat, ba ca instrument de separare a blocului secuiesc de insuliţele maghiare împrăştiate în restul Transilvaniei.

Ne amintim bine de necazurile avute cu această enclavă intrateritorială generatoare de naţionalism şovin. Aici s’a baricadat, sub protecţia carnetului de partid, o parte din abjecta categorie a fasciştilor maghiari rămaşi, în 1944, pe capul nostru. S’a creat atunci, în 1952, un stat în stat, în care elementul românesc, dacă era luat la ochi, ori se refugia în ”România”, adică într’o altă regiune a ţării, ori dispărea în mod misterios.

Dacă în 1956, în timpul Revoluţiei din Ungaria, nu se demasca iredenta care mocnea în rândurile secuilor şi maghiarilor, această autonomie ne-ar fi jucat o festă mai usturătoare. Aşa, în schimb, imediat după declanşarea revoluţiei, în toamna lui 1956, au ieşit la iveală vechile slogane iredentiste şi, ca urmare, în ianuarie şi iunie 1957, au avut loc o serie de procese în care aceşti bravi soldaţi ai coloanei a cincea a revizionismului ungar, în mare parte intelectuali, şi’au primit pedeapsa cuvenită. România a fost nevoită să-şi îngrădească relaţiile cu Ungaria iar pe plan intern să demonteze dispozitivul iredentist, care s-a dovedit a fi amplu şi bine ancorat în rândurile minorităţii maghiare. Universităţile şi şcolile medii maghiare s’au dovedit atunci a fi adevărate pepiniere ale mişcării revizioniste şi au fost, în consecinţă, transformate în unităţi mixte, în care accentul era pus pe buna convieţuire dintre români şi maghiari.

Cred că cititorul a şi ghicit de ce se zbat astăzi unele cercuri ale minorităţii maghiare pentru crearea de şcoli pur maghiare. Această performanţă a fost realizată numai după cinci ani de autonomie secuiască.

Desigur că datele problemei sunt astăzi cu totul diferite. În 1952, Regiunea Autonomă Maghiară întrunea, în nouă raioane 731.387 de locuitori, din care 565.510 sau 77,3% erau secui şi 146.830, sau 20% români. Marea majoritate a populaţiei (80%) din regiune locuia atunci în mediu rural. În raioanele Ciuc şi Gheorgheni populaţia urbană era atunci de 10,3%.

Astăzi, în judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, care corespund cu regiunea autonomă de atunci, mai mult de 55% din totalul populaţiei locuieşte la oraş. Raportul de locuitori români-neromâni este de asemenea diferit astăzi, pentru că, între timp aceste judeţe au fost intens industrializate şi în consecinţă a avut loc o puternică migraţie spre oraşele de aici. Statisticile de azi arată îns pecial la oraşe, un procent ridicat de români. Astfel, numai în judeţul Covasna, care înainte era considerat un judeţ secuiesc, proporţia de români-secui este în prezent de 35-65%.

În consecinţă, dacă în 1952 s’a putut face o concesie, după cum s’a văzut, riscantă din punct de vedere politic unei regiuni unde trăia aproximativ 4% din populaţia ţării, astăzi tabloul etnodemografic al regiunii nu mai permite astfel de experienţe pe socoteala românilor de acolo. Numai în actualul judeţ Mureş, care cuprinde trei din vechile raioane ale Regiunii Autonome Maghiare, o bună majoritate a populaţiei este astăzi românească iar în oraşele industrializate din judeţele Covasna şi harghita locuieşte astăzi un număr important de români. În afară de aceasta, în prezent, suflă puternice vânturi revizioniste dinspre Ungaria, care îndeamnă la prudenţă.

Oricine s’ar juca, din bună credinţă sau naivitate, cu ideea unei asemenea formule de autonomie e bine să înveţe din exemplul Regiunii Autonome Maghiare.

Să examinăm, în continuare, implicaţiile unei forme de autonomie care să includă, pe lângă regiunea secuiască şi celelalte părţi ale Transilvaniei în care locuiesc maghairii răspândiţi în mici comunităţi în blocul compact românesc. Acea literatură revizionistă, care dă dovadă de o brumă de realism, evită să se ocupe de această modalitate, pentru că e conştientă de rezultatul unui referendum pe această temă. Luări de poziţie recente readuc, totuşi, în discuţie, cu insistenţă şi această posibilitate. Este, în fond, ceea ce urmărea şi Comisia Ardeleană Internaţională (Nemzetkozi Erdélyi-Bizottsag), cu centrul la Viena, puternică formaţie iredentistă, care în decembrie 1989 adresa un apel tuturor ungurilor din lume şi populaţiei Transilvaniei, prin care’i chema la lupta pentru dreptul la autodetermianre a Transilvaniei. În legătură cu acest apel, revista budapestană de mare tiraj Elet es Irodalom (Viaţa şi literatura) publica un interviu al preşedintelui Comisiei de la Viena.

Dr. Eva Maria Barki, activistă de frunte a mişcării revizioniste din Austria, care, declară, printre altele:

”Documentul final de la Helsinki enunţă în 1975 inviolabilitatea hotarelor europene, dar nu exclude modificarea lor prin tratative sau reglementări”.

Mai departe dr. Barki afirmă că:

”în casa Europei, în viziunea lui Gorbaciov, nu va fi pace până când Transilvania nu va primi o cameră separată”.

Și mai departe:

”A venit ceasul dreptăţii şi posibilităţi sunt”.

La întrebarea dacă dreptul la autodetermianre implică un referendum, iredentista de la Viena răspunde:

”Referendumul este forma (de rezolvare n.a.) cea mai cinstită, cea mai dreaptă şi cea mai democratică”.

Se pare că dr. Eva Maria Barki, s’a consultat cu fostul ministru de externe, Gyula Horn, care, la rândul său, la întrebarea unui ziarist despre şansele unui astfel de referendum, declara, în 1989, că are indicii şi semnale serioase că mulţi români din Transilvania ar dori autonomia provinciei. N’ar fi imposibil ca 5.000 de ”români” să dorească ”autonomia” Transilvaniei, dar în Transilvania trăiesc peste şapte milioane de români. (Este tragicomică această detaşare de realitate, această reverie cvasi patologică pe care o întâlni, la unii oameni, care, în alte privinţe, par normali).

Dar autonomia Transilvaniei preocupă intens şi unele cercuri din Ungaria anului 1990 şi studii pe această temă apar tot mai des în ţara vecină.

Am ales, pentru o scurtă examinare, o personalitate marcantă a mişcării revizioniste din ţara vecină, a căruia activitate scriitoricească oglindeşte preocuparea iredentei pentru această rezolvare. Este vorba de istoricul literar Béla Pomogáts, membru în conducerea Uniunii Mondiale a Ungurilor şi, împreună cu ministrul de externe Jeszenszky Géza, copreşedinte al Uniunii Ardelene, cea mai activă organizaţie iredentistă a refugiaţilor secui şi maghiari din Ungaria. Pomogáts este, de altfel, autorul unor studii despre autonomia Transilvaniei. El explică publicului din Ungaria, într’un articol publicat, la 19 iunie 1990, în cotidianul Magyar Nemzet (Naţiunea Maghiară), poziţia iredentei în problema Transilvaniei. După ce arată că hotarele Europei, declarate inviolabile în 1975, la Helsinki, sunt modificabile şi exemplifică cu unificarea Germaniei, independenţa, în curs de realziare, a Tărilor Baltice şi cu probabila modificare a graniţei româno-sovietice, Pomogáts spune că astăzi nu mai putem afirma că totul va rămâne ca pe vremea pacturilor Stalin-Hitler, Stalin-Churchill sau Visinski-Groza şi rezultatele negocierilor de pace impun, în orice caz, renegocieri.

Prezintă, apoi, drept îndrumar un plan elaborat încă între cele două războaie mondiale de Ronai Andras, cariograful fidel al contelui Teleki, unul din autorii dictatului de la Viena.

După modelul lui Ronai există următoarele variante:

1. Ardealul să aparţină în întregime Ungariei;

2. Să rămână în posesia României;

3. Să devină independent;

4. Să fie împărţit între România şi Ungaria.

Pomogáts, cu o decenţă lesne de înţeles, alege varianta a treia, care, după părerea lui, a devenit foarte ”populară” atât în Ungaria cât şi în cercurile ungare din occidentul Europei şi din America. Deşi ideea i se pare simpatică, el constată dezamăgit că, în prezent, nu prea sunt şanse de realziare, deoarece presupune că românii nu şi’ar da votul aprobativ.

În continuare, Pomogáts „deraiază”, însă şi spune că românii n’ar trebui să împiedice autodeterminarea a 2,5 milioane de maghiari (cifră aleasă la întâmplare) deoarece continuă ”savantul” maghiar, există o soluţie, pe care o şi formulează în patru puncte:

România să renunţe la caracterul de stat naţional român şi să devină statul naţional comun al românilor, maghiarilor, germanilor şi al altor etnii;
România să descentralizeze aparatul de stat în aşa măsură, încât toate teritoriile locuite de minorităţi, începând cu judeţele şi terminând cu satele, să se autoconducă;
Statul român să recunoască şi să respecte „caracteristicile istorice” ale Transilvaniei şi să redea „individualitate” regiunilor;
Populaţia maghiară din Transilvania să aibă legături ”nestingherite” cu ”ţara mamă”, Ungaria, şi cu întreaga ungurime. Graniţele să permită circulaţia liberă a persoanelor, bunurilor culturale, ideilor şi informaţiilor etc.
Lista de doleanţe a savantului-politician este lungă şi, pe lângă capcanele viclene, aduce mai mult a ficţiune politică sau, mai corect, aberaţie politică.

Concluzia care se desprinde din lectura unor astfel de ”proiecte” este că dacă istoricii şi politicienii pot să devieze în asemenea măsură de la realitate, pentru a pluti în iraţional, ce putem aştepta de la păturile largi ale societăţii maghiare, manipulate de astfel de lideri.

Dar, Pomogáts, când îşi exprimă temerile că românii transilvăneni nu vor vota pentru autonomie, este, în comparaţie cu Gyula Horn, fostul ministru de externe, un realist de „mare clasă”.

O remarcă finală despre „programul” lui Pomogáts: la punctul unu, unde cere României să renunţe la caracterul de stat naţional, el se încadrează în actuala tactică oficială a iredentei, prezentată în ultima declaraţie a ministrului de externe Jeszensky, în care acesta ne somează să ne declarăm stat multinaţional.

Un alt program ieşit din comun, de care am mai amintit pe scurt, a fost acela cu împărţirea Transilvaniei pe „banate”. Bajcsy-Zsilinszky, autorul, s’a inspirat, în 1944, când a scris cartea, din organizarea cantoanelor elveţiene. Ideea, în sine, nu are decât valoare documentară, dar faptul că studiul a fost tradus recent de către Árpád Göncz, preşedintele Republicii Ungare şi editat sub auspiciile guvernului, mă face să cred că actuala intenţie a guvernanţilor de la Budapesta de a prezenta, în propaganda lor, România ca un stat multinaţional, asemenea Elveţiei, se inspiră din cartea lui Bajcsy-Zsilinszky.

Formulele de autodetermianre ventilate în literatura iredentisă maghiară sunt numeroase, dar toate acestea urmăresc, în esenţă, acelaşi lucru: revizuirea graniţelor. Diversele forme de autonomie administrativă parţială, autonomie culturală, religioasă sau de altă natură sunt, de fapt, tot atâtea încercări de a închista comunităţile mai mici sau mai mari ale secuilor şi maghiarilor şi a pregăti, astfel, terenul pentru schimbări decisive.

Această ”conservare” a unor comunităţi etnice este, poate, o armă eficace contra asimilării, dar constituie, în acelaşi timp, o mutilare a capacităţii de progres pentru membrii acelei comunităţi. Ea este, însă, şi expresia voinţei de a înstrăina pe minoritarii maghiari de societatea românească, fapt care contravine flagrant climatului democratic din ţara noastră. Ridicarea de bariere artificiale ar împiedica buna şi raţionala funcţioanre a reţelei administrative omogene şi ar frâna progresul României spre o societate modernă. În Transilvania nu mai există, astăzi, oraşe sau judeţe cu populaţie curat maghiară şi înfiinţarea unor structuri exclusiv maghiare ar discrimina pe românii de acolo. Iredenţa maghiară marşează, însă, în prezent, pe această modalitate pentru a demonstra lumii că doreşte o soluţionare civilizată, nonviolentă.

Obţinerea unei forme de autodetermianre, de autonomie, este, obiectivul actualei etape a ofensivei revizioniste. Concomitent sunt, însă, forţate şi alte porţi şi portiţe. Dintre care, pot fi luate, drept exemplu, părerile rostite la 24 august 1990, la programul televiziunii maghiare, Panorama, de scriitorul Sándor Csoóri, promotor al iredentismului din ţara vecină:

”Dacă stalinismul trebuie lichidat, trebuie revizuite şi hotarele trasate la Paris în 1947, deoarece ideea de a atribui Transilvania României a fost a ruşilor, în concluzie, o reminiscenţă stalinistă”.

Ca „garnitură” adăugăm declaraţia făcută, în aceeaşi zi, de ministrul fără portofoliu Gyula Kiss care, în terminologia sa, utilizează pentru Transilvania expresia de „elszakitott teruletek” „teritorii smulse, rupte” (Ungariei).

Sunt, deci, perspective de escaladare a războiului de cuvinte cultivat de Budapesta în scopul de a asigura Bucureştiul de intenţiile sincere de colaborare şi amiciţie.

În această ultimă parte, în care m-am referit la actuala politică iredentistă, am urmat aceeaşi concepţie de a evita lungi înşirări de organizaţii ale exilului maghiar, sau greoaie descrieri ale mecanismului simbiotic creat prin grefarea mişcării revizioniste pe corpul societăţii şi statului ungar. Am evitat, apoi, calendarul vastului program de intervenţii ale lobby-ului iredentist precum şi înşirarea congreselor sau conferinţelor internaţionale la care am fost sistematic „lucraţi” de statul iredentist ungar. Pe lângă faptul că aş fi încărcat în mod inutil lucrarea, trebuie să spun că nici nu dispun de o documentare exhaustivă despre această latură a activităţii iredentiste. Marcând cursul ofensivei iredentiste prin evenimente şi declaraţii semnificative, sper că am reuşit să dau o privire de ansamblu asupra iredentismului ungar, acest flagel care ameninţă astăzi pacea şi buna convieţuire dintre ţările bazinului carpato-dunărean.

CUVÂNT DE ÎNCHEIERE

Încerc să rezum, în încheiere, trăsăturile de bază ale iredentismului ungar, să stabilesc locul pe care’l ocupă această maladie politică în viaţa poporului vecin precum şi impactul pe care-l are asupra comunităţii secuilor şi maghiarilor din România.

După şaptezeci de ani de „cunoştinţă” cu iredentismul ungar, putem afirma că problema economică a fost prima şi principala propulsoare a mişcării revizioniste. Invocarea ”drepturilor istorice”, decretarea, de către József Antall, a dreptului de a fi prim ministrul celor 15 milioane de unguri, sau aberaţia vehiculată recent, ca secuii şi maghiarii din Transilvania să aparţină din punct de vedere spiritual şi, dacă se poate, şi politic de Budapesta, sunt tot atâtea manifestări care nu ascund intenţia reală a Ungariei de a’şi însuşi bogatele teritorii unite cu statele lor naţionale.

A doua trăsătură principală a gândirii iredentiste este ignorarea aspectului etno-demografic din aceste teritorii sau subaprecierea lui. Care aspect este cel mai important în adjudecarea apartenenţei unui teritoriu. Datele demografice, în statisticile iredenţei, se referă de cele mai multe ori, doar la prezenţa maghiară din teritoriul respectiv. Cu ele jonglează, în schimb, cu o generozitate care întrece orice închipuire. În Transilvania, de exemplu, numărul maghiarilor poate fi de 2,5 dar şi de 4 milioane de suflete în funcţie de fantezia autorului. Că este vorba de înşelătorie deliberată şi nu de eventuale greşeli de tipar, o arată Cartea Statistică pe 1990, editată la Budapesta (Tenyek Könyve-90).

Lucrarea care este la îndemâna marelui public, falsifică în mod deliberat realitatea etno-demografică: 3,5 milioane populaţia Transilvaniei la încheierea tratatului de pace de la Trianon, faţă de 5.236.000 de locuitori câţi erau în realitate. Falsificarea datelor este reluată de o revistă a refugiaţilor maghiari din România, precum şi de Népszabadság, ziar de mare tiraj. Trucul cu cele trei milioane şi jumătate este următorul: dacă din cele 3,5 milioane, populaţia totală, a Transilvaniei, 1.660.000 erau secui şi maghiari şi vreo 600.000 germani, românii şi alte naţionalităţi nu putea să fie decât 1.240.000, deci mai puţini decât maghiarii.

Or, David Zoltán, specialist în probleme de statistică demografică, oferă alte date: totalul populaţiei Transilvaniei, la acea dată era de 5.139.000 de locuitori, din care 2.923.000 români, 1.322.000 maghiari, 555.000 germani şi 339.000 de altă naţionalitate. În realitate, românii erau peste 3,5 milioane şi populaţia totală era de aproape şase milioane.

În aceste condiţii, nu este de mirare că fiecare al doilea sau al treilea locuitor din Ungaria crede orbeşte în majoritatea maghiarilor şi consideră provincia ca o proprietate a statului ungar.

Mişcarea revizionistă se sprijină, astăzi, pe patru (?) piloni:

1. partidele de dreapta naţionalist-şovine şi grupările politice aliate cu acestea;
2. pătura naţionalist-iredentistă a emigraţiei ungare;
3. comunitatea refugiaţilor secui şi maghiari stabiliţi în Ungaria sau raliaţi exilului maghiar;
4. acea parte a societăţii maghiare care are rădăcini în generaţiile mai vechi de refugiaţi.

Cei care au legături de rudenie în aceste provincii, precum şi aceia care au fost contaminaţi, în ultimii ani, cu bacilul iredentist.

Legătura funcţională între aceste elemente constitutive ale iredentismului este asigurată, astăzi, de o largă reţea de organizaţii pararevizioniste, instituţii de stat şi fundaţii subvenţionate bugetar, ori particulare. Lipsa fondurilor necesare este, de multe ori, compensată prin contribuţia financiară a exilului, care are în prezent, în Ungaria, o serie de fundaţii-filiale.

Simbioza dintre cercurile guvernamentale şi mişcare revizionistă este la fel de evidentă în prezent ca şi pe vremea când, între cele două războaie mondiale, Liga Revizionistă lucra mână’n mână cu guvernele fasciste din Ungaria horthystă. Guvernul de astăzi al Ungariei, aflată în pragul falimentului economic şi în plină derută socială, are nevoie de diversiunea iredentistă, iar mişcarea revizionistă are nevoie de un guvern care să-i materializeze şi să’i ducă la bun sfârşit politica.

Legătura intimă a cercurilor guvernamentale cu mişcarea revizionistă este asigurată prin parvenirea promotorilor mişcării în posturi de conducere. O serie de miniştri, secretari de stat, directori şi directoraşi, ocupă, în acelaşi timp, funcţii importante în cele mai virulente organizaţii iredentiste, sau în formaţii pararevizioniste.

”Profesioniştii” proveniţi din neant politic, pe lângă diletantismul fatal evoluţiei lor ultrarapide, au o pronunţată predispoziţie spre o politică externă aventuroasă. Cauza acestei situaţii, care se manifestă, uneori, şi în politica internă a guvernanţilor de azi ai Ungariei, este ”escapismul istoric” de care suferă ideologii naţionalişti ai poporului ungar. Acest refugiu în istorie este o maladie generalizată astăzi pe frontul culturii ungare şi altoită cu specialităţi iredentiste, precum ”descălecarea spirituală” cu încărcătura ei de nostalgie artificială pentru teritoriile unite statelor naţionale, are un important impact asupra educaţiei tineretului ungar. Prezenţa acestui ”surogat” existenţial în viaţa publică a Ungariei explică, în mare măsură, aplicaţia pentru iredentism a oamenilor politici şi de cultură ungari.

Mecanismul funcţionează cam în felul următor: pepiniera revizionistă este întreţinută printr’o cultivare cvasi patologică a trecutului istoric „glorios”, care este pus veşnic în contrast cu „tragedia” de la Trianon, de unde necesitatea unei „legitime” reparaţii. Productul uneia astfel de educaţii, puse în poziţie de politizare, sau, ceea ce este mai trist, de guvernare, nu poate concepe o evoluţie politico-economică moderată, reală a Ungariei şi se cramponează de anacronica şi schizofrenica reclădire a imperiului Sfântului Ştefan.
Visul lor secret este reeditarea, printr’o ”descălecare” în condiţiile secolului XX, a politicii triburilor turcice, care s’au căpătuit în Europa prin invadarea teritoriilor locuite de paşnicii slavi şi valahi.

Numai astfel se explică fanatismul tragicomic al iredentiştilor şi sub acest aspect trebuie calificate „trucurile” cu spiritualizarea hotarelor, colonizarea culturală şi, în general, dorinţa Budapestei de a integra minorităţile maghiare în marea familie de 15 milioane, familie luată recent în antrepriză de premierul Antal.

N’ar fi complet tabloul dacă n’am consemna prezenţa, în opinia publică serioasă din ţara vecină, a unor oameni de ştiinţă mai lucizi, mai realişti. L. Nagy Zsuzsa, spune la o conferinţă ştiinţifică, organizată de Institutul de ştiinţe Istorice de pe lângă Academia Ungară, cu ocazia aniversării, la 4 iunie 1990, a 70 de ani de la tratatul de la Trianon:
”Nu putem intra în Casa Europei atât timp cât societatea ungară, pătimaşă, crede că interesele Ungariei pot fi apărate cu argumente sau metode care au dat faliment în cursul istoriei”. Ne dăm cu emoţie acordul la acest diagnostic cutremurător de verific.
Să trecem, acum, la manipularea de către Budapesta a minorităţilor maghiare de la noi, sau, cu o expresie mai la modă, la teleghidarea lor.

Canalul de comunicare conspirativ prin care Ungaria manevrează minoritatea maghiară din România îşi are structurile organizatorice, în aparte, moştenite de la coloana a cincea iredentistă, care a funcţionat cu succes în România dintre cele două războaie mondiale. „Polul” din Ungaria este astăzi întărit de un adevărat cartier general alcătuit din intelectualii secui şi maghiari, refugiaţi în ultimii ani din România. Cunoscători ai stărilor din Transilvania şi hiperalergici la tot ceea ce este românesc, aceşti copii ai nimănui, adoptaţi de Budapesta în „nobile” scopuri revizioniste, asigură, cu maximă eficienţă, dezinformarea societăţii ungare despre situaţia „tragică” a fraţilor din România şi, ceea ce este mai regretabil, ei nu au nici un scrupul când este vorba de înstrăinarea secuilor şi maghiarilor de societatea românească.

O parte din ei, evrei asimilaţi, un fel de kokei care au lucrat întotdeauna pe două sau chiar trei tablouri, depun astăzi, în noua lor patrie, un îndârjit jurământ de credinţă naţionalismului şovin ungar şi fac deservicii, fără nici o remuşcare, conaţionalilor rămaşi acasă.

Ei sunt, în acelaşi timp, capii miilor de refugiaţi, cărora le insuflă, zi de zi, prin propaganda lor, loialitatea faţă de Ungaria Sfântului Ştefan şi-i instruiesc pentru recucerirea Transilvaniei.

Frustraţi, uneori, de lipsa de înţelegere a societăţii maghiare, ocupată de propria-i mizerie materială şi morală, şi care, din ignoranţă sau dezinteres, îi taxează uneori de „români”, aceşti agenţi patogeni ai discordiei constituie elementul „accelerator” al actualei ofensive.

Nu putem trece cu vederea contribuţia inconştientă a unor nuclee culturale din exilul românesc precum şi a postului de radio Europa Liberă, secţia română, care, în duşmănia lor contra „regimurilor” din ţara noastră, s’au alăturat şi se mai alătură şi astăzi duşmanilor ţării noastre (nu regimului). ”Personalităţi” ale exilului defilează în programele Panoramei şi în discuţii amicale cu publicistul ungar Pal Bodor, unul din cei mai învrăjbiţi adversari ai României, care, în perioada cât a trăit în ţara noastră, a slujit toate clicile posibile, compătimesc, cu feţe îngrijorate, soarta crudă a secuilor şi maghiarilor de la noi.

Secţia română a radioului de la Munchen, „înghite” ani în şir şi cu bună ştiinţă propaganda iredentistă dezmăţată a colegilor de la secţia maghiară şi le mai şi cântă în strună.

Celălalt „pol” al câmpului de acţiune se află la noi, în România, şi este constituit din „executanţii” centralei de la Budapesta, amplasaţi într-un mediu uneori susceptibil la instigaţii. Depistarea şi lichidarea acestor nuclee este desigur treaba organelor competente ale statului nostru, dar veghea noastră este şi ea necesară pentru observarea, la timp, a unor semne neobişnuite. (Să nu facem dreptate cu mâna noastră, dar să veghem ca dreptatea să fie aceeaşi pentru toţi).

Sfătuirea şi dirijarea secuilor şi maghiarilor de la noi este misiunea organizaţiilor politice şi a reprezentanţilor aleşi de ei în mod democratic. Pe aceşti conducători politici ai secuilor şi maghiarilor să-i conducă loialitatea faţă de patria română şi dorinţa sinceră de bună convieţuire cu poporul român. Aceia care se vând iredentei sunt, în ochii noştri, trădătorii adevăratului interes al minorităţii maghiare şi duşmani ai României.

Noi nu am uitat de „rongyos garda” (garda zdrenţăroasă) – formaţie horthystă paramilitară de teroare şi sabotaj – şi nu am uitat cum a fost subminată Slovacia de Sud în perioada premergătoare ocupaţiei ei de către trupele horthyste. (Cu toate că datele problemei sunt astăzi cu totul diferite, avertizăm pe cei ce umblă cu astfel de gânduri).

În situaţia secuilor şi maghiarilor din România nu există decât o singură „logică existenţială”: cea mai bună convieţuire cu românii. Pe noi ne caracterizează prietenie şi respectul faţă de aceia care se consideră prietenii noştri şi care ne respectă, la rândul lor, şi credem că drepturile şi îndatoririle trebuie să fie aceleaşi pentru toţi. Românul nu duşmăneşte pe concetăţenii săi, fie ei de orice etnie sau naţionalitate, atât timp cât aceştia vor să trăiască în pace şi bună înţelegere, în patria lor comună, România.

Această ţară se numeşte România pentru că este locuită de peste 23 de milioane de cetăţeni, dintre care mai mult de 90% sunt români. În consecinţă, este un stat naţional unitar şi nicidecum multinaţional.

Transilvania, uzurpată la începutul acestui mileniu de regalitatea ungară, a fost locuită, din timpuri străvechi, de români sau de strămoşii lor, care, totdeauna, au fost majoritari pe aceste meleaguri. Când, după secole de viaţă de sine stătătoare, precum şi 51 de ani de ocupaţie ungară, Transilvania s’a unit, în 1918, la patria mamă, erau aici, chiar conform statisticii ungare incomplete şi măsluite, aproape trei români pentru fiecare maghiar.

Oricare ar fi istoria scrisă de unguri cu privire la Transilvania, ea este românească prin locuitorii ei de baştină în majoritate absolută în toate timpurile.

Secuii şi maghiarii care trăiesc astăzi printre noi, în Transilvania, au fost împrăştiaţi, de regii arpadieni, în timpul expediţiilor în Transilvania. Pe urmaşii de azi ai celor rămaşi printre români nimeni nu’i alungă şi vrem să trăim cu ei în bună înţelegere. (Ei erau puţini, dar ne-au cucerit ţara şi ne-au asuprit de-a lungul secolelor. Noi, cei mulţi, am scuturat, până la urmă, jugul lor, dar nu-i asuprim astăzi pentru că noi suntem mulţi şi vrem ca nici un frate de-al nostru să nu mai fie asuprit).

Nu aşa gândeşte iredenta maghiară, care ar vrea, din nou, să recucerească Transilvania deodată sau cu încetul, în rate, sau cum se va putea şi, în felul acesta, să „mute” în Ungaria câte 6-7 români de fiecare maghiari. (ideea pare năstruşnică oricărui om cu judecată, nu însă revizioniştilor, care luptă „consecvent” şi cu perseverenţă pentru realizarea ei).

Ungaria a tras învăţăminte din consecinţele proastei reputaţii de care s’a bucurat în trecut şi cu un efort considerabil a reuşit, în ultimii ani, să’şi renoveze firma politică în ochii lumii. Conştientă de argumentele slabe cu care şi’ar putea motiva la o eventuală viitoare restructurare europeană, apetitul pentru Transilvania, Ungaria contează, în acţiunile sale mai de grabă pe simpatia şi protecţia puterilor apusene şi nu fără motiv. Cu permanente declaraţii de loialitate faţă de ţările occidentului, Ungaria invocă implicit distanţarea de vecinii balcanicii ”primitivi”, lipsiţi de credit politic. Această politică de dispreţ şi duşmănie va duce la izolarea Ungariei de vecinii ei. Altă consecinţă a pregătirilor de ”mutare” spre Europa, pe care vecinii noştri unguri le fac ostentativ, este şi distanţarea de Uniunea Sovietică.

Aceste accese de discontinuitate, de care suferă politica externă ungară, denotă lipsa de maturitate şi caracterul aventuros al ideologiei statului vecin. Declaraţiile oficiale, repetate, potrivit cărora Ungaria nu vrea să schimbe cu forţa hotarele, sunt şi ele echivoce, pentru că nu exclud schimbarea graniţelor prin tratative sau reglementări.

Ultima declaraţie de acest fel a fost făcută în parlamentul ungar, la 28 august 1990, de acelaşi Gyula Horn pe care’l cunoaştem bine şi care este astăzi preşedintele Comisiei de politică externă a parlamentului. Horn repetă lecţia şi spune că Ungaria nu vrea să schimbe actualele hotare cu forţa, dar ne avertizează că ungurii vor fi mulţumiţi cu actualele hotare numai în cazul când România va asigura minorităţii maghiare din Transilvania drepturile individuale şi colective care li se cuvin. Mai întâi că încă nu există vreun document internaţional care să stipuleze concret ce drepturi colective trebuie acordate minorităţilor naţionale. În al doilea rând, dacă ne-am potrivi celor spuse de Horn, am fi în continuu şantajaţi de un vecin, care „stabileşte” ce drepturi se cuvin cetăţenilor români. Cuvintele lui Horn, chiar dacă nu sunt atât de provocatoare ca vocabularul ameninţător utilizat pe vremuri de miniştrii horthyşti, dovedesc că politica externă a Ungariei seamănă tot mai mult cu aceea din epoca premergătoare anexărilor teritoriale (1938 – 1941).

Nici viaţa politică şi socială a Ungariei nu este lipsită de simptoame similare perioadei fasciste dintre cele două războaie mondiale. Un puternic val de antisemitism a răbufnit, în ultimii ani, în ţara vecină şi focarul se găseşte tocmai în rândurile partidului premierului Antall. Scriitorul István Csurka, unul din ideologii de frunte ai lui Antall, este antisemitul-şef al partidului şi, în acelaşi timp, unul din aprigii duşmani ai ţării noastre. (Szabad Demokratak Szövetsége – Uniunea democraţilor liber), cel mai mare partid de opoziţie, acuză pe Csurka de instigare la antisemitism şi se plânge de apariţia tot mai frecventă a manifestărilor de antisemitism în societatea ungară. Se mai plâng liberalii că premierul Antall, prin politica sa ultranaţionalistă şi prin prezenţa colaboratorilor săi antisemiţi, va dăuna prestigiului de care începuse să se bucure de un timp Ungaria şi va periclita şansele ţării de a obţine credite, mai ales din Statele Unite.
Tendinţele de revenire la horthysm le găsim în însăşi activitatea parlamentului din ţara vecină. Kálmán Keri, fost general în armata horthystă, azi deputatul partidului lui Antall (MDF), recomanda, nu de mult, în parlamentul ungar, reformarea armatei şi adoptarea modelului fascist din epoca horthystă. Greu nu va fi cât ministerul apărării este condus de unul ca Lajos Für sau de secretarul de stat politic, Ernő Raffay, ambii oameni de rang superior al iredentei ungare. Gravitatea faptului, potrivit presei liberale, nu se datoreşte intervenţiei bătrânului Keri, ci tăcerii lui Antall, care nu a dezavuat ieşirea propriului său deputat.

Când înfierăm, deci, politica Ungariei de naţionalistă şi revizionistă, cu lucruri adevărate şi dovedibile, confirmate zi de zi de presa celui mai mare partid de opoziţie din Ungaria şi de presa partidului socialist.

Confraţii noştri secui şi maghiari trebuie să înţeleagă că, în condiţiile unei Ungarii puse pe politică naţionalist-şovină, ei trebuie să dea, ca cetăţenii români, dovadă de discernământ matur. În sensul că un cetăţean român, fie el de orice naţionalitate, trebuie să fie loial ţării în care trăieşte. Iredentiştii de la Budapesta susţin, astăzi, că, în primul rând, contează apartenenţa spirituală şi politică la ”marea naţiune ungară”, şi abia pe urmă relaţiile ambigue cu românii, relaţii care se aseamănă mai degrabă cu un fel de interimat sau sală de aşteptare în vederea soluţionării chestiunii minorităţilor. Aceeaşi profesiune de credinţă o predică prea cuviosul episcop Tőkés în turneele sale.

Aici nu este vorba de soluţionarea problemei minorităţilor al căror statut de cetăţeni ai României a fost consfinţit prin prevederile tratatului de pace de la Paris, în 1947, ci de îmbunătăţirea continuă a situaţiei lor în limitele aceloraşi drepturi şi îndatoriri, pe care le are fiecare cetăţean al ţării noastre. Acordarea de drepturi colective sau privilegii, înseamnă ”discriminarea pozitivă” şi duce la o diferenţiere nedemocratică şi dăunătoare păcii sociale, între grupurile etnice şi restul populaţiei. Drepturile colective sunt o variantă modernă a sistemelor discriminative din evul mediu şi sunt mai aproape de corporatismul fascist decât de democraţie. Principiile constituţiei, care asigură fiecărui individ, fără deosebire de rasă, naţionalitate sau religie, drepturi egale în faţa legii sunt o pavăză mai mult decât suficientă pentru orice cetăţean al ţării.

Aşa cum le e firea, românii întind o mână prietenească tuturor secuilor şi maghiarilor, asigurându’i de drepturile ce li se cuvin, ca fiii acestei ţări, aducându’le aminte că limba oficială în România este limba română fără de care nici un cetăţean al ţării nu’şi va putea valida calităţile profesionale, culturale sau în viaţa publică.
O comparaţie cu situaţia minorităţilor din Ungaria le’ar putea servi ca lecţie de comportament Ungariei, unde mai trăiesc sute de mii de germani, români, slovaci sau sârbi, evrei etc. toţi aceştia vorbesc o limbă maghiară.

Cât priveşte dreptul la învăţarea limbii materne în şcolile elementare, este un lucru de la sine înţeles, precum la fel sunt de necesare şi şcolile medii de limba minorităţilor, a necesarului de cadre, pentru buna funcţionare a domeniului cultural sau religios.
Când spunem însă că aceste lucruri sunt de la sine înţeles necesare, am şi depăşit cu mult nivelul de drepturi acordate minorităţilor din ţările ”cele mai democratice” sau ”cele mai civilizate” din Vest. Iredentiştii de la Budapesta, care trâmbiţează în lumea largă ”genocidul cultural” din Transilvania ar fi bine să se informeze cu privire la situaţia din ţările europene în care trăiesc milioane de minoritari şi vor avea ocazia să constate că aceştia sunt integraţi în sistemul naţional de învăţământ, adică sunt instruiţi, încă din şcoala elementară, în limba ţării respective şi nu au, ca secuii şi maghiarii de la noi, o reţea generală de şcoli elementare cu limba de predare maghiară, precum şi un număr important de şcoli medii cu diferite profiluri.

Ca să nu’i punem pe drumuri, ajunge să’şi întrebe germanii sau slovacii din Ungaria, dacă au un învăţământ asemenea maghiarilor din Transilvania.
Minoritarii arabi, de exemplu, sunt mândri de paşaportul lor francez şi sunt ultrafericiţi dacă posedă un bacalaureat francez sau o diplomă de licenţă a unei universităţi franceze.

Poate că vecinătatea şi contraplata pentru suferinţele pe care le’am îndurat secole lungi sub ocupaţia maghiară ne fac pe noi românii să fim mai generoşi decât francezii şi să’i discriminăm pozitiv pe secuii şi maghiarii de la noi. Dar privilegiile nu pot merge prea departe pentru că contravin unor principii fundamentale.

România este un stat naţional unitar din punct de vedere administrativ şi limba oficială folosită în viaţa publică este română. A cheltui banii contribuabililor români în majoritate, de peste 90%, pentru finanţarea unor şcoli superioare, care să producă absolvenţi apţi de a lucra numai în mediu maghiar, ar fi un act împotriva minorităţilor care i’ar îndreptăţi să fie nemulţumiţi. Ce s’ar întâmpla cu acei secui sau maghiari, care, negăsind loc de muncă în secuime, de exemplu, nu ar fi capabili să lucreze în restul ţării?
Există o limită dictată în primul rând de resursele sectorului public. Mai există ….. o concepţie de bază pentru funcţionarea unei comunităţi, în cazul nostru comunitatea celor 23 de milioane de cetăţeni români, concepţie care este modelată în funcţie de interesele şi necesităţile dominante în acea comunitate.

Din momentul în care majoritatea comunităţii optează pentru calea democratică în organizarea şi funcţionarea societăţii şi, în cadrul acestui sistem, minoritatea naţională a secuilor şi maghiarilor se bucură de drepturi depline şi egale cu ale românilor, iar în domeniul culturii au chiar mai multe drepturi decât minorităţile din oricare altă ţară de pe glob.

Concluzia se impune de la sine: calomniile proferate de partea ungară despre aşa-zisele nedreptăţi suferite de secuii şi maghiarii din Transilvania sunt o provocare care are drept scop întreţinerea unui climat conflictual între români şi maghiari şi, în ultimă instanţă, de a destabiliza societatea românească prin opera iredentismului ungar.

Astăzi, interesul față de gazul din Marea Neagră și față de de alte aspecte subtile ale politicii europene îl fac pe ministrul ungar de Externe să fie unul dintre cei mai frecvenți interlocutori ai autorităților de la București.

Urmează ca Liviu Dragnea și Viktor Orban să se întâlnească în calitate de președinți de partide. Ar putea fi începutul unei prietenii care ar merita și mai multă încurajare dacă Ungaria ar renunța la doliu și ar permite diplomaților săi să calce pragul ambasadelor României de 1 Decembrie, și nu să le interzică aberant participarea diplomaților maghiari la orice ceremonie legată de ziua de 1 Decembrie.

B I B L I O G R A F I E:

A. P. Ardelean, Ziariști Online, „Halálvonatok” Menóra, Toronto, 1984, pp. 4–12), György Spira, Károly Vörös (editori), Budapest története [Istoria Budapestei], vol. IV, Budapest 1978, pag. 239, Gustáv Beksics, Magyarosodás és magyarositás. Különös tekintettel városainkra, Budapest, 1883

Ács Zoltán, Nemzetiségek a történelmi Magyarországon /Naţionalităţi în Ungaria istorică/, Kossuth, Budapest, 1986, Ádám Magda, A kisantant és Europa /Mica antantă şi Europa/, Akadémis Budapest, 1989, Arday Lajos – Hlavik György, Adatok tények a Magyarországi nemzetiségekröl /Date, fapte despre naţionalităţile din Ungaria/, Kossuth, Budapest, 1988

Bajcsy – Zsilinszky – Endre, Erdély múltja és jövöje /Trecutul şi viitorul Ardealului/ traducere de Árpád Göncz – Tinodi, Budapest, 1990, Ballassa Iván, A határokon túli magyarok néprajza /Etnografia maghiarilor de peste hotare/, Gondolat, Budapest, 1989 Balaszs Gabor, A székelyek nyomában /Pe urmele secuilor/, Panorama, Budapest, 1984 Bartis Ferenc, Rácsok között Romániában / Între gratii în România/, Kapu, Budapest, 1988 Bethlen Béla, Észak-Erdély kormánybiztosa voltam /Am fost comisar guvernamental al Ardealului de Nord/, Zriny Katonai Kiado, Budapest, 1989

Borbándi Gyula, A magyar emigráció életrajza 1945 – 1985 /Biografia emigraţiei maghiare, 1945 – 1985/, vol. I – II, Europa Budapest, 1989, Borsányi György, Válságévek kronikája 1929-1933 /Cronica anilor de criză 1929-1933/, Kossuth, Budapest, 1986, Borsi-Kálmán Béla, Egyutt vagy kulön utakon /Împreună sau pe drumuri separate/, Magvető, Budapest, 1984, Botlik József, Erdély tiz tételben (1918-1940) / Ardealul în zece teme/ Budapest, Edit.autor., 1988, Diószegi István, A magyar kulpolitika utjai /Drumurile politicii externe maghiare/, Gondolat, Budapest, 1984, Dombrády Lorand – Toth Sándor, A magyar kiralyi honvedség 1919-1945 /Armata maghiară regală 1919-1945/ Zrinyi Katonai Kiado, Budapest, 1987, Erdei Ferenc, A magyar társadalom /Societatea maghiară/, Magvető, Budapest 1987, Erdély története /Istoria Ardealului/ vol. I – III, redactor responsabil Kopeczi Béla, Akademia, Budapest, 1986

Erdély rovid története /Scurtă istorie a Ardealului/, redactor responsabil Kopeczi Béla, Akademia, Budapest, 1989, Erdélyi Magyarság /Ungurimea din Ardeal/, revistă, 1-3, Budapest, 1990 /Erdélyi Tudósitások /Informaţii ardelene/, Budapest, 1989, nr. 1-6

Feher Lászlo, A Magyarországinémetek kitelepitése 1945-1950 /Evacuarea germanilor din Ungaria 1945-1950/, Akademia, Budapest, 1988, Fodor Péter, Egyutt a nemzetiségekkel /Împreună cu naţionalităţile/, Kossuth, Budapest, 1984, Forro Tamás-Havas Henrik, Ki tudja merre /Cine ştie în ce direcţie/, Hattér, Budapest, 1988, Franka Tibor, Most jöttem Erdélybol /Acum am venit din Ardeal/, Lang, Budapest, 1989, Galantai József, Trianon és a kisebbségvedelem /Trianonul şi apărarea minorităţilor/ Maecenas, Budapest, 1989, Galantai József, A Trianoni békekötés 1920 /Tratatul de pace de la Trianon 1920/, Gondolat, Budapest, 1990, Gergely Andras, Nemzetiség és urbanizacio Romániaban /Naţionalitate şi urbanizare în România/, Héttorony, Budapest, 1988

Gerö András, Az elsöprö kisebbség /Minoritatea covârşitoare/, Gondolat, Budapest, 1988 Gerö Andras, Sorsdöntések. A kiegyezés -1867. A Trianoni beke -1920. A parizsi béke -1947 /Decizii ale destinului. Dualismul -1867. Pacea de la Trianon 1920. Pacea de la Paris-1947/, Kossuth, Budapest, Göncöl, 1990, Glátz Ferenc, Magyarok a Kárpát-medencében /Ungurii în bazinul Carpaţilor/ Historia, Budapest, 1988, Glátz Ferenc, A huszadik század körének történetfelfogása /Concepţia istoriei domeniului secolului al douăzecelea/, Gondolat, Budapest, 1982, Hanak Péter, A Dunánál /La Dunăre/, Minerva, Budapest, 1982, Hanak Péter, Jázsi Oszkar dunai patriotizmusa /Patriotismul dunărean al lui Jázsi Oszkar/, Magvető, Budapest, 1985 Hanak Péter, Zsidokerdés, Asszimilácio, Antiszemitizmus /Problema evreiască, Asimilarea, Antisemitismul/, Gondolat, Budapest, 1984, Hunya Gábor – Réti Tamas – R. Sule Andrea -Toth László, Romania 1944 -1990, gazdasági és politikai történet /România 1944 -1990, istorie economică şi politică/, Atlantisz, Budapest, 1990

Imréh István, Székelyek a muló idöben /Secui în timpul care trece/, Magvető, Budapest, 1987, Jászi Oszkár, A Habsburg – Monarchia felbomlása /Destrămarea monarhiei habsburgice/, Gondolat, Budapest, 1928 /ediţia primă 1929/, Jászi Oszkár, A Monarchia jövöje /Viitorul Monarhiei/, Maecena, Budapest, 1988 /facsimil ediţia din 1918/, Jászi Oskár, A nemzeti államok kialakulása és a nemzetiségi kerdés /Formarea statelor naţionale şi problema naţionalităţii/, Gondolat, Budapest, 1986 /prima ediţie 1912/

Jancsó Benedék, Defensio nationis hungaricae – Magyarország Teruleti Épségének Védelmi Ligája /Defensio nationis hungaricae /Liga apărării integrităţii teritoriale a Ungariei/, Budapest, 1920, Juhász Gyula, A háboru és Magyarország 1938-1945 /Războiul şi Ungaria 1938-1945/, Akademia, Budapest, 1986

Juhász Gyula, Magyarország kulpolitikája 1919-1945 /Politica externă maghiară 1919-1945/, Kossuth, Budapest, 1988, Dr. Kende (?) Péter, Erdélyböl jottek /Au venit din Ardeal/, Ifjusági lap – és Konyickiado, Budapest, 1988, Kerepei János, A hazsongárdi temete regi sirkovei /Vechile pietre funerare ale Hajongardului/, Akademia, Budapest, 1988, Kis Gabor, Erdélyi várak, várkastelyok /Cetăţi şi castele ardelene/, Panorama, Budapest, 1987, Kornis Gyula, Az elszakitote Magyarország közöktatási ugye /Problema învăţământului public în Ungaria destrămată /Magyar Pedagogiai Tarsasag, Budapest, 1927, Kosztin Árpád, A dákoromán legenda /Legenda daco-română/, Nepszava, Budapest, 1989 Lászlóffy Aladár, Hazsongard /Cimitirul Hajongard/, fotografii de Kanor Lajos, Helikon, Budapest

Magyarság évKönyve 1925 /Anuarul maghiarimii 1925/, Magyarság RT, Budapest, 1924 Magyarság kutatás /Cercetări despre maghiarime/, 1987, 1988 /Anuare/, Magyarság Kutato Intézet, Budapest, A Magyar Tudományos Akamedia Történettudományi Intézet: Magyarország története /Istoria Ungariei/, Gondolat, Budapest, 1971, Magyarország torténete /Istoria Ungariei/, Gondolat, Budapest, 1971, Magyarország és a második világháboru /Ungaria şi cel de al doilea război mondial/, Kossuth, Budapest, 1966, A két vilagháboru kozotti Magyarországrol /Despre Ungaria dintre cele două războaie mondiale/, Kossuth, Budapest, 1984

A magyar Tudományos Akadémia Kozép és Keleteuropa, Kutatatási Kozpont, Helyunk Europában /Locul nostru în Europa/, Magvető, 1986, Makkai Lászlo, Magyar-román kozos mult /Trecut comun ungaro-român/, Hettorony, Budapest, 1989

Medvetánc Könyvek, Jelentés a határokon tuli kisebbségek helyzetérol /Informaţii despre situaţia minorităţilor de peste hotare/, Editura ELTE /Eötvös Loránd Tudomány – Egyetem – Universitatea de Ştiinţe Eötvös Loránd/ şi MIKE /Marx Karoly Kozgazdaság tudomanyi Egyetem – Universitatea de ştiinţe economice Karl Marx/, Budapest, 1988, Miko Imre, Huszonkétév, /Douăzeci şi doi de ani/, Studium, Budapest, 1988 /ediţia facsimil după cea din 1941/, Mocsáry Lajos, Nemzetiség /Naţionalitate/, Budapest, 1984 /ediţie facsimil după cea din 1958, Gondolat, Budapest/, Nem lehet /Nu se poate/ red. Molnár Gusztáv, Hettorony, Budapest, 1989

Nagybaconi ? Nagy Vilmos, Vegzotos ? esztendok/ Ani fatali/, Gondolat, Budapest, 1986 Nagy Kazmer, Elveszett alkotmany, A magyar politikai emigracio /Constituţia pierdută, Emigraţia politică maghiară/, Gondolat, Budapest, 1984

Nemeskurty István, Édes Erdély. Erdélyi kronika 1916-1967 /Dulce Ardeal. Cronică ardeleană 1916-1967/, Szabad Ter Kiado, Budapest, 1988, Nemeskurty István, Mi magyarok /Noi, ungurii/, Dovin, Budapest, 1989,  Ormos Mária, Pádovátol Trianoning /De la Padova la Trianon/, Kossuth, Budapest, 1984 Ormos Mária, Nazismus – Fasizmus /Nazism-Fascism/ Magvető, Budapest 1987, Pách Zsigmod Pál, Történelem és nemzettudat /Istorie şi conştiinţă naţională/ Kossuth, Budapest, 1986, Pách Zsigmod Pál, Történetszemlelet és történettudomány /Concepţie despre istorie şi ştiinţa istoriei/, Kossuth, Budapest, 1977

Rácz István, redactor, Tanulmányok Erdély történeterol /Studii despre istoria Ardealului/, Csokonaiu ?, Debrecen, 1988, Raffay Ernő, Erdély 1918 -1919 – ben /Ardealul la 1918 -1919/, Magvető Budapest, 1987 Raffay Ernő, A vajdaságoktol a birodalomig /De la voievodate la imperiu/, Jate, Szeged, 1989, Raffay Ernő, Trianon titkai avagy hogyan bántak el országunkkal… /Secretele Trianonului sau cum au tratat ţara noastră…/, Ibrnado Dannenija, Budapest, 1990

Ránki György , Gazsdaság és kulpolitika /Economie şi politică externă/, Magvető, Budapest, 1981, Rehák Lászlo, Nemzet, nemzetiség, kisebbseg Jugoszlaviában /Naţiune, naţionalitate, minoritate în Iugoslavia/, Gondolat, Budapest, 1988, Ronai András, Terképezett történelem /Istorie cartografiată/, Magvető, Budapest, 1989 Siklos András, A Habsburgbirodalom felbomlása /Destrămarea imperiului habsburgic/, Kossuth, Budapest, 1987, Száraz György , Erdély multjarol jelenidoben /Despre trecutul Ardealui în prezent/, Magvető, Budapest, 1988, Száraz György , Történelem jelenidoben /Istorie în prezent/, Magvető, Budapest, 1984 Székelyhidi Ágoston, Debreceni naplo – Erdéleyrol /Jurnal din Debreţin despre Ardeal, Debrecen, 1989, Szekfü Gyula, Forradalom után /După revoluţie/, Gondolat, Budapest, 1983 /facsimil după ediţia din 1947/

Szekfü Gyula, A magyar állam életrajza /Biografia statului maghiar/ Maecenas, Budapest, 1988 /facsimil după ediţia din 1917/, Szekfü Gyula, Három nemzedék /Trei generaţii/, Maecenas, Budapest, 1989 /facsimil după ediţia din 1934/, Társadalmi szemle /revistă/ Egy letunt korszakrol /Despre o epocă dispărută/, 1945, Kossuth, Budapest

Tilkovszky Loránt, Két évtized a Magyarországi németek történétéböl /Două decenii din istoria germanilor din Ungaria/, Kossuth, Budapest, 1989, Ujpéteri Elemér, Vegállomas Lisszabón /Staţia terminus Lisabona/, Magvető, Budapest, 1987, Vargyai Gyula, A hadsereg politikai funkcioi Magyarországon a harmincas években /Funcţiile politice ale armatei în anii treizeci/, Akamedia, Budapest, 1983

Végh Antal, De mi lesz a harangokkal (Erdély 1988) /Dar ce va fi cu clopotele/ (Ardeal 1988), Muvészeti Alap, Budapest, 1988, Venczel József, Erdélyi fold – Erdélyi tarsadalom /Pământ ardelenesc – societate ardeleană/, Kozgazdasági és jogi Kiado, Budapest, 1988 Világtörténet /Istorie universală/, revistă editată de Academia Maghiară de Ştiinţe, nr. 3/1987, nr.2/1988, nr.4/1988, Zielbauer György , Adatok és tények a Magyarországi németség történetéböl (1945-1949) /Date şi fapte despre istoria germanilor din Ungaria 1945-1949/, Akademia, Budapest, 1989

NOTĂ: Pentru economie de spaţiu s’au notat prescurtat numele unor edituri:

Akademia = Editura Academiei Maghiare de Ştiinţe; Europa = Editura Europa; Kossuth = Editura Kossuth ş.a.

