CINE AU FOST GEȚII ȘI CINE AU FOST ”DACII” ?

Dacopații lui Tocsin și alți dacomani înrăiți se vor supăra iar pe noi…pentru că le destrămăm iluziile formate din castele de nisip.

Ce trebuie spus răspicat tuturor celor care sînt interesați de trecutul geto-rumînilor?

Că mai întîi au fost Geții despre care au scris și grecii și romanii încă de acum peste 2500 de ani, afirmîndu’se despre ei că au fost primii pămînteni, Geea-Geo-Get reprezentînd din vechime familia de cuvinte ce desemnau Zeița Pămintului, Pămîntul și Pămîntenii.

Asta ce înseamnă?

Că nu avem o istorie de numai 1900 de ani cum afirmă toți dacopații lui Tocsin care vor ca țara noastră să se numească ”Dacia” !!!

Istoria noastră a rumînilor se confundă cu istoria omenirii.

Citiți și: AȘEZĂRI ÎN CARPAȚI MAI VECHI DECÎT PIRAMIDELE EGIPTENE, DOVEZI DE ÎNTÎIETATE ÎN EUROPA

Apoi, trebuie spus iarăși răspicat că romanii i’au inventat pe ”daci” și au încropit și o țară a lor numită ”Dacia” pe care au înființat’o în Carpați și asta după ce au distrus toată civilizația getică din acea zonă (Sudul Ardealului, Oltenia, Banat), demolînd din temelii SarmiGetuza, capitala Geților și furînd tezaurul geților cu ajutorul unor Biciliși, săvești, napoleoni sau toxini.

Acești ”daci” inventați de romani au fost de fapt o ”mlădiță” a Geților, cel puțin așa afirmă Trogus Pompeius acum peste 2000 de ani.

Sigur, noi știm asta și fără să o fi spus vreun învățat roman sau elen în trecut.

Strabon afirmă și el acum 2000 de ani că ”dacii” vorbeau aceeași limbă a Geților.

Dar întrebăm și noi, dacă invenția numită ”daci” erau tot geți, ce altă limbă să vorbească, mai ales că pînă și romanii vorbeau limba getică, căreia i se spunea ”limba latină”?

Limba latină a fost o limbă ceva mai sofisticată și standardizată de scribii și cărturarii Romei, nevorbită de nimeni și care a circulat pe timpul imperiului roman, apoi ținută în viață de clerul catolic.

Apoi, iarăși trebuie spus răspicat, că Strabon afirma încă de acum 2000 de ani că ”dacii” erau poziționați la izvoarele Dunării cam pe acolo unde azi este Germania (adică în țara lor numită Țara Dacilor = iar în limba lor ”Deutschland” și unde și azi nemții își spun ”deutsch”, iar olandezii ”duch”).

Este în realitate o tentativă subtilă, de foarte puțini sesizată de a germaniza Geții prin ”dacizarea” noastră (Daci = Deutsch, Duch) a rumînilor care sîntem urmașii lor.

Apoi, iarăși trebuie spus răspicat că deși de’a lungul anilor geții s’au luptat cu perșii sau cu romanii sau cu alte seminții ale vremurilor, nu avem relatări detaliate despre luare de robi / sclavi a geților.

Povestea se schimbă, însă, radical în cazul ”dacilor”.

”Dacii” au fost robii romanilor este o realitate incontestabilă a acelor ani înscrisă în piatră chiar de marele Jefuitor al Geților, numit Traian.

În imagine avem o reprezentare a unui ”DACUS CAPTIVUS”, iar pe Columna lui Traian, acesta a ordonat să fie reprezentați ”dacii” luați robi la Roma.

Nicăieri în lume nu veți găsi, însă, un ”Getes Captivus”, dimpotrivă pe Arcul lui Constantin tronează măreți statui gigantice ale unor Geți așa cum îi vedea Constantin cel Mare.

Mai trebuie spus că Geții au fost un popor liber, iar cei care au rămas liberi în ”Barbaricum” (acele teritorii ale geților de dincolo de imperiul roman) i’au eliberat pe ”dacii” luați sclavi, Geții i’au eliberat de mai multe ori pe ”dacii” ocupați:

1. La 270 d.Hr de sub ocupația romană (așa zisa ”retragere aureliană”)

2. La 1919 de sub ocupația bolșevică a Budapestei, braț apostolic al Vaticanului de luptă împotriva celor care nu se converteau CATOLICI și în special împotriva ortodocșilor rumîno-geți.

3. Ar mai fi fost și o a treia oară, în 1944 de sub ocupația hortystă, dar între 1940-1944 doar o mică parte a Daciei romane a fost ocupată de Budapesta.

Iar actul de la 1600 a fost mai mult o unire simbolică, iar drepturile politice ale ”dacilor” deși nu mai erau ocupați, erau tot mai puține în țara lor.

Și atunci întrebăm iar, pe toți dacopații lui Tocsin de ce să numim țara noastră ”Dacia” – ”Țara Robilor” și nu Geția, Țara Geților Liberi ?????

Nu, noi sîntem geți-begeți (geto) și ne tragem din Țara Soarelui cu capitala la SarmiGetuzo înființată de Zamolxio, Geția (Getyo) regăsită și în cuprinsul textelor de pe Tăblițele de la Sinaia !!!

Citește și: ACUM 2000 DE ANI NU EXISTA DACIA ÎN CARPAȚI ȘI NICI DACII ÎNCHIPUIȚI DE ROXIN

sau: 10 MINCIUNI DESPRE GEȚI

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA

FÎNTÎNA GEȚILOR ȘI CONDUCTELE DE APĂ DE LA SARMIGETUZO

Potrivit istoricilor, Sarmizegetusa Regia a fost capitala Regatului Geția înainte de războaiele dintre geți şi romani. Este considerată cel mai important centru economic şi religios al Geției, iar datorită numeroaselor sale mistere, a vechimii şi unicităţii sale şi a atractivităţii pentru pasionaţii de astronomie a fost asemănată cu celebrul monument neolitic Stonehenge din Marea Britanie.

Sarmizegetusa Regia a fost centrul economic, religios şi politic al Geției, înainte de războaiele geto-romane din jurul anului 100. Oraşul antic, înconjurat de zidurile ce pot fi văzute şi în prezent, se întindea pe o suprafaţă de trei hectare, susţin istoricii, iar la poalele cetăţii, pe o rază de trei kilometri, se aflau numeroase aşezări civile.

Mai mult, pe vîrfurile munţilor care înconjurau Sarmizegetusa Regia, geții au ridicat cetăţi de apărare, iar în vremurile de restrişte, populaţia îşi găsea adăpost în aşezarea din munţi. Templele şi sanctuarele din Sarmizegetusa Regia au fost dispuse pe patru terase, iar istoricii au stabilit că au fost ridicate unele din vremea regelui Burebista, iar altele în vremea lui Decebal, în care aşezarea s’a aflat în apogeul dezvoltării sale economice.

Locurile sacre au fost construite din materiale aduse de la zeci de kilometri distanţă, folosindu’se o tehnologie încă necunoscută istoricilor și inginerilor de astăzi.

Sarmizegetusa Regia a fost devastată, de legiunile romane. A fost incendiată, iar templele ei au fost distruse şi abandonate în cele din urmă.

Dovadă că în permanență aflăm lucruri noi despre acest centru antic fortificat al geților, este o dovadă că știm încă foarte puține despre Sarmizegetusa Regia, chiar dacă peste cîțiva ani vom sărbători centenarul cercetărilor sistematice. Surprize pot apărea oricînd, chiar fără săpături arheologice.

Un exemplu îl constituie cercetarea documentelor din sec. al XIX-lea, ce provin de la o serie de pasionați care au săpat în sit și au făcut descoperiri despre care astăzi nu mai știm nimic, dar și documente din anii ’80 ale regimului comunist despre canalizarea din Sarmizegetusa Regia

S’a considerat pe larg pînă acum că incinta Sarmizegetusa Regia (Grădiștea de Munte / Grădiștea Muncelului) nu s’a bucurat niciodată de o alimentare permanentă cu apă, deoarece cele două surse de apă identificate de arheologi – cea din localitatea civilă vestică și cea din zona sacră – sînt situate lîngă ea.

Cu toate acestea, în timp, fragmente dintr’o conductă ceramică au fost descoperite în incintă sau în imediata apropiere, dar aceste informații au rămas nefolosite pînă acum.

Prima mențiune a unor conducte de lut din ruinele Grădiștea Muncelului datează încă din rapoartele autorității fiscale austriece care a continuat săpături în zonă în 1803 și 1804; ele apar și în planul întocmit de cartograful András Szőts, care a fost trimis acolo în toamna anului 1804 de către autorități.

Săpăturile din incintă au dezvăluit aspectul unei conducte – cel mai probabil în 1803, dar ne lipsește cîteva rapoarte pentru campania din acel an, deci descoperirea nu este înregistrată de la prima mînă.

Din fericire, raportul sumar redactat de exploratorul minier Anton Bögözi, care a supravegheat săpăturile, fiind datat în 25 aprilie 1805, marchează această descoperire, oferind totodată o mulțime de detalii.

Astfel, aflăm despre o conductă de lut bine arsă găsită în pămîntul de lângă perete, la adîncimea de 1,5-1,50 m (4-5 picioare) și îmbrăcată (Fig. 1-2) cu scînduri de 10-12 inci (0,25-0,30 m).

Fig. 1-2 Tub de ceramică excavat de la Sarmizegetusa

Tuburile au o lungime de 0,90 m (3 picioare), grosimea peretelui este de 3,81 cm (1 ½ inci) și diametrul este de 0,38 m. Lungimea totală a conductei găsite nedeteriorate de 11 piese este de 20,79 m.

Textul nu menționează partea terasei unde a avut loc săpătura. Informațiile sînt extrem de valoroase și nu au fost exploatate pînă acum de arheologi, deși au fost publicate de mai multe ori.

Szőts a marcat pe planul său două locuri în care conductele au fost dezgropate în interiorul incintei (cu excepția cazului în care sînt cele două capete ale unei singure conducte).

Din păcate, desenul originar este pierdut (sau nu a mai fost căutat în arhive) și avem o copie în mod sigur care nu are unele detalii, inclusiv plasarea acestor conducte (Fig. 3) deși sînt menționate în legendă.

Fig 3. Detaliu de pe harta din 1804 cu cetatea Grădiștea Muncelului. Sursa: Österreichisches Staatsarchiv, Kriegsarchiv, Kartenabteilung KVIIk 403 I / 2.

Textul din legendă ne informează că săparea a avut loc în interiorul incintei, unde s’au găsit tuburi ceramice interconectate în punctele marcate ca m și n.

Cea de’a doua planșă prezintă, printre alte descoperiri, un tub ceramic într’o secțiune longitudinală și transversală, dimensiunile sînt închise celor raportate de Bögözi și, prin urmare, ar putea fi din această conductă (Fig. 4).

Fig. 4 Detaliu de pe planșa cu artefactele găsite la Grădiștea Muncelului în campaniile din 1803-1804 reprezentînd un tub dintr’o conductă. Imaginea sursă: Österreichisches Staatsarchiv, Kriegsarchiv, Kartenabteilung KVIIk 403 I / 2

Este dificil de identificat pe teren traseul conductei. Nu se cunoaște partea din incinta de unde a fost săpată, dar avem cîteva indicii.

Planurile fortăreței întocmite înainte de 1981 arată pe terasa IV un șanț vechi de aproximativ 25 de metri lungime, paralel cu latura de est a incintei, la o distanță de aproximativ 10 m de ea (mai aproape de zidul de la capătul nordic și care se îndepărtează departe de spre vest), tăind ceea ce este acum calea din fața porții de est și care a fost completată după lucrările de întreținere din 1980 (Fig. 5).

Fig. 5 Planul incintei Sarmizegetusa Regia cu amplasarea excavărilor în care au fost descoperite tuburi de lut ale unei conducte. Bazat pe Glodariu și alii, 1996 b, p. 135, fig.  24 și Glodariu și alii, 2004, pl. 1

Lungimea și poziția sa față de perete sugerează că ar putea fi acel șanț austriac cu conducte în interior.

Amplasarea conductei ”austriece”, neașteptat este confirmată de săpăturile mai recente.

În 2011, o suprafață săpată pe terasa IV ”nu departe de poarta estică”, pentru a stabili direcția drumului asfaltat, a traversat colțul sud-estic o săpătură mai veche, numită de arheologi ”groapa austriacă”, unde au fost descoperite ”fragmente din tuburi realizate din lut ars dintr’o conductă de dimensiuni mari”.

Fig. 6 Imagine cu conducta de lut ars la o adîncime de 1,5 m

Este foarte posibil ca echipa condusă de Gelu Florea să fi găsit rămășițele conductei raportate la începutul sec. al XIX-lea.

Rapoartele nu menționează adîncimea pieselor, care a fost oricum tulburată de austrieci și de lucrările ulterioare, dar rămîne să se stabilească legătura cronologică dintre conductă și drumul asfaltat, pe măsură ce acestea se traversează între ele.

Mai devreme, în 1988, s’a secționat o țeavă ”de dimensions beaucoup plus grandes, semblables à ceux qui utilisaient les Romans”, (de dimensiuni mult mai mari, asemănătoare cu cele care au fost folosite de romani) la sud de fortificație, lîngă clădirea considerată ca baie romană, care este probabil să fie aceeași cu cea ”austriacă”.

Nu este sigur de ce această țeavă seamănă cu cele romane, dat fiind faptul că singurul indiciu este diametrul, irelevant în stabilirea producătorului.

Eugen Iaroslavschi a încercat atunci să dovedească originea romană a țevilor bazîndu’se pe locul descoperirii – alături de edificiul termic – și pe faptul că a fost orientat spre acestea.

Din păcate, informațiile sînt foarte laconice și nu permit plasarea edificiului în plan.

Cu toate acestea, se știe că diametrul țevii este mult mai mare decît cel al unei conducte. dezgropate de austrieci și secționate probabil în 1988.

Cu siguranță această clădire a fost alimentată de către un traseu de țeavă care vine din țeava largă care poate că ducea mai spre sud și pentru a deservi alte terase.

Prin urmare, datarea conductei săpate de austrieci este legată de datarea acestei clădiri.

Fig. 7 Elemente de legătură din sistemul de amenajare hidrotehnică de la Sarmigetuzo care dovedesc cunoștințe avansate despre ingineria hidrotehnică

Problema nu pare însă ușoară, deoarece clădirea este preluată de romani, și încă nu sîntem convinși de originea romană a conductei, pentru că încă nu s’a găsit nici un argument valabil în favoarea interpretării băilor ca fiind romane.

Mai mult decît atît, romanii foloseau pentru a închide capetele țevilor ciment și mortar, informații care nu au fost incluse în descrierea raportului austriac. 

Bazat pe aceste informații, Iaroslavschi consideră că există o sursă de apă în incintă, pe terasa IV, unde există vegetație acvatică, dovedind existența apei în pămînt.

Această ipoteză nu a fost însă verificată. Cu toate acestea, există alte două descoperiri recente. În 2002, o zonă din sectorul nordic al terasei III a fost săpată și găsite totodată fragmente dintr’o conductă de apă.

În următorul an, s’a deschis un șanț pe aceeași terasă, la sud de săpăturile din 2002 și pe aceeași linie și s’a găsit din nou ”fragmente de conducte de apă”.

Cele două rapoarte arheologice nu demonstrează faptul că țeava rămasă (ale cărei dimensiuni nu sînt specificate) sau alte artefacte din acele săpături sînt originare dintr’un alt loc, eventual dintr’un nivel diferit.

Nu este exclus ca piesele să provină din altă parte, avînd în vedere că terasa a fost amenajată de romani, dar cele două locuri unde au fost dezgropate sînt bine aliniate cu calea șanțului austriac și acestea sînt singurele locuri de pe terasă (și singura terasă din interiorul incintei, în afară de terasa IV) unde au fost raportate resturi de conductă, deși s’au efectuat excavații în mai multe părți ale acesteia.

Alinierea acestor secțiuni în care s’au găsit părți ale unei conducte nu este aproape coincidentală.

Astfel, am putea așeza sursa de apă mai sus decît credea Iaroslavschi, și anume în partea de nord a terasei III, aproape de zid.

Acest sector rămîne neinvestigat pînă în prezent, cel puțin conform rapoartelor arheologice publicate. Izvorul nu a putut fi amplasat în partea superioară, deoarece a fost săpat complet și nu a apărut nici un indiciu în această direcție.

Pentru că incinta ocupă cel mai înalt punct din zonă, nu putem plasa sursa în afara ei.

Fig. 8 Modul de îmbinare al conductelor

Teoretic, există posibilitatea ca aceștia să se folosească pe o anumită distanță, de o sursă dintr’un loc mai înalt, dar geții poate că nu știau cum să reducă presiunea creată pe conductele de pe versanții înalti, așa că nu fac decît să folosească pante mai joase.

Este posibil ca o altă țeavă să furnizeze apă din aceeași sursă pentru rezervația terasei IV, lîngă latura vestică a fortificației, cu excepția cazului în care nu existau două izvoare în interiorul incintei.

Diametrul mare al conductei, menționat de austrieci și săpăturile din 1988 și 2011, sînt argumente pentru o sursă cu un debit puternic. Astăzi acest lucru nu este vizibil la suprafață.

Adîncimea conductei este mult sub nivelul de îngheț, fie din cauza adîncimii sursei, fie din cauza necesității obținerii unei pante aconstante sau din alte motive constructive.

Fig. 9 Descoperirea unor instalaţii de captare şi de distribuţie a apei ilustrează,  standardul ridicat de viaţă al locuitorilor capitalei Sarmigetuzo, unde apa era transportată pe distanţe mari prin intermediul unor conducte din tuburi de lut ars, similare celor din mediul greco-roman.

Alinierea secțiunilor care conțin resturile de conducte sugerează că conducta a fost direcționată spre sud.

Cu toate acestea, nu putem spune nimic despre direcția sau lungimea totală a conductei, doar săpăturile sau prospecțiunea geofizică ar putea aduce date suplimentare.

Nu se poate exclude cu siguranță posibilitatea ca conductele de argilă aflate în interiorul incintei să aparțină într’adevăr romanilor sau să fie construite de meșterii romani cîndva aproape de cucerire, dar totuși nu avem suficiente argumente pentru a afirma acest lucru.

Chiar dacă avem de’a face cu o conductă romană, ceea ce este important este faptul că dovedește existența unei surse de apă acolo.

Este extrem de improbabil faptul ca geții să nu știe de acest izvor și că a fost dezvăluit și folosit doar de romanii care au rămas acolo după 106 d.Hr. Mai mult, putem susține că locul pentru construirea cetății getice a fost ales pe baza existenței acestui izvor.

De asemenea, o construcție necunoscută a fost scoasă la iveală în 1844 de către medicul hunedorean Fodor András. Primul lucru care i’a atras acestuia atenția cînd a ajuns în zona sacră (despre care nu se știa, la acea vreme, că este o zonă cu temple), a fost izvorul.

Poate și pentru că era specialist în balneologie.

Fig. 10 Izvorul astăzi

A urmărit firul apei și a constatat că acesta dispare sub pământ la un moment dat, printr’o gaură cu diametrul de cca 15 cm, și reapare mai încolo, în coasta dealului, la o distanță de cca 19 m. A început să sape în locul în care reapărea apa și a dat de o construcție din blocuri de piatră frumos prelucrate, înaltă de aproape 2 m, lată tot atît și lungă de aproape 6 m.

În peretele dinspre deal se găsea un tub de zinc (sau poate de plumb), cu diametrul de cca 4 cm, iar în peretele opus, cel dinspre vale, a găsit deschizătura unei uși și mai multe seturi de cuie și balamale de la aceasta.

Pe aceeași latură, în partea de jos a peretelui, se găseau un jgheab de piatră, care putea fi blocat, și prin care apa adunată în interior putea fi lăsată să curgă spre vale. Fodor a mai văzut în interiorul clădirii niște blocuri de piatră aranjate pe lîngă pereți, despre care a crezut că sînt ”scaune”.

În interpretarea lui de balneolog, ceea ce tocmai descoperise era o ”baie de apă rece”, folosită în trecut de locuitorii cetății.

Fig. 11 Propunere de reconstituire a clădirii dezvelite în 1844 (arh. Marian Coman)

Întors acasă, Fodor a ținut o conferință și a publicat un articol într’un ziar local, în care a povestit ce descoperiri a făcut. Plin de entuziasm, a strîns o echipă de 18 oameni și a urcat din nou la cetate, în anul 1847.

Deja imediat după descoperire, el își exprimase temerea că pereții clădirii se vor ruina repede, din pricina apei și a noroiului care se scurgeau peste ei. Iar temerile i’au fost adeverite: trei ani mai tîrziu, nu mai găsea în picioare decît peretele nordic.

Acum însă redactează un plan și pune pe plan locul în care găsise această construcție. Colegii lui notează și ei pe planurile lor punctul exact în care se găseau ruinele clădirii. Toate indiciile arată că este vorba de locul în care izvorul se scurge în vale, în marginea terasei XI.

Ce s’a întîmplat mai departe?

Fig. 12 ”Dușul” studenților

După un secol și ceva, cînd săpăturile arheologice au luat amploare, probabil că nu se mai vedea mare lucru în acel loc. Izvorul a fost amenajat ca ”duș” pentru studenții care făceau practica arheologică acolo.

În 1980, cînd au avut loc lucrări hidrotehnice în sit, cu scopul de a asigura drenarea apelor, a fost ”regularizat” și cursul acestui izvor, iar în peisaj au apărut cămine de beton acoperite cu capace de fontă.

Astăzi apa dispare sub pămînt cam în același loc în care dispărea și acum un secol și jumătate și este condusă printr’o țeavă spre coasta dealului. Capătul unei țevi de plastic este și acum vizibil în locul în care apa debușează spre vale.

La ce folosea acea construcție în vremea geților?

Izvorul unde se aud clopote

La prima vedere, după informațiile pe care le avem de la Fodor, pare să fie vorba de un bazin, de o ”fîntînă”, ce colecta apele izvorului ce curgea printre temple. Poate un izvor sacru, posibil o ”fîntînă” cu conotații religioase sau poate doar cu rol practic.

Izvorul din Sarmizegetusa Regia, pe care unii turişti l’au botezat ”izvorul lui Zalmoxis”, a dat naştere unei legende. Cei care ajung în preajma lui pot auzi sunete asemănătoare unor clopote şi se spune că sînt clopotele de la Mănăstirea Prislop, aflată la circa 50 de kilometri depărtare.

De fapt, sunetele deosebite sînt cauzate de căderea de apă într’o canalizare banală despre care puteți citi mai jos.

Fig. 13 Capac de canal clasic

Totuși, sînt unele detalii care te pun pe gînduri: de ce avea ușă această construcție (în cazul în care Fodor descris corect ce a văzut)?

Și ce rol aveau acele blocuri așezate pe lîngă pereți?

Din păcate, informațiile sînt prea vagi ca să putem avansa cu interpretările. O cercetare arheologică atentă ar putea să mai descopere urme ale acestei structuri și să lămurească misterul.

Pînă atunci, rămînem în lumea imaginației, a fîntînilor sacre, în care zeii își spălau dimineața chipul, înainte de a zîmbi peste Sarmizegetusa.

Aceste imagini (Fig. 14-15) reprezintă două reconstituiri virtual ipotetice semnate de Rumînia de Vis.

În concluzie, a existat o sursă permanentă de apă în interiorul incintei, cu un debit puternic, folosit de geți și probabil și de garnizoana romană aflată acolo după cucerire.

Cu toate acestea, interogarea cronologiei și a relației dintre conductă și etapele incintei rămîn încă nesoluționate pînă cînd vor fi date la iveală alte date.

Necunoașterea informațiilor despre conducta din incintă a condus la ipoteze despre vulnerabilitatea cetății împotriva asediilor.

În consecință, scena dramatică CXX-CXXI din Columna lui Traian (Fig. 16) a fost interpretată în acest mod și ar putea reprezenta, după unii cercetători, distribuirea ultimelor resurse de apă.

În viitor, ar trebui să reconsiderăm astfel de interpretări.

Fig. 16 Detaliu din scena CXX din Coloana lui Traian. Fotografie realizată de Aurora Pețan exemplarului copie aflat la Muzeul Național de Istorie a Rumîniei

Prin urmare, modul în care a fost considerată inițial problema aprovizionării cu apă a Sarmizegetusei Regia trebuie discutat dintr’un punct de vedere diferit, precum și despre implicațiile pe care le are în economia și în strategia defensivă a fortăreței.

Cercetările arheologice viitoare vor trebui să identifice bazinele hidrografice, calea apeductului și ramurile sale și să stabilească cînd a fost construit, pentru că sînt unele păreri care atribuie acestor amenajări hidrotehnice o vechime mai mare de 7000 de ani, și este necesar să cunoaștem adevărul despre trecutul strămoșilor noștri și cît de avansată era tehnologia cunoscută de ei, dar și pentru a infirma tezele unor neaveniți care le neagă acestora numeroase cunoștințe tehnice, de astrologie, medicină și de altă natură, atribuindu’le în egală măsură epitete precum: barbari, primitivi, sălbatici, înapoiați, analfabeți, fără cultură, orbi, muți și surzi…

Misterul reţelei subterane construite în incinta sacră a fostei capitale antice getice. Proiectul controversat din anii 1980

O reţea de canalizare complexă, a cărei construcţie a început la începutul anilor 1980, dar care a rămas abandonată, se află la Sarmizegetusa Regia.

Fig. 17  Sistemul abandonat de regimul comunist

Un document din Arhive dezvăluie planurile autorităţilor regimului comunist, din urmă cu patru decenii, pentru Sarmizegetusa Regia. Incinta sacră a fostei capitale a Regatului Geția urma să fie dotată cu una dintre cele mai complexe reţele de canalizare, care avea aproape doi kilometri de canale şi zeci de cămine, unele adînci de peste patru metri.

O parte dintre căminele, rezervoarele şi canalele ei, a cărei existenţă nu era cunoscută, a fost descoperită în urma unor lucrări de curăţare a vegetaţiei din vecinătatea sanctuarelor getice. Administratorii sitului UNESCO susţin că reţeaua îşi întinde canalele sub unele monumente, dar în lipsa unor planuri de situaţie, se poate identifica cu greu traseul conductelor şi locul unor cămine.

Paznicul și administratorul sitului UNESCO Sarmizegetusa Regia:

”Din 2013, de cînd am început curăţenia în Sarmizegetusa Regia, au fost scoase la iveală aceste ”betoane”, unele ca pavaje, altele ca şi canalizare. Această reţea nu a fost funcţională. În arhive nu apar planurile şi poziţionarea acestor canale, iar arheologii nu ştiu nici ei exact ce este cu acestea.

Sînt probabil nişte idei abandonate, iar unele dintre aceste canale sînt încă nedescoperite. Majoritatea sînt sub pămînt şi este nevoie de cercetări magnetometrice pentru a le identifica. Nu am găsit nici planşele cu planurile, nici ridicările topografice.”

Marele proiect de conservare a sitului Arhivele judeţului Hunedoara păstrează proiectul de conservare a incintei sacre Sarmizegetusa Regia, întocmit în 1979 de specialiştii de la Institutul de Proiectări Hunedoara (IPH) – Deva.

Proiectul prevedea construirea unei reţele de canalizare întinse sub Sarmizegetusa Regia, însă a fost realizat doar parţial. Altfel, Sarmizegetusa Regia ar fi arătat cu totul diferit faţă de cea înfăţişată astăzi turiştilor.

Memoriul justificativ al proiectului arată că:

”În vederea conservării incintei sacre, ţinînd cont de faptul că este amplasată într’o zonă alpină, la circa 1200 de metri altitudine, şi se prezintă sub forma unei terase înconjurată de versanţi cu pante între 10 şi 30 la sută, împădurite, regimul de precipitaţii find de 1.200 – 1.400 mm anual, pentru stabilitatea zidurilor de sprijin precum şi a celorlalte construcţii ce formează centrul getic, se impune colectarea apelor meteorice din precipitaţii şi a scurgerilor de pe versanţi şi evacuarea acestora în afara incintei sacre.”

Fig. 18 Drenaj

Documentul întocmit de IPH Deva, păstrat în Arhivele judeţului Hunedoara, prevedea construirea a aproape doi kilometri de drenuri, canale şi conducte prin Sarmizegetusa Regia, dar şi amenajarea a peste 70 de cămine, care ajutau la scurgerea apei de ploaie.

Astfel, potrivit memoriului justificativ al proiectului, au fost proiectate 10 drenuri de captare a apei în lungime totală de 592 de metri. Sistemul de drenaj urma să fie aibă elemente prefabricate din beton armat şi să fie alcătuit din mai multe straturi, din dale, pietriş şi nisip.

Proiectul IPH Deva prevedea:

”Terasamentele pentru pozarea drenurilor, datorită formei geometrice proiectate şi a condiţiilor locale, se vor executa cu foarte multă atenţie. În cazul identificării unor relicve, lucrările vor fi sistate imediat, putînd fi reluate numai cu acordul arheologilor. Pe traseul drenurilor de captare se vor amplasa cămine, iar transportul apei se va face cu tuburi de beton cu cep şi buză, avînd diametrul de 300 mm, ce vor face legătura cu ultimul cămin de rupere a pantei şi căminul de golire. Lungimea totală a porţiunilor de scurgere prin tuburi de beton fiind de 21 de metri.”

Fig. 19 Gură de canal

Acoperirea tuburilor de beton urma să se fie realizată cu pămînt rezultat din săpături, care va fi compactat. De asemenea, au fost proiectate, în zonele cu scurgeri importante la suprafaţă, două canale de gardă cu lungimea totală de 674 de metri. Canalele urmau să fie realizate din prefabricate, iar procesul de execuţie era să fie identic cu cel al drenurilor.

În Sarmizegetusa Regia au fost proiectate 33 de cămine de scurgere, construcţii din beton, de tip monolit, adînci de 170 centimetri. Amplasamentul fiecărui cămin urma să fie marcat pe planul de situaţie.

Proiectul mai prevedea amplasarea a 13 cămine de ruperea pantei, cu o adîncime de 2,2 metri, 15 cămine de tipul III, cu o adîncime de 3,2 metri, 10 cămine cu adîncimea de 4,20 metri, realizate din beton armat, cinci cămine de golire, un rezervor de apă cu instalaţii hidraulice, avînd o capacitate de 25 de metri cubi, o conductă de captare, un dren de captare a izvorului de opt metri, prevăzut cu filtru invers, ce utma să capteze apa şi să o ducă în camera de captare prevăzută cu un deznisipator şi o cameră a vanelor.

Fig. 20 Vană

În 1980, Sarmizegetusa Regia a trecut prin cele mai mari schimbări din istoria recentă. A intrat într’un proces de ”înfrumuseţare”, motivat de celebrarea a 2050 de ani de la ”crearea primului stat get centralizat şi independent, sub conducerea lui Burebista”, dar şi de vizita anunţată a lui Nicolae Ceauşescu.

Marele proiect de restaurare a complexului arheologic a fost plănuit încă din anul 1977, în plenara Comitetului Central al Partidului Comunist Rumîn, iar lucrările au început în anul 1980.

Specialiştii de la Muzeul din Deva, arheologi şi restauratori, dar şi arhitecţi şi ingineri de la Institutul de Proiectări Hunedoara au luat parte la transformarea Samizegetusei Regia.

Fig. 21 Gură de canal din beton în pădure

Proiectul s’a derulat în perioada 1980-1981 şi a fost stopat din lipsa fondurilor, dar şi din cauza renunţării la soluţiile găsite la acea vreme pentru valorificarea sitului.

În cei aproape doi ani de lucrări, restauratorii au întregit cu ciment soarele de andezit, au plantat stîlpii din lemn în marele sanctuar solar, au înlocuit blocurile din calcar degradate cu replici, au adus discuri şi blocuri din beton în incinta sacră, pentru a’i schimba aspectul, au înălţat şi protejat zidurile de apărare.

Au intenţionat, de asemenea, chiar mutarea soarelui de andezit din Sarmizegetusa Regia la Muzeul din Deva, şi înlocuirea acestuia cu o replică.

În anul 2000, plintele originale au fost puse la loc, cu mari eforturi, de arheologi, iar în vara anului 2010, aproape 50 de discuri din beton ”plantate” la începutul anilor 1980 în Sarmizegetusa Regia au fost îndepărtate din sit, conform unei dispoziţii ulterioare a Ministerului Culturii.

Ce s’a descoperit pînă acum e infinit mai puțin decît ce urmează

Rezultate de ultimă oră ale ”arheologiei aeriene” arată că, de fapt, aria de extindere și de locuire a fostei capitale a geților depășește cu mult zona sacră și zona castrului roman, singurele vestigii săpate acolo de istoricii noștri în ultima jumătate de secol. Dacă teoriile se confirmă, am putea descoperi în Grădiștea de Munte o adevărată metropolă antică, cu nimic mai prejos decît cele mai frumoase orașe din Elada și Roma începutului de mileniu!

