10 MINCIUNI DESPRE GEȚI

Pentru a se duce în derizoriu memoria strămoșilor noștri o întreagă propagandă mincinoasă sau exagerată se vehiculează public pe seama geților. Iată cele mai vehiculate 10 falsuri despre geți:

1. Geții erau giganți de la 2,5 la 10 m înălțime. Fals.

Geții erau oameni ca și azi, la fel cum și azi printre noi avem ”giganți” de 2,2 m sau mai mult, dar niciodată geții nu au atins înălțimi de 10 metri. Lipsa osemintelor acestora și ascunderea lor de către conspirații internaționale, nu va fi niciodată un argument.

Unul dintre acești ”giganți” era împăratul Maximin Thrax care avea 2,4 m înălţime şi era uimitor de voinic. Maximin a fost cu adevărat un munte de om. Cu siguranță cel mai mare om din toate timpurile, din cei care au avut mandat imperial. Historia Augusta îl apreciază chiar la 2,6 m înalțime, și atât de puternic încât putea trage un car cu boi de unul singur.

Citiți aici:  ÎMPĂRATUL GET, MAXIMIN THRAX DIN MOESIA

Singura explicație rațională pentru această mitologie a uriașilor pe arealul românesc se bazează pe o cât se poate de banală realitate antică.

Arheologul român Traian Popa a afirmat în 2008:

”Cu circa 7 milenii în urmă, în zona României se dezvoltase o civilizaţie înaintată, sedentară, cu o cultură strălucitoare. Peste ea a venit o populaţie din est, din civilizaţia kurgană. Diferenţa dintre populaţia autohtonă şi populaţia invadatoare era în primul rând de înălţime, cei veniţi fiind mai înalţi – lucru atestat arheologic – războinici, buni metalurgi şi constructori de cetăţi aşezate pe înălţimi. Aşa se explică faptul că în legende toate cetăţile vechi au fost construite de Uriaşi, iar agricultura performantă era legată de plugul metalic adus de ei. Altfel spus, Uriaşii au venit de la răsărit, acum 7 milenii. Răspândirea acelor Uriaşi în toată Europa, apoi în Orientul Mijlociu şi nordul Africii a dus – se pare – la naşterea legendelor despre Uriaşi. E foarte posibil ca ei să se fi asimilat în marea masă a autohtonilor, mai mici de înălţime, aşa cum spun – de altfel – şi legendele şi astfel să fi dispărut. Reminiscenţe ale acelor Uriaşi le vedem cu ochii noştri: se mai nasc din când în când oameni foarte înalţi. Aici este de amintit faptul că mitologiile vorbesc despre Uriaşi ca despre o rasă umanoidă degenerată, nereuşită.”

De altfel, acest mix populațional sau ”concubinaj” genetic este explicat prin prezența între pelasgii neolitici care erau mici de statură (1,5-1,6 m) a războinicilor solizi, de genul împăratului get Maximin Thrax, care în 2000-3000 de ani a făcut ca aceste diferențe între pelasgii străvechi și geții arieni să se estompeze. De asemenea, este explicabil de ce pelasgii mioritici au ales să domesticească mamiferele mici gen oaie sau capră, și de ce geții ”uriași” au domesticit caii și boii.

2. Geții au construit piramidele din Egypt și America. Fals.

Nu avem certitudinea că geții migrați în Africa, cum au fost și getulii au pus umărul la ridicarea acestor edificii. Principalul argument este că cei mai mulți geți au trăit totuși în Europa, și fără să aibe astfel de veleități ale construcției de edificii megalomanice cum erau piramidele.

Adevărat, geții au construit kurgane (movile) funerare pentru înmormântarea lor și dacă poate fi demonstrat că piramidele nu sunt decât niște kurgane disproporționat de mari, ar însemna că faraonii care au fost reprezentați în sculpturile egiptene chiar cu cușme getice (cu moț cum se vede în poza de mai sus) pe cap, ar răsturna o istoriografie interpretată eronat până azi de cel puțin 3000 de ani.

Kurganele au fost ”piramidele stepelor” afirma Hermann Parzinger, directorul ”Institutului Arheologic German”, iar Dr. Haluk Berkmen în lucrarea ”De la kurgane la piramide” a scris:

”Formele piramidale au fost un simbol clar reprezentând memoria munţilor Asiei în care au fost ridicate kurganele.”

Dr. Mihai Vinereanu în ”Dicţionar etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică” din 2009 spunea că Gorgan este un radical vechi indo-european care a existat în mai multe limbi. De exemplu la Perşi ”gorkhanah”= ”monument funerar”.

De remarcat că în forma românească, velara iniţială este sonoră, ca şi în persană, urmată apoi de ‘o’ ca şi în persană. În plus, în română sensul primar – de monument funerar – dacă acesta era într’adevăr sensul primar, nu s’a păstrat, românescul ”gorgan” însemnând ”movilă, ridicătură de pământ”. Forma românească este, probabil, autohtonă şi trebuie să provină de la acelaşi radical. În mod evident românescul ”gorgan” are aceeaşi origine cu persanul ”gorkhanah” şi ar putea fi un împrumut dintr’o limbă iranică.

File:IE-migrations.gif

Ideea de împrumut iranic ar putea fi susţinută în cazul românescului ”gorgan” şi de faptul că geții, în mod preponderent, îşi incinerau morţii, iar cenuşa morţilor împreună cu alte obiecte erau depuse în mormânt. Movila funerară putea fi folosită şi de geți, în cazul unor regi, nobili, eroi sau conducători militari, geții fiind urmaşii direcţi ai purtătorilor civilizaţiei kurganelor.

De altfel, sensul românescului ”gorgan” nu este doar acela de tumul funerar, ci şi de movilă în general. Acest al doilea sens se suprapune cu sensul românescului ”gurgui”, ceea ce întăreşte ipoteza unei origini getice. ”Gurgui” (tot din fondul pre-latin), ca şi geticul ”gurguleu” a derivat dintr’o formă mai veche ”gurguliu”, provenit din proto arhaicul ”gag” / ”gog” pentru ”rotund” / ”umflat”, contaminat cu un alt radical proto arhaic ”kouko” = ”curbat”, ca şi muntele sacru al geților Kogaionon. În ce priveşte acest oronim getic, avem convingerea că provine de la proto arhaicul ”keug”=”a îndoi” / ”ridicătură”, fiind vorba de un munte.

De la acest radical provine şi ”guguian” în română, care se înscrie în aceeaşi sferă semantică. Denumirea muntelui Gugu / Guguianu are aceeaşi origine cu oronimul getic Kogaionon, al cărui nume a suferit doar câteva modificări fonetice neesenţiale. Alte încercări de a situa Kogaiononul se dovedesc inutile, din moment ce acela trebuia să fie în preajma cetăţii de scaun a regilor geți, ştiută fiind strânsa legătură dintre marele preot şi rege. Se presupune că Kogaiononul era acolo unde se află ruinele Sarmigetuzo, dar capitala regatului getic, în opinia lui Vinereanu nu putea fi însă acolo, deoarece acel loc nu poate fi identificat drept capitala unui regat puternic ca cel getic. Acolo trebuie să fi fost doar un sanctuar religios, aşa cum indică discurile de andezit, precum şi celelalte obiecte cioplite în piatră. Cetatea Sarmigetuzo trebuie să fi fost jos, în Ţinutul Haţegului.

Istoricul Britanic Arnold Toynbee în ”Civilizaţii stăvilite” scria:

”Relaţiile oamenilor cu stepa – întinsa suprafaţă de ierburi şi nisipuri – a adus mult mai mult cu ‘marea nebrăzdată de plug’ după o numea Homer, decât cu ‘pământul ferm’ ce putea fi făcut roditor cu ajutorul plugului; întinderea stepelor şi întinderea mărilor au o caracteristică în comun: amândouă sunt accesibile oamenilor numai dacă ei se înfăţişează în ipostaza de oaspeţi trecători. Nici stepa, nici marea nu prilejuiesc oamenilor – în afara oazelor sau insulelor – un loc unde să’şi poată încropi o existenţă sedentară; şi stepa şi marea prilejuiesc mai mari înlesniri pentru cărăuşie decât acele ţinuturi de pe suprafaţa pământului în care comunităţile omeneşti şi’au făcut obiceiul să’şi întemeieze cămine trainice.”

În ”Enciclopedia culturii indo-europene” din 1997, James Mallory a prezentat valurile de extindere ale folosirii kurganelor, iar saltul până în Egipt ar fi substanțial:

Se poate lesne observa cum de la faza I de la Gurile Dunării, Bazinul Dunării, Ardeal și nordul pontic al stepelor Mării Negre și Caspice, se extinde în faza II spre Tracia sud-balcanică, Ilyria, centrul Europei și Germania, apoi în valul III în spațiul Baltic și Scandinavic. În Anatolia și Levant nu au existat astfel de obiceiuri funerare, deci este greu de crezut că au trecut Marea Mediterana fără să se fi extins mai întâi spre Turcia de azi. Așadar fenomenul piramidelor nu poate fi atribuit geților ca populație, mai ales că există deosebiri de substanță și de specific constructiv al acestora, ci cel mult se poate afirma că anumiți faraoni, nu toți, cum este și Tutankhamon se trag genetic din populațiile geților de la Marea Neagră.

Nu suntem însă de acord că egiptenii ar fi fost geți, pentru că numeroase reprezentări ale egiptenilor ni’i prezintă negroizi, pe când geții erau ariani cu piele albă, preponderent blonzi sau roșcați și mulți cu ochii de culoare albastră înainte de apariția etniilor mixate de azi.

Ca să îngropăm definitiv povestea piramidelor construite de geți ar trebui să aflăm și secretul Sfinxului care se presupune că a fost erodat de ploi torențiale acolo în plin plin deșert. John Antony West, un cunoscut egiptolog independent, a stabilit ca eroziunea Sfinxului s’a datorat nu nisipului și vântului, asa cum s’a considerat multa vreme, ci ploii. El a ajuns la aceasta concluzie, pornind de la observația ca eroziunea rocilor din structura Sfinxului a fost realizată pe verticală. Totuși Sfinxul este situat în plin deșert, unde de mai bine de 9000 de ani nu a mai plouat. Așadar, Sfinxul, are o istorie neconvențională care trebuie rezolvată în altă cheie.

Descoperirile și concluziile lui West au fost prezentate pe 7 februarie 1992, cu ocazia Congresului Anual al Asociatiei Americane pentru Promovarea stiintelor, în fața a 247 de cercetători. Prezentarea sa i’a convins pe geologi, dar a ridicat semne de întrebare din partea egiptologilor cărora li se dau peste cap multe ”certitudini”. Cercetările lui West au fost continuate de către Robert Schoch, doctor în geologie și geofizică la Universitatea din Boston. Studiile sale minuțioase l’au condus la aceleași concluzii. Eroziunea care apare în structurile vechi ale Sfinxului se datorează nu vântului și nisipului, ci apei. Este singurul monument din platoul de la Gizeh care a suferit o eroziune de acest gen. Concluzia ar fi că Sfinxul dateaza dintr’o epoca mai înaintată, în care aceste ținuturi aveau un climat temperat. Conform afirmațiilor doctorului Schoch, Sfinxul nu poate fi contemporan cu piramidele. Cu siguranță precede cu mai multe milenii civilizația egipteană.

John Kutzbach, paleo-climatolog la Universitatea din Wisconsin, a realizat cu ajutorul computerului o modelare climatică a zonei și apoi a comparat rezultatele cu datele geologice din teren. Datorită studiilor sale, se cunoaște la ora actuală faptul ca în urma cu 10.000 de ani, în regiunea în care se află Sfinxul, precum și într’o mare parte din Africa, ploua regulat și erau lacuri întinse. Dacă ne bazăm pe aceasta informație climatologică, reiese că Sfinxul datează dintr’o perioada pre-egipteana. Pe de alta parte, dacă a fost construit aproximativ în anul 10.500 î.Hr., în acea epoca, în fata sa răsărea exact constelația Leului. Conform studiilor efectuate de către arheo-astrologi, acest monument pare să fi fost o reprezentare a unui leu care era orientat către proiecția sa de pe cer. Dar cum este posibil ca Sfinxul sa fi fost construit la acea vreme, după reguli și cunoștințe astronomice de o asemenea precizie, când civilizația umana era de’abia la începutul epocii fierului?

Examinând mai îndeaproape Sfinxul, lucrurile se complica tot mai mult. Capul se află într’o stare mai bună decât corpul și este mai mic din punct de vedere proporțional. Tinând cont de mărimea labelor din față și trasând proporțiile reale se obține un monument mult mai mare.

Să fi fost capul Sfinxului cioplit de mai multe ori de’a lungul vremii? Aceasta arată din nou că Sfinxul nu avea cum să fie construit în timpul faraonului Kephren. Cel mult a fost restaurat atunci. Ce reprezinta atunci în realitate capul Sfinxului?

Versiunea oficială sustine că ar fi vorba de capul faraonului Kephren. Inspectorul Frank Domingo de la poliția din New York, expert în identificare judiciară recunoscut la nivel mondial, a studiat atât capul Sfinxului cât și pe cel al unei statui care îl reprezenta pe faraonul Kephren, pentru a afla dacă cele doua morfologii concordă. Concluzia sa a fost categorică: morfologia capului Sfinxului este foarte diferită de cea a statuii lui Kephren. Ochii, forma capului, profilul, gura și bărbia sunt diferite și de morfologia rasei albe mediteraneene.

Contrar așteptărilor, Sfinxul reprezintă un faraon de rasă neagră. Aceasta descoperire poate explica de ce nasul și o parte din buzele Sfinxului au fost distruse. În perioada dinastiilor egiptene în care au domnit faraoni apartinând rasei albe, iar aceste elemente negroide din înfățișarea Sfinxului se poate să fi fost distruse din motive rasiale. Era desigur o manieră de a se asigura că nicio ființă de rasă neagră nu va revendica titlul de faraon. Mai mulți conducători ai Egiptului s’au folosit de Sfinx în scopuri politice, restaurându’l și sculptând capul pentru a semăna cu propria lor efigie. Pentru civilizația egipteană Sfinxul era un mare mister, când înfricoșător, când urât, când admirat pentru că era dat dintr’o epocă ancestrală și ar fi putut să eclipseze întreaga putere a faraonului.

Templul Sfinxului a fost construit din blocuri de piatră care cântaresc fiecare în jur de 200 de tone. Suprafața blocurilor de piatră este perfect netedă, iar blocurile au fost fixate la milimetru. Cum s’au realizat în epoca fierului asamblarea unor asemenea blocuri?

În zilele noastre, pentru a ridica și a poziționa cu precizie un obiect de 200 de tone sunt necesare între cinci și șase săptămâni de pregătire, utilizându’se cele mai puternice macarale din lume. Pentru a așeza un al doilea bloc de piatra de 200 de tone ar mai fi necesare încă alte cinci saptamâni de pregatire. Utilizând tehnologia actuală ar trebui circa 500 de ani doar pentru a poziționa 5000 de blocuri de acest gen, 500 de ani fără a lua în calcul timpul necesar cioplirii și extracției unor asemenea mastodonți. Ce să mai vorbim despre monumentele din platoul de la Gizeh care conțin fiecare pâna la 2,5 milioane de blocuri de acest gen?

Doar o tehnologie avansată ar fi permis construirea lor. Toate structurile antediluviene prezintă aceasta caracteristică – asamblarea de blocuri gigantice este o constantă, asa cum putem constata și în cazul sitului arheologic submarin descoperit în 1997 în largul Japoniei, precum și a structurilor din Insula Paștelui.

Cu 60 de ani în urma, Edgar Cayce a prezis că sub Sfinx va fi descoperită o încăpere, în care se găsesc arhivele unei civilizații antediluviene mult mai avansate din punct de vedere tehnologic decât a noastră. În 1992, au fost făcute publice analizele seismografice ale zonei situate sub Sfinx. Ele indicau faptul că o cavitate de 5 metri pe 9, săpată în piatra exista chiar în locul prezis de Cayce. La momentul actual încă se mai descoperă astfel de cavități, existând o adevărată rețea subterană sub platoul de la Gizeh. Unii afirmă că Sfinxul ar ascunde intrarea într’un vast oras antediluvian subteran, numit Gigal. Realitatea se aseamănă din ce în ce mai mult cu cele mai fantastice mituri. Simbol al inteligenței care are acces la mecanismele forțelor naturale și cosmice, Sfinxul ar putea fi foarte bine gardianul cunoștințelor care dezvăluie originea ancestrală a umanității.

De unde provine însă această știință? Astronautul Edgar Mitchell consideră că dacă geologia stabilește ca Sfinxul este mult mai vechi decât se consideră la ora actuală, va trebui revizuită întreaga concepție despre ultimii 100.000 de ani de civilizație umană.

Cu ocazia unei conferințe susținute în 1992 la sediul Națiunilor Unite din New York, cercetătorul Richard C. Hoagland face afirmații care merg chiar mai departe. Prezentând imaginile înregistrate pe planeta Marte în 1976 de sonda Viking, Hoagland atrage atenția asupra existenței unui fețe pe suprafața acestei planete. Aceasta imagine nu este rezultatul unor jocuri de lumini, ci este în procent de 99% o reprezentare intenționată a unei creaturi. La Gizeh, Sfinxul este reprezentarea hibridă a omului-leu, simbol al inteligenței și al forțelor naturale.

La fel stau lucrurile și pe Marte. Hoagland a împărțit în două imaginea feței de pe Marte. Copiind simetric jumătatea din dreapta se obține o imagine antropomorfa. Copiind simetric jumătatea din stânga se obține un cap de leu. Avem de’a face din nou cu aceeași ființă hibrid om-leu. O oglinda cosmică, un ecou marțian al Sfinxului de la Gizeh?

Hoagland susține că fața de pe Marte are o jumătate de milion de ani. Sa fie ea un alt mesaj al civilizației antediluviene care popula Terra în urmă cu sute de mii de ani? Dacă Sfinxul este ultima dovadă tangibilă a acestei civilizații atunci el trebuie să fie extrem de vechi. În 1996, cu ocazia unei conferințe la Universitatea din Bradford, David Percy, directorul European pentru Misiunea pe Marte, stabilea vârsta Sfinxului la 247 000 de ani. Trăiau geții pe vremea aceea?

3. Geții vorbeau latina. Fals.

Geții vorbeau getica, o limbă soră cu latina, dar și cu sanscrita, celtica, sclavona, elina și altele și care se trăgeau dintr’un limbaj arhaic comun. ”Traca”, ”ilyra”, ”scytica” erau doar variații regionale (dialecte) ale limbii getice.

4. Geții au sculptat statuile de geți pe care apoi romanii le’au furat. Fals.

Victoria imperiului roman asupra principalului dușman din epocă, geții, a avut un așa mare impact pentru acele vremuri, încât recunoașterea puterii lor a fost transpusă în zeci sau sute de statui, metope, și monumente (columna, arcul lui Constantin), apoi recrutați în legiuni romane pentru ocuparea altor teritorii (Britania). Dar cea mai bună explicație pentru numărul mare de statui de geți este că Traian se fălea cu această izbândă și a consumat mult aur furat din Geția, pentru a arăta contemporanilor lui marea lui realizare, mai întâi prin aceste statui.

5. Geții au construit podul de la Drobeta. Fals.

Este știut că pentru a trece Dunărea, geții nu aveau nevoie de poduri, ci le era suficient să aștepte iernile care erau îngrozitor de aspre încât înghețau ape curgătoare precum Dunărea. Chiar dacă tehnologic aveau posibilitatea de a construi un astfel de pod, nu avem nicio dovadă palpabilă despre acest demers, sunt doar speculații pentru a ”onora” în fals geții cu merite de care nu ar fi avut nici ei nevoie.

În plus nu ar fi făcut această greșeală strategică de a ușura trecerea Dunării de către romani înapoi pentru contraofensivă. Dimpotrivă pentru a fi greu de cucerit o cetate getică, aceștia își construiau fortificațiile pe cele mai înalte culmi și greu accesibile, nu în câmp cum își făceau romanii castrele. De ce să afirmăm că geții erau toți culți și știau să scrie sau că au ridicat construcții de care nu aveau nevoie? Prin denaturarea adevărului istoric și a’i ridiculiza prin falsuri, nu onorăm memoria lor. Îi onorăm doar spunând adevărul despre ei.

O imagine stilizată a Podului de la Drobeta s’a regăsit pe o monedă emisă în cinstea lui Traian (optimo principi), de Senatul roman în primăvara anului 105.

De asemenea, pe Columna de la Roma, se poate distinge o imagine stilizată a podului, care permite ”…aflarea tehnicilor de îmbinare a lemnului si pietrei. În prim-planul imaginii cioplite în piatră, este înfățișat împăratul Traian în fața altarului pregătit pentru jertfă. În spatele acestuia se află suita sa unde, probabil, este prezent și arhitectul Apollodor din Damasc” potrivit unei declarații a istoricului prof. univ. dr. Tudor Rățoi.

În momentul de faţă dispunem de descrieri indirecte, şi chiar de detalii tehnice mulţumită autorilor Cassius Dio, Tzetzes, Chiliades şi Procopius din Caesareea. Toate aceste surse subliniază dificultăţile pe care le’a antrenat construcţia podului.

Dintr’o descriere a construcţiei podului, făcută de Procopiu din Caesareea în lucrarea ”De aedificis” aflăm că această construcție a fost realizată utilizând mâna de lucru a coldaților din Legiunea VII Claudia Felix, Cohorta I Cretum, Cohorta III Brittanum, Cohorta II Hispanorum şi Legiunea a V-a Macedonica. Din această prismă, a faptului că legiunile erau de macedoneni putem aprecia că și de către geții sud-dunăreni a fost construit podul, dar nu la inițiativa lor, ci a romanilor.

Locul de construire al podului a fost ales cu pricepere, într’un loc unde apele Dunării, ieşite din defileul Cazanelor, sunt mai liniştite, iar albia râului, formată dintr’un pietriş de consistenţă tare, permite susţinerea greutăţii podului.

De asemenea, în locul unde s’a construit podul, lăţimea şi adâncimea apei erau favorabile unei asemenea construcţii. S’a folosit o suprastructură din lemn fixată pe douăzeci de stâlpi din piatră legată cu ciment roman şi cărămidă (aceastea din urmă având consistenţa şi soliditatea pietrii, fiind făcută chiar pe șantier).

De menţionat că cimentul după căderea Imperiului Roman de Apus s’a rătăcit în uitare fiind redescoperit peste aproximativ un mileniu. Până de curând chiar formula acestuia era secretă, doar cu analize de laborator a putut fi descoperită compoziţia exactă a acestui material-minune. Podul lui Taian este monument istoric, iar conservarea-restaurarea acestuia s’a realizat în două etape, una din 2003, cealaltă derulându’se în prezent.

6. Geții ar fi neamul primordial al omenirii. Fals.

Așa cum s’au dovedit din nenumărate studii genetice, geții au fost un amestec carpatic a 5-6 haplogrupuri umane străvechi, pe care noi românii îi moștenim. Acest amestec este din neolitic și epoca bronzului, și nu din epoca medievală cum eronat se susține de falsificatorii istoriei numiți ”istorici”. Principalul amestec genetic este al hpg. I și J cele mai vechi în Europa, și a câtorva haplogrupuri venite dinspre Anatolia și care au extins agricultura în Europa, atunci când clima a permia, și este vorba de hpg. E1b1b (EV-13), dar și G dinspre Caucaz, la care s’au alăturat evident cel mai important membrii clanurilor cu hpg. european R1 care au adus păstoritul cornutelor mari și inclusiv caii în epoca bronzului.

7. Geții și’au denumit regatul Dacia. Fals.

Nu ne’a rămas nicio dovadă istorică că regatul getic carpatic, Geția, ar fi fost numită de geți, Dacia. De asemenea, niciun istoric nu a produs vreo dovadă că regatul lui Dacibală se numea Dacia înainte de a fi cucerit de romani.

Atenție! Doar regatul lui Dacibală a fost cucerit, cel cu care s’a aflat în conflict direct cu romanii în războaiele geto-romane, nu și restul regatelor getice din afara arcului carpatic. Avem în schimb dovezi nenumărate că a fost colonie romană începând cu 106 d.Hr. la nord de Dunăre, și apoi după 260 d.Hr. mutată fiind la sud de Dunăre (Dacia Ripensis, Dacia Mediterranea) după ce geții au recâștigat teritoriul pe care se înființase colonia romană Dacia din nordul Dunării.

Cu alte cuvinte. ”Dacia” este plăsmuirea romanilor, și nu a a geților! Când vor apare dovezi getice despre Dacia, vom reconsidera aceste afirmații, dar deocamdată istoria nu consemnează decât dovezi romane despre aceasta, și nu anterioare anului 106, ci ulterioare morții lui Dacibală!

8. Goții nu ar fi fost tot geți. Fals.

Geții nu trăiau doar în Geția Carpatică. Goții erau neamuri getice din nordul și estul Daciei romane, numiți și vizi-goți sau austro-goți dintre geții liberi, așa cum și celții erau neamuri getice în vest, iar scyții și samo-geții (sarmații) în est. Aceștia vorbeau un dialect nordic al limbii getice, vezi Biblia lui ”Vulpilă” (Wulfilla) și au format împreună cu triburile locale,  carpii și costobocii, alianțe armate puternice conduse și de căpetenii locale, dar și de goți (Atanaric, Alaric în poză, etc) care au cucerit Roma și au distrus imperiul roman definitiv în 410 d.Hr..

Unul dintre argumentele puternice că și Alaric era de neam get, și nu germanic cum se minte în istoria scrisă, este că a fost îngropat sub albia unui râu după ce se deviase albia râului Busento. Râul a fost deviat temporar de la cursul său, în timp ce mormântul era săpat și îngropat șeful vizigot și o parte dintre prăzile sale cele mai prețioase. Când lucrarea a fost terminată, râul a fost adus din nou pe albia sa și captivii care au lucrat au fost executați pentru a nu se afla secretul acestora, precum în ”povestea” despre tezaurul getic al lui Dacibală, fiind o practică getică străveche.

9. ”Suntem urmașii dacilor și romanilor”. Fals.

”Daci” este o etnie inventată acum 2000 de ani de romani, cel mai probabil după numele lui Dacibală, sau după denumirea cetăților getice, dave, davii fiind geții locuitori ai acestora. Autohtonizarea și extrapolarea până la exacerbare a acestor etnonime de împrumut, estompează adevăratul etnonim al neamului de pelasgi sau de geți și nicidecum de ”daci”. Al romanilor cu atât mai puțin, aceștia fiind prezenți prin legiuni formate la sudul Dunării unde tot geți trăiau.