Citiți și: STEMA ARDEALULUI ARE DOAR ELEMENTE DE SIMBOLISTICĂ ANCESTRALĂ ROMÂNEASCĂ !

Sau:   MINORITARII SECESIONIȘTI AU FURAT STEAGUL GALIȚIEI

Ori:   GERMANIA ŞI „INDEPENDENŢA TRANSILVANIEI”

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

RÂURILE DIN SPAȚIUL ROMÂNESC POARTĂ DENUMIRI GETICE

Legendele din spatele numelor acestor râuri ce udă pământul românesc sunt fabuloase şi pline de mister. Mii şi mii de kilometri de râuri străbat România, iar majoritatea izvorăsc din Munţii Carpaţi. Râurile coboară iute la câmpii, multe dintre ele sfârşind înghiţite de Dunăre, altele de Siret, Prut, Mureş, Olt sau Jiu.

Constatăm că originea toponimelor, oronimelor și în mod special a hidronimelor din spațiul locuit de români și prin extensie cel locuit de frații lor geto-traco-iliri nu a fost, din păcate, o prioritate a lingvisticii românești. Asta în primul rând din cauza dezinteresului pentru principiile lingvisticii indo-europene fără de care nu se poate intreprinde un astfel de demers științific. Pe de altă parte, ne confruntăm cu o cvasi-totală lipsă de interes pentru istoria veche și străveche a poporului român care, trebuie să recunoaștem este greu de descifrat.

În Dicționarul Etimologic al Limbii Române (2008), Mihai Vinereanu a făcut analiza etimologică a denumirilor marilor cursuri de apă din România și din regiunile adiacente și toate se dovedesc a fi vechi indo-europene. Asta însemnând că indo-europenii au denumit în exclusivitate aceste ape. Nu există practic excepții, nu numai în zona luată în discuție aici (și în DELR), ci și mai în toată Europa, excepie făcând Peninsula Iberică unde anumite macrohidronime provin de la populația veche iberică pre-indo-europeană, din care au mai rămas bascii, dar care popula în antichitatea pre-clasică, mai toată peninsula iberică și o bună parte din Galia.

De aici se desprind două concluzii generale și anume:

1. La venirea indo-europenilor în Europa (prin Balcani) populația locală mezolitică era extrem de rară și nu a lăsat urme lingvistice importante, în condițiile în care se știe că macro-hidronimia se păstrează foarte bine chiar dacă limba vorbită într’o anumită regiune se schimbă.

Neamurile antice care vorbeau dialecte indo-europene: geți și toate neamurile care au păstrat mult timp acest etnonim (massa-geți, tyra-geți, sar-geți, thyssa-geți, myr-geți etc.), dar și hitiții, celții, scyții, sarmații, ilyrii, tracii, macedonenii, troienii, frigienii, armenii, cât și cele de mai târziu, germanicii, slavii, balticii, românii etc.

2. a existat o locuire continuă a unei populații indo-europene, fără întrerupere de acum 8-9000 de ani, fapt care a permis transmiterea acestor denumiri. Mai întâi indo-europenii, apoi urmașii lor pelasgii (sau proto-traco-iliri), geto-traco-ilirii și apoi descendenții direcți ai acestora, românii.

DUNĂREA

Dunărea provine din PIE *danu– ”râu” (IEW, 175); cf. sanskr. dana ”rău”, avestic. danu ”râu, izvor”, osset. don ”apă, râu”.
Originea acestui hidronim a fost ignorată de cei mai mulți lingiviști, cu toată importanța sa și cu siguranță nu a fost asociat de nimeni cu excepția lui Mihai Vinereanu.
Forma Banubius preluată de romani de la gali este varianta celtică a aceluiași hidronim mai vechi indo-european. Tot de la acest radical provine hidronimul Nipru (Dniepr), Nistru (Dniestr) (vezi Nipru, Nistru).

Citește și:  CONTINUITATEA ROMÂNILOR ȘI TOPONIMIA LOCALITĂȚILOR

Dunărea este a doua ca lungime dintre fluviile Europei (după Volga), fiind singurul fluviu european ce curge de la vest la est. Izvorăşte din munţii Pădurea Neagră, Germania, sub forma a două râuri numite Brigach şi Breg, ce izvorăsc de sub vârful Kandel (1.241de metri) şi se unesc în oraşul Donaueschingen (la o altitudine de 678 de metri) în curtea castelului Fürstenberg. Numele german al fluviului este Donau. Dunărea curge către sud-est pe o distanţă de aproximativ 2.860 de kilometri, până la Marea Neagră. La vărsarea fluviului în Marea Neagră s’a format Delta Dunării. Dunărea este un important drum fluvial internaţional, curgând prin 10 ţări (Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Croaţia, Serbia, România, Bulgaria, Republica Moldova, Ucraina) şi are afluenţi în alte şapte ţări. Trece prin patru capitale de stat: Viena, Bratislava, Budapesta şi Belgrad.
Încă din antichitate, Dunărea avea mai multe nume: Istros / Istru / Hister / Danaistru, pentru sectorul inferior, în scrierile greceşti şi Danubius în cele latino-romane.Pe teritoriul României, Dunărea are 354,1 kilometri, malul drept, şi 1,050 de kilometri, malul stâng. Denumirea dată de romani ”Danubius”, adică Zeul fluviilor, a fost mai târziu preluată de alte popoare, şi modificată, devenind Donau în limba germană, Dunaj în limba slovacă, Duna în limba maghiară, Dunav în limba croată, Dunav; Дунав în limba bulgară şi limba sârbă, Дунай (Dunai) în limba ucraineană, pentru ţările riverane, şi Danube în limba engleză şi limba franceză şi Tuna în limba turcă. Numele din limba română, Dunărea, deşi este înrudit cu numele latin, nu poate fi derivat din acesta folosind schimbările fonetice normale. S’a încercat o explicaţie printr’un nume intermediar, Donaris, dar acesta nu este găsit în niciun document antic, fiind o reconstrucţie a lingviştilor moderni.

Dunărea la Baziaş

Caraş-Severinul este locul în care Dunărea sărută pământul ţării şi, tot aici, Nera face o impresionantă deltă la vărsarea în fluviu. Zeu antic şi de temut, ”drum fără pulbere“, graniţă între popoare şi totodată leagănul unei civilizaţii. Pe toate acestea le însuşeşte Dunărea, cel mai lung fluviu al Uniunii Europene.

Fie că l’au numit Phison, Istru, Donaris sau Dunăre, oamenii l’au iubit şi respectat. Fluviul le aducea hrană, îi purta pe apele sale sau pe gheţurile iernii, dar era şi un duşman de temut atunci când nu era respectat, milioane de vieţi pierzându’se în apele lui. Baziaş, un micuţ sat sârbesc ce aparţine comunei Socol, este locul prin care marele fluviu intră în ţara noastră şi, tot aici, bănăţenii vin vara la scăldat şi plajă, condiţiile fiind aproape ca la mare. Cunoscut pentru prima dată sub numele de Mataes, râu norocos, a căpătat de’a lungul timpului diferite denumiri, de la un popor la altul, astfel, fenicienii spunându’i Phison, iar grecii Istros. Romanii l’au denumit Danubius până la Porţile de Fier, păstrând vechea denumire de Istros sau Ister, de la Porţile de Fier până la vărsarea în Marea Neagră.

În România, numele de Dunăre, vine de la o formă prescurtată, Duna(cea)-rea. Întreaga istorie a neamului nostru este legată încă din antichitate de legendarul Istru, Phison, Danare, Donaris, Danubiu, Rio Divinia sau Dunăre, denumiri purtate de’a lungul timpului, leagănul formării multor popoare, culturi şi civilizaţii. Dunărea la Cazane şi legenda grotei săpată de apele fluviului Pe teritoriul judeţului Mehedinţi, Dunărea are un curs de 182 de kilometri începând de la vărsarea pârâului Poloşeva în vest până la Drincea, în sudul judeţului. Cu siguranţă cel mai spectaculos sector al Dunării este cel al Cazanelor Mari şi Cazanelor Mici. Se presupune că Defileul ”Porţile de Fier” provine dintr’o veche strâmtoare marină, care făcea legătura între Lacul Panonic, din Vest, şi Lacul Pontic, ce ocupa actualul spaţiu al Câmpiei Române. Cu timpul, apele fluviului au săpat în şisturile cristaline, granite şi calcare cel mai spectaculos defileu european. Conform unei alte ipoteze, defileul s’ar fi format prin captarea de către un râu, ce curgea spre Lacul Pontic, a unei Dunări vechi, ce curgea spre Lacul Panonic.

Un loc cu totul magnific din Defileul Dunării îl întâlneşti după confluenţa cu pârâul Plavişeviţa, unde bătrânul fluviu intră în cel de’al treilea sector de îngustare, Cazanele Mari, flancat de abrupturile calcaroase ale Ciucărului Mare (316 metri) şi ale vecinului său sârbesc, Veliki Strbac (768 de metri).

Pereţii Cazanelor Mari au înălţimi de peste 200 de metri, iar lăţimea medie a albiei este de 150 de metri. În pereţii Ciucărului Mare se deschid mai multe guri de peşteră, dintre care două sunt mai importante, Gura Ponicovei şi Veterani. La peştera Veterani nu poţi ajunge decât pe apă. Cunoscută şi sub numele de ”Peştera lui Veterani”, „Peştera din Pînza Curii“ sau ”Peştera Piscabara”, grota, situată la o înălţime de circa 70 de metri deasupra apei, cu o lungime totală de 173 de metri şi o lăţime de 40 de metri, are o istorie încărcată de evenimente, ale căror începuturi se pierd în negura mileniilor. Borcea, braţul Dunării la Călăraşi, botezat de un boier la 1541 Cu toate că descoperirile arheologice dovedesc continuitatea de locuire încă din neolitic, documentele care s’au păstrat amintesc pentru prima dată de o aşezare aici, la cotul Borcei, în secolul al XVI-lea. Se pare că braţul, afluent al Dunării, fost botezat după numele unui boier.

Aşa cum apare menţionat în Istoria Călăraşiului, scrisă de Pompei Samarian, într’un hrisov din 1 iunie 1541, domnitorul Radu Paisie declină proprietatea şetrarului Borcea asupra satului Crăceani (Crăceni), satul Măgureni de mai târziu, cartierul cu acelaşi nume de astăzi, al municipiului Călăraşi. Teritoriul municipiului Călăraşi este udat de apele braţului Borcea care se desprinde din albia Dunării în amonte de oraş la circa 9 kilometri – Ostrov – şi are o lungime totală de 99 de kilometri până la unirea sa din nou cu Dunărea, în dreptul localităţii Giurgeni. Brăila, oraşul care a înflorit datorită Dunării Numele şi renumele Brăilei sunt legate de fluviul Dunărea. Datorită Dunării, Brăila a cunoscut mărirea, a devenit port înfloritor în perioada interbelică, portul brăilean fiind locul în care se stabilea preţul cerealelor pentru Europa. Până şi legenda ”La noi la Brăila, la tanti Elvira“ s’a născut datorită Dunării. Brăila este însă judeţul a încă două ape mari: Siretul şi Buzăul.

În jurul fluviului s’au creat numeroase legende: vara şi toamna îşi ia tributul de vieţi omeneşti, iarna ”fierbe” sau se transformă în patinoar, primăvara, ca acum, se umflă ca un bour negru cotropind pământurile, faleza şi înghiţind podeţe sau diguri.

Fluviul Dunărea şi râurile care străbat teritoriul judeţului Brăila au o mai mare importanţă în definitivarea reliefului. La numai patru kilometri de oraş se află cea de-a doua deltă a Dunării, Balta Mică a Brăilei, parc natural protejat cu triplu statut: Parc Natural, Sit Ramsar şi Sit Natura 2000. Deşi zona încă este virgină, fiind mai degrabă sub stăpânirea coloniilor de cormorani şi a egretelor, turistul poate pătrunde în această lume mirifică, mergând cu vaporaşul sau cu şalupa până la Chiriloaia, un drum nu costă mai mult.

Denumiri de legendă: de ce se numesc astfel Gârla Împuţita, Lacul Nebunu, Lacul Sărat sau Murighiol Lacurile din Delta Dunării au primit, de’a lungul anilor, denumiri care mai de care mai ineresante.

În spatele fiecărui nume se regăseşte câte o legedă, pe care localnicii o vor povesti oricărui turist care ajung prin zonă. Numele bălţilor din deltă au fost date tot de către localnici. În urmă cu mulţi ani, aceştia au botezat lacurile Deltei Dunării după anumite caracteristici care le definesc. Împuţita, de la mirosul de materii descompuse Te’ai întrebat vreodată dacă denumirea ”Împuţita” are corespondent în realitate? Din câte spun localnicii deltei, da: denumirea vine de la mirosul de stricat pe care această apă în emană atunci când nivelul scade. Specialiştii spun că ar fi vorba despre „materii sub formă coloidală în stare de descompunere pe care le’ar conţine apa“ şi că ”fenomenul biologic de descompunere se datorează sulfo-bacteriilor”. Murighiol, lacul violet Denumirea vine din limba turcă: lacul Murighiol se traduce drept lacul violet. Din câte spun localnicii, această denumire ar veni de la culoarea pe care o capătă, în anumite momente, lacul. Specialiştii spun că apele sărate, de tip cloruro-sulfatic, sunt caracterizate de o mare diversitate a zooplactonului şi a fitoplanctonului.

În cele ce urmează vom prezenta etimologia marilor cursuri de apă din regiunile în care au trăit geții, tyra-geții, sar-geții, thyssa-geții, pien-geții, așa cum a făcut’o Mihai Vinereanu în Dicționarul Etimologic al Limbii Române.

STUDIUL ETIMOLOGIC AL DENUMIRII MARILOR CURSURI DE APĂ DIN SPAȚIUL GETIC (ILIRO-TRACO-DAC) AȘA CUM SUNT PROPUSE DE MIHAI VINEREANU

Argeș

Acest hidronim pare să provină din PIE *ar(e)g’-, *arg’- ”alb, strălucitor” (IEW, 64).
Argeș ca hidronim este menționat de mai mulți autori antici și bizantini de la Herodot încoace, sub forma Ordessos la Herodot, Ordesos la Pliniu (unde d redă un g’ (palatal) sunet inexistent în greaca veche sau în latina clasică, sau Argessios (Argesios) la autorii bizantini până la Porfinrogenetul). Dublu s pare să redea sunetul ș, de asemenea, inexistent în medio-greacă.

Bârzava

Are aceeași origine cu rom. bârzoi ”zbârlit”, ambele din PIE *bhereg’h– ”înalt, a se ridica” (IEW,140), aici cu sensul de ”a se mări, puternic, impetuos” o denumire potrivită uni râu de munte. Acest hidronim, deși mai mic, avem dovada că s’a păstrat, fiind menționat de sursele antice care se referă la cele două războaie dintre daci și romani. De asemenea, acest toponim prezintă sufixul –ava, considerat de mai toată lumea ca a fi de origine slavă (cf.Târnava). Acest sufix se regăsește la toponimele și hidronimele celtice din Galia.
Este un râu în sudul Transilvaniei, nu departe de Sarmisegetusa, menționat de izvoarele antice sub forma latinizată Bersobis sau Bersovia (cf. Giurescu, I, 125; Decev, Thrak., 54).

Bug

Considerăm că provine din PIE *bogh-, *bhagh– ‘baltă, mlaștină’ (IEW, 161). Se știe că Bugul de sud curge în zonă de câmpie, fiind un râu mlăștions. Acest râu curge la nordul Mării Negre vărsându’se în Marea Neagră, numit și Bugul de sud, spre a’l deosebi de Bugul de vest care curge în vestul Ukrainei.
La Ptolemeu apare cu forma Bukes, la Pliniu și la Pomponius Mela Buces, iar la Porfirogenetul Bouges.

Buzău

Buzău este un râu în estul României, oraș pe malul acestui râu cu același nume.
Toponimul derivă de la subst. buză, cuvânt de origine traco-ilirică, mai precis din PIE *bu– ‘buză, sărut’ (IEW, 103), cu cognați în latină, albaneză, limbile celtice, precum și în limbile iranice (cf. DELR, 171).
Buzău, singura apă curgătoare din România în care a fost martirizat un creştin. Este atestat în secolul IV în legătură cu moartea Sfântului Sava, ucis de goți, martir de origne geto-dacă, mort la 12 Aprilie, 372, fiind înecat în Buzău.
Principala apă curgătoare care străbate judeţul Buzău are o istorie bogată, cu aproape două milenii scurse de la prima pomenire a sa într’un document.

Râul Buzău izvorăşte din Carpaţii de Curbură, Munţii Ciucaş, şi se varsă în Siret. Vechea denumire în limba greacă veche a râului Buzău a fost Mousaios (Μουσαίος). Numele Mouseos (Mousaios), cel de la care a fost considerată inițial actuala denumire, Buzău, apare într’o epistolă religioasă în care era relatat martiriul Sfântului Sava, pedepsit prin înecare de goţii care se opuneau creştinării localnicilor. Râul Buzău izvorăşte din Carpaţii de Curbură, Munţii Ciucaş, şi se varsă în Siret. Vechea denumire în limba greacă veche a râului Buzău a fost Mousaios (Μουσαίος).
Despre originea numelui, existau mai multe ipoteze lansate de’a lungul vremii de istorici. Plecând de la forma grecească Μουσεος (Mouseos), Vasile Pârvan considera că numele Buzăului vine de la forma getică Bouzeos, transcris greşit (Μπ se pronunţă B în greceşte, ori în textul antic a fost omis π). A emis ipoteza că denumirea derivă din radicalul getic Buzes, la care s’a adăugat sufixul -eu, formă a vechiului -aios (greco-latin).
Mai multe surse istorice precizează că prima atestare documentară a râului Buzău apare într’o scrisoare din anul 374 după Hristos, care se află acum la Vatican, privitoare la martiriul Sfântului Sava Gotul. Este vorba despre o corespondenţă între guvernatorul Sciţiei şi Sfântul Vasile cel Mare, prin care era cerută mutarea în Capadocia a rămăşiţelor pământeşti ale martirului Sava.

Cerna

Acest hidronim provine din PIE *kers-, krsno– ‘negru’ (IEW, 583) (vezi DELR, a cerni, Criș).
Este un hidronim și toponim representând denumirea a mai multor râuri și localități din România. Este atestat la autorii antici sub forma Dierna (la autorii latini) sau Tsierna (la autorii de limbă greacă), azi Orșova, oraș situat la gura râului numit și azi Cerna.

Criș

Și acest hidronim provine de la același radical ca și Cerna, din PIE *kers-, krsno– ‘negru’ (IEW, 583)
denumirea a trei râuri din vestul României (și estul Ungariei). La Iordanes apare sub forma Crisia. Froma maghiară este Koros fiind un împrumut din română.

Crişurile, trei tineri au fost transformaţi în stană de piatră de Vâlva Comorii Legenda spune că demult, pe când oamenii şi uriaşii trăiau împreună, jos, în câmpie, trăia un crai lacom după aur care a auzit că în munţii dinspre răsărit ar fi o mină de aur foarte mare. Dar locul unde se afla aceasta nu’l ştia decât Criş-cel-Bătrân şi cei trei fii ai săi.
Craiul a pus soldaţii să’i prindă, i’a închis şi i’a bătut, doar, doar v’a afla de la ei unde este comoara. Bătrânul a murit în chinuri, dar nu a divulgat secretul cel mare. Feciorii, înspăimântaţi, au hotărât să destăinuie locul şi să scape cu viaţă, să poată răzbuna moartea bătrânului lor tată. Au pornit ei spre soare-răsare, spre locul minei de aur, cu paşi nesiguri, însoţiţi de soldaţii de pază. După trei zile şi trei nopţi de mers istovitor, cei trei tineri nu s’au mai înţeles în privinţa drumului de urmat, fiecare arătând altă cale. Feciorul cel mare zicea că trebuie ţinut drumul spre răsărit, ceilalţi doi drumul bun ar fi mai la miazăzi. Fiind iute din fire, fratele cel mare s-a supărat pe ceilalţi doi şi a pornit val-vârtej încotro gândea el că e bine, însoţit de o parte dintre soldaţii craiului. Mijlociul, un flăcău bălan, şi mezinul, un băieţandru oacheş, au apucat-o spre miazăzi. Dar după un timp, fratelui mai mic i s’a părut, totuşi că fratele cel mare a avut dreptate şi a luat’o şi el spre soare-răsare. Au rătăcit ei aşa, însoţiţi de soldaţii craiului, multe zile şi nopti în căutarea băii de aur. În cele din urmă, feciorul care apucase spre miazăzi a dat în munţi peste comoară. Dar în clipa în care vrut s’o arate soldaţilor, a ieşit din baie Vâlva Comorii l’a fermecăt, prefăcându-l în stană de piatră, iar pământul călcat de picioarele lui apă curgătoare. La fel a făcu şi cu ceilalţi doi fraţi ai săi, ca aceştia să nu poată găsi niciodată comoara.

Don

Este un râu în estul Ukrainei. În scrierile antice grecești apare sub forma Tanais. Deși nu curge pe teritoriul României, originea acestui hidronim este prin excelență una indo-europeană fiind direct legată de hidronime importante din regiuni locuite de români, precum Dunăre sau Nistru (vezi mai sus).

Dunăre provine din PIE *danu– ”râu” (IEW, 175); cf. sanskritul dana ”rău”, avestic. danu ”râu, izvor”, osset. don ”apă, râu”.

Jiu

Este un râu în Oltenia. Forma mai veche este Jilu, fiind considerat de Hasdeu de origine dacică (Ist. critică, pg. 255 și următoarele). Hasdeu asociază acest hidronim cu jelț, jilț ”pârâu”. A fost asociat cu hidronimul Gilpil, întâlnit la Iordanes (Getica, 113) sau Gilpit, la geograful din Ravena (4, 14: cf. C. Poghirc, ILR, 2, 357). Oltenii îi spun Jii. Tot în graiul oltenesc oricărei ape curgătoare i se spune jii. Toate aceste forme pot fi asociate cu jilav.

Jiul, frate cu Oltul

Dacă în Transilvania se spune că Oltul ar fi fost fratele Mureşului, la câmpie, legenda este puţin diferită. De’a lungul timpului, oamenii au încercat să îşi explice geneza râului Olt, fapt ce a dus la apariţia a numeroase legende. Cea mai cunoscută şi mai des întâlnită legendă despre râul Olt este cea în care este menţionat alături de un alt mare râu al ţării, Jiul. Povestea încearcă să se apropie de realitate prin modul în care Oltul a fost şi este în continuare văzut ca un râu tumultos şi greu de ”îmblânzit”. Astfel, potrivit legendei care este povestită în special în mediul rural, dar nu numai, Oltul ar fi fost băiatul unui rege din Carpaţii Răsăriteni.

El ar fi avut un frate în persoana lui ”Jiu” şi, deşi semănau ca două picături de apă, cei doi erau firi extrem de diferite. Astfel, în vreme ce Jiu era tăcut, rezervat şi închis în sine, Oltul era ambiţios, orgolios şi mereu pus pe harţă. Din acest motiv, cei doi se certau şi se băteau cu orice ocazie. De’a lungul anilor, certurile şi bătăile copilăreşti dintre cei doi fraţi s’au acutizat şi au devenit tot mai violente. Nu de puţine orice, fraţii se luptau între ei până nu se mai putea ridica de la pământ sau până nu erau plini de sânge. Pentru a’i mai domoli, regele a poruncit să se construiscă pe un munte din apropierea cetăţii două turnuri – pentru fiecare fiu al său. Când au crescut şi erau tocmai buni de însurat, regele a trebuit să plece la o luptă cu unul dintre duşmanii care se apropiase periculos de hotarele regatului. Numai că regele nu s’a mai întors din expediţie şi nici altcineva dintre cei care plecaseră cu el. Regina, îngrijorată de soarta soţului şi crezând că a fost luat prizonier, a apelat la cei doi fii pe care i’a rugat să plece să îl caute pe rege. Regina sperase ca această călătorie să fie punctul de pornire al împăcării între cei doi fii, mai ales că aceştia i’au promis că vor sta nedespărţiţi pe toată durata expediţiei, dar s’a înşelat.

Rhabon, prima denumire a Jiului
Jiul, unul dintre cele mai importante râuri din România, străbate trei judeţe: Hunedoara, pe teritoriul căruia se formează, Gorj şi Dolj. Primele însemnări legate de Jiu provin de la Herodot. Prima denumire a râului a fost Rhabon. Aşa apare în primele referiri importante despre cursul de apă pe care le fac istoricul Strabon şi Pliniu cel Batrîn, în secolul a II-a d.H.
Primul document în care este schiţat cursul râului aparţine lui Claudius Ptolomeus din Alexandria. În perioada de formare a statului dac, denumirea râului a fost înlocuită cu Gilfil sau Gilpil. În anul 1700, râul apare într’o hartă cu actuala denumire. Stolnicul Cantacuzino a întocmit prima hartă în care râul figurează sub numele de Jiu.

Mureș

Provine din PIE *mor-, *mory–sio– ”apă sătătoare, mlaștină” (IEW, 748). Magh. Moros este un împrumut din limba română (vezi, DELR, Mureș).
Este un râu din centrul Trasilvaniei care curge de la est la vest vărsându’se în Tisa. Apare sub forma de Maris, Marissios la Herodot și la Strabo sau Marisia la Iordanes.
Mureş, de la ”Fata mării” la ”Râul cu spini” Râul Mureş izvorăşte din Muntele Hăşmaşul Mare şi străbate Transilvania de la un capăt la celălalt, fiind al doilea râu al României, ca lungime, după Dunăre, acesta măsurând 761 de kilometri. O apă cu un nume predestinat să fie purtat de meleagurile noastre. Puţini ştiu povestea din spatele denumirii râului Mureş. Provenind din latinul Maris, un nume de fată care înseamnă ”a mării”, Mureşul se bucură de o bogată istorie cu caracter religios. De altfel, expresia latinească ”stella maris” (steaua mării) face referire la Fecioara Maria. Romanii considerau că apa râului este una extrem de bogată, dătătoare de viaţă şi astfel i”au acordat o importanţă aproape religioasă.

Încă din perioada antichităţii, râul Mureş a fost o cale navigabilă foarte intens folosită atât pentru traficul comercial, cât şi în scop strategic, devenind o adevărată autostradă a zonei de la Nord de Dunăre.
Menţionat de Herodot încă din anul 484 î.Hr. (cu 4 secole înainte de crearea ”Drumului Mătăsii”), sub denumirea de Maris, Mureşul are o suprafaţă hidrografică de 27.890 de kilometri pătraţi. În timpul războaielor daco-romane controlul Mureşului a constituit una din manevrele militare-cheie, pe care armata romană s’a străduit să o obţină pentru a avea un avantaj asupra sistemului defensiv al Regatului Getic.

Legenda celor doi fraţi: Mureş şi Olt
Alte legende vorbesc despre faptul că numele râului Mureş ar veni de la copilul unui împărat. Mureşul este o atracţie turistică deosebită şi pentru Arad. Se spune că era odată un împărat şi o împărăteasă care aveau doi băieţi, ce semănau la chip, dar cu firi foarte diferite: unul era aprig şi tulburat, altul liniştit. Pe unul îl chema Mureş, iar pe celălalt Olt. Şi a plecat împăratul la război, pe când erau copiii mici, dar nu s’a mai întors niciodată. Crescând băieţii mari, au dorit să’l caute pe tatăl lor, poate i’or da de urmă. De aceea au mers la mama lor, împărăteasa, cerând binecuvântare de drum.
Mama s’a bucurat de gândul lor bun, dar s’a şi întristat, că se duc în lume. Ea le’a dat binecuvântare şi i-a rugat să meargă împreună, să nu se despartă pe drum, orice ar fi. Aşa au promis flăcăii. Numai că, îndată ce au părăsit palatul, aflat pe vârf de munte, s’au şi certat, din cauza firilor lor diferite… Şi Oltul a luat’o spre sud, iar Mureşul spre nord, plecând în calea lor. Împărăteasa a aflat de separarea fraţilor şi mult s-a supărat şi a plâns. A încercat să’i caute şi să’i unească, dar nu a reuşit. Mureşului i s’a făcut dor de fratele lui şi s’a întors şi el spre miazăzi, dar nu l’a mai ajuns din urmă pe Oltul cel năvalnic. Iar de la plânsul mamei lor, şi Oltul, şi Mureşul, s’au prefăcut în două râuri. Oltul a tot alergat printre stânci, spumegând, iar Mureşul a luat’o în altă direcţie, curgând liniştit, între şesuri.

Nipru

Walde-Pokorny arată că acest hidornim provine dintr’un mai vechi Danapris, la rândul său de la IE *Danu-apara ”râul din spate” (IEW, 175), unde danu < PIE *danu ‘râu’, iar apara din PIE *apo– ”apoi” (cf. DELR, apoi) (vezi Nistru).
Este un râu în Ukraina care curge la est de Bugul de sud vărsându-se în Marea Neagră, forma rusă (ucraineană) este Dniepr.

Nistru

După Walde-Pokorny (IEW, 175) provine dintr’un IE *Danu–nazdya ”râul din față”.
Prin urmare, denumirile acestor două râuri se corelează, fiind date de o populație indo-europeană care a trăit mult timp între cele două râuri numindu’le ‘râul din față’ și respectiv ”râul din spate”, asta desigur cu multe mii de ani în urmă. Cu peste două mii de ani în urmă pe ambele maluri ale Nistrului trăiau triburile tyra-geților. Tiraspol este denumirea rusească a acestora care înseamnă Orașul de la Tyras
Este un râu situat la vest de Bugul de sud vărsăndu’se, de asemenea, în Marea Neagră. Forma rusă (ucraniană) este Dniestr de la un mai vechi Donastius.

Olt

Este un râu care izvorăște din Transilvania, străbate Carpații Meridionali vărsându’se în Dunăre. Este atestat sub forma Alutas la Ptolemeu (sec. II), apoi Alutus. Formele Olt, Oultet (cf. Poghirc, ILR, loc. cit.). În Lithuania există două râuri cu acest nume Alutis, Aluote, care trebuie asociate cu leton. aluots ”izvor”, iar în Iran avem hidronimul ”Aluta”.
Oltul: Alutus sau Aluta
Cu o lungime de peste 600 de kilometri, Oltul este unul din cele mai mari râuri care străbat România. Oltul izvorăşte din munţii Hăşmaşul Mare şi străbate nu mai puţin de 7 judeţe, respectiv Harghita, Covasna, Braşov, Sibiu, Vâlcea, Olt şi Teleorman. Trece prin oraşele Miercurea Ciuc, Sfântu Gheorghe, Făgăraş, Râmnicu Vâlcea şi Slatina, are o lungime totală de 615 kilometri şi se varsă în Dunăre lângă Turnu Măgurele, la Islaz. Între judeţele Sibiu şi Vâlcea, pe o porţiune de aproape 50 de kilometri, râul străbate Defileul Oltului sau Valea Oltului, considerat cel mai lung defileu din ţară. Colectează aproape 80 de afluenţi, printre care Lotru, Olteţ, Arpaş sau Cârţişoara, iar pe Olt sunt aproape 30 de lacuri de acumulare. În perioada dacică era cunoscut sub denumirea daco-getică de Alutus, iar după aceea sub cea romană de Aluta. De altfel, de’a lungul văii romanii au construit o linie de fortificaţii – Limes Alutanus – ce cuprindea castrele: Romula, Acidava, Buridava, Castra Traiana, Alutela (Arutela).

Prut, râul cu apă furtunoasă

Denumirea este, desigur, getică, trecută în pronunţie greacă sau latină. Pare să provină din PIE *per–etu-, *portu– ”trecere, vad’; cf. sanskr. a-pura ‘torent, pârâu’, osset. furd ’râu’. Pare să aibă aceeași origine cu pârâu (cf. Pascu, Arhiva, 1921). Cu toate atestările antice, Vasmer (2, 452), în modul cel mai aberant, susține că rom. Prut este împrumut din slavă.
De râul Prut, unul dintre cele mai mari din România, se leagă numeroase legende şi scrieri ale istoricilor, numele său fiind tradus în vremurile vechi ca ”râul cu apă furtunoasă”.

Este un râu în estul României. De’a lungul timpului apare sub forme ușor diferite: Piretos la Herodot (4, 48), Porata, apoi Brutos la Porfirogenetul (De adm., 38). Prin urmare, are o atestare continuă pe peste 1500 de ani, și apoi până în zilele noastre.
Dimitrie Cantemir, în ”Descriptio Moldaviae”, se opreşte asupra Prutului şi aminteşte, mai întâi, de autorii antici, ca Ptolemeu sau Ammianus Marcellinus care, după Herodot, au scris şi ei despre râul Prut numindu’l Porata, adică apă furtunoasă. Tot Dimitrie Cantemir face şi o analiză a apei Prutului şi susţine că, după decantarea nisipului, apa era cu 30% mai uşoară decât apa celorlalte râuri moldoveneşti. S-a spus, de asemenea, că, în vechime, oştenii se împărtăşeau cu apă din Prut înainte de a pleca la luptă. Pe lângă această menţiune impresionant circula şi o glumă:

”Dacă apa din Prut este aşa de bună, de ce moldovenii preferă vinul?”

Siret

Acest hidronim provine din PIE *sreu–tos ”râu, curs de apă” < *sreu– ”a curge” (PIE, 1003); cf. sanskritul sirati ”a curge”, sarma ”pârâu, râu’”

Este un râu în partea de vest a Moldovei care se varsă în Dunăre. Este atestat sub forma Gierasus la Ptolemeu și Gerasus la Ammianus Marcelinus.

Strei
Considerăm că provine din PIE *sreu– ”a curge” (IEW, 1003), cu epenteza dentalei surde t.
Strei este un râu care curge în zona Sarmisegetusei, numit de autorii antici Sargeția (Geția de Sus) unde trăiau Sar-Geții (Geții de sus).

Struma
Forma veche tracică este Strumon, atestată la mai mulți autori antici. Provine de la același radical proto-indo-european ca și Siret și Strei, mai exact din forma nominală PIE *streu–mon ”râu, curs de apă” < PIE *sreu– ”a curge” (IEW, 1003).
Este un râu care curge la sud de Balcani și se varsă în Marea Egee (denumită în antichitate Marea Tracică). Aceste trei hidornime atestă atât vechimea, cât și unitatea de limbă atât la sud, cât și la nord de Dunăre.

Timiș
Este atestat sub forma Tibiscos la Ptolemeu (sec. II, d. Ch.), Tibisia la Iordanes (sec. VI, d. Ch.), iar mai târziu Timisas ori Timeses (Porfirogenetul, sec. XI) V. Georgiev (1981) consideră că provine din PIE *tibh-, din care derivă și gr. tifos ”mlaștină”. Este cunoscut că în județul Timiș sânt și azi cele ma multe mlaștini din țară.

Este un râu în vestul României care curge spre vest și se varsă în Dunăre.
Toponimul Timișoara este un derivat al lui Timiș. Maghiarul Temesvar este un împrumut din limba română. Prin sec. IX-X are loc trecerea lui b > m, fenomen destul de întâlnit în limba română (dar și în albaneză). Vedem că deja în sec. XI forma apare cu m în loc de b.
Râurile înfrăţite din Banat: cum şi’a căpătat Bega numele
Cele mai importante ape curgătoare din judeţul Timiş sunt Bega şi Timişul, iar cele două râuri împărţeau la un moment dat acelaşi nume.
Conform dicţionarului etimologic al lui Kiss Lajos, numele râului Timiş ar putea veni din limba getică: thibh-isjo (în traducere mlaştinos). La sosirea slavilor de nord, acest cuvânt a fost folosit ca şi Tamiş. Acesta a fost preluat de maghiari prin Temes, de germani prin Temesch şi de români prin Timiş. În perioada romană Timişul a fost numit Tibisis sau Tibiscus.
Puţini ştiu, însă, că numele Bega pentru râul care traversează Timişoara a apărut în scripte doar în 1728. Până atunci, acest râu era cunoscut drept Timişul Mic, cele două ape curgătoare mergând în paralel prin Câmpia de Vest şi apropiindu’se destul de mult în anumite puncte.

Tisa

Acest hidronim provine de la PIE *pet– ‘a (se) răspândi, a se lăți, a se extinde’ (IEW, 824), radical destul de răspândit în limbile indo-europene (cf. DELR, 838). Tot de la acest radical provine și rom. padină. Este cunoscut faptul că Tisa se revarsă primăvara provocând mari inundații.
Este un râu care curge în câmpia pannonică de la nord spre sud-vest și se varsă în Dunăre. Apare sub forma Patissus, iar mai târziu din ce în ce mai mult sub formele Tisas (Priscus, Amb.), Tisia (Iordanes) Este evident că ultimele două sânt prescurtări are formei mai vechi Patissus, *Patissa.

Vedea

Este un râu în Muntenia. Atât Georgiev (Introduction, 1981), cât și Poghirc (ILR, 2, 257) derivă acest hidronim din PIE *(a)ued– ”a muia, a uda, a curge” (IEW, 78). Nu avem atestări antice ale acestui hidronim, fiind vorba de un râu relativ mic, dar originea sa veche indo-europeană este evidentă. De la acest radical derivă și românescul ud, a uda.

Aici, Mihai Vinereanu a luat în discuție o mare parte a macrohidronimei, deși lista nu este exhaustivă, dar suficient pentru a demonstra că aceste hidornime sunt de origine indo-europeană și că ele s-au transmis de-a lungul sutelor de generații până în zilele noastre. Nu a luat în discuție toponime de origine traco-dacă, ele având un alt caracter.
Teoria Marijei Gimbutas care consideră că populația din Vechea Europă era ne-indo-europeană este puternic contrazisă de argumentul nostru hidronimic, anume că dacă populația foarte numeroasă din zonă ar fi fost ne-indo-europeană, indo-europenii veniți din nordul Mării Negre care, după această teorie i’ar fi supus și asimilat pe localnici ar fi preluat denumirile marilor cursuri de apă de la acești ne-indo-europeni, dar acest lucru nu este adevărat, după cum se observă din etimologiile propuse de Mihai Vinereanu și care reies din spuil rădăcinilor lor indo-europene.

Este absurdă (și de rea credință) orice teorie care susține că la un moment dat, teritoriul Daciei a fost părăsit în totalitate, astfel că la venirea maghiarilor Ardealul era pustiu. Desigur îi aștepta pe ei! Aici apare o discrepanță logică, ușor de perceput și de un elev de clasa a III-a primară, anume: Dacă Ardealul era pustiu, de unde au preluat ungurii hidronimele din Transilvania și Pannonia?
Unii ar zice că de la slavi, dar slavii de unde le’au luat dacă nu de la populația geto-dacă?
Și dacă geto-dacii s’au retras în întregime din Dacia la 271, slavii au venit mult mai târziu, mai precis după destrămarea imperiului hun, deci începând cu secolele VI-VII, d.Hr, așa cum reiese din scrierile autorilor bizantini (cf. Procopius, Războaiele…).

Aici intervine altă întrebare cheie.

De ce invadatorii slavii s’au stabilit la sud de Dunăre și nu la nordul Dunării?
Răspunsul este unul singur, anume acela că românii de la nord de Dunăre i’au alungat peste Dunăre, în imperiul bizantin care s’a dovedit mai slab în fața invaziei slave decât conducătorii geto-dacilor (stră-românilor) din vechea Geție.
pe lângă hidronimie, există tot atât de multe dovezi arheologice, în special morminte dacice din Transilvania (vezi cele două cimitire dacice de la Bratei, sec. IV-V și respectiv sec. VI-VII), precum și o mulțime de alte dovezi arheologice.

Mihai Vinereanu:
”Ajunge cu minciuna și batjocura! Îmi voi intra curând în drepturi. Plănuiesc ca în curând să mă întorc în țară după un exil de peste 30 de ani și promit că voi aduce în fața justiției pe orice homuncul neo-roeslerian care nu va fi în stare să combată aceste argumente (și desigur că nu va avea cum să o facă).”

Bazinul hidrografic din spațiul Carpato-Dunărean este completat de râuri asupra cărora Mihai Vinereanu nu a avansat rădăcini indo-europene, dar care au origini getice, unele considerate chiar provenite pe filieră slavă.

Arieş, un alt râu de aur

Râul Arieş este cea mai importantă apă curgătoare care izvorăşte din Munţii Apuseni. Are o lungime de aproximativ 164 de kilometri şi curge prin judeţele Alba şi Cluj. Numele său provine de la cuvântul aur, care scoate în evidenţă bogăţia apelor sale în acest metal preţios. De mii de ani, râul Arieş a reprezentat o sursă importantă de aur pentru locuitorii zonei. În latină, Arieş este echivalent cu Aureus, iar în maghiară cu Aranyos, de la arany, adică ”aur”.

În latină, râul era denumit Auratus. Râul Arieş se formează în zona localităţii Mihoeşti din Alba, lângă oraşul Cîmpeni, la confluenţa a două braţe Arieşul Mare şi Arieşul Mic. Se varsă, după aproximativ 164 de kilometri, în Mureş, în aval de Luduş. O parte a teritoriului străbătut de Arieş se numeşte şi Ţara Moţilor, o regiune rustică pitorească, cu mari bogăţii naturale şi culturale.ţia apelor sale în acest metal preţios.

Bistriţa, apa repede ce ”ferăstruieşte” Carpaţii Orientali

Cu o lungime de 288 de kilometri, râul Bistriţa ocupă locul 13 în ierarhia reţelei hidrografice, fiind al doilea mare afluent al Siretului, după râul Bârlad.
Denumirea este considerată că provine pe filieră slavă şi poate fi tradusă ca ”apa repede”. Cum slavii sunt și ei indo-europeni, rădăcina este cât se poate de evident că provine dintr’o rădăcină forte veche.
Râul Bistriţa izvorăşte din Munţii Rodnei, de la 1850 m altitudine, dintr’un mic circ glaciar situat sub vârful Gargalău (2.159 de metri), străbate Carpaţii Orientali, apoi trece prin oraşele Bicaz, Piatra Neamţ, Roznov, Buhuşi şi Bacău pentru a se vărsa în Siret, la 9 kilometri în aval de Bacău. Bistriţa, ”podoaba apelor moldovene”, cum o numea geograful Simion Mehedinţi, este un râu de munte şi are cel mai lung curs montan dintre toate râurile României. Dacă Dunărea – între Baziaş şi Drobeta-Turnu Severin – ferăstruieşte relieful muntos ”numai” pe o lungime de 144 de kilometri, Bistriţa îşi croieşte un drum de 216 kilometri.

Frumoasele poveşti care au dat numele râurilor Prahova şi Doftana: ”praful apei”, ”locul cu catran”

Prahova, Doftana, Cricovul Sărat şi Teleajenul sunt cele mai importante râuri din judeţul „aurului negru“. Încă disputate în unele cazuri, originile acestor denumiri au, însă, pe lângă frumuseţea poveştilor, un punct comun, limba slavă din care şi’au tras seva ”botezului”.
După cum explică istoricul ploieştean Dorin Stănescu, râul Prahova a fost mai întâi Prahoviţa, un diminutiv care provine din slavul ”prah”, în româneşte praf. Nu este vorba, însă, despre praful propriu-zis, ci despre o metaforă care se referea la apa care, în cădere, se transforma în picături mărunte, asemănătoare firelor de praf.

Doftana, ”locul cu catran”
Râul Doftana a dat, la rândul său, numele uneia dintre cele mai pitoreşti localităţi din Prahova, pe care o traversează în lung. Izvorând din munţii Gârbovei, râul parcurge aproximativ 50 de kilometri până la ”întâlnirea” învolburată cu râul Prahova, al cărei afluent devine, spre sud de Câmpina. Lingviştii români au explicat etimologia cuvântului ”Doftana“ prin originile slave din cuvântul ”deguti”, un substantiv care numea un loc cu păcură, cu catran.
De aici adjectivul slav ”deguteana”, mai târziu ”dofteana”, ”doftana”, care însemna însuşirea unui loc cu păcură.

Dâmboviţa, povestea fascinantă de dragoste dintre prea frumoasa fecioară şi ciobanul Bucur

Povestea celei mai importante ape curgătoare care străbate Bucureştiul a început în urmă cu mulţi, foarte mulţi ani, atunci când dragostea dintre doi tineri a fost încercată cu probe ca de basm. Bucur, ciobanul care a venit în Bucureşti, a contribuit şi la formarea râului Dâmboviţa. Legenda spune că într-o pădure din ţara noastră avea casă un tăietor de lemne foarte sărac, dar care se considera un om bogat pentru că avea o comoară de fiică, o tânără sprintenă şi frumoasă pe care o chema Dâmboviţa. Bărbatul o crescuse pe fiica lui fără niciun fel de ajutor, pentru că mama acesteia murise cu ani în urmă. În apropiere de pădurea în care trăiau cei doi, tată şi fiică, era o câmpie unde îşi ducea existenţa un cioban vestit, Bucur. Dâmboviţa şi ciobanul se cunoşteau din copilărie şi odată cu trecerea timpului s-au îndrăgostit unul de celălalt, ajungând să creadă că legătura lor este ursită de divinitate. Anii au trecut peste cei doi îndrăgostiţi şi într-o noapte, la uşa tăietorul de lemne a apărut un prinţ. Acesta se plângea de faptul că este urmărit de mai mulţi hoţi şi că nu ştie cum ar putea să scape de aceştia. După câteva clipe l-a întrebat pe tatăl Dâmboviţei dacă doreşte să-i arate drumul sper vârful muntelui în care era pădurea. Dâmboviţa s-a hotărât să îl conducă pe prinţul necunoscut spre locul în care dorea să ajungă, deoarece tatăl fetei era prea bătrân pentru a mai putea face faţă unei asemenea drumeţii.