Dr. Alexan­dru Diaco­nes­cu, arheolog de epocă ro­mană și confe­ren­țiar în cadrul Facultății de Istorie a Univer­sității ”Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, a structurat o cura­joasă teorie legata de ca­pitala regatului Geția:

”Viziunea noastră pănă acum era că Grădiștea de Munte va fi fost o cetățuie ca toate celelalte, o cetățuie în care lo­cuiau cîteva zeci de oameni, așeza­rea civilă întinzîndu’se pe platourile secun­dare și la poalele dealului. Or, Gradiștea e altceva! Sarmizegetusa getică a fost, de fapt, un oras, ceea ce nu ne vine prea ușor să credem, dupa ce am tot citit că între ziduri nu erau decît cîteva sanctuare și cam atît. S’a gasit acolo, în doua-trei cladiri-atelier, o cantitate mare de fier, care depășește cantitativ tot fierul din Europa așa-zis barbară. Ai, la Sarmi­zegetusa, cea mai mare producție indus­trială din Europa, după Grecia si Roma! Recent, Simion Ștefan, în cartea sa de­dicată războaie­lor lui Domitian și Traian cu geții, re­dactată în franceză, arată că la Sarmi­zegetusa Regia a existat o locuire foar­te mare, pe care o plaseaza aproxi­mativ pe toată culmea dealului Gradiștei.

În plus, el intuieste că incinta cetății geti­ce trebuie să fi fost mult mai extinsă, însă, fără date suplimentare, planurile propuse de Simion Stefan sînt inexacte… Dar acum, iată, intervin aceste fotografii plătite de englezii de la BBC: iar imaginile LIDAR arată că, în afara unui castru roman cunoscut, se mai văd urmele înca unui castru, precum și numeroase alte con­strucții. Se dis­ting detaliile unui urbanism getic care depășește orice închipuire.”

În 102, cînd, după primul război cu regele Dece­bal, împăratul Traian a impus condițiile pentru înche­ierea păcii, prima dintre ele a fost expulzarea din Geția a arhitecților, a inginerilor și a instructorilor mili­tari.

Asta îl durea cel mai tare pe Traian!

Erau instructori militari care îi ajutasera pe geți să lupte bine contra romanilor si erau ingineri si arhitecti pe care regii geți i’au folosit pentru a fi la zi cu tot ceea ce însemnau arhitectura și fortificațiile vremii.

Avînd monopol pe metalele pretioase, Decebal era atât de bogat ca nici nu avea nevoie de monedă proprie.

Ce să facă el cu o monedă pe care să scrie «Decebalus per Scorilo»?

Geții confecționau la perfecție moneda romană și, astfel, practic, ei îi plăteau în «valută forte» pe acești specialiști străini, despre care vorbește punctul 1 al tratatului de pace din 102. Cînd se întorceau acasă, specialiș­tii angajati de regii geți mergeau cu bani frumoși «și fără miros», cîștigați peste Dunare.

Unde mai pui ca monedele geților erau făcute din metale de calitate, din argint mai bun decît cel de la Roma. Geții aveau de secole contacte strînse cu cetățile pontice și cu lumea elenă și s’au folosit din plin de experți și specialiști din cetățile prietene.

Profesorul Alexandru Diaconescu:

”Elitele geților nu erau străine de principiile urbanismului clasic. Recent descoperitul oraș getic, datînd din se­colul III înainte de Hristos, de la Sboryanovo, în Bulgaria, este posibilul predecesor al Sarmizegetusei getice. Întreg situl, inclusiv celebra necropola de la Svestari, ocupă aproape 100 de hectare și este situat imediat la sud de Ruse. Totul are o anvergura incredibilă față de ceea ce știam anterior.

Fotografiile aeriene deschid o nouă perspectivă în întelegerea lumii getice, pentru că avem de’a face cu un fel de Machu Pichu din Peru. Putem vorbi nu numai despre construcții pe terase cu un amplu sistem de canalizare și despre ziduri cu corecție optică, pen­tru care s’au folosit însemne grecești. Pe fotografii se vad clădiri dincolo de zona cunoscută pînă acum. Totul are o anvergură incredibilă față de ceea ce știam anterior….

Noile fotografii arată că sînt două castre romane și o incintă getică, mult mai mare, care cuprinde o acropolă rectangulara și o agoră, unde sînt sanctua­rele.”

Fig. 22 Sarmigetuzo așa cum este turnată pe Tăblița 21. Deasupra turlelor cetății se poate citi lesne: TALIPIKO SARMIGETOIZO, deasupra stindardului geților (Draconul getic), iar la baza cetății în stînga se află, de statură înaltă, regele MATO BOEROBISETO

”Apoi, foarte spectaculos este faptul că marele drum procesional continuă mult spre vest, pe sute de metri. Către vest se văd, de altfel, mai multe clădiri monumentale de piatră de o parte și de alta a dru­mului, despre care nu știam nimic înainte.

E un drum neobișnuit, pentru ca este de o lățime impresionantă, în comparație cu drumurile ro­mane normale, care erau foarte înguste, cît să treacă un car, doar cele principale atingînd 12 metri lățime. Plus că drumul getic era pavat cu blocuri de piatră atît de fină, că parca ar fi fost calupuri de lut tăiate cu sabia. Nu poate fi decît un drum ritualic, căci nu­mai la ceremoniile religioase mergi cu două sau trei care unul lîngă celalalt.

Către sud-est, din marele drum procesional pornește, perpendicular, un drum, probabil paralel cu cel care ducea la una dintre porțile cetății getice.

Aceste căi, care se încrucișeaza în unghi drept, sînt specifice urbanismului ele­nistic. De altfel, și poarta de sud-est a incintei getice, și turnul hexagonal de curtină, zid care unește flancurile a două bastioane au fost construite, conform cercetărilor ar­heologice, din blocuri fasonate conform teh­nicilor edilitare elenistice. Această in­cintă ar trebui urmarită de arheologi pas cu pas, căci nu pare să fi avut un traiect regulat.”

Fig. 23 Sarmigetuzo, drumul pietruit care traversează conductele de aducțiune a apei

Dacă scanarea LIDAR a reușit să eli­mine, virtual, pădurea care acoperă vesti­giile antice, în realitate, arheologii vor tre­bui să faca efec­tiv acest lucru, pentru a pu­tea săpa vechea Sar­mizegetusa.

Mai mulți specialiști sînt de acord cu ideea că:

”Este evi­dent că primă masură care trebuie luată este defrișarea pădurii care a invadat rui­nele capitalei getice.”

Ca orice oraș construit în stil ele­nistic, Sarmizegetusa trebuie să fi avut o parte înconjurată de zid, cu edificii publice și reședințe de lux, ”orașul de sus”, și alta mult mai largă, ”orașul de jos”.

Un bun exemplu de astfel de oraș, ridicat pe terase susți­nute cu ziduri, este Pergamon, în Asia Mică.

Cum își imaginează profesorul Diaconescu ­frumoasa capitală a geților:

”Sus erau re­șe­dința regală și tem­plele, apoi, pe terasele următoare, sînt ampla­sate piețe publice și edificii de cult, iar mai jos, începe locuirea civilă. Cu doar un an în urmă, înainte de documentarul celor de la BBC, un astfel de vis ar fi părut curată nebunie…”

Am reprodus spusele unui istoric care a studiat fotografiile aeriene captate de BBC, pentru a realiza cu toții că sistemul hidrotehnic al Sarmigetuzei este doar un mic detaliu necesar planului urbanistic specific unei metropole antice.

Fig. 24 Sarmigetuzo (Sarmizegetusa), cel mai probabil denumirea în getică a capitalei Geției (Getyo) și a geților (geto)

Sursa: ”Furnizarea apei la marginea Sarmizegetusei Regia”, Aurora Pețan, dacica.ro, formulaas.ro, adevărul.ro

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

REGELE SARGEȚIEI, DACIBALO, VICTORIOS ÎN FAȚA ROMANILOR

Tăblița 94 confirmă relatările lui Dio Cassius (LXVII, 6) despre victoria Regelui Geției de Sus, Decebal, de la Tapae.

Text Tăbliță:

ΔAЧIBAΛO ONΣOTYЧEO ΔV MAEPO BIPO ΔAЧYO AIPOZANTO ΠOE NOBAΛIEO ZEBEΛA
TO PEYV ΔAЧIEO KVE KOPOΛEO ΣAMITOE AZO ΛVE ΔEO ZABEΛO ΠVΔO ON ΨENY
BEYPO ΔVE ΛO ΣAPΨEЧEIO -X. ΔIEΨIO BIEZINO APEZANΔO ΠANTEΛO PVMVNOΣO
ΛVE MATO ΔAЧIBAΛO
Sub soldații din stînga : ΣAΛЧEPO POTOΠANO
În dreapta, deasupra celor trei siluete: ΦVΣKO- KOTOΠOΛO BOIЧEPO -K- BAIONΣO ENO
EPIΨEPIO ΨENVKΛOE
Sub cetate : TAΛIΠIKO ΣAPMIΨETVZO -Σ/E-M-E-M Δ -E-KIPY

Transliterare și ordonare:

DACIBALO ONSOTICEO DU MAERO BIRO DACIO AIROZANTO POE NOBALIEO ZEBELA TO REIU DACIEO KUE KOROLEO SAMITOE AZO LUE DEO ZABELO, PUDO ON GENI BEIRO DUE LO SARGECEIO -H.
DIEGIO BIESINO AREZANDO PANTE LO RUMUNOSO FUSKO LUE MATO DACIBALO.

SALCERO ROTOPANO

KOTOPOLO BOICERO -K- BAIONSO EN ERIGERIO GENUCLOE
TALIPIKO SARMIGETUZO – S/E-M-E-MD-E-KIRY

Variantă de interpretare:

DACIBALO ONSOTYCEO (însoțit) DU (de) MAERO BIRO (Marii Bărbați) DACIO (daci) AIROZANTO (onorare) POE (pus) NOBALIEO (nobilimea) ZEBELA (războinică) TO REIU (Regelui) DACIEO (Dacilor) KUE (cel) KOROLEO (încoronat) SAMITOE (înălțimea) AZO (cerească) LUE (lui) DEO (Zeul) ZABELO (Războiului, Ares), PUDO (puternic) ON (în) GENI (ocrotirea) BEIRO (biruințe) DUE (aduse) LO (la) SARGECEIO (SarGeția).

DIEGIO, BIESINA AREZANDO (închinînd, arătînd) PANTE (drapelul) LO (lui) ROMUNOSO (romanului) FUSKO (comandantul romanilor Fuscus) LUO (luat) MATO (regelui) DACIBALO.

SALCERO (Lăncieri) ROTOPANO (Rotopani)

KOTOPOLO (Marele Preot) BOICERO – K- (Chiliarhul) BAIONSO EN (în) ERIGERIO (Guvernămîntul) GENUCLOE (Genuclei).
TALIPIKO SARMIGETUZO – E-M-E-MD-E-KIRY
Falnica Sarmizegetusa ––

Variantă în vorbirea curentă:

”Decebal însotit de Mari Bărbați daci onorînd eroica nobilime războinică a Regelui Dacilor, cel încoronat sub zodia Zeului Războiului (Zabelo), Puternicul Ocrotitor al Biruințelor aduse Geției de Sus.
Diegis, Vezina prezentînd stindardul luat romanului Fuscus, Regelui Decebal.

Lăncieri, Rotopani

Marele Preot Boicero, Chiliarhul (Generalul) Baionso din Guvernămîntul Genuclei.

Falnica Sarmigetuzo”

Comentarii:

Prima și cea mai importantă mențiune care o regăsim este denumirea regatului lui Decebal, un amănunt puțin acceptat de istorici, Sar-Geția fiind considerat numai rîul în care Decebal și’a îngropat unul din tezaure, ulterior jefuit de romani. În tăblița noastră un zeu al războiului nu putea fi un ocrotitor al unui râu, ci ori al întregului regat (”reiu”), ori a unei cetăți importante.

De aceea, nu este exclus ca SarGeția, să fie ori o denumire a întregului regat a lui Dacibalo, ori a complexului fortificat de dave din Munții Orăștiei, numit sugestiv Geția de Sus.

SarGeția înseamnă Geția de Sus, prefixul Sar- fiind plauzibil chiar și pentru capitala SarGeției, Sar-mi-Getuzo, întîlnită des pe Tăblițe sub forma Sarmi Getuzo. Particula Sar/Sal/ Zal este întîlnită la Zalmoxis și multe din toponimele getice, Dan Oltean în ”Religia Dacilor” atribuindu’i sensul de ”soare”, ”luminat”.

Încă din primul an de domnie, din anul 85 d.Hr., Decebal se confrunta cu o situație dificilă. Imperiul Roman organizează prima campanie în inima SarGeției.

În 86 d.Hr., regele get Duras și’a trimis trupele la sud de Dunăre în provincia romană Moesia.

După acest atac, împăratul roman Domițian a venit personal în această provincie, reorganizînd’o în Moesia Inferior și Moesia Superior. Aici a plănuit un viitor atac asupra Geției.

Împăratul Domițian, pentru a’i arăta lui Decebal cine este ”stăpînul lumii”, trimite o armată comandată de prefectul Gărzii Pretoriene, Cornelius Fuscus. La ordinele împăratului Domițian, generalul Cornelius Fuscus a traversat Dunărea – se presupune – într’un final, cu cinci legiuni romane.

Marea bătălie are loc la Tapae ar fi avut loc, potrivit mărturiilor istorice, în anul 87 d.Hr.

Se zvonește ca înainte de această primă bătălie, Decebal, văzînd numărul mare al forțelor armate romane, a propus încheierea unui tratat de pace cu romanii, însă a fost refuzat. Atunci, Decebal a trimis o nouă solie, cu înștiințarea că de’i vor cere lui romanii pe viitor pace, nu o va da decît în schimbul unui tribut de doi oboli pe an de fiecare cap de roman din imperiu.

Se pare că la acest zvon Fuscus a luat atunci insulta asupra sa și că a decis să intre, pe cît de furios, pe atît de imprudent, în Geția de Sus, spre a’l pedepsi pe Decebal.

Pe baza documentelor si mărturiilor scrise, se pare că Fuscus a fost atacat din toate părțile, iar armata lui a copleșit sub presiunea Geților. Într’un defileu carpatic, Decebal atrage forțele romane într’o cursă.

Înainte de a fi ucis, Fuscus a făcut o ultimă încercare de a’și ridica oamenii, dar legiunile sale nu au fost decît împrăștiate și zdrobite, în special Legiunea V Alaudae. Comandantul roman cade în luptă, iar Decebal duce în Munții Orăștiei prada de război: prizonieri, trofee și stindardul legiunii a V-a.

Standardul de luptă, faimosul Vulturul Roman, a fost pierdut, iar Geții au capturat steagurile și mașinile de luptă ale romanilor.

Avînd un astfel de temperament impulsiv, înțelegem cum Fuscus a putut fi atras în cursă și sfărîmat, de cumintele, socotitul și plinul de resurse strategice, Decebal al Geților.

Dio Cassius, LXVII, 6:

1. Cel mai însemnat război de atunci al romanilor a fost cel împotriva dacilor, asupra cărora, în vremea aceea, domnea Decebal [Duras, care domnise mai înainte, lăsase lui Decebal de bună voie domnia pentru că era… Exc. Val.] foarte priceput la planurile de război şi iscusit în înfăptuirea lor, ştiind să aleagă prilejul pentru a’l ataca pe duşman şi a se retrage la timp. Dibaci în a întinde curse, era un bun luptător şi se pricepea să folosească izbînda, dar şi să iasă cu bine dintr’o înfrîngere. Din această pricină, multă vreme a fost un duşman de temut pentru romani.

2. Eu îi numesc daci pe oamenii pomeniţi mai sus, cum îşi spun ei înşişi şi cum le zic şi romanii, măcar că ştiu prea bine că unii dintre greci îi numesc geţi, fie pe drept, fie pe nedrept. Căci eu îmi dau bine seama că geţii locuiesc dincolo de Haemus. de’a lungul Istrului.

3. Domiţian a pornit cu oaste împotriva lor, dar puţin îi păsa de război; el zăbovi într’un oraş din Moesia şi se dădu pradă desfrîului, cum îi era obiceiul, într’adevăr, nu numai că nu era în stare să îndure osteneli şi era fără curaj, dar se arăta cu totul lipsit de frîu şi de ruşine faţă de femei şi băieţii tineri. Trimetea la război în locul său pe alţi conducători de oşti şi de cele mai multe ori nu izbîndeai. Xiph. 219, 10-24 R. St. şi (§1) Exc. Val. 284 = Suidas sub cuvintele δεινοσ şi καιριοσ şi (v. 7-10) Exc. Val. 285, de asemenea (v. 8-10) Exc. Val, 280.

Citiți și: GETYO, PATRIA DIVINĂ

5. Decebal, regele dacilor, a trimis soli lui Domiţian şi’i făgăduia pacea. Drept care, Domiţian îl porni pe Fuscus cu armată multă. Cînd a aflat de aceasta Decebal, i’a trimis din nou solie, în bătaie de joc, spunînd că va încheia pace dacă Domiţian are să vrea ca fiecare roman să’i dea lui Decebal, anual, doi oboli. Iar dacă nu va primi aceasta propunere, Decebal spunea ca va duce mai departe războiul şi că romanii vor avea de îndurat mari nenorociri. Petr. Patr. Exc. de leg. 3 (Hoeschel, p. 15 = FHG, IV, p. 185, fr. 4).”

Pe Tăblița 94 (conform numărătorii lui Dan Romalo) apar Dacibalo, Diegis, Bezino (Vezina) și generalul roman Cornelius Fuscus. Este prezent kotopolo Boicero și de asemenea, kotopolo Baionso marele preot din Genucla.

Apare fraza DEO ZABELO PUDO ON GENI BEIRO DUE LO SARGECEIO, care se repetă și în Tăblița 114, și care în accepțiunea noastră poate însemna o formulă standard de exprimare privitoare la Zeul Războiului (Deo Zabelo) care era Ocrotitorul Victoriilor în Luptele duse de Regatul Geției de Sus.

Sînt menționate și cetățile Genucla și Sarmigetuzo.

Sub reprezentarea grafică a armatei, compusă din două tipuri de soldați apare textul SALCERO, lăncieri sau sarceri, luptători cu sabia încovoiată care se numea Sarcero (seceră), și ROTOPANO, rotopani, luptători cu toroipanul (arh. buzdugan, bîtă mare).

Dicționar:

onsoticeo, onsoticie, onsotise, onsotice, onsoticeu, onsohito – ”însoțit de, însoți, însoțitor, împreună cu”, sotia ”soție, asociere”, soti ”împreună / însoțită”, sotivo ”împreună cu, alături de”, socheo, soceo ”însoțind/însoțiți/împreună cu” sînt forme antecesoare rom. soț, soție, a însoți (și celelalte derivate) fiind echivalenți cu lat. socius din PIE *sokʷui-s ”însoțitor, companion” (IEW, 896) (cf. DELR, soț).

Maero Biro – ”Marele Bărbat / consul la romani, primar”, veiro ”cu bărbăție”, brebiro ”a ieșit învingător/mai bărbat”. Geticul biro/viro și derivați săi nu au lăsat nu au lăsat urmași decît indirect în forma bărbat care inițial va fi însemnat ”bărbos” ca și în latină și în mai multe limbi indo-europene. Subst. viro este echivalent cu lat. vir ”bărbat”, alb. burë ”id”, lituan. viras din PIE *ŭir– ”bărbat” (IEW, 1177). Forma bărbat provine de la barbă, cu sensul inițial de ”bărbos” ca apoi prin asociere semantică cu viro (probabil *biro în unele dialecte precum brebiro) a început să însemne bărbat. Forma varvatos ”bărbat” se găsește în neogreacă, care în mod cert, este veche întrucît ea a intrat în greacă pe vremea cînd b nu trecuse încă la v, în această limbă, asta nu mai tîrziu de sec. I-II d. Hr., dacă nu ceva mai devreme, cînd nu putea fi vorba de romanizarea geților.

1. arezandu – ”au închinat, au oferit o ofrandă”, airozanu ”rugăciune / te deum, jurământ, ofrandă, închinare”, rigoete, roghiau ”se roagă / se închină”, sînt echivalenți cu lat. rogō, –are ”a (se) ruga” din PIE *rog-o ”stretching” (EDL).

2. airozanto, erosanto – onorare, omagiu, a saluta, ”eroic”, ”erosanto” provine de la rădăcina ”ero, hero”, ce provine din rădăcina *ser-  ”a proteja”, Beekes apreciind că este probabil un cuvînt ”pre-grec”, cel mai probabil provenind din lexicul pelasgilor.

3. arezando – ”a răsări, a se arăta”, zăreață s.f. (Oltenia, Muntenia) ”înfățișare bună, sănătate, vigoare”. Este pomenit în dicționarul lui Scriban. Poate fi o formă arhaică pentru ”a zări” sau a lui ”a răsări”, a arăta, a se arăta, a se ivi, a apărea, a se vedea. Poate fi și o metaforă din vb. a zări- ”strălucind, luminînd”, sau din vb. a arde – ”arzînd” cu același sufix. În textul nostru i se potrivește sensul de ”prezentînd drapelul” sau și mai simplu ”arătînd drapelul”.

zanto / santo – ”sfînt, sacru” și vine din proto-indo-europeanul *sān- ”sănătos, fericit”.

poe, po, pu, pi, pie, pus, pusere – ”puse, pune, pus să fie, să pună, așeza, impus”, poeno ”au pus”, pout (put) ”au fost puși, au supt”, repunero ”se înlocuiește”, so ropus ”au fost repuse” sînt cognați cu lat. ponō, -ere ”a pune” < *pozno < *po-sino ”a pune jos” (EDL, 479).. Prin urmare forma cu -n- este ulterioară și apare în textele getice doar o singură dată. În umbrică apar forme fără -n- ca și în getică, anume perstu, pestu ”a pune” (cf. EDL. 461).

reiu – ”rege, regat, împărăție”

corolo, corolu, coroleu – ”încoronează, încoronat, coroană”, trimit direct la actualele coroană, a încorona, precum și a (în)-cununa, cunună, considerate tot de origine latină, fiind cognați cu lat. corona, precum și gr. κορωνις ”obiect curbat”. Toate aceste forme provin din PIE*(s)ker– ”a îndoi, a încovoia” (IEW, 935). Radicalul este foarte prolific în limba rumînă precum și în multe alte limbi indo-europene. Formele rumînești menționate nu sînt de origine latină.

deu – ”zeu”, diu ”zeu, preot”, deus ”Marele Preot/zeu”

samitoe, samitue – înălțimi, are același sens cu lat. summus ”culme, înățime” derivat din summa, deși etimologic și fonologic vorbind apropierea este forțată.

azo – ”ceresc, spirit, energie”, prezent azi și în alte limbi europene

pudo – putea, putere, voința, puternic, cu origine din vechea proto-europeană și echivalent cu Aromînul pot, puteari, Asturianul poder, Aragonezul: poder, Catalanul poder, Corsicanul pudè, Dalmațianul potar, Friulianul podê, Galicianul poder, Italianul potere, Ladinul podei, Napolitanul puté, Occitanul poder, pòdre, Portughezul poder, Romansch pudair, puder, pudeir, Sardinianul podere, podi, podiri, potere, Sicilianul putiri, Spaniolul poder, Venețianul poder ș.a.

beiro – ”a birui, biruitor, biruitori”, de asemenea, învingători, victorioși, se declină din biro – ”bărbăție”

sar – ”prelat/prelați”. Din moment ce definește noțiunea de ”preot” la un popor cu o religie străveche este de presupus că și cuvântul respectiv trebuie să fie foarte vechi. Ar putea proveni din adv. sar ”sus” care pare a fi cognat cu lat. sursum ”sus”, dar ipoteza nu este tocmai sigură. Ar putea fi vorba de un caz tipic de omoninie. Trebuie asociat cu sargerio și sarmatu.

Sargeceio, sargeto, sargheto – ”Geții de Sus”, Sargeția, Geția de Sus sînt forme compuse din sar- și gheto, geto.

pant, pante – ”stindard, drapel de luptă”, pante dato ”drapel dobîndit (?)/ încredințat de zei”, patela ”stindard”. Cele două forme getice pentru ”drapel, stindard” trebuie să aibă aceeași origine. Ele provin din PIE *pet– ”a zbura”, pet-n-es ”vîrf de aripă, pană” (IEW, 826) cu echivalenți în mai multe limbi indo-europene cu sens de ”pană, aripă” (cf. DELR, pană). Prin urmare, forma getică ”pant” provine de la acest radical, prin epenteza nazalei n, iar cea de’a doua formă provine din același radical, sensul inițial fiind acela de ”cel care flutură”.

Salcero – lăncieri sau sarceri, luptători cu sabia încovoiată care se numea Sarcero (seceră)

talipico, talipica – ”falnica, semeața, cei de seamă, înalți, înălțătoare”, talpico (talipico) ”de sus”, tali, talu, talue ”înălțimi, înalți, înalt, de sus”. Aceste forme provin de la rad. alt- ”înalt” prin metateza lichidei l, cu echivalenți în mai multe limbi indo-europene (celtice, germanice, albaneză), pe lîngă latină.

Nu insistăm cu explicația tuturor cuvintelor, textul nefiind prea lung, dar și pentru că multe din cuvinte au explicații pe situl nostru la citirea celorlalte Tăblițe descifrate.

Citiți și: CINE A PRELUAT PUTEREA DE LA BUREBISTA (TĂBLIȚA 62)

sau: GEȚIA LUI BUREBISTA ADUNA 126.000 DE GEȚI DIN DOAR 16 CETĂȚI

Sursa: Izvoare privind istoria Rumîniei, Editura Republicii Populare Rumîne, Bucureşti, 1964, Mihai Vinereanu – limbaromana.org, Mato davo geto

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

 

DECEBAL A FOST GET, ”DACII” SUNT O INVENȚIE A ROMANILOR

”Decebal, căpetenie a geților,” (Criton, medicul lui Traian)

În plan economic, Virgil Madgearu – marele economist interbelic ucis de legionari – afirma că întreprinderea este un sistem ale cărei forțe interne sunt mai puternice decît forțele externe, ce încearcă să o destrame.

Putem gîndi o analogie în plan istorico-politic, la nivelul statului național rumînesc, pe care forțele externe urmăresc să îl destrame încă de la începuturile surprinzătoarei sale apariții şi, mai avîntat, după 1918 respectiv 1990, pe seama cozilor de topor ce nu se sfiesc să tot răsară.

Care sunt forțele interne ce le țin piept acestora şi îl țin închegat?

Continuitatea din preistorie şi identitatea bazată pe unitatea etnico-spirituală (”aceeași lege şi limbă”), ce ne vine de foarte departe, cu punctul de inflexiune (atît de util istoriei noastre pe termen lung) marcat de cucerirea romană și trecerea subsecventă la creștinism.

Dacă propaganda șovinistă cu privire la superioritatea ardelenilor față de regățeni e privită frecvent cu scepticism (cu priză mai ales la cei certați cu istoria), s’a trecut la argumente antropologice pentru a o susține.

Decebal pe Tăblițele de la Sinaia apare sub numele Dacebalo, Dacibalo, Dacebialo sau Daciobalu

Astfel, despre origini începem să vorbim de două populații distincte, intra şi extra-carpatice, dacii şi geții; cum nici un istoric serios nu poate contesta meritele unei civilizații de excepție precum cea getică, sub unele aspecte chiar superioară celor romane şi grecești, este necesar un subterfugiu pentru diminuarea rumînilor: dacii nu sunt geți, nici traci, probabil o populație migratoare, care a adus un element civilizator în marea masă a geților analfabeți, înapoiați şi dezorganizați – elemente de continuitate cu populația regățeană actuală, Transilvania austro-ungară-dacică fiind elita şi excepția.

În realitate astfel de concepte se elaborează cu un scop precis: colonizarea.

Propagarea ideii, îndelung prelucrate în laboratoarele unor anume universități / institute germane, se face ca de obicei prin cozi de topor, istorici locali bine subsidiați prin burse, grant-uri şi cărți generos colorate şi finanțate.

Citiți și:   DE CE GEȚIA ȘI GEȚI, ȘI NU CLIȘEELE ”DACIA” SAU ”DACO-GEȚI”

Amintim pe d-na răposată Zoe Petre care a dat tonul ideilor (deja existente la germani), continuînd cu o sumă de ”lupi tineri” – istorici şi graficieni ce şi’au predat conștiința pe cîțiva arginți – numele lor e mai bine să doarmă deocamdată sub stigmatul trădării.

Reținem însă retoric ”raționamentele” lor:

Argumentul primordial ce ne vine de la Strabo, că ”dacii şi geții vorbesc aceeași limbă”, nu este suficient pentru a dovedi o unitate etnică, deoarece:

Geții apar (menționați) în istorie în sec. V î.Hr., dacii de abia în sec. I î.Hr., nimic nu poate justifica un intermezzo de patru secole.

Ritualurile de înmormîntare diferă între daci şi geți, incinerare vs. înhumare, diferențiere suficientă pentru a defini două popoare; adițional, lui Zalmoxe, care a trăit şi activat în Dobrogea, nu i se recunoaște cultul şi venerația la Sarmizegetusa Regia, adică la daci; (o atare propagare a cultului religios, din Dobrogea în Transilvania, ar arăta influențe şi comuniuni între două zone depărtate mult prea puternice).

Sigur, aceste aserțiuni nu au acoperire în relitățile trecute, pentru că tocmai Zamolxe a introdus cultul nemuririi și incinerarea la geți, iar Deceneu doar a continuat’o.

Unul dintre cei care afirmă că geții şi dacii sunt același popor, explicînd dualitatea denumirilor, este Pompeius Trogus:

”Şi dacii sunt o mlădiţă a geţilor…”, (Trogus Pompeius, Istoria lui Filip, XXXII/3, 16 – cf. l 12/I, 359).

Gnaeus Pompeius Trogus, cunoscut sub numele de Trogus Pompeius, a fost un istoric roman din secolul I î.Hr. La origine, el a fost celt din tribul celtic al voconților din Galia ”Narbonensis”.

Peste 3 secole și Dio Cassius spune că geții și dacii sunt acelați popor(el ne spune că romanii îi numeau daci, iar grecii geți), și de la care au rămas cele mai multe informații scrise despre războaiele geto-romane.

Îşi scrie opera la cca. 100 de ani de la cucerirea romană, deci este o sursă de primă mînă, adevărul istoric fiind emis de el în condiții de fin cunoscător, el afirmînd acest lucru deja după 100 de ani de existență a provinciei Dacia Romană, știind astfel că populația Daciei Romane nefiind uniformizată / omogenizată de cucerirea romană, așa cum mai cred în mod cu totul fals îndeobște unii și în ziua de azi.

Pentru alchimiștii acestei teorii există însă un element surpriză: nu atît acela că dacii au un fond getic cert, demonstrabil, dar au şi conștiința propriei etnii getice! – adică, spre deosebire de alte neamuri, nu aveau nevoie sa fure identități străine.

O să le luăm pe rînd.

În ce privește momentul apariției numelui în istorie, este adevărat că dacii sunt pomeniți direct doar în sec I î.Hr. – în treacăt de către Cesar, însă nu trebuie uitat Strabo care amintește pe Menandru, dramaturg grec care între 324 şi 293 î.Hr., pentru a distra pe Atenieni, dă sclavilor din comediile sale numele de ”Davos” şi ”Geta”, făcînd glume mai mult sau mai puțin spirituale pe socoteala Geților prea iubitori de femei (Strabo, Geografia, VII).

Deci apare termenul de ”Davos”, nu ”dac”, și asupra căruia vom reveni mai jos.

Tot de la marele geograf știm că ”pe cînd domnea asupra geților Burebista (apropo, capitala marelui rege get a fost la Costești, apoi la Sarmizegetusa, ambele în Hunedoara ”dacică”), împotriva cărora se pregătea să pornească război divinul Caesar, cinstirea mai sus numită (mare preot) o avea Decaineos (Deceneu)”.

Citiți și:  GEȚIA, ȚARA GETO-ROMÂNILOR

Or, deja știm că Burebista împreună cu Deceneu sunt întemeietorii marelui regat și viitor imperiu getic, împotriva căruia pregătea Caesar război. După moartea lui Burebista, marele imperiu se fărîmițează în mai multe regate, dar pe linia succesiunii din Geția, unul dintre următorii regi este Cotiso.

Istoricul Florus, contemporan cu Traian, ne spune că ”dacii trăiesc nedezlipiți de munți (vom reveni la acest pasaj). De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, obișnuiau să coboare și să pustiască ținuturile vecine, ori de cîte ori Dunărea, înghețată de ger, își unea malurile”.

Dar tot Cotiso este menționat ca ”rege al geților” nu al dacilor, de Suetoniu, marele biograf al împăraților romani, contemporan cu Florus, într’un pasaj despre Octavian (viitorul împărat Augustus) și coleg de triumvirat cu Marcus Antonius:

”Marcus Antonius scrie că Octavian a făgăduit’o pe Iulia mai întâi fiului său Antonius, apoi lui Cotiso, regele geților, și că tot atunci a cerut, în schimb, în căsătorie, chiar pentru el, pe fiica regelui [Cotiso].”

