LEGIUNEA LUI CODREANU

”Legiunea Arhanghelului Mihail a fost o creație rumînească, cu origini mult înaintea fascismului și nazismului, cu sursele doctrinare în naționalismul clasic rumîn, care a fost întotdeauna de Dreapta, și s’a constituit într’un strigăt al conștientizării degradării ființei naționale. Ea a fost reacția la prea lungul conflict organic dintre societatea rumînească și suprastatul său artificial.

Legiunea Arhanghelului Mihail a căutat să reconstruiască de jos societatea rumînească prin elementul său cel mai înaintat, tinerii, readucînd’o la principii morale, la credință autentică și în jurul instituțiilor sale tradiționale” spunea istoricul Alex M. Stoenescu.

24 Iunie 1927 – Întemeierea Legiunii Arhanghelul Mihail. STUDIU de Prof. Univ. Dr. Ioan Scurtu, membru al Academiei Oamenilor de Știință din Rumînia

”Astăzi, vineri 24 iunie 1927 (Sf. Ion Botezătorul), ora zece seara, se înfiinţează: LEGIUNEA ARHANGHELUL MIHAIL, sub conducerea mea. Să vină în aceste rînduri cel ce crede nelimitat. Să rămînă în afară cel ce are îndoieli.
Fixez ca şef al gărzii de la Icoană pe Radu Mironovici.”

Relatarea integrală mai jos:

Icoană istorică a Sf. Arhanghel Mihail, Mișcarea Legionară

“În față situației de mai sus, m’am hotărît să nu merg nici cu o tabără, nici cu cealalta. Nici să mă resemnez, ci să încep organizarea tineretului pe răspunderea mea, dupa sufletul și capul meu și să continui lupta, iar nu să capitulez. În mijlocul acestor frămîntări și ceasuri de răscruce ne’am adus aminte de icoana care ne’a ocrotit în închisoarea Văcărești.

Ne’am hotărît să strîngem rîndurile și să continuăm lupta sub protecția aceleiași Sfinte Icoane. În acest scop, ea a fost adusa la caminul nostru din Iași, din altarul bisericii Sfîntul Spiridon, unde o lăsasem cu trei ani în urmă. La aceste gînduri, grupul “Văcărești” s’a alaturat imediat. Peste cîteva zile am convocat la Iași, pentru Vineri, 24 Iunie 1927, ora zece, în camera mea din str. Florilor No. 20, pe Văcăreșteni și pe puținii studenți care mai rămăseseră legați de noi.

Corneliun Codreanu cu Văcăreștenii fondatorii Legiunii Arhanghelului Mihail

Alături de Codreanu, supranumit Căpitanul, fondatori ai Mișcării Legionare au mai fost: Ion Moța, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu și Ilie Gîrneață, dar dominarea Căpitanului era absolută, inalienabilă, indisputabilă, iar criticarea sa era pasibilă cu moartea.

Într’o condică, cu cîteva minute înainte, scrisesem următorul ordin de zi, numerorat cu No. 1:

“Astăzi, Vineri, 24 Iunie 1927 (Sf. Ion Botezatorul), ora zece seara, se înființează: Legiunea Arhanghelului Mihail, sub conducerea mea. Să vină în aceste rînduri cel ce crede nelimitat. Să rămînă în afară cel ce are îndoieli. Fixez ca șef al gărzii de la Icoană pe Radu Mironovici.”

Această primă sedință a durat un minut, adică atît cît am citit ordinul de mai sus, după care cei prezenți s’au retras, rămînînd ca să cugete dacă se simt destul de hotărîți și tari sufletește, pentru a păși într’o asemenea organizație unde nu era nici un program, singurul program fiind viața mea de lupte de pînă atunci și a camarazilor din închisoare.

Chiar și pentru cei din grupul “Văcărești” am lăsat timp de gîndire și de cercetare a constiinței lor, pentru a vedea dacă nu au vreo îndoiala sau rezervă deoarece pășind aici vor trebui toată viața lor să meargă înainte fără nici o șovăire.

Intima noastră stare sufletească din care s’a născut Legiunea a fost aceasta: nu ne interesează dacă vom birui, dacă vom cădea înfrînți sau dacă vom muri.

Scopul nostru este altul: de a merge inainte, uniți. Mergînd împreună, uniți, cu Dumnezeu înainte și cu dreptatea neamului rumînesc, orice soartă ne’ar fi dăruită, înfrîngerea sau moartea, ea va fi binecuvîntată și va da roade pentru neamul nostru.

Sînt înfrîngeri și sînt morți care trezesc un neam la viață, dupa cum sînt și biruințe dintre acelea care’l adorm, spunea profesorul Iorga, odată.

Ne’am strîns și mai mult în jurul icoanei.

Și cu cît greutățile ne vor asalta și loviturile vor curge mai grele peste noi, cu atît vom sta mai mult sub scutul Arhanghelului Mihail și la umbra sabiei lui. El nu mai era pentru noi o fotografie pe o icoana, ci îl simțeam viu. Acolo la icoană, făceam de gardă cu schimbul, zi și noapte, cu candela aprinsă.”

Corneliu Zelea Codreanu în centru pe rîndul de jos și Văcăreștenii

”Mişcarea Legiunii are dreptul să se revendice ca singura mistică creştină, revoluţie spirituală, ascetică şi bărbătească, cum încă n’a cunoscut istoria Rumîniei… Promovarea bărbăţiei şi a spiritului ofensiv – valori europene aristocratice – a adus de la sine o altă prefacere a spiritului tinerei generaţii rumîneşti“.

Oricît de ciudat ar putea părea, rîndurile de mai sus sînt scrise de unul dintre cei mai mari intelectuali ai secolului XX, celebrul profesor titular şi coordonator al Catedrei de Istoria Religiilor a Universităţii din Chicago, Mircea Eliade.

Crearea Mişcării Legionare, în urma cu 87 de ani, a produs schimbări majore în istoria Rumîniei, cu reverberaţii europene şi universale pînă în zilele noastre, dacă avem în vedere numarul important de intelectuali de marcă care au aderat la idealurilor acestei organizaţii, ale căror opere sînt cunoscute şi apreciate în întreaga lume.

Ne referim, ca să dăm doar cîteva exemple, la Mircea Eliade, Lucian Blaga, Constantin Noica, Emil Cioran, Vintilă Horia, Petre Ţuţea, Nae Ionescu, Mihail Manoilescu, Radu Gyr, George Manu şi alţii.

Cu toate acestea, istoria acestei formaţiuni de dreapta rămîne controversată şi neclară pentru generaţiile de azi, deşi optica de tip comunist ar fi trebuit să dispară din cărţile de istorie şi discursul public după 1989.

O iniţiativă legislativă recentă propune chiar interzicerea “apologiei legionare”, cum ar putea fi considerat citatul lui Mircea Eliade de mai sus.

Pentru a intra în subiectul unei necesare dezbateri, prezentăm o parte dintr’un studiu pe aceasta temă al președintelui Secției de Științe Istorice și Arheologie al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, profesorul universitar dr. Ioan Scurtu, studiu intitulat “Ideologie şi formaţiuni de dreapta în Romania (1919 – 1943)”:

”Crearea Legiunii Arhanghelul Mihail, la 24 iunie 1927, a marcat un moment esenţial în afirmarea curentului de dreapta, de factură totalitară. După aproape un deceniu de la Marea Unire din 1918, carenţele regimului democratic deveneau tot mai evidente, iar o parte a opiniei publice – mai ales a tinerilor – considera că erau necesare alte soluţii pentru “salvarea” ţării.

În acest context a fost creată Legiunea Arhanghelul Mihail.

Corneliu Zelea Codreanu afirma că întemeierea Legiunii Arhanghelul Mihail “a durat un minut”, adică atît cît a citit textul:

”Astăzi, vineri, 24 iunie 1927 (Sf. loan Botezătorul), ora zece seara, se înfiinţează Legiunea Arhanghelul Mihail, sub conducerea mea. Să vină în aceste rînduri cel ce crede nelimitat. Să rămînă în afară cel ce are îndoieli. Fixez ca şef al gărzii de la Icoană pe Radu Mironovici. Semnează Corneliu Zelea Codreanu”.

Era vorba de o copie a icoanei de la Mănăstirea Văcăreşti, reprezentîndu’l pe Sfîntul Mihail, care fusese păstrată în Căminul Studenţilor Creştini din Iaşi.

A doua zi, cei cîţiva întemeietori ai Legiunii – “Văcăreştenii” – au mers la A.C. Cuza, cerîndu’i să’i dezlege de jurămintele pe care le’au depus în cadrul Ligii Apărării Naţional-Creştine, precizîndu’i în scris:

”Pe calea care mergeţi acum, noi nu vă putem urma, deoarece nu mai credem într’însa. A merge fără credinţă nu putem, deoarece, nouă, credinţa ne’a dat tot avîntul în luptă.”

A.C. Cuza i’a dezlegat de jurăminte şi i’a sfătuit să nu facă greşeli, deoarece ”în politică, greşelile se plătesc scump”.

Apoi, ”Văcăreştenii”, deveniţi legionari, l’au vizitat pe Corneliu Şumuleanu, preşedintele LANC-Statutară, citindu’i o scrisoare în termeni similari.

Înfiinţarea Legiunii a trecut neobservată de opinia publică, iar presa nu a consemnat acest moment.

Noua organizaţie nu a fost înscrisă la Tribunal, deoarece Codreanu considera că Legiunea Arhanghelul Mihail nu era un partid politic, ci o mişcare politică şi naţională, care nu se putea încadra în prevederile legale (program, statut, conducere aleasă).

Membrii Legiunii îşi ziceau legionari, iar conducătorul lor – “născut, iar nu făcut” – era Corneliu Zelea Codreanu, numit “Căpitan”.

În acel moment, Legiunea nu avea sediu şi nici resurse financiare. Cei cîţiva aderenţi se adunau într’o cameră de la Căminul Studenţesc Creştin din Iaşi.

Pe pereţii acesteia erau lipite fîşii de hîrtie, pe care fuseseră scrise următoarele maxime:

”Cel ce n’are sabie să’şi vîndă haina şi să’şi cumpere”;

“Feriţi’vă de pofta cărnii, care omoară sufletul”;

“Nu alunga eroul din tine”;

”Cine ştie să moară nu va fi rob niciodată”;

”Aştept învierea patriei mele şi nimicirea cetelor de vînzători.”

Legiunea păşea în viaţa politică a Rumîniei fără nici un program, deoarece – afirma Codreanu – “nu ne’am legat împreună cei ce cugetam la fel, ci acei ce simţeam la fel. Nu cei ce aveam acelaşi fel de a gîndi, ci acei care aveam aceeaşi construcţie sufletească. Era un semnal că statuia unei alte zeităţi – Raţiunea – va fi sfărîmată”.

El susţinea că “Ţara aceasta piere din lipsă de oameni, nu din lipsă de programe”, că “Piatra unghiulară de la care porneşte Legiunea este omul; nu programul politic”.

În opinia sa, Legiunea Arhanghelul Mihail va fi “mai mult o şcoală şi o oaste decît un partid politic”.

Din “şcoala legionară va trebui să iasă un om nou, un om cu calităţi de erou. Un uriaş în mijlocul istoriei noastre, ca să lupte şi să biruiască împotriva duşmanilor Patriei”.

Caracterul totalitar al Legiunii Arhanghelul Mihail rezultă din atitudinea sa politică, ostilă democraţiei, partidelor politice, parlamentului, votului universal, precum şi din modul de organizare şi conducere a acesteia.

Atacul principal a fost îndreptat împotriva sistemului democratic, întemeiat pe partidele politice.

În opinia lui Codreanu, politicienii Rumîniei ofereau programe atrăgătoare pentru a înşela alegătorii. În fapt, ei erau un factor distructiv, trăiau în lene şi petreceri scandaloase; ei aveau nevoie de bani pentru viaţa proprie, dar şi pentru a întreţine clientela politică, pentru a obţine voturi, pentru cumpărarea de conştiinţe.

În acest scop, politicienii urmăreau să obţină guvernarea ţării, adică posibilitatea spolierii ei, să intre în cît mai multe consilii de administraţie ale întreprinderilor evreieşti, pentru a încasa tantieme şi jetoane, să facă afaceri scandaloase.

Astfel, corupţia se întindea ca o pecingine peste ţară. Cînd statul nu le va mai putea da banii necesari, politicienii vor ceda bancherilor străini bogăţiile pămîntului şi, cu ele, independenţa naţională.

”O adevărată pletoră de oameni de afaceri se va întinde ca o pînză peste toată Rumînia, care nu vor munci, care nu vor mai produce nimic, ci vor suge vlaga ţării. Acesta este politicianismul. Jos, se va întinde: mizeria, dezolarea şi deznădejdea.”

O altă direcţie majoră de atac se îndrepta împotriva evreilor, asimilaţi cu comuniştii. În opinia legionarilor, evreii au invadat ţara, profitînd de complicitatea politicienilor şi de spiritul tolerant al poporului rumîn.

Evreii nu produc nimic, ci numai exploatează şi urmăresc distrugerea statului rumîn.

Ei erau acuzaţi că lovesc în fibra poporului rumîn, mai ales a ţăranului, prin cumpărarea produselor agricole la preţuri de nimic şi împînzirea satelor cu cîrciumi, la care vînd produse alcoolice falsificate; ei ocupă slujbele cele mai bine plătite, înlăturînd pe funcţionarii rumîni; ei au ajuns să copleşească, prin numărul lor, oraşele pentru a le deznaţionaliza; ei au invadat Universităţile, urmând să înlăture elita rumînească; ei sînt stăpînii presei din Rumînia; ei sînt proprietarii întreprinderilor industriale şi ai băncilor din ţară; îi cumpără pe politicieni, care adoptă legi şi iau măsuri dirijaţi din umbră de evrei.

Asemenea idei fuseseră propagate şi de A.C. Cuza timp de mai multe decenii, dar aderenţa lor în rîndul populaţiei a fost slabă.

Din acest punct de vedere. Legiunea Arhanghelul Mihail nu venea cu elemente noi, prin care să se impună în peisajul politic al Rumîniei.

După eşecul în alegeri, Corneliu Zelea Codreanu şi’a concentrat atenţia spre organizarea Legiunii şi impunerea ei în viaţa politică a Rumîniei.

Problema şefiei nu se punea în nici un fel, deoarece – aşa cum scria Ion. I. Moţa – Legiunea Arhanghelul Mihail “are un şef, neales de nimeni, ci consimţit de cei ce, atraşi de o forţă tainică, au venit să se constituie sub conducerea şefului, celulele ordonate şi disciplinate ale organizaţiei. Acest şef al nostru este Corneliu Zelea Codreanu”.

Era una din caracteristicile esenţiale ale Legiunii, într’o vreme în care lupta pentru şefie constituia un obiectiv de bază în celelalte organizaţii politice, iar multe sciziuni şi confruntări au fost generate tocmai de această luptă.

La 1 august 1927, a apărut primul număr al gazetei Legiunii Arhanghelul Mihail, intitulată “Pămîntul strămoşesc”, care se tipărea la Orăştie, prin efortul părintelui Moţa.

În primul număr erau publicate versurile lui George Coşbuc din poezia Daci Balo către popor:

”Din Zei de’am fi coborîtori,/

C’o moarte tot sîntem datori,/

Dar nu’i tot una leu să mori/

Ori cîine înlănţuit!/”

Gazeta a devenit un important mijloc de propagandă legionară.

În octombrie 1927, ”Pămîntul strămoşesc” avea 2586 de abonaţi, număr considerat de Codreanu ca un succes remarcabil.

Aderenţa la noua organizaţie a fost extrem de slabă.

Horia Sima avea să scrie:

”Corneliu Codreanu nu putea să conteze decît pe indivizi izolaţi în oraşe şi sate. Asta era tot ce mai rămăsese din miile de tineri ce luptaseră în rîndurile mişcării studenţeşti. Cea mai mare parte dintre ei, luaţi de curentul vieţii, se îndepărtaseră de politică; alţii stagnau încă în incertitudine.

În condiţiile acestea sistemul anterior de organizare, întemeiat pe comitete judeţene, nu mai era valabil. Nu se puteau numi şefi de judeţ, acolo unde nu existau decît cîteva elemente în fiecare judeţ.

Corneliu Codreanu s’a văzut constrîns să adopte un alt sistem de organizare, ce reuneşte într’un ansamblu dinamic şi maleabil cele mai slabe efective existente. De aici necesitatea «cuibului»“.

Cuibul era alcătuit dintr’un număr de 3-13 oameni, sub comanda unui şef, care era numit de Căpitan.

Corneliu Zelea Codreanu a stabilit ca:

– fiecare membru al cuibului desfăşoară o activitate concretă;

– cuibul rezolvă problemele (de exemplu: săparea unei fîntîni, repararea unui podeţ);

– cuibul este uşor transformabil, din unitate de muncă în unitate de luptă şi invers;

– creează un mare număr de cadre, deoarece oamenii se pot specializa în arta conducerii;

– localizează efectul unei trădări sau defecţiuni;

– este cel mai bun loc unde se poate face educaţie, toţi fiind prieteni, putîndu’şi destăinui necazurile, putînd primi un sfat sau o pedeapsă.

Cuibul trebuia să se conducă după şase “legi”: a disciplinei; a muncii; a tăcerii; a educaţiei; a ajutorului reciproc; a onoarei.

Legiunea a fost organizată pe patru secţiuni: de Tineret (Frăţiile de Cruce); de Protecţie; de Ajutor a Femeilor Rumîne; Internaţională.

Prima secţie cuprindea tinerii “care se prind cu noi fraţi ca să apere, să cureţe şi să dezrobească pămîntul nostru strămoşesc, crescînd, muncind şi luptînd în iubire de ţară, după principiile Legiunii”.

Cel înscris avea următoarele obligaţii:

– să facă 5 abonamente la revista “Pămîntul strămoşesc”, pe termen de cel puţin 5 luni;

– să lucreze un sfert de oră pe zi pentru Legiune, sau să dea a 40-a parte din cîştig;

– să boteze cinci copii în credinţa Legiunii, în termen de 5 luni;

– să’şi ajute fraţii din Legiune.

Secţia de Protecţie era alcătuită din oameni maturi, care doreau “să susţină, să încurajeze şi să protejeze sforţările către o viaţă nouă, creştină, rumînească şi disciplinată, a tinerimii din Legiune”; membrii acestei secţii trebuiau să contribuie la ajutorul Legiunii (un sfert de oră pe zi sau a 40-a parte din câştig), să se ajute şi să se susţină reciproc “în toate întreprinderile şi împrejurările”.

Secţia de Ajutor a Femeilor Rumîne viza “restabilirea morală a societăţii rumîneşti”; mamele trebuiau să’şi crească copiii în credinţa creştină, contra “frivolităţii, a dezgolirii trupului, care dezonorează, urîţeşte şi dezgustă”, să combată “dansurile nesănătoase şi nemorale”, să lupte ca fetele de la ţară să nu mai ajungă servitoare la evrei.

În Secţia Internaţională urmau să se grupeze toţi rumînii aflaţi în afara hotarelor ţării; scopul ei era de a “propovădui” adevărul despre invazia pămîntului rumînesc de către evrei, să adune calomniile debitate de evrei la adresa rumînilor, pentru a fi publicate şi cunoscute în ţară; să ţină legătura cu alte organizaţii similare din lume “în vederea rezolvării problemei jidoveşti”.

Legionarii aveau obligaţia să se conducă după patru “linii”:

1) Credinţa în Dumnezeu, prin care considerau că se asigură “contactul cu morţii noştri şi ai neamului”;

2) Încrederea în misiunea proprie – “o încredere nelimitată în steaua noastră şi a neamului”;

3) Dragostea reciprocă – “ca şi cum am fi fost din aceeaşi familie şi ne’am fi cunoscut de mici copii”;

4) Cîntecul – ca formă de manifestare a stării lăuntrice; între cîntece se numărau:

Pe o stîncă neagră – care’l glorifica pe Ştefan cel Mare;

Ca un glob de aur – închinat lui Mihai Viteazul;

Cîntecul lui Avram Iancu;

Să sune iarăşi goarna – cîntecul Şcolii Militare de Infanterie din 1917;

Sculaţi Rumîni – compus de Iustin Ilieşiu şi Istrati, care a fost proclamat Imnul Legiunii.

IMNUL LEGIUNII ARHANGHELUL MIHAIL, de Iustin Ilieșiu

Sculați, Rumîni, la luptă bate ora,
Din urmă pentru Neamul Rumînesc,
Poporul geme sfîșiat în lanțuri,
Călăi aprinși de ură’l gîtuiesc. bis

Răsună aspru cîntec de alarmă,
Ne clocotește sîngele în piept;
De’acum vom pune mîinile pe armă
Sculați Rumîni, la luptă frați Rumîni. bis

E timpul să pretindem azi dreptate,
Pentru săraci, orfani și’obijduiți,
Căci veacuri lungi ne’au copleșit dușmani
Și ne’au sfruntat păgîni nelegiuiți. bis


I’om înneca în rîu adînc de sînge,
Asemeni șerpilor îi vom zdrobi,
Avem credința’n cer și vom învinge.
Sculați, Rumîni, la luptă frați Rumîni. bis

La luptă frați Creștini, ne cheamă Țara
S’o curățim de’atîtea lipitori,
Abuzul se întinde în palate,
Jidanii ne despoaie de comori. bis

Dar clătina’vom munți din temelie,
Cu pieptul nostru rîuri vom opri,
Și ne vom scoate Neamul din robie,
Sculați Rumîni, la luptă frați Rumîni. bis

Sculați, Rumîni, la luptă, Țara plînge,
Pericolul s’apropie de noi,
Jidanii stau la masă cu desfrîul.
Sculați, Rumîni, fiți gata de război. bis

Răsuna aspru cîntec de alarmă,
Am suferit și am răbdat destul.
De’acum vom pune mîinile pe armă,
Sculați, Rumîni, la luptă frați Rumîni. bis

Legionarii trebuiau să fie mai întîi ei, “oameni noi”, “cu calităţi de erou”, un fel de prototip pentru rumînul de mîine, care “să frîngă în două întreaga istorie şi să pună temeliile începutului unei alte istorii rumîneşti”.

De aici, preocuparea pentru crearea unui mediu special, prin viaţa comună în cuib, în tabere de muncă, în organizaţia şi “familia legionară”, după care legionarul va fi “trimis” în mijlocul lumii: să trăiască, pentru a învăţa să fie corect; să lupte, pentru a se învăţa viteaz şi tare; să muncească, pentru a se învăţa muncitor, iubitor de toţi cei ce muncesc; să sufere, pentru a se oţeli; să se jertfească, pentru a se deprinde cu depăşirea propriei lui persoane, slujindu’şi neamul”.

Unde se va duce, legionarul va crea un mediu de aceeaşi natură, va face alţi legionari şi lumea îl va urma; toţi la un loc vor constitui o oaste, o forţă, care va birui.

În Legiunea Arhanghelul Mihail s’au înscris cîţiva foşti militanţi în LANC, precum inginerul Gheorghe Clime, avocatul Mile Lefter, inginerul Blănaru.

De Legiune s’au apropiat gen. Macridescu şi prof. Ion Găvănescul. Dar, în general, aderenţa a fost foarte slabă.

De aceea, Codreanu a decis:

”Să mergem să cucerim Rumînia! Plecaţi în sate şi strigaţi:

– S’a făcut o nouă organizaţie politică, înscrieţi’vă cu toţii într’însa.”

În ziua de 8 noiembrie 1927, a fost organizată, la Iaşi, festivitatea de depunere a primului legămînt legionar.

Solemnitatea a început prin amestecarea ţărînii aduse de la localităţi istorice: Turda, Războieni, Sarmizegetusa, Călugăreni, Podul Înalt, Suceava, Neamţ, Hotin, Soroca, Alba Iulia, Ţebea, Roşcani, Tg. Jiu, Oituz, Caşin, Prunaru, Turtucaia.

Apoi, au fost umplute punguliţe făcute din piele şi legate cu şnur, pe care legionarii le’au primit cu ocazia jurămîntului pentru a le purta la piept. Primii care au depus jurămîntul au fost Corneliu Zelea Codreanu, Ion I. Moţa, Ilie Gîrneaţă, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu, îmbrăcaţi în costume naţionale purtînd o zvastică mare în dreptul inimii.

Procesul de organizare a Legiunii Arhanghelul Mihail era în plină derulare, cînd s’a desfăşurat, la Oradea, în zilele de 4-6 decembrie 1927, Congresul studenţilor creştini. În apelul lansat de Lorin Popescu, preşedintele Uniunii Naţionale a Studenţilor Creştini din Rumînia, se cerea o acţiune unită pentru “zăgăzuirea primejdiei” reprezentată de evrei şi pentru afirmarea hotărîrii de a apăra integritatea Patriei, pusă în discuţie de revizioniştii maghiari.

O scrisoare cu un conţinut similar a adresat Ion I. Moţa, cerînd studenţilor să ia atitudine ”faţă de acţiunea jidănească îndreptată contra naţiei rumîneşti”.

Congresul s’a desfăşurat pe fondul conflictelor generate de sciziunea LANC, punîndu’se problema atitudinii studenţilor faţă de cele două grupări aflate în dispută: cea condusă de A.C. Cuza şi cea a profesorului Cătuneanu de la Cluj. În timp ce A.C. Cuza nu a participat la Congres, cel de’al doilea a apărut în sala Teatrului şi a fost solicitat să vorbească. La acest Congres, Corneliu Zelea Codreanu “s’a remarcat prin tăcere”, aşa cum arăta un document al vremii, el mulţumindu’se să declare că:

”Legiunea nu are alt duşman decît duşmanul neamului rumînesc”.

Congresul a decis ca studenţii să nu susţină nici una din cele două organizaţii ale LANC, cerînd ca ele să se reunească pînă la 1 octombrie 1928, în caz contrar ei luîndu’şi libertatea de acţiune. În una din rezoluţiile adoptate, studenţii afirmau – în numele rumînilor – că “sînt hotărîţi să nu mai sufere stăpînirea jidovească în această ţară”, că “nu vor tolera ca cineva să se atingă, măcar cu cuvîntul, de integritatea statului rumînesc”.

O parte a presei independente – mai ales “Adevărul” şi “Dimineaţa” -, precum şi cea naţional-ţărănistă a desfăşurat o vie campanie împotriva guvernului liberal, care a aprobat desfăşurarea Congresului într’un oraş aflat în apropierea graniţei cu Ungaria şi care avea o populaţie minoritară numeroasă.

În timpul Congresului s’a creat o stare tensionată, care a degenerat în acte de violenţă: refuzul unui evreu, proprietar de hotel, de a accepta cazarea unor studenţi a fost scînteia care a dus la acte de vandalism în centrul oraşului, unde au fost devastate mai multe magazine evreieşti. Au intervenit poliţia, jandarmii şi pompierii pentru a restabili ordinea, iar peste 20 de studenţi au fost arestaţi.

Acte similare s’au înregistrat după Congres, la Cluj şi în alte localităţi.

Evenimentele de la Oradea au suscitat ample discuţii şi luări de atitudine, inclusiv de la tribuna parlamentului. Răspunzând unei interpelări adresată de Wilhelm Filderman în legătură cu Congresul studenţesc de la Oradea, ministrul de Interne I.G. Duca a reiterat opoziţia categorică a guvernului faţă de orice act de agresiune şi hotărîrea sa de a pedepsi pe cei vinovaţi. Ministrul a declarat că nu trebuia asociată întreaga studenţime la acele “acte reprobabile, pentru care nu am destule cuvinte de înfierare”.

Studenţilor arestaţi li s’a intentat un proces în urma căruia 9 dintre aceştia au fost condamnaţi de Consiliul de Război pentru “devastări constituite în bandă”. Incidentele create în relaţiile dintre evrei şi unii studenţi sau alţi creştini au fost, de fiecare dată, exacerbate, presa căutînd să le dea o notă dramatică şi generalizatoare.

În timp ce presa antisemită (mai ales “Apărarea naţională” şi “Pămîntul strămoşesc”) dădea o extindere extraordinară unor incidente în care evreii au admonestat pe creştini, alte organe de presă – îndeosebi “Dimineaţa” şi “Adevărul” – au căutat să acrediteze ideea că studenţimea rumînă, în ansamblul ei, era antisemită. Presa evreiască internaţională – mai ales cea americană – a supradimensionat excesiv evenimentele, prezentînd o imagine apocaliptică a violenţelor la care au fost supuşi evreii din Rumînia.

În ultimă instanţă, evenimentele de la Oradea au fost speculate de opoziţie pentru a cere demisia guvernului liberal, condus de Vintilă Brătianu, care nu mai putea face faţă situaţiei explozive din ţară. LANC, prin A.C. Cuza, s’a disociat de actele de violenţă din timpul şi consecutive Congresului studenţesc, susţinînd că problema evreiască trebuia rezolvată numai pe cale legală.

La rîndul ei, Legiunea Arhanghelul Mihail a pus accentul pe provocările la care s’au dedat evreii, afirmînd că studenţii au fost nevoiţi să riposteze.

Corneliu Zelea Codreanu era preocupat de organizarea şi impunerea Legiunii în viaţa politică. Încă din primul număr al gazetei “Pământul strămoşesc” se afirma:

”Vom crea o mişcare idealistă tinerească voluntară, organizată pe principiul ierarhiei. În diferitele ei secţiuni vor intra elementele bune de orice vîrstă.”

Despre cei înscrişi în Legiunea Arhanghelul Mihail se afirma că ei nu au făcut politică:

”Noi avem o religie, noi sîntem robii unei credinţe. În focul ei ne consumăm şi, în întregime stăpîniţi de ea, o slujim pînă la ultima putere. Pentru noi nu există înfrîngere şi dezarmare, căci forţa ale cărei unelte vrem noi să fim e etern invincibilă.”

Corneliu Zelea Codreanu preciza că mişcarea pe care o conducea nu viza nici instaurarea dictaturii, nici regimul democratic. Dictatura presupunea “voinţa unui singur om, impusă cu forţa celorlalţi oameni dintr”un stat”.

Mişcarea Legionară se întemeia pe “suprapunerea” voinţei şefului şi voinţei poporului. El se pronunţa pentru “o formă nouă de conducere a statelor”, nemaiîntîlnită pînă atunci, care are la bază “acea stare de înaltă conştiinţă naţională, care mai devreme sau mai tîrziu se întinde până la periferiile organismului naţional”; întregul popor ajunge la “conştiinţa de sine, la conştiinţa rostului său şi a destinului său în lume”.

Şeful “este expresia acestei stări de spirit nevăzute. Simbolul acestei stări de conştiinţă”.

Legiunea cerea “depoliticizarea ţării”, susţinînd că în locul “partidelor parazite se simte nevoia unei baghete magice, căreia să i se supună toată suflarea rumînească”, o “unitate de comandament”.

Această perspectivă nu putea fi acceptată de politicienii dirijaţi din umbră de evrei, care – în opinia lui Codreanu – vor recurge la provocări pentru a desfiinţa Legiunea. Căpitanul mărturisea că era frămîntat de gîndul:

”Ce vom face dacă ne vor provoca? Vom scoate din nou pistoalele şi vom trage, pentru ca să ne putrezească oasele în închisori şi planurile noastre să se sfarme? În faţa acestor perspective ce ni se deschideau, ne’a încolţit în minte gîndul retragerii în munţi. Acolo unde rumînul a primit lupta cu toate puhoaiele duşmane […] Vom ataca de acolo, coborînd în viesparele jidăneşti. Sus, vom apăra viaţa copacilor şi a munţilor de pustiire. Jos, vom împrăştia moarte şi milă. Vor trimite să ne prindă şi să ne omoare. Vom fugi; ne vom ascunde; vom lupta; iar la urmă vom fi, desigur, răpuşi. Căci noi vom fi puţini, urmăriţi de batalioane şi de regimente româneşti. Atunci vom primi moartea. Sîngele nostru, al tuturora, va curge. Acest moment va fi cel mai mare discurs al nostru adresat neamului românesc şi cel din urmă.”

Corneliu Codreanu era convins că jertfa va fi înţeleasă de rumîni, iar sufletul şi conştiinţele lor se vor cutremura; acesta va fi un punct de pornire, un punct de înviere a lumii rumîneşti. Astfel, Căpitanul a ajuns la o concluzie dramatică:

”Neputînd învinge în viaţă fiind, vom învinge murind.”

Problemele financiare continuau să’l preocupe pe Codreanu, mai ales că el nu voia să apeleze la sprijinul unor bănci sau întreprinderi industriale, deoarece “un şef care admite finanţarea mişcării sale din afara organizaţiei, este ca şi omul care’şi învaţă organismul să trăiască din medicamente. În măsura în care administrezi unui organism medicamente, în aceeaşi măsură îl condamni să nu mai reacţioneze singur. Şi mai mult, în momentul în care i’ai ridicat medicamentele, moare. E la discreţia farmacistului! Tot astfel, o mişcare este la discreţia celor care o finanţează”.

După opinia sa, cei ce aveau posibilităţi financiare erau evreii, iar partidele politice democrate, fiind susţinute material de evrei, erau la discreţia acestora, care urmăreau să “extermine pe rumîni în ţara lor”.

La sfîrşitul anului 1927 a fost lansat, prin gazeta “Pămîntul strămoşesc”, apelul către legionari de a aduna bani pentru achiziţionarea unei camionete. Acţiunea a avut succes şi, la 19 februarie 1928, a fost cumpărată maşina dorită, căreia i s’a dat numele de “Căprioara”. Ea a devenit principalul mijloc de transport pentru fruntaşii legionari, constituind – pentru acei ani – un element eficient de propagandă politică.

În primăvara anului 1928, legionarii au reînceput munca la cărămidăria din Ungheni, în vederea terminării Căminului Studenţilor Creştini. Pentru obţinerea de bani, Radu Mironovici făcea curse cu “Căprioara”, ducînd pasageri de la Iaşi la mănăstirile din judeţul Neamţ. Codreanu şi’a deschis un birou de avocatură la Ungheni, mai mulţi legionari cultivau zarzavat, pe care’l vindeau în diverse tîrguri. Cu toţii trăiau în condiţii extrem de modeste.

Codreanu nota:

”De 6 ani nu mai intrasem la teatru, la cinematografe, la baluri, la petreceri.”

În acest timp, viaţa politică era dominată de confruntarea dintre guvernul liberal şi Partidul Naţional-Ţărănesc. Campania de răsturnare a guvernului a culminat cu adunarea naţional-ţărănistă de la Alba Iulia din 6 mai 1928, la care au participat peste 100 000 de cetăţeni.

După cîteva luni, la 3 noiembrie 1928, guvernul Vintilă Brătianu a trebuit să demisioneze, iar la 10 noiembrie s-a constituit guvernul naţional-ţărănesc prezidat de Iuliu Maniu. Venirea Partidului Naţional-Ţărănesc la putere a fost întîmpinată cu o explozie de entuziasm în întreaga ţară.

Mărturia cea mai clară a extraordinarei popularităţi de care se bucura acest partid – ce simboliza speranţa într’o “eră nouă” în istoria Rumîniei – este rezultatul obţinut pe listele naţional-ţărăniste în alegerile parlamentare din 15 decembrie 1928: 76,76% din totalul voturilor şi 348 din cei 387 deputaţi. Celelalte partide au înregistrat rezultate extrem de slabe: pe locul al doilea s’a clasat Partidul Naţional-Liberal cu 6,55% din voturi şi 13 locuri în Adunarea Deputaţilor.

Aflată în plină criză, ca urmare a conflictelor interne, LANC a obţinut numai 1,14% din voturi şi nu şi’a putut trimite reprezentanţi în Adunarea Deputaţilor.

Legiunea Arhanghelul Mihail n’a participat la aceste alegeri, înţelegînd că nu avea nici o şansă, în acea atmosferă de “psihoză colectivă” în favoarea Partidului Naţional-Ţărănesc.

În zilele de 3-4 ianuarie 1929, a avut loc la Iaşi prima adunare a şefilor de cuib, care s’a desfăşurat în casele generalului Ion Tarnovschi. Au fost prezente circa 40 de persoane, ceea ce arată că numărul membrilor Legiunii era de 400-500. Cu acest prilej, s’a constituit Senatul Legiunii, compus din bărbaţi de peste 50 de ani, care – aşa cum preciza Codreanu – urmau să fie convocaţi “în momente grele, ori de câte ori se va simţi nevoie de sfatul lor. Nu sunt aleşi. Sînt indicaţi de şeful Legiunii şi cooptaţi de Senat. Este cea mai înaltă treaptă la care poate aspira un legionar”.

În Senat au fost numiţi: Hristache Solomon, gen. Macridescu, gen. Ion Tarnovschi, Spiru Peceli, col. Paul Cambureanu, Ion Butnaru, iar după câteva luni şi prof. univ. Traian Brăileanu.

Eforturile lui Codreanu de a impune Legiunea Arhanghelul Mihail în conştiinţa publică nu dădea rezultatele scontate. Mişcarea sa era puţin cunoscută; conducerea era asigurată de tineri neexperimentaţi, alături de care au venit câţiva bătrâni fără calităţi politice deosebite; disputa dintre Legiunea Arhanghelul Mihail şi LANC a continuat să se accentueze, ajungîndu’se în faţa justiţiei pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra Căminului Cultural Creştin din laşi; în septembrie 1929, studenţii cuzişti au fost scoşi cu forţa de cei legionari din cămin.

Pentru a atrage atenţia opiniei publice, Codreanu a decis să recurgă la acţiuni spectaculoase. În vara anului 1929 a organizat două “marşuri educative”, la Galaţi şi Focşani, al căror scop era dezvoltarea voinţei, acceptarea vieţii grele, impunerea obligaţiei fiecărui participant de a fi neînduplecat cu sine, de a nu ceda sub povara efortului.

În acelaşi timp, Codreanu a decis experimentarea “pedepsei legionare” (care de regulă însemna aplicarea unor lovituri, pe care cel vinovat trebuia să le suporte fără să crîcnească), pentru dezvoltarea simţului responsabilităţii şi al supunerii necondiţionate faţă de hotărârea comandantului.

De altfel, căpitanul însuşi avea să scrie că îşi pregătea camarazii “prin marşuri lungi, încărcaţi de poveri, executate prin ploaie, vînt, căldură tropicală sau noroaie şi în cadenţă şi aliniere, cu ore întregi de interdicţie a vorbirii. Prin viaţă aspră, dormind în pădure şi mîncînd simplu. Prin obligaţia de a fi severi cu ei înşişi, în toate privinţele, începînd de la ţinută şi gesturi. Prin crearea de obstacole pe care ei erau obligaţi a le învinge, escaladînd stânci, trecînd ape”.

Obiectivul urmărit era acela de a le inocula sentimentul de învingători, a’i obişnui să trăiască în grup şi în unitate. A urmat un nou marş în Bucovina şi Moldova, de la Rădăuţi la Neamţ. Pe parcurs, legionarii luau contact cu populaţia, care privea uimită spre aceşti “băieţi tineri”, energici, plini de hotărâre.

Serviciul Secret de Informaţii – care’l urmărea permanent pe Codreanu – consemna că, pretutindeni, legionarii “au fost primiţi cu o ospitalitate extrem de binevoitoare din partea sătenilor”. Tot în 1929, un grup de legionari a făcut un marş în Munţii Apuseni, unde au constatat situaţia tragică în care trăiau moţii.

În ziua de 8 noiembrie 1929, a fost organizată la Iaşi “Ziua Legiunii”. Au participat circa 300 de tineri, dintre care 200 din diferite localităţi din ţară. Ei au dat onorul lui Corneliu Zelea Codreanu, care a trecut în revistă “trupa”.

El li s’a adresat cu cuvintele:

”Trăiască poporul rumîn la el acasă!”, “Trăiască M. S. Regele Mihai I!”

Apoi, cu drapelul Legiunii în frunte, participanţii s’au îndreptat, în coloană de marş, spre Mitropolie, unde au asistat la un Te Deum pentru Rege. Revenind la cămin, s’au ţinut discursuri privind pericolul evreiesc şi necesitatea luptei pentru ca Rumînia să fie a rumînilor.

O altă manifestare a fost organizată la 10 decembrie, proclamată Ziua Studenţimii Creştine – în amintirea evenimentelor de la 10 decembrie 1922. La Căminul Studenţilor Creştini din Iaşi au participat circa 100 de studenţi, în faţa cărora Codreanu a evocat semnificaţia acestei zile, care înseamnă fixarea unui nou ideal:

”Rumînia rumînească şi creştină.”

El a relatat propriile amintiri, între care pregătirea complotului din 1923, care “tindea la pedepsirea celor ce vând şi celor ce cumpără interesele statului”, precum şi conflictul cu prefectul Constantin Manciu. precizînd că a fost apostrofat de acesta chiar în sala de şedinţe a Judecătoriei “şi atunci n’a aşteptat decît sfîrşitul şedinţei ca să’l omoare, ceea ce s’a şi întîmplat”.

La 13 decembrie, Codreanu a ţinut o conferinţă despre Ştefan cel Mare invocînd duhul acestuia, care “să ne ajute şi pe noi în lupta contra cotropitorilor străini”.

Apreciind că, după doi ani şi jumătate de muncă, reuşise să câştige un număr suficient de aderenţi, cu care să poată ieşi în public, ca legionari, Codreanu a anunţat prima întrunire la 15 decembrie 1929, în Tg. Bereşti, jud. Covurlui. Dar maiorul de jandarmi şi procurorul, veniţi de la Galaţi, au declarat că Ministerul de Interne nu a aprobat întrunirea. După pertractări cu Codreanu, cei doi au acceptat desfăşurarea acesteia, cu condiţia să nu facă “dezordini”. La ora fixată au fost prezenţi doar vreo 100 de oameni.

Codreanu a declarat:

”Am venit să ţin o întrunire. Dar autorităţile îmi opresc oamenii cu forţa. În contra tuturor ordinelor, voi ţine 10 întruniri. Să mi se aducă un cal şi voi merge călare din sat în sat, prin toată plasa Horincii!”

Într’adevăr, în zilele următoare, Codreanu, însoţit de patru legionari au mers în mai multe sate, se oprea în curtea bisericilor, iar cînd se aduna lumea, curioasă de o asemenea apariţie insolită, căpitanul – înălţîndu’se în şaua calului – ţinea un mic discurs:

“Să ne unim cu toţii, bărbaţi şi femei, să ne croim nouă şi neamului nostru altă soartă. Se apropie ceasul de înviere şi mântuire românească. Cel ce va crede, cel ce va lupta şi suferi, va fi răsplătit şi binecuvîntat de neamul acesta. Vremuri noi bat la porţile noastre! O lume cu sufletul sterp şi uscat moare şi o alta se naşte: a acelora cu sufletul plin de credinţă. În lumea aceasta nouă, flecare îşi va avea locul său, nu după şcoală, nu după inteligenţă, nu după ştiinţă, ci în primul rând după credinţa sa şi după caracterul său.”

După aceste cuvinte, Codreanu pleca, la fel de misterios după cum venise, iar lumea, impresionată, îl petrecea cu privirea. Apoi legionarii mergeau în alt sat, procedînd la fel. Numărul însoţitorilor s’a mărit, cel al călăreţilor s’a ridicat la 20; legionarii şi’au pus un semn distinctiv la căciulă, pene de curcan şi intrau în sate cîntînd imnuri patriotice. După acest “turneu”, Codreanu a revenit în Tg. Bereşti, însoţit de 50 de călăreţi. De această dată la întrunire au participat “peste trei mii de oameni”.

Metoda s-a dovedit eficientă; de aceea, în zilele de 23-27 decembrie 1929, Codreanu a efectuat un “marş” de propagandă legionară în Transilvania. A poposit la Ludoşul de Mureş în ajunul Crăciunului; în zilele următoare a repetat “scenariul” exersat în Moldova.

Legionarii călări, cu pene de curcan la căciuli, intrau în sate cîntînd; Codreanu ţinea discursuri scurte:

”Le’am spus – nota căpitanul – numai că venim din Moldova ca să chemăm la înviere sufletul necăjit al rumînilor; căci o mie de ani de robie, de nedreptate şi de mormânt ne-au fost de ajuns. Rumînia Mare s’a făcut cu multă jertfă, dar parcă stăpânirea străină şi vechea nedreptate se prelungesc încă şi dincoace de înfăptuirea acestei Românii. Zece ani de guvernări rumîneşti n’au reuşit să ne vindece rănile care ne dor şi nici n’au reparat nedreptăţile seculare. Ele ne’au dat o unitate de formă, dar sufletul rumînesc ni l’au frînt în atîtea bucăţi, cîte partide sînt. Învierea neamului acestuia clocoteşte sub pămînt şi va izbucni în curînd, luminînd cu lumina ei întreg trecutul nostru întunecat. Cel ce va crede, va fi biruitor!”

Codreanu a lăsat în zonă pe Nicolae Totu să organizeze ţărănimea în cadrul Legiunii Arhanghelul Mihail, pe plutoane şi batalioane. Dar, după câteva zile, jandarmii din Ludoş l’au arestat pe Totu şi pe preotul din sat pentru “aţîţare la dezordine şi tulburarea liniştii publice”. Acţiunea a fost, astfel, lichidată din faşă.

La începutul anului 1930, Căpitanul a decis să’şi îndrepte atenţia asupra unei alte provincii, în care minorităţile aveau o pondere importantă: Basarabia. În ianuarie 1930, după o nouă deplasare prin Valea Horincei, a trecut în Basarabia, la Cahul. Călăreţii aveau pe piept o cruce de 20 cm din pînză albă, iar Codreanu ţinea în mînă o cruce de lemn; legionarii cântau Scoală, scoală, măi rumîne. La barieră, ei au fost întîmpinaţi de un comisar de serviciu, care i’a invitat la Prefectură pentru a arăta scopul venirii lor în oraş. Dar aceştia şi’au continuat drumul pînă în piaţă, unde, după aprecierea lui Codreanu, se aflau 7 000 de ţărani, iar după rapoartele poliţiei în jur de 1 000.

Căpitanul afirma:

”Nimeni dintre ei nu ştia cine suntem şi ce voim.”

Codreanu şi’a început discursul, dar a fost întrerupt de poliţai, care a declarat că întrunirea nu era legală. Atunci, Codreanu a decis ca aceasta să aibă loc la marginea oraşului. Dar acolo a apărut un detaşament de soldaţi cu baioneta la armă, iar colonelul Cornea l’a ameninţat pe Codreanu cu revolverul.

Acesta a replicat:

”Domnule colonel, de ce să mă împuşti, căci nu am făcut nici un rău. Am şi eu un revolver, dar n’am venit să mă bat cu nimeni şi mai cu seamă cu armata rumînă.”

A sosit apoi prefectul şi au plecat împreună la Prefectură. Aici Codreanu a trebuit să accepte contramandarea adunării, dar a precizat:

”Lunea viitoare ne întâlnim din nou în acelaşi loc.”

Peste mai mulţi ani, Căpitanul avea să aprecieze:

“Suferisem o înfrîngere. Acum nu mai puteam cînta, ne întorceam fără să mai vorbim unul cu altul.”

Pentru pregătirea adunării din 3 februarie 1930, Codreanu a tipărit afişe şi a dat ordin legionarilor din Valea Horincei, Galaţi, laşi, Bucureşti, Focşani şi Turda să fie prezenţi în număr cât mai mare la Cahul. Şeful Legiunii Arhanghelul Mihail a plecat la Bucureşti pentru a obţine aprobarea din partea Ministerului de Interne. Aici a discutat cu D.R. Ioaniţescu, subsecretar de stat, care i’a dat aprobarea în scris, în schimbul angajamentului că adunarea se va desfăşura în cea mai perfectă ordine.

În dimineaţa zilei de 3 februarie, trecerea Prutului s’a făcut într’o ordine militară: în linia întîia – 100 călăreţi, cu drapel, toţi cu pene la căciulă, fiecare cu cruce albă din pânză pe piept; linia a doua – pedeştrii în coloană de marş, cu steaguri; linia a treia – 80 de căruţe încărcate fiecare cu 4-6 oameni şi cu drapel. La locul întrunirii erau “peste 20 000 de ţărani”, aprecia Codreanu.

În discursul său, Căpitanul a folosit aceleaşi fraze generale, spunînd ţărănimii:

”Că noi n’am lăsat’o uitată în robia jidovească, în care zace astăzi. Că ea va deveni liberă, stăpînă pe rodul muncii ei, stăpînă pe pămîntul ei, stăpînă pe ţara ei. Că zorile zilei celei noi a neamului se arată. Că în lupta începută, ea să dea numai credinţă – credinţă pînă la moarte – şi va primi în schimb, dreptate şi mărire.”

Au vorbit mai mulţi legionari şi, la sfârşit, Ion Zelea Codreanu, timp de două ore. Apoi participanţii s’au împrăştiat în linişte.

Legionarii începeau să câştige teren pe fondul deziluziilor produse de guvernarea naţional-ţărănistă. Mult sperata “eră nouă” nu numai că nu a venit, dar din contră – sub impactul crizei economice – situaţia materială a populaţiei s-a deteriorat rapid, iar promisa moralitate în viaţa publică s-a dovedit a fi un eufemism. După cîteva luni de la constituirea sa, guvernul Maniu a fost confruntat cu grave probleme sociale. Momentul cel mai dificil s’a înregistrat în august 1929, când s’a declanşat greva muncitorilor minieri din Valea Jiului.