Ialomiţa, râul sacru al României, înzestrat de zeul Zamolxe cu puteri curative

Denumită de vechii geți ”Naparis“, numele apei avea să fie schimbat în ”Helibachia”. Cei doi termeni s’au contopit în timp, iar astăzi denumirea apei este ”Ialomiţa”.
Râul Ialomiţa izvorăşte din Bucegii dâmboviţeni, iar albia sa are o lungime de peste 400 de kilometri. Intră în judeţul care îi poartă numele în zona Dridu, şi se varsă în Braţul Borcea al Dunării, în zona localităţii Vlădeni. Puţini sunt cei care cunosc şi legendele legate de apele Ialomiţei.
Istorici, dar şi ezoterişti consideră Ialomiţa unul dintre cele mai sacre râuri din ţară. Vechii geți au fost şi cei care au considerat faptul că apele Ialomiţei sunt unele sacre şi pline de forţă şi energie. Calitatea deosebită, atât din punct de vedere fizico-chimic, cât şi energetic-spiritual a apei Ialomiţei se păstrează încă susţin specialiştii în ezoterie. Tot vechii geți vorbesc şi despre faptul că însuşi zeul Zamolxe a fost cel care a conferit apei Ialomiţei puteri sacre. Toate acestea întrucât era apa preferată a marii zeităţi getice.

Moldova

Istoricii au păreri diferite când vine vorba de etimologia râului Moldova. Poporul român își spun „Moldoveni” sau „Munteni”, adică ”al munților”, astfel că Moldova poate deriva dintr’un cuvânt getic *mol ”munte, ridicătură” + *dava ”cetate, așezare”

Principatul a fost probabil numit după cea mai veche capitală, ”Târgul Moldovei” (astăzi Baia, județul Suceava), un oraș-târg pe malul râului Moldova. Denumirea unui oraș comercial după râul aflat în apropiere a fost o practică obișnuită în toate teritoriile locuite de români: Târgu Jiu, Cetatea Dâmboviței (acum București), Târgul Siretului, Curtea de Argeș etc.

O altă explicație a fost propusă de istoricul român Bogdan Petriceicu-Hasdeu, care a legat numele râului Moldova cu Mulde, un râu din Saxonia, și Moldau, numele german al râului Vltava în Republica Cehă, și susține că toate provin din cuvântul gotic pentru „praf” (Gotic: 𐌼𐌿𐌻𐌳𐌰, Runic: ᛗᚢᛚᛞᚨ) – Mulda. Este de remarcat că acest lucru nu ar fi singurul râu din România care a primit numele său în legătură cu cuvântul, deoarece Prahova ar putea fi derivat din echivalentul slav, Prah. Dar, acest lucru pare și mai puțin plauzibil ca goticul (mulda, „praf, noroi”), în vorbirea curentă să fi dus la Moldova, dacă comparăm cu slavicul Prah (praf) de la râul sudic Prahova, ținând cont că prin părțile Moldovei au fost cele maio multe contacte cu slavii.

Lingvistul român Iorgu Iordan a propus ca acest cuvânt să fie văzut ca derivat de molid (molid), dar dispariția ”i” ar fi greu de explicat în cadrul foneticii românești.

Alte nume timpurii ale principatului au fost Maurovlachia – ”Wallachia Neagră” (cu semnificația ”Valahia de Nord” conform orientării cardinale) sau MoldoVlachia în sursele bizantine, mai ales atunci când se face referire la Mitropolia Moldovei subordonată Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol. Referința originală și de scurtă durată a regiunii a fost Bogdania, după Bogdan I, figura fondatoare a principatului. Numele „Bogdania” a fost folosit ocazional în timpul domniei lui Bogdan I al Moldovei, aceasta fiind păstrată pentru o perioadă mai lungă în sursele otomane ca Bogdan Iflak – ”Țara Bogdanului” și Kara-Bogdan – ”Bogdania Neagră”.

Potrivit legendei constatate de prințul moldovean Dimitrie Cantemir în secolul al XVII-lea, primul domnitor moldovean, Dragoș, a numit țara pe care a înființat’o după unul dintre câinii săi de vânătoare, Molda, care s’a înecat în timpul vânătorii unui bour în ținuturile viitorului principat.

Legenda căţelei Molda, animalul de moartea căruia se leagă denumirile unui râu şi a unei regiuni

Cea mai cunoscută legendă o găsim în lucrarea ”Descrierea Moldovei“, a lui Dimitrie Cantemir, în care se spune că numele râului ar proveni de la cel al căţelei lui Dragoş Vodă. Dimitrie Cantemir scrie în cunoscuta lucrare că Dragoş a pornit un marş peste munţi, înspre răsărit, împreună cu aproximativ trei sute de oameni. Evenimentul este plasat de cronicari la mijlocul secolului al XIV-lea. Dragoş plecase în marş alături de căţeaua lui de vânătoare numită Molda. ”Pe drum dădu din întâmplare peste un bou sălbatic, numit de moldoveni zimbru, şi, tot gonindu’l, ajunse la poalele munţilor. Când căţeaua lui de vânătoare, căreia’i zicea Molda, şi pe care o iubea foarte mult, se repezi întărâtată asupra fiarei, bourul se azvârli într’un râu, unde săgeţile îl uciseră, dar şi căţeaua, care sărise în apă după fiara fugărită, fu luată de apele repezi. Întru pomenirea acestei întâmplări, Dragoş fu cel dintâi care numi acest râu Moldova, iar locului unde se precuseră acestea îi dădu numele de Roman, după numele seminţiei sale şi luă ca stemă a noului său principat capul bourului”, scrie Cantemir în ”Descrierea Moldovei”. După numele noului râu a apărut şi denumirea regiunii istorice Moldova.

Someș este râul de aur al geților

Denumirea râului Someş vine din cuvântul getic Samus şi printre semnificaţiile găsite de istorici se numără adjectivele ”agitat”, ”învolburat”, ”amestecat”.
Râul a stat la baza dezvoltării a numeroase aşezări din Ardeal, mai ales că până la începutul secolului trecut din apele Someşului Mare se scotea aur prin spălarea nisipului. Potrivit istoricilor, multe zone din Transilvania au fost populate datorită goanei după aur a strămoşilor noştri.

Unul dintre râurile care au dezvoltat şi populat zona care avea să formeze judeţul Bistriţa-Năsăud este Someşul. Aurul din Ardeal ajungea în ţările din sud şi sud-vest, unde metalele preţioase au început să fie apreciate şi căutate. Strămoşii noştri dădeau aurul la schimb pentru animale şi cereale. În scurtă vreme cererea a crescut exponenţial, iar exploatarea s’a mutat de la râul Someş şi afluenţii săi la zăcămintele din munţi.

Legenda marelui voievod Gelu Românul

Mitologia face nenumărate referiri la legende ce ar explică numele unor forme de relief, râuri, izvoare sau alte toponime. Este şi cazul râului Someş, de care se leagă legenda populară a viteazului Gelu Românul.
Legenda spune că demult, în partea ţării noastre care se numeşte Transilvania, trăia un voievod vestit. Se numea Gelu. Vecinii îi spuneau Gelu Românul. Era înalt, spătos, voinic şi frumos. Voievodatul lui se întindea pe valea râului Someş, iar Gelu îl conducea cu multă pricepere. De aceea românii îl iubeau ca pe un frate mai mare şi ca pe un părinte.

Şi toţi îl ajutau să gospodărească bine voievodatul, adică ţara lui. Era nevoie de asemenea ajutor căci era foarte mult de muncă pentru că multe sute de ani ţara fusese prădată şi pârjolită cu foc de o samă de popoare venite din pustietăţi. Gelu, cu românii lui, au alungat pe acei năvălitori. S’au apucat şi au arat iar pământul şi l’au semănat, la vreme, cu grâu bun. Au sădit pomi cu roadă dulce. Au construit iar case şi cetăţi, în locul celor arse de năvălitori. Cetatea de piatră unde sta Gelu se înălţa pe malul Someşului, unde trăia liniştit, împreună cu soţia şi copiii, cu sfetnicii si oştenii săi. Dar, aflând vecinii că voievodatul sau ţara lui Gelu Românul ajunsese a fi bogată în roade, au venit asupra ei cu armele s’o cuprindă. Îi conducea un general de’al lor, pe nume Tuhutum. Om straşnic, războinic iscusit şi viteaz mare acest Tuhutum, dar lacom de bogăţii, cum rar se vede.

Marea Neagră, botezată de înaintaşii lui Suleyman Magnificul

Grecii au alintat’o Pontos Eoxeinos – apa cea primitoare. Romanii i’au adaptat numele: Pontus Euxinos sau Marea Scyţiei.

Otomanii au văzut’o altfel: Karadeniz, marea cea întunecată, Marea Neagră.
Dat fiind că marea este situată la miazănoapte de Turcia, este posibil să fi fost denumită astfel nu pentru culoare, ci pentru a o localiza geografic. Acest argument este susţinut de vechiul nume al Mării Mediterane – Akdeniz, marea de la miazăzi, marea cea luminoasă. Nuanţele apelor se asortează însă cu poziţionarea de la Nord şi de la Sud: Marea Neagră este de un intens albastru închis, în timp ce Marea Mediterană este azurie.

Sursă: Mihai Vinereanu, Cristian Franţ, Corina Macavei, Ionela Stănilă, Claudia Petraru, Alexandru Ramadan, Claudia Untaru, Ramona Găină, Mugurel Manea, Alin Ion, Cristina Cicău, Remus Florescu, Dorin Ţimonea, Vali Silaghi, Ionuţ Balaban, Olimpia Filip, Ionuţ Benea, Iulian Bunilă, Dana Mihai, Mădălin Sofronie, Cristina Răduţă, Sînziana Ionescu şi Florina Barbu.

Citiți și:  UN MARKER GETIC PREZENT ÎN ROMÂNIA, ACOPERĂ ESTUL EUROPEI !!!

sau: PROTO-GEȚII DIN NEOLITIC

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia ‬ROMANIA‬

ROMÂNIA 2018 – CENTENAR 1918-2018

Avem o ţară presărată cu atât de multe bijuterii naturale, pe care din păcate, nu reuşim să le promovăm cum se cuvine. Filmări aeriene, terestre și fluviale din România.

Prima variantă extinsă de 11 h (674 minute) este dedicată Centenarului, tuturor celor care simt românește, dar și străinilor care vor să ne cunoască țara.

A doua variantă HD este de 38 minute.

Vizionare plăcută!

Aici aveți o analiză asupra situației socio-politice de la Chișinău:

Citiți și:  UN MARKER GETIC PREZENT ÎN ROMÂNIA, ACOPERĂ ESTUL EUROPEI !!!

sau: PROTO-GEȚII DIN NEOLITIC

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ROMANIA‬

 

DOVEZI ALE CONTINUITĂȚII ÎN RITUL FUNERAR AL GETO-ROMÂNILOR

Problemele legate de simbolismul puterii şi de organizarea socială la comunităţile neo-eneolitice din spaţiul românesc sunt discutate de mult timp de cercetătorii epocii. Soluţiile pentru aceste probleme au fost căutate, la început, exclusiv pe cale arheologică, însă rezultatele nu au fost tocmai satisfăcătoare (cele aşteptate).

Alte alternative au fost căutate în etnografie şi în comparaţiile acesteia cu arheologia preistorică, însă şi această metodă de analiză a stârnit numeroase critici printre cercetători, una din cele mai importante fiind aceea că realităţile ”primitivilor” nu sunt perfect identice cu realităţile comunităţilor preistorice; paralelele etnografice oferă puţin ajutor, ele pot ilustra posibilităţi, dar nu pot demonstra care dintre ele a fost cea mai probabilă.

Este cunoscută marea importanţă pe care o prezintă ceremonialul de înmormântare la poporul român, fiindcă din el ”se desprinde o anumită concepţie despre viaţă şi lume a românilor, cu un deosebit de puternic cult al străbunilor”. Dragostea de cei decedaţi, legătura sufletească a celor în viaţă cu cei plecaţi din mijlocul lor, manifestată prin cinstirea lor, a dat naştere unui cult cu bogate şi multiple manifestări rituale, care se manifestă unitar pe întreg pământul românesc şi constituie factor de unitate şi continuitate românească.

Cum afirma F. Cumont, ”nimic nu este mai tenace decât concepţiile referitoare la cultul morţilor, nimic nu se conserva, cu mai mare consistenţă de’a lungul generaţiilor ca obiceiurile funerare. Continuitatea este asigurată”, (Lux perpetua, Paris. 1949, p. 11).

De aceea, cultul morţiilor constituie pentru noi un document de necontestat al continuităţii ca neam şi popor, ca şi limba ce o vorbim, un document al istoriei permanenţei româneşti. Numai un popor sedentar, un popor legat de pământul său a putut transmite din generaţie în generaţie limba şi obiceiurile sale.

În repetate rânduri, N. lorga afirma că suntem un popor care nu ne’am părăsit limba şi mormintele înaintaşilor şi de aceea suntem legaţi de pământul pe care trăim, între cei vii şi cei morţi este o legătură, un pod, o punte de legătură permanentă, nevăzută, pe care cei de aici trec la cei de dincolo şi cei de dincolo coboară la cei de aici, în ceremonialul cultului morţiilor, la pomenirile pe care le fac cei vii pentru ei.

Pe etnografi îi surprinde mulţimea sărbătorilor cu pomenirea celor morţi la români. În Muntenia, Oltenia, Banat, Moldova şi Bucovina, pomenirea celor morţi se face la Moşi, când se dă de pomană pentru sufletul morţilor mâncare şi băutură şi se împart oale cu chituţe de flori, cu apă, cu cireşe în ele etc. Moşii sunt de mai multe feluri şi au loc în mai toate perioadele anului: Moşii de Crăciun, de iarnă, de păresimi, de Florii, de Joi-Mari, de Paşte, de Sfântul Gheorghe, de Ispas, de Rusalii, de Sânziene, de Sân-Petru, de Sânt-Ilie, la Schimbarea la Faţă, de Sfânta Măria, de ziua Crucii, de Sânmetru sau de toamnă etc. Moşii sunt consideraţi ca spirite familiale, în cinstea cărora se aduce pomană (I. Vlăduţiu, Etnografia românească, Bucureşti, 1973, pp. 412-413; M. Olinescu, Mitologia românească, 1944; S.F. Marian, înmormântarea la români, 1892).

Cum menţionează Gh. Vrabie, nu există anotimp care să nu aibă moşii săi şi nu există sfârşit de muncă ori cules de roade, din care să nu se dea de pomană şi morţilor. Unele aspecte iau forme de’a dreptul izbitoare. La moşii de primăvară se aprind focuri în curţi, lângă ele se aşează mese încărcate cu de’ale mâncării, ulcele cu apă, lumânări aprinse şi chiar scaune, cu credinţa că în această zi morţii vin, se aşează şi se încălzesc, mâncând din cele pregătite. Imaginaţia este atât de corectă, încât gospodina nu aşează decât atâtea scaune, străchini cu mâncare, lumânări câţi morţi are. Tot acum se varsă vin şi rachiu la buciumii de vie, se înconjoară ogoarele cu fum, spre a fi ferite de rele şi a rodi. Se subliniază legătura puternică dintre duhurile nefaste care se abat asupra ogoarelor şi sufletele morţilor. Morţii cărora nu li se fac cele cuvenite se transformă în strigoi şi în spirite nefaste pentru gospodărie, încât grija pentru străbuni capătă şi o altă semnificaţie. Nu lipsită de interes este şi credinţa că la Rusalii, în vară, locuitorii să nu mănânce fructe, cireşe ori fragi, până nu fac chituţe legate cu flori, pe care le dau de pomană. În toamnă, la Moşii de la Sânmedru, fierb grâu cu lapte, pregătesc mâncăruri cu brânză şi unt, fiindcă este încheierea păstoritului, când iarăşi trebuie să se dea de pomană. Chiar când se culeg porumbul, merii, stupii, întâi se dă de sufletul celor decedaţi şi apoi mănâncă cei ai casei (Gh. Vrabie, Folclorul, Bucureşti, 1970, p.265).

Între omul vieţuitor, străbunii morţi şi natură se stabileşte astfel o strânsă legătură. Oglindind viaţa cu moravurile şi obiceiurile poporului, ele sunt pătrunse de o concepţie ce’şi are rădăcinile în însăşi existenţa primordială a omului.

Orice comunitate pe teritoriul căreia au fost identificate înmormântări în care pot fi sesizate atât caracteristicile fizice ale individului, cât şi cele ce sunt expresia grijii celorlalţi membri ai comunităţii, poate fi considerată o societate ierarhizată.

Elementele deosebite în ceea ce priveşte tratamentul defunctului, cum ar fi poziţia scheletului, absenţa (mormânt cenotaf) sau chiar decapitarea acestuia, pot fi urmarea circumstanţelor în care a avut loc decesul, dar şi o expresie a statutului celui decedat (O’SHEA 1981, p. 47).

Dar practicile funerare nu reprezintă doar o reafirmare a statutului individului şi a structurii sociale din care făcea parte, ele fiind şi un moment important din viaţa comunităţii.
Monumentele funerare sunt un indiciu deosebit de important atât pentru statutul social al celui decedat, cât şi pentru cei care l’au construit. Se cuvine să amintim aici şi obiecţiile lui Parker Pearson referitoare la această chestiune, importante pentru studiul rangurilor, statutelor şi ierarhiilor sociale, obiecţii adoptate şi de alţi cercetători.

Considerăm că, printr’o analiză atentă a practicilor funerare ale comunităţilor neo-eneolitice din spaţiul românesc, se pot extrage unele concluzii pertinente cu privire la organizarea socială a comunităţilor şi, respectiv, a simbolurilor ierarhiilor sociale; cu toate acestea, suntem conştienţi că un astfel de demers implică un anumit risc, rezultat din natura interpretărilor datelor oferite de morminte (poziţia şi orientarea scheletelor, inventarele funerare) şi de aceea concluziile noastre pot fi amendate şi suferi corecţii.

Ritul şi ritualul funerar sunt expresia sentimentului religios şi reflectã, într-un fel sau altul, credinţa individului dar şi a comunităţii, în viaţa de dincolo de mormânt, componentă importantă a spiritualităţii popoarelor antice şi medievale.
Ritul funerar cuprinde toate procedurile care se aplicau corpului neînsufleţit şi era influenţat în afara fenomenului religios, de factori aleatorii ca dorinţa personalã a individului, hotãrârea comunitãţii, tradiţia locală.

Ritualul funerar cuprinde toate acele pregãtiri ce se fãceau pentru sufletul defunctului în vederea ultimei cãlãtorii. Ritualul este strâns legat de religie şi de credinţele comunitãţii dominate, de obicei, de un puternic conservatorism.

Se constatã însă că nu existã o concordanţã obligatorie între rit şi ritual. Rituri funerare diferite pot avea elemente rituale comune cum ar fi de pildă jertfa (dovedită de prezenţa cărbunilor) şi ofrandele (inventarul de multe ori identic ce constã în vase de ofrandã, piese de metal, seminţe) etc.
Din acest punct de vedere, istoric am zice, mai important este ritualul care exprimă elemente specifice religiei practicate.

Investigaţia arheologică a ritului şi ritualului funerar oferă o serie de detalii, altfel greu de aflat, cum ar fi datarea şi durata de utilizare a unei necropole (adică numãrul de generaţii), cauzele mortalităţii, grupele de vârstă, ocupaţiile, etc. Opinia unor istorici conform căreia fiecare necropolã a aparţinut unei comunităţi pare sã fie adeveritã şi de relativa exclusivitate a ritului.

În funcţie de ritul funerar există douã mari categorii:

a) necropole de incineraţie;

b) necropole de inhumaţie.

Aceastã departajare nu este exclusivă. Există necropole în care sunt prezente ambele rituri în proporţii diferite, cunoscute ca necropole birituale. În cadrul acestora raportul dintre cele două rituri este de predominare a unuia. Astfel au fost descoperite: necropole de incineraţie cu prezenţa în cadrul lor a unor morminte de inhumaţie; necropole de inhumaţie cu prezenţa în cadrul lor a unui anumit numãr de morminte de incineraţie.

Vom începe cu concluziile pentru o sintetizare și o lecturare mai rapidă a materialului prezentat, dar în continuarea concluziilor vă vom prezenta și detalii ale analizei practicilor funerare ale comunităţilor neo-eneolitice, ale epocii bronzului cât și a celor medievale timpurii din spaţiul românesc.
Pentru studiul de faţă ne’am propus analizarea principalelor grupuri de morminte şi necropole neo-eneolitice, ale epocii bronzului, a celor medievale timpurii, iar acolo unde a fost cazul ne’am oprit şi asupra descoperirilor izolate.

Suntem conştienţi că sunt numeroase şi descoperirile funerare din epocile mai sus amintite izolate (sau grupurile mici de morminte), însă noi am considerat ca fiind mai relevant, pentru scopul propus, analizarea numai a necropolelor.

Necropolele neoliticului și eneoliticului

După această analiză suntem în măsură să facem câteva aprecieri.
Evident că în peste trei mii de ani de evoluţie a neoliticului şi eneoliticului s’au succedat o multitudine de comunităţi, fiecare cu particularităţile ei; în neoliticul timpuriu mormintele se aflau în interiorul aşezărilor, între locuinţe sau, mai ales în cazul copiilor, sub podeaua casei, în zona vetrei.

Descoperirile funerare avute în vedere pentru această perioadă demonstrează că purtătorii culturii Starčevo – Criş îşi înhumau morţii fără a părea că au vreo regulă generală în privinţa depunerii decedatului (pe stânga sau pe dreapta), nici chiar în aceleaşi aşezări (cazurile de la Gura Baciului şi Trestiana sunt relevante în acest sens).
Nici în privinţa orientării scheletelor nu se observă vreun canon, decedaţii fiind înhumaţi cu craniul înspre toate punctele cardinale (poate mai puţin spre N).

Credem că aceste concluzii, în lipsa altor date arheologice care să le contrazică, se pot extinde la nivelul întregului neolitic timpuriu. Începând cu neoliticul târziu – eneoliticul timpuriu se constată o modificare netă a concepţiilor despre viaţă şi moarte.
Spre sfârşitul neoliticului şi în zorii eneoliticului, înhumările se vor face într’un loc ales special pentru acest scop, apărând astfel necropolele (orașele morților); numai rar se mai întâlnesc morminte şi în aşezări, fiind vorba în marea majoritate a cazurilor despre copii mici.

Practicile funerare din neo-eneolitic sunt destul de stricte, existând un set de practici funerare comune întregului palier de timp propus pentru studiere: practicarea inhumaţiei de către marea majoritate a comunităţilor neo-eneolitice, depunerea în poziţie chircită, mai rar fiind folosită şi depunerea scheletelor întinse pe spate, orientarea scheletelor, depunerea anumitor obiecte în morminte (inventar funerar).

Totuşi, în funcţie de timp şi de cultură, există şi diferenţe în practicile funerare.  Astfel, depunerea de ofrande de carne (urme ale banchetelor funerare) nu era un obicei generalizat, lipsind în necropolele de la Radovanu, Brăiliţa, după cum nici depunerea ocrului nu apare decât la puţine comunităţi (în cantităţi însemnate ocrul era depus mai ales în mormintele de la Orăştie, Decea Mureşului şi Brăiliţa).

Am încercat să vedem dacă necropolele neo-eneolitice din spaţiul danubiano-carpatic respectau vreun model de organizare, însă din studiul planurilor necropolelor se pare că necropolele nu erau ”construite” după vreun tipar anume, mormintele fiind dispuse la întâmplare, probabil, de aici şi existenţa suprapunerilor de morminte.

Poate excepţii ar fi necropolele de la Gârleşti – Gherceşti (care se pare că este organizată, mormintele fiind înşiruite în linie dreaptă) şi cea de la Decea Mureşului (distanţa dintre morminte este constantă, ceea ce presupune prezenţa unui semn pe mormânt, a unei posibile organizări).
Mai degrabă se pot observa grupările de câte două-trei morminte (adult-adult, adult-copil, doi adulţi şi copil) în majoritatea necropolelor, grupări ce au fost interpretate ca înmormântări ale unor familii.

Acolo unde determinările antropologice au permis, am făcut şi scurte consideraţii despre mortalitatea la anumite comunităţi.  Reunindu’le (anexa 8, 9, vezi linkul din subsol), putem afirma că mortalitatea este un indicator ale cărui valori variază, uneori consistent, de’a lungul neo-eneoliticului.

Necropolele aparţin tuturor categoriilor de vârstă, pe grupe de vârstă situaţia prezentându’se astfel:

1. Pentru copii (infans I + infans II), media mortalităţii este de aproximativ 15 %, însă, defalcat pe necropole, acest indicator are valori mult mai mari în anumite cazuri (peste 30% la Radovanu, Sultana, Vărăşti-Grădiştea Ulmilor). Există şi situaţia când mortalitatea infantilă dintr’o comunitate este mult sub medie, cunoscându’se valori între 5-7 % în mari necropole, cum ar fi Cernavodă, Cernica şi Chirnogi-Şuviţa Iorgulescu. Deoarece mortalitatea infantilă era destul de ridicată în neo-eneolitic, pentru situaţiile în care acest indicator are valori extrem de mici s’a formulat ipoteza că, acolo, copiii beneficiau de tratamente funerare deosebite faţă de celelalte categorii de vârstă, însă dovezile care să susţină ipoteza nu există (KOGĂLNICEANU 2007, p. 196).

Înmormântările copiilor în cuprinsul aşezărilor, mai ales a celor de vârste foarte mici, cu o lungă tradiţie în neolitic şi eneolitic, poate fi pus în legătură cu un anumit ritual, sau cu dorinţa familiei de a’şi avea aproape copiii chiar şi după moartea acestora.

2. Mortalitatea pentru grupa de vârstă 14-20 ani – adolescenţi este foarte mică în întreg neo-eneoliticul; acest fapt îşi are explicaţia în creşterea treptată a rezistenţei organismului la factorii de risc, pe măsura avansării în vârstă, dinspre nou-născut către adult (A. COMŞA 2005, p. 41).

3. Adulţii au, de asemenea, o mortalitate constant mică, în comparaţie cu grupa maturilor, care înregistrează ponderile cele mai însemnate dintre toate grupele de vârstă.

4. Populaţia care depăşea 60 de ani, grupa senili, este foarte puţin reprezentată în cadrul necropolelor, abia puţin peste 2% din totalul înhumaţilor; speranţa de viaţă este foarte scăzută în timpul întregii perioade. Este posibil ca aceste valori deosebit de mici pentru această grupă de vârstă să fie reflectarea realităţii din acea vreme, a speranţei de viaţă foarte redusă din acel timp, însă, este posibil ca aceste valori să reflecte şi lacunele din cercetările şi determinările antropologice întreprinse.

Dacă avem în vedere mortalitatea în funcţie de sex, am constatat că, per total, mortalitatea în rândul bărbaţilor este sensibil egală cu cea din rândul femeilor (anexa 11), la fel pentru grupele de copii şi adolescenţi (totuşi, recunoaştem că determinările antropologice pentru aceste două categorii sunt destul de puţine), însă pentru grupele de adulţi şi maturi mortalitatea din rândul femeilor este mai mare, situaţie datorată, posibil, complicaţiilor apărute la naştere sau imediat după.

Am încercat să analizăm şi inventarele funerare din necropole şi posibilităţile lor de interpretare, concluziile fiind:

1. Ritul şi ritualul funerar este identic pentru toţi membrii unei comunităţi, deosebirile de ritual din cadrul unei necropole putând însemna că în cadrul acelei comunităţi convieţuiau populaţii amestecate, în unele cazuri polimorfismul evident al indicatorilor scheletali observat inducând această părere.

2. Acolo unde s’au putut face determinări privind sexul decedaţilor, în general nu s’au constatat mari deosebiri între bărbaţi şi femei (anexa 9), însă se pot observa şi diferenţe în ceea ce constă repartizarea inventarelor în morminte în funcţie de sex, aşa cum este cazul preferinţei repartizării podoabelor în mormintele de femei din necropolele de la Cernica, Vărăşti-Grădiştea Ulmului şi Ostrovul Corbului, a diverselor categorii de vase în mormintele culturii Bodrogkeresztúr (vasele de tip ”oală de lapte” erau specifice bărbaţilor, în timp ce vasele tip ”ghiveci de flori” – femeilor); altă deosebire se poate constata şi în necropola de la Decea Mureşului, unde, mai ales, în mormintele de bărbaţi 58 se depuneau cuţite de silex, dar în asociere cu podoabe.

3. În general, în necropole se depuneau puţine vase, excepţii în acest sens constituind necropolele de la Iclod şi cele ale comunităţilor Bodrogkeresztúr.

4. Constatăm (anexa 9 şi 10) că nu exista o regulă generală nici în privinţa depunerii tuturor categoriilor de podoabe; astfel, numai în necropolele de la Cernica şi Sultana s’au depus toate categoriile de podoabe, în timp ce, în celelalte necropole s’au depus numai mărgele (la Orăştie şi Gârleşti s’au descoperit şi pandantive). O particularitate a ritualului funerar este atestată la comunităţile Boian care au folosit necropola de la Sultana, şi anume, obiceiul de a depune idoli în morminte (dar frecvent întâlniţi în aşezări).

5. În ceea ce priveşte repartizarea inventarului funerar pe grupe de vârstă (anexa 10), în primul rând se observă că obiceiul de a se depune obiecte în morminte era valabil pentru toate categoriile de vârstă, neexistând excluşi de la această practică. La nivelul neo-eneoliticului nu am sesizat asocieri generale între vârsta indivizilor şi diverse categorii de obiecte, însă în diverse necropole se poate constata preferinţa depunerii anumitor obiecte la anumite grupe de vârstă. O observaţie ce se poate face în acest sens este asocierea puţinelor piese de aur descoperite în morminte cu schelete de copii (Vărăşti-Grădiştea Ulmilor) şi femei (Vărăşti-Grădiştea Ulmilor şi Ostrovul Corbului), de aceea pare plauzibil ca purtătorii respectivelor culturi (Gumelniţa, Sălcuţa, Bodrogkeresztúr) să asocieze piesele din aur cu podoabele purtate de copii şi femei.

Din acest punct de vedere, o situaţie deosebită, întâlnim în necropola de la Varna, din aria culturii Gumelniţa-Karanovo VI-Kodjadermen, unde s’au descoperit numeroase piese de aur, mai ales în mormintele de bărbaţi şi în cenotafe, mormintele femeilor fiind, în general, sărăcăcioase (LICHARDUS, LICHARDUS-ITTEN 1985, p. 496).

6. Dovezi ale stratificării sociale se pot remarca din analiza inventarelor funerare, sesizându’se diferenţe în ceea ce priveşte ocupaţiile indivizilor înhumaţi; credem că M 4 de la Gura Baciului poate indica ocupaţii casnice/domestice pentru femeia înhumată acolo (se pare că râşnitul şi toate acţiunile ce decurg din asta intrau în sarcina femeilor), iar mormintele M 8 de la Cămin şi M 18 de la Urziceni-Vamă ar putea aparţine unor vânători (probabil atribuţii strict masculine).

7. Studierea practicilor funerare dovedeşte diferenţierea dintre comunităţi. De exemplu, în cadrul culturii Gumelniţa sunt necropole aparţinând unor comunităţi bogate (Vărăşti-Grădiştea Ulmilor, Chirnogi-Şuviţa Iorgulescu, cu inventare deosebite, podoabe de aramă, aur etc.) şi comunităţi care nu depun nimic sau aproape nimic în morminte: de ex., Dridu.

8. Credem că studiul inventarelor funerare poate indica statutul deţinut de anumiţi indivizi în comunitate. Mărturiile oferite de înmormântări, cu sau fără inventar funerar, pot fi considerate reflecţii ale diversificării sociale între membrii unei societăţi, inclusiv femeile sau copiii.
În necropola de la Ostrovul Corbului cel mai bogat mormânt al necropolei este M 22, ce aparţinea unei femei.  Scheletul era chircit pe partea stângă, iar orientarea este E – V. Inventarul cuprinde şapte vase, ofrande de carne şi podoabe. În vasul nr. 3 s’au găsit 127 de mărgele, la gât şapte mărgele, alte trei pe piept, iar sub maxilarul inferior trei bumbi de aur (ROMAN, DODD-OPRIŢESCU 1989, p. 17-18).

Două din cele mai bogate morminte din necropola de la Vărăşti aparţin unul, unei femei (M 54) şi altul, unui copil (M 100).  Un prestigiu deosebit trebuie să fi avut şi familia fetiţei înhumată în M 9 de la Gârleşti, precum şi indivizii înhumaţi în M 12 şi M 13 din cimitirul de la Decea Mureşului.

Prin cercetarea necropolei de la Varna s’au descoperit discrepanţe şi mai mari, între mormintele deosebit de bogate (aşa cum era M 43, mormântul princiar, cu aproximativ cinci sute de piese de aur, sceptru, topoare, cuţite de silex, vase, etc.) şi cele fără inventar sau cu inventar sărăcăcios, acest lucru atestând indivizi cu statute diferite, aflaţi pe trepte ierarhice diferite în structuri sociale complexe.

Prin cercetarea necropolei s’au evidenţiat diferenţe şi între sexe: bărbaţii erau înhumaţi mai ales în poziţie întinsă (foarte rar şi chircită), femeile fiind înhumate chircit, mai ales pe dreapta (IVANOV 1978, p. 13-26; RENFREW 1978, p. 197-203).

Aşadar, dacă admitem că ierarhiile sociale, diferenţele de statut, existenţa unor personaje care se bucurau de prestigiu în faţa celorlalţi membri din cadrul unei comunităţi pot fi recunoscute în prezenţa sau absenţa inventarelor funerare ale mormintelor, atunci elementele de diferenţiere sunt diverse: numărul vaselor din morminte şi asocierea lor cu alte piese, cantitatea mărgelelor de scoică, aramă, pieselor de aur, prezenţa armelor şi uneltelor.

Prezenţa în morminte a podoabelor confecţionate din materiale rare (aur, aramă, scoică), exotice, aduse de la mari distanţe, cel mai probabil prin intermediul schimbului arată, o dată în plus, importanţa, prestigiul, statutul deosebit de care se bucura individul alături de care s’au descoperit asemenea artefacte.

Din punctul de vedere al poziţiei de înhumare se observă că în marea majoritate a necropolelor se folosea chircirea pe partea stângă, lucru care însă nu se observă şi în ponderea subiecţilor, deoarece necropolele în care se folosea această poziţie erau alcătuite din puţini decedaţi (din totalul scheletelor analizate numai 30 % sunt chircite pe partea stângă).  În schimb, poziţia întinsă pe spate este folosită în puţine necropole, însă în care au fost înhumaţi mulţi decedaţi, acest fapt explicând ponderea mare a subiecţilor care au fost înhumaţi în poziţie întinsă pe spate, peste 60 %. Chircirea pe partea dreaptă a fost mai puţin folosită, atât ca număr de necropole cât şi ca număr de subiecţi (în jur de 7 %).

Într’un procent foarte mic, sub 1%, se încadrează şi înmormântările deosebite, anume indivizi înhumaţi cu faţa în jos, descoperiţi în puţine necropole, anume la Cernica (Cultura Boian), Vărăşti-Grădiştea Ulmilor (Cultura Gumelniţa) şi Ostrovul Corbului (Cultura Bodrogkeresztúr).

Despre respectivii decedaţi se crede că inspirau teamă, că ar fi fost dotaţi cu puteri supranaturale/deosebite asemănătoare şamanilor/vrăjitorilor şi că în timpul vieţii ar fi făcut rău comunităţii din care proveneau; legarea cadavrelor a fost pusă tot pe seama fricii faţă de respectivii indivizi.
Interesant este că, în necropola de la Cernica, unul din cele trei schelete înhumate cu faţa în jos aparţinea unei femei mature (M 149).

Acest fapt poate însemna că şi femeile puteau avea astfel de calităţi deosebite asemănătoare şamanilor, însă nu excludem nici simpla coincidenţă.
Tabelele combinatorii dovedesc că în neo-eneoliticul din spaţiul românesc nu putem vorbi despre categorii de indivizi excluşi de la practicile funerare uzuale, fie că vorbim despre diferenţieri bazate pe sexul decedaţilor, fie pe diferenţierea indivizilor pe grupe de vârstă, riturile şi ritualurile funerare specifice culturii aplicându’se tuturor membrilor unei comunităţi.

Regula strictă a înmormântărilor, inventarul funerar repartizat în funcţie de sex şi în funcţie de rolul fiecăruia în societate atestă existenţa unor structuri sociale cu particularităţi în funcţie de timp şi loc, cu obiceiuri şi reguli destul de stricte, respectate în general de membrii unei comunităţi.

Nu putem spune cu certitudine dacă inventarul funerar reflectă bogăţia defunctului, dacă piesele care îl însoţesc îi aparţin sau dacă reprezintă cadouri de la membrii comunităţii, însă ele, cel mai probabil, reflectă statutul individului în societate.
În final, putem afirma că practicile funerare la comunităţile neoeneolitice din spaţiul carpato-danubian sunt mărturii ale organizării sociale; diferenţele funerare reflectă diferenţele sociale prezente în lumea acelor comunităţi, iar structurarea descoperirilor funerare pe categorii oglindeşte structura societăţii.

Neoliticul timpuriu
Descoperirile reprezentative pentru neoliticul timpuriu aparţin culturii Starčevo-Criş şi sunt puţin numeroase, nu mai mult de 40-50 morminte. Pentru această perioadă nu este atestată utilizarea cimitirelor, înmormântările fiind făcute în cadrul aşezărilor, printre locuinţe 10. Totuşi, în funcţie de amploarea suprafeţelor săpate în diferite aşezări, se disting două grupuri mai mari de morminte, anume cel de la Gura Baciului (jud. Cluj) (LAZAROVICI, MAXIM 1995, p. 176-197) şi cel de la Trestiana (jud. Vaslui) (POPUŞOI 1992, p. 21-41; 2005, p. 52-58).

Neoliticul târziu – Eneoliticul timpuriu
În această perioadă constatăm o modificare netă a concepţiilor despre viaţă şi moarte. Spre sfârşitul neoliticului şi în zorii eneoliticului înhumările se făceau separat de aşezări, apărând necropolele (oraşe ale morţilor) (URSULESCU1998, p. 87; URSULESCU, KOGĂLNICEANU 2006, p. 12).
Considerăm că modificarea practicilor de îngropare sub podeaua casei cu cea din cimitire, departe de oamenii vii, se poate lega de schimbarea-trecerea de la controlul femeii asupra domeniului domestic la puterea bărbatului în lumea de afară, un transfer al controlului şi puterii (PARKER PEARSON 1993, p. 205).

Cultura Hamangia.
Acestei culturi îi aparţine marea necropolă de la Cernavodă (jud. Constanţa), cu peste 500 de morminte, însă, din păcate, descoperirile nu au fost publicate sub forma unei monografii; avem totuşi la dispoziţie rapoartele anuale de săpătură (BERCIU, MORINTZ 1957, p. 83-92; 1959, p. 99-114; 1959, p. 95-105; 1961, p. 49-55), iar unele date au fost publicate în lucrări de sinteză (BERCIU 1966; HAŞOTTI 1997; URSULESCU, KOGĂLNICEANU 2006, p. 18-20).

Necropola a fost împărţită în două zone, denumite „cimitirul de sus” şi „cimitirul de jos”, dar, în afară de acestea, mai există şi alte zone în care au fost descoperite grupuri de morminte (URSULESCU, KOGĂLNICEANU 2006, p. 18).
Tot culturii Hamangia îi aparţin şi alte descoperiri funerare; este vorba despre anumite morminte, descoperite cu ocazia unor săpături de salvare, fiind considerate ca aparţinând unor cimitire distruse (la Limanu (GALBENU 1970, 80-82) şi la Mangalia (HAŞOTTI 1997, p. 32; BERCIU p. 1966, 81), ambele în jud.Constanţa).

Necropola de la Cernavodă are cel puţin trei etape de utilizare.
Facem aici precizarea că există diferenţe în ceea ce priveşte inventarele funerare din cele două cimitire, în sensul că ”cimitirul de sus” este foarte bogat în timp ce mormintele din ”cimitirul de jos” aproape că nu au deloc inventar funerar.  Din această cauză credem că se poate vorbi despre o stratificare socială în această necropolă, datorită diferenţelor însemnate dintre inventarele mormintelor din diferite zone ale necropolei. Morţii erau depuşi în gropi săpate în pământul viu. Erau aşezaţi pe spate, cu ambele mâini de’a lungul corpului sau cu una ori ambele aduse pe abdomen.

Au fost descoperite şi morminte cu schelete chircite, ritual care este destul de rar şi aparţine perioadelor mai timpurii ale culturii Hamangia.
În ”cimitirul de sus” inventarul funerar este în general bogat (URSULESCU, KOGĂLNICEANU 2006, p. 18), aproape în fiecare mormânt găsindu’se câte un topor de piatră şlefuit, aşezat lângă craniu sau mâna dreaptă (foarte puţine dintre ele prezintă urme de folosire, ceea ce probabil înseamnă că topoarele erau făcute anume pentru a fi depuse în morminte).

Abundenţa lor ne face să credem că ele se aflau atât în mormintele de bărbaţi, cât şi în cele de femei (HAŞOTTI 1997, p. 28; BERCIU et alii 1959, p. 99).
Frecvente sunt şi vasele de lut, acestea găsindu’se în majoritatea mormintelor; numărul lor variază de la unu la patru, iar vasele sunt, în general, de mici dimensiuni, unele lucrate cu grijă, altele neglijent.  Cea mai frecventă este forma de pahar scund.

Multe din ele dau impresia că în perioada culturii Hamangia se folosea o anumită ceramică funerară, destinată numai mormintelor, însă este foarte probabil ca unele vase să fi avut o funcţie dublă (funerară şi practică).

În morminte se mai găsesc idoli de lut ars (printre care şi celebrul ”Gânditor”, mai rar idoli din marmură), podoabe corporale (brăţări de marmură sau de scoică, perle de scoică, pandantive din colţi de mistreţ), pietre cu forme geometrice (cercuri, semicercuri, romburi) (BERCIU 1966, p. 82).

Trebuie amintită şi aici practica depunerii alături de mort a unei bogate ofrande de carne de animale, domestice sau vânate (porc, oaie, bour, porc mistreţ), peşte, melci, scoici.  În chip simbolic se punea doar câte un colţ de mistreţ, care aproape nu lipseşte din nici un mormânt, însă se găsesc şi maxilare, fragmentare sau întregi, sau chiar cranii de animale (aşezate de cele mai multe ori în jurul capului) (BERCIU et alii 1961, p. 50).

Se vede că şi spre mijlocul şi finalul neoliticului continua să persiste credinţa de a depune în morminte cele necesare mortului pentru trecerea în viaţa cealaltă (ofrande de carne), la care se adaugă probabil şi obiectele personale sau cadourile comunităţii (arme, unelte şi podoabe: brăţări, perle, pandantive).

Semne de întrebare ridică semnificaţia prezenţei numeroaselor topoare de piatră, depuse atât în mormintele de femei, cât şi în cele de bărbaţi.
În necropola de la Cernavodă sunt înhumaţi decedaţi din toate categoriile de vârstă; pe grupe de vârstă situaţia se prezintă astfel: infans I – 13, infans II – 16, adolescenţi – 16, adulţi – 65, maturi – 354, senili – 14, indeterminabili – 78 (NECRASOV et alii 1990, p. 182).

Se observă că necropola aparţinea întregii comunităţi, deoarece în ea erau înhumaţi exponenţi din toate categoriile de vârstă.
Surprinde procentul mic de copii (5%), comparativ cu situaţia din alte necropole, ceea ce ne face să credem că nu acesta trebuie să fie coeficientul real de mortalitate, situaţia datorându’se altor cauze, cu toată probabilitatea altui ritual de înmormântare practicat pentru copii (NECRASOV et alii 1990, p. 183).

Pe de altă parte, subiecţii de peste 60 de ani sunt foarte rar întâlniţi (3 %), datele arătând o longevitate scăzută la populaţia care a folosit necropola; în schimb, se evidenţiază categoria de vârstă matură care are un mare procent de mortalitate (63%).
În cimitir s’au mai întâlnit şi gropi rituale, cuprinzând cranii şi diferite oase umane, la un loc cu oase de animale (BERCIU 1966, p. 83).

Pentru completarea datelor referitoare la ritualul funerar practicat de purtătorii culturii Hamangia, considerăm necesară precizarea câtorva date despre cea mai mare necropolă neo-eneolitică din sud-estul Europei, anume, necropola de la Durankulak.  Dintre cele 700 de morminte cercetate, 182 au fost atribuite culturii Hamangia. La fel ca în necropola de la Cernavodă, la Durankulak se folosea, pentru înhumări, atât poziţia întinsă, cât şi cea chircită (pe stânga şi pe dreapta).
În grupul mormintelor Hamangia de la Durankulak se evidenţiază opt morminte care sunt mărginite sau acoperite cu plăci de calcar, situaţie nesemnalată până acum în cadrul necropolelor de tip Hamangia de pe teritoriul actual al României.

Cultura Boian.
Descoperirile funerare aparţinând acestei culturi sunt mai numeroase, până în acest moment identificându’se mai multe necropole. Se evidenţiază marea necropolă de la Cernica, lângă Bucureşti, cu 378 morminte, ocupând o suprafaţă de 12.000 mp , din prima fază a culturii. Aşezarea corespunzătoare cimitirului s’a descoperit la circa 200 m de acesta; nici un mormânt nu a fost semnalat în aşezare (COMŞA, CANTACUZINO 2001; CANTACUZINO 1967, p. 379-400).

Scheletele erau întinse pe spate, iar înmormântările se efectuau probabil la răsăritul soarelui (astronomul Ioan Sîngeorzan a constatat că cele mai multe morminte sunt dispuse cu capul între 224° VSV şi 290° VNV şi cu privirea spre punctul de răsărit al soarelui)

Situaţia din necropola de la Cernica este oarecum similară cu cea de la Cernavodă, în sensul că şi la Cernica sunt înhumaţi puţini copii în raport cu celelalte grupe de vârstă (infans I şi infans II, însumate, abia ajung la 7% din totalul înhumărilor).

Frecvenţa maximă de mortalitate este înregistrată la grupa de maturi, decesele după vârsta de 60 de ani fiind rare (5 %) (NECRASOV et alii 1990, p. 185). Este evident că, datorită condiţiilor dure de viaţă (condiţiile de igienă, poate situaţiile conflictuale), speranţa de viaţă pentru purtătorii culturii Boian (ca de fapt pentru întreg neo-eneoliticul) era una destul de scăzută.

Încă din timpul săpăturilor, s’a pus problema dacă mormintele întinse pe spate, prevăzute cu inventar funerar, sunt grupate într’o anumită zonă a necropolei studiate sau sunt răspândite inegal pe întinsul terenului ocupat de necropolă.
Observaţiile făcute în acest sens, încă din timpul activităţii de pe teren, au dus la concluzia că există o răspândire inegală a mormintelor cu schelete întinse pe spate, prevăzute cu inventar funerar (COMŞA 1974, p. 201; KOGĂLNICEANU 2005, p. 275-279).

Având în vedere planul cercetărilor şi descoperirilor arheologice din anii 1960–196519, am repartizat inventarul funerar pe morminte, aşa cum este el descris (COMŞA, CANTACUZINO 2001, p. 13-149).

S’a constatat că mormintele situate în partea de sud, de centru şi de nord a necropolei cuprind cele mai multe şi cele mai importante obiecte, pe când cele situate în părţile de est şi de vest nu au deloc obiecte sau conţin foarte puţine şi neînsemnate (COMŞA, CANTACUZINO 2001, p. 177; NEAGU 2003, p. 114).  Grupurile de morminte sunt despărţite între ele prin locuri goale (CANTACUZINO 1967, p. 383-387).

Însă, analiza arată că prezenţa sau absenţa inventarului funerar din morminte nu este neapărat în legătură cu locul pe care mormintele îl ocupă în necropolă, pentru că există şi morminte marginale, izolate, cu inventar funerar, după cum, în cele trei grupuri de morminte centrale există şi morminte lipsite de inventar (URSULESCU, KOGĂLNICEANU 2006, p. 14), ceea ce înseamnă că posibila grupare a mormintelor observată pe plan poate fi şi rodul întâmplării.

Astfel, în grupul din sudul necropolei, inventarul era alcătuit mai ales din mărgele de scoică, de diferite forme (M 164, 196, 236, 267, 240 ş.a.), mărgele verzui (M 197, 198, 236, 267), toporaş de piatră (M 240), inele de os (M 211, 244, 267), dăltiţă în formă de calapod, lucrată din bazalt negru (M 255), diverse piese de silex (M 240, 253).
În grupul sudic de morminte se remarcă, prin inventarul său, M 267, în care a fost descoperit un schelet întins pe spate de persoană adultă (femeie).  Deasupra cotului stâng a avut o brăţară întreagă, lucrată dintr’o valvă de scoică, probabil de Spondylus gaederopus, iar la unul din degetele mâinii drepte a avut un inel făcut din os.

După prezentarea sumară a inventarului funerar ne oprim acum asupra principalelor categorii de obiecte găsite în necropolă:

1. Ace: s’au descoperit nouă ace lucrate din os; se observă că acestea au fost găsite atât în morminte de femei (M 92?, M 101, M251), de bărbat (M 127, M 191?, M 289, M 354), cât şi de copil (M 13). Datorită poziţiei în care s’au găsit, credem că în cazul mormintelor de femei acele foloseau la prinderea părului (deoarece se aflau în jurul craniului), în timp ce acele descoperite în mormintele de bărbaţi foloseau la prinderea unor piese de îmbrăcăminte (acele se aflau fie lângă humerusul drept – M 354, fie lângă osul iliac – M 127). În cazul acului găsit în mormântul de copil nu se precizează poziţia exactă unde a fost făcută descoperirea.

2. Brăţări, făcute din valve de scoici. Au fost descoperite 22 de astfel de piese în nouă morminte, aparţinând unor femei sau copii (M 70 şi M 88); brăţările erau poziţionate deasupra cotului.