Dincolo de implicarea geților în politica romană la nivel înalt (ce atestă forța politico-militară a regatului getic), începută cu Burebista, se observă evident suprapunerea de nume getice asupra unei populații numite de unii latini (nu de toți), ”dacice”, asupra aceleași etnii între doi autori romani contemporani cu regatul getic.

Iordanes îl citează pe Dio Crysostomos (a cărui lucrare s’a pierdut), sfetnic al lui Traian și oaspete la Sarmizegetusa Regia în ajunul războaielor romane, bun cunoscător al geților:

”Acesta [Dio] spune că acei dintre ei, care erau de neam s’au numit la început tarabostes si apoi pileati; dintre dînșii se alegeau regii şi preoții.”

Criton, medicul lui Traian, participant la războaie, confirmă:

”…geții purtători de pilaeus”, (fragment din Geticele).

Pilaeus = celebra ”căciulă” getică, semnul distinctiv al aristocrației şi al clasei sacerdotale), într’o ordine care îl confirmă pe Dio Cassius:

”Decebal a trimis soli…pe cei mai buni dintre pileati.”

În alt registru, Silius Italicus, general și consul roman, mort înaintea cuceririi Geției (lat. Terra Getarum) face o comparație cu războaiele lui Domițian împotriva geților, unde arcașii localnici au avut un rol important:

”sloboade din arc săgeți înmuiate în venin de viperă… întocmai ca un dac din ținuturile războinice ale pămîntului getic”, (Punicele, 323-324).

Rolul viperei e remarcabil în medicina și sacralitatea getică (zoomorfia brățărilor getice e a viperei).

Tot Criton, cunoscător de la sursă – l’a însoțit pe împăratul roman în cele doua campanii din Geția – îi numește pe geți într’unul dintre fragmentele rămase din Getica după numele lor etnic, geți, iar pe Decebal, ”căpetenie a geților”.

Nu în ultimul rînd, general și amant al împăratului Traian în timpul războaiele getice (ulterior succesorul său la tronul Romei), Hadrian, pomenește de cornul aurit al lui Decebalus din tezaurul regal însușit de romani, închinat de Traian zeilor:

”Traian Eneidul, stăpîn peste toți muritorii
Stăpînului zeilor, lui Casius Zeus a dat
Cupe’o pereche, ofrande frumos cizelate și cornul
De bour în aur legat, fruntea prăzii ce’a luat
Geților celor trufași, zdrobiți în fine acuma,
Mult timp cu arma loviți, pînă ce au fost biruiți…”, (Antologia Palatina).

Exemplele pot continua, dar suprapunerea etnică este certă.

De unde a apărut atunci ambivalența Geți = Daci?

Explicația izvorăște din etimologia numelui ”Dac” și resurgența lui într’un anumit moment al istoriei Geției.

De la Strabo știm că ”dacii” sunt un trib antic din NV, și care trăiesc înspre izvoarele Dunării în Germania de azi, Cehia, Austria, Panonia, și într’o Transilvanie aflată sub stăpînire scythică, apoi celtică. Pînă la M. Eliade era asumată varianta etimologică a numelui ”dac” sub interpretarea lui Nicolae Iorga, ca derivat (din locuitor) al davelor (daua), ceea ce se dovedește a fi foarte corect intuit.

Dar chiar şi aşa se confirmă etnia geților, davele fiind getice.

Însă savantul rumîn din Chicago, Mircea Eliade, aduce o lumină nouă, reală, prin semnificația dac = lup, din numele getic și frigian al lupului, daos; argumentația, în stilul său exhaustiv, în ”De la Zalmoxe la Gingis Han”.

El conturează ideea că ”dacii” sunt o confrerie războinică, de ordin ezoteric sub scutul totemic al lupului. Lucrurile încep să capete un nou înțeles: draco-ul getic remarcat pe Columna traiană în multiple scene nu se regăsește la geții din estul și sudul Carpaților.

Pe baza teoriei lui Mircea Eliade am colorat cu siclam, teritoriul triburilor controlate de către Decebal, și care s’ar presupune că erau înrolate în Confreria războinicilor purtători de Draconi pentru a știi cam cît din suprafața Rumîniei actuale era Regatul lui Decebal.

Capul de lup şi corp de dragon al stindardului de luptă simbolizează învingerea dragonului (a răului – ne putem gândi la Sf. Gheorghe omorînd balaurul) cu ajutorul sau prin forța lupului.

E vorba în fond de o lycantropie, proprie oamenilor munților (oamenii-lup) din triburilor getice montane, care strînși sub geniul ”getului Burebista” (Strabo) reușesc să’şi recucerească teritoriile transilvane, împingând pe arienii veniți dinspre stepă (numiți și scyți ”iranieni” cu totul anacronic) înspre est, iar pe geții cimerieni (numiți și celți) spre vest – de o manieră așa brutală încît Burebista e numit ”ucigătorul de celți”.

Se realizează ulterior (tot prin forța armelor) unificarea cu celelalte triburi getice într’un mare imperiu de o forță militară comparabilă cu a Romei – armata getică putea strânge 200.000 oameni, iar Burebista putea ajunge în două săptămîni în capitala romanilor – Strabo, căci stăpînirea getică se întindea pînă în Slovacia de azi.

Acest lucru va atrage inevitabil atenția lui Caesar, care adună în anul 44 î.Hr. mari forțe în Orient spre a sfărîma pe Burebista şi ”imperiul său getic”, (Strabo, Suetoniu, Caesar, Octav etc.).

”Geții purtători de pilaeus”. Sau ”Dacii” de pe Columnă

Pe fondul acestor victorii militare, a creșterii puterii politice are loc impunerea numelui oficial al ”lupului”, adică al geților cu draco (victoria tinerilor lupi o numește Eliade).

În ciuda impunerii eponimului lor sacru, geții lui Burebista își păstrează identitatea şi conștiința etnică a sîngelui getic: rîul unde și’a îngropat Decebalus comoara deviindu’i albia, secret dezvăluit de Bicilis romanilor, se numea Sar-Geţia, în traducere literală, ”Izvorul Geţiei”, sau ”Geția de sus (înaltă)”, sau altfel spus se puneau bazele unei noi surse de putere a Geților care trebuie să iradieze de această dată din Ardeal, pentru că acolo de unde a iradiat prima oară pe timpul lui Zalmoxe, la Gurile Dunării nu a rezistat fiind prea expusă.

În getică, sara = rîu / izvor; avem Germisara, localitate cu izvoare termale, în traducere, izvorul cel cald; germ = cald, ca şi iranianul garm = cald, înrudit de asemenea cu germanicul warm; sau Deusara = apa / izvorul zeilor etc.

Însăși capitala regatului getic, SarmizeGetusa, are denumire getică: interpretările lui şi V. Parvan şi I.I. Russu nu au soliditatea celei a lui D. Oltean: Sarmi-ze-getusa = ”Izvorul Divin al Geţiei”, (v. Religia Dacilor, p. 628).

Dar, nu trebuie uitat și de sensul cuvîntului Tsar = împărat, care nu este slav, ci getic, și care vine tocmai din termenul sar-zar-sal, care înseamnă soare, lumină,  ulterior căpătînd conotația de rege, împărat, împărăție, pentru că în religia getică soarele era stăpînul suprem, iar regele era unsul Zeului Soare pe Pămînt.

De aceea, și Sarmi-Getuzo, Sar mise Getuza, putea avea sensul de ”Soarele (Luminăția) Geților” sau ”Împărăția de sus a geților”. Ulterior de la Țar (rege) va deriva și regatul său, Țara, Țeara.

Este posibil ca ”dacii” să fi venit în Transilvania ulterior, spre sec. II-I î.Hr. cum sugerează unii, mai ales ne-autohtoni?

Nicidecum. Este exclus ca ”dacii” să fie alt neam străin de geți, termneul de ”dac” nefiind al unei etnii.

Citiți și:   DACII ERAU TOT GEȚI

Dincolo de argumentele de mai sus, toponimia din Transilvania este getică, adică ”geto-dacică” cum redenumesc artificial unii istorici, demonstrația aparține și lui V. Pârvan, pe baza hărții lui Ptolemeus (Getica cap. V).

Apoi l’am pomenit pe Florus care confirmă că ”Dacii trăiesc nedezlipiți de munți”, fapt ce elimină posibilitatea unui caracter migrator al populației băștinașe, și ne arată cum au trecut geții și apoi urmașii lor, generațiile ulterioare de geți, peste valurile de cuceriri şi ”popoare migratoare”, care în realitate erau doar ”clanuri cuceritoare” și care și’au făcut iluzia de stăpînire asupra acestor pămînturi.

Draco-ul getic, simbolizând (victoria prin) forța lupului. După succeselor lor militare de la început, triburile getice transilvane se poate să fi impus lupul ca eponim sacru în mintea unor latini. De aceea, acum putem să vorbim de Geția Draconului şi de geții draconici, așa cum definește Mircea Eliade confreria războinicilor.

Dar tot nu putem vorbi de ”daci”, ci de impunerea termenului venită din exterior a acestui eponim regăsit doar în menționările latine despre acești davi draconici. Rar în mențiuni elinești și deloc în artefacte getice.

Davii erau clar cei care locuiau în dave, și îi regăsim în menționări elinești și latine, dar și în Tăblițele de la Sinaia, sub forma de ”davo-geto”.

De la Davi și Draco, nu mai este decît un mic pas, pentru niște cronicari ce nu i’au văzut niciodată pe acești războinici înfricoșători că’i numeau pe unii dintre geți sub numele de ”davi”, ”draconi” sau ”daci” mai pe scurt.

Pentru un roman care se considera ”stăpînul lumii” niște războinici care deveneau amenințători la granițele imperiului, deși creau unele probleme nu prezentau un motiv de prea mare deranj în confortul lor zilnic.

Nu a fost o mare diferență și nici de prea mare importanță pentru ei, nuanța sub care îi numeau pe geți, dovadă că ”auxilia dacorum”, adică unitățile de geți înrolați în Dacia Romană mai erau menționați sub forma de ”dacisci”. Astfel de devieri linvistice sunt dese în istoriografie: geți/goți, bastarni/basterni, moesi/misi/mesi, carpi/harpi, blachi, vlahi/volohi/bolohoveni etc.

În ce privește diferențele de rit funerar pe care se bazează în principal argumentația alchimiștilor istorici, explicația concludentă o avem de la Mircea Eliade si G. Dumezil care demonstrează că diferențele de rit funerar (incinerație vs. înhumare) nu implică o altă etnie.

”Începând cu 1944, G. Dumezil a demontat piesă cu piesă această construcție (rituri de înmormîntare diferite ar semnifica grupuri etnice diferite). Se știe de acum că existența a două moduri de înmormîntare – incinerarea și înhumarea – nu reflectă o dualitate etnică.” (M. Eliade, Nostalgia Originilor, pag. 194).

Marele savant exemplifică cazul sabinilor și romanilor, primii fiind considerați de unii autori un grup etnic diferit de cel roman pe acest criteriu, ipoteză infirmată istoric, inclusiv în demonstrația lui G. Dumezil în ”La religion romaine archaïque”, Paris, 1966.

Pentru a combate absurditatea ipotezei că Zalmoxe nu era venerat în Geția intra-capartică sunt mult prea multe argumente. Îl amintim doar pe acela al lui Traian (citatul vine din Iulian Apostatul, dar mai mult ca sigur ideile sunt preluate din De Bello dacico a împăratului roman, cartea pierdută despre campaniile getice):

”…singur am cutezat să merg împotriva neamurilor care locuiesc dincolo de Istru şi am nimicit neamul geţilor, care au fost mai războinici decît oricare dintre oamenii ce au trăit cîndva – şi aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor, dar şi pentru că îi convinsese să fie astfel slăvitul lor Zalmoxis.”

Or, Traian s’a luptat în primul rînd cu geții draconici bănățeni, olteni și transilvăneni ai lui Decebal, nu doar cu geții dobrogeni, unde a trăit daimonul get, Zamolxe.

Ce alt motiv să fi avut Traian cînd explică clar şi motivul pentru care romanii au demantelat cu atîta cruzime templele, religia şi cultura getică?

Nu pentru că religia era diferită decît cea politeistă a romanilor și reprezenta un mare pericol pentru imperiu?

Însumînd cele de mai sus şi multe altele nespuse aici, se poate afirma fără marjă de eroare că locuitorii acestui teritoriu ce azi se numește Rumînia (Romînia este varianta romanizată) provin dintr’un fond etnic primar Pelasgic care este și cel mai vechi, dar şi unul unitar Getic care a unit toate triburile carpatice, dar și care, prin status-ul politic, sacramental și puterea militară dobîndite în antichitate a căpătat denominare ”dacică” prin numeroasele mențiuni în limba latină de către unii dintre cronicarii latini ai imperiului roman, devenind astfel un clișeu, nu doar în istoriografie, cartografie și geografie, ci și în limbajul omului de rînd.

Draconii davo-geți au devenit prin limba latină, daci.

Dovadă că acest nume de ”dac” și ”Dacia” era dat de romani este că nu a părăsit oficial istoria odată cu cucerirea romană, dar a rămas prezentă în conștiința localnicilor cu atît mai mult după ce romanii au numit provincia proaspăt cucerită chiar Dacia, și chiar mai mult decît atît, au ținut atît de mult la această invenție și au dus aceste nume și la sud de Dunăre în alte provincii romane și le’au botezat Dacia Ripensis, Dacia Mediterranea.

Ceea ce ar trebui să știe cei ce se înverșunează împotriva existenței noastre istorice este că, indiferent de etnonimele atribuite de alții de’a lungul timpului, aici putîndu’l menționa și pe cel de vlahi (cu multiple variațiuni: blachi, olahi, volohi, bolohoveni etc), dar și alte exonime (ausoni – Ovidius), geții sunt nemuritori și trăiesc și prin noi, dar și prin alți europeni.

Și pentru că geții nu s’au oprit a trăi doar pe teritoriul ce va deveni azi Rumînia, altora li s’au spus traci, adică ”trake” ce desemna nordul din perspectiva vechilor eleni, sau geților cimerieni plecați din nordul Mării Negre în vest li se vor spune ori cimbri, ori celți, geților din stepă scyți de la scithe = seceră, coasă și exemplele pot continua. Ceea ce vrem să reliefăm este că tuturor triburilor getice care populau diferite regiuni europene li se găseau diverse eponime, dar ei cu toții erau parte a aceluiași popor getic ”indo-european” care s’a extins după anii 5000-4000 î.Hr.

Vă recomand cu căldură un material ce dezbate și etnogeneza geto-rumînilor, dar și denumirea regatului getic, un material care dacă nu vă va trezi certitudini, vă va trezi cu siguranță măcar întrebări serioase asupra cunoștințelor dvs. actuale.

Vizionare plăcută !

Citește și:  DANIEL ROXIN, NECONVINGĂTOR ÎN ÎNCERCAREA DE A MENȚINE ÎN CIRCULAȚIE TERMENII: DAC, DACI, DACIA

Resurse: clujaxio.ro

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

DE CE GEȚIA ȘI GEȚI, ȘI NU CLIȘEELE ”DACIA” SAU ”DACO-GEȚI”

Viziunea răspândită despre geți și ”daci” este că a fost un popor unitar care a ocupat, acum aproximativ 2.000 de ani, cea mai mare parte a teritoriului actual al României. Această idee apare ca fiind intrinsec acceptată încă din secolul XIX. În ce măsură este ea într’adevăr susținută de dovezile arheologice? Ce putem spune despre identitatea locuitorilor din bazinul carpatic prin prisma interpretărilor recente?

Problema statalităţii și etnicității la geţi a făcut să curgă foarte multă cerneală. Discuţiile pe marginea apariţiei, a formării unui stat getic au fost aprinse între specialişti. Unii dintre ei au fost aprigi susţinători şi apărători ai statalităţii. Alţii au fost mai sceptici. Au existat şi unii care n’au acceptat’o.

Deci, de la bun început, nu există, nici pe departe, o unanimitate în ceea ce priveşte ideea statului la geți. Însă, în ceea ce privește etnia geților este cât se poate de clară până la apariția din sânul lor a acelor triburi de ”daci” intra-carpatici, pomeniți îndeosebi în textele latinești.

Chiar printre autorii, de altfel specialişti remarcabili, care susţin existenţa statului există controverse legate de momentul începuturilor, a originii, întinderii statului etc.

Coerenţa lipseşte, controversele au fost prezente. Indiferent de taberele în care s’au situat, cei care s’au ocupat foarte serios de această problemă, uneori până la nivelul unor amănunte exasperante pentru un neiniţiat în epigrafie, ori în lectura textelor antice, toţi sunt de acord că izvoarele, documentele care să confirme, fie şi parţial, această teză sunt extrem de puţine.

De fapt avem de a face cu un singur document epigrafic, în limba greacă, păstrat parţial, şi cu câteva fragmente de texte ale unor autori antici, cei mai mulţi necontemporani cu presupusele evenimente. Cel mai aproape de timpul în care s’ar fi petrecut evenimentele legate de activitatea lui Burebista, văzut ca iniţiator al statalităţii getice, este, fără îndoială, Strabon (cca. 64 î.Hr – 25 d. Hr). Lui îi aparţine şi afirmaţia că ”dacii” şi geţii vorbeau aceeaşi limbă. Această afirmație vine în mileniul de după nașterea lui Hristos.

În același timp ne’a rămas scris și că ”dacii” erau tot geți, și asta înainte de Strabon. Pompeius Trogus, spune în sec I î.Hr:

”Şi dacii sunt din neamul geţilor. Ei, în timpul regelui Oroles, fiindcă nu s’au luptat bine împotriva bastarnilor, ca pedeapsă pentru laşitatea lor au fost siliţi, din ordinul regelui, ca atunci când se culcau să’şi pună capetele în locul picioarelor şi să facă nevestelor serviciile care obişnuiau înainte să li se facă lor înşişi. Şi nici nu s’a schimbat această rânduială până când nu şi’au spălat prin curaj ruşinea suferită în război.”

Opera lui Strabon, Geografia, are în cuprinsul cărţii a VII-a referiri la spaţiul getic şi la Boerebistas. Dar însuşi autorul a simţit multe din neajunsurile informării sale, cu toate că a dispus de o serie de date obţinute de la oameni în general bine informaţi, mai ales ofiţeri care au comandat armate în diferite părţi ale lumii antice, a unor călători poate şi a unor negustori. Simţind că nu toate informaţile pot fi credibile, Strabon şi’a luat unele rezerve. Să vedem însă pasajele privitoare la geţi atât de des invocate în favoarea ideii de stat.

Strabon, Geografia, VII, 3, 11:

”Lăsând la o parte trecutul îndepărtat al geţilor, întâmplările din vremea noastră sunt următoarele: Boerebistas, bărbat get, luând conducerea neamului său, a ridicat pe oamenii aceştia ticăloşiţi de nesfârşitele războaie şi i’a îndreptat prin abstinenţă şi sobrietate şi ascultare faţă de porunci, aşa în câţiva ani a întemeiat o mare împărăţie şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine; ba a ajuns să fie temut chiar şi de romani, pentru că trecea Istrul fără frică, prădând Tracia până în Macedonia şi Iliria, iar pe celţii care se amestecaseră cu ilirii i’a pustiit cu totul, iar pe boii de sub conducerea lui Critasiros, precum şi pe taurisci i’a nimicit cu desăvârşire. Pentru a’şi convinge poporul, el şi’a luat ajutor pe Deceneu, un bărbat vrăjitor, care umblase multă vreme prin Egipt, învăţând acolo semne de proprocire mulţumită cărora susţinea că tălmăceşte voinţa zeilor. După câtva timp fusese socotit chiar zeu, după cum am mai spus când a fost vorba despre Zamolxis. Ca dovadă de cât îl ascultau (geţii) este şi faptul că ei s’au lăsat convinşi să’şi stârpească viile şi să’şi ducă viaţa fără vin. Cât despre Boerebistas, acesta a sfârşit prin a fi răsturnat de nişte răsculaţi, înainte ca romanii să fi pornit o armată împotriva lui. Cei ce i’au urmat, au îmbucătăţit întinderea stăpânită de el, în mai multe părţi. Acum de curând, când Caesar Augustus şi’a trimis armata împotriva lor, această putere (întindere) era împărţită în cinci părţi, însă atunci era în patru, căci asemenea împărţiri sunt vremelnice, schimbându’se după o împrejurare sau alta.”

Tot Strabon mai scrie:

”…O parte din teritoriul amintit geții l’au prefăcut într’un pustiu, în urma războiului în care i’au biruit pe boi şi taurisci – semninţii celtice de sub stăpânirea lui Critasiros, (Geografia, VII, 5, 2).

”Strămutându’se în regiunea de lângă Istru ei, (boii) locuiau acum amestecaţi cu tauriscii, războindu’se cu geții, până când acetia din urmă le’au şters neamul de pe faţa pământului. Teritoriul lor, care făcea parte din Illiria, a rămas loc de păşunat pentru turmele neamurilor vecine.”

În textul strabonian mai sunt câteva pasaje în care se face referire la geţi, dar nu au legătură cu subiectul nostru.

Cel de’al doilea document care este folosit la maximum este decretul în cinstea lui Acornion din Dionysopolis (astăzi Balcic) Este un document epigrafic, păstrat fragmentar. Se păstrează doar 49 de rânduri din care ultimele 20 aproape intacte. Redam mai jos părțile lizibile și care ne interesează direct.

”Împreună cu tovarăşii săi de drum cu unul fiu al lui Theodorus şi cu Epi…….., pe cheltuiala lui personală, a plecat în solie călătorind departe şi ajungând la Argedava, la tatăl aceluia şi întâlnindu’l, totodată a obţinut de la el…. oraş…..şi’a dezlegat poporul…..”

”Şi în timpul din urmă regele Burebista ajungând cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia şi stăpânind tot teritoriul de dincoace de fluviu şi de dincolo şi a ajuns la acesta (la Boerebistas) în cea dintâi şi cea mai mare prietenie, a obţinut cele mai bune foloase pentru patria sa, vorbindu’i şi sfătuindu’l în ceea ce priveşte chestiunile cele mai importante……”

”Şi fiind trimis de regele Boerebistas ca ambasador la Cn (aeius) Pompeius, fiul lui Cnaeius, imperator al romanilor, şi întâlnindu’se cu acesta în părţile Macedoniei, lângă Heracleea Lyncestis, nu numai că şi’a îndeplinit cu bine însărcinările primite de la rege, câştigând pentru acesta bunăvoinţa romanilor, dar şi pentru patrie a purtat….”

În ceea ce priveşte izvoarele despre geți, mai putem aminti şi pe Iordanes (De Getarum sive Gotharum origine et rebus gestis) care scria despre geți ca fiind acei goți pomeniți în istoriografia europeană:

”Apoi, în vreme ce la goţi (geţi) domnea Burebista, a venit în Goția (Geția) Deceneu, pe timpul când Sylla a pus mâna pe putere la Roma. Primindu’l pe Deceneu, Burebista i’a dat o putere aproape regală. După sfatul acestuia goţii (geţii) au început să pustiască pământurile germanilor, pe care acum le stăpânesc francii.”

Acestea sunt sursele – izvoarele – pe care se bazează cei care susţin fondarea, existenţa şi persistenţa unui stat getic al cărui început îl văd pe vremea lui Burebista.

Fără a mai lungi povestea statalității Geției credem că despre Boerebistas şi performanţele sale politico-militare se pot spune următoarele:

Boerebistas a existat, a fost un foarte interesant personaj al antichităţii sec. I î.Hr, a fost un mare rege – cel dintâi – dar nu singurul dintre regii din Geția, Illyria, Moesia, Panonia, Macedonia și Tracia! Deci din Geția, nu din Dacia, cum eronat se afirmă fără dovezi despre existența acestui regat !!!

Dacia nu a existat ca regat, ci doar ca provincie romană.

A stăpânit tot teritoriul din sudul Dunării, dar şi teritorii de la nord de Dunăre din Ardeal și Moldova. Din aceste zone de nord îşi lansa atacurile asupra Traciei şi chiar a Macedoniei. Este adevărat că nu ştim cât de mult a stăpânit la nord de Dunăre, dar este incert că avea sub ascultare zonele din nordul Carpaților sau dincolo de Nistru.

De ce au dat romanii denumirea de Dacia, provinciei ocupate la nord de Dunăre este iar un subiect pe care putem specula. În primul rând că romanii s’au luptat îndeosebi cu Daci Balo, și nu cu toți geții.

Dacă teritoriul controlat de regele Daci Balo a fost cucerit, este cât se poate de logic ca romanii să creeze doar acolo o provincie, și nu peste teritoriile celorlalte triburi getice neimplicate în război. De aceea, Dacia, cel mai probabil preia numele lui Daci Balo, așa cum este întâlnit pe Tăblițele de la Sinaia. Sigur, romanii nu au spus coloniei Dacibalia, ci ”Dacia” mai simplu și ”daci”, geților cuceriți.

În poza de mai sus, am localizat cu roșu siclam, teritoriul controlat de Confreria războinicilor lui Daci Balo, teritoriu care va deveni mai târziu colonia Dacia Romană.

Faptul că Buerebistas este recunoscut drept mare rege printre regii Traciei îl plasează ca personalitate politico-militară puternică între Dunăre şi M-ţii Haemus (Balcani). Din cetățile sale din zona Dunării ataca Buerebistas provinciile romane Tracia şi Macedonia, și cel mai probabil nu de undeva din zona transilvană, ceea ce ar fi fost o îngreunare nu doar militară, dar şi logistică.

Boerebistas era un mare rege între regii Geției rămaşi în afara orbitei şi ocupaţiei romane din Tracia. Din aceste zone şi’a lansat atacurile şi asupra celţilor. Este vorba despre celţii amestecaţi sau nu cu ilirii (zona de nord, nord-est a Serbiei de astăzi, sau / şi sudul Ungariei de astăzi Pannonia). Acolo se plasau la vremea sa tauriscii şi boii, nu în zona transilvană unde geto-celţii au conviețuit nestingheriţi în prezenţa geților carpatici.

Informaţia potrivit căreia Boerebistas s’a amestecat în problemele politice ale statului roman este sigură. Ambasada sa la Cneius Pompeius, de asemenea. Probabil că de aici a pornit şi ideea potrivit căreia Caesar ar fi dorit să intreprindă o expediţie getică, cu intenţia de a’l pedepsi pe cel care s’a aliat cu inamicul său, Cnaeius Pompeius.

Niciun singur autor care pledează pentru existenţa statalităţii la geți nu a putut să demonstreze de unde a pornit puterea lui Boerebistas, cum i’a adus ”sub ascultare” pe ceilalţi geţi, ca să nu mai pomenim de comunităţile de geto-celţi din zona intracarpatică, pe bastarnii din Moldova, ori pe sarmaţii (sarmo-geții roxolani) din zona de nord a Dobrogei şi sudul Basarabiei. După cum nu s’a putut susţine nici măcar ideea unui centru de putere în Munţii Orăştiei. Se ştie, şi încă de multă vreme, că cetăţile şi centrul de la Sarmizegetusa sunt posterioare activităţii lui Buerebistas cu cel puţin 80 de ani.

Ce rămâne?

În mod cert că Burebista a fost un personaj, o personalitate importantă a vremii sale, un ”rege” care a avut un anume rol în evenimentele din zona Balcanilor pe timpul războaielor civile de la Roma (din anii 80 î.Hr şi până prin 44 î.Hr), iar acesta și’a exercitat influența asupra a mari întinderi în jurul Carpaților, dar mai cu seamă la sudul Dunării până la granițele cu imperiul roman care se extindea permanent.

A încercat să’şi impună voinţa pe un teritoriu pe care, probabil, intraseră triburi celtice şi îi creau anumite probleme. Nici vorbă însă de crearea unui stat, cu atât mai puţin unul centralizat ! Activitatea sa l’a adus în centrul atenţiei politicii romane, Cnaeius Pompeius dorindu’l ca aliat în războiul contra lui C.I. Caesar.

Problemele identificării populațiilor antice, folosind sursele scrise. De ce spunem geto-daci? Nu pare ciudat?

Utilizarea unui nume compus pentru a denomina o populație, antică sau modernă, este, în general, un fenomen relativ rar, dar nu nemaiîntâlnit. Spre exemplu, în secolul V d.Hr., în Marea Britanie, întâlnim noii veniți anglo-saxoni.

Dar cum am ajuns în România să folosim termenul de geto-daci?

Numele folosite astăzi pentru a face referire la diferite populații care au ocupat Europa în epoca fierului provin din texte latine sau grecești. Populațiile din Europa temperată și de nord nu foloseau scrisul, sau folosirea lui era extrem de restrânsă. De aceea, informațiile pe care le avem cu privire la numele acestor populații sunt externe și provin, în marea lor majoritate, din zona mediteraneeană.

O asemenea situație creează probleme cercetătorilor fiindcă, în fapt, nu cunoaștem ce termeni foloseau pentru a se identifica ei înșiși oamenii din diferitele zone ale Europei temperate și de nord. La aceasta se adaugă și dificultatea localizării unor populații, având în vedere natura limitată a cunoștințelor geografice din perioada respectivă, precum și reperele vagi care sunt folosite în această privință.

Astfel, atunci când folosim surse antice pentru a numi populațiile dintr’o mare parte a Europei este ca și cum ne’am baza pe cunoștințele unui învățător primar din America de Nord pentru a numi și localiza numeroasele grupuri etnice din Africa, fără atlas sau Wikipedia! Acest lucru nu înseamnă că trebuie să ignorăm scrierile autorilor antici, însă trebuie să folosim informațiile pe care ni le transmit cu mare circumspecție.

De la geți la geto-daci

Pentru perioada antică nu avem nicio sursă care să folosească termenul geto-daci. Așadar, nu avem de ce să ne referim la geți prin sintagma geto-daci.

Avem, în schimb, destui autori care utilizează geți sau daci pentru a face referire la populații din zona bazinului carpatic. În general, numele geți apare cu predilecție în sursele grecești, în timp ce termenul daci se găsește mai adesea în cele latine. Cea mai veche mențiune a termenului get o găsim în secolul V î.Hr. la Sofocle, în tragedia Triptolem; unul dintre personajele sale, Charnabon, este menționat ca domnind peste geți. De cealaltă parte, termenul ”daci” este folosit mai târziu, prima oară fiind abia în secolul I î.Hr., în lucrarea lui Caesar, De Bello Gallico.

Cum am ajuns la geto-daci, atunci?

Termenul geto-daci este o construcție modernă a istoricilor. Deci, este complet artificială. Ea se bazează în principal pe citatul redat mai sus din Geografia lui Strabon (VII.3.13), unde autorul menționează că geții și ”dacii” vorbesc aceeași limbă. Având în vedere că adesea apartenența la un popor este legată de folosirea aceleiași limbi, s’ar putea trage concluzia că geții și ”dacii” sunt unii și aceeași, de unde etnonimul geto-daci.

Însă lucrurile nu sunt atât de clare. Aceeași limbă nu însemnă neapărat același grup etnic, cel puțin nu la Zoe Petre într’o analiză a surselor literare (Practica Nemuririi, 2002) unde argumentează în mod convingător că există o ambiguitate în textele antice cu privire la geți și ”daci”. În timp ce unele scrieri sugerează o identificare a geților cu dacii, altele par să indice populații distincte. În plus, limba și identitatea etnică nu sunt întotdeauna în corelație directă. Avem cazuri, inclusiv în zilele noastre, unde aceeași limbă este folosită de grupuri etnice distincte, spre exemplu valonii și francezii, ambele grupuri vorbind franceza.

De asemenea, sunt situații când în cadrul aceluiași grup etnic sunt utilizate limbi diferite, precum rusa sau ucraineana în cazul cazacilor. În plus, două sau mai multe grupuri etnice pot să dezvolte, în timp, o identitate comună sau un popor se poate diviza la un moment dat în mai multe etnii. Nu putem ști în ce măsură astfel de situații se întâlneau și în perioada antică.

Totuși, studii etnografice asupra diferitelor populații care par să’și fi păstrat, în mare, organizarea tradițională, situate, cu precădere, în Africa, Asia de Sud-Est sau Polinezia, susțin adesea un scenariu similar.

În aceste condiții, ce alte indicii avem că, la sfârșitul epocii fierului, aproximativ două mii de ani în trecut, spațiul carpatic a fost locuit de un singur popor? Folosirea acelorași vase într’un areal nu garantează că vorbim de același popor.

Argumentul arheologic cel mai des întâlnit este că avem o unitate în ceea ce privește cultura materială, însemnând că oamenii foloseau aceleași tipuri de obiecte: aceleași tipuri de oale, străchini sau alte vase ceramice, aceleaşi tipuri de bijuterii, de armament etc. În fapt, avem ceva varietate în ceea ce privește obiectele întâlnite.

Chiar dacă ignorăm varietatea formelor și acceptăm ideea unei unități în ceea ce privește cultura materială, acest lucru nu poate fi folosit pentru a argumenta existența unui popor unitar. Ceea ce contează în această privința sunt elementele de natură culturală, obiceiurile, tradițiile.