Autorităţile au recurs la represiunea armată, înregistrându-se 22 morţi şi 58 răniţi în rândul minerilor. Deteriorarea condiţiilor de viaţă a determinat amplificarea tensiunilor sociale. La 19 aprilie 1930 a avut loc, în Bucureşti, Congresul invalizilor, văduvelor şi orfanilor de război, urmat de o manifestaţie de stradă, în cursul căreia s’au înregistrat altercaţii între participanţi şi forţele de ordine.

Consemnînd evenimentele petrecute în faţa Cercului Militar Naţional, unde, din ordinul guvernului, manifestanţii au fost întîmpinaţi cu tulumbele de apă ale pompierilor şi de armată, ziarul “Adevărul” scria că, după împrăştierea acestora, strada “era acoperită cu beţe, cîrje, resturi de îmbrăcăminte, drapele rupte, bucăţi de piatră, cărămidă etc. Au fost adunaţi 12 inşi răniţi”.

O bună parte a studenţimii – cu deosebire cea naţionalistă – şi’a manifestat solidaritatea cu invalizii, orfanii şi văduvele de război. În sala Societăţii “Tinerimea Rumînă” din Bucureşti a avut loc o manifestaţie la care s’a condamnat energic atitudinea guvernului. Din nou au intervenit forţele de ordine, care au arestat mai mulţi studenţi.

Ziaristul Tudor Teodorescu-Branişte, cunoscut pentru concepţia sa democratică, făcea – în acele zile – o consemnare tristă:

”Fiecare partid combate în opoziţie ceea ce va practica la guvern şi practică la guvern metodele pe care le va combate în opoziţie.”

El dădea exemplul naţional-ţărăniştilor, care în anii de opoziţie au combătut practicile guvernelor liberale, pentru ca, ajunşi la putere, să dea uitării programul pe baza căruia au fost aleşi în decembrie 1928: “în programul acela din anii eroici de opoziţie nu erau înscrise nici masacrul de la Lupeni, nici schingiuirile de la poliţie, nici confiscările de ziare. Erau înscrise, dimpotrivă, proteste împotriva masacrului de la 13 decembrie 1918, proteste împotriva schingiuirilor din beciurile Siguranţei şi – iarăşi – proteste împotriva confiscărilor de ziare”.

La rîndul său, Nae Ionescu aprecia că viaţa politică “de după război nu a cunoscut o mai penibilă guvernare ca cea a d-lui Maniu”.

Constatînd că naţional-ţărăniştii pierdeau teren, iar starea de nemulţumire era în creştere, fapt ce putea fi speculat de Partidul Comunist pentru organizarea unor acţiuni împotriva statului rumîn, Corneliu Zelea Codreanu a decis să lanseze “o nouă organizaţie naţională, pentru combaterea comunismului jidănesc, în care să intre şi Legiunea Arhanghelul Mihail şi oricare alte organizaţii de tineri, peste deosebirile de partide”.

Acestei organizaţii politice i’au dat numele de Garda de Fier. Se avea în vedere participarea Gărzii de Fier în alegerile parlamentare, drept care s’a adoptat şi un semn electoral: crucea inspirată din gratiile închisorii.

Horia Sima aprecia:

”Garda de Fier şi’a făcut apariţia într’un complex special de circumstanţe. Ea a fost concepută pentru a servi drept bază de regrupare a întregului tineret rumînesc, dincolo de deosebiri de credo politic, în scopul de a întări capacitatea defensivă a naţiunii contra pericolului comunist. Din nefericire, apelul lui Corneliu Codreanu nu a avut rezonanţa dorită.

Fie din pricina neînţelegerii gravului moment politic, fie din gelozie, tinerii ce făceau parte din alte grupări politice preferau să se ţină deoparte, lăsînd ca legionarii să se zbată singuri în faţa provocărilor comuniste. Redusă la legionari, Garda de Fier nu se distingea de Legiunea Arhanghelul Mihail. Cele două organizaţii sfîrşiseră prin a se suprapune, Garda de Fier nefiind decît o altă denumire a Mişcării.”

Numele Garda de Fier a avut o mai mare penetraţie, înlocuind’o pe cea a Legiunii Arhanghelul Mihail; membrii ei se numeau legionari şi acţionau pe baza ordinelor Căpitanului Corneliu Zelea Codreanu. În decembrie 1930, Garda de Fier a publicat un program, care conţinea o virulentă critică la adresa situaţiei economice, sociale şi politice din Rumînia şi propunea unele soluţii, precum ştergerea datoriilor făcute de ţărani, stîrpirea corupţiei, pedepsirea celor care jefuiseră bunul public etc.

Deşi tendinţele de extremă dreaptă începeau să câştige teren, în 1929-1930 speranţele de îndreptare a situaţiei nu mergeau în această direcţie, ci spre principele Carol. Înlăturat de la succesiunea tronului la 4 ianuarie 1926, el apărea ca o victimă a manevrelor liberalilor, care au urmărit sa se dispenseze de un om incomod, ce nu accepta dominaţia pe care aceştia o exercitau asupra monarhiei.

După moartea regelui Ferdinand, la 20 iulie 1927, a fost instalată o Regenţă, deoarece Mihai avea doar 6 ani. Naţional-Ţărăniştii au folosit “chestia Carol” în anii de opoziţie, pentru a lovi în liberali, dar după ce s’au instalat la putere, au căutat să domine Regenţa, declarîndu’se fideli actului de la 4 ianuarie 1926.

În condiţiile decepţiilor provocate de guvernarea Maniu, o bună parte a opiniei publice s’a orientat spre susţinerea venirii lui Carol pe tron, fiind convinsă că un rege tînăr şi energic va redresa situaţia Rumîniei. Profitînd de această stare de spirit, principele Carol a venit inopinat în ţară la 6 iunie 1930, iar peste două zile a devenit regele Rumîniei.

Comentînd semnificaţia acestui eveniment, Nicolae Iorga aprecia:

”Astăzi amurgul se lasă asupra vieţii de partid.”

Noul rege a acţionat pentru creşterea rolului monarhiei în viaţa de stat, urmărind instaurarea unui regim autoritar.

Curentul de dreapta cîştiga teren în Europa, ceea ce influenţa, desigur şi situaţia din Rumînia. Faptul că din 1929, Rumînia era înconjurată de state cu regim autoritar, de diferite nuanţe – exceptînd Cehoslovacia – constituia o încurajare pentru totalitarismul de dreapta. Susţinătorii acestui curent deveneau tot mai incisivi. Ei îşi îndreptau atacurile împotriva “bătrînilor”, care guvernau ţara şi care nu erau capabili să înţeleagă noile realităţi.

În Manifestul Crinului Alb, publicat în revista “Gîndirea” din 1928, se scria:

”Ne tutelează şi ne boscorodeşte o generaţie în care nimeni n’a gîndit cu adevărat. În capul lor domneşte golul, un gol etern şi iritant, mascat de o vitrină de împrumut şi împrejmuit de colbul vechimii, al neaerisirii din casele părăsite.”

Pe aceşti bătrîni, cei tineri trebuiau să’i scoată din “extazul porcin” şi să’i cheme în faţa “tribunalului grijii de onoarea naţională”.

Mircea Eliade aprecia că între tineri şi bătrîni “nu există punte, ci numai zvîrlituri de lănci”, că bătrânii “nu pot înţelege nici în ce constă lupta, nici de ce trebuie să învingem”. Bătrânii au transpus în Rumînia realităţile din Apus, astfel că, în fapt, nu au creat nimic. Eliade considera că tânăra generaţie, trecută prin experienţa războiului, a fost pusă “în contact imediat şi precoce cu o realitate multiplă”, în timp ce vechea generaţie “s’a osificat”. El scria că după o criză puternică se petrece “o iluminare, o dezlănţuire de bucurii creatoare, o schimbare de viziune”, iar Rumînia se afla în această fază decisivă.

Profesorul Nae Ionescu – un adevărat mentor al tinerei generaţii – susţinea, în iulie 1930, că există o “criză a partidelor politice”, manifestată pe plan european, dar şi în Rumînia. Fiind doar “o parte” dintr’un întreg, partidul politic are tendinţa să’şi înlăture adversarul. Dar înfrîngerea adversarului este premisa desfiinţării partidului, care tinde să se identifice cu “ţara”, cu întregul. Se ajungea astfel la “dictatura maselor”, care înseamnă înlăturarea partidelor.

La aceste dezbateri teoretice a participat activ şi A.C. Cuza, liderul Ligii Apărării Naţional-Creştine. El afirma că doctrina sa nu se limita la antisemitism – lupta contra evreilor – ci era o “doctrină naţionalistă creştină, în genere”. Ea dovedea “din totalitatea elementelor ei, biologice, teologice, economice, sociologice, istorice şi din fiecare în parte, că singura soluţie posibilă a problemei jidăneşti este eliminarea jidanilor, care presupune acţiune imediată pe toate terenurile şi în orice moment, pe baza unui program lămurit, cu scopul acestei eliminări, necesare şi realizabile”.

A.C. Cuza scria că doctrina sa – “ca sistem de gîndire şi acţiune” – avea “zece teze fundamentale” şi anume: naţionalitatea (“puterea organică, spirituală a sângelui unificat sau a rasei”); legea naţionalităţii (“puterea creatoare a culturii umane”, în baza căreia omenirea se împarte în naţii); naţia (“totalitatea indivizilor de acelaşi sînge”); naţia jidănească (“o naţie corcită şi degenerată, parazitară”); religia naţiei jidăneşti (care justifică “stăpînirea parazitară a lumii de către jidani”); cărţile sfinte ale jidanilor (care au ca atribute “minciuna şi crima”); antisemitismul (“reacţiunea firească, legitimă, de apărare a celorlalte naţii” împotriva evreilor); creştinismul (învăţătura lui Isus Hristos); eliminarea jidanilor (din sînul celorlalte naţiuni); acţiunea imediată (eliminarea evreilor din orice domeniu şi “aşezarea lor pe un pământ liber, pe care să’şi creeze şi ei cultura lor proprie, muncind productiv”).

Curentele, ideile şi organizaţiile de extremă dreaptă, care în ultimă instanţă urmăreau lichidarea regimului democratic, întemeiat pe partidele politice au primit replica unor importante personalităţi ale vremii. Astfel, Mihai Ralea scria că partidele “reprezintă interese de grup, de clasă socială, ori măcar particularităţi de regiune, de naţionalitate, de cultură”, fiind utile, deoarece ele “regulează echilibrul între diferitele interese ale unei naţiuni”, sînt o stavilă în calea capriciilor “opiniei publice amorfe, schimbătoare de la zi la zi, falsificată de răuvoitori sau de aventurieri”, ele “împiedică tirania de jos, ca şi pe cea de sus”.

Ralea scria că democraţia este “singurul regim politic în care e posibil controlul”.

La rîndul său, Tudor Teodorescu-Branişte critica pe cei care afirmau că exista o “criză a democraţiei” şi conchidea că democraţia “rămâne ceea ce a fost întotdeauna: sistemul de guvernămînt care – în antichitate ca şi astăzi – a dat rezultatele cele mai strălucite. Singurul sistem de guvernămînt care corespunde spiritului acestor vremuri”.

Legiunea Arhanghelul Mihail – Garda de Fier căuta să’şi croiască drum în viaţa politică prin intensificarea activităţii sale. Corneliu Zelea Codreanu a decis, în vara anului 1930, să reia campania de întruniri în Basarabia, unde terenul părea propice pentru cîştigarea de noi aderenţi.

După experienţa din anul precedent el a avut o întrevedere cu ministrul de Interne Alexandru Vaida-Voevod. Cei doi au avut o discuţie de peste trei ore; Căpitanul avea să noteze că Vaida îi considera pe legionari “nişte tineri zvăpăiaţi, care vor să rezolvăm problema jidovească prin spargeri de geamuri”; Codreanu a expus punctul său de vedere în chestiunea evreiască, prezentînd’o ca foarte gravă pentru poporul rumîn.

El a obţinut aprobarea marşului în Basarabia, după ce s’a angajat să păstreze cea mai perfectă ordine. Peste cîteva zile, Codreanu a adresat un manifest către tineretul ţării şi un ordin de marş, prin care anunţa că acesta se va desfăşura începînd cu 20 iulie, iar trecerea Prutului se va face prin şapte puncte, între Cetatea Albă şi Tighina.

Vestea organizării unei asemenea campanii a îngrijorat autorităţile centrale, precum şi organele de ordine locale, care, în repetate rânduri avuseseră confruntări cu legionarii şi cuziştii. Arhivele păstrează numeroase rapoarte întocmite de organele de informaţii şi de poliţie. Acestea apreciau că Legiunea Arhanghelul Mihail desfăşoară o activitate “la lumină şi alta ocultă”, că în ultimul timp apelurile şi cuvîntările lui Codreanu aveau “un ton agresiv şi provocator, semnul unor apropiate acte de terorism”.

Se citau materiale diverse; de exemplu, scrisoarea unui legionar din Galaţi către un camarad din Soroca, în care se afirma:

”Vorbeşte ţăranilor moldoveni despre Legiunea noastră, care este o oaste, nu un partid politic şi spune-le că Legiunea e singura care va scăpa ţărănimea de molima jidovească. Să nu aştepte mîntuirea de la cei mari, care rod ţara. Mântuirea vine de la noi, ţăranii, care ne vom face dreptate cu ghioaga cît de curînd. Dacă autorităţile îţi vor face ceva, să le spui că le aşteaptă soarta prefectului Manciu de la Iaşi.”

Alte rapoarte multiplicau artificial pericolele, afirmând că legionarii s-au organizat pe baze militare, fiind gata de acţiune la ordinul ce’l vor primi “în plicuri sigilate”; că se constituiau grupe “spre a putea face transmisiuni şi legături, de exemplu: să’şi procure biciclete, motociclete şi orice fel de mijloace de locomoţiune repede”; că “Legiunea posedă arme cu repetiţie şi revolvere automate”; că în instrucţiuni se vorbeşte despre “îngrijiri pentru răniţi”, ceea ce arată că ei aveau în vedere confruntări violente; că “Legiunea Arhanghelul Mihail a proiectat un congres internaţional al studenţimii creştine la Cluj, la care, se spune, va fi invitat şi Hitler, şeful organizaţiunii germane Hacken-Kreuz”, după care Codreanu va fixa “ziua cea mare”, preparativele fiind făcute “cu multă perseverenţă şi după un plan bine chibzuit”; în acest scop se adunau bani, dovadă fiind circulara prin care legionarii erau îndemnaţi ca de la Crăciun şi până la Sf. Ion “să organizeze pluguşoare, coruri, baluri şi orice fel de serbări, pentru strîngerea de fonduri”, precum şi recomandarea ca fiecare legionar să plătească o cotizaţie între 10 şi 50 de lei pe lună.

Concluzia unui raport de sinteză era următoarea:

”Legiunea Arhanghelul Mihail este o organizaţie naţionalist-extremistă, mai mult ocultă, alcătuită quasi-milităreşte, cu caracter «nu de apărare, ci de atac». Este antipoliticianistă şi antisemită, urmărind scopul «de a scăpa ţara de politicieni din toate partidele şi de evrei». Scopul şi mijloacele o arată ca tulburătoare a ordinii de stat.”

La rîndul ei, presa de stînga – mai ales “Adevărul” şi “Dimineaţa” – a desfăşurat o vie campanie împotriva lui Al. Vaida-Voevod, pe care’l acuzau că încurajează mişcările antisemite, a relatat despre starea explozivă din Basarabia, despre actele de agresiune ale legionarilor împotriva evreilor.

Supus unei puternice presiuni, guvernul a decis să retragă aprobarea pe care o dăduse pentru organizarea marşului în Basarabia. În faţa acestei situaţii. Codreanu a publicat “Un apel şi un avertisment”, în care, după ce arată că interzicerea marşului anunţat era o victorie a inamicilor României, a evreilor, avertiza:

”O Rumînie Nouă nu poate ieşi din culisele partidelor, după cum Rumînia Mare n’a ieşit din calculele politicienilor, ci de pe cîmpiile de la Mărăşeşti şi din fundul văilor bătute de grindina de oţel. O Rumînie Nouă nu poate ieşi decît din luptă. Din jertfa fiilor săi.”

El anunţa că în curând Garda de Fier va organiza o mare adunare în Bucureşti pentru apărarea maramureşenilor şi bucovinenilor.

Manifestul se încheia cu aceste cuvinte:

”Scrieţi pe steagurile voastre: «Străinii ne-au copleşit. Presa înstrăinată ne otrăveşte. Politicianismul ne omoară». Sunaţi din trâmbiţe alarma. Sunaţi din toate puterile. În clipa când duşmanii ne copleşesc şi politicienii ne vînd. Rumîni, strigaţi cu înfrigurare, ca pe potecile munţilor în ceasurile de furtună: «Patria! Patria! Patria!»“.

În vara anului 1930, un eveniment senzaţional a reţinut atenţia opiniei publice: incendiul din localitatea Borşa (Maramureş). Potrivit relatărilor “presei din Sărindar” (“Adevărul” şi “Dimineaţa”), în ziua de 4 iulie, agenţi antisemiţi au dat foc locuinţelor evreilor, pentru a’i obliga să plece din această zonă rumînească.

Corneliu Zelea Codreanu a dat o altă variantă: la începutul lunii iunie 1930, la poarta casei sale din Iaşi a apărut o căruţă cu doi cai, din care au coborît doi preoţi, un ţăran şi un tînăr. Preoţii erau Ion Dumitrescu (ortodox) şi Andrei Berinde (unit) din Borşa. Au afirmat că nu mai pot “de mila nenorociţilor de rumîni din Maramureş. Au făcut memorii peste memorii. Le’am adresat pe unde ne’a tăiat capul: Parlament, Guvern, miniştri, Regenţă. De nicăieri nici un răspuns. Nu ştim ce să mai facem. Am venit cu căruţa pînă aici, la Iaşi, să rugăm studenţimea rumînă să nu ne lase”.

Codreanu a decis să trimită în Maramureş pe Nicolae Totu, Eremeiu, Savin şi Dumitrescu-Zăpadă. Aflînd despre această intenţie, evreii “au recurs la un mijloc infernal. Au dat foc Borşei, aruncînd vina asupra rumînilor”.

Au urmat incidente grave: cei doi preoţi au fost atacaţi de evrei, bătuţi cu pietre şi alungaţi din sat, apoi au fost arestaţi şi închişi la Sighet. De asemenea, au fost arestaţi cei patru legionari. Procesul s’a desfăşurat într’o atmosferă de mare tensiune, mai întîi la Sighet şi apoi la Satu Mare.

În boxă au fost aduşi încă 50 de rumîni și 20 de evrei. Între avocaţii rumînilor s’au aflat Corneliu Zelea Codreanu, Ion I. Moţa şi prof. Ion Cătuneanu. După opt zile de dezbateri, procesul s’a încheiat prin achitarea tuturor inculpaţilor.

Evenimentele de la Borşa au reţinut atenţia prin gravitatea lor, dar starea de tensiune între rumîni şi evrei a existat în multe localităţi din ţară, fiind întreţinută de ambele părţi. Documentele vremii consemnează situaţii în care evreii au atacat pe rumîni, sau cînd reclamaţiile lor împotriva studenţilor erau fie exagerate, fie neadevărate.

Spre exemplu, în decembrie 1930, a avut loc, la Brăila, Congresul Uniunii Studenţilor Creştini din Rumînia. Deşi Congresul s’a desfăşurat fără incidente majore, deputatul evreu M. Landau declara în şedinţa Adunării Deputaţilor din 12 decembrie 1930, că “populaţia evreiască nu’şi poate reţine mirarea şi indignarea, văzînd cum guvernul suportă cheltuielile unui Congres al urii de rasă, din fonduri publice, care nu face altceva decît să înarmeze o parte turbulentă a studenţimii împotriva paşnicei populaţiuni evreieşti”.

El întreba pe preşedintele Consiliului de Miniştri “ce măsuri s’au luat pentru identificarea şi acţionarea în judecată a tuturor agresorilor, ce măsuri înţelege să ia în contra reprezentanţilor forţei publice, care şi’au făcut o specialitate de a nu reacţiona în astfel de prilejuri şi ce măsuri înţelege guvernul să ia pentru prevenirea tuturor agitaţiunilor ce se anunţă în urma Congresului de la Brăila”.

În intervenţia sa, deputatul Nicolae Iorga, rectorul Universităţii din Bucureşti, aprecia că “s’au întîmplat, într’adevăr, lucruri reprobabile, dar care nu trebuiesc exagerate. Trebuie să se aştepte – dacă nu vrea cineva să aţîţe spiritele – să vie un raport al poliţiei, care n’a venit pînă acum; să aştepte sancţiunile judecătoreşti, care nu s’au pronunţat, să aştepte acţiunea Universităţii, care nu se poate produce până nu există sancţiunile judecătoreşti”.

Un alt moment de tensiune s’a înregistrat în Bucureşti, prin atentatul tînărului Gheorghe Beza asupra subsecretarului de stat Constantin Angelescu. În seara zilei de 20 iulie 1930, cînd se afişa manifestul de protest semnat de Corneliu Codreanu împotriva interzicerii marşului în Basarabia, la sediul Legiunii Arhanghelul Mihail a venit studentul Gheorghe Beza; el i’a mărturisit lui Codreanu că a decis să demisioneze din Liga “Vlad Ţepeş” şi să se înscrie în Garda de Fier. De altfel, Beza încercase cu trei zile în urmă să publice în ziarul “Epoca” – unde era redactor – un articol elogios la adresa Gărzii de Fier, pe care directorul nu l’a acceptat şi chiar l’a concediat pe autor.

La 21 iulie, un grup de patru studenţi s’a prezentat în audienţă la subsecretarul de stat C. Angelescu şi, în timp ce acesta citea memoriul ce’i fusese înmînat, Gh. Beza a tras asupra lui mai multe focuri de revolver, rănindu’l. C. Angelescu, preşedintele organizaţiei Partidului Naţional-Tărănesc din judeţul Caliacra, era considerat de Beza ca unul din inspiratorii legii pentru reglementarea proprietăţii în Dobrogea Nouă, prin care se lovea în interesele coloniştilor macedoneni. La anchetă, în buzunarele lui Beza s’au găsit manifeste ale Gărzii de Fier, iar “presa din Sărindar” a pus gestul acestuia pe seama legăturilor sale cu Mişcarea Legionară.

În consecinţă, Codreanu a fost chemat la judecătorul de instrucţie; aici Căpitanul a declarat că nu avea nici o cunoştinţă şi nici o legătură cu actul lui Beza.

A doua zi, “Dimineaţa” a publicat articolul Corneliu Codreanu înfierează fapta lui Beza. Socotindu-se “călcat în picioare de presa jidovească”, Corneliu Zelea Codreanu a dat publicităţii un manifest, în care anunţa că “voi apăra pe tânărul Beza şi cauza lui cu toată căldura sufletului meu şi cu toată puterea”.

Chemat din nou la instrucţie, Codreanu a fost arestat şi depus la Văcăreşti; în aceeaşi dubă se aflau încă şapte tineri macedoneni: Caranica, Papanace, Pihu, Ciumeti, Mamali, Ficata, Gheţea, care scriseseră un manifest de solidarizare cu Beza.

În zilele de detenţie aceştia, impresionaţi de personalitatea lui Corneliu Zelea Codreanu, au decis să se înscrie în Mişcarea Legionară. Procesul s’a încheiat cu achitarea lui Codreanu, dar procurorul a făcut apel; procesul s’a rejudecat, iar sentinţa a fost aceeaşi, astfel că liderul Legiunii Arhanghelul Mihail a fost eliberat, după ce făcuse o lună şi jumătate de puşcărie.

La 10 octombrie 1930, s’a produs o schimbare de guvern, în urma căreia Alexandru Vaida-Voevod a fost înlocuit din funcţia de ministru de Interne cu Ion Mihalache; acesta a decis să ia măsuri energice împotriva Mişcării Legionare.

În ultimul timp, Legiunea Arhanghelul Mihail cunoscuse o evoluţie ascendentă. Dacă în 1929 avea 40-50 de cuiburi, cu mai puţin de 1 000 de membri, la sfîrşitul anului 1930 ajunsese la 11 “batalioane” cu aproximativ 6 000 de membri.

Aceste “batalioane” erau repartizate astfel: Galaţi, Cîmpulung (Suceava), Turda, Iaşi, Fălciu, Dorohoi, Cahul, Borşa, Bereşti (Iaşi), Bucureşti şi Orăştie. Ţinînd seama că, în acea perioadă, Rumînia avea 71 de judeţe, rezultă limpede că Legiunea îşi putuse constitui, pe parcursul a trei ani şi jumătate de existenţă, structuri organizatorice pe aproximativ 15% din teritoriul naţional.

La 8 noiembrie 1930, a fost inaugurat sediul central al Gărzii de Fier, în Bucureşti, într’un spaţiu aflat pe Calea Victoriei nr. 40 (pasajul Regina Maria), pus la dispoziţie de un negustor macedonean; în biroul Căpitanului au fost instalate tablouri reprezentând pe regele Carol al II-lea, pe Hitler şi pe Mussolini.

Extinderea organizaţiei Legiunii a provocat îngrijorarea unei bune părţi a presei din Capitală, precum şi a unor lideri politici, care considerau că aceasta trebuia scoasă în afara legii, deoarece căuta să se impună în viaţa publică prin teroare şi asasinat. Luarea unei decizii a fost grăbită de atentatul asupra lui Emil Socor, directorul ziarului “Adevărul”. Atentatorul era un tânăr licean din laşi. Constantin Dumitrescu, implicat în evenimentele de la Borşa, motiv pentru care stătuse câteva luni în închisoarea de la Sighet. El a venit la Bucureşti, a căutat redacţia ziarului “Adevărul” şi a declarat portarului că are o scrisoare pentru Emil Socor; adus în biroul directorului, C. Dumitrescu a tras asupra acestuia, dar fără rezultat, deoarece revolverul era defect.

A fost imediat imobilizat şi anunţate organele de ordine şi de justiţie. La faţa locului a venit însuşi ministrul de Interne, Ion Mihalache. Atentatorul a declarat că a fost trimis să comită acest act de avocatul Mile Lefter, “fiul vitreg al d-lui A.C. Cuza”. El a mai spus că era decis să’l ucidă pe Emil Socor, deoarece ziarul “Adevărul” publicase numeroase articole împotriva sa, precum şi a Gărzii de Fier, în rîndurile căreia intrase de câteva luni. În ziua comiterii atentatului, Corneliu Codreanu se afla la Focşani, dar a fost imediat chemat la judecătorul de instrucţie şi anchetat; constatându-se că nu avea nici o legătură cu actul petrecut la Bucureşti, a fost eliberat.

Pe fondul unei campanii vehemente împotriva legionarilor, în ziua de 2 ianuarie 1931, Consiliul de Miniştri a adoptat – în urma raportului prezentat de Ion Mihalache – o decizie, prin care “autorizează Ministerul de Interne să împiedice funcţionarea şi să dizolve pe cale administrativă organizaţiile şi asociaţiile cu caracter subversiv, care nu au personalitate juridică sau aprobarea autorităţilor competente”: Legiunea Arhanghelul Mihail, Garda de Fier, Societatea Studenţilor Macedoneni, Federaţia Elevilor Şcolii Politehnice; de asemenea, ministrul de Interne era autorizat să facă formalităţile legale pentru retragerea personalităţii juridice şi pentru dizolvarea societăţii Tineretul Ligii Apărării Naţional-Creştine.

La rîndul lor, ministerele Instrucţiunii şi Cultelor, al Agriculturii şi al Industriei erau însărcinate “să ia măsuri pentru aplicarea pedepselor disciplinare studenţilor şi elevilor din şcolile secundare care participă la mişcări sau asociaţii străine de preocupările lor culturale” şi pentru “exercitarea unui control sever în căminele studenţeşti”.

Ministerul Armatei urma “să retragă avantajele date pe baza legii recrutării în ce priveşte amînarea încorporării tuturor studenţilor care sunt dovediţi că participă la asociaţii şi manifestaţii străine preocupărilor culturale”. Totodată, ministrul de Interne era autorizat să ia măsurile necesare pentru a împiedica răspândirea ziarului “Ordinea”, care publicase informaţii “alarmiste” şi gravuri “tendenţioase”.

În perioada cuprinsă între 24 iunie 1927 (întemeierea Legiunii Arhanghelul Mihail) şi 2 ianuarie 1931 (prima interzicere a acestei organizaţii), totalitarismul de dreapta a cunoscut o anumită extindere, pe fondul unor carenţe tot mai evidente ale regimului democratic întemeiat pe partidele politice, a decepţiilor produse de guvernele naţional-ţărăniste şi a tendinţelor noului rege, Carol al II-lea, de a’şi depăşi prerogativele stabilite prin Constituţie, de a impune o guvernare peste partide. Alături de Legiunea Arhanghelul Mihail s’a creat o organizaţie politică – Garda de Fier – care a început să cîştige teren, fără a putea pune sub semnul întrebării regimul democratic existent în Rumînia.

Într’un interval de numai trei ani (1931-1934) în viaţa internaţională au survenit modificări importante. Ele au fost generate, în principal, de criza economică, izbucnită în 1929 şi ale cărei efecte s’au resimţit pînă în 1933, când a început un proces de redresare a industriei, agriculturii şi a celorlalte ramuri de producţie. S’au înregistrat mari convulsii sociale, greve, manifestaţii de stradă, intervenţia în forţă a organelor de ordine, soldate cu victime, mai ales în rîndurile muncitorilor.

Pe acest fond, viaţa politică a devenit mai agitată, iar forţele extremiste au câştigat teren. Instalarea lui Adolf Hitler la putere în Germania, în ianuarie 1933, a reprezentat un mare succes al extremismului politic, cu tendinţe de extindere la nivelul întregului continent. Una dintre cele mai mari puteri ale Europei a îmbrăţişat deschis politica de revizuire a tratatelor de la Versailles, care stăteau la baza organizării lumii după Primul Război Mondial.

Statele din zona centrală şi sud-est europeană au cunoscut ample frământări interne.

În Bulgaria, regimul autoritar fusese instaurat încă din iunie 1923, dar treptat cunoscuse o anumită relaxare; în mai 1934 a avut loc o lovitură de stat organizată de Liga Ofiţerilor şi de gruparea Zveno, care a înăsprit măsurile împotriva adversarilor politici.

În Iugoslavia, după lovitura de stat din ianuarie 1929, a urmat dizolvarea partidelor politice, decretarea stării de asediu şi a cenzurii, iar în septembrie 1931 a fost adoptată o nouă constituţie, care consfinţea dictatura regelui Alexandru.

Regimul autoritar instalat în Ungaria de Horthy Miklos încă din 1920 s’a consolidat; în octombrie 1932, conducerea guvernului a fost încredinţată lui Gömbös Gyula, care a promovat o politică de alianţă cu Germania, cu ajutorul căreia urmărea să obţină revizuirea (pînă la anulare) a Tratatului de la Trianon.

În Polonia, regimul sanaţiei, instaurat în 1926, făcuse din Joseph Pilsudski principalul factor de decizie în stat, iar opoziţia era admisă numai în măsura în care nu deranja regimul său autoritar.

Austria nu şi’a găsit, după prăbuşirea Imperiului Habsburgic, echilibrul interior; în septembrie 1931, liderul extremist Walter Pfrimer a organizat o lovitură de stat în provincia Styria, care a fost înfrântă; în replică, guvernul condus de Engelbert Dollfuss a suspendat Parlamentul, a suprimat libertatea presei şi a întrunirilor (martie 1933); în februarie 1934 a avut loc o insurecţie a muncitorimii, înăbuşită în sânge de forţele guvernamentale (s-au înregistrat peste 1000 de morţi); prin Constituţia din aprilie 1934 au fost suprimate toate drepturile şi libertăţile democratice, legalizându-se dictatura cancelarului Dollfuss.

Încă din 1922, Italia avea un regim dictatorial, în frunte cu ducele Benito Mussolini, iar din 1925 fuseseră desfiinţate toate partidele politice, singurul partid legal rămânând cel fascist.

Albania era dominată de personalitatea lui Ahmed Zogu, care a instaurat un regim dictatorial încă din decembrie 1921, iar în septembrie 1928 s-a proclamat rege, sub numele de Zogu I.

Grecia a cunoscut o viaţă politică extrem de agitată, cu repetate lovituri de stat; în august 1926, conducerea a fost preluată de Eleutherios Venizelos, adversar al regimului monarhic, care a promovat o politică dură faţă de oponenţii săi; în mai 1934, în Grecia a avut loc o grevă generală, care a fost înfrântă prin intervenţia armatei.

Dintre ţările din zonă, numai Cehoslovacia avea un regim democratic, dar şi acesta era zdruncinat de conflictele tot mai evidente dintre cehi şi slovaci, precum şi dintre aceştia şi germanii din zona sudetă.

În acest context european, viaţa politică din România a cunoscut o evoluţie spectaculoasă.

Noul suveran a acţionat pentru întărirea poziţiei monarhiei în viaţa de stat şi diminuarea rolului partidelor politice. El a susţinut necesitatea unor guverne de “uniune naţională”, care să nu depindă de partide, ci numai de rege. După intense manevre de culise, în aprilie 1931 el a reuşit să constituie un astfel de guvern sub preşedinţia lui Nicolae Iorga. Lista membrilor guvernului fusese întocmită de Rege şi înmînată Primului ministru, care avea să scrie:

”Aceea, sau oricare alta, îmi era indiferent. Nu era vorba, ca într’un guvern al meu, cu oamenii mei, care să mă cunoască, să mă stimeze şi să mă iubească, de a avea iniţiativă în toate ministerele, ci numai de a încerca sfaturi prieteneşti, pe care le primeşte cine vrea.”

Dar guvernul Iorga nu a putut să facă faţă situaţiei economice extrem de grele, astfel că, în mai 1932, a fost nevoit să demisioneze.

Regele a trebuit să facă apel la un partid politic şi l’a numit în funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri pe Alexandru Vaida-Voevod, vicepreşedinte al Partidului Naţional-Ţărănesc. În octombrie 1932, Vaida a demisionat, locul său fiind ocupat de Iuliu Maniu, preşedintele partidului. Noul Prim ministru a intrat în conflict cu Regele şi camarila sa, opunându-se amestecului acesteia în treburile publice.

În ianuarie 1933, camarila a pus la cale o manevră: un gest de nesubordonare a prefectului Poliţiei Capitalei şi a comandantului Corpului de Jandarmi faţă de ministrul de Interne Ion Mihalache; ministrul a cerut demisia celor doi, dar Regele a refuzat să semneze decretele ce i-au fost prezentate.

În faţa acestei situaţii, Mihalache şi-a înaintat demisia, iar Iuliu Maniu s’a solidarizat cu ministrul său. Regele a primit demisia lui Maniu şi a numit în funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri pe Alexandru Vaida-Voevod, care a minimalizat conflictul, acceptând, în fond, amestecul camarilei în activitatea guvernamentală.

Iuliu Maniu şi-a prezentat demisia din calitatea de preşedinte al Partidului Naţional-Ţărănesc şi a început o campanie publică împotriva camarilei, în special a Elenei Lupescu, cerând, totodată, respectarea întocmai a Constituţiei, în litera şi spiritul ei, adică a principiului potrivit căruia “regele domneşte, dar nu guvernează”.

Măcinat de conflicte interne, contestat de o bună parte a conducerii Partidului Naţional-Ţărănesc (în frunte cu Iuliu Maniu şi Ion Mihalache), guvernul Vaida a demisionat în noiembrie 1933.

Oarecum surprinzător, Carol al II-lea l’a numit în funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri pe I.G. Duca. Acesta fusese un colaborator apropiat al lui Ion I.C. Brătianu, considerat principalul artizan al înlăturării principelui Carol de la succesiunea tronului în ianuarie 1926. În iunie 1930, cu prilejul revenirii lui Carol în ţară, I.G. Duca declara că preferă să-şi încheie cariera politică, decât să colaboreze cu acesta; potrivit altor surse, ar fi spus că “preferă să i se taie mâna, decât să o întindă aventurierului”.

Dar curând după urcarea lui Carol pe tron, I.G. Duca şi-a modificat poziţia, prezentîndu’se, în iulie 1930, în audienţă la Suveran; mai mult decât atât, în primăvara anului 1933, el i-a făcut o vizită Elenei Lupescu, prezentându’i “omagiile” sale.

Pe de altă parte, I.G. Duca era preşedintele unui partid puternic, se bucura de o bună reputaţie în Occident (Franţa şi Marea Britanie), iar regele Carol al II-lea a trebuit să ţină seama de această realitate.

Una dintre primele măsuri luate de guvernul Duca a fost dizolvarea Mişcării Legionare – Garda de Fier, prin Jurnal al Consiliului de Miniştri. Acest act, primit cu ostilitate de forţele politice de opoziţie, avea să genereze o mare tragedie: asasinarea Primului ministru de către legionari, la 29 decembrie 1933. În funcţia rămasă vacantă a fost numit dr. Constantin Angelescu, care a organizat funeralii naţionale pentru Primul ministru decedat. Apoi, la 3 ianuarie 1934, Regele l-a însărcinat cu formarea guvernului pe Gheorghe Tătărescu, înainte ca Partidul Naţional-Liberal să-şi aleagă un nou preşedinte şi să propună un prim ministru. Prin această manevră, Carol al II-lea a urmărit să-şi impună voinţa şi să alimenteze conflictul, care devenise evident, între “tinerii” şi “bătrânii” liberali. Într-adevăr, după numirea “tânărului” Gheorghe Tătărescu în fruntea guvernului, “bătrânii” au reuşit să-l aleagă pe “bătrânul” Constantin I.C. Brătianu în funcţia de preşedinte al Partidului Naţional-Liberal, la 4 ianuarie 1934. Perioada următoare avea să fie marcată de permanente lupte între “tinerii” aflaţi la conducerea guvernului şi “bătrânii” care aveau poziţii dominante în partid.

În această perioadă (1931-1934), s-au înregistrat mai multe sciziuni în rândul partidelor democratice. Astfel, din Partidul Naţional-Ţărănesc a plecat o grupare în frunte cu Grigore Iunian, care a constituit, în noiembrie 1932, Partidul Radical-Ţărănesc; cu câteva luni mai înainte, în aprilie 1932, Octavian Goga, care plecase din Partidul Poporului, a creat Partidul Naţional-Agrar. La rândul său, Constantin Argetoianu, care în decembrie 1930 devenise “independent”, a pus bazele unei formaţiuni politice proprii, numită Uniunea Agrară (iunie 1932).

Criza economică, nemulţumirile sociale, conflictele din interiorul partidelor politice, precum şi ascensiunea forţelor de extrema dreaptă pe plan european au încurajat ascensiunea unor forţe similare în România.

Principala organizaţie de extrema dreaptă era Legiunea Arhanghelul Mihai – Garda de Fier. Alături de aceasta, o pondere importantă avea LANC, condusă de A.C. Cuza. Alături de acestea existau şi alte organizaţii de extremă dreaptă, care însă nu aveau o aderenţă semnificativă. Între acestea, Partidul Naţional-Socialist care edita gazeta “Naţional-socialismul”, al cărui lider, Ştefan Tătărescu, a fost primit în audienţă de Adolf Hitler, în septembrie 1933. De asemenea, în rândul minorităţii germane din România s-a conturat o grupare cu orientare naţional-socialistă în frunte cu Fritz Fabricius şi Alfred Bonfert.

În iunie 1931, “Gruparea Corneliu Z. Codreanu” a participat la alegerile generale, dar a obţinut abia 1,05% din totalul voturilor. Candidând în alegerile parţiale din judeţul Neamţ, în august 1931, Corneliu Zelea Codreanu a reuşit să obţină victoria în confruntarea cu reprezentanţii principalelor partide democratice (Partidul Naţional-Ţărănesc şi Partidul Naţional-Liberal).

Astfel, pentru prima dată de la înfiinţarea sa, Legiunea Arhanghelul Mihail a devenit o organizaţie parlamentară.

În activitatea practică, Legiunea a îmbinat activitatea legală (organizare de întruniri publice, difuzare de manifeste şi broşuri, luări de poziţie de la tribuna Adunării Deputaţilor etc.) cu cea ilegală sau la limita legalităţii (admonestarea adversarilor politici, inclusiv a forţelor de ordine, a unor cetăţeni – mai ales evrei, recrutarea de informatori din rândul lucrătorilor în aparatul de stat etc). Întreaga activitate a legionarilor se desfăşura sub semnul naţionalismului agresiv, ei considerându-se singurii reprezentanţi autentici ai poporului român, ceilalţi oameni politici fiind străini sau vânduţi străinilor.

Din iniţiativa lui Corneliu Zelea Codreanu s-au constituit, în mai 1933, “echipele morţii”, alcătuite din legionari “curajoşi”, capabili de orice sacrificiu. Ei repetau de două ori pe zi, dimineaţa şi seara, următorul text:

“1. Jur că nu voi uita niciodată suferinţele camarazilor mei.

Jur că voi cerceta zi şi noapte pentru a găsi pe cei care au ordonat şi pe cei care au executat schingiuirea camarazilor mei.
Jur în faţa lui Dumnezeu că voi urmări până la sfârşitul zilelor mele pe aceşti călăi, pe familiile lor, pentru a da pedeapsa pe care o merită în faţa lui Dumnezeu şi în faţa naţiunii române”.
În cadrul organizaţiei se cultiva “cultul morţii”, apreciindu-se că jertfa de sine va aduce nu numai “salvarea neamului românesc”, dar şi “marea bucurie a învierii”.

Unele carenţe ale democraţiei din România, în primul rând modul de schimbarea a guvernelor şi desfăşurarea alegerilor parlamentare, dar şi afacerile la care au recurs unii lideri politici aparţinând partidelor democratice au creat terenul prielnic pentru activitatea forţelor extremiste. În alegerile parlamentare din iulie 1932, “Gruparea Corneliu Zelea Codreanu” a obţinut 2,37% din voturi şi 5 locuri în Adunarea Deputaţilor. La rândul său, LANC a câştigat 3,89% din voturi în alegerile din iunie 1931 şi 8 locuri în Adunarea Deputaţilor, iar în cele din iulie 1932 a înregistrat 5,32% din voturi şi 11 deputaţi.

LANC a rămas la vechea sa doctrină, întemeiată pe antisemitism, în timp ce Legiunea Arhanghelul Mihail a urmărit să teoretizeze necesitatea unui nou regim, total diferit de cel existent.

Deosebit de activ s-a dovedit a fi Corneliu Zelea Codreanu. El şi-a structurat organizaţia ca o formaţiune militară, în care “ordinul se execută, nu se discută” şi a lansat teoria potrivit căreia democraţia era ostilă neamului românesc, deoarece îi sfărâma unitatea, împărţindu-l în partide, uşurând astfel acţiunea forţelor străine, mai ales a celor iudeo-masonice. De asemenea, el susţinea că “un popor nu se conduce prin el însuşi, ci prin elita lui. Adică prin acea categorie de oameni născuţi din sânul său, cu anumite aptitudini şi specialităţi”.

În susţinerea şi propagarea ideologiei legionare s-au angajat trei cărturari de marcă: Nichifor Crainic, Nae Ionescu şi Mihail Polihroniade; aceştia au pus la dispoziţia legionarilor sau au scris chiar ei în ziarele pe care le conduceau: “Cuvântul”, “Calendarul” şi “Axa”. În opinia lor, democraţia dăduse faliment şi venise timpul “naţionalismului integral”, pe care Legiunea Arhanghelul Mihail – Garda de Fier şi Căpitanul ei, Corneliu Zelea Codreanu, îl exprimau cel mai consecvent.

Organele de ordine au urmărit îndeaproape activitatea LANC şi mai ales a Legiunii Arhanghelul Mihail; deplasarea liderilor legionari era consemnată în rapoarte înaintate Direcţiei Generale a Poliţiei, care, la rândul ei, stabilea măsuri de împiedicare a propagandei acestora. În martie 1932, din iniţiativa lui Nicolae Iorga, Legiunea a fost din nou scoasă în afara legii, dar, ca şi în ianuarie 1931, nu s-au luat măsuri energice pentru desfiinţarea efectivă a acesteia. De altfel, peste câteva luni, “Gruparea Corneliu Zelea Codreanu” avea să participe la alegerile parlamentare, obţinând un nou succes.

Opiniile guvernanţilor erau împărţite. Alexandru Vaida-Voevod, preşedintele Consiliului de Miniştri în perioada ianuarie – noiembrie 1933, a văzut în Legiunea Arhanghelul Mihail o forţă politică ce putea fi contrapusă Partidului Comunist. De altfel, Vaida însuşi avea să declare: “Când a apărut Mişcarea Arhanghelul Mihail, Garda de Fier de mai târziu, nu m-am speriat, ci am căutat să-mi aliez acest tineret în mişcarea pe care am hotărât să o duc pentru pacificarea spiritelor şi exterminarea curentelor extremiste şi dizolvante”.

Pe de altă parte, Armand Călinescu, subsecretar de stat la Ministerul de Interne, a cerut organelor din subordinea sa măsuri de împiedicare a activităţii legionarilor. Printr-o circulară din 29 aprilie 1933, el ordona ca poliţia şi jandarmeria să percheziţioneze toate sediile organizaţiilor legionare, să confişte publicaţiile, manifestele şi ziarele răspândite de acestea, să-i îndepărteze din zona lor de activitate pe agitatorii veniţi din alte localităţi, să risipească orice adunări, procesiuni sau marşuri ale legionarilor. La 1 iulie 1933, Armand Călinescu a redactat un Jurnal al Consiliului de Miniştri prin care erau desfiinţate organizaţiile extremiste, dar Primul ministru a cerut amânarea discutării lui, astfel că Jurnalul nu a mai putut fi adoptat de guvernul naţional-ţărănist.

Această decizie avea să fie luată de guvernul liberal prezidat de I.G. Duca. Ea fusese promisă de I.G. Duca încă din vara anului 1933, când a făcut un turneu în ţările occidentale, dând asigurări guvernelor de la Paris şi Londra că, sub conducerea Partidului Naţional-Liberal, România va continua politica externă tradiţională şi va lua măsuri drastice împotriva Mişcării Legionare, pe care o acuza că urmărea să schimbe orientarea ţării spre Germania lui Hitler.

Mişcarea Legionară se consolidase din punct de vedere organizatoric, astfel că, în perspectiva alegerilor parlamentare din decembrie 1933, a pregătit liste de candidaţi în 68 din cele 71 de judeţe ale României.

Ştiind că guvernul Duca va lua măsuri împotriva organizaţiei pe care o conducea, Corneliu Zelea Codreanu a cerut legionarilor să fie “gata de moarte”, precizând: “De astăzi înainte vă acord dreptul de a vă apăra cum veţi socoti şi cred că veţi şti să uzaţi de această dezlegare şi vă veţi apăra bine […]. În lupta care se deschide nici unul dintre noi nu vom admite poziţia laşă de a supravieţui unei striviri nedrepte şi infame a Gărzii de Fier”.

Încă de la instaurarea guvernului liberal condus de I.G. Duca, forţele de ordine au primit dispoziţii să împiedice propaganda electorală a Mişcării Legionare; în mai multe localităţi din ţară s-au înregistrat ciocniri între jandarmi şi poliţişti pe de o parte şi legionari, de cealaltă, soldate cu răniţi de ambele părţi şi chiar cu morţi din rândul legionarilor.

Ziarul “Viitorul”, oficios liberal, aprecia că România nu putea ieşi din situaţia grea în care se afla, “din cauza unei grupări care înţelege să facă politică cu revolverul şi să-şi legitimeze existenţa prin terorizarea autorităţilor şi a cetăţenilor paşnici”. Ziarul conchidea: “România nu poate fi lăsată pradă pârjolului dezlănţuit de Garda de Fier”.

Argetoianu afirma că principalul rol în dizolvarea Gărzii de Fier a revenit lui Nicolae Titulescu; acesta “a învârtit pe rege, l-a convins că Garda de Fier e în serviciul hitlerismului şi că succesul ei ar fi egal cu implantarea influenţei germane în România […]. Cuvântul lui Titulescu a fost hotărâtor şi pentru procedura de dizolvare a Gărzii”.
O opinie similară avea şi subsecretarul de stat la Ministerul de Interne, Victor Iamandi: “Am fost chemat de Titulescu, care se întorsese din străinătate în aceeaşi seară [8 decembrie 1933]. Fireşte, m-am dus. Când a auzit că s-a hotărât nedizolvarea Gărzii de Fier a început să vocifereze, ameninţând că dacă nu se dizolvă această organizaţie, nu numai că el pleacă din guvern, dar vom avea şi complicaţii externe. S-a dus apoi la Palat şi după discuţii violente purtate până târziu s-a hotărât, sub presiunea ameninţărilor lui Titulescu, dizolvarea Gărzii de Fier”. Ulterior, Titulescu avea să nege că el ar fi avut acest rol în decizia adoptată la 9 decembrie 1933.

Jurnalul Consiliului de Miniştri s-a publicat în ultima zi de depunere a listelor electorale, astfel că Mişcarea Legionară nu a putut candida în alegerile parlamentare. A doua zi, guvernul a constatat că Legiunea Arhanghelul Mihail – Garda de Fier nu era înscrisă la tribunal, deci nu putea fi dizolvată, iar “Gruparea Corneliu Zelea Codreanu” fusese acceptată în alegerile anterioare. De aceea, s-a adoptat un nou Jurnal, în care se preciza că hotărârea din 9 decembrie “se aplică întru totul şi organizaţiilor neînregistrate, inclusiv «Grupării Corneliu Zelea Codreanu»“.