De altfel, este știut că geții au trăit în toată Europa, pe când de ”daci” Strabon, un istoric elen contemporan cu Bureo Bisteo, spunea că trăiau doar spre izvoarele Dunării și Panonia unde erau cu siguranță teritorii controlate de geții-celți, precum triburile boilor sau scordiscilor, dar tot el despre Bureo Bisteo spunea că este get.

În antichitate era o practică generalizată de a se denumi triburi după numele conducătorului (Tyras cu tyra-geți, Italo cu italici etc.) sau după un anumit toponim (Tracia cu traci). Faptul că romanii aveau probleme militare doar cu o parte a marelui neam al geților și nu cu întregul neam al geților, este plauzibil să fie numiți astfel doar acea confrerie războinică cu care s’au confruntat legiunile romane.

10. Cușma getică ar fi fost neagră!!! Fals.

Este recunoscut pe plan mondial că simbolul libertății este ”pileusul” de culoare roșie, prezent pe nenumărate steme sau stindarde ce simbolizează câștigarea libertății sau a independenței unor popoare prin luptă armată sau doar politică. Negrul în schimb simbolizează doliul, sau semnul că aceștia au fost înfrânți și subjugați, chiar transformați în sclavi, un mesaj subliminal către poporul român să’i considerăm azi pe geți morți și așa să rămână pe vecie!

Cu toții suntem părtași la punerea în aplicare a unui plan de deposedare a geto-românilor de dreptul de a avea propria istorie și mai nou chiar de ţară.
Etapele atingerii acestor planuri sunt mai întâi ştergerea identităţii naţionale, iar apoi prin estomparea sentimentelor naționale și de aprtenență la marele neam getic, deposedarea de teritoriul pe care au trăit în vechime geții carpato-dunăreni.
Despre acest lucru, poetul, prozatorul Miron Scorobete, membru al Uniunii Scriitorilor din România, cetățean de onoare al municipiului Cluj-Napoca, spune:

”Retezarea rădăcinilor, aducerea românilor în starea de a nu’şi mai recunoaşte părinţii; în prima fază, se diabolizează romanii în aşa măsură încât românii nu doar să’i dezavueze, ci să’i urască de moarte ca pe cei mai mari duşmani; în faza următoare, dacii să fie prezentaţi ca o seminţie difuză, despre care nu există documente convingătoare, care a şi dispărut încă din antichitate şi cu care, oricum, românii nu au nici o legătură, sau, dimpotrivă, dacilor să li se atribuie merite disproporţionate care să’i scufunde definitiv în ridicol…După ce românii vor deveni o gloată fără o origine lămurită, fără părinţi, apăruţi de nu se ştie unde, li se contestă dreptul de a se considera stăpânii acestui teritoriu, ei mai putând întârzia pe aici doar pentru prestarea muncilor degradante, toleraţi din milă pe lângă acareturile stăpânilor. Pentru a se ajunge aici e necesară amputarea istoriei, falsificarea ei şi, în final, ştergerea ei totală. Se contestă numele de român şi de România inventându’li’se etimologii abracadabrante….
Drapelul naţional românesc e înlocuit cu steaguri străine ale foştilor satrapi ai provinciilor. Astfel că, în timp ce se pun pe tapet tot felul de ”drepturi ale omului”, care mai de care mai absurde, unui întreg popor cu o vechime de milenii pe teritoriul lăsat lui moştenire de la părinţi i se interzice dreptul de a avea un trecut şi o patrie. Unealta de care se uzează pentru atingerea scopului este negarea continuităţii românilor pe acelaşi teritoriu, condiţie pentru a li se nega şi dreptul de a şi’l atribui, de a avea o ţară a lor.”

De aceea, cunoscând metodele subversive al dușmanului, această pagină va prezenta mereu dovezi de necontestat ale continuităţii geto-românilor în Carpați. De asemenea, lista minciunilor despre geți, o puteți continua fiecare dintre voi, pentru că sunt nenumărate, iar continuarea popularizării a acestor falsuri despre strămoșii noștri nu face decât un serviciu acestor dușmani declarați sau nevăzuți ai geto-românilor. Există o mitologie proto-românească, proto-getică, extrem de bine conturată, care s’a păstrat până la noi surprinzător de exactă şi plină de viață, ceea ce demonstrează o continuitate vie pe acest pământ din cele mai vechi timpuri.

Din mitologia românească, amintim în treacăt mitul Fârtatul şi Nefârtatul (Binele şi Răul, frați şi dușmani), Făt-Frumos, Ileana Cosânzeana, Muma Pădurii, Sfânta Vineri, zmeii, solomonarii sau geții kapnobați, bradul, stejarul, etc. care au dat ca rezultante cultul (victoria) binelui şi a dreptății, ospitalitatea, înfrățirea cu natura, vatra (în sens de casa / cămin) şi multe altele. Altfel, cum am putea înțelege sensul ontologic al acestui spațiu numit întâmplător sau nu România, sau mai antic Geția, fără Meşterul Manole sau Miorița?

Citiți și: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

sau: LIMBA DUNĂRENILOR, PRECURSOAREA LIMBII CELȚILOR

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgi i‬ Dacia‬ ROMANIA‬

MINORITARII SECESIONIȘTI AU FURAT STEAGUL GALIȚIEI

De ce vor minoritarii alogeni din România steagul Galiției în Ardeal?

Nu este aceasta tâlhărie la drumul mare? Tehnic se numește plagiat, dar plagiatul tot furt se numește, chiar dacă este unul mai elevat, îmbrăcat în haine patriotarde locale, încercându’se implementarea subliminal a acestui tricolor galițian în conștiința românilor ardeleni, mizându’se pe lipsa de vigilență în special a celor neavizați!

Cei avizați cunosc realitățile istorice, dar închid ochii complice la acest act subversiv ce atacă la fundația statului unitar român. Ori, se dorește alipirea cel puțin psihologic și în privința culorilor tricolorului cu acele regiuni care au apaținut cândva imperiului habsburgic.

Cam asta este intenția reală, de refacere a vechiului imperiu habsburgic, dar alogenii României nu o recunosc fățiș, pentru că în realitate toată politica revanșardă, iredentismul capetelor înfierbântate de cele mai multe ori este subversiv, capătând adesea semnificații penale.

Ce trebuie să afle orice român contemporan este că Transilvania nu a avut niciun fel de steag! Transilvania nu a avut steag și românii nu au folosit vreodată vreun steag ardelenesc.

Numai xenofobii, iredentiștii și secesioniștii anti-români și anti-Trianon îl flutură:

Sau, ca să descompunem spectral problema, a existat o singură mențiune a unui steag albastru-roșu-galben, fluturat de sași în 1848, steag ce poate să’i fi reprezentat doar pe sași, nu regiunile românești istorice, fie că vorbim de Ardeal, Banat, Crișana sau Maramureș. Apoi, în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, românii au încercat, în două rânduri, să convingă autoritățile maghiare să’i lase să folosească culorile naționale românești, încercând să amintească de culorile Marelui Principat al Transilvaniei.

Dacă dânșii chiar se simțeau legați de drapelul transilvănean, l’ar fi folosit mai des, mai ales că în 1914, când au primit dreptul la steag, acesta a fost roșu-galben-albastru, românesc.

Așadar, steagul modern al Transilvaniei, cel vânturat și în 2016-2017 pe străzi de minoritarii maghiarofoni, rămâne doar un steag care nu’i reprezintă pe români, ci doar pe alogenii care și’ar dori să vadă ruptă România în bucăți.

Tricolorul românesc pe orizontală și cu galben la mijloc a fost în realitate steagul românilor ardeleni

Românii și’au purtat culorile, dar cu prudență. Autoritățile de la Budapesta interziceau purtarea culorilor naționale și îi urmăreau pe cei ce le purtau. O portiță de a purta tricolorul au găsit românii în steagurile breslelor. Dovadă stau două steaguri de breaslă, unul din Sibiu și celălalt din Hațeg.

Steag al breslei cizmarilor din Sibiu, avers 1867

Steagul Breslei Cizmarilor este dreptunghiular, format din trei benzi dispuse orizontal – roșu, galben, albastru. În centru este aplicat un medalion, încadrat de o bandă de culoare galbenă, cu fir din argint răsucit pe miez din bumbac. Pictura din medalion reprezintă, pe una din fețe semnul Breslei Cizmarilor și anul 1667, iar pe cealaltă, Sfânta Treime. Pe marginile steagului sunt cusuți franjuri cu fir metalic.

Steagul este fixat pe hampă cu 43 de ținte. Hampa este pictată în trei culori, ca și steagul, iar pe vârful metalic în formă de lance este aplicat anul 1867.

Se poate afirma cu certitudine că: nu există vreun steag păstrat al Marelui Principat al Transilvaniei care să folosească azur-roșu-aur așa cum e cel vehiculat de adepții secesiunii de România a Ardealului.

Nu există vreo lucrare heraldică sau vexilologică contemporană care să menționeze vreun steag de genul acesta, cum nu am găsit vreo referință la acest steag în lucrările heraldice din Vest – Hugo Gerhard Ströhl, heraldistul Curții Imperiale, nu a scris nimic despre vreun drapel transilvănean; diploma prin care Maria Theresia ridică Transilvania la rang de mare principat nu menționează vreun drapel.

Steagul Societății Olarilor din Hațeg are formă dreptunghiulară, terminat în coadă de rândunică. Este confecționat din trei benzi de culoare roșie, galbenă, albastră, dispuse orizontal. Pe una din fețe, central, este aplicat un medalion pictat cu o scenă religioasă, Sfânta Treime, deasupra căruia este inscripţia:

”SOCIETATEA OLARILORU IN HATIEGU. 1777”

Sub medalion, într’un scut, pe fond roșu stelat cu decor floral, este pictată insigna țehului. Pe cealaltă parte a steagului, pe medalion, este pictat un înger ce poartă pe o tavă capul Sfântului Ioan Botezătorul, iar dedesubt, într’un scut, pe fond roșu, anul 1868. Medalionul aplicat pe ambele fețe este încadrat de o bandă de dantelă galbenă. Pe marginile steagului sunt cusuți franjuri în aceleași culori ca și steagul. Vârful lipsește.

TRICOLOR DIN LÂNĂ:

”Steagul delegaţiei comunei Lupşa, judeţul Alba, participantă la adunarea de la Alba-Iulia, 1918, are formă dreptunghiulară, culorile fiind dispuse orizontal, cu albastrul în partea superioară, galbenul la mijloc şi roşul în partea inferioară. Fiecare din culorile care compun pânza se termină în vârf cu câte un ciucure în culoarea respectivă. Hampa din lemn vopsit în maron are în vârf un buchet de busuioc; tot de hampă este legată o eşarfă tricoloră îngustă terminată la capete cu câte un ciucure. Delegaţia din comuna Lupşa, judeţul Alba, a participat la Marea Adunarea Naţională de la Alba-Iulia din 1 decembrie 1918. Pânza tricoloră a steagului a fost confecţionată din lână de către femeile din Lupşa, într’o zi şi o noapte. După reîntoarcerea delegaţiei în Lupşa, steagul a fost păstrat în casa învăţătorului Clapă Sebastian, unul dintre participanţii la adunare, de unde a trecut la directorul Muzeului de Etnografie din Lupşa, Albu Pamfilie.”

De ce s’ar pune problema steagului atât de acut dacă nu s’ar dori nașterea unor sentimente statale diferite de România a românilor din Ardeal? La acest ideal lucrează minoritarii etnici și cei afiliați la fondurile special trimise de cercurile interesate să se creeze o fisură în monolitul statului român.

A existat un steag al Transilvaniei?

Istoria ne spune că nu, sau cel puțin nu așa cum îl știm noi astăzi. Au existat, într’adevăr, o serie de steaguri ce aveau stema Marelui Principat al Transilvaniei, dar nu și steaguri azur-roșu-aur, așa cum le cunoaștem azi furat de la galițieni și de la perși. Au existat câteva steaguri istorice ale câtorva Comiți ai Sașilor și unul al lui Teleki Pál, unde se poate vedea stema Transilvaniei. Dar cam atât, nu erau niște steaguri oficiale ale unui stat de sine stătător.

Tricolorul românesc purtat de revoluționarii pașoptiști:

Alte steaguri ce merită menționate sunt cel cu inscripția ”3/15 MAIU 1848”:

”Pânza tricoloră, de formă dreptunghiulară, are una din laturi terminată, pentru fiecare culoare în parte, sub formă de unghi, cu vârful în exterior. Culorile sunt dispuse orizontal, cu albastru în partea superioară, galben la mijloc și roșu în partea inferioară; pe fâșia de culoare galbenă se află aplicată, tot din mătase, inscripția ”3/15 MAIU 1848”, data la care a avut loc adunarea de la Blaj.

La 3/15 mai 1848, sub flamurile acestui steag cetele de moți de sub conducerea lui Avram Iancu au participat la adunarea națională de pe Câmpia Libertăț ii din Blaj, care a marcat începutul revoluției românilor din Transilvania.

Steagul revoluționarilor din Ardeal

După revoluție, steagul s’a păstrat în podul casei părintești a lui Avram Iancu din comuna Vidra de Sus, unde a fost găsit de familia Gomboș, ai cărei membri au luat parte activă la acțiunile revoluționare din Munții Apuseni. În anul 1906, protopopul Iosif Gomboș l’a predat Casinei Române din Abrud, iar în anul 1909 steagul a fost trecut dincoace de Carpați și încredințat familiei Pușcariu, de origine ardeleană, stabilită la București. În anul 1929 inginerul Valeriu Pușcariu l’a donat Muzeului Militar Național, iar în anul 1971 intrând în patrimoniul muzeului.”

Ce concluzii să tragem?

Păi e important de menționat faptul că românii nu au folosit vreodată steagul transilvănean. Nu au simțit că acel steag îi reprezintă, folosind în schimb tricolorul românesc cu aur sau argint în mijloc, după cum vom mai observa și în alte situații.

Am văzut, totuși, că a existat și un fel de steag al Transilvaniei, folosit de sași la Reghinul Săsesc: o față a drapelului era negru-aur, iar cealaltă era azur-roșu-aur. Nu s’a păstrat vreun steag de genul acesta, din păcate, deci ne rămâne doar descrierea.

Și acum un scurt istoric al Regatului Galiției, cel căruia i se fură culorile steagului tricolor de către niște plagiatori autohtoni și despre care noi românii nu am învățat în școală mare lucru datorită politicii de ascundere a adevărului istoric promovat de sovietici și bolșevici, Galiția aflându’se azi în componența Ucrainei, iar în trecut după 1945 în componența URSS.

Galiția, numită uneori și Halici (ucraineană: Галичина Halîcina, rusă: Галиция Galițiia, polonă: Galicja sau Halicz, germană: Galizien, maghiară: Halics) este o regiune istorică împărțită actualmente între Polonia (Voievodatul Pod-Carpației) și Ucraina (regiunile Lvov, Ivano-Frankovsk și Tarnopol). Zona cunoscută sub numele Galicia sau Galiția, este o fostă regiune a geților liberi de 80.000 km, ce includea pantele nordice ale Munților Carpați și văile superioare ale Vistulei și partea superioară a râurilor Nistru, Bug, și Siret.

Din secolul al VI – lea d.Hr. locuite de geți sclavi; principatele medievale ale Halicz și Lodomeria au apărut spre secolul XII și s’au unit în secolul al XIII -lea. Partea estică odată atașată la principatul Kievului, și separată de teritoriul rusesc de invazia mongolă. În cele din urmă a devenit parte din Polonia 1772 și 1795, apoi anexată de imperiul Austriac.

Partea de vest a Galiției a fost inclusă în marele ducat al Varșoviei în 1809, după care a revenit la Austria în 1846. În primul război mondial a devenit scenă de luptă între ruși,  austrieci și germani și cedată către Austria în 1919. După război Polonia au cucerit partea de est care a aderat la Ucraina, iar în 1923 a fost confirmată posesia ei prin departamentele poloneze Cracovia, Lwow, Stanislawow și Ternopol.

A fost apoi împărțită între Germania și URSS 1939 până la izbucnirea războiului german împotriva URSS din 1941 (al doilea război mondial), iar jumătatea estică a revenit la URSS și a făcut parte din RSS Ucraineană, după al doilea război mondial, iar cealaltă jumătate de Vest inclusă Poloniei.

Chiar dacă la început a fost locuită de români, polonezi și ucraineni, din secolul al XIII-lea a făcut parte din Regatul Poloniei, din 1772 din Imperiul Austriac, iar între 1919 și 1939 din nou din Polonia. Între anii 1786-1849 și 1860-1861, această provincie, numită atunci Regatul Galiției și Lodomeriei a făcut parte din Imperiul Austriac.  Numai că secesioniștii ardeleniști nu susțin că steagul ar aparține românilor din regiunile românești Rutenia sau Galiția, ei susțin sus și tare că este în tradiția ardelenilor această ordine a culorilor tricolorului, ceea ce se constituie pe lângă furt și o minciună sfruntată!

În secolul al XIX – lea, zona locuită de români și ruteni, cunoscuți ulterior ca ucraineni, a fost împărțită între Rusia și Imperiul Austriac. Austria a primit Galicia după împărțirea Poloniei în 1772 teritoriu ce a fost adăugat mai târziu, inclusiv Ducatul Bucovinei. Din 1815, fostele posesiuni poloneze din Austria, s’au cunoscut sub numele de Regatul Galiciei și Lodomeriei.

Românii mărgineni (ucrainenii) au fost o majoritate numai în părțile estice ale acestui regat, spre Bucovina de Nord.

Acest tricolor este folosit și de cazacii de pe Don. Dar despre aceste culori ale cazacilor, într’un alt material vom dezvolta.

Austria avea să participe la prima împărțire a Poloniei în 1772, anexând Galiția. După acel moment, regiunile poloneze și ucrainene stăpânite de Austria aveau să devină ”Regatul Galiției și Lodomeriei”, denumire care sublinia pretențiile Ungariei iezuite asupra acestor teritorii. După a treia împărțire a Poloniei, Regatului i’a mai fost adăugată Galiția apuseană (Galiția Nouă). Orașul Lemberg a devenit capitala noii entități. Conducerea regatului era dominată de aristocrația poloneză, în ciuda faptului că majoritatea populației, în principal în zona estică, era formată din români mărgineni , azi ucraineni sau ruteni, cum erau cunoscuți în acea perioadă. În afară de români ucrainieni și polonezi, regiunea era locuită și de evrei khazari, care erau concentrați în special în regiunile estice.

În timpul primilor zeci de ani de stăpânire austriacă, Galiția a fost guvernată direct de la Viena, birocrația austriacă (formată din germani și cehi germanizați) a aplicat în regiune o serie de reforme. Aristocrația locală a primit garanții cu privire la anumite drepturi, drepturi care au fost însă puternic îngrădite. Foștii iobagi au devenit supuși ai legii statului austriac, fiind scoși de sub dominația marilor moșieri. Țăranilor le’au fost garantate anumite libertăți personale, cum ar fi acela de a se căsători fără permisiunea moșierului. Obligațiile de muncă ale țăranilor au fost definite foarte clar și au fost limitate, ei putându’se adresa în chestiunile legale direct curților de justiție austriece de orice nivel.

Biserica ”Unită” de Rit Răsăritean a fost redenumită ”Greco-Catolică”, punând’o astfel pe picior de egalitate cu Biserica Romano Catolică. Greco-catolicii au reușit în aceste condiții să creeze, și cu ajutorul autorităților austriece, mai multe seminare și să’și aleagă un mitropolit. Toate reformele au fost acceptate cu greu de către aristocrația locală, dar au fost primite foarte bine de majoritatea populației, atât cea poloneză cât și cea ”ucraineană”, ceea ce a dus la apariția unui curent favorabil împăratului de la Viena, atitudine care nu s’a schimbat până la sfârșitul dominației austriece. Pe de altă parte, noua posesiune imperială a asigurat Vienei venituri suplimentare, iar din rândul populației locale au fost recrutați numeroși soldați pentru armată.

Regatul Galiției între 1815 – 1860

În 1815, ca urmare a deciziilor Congresului de la Viena, orașul Lublin și regiunile înconjurătoare (cea mai mare parte a Galiției de vest și a Galiției Noi) au fost cedate de Austria în favoarea Poloniei Congresului, (aflată sub dominația Imperiului Rus). În schimb, regiunea Ternopil, inclusiv regiunea istorică a Podoliei sudice, a fost retrocedată de Rusia (care o stăpânea din 1809) Austriei. Marele oraș Cracovia și teritoriul înconjurător, (care fuseseră parte a Galiției Noi), au fost transformate în Orașul Liber Cracovia.

Deceniile al treilea și al patrulea au fost o perioadă de conducere absolutistă a Vienei, birocrația locală galițiană fiind formată din germani și cehi germanizați, deși unii dintre copii acestora din urmă au fost polonizați. După eșecul Insurecției din Noiembrie a polonezilor de sub ocupație rusă (1830 – 1831), la care au participat mai multe sute de voluntari galițieni, în Galiția au sosit numeroși refugiați polonezi. În deceniul al patrulea au apărut numeroase organizații clandestine poloneze, care au reușit să organizeze în 1846 Insurecția din Cracovia. Rebeliunea polonezilor a fost rapid înăbușită de autoritățile austriece, ajutate de țăranii locali, rămași loiali împăratului.

Insurecția s’a manifestat doar în partea vestică a Galiției, populată de polonezi. Insurecția a adus în prim plan și conflictul dintre nobilimea autoproclamată ”patriot” și țărănimea lipsită de înțelegere pentru idealurile naționaliste. Ca urmare a eșecului revoltei, Cracovia, care funcționase până atunci ca ”oraș-republică liberă”, a devenit parte a Galiției și și’a pierdut statul de capitală în favoarea Lembergului.

În partea răsăriteană a Galiției, a început să se manifeste în deceniul al patrulea și semnele redeșteptării naționale a rutenilor. Activiștii nationaliști – în principal seminariști greco-catolici – afectați de mișcările romantice europene și de exemplul fraților slavi din alte părți, în special din Ucraina răsăriteană de sub controlul rus, și’au îndreptat atenția spre popor și spre limba maternă. În 1837, așa-numita ”Triada Ruteană” condusă de Markian Șașkevici au publicat ”Nimfa Nistrului”, o colecție de cântece populare și povestiri în limba ruteană. Autoritățile austriece și Mitropolitul greco-catolic au interzis cartea.

În 1848 a izbucnit Revoluția din Viena alte regiuni ale Imperiului Austriac. La Lemberg a fost format Consiliul Național Polonez și Consiliul Suprem Ucrainean (Rutean). Într’o încercare de contracarare a acțiunilor revoluționare, guvernatorul austriac Franz Stadion a abolit ultimele obligații feudale ale țăranilor. Cererile polonezilor pentru autonomia Galiția au fost întâmpinate de propunerile ucrainenilor pentru egalitate națională și pentru împărțirea regiunii în două entități naționale: poloneză în vest și ucraineană în răsărit. Revoluția din Lemberg a fost înăbușită de trupele imperiale, care au atacat orașul cu artileria și infanteria.

După revoluția de la 1848 a urmat un deceniu de absolutism, dar pentru a opri agitația naționalistă poloneză, a fost numit în funcția de vicerege nobilul polonez podolian Agenor Gołuchowski. El a început polonizarea administrației și a respins cererile rutenilor pentru împărțirea provinciei. El a încercat fără succes să forțeze Biserica Greco Catolică să treacă la folosirea calendarului gregorian și pe ucraineni să treacă la alfabetul latin și să renunțe la cel chirilic.

Steagul Regatului Galiției și Lodomeriei între (1849–1918)

După înfrângerea suferită de austrieci în Italia în 1859, imperiul a intrat într’o perioadă a experimentelor constituționale. În 1860, guvernul de la Viena a urmat sfatul viceregelui Galiției, Agenor Gołuchowski și a emis Diploma din Octombrie, prin care se statuta o federalizare limitată a imperiului. Reacția negativă a populației din teritoriile locuite de majoritatea vorbitoare de limbă germană a dus la o schimbare. În februarie anul următor a fost emis Patenta din Februarie, care punea capăt acestei încercări de descentralizare. Cu toate acestea, Galiției i s’a permis să aleagă o Dietă (adunare legislativă). Dacă la începuturile ei, adunarea aceasta avea în rândurile ei aproximativ o jumăte dintre membri proveniți din rândul țărănimii prohabsburgice poloneze și ucrainene, iar chestiunea națională ucraineană a fost pusă pe ordinea de zi, presiunile administrative au limitat eficacitatea ei.

Treptat, Dieta Galiției a ajuns să fie dominată de aristocrația poloneză, favorabilă autonomiei. În același an, în teritoriile poloneze aflate sub dominația țaristă au izbucnit o serie de tulburări, care și-au făcută influența și în Galiția. În fața amenințărilor naționaliste poloneze, administrația de la Viena a hotărât desființarea Dietei.

După izbucnirea unei noi serii de revolte în teritoriile poloneze aflate sub dominația țaristă, guvernul austriac a proclamat starea de asediu în Galiția în perioada 1864 – 1865, trecând la suspendarea anumitor drepturi civile.

Anul 1865 a marcat renașterea ideilor federaliste, așa cum fuseseră sugerate de Gołuchowski. Reprezentanții nobilimii poloneze au reluat tratativele de autonomie cu guvernul de la Viena. Rutenii se simțeau în această perioadă abandonați de guvernanții de la Viena. Naționaliștii ”Rutenii Vechi”, organizați în jurul nucleului de la Catedrala greco-catolică Sfântul Gheorghe, și’au întors privirile către Rusia. Printre aceștia s’au remarcat un grup extremist al rusofililor ucraineni. În același timp s’a dezvoltat o mișcare intelectuală ucrainofilă influențată de scriitorul ucrainean Taras Șevcenko. Această mișcarea a asigurat publicarea unor lucrări literare în limba localnicilor și a înființat o rețea de case de lectură. Activiștii acestei mișcări au fost numiți „populiști”, iar mai târziu au fost numiți simplu „ucraineni”. În ciuda acestor dezvoltări naționaliste, majoritatea rutenilor mai sperau încă că li se va recunoaște identitatea etnică și va avea loc o împărțirea a Galiției pe principii etnice.

În 1866, după Bătălia de la Sadova și înfrângerea austriecilor în războiul austro-prusac, Imperiul Austriac a început să aibă tot mai multe probleme interne. Împăratul Franz Iosif, într’o încercare de a lărgi sprijinul pentru monarhie, a început negocierile cu nobilimea maghiară. Unii dintre membrii guvernului, printre care și premierul Richard von Belcredi, l’au sfătuit pe împărat că accepte compromisuri constituționale cu naționalitățile imperiului și să creeze o structură federală a statului. Belcredi se temea că o înțelegere exclusivă cu ungurii nu va face decât să scadă sprijinul restului naționalităților din imperiu. Împăratul a considerat însă că nu este cu putință să ignore puterea și influența nobilimii maghiare, care nu era dispusă să accepte decât un compromis bazat pe dualismul puterii între maghiari și austrieci.