3. Mărgele: au fost descoperite mărgele de mai multe tipuri şi forme, făcute din diferite materiale (os, minereu de cupru ş.a.), depuse mai ales în morminte de femei (M 29, M. 48, M 196, M 197, M 251, M 256, M 267, M340 ş.a.) şi foarte rar în morminte de bărbaţi (M 16, M 28, M 38, M 86, M 194, M 340); un şirag de mărgele a fost descoperit şi într’un mormânt de copil (M 75), fiind descoperite şi în morminte de adolescenţi (M 48, M 77, M 342).

4. Inele de os: au fost descoperite în 11 morminte; inelele erau aşezate atât la mâna dreaptă cât şi la mâna stângă, fără a exista vreun tipar pentru aşezarea inelului. Majoritatea inelelor erau descoperite în mormintele de femei, însă se cunosc şi două cazuri în care astfel de piese au fost descoperite în morminte de bărbaţi (M 90 şi M 284). O situaţie unică o întâlnim la scheletul aflat în M 82, unde s’au găsit două inele.

5. Piese de silex (unelte şi aşchii de silex) au fost descoperite în 22 de morminte. Interesant este că majoritatea pieselor au fost descoperite în morminte aparţinând unor bărbaţi, câteva piese fiind descoperite şi în morminte de femei (M 101, M 117, M 133, M 210, M 227, M 253, M 282, M 348) sau pe lângă schelete ce nu au putut fi determinate antropologic.

6. Unelte de piatră şlefuită (în formă de calapod, plate, cu tipul neprecizat): descoperite în 31 de morminte. Poziţia unor astfel de piese în raport cu scheletul prezintă o variabilitate şi anume că piesele erau aşezate lângă craniu, lângă piept sau bazin, la picioare. Marea majoritate a acestor piese s’a găsit în mormintele de bărbaţi (asociate cu alte piese: lame se silex, aşchii de silex, pandantive), însă câteva unelte de piatră şlefuită au fost descoperite şi în morminte de femei (COMŞA, CANTACUZINO 2001, p. 175), în asociaţie cu diferite podoabe (M 355: toporaş în formă de calapod, asociat cu mărgele mici de scoici şi unele mărgele lucrate din minereu de cupru: M 111: toporaş calapod, asociat cu 16 mărgele de scoică şi câteva mărgele verzui).

7. Sule de os: au fost descoperite cinci astfel de piese, izolate sau în asociere cu alte piese (mărgele de scoică, piese de silex). Se pare că aceste piese erau depuse atât în depuse de bărbaţi (M 41?, M 132), cât şi în morminte de femei (M 196?).

Din analiza inventarului mormintelor din necropola de la Cernica se poate deduce că fiecărui grup de înmormântări îi corespundea probabil în aşezare un anumit grup social.
Prezenţa unor morminte cu inventar funerar şi a altora fără, indiferent că în respectivele morminte au fost înhumaţi copii, femei sau bărbaţi, ne permite să presupunem existenţa unei organizări a spaţiului funerar în cadrul necropolei. Aceste diferenţe între morminte reflectă poziţia importantă sau mai puţin importantă, pe care decedaţii o avuseseră în cadrul grupului/comunităţii.
O altă caracteristică importantă a necropolei de la Cernica este şi distribuţia inventarului în morminte în funcţie de sexul decedatului.
Astfel, analiza de mai sus arată că în mormintele de femei se depuneau mai ales podoabe (mărgele, brăţări şi inele), în timp ce în mormintele de bărbaţi se depuneau mai ales unelte de piatră şi piese de silex; există şi excepţii de la această regulă, chiar dacă ele sunt rare.

Din observaţiile făcute rezultă că membrii comunităţii care au folosit necropola diferenţiau net imaginea feminină, asociată aici cu elemente estetice, în timp ce, poate, imaginii bărbatului i se asociază mai mult o imagine practică, domestică (de creator de arme şi unelte).
Tot ca parte a inventarului funerar semnalăm prezenţa în morminte a unor oase de animale, probabil urme ale ofrandelor de hrană depuse defuncţilor. Este vorba de un os mare de animal, probabil un omoplat, aşezat lângă femurul scheletului din M 169, precum şi de un alt os de dimensiuni mai mari (probabil un omoplat de bovină), aşezat între picioarele scheletului, mai sus de genunchi, din M 225.

Această credinţă a ”vieţii de apoi” se păstrează aşadar timp îndelungat în neolitic; legată de această credinţă (cutumă, obicei) este şi prezenţa unor fragmente de vase de lut, în M 116, M 259 şi M 265, care, probabil, erau umplute cu lichide, ce aveau tot rolul unor ofrande de hrană (COMŞA, CANTACUZINO 2001, p. 165).
În necropola de la Cernica au fost identificate 36 de morminte duble şi nouă morminte triple (NECRASOV et alii 1990, p. 186).
Probabil că acest tip de înmormântări se aplica pentru înhumarea unei familii, fie adult şi copil (M 88), doi adulţi (M 108, M 115, soţ şi soţie?), doi adulţi şi copil (M 166), asta pentru a oferi doar câteva exemple; situaţiile de înmormântări duble sunt relativ frecvent întâlnite în necropolele neo-eneolitice din spaţiul românesc.
Se cuvine să aducem în discuţie două tipuri de înmormântări deosebite din această necropolă, pe cele de femei moarte în timpul naşterii şi pe cele cu scheletele aşezate cu faţa în jos.

Astfel, s’au descoperit patru morminte cu schelete de femei moarte în timpul naşterii (M 158, M 251, M 256, M 303); contrar anumitor opinii, care considerau aceste înmormântări ca fiind de fapt excluderi de la ritualul funerar obişnuit (MARINESCU-BÂLCU 1999, p. 114), fiind tratate cu teamă şi dispuse periferic, izolat faţă de restul mormintelor din necropolă, noi afirmăm contrariul, anume că înmormântările femeilor moarte la naştere nu erau excluse în nici un fel de la practicile funerare.

Cele patru morminte s’au descoperit printre alte morminte din necropolă, nefiind izolate în nici un fel (CANTACUZINO 1965, p. 54) 22: M. 158 se afla în grupul de nord, M 251 în partea central-sudică iar M 256 se afla în grupul din sud. Faptul că respectivele femei erau tratate conform cu statutul lor este dovedit şi de faptul că trei din cele patru morminte au inventare funerare consistente (M 158 nu avea inventar).

Astfel, în M 251 s’au descoperit 19 mărgele de scoică, de diferite forme şi mărimi, cinci mărgele verzui, la mâna dreaptă un inel de os şi un ac de os, descoperit între omoplatul stâng şi claviculă (probabil folosit la prinderea părului), în M 256 s’au găsit în jurul gâtului mărgele de scoici (bilobate şi cilindrice), mărgele verzui, mărgele din dinţi de animal şi de os, iar în M 303, în dreptul gâtului femeii s’au găsit mărgelele unui şirag.
Şiragul era alcătuit din mărgele de diferite forme lucrate din valve de scoică.
Mormintele care au scheletele aşezate cu faţa în jos (M 149, 237A, M318) constituie un alt grup interesant. Nici unul din aceste morminte nu se află izolat, cum ne’am fi aşteptat, ci se aflau alături de alte morminte, din aceeaşi vreme.
În aceste cazuri, se poate vorbi de anumite practici rituale determinate de teama pe care o inspirau unii morţi, poate şamani/vrăjitori şi care, probabil, erau făcuţi răspunzători de anumite fapte rele făcute comunităţii în timpul vieţii (COMŞA, CANTACUZINO 2001, p. 182).

Interesant este faptul că unul din scheletele aşezate cu faţa în jos aparţinea unei femei (M 149), ceea ce probabil înseamnă că efectuarea posibilelor practici supranaturale, specifice şamanilor/vrăjitorilor nu era un apanaj exclusiv bărbătesc (CANTACUZINO 1975, p. 221); totuşi, este posibil ca această situaţie, de femeie culcată pe torace, unică în neo-eneoliticul românesc să aibă şi alte explicaţii, de exemplu fenomene de genul morţii clinice.

Aceeaşi teamă poate fi motivul care ducea şi la legarea rituală a cadavrelor.
Tot în cultura Boian, dar dintr’o fază mai târzie, au fost identificate altedouă cimitire, la Sultana (ŞERBĂNESCU 2002, p. 69-86; ŞERBĂNESCU, SOFICARIU 2004, p. 321-322; 2005, p. 364-365; 2006, p. 343-347; 2007, p. 351-352) (pe baza analogiilor cu necropola de la Cernica, autorii cercetărilor atribuie necropola fazelor Bolintineanu şi Giuleşti din cultura Boian) şi la Popeşti (ŞERBĂNESCU 1999, p. 14-16) (faza Vidra), ambele în judeţul Călăraşi.

În necropola de la Sultana – Valea Orbului au fost descoperite până acum cel puţin 240 de morminte şi cercetarea încă nu s’a încheiat.
Se pot face comparaţii între această necropolă şi celelalte necropole neolitice, cu privire la mortalitatea pe grupe de vârstă.
Dacă până acum se observa o mortalitate infantilă scăzută, în jur de 5–7% (Cernavodă şi Cernica), la Sultana mortalitatea infantilă (0–14 ani) este mult mai ridicată (24,5%) (CRISTESCU, BOTEZATU 1992, p. 7); şi aici decesele la vârsta adolescenţei sunt rare, însă se păstrează un procent foarte mare de mortalitate în rândul maturilor (circa 45%), în timp ce subiecţii care au depăşit vârsta de 60 de ani (numai doi subiecţi) reprezintă numai 1,1% (din nou asemănător cu alte populaţii neolitice).

Inventarul funerar era alcătuit mai ales din podoabe (mărgele de os, de marmură, pandantive, inele, brăţări), apoi puţine unelte şi fragmente ceramice izolate.
În mormintele descoperite pe versantul de V al văii, 50 % aveau inventar funerar, pe când în cele din sectorul de E foarte puţine aveau inventar (ŞERBĂNESCU 2002, p. 72).
Mergând mai departe cu comparaţia, se observă că unele obiecte de podoabă, ca pandantivele în formă de idoli cu cap inelar, brăţările lucrate din cochilie de scoică Pectunculus pilosus, descoperite în sectorul V, nu se regăsesc în mormintele cercetate în sectorul E.

În schimb, în sectorul E apar în morminte brăţări oblice înalte, frecvent întâlnite în necropolele culturii Hamangia, iar depunerea de unelte este mai des întâlnită.
Datorită diferenţelor cantitative, dar şi calitative dintre inventarele din cele două sectoare autorul cercetărilor afirmă că este posibil ca în sectorul de est să fi fost înhumată populaţia de rând, în timp ce în sectorul vestic să fi fost înhumaţi cei care se bucurau de un statut superior în comunitate, sau care erau mai bogaţi (ŞERBĂNESCU 2002, p. 72).

Numai că, punând în balanţă şi contraargumentele, concluzia ar putea fi alta.
În primul rând, observaţiile făcute asupra inventarului funerar descoperit în 2003 ne dau posibilitatea să afirmăm că mormintele cercetate în partea de est a necropolei aparţin unei alte etape cronologice, mai târzii (ŞERBĂNESCU, SOFICARIU 2004, p. 321-322).
Un alt contraargument este că scheletele erau înhumate în mai multe poziţii (chircit stânga, întins, chircit dreapta), în timp ce nici orientarea scheletelor nu este unitară.
Apoi, foarte important este că din studiile antropologice întreprinse pe scheletele de la Sultana se observă un polimorfism pronunţat, reflexie a unui mare amestec de populaţii (NECRASOV et alii 1990, p. 190-191).

Nici studiul inventarului nu susţine pe deplin ipoteza cercetătorului necropolei, deoarece în ambele sectoare există atât morminte cu inventar, cât şi morminte fără inventar (obiecte care se găsesc într’un sector nu apar deloc în celălalt şi invers).
La fel ca la Cernica, diferenţele de statut puteau fi marcate prin depunerea în mormânt a obiectelor personale sau a cadourilor celorlalţi membri ai comunităţii, care recunoşteau în acest fel eventualul statut al decedatului, mai degrabă decât prin înmormântări, în două sectoare diferite, a ”bogaţilor” şi ”săracilor”.

De aceea, mai plauzibilă pare ipoteza înhumării în această necropolă a membrilor a două sau trei comunităţi diferite, din etape cronologice diferite, decât a separării decedaţilor în sectoare diferite ale necropolei, în funcţie de avere şi statut.

Mai puţin prezent în această necropolă este obiceiul de a depune în morminte ofrande de carne; din datele avute la dispoziţie rezultă că astfel de ofrande s’au găsit doar într’un mormânt de femeie (M 161), fiind vorba de un fragment de femur (posibil de bovideu) şi doi dinţi.  Probabil că publicarea integrală a mormintelor va mai clarifica întreaga problematică a necropolei.

În necropola de la Popeşti – Vasilaţi, cercetată de M. Sânpetru şi D. Şerbănescu în anii 1971-1972, au fost descoperite 16 morminte neolitice şi un mormânt din epoca bronzului (ŞERBĂNESCU 1999, p. 14; NEAGU 2003, p. 117).
Se observă foarte clar uniformitatea ritualurilor funerare practicate de creatorii necropolei; în privinţa poziţiei scheletelor neolitice, 93,75 % (15 schelete) din total erau chircite pe partea stângă şi doar un schelet (6,25%) era chircit pe dreapta.

Uniformitatea se constată şi în privinţa orientării scheletelor, 62,5 % (zece schelete) fiind orientate V – E, restul fiind orientate pe o direcţie apropiată (SV-NE). Scheletul chircit pe dreapta nu se abate nici el de la această regulă, fiind, de asemenea, orientat V – E.
Din 16 morminte doar şapte au avut inventar funerar. Inventarul era alcătuit mai ales din podoabe (mărgele de scoică, os, cupru, un inel de os) şi o singură unealtă (o dăltiţă).

Se observă că se păstrează caracteristicile întâlnite şi la alte populaţii neolitice: o mortalitate infantilă ridicată (peste 10 %, mai mare ca la Cernavodă şi Cernica, dar mult mai mică ca la Sultana), mortalitate ridicată la maturi, niciun subiect din acest grup nu a depăşit vârsta de 60 de ani.

Şi aici mortalitatea în rândul femeilor este mai mare decât la bărbaţi, pentru grupele de adulţi şi maturi, explicabilă, probabil, tot prin complicaţiile datorate naşterii.
Existenţa mormintelor cu inventar şi a celor fără se poate explica, probabil, tot prin diferenţele în ceea ce priveşte statutul indivizilor în cadrul comunităţii respective.
Datorită faptului că în această mică necropolă ritualul funerar este asemănător, iar caracteristicile antropologice sunt aproximativ identice putem afirma că cei înhumaţi la Popeşti făceau parte din aceeaşi comunitate.

De asemenea, au mai fost descoperite câteva grupuri de morminte aparţinând culturii Boian, dar dintr’o fază mai târzie:
În grupul de morminte de la Andolina (jud. Călăraşi) (COMŞA 1974, p. 203-206; 1961, p. 359-365; 1995b, p. 258) – au fost descoperite cinci morminte neolitice într’un cimitir din perioada migraţiilor, la câteva sute de metri de aşezarea aparţinând fazei Vidra.
Grupul conţine patru adulţi şi un copil. Numai două morminte de adulţi au avut inventar funerar.

Primul a avut un topor plat din tuf vulcanic, lucrat foarte îngrijit, precum şi 30 de mărgele de scoici şi 28 de mărgele de cupru în dreptul gâtului; după inventar nu ne putem da seama dacă era vorba despre un mormânt de femeie sau de bărbat.
Al doilea mormânt, poate de femeie, avea ca inventar 65 de mărgele, câteva de scoică, marea majoritate fiind verzui (probabil minereu de cupru).
Posibil ca aceste obiecte să fi aparţinut unor personaje respectate/influente din acea comunitate, sau să reprezinte ofrande oferite de ceilalţi membri ai comunităţii în semn de recunoaştere al unui eventual prestigiu deţinut de aceştia.

Cultura Turdaş.
Acestei culturi îi aparţine grupul celor cinci morminte, dintre care două cenotafe, descoperit la Orăştie–Dealul Pemilor, despre care se crede că ar fi făcut parte dintr’o necropolă mai vastă, dar distrusă în timp.
Cercetările, care au debutat în 1991, relevă următoarele (LUCA 2006, p. 13-27): patru morminte erau orientate V – E, cu privirea spre N, iar cele trei schelete erau chircite pe dreapta, cu genunchii îndoiţi.

În morminte a fost găsit ocru roşu, presărat din abundenţă în zona capului, dar şi pe mijloc şi pe picioare (LUCA 1998, p. 38; http://www.cimec.ro/scripts/arh/cronica/detaliu.asp?k=416).

De asemenea, în toate mormintele (inclusiv în cenotafe) existau oase mari de animale (probabil de bovine) şi fragmente ceramice, probabil urme ale banchetelor funerare.
Inventarele funerare nu sunt deosebite: în două morminte cu schelete (M2 şi M3) s’au descoperit vase în zona capului şi a mâinilor, iar în M3 s’au găsit şi două topoare.
În M1 s’au descoperit câteva piese de silex în zona mâinilor şi o bucată dintr’o amuletă.
Două din cele trei morminte aparţineau unor bărbaţi (M1 şi M3), despre M2 nu avem determinările antropologice.

Mormintele 4 şi 5 (cenotafe) aveau ca inventar numai resturile ofrandelor funerare (fragmente ceramice şi oase de animale) şi urmele de ocru (LUCA 1998,p. 36-37).
Spre deosebire de alte culturi neolitice, se pare că purtătorii culturii Turdaş practicau un alt ritual funerar, în sensul că scheletele din această mică necropolă erau chircite pe dreapta şi orientarea scheletelor era V – E; un singur mormânt cenotaf (M4) avea groapa orientată N – S.
În incinta locuinţelor neolitice din acest punct s’au descoperit alte oase umane, în poziţie stratigrafică dificil de explicat.
În stratul de cultură s’au descoperit câteva oase umane sparte sau fragmente ale calotei craniene, care pot fi puse în legătură fie cu canibalismul, fie cu existenţa unui ritual de îngropare paralel; câteva din aceste oase au avut uşoare urme de trecere prin foc (LUCA 1998, p. 38).

Grupul Iclod.

La Iclod (jud. Cluj) (LAZAROVICI 1991) se află în curs de cercetare un mare complex arheologic, alcătuit din două aşezări şi două necropole.

Aşezarea eponimă a grupului cultural Iclod, din neoliticul târziu (eneoliticul timpuriu) este singura aşezare neolitică fortificată, cu două necropole, cercetată în România. Situl, descoperit întâmplător în 1972, are o suprafaţă de aproape 6 ha şi este amplasat pe terasa de pe malul stâng al Someşului Mic (CHIRILĂ, LAZAROVICI 1992, p. 237-238; LAZAROVICI, BULBUC 1983, p. 161).

Zonele arheologice au fost marcate cu litere de la A la C.
În punctul B există atât aşezare, cât şi cimitir, în punctul A a existat numai cimitir, urmat de un strat care indică o locuire temporară, iar în punctul C a fost numai o locuire temporară.
În cimitirul A (de la începutul locuirii, pe malul Someşului) (MAXIM 1999, 88; MAXIM et alii 2003, 146-147) au fost descoperite aproximativ 40 de morminte, în vreme ce în zona B (necropolă mai târzie, situată între şanţul fortificaţiei şi palisadă) descoperirile au ajuns la 70 (MAXIM 1999, p. 88; MAXIM et alii 2006, p. 177-178).
Complexul Iclod–Pământul Vlădicii se află încă în curs de cercetare, însă, în acest moment, despre mormintele descoperite putem afirma că, atât în cimitirul A, cât şi în cimitirul B, se constată ambele poziţii de înmormântare: întins pe spate (predominant) şi chircit (mai rar, în faza Iclod III) (LAZAROVICI 1991, p. 9).

În ceea ce priveşte orientarea scheletelor, s’a constatat existenţa a două mari grupe, una cu morminte orientate pe axa E – V, cu capul spre V, alta cu capul spre N (cu anumite deviaţii); ambele grupe de înmormântări au fost atestate atât în cimitirul A, cât şi în cimitirul B (LAZAROVICI et alii 1994, p. 327; LAZAROVICI et alii 1996, p. 272; LAZAROVICI et alii 1997, p. 654; KALMAR 1990-1991, p.38).

În afară de aceste două direcţii principale de orientare, pe baza desenelor publicate, se observă şi cazuri în care defunctul a fost depus cu capul spre sud (M. 38 ?, M.40, ambele din cimitirul B), mormintele aparţinând unei etape mai recente a grupului cultural (MARINESCUBÂLCU 1999, p. 116; LAZAROVICI, KALMAR 1987, p. 11; 1989, p. 21).

Inventarul funerar constă din vase (câte 4–5 în cimitirul A şi între patru şi zece în mormintele vechi din cimitirul B; adesea vasele nu erau folosite).  În fazele vechi sunt multe obiecte de silex, obsidian, şist, piatră, corn sau os, topoare de piatră, precum şi vase din pastă de proastă calitate. Mai deosebite sunt trei morminte din cimitirul B (M 18 în foto, M39, M 45), care aveau, ca inventar funerar, alături de alte piese, şiraguri de mărgele, aşezate în zona gâtului, dar şi la mâini şi picioare (URSULESCU, KOGĂLNICEANU 2006, p.21).

Scheletul robust din mormântul 18 (avea peste 1,75m), orientat N–S, avea, în jurul gâtului, la mâna stângă şi la brâu, un şirag de mărgele din scoică Spondylus.
Lângă piciorul stâng se găseau patru străpungătoare din corn, câteva aşchii de obsidian, precum şi un femur de cerb sau vită, depus ca ofrandă de carne.
În stânga capului se găsea un maxilar de vită şi alte obiecte: o undiţă de os, un toporaş, un gratar din opal; după câte se pare, era vorba de un schelet de vânător (LAZAROVICI 1991, p. 33).

În momentul în care mormintele din aceeaşi fază au inventare diferite (atât ca număr de vase depuse, cât şi alte categorii de piese), putem afirma că în necropola de la Iclod se poate vorbi despre diferenţieri sociale, bazate pe locul deţinut în ierarhia socială din comunitatea respectivă.
Probabil că terminarea cercetărilor de la Iclod şi publicarea monografică a necropolelor vor mai clarifica din problemele puse.

Şi în aceste necropole întâlnim obiceiul de a se depune ofrande de carne, întâlnindu’se numeroase oase de animale (bovideu, porc) şi fragmente ceramice, atât în morminte de adulţi cât şi în cele de copii (M69/2005) (MAXIM et alii 2006, p. 177-178).
În cele două necropole mortalitatea cea mai ridicată o întâlnim în rândul bărbaţilor (51,22 % în cimitirul A şi 40, 97% în cimitirul B), urmată de cea a femeilor (14,64%, respectiv 26,8%).

Se observă că mortalitatea infantilă din aceste necropole este ceva mai mică decât în alte necropole, de 12, 14% în cimitirul A şi 7,3% în cimitirul B (GEORGESCU, GEORGESCU 1999, p. 358-359).

În cele două cimitire de la Iclod întâlnim o situaţie mai rară în neo-eneolitic, anume că, pentru grupele de vârstă adulţi şi maturi, mortalitatea bărbaţilor este mult mai mare decât cea a femeilor (24,39% bărbaţi – 4,63% femei în cimitirul A şi 26,8% bărbaţi faţă de 9,75 % femei în cimitirul B).
Deşi numărul mormintelor din cele două necropole este destul de mare, în niciuna din ele nu s’a descoperit vreun individ care să depăşească 60 de ani, semn că şi aici speranţa de viaţă era foarte mică; la fel ca în toate necropolele neo-eneolitice, mortalitatea pentru grupa de vârstă de 14-20 de ani (adolescenţi) este foarte mică (7,31% în cimitirul A şi 1,7% în cimitirul B) (GEORGESCU, GEORGESCU 1999, p. 358-359).

Eneoliticul dezvoltat

Cultura Gumelniţa.
Această cultură este remarcabilă prin diversitatea practicilor ei funerare.
Pe teritoriul ţării noastre sunt atestate mai multe necropole: Dridu, Chirnogi–Şuviţa Iorgulescu, Chirnogi–Terasa Rudarilor, Gumelniţa şi Vărăşti.
Cea mai mare necropolă gumelniţeană de pe teritoriul ţării noastre este cea de la Vărăşti – Grădiştea Ulmilor (jud. Călăraşi), publicată într-un studiunmonografic de către Eugen Comşa (COMŞA 1995a, p. 55-189; 1962, p. 205-212).

Limitele acestei necropole nu au putut fi stabilite clar, deoarece, în nord, malul a fost erodat de apele lacului Boian, iar în sud zona era cultivată.
S’au descoperit 126 de morminte, dintre care 118 morminte aparţineau aşezării culturii Gumelniţa (patru erau din faza de tranziţie de la cultura Boian la cultura Gumelniţa şi patru morminte erau mai noi) (COMŞA 1995a, p. 108). Dintre acestea, 80 erau de adulţi, 35 de copii şi trei de adolescenţi.

Din totalul mormintelor gumelniţene, 111 schelete erau în poziţie chircită pe partea stângă (94%) şi cinci pe partea dreaptă (4%), deci, din acest punct de vedere este clar că purtătorii culturii Gumelniţa care au folosit această necropolă foloseau mai ales poziţia chircită pe stânga.

Chiar dacă determinările antropologice nu sunt foarte exacte, din grafic se observă că mortalitatea infantilă are valori ridicate şi în această necropolă; din analiza făcută asupra craniilor din necropola gumelniţeană, antropologii concluzionează că seria respectivă prezintă o structură polimorfică evidentă (COMŞA 1995a, p. 130), ceea ce înseamnă că este posibil ca populaţia care a folosit necropola să fi fost una amestecată.

Autorul cercetărilor de la Vărăşti consideră că în cadrul necropolei se întâlnesc şi morminte colective:

1. Gruparea a două morminte de copii, probabil înrudiţi (M. 104 şi 106, M. 114 şi 115);
2. Gruparea unui mormânt de adult cu unul de copil, probabil mamă şi copil (M. 92 şi 93, M. 103 şi 105);
3. Gruparea a câte două morminte de adulţi, probabil soţ şi soţie (M. 77 şi 78, 101 şi 102);
4. Gruparea a câte trei morminte, probabil membrii unei familii (M. 51, 52 şi 53) (COMŞA 1995a, p. 110).

Inventarul funerar al necropolei de la Vărăşti, spre deosebire de alte necropole neo-eneolitice, este foarte sărăcăcios: obiecte de lut, unelte de silex, ace de aramă, vârfuri de os, mărgele, piese de aur (anexa 3), obiecte repartizate în 28 de morminte.
Mai des întâlnite sunt piesele de silex (în 11 morminte) şi obiectele de lut biconice36, găsite tot în 11 morminte.

Două din cele mai bogate morminte din necropola de la Vărăşti aparţin: unul (M 54), aparţinând unei femei, (inventar: un obiect de lut, trei mărgele şi un fel de cercel din aur, o mărgică de chihlimbar); altul (M 100), aparţinând unui copil, la gâtul scheletului găsindu’se un pandantiv/figură stilizată din aur şi un mic tub din acelaşi material).
Probabil că personajele aparţineau unor familii respectate/influente; prezenţa inventarelor bogate şi de prestigiu la mormintele de copii este interpretată de Jan Lichardus ca un indiciu al transmiterii ereditare a prestigiului social (LICHARDUS, LICHARDUS-ITTEN 1985, p. 505).

Necropola de la Dridu, descoperită de către Ion Nestor şi de Eugenia Zaharia în timpul săpăturilor arheologice din anii 1956, 1957 şi 1959, este alcătuită din nouă morminte, dintre care şase sunt morminte de adulţi (trei bărbaţi şi trei femei), două morminte de maturi (în care erau îngropate un bărbat şi o femeie) şi unul de copil (COMŞA 1980, p. 24; 1995b, p. 261; 1998a, p. 25).
În grupul de morminte de la Dridu mortalitatea infantilă este scăzută, dar datele în acest caz nu pot fi relevante, datorită numărului mic de schelete.

Speranţa de viaţă este redusă, majoritatea deceselor înregistrându’se în grupa adulţilor şi mai puţine în cea a maturilor; raportul de decese între bărbaţi şi femei este egal.
În nici un mormânt nu a fost găsit inventar funerar, poate semn al locului puţin important ocupat în ierarhia socială al respectivei comunităţi.
Despre necropolele de la Chirnogi–Şuviţa Iorgulescu şi Chirnogi–Terasa Rudarilor informaţiile pe care le avem sunt destul de puţine, aşa că ne rezumăm să afirmăm că în prima necropolă existau 62 de morminte ce aparţineau culturii Gumelniţa; predomină mormintele de bărbaţi (50%), dar nu lipsesc nici cele de femei (21%) şi de copii (6,45%).
Cele 62 de schelete au fost descoperite toate în poziţie chircită, orientate predominant spre ESE (BĂLTEANU, CANTEMIR 1991, p. 3; 1992, p. 11-16).

Din graficul de mai sus se observă că în această necropolă mortalitatea infantilă este foarte scăzută (aproximativ 7%), situaţie asemănătoare cu cea de la Cernavodă şi Cernica, dar deosebită de restul necropolelor, unde valoarea acestui indicator este ridicată. În continuare, ponderea deceselor la maturi este destul de ridicată, nici în această necropolă neexistând vreun un subiect de vârstă senilă.

O caracteristică a acestei necropole este mortalitatea mai scăzută a femeilor comparativ cu cea a bărbaţilor; raportul este aproximativ egal pentru grupa de adulţi, însă pentru grupa de maturi raportul bărbaţi – femei este de 4/1.
Determinările antropologice ale scheletelor relevă o mare uniformitate în rândul indicatorilor scheletali, ceea ce poate însemna că populaţia înhumată aici aparţinea aceleaşi comunităţi.

Această necropolă conţine şi patru morminte duble, probabil fiind vorba de familii.
Inventarul funerar conţine brăţări de scoici, perle din foiţă de aramă, rondele de os, piese de silex, vase de mici dimensiuni şi ofrande de carne.

Cea de’a doua necropolă, aflată la aproximativ 2 km de prima, era alcătuită numai din 16 morminte gumelniţene.  Poziţia scheletelor variază, unele sunt în poziţie chircită – accentuat, altele în poziţie chircită – moderat. Inventarul acestor morminte este sărăcăcios (vase, unelte de os, mărgele); pe baza inventarului aceste morminte au putut fi încadrate în faza A2 a culturii Gumelniţa.

Un alt cimitir a fost identificat la Gumelniţa (jud. Călăraşi), vis-à-vis de tell-ul cu acelaşi nume; necropola conţine opt morminte, dintre care unul era de copil (M2) (LAZĂR 2001, p. 174), alte determinări antropologice lipsind. Din cele opt morminte ale necropolei, trei morminte au fost descoperite în 1977 la Ulmeni (ŞERBĂNESCU 1985, p. 25), situaţia acestor schelete fiind identică cu celelalte cinci morminte de lângă tell-ul de la Gumelniţa.

Se observă că scheletele erau aşezate în poziţie chircită, pe stânga (un singur mormânt se
abate de la această poziţie, fiind aşezat cu faţa în jos40 (CANTACUZINO 1975, p. 221), orientarea scheletelor fiind spre E (sau pe direcţii apropiate), între 48° şi 90° (ŞERBĂNESCU 1985, p. 25; LAZĂR 2001, p. 175).
Inventar funerar a fost descoperit în trei morminte: în M1/1961 s’au găsit un toporaş de aramă, o dăltiţă de aramă şi o perlă din os, în M3/1962 – fragmente dintr’o strachină şi câteva oase de animale (probabil ofrandă funerară), iar în M1/1977 s’au găsit un topor ciocan din piatră şlefuită, aflat în dreptul craniului şi o lamă de silex.

Cultura Sălcuţa.
Acestei culturi îi aparţine grupul de morminte de la Gârleşti – Gherceşti.
La Gârleşti (com. Gherceşti, jud. Dolj) a fost descoperit în 1989, în cursul unei săpături de salvare, un cimitir aparţinând fazei a III-a a culturii Sălcuţa. Aşezarea a fost identificată în vecinătate, nici un mormânt nefiind menţionat în zona de locuire.
Această necropolă conţine 15 morminte (NICA 1993, p. 4; 1994, p. 3), descoperite pe o suprafaţă de 740 mp.

Chiar dacă determinările antropologice nu sunt foarte exacte, se observă totuşi că mortalitatea infantilă se menţine la niveluri ridicate (30%). Necropola se pare că este organizată, mormintele fiind înşiruite în linie dreaptă (NICA 1993, p. 9) (fig. 2). Pe această linie, se observă o oarecare grupare a mormintelor, remarcându’se grupul format din M5, M6 şi M11 (toate de adulţi) şi grupul format din patru morminte – M7, M8, M9, M15 (doi adulţi şi doi copii); probabil că şi aici se poate vorbi despre înmormântări ale unei familii.

Din totalitatea mormintelor, inventar funerar s’a găsit doar în două morminte de copii (M9 şi M10, despre care autorul descoperirii consideră că, datorită inventarului, aparţineau unor fetiţe).  În primul dintre ele, în jurul pieptului, în apropierea gâtului, s’au găsit 40 de mărgele cilindrice de aramă, de mărimi diferite, în timp ce în al doilea mormânt s’au descoperit, în porţiunea dintre genunchi şi braţe, mărgele cilindrice şi un mic pandantiv, confecţionate din aramă de culoare verzuie. Datorită diferenţelor dintre morminte, se poate afirma că cei doi copii aparţineau unor familii care se bucurau de un statut deosebit în acea comunitate.

Cultura Gorneşti-Bodrogkeresztúr

Până în prezent, au fost săpate trei necropole aparţinând acestei culturi. Prima este cea de la Cămin – Podul Crasnei (jud. Satu Mare), care conţinea nouă morminte; o aşezare din aceeaşi perioadă a fost descoperită în apropiere (NÉMETI 1988, p. 123-126).

Cele nouă morminte, deranjate integral sau parţial şi care acoperă în parte o aşezare Bodrogkeresztúr mai timpurie, sunt componente, probabil, ale unei necropole mai mari, ce n’a fost încă cercetată (NÉMETI 1988, p. 129). Oricum, din ce se poate observa, dat fiind numărul mic de morminte şi starea precară în care acestea s’au păstrat, scheletele sunt în poziţie chircită şi prezintă unitate în privinţa orientării, toate scheletele fiind orientate V – E (LUCA 1999, p. 37).

Toate cele nouă morminte aveau inventar funerar alcătuit mai ales din vase (de diferite forme şi mărimi, numărul acestora fiind între două şi şase).  Mai deosebite sunt două morminte: M 6, în care s’au găsit şase vase, dar lângă omoplatul mâinii stângi, uşor spre piept se afla un obiect lucrat din foiţă de aur, ornamentat cu linii crestate, iar printre vase au fost găsite oase mari de animale (probabil de porc), dovezi ale banchetului funerar41; M 8, în care s’au descoperit patru vase, patru vârfuri de săgeţi din obsidian şi două fragmente de lame de silex. Ultimul mormânt aparţinea unui adolescent, probabil vânător (LUCA 1999, p. 37; NÉMETI 1988, p. 125).

Necropola de la Ostrovul Corbului (jud. Mehedinţi) ilustrează un amestec de influenţe, în cea mai mare parte Sălcuţa şi Bodrogkeresztúr. În această necropolă au fost descoperite 53 de morminte eneolitice, din care 18 sunt de copii (ROMAN, DODD-OPRIŢESCU 1989, p. 24), ceea ce denotă o mortalitate infantilă ridicată, de 33,96%, ”normală” pentru neo-eneolitic (alte concluzii despre mortalitatea pe grupe de vârstă nu putem face din cauza lipsei determinărilor antropologice mai precise). Din cele 53 de morminte eneolitice, 32 sunt chircite pe stânga, şase sunt chircite pe dreapta, şase sunt întinse pe spate, trei cu faţa în jos, iar la şase morminte nu s’a putut determina poziţia scheletului.

În privinţa orientării scheletelor, 46 de schelete erau orientate E – V (cu mici deviaţii), trei erau orientate invers, V – E (M 37, M 47, M 60), iar la patru schelete nu s’a putut stabili orientarea (LUCA 1999, p. 37).  Nu putem găsi o explicaţie pentru cele trei excepţii de la regula generală a orientării scheletelor; precizăm doar că, în două dintre acestea, scheletele erau chircite pe partea stângă (M 37 şi M 47), iar al treilea aparţinea uni copil întins pe spate.

Putem afirma că majoritatea zdrobitoare a mormintelor din necropola de la Ostrovul Corbului–Botu Cliuciului se prezintă unitar din punct de vedere al ritualului funerar (având aici în vedere poziţia şi orientarea scheletelor) (ROMAN, DODD-OPRIŢESCU 1989, p. 24). Din cele 53 de morminte eneolitice de aici, 18 (33,96%) nu au inventar funerar, în restul întâlnindu’se mai multe sau mai puţine obiecte.  Cea mai mare parte a inventarului (anexa 4) este constituită din vase, de diferite forme şi mărimi (pahare, străchini, vase de tip ”oala de lapte”), de cele mai multe ori făcute pe loc, special pentru practicile funerare.  Numărul de vase diferă de la unu la şapte.

Cel mai bogat mormânt este M 22, care se afla şi la cea mai mare adâncime din întreg cimitirul; mormântul aparţinea unei femei mature, iar ca inventar avea şapte vase (cele mai multe din necropolă), podoabe (în vasul 3 erau 127 de mărgele de scoică de diferite mărimi, pe bazin două şiruri strânse, cu 172 de mărgele, la gât şapte mărgele, alte trei mărgele pe piept, iar sub maxilarul inferior se aflau trei bumbi de aur) şi ofrande de carne.

Cu siguranţă că acest personaj feminin avea un rol important în comunitatea din care provenea, inventarul foarte bogat, comparativ cu celelalte morminte din necropolă, dovedind statutul înalt al respectivei femei.  Diferenţele dintre inventarele mormintelor ne pot induce concluzia existenţei ierarhiilor sociale la comunitatea care a folosit necropola. Pe lângă vase, mai apar şi două piese de silex, o lamă în M 37 (orientat invers: V-E) şi un cuţit într-un mormânt de adolescent (M 47) (ROMAN, DODDOPRIŢESCU 1989, p. 26).

Întâlnim în necropola de la Ostrovul Corbului şi două morminte duble, obicei frecvent în necropolele neo-eneolitice; în M 47 ştim că au fost înhumaţi o femeie şi un adolescent, însă despre M 16/17 nu ştim decât că în M 16 era înhumat un bărbat.

La Urziceni – Vamă (jud. Satu Mare), a fost descoperit în 2003 un cimitir.
Săpătura a fost efectuată cu ocazia lucrărilor de construire a vămii, fiind decopertată o suprafaţă de aproximativ 600 mp. Până în prezent, în două campanii (2003 şi 2005) au fost săpate 40 de morminte, publicate numai parţial, în rapoarte preliminare, cu puţine informaţii privind poziţia de depunere a defunctului, dar cu o atenţie sporită acordată inventarelor mormintelor; astfel, în 2003 au fost descoperite 20 de morminte, culturii Bodrogkeresztúr aparţinându’i 16 morminte (numerotate de la 4 la 19) (VIRAG 2004, p. 41-70), iar în campania 2005 numărul mormintelor a crescut cu încă 20 (VIRAG et alii 2006, p. 383-386).

Analizând datele publicate despre aceste 38 de schelete eneolitice, se observă că, din perspectiva poziţiei scheletelor, decedaţii se înhumau atât în poziţia chircită pe stânga (în 18 cazuri, reprezentând 47,3% din total), cât şi în poziţie chircită pe dreapta (15 cazuri, adică 39,4%); la cinci schelete (13,1%), din cauza stării precare în care se aflau, nu s’a putut determina poziţia.

Din punctul de vedere al orientării scheletelor, situaţia este oarecum confuză, deoarece la primele 16 morminte, descoperite în 2003, se precizează că ele erau orientate E – V (VIRAG 2004, p. 41-70), fără alte precizări, dar la descrierea mormintelor din 2005, autorii descoperirii fac şi precizarea că scheletele erau orientate, fie cu craniul spre E (13 schelete), fie cu craniul spre V (şapte schelete) (VIRAG et alii 2006, p. 383-386).
Am încercat să corelăm orientarea scheletelor cu poziţia lor, să vedem dacă există vreo legătură între ele: din cele 13 schelete orientate cu craniul spre E, opt sunt chircite pe stânga şi cinci pe dreapta, în timp ce, din cele şapte schelete orientate cu craniul spre V, cinci sunt chircite pe dreapta şi două pe stânga.

În lipsa altor date, putem afirma, doar la nivel de ipoteză, că scheletele chircite pe partea stângă erau înhumate predominant cu craniul spre E, în timp ce scheletele chircite pe dreapta erau înhumate predominant cu craniul spre V.
Necropola de la Urziceni–Vamă atestă şi aici obiceiul de a se depune ofrande de carne în unele morminte, aşa cum arată oasele de animale din M 11.

Grupul cultural Decea Mureşului reprezintă un fenomen străin şi singular în eneoliticul dezvoltat al Transilvaniei.
Este vorba de o necropolă plană de înhumaţie, Decea Mureşului (jud. Alba, cercetată încă din 1915 de István Kovács), cu schelete întinse pe spate, cu picioarele uşor chircite şi presărate cu mult ocru roşu.

Iniţial, s’a considerat, de către D. Berciu, că ar aparţine purtătorilor fazei târzii a culturii Bodrogkeresztúr, încercând să extindă denumirea de cultura Decea Mureşului la toate descoperirile de tip Bodrogkeresztúr din România.
Dar, analiza materialelor descoperite în morminte, întreprinsă mai întâi de N. Vlassa şi apoi de Ann Dodd-Opriţescu, arată clare analogii cu piese din necropola de la Mariupol, în stepele nord-pontice.

Aşadar, grupul Decea Mureşului reprezintă o pătrundere timpurie, prin nordul Carpaţilor, a unor comunităţi pastorale nord-pontice, în Transilvania (URSULESCU 1998, p. 138; ROMAN, CRIŞAN 1996, p. 32). Aspectul general al necropolei este acela al cimitirelor cu morminte orientate uniform (DODD-OPRIŢESCU 1978, p. 91; ROMAN 1981, p. 243).
Necropola pare a fi extrem de bine organizată, înmormântările urmând un tipar fix.
Se observă că distanţa dintre morminte este constantă, ceea ce presupune prezenţa unui semn pe mormânt (LUCA 1999, p. 39).
Se observă că morţii sunt îngropaţi pe spate, cu genunchii ridicaţi în sus şi apoi căzuţi pe stânga sau pe dreapta, poziţia iniţială fiind, probabil, cea cu genunchii în sus (DODD-OPRIŢESCU 1978, p. 92; LUCA 1999, p. 39).  În ceea ce priveşte orientarea scheletelor, se observă că majoritatea sunt orientate SV –NE, cu o singură excepţie (M3, orientat NE – SV).

Toate mormintele din această necropolă au inventar funerar (anexa 6), unele mai puţine obiecte, altele mai multe. În opt morminte se afla câte un vas, numai în M 11 au fost descoperite două vase.  În aproape 60 % dintre morminte au fost descoperite obiecte de cupru şi în 30 % cuţite de silex.

În cadrul acestui grup de morminte se disting: M 3, cu peste 300 de mărgele de cupru şi un cuţit de silex; M 13 avea în inventar un vas, 300-320 mărgele de scoică, un ac de aramă; M 12, care avea ca inventar un şirag de mărgele (nu se precizează şi numărul acestora), un ac de cupru, un cuţit de silex şi un sceptru.

Prezenţa sceptrului (EVSEEV 2001, p. 172; DERGAČEV 2007, p. 211) ne poate indica faptul că mormântul aparţinea unui conducător/căpetenii al acestei comunităţi.

Analiza ritualului funerar al acestui grup dovedeşte existenţa unor personaje care se bucurau de prestigiu în faţa celorlalţi membri ai comunităţii; prezenţa sutelor de mărgele din câteva morminte, alături de alte obiecte (vase, cuţite de silex), demonstrează existenţa unor personaje respectate, influente, a unei comunităţi eneolitice complexe, în care ierarhiile sociale se făceau în funcţie de prestigiu (nu neapărat economic).
Două morminte din acest grup sunt duble, ceea ce înseamnă probabil că şi aici se practicau înmormântările familiale (membrii unei familii). Chiar dacă determinările antropologice nu sunt foarte exacte, se vede că în acest cimitir au fost înhumaţi trei copii (17,64 %), ceea ce înseamnă o mortalitate infantilă medie.
În 15 morminte (88%) apare ocrul sub forma unui ”pat” sau presărat doar la picioare, pe corp sau în zona capului.

Cultura Cernavodă I este şi ea reprezentată prin marea necropolă de la Brăiliţa; suprafaţa săpată în zona necropolei totalizează 1150 mp, în cele 21 campanii de săpături (între 1955-1987, cu unele mici întreruperi) fiind descoperite 310 morminte (HARŢUCHE, ANASTASIU 1968, p. 18-23; HARŢUCHE 2002, p. 45).

Mormintele aparţin unor culturi diferite, cele 310 morminte fiind repartizate pe culturi astfel:
1. Cernavodă I – 125 morminte;
2. Folteşti-Usatovo – 135 morminte;
3. Cernavodă II – 27 morminte;
4. Bronz mijlociu şi târziu – 23 morminte (HARŢUCHE, DRAGOMIR 1957, p. 140-144; HARŢUCHE 1959, p. 228-229; 2002, p. 123).

Deşi datează din epoci şi etape de timp diferite, necropola are un caracter unitar, cu o relativă zonare pe culturi. Pentru studiul de faţă ne ocupăm doar de mormintele aparţinând culturii Cernavodă I.
Astfel, situaţia poziţiei scheletelor este extrem de unitară, din cele 116 schelete, o sută sunt în poziţie întinsă pe spate (86,2%), trei schelete sunt chircite pe stânga (2,5 %), cinci pe dreapta (4,3 %) iar la opt nu se poate preciza poziţia (6,9 %).

Din punctul de vedere al orientării scheletelor, spre E sunt orientate 44 de schelete, spre V – 61 de schelete şi doar două spre S şi unul spre N, opt schelete având poziţia nedeterminată.
Analizând scheletele chircite, nu observăm abateri însemnate de la orientarea generală E – V şi V – E (face excepţie M 38, un mormânt de copil, chircit pe stânga, ce are o orientare S – N).
Din cele 116 morminte eneolitice, 32 de morminte aparţin unor copii (27,82%) şi 83 maturilor (72,17%) (NECRASOV, CRISTESCU 1957, p. 75-88); datorită acestor date putem afirma că şi la Brăiliţa mortalitatea infantilă este destul de ridicată, asemănătoare cu cea a întregului neo-eneolitic.

Mormintele eneolitice nu au un inventar spectaculos (anexa 7), întâlnindu’se mai ales mărgele de scoică Spondylus, din Cardium, din piatră, vase, piese de silex şi câteva alte obiecte.
Astfel, inventar funerar întâlnim în majoritatea mormintelor (64 morminte, 55,17%), în timp ce în 52 de morminte (44,82%) inventarul lipseşte.
Existenţa mormintelor cu inventare diferenţiate (fără inventar/cu inventar sărăcăcios/cu inventar consistent) poate indica faptul că poziţia ocupată de respectivii indivizi într-o anumită ierarhie socială era diferită.

Astfel, celor ce se bucurau de un statut mai înalt, indiferent că vorbim despre morminte de copii sau de adulţi, li se atribuiau inventare mai consistente (M 95 şi M 205 de copii, M 134 şi M 183 de adulţi, anexa 7); membrii ”simpli” din comunitate beneficiau de tratamente funerare mai simple.

În necropola de la Brăiliţa exista obiceiul de a se depune ocru în mormintele eneolitice, 44 de morminte (37,93%) având ocru, acesta lipsind însă în majoritate mormintelor (72 de morminte, 62,06%). În nici un mormânt eneolitic nu s’au găsit urme ale banchetelor funerare, fiind posibil ca, în această etapă, să se fi renunţat la acest obicei.
Se cuvine să facem câteva aprecieri despre ultimele două necropole luate în discuţie, Decea Mureşului şi Brăiliţa.
Comparându’le, observăm câteva asemănări între ele.

În primul rând, ambele comunităţi pastorale (una în Transilvania, cealaltă în aria culturii Gumelniţa) marchează începutul trecerii către eneoliticul final (perioada de tranziţie spre epoca bronzului) în spaţiul carpato-danubiano-pontic.

Purtătorii ambelor culturi practicau ritul înhumaţiei, elementele de ritual funerar fiind şi ele de multe ori similare: cele două comunităţi îşi înhumau decedaţii întinşi pe spate (în necropola de la Brăiliţa apar însă şi puţine schelete înhumate în poziţie chircită), scheletele sunt orientate pe axa V-E.

În timp ce la Decea Mureşului scheletele sunt orientate spre NE, la Brăiliţa ele sunt orientate atât spre V (52%) cât şi spre E (44%).
Mortalitatea infantilă (anexa 8) din cele două comunităţi este medie– mică (17,64%) în rândul comunităţii de la Decea, în timp ce la Brăiliţa are valori mai mari, de 27,82%; alte comparaţii de acest gen nu putem face, din cauza lipsei determinărilor antropologice.
Similitudinile continuă şi în ceea ce priveşte inventarul funerar descoperit în mormintele din cele două necropole (anexele 9, 10 şi 11).