Imediat după publicarea Jurnalului Consiliului de Miniştri guvernul a decis interzicerea presei legionare şi arestarea mai multor fruntaşi ai Legiunii. Dar între cei reţinuţi nu s-au aflat principalii lideri – Corneliu Zelea Codreanu şi generalul Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul.

Decizia guvernului a fost criticată de toate partidele de opoziţie. Grigore Iunian, preşedintele Partidului Radical-Ţărănesc, aprecia că dizolvarea unei organizaţii politice era abuzivă şi “gravă în consecinţe”.

Extrem de critic a fost ziarul “Cuvântul”, condus de Nae Ionescu; acesta scria la 20 decembrie 1933: “Domnul Duca, luând ţara în arendă, a tăbărât mai întâi cu ciomagul pe lume. Ca să fie dezordine. Fiindcă altfel nu avea prilejul să facă ordine. Şi să-şi aplice programul. Poate că socotelile d-lui Duca ar fi mers ele, acum, dacă în calculele sale n-ar fi neglijat ceva: existenţa unui tineret care nu ştie ce-i teama. Şi care nu rabdă să fie pălmuit”.

La 25 decembrie 1933, Nae Ionescu publica articolul intitulat “Măcelul”, în care afirma:

“Toate trebuiesc plătite. Şi cele rele, desigur. Dar şi cele bune. Când s-a născut Hristos, Herodes a pus de a măcelărit patrusprezece mii de prunci de doi ani şi mai jos […]; toate nădejdile noastre purced dintr-un act de răscumpărare, de aceea, noi toate le primim; şi nebunia cruntă a lui Herodes – şi jertfa pruncilor nevinovaţi. Căci s-a născut Hristos”.

Acest articol avea să fie considerat un apel adresat legionarilor de a se răzbuna pe cel care dizolvase Legiunea Arhanghelul Mihail.

În seara zilei de 29 decembrie 1933, primul ministru I.G. Duca a fost asasinat pe peronul gării din Sinaia de o echipă formată din trei legionari. Asasinatul a fost considerat atunci ca fiind actul unei organizaţii politice care-şi fixase ca obiectiv lichidarea adversarilor politici. Ziarul “Viitorul” scria la 4 ianuarie 1934: “Preşedintele I.G. Duca a căzut victimă unui vast complot din care fac parte toţi conducătorii grupării anarhice ce se intitulează Garda de Fier. Aceştia au înarmat mâna ucigaşilor şi le-au dat ordin de asasinat […] Dacă asasinul Corneliu Zelea Codreanu ar fi fost condamnat pentru omorul comis asupra prefectului Manciu, azi era la ocnă şi nu mai avea putinţa unui nou asasinat mai odios”.

Sub impresia actului comis de legionari, guvernul condus de dr. Constantin Angelescu a instituit starea de asediu şi cenzura, a arestat numeroşi legionari, precum şi susţinători ai acestora, între care Nae Ionescu şi Nichifor Crainic, a suspendat gazetele pro-legionare (“Cuvântul”, “Calendarul”, “Axa”). În aprilie 1934 a fost adoptată legea pentru apărarea ordinii în stat prin care guvernul era împuternicit să dizolve organizaţiile care periclitau ordinea politică şi socială. Legea avea un caracter antilegionar, deoarece viza grupările politice “care în propaganda ideologiei sau în executarea programului lor, vor propaga sau săvârşi acte de violenţă organizată, care pun în pericol siguranţa ordinei de stat sau a ordinei publice de stat sau a ordinei sociale”; cele care “în propaganda lor recurg la formaţiuni de luptă înarmate”, care foloseau “uniforme, costume speciale, steaguri sau orice alte embleme care învederează participarea la activitatea unei grupări politice dizolvate” etc.

Dacă în decembrie 1933 a existat un curent de opinie extrem de puternic de condamnare a actului asasinării lui I.G. Duca, treptat acesta s-a atenuat, în prim plan trecând dezbaterea privind legalitatea Jurnalului Consiliului de Miniştri privind dizolvarea Mişcării Legionare – Garda de Fier şi, mai ales, măsurile luate după uciderea primului ministru (interzicerea unor ziare, arestarea mai multor sute de legionari, precum şi a unor persoane bănuite că ar fi încurajat acest act), modul în care s-a desfăşurat campania electorală (guvernul fiind acuzat de numeroase abuzuri şi ilegalităţi), situaţia Partidului Naţional-Liberal (conflictul dintre “tineri” şi “bătrâni”) etc.

Pe acest fond, procesul intentat asasinilor lui I.G. Duca s-a transformat într-o confruntare politică între guvern şi opoziţie. Procesul a început la 19 martie 1934, în faţa Consiliului de Război al Corpului II Armată. Faptul că între acuzaţi se afla generalul Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul a impus ca din completul de judecată să facă parte numai generali (Ignat, Constandache, Comănescu, Dona, Filip, Petrovicescu – ultimul în calitate de comisar al Regelui).

Erau judecate 53 de persoane, care au propus 809 martori, între aceştia numărându-se aproape toţi liderii politici ai vremii.

Asasinii – Nicolae Constantinescu, Ion Caranica, Dumitru Belimace – şi-au asumat răspunderea actului comis, dar au negat că ar fi acţionat în numele Legiunii sau la ordinul conducătorului acesteia. Cei mai mulţi martori au condamnat asasinatul, dar au susţinut că el nu era rezultatul unei acţiuni politice ordonate de liderii Legiunii.

O profundă impresie a produs declaraţia lui Alexandru Vaida-Voevod, fost prim ministru, care a spus că el se consideră “părintele spiritual al Gărzii de Fier, ba mai mult, naş al acestei organizaţii. De aceea, locul meu nu ar fi aici, între martori, ci pe banca acuzaţilor”.

Comisarul regal Petrovicescu a declarat că renunţă la acuzaţiile aduse generalului Cantacuzino, lui Corneliu Zelea Codreanu şi celorlalţi fruntaşi ai Gărzii de Fier, cerând achitarea lor, deoarece ajunsese la concluzia că singurii vinovaţi erau cei trei autori ai atentatului.

Astfel, procesul s-a încheiat prin condamnarea doar a făptuitorilor asasinatului din 29 decembrie 1933.

Horia Sima avea să aprecieze că, în urma acestui verdict, “Legiunea ieşea din închisoare încoronată de laurii victoriei”. Iar unul dintre fruntaşii legionari avea să afirme: “Noi, gardiştii, suntem profund recunoscători Regelui că a supravegheat ca cercetările justiţiei militare să se facă în cea mai strictă legalitate. Am ieşit din închisoare cu două sentimente întărite: adânc devotament pentru Rege şi încrederea deplină în armată. Am vrea ca Majestatea Sa să ştie că tineretul din întreaga ţară, care ascultă de lozinca Gărzii, îi stă necondiţionat la dispoziţie. Mai mult încă, noi toţi suntem de părere să punem forţa naţională a tineretului la dispoziţia suveranului, care s-o utilizeze aşa cum crede de cuviinţă”.

În ziua de 29 aprilie 1934, a avut loc o manifestaţie legionară în Piaţa Palatului Regal, la care s-a scandat “Trăiască Garda”, “Trăiască Codreanu”, “Trăiască Regele”. Carol al II-lea a ieşit în balconul Palatului, salutându-i pe “studenţi”.

În concluzie, putem aprecia că, în anii 1931-1934, pe fondul ascensiunii forţelor de extrema dreaptă pe plan european, al unor carenţe tot mai evidente ale regimului democratic din România, Legiunea Arhanghelul Mihail – Garda de Fier a devenit o organizaţie tot mai influentă, reuşind să-şi trimită reprezentanţi în Adunarea Deputaţilor. Ideologia legionarilor a început să se contureze tot mai clar, înscriindu-se pe o linie antidemocratică, anticomunistă şi antisemită, preconizând un nou tip de stat, naţionalist şi autoritar.

Mulţi cărturari şi oameni politici au sesizat pericolul pe care-l reprezenta Mişcarea Legionară pentru statul român democratic, dezvăluind esenţa ideologiei şi lozincilor acesteia. Au fost luate unele măsuri pe linia guvernamentală împotriva acesteia, dar ele nu au fost aplicate cu consecvenţă.

Nici măcar asasinarea primului ministru I.G. Duca nu a generat o solidaritate pentru apărarea regimului parlamentar-constituţional.

Disputele politice au primat faţă de interesul general, iar regele Carol al II-lea nu-şi ascundea o anumită simpatie pentru Legiunea Arhanghelul Mihail – Garda de Fier, pe care urmărea să o folosească în propriul interes, vizând creşterea rolului monarhiei în viaţa de stat şi discreditarea sistemului politic întemeiat pe partidele democratice.

Verdictul pronunţat de Justiţie în procesul intentat asasinilor lui I.G. Duca, preşedintele Consiliului de Miniştri, a fost primit cu satisfacţie de Mişcarea Legionară. Deşi iniţial conducerea acestei organizaţii fusese acuzată de asasinarea lui Duca, Justiţia nu i-a condamnat decât pe făptaşi: Nicolae Constantinescu, Ion Caranica şi Doru Belimace. Aceştia au fost proclamaţi de Corneliu Zelea Codreanu ca eroi ai Mişcării Legionare, lor dedicându-li-se “Cântecul Nicadorilor”.

În 1934-1936, legionarii s-au bucurat de simpatia regelui Carol al II-lea şi de o largă toleranţă din partea guvernului. Legionarii foloseau orice prilej pentru a-şi face simţită prezenţa. Un document consemnează că în ziua de 22 iunie 1934, cu prilejul depunerii pietrei fundamentale la Casa Studenţilor din Bucureşti – în prezenţa Regelui şi a membrilor guvernului – “un grup de studenţi îmbrăcaţi în cămăşi verzi, având un drapel cu însemnele unei grupări politice [Garda de Fier], s-a postat in faţa tribunei invitaţilor. Un membru al acestui grup [Gheorghe Furdui] a vorbit într-un ton lipsit de cea mai elementară măsură şi a cutezat să proslăvească pe unul dintre agitatori, care nu are răspundere şi care, prin acţiunea sa nesăbuită, a contribuit la odiosul atentat din gara Sinaia” (era vorba despre Corneliu Zelea Codreanu). Deputatul naţional-ţărănist Ion Răducanu îl întreba pe Gheorghe Tătărescu, preşedintele Consiliului de Miniştri: “Cum poate îngădui guvernul asemenea manifestaţiuni, care macină autoritatea de stal şi ordinea socială?”. A răspuns ministrul de Interne, Ion Inculeţ, care a afirmat că “serbarea nu a fost oficială”, iar Regele şi guvernul au participat în calitate de oaspeţi.

La 1 decembrie 1934, Corneliu Zelea Codreanu a decis să proclame data de 10 decembrie (când s-a publicat Jurnalul Consiliului de Miniştri privind dizolvarea Gărzii de Fier) “Ziua suferinţei legionare” pentru ca “În fiecare an la 10 decembrie să ne aducem aminte de nedreptatea ce ni s-a făcut de cei care au comis-o”.

În acea zi de 10 decembrie, el a adresat o scrisoare generalului Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul:

”Vă rog să înfiinţaţi un nou partid pentru ca toţi cei ce cred într’o Românie nouă să poată activa politiceşte sub formă legală. […] Eu rămîn pe vechea poziţie – astăzi ilegală – a Gărzii de Fier pe care nu o pot părăsi, deoarece socotesc că pe nedrept şi fără nici o justificare a fost dizolvată.”

Noul partid şi-a luat numele Totul pentru Ţară şi s’a înscris la tribunal în ziua de 20 martie 1935.

Acest partid era forma legală sub care activa Mişcarea Legionară, în care – aşa cum aprecia Horia Sima – “exista un singur şef suprem: Corneliu Zelea Codreanu. Generalul nu era decât un soldat la ordinele lui, însărcinai cu o importantă funcţie politică în cadrul Mişcării. El nu întemeiase noul partid decât după ce primise autorizaţia expresă a Căpitanului”. Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul a trecut la organizarea partidului pe 13 “regiuni”, astfel că Mişcarea Legionari avea următoarea structură: cuib – garnizoană – plasă – judeţ – regiune.

În octombrie 1935, s’a desfăşurat prima Conferinţa naţională a şefilor de regiuni, la care Corneliu Zelea Codreanu a stăruit asupra educaţiei legionare, ca principal mijloc de creştere a influenţei mişcării pe care o conducea.

Una dintre cele mai eficiente forme de penetrare a legionarilor în rândul populaţiei a fost aceea a taberelor de muncă. În vara anului 1934 a fost organizată prima tabără legionară din Transilvania, în cătunul Dealul Negru, com. Mănăstireni, plasa Huedin, în vecinătatea localităţii Fântânele, câmpul de luptă al lui Avram Iancu împotriva armatei ungare conduse de Vásvary. Aici legionarii au construit o şcoală. Unul dintre organizatorii taberei îşi amintea: ,

”Studentele (6 la număr) care urmau să se ocupe de pregătirea meselor, au fost cazate în casa unui moţ, iar noi, băieţii, ne-am construit un bordei în pământ. […] În tabără duceam o viaţă organizată, bazată pe o disciplină conştientă. După deşteptare şi înainte de culcare ne făceam rugăciunea în faţa steagului tricolor prins în vârful unui brad unde era ridicat dimineaţa şi coborât seara. În zilele de duminică şi de sărbători organizam şezători la care participau nu numai oamenii satului, ci şi oameni veniţi din satele vecine. Noi ne prezentam ideile şi planurile Mişcării Legionare, iar moţii îşi prezentau necazurile lor. […] Şezătorile erau animate de povestiri şi cântece legionare, iar soţiile moţilor venite în număr mare cu tulnicele lor ne desfătau cu cântece şi doine specifice regiunii”. A fost scris şi Imnul taberei legionare de la Dealul Negru, pe versuri de M. Gaftoi şi muzică de Ionel Zeană, care se încheia cu aceste versuri: ,,Din munca noastră se ridică/ Măreţ locaş în sus, spre cer,/ Spre fericirea ţării noastre,/ Spre cinstea Gărzilor de Fier”.

Într-o perioadă de exacerbare a cultului pentru viaţa materială, legionarii au venit cu trăirea modestă şi credinţa în Dumnezeu. Îmbrăcaţi în uniforme verzi, cu centură şi diagonală, ei intrau în sate în formaţie de marş, se opreau la biserică, unde se închinau, cântau imnuri de slavă pentru Dumnezeu şi Isus Hristos. Ortodoxismul se împletea cu antioccidentalismul catolic. Occidentul era perceput şi ca un leagăn al francmasoneriei, prin care evreii urmăreau să-şi asigure dominaţia lumii, folosindu-se de creştini, pentru a submina statele naţionale. Un argument era şi acela că francmasonii activau în toate partidele politice.

De asemenea, chiar şi unii “naţionalişti” români nu-şi făceau probleme că sunt colegi în consilii de administraţie cu cetăţeni aparţinând minorităţilor naţionale, mai ales evrei. Astfel, Octavian Goga era coleg la “Banca Anglo-Românâ” cu Louis Blanc, la “Asigurarea Românească” cu Marcu Zendler, la “Agricola-Fonciera” cu Willy Filderman (preşedintele Uniunii Evreilor Pământeni), la “Astra-Vagoane” cu Oskar Kaufman şi Michael Schapira. Un alt naţionalist, Alexandru Vaida-Voevod figura la societatea “Româno-Americană” alături de S. Schneidler. R. Bolton, la “Dermata” cu Mozes Farcaş, A. Anhaut, la societatea auriferă “Mica” cu Buchman şi Martin Şain. La rândul său, Mihail Manoilescu era acţionar la “Banca Română” alături de Hermann Guttman, la “Ţesătura-Iaşi” cu Iacob Goldestein, la “Fabrica de Sticlă” – Mediaş cu O. Kaufman, I. Margulies etc. În aceste condiţii, legionarii se prezentau ca singurii români sinceri, cu adevărat naţionalişti, iar lozinca lor “România românilor” avea o anumită credibilitate.

Legionarii au căutat să impună antisemitismul ca o doctrină cu largă susţinere internaţională. Pe această linie se înscrie participarea lui Ion I. Moţa la Congresul de la Montreux, unde a propus crearea unui “front mondial anti-iudaic”.

În 1935 au apărut mai multe partide de extrema dreaptă. Astfel, în Partidul German curentul naţional-socialist a devenit dominant. Principalii promotori ai noii orientări au fost Fritz Fabritius şi Alfred Bonfert. Primul a reuşit să fie ales, în octombrie 1935, în funcţia de preşedinte al Uniunilor Germanilor din România şi să impună Partidului German un nou program, care prevedea: toţi germanii din lume constituiau un singur popor; reînnoirea vieţii interne a comunităţi germanilor; cultivarea unor relaţii de încredere cu poporul român; întărirea disciplinei în cadrul partidului. Alfred Bonfert, care era mai radical, a constituit, în mai 1935, Partidul Poporului German, care aprecia că fiecare german din Rumînia trebuia să fie conştient de faptul că el este un element al “marelui Reich”, ale cărui interese este dator să le slujească.

În programul acestui partid se exprima devotamentul pentru statul român şi regele său; se cerea respectarea drepturilor stabilite prin Constituţie, în special completa egalitate în drepturi cu poporul român şi autonomia culturală; cultivarea spiritului german hitlerist în viaţa culturală; membrii partidului, ca reprezentanţi ai tuturor germanilor din România, erau datori să acorde egală consideraţie tuturor compatrioţilor, îndeplinindu’şi obligaţiile şi ajutându-se în muncă, indiferent de starea socială. Partidul răspundea de modul cum fiecare german îşi ducea viaţa publică sau privată; fiecare german trebuia să fie un “reprezentant onorabil” al comunităţii; principiul fundamental al membrilor partidului era “binele social, înaintea binelui personal”.

În disputa dintre cei doi, Fritz Fabritius a fost preferat de liderii de la Berlin, fiind ales preşedintele Uniunii Germanilor Minoritari din Europa; în această calitate el era subordonat direct lui Rudolf Hess. Uniunea avea următoarele puncte programatice: germanii, oriunde ar locui, au un singur Führer: Adolf Hitler; germanii au o singură mamă: Germania; germanii din toată lumea au o singură cultură: cea germană; germanii de pretutindeni au datoria de a contribui la propăşirea Reich-ului prin toate mijloacele (fonduri, forţă de muncă, sânge).

Un rol însemnat în viaţa comunităţii germane din România l-a avut Arthur Alfred Konradi, care avea funcţiile oficiale de ataşat comercial al Legaţiei germane din Bucureşti, de secretar al Camerei de Comerţ româno-germane şi de reprezentant al firmei “Maschinischen Fabrik A.G. Magdeburg-Bukau”. El era şi preşedintele Asociaţiei Germanilor din Reich, organizaţie hitleristă cu sediul în Bucureşti, care avea misiunea de a informa “Organizaţia pentru străinătate a Partidului Nazist” (Ausland Organisation – A.O.) asupra activităţii populaţiei germane din România şi de a o influenţa în sensul ideilor hitleriste. A. Konradi a stabilit strânse legături cu Fritz Fabritius. Devenind preşedintele organizaţiei din România a Partidului Naţional-Socialist German (NSDAP), Arthur Alfred Konradi deţinea, în ierarhia demnitarilor Partidului Naţional-Socialist din Germania (NSDAP), un rang superior faţă de Wilhelm Fabricius, ministrului Reich-ului. Konradi a primit din partea guvernului german autorizaţia de a încadra în secţia din România a NSDAP, cu titlul de membri corespondenţi, şi germani cetăţeni români, care erau apoi trimişi pentru îndoctrinare în Germania.

Tot în 1935 s-a constituit o altă organizaţie de dreapta, numită Frontul Rumînesc. Încă din ianuarie 1933 exista un conflict între Iuliu Maniu şi Alexandru Vaida-Voevod, în legătură cu atitudinea faţă de camarila regală şi de tendinţele autoritare ale lui Carol al II-lea. Stimulat de Rege, Alexandru Vaida-Voevod a decis să treacă la ruperea Partidului Naţional-Ţărănesc. Căutînd să dea o bază programatică acţiunii sale, el a cerut ca programul partidului să cuprindă ideea naţionalistă “numerus valahicus” (proporţionalitatea în sens etnic în toate funcţiile publice, “valahii” urmînd să aibă o pondere de 80%).

Deoarece Comitetul Executiv Central al Partidului Naţional-Ţărănesc nu a acceptat această propunere, Alexandru Vaida-Voevod a pornit într-un turneu de propagandă prin ţară, în favoarea “valahismului”, iar la 25 februarie a anunţat constituirea organizaţiei Frontul Rumînesc.

La 5 martie, Delegaţia Permanentă a Partidului Naţional-Ţărănesc a dezavuat atitudinea lui Alexandru Vaida-Voevod, ca fiind în contradicţie cu hotărârile Comitetului Central Executiv, iar în şedinţa din 13-14 martie 1935 a hotărât să-l desărcineze din funcţia de preşedinte al organizaţiei Partidului Naţional-Ţărănesc din Transilvania, fapt ce echivala cu excluderea din partid.

Amestecul Regelui şi al camarilei în constituirea Frontului Românesc este evidenţiat şi de faptul că unul dintre liderii naţional-ţărănişti, D.R. Ioaniţescu, a fost îndemnat de însuşi Gabriel Marinescu (membru de bază al camarilei) să părăsească Partidul Naţional-Ţărănesc şi să se alăture lui Alexandru Vaida-Voevod. Întemeierea Frontului Românesc nu a modificat echilibrul forţelor politice din România. În fond, lozinca naţionalistă lansată de Alexandru Vaida-Voevod figura, într’o formă sau alta, şi în programul altor partide şi organizaţii politice – LANC, Partidul Naţional-Agrar, Totul pentru Ţară. Evident, trecerea deschisă a lui Alexandru Vaida-Voevod de partea forţelor naţionaliste a creat o anumită impresie, deoarece el fusese în trei rânduri preşedintele Consiliului de Miniştri al României. Dar Alexandru Vaida-Voevod nu a reuşit să creeze o organizaţie puternică, să atragă după sine majoritatea fruntaşilor Partidului Naţional-Ţărănesc din Transilvania pentru a-l izola pe Iuliu Maniu, aşa cum sperase regele Carol al II-lea.

După eşecul parţial înregistrat prin constituirea Frontului Românesc, camarila regală a perseverat pe drumul găsirii unei alternative la politica Partidului Naţional-Ţărănesc şi mai ales a lui Iuliu Maniu. Regele Carol al II-lea a reuşit să’l convingă pe Octavian Goga, adversar înverşunat al lui Maniu, că ar fi utilă fuziunea partidului său, Naţional-Agrar, cu LANC. Rezultatul a fost că în ziua de 14 iulie 1935 s-a oficiat contopirea celor două organizaţii, constituindu’se Partidul Naţional-Creştin. Cu acest prilej, A.C. Cuza a fost proclamat preşedinte de onoare, iar Octavian Goga preşedinte activ al noii formaţiuni.

Aceasta avea două organe de presă: “Apărarea naţională” (cuzist) şi “Ţara noastră” (gogist); de la LANC a preluat formaţiunile înarmate – lăncierii şi uniformele – de culoare albastră. Programul Partidului Naţional-Creştin prevedea: modificarea Constituţiei în vederea întăririi puterii executive, reducerea numărului de deputaţi; creşterea rolului Senatului; aplicarea unui “numerus clausus” în toate instituţiile şi întreprinderile din România; revizuirea cetăţeniei acordate evreilor după 1919; întărirea educaţiei religioase a poporului, mai ales a tinerilor; menţinerea alianţelor externe existente, dar şi întărirea colaborării cu Germania şi Italia. Prin această fuziune, frontul de dreapta s-a consolidat, cei doi lideri politici – Octavian Goga şi A.C. Cuza – militând cu consecvenţă pentru creşterea rolului monarhiei în viaţa de stat, împotriva partidelor democratice, considerate a fi “jidovite”.

Alături de aceste partide îşi desfăşurau activitatea şi alte organizaţii de extrema dreaptă, care nu aveau o reală influentă politică. Dintre acestea menţionăm: Partidul Naţional-Socialist, condus de Ştefan Tătărescu, Svastica de Foc, în frunte cu Ion V. Emilian, Frontul Naţionalist Român, iniţiat de Lucia Al. Caragea-Aliot.

Pe de altă parte, anii 1935-1936 au marcat şi intensificarea acţiunilor vizînd consolidarea forţelor democratice în lupta împotriva extremei drepte. Succesul Frontului Popular Antifascist în Franţa i’a încurajat pe mulţi oameni politici şi cărturari rumîni să acţioneze în această direcţie. Încă din 1933, s’a înfiinţat în Rumînia Comitetul Naţional Antifascist, în frunte căruia se aflau personalităţi marcante, precum Nicolae Titulescu, dr. Nicolae Lupu, Mihail Sadoveanu, Grigore Filipescu. De asemenea, în ţara noastră îşi desfăşura activitatea o secţie a Reuniunii Universale pentru Pace, care participa la congresele organizate de aceasta.

În septembrie 1935, a fost încheiat, la Băcia, acordul între Frontul Plugarilor şi MADOSZ, în noiembrie s’a semnat un acord similar, la Bucureşti, între Blocul Democratic şi Partidul Socialist (Popovici). Apoi, în decembrie 1935, cele patru organizaţii au încheiat acordul de Front Popular la Ţebea, lângă gorunul lui Horea şi la mormântul lui Avram Iancu. În acest document se preciza că organizaţiile semnatare vor lupta: împotriva dictaturii fasciste, indiferent de forma pe care aceasta o îmbrăca; împotriva permanentizării cenzurii şi stării de asediu; pentru libertatea presei şi a întrunirilor; împotriva organizaţiilor fasciste; împotriva războiului; pentru pace; pentru menţinerea şi întărirea pactelor de alianţă şi prietenie încheiate de România etc.

Organizaţiile semnatare adresau un apel de colaborare Partidului Social-Democrat, Partidului Naţional-Ţărănesc, Partidului Radical-Ţărănesc şi altor formaţiuni democratice. Acestea nu au dat curs invitaţiei deoarece Frontul Popular le apărea ca o manevră a Internaţionalei a III-a Comuniste, prin care guvernul sovietic urmărea să destabilizeze situaţia din Rumînia.

Autorităţile s-au arătat foarte îngrijorate de activitatea comuniştilor, drept care au decis să reacţioneze în forţă. Au fost intentate procese unor cunoscuţi militanţi comunişti: Ana Pauker, Petre Constantinescu-Iaşi, Gheorghe Apostol, Tudor Bugnariu. În timp ce guvernul îi acuza că desfăşoară activităţi de subminare a statului român, că se aflau în solda Moscovei, opoziţia democratică – inclusiv o bună parte a Partidului Naţional-Ţărănesc – aprecia că procesele constituiau un abuz al guvernanţilor, care încălcau drepturile şi libertăţile democratice.

În acelaşi timp, guvernul era extrem de tolerant faţă de organizaţiile de extremă dreaptă. La sfârşitul anului 1935 şi în 1936 devenise un spectacol cotidian arderea pe rug a unor ziare – “Adevărul”, “Dimineaţa”, “Lupta”, “Zorile”, considerate ca fiind “iudeo-masonice” -, ameninţarea cu moartea a unor lideri politici democraţi, acţiunile antisemite.

Alegerile pentru barourile de avocaţi s-au desfăşurat la sfârşitul anului 1935 într-o atmosferă de mare tensiune, urmare a faptului că legionarii şi cuziştii au interzis prin forţă participarea avocaţilor evrei la şedinţele respective. Acţiuni de acest fel au avut loc şi cu prilejul alegerilor la alte organizaţii profesionale – ale medicilor, arhitecţilor, inginerilor etc. De fiecare dată autorităţile asistau impasibile la actele de violenţă ce se înregistrau în faţa sălilor unde urmau să aibă loc alegerile. Lucreţiu Pătrăşcanu, referindu-se la alegerea de la baroul de Ilfov, desfăşurată în ziua de 8 decembrie 1935, scria: “Nu a fost o alegere de breaslă, ci una eminamente politică, atât prin mijloacele întrebuinţate, cât şi prin semnificaţia ei adevărată. În această alegere s-au ciocnit două, concepţii, nu profesionale, ci politice: concepţia reprezentată de blocul naţional-creştin, plus ramura fascizantă a Partidului Liberal, şi concepţia reprezentată de un bloc nu al stângii propriu-zise, totuşi cu un larg caracter democratic”. Luând cuvântul în şedinţa Adunării Deputaţilor din 11 decembrie 1935, Grigore Iunian – care în alegerile pentru baroul de Ilfov întrunise 234 voturi, faţă de 992 obţinute de Istrate Micescu, fruntaş al Partidului Naţional-Liberal – nu contesta desfăşurarea propriu-zisă a alegerilor, ci atmosfera în care acestea au avut loc, arătând că în faţa Palatului de Justiţie s-au înregistrat incidente, provocate de reprezentanţii unui “curent politic”, respectiv de cuzişti. El îşi exprima îngrijorarea în legătură cu “sâmburele de anarhie care se sădeşte în fiecare zi şi sub diferite forme”, cu “lipsa de autoritate a forţelor de ordine”. Pe de altă parte. A.C. Cuza ţinea să afirme că alegerea de la barou a reprezentat “triumful ideilor” sale. Este semnificativ faptul că, venind de la barou la Adunarea Deputaţilor, Istrate Micescu nu s-a aşezat alături de parlamentarii liberali, ci de cei aparţinând Partidului Naţional-Creştin, organizaţie în care se va înscrie la sfârşitul anului 1937.

Începutul lui 1936 a fost dominat de alegerile parlamentare parţiale din judeţele Hunedoara şi Mehedinţi, care au devenit un adevărat test privind evoluţia regimului politic din România. S-au confruntat candidaţii Partidului Naţional-Ţărănesc – dr. Nicolae Lupu şi Ghiţă Popp – sprijiniţi şi de alte forţe politice (Partidul Comunist, Partidul Social-Democrat, Frontul Plugarilor) şi cei ai Partidului Naţional-Creştin – Octavian Goga şi Silviu Dragomir. Alegerile s-au desfăşurat în luna februarie; în ambele judeţe au învins candidaţii Partidului Naţional-Ţărănesc. După alegeri, Octavian Goga a adresat o interpelare guvernului, în şedinţa Adunării Deputaţilor din 27 februarie 1936, acuzându-l că nu a luat măsuri împotriva propagandei comuniste şi apreciind că voturile obţinute de Partidului Naţional-Ţărănesc au fost de fapt “în favoarea Frontului Popular”.

În zilele de 2-4 aprilie 1936, s’a desfăşurat, la Tg. Mureş, Congresul Uniunii Naţionale a Studenţilor Creştini din România, care era de fapt un congres legionar. Participanţilor li s-au pus la dispoziţie trenuri, spaţii pentru cazare şi pentru desfăşurarea lucrărilor. În drum spre Târgu Mureş, câţiva studenţi au oprit trenul în gara Sinaia şi au urinat pe placa pusă în memoria lui I.G. Duca. La congres s-a discutat despre românizarea industriei şi comerţului, francmasonerie, sectele religioase, situaţia materială a studenţilor ş.a. Un participant a afirmat că adversarii Legiunii puneau la cale asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, drept care a propus constituirea unor “echipe ale morţii”, pentru sancţionarea “canaliilor”; au fost nominalizaţi: Virgil Madgearu, Gabriel Marinescu, Mihail Stelescu ş.a.; o echipă specială trebuia să se ocupe de “ocultă” (adică de Elena Lupescu). Membrii celor zece echipe, care s-au constituit pe loc, au depus următorul jurământ: “Jur, cu preţul sângelui, că voi apăra onoarea şi voi pedepsi pe trădători. Dacă voi da un pas înapoi asupra mea să cadă blestemul neamului întreg. Aşa să-mi ajute Dumnezeu”.

Acest congres a suscitat vii discuţii. Ziarul naţional-ţărănist “Dreptatea” scria la 19 aprilie 1936 că la Târgu Mureş a avut loc un congres al Gărzii de Fier, “reprezentată prin membrii ei studenţi”, că acest congres “a fost ţinut pe cheltuiala statului, în trenurile statului, cu mese de la stat, cu primiri oficiale de la stat, cu muzici de la stat; şi acest stat este reprezentat prin guvernul Tătărescu”. Într-un memoriu adresat Regelui, Ion Mihalache aprecia: “Diversiunea a scăpat din mâinile guvernului. Forţele de care a vrut să se servească guvernul urmează mişcarea lor proprie, slujindu-se de guvern, dar urmărind ţelurile lor proprii”. Primit de Carol al II-lea la 25 mai, Armand Călinescu a expus pe larg “pericolul Gărzii de Fier”, criticând “metodele teroriste, care duc la război civil şi scăderea autorităţii puterilor din Stat”. Consemnând această întrevedere, fruntaşul naţional-ţărănist scria: “Opinez pentru represiune, arăt că aceasta n-o poate face decât un guvern nou, cu autoritate şi rezemat pe o mare forţă populară”. Împotriva legionarilor au luat atitudine Constantin I.C. Brătianu, Victor Iamandi, George Fotino şi alţi fruntaşi liberali.

Congresul de la Târgu Mureş a marcat o cotitură în relaţiile dintre Rege şi Garda de Fier. Încă din aprilie 1935 apăruseră unele semne care atestau începutul deteriorării raporturilor dintre Suveran şi Corneliu Zelea Codreanu. O expresie a noului curs ce se contura în relaţiile dintre cei doi o constituie manifestaţia legionară desfăşurată la 15 februarie 1935 în faţa Palatului Regal, împotriva interzicerii unei conferinţe a lui Nae Ionescu. Manifestaţia a fost împrăştiată de armată, iar în timpul ciocnirilor au fost răniţi mai mulţi gardişti. De asemenea, din spirit de frondă, legionarii s-au solidarizat cu doctorul Gerota, care fusese arestat, întrucât atacase pe Carol al II-lea şi camarila sa, cerând instaurarea unui regim republican.

Pe aceeaşi linie se înscriu şi primele contacte ale unor fruntaşi ale Mişcării Legionare cu Iuliu Maniu şi Gheorghe Brătianu. cunoscuţi pentru atitudinea lor anticamarilistă. Legionarii au difuzat manifestul intitulat ,,Duduia”, în care se prezenta pe larg rolul Elenei Lupescu şi al rudelor sale în viaţa politică şi economică a ţării, reţeaua de informatori de care ea se folosea. Documentul o înfăţişa pe Elena Lupescu ca o “Esteră” modernă, ale cărei sfaturi Regele le executa în consecinţă.

La începutul lunii aprilie 1936, s-au făcut unele încercări de a redeschide procesul asasinării lui I.G. Duca, în lumina unor noi mărturii. Nicolae Constantinescu-Bordeni, deputat georgist, a cerut instituirea unei comisii de anchetă parlamentară, în vederea clarificării depline a împrejurărilor în care a fost asasinat fostul Prim-ministru şi a tragerii la răspundere a tuturor vinovaţilor. Problema era deosebit de complexă, deoarece ţintea obiective variate: în timp ce liberalii “bătrâni” urmăreau ilegalizarea partidului Totul pentru Ţară, georgiştii, averescanii şi adepţii lui Iuliu Maniu căutau să implice masiv camarila, inclusiv pe Elena Lupescu, în acest act, iar legionarii, la rândul lor, doreau să discute despre un plan de asasinare a lui Corneliu Zelea Codreanu, pus la cale din inspiraţia Palatului. Cum nici una dintre grupările aflate în dispută nu avea curajul să ia o iniţiativă decisivă, s-a acceptat, în mod tacit, ideea lui Valer Pop de a se lăsa Ministerului de Justiţie timpul necesar pentru elucidarea împrejurărilor în care a fost asasinat I.G. Duca. Astfel chestiunea a fost abandonată.

Carol al II-lea urmărea cu atenţie evoluţia forţelor politice din opoziţie, acţionând pentru slăbirea lor. Deoarece Mişcarea Legionară luase un adevărat avânt, camarila regală a încercat să producă o fisură în conducerea ei şi să-i discrediteze pe Corneliu Zelea Codreanu, folosindu-se în acest sens de Mihail Stelescu. Acesta era un vechi “camarad”, care adusese o contribuţie însemnată la dezvoltarea Mişcării Legionare. El s-a lăsat convins să organizeze un atentat împotriva Căpitanului; dar cel ales pentru a-l otrăvi pe Corneliu Zelea Codreanu a cedat nervos, iar la 5 septembrie 1934 s-a autodenunţat. “Consiliul de Onoare” întrunit la 24 septembrie l-a declarat pe Mihail Stelescu “vinovat de înaltă trădare” faţă de Legiune şi Căpitan. Corneliu Zelea Codreanu a decis excluderea lui din Mişcare, cu precizarea: “Acord lui Stelescu dreptul ca, într-un viitor cât mai îndepărtat, care rămâne la aprecierea mea, să-­şi poată răscumpăra în faţa aceluiaşi Consiliul de Onoare, convocat de mine în acest scop, numai prin jertfă, onoarea pierdută şi păcatul făptuit”.

Dar Mihail Stelescu nu numai că nu s-a căit, ci a înfiinţat organizaţia Vulturii Albi, care apoi şi-a luat numele de Cruciada Românismului, începând o amplă campanie împotriva lui Corneliu Zelea Codreanu. Gazeta “Cruciada Românismului”, editată de Mihail Stelescu, a fost, în 1935-1936, cea mai senzaţională publicaţie din România. Nemaiputând suporta atacurile la adresa “Căpitanului”, legionarul Ion Caratănase a adunat un grup de zece legionari hotărâţi “să dea un exemplu istoric”, pedepsindu-l pe “trădător”. În ziua de 16 iulie 1936, Mihail Stelescu a fost asasinat în Spitalul Brâncovenesc din Bucureşti, unde se afla internat. “Decemvirii” l-au ciuruit de gloanţe, după care l-au tăiat în bucăţi cu securea. După uciderea lui Mihail Stelescu, mai mulţi legionari, în frunte cu Gheorghe Furdui şi Alexandru Cantacuzino, au lansat un manifest în care se afirma: “Dacă timp de doi ani de zile Mihail Stelescu nu şi-a pus pistolul la tâmplă şi nu s-a sinucis, este că actuala societate românească e un câmp de infecţie din care se nutreşte şi prosperă: trădarea, corupţia, laşitatea şi vânzarea de neam. Tineretul este hotărât să schimbe, cu armele lui, aceste timpuri de ruşine. S-a împlinit sorocul judecăţii. De azi înainte vor trăi căpeteniile româneşti şi vor muri trădătorii. Mihail Stelescu a trădat şi ca orice trădător a căzut sub gloanţele unui pluton de execuţie. […] Studenţimea română, înţelegând gestul celor zece camarazi întemniţaţi, priveşte spre asfinţitul lumii de azi, cum urca generaţii noi, scăpate de blestemul trădărilor şi de şerbia laşităţii. La orizont de abia acum se întrezăreşte lumina unei adevărate măriri româneşti”. Cei 10 asasini şi-au asumat întreaga răspundere a actului comis şi au fost condamnaţi: 8 dintre ei la muncă silnică pe viaţă, iar ceilalţi doi la 10 ani temniţă grea; Corneliu Zelea Codreanu nu a fost chemat la proces nici măcar în calitate de martor.

În octombrie 1936 a fost publicată cartea Pentru legionari, scrisă de Corneliu Zelea Codreanu, în care era înfăţişată lupta pe care a dus-o pentru impunerea mişcării sale în viaţa politică a României. Aici el argumenta pe larg de ce legionarii erau adversarii declaraţi ai democraţiei, francmasoneriei, iudaismului şi comunismului.

După ce în septembrie 1935 au fost înfiinţate primele “cooperative legionare”, în octombrie 1936 s-a creat Corpul Muncitoresc Legionar sub comanda inginerului Gheorghe Clime. Din iniţiativa acestuia au fost înfiinţate cantine şi magazine pentru muncitori.

La 5 noiembrie 1936, Corneliu Zelea Codreanu a adresat Regelui şi oamenilor politici un memoriu în care spunea: “Cerem ca Majestatea Voastră să pretindă tuturor celor ce conduc, sau îşi manifestă păreri cu privire la politica externă, să răspundă cu capul pentru directivele pe care şi le însuşesc. Aşteptăm, de asemenea, acelaşi gest de mare curaj şi de cavalerism şi din partea Majestăţii Voastre, în ceea ce priveşte linia regală de politică externă a României. […] Nu există Mică Înţelegere, nici Înţelegere Balcanică. Cine crede în acestea, dovedeşte că nu a înţeles nimic. Lupta se duce numai între bolşevism şi statele naţionale”.

Puternica ascensiune a Mişcării Legionare a început să-l îngrijoreze pe Carol al II-lea, care a cerut luarea unor măsuri de limitare a activităţii acesteia. În august 1936, a fost efectuată o importantă remaniere de guvern, în urma căreia Ion Inculeţ a fost înlăturat din fruntea Ministerului de Interne, conducerea acestuia fiind preluată de Dumitru Iuca, iar subsecretarul de Stat, Eugen Titeanu, a fost înlocuit cu Aurelian Bentoiu, apropiat al camarilei regale. Forţele de ordine au primit dispoziţii să aplice prevederile legale, care interziceau taberele de muncă, purtarea de uniforme, marşul în coloană, intonarea de cântece cu semnificaţie politică etc.

Dar legionarii şi-au continuat activitatea, extinzându-şi taberele, care erau deschise în aproape toate judeţele ţării. Cea mai frecventată era cea de la Carmen-Sylva (jud. Constanţa), unde lucra şi Căpitanul. De asemenea, în cartierul Bucureştii Noi s-a ridicat noul sediu al Mişcării Legionare, numit Casa Verde, care a fost inaugurat la 8 noiembrie 1936.

Începutul anului 1937 a fost marcat de extinderea influenţei Mişcării Legionare. Acest fapt a ieşit puternic în evidenţă cu prilejul funeraliilor lui Ion I. Moţa şi Vasile Marin. Cei doi fruntaşi legionari au murit în ziua de 13 ianuarie 1937, în timpul luptelor de la Majadahonda (Spania). Trupurile lor au fost transportate la Toledo, unde au fost îmbălsămate la morga spitalului. Pentru aducerea lor în ţară s-au deplasat generalul Cantacuzino-Grănicerul şi Virgil Ionescu. Vagonul cu cei doi legionari a străbătut Franţa, Belgia, Germania, Polonia, intrând în ţară pe la punctul de frontieră Ghica Vodă, la 8 februarie. Între timp. cu aprobarea patriarhului Miron Cristea, din iniţiativa lui Corneliu Zelea Codreanu, a început construirea unei “capele mausoleu” în cartierul Bucureştii Noi, unde să fie înmormântaţi Ion I. Moţa şi Vasile Marin.

Constituţia din 1923 prevedea la art. 32: “Nici un român, fără autorizarea guvernului, nu poate intra în serviciul unui stat străin, fără ca însuşi prin aceasta să-şi piardă cetăţenia”. Moţa şi Marin se puseseră în slujba lui Franco, împotriva guvernului republican din Spania. Totuşi, ministrul de Interne, Dumitru Iuca, a pus la dispoziţie o garnitură specială de tren pentru transportarea celor doi legionari şi a asigurat condiţiile ca aceasta să urmeze un itinerar propriu, neprevăzut în “mersul trenurilor”. Înmormântarea s-a desfăşurat în ziua de 13 februarie; cortegiul funerar, lung de 4 km, a paralizat întreaga circulaţie în centrul Capitalei. Patru sute de preoţi cântau psalmi, mai mulţi ţărani interpretau din buciume acorduri funebre. Procesiunea a durat 6 ore, carul mortuar străbătând principalele artere ale Capitalei; acesta, drapat în verde, era tras de 200 de legionari; carul era urmat de familiile celor doi, de Corneliu Zelea Codreanu, de Senatul Legionar, de generalul Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul, preşedintele partidului Totul pentru Ţară. Printre participanţi se aflau: Octavian Goga, A.C. Cuza, Nae Ionescu, Simion Mehedinţi, Corneliu Şumuleanu, Traian Brăileanu. Au fost prezenţi reprezentanţii diplomatici ai Spaniei, cu toată Legaţia, şi cei ai Germaniei, Italiei, Japoniei, Iugoslaviei, Portugaliei, precum şi însărcinatul cu afaceri al Poloniei. Au fost depuse coroane de flori din partea lui Franco, Mussolini şi Hitler. Prin aceste gesturi se exprima, în mod public, sprijinul unor puteri străine pentru o mişcare politică din România.

Problema participării diplomaţilor străini la funeraliile celor doi legionari a constituit obiectul unei interpelări în şedinţa Adunării Deputaţilor din 16 februarie 1937. Armand Călinescu a afirmat: “Noi ştiam că, spre mândria acestei ţări, epoca în care consulii străini se amestecau în luptele interne dintre partide a dispărut încă din timpul Divanurilor ad-hoc şi credeam că sentimentul de demnitate naţională impune oricărui patriot să împiedice reîntoarcerea sub orice formă a unei asemenea epoci de tristă amintire”. La rândul său, Grigore Filipescu întreba dacă ministrul de Externe nu credea necesar să atragă atenţia guvernelor Germaniei, Italiei şi Portugaliei “asupra gravităţii acestor abateri de la cele mai elementare uzanţe diplomatice, care nu admit imixtiunea agenţilor străini în treburile noastre interne”. Răspunzând pe loc, Gheorghe Tătărescu a precizat că reprezentanţii unui stat străin nu pot fi prezenţi la nici un fel de manifestare de politică internă, astfel că “participarea agenţilor diplomatici la o solemnitatea religioasă făcută sub egida unui partid politic şi transformată astfel într-o manifestaţie politică este o înfrângere a tuturor uzanţelor internaţionale”, iar guvernul român va acţiona pentru apărarea demnităţii naţiunii române. Într-adevăr, ca urmare a demersurilor diplomatice întreprinse, guvernele Germaniei, Italiei şi Portugaliei s-au desolidarizat public de gestul reprezentanţilor lor în Bucureşti, exprimându-şi regretul pentru cele petrecute.

La sfârşitul lunii februarie 1937, a avut loc o întâlnire secretă între Carol al II-lea şi Corneliu Zelea Codreanu. Cu acest prilej, Regele a afirmat că “simpatizează foarte mult” Mişcarea Legionară, că vrea să înlăture guvernul Tătărescu şi să instaureze un regim personal, bazat pe Mişcarea Legionară. Suveranul i-a cerut lui Corneliu Zelea Codreanu să-l proclame “Căpitanul” Mişcării Legionare, iar el îl va numi şeful guvernului. Corneliu Zelea Codreanu nu a acceptat însă oferta, afirmând că legionarii nu erau încă pregătiţi pentru guvernare, iar în privinţa şefiei a arătat că legionarii i-au jurat lui credinţă, nu altcuiva, şi că această credinţă nu putea fi obiectul unui trafic politic.

Din acel moment s-a produs ruptura definitivă a relaţiilor dintre Carol al II-lea şi Corneliu Zelea Codreanu. La 23 februarie a avut loc o remaniere guvernamentală: Gheorghe Tătărescu – foarte receptiv la orice schimbare ,,de front” dictată de Carol al II-lea – a preluat conducerea Ministerului de Interne, fiind secondat, ca subsecretar de Stat, de Gabriel Marinescu. Astfel s-a oficializat intrarea camarilei în guvern; Gabriel Marinescu avea să-i explice lui Armand Călinescu: relaţiile dintre Carol al II-lea şi legionari au ajuns într-un asemenea stadiu, încât “dacă nu-i suprimă el pe ei, va cădea el şi Rex apoi victime”. La sugestia Regelui, guvernul Tătărescu a început să ia măsuri împotriva legionarilor: închiderea temporară a universităţilor şi evacuarea căminelor studenţeşti, interzicerea formaţiunilor paramilitare şi a uniformelor, limitarea propagandei legionare, desfiinţarea taberelor de muncă.

În ziua de 1 martie 1937, a avut loc atentatul asupra profesorului Traian Bratu, rectorul Universităţii din Iaşi. A doua zi a intervenit în Adunarea Deputaţilor fruntaşul naţional-ţărănist Armand Călinescu; el a condamnat cu vehemenţă acest act: “Am venit ca, în faţa Camerei şi în faţa ţării, să ridic un protest vehement împotriva stării de totală anarhizare în care a căzut aparatul nostru de Stat”. A răspuns Victor Iamandi, ministrul Cultelor şi Artelor, care a exprimat adânca sa “indignare şi revoltă” împotriva actului de la Iaşi, după care a precizat: “Îngăduiţi-mi să vorbesc deschis: răspunderea acestei stări de lucruri apasă, deopotrivă, asupra întregii noastre clase conducătoare. De trei ani încoace mişcările acestea au fost speculate. […] Chiar ieri, pentru că ne referim la cazul nenorocit de la Iaşi, în această incintă s-au rostit la adresa rectorului Universităţii din Iaşi vorbe, care au fost necontrolate, în ce priveşte informaţiile ce stăteau la baza lor”. Totodată, Victor Iamandi a precizat că nu trebuia confundată “studenţimea universitară, care se ridica la aproape 40 000, cu cei câteva sute de rătăciţi, care sunt crescuţi în cultul crimei şi asasinatului”. Nicolae Iorga, luând cuvântul în Senat, a cerut modificarea mijloacelor de luptă politică: “Împotriva acelora care prin ziare şi cuvântări la întrunire publică aduc un tineret neexperimentat şi nesocotit în situaţiunea de a deveni ucigaşi şi călăi, împotriva acelora trebuie să se ridice orice om cu iubire de această ţară şi orice om care are respectul umanităţii, care nu se exprimă în nici o formă mai frumoasă decât libertatea gândului onest, care nu trebuie să aducă după dânsul nici glontele revolverului, nici înţepătura pumnalului”. Referirile la acţiunile lui A.C. Cuza şi ale lui Corneliu Zelea Codreanu erau mai mult decât evidente.