În cele din urmă a avut loc ”Ausgleich”– Compromisul din februarie 1867, în urma cărui Imperiul Austriac a fost reformat și transformat în Imperiul dualist Austro-Ungar. Deși planurile polonezilor și cehilor pentru includerea teritoriilor locuite de ei într’o structură federală au eșuat, în Galiția a început să se dezvolte un proces lent, dar continuu, de liberalizare politică. Reprezentanții aristocrației și intelectualității poloneze au cerut împăratului o mai mare autonomie a Galiției. Dacă cererile polonezilor nu au fost acceptate la început, în cursul anilor care au urmat au fost făcute concesii importante în chestiunea autonomiei Galiției.

Galiția a devenit autonomă ”de facto” din 1873 în cadrul statului austro-ungar, iar limba poloneză a primit statutul de limbă oficială. De asemenea, și limba ucraineană a început să fie folosită într-o mai mare măsură în administrație. Procesul de germanizare a fost oprit, iar cenzura a fost ridicată. Galiția era subiect al părții austriece a monarhie dualiste, dar Dieta (Seimul) Galiției și administrația provincială s’au bucurat de drepturi vaste, în special în domeniul învățământului, culturii și afacerilor locale.

Mutarea centrului de greutate politică de la Viena spre clasa avută poloneză nu a fost văzută cu ochi buni de ruteni, a căror orientări politice s’au divizat clar între rusofili și naționaliștii ucraineni. Atât austriecii cât și polonezii îi considerau trădători pe rusofili și puterea a inițiat o serie de procese politice pentru discreditarea lor. În 1880, s’a parafat un acord între polonezi și ”populiștii” ucraineni, prin care se prevedea ucrainizarea parțială a sistemului de învățământ public în Galiția răsăriteană și o serie de concesii făcute publicațiilor ucrainene. Ca urmare, mișcarea națională ucraineană s’a întărit rapid în regiunile locuite de ruteni și, în ciuda unor reculuri repetate, la începutul secolului al XX-lea, această mișcare a înlocuit aproape complet mișcarea ruteană în lupta pentru putere cu facțiunea poloneză. De’a lungul acestei perioade, ucrainenii nu au renunțat nicio clipă la cererile tradiționale ale rutenilor pentru egalitate națională și pentru împărțirea provinciei în două regiuni: poloneză în vest și ucraineană în est.

Un alt steag plagiat este cel al Persiei prezentat aici.

Începând cu ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea, a apărut o mișcare de emigrare de masă a țăranilor galițieni. Emigrația a început ca o deplasare sezonieră în Germania (țară reunificată de puțină vreme și foarte dinamică din punct de vedere economic) și a continuat cu o migrațiune de amploare transatlantică, în Statele Unite ale Americii, Canada și Brazilia. Migrația a avut ca principală cauză condițiile economice grele din Galiția și sărăcia din regiunile rurale. Primii emigranți au fost cei din vest, populată de polonezi, urmați la ceva verme și de ucrainenii din est. La această amplă mișcare de migrație au participat toate naționalitățile din regiune: polonezii, ucrainenii, evreii și germanii. Polonezii au migrat în principal în New England și statele Vestului Mijlociu American, dar și în alte regiuni ale SUA, Brazilia sau Canada. Ucrainenii au emigrat în SUA, Canada și Brazilia. Un grup foarte numeros din sudul Podoliei a emigrat în Canada apuseană. Evreii au emigrat direct în Americi, sau după o perioadă intermediară de locuire în alte regiuni ale Austro-Ungariei. La Marea Emigrație Economică au participat mai multe sute de mii de oameni. Numărul celor emigrați a crescut neîncetat până în momentul izbucnirii Primului Război Mondial în 1914. Războiul a dus la încetarea temporară a emigrației, care a fost reluată după sfârșitul conflictului mondial, dar la proporții mult mai mici decât în perioada antebelică.

Ucrainenii din estul Galiției și din Volînia învecinată formau aproximativ 12% din populația Poloniei și reprezenta cea mai mare minoritate națională a tinerei republici. Politica guvernului de la Varșovia față de minorități a fost una agresivă, ceea ce a dus la apariția unei mișcări clandestine – Organizația Naționaliștilor Ucraineni.În timpul Primului Război Mondial, Galiția a fost unul dintre cele mai sângeroase teatre de luptă a Puterilor Centrale și Imperiului Rus. Forțele ruse au reușit să ocupe cea mai mare parte a teritoriului Galiției în 1914. Rușii au fost respinși în primăvara și vara anului 1915, în urma unei acțiuni cobinate germano-autro-ungare.

În 1918, Galiția apuseană a devenit parte a statului polonez renăscut. Populația locală ucraineană și’a proclamat pentru puțină vreme independența în Galiția estică, unde a fost fondată Republica Populară a Ucrainei Occidentale. În timpul războiului polono-sovietic, bolșevicii au încercat să creeze un stat marionetă, ”RSS Galițiană”, în estul regiunii, care a rezistat numai câteva luni. Până în cele din urmă, întreaga regiunea a fost ocupată de polonezi. Anexarea Galiției răsăritene de către polonezi nu a fost acceptată niciodată de naționaliștii ucraineni, dar a fost recunoscută de comunitatea internațională în 1923.

Varianta poloneză pentru Galiția este Galicja, nu Halicz, care se referă la un oraș mic, o capitală al unui ducat rutean din Evul Mediu timpuriu. Din câte știm varianta ucraineană pentru Galiția este Halychchyna.

Când se menționează Lodomeria, trebuie să știm că este o formă latinizată de la ”Vladimir din Volînia” (Wlodzimierz) sau Vladimir Volhynsky. Lodomeria a fost un termen inventat de habsburgii din Austria atunci când au fondat ”Regatul Galiției și Lodomeria” în 1772.

Sursa: crwflags.com, clasate.cimec.ro,  Webster New, Dicționar Geografic, 1988, Enciclopedia Ucrainei.

Citiți și:  STEMA ARDEALULUI ARE DOAR ELEMENTE DE SIMBOLISTICĂ ANCESTRALĂ ROMÂNEASCĂ !

sau: ETNOGENEZA, CONTINUITATEA ROMÂNILOR ȘI PALEOGENETICA

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

TRIBURILE GETICE DIN BALCANI

Conform afirmațiilor unor istorici care susțin ideea unui mare neam al tracilor, aceștia erau depășiți numeric de un neam la fel de mare aflat undeva prin India și care se numeau inzi. Spunem și noi că suntem în consonanță cu această aserțiune, cu mențiunea că de nicăieri nu reiese existența unui recensământ antic care să ateste această ierarhie populațională, sau mai ales că aceștia chiar își spuneau traci.

Dimpotrivă, capitala Geției, SarmiGETuzo din Munții Orăștiei poartă etnonimul neamului din spațiul carpato-dunăreano-pontic-balcanic: GET.

Ar fi fost interesant să cunoaștem criteriile anticilor sau modalitatea de comparare între acești prezumtivi traci și acei inzi asiatici, dacă după teritoriu, sau după numărul de triburi, ori după dimensiunea cetăților lor, ori după oricare alt criteriu.

”Neamul tracilor este cel mai numeros din lume, după acel al inzilor. Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă tracii s’ar înţelege între ei, el ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile, după socotinţa mea. Dar acest lucru este cu neputinţă şi niciodată nu se va înfăptui. De aceea sunt aceştia slabi.” (Herodot, Istorii, V,3, în FHDR, I, p. 65)

Din păcate nu avem cunoștință după ce criteriu s’au făcut acele estimări numerice antice.

De asemenea, este greu de crezut vreo deplasare de’a lui Herodot în India antică, sau chiar în teritoriile ocupate de acești presupuși ”traci”, numiți astfel nicidecum după numele triburilor, ci așa cum s’a dovedit, după poziționarea geografică a acestor populații numeroase, fiind trăitori în nordul acelora din care provenea Homer sau Herodot.  Și alții ca ei au preluat acest etnonim născut dintr’un termen ce definea cardinal poziționarea lor geografică în raport cu orașele aheilor sudici. Așa cum se știe, trake însemnând ”miazănoapte”, deci nordicii lor nu erau scandinavii, ci geții din Balcani, tot așa cum nordici pentru europenii de azi sunt suedezii, norvegienii sau danezii, adică ”trakii” europeni ar trebui să’i denumim pe scandinavi, nu pe cei din Tracia, cel puțin după normele antice avansate de acei povestitori din Elada antică.

Deci, avem două neconcordanțe, una demografică și o alta etnică, deoarece numărul geților din nordul elinilor, în realitate nu era cunoscut, ci doar aproximat empiric.

În ce privește etnia celor care făceau aprecieri despre vecinii lor nordici, este de neînțeles de ce se considerau din alt neam, deoarece peste pelasgii neolitici care trăiau în toată peninsula Balcanică, peste tot s’au așezat în epoca bronzului geți patriarhali războinici, inclusiv în Elada, acei dorieni sau ahei nefiind altceva decât triburi getice înarmate care migrau spre sudul Balcanilor, preluând controlul civilizațiilor minoicilor și a miceenilor. Este cert că uitarea este principala cauză pentru care aheii și dorienii nu’i mai considerau frați pe cei cărora le atribuiau apelativul de nordici (traci).

Numai că așa cum vom observa la enumerarea triburilor getice, particula ”GET” se va repeta la numeroase triburi, ceea ce confirmă și informațiile din altă disciplină vis’a’vis de răspândirea haplogrupului R1 specifică geților și nu a particulei ”trac” sau ”dac”, ceea ce ne conduce către adevăratul etnonim al neamului din care ne tragem și noi românii, dar nu numai noi.

Conform studiilor de paleogenetică din ultimii ani și conform teoriei care fundamentează prezența la gurile unor mari fluvii, dar și nașterea unor mari civilizații, Dunării îi sunt hărăziți geții. Și nu doar la Dunăre, așa cum vom vedea mai jos. Geții s’au înmulțit și au populat Europa, și o mare parte din Asia. Acestora li se mai spun și euro-”indieni”, total anacronic și superficial.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, fac parte din marea familie a geților, un popor născut european, băștinaș, născut din populațiile neolitice carpatice mixate cu cele nomade ale crescătorilor de vite din stepă, care se întâlnesc la Gurile Dunării.

Așadar, la Gurile Dunării au trăit dintotdeauna geții, deși au fost menționați și scyții, iar mai târziu goții, cei care nu erau decât niște frați genetici ai geților și considerați nomazi pentru că nu aveau cetăți care să le definească statutul de sedentari prin care s’au remarcat în istorie geții balcanici.

”În faţa pământului scyt, spre mare, se întinde Tracia. Scyţia începe acolo de unde acest ţinut formează un golf. Istrul se varsă în mare, îndreptându’se spre sud-est. Voi înfăţişa ţărmul Scyţiei de la Istru în sus şi voi arăta cât de mare îi este întinderea. Îndată după Istru, vine Sciţia veche, aşezată către miazăzi şi ajungând până la cetatea numită Carcinitis.” (Herodot, IV, 99, în Fontes Historiae Daco-Romanae, Bucureşti, I-1964; II-1970; III-1975; IV-1982, p. 51)

Geții erau organizaţi în triburi înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei cu Marea Adriatică, incluzând Illyria şi Dunărea de mijloc cu toată Panonia, precum şi în teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi dincolo de Marea Getică (azi Marea Neagră) sau în sud insulele Mării Thrace (azi Egee) Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc. și Anatolia.

”Partea de miazăzi a Germaniei, de dincolo de Elba, este – cel puţin acolo unde se învecinează cu fluviul – în stăpânirea suebilor. Apoi, îndată urmează teritoriul geţilor, la început îngust – mărginit la sud cu Istrul, în partea opusă cu munţii Pădurii Hercinice şi cuprinzând şi o parte din munţi. Apoi se lărgeşte şi se întinde spre nord până la tyrageţi – fruntarii pe care nu le putem descrie precis.” (Strabon, Geografia, VII, 3, 1, în FHDR, p. 225)

”Astfel elenii i’au socotit pe geţi de neam tracic. Aceşti geţi locuiau şi pe un mal şi pe celălalt al Istrului, ca şi misii, care sunt şi ei traci, acum ei se numesc moesi […]. Aceste neamuri, ca şi bastarnii, sunt chiar astăzi amestecate cu tracii, mai ales cu cei de dincolo de Istru, dar şi cu acei de dincoace, care sunt amestecaţi şi cu neamurile celtice, boii, scordiscii, tauriscii.” (Strabon VII, 3, 2, în FHDR, p. 225 – 227)

”Se zice că Alexandru, fiul lui Filip, cu prilejul expediţiei sale împotriva tracilor de dincolo de Haemus, după ce a năvălit în ţara tribalilor, despre care ştia că se întindeau până la Istru şi insula Peuce, din Istru, cunoscând de asemenea şi că ţinutul de dincolo de fluviu se află în puterea geţilor, ar fi înaintat până acolo şi nu ar fi putut să debarce în insulă, din lipsa corăbiilor. […] Atunci acesta, după ce intră în ţinutul geţilor, cuceri o cetate şi se întoarse, cât putu de repede, la el în ţară.” (Strabon VII, 3, 8, în FHDR, p. 233 – 235)

Geții sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice, ştirile despre ei înmulţindu’se, începând cu secolul VIII î.Hr., când elenii îşi extind sfera de interese în arealul dunărean. Raporturile geților cu elenii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia, care se presupune că ar fi cunoscut zona dunăreană, el numind fluviul ”Istrul care curge frumos”.

Referirile la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările lui Simonide din Ceos, unde apare ”Istrul cel îndepărtat”, Hecateu din Milet, care relatează despre două triburi getice: crobizii şi trizii, situaţi la ”miazăzi de Istru” (la sud), precum şi despre existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame.

Deși în interpretarea istoriei geților se vehiculează o desprindere a geților dintr’un presupus corp populațional al ”tracilor”, separându’i artificial în două grupuri, unul de nord și altul de sud, considerăm că această interpretare este nejustificată datorită în special unității de limbă, și în ciuda relatărilor care ar putea duce la astfel de concluzii. Unitatea de limbă este dublată și de unitatea genetică a triburilor.

Din sec. V î. Hr., în contextul conflictului dintre scyţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr..  și descris de Herodot, ne parvine și o primă mențiune documentară a geților:

”Înainte de a ajunge la Istru Darius îi supune mai întâi pe geţii care se cred nemuritori. Geţii, care luaseră hotărârea nesăbuită (de a i se împotrivi), au fost robiţi pe dată, măcar că ei sunt cei mai viteji si cei mai drepţi dintre traci.”

Opera istoricului elen conţine și date cu privire la geografia, etnografia, religia geților, precum şi relaţiile acestora cu celelalte triburi nord-dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geți se regăsesc şi la Sofocle, Hellanicos şi Tucidide.

Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geți în timpul domniei lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Așadar, din cele relatate de istoricii antici, concluzionăm că geții prin teritoriul pe care’l controlau, dialectele vorbite, sau obiceiurile și detaliile despre religia lor, se disting în câteva mari grupe de triburi getice: geții carpato-dunăreni, geții scyto-sarmații, geții ilyri, geții celto-germanici, geții tracici (nordicii elinilor), geții eleni și geții anatolieni, la care s’ar adăuga grupuri despre care cunoaștem la fel de puține informații cum ar fi getulii din nordul Africii, tocharienii și arienii din India, grupuri care s’au deplasat în trecut.

În materialul de față, însă, ne vom ocupa îndeosebi de triburile geților balcanici.

Geții Dunăreni sau Carpatici mai erau numiți și Istrieni sau Istrici.

Autorii antici menţionează existenţa a zeci de triburi getice care au trăit în urmă cu aproximativ două milenii pe actualul teritoriu al României. Peste 30 de triburi au fost identificate de istorici pe vechile teritorii ale Geției Carpatice. Cele mai multe au fost menţionate în lucrarea Geografia, a istoricului Ptolemeu, care a trăit la mijlocul secolului II, dar şi de către Strabon.

Lista triburilor getice care au locuitîn antichitate pe actualul teritoriu al României, inclusiv al Basarabiei, cuprinde următoarele nume:

Albocensii au fost localizaţi în zona Banatului, iar numele localităţii Alboca provine de la numele ei. Au fost menţionaţi de Ptolomeu, în lucrarea sa Geografia, printre geţii care locuiau în părţile de sud-est ale Geției.

Ansamensii erau un trib getic aşezat pe râul Someş. Numele lor este menţionat într’o inscripţie latină, referitoare la un sat purtând numele acestui trib: vicus Ansamensium.

Apulii au fost un trib getic stabilit zona Mureşului mijlociu, cu centrul la Apulon, aşezare cunoscută azi sub numele de Piatra Craivii, aflată în apropiere de Alba Iulia. Apulii s’au deplasat și în peninsula apenină (italică) Apuglia fiind regiunea care le păstrează și azi numele, un trib vechi situat în sud-estul Italiei. Numele tribului a fost menţionat în textul antic cunoscut sub numele de Consolatio ad Liviam. În timpul lui Augustus, la o dată greu de stabilit cu precizie, apulii au năvălit la sud-est de Dunăre, în Dobrogea.

Biephii (biefii) au fost un trib getic localizat în nord-estul Banatului, amintit de Ptolemeu, în Geografia. Numele este probabil corupt din biesi.

Biesii au locuit pe malurile Mureşului. Sunt amintiţi de Ptolemeu. Ei se învecinau la nord cu piengeţii, la nord-vest cu burii, iar spre sud-vest cu sarmo-geții (sarmaţii).

Burii (buridavensii) au fost locuitori ai cetăţii Buridava, din zona Oltenia. Burii au luptat în războaiele geto-romane, și se pare că parte din ei, după moartea lui Decebal s’au deplasat spre vest și s’au așezat în Olanda de azi, de unde la vremea colonizărilor africane, mulți s’au mutat în Africa de sud. Sunt menţionaţi de Ptolemeu, dar şi de Dio Cassius. Potrivit lui Dio Cassius, pe timpul primului război dintre Decebal şi Traian, după ce împăratul Traian a trecut Dunărea şi a cucerit cetatea Tibisco, a primit o solie de la buri. Aceştia i’au înmânat o ciupercă uriaşă pe care au înscris în limba latină, un binevoitor sfat, în fond o ameninţare mascată, cum că marele Cezar face rău dacă va rupe pacea şi mai cuminte lucru ar face de s’ar întoarce de unde a venit şi ar reinstaura relaţiile de pace. Scena este înfăţişată pe Columna lui Traian, care prezintă un bărbat căzut de pe un catâr ce se agaţă de ceea ce apare a fi o ciuperca uriaşă ataşată de şaua sa.

Carpii (carpodacii) au fost unul din cele mai mari şi importante triburi getice. Carpii au locuit teritoriul de la la est de Carpaţi până la Nistru.

”Organizaţi într’o puternică uniune tribală, carpii au dominat, din punct de vedere economic, politic şi militar, atât unele triburi de origine dacică (geții liberi din Muntenia), cât şi populaţiile „barbare” pătrunse în zona extracarpatică a României, din rândul cărora amintim pe sarmo-geți (sarmaţi). După înfrângerea costobocilor de către romani şi asdingi (anii 170-172) carpii au fost nu numai cei mai puternici dintre geții liberi, ci şi cei mai periculoşi duşmani ai Imperiului roman la Dunărea de Jos. Ei au atacat în repetate rânduri imperiul fie singuri, fie în alianţă cu sarmaţii, goţii şi alte seminţii.”

Caucoensii au fost un trib getic, localizat de academicianul Vasile Pârvan în „regiunea de munte din Neamţ şi Bacău şi ţinutul spre apus din ţara secuilor”. Caucoensii au fost vecinii de sud ai costobocilor, locuind Nordul Moldovei, inclusiv în partea carpatică şi dincolo de Siret până la Nistru. Şi ei sunt menţionaţi de Ptolemeu, în Geografia.

Ceiagisii este numele unui trib stabilit în sud – vestul Munteniei şi sud-estul Olteniei, pe cursul inferior al Oltului). Sunt menţionaţi de Ptolemeu.

Costobocii au fost un trib de geți liberi care au populat nordul şi nord-estul Daciei. Au rămas independenţi până la sfârşitul secolului II d.Hr., ca şi alte triburi getice. Potrivit istoricilor, în anii 170 – 171 d.Hr., pe vremea lui Marcus Aurelius, costobocii aliaţi cu bastarnii şi sarmaţii traversează Dunărea, pustiind Moesia, Tracia, Macedonia, ajungând până în Attica şi distrugând templul Eleusis. Trecerea costobocilor prin Dobrogea este menţionată în două epitafe descoperite la Adamclisi. După respingerea lor din imperiu, romanii i’au îndemnat pe asdingi (trib germanic al vandalilor) să îi atace pe costoboci. În urma loviturilor suferite în anii 170-172, o parte dintre costoboci s’au refugiat pe teritoriul controlat de carpi, iar o parte au rămas să convieţuiască cu noii veniţi de neam geto-germanic şi cu sarmo-geții (sarmaţii). Nordul Moldovei a fost dominat de costoboci până în anul 170 când acest control a fost preluat de carpi.

”Astingii (n.r. populaţie germanică), sub conducerea lui Rhaos şi Rhaptos, au venit să se aşeze în Dacia, în nădejdea că vor primi ca preţ al alianţei lor bani şi pământ. Fiindcă nu au obţinut aceste lucruri, au lăsat zălog lui Clemens (n.r. guvernatorul Daciei în anii 170 – 171) femeile şi copii, punându’şi în minte să cucerească prin arme pământurile costobocilor. După ce i’au biruit pe aceştia nu au lăsat nici Dacia liniştită”, scrie Dio Cassius, citat în volumul ”Izvoare privind istoria României” (Editura Academiei RPR – 1964).

Despre faptele de vitejie ale costobocilor au relatat şi alţi autori antici:

”După ce s’au ghiftuit cu vin, femeile trace au săvârşit o faptă îndrăzneaţă (n.a. au avut îndrăzneala să’l ucidă pe cântăreţul Orfeu) şi de atunci s’a statornicit obiceiul ca bărbaţii să se îmbete înainte de a intra în luptă. Neamul costobocilor, cu apucăturile lui tâlhăreşti, a năvălit pe timpul meu în Grecia, ajungând până la Elateia. Acolo un bărbat, Mnesibulos, a strâns în juru’i o ceată de oameni şi, după ce a omorât pe mulţi dintre barbari, a căzut şi el în luptă”, relata Pausiana, la mijlocul secolului al II-lea, citat în volumul ”Izvoare privind istoria României” (Editura Academiei RPR – 1964).

Cotensii au fost consideraţi de istorici unul din principalele neamuri getice. Potrivit lui Vasile Pârvan, tribul putea fi localizat în estul coliniei romane Dacia, iar teritoriul pe care îl stăpâneau era învecinat cu cel al triburilor ratacensilor, caucoensilor şi biefilor.

Crobizii au fost un trib getic care locuia fie la sud de Dunăre (conform lui Hecateu), fie în Dobrogea (Sciția Minor) între Tomis și Callatis (conform lui Strabon) fie lângă Dionysopolis (conform lui Pseudo-Scymnus), menţionanţi de Herodot şi Ptolemeu, ca fiind conduşi de Isanthes. Această localizarea îi face pe învățații moderni să’i considere geți, locuitorii principali ai ținutului dintre munții Carpați și Haemus. V. Besevliev, renumit lingvist bulgar, considera că toponimele terminate în dina (Adina, Amlaidina – astăzi probabil localitatea 23 August din Constanța și Mangalia – și Asbolodina – menționată în teritoriul callatian) pot fi atribuite crobizilor, ceea ce, după cum se vede, ar coincide cu localizarea acestora de către Strabon.

Despre istoria acestora nu știm decât că au avut un conducător, Isanthes renumit pentru frumusețea, puterea și bogăția lui (mărturia se găsește la istoricul Phylarchos și la Athenalos). Lexicograful bizantin Suidas le atribuia credința în nemurirea sufletului, larg răspândita la neamurile getice.

Dacii mari (dahai) a fost denumirea unui trib sau uniuni tribale getice din nordul hotarelor provinciei romane Dacia, probabil pacificaţi de guvernatorul Daciei, Vettius Sabinianus Iulius Hospes.

De asemenea, pe vremea lui DaciBală se intensifică menționările despre ”dacii” din munți care atacă provinciile sud-dunărene, ceea ce ne duce la emiterea ipotezei că triburile geților aflate în directa lui subordine erau cei din jurul Munților Orăștiei, și formau o adevărată confrerie războinică aflată sub un anumit consemn, ceea ce îi va face pe romani să’i denumească după numele conducătorului lor ”daci” de la Daci-Balo.

Informațiile sărace despre numele conducătorului lor nasc numeroase ipoteze, și asupra semnificației etnonimului ”daci”, care poate proveni și din numeralul diece-dece-zece, iar ”balo”=războinici, daci-balo=10 războinici sau războinicii înzeciți, sau ”Înzeciții”, amintind de ordinul sacerdoților ”IO” sau ”10”.

Pe harta noastră avem triburile prinse în această confrerie războinică a geților lui Dacibală: Sar-Geții (Geții de Sus), Burii, Albocensii, Saldensii, Biephii, Apulii, Potulatensii, Pelii și alții.

Geții liberi este numele dat triburilor getice care nu au fost înglobate în colonia romană Dacia şi care au continuat să trăiască pe teritoriul lor de baştină (sec. II – IV). Atât izvoarele literare cât şi descoperirile arheologice arată că geții liberi au convieţuit în anumite regiuni cu sarmaţii şi cu unele neamuri germanice, cultura lor fiind continuu influenţată de civilizaţia romană.

”Izvoarele scrise antice consemnează că în repetate rânduri au avut loc conflicte armate între romani şi diverse grupuri de daci liberi, în urma cărora, unora dintre împăraţi li s’a conferit titlul onorific de Carpicus Maximus (Filip Arabul, Aurelian, Diocletian, Maximian, Constantius Chlorus, Galerius, Constantin cel Mare) sau cel de Dacicus Maximus (Maximinus, Decius, Gallien, Aurelian).”

Harpii au locuit, spun istoricii, la nord de gurile Dunării, între Prut şi Nistru, în sudul Basarabiei. Au fost menţionaţi de Ptolemeu, care amintea de aşezarea Harpis.

Obulensii au fost un trib getic localizat în estul Dobrogei. Tribul obulensilor este menţionat de Ptolemeu.

Oinensii au fost un trib getic, localizat în Estul Moesiei inferioare, adică partea de Vest a Dobrogei Centrale. Sunt menţionaţi de Ptolemeu.

Ordyssii (ordenssos) au locuit în aşezăriile de pe malurile Argeşului.