Ambele comunităţi aveau obiceiul de a depune ocru în cantităţi mari în morminte, obicei legat de credinţa în viaţa de apoi; în mormintele de la Decea ocru a fost depus în 15 morminte (88%), în timp ce la Brăiliţa a fost găsit numai în 44 de morminte (38%).
Chiar dacă determinările antropologice nu sunt foarte exacte, se pot face câteva comparaţii între depunerile de inventar şi grupele de vârstă: în mormintele de copii din cele două necropole inventarul depus este asemănător,
constând din vase şi podoabe.

La Brăiliţa, pe lângă obiectele menţionate, lângă scheletele de copii s’au mai descoperit şi piese de silex.

Maturilor li se depuneau mai ales arme şi unelte din silex, piatră şi aramă, dar la Brăiliţa s’au descoperit şi vase şi podoabe (mărgele din scoică, şi piatră şi brăţări din scoică).

În partea a doua a acestei analize ne’am propus să prezentăm trei situaţii deosebite, prin caracterul lor de unicat, întâlnite în neo-eneoliticul din spaţiul carpato-dunărean.
Este vorba despre descoperirile funerare de la Alba Iulia – Lumea Nouă, mormintele de incineraţie neolitice şi despre câteva consideraţii pe marginea descoperirilor funerare aparţinând complexului cultural Cucuteni Tripolie.

Descoperirea cu caracter de unicat de la Alba Iulia – Lumea Nouă (jud. Alba) aparţine, cert, pe baza prelucrării materialului arheologic asociat descoperirii funerare, grupului Foeni.
Astfel, în anul 2003 a fost identificată o groapă, la golirea căreia a fost descoperit un mare număr de oase aparţinând unor schelete umane.

S’a constatat distribuţia la întâmplare a resturilor de oase, cu toate că anumite părţi ale corpului puteau fi recunoscute în articulările lor anatomice (PAUL et alii 2005, p. 27-29; GLIGOR 2006, p. 18).
S’au identificat, cu certitudine, 23 de cranii umane. Spre fundul gropii, o parte din oasele de la cel puţin un schelet au fost găsite în conexiune anatomică.

În anul 2005 cercetările au continuat, fiind surprinsă o nouă aglomerare de oase umane; s’a putut observa că oasele se aflau, cu preponderenţă, în interiorul zonei delimitate de dărâmătura pereţilor unei locuinţe de suprafaţă, identificată în săpătură.
S’a constatat că oasele scheletelor nu au fost descoperite în conexiune anatomică; în marea lor majoritate, scheletele sunt incomplete, iar poziţia anatomică nefirească.
De subliniat, totodată, faptul că unele oase umane prezintă urme de ardere, cu precizarea că au fost depistate în imediata apropiere a unor oase nearse ( http://www.cimec.ro/scripts/arh/cronica/detaliu.asp?k=3304 ).

În final, au fost identificate şi prelevate, din întreg perimetrul în care au apărut oase umane, un număr de aproximativ 84-85 de calote craniene umane (GLIGOR 2006, p. 18).
Însumate, cele două înmormântări multiple (fig. 3), aflate la o distanţă de 12-13 m una de alta, conduc la acreditarea ideii că aproximativ 100 de indivizi au fost îngropaţi în acest areal (GLIGOR 2006, p. 20).

Din întreg lotul de material osos străvechi studiat din groapa descoperită în 2003, s’au putut determina sexul, vârsta şi talia doar la două schelete (un individ de sex masculin, cu vârsta mai mică de 14 ani şi o persoană de sex feminin, cu vârsta cuprinsă între 18-19 ani), în timp ce, din groapa descoperită în 2005, s’a determinat sexul masculin în cazul a 13 schelete parţiale şi pentru zece schelete s’a stabilit sexul feminin.

În privinţa vârstei, s’a determinat existenţa resturilor osoase a doi copii (4-5 ani), un număr de trei indivizi cu sexul neprecizat cu vârsta cuprinsă între 17-20 ani, precum şi resturile a doi bărbaţi cu vârsta cuprinsă între 40-50 ani (GLIGOR 2007, p. 212).

Dacă luăm în calcul numărul mare al scheletelor şi faptul că marea lor majoritate nu sunt complete, o moarte pe cale violentă a indivizilor îngropaţi la Lumea Nouă este una din teoriile probabile (existenţa la trei calote a unor fracturi prin înfundare, de forme asemănătoare, situate pe osul parietal stâng). Nici decesul cauzat de o boală nu este exclus (GLIGOR 2006, p. 21).

Poate că finalizarea cercetărilor arheologice, coroborată cu determinările antropologice, va lămuri situaţia întâlnită în acest punct.
Chiar dacă vreme îndelungată s’a afirmat că ritul funerar folosit în neoeneolitic pentru înmormântări a fost exclusiv ritul înhumaţiei, cercetările din ultimele două decenii au demonstrat că anumite populaţii neo-neolitice au folosit şi ritul incineraţiei (chiar dacă acesta este întâlnit în spaţii temporare şi geografice limitate).
Uneori, cele două rituri se întâlnesc împreună în cadrul aceleiaşi necropole, în aceste cazuri fiind vorba de biritualism.

Morminte de incineraţie au fost descoperite la Gura Baciului (M7, cu oase umane puternic calcinate, peste resturile de craniu fiind depuse un ”cap de piatră” de mari dimensiuni) (LAZAROVICI, MAXIM 1995, p. 189-190), la Tărtăria (oase umane arse, din groapa cu tăbliţele de lut, cultura Vinča B) (VLASSA 1976, p. 35), Tăşad (IGNAT 1987, p. 9-17), Zalău (BEJINARIU 1996-1997, p. 9-13) şi la Suplacu de Barcău (neoliticul târziu) (IGNAT 1995, p. 270; 1998, 57; MAXIM 1999, p.61).

În aşezarea de la Suplacu de Barcău–Corău I au fost descoperite trei morminte de incineraţie. Primul dintre ele (M1), descoperit în 1984, era alcătuit dintr’o urnă şi două vase ca ofrandă (o cupă cu picior – fragmentară şi un vas globular cu profilul în formă de ”S”) (IGNAT 1998, p. 57).

O situaţie aproape identică întâlnim şi la Zalău, diferenţa fiind că vasul în care se aflau oasele de la Suplac nu era pictat (BEJINARIU 1996-1997, p. 11).

Al doilea mormânt (M2) a fost descoperit într’o groapă, unde alături de câteva fragmente ceramice se aflau şi puţine oase umane arse. M3 a fost găsit într’o groapă tronconică; pe fundul gropii, care prezenta puternice urme de arsură, s’au descoperit oase umane şi o daltă şlefuită. S’a observat că pe fundul gropii a fost depus un strat de pietriş, tasat, peste care s’a aplicat un strat de pământ, care a fost ars şi pe care se aflau oasele calcinate. Mormintele în gropi arse pot aparţine unui ritual aparte, specific grupului Suplac; asemenea situaţii apar şi mai timpuriu la Gura Baciului (IGNAT 1998, p. 58).

O descoperire interesantă este şi cea din aşezarea neolitică de la Tăşad, unde, într’o groapă, au fost descoperite oase calcinate, aparţinând unui copil de 12-15 ani. În groapa mormântului, alături de oasele calcinate, se aflau două fragmente ceramice, trei nuclee de obsidian, o teslă lucrată din gresie (spartă în trei bucăţi) şi un fragment de teslă, lucrată din tuf vulcanic, de asemenea spartă în trei bucăţi (IGNAT 1995, p. 270); uneltele litice prezentau şi ele urme de ardere.

Dacă prezenţa vaselor din inventarele acestor morminte mai deosebite poate fi pusă în legătură cu obiceiul de a se depune ofrande funerare, mai greu de explicat este prezenţa uneltelor.
Explicarea incineraţiei în mijlocul unei populaţii care folosea înhumaţia se poate face prin:

1. analogii etnologice: incineraţia este văzută ca o pedeapsă divină pentru o persoană care se abate de la regulile comunităţii, şi, în consecinţă, nu a putut fi înhumată. Aceeaşi situaţie întâlnim şi în cazul când decesul nu a fost provocat de o cauză naturală, fiind considerată tot o pedeapsă divină (înec, boală infecţioasă ş.a.);

2. incineraţia este consecinţa unui sacrificiu ritual şi resturile incinerării au fost depuse în pământ, cu ofrande bogate, pentru invocarea fertilităţii;

3. incineraţia poate fi utilizată în cazul personajelor care ocupau poziţii speciale, cum ar fi şamanii (magicieni/vrăjitori) sau preoţii;

4. incineraţia se putea folosi pentru persoanele originare din alte comunităţi unde se practica acest rit (URSULESCU 2002, p. 44-45).
Cel mai probabil, prezenţa incineraţiei în mijlocul unor comunităţi care practică numai înhumaţia se poate explica prin integrarea a cel puţin două persoane originare din comunităţi unde se practică incineraţia în unele care practică înhumaţia ca rit de înmormântare, sau, la fel de probabil, se poate explica prin incinerarea unui copil decedat de către mama lui (şi care era originară dintr’o comunitate care folosea acest rit).

Unul din aceste două cazuri poate explica situaţia de la Gura Baciului, unde, în aşezare, pe lângă nouă înhumări a fost descoperit şi un mormânt de incineraţie; situaţiile teoretice de mai sus credem că se pot aplica în oricare din cazurile izolate de morminte de incineraţie amintite.

Situaţia din aria complexului Cucuteni-Tripolie este una deosebită tocmai prin absenţa necropolelor.  În cele 12 decenii de cercetări nu s’au descoperit decât fragmente izolate de cranii la Frumuşica (NECRASOV 1987, p. 145-156; MANTU, BOTEZATU, KROMER 1994, p. 88), Hăbăşeşti (DUMITRESCU et alii 1954, p. 399-429), Poduri (MANTU, BOTEZATU, KROMER 1994, p. 89), Scânteia (MANTU, BOTEZATU, KROMER 1994, p. 90), alte oase umane şi chiar câteva schelete cu oasele în conexiune anatomică, la Girov (MANTU, BOTEZATU, KROMER 1994, p. 89-90), Mărgineni (MANTU, BOTEZATU, KROMER 1994, 89), Traian–Dealul Fântânilor (H. DUMITRESCU 1954, p. 400-409; 1957, p. 97-116; 1958, p. 407-423), Scânteia (MANTU , BOTEZATU, KROMER 1994, p. 90-97), ş.a.

În textul de faţă ne’am propus numai să semnalăm o nouă abordare a întregii problematici legată de practicile funerare din cadrul complexului Cucuteni-Tripolie (BAILEY 2005, p. 329-339); aceeaşi situaţie este şi în cultura Precucuteni (MARINESCU BÂLCU 1974), care precede direct cultura Cucuteni.

În esenţă, după ce D. W. Bailey aminteşte toate descoperirile funerare cucuteniene şi principalele teorii referitoare la practicile funerare cucuteniene, consideră că este mai verosimilă explicaţia că absenţa dovezilor substanţiale despre tratamentul formal al celor decedaţi în comunităţile cucuteniene se datorează faptului că acea populaţie nu considera necesar să manipuleze corpul uman decedat în ritualuri sociale de înmormântare, în aceleaşi modalităţi în care procedau alte comunităţi contemporane din alte părţi ale Balcanilor.

Aşadar, conchide autorul, nu este surprinzător că, după mai mult de un secol de săpături cucuteniene, materialul cel mai expresiv descoperit sunt vasele ceramice decorate extraordinar şi figurinele riguros desenate.  Probabil, aceste obiecte şi folosirea lor în activităţi comunitare largi şi individuale, înzestra satisfăcător mijloacele pentru exprimarea identităţii (BAILEY 2005, p. 339).

Cultura Iamnaia din spaţiul carpato-nistrean

Considerații cu privire la mormintele cu ocru, de pe teritoriul Dobrogei care atestă apariția proto-geților în spațiul carpatic

Un rol de seamă în transformările de ordin economic, social şi chiar în parte etnic, l’au jucat diferitele comunităţi, care se ocupau în principal cu creşterea vitelor, dar şi cu cultivarea primitivă a plantelor originare din stepele nord pontice. Ele aparţineau unor populaţii de origini deosebite, puse în mişcare din regiuni diferite. pătrunse pe meleagurile noastre, mai cu seamă in Moldova, Dobrogea, Muntenia şi Oltenia, în răstimpuri, începind din perioada corespunzătoore fazei Cucuteni A şi până foarte târziu înspre sfârşitul epocii bronzului.

Acele populaţii aparţineau mai multor culturi și faze de evoluţie, dar aveau un obicei comun al mormintelor sub movile şi presărarea cadavrelor cu ocru roşu.

Populaţia locală numeroasă la început a asimilat pe puţinii noi veniţi, iar apoi o început să sufere schimbări tot mai profunde in domeniul culturii materiale şi al modului de trai. Procesul acesta a fost de durată şi s’a incheiat in cursul perioadei timpurii a epocii bronzului, de când se poate vorbi despre vechii geți.

În cele ce urmează vom prezenta stadiul actual al cercetărilor despre seria mormintelor cu ocru amintite din Dobrogea. cu caracteristicile lor, şi încercarea de a le încadra în contextul istoric al zonelor de la vest şi de la nord-vest de Marea Neagră.
În ținuturile dobrogene, primele morminte cu ocru, despre care dispunem de date, au fost dezvelite şi cercetate lângă Constanţa, la Anadolkioi, în timpul primului război mondial, de către Cari Schuchhardt şi Paul Traeger.

A urmat descoperirea întâmplătoare dintr’o movilă de la Boia-Hamangia, valorificată de Vasile Pârvan. Un alt complex important a fost găsit întâmplător la Casimcea şi valorificat de Dorin Popescu.

Intensificarea cercetărilor arheologice de după anul 1948 a avut drept consecinţă descoperirea, prin săpături sistematice, a noi morminte cu ocru. Mai întâi, la Tariverde, de către Dorin Popescu și colaboratorii şi apoi a altora la Baia Hamangia de D. Berciu şi colaboratorii.

În perioada 1958-1959, Petre Aurelian a studiat un complex funerar la Piatra Frecă­ţei.  Ultima descoperire semnalată de Sebastian Marintz şi Done Șerbă­nescu este întâmplătoare şi s’a făcut la Hârşova.

Din datele de core dispunem rezultă că in ordine cronologică, primul dintre aceste morminte este cel de la Casimcea. Ţinând seama de datele publicate de Dorin Popescu,  la Casimcea, la începutul anului 1938, s’a găsit întâmplător, cu prilejul nivelării pantei unui deal, un mormânt izolat. despre care se afirmă că era plan.

Scheletul era prost păstrat şi avea craniul’ orientat spre vest. Despre poziţia scheletului nu dispunem de datele necesare. Oasele purtau urme de ocru roşu. în funcţie de inventar mormântul a aparţinut unui bărbat. Inventarul mormântului era format dintr’un vârf de sceptru de piatră, reprezentînd un cap de cal, 15 vârfuri de suliţă de silex, 3 lame de silex, 5 topoare de silex alb-cenuşiu, şlefuite parţial și un gratoir (răzuitor).

Cu prilejul înălţării rambleului căii ferate dintre gările Mocani şi Baia Hamangia, în anul 1924, a fost distrusă în mare parte o movilă funerară din cuprinsul căreia s’au recuperat: o stelă funerară de piatră, o o măciucă din rocă dură, o mandibulă omenească, ca şi o serie de fragmente ceramice de tip Hamangia, publicate de Vasile Pârvan.

În anul 1952, resturile movilei amintite au fast cercetate de D. Berciu şi colaboratorii, prin săpături sistematice.

În sfertul de movilă păstrat s’au mai găsit două morminte şi anume, în centru, mormântul principal, iar la 6,20 m spre SE de el se afla cel de’al doilea schelet. Ambele erau întinse pe spate, cu picioarele îndoite din genunchi. Nu se precizează poziţia braţelor. Gropile funerare erau dreptunghiulare. Pe fundul gropi lor era un strat subţire de ocru roşu . Pe oase se păstrau urme intense de ocru roşu.

În groapa mormântului nr. 1 s’a găsit un vas de lut şi o podoabă de marmură, iar mormântul secundar nu avea inventar. Oasele sale erau descompuse aproape În întregime.

Din datele publicate reiese că în movilă au fost mai multe morminte din categoria celor cu ocru, dar nu toate au fost din aceeaşi perioadă. Cele descrise, în funcţie de datele publicate, pot fi atribuite culturii Iamnaia, perioada veche.

Urmează descoperirile întâmplătoare dintre anii 1960-1963 de la Hirşova, unde din malurile unor cariere de lut din marginea de sud a oraşului, au fost adunate vase şi cioburi provenind din morminte distruse, inclusiv oase omeneşti cu urme de ocru roşu.

Din seria scheletelor au putut fi studiate numai două şi acelea păstrate parţial. Singurele observaţii făcute sunt că acele schelete se aflau la circa 0,80 m adâncime şi erau
orientate cu craniul spre VSV. S’au adunat patru vase şi un ciob, mai mare dintr’un al cincilea vas. Majoritatea sunt ornamentate cu şnurul ră­sucit.  Alte amănunte lipsesc. Astfel nu ştim dacă mormintele sunt tumuIare sau provin dintr’o necropolă plană.

Din perioada bronzului timpuriu datează şi complexul funerar de la Piatra Frecăţei, despre care dispunem de date puţine. Se menţionează, fără alte amănunte că acolo au fost descoperite printre altele, trei inele de buclă de bronz, având un capăt în formă de frunză şi altul subţiat şi un inef din foaie ingustă de bronz cu capetele petrecute.

În anul 1951, D. Popescu şi colaboratorii săi au săpat şi la o movilă funerară din apropiere de Tariverde. Movila avea 48 X 41 m în diametru şi 2,50 m înălţime. Săpătura a constat dintr’o suprafaţă pătrată cu latura de 12 m, trasată in mijlocul movilei. În dreptul vârfului movilei s’a găsit groapa mormântului principal, de formă rectangulară, cu colţurile rotunjite, cu dimensiunile de 1,86 m lungime circa 1 m lărgime şi 0,25 m adâncime.

Când străbaţi întinsul ţinut al Dobrogei în goana maşinii, cum se spune, ”cât vezi cu ochii… nu vezi nimic”.
Totuşi, pe alocuri, se întâmplă ca privirea să se agaţe de câte o formă de teren mai bombată, dar de cele mai multe ori aceaste convexităţi au dimensiuni modeste în cadrul peisajului.

Ce frapează la aceste movile anonime e forma lor rotund-regulată, aspect ce te duce cu cu gândul la faptul că ele ar putea fi ridicate de către om și aşa şi este…

Se vede treaba că ochiul tău, familiarizat cu multitudinea formelor perfecte din natură întâlnite în turele anterioare, nu s’a lăsat înşelat.

Regularitatea combinării elementelor ritualului funerar (forma dreptunghiulară sau ovală a gropii, poziţia decubit dorsal, de cele mai dese ori cu multiple variante ale picioarelor îndoite în genunchi, ulterior căzute într’o parte sau alta, precum şi chircită a defunctului, inventarul depus în morminte, vopsirea cu ocru) asigură uniformitatea comunităţilor culturii în discuţie. Spaţiul enunţat, în primul rând zona dintre râurile Nistru şi Prut, este principial pentru această cultură, iar dovada este numărul impresionant de morminte.

Avem de’a face aici cu aşa-numiţii, ”tumuli”.

Tumulul este o movilă de pământ ridicată în scop funerar. Pornind de la aria lor de raspândire arheologii consideră că ridicarea de movile funerare este o expresie specifică zonelor de stepă.
De altfel, ”moda” ridicării tumulilor a ajuns în ţinuturile dobrogene venind dinspre stepele estice.

Această manifestare culturală, prin complexitatea ritualurilor, dar mai ales prin răspândirea într’un teritoriu vast, poate fi văzută ca o ideologie străveche, ca o formă incipientă de, ”religie mondială”.

Tumul bine individualizat în peisaj lângă Cetatea Troesmis. Pe fundal se profilează Vârful Priopcea.

Localizată spaţial în ţinuturile nord-pontice şi dunărene, iar temporal în Epoca bronzului, această civilizaţie preistorică a fost denumită ,,cultura Jamnaja”.
Cultura Jamnaja se subîmparte în trei perioade, timpurie, medie si târzie şi se întinde între anii 3200-2200 î. Hr.

Tumulii din Dobrogea se încadrează în perioada târzie a culturii Iamnaia, între anii 2600-2200 î.Hr., astfel că această cultură, ”de import” se suprapune ca perioadă şi teritoriu peste autohtona ,”cultură Hamangia” (4000-2000 î.Hr.), cultură preistorică ce are ca excepţional exponent, ”Gânditorul de la Hamangia’, ansamblu de doua statuete antropomorfe descoperite pe raza localităţii Baia, jud. Tulcea.

În Dobrogea de Nord au fost identificate peste 200 de movile funerare. Astfel pe raza comunei Baia au fost localizaţi 24 de tumuli, la Ceamurlia de Jos 15, la Jurilovca 46, la Mihail Kogălniceanu 17, la Zebil 6 etc.
Tumuli se pot întâlni şi în Muntenia şi Moldova. În Moldova dintre Prut şi Nistru au fost inventariate peste 2000 de astfel de obiective.

Formaţiuni de tumuli în peisajul agricol al Dobrogei.

Tumulul are o formă circulară cu diametrul cuprins între 20-50 m.
E posibil ca iniţial construcţia de pământ sa fi avut o înălţime considerabilă, în raport cu unghiul de taluzare naturală a pământului.
În timp s’a produs o aplatizare accentuată datorită tasării, acţiunii apei de ploaie, a zăpezilor şi a vântului.
În perioada modernă mulţi dintre tumuli au avut de suferit şi de pe urma lucrărilor agricole. Mai precis, mulţi dintre ei au fost araţi.
Necropole mai comlexe cuprind până la 12 tumuli, aceştia fiind dispuşi în majoritatea cazurilor pe aliniamente est-vest, aşa cum sunt tumulii de la Luncaviţa-,,Drumul Vacilor” şi ,,Movila Mocuţa”, cei de la Sarichioi şi Enisala-,,La Băltiţă”.

Tumul conservat într’o zonă neagricolă din apropierea localităţii Dorobanţu, jud. Tulcea.

Cercetarea arheologică a unui tumul începe prin trasarea în teren a două diametre perpendiculare, orientate pe direcţia versanţilor de cea mai mare pantă.
Sistematizarea săpăturilor în cele patru ,,sferturi” conduc în cele mai multe cazuri la descoperirea unor complexe de spaţii funerare, unele, chiar din acelaşi tumul, realizate succesiv, dealungul zecilor şi sutelor de ani.
S-a stabilit că ridicarea unui tumul începe cu acoperirea cu pământ a 2-3 morminte, cele din centrul arealului. Aici pământul din interior are culoare închisă, cernoziom cu resturi de plante, el provenind prin săparea unui cerc ce face o primă delimitare a movilei funerare.

Tumul în apropierea oraşului Măcin.

Ulterior se adaugă alături şi alte morminte, care ,prin acoperire cu pământ, sporesc dimensiunile tumulului.
De asemeni, s’a descoperit că adesea s’au făcut săpături în masa de pământ a tumulului pentru amplasarea în perimetru a unor noi gropi funerare. Astfel de ”adăugiri” au avut loc chiar în vremea popoarelor migratoare, adică în primul mileniu de după Hristos.

Ansamblu de tumuli numit ,,Movilele Dese”, lângă Cetatea Histria, jud. Constanţa.

Ritualurile funerare diferă de la un tumul la altul, observându-se o evoluţie în timp a obiceiurilor de înhumare.
Dacă la începutul perioadei Jamnaja înhumările se făceau direct în pământ, cu timpul cei decedaţi erau înfăşuraţi în stuf, sau în rogojini de papură. Mai târziu s’a trecut la pardosirea şi acoperirea mormântului cu lespezi, ajungându’se până la incinte mortuare compexe, care copiază ritualic forma circulară a locuinţelor, cu ziduri de piatră şi acoperişuri de bârne.
Ne amintim că în cadrul ”culturii Cucuteni” (mileniul 7 î.Hr.) ritualul funerar impunea incinerarea defunctului chiar în locuinţa în care a trăit.

Tumul singular pe câmpurile agricole de la Baia, jud. Tulcea.

În majoritatea tumulilor studiaţi resturile umane sunt descoperite în poziţie chircită, aşezate pe una din părţi.
Principala caracteristică în stabilirea modului de viaţă a acelor populaţii este faptul că în tumulii dobrogeni se găsesc resturi umane atât de bărbaţi, cât şi de femei şi copii, aspect care conduce la concluzia că tumulii nu sunt doar locuri de înhumare a luptătorilor căzuţi în războaie, ci necropole pentru întreaga comunitate.

De asemeni, lipsa inciziilor de pe oase indică tot un mod de viaţă paşnic, contrar teoriei Marijei Gimbutas care presupunea caracterul războinic al acestora.
Indivizii ale căror resturi de înhumare au fost cercetate s’au dovedit a fi de talie înaltă, robuşti, cu deformaţiile celor ce călăresc timp îndelungat. (Adică erau cam crăcănaţi.)
Lipsa cariilor dentare, dar şi prezenţa tartrului pe dentiţie dovedesc consumul de lactate şi de proteine de origine animală, arătând astfel că subzistenţa era asigurată prin creşterea animalelor (păstorit).
Ca patologie răspândită în comunităţile Iamnaia s’au dovedit a fi bolile reumatice, lucru explicabil prin aceea că indivizii sosiţi în zonele umede ale Dobrogei proveneau dintr’un mediu mai uscat, cel al stepelor pontice.
Degenerările anatomice (anomalii şi defecte de creştere) întâlnite la, ”ocromani” pot fi puse pe seama împerecherilor în cadrul unor populaţii reduse (triburi mici), într’o endogamie accentuată.

Au fost identificate 2 tipuri de tumuli: simplu şi complex. S’au evidenţiat 4 variante de poziţionare a defunctului în groapa funerară. A fost elaborată clasificarea tipologică a inventarul mortuar: recipiente din ceramică, unelte de muncă, arme din piatră, cremene şi metal.

În baza analizei minuţioase a materialelor pentru spaţiul în discuţie au fost evidenţiate şi argumentate trei variante ale acestei culturi: monumentele grupului Suvorovo; varianta Nistreană şi Bugeac ale culturii Iamnaia (Dergaciov 1986, 60-87).

Este drept că în abordarea sa din 2010 autorul menţionează existenţa în cadrul culturii mormintelor cu ocru din zona carpato-nistreană a două variante care s’au dezvoltat consecutiv: cea mai veche este numită convenţional nistreană şi a doua – Bugeac (Dergaciov 2010, 280-281). Pentru spaţiul dintre râurile Siret şi Prut este constatată o influenţa masivă adusă de factorii demografici de origine estică (Dumitroaia 2000, 101).

Invocăm, dintre elaborările de ultima oră, compartimentul redactat de către V. Dergaciov pentru compendiumul Istoria Moldovei (Dergaciov 2010, 279-288).
Abordând problema variantelor regionale şi cronologice, autorul evidenţiază monumentele din zona carpato-nistreană. Pentru mormintele cu ocru distinge două variante succesive.

Prima, cea mai veche, este denumită convenţional varianta nistreană şi se datează conform datelor radiocarbon calibrate în sec. XXIX/XXVII – XXVI/XXV î.Hr.).
Cea de’a doua, numită varianta Bugeac, este datată în sec. XXVI/XXV – XXI/ XX î.Hr.
În calitate de arealul de habitat purtătorii acestei culturi preferau zonele de şes şi de stepă, precum şi dealurile şi colinele nu prea înalte, evitând locurile piemontane şi deluroase împădurite (Dergaciov 2010, 280-281).

Drept rezultat al acestor abordări, astăzi deţinem o imagine mai amplă referitor la arealul de răspândire, încadrarea cronologică şi etapele de dezvoltare, caracteristicile elementelor culturale, precum şi condiţiile socio-culturale, dezvoltarea economică a comunităţilor respective.

Caracteristica generală a culturii.
Cultura Iamnaia cronologic aparţine perioadei timpurii a epocii bronzului. Zona ei de răspândire se extinde pe un teritoriu vast ce cuprinde arealul de la interfluviul Ural–Volga Inferioară la est şi până la Carpaţi şi Dunărea de Mijloc spre vest şi sud-vest (Dergachev 1986, 26).

În cadrul acesteia, monumentele dintre Nistru şi Carpaţi ocupă periferia de sud-est a arealului, inclusiv Dunărea de Jos până la Balcani şi bazinul Tisei. Pentru spaţiul nominalizat monumentele sunt concentrate mai mult în zona de stepă (Dergachev 1986, 29). Datarea vestigiilor monumentelor din regiunile estice şi cele vestice de răspândire în baza datelor radiocarbonice (metoda 14C) a confirmat existenţa simultană
a culturii pe acest teritoriu (Ivanova 2013, 213; Chernykh, Orlovskaia 2004, 93).

Pe întreg spaţiul pruto-nistrean (inclusiv ambele maluri ale râurilor) au fost cercetate şi cartografiate complexe funerare ale acestei culturi (vezi harta).

Dintre teritoriile cu o concentraţie sporită de monumente sunt raioanele: Edineţ, Briceni, Anenii Noi, Orhei, Cahul, Taraclia etc. În anul 1994 numărul mormintelor ajungea aproximativ până la 2000 (Dergachev 1994, 123). În prezent sunt de două ori mai multe complexe funerare cercetate.

În literatura de profil pot fi întâlnite două denumiri ale acestei culturi: cultura Iamnaia şi ”cultura mormintelor cu ocru”. Ambele provin de la două ritualuri funerare ce o caracterizează.

Conceptul de ”iamnaia” se trage de la forma gropii funerare predominante (dreptunghiulară sau ovală [Dergachev 1986, 25] în plan.), iar denumirea ”cultura mormintelor cu ocru” îşi are originile din ritualul de presărare cu ocru a defunctului şi fundului gropii funerare). Nu sunt rare cazurile de depunere a bulgăraşilor de ocru în calitate de inventar funerar.

Specificul culturii poate fi determinat exclusiv din practicile funerare. Diversitatea ritualurilor respectate (săparea gropii, purificarea locului prin arderea rugurilor, poziţionarea şi orientarea defunctului, presărarea cu ocru, inventarul mortuar) scade pe parcursul existenţei acestei culturi, căpătând un caracter mai uniform, ceea ce semnifică dezvoltarea ei. (Iarovoi 1985, 66).

În afară de necropole tumulare, sunt cunoscute o serie de morminte singulare plane (Garmatskoe, Taraclia). Situri de habitat (aşezări, sălaşuri) nu sunt cunoscute (Dergachev 1986, 28-29).  În mare parte, ritualurile funerare erau asemănătoare, dar pot fi întâlnite şi variaţii sau cazuri unice. Cu ocru erau vopsite aproape toate mormintele.

Un caz deosebit depistat în necropola de la Brăviceni este prezenţa a 6 nuanţe de ocru cu o gamă cromatică ce cuprinde culorile de la roşu aprins spre violet (Larina, Manzura, Haheu 2008, 112-113).
Printre rarele artefacte ritualice întâlnite în morminte sunt: lipitura de lut; hidroxidul de calciu; urme de rug, resturi de vegetaţie pe pereţii camerii funerare şi sub craniu (Ivanova 2013, 225); rogojini, bârne, ţesături; doar la 5% de morminte fundul gropii era acoperit cu pietre (Dergachev 1986, 35-36).
Inventarul funerar al culturii Iamnaia este, de regulă, destul de modest. Cel mai des au fost depistate cioburi de recipiente ceramice şi, mai rar, unul sau câteva vase întregi (Strumok 1/16, Trapovka 1/8, Semenovka 2/2 etc.) (Dergachev 1986, 42).

Uneltele şi armele sunt o raritate în complexele funerare. Dintre vestigiile mai speciale enumerăm topoare de silex în formă de pană, cuţite, vârfuri de suliţe (Ocniţa 6/18) (Manzura, Klochko, Sava 1992, 58), străpungătoare de os (Ocniţa 7/8) (Dergachev 1986, 73).

Un tip specific de descoperiri este reprezentat de componente ale carului de lemn cu patru roţi, fiind depistate roţi cu bucşă (Taraclia, Căuşeni: Dergacev 1994, 125).
Din punct de vedere cronologic, pentru zona de stepă discutată sunt cunoscute două variante ale culturii Iamnaia: Nistreană cu 2 orizonturi şi Bugeac (Dergachev 1994, 125-127).

Unul dintre criteriile de diferenţiere a lor este poziţia defunctului.
În varianta Nistreană întâlnim poziţia întins pe spate, braţele de’a lungul corpului şi picioarele ridicate din genunchi.
În mormintele variantei Bugeac modul de poziţionare a defunctului este: chircită (puternic sau mai puţin) pe una din părţi, unde scheletul chircit pe partea stângă a fost observat mai des în monumentele funerare. Important de menţionat este faptul că sunt foarte puţine morminte de copii. Specialiştii presupun că a existat un ritual specific de înmormântare a acestora, ce nu poate fi depistat prin urme arheologice.
Ridicarea tumulului deasupra mormântului/ mormintelor este ritualul respectat cu regularitate de purtătorii acestei culturi. Asemenea amenajări au fost semnalate pe diverse suprafeţe de teren: cumpene de ape, promontorii, podişuri nu prea înalte, lunci. Dimensiunile acestora variază: diametrul de la 30 până la 60 m, iar înălţimea de 1-3 m (tumul simplu).

Tumulul complex este mult mai mare, fiind alcătuit din câteva mantale de pământ suprapuse şi are proporţii apreciabile, de până la 5 m înălţime şi diametrul de 80-100 m (Ivanova 2013, 223).
Principiul de ordonare a defuncţilor în complexele funerare este identic. În centrul tumulului se află un mormânt principal, iar în jurul acestuia sunt mormintele secundare, ce au scheletele orientate cu craniul dipă mişcarea acelor de ceasornic sau invers (Dergachev 1986, 40).

Etapele ritualului funerar sunt: săparea gropii; poziţionarea defunctului; presărarea cu ocru; depunerea inventarul mortuar; acoperirea camerei funerare.
De regulă, groapa are o formă dreptunghiulară cu pereţii drepţi (Dergacev 1994, 124). Se cunosc şi alte forme ale acesteia: dreptunghiulară cu colţurile rotunjite, trapezoidală, neregulată, ovală etc. (Iarovoi 1985, 63-64).

În unele morminte au fost observate urme de ardere a rugului, ce ar semnifica ritualul de purificare a locului (Dergaciov 2010, 286).
Fundul gropii era acoperit cu diferite fibre de origine vegetală, cu un strat de cretă, aşchii de lemn, nisip presărat, incluziuni de ocru etc. (Iarovoi 1985, 31).

În mormintele culturii Iamnaia au fost remarcate 4 poziţii ale defuncţilor:
1) în decubit dorsal; se întâlneşte rar (1,6%)
2) culcat pe spate, picioarele îndoite din genunchi, care, ulterior, au căzut pe una din părţi; este cea mai frecventă (61,2%)
3) chircit pe spate, picioarele îndoite din genunchi, însă întorşi pe o coastă; 30,8%
4) chircit pe una din părţi, include 6,4% (Dergaciov 1986, 36-38)

După tipologia propusă de Iarovoi, sunt 60 de variante de poziţionare a defunctului, care pot fi împărţite în 4 grupe mari (Iarovoi 1985, 38-42).
Sunt atestate mai multe piese ceramice de forme diferite:

– amfore cu corpul globular sau ovoidal şi cu două torţi late perforate orizontal;

– amfore globulare sau ovoidale cu torţi tubulare şi urechiuşe plate semicirculare, cu orificii verticale; cupe în formă de clopot, cu corp globular, gura deschisă şi gât înalt tronconic;

– vase tronconice cu sau fară suport circular, urechiuşe cu orificii verticale;

– ceşti şi cupe simple, semisferice sau tronconice; vase-borcan cu corp ovoidal, buză răsfrântă etc. (Dergacev 1994, 125).

În cazuri deosebite, în mantaua movilei au fost depistate stele de piatră antropomorfe (Cioburciu, Alexandrovca, Căuşeni, Grigoriopol) (Dergacev 1994, 125). Posibil, este simbolul ce semnifică cultul strămoşilor (Dergaciov 2010, 288).

Tumulii se ridicau cu precădere in zonele mai înalte ale Podişului Dobrogean.

Ca principal obiect de inventar în mormintele Iamnaia este ocrul roşu. El apare frecvent sub formă de bulgări, dar şi de praf, fiind plasat atât pe fundul gropii, cât şi pe oasele defunctului.
Ocrul roşu reprezintă sângele celor răniţi, fie om, fie animal, precum şi flacăra focului, omul preistoric identificând culoarea roşie noţiunilor de viaţă şi de moarte.
Frecvenţa acestui material de inventar funerar a dat şi o a doua denumire a culturii Iamnaia, cea de, ”ocromani”, înţelegându’se prin asta oamenii aceia veniţi din est care s’au amestecat cu băștinașii culturilor carpatice și care au format etnia geților carpato-dunăreni.

Alte obiecte de inventar din mormintele tumulare sunt:
-inele de buclă, din bronz, cupru, argint şi chiar aur
-şiraguri de mărgele (perle) realizate din caolin şi vopsite de obicei în verde
-unelte din silex (întâlnite şi în necropolele altor culturi preistorice).

În inventarele complexelor funerare din tumuli se găsesc de fiecare dată şi oase de animale (cal, vită, capră, oaie, câine), aşezate lânga defunct în urma unor procese ritualice.

Ceramica descoperită în tumulii dobrogeni este de calitate inferioară, odată din cauza lipsei argilei superioare (Dobrogea e calcaroasă), dar şi din cauza meşteşugului care lasă mult de dorit.
Dacă ne gândim că cu 5000 de ani înainte de cultura Iamnaia, în cultura Cucuteni, ceramica era de o calitate excepţională, cu forme armonioase realizate cu măiestrie, decorate cu benzi late, vopsite cu fineţe în gri, bleu, roz, ne putem da cu părerea că, ”ocromanii” nu erau prea interesaţi de istorie şi de arheologie în special.

Concluzii.
Evoluţia culturii Iamnaia este complexă şi neomogenă, fiind reprezentată de diferite grupuri/subgrupuri culturale (originile cărora sunt diferite), cu specificul diferitelor etape de dezvoltare.
Complexele funerare tumulare constituie unica sursă ce oferă informaţii despre caracteristicile culturii, deoarece alte tipuri de obiective arheologice (aşezări de lungă durată etc.) ale acesteia nu au fost identificate.

Cu toate că volumul de vestigii descoperite în morminte este oarecum sărăcăcios (comparativ cu alte comunităţi: cultura catacombelor sau cultura ceramicii cu brâie în relief), ritualul de vopsire cu ocru a defuncţilor a fost fixat aproximativ la 80% dintre mormintele culturii Iamnaia.
Rezumând cele expuse, se poate constata că în pofida progreselor evidente în soluţionarea multiplelor probleme ale diverselor aspecte ale culturii Iamnaia, mai rămâne loc de abordări noi, mai ales în ce priveşte precizarea unor aspecte de ordin cronologic şi, ceea ce este cel mai important, precizarea variantelor culturale locale.

Citiți și:  BALCANII, PATRIA INDO-EUROPENILOR

Necropola birituală, asupra căreia ne vom opri în cele ce urmează, se află în apropierea satului Polocin, la 200 m de extremitatea sudică a acestei localităţi.

În intervalul 2005-2007 am organizat în perimetrul acestei necropole trei campanii de săpaturi campanii încheiate cu rezultate notabile.
În ceea ce priveşte inventarul mormintelor trebuie remarcat numărul mare al pieselor precum şi diversitatea acestora.

Cu excepţia mormintelor de incineraţie, acolo unde inventarul este foarte sărac, în mormintele de inhumaţie, numărul artefactelor este uneori foarte mare. Inventarul specific de altfel, mormintelor încadrate în Cultura Sântana de Mureş, constă din vase ceramice de forme şi dimensiuni diferite (oale, castroane, străchini, căni, pahare) marea majoritate lucrate la roată, din pastă fină de culoare cenuşie.

La vasele ceramice se mai adaugă un pahar de sticlă, aproape identic cu cel descoperit în campania din anul 2004, coliere cu mărgele din sticlă şi carneol, fibule cu piciorul întors pe dedesubt şi chiar două fibule, fragmentare, cu semidisc şi încă una cu picior trapezoidal, fibule, care ne permit o încadrare a mormântului către sfârşitul sec. IV d.Hr.
Foarte interesanţi sunt şi pieptenii descoperiţi, piepteni cu mânerul semicircular din care unul se pare că a fost trecut prin foc (M43).
De asemenea s’au mai descoperit şi obiecte din bronz si fier.

Prima campanie organizată a fost în anul 2002 când, ca urmare a prăbuşirilor repetate a malului drept al pârâului Tutova, au ieşit la iveală mai multe vestigii arheologice care ne’au întărit convingerea că în acel perimetru avem de a face cu o necropolă.
Cercetările declanşate ne’au confirmat bănuiala astfel în urma primei campanii am reuşit să descoperim nu mai puţin de 14 morminte, din care 5 de incineraţie (patru cu resturile cinerare aşezate şi acoperite cu mici fragmente ceramice, iar într’un singur caz cenuşa a fost aşezată direct pe sol) şi 9 de inhumaţie (din care 5 nederanjate şi 4 deranjate din vechime).

În ceea ce priveşte orientarea mormintelor de inhumaţie cinci sunt orientate N-S, trei E-V şi unul M10 se rezumă doar la un craniu, condiţie în care nu am putut determina orientarea gropii sepulcrale.
În anul 2003 am organizat a doua campanie de cercetare încheiată de asemenea cu rezultate notabile. Au fost descoperite 21 de morminte din care cinci de incineraţie şi 16 de inhumaţie.
În linii mari se repetă situaţia întâlnită în campania anterioară, atât în ceea ce priveşte caracteristicile mormintelor cât şi inventarul descoperit în acestea.
În această campanie am descoperit şi trei gropi dintre care una de cult şi două menajere.
În ultimele trei campanii ne’am propus să epuizăm, porţiunea de teren cuprinsă între secţiunile cercetate în campaniile anterioare, dar şi extinderea cercetării înspre sudul si vestul necropolei.

Au fost executate 11 secţiuni, toate orientate E-V acestea însumând câteva sute de metri pătraţi cercetaţi însumează aprox. 200 mp. În perimetrul cercetat au fost descoperite 41 de morminte din care 13 de incineraţie şi 28 de inhumaţie.
Mormintele de incineraţie (M36, 37, 47, 48, 49, 51, 57, 58) sunt din categoria celor în care resturile cinerare au fost aşezate şi în unele situaţii acoperite cu mai multe resturi ceramice provenite în general din vase lucrate la roată. De asemenea exista şi câteva situaţii, mai precis cinci la număr în care resturile cinerare au fost depuse în urne (M42, 59, 61, 65, 76).

În ultimele trei morminte de incineraţie enumerate în groapa se aflau două urne.
Într’o singură situaţie (M36) resturile cinerare au fost depuse direct pe sol. Inventarul acestor morminte este extrem de sărac, totul rezumându’se la vasele (M47, 59, 61, 65, 76) şi fragmentele de vase pe care au fost aşezate aceste resturi cinerare, la care se mai adaugă o fusaiolă (M37), un fragment de cute (M48), o cataramă din bronz de forma ovală şi un fragment de cuţit, ambele aşezate în afara urnei M59.

Mormintele de inhumaţie, 28 la număr (M38, 39, 40, 41, 43, 44, 45, 46, 50, 52, 53, 54, 55, 56, 60, 62, 63, 64, 66, 67, 68, 69, 70, 71, 72, 73, 74, 75) se grupează după cum urmează:
Din totalul mormintele de inhumaţie 16 sunt nederanjate, 12 fiind orientate N-S cu capul la N şi picioarele la S, iar 4 orientate E-V.

Din cele patru morminte orientate E-V doua sunt de copii. Unul dintre morminte este cenotaf M44, iar diferenţa până la 28, adică 11 morminte sunt deranjate, în unele din ele nepăstrându’se decât 2-3 oase.

Şi mormintele deranjate sunt în mare parte orientate N-S, neputând însă stabili unde era aşezat capul respectiv picioarele, doar unul singur era orientat E-V, M73 de copil.
La mormântul M56 nu s’a putut determina orientarea gropii sepulcrale pentru că inventarul acestuia a fost recuperat de către un localnic în urma prăbuşirii malului pârâului Tutova deci fără prea multe informaţii care ne’ar putea permite emiterea unor judecăţi referitoare la orientarea, inventarul sau alte elemente.
O altă situaţie interesantă este ilustrată de faptul că în urma acestor campanii am descoperit şi primele morminte suprapuse (M53 suprapune M54). Ambele morminte aparţin unor copii, ambele fiind orientate N-S, în schimb inventarul diferă substanţial.

În timp ce M53 dispune de mai multe piese de inventar, M54 nu dispune decât de un fragment dintr’un vas, aşezat în apropierea genunchiului piciorului drept.
O situaţie interesantă care trebuie remarcată se leagă de mormintele M40-M41 morminte aşezate în aceeaşi groapă, dar la nivele diferite unul de celălalt. Astfel M41 este dispus mai spre S, pe orizontală, cu aprox. 0,50 m faţă de M40.
Să remarcăm faptul că în cadrul campaniei din anul 2007 s’au trasat două secţiuni S16 şi S17, una în lungime de 28 m, iar cealaltă cu 5 m mai scurtă, late ambele de 4 m şi adânci de 3,5 m, secţiuni dispuse pe latura de S a necropolei, în care nu am descoperit niciun vestigiu arheologic, în schimb am descoperit urmele unei bălţi sau lac. Posibil ca necropola să nu fi trecut dincolo de aceasta baltă, dar la fel de posibil este ca aceasta să continue dincolo de marginea sudică a bălţii.

În anii care vor veni este nevoie de extinderea cercetării pentru a se stabili dacă între necropola din punctul Izlaz şi necropola din punctul La Movilă există vreo legătură. Să menţionăm că necropola din punctul La Movilă se află la 400 m S de cea cercetată în aceşti ultimi trei ani, aparţinând aceleiaşi perioade istorice (au fost descoperite în anii anteriori 58 de morminte).

Singura concluzie care poate fi trasă, până în acest moment, este că în necropola din punctul La Movilă există unele diferenţieri, în ceea ce priveşte caracterul antropologic, al celor înmormântaţi, dar şi diferenţe legate de ritualul înmormântării, faţă de situaţia întâlnită în punctul Islaz.

Necropole de inhumaţie din sec. VIII- XI

Iată cum arată ritul şi ritualul funerat din secolele VIII-XI, aşa cum reiese din cercetările arheologice desfăşurate în ultimii 60 ani în sudul României (Oltenia, Muntenia, Dobrogea).

În cadrul acestui grup se observã douã mari categorii, exclusiv de inhumaţie, situate în Dobrogea, cu precãdere de’a lungul Dunării (limesul) şi datate în secolele VIII- XI şi birituale, cu predominarea inhumaţiei, răspândite în Muntenia şi Oltenia.

Din punct de vedere cronologic, cele mai multe necropole de inhumaţie din sec.VIII-IX se aflã în Muntenia, dupã care centrul lor de greutate pentru sec. X-XI şi chiar început de sec.XII, se localizează în Dobrogea. În al doilea rând, cele mai multe date au fost furnizate de necropolele din teritoriul rural, deoarece necropolele cetãţilor de pe linia Dunãrii sunt publicate parţial. Capidava este încã ineditã şi pentru Dinogeţia s’a publicat un singur cimitir.

O altã observaţie, deşi nefericită, ce se cuvine menţionatã, este aceea cã, din acest bogat material osteologic, studii antropologice s’au fãcut pe un lot relativ restrâns.
Din planurile publicate reiesă cã toate sunt necropole plane cu o singurã excepţie, Isaccea, unde o parte din morminte sunt în tumuli. Sunt localizate pe promontorii şi terase înalte dar şi în plin câmp cum este cazul necropolei de la Platoneşti. Excepţie sunt necropolele şi înmormântãrile din cetãţi localizate în jurul bisericii, la Dinogeţia sau în jurul incintei, la Capidava, Nufãru, Dinogeţia

Prin necropolă se înţelege un singur cimitir aparţinând unei comunităţi. Literatura de specialitate consemnează însă şi existenţa mai multor cimitire învecinate, ale cãror morminte se intersecteazã în zonele periferice şi care corespund, sub aspect stratigrafic, dacă ar fi să comparăm, cu existenţa mai multor nivele în cadrul unei aşezãri. Este cazul sitului de la Satu-Nou. Aceste cazuri consemnează, fără tăgadă, continuitatea în timp a comunităţii respective.

În fiecare mormânt se află îngropat câte un singur individ. Foarte rar au fost descoperite morminte duble cum sunt două morminte de la Dinogeţia (un schelet de femeie şi unul de copil) şi Izvoru .

Planul gropilor de mormânt este, în general, rectangular, cu sau fãrã colţuri rotunjite, dar se întâlnesc mai rar şi alte cazuri, cum ar fi planul ovoidal (Obârşia –Olt ) şi trapezoidal (la Isaccea).