Pe măsură ce relaţiile dintre Rege şi legionari se deteriorau, se constată o intensificare a contactelor vizând stabilirea unei punţi de legătură între Iuliu Maniu şi Corneliu Zelea Codreanu. La 11 martie 1937, în casa inginerului Ionică din Bucureşti a avut loc o întrevedere între Corneliu Zelea Codreanu şi Zaharia Boilă. Cu acest prilej, şeful legionarilor a afirmat că Regele urmărea să-l suprime, că a înţeles clar că “două săbii nu încap într-o teacă”. De aceea, el propunea o alianţă cu Iuliu Maniu, fiind convins că “dacă Regele ne ştie de aliaţi, nu va îndrăzni să se atingă de noi”. De asemenea, la 22 aprilie, Corneliu Zelea Codreanu s-a întâlnit cu Gheorghe Brătianu, convenind asupra unei acţiuni comune împotriva lui Carol al II-lea.

În acest context, s-a produs înlăturarea principelui Nicolae din rândul familiei regale. Revoltat de faptul că fratele său, Carol al II-lea, refuza să-i recunoască legalitatea căsătoriei cu Ioana Dolete – în timp ce el, regele ţării, trăia cu Elena Lupescu, ale cărei sfaturi politice le urma cu fidelitate – principele Nicolae a decis să recurgă la un “şantaj politic”: a intrat în legătură cu Garda de Fier, oferindu-i sprijin material. Elena Lupescu a sesizat pericolul şi a stăruit pe lângă Carol să-l înlăture urgent pe principele Nicolae din rândul familiei domnitoare şi să-l expedieze peste graniţă. Convocat în ziua de 8 aprilie, Consiliul de Coroană a validat această decizie. În timp ce toate partidele au acceptat hotărârea Consiliului de Coroană, Garda de Fier a dat publicităţii, la 11 aprilie 1937, un comunicat-circulară în care se critica “lichelismul Primului-ministru care vorbeşte de echivoc şi prestigiul dinastiei, când admite prezenţa şi amestecul în treburile statului a doamnei Lupescu. Prinţul Nicolae s-a căsătorit de 6 ani cu o româncă creştină din neamul băştinaş al ţării şi nu trăieşte cu o femeie din rasa cu care neamul meu se vrăjmăşeşte pe viaţă şi pe moarte, femeie prin care azi jidanii şi jidoviţii conduc ţara! Adevărul este că de 6 ani prinţul Nicolae nu a vrut să se plece în faţa d-nei Lupescu şi n-a înţeles ca soţia sa legitimă şi româncă şi creştină să devie sluga intrusei venetice. […] Ţara freamătă de indignare şi de nelinişte. Nu e vorba de ţara d-lui Tătărescu, compusă din poliţie, agenţi liberali şi spioni; mai este şi o altă ţară în afară de aceasta”. Documentul era semnat de generalul Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul, şeful partidului Totul pentru Ţară.

Vara anului 1937 s-a caracterizat printr-o puternică ascensiune a Mişcării Legionare. În fapt, cei patru ani de guvernare Tătărescu au contribuit decisiv la compromiterea regimului democratic, a Parlamentului şi a partidelor politice. Foarte mulţi cetăţeni îşi îndreptau speranţa spre “băieţi”, acei tineri care intrau în sate cântând imnuri patriotice, ridicau poduri, reparau şcoli, înălţau biserici şi troiţe, ajutau la strângerea recoltei, cântau în strană în zilele de sărbătoare sau participau la horă, îmbrăcaţi în costume naţionale. Faptul că aceşti “băieţi” erau împotriva democraţiei, a partidelor, că promiteau pedepse grele pentru adversarii politici nu era de natură să-i sperie pe ţărani. Emil Cioran scria, în martie 1937, că exista o dorinţă de “renunţare la libertate”, pe care o explica astfel: “Mulţimea vrea să i se comande. Cele mai sublime vise şi extaze comunicate prin flauturi de îngeri, n-o pot pune în mişcare ca un marş militar”. Ţărănimea “nu aşteptă altceva decât dezintoxicarea de libertate, de toate ficţiunile şi iluziile acesteia. Un adevărat strigăt după dictatură şi o ură invincibilă împotriva unei libertăţi inutile, […] Democraţia n-a putut face din ea un factor activ al istoriei, încât prostimea eternă a fost angajată într-o responsabilitate la care nu se simte chemată în mod esenţial. Ţăranii ar vrea ca totul să se facă peste ei, încât dictatura este paradisul lor terestru. […] Mulţimea aistorică n-are decât un ideal: pierderea libertăţii. Alţii să-şi ia răspunderea; ea nu vrea să judece, şi de frica anarhiei se încântă de teroare”.

La ancheta ziarului “Buna Vestire”, cu titlul De ce cred în biruinţa Mişcării Legionare, Mircea Eliade răspundea: “Cred în destinul neamului românesc – de aceea cred în biruinţa Mişcării Legionare. Un neam care a dovedit uriaşe puteri de creaţie, în toate nivelurile realităţii, nu poate naufragia la periferia istoriei, într-o democraţie balcanizată şi într-o catastrofa civilă”. Acesta era limbajul pe care-l utiliza şi Nae Ionescu: “Dintre toate mişcările care, de la război încoace – pentru a nu vorbi decât în strictă contemporaneitate – au încercat să organizeze destinele naţiei noastre, nici una nu s-a aşezat mai sigur în matca istoriei româneşti, ca cea a tinerilor care stau sub ocrotirea Arhanghelului cu sabia de foc […] pe tinerii aceştia care merg chiuind în luptă şi în moarte, nimic nu-i abate din drumul lor; nici violenţa, nici trădarea, nici linguşirea, nici corupţia, nici ademenirea, nici prigoana. Căci nu merg drumul lor, ci drumul naţiei, care e al mântuirii, pentru că pe el străjuieşte Dumnezeu. […] Victoria legionară înaintează ca o necesitate de destin, iar a te împotrivi ei însemnează a lua istoria în răspăr”. Legionarii propagau ideea după care acela hărăzit de istorie şi de Dumnezeu să conducă neamul românesc era Corneliu Zelea Codreanu. După convingerea lui Traian Herseni, “Căpitanul nu e ales de oameni, nu e conducător făcut, ci trimis de ursita cea fără greş a neamului, născut anume ca să mântuiască ţara”.

În perspectiva împlinirii celor patru ani de guvernare liberală, Ion Mihalache aştepta ca Regele să facă Partidului Naţional-Ţărănesc “dreptate”, adică să-l cheme la putere. Pe de altă parte, Partidul Naţional-Creştin devenise extrem de activ. Octavian Goga declara că un guvern Mihalache “ar însemna un premiu pentru politica lui Iuliu Maniu, ar deschide astfel cele mai sumbre perspective în ordinea internă”. Totodată, el aprecia că ar exista pericolul declanşării unui război civil, Partidul Naţional-Creştin neacceptând să se ştirbească prestigiul şi autoritatea Coroanei. Presa de dreapta şi de extremă dreaptă a declanşat o campanie furibundă împotriva Partidului Naţional-Ţărănesc, care era prezentat ca o organizaţie înfeudată Internaţionalei a III-a şi iudeo-masonilor, antinaţională; principalii acuzaţi erau Ion Mihalache, Virgil Madgearu, dr. N. Lupu. Ziarele “Apărarea naţională” şi “Porunca vremii” nu ezitau să ceară dizolvarea Partidului Naţional-Ţărănesc.

Problema succesiunii s-a rezolvat la 17 noiembrie 1937, când Regele a decis formarea unui nou guvern, prezidat de Gheorghe Tătărescu. Din iniţiativa acestuia, Partidul Naţional-Liberal a încheiat un cartel electoral cu Frontul Românesc şi cu Partidul German, organizaţii cu orientare de dreapta şi extrema dreaptă.

În faţa acestei situaţii, la 23 noiembrie, Ion Mihalache a demisionat din funcţia de preşedinte al Partidului Naţional-Ţărănesc, în favoarea lui Iuliu Maniu, adversar hotărât al camarilei şi al regelui Carol al II-lea.

În ziua de 25 noiembrie, Iuliu Maniu a încheiat cu Corneliu Zelea Codreanu şi cu Gheorghe Brătianu un pact de neagresiune, prin care Partidul Naţional-Ţărănesc, Mişcarea Legionară şi Partidul Naţional-Liberal georgist se angajau să apere libertatea şi corectitudinea alegerilor. La acest pact a aderat şi Constantin Argetoianu, preşedintele Partidului Agrar. În fapt, prin semnarea pactului de neagresiune, Iuliu Maniu a intenţionat să folosească Garda de Fier pentru atingerea unor obiective proprii: înfrângerea guvernului în alegeri, câştigarea acestora de către Partidul Naţional-Ţărănesc şi ajungerea sa la guvern. Astfel, credea că-l va sili pe Rege să respecte regimul parlamentar-constituţional, iar pe de altă parte, că va determina grupările de stânga şi de centru din Partidul Naţional-Ţărănesc să-l urmeze, ca unul care găsise calea accederii la putere. În acelaşi timp, Iuliu Maniu a urmărit să evite agresiunile legionarilor împotriva naţional-ţărăniştilor; mai mult, guvernul era pus în gardă de faptul că eventualele acţiuni ale forţelor de ordine împotriva Partidului Naţional-Ţărănesc puteau primi riposta Mişcării Legionare.

Alianţele electorale încheiate de cele două mari partide democratice au creat derută în rândul electoratului. Până atunci se vorbise despre “dreapta şi stânga”, dar acum cele două extreme se aflau în alianţe bizare. Ziarul “Lumea noua” – organul central de presă al Partidului Social-Democrat – scria: ,,În loc de pact democratic, d-l Iuliu Maniu ne-a invitat să aderăm la un pact de neagresiune cu partidele opoziţioniste de dreapta, care sunt duşmanul democraţiei, duşmanul oricăror libertăţi cetăţeneşti, pentru desfiinţarea alegerilor şi introducerea dictaturii. […] Noi putem merge în lupte deschise pentru democraţie şi libertăţi, dar nu putem fi o anexă într-o asociaţie la formarea căreia noi n-am fost consultaţi, al cărei scop ascuns nu-l cunoaştem, al cărui scop mărturisit nu-l înţelegem”. La rândul său, Grigore Iunian, preşedintele Partidului Radical-Ţărănesc, se adresa astfel lui Iuliu Maniu: “Nu vi se pare straniu să faceţi acord cu partidul [Totul pentru Ţară], a cărui doctrină este înlăturarea libertăţilor şi a democraţiei, precum şi instaurarea unui regim totalitar, în care unul porunceşte şi ceilalţi se supun? Un asemenea partid să fie chemat de partidele democratice ca să asigure libertatea alegerilor?”

Chiar în interiorul Partidului Naţional-Ţărănesc erau mulţi adversari ai pactului de neagresiune. Armand Călinescu nota, cu vădită îngrijorare: “Acţiunea noastră în acord cu Garda [de Fier] şi Gh. Brătianu are aerul îndreptat contra Regelui. Nu o aprob. Mihalache îmi spune că trebuie să lăsăm să se facă şi această experienţă”. La rândul său, Nicolae Costăchescu îşi afirma intenţia de a demisiona din Partidul Naţional-Ţărănesc. Împotriva pactului cu legionarii au fost, mai mult sau mai puţin făţiş, dr. Nicolae Lupu, Octav Livezeanu, Mihail Ralea, Petre Andrei, Virgil Potârcă, Grigore Gafencu, Mihai Ghelmegeanu ş.a.

În conformitate cu spiritul pactului de neagresiune, naţional-ţărăniştii au distrus toate manifestele şi alte documente electorale care atacau ideologia şi practica legionarilor, iar din propaganda orală au înlăturat orice apreciere negativă la adresa acestora. Mai mult, cu prilejul unei adunări electorale desfăşurate la Cluj, Iuliu Maniu a ţinut să aducă elogii conducătorilor Italiei şi Germaniei: “Avem ca exemplu pe Mussolini în Italia şi pe Hitler în Germania, care prin voinţele lor nestrămutate au reuşit să trezească conştiinţele naţiunilor respective, ajungând astăzi la realizări invidiate de întreaga omenire. E drept că atunci când pe firmamentul politic a apărut un Mussolini şi apoi un Hitler, noi i-am privit cu oarecare neîncredere. Faptele lor însă le justifică cu prisosinţă existenţa şi noi ca spectatori obiectivi trebuie să-i admirăm”. Chiar dacă termenii acestei declaraţii apărute în presă au fost contestaţi de preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc, rămâne esenţial faptul că, într-o campanie electorală decisivă pentru soarta regimului politic din România, Iuliu Maniu a adus elogii celor doi dictatori.

În timpul campaniei electorale s-a discutat zile în şir despre dizolvarea Gărzii de Fier în decembrie 1933, participanţii la acest act, inclusiv Nicolae Titulescu, căutând să se disculpe. În această atmosferă, Corneliu Zelea Codreanu afirma: “Legionarii, gata de a înfrunta toate adversităţile, păşesc hotărât şi biruitor în lupta care a început”. De asemenea, Căpitanul a convocat presa, căreia i-a prezentat o declaraţie scrisă, în care afirma: “Eu sunt contra marilor democraţii ale Occidentului, eu sunt contra Micii Înţelegeri, eu sunt contra Înţelegerii Balcanice şi n-am nici un ataşament pentru Societatea Naţiunilor, în care nu cred. Eu sunt pentru o politică externă a României alături de Roma şi Berlin. Alături de statele revoluţiilor naţionale, în contra bolşevismului. O spune un om care n-a călătorit şi n-a cerşit nimic nici la Roma şi nici la Berlin. În 48 de ore după biruinţa Mişcării Legionare, România va avea o alianţă cu Roma şi Berlinul, intrând astfel în linia misiunii sale istorice în lume: apărarea crucii, a culturii şi a civilizaţiei creştine”. Cu acelaşi prilej, Căpitanul a precizat că “pe orice listă ar fi să apară domnul Titulescu, îl vom combate cu cea mai mare energie”. Se cuvine menţionat faptul că Nicolae Titulescu candida pe listele Partidului Naţional-Ţărănesc din judeţul Olt. Legionarii au fost susţinuţi de mai mulţi oameni politici şi de cultură, între care Dragoş Protopopescu, Traian Brăileanu, Radu Meitani, Radu Demetrescu-Gyr. Mihail Manoilescu. dr. Dimitrie Gerota – care au candidat pe listele partidului Totul pentru Ţară.

Ca de obicei, partidele politice au publicat în timpul campaniei electorale programe şi manifeste cuprinzând modul în care fiecare vedea rezolvarea problemelor cu care se confrunta România, dar, în fapt, lupta politică a fost dominată de confruntarea dintre cele două mari partide democratice: Partidul Naţional-Liberal, aflat la guvern, şi Partidul Naţional-Ţărănesc, principala forţă de opoziţie. Iuliu Maniu aprecia: “De şapte ani suferim de guverne personale. […] Mi se pare comic ca oamenii să discute despre dreapta şi despre stânga, când ar trebui să vorbim cu toţii cum s-o scoatem pe d-na Lupescu din ţară, care a încurcat complet lucrurile şi care, cât este în situaţia ei de astăzi, în fruntea camarilei, împiedică orice politică sănătoasa, fie de dreapta, fie de stânga”.

Din inspiraţia camarilei s-a desfăşurat o amplă acţiune de discreditare a lui Iuliu Maniu, precum şi a lui Corneliu Zelea Codreanu. Astfel, în moţiunea adoptată de organizaţia Partidului Naţional-Liberal din Cluj se denunţa “acţiunea criminală a d-lui Iuliu Maniu împotriva monarhiei şi a M. S. regelui Carol al II-lea, simbolul neîntrecut al dinastiei noastre glorioase”. La 1 decembrie 1937, Istrate Micescu s-a înscris în Partidul Naţional-Creştin, din interiorul căruia a desfăşurat o intensă campanie împotriva lui Iuliu Maniu, dar mai ales împotriva lui Corneliu Zelea Codreanu. Referindu-se la declaraţiile de politică externă ale şefului Mişcării Legionare, Istrate Micescu susţinea că orientarea României “nu se poate schimba de altcineva decât de Rege”.

Deşi tensiunea politică a fost mare, alegerile parlamentare din decembrie 1937 s-au desfăşurat fără incidente sângeroase. Nota caracteristică a alegerilor a constituit-o atmosfera de confuzie şi de neîncredere în capacitatea partidelor de a conduce ţara. Pe primul loc s-a situat Partidul Naţional-Liberal, cu 35,92% din voturi, dar el nu a întrunit procentul de cel puţin 40% pentru a beneficia de prima electorală, ceea ce însemna că guvernul a pierdut alegerile. Partidul Naţional-Ţărănesc s-a plasat pe locul al doilea, cu 20,40%, astfel că nu a obţinut succesul dorit de Iuliu Maniu. Clasată pe locul al treilea, cu 15,58%, Mişcarea Legionară a înregistrat un veritabil succes, reuşind să obţină aproape o jumătate de milion de voturi; ele constituie mărturia faptului că o bună parte a electoratului nu mai avea încredere în partidele democratice şi dorea o schimbare de regim. Corneliu Zelea Codreanu a beneficiat, datorită pactului de neagresiune, de girul politic şi moral al lui Iuliu Maniu, personalitate bine cunoscută de cetăţenii români. Pe locul al patrulea s-a clasat Partidul Naţional-Creştin, care a obţinut 9,15% din voturi, reuşind să câştige mai multe sufragii decât simpla însumare a celor înregistrate în 1932 şi 1933 de LANC şi de Partidul Naţional-Agrar. Alegerile au consemnat o orientare spre dreapta a electoratului român, circa 25% dintre alegători votând pentru partidul Totul pentru Ţară şi Partidul Naţional-Creştin, adică mai mult decât cei ce şi-au dat votul Partidului Naţional-Ţărănesc.

Desigur, înfrângerea cabinetului Tătărescu a reprezentat pentru Rege o lovitură, deoarece ea a însemnat blamarea soluţiei dată crizei din noiembrie, precum şi a activităţii desfăşurate de Gheorghe Tătărescu în decursul celor patru ani de guvernare. Totuşi, rezultatul alegerilor i-a oferit suveranului o largă posibilitate de manevră pentru realizarea, printr-o altă formulă guvernamentală, a principalului său obiectiv politic.

La 28 decembrie, Octavian Goga a fost însărcinat oficial cu formarea noului cabinet, care era deja urzit în culise. În aceeaşi zi, guvernul a depus jurământul. Nu era un cabinet naţional-creştin, deoarece ministerele-cheie – Internele, Justiţia, Externele – au fost încredinţate unor persoane care nu făceau parte din acest partid sau care abia se înscriseseră (Istrate Micescu). Prin chemarea lui Octavian Goga la putere, Regele şi-a atins mai multe obiective: a dat satisfacţie curentului de dreapta, dar a evitat antrenarea la guvernare a legionarilor; noul preşedinte al Consiliului de Miniştri era un adversar înverşunat al lui Iuliu Maniu, astfel că lupta împotriva acestuia avea să continue la cote şi mai ridicate: prin includerea lui Armand Călinescu în guvern a produs o ruptură în Partidul Naţional-Ţărănesc, slăbindu-i poziţiile politice, iar pe de altă parte regele era sigur că în fruntea Ministerului de Interne se afla un om energic şi profund ostil Mişcării Legionare. Numirea lui Istrate Micescu în calitate de ministru de Externe semnifica decizia de a continua politica tradiţională a României, orientată spre Franţa şi Marea Britanie, dar şi dorinţa de ameliorare a raporturilor cu Italia şi Germania. Prezenţa generalului Ion Antonescu în fruntea Ministerului Apărării Naţionale sublinia încrederea armatei în guvern. Cabinetul Goga nu reprezenta un partid sau o coaliţie de partide, ci era expresia voinţei regale. De altfel, într-o declaraţie făcută presei, Carol al II-lea a precizat: “Este guvernul meu şi trebuie să aibă aprobarea mea. În ziua când nu aş fi mulţumit de felul cum guvernează voi cere o schimbare”.

Pe linia programului Partidului Naţional-Creştin s-au luat unele măsuri împotriva “iudeo-masonilor”. Astfel, la 30 decembrie 1937, au fost suprimate ziarele “Adevărul”, “Dimineaţa”, “Lupta”; au fost retrase permisele de liberă circulaţie pe CFR ziariştilor evrei. La 22 ianuarie 1938 a apărut decretul-lege privind revizuirea cetăţeniei acordate evreilor, prin care se cerea ca în termen de 30 de zile primarii să alcătuiască un tablou al evreilor înscrişi în registrele de naţionalitate ale comunei, urmând ca după 20 de zile de la afişare toţi cei trecuţi pe aceste tablouri să aducă actele doveditoare ale întrunirii condiţiilor legale pentru obţinerea cetăţeniei române. Decretul nu s-a aplicat, deoarece guvernul a trebuit să demisioneze la 10 februarie 1938. În general, măsurile antisemite nu au avut amploarea preconizată în opoziţie de Partidul Naţional-Creştin, fapt ce l-a nemulţumit pe A.C. Cuza – care ocupa funcţia de secretar de Stat; acesta s-a retras în mod ostentativ la Iaşi, refuzând să mai participe la activitatea guvernului, după 6 ianuarie 1938.

Activitatea guvernului a fost subminată de contradicţiile dintre forţele care-l alcătuiau. Partidul Naţional-Creştin fusese creat prin contopirea organizaţiilor LANC cu cele ale Partidului Naţional-Agrar, dar în unele judeţe fuziunea a avut un caracter formal; acum, când s-a ivit posibilitatea ocupării unor funcţii publice – primari, prefecţi, inspectori generali – între gogişti şi cuzişti au izbucnit conflicte, care uneori s-au transformat în confruntări de stradă. Pentru a restabili ordinea, ministrul de Interne, Armand Călinescu, a cerut poliţiei să intervină.

Nici în domeniul politicii externe guvernul nu a putut urma linia Partidului Naţional-Creştin. În momentul instalării sale, Octavian Goga a trimis telegrame lui Hitler şi Mussolini, prin care-şi exprima dorinţa dezvoltării relaţiilor României cu Germania şi Italia. Dar regele Carol al II-lea a ţinut să declare că România rămâne ferm ataşată alianţelor existente, iar Istrate Micescu a depus mari eforturi pentru a convinge guvernele de la Paris şi Londra, precum şi Consiliul Societăţii Naţiunilor, că guvernul Goga nu intenţiona să schimbe orientarea politicii externe a ţării şi că măsurile antisemite vizau numai o mică parte a evreilor stabiliţi în ţara sa.

Deoarece guvernul nu avea o bază parlamentară, Regele a decis să dizolve Parlamentul la 18 ianuarie 1938, anunţând noi alegeri la 2 martie pentru Adunarea Deputaţilor şi la 12-17 martie pentru Senat.

După alegerile parlamentare din decembrie 1937 s-a înregistrat o puternică ascensiune a Mişcării Legionare. Din ordinul lui Corneliu Zelea Codreanu s-a constituit o comisie pentru elaborarea Constituţiei României legionare, s-au înfiinţat şcoli de primari şi de prefecţi legionari, ceea ce a creat impresia că Garda de Fier se pregătea să preia puterea. La 13 ianuarie s-a constituit “Corpul Militar Moţa-Marin”, alcătuit – potrivit surselor furnizate de legionari – din 100 000 de persoane, care au depus următorul Jurământ: “Nu avem alt ideal decât de a ne hărăzi Dumnezeu fericirea să murim sfârtecaţi sau chinuiţi pentru scânteia de adevăr ce ştim că o avem în noi şi pentru a cărei apărare pornim la încleştare cu stăpânitoarele puteri ale întunericului, pe viaţă şi pe moarte. Stau gata de moarte. Jur!” Declaraţiile lui Corneliu Zelea Codreanu produceau fiori multor lideri politici: “îndată ce vom fi stăpâni pe ţară, vom pune politicienii care au contribuit să aducă România în mizeria în care se află, să construiască o autostradă de la Bucureşti la Berlin”. În marşurile lor, legionarii fredonau cântecul intitulat “Prigoana”, care conţinea aceste versuri: “Dar vom plăti, dar vom plăti/ Dar vom plăti noi tuturor/ Iudeo-francmasonilor/ Şi vouă liberalilor/ Şi vouă ţărăniştilor/ Şi tuturor partidelor/ Şi tuturor partidelor/ Nimeni nu va scăpa din mâini/ Vă vom ucide ca pe câini”.

Nae Ionescu a reînceput tipărirea ziarului “Cuvântul” (interzis după asasinarea lui I.G. Duca), prin care desfăşura o amplă campanie împotriva politicienilor, între care cel mai vizat era Nicolae Iorga, adversar hotărât al Mişcării Legionare. Într-unul din aceste articole, Nae Ionescu scria: “Noi ne îngrozim. De sufletele moarte ale acestor bătrâni cu un picior în groapă, care după ce au făcut tot binele, desigur, dar şi tot răul pe care au putut să-i facă se aşează cu îndărătnicie de-a curmezişul istoriei”. Referindu-se direct la Nicolae Iorga, acelaşi Nae Ionescu preciza: ,,Tot ce am învăţat de la el, nu mai e bun. Pentru el – nu pentru mine […] formula maselor democratice a fost de mult depăşită – probă, prelungita descompunere a partidelor politice, instrumente per excellentiam ale democraţiei – înţelegem că trebuie să existe încă un element creator de istorie – cel pe care îl trece cu vedere d. Iorga: care să nu fie nici omul împotriva maselor (dictatura), nici masele împotriva omului (democraţia degenerată de azi); ci: omul pe care l-au găsit masele”. Acel om era “Căpitanul” Corneliu Zelea Codreanu. Răspunzând celor care acuzau Mişcarea Legionară că nu are program, Nae Ionescu aprecia: “Un program e un instrument de propagandă. Spui oamenilor ce ai de gând să faci, ca doar-doar o să le câştigi adeziunile. Eu, însă, ştiu că n-am văzut încă un guvern care să se ţină de un program anunţat în opoziţie. […] Pe de altă parte, un program e o invenţie democratică. Faptul de a avea un program e un semn de democraţie. […] Ce program are bobul de grâu care încolţeşte, ce program are ploaia care cade? Naţionaliştii sunt gospodari; iar gospodăria este o stare naturală. Mă rog – plugarul care ară şi seamănă are program? Nu. El are, pur şi simplu, rost la treabă; şi la fiecare soroc face ce trebuie. Asta e”.

Imediat după constituirea guvernului Goga, Iuliu Maniu a intenţionat să prelungească pactul de neagresiune cu Corneliu Zelea Codreanu, dar acesta a refuzat; apoi, Iuliu Maniu a luat o atitudine fermă împotriva Gărzii de Fier. Într-un discurs rostit la Cluj, în ziua de 26 ianuarie 1938, preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc a spus: “Este direct criminal acel român care, direct sau indirect, vrea să ducă politica externă a României în orbita politicii germane. Căci aceasta este expansionistă, revizionistă şi primejdioasă pentru pacea mondială”.

La rândul lor, liberalii au adoptat o atitudine de condamnare energică a legionarilor. Un articol apărut în “Viitorul” din 1 februarie aprecia că Garda de Fier “şi-a înscris actul de botez în viaţa politică prin crimă”, că “viaţa noastră politică, oricât de agitată şi pasionată ar fi fost, nu a dat încă, până la apariţia Gărzii de Fier, pilda suprimării prin sânge a adversarului”. Oficiosul de presă al Partidului Naţional-Liberal considera că, prin victoria lor în alegeri, legionarii “ar duce ţara la pieire”.

Campania electorală a luat de la început un curs extrem de tensionat şi violent. Acţiunile teroriste erau iniţiate adesea de membrii Partidului Naţional-Creştin, care sperau că vor intimida forţele opoziţioniste şi vor obţine victoria în alegeri. Nu o dată s-au înregistrat ciocniri: între gogo-cuzişti şi forţele poliţieneşti, fapt ce a ilustrat şi mai pregnant contradicţiile din sânul guvernului. În acelaşi timp, Regele a autorizat pe Armand Călinescu să facă uz de arme împotriva Gărzii de Fier. Ciocnirile dintre legionari şi autorităţi au devenit tot mai frecvente, soldându-se cu victime de ambele părţi. În timp ce doi legionari ucişi se aflau depuşi la “Casa Verde”, Mihail Sturdza s-a dus la primul-ministru pentru a-l întreba dacă avea cunoştinţă de cele ce se petreceau sub oblăduirea lui. Atunci, Octavian Goga l-a rugat pe Mihail Sturdza să-i mijlocească o întâlnire cu Corneliu Zelea Codreanu, deoarece “ar fi tragic şi comic ca două mişcări naţionaliste să se încaiere şi să se distrugă una pe alta, spre bucuria adversarului comun”. La o concluzie similară ajunsese şi oficiul de politică externă al NSDAP, care a intervenit direct în disputa dintre Partidul Naţional-Creştin şi Garda de Fier, cerîndu’le să ajungă cât mai repede la un acord. La 8 februarie s-a încheiat înţelegerea Goga-Codreanu, în urma căreia “Căpitanul” s’a angajat să se retragă din campania electorală, urmând ca legionarii să voteze listele Partidului Naţional-Creştin. Hotărârea lui Corneliu Zelea Codreanu era determinată de convingerea că trebuia evitat pericolul unui război civil, spre care, credea el, împingea ţara Armand Călinescu.

Pe de altă parte, cercurile guvernamentale din Franţa şi Marea Britanie au intervenit la regele Carol al II-lea pentru a stopa ofensiva legionarilor spre putere, deoarece România trebuia să se menţină ferm pe linia politicii sale externe tradiţionale. O puternică presiune au exercitat şt cercurile evreieşti internaţionale, mai ales cele din SUA şi din Franţa, care nu au ezitat să sesizeze Consiliul Societăţii Naţiunilor în legătură cu politica antisemită a guvernului Goga. De asemenea, o bună parte a evreilor din România şi-a retras banii din băncile româneşti, depunându-i în băncile occidentale, mai ales elveţiene, fapt ce a generat o criză financiară internă. Mulţi politicieni apreciau că România se afla în pragul unui război civil. Chiar şi liderii principalelor partide democratice erau îngrijoraţi, deoarece nu puteau stăpâni situaţia tot mai tensionată din ţară. Iuliu Maniu a depus la Palat un memoriu în care descria situaţia critică din România şi cerea Regelui “să avizeze”. Mult mai explicit Constantin I.C. Brătianu s-a prezentat în audienţă la Carol al II-lea, cerându-i să revoce convocarea corpului electoral şi să creeze un guvern de uniune naţională.

Carol al II-lea era convins că şansele sale de reuşită erau maxime, astfel că, la 10 februarie 1938, a recurs la o lovitură de stat, prin care a pus capăt regimului democratic, pluripartidist din România. Noul regim era îndreptat împotriva legionarilor, acuzaţi că au pus în pericol ordinea de stat.

Corneliu Zelea Codreanu a sesizat dificultatea în care se afla şi, la 21 februarie 1938, a adresat legionarilor o circulară în care arăta; “Noi am înţeles să acţionăm în cadrul legal, manifestându-ne credinţele noastre. Lovitură de stat nu voim să dăm. Prin esenţa însăşi a concepţiei noastre, noi suntem contra acestui sistem. Ea însemnează o atitudine de bruscare, de natură exterioară, pe când noi aşteptăm biruinţa noastră de la desăvârşirea în sufletul naţiunii a unui proces de perfecţiune omenească. Nu vom întrebuinţa aceste mijloace pentru că tineretul de astăzi are prea adânc înfiptă conştiinţa misiunii sale şi a răspunderii sale pentru a face acte necugetate care să transforme România într-o Spanie însângerată”. În consecinţă, Corneliu Zelea Codreanu anunţa că, începând cu data de 21 februarie, partidul Totul pentru Ţară “nu mai există”. El aprecia: “Generaţia noastră vede bine mănuşa care i s-a aruncat. Mănuşa aruncată va rămâne jos. Noi refuzăm s-o ridicăm. Ceasul biruinţei noastre încă n-a sunat. E încă ceasul lor”. După ce făcea cunoscut că peste o lună va pleca la Roma pentru a se ocupa de traducerea şi tipărirea în italiană şi în franceză a cărţii sale Pentru legionari şi că va scrie volumul al doilea al acestei lucrări, Căpitanul încheia cu îndemnul: “Credeţi, camarazi din sate, din oraşe, din munţi şi din câmpii în viitorul legionar al României, pe care nici ura, nici uneltirea vicleană şi nici moartea nu-l pot împiedica”.

La solicitarea regelui Carol al II-lea o comisie a redactat în grabă textul noii Constituţii, care a fost publicată la 20 februarie, iar peste patru zile, la 24 februarie, a fost supusă “spre bună ştiinţă şi învoiala” cetăţenilor României. Evident că alegătorii nu au avut timpul necesar pentru a cunoaşte conţinutul Constituţiei, dar au votat masiv în favoarea acesteia: votul nu exprima o stare de conştiinţă, ci una emoţională, anume că prin actul de la 10 februarie s-a barat ascensiunea legionarilor spre putere. Constituţia a fost promulgată la 27 februarie, în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Palatul Regal. Între măsurile luate de autorităţi, la sugestia lui Nicolae Iorga, s-a aflat şi închiderea cooperativelor legionare şi desfiinţarea comerţului legionar. Acest fapt l-a determinat pe Corneliu Zelea Codreanu să-i trimită, la 26 martie, o scrisoare lui Nicolae Iorga, prin care-l acuza: “Eşti necinstit, eşti necinstit sufleteşte”.

Prin decretul-regal din 30 martie 1938 partidele politice au fost dizolvate. Regimul autoritar de dreapta fusese instaurat şi în Rumînia, ca şi în majoritatea statelor europene.

Noul regim avea o puternică tentă antilegionară, fapt reflectat de propaganda oficială, precum şi de planurile ministrului de Interne Armand Călinescu. Informat de Nicolae Iorga că a primit o scrisoare insultătoare din partea lui Corneliu Zelea Codreanu, ministrul l’a sfătuit să’l dea în judecată pe “căpitanul” Mişcării Legionare.

Procesul intentat de Nicolae Iorga a oferit un bun prilej lui Carol al II-lea şi susţinătorilor săi de a declanşa o amplă acţiune vizînd lichidarea Mişcării Legiona­re.

La 15 aprilie a apărut decretul-lege pentru apărarea ordinii în stat, prin care era vizată în special activitatea Mişcării Legionare.

Deşi Nicolae Iorga a cerut, printr’o scrisoare adresată comisarului regal, încetarea acţiunii împotriva lui Codreanu, procesul­ şi’a continuat cursul, acesta fiind condamnat în ziua de 19 aprilie la 6 luni închisoare.

Din ordinul lui Călinescu, organele de ordine au făcut în noaptea de 18/19 aprilie percheziţii la sediile Mişcării Legionare şi la locuinţele fruntaşilor acesteia pentru a aduna probe prin care să’l încrimineze pe Corneliu Zelea Codreanu. Totodată au fost arestaţi mai mulţi legionari şi transportaţi în lagărele de la Miercurea-Ciuc, Tismana, Dragomirna ş.a. Codreanu a fost imediat implicat într’un alt proces, pe baza unor acuzaţii extrem de grave.

Procesul intentat lui Codreanu s’a desfăşurat în zilele de 23-26 mai, fiind citaţi 117 martori, între care Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Mihail Manoilescu, Ion Mihalache, Constantin C. Giurescu, Simion Mehedinţi, Ion Antonescu, Nichifor Crainic, Gheorghe Tătărescu, Nae Ionescu.

În depoziţia sa, Iuliu Maniu a declarat:

”Am urmărit cu atenţie activitatea şi atitudinile d-sale. Am putut constata, din partea d-sale sinceritate în acţiune, consecvenţă şi tenacitate, calităţi care se găsesc atît de rar în viaţa noastră politică şi la conducătorii vieţii politice.”

La rîndul său, generalul Antonescu a apreciat:

”Domnul Codreanu a avut o atitudine foarte frumoasă faţă de interesele ţării.”

În ultimul său cuvînt, Codreanu a spus:

”Aveţi în mîinile dvs. onoarea întregului tineret al neamului rumînesc.”

Sentinţa a fost comunicată în ziua de 27 mai, la ora 3 dimineaţa, fapt puţin obişnuit pentru justiţia rumînă. Codreanu a primit pedeapsa cea mai grea: 10 ani muncă silnică şi şase ani de degradare civică, pentru crimă de lovitură de stat, crimă de trădare, deţinerea şi reproducere în public a unor acte interesînd siguranţa statului etc.

Presa, supusă cenzurii, nu a publicat întreaga desfăşurare a procesului, ci numai acele documente şi luări de poziţie menite să’l învinovăţească pe Codreanu.

De asemenea, a fost publicată o broşură, intitulată Cine este Zelinsky Codreanu, cuprinzând actul de acuzare, din care se desprindea concluzia că acesta nu era rumîn, ci un alogen extrem de periculos pentru statul rumîn.

La rîndul lor, legionarii au reuşit să editeze cartea Adevărul în procesul Căpitanului, pe care au început să o difuzeze clandestin în august 1938.

Au urmat, în primăvara şi vara anului 1938, noi arestări şi procese intentate unor fruntaşi legionari, între care Gheorghe Clime, preşedintele partidului “Totul pentru Ţară” (după moartea lui Gh. Cantacuzino-Grănicerul în octombrie 1937) şi condamnarea lor la mulţi ani închisoare.

Între cei arestaţi în mai 1938 s’a aflat şi Nae Ionescu, depus la Miercurea-Ciuc, împreună cu alţi legionari.

În iulie a fost trimis în acest lagăr şi Mircea Eliade sub motiv că a refuzat să sem­neze o declaraţie de desolidarizare de Mişcarea Legionară. Refuzul era justificat de faptul că nu fusese înscris în această organizaţie şi nu participase la activităţile ei.

Evoluţia vieţii internaţionale, puternica ascensiune a Germaniei şi politica conciliatoristă promovată de Marea Britanie şi Franţa a culminat, în 1938, cu acor­dul de la München din 29 septembrie, prin care Cehoslovacia, ţară membră a Societăţii Naţiunilor, a fost sacrificată sub presiunea lui Adolf Hitler.

În acest context, regele Carol al II-lea a efectuat un turneu diplomatic la Lon­dra şi Paris pentru a vedea în ce măsură Rumînia se putea baza pe sprijinul celor două mari puteri occidentale. Rezultatul a fost dezamăgitor pentru Suveran, care la întoarcerea spre ţară s’a oprit în Germania, unde a avut o întîlnire cu Führer-ul (24 noiembrie).

Ofertele de colaborare făcute de Carol nu au primit un răspuns pozitiv din partea lui Hitler, care nu putea uita politica promovată de’a lungul timpului de Rumînia şi, mai ales, încercările lui Nicolae Titulescu de a realiza securitatea colectivă pe care el o considera ca o atitudine antigermană.

Carol a înţeles că nu era agreat de Hitler, care ar fi preferat ca în fruntea gu­vernului Rumîniei să se afle o persoană care în mod consecvent s’a pronunţat pen­tru alianţa cu Germania.

Regele ştia că acel om era Corneliu Zelea Codreanu, drept care a decis – de comun acord cu Armand Călinescu – lichidarea acestuia.

Armand Calinescu a fost principalul pion al Regelui Carol al II-lea cu ajutorul caruia a instituit primul regim totalitar din Rumînia.

Perioada 1930 – 1940 a fost marcata de declinul democrației rumînești și de apariție a terorismului de stat. Rînd pe rînd, au fost asasinate figuri centrale ale politicii romanesti: Ion Gheorghe Duca (29 decembrie 1933), Corneliu Zelea Codreanu (30 noiembrie 1938) și Armand Călinescu (21 septembrie 1939). Asasinarea lui Călinescu a însemnat si primul moment în care regimul lui Carol al II-lea a început să se clatine.

CONTEXTUL NUMIRII LUI ARMAND CALINESCU ÎN FRUNTEA CONSILIULUI DE MINIȘTRI

Atît legionarii cît și Carol al II-lea aveau despre stat concepții total antidemocratice. Legionarii vedeau în democrație un sistem evreiesc iar atacurile la adresa modului în care funcționa statul rumîn erau pline de succes. Slăbiciunile sale erau vizibile cu ochiul liber și erau speculate la maxim de Zelea Codreanu care arăta întregii țări că așa funcționează și statele lumii moderne.

Carol al II-lea nu dădea doi bani pe principiul separației puterilor în stat și pe rolul partidelor în viața politică. Scopul sau era să fărîmițeze partidele și să’și infiltreze oamenii de încredere care gravitau în jurul Camarilei pentru a implementa programul său regal.

Atît PNL-ul cît și PNȚ-ul își pierduseră din suflul politic avut la sfîrșitul anilor ’20.

PNȚ-ul începea să se dezintegreze iar, in acest timp, Ion Mihalache încerca din răsputeri să obțină garantii din partea Regelui că partidul său va ajunge la putere, dar fără manevre de culise. Carol al II-lea era, însă, foarte mulțumit de guvernarea Ghiță Tătărescu.

Sesizînd simpatia pe care Carol al II-lea i’o poartă lui Armand Călinescu, Mihalache a încercat să speculeze aceasta “bresa”, dar nu în orice condiții.

Armand Călinescu era liderul centriștilor, o grupare stîngistă de orientare socialistă formată din tineri adepți care împărtașeau proiectele autoritare ale Regelui Carol al II-lea. A fost în repetate rînduri subsecretar la Interne și a profitat de ocaziile apărute pentru a’și face surse de informatii prin intermediul Siguranței.

Legionarii lui Zelea Codreanu reprezentau pentru Armand Călinescu cea mai mare amenințare posibilă. Erau un inamic de moarte. Călinescu oricum nu avea vreo relație cu Codreanu, iar situația s’a tensionat și mai mult atunci cînd Armand Călinescu a aflat că legionarii l’au pus pe lista neagră.

În ianuarie ’37, premierul Tătărescu l’a chemat la o discuție pe Armand Călinescu pe care l’a anuntat că vrea să se retragă în toamnă. Regelui îi plăcuse ideea și voia să formeze un guvern țărănist Mihalache – Vaida. Tătărescu intenționa să intre în Opozitie, să preia conducerea PNL-ului și să’și elimine adversarii posibili.

Din acel moment, lui Armand Călinescu i’a fost clar ceea ce avea să facă. Devenise pionul Regelui și a acționat ca un factor destabilizator în interiorul partidului. În paralel, Călinescu s’a întîlnit cu Gavrilă Marinescu, prefectul Poliției Capitalei, de la care a aflat de intenția de a’i asasina pe Zelea Codreanu și pe alți 30 de legionari.

Pe 28 decembrie 1937, așa cum a promis, Tătărescu a plecat din fruntea guvernului iar Carol al II-lea i’a cerut lui Octavian Goga, liderul Partidului Național Creștin, să formeze un guvern de coaliție cu membri centriști ai PNȚ-ului.

Guvernarea Goga urmărea distrugerea sistemului parlamentar și transformarea țării într’un stat corporatist. Pe plan extern, aripa Goga urmărea relații strînse cu Germania și Italia în timp ce centriștii țărăniști promovau relații de apropiere cu Franța și cu Marea Britanie.

Armand Călinescu ajunge, însă, din aceasta combinatie, ministru de Interne, iar ceilalți țărăniști dețineau alte ministere cheie, precum cel al Afacerilor Străine și al Justiției. Agenda lui Carol al II-lea mergea brici. Aducea la putere un partid care obtinuse sub 10 % la alegeri și avea ocazia să arate că, în politica rumînească, nu s’a produs nici o schimbare.

Instaurarea dictaturii regale era în plin proces.

REGELE CAROL LE DECLARĂ LEGIONARILOR RĂZBOI TOTAL ȘI INSTAUREAZA DICTATURA REGALĂ

Regele nu a mai stat pe gînduri în nebunia sa de a’și consolida puterea prin eliminarea instituțiilor parlamentare. Așa că, la 20 februarie 1938, Carol al II-lea a abolit Constituția din 1923 și a înlocuit’o cu una în care a concentrat puterea în mîinile sale.

La 30 martie, Carol al II-lea a dizolvat partidele politice, dar a promis ca, după o perioadă de calm și de readaptare la noile împrejurări, se va elabora o lege în care se vor putea constitui asociații politice. Dar Carol al II-lea nu avea nici o intenție ca să restaureze vechiul sistem politic. În plus, Regele i’a dat ordine clare lui Armand Călinescu să distrugă mișcarea legionară prin orice mijloace, legale sau ilegale.

Pentru a atrage tineretul de partea sa, în decembrie 1938, guvernul a decis reorganizarea străjeriei, Carol al II-lea devenind “marele străjer”. Deviza celor care făceau parte din Straja Ţării era:

”Credinţă şi muncă, pentru ţară şi rege.”

Regele Carol și camarila sa și’au dat seama imediat că este nevoie de o organizație politică care să apară în locul vechilor partide. Așa că, în octombrie 1938, Armand Călinescu i’a prezentat Regelui un proiect care presupunea crearea unui partid unic ca instrument pentru a canaliza sprijinul maselor pentru noul regim.

Călinescu visa la o mișcare populară așa că, la 16 decembrie 1938, a fost constituit Frontul Renașterii Naționale o “chestie” politică ce nu avea program sau doctrină și care devenea “unica organizaţie politică în stat”.

Înainte de aceasta, în noaptea de 29/30 noiembrie, Codreanu, împreună cu alţi 13 legionari (asa­sinii lui Duca şi ai lui Stelescu) au fost ucişi.

Prin acest act, Regele a urmărit nu nu­mai dispariţia unui adversar politic, ci şi demoralizarea legionarilor, care, rămaşi fără ”căpitan”, nu mai aveau un conducător unanim recunoscut şi apreciat de ei.

După introducerea pe întreg cuprinsul țării a stării de urgență și de asediu, la 29/30 noiembrie 1938, în satul ilfovean Tîncăbești, 14 legionari în frunte cu Codreanu, ”Decemvirii” și ”Nicadorii” au fost asasinați prin strangulare de către jandarmi, în timp ce erau transportați de la Rîmnicu-Sărat la București.

Împușcați apoi pentru a se invoca pretextul fugii de sub escortă, au fost băgați într’o groapă comună la Jilava, peste trupurile lor aruncîndu’se cîteva damigene de vitriol.

Au fost împușcați apoi avocatul Nicolae Făgădaru și alți doi legionari lîngă Cluj.

În subsolul de la Prefectura Poliției Capitalei a fost ucis locotenentul Nicolae Dumitrescu și prof. Vlad Cristescu.

S’a spus că s’a sinucis, dar în realitate a fost ”ajutată” să se sinucidă, legionara Constanța Grecu.

Alți șase legionari au fost omorîți în timpul transportării în duba Poliției Capitalei.

Obiectivul a fost atins în parte, un număr important de legionari, aflaţi în la­găre, făcînd declaraţii de supunere faţă de regim şi de renunţare la orice activitate politică, după care au fost eliberaţi.

Moartea primului-ministru Miron Cristea, survenită în 6 martie 1939, l’a adus finalmente în fruntea guvernului pe Armand Calinescu.

În zilele de 1 – 2 iunie 1939 au fost organizate alegeri parlamentare în care numai Frontul Renaşterii Naţionale a avut dreptul de a depune liste de candidaţi.

În timp ce Carol al II-lea acţiona pentru consolidarea puterii sale şi anihilarea oricărei opoziţii, situaţia internaţională se degrada de la o zi la alta. La 15 martie 1939, Germania a ocupat Cehoslovacia, care a fost desfiinţată ca stat.

În condiţiile în care trupele Reich-ului se aflau la graniţa de nord a Rumîniei, la 23 martie a fost semnat tratatul economic rumîno-german.

Cinci luni mai tîrziu, la 23 august 1939, s’a încheiat Pactul Molotov – Ribbentrop, prin care Germania şi Uniunea Sovietică îşi împărţeau zonele de dominaţie în Estul Europei, de la Marea Baltică la Marea Neagră.

Peste o săptămînă, la 1 septembrie, a început cel de’al Doilea Război Mondial prin atacarea Poloniei de către Germania.

Consiliul de Coroană, întrunit la 6 septembrie, a decis neutralitatea Rumîni­ei. Guvernul Călinescu a admis ca preşedintele, guvernul, trupe şi cetăţeni polonezi să se retragă pe teritoriul Rumîniei, unde au fost primiţi cu ospitalitate.

Această decizie a fost interpretată la Berlin ca un act de ostilitate faţă de Germania, drept care a fost pusă la cale asasinarea lui Armand Călinescu, în ziua de 21 septembrie.

Dispariţia lui Armand Călinescu a constituit o puternică lovitură pentru Carol al II-lea, care nu a mai găsit un om politic atît de ferm şi devotat regimului său.