Pentru a face o analogie cu ziua de astăzi, catalanii, bretonii și ardelenii folosesc, în marea lor majoritate, obiecte identice sau foarte similare. Se îmbracă în mare la fel, folosesc farfurii, căni și tigăi similare, majoritatea făcute în China. În schimb au obiceiuri diferite și cu siguranță se consideră ca fiind etnic diferiți.

Drept urmare, este cazul să nu mai presupunem o unitate a populației la sfârșitul epocii fierului și, în schimb, să ne punem cu seriozitate o întrebare în acest sens. Era bazinul carpatic locuit acum aproximativ două mii de ani de oameni ce se considerau ca făcând parte din același grup etnic?

Viața de zi cu zi și identitatea etnică la sfârșitul epocii fierului

Mai întâi, cu siguranță că majoritatea oamenilor din perioada respectivă să nu fi fost preocupați de natura identității lor etnice, aspect care persistă și pe perioada medievală până târziu în epoca modernă. Trebuie să ne imaginăm că viața multora era grea, oamenii erau concentrați aproape exclusiv asupra nevoilor zilnice. Activitatea lor se desfășura pe un areal restrâns deoarece călătoria era periculoasă și anevoioasă cu mijloacele de transport ale timpului și în lipsa infrastructurii.

Cei mai mulți oameni trăiau în comunități mici, rurale și aveau foarte puțin contact în afara acestora. Apartenența la astfel de grupuri mici era probabil cel mai important element identitar. Acest fenomen îl întâlnim și în Europa până târziu în Evul Mediu sau chiar în epoca modernă, până când centralizarea statală și dezvoltarea infrastructurii au condus la un contact mult mai strâns între locuitorii aceluiași stat.

De aceea, oamenii din bazinul carpatic probabil se identificau arareori în epoca fierului folosind etnonime precum daci, geți sau orice alt astfel de termen. Pare mai verosimil că o persoană din perioada respectivă ar fi spus, în viața de zi cu zi, că este X a(l) lui Z din satul de la poalele dealului.

Cu toate acestea, în Tăblițele de la Sinaia ne rămân câteva indicii prețioase legate de etnicitatea geților, denumirea Regatului Getyo (Geția), dar și a Capitalei Sarmi Getuzo.

Mai multe aici: TĂBLIȚELE DE LA SINAIA VORBESC PESTE MILENII CINE NE SUNT STRĂMOȘII

Și totuși existau unele contacte în afara acestor grupuri locale. Asemenea contacte se puteau petrece în cadrul diferitelor evenimente de natură economică, să zicem un târg, sau cu ocazia unor festivități religioase sau de altă natură, cum pare să fi fost cazul la Măgura Moigradului. Însă și astfel de reuniuni erau probabil limitate numai la comunitățile dintr’un areal geografic destul de restrâns, ținând cont că timpul necesar pentru a străbate distanțe mai mari de câțiva kilometri trebuie măsurat în zile. Astfel de întâlniri, în funcție de regularitatea lor, aduceau mici comunități cu obiceiuri similare în contact și contribuiau la dezvoltarea unei identități de grup mai extinsă.

La acestea se adaugă rapoartele cu indivizi proveniți din comunități mai îndepărtate. Ținând cont de numeroasele texte antice ce menționează lideri politici din bazinul carpatic, cât și de existența unor centre de putere destul de mari, în special în Munții Orăștiei, dar și pe valea Siretului sau a Argeșului, prezența unor formațiuni politice destul de mari pentru perioada secolelor I î.Hr. – I d.Hr. nu poate fi pusă la îndoială.

Totuși, în niciun caz nu putem să comparam organizarea acestora cu cea a unui stat centralizat. Contactul diferitelor comunități locale cu membri ai administrației acestor formațiuni politice era probabil extrem de limitat. Se poate, însă, ca existența unor astfel de state incipiente să fi contribuit, în timp, la coagularea unui simț de apartenență la un grup de mai mare anvergură.

Nu trebuie să uităm de activitatea negustorilor. Mulți dintre aceștia călătoreau distanțe considerabile și astfel puteau proveni din comunități foarte îndepărtate. Astfel de indivizi s’ar fi oprit, în principal, în așezările de dimensiuni mai mari, însă se poate ca, în cadrul diferitelor târguri, oamenii adunați din diferite mici comunități să fi venit sporadic în contact cu astfel de comercianți. În aceste cazuri, cu siguranță ar fi observat diferențe culturale importante, ceea ce se poate să’i fi făcut conștienți de apartenența la un grup cultural din care negustorul nu făcea parte.

Pentru sfârșitul epocii fierului, avem identificate și o serie de așezări unde erau concentrați un număr destul de mare de oameni. La nivelul actual de cunoștințe, putem spune cu certitudine că, la o serie de situri din Munții Orăștiei, de pe valea Mureșului, a Siretului și nu numai, numărul locuitorilor se putea ridica la câteva sute, iar, în unele cazuri (în principal, Sarmizegetusa Regia), chiar la câteva mii.

În aceste locuri putem vorbi de existența unor identități comunitare la o scară mai mare. În plus, astfel de așezări jucau un important rol comercial, administrativ și militar, astfel încât contactele locuitorilor acestor situri se puteau întinde pe distanţe mult mai mari.

În astfel de mari așezări este probabil ca deosebirile de natură socială să fi jucat un rol semnificativ. Avem destule dovezi arheologice, precum și texte antice, care sugerează existența unor diferențieri sociale importante în secolele I î.Hr. – I d.Hr. în bazinul carpatic. Este foarte posibil să avem un sistem cel puțin bipartit, cu o elită aristocratică și oameni obișnuiți. În astfel de sisteme, membri ai elitelor se pot simți, din punct de vedere identitar, mai apropiați de elitele dintr’un loc îndepărtat decât de oamenii obișnuiți situați în imediata apropiere.

Spre exemplu, în timpul Războiului de o sută de ani, nobilii din Franța și Anglia erau mai asemănători între ei decât erau un nobil de țăranii care munceau pe domeniul său. Bineînțeles, asta nu înseamnă că avem neapărat aceeași situație în epoca fierului.

Revenim acum la întrebarea cu privire la identitatea etnică a locuitorilor la sfârșitul epocii fierului. Putem vorbi de un grup etnic unitar în bazinul carpatic pe baza dovezilor arheologice?

Am încercat să răspundem la această întrebare în ultimii ani pornind de la dovezile funerare, având în vedere că modul în care o populație își tratează morții este o caracteristică profund înrădăcinată în valorile culturale ale unui grup.

Analiza mormintelor relevă tradiții funerare diferite

Când strângem la un loc dovezile funerare din secolele II î.Hr. – I d.Hr. din bazinul carpatic, obținem aproximativ 360 de indivizi. Este un număr surprinzător de mic pentru o perioadă de trei sute de ani, ținând cont că discutăm despre un areal deloc restrâns și că știm, cu siguranță, că mulți oameni au trăit (și murit!) în acest teritoriu. Numărul mic de morminte se datorează practicării unor obiceiuri funerare care nu lasă nicio dovadă arheologică, în paralel cu inhumația și incinerația.

Această situație o întâlnim nu doar în bazinul carpatic, ci, cu unele excepții, în marea majoritate a Europei temperate după anul 200 î.Hr., precum și în alte perioade din preistorie. Acest lucru nu înseamnă că toți acești oameni își înmormântau morții într’un mod similar, ci pur și simplu că nu avem informații.

Dar ce ne spun cele 360 de morminte?

Comparând modul în care corpul a fost tratat, locul acestor descoperiri funerare și obiectele depuse alături de corp observăm că mormintele pot fi împărțite, în mare, în două grupări clar diferențiate. Una dintre ele este situată, cu predilecție, în vestul, sau sud-vestul bazinului carpatic, urmând, în mare, linia Oltului, iar cealaltă se află la est de același râu. În unele areale, în special pe valea Mureșului, în sud-vestul Transilvaniei, morminte din cele două grupări pot fi întâlnite în relativă apropiere unul de altul, dar acest lucru pare mai degrabă a fi o excepție.

Diferențele dintre cele două grupări sunt majore, atât din punct de vedere al ritului funerar, cât și în ceea ce privește obiectele depuse alături de corp. Spre exemplu, în gruparea vestică, incinerația este ritul dominant, în timp ce, în cea estică, inhumația este folosită, cu puține excepții, în mod exclusiv.

De asemenea, în gruparea vestică, armele ocupă un rol central în inventarul funerar, dar în cea estică ele sunt practic absente. Nu în ultimul rând, elementele de port și bijuteriile depuse în mormintele aparținând celor două grupări sunt aproape în totalitate diferite.

În lumina acestei analize, se pare că ne aflăm în fața a două tradiții culturale distincte în ceea ce privește modul în care anumiți indivizi erau înmormântați. Comunitățile care practicau aceste tradiții par a se fi amestecat rar, preferând să ocupe areale diferite, ceea ce sugerează dacă nu o dorință reală de diferențiere, cel puțin tradiții diferite. Este interesant că în sud-vestul Transilvaniei interacțiunea pare să fi fost mai puternică, mai ales că în apropiere de această zonă întâlnim marile așezări din Munții Orăștiei, care stau la baza regatelor din secolele I î.Hr. – I d.Hr., ce includ regiuni ocupate de ambele grupări.

De la unitate la inegalitate. O interpretare surprinzătoare

Când interpretăm aceste rezultate în lumina cunoștințelor precedente despre bazinul carpatic la sfârșitul epocii fierului obținem o imagine cel puțin interesantă. Este posibil că, acum două mii de ani, pe teritoriul României nu aveam un grup etnic unitar, ci mai degrabă două populații aflate într’un raport de complementaritate. Dar aceasta nu era o relație pe picior de egalitate, ci una profund dominată de una dintre părți, de războinicii din vest.

Cum ajungem la o astfel de concluzie?

Analiza mormintelor datate la sfârșitul epocii fierului indică existența a două grupuri culturale, însă pare probabil ca, începând cu prima jumătate a secolului I î.Hr., si poate chiar începând cu sfârșitul secolului II î.Hr., contactele dintre membrii celor două grupuri să fi căpătat o nouă dimensiune. Mormintele întâlnite în grupa vestică includ în general multe arme. Cercetări anterioare au indicat existența unor grupuri de războinici foarte activi în zona Porților de Fier, nord-vestul Bulgariei și sud-vestul Olteniei, care adesea făceau incursiuni de jaf în zona sudică a Balcanilor, pe parcursul secolului II î.Hr.

În aceeași perioadă, conform unor cercetători, o parte dintre acești războinici par să fi trecut munții în sud-vestul Transilvaniei, preluând controlul asupra regiunii și punând bazele unui important centru de putere. Se poate ca din acest grup de războinici, originar din grupul cultural vestic, să fi făcut parte liderii politici ulteriori ai regiunii, precum Burebista, cunoscuți prin sursele scrise. Pe parcursul secolului I î.Hr., teritoriul controlat de acest centru se extinde, acaparând o mare parte a arealului în care viețuiau comunități aparținând grupului cultural estic. Astfel, folosind probabil cu precădere forța armată, liderii militari proveniți din grupul cultural de la vest de Olt se instalează drept conducători, drept elite, în mare parte a teritoriului actual al României.

Sunt și alte câteva elemente care susțin un astfel de scenariu. Poate cel mai elocvent este reforma religioasă, făcută de Deceneu și Burebista, cândva în prima jumătate a secolului I î.Hr. Această reformă este paralelă cu extinderea masivă a teritoriului controlat de războinicii din grupul cultural vestic. Reforma vine cu noi tipuri de temple, care adesea par să fie în strânsă legătură cu elemente de tip militar.

Conform lui Strabon (Geografia, VII.3.11), un alt factor important al noii credințe pare să fi fost supunerea față de conducători. De asemenea, dacă ne putem baza pe informațiile primite de la Iordanes (Getica, XI.71-72), Deceneu ar fi împărțit societatea în două. Pe de o parte, grosul populației, iar pe de cealaltă parte, nobili, conducătorii și preoții. Religia a fost una dintre uneltele folosite de noile căpetenii pentru a menține controlul asupra populației, care probabil împărtășea credințe diferite, de unde nevoia unei reforme.

Noua religie legitima controlul unei elite războinice, în mare parte străină, asupra vastului areal stăpânit de ei. În acest fel înțelegem de ce, după cucerirea romană, templele similare celor de la Sarmizegetusa Regia dispar cu rapiditate nu numai din regiunile controlate de administrația și armata romană, ci și din zonele situate mult în afara stăpânirii romane. Odată ce centrul de putere din Munții Orăștiei dispare, nu mai exista fundamentul militar și ideologic necesar pentru a susține existența templelor și a practicilor religioase afiliate lor.

Diviziunea spațiului carpatic, într’o arie estică și una vestică, este consemnată și în sursele scrise, din nou la Strabon (Geografia, VII.3.12). Acesta menționează că din timpuri vechi teritoriul a fost împărțit într’o regiune vestică, locuită de daci, și una estică, locuită de geți. Nu putem trage de aici imediat concluzia că cele două grupuri culturale identificate prin analiza practicilor funerare corespund într’adevăr dacilor, în vest, și geților, în est. Însă cele doua elemente par să coroboreze destul de bine.

Cucerirea romană ascunde și ultimele urme ale diferențelor dintre daci și geți

În cele din urmă, această coabitare neegalitară dintre presupușii daci și geți ia sfârșit, sau este profund dereglată, de cucerirea romană în anul 106 d.Hr. Regatul învins de Traian era un regat dacic prin faptul că era condus de o elită ce ori se identifica, ori era identificată de cuceritori prin acest nume, DACI BALO.

Având în vedere că nobilimea este pătura socială cu care administrația romană ar fi venit în contact prin excelență, nu este surprinzător că acest termen a fost extins asupra locuitorilor întregului teritoriu și că a fost folosit pentru a denomina noua provincie.

În concluzie, pare puțin posibil ca spațiul carpatic să fi fost locuit de un grup etnic unitar la sfârșitul epocii fierului. Marea majoritatea a oamenilor se identificau aproape exclusiv la un nivel local, prin familie și comunitatea rurală din care făceau parte. Numele de natură etnică nu le’ar fi spus prea mult. La nivel macro, două grupuri culturale mari par să se fi conturat, separând bazinul carpatic într’o zonă vestică și una estică, care, după spusele lui Strabon, ar corespunde dacilor, la vest, și geților, la est. Dar, acestea două nu sunt în final decât două etnonime seci, care nu definesc cu prisosință două popoare diferite structural.

Pe parcursul secolelor I î.Hr. – I d.Hr., o mare parte a acestui spațiu este adusă sub stăpânirea unui centru de putere controlat probabil de o elită războinică getică din zonele vestice considerate ca fiind ”dacice”, ce reușește să se impună asupra comunităților getice din est. În aceste condiții, singurul mod în care putem folosi cuvântul geto-daci este pentru a descrie o coabitare neegalitară între două populații cu tradiții culturale, cel puțin în parte, diferite la sfârșitul epocii fierului.

Dar, oricât am încerca să diferențiem mai cu seamă forțat, cultural, funerar, lingvistic populațiile getice din Carpați, originea comună a acestora nu comportă dubii. Indiferent cum erau numiți geții de pe ambii versanții ai Carpaților aceștia au aceiași obârșie genetică, drept dovadă că aceștia erau frați nu doar între ei, ci și cu celții migrați mai în vest, trăitori îndeosebi în Alpi, cei cu care în mii de ani ajunseseră să se deosebească și mai mult.

Istoria însăși ne dă fără echivoc, întâietatea geților. Dacă au existat daci cu adevărat în istorie separat de geți, aceștia oricum erau doar o mlădiță a geților.

Mai curând au apărut românii din geți, decât au existat ”daci” separat de geți !

Tăblițele de la Sinaia pomenesc de davo-geto, deci Geții Davelor. Aici, vorbim de rigurozitate în a identifica endonimul străvechi al neamului. Dacă dacii erau locuitorii davelor, atunci ”cetățenii” cetăților nu definesc etnonimul neamului străbun.

E ca și cum ai spune azi că săteni sau orășeni sunt etnii.

Referințe bibliografice:

Strabon, Geografia. Vol. 1. Tradusă de H. C. Hamilton și W. Falconer. Ediția electronică Project Guttenberg, 2014. Accesibilă la:

http://www.gutenberg.org/files/44884/44884-h/44884-h.htm.

Iordanes, Getica. The Origin and deeds of the Goths. Tradusă de C. C. Mierow. Princeton: Princeton University Press, 1908. Accesibilă la: http://people.ucalgary.ca/~vandersp/Courses/texts/jordgeti.html

Cătălin Nicolae Popa, Cercetător Postdoctoral, Excellence Cluster Topoi, Freie Universität Berlin, Germania

Citește și: GETYO, PATRIA DIVINĂ

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

 

A PROSTIT ȘCOALA ARDELEANĂ EUROPENII SAU VATICANUL PE ROMÂNI CU FALSA LOR TEZĂ LATINISTĂ ?

Pentru început vom spune răspicat că ”romanizarea” nu a avut loc nicăieri, nici în Grecia, nici în Siria, nici în Egipt, nici în Israel, nici în Britania, cu atât mai puțin în Carpați, iar asta pentru a îndepărta suspiciunea că rândurile următoare ar susține stupida teză susținută de corifeii latinității.

Asemănarea limbii române cu franceza, italiana, spaniola, portugheza, se datorează faptului că toți suntem urmașii pelasgo-geților.

Chiar și celelalte limbi nordice au similarități cu limba română pentru că toate se trag dintr’o limbă foarte veche din care se trage și sanscrita în Asia. Iar cine mai spune că limba română nu este urmașa demnă a limbii getice este în mare eroare. Cu toate împrumuturile recente din franceza puternic și artificial latinizată, limba română mai are peste 50-60 % din lexicul arhaic în folosință, mai ales în regionalisme unde raportul este chiar mai mare.

Imensa greșeală care se face mai mult (din motive politice) sau mai puțin (din ignoranță) voită, este să se considere asemănarea acestor limbi prin influența unei limbi moarte și nu prin îndepărtarea vechilor populații care vorbeau aceeași limbă și diferențierea regională a aceleiași limbi de bază, vechea limbă europeană a pelasgo-geților.

În orice caz, latiniștii au rămas datori cu multe explicații de dat românilor. Numai una dintre întrebări se ridică doar de la descoperirea primului nume românesc ”Petre” (vezi prima poză), dintr’o inscripție găsită pe un vas de lut datat în secolul III d.Hr, vas descoperit în fostul castru roman de la Capidava și scris nu în latinește, ci în grafie getică, deci la aproape 4 secole după ce romanii ”pacifică” triburile getice din această regiune și unde își impune hegemonia și presupusa ”latinizare” și ”romanizare”.

O altă întrebare la fel de justă este cum se va putea demonstra vreodată că geții macedoneni înrolați în Legiunea a V-a Macedonica care a fost cantonată la Potaissa (azi Turda) spre apărarea granițelor provinciei romane Dacia Porolissensis, și’au abandonat limba maternă și și’au pus în cap să latinizeze geții din Dacia Romană când ei cu toții se puteau înțelege în limba lor de acasă, așa cum o fac românii și aromânii și azi?

Reprezentanții Școlii Ardelene au adus argumente istorice și filologice în sprijinul tezei că românii transilvăneni sunt descendenții direcți ai coloniștilor romani din Dacia. Aceasta teză este cunoscută și sub numele de latinism.

Citește și: ISTORIA FALSULUI DIN SPATELE ”ROMANIZĂRII” GEȚILOR

O limbă vie este o limbă vorbită de un popor…real. Latinii nu au fost un popor real, latinii nu erau un popor. Limba latina a fost doar o lingua franca de circulație a unei administrații în teritoriul ocupat. În peninsula Italică trăiau în schimb zeci de popoare cu limbi diferite.

Apoi, pe principiul avansat de latiniști, limba română trebuia să aibă nu o sintaxă latină, ci o sintaxă avară, cumană sau slavă la câtă ”influență” au exercitat avarii, cumanii, dar mai ales slavii după sec V d.Hr, apoi sintaxă maghiară după anii 900, sintaxă turcică între anii 1360-1877, adică peste 1500 de ani de influență străină, alta decât limba latină,  până când geto-românii își recâștigă independența.

În al doilea rând, Școala Ardeleană a fost un instrument prin care papalitatea folosea această mișcare de renaștere națională pentru împlântarea catolicismului în inima ortodoxismului tradițional românesc.

Cu toate acestea, dincolo de teza falsă a latinității noastre și de scopurile explicite ale Vaticanului, Școala Ardeleană a fost o mișcare de emancipare politico-socială a românilor din Transilvania, și nu numai.

Astăzi, după 2 secole de la aceste evenimente, următoarea întrebare rămâne încă fără răspuns:

Corifeii Școlii Ardelene au fost inițiatorii tezei latiniste sau la origine se află însăși Vaticanul? Dacă la originea acestei teze se află Vaticanul atunci titlul acestor rânduri ar trebui schimbat în:

CUM AU FOST PROSTIȚI ROMÂNII DE VATICAN?

De altfel, românii au mai fost înșelați și în alte rânduri de catolici, cei care au pornit renumitele cruciade împotriva ortodocșilor, dar și prin promisiunile făcute la momentul unirii bisericilor din Ardeal, prin crearea Bisericii Unite.

Citește și: FALSUL DIN ACTUL UNIRII BISERICII ORTODOXE CU ROMA

Originile mișcării ardelene

Şcoala Ardeleană s’a născut la Viena pe loc sfinţit de iezuiţi. Reformele ”despoţilor luminaţi” Maria Tereza şi Iosif al II-lea au fost de mare impact asupra creştinilor ardeleni.

Iluminismul a fost receptat în Transilvania la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Mișcarea iluministă transilvăneană își are rădăcinile în curentul iluminist european. Acesta „detesta trecutul pentru iraționalul, ignoranța și întunecimea sa, și pornea la reformarea societății în numele rațiunii, luminii, culturii.”

Curentul iluminist a început la nivelul elitelor intelectuale. În Austria iluminismul a luat în plan politic forma absolutismului luminat, întemeiat pe nobilime. Absolutismul luminat a atras și burghezia în funcțiunile statului.

Așa fiind, spre deosebire de Franța, burghezia din Austria, Ungaria și Transilvania a preferat să îmbrățișeze luminismul, reformismul, monarhia luminată. Particularitatea Ungariei și Transilvaniei consta într’o burghezie redusă numeric, comparativ cu Austria. La 1787, după conscripția iozefină, populația orășenească a Ungariei și Transilvaniei abia trecea de 6%.

Din punct de vedere etnic orășenimea era alcătuită în mod covârșitor din germani.
Măsurile edictate de împărat cu privire la Pământul Crăiesc au recunoscut egala îndreptățire a locuitorilor lui, adică egalitatea românilor cu sașii, dreptul de așezare și achiziție de proprietăți în orașe etc.

Reformele iozefine ale învățământului au deschis porțile școlilor și pentru fiii iobagilor, îndeosebi români și maghiari, iar dezvoltarea învățământului confesional a favorizat îndeosebi învățământul greco-catolic și ortodox.

În urma înrăutățirii relațiilor dintre împăratul Iosif al II-lea și papa Pius al VI-lea autoritățile imperiale au oprit trimiterile la studii la Roma și au impulsionat în schimb studiul tinerilor români la Viena, în special la Colegiul Sf. Barbara.

În 1783 împăratul a soluționat favorabil amplul memoriu al episcopului Ioan Bob, pentru dotarea clerului și înmulțirea școlilor române unite, drept mijloc de cultivare a poporului român.

În urma Răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan din 1784 îndreptată împotriva sistemului feudal, mișcare care i’a atras și pe iobagii maghiari din Trascău, autoritățile imperiale au procedat la mai multe ameliorări ale obligațiilor iobăgești și ale situației minerilor din Munții Apuseni. Pe domeniul Zlatnei au fost înființate mai multe școli populare, iar un an mai târziu, la 22 august 1785, împăratul a venit cu o reformă generală, anume cu patenta de desființare a iobăgiei.

Un paradox al culturii române sunt interpretările asupra Şcolii Ardelene. Pe de’o parte, se elogiază meritele grupului de învăţaţi greco-catolici de’a fi fundamentat istoriografia, lingvistica, literatura şi mişcarea de emancipare naţională transilvăneană.

Pe de altă parte, Biserica Ortodoxă a canonizat clericii şi monahii ce’au stârnit răzvrătiri contra uniţilor în acea vreme. La 21 octombrie sunt prăznuiţi cuvioşii ieromonahi Visarion şi Sofronie, credinciosul Nicolae Oprea (toţi trei canonizaţi în 1955) şi sfinţii Moise Măcinic din Sibiel şi Ioan din Galeş (canonizaţi în 1992).

Promisiuni uitate de Vatican

Dar trecerea ortodocşilor ardeleni la Biserica Romei nu s’a soldat cu respectarea promisiunilor. După moartea lui Atanasie Anghel, primul păstor al greco-catolicilor români, i’au succedat în jilţul episcopal teologul iezuit Francisc Szunyogh şi preotul romano-catolic Ioan Patachi. Dărâmarea reşedinţei bisericii ortodoxe transilvănene din Alba Iulia (1714) şi transformarea lăcaşului din Făgăraş ctitorit de Constantin Brâncoveanu în sediu al episcopiei uniţilor au prilejuit tulburări.

Uniţi ori rămaşi în ”legea strămoşească”, ardelenii şi’au continuat viaţa de dinainte.
Un memoriu al iobagilor de pe moşia Recea (Făgăraş) a contelui Teleki, reprodus de David Prodan (”Transilvania şi iar Transilvania”, Editura enciclopedică, Bucureşti, 2002) descrie astfel viaţa nefericiţilor români:

”…ne ruinăm şi ne sărăcim şi din pricina slujbei peste măsură, căci deşi iarna domnul nostru ne lasă una sau două zile să lucrăm şi pe seama noastră, dar vara nici o zi, afară de duminica, ci îndată ce primăvara soseşte timpul lucrului, ne ţine de luni dimineaţa până sâmbătă seara, până la jumătatea iernii.
(…) Pe deasupra, cu toate că noi suntem zi de zi la slujbă, soţiile noastre torc necontenit, iarna cânepă şi vara lână. Din pricina acestei grele slujbe, noi deloc nu mai ajungem să lucrăm şi pe socoteala noastră.”

Școala Ardeleană, s’a înscris în contextul iluminismului german (Aufklärung), susținut în plan politic de iozefinism. Diferența față de iluminismul francez este dată de faptul că Școala Ardeleană nu a constituit un curent anticlerical, mișcarea culturală transilvăneană pornind tocmai din sânul Bisericii Române Unite cu Roma.

Școala Ardeleană a contribuit nu numai la emanciparea spirituală și politică a românilor transilvăneni, ci și la a celor de peste munți. Unul din documentele cele mai importante elaborate îl constituie petiția Supplex Libellus Valachorum (1791, 1792), o cerere adresată împăratului romano-german Leopold al II-lea, în vederea recunoașterii națiunii române ca parte constitutivă a Marelui Principat Transilvania.

Supplex-ul se încadrează în linia revendicativă începută de episcopul Ioan Inocenţiu Micu-Klein, care a cerut pentru prima oară drepturi pentru naţiunea română din Transilvania, bazându’şi solicitările pe argumente juridice solide.

În aceeaşi tradiţie se înscrie petiţia trimisă în 1791 la Viena de Mihai Timariu, vicarul Haţegului, în numele clerului greco-catolic din Blaj, Memorandumul Transilvaniei, trimis în anul 1892, petiţiile lui Iuliu Maniu adresate mareşalului Ion Antonescu, mişcarea memorandistă din 1956, care viza repunerea în libertate a Bisericii Române Unite cu Roma, memorandumul transilvănean pentru construcţia regională a României, memorandumul greco-catolic din anul 2002 (Memorandumul din 2002), ca şi protestele ierarhiei ortodoxe legate de patrimoniul fundaţiei Gojdu din Sibiu.

Extrase din Supplex Libellus Valachorum de unde rezultă eminamente falsa teză latinistă susținută fără echivoc de Școala Ardeleană, că noi nu suntem urmașii pelasgo-geților de acum peste 3000-4000 de ani, ci doar a romanilor de acum 1900 de ani:

”Fericite auguste împărate! (…) Naţiunea română este cu mult cea mai veche dintre naţiunile Transilvaniei din vremea noastră, întrucât este lucru sigur şi dovedit, pe temeiul mărturiilor istorice, al unei tradiţii niciodată întrerupte, a asemănării limbii, datinilor şi obiceiurilor, că ea îşi trage originea de la coloniile romane aduse la începutul secolului al doilea de către împăratul Traian, în nenumărate rânduri, în Dacia, cu un număr foarte mare de soldaţi veterani, ca să apere Provincia. Urmaşii lui Traian Augustul au stăpânit Dacia câteva secole. Sub a lor neîntreruptă stăpânire, în această Provincie a fost răspândită şi credinţa creştină după ritul bisericii răsăritene prin străduinţa episcopilor Protogen, Gaudenţiu, Niceta şi Theotin, mai ales în secolul al IV-lea, după cum ne’o arată această întreagă istorie bisericească. (…) Când ungurii, către sfîrşitul secolului al IX-lea, sub ducele (lor) Tuhutum, au năvălit în părţile Transilvaniei, locuitorii romani ai acestor (părţi) se numeau cu numele, schimbat, de vlahi, după mărturia celui mai vechi scriitor al Ungariei, Anonymus, notarul regelui Béla: în fruntea lor se afla în clipa aceea ducele lor propriu, Gelu, cu putere supremă, nenorocos însă în lupta la care a pornit cu ungurii spre apărarea patriei sale, de vreme ce în acea luptă el şi’a pierdut şi domnia şi viaţa. (…) Atât istoria Patriei cât şi istoria romană ne arată că românii au locuit în părţile Transilvaniei desigur cu multe secole înainte de a fi venit ungurii, şi, când ei, pierzând în luptă pe propriul lor duce Gelu, nu s’au mai împotrivit ungurilor, ci mai curând, de bunăvoia lor, prin chiar acest fapt au admis de la sine pe unguri la conlocuirea cu dânşii, la concetăţenie, ca şi la comunitatea drepturilor regnicolare. Ungurii au fost mulţumiţi cu această liberă şi spontană acţiune a românilor, şi amândouă neamurile şi’au găsit în concetăţenie şi în comunitatea drepturilor fericirea lor, pe care n’au voi s’o încreadă sorţilor unui război ulterior, de al cărui sfârşit nesigur amândouă trebuiau să se teamă. (…) Că saşii au venit în părţile Transilvaniei în secolul al XII-lea, (iar) armenii şi bulgarii în secolul al XVII-lea şi că au obţinut (şi ei) admisiunea, ne mărturisesc, afara de istorie, privilegiile şi diplomele principilor. Mai rămân germanii, cetăţeni ai Patriei, care, după cum ne’o dovedeşte de asemenea istoria, au venit în Provincie mai ales pe la sfîrşitul secolului al XVII-lea cu armata fericitului împărat Leopold şi au obţinut admisiunea exact în acelaşi fel în care (au obţinut’o) şi ungurii, care au venit pe la sfîrşitul secolului al IX-lea. (…)”, D. Prodan, Supplex Libellus Valachorum, ediţia 1967: Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 493-509

O altă realizare a Școlii Ardelene a fost introducerea grafiei latine în limba română, în locul scrierii chirilice, și tipărirea primului dicționar cvadrilingv al limbii române, Lexiconul de la Buda.

Lexiconul de la Buda, 1825 (coperta interioară)

Lexiconul de la Buda, titlul complet Lesicon românescu-latinescu-ungurescu-nemțescu, care de mai mulți autori în cursul a treizeci și mai multor ani s’au lucrat, apărut în 1825, este primul dicționar cvadrilingv al limbii române, capodoperă filologică a Școlii Ardelene.

Preocupări de elaborare a unui dicționar al limbii române au existat încă din secolul al XVIII-lea, prin Samuil Micu, care a întocmit, spre 1800, Dictionarium Valachico-Latinum, pe care autorul l’a lansat într’un prospect din 1806, ca urmând să apară la tipografia Universității din Buda. Dar autorul a murit în același an și tipărirea s’a sistat.

La scurtă vreme după moartea lui Micu, tipografiei îi parvine un alt material lexical, pentru un dicționar în patru limbi: româno-latino-maghiaro-german, al cărui autor era protopopul unit Vasile Coloși din Săcărâmb. El se adaugă la materialul lui Samuil Micu și constituie de pe acum o serioasă premisă pentru redimensionarea dicționarului.

Necesitatea unui dicționar tezaur al limbii române preocupa de multe decenii și autoritățile politice ale Imperiului Habsburgic, astfel că tipografia a fost sprijinită și îndemnată insistent la tipărirea lucrării.

În aprilie 1809 Petru Maior a fost cooptat pentru revizuirea Lexiconului colossian, cum îl numeau contemporanii. De la bun început apare o controversă între Petru Maior și Vasile Coloși, pe tema ortografiei ce urma să fie folosită în tipărirea lucrării.

Răspunderea era într’adevăr foarte mare: urma să se editeze un dicționar monumental, cu litere latine în locul chirilicelor, împlinindu’se astfel un vechi deziderat al latiniștilor ardeleni. Întreaga strategie desfășurată de Maior, din 1809 și până la moarte, a fost orientată spre impunerea unei ortografii latino-românești care să reprezinte concepțiile filologice ale Școlii Ardelene, așa cum fuseseră ele formulate de Samuil Micu și Gheorghe Șincai.