Pelii au fost un trib getic, ale căror principale ocupaţii erau agricultura, pescuitul și creşterea animalelor. Teritoriul lor avea capitala Pelendava, actuala Craiova.

Piengeţii au locuit în zona de nord a Carpaţilor şi au pătruns deseori în Dacia romană.

”Prezenţa piengeţilor în aceste părţi s’ar datora, potrivit istoricului Vasile Pârvan, unei mişcări mai vechi de populaţii, care ar fi migrat de la sud-est spre nord-vest, adică din Dacia spre munţii Slovaciei şi Moraviei. Piengeţii, spune Pârvan, par să fi luat parte la războaiele marcomanice, în timpul împăratului Marcus Aurelius.”

Piefigii au fost localizaţi de istoricul Vasile Pârvan ca locuitori din Câmpia munteană. Neamul piefigilor, susţin istoricii, este unul şi acelaşi cu marea uniune de triburi getice din secolele III – I î.Hr.. Începuturile ei pot fi urcate în timp până în vremea regelui Dromihete, când geţii se afirmă prin victoriile repurtate în două rânduri asupra armatei lui Lisimah. În perioada imediat premergătoare lui Burebista, uniunea de triburi getice din mijlocul Munteniei, foarte probabil acel neam al piefigilor, reprezintă cel mai important centru economic şi politic din toată Geția, fiind unul din principalele puncte de sprijin ale lui Bureo Bisteo în opera sa de unificare a tuturor geților.

Potulatensii au populat, susţin istoricii, nordul Olteniei şi dealurile din vestul Munteniei. Sunt menţionaţi de Ptolemeu.

Pradavensii au fost un trib getic, localizat la nord de Mureşul inferior, până aproape de Crişuri.

Racataii (racatriaii) au locuit pe teritoriul actual al Ungariei, fiind un trib getic.

Sacii au fost un trib getic, localizat de Vasile Pârvan în jurul oraşului Sacidava, la sud de de actualul oraş Cernavodă.

Sar-Geţii au fost localizaţi în vestul Mureşului şi pe Siret, într’un teritoriu care cuprinde actuala zonă a Hunedoarei. Dio Cassius a relatat că regele Decebal a abătut apele râului Sar-Geţia şi, săpând o groapă, a ascuns o mare comoară cu obiecte de aur şi argint. După asigurarea tezaurului, apele au fost readuse în vechea albie. Odată cu înfrângerea şi cucerirea parțială a Geției, romanii au reuşit, prin trădarea lui Bicilis, să afle locul unde fusese ascuns tezaurul lui Decebal şi să intre astfel în posesia lui. Regiunile Hunedoara şi Ţara Haţegului, unde sunt plasaţi sar-geţii au reprezentat unul din cele mai importante centre culturale, politice şi economice ale geților din ultimele două secole până la cucerirea romană.

”Decebal abătuse râul cu ajutorul unor prizonieri şi săpase acolo o groapă. Pusese în ea o mulţime de argint şi de aur, precum şi alte lucruri foarte preţioase, aşezase peste ele pietre şi îngrămădise pământ, iar după aceea aduse râul din nou în albia lui. Tot cu oamenii aceia Decebal pusese în siguranţă, în nişte peşteri, veştminte şi alte lucruri la fel. După ce făcu toate acestea, îi măcelări, ca sa nu dea nimic pe faţă”, relata Dio Cassius, citat în volumul ”Izvoare privind istoria României” (Editura Academiei RPR – 1964).

Siensii este numele tribului getic localizat de’a lungul râurilor Ialomiţa şi Buzău, în secolul II d.Hr.. Sucii au fost un alt trib getic care a locuit la nord de Dunăre Unii dintre suci s’au aşezat la răsărit de Durostorum (Silistra) si au creat acolo un important centru politico-militar denumit Sucidava, ce se va identifica azi cu satul Izvoarele (fost Pârjoală), din judeţul Constanţa, Sucidava dobrogeană este menţionată de Tabula Pentigeriana, de Itinerarium Antonini, de către o inscripţie din vremea lui Aurelian şi a alte izvoare antice. Al doilea grup de suci a trecut la nord de Dunăre şi s’a aşezat la apus de gura Oltului, în câmpia românească. Acolo au fondat cetatea Sucidava, localizată precis după inscripţii şi după Procopius, la Celei-Corabia în jud. Olt.

Singii a fost un neam de origine getică, localizat de Vasile Pârvan pe cursul inferior al Mureșului, unde se afla cetatea Singidava, pomenită de Ptolemeu și identificată cu dava descoperită în apropiere de Cugir.
Istoricul român este de părere că neamul singilor era foarte numeros. Ei ajunseseră să se întindă până la Dunărea de Mijloc, în zona de azi a Belgradului, unde întemeiaseră o nouă cetate numită de celți: Singidunum. Se pare că au migrat și spre vest, până în Moravia, unde se află localitatea Singone și spre sud până în peninsula Calcidică (Nordul Greciei) unde este menționată o așezare antică cu numele Singos, de la care s-a denumit și golful din apropiere, Singiticus.

Tagrii sunt un trib antic, pomeniți în ”Geografia” scrisă de Ptolomeu şi localizată de el lângă tyrageți. După părerea lui V. Pârvan (Getica) tagrii erau un trib getic mai mic, care locuia pe cursul mijlociu al Nistrului. Acelaşi istoric nu admite legătura făcută de către unii specialişti străini între tagri şi o inscripţie mai târzie de pe un vas de aur descoperit în Banat la Sânnicolaul Mare, chiar dacă acel vas ar putea fi chiar o operă a tagrilor.

Tyrageţii au fost localizaţi pe malurile Nistrului (Tyras), numiți Tyrageți, Tyragetae sau Tyrangitae (Strabo VII, Ptol.III.5, 25), literalmente, geții din Tyras, erau un sub-trib al geților ca alte zeci de triburi, situați pe râul Tyras (Nistrul modern din Moldova și Ucraina). Ei au fost considerați un trib de imigranți așa cum erau mai toate triburile, chiar dacă ele nu conțineau particula sau etnonimul de bază ”get” din Sarmația Europeană care locuia la estul râului Tyras, lângă Harpi și Tagri și, potrivit lui Ptolemeu, vecinii de nord ai Moisei de Jos.

Pliniu (v. 12. s. 26) îi numește, cu o ortografie mai corectă, Tyragetae și îi prezintă pe o insulă mare în Tyras.

Cele mai vechi ştiri despre această populaţie se păstrează în opera geografică a lui Strabon, din care reţinem următoarele:

”Locuitorii de pe malurile de dincolo ale Istrului sunt geţii, tyrageţii şi bastarnii; Istrul lasă în stânga toate meleagurile geţilor, ţinuturile tyrageţilor, bastarnilor şi sarmaţilor, până la Fluviul Tanais (Don); prima parte a întregii regiuni ce se întinde la nord, între Istru şi Borysthenes (Nipru) este pustiul (stepa) geţilor. Apoi vin tyrageţii, iar după ei sarmaţii iazygi.”

TyraGeţii trăiau în condiţii vitrege, potrivit autorilor antici.

”Între geţi şi Marea Pontică, de la Istru până la Tyras, se întinde pustiul geţilor, care e în întregime şes şi fără ape. Când Darius, fiul lui Histape, a trecut Istrul împotriva sciţilor, a fost în primejdie să piară de sete împreună cu toată oştirea sa. Într’un târziu a înţeles cum stau lucrurile şi s’a retras. Mai târziu, pornind la război împăotriva geţilor şi a regelui lor Dromichaites, Lisimah a trecut prin mari primejdii şi, mai mult încă, a fost luat în captivitate. Dar a scăpat, deoarece a întâlnit un barbar bun la suflet”, Strabon, citat în volumul ”Izvoare privind istoria României”, (Editura Academiei RPR – 1964).”

Sabocii, neam de origine getică menționat de Ptolemeu în Geografia ca locuind împreună cu biesii și piengeții în nordul Carpaților. Posibil că, împreună cu neamurile vecine, au luat parte la luptele duse de romani și Marc Aureliu cu quazii și marcomanii

Arsieții sunt unul dintre triburile getice și fac parte din neamul arsietae, cert getic. Arsieții sunt localizați de către Ptolemeu în ”Geografia” la izvoarele Vistulei. Astfel Ptolemeu enumerând diferitele neamuri care se aflau mai la sud de Vistula spune că mai jos de anartofracții și burgionim, urmează ”mai departe, arsieții, sabocii, piengeții și biesii”, aflați ”pe lângă Muntele Carpatos”. De numele arsieților sunt legate localitățile Arsenion și Arsekvia din Silezia Cehă.

Geții sud-dunăreni

Moesii au fost un trib getic, cunoscuți și sub numele de mysi, misi, mesi, moesieni, chiar mezi, și care locuiau la sudul României de azi și au și dat numele provinciei romane Moesia, după înfrângerea ei în 29 î.Hr.  Situați pe ambele maluri ale Dunării de la izvoare, la Gurile Dunării se aflau geții. Cei din dreapta Dunării de Jos erau numiți moesi.

Geții moesi în Cassius Dio, Istoria romană, LI, 22,6,  erau menționați și prin etnonimul de daci:

”…Dacii locuiesc pe ambele maluri ale Istrului. Dar cei ce locuiesc dincoace de fluviu, lângă țara tribalilor, țin cu plata birurilor de Moesia și se numesc moesi, afară de cei așezați foarte aproape de tribali. Cei de dincolo poartă numele de daci, fie că sunt geți, fie cǎ sunt traci din neamul dacilor, care locuiau odinioară în Rhodope.”

Numărul mare de dave (numele cetăților antice care se terminau în ”-dava” sau ”-deva”) din Moesia, părți din Tracia și Dalmația, indică o afinitate lingvistică incontestabilă, și mult mai strânsă între limbile getice nord-dunărene carpatice și getice sud-dunărene moesiene balcanice, decât între Moesia și Tracia elenizată, sugerând o legătură mult mai strânsă între geții carpatici și geții dunăreni moesieni (moșieni).

Teritoriile distincte ale lui termenilor geto-traci ”-para” și ”-bria” pentru numele orașelor sunt în mare parte prezente la sud de Moesia, făcând Munții Balcani (Haemus Mons) granița dialectală a limbilor getice balcanice și culturile geto-moiesiene și geto-tracice.

Cu toate acestea, este posibil ca ”-dava” și ”bria” să însemne două lucruri diferite în aceeași limbă, mai degrabă decât să însemne același lucru în două limbi diferite. Astfel, bria ar fi putut fi folosită pentru așezări urbanizate, asemănătoare în scară și design cu cele ale popoarelor ”civilizate” precum grecii și romanii, în timp ce ”-dava” ar putea însemna o așezare rurală, militară, religioasă, situată în partea de stepă și montană a ținuturile getice.

Legătura strânsă geto-misiană este oarecum accentuată de faptul că zone importante din Moesia făceau parte din împărăția getică a lui Burebista, formată prin crearea unei uniuni de triburi Geto-Moesiene și Geto-Trace.

În plus, după cucerirea romană din Moesia, geții au atacat continuu peste Dunăre, sub regii Duras și Diurpaneus, hărțuind trupele romane. Aceleași teritorii au fost mai ușor de controlat și au fost ținute o perioadă mai lungă de timp, în raza Regatului Odrysian, un stat getic sud-balcanic, din vremea lui Sitalces și Seuthes.
Din limbajul sau dialectul din Moesia, sunt înregistrate doar câteva elemente; Etnonimul lor (Moesoi, Moesi), unele toponime și antroponime și un fitonim: Mendruta, numele Moisei pentru Helleborine (L. Veratrum nigrum) sau Sfeclă (L. Beta vulgaris).

Misii sau mesienii din Asia Mică, tribul sau națiunea getică misiană, sunt înregistrați în Iliada și în sursele de mai târziu. Originea și direcția migrării Misienilor au fost exprimate în diverse ipoteze istorice. Misienii au fost considerați rude lae Frygienilor, datorită limbajului asemănător. Pe baza datelor lingvistice s’a ridicat ipoteza că, în timpul epocii bronzului Moesienii ce populau ținuturile de la est de râul Morava și de’a lungul Dunării, au început un proces de migrare spre est, și o reinstalare în direcția sud-est până în Asia Mică, ajungând chiar în Mesopotamia.

Unii dintre primii autori menționează expansiunea hitită în sud-vestul Asiei Mici, în secolul al XIV-lea și prima jumătate a XIII î.Hr. ce a condus și la deplasarea populației locale din Balcani, inclusiv o parte din Moesieni. După prăbușirea statului hitit, misii anatolieni revin în Balcani.

Herodot a scris că înainte de Războiul troian Moesienii și teukritii au trecut prin Bosfor în Europa, cucerind triburile getice ajungând astfel la Marea Ionică și râul Pennetta în Grecia (Istorii, 7, 20). ”Missienii din Iliada” sunt menționați ca aliați ai troienilor.

Odată cu cucerirea pământurilor de pe cursul inferior al Dunării în sec I. romanii au numit provincia Moesia. Se presupune că ei au numit zona, astfel, din cauza gloriei arhaice și acțiunilor lor din Asia Mică, și a războinicilor neînfricați cunoscuți din realtările lui Homer.

Odată cu formarea provinciei romane a Moesiei  numele moesi se extinde asupra locuitorilor săi, exact cum s’a întâmplat asupra geților din Tracia romană, sau a geților din Dacia romană.

Cassius Dio a scris:

” …cei care trăiesc dincolo de râu în țara tribalilor, aparținând provinciei Misia sunt numiți misi, toți, în afară de cei care trăiesc în jurul provinciei.”

…Și astfel aflăm cum ”dispar” triburi sau popoare din istorie…din pixul, tocul, sau pana unor istorici de casă !!!

În Evul Mediu una dintre denumirile arhaice utilizate în mod obișnuit de către autorii bizantini pentru a se referi la bulgari a fost ”vasali” împreună cu ”scyți”, ”mirmidoni”, dar și altele.

Pentru prima dată, acest nume reapare în Leo Deacon, în a doua jumătate a secolului al zecelea. La începutul secolului al XI în ”Elogiul”, Photius din Thesallia ca ”poporul moesian” ce definea supușii regelui Samuil, un țar al Bulgariei,  rămas în istoria moesienilor ”bulgari” deoarece a învins armata invincibilă a lui Vasile al II-lea la Porțile lui Traian lupte care durează mai multe decenii, 991–1014. În 1014. Vasile îi înfrânge pe bulgari în regiunea Struma. După bătălie orbește 14.000 de prizonieri, iar unui bulgar din 100 i se lasă un singur ochi, pentru a’i conduce pe ceilalți înapoi la Samuil. Tarul Samuil la vederea unei asemenea grozăvii face un atac de cord și moare.

”Povestea” lui Mihail Ataliat despre presupuși bulgari pare, că a primit ulterior noul nume. Autorii bizantini individuali sau independenți îi numesc vasali și valahi sau pecenegi.

Răscoala Asǎneștilor (1185), relatarea lui Niketas Choniates:

”Împăratul Isaac Anghelos (1185-1195) (…) zgârcindu’se să cheltuiască pentru serbările de nuntă din banii vistieriei, îi aduna fără cruțare din propriile ținuturi; și a jecmănit, din meschinărie, și alte orașe din părțile Anchialosului, pe furiș, dar mai ales și i’a făcut sieși și romeilor dușmani pe barbarii din Muntele Haemus, care mai înainte se numeau misieni, iar acum se cheamă vlahi. Aceștia, încredințați de inaccesibilitatea ținutului în care locuiau și bizuindu’se pe fortărețele lor, care sunt și foarte numeroase și ridicate pe stânci abrupte, s’au sumețit și altădată împotriva romeilor. (…) După ce misienii au început să acționeze fățiș ca niște răzvrătiți. (…) La început vlahii se codeau și fugeau de răscoala la care erau împinși de Petru și Asan…”

Vlahii sunt urmașii geților. Din păcate, în prezent nu sunt recunoscuți ca minorități naționale în Grecia, Bulgaria, Serbia și Albania, unde sunt lipsiți de dreptul la educație în limba maternă și sunt supuși unui proces de asimilare forțată. Dar indiferent de limba vorbită ei sunt frații noștri!

Tribalii (Triballi / Triballoi) sunt una dintre comunitățile tribale getice care locuiau și erau menționați într’o zonă situată între ținuturile Munților Balcani, Sofia (Serdica), râul Yantra și Plevna de azi (Bulgaria) și râurile Morava, Dunăre și Iskar, și teritoriul actual al provinciei Kosovo (Serbia).

Tribalii erau o ramură a poporului getic prezent în Antichitate în sudul Dunării, și cuprindea două triburi: Picensii (în apus) și Usdicensii (în răsărit). Nu se știe dacă Tribalii erau o ramură a Ilyrilor (după Ștefan din Bizanț), a geto-tracilor (după Strabo, Diodor ș.a.) sau a Scordicilor celtici, sau poate chiar un amestec al acestor popoare.

Tribalii sunt menționați pentru prima oară de Herodot în jurul anului 490-424 î.Hr. în ”Istorii” (4, 49), unde menționează Câmpia Tribalilor undeva aproape de Kosovo de azi.
În anul 424 î.Hr., Tribalii resping pe regele Odrysian Sitalces. În anul 376 î.Hr., sunt conduși de regele Hales, luptând împotriva lui Abdera de la Marea Adriatică, și în 339 î.H., într’un succes militar, împiedicând invazia lui Filip al II-lea al Macedoniei, și în 335 î.Hr. conduși de regele Sirmio (Syrmus sau Syrmos), luptând împotriva lui Alexandru al III-lea al Macedoniei.

Tribalii aveau o organizare statală proprie și s’au remarcat în bătălia contra lui Filip al II-lea al Macedoniei, pe care l’au rănit și a cărui armată au înfrânt’o, înainte de a fi până la urmă supuși de către el.  Alexandru Macedon a fost impresionat de calitățile de luptă ale Tribalilor și i’a invitat să participe la campania sa împotriva Persie,  în care au și sprijinit infanteria lor.

Numele și identificarea în unele surse bizantine ale sârbilor cu Tribalii este un anacronism. În primul secol, Claudius Ptolemeu observă că ținutul Tribalilor, adică Tribalia, acoperă o zonă între râurile Tsibrița și Vit cu principalul oraș Oescus, adică partea de vest a Moesiei Inferioare romane.

Adesea ”Triballi” și ”tribalii” sunt identificați în context istoric cu sârbii și Serbia, deoarece aceste interpretări se bazează exclusiv pe scrierile lui Laonik Chalcocondil din secolul al XV-lea,  care adesea în istorisirile sale a menționat individual prin recurs la arhaisme (vasali, ilyri etc.), conducători fără o semnificație etnică în existența lor.

Ulterior, prin unitatea de limbă cu românii, se consideră parte a etnogeneza poporului român, și mai ales a celor care susțin aberanta teorie a romanizării.

În secolele al XIX-lea și al XX-lea școlile științifice din Iugoslavia încearcă să demonstreze că vechile triburi getice, care includ Tribalii, sunt sârbi.

Regiunea Timocului, anume teritoriul din dreapta Dunării din nord-estul Serbiei (Craina Timocului) și nord-vestul Bulgariei (regiunile Vidin și Montana) cuprinzând din Serbia ținutul Munților Rătaniștei, este uneori denumită, în mod savant, sub numele de Tribalia, de la Tribali. Cei care folosesc această denumire vor astfel să identifice teritoriul de’a lungul Dunării unde sunt prezente minorități românești în Serbia și Bulgaria.

Geții Odrisi și Regatul Odris

Regatul Odris este o veche formațiune statală a tribului getic al odrisilor constituită în a doua jumătate a secolului al V-lea î.Hr. și se întindea de la țărmul Mării Egee până la Dunăre, locuind pe ambele maluri ale râului Tonzos (Tunja) până în apropierea Apoloniei, ocupând astfel centrul viitoarei provincii romane Tracia.

Cele mai importante izvoare ale existenței odrisilor sunt Istoriile lui Herodot (cca. 490-429 î.Hr.), scrierile lui Tucidide (circa 460-396 î.Hr.) și lucrarea ”Anabasis” a lui Xenofon.

Regatul Odris a fost primul care a dobândit puterea în regiune sub un singur conducător, regele Teres I în secolul V î.Hr. (475-445 î.Hr.) fiind primul rege care a reușit să unifice sub conducerea lui multe dintre triburile getice.  Încă din sec. V î.Hr Herodot şi Tucidide menţionează existenţa regatului care s’ar fi întins de la Abdera şi până la gurile Dunării. Întemeietorul acestui regat este Teres I (aprox. 470-440 î.Hr.). Istoricul Tucidide consemnează faptul că Teres le’a alcătuit odrisilor un regat mult mai mare decât cel al Traciei.

Despre Teres se spunea că şi’a trăit cea mai mare parte din viaţă pe câmpul de luptă, în prima parte a vieții s’a luptat pentru câștigarea independenței regatului său, în a doua parte a vieții s’a luptat pentru întărirea puterii regatului său. El a condus mai multe campanii militare pentru a extinde teritoriul aflat sub controlul său. Primii doi conducători, Teres I și Sitalces au adus Regatul Odris la apogeu.

Urmaşul lui Teres, Sitalces I (aprox. 440-424 î.Hr.) al doilea fiu al lui Teres I a purtat o serie de lupte cu scyţii din nordul Dunării şi a dus o politică de bună înţelegere cu elenii din Abdera şi încheind alianţe cu Atena. Un lucru important de precizat este că la odrisi tronul nu era moștenit de fiul cel mare, ci de nepotul de frate.

Regatul Odris, însă, a trăit maxima extindere prin alianțele dintre triburile getice care au reușit’o Sitalces și Seuthes. Conform lui Tucidide, sub regele Sitalces, regatul a stăpânit tot litoralul de la Abdera până la vărsarea Istrosului, fiind integrați toți geții dintre Haemus și Rodopi și geții de dincolo de Haemus, de la sud spre nord.

Diodor din Sicilia susține că Strymonul era limita vestică.

Sitalces a participat și la Războiul Peloponeziac, fiind aliat al atenienilor.  Sub acest cârmuitor, Regatul Odris, având o bună organizare internă şi întemeindu’şi autoritatea pe supunerea celorlalte seminţii getice şi pe tributul plătit de unele cetăţi elineşti, a cunoscut maxima sa înflorire.

Sitalces a continuat extinderea teritoriilor sale. El a fost un aliat al Atenei în Războiul peloponesiac, iar în conflictul din 429 î.Hr. din Macedonia regelui Perdiccas II, a invadat cu o armată care a inclus războinici ai triburilor care nu făceau parte din regatul său. (Tucidide, Războiul peloponesiac, II, 97-101).

Tot Tucidide îi face un portret regelui Sitalces, ca fiind înțelept, blând față de supuși, viteaz, atent cu averea statului. Percepea tribut de la populațiile supuse și de la unele cetăți grecești, în valoare de 1000 de talanti. A dezvoltat o armata considerabilă de 120.000 de pedestrași și 50.000 de călăreți.

O vreme, în partea de apus a Traciei, a domnit fratele lui Sitalces, numit Sparadokos, dar atenienii au ridicat împotriva acestuia, datorită politicii sale ostile, pe Perdiccas, regele Macedoniei şi pe Sitalces. Sparadokos, învins se refugiază la scyţi, dar este predat odrisilor.

Relațiile cu sciții s’au deteriorat, după ce Ariapeithes s’a recăsătorit cu o elenică, dăruindu’i un fiu, Skyles. Au apărut rivalități între el și Octamasades. Skyles a fost alungat pentru că ducea un mod de viață elenistică, și de aceea primește azil politic de la Sitalces, asta în timp ce un rival al lui Sitalces, fiul lui Teres, este adăpostit de scyți.

Octamasades a pornit cu o armata spre Tracia, dar datorită înțelepciunii lui Sitalces, a evitat conflictul printr’un schimb de azilanți. Sitalces s’a apropiat de eleni datorită ascensiunii Macedoniei și controverselor teritoriale dintre regatul sau și Macedonia sub Perdicas al II-lea.  Sitalces sprijină un pretendent la tronul Macedoniei, pe Filip, fratele lui Perdicas al II-lea. De astfel, Sitalces s’a căsătorit cu o elenică din Abdera.

În timpul războiului peloponesiac, Sparta și Atena își căutau aliați printre vecini. Regatul Odris încheie o alianța cu Atena, ucigând solii spartani. Astfel, în 431 î.Hr., Nimphodorus, fratele soției lui Sitalces, primește titlul de proxenos, iar fiului lui Sitalces i se oferă cetățenia ateniană. Macedoniei i se cedează orașul Therme.

În 429 i.Hr., Sitalces conduce o campanie în Peninsula Chalcidica și se va război cu Macedonia timp de 30 de zile. Însă a fost trădat de nepotul său, cumpărat de Perdicas al II-lea, ce primește mâna surorii sale, Stratonike. În 424 i.Hr., Sitalces a murit în lupta împotriva tribalilor, la Delion.

În 411 î.Hr., fără prea mare succes a condus o expediție împotriva Atenei (Tucidide, Războiul peloponesiac, II, 97-101).

Sitalces este succedat de Seuthes I (424- 410 î.Hr.), nepotul lui Sitalces și fiul lui Sparadocos, care era fratele lui Sitalces, care a încheiat campania împotriva lui Perdiccas II al Macedoniei și a dublat tributul orașelor elinești de pe coastă. Tucidide menționează că tributul perceput a fost crescut la 400 de talanti, plus daruri.

Relațiile cu Macedonia se îmbunătățesc. Acest rege a renunțat la politica de expansiune teritorilă și a dus o politică de conservare a hotarelor. Urmaşii lui Sitalces, Seuthes şi Cotys au continuat politica predecesorilor lor, în schimb pe vremea lui Kersebleptes (341 î.Hr.) regele Filip II, regele Macedoniei, cucereşte regatul odris.

Sunt cunoscuţi mai mulţi regi odrisi care au emis monede de argint şi de bronz cu legende în greacă: Sparadokos, Amadokos II, Teres II, Ketriporis, arătând prin aceste monede prosperitatea regatului.

După moartea lui Sitalces, Regatul Odris a cunoscut perioade succesive de fărămițare și de unificare. De exemplu, Amadocus I (410- 390 î.Hr. aproximativ) a pierdut multe teritorii, după atacurile tribalilor. Guvernatorul care a plasat controlul regiunilor pe malul Mării Egee s’a proclamat rege sub numele de Seuthes II (405 -390 î.Hr.).  În 410 î.Hr., regatul este divizat între doi moștenitori, Seuthes al II-la și Amadocos. Fiecare își caută aliați pentru a o suprimă pe cealaltă.