În ziua execuției asasinilor lui Armand Călinescu, în beciul Prefecturii Poliției Capitalei au fost omorîți trei legionari.

Reacţia noului guvern prezidat de generalul Argeşanu a fost extrem de dură: s’a trecut la uciderea a cîte 3-4 legionari în fiecare judeţ, precum şi a unor frun­taşi ai Mişcării aflaţi în detenţie.

Ordinul a venit de la regele Carol al II-lea. Aceste asasinate regale vor constitui, de fapt, mobilul asasinatelor de la Jilava, din noiembrie 1940, cărora le va cădea victimă însuși generalul Marinescu.

Pentru prima dată în istoria Rumîniei, asasinatul a devenit politică de stat.

Mai tîrziu, la 21/22 septembrie 1939, au fost asasinați 13 legionari în închisoarea Rîmnicu Sărat, 44 în închisoarea Miercurea Ciuc, 32 în lagărul de la Vaslui, cîte doi-trei aleși la întîmplare în fiecare județ, în total 252.

Potrivit altor aprecieri, în acele zile, au fost ucişi 256 de legionari.

Această politică nu numai că nu a fost împărtăşită de masa populaţiei, dar a creat o reacţie negativă chiar în rîndul susţinătorilor lui Carol al II-lea.”

Regele însuși însemna:

”E o măsură oribilă, de fapt în afară de lege.”

Resurse: Profesor Ioan Scurtu, POLITICĂ ŞI VIAŢĂ COTIDIANĂ ÎN ROMÂNIA ÎN SECOLUL AL XX-LEA ŞI ÎNCEPUTUL CELUI DE-AL XXI-LEA. Editura Mica Valahie, 2012, ziaristionline.ro

Extras din studiile introductive la volumele apărute sub egida Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului cu titlul: Totalitarismul de dreapta în Rumînia. Origini, manifestări, evoluţie. Documente. 1919-1927, (Bucureşti, 1996) şi Ideologie şi formaţiuni de dreapta în Rumînia, vol. II (1927-1931); vol. III (1931-1934); vol. IV (1934-1938); vol. V (1938-1940); vol. VI (1940-1941); vol. VII (1941-1943), publicate în anii 2000-2009.

Citește și: ATROCITĂȚILE EVREILOR ÎMPOTRIVA NEAMULUI ROMÂNESC, UN VERITABIL GENOCID

sau: ROMÂNIA FĂRĂ ACTUL REGELUI DE LA 23 AUGUST 1944 – UN DEZASTRU

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA

LEGIUNILE DIN DACIA ROMANĂ

1_Dacii_liberi_

Legiunile rămase în Colonia Dacia Romană pe o perioadă mai îndelungată au fost patru. Vom începe descrierea legiunilor cu principala legiune, în opinia noastră, care arată că așa-zisa romanizare a geților este doar o gogoriță.

Legiunea a fost încropită în sudul Dunării într’o regiune getică unde au fost recrutați și înrolați geți macedoneni (adică arumînii antici). Este de presupus că acești recruți nu aveau cunoștințe de limbă latină, și că aceștia își vorbeau limba maternă, adică limba getică a acelei perioade care se vorbea în Sudul Dunării, printre toate triburile Getice.

Și atunci se pune întrebarea: cu cine au romanizat romanii Geția ocupată?

Tot cu geți ??????

Legiunea a existat pînă în secolul al V-lea în Moesia. Domitian a așezat veterani ai acestei legiuni la Scupi în Macedonia, de unde provine supranumele legiunii. Legiunea a V-a a fost folosită în campania din anul 88 împotriva geților, unde a ieșit victorioasă în Bătălia de la Tapae, iar în secolul al II-lea a fost una din cele două legiuni romane staționate permanent în provincia-colonie Dacia Romană.

Legiunea a participat la bătălia de la Philippi, de unde îi derivă numele de Macedonica. Adusă pe teritoriul Moesiei, probabil de împaratul roman Augustus (27 î.Hr.-14 d.Hr.), s’a aflat aici în timpul împaratului Tiberius (14-37 d.Hr.). În jurul anilor 33-34 d.Hr. a participat la construirea drumului roman de pe malul sudic al Dunării, apoi, sub împăratul Claudius (41-54 d.Hr.), la operațiunile militare care au dus la anexarea Traciei Imperiului Roman.

În timpul împăratului Claudius, Legiunea a fost cantonată în castrul de la Oescus. A rămas în Europa pînă în anul 62 d.Hr., cînd împaratul Nero (54-68 d.Hr.) a strămutat’o în provincia Armenia din Orientul Apropiat.

Staționată o anumită perioadă în zona Pontului, a fost trimisă, după declanșarea Primului Război Iudaic (69-70 d.Hr.) la Alexandria, apoi în Palestina, unde a participat la asedierea și cucerirea Ierusalimului.

După încheierea Războiului Iudaic, a fost trimisă înapoi la Oescus, în Moesia.

Următoarele operațiuni militare la care a luat parte au fost războaiele geto-romane dintre anii 87-89 d.Hr. ale împaratului Domitian (81-96 d.Hr.), desfășurate după invazia Geților în Moesia (iarna 84/85 d.Hr.) și alungarea acestora.

În timpul împăratului Traian (98-117 d.Hr.) s’a numărat printre cele cel puțin 14 legiuni participante la cele 2 războaie geto-romane (101-102 și 105-106 d.Hr.).

draco-tricolor-copy

Stindardul getic preluat de romani

Fie între anii 102-105 d.Hr., fie după anul 106 d.Hr., Legiunea a fost mutată de împaratul Traian de la Oescus la Troesmis în Moesia Inferior, pentru întărirea militară a regiunii Dunării de Jos, unde a rămas timp de 6 decenii (106-168 d.Hr.).

O parte a Legiunii a fost mobilizată la cel de al Doilea Război Iudaic din Palestina (132-135), în vremea împăratului Hadrian (117-138), iar mai tîrziu, imediat după urcarea la tron a împaratului Marcus-Aurelius (161-180), la luptele din provincia Armenia (162-165) împotriva Regatului Parților, după ce aceștia ocupaseră provinciile romane Armenia, Capadocia și Siria.

Abia revenită din campania orientală, Legiunea a V-a Macedonica este trimisă în Europa Centrală spre a apăra granița de nord a Imperiului Roman de invazia unei vaste coaliții de neamuri și triburi getice, în cadrul așa-zisului Prim Război Marcomanic.

Staționarea Legiunii la Potaissa

În momentul sosirii legiunii în provincia-colonie Dacia Romană, aceasta era păzită de o singură legiune romană, Legiunea XIII Gemina.

Legiunea a luat efectiv parte la expediția anti-marcomană din anul 168 în nordul Alpilor, la încheierea căreia a fost cantonată la Potaissa (azi Turda) spre apărarea granițelor provinciei romane Dacia Porolissensis. La Potaissa, Legiunea a construit un castru de format-standard, pe terasa superioară a Arieșului, pe platoul numit azi Dealul Cetate, o fortăreață dreptunghiulară de 573 x 408 m.

Între anii 167-170, Dacia Romană a fost invadată de mai multe ori de triburi getice învecinate și neînvinse. Luptele romane de la nord de Dacia Romană au durat însă numai pînă la moartea lui Marcus-Aurelius (180).

1533736_380370285453145_192121901264712037_n

Geți robiți înrolați în legiunile romane, cărora romanii le spuneau dacisci

Urmașul său, împăratul Commodus (180-192), a renunțat să mai continue aceste războaie. La ultimele lupte din anul 180, se presupune că a participat și Legiunea a V-a Macedonica.

Legiunea a fost antrenată în luptele împaratului Septimius Severus (193-211) contra rivalilor săi la tron, Albinus (193-197) și Pescenius Niger (193-194).

Sub împaratul Caracalla (211-217) s’a produs prima marea năvală a Geților în Dacia Romană (uniți cu triburi de geți liberi, din afara Daciei Romane). Cu domnia împaratului Maximinus Thrax (235-238) începe perioada anarhiei militare și se întețesc atacurile popoarelor ”barbare” ale geților liberi contra Imperiului Roman.

În anul 242 își fac apariția la Dunăre Geții Carpi. Marele atac al Geto-Carpilor împotriva Daciei Romane s’a produs în timpul împăratului Philippus Arabus (244-249). Romanii i’au învins pe Gerto-Carpi în anul 247.

Provincia-Colonie Romană Dacia a trecut în anii 245-248 prin momente deosebit de critice datorate atacurilor Geților liberi dinspre nord și nu este exclus ca însăși castrul Potaissa să fi fost atacat, sau cel putin amenințat. După victoria Romanilor asupra Geto-Carpilor (247), Dacia Romană se reface destul de repede, inclusiv castrul Potaissa.

Între anii 248-250 Geții liberi au întreprins noi incursiuni militare în Geția de nord.După staționarea la Potaissa, în timpul împaratului Gallienus (253-268) o parte a Legiunii a V-a Macedonica a fost dislocată în alte regiuni de graniță ale Imperiului, spre a stăvili invazia popoarelor năvălitoare, adică tot a geților neînvinși.

După anul 260 situatia în Dacia Romană devine critică; urmele epigrafice dispar, iar cele literare vorbesc de amissio Daciae (pierderea Daciei Romane). Împăratul Aurelian (270-275) a restabilit temporar autoritatea asupra provinciei Dacia Romană, pentru a retrage apoi definitiv trupele și administrația romană prin anii 274-275.

Cu acea ocazie, Legiunea a V-a Macedonica a părăsit castrul Potaissa, în care fusese cantonată timp de peste un secol (168-274), fiind din nou amplasată la Oescus (Moesia). În următoarele decenii, Legiunea a avut ca sarcină supravegherea graniței de nord a Moesiei, de’a lungul Dunării.

După reorganizarea provinciei romane Oriens (azi Egipt) în anul 293 de către împaratul Diocletian (284-305), în nou creata provincie Aegyptus Herculia au fost transferate detașamente din mai multe legiuni, între care și Legiunea a V-a Macedonica.

Despre staționarea Legiunii la Memphis există mărturii scrise din secolele IV-V.

Această ultimă perioadă din istoria Legiunii, care suferise importante modificări organizatorice în urma reformelor militare ale împaratilor Diocletian (284-305) și Constantin cel Mare (306-337), rămîne deocamdată neclară, ca și începuturile ei (în sec.1 î.Hr.).

Un detașament al Legiunii a rămas la Oescus, avînd rol de a păzi noul pod peste Dunăre dintre Oescus si Sucidava (azi Corabia), dat în funcțiune în anul 328.

3265318-assets-roman_legion

Legiune romană

2. Legiunea a XIII-a Gemina – adusă deja în primul război cu geții din provincia Pannonia Superior, aproximativ vestul Ungariei şi estul Austriei de azi.

Legiunea a XIII-a Gemina, o legiune considerată de elită a armatelor romane, a participat la multe evenimente istorice însemnate.

De asemenea, Legiunea a XIII-a Gemina a fost cantonată după desăvîrşirea cuceririi teritoriului de la nord de Dunăre căreia romanii i’au spus Dacia, în castrul de la Apulum (Alba Iulia de azi).

Spre deosebire de restul legiunilor romane, care aveau ca simbol taurul și acvila, simbolul ”Legiunii a XIII-a Gemina” era leul. O altă particularitate era culoarea albastră a mantiilor și scuturilor. Culoarea celorlalte legiuni a fost roșul.

Datorită problemelor financiare, Iulius Cezar a fost nevoit să recruteze din centrul și sudul Italiei mulți condamnați la moarte. Combativitatea deosebită a acestora a determinat instituirea unei tradiții în recrutarea membrilor legiunii.

Cu timpul, membrii cohortelor auxiliare vor fi recrutați din afara Italiei. Astfel, arcașii erau sirieni, iar cavaleria era alcătuită din sarmați.În 89 d.Hr. legiunea a fost mutată pe Dunăre, la Vindobona (astăzi Viena);

În 92 d.Hr. participă în luptele contra sarmaților (sarmo-geți)), apoi la războaiele geto-romane;

Între 106-268 d.Hr. este staționată la Apulum (Alba-Iulia), devenind principala legiune din Colonia Dacia Romană, pînă la retragerea aureliană. Soldații lăsați la vatră primesc terenuri agricole în Colonia Dacia Romană;

În 268 d.Hr. este cantonată la Poetovio (azi Ptuj, în Slovenia);

În 270 d.Hr. este mutată în Colonia Ulpia Ratiaria (astăzi satul Artschav din Bulgaria, lîngă Dunăre);

În jurul anului 400 d.Hr. Legiunea a XIII-a Gemina se destramă, întrucît salariile si proviziile nu au mai fost asigurate.

Steagul legiunii nu a fost niciodată găsit, fiind ascuns de legionarii romani și devenind subiectul multor legende.

124280109_2834802600065629_8596886147264296921_n

Împăratul Get Galeriu cel care avea bodyguarzi trupe ale geților

3. Legiunea a IV-a Flavia Felix, adusă din provincia Moesia Superior, în mare teritoriul Serbiei de azi.

Legiunea a IV-a Flavia Felix a rămas probabil încă vreo doi ani pe locul viitorului oraş (colonia) Ulpia Traiana Sarmizegetusa din Ţara Haţegului, după care (probabil prin anul 108) a ridicat castrul de la Berzobis (Berzovia, jud. Caraş-Severin).

Legiunea a IV-a Flavia Felix a fost o legiune romană creată de împăratul Vespasian în anul 70, din rămășițele Legiunii a III-a Macedonica. Legiunea a fost activă în Moesia Superior în prima jumătate a secolului al IV-lea.

Simbolul legiunii era tot un leu.

În timpul răscoalei batavilor, Legiunea a III-a Macedonica a luptat pentru Vespasian, dar împăratul nu mai avea încredere în oamenii săi, probabil din cauză că ei îl sprijiniseră pe Vitellius cu doi ani în urmă. Prin urmare Legiunea a III-a Macedonica a fost desfințată. și o nouă legiune, a patra, a fost formată. Împăratul a dat numele soției sale, Flavia, noii legiuni.

Deoarece simbolul legiunii era leul se consideră că legiunea a fost probabil formată în perioada iulie / august 70, cînd Flavia Felix se afla în Burnum, Dalmatia (Kistanje de azi, Croația), unde a înlocuit Legiunea a XI-a Claudia.

După atacul geților din 86, Domițian a mutat legiunea în Moesia Superior, la Singidunum (astăzi Belgrad, Serbia).

În anul 88, Legiunea a IV-a Flavia Felix a participat la invazia din nordul Dunării în Geția.

A participat și la războaiele geto-romane ale lui Traian. Legiunea a fost victorioasă în a doua bătălie de la Tapae. A participat de asemenea și la ultima luptă și decisivă împotriva geților lui Decebal, cucerind capitala lor, SarmiGetuzo.

În războaiele marcomanice (166-180 d.Hr), legiunea a trecut Dunărea împotriva triburilor geto-germanice.

Legiunea posibil să fi luptat în unul sau mai multe războaie contra sasanizilor, dar a staționat în Moesia Superior pînă la prima jumătate a secoulului al IV-lea.

124194808_2834803410065548_1357023568137287896_n

Comandant de legiune (legatus legionis). Acest membru al clasei senatoriale este echipat cu armură zisă ”anatomică” (thorax), coif cu panaş şi spadă (gladius).

4. Legiunea I Adiutrix

O a patra legiune este presupusă de specialişti că ar fi staţionat o vreme ceva mai scurtă la începutul ocupaţiei romane în Colonia Dacia, anume Legiunea I Adiutrix, venită şi ea din Pannonia Superior.

Legiunea I Adiutrix (Prima Legiune Salvatoare), a fost o legiune a armatei imperiale romane fondată în 68 d.Hr., posibil de Galba cînd s’a răzvrătit împotriva împăratului Nero (r. 54–68).

Ultima înregistrare care menționează I Adiutrix este în 344, cînd a fost staționată la BriGetio (Szőny orașul din Ungaria de azi), în provincia romană Panonia.

Emblema legiunii era un capricorn, folosit împreună cu calul înaripat Pegas, pe căști simbolul folosit de legionarii Adiutrix I era un delfin.

După uciderea lui Domițian în 96, I Adiutrix, împreună cu armata danubiană, au jucat un rol important în politica romană, obligîndu’l pe Nerva să’l adopte pe Traian ca succesor al său.

Cînd Traian a devenit împărat, a dat legiunii cognomenul Pia Fidelis (”loial și credincios”) pentru a le recunoaște sprijinul.

Între anii 101 și 106, sub comanda noului împărat, I Adiutrix, împreună cu IV Flavia Felix și XIII Gemina, au cucerit o parte din Geția și au ocupat provincia nou formată și numită Dacia Romană.

Traian și’a folosit și Pia Fidelis în campania împotriva Parthiei (115-117) care era tot un regat getic, dar au fost trimiși înapoi în Panonia de către succesorul său împărat Hadrian, cu baza în BriGetio.

În deceniile următoare, I Adiutrix a rămas la frontiera Dunării.

Sub Marcus Aurelius, I Adiutrix a purtat războiul împotriva Marcomanilor comandat de Marcus Valerius Maximianus.

Între 171 și 175, comandantul a fost Pertinax, împărat pentru o scurtă perioadă în 193.

Cînd Septimius Sever a devenit împărat, I Adiutrix a fost printre susținătorii săi, urmărindu’l în marșul spre Roma.

În următoarele decenii, baza principală a fost din nou Panonia, dar au jucat un rol în mai multe războaie cu parții, și anume în campaniile din 195 și 197–198 ale lui Septimius Severus, 215–217 conduse de Caracalla și 244 de Gordian al III-lea.

1237402-1332122474

A luat parte și la bătălia de la Mediolanum.

Legiunea a primit cognomenul Pia Fidelis Bis (”de două ori loial și credincios”) și Constans (”de încredere’), cîndva în secolul al III-lea.

Cît despre legiunea I Adiutrix, nu se ştie unde a staţionat în Colonia Dacia Romană şi nici cît timp, doar se bănuieşte că ar fi avut garnizoana tot în apropiere de Apulum, dacă este corectă interpretarea unei ştampile de pe o ţiglă găsită în apropiere de Alba Iulia care ar menţiona cele două legiuni împreună.

Şi mai multe dintre alele şi cohortele participante la războaiele cu geții au rămas în noua provincie-colonie, fiindu’le stabilite locuri de garnizoană de’a lungul arterelor de transport principale din Dacia Romană, care nu au fost altceva decît drumurile de campanie construite de diferitele coloane expediţionare romane în timpul celor două războaie şi care apoi au fost desăvîrşite tot de soldaţi ca drumuri definitive în provincia-colonie Dacia Romană.

O altă misiune, devenită acum importantă, a acestor unităţi militare a fost de a asigura frontierele teritoriului inclus în provincia-colonie Dacia Romană, trupele fiind plasate la graniţele acestei provincii, care erau totodată graniţe externe ale Imperiului Roman în această regiune.

Dintre trupele cu caracter special care au rămas în Colonia Dacia Romană după război sînt interesante cea de exploratores Germaniciani, care au ajuns să staţioneze în castrul de la Orăştioara de Sus (jud. Hunedoara, în apropierea fostului nucleu al statului getic din Munţii Orăştiei), şi pedites singulares Britanniciani, cantonaţi în fortificaţia de la Cigmău (jud. Hunedoara, tot în apropierea cetăţilor getice centrale). Exploratores erau soldaţi specializaţi în iscodire şi adunare de informaţii, pe cînd pedites singulares erau soldaţi de gardă, care fuseseră probabil garda înalţilor demnitari din statul-major al lui Traian în timpul războaielor.

Ambele unităţi au fost lăsate în Colonia Dacia Romană să supravegheze fostul centru politic şi religios al statului lui Decebal din Munţii Orăştiei, pentru a evita o eventuală formare a unui nou nucleu de rezistenţă getică anti-romană.

Soldaţii din aceste unităţi nu erau, cum s’ar putea crede, germanici sau britanni, ci fuseseră selectaţi pentru aceste misiuni din trupele auxiliare staţionate pe teritoriul provinciilor romane Britannia şi Germania.

123986271_2834803570065532_1959954290367685730_n

Centurion (cu faţa) şi optio (adjunct de centurion, cu spatele). Ambii ofiţeri poartă coifuri cu panaş, diferind doar orientarea acestuia pe coif. Adjunctul poartă armură de zale (lorica hamata), iar centurionul, armură cu solzi (lorica squamata) şi protecţii ale tibiilor (cnemide). În mîini ţin cîte un baston care era simbol al gradului, dar era folosit şi pentru disciplinarea soldaţilor.

Citește și: ROMANIZAREA NU A AVUT LOC. TEORIA ROMANIZĂRII ESTE SORTITĂ DISPARIȚIEI, PENTRU CĂ ESTE FALSĂ ȘI RIDICOLĂ

sau: REGII ȘI ÎMPĂRAȚII GETO-RUMÎNILOR DIN TOATE TIMPURILE

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA

GÎNDITORII SPAȚIULUI CARPATIC

ganditorul-de-la-hamangia-cultura-romania-arheologie-poporul-roman-vechi

Aceste minunate artefacte – “Gînditorii” – sînt dovezi ale unei lumi pe care, inerţial, o numim ”primitivă”, dar care a transmis pînă la noi un extraordinar mesaj legat de sentimente, viaţă socială, creativitate, un arhetip existenţial, peste care s’au aşezat, în timp, alte şi alte valori.

Ne putem întreba ce fac, dacă există, ”gînditorii” de astăzi, de ce această excepţională zestre culturală, care a rezistat, pînă la noi, peste milenii, este uitată, abandonată, preţuită mai mult dincolo de graniţele ţării decît la noi.

Poate o naţiune să fie puternică, să’şi identifice drumul şi rostul în istorie, ignorîndu’şi fundamentele culturale, spirituale?

Cum ar fi ca o civilizaţie extraterestră să afle de existenţa lumii noastre şi prin imaginea simbolică a Gînditorului de la Hamangia, creat cu şase milenii în urmă, în timp ce noi, cei ce trăim astăzi în spaţiul rumînesc, încărcat de atîtea dovezi despre îndepărtate şi uimitoare civilizaţii, nici nu ştim de existenţa lor?

Gînditorul de la Hamangia sau Gînditorul de la Cernavodă şi o descoperire ulterioară, Gînditorul de la Tîrpeşti, uimitor de asemănător cu primul, dar despre care se crede că este un artefact mai vechi decît cel de la Hamangia – ”Gînditorii” preistoriei noastre – sînt consideraţi, la nivel mondial, capodopere ale artei primitive, valori inestimabile ale culturii universale, adevărate ”minuni” ale unui timp extrem de îndepărtat.

Gînditorul de la Hamangia, statuetă unică în lume, prin înalta şi surprinzătoarea expresie a creativităţii umane, parte a Patrimoniului UNESCO, a fost inclus, în anii 1990, pe lista primelor zece artefacte mondiale, care nu trebuie să dispară vreodată şi care, mai mult, ar trebui să fie unul dintre cele cîteva obiecte / imagini simbolice trimise în spaţiu, pentru a reprezenta umanitatea la întîlnirea cu o civilizaţie extraterestră.

Pe de altă parte, Gînditorul de la Tîrpeşti, descoperit ulterior, în situl de la Petricani, Neamţ, o imagine în oglindă a Gînditorului de la Hamangia, atribuit culturii precucutiene, vechi de aproximativ 6 500 de ani, arată că, pe teritoriul ţării noastre, s’a aflat centrul uneia dintre cele mai vechi şi rafinate culturi preistorice.

Captură ecran (5)

GÎNDITORUL / FEMEIE ȘEZÎND, Autor descoperire: D. Berciu (şef de şantier); S. Morintz, Data descoperirii: 1956

PLASTICA ANTROPOMORFĂ A CULTURII HAMANGIA

Şi în cazul acestei culturi, plastica, figurinele antropomorfe reflectă existenţa a două personaje esenţiale ce foarte probabil materializează credinţa existenţei a două principii, masculin şi feminin. Din punctul de vedere al frecvenţei, statuetele masculine sînt foarte puţin reprezentate, predominînd absolut cele feminine.

Cele mai multe dintre acestea au fost realizate din lut şi mai puţine din marmură. Plastica antropomorfă de lut cunoaşte două serii principale de figurine feminine, diferenţiate în principal de poziţia generală a corpului: în picioare sau şezînde. Modelajul este cel care le individualizează în primul rînd.

Statueta înfăţişează un bărbat şezînd pe un mic scaun, cu motive decorative pe părţile laterale, capul este sprijinit pe ambele mîini şi coatele pe genunchi. Capul este oval, gîtul lung, sînt vizibile gura, ochii (umpluţi cu o substanţă albă), nasul, fruntea este îngustă, iar urechile sunt reprezentate prin orificii circulare – o imagine stilizată, extraordinar de expresivă, concentrînd o atitudine umană meditativă, gravă, fapt excepţional pentru epoca în care a fost creat.

Corpul este compus din module cu suprafeţe unghiulare, menite să evidenţieze părţile anatomice mari ale sale, definind ”canonul” Hamangia, conturînd un limbaj al corpului expresiv, viguros şi extrem de sugestiv. Acesta, asociat luciului metalic al pastei, conferă acestor statuete o maiestuozitate deosebită, o forţă de expresie impunătoare.

În cazul tuturor, capul nu este reprezentat, partea superioară constînd numai din gîtul lung, ce are forma unei coloane mai înguste la partea superioară. Prin aceste caracteristici, plastica culturii Hamangia demonstrează origini ce au fost plasate în zona anatoliană şi est-mediteraneană.

În anul 1956, în cursul cercetărilor conduse de către profesorul Dumitru Berciu în necropola culturii Hamangia de lîngă Cernavodă, jud. Constanţa, au fost descoperite cele două faimoase statuete de lut ars ce făceau, foarte probabil, parte din inventarul funerar al unui mormînt. Ele erau sparte în mai multe fragmente ce au fost recuperate şi au permis apoi reconstituirea lor, chiar dacă nu în totalitate.

“Femeie şezând”, statueta pereche a Gînditorului de la Hamangia, arată o femeie care stă direct pe pămînt, cu piciorul stîng întins, cel drept îndoit şi mîinile sprinite pe genunchi, şoldurile rotunjite şi faţa la fel de expresivă.

Gînditorul de la Hamangia ar putea reprezenta, susţin unii istorici, un zeu al vegetaţiei, iar “Femeia şezând”, o zeiţă a recoltei.

Alţii consideră că sînt doar nişte ipostaze umane, într’un răgaz de meditaţie sau de rugăciune. Găsite într’o metropolă de inhumaţie, cele două statuete ar fi putut fi şi ofrande pentru zei.

Gînditorul de la Hamangia este o mare enigmă a uneia dintre cele mai complexe statuete care s’au realizat vreodată.

Într’o carte intitulată “Gînditorul de Hamangia – cheia civilizaţiilor arhaice”, Vasile Droj, un om de ştiinţă şi cercetător rumîn de origine, atipic şi adesea controversat, la noi aproape necunoscut, dar care a suscitat interesul occidentalilor cu teoriile sale, fondator al unei ştiinţe pe care a numit’o ”universologia”, lansează o ipoteză fascinantă despre Gînditorul de la Hamangia.

Prin calcule complicate, autorul cărţii ajunge la concluzia că cei care au realizat, în urmă cu peste 6 000 de ani, celebrele artefacte aveau solide cunoştinţe de matematică, de calcul zecimal şi stăpîneau taine codificate şi în structura sanctuarelor de la Sarmigetuzo, pe care nimeni, pînă acum, nu a reuşit să le descifreze pe deplin.

Iată un scurt fragment din cartea menţionată anterior:

”În acest mediu favorabil al formelor geometrice, Gînditorul îşi relevă adevăratele virtuţi, o serie de relaţii matematice interesante şi importante impunîndu’se încă de la început, prin parametrul înălţime, 113 cm, care nu este deloc întîmplător, şi 355 cm circumferinţa cercului în care se înscrie, întrucît aceste valori sunt unice în perimetrul matematicii, fiind singurele numere întregi al căror raport este chiar ”Pi”, cu o imprecizie de numai 3 zecimi de milionimi.”

Dimensiuni şi proporţii perfecte

Mai mult, spune cercetătorul:

”Gînditorul nu a fost conceput să rămînă singur, dovadă fiind statueta feminină cu aceeaşi alură. Astfel, doi gînditori identici, aşezaţi cu spatele unul către altul în aşa fel încît vîrful picioarelor scăunelelui şi punctul de contact al spatelui lor, poziţie nefortuită şi unică, coincid cu piramida lui Keops; dar de data aceasta, linia dreaptă a mîinilor lor este paralelă cu muchiile piramidei. Inversînd poziţiile celor doi gînditori şi punîndu’i faţă, aşa încît vârfurile nasurilor, mîinilor, genunchilor să fie lipite, constatăm că suprafaţa plată a cefelor lor este paralelă cu liniile muchiilor piramidei lui Keops. Acelaşi lucru se întîmplă şi în situaţia în care cei doi gînditori stau cu spatele spre observator şi cu faţa spre piramidă, uniţi prin punctele de contact ale braţelor, antebraţelor şi capetelor (poziţie nefortuită) reproduc din nou modelul piramidei, cu ajutorul liniei marginale, drepte, a gîturilor, ce se suprapun peste muchiile piramidei.”

De asemenea, un fapt uimitor este şi acela că statueta “Gînditorul” este “multifuncţională”, deoarece ”răsturnînd statueta cu faţa în jos, se poate observa că vîrful nasului, antebraţele şi genunchii sînt pe aceeaşi linie, dovedind o poziţie de rugăciune, dar şi construit spre a fi instalat şi în alte poziţii (…) iar în parametrul lăţimii gîtului se relevă o valoare şi o unitate de măsură de excepţie: numărul de aur – 1,6180339”, mai subliniază Vasile Droj.

”GÎNDITORUL”

În primul rînd poziţia sa este cea care l’a individualizat, el fiind reprezentat în poziţie şezîndă pe un scaun de mici dimensiuni, fără spătar, şi care pe laturile lungi prezenta motive decorative liniare, incizate. Foarte probabil este reprezentată aici o piesă de mobilier, de lemn.

Partea superioară a corpului este uşor aplecată înainte iar capul se sprijină pe amîndouă mîinile care, la rîndul lor, se sprijină cu coatele, pe genunchi. Spatele este drept, foarte uşor curbat. Coloana vertebrală este sugerată de o linie verticală incizată.

Capul are o formă general ovală, fiind sumar modelat.

Sînt reprezentate părţile anatomice considerate a fi relevante: gura, ochii, nasul şi urechile care accentuează faţa şi expresia figurinei. Ochii sînt reprezentaţi de suprafeţe triunghiulare, scobite, sugerînd forme prelungi. S’a considerat că acestea erau umplute cu o pastă foarte probabil albă, amplificînd expresivitatea lor prin contrastul dintre culoarea neagră, metalică, lustruită, a pastei şi albul ochilor.

Nasul, la rîndul său, este reprezentat de o aceeaşi formă triunghiulară prelungă, dar de data aceasta în relief. Contrastul dintre suprafeţele săpate ale ochilor şi cea proeminentă a nasului sugerează o impresie generală de personaj gînditor, privind spre înainte.

Gura este sumar sugerată de o mică excizie ovală, mai mult lată decît prelungă, sugerînd o gură strînsă, neîncrezătoare.

Fruntea este îngustă, iar urechile sînt marcate de cîte un orificiu circular. La partea superioară, capul prezintă un şir de patru orificii circulare mici. Este posibil ca acestea să fi fost folosite pentru a fi împodobită prin plasarea unor elemente decorative (pene?).

Gîtul este înalt, plan – convex în secţiune. Partea superioară a pieptului prezintă modelarea în relief accentuat a muşchilor pectorali.

Braţele sînt modelate din câte o singură bucată de lut, cu linii accentuate. Extremităţile mîinilor, ca şi cele ale picioarelor, sînt foarte sumar modelate. Degetele sînt sugerate de crestături, cîte cinci în cazul mîinilor, două şi trei în cazul picioarelor.

Picioarele sînt flexate şi genunchii pronunţaţi.

”FEMEIE ŞEZÎND”

Cea de a doua statuetă reprezintă o femeie şezînd probabil direct pe pămînt, partea inferioară fiind plată. Spatele este uşor concav, fără reprezentarea niciunui detaliu anatomic.

Capul este uşor oval, cu partea superioară convexă. Modelarea detaliilor anatomice, ochii şi nasul, deşi conform canoanelor, este sensibil diferită de cea de la statueta masculină, în principal din cauză că bărbia este ridicată spre înainte, creînd impresia unui personaj mai voluntar, mai încrezător.

Dar această modificare a înclinării planului general al capului a impus în egală măsură o modificare generală a volumetriei şi demonstrează, prin diferenţele de modelare a nasului şi ochilor, o cunoaştere a legilor perspectivei.

Partea superioară a corpului este dreaptă, dispusă în unghi drept în raport cu cea inferioară. Şi ea este modelată în unghiuri reliefate, accentul fiind pus pe umeri şi piept.

Sînii sînt proeminenţi, fără a fi exageraţi, dar plasaţi mai sus decât poziţia anatomică normală. Un alt aspect care o individualizează constă din modelarea zonei bazinului care este supradimensionat.

Sexul nu este indicat în manieră clasică prin marcarea triunghiului sexual. La baza părţii ventrale este realizată o linie incizată, orizontală. Modelarea generală demonstrează foarte clar sexul feminin al personajului reprezentat.

Un picior este uşor flexat, amîndouă mîinile sprijinindu’se pe el, dar numai atingîndu’l. Şi în acest caz degetele sînt sugerate prin linii incizate.

PRIMUL MARE CIMITIR NEOLITIC DESCOPERIT ÎN RUMÎNIA

La confluenţa văii Carasu cu Dunărea, la nord de aceasta, pe malul drept al fluviului, pe o lungime de cca 1,5 km au fost descoperite numeroase vestrigii arheologice care au demonstrat existenţa unor locuiri umane atribuite culturilor Hamangia, Boian, Gumelniţa şi Cernavodă.

Între acestea, cele atribuite culturii Hamangia, pe malul înalt al fluviului, acoperind zona dintre teritoriul oraşului şi pînă în locul numit Coada Zăvoiului, demonstrează o locuire intensă de’a lungul unei perioade mai lungi de timp, cercetată în perioada 1954-1958.

Dar, de departe, cea mai interesantă zonă este cea cunoscută sub numele de Columbia D (numele unui cartier al oraşului) unde a fost cercetată cea mai mare necropolă aparţinînd comunităţilor acestei culturi, cu peste 300 de morminte de înhumaţie.

Oamenii care au dus la crearea culturii Hamangia conform notărilor făcute de Dumitru Berciu, erau crescători de animale sau cultivatori de plante:

”Economia lor avea totuşi încă un pronunţat caracter vînătoresc. La baza organizării lor sociale stătea ginta matriarhală. Oamenii culturii Hamangia ajunseseră să aibă o concepţie bine conturată despre viaţă şi moarte, îngropîndu’şi morţii în cimitire, separate de aşezările celor vii, aşa cum este, de pildă, cimitirul de la Cernavodă, unde au fost descoperite pînă acum circa 400 de morminte de inhumaţie, fiind cel mai vechi şi cel mai întins din toată Europa sud-estică.”

Este posibil ca această necropolă să fi fost spaţiul rezervat înmormântării decedaţilor din toate aşezările aparţinînd culturii Hamangia descoperite în zonă, sugerînd existenţa unui spaţiu care, în acest caz, ar fi aparţinut lumii de dincolo, unde continuau să existe sufletele celor morţi.

Cele mai multe dintre aceste morminte conţineau schelete ce demonstrează faptul că trupurile defuncţilor fuseseră depuse în groapa funerară în poziţie întinsă, orientate, cele mai multe dintre ele, NE-SV.

Puţine dintre acestea demonstrau depunerea cadavrului în poziţie chircită. În cazul celor mai multe dintre ele, inventarul funerar includea topoare de piatră, vase de lut ars cu forme, dimensiuni şi decoruri diferite, dar şi statuete feminine.

Printre ofrandele funerare au mai fost descoperite şi oase de animale ce demonstrează depunerea unor părţi ale corpului diferitelor animale. Printre acestea trebuie menţionate craniile unor astfel de animale, cele mai importante părînd a fi cele de porc mistreţ, sugerînd importanţa şi mai ales valoarea simbolică acordată acestor ofrande.

Diferitele obiecte, dar şi ofrandele funerare depuse în morminte, sînt cele care ne sugerează poziţia socială a defuncţilor în cadrul comunităţii, dar şi valorile simbolice ale lumii oamenilor acelui timp.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este captura-ecran-9-1.png

CULTURA HAMANGIA

În această zonă a Europei, aşa cum se sublinia într’un articol din New York Times, cu ocazia expoziţiei “Lumea pierdută a vechii Europe” (2009):

”Înaintea Greciei şi a Romei, a primelor oraşe din Mesopotamia sau a templelor de pe malul Nilului, pe Valea Dunării inferioare şi la poalele dealurilor balcanice, locuia un popor avansat pentru vremea sa, în domeniile artei, tehnologiei şi comerţului la distanţă’.”

Descoperit la Cernavodă, în 1956, de către istoricul şi arheologul Dumitru Berciu, Gînditorul de la Hamangia este, de fapt, un complex format din două statuete antropomorfe, din lut ars, lustruit – ”Gînditorul” şi ”Femeie şezînd” – vechi de aproximativ 6000 de ani sau, după alte opinii, chiar 8000 de ani.

Descoperirea din 1952, în localitatea Hamangia, comuna Baia, judeţul Constanţa, a primelor vestigii arheologice atribuite de către profesorul Dumitru Berciu acestei culturi, a ridicat de la bun început numeroase semne de întrebare.

Cultura Hamangia, cea mai veche cultura neolitică din spaţiul rumînesc, căreia îi aparţin cele două statuete, denumită aşa după vechiul sat din comuna Istria, Dobrogea, s’a dezvoltat în mileniile al VI-lea – al V-lea î.Hr., şi este pusă în legătură cu indivizi veniți cel mai probabil din Anatolia (Asia Mică) care împreună cu populația indigenă găsită în Bazinul Dunării au creat această magnifică civilizație locală.

Au fost descoperite, în situl dobrogean, nenumărate alte figurine, majoritatea feminine, şi vase de ceramică decorate într’un stil nemaivăzut.

În primul rînd, vasele de lut ars cu forme şi decoruri nemaiîntîlnite pînă atunci demonstrau existenţa unor comunităţi umane care păreau a nu avea rădăcini în spaţiul dintre Dunăre şi mare.

De unde veneau, dacă veneau de undeva? Cine erau cei care le creaseră şi le folosiseră? Unde le erau stămoşii? Şi mai ales, ce se întîmplase cu urmaşii celor care trăiseră acolo?

Studiul atent al tuturor fragmentelor ceramice, al uneltelor, al resturilor colibelor sau bordeielor din aşezările în care s’au făcut săpături arheologice a început treptat să ridice, puţin cîte puţin, vălul enigmatic aşternut de timp. Analizînd și comparînd ceea ce se ştia despre descoperiri făcute pe spaţii vaste, arheologii, şi primul dintre ei avea să fie profesorul Dumitru Berciu, au început, pas cu pas, să contureze un tablou din ce în ce mai cuprinzător.

Astfel, prin caracteristicile formelor sale de manifestare, s’a putut stabili că această cultură îşi are originile în culturile neoliticului mijlociu balcano-anatolian.

Chiar dacă încă nu se poate demonstra foarte precis, originea acestei culturi se regăseşte în mod cert în Anatolia, de unde comunităţile acesteia au plecat, într’un moment ce poate fi considerat ca reprezentînd începutul epocii anatoliene a cuprului, spre alte meleaguri, respectiv spre ţărmurile de vest ale Mării Negre.

Care vor fi fost motivele acestei migraţii este încă greu de înţeles. Lipsa resturilor de locuire sau a mormintelor în toată Peninsula Balcanică i’a făcut pe specialişti să creadă că, foarte probabil, aceste comunități au ajuns în nord-estul Bulgariei şi în Dobrogea, circulînd de’a lungul ţărmului Mării Negre.

Odată stabilite aici, s’au extins spre interior, probabil de’a lungul văilor rîurilor. Acesta este momentul în care Dobrogea intră în istoria perioadei neolitice. Era pentru prima dată cînd în preistoria zonei era documentată existenţa unor comunităţi care, avînd cunoştinţe foarte avansate de navigaţie, mai precis de ceea ce numim astăzi – cabotaj, locuiesc acest teritoriu.

Evoluţia sa, relativ îndelungată, de’a lungul a circa şapte – opt secole, a permis evidenţierea a trei faze, dintre care ultimele două au fost subdivizate la rîndul lor.

Comunităţile culturii Hamangia au preferat să locuiască în aşezări situate pe terasele rîurilor sau văilor, în apropierea cursurilor de apă sau pe malurile lacurilor litorale. Nici una dintre aşezările cunoscute pînă în prezent nu este fortificată.

Locuinţele nu par să fi fost dispuse după un plan preexistent. Cele adîncite în pămînt, preponderente în decursul fazelor iniţiale, puteau avea una sau, mai rar, două sau trei încăperi. Cele de suprafaţă aveau suprafeţe de pînă la 30 m², cu pereţi de lut şi o structură de rezistenţă de lemn, acoperită cu puţin lut.

Corpurile decedaţilor erau depuse în spaţii special rezervate, necropole. Cea mai importantă este cea descoperită şi cercetată la Cernavodă unde au fost studiate peste 400 de morminte.

Ritul predominant era inhumaţia. Corpul decedatului era însoțit de obiecte diferite, arme, unelte, podoabe, dar şi ceramică sau diferite oase de animale. Acestea au permis afirmarea unor diferenţieri sociale între decedaţi.

Analizele antropologice au relevant existenţa unei populaţii amestecate cu elemente ce puteau proveni atît din Anatolia, cît şi din zona est-mediteraneană, alături de cele autohtone.

Studierea uneltelor de silex a demonstrat persistenţa unor tradiţii mai vechi, anterioare, caracterizate de microlitism şi tehnicile de cioplire.

Foarte probabil, acestea se datorează populaţiei autohtone ce locuia în zonele unde se stabiliseră noii veniţi şi cu care aceştia au intrat în contact.

Oasele diverselor animale descoperite în cursul cercetărilor arheologice sugerează cu pregnanţă importanţa creşterii animalelor, în principal a ovicaprinelor, dar şi a bovinelor, porcul fiind totuşi puţin reprezentat.

Alături de această ocupaţie, vînătoarea furniza şi ea o parte importantă din carnea consumată.

În funcţie de caracteristicile mediului, erau vînaţi mistreţul, cerbul, căpriorul sau chiar măgarul sălbatic.

Ceramica este, la rîndul ei, caracterizată de forme şi decoruri caracteristice. Ceramica de tip Hamangia excelează şi abundă prin decoruri cu motive triunghiulare dispuse în zone concentrice pe umăr sau pe partea superioară a vaselor, ”iar plastica este cu totul excepţională, figurinele fiind apropiate ca tip de cele cicladice, caracterizîndu’se prin stilizarea formelor anatomice în volume şi planuri triunghiulare”.

Cultura de care aparţine ”Gînditorul” a fost prima dată atestată într’un sit arheologic de lîngă oraşul Baia, de pe litoralul Mării Negre. Este nivelul primei populaţii stabilite pe coasta occidentală a Mării Negre, civilizaţie meridională. Hamangia este de tip neolitic mijlociu, respectiv mileniul VI.

Descoperirile arheologice care caracterizează cultura au fost făcute în aşezările de la Ceamurlia de Jos, Baia, Medgidia, Tîrguşor şi în Cernavodă şi Durankulak. Caracteristice pentru Hamangia sînt statuetele antropomorfe cu ţinută artistică deosebită.

Însă ceea ce individualizează comunităţile acestei culturi este, în primul rînd, plastica antropomorfă care, şi ea, demonstrează origini anatoliene.

Sfîrşitul evoluţiei acestor comunităţi este neclar deocamdată. Cultura Hamangia dispare la începutul mileniului V î.Hr., atunci cînd noi migraţii au determinat apariţia a noi culturi în această zonă dintre Balcani şi Carpaţi.

Putem presupune, datorită intenselor contacte şi schimburi cu alte comunităţi ale culturilor Boian şi Precucuteni situate la vest şi nord, că treptat se va fi ajuns la amestecuri de populaţii ce vor fi cunoscute mai tîrziu sub numele de populații gumelniţene.

Astfel, comunităţile Boian, foarte dinamice, în tranziţie spre cultura Gumelniţa, au asimilat comunităţile Hamangia.

Această asimilare culturală a contribuit la geneza unei variante pontice a culturii Gumelniţa între Marea Neagră şi Dunăre.

GÎNDITORUL DE LA TÎRPEȘTI

În Rîpa lui Bodăi, lângă satul Tîrpeşti, judeţul Neamţ, a fost descoperit un alt ”Gînditor”, uimitor de asemănător cu Gînditorul de la Hamangia, despre care se crede că are o vechime de peste 6 500 de ani şi că aparţine culturii precucutiene.

Cultura Cucuteni (aproximativ 5 200 – 3 200 i.Hr.), cunoscută pentru admirabila ceramică pictată (în roşu, alb şi negru), care se întindea pe teritoriul actual al Rumîniei (Moldova, nord-estul Munteniei, sud-estul Transilvaniei, Basarabia), dar şi pe teritoriul de azi al Republicii Moldova şi al Ucrainei, a precedat, cu cîteva sute de ani, aşezările umane din Sumer (Mesopotamia) şi din Egiptul antic.

Gînditorul de Tîrpeşti, statuetă făcută tot din lut ars, de culoare cărămizie, are aceeaşi atitudine meditativă, interiorizată, coatele sprijinite pe genunchi, palmele lipite de tâmple, fiind aşezat direct pe pămînt.

Cei mai mulţi specialişti consideră că este o atitudine de rugă, de închinare în faţa unui zeu.

Numărul mare de statuete antropomorfe, în mare parte înfăţişînd femei, din cultura Cucuteni şi din cea precucutiană, i’au făcut pe istorici şi arheologi să creadă că acestea făceau parte din ansamblul obiectelor sacre, utilizate în timpul ceremoniilor religioase.

GÎNDITOAREA DE LA PIETRELE

În 2014, la cîţiva kilometri de Dunăre, în zona satului Pietrele, din Giurgiu, o echipă de arheologi rumîno-germană a descoperit o ”Gînditoare”, mai veche decît Gânditorul de la Hamangia şi Gînditorul de la Tîrpeşti, aparţinînd culturii Gumelniţa – secolul al V-lea î.Hr., care se întindea din Dobrogea pînă în vestul Munteniei şi la sud de Dunăre, pînă în Bulgaria şi Grecia.

Gînditoarea de la Pietrele, care măsoară mai puţin de 10 centimetri, înfăţişează o femeie cu o atitudine meditativă, aşezată pe un scaun, uşor aplecată spre spate.

Cristina Georgescu, restaurator la Institutul de Arheologie Vasile Pîrvan, care s’a ocupat de restaurarea acestui artefact, sublinia că ”atît din punct de vedere stilistic, cît şi tehnic, statueta este o capsulă a timpului inedită, bogată în informaţii şi deschisă interpretărilor celor mai interesante”.

Nenumărate alte exemple ar putea completa această moştenire culturală de excepţie, comparabilă cu cea a marilor leagăne de civilizaţie de pe mapamond: “Perechea primordială” sau “Perechea de îndrăgostiţi” (prima reprezentare artistică a familiei), cultura Gumelniţa, “Hora de la Frumuşica” (şase statuete feminine prinse într’o horă), ”Tăbliţele de la Tărtăria” (primele dovezi ale scrisului în Europa), “Idolii de aur” (cultura Gumelniţa), Sanctuarul neolitic de la Parţa, Timiş (templu folosit şi drept calendar solar), Masca de la Cristian (lîngă Sibiu), una dintre cele mai vechi descoperiri de acest fel din Europa etc.

”Gînditorii” preistoriei noastre, ignoraţi de “gânditorii” de astăzi

Gînditorul de la Hamangia şi “Femeie şezînd” se află, în prezent, la Muzeul Naţional de Istorie a Rumîniei (la Muzeul de Istorie şi Arheologie, din Constanta, fiind expuse copii ale acestora), iar “Gînditorul de la Tîrpeşti” este expus în Muzeul de Artă Eneolitică Cucuteni, din Piatra Neamţ.

Cei doi “Gînditori”, prezenţi împreună, pentru prima dată, în marea expoziţie de la New York, din 2009, i’au entuziasmat deopotrivă pe specialişti, dar şi pe publicul larg, făcîndu’l pe un celebru antropolog american, David Anthony, să sublinieze că:

”La apogeu, în jurul anului 4500 î.H., Vechea Europă era unul dintre locurile cele mai rafinate şi avansate din punct de vedere tehnologic din lume şi prezenta multe dintre semnele politice, tehnologice şi ideologice ale civilizaţiei.”

Resurse: Dr. Dragomir Nicolae POPOVICI

Foto: Marius AMARIE

Citește și: ISTORIA PROTO-PELASGILOR (HAPLOGRUP I) DE LA ULTIMA MARE GLACIAȚIUNE

sau: GEȚII SUNT CONTINUATORI GENETICI AI CUCUTENIENILOR

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA

HAITA SAU CLANUL LUPILOR

tumblr_ngzlqykIkP1s03x0vo1_500

Nici un alt animal nu a strîns în jurul său atîtea legende, mituri și povești precum lupul. Numai în privința simbolisticii lupului se pot scrie biblioteci întregi, într’atît de important a fost acest animal pentru strămoșii noștri, dar și pentru omenire în general. A întemeiat orașe și a fost doica unor popoare.