Opinia noastră este aceea că mărimea gropilor respectã dimensiunile decedaţilor. Doar aşa se poate explica îngustimea lor, cu o medie de aproximativ 0,4o m ajungând pânã la 0,50-0,60 m. Acest aspect este evident în necropolele în care au fost publicate dimensiunile gropilor. Discuţii ar ridica şi lungimea acestora. La Isaccea, unde situaţia este redatã cu toate detaliile, au fost consideraţi adulţi indivizii din M 1, M 10, M 3, M 22, a cãror lungime este de 1, 20 pânã la 1, 40 m şi cu o adâncime medie de 0,40-0,50 m .Tot acolo observăm o corelaţie între dimensiunile gropilor şi adâncimea lor. În necropola tumularã lungimea gropilor variazã între 1,60-1,80 m cu o adâncime de 0,80-0,90 m .

Adâncimea gropilor de mormânt ne arată o situaţie destul de interesantă şi anume că nu există o regulă. Ne vine greu să credem cã adâncimea iniţialã de la nivelul lor de cãlcare era doar de 0,50 m. Acestui aspect care apare şi la alte necropole de inhumaţie nu i s’a acordat importanţã. S’a presupus o demantelare a zonei respective de unde s’ar fi luat pãmânt pentru alte construcţii, drumuri, diguri, etc. Acest lucru însă nu poate fi dovedit în toate cazurile. Se pare însă că adâncimea micã a mormintelor este o caracteristicã a perioadei. Dealminteri, o adâncime relativ micã a gropilor este observată şi la necropolele medievale, cum ar fi, de pildă, Oraşul de Floci.

Un aspect deosebit vedem în necropola de la Isaccea, unde gropile din necropola tumularã sunt cu mult mai adânci decât cele din necropola planã. În aceasta din urmã se află şi copii şi adolescenţii în timp ce în necropola tumularã doar adulţi . Acest lucru poate pleda pentru o separare pe criterii de vârstã, legatã probabil de trepte de iniţiere, botez, etc. Însă în lipsa unor studii antropologice ale osemintelor de la Isaccea nu ne grãbim cu ipotezele.
Predominarea copiilor în necropola plană poate fi legată şi de factori obiectivi, epidemii, foamete, posibilitatea de a se sãpa mai uşor gropi adânci în tumul decât în solul uscat etc.
Sunt însă şi cazuri aşa cum vedem în necropola de la Izvorul, unde adâncimea medie a gropilor este de -2m, ajungându’se şi până la -2,50 m.

Gropile de mormânt sunt simple, fãrã nici o amenajare interioarã, în majoritate covârşitoare. In cazul mormintelor cu o amenajare interioară, se înregistrează mai multe variante.

Prima ar fi aşezarea unei scânduri peste sau lateral de individul inhumat. Situaţia este întâlnitã la Capidava şi Piatra-Frecăţei şi are analogii în Moldova la Vornicenii Mari şi în necropole din Slovacia .

O altă variantă ar fi utilizarea sicrielor din lemn, practicã întâlnitã sporadic la Obârşia-Olt (în doar patru cazuri), Isaccea şi majoritar la Dinogeţia.

A treia situaţie constă în acoperirea mortului cu o platformã de lemn, prezentã în 17 cazuri la Obârşia –Olt. Situaţia are analogii numeroase în necropolele de inhumaţie din Slovacia .

A patra variantă o constituie mormintele în casetã de piatrã prezente în Dobrogea la Buceag-Ostrov, Niculiţel, M.-Kogãlniceanu .

O ultimă variantă este reprezentată de groapa amenajatã cu scânduri şi piatrã, practicã întâlnitã la Buceag (Ostrov- Constanţa) şi Istria-Capul Viilor.

În privinţa orientării mormintelor din necropolele de inhumaţie se observã cã acestea, cu mici excepţii, sunt orientate vest-est (cu capul la vest) cu unele variaţii. In aceleaşi necropole sunt şi morminte, puţine, care provin, uneori, din altă fazã, orientate nord- sud, cum sunt la Izvorul, Obârşia, Dinogeţia sau est-vest ca în necropola de la Obârşia- Olt (M 22). Orientarea nord- sud se observă şi la mormintele de înhumaţie de la Platoneşti, unde există însă şi morminte orientate vest-est dar puţine .

In privinţa localizării mormintelor în cadrul necropolei se remarcã trei situaţii. In prima situaţie mormintele sunt dispuse în şiruri, aproximativ regulate, cum aratã planul necropolelor de la Dinogeţia , Isaccea.

A doua situaţie o reprezintă mormintele organizate în grupe familiale ca în în necropola de la Obârşia şi Satu-Nou . In fine, în a treia variantă, mormintele sunt dispuse în nuclee mari, ca la Sultana.

Majoritatea mormintelor sunt fãrã inventar. Chiar şi la Isaccea, consideratã o necropolã bogatã pentru perioada şi teritoriul analizat, din 172 morminte doar 47 au inventar şi din acestea 10 sunt de copii.

Se remarcã, de asemenea, diferenţe cantitative între inventarul din fiecare mormânt. In timp ce într-un mormânt pot fi prezente 5 brãţãri în altele se poate găsi doar o mãrgicã.

Insă mormintele de înhumaţie de la Platoneşti (a căror publicare o aşteptăm) au inventar în mai mult de jumătate din cazuri.

In consecinţă prezenţa unor podoabe este aleatorie, putând fi legată de factori afectivi sau de stare socialã şi nu de ritual.

Inventarul mormintelor de inhumaţie poate fi grupat în câteva mari categorii.

1) Accesoriile de veşmânt (catarame, fibule, nasturi, aplice) prezente în numãr mic şi sporadic. Catarame din fier au apãrut la Obârşia, Sultana, Capidava (o singurã piesã), Platoneşti. O fibulã este prezentã la Obârşia -Olt . La Isaccea a fost găsită o garniturã de centurã în M 170 .

2) Podoabele (verigi, inele, pandantive, mãrgele, cercei, brãţãri) deşi variate din punct de vedere tipologic sunt puţine dacă le raportatăm la numãrul mormintelor luate în discuţie. Predominã brãţãrile şi mãrgelele de sticlã aşa cum vedem în necropola de la Platoneşti. O regulã pare fi la Isaccea depunerea a câte trei brãţãri pe un braţ, reflectând probabil o modã a timpului. Că este aşa o dovedeşte scheletul de femeie şi cel de copil din bordeiul nr. 175 de la Dinogeţia- Garvăn, care surprinşi de un incendiu puternic în locuinţă au murit purtând straiele şi podoabele zilnice, dovedindu’ne astfel moda timpului, adică purtarea mai multor brăţări pe braţ.

Câteva inele cu chaton au fost descoperite la Izvorul şi Piatra-Frecãţei. Pandantivele de bronz conice sunt descoperite sporadic (Capidava, Obârşia-Olt). Cercei au fost descoperiţi la Piatra-Frecăţei, Chirnogi, Obârşia-Olt, Izvoru, Sultana, Istria-Capul Viilor.
O practicã pe care ar trebui să o consemnăm ca rituală se observă la Isaccea şi constã din depunerea unui inel simplu de bronz pe ochi, aşa cum se observã în M 41, M 44, M 110, M 127, M 153, M 162, M 166, M 168.

3)Piese de cult (cruciuliţe, medalioane cu reprezentãri religioase, ouã de lut ars, cruciuliţe pectorale şi relicvar, având sau nu reprezentãri religioase cum ar fi Isus Hristos rãstignit) au fost descoperite la Obârşia-Olt , Piatra-Frecãţei şi Isaccea. Un medalion reprezentând pe Maica Domnului cu Pruncul, a fost descoperit la Isaccea şi se pare cã este singurul de acest fel. In aceeaşi necropolă s’au gãsit un numãr de 12 ouã de lut ars aşezate lângã coapsa, de regulã, stângã . Menţionăm că ouã de lut ars s’au mai gãsit şi în aşezãri la Dinogeţia şi Brãila (un ou de cărămidă).

4) Arme. Din această categorie s’au găsit vârfuri de săgeţi dar şi cuţite, care deşi nu intră în categoria armelor, trebuie să fi avut asemenea semnificaţie în context funerar. Sãgeţile sunt prezente în numãr redus în necropolele de la Obârşia –Olt şi Buceag – Ostrov (un exemplar). Cuţitele sunt ceva mai numeroase la Izvorul, Obârşia- Olt (59 piese), Sultana şi Isaccea (doar douã exemplare), Platoneşti .

5) Piese de uz gospodãresc. In aceastã categorie au fost incluse vasul, gãleata, amnarul şi resturile de cãrbune. Borcane specifice acestei perioade au fost găsite în mormintele de la Chirnogi, Izvorul, Obârşia-Olt, Sultana, Niculiţel, M.Kogãlniceanu, Platoneşti (unde sunt depuse lângă glezna stângă sau genunchi). Faptul cã nu apar în toate necropolele şi nici în toate mormintele este o chestiune care ţine iarăşi de ritualul medieval, în general, puţin cunoscut. Resturi ale unor gãleţi de apã sunt atestate doar la Obârşia-Olt şi au analogii în Slovacia la Nichal Nad Zitavou şi Bernolakovo. Depunerea unui amnar în forma literei B a fost semnalatã doar la Isaccea şi Obârşia-Nouă Olt. Depunerea de cãrbuni aprinşi în morminte este indubitabil o practică rituală. Este atestatã la Obârşia-Olt şi are analogii în Moldova la Vornicenii Mari şi în Slovacia la Ipelscki -Sokolek şi Bitarova etc. Aceastã practicã se pare cã este de origine germanicã şi a fost atestatã încã din sec. V în mormintele merovingiene.

6) Piese de cult şi cu valoare de simbol. Ofrandele de carne, ouã şi seminţe sunt sporadice şi iarãşi nu ştim dacã reprezintã sau nu, un ritual specific unor comunitãţi sau doar al unor membri ale acestora. Ofrandele de carne de animal (bovine, ovine) sunt prezente doar la Obârşia şi Izvorul şi au analogii în spaţiul slovac. Ofrandele de carne de pasãre legate, posibil, de credinţa veche a sufletului vãzut ca o pasãre, sunt întâlnite doar la Obârşia, Izvorul şi Sultana şi are numeroase analogii în spaţiul slovac. Cojile de ouã au fost găsite la Izvorul în douã morminte şi la Sultana şi au analogii în spaţiul slovac la Skalika, Nichal Nad Zitavou, Dvory Nad Zitavou, Holiare, Ipel-sky Sokolec .Ofrandele de seminţe de grâu, orz, secarã, linte, mei sunt foarte numeroase la Dinogeţia şi Obârşia-Olt. Un loc aparte şi singular îl deţin seminţele de struguri de la Obârşia-Olt.

6) Depunerea de monede, practică înrudită cu anticul Obol al lui Charon este foarte rar întîlnită, doar la Izvorul şi Isaccea. Presupunem cã datoritã reducerii circulaţiei monetare în epocă, se depuneau în morminte şi bucãţi de metal, cu aceeaşi semnificaţie. Astfel că, la Capidava au apãrut plãcuţe de bronz şi cuie din bronz, fãrã a fi asociate unor sicrie, iar la Obârşia- Olt, în aceleaşi condiţii, o plăcuţă din aur. De notat că moneda din M108 de la Izvorul era antică.

7) Unelte agricole şi meşteşugãreşti. În trei morminte de la Obârşia-Olt au fost descoperite trei seceri (câte una în fiecare mormânt), care trebuie legate de un anume ritual magic şi nu de o practicã a depunerii uneltelor în morminte. Ele au analogii la Martin în Slovacia, într-un mormânt din sec. XI-XII (unde s’au găsit trei exemplare). Seceri au apărut şi la Izvorul dar tot câte un singur exemplar în fiecare mormânt .

8) Obiecte casnice cum ar fi tocul de ace şi fusaiole au fost descoperite la Chirnogi şi Izvorul. Fireşte că nu pot fi legate de un anumit ritual, dată fiind raritatea acestora, dar pot dovedi ocupaţiile persoanei inhumate.

Pe baza acestui inventar arheologic se pot reconstitui elemente de ritual, dar un tablou complet poate fi redat doar de izvoare scrise.

Fragmente de ţesãturã sugerând practica înveşmântãrii decedatului potrivit rangului sãu s’au descoperit doar la Dinogeţia . Cele câteva accesorii de veşmânt şi podoabele sugerează însă opinia conform căreia morţii erau înveşmântaţi.

Din categoriile de inventar arătate mai sus, valoare de ritual au doar: ofrandele animale şi vegetale, obolul lui Charon, cărbunii aprinşi, vasul din lut, secerile, veriga pe ochi, piesele de cult, ouăle de lut. Celelalte categorii pot fi legate de modă, stare socială, ocupaţie.

Un aspect asupra cãruia arheologia a insistat este acela al poziţiei braţelor. Acestea sunt aşezate în mai multe variante, chiar şi în cadrul aceleiaşi necropole, trezind de multe ori supoziţiile cele mai originale. S’au constatat trei modalităţi de dispunere a braţelor.

In foarte multe cazuri braţele erau aşezate drept pe lângã corp aşa cum vedem la Obârşia-Olt (49 cazuri), Isaccea, Histria , Chirnogi, Platoneşti , Istria-Capul Viilor şi au analogii în Transilvania la Peteni, Arad, Drãuşeni şi în Moldova la Vornicenii Mari.

A doua variantă este aceea a braţelor îndoite pe umãr, simplu sau încrucişate. Poziţia braţelor aşezate pe umãr este întâlnitã la Isaccea şi Dinogeţia dar şi la Istria-Capul Viilor şi are analogii la Vornicenii Mari în Moldova, Gornea-Căuniţa de Sus , Ilidia , Pojejena în Banat.

A treia variantă este aceea a braţelor aşezate pe piept, abdomen sau bazin cu mici variaţii şi este prezentă în mai toate necropolele menţionate mai sus.

În necropola de la Obârşia-Olt sunt 24 de cazuri de absenţã a unuia sau ambelor braţe, consecinţã a unor accidente, boli sau rãzboaie.
La Isaccea (M 23, M 50, M 60, M 105, M 157, M 164, M 172) este ciudatã starea proastã de conservare a unor schelete din care s’au pãstrat doar oasele mari ale picioarelor şi craniul. Un aspect asupra căruia antropologii ar trebui să se pronunţe.

Probabil că poziţia braţelor constituie un element de ritual, însă destul de dificil de cercetat. De pildă în zilele noastre, Biserica Ortodoxă Română reglementează, în baza vechilor canoane, poziţia braţelor persoanelor decedate. Poziţia indicată oficial este aceea a braţelor aşezate pe piept ţinând în mâini o iconiţă. Vechile canoane datează încă din secolul IV, când au fost reglementate o serie de norme bisericeşti păstrate de tradiţie şi erau aplicate pe teritoriul bizantin, dar şi în afara acestuia, oriunde existau comunităţi creştine.

Inventarului mormintelor constituie baza de date necesară reconstituirii ritualului.
Ordonată pe categorii lista pieselor de inventar cuprinde:

1) piese de vestimentaţie: catarame, nasturi, garnituri de centurã;
2) podoabe;
3) piese de uz gospodãresc: amnar, vas, gãleatã, cãrbuni etc.;
4) arme: cuţit, sãgeţi;
5) unelte agrare şi meşteşugãreşti: cosoare, seceri, toc de ace, fusaiolã,
jucãrii;
6) piese de cult şi cu valoare simbolicã: obolul lui Caron; ofrande de carne,
ouã, seminţe; ouã de lut ars; cruciuliţe, medalioane cu scene religioase.

Tabel I.

A.NECROPOLE ŞI MORMINTE IZOLATE DE INHUMAŢIE

SITUL DATARE/ NR. MORMINTE/
BUCEAG (Ostrov-jud.Constanţa) Sec. IX- X/ 4/
BASARABI, Jud.Constanţa/ Sec. IX- X/ 10
CAPIDAVA, Jud.Constanţa/ Sec. IX- X/ 4 (în incinta cetăţii)/ 450 (necropolã ineditã)
ISACCEA, Jud.Tulcea/ Sec. XI-XII/ 178
DINOGEŢIA, Jud.Tulcea/ Sec. XI-XII/ 91
MIRCEA-VODĂ-Constanţa Sec.VIII-X/ 3
NICULIŢEL, Jud.Tulcea/ Sec. XI-XII/ 1
PIATRA-FRECÃŢEI, Jud.Tulcea/ Sec. X-XII/ Neprecizat  786 în total (din diferite epoci)

Se observã cã toate, cu o singură excepţie, sunt situate în Dobrogea, cu un total de 737 de morminte.

B. NECROPOLE BIRITUALE ÎN CARE PREDOMINÃ INHUMAŢIA

SITUL DATARE/ NR. MORM.
INHUMAŢIE/ NR. MORM. INCINERAŢIE/
CHIRNOGI. Jud. Călăraşi/ Sec.VIII-IX/ 20/ 1
IZVORU, Jud. Ilfov/ Sec.VIII/ 333/ 100
OBÂRŞIA–Olt/ Sec.VIII-IX/ 95/ 10
SULTANA, Jud. Călăraşi/ Sec.IX-X/ 135/ 46

Sunt situate în Muntenia şi Oltenia cu un numãr de 583 morminte de inhumaţie şi 157 morminte de incineraţie.

Tabel II.

A.NECROPOLE ŞI MORMINTE IZOLATE DE INCINERAŢIE

SITUL/ DATARE NR.MORMINTE/
TICHILEŞTI , Jud. Brãila/ s.VIII- IX/ 96
CHISCANI, J.Brãila/ Sec.IX-X/ 51
ŞARÂNGA, J.Buzãu / Sec.VIII-IX/ 2
DOROBANŢU, J.Călăraşi/ Sec.IX-X/ 1
MIRCEA-VODÃ, Jud.Călăraşi/ Sec.IX-X/ 3
PÃULEASCA, Jud.Tulcea/ Sec.VIII-IX/ 250
CASTELU, Jud.Constanţa/ Sec.IX-X/ 176
SATU-NOU, Jud. Constanţa/ Sec.VIII-IX/ 219
M.-KOGÃLNICEANU, Jud. Tulcea/ Sec.VIII-IX/ 3

B.NECROPOLE BIRITUALE ÎN CARE PREDOMINÃ INCINERAŢIA

SITUL/ DATARE/ NR. MORM. INCINERAŢIE/ NR. MORM.INHUMAŢIE
CANLIA, Jud.Constanţa/ Sec.VIII-IX/ 25/ 3
FRÃTEŞTI, Jud. Giurgiu/Sec.VIII-IX/ 29/ 10
GÂRLIŢA, Jud.Constanţa/ Sec.VIII-IX/ 23/ 3
ISTRIA-Capul Viilor, Jud.Constanţa/ Sec.VIII-IX/ 209/ 65
NALBANT, Jud.Tulcea/ Sec.VIII-IX/ 137/ 4
SIHLEANU, Jud.Brăila/ Sec.VIII-IX/ 75/ 4
PLATONEŞTI, Jud.Ialomiţa/ Sec.VIII-XI/Total 594 M./ 549 / 45

Din tabelele de mai sus reiese cã au fost cercetate până azi un total 1409 morminte de inhumaţie (fără cele câteva sute de morminte de la Piatra-Frecăţei) şi 1583 morminte de incineraţie.

Aceste cifre dovedesc doar stadiul actual al cercetărilor deoarece, o parte din necropole nu au fost cercetate exhaustiv, făcând doar obiectul unor săpături de salvare (Castelu, iar altele au fost distruse de’a lungul timpului de lucrările agricole (Nalbant). In această situaţie se află necropola de la Isaccea dar şi de la Castelu, despre care autorii cercetărilor consemnau:

”Judecând după numărul total de 176 de morminte descoperite, putem trage concluzia că a existat aici o întinsă necropolă plană, fără a se putea da o cifră absolută, valabilă, asupra numărului total de morminte.”

Aceste amănunte nu au fost luate în consideraţie întotdeauna. Ori o cercetare incompletă este o cercetare limitată care va impune o limită şi concluziilor noastre.

Necropolele de incineraţie au fost considerate un fenomen specific teritoriului Dunãrii de Jos şi au fost atribuite diferit, fie slavilor, bulgarilor, geto-românilor sau unei faze de convieţuire slavo-române. Cert este cã aceste necropole nu sunt specifice doar acestei perioade istorice şi nici măcar Dunării de Jos. Sunt întâlnite şi în Bulgaria şi în Slovacia dar şi în Transilvania şi Moldova, la fel de bine cum ritul incineraţiei apare constant în toate epocile şi culturile anterioare din acest areal.

Ceea ce este cu adevărat important şi ar trebui reţinut este faptul că aceasta este ultima perioadă din istoria milenară a acestor locuri când se mai practică incineraţia. Acestea sunt ultimele necropole de incineraţie dintr’o istorie lungă de peste o mie de ani. Incepând cu geţii şi urmaşii lor şi terminând cu ultimii veniţi care s’au aşezat temporar aici, mă refer la slavi, incineraţia a fost practicată în toate culturile.
De aceea acest fenomen trebuie analizat în contextul istoric al vieţii spirituale din epoca respectivã.

Cea mai simplă exemplificare a contextului istoric o reprezintă descoperirea într’o urnă de incineraţie din cimitirul de la Preslav a unei cruci encolpion. Slavii necreştini menţionaţi de Constantin Porfirogenetul la Dunãrea Mijlocie şi populaţia localã de sorginte geto- română sunt singurele populaţii care, în virtutea tradiţiilor strămoşeşti, ar fi putut practica incineraţia. Şi acest lucru este dovedit chiar şi de analizele antropologice.

Concluzii

Cea mai importantă observaţie se leagă de raportul numeric dintre cele doua categorii de necropole precum şi dintre acestea şi aşezări.
Constatăm că s’au descoperit doar 18 necropole şi morminte izolate de incineraţie pe care dacă le raportăm la un număr de peste 80 de aşezări aflate în diverse stadii de cercetare alte câteva zeci evidenţiate prin cercetări de suprafaţă rezultă că ritul incineraţiei era destul de redus.

Dacă adăugăm şi constatarea că numărul necropolelor şi mormintelor izolate de înhumaţie este ceva mai mare, înseamnă că atenţia noastră trebuie să fie îndreptată spre inhumaţie care, din punct de vedere istoric, este într’adevăr un fenomen destul de interesant. Subliniez acest lucru pentru că inhumaţia nu se leagă nici de tradiţiile geto-românilor şi nici de ale slavilor, dar este din punct de vedere religios caracteristică creştinismului.

Şi, nu oricum, ci iradiat de o biserică bine organizată.

O altă observaţie se leagă de dimensiunile acestor necropole. În timp ce unele necropolele de incineraţie au un număr impresionant de morminte, cimitirele de înhumaţie sunt dezechilibrate din acest punct de vedere. Cele din cetăţi sunt foarte mari în timp ce, în teritoriul rural, predomină necropolele mici şi mormintele izolate.
De aici, înţelegem că existau comunităţi rurale care practicau incineraţia şi aveau cimitire obşteşti.

In cazul necropolelor de inhumaţie se observă însă două situaţii. În primul rând existenţa unor cimitire obşteşti atât în mediul rural (Izvoru) dar şi urban ( Dinogeţia). Existenţa în mai multe situri a unui număr mic de morminte de inhumaţie ne sugerează ipoteza unor mici necropole de familie. Aceasta ar fi o explicaţie şi pentru faptul că încă nu s’au descoperit cimitirele a peste 70 de aşezări. Este adevărat că este mai dificil să reperăm necropolele de inhumaţie datorită adâncimii lor dar necropolele mari lasă totuşi urme evidente pe suprafaţa solului chiar şi în aspectul vegetaţiei.

Necropolele mici şi mormintele izolate pot fi însă uşor ”pierdute,” când avem de căutat pe spaţii imense, iar practicarea inhumaţiei în necropole de familie a supravieţuit pe teritoriul României până acum 50 de ani.

Studiile etnografice referitoare la satul românesc au arãtat cã în România la mijlocul secolului XX, se mai aflau aproximativ 200 de sate fãrã cimitire obşteşti. Deşi iniţial se credea cã aceastã practicã era specificã satelor risipite sau de munte, s’a dovedit practicarea ei şi în satele adunate şi în cele de şes şi podiş, unde terenul aşezat se gãseşte din belşug. Practica era rãspânditã pe tot teritoriul României inclusiv în Oltenia şi Muntenia.

În aceste aşezãri se pãstra tradiţia îngropãrii morţilor în gospodãrie, într’un loc special destinat numit pograde sau ”la morminţi”.
Din punct de vedere arheologic localizarea acestor necropole mici este aproape imposibilă deoarece se aflau departe de aşezare, în teritoriul aferent acesteia. Faptul că toate mormintele izolate de inhumaţie au fost descoperite întâmplător şi cercetate în cadrul unor săpături de salvare, întăreşte această opinie.
Majoritatea mormintelor (indiferent de rit) nu au inventar, ceea ce ne sugerează opinia că regula era absenţa acestuia. Atunci când este prezent, se remarcã la ambele rituri aceleaşi categorii de piese. În parte, accesoriile de veşmânt sunt legate de vestimentaţia timpului respectiv şi nu de un anumit ritual aşa cum şi podoabele reflectă moda timpului. Izvoarele bizantine sunt relativ sãrace, în descrierea pieselor de vestimentaţie purtate de popor.

În ambele categorii de necropole au fost găsite resturi ale unor ofrande animale şi vegetale dovedind o populaţie de agricultori şi mici meşteşugari.

În ambele categorii de necropole lipsesc armele, iar cele câteva vârfuri de săgeţi aflate sporadic, ar trebui puse în legătură cu vânătoarea şi mai puţin cu războiul. De aici opinia noastră că aceste necropole au aparţinut unei populaţii paşnice.

În mormintele din ambele categorii de necropole se aflau resturile unui singur individ. Mormintele duble sunt foarte puţine şi apar cu totul întâmplător. Pornind de la acest aspect ipoteza apartenenţei lor unor comunităţi slave trebuie exclusă. La slavi regula o constituiau mormintele duble. Acest aspect este menţionat şi de cronicarii vremii.

Mauricius spune despre femeile slave că erau atât de ataşate de soţii lor încât prefereau să fie sugrumate la moartea acestora decât să trăiască în văduvie:

”Femeile lor sunt de o cuminţenie mai presus de firea omenească, aşa încât multe din ele cred că moartea bărbaţilor e şi moartea lor şi se lasă sugrumate de bunăvoie.”

În afară de categoriile de inventar comune celor două mari categorii de necropole se observă şi elemente comune de ritual. In aproape toate necropolele de incineraţie găsim aceleaşi variante de depunere a cenuşei şi în aproape toate necropolele de inhumaţie observăm asemănări în privinţa planurilor, grupării mormintelor, poziţiei braţelor etc. Aceste similarităţi şi analogii dovedesc că aceste necropole aparţin unor comunităţi care ajunseseră la un anumit nivel de omogenizare culturală şi aveau un sistem comun de valori.

Din această perspectivă necropolele completează imaginea oferită de aşezări cu deosebite detalii de ordin etnic, spiritual, cultural. Fireşte că fiecare necropolă are şi elemente specifice. De pildă necropola de inhumaţie de la Isaccea înregistrează diferenţe în privinţa inventarului între necropola plană şi necropola tumulară.

Care sunt acestea? În primul rând chiar prezenţa inventarului. Dacă vom calcula procentual inventarul, constatăm că în necropola plană deşi au fost cercetate mai multe morminte doar în 23% dintre morminte aveau inventar. În necropola tumulară deşi numărul mormintelor cercetate a fost mai mic, 33% dintre cazuri aveau inventar. Piese creştine şi monede bizantine au apărut doar în necropola plană, în timp ce în necropola tumulară apar ouă de lut ars, cuţite şi amnare piese care nu se regăsesc dincolo. Tot în necropola tumulară s’au observat verigile depuse pe ochi trădând, anumite credinţe.

Podoabele apar însă în ambele necropole dovedind, că sunt legate oarecum de modă. Insă aceste aprecieri, deşi juste, nu pot fi generalizate din simplul motiv că cimitirul nu este săpat în întregime. Prin urmare avem nişte rezultate parţiale. Ne întrebăm dacă nu cumva la Isaccea sunt două necropole. Chiar şi autorul cercetărilor a considerat că diferenţele înregistrate de poziţia braţelor şi de orientarea unor morminte se datorează prezenţei unor persoane de altă credinţă decât cea creştină.

Este posibil însă ca la Isaccea să fi fost două necropole aparţinând unor comunităţi diferite. Dacă necropola plană poate fi atribuită, fără rezerve, comunităţii autohtone, creştine, necropola tumulară cu analogii în Muntenia ridică unele semne de întrebare. Poate aceasta să dovedească prezenţa unei comunităţi nord- dunărene la adăpostul unei cetăţi de pe malul drept al Dunării? Este o ipoteză.

Pe de altă parte, necropolele întregesc vizibil harta locuirii medieval- timpurii. Acestea au aparţinut unor aşezări, aflate sau nu în apropierea lor, care deşi nu au fost descoperite, cu siguranţă au existat. În favoarea acestui aspect pledează numărul mare de morminte precum şi inventarul lor cu analogii în inventarul aşezărilor studiate.
În teritoriul analizat au fost descoperite şi o serie de morminte pecenege care nu au o semnificaţie culturală, ci mai degrabă social-politică, trădând anumite evenimente.

O altă practică străveche getică în ritualul funerar pe care o regăsim și în vest, s’a ivit de timpuriu în fata morții celuilalt, a prietenului, a celui deopotriva cu tine, a celui de un grai și de un sânge cu tine, adică în fața morții proprii inevitabile. Cu riturile funerare a început propriu-zis cultura umană, ca și conștiința de comunitate proprie, de gintă, de etnie mai târziu.

Mircea Eliade a arătat ca în toate societățile tradiționale moartea nu este considerată sfârșitul absolut al existenței umane, ”ci doar un ritual de trecere către un nou mod de a fi, se putea spune ca moartea constituie cea din urmă experiență  inițiatică, datorită careia omul dobândea o noua existentă, pur spirituală”.

Riturile funerare la geții din vechime transmit o serie de ritualuri sau forme culturale arhaice dintre cele mai vechi și mai interesante din Europa, poate și din lume, care dovedesc vechimea si continuitatea unei populații ce le practica. O parte din ele se practică într’o formă mai evoluată și în Occident. Să amintim doar de practica funerară a folosirii banilor la înmormântare, cu banul legat de de­getul defunctului, cu cei puși în cosciug, în morminte sau aruncați la opriri, la răspântii și în ape curgătoare este considerată a fi moștenită de poporul român din lumea greco-romană și că ar aminti de obolul lui Charon pentru imaginara trecere cu barca a sufletelor morților peste apa fluviului Acheron din infern.

La Ocnița – Cosota (Buridava da­cica) s’au descoperit monede în trei morminte, ceea ce dovedește că și geții practicau depunerea monedei în mormânt înainte de ocupația celor câteva sute de legionari de la Roma,  și care ar părea la prima vedere un rezultat al romanizării localnicilor din Carpati. Dar cum a arătat D. Protase, practica obolului lui Charon n’a aparținut geților, dar se dovedește existența în ritualul funerar folosirea pietricelelor care este cu mult mai veche, din vremea când încă nu se bătea monedă, ceea ce orice s’ar spune este cu mult anterioară folosirii monedelor, care au înlocuit în timp pietricelele și i s’a dat un sens și un scop poate ușor diferit în Occident. Noi însă, am păstrat tradiția neîntrerupt până azi.

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/04/ec11d-0gg.jpg?w=730&h=299

Această practică este păstrată constant până astăzi, cu precădere în Oltenia, ceea ce dovedește a fi o zona etnografică puternic autohtonă getică. Folosirea pietricelelor, albe, negre sau intermediare, așezate sub căpătâiul defunctului, aruncate peste cosciug sau așezate în, oale spe­ciale în mormânt, este legată de viața defunctului trăită de el cu ”zile albe”, zile ”intermediare” sau ”zile negre”. Ele constituie pentru defunct, din partea celor rămași în viață un fel de ”certificat” de înmormântare, un mesaj, am zice, de calificare a vieții lui trăite pe pământ pentru ”Marea Trecere” în nemurire…

Se obișnuiește și astăzi pe teritoriul Olteniei, să se așeze sub căpătaiul celui decedat de curând, până este scos din casă și dus apoi să fie înmormântat, un număr de pietricele de mărimea alunelor, de regula 9 (de trei ori câte trei), număr cu semnificație sacrală și în creștinism și în religii și mitologii păgâne.

Așa cum arată Prof. Ion Ionescu, în com. Galicea Mare, jud. Dolj sub căpătâiul decedatului se pun 9 pietricele, de obicei 6 albe și 3 cenușii, ca și în com. Întorsura din același județ. În com. Golesti, satul Popești, jud. Vâlcea, se practică același obicei. În com. Păușești-Otasău și în comunele învecinate din același județ se așază sub căpătâiul decedatului tot un numar de 9 pietricele, fără să se urmărească o culoare anumită a lor, însă sunt însoțite cu o bucațică de marmura albă și cu săpunul folosit la scăldat. Tot acest material este pus într’o perniță și depus apoi sub căpătâiul decedatului.

În alte comune și sate din jud. Mehedinți: Barda, Baraiac, Bratilov, Cracul Muntelui, Giurgeni, Izverna, Mărășești, Obărșia-Cloșani, Po­noare, Săliștea Izvernei, Stănești, Șipot, Titirlești, Valea Ursului, sub căpătâiul decedatului se așază două pernițe suprapuse. În prima per­niță se pune iarba verde, simbol al nemuririi. În pernița a doua de deasupra se pun 9 muguri de copaci (3 de plop, 3 de salcie si 3 de fag), 9 pietricele, un pieptene, o oglindă și puțină lână, amintind, desigur, de viața pastorală. Mugurii arborilor neroditori: plop, salcie, fag, au semnificația actului ritual, ca mortul să nu mai facă ”roade”, adică să nu mai atragă dupa sine și alți membri din cadrul comu­nității sale.

Citiți și:  ROMÂNI, FIȚI MÂNDRI CĂ SUNTEȚI NUMIȚI ”DACOPAȚI” DE DETRACTORI ȘI DEFĂIMĂTORI ANTIROMÂNI

Se poate constata că această practică funerară este prezentă pe întreaga zonă a Olteniei,  că peste sicriul decedatului depus în mormânt, adeseori, casnicii decedatului aruncă mai întâi un număr de pietricele și apoi câte o mână de pământ, fiind un model arhaic fără niciun dubiu, ca și aruncarea banilor de metal din alte culturi europene. Pietricelele sunt astfel alese încât să fie majoritatea albe. Această practică în ținutul Zărand, com. Blajeni (1943-1946), în Craiova, la cimitirele Sineasca și Ungureni (1956-1973), și, foarte des acum, în București la diferite cimitire, de obicei din partea celor veniți din Oltenia. Din județele Argeș și Olt sunt informații că peste sicriul din mormânt se aruncă pietricele și câte o mana de pământ și bani de metal, practică și din com. Babana, jud. Argeș. Această practică, în special de aruncare a unei mâini de pământ peste sicriul din mormânt din partea participanților la înmormântare, cu formula sacră:

Să’i fie țărâna ușoara!, este generală pe tot cuprinsul țării, care trimite la cunoscuta invocație sacrală: Sit  tibi terra levis!, de la Napoca, sec. IV.

Practica pietricelelor în ritualul funerar descrisă nu este reținută la cercetatorii noștri etnografi mai vechi și nici la cei mai noi. Nu este reținută nici în ”Răspunsurile la chestionarele lui Nicolae Densușianu”, dar cu siguranță această formă arhaică este la baza mai noului ”obol a lui Charon” răspândit în lumea largă.

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/04/615a1-0ggg.jpg?w=729&h=301

În completarea informațiilor etnografice vin și informațiile ob­ținute în ultimul timp din săpăturile arheologice efectuate în Oltenia. În cimitirul neolitic de la Ostrovul Corbului s’au descoperit pie­tricele amestecate cu nisip așezate în vase speciale în morminte. În M 14 s’a gasit ”o ceașcă cu doua torți, neagră, cu amestec de nisip și pietricele, uneori mari, din lut compact”, iar in M 15 s’a găsit o ”strachina cenușie cu nuanțe castanii, mult nisip în pastă și pietricele mărunte”.

Prof. Dumitru Berciu arată că la Ocnița Cosota, jud. Vâlcea, din necropola cercetată, vechea Buridava getică, datând cert de la înce­putul sec. al II-lea î.Hr., s’au recuperat din conținutul unei gropi, pe lângă alte materiale, și ”trei pietricele de râu arse”.

În mormintele cercetate s’au descoperit numeroase fragmente ceramice de factură La Tene (lucrate cu mâna sau cu roata), toate arse secundar, caracteris­tice culturilor Coțofeni, Glina și Verbicioara.

Se precizează că:

”În cursul incinerării probabil erau aruncate pe rug pietricele, bucăți de mal și pământ, cu o anumită, semnificație și ridicate pentru a fi depuse și în mormânt. Va fi fost o practica rituală legată de anumite credințe care răzbat până în zilele noastre, rudele defunctului arunca o mână de pământ peste cosciug.”

Constatarea este foarte importantă pentru problema urmarită de noi, în explicarea practicării până astăzi în Oltenia a așezării unui număr de pietricele sub căpătâiul defunctului sau aruncarea lor peste cosciug și în mormânt, dar și a similitudinii cu practica ce mai târziu devine ”plata pentru Charon” la greci.

O nouă descoperire arheologică din 1969 de la Facai-Craiova, efectuată de Octavian V. Toropu și Onoriu N, Stoica, vine să ne convingă de existenta neîntreruptă a practicii funerare a pietricelelor în Oltenia, dovadă a viețuirii permanente a populației autohtone care o păstrează de la geți până astăzi. La punctul ”Cimitir” de la Facai s’au găsit două oale de pământ, datate din secolele XIV-XV, tip borcan (fără mănușă), la o adâncime de 0,50 m, înalte de 0,16 m, la o distanță una de alta de 1,90 m, îngropate cu grijă, fără ca vasele respective să mai fi fost folosite înainte. Oalele erau acoperite cu câte o piatră de mărime mijlocie. Piatra de pe gura unei oale era albă, iar cea de pe gura celeilalte era neagră. Până la o adâncime de circa 0,11 m, începând de la gură, oalele conțineau pământ. Sub pământ se aflau 24 de pietricele de râu.

În prima oala, acoperită cu piatră albă, se aflau 16 pietricele albe, 7 gălbui, maroniu și una neagră. Compoziția pietricelelor: 18 de silex, 2 din șisturi cristaline bogate în cuarț, 4 din roci vulcanice, iar piatra de pe gură era din silex. În prima oală, sub cele 24 de pietricele se aflau depuse 8 oscioare provenite de la două membre posterioare ale unei broaște din specia Bufo, retezate cu grijă spre extremități.

Oala a doua avea piatra de pe gurăă neagră și conținea tot 24 de pietricele; 22 albe, una galbui – maronie și una neagră. Compoziția: 20 din silex, 4 din roci vulcanice, ca și cea de pe gura oalei. Dedesubtul acestora s’au găsit alte două pietricele care diferă ca rocă de celelalte, provenind dintr’o rocă friabilă conținând multă mică. Ele erau sparte, poate intenționat, dupa afirmațiile lui Octavian V. Toropu.

Cele doua vase, conținând pietricele si provenind dintr’o necropolă, dovedesc că practica funerară a așezării pietricelelor exista în trecut în Oltenia și în acest fel. Care va fi fost scopul și înțelesul acestei practici funerare în trecut este greu să precizăm. În prezent, substratul ei s’a pierdut, rămânând o simplă practică magică, explicată cu formula, „așa trebuie făcut, să nu se facă mortul strigoi”. Din fericire, avem două informa­ții literare păstrate din antichitate, care ne duc la dezlegarea înțelegerii acestei practici funerare. Pliniu cel Bătrân  (23-79  d.Hr.) ne spune următoarele:

”Deșer­tăciunea omenească, meșteră să se înșele pe ea însăși, socotește în felul tracilor, care pun în urnă pietre de culori diferite, după cum o zi este bună sau rea, iar în ziua morții le numără și astfel îl judecă pe fiecare.”

Acest obicei folosit de geți se pare că exista și la sciți, care erau tot geți, cum îl aflăm consemnat de Phylarchos (istoric din sec. III î.Hr.):

”Sciții, înainte de a se culca, își aduc tolba și, dacă s’a întâmplat că au pe­trecut ziua aceea fără supărări, aruncau în tolbă o pietricica albă, iar dacă au avut necazuri, una neagră. Când cineva moare, i se ia tolba și i se numără pietricelele. Dacă înăuntru găsesc mai multe pietri­cele albe, îl socotesc fericit pe răposat. De aici proverbul celor care spun ca ziua bună ne vine din tolbă. Și Menandru afirma ca în Leucodia ziua bună se numește zi albă.”

Informațiile celor două documente literare din antichitate, coro­borate și cu descoperirile arheologice din Oltenia amintite, se oglindesc clar în folosirea pietricelelor din ritualul funerar din Oltenia, și ele ne duc la lumea geților. Important de reținut este și faptul că în vorbirea noastră populară păstrăm expresia de zi sau zile albe, adică zi sau zile bune în viață, și de zi sau zile negre, înțelese zile de necazuri și suferințe, ca în versul din cântecul popular:

”Am trait tot zile negre.”

Obiceiurile și tradițiile băștinașilor geți după cum sunt demonstrate de descoperirile arheologice mai noi, sunt foarte profunde și cu greu pot fi schimbate din condei practici ce se dovedesc milenare în ființa poporului nostru.

Cultul străbunilor, îmbrăcat astăzi în forma pietăţii creştine, cuprinde în sâmburele lui nenumărate forme preisto­rice ”păgâne”, sau mai corect spus pre-creștine. Îmbinarea vieţii şi a muncii celor vii cu viaţa de dincolo, a celor morţi, arată că populaţia acestor locuri este strâns legată de pământul locuit, prin munca de zi cu zi şi prin tot ce are în el îngropat mai sfânt, moşii şi strămoşii săi. De aceea, pământul ţării este sfânt şi apărarea lui este o datorie sfântă de apărare a mormintelor moşilor şi strămoşilor îngropaţi în pământul ţării, al ţarinii, al ţărânii, adică al pământului muncit, ogor, făcut ţărână. Până astăzi invocarea la morminte este şi ”să’i fie ţărâna uşoară”, expresie liturgică cunoscută din secolul al IV-lea.

Morţii, în felul acesta – spune Gh. Vrabie – erau consideraţi ”clei loci”, un fel de spirite protectoare ale holdelor şi păşunilor, lumea lor fiind vecină cu cea a celor în viaţă. Vechea concepţie a multor popoare despre acei ”lari familiares”, în zeităţi ”chtoniene”, o vedem ca proprie Geților, trasferaţi şi păstraţi de’a lungul veacurilor la români.

Dacă cuvântul moş este autohton, getic, lingvistic el este prezent atât în vocabular, cât şi în evocarea cultică, fapt care’i dă o semnificaţie metafizic-religioasă.

A cerceta, a cunoaşte şi a înţelege cât mai îndeaproape datinile legate de cultul morţilor, de cinstirea moşilor, este în primul rând un act de valoare istorică şi socială. Cum s’a spus, istoria nu este numai a celor vii. O patrie o formează şi cei vii şi cei morţi laolaltă, adică pământul şi cerul de deasupra împreună. Patria, cum spunea V. Pârvan, este de natură spirituală ”Sunt Perentalia. Cei vii pomenesc pe cei morţi. E o datorie, pe care muritorii şi’au statornicit’o, dintru însuşi începutul gândului despre moarte” (V. Pârvan, Memoriale, București, 1923, p. 163).

Cu ani în urmă, înalt Prea Sfinţitul Dr. Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului, a adus o contribuţie valoroasă la simbolistica şi înţelesurile religioase ale unui element etnografic din cultul morţilor: Podul considerat ca simbol şi înţelesurile lui religioase (în rev. ”Mitropolia Olteniei”, an XXII (1970), nr.7-8, pp 707-713).

Simbolistica podului este prezentată documentat, în toate marile religii, în budism, la inzi. la medo-perşi, la evrei, la greco-romani, la mahomedani, la creştini şi la români. Însuşi cuvântul pontif, cu menirea de a uni pe cele văzute cu cele nevăzute, întocmai ca un pod, vine de la latinul pons şi facio-facere şi arată importanţa temei tratate.

În cele ce urmează vom prezenta unele aspecte şi înţelesuri mai puţin cunoscute şi cercetate ale acestui element, în Oltenia. În credinţele poporului român, drumul pe care îl străbate sufletul decedatului spre judecată, înainte de a ajunge în împărăţia cerului, trebuie să treacă peste o mulţime de râuri şi pâraie, unele mai mici şi înguste, lesne de trecut, iar altele mai mari, mai late şi mai adânci, peste care nimeni nu e în stare să treacă fără ajutor.

Neamurile apropiate celui decedat, voind a’i înlesni cât se poate de mult trecerea şi peste aceste râuri, îi aştern în cale, – de acasă şi până la mormânt, în diverse locuri: la pragul casei sau al tindei, lângă poarta ogrăzii, la răspântii şi în crucile drumului, la intrare în curtea bisericii şi în ţintirim sau pe pragul uşii de la biserică şi pe cel de la porţile ţintirimului, dar mai cu seamă pe la toate podurile, punţile, râurile, pâraiele, şanţurile şi gârlele cele mai însemnate peste care trebuie să treacă cortegiul funerar –, câte o bucată de pânză de casă curată, lungă cam de 3 coţi, sau câte un ştergar, o pereche de mâneci, ori o năframă, care în cele mai multe părţi din Bucovina se numesc poduri, dar şi punţi.

Pe lângă fiecare dintre podurile acestea, care se aştern de’a curmezişul drumului peste care trece mortul, sau mai bine zis, cei care duc sicriul cu mortul, în mai multe locuri se mai pune şi câte un colac sau o pâine însoţite şi de câte o lumânare. În colţurile pânzelor se pun şi bani (pomneţi). După credinţa unora, podurile ce se pun în calea mortului stau în legătură şi cu puntea raiului, care este foarte îngustă şi greu de trecut. Deci, sufletul care a trecut toate vămile, ajungând la puntea raiului, care se află nemijlocit înaintea acestuia, aşterne pânza care i s’a pus în cale.

De sensul podurilor sau punţilor sunt legate şi prosoapele sau batistele ce se împart cu prilejul înmormântării şi la parastasele de după înmormântare, cu bani legaţi la colţuri şi cu lumânări aprinse.

”Un acelaş rost au şi văluşelul de pânză şi cel de peşchire, să servească de poduri şi punţi, deoarece mortul, după credinţa ţăranilor români, are de trecut punţi şi poduri, iar banii urmează să’i servească la plata vămilor, în timp ce lumânările îi vor lumina calea.”

La români, podul sau puntea apar şi la reprezentarea picturală a vămilor văzduhului. Necunoscute în arta celorlalte – ţări ale evului mediu creştin, vămile sunt un produs al folclorului românesc, după cum a arătat Paul Henry (De l’originalite dei pentures bucoviniennes dans I’aplication des principes byzantins, în ”Byzantion”, 1924, pp. 300-311 – Idem, Folklore et iconographie religieuse, Bucureşti, 1928, pp 63-97, Extras din ”Bulletin de l’institut franşais des hautes etudes en Roumanie”, Melanges, 1927, Bucureşti, 1928, pp 1-11).

Ele ilustrează o străveche credinţă populară, întâlnită şi aiurea în răsăritul Europei, dar care s’a bucurat de o răspândire extraordinară tocmai în ţările române.

În general, datinile legate de ritualul funerar din Oltenia sunt aceleaşi pe întregul pământ românesc, cu accentuarea unor elemente, care în alte părţi ale ţării sunt mai puţin practicate sau au ieşit din practică. Astfel, cântecul funerar sau bocetul, elegia funebră, numit Strigarea zorilor se păst uază astăzi numai în părţile de nord ale Olteniei, în special în Ciorj şi Mehedinţi, ca şi pe versantul transilvănean al regiunii, în Hunedoara şi Banat.

Un alt element al ritualului funerar păstrat în Oltenia, Olt şi Argeş, mai puţin în alte părţi ale ţării, este focul morţilor, pe care l’am înregistrat şi l’am descris sub aspectele sale întâlnite, cu semnificaţia lui autohtonă, getică (Datini legate de problema continuităţii în ritualul funerar din Oltenia, în ”Mitropolia Olteniei”, anul XXIV (1972), nr. 7-8, p. 490-500).

Obiceiul podurilor nu l’am reţinut în cercetările mele cum este prezentat de Florea Simion Marian (înmormântarea la români, 1892), cu bucăţi de pânză, lumânări, colac, care se aştern pe calea pe care trebuie să treacă cortegiul mortului. Este posibil ca acest obicei să fi existat şi aici, dar se păstrează în Bucovina, în Moldova şi în cea mai mare parte din Muntenia.

Pe lângă prosoape, batiste, cu lumânarea aprinsă şi cu bani în colţuri, care se împart preoţilor şi participanţilor cu prilejul înmormântării şi la parastase (numărul batistelor ajungând până la 44 ca în comuna Scoarţa, judeţul Gorj), se prinde cu aţă roşie un ban de mâna stângă a mortului, se aruncă bani la opriri, la răscruci şi poduri sau punţi, în apele curgătoare, peste care se trece, se pun bani în coşciug şi în mormânt, se însoţeşte mortul de bocete, se cară apa mortului timp de şase săptămâni. Pe lângă acestea, în Oltenia, în părţile Argeşului şi Oltului, în unele sate şi comune se construieşte şi câte o punte peste o apă curgătoare, sau, în unele cazuri un podeţ peste câte un şanţ. peste care se trece.