Lucrarea polemică a lui Petru Maior, Censura Lexici Colossiani, Valachico-Latino-Hungarico-Germanici, a litera H, inclusive usque ad finem, sesiza importanța aplicării unor principii solide ale ortografiei în redactarea lexiconului:

”Opera este de interes național, cititorii acestui lesicon nu’l vor primi ca de la un autor tânăr (se referea la vârsta lui Vasile Coloși când adunase materialul pentru dicționar n.n.), ci ca de la tot neamul.”

Pregătirea tipografică a lexiconului colossian s’a complicat pe parcurs prin moartea lui Vasile Coloși în 1814, apoi a lui Ioan Piuariu-Molnar în 1816, în fine, prin imixtiunea în redactarea lexiconului a canonicului orădean Ioan Corneli, impusă de Locotenența Regească a Ungariei.

În anul 1819 Ioan Corneli abandonează lexiconul, care în acel moment părea că se află într’o situație fără ieșire.

În același an 1819, Petru Maior scoate de sub tipar Orthographia Romana sive Latino-Valachica, una cum clavi, qua penetralia originationis vocum reserantur.

În 29 noiembrie 1820 se raportează că Maior a acceptat să facă munca de încheiere științifică a lexiconului colossian, pe lângă celelalte îndatoriri de cenzor și corector. Scriitorul a operat corecturi, în sensul ortografiei sale, asupra manuscrisului părții a doua, de la litera H până la sfârșit. Prima parte, de la A la G o corectase tot el, între 1809 și 1815. Dar moartea îl surprinde și pe Petru Maior cu lucrul neterminat.

Lexiconul colossian a fost dus la bun sfârșit de către frații Ioan Teodorovici și Alexandru Teodori, care au adus la un numitor comun ortografia întregului material lexical, conform regulilor din Orthographia Română.

Astfel lucrarea a apărut în 1825, cu titlul „Lesicon românescu-latinescu-ungurescu-nemțescu, care de mai mulți autori în cursul a treizeci și mai multor ani s’au lucrat”.

În cele aproape 1.000 de pagini, lucrarea cuprinde traducerea cvadrilingvă și etimologia pentru aproximativ 10.000 de cuvinte și termeni ai limbii române, având inclusă în deschiderea lucrării și o reeditare a Orthographiei Romane a lui Petru Maior.

Sub numele comun de „Lexicon de la Buda”, această operă monumentală încheie în mod simbolic perioada clasică a Școlii Ardelene, ale cărei învățăminte multiple le lasă moștenire noului secol de spiritualitate românească

Deviza Școlii Ardelene a fost „Virtus Romana Rediviva” (prescurtat V.R.R.), care îndemna la renașterea vechilor virtuți ostășești, în lupta pentru drepturi naționale, pentru limba și credința străbună, pentru unirea tuturor românilor într’o singură țară.

Principalele centre au fost: Blaj, Oradea, Lugoj, Beiuș, Năsăud.

Reprezentanții cei mai notabili au fost: Petru Maior, Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Ion Budai Deleanu.

Din mila ”bunului împărat”

Aceasta şi alte amare poveşti consemnate în documentele vremii se petrec în plin iluminism reformator. În secolul al XVIII-lea, împărăteasa Maria Tereza (1717-1780) a eliminat scutirea de dări a clerului şi nobilimii.

Iar fundamentele învăţământului secularizat în Imperiul Habsurgic le’a pus prin ”ratio educationes” în 1774.

Iosif al II-lea (1741-1790) merge mai departe decât mama sa, acordând prin patenta din 1781 libertate cultelor protestant şi ortodox, iar peste un an, cultului mozaic. Dispreţuind viaţa contemplativă monahală, împăratul a secularizat averile mănăstireşti.

Şi’a construit un fond religios din proprietăţile lor, aflat sub controlul său şi folosit pentru înzestrarea parohiilor şi construcţia de noi biserici. Au beneficiat de această practică şi comunităţi ortodoxe româneşti din Mărginimea Sibiului şi ţinuturile braşovene.

”Bunul împărat”, cum îl numeau supuşii transilvăneni în antiteză cu nobilii locali, a făcut cinci călătorii prin Banat, Ardeal şi Bucovina. Legendară a rămas adresarea sa românilor din comunele grănicereşti năsăudene:

”Vă salut mici nepoţi ai Romei!”.

Cuvintele sale – Salve Parvae Nepos Romuli – au intrat în toponimia ţinutului. Traiul sărac şi civilizaţia lor rudimentară i’au stârnit compasiunea.

Iosif al II-lea a consemnat în impresiile călătoriei prin Marele Principat al Transilvaniei răscolit de sinceritatea, fiind se pare mereu izbit de mizeria și sărăcia românilor:

”Aceşti bieţi supuşi români, care sunt fără îndoială cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Transilvaniei, sunt atât de chinuiţi şi încărcaţi de nedreptăţi de oricine, fie ei unguri sau saşi, că soarta lor într’adevăr, dacă o cercetezi, este cu adevărat de plâns.”

În Marele Principat al Transilvaniei, deciziile lui Iosif al II-lea culminează cu înfiinţarea la Sibiu, în 1783, a unei episcopii greco-ortodoxe subordonată mitropoliei din Carloviţ. Printr’o ordonanţă dată în 1785, împăratul a desfiinţat şi iobăgia. Pentru românii din Transilvania însă, suprimarea ei definitivă s’a făcut abia în preajma Revoluţiei de la 1848.

Colegiul Santa Barbara din Viena La mijlocul secolului al XVIII-lea, iezuiţii deţineau cel mai important sistem de educaţie, cu reţele în întreaga lume. În 1773 însă, ordinul a fost interzis temporar. Doi ani mai târziu, printr’un edict al Mariei Tereza, clădirea convictului iezuit din Viena s’a transformat în sediu al Seminarului Greco-Catolic Santa Barbara.

Catedrala ”Sfânta Treime” de la Blaj,ctitorită de Inochentie Micu Aici s’a format tânărul cler de rit oriental, după cum menţionează placa memorială. Aici au învăţat Petru Maior (care a funcţionat ulterior şi ca prefect de studii), Ion Budai-Deleanu (fost şi cântăreţ în biserica instituţiei), Gheorghe Şincai, Vasile Raţiu, Ioan Para, Vasile Ladislau Pop şi alţi reprezentanţi ai Şcolii Ardelene.

Alţi învăţaţi clerici şi monahi greco-catolici s’au pregătit în şcolile iniţiate de iezuiţi la Roma. Acolo şi’au dat seama de marea asemănare a limbii lor materne cu latina în care învăţau şi italiana ce’o auzeau vorbită și au crezut în ignoranța lor că limba română este o urmașă a limbii latine moarte.

Mare greșeală, similară celor care au considerat că limba română este o limbă slavă. Niciunii dintre ei nu aveau, însă, dreptate.

Așa se naște, totuși, stindardul mişcării iluministe româneşti şi clipa de ”trezire” a conştiinţei naţionale

”Suntem urmaşii Romei.”

Corifei ai mişcării sunt socotiţi Ion Budai Deleanu (1760-1820), Samuil Micu Klein (1745-1806) şi Gheorghe Şincai (1754-1816).

Iluminismul românesc

În spiritul curentului iluminist european, au scris cărţi de istorie, literatură, gramatică şi dicţionare. Au înfiinţat şcoli, dar şi biserici. Dar mai ales au introdus grafia latină, în locul slovelor chirilice.

Să nu uităm însă că Imanuel Kant publicase deja ”Critica raţiunii pure” (1781), înaintea slovelor lui Ienăchiţă Văcărescu, poet indexat, actualmente, în categoria iluminiştilor. Este şi aceasta, dacă vrem, o măsură pentru distanţa dintre cultura română şi matricele sale occidentale.

Trăsătura fundamentală a iluminismului Şcolii Ardelene rezidă în argumentaţia istorică, filologică şi demografică a tezei că românii sunt urmaşi ai romanilor. Demni, prin urmare, de drepturile spirituale, politice şi sociale ale ”naţiunilor” transilvănene.
În acest scop au fost adresate împăratului Leopold al II-lea petiţiile Supplex Libellus Valachorum (1791 şi 1792).

1714 este anul în care reşedinţa Bisericii ortodoxe transilvănene din Alba-Iulia a fost dărâmată de austrieci Episcopul Inochentie Micu

Inochentie Micu şi Avram Iancu sunt figurile tragice ale Transilvaniei. Fii de ţărani liberi, prin lumina învăţăturii s’au înălţat amândoi mult peste starea românilor. Şi’au pus viaţa în slujba naţiei lor sunt, în cazul amândurora, cuvinte potrivite. Destinul i’a unit şi prin întristarea de’a fi sfârşit înşelaţi în promisiunile Vienei şi neînţeleşi de semenii lor.

Premoniţia iezuitului

Inochentie Micu (Klein) s’a născut la 1700 (după unii, la 1692). La botez primise numele Ioan, iar la călugărire, pe cel de Inocenţiu. Legenda spune că pruncul ce’şi însoţea tatăl în târgul Sibiului i’a atras atenţia unui iezuit. Acela i’ar fi propus plugarului să’i trimită copilul la şcoală.

”Tată, eu merg!”, a răspuns îndată băiatul cu vocaţie de cărturar.

A învăţat la colegiul iezuit din Cluj şi în Slovacia. Student încă la teologie, a fost desemnat episcop al bisericii greco-catolice cu sediul la Făgăraş. Tânărul episcop al românilor uniţi şi’a început deîndată misiunea în spiritul promisiunilor Curţii Imperiale şi papei. A scris memorii şi a solicitat audienţe la Viena în numele clerului şi mirenilor trecuţi la Biserica Romei.

Cererile sale puteau fi – şi au fost – socotite revoltătoare de către mai-marii cărora le erau adresate.

”Eu şi clerul meu cu adevărat suntem şi vom rămânea uniţi numai să ni se dea şi nouă acele imunităţi de care se bucură clerul romano-catolic”, scria el bunăoară.

Ca membru al Dietei transilvănene, a insistat cu orice prilej să înceteze starea de ”toleraţi” a românilor, să li se dea drepturi egale cu ”naţiunile recepte”.

Petiţiile sale vor fi surse de inspiraţie şi acte fondatoare pentru Supllex-urile transilvănenilor. A obţinut un domeniu la Blaj, unde a început construcţia Catedralei Sfintei Treimi, reşedinţei episcopale şi mănăstirii greco-catolice.

A cerut drepturi pentru românii ardeleni

În sinodul convocat în 1744, episcopul a declarat clerului prezent că, dacă împărăteasa Maria Tereza nu va acorda românilor uniţi drepturile promise, va trece munţii în fruntea clerului şi a credincioşilor săi. Denunţurile că episcopul răzvrăteşte poporul n’au întârziat să sosească la Viena. Şi a fost chemat să răspundă zecilor de acuzaţii. Curtea imperială catolică nu dorea să’i supere pe nobilii calvini, lipsindu’i de braţele de lucru valahe.

Vaticanul l’a surghiunit până la moarte pe Inochentie Micu. Convins că papa îl va ajuta, Inochentie Micu nu s’a prezentat la Viena, ci s’a dus la Roma. Departe de a obţine sprijinul Vaticanului, a fost reţinut pentru totdeauna în oraş. Ultimii 24 de ani i’a trăit în surghiun.

Spre deosebire de nebunia blândă în care Iancu străbătea satele de moţi, episcopul ardelean şi’a consumat lucid drama singurătăţii, sărăciei şi suferinţei după locurile natale.

O mărturisea astfel în testamentul său:

”Nu ştiu ce dulceaţă ne atrage spre pământul nostru natal şi ne împiedică să îl uităm. Zilele mele sunt pe sfârşite; când va veni vremea ca sufletul să părăsească trupul, mi’ar plăcea să fie încredinţat Creatorului prin rugăciunile şi slujbele voastre şi oasele mele să aştepte reînvierea în mănăstirea din Blaj.”

A murit în 1768. Dorinţa de’a aştepta reînvierea la Blaj i’a fost împlinită abia în 1997.
Ceremonia s’a consumat pe fondul disputelor postcomuniste pentru recuperarea proprietăţilor greco-catolicilor intrate în patrimoniul ortodox.

„Nu ştiu ce dulceaţă ne atrage spre pământul nostru natal şi ne împiedică să îl uităm.”

Inochentie Micu episcop

1997: La Catedrala greco-catolică „Sfânta Treime” din Blaj sunt depuse osemintele marelui iluminist român Ioan Inocenţiu Micu (Klein), personalitate marcantă a Şcolii Ardelene, aduse de la Roma după 230 de ani de la moartea sa. Au avut loc cu acest prilej ceremonii religioase, cu participarea înalţilor prelaţi ai Bisericii greco-catolice.

Rămăşiţele pământeşti ale episcopului greco-catolic au fost reînhumate în catedrală în octombrie 1997.

Etapele Școlii Ardelene

1. Etapa pregătitoare, prin lupta pentru revendicări politice și naționale dusă de Inocențiu Micu-Klein, episcopul românilor uniți, care cere drepturi și libertăți pentru românii din Transilvania, în schimbul unirii cu biserica romană (Sinodul de la Blaj);

2. Etapa de elaborare și afirmare a ideologiei naționale: formularea crezului latinist extremist atît pe plan filologic cît și istoric, dezvoltarea învățămîntului românesc;

3. Etapa pronunțat iluministă, care a culminat în Revoluția de la 1848

Trăsăturile mișcării

Caracterul politic: în 1791, burghezia română în formare trimite la Viena noului împărat Leopold al II-lea, memoriul intitulat Supplex Libellus Valachorum, în care cer, pe un ton moderat, drepturi egale cu ale celor trei națiuni. În ciuda tonului pașnic al revendicărilor, Dieta transilvană, căreia îi este trimis memoriul de la Viena, îl respinge categoric;

Caracterul iluminist: izolată prin refuzul rezolvării memorandumului, prea slabă economic și politic pentru a iniția o mișcare revoluționară, burghezia română se concentrează într’o mișcare de emancipare națională pe plan cultural. Se înființează numeroase școli cu predare în limba română (Gheorghe Șincai înființează 300 de școli), se tipăresc calendare, catehisme, manuale, cărți de popularizare a științei, cărți populare pentru pătrunderea informației în masele populare largi;

Caracterul erudit: cărturarii iluminiști au depus eforturi pentru trezirea conștiinței naționale în următoarele domenii:

Istorie: au încercat să impună ideea originii pur latine a poporului român, vehiculând în mod mincinos, teoria complet falsă a exterminării geților:

1. Samuil Micu, Istoria și lucrurile și întâmplările românilor – cuprinde idei moderne, iluministe, dar relatează sec evenimentele sau copiază pasaje întregi din cronici;

2. Gheorghe Șincai, Hronica românilor și a mai multor neamuri – dovedește mai mult spirit critic și o informație mai bogată, opera fiind plină de râvnă în susținerea adevărului în care credea;

3. Petru Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dachia – caracter polemic, fiind mai degrabă un pamflet de idei decât o cronică, dar fără talent literar.

Lingvistică: au susținut ideea falsă a originii pur latine a limbii române, cerând scrierea cu alfabet latin și scrierea etimologică:

1. Samuil Micu și Gheorghe Șincai, Elementa linguae daco-romanae sive valachicae – face o paralelă între latină și română. Ei propun eliminarea cuvintelor de altă origine și înlocuirea lor în mod cu totul artificial cu neologisme latinești;

2. Lexiconul de la Buda este un dicționar colectiv cvadrilingv (Lexicon românescu-latinescu-ungurescu-nemțescu), apărut în 1825 la Buda, care îmbogățește artificial limba română cu numeroase neologisme romanice, înlocuindu’le pe cele de alte origini;

3. Petru Maior, la sfîrșitul Istoriei pentru începutul românilor în Dachia, include o Disertație pentru începutul limbii române, în care afirmă eronat că limba română provine din latina populară, o ”limbă” inexistentă nicăieri, pentru că oricât de prost utilizată latina tot latină era. În schimb limbile surori cu latina nu erau latine, ci doar… alte limbi similare, dar în niciun caz cu origine într’o limbă la fel de tânără.

Literatură: Ion Budai Deleanu, Țiganiada.

Cartea ”Floarea Adevărului”

În anul 1750 a apărut la Blaj prima carte românească întocmită și tipărită de Școala Ardeleană. Este vorba de opusculul intitulat ”Floarea adevărului”, carte din care se cunosc doar două exemplare: unul la Biblioteca Națională a României și unul la Országos Szécsényi Könyvtár (Biblioteca Națională Szécsényi) din Budapesta.

Aceasta este opera colectivă a ”cuvioșilor ieromonași” de la Blaj, respectiv a tuturor călugărilor greco-catolici, în frunte cu călugărul-episcop Petru Pavel Aron. Cartea este o explicare foarte doctă a celor patru puncte dogmatice sub care s’au unit românii cu Roma la 1700, implicând justificarea rațională a evenimentului.

Ca mod de exprimare, cartea este un mesager timpuriu al ecumenismului panromânesc, postulat de cele mai luminate minți ale acelei epoci. Este totodată prima carte din cultura noastră care alătură o bibliografie bogată, conținând titluri de lucrări ce stau la baza tuturor aserțiunilor, și la care se fac trimiteri punctuale, autorii sugerând astfel că o scriere temeinică are nevoie de un aparat critic pe măsură.

Aparent modesta tipăritură, reeditată de episcopul Ioan Bob la 1813, ”Floarea Adevărului” (1750) a apărut și în versiune latină: ”Flosculus Veritatis“ (1753) și ”Doctrina Christiana“ (1757).

Citește și:  ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

DUALISMUL – REGIM POLITIC DE ASUPRIRE NAŢIONALĂ ŞI DE MAGHIARIZARE FORŢATĂ A ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA (1867-1918)

sau: LATINOPAȚII ȘI GETOFOBII, NU VOR SĂ FIM URMAȘI DE PELASGO-GEȚI

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

TRĂDĂRILE NOBILILOR, ACTE CONTROVERSATE DIN ISTORIA GETO-ROMÂNILOR

 

Cucerirea Geției lui Daci Balo (Decebalus) a marcat acest teritoriu şi populația în mod decisiv, până la sfârșitul veacurilor. Noi spunem în bine, pentru că istoria a lucrat în cicluri lungi, românii de azi fiind acel altoi sălbatic care întărește vița getică nobilă, făcând’o de nerăpus.

Mai mult, aceasta cucerire a favorizat răspândirea creștinismului în spațiul autohton: să ne gândim cum, o populație getică, de o extremă religiozitate – pietatea românilor fiind de genă getică – şi’ar fi părăsit zeii care i’au adus o victorie în fața lui Traian şi a Imperiului. Foarte greu, şi foarte târziu, cu multe generații pierdute, chiar dacă Adevărul câștigă în final întotdeauna.

Vom rememora ultimele clipe ale Geției şi ale lui Daci Balo, aşa cum le ştim de pe Columnă şi sursele adiacente, din care avem multe de învățat pentru istorie. A exploata filozofic importanța cuceririi Geției lui Daci Balo cum o fac romaniștii și latiniștii, care au exploatat doar așa-zisul avantaj adus de civilizația Romei, negând’o nepermis pe cea getică de către niște așa-ziși cercetători care au pretenții de oameni de știință.

Orice lucrare minimală care se ocupă de strămoșii românilor nu poate nega eroii şi civilizația getică, dimpotrivă, trebuie cu orice preț a’i pune în valoare, deoarece sunt strămoșii noștri primordiali, și nu doar ai românilor, pentru că asta neagă orice lucrare oficială, ci ai tuturor europenilor.

Iulie 106, Sarmizegetusa Regia

După două atacuri succesive ratate în care atacatorii pierd mulți oameni, în special auxiliari, spre deosebire de apărători, puțin afectați, romanii se retrag pentru a construi aggere – platforme lungi de lemn, înalte cât zidurile cetății asediate şi paralele cu acestea, ceea ce în condițiile superiorității numerice ducea la un deznodământ predictibil. În acest timp, în orașul-cetate asediat, unul dintre cele mai fascinante din istoria antichității, pe care nu îl vom cunoaște niciodată în completa lui valoare istorică şi culturală (se pare că nici nu vrem, marile descoperiri sunt întâmplătoare, din glasul pământului), are loc un ultim consiliu de război al geților lui Daci Balo.

Columna indică tensiuni şi păreri divergente privind tactica şi strategia viitoare. Se aplică probabil, constrânsă de autoritate, opinia Regelui, dar tensiunile cu nobilii geți de la începutul războiului, ating aici limita superioară.

Geții dau foc incintei sacre şi părăsesc în corpore cetatea – mult mai mare și întinsă decât ce se vede azi, fără ca romanii să sesizeze acest lucru în zona larg împădurită. Mai rămâne în cetate doar clasa preoțească ce nu îşi putea abandona templele, adică Zeii la care slujeau, aceasta însemnând să se lipsească de mântuirea lor.

Urmează acum una dintre cele mai tulburătoare scene din istoria noastră: un număr impresionat de sacerdoți şi nobili îşi pun capăt zilelor într’un act de libație unitar de un dramatism cutremurător.

Romanii (Traian), impresionați, le exagerează numărul pe Columnă; dacă păstrăm proporția din reprezentarea similară cu scenele de luptă (numărul de oameni pe care îl reprezintă o figură), s’ar traduce aici în cca. 4,000 de preoți şi pileati, desigur neverosimil.

Columna arată incendierea incintei sacre de la Sarmizegetusa Regia de către apărători: se pot identifica cele 7 temple vizibile şi azi.

Cel puțin asta ne arată Columna, dar noi nu știm această istorie din alte documente, și dacă romanii nu cumva se spală pe mâini de crimele și distrugerile produse chiar de ei, prin aruncarea răspunderii în curtea geților.

Dar să continuăm interpretarea scenelor de pe Columnă așa cum o prezintă romanii:

După incendierea sanctuarelor, geții și’ar fi abandonat capitala. În stânga spate, ca orice mare comandant, ultimul care părăsește cetatea este Daci Balo, cu aceeași figură gravă, nobilă și calmă, convingerea că îi poate birui pe romani nu l’a părăsit nicio clipă.

În jurul lui Daci Balo combatanții sunt comati, confirmând ceea ce bănuiam şi se bănuie sau se încearcă a se prezenta, că cei mai mulți nobili trădaseră:

În Memoriile lui Hadrian, scriitoarea franceză Marguerite Yourcenar, documentată dar mai ales inspirată, îi atribuie viitorului împărat roman Hadrian, în timpul războaielor getice general şi amantul lui Traian, o viziune devastatoare, dar nu știm cât de reală:

”Când am intrat în Sarmizegetusa am fost copleșit de mulțimea cadavrelor.”

Sinuciderea colectivă

În cetate rămân doar preoții şi unii nobili care urmează actul libației. Nu ar fi vorba de ultimele rezerve de apă cum afirmă istoria comunistă și în care nu puteau fi prezente elemente religioase, în Sarmizegetusa Regia fiind trei izvoare permanente, unul chiar în incinta sacră, ci de împărțirea otrăvii dintr’un vas similar cu celebrul și enigmaticul obiect ștanțat cu ”Decebalus per Scorilo”.

Citește și:   DECEBALUS…PER SCORILO

Pentru cei supărați pe geți (sau pe ”daci”) refuzând’le scrierea sau alte forme culturale superioare, acesta este principalul moment în care marea cultură getică întră în mormânt (au fost și Costești, Fețele Albe, șamd) prin ”uciderea” lor scriptică.

Era nevoie pentru teoria lor latinistă ca geții să dispară !

Fiind o cultură ezoterică, un ezoterism dus până la punctul în care numele unor zei erau comunicate doar celor inițiați, aceasta era apanajul preoților, o castă semnificativă în civilizația getică – foarte spiritualizată.

Aici era centrul religios, filozofic și științific pe care se închega întreaga societate. Construcțiile incintei sacre păstrate până azi relevă cunoștințe foarte avansate pentru meteorologie, astronomie, astrologie şi geometrie, realizarea acestora având un fundament filozofic şi tehnic bine organizat, nu puteau fi instinctiv-intuitive. E utilă şi o comparație cu preoții celți, druizii, cu influență în spațiul transilvan, despre care știm de la Caesar că îşi păstrau tainele şi știința, exclusiv în formă orală.

Deși avem lăsate și în scris destule ipostaze din istoria locală antică: Tăblițele de aur de la Sinaia în copii pe plumb.

După o ultimă încercare nereușită de cucerire a unor fortificații romane, Daci Balo se retrage spre nord de unde putea organiza o replică la adăpostul munților şi cetăților rămase necucerite. Un comandant ca Traian știe că sosirea iernii cu Daci Balo viu și armata romană încă în Geția, putea însemna complicații majore în ecuația războiului.

Nici armata romană și nici imperiul nu erau pregătite logistic și militar pentru a susține o luptă de guerilă pe timp de iarnă în Geția, mai ales una condusă de omul capabil de cele mai ingenioase combinații strategice – în ciuda unei rețele impresionante de castre, construite în timp record, principala armă cu care au cucerit romanii Geția, celor ce nu le recunosc calitatea de mari constructori.

De cealaltă parte, nobilii geți, ce nu au agreat din prima clipă al doilea război – mulți dintre ei trecând de parte dușmanului înainte de începerea lui, trebuiau acum să susțină material nu doar armata getică, în retragere, dar și cea romană – nu știm cu precizie numărul ei, dar în mod cert peste 100.000 de oameni, văzându’și confortul, existența și pozițiile compromise.

Interesele converg, pe fondul tensiunilor din tabăra getică şi probabil la unele promisiuni ale lui Traian, marii nobili din jurul lui Daci Balo trădează.

Acum intrăm pe un teren aparent fragil și speculatoriu, Tăblițele de la Sinaia totuși, par să confirme scenele de pe Columnă. Tăblițele apocrife de la Sinaia, în interpretarea lui Dan Romalo, indică numele trădătorului. Într’o societate bine structurată, unde Regele Daci Balo avea statut de semizeu, marii nobili trebuiau să se coalizeze cu cineva de puterea sa. Acesta nu putea fi decât fratele lui, Diegis, bun cunoscător al romanilor.

”Diegis puse coroană războiului” spun Tăblițele de plumb, foste de aur, și nu avem motive să nu le credem. Diegis semnase pacea din 89 cu Domițian în numele Regelui, fusese la Roma în 102 pentru ratificarea tratatului de pace, era un apropiat de romani, cu multe ”relații” în imperiu.

Tăblițele de la Sinaia sunt considerate apocrife pentru simplul motiv că nu au fost autentificate oficial, adică zac în Muzeul de istorie fără a fi cercetate de istoricii cu patalama, dar fără curaj. Acest curaj l’a avut un inginer, Dan Romalo, care a propus interpretări fundamentate și plauzibile. A fi considerate în continuare o glumă sau un fals a unui mare erudit (de exemplu: Hașdeu) e o imposibilitate, conțin informații ce nu erau cunoscute în sec. XIX când au fost descoperite.

Getyo (Geția) se numea Regatul lui Daci Balo (Tăblițele de la Sinaia)

Citește și:   TĂBLIȚELE DE LA SINAIA VORBESC PESTE MILENII CINE NE SUNT STRĂMOȘII

CUM ÎI SPUNEAU GEȚII LUI DECEBAL? DACI BALO (Tăblița 6)

De la supranumele lui Daci Balo se trage cel mai probabil și denumirea coloniei Dacia Traiana (Dacia Porolissensis, Dacia Superior Apulensis, Dacia Inferior Malvensis) apoi pentru Dacia Felix, Dacia Mediterranea sau Dacia Ripensis, ultimele două după retragerea Daciei Romane în sudul Dunării de către Aurelian în anii 260-270 d.Hr.

De asemenea, una din versiunile cu privire la originea unuia din etnonimele geților ia în considerare originea în cuvântul daoi – provenit dintr’un dialect al limbii getice, căruia i s’a dat semnificația ”lup”. Numele Daoi, un cuvânt elinesc, sub care erau cunoscuţi parte din geții din antichitate vine din dialectul geto-frigian de la cuvântul daos.

Dar nu avem certitudinea că’și spuneau ”daos”, ”daoi”, ”davi” sau ”daci”, acestea sunt etnonime străine precum era și ”vlah” mai târziu,  exonime latine rămase de la romani prin latinizarea termenilor getici sau geto-frigieni.

Mai mult, printr’o altă asimilare lingvistică, atât Daos, cât şi Daoi, se reduc la epitetul Dioi, nume ce’l dădeau elinii, pelasgilor, locuitorii din nordul Dunării de Jos, din Geția străveche, pe care îi considerau ”cei mai vechi oameni de pe pământ”.

Mai cunoaștem că existau în sudul Dunării tribul Diilor sau Dailor din sudul Munților Haemus (Balcani). De asemenea, Daoi era un mare trib al geților la Marea Caspică, devenit în latină Dahae.

Dar, indiferent cât de departe am căuta etimologia etnonimului ”Daci”, el este mai autohton decât am crede. Davi, sau davo-geți pentru geții davelor carpatice sunt cele mai potrivite etnonime, sau chiar geții ”daci” ai lui Daci Balo pentru supușii din Regatul său, sau pentru adepții confreriei sale de războinici geți.

Autentificând aceste Tăblițe de la Sinaia, nu doar că vom căpăta un mare tezaur despre strămoșii noștri, dar vom avea o importantă sursă istorică despre isprăvile lor, etimologii pentru lexicul românesc, zeii geților sau numele originale ale marilor regi sau războinici din antichitatea acestor meleaguri.

Politica lui Daci Balo devenise contrară intereselor marii aristocrații, aceasta având poziția cea mai îngreunată, ispita confortului personal depășea pentru mulți sensul istoric la războiului, situație reprodusă de acum cu obstinație în istoria noastră, marile momente ale țării fiind când marii boieri / aristocrați au depășit’o.

Logica imbatabilă, similară celei din August 1944, dar falsă, pentru că orice act de trădare, indiferent de scopul său, e supus unui blestem intrinsec: acela de a’și dezavua și distruge însăși justificarea sa. În termeni cioranieni, nenorocul își desfășoară imensitatea.

Acum, aventurile războinice ale regelui get Daci Balo trebuiau oprite. Astfel, după ce un grup de comati indică romanilor locul tezaurului regal – probabil tot la indicația nobililor, pentru ai îmbuna pe romani (să nu uităm marile tezaure descoperite ulterior cuceriri romane), Diegis și conjurații speră că romanii se vor retrage o dată ce Daci Balo e eliminat, lăsând o Geție vasală Romei, cu marele ei comori (cel puțin de două ori rezervele de aur ale BNR de azi) compensație pentru eforturile de război imperiale.

Desigur, cu un rege supus și pro-roman, în persoana lui Diegis.

Urmează marea trădare, nobilii indică romanilor direcția de retragerea a Regelui și gărzii sale.

Marea Trădare: Diegis se închină lui Traian în timp ce alți nobili indică direcția în care a fugit Regele. În scena imediat următoare cavaleria romană începe urmărirea lui Daci Balo și suitei sale.

Un alt fapt subsecvent acestei decizii, ce reflectă probitatea populară, o bună parte din comati se sinucid în afara cetății, act preferat luptei – lucru nemaiîntâlnit şi inexplicabil la geți. Gestul e mai mult ca sigur legat de trădarea nobililor ce probabil ordonă subordonaților o decizie similară de non-combat, neonorabilă și neonorată. Cu alte cuvinte, am avut și noi japonezii noștri.

Gestul perfid al fratricidului şi al nobililor geți e eficient, cavaleria romană îl ajunge pe Daci Balo rapid şi neaşteptat, foarte aproape de locul unde, ”Rex Daciae” de mai târziu, Horea, era prins, de asemenea, tot prin trădarea propriilor frați.

Sinuciderea Regelui, singura cale posibilă. Acum, Daci Balo, e îngenuncheat, dar dacă l’am ridica în picioare, am vedea o mărime de titan în comparație cu cei din jurul său.

Continuarea o știm: toate templele și cetățile getice sunt demantelate cu o cruzime feroce, palatul regal ras din temelii, Getyo (Geția) transformată în provincia romană Dacia (probabil de la numele lui Daci Balo), iar marea civilizație getică uitată sau făcută intenționat uitată în negrul istoriei, încât e munca noastră, a tuturora, să o scoatem la iveală pentru a ne cunoaște cu adevărat strămoșii, fie ei cu bune sau cu rele.

Subsecvent blestemului regal, marea aristocrație getică, emblematică şi simbolică pentru acest pământ, de mii de ani, dispare literalmente, lăsând ca spiritualitatea şi cultura din care s’au format şi îşi trage seva acest pământ, pentru multe secole, să fie de sorginte folclorică purtată peste timp de talpa țării, țăranii.

Daci Balo moare pe 9 sau 10 august 106, moment ce marchează finalul războiului, urmând o aparentă capitulare a geților legați de Regele lor. Desigur, cei  mai mulți geți au trecut Carpații în est sau în nord la ceilalți frați geți, numiți de istorie GEȚII LIBERI, sau pomeniți local ”celți”, ”sarmați”, ”scyți”, tyra-geți, carpi, costoboci, massa-geți, ”goți” etc.