Spirit redutabil ce dădea tîrcoale primelor așezări omenești, a fost preluat de șamani drept inițiator și cunoscător al puterilor tainice ale Naturii. Foarte puțini dintre noi, geto-rumînii contemporani, cunoaștem adevărul despre lupi și haitele de lupi.

Cine descoperă ce este o haită de lupi în realitate, va descoperi și de ce lupii erau apreciați și onorați de strămoșii noștri, pelasgo-geții.Așa că cine cunoștea altceva despre haitele de lupi, dar va citi aceste rînduri va avea o mică revelație.

Cine studiază cu atenție lupii și comportamentul lor și este în același timp ancorat în cultura contemporană, îi va fi greu să ignore evidența că, din punct de vedere al comportamentului, nu există o mai mare asemănare între două specii pe Pămînt decît între lupi și oameni.

Asemeni oamenilor, lupii trăiesc în familii, iar înlăuntrul haitei sînt lesne de observat structura socială și preocuparea pentru dobîndirea unui anume statut. În materia comportamentului animalelor sociale, exemplarul cu cel mai înalt statut în interiorul comunității este numit alfa.

Rudolf Schenkel de la Universitatea din Basel a fost primul care a folosit această terminologie în 1947, fundamentîndu’și teoria de segregare ierarhică a indivizilor (alfa, beta și omega) pe observarea comportamentului unor lupi ținuți în captivitate.

Astfel, Schenkel a observat că lupii își disputau supremația de gen, iar din competiție lua naștere o ”pereche alfa” – masculul lider și femela cea mai puternică.Ideea e preluată în 1970 de L. David Mech în ”Lupul”, care continuă studiul lui Schenkel și popularizează ideea unei dinamici sociale bazate pe ierarhia de tip lider / subordonat în interiorul haitei de lupi.

Ambii cercetători descriu această dinamică ca pe o competiție pentru întîietate, în care masculii alfa sînt cei dominanți, agresivi și violenți și își folosesc aceste atribute pentru a’și anihila rivalii și pentru a deveni liderul de necontestat în haită.

Cultura populară s’a grăbit să preia acest concept, împreună cu distincțiile între alfa și beta, și le’au aplicat la oameni, mai ales la bărbați. De aici, ideea de bărbat alfa, cel care ia ce’i aparține și nu se scuză pentru asta. Singura problemă cu această idee este că cercetarea pe care s’a bazat este complet eronată.

Nativii americani vedeau lupii ca spirite înrudite și nu e de mirare că bărbații s’au confruntat adesea cu presiunea de a se ridica la înălțimea statutului masculului alfa. Să căutăm în continuare inspirație în comportamentului lupilor poate fi foarte util, dar doar dacă înțelegem ce înseamnă asta cu adevărat. Cea mai mare parte a secolului XX cercetătorii au crezut că haitele de lupi se formau în fiecare iarnă din indivizi independenți și neînrudiți care își împărțeau teritoriul.

Concluzia a fost formulată în bază observării unor grupuri de lupi luați de pe la diverse grădini zoologice și aduși să locuiască împreună în captivitate. În aceste împrejurări cercetătorii au observat că lupii își cîștigau ierarhia în haită în funcție de putere, agresiune și abilitatea de a domina, iar masculul alfa era cel capabil să dovedească aceste trăsături.

Doar că niște cercetători s’au hotărît că ar trebui să observe cum se întîmplă de fapt formarea haitei în sălbăticie, în mediul lor natural.În baza studiilor efectuate pe lupii ținuți în captivitate, se așteptau să vadă cum lupii se luptau între ei.

Au fost însă foarte surprinși să observe altceva la lupii din sălbăticie, blîndețea fiind o latură a acestui tipar comportamental. În loc să formeze haita prin asocierea unor indivizi neînrudiți, în care masculul alfa se luptă să ajungă la vîrful ierarhiei, observatorii au descoperit că, în sălbăticie, haitele sînt de fapt familii.

Lupii sînt o specie monogamă, în care masculul și femela se împerechează și trăiesc împreună toată viața.

Împreună ei formează o haită, constînd de obicei din 5 pînă la 11 membri – perechea și puii, care rămîn în haită pînă la vîrsta de un an, cînd pleacă să’și găsească propria pereche și să’și facă propria haită. În unele cazuri au fost observate chiar haite de pînă la 40 de indivizi.

Marimea haitei este influențată de teritoriu, personalitățile membrilor și abundența prăzii. Perechea de lupi își împarte responsabilitățile în a conduce familia și de a’și îngriji puii. Și, în virtutea statutului de părinți și de a’și ”conduce” puii, ei formează o pereche alfa.

Lupul alfa sau lupul-tată stă astfel în topul ierarhiei masculine din familie, iar lupoaica-mamă este la vîrful ierarhiei în cadrul familiei.

Cu alte cuvinte, lupul alfa nu’și cîștiga supremația prin agresiune și prin dominarea celorlalți masculi, ci pentru că ceilalți lupi din haită sînt perechea și puii săi.

El este patriarhul haitei, pater familias. Și ca orice bun familist, individul alfa își protejează familia și îi tratează cu bunătate, generozitate și dragoste.

Prin excelență animale sociabile, lupii au dus la perfectiune conceptele de familie și clan. Univers și centru al vietii lupului, haita are caracteristici unice în lumea animală. Haitele se formează la începutul iernii și încep să cutreiere neobosite în căutarea prăzii.

wolves

Un lup singur poate vîna orice animal, de la șoarece la căprioară. Totul se schimbă radical cînd în haită se înmulțesc lupii. Atunci intră în alertă toate animalele: cerbi, mistreți, mufloni, boi moscati, reni, chiar și bizoni adulți sau urși tineri sau prea bătrîni să se apere de moartea sigură. Haita ucide, clar și sigur!

Conducerea haitei este asigurată de cei 2 lupi, masculul alfa și femela alfa, și este evident că se hrănesc primii din prada doborîtă, și tot ei au drept de viață și de moarte în interiorul haitei.

Din toată haita, ei singuri au dreptul de împerechere; celelate lupoaice nu se împerechează și dau raportul necondiționat lupoaicei șefă. Într’o haită de lupi există o ierarhie și, deși toate femelele întră în călduri în același timp, doar femelele alfa se montează.

În ciuda acestui fapt, toate celelalte femele din subordine trec printr’un proces de dezvoltare a glandei mamare, secretă lapte și își modifică comportamentul matern. Puii sînt, prin urmare capabili să se hranească de la oricare din femelele haitei. Gestatia falsă este, prin urmare, un mecanism de a proteja puii în cazul în care femela alfa moare.

Îndatoririle pe care le au femelele față de lupoaica alfa, le au și lupii masculi față de conducătorul sau ”patriarhul” haitei.Lupii alfa își sînt extrem de fideli unul altuia. Ierarhiile haitei sînt determinate mai degrabă de războiul psihologic decît de încleștarea luptei, iar obținerea unei poziții înalte se bazează mai degrabă pe atitudine și personalitate decît pe mărime sau forță.

Rangul unui lup nu este niciodată batut în cuie, nici măcar cel al lupilor alfa.

Haitele sînt în război neîncetat unele cu altele, cînd două haite își dispută teritoriul sau prada, de cele mai multe ori moartea apare brusc în rîndul lupilor…Teritoriul unui animal în general, dar și al lupului în particular este definit simplu ca fiind arealul în care se poate apăra de alți indivizi din specia sa.

Aceasta este diferenta între teritoriu și areal de răspîndire, în ultimul animalele interferează cu alți indivizi ai speciei, de care nu se pot apăra.

Este foarte dificil să se stabiliească cît de teritoriali sînt lupii pentru că acest lucru presupune monitorizarea mișcărilor întregii haite pentru o perioadă mare de timp, și determinarea modului de interacționare cu alți lupi din teritoriul său.

Specialiștii au observat haite de lupi care atacă alți lupi (Mech, 1970) precum și haite mari care atacă haite mai mici.

Lupii sînt rar prietenoși cu alți lupi nerelaționați cu haita.

Teritoriul unei haite va cuprinde și arealele de vînătoare și călătorie, deci sînt foarte mari, dar haitele sînt despărțite de distanțe mari, ca atare suprapunerea teritoriilor este nesemnificativă. Atunci cînd teritoriile se suprapun, haitele vor proceda astfel încît să stea departe una de alta. Mărimea teritoriului haitei depinde de o varietate de factori, putînd varia de la 18 kmp / haită la 1300 kmp / haită. Lupii trăiesc în teritorii mici, bine definite atunci cînd au o pradă abundentă, ei rămînînd mulți ani în același loc.

Teritoriile mici sînt caracteristice pentru zonele unde prada nu migrează, iar teritoriile foarte mari pentru zonele în care prada migreaza (exemplu, în Alaska, unde prada este renul, lupii migreaza sute de km în fiecare an).

Alți factori care influențează mărimea teritoriului pe care haita îl apăra sînt climatul, prezenta altor haite și natura terenului. În arealele cu densitate mare de locuitori, lupii au teritorii mici.

Lupii au tendința de a avea teritorii mari în arealele în care există alte carnivore mari: rîși, urși.Lupii își schimbă frecvent teritoriul în căutarea prăzii, îl măresc sau diminuează ca răspuns la mișcările prăzii. Haitele au fost observate călătorind pe distanțe mari în timpul iernii, nefiind un lucru neobișnuit ca o haită să se deplaseze și 50 km pe zi.

Există și lupi singuratici, nu doar în haită. Lupii singuratici nu au un teritoriu definit și călătoresc pe distanțe impresionante pentru a’și găsi perechea și a se reproduce (Van Tighem, 1999).

De exemplu, unei lupoaice denumită Opal i’a fost montat un emitator radio in Kananaskis (în Alberta) și a fost găsită mai tîrziu în Idaho, nord de Yellowstone. Aceasta a călătorit deci peste 1000 km.

O altă lupoaică numită „Pluie”, care a fost prinsă și radiolocată în Alberta centrală, a călătorit într’un areal de peste 100.000 kmp. După ce a fost radiolocată, a plecat spre Banff, s’a alaturat haitei de acolo, a părăsit haita, a plecat spre valea plata din British Columbia, s’a îndreptat spre Ihaho, după care a revenit in Banff. Această călătorie a durat 3 ani.

Mai tîrziu colarul a fost gasit cateva sute de km sud in nordul Waterton-Glacier International Peace Park. Cercetătorii i’au pierdut urma, după care au gasit’o ucisă de braconieri lînga Invermere, British Columbia.

Lupii utilizează multe metode pentru a’și marca teritoriul. În teritoriile bine definite cea mai importantă metodă este marcarea cu miros. Lupii urineaza pentru a’și marca teritoriul, lupi putînd detecta ușor prezența haitei concurente. Lupii au un simț al mirosului foarte bun, astfel că un intrus este repede descoperit.

Lupii tolereaza foarte rar alti lupi in teritoriu, R.D. Lawrence, în cartea Trail of the Wolf descrie însă cîteva scene în care nu există altercații atunci cînd se întîlnesc două haite.

Cînd un lup își marchează teritoriul își va ridica unul din picioarele posterioare și va improsca cu o mică cantitate de urină locul marcat (un trunchi, un tufiș, o rocă). Acest tip de urinare, numită urinare prin ridicarea piciorului este diferită de urinarea ordinară, în care lupul va împroșca urina pe pămînt. Acest tip de urinare este realizată de alfa-lupi (masculi si femele), cu o tendință mai mare la alfa masculi.

Alfa femela marcheaza teritoriul mai ales în timpul împerecherii, femela urinînd mai întîi direct pe sol. Toate celelalte femele din haită, ca și lupii inferiori sau juvenili vor urina îndoindu’și picioarele din spate.

Candace Savage în cartea The Nature of Wolves menționează că uneori toți lupii din haită vor marca un loc, lupii așteptînd în linie să le vina rîndul la marcat.

Lupii singuratici nu marcheaza teritoriul prin acesastă metodă, pentru ca haita să nu le descopere prezența.Lupii alfa vor marca limitele teritoriului cu urină la fiecare 350 m. Limitele vor fi marcate de mai multe ori, aceste limite fiind foarte importante pentru a nu se produce altercatii între haite.

Lupii nu vor marca acolo unde exista deja marcaje lasate de alti lupi, vulpi, caprioare, etc. Lupii își vor freca gîtul de trunchiul copacilor, îl vor linge sau vor scurma pămîntul (adesea dupa urinat). Astfel la mirosul urinei se va adauga mirosul lasat de glandele de pe gat sau dintre degete.

În timpul vînătorii, lupii selecteaza cele mai bătrîne, bolnave sau slăbite animale. Odată izolată victima, lupii atacă din toate unghiurile țintind gîtul și abdomenul, astfel încît moartea survine repede și fără dureri. La masă, un lup consumă în medie circa 3 kg de carne, însă lăsat singur la pradă termină fără probleme chiar 10 kg.

Februarie este luna nunților lupesti, iar 60 de zile mai tîrziu, într’o văgăună ascunsă sub copaci, stînci sau hățiâșuri cît mai innaccesibile, apar pe lume cele mai prețioase comori ale haitei. Pentru primele 3 săptămîni din viață, cei 1-14 puiuți de lup nu părăsesc siguranța și căldura vizuinii.

Mama stă cu ei timp de 2 luni, hrănindu’i cu lapte în prima luna, apoi lupușorii trec gradat la un regim bazat pe carne regurgitată special pentru ei de toți membrii haitei. La circa 6 luni își schimbă dinții și încep să participe la vînătoare. După un an de zile sînt aproape adulți, părăsind haita la 2-3 ani cînd sînt maturi sexual, gata să reia ciclul vieții de lup.

Lupul zilelor noastre a apărut pe scena Naturii acum circa 4-5 milioane de ani.

Strămoșul său, denumit științific Canis dirus, era foarte asemănător lui, doar că avea picioarele proporțional mai scurte, era de două ori mai mare, se hranea preponderent cu cadavre și înspăimînta vietuitoarele din habitatul său. Cel mai mare dintre cîinii salbatici, lupul este prădătorul cheie în toate ecosistemele unde se întîlnește.

Talia si greutate sa variaza considerabil, ambele cresc proportional cu latitudinea si temperaturile reci. Lupii sînt construiți pentru efort continuu și rezistență îndelungată. Au trăsături croite pentru călătorii îndelungate: pieptul adînc și îngust, picioarele lungi si puternice. Labele lupului sînt adaptate pentru alergat pe terenuri cît mai variate, în special pentru zapezi mari. Au o mică membrană între degete care’i permite să nu se afunde în zăpadă în timpul vînătorii, ilustrînd perfect proverbul rumînesc ”Pe lup picioarele’l hrănesc”.

Uneori lupul pare mai masiv datorită blănii groase alcătuite din două straturi de păr. Primul strat, format din peri aspri, înlătura usor apa, noroiul si praful. Al doilea protejeaza contra gerului si umezelii.

Lupii năpîrlesc primăvara si toamna. Culoarea blanii variaza mult de la nuante diverse de gri-sur pana la alb pur sau chiar negru intens. Lupii cu blana deschisă au intotdeauna ochii închiși la culoare, cei cu blana întunecată au ochii luminoși strălucitori.

îAnimale extrem de adaptabile, lupii au cucerit munți și stepe, păduri temperate, Taigaua și Tundra, chiar și deșerturi, fiind, în trecut, cea mai răspîndită specie de mamifere după oameni. Astăzi, cele mai stabile populații au rămas cele din Siberia, Alaska si Canada. Lupii au fost exterminați în toate țările Europei Centrale și de nord în perioada secolului XIX și al doilea război mondial.

Au mai rămas populații în Portugalia, Spania, Italia, Grecia și Finlanda, deși lupii au repopulat în mod natural multe părți ale Europei; recolonizând Franța, Germania, Suedia și Norvegia.

Cele mai mari populații sînt întîlnite în Europa de est, Rumînia, Peninsula Balcanică și Polonia. În Rumînia, lupul, vînat frenetic în vremea lui Ceaușescu, nu mai prezintă un areal continuu, nenumărate goluri fiind create de vînarea necontrolată.În mod natural lupul se găsește în Rumînia în Delta Dunării, în golul alpin, prezentînd o mare amplitudine ecologică, datorată inteligenței sale deosebite, așa cum se întîmplă și în cazul corbului..

În Antichitate era simbol si atribut solar al lui Apollo; templul zeului situat în pădurea sacră de lîngă Atena se numea Lukaion, adică Tărîmul Lupului. Mai tîrziu, Aristotel își expunea învățăturile în acest loc. De aici vine originea cuvîntului “Liceu”, instituție școlară frecventată inițial de “lupii tineri”.

În confreriile razboinice, cum era și cea a lui Daci Balo, alături de marile feline, urși sau vulturi, lupul este principalul inițiator și călăuzitor în dobîndirea spiritului și virtuților marțiale.

De la temuții bersekeri ai vikingilor la indienii preriilor, lupul a fost totem universal al luptătorilor.

Detaliu pl.14

Detaliu de pe o Tăbliță de la Sinaia cu Stindardul Geților cu cap de lup

Legătura dintre lupi și geți este cea mai cunoscută imagine pe care o avea antichitatea referitor la strămoșii nostri.

Stindardul geților, dragonul cu cap de lup deși este specific geților el a fost ulterior răspîndit de geții care au migrat în diverse locuri din lume, așa a ajuns în inima Asiei printre triburile turcofone, dar și stindardul legiunile romane. Unii cercetători cred că era un simbol al sanctuarelor Geției.

Geții adorau cu sfințenie pe cel considerat căpetenia lupilor, tainicul Lup Alb. Legende uitate spun ca el a fost alături de geți și la căderea Sarmigetuzei. Se mai povestește că tot spiritul Lupului Alb l’a vegheat pe Apostolul Andrei prin pustia Dobrogei spre pestera care să’i ofere adăpost. Ziua Sfîntului Andrei, precum și cea a Sfîntului Petre, alt patron al lupilor, erau ținute la mare respect în lumea satului.

De Bobotează se crede că lupii vînează diavolii alungati de sfințirea apelor. Ghid pentru lumea de dincolo, lupul este omniprezent în folclorul geto-rumînesc drept însoțitor credincios al “dalbului de pribeag”. Dalbul pribeag este denumirea metaforică a mortului, folosită în majoritatea cîntecelor ceremoniale de înmormîntare; amintește de vechile construcții metaforice bazate pe interdicție verbală, este un tabú; în concepția tradițională geto-rumînească, sintagma izvorăște din ideea că moartea este o mare călătorie dinspre lumea celor vii spre lumea celor morți; pribeag, în limbajul popular, desemnează pe cel care și’a părăsit casa și pe ai săi și rătăcește prin lume; dalbe sînt florile din refrenul colindelor, dalbă este și fata de măritat din colinde, dalbe sunt și visele, dalb este mîndrul din cîntecele lirice, sonoritatea particulară și gingășia deosebită a epitetului fiind date de vechimea și raritatea lui.

Caracterul ambivalent al lupului este definitoriu pentru el. Dacă în trecut era animal sacru, odată cu Evul Mediu nu a existat un alt animal mai demonizat, urît, temut și în consecință vînat pînă la extincție.

Armonia dintre lupi și urmașii geților carpatici, cu noi geto-rumînii de azi, s’a dereglat brusc și brutal odată cu importul pe tancurile sovietice a comunismului. Prin anii ’60 bolșevicii au sfidat ridicolul și au arătat că prostia nu are margini cînd au condamnat lupii în cadrul unei plenare. Declarat drept „Dușman al poporului și al clasei muncitoare ce trebuie stîrpit cu orice mijloace”, lupii au fost supusi unui adevărat genocid prin campanii de exterminare, în care erau uciși de pădurari chiar și puii abia născuți din vizuini.

Astăzi mai supraviețuiesc circa 2.000-3000 de lupi, majoritatea în județele Hunedoara, Caraș-Severin, Sibiu, Maramureș, Suceava și Vîlcea. În ciuda numărului lor mic și a faptului ca sînt o specie pe cale de dispariție, încă se mai vîneaza lupi în Rumînia…scopul fiind doar unul singur: ruperea lanțului magic creat în trecut de strămoșii noștri cu acest animal sfînt.

Citește și: CRONOLOGIA ISTORICĂ A GETO-RUMÎNILOR ULTIMILOR 2000 DE ANI

sau: GETO-ROMÂNII, CEL MAI FURAT POPOR DIN ISTORIE

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA

BALAUR, CUVÎNT GETO-RUMÎNESC

Analiza cuvîntului BALAUR pornește de la studiile lui Constantin Drăgulescu, în vederea realizării Dicționarului explicativ al fitonimelor rumînești, care completează substanțial Dicționarul lui Al. Borza, ce cuprinde, pe lîngă 10.906 de nume rumîneşti de plante pentru 2.095 specii. și cîteva mii de nume de plante maghiare, săseşti, germane, franţuzeşti, engleze, ruseşti, ucraineene, sîrbeşti, bulgăreşti și turceşti.

Prin publicarea Dicţionarului explicativ al fitonimelor rumîneşti și a Dicționarului de fitonime rumînești, Constantin Drăgulescu a ridicat numărul numelor rumîneşti de plante cunoscute la 21.839 fitonime cunoscute pînă în prezent, fitonime care aparţin unui număr de 3.227 specii de plante indigene şi exotice, spontane şi cultivate.

La acestea se adaugă 3.070 nume de soiuri şi 612 termeni care desemnează de părţi (organe) de plante.

Astfel, fitonimia rumînească însumează, deocamdată, peste 26.000 de termeni.

Termenul balaur are etimologie necunoscută conform DLR (2010), posibil element autohton cf. alb. tosc bollë și gheg bullar cu semnificația ”șarpe (mare)”, ”șarpe de apă”, în limba rumînă existînd și termenul bală ”animal monstruos, duh necurat din povești”.

Apare în textele lui Varlaam și Dosoftei, dar conform DELR (2012) apărea deja la 1480 ca antroponim.

Dacă citești wiki-piki, Balaur este un gen de dinozaur dromaeosaurid theropod de la sfîrșitul Cretacicului (circa acum 70 milioane de ani) ce a trăit pe teritoriul actualei Rumînii.

A fost descoperit și descris în august 2010, primind numele unei creaturi mitice rumînesti, balaur. Este cunoscut dintr’un singur schelet parțial, reprezentînd specia Balaur bondoc, numele provenind de la construcția oaselor, care erau mai scurte și mai grele decît cele ale altor membrii ai familiei.

Reconstituirea Balaurului Bondoc

Spre deosebire de dinozaurii cu care este înrudit, avea cîte două gheare sub formă de seceră la toate labele, cu gheare mari retractabile la primul și al doilea deget. A fost descris ca „o variantă musculoasă a prădătorului Velociraptor”.

Un studiu publicat în 2015, susține că Balaur bondoc ar fi fost o pasăre nezburătoare primitivă, specia fiind mult mai apropiată de Jeholornis, Sapeornis și Archaeopteryx decît de Velociraptor.

Însă, în tradiția populară rumînească, termenul desemnează un monstru ofidian, uneori înaripat, cu unul, trei, șapte, nouă sau douăsprezece capete.

Nu numai că are formă de șarpe, dar rumînii presupuneau că, la origini, era șarpe.

Balaurul cu cap de lup, stindardul geților, era întotdeauna înfipt în sulița, ceea ce sugerează izbînda celor vrednici asupra dușmanilor.

Pe de altă parte, celebrul ”Cavaler Danubian”, ipostaza a lui Apollon-Zamolxio, este reprezentat mai mereu ucigînd balaurul, imagine preluată mai tîrziu de Sfîntul Gheorghe.

În mitologia rumînească, balaurii apar uneori ca făuritori și străjeri al nestematelor și aurului, locuind pe funduri de prăpăstii, prin ”Țara Armenească”.

Alteori, balaurii sînt totuna cu Zburătorul, deci antropomorfici, locuind în văzduh, printre nori. Alți balauri locuiesc și ei tot printre nori, producînd ploi torențiale și grindină

În unele basme, Balaurul-Zburator este singurul vizibil de către om, și provine din șarpe, caruia îi cresc aripi și care începe să zboare, putînd fi zărit strălucind pe cerul înnourat.

Cu siguranță, la originea imaginii balaurului din văzduh, deasupra meleagurilor noastre, se află norii aducători de furtuni, fulgere și tunete.

De obicei, în mitologia rumînesc, balaurul are o înfățișare cumplită, cu un cap mare, cu 12 limbi.

În general însă, suprafireasca fiara are pînă la 7 capete.

Gura îi este atît de largă încît poate înghiți mai mulți oameni deodată; ochii îi sînt bulbucați, nările îi sînt larg deschise și pot azvîrli un foc ucigător asupra celui ce se luptă cu această dihanie înspaimîntătoare.

Trupul balaurului este lung, ca de șarpe, și e acoperit cu solzi și plăci de oțel sau de piatră, fiind și înaripat. Are patru sau mai multe picioare și gheare ca de leu, coada lungă și atît de puternică încît cu o lovitură dărîma un munte sau produce un cutremur.

Dintr’un salt el poate atinge cerul, iar printr’o zvîcnire de aripi poate pluti pîna în Vîntul Turbat; cu un racnet poate dărîma zidurile unei cetăți.

Locuiește în codri întunecați, în peșteri sau în fîntîni. Se hrănește cu carne de om, pe care îl poate înghiți cu cal cu tot, după care doarme zile întregi.

Făt Frumos și alți eroi s’au luptat cu balaurul și l’au învins, salvînd’o astfel pe fata de împărat, pe care fiara o pretindea ca tribut.

În general, balaurii provin din șerpi.

Balaurul Dobrogean sau Șarpele Balaur

Reptilă cvasi necunoscută majorităţii rumînilor, aşa numitul balaur dobrogean, sau şarpe balaur (Elaphe sauromates) prin dimenisiunile şi aspectul său unic în herpetofauna autohtonă, pare un demn urmaş al balaurilor din basmele care ne’au încântat copilăria.

Atît reptila, cît şi uriaşele personaje mitologice au de partea lor poveşti deosebit de interesante.

Balaurul se transformă, fie într’o zi de primăvară, în urma ingerării unei mărgele făurită din balele amestecate ale unei adunări de șerpi, fie stînd ascuns timp de șase ani, fără a’l vedea lumina soarelui și oamenii.

Într’o anumită zi de primăvara, din șapte în șapte ani, se strîng la un loc toți șerpii, de toate vîrstele și mărimile.

Locul acela este într’un munte stîncos, înconjurat de bălării și necălcat de picior de om. Cînd se apropie acea zi, toți șerpii devin neliniștiți, dansează la Lună, apoi pornesc ca vrăjiți.

Citește și: BRĂȚĂRILE GETICE DE AUR

În acel loc montan, serpii se strîng unii într’alții, aplecîndu’se în dreapta și în stînga, fluierînd întruna, pîna ce se adună toți. Atunci își varsă balele, pe rînd, într’un loc ferit, în vreme ce cel mai batrîn dintre ei descînta cu stihuri numai de el știute.

Din balele acelea, amestecate și vrăjite, se formează o nestemată cu străluciri solare. Pentru ea se luptă toți serpii, pînă cînd cel mai puternic izbutește să înghită acea piatră scumpă.

Întreaga ceremonie se numeste Fiertul Mărgelei. Șarpele care a înghițit piatra prețioasa fuge prin codri, și, dacă șapte ani consecutivi nu l’a zărit nici un om, se preface în balaur.

Dacă însă a zărit față de om în cei șapte ani, șarpele plesnește de necaz.

Iar dacă a ajuns balaur, se ascunde într’un lac sau într’o fîntîna, de unde este scos doar de Solomonari. Se mai prefac în balauri șerpii care trăiesc cît trei vieți de om și au făcut numai rău în tot acest timp.

Cînd coboară din nouri, balaurul se ascunde în iazuri sau în puțuri și înghite oameni și vite.

Alături de alte făpturi suprafirești, balaurul locuiește uneori în Celalalt Tărîm și se hrănește cu pui de pajură sau de zgripțuroaică.

Atunci, Făt Frumos, părăsit acolo de frații lui ticăloși, salvează puii și, drept răsplată, pajura-mama îl readuce în Lumea Albă, adică în lumea noastră.

Puterea năprasnică a balaurului îi face pe cei arși de dragoste să’l invoce, ca în acest descîntec de ursită:

”Tu, serpe-balaura,

Cu solzii de aură,

Cu noauș limbe împungătoare,

Cu nouă cozi izbătoare,

Sa te duci la C. si tu s’o cauți

Unde vei afla’o;

De’i afla’o în casa,

De’i afla’o afara,

De’i afla’o vorobind cu tata-său

Sau cu maică-sa, Cu frate-sau, Cu prietenul sau,

Sau cu ibovnicul,

Culcată sau sculată, Tu să nu o lași

Pînă ce ea cu mine nu s’a întîlni

Și n’a vorbi! Tu ei să nu’i dai stare,

Așezare, Ca unui paros pe foc!

În tradiția așa-zis recentă, balaurul trăiește pe fundul fîntînilor, prin peșteri, prin codri neumblați și este malefic, în cea arhaică el reprezenta ființa primordială, întruchipînd haosul acvatic precosmogonic.

În opinia lui Andrei Oișteanu, balaurul – principiu al Haosului – nu era independent (așa cum considera Traian Herseni), ci era doar unul dintre termenii unui binom cosmologic arhetipal (celălalt termen fiind, evident, eroul demiurg, cel care, învingînd balaurul, pune Ordine în Haos sau, cu alte cuvinte, transformă Haosul în Cosmos, în Lume).

În toate legendele cosmologice în care Fîrtatul sau Dumnezeu creează inițial Arborele Lumii în vastul întins de ape, la rădăcina lui se află un șarpe-balaur, identificat ulterior cu dracul, punînd un semn de egalitate între acesta și apele primordiale, haosul acvatic precosmogonic.

Unele legende rumînești specifică pedeapsa aplicată de Fîrtat șarpelui care urzea împotriva acestuia: Fîrtatul îl aruncă în hău și îi poruncește să se încolăcească de nouă ori în jurul pămîntului și să îl apere de ”prăpădul apelor”.

Balaurul va avea un rol hidrometeorologic în numeroase legende și tradiții rumînești și adesea este pus în relație cu solomonarii.

În urma presiunilor exercitate de Biserică și doctrina creștină, Balaurul a devenit din monstrul primordial cosmologic un monstru malefic, iar solomonarii din niște oameni pioși au devenit vrăjitori ce și’au vîndut sufletele diavolului.

Vechea religie a fost transformată în magie, daimonii în demoni, iar vechii preoți în vrăjitori.

Un aspect interesant este cel al ”legării” balaurului, motiv detaliat de Andrei Oișteanu în mai multe locuri.

În prima lui fază, motivul implica doar Balaurul și o fecioară.

Numeroase imagini înfățișează fata ținînd balaurul legat cu un cordon, un lanț sau tot soiul de alte legături (Marea desfrînată din Apocalipsă ține în frîu un balaur cu șapte capete), inclusiv, precum în cazul Sfintei Martha, cu propria centură de castitate (o aluzie transparentă la pierderea fecioriei).

În aceasta secțiune a Apocalipsei apar niște personaje care sînt si ele simbolice. Acestea sînt o femeie si un copil de parte bărbătească care sînt persecutati de un balaur și uneltele sau ajutoarele lui – o fiara si o femeie desfrînată.

Viziunea Bisericii asupra Balaurului din Apocalipsă:

Biserica spune că aceia care sînt dispuși să privească superficial sau în spirit batjocoritor cuvîntul lui Dumnezeu, toate aceste elemente par a fi fost împrumutate din lumea basmelor, a poveștilor cu feți frumoși și balauri care se slujesc de cele mai decăzute elemente omenești.

În această viziune pana inspirației divine ne transportă înapoi la începuturile dispensațiunii creștine pentru ca să străbatem încă o dată același drum. Motivul pentru care Dumnezeu procedează așa este ca prin aceste repetări El dorește să imprime și mai bine în mintea noastră anumite adevăruri.

Și mai este ceva: fiecare repetare îi ofera ocazia lui Dumnezeu de a introduce pe scena profeției noi elemente și noi unghiuri din care El ne cheamă ca să privim realitățile din jurul nostru.

Capitolul 12, cu care se deschide noua viziune, reprezintă nu numai începutul celei de a patra secțiuni a Apocalipsei, ci și începutul celei de a doua jumătăți a cărții cuprinsă între capitolul 12 și ultimul ei capitol, 22.

Privind la această ultimă jumătate a cărții descoperim acele forțe care s’au ridicat împotriva Domnului Iisus și împotriva bisericii Sale.

Ele sînt: balaurul, fiara care s’a ridicat din mare, fiara care s’a ridicat din pamînt, Babilonul și toți oamenii care au primit semnul fiarei.

Cam asta ar fi din prisma bisericii, interpretarea viziunii Balaurului din Apocalipsă.

Un alt punct de vedere interesant legat de femeia care ține piept Balaurului din Apocalipsă îl redăm la final.

Actul implică însă, erotism și subscriem și noi ipotezei conform căreia, inițial, foamea balaurului se referea la foamea sexuală.

Acestuia i se ofereau, din partea unei comunități, întotdeauna fete (de multe ori îmbrăcate în straie de mireasă), pe malul unei ape sau la gura unei peșteri.

Fata îl potolea și îl ”lega”.

Într’o epocă ulterioară, fetei i’a fost refuzată calitatea de eroină, a fost transformată într’o biată victimă, fiind introdus un fecior care să o salveze, inclusiv Sf. Gheorghe.

În mituri și în basme, inevitabil, salvatorul se va căsători cu fata.

Se impune o structură socială patriarhală, cultul Zeului-Tată-Cer în dauna cultului Zeiței-Mamă Pămînt.

Odată cu expansiunea creștinismului, cel care este legat sau cu care fata stabilește legături nu mai este balaurul, dragonul, șarpele ”draco”, ci un înlocuitor al său, impus de noua religie, ”dracul”.

Astfel, la Toulouse, în 1275, a avut loc prima ardere pe rug a unei femei acuzate de presupuse relații (sexuale) cu diavolul.

Este inițiat un lung și rușinos șir de atrocități săvîrșite ”în numele Domnului”.

Într’o altă lucrare am identificat un număr de 69 de fitonime rumînești create cu ajutorul termenului ”drac” cf. gr. drákon ”drac”, lat. draco ”dragon, balaur, şarpe”.

Dumitru Bejan arăta că în fitonimia rumînească, din domeniul ființelor supra- (sau sub) naturale, ireale, termenul drac este constituentul lexical cel mai frecvent în formarea denumirilor populare rumnîești de plante.

Din păcate, autorul nu prezintă nici o dovadă în acest sens.

De asemenea, face precizarea, cum că uneori e mai greu de explicat care este semnificația cuvîntului ”drac”.

Din analiza noastră reiese, că plantele se numesc astfel, în primul rînd, datorită aspectului lor, cu rare excepții, neplăcut sau pentru că au un miros neplăcut.

Urmează, ca număr, denumirile provenite din calcuri sau etimologii populare, apoi speciile necomestibile.

Ultimele două locuri sunt ocupate de fitonimele plantelor parazitare și cele ale căror explicații sînt de natură mitologică, religioasă etc. Cu siguranță, în denumirile populare rumînești de plante, etimonul latin al termenului drac nu este reprezentat în sensul său propriu.

Oamenii din popor au trecut lexemul prin filtrul religios (nu neapărat creștin) sau mitologic. Informatorii noștri nu îl asociază pe diavol cu șarpele, nici măcar cu referire la episodul păcatului originar, constituentul lexical al fitonimelor analizate exprimînd cu precădere atribute neplăcute, necurate, nefirești sau dăunătoare omului.

Pe una dintre cele 25 de plăcuțe de argint descoperite la Letnița, regiunea Loveci din nordul Bulgariei, plăcuțe datînd in secolul al IV-lea î.Hr., incluse în fondul de artă getică, apare, stînd în picioare, un personaj feminin (identificat de specialiști ca fiind Cora sau Hecate – protectoarea vrăjitoarelor) care ține în mîna dreaptă o pateră, iar mîna stîngă o ține pe gîtul unui balaur tricefal, aflat în poziție verticală.

Pe o altă plăcuță din același tezaur, apare tot un personaj feminin (identificat cu o nereidă sau Marea Zeiță a geților) care ține de căpăstru un balaur hipocefal și pare că îl călărește, așezată cu ambele picioare pe aceeași parte.

Pe o faleră de argint datînd din secolul al II-lea î.Hr, descoperită la Lupu, Cergău, jud. Alba, apare un personaj feminin care ține într’o mînă un vas cu toarte, iar în cealaltă un șarpe mare.

Zeița întruchipată pe cele două plăcuțe de argint ar putea fi Bendis, zeiță a lunii, a pădurilor și a farmecelor, protectoare a femeilor.

Tomaschek, Decev, Gh. Mușu, Mircea Eliade ș.a., au indicat ca sursă a teonimului rădăcina indo-europeană *bhendh ”a lega”, de unde germ. Binden, Bund, Band, engl. bind, rom. Bandă, bentiță etc.

Această etimologie a fost respinsă de I.I. Russu.

O preoteasă a acestei zeițe, Medeea, o ilustrează călătorind prin văzduh într’un car tras de balauri, iar Diodor din Sicilia notează că, pentru a demonstra populației din Tesalia puterile cu care era învestită, Medeea a făcut să apară ”chipurile unor balauri” pe care pretindea că îi adusese zeița Artemis / Bendis.

Referiri la această preoteasă fac și Platon, Aristotel și Ovidiu.

Numele Bendis a fost treptat abandonat în favoarea celui roman, Diana, care a generat ulterior din Sancta Diana numele Sînziana și sânziene, incluziv fitonimul.

Sînzienele paralizează, ”leagă” feciorii care le surprind dansînd sau cîntînd sau pe cei care încalcă diferite tabuuri.

Balaurii sînt călăriți și de solomonari în credința poporului rumîn.

Un portret complex al solomonarului a fost zugrăvit de profesorul Traian Gherman. El spune că solomonarii nu’și mărturisesc profesiunea în fața oamenilor.

Cu toate astea, orice sătean îl recunoaște:

”Solomonarii au înfățișare îngrozitoare, ochi roșii, bulbucați, fruntea lată și încrețită, piept lat, gît puternic, statură mijlocie ori mică (…) au două cozi, una de pene subsuoară, și alta e prelungirea șirei spinării.

(…) Toată înfățișarea li’e de oameni sălbatici cu păr sburlit și aspru, ca părul de porc. Hainele lor sunt numai petece și murdare.

(…) De multe ori umblă îmbrăcați cu șapte pieptare chiar și în mijlocul verii, într-o mână cu o carte, iar în cealaltă cu un toiag. Totdeauna sînt scurți la vorbă, arareori îi auzi vorbind, dacă capătă ceva milă nu mulțumesc, pita căpătată de pomană nu o mănîncă, ci o aruncă pe ape. Nu dorm nicicînd în casă, (…) locuiesc în munți prin peșteri, prin păduri în colibe sau prin țarine. Ei (…) îs oameni blăstămați de Dumnezeu, cari se pun în legătura cu necuratul și își vînd sufletul, ca să capete putere asupra văzduhului și a balaurilor.”

Absolvirea școlii este indispensabilă:

”După șapte ani de învățătură iasă din școală învăluiți în neguri și țin’ndu’se cu mâinile de un fuior lung de nor, care îi scoate în lumea noastră din celălalt tărîm, îmbrăcați tot cu veșmintele cu care au intrat, iar din școală capătă o carte, un toiag sau un cîrlig și un frâu de scoarță de mesteacăn.”

Solomonarii sunt numiți legători și dezlegători ai ploilor, sau ”valhasi” (”volhv” – ”vrăjitor” sau ”sacerdot” slav păgîn). Unii folcloriști mai speculează că solomonarii ar fi trăit în locuri solitare, în păduri sau aproape de lacurile montane.

În principiu, nu se acceptă identificarea solomonarilor cu șamanii. Mircea Eliade citînd cu prudență pe călătorul străin Bandinus care vorbea despre niște ”incantatores” din Moldova de nord, pune la îndoială informația, întrucat ea nu e confirmată de un atît de bun cunoscător al obiceiurilor moldovenești ca Dimitrie Cantemir; de aici rezultă că nu se poate vorbi, în cazul solomonarilor, de un șamanism rumînesc.

O definiție lipsită de exagerări și întemeiată pe informații stricte din secolul XIX (deci mai apropiate de epoca în care această tagmă mai funcționa) găsim în cartea lui Fr. Muller, Siebenburgische Sagen:

”Solomonarii sînt moștenitorii înțelepciunii lui Solomon, considerat ca mare vrăjitor, care poate închide și deschide cerul cu farmece, a îngheța apele și lacurile, a aduce roua și grindina în cîmpii.”

Funcția lor magică se pare că se limita la ceea ce spunea etnologul Tudor Pamfile:

”Solomonarii se duc la iezere și de acolo scot Balaurul.”

Același folclorist definește și balaurul, ca instrument al operațiunilor solomonărești:

”Șarpele pe care nouă ani de zile nime nu l’a văzut, se face Balaur, adică șarpe uriaș, care poate și sbura. După ce poate sbura, se duce pînă găsește un hău fără fund, numit iezer, se bagă acolo și tot bea apa pînă’l scoate vreun solomonar.”

Citește și: PREOȚII PELASGO-GEȚILOR, SOLOMONARII HIPERBOREENI

Din toate sursele folclorice autentice rezultă constant că solomonarii sînt oameni cu puteri supranaturale, care se prezintă de obicei icognito, ca și cerșetori zdrențăroși sau ca domni eleganți purtînd într’o mînă o carte, iar în cealalta un toiag sau mai ales un căpăstru (adesea din coajă de tei) cu care lovește balaurul în cap.

Capacitatea supranaturală a solomonarului e descrisă de folclor contradictoriu: deși e socotit de cele mai multe ori un discipol al Diavolului, uneori se consideră ca e un sfînt, subaltern al lui Dumnezeu.

Această diferență portretistică a depins probabil de influența Bisericii creștine, în raport cu capacitatea de rezonanță a conștiinței populare dintr’un mediu sau altul.

Totuși, pretutindeni se crede că solomonarii sînt ființe pozitive care fac bine oamenilor, fiind vindicativi.

Numai cu oamenii răi nu se poartă bine, lor stricîndu’le semănăturile, bătîndu’le cu grindina.

În stratul mai adînc al concepției mitologice rurale, Diavolul e agreat discret și chiar admirat pentru inteligența pe care o dovedește.

Toată tehnica învățată în școala diabolică de solomonar se rezumă la căpăstrul amintit și la cartea din care citește, către balaur, formulele magice, care nu sunt însă descîntece.

Obligat astfel de solomonar, balaurul înghite apa iezerului, pe care apoi o varsă asupra locului indicat, cînd solomonarul traversează cerul călare pe acest balaur zburător.

Știm că folclorul conține pentru fiecare act malefic, pentru fiecare noxă, un antidot care, ca și în cazul buruienilor de leac, ține de magia albă.

Față de acțiunea solomonăriei, antidotul îl posedă niște ”contrasolomonari”, proveniți dintre meșterii zidari, cărămidari, pietrari, despre care se crede că au fost solomonari ce și’au încheiat durata slujbei.

Ei înfig patru furculițe spre cele patru puncte cardinale, rostind o formulă magică; iar, dacă vor, pot chiar să ucidă balaurul pluvial, aruncînd în inima vîrtejului un cuțit.

Solomonarii trebuie să treacă niște teste ale curajului și ale rezistenței la durere fizică în situații extreme.

Solomonarii ucenici ascultă prelegerile predate de diverși demoni (printre care arhidemonul Uniila), citesc manulalele numai la lumina unui opaiț în timp ce sunt așezați pe o piatră de moară rotindu’se cu mare viteză și suspendată cu un fir magic de tavanul peșterii în care e adapostită școala.

Dacă privim cu atenție acest cadru misterios, conceput în atmosferă de basm, vom remarca totuși că școala subterană a inițierii e un ecou sărăcit al vechilor mistere de inițiere hermeneutică prin cărțile sapiențiale ale lui Hermes Trismegistul sau de inițiere agrară, ca în Misterele Eleusine.

Aspectele și implicațiile mitologice ale balaurului sînt mult prea complexe pentru a putea fi expuse în acest articol care își propune să prezinte cum se reflectă acestea în denumirile rumînești de plante și de unde tragem concluzia firească că Balaur este cuvînt străvechi geto-rumînesc .

O sursă bogată de material lingvistic (atît la nivel denotativ cît și conotativ) în privința reprezentărilor balaurului în tradiția rumînească, îl constituie fitonimia.

Între fitonimele rumînești am identificat un număr de nouă care implică imaginea balaurului, dintre care cinci sunt create cu ajutorul termenului balaur.

Nu am analizat fitonimele ce fac referire la șarpe, acestea constituind obiectul unei alte analize, în care am totalizat numărul mare de fitonimele rumînești – 8313 create cu ajutorul termenului ”șarpe” < lat. serpens, lat. serpes < lat. serpens, în opinia lui Vinereau, recurgînd la Diez, Pușcariu, Ciorănescu ș.a., derivarea directă din lat. serpens, este imposibilă, din punct de vedere fonetic, termenul putînd fi prelatin, dat fiind sankritul sarpati ”a (se) târî”, v. ind. sarpa ”șarpe”, alb. gjarpër ”șarpe”, cf. rad. i.-e. *serp-, *srp- ”a se tîrî” din care lat. serpo, -ere, v.ind. sárpati; lat. pop. serpes este etimonul oferit și de Candrea și de DEX, la Scriban: mlat. sĕrpes, format din nom. cl. sĕrpens, gen. -éntis, vrom. șearpe, de unde și mold. lit. șerpe; vgr. ῾erpetón, tîrîtor, scr. sarpa-s, șarpe; it. pg. serpe, serpente, pv. cat. serp, fr. serpent, sp. sierpe, serpientelat; serpens la Șăineanu și în NoDEX.

Din lucrarea respectivă, am avut în vedere strict termenul ”șarpe”, nu și substituenții săi, dubletele sinonimice etc. precum zmeu, balaur, viperă, năpîrcă, tîrîtoare, veveriță, gîndac, pește, pepe ș.a.

Nici în articolul de față nu ne vom referi în detaliu la sinonimia balaur-zmeu, aceasta constituind subiectul unei lucrări viitoare.

Opunîndu’ne concepției semanticii clasice care nu recunoștea numelor decît relația de denotație, considerăm că sensul și semnificația rezidă din interacțiunea semnificaților, care preferă opoziția dintre semne inerente și aferente, motivația putînd afecta porțiunea aferentă sensului contextual.

Dintre fitonimele care implică balaurul, patru sunt concentrate într’un termen unic: bălăurei, samcă, sancă și sămcuță, primul un diminutiv plural, al doilea numele unei entități feminine malefice, cunoscută și sub numele de Avestița sau Aripa-diavolului (și altele mai puțin răspîndite), al treilea, o formă regională a celui de al doilea, dar denumind specii diferite de plante, iar al patrulea un diminutiv al celui de al doilea.

Cinci se compun din doi termeni, toți formați prin hipotaxă, dintr’un substantiv în nominativ+substantiv în genitiv: capul-dragonului, gura-balaurului, iarba-balaurului, oulbalaurului, porumbul-șarpelui.

În privința posibilității studierii semantice a nomenclaturilor, Simina Terian consideră că ”textemele realizează adeseori o reorganizare a opozițiilor echipolente din lexicul primar sub forma unor opoziții graduale și / sau privative”.

Chiar dacă, la origine, multe dintre aceste configuraţii semantice au reprezentat metafore insolite, ele şi’au pierdut, prin ”repetare”, orice valoare ”poetică”, devenind astfel expresii convenţionale.

Am adoptat ortografia propusă de DOOM2, conform căruia se scriu cu cratimă substantivele compuse cu unitate semantică și gramaticală mai mică decît a celor scrise într’un cuvânt, eventual, cu articulare și flexiune și la primul element, avînd structura substantiv + prepoziție + substantiv, substantiv + substantiv în nominativ, substantiv (articulat) + substantiv în genitiv.

De asemenea, DOOM2 prevede generalizarea scrierii cu cratimă a compuselor nesudate care denumesc specii distincte de plante:

Bălăurei (Galeopsis speciosa): florile bilabiate ale plantei melifere au fost asemănate cu capete de mici balauri; planta se mai numește balbisă şi lăcomele, denumiri sugerate, dacă nu chiar impuse, de aspectul de guri deschise.

În cazul denumiri balbisă, în opinia lui Constantin Drăgulescu fitonimul ar proveni din tema balb- din care şi verbul rom. a se bîlbîi, lat. Balbus, în prima parte a fitonimului identificînd rădăcina i.-e. *bhel-, *bhlō- ”floare, a înflori” sau rad. i-.e. *bhel- “a străluci”, *bhā-, *bhō- “lumină, a luci, a sclipi, nobleţe”, iar în finalul său rad. i.-e. *bu- ”buză” din care rom. buză, alb. buzä ”buză”.

Capul-dragonului (Dracocephalum austriacum, Dracocephalum moldavicum), este un calc după nume străin, în multe limbi fitonimele avînd aceeaşi semnificație, dată de aspectul florilor ca un cap, ca o gură de balaur sau dragon.