Cei doi suverani au fost împăcați, încheind împreună o alianță cu atenianul Thrasybulus. Amadocos s’a împrietenit cu generalul grec Alcibiade, iar Seuthes al II-lea a angajat mercenari eleni conduși de Xenofon. Xenofon l’a cunoscut personal și a descris un ospăț de la curtea să. În final, cei doi își normalizează relațiile, iar Amadocus moare în 390 î.Hr.

Regele Hebryzelmis adomnit doar 6 ani (390- 384 î.Hr.).

După aceea un reviriment al expansiunii teritoriale și al înfloririi Regatului Odris are loc în timpul lui Cotys I.

Cotys I (384- 358 î.Hr.), s’a născut în timpul domniei lui Seuthes I, a preluat puterea prin uciderea predecesorul său. Regatul își revine temporar sub domnia lui Cotys I, ce reunifica teritoriile. Pe vremea lui Cotys I, Regatul Odris a ajuns din nou la o mare înflorire și expansiune.

S’a aliat cu Atena și s’a căsătorit cu fiica ateniana a generalului Iphicrates. S’a aliat cu tribalii împotriva lui Abdera, dar a fost ulterior responsabil pentru pornirea unei rebeliuni. A intrat în conflict cu Atena pentru posesiunea Chersonesului getic, aceasta a instigat la revolta împotriva trezorierului lui Miltochite, care a avut succes, dar a condus la un nou tratat de alianță în 361 î.Hr. În 359 î.Hr. s’a aliat cu Filip al II-lea al Macedoniei.

Despre domnia lui se știu puține lucruri, însă se știe faptul că a fost asasinat în 358 î.Hr. de Peithon și Cheracleide de Ainos care au fost proclamați ulterior cetățeni de onoare ai Atena pentru gestul lor, și răsplătiți fiind de Adunarea Populară a Atenei.

Însă după moartea sa, Regatul Odris s’a divizat în urma unor conflicte interne, iar în anul 341 î.Hr. cucerirea lui de către Filip al II-lea al Macedoniei a fost extrem de ușoară.
După ce Cotys I este asasinat, Regatul Odris se împarte în trei regate mai mici în urma unor neînțelegeri interne, împărțit fiind de cei trei fii ai lui Cotys, care s’au antrenat în lupta dintre Atena și Filip al II-lea al Macedoniei (tatăl lui Alexandru Macedon), dar a ajuns să fie subjugați de acesta din urmă, care dă lovitura de grație regatului.

Astfel, după prăbușirea Regatului Odris, geții au ajuns sub stăpânirea regilor macedoneni.

Amadoco II (358- 347 î.Hr. aproximativ) a controlat zona de vest a râului Marița (Hebrus).

El a fost urmat, probabil, de Teres al II-lea.

Berisade (358-352 î.Hr.) și fiul său Cetriporo (352-347 î.Hr.), probabil co-regent de la început, au controlat zona de coastă de la Amfipolis și minele de argint.

Cersoplepte (358-341 î.Hr.), ca urmare vârstei tinere sub guvernarea eficientă a lui Charidemus, un elen legat de familia regală, a controlat zona de est al râului Hebrus.

Seuthes III (330-300 î.Hr. aproximativ), s’a revoltat de mai multe ori normelor macedonene de sub domnia lui Alexandru cel Mare și după moartea sa, în 323 î.Hr. și a fost învins de Antipater și Lisimah. În 320 î.Hr., și’a mutat împărăția în centrul Traciei și a construit o nouă capitală, Seuthopolis, din care resturile cetății sunt acum acoperite de lacul artificial de Koprinka, în apropiere de actualul Kazanlak. Acesta a fost de partea lui Antigonus I împotriva lui Lisimah. Ulterior Lisimah a fost ucis în luptă de către Seleucus în 281 î.Hr. și Tracia trece sub suveranitatea lui Ptolemeu al II-lea. Împărăția a fost astfel supusă invaziei galatenilor celți în 273 î.Hr.

Cu toate că Alexandru cel Mare a antrenat în campaniile sale din Asia mulţi geți, mulţi din cei rămaşi au format nuclee de rezistenţă care au dat mult de furcă macedonienilor mai ales sub conducerea lui Seuthes (313 î.Hr.).

Un rege get pe nume Pleurato este amintit pentru că a învins în 214 î.Hr. regatul celtic Tylis. Apoi Regatul a fost cucerit de Filip al V-lea al Macedoniei în 202 î.Hr. Ulterior a urmat o serie foarte puțin cunoscută ale unor dinastii getice, până la războiul civil dintre Cezar și Pompei .

Cotis VII (57–48 î.Hr.), a fost aliat al lui Pompei

În 277 î.Hr., geto-celţii veniți dinspre Panonia și instalaţi în Balcani, înfiinţează un regat cu capitala la Tylis şi ajung să controleze triburile getice. După şase decenii, aproximativ în 218 î.Hr., o răscoală pune capăt dominaţiei celte. În secolul următor sunt menţionaţi alţi conducători odrisi:

Amadokos cucereşte oraşul Philipopolis, Cotys este recunoscut de romani (168 î.Hr.) ca rege al odrisilor. Regele Diegylis a ocupat teritorii în sudul Traciei şi a distrus Lysimacheia şi apoi Sadalas care are relaţii cu Messembria şi triumvirul Marcus Antonius prin anii 45-42 î.Hr.

Urmează unirea dinastiei odrisilor cu cea a sapeilor, o altă seminţie getică şi transformarea regatului odris în regat clientelar Romei. Romanii vor încredinţa dinastiei odriso-sapeice conducerea şi apărarea unei zone foarte întinse, de la gurile Dunării şi până în nordul Eladei.

Fiul lui Rescuporide I (48-13 î.Hr.), inițial sub tutela unchiului său Rhoemetalces, a fost ucis în luptă împotriva triburilor getice ale Bessilor, principalele sale revolte anti-romane au fost conduse de Vologeses.

Remetalce I (12 î.Hr. -12 d.Hr.), fratele lui Cotis VII, care, după sfârșitul răscoalei a fost restaurat la putere prin Augustus ca un succesor al nepotului său, care a lăsat moștenitori. La moartea lui, imperiul s’a împărțit între Augustus, fiul Cotis VIII și a fratelui Rescuporide II.

În 18 d.Hr. Rescuporide a fost judecat sub Tiberius pentru că l’a întemnițat și ucis pe nepotul său și a murit la scurt timp după aceea în exil în Alexandria.

Antonia Trifena, văduva și fiica împăratului Cotis VIII lui Pontus Polemon I, și fiul său Rhoemetalces II (18-38 d.Hr.) au fost repuși de Tiberius în întregul regat. La moartea fără moștenitori a lui Remetalces, la porunca lui Caligula a abdicat mama sa. Au urmat Rhoemetalces III, fiul lui Rescuporide II și apoi vărul Cotis VIII, și soția sa Pitodoride al II-lea, fiica lui Cotis VIII și Antonia Trifena (38-46 d.Hr.).

După ce Regatul Odris s’a divizat, a ajuns sub clientelatul Romei până în anul 46 d.Hr. când a murit ultimul rege odris, Rhoemetalces al III-lea. În anul 46 d.Hr., profitând de uciderea regelui Rhoemetalces III, împăratul roman Claudius va desfiinţa regatul odris, transformând partea de la sud de munţii Haemus (Balcani) în provincia romană Tracia.

Regatul Odris a fost un regat extrem de important pentru lumea getică, care de’a lungul a 100 de ani a reușit să stăpânească teritoriul geților sud-dunăreni.

Peonii

Triburile peonilor: Agrienii, Almopianii, Deronii, Doberii, Laeanii, Peoplii, Pelagonii (?), Siropeonii,  Odomanții etc.

Peonii erau un trib vechi din interiorul regiunii căreia i’au dar și numele, Peonia, și care corespunde văii râului Axios (acum Vardar). Ei au fost împărțiți în mai multe triburi și au vorbit limba peonă, din care există puține texte. Sursele clasice iau în considerare, de obicei, Peonii ca trib distinct față de triburile vecine considerate, tracice, macedonene, elene sau ilire, deși puține dovezi ale limbii lor par să confirme această diversitate, astfel încât să’i să ia în considerare o ramură autonomă a familiei marelui popor getic numit și euro-”indian”.

Deoarece aceștia sunt menționați în ”Iliada” lui Homer ca aliați ai Troiei, și datorită prezenței lor în descrierile elinești putem să’i localizăm cel puțin în perioada miceniană (1500 î.Hr.). Erau oameni de statură modestă, care au suferit o presiune îndelungată de la vecinii mai puternici odrisi și macedoneni, și care la apogeul Regatului lui Alexandru Macedon au dat contingente militare de infanterie și cavalerie.

După moartea lui Alexandru Macedon la sfârșitul secolului IV î.Hr., regele Dropione a reușit să aducă împreună toate semințiile peone într’un regat unificat, dar a fost de scurtă durată: deja Antigonus al II – lea, rege al Macedoniei de la 276 î.Hr. la 239 î.Hr., a fost capabil să anexeze Peonia la împărăția lui de atunci când Peonii erau amestecați cu macedonii. Triburile estice au fost absorbite, sau au fost influențate puternic cu elemente  macedonene, pe când cele din vestul Peoniei, au căzut sub o influența culturală ilyrică accentuată. Zona centrală a Peoniei, cea de’a lungul râului Axius, a fost absorbită de Macedonia elenizată, în perioada elenistică. Cu toate acestea, cele mai multe dintre mărturiile Peoniei din punct de vedere arheologic se află astăzi în Republica Macedonia.

Agrianii au fost un membrii unui trib getic considerat din neamul peonilor, ce au locuit în regiunile muntoase ale Bulgariei, între muntele Rodopi și râul Struma (Strymon în antichitate). Tribul este amintit înca din sec V î.Hr. de istoricul elen Tucidide, apoi în secolul următor de Polybiu sau Ptolemeu. Erau viteji în războaie și buni arcași.

Derronii (Deroni) au fost un membrii unui getic, între peoni. Cunoștințele noastre despre ei provin din monede purtând variații ale legendei lui DERRONIKON (ΔΕΡΡΟΝΙΚΟΝ) – DERR (ΔΕΡΡ).

Literele folosite în monede sunt elinești, deși acest lucru nu demonstrează că Derronii vorbeau aceeași limbă ca și vecinii lor din sud, ceea ce duce la întrebarea firească,  dacă alfabetul era elinesc sau este dovedită universalitatea sa prin folosirea acestuia de către neamul getic,  înclusiv la nordul Dunării. Aceste monede, care au fost probabil fabricate atât pentru export, cât și pentru comerțul intern, sunt în mod tradițional datate între 500-450 î.Hr.

Pe baza dovezilor numismatice, în special a tezaurelor de monede, există două teorii cu privire la poziția geografică a tribului. Prima teorie susține că acestea trebuie plasate în centrul Balcanilor, în partea de nord a Republicii Macedonia (în valea Strymonului superior), în timp ce a doua teorie consideră că acest trib, cel puțin în momentul emiterii monezilor  inscripționate astfel (începutul secolului al V-lea), se afla într’o zonă situată în partea de sud. Numai că folosirea pe o scară atât de întinsă a acestui alfabet, vezi Tăblițele de la Sinaia, nu mai poate fi restrânsă doar la o ipotetică influență a scrierii eline.

Bessii erau un trib independent al geților, care trăia pe teritoriul cuprins între Munții Rodopi și cursul superior al râului Marița (Hebrus) și ocupa cea mai mare parte a regiunii dintre Moesia și Munţii Haemus (Balcani), zona montană care separă Moesia de Tracia și de la Munții Rodopi din sudul Traciei, până în partea de nord a Hebrului. Se învecinau cu coralii, maedii, brenii şi dantheleţii, precum şi cu odrişii şi sapeii.

Herodot îi descrie ca un fel de castă-preoțească între satri, bessii fiind interpreții incantațiilor profetice ale unei preotese dintr’un altar-oracol al lui Dionysos aflat pe vârful unui munte, care se crede că este Perperikon.

Imagine cu un războinic bess din filmul Hercules (2014)

În Strabon, bessii sunt descriși ca cei mai feroce dintre triburile getice independente, îi localizează tot în preajma Munților Haemus,  posedând cea mai mare parte a zonei. El îi numește călugări printre bandiți și că erau dependenți de jaf.

”Numiţi bandiţi chiar de către hoţi”, besii trăiau în colibe şi duceau o viaţă aspră ocupându’se şi cu mineritul. (Strabon, VII, 5,15, şi fragm. 47; Plin. B., Nat.Hist, IV, 11, 40; Ptolemeu, III, 11; Solinus, 10,1)

Au opus o rezistență dârză macedonenilor și apoi romanilor, încât numai după lupte îndelungate au putut să fie supuși. Ei au trecut și în nordul Dunării, căci îi întâlnim și în Carpații septentrionali.

Mommsen spune că capitala Bessilor era Uscudama, azi Edirne în Turcia modernă, dar locul adevărat pare să fi fost Bessapara, astăzi Sinitovo lângă Pazardzhik, Bulgaria.

Diobesii sunt considerați o uniune de feluri între Besai și Dii.

Plinius cel Bătrân arată că existau mai multe diviziuni ale Bessilor.

Appian scrie că s’au predat fricos lui Augustus.

Unii autori cum ar fi Schramm au derivat albanezii de la creștini Bessi sau Basii, un popor getic timpuriu care a fost împins spre vest în Albania, în timp ce mainstream-ul istoricilor susține continuitatea iliro-albaneză sau un mix getic creat din triburile din Ilyria și Tracia.

În 72-71 î.Hr., proconsul Macedoniei, Marcus Terentius Varro Lucullus, i’a învins pe Bessi în Tracia, în Munţii Balcani, și care le’a ocupat capitala, Uscudama (Adrianopolis) (Eutr., VI, 10).

În 60-59 î.Hr., bessii erau în conflict cu C. Octavius, tatăl lui Augustus, iar în 57-56 î.Hr. cu L. Calpurnius Piso Caesoninus, guvernatorul Macedoniei. În 48 î.Hr., făceau parte din armata lui Pompeius Magnus, împreună cu dardanii, ”parte mercenari, parte luaţi cu forţa sau de bunăvoie” (Caes., Civ. III, 4), pentru ca în 44-42 î.Hr. Brutus, ajutat de Rascuporis, să’i pedepsească ”pentru tot răul ce’l pricinuiseră” (Cassius. Dio, XLVII, 25).

Cu prilejul campaniei sale din 29 î.Hr., M. Licinius Crassus a acordat odrişilor ”ţinutul în care se extindea cultul lui Dionysos” şi care se afla sub jurisdicţia bessilor. M. Lollius a continuat aceeaşi politica în 20-18 î.Hr. aducând triburile bessilor sub ascultarea sa.

Între 14-11 î.Hr., a avut loc răscoala lui Vologeses, marele preot al lui Dionysos la bessi, care, victorios în luptele cu dinastia odrisă, a ajuns până la Chersones. Bessi au fost înfrânţi în cele din urmă, după o rezistenţă eroică, de L. Calpurnius Piso (Cassius Dio, LIV, 34). Probabil, imediat după aceste evenimente o parte din bessi au fost dislocaţi în Dobrogea, unde îi găsim încă din anii 8-17 d.Hr. (Ovidiu, Tristele, III, 10, 5 şi IV, 1, 67), fiind menţionaţi apoi în calitate de consistentes în inscripţii datând din perioada 133-177 d.Hr., când prezenţa lor este legată, între altele, de extragerea fierului.

Cei rămaşi la vechile vetre au fost organizaţi în strategia Bessica apărând în izvoare şi după căderea Imperiului roman de apus. În Dacia extracarpatică apar prin unitatea auxiliară Cohors II Flavia Bessorum, cantonată în castrul Cincsor pe Olt şi în alte puncte din Dacia Inferior.

Spre sfârșitul secolului al IV-lea, Niceta de Remesiana (n. cca. 335, d. 414) a fost episcop al orașului Remesiana din provincia romană, Dacia Mediterranea (astăzi orașul Bela Palanka, Serbia) a adus Evanghelia la „acei lupi de munte”, Bessi. Se spune că misiunea sa a avut succes, iar închinarea lui Dionysus și la alți zei getici a fost în cele din urmă înlocuită de creștinism.

Un nume personal getic Bessus (atestat în Muntenegru de Nord împreună cu alte nume, cum ar fi Teres) este considerat a avea același etymon ca și Bessi (Wilkes, 1982).
În textul Strategikon din secolul al XI-lea, Cecaumenos, istoricul bizantin, a descris pe vlahii din Tesalia (Aromânii din Țara Mare) drept descendenti ai Geților vechi și Bessilor care au invadat din zona de pe Dunăre, înfrângerea provocată de strămoșii lor de către Traian în timpul războaielor geto-romane.

În 570, Antoninus Placentius a spus că în văile Muntelui Sinai era o mănăstire în care călugării vorbesc grecește, latină, siriacă, egipteană și bessiană.

Originea mănăstirilor este explicată într’o hagiografie medievală scrisă de Simeon Metaphrastes, în Vita Sancti Theodosii Coenobiarchae, în care scria că Sfântul Teodosie a întemeiat pe țărmul Mării Moarte o mănăstire cu patru biserici, fiecare fiind vorbită într’o altă limbă, Printre care și Bessiană. Locul unde au fost înființate mănăstirile a fost numit ”Cutila” (Cuti-citi ”Kutí”, este un cuvânt albanez pentru cutie sau cu sufixul – o cutie mică sau formă de peșteri folosite de călugări în antichitate) un nume getic.
Soarta ulterioară a geților este o problemă de dispută.

Istoria antică mai pomenește de următoarele triburi: aletoii, appiarensii, apsinthioi, artacii, asti, ausdecensii (usdecensi), bebricii, benii, berecyntii, bettegerii, bisaltii, bistonii, bitinii, brenii, briantii, brigii, brisii, caenii, carpodacii, celegerrii, ciconii, coilaletae, corallii, corpilii, crestonii, crusaeii, dantheletii, darsii (darsai), digerri, dimensii, diobessii, dioii, dolonsii (dolongi), drosii, drugerii, edonii, hypsalti, laii, maedi, maedobithynii, mygdonii, napeii, nipsaioii (tranipsioi), odomanţii, oitensii, olizonii, paioplii, panaioii, piarensii, pierii, pirogerii, pliastii, ratacensii (racatensi), rondaloi, sapeii, satrii serdii, siensii, siginii, singi, sithonii, sucii, terizii, thunatii, tilatii, tinii, trausii, trerii, tyntenii, utii, zaielii, zbaleonii, zeranii.

Citiți și: ILIADA MAI VECHE CU 1000 DE ANI DECÂT SE CREDEA

sau: TRACIA ȘI ANATOLIA, ȚINUTURI VECHI GETICE

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

PILA ROMÂNIEI DE LÂNGĂ TRUMP ȘI AFACEREA ROȘIA MONTANA

Românca Jenny (Zaharia) Paulson și John Paulson, legăturile de prietenie dintre familia Paulson şi actualul preşedinte al SUA, Donald Trump, și cum a reușit românca noastră să’l convingă să candideze.
Întrebarea care se ridică acum, este cum va reuși Guvernul României să profite de prezența româncei în anturajul celui mai puternic om al lumii? Pentru că Jenny Paulson, fostă Zaharia, cea mai bogată româncă, este pe lista scurtă pentru postul de ambasador SUA la Bucureşti.

Datele recente ale organizaţiei britanice Oxfam arată că cele 80 de persoane cele mai bogate din lume controlează nu mai puţin de jumătate din bogăţia mondială.
Cei mai bogaţi oameni din lume, reprezentând 1% din populaţia globului, au deţinut în 2016 o avere cumulată echivalentă cu cea deţinută de restul de 99% din populaţia lumii. Cei înstăriţi îşi folosesc resursele şi pentru a influenţa deciziile politice în propriul lor beneficiu.

În 2015 în Statele Unite s’au cheltuit circa 400 de milioane de dolari în activităţi de lobby. Pe de altă parte există evaziunea fiscală pe scară extinsă practicată de mediul de afaceri, mai ales cu ajutorul paradisurilor fiscale.

În topul celor mai bogaţi oameni din lume se află şi românca Jenny (Zaharia) Paulson, soţia miliardarului american John Paulson.
Nu se cunosc prea multe informaţii din timpul în care aceasta a trăit în România. Ea a renunţat la cetăţenia română atunci când a fost naturalizată în SUA, iar din anul 2000 este căsătorită cu John Paulson, miliardar care controlează compania Paulson & Co.

Jenny Zaharia a fost asistenta personală a lui John, iar de când s’au căsătorit, apare rareori în public şi atunci la evenimente caritabile. John Paulson, 59 de ani, are o avere estimată la 14 miliarde $, fiind clasat pe locul 73 în topul celor mai bogaţi din lume (Forbes), de când a dat lovitura pe criza imobiliară, pariind masiv pe colapsul pieţei imobiliare.

John Paulson, proprietarul companiei Paulson & co, este un abil manipulant al piețelor financiare, care a reușit să strângă o avere bunicică, de câteva miliarde de dolari. Printre cele mai bune afaceri realizate de Paulson se poate nominaliza specularea crizei financiare din 2007, când fondul său de investiții a câștigat peste 15 miliarde de dolari. Astfel în 2007, Paulson & Co a obţinut un profit net de 15 mld. $, din care 4 mld. $ au fost câştigurile personale ale lui John. Investitorul a repetat isprava şi anul următor obţinând un profit total de 5 mld. dolari, din care 2 mld. partea sa. Paulson a preluat în 2013 producătorul de piane Steinway pentru 512 milioane de dolari.

John Paulson este una dintre personalitățile cu un cuvânt greu în lumea Wall Street, care a susținut încă de la început candidatura lui Trump la prezidențiale.

Deşi preferă să fie mai discretă decât soţul ei, românca Jenny Paulson este cel puţin la fel de abilă atunci când vine vorba de business, iar aceasta, alături de miliardar, s’a apropiat de afaceristul care a cucerit Casa Albă încă din perioada în care ideea unei candidaturi părea doar ceva îndepărtat. Cea mai bogată româncă din lume a început să’i câştige încrederea afaceristului şi, alături de Paulson, l’a convins că dorinţa acestuia de a deveni preşedintele celei mai puternice ţări din lume, merită să fie pusă în aplicare.

Mai mult decât atât, Jenny Paulson a pus în joc sume enorme pentru campania lui Trump, ajungând inclusiv în presa americană cu unul dintre evenimentele organizate pentru strângerea de fonduri, având drept invitaţi doar oameni foarte importanţi, care şi’au permis să achite suma minimă cerută pentru participare. În iunie, Paulson a găzduit o acțiune de strângere de fonduri pentru candidatul republican, într’un club exclusivist din Manhattan, Le Cirque, unde plăcerea de a fi văzut în lumea bună a New-York-ului a costat de la 250.000 de dolari în sus. Atunci, cea mai bogată româncă din lume a achitat, la fel ca soţul ei, suma impresionantă, nefiind de altfel prima dată când a ”aruncat” cu bani pentru ca Trump să fie ales în fruntea statului!

Încă din luna august, recunoștința lui Trump s’a revărsat asupra lui Paulson, acesta fiind cooptat în echipa consilierilor economici ai miliardarului. Presa americană notează că printre altele conturile susținătorilor lui Donald Trump, inclusiv cele ce’i aparțin lui John Paulson vor fi extrem de încântate de deciziile economice ale noului executiv american, ce s’a instalat la Casa Albă în acest an. Soții Paulson fac acum parte din oamenii cei mai apropiaţi şi mai de încredere din jurul lui Donald Trump, acesta având grijă să le ceară constant sfatul în privinţa deciziilor politice.

Se speculează pe seama alegerii lui Trump pentru importanta funcție de ambasador în România! De ce?

Iată câteva răspunsuri:
Donald Trump a fost sfătuit intens de românca Jenny să candideze pentru funcția de președinte, iar americanul John i’a furnizat o sumă importantă pentru campania electorală.
Jenny este foarte bună prietenă cu Melania, actuala soție a lui Donald, iar Trump îi poartă o vie recunoștință miliardarului John Paulson pentru că în momentele financiare de cumpănă a primit ajutor substanțial, câteva sute de milioane de dolari, pentru a ieși din faliment.

Pentru interesele familiei Paulson în România și de ce ar trebui să pariem la Bursa de la Toronto pe acțiunile Gabriel Resources = indice GBU? Pentru că în mai 2017 acțiunile GBU valorează doar 0,37 dolari (vezi graficul de mai jos) la Bursa de la Toronto, iar după ce va fi nominalizată Jenny Paulson ca ambasador al SUA la București acestea probabil vor crește.

Dar ce legătură are familia Paulson cu Gabriel Resources de ar putea să influențeze creșterea acțiunilor GBU pe Bursa de la Toronto?

Ei bine, Jenny & John Paulson au o legătură de mai multe ”interese” cu proprietatea Gabriel Resources Ltd!

Citiți și:  SOROȘ ESTE ACUZAT CĂ URMĂREȘTE PRĂBUȘIREA EURO ȘI GERMANIA

Un ”cvintet de vis” susține cauza fiscală în fața Congresului American:

Miliardarii speculatori George Soroș, Jim Simons, John Paulson, Philip Falcone și Kenneth Griffin, în aceeași cameră, la aceeași masă !!!

În iulie 2016, ANAF a suspectat o fraudă uriașă la Roșia Montană Gold Corporation, când o echipă de inspectori ANAF au concluzionat că Roșia Montană Gold Corporation S.A. – RMGC (deținută de Gabriel Resources), ar fi comis în perioada 2010–2016 o fraudă fiscală cu TVA de peste 42 de milioane de lei, circa 10 milioane de dolari.

După control, RMGC a făcut contestație. La sfârșitul lunii septembrie 2016, Direcția Generală pentru Soluționarea Contestațiilor a casat parțial evaluarea și a decis să se reia inspecția privind evaziunea cu TVA, pentru aceeași perioadă, dar cu o altă echipă de inspectori.

Numai că, odată cu noua inspecție, în paralel cu noul control dedicat posibilei fraude cu TVA, o altă divizie din ANAF a demarat o anchetă extinsă pe perioada 1997–2016 solicitând date și documente despre activitățile operaționale și despre tranzacțiile efectuate de Roșia Montană Gold Corporation S.A.
Ei bine, noua anchetă extinsă i’a scos din sărite pe acționarii RMGC care consideră că solicitările ANAF, foarte multe documente solicitate, cantități de informații și explicații privind tranzacțiile cu toți furnizorii săi și tranzacțiile financiare ale RMGC – sunt exagerate.

Șefii companiei Gabriel Resources consideră că ANAF și’a depășit cu mult atribuțiile, că amploarea și profunzimea solicitărilor sunt în mod intenționat abuzive.

Motivul? Pentru a intimida patronatul RMGC și a solicita stoparea procesului pe care l’a deschis statului român.