Geția a devenit oficial, din 11 august 106, provincie romană cu numele de Dacia.

În ironia istoriei, exact peste 11 ani se stinge și Traian, iar în aceeași zi în care Daci Balo şi Traian trec în veșnicie, este omorât, tot prin trădare, Mihai Viteazul, primul unificator al vechii Geții, supranumit de contemporani săi străini, Malus Dacus (dacus erau numiți geții de către latini, cel mai probabil tot de la numele lui Daci Balo), inspirând, prin curajul neverosimil, viziunea și strategiile demne de marele său strămoș de la Sarmizegetusa Regia, aceeași teamă printre adversari.

După suita de trădători care au urmat lui Diegis de’a lungul timpului, ce continuă şi azi în formă agravantă, ne rugăm istoriei şi Cerului pentru un alt Malus Dacus, care să redea vechii Geții noblețea de odinioară.

Cum ar fi arătat oare istoria fără trădători și trădări?

De la Burebista la Mihai Viteazul și până la Tudor Vladimirescu, istoria noastră e presărată cu evenimente tragice, în care rolul principal a fost jucat de personaje fără scrupule care, prin josnicele lor fapte, au schimbat mersul istoriei și și au marcat soarta geto-românilor.

Sigur acest fapt era un laitmotiv al stăpânitorilor care preluau puterea din mâinile altora, rare fiind cazurile când o conducere de principat, regat sau imperiu nu ar fi fost preluată fără uneltiri, mașinațiuni de culise sau crime oribile. La fel de rare erau cazurile când trădarea venea de la oamenii simpli din popor.

Prăbușirea celui mai mare rege get: BOERO BISETO (BΩEPOBYΣETO)  – Burebista a avut loc prin asasinarea sa, sau cel puțin așa se vehiculează oficial fără nicio bază, pentru că nu există dovezi în sensul uciderii sale.

Din Tăblița 62 aflăm cum îi spuneau geții lui ”Burebista”: Boero Biseto

În vremea lui Boero Biseto, care a domnit pe la jumătatea secolului I î.Hr., statul carpatic get, se pare denumit de geți Elieo (Tăblița 62) sau Helis, renumele mitic elinizat, a ajuns în culmea puterii și extinderii sale cu o conducere mutată mai târziu chiar în inima Carpaților. În urma victoriilor repurtate de acest mare rege, statul get – inițial cu capitala la Argedava – a ajuns să se întindă pe un teritoriu imens, cuprins între Alpii nordici, Marea Adriatică, Marea Egee, Marea Neagră și dincolo de Nistru.

Până și împăratul roman Cezar se temea de marea putere a regelui get și, în jurul anului 44 î.Hr., pregătea un război împotriva lui. A murit însă – asasinat, după cum se știe, în urma unui complot – înainte de a apuca să pornească spre regatul Elieo (Elio).

La puțin timp după aceea, tot unei conspirații i’a căzut victimă și Boero Biseto. Nobilii nemulțumiți de puterea și autoritatea sa au complotat pentru a’l înlătura. Odată cu dispariția lui, imensul regat getic s’a destrămat, spărgându’se în mai multe regate pe care cei care uneltiseră spre a’l doborî pe Boero Biseto și le’au împărțit între ei.

Citește despre asta aici:  CINE A PRELUAT PUTEREA DE LA BUREBISTA (TĂBLIȚA 62)

Despre actul controversat al nobililor din vremea lui Daci Balo am relatat mai sus, așadar trecem la Vlad Țepeș care a fost trădat de propriul său frate.

Vlad Țepeș a ocupat tronul Valahiei în 1456, cel care la rândul lui și’a consolidat stăpânirea nimicind mai mulți pretendenți care voiau să’i ia domnia și a băgat spaima atât în susținătorii acestora, cât și în turci.

După câțiva ani, a refuzat să mai plătească turcilor tribut și a măcelărit armata otomană care fusese trimisă să’l pedepsească – aproape 25.000 de oameni. Astfel provocat, sultanul Mahomed al II-lea a ridicat, în primăvara anului 1462, o oaste numeroasă, cu care a pornit spre Dunăre.

După o serie de ciocniri care au pricinuit turcilor mari pagube și după celebra incursiune nocturnă a lui Țepeș în tabăra turcească, și ea soldată cu mulți morți din rândul otomanilor, era limpede că Înalta Poartă era departe de a putea rezolva problema pe calea armelor.

S’a folosit, deci, de calea complotului, găsind un aliat chiar în persoana lui Radu cel Frumos (fratele bun al lui Vlad Țepeș) care uneltise fără scrupule împotriva propriului său frate. Sultanul l’a numit pe Radu cel Frumos domn al Munteniei și mai mulți boieri au trecut de partea lui, speriați, pesemne, de firea aprigă a lui Țepeș și dornici să aibă un domn mai ușor de manipulat.

Țepeș s’a retras în Ardeal (în 1462), așteptând sprijin de la Matei Corvin. Dar, deși acesta a ridicat o armată pentru a’i veni în ajutor, în cele din urmă, ajutorul n’a mai ajuns: i s’a pus capăt printr’o intrigă a inamicilor lui Țepeș, probabil sași din Brașov, cu care Țepeș avusese, cu câțiva ani în urmă, niște conflicte datorate faptului că brașovenii sprijiniseră câțiva pretendenți care urmăreau să’i ia locul pe tronul Valahiei. Drept represalii, Țepeș a executat mai mulți sași și a atacat Brașovul și câteva sate săsești.

Lui Matei Corvin i s’au prezentat scrisori – false, consideră istoricii – , scrise, chipurile, de Vlad Țepeș, scrisori din care rezulta că voievodul era gata să se supună sultanului Mahomed al II-lea și să’l ajute, apoi, să cucerească și Ardealul. Matei Corvin a luat de bune aceste informații și, în loc de a’l ajuta pe Vlad Țepeș să’și recapete tronul uzurpat, l’a băgat la închisoare, la Buda, unde Țepeș a rămas timp de peste zece ani. Abia în 1476 și’a recăpătat tronul, pentru foarte scurt timp.

Radu de la Afumați a fost asasinat de cei care ar fi trebuit să’l apere.

Radu de la Afumați a domnit în Țara Românească între 1522 și 1529, cu mai multe întreruperi de câteva luni, care arată că țara trecea atunci printr’o perioadă de mari tulburări: numeroși pretendenți își disputau tronul și, după cum balanța norocului înclina de partea unuia sau a altuia, ei stăpâneau pentru puțină vreme Valahia, pentru ca apoi să fie răsturnați și înlocuiți.

Timp de câțiva ani ani, Radu de la Afumati a reusit, de fiecare data, să’și doboare rivalii, astfel că, în această perioadă, stăpânirea asupra Țării Românești i’a aparținut în cea mai mare parte a timpului. După ce, inițial, se opusese turcilor, el a înțeles, în cele din urmă, că pentru a domni trebuia să aibă sprijinul Înaltei Porți otomane, pentru că așa erau vremurile.

Susținut de turci și de neamul Craioveștilor, o puternică familie de boieri din Oltenia, el a ocupat, în cele din urmă, tronul Valahiei, pe care l’a păstrat până în 1529.

Și aici i se incheie povestea – și totodata viata. Tragicul său sfârșit e descris în chip impresionant de istoricul Constantin C. Giurescu:

”Recunoscut de turci și sprijinit de Craiovești, Radu ar fi putut domni vreme îndelungată dacă nu cădea victima unui complot ticălos. Spre sfârșitul anului 1528, o sumă de boieri […] nemulțumiți probabil de influența puternicei familii de peste Olt, se ridică împotriva domnului. Acesta, surprins, neavând la îndemână oastea spre a li se opune, e nevoit să fugă. […] pe drum, însă, boierii îl ajung la Râmnicu Vâlcea și, nerespectând nici lăcașul dumnezeiesc în care Radu se refugiase, îl ucid în bisericuța de pe dealul Cetățuii, sub ochii îngroziți ai preotului [….] S’a întâmplat această mizerabilă crimă – unică prin împrejurările ei în istoria noastră – în ziua de 2 ianuarie 1529; ea pune în lumina cea mai urată boierimea munteană din acea vreme.”

Petru Rareș a fost trădat tot de boieri.

Citește și:   VOIEVOZII CARE AU VRUT UNIREA ÎNAINTE DE MIHAI VITEAZUL

Domn al Moldovei în doua rânduri, 1527-1538 și 1541-1546, Petru Rareș, fiu nelegitim al lui Ștefan cel Mare, a pierdut tronul celei dintâi domnii din pricina unui complot al boierilor. Pentru a fi drepți, trebuie să recunoaștem că Petru Rareș însuși, extrem de ambițios, măcinat de dorința de a cuceri posesiuni cât mai întinse (printre altele, a încercat să’i unească pe români prin alipirea Ardealului cu sabia), a trecut de mai multe ori dintr’o tabără în alta, în chipul cel mai nestatornic, aliindu’se cu cine i se părea lui mai prielnic în acel moment.

În 1538, Petru Rareș a văzut Moldova atacată simultan de turci, tătari și poloni. Inițial, soarta i’a fost favorabilă domnitorului.

I’a înfrânt pe tătari la Ștefănești și a încheiat un armistițiu cu polonii, cărora le’a înapoiat regiunea Pocuția, care făcea obiectul unor neînțelegeri rămase nesoluționate de multă vreme, între moldoveni și poloni, pentru că Petru Rareș o ocupase în 1530.

Dar invazia turcească, sub conducerea lui Soliman Magnificul și care luase aspectul unei expediții de pedepsire, nu a putut fi oprită. Iar domnitorul nu s’a putut bizui pe loialitatea boierilor și asta l’a făcut să piardă domnia. Boierii, poate nemulțumiți de firea dificilă a voievodului, poate temându’se de represaliile care s’ar fi abătut asupra lor în cazul unei victorii a turcilor (victorie foarte probabilă, dată fiind superioritatea lor numerică) l’au părăsit pe domnitor, au refuzat să lupte și s’au închinat lui Soliman.

Acesta a numit un alt domn (Ștefan Lăcustă) și a smuls Moldovei două bucăți zdravene din teritoriu – Tighina si Bugeacul. În urma planului său de extindere Moldova ieșind șifonată rău, Petru Rareș a fost nevoit să fugă și, după multe peripeții, a reușit, cu ajutorul unor pescari, să ajungă în Ardeal.

În 1541, după ce ceruse iertare lui Soliman, și mersese personal la Constantinopol să’și pledeze cauza și împărțise daruri imense, și’a recăpătat tronul. După încă vreo câțiva ani de încercări războinice, încercase să’i unească iar pe români prin cucerirea Ardealului, soldate însă cu eșecuri, ambițiosul voievod s’a stins, de boală, în 1546.

Singur împotriva Imperiului Otoman: Ioan Voda Cel Cumplit (sau Viteazul)

Ioan Vodă Viteazul, numit și Armeanul (mama sa fusese armeancă) sau, mai târziu, Ioan Vodă cel Cumplit, era strănepot al lui Ștefan cel Mare. Unele cronici vechi îl prezintă ca pe un tiran, dar istoricii moderni îi fac un portret mai măgulitor, recunoscându’i marele merit de a se fi împotrivit turcilor și afirmând că era foarte îndrăzneț și viteaz, fiind, de aceea, foarte iubit de soldați și de popor dar, din păcate, nu și de boierime și cler.

Pentru numeroșii boieri intriganți, un domn cu o fire aprigă nu era un conducător comod, după cum nici pentru acesta veșnicele sforării și comploturi ale dregătorilor nu erau ușor de suportat. Ioan Vodă a ales să fie aspru cu boierii și mai îndurător și grijuliu cu cei din păturile de jos, care aveau mult mai multă nevoie de ocrotire.

El obținuse tronul Moldovei în 1572 – unde se obținea la acea vreme, adică de la turci -, cu ajutorul averii strânse în tinerețe, când făcuse negoț cu pietre scumpe. În 1574, însă, turcii i’au cerut să dubleze suma plătită drept tribut. Ioan Vodă a convocat Divanul și i’a convins pe boieri să se împotrivească cererii sultanului.

Situația politică era de așa natură, încât voievodul n’a putut găsi alți aliați decât cazacii zaporojeni – o populație din zona Nistrului – care i’au trimis în ajutor o ceată de 1.200 de oameni. Cu ei și cu armata sa de români moldoveni, Ioan Vodă a pornit războiul împotriva turcilor. După un șir de victorii răsunătoare ale domnitorului moldovean, care l’au înspăimântat pe sultanul Selim, acesta a trimis împotriva lui o armată zdravănă, alcătuită din turci cărora li se adăugaseră tătari și români din Țara Românească.

Aceștia din urma doreau să’l înlăture pe Ioan Vodă pentru a’i da tronul unui pretendent, Petru, frate cu domnitorul valah, Alexandru.

Ioan Vodă se instalase la Huși, de unde putea veghea mai bine asupra granițelor. Aflând de venirea turcilor, domnitorul trimisese pe pârcalabul Sucevei, Ieremia, în fruntea unei avangărzi, să’i impiedice pe turci să treacă Dunarea și să’l țină la curent cu evoluția situației. Trimisul, însă, despre care se spune că ar fi fost plătit de dușmani cu 30.000 de galbeni, l’a înșelat pe domnitor: i’a spus că ajunsese prea târziu pentru a’i opri pe turci și că aceștia ar avea o armată destul de mică. A fost prima trădare.

Pe baza acestor informații false, – în lipsa altora mai exacte – Ioan Vodă a pornit împotriva otomanilor. Bătălia s’a dat la Oblucita, „lângă iezerul Cahulului”. Poate ar fi avut, totuși, șanse să învingă, dacă n’ar fi survenit o a doua și apoi o a treia trădare. În ajunul bătăliei, o parte dintre boieri, avându’i în frunte pe marii vornici Murgul și Bilai, au trecut de partea turcilor, iar a doua zi, când se dădu semnalul atacului, Constantin C. Giurescu, în Istoria romanilor spune că:

”Boierimea moldoveană, în frunte cu Ieremia Pârcalabul, pleca steagurile și, punând cușmele în vârful sulițelor și săbiilor, trecu și ea de partea dușmanului.”

Lupta a fost cumplită; după trei ciocniri soldate cu numeroși morți în ambele tabere, Ioan Vodă s’a retras pe un deal, în satul Roșcani, unde a fost înconjurat de turci. Nemaiputând rezista asediului, din pricina lipsei de apă, Ioan a hotărât să se predea. Atât Ahmed Pașa, comandantul oștii turcești, cât și Petru, pretendentul la tronul Moldovei, au jurat solemn că vor cruța viața tuturor cazacilor și moldovenilor.

Dar, odată ajuns în cortul căpeteniei turcilor, Ioan Voda a fost înjunghiat, apoi i s’a tăiat capul, iar trupul lui, legat de două cămile, a fost rupt în bucăți. Ostașii care rămăseseră alături de el au fost măcelăriți. Atât a valorat cuvântul turcilor.

Petru Cercel, frumosul aventurier din Apus

Scurta și palpitanta carieră voievodală a acestui prinț neobișnuit, apariție insolită în galeria domnitorilor care s’au perindat pe tronul Munteniei, s’a sfârșit cu o încercare de fugă. De scăpat a scapat cu viața, pentru moment, dar trădarea însoțitorilor săi – propriile sale gărzi, în care avusese deplină încredere – i’a retezat șansele de a recăpăta domnia.

Instalat pe tronul Țării Românesti în 1583, după ce câștigase „cursa” pentru domnie învingându’și potrivnicul – pe Mihnea, zis mai apoi Turcitul – Petru Cercel și’a început „mandatul” sub auspicii bune.

Și’a așezat curtea la Târgoviște, a investit în îmbunătațiri edilitare și înfrumusețări arhitecturale ale orașului, a adus cu el un suflu de Renaștere occidentală și totul părea să prevestească o epocă de liniște și progres. Dar datoriile făcute pentru a procura banii cu care își cumpărase tronul l’au determinat să pună biruri mari, care au împovărat poporul, iar ciocnirea dintre concepțiile sale moderne, occidentale și tradiționalismul boierilor autohtoni l’au facut să intre în conflict cu aceștia.

În 1585 – după mai puțin de doi ani de domnie -, aflând că urma să fie mazilit, Petru Cercel și’a adunat averea strânsă și a pornit spre Transilvania. Dar a fost trădat chiar de oamenii din escorta sa: aceștia i’au furat bogățiile, iar fugarul, lipsit de sprijin, a fost arestat și închis.

Câțiva ani mai tarziu, dupa ce evadase din închisoare, a „candidat” din nou pentru domnie dar, lipsit de sprijin, a pierdut competiția în favoarea fostului său inamic, Mihnea, care, sprijinit de ambițioasa lui mama, a izbutit să domnească, în total, de trei ori, iar după ultima mazilire, pentru a scăpa cu viața, a trecut la mahomedanism, rămânând în istorie sub porecla de Mihnea Turcitul.

Mihai Viteazul: puternicul și temutul voievod al celor trei țări românești

În vara anului 1600, puterea lui Mihai Viteazul ajunsese la apogeu: el stăpânea acum toate cele trei țări românești, iar această izbândă îl făcuse pe cat de celebru, pe atat de respectat în Europa. Cu atât mai tragica pare prăbușirea sa, cu cât a venit foarte curând dupa acest moment de glorie.

După opinia istoricului Constantin C. Giurescu:

”Cauzele căderii lui Mihai au fost, pe de o parte, răscoala nobililor ardeleni și înțelegerea lor cu generalul imperial Basta, pe de altă parte, dușmănia polonilor.”

Generalul Basta era comandantul armatelor germane ale împăratului Rudolf al II-lea de Habsburg, stăpânitorul Sfântului Imperiu Roman de Neam Germanic (un ansamblu de teritorii din Europa centrala, reunite Interesat de o alianță cu Mihai Viteazul în vederea apărării împotriva expansiunii spre vest a Imperiului Otoman, împăratul Rudolf a dat, inițial, ajutor militar voievodului în acțiunile acestuia de extindere a stăpânirii sale peste cele trei țări românești. Nu a vrut, însă, să’l recunoască drept domn al Ardealului, dorind să păstreze pentru sine acest teritoriu și să’i acorde lui Mihai Viteazul doar funcția de guvernator.

În 1601, după mai multe neînțelegeri și reconcilieri – de formă – cu generalul Basta, după mai multe confruntări cu nemeșii din Ardeal, se punea din nou problema stăpânirii acestui teritoriu. Și, aici, Mihai Viteazul a fost prins – și a devenit victimă – în jocul de interese al marilor puteri și al reprezentanților acestora.

Iată cum s’au succedat evenimentele, după descrierea aceluiași mare istoric citat mai sus:

”La Turda, Mihai hotărî să’și despartă armata de aceea a lui Basta; voia să plece mai degrabă la Făgăraș, spre a’și vedea soția și copiii. Această despărțire însemna însa pentru domnul nostru libertatea de inițiativă. Basta, care știa că imperialilor le convenea mai mult o stăpânire directă asupra Ardealului, iar nu prin intermediul unei personalități atât de puternice, deci greu de mâniat, cum era aceea a lui Mihai, se hotărî să împiedice – prin orice mijloace – o asemenea libertate. În zorii zilei când voievodul trebuia să plece spre Făgăraș, la 9/19 august 1601, el trimise un detașament de trei sute de germani și valoni, aceștia din urmă comandați de ofițerii Jacques Beauri și Mortague. Aveau ordin să’l aresteze pe Mihai, iar daca se opune, să’l ucidă. Așa se și întâmplă. Intrând în cortul domnului, Beauri îi spuse: „ești prins”. Mihai rosti un singur cuvânt: „ba”, și dădu să pună mâna pe sabie. În aceeași clipă însă, un valon îl împușca, un al doilea îi străpunse pieptul, alții îl loviră cu halebardele.”

Și astfel, printr’un asasinat mârșav, s’a incheiat scurta și glorioasa carieră de domn și cuceritor a lui Mihai care a lăsat, totuși, în urmă, o imensă speranță: aceea cî unirea celor trei țări românești e un fapt realizabil. Aveau să treacă mai mult de trei veacuri până să se întâmple din nou dar, în tot acest timp, nădejdea a fost hrănită și de faptul că, odinioară, cineva arătase că se poate.

Lunga domnie și tragica prăbușire a lui Constantin Brancoveanu

Una dintre cele mai lungi domnii din istoria Valahiei, cea a lui Constantin Brancoveanu, domnie intinsa pe 25 de ani, s’a sfarsit in chip groaznic, cu mazilirea, torturarea si ucidera domnitorului de catre turci – care, totusi, ii fagaduisera domnia pe viata – si aceasta in urma intrigilor viclene ale propriilor sale rude. Brancoveanu a avut o domnie cu putine lupte, datorita, in cea mai mare parte, diplomatiei sale gratie careia a reusit mult timp sa pastreze un echilibru sanatos intre pretentiile turcilor – cei de care depindea mentinerea lui pe tron – si interesele Apusului crestin, care dorea să’și extinda influenta spre Rasarit.

Jonglând abil cu relațiile diplomatice cu toate marile puteri care îi amenințau țara, plătind turcilor ceea ce îi cereau, dar cultivând și relațiile cu vestul, Brâncoveanu a reușit să mențină Țara Românească într’o stare de stabilitate politică remarcabila.

După 1699, când turcii, mulțumiți de această stare de lucruri și de generozitatea voievodului, i’au acordat domnia pe viață – un privilegiu rar – părea că nu mai are a se teme de nimic. Până în 1714 a avut parte de o epocă tihnită, în care a putut clădi palate și lăcașe de cult, a putut sprijini artele, învățământul și științele și și’a putut crește copiii în liniște. Dar toate acestea s’au sfârșit în chip tragic, ca urmare a mai multor întâmplări în care chiar oameni înrudiți cu domnitorul au săvârșit fapte care i’au grăbit căderea.

Un boier rudă cu el, spătarul Toma Cantacuzino, fără știrea și permisiunea domnitorului, îi ajutase pe ruși în războiul acestora cu turcii (1711), lucru care îi supărase pe aceștia din urma și îi făcuse să’l suspecteze pe domn de necredință față de ei. O alta rudă, unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, râvnind să’l pună pe tron pe propriul său fiu Ștefan, a uneltit la Poartă, țesând intrigi care i’au alcătuit domnului o reputație proastă în ochii turcilor. Iar aceștia, deși îi dăduseră domnia „pe viață”, n’au ezitat să’și încalce promisiunea: l’au mazilit, ispitiți pesemne și de marea avere pe care voievodul o adunase în timpul lungii sale domnii.

Brâncoveanu, pe atunci în vârstă de 60 de ani, și cei patru fii ai săi au fost aduși la Stambul și închisi. Turcii l’au torturat pe bătrânul voievod pentru a afla unde’i sunt bogățiile apoi, la data de 26 august 1714, Brancoveanu a fost decapitat, după ce turcii îl siliseră să asiste la execuția celor patru fii. I’a urmat la tron Ștefan Cantacuzino, așa cum dorise (și uneltise) tatăl acestuia dar, dupa cum scrie Nicolae Iorga:

”Ca o răsplată dumnezeiască, i’a venit aceeași pieire silnică, după doi ani singuri de domnie. Fu gâtuit în temniță la Constantinopol, împreună cu tatăl său foarte bătrân.”

Trădați pentru răsplată, Horea, Cloșca și Crișan, nu au fost trădați de boieri, în Ardeal nobilimea fiind mai mult alogenă și nu românească, dar au sfârșit tragic pentru dârzimea cu care și’au urmărit revendicările politice. În acest caz, s’a dovedit că trădarea nu era doar un apanaj al păturii stăpânitoare, dimpotrivă era o meteahnă și la păturile de jos, dar pentru sume derizorii puse ca premiu, mai ales datorită stării sociale precare a poporului.

Începută în noiembrie 1784, în satul Curechiu (Hunedoara), răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan, mișcare cu caracter național și social, iscată ca o reacție a iobagilor români din Ardeal, disperați de situația lor economică și socială tot mai greu de suportat, s’a încheiat după foarte scurt timp, la sfârșitul lunii decembrie a aceluiași an, când cei trei conducători au fost prinși și executați.

Pe capetele lor se pusese câte un premiu de 300 de galbeni; totuși, susținuți de majoritatea oamenilor din popor – conștienți de faptul că li se apărau interesele -, ei n’au putut fi capturați de autoritățile austriece altfel decât prin trădare. S’au găsit câțiva tărani care, ispitiți de bani, au ajutat la capturarea celor trei, care stăteau ascunși, în vreme ce preoții români care se raliaseră mișcării umblau prin sate pentru a aduna banii necesari pentru ca Horea să se poată duce din nou – pentru a cincea oara – la Viena, spre a pleda cauza iobăgimii române în fața împăratului austriac, Iosif al II-lea.

La 27 decembrie 1784, câțiva țărani s’au apropiat de Horea și Cloșca – aceștia stăteau ascunși într’o colibă de crengi, în codrul ScoraGetului, din Munții Gilăului – și, pretinzând că umblă după vânat, au fost primiți în colibă de cei doi. La un semnal, s’au năpustit asupra lor, i’au legat și apoi i’au predat autorităților.

Tot prin trădare a fost capturat, la 30 ianuarie 1785, și Crișan. A urmat judecata, apoi execuția lui Horea și a lui Cloșca printr’o pedeapsă extrem de crudă – tragerea pe roată. Trupul lui Crișan, care se sinucisese în inchisoare, a fost zdrobit în același fel.

Sacrificiul lor n’a fost, însă, zadarnic – un exemplu paradoxal de revoltă care, deși înfrântă, va aduce totuși, măcar în parte, schimbările pe care le’a urmărit. În anul următor răscoalei, 1785, printr’un act solemn datat 22 august și promulgat de împăratul Iosif al II-lea, în Ardeal a fost desființată iobagia.

Alexandru Ipsilanti, omul pe care Tudor Vladimirescu n’ar fi trebuit să și’l facă aliat

Moartea lui Tudor Vladimirescu și înfrângerea revoluției conduse de el, în 1821, s’au datorat trădării de către cei cu care se aliase, eteriștii conduși de Alexandru Ipsilanti. Eteria, organizatie europeana dedicata eliberarii creștinilor – și îndeosebi a grecilor – de sub stăpânirea otomana – a avut filiale în multe țări ale Europei, iar în Țara Românească influența ei s’a manifestat cu precădere în evenimentele asociate revoltei din 1821.

Dorind să contribuie la eliberarea Țării Românești de sub apăsătoarea vasalitate față de Înalta Poartă otomană și să o scape de flagelul domniilor fanariote, Tudor Vladimirescu a îmbrățișat idealurile Eteriei și a încheiat o întelegere cu conducătorul acesteia, Alexandru Ipsilanti.

Se bizuiau pe sprijinul Rusiei; aceasta, însă, a dezaprobat mișcarea. În plus, organizarea armatei eteriste lasă mult de dorit; trupele nedisciplinate ale lui Ipsilanti au jefuit pe drum multe gospodării, stârnind nemulțumirea populației românești.

Întelegerea dintre Alexandru Ipsilanti – devenit epitrop general al Eteriei – și Tudor Vladimirescu, conducătorul mișcarii în Țara Românească, prevedea ca Ipsilanti – după ce trecuse prin Moldova și Muntenia – să iasă din țară cu trupele sale, pentru a nu stârni o reacție dură și o intervenție armată din partea turcilor.

Dar, când a devenit evident că Ipsilanti nu era un conducător și un aliat de nădejde, conflictul între cei doi a ajuns atât de grav, încât Alexandru Ipsilanti a hotărât să se descotorosească de Tudor Vladimirescu, printr’un complot.

Prin trădare, Tudor Vladimirescu – pe care poporul îl numea deja ”domnul Tudor”, – a fost ridicat de la Golești și apoi asasinat la Târgoviște.

Adevărul despre abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza. Complotul ”monstruos” şi transformarea ”voievodului unirii” în despot

Alexandru Ioan Cuza a fost nevoit să abdice în 1866. Istoricii spun că în spatele acestei abdicări stătea o adevărată coaliţie politică – Monstruoasa Coaliție – , dar şi necesitatea înlăturării lui Cuza în favoarea unui principe străin.

La 24 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza era ales domnitor atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească. Marile Puteri erau puse în faţa faptului împlinit. ”Domnul Unirii”, cum a fost numit mai târziu Alexandru Ioan Cuza, a rezistat pe tron preţ de un serviciu militar complet. Adică 7 ani, atât cât era obligatorie şederea sub arme la mijlocul secolului al XIX lea.

După o domnie aflată sub semnul inovării şi modernismului, la 11 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza abdica. Nu din proprie voinţă, ci în miez de noapte, sub ameninţarea armelor. Abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, motivele, dar şi personajele care au stat în spatele acestui complot au reprezentat, încă de atunci, un subiect de discuţie şi de cercetare pentru specialişti.

Cuza, înlăturat într’o singură noapte cu puşti şi tunuri:

”Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinţei naţiunii întregi şi angajamentului ce am luat la suirea pe Tron, depun astăzi, 11 februarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti şi a Ministrului ales de popor.”

Aşa arăta actul semnat de Alexandru Ioan Cuza în momentul abdicării. Urma să plece în exil alături de soţie şi de cei doi copii. A hălăduit prin Europa, stând la Paris şi Viena, dar găsindu’şi în sfârşit liniştea la Wiesbaden. Abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza nu a fost însă, spun specialiştii, un act liber consimţit. Cuza a fost obligat să abdice în urma unui complot.

Practic aproape toate elita politică românească a contribuit la îndepăratarea sa de pe tronul Principatelor Române Unite. Inclusiv armata l’a trădat pe Cuza.

I. G. Valentineanu în lucrarea ”Din memoriile mele. Alegerea, detronarea şi înmormântarea lui Cuza Vodă” descrie cu exactitate detronarea lui Cuza.

Pe 10 februarie, un personaj dubios şi total necunoscut Palatului se prezintă la Cuza şi solicită insistent să vorbească cu acesta. Într’un final, seara reuşeşte să’l vadă pe Cuza şi’l anunţă direct că, la miezul nopţii, 4000 de oameni îl vor detrona cu sprijinul armatei. Cuza nu’l ia în seamă şi’i dă bani. Personajul misterios refuză şi se face nevăzut. Cu toate acestea, Cuza ordonă întărirea gărzilor Palatului. George Lecca dublează gărzile, deşi se bănuieşte astăzi că şi el făcea parte din complot. Ideea unei revolte anti-cuziste este confirmată şi de Nae Orăşanu, omul său de încredere. Deşi Cuza nu era convins de existenţa unui complot şi a unei revolte, inevitabilul se produce. Cuza este înlăturat brutal. Ofiţerii lui Lecca au trădat, au pătruns în camera unde stătea Cuza cu amanta sa Maria Obrenovici. Înarmaţi, aceştia i’au întins lui Cuza actul de abdicare pe care acesta l’a semnat imediat.

A fost scos afară şi trecut peste graniţă la Predeal, cu soţie, copii şi amantă. Pe străzi, peste 2000 de oameni strigau de bucurie, iar colonelul Haralambie înconjurase Palatul cu tunuri, în cazul în care Cuza ar fi refuzat şi ar fi reuşit printr’o minune să’şi găsească susţinători fideli. În doar câteva ore luase sfârşit domnia de 7 ani a fostului pârcălab de Galaţi, sub care s’au unit pentru prima dată în Istoria Modernă, Principatele Moldovei şi ale Ţării Româneşti. Bucurie mare la abdicarea lui Cuza În Moldova, abdicarea lui Cuza a fost primită cu mare bucurie, arată mărturiile contemporanilor.

Iată cum descrie Radu Rosetti primirea veştii abdicării lui Cuza de propria sa familie. Mama acestuia primise telegrama prin care Cuza abdica.

”«Principele Cuza a abdicat», strigă ea, roşie de emoţie şi bucurie. Tata o urmează şchiopătând şi sprijinindu’se pe baston. «Cuza a abdicat», strigă el. Iar mama ne citeşte o depeşă franceză sosită în acea dimineaţă la Adjud, adresată de Dimitrie Sturdza cumnatului său Alecu Balş şi trimesă de acesta tatei. Sturdza comunică lui Balş abdicarea lui Cuza, instituirea Locotenenţei Domneşti, alcătuită din Generalul Golescu, Lascăr Catargiu şi colonelul Neculai Haralambie, precum şi numirea unui minister compus din conservatori şi liberali, din care făcea parte şi el, Sturdza. Părinţii mei exultau de bucurie, ştiind bine că lui Cuza nu putea să-i urmeze decât un domn străin, ceea ce alcătuia dorul fierbinte de atâţa ani”, Radu Rosetti în lucrarea sa ”Amintiri din prima tinereţe.”

De altfel, sentimentul era general, fiindcă moldovenii simţeau, prin mutarea capitalei, că îşi pierduseră importanţa şi căzuseră pe plan secund. Un lucru pe care nu’l iertaseră lui Cuza. Sentimentul acesta de bucurie este descris în aproape toate zonele Principatelor.