Gura-balaurului (Hemerocallis fulva) are flori mai mult sau mai puţin asemănătoare unor guri/boturi de balaur (a se vedea iarba-balaurului).

Iarba-balaurului, iarba-bălaurului (Arum maculatum, Dracunculus vulgaris, Polygonum bistorta), oul-balaurului (Lasiosphaera gigantea), referire la aspectul rizomilor (Polygonum bistorta şi Arum maculatum au numele lat. dracontea) sau al inflorescenţei / florilor şi forma şi mărimea ciupercii Lasiosphaera gigantea; Polygonum bistorta se numeşte şi iarba-şarpelui, rădăcina-şerpilor, şerpariţă, datorită rădăcinii ”încolăcite” ca un şarpe; numele iarba balaurului ar putea proveni din sinonimizarea termenului balaur cu zmeu/șarpe şi receptarea fitonimului rus. goreţ zmeinîĭ ”troscotul şarpelui” ca însemnând ”troscotul / iarba zmeului.

Oul-balaurului (Lasiosphaera gigantea) a se vedea iarba-balaurului.

Porumbul-șarpelui (Arum maculatum) speciile au inflorescenţe şi / sau fructificații asemănătoare știuletelui de porumb dar, nefiind comestibile, au fost considerate ale șarpelui.

Arum maculatum are tulpina (în vârf cu inflorescența apărată de spat) asemănătoare unui șarpe cu capul foarte mare / balaur (de unde numele gr. dracontion, lat. dracontium).

S’a folosit în Antichitate contra mușcăturilor de șerpi.

Samcă (Eryngium planum, Galium schultesii) cf. subst. samcă ființă imaginară malefică, Avestița (v. sl. *věštica cf. bg. veštica), vatămă în special gravidele (Sim. Fl. Marian), lăuzele și copiii acestora (Teodorescu, Candrea, Pamfile), regină a spiritelor rele (Pamfile) boală provocată copiilor de această ființă.

Planta este numită samcă (< ucr., bg. samka ”duh rău, diavol”) fiindcă este spinoasă, rumînii receptând sl. dračĭ ”mărăcine” ca drac(i) ”diavol(i)”.

Samcă desemnează și o boală a cailor (în zona Bistricioara-Borsec) și umflătura care se formează, uneori, sub pielea gîtului la vite (în zona Enisala-Babadag).

Sancă (Elsholtzia ciliata, Lallemantia iberica) florile seamănă cu niște capete de balaur sau șarpe, asimilat cu subst. drac. De comparat și cu bg. sănka ”fantomă, duh necurat”.

Sămcuţă, sîmcuță (Galium schultesii, Sisymbrium officinale, Veronica chamaedrys) din subst. samcă „fiinţă imaginară rea, diavol; boală cauzată de această fiinţă” (< ucr. samka ori din sl. samǔka „femeie”) (a se vedea samcă).

Galium schultesii se numește și sînziană-de pădure, ceea ce permite legătura cu Samodiva ”zînă rea de pădure, drăgaică” (o specie înrudită, Galium odoratum, se numește muma pădurii).

Sisymbrium officinale şi Veronica chamaedrys s’au folosit contra colicilor și convulsiilor epileptiforme (ale copiilor).

Platele se mai numesc și Tu-mi-ai-zis (Galium schultesii, Sisymbrium officinale), tu-ne-ai zîs (Veronica chamaedrys), tunezisă (Veronica teucrium), al treilea fitonim format, de fapt, din trei cuvinte tu-ne-zisă ”tu nenumită / cu numele nerostit” adică tabu, fiindcă era considerată iarba șarpelui (și chiar are acest nume).

Ultima specie are și numele cuibul necuratului, conform unor legende acesta ar fi spus la ce folosește planta. Rezultă că numele corect al speciilor de mai sus a fost, inițial, tu-ne-zis(ă) (tu < lat. tu, ne < sl. ne- și zis/zisă < a zice < lat. dicere).

De altfel, în Dicționarul Borza fitonimul tunezisă s’a tipărit pentru Veronica teucrium însă, în lucrarea folosită ca sursă numele apare la Veronica chamaedrys.

Sașii folosesc pentru Veronica persica numele ungenanntgekräutig ”buruiană nenumită”, posibil calc din rumînă.

Fitonimele sînt sugerate în special de aspectul fizic al plantelor, apoi două denumiri au o explicație de natură mitologică și, în fine, una are o explicație de natură lingvistică, mai exact un calc.

Implicațiile și simbolistica lumii vegetale în culturile tradiționale sînt evidente și îndelung discutate.

Aici vom reda interpretarea viziunii din Apocalipsă legată de Femeie și Balaur promisă mai sus:

Vom analiza acest caz în parte, avînd în vedere niște reguli, care trebuiesc respectate la interpretarea Apocalipsei:

  1. Cartea Apocalipsa este “Descoperirea Domnului Isus” (Apocalipsa 1:1)
    Deci, această carte are scopul să ne descopere tainele lui Dumnezeu și nu să ne încurce.
  2. Domnul Isus a făcut cunoscut planul Său prin semne
    Expresia “le’a făcut cunoscut”, folosită în versetul Apocalipsa 1:1, potrivit cu dicționarul cuvintelor elinești, are sensul de ”a arăta prin semne” (σημαίνω,v {say-mah’-ee-no} – a da un semn, a indica, a face cunoscut).

De exemplu:

– femeia din capitolul 17 reprezintă o cetate:

”Şi femeia, pe care ai văzut’o, este cetatea cea mare, care are stăpînire peste împăraţii pămîntului.” (Apocalipsa 17:18),

– cetatea Noul Ierusalim din capitolul 21 este Mireasa Mielului, adică Biserica:

”Apoi unul din cei şapte îngeri, cari ţineau cele şapte potire, pline cu cele din urmă şapte urgii, a venit şi a vorbit cu mine, şi mi’a zis:,, Vino să’ţi arăt mireasa, nevasta Mielului! Şi m’a dus, în Duhul, pe un munte mare şi înalt. Şi mi’a arătat cetatea sfîntă, Ierusalimul, care se pogora din cer dela Dumnezeu…” (Apocalipsa 21:9-10).

Și autorul începe capitolul 12 cu specificarea: În cer s’a arătat un semn mare: o femeie învăluită în soare, cu luna supt picioare, şi cu o cunună de douăsprezece stele pe cap. (Apocalipsa 12:1)

  1. Interpretarea trebuie făcută în contextul Bibliei și nu abstract.
    Pentru început să vedem ce informație ne dă Apocalipsa 12 despre personajele principale din acest text: femeia, copilul de parte bărbătească, Balaurul și Mihail.
  2. Femeia din cartea Apocalipsa 12
    – este învăluită în soare, cu luna la picioare, cu o cunună de douăsprezece stele pe cap, (Apocalipsa 12:1)
    – era însărcinată, țipa în durerile nașterii și avea un mare chin să nască: în timpul acesta Balaurul stătea înaintea ei ca să’i mănînce copilul, cînd avea să se nască. Motivul pentru care – era urmărită de Balaur era copilul pe care urma să’L nască! (Apocalipsa 12:2)
    – a născut un copil de parte bărbătească (Apocalipsa 12:5)
    – a fugit în pustie, într’un loc pregătit de Dumnezeu, ca să fie hrănită acolo o mie două sute șase zeci de zile. Cînd a fugit Femeia în pustie? Cînd Balaurul este aruncat pe pămînt. De ce a fugit femeia în pustie? Pentru că Balaurul văzîndu’se pe pămînt a început s’o urmărească. Cum a fugit Femeia în pustie? Cele două aripi ale vulturului celui mare au fost date femeii, ca să zboare cu ele în pustie, în locul ei unde este hrănită o vreme, vremi și jumătatea unei vremi, departe de fața șarpelui. (Apocalipsa 12:13-14)
    – cînd a fugit în pustie, Balaurul a căutat să o nimicească, dar pămîntul a dat ajutor femeii și ea a reușit să fugă în pustie (Apocalipsa 12:15-16).
    – cînd va fugi femeia în pustie, o rămășiță a seminței ei nu va reuși să fugă în pustie. Despre ei se spune că păzesc poruncile lui Dumnezeu și țin mărturia lui Isus Hristos.
  3. Copilul de parte bărbătească:
    – născut de femeia urmărită de Balaur: problema nu era în femeie, ci în copilul care urma să se nască!
    – de parte bărbătească,
    – el are să cîrmuiască toate neamurile cu un toiag de fier.
    – după ce s’a născut, a fost răpit la Dumnezeu și la scaunul Lui de domnie (Apocalipsa 12:5)
  4. Balaurul:
    – mare, roșu, cu 7 capete, 10 coarne și 7 cununi împărătești pe capete (Apocalipsa 12:3)
    – cu coada trăgea după el a treia parte din stelele cerului, şi le arunca pe pămînt (Apocalipsa 12:4)
    – stătea înaintea femeii ca să’i mănânce pruncul, când avea să-l nască (Apocalipsa 12:4),
    – are îngeri (Apocalipsa 12:7)
    – s’a luptat cu Mihail și îngerii lui, dar nu a putut birui și locul lor nu li s’a mai găsit în cer: până atunci se afla în cer (Apocalipsa 12:7),
    – Balaurul cel mare, șarpele cel vechi, numit Diavolul și Satana (Apocalipsa 12:9)
    – înșeală lumea (Apocalipsa 12:9)
    – a fost aruncat jos pe pămînt și împreună cu el au fost aruncați și îngerii lui (Apocalipsa 12:9),
    – pîrăște pe sfinți zi și noapte înaintea lui Dumnezeu (Apocalipsa 12:10),
    – în cer s’a făcut un război în care el și îngerii lui s’au luptat cu Mihail și îngerii săi, dar fiindcă nu au putut birui (Balaurul și îngerii lui), locul lor nu s’a mai găsit în cer (Apocalipsa 7-8)
    – a fost aruncat jos pe pămînt (Apocalipsa 12:10)
    – cînd a fost aruncat pe pământ, în cer s’a anunțat că a venit mîntuirea, puterea și împărăția lui Dumnezeu și stăpînirea Hristosului Lui (Apocalipsa 12:10)
    – a fost biruit prin sângele Mielului și prin mărturia sfinților (Apocalipsa 12:11)
    – s’a coborît pe pămînt cuprins de o mînie mare, fiindcă știe că i’a rămas puțină vreme: deci, din moment ce este aruncat pe pămînt, i’a rămas puțină vreme! (Apocalipsa 12:12)
    – cînd s’a văzut pe pămînt a început să urmărească femeia (Apocalipsa 12:13),
    – a aruncat apă după femeie ca să o ia apele, dar pămîntul a dat ajutor femeii (Apocalipsa 12:15),
    – mîniat pe femeie s’a dus să facă război cu rămășița femeii care țin poruncile lui Dumnezeu și mărturia lui Isus Hristos (Apocalipsa 12:17).
  5. Mihail
    – are îngeri (Apocalipsa 12:7)
    – este în cer și se luptă cu balaurul și îngerii lui (Apocalipsa 12:7)
    – nu a putut fi biruit de balaur și îngerii lui și, ca rezultat a luptei, balaurul și îngerii lui sunt aruncați pe pământ (Apocalipsa 7-10)

Acum că ne’am făcut o imagine de ansamblu a capitolului 12 din cartea Apocalipsa, să încercăm să analizăm fiecare teorie în parte:

I. Femeia este Biserica

Argumentele principale în susținerea acestei teorii este că Biserica 1) este în continuă luptă cu balaurul (diavolul), 2) ea biruiește pe diavol și 3) ea continuu suferă durerile nașterii pentru fiecare suflet născut din nou.

Care sunt argumentele contra?

Din textul de la Apocalipsa nu vedem ca femeia să se lupte cu balaurul: cu balaurul se luptă Mihail și îngerii lui, iar protecția femeii vine din partea lui Dumnezeu, care o ajută să fugă într’un loc pregătit, departe de fața balaurului.

Biruința vine din jertfa Domnului Isus (Apocalipsa 12:11)

Durerile nașterii s’au soldat cu nașterea unui copil de parte bărbătească, care după naștere a fost luat la Dumnezeu și la scaunul Lui de domnie.

Despre El se spune că va cârmui Neamurile cu un toiag de fier.

Este evident că merge vorba despre Domnul Isus despre care la Apocalipsa 19:15 este scris:

”Din gura Lui ieșea o sabie ascuțită, ca să lovească neamurile cu ea, pe care le va cîrmui cu un toiag de fier.”

și la Apocalipsa 2:26-27 găsim o promisiune a Domnului Isus pentru biruitori:

”Celui ce va birui și celui ce va păzi pînă la sfîrșit lucrările Mele îi voi da stăpînire peste neamuri. Le va cîrmui cu un toiag de fier și le va zdrobi ca pe niște vase de lut, cum am primit și Eu putere de la Tatăl Meu.”

Concluzie: Femeia din cartea Apocalipsa 12 nu poate fi Biserica, deoarece nu ea a născut pe Domnul Isus, ci Domnul Isus ”a născut Biserica”.

II. Femeia este fecioara Maria, care a născut pe Domnul nostru Isus Hristos

Am demonstrat, deja, că pruncul născut din femeia din Apocalipsa 12 este Domnul Isus și, în ce privește trupul, Domnul Isus s’a născut din fecioara Maria, logodnica lui Iosif, din seminția lui David.

Apare întrebarea: cînd Maria, mama Domnului Isus a fugit în pustie departe de fața balaurului?

Este vorba despre fuga lui Iosif cu Maria și pruncul în Egipt (Matei 2:13-15)? Scripturile nu specifică cît timp s’au aflat ei în Egipt.

Dar să vedem din Apocalipsa 12, cînd femeia fuge în pustie:

– potrivit cu versetele 5 și 6, femeia fuge în pustie după ce copilul a fost răpit la Dumnezeu,

– potrivit cu versetele 13 și 14, aceasta se întîmplă când Balaurul este aruncat pe pămînt.

Acum ne rămîne să clarificăm cînd Balaurul sau diavolul este aruncat pe pămînt!

Potrivit cu Efeseni 6:12, diavolul și îngerii lui pînă acum se află în locurile cerești:

Căci noi n’avem de luptat împotriva cărnii şi sîngelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpînitorilor întunerecului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii cari sînt în locurile cereşti. (Efeseni 6:12)

Concluzie: Femeia din cartea Apocalipsa 12 nu poate fi fecioara Maria, fiindcă 1) ea a fugit în Egipt împreună cu Pruncul, înainte ca El (Domnul Isus) să fie luat la cer, 2) diavolul sau balaurul și îngerii lui pînă în prezent nu a fost încă aruncați din cer pe pămînt.

III. Femeia este Poporul Israel, din care s’a născut Domnul nostru Isus Hristos:

Iată argumentele:

  1. Descrierea femeii, și anume, că era învăluită în soare, cu luna sub picioare, şi cu o cunună de douăsprezece stele pe cap. (Apocalipsa 12:1), amintește un eveniment din Geneza 37:9-10. Iosif, unul din cei 12 fii ai patriarhului Iacov (sau Israel) a avut un vis:

Iosif a mai visat un alt vis, şi l’a istorisit fraţilor săi. El a zis:

”Am mai visat un vis! Soarele, luna, şi unsprezece stele se aruncau cu faţa la pămînt înaintea mea. L’a istorisit tatălui său şi fraţilor săi. Tatăl său l’a mustrat, şi i’a zis: ”,Ce înseamnă visul acesta, pe care l’ai visat? Nu cumva vom veni, eu, mama ta şi fraţii tăi, să ne aruncăm cu faţa la pămînt înaintea ta?” (Geneza 37:9-10)

Potrivit acestui text, soarele îl simbolizează pe Iacov (Israel), din care se trag cele douăsprezece seminții ale lui Israel, luna este mama și stele sunt frații lui Iosif, adică semințiile lui Israel, din care s’a ridicat poporul Israel.

  1. Potrivit cu cronologia cărții Apocalipsa, Balaurul este aruncat pe pămînt la mijlocul săptămînii a șaptezecea rînduită de Dumnezeu pentru poporul Israel și pentru Ierusalim (Daniel 9:24-27), cînd poporul Israel, potrivit cu Matei 24:15-22, trebuie să fugă la munte, căci acolo va fi scăparea lor. De ce afirmăm că Balaurul va fi aruncat pe pămînt la mijlocul săptămînii a șaptezecea? Răspunsul îl găsim tot în cartea Apocalipsa. La Apocalipsa 11:15 găsim scris:

Îngerul, al şaptelea a sunat din trîmbiţă. Şi în cer s’au auzit glasuri puternice, care ziceau:

”Împărăţia lumii a trecut în mînile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor.”

Aceasta s’a întîmplat după ce, potrivit cu Apocalipsa 11, cei doi proroci au înviat și noi știm că moartea lor marchează mijlocul săptămînii: în prima jumătate a săptămînii (1260 zile) ei au prorocit la Ierusalim, iar în a doua jumătate a săptămînii (42 luni) urmează ca fiara sau Antihristul să domnească tot la Ierusalim, așezîndu’se în Templul lui Dumnezeu, dîndu’se drept Dumnezeu (2 Tesaloniceni 2:4).

Iar la Apocalipsa 12:10 ni se spune motivul pentru care a venit împărăția lui Dumnezeu și de ce Domnul Isus începe anume atunci să împărățească:

Şi am auzit în cer un glas tare, care zicea: ,

”Acum a venit mîntuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru, şi stăpînirea Hristosului Lui, pentru că pîrîşul fraţilor noştri, care zi şi noaptea îi pîra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos. (Apocalipsa 12:10)

Deci, Balaurul este aruncat pe pămînt înainte de trîmbița a șaptea, adică la mijlocul săptămînii. De altfel, din Apocalipsa 13, aflăm că Balaurul lucrează cu toată puterea prin Fiară sau Antihristul, motiv pentru care și descrierea lor este aseamănătoare: șapte capete, 10 coarne (Balaurul din Apocalipsa 12 și Fiara din Apocalipsa 13 și 17).

Diavolul a lucrat pe parcursul istoriei împotriva lui Israel prin șapte imperii: Egiptul, Asiria, Babilonul, Medo-Persia, Grecia (care în raport cu timpul în care a trait Ioan, autorul Apocalipsei, căzuseră /Apocalipsa 17:10/) Roma (care este), și imperiul, care nu a venit încă este imperiul Roman restabilit prin cei 10 împărați despre care scrie prorocul Daniel în Daniel 7 și despre care găsim scris și la Apocalipsa 17:12.

Însăși Fiara este al optulea împărat (Apocalipsa 17:11-12), a cărui imperiu va fi din rîndul celor șapte, menționate mai sus și anume din imperiul Roman. El este și cornul cel mic din Daniel 7, prin care diavolul va lucra cu toată puterea: el va fi întruchiparea diavolului.

Care sunt argumentele? La Apocalipsa 13 Fiara este descrisă în felul următor:

Fiara, pe care am văzut’o, semăna cu un leopard; avea labe ca de urs, şi gură ca o gură de leu.

Balaurul i’a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpînire mare. (Apocalipsa 13:2)

Descrierea acestei fiare amintește descrierea celor patru fiare din Daniel 7:

I. Cea dintîi semăna cu un leu, şi avea aripi de vultur. (Daniel 7:4) – Imperiul Babilonului

II. Şi, iată că o a doua fiară era ca un urs şi stătea într’o rînă; avea trei coaste în gură între dinţi; şi i s’a zis:

”Scoală’te, şi mănîncă multă carne! (Daniel 7:5) – Imperiul Medo-Persan

III. După aceea m’am uitat mai departe şi iată o alta ca un pardos (leopard), care avea pe spate patru aripi ca o pasăre; fiara aceasta avea şi patru capete, şi i s’a dat stăpînire. (Daniel 7:6) – Imperiul Greciei

IV. După aceea m’am uitat în vedeniile mele de noapte, şi iată că era o a patra fiară, nespus de grozav de înspăimîntătoare şi de puternică; avea nişte dinţi mari de fier, mînca, sfărîma, şi călca în picioare ce mai rămînea; era cu totul deosebită de toate fiarele de mai înainte, şi avea zece coarne.

M’am uitat cu băgare de seamă la coarne, şi iată că un alt corn mic a ieşit din mijlocul lor, şi dinaintea acestui corn au fost smulse trei din cele dintîi coarne. Şi cornul acesta avea nişte ochi ca ochii de om, şi o gură…, care vorbea cu trufie. (Danile 7:7-8) – Imperiul Roman, din care urmează să se ridice 10 împărați și pe vremea lor trebuie să se ridice Antihristul căruia acești 10 împărați îi vor da toată puterea lor și vor lucra împreună cu el (Apocalipsa 17:12-13).

  1. Un alt moment important este că Balaurul va fi aruncat pe pămînt de către Mihail și îngerii lui în rezultatul unui război, pe care Balaurul nu l’a putut cîștiga, în contextul urmăririi femeii. La Daniel 12 ni se spune că la vremea sfîrșitului, cînd Antihristul (sau împăratul de la miază-noapte, în Daniel 11) ”îşi va întinde corturile palatului său între mare şi muntele cel slăvit şi sfînt” (Daniel 11:45), se va scula voievodul Mihail, ocrotitorul poporului lui Daniel, adică a lui Israel, și va veni în ajutorul lor:

În vremea aceea se va scula marele voivod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strîmtorare, cum n’a mai fost de cînd sînt neamurile şi pînă la vremea aceasta. Dar în vremea aceea, poporul tău (adică Israel) va fi mîntuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte. (Daniel 12:1)

Menționăm că Scriptura specifică clar “poporul tău”, adică a lui Daniel și aume poporul Israel, și nu scrie ”poporul sfinților”, adică Biserica, cum afirmă unii care cred că Dumnezeu a lepădat pe Israel și toate promisiunile făcute lui Israel sînt doar pentru Biserică.

Concluzie: Femeia din cartea Apocalipsa 12 este poporul Israel, din care s’a născut Domnul Isus, și care la vremea sfârșitului va trece printr’un necaz mare cum nu a mai fost, motiv pentru care ei trebuie să fugă din Ierusalim și din Iudea departe de fața balaurului.

Balaurul sau diavolul a urmărit pe Israel prin imperiile care s’au ridicat pe rînd pe pămînt și anume: Egiptul, Asiria, Babilonul, Medo-Persia, Grecia, Roma.

Faptul că Israel a fost restabilit ca și stat, după aproape 2000 de ani, dovedește că Dumnezeu are un plan pentru poporul acesta și Dumnezeu nu a lepădat pe Israel, după cum scrie și apostolul Pavel, în mod special, în capitolul 11 din epistola sa către sfinții din Roma:

”Fraţilor, pentru ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într’o împietrire, care va ţinea pînă va intra numărul deplin al Neamurilor. Şi atunci tot Israelul va fi mîntuit, după cum este scris:

”Izbăvitorul va veni din Sion, şi va îndepărta toate nelegiurile dela Iacov. Acesta va fi legămîntul, pe care’l voi face cu ei, cînd le voi şterge păcatele. În ce priveşte Evanghelia, ei sînt vrăjmaşi, şi aceasta spre binele vostru; dar în ce priveşte alegerea, sînt iubiţi, din pricina părinţilor lor. Căci lui Dumnezeu nu’I pare rău de darurile şi de chemarea făcută. După cum voi odinioară n’aţi ascultat de Dumnezeu, şi după cum prin neascultarea lor aţi căpătat îndurare acum, tot aşa, ei acum n’au ascultat, pentru că, prin îndurarea arătată vouă, să capete şi ei îndurare.” (Romani 11:25-31)

Dincolo de această interpretare a Apocalipsei, semnificația poveștii este lupta celor păcătoși și răi cu Dumnezeu.

Făt Frumos îl personifica pe Dumnezeu. Iubita lui Făt frumos poate personifica Raiul sau Desăvîrșirea… Ea este pusa in pericol de zmeu…

Ei bine Dumnezeu dă păcătoșilor întîi avertismente…
Îl bagă pe pacatos în pămînt numai de un cot la început, numai pînă la genunchi.

Dacă pacatosul nu se pocăiește și face rele în continuare sfindînd pe Dumnezeu, Acesta îl ridică ceva mai sus și la cadere se afunda de doi coți…

Dacă nici atunci nu se pocăiește, îl arunca și mai sus în văzduh și va intra pînă la gît în cădere în pămînt… Dacă din trei avertismente nu te pocăiești… Dumnezeu poate are și alte treburi… Intri de nu mai ieși…

Făt Frumos ăsta seamăna foarte mult cu Arhanghelul Mihai.

Credeți că există vreo deosebire între zmeu și balaur în folclorul geto-rumînesc?

Noi credem că nu, de aceea redăm și povestea lui Greuceanu ca să ne edificăm, mai ales că mulți dintre rumîni nici nu au auzit’o cînd erau mici.

A fost odată ca niciodată, că dacă nu ar fi fost nu s’ar povesti…

Era un împărat și se numea împăratul Roșu. El era foarte mîhnit că, în zilele lui, niște zmei furaseră soarele și luna de pe cer.

Trimise deci oameni prin toate țările și răvașe prin orașe, ca să dea de știre tuturor că oricine se va găsi să scoață soarele și luna de la zmei, acela va lua pe fiie’sa de nevastă și încă jumătate din împărăția lui, iară cine va umbla și nu va izbîndi nimic, acela să știe că i se va tăia capul.

Mulți voinici se potricăliseră semețindu’se cu ușurință că va scoate la capăt o asemenea însărcinare; și cînd la treabă, hîț în sus, hîț în jos, da din colț în colț și nu știa de unde s’o înceapă și unde s’o sfîrșească, vezi că nu toate muștele fac miere.

Împăratul însă se ținu de cuvînt.

Pe vremea aceea, se afla un viteaz pe nume Greuceanu.

Auzind și el de făgăduința împărătească, ce se gândi, ce se răzgândi, că numai își luă inima în dinți, încumetîndu’se pe ajutorul lui Dumnezeu și pe voinicia sa, și plecă și el la împăratul să se închine cu slujba.

Pe drum se întîlni cu doi oameni pe cari slujitorii împărătești îi ducea la împăratul ca să’i taie, pentru că fugiseră de la o bătălie ce o avusese împăratul acesta cu niște gadine. Ei erau triști, bieții oameni, dară Greuceanu îi mîngîie cu niște vorbe așa de dulci, încît le mai veni nițică inimă, că era și meșter la cuvînt Greuceanu nostru.

El își puse nădejdea în întîmplarea aceasta și își zise:

”Îmi voi încerca norocul. De voi izbuti să înduplec pe împăratul a ierta pe acești oameni de la moarte, mă voi încumeta să mă însărcinez și cu cealaltă treabă; iară de nu, sănătate bună! Mă voi duce de unde am venit. Asta să fie în norocul meu; niciodată nu strică cineva să facă o încercare.”

Și astfel, poftorindu’și unele ca acestea, aide, aide, ajunge la curtea împărătească.

Înfățișîndu’se la împăratul, atîtea îi povesti, așa cuvinte bune și dulci scoase și atîta meșteșug puse în vorbirea sa, încît și împăratul crezu că pe nedrept ar fi să omoare pe acei oameni; că mai de folos i’ar fi lui să aibă doi supuși mai mult, și că mai mare va fi vaza lui în lume de s’ar arăta milostiv către popor.

Nu mai putură oamenii de bucurie cînd auziră că Greuceanu a măglisit pe împăratul pînă într’atîta, încît l’a făcut să’i ierte.

Mulțumiră lui Greuceanu din toată inima și îi făgăduiră că toată viața lor se vor ruga lui Dumnezeu pentru dînsul ca să meargă din izbîndă în izbîndă, ceea ce și făcură.

Această izbîndă o luă drept semn bun, și Greuceanu, mergând a doua oară la împăratul, grăi cu cuvintele lui mieroase cele următoare:

– Mărite doamne, să trăiești întru mulți ani pe luminatul scaunul acestei împărății. Mulți voinici s’au legat către măria ta să scoată de la zmei soarele și luna pe care le’a hrăpit de pe cer, și știu că cu moarte au murit, fiindcă n’au putut să’și îndeplinească legămintele ce au făcut către măria ta. Și eu, mărite doamne, cuget a mă duce întru căutarea acestor tîlhari de zmei, și mi’ar fi voia să’mi încerc și eu norocul, doar-doar va da Dumnezeu să ajungem a putea pedepsi pe acei blestemați de zmei, pentru nesocotita lor îndrăzneală. Dar fii’mi milostiv și mînă de ajutor.

– Dragul meu Greucene, răspunse împăratul, nu pot să schimb nici o iotă, nici o cirtă din hotărîrea mea. Și aceasta nu pentru altceva, ci numai și numai pentru că voiesc să fiu drept. Poruncile mele voi să fie una pentru toată împărăția mea; la mine părtinire nu este scris.

Văzînd statornica hotărîre a împăratului și dreptatea celor vorovite de dînsul, Greuceanu cuvântă cu glas voinicesc:

– Fie, mărite împărate, chiar de aș ști că voi pieri, tot nu mă voi lăsa pînă nu voi duce la capăt bun sarcina ce îmi iau de bună-voia mea.

Se învoiră, și peste cîteva zile și plecă, după ce puse la cale tot ce găsi că e bine să facă, ca să scape cu fața curată din această întreprindere.

Greuceanu luă cu dînsul și pe fratele său și merse, merse, merse cale lungă, depărtată, pînă ce ajunse la Faurul-pămîntului, cu care era frate de cruce. Acest faur, fiind cel mai mare meșter de pe pământ, era și năzdrăvan. Aici se opriră și poposiră. Trei zile și trei nopți au stat închiși într’o cămară Greuceanu cu Faurul-pămîntului și se sfătuiră.

Și, după ce se odihniră cîteva zile și mai plănuiră ceea ce era de făcut, Greuceanu și frate-său o luară la drum.

Îndată după plecarea Greuceanului, Faurul-pămîntului se apucă și făcu chipul lui Greuceanu numai și numai din fier, apoi porunci să arză cușnița ziua și noaptea și să țină chipul acesta fără curmare în foc.

Iară Greuceanu și frate-său merseră cale lungă, și mai lungă, pînă ce li se făcu calea cruci; aici se opriră, se așezară pe iarbă și făcură o gustărică din merindele ce mai aveau, și apoi se despărțiră, după ce se îmbrățișară, și plînseră ca niște copii.

Mai nainte d’a se despărți, își împărțiră cîte o basma și se înțeleseră zicînd:

”Atunci cînd basmalele vor fi rupte pe margini, să mai tragă nădejde unul de altul că se vor mai întîlni; iară cînd basmalele vor fi rupte în mijloc, să se știe că unul din ei este pierit.”

Mai înfipse și un cuțit în pămînt și ziseră:

”Acela din noi, care s’ar întoarce mai întîi și va găsi cuțitul ruginit să nu mai aștepte pe cellalt, fiindcă aceasta însemnează că a murit.”

Apoi Greuceanu apucă la dreapta și frate-său la stînga.

Fratele Greuceanului, umblînd mai multă vreme în sec, se întoarse la locul de despărțire și, găsind cuțitul curat, se puse a’l aștepta acolo cu bucurie, că văzuse soarele și luna la locul lor pe cer.

Iară Greuceanu se duse, se duse pe o potecă care’l scoase tocmai la casele zmeilor, așezate unde’și înțărcase dracul copiii.

Dacă ajunse aici, Greuceanu se dete de trei ori peste cap și se făcu un porumbel. Vezi că el ascultase năzdrăvăniile ce’l învățase Faurul-pămîntului.

Făcîndu’se porumbel, Greuceanu zbură și se puse pe un pom care era tocmai în fața caselor.

Atunci, ieșind fata de zmeu cea mare și, uitîndu’se, se întoarse repede și chemă pe mumă’sa și pe soră’sa cea mică, ca să vină să vază minunea.

Fata cea mică zise:

– Măiculiță și surioară, pasărea asta gingașă nu mi se pare ogurlie pentru casa noastră. Ochii ei nu seamănă a de pasăre, ci mai mult seamănă a fi ochii lui Greuceanu cel de aur. Pînă acuma ne’a fost și nouă! D’aici înainte numai Dumnezeu să’și facă milă de noi și d’ai noștri.

Pasămite aveau zmeii cunoștință de vitejia lui Greuceanu.

Apoi intrară cîteștrele zmeoaicele în casă și se puseră la sfat.

Greuceanu numaidecît se dete iarăși de trei ori preste cap și se făcu o muscă și intră în cămara zmeilor. Acolo se ascunse într’o crăpătură de grindă de la tavanul casei și ascultă la sfatul lor.

După ce luă în cap tot ce auzi, ieși afară și se duse pe drumul ce ducea la Codru Verde și acolo se ascunse subt un pod.

Cum se vede treaba, din cele ce auzise, știa acum că zmeii se duseseră la vînat în Codru Verde și aveau să se întoarcă unul de cu seară, altul la miezul nopții și tartorul cel mare despre ziuă.

Așteptînd Greuceanu acolo, iată măre, că zmeul cel mai mic se întorcea și, ajungînd calul la marginea podului, unde sforăi o dată și sări înapoi de șapte pași. Dară zmeul, mîniindu’se, zise:

– Ah, mînca’o’ar lupii carnea calului! Pe lumea asta nu mi’e frică de nimeni, numai de Greuceanu de Aur; dar și pe acela c’o lovitură îl voi culca la pămînt.

Greuceanu, auzind, ieși pe pod și strigă:

– Vino, zmeule viteaz, în săbii să ne tăiem, sau în luptă să ne luptăm.

– Ba în luptă, că e mai dreaptă.

Se apropiară unul de altul și se luară la trântă.

Aduse zmeul pe Greuceanu și’l băgă în pămînt până în genuchi. Aduse și Greuceanu pe zmeu și’l băgă în pămînt până în gât și’i tăie capul. Apoi, după ce aruncă leșul zmeului și al calului sub pod, se puse să se odihnească.

Cînd, în puterea nopții, veni și fratele cel mare al zmeului, și calul lui sări de șaptesprezece pași înapoi. El zise ca și frate’său, iară Greuceanu îi răspunse și lui ca și celui dintîi.

Ieșind de sub pod, se luă la trîntă și cu acest zmeu.

Și unde mi’aduse, nene, zmeul pe Greuceanu și’l băgă în pămînt pînă la brîu. Dară Greuceanu, sărind repede, unde mi’aduse și el pe zmeu o dată, mi’l trînti și’l băgă în pământ pînă în gît și’i tăie capul cu paloșul.

Aruncîndu’i și mortăciunea acestuia și a calului său sub pod, se puse iarăși de se odihni.

Cînd despre zori, unde venea, măre, venea tat-al zmeilor, ca un tartor, [de] cătrănit ce era, și cînd ajunse la capul podului, sări calul lui șaptezeci și șapte de pași înapoi. Se necăji zmeul de această întîmplare cît un lucru mare, și unde răcni:

– Ah, mîncare’ar lupii carnea calului; că pe lumea asta nu mi’e frică de nimenea, doară de Greuceanu de Aur; și încă și pe acesta numai să’l iau la ochi cu săgeata și îl voi culca la pămînt.

Atunci, ieșind și Greuceanu de sub pod, îi zise:

– Deh! zmeule viteaz, vino să ne batem, în săbii să ne tăiem, în suliți să ne lovim, ori în luptă să ne luptăm.

Sosi zmeul și se luară la bătaie: în săbii se bătură ce se bătură și se rupseră săbiile; în suliți se loviră ce se loviră și se rupseră sulițile; apoi se luară la luptă: se zguduiau unul pre altul de se cutremura pămîntul; și strînse zmeul pe Greuceanu o dată, dară acesta, băgînd de seamă ce are de gînd zmeul, se umflă și se încordă în vine și nu păți nimic, apoi Greuceanu strînse o dată pe zmeu, tocmai cînd el nu se aștepta, de’i pîrîi oasele.

Așa luptă nici că s’a mai văzut. Și se luptară, și se luptară, pînă ce ajunse vremea la nămiezi, și osteniră. Atunci trecu pe dasupra lor un corb carele se legăna prin văzduh și căuta la lupta lor.

Și văzîndu’l, zmeul îi zise:

– Corbule, corbule, pasăre cernită, adu’mi tu mie un cioc de apă și’ți voi da de mîncare un voinic cu calul lui cu tot.

Zise și Greuceanu:

– Corbule, corbule, mie să’mi aduci un cioc de apă dulce, căci eu ți’oi da de mâncare trei leșuri de zmeu și trei de cal.

Auzind corbul aceste cuvinte, aduse lui Greuceanu un cioc de apă dulce și îi astîmpără setea; căci însetoșaseră, nevoie mare.

Atunci Greuceanu mai prinse la suflet, și, împuternicindu’se, unde ridică, nene, o dată pe zmeu, și trîntindu’mi’l îl băgă în pămînt pînă în gît și’i puse piciorul pe cap, ținîndu’l așa.

Apoi îi zise:

– Spune-mi, zmeule spurcat, unde ai ascuns tu soarele și luna, căci azi nu mai ai scăpare din mîna mea.

Se codea zmeul, îngîna verzi și uscate, dară Greuceanu îi mai zise:

– Spune’mi’vei ori nu, eu tot le voi găsi, și încă și capul reteza’ți’l’voi.

Atunci zmeul, tot mai nădăjduindu’se a scăpa cu viață daca îi va spune, zise:

– În Codru Verde este o culă. Acolo înăuntru sînt închise. Cheia este degetul meu cel mic de la mîna dreaptă.

Cum auzi Greuceanu unele ca acestea, îi reteză capul, apoi îi tăie degetul și’l luă la sine.

Dete corbului, după făgăduială, toate stîrvurile, și, ducîndu’se Greuceanu la cula din Codru Verde, deschise ușa cu degetul zmeului și găsi acolo soarele și luna.

Luă în mîna dreaptă soarele și în cea stîngă luna, le aruncă pe cer și se bucură cu bucurie mare.

Oamenii, cînd văzură iarăși soarele și luna pe cer, se veseliră și lăudară pe Dumnezeu că a dat atîta tărie lui Greuceanu de a izbîndit împotriva împielițaților vrăjmași ai omenirii.

Iară el, mulțumit că a scos la bun capăt slujba, o luă la drum, întorcându-se înapoi.

Găsind pe frate-său la semnul de întrolocare, se îmbrățișară și, cumpărînd doi cai ce mergeau ca săgeata de iute, întinseră pasul la drum ca să se întoarcă la împăratul.

În cale, dete peste un păr plin de pere de aur. Fratele Greuceanului zise că ar fi bine să mai poposească puțin la umbra acestui păr, ca să mai răsufle și caii, iară pînă una, alta să culeagă și cîteva pere, spre a’și mai momi foamea.

Greuceanu, care auzise pe zmeoaice ce plănuiseră, se învoi a se odihni; dară nu lăsă pe frate-său să culeagă pere, ci zise că le va culege el.

Atunci trase paloșul și lovi părul la rădăcină. Cînd, ce să vezi d-ta? unde începu a curge niște sînge și venin scârbos și un glas se auzi din pom, zicînd:

– Mă mîncași friptă, Greucene, precum ai mîncat și pre bărbatul meu.

Și nimic nu mai rămase din acel păr, decît praf și cenușe; iară frate-său încremeni de mirare, neștiind ce sînt toate acestea.

După ce plecară și merseră ce merseră, deteră preste o grădină foarte frumoasă cu flori și cu fluturei și cu apă limpede și rece.

Fratele Greuceanului zise:

– Să ne oprim aici nițel, ca să ne mai odihnim căișorii. Iar noi să bem nițică apă rece și să culegem flori.

– Așa să facem, frate, răspunse Greuceanu, dacă această grădină va fi sădită de mîini omenești și dacă acel izvor va fi lăsat de Dumnezeu.

Apoi, trăgînd paloșul, lovi în tulpina unei flori care se părea mai frumoasă și o culcă la pămînt; după aceea împunse și în fundul fîntînei și a marginilor ei, dară în loc de apă începu a clocoti un sînge mohorît, ca și din tulpina florii, și umplu văzduhul de un miros grețos.

Praf și țărână rămase și din fata cea mai mare de zmeu, căci ea se făcuse grădină și izvor ca să învenineze pe Greuceanu și să’l omoare.

Și scăpînd și d’această pacoste, încălecară și plecară la drum, repede ca vîntul; cînd ce să vezi d-ta?

Unde se luase după dînșii scorpia de mumă a zmeoaicelor cu o falcă în cer și cu alta în pămînt ca să înghiță pe Greuceanu și mai multe nu; și avea de ce să fie cătrănită și amărîtă: căci nu mai avea nici soț, nici fete, nici gineri.

Greuceanu simțind că s’a luat după dînșii zmeoaica cea bătrână, zise frățină-său:

– Ia te uită, frate, înapoi și spune’mi ce vezi.

– Ce să văz, frate, îi răspunse el, iată un nor vine după noi ca un vîrtej.

Atunci dete bice cailor cari mergeau repede ca vîntul și lin ca gîndul; dară Greuceanu mai zise o dată fratelui său să se uite în urmă. Acesta îi spuse că se apropie norul ca o flăcăraie; apoi, mai făcînd un vânt cailor, ajunseră la Faurul-pămîntului.

Aci, cum descălecară, se închise în făuriște. Pe urma lor iaca și zmeoaica. De’i ajungea, îi prăpădea! Nici oscior nu mai rămînea din ei. Acum însă n’avea ce le mai face.

O întoarse însă la șiretlic: rugă pe Greuceanu să facă o gaură în părete ca măcar să’l vază în față.

Greuceanu se prefăcu că se înduplecă și făcu o gaură în părete. Dară Faurul-pămîntului se aținea cu chipul lui Greuceanu cel de fier, ce arsese în foc de sărea scîntei din el.

Cînd zmeoaica puse gura la spărtură ca să soarbă pe Greuceanu, Faurul-pămîntului îi băgă în gură chipul de fier roșu ca focul și i’l vîrî pe gît.

Ea, înghiorț! înghiți și pe loc și crăpă. Nu trecu mult și stîrvul zmeoaicei se prefăcu într’un munte de fier și astfel scăpară și de dânsa.

Faurul-pămîntului deschise ușa făuriștei, ieși afară și se veseliră trei zile și trei nopți de așa mare izbîndă.

El mai cu seamă era nebun de bucurie pentru muntele de fier. Atunci porunci călfilor să facă lui Greuceanu o căruță cu trei cai cu totul și cu totul de fier.

După ce fură gata, suflă asupra lor și le dete duh de viață.

Luîndu’și ziua bună de la frate-său de cruce, Faurul-pământului, Greuceanu se urcă în trăsură cu frate-său cel bun și porni la Roșu-împărat ca să’și primească răsplata.

Merse, merse, pînă ce li se înfurci calea. Aci se opriră și poposiră. Apoi, Greuceanu desprinse de la căruță un cal și’l dete fratelui său, ca să ducă împăratului Roșu vestea cea bună a sosirii lui Greuceanu cu izbînda săvârșită; iară el rămase mai în urmă.

Înaintând el alene, răsturnat în căruță, trecu pre lîngă un diavol șchiop carele ținea calea drumeților ca să le facă neajunsuri. Acestuia îi fu frică să dea piept cu Greuceanu, dară, ca să nu scape nici el neatins de răutatea lui cea drăcească, îi scoase cuiul din capul osiei de dindărăt și’l aruncă departe în urmă.

Apoi tot el zise Greuceanului:

– Măi, vericule, ți’ai pierdut cuiul, du’te de ți’l caută.

Greuceanu sărind din căruță, își uită acolo paloșul, din greșeală. Iară cînd el își căuta cuiul, diavolul îi fură paloșul, apoi, așezîndu’se în marginea drumului, se dete de trei ori peste cap și se schimbă într’o stană de piatră.

Puse Greuceanu cuiul la capul osiei, îl înțepeni bine, se urcă în căruță, și pe ici ți’e drumul! Nu băgă însă de seamă că paloșul îi lipsește.

Ascultați acum și vă minunați, boieri d-voastră, de pățania bietului Greuceanu.

Un mangosit de sfetnic d’ai împăratului Roșu se fagăduise diavolului, dacă îl va face să ia el pe fata împăratului. Ba încă și rodul căsătoriei sale îl închinase acestui necurat.

Împielițatul știa că Greuceanu, fără paloș, era și el om ca toți oamenii. Puterea lui în paloș era; fără paloș era necunoscut. Îi fură paloșul și’l dete becisnicului de sfetnic.

Acesta se înfățișă la împăratul și îi ceru fata, zicînd că el este cel cu izbînda cea mare.

Împăratul îl crezu, văzîndu’i și paloșul, și începuseră a pune la cale cele spre cununie. Pe cînd se pregătea la curte, pentru nuntirea fiicei împăratului cu voinicul cel mincinos ce zicea că a scos soarele și luna de la zmei, vine și fratele Greuceanului cu vestea că Greuceanu are să sosească în curînd.

Sfetnicul cel palavatic, cum auzi de una ca aceasta, merse la împăratul și zise că acela este un amăgitor și trebuie pus la închisoare.

Împăratul îl ascultă. Iară sfetnicul umbla d’a’ncîtelea, zorind să se facă mai curînd nunta, cu gînd că, dacă se va cununa odată cu fata împăratului, apoi poate să vină o sută de Greuceni, că n’are ce’i mai face, lucru fiind sfîrșit.

Împăratului însă nu’i prea plăcu zorul ce da sfetnicul pentru nuntă, și mai tărăgăi lucrurile.

Nu trecu mult și iată că sosește și Greuceanu și, înfățișîndu’se la împăratul, acesta nu știa între care să aleagă.

Credea că acesta să fie Greuceanu, dară nu’și putea da seamă de cum paloșul lui Greuceanu se află în mîna sfetnicului. Atunci băgă de seamă și Greuceanu că’i lipsește paloșul și tocmai acum îi veni în minte pentru ce nu văzuse el stana de piatră dec’t după ce’și găsise cuiul de la osie și se întorcea la căruță cu dînsul.

Pricepu el că nu e lucru curat.

– Împărate prealuminate, zise el, toată lumea știe că ești om drept. Te rog să’mi faci și mie dreptate. Mult ai așteptat, mai așteaptă, rogu’te încă puțin și vei vedea cu ochii adevărului.

Priimi împăratul a mai aștepta pînă ce să se întoarcă Greuceanu. Acesta se puse iarăși în căruța lui cu cai cu tot de fier și într’un suflet merse, pînă ce ajunse la stana de piatră, acolo unde Necuratul îi scosese cuiul de la căruță.

– Ființă netrebnică și păgubitoare omenirii, zise el, dă’mi paloșul ce mi’ai furat, căci de unde nu, praful nu se alege de tine.

Piatra nici că se clinti din loc măcar.

Atunci Greuceanu se dete de trei ori peste cap, se făcu buzdugan cu totul și cu totul de oțel, și unde începu, nene, a lovi în stană de se cutremura pămîntul.

De cîte ori da, de atîtea ori cădea cîte o zburătură din piatră. Și lovi ce lovi până ce îi sfărîmă vîrful. Apoi deodată începu stana de piatră a tremura și a cere iertăciune.

Iară buzduganul, de ce da, d’aia își întețea loviturile, și dete, și dete, pănă o făcu pulbere. Cînd nu mai fu în picioare nimic din stana de piatră, cătă prin pulberea ce mai rămăsese, și’și găsi Greuceanu paloșul ce’i furase Satana.

Îl luă și, fără nici o clipă de odihnă, veni și se înfățișă iarăși la împăratul.

– Sînt gata, mărite împărate, zise el, s’arăt oricui ce poate osul lui Greuceanu. Să vină acel sfetnic nerușinat care a voit să te amăgească, spre a ne înțelege la cuvinte.

Împăratul îl chemă.

Acesta, dacă veni și văzu pe Greuceanu cu sprinceana încruntată, începu să tremure și’și ceru iertăciune, spunînd cum căzuse în mîinile lui paloșul lui Greuceanu.

După rugăciunea lui Greuceanu, dobîndi iertare și de la împăratul, dar acesta îi porunci să piară din împărăția lui. Apoi scoase pe fratele Greuceanului de la închisoare și se făcu o nuntă d’alea împărăteștile, și se încinse niște veselii care ținură trei săptămîni…

Și eu încălecai p’o șea, și vă povestii d-voastră așa.