Așadar, apare întrebarea legitimă:

Oare viitorul Ambasador al SUA la București, soția unuia dintre miliardarii americani interesați direct de finanțele companiei Gabriel Resources, doamna Jenny Paulson, va interveni pe lângă statul român pentru a aplana dualul conflict?

Evident intervenția doamnei ambasador Paulson va fi făcută în spatele ușilor închise.
Dar, pe Bursa de la Toronto o astfel de informație, soția unuia dintre ”inițiați” care va fi ajuns Ambasador în România unde RMGC are probleme cu legea fiscală, va conta enorm.

Efectul? Acțiunile Gabriel Resources – GBU vor crește simțitor în următoarea perioadă.

Există un argument serios așa după cum rezultă din ”Graficul pe 10 ani al variației acțiunilor GBU pe Bursa de la Toronto”:

De câte ori a intervenit președintele Traian Băsescu în problema exploatării minei de la Roșia Montană, imediat acțiunile GBU au crescut… mefistofelic! Iar această influență pe bursă a deciziilor politice ale lui Băsescu sunt exact ce a afirmat chiar el, atunci când a spus că va fi un Președinte Jucător.

Dar câți s’au gândit la ce a vrut să spună cu adevărat?

Iar cine a avut informații, adică doar cei inițiați, și au știut să joace pe bursă au câștigat bine din ”jocul de glezne al lui Băsescu!

Tehnica e simplă: cumperi în cădere, un minim programat, și vinzi în creștere, un maxim previzibil! Roșia Montană produce bani la Bursa de la Toronto, iată mai jos câteva date ce pot fi ușor corelate cu graficul mai jos pe 10 ani și vă puteți întreba retoric:

Cine a făcut parte din mulțimea inițiaților și a pariat pe acțiunile GBU în perioada 2009-2012?

Campanie 2009: Președintele Băsescu aprobă proiectul Roșia Montană, prețul acțiunilor se dublează;

30 decembrie 2009. Președintele reales Traian Băsescu anunță că proiectul va fi discutat în CSAT. În primele zile ale lunii ianuarie, acțiunile cresc cu 1,8%.

14 iulie 2011: La intervența lui Băsescu, se emite certificatul de descărcare de sarcină arheologică. Gabriel Resources a câștigat pe bursă peste 9%:

18 iulie 2011: Traian Băsescu vorbește la Grupul de Dialog Social despre necesitatea exploatării resurselor. Pe bursa de la Toronto se vând 617.500 de acțiuni Gabriel Resources, valoarea tranzacțiilor cu acțiunile companiei canadiene fiind de 5,06 milioane de dolari americani. Acțiunile cresc cu peste 2%.

Protest împotriva exploatării de la Roșia Montană solicitată intens președintelui Traian Băsescu de John Paulson, unul dintre acționarii importanți ai companiei Gabriele Resources, soțul viitorului Ambasador al SUA la București, Jenny Paulson

22 august 2011: Traian Băsescu susține proiectul Roșia Montană. Acțiunile Gabriel Resources fac un salt de 9%.

30 august 2011: Reacții în presa națională și internațională după vizita lui Băsescu la Roșia Montană. Acțiunile de pe bursa canadiană cresc cu 11%, cel mai mare salt înregistrat de Gabriel Resources de la începutul anului 2011.

8 noiembrie 2012: Băsescu readuce Roșia Montană în discuție, la întâlnirea cu FMI. Preţul acţiunilor crește cu peste 13%

27 decembrie 2012: Efectul referendumului anti-Gabriel Resources se resimte pe bursă.

Acţiunile intră din nou pe o pantă descendentă, efect aproape devastator pentru valoarea unei acțiuni Gabriel Resources, deși rezultatele referendumului referitor la repornirea mineritului şi exploatarea de la Roşia au fost favorabile.

În comună s’au prezentat la urne 66 % dintre cetăţenii cu drept de vot, dintre care 78,75 la sută s’au pronunţat în favoarea cianurii, iar 19,44 împotrivă! Sunt cifre care, deşi invalidate, reprezintă dovada că deceniul de campanie agresivă în care canadienii au investit fonduri imense a dat rezultate, mai ales că de cealaltă parte alternativele au fost mult mai abstracte. Pe plan judeţean, au votat 43 la sută dintre cetăţeni, 62 % dintre aceştia fiind favorabili mineritului, pentru că nici în celelalte foste localităţi miniere din Alba nu curge lapte şi miere, iar ”strategiile” de stat ori private nu au reuşit înlocuirea mineritului falimentar cu vreo altă activitate economică.

Cu toate acestea, acțiunile nu și’au mai revenit din 2012, Traian Băsescu nereușind până la sfârșitul mandatului în 2014 să mai influențeze simțitor evoluția acțiunilor Gabriel Resources, și nici redeschiderea exploatărilor la Roșia Montană.

Jurnaliștii americani estimează că Paulson și grupul de interese pe care îl reprezintă au mizat pe un loz câștigător, și că vor reuși să câștige câteva miliarde de dolari. Este vorba de acțiunile fondurilor de garantare a investițiilor imobiliare, Federal Housing Finance Agency și Federal Home Loan Mortgage Corporation, protejate de stat și oprite de la tranzacții bursiere în timpul crizei financiare din 2008, pe care Paulson și asociații săi le’au răscumpărat la prețuri derizorii, sperând că la un moment dat vor avea posibilitatea de a face presiuni asupra guvernului american pentru a recapitaliza aceste instituții.

Și momentul a sosit, analiștii economici fiind de părere că această acțiune este în topul priorităților pentru viitoarea Administrație Trump, iar câștigul ar putea fi enorm, estimându’se că prin plasarea lor la bursă, o acțiune ar putea sări de la o valoare de câțiva cenți la 30-40 de dolari.

De asemenea, Proiectul aurifer eșuat de la Roșia Montană ar putea deveni un subiect de discuție între statul român și noua administrație de la Washington, prin prisma persoanelor implicate și a intereselor financiare foarte mari care se învârt în jurul acestei povești. John Paulson, unul dintre cei mai importanți finanțatori ai campaniei electorale a noului președinte al SUA, Donald Trump, și totodată prieten apropiat al acestuia, deține o felie importantă din proiectul minier muribund, aflat în dispută la International Centre for Settlement of Investment Disputes – ICSID.

Secretul care acoperă procesul dintre Gabriel Resources Ltd. și România, cu o miză de 4 miliarde de dolari, arată că, dincolo de modul în care se apără cele două părți, este posibilă o înțelegere ”la masa verde” care ar putea duce chiar la un restart al proiectului. Posibilitatea repunerii în discuție a proiectului a fost adusă recent în discuție și de către mai multe organizații ostile investiției, într’un raport internațional făcut public recent de către Corporate Europe Observatory. Procesul are loc în baza tratatelor internaționale semnate între România și Marea Britanie și Canada (unde Gabriel Resources Ltd. are filiale), dar acționarii sunt din mai multe țări.

Influența lui Paulson la Casa Albă este deja foarte mare și este evidentă. Într’un interviu pentru CNBC, una dintre televiziunile americane foarte importante, ”magnatul american al aurului”, cum îi place să fie numit, a declarat că politicile economice ale lui Trump în legătură cu veniturile post-taxe vor duce la un impuls semnificativ de creștere asupra câștigurilor din tranzacționarea acțiunilor. Aceasta este una dintre contribuțiile miliardarului american la strategia economică a noului președinte. Doar principiile morale l’ar putea reține pe Paulson să nu își apere interesele directe prin prisma influenței pe care o are și în cazul proiectului de la Roșia Montană. Iar principiile morale nu sunt din păcate, punctele tari ale unuia dintre cei mai duri jucători de pe Wall Street.

Implicarea acestuia în proiectul din Munții Apuseni nu a rămas neobservată, când Paulson a cumpărat 16% din acțiunile companiei, casa acestuia din New York fiind pichetată săptămânal de un grup de români stabiliți în SUA.

Deși au fost invitați în biroul său, oamenii au refuzat să se întâlnească cu acesta, preferând o corespondență scrisă. Protestatarii au avut atunci și un mic succes, venind la protest cu o oră mai devreme și reușind ”să-l prindă” pe Paulson când se întorcea de la alergarea de dimineață. Casa acestuia a mai fost vizitată în trecut și de protestatarii din cadrul mișcării ”Ocupy Wall Street”.

Protestatarii, imigranţi români, s’au adunat în faţa casei lui Paulson pentru a’i cere miliardarului să îşi retragă investiţiile din compania canadiană Gabriel Resources, care de 14 ani încearcă să obţină acordul Guvernului român pentru deschiderea celei mai mari mine de aur în aer liber din Europa.

Paulson şi’a atras nemulţumirea protestatarilor deoarece este cel mai mare susţinător financiar al Gabriel. Ulterior, protestatarii au descoperit că soţia sa, Jenny Zaharia, este româncă.

Grupul de manifestanţi era supărat că nu au venit mai mulţi români din New York, în timp ce zeci de mii de persoane se reunesc pe străzile oraşelor din România în demonstraţii cu care ţara nu s’a mai confruntat de la revoluţia din 1989.

”Credem că mina de la Roşia Montană va fi în conformitate cu normele UE şi este similară altor mine care operează în siguranţă folosind aceeaşi tehnologie şi substanţe chimice în multe părţi ale lumii”, spunea Paulson într’un comunicat cu ocazia protestului.

Aceasta nu este pentru prima dată când casa lui Paulson este pichetată. În toamna lui 2011, casa lui a fost vizată de protestatarii din cadrul mişcării Occupy Wall Street.

Cine este John Paulson?

Bunicii materni ai lui John Paulson au fost evrei emigranți din România și Lituania. A fost numit ”unul dintre cele mai proeminente nume din lumea finanțelor mondiale”, fiind considerat totodată unul dintre oamenii care au acumulat cea mai mare avere din istoria burselor de pe Wall Street.

Proprietățile sale imobiliare se întind în toată lumea, din stațiunile de lux, pe plajele însorite și până în zona zero a New Yorkului.

Procedurile care l’au îmbogățit țin de speculațiile inteligente pe bursă, uneori la limita legală, însă aproape întotdeauna dincolo de limita morală. În ultimii ani a devenit un investitor major în aur, fiind interesat de proiectul de la Roșia Montană, într’un moment foarte vulnerabil pentru investiție.

Familia Jenny & John Paulson are mari interese în România

De asemenea, viitoarea ambasadoare are ”interese” și în compania Delphi din România, companie care dă de muncă la peste 10.000 de români.

Miliardarul american John Paulson, care controlează fondul Paulson & Co, se află și în spatele companiei Delphi, producătorul american de componente care deține în România patru fabrici.
Paulson & Co, cel mai mare acţionar al Delphi, a avut un pachet de 22%, dar a redus această cotă la 15%. Fondul deţinut de Paulson a vândut aproape 24,2 milioane de acţiuni dintr’un total de 27,7 milioane scoase la vânzare, cu o valoare totală de 665 mil. dolari (488 mil. euro).

Delphi este o fostă divizie a gigantului american General Motors. Ca să înțelegeți dimensiunea afacerii familiei Paulson în România, vă spunem că una dintre fabricile deținute de Delphi, la Iași, DELPHI DIESEL SYSTEMS ROMANIA SRL a avut o cifră de afaceri de peste 425 de milioane de euro și a înregistrat un profit net de circa 9,3 milioane de euro în 2015.

În acest moment Delphi are peste 10.000 de angajați în cele patru fabrici din România.
Așadar, Jenny Paulson, viitorul ambasador al SUA la București, are mari interese financiare în România!

Povestea demnă de basmul ”Cenușăreasa” a lui Jenny Paulson, cea mai bogata româncă din lume al cărei destin ar putea fi oricând scenariul unui film:

Din studenta care a fugit in SUA, unde s’a chinuit să se întrețină, Jenny Paulson a ajuns să aibă o avere estimată la 7 miliarde de dolari. Jenny era la începutul anilor ’90, studentă și a decis să plece din țară tocmai în SUA, unde o aștepta fratele ei, George, sportiv de performanță, și care la rândul lui se refugiase în New York, fugind de la o competiție europeană.

Ajunsă pe ”Tărâmul făgăduinței”, tânăra româncă a reușit să facă bani, fiind la un moment dat, a lucrat chiar și reporter la o televiziune românească din New York.

L’a cunoscut pe miliardarul John Paulson în 1995, la un an după ce acesta își deschisese firma care avea să fie afacerea vieții lui, Paulson & Co, unde avea nevoie de o secretară-asistentă, iar românca părea să poată face față cererilor postului.

La acea vreme, americanul avea 45 de ani, vârstă până la care își construise o reputație de playboy în cercurile exclusiviste newyorkeze, de bărbat șarmant mereu înconjurat de frumuseți, iar românca Jenny nu făcea nici pe departe notă discordantă, lucru pe care l’a remarcat și noul ei șef.
Primii ani în serviciul magnatului nu au fost ușori pentru Jenny, acesta vărsându’și nervii în repetate rânduri pe asistenta sa, atunci când o afacere nu’i ieșea cum voia. Deloc imună la presiunea de la locul de muncă, românca le’a mărturisit prietenilor ei ca ar vrea să demisioneze, dar nu putea să o facă, pentru că avea nevoie de bani.

Trei ani mai târziu, relația ei cu șeful avea să se schimbe pentru totdeauna. În 1998, observând că mai toți prietenii lui erau însurați, John Paulson a decis să’și pună pofta de petreceri în cui și să se așeze și el la casa lui.

Și’a făcut o listă cu trăsăturile pe care trebuia sa le aibă femeia ideală, lista în capul căreia stătea următoarea cerință:

”Să fie voioasă”.

Acela a fost momentul în care Paulson a avut o revelație: românca Jenny era exact ceea ce’și dorea.

”Jenny nu obișnuia să bea, să fumeze, să piardă nopțile prin oraș”, a explicat el, peste ani.

După ce a admirat’o în tăcere, cuceritorul Paulson și’a luat inima în dinți și a invitat’o pe Jenny în oraș. Femeia l’a refuzat, pe motiv ca nu ar fi fost profesionist să iasă cu șeful ei.
Paulson nu s’a dat bătut și, săptămână de săptămână, timp de mai bine de un an, a invitat’o pe româncă în oraș. Disperată, Jenny i’a cerut să o dea afară, pentru că numai așa va accepta să iasă cu el.

El a schimbat abordarea și a încercat să’i câștige inima oferindu’i excursii în locuri la care ea nici nu îndrăznea să viseze, excursii pe care ea le’a refuzat. În cele din urmă, românca a acceptat să ia prânzul cu el. Așa a început o serie de mai bine de 200 de întâlniri în secret. Șase luni mai târziu, cu inima topită după Jenny, John Paulson a cerut’o de nevastă, iar femeia nu a mai avut puterea să’i spună ”nu”.

Românca are parte de atunci de o viață de poveste: s’a căsătorit, în 2000, cu bărbatul iubit, cu care are doi copii, Giselle şi Danielle, și cu care împarte o avere colosală, estimată la mai bine de 14 miliarde de dolari.

John Paulson, 57 de ani, are o avere estimată la 7,9 miliarde de dolari.

Jenny locuieşte în New York unde familia deţine o casă impresionată în Upper East Side. Cumpărată în anul 2004 cu 14,7 milioane de dolari, această casă, construită în 1917, a fost iniţial un club privat. Dar, aceasta nu este singura locuinţă a celor doi.

Paulson a mai cumpărat un apartament de două camere aproape de biroul său pe care a plătit 2,9 milioane de dolari în 2010. Acesta se află pe Fifth Avenue, unul dintre bulevardele celebre ale New Yorkului. Tot în New York, Jenny şi soţul ei mai au o casă care valorează 41 de milioane de dolari.

Familia mai deţine o casă de vacanţă în staţiunea Aspen, care în prezent este scoasă la vânzare cu 29,9 milioane de dolari. Soții Paulson vinde această reşedinţă deoarece a cumpărat o fermă în acelaşi stat, Colorado, de la un prinţ saudit pe care a plătit 49 de milioane de dolari.

Rămâne de văzut dacă și România va beneficia financiar și politic și dacă se va paria pe mâna Ambasadorului SUA româno-americanca Jenny Paulson, fostă Zaharia.

Sursă: capital.ro, secunda.ro, cancan.ro

Citiți și:  UN COLȚIȘOR DIN ROMÂNIA – BRAȘOV

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

 

ROMÂNI FIȚI MÂNDRI, UN MILION DE JERTFE A DAT ROMÂNIA ÎN 140 DE ANI

De la înfiinţarea statului modern, România a trecut prin trei războaie majore. Indiferent care au fost motivele declanşării lor de către puterile europene, românii și’au urmat propriile idealuri naţionale: independenţa, apoi întregirea naţională şi apărarea ţării în faţa pericolelor, de la est și de la vest, și, în sfârșit, reîntregirea naţională şi menţinerea ţării între naţiunile europene libere şi civilizate.

În urma Războiului de Independență și a Primului Război Mondial, românii au reuşit să’şi realizeze ţelurile care îi animaseră şi le dăduseră tăria de a spera şi lupta până la capăt, în pofida greutăţilor imense cu care s’au confruntat.

Pierderi ale Armatei Române în războaiele din secolele al XIX-lea şi al XX-lea
Întrucât în opinia publică circulă diverse cifre privind pierderile Armatei Române de’a lungul timpului, unele fanteziste, aş vrea să vă ofer datele la care istoriografia militară românească a ajuns, după cercetări minuţioase în arhivele româneşti şi străine. Oricum, cercetările sunt departe de a fi finalizate, dar informaţiile sunt credibile.

Efectivele angajate în aceste conflicte au fost numeroase, iar pierderile umane însemnate, datorită mai multor factori: slaba înzestrare asigurată pe timp de pace forţelor militare; raportul de forţe, îndeobşte nefavorabil; erori grave în planificarea strategică şi în conducerea trupelor; condiţiile de timp şi anotimp (la Stalingrad şi Caucaz în toamna anului 1942, cei aproape 400.000 de soldaţi români au fost prinşi de ”iarna rusească”, în ţinută de vară care nu a mai sosit până la terminarea luptelor) etc.

România a participat, în secolele al XIX-lea şi al XX-lea la patru mari războaie:

1. 1877-1878 Războiul pentru Independenţă;

În Războiul de Independenţă, armata română a pierdut:
– 4.302 morţi şi dispăruţi, din care 40 de ofiţeri şi 15 medici;
– 3.316 răniţi din care 70 de ofiţeri.
De asemenea, în acest conflict armata a avut 19.084 de bolnavi din care 210 ofiţeri şi 74 de medici.

2. 1913 al Doilea Război Balcanic, primul consumându’se în anul 1912, fără participare românească.

În al Doilea Război Balcanic (1913) nu au avut loc ciocniri sau lupte, dar armata a avut 2.705 militari morţi, datorită epidemiei de holeră, declanşată în zona muntoasă a Balcanilor. În timpul incursiunii dincolo de hotarul sudic al ţării, care a durat 18 zile, perioadă în care militarii români nu au tras nici măcar un glonţ spre inamici, o epidemie de holeră s’a abătut peste Balcani, provocând multe decese în rândul tuturor armatelor aflate pe acest teritoriu.

Aproximativ 15.000 de militari români s’au îmbolnăvit, dintre aceştia decedând cam unul din cinci. Un număr de 2.705 de soldaţi români apar pe lista morţilor în cel de’al Doilea Război Balcanic, întocmită de Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor. Măsurile de carantină nu au fost respectate de comandanţii militari, holera fiind adusă la nord de Dunăre, continuând să facă victime şi după cel de’al Doilea Război Mondial.

Secvență a masacrului de la Bartolomeu, din 1916.

3. 1916-1919 Războiul (Re)Întregirii;

În timpul Războiului de Întregire, cercetările serioase din arhive arătă următoarea situaţie:

– 1913 ofiţeri şi 95.454 de soldaţi morţi pe front, în infirmerii sau spitale din ţară ca urmare a bolilor sau rănilor; aceştia au fost identificaţi nominal
– 248 de ofiţeri şi 51.177 de soldaţi morţi pe front, în ţară sau străinătate în împrejurări necunoscute; în mare parte ei sunt neindentificaţi
– 169 de ofiţeri şi 70.335 de soldaţi morţi în lagărele de prizonieri.
Numărul total al morţilor armatei române se ridică, prin urmare, la 2.331 de ofiţeri şi 216.966 soldaţi.

Numărul civililor morţi ca urmare a bătăliilor, rănilor ori tifosului exantematic este apreciat la circa 250.000. Nu intră aici decesele considerate normale.
Cifrele de mai sus sunt pentru Vechiul Regat. Dar, în anii Primului Război Mondial, sute de mii de români au luptat în armatele austro-ungare şi ruse. Numărul militarilor români, morţi sub steag străin este greu de apreciat. Cercetări estimative vorbesc de circa 50.000 de morţi pentru românii transilvăneni în anii 1914-1918.

4. 1941-1945 cu două secvenţe, unul sfânt 22 iunie 1941-23 august 1944 şi altul drept 23 august 1944-12 mai 1945

În al Doilea Război Mondial situaţia se prezintă astfel:

– campania din est: 71.585 de morţi, din care 3.113 ofiţeri, 1.823 de subofiţeri şi 66.649 de soldaţi;
– campania din vest: 21.053 de morţi din care 859 de ofiţeri, 776 de subofiţeri ţi 19.400 de soldaţi.
Total în cele două campanii: 92.620 de morţi, din care 3.372 de ofiţeri, 2599 de subofiţeri şi 86.049 de soldaţi.
La aceştia se adaugă 333.966 de răniţi 243.622 în Est şi 90.344 în Vest şi 367.976 de dispăruţi, cei mai mulţi prizonieri, din care 309.533 în Est şi 58.443 în Vest.

 

TOTAL:

Cifrele totale se ridică la 796.117 militari, 626.295 în Est şi 169.822 în Vest.

Cifrele evident sunt credibile, dar nu acoperă întreaga jertfă a românilor, pentru că în această cifră totală nu sunt prinși militarii români care au servit alte steaguri, cum ar fi cei din Ungaria, Serbia, Uniunea Sovietică, și nici civilii care au fost victime colaterale atâtor războaie.

Rămăşiţe umane ale unor prizonieri români,  se găsesc în continuare în gropi comune, așa cum a fost cea descoperită în Rusia anul trecut, și în care ar putea fi 15.000-20.000 de cadavre îngropate în anul 1943, în timpul celui de-al II-lea Război Mondial. Printre victime se numără şi români. Groapa comună a fost descoperită în iunie 2016, la periferia oraşului rus Kirov, situat la 800 de km nord-est de Moscova, în stepa rusă.

Reprezentanţi ai Grupului de speologie italian San Martino au declarat că în groapa care are dimensiunile de 100/50 de metri sunt 15.000-20.000 de schelete, este vorba de resturi aparţinând unor militari decedaţi în primele luni ale anului 1943 după ce au fost luaţi prizonieri de armata sovietică după contraofensiva de la Stalingrad. După primele cercetări, au fost stabilite naţionalităţile unora dintre victime: italieni, germani, români şi unguri – prizonieri de război morţi de foame, de frig, de boli, în timp ce erau transportaţi cu trenul. De aceea au fost îngropaţi de’a lungul căii ferate. Cercetătorii ruşi Aleksei Ivakin şi Andrei Ogoljuk au estimat că în groapă ar putea fi între 15.000 şi 20.000 de schelete.

Așadar, putem aprecia undeva la peste un milion de români victime ale războaielor, direct sau indirect, fără riscul de a greși.

Când avem ocazia, să punem o floare la monumentele strămoșilor noștri, acolo unde suntem fiecare sau să aprindem o lumânare pentru toţi cei care, în uniformă sau în civil, si’au jertfit viaţa pentru țară, urmare acestor conflagrații!

Poate că bucuria și satisfacţia datoriei împlinite au stat la baza înflăcărării patriotice cu care românii au acţionat și după războaie. Efervescenţa care a cuprins întreaga ţară s’a materializat prin monumente înălțate prin care să’şi probeze patriotismul, respectul şi recunoştinţa faţă de cei care şi’au dat viaţa pentru acele măreţe idealuri.

În schimb, după cea de’a doua confruntare mondială, uitarea s’a cam aşternut în bună măsură peste oasele şi memoria celor căzuţi în luptă, iar reproşul și chiar răzbunarea s’au abătut asupra celor care supraviețuiseră campaniei din Răsărit.

Col. (r) Petrea Cujbă:

”Nepăsarea, neputinţa dar şi obedienţa unora, au făcut ca morţii pentru ţară, în campania din Est, să nu primească nici măcar minima recunoştinţă sau înțelegere datorată celor care și’au făcut datoria față de țară. Nu numai că nu au fost ridicate monumentele pe care le meritau ostașii căzuţi pe front, nu numai că oasele lor nu au primit locul de odihnă cuvenit, iar numele lor veşnica recunoştinţă, dar chiar şi cei care s’au încăpăţânat să rămână în viață au suferit prigoana din partea celor care se cocoţaseră la putere.

Puţinele monumente ridicate aminteau, uneori, doar o parte din ceea ce a însemnat războiul, prin durata şi victimile sale: perioada 23 august 1944 – mai 1945 şi morţii din campania din Vest. Mari pete albe de uitare se aşternuseră în cartea istoriei neamului.

Dascăli, istorici, arhitecţi, intelectuali care mânuiesc pana, penelul, dalta sau compasul, preoți și militari, instituţii şi organizaţii de stat sau private, reprezentanţi ai societăţii civile, avem cu toţii datoria patriotică de a pune umărul la reconstrucţia identității și demnității naţionale.

Să lăsăm deoparte, măcar pentru o vreme, orgoliile exagerate, personale sau de ”castă”, egocentrismele sau pur şi simplu intersele şi ”egoismele” de orice fel, pentru a dărui României ceea ce merită: redescoperirea valorilor perene ale acestui pământ, recunoştinţa pentru sacrificiile înaintaşilor, pentru că, demonstrând respectul nostru pentru ceea ce au realizat şi ne’au lăsat strămoşii noştri, să putem să construim pentru urmaşi viitorul pe care îl dorim şi pe care îl merită, iar flăcările amintirii să ardă în inimile românilor ca niște eterne coloane fără sfârșit, înălțate în jurul Monumentului Recunoștinței!”

Sursă: absolventi1969.wordpress.com

Citiți și:   ROMÂNIA TRĂDATĂ

sau:  ACȚIUNE ÎN JUSTIȚIE PENTRU CONSTATAREA NULITĂȚII ABSOLUTE DE INSTAURARE A FORMEI REPUBLICANE DE GUVERNĂMÂNT

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

PELASGO-GEȚII PREFERAU ROȘUL

În prima legendă, ”Dacii”, din volumul ”Tradiţii Poporane Române din Bucovina” (Bucureşti, 1895, pag. 3), Simion Florea Marian vehiculează o afirmaţie anonimă, pe cât de surprinzătoare, pe atât de neluată în seamă, inclusiv de către marele folclorist bucovinean:

”Îmbrăcămintea Dacilor era mai toată roşie, adecă: comănac roşu, suman roşu şi cioareci sau berneveci roşii”.

Desigur că Marian nu ratează ocazia de a specula pe seama cioarecilor roşii ai huţanilor, care, ca ”guţani” sau ”guţuli” (cu ”g” pronunţat ”h” de ucraini) pot fi străvechii aliaţi ai goţilor, carpii, porecliţi ”guţani” datorită acelei alianţe. Dar, admiţând ipoteza că şi carpii ar fi purtat îmbrăcăminte vopsită în roşu, nu putem concluziona că toţi dacii ar fi purtat ”comănac roşu, suman roşu şi cioareci sau berneveci roşii” (eu înclin să cred că numai războinicii), iar dacă, totuşi, au purtat şi s’ar putea demonstra această străveche opţiune coloristică, am avea, în aparenţă, o problemă, pentru că puzderia de teze triumfaliste ale românismului (retezat) multimilenar s’ar clătina, scârţâind din căpriorii ”îngâmfării şi înălţării peste ceea ce suntem”, cum zicea A.D. Xenopol, în ”Cuvântarea festivă” de la Putna, din anul 1871, pe care toţi o citează, dar puţini o şi citesc.

De asemenea, dacă s’ar confirma această apetență pentru roșu a geților antici, toată exhibiția modernă a amatorilor de istorie locală ce vor să reconstituie secvențe de trecut,  a reenactorilor ”îndoliați” care se îmbracă doar în culori închise ar părea cel puțin ridicoli în fața adevăratelor opțiuni coloristice ale strămoșilor.

Dar chiar și fără confirmări suplimentare considerăm că opțiunea actuală a acestora este de a răspândi în conștientul comunitar că geții sunt morți, iar cea mai potrivită metodă de a ne reaminti de trecut este printr’o comemorare perpetuă.

Aceștia, dar și ”specialiștii” autodeclarați ai breslei aflate pe statul de plată al statului român, cei puși să afle adevărul despre trecut vor spune că este o pură coincidență sculptarea în roșu a statuilor de geți, în semn de fală a izbânzii lui Traian după războaiele geto-romane.  Multe din aceste statui sunt realizate în marmură de culori variate, în porfir roşu sau din alte materiale nobile, ele contribuind la fastul unor monumente din Roma sau din altă parte. Artiştii romani nu au încercat nici pe Columnă, nici în statui, să umilească poporul geților, spre deosebire de trofeele unde se pot observa ”barbarii” învinşi, îngenuncheaţi, legaţi cu lanţuri şi cu capetele plecate. Chiar și alegerea pofirului roșu poate reprezenta, nu doar respectul acordat, cât redarea cât mai fidelă a realităților ce le parveneau din lumea getică, respectiv coloristica îmbrăcăminții lor.

Aici nu se vede acest lucru, reprezentarea clasică de trofeu, legat cu lanţuri de un par, aici este ca o punere în evidenţă, o glorificare sau respect pentru vitejia, credinţa lor şi alte multe lucruri pe care le ignorăm. Aceste statui şi basoreliefurile Columnei lui Traian au fost studiate în perioada Renaşterii şi în perioada Barocului, deoarece sunt lucrări realizate în perioada de apogeu a artei romane. Michelangelo spunea despre Columna lui Traian că este unică în lume ca valoare artistică.

Acest monument a avut o importantă influenţă asupra celor mai mari artişti ai Renaşterii, asupra frescelor lui Raffaello Sanzio, de asemenea, Rubens a studiat pe statuile geților, Gian Lorenzo Bernini, a cărui capodoperă – Piaţa Sfântului Petru cu acea galerie de sfinţi din faţa Vaticanului – este o copie fidelă după Forul lui Traian, care la o distanță de 15 secole poate că încă mai păstra ceva culori vii, precum şi alţi mari artişti italieni şi francezi.

”Dacă cei din Renaştere sau din Baroc au făcut şcoala studiind aceste statui de daci, de ce nu am face şi noi acelaşi lucru?”, se întreabă retoric istoricul de artă.

Cercetările întreprinse de Leonard Velcescu au drept scop trezirea conştiinţei oamenilor cu privire la păstrarea identităţii şi aflarea istoriei adevărate, deoarece fără acestea un popor nu poate dăinui:

”Aceste statui trebuie să le facem cât mai cunoscute pentru a fi studiate, şi, încetul cu încetul, românii să îşi dea seama de valoarea acestora. Mă întâlnesc adesea cu istorici din Franţa care nu ştiu nimic despre noi, de unde venim, cine am fost şi, astfel, cunoaşterea acestor lucruri, valorificarea şi promovarea lor ne’ar ajuta foarte mult să clarificăm situaţia şi să aducem în lumină adevărata identitate a noastră în Europa, mai ales în contextul acesta politic, când românii au de suferit din această cauză.”

Sarcofagul realizat din porfir roșu uriaș al lui Helena și Constantin este un mare exemplu imperial, care relevă chiar ascendența sa de sânge din rândul geților.

Traian, militar de profesie, şi’a dat seama de valoarea acestor războinici geți şi a vrut să-i încorporeze în armata sa. Este un lucru precis că, după cuceririle romane, geții au intrat masiv în armata romană, au ocupat posturi-cheie în armată şi, chiar mai mult, au fost şi împăraţi ai Imperiului Roman.

Se pune întrebarea, cum de aceşti războinici geți, mândri, care preferau să moară decât să fie umiliţi, au acceptat să lupte în armata romană?

Leonard Velcescu:

”Din punct de vedere pertinent, Traian a făcut un fel de contract cu ei ca să capete încredere şi a făcut acest for pentru el şi pentru a glorifica cuceririle din Dacia cu iconografia dacilor, construirea forului având rolul de a le arăta dacilor că romanii îi respectă foarte mult. Astfel, le’a câştigat încrederea, făcându’i nemuritori, dovadă că sculpturile lor în piatră rezistă până astăzi. Acest contract este asemenea celui făcut în Antichitate cu zeităţile, potrivit căruia ei se dedicau zeilor pentru a le fi bine. Aşadar, contractul stipula glorificarea dacilor, dar cu condiţia intrării lor în armata romană. Acest lucru s’a întâmplat mai târziu, când trupe auxiliare şi cavalerie dacă cu steagul dacic au intrat în armata romană, chiar şi în timpul lui Constantin cel Mare şi mai târziu.”

În esenţă, tezele multimilenarismului românesc, prin care ni se retează istoria, multimilenarism probat prin continuitatea portului, demonstrată sau nu de imaginile de pe Columna lui Traian (care, aşa cum deja s’a dovedit, era şi pictată (vezi foto), costumele geților fiind… roşii), sună cam aşa:

”Este ştiut că ţăranii noştri mai poartă şi azi, în multe zone ale ţării, aceeaşi îmbrăcăminte ca dacii de pe columna lui Traian (iţari, cămaşă lucrată cu flori pe poale şi mâneci, cojocele lucrate cu flori, căciulă – pe care romanii nu le aveau) şi că femeile dace erau net superioare celor romane ca stil şi artă în toalete.”

Desigur că pe columnă, ca şi la ţăranii români de până pe la jumătatea secolului al XIX-lea, cămaşa NU era ”lucrată cu flori pe poale şi mâneci”, tot aşa cum nici cojoacele NU erau ”lucrate cu flori” (iar geții de pe Columnă nu le aveau), dar tezismul milenar îmbrânceşte chiar şi parvenitismul prezentului în străvechime.

”De asemenea, însuşi cuvântul îmbrăcăminte este de origine dacică. Până în prezent nu s’a găsit nici un monument în care să fie reprezentat un dac în toga romană. În fapt, coloniştii erau obligaţi să adopte portul dac pentru a nu ”crăpa” iarna de frig, aşa cum ne demonstrează monumentul sculptural de la Casei (Jud. Cluj) al lui Iulius Crescens îmbrăcat într’un cojoc ca şi cel de la Apulon.”

”Ca element de permanenţă a elementelor de port de’a lungul mileniilor, în afara cloşului şi decolteului, avem originala căciulă dacică pe care o mai poartă încă ţăranii noştri, ca moştenire din timpurile imemoriale ale pelasgilor dunăreni şi carpatici şi ale lui ”Mithras genitor luminis” reprezentat ca un tânăr îmbrăcat în costum tradiţional dac: cămaşa lungă, cingătoare peste mijloc, mantie ce’i ajunge până mai jos de genunchi şi căciula tradiţională dacă pe cap. E o costumaţie identică cu cea a dacilor sculptaţi pe columna lui Traian Imaginea taurului este simbolul unei bogăţii a dacilor străvechi: creşterea vitelor şi agricultura. Aceeaşi reprezentare o întâlnim, ca element de tradiţie, la Corbea din colecţia Teodorescu.”

Căciula getică are, într’adevăr, o semnificaţie străveche şi un rost străvechi, acela de a marca, prin felul teşiturii, ierarhiile militare (regii purtau căciula teşită în faţă, prinţii o teşeau în lateral-dreapta, căpeteniile militare în lateral-stânga, călăreţii o teşeau pe spate, glotaşii o purtau ţuguiată, iar necombatanţii, înfundată).

”Îmbrăcămintea geto-dacilor era destul de simplă. Bărbaţii purtau pantaloni (cioareci) de două feluri: mai largi sau mai strâmţi pe picior, în genul iţarilor. Cămaşa, despicată în părţi, o purtau pe deasupra cioarecilor, încingându’se cu un brâu lat, probabil de piele sau, eventual, din pânză groasă. O haină cu mâneci şi cu creţuri, o mantie scurtă, fără mâneci, având uneori franjuri, sau o şubă cu blana pe dinăuntru, nu prea lungă, constituiau veşmintele de deasupra. Mantia, prinsă cu o agrafă, avea o glugă cu care dacii îşi acopereau capul pe vreme rea. Femeile purtau o cămaşă încreţită cu mâneci scurte şi o fustă. Columna Traiană ni le înfăţişează purtând uneori o manta lungă, bogat drapată. O basma, probabil colorată, le acoperea părul.”

”Basmaua” era, în fapt, aşa cum se vedea, un voal, din pânză albă, ”de mâna ei ţesută”, indiferent de statutul femeii, datoare, chiar şi ”zeiţă” fiind, să’şi lucreze îmbrăcămintea cu mâna ei.

”Şi nobilii, şi oamenii de rând, bărbaţi şi femei, purtau în picioare călţuni de pâslă sau opinci de piele, dar nu încape îndoială că vara cei de la ţară umblau adesea desculţi. În săpături s’au găsit ”mâţe” (crampoane) de fier care se prindeau de talpa încălţămintei pentru a uşura mersul pe gheaţă şi zăpadă. Bineînţeles, atunci când mergeau călare, dacii aveau la încălţăminte pinteni de fier.”

Opinca, această ”bucată de piele legată pe picior”, cum aveau să o numească, peste vreun mileniu şi jumătate, călătorii străini prin ţările române, reprezintă, probabil, ultimul vestigiu vestimentar din vremea lui Pelasg (”omul pământului negru”), legendar protopărinte al neamurilor europene, cel care şi’a învăţat semenii să facă colibe şi să coasă pieile de animale, realizând, astfel, primele veşminte.

Columna lui Traian, ca şi Arcul lui Constantin, ca şi statuetele de ”nobili” daci , păstrate la Vatican, la Napoli, la Florenţa sau la Paris, reprezintă, într’o anume măsură, mărturii, care permit exaltări naţionaliste şi mai multimilenare, cu înrădăcinare în epoca tulbure a civilizaţiilor hyperboreică şi pelasgă. Pe de altă parte, descoperirile arheologice, care confirmă, în habitatul românesc, existenţa unei civilizaţii şi mai vechi, pe care o numim Cucuteniană, îmbogăţesc iconografia speculativă, care ignoră faptul că elementele de cult, precum şi cele funerare nu definesc o realitate istorică, ci una imaginativă, care ţine, în egală măsură, şi de artă, şi de metafizic, arta fiind desăvârşirea lăuntricului, iar metafizicul sugerând aspiraţii spre veşnicie sau, în religia naturală a protopărinţilor, tentaţii ale armonizării cu universul.

Fără îndoială că în spaţiul românesc exisă o memorie subconştientă, păstrată de simbolistica datinilor, tradiţiilor, obiceiurilor şi a elementelor de artă decorativă, despre care Janos Kriza scria (în ”Trandafir sălbatic”, Cluj, 1863) că ar ”păstra, prin vremuri, transfigurări legendare, în care există, de asemenea, o serie de elemente de valoare mitică şi ritualuri care, uneori, chiar în neolitic îşi au rădăcinile”.

Şi Mircea Eliade înţelesese că ritualurile folclorice româneşti ”se afundă în universul de valori spirituale care preexistă apariţiei marilor civilizaţii din Orientul Apropiat şi din spaţiul mediteranian” (De la Zalmoxis, la Gingis Han, pg. 7), în condiţiile în care cultura hyperboreană ”era probabil moştenirea directă a culturii paleoliticului superior franco-cantabric (op. cit., pg. 157), dar şi Eliade, asemenea celor mai mulţi dintre filosofii culturii, nu riscă afirmaţii speculative, pentru că, într’adevăr, ”nu trebuie să ignorăm faptul că totul aparţine unui neam de oameni care au locuit în mijlocul Europei, uitat de mult de istorici” (Alexandre Bernard, Arheologie celtică şi galeză), dar nici faptul că ”în toată Europa, dar mai ales în regiunile de sud-est, etnii, religii şi culturi diferite s’au învăluit, confruntat şi influenţat mutual de cel puţin trei milenii înaintea marilor invazii. Dacia a fost prin excelenţă ţara întâlnirilor.  Din preistorie şi până în zorii epocii moderne influenţele orientale şi europene n’au încetat.

”Pe de altă parte, în formarea poporului şi a civilizaţiei geto-dacice, elementele iraniene (scytice), dar mai ales celtice au jucat un rol important; în urma acestor influenţe şi simbioze substratul traco-cimerian a primit înfăţişarea culturală specifică, care îl distinge de culturile tracilor balcanici” (Eliade, op.cit., pp. 166, 167).

Nicolae Iorga defineşte acea civilizaţie drept una de tip agrar, care intră în conflict cu tendinţa de conturare a unor ”hegemonii pastorale asupra celor aşezaţi, dar fără încercarea şi putinţa de a’i stăpâni, şi o mândrie a ciobanilor faţă de vecinul său” (Materiale pentru o istoriologie umană, Editura Academiei RSR, 1968, pg. 53).

Iar conflictul acesta, simbolizat şi de mitul lui Cain şi Abel, nu lipseşte nici din mitologia greacă, în care ”zeii din Olimp atacă pe titani ca pe nişte stricători de ogoare, care, învinşi, sunt puşi supt pază ca să nu mai poată face rău” (op. cit., pg. 337).
După Hesiod, titanii ”locuit’au / Nemărginite ţinuturi, la a pământului margine… / Şi pe Gorgane, cu casa peste Oceanos departe, / Lângă hotarele nopţii”, deci în munţii nordici de dincolo de Dunăre, dar notorietăţile vremii lui Hesiod (secolul VII, î.Hr.) au alte repere decât cele iniţiale, iar invazia nordicilor ionieni (zeii) asupra civilizaţiilor nenumite din Europa Centrală (Titanii şi Giganţii) era, deja, uitată, ea fiind redescoperită abia peste vreo două milenii şi jumătate, când ivirea de noi mărturii arheologice confirmă un conflict iniţial între o civilizaţie polară, care migrează spre sud, şi una stabilă, de agricultori, numită boreală.

Dacă între civilizaţia boreală şi cea pe care noi o numim precucuteniană sau cucuteniană există o identitate încă nu putem şti, deşi casele cu până la trei etaje ale cucutenienilor le puteau aduce acestora, din partea păstorilor şi vânătorilor ionieni, care locuiau în corturi, numele de uriaşi, de titani şi giganţi.
Cultura cucuteniană, care a durat opt secole, este caracterizată de sate mari, ale unor obşti care practicau agricultura, sate fără bordeie, cu case în 2-3 nivele, cu o ceramică specifică spaţiului carpato-dunărean, vopsită în alb, roşu şi negru, culori care valorifică spirala, cercul, tangenta la cerc, triunghiul, rombul. Cucutenienii aveau un sistem de credinţe, în centrul cărora se afla Marea Zeiţă a Pământului, şi un instrumentar ritualic, format din statuete, altăraşe cu semnul ceresc (crucea, dar şi zvastica, simbolizând, după direcţionarea capetelor teşite, Soarele sau Luna), stâlpi totemici, reprezentări simbolice. Dar această cultură de ”răspântie”, cum ar zice Eliade, continuă una şi mai veche, suficient de temeinică pentru a putea sugera un început real al civilizaţiei umane. La Sucidava-Celei, de pildă, a fost descoperit un vestigiu al acelei civilizaţii, datat în anul 4200 î.Hr., în care se aflau o ţesătură (printre puţinele care au supravieţuit trecerii timpului), seminţe de in, trei greutăţi pentru războiul de ţesut, 6 fusaiole, o groapă de grâu carbonizat şi două pietre de râşniţă.

Arta ţesutului a început, aşa cum au convenit arheologii, prin mileniul V, înainte de Hristos, iar vestigiul de la Celei confirmă, printre altele, că în spaţiul carpato-dunărean se torceau fuioare şi se ţeseau pânzeturi, ceea ce înseamnă că se şi realiza o îmbrăcăminte, alta decât cea născocită de Pelasg. Legendarul Pelasg, cel care, conform lui Pausaniae, i’ar fi învăţat pe oameni să facă colibe, să coase pieile de oaie şi să nu se mai hrănească cu frunze verzi, cu buruieni şi rădăcini, ar fi ”strămoşul hyperboreilor şi al Titanilor” (după speculaţia gramaticului Apollodor, care îl citează pe poetul Asius (sec. VII, î.Hr.), fiind citat, la rândul său, de Pausaniae), pentru că ”Ţara cea neagră a născut pe Pelasg, cel asemenea zeilor, pe munţii cei cu culmile înalte, ca să fie începătorul genului omenesc”. Asta ar însemna că Pelasg s’ar fi născut în munţii Ardealului (”ţara cea neagră”), ulterior civilizaţiei cucuteniene, deşi colibele, îmbrăcămintea din piei de oaie şi hrănitul cu frunze şi rădăcini ţin de începuturile omenirii. Mult mai probabil este ca legendarul iniţiator să fi aparţinut civilizaţiei polare, cea care intră în conflict cu agrara civilizaţie boreală, iar urmaşii săi, stabiliţi în ”ţara cea neagră” (Ardeal), apoi răspândiţi în întreg spaţiul european, să însemne o civilizaţie târzie, pe care Homer, Hesiod şi Herodot au cunoscut’o, prin intermediul reminescenţelor.

Civilizaţia cucuteniană a lăsat în urmă un adevărat patrimoniu iconografic, dedicat Zeiţei Mame, dar iconografia de cult nu defineşte realităţi, inclusiv în domeniul vestimentar. Pe teritoriul românesc, cea mai veche reprezentare a Zeiţei Mame pare să fie cea descoperită la Circea (Dolj), datând din Neolitic. Zeiţă Mamă sau poate doar un Stâlp al Pământului (stâlpii ţărăneşti, de’a lungul mileniilor, inclusiv cei hotarnici, cam aşa sunt ciopliţi şi sugerează paza, veghea eternă a străbunilor de tip lari), reprezentarea descoperită la Circea conţine grafiti ciudate, poate că doar copierea ”scrierii de pe cer”, cum o numeau vechii chaldeeni, deci un fel de rune, prin care Dumnezeu şi’ar face cunoscute dorinţele, descifrate ca atare de toate populaţiile străvechi, care relaţionau cu semnele imensului pergament de deasupra pământului, descoperind grafii cosmice chiar şi pentru fenomenele naturale (Îngheţul, de pildă, simbolizat de Constelaţia Dragonului, cea care arată Nordul, desenată, de regulă, în chip de spirală).

Dispunerea de spirale, de linii paralele, de semicercuri, de puncte şi de contururi pe reprezentarea descoperită la Circea, în judeţul Dolj, ascunde, fără îndoială, anumite mesaje, unele reluate poate că şi de scrierea celtică de mai târziu (liniile paralele, punctele), dar şi de simbolistica altor scrieri sau de transmiterile de mesaje, cel mai adesea mimetic, prin ornamente de amulete, de ceramică, de vestimentaţie, de locuinţe, de arme. Fără îndoială că este posibil ca elementele menţionate să fi făcut parte şi din ornamentaţia vestimentaţiei neolitice, ipoteza fiind susţinută şi de redescoperirea aceloraşi simboluri în tradiţiile artistice ale populaţiilor europene, inclusiv în tradiţiile româneşti ale împodobirii costumului popular, ale încondeierii de ouă, ale ornamentaţiei ceramicii şi a stâlpilor de lemn şi de piatră.

Numai că, în reprezentările târzii, toate datorate clasicului ”aşa am apucat” sau ale lui ”aşa s’a moştenit din moşi-strămoşi”, lipsesc mesajul, relaţionarea, tentaţia armonizării, toate conştientizate şi cu funcţii metafizice. În fond, arta este o expresie şi nu o legătură, rolul unificator revenind, prin însuşi numele, religiei. Şi nu pune nimeni la îndoială că, tot aşa cum ”un obicei agrar din zilele noastre (poate) să fie mai arhaic decât, de exemplu, cultul lui Zalmoxis” (Eliade, op.cit, pg. 7), tot aşa şi elementele decorative ale artei ţărăneşti europene, şi nu doar ale celei româneşti, descind din străvechimea precreştină.

”Se ştie că anumite scenarii mitico-rituale, existente încă la ţăranii din Europa centrală şi sud-orientală la începutul secolului al XX-lea păstrau fragmente mitologice şi ritualuri dispărute, în Grecia antică, înainte de Homer” (Eliade, op.cit., pg. 7), ”fragmente mitologice fiind”, desigur, şi desenele care sublimează, până în ziua de astăzi, şi costumul popular românesc.

Toţi autorii vechi (Herodot o face aproape violent) infirmă ipoteza existenţei unui panteon la populaţiile vechi: ”nu numai că nu obişnuiesc să înalţe statui, temple şi altare, ci, dimpotrivă, socot că cei ce le ridică sunt curat nebuni, şi aceasta, cred eu, pentru că ei nu şi’au închipuit pe zei ca fiind înzestraţi cu fire omenească, aşa cum o fac elenii. Ei obişnuiesc să aducă jertfe. suindu’se pe cele mai înalte piscuri de munte. Aduc jertfe soarelui, lunii, pământului, focului şi vânturilor. Din vremuri străvechi, acestor singure divinităţi aduc jertfă” (Istorii, Cartea I, CXXXI)

”Înainte vreme, pelasgii aduceau tot felul de jertfe, înălţând rugi zeilor, fără însă să’i dea vreunuia dintre ei porecle şi nume, pentru că nu auziseră încă de ele. Îi numeau doar zei, pentru că divinităţile, după ce au orânduit toate lucrurile din lume, le’au luat pe toate sub oblăduirea lor, prin bună împărţeală” (Istorii, Cartea II, LII).

Dacă ţinem cont de afirmaţiile lui Herodot şi descifrăm în vechile simboluri elemente cosmice şi fenomene, atunci poate că ar trebui să descifrăm în ”zeiţa” de la Circea o învelire în cosmicitate, dacă nu cumva chiar o sortire cosmică a fiinţei omeneşti (ceea ce se va descifra, desigur, în religiile de mai târziu) sau, cum zicea Eliade, ”o solidaritate mistică între om şi natură, care nu mai este accesibilă conştiinţei moderne” (pg. 259), dar care marchează, sub ”teroarea istoriei” (pg. 262), ”drama cristologică” a civilizaţiei umane. Sugerez ideea învelirii în cosmicitate pentru că reprezentările de mai târziu ale fertilităţii fie că reduc numărul simbolurilor, fie că le abandonează cu totul, semn al nevoii de relaţionare printr-o personificare şi nu, ca până atunci, printr’o ”fermecătoare fraternitate a omului cu întreaga creaţie” (Jules Michelet, în Eliade, op.cit., pg. 238).

Reprezentările îndeobşte cunoscute încântă prin realizarea artistică, capodopera fiind, fără îndoială, celebra ”Hora de la Frumuşica”, prima operă a civilizaţiei omeneşti care valorifică, într’o deplină armonie, plinurile şi golurile, sub pretextul realizării unui vas ceremonial, folosit, fără îndoială, în ritualurile dedicate Cerului de Zi, Diaus (cum îl numeau perşii) sau Zeus (cum îl numeau grecii), deşi protopărinţii l’au numit Moş Timp sau Saturn romanii, care, aşa cum se va vedea, aveau să trăiască, vreme de secole, nostalgia vremii şi ”pildei străbunilor”, pentru că ”fericit trăia romanul sub domnia lui Saturn”, cum scria Albius Tibullus.

Iar ”Hora de la Frumuşica” reliefează curgerea timpului, prin cele şase Hore, care aparţin unui tainic şi insolit calendar solar, dedicat, poate, celor şase planete cunoscute, pe atunci, pe bolta cerească, respectiv Mercur, Venus, Marte, Jupiter, Saturn şi Uranus. A şaptea planetă cunoscută, Pământul, poate fi interpretată ca reazăm, ca temelie pentru celelalte şase. Curgerea timpului este însoţită, mereu şi mereu, de ”recuperarea ritualică a timpului original” (Eliade, op.cit, pg. 27), prin manifestare vie (săvârşire de ritualuri) sau prin corporalitate durabilă (cazul inventarului religios precreştin).
Zeiţa Mamă este specifică spaţiului european de la nord de Dunăre, fiind întâlnită, în diverse epoci, la toate populaţiile nord-dunărene, în realizări artistice asemănătoare.
În Basarabia, de pildă, a fost descoperită o astfel de statuetă, datând din anul 3600 î.Hr., care sugerează elementele unei vestimentaţii, deşi aparentele fâşii de pânză, care înfăşoară corpul femeii nu reprezintă decât simboluri totemice, interesant, deşi poate că prea îndrăzneţ, interpretate de istoricul Andrei Vartic. Simbolurile liniare aparţin, totuşi, unui obiect de cult, deci nu puteau fi inserate la întâmplare sau în baza unei imaginaţii artistice, cum se întâmplă la ceramica funcţională, dar nici mărturii iconografice în ce priveşte vestimentaţia feminină nu pot fi considerate.