Acesta era însufleţit în special de ideea alegerii unui principe străin. Specialiştii precizează că bucuria înlăturării lui Cuza era prezentă în lumea elitelor societăţii. Ţăranii în special nu priveau cu ochi buni acest complot. Pentru ei, Cuza, era omul care le dăduse pământ, un binefăcător.

”Reforma, cu toate carenţele ei, a însemnat o cotitură în viaţa ţărănimii. A fost un adevărat şoc psihologic primirea de la stat a unui pământ — chiar dacă neîndestulător — râvnit cu atâta sete. În memoria colectivă a satelor, Cuza a rămas ca marele binefăcător”, preciza Florin Constantiniu în lucrarea sa, ”O istorie sinceră a poporului român”.

Totodată, cunoscută este reticenţa oamenilor din Dăbuleni, care credeau că noul principe străin le va lua pământurile, în timp ce locuitorii comunei Căiuţul chiar au semnat, cu degetul, că nu îl vor domn pe Carol I şi ca semn de solidaritate cu predecesorul său.

Simpatia ţăranilor a fost câştigată de Cuza, însă, cu preţul sacrificării domniei sale. Împroprietărirea acestora şi emanciparea clăcaşilor a fost unul dintre motivele pentru care a fost organizat complotul împotriva sa. De altfel, acest complot era pus la cale de câţiva ani. Practic, oamenii politici şi’au dat mâna pentru a’l răsturna pe Cuza. Liberalii radicali au fost în stare să facă pace cu rivalii lor de moarte, conservatorii, numai pentru a’l vedea pe Cuza plecat. Nemulţumirile existau în ambele tabere. Totodată, pe teritoriul Moldovei existau agenţi ruşi care încercau să agite spiritele şi să provoace o mişcare anti-unionistă.

Florin Constantiniu:

”În timp ce uneltirile ruseşti pregăteau «dezunirea» principatelor, forţele din interior, oştile domnului, se aliau în ceea ce s’a numit «monstruoasa coaliţie»: radicalii îşi dădeau mâna cu conservatorii pentru a’l răsturna pe Cuza. Primii îi reproşau moderaţia, ceilalţi un pretins revoluţionarism. Se născuse o solidaritate temporară între adversari, ce avea să fie fatală domnului Unirii.”

Mai precis, liberalii radicali erau nemulţumiţi de faptul că reformele lui Cuza nu era atât de tranşante pe cât îşi doreau şi mai ales erau nemulţumiţi că nu dădeau tonul la guvernare. De partea cealaltă, conservatorii erau nemulţumiţi în special de legea agrară şi împroprietărirea ţăranilor, dar şi de reformele considerate ”prea revoluţionare” ale lui Cuza. Totodată, viaţa personală a domnitorului, dar şi despotismul ultimilor ani de domnie au stârnit antipatii.

Prezenţa amantei „domneşti“, dar şi plăcerea pentru jocuri de noroc şi nopţi pierdute nu era văzute cu ochi buni.

Ilie Gorja în revista ”Agero”:

”După şapte ani de glorioasă conducere a ţării, monstruoasa coaliţie, speculând nemulţumirile provocate de starea precară a finanţelor, cât şi unele greşeli săvârşite de Cuza, mai ales în ultima parte a domniei (îndepărtarea vechilor sfetnici şi prieteni, înlocuirea la 26 ianuarie a guvernului Kogălniceanu şi afirmarea în mai multe rânduri a ideii de renunţare la tron, în momentul împlinirii termenului de şapte ani) l’a silit pe Cuza în noaptea de 11/12 februarie 1866 să abdice, lăsând cârma guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti.”

Printre cei implicaţi în complotul îndreptat împotriva sa se aflau mari personalităţi ale vremii precum Ion Ghica, C.A. Rosetti, Petre Carp sau Ioan Cantacuzino. Totodată, Cuza a fost trădat şi de armată. Printre puţinii care i’au rămas fideli au fost prefectul Alexandru Beldiman, care a plâns când a aflat vestea abdicării.

Pentru toţi ciudată a fost apatia lui Alexandru Ioan Cuza.

Cum de nu aflase de complot şi mai ales de ce era atât de nepăsător la zvonuri?

Nicolae Şuţu, unul dintre comtemporani, spune că Alexandru Ioan Cuza devenise prea despotic şi prea sigur pe sine în ultimii ani, încât privea pe toţi cu dispreţ şi că s’a izolat alături de amanta sa. Totodată, se bănuieşte că domnitorul înţelegea necesitatea aducerii unui prinţ străin, dintr’o familie cu mare reputaţie la nivel european, şi că şi’ar fi pus singur problema abdicării.

Acesta i’a scris lui Napoleon al III-lea că ar vrea să abdice şi că să găsească un principe dintr’o casă conducătoare europeană să’l înlocuiască, aceasta fiind soluţia de a pune capăt luptei politice. Cert este că, în 1866, Cuza nu ar fi dorit să abdice. Cuza şi masonii Dincolo de motivele disecate şi prezentate de specialişti în mod oficial, există şi zvonuri privind implicarea masoneriei, atât în numirea, dar şi în abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza.

Cuza ar fi fost unul dintre membrii importanţi ai lojii masonice «Steaua Dunării», lojă care l’ar fi propulsat ca domn, dar şi mai apoi l’ar fi dat jos de pe scena istoriei. De altfel, această variantă este infirmată de specialişti, printre care şi de academicianul Dan Berindei. Este confirmat însă faptul că mai toţi oponenţii lui Cuza făceau parte din loja ”Steaua Dunării”, transformată mai apoi în ”Înţelepţii din Heliopolis”.

Nu există însă certitudini privind implicarea masoneriei în abdicarea lui Cuza.

Actul de la August 1944, de la București poate fi interpretat în două chei, în principal datorată poziției politice pe care se poziționează cel care invocă debarcarea lui Antonescu: Trădare sau Salvarea României de la un dezastru?

Citește și argumentele în cheia Salvării României:

ROMÂNIA FĂRĂ ACTUL REGELUI DE LA 23 AUGUST 1944 – UN DEZASTRU

Victoria de la Falaise din 20 august 1944 deschidea Aliaților drumul către Berlin. Momentul e decisiv pentru finalul celui de’al doilea război, de acum începe concursul direct între marile puteri, vestice și estice pentru cucerirea Berlinului, miza fiind controlul geo-politic al Europei. Dacă aliații căpătaseră ”linie directă” spre capitala Germaniei, rușii erau blocați în Moldova, dincolo de Carpați.

Până când?

Un cerc vicios similar celui din 106, pe o propagandă anti-Antonescu, face mulți ofițeri să nu apere onorabil cauza, rezultând în marea și rapida înfrângere din bătălia Moldovei, lucru ce încurajează actul de la 23 August. Chiar și așa, rușii puteau petrece binișor 3-5 luni pe linia Focșani-Nămăloasa-Brăila, ceea ce ar fi făcut propagarea comunismului sovietic în Europa centrală imposibilă, spun adepții ”trădării de la 23 August 1944”.

Pe acest fond, dar ignorând total poziția defavorizată a rușilor în raport cu aliații, se decide 26 August ca dată pentru răsturnarea Mareșalului Antonescu. Dintr’o întâmplare ironică, pe un lac bucureștean se află că Mareșalul va fi pe front atunci, iar data istorică devine 23.

Momentul diferă față de acum 18 secole, dar esența problemei transcende, Bătălia Moldovei, rămâne una dintre cele mai rapide și dezastruoase înfrângeri din istoria noastră.

Între timp primim însă telegrama sovietică de la Stockholm, pesemne în noaptea de 22-23 august, ca răspuns la cererile lui Antonescu: zona neutră unde aliații nu au voie să pătrundă și neîntoarcerea armelor împotriva nemților – lucru pentru care Germania nu ne’a iertat nici până azi, apărând interesele Ungariei în fața celor românești (sovieticii, disperați de evoluția lucrurilor pe frontul de vest, acceptă condițiile Antoneștilor).

Telegrama e sustrasă, probabil de dl. Buzești, Director în MAE cu acces la Cifru, apropiat al lui Iuliu Maniu, principalul conjurat, astfel încât Neagu Djuvara e trimis în capitala suedeză pentru clarificări inutile. Fără telegramă șansele lui Antonescu sunt nule, Iuliu Maniu și comuniștii preiau puterea, sub un Rege politic slab.

Cu toate acestea, Regele Mihai a fost și este un mare simbol pentru românism și românitate, un patriot și un model exemplar.

Dovada telegramei?

Discursul lui I. Maniu din ședința de guvern din septembrie 1944. Însuși Regele Mihai era la curent cu manevrele cuplului Buzești-Maniu când trimiteau clandestin din cifrul MAE mesaje aliaților:

« Iuliu Maniu: ”(…) între altele a avut sugestia și i s’a pus în vedere (lui M. Antonescu – n.n.) că se va asigura o zonă neutră, liberă, în care să nu poată intra aliații. Am văzut eu, dl. Buzești are textul (dl. Buzești – Director din MAE sub Antonescu, apropiat al lui I. Maniu – n.n.) și vă închipuiți în ce situație ajungem noi, guvernul acesta (guvernul Sănătescu, cel care a urmat după 23 august – n.n.), noi care am lucrat efectiv la pregătirea acestui armistițiu, când ni se pune în față mâine-poimâine faptul că lui Antonescu i s’a promis de către dl. Molotov o zonă neutră pe care noi nu o avem(…).”

(Domnul ministru Buzești citește textul telegramei conținând acest punct de vedere, privitor la recunoașterea zonei libere). »

(sursa: Arhivele CC al PCR, apud. Constantin Corneanu).

Logica conjuraților e similară cu cea din 106 a nobililor geți: țara trebuie salvată de tancurile rusești, iar liderul încercărilor nereușite în joaca cu războiul, Antonescu, eliminat. Din nou, armistițiu fără de armistițiu, adică punerea țării la dispoziția adversarului, iar comandantul politic și militar cedat acestuia (gest dezonorant, Antonescu e predat rușilor care, indirect, îl execută în 1946).

Datorită momentului 23 August 1944 sovieticii ajung la Berlin concomitent cu aliații, ceea ce le va oferi un avantaj geopolitic fantastic pentru următorii 50 de ani, și o zonă de influență directă în țările pe care le știm.

Sigur, acesta poate fi un argument în favoarea celor care afirmă cu totul nefondat că Stalin nu și’ar fi instaurat oricum un zid al comunismului în Europa de Est, mai ales atunci când se uită complet Momentul Yalta …

Pentru noi consecințele ar fi fost oricum dramatice: rușii nu sunt romani, nici măcar turci, ”zgândăre’l pe rus și dai de mongol” spune un proverb, după ce au distrus Basarabia timp de 100 de ani au distrus în următorii ani 1947-1960 toată esența și spiritul societății românești, iar marea aristocrație și elită interbelice dispar în temnițe și exil, nerefăcute nici în cel mai mic procent azi (hidoșeniile snobilimii post-revoluționare nu fac obiectul prezentei).

Mult mai mult, au distrus ceea ce nu au reușit toate stăpânirile de la romani, huni, turco-tătari sau austrieci: celula și esența spațiului autohton – satul românesc; adică locul unde vechii geți, deposedați de puterea politică, și’au dus mai departe, bogata și inefabila spiritualitate și folclorul unic în lume.

Aceste sisteme de non-valori, complet străine și inversate ființei noastre, de la republica falimentară la dominația prostului rău-voitor în toate ramurile, au făcut România a două la nivel mondial ca număr de emigranți după Siria, iar perspectivele de a ne regăsi într’o societate ce ne reprezintă, cvasi-nule.

Latiniștii insistă cu totul fals că acest popor e născut pe un act de trădare, fapt ce induce această amintire detestabilă și respingătoare în toată istoria noastră, la cei mai slabi de înger dintre noi, în cele mai grele momente; dat fiind că servirea unor interese străine a fost de multe ori sport național în România de ieri, dar și de azi, noi restul, pentru a nu ajunge prin acest păcat ”suflet de rob”, cum spune N. Steinhardt, trebuie să repetăm cu obstinație – cum a făcut’o el însuși toată viața – marele adevăr la care a ajuns după ani grei de temniță absurdă:

”Taina libertății nu’i alta decât curajul în fața morții.”

Citește și:  ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

 

 

TĂBLIȚELE DE LA SINAIA VORBESC PESTE MILENII CINE NE SUNT STRĂMOȘII

Și astăzi sunt români care nu’și cunosc strămoșii, iar despre strămoșii românilor, ar fi indicat să ne expimăm corect. Strămoșii noștri își spuneau GETO, adică Geții.
De aici a fost numit și Regatul GETYO, Geția sau Țara Geților, acela căruia romanii îi spuneau Terra Getarum.

Citește aici cum se numea Țara Geților:  GETYO, PATRIA DIVINĂ

Geții și’au numit capitala de suflet Sarmi-GETUZO cu etnonimul neamului nostru: GETUZO, cum am spune azi GETUȚII.

Pentru SARMI există 2 explicații plauzibile:

a. SARMIS, SARMIO, SIRMIU, sau SIRMOY BASILE cum apare pe o Tăbliță (foto de mai jos), regele zeificat al GEȚILOR

Citește aici despre Zeificarea Regelui Sirmio:  ZEIFICAREA LUI SIRMIO (TĂBLIȚA 8)

b. Frăția SARMO-GETUZO sau SARMO-GEȚII

Se știe de conviețuirea sarmo-geților sau sarmații (latinizat) cu geții din Carpați, și de războaiele duse de aceștia împotriva imperiului roman. Nu este exclus ca geții să’și fi numit triburile după propriul rege, iar în acest caz sarmații să devină ginta triburilor care l’au avut rege pe Sirmoy Basile.

În concluzie, nu mai avem motive de îndoială în această privință. Tăblițele de la Sinaia ne sunt un bun reper pentru acest subiect. Nu mai trebuie decât ca lingviștii, arheologii și istoricii să facă demersuri pentru a autentifica și interpreta integral, dar și de a descoperi noi artefacte care să reconfirme acest tezaur național, care sunt Tăblițele de la Sinaia, o adevărată Cronică a Geției.

GETYO, GETIO își numeau Regatul sau Țara Geților

GETO – Geții este neamul nostru, GETO repetându’se atât de des în Tăblițele de la Sinaia încât nu mai încape îndoială cum își spuneau Geții.

Sigur, exprimările scribilor în Tăblițe sunt diverse, Dabo-Geto fiind altă formă, dar aici nu trebuie uitat cum numeau Geții cetățile lor: Dave. Forma Dabo-Geto reprezentând Geții din Dave, cunoscând că geții nu trăiau doar în cetăți fortificate, ci și în sate pe văi, sau la șes așa cum întâlnim o expresie pe Tăblița 127,  ”IN GIOSO DENOI” adică, ”jos la șes”.

În ce privește Dacia, nu este pomenit pe Tăblițele care vorbesc de Regii Sirmio (Sarmio), Dromikto (Dromihete) sau Boero Biseto (Burebista), deci nu acesta a fost Regatul Geților, ci mai curând doar o colonie romană. În schimb se pomenește de un Lăcaș Sfânt, Eliau, dacă nu chiar de mitica și vestita ”Helios” a lui Dromikto (Dromihete), atunci poate chiar un Regat din sudul Carpaților la șes, existent înainte de unificarea geților.

Așadar, Geții nu își spuneau Daci, și nu acesta este etnonimul neamului antic al românilor. Geții erau numiți de romani astfel, cel mai probabil de la Daci Balo, regele învins care s’a sinucis, pentru a crește valoarea prăzii.

Nu mai este cazul să insistăm asupra faptului că Geția nu a fost ocupată pe de’a întregul de romani, pentru că deja au scris mulți autori pe acest subiect, amintim doar că din suprafața de azi a României doar 13 județe acoperea ”Dacia Romană”, colonia înființată de romani după 106 d.Hr. după ce au distrus toate templele și fortificațiile getice din Ardeal, Banat și Oltenia ale regelui Daci Balo.

O altă dovadă că Dacia a fost doar provincie romană nu și regat getic este că această provincie a fost mutată de romani la sudul Dunării în 260-270 d.Hr, după doar 150 de ani de exploatare asiduă, din care nu au extras doar bogățiile solului și subsolului, ci au exploatat și forța umană dintre care se recrutau soldați pentru cohortele ”Dacorum”.

Un alt argument implacabil, pentru falsificatorii istoriei care contestă că Dacia a fost doar colonie romană este că nu există niciun document scris de geți din care să rezulte că ei au dat această denumire vreunui regat getic. Niciunul !!!

Un singur izvor nu există măcar, de la geți, unul singur, dar sunt istorici cu galoane care totuși insistă pe această eroare, sau mai bine spus, un fals monumental, aducând ca ”argumente” doar texte străine (latinești sau elinești) contemporane existenței Coloniei Dacia sau ulterioare mutării provinciei la sudul Dunării, dar niciun document al geților original prin care să demonstreze că toponimul ”Dacia” ar fi aparținut geților.

Deci, un document getic prin care să confirme autohtonitatea acest toponim nu există. Niciun istoric nu a putut până azi să facă proba existenței acestui regat la geți.

Așadar, dacă acest toponim, Dacia, este doar un nume de botez dat de ocupanți pentru un teritoriu ocupat de ei, după ce au ucis mulți băștinași și au călcat în picioare toate lăcașele de cult ale geților, transformându’le în cenușă, demolând tot ce definea civilizația getică, de ce ar trebui să mai menținem această eroare impardonabilă, acest fals creat de mai multe generații de istorici, unii intenționat, alții preluându’l ca pe un  simplu clișeu perfid înstăpânit acum 1912 de ani de către tagma cartografilor și povestitorilor?

Clișeul verbal se formează și printre termenii din istorie sau toponimici ca și în vorbirea curentă prin banalizarea unui cuvânt prin repetarea excesivă a lui. Așa s’a ajuns ca o parte din români să se declare complet eronat ”daci”, deși daci dacă au existat ei erau doar coloniștii sau locuitorii coloniei romane Dacia aduși de aiurea. Dacă dacii erau alogenii locului de acum 1900 de ani, cum mai putem afirma că noi românii autohtoni suntem urmașii străinilor aduși din alte părți ale vechiului imperiu roman. Sigur, nu asta ar fi cu totul inexact, deoarece mulți au fost aduși de la sud de Dunăre, unde tot geți trăiau, dar falsitatea etnonimului ”dac” pentru un autohton este nu doar evidentă, ci și greu de combătut cu documente. Un fals rămâne un fals.

Un român nu poate fi un urmaș de ”dac”, chiar dacă el a fost adus. Românul de azi este tot un urmaș de get fie el și sud-dunărean, ori de alt neam (ex: sirian) care a fost asimilat aici. Dar în niciun caz de ”dac”.

Pe istoricii plătiți să mențină o minciună în viață îi înțelegem, aceștia cedând uneia dintre slăbiciunile omenești, acela de a’și consolida scaunul, dar nu trebuie să facem o virtute din aceste obiceiuri josnice care ne calcă și memoria înaintașilor în picioare de fiecare dată când se pronunță verbal sau în scris falsul etnonim, ”dac”.

Citește și:   CINE A PRELUAT PUTEREA DE LA BUREBISTA (TĂBLIȚA 62)

sau:    GETYO, PATRIA DIVINĂ

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

BAZORIO, REGELE CETĂȚII ZEILOR (ZEUDAVA) DIN MOESIA (TĂBLIȚA 127)

Pe Tăblița 127 este prezentat Regele (Mateoso) Bazorio și Cetatea sa Zieado Dabo în expresia ”ON KOPONO I ELIAU DEUN DO MATEOSO BAZORIO I SIE MATEOSO ZIEADO DABO”, din care înțelegem că în ”Din Templul Lăcașului Sfânt Elio, i se dă Regelui Bazorio să’i fie Rege, Cetatea Zeilor, Zeudava”. Așadar, Moesia nu era un regat aparte de Geția nord-dunăreană, regat denumit și pe această Tăbliță, Eliau.

Expresia subliniată apare cu mici modificări și pe Tăblița 80, unde apare Kopono din Eliau și Nesibio. Regele Bazorio și Cetatea sa Zieado Dabo mai apar împreună pe încă două Tăblițe: 76, și 123. Așadar se poate face o legătură puternică între cetatea Zeudava și conducătorul acesteia, Bazorio.

Sunt menționați și Romanii care au fost îndepărtați, ori de niște fenomene meteorologice (fulgere), ori de un fenomen astral (eclipsă de lună, sau de soare), care se deduce din expresia ”LUCO DE NOQTO”. Presupusa eclipsă i’a determinat pe romani să se retragă, deoarece au considerat fenomenul ceresc ca pe un avertisment de la zei. O altă variantă ar fi că Zeudava avea și supranumele de ”Luco de Noqto”, ”Lumina Nopții”, oarecum plauzibil, deoarece era dedicată Zeilor.

Textul în caractere getice:

ΛVKΩ ΔE NOXΘΩ EΔE PVMVANOY HΔE AYX ΠVPXEΔΩE ΩN NVPETE ΦOY ΩN KOΠONΩY EΛIAV ΔEVN ΔΩ MAΘEΩΣO BAZΩPIΩ YΣHE MATEΩΣO ZIEAΔΩ ΔABO ΦEKOYΩ E NA ΛIΘΩ E ΠOETΩ PYBHEΘΩ AXINΩ E ΣIO Y ON NV BΩIZO TAMAPIO E ΘPAKΩ ΔABΩ ΓETO ΔENΩ EPE ΠOΠA ΔV EA ETA ΘΩΛYO YN ΓIOΣΩ ΔENΩY ΣH MOAΛΩE OI PΩTO BIΣΩE VXH POEAO Y AXHΩ TAMAPO MAΘΩ ZYEAΔΩ ΔABΩ ΓETO ΩN MEΣO

Transliterare din getice în latine:

LUCO DE NOQTO EDE RUMUANOI, I DE AIQ PURQEDO E ON NU RETE FOI, ON COPONOI ELIAU, DEUN DO MATEOSO BAZORIO, I SIE MATEOSO ZIEADO DAVO FECOIO E NA LITO E POETO RIVIETO AQINO, E SIO I ON NU VOIZO TAMARIO E TRACO DAVO GETO DENO.
ERE POPA DU EA ETA TOLIO IN GIOSO DENOI SI MOALOE OI ROTO VISOE UQI ROEAO I AQIO TAMARO, MATO ZIEADO DAVO GETO ON MESO

Citire propusă:

Lumina (luco) nopții (de noqto) a alungat (ede) romanii și (i) (de) aici (aiq) purcede (purqedo) și (e) în (on) nu (nu) treacă (rete) fie (foi) din (on) Lăcașul Divin (Coponoi) din Eliau Zeii (Deun) dă (do) Regelui (Mateoso) Bazorio, și (i) să fie (sie) Rege (Mateoso) Zeudavei (zieado davo), să facă (fecoio) noștri (na) aliați (lito) și (e) puțini (poeto) riverani (rivieto) ținuturilor (aqino), și (e) calea (sio) prin (on) nu (nu) vază (voizo) temuții (tamario) traci (traco), cetățile (davo) geților (geto) tainice (deno). Fie (ere) preoți (popa) de (du) ai lor (ea) să slujească (eta) înălțimi (tolio), în jos (in gioso) la câmpie (denoi), și (si) slabi (moaloe) ce’i vezi roată (oi roto vizoe) să se alăture (uci) regalității (roeao) și (i) aici (acio) neînfricatului (tamaro) Rege (Mato) al Zeudavei (zieado davo) a Geților (geto) din (on) Mesia (Meso).

Variantă propusă în vorbirea curentă:

De la ”Lumina nopții” care a îndepărtat romanii, tot de aici să purceadă și să nu fie trecătoare, precum din Templul Sfânt Eliau, Zeii i’au dat Regelui Bazorio, să fie Rege la Zeudava (Cetatea Zeilor), să’i făcă aliații noștri pe puținii vecini de la hotare, misiunea sa fiind să’i facă pe temuții traci, să vadă că cetățile geților nu le sunt ostile. Fie ca preoții lor să slujească de pe munți până la șes, iar cei slabi de peste tot să se alăture regalității de aici și neînfricatului Rege al Zeudavei și a Geților din Moesia.

Cetatea Zeilor, menționată în textul Tăbliței 127, pare a fi Seuthopolis, asemănarea lexicală între Seutho și Zieado este evidentă, rotacismul z=s și t=d ducând la Zeudhopolis pt. elină sau Sieatodava pentru getică.

Știm că Seuthopolis era capitala Regatului Odris, pe vremea lui Seuthes al III-lea.  Seuthopolis nu a fost un adevărat polis, ci mai degrabă sediul lui Seuthes și curtea sa regală. Palatul său avea un rol dublu, funcționând și ca un sanctuar al Cabirilor, zeii din Samothrace. În mitologia elină, Cabirii, sau Kabirii (Kábeiroi grec.) au fost un grup de zeități enigmatice hthonice. Ei au fost venerați într’un cult misterios strâns legat de cel al lui Hefaistos, ca zeu al focului, al metalelor și al metalurgiei, al fierarilor, sculptorilor și artizanilor, și cunoscut de romani ca Vulcan,  centrat în insulele din nordul Mării Egee la Lemnos și Samothrace în complexul templului Samothrace și la Thebes. În originile lor îndepărtate și Cabirii, zeii Samothraciei pot include elemente pre-grecești (pelasgice), sau alte elemente non-elinești, precum cele hitite, getice, proto etrusce sau frigiene. Cultul din Lemnos a fost întotdeauna local pe insula Lemnos, dar cultul de pe insula Samothrace s’a răspândit rapid în întreaga lume elenă în timpul perioadei elenistice, și chiar la inițierea romanilor.

La Seuthopolis cea mai mare parte a spațiului din oraș era ocupată nu de case, ci de structuri oficiale, majoritatea locuitorilor fiind în afara orașului. A avut populație getică dar și elenă. Rolul dublu al palatului lui Seuthes (curtea regală și sanctuarul) indică faptul că Seuthes era un rege preot: marele preot al Cabirilor printre geții odrăsieni. Potrivit semnelor din Seuthopolis, în piață se află sanctuarul lui Dionysius / Sabazios .

Bazorio din Tăblița 127 ar putea fi unul din regii sud-dunăreni, Hebryzelmis (390-384 î.Hr.) sau Berisade (358-352 î.Hr.) sau un rege încă anonim istoriei scrise care a domnit și peste Moesia, deși Regatul Odris a trăit maxima sa extindere prin alianțele dintre triburile getice sud-dunărene care au reușit’o Sitalces și Seuthes.

Regatul Odris a fost primul care a dobândit puterea în regiune sub un singur conducător, regele Teres I în secolul V î.Hr. (475-445 î.Hr.) fiind primul rege care a reușit să unifice sub conducerea lui multe dintre triburile getice.

Despre Teres se spunea că şi’a trăit cea mai mare parte din viaţă pe câmpul de luptă, în prima parte a vieții s’a luptat pentru câștigarea independenței regatului său, în a doua parte a vieții s’a luptat pentru întărirea puterii regatului său. El a condus mai multe campanii militare pentru a extinde teritoriul aflat sub controlul său.

Sitalces, al doilea fiu al lui Teres I (431-424 î.Hr.) a continuat extinderea teritoriilor sale. El a fost un aliat al Atenei în Războiul peloponesiac, iar în conflictul din 429 î.Hr. din Macedonia regelui Perdiccas II, a invadat cu o armată care a inclus războinici ai triburilor care nu făceau parte din regatul său. (Tucidide, Războiul peloponesiac, II, 97-101).

Sitalces a participat și la Războiul Peloponesiac, fiind aliat al atenienilor.
Conform lui Tucidide, sub regele Sitalces, regatul a atins maximă expansiune, stăpânind tot litoralul de la Abdera până la vărsarea Istrosului, fiind integrați toți tracii dintre Haemus și Rodopi și geții de dincolo de Haemus, de la sud spre nord. Diodor din Sicilia susține că Strymonul era limita vestică. Tot el îi face un portret regelui Sitalces, ca fiind înțelept, blând față de supuși, viteaz, atent cu averea statului. Percepea tribut de la populațiile supuse și de la unele cetăți grecești, în valoare de 1000 de talanti. A dezvoltat o armata considerabilă de 120.000 de pedestrași și 50.000 de călăreți.

Relațiile cu scyții s’au deteriorat, după ce Ariapeithes s’a recăsătorit cu o grecoaică, dăruindu’i un fiu, Skyles. Au apărut rivalități între el și Octamasades. Skyles a fost alungat pentru că ducea un mod de viață grecesc, și de aceea primește azil politic de la Sitalces, asta în timp ce un rival al lui Sitalces, fiul lui Teres, este adăpostit de scyți.
Octamasades a pornit cu o armata spre Tracia, dar datorită înțelepciunii lui Sitalces, a evitat conflictul printr’un schimb de azilanți. Sitalces s’a apropiat de greci datorită ascensiunii Macedoniei și controverselor teritoriale dintre regatul sau și Macedonia sub Perdicas al ÎI-lea.

Sitalces sprijină un pretendent la tronul Macedoniei, pe Filip, fratele lui Perdicas al II-lea. De astfel, Sitalces s’a căsătorit cu o grecoaică din Abdera. În timpul războiului peloponesiac, Spartă și Atena își căutau aliați printre vecini. Regatul Odris încheie o alianța cu Atena, ucigând solii spartani. Astfel, în 431 i.Hr., Nimphodorus, fratele soției lui Sitalces, primește titlul de proxenos, iar fiului lui Sitalces i se oferă cetățenia ateniană. Macedoniei i se cedează orașul Therme.

În 429 î.Hr., Sitalces conduce o campanie în Peninsula Chalcidica și se va război cu Macedonia timp de 30 de zile. Însă a fost trădat de nepotul său, cumpărat de Perdicas al II-lea, ce primește mâna surorii sale, Stratonike. În 424 i.Hr., Sitalces a murit în lupta împotriva tribalilor, la Delion.

După moartea lui Sitalces la putere a ajuns Seuthes I, nepotul lui Sitalces (424- 410 î.Hr.), și a încheiat campania împotriva lui Perdiccas II al Macedoniei și a dublat tributul orașelor grecești de pe coastă. În 411 î.Hr., fără prea mare succes a condus o expediție împotriva Atenei (Tucidide, Războiul peloponesiac, II, 97-101).

Este succedat de Seuthes, fiul lui Sparadocos, fratele lui Sitalces. A renunțat la politică expansivă și a dus o politică de conservare a hotarelor. Tucidide menționează că tributul perceput a fost crescut la 400 de talanti, plus daruri. Relațiile cu Macedonia se îmbunătățesc.
Acest rege a renunțat la politica de expansiune teritorială. Un lucru important de precizat este că la odrisi tronul nu era moștenit de fiul cel mare, ci de nepotul de frate.
Amadocus I (410- 390 î.Hr. aproximativ) a pierdut multe teritorii, după atacurile triballilor. Guvernatorul care a plasat controlul regiunilor pe malul Mării Egee s’a proclamat rege sub numele de Seute II (405 -390 î.Hr.). Cei doi suverani au fost împăcați, încheind împreună o alianță cu atenianul Thrasybulus.

După moartea lui Sitalces, Regatul Odris a cunoscut perioade succesive de fărămițare și de unificare. De exemplu, pe vremea lui Cotis I (383-359 î.Hr.) a ajuns din nou la o mare înflorire și expansiune. Însă după moartea sa, Regatul Odris s’a divizat în urma unor conflicte interne, iar în anul 341 î.Hr. cucerirea lui de către Filip al II-lea al Macedoniei a fost extrem de ușoară.

În 410 i.Hr., regatul este divizat între doi moștenitori, Seuthes al II-la și Amadocos. Fiecare își caută aliați pentru a o suprimă pe cealaltă. Amadocos s’a împrietenit cu generalul grec Alcibiade, iar Seuthes al II-lea a angajat mercenari greci conduși de Xenofon.  Xenofon l’a cunoscut personal și a descris un ospăț de la curtea să. În final, cei doi își normalizează relațiile, iar Amadocus moare în 390 î.Hr.
Hebryzelmis (390- 384 î.Hr.)

Cotis I (384- 358 î.Hr.), s’a născut în timpul domniei lui Seuthes I, a preluat puterea prin uciderea predecesorul său. Un reviriment al expansiunii teritoriale și al înfloririi Regatului Odris are loc în timpul lui Cotys I. Regatul își revine temporar sub domnia lui Cotys I, ce reunifica teritoriile.  S’a aliat cu Atena și s’a căsătorit cu fiica ateniana a generalului Iphicrates. S’a aliat cu triballii împotriva lui Abdera, dar a fost ulterior responsabil pentru pornirea unei rebeliuni. A intrat în conflict cu Atena pentru posesiunea Chersonesului tracic, aceasta a instigat la revolta împotriva trezorierului lui Miltochite, care a avut succes, dar a condus la un nou tratat de alianță în 361 î.Hr. În 359 î.Hr. s’a aliat cu Filip al II-lea al Macedoniei și în anul următor a fost asasinat de Peithon și Cheracleide de Ainos care au fost proclamați ulterior cetățeni de onoare ai Atena pentru gestul lor.