La capătul punţii se pune o cruce. Ea se mai pune în stâlpul porţii casei decedatului sau într-un pom din preajma punţii sau podeţului, care se numeşte puntea mortului. În Oltenia, se spune: „se pun punţi”, spre deosebire de Moldova şi Bucovina, unde se spune: ”se pun poduri”. Pentru pomenirea decedatului se ridică şi o fântână, cu o cruce lângă ea şi cu inscripţie mortuară.

În unele sate se construieşte numai puntea sau podeţul. În altele, se face numai fântâna, fără punte, iar în altele se face şi punte şi fântână, care se sfinţesc la slobozirea apelor la şase săptămâni.

Din judeţul Vâlcea am reţinut cele mai multe date. În comunele: Amărăşti, Aninoasa, Creţeni, Grădiştea, Jaroştea. Lădeşti, Livezi, Mădulari-Beica, Olteanca-Glăvile, Pesceana. Roşiile-Petreşti, Scundu, Şuşoieni, Valea-Mare, Văleni, Voiculeasa, Zătreni se construiesc şi punţi şi fântâni.

În judeţul Olt am obţinut informaţii pentru punţi şi fântâni în comunele: Câmpu Mare, Dobroteasa, Sâmbureşti, Oteşti, Vultureşti-Dienci.

În judeţul Argeş, în special în partea de deal şi de munte, se practică, în general, construirea de fântâni şi slobozirea ei (slobozirea apei), cu parastas şi sfeştanie la şase săptămâni. Construirea de punţi şi podeţe a devenit mai rară, cum am reţinut-o în comuna Rociu.

Din judeţul Mehedinţi am obţinut informaţia pentru construirea numai de punţi şi nu de fântână, în comuna Albuleşti.

În judeţul Gorj se construiesc şi punţi şi fântâni în comune ca: Albeni, Berleşti, Busuioci, Bustuchin, Cordeşti, Hurezani, Jupâneşti, Logreşti-Moşteni, Licurici, Obârşia, Plopşoru, Rădineşti, Stejaru, Stoina.

Din judeţul Dolj am reţinut că se construiesc mai mult punţi şi mai puţin fântâni în comunele: Argetoaia, Braloştiţa (cu satele din jur: Sfârcea, Ochişor, Corbu, Valea Fântânelor. Schit), Busu, Carpen, Grădiştea (punte şi fântână), Greceşti, Scăieşti, Secu.

Din cele prezentate, datina sau obiceiul construirii de punţi şi fântâni pentru pomenirea celor decedaţi, de care Simion Florea Marian spunea că se afla la vremea sa în general în toate provinciile româneşti, se constată şi astăzi în Oltenia, ca şi în judeţele Argeş şi Olt şi, desigur, în toată Muntenia şi nu mai puţin în Moldova, Bucovina, Ardeal şi Banat, pe toată aria românească.

Însă datina construirii de punţi pentru pomenirea celor morţi, la şase săptămâni, o găsim, în momentul de faţă, după câte cunoaştem mai mult în Oltenia, ceea ce dovedeşte o zonă folcloric-etnografică autohtonă, cu baze în lumea traco-romană.

Folosirea banilor la înmormântare, cu banul legat de degetul defunctului, cu cei puşi în coşciug, în morminte sau aruncaţi la opriri, la răspântii şi în ape curgătoare, amintesc de obolul lui Charon pentru imaginara trecere cu barca a sufletelor morţilor peste apa fluviului Acheron din infern.

Datina funerară a folosirii banilor este caracteristică lumii greco-romane şi se află în legătură cu datina punţilor.

Datina folosirii banilor în ritualul funerar, datina obolului şi cea a construirii punţilor nu se întâlnesc în unele regiuni cum este Maramureşul, Transilvania şi zona Munţilor Apuseni şi Ţinutul Zarandului.

Fără îndoială cercetările viitoare ne vor permite să înţelegem și mai corect şi mai complet situaţiile surprinse până în acest moment şi asupra cărora nu putem încă să ne pronunţăm.

Sursa:  NECROPOLELE NEOLITICE ŞI ENEOLITICE DIN ROMÂNIA – MĂRTURII ALE
SIMBOLISMULUI PUTERII ŞI ALE ORGANIZĂRII SOCIALE (SERGIU CONSTANTIN ENEA) file:///C:/Users/hp/Downloads/NECROPOLELE_NEOLITICE_SI_ENEOLITICE_DIN.pdf,  cronica.cimec.ro (Mircea Mamalaucă), E. COMŞA, carpati.org, Fotografii tumuli: Andrei Raftopol, emilia-corbu.blogspot.ro, Pr. prof. Ion Ionescu (crestinortodox.ro)

Citiți și:  UN MARKER GETIC PREZENT ÎN ROMÂNIA, ACOPERĂ ESTUL EUROPEI !!!

sau: PROTO-GEȚII DIN NEOLITIC

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ROMANIA‬

CONTINUITATEA ROMÂNILOR ȘI TOPONIMIA LOCALITĂȚILOR

Nu am găsit nicio referință aprofundată pentru sufixele localităților românești de genul  -ești, -eni, -ani etc., dar oricine călătorește în România sau doar studiază în amănunțime o hartă administrativă, va constata un număr foarte mare de localități cu aceste sufixe.

1. -EȘTI

Harta de mai sus oferă distribuția sufixului -eșți în întreaga Peninsulă Balcanică. De’a lungul Balcanilor există numeroase localități cu terminații similare în -ești. Acestea se găsesc în estul Serbiei, în nordul Albaniei și în Macedonia de Vest.

S’a sugerat că această zonă între Serbia istorică (mai mică decât Serbia modernă) și Bulgaria a rămas populată de vorbitori de limbă străveche română care se trage din vechea limbă a geților care populau consistent acest areal, până la răspândirea și impunerea limbii sclavone în Balcani.

Acest lucru ar explica:
– Separarea oarecum neașteptată dintre cele două areale lingvistice, ale limbilor considerate slave,  bulgara și sârba
– Continuitatea prezenței românilor la sud de Dunăre
– Lexic comun pe ambele maluri ale Dunării, inclusiv în Albania

Distribuția prezintă 4 nuclee cu densitate mărită în următoarele regiuni:
1. În Moldova s’a concentrat pe platourile centrale moldovenești
2. Ținuturile subcarpatice din Muntenia: în Oltenia și Muntenia de Nord s’au centrat pe zona Argeș
3. Țara Moților din Bihor și Munții Apuseni
4. Maramureș

Caracteristici comune pentru aceste locații:
– Aveau voievozi români autohtoni, de când primele dovezi documentare sunt disponibile, din secolul al XIII-lea
– Erau cel mai afectați de invazia popoarelor migratoare
– Au un intens folclor românesc
– Partea moldo-munteană coincide cu distribuția fotei, cea mai veche fustă de costume pentru femei, o piesă a costumului popular românesc (bogat ornamentată) purtată de femei, formată dintr’o țesătură dreptunghiulară de lână care se petrece în jurul corpului, ținând locul fustei, sau din două bucăți de stofă acoperind partea din față a corpului (ca un șorț) și pe cea din spate, aceea pe care o regăsim și pe Columna lui Traian.

Această distribuție generată pe hartă actuală a României și Republicii Moldova și nu permite reliefarea unui model care marchează cât se poate de evident un fond istoric.

Cea mai răspândită terminație a numelor de localități în România, inclusiv capitala, este sufixul ”-ești”. Problema cu originea acestui sufix este că se consideră de unii o formă plurală a sufixului posesiv ”-escu”, folosit ca terminație patronimică în trecut (Ionescu, Popescu), iar de către alții (Victor Vascenco) că acest sufix patronimic pleacă invers din cel toponimic, știindu’se că acestea sunt la origine sufixe antroponimice având semnificaţia de ”urmaşii unui strămoş comun”, dar care, având în vedere diferite forme de comunităţi de avere, în special obştile săteşti, au dobândit, în special în toponime, şi sensul suplimentar de ”posesiune comună a urmaşilor unui strămoş”, iar apoi în urma destrămării obştilor sensul a evoluat spre sensul mai general ”posesiunea cuiva”.

O altă problemă este că etimologic se consideră că provine din latinescul ”-iscus”, ceea ce nu prea se susține de propria sa răspândire în afara arealului fostei Colonii Romane Dacia (vezi conturul roșu pe hartă),  cele mai multe localități fiind în afara acestui nucleu considerat de geneză, cu excepția Țării Moților și a Olteniei.

Citește și:  RÂURILE DIN SPAȚIUL ROMÂNESC POARTĂ DENUMIRI GETICE

Se observă o răspândire puternică în zonele de deal ale Olteniei, Munteniei și Moldovei ”noastre”, precum și în munții Apuseni (în mod oarecum surprinzător), dar ca o particularitate este slaba reprezentativitate dincolo de Prut, în Basarabia.

Multitudinea terminației ”-ești” în Apuseni este reală și se datorează doar faptului că sunt pur și simplu mai multe localități acolo în general. Aceasta reiese și dintr’o hartă a frecvenței sufixului. Astfel, în fiecare unitate de suprafață (acel hexagon) s’a verificat câte procente din totalul localităților se termină în ”-ești”.

2. -ENI/-ANI

A doua cea mai răspândită terminație este ”-eni”, împreună cu înruditul ”-ani”. Ambele sunt forme plurale ale terminației ”-an”, considerat provenit din sufixul adjectival latinesc ”-anus”. Spre deosebire de ”-ești”, ”-eni” și ”-ani” sunt bine reprezentați și dincolo de Prut, în comparație cu -ești.

Acest sufix dă o notă de unitate lingvistică mult mai strânsă toponimiei românești prin vasta ei răspândire.

Această insistență anacronică de a se considera etimologia în lexicul latin este și mai evidentă, deoarece acestea sunt răspândite până la Nistru și dincolo de el. Peste 70% din localitățile cu terminațiii -eni și -ani sunt dincolo de conturul roșu al fostei provincii romane, și se constituie într’un argument puternic împotriva teoriei romanizării geților.

Un alt argument pentru care respingem originea latină și le considerăm autohtone, este sufixul tradițional folosit de romani, extrem de răspândit, și omis de lingviștii mioritici, ”-um” întâlnit chiar în Dacia Traiană:

Apulum (Alba-Iulia), Porolissum (Moigrad), alături de Potaissa (Turda), Napoca (Cluj-Napoca).

Britannia:

Londinium (Londra) – capitala Britannia Superior, Eboracum (York) – capitala Britannia Inferior, Corinium Dobunnorum (Cirencester), Durovernum Cantiacorum (Canterbury), Glevum (Gloucester), alături de Deva Victrix (Chester), Caesaromagus (Chelmsford), Durnovaria (Dorchester).

Pannonia:

Aquincum (Budapesta), Acumincum (Stari Slankamen), Rittium (Surduk), Cusum (Petrovaradin), Singidunum (Belgrad), Sirmium (capitală a prefecturii Illyricum) (Sremska Mitrovica), Taurunum (Zemun), alături de Bassianae (Donji Petrovci)
Bononia (Banoštor), Burgenae (Novi Banovci) etc.

Cine studiază toate sufixele localităților din imperiul roman, va constata că nu regăsește niciunul apropiat cu cele autohtone, ceea ce ne întărește credința că acestea sunt pur românești și vin din limba străveche a acestor meleaguri, cum sunt și cele din Grecia.

3. -OV/-OVA/OVCA/-EVCA

Urmează o serie de sufixe de origine slavă, înrudite între ele. Terminația posesivă ”-ov”, folosită și în patronimice slave, vizibilă în sudul țării, este cel mai probabil de influență bulgărească.
În mod similar, terminațiile comune din Bulgaria, Serbia și Ucraina se extind în Banat, Muntenia și Basarabia.

Femininul ”-ova” pare mai răspândit în zonele de sud vest, probabil sub influență sârbească, și Republica Moldova, sub cea rusească. Tot de influență rusească sunt sufixele ”-ovca” și ”-evca”, cu terminație diminutivală ”-ca”.

Spre deosebire de Basarabia, în România există o singură localitate cu un astfel de sufix, Jurilovca, populată de ruși lipoveni.

4. -OARA/-IȚA

Sufix cu întindere echilibrată pe întreg cuprinsul țării.

Tot slavon e și sufixul ”-ița”, foarte răspândit în nume de localități și cursuri de apă (Bistrița, Reșița, Ialomița).

5. -ĂU/-EU/-OU

Terminațiile ”-ău” și ”-eu” sunt frecvente mai ales în Ardeal datorită faptului că nume de localități ce se termină cu vocală mijlocie (o, ö) au tendința să devină diftongii de mai sus (precum numele Szabó->Sabău). ”-ou” pare să aibă altă origine, judecând după distribuție.

Una din teoriile privind originea numelui Chișinău postulează o origine maghiară, asemănătoare cu a localității Chișineu-Criș (din ungurescul Kisjenő).

6. -ANCA/-IȘTE(A)

”-iște”, cu forma articulată ”-iștea”, este tot un sufix colectiv de origine slavă. Interesant că forma articulată predomină în Regat, pe când cea nearticulată în Ardeal.

Terminația ”-anca” e tot slavon, în general apare sub forma ”-eanca”, dar există și localități precum ”Ianca”.

7. -Ș/-ĂUȚI/-IOL/-OE

Patru sufixe puternic regionale. În primul rând se observă concentrația ardelenească a localităților care se termină cu litera ”-ș”. E vorba din nou de adaptări ale unor nume ungurești terminate în sufixul adjectival ”-s”.

Apoi urmează două sufixe  considerate de origine slavă, ”-ăuți” prezent în Bucovina (Rădăuți, Cernăuți) și -oe, pe filieră rusească, prezent în Republica Moldova.

Frecvența lor este însă foarte slabă, undeva până la 4-6%.

”-iol” este de origine turcă, și este transformarea lui ”-öl” în română, ca de exemplu ”tekirgöl” în ”techirghiol”, unde ”göl” înseamnă ”lac”.

8. -AR(I)

Sufixul ”-ar”, cu forma plurală ”-ari”, este unul care reflectă meserii. Probabil multe localități cu acest sufix și’au primit numele de la îndeletnicirea primilor săi locuitori.

9. -EL/-ȘOR/-UT

”-el”, ”-șor” și ”-ut” sunt sufixe diminutivale, precum slavonescul ”-ca” de mai sus.

Răspândirea sufixelor cu origine slavonă și maghiară ne aduce aminte evident de conviețuirea alături de slavi și maghiari. Dar cel mai important aspect ce reiese din analiza aceasta sumară a sufixelor de localități este că România nu a românizat nici măcar toponimele localităților, un argument ce combate eficient șirul de acuzații venite din partea unei anumite minorități din România.

Citește și:  CONTINUITATEA GEȚILOR GEPIZI-GOȚI ȘI TEZAURUL GETIC DE LA ȘIMLEUL SILVANIEI ÎMPĂRȚIT ÎNTRE VIENA ȘI BUDAPESTA

10. -FALĂU/-TELEC/-CHIU/-HEI

Câteva mai rare, tot de origine maghiară:

”falău” de la ”falú” (”sat”),

”-telec” de la ”telek” (”parcelă de pământ”),

”-hei” de la ”hely” (”loc”), de multe ori în formatul ”vásárhely” însemnând ”(loc de) târg”.

De exemplu ”Târgu Mureș” s’a numit mai demult ”Mureș-Oșorhei”. Pe lângă asta, numele localității Orhei din Republica Moldova vina tot din ungurește, de la ”várhely”, ”loc de cetate”.

”-chiu” e probabil de la localități al căror nume se termină în ”k” și primesc un sufix adjectival ”-i”.

11. SÂN-/SFÂNT-/SFINȚ

Pe lângă sufixe avem și distribuția prefixelor cu sfinți. Interesant că ”Sân-”, considerat moștenit pe filieră latină e folosit aproape exclusiv în Ardeal.

”Sfinț” se găsește doar la Sfințești, în Teleorman.

Hărți realizate în QGIS, cu date disponibile on-line (geo-spatial.org și mapcruzin,com pentru localități, diva-gis.org pentru județe/raioane).

Citește și: BALCANII, PATRIA INDO-EUROPENILOR

Surse: arnoldplaton.files.wordpress, eliznik.org.uk, https://ro.wikipedia.org/wiki/Proiect:Localit%C4%83%C8%9Bile_din_Rom%C3%A2nia/List%C4%83_de_localit%C4%83%C8%9Bi_-_litera_G_(ghid)

Referințe generale

Andronic, Mugur, Huțulii o minoritate din Bucovina, Suceava
Cornell, Tim și Matthews, John (1982), Atlas al lumii romane, Andromedia
Filipascu, Alexandru (2002), Maramuresul, editura Echim
Giurescu, Constantin (1972), Istoria cronologică a României, București
Goodman, Martin (1997), Lumea Romană, Routledge
Gostar, Nicolae (1969), Cetati Dacice din Moldova, Bucarești
Ivanković, Ivica (2001), Hrvatske narodne nošnje, Zagreb
Musat, Mircea & Ardeleanu, Ion (1985), De la vechea Dacia la cea modernă din România, București
Stefanko, Ondrej (1998), Ghid despre Slovacii din România, Nadlac
Talbert, Richard (1985), Atlasul istoriei clasice, Croom Helm
Wace, Thompson (1913), Nomazii din Balcani, Cambridge
Winnifrith (1987), Vlacii – Istoria unui popor balcanic, Duchworth

Referințele catolice din Moldova

Ciubotaru, Ion H. (1998), Catolicii din Moldova, Iași
Giurescu, Constantin (1972) Istoria cronologică a României, București
Guglielmino, C R, De Silvestri, A, Beres, J (2000), Strămoșii probabili ai grupurilor etnice maghiare: o analiză adițională, Ann. Human Genetics, 64, pp124-159
Kapalo, James A. (1996), Ceangăii din Moldova: „Minoritate Națională” sau „Etnie locală”?
Martinas, Dumitru (1999), Originea Ceangăilor, Centrul de Studii Române, Iași
Tánczos, Vilmos (1998), Maghiarii în Moldova, Fundația Teleki László, http://www.kia.hu/konyvtar/erdely/moldvang.htm

Referințele Transilvaniei

Barth, F.H. (1979), O moștenire transilvăneană: Viața unui saxon din Transilvania, Transilvania, Utah
Boias, L. (1999, versiunea engleză 2001), Istoria și mitul în conștiința românească, Ceupress, Budapesta
Candea, V. (1977), O schiță a istoriei românești, Medidiane Press, București
Eliade, M. (1943, versiunea în limba engleză 1992), The Romanians: o istorie concisă, București
Giurescu, C. (1972), Istoria cronologică a României, București
Hitchins, K. (1988), Ideea națiunii: românii din Transilvania, 1691-1849, București
Illyes, E (1988), Continuitatea etnică în spațiul carpato-dunărean, Columbia University Press, New York
Kopeczi (1994), Istoria Transilvaniei, Academia Ungară de Științe, Akademiai Kiado, Budapesta
MacKenzie, A. (1990), O călătorie în trecutul Transilvaniei, Robert Hale, Londra
Milton, L. (1986), Transilvania, Istoria și realitatea, Bartleby Press, Maryland
Mitu, S. (1997, versiunea în limba engleză 2001), Identitatea națională a românilor din Transilvania, Ceupress, Budapesta
Musat, M., Ardeleanu, I. (1985), De la Dacia veche la România modernă, București
Pop, I. (1999), România și România un scurt istoric, Columbia University Press, New York
Treptow, K.W. (1999), O istorie a României, Iași

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

600 DE SUPERSTIȚII LA ROMÂNI

Superstițiile au început cu milenii în urmă, când strămoșii noștri încercau să’și explice anumite situații și circumstanțe misterioase sau care nu aveau un sens familiar, prin cunoștințele dobândite de membrii comunității respective de’a lungul timpului.

De exemplu, înainte de dezvoltarea știintei care explică destul de multe lucruri obișnuite din zilele noastre, totuși pentru oamenii acelor timpuri unele lucruri erau considerate ciudate cum ar fi de ce luciul apei și mai târziu oglinzile arătau reflexiile noastre sau de ce ne apar umbre când este soare, oameni din trecut au motivat că o umbra sau o reflexie a fost o parte din sufletul lor. Dacă cineva a rupt ceva pe care umbra lor sau reflexia lor a apărut, oamenii credeau ca sufletul lor a fost vătămat.

Prin urmare, atunci când o persoană care a spart o oglindă, este considerat ghinion sau un rău mare. Astăzi, știm că reflexiile și umbrele nu fac parte din sufletele noastre, dar încă se crede că a sparge o oglindă este ghinion mare.

Deci, o superstiție este ”o credință sau o practică”, care se atașează în instinctul oamenilor, chiar și după ce noile cunoștințe sau fapte dovedesc faptul că aceste convingeri sunt neadevărate.

Mai jos avem o lista cu cele mai cunoscute sau neștiute 600 de semne, superstiții, credințe, preziceri, dar și sfaturi și recomandări să le spunem băbești, de la noi, care au fost transmise din bătrâni pe cale orală din generație în generație. Oricare dintre noi le putem considera cum dorim, dar este imatur să le considerăm simple fantezii dacă nu putem știi când și dacă devin reale, atât timp cât nu le urmărim efectele, sau le ignorăm:

1. dacă ți se îmbujoreaza și îți ard obrajii fără motiv, se zice că cineva vorbește despre tine.
2. dacă te doare puternic capul din senin, casti in continuu, fara să’ți fie somn, daca iti curge sange din nas sau ai stari de voma fara motiv, daca ti se congestioneaza fata, iti tiuie urechile și ai temperatura din senin, ai putea fi deochiat.
3. dacă în timp ce iti perii parul, pieptenele cade pe jos, anunta mari dezamagiri.
4. dacă te manancă urechea dreapta, cineva te vorbeste de bine. Daca te mananca urechea stanga, te vorbeste de rau.
5. dacă te manâncă nasul, anunta suparare. Dar mai exista si varianta ca daca te mananca nasul, cineva vine sa te vada. Daca te mananca nara dreapta, vine o fata, daca e nara stanga, vine un baiat.
6. daca te mananca buzele in ziua respectiva vei fi sarutat.
7. daca ti se zbate ochiul drept, anunta curand o nastere in familie. Daca ti se zbate ochiul stang, anunta deces sau o mare dezamagire.
8. daca iti cade o geana, pune’o in palma si arunc’o peste umar in timp ce iti pui o dorinta. Daca geana zboara, atunci dorinta se va implini.
9. daca te mananca talpa de la piciorul drept, se anunta o calatorie.
10. aduce ghinion să’ți faci unghiile dupa apusul soarelui sau duminica sau vinerea.
11. daca iti dai cu oja pe unghii si le privesti des, cineva vorbeste de tine.
12. accidentele si ghinioanele se intampla numai oamenilor blestemati de cineva

13. Cele mai cunoscute sunt MARŢI și 13, două semne rele care, alăturate, dau fiori multora. Superstiţiosi sau nu, nu se poate ca această dată să treacă neobservată!

De ce creează probleme cele două semne puse alături? Pentru că ambele, separat, au conotatia lor negativă. Multe popoare consideră numărul 13 ca fiind blestemat. Se zice că numărul 13 este considerat aducător de nenorociri si pentru că, la Cina cea de taină, au stat la masă 13 persoane, cei 12 apostoli si Iisus, înainte ca Mântuitorul să fie crucificat. Puţini oameni au curajul să cheme la masă 13 musafiri.

Ziua de marți este considerată, alături de ziua de vineri ca fiind o zi cu trei ceasuri rele.

SUPERSTIŢIA din jurul zilei de marţi, 13 este reprezentată, de fapt, de o combinaţie a două frici distincte: prima, cea de numărul 13, care este numită şi triskaidekaphobia şi teama inexplicabilă de zilele de marţi.

Ca rezultat al existentei acestei fobii, la unele cladiri înalte etajul 13 nu exista, fiind denumit 14, de asemenea numarul 13 la case este adeseori „uitat”.

Superstiţii MARŢI 13. În creştinism, frica de numărul 13 vine din superstiţii care nu pot fi verificate integral. Iuda Iscariotul a fost al treisprezecelea apostol şi al treisprezecelea sosit la Cina cea de Taină. De atunci, se crede că aduce ghinion să existe 13 persoane la masă.

13 superstiţii legat de MARŢI 13
1. Dacă un copil să naşte într’o zi de MARŢI 13, nu va avea noroc niciodată.

2. Un om născut într’o zi de MARŢI 13 va muri tânăr.

3. Un copil născut într’o zi de MARŢI 13 va avea mereu ghinion, dar o parte din această nefericire va fi înlăturată dacă ziua naşterii lui va fi tăinuită.

4. Se spune, de asemenea, că dacă numele persoanei conţine, în total, 13 litere, persoana nu este dintre cele mai norocoase…

5. Un copil născut într-o zi de MARŢI 13 va trebui să poarte cu el un picior de iepure de la un iepure ucis la miezul nopţii de un fermier saşiu. Dacă copilul va pierde piciorul de iepure, va muri.

6. Dacă o femeie îşi serbează ziua într-o zi de MARŢI 13, în mai puţin de un an se va căsători şi va avea un copil.

7. Este de rău augur să te căsătoreşti într-o zi de MARŢI 13.

8. Dacă un cortegiu funerar taie calea unui om într-o zi de MARŢI 13, atunci persoana în cauză va fi condamnată la moarte.

9. Cine iese din casă în noaptea de MARŢI 13 va avea convulsii.

10. Dacă 13 persoane stau la o masă pe data de MARŢI13, una dintre ele se va îmbolnăvi grav.

11. Nu purta negru în ziua de MARŢI 13, sau în scurt timp vei purta doliu.

12. Nu te tunde în ziua de MARŢI 13, sau cineva din familia ta va muri.

13. Nu te muta în casă nouă într-o zi de MARŢI 13, vei avea ghinion.

De ce este marţi 13 o zi cu ghinion?
Ziua de marţi are trei ceasuri rele după o regulă din astrologia orară. În astrologie, orele nu au 60 de minute şi fiecare zi începe cu altă oră, ceasul folosind planetele şi nu cifrele. Astfel, marţea trei ore sunt patronate de planeta Marte, planetă considerată malefică, iar cele trei ore sunt considerate şi ele rele. În restul săptămânii, sunt doar două ore guvernate de Marte.

Romano-catolicii văd însă altfel ziua de 13. Pe 13 iunie ei îl sărbătoresc pe Sfântul Antons de Padova, unul dintre cei mai iubiţi sfinţi ai lor. Este ziua în care se rosteşte o rugăciune specială care dă posibilitatea fiecăruia de a cere un anumit dar. Funeraliile Sfântului s’au ţinut într’o zi de marţi, zi în care au avut loc numeroase minuni şi vindecări, aşa că aceasta a rămas ziua în care credincioşii i se roagă.

Cu toate că numărul 13, de sine stătător, este considerat de greci unul aducător de noroc, combinaţia marţi şi data de 13 este considerată fatidică. Totul a plecat de la faptul că într’o zi de marţi (ce’i drept nu 13), Constantinopolul a căzut în mâna otomanilor. Şi nici un grec nu va demara vreun proiect într’o zi de marţi 13.

Spaniolii, mexicanii şi latino-americanii au ”martes trece”. Şi, după cum consideră ei, marţea este ziua lui Marte, zeul roman al războiului, care aduce cu sine numai necazuri.

Anticristul apare în Biblie în Capitolul al 13-lea din Apocalipsă, iar Adam, spun unii, a mâncat din fructul oprit într’o zi de marţi.

În mitologia scandinavă, se spune că 12 zei s’au adunat la o sărbătoare atunci când un al 13-lea zeu, Loke, a venit şi el. Se zice că Loke l’a omorât, după masă, pe Balder, cel mai iubit dintre zei.

Cifra 13 este atribuită în anumite culturi tradiţionale divinităţii însăşi. Unii o încadrează pompos la ”legende urbane”. În calendarul mayaş, anul avea 13 luni şi 13 zodii. În lucrările de numerologie această cifră apare investită cu următoarele semnificaţii simbolice: are proprietăţi purificatoare, reprezintă încercarea, suferinţa şi moartea – în sensul că distruge un înveliş material pentru a face trecerea la un nivel superior de existenţă.

În Caballa numărul 13 este asociat Şarpelui, Dragonului, Satanei şi Criminalului, dar totodată în creştinism este atribuit Fecioarei Maria, a cărei menire este să zdrobească ţeasta Satanei. Este, de asemenea, numărul eternei reîntoarceri, al ciclicităţii, al spiralei, al perpetuei reînnoiri, care supune cosmosul unor permanente mişcări şi oscilaţii. Este simbolul unei fiinţe care îngenunchează în faţa tronului divinităţii: 1 în faţa lui 3. Deopotrivă reprezintă manifestarea binelui sau răului generatoare de putere – după Schwaller.

În mitologia egipteană, în Templul lui Osiris, 13 figurează ca simbol al eternei creaţii şi distrugeri a vieţii.

În Tarot, arta divinatorie, există cartea denumită Moartea XIII, ce prevesteşte o problemă. Deşi nu este cea mai rea carte din pachet, simbolurile desenate pe ea au făcut-o cea mai cunoscută şi cea mai de temut. Arcana desemnată în Tarot de cifra 13 este aceea fără nume, asociată cu ”trecerea”, ”descompunerea”, moartea, transmutaţia, echivalente simbolic etapei de ”putrefacţie” din cadrul procesului alchimic. Al 13-lea capitol al ”Revelaţiei” îi este dedicat Anticristului.

Marii conducători se temeau de ziua de 13. Spre exemplu, Sir Winston Churchill nu călătorea într’o asemenea zi decât dacă era absolut necesar. La fel procedau şi Napoleon, Mark Twain sau Franklin Delano Roosevelt. Misiunea Apollo 13 a fost lansată la ora 13:13 şi abandonată în ziua de 13 aprilie 1970.

Trecem mai departe:

14. Numărul 7 are multe superstitii în diverse culturi. Lui Dumnezeu I’au trebuit 7 zile pentru a crea lumea, de aceea orice asociere cu acest numar este considerata a fi de bun augur. Al 7-lea fiu al celui de-al 7-lea fiu intr’o familie este considerat a fi cel mai norocos om. Ai noroc daca numele tau are 7 litere.

15. porumbeii zboara si stau cu placere in preajma poetilor
16. un animal nu va ataca niciodata un om cu suflet bun si curat
17. daca te mananca palma dreapta, dai bani in curand. Daca te mananca palma dreapta bag’o in buzunar sau scarpin’o. Daca te mananca palma stanga, vei primi bani.
18. daca iti musti limba cand mananci, arata ca tocmai ai spus o minciuna.
19. aduce ghinion sa asezi pantofii pe pat.
20. e bine sa arunci cu un pantof vechi dupa cel ce pleaca de acasa, pentru a abate norocul asupra sa.
21. acelasi lucru se face uneori când mirele sau mireasa pleaca din casa parinteasca atunci când se casatoresc. De aceea, in unele tari exista traditia de a lega la spatele masinii un pantof vechi.
22. in România exista obiceiul ca la nunta, mireasa sa scrie pe talpa pantofului numele prietenelor inca nemaritate pentru “a trage bine piciorul”.
23. in biserica, in timpul ceremoniei religioase, unul din miri il calca pe celalalt pe picior. Se spune ca cel care va reusi acest lucru, va fi stapânul in casa, supunându’l, metaforic, pe celalalt.
24. in alte colturi ale lumii, exista obiceiul ca mirele sa puna piciorul pe capul sotiei, asigurând prin acest gest fericirea indelungata in familie.
25. barbatul nu trebuie sa daruiasca iubitei sale pantofi, decât in cazul in care doreste sa o ceara in casatorie, deoarece femeia va intelege prin acest gest o cerere de a merge alaturi de el pentru toata viata. Daca nu are acest interes – de a o cere in casatorie – acest cadou va atrage despartirea.
26. nu puneti pantoful stâng in piciorul drept sau invers, aduce ghinion.
27. nu lasati pantofii incrucisati când va descaltati pentru ca e semn de ghinion.
28. nu e bine sa mergi incaltat numai cu un pantof, sau cu pantofi diferiti (“cu un papuc si cu o ciubota”, cum se spune), pentru ca asta ar putea aduce moartea unuia dintre parinti.
29. exista si un semn de noroc legat de pantofi, si anume sa legi sireturile cuiva intre ele, dar nu uita sa’ti pui o dorinta in timp ce faci asta.
30. daca o pereche noua de pantofi scârtâie, inseamna ca perechea respectiva nu a fost platita corespunzator.
31. nu e bine sa imbraci hainele pe dos, pentru ca atrage cearta sau vesti rele.
32. e bine sa’ti pui o dorinta cand imbraci haine noi-noute.
33. e bine sa porti tot timpul o moneda in buzunarul de la haina.
34. nu e bine sa te imbraci cu o haina cu mana stanga intai.
35. aduce noroc sa gasesti sau sa primesti o pereche de manusi.
36. e semn rau sa pierzi o manusa, daca te intorci dupa o pereche de manusi uitata undeva sau sa dai cuiva o pereche de manusi.
37. aduce ghinion sa pui o palarie gresit pe cap, sa o asezi pe masa sau pe pat.
38. oglinzile trebuie acoperite când cineva moare pentru ca sufletul mortului intra si continua sa salasluiasca in oglinda.
39. cel ce priveste in oglinda atunci când cadavrul se afla inca in casa va fi urmatorul candidat la pieire.
40. nu trebuie sa iesi din biserica inaintea sicriului, pentru ca cineva din familia ta va muri in curând.
41. daca pe casa ta va cânta cucuveaua, cineva din familie va pieri curând.
42. la moarte, mortului trebuie sa i se puna pantofi noi inainte de a fi asezat in sicriu.
43. când pleci de la o inmormântare, nu trebuie sa privesti inapoi spre mormânt pentru ca urmatorul mort va fi din familia ta.
44. cand te duci la o inmormantare nu e bine sa vizitezi si mormintele rudelor tale moarte.
45. nu trebuie sa stranuti cu gura larg deschisa, pentru ca sufletul evadeaza din trup si vei muri curând.
46. daca un ceas care nu mai functioneaza demult se urneste dintr’o data, atunci se anunta o moarte in familie.
47. daca trei persoane se fotografiaza impreuna, cel din mijloc va muri primul.
48. cand moare cineva într’o casa, e bine sa se deschida toate ferestrele, ca sufletul acestuia sa zboare.
49. o pasare intrata in casa este semn de deces.
50. aprindeti cate o lumanare in noaptea de 1 octombrie in fiecare camera in care a murit cineva in casa.
51. in camera in care cineva este pe moarte trebuie sa opriti toate ceasurile.
52. daca o femeie este inmormantata in haine negre, ea se va intoarce sa bantuie casa in care a locuit.
53. daca atingi cadavrul cuiva care ti’a fost drag, nu vei mai avea vise legate de el.
54. cine moare in vinerea pastelui sau la miezul noptii din ajun de Craciun, va ajunge direct in rai.
55. sufletul celui mort nu se poate elibera daca in casa in care moare sunt lacate inchise.
56. inmormantarile facute vinerea atrag o alta moarte in familie.
57. nu trebuie sa purtati imbracaminte noua la o inmormantare, mai ales pantofi noi!
58. femeile gravide nu ar trebui sa mearga la inmormantari.
59. daca pe mormantul cuiva vor creste flori, acel om a fost om bun. Daca vor creste buruieni, acela a fost om rau.
60. aduce noroc sa atingi un cadavru.
61. aduce ghinion sa scoti sicriul din casa pe usa din dos sau cu capul inainte.
62. daca ploua la inmormantare, se spune ca cel decedat a avut o viata trista
63. daca e vreme frumoasa la inmormantare, cel decedat regreta ca s’a stins.
64. lumanarea cu care s’a mers la biserica de Inviere trebuie pastrata peste an. Se aprinde in timpul furtunilor, pentru a proteja casa de pagube.
65. in ziua crucii nu trebuie sa mananci fructe care contin semnul crucii in interior: nuci, mere.
66. cel care moare in vinerea Pastelui, va ajunge direct in rai.
67. daca te tunzi in vinerea Pastelui, nu vei avea dureri de cap tot anul.

De Crăciun și Anul Nou:
68. aduce ghinion sa porti pantofi noi de Craciun.
69. un cer senin de Craciun anunta un an roditor.
70. daca bate vantul de Craciun, anunta ghinion.
71. nu e bine ca intre Craciun si Anul Nou sa se tricoteze, sa se coase, sa se spele rufele.
72. daca faci baie in ziua de Craciun, vei ramane curat tot anul.
73. daca mananci mere in ajun de Craciun, vei fi sanatos tot anul.
74. copiii nascuti de Craciun sau de Anul Nou sunt norocosi.
75. e bine sa ai pe masa de Craciun si de Anul Nou crengute de vasc. Aduce noroc.
76. acel obiect pe care il tii in mana de Anul Nou, la 12 noaptea, sau cel pe care pui mana imediat dupa ora 12 va fi cel mai important plan al vietii tale in anul care vine. Daca tii bani in mana, vei merge bine cu banii tot anul, daca iti tii iubita de mana, iti va merge bine cu dragostea tot anul, daca tii paharul in mana, va fi un an vesel.
77. dorinta pusa la miezul noptii de Revelion are toate sansele sa se implineasca.
78. aduce ghinion daca agati calendarul inainte ca noul an sa inceapa.
79. aduce ghinion sa intorci fila de calendar inainte ca ziua sau luna sa se incheie.
80. aduce ghinion sa intri in noul an fara nici un ban in buzunar, e bine sa aveti bani (mai ales noi) in fiecare portofel.
81. e bine sa nu va gaseasca anul nou cu datorii, altfel veti avea datorii tot anul.
82. primul om care va trece pragul in prima zi din noul an va influenta tot anul. Persoanele blonde sau roscate aduc ghinion, persoanele brunete aduc noroc.
83. prima persoana care va suna sau va bate la usa in prima zi din noul an trebuie primita. Daca prima persoana care va intra in casa e femeie – va fi un an prost, daca e barbat – va fi un an norocos.
84. nu trebuie sa aruncati nimic din casa in prima zi de an nou, nici macar gunoiul! E bine ca ceva sau cineva sa va intre in casa in prima zi din anul nou, nu sa iasa!
85. faceti ceva – cat de mic – care are legatura directa cu munca dv. in prima zi a noului an pentru a va merge bine la serviciu tot anul.
86. nu spalati nimic in prima zi a noului an.
87. prima zi din noul an trebuie sa va gaseasca in curatenie deplina, deci e bine ca inaintea anului nou sa faceti curatenie si in cele mai ascunse unghere.
88. imbracati ceva nou pe 1 Ianuarie.
89. nu spargeti nimic in prima zi a noului an.
90. nu plangeti in prima zi a noului an.
91. faceti mult zgomot la miezul noptii (de Revelion) pentru a alunga spiritele rele (clopotei, petarde etc)
92. nu imprumutati bani si nu faceti datorii pe 1 ianuarie.
93. e semn rau sa spargi ceva in noaptea de Anul Nou.
94. e semn rau daca stranuti in noaptea de Anul Nou.
95. aduce noroc sa mananci carne de porc sau linte de Anul Nou.
96. Anul Nou va fi luminos si bun daca se lasa o lampa sau o lumanare aprinsa pana la ziua.
97. in dimineata de 1 ianuarie se pun bani de argint in apa cu care se spala membrii familiei.
98. e bine sa va imbracati in rosu in noaptea de Revelion.
99. nu injurati si nu folositi cuvinte urate in ajun de An Nou.
100. lasati usa, geamul, dulapurile deschise in noaptea de Anul Nou.
101. ceea ce faci in ajun de An Nou vei face tot anul urmator

Despre Case:
102. aduce ghinion sa iesi dintr’o casa pe alta usa decat pe cea prin care ai intrat.
103. atunci cand te muti dintr’o casa, nu lua cu tine matura veche. Cumpara alta noua si arunc’o pe cea veche.
104. sarea presarata pe pragul unei case noi va proteja casa de rau.
105. cel mai bine este sa dormi cu capul spre nord si picioarele spre sud.
106. daca maturi in casa si dai gunoiul afara noaptea, vei primi vizita unui strain.
107. aduce ghinion sa imprumuti matura altcuiva sau de la altcineva.
108. aduce noroc sa pui o moneda in temelia unei case nou construite.
109. aduce noroc sa aduci o matura noua, o moneda si un carbune in casa noua.
110. aduce ghinion sa te muti in casa noua intr’o vineri sau o sambata, sau intr’o zi ploioasa.
111. e semn rau daca te incui pe din afara.
112. aduce ghinion sa te muti de la un etaj superior la unul inferior in aceeasi cladire.
113. e semn bun sa aduci sare intr’o casa noua.
114. aduce ghinion sa maturi imediat dupa ce au plecat musafirii (si acestia sunt inca pe drum).
115. daca sar scantei din soba sau din camin, vin musafiri.
116. daca doua persoane care fac acelasi pat impreuna, se vor certa.
117. daca ai inceput sa faci patul, nu te opri inainte sa’l termini ca sa faci altceva, altfel e semn de ghinion.
118 aduce ghinion sa nu’ti faci patul duminica.
119 daca pui asternuturile gresit, inseamna ca te vei muta curand.
120. nu bate covoarele dupa asfintit.
121. daca versi apa pe podea, nu sterge apa cu piciorul.
122. aduce ghinion sa intinzi rufele spalate dupa asfintit.
123. daca un tablou cade brusc de pe perete, e semn ca in curand va muri un prieten sau o ruda. Poate fi si semn de boala grava, de ghinion sau de drum indepartat.

Zilele din săptămână:
124. marțea aduce ghinion. Vezi la pozițiile 13 și 14 tandemul fatidic MARȚI 13 !               125. daca primesti bani de luni, vei primi toata saptamana.
126. daca vei cheltui bani de luni, toata saptamana va fi la fel.
127. asa cum incepi saptamana, asa vor fi toate zilele.
128. ca sa ai noroc tot anul, poarta haine noi de Paste.
129. e semn de ghinion sa’ti tai unghiile vinerea sau duminica.
130. asternutul schimbat vinerea anunta visuri urate.
131. nu e bine sa incepi o calatorie vinerea, altfel vei avea parte de ghinion.
132. nu e bine sa incepi sa-ti confectionezi o haina vinerea, decat daca o poti termina tot in acea zi.
133. nu e bine sa calci rufe duminica.
134. daca te uiti la ceas la ora fixa (de exemplu la 10:00) inseamna ca ”cineva” te iubeste, un minut inainte de ora exacta, ca te’a iubit, iar un minut dupa, ca te înseala.
135. zilele de Luni, Miercuri, Joi, Duminica sunt cu noroc, iar cele de Marti, Vineri, Sambata cu ghinion. Mai ghinioniste sunt daca e vorba de o zi de marti 13 sau vineri 13.
136. orele bune in zilele de LUNI sunt intre 7.30-9 si cele rele intre 13.30-15
137. orele bune in zilele de MARTI sunt intre 15-16.30 si rele intre 12-13.30
138. orele bune in zilele de MIERCURI sunt intre 13-13.30 si rele intre 10-12
139. orele bune ale zilei de JOI sunt intre 13.30-15 si rele intre 9-12.30
140. orele bune ale zilei de VINERI sunt intre 10.30-12 si rele intre 7.30-9
141. orele bune ale zilei de SAMBATA sunt intre 9-10.30 si rele intre 6-7.30
142. orele bune ale zilei de DUMINICA sunt intre 16.30-18 si rele intre 15-16.30

Noapte și întuneric:
143. noaptea, prin misterul cu care invaluie totul, a dat nastere intotdeauna la numeroase temeri si superstitii, dar care nu tin neaparat de intunericul asociat cu noaptea, ci mai ales cu timpul de dupa apusul soarelui. Se zice ca nu e bine sa iti tai unghiile seara, pentru ca iti scurtezi viata.
144. nu e bine sa fluieri noaptea, dupa apusul soarelui, pentru ca poti chema spiritele rele.
145. daca iti auzi numele strigat noaptea, nu te intoarce, pentru ca efectele pot fi catastrofale.
146. nu e bine sa sta în fata oglinzii pe intuneric.
147. nu e bine sa arati cu degetul catre luna pentru ca vei ramâne fara degete.
148. pe timpul noptii poti avea parte si de un semn bun: când vezi o stea cazatoare noaptea, trei dorinte ti se vor implini

149. daca doua femei vor turna ceaiul din acelasi ceainic, se zice ca una dintre ele va ramâne insarcinata pe parcursul anului respectiv.
150. nu e bine sa pui zaharul in ceai inainte de a turna laptele (in retetele englezesti de ceai) pentru ca vei avea ghinion.
151. nu e bine sa lasi mâncare in farfurie, pentru ca vei avea parte de un sot urât.
152. daca mananci coltul painii, vei fi pe placul soacrelor.
153. cei care intra intr’o casa si ii gasesc pe cei ai casei la masa, se spune ca vor avea o soacra a dracului.
154. sarea sau piperul varsat pe masa atrag cearta. Daca scapi sarea sau piperul pe jos aduna’l si arunca’l peste umar; in felul acesta nu se va mai intimpla nimic rau.
155. un peste se mananca intotdeauna de la cap la coada.
156. daca mananci o supa foarte sarata indica faptul ca bucatarul e indragostit.
157. cand gasesti un iades, rupe’l cu cineva. Cel care va ramane cu partea cea lunga, isi pune o dorinta care i se va implini.
158. daca mananci direct din oala, se spune ca la nunta ta va ploua.
159. aduce ghinion daca felia de paine unsa cu ceva cade cu untul in jos.
160. aduce ghinion sa tai painea la ambele capete odata.
161. aduce noroc sa mananci carne de porc sau linte de Anul Nou.
162. e semn rau sa inapoiezi cuiva sarea imprumutata.
163. e bine sa ai pe masa de Anul Nou peste si usturoi.
164. e semn rau sa torni apa in paharele in care se mai afla inca lichid.
165. daca versi vin din greseala e semn bun.
166. daca se imprastie chibriturile din cutie e semn foarte norocos.
167. daca o fata rastoarna chibriturile, e semn ca se va casatori in curand.
168. daca o furculita cade pe podea, anunta vizita sau telefonul unei femei.
169. daca un cutit cade pe jos, telefonul sau vizita vor fi de la un barbat.
170. daca va cadea o lingura, atunci aceleasi lucruri sunt valabile din partea unui copil sau a unui tanar.
171. o lingura incrucisata cu o furculita e semn de fericire urmata de necaz.
172. un cutit primit cadou de la iubit anunta ca dragostea lui se va sfarsi curand.
173. un cutit asezat pe podea sub patul unei femei care naste, face ca nasterea sa fie mai usoara.
174. nu lasa cutitul cu taisul in sus, altfel vei isca o cearta.
175. aduce ghinion sa gasesti un cutit, sa primesti un cutit, sa intinzi cuiva cutitul cu lama inainte, sa cada cutitul pe jos.
176. daca cineva iti da cadou un cutit, ofera’i o moneda, altfel prietenia voastra se va sfasi.
177. cutitele incrucisate sau asezate cu lama in sus pe o masa anunta cearta.
178. daca nu gasiti ceva dupa ce ati cautat frenetic un lucru prin casa, intoarceti o cratita/oala cu gura in jos si se spune ca imediat dupa aceea lucrul pierdut va fi gasit.
179. e semn de ghinion sa spargi farfuria, mai ales daca era o farfurie noua.
180. daca se rupe bratul unei foarfece, e semn de cearta. Daca se rup amandoua, e semn de dezastru.
181. daca vreti sa daruiti cuiva un foarfece, acesta trebuie sa va dea pe ea un banut.

Multe dintre superstiții sunt legate de interacțiunea cu pisicile:
182. daca iti intra in casa o pisica tigrata sau una cenusie, e semn ca vei intra in posesia unei mari sume de bani.
183. pisicile pot prezice vremea.
184. Daca o pisica stranuta, atunci vine ploaia.
185. Daca sta cu spatele la foc, se apropie furtuna.
186. Daca pisica isi ascute ghearele de piciorul mesei, e semn de imbunatatire a vremii.
187. Daca isi ascute ghearele de covor, anunta vant.
188. Daca isi spala urechea cu laba, anunta ploaie.
189. Daca priveste prelung pe geam, anunta ploaie.
190. Daca pisica doarme cu toate labutele sub ea, anunta vreme rea.

191. daca pisica isi spala fata cu laba, anunta musafiri.
192. daca dai cu piciorul intr’o pisica, vei suferi de reumatism la acel picior.
193. daca ineci o pisica, vei muri inecat.
194. aduce noroc sa vezi o pisica alba cand te duci la scoala.
195. aduce ghinion sa vezi o pisica alba noaptea.
196. daca o pisica neagra se indreapta spre tine e semn de noroc, dar daca iti taie calea, ia norocul cu ea.
197. o pisica nu trebuie sa stea in preajma unui nou nascut pentru ca ”le suge suflarea”.
198. o pisica pe un vapor aduce noroc.
199. daca o pisica neagra taie calea unui alai de inmormantare, se zice ca un alt membru al acelei familii va muri curand.
200. aduce noroc sa ai pisica neagra in casa, sa atingi o pisica neagra, sa iti intre in casa o pisica neagra, sa te intampine o pisica neagra la usa cuiva, sa vezi trei pisici negre la rand.
201. aduce ghinion sa vezi o pisica neagra dimineata devreme, sa iti intoarca spatele o pisica neagra, sa fugaresti o pisica neagra.
202. daca o persoana bolnava vede doua pisici batandu’se, e semn de moarte.