Resurse: moldovacrestina.md

Bejan, Dumitru, Nume rumînești de plante, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1991.
Bidu-Vrănceanu, A., Călărașu, C., Ionescu Ruxăndoiu, L., Mancaș, M., Pană Dindelegan, G.,
Dicționar de Științe ale Limbii, București, Editura Științifică, 1997; București, Editura Nemira,2001, reeditat în 2005.
Borș, Monica, Mitologii nominale în proza lui Mircea Eliade, Iași, Editura Institutul European, 2015.
Borza, Al. Dicționar etnobotanic, București, Editura Academiei R.S.R., 1968.
Butură, V., Enciclopedie de etnobotanică rumînească, București, Editura Știinţifică şi Enciclopedică, 1979.
Butură, V., Enciclopedie de etnobotanică rumînească II. Credinţe şi obiceiuri despre plante, Paris, 1988.
Candrea, I. A., Adamescu, Gh., Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea rumînească”, București, Editura Cartea Rumînească, 1932.
Chivu, Gheorghe, Dictionarium Valachico-Latinum. Primul dicționar al limbii române, studiu introductiv, ediție, indici și glosar de Gh. Chivu, Editura Academiei Române, București, 2008.
Chivu, Gheorghe, Nume de plante în Dictionarium valachico-latinum, în Limba română.
Controverse, delimitări, noi ipoteze, Actele celui de al 9-lea Colocviu al Catedrei de limba rumînă, I, Editura Universităţii din Bucureşti, 2010, p. 333-340.
Chivu, Gheorghe, Nume de plante în texte românești vechi,
onomasticafelecan.ro/ iconn2/ proceedings/9_04_Chivu_ Gheorghe_ICONN_2.pdf, accesat la 9 octombrie 2016.
Ciorănescu, Alexandru, Dicționarul etimologic al limbii rumîne, București, 2002.
Dicționarul etimologic al limbii rumîne, I (A-B), București, Editura Academiei Române, 2010.
Dicționarul etimologic al limbii rumîne, II (C-cizmă), București, Editura Academiei Române, 2015.
Dicționarul limbii române, (în XIX volume), București, Editura Academiei Române, 2010.
Drăgulescu, Constantin, Dicționar de fitonime românești, Sibiu, Editura Universității ”Lucian Blaga” din Sibiu, 2014.
Drăgulescu, Constantin, Dicționarul explicativ al fitonimelor rumînești, Sibiu, Editura Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, 2010.
Drăgulescu, Constantin, Radu Drăgulescu, Contribuţii la cunoaşterea limbii geto-dacilor.
Denumirile dacice de plante, Sibiu, Editura Universităţii ”Lucian Blaga”, 2000.
Drăgulescu, Constantin, Drăgulescu, Radu, 2014, Considerații asupra unor lexeme daco-getotrace, Sibiu: Editura Universității ”Lucian Blaga” din Sibiu.
Eliade, Mircea, Istoria credințelor și ideilor religioase, vol I, Chișinău, Editura Universitas, 1994.
Gledhill, David, The Names of Plants, fourth edition, Cambridge University Press, 2008.
Gorovei, A., Credinţe şi superstiţii ale poporului român, București. Editura Vestala, 2103.
Hasdeu, B.P., Etymologicum Magnum Romaniae, Bucureşti, 1894.
Marian, Simion Florea, Botanica poporană română, vol. I Suceava, Editura Mușatinii, 2008,
vol. II-III, București, Editura Academiei Rumîne, 2010.
Niculiță-Voronca, Elena, Datinile și credințele poporului rumîn. Adunate și așezate în ordine mitologică, 2 vol., București, Editura Saeculum Vizual, 2008.
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES Issue no. 10/2017
110
Oișteanu, Andrei, Sexualitate și societate. Istorie, religie și literatură, Iași, Editura Polirom,
2016.
Oișteanu, Andrei, Ordine și Haos. Mit și magie în cultura tradițională rumînească, Iași,
Editura Polirom, 2013.
Pamfile, Tudor, Mitologia poporului rumîn, 2 vol., București, Editura Vestala, 2008.
Russu, I. I., Etnogeneza rumînilor, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981.
Terian, Simina, ”Premise pentru o poetică a textemelor”, in EITM5, Târgu Mureș
upm.ro /facultati_departamente/stiinte_litere/conferinte/situl_integrare_eur
opeana/Lucrari5/IETM5_Part41.pdf.
Terian, Simina-Maria, Textemele rumînești. O abordare din perspectiva lingvisticii integrale,
Iași, Institutul European, 2015.
Vinereanu, M., Dicţionarul etimologic al limbii rumîne pe baza cercetărilor de indoeuropenistică, București, Editura Alcor Edimpex, ed. a 2-a, 2009.
Vulcănescu, Romulus, Mitologie română, București, Editura Academiei, 1987.

Citește și: DATINILE ȘI OBICEIURILE DE SFÎNTUL ILIE (GEB-ELEI-ZIS) SÎNT MOȘTENIRE DE LA GEȚI

sau: GETO-ROMÂNII, CEL MAI FURAT POPOR DIN ISTORIE

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA

CACADEMIA RUMÎNĂ, NIȘTE DACOPATO-LATINOPAȚI

Acum 5 ani după eforturi interminabile cacademia rumînă a reușit să tipărească primele volume din noul tratat despre Istoria Rumînilor.

Ne vom axa în cele ce urmează asupra principalelor pierderi și cîștiguri ce le avem noi ca popor după publicarea acestei lucrări.

Așa cum se subliniază în Argument-ul care prefațează primul volum, semnat de președintele cacademiei, Eugen Simion, tratatul reprezintă ”o lucrare amplă, ambițioasă, necesară”, care încearcă ”să împace pasiunea cu exigența”, ceea ce este ce nu înseamnă că cacademicienii și’au schimbat prea mult optica asupra strămoșilor noștri.

Interesul deosebit și atît de diferit manifestat al contemporanilor pentru istorie poate fi o expresie a nevoii de stabilitate și identitate într’un timp al schimbărilor accelerate induse de știință și tehnologie de evoluția vieții economice si politice.

Nevoia de stabilitate, de măsură și echilibru fiindcă schimbările tind să întreaca puterea de adaptare a omului la ritmul lor alert; nevoia de identitate cîtă vreme, justificat sau nu, pentru mulți, procesul ireversibil al globalizarii este o amenintare.

Or, cunoasterea istoriei asigură conștiintei prezentului verticalitate și putere de a ni’l asuma în perspectiva unui viitor dezirabil.

Cu o condiție: să respecte adevarul faptelor în desfășurarea lor, fără denaturări dictate de cine știe ce interese.

Lipsa de respect pentru adevăr și lipsa de obiectivitate în evaluarea documentelor existente au condus pe ”specialiștii” care au realizat tratatul Istoria Românilor, sub egida Cacademiei Rumîne să tipărească o altă struțo-cămilă despre istoria noastră.

Cîteva remarci se impun încă de la început.

1. Cacademicienii sînt dacopați precum tocsinii și napoleonii dacopați pentru că folosesc exonimul inventat de romani, ceea ce reduce istoria noastră la doar 2000 de ani. Aceasta este realitatea cruntă, ca ”DACI” AVEM DOAR O ISTORIE DE 20 DE SECOLE !!!

2. În continuare, strămoșii noștri sînt ”dacii romanizați”, ceea ce înseamnă că inepțiile ultimelor secole au fost păstrate în continuare în paginile așa-zisei istorii a rumînilor.

3. Sintagma falsă de ”români” în loc de varianta originală a neamului RUMÎNI este vehiculată în continuare ca ceva real și nu inventat acum 2 secole. Aceasta este realitatea cruntă, ca ”ROMÎNI” AVEM DOAR O ISTORIE DE 2 SECOLE !!!

4. Teritoriul poporului rumîn este strîns legat de întinsul spațiu de locuire al geților antici care sînt (așa după cum aprecia Herodot, ”părintele istoriei” și el de neam dorian, din stirpea getică) ”cei mai numeroși după inzi”; înțelegîndu’se aici întinsul spațiu carpato-dunăreano-panono-balcanic-nordpontic, cuprinzînd și vaste teritorii de la nord de Carpații nordici și de la nordul Mării Negre, pînă departe la răsărit de marele fluviu Nipru. Acesta este spațiul istoric unde au trăit locuitorii băștinași, numiți de istorici pelasgi, cimerieni (cimiri, gali, celți), hiperborei, scyți, traci (geții din Tracia), daci (Geții din Dacia Romană), sarmați, iazigi, arimi, rîmni, armîni, rumîni, vlahi sau găselnița modernă ”români”, toți autohtoni, provenind din marea gintă a Gaeei – Mama Pămîntului (Geea) – concluzie pertinentă, argumentată și arheologic și istoric, care, din păcate, nu se regăsește în paginile noului tratat de Istoria Rumînilor.

Să se înțeleagă foarte bine, noi vorbim de trecutul istoric, și reverberațiile lui pînă în prezent.

5. Creștinismul la geto-rumîni este tratat ”in doi peri” deși cercetători iluștri au scos la iveală că la geto-rumîni, el a început să fie răspîndit de 3 Apostoli, Sființi Andrei, Pavel și Filip, pe ambele maluri ale Dunării, iar Istoria Papilor pomenește la pagina 220, de existența unui papă ”de origine rumînească” în anii 686- 687, cu numele Conone.

6. SOFIA TURMĂ UN NUME IGNORAT ÎN CONTINUARE

Studiind cu atenție cele 4 volume din Tratatul de Istorie a Rumînilor mai rezultă și o altă scădere. Autorii (în jur de 30 pentru fiecare volum, cam mulți nu’i așa?), ținînd să’și evidențieze propriile cercetări și concluzii, nu au ținut seama și de cercetările și concluziile altora, rămînînd, astfel, neevidențiate, după părerea noastră, tocmai cele mai semnificative și mai realiste dovezi pentru o etapă sau alta a istoriei.

Nu s’a ținut seama nici de multe și noi descoperiri de documente, scrieri, cronici sau lucrări noi, care aduc lămuriri hotărîtoare într’o problemă sau alta, fundamentală a istoriei poporului rumîn.

Descoperirile arheologice de la Turdaș din epoca Neolitică, în care cercetătoarea Sofia Turmă descoperă 14 litere latine-mai vechi cu cel puțin 1.500 de ani decît scrierea pictografică de la Tărtăria, nici măcar nu sînt amintite; deși aceste descoperiri au fost prezentate la congrese internaționale de antropologie și apreciate de vestitul Schliemann.

Populația ”autohtonă”, căci autorii primului volum din noul tratat evită de multe ori să o amintească sub denumirea de ”pelasgică” sau măcar cea mai tîrzie numită ”getică”, în cele două epoci ale fierului, este tratată ca fiind compusă din triburi primitive, mai ales multe triburi !!!!!!

Adică niște triburi fără o identitate clară, despre care doar anticii știau, nu și cacademicienii noștri super-isteți !

Aceasta, deși Herodot vorbea numai de ”popoare”, iar un arheolog vulgar, într’o comunicare la Congresul internațional de tracologie, ținut la București în anul 1976, argumentează că la Dunărea de Jos, deci în spațiul nostru strămoșesc de pe ambele maluri ale Dunării, existau 5 state, organizații politice, înfloritoare, conduse de regi, numele cercetătorului nefiind nici măcar amintit !

7. Deși avem, deja, peste 10 surse documentare care atestă scrierea autohtonă la geto-rumîni, cu alfabet propriu, autorii tratatului nou le ignoră, mulțumindu’se să repete ceea ce înaintașii lor i’au învățat și anume că geții scriau numai cu alfabet ”latin” și ”grecesc”, uitînd cu totul de unde se trag aceste caractere latino-elinești.

Ei nu amintesc nici de vestita Cronică Codex Rohonczi (448 de file), adusă în țară de prof. dr. Augustin Deac datînd din sec. Xl-Xll, scrise cu un presupus alfabet autohton și în care cercetătoarea Viorica Enăciuc ar fi descoperit menționarea țării unitare a rumînilor, Dacia, numele unui domnitor, Vlad și a mai multor mitropoliți precum și o întreagă istorie de peste un secol a rumînilor.

Arheologii și profesorii universitari, așa zișii ”științifici”, de la institutele de specialitate se fac că nu există această cronică deși, încă de la îanului 1983 s’au publicat în revista de istorie ”anale” fragmente și comentarii din ea și despre ea.

CÎSTIGURILE RUMÎNILOR CE REZULTĂ DIN ACEASTĂ ISTORIE REVIZUITĂ

8. Da, din aceste volume avem și ceva cîștigat.

Era de așteptat că, după 1989, autorii volumelor acestei Istorii a neamului să fi făcut eforturi pentru a se distanța de acea viziune îngustă, cu totul păguboasă, în care se trata Istoria Rumînilor doar referindu’se la teritoriul de astăzi al Rumîniei, pe care autorii volumelor publicate îl circumscrie doar la: ”Cununa Carpaților, Dunărea care adună aproape toate apele ce izvorăsc din Carpați și Marea Neagră”, precizîndu’l prin sintagma ”Spațiul carpato-dunăreano-pontic” și prin termeni și mai lapidari, îngustat de ”spațiul carpato-dunărean”.

9. Avem așadar, acum TERITORIILE GEȚILOR ÎNTRE NIPRU ȘI ELVEȚIA… și parcă sună puțin diferit, chiar aproape de realitățile trecutului nostru geto-rumînesc.

Numai așa, argumentat științific și arheologic, și istoric, sîntem datori să revelăm adevărul că în afară de teritoriul actual al Rumîniei, noi am posedat ca autohtoni și întinse teritorii din Ucraina de astăzi, din Ungaria și Slovacia, Austria și Elveția, ca și în întreaga Peninsulă Balcanică, din Bulgaria, Serbia, Croația, Bosnia, Muntenegru, Macedonia și o mare parte chiar din Grecia, Polonia și Cehia, și că geto-rumînii care mai trăiesc încă acolo, cu toate vicisitudinile și vitregiile vremurilor, în afara granițelor actuale ale Rumîniei, sînt băștinași acolo, cei mai vechi locuitori ai Europei.

Peste ei s’au așezat multe seminții migratoare, venite din hăul Asiei, formîndu’se ca popoare și creeîndu’și state aici pe pămînturile noastre strămoșești, la realizarea și înfăptuirea cărora, ca popor cinstit, muncitor și tolerant, geto-rumînii, prin plămada lor etnică și cultura, și civilizația multimilenară, au contribuit, după vorba populară, ”din plin și apăsat”.

Aceste seminții străine de spațiul geto-rumînesc sînt ungurii, bulgarii, sîrbii, grecii, slovacii și slovenii, cehii și polonezii, ucrainienii rusofili etc care prin caracterul lor rapace au supus adeseori populația autohtonă majoritară.

Aceasta este caracteristica, particularitatea deosebită a istoriei poporului geto-rumînesc ca unul din cele mai vechi popoare ale Europei, dacă nu cumva cel mai vechi.

10. SCHIMBAREA ORIGINII RUMîNILOR – UN CÎȘTIG PARȚIAL

În problema originii poporului rumîn se pare că Cacademia Rumînă și’a schimbat puțin atitudinea, dar nu vă închipuiți că suficient.

NU, doar au cosmetizat’o puțin, dar ascund în continuare adevărul despre strămoșii noștri.

Mai întîi, în noul tratat de Istorie a Rumînilor nu mai figurează un capitol distinct cu titlul de ”Formarea limbii și a poporului rumîn”, capitol care nu lipsea din nici o lucrare sau manual de Istoria Rumînilor este, aceasta, un progres întrucît într’un astfel de titlu de capitol se vehiculau teze năstrușnice neadevărate, că poporul rumîn este urmașul direct al romanilor veniți de la Roma și al coloniștilor romani aduși în Dacia Romană.

Descoperirea de la Sarmisegetusa Romană a frontului de piatră pe care era scris ”Colonia romană” – l’a făcut pe directorul muzeului de arheologie din Cluj-Napoca s’o considere într’o sesiune științifică desfășurată la Roma drept ”actul de naștere a poporului rumîn”… popor nou, întrucît geții fuseseră, chipurile, nimiciți sau au pierit?!

DA, astfel de caricaturi de arheologi avem…

Teza nouă a Cacademiei Rumîne este că noi, rumînii, nu suntem din plămada etnică a romanilor veniți de la Roma, ci sîntem continuatorii geților băștinași, autohtoni, ai aceluiași popor mare condus de Burebista și Decebal, dar care așa cum latinopații susțin mai departe ”și’au însușit, cu timpul, cultura materială și spirituală romană, foloseau limba latină ca singura limbă de comunicare și înțelegere” (II, p. 160).

”O trăsătură esențială definitorie a romanizării prezidă în dispariția treptată a graiurilor autohtone și înlocuirea lor cu latina populară”, ”schimbîndu’și astfel mentalitatea și însăși ființa lor etnică” (II, p.160).

Noaptea minții !!!!

Autorii tratatului, asemuindu’ne forțat populației occidentale, se fac că uită că realitățile din Geția Carpatică erau cu totul altele decît la populațiile de pe teritoriile Spaniei, Franței sau Britaniei, care au devenit neo-latine!!!!!

11. GEȚIA, PREZENȚĂ VIE DE’A LUNGUL ISTORIEIAici, în GEȚIAi, exista un popor, poporul PELASGO-GETIC, unitar, format de milenii, cu organizații politice statale de secole, aflîndu’se într-un stadiu de stat centralizat cu puternice structuri politico-administrative și militare avînd monede, steaguri și steme distincte, cu o cultură materială și spirituală proprie, caracteristice lui.

Un popor, într’un stadiu avansat de dezvoltare, cu o limbă unitară de neam getic, pelasgo-getica dunăreană, forjată de milenii, din ale cărei numeroase cuvinte sînt amintite de Homer și Pitagora, limbă în care a scris și poetul latin Ovidiu, cu un alfabet propriu.

Un popor, cu puternice sentimente naționale de libertate și neatîrnare care a dus chiar și sub dominația romană aproape 100 de ani, lupte, războaie pentru eliberarea sa națională care, în ultimele două decenii, înaintea părăsirii forțate de către romani a pământului Geției nord-dunărene, a și reușit să se descotorosească de armata și administrația romană.

Cu un asemenea popor cinstit, viteaz și războinic, putea, sub dominația romană, anumite persoane care intrau în contact des cu ocupanții să învețe și limba latină, adică latina cultă de la Roma pe care să o folosească la scris, dar în nici un caz la vorbit pentru că nu există dovezi că latina era vorbită.La stadiul la care se afla, nu este de închipuit că geții și’au uitat limba, tradițiile, obiceiurile ancestrale, ci a dăinuit prin afirmarea în istorie cu același nume de geți, de Geția, dar și cu altele, printre care și rumîni sau vlahi (care este bine de știut că tot exonim este pentru neamul nostru) și, mai apoi de găselnița geo-politică a pașoptiștilor – ”români”.

Toate teoriile și tezele autorului noului tratat de Istorie a Rumînilor cu privire la romanizare sînt presupuneri imaginare neargumentate științific, preluate de la scriitori străini, contrazise de felul argumentat cum prezintă în acest tratat poporul getic, în parte supus dominației romane și cel liber din afara granițelor vremelnice ale imperiului care, subliniază autorii noului tratat, și’a păstrat, și sub dominație romană, toate trăsăturile sale, tradițiile și obiceiurile, inclusiv limba maternă, cu influențele de rigoare; ceea ce se apropie de acea realitate istorică susținută pertinent de marii enciclopediști rumîni, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Mihai Eminescu, Nicolae Densușianu, dr. Nicolae Lupu, Prătescu Voinești, Nicolae Iorga, Simion Mehedinți, Emil Racoviță, Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga, generalul Portocală, George Călinescu, Dimitrie Gusti și nenumăratele Fundații și Asociații nonguvernamentale ”Getica”, sau ca acelor tracopați sau dacopați de la ”Noi Tracii”, ”Renașterea Daciei”, ”Academia Dacoromână”, etc., precum și ”Reînvierea Daciei” din New York este dacopatul dr. Napoleon Săvescu, prin străduința căruia s’au organizat pînă acum, la București, 3 Congrese Internaționale de Dacologie (Dacopatie) ținute la Hotel Intercontinental, cu mari rezonanțe interne și externe.

12. Astfel, spre deosebire de ceea ce se scria în tratatele anterioare în lucrări și tratate de istorie, că noi rumînii sîntem o plămadă etnică a romanilor și coloniștilor lor, autorii volumului II din tratatul de istorie a românilor subliniază că ”s’a dovedit că izvoarele narative, reliefurile Columnei lui Traian (și ale lui Decebal, adăugăm noi), știrile epigrafice referitoare la trupele auxiliare formate din geți recrutați pe teritoriul provinciei în sec. II-III, numele de persoane getice din inscripții, elemente de toponimie și hidronimie majoră, anumite tezaure de monede romane și, mai cu seamă descoperirile arheologice, toate arată plenar dăinuirea poporului getic în țara lui stăpînită de Roma biruitoare.

Deci, realitatea este că în cursul celor două războaie de cucerire și după anexarea unei mari părți din Geția la Imperiu, locuitorii băștinași nu au fost exterminați ori alungați peste noile frontiere, ci au continuat să existe ca populație supusă, majoritară –” (vol. II p.139).

13. O TEORIE LĂMURITĂ, CONTINUITATEALa pagina 143 din același volum se precizează:

”Rezultatele obținute de cercetarea arheologică, mai ales în ultimii 50-60 de ani, demonstrează fără echivoc continuitatea masivă a geților în Dacia Romană.

În spațiul și în timpul provinciei s’a constatat dăinuirea de așezări rurale și cimitire, obiceiuri și rituri funerare, persistența a numeroase elemente de cultură materială și spirituală din timpul Geției Carpatice independente, deosebite de noile forme de civilizație aduse de romani.”

Și asemenea concluzii, care niciodată nu se găseau în lucrările de istorie rumînească se află prezentate pe larg în noul tratat de Istorie a Rumînilor.

Pe teritoriul rural al provinciei se cunosc acum mai multe morminte ale populației autohtone majoritatea covîrșitoare – Studiul ritualelor funerare la geți arată că aceștia, ca și alte populații din imperiu, și’au menținut sub romani principalele forme de înmormîntare și anumite credințe religioase din epoca Geției independente. (Vol.II, p. 146)

Asemenea aprecieri sînt făcute și pentru teritoriile getice neocupate de romani.

Astfel, la p.404 a aceluiași vol.II se remarcă: Continuitatea tradițiilor getice este caracteristice tuturor regiunilor neocupate de romani și ele se manifestă deopotrivă în ocupațiile și activitățile economice, în modul de organizare și în arhitectura așezărilor precum și în unele produse de artă.

Despre populația liberă din Moldova se relatează:

Toate informațiile pe care arheologia a reușit să le ofere, până acum arată o societate a geților liberi care promovează în teritoriile de la est de Carpați vechile tradiții ale civilizației getice cunoscute din perioada anterioare cuceriri romane – Diferitele categorii de unelte și obiecte de uz casnic, accesoriile vestimentare, podoabele și vasele de lut se înscriu în tipologia generală a inventarului culturii geților liberi”, menționîndu’se aici neamurile getice ale costobocilor și carpilor, precum și un rege al costobocilor pe nume Pieporus. (Idem, p.430-440).

Cît privește pe geții liberi din partea vestică, în tratat se recunoaște că: Vestigiile arheologice din sudul Crișanei, ca cele de la Arad și Cicir, de pe Valea Mureșului– Sîntana-Arad și Chișineu-Criș, din bazinul Crișului Alb, constînd din cuptoare de ars ceramică, olărie de factură romană târzie, atestă nu numai legăturile cu provincia Geția Carpatică ci și dăinuirea geților în secolul al VI-lea. (II, p. 447)

Prin aceste concluzii este recunoscută și de către Cacademia Rumînă continuitatea neîntreruptă multimilenară a unui brav popor, unul dintre cele mai vechi popoare ale Europei, precum și autohtonitatea etnică a poporului geto-rumînesc.

Păcat, însă, că aceste rezultate n’au fost întărite cu opinii pertinente ale unor istorici și filologi rumîni de talie europeană ca și cu ale unor mari personalități științifice de peste hotare care s’au impus nu numai prin măiestria concluziilor lor, ci și prin noutatea acestora.

Căci, iată ce scria marele nostru istoric Nicolae Iorga:

”Originea neamului rumînesc trebuie căutată în traci (Geții din Tracia n.n) care au trăit aici cu mii de ani înaintea altor popoare și aceasta ne dă dreptul de a ne considera pe noi, rumînii, singurii și adevărații moștenitori ai acestori locuri”, relevînd că:

”Este vorba de un popor care, prin strămoșii săi își are rădăcini de patru ori milenare.”

În contrast cu acei ”științifici”, care preamăreau ocupația romană a lui Traian, de cînd s’ar fi ”născut”, ”format”, chipurile, poporul geto-rumînesc și de cînd considerau că începe istoria lui, Iorga sublinia:

”Se va porni nu de la Traian, colonizatorul în Geția, ci de la cele mai vechi popoare din care venim de la acea rasă getică, întîia cultivatoare a pămîntului, întîia creatoare de ordine politică de la Carpați-pînă la Arhipelag.”

Susținînd multimilenara existență a poporului rumîn, ilustrul filolog George Călinescu, în discordanță cu cei ce abordau începutul istoriei rumînilor cu împăratul Traian, remarca:

”Prin penetrația rumînă nu s’a născut un popor nou, ci un popor foarte vechi s’a modificat prin înrâurirea altuia mai nou – nici datele istoriei, nici examenul etnologic nu confirmă tinerețea noastră. Noi suntem, în fond, geți, geții reprezintă unul din cele mai vechi popoare autohtone ale Europei.”

Același incontestabil adevăr îl sublinia și reputatul om de știință, Simion Mehedinți, cînd declara:

”Noi rumînii sîntem locuitorii cei mai vechi ai acestui pămînt al Geției și anume unul dintre cele mai vechi popoare ale întregului continent”…

”Departe de a fi un popor tînăr, început cu războiul getic, neamul rumînesc își are originile sale cu mult în trecut.”

MIHAIL SADOVEANU, BĂȘTINAȘ AL GEȚIEI

Marele nostru scriitor Mihail Sadoveanu se declara pe deplin convins că descindea din stirpa getică.

”Filologii autohtoni, chiar la începutul întemeierii statului nostru independent s’au gîndit să afirme printr’un dicționar latinitatea noastră romană, deci noblețea noastră, deci dreptul de a ajunge un mare și puternic popor. Mărturisesc că nu înțeleg tot mai bine de ce e nevoie să se dovedească latinitatea noastră (romană) exclusivă, deci noblețea noastră de la Roma, ca să devenim un mare popor.

Aș înclina să mă bucur mai mult de o origine getică, întrucît acești vechi pămînteni, geții, se bucurau de reputație excelentă în lumea antică, pe cînd despre romani nu se poate vorbi numai de laude. În sfîrșit în ceea ce mă privește, mă simt onorat de a fi coborîtor din băștinașii care erau sub oblăduirea vechiului nostru rege – Burebista.”

DE AMINTIT CĂ BUREBISTA ERA GET, IAR ANTICII I’AU MENȚIONAT CA ATARE ETNIA SA CLARĂ DE GET DIN GEȚIA

Poetul național rumîn Mihai Eminescu se considera și el descendent al marelui și viteazului getic:

”Era un popor brav, acela care a impus tribut superbei împărătese de marmură a lumii: Roma. Era un popor nobil, acela a cărui cădere te umple de lacrimi, iar nu de dispreț și a fi descendentul unui popor de eroi, plin de noblețe, de amor de Patrie și libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n’a fost și nu va fi rușine niciodată.”

Existența etnică a poporului rumîn, cultura lui materială și spirituală nu începe așadar, cu înfrîngerea lui Decebal și cu victoria împăratului Traian, moment trecător în istorie, ea nu începe nici cu istoria geților, părinții autohtoni ai poporului rumîn, cum s’ar putea considera.

”Dacă vrem să vorbim de continuitate – sublinia după o cercetare atentă a vechimii noastre, Mircea Eliade – ea trebuie căutată la un nivel mult mai adînc decît cel circumscris de istoria geților, a geto-rumînilor sau a descendenților lor, rumînii. Căci cultul lui Zamolxio la fel ca și miturile și simbolurile care stau la baza folclorului religios al rumînilor, își au rădăcinile într’o lume de valori spirituale care precede apariția marilor civilizații ale Orientului Apropiat și ale Mediteranei.”

De aceea, începutul istoriei noastre este cel ancestral, precum preciza Nicolae Densușianu:

”Istoria noastră nu începe cu Herodot iar ceea ce afirma ”părintele istoriei” despre geți se referea la o perioadă tîrzie a istoriei noastre. Homer și războiul troian erau un punct de reper, dar înainte de Homer și mai înainte de greci a existat o civilizație anterioare celei elene, al cărui leagăn s’ar afla la Dunărea de Jos.”

ISTORICII STRĂINI ȘI GEȚIA

La aceeași concluzie ajung și numeroși oameni de știință străini care au fost atrași de universul fascinant al cercetării istoriei noastre multimilenare. Subliniind vechimea autohtonitatea și continuitatea multimilenară a poporului nostru, remarcabilul om de știință ceh Jiulius Jung conchidea:

”Consîngenitatea vlahilor sau rumînilor de astăzi cu străbunii lor geți de dinainte de 2000 de ani o dovedește în chipul cel mai convingător, uniformitatea înfățișării lor exterioare, nu numai trăsăturile feței și felul părului, ci chiar și portul pe care poporul l’a păstrat neschimbat, așa cum ni’l arată nemuritoarele figuri ale învinșilor, ostași geți ce se găsesc pe monumentele de artă ridicate pentru preamărirea învingătorului lor, Traian. Non datur saltus in natura !”

Subliniind aceeași vechime și continuitatea multimilenară a poporului rumînesc, istoricul francez Albert Armand, în anul 1936, aprecia:

”Acesta (poporul rumîn) este unul dintre cele mai vechi popoare și cel mai frumos exemplu istoric de continuitate a neamului, fie că e vorba de traci (adică geții din Tracia) –, de geți sau de daci (geții din Dacia Romană), locuitorii pămîntului rumînesc au rămas aceeași din Epoca neolitică, era pietrei șlefuite pînă în zilele noastre, susținînd astfel printr’un exemplu poate unic în istoria lumii, continuitatea unui neam.”

Poate tocmai de aceea, cînd Badea Cîrțan pleca din țară, admirînd columna lui Traian și a lui Decebal de la Roma italienii au strigat uimiți:

”Doamne! A coborât un dac de pe Columnă.”

Pe italieni îi înțelegem de ce ne spun ”daci”, doar predecesorii lor ne’au poreclit astfel, de neînțeles este de ce o mai fac dacopații fără frontiere din Rumînia !!!

Citiți și: BLESTEMUL AURULUI GETIC

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA‬

AURUL GEȚILOR LIBERI

În imediata vecinătate a judeţului Satu Mare, la doar cîţiva kilometri de Tarna Mare, în satul Malaja Kopanja – Ucraina, la doar 15 km de frontiera cu Satu Mare, la vest de Carpaţi, se află una dintre cele mai impresionante cetăţi getice unde a fost dezgropată o mare cantitate de aur getic.

Este vorba despre Mala Kopanya (pe teritoriul actual al Ucrainei), o cetate a geților care, după ultimele descoperiri, pare a fi avut o anumită independenţă faţă de Imperiul Roman.

Puternică şi independentă, ridicată pe malurile Tisei, ca să apere teritoriile celor mai îndrăzneţe colonizări getice, dar şi ca să apere trecătorile din Carpaţii Păduroşi de raidurile barbare, Mala Ko­panya este – adevărat, deşi greu de crezut! – cetatea cel mai bine documen­tată din întreaga lume getică.

Îndră­gostiţi pînă peste cap de geți, cerce­tătorii ucrai­neni au des­chis rumînilor lacătele de pe un im­pre­sionant tezaur getic: te­zaurul geților nordici, de la Mala Kopanya.

Amplasată într’un punct strategic, la intersecţia drumurilor care duceau spre teritoriul geților liberi (actualmente Maramureş), Mala Kopanya pare a fi fost locuită de geți cu o bună stare materială şi statut social superior.

O demonstrează şi nenumăratele obiecte de mare valoare descoperite cu ajutorul detectorului de metale. Într’un teritoriu restrîns, aflat pe o pantă din apropierea cetăţii, au fost găsite patru catarame din fier, inelul unei catarame din bronz, precum şi un vîrf de săgeată.

Sondajul efectuat în locul în care a fost descoperit inelul de la cataramă a permis descoperirea cîrligului de la cataramă, cît şi a altor accesorii metalice de vestimentaţie, sugerînd posibilitatea ca aceste piese să reprezinte elemente ale unui inventar funerar.

Cercetările efectuate pe parcursul ultimilor cinci ani de Universitatea din Ujgorod au demonstrat că în acel loc se află ceea ce a fost considerat un cimitir getic cu un inventar spectaculos.

Printre piesele descoperite amintim: cîteva zeci de catarame de centuri şi paftale, spade lungi, lanţuri pentru agăţat săbiile de centuri, vîrfuri de lance şi suliţe, numeroase zăbale pentru cai, pinteni de călărie şi cîteva bijuterii de aur şi argint.

Deosebit de interesante sînt două paftale, una cu decor vegetal argintat şi una din fier cu decor animalier. Aceasta din urmă are două registre decorative care redau o pasăre răpitoare ce prinde în gheare un peşte, scena fiind una specifică mitologiei getice.

Astfel de descoperiri sînt deosebit de rare în cetăţile getice, cea de la Mala Kopanya fiind comparabilă cu scena de pe scutul de paradă descoperit în anii ‘50 în cetatea de la Piatra Roşie din zona Munţilor Orăştiei.

Însă cele mai spectaculoase piese descoperite sînt piesele de aur: fragmente dintr’un colan de aur, două brăţări şi un pandantiv.

După descoperirile recente din zona Munţilor Orăştiei, acestea reprezintă cea mai mare cantitate de piese de aur descoperită într’o cetate getică.

Arheologul Robert Gindele:

”Este de departe cea mai importantă descoperire care atestă nivelul de dezvoltare a geților din această zonă. Colanul de aur, al cărui fragmente păstrate au o greutate este 500 g, a avut o greutate iniţială ce poate fi estimată la 3-4 kg.”

Citiți și: BRĂȚĂRILE GETICE DE AUR

De asemenea, Liviu Marta, directorul Muzeului Judeţean Satu Mare s’a arătat impresionat de descoperirile de la Mala Kopnaya:

”Rezultatele mai spectaculoase ale săpăturilor efectuate acolo au apărut abia de curînd, deşi acolo se fac cercetări de cîteva decenii. S’a descoperit acolo un adevărat complex care cuprinde printre altele o serie de ateliere (sticlă, metalurgie, ceramică) dar şi morminte ale războinicilor geți. Este de remarcat că tot la Mala Kopanya s’a descoperit o multitudine de monede, similare celor de la Medieşu Aurit, care ne îndreptăţesc să credem că aici exista o monetărie getică.”

Fast şi splendoare în Capitala Nordică a geților de la Mala Kopanya

Pentru a înţelege mai bine nivelul de dezvoltare a ceea ce istoricii au numit Capitala Nordică a geților încercăm o scurtă incursiune în tărîmul unei civilizaţii înfloritoare.

În zona din Ucraina aflată la vest de Carpaţi, în satul Mala Kopanya, la doar 15 km de localitatea de frontieră Tarna Mare, se află una dintre cele mai impresionante cetăţi getice.

O mare parte din suprafaţa sa a fost deja cercetată, conturîndu’se imaginea unei aşezări ce a reprezentat un important centru al civilizaţiei getice, una dintre davele la care fac referire autorii antici.

O mare parte din ceea ce cunoaştem despre cetatea getică de pe malul Tisei se datorează și profesorului Vjačeslav Kotigoroško de la Universitatea din Ujgorod, care de peste 35 ani, în fiecare vară, realizează săpături arheologice ce ne aduc informaţii noi referitoare viaţa oamenilor care au trăit în zona Tisei superioare, în ultimul secol al erei păgîne şi în zorii erei creştine.

Cetatea de la Malaja Kopanja

Aşezarea, cu o suprafaţă de 3,5 ha, se află pe un deal cu pante abrupte de pe malul drept al Tisei. Sistemul de apărare al cetăţii este deosebit de complex, demn de un mare centru politic, comercial şi religios, aflat la fruntariile nordice ale Geției.

Dealul, care are pe trei laturi pante abrupte cu înălţimi de 80 metri, a fost înconjurat de un zid imens construit din pămînt, piatră şi barne de lemn.

În locurile în care este mai bine păstrat, acesta are şi acum o înălţime de 2,5 m şi o lăţime de 12 m. Pe latura de nord, unde panta dealului este mai domoală, în faţa zidului principal a fost săpat un şanţ adînc şi au fost amenajate, unul după altul, încă trei valuri de apărare din pămînt cu palisade din trunchiuri de copaci.

Stratul de cultură din interiorul fortificaţiei, ce în unele locuri trece de doi metri, atestă o locuire intensă. Cu un plan identic cu al sanctuarelor de pe terasele Sarmizegetusei Regia sau din alte dave getice, aceste construcţii sînt considerate clădiri cu caracter cultic.

Comerţul intens ce se desfăşura în acest centru tribal din nord-vestul Geției este atestat de provenienţa diversă a monedelor găsite în timpul săpăturilor din dava de la Malaja Kopanja.

Sistemul de apărare al cetăţii este deosebit de complex, demn de un mare centru politic, comercial şi religios aflat la fruntariile nordice ale Geției.

Alături de numeroase clădiri obişnuite, care aveau rolul de locuinţe sau anexe gospodăreşti, există şi cîteva ce atrag atenţia asupra unor funcţionalităţi aparte.

Patru dintre ele, de dimensiuni deosebit de mari (între 70 şi 175 m²) au cîte o latură absidată.

În mai multe construcţii au fost descoperite cuptoare în preajma cărora se aflau creuzete sau turte şi zgură de metal. Prezenţa cleştilor şi dălţilor nu lasă urme de îndoială că aceste clădiri au fost atelierele unor meşteri bronzieri sau fierari.

Marea cantitate de unelte agricole sugerează că fierarii de la Mala Kopanya produceau uneltele pentru populaţia agrară din cetate şi din aşezările deschise aflate în apropierea ei.

În interiorul fortificaţiei au fost descoperite şi numeroase arme (lănci, săbii, săgeţi, pumnale, scuturi) care certifică existent unui mare număr de luptători.

Două fibule (broşe) masive de argint par a fi însemne de rang ale elitei războinice. Standardele de viaţă şi pretenţiile elitei ce conduceau cetatea sînt atestate de prezenţa cîtorva amfore fabricate la oraşele greceşti de la Marea Neagră.

Ele reprezintă ambalajul unor vinuri de lux, cumpărate cu bani grei şi trecute cu mult efort peste Carpaţi.

Pe suprafaţa aşezării au fost descoperite un mare număr de monede romane, dar şi diferite monede geto-celtice sau din acelea ale coloniilor greceşti de pe coastele Adriaticii.

Referitor la monedele găsite pe suprafaţa cetăţii, interesantă este descoperirea unui mare număr de monede de argint, numite de tipul Medieşu Aurit.

Numărul mare al unor astfel de monede sugerează că tipul de monedă pe care îl foloseau geții nord-vestici era confecţionat la Mala Kopanya.

Dreptul de a bate monedă este un semn de independenţă politică.

Ca urmare, putem aprecia că grandioasa fortificaţie de la Mala Kopanya a avut rolul unui important centru politic al Geției nord-vestice, în care conducătorii zonei îşi băteau propria monedă.

Locul pe care a fost construită fortificaţia nu a fost ales întîmplător, deoarece are o poziţie strategică deosebită. Ea controlează drumul nord-sud care trece prin importantele trecători ce străbat Carpaţii Nordici – printre care şi pasul Verecke (aşa numita ”Poartă a popoarelor”).

În acelaşi timp cetatea de la Mala Kopanya controla şi traficul de pe Tisa, pe care, pînă târziu în Evul Mediu, sarea din zona Maramureşului istoric era transportată spre Cîmpia Panonică.

Săpăturile arheologice desfăşurate de specialiştii romani şi ucraineni la cetatea getică de la Malaja Kopanja, din Ucraina Transcarpatică, au mai scos la iveală și un cimitir cu inventar deosebit de bogat.

Au fost descoperite 6 morminte getice intacte, catarame de centuri, săbii, lanţuri, varfuri de lance şi suliţe, zăbale cu psalii, zeci de obiecte personale care vor permite o analiză mai corectă a evoluţiei civilizaţiei din acest areal.

O mare parte din ceea ce se ştie despre cetatea getică de pe malul Tisei se datorează profesorului V. Kotigorooko de la Universitatea din Ujgorod.

Cimitirul de la Malaja Kopanja este poate primul sit arheologic care oferă date complete despre viaţa şi civilizaţia geților.

Săpăturile demarate în urmă cu 30 de ani de profesorul V. Kotigorooko au scos la iveală fortificaţii construite şi locuite de către geți, ce datează din secolele care au precedat trecerea de la era păgînă la cea creştină.

Cercetările efectuate pe parcursul acestei veri de Universitatea din Ujgorod şi Muzeul Judeţean din Satu Mare la cetatea de la Malaja Kopania au scos la iveală un cimitir getic cu un inventar deosebit de bogat.

Printre piesele descoperite amintim: 20 de catarame de centuri şi paftale, o sabie lungă, lanţuri pentru agăţat săbiile de centuri, varfuri de lance şi suliţe, 6 zăbale cu psalii, pinteni de călărie şi cîteva bijuterii de aur şi argint.

Deosebit de interesante sînt două paftale, una cu decor vegetal argintat şi una din fier cu decor animalier. Aceasta din urmă are două registre decorative ce redau o pasăre răpitoare care prinde în gheare un peşte, scena fiind una specifică mitologiei getice.

Astfel de descoperiri sînt deosebit de rare în cetăţile getice, descoperirea de la Malaja Kopanja fiind comparabilă cu scena de pe scutul de paradă descoperit în anii ’50 în cetatea de la Piatra Roşie, din zona Munţilor Orăştiei.

În zona cimitirului au fost descoperite 6 morminte getice intacte. Ele sunt reprezentate de urne cu oase incinerate. Urnele şi inventarele funerare, ca şi întreaga ceramică ce apare în zona cimitirului, nu lasă dubii asupra atribuirii lor perioadei clasice a civilizaţiei getice.

Atrage atenţia numărul mare de piese care aparţin unor cavaleri războinici, cu un înalt statut social.

Situl arheologic oferă date complete despre viaţa geților

Alături de materialele descoperite de’a lungul anilor în cetate, inventarele mormintelor sînt importante pentru reconstituirea istoriei cetăţii şi a oamenilor care au locuit’o.

Descoperirea cimitirului cetăţii Malaja Kopanja şi cercetarea acestuia va permite, datorită prezenţei abundente de obiecte personale, o mai bună fixare cronologică a începutului şi a evoluţiei acestui centru al civilizaţiei getice.

Cea mai importantă realizare ar fi însă o cunoaştere profundă a structurii şi relaţiilor sociale şi etnice din cadrul comunităţii ce a trăit în zona fortificaţiei.

La Malaja Kopanja, în Ucraina Transcarpatică, se conturează primul caz din întreaga arie locuită de geți în care informaţiile ce provin dintr’o intensă cercetare a unei dave getice pot fi legate de informaţiile pe care le oferă cercetarea cimitirului oamenilor care au locuit’o.

Din perspectivă socială, antropologii consideră că depunerile de ofrande conţineau şi o componentă socială: elitele doreau să demonstreze că erau capabile să renunţe la bunuri de mare valoare în scopul de a capta bunăvoinţa divinităţii.

Cetatea de la Mala Kopanya se prezintă ca o fortificaţie de prim rang a civilizaţiei getice atît prin impresionantul său sistem defensiv. dar şi printr’o serie de descoperiri interioare.

Despre cetatea de la Mala Kopanya se ştia încă dinainte de 1900. În 1893, în paginile revis­tei “Archae­ologiai Er­te­sito”, profesorul gim­na­ziului de la Sevliuş, I. Mihalik, anunţa des­coperirea pe teri­toriul comitatului Ugocea a unui rînd de movile.

Fără să facă săpături, el povesteşte despre o pia­tră de moară şi despre nişte fragmente cera­mi­ce. După o jumătate de veac, în anii ’50-’60 ai secolului XX, comple­xul de la marginea lo­calităţii Mala Kopanya (raionul Vinogradiv, regiunea Transcarpatia) atrage atenţia colabo­ratorilor muzeului etnografic din Transcarpatia, care efectuează câteva săpături.

Ceta­tea intră, astfel, în circuitul ştiinţific. Dar cerce­ta­rea sistematică începe cu expediţia din 1977 a Univer­sităţii de Stat din Ujgo­rod.

Informaţii importante apar încă de la prima săpătură: e clar, de la bun început, că aşezarea trebuie atri­buită zonei culturale getice din arealul carpato-dunărean.

Sincronizarea descoperirilor cu evenimentele istorice im­por­tante ale zonei fixează două puncte de referinţă ex­trem de simple: Burebista şi Decebal.

Cel mai vechi, care ţine de anii 60 înaintea erei noastre, poate fi asociat cu înfrîngerea triburilor celtice şi a regelui Critasiros de către Burebista, iar cel mai nou, cu declinul regatului Geției, du­pă moartea lui Decebal, în anii 105-106 ai erei creştine.

Liviu Marta:

“Profesorul Kotigo­rosko e ambiţios din cale afa­ră! E de apreciat cît s’a muncit acolo pentru a scoate în evidenţă măreţia civilizaţiei getice din zona de nord. Ce’i drept, e şi o cetate specta­culoasă, mai mare dragul să sapi: ai acolo, ca să’ţi dau un exemplu, monede de argint din zona Albaniei de azi, lucru foarte exotic. Una e să găseşti aşa ceva la Craiova şi alta e să le găseşti pe Tisa! Lor li s’a părut totul foarte interesant şi s’au concentrat mult de tot pe cetatea getică de la Mala Kopanya.”

În vreme ce marile noastre cetăţi getice sunt cercetate în proporţii ridicol de mici, chiar sub 10% din teritoriul lor estimat, în U­craina avem o ce­tate getică explo­rată pe mai bine de jumătate din suprafaţa sa!

Arheologul Igor Prokh­nenko, asistentul profesorului Kotigorosko:

”Noi avem aici, în Transcarpatia, mai multe urme getice decît urme slave! Dacă mai săpăm un pic la Mala Kopanya şi mai facem cîteva descoperiri pre­cum cele din ultimii ani, am putea ajunge la con­clu­zia că geții au venit de aici la Sarmizegetusa, nu in­vers.”

Resurse: Revista ”Eroii Neamului”, Formula As, Liviu Marta

Citiți și: BLESTEMUL AURULUI GETIC

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA‬

ADEVĂRATA OBÎRȘIE A POPORULUI RUMÎN NU ESTE NICI CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI” NICI CEA DE TOCSINI

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este captura-ecran-88.png

Strămoșii noștri nu sînt romanii latinopaților și nici dacii dacopaților !!!

O altă istoriografie decît cea oficială, ne invită să constatăm o tristă realitate: rumînii nu’și cunosc adevărata obîrșie, trebuind să aleagă între mai multe variante, cea oficială a statului care se identifică cu cea politică, alta dacopată a unor ”napoleoni” sau ”tocsini” sau ale vîrfurile ultimilor ani ale dacismului, și cea adevărată care neagă mai întîi ideea romanizării geților, dar și doctrinele bazate pe exonime precum ”dacii” sau ”tracii” date de alții strămoșilor noștri adevărați pelasgo-geții.

De’a lungul timpului toți istoricii, arheologii, scriitorii, politicienii sau dacopații s’au situat prin pozițiile avute pe una din cele două baricade, pro sau contra romanizare, pro sau contra dacomanie.

Din păcate avîntul dacopaților în frunte cu vîrfurilor lor de lance acei tocsini sau napoleoni toxici, încearcă furibund să înlocuiască un fals cu un alt fals.

Să ne reamintim doar cîteva din personalitățile care au argumentat contra curentului oficial al statului rumîn, cea mai mare parte dintre ei intelectuali rasați care au lansat secolele trecute curentul dacopat.

”Adevărata obîrşie a poporului rumîn”, aşa se intitulează cartea semnată de Valeriu D. Popovici- Ursu, editura Gedo, Cluj, 2012.

”Domnul Valeriu D. Popovici-Ursu este adeptul unei teorii, privind originile poporului rumîn, care este departe de poziţia oficială a istoriografiei rumîne, teorie care de 150 de ani este susţinătoarea doctrinei care preconiza formarea poporului rumîn în urma intensului proces de romanizare petrecut în teritoriul getic din Carpați după cucerirea romană.

Acesta a fost şi primul imbold pentru a prezenta publicului rumînesc şi alte  puncte de vedere decît cel oficial.

Nu de la Traian şi Decebal, nu de la Burebista, ci cu multe milenii în urmă, scrierile vechi şi arheologia fiindu’ne cuvîntătorii, aducătorii de argumente nu numai materiale, ci şi spirituale.

Un capitol al cărţii, 9, se intitulează ”Reacţii ale scriitorilor rumîni privitor la teza romanizării Daciei”.

De aici vom porni cu demersul propus.

Cunoscînd scriitorii, mai vechi sau mai noi, de diferite profesii şi preocupări, dar toţi interesaţi de a şti cine au fost geții (sau cum i’au poreclit romanii: ”dacii”), vom înţelege de ce este necesar să cunoaştem conţinutul adevăratei istoriografii, a celei neoficiale care are argumente superioare celei promovate de autorităţi, încremenite în proiect, cum zicea cineva cu priză la public în vremea începutului democraţiei noastre originale.

Deci, care sînt scriitorii cu reacţii opozante celei oficiale, referitoare la teza romanizării Geției?

Într’un articol din Luceafărul din 7 octombrie 2014, Ion N. Oprea a redat și comentat după B.P. Haşdeu din Principie Filologia comparativa asio-europene, Bucureşti, 1879, p. 91 şi următoarele, rugăciunea Tatăl nostru în două texte rumîneşti  prezentate în lucrarea englezului Chamberlayn publicată în anul 1715 în peste o sută de limbi.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este orationis-p39-596x818.gif

Citiți aici despre acest subiect: LIMBA DUNĂRENILOR, PRECURSOAREA LIMBII CELȚILOR

Rostirea rugăciunii Tată nostru în limba rumînă de către o comunitate din Walles-Anglia încă din secolul