Aceeaşi simbolistică a liniilor se întâlneşte şi la statuetele descoperite la Dumeşti , deşi perechea de idoli, femeie-bărbat, pare să sugereze şi un anumit croi al vestimentaţiei, în cazul bărbatului putându’se desluşi şi sugestia unei baiere (de arc? de traistă?). Numai că şi aceste statuete sunt obiecte de cult, iar fiecare linie desemna ceva, comunica în sistemul de convenienţe ale notorietăţilor acelor vremuri. Fiecare epocă avea, în fond, un ansamblu de simboluri, de cunoştinţe, de închipuiri, de convenţii, care reprezintă notorietatea acelei epoci, iar o epocă ulterioară, definită de alte notorietăţi şi, din păcate, din ce în ce mai golită de notorietăţile anterioare, va interpreta simbolurile vechi în baza propriei sale simbolistici, alterând mesajul sau creând un nou mesaj.

O altă reprezentare, cea de la Tripolye (4000 î.Hr.), deşi sugerează aceeaşi zeitate , nu are nici o simbolistică vizibil afişată, artistul antic preferând, ca şi în cazul ”Horei de la Frumuşica”, o exprimare artistică întru glorificarea trupului, în cadrul unei religii nedualiste, în care nu existau creator şi creat, ci doar natura, drept templu al tuturor, la fel de eterni şi de muritori, dar dornici să cunoască lumea şi manifestările ei divine. O religie în care nu existau nici creaţie, nici apocalipsă, nici păcat originar, iar asceza era înlocuită de contemplaţie, prin contemplare ajungându’se la identificarea cu Marele Tot (simbol al unei desăvârşite unităţi, cum stabile Heidegger), o religie în care, aşa cum spunea Hipocrate, ”totul este divin şi uman, în acelaşi timp”, esenţa religiei naturale, numită impropriu păgânism, fiind sugerată, ulterior, de Juvenal, în ”Satire” (X, 356), prin celebrul dicton ”Mens sana in corpore sano”.

O religie care supravieţuieşte şi astăzi, în ciuda aparenţelor, în formulele regionalizate ale vechii religii unice, pentru că, aşa cum spunea primul ”om modern al civilizaţiei umane” (Lev Tolstoi), Augustinus, ”ceea ce în prezent se numeşte religia creştină a existat la cei vechi şi nu era absentă la începuturile neamului omenesc, până la apariţia lui Hristos întrupat, după care religia adevărată, care era deja prezentă, a primit numele de religie creştină”.

Idolii cei vechi, cum este şi această superbă statuetă de la Tripolye, nu reprezentau o zeitate, deci, indirect, nici măcar nu erau idoli în adevăratul sens al cuvântului, adică nu desemnau şi nu întrupau o persoană exterioară, cu care să poţi intra în relaţie, ci un ceva lăuntric, o proiecţie a lăuntrului în exterior (”triumful asupra propriului destin”, cum sintetizează Mircea Eliade, în pagina 261 a cărţii amintite, destinul popoarelor fiind determinat, conform spusei lui Lucian Blaga, de mitologia lor) , iar de aici vine caracterul pur artistic al unei statuete ritualice de acest fel, care aminteşte mai curând de nedumerirea retorică a lui Taliesin, poetul galez din Evul Mediu:

”Cine m’a semănat ca să mă poată culege?”

Sugestia umanului în reprezentările de statuete precreştine (nu în idoli, care purtau şi nume, şi o biografie favorabilă transferului de solidaritate cosmică), este confirmată şi parcă subliniată în spaţiul ceh, Venus de la Dolni Vestonice, o statuetă care o precede cu milenii pe zeiţa Venus şi care este, în fond, un simbol tranşant al fecundităţii, deci al unui fenomen şi cosmic, şi uman, în acelaşi timp.

Civilizaţia străveche, caracterizată de o simbolistică aproape indescifrabilă pentru conştiinţa leneşă, dar trufaşă a omului modern, a rămas suficient de necunoscută („în ciuda unui efort considerabil, tradiţiile populare sunt încă insuficient cunoscute”, spunea Mircea Eliade), deşi simbolistica ei supravieţuieşte, la nivelul subconştientului, în datinile popoarelor care mai au astfel de vestigii. În mod firesc, refacerea drumului ar trebui să se facă, pas cu pas, dinspre noi (frunzele sau chiar inflorescenţa şi fructul), înspre crengi, trunchi, şi’abia după aceea înspre rădăcini şi sămânţă, adică înspre civilizaţia cucuteniană şi, abia la urmă, înspre cele două civilizaţii primordiale, polară şi boreală.
Şi totuşi, parte din simbolistica străveche avea să supravieţuiască prin cei care, pentru că trăiau dincolo de Keltoi, răspândiţi în largul continentului, aveau să fie numiţi de greci, unul dintre puţinele popoare mărturisitoare, Keltoi, adică Celţi, deşi numele acesta cuprindea o puzderie de populaţii pelasgo-getice, cele mai importante fiind Celţii, Galii, Dacii, Macedonenii, Scyţii şi Sarmaţii. Iar în vecinătatea lor şi, adesea, în interferenţă cu ei, exista o altă populaţie de origine polară, Etruscii.

Simbolul Constelaţiei Dragonului, al ”şarpelui” (inclusiv cel biblic), deci al îngheţului nordic, este reprezentat explicit, poate că mai explicit decât în simbolistica ceramicii celtice, în două desene de pe acelaşi vas cucutenian.

Primul desen, cel de la buza vasului, este reluat, simbolic şi esenţializat, în desenul central, cel asemănător literei W, dar care, ulterior, va căpăta forma spiralei. Crucea, numită de milenariştii excesivi, ”dacică”, este, iarăşi, prezentă pe vase cucuteniene , dar în detaliul imaginii se poate descifra simbolul celor patru focuri, dispuse în puncte cardinale, pe un vârf de munte, în cadrul ritualului ancestral al Nedeilor.

Crucea simbolizează ”roata cerului” (Ur Anu, în sumeriană, Uranus, în greacă), ritualul constând în aprinderea celor patru focuri şi parcurgerea drumului de la un foc la altul, de către oameni cu câte o făclie aprinsă în mână, în sensul rotirii soarelui. Ritualul se desfăşura noaptea, poate şi din convingerea, divulgată de Cronica Akasha, că răul este legat de existenţa Lunii şi că forţele solare, puse în mişcare, mumifică forţele lunare (Rudolf Steiner, Timpul lemurian, înainte şi după ieşirea lunii din pământ). Prin urmare, simbolul ceresc al crucii, adesea în rotire, simbolizată de runa cunoscută sub numele de zvastică, are rolul de a ”mumifica” răul (există şi semnul Lunii, pe unele vase, sub forma zvasticii cu rotaţie opusă celei a mişcării Soarelui pe Cer). Aceleaşi simboluri apar şi pe altăraşele (considerate de arheologii slavi machete ale unor case), în care înălţimea este marcată de simbolul Nedeii.

Iar simbolul ”logodnei” Soarelui şi Lunii, deci al împletirii binelui cu răul, este redat de spirala cu capete opuse, sugestia fiind întărită de împletirea celor două rune, a Soarelui şi a Lunii, într’un desen al ceramicii tracice de mai târziu, deşi simbolistica veche, în întregul ei, este, aşa cum se va vedea, o moştenire europeană comună, pe care, în vremurile noastre, o mai păstrează, fără să o şi conştientizeze, arta populară a românilor, prin desenele de pe veşminte, de pe ceramică, de pe cusături, de pe ouă încondeiate şi de pe cioplituri în lemn.
Fără să conştientizeze, românii care se prind, şi azi, în horă, îmbrăcaţi în costumele strămoşeşti, ”înveliţi”, aidoma idolului de la Circea, într’o simbolistică a reprezentărilor cereşti, contribuie la victoria binelui solar asupra maleficelor forţe lunare, pe care le ”mumifică”, fie şi numai pentru câteva zeci de minute.

Sursa: documents.tips/documents/IonDragusanul, ziarullumina.ro

Citiți și:  CELȚII DIN GEȚIA LUI BUREBISTA, CERTITUDINI ȘI CONTRADICȚII

sau:  TRACIA ȘI ANATOLIA, ȚINUTURI VECHI GETICE

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

ACȚIUNE ÎN JUSTIȚIE PENTRU CONSTATAREA NULITĂȚII ABSOLUTE DE INSTAURARE A FORMEI REPUBLICANE DE GUVERNĂMÂNT

Principesa Margareta, a fost destinatarul unei scrisori deschise semnată de către organizațiile monarhiste, dar care totodată se adresează tuturor instituțiilor statului, cât și întregii societăți românești.

Convenția Națională pentru Monarhie Constituțională care reunește mai multe organizații, anunță că vor înainta o acțiune judiciară pentru constatarea nulității absolute a actului de instaurare a formei republicane de guvernământ și pentru restaurarea statului român modern.

Principesei Margareta i se cere public să’și exprime punctul de vedere asupra celor afirmate în scrisoare și să clarifice ”comentariile celor care susțin că primul adversar al monarhiei este Custodele Coroanei”. De asemenea, Principesei Margareta i se solicită să redea prințului Nicolae titlul de Alteță Regală și Principe al României, repunându’l în linia de succesiune dinastică.

 

În data de 6 August 2016, în Cetatea încoronarii Alba Iulia s’a constituit Convenția Națională pentru Monarhie Constitutionala. În urma discuțiilor, reprezentanții organizatiilor semnatare au căzut de acord asupra umatorului Protocol:

”Mișcarea pentru Regat și Coroană, Clubul Monarhiștilor Români din Uniunea Europeană, și Mișcarea pentru Regatul României, au convenit ca, în conformitate cu scopurile fiecareia, să coopereze pentru susținerea restaurării Monarhiei Constituționale.

Semnarea prezentului Protocol nu va împiedica în niciun fel desfăsurarea activităților proprii, organizațiile pastrându’și individualitatea și personalitatea juridica, potrivit statutelor lor. Prin semnarea prezentului Protocol organizațiile semnatare resping orice tentativă de confiscare politică a Coroanei României.

Organizațiile semnatare, prin consens, desfașoară acțiuni comune pentru restaurarea monarhiei constitutionale in Romania. În acest sens organizațiile semnatare hotărăsc să acționeze pentru declararea Sărbătorii naționale de 10 Mai ca Zi Națională a României, sărbătorirea anuală a Zilei de naștere a Regelui Mihai precum și înscrierea stemei României Reîntregite pe drapelul național potrivit Legii de la 24 aprilie 1922 (de fapt, Legea pentru fixarea stemei Regatului României întregit cu ţările surori unite, publicată în Monitorul Oficial nr. 92 din 29 iulie 1921, p. 3569-3573 – n.n.).

Coordonarea activității Convenției Naționale pentru Monarhie Constituțională este asigurată de un Secretariat compus din 3 membri, desemnați de organizațiile semnatare.

Secretariatul îi convoacă ori de câte ori va fi necesar, pe reprezentantii organizațiilor Convenției, la propunerea uneia sau a mai multor organizații semnatare, în vederea realizării programelor comune de acțiune pentru restaurarea monarhiei constituționale. În cadrul Convenției, hotărârile se iau prin consens (potrivit regulii unanimității).

Oricare organizație a societății civile care împărtășește idealul restaurării monarhiei este invitata să se alăture Convenției Naționale pentru Monarhie Constituțională.

Așa să ne ajute Dumnezeu! Trăiască Regele !

Protocolul a fost semnat de Marilena Rotaru din partea Mișcării pentru Regat și Coroană, de dr. Dan Marinca din partea Clubului Monarhiștilor Români din Uniunea Europeană și de prof. Alexandru Cărăușu din partea Mișcării pentru Regatul României.

A fost desemnat și Secretariatul Convenției Naționale pentru Monarhie Constituțională: Marius Oprea propus de Mișcarea pentru Regat și Coroană, Dan Nica, propus de Clubul Monarhiștilor Români din Uniunea Europeana și Alexandru Cărăușu din partea Mișcării pentru Regatul României.”

Convenția Națională pentru Monarhie Constituțională, organizație non-guvernamentală care susține restaurarea Monarhiei Constituționale drept unic și decisiv act al finalizării Revoluției române și a procesului comunismului în România, adresează Principesei Moștenitoare Margareta a României, și, spre știință, tuturor românilor fideli crezului Totul pentru Țară și Rege, următoarea scrisoare deschisă:
Alteța Voastră Regală,

Subsemnații, reprezentanți ai Convenției Naționale pentru Monarhie Constituțională, ne adresăm Alteței Voastre cu întreaga încredere și speranță că veți înțelege acest demers drept un semn al crezului nostru în deviza Totul pentru Țară și Rege și al fidelității noastre față de Familia Regală și față de Alteța Voastră, Custode al Coroanei Române, ca simbol al Monarhiei Constituționale în România.

Convenția Națională pentru Monarhie Constituțională își manifestă deschis satisfacția și recunoștința față de Alteța Voastră pentru repudierea tacită a demersurilor prin care s’a urmărit asimilarea Casei Regale unei instituții republicane, pe care noi am considerat’o de la bun început o lovitură la fel de dură pentru Monarhie ca și abdicarea forțată la care a fost silit Regele Mihai la 30 decembrie 1947. Ne bucurăm că aceste demersuri nu au avut succes și că, fidelă față de deviza Casei Regale, Nihil sine Deo, și cea a Măritului Rege Carol I, ”Tot pentru Țară, nimic pentru mine”, Alteța Voastră Regală a ținut departe acest dar otrăvit, care nu numai că ar fi subminat prestigiul Coroanei, dar ar fi fost mult mai nociv, aservind Coroana republicii.

Convenția Națională pentru Monarhie Constituțională se adresează atât tuturor instituțiilor statului, cât și întregii societăți românești și are, în însuși statutul său, acțiunea militantă, în limitele legii, în vederea restaurării Monarhiei, ca unic mod de a reinstaura legalitatea constituțională, abolită prin forță în 1947, când s’a realizat instaurarea ilegală a Republicii. Monarhia nu a fost niciodată ”abolită” în România prin voința liber exprimată a poporului. În schimb, singurul mod în care această voință s-a exprimat a fost Revoluția anticomunistă din decembrie 1989, iar singura cale de a condamna și a șterge definitiv ororile comunismului instalat la 6 martie 1945 și ale regimului republican, impus cu forța de un regim de ocupație sovieto-comunist la 30 decembrie 1947, este reinstaurarea Monarhiei, ca demers final și legitim al actului eroic al Revoluției Române.

Noi milităm pentru reinstaurarea constituționalismului monarhic românesc, ca patrimoniu istoric național, eliberat de degradările comuniste, având drept călăuzitor moral pe Majestatea Sa, Regele Mihai. La întoarcerea sa din exil, desi nu a pretins reinstaurarea legitimă și legală pe Tronul Regatului României, înțelegând noile conjuncturi politice, demonstrând, ca un adevărat suveran, că acceptă în orice condiții să se pună în slujba poporului său, a participat la reclădirea fundamentelor democrației în țara pe care a fost silit să o părăsească în urmă cu aproape șapte decenii. Și datorită Majestății Sale Regelui Mihai, în prezent, România este o democrație consolidată. Cu toate acestea, în nici un moment Majestatea Sa Regele Mihai nu a abdicat de la dezideratul legitim al reinstaurării monarhiei și de la dreptul său constituțional, istoric, legitim, legal și moral de revenire pe Tronul României. Regele Mihai este unanim recunoscut drept un simbol național al rezistenței anticomuniste și exemplu absolut de suveran în toate marile cancelarii ale lumii, unde este socotit ”un mare Rege”. Prin toate acțiunile sale din ultimele două decenii și jumătate, Regele Mihai a arătat, prin exemplul său, că o bună guvernare a României, prosperitate și stabilitate a țării, pot fi asigurate numai prin revenirea la Monarhie, ca stare legitimă de drept constituțional, abolită prin forță în 1947, când s-a realizat instaurarea ilegală a Republicii.

Citiți și:  ROMÂNIA FĂRĂ ACTUL REGELUI DE LA 23 AUGUST 1944 – UN DEZASTRU

România nu are o tradiție republicană. Istoria monarhiei în țara noastră este milenară, paginile ei glorioase fiind scrise de voievozi și principi în toate cele trei provincii istorice ale țării, în vreme ce istoria ei republicană se numără în decenii, mai mult de două treimi din aceasta fiind sinonimă cu regimul represiv de ocupație sovieto-comunist. Anii de după 1989 ai Republicii sunt marcați de o tranziție tulbure, în care instituția prezidențială nu s-a putut ridica la prestigiul și măreția din trecut ale Coroanei Române. În noile condiții din România, ale unei democrații consolidate, considerăm că acest pas, de revenire la o stare de drept, legitimă legal și istoric necesară, prin reinstaurarea Monarhiei Constituționale, poate și trebuie să fie făcută, pe cale democratică, prin dreptul de a ne adresa justiției pentru recunoașterea acestei situații juridice de drept.

Alteța Voastră Regală,

Pe 3 aprilie, exact în urmă cu un secol, istoria consemna două evenimente: Guvernul Rusiei aproba ca 30.000 de prizonieri români transilvăneni să fie eliberați, pentru a se alătura eroicei rezistențe conduse de Regele Ferdinand pe frontul din Moldova, în momente de cumpănă pentru Țară și Rege. Acești voluntari aveau să-i jure Regelui credință o lună mai tîrziu, mulți cu lacrimi în ochi, apărând cu prețul sângelui ceea ce mai rămăsese din România și punând jertfa vieții lor, alături de hotărârea și curajul nestrămutate ale Regelui Ferdinand, drept temelie la nașterea României Mari. Este numai o pagină din eroismul cu care a fost apărată Coroana României, simbol al consacrării unei națiuni puternice și demne la porțile de răsărit ale Europei, la sfârșitul acelui război. Tot acum o sută de ani, pe 3 aprilie 1917, sosea la Sankt Petersburg, în Rusia, unde fusese detronat Țarul Nicolae al II-lea, într-un tren blindat, Vladimir Ilici Lenin, care pregătise Tezele din Aprilie, în care a elaborat principiul primatului forței asupra legalității și legitimității și răsturnarea prin insurecție armată a ordinii constituționale. Acestea au dus la instaurarea sângeroasei dictaturi comuniste în Rusia sovietică și, trei decenii mai târziu, forțele bolșevice din România ocupată de Armata Roșie, au dus la răsturnarea Monarhiei și la instaurarea unui regim republican, care masca regimul de teroare al ocupației sovieto-comuniste. Revoluția din decembrie 1989, prin caracterul ei anticomunist necontestat de nimeni, a consacrat ilegitimitatea acestui regim comunist și implicit a Republicii, ca formă de guvernare în România. Instaurarea acesteia la 30 decembrie 1947 s’a făcut inclusiv printr-un act pe care îl considerăm în temeiul a numeroase și temeinice dovezi drept ilegal, nul din punct de vedere juridic, dar care însă nu a fost constatat ca atare până acum de o instanță a justiției din România.

Astăzi, Justiția i’a pus sub acuzare pentru crime împotriva umanității pe mai mulți dintre promotorii regimului comunist, criminal, degradant, inuman … Dosarele Vișinescu, Ficior, Ursu, Revoluție, Mineriada sunt edificatoare …. Urmează ca Justiția – grație hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului, în urma plângerilor victimelor inițiate de o cunoscută organizație non-guvernamentală (Asoc. 21 Dec.) – să dea curs analizei regimului criminal, ale cărui acte trebuie să înceteze a mai produce efecte! În acest context se impune deschiderea unui dosar în Justiție cu privire la cercetarea actelor și faptelor comise la 30 Decembrie 1947, ca parte a atacului generalizat și sistematic asupra instituțiilor statului , împotriva drepturilor fundamentale ale omului, declanșat de structurile militare și paramilitare care au răsturnat ordinea constituțională în Regatul României și au capturat Statul Român până în Decembrie 1989 – Iunie 1990 …. Credem că numai o sesizare penală ar putea restabili ordinea legală și constituțională după atacurile generalizate și sistematice asupra instituțiilor democratice și a drepturilor fundamentale ale omului.

Convenția Națională pentru Monarhie Constituțională va înainta o acțiune judiciară pentru constatarea nulității absolute a actului de instaurare a formei republicane de guvernământ și pentru restaurarea statului român modern, cu puternice rădăcini europene, ilustrat și exprimat de Monarhia constituțională, aceea care a plasat România între cele mai prospere și civilizate țări ale lumii, statuată prin Constituția din 1923, singura Constituție validă istoric și juridic. Militând pentru restabilirea adevărului istoric și moral, ne asumăm, prin cunoaștere și respect, afirmarea valorilor proprii națiunii noastre, pe care Coroana Regală Română le reprezintă și le-a slujit cu profund și continuu devotament, vreme de 150 de ani. Recursul nostru la îndeplinirea acestui act de justiție prin care se va recunoaște ilegalitatea regimului republican în România are drept suport respectul față de lege, morala creștină și adevărul istoric, urmând unui instinct al binelui național, care va putea constitui remediul vindecării, al ștergerii consecințelor morale și instituționale ale înstrăinării de sine provocate de deceniile de Republică dictatorială comunistă și ai anilor tulburi care i’au urmat. Țara noastră nu a reușit să’și găsească, după Revoluția anticomunistă, sub același regim republican care continuă abuzul de forță și de drept prin care s’a răsturnat Monarhia, calea spre stabilitate și prosperitate, spre o reformă morală a societății. Reinstaurarea Monarhiei este singurul mod prin care această cale poate fi regăsită, însemnând reinstaurarea unei instanțe morale și politice care nu s’a regăsit în sistemul politic actual și prin care Revoluția din 1989 poate ajunge să își desăvârșească rolul și sensul său istoric.

Alteța Voastră Regală,

Ne aflăm în pragul Centenarului Reîntregirii României, înfăptuită prin jertfa de sânge a sute de mii de români, sub însemnele Coroanei României și prin curajul eroic al Regelui Ferdinand. În aceste împrejurări, cu speranța că odată cu acest Centenar vom sărbători și revenirea la normalitate și legalitate, prin reinstaurarea Monarhiei, singura formă legitimă, de instaurare a democrației autentice, adresăm Alteței Voastre Regale rugămintea să’și exprime punctul de vedere asupra celor afirmate de noi, clarificând și spulberând comentariile celor care susțin că primul adversar al monarhiei este Custodele Coroanei.

La 26 aprilie se împlinesc 25 de ani de la venirea Majestății Sale Regelui Mihai, ]n România, de Paști 1992, împreună cu Majestatea Sa Regina Ana, cu Alteța Sa Regală Principesa Elena și cu Principele Nicolae. Imaginea Familiei Regale Române și, mai ales, a viitorului ei, a umplut sufletele românilor de speranță și de bucurie. Peste douăzeci de ani, stabilirea în țară a nepotului Regelui Mihai, și mai ales, popularitatea și iubirea câștigate în inima acestui neam, au urcat considerabil procentul susținătorilor monarhiei.

Alteța Voastră Regală,

Cu profund respect, în spiritul Învierii, al mântuirii și al valorilor familiei creștine, ne exprimăm speranța că Alteța Voastră are puterea de a ierta greșelile și de a accepta penitența lui Nicolae, redându-i titlul de Alteță Regală și Principe al României, repunându’l în linia de succesiune dinastică. Ne facem astfel ecoul majorității susținătorilor monarhiei și al multor români, mai ales tineri, care, de la venirea în țară a nepotului Majestății Sale Regelui Mihai și al Alteței Voastre, au înțeles, au iubit și susțin monarhia.

Alteța Voastră Regală,

Avem credința că demersul nostru va fi corect înțeles. Singurul nostru scop este acela de a fi recunoscut legal, dezideratul legitim istoric – de Reinstaurare a Monarhiei Constituționale în România – ultima șansă pentru ca Țara să’și împlinească destinul istoric, brutal întrerupt de regimul comunist și de anii care i’au urmat. Numai astfel, jertfa celor care și-au dat viața pentru Marea Unire, pentru Coroana Română, în războiul de apărare împotriva comunismului și a fascismului, în anii de teroare ai comunismului, pentru Țară și Rege și, nu în ultimul rând, jertfa eroilor Revoluției anticomuniste, care a redat demnitatea și speranța neamului românesc, își vor găsi rostul istoric în calea către o Românie în care toate se vor împlini după voia Domnului.Așa să ne ajute Dumnezeu! Trăiască Regele!

Convenția Națională pentru Monarhie Constituțională alcătuită din:

Clubul Monarhiștilor din Uniunea Europeană
Președinte: dr. Dan Marinca
Secretar: Szilard Ivan Csatlos, economist
Președinți sucursale:
Oradea: Daniel E. Nica, Conte al Casei Regale Imperiale Rurikovich – Grand Master – Imperiului Istoric Al Cavalerilor Teuton Ai Sf. Marii Din Jerusalem. Bacău: Dănuț Pătrașcu Alba: Șanta Claudiu, inginer. Constanța: Cristian Chesler, inginer. Mureș: Ionică Olteanu, profesor Caraș Severin: Grațiel Poamă, inginer.Buzău: Constantin Badea, inginer. Harghita: Letiția Mitrofan. Sălaj: grof Beldi Paul Ladislau. Spania: Robert Tămășan. Portugalia: Ramona Pop
Mișcarea pentru Regat și Coroană
Președinte: Marilena Rotaru Distinsă cu Medalia Regele Mihai I pentru loialitate și Crucea Casei Regale Vicepreședinte: Marius Oprea Distins cu Medalia Regele Mihai I pentru loialitate Secretar general: Antonie Popescu, avocat.
Mișcarea pentru Regatul României
Președinte: Prof. Dr. Alexandru Cărăușu Distins cu Medalia Regele Mihai I pentru loialitate
Mișcarea pentru Monarhie Constituțională
Președinte: Mariana Berinde
Asociația Foștilor Deținuți Politici
Distinsă cu decorația Regală NIHIL SINE DEO Președinte: Octav Bjoza
Acad. Alexandru Zub Decorat cu Crucea Casei Regale Membru în Consiliul de Garanție Morală al Mișcării pentru Regat și Coroană
Prof. dr Nicolae M. Constantinescu Ofiter al Ordinului Coroana României, Membru de onoare al Academiei Oamenilor de Știință, Membru titular al Academiei de Științe Medicale din România Membru în Consiliul de Garanție Morală al Mișcării pentru Regat și Coroană
Victor George Rebengiuc Distins cu decorația regală NIHIL SINE DEO
Cristian Bădiliță Teolog, istoric al creștinismului, eseist, traducător și poet român contemporan. Membru în Consiliul de Garanție Morală al Mișcării pentru Regat și Coroană
Pr. Marcel Răduț Seliște Teolog și publicist, Decorat cu Medalia Regele Mihai I pentru loialitate

10 aprilie 2017

Citiți și: CUM AR ARĂTA ROMÂNIA DUPĂ UNIRE ?

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgi i‬ Dacia‬ ROMANIA‬