…cu câinii:
203. si câinii pot prezice schimbarea vremii. Daca vezi un câine mâncând iarba, tavalindu’se pe podea sau scarpinându’se exagerat de mult, atunci cu siguranta va ploua.
204. daca vezi un caine alb inainte de amiaza, e semn bun.
205. aduce noroc sa fii urmarit pana acasa de un caine strain.
206. aduce ghinion să vezi un câine lătrând dis de dimineață.
207. daca un câine urla la usa, e semn de moarte.
208. daca un caine scâncește când s’a nascut un copil, acel copil va avea o viata de rau augur, malefică.

…sau cu alte animale sau insecte,  iar cei care îndrăgesc aceste vietăți vă pot confirma sau infirma:
209. e bine sa întâlnești turme de vaci pe drum.
210. daca vacile stau asezate in iarba inalta, e semn de vreme buna.
211. daca vacile stau apropiate, atunci vremea se va inrautati.
212. caii albi sunt intotdeauna considerati aducatori de noroc, fie ca ii vezi, fie ca ai unul. Un cal cu ”șosete” albe si cel cu stea in frunte sunt cu atât mai mult considerati norocosi.
213. daca un grup de cai sta cu spatele la un pâlc de arbori sau tufe, înseamna ca va veni furtuna.
214. iepurii sunt considerati aducatori de noroc, la fel cum un piciorus de iepure este un talisman de noroc.
215. daca vrei sa ai o luna buna de acum incolo, nu uita sa spui la in prima zi a lunii respective ”iepure alb” de trei ori când te trezesti.
216. in timpul Pastelui, iepurasul aduce mici cadouri si oua de ciocolata.
217. liliecii sunt animale de care oamenilor, de obicei, le este frica, de aceea sa omori un liliac este semn de ghinion, si cu atât mai mult este semn de moarte iminenta daca un liliac îți intra in casa.
218. aduce noroc sa fii lovit de un liliac.
219. un liliac vazut ziua e semn rau.
220. daca un liliac zboara in spatele tau, înseamnă ca cineva vrea să te dezamagească sau să te insele.
221. un os de liliac le poate aduce noroc, de aceea pot tine unul mereu in buzunar.
222. nu e bine sa omori un paianjen. Explicatia e simpla: in epoca medievala era important sa ai paianjeni in casa pentru ca omorau mustele.
223. e semn bun sa vezi un paianjen tesându’si pânza, pentru ca ar putea inseamna ca iti vei cumpara haine noi foarte curând.
224. daca o plasa de paianjen iti cade intâmplator pe fata sau pe haine, atunci vei primi bani.
225. pânza de paianjen opreste sângerarea daca este pusa direct pe rana.
226. un paianjen coborat pe firul sau din tavan sau aparut pe perete indica vesti sau chiar musafiri.
227. o albina intrata in casa este semn bun, dar aduce ghinion sa omori o albina sau o albina sa moara in casa ta.
228. buburuzele sunt, de asemenea, considerate aducatoare de noroc daca ti se aseaza in palma.
229. aduce ghinion sa omori o buburuza.
230. aduce noroc sa gasesti o buburuza
231. daca numeri punctele negre de pe aripile buburuzei, vei afla câte luni norocoase vei avea de acum incolo.
232. exista si un cântec special dedicat buburuzei: “Buburuza, ruza, Unde vei zbura, Acolo ma voi marita.” Se zice ca buburuzele inteleg limbajul omenesc, si de aceea isi iau zborul la indemnul versificat. De fapt, adevarul e ca buburuzelor nu le place transpiratia de pe mâinile omului.
233. daca primul fluture pe care il vezi intr’un an este alb, vei avea noroc tot anul.
234. trei fluturi zburand impreuna este un semn bun.
235. un greiere sau o broasca ce intra in casa aduc ghinion.
236. sa omori un greiere, aduce ghinion.
237. când te duci la pescuit, nu numara pestii pe parcurs, ci doar la sfarsit, altfel nu mai prinzi nici un peste.
238. aduce ghinion sa vezi o bufnita ziua.
239. daca vezi trei pescarusi zburand impreuna direct spre tine, atunci cineva din familie va muri curand.
240. nu e bine sa omori o vrabie. Se zice ca sunt purtatoarele spiritelor celor morti.
241. e semn rau un singur porumbel pe acoperis.
242. e semn rau daca pe casa ta canta cucuveaua.
243. daca o pasare se indreapta spre tine in zbor, e semn bun.
244 o pasare intrata in casa e semn rau, prevesteste moarte.
245. o pasare care bate in geam este semn de moarte.
246. ciorile sunt considerate semn rau.
247. aduce noroc sa pui fotografii, ornamente sau ale elemente de decor reprezentand elefanti in fata usii.
248. e semn bun daca o musca,iti intra in casa sau daca iti cade in mancare sau bautura.
249. e semn rau sa omori o randunica.

Potcoave:
250. daca gasesti o potcoava, te poti considera un om norocos, mai ales in zilele noastre când sunt de’a dreptul foarte rare, dar pentru a atrage norocul asupra ta, trebuie sa urmezi un anumit ritual care sa’ti asigure efectele sale benefice. Ia potcoava cu mâna dreapta, scuipa pe unul din capetele potcoavei si puneti o dorinta. Apoi arunca potcoava peste umarul stâng si pleaca din acel loc fara a privi inapoi, unde a cazut.
251. daca pui o potcoava deasupra usii de la intrarea in casa, nu uita sa pui potcoava cu capetele in sus.
252. daca potcoava sta agatata cu capetele in jos, norocul te va ocoli.

Oglindă:

253. Despre oglinda se spune că spargerea unei oglinzi e un lucru ingrozitor, pentru ca sapte ani de nenorociri se vor abate peste tine timp de 7 ani de acum incolo. Probabil, motivul vine din credinta stramoseasca privind faptul ca sufletul omului salasluieste in oglinda, si odata sparta oglinda, si sufletul omului este distrus, condamnându’l pe om la o moarte timpurie, fara a avea mai apoi sansa de a intra in rai. Exista totusi metode de a evita consecintele catastrofale ale spargerii unei oglinzi? Desigur. Trebuie sa culegi cu grija toate cioburile si sa le arunci intr’un râu. doar asa ghinionul va fi spalat.
254.  fetele care indeplinesc un anumit ritual, isi pot vedea sortitul in oglinda, iar familiile pot chema imaginile rudelor moarte.
255. aduce ghinion sa’ti vezi chipul intr’o oglinda la lumina lumanarilor.
256. oglinzile trebuie acoperite cu ceva in timpul furtunilor pentru ca se spune ca atrag fulgerele.

257. daca o oglinda cade si se sparge, cineva din acea casa va muri curand.
258. e semn de ghinion sa primesti in dar o oglinda.

Umbrelă:
259. nu e bine sa deschizi umbrela in casa. In vechile timpuri, oamenii foloseau umbrela numai pentru a se proteja de soare, dar acum umbrela este utilizata mai ales pentru a ne proteja impotriva ploii. Din cauza ca umbrele au fost mai mult legate de simbolul soarelui si din cauza formei lor circulare, asemanatoare soarelui, este de rau augur deschiderea unei umbrele intr’un loc intunecat sau umbrit, cum ar fi in interiorul casei.
260. nu darui cuiva o umbrela, pentru ca e un cadou cu ghinion.
261. nu asezati umbrela pe masa sau pe pat, e semn rau.
262. e semn rau daca umbrela iti cade din mâna pe podea.

Bani:
263. aduce ghinion sa ridici o moneda de jos daca are pajura in sus (stema). Aduce noroc numai daca are capul in sus (cu fata in sus).
264. aduce noroc sa porti la tine o moneda gaurita.
265. aduce noroc sa arunci o moneda intr’o fantana.
266. aduce noroc sa gasesti o moneda in ploaie.
267. aduce noroc sa tii un borcan cu banuti in bucatarie.
268. aduce ghinion sa ai monede in ambele buzunare.
269. aduce ghinion sa daruiesti cuiva un portofel fara nici o moneda in el.
270. daca dai bani de luni, vei cheltui toata saptamana.
271. daca primesti bani de luni, iti merge bine toata saptamana.
272. aduce noroc sa joci jocuri de noroc cu carti imprumutate sau sa stai la masa de joc pe o batista.
273. aduce ghinion la joc daca iei cartile cu mana stanga, daca fluieri in timpul jocului, sa’ti cada o carte pe jos (e fatal daca e o carte de negru).

Plante:

274. trifoiul cu patru foi este un semn foarte des intâlnit la multe popoare. Unele legende spun ca trifoiul cu patru foi este singurul lucru pe care Eva l’a luat cu ea când a fost izgonita din Paradis.
275. vitele pasc mai bine si se ingrasa mai repede când sunt hranite cu trifoi.
276. iedera care creste pe casa cuiva, ii protejeaza pe locatari de spirite rele si blesteme.
277. iedera purtata de mirese, atrage succesul in casnicie.
278. daca prinzi in palma o frunza care cade din copac in prima zi de toamna, nu vei raci toata iarna.
279. vascul ocroteste de fulger si trasnet casa in care este asezat.
280. o fata care sta sub o ramura de vasc nu poate refuza un sarut, indiferent de la cine l’ar primi.
281. pe masa de Craciun si Anul Nou e bine sa ai o ramura de vasc, pentru a avea noroc.
282. o ceapa taiata in doua asezata sub patul unui bolnav, ii va scade imediat febra.
283. ceapa taiata in doua sau in patru atrag negativitatea din casa.
284. aduce ghinion sa aduci flori la bordul unui avion.
285. florile de iasomie aduc noroc si bani.
286. ienuparul protejeaza de hoti si de accidente
287. un ienupar plantat in fata usii de la casa, are rol protector.
288. florile proaspete de galbenele maresc energia pozitiva din incapere.
289. galbenelele asezate sub perna, in timpul somnului, induc clarviziune.
290. daca faci baie in apa in care ai presarat flori de galbenele, atragi respectul si succesul in tot ce faci.
291. florile de galbenele presarate sub pat aduc un somn sanatos.
292. daca porti cu tine o crenguta de stejar, vei fi protejat de orice necaz.
293. o crenguta de stejar agatata in casa are rol protector.
294. daca plantezi o ghinda de stejar la lumina lunii, vei atrage norocul la bani.
295. femeile care poarta cu ele permanent o ghinda de stejar, maresc sansele de a deveni mame (rol benefic pentru fertilitate).
296. menta asezata sub perna in timpul somnului induce mesaje in vis care dau raspunsuri legate de viitor.
297. daca presari petale de trandafir prin casa, calmezi spiritele, inlaturi stresul si readuci armonia in familie.
298. fumigatiile cu santal protejeaza casa.
299. salciile plantate langa casa au rol protector.
300. busuiocul protejeaza de ganduri si spirite rele.
301. daca porti o crenguta de busuioc in portofel, vei avea noroc la bani.
302. chimenul are rol protector, ar trebui purtat permanent ca amuleta norocoasa.
303. iarba matei crescuta pe langa casa are rol protector impotriva negativitatii.
304. daca presari praf de ardei iute sau flori de musetel rosu in jurul casei, alungi blestemele.
305. esti protejat in timpul calatoriilor daca ai la tine putina tataneasa.
306. daca sufli in puful de papadie, gandurile tale se indreapta spre cei pe care ii iubesti.
307. daca presari frunze de soc in toate cele patru puncte cardinale, vei fi mai protejat.
308. nu e bine sa ai mobila din soc, se zice ca aduce ghinion.
309. daca langa casa ta cresc arbusti de soc, casa ta va fi mai protejata.
310. florile de soc purtate la nunti, aduc noroc mirilor.
311. daca ai plante de chimen dulce pe langa casa, esti mai protejat.

312. usturoiul agatat undeva in incapere tine spiritele negative departe de casa (mai ales in cazul caselor noi)
313. o crenguta de alun agatata in casa aduce noroc. Purtata de femei, atrage fertilitatea.
314. nucsoara protejeaza de reumatism si atrage norocul.
315. semintele de mac sunt talisman de prosperitate. Purtat permanent la tine, atrage norocul la bani.
316. verbina ingropata pe un ogor cultivat, va atrage o recolta bogata.

317. nu trebuie sa treci pe sub o scara, de orice fel ar fi ea, de zugrav, de biblioteca, de lemn pentru urcat in copac… Daca treci pe sub ea, pune’ti o dorinta cand esti sub scara.
318. niciodata nu trebuie sa treci pe lânga oameni si sa’i depasesti in timp ce urci sau cobori o scara. De ce? O poveste din Geneza din Vechiul Testament vorbeste despre Scara lui Iacob dintre cer si pamânt. Unii oameni cred ca e de bun augur sa urci o scara, pentru ca ar putea fi drumul spre Dumnezeu. A trece pe sub o astfel de scara reprezinta exact contrariul, dar daca totusi trebuie sa treci pe sub scara, ar fi bine sa’ti tii degetele incrucisate pentru a alunga nenorocul. Dar, atentie, trebuie sa tii degetele incrucisate pâna ce in cale iti apare un câine, altfel ghinionul se va cuibari iar in calea ta.
319. daca urci sau cobori o scara si trebuie totusi sa treci pe lânga cineva si sa’l depasesti, poti aplica aceeasi reteta a degetelor incrucisate pentru a evita nenorocirile.
320. daca te impiedici pe scara asta poate insemna ca in curând, in familia sau chiar in casa ta, va avea loc o casatorie.
321. aduce ghinion sa urci o scara cu numar par de trepte.
322. nu e bine sa te intorci din drum cand mergi pe scari sau sa depasesti pe cineva care merge pe aceeasi scara.
323. daca in timpul unei ceremonii se stinge o lumanare fara motiv, se spune ca prin preajma sunt spirite negative.
324. daca spuneti acelasi cuvant in acelasi timp cu o alta persoana, puneti’va o dorinta. Daca nu o mai spuneti nimanui, se va implini.
325. e un semn norocos sa intalnesti un cosar. Pune’ti o dorinta cand vezi unul, pentru ca se va indeplini.
326. aduce ghinion sa aprinzi trei tigari cu acelasi chibrit.
327. spiritele rele nu te pot atinge atunci cand esti asezat in interiorul unui cerc.
328. o pana de lebada ascunsa in perna iubitului asigura fidelitatea acestuia.
329. daca un foarfece cade pe jos, iubitul ti’a fost necredincios.
330. un steag nu trebuie sa atinga niciodata pamantul. Aduce ghinion.
331. ca sa arunci spiritele rele, trebuie sa bati de trei ori cu degetul in lemn.
332. nu lasa matura langa pat, altfel spiritele rele vor crede ca e un bat blestemat.
333. daca doua persoane se sterg in acelasi timp cu un prosop – unul la un capat, altul la celalalt capat – se spune ca acele persoane se vor intalni pe lumea cealalta.
334. aduce noroc sa muti talismanul de noroc de la o masina veche la o masina noua.
335. aduce noroc la bani sa cumperi o masina de la un om bogat.
336. aduce ghinion sa cumperi o masina in ziua de 30 a unei luni.
337. aduce ghinion sa ai masina de culoare verde.
338. e semn rau daca vantul ti’a daramat gardul.
339. aduce ghinion sa te tarasti pe sub un gard sau sa dai mana cu cineva peste gard.
340. e semn rau daca razi inainte de micul dejun.
341. aduce ghinion sa primesti sau sa daruiesti perle (doar daca ti le cumperi pentru tine). Daca le primesti cadou, da un banut pentru ele.
342. e ghinion daca navighezi pe o nava verde, intr’o zi de vineri sau sa urci pe o nava cu piciorul stang inainte.
343. e semn rau sa schimbi numele unei nave sau daca sticla de sampanie cu care este botezata nava nu se sparge.
344. la pescuit, aduce noroc daca arunci primul peste prins inapoi in apa.
345. e bine ca marinarii de pe un vas sa fie tatuati.
346. e semn bun daca intalnesti pe drum o persoana cu galeata plina si e semn rau daca galeata e goala.
347. e semn rau sa vezi o ambulanta.
348. e semn rau sa aduci toporul in casa.
349. e semn rau sa cada picaturi de ulei dintr’o lampa.
350. e semn rau sa stranuti in noaptea de Anul Nou, sa stranuti spre stanga sau inainte de a merge la culcare.
351. e semn bun sa gasesti un ac indoit.
352. sunt talismane de noroc: piciorus de iepure, trifoi cu patru foi, inimioara, zar, purcelus, elefant, numarul 13, potcoava.
353. e bine sa porti la tine o cantitate mica de sare.
354. e semn bun sa stranuti imediat dupa ce te trezesti sau sa stranuti spre dreapta.
Credinte populare despre spirite , morminte si locuri bantuite
355. Oricine taie 3 copaci in preajma unui loc bantuit va cadea prada paraliziei.
356. Oricine fura un lucru dintr’un mormant sfant va paraliza.
357. Nu este bine sa arati spre un mormant. Degetele oricui face lucrul acesta vor slabi si se vor subtia.
358. Daca un animal isi scoate afara limba in timp ce este sacrificat, se crede ca proprietarul acestuia va muri in decursul respectivului an.
359. Daca un copil mic plange neincetat, este un semn ca cineva din casa va muri in curand.
360. Atunci cand un buchet de flori este asezat pe un mormant, spiritul persoanei decedate se va intoarce in trup. Mortul isi va lovi capul de lemnul sicriului incercand sa iasa afara din mormant si va spune ”Vai , Doamne, sunt mort !”
361. Carnea si oasele unui mort se separa dupa 40-52 de zile de la moarte.Oamenii se aduna in casa decedatului si se roaga impreuna ca oasele si carnea sa se desparta cu usurinta.
362. Spiritul unei persoane decedate isi viziteaza casa la 7 zile dupa moarte.
363. Daca un pantof se intoarce cu talpa in sus atunci cand este scos de pe picior, se crede ca stapanul pantofului va muri in viitorul apropiat.
364. A vedea oameni morti in vis este pentru cel ce viseaza un semn care anunta sosirea unui oaspete.
365. Nu este bine sa pui ciorapul cuiva in capul patului sau, intrucat proprietarul ciorapului va muri curand.
366. Aducerea trupului unui decedat intr’o casa se considera a aduce ghinion. Daca acest lucru se intampla, se crede ca 3 oameni din acea casa vor muri.
367. Pictatul este considerat un pacat , deoarece la judecata de apoi cel ce a pictat isi va da sufletul lucrurilor pe care le’a infatisat.
368. Ingerii parasesc in graba o casa in care s’a pictat .
369. Este interzis sa dormi intr’un cimitir

370. Daca cineva moare noaptea, se aseaza un cutit pe trupul lui pana se face dimineata.
371. Pentru ca iaurtul sa iasa bun, se culeg tufele de pe un mormant si se arunca in focul in care este fiert laptele.
372. Paturile sunt reparate incepand cu partea de la cap. Numai paturile mortilor sunt reparate incepand de la picioare.
373. Luminile nu se sting vreme de 3 zile in casa in care corpul unui mort a fost spalat.
374. Incaltamintea oamenilor care vin sa isi aduca condoleantele este intoarsa cu talpa in sus.
375. Se crede ca, daca nu i se ofera un bacșiș groparului, cel mort nu se va odihni in pace.
376. Atunci cand preotul rosteste o rugaciune nu este bine sa stai cu picioarele incrucisate.
377. Este interzis sa iei pietre sau pamant din interiorul unui cimitir.
378. Scheunatul unui caine este un semn al apropierii mortii.
379. Casa unui decedat nu este curatita, hainele nu sunt spalate si nu se aduce apa dinafara pana cand mortul nu a fost ingropat.
380. Cimitirele nu sunt niciodata extinse pentru ca, in acest fel, va creste numarul celor ce vor muri.
381. Cei ce poarta hainele unui mort au parte de o viata lunga.
382. Giulgiul nu trebuie sa fie taiat cu cutitul sau foarfecele.
383. Daca o pisica sare peste trupul unui om mort inainte de a fi scos din casa, se crede ca trupul se va transforma intr’o infricosatoare fantoma.
384. Fumatul nu este permis in cimitire.
385. Daca cineva devine infestat cu paduchi, se crede ca va muri in curand.
386. Vecinii unei persoane decedate varsa toata apa din casele lor, in caz contrar spunandu’se ca vor muri si ei.

Alte credințe și superstitii despre animale
387. Vederea unui sarpe este semn rau. Daca ai un sarpe in casa, fereste’te de el.
388. Daca, dupa ce este omorat, un sarpe este aruncat in apa si dispare in adâncimi, se crede ca va veni o ploaie de durata si se vor produce inundatii.
389. Daca un lup incepe sa urle, vremea va fi foarte rece sau va ninge.
390. Daca o bufnita striga in fata unei case, fie va muri cineva din acea casa, fie va avea loc o alta nenorocire in acea locuinta.
391. Atunci cand fata o vaca nu sunt purtate in casa lucruri grele, in caz contrar asteptandu’se ca vaca sa dea putin lapte.
392. Cu ocazia fatarii unei vaci , primul ei lapte nu este scos din casa ca nu cumva vaca sa ramana stearpa de lapte.Cel dintai lapte al vacii se amesteca cu carbune.
393. Nu este bine ca un animal sa suga laptele asezat pe pamant , intrucat se va imbolnavi.
394. Daca un strain trece pe langa o turma in drumul sau catre inaltimile muntelui , se crede ca animalele nu vor fata in acel an.
395. Atat trecerea unei pisici prin fata unui om, cat si strigatul unei bufnite sunt considerate a fi semne rele. Un vreasc inca arzand trebuie aruncat inspre bufnita.
396. Daca cineva da peste un iepure in drumul sau, va avea ghinion. Omul trebuie sa se intoarca pe drumul pe care a venit.
397. Urletul unui sacal este considerat drept semn rau.Omul care aude acel urlet trebuie sa scuipe pe pamant, altfel putandu’se astepta la nenorociri.
398. Atunci cand un sacal incepe sa urle, acesta este semn de vreme insorita.
399. Daca un barbat calca din greseala peste o pisica atunci cand intra in camera lui nuptiala, el nu va reusi sa isi indeplineasca datoria de sot.
400. Daca un sarpe este aruncat de viu intr’un foc, va ploua.
401. Daca ciorile vin aproape de o casa si incep sa croncane, in casa se vor primi vesti din strainatate.
402. Un scorpion vazut in vis este un semn bun.
403. A dormi in aceeasi camera cu o pisica se crede a fi un semn rau. Pisica va fura sufletul omului și ii va scurta viata.
404. Daca o cioara incepe sa croncane, zapada va sosi in curand.
405. Cainii care latra noaptea, cocosul care canta la ore nepotrivite ale zilei si mugetul unui bou in timpul noptii sunt considerate drept semne ale unor nenorociri viitoare.
406. Daca un caine latra in timp ce priveste spre cer, acesta este un semn de sange varsat.
407. Este un pacat sa ucizi un porumbel , o turturica , o randunica sau o barza.
408. Mieii nu trebuie aratati unui strain pana cand acesta nu ii cumpara.
408. Carnea animalelor de vanat nu se da altora. Daca totusi se face lucrul acesta, vor trebui primite in schimb monezi.
409. Vederea unui sarpe este semn rau.
410. Vedera unei potarnichi este semn rau.
411. Atunci cand canta un cocos, se apropie ploaia.
412. Daca o bufnita se aseaza pe acoperisul unei case, cei din casa vor avea parte de necazuri.
413. O gaina care canta precum un cocos este un semn rau. Ea trebuie omorata cat mai repede.
414. Oasele unui animal sacrificat nu trebuie sa fie rupte.
415. Sangele si oasele unui animal sacrificat trebuie sa fie ingropate.
Superstitii si credinte despre soba si foc
416. Scuipatul in foc , blestematul sau aruncatul apei ori unghiilor in foc aduc ghinion.
417. Daca cineva da foc din soba lui unei persoane , in decursul diminetii , se crede ca soba acestuia se va strica.
418. Strigoii nu pot veni intr’un loc in care arde focul.
419. Soba lasata goala aduce ghinion.
420. Daca pirostriile caminului cad deodata fara vreun motiv aparent , in casa va avea loc o nenorocire.
421. Nu trebuie sa se ia foc dintr’o alta casa in timpul serii.
422. Daca nu este destula lumina in casa, soba se va strica.
423. Daca un animal bolnav sare peste un foc , el se va vindeca.
424. Tot ce nu poate arde in foc, trebuie acoperit cu pamant.
425. Chiar daca focul s’a stins de multa vreme , nu este bine sa dormi aproape de cenusa. Se crede ca diavolul si strigoii zburda prin cenusa.
426. Aruncarea de apa sau urina in foc nu este un lucru de bun augur.
427. Este un pacat sa dormi aproape de o soba in care s’a stins focul.
428. Daca un om calca sau sare peste cenusa in timpul noptii, diavolul va apare in mod sigur in acel loc.
429. Daca lemnele din foc trosnesc cu prea mare zgomot, acesta este un semn ca se barfește despre persoana care a aprins focul.

Credințe populare despre plante și agricultură:
430. Daca cineva cade dintr’un ulm , va avea parte de o viata lunga.
431. Lemnul de ulm nu trebuie sa fie folosit pentru cufere si leagane.
432. Diavolul pune stapanire peste oricine doarme sub un smochin.
433. Oamenii care stau sub un castan vor fi rapiti de diavol.
434. A face dragoste intr’un camp poate dauna asupra fertilitatii acelui camp.
435. Oricine mananca un singur strugure sau partea dinspre radacina a unui pepene va ramane orfan.
436. Lamaiul este considerat un copac sacru.
437. Dormitul sub un copac mare sau batran aduce nenoroc in viitor.
438. Nu este permis sa se faca dragoste sau sa se urineze intr’un camp plin de roade.
439. Mersul pe un camp de pe care se strang granele scade recolta.
440. Oricine merge la camp pentru a recolta trebuie sa se spele si sa faca un ritual de curatire pentru a avea noroc.
441. Oamenii care se intind sub umbra unui castan devin lipsiti de succes si nepriceputi.
442. Tot ceea ce se intampla in preajma unui castan este memorat de catre copac , iar atunci cand castanul este taiat ies la iveala din mijlocul trunchiului toate secretele.
443. Daca hainutele unui bebelus sunt agatate la uscat de crengile unui copac salbatic, copilul va deveni si el salbatic.
444. Este un pacat sa scapi pe jos semintele unei rodii, intrucat rodia este considerata drept fructul cerurilor.
445. Oricine se aseaza sau se intinde sub un dud va fi paralizat de catre un demon.
446. Atunci cand aluatul sare din vasul in care este framantat, te poti astepta la un vizitator.
447. Orice casa in care sunt prea multe vase de apa va fi martora a mai multe morti.
448. Arareori moartea paseste intr’o casa imbelsugata cu grau.

Superstiții despre părțile corpului uman
449. Atunci cand se extrage un dinte, acesta trebuie sa fie ingropat sau ascuns intr’un loc in care sa nu poata fi gasit de nimeni.
450. Asezarea mainilor unei persoane pe genunchi sau incrucisarea degetelor mainilor reprezinta semne de nenoroc .
451. Pocnirea incheieturilor degetelor este un semn de sanatate.
452. Cand cineva isi spala mainile, acesta trebuie sa inceapa cu mana dreapta , in caz contrar fiind urmarit de ghinion.
453. Atunci cand se strang mainile intre cunoscuti sau se da mana cu cineva , trebuie folosita numai mana dreapta.Utilizarea mainii stangi aduce nenoroc.
454. Cand cineva isi pune ciorapii pe picior nu trebuie sa fie indreptat cu fata catre est.
455. Cand se pun ciorapii in picioare, trebuie sa se inceapa cu piciorul drept.
456. Cand cineva are mancarimi la nas, inseamna ca este barfit.
457. Daca cineva are mancarimi la mana dreapta, este un semn ca va primi bani. Daca il mananca mana stanga inseamna ca va da sau va cheltui bani.
458. Unghiile nu trebuie sa fie taiate in timpul noptii.
459. Nu este permisa mestecarea gumei de mestecat in timpul noptii.In intuneric , oamenii pot crede ca cineva mesteca nu guma ci carnea unui om mort.
460. Daca un copil merge intre doi adulti care nu si’au facut ritualul de spalare, se crede ca acel copil va avea rani deschise pe trup.
461. Auzirea unui ecou cu urechea stanga este un semn de prosperitate.
462. Auzirea unui ecou cu urechea dreapta este semn de buna sanatate.
463. Tresaritul pleoapei unui ochi este un semn rau , anuntand un mesager al mortii.
464. Asezarea unui picior peste celalalt este un lucru pacatos.
465. Daca o persoana isi pierde un dinte de pe maxilarul superior se crede ca ca isi va pierde unul din parinti.
466. Daca cineva isi pierde molarul din dreapta de pe maxilarul superior, se crede ca il va pierde pe fratele sau mai varstnic sau pe unchi al sau.
467. Daca cineva isi pierde molarul din stanga de pe maxilarul superior, se crede ca il va pierde fie pe fratele lui, fie pe o sora a lui.
468. Daca cineva pune mana pe capul cuiva care tocmai s’a tuns, cel din urma va avea dureri de cap.

Credinte despre corpurile ceresti
469. Oamenii care se imbaiaza sub lumina lunii vor straluci la fel ca luna.
470. Apa in care s’a reflectat luna nu poate fi bauta, pentru a nu se aduce ghinion.
471. Atunci cand se zareste o stea cazatoare inseamna ca cineva a murit.
472. Copiii care se nasc pe luna plina sunt considerati norocosi; ei vor avea un destin stralucit.
473. Fetele nascute intr’o noapte cu luna plina devin femei frumoase, cu pielea stralucitoare.
474. A blestema sau a scuipa catre luna sunt considerate gesturi aducatoare de ghinion.
475. Dormitul in vremea in care soarele apune poate scurta viata cuiva.
476. Munca la camp in perioada solstitiului nu este permisa.
477. Soarele straluceste peste omul frumos.
478. Semintele puse in vreme de luna veche aduc roade bogate.
479. Cand luna este in crestere, daca ea este indreptata catre pamant va fi o luna ploioasa; daca este indreptata catre cer va fi o luna uscata.
480. Daca cineva isi pierde copiii in timp ce soarele apune, acela nu trebuie sa bea apa.
481. Insamantatul si recoltarea campurilor nu sunt permise in vremea de dupa o luna noua.
482. Copacii nu trebuie sa fie taiati atunci cand nu apare luna pe cer.
483. Nu se scot dintii in perioada in care luna nu este pe cer.
Superstitii despre nastere si cele 40 de zile
484. O femeie nu trebuie sa indeparteze de casa vreme de 40 de zile dupa nastere.De asemeni, nu este indicat ca ea sa iasa afara noaptea in aceasta perioada.
485. Coranul, amulete, cutite si chimion negru sunt amplasate deasupra capului unui nou nascut timp de 40 de zile .
486. In camera unei femei care a nascut trebuie sa fie maturi si chibrituri timp de 40 de zile.
487. Dupa trecerea a 40 de zile de la nastere, o femeie trebuie sa isi viziteze trei vecine inainte de a se indeparta de casa ei.
488. Dupa nastere , femeile si copiii lor nu trebuie sa se vada timp de 40 de zile.
489. Cei care viziteaza o femeie in intervalul de timp de 40 de zile de la nastere trebuie sa daruiasca monezi sau bani pentru a proteja copilul.
490. Pisicile si cainii nu trebuie sa fie lasati sa intre in camera unui copil mai mic de 40 de zile; in caz contrar, pielea copilului se va inrosi.
491. Femeile aflate la menstruatie nu trebuie lasate sa vada o caprioara in perioada menstruatiei .Intrucat o caprioara naste odata la 7 ani, la fel si femeile vor avea copii numai dupa 7 ani.
492. Daca un copil mai mic de 40 de zile este lasat singur in casa, trebuie asezate langa el un cutit, o ceapa si un usturoi.
493. Oamenii care au asupra lor bani sau aur nu trebuie sa fie lasati sa vada un copil mai mic de 40 de zile. Daca o fac totusi, ei trebuie sa lase banii si aurul langa copil pentru o vreme.
494. Daca o femeie viziteaza o casa in perioada de 40 zile dupa ce a nascut , ea trebuie sa toarne apa cu frunze de mirt in fata casei inainte de a intra.
495. Daca o procesiune de nunta trece prin fata casei in care se gaseste un copil mai mic de 40 de zile, se crede ca mireasa nu va avea copii.
496. Mieii nu trebuie sa fie vazuti de straini pana cand nu depasesc varsta de 40 de zile.
Credinte despre apa si pietre
497. Este lipsit de intelepciune sa intri noaptea intr’un lac .Se crede ca strigoii se imbaiaza in lacuri pe timp de noapte si pot fura sufletele oamenilor.
498. Oricine urineaza afara noaptea va fi paralizat de catre strigoi.
499. Cutitele nu trebuie sa fie puse in apa fierbinte.
500. Scuipatul intr’o apa aduce ghinion.
501. Dormitul in apropierea unei fantani atrage diavolul.
502. Dormitul pe o stanca mare, intrata adanc in pamant, nu este recomandat intrucat poate atrage diavolul.
503. Saritul peste apa in care se spala hainele este o dovada de nesabuinta, intrucat in acea apa se afla diavolul.

Alte superstiții populare despre noapte și intuneric
504. Daca o ceapa este mancata la vreme de seara, ingerii nu vor vizita locul unde s’a intamplat asta.
505. Privitul in oglinda in timpul inserarii poate scurta viata.
506. Alimentele iuti precum usturoiul, ceapa, sau ardeii nu se scot afara pe timp de noapte. La fel si laptele, iaurtul, branza sau sarea.
507. Este un pacat sa fluieri pe timp de noapte.
508. Usa de la intrare nu se curata noaptea.

Credinte populare despre belșug
509. Cine mananca cea dintai paine facuta din prima faina de la moara isi va pierde sotia.
510. O gospodarie va fi pandita de saracie daca drojdia de aici este data in alte case.
511. Saracia vine intr’o casa in care s’a calcat peste faramiturile de paine.
512. Oricine pleaca in strainatate trebuie sa ia asupra lui o bucata de paine.
513. Taierea unor lucruri in timp ce sunt inca purtate de oameni poate aduce ghinion.
514. Dca cineva incepe sa manance inainte de a pomeni pe Dumnezeu, el se va scula flamand de la masa , intrucat a mancat impreuna cu diavolul.
515. Daca o persoana isi rupe omoplatul, ea va avea parte de noroc.
516. Nu mânca sau bea apă dintr’o farfurie sau cană stricată sau crăpată dacă nu vrei să fii lipsit de succes, bunăstare și prosperitate – Vesela spartă e ghinion și viața se poate fisura.
Prin urmare, este mai bine să arunci farfuria, cana, castronul, dacă a apărut chiar o mică crăpătură sau i’a sărit o margine.
517. Dacă vrei ca niciun rău și nicio persoană rea să îți poată trece pragul casei tale, iar norocul să devină un oaspete frecvent – atârnă deasupra ușii de la intrare două crenguțe de soc încrucișate.
518. Dacă dorești belșug și noroc în tot ceea ce faci, dimineața, când ieși din pat, pune jos piciorul drept jos primul, și apoi stângul.
519. Nu căuta niciodată al doilea pantof / încălțăminte, în timp ce primul picior este deja încălțat. Mai întâi găsește amândoi pantofii și apoi încalță’te!
520. Dacă vrei să vină norocul în casa ta, păstrează mereu ca talisman o monedă din altă țară, dar numai de argint.
521. Dacă vrei să începi o nouă etapă în viața ta, așteaptă luna nouă și rearanjează mobilierul din casă. Norocul nu va aștepta mult.
522. Nu lăsa niciodată pe masă bucăți de pâine nemâncată, dacă vrei să îți păstrezi fericirea. O bucată de pâine, chiar și uscată, nu o arunca, altfel, în casa ta nu va fi prosperitate. Mai bine dă’o săracilor sau hrănește cu pâinea veche păsările, animalele dar nu o arunca!
523. Dacă încă nu ai succes deși ai făcut multe eforturi în privința asta, presară sare pe toate pervazurile din casa ta. Las’o acolo doar atâta timp până când norocul nu se întoarce. După asta, ia mătura și strânge’o toată, fără să o atingi cu mâinile, pune’o într’un pachet și du’o departe de casă sau îngroap’o.
524. Nu povesti nimănui despre succesul sau banii tăi! Dacă totuși povestești cuiva despre succesul și averea ta, bate de trei ori pe ceva de lemn și scuipă de trei ori peste umărul stâng, ca să nu’l deochi.
525. Nu da niciodată banii mărunți săracilor, cei primiți ca rest de la cumparat pâine sau sare – riști să cazi în sărăcie. De asemenea, nu oferi pomană ultimul mărunțiș, rămas în portmoneu.
526. Când îți cumperi un portmoneu nou, pune acolo pentru o vreme o bijuterie scumpă din aur. Va aduce o mulțime de bani și multă avere. Dacă nu ai o bijuterie, pune o bancnotă pe care să o păstrezi mereu în buzunarul secret al portofelului, și din care să nu cheltui niciodată.
527. Pune în portmoneul în care ții banii frunze de mentă și un praf de scorțișoară. Ele atrag după sine banii.
528. Dacă dorești să ai mereu bani și să nu cunoști nevoi, niciodată nu transporta banii într’un tub, nu număra banii din pușculiță și niciodată nu pune geanta pe podea.

Alte superstiții populare despre casă:
529. Oricine întârzie in fata usii de la intrare va fi ucis in curand.
530. Nu este bine sa dormi langa perete pentru ca te paste pericolul paraliziei.
531. O casa murdara este intotdeuna vizitata de diavol asa incat in acea casa va domni cearta in locul armoniei.
532. Oamenii nu trebuie să’și viziteze vecinii purtand cu ei franghia folosita la caratul greutatilor, deoarece aceasta franghie poate aduce ghinion in acea casa.
533. Daca nu vor sa para cersetori, oamenii sunt sfatuiti sa nu stea in fata usii de la intrarea intr’o casa.
534. Nu este indicat sa stai in pragul usii unei case, intrucat acela este locul diavolului.
535. Este un pacat sa stai in pragul casei altcuiva in timp ce ploua.

Superstitii populare referitoare la evenimentele atmosferice
536. Pentru a opri grindina , oamenii arunca un cutit in gradina gopsodariei.
537. Atunci cand un craniu este scos dintr’un mormant si este fiert in apa , cu siguranta va ploua.
538. In timpul ceremoniei de nunta a diavolului (ploia din aprilie), oricine sta in ploaie va fi luat de strigoi.
539. A musca un fier in timp ce fulgera aduce noroc.
540. Atunci cand pasesc pe sub un curcubeu creaturile feminine se transforma in masculi, iar masculii se prefac in femele.
541. A manca o bucata de gheata adusa de cea dintai grindina a anului este un lucru bun pentru sanatate.
542. Atunci cand fulgera, se recomanda aruncarea unui cutit pe acoperisul casei.
Credinte populare despre anotimpuri, luni si zile
543. In prima zi de martie nimanui nu ii este permis sa intre intr’o casa cu exceptia celor ce stau in ea. In caz contrar vor muri mieii si viteii.
544. Daca primii oameni vazuti in prima zi a lunii ianuarie arata bine si sanatosi , anul ce urmeaza va fi sanatos; daca acei oameni nu arata bine, cineva apropiat va muri in noul an.
545. Nu este permisa spalarea hainelor martea. Cine face asa ceva va muri curand.
546. Copiii nascuti martea devin asasini.
547. Nu se fac nunti in ziua de marti.
548. Atat scuturarea prafului cat si lucrul nu sunt permise martea.
549. Copiii nascuti vineri devin intelepti.
550. Nu este permisa spalarea rufelor sambata.
551. Daca un copil se naste vineri noaptea, el va ajunge bogat.
552. Daca cineva coase vinerea, isi va pierde norocul.
553. Cine isi taie unghiile vinerea are parte de ghinion.
554. Oricine se duce pe camp in ziua de 7 august va paraliza.
555. Campurile nu se insamanteaza in zilele de marti si miercuri.
556. Vinerea copacii nu pot fi taiati decat dupa slujba religioasa.
557. Orice treaba inceputa lunea va inainta lent.
Superstitii populare despre barbati si femei
558. Daca un barbat aprinde lumina intr’o camera, intreaga casa se va bucura.
559. Daca o femeie intarzie un barbat pe un drum, va urma un ghinion.
560. Daca o femeie merge intre doi barbati, ea nu avea niciodata un copil.
561. Daca un barbat merge intre doua femei, vorbele lui nu vor fi ascultate.
562. Daca un barbat merge intre doua fete, el va avea o barba saraca.
563. Daca o femeie bea o cana cu ceai, isi va pierde barbatul.
564. Daca o femeie paseste in fata unui vanator pe un drum, vanatoarea nu va avea succes.
565. Daca primul fir de par al unei fetite este taiat de unchiul ei (fratele mamei), ea va avea un par bogat.
566. Fetele care se marita si merg intr’o noua casa, trebuie sa paraseasca casa parintilor martea sau duminica.

Suprestiţiile sunt incluse de unii antropologi în cadrul magiei populare.
567. În România se crede că dacă eşti căsătorit, nu trebuie să mănânci pe vatra cuptorului, căci ajungi văduv.
568. O veche credinţă europeană spune că dacă stai în interiorul unui cerc, eşti la adăpost de spiritele rele.

569. La fel, dacă ai un caras auriu în acvariu, atragi ghinionul în casă.
570. Când rămâne mămăliga lipită pe ceaun, să n’o mănânci căci vin necazurile despre tine. Este o superstiţie răspândită mai ales în Moldova.
571. La români se crede dintotdeauna că nu este bine să faci copiii în zilele de sărbătoare, căci acei copii se vor naşte cocoşaţi sau cu vreun alt defect fizic.
572. Tot la români se crede că cine fură vreo găină sau altă pasăre de curte, pe lumea cealaltă va fi pedepsit să le numere toţi fulgii. După ce termină de numărat, vine o pală de vânt şi risipeşte fulgii, iar hoţul de găini trebuie să numere iarăşi fulgii şi penele păsărilor pe care le’a furat cât timp trăia.
573. Pentru a avea noroc tot anul, trebuie să porţi haine noi în ziua de Paşte.
574. Când data de 13 a fiecărei luni cade într’o zi de vineri, acea zi este prin definiţie una plină de ghinioane.
575. Dacă o pasăre mică se izbeşste în zbor de fereastra unei case şi moare în urma impactului, în multe ţări din lume, se crede că cineva din acea casă va muri în scurt timp.
576. În Moldova se crede că oamenii care au gropiţe în obraji sunt predispuşi să fure.
Încrucişarea celor două degete se crede că alungă ghinionul şi îndeplineşte dorinţele.

577. Încrucişarea celor două degete se crede că alungă ghinionul şi îndeplineşte dorinţele.
578. Dacă faci focul iar lemnele aprinsede tine ţiuie şi şuieră, este semn că te vei certa cu cineva.
579. La români exista pe vremuri interdicţia de a omorî orice fluture intrat ziua în casă, căci se credea că acela este sufletul unui copil omorât.
580. Când tinerii merg la cununie şi pe drum viitoarea mireasă se împiedică de ceva, este semn sigur că nu mai este fecioară.
581. În trecut se credea că nu este bine să se sacrifice animale sau păsări în ziua de duminică, căci este mare păcat.
582. Se crede că diavolii aud tot ce vorbesc oamenii, nu însă şi ce gîndesc aceştia.
583. În Oltenia se credea că nu este bine ca mamele să’şi sărute băieţeii pe spate, căci aceştia se vor face curvari şi afemeiaţi atunci când vor creşte mari şi vor deveni bărbaţi.

584. Dacă omori greieri, vei atrage ghinionul asupra ta.
585. Când îţi rugineşte vreun cuţit, este semn că cineva din casă a tăiat ceva de furat cu acel cuţit.

586. La fel, o veche superstiţie europeană spune că nu este bine să te căsătoreşti în luna mai, altfel mariajul nu va ţine nici măcar un an de zile.
587. Nu trebuie să deschizi umbrela în interiorul casei, căci acest gest ar atrage ghinionul.

588. Marinarii se fereau să ucidă chiar şi accidental pescăruşi sau albatroşi, de teama ghinionului care urma să le lovească atât echipajul, cât şi corăbile.
589. Se crede că croncănitul ciorilor anunţă mari nenorociri.
590. Se crede că oamenii care au mâinile calde, au în schimb sufletul rece.
591. Românii cred că niciun bogat nu va intra în Rai, căci ”nimeni nu poate să o boierească în amândouă lumile”.
592. Când îţi transpiră palmele, vei lua bătaie.
593. Să nu’ţi faci nevoile pe poarta sau gardul cuiva, căci pe lumea cealaltă acela îşi va face nevoile pe tine.
594. Când îţi ţiuie urechile, te înjură sau te vorbeşte de rău cineva.
595. Când la masă se varsă vinul din pahar, este semn de veselie.
596. Dacă iarna pisicile se apucă brusc să sară şi să se joace prin casă, este semn sigur de ninsoare cu viscol.
597. La români se crede că Sfârşitul Lumii va veni când vor fi crâşme la toate marginile de drum, moşnegii vor lua de neveste fete tinere, iar babele vor lua de soţim bărbaţi tineri.
598. Nu trebuie să omori câine sau pisică, căci nu’ţi vor ieşi murăturile bune.

599. Când cântă cocoşul în pragul uşii, urmează să îţi vină oaspeţi acasă.

600. În unele părţi din România se crede că dacă apare vreun păduche pe fruntea unui om care boleşte la pat, acela nu va trăi mult.

601. Tot la noi se crede că nu este bine sa se tăia unghiile copilului mic, până ce acesta împlineşte vârsta de un an, căci altfel devine hoţ când va creşte.

602. La români se crede că atunci când visezi urs, are să dea norocul peste tine.

603. În toată Europa se crede că dacă te mănâncă palma, este semn că vei primi bani.

604. Se crede că dacă ai mereu un măgar în preajmă, diavolii nu se vor apropia niciodată de tine.
605. Când cucul cântă şi noaptea, va fi un an bun.
606. Nu trebuie niciodată ca băieţeii să fie loviţi sau ameninţaţi cu mătura, căci atunci când vor ajunge bărbaţi, vor fugi fetele de ei.

Câteva superstiții din lume:

1. În India se crede şi în prezent că masturbarea duce invariabil la impotenţă sexuală
2. În Japonia, pe de altă parte se crede că masturbarea creşte coeficientul de inteligenţă al bărbaţilor, pe motiv că aceştia se pot concentra mai uşor dacă s’au masturbat recent.
3. În Franţa se crede că dacă ţii în mână o broască ţestoasă şi aceasta se urinează pe tine, atunci trebuei să’ţi pui orice dorinţă, căci se va îndeplini negreşit.
4. Peste tot în lume se crede căziua de 13 aduce ghinion. Statisticile însă nu confirmă că în zillele de 13 s’ar întâmpla mai multe nenorociri decât în alte zile.
5. La polonezi se crede că dacă miroşi o floare de păpădie, vei urina în pat în noaptea următoare.
6. La englezi se crede că la capătul curcubeului este întotdeauna o comoară îngropată.
7. Soldaţii romani obişnuiau să studieze antent furnicile înainte de începerea bătăliilor. Dacă furnicile se luptau între ele, întreaga armată romană de la generali la centurioni, decurioni şi simpli legionari, era convinsă că inamicul era undeva pe aproape.
8. La chinezi se crede că statuile cu lei şi dragoni din faţa caselor alungă toţi demonii.
Peste tot în lume se crede că ziua de 13 aduce ghinion. Statisticile însă nu confirmă că în zillele de 13 s’ar întâmpla mai multe nenorociri decât în alte zile.

9. Simbolul ochiului albastru se crede că alungă ghinionul şi deochiul, această credinţă fiind foarte răspândită în Turcia şi în alte ţări musulmane.

10. La foarte multe culturi se crede că rolul vălului miresei este acela de a o proteja de deochi şi ghinion.
11. În Turcia se crede că nu este bine să mesteci gumă de mestecat la miezul nopţii, căci mesteci din carnea celor morţi.
12. În Marea Britanie se crede că nu este bine să mănânci salată verde, căci nu vei mai putea face copii.
13. În Spania, se obişnuieşte să se mănânce struguri în noaptea de Anul Nou pentru a goni ghinionul din anul care tocmai a sosit.

Se spune ca aduce noroc dacă faci cadou:
Bijuterii | Inele de aur si argint | Inel fara perle | Inel cu perla neagra | Inel cu diamant, rubin, safir, camee | Bratara de aur | Bratara de argint | Cercei | Ceas cu nume gravat | Colier cu perle în număr fără sot | Album | Caseta de bijuterii | Sal | Pahare de cristal | Blana | Manusi | Carte | Lampa | Medalie gravata | Tablou | Vioara.

FLORI CU NOROC:
Trandafiri albi, rosii | Garoafe albe si rosii | Crin | Vasc | Liliac | Trifoi | Nu ma uita

PARFUMURI CU NOROC:
Cu mirosuri dulci

Se spune ca aduce ghinion dacă faci cadou:
Inel de aur sau argint cu perle | Inel cu opal | Inel cu ametist | Medalion | Ac de cravata | Ac de palarie | Cutie de lemn | Batista | Portret | Pila de unghii | Centura | Fular | Incaltaminte | Umbrela | Oglinda | Perdele | Cuie | Cufar | Carnet | Creion | Calimara | Cutit.

FLORI CU GHINION:
Ciclamen | Tuberoza | Mac |

PARFUMURI CU GHINION:
Cu mirosuri violente

Citiți și: CATEDRALA NEAMULUI ROMÂNESC NU POATE FI DIN LEMN ȘI NICI MICĂ

sau: CÂT DE POLIGAMI ERAU GEȚII?

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgi i‬ Dacia‬ROMANIA‬