După ce Cotys I este asasinat în 360 î.Hr.. de către un grec, Regatul se împarte în trei regate mai mici.
În 341 î.Hr., Tracia a fost cucerită de Filip al II-lea al Macedoniei.
În final Regatul Odris s’a divizat în urma unor neînțelegeri interne, iar lovitura de grație i’a fost dată de Filip al II-lea al Macedoniei (tatăl lui Alexandru Macedon). Astfel, după prăbușirea Regatului Odris, geții au ajuns sub stăpânirea regilor macedoneni.

La moartea lui Cotis, regatul a fost împărțită de cei trei fii ai săi, care s’au antrenat în lupta dintre Atena și Filip al II-lea, dar a ajuns să fie subjugat de acesta din urmă. Regatul Odris a fost un regat extrem de important care de’a lungul a 100 de ani a reușit să stăpânească teritoriul geților sud-dunăreni.

Amadoco II (358- 347 î.Hr. aproximativ) a controlat zona de vest a râului Marița (Hebrus). El a fost urmat, probabil, de Teres al II-lea.

Berisade (358-352 î.Hr.) și fiul său Cetriporo (352-347 î.Hr.), probabil co-regent de la început, au controlat zona de coastă de la Amfipolis și minele de argint;

Cersoplepte (358-341 î.Hr.), ca urmare vârstei tinere sub guvernarea eficientă a lui Charidemus, un grec legat de familia regală, a controlat zona de est al râului Hebrus.
Seuthes III (330-300 î.Hr. aproximativ), s’a revoltat de mai multe ori normelor macedonene de sub domnia lui Alexandru cel Mare și după moartea sa, în 323 î.Hr. și a fost învins de Antipater și Lisimah. În 320 î.Hr., și’a mutat împărăția în centrul Traciei și a construit o nouă capitală, Seuthopolis, din care resturile cetății sunt acum acoperite de lacul artificial de Koprinka, în apropiere de actualul Kazanlak. Acesta a fost de partea lui Antigonus I împotriva lui Lisimah. Ulterior Lisimah a fost ucis în luptă de către Seleucus în 281 î.Hr. și Tracia trece sub suveranitatea lui Ptolemeu al II-lea.
Împărăția a fost astfel supusă invaziei galatenilor celți în 273 î.Hr.

Un rege get pe nume Pleurato este amintit pentru că a învins în 214 î.Hr. regatul celtic Tylis. Apoi Regatul a fost cucerit de Filip al V-lea al Macedoniei în 202 î.Hr.
Ulterior a urmat o serie foarte puțin cunoscută ale unor dinastii getice, până la războiul civil dintre Cezar și Pompei .
Cotis VII (57–48 î.Hr.), aliat al lui Pompei;

Fiul lui Rescuporide I (48-13 î.Hr.), inițial sub tutela unchiului său Remetalce, a fost ucis în luptă împotriva triburilor getice ale Bessilor, principalele sale revolte anti-romane au fost conduse de Vologeses.

Remetalce I (12 î.Hr. -12 d.Hr.), fratele lui Cotis VII, care, după sfârșitul răscoalei a fost restaurat la putere prin Augustus ca un succesor al nepotului său, care a lăsat moștenitori. La moartea lui, imperiul s’a împărțit între Augustus, fiul Cotis VIII și a fratelui Rescuporide II. În 18 d.Hr. Rescuporide a fost judecat sub Tiberius pentru că l’a întemnițat și ucis pe nepotul său și a murit la scurt timp după aceea în exil în Alexandria.

Antonia Trifena, văduva și fiica împăratului Cotis VIII lui Pontus Polemon I, și fiul său Remetalce II (18-38 d.Hr.) au fost repuși de Tiberius la întreg regat. La moartea fără moștenitori ai Remetalce, la porunca lui Caligula a abdicat mamei.
Rhoemetalces III, fiul lui Rescuporide II și apoi vărul Cotis VIII, și soția sa Pitodoride al II-lea, fiica lui Cotis VIII și Antonia Trifena (38- 46 d.Hr.).

După ce Regatul Odris s’a divizat, a ajuns sub clientelatul Romei până în anul 46 d.Hr. când a murit ultimul rege odris, Rhoemetalces al III-lea. După moartea lui Rhoemetalces, Tracia a fost făcută provincie romană de Claudius.

Dicționar:

luco, luce  – a luci, lucire, strălucire, lumină, luminozitate, este predecesorul rom. a luci, lucoare – lumină și echiv. cu lat. lux, lūcēre, din arhaicul *leuk- cu derivați în mai multe limbi europene.

noqto, noctio, nocto – noapte, -a, este predecesorul rom. noapte, având echivalenți în numeroase limbi europene, din arhaicul *nógʷ-t-s (*nokʷts).

ede, edo, edu = plecare, alungare, a veni, a merge, a ajunge, a se duce, să se afle, eide=să purceadă la. Sunt echivalenți cu lat. eō, ire=a merge.
edi = a făcut, a face, provine din ahaicul *dhe- ”a pune, a așeza”, cu forme echivalente în majoritate limbilor europene. Este posibil să fie înrudit cu arom. adaru ”fac” și geto-rom. a deretica, dar detaliile nu sunt clare.

indo, inde – apoi, pe viitor, a pune în, este echivalent cu lat. deinde=apoi”.

aqi, aqio, aci, aici, aiq, ice, icea – aici, aci, sunt forme din care provin rom. aici, aci, ici, icea lat. hic, haec, hoc – acesta, aici este un echivalent, dar format pe alt principiu. De Vaan reconstituie arhaicul *g/ghe/o- ”acesta” și -*k’e – aici. De Vaan vede formele latine și alte forme italice ca fiind compuse din cele două particule, fenomen care nu mai are loc în alte limbi europene. Aceasta este viziunea lui de Vaan pe care nu o împărtășim decât partial. Formele getice derivă din arhaicul *k’e ”aici”, prefixat cu a, (sau inițial cu i sau e, apoi devenit a). În limbile italice găsim osc. eks-, uk ”aici” și umbr. essu, puțin diferite de getică. Este cazul să amintim aici forma etruscă ik – aici.
Trebuie arătat că în multe cazuri, lat. h inițial pare să fie epentetic (adăugat), întrucât această laringală lipsește în echivalenții din etruscă sau alte limbi italice. Forme similare cu getica (și româna) există în mai toate limbile romanice. Dacă în română este evident că provin din getică, de unde provin ele în limbile romanice? Să fie etrusca aceea care stă la baza limbii romane rustice, iar nu latina?  Sau să fi avut un rol mai mare decât latina în crearea acestei lingua franca folosită mai întâi în peninsulă și apoi în restul imperiului (doar ca lingua franca)? Răspunsul pare să fie da.

rete, retero, retahio – scos, retras, retrage (se vor…), a trece dincolo de. Este un verb compus din rad. ter-, tah- a cărui origine este greu de identificat. Ar putea fi asociat cu arhaicul *tragh- ”a trage”, dar nu este clară evoluția celor două forme diferite între ele, dar diferite și de radicalul respectiv.

cete, cetie, cetu – cete, cetatea, este predecesorul rom. ceată și echiv. cu lat. caterva – companie, grup, ceată și umbrianul kateramu, caterahamo – ceată, grup.

foi – fost, verbul a fi apare sub mai multe forme: fi – a fi, fu (fio, fiu, fo, foe) – fost, a/au fost, fi, fu – ca fiind, să fie, a/au fost, da hie – să fie, precum și simo – fie, fu, fue – ca fiind, să fie, a/au fost, ese, eso – vor fi, să fie, hindu (hiindu, fiindu) – fiind, ere, erio, eru – fie, ființă, ese, eso – vor fi/să fie, este, saro – eram, se – sunt, seni – sunt (III, pl.), seo – a fost, seri, serio (seru, seriu) – au fost, seu – va fi, seu ”au fost” (auxiliarul a fi traductibil prin a avea), sia – fiind, sie (si) – fie, fost, sio, siu – a fost, fie că nu, fiind, să fie, însuși, siu – era, so – a fost/astfel, așa, să fie, so feu – ce a fost, so su, sue=să fie, va fi, era, fost/făcut, (îi) este, să fie (ca…), sunt, ca fiind, așa că, au fost, soa – va fi. Verbul a fi apare de peste 100 de ori în textele plăcuțelor de la Sinaia, sub forma aa câtorva radicali. În primul rând, fi, fu, fiind cognați cu lat. fio, fieri ”a fi” din care se consideră că provine rom. a fi. Forme similare se regăsesc într-o serie de limbi italice: cf. osc. fiiet (pers. III, pl.), umbric. fuia (pers. III, sg.), fuiest (pers. III, sg, viitor). Toate aceste forme provin din arhaicul *bheu- ”a crește, a fi”. Acest radical are derivați în toate limbile europene. Vedem că această rădăcină a verbului a fi nu provine din latină, ci din getică. Formele ero / erio-eso / ese au, de asemenea, echivalente în latină, în limbile romanice și în alte limbi europene, cu corespondentele românești eram, erai, era etc. Formele în si-, se-, so-, su- sunt foarte numeroase, mult mai numeroase decât în româna actuală, având echivalenți în latină și dintre limbile romanice în special în italiană. În română forme în s- avem în (eu) îs și în sunt (-em, -eți, -Ø), deci la formele verbului a fi, de prezent, plural.

copono – lăcaș sfânt, templu

eliau, eliu, elie, elia so – divin, sfânt, al/a zeilor, zeiesc. Suntem tentați să asociem aceste forme cu formele afro-asiatice care definesc divinitatea: ebr. el ”zeu”, arab, ilāh ”zeu”, dar și sumer. el ”id”, Bab-el (Babilon) ”Poarta Zeilor”. Dacă formele getice au aceeași origine, ele sunt vechi din fondul nostratic.

Deun – Panteon, Zeități, Templu

de – dintre, alor, de, di, din, dis do (dă), du – din, dintre, di, do (dă), du – de, de către, să, di, du – alor, a, al (lui), ale (lor), dintre, die – dintre, din ăie – dintre, din ei, detro – între, printre, înăuntrul

undo – undă, val, rază din arhaicul *unt-, *h₂en- ”trece apa”, vechiul elin antlos – a ține un vas, a se compara de asemenea cu *wed-”umed”, *wódr̥ ”apă”.

do – a  da, dau – a dat, care este de fapt formă de perfect (simplu), întrucât, perfectul compus a apărut mai târziu, la care se pot adăuga formele data, dato, datu=dat, donat, încredințat, fiind forme de participiu trecut. Este evident că desinența de participiu trecut -t (-a, -o, -u), este aceeași ca și în limba de azi, doni – să dăruiască. Formele provin din arhaicul *do-, dǝ-, dou- ”a da” din care provine și lat. do, dare. Radicalul este foarte răspândit în limbile europene.

mato, matu – marele/stăpânul/suveran/conducător, matiho – preamărețul, matoso gheto – Geții Mari, mateo, mateu – majoritatea, grosul. Aceste forme par să provină de la un radical proto-european cu sens de ”mare sau puternic” care poate să nu fie același din care derivă geticul maree, mairo sau lat. magnus etc. Pe de altă parte pot proveni de la acest radical cu prelungire în dentală (t), dar astfel de forme nu pot fi identificate în alte limbi europene.

fecoio, facindu, facsu, factu, fecuu, fem – făcând, a făcut, au făcut, precum și factice, factu – fapte, făptuit sau facu, fact, factu – decis, stabilit (de zei) și faxu, faxtu, fokeso – să se facă, așa să fie!, decizie (prin vointă divină), onfaho – înfăptuiască, sunt forme predecesoare ale verbul rom. a face. Asemănarea cu lat. facio, facere – a face este mai mult decât evidentă, dar forme similare se găsesc și în alte limbi italice: cf. falisc. faced, oscă fakiiad, umbrică façia, fakust, fakurent (III, pl. prefect viitor), venetă vhaχsto, toate cu sensul de ”a face”. Lingviștii consideră că aceste forme italice provin din arhaicul *dhe- ”a pune, a așeza” din care a fost reconstituit un radical proto-italic *fak-, *fek- ”a face”. Este bine de știut că limbile italice nu provin dintr’o proto-italică, întrucât o astfel de limbă nu a existat niciodată, pentru că aceste limbi sunt la origine, fie dialecte getico-ilire, fie getico-celtice. Multitudinea de forme italice indică faptul că acest radical a existat în mai multe dialecte getico-iliro-celtice, toate având sensul de ”a face”, nu de ”a pune, a așeza”, cum au în general formele din alte limbi proto-europene cu care sunt asociate formele italice. În plus, la forma getică edi (vezi mai sus) că provine din același radical din care indo-europeniștii consideră că provin formele italice. Formele italice, precum și cele getice, și dialectele traco-dacice provin de alt radical arhaic de tipul *bhak- ”a face”.

nalito – compus între aliat și al nostru, aliați, parteneri, prietenii noștri, neostili

na – cu noi, noștri, noastre, de partea noastră

lito – aliat, a alia, a lega, a ține frâu, a struni, a constrânge, a obliga, a priponi, a prinde, a încătușa, a fixa, din proto-europeanul *leiǵ- și echivalent în ukrainianiul nalýhaty – a înfrâna, a călători, a hățui, a struni, a lega, a fereca, în proto-albanezul *līdza, și a se compara și cu olandezul lijk (mod de legare cu frânghie a velelor), latinul ligare.

poeto – puțin, peio, peu, pii, poieh – copii, succesori sunt forme care au echivalenți în mai multe limbi europene din arhaicul *pōu-, *pǝu-, pu- ”mic, puțin”, cu derivatele nominale *po(u)los ”pui de animal”, putlo-s ”copil”. Radicalul este foarte productiv în limbile europene, dar toate adaugă un anumit formant (sunet de obicei consoană) la radicalul mai sus amintit, numai aceste forme getice folosesc radicalul ca atare. Menționăm că forma getică -por întâlnită în nume proprii a fost asociat cu lat. puer. De asemenea, forme din limba română de azi precum, prunc, pici, puști au aceeași origine.

rivieto – vecini, malul râului, margine, țărm, riveran, apropiat, din arhaicul *rey- ”a zgâria, rupere, tăiere” și echivalenți în multe limbi europene: englezul mediu river, rivere -fluviu, anglo-normand rivere – râu, vechi francez riviere – râu, latinul *riparia, riparius – malul râului, râu, litoral, vest-frizianul rivier – râu, olandez rivier – râu, germanul river, rivier – pârâul, fluviul și revier – zonă, teritoriu, district.

acino, aceno – 1. ținut, teritoriu, regiune, tărâm, meleag, teritoriu probabil din zone montane. Acest termen cu acest sens a dispărut din graiul geto-românesc, dar nu putem spune dacă s’a păstrat în vreunul din graiurile sud-dunărene. Deocamdată nu putem stabili definitiv etimologia acestui cuvânt. Este totuși posibil ca rom. ținut să fie o formă refăcută după ”acino”, prin etimologie populară după participiul trecut al verbului a ține. Una din propuneri ar fi și din proto-europeanul *h₂eḱ- ascuțit, arătat, deoarece se consideră și rădăcina formei latine ”acinus” – struguri, care provine din ”acies” – acuitate, punct ascuțit, precizie, agerime, istețime, dar și rădăcina altor numeroși echivalenți din limbile europene 2. aciná (Reg) – a se speria foarte tare 3. a răsări târziu după apusul soarelui 4. (pop.) a’și găsi refugiu, a se stabili (vremelnic), a se adăposti, a se oploși, a se aciola, a se agesti, a se aciua 5. ocini / ociná, ocinéz, vb. I (înv.) a moșteni, a dobândi, a stăpâni. ”Acino” pare să fi avut semnificația unei ascunzători în ținuturi de munte, a unui refugiu montan, iar limbii române să’i fi rămas doar forma prescurtată ”ac” și derivatele sale, cum ar fi și ”acar” și ”acut” care printre altele are sens de ”ascuțit”. Șura poate fi o formă modernă de la ”(a)ciura”. Cu siguranță acesta este un vechi cuvânt getic, care se regăsește și în expresia care ne vine din străvechimea limbii române: ”a avea ac de cojocul cuiva”, unde ”cojoc” reprezintă un alt cuvânt străvechiul lexic getic.

sio – moștenire, cale, dorință, transmitere, voință, țel, cauza din proto-europeanul *seh₁ – a impregna, a introduce, a semăna, a planta. Românescul misiune se consideră eronat că ar veni din latinul missio. Sio poate fi originea getică pentru mi-sie ”calea mea”, cauza, rolul, țelul, rostul, datoria, menirea fiecăruia, sau împuternicere, însărcinare, sarcină dată altuia în cazul nostru, sarcina dată de zeu.

voizo, vazo, veso (văzu) – a văzut, a observa, iveru – se învederează (că), forme predecesoare verbului rom. a vedea și echiv. cu lat. videre, ambele din arhaicul *ŭedi- ”a percepe, a vedea. Radicalul se regăsește în multe alte limbi europene. Forma getică corespunde perfectului simplu din limba română modernă.

voie, voiu, voisu – a / au vrut, voiu, voie – voință, voie, vrere, voru – voit-au, vrerea, voința, din arhaicul *ŭel-, ŭol- ”a vrea, a voi”, având echivalenți în latină, limbile germanice și slave.

tamaro, tamario – 1. temut, temător, a teme, înfricoșător 2. întunecat, întuneric, beznă, întunecime, tenebre, negură, neguros, întunecare, negreală, înnoptat, negru, opac, tenebros, mohorât, sumbru, noros închis, negricios, obscur, închis, cernit, mocnit, înnegurat, noptatic, necurat, din arhaicul *temH- ”întuneric”, proto-balto-slavic *timāˀ- ”întuneric”, lituanian tamsa – întuneric, bulgar тъма tǎma, sârb táma – întuneric

deno, denua – 1. a destăinui / mărturisi, dezvălui, familiar, obișnuit, nestrăin. Ar putea fi un cuvânt compus din de- ”de-, dez- ” și -no, -nu al cărui sens trebuie să fie ceva ”taină, mister” sau provine de la un radical *den-, înrudit cu taină care este considerat a fi de origine slavă, nu sunt alți echivalenți europeni 2. șes, vale, vâlcea, câmpie din proto-europeanul * dʰen – suprafață plană, foaie, zonă, palma mâinii, și cu echivalenți în englezul mediu denn – vizuină, peșteră, pășune, proto-germanicul * danjō – arie, hambar, etaj, germanul tenne – arie, hambar pentru cereale, vechiul olandez denne – vizuina, peșteră, pod, olandezul den – puntea navei, treierat, etaj, vale de munte.

popoe (popu, popă) – preotul este antecesorul rom. popă, echiv. cu lat. popa – preot (de rang inferior), împrumutat de limbile slave din stră-română.

ea – pe el, ai lor

eta – 1. a mânca, hrană, a hrăni (spiritual), a susține moral, 2. în vârstă, bătrân, vârstnic, derivat etate, din arhaicul *h₁ed- ”a mânca, a se hrăni”, echivalenți aromânul etã – vârstă, viață, germanicele *atjaną ”a mânca, a hrăni, a paște”, *ēsaz ”aliment, momeală”, *etaną ”lacom, obez”, elinul vechi áriston – micul dejun.

tolio – vale, pășune, islaz, toloacă (reg.), teren liber, a tologi – a lăsa teren necultivat, a tolăni – odihni (pe iarbă), echiv. german vechi *dalą – vale, în lituaniană tol – până la
talio, talu, talue – înălțimi, înalți, înalt, de sus, talipico, talipica – falnica, semeața, cei de seamă, înalți, înălțătoare, talpico (talipico) – de sus. Aceste forme provin de la rad. alt- ”înalt” prin metateza lichidei l, cu echivalenți în mai multe limbi europene (celtice, germnaice, albaneză), pe lângă latină.

moaloe – moale, slab, slăbiciune din proto-europeanul *mel- moale, slab, forme alternative *(h2) moldos și *(h2) ml̥dus – moale, slab, forme care pot fi rădăcini veritabile și pentru denumirea Moldovei, știindu’se cât de blajini sunt moldovenii…

en, in – în, ca, în/sub, din/în, , ăn (in, în) – peste, sunt forme predecesoare prepoziției rom. în, cu echivalenți în limbile italice și multe alte limbi europene din arh. *en ”în”.

zieado davo – Zeudava / Cetatea Zeilor

deu – zeu, diu – zeu, preot, deus ”Marele Preot/zeu, dieu – zeul, divinul, al zeului, diu – zeu / preot, ze, zeu, zi, ziu, zieu – zeu, zei, al zeilor, zesco – a zeilor, zeiască, zieadă – a zeilor, panteon, zieo – panteon, tărâmul zeilor, sunt forme predecesoare ale rom. zeu (zână), fiind echiv. cu lat. deus. Dincolo de plăcuțele de la Sinaia radicalul este întâlnit în teonime getice, precum Saba-dios (Saba-zios), Gebelei-zis sau chiar teonimul Zeus care comportă o evoluție fonologică traco-dacă, iar nu una grecească.
Ca și în cazul teonimului Sabadios (Sabazios) întâlnim alternanța d/z, ceea ce explică încă odată că textele plăcuțelor conțin forme aparținând unor dialecte sau perioade istorice diferite. Formele în dentală surdă tei, teu, teo, teos, tio,

tiu – părinții / preoții / divin / prelați / zei / sacerdoți / divinitate au aceeași origine cu cele în d (respectiv z), prin desonorizarea dentalei din rațiuni semantice. Observăm că, în general, formele în t definesc pe preoți și prelați și mai puțin pe zei, pe când cel în dentală sonoră definesc, în general pe zei și realități legate direct de aceștia, dar și pe marii preoți.
Știm, de asemenea, că numele Marelui Preot Deceneu, era de fapt, Dio Ceneo – Divinul Ceneu.

uci – a deschide, a intra, să intrați, a veni, a alătura, să intre, din proto-europeanul *h₁ey – a merge, echivalent în sârbo-croată ȗći – a merge, a intra, a participa, a se alătura, Slovenul  iti – a merge, Lituanianul eĩti – a merge, a păși, Latinul eō – a merge.

roeao, ro, ra, ri – rege, regat, regal, regesc, guvernant, stăpân, guvernator, a conduce, stat, țară, domnie, ra, re, rei, reu, ri, rieu, rio – regat / stat / guvernare / administrare, rege/guvernant / conducător, reca – regat, state, provincii, reghio – guvernare, stăpânire, reo – domnie, reni (regni) – stăpâneau, guvernau, reghelento – guvernator, re BO – regina/regatul BO (?) sunt echivalenți cu lat. rex și alte forme din limbile europene din arhaicul *reg’– drept, a îndrepta, a ghida, a conduce. Formele getice nu au păstrat guturala (g) decât în trei cazuri. Certe este că și în vechea irlandeză, dar și în italiana modernă avem aceeași situație. În română s-a păstrat forma rigă, pe când rege este un neologism din sec. al XIX-lea.

Citește și:   CINE A PRELUAT PUTEREA DE LA BUREBISTA (TĂBLIȚA 62)

sau:    GETYO, PATRIA DIVINĂ

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA        

ZEIFICAREA LUI SIRMIO (TĂBLIȚA 8)

Ca și la alte neamuri, și la geți întronarea (înscăunarea), sau zeificarea unui rege presupunea parcurgerea anumitor ceremonii în cadrul cărora se practicau câteva ritualuri religioase. Pe Tăblița 8 se descrie Zeificarea (sau întronarea) Regelui Sirmiu, care prin ritualurile întreprinse de sacerdoții castei IO îl alătură în Panteon lui Zamolxio.

Pe Tăblița 8 sunt prezente două alfabete, unul este cel getic clasic, al doilea este diferit, asemănător cu caractere folosite pe Tăblița 14 și probabil că era creat și cunoscut numai de sacerdoții geți sau unui număr restrâns de cunoscători.

Text cu caractere getice sacerdotale: Π ΣVYNA BVIV VΔAΛE ΓΛOATEΛE ΔABV YO ZOVIΩ

Text cu caractere getice clasice : AN AΠΛYΣIV TYOZΩ HΞΣONOIXTOIXOY ΣETI MOYN ΔABY ΓEΘYV ΣYPMYV (-)

Text cu caractere getice sacerdotale: ΨEIΩ ЖOVIΩ YATOU ЧIPAIV ZAMOΛΣY YOΠVTA ΣAPΨETA ΔBIΩ

Textul continuu după conversia fonetică:

Varianta 1. P’SUINA BUIU UDALE GLOATELE DABU IO ZOUIO, AN APLISIU TIO ZOIXSO NOIQTO IQOI SETIMO IN DABI GETIU SIRMIU (-), GEIO JOUIO IATO UCI RAIU ZAMOLSI IO PUTA SARGETA DBIO

Interpretare propusă:

Porci (suina) străbună (buiu) uzual (udale) poporului (gloatele) davelor (dabu) sacerdoții (IO) lui Zeus (Zouio), anul (an) aplicării (aplisiu) divinei (tio) zeieștilor (zoixso) nopți (noiqto) aici (iqoi) șapte (setimo) în (in) cetățile (dabi) Geției (Getiu) Sirmiu (SIRMIU) (-), celui care  Zeus (Jouio) iată (iato) deschis (uci) raiul (raiu) Zamolsi sacerdoți (IO) puterea (puta) Sargeția (Sargeta) Cetate (d(a)bio)

Variantă propusă în vorbirea curentă pentru ”Zeificarea” lui Sirmiu:

De ”Ziua porcilor” tradiție a poporului davelor, sacerdoții (IO) lui Zeus ceremoniază începerea ”Anului Divin”, prin cele ”Șapte nopți zeiești” aici în cetățile Geției, pe Sirmiu (Sarmis), cel căruia Zeus, iată, i’a deschis Împărăția și lui Zamolxio, iar sacerdoților IO puterea Cetății Sargeția.

Varianta 2.

P(Ă) SUI NA BUIU UDALE GLOATELE DABU IO ZOUIO,  AN APLISIU TIO ZOIXSO NOIQTO IQOI SETIMO IN DABI GETIU SIRMIU (-), GEIO JOUIO IATO UCI RAIU ZAMOLSI IO PUTA SARGETA DBIO

Interpretare propusă:

Pă (p) suire (sui) a noastră (na) chemare (buiu) libertate (udale) poporului (gloatele) davelor (dabu) sacerdoții (IO) lui Zeus (Zouio), anul (an) aplicării (aplisiu) divinei (tio) zeiești (zoixso) nopți (noiqto) aici (iqoi) șapte (setimo) în (in) cetățile (dabi) Geției (Getiu) Sirmiu (SIRMIU) (-), celui care  Zeus (Jouio) iată (iato) deschis (uci) raiul (raiu) Zamolsi sacerdoți (IO) puterea (puta) Sargeția (Sargeta) Cetate (d(a)bio)

Variantă propusă în vorbirea curentă pentru ”Înscăunare”:

La înscăunarea sa, chemat să apere libertatea poporului davelor, sacerdoții (IO) lui Zeus ceremoniază ”Anul Divin în cele ”Șapte nopți zeiești” aici în cetățile Geției, pentru Sirmiu (Sarmis), cel căruia Zeus, iată, i’a deschis lumea lui Zamolxio, iar sacerdoții IO puterea Cetății Sargeția.

Interpretarea în cheia Încoronării este dată de scena pe care Tăblița 8 ne’o oferă, unde Sirmiu se îndreaptă călare spre Templul oficierii ceremoniei de încoronare, coroana fiind ținută de Marele Preot al Geției spre a i’o așeza pe cap viitorului rege.

Aceeași scenă, însă, poate fi interpretată și în cheia Zeificării, aripile pe care le poartă personajul nostru cu coroana fiind un semn că este zeu și în fapt chiar Jouio (Zeus), întreaga imagine semnificând primirea lui Sirmiu în Panteon alături de ceilalți zei ai geților printre care era și Zamolxio. Coroana pe care o ține Zeus fiind de fapt un inel simbolic zeiesc.

Variantă propusă în vorbirea curentă pentru ”Zeificarea” lui Sirmiu:

Pentru Zeificarea sa în datina noastră străbună răsună cornul peste dave, iar sacerdoții (IO) lui Zeus ceremoniază ”Anul Divin” prin cele ”Șapte nopți zeiești” aici în cetățile Geției, lui Sirmiu (Sarmis), cel căruia Zeus, iată, i’a deschis lumea lui Zamolxio, iar sacerdoților IO puterea Cetății Sargeția.

Dicționar în ordinea întâlnirii lor în text:

sui – 1. a sui, a urca, urcuș, se îndrepta spre un loc mai ridicat, a merge în sus, la deal. 2. înscăunare, suire pe tron 3. Suire la Zei, Zeificarea

suina – 1. porci, din proto-europeanul *suH-. echivalenți vechiul elen ὗς (hûs), englezul swine, sow și latinul suinus. 2. șuínă, șuíne, (reg.) pământ sterp, neroditor.

bui – 1. (reg) a bui, a chema, a da semnale prin strigăte, sunând din corn, a da năvală, a năvăli, a se înghesui, a se înghesui, a țâșni 2. buiu, bunu – strămoșesc, străbun, bunic

udale – 1. drepturi, libertate, patrie liberă, echivalenți în englezul vechi ēþel – patrie, norvegianul odel – patrimoniu, alodiu (proprietate funciară liberă, scutită de orice sarcini de vasalitate). 2. util, uzual, obicei, tradiție, datină străveche.

gloate, glotelu, gloto 1. a vorbi, vorbire, grai, agloeto – graiul, vorbirea. Aceste forme getice provin din proto-europeanul *g’hlād – a răsuna, a striga cu echivalenți în vechea irlandeză, elină, sanskrită, avestică. Sunt forme antecesoare ale glas, a glăsui, deși în Walde-Pokorny sunt reconstituți doi radicali diferiți, ceea ce pare să fie o eroare (cf. DELR, glas) 2. gloată, ceată, droaie, mulțime de oameni, popor, neam, mase populare: norod, în Evul Mediu oaste pedestră alcătuită din țărani.

aplisiu – aplicare, ritual, obicei, rânduială a unei slujbe religioase, ceremonial religios.

tio, tei, teu, teo, teos, tiu – părinții / preoții / divin / prelați / zei/ sacerdoți / divinitate, sunt forme ce exprimă termeni teologici, aceste forme în dentală surdă sin rațiuni semantice se utilizează prin desonorizarea dentalei. Observăm că, în general, formele în t definesc pe preoți și prelați și mai puțin pe zei, pe când cel în dentală sonoră definesc, în general pe zei și realități legate direct de aceștia, dar și pe marii preoți. Presupunem, de asemenea, că numele Marelui Preot Deceneu, era de fapt, Dio Ceneo ”Divinul Ceneu”, un titlu similar azi titulaturilor ierarhilor creștini – ”Preafericitul”.

noiqto – noapte

iqoi, iqi, aqi – ici, aici, aci

seti, setimo, saptaus – șapte, șeptime pare să fie dintr’un regionalism (dialect) diferit de cel din Tăblița 117 care conține forma saptaus (saptaius) sau, pur și simplu, o eroare de copist. E. Nicolaescu susține că, de multe ori sunt introduse vocale în plus în redarea unor cuvinte cu grupuri consonantice, cel mai cunoscut caz fiind cel al numelui lui Burebista care este redat sub formă diferită aproape de fiecare dată. Aici avem o situație similară unde grupul consonantic pt este simplificat prin elidarea lui consoanei p.

geio, geo – cel care, cei care, care

iato – 1. iaca, iată, cuvânt prin care se atrage atenția asupra cuiva sau a ceva. 2. Uite! 3. (Popular) după, când, numai ce, cuvânt care exprimă surpriza. 4. hiatus, întrerupere, deschidere, căscat, a căsca

uci – a deschide, a intra, să intrați, a veni, a alătura, să intre, din proto-europeanul *h₁ey – a merge, echivalent în sârbo-croată ȗći – a merge, a intra, a participa, a se alătura, Slovenul  iti – a merge, Lituanianul eĩti – a merge, a păși, Latinul eō – a merge.

IO – Casta Sacerdoților

puta, puto, poio (puo, pou), po – va putea, poate să, putință, putere. Este echivalent cu lat. poteo, –ere – a putea. Provin din arhaicul *poti-s ”stăpânul casei, stăpân, soț. Cu sensul de a putea se regăsește și în alte limbi surori precum umbr. putiiad, putiians – a putea. Aici și în alte cazuri formele getice ar putea fi forme prescurtate, fenomen foarte frecvent în inscripțiile antice.

raiu – regatul, împărăția, lumea, raiul, provine din proto-europeanul *neredʰ – extinde mai departe, crește, sau  *reh₁t-  a bara, a stăvili, a îngrădi, a închide, a exclude, a bloca, rază, a străluci, a radia

Pe Tăbliță apare regele Sirmio, portretizat călare, la fel ca pe placa 135.

Pe Tăblița 8 este menționată și cetatea SarGeția, grafiată ”SarGeto” care semnifică Geția de Sus (sar=sus), și unde se pare că puterea o dețineau sacerdoții castei IO, un ordin sacerdotal despre care nu cunoaștem foarte multe detalii, dar apare suficient de des pe Tăblițe pentru a’i menționa însemnătatea.

Citește și:   CINE A PRELUAT PUTEREA DE LA BUREBISTA (TĂBLIȚA 62)

sau:    GETYO, PATRIA DIVINĂ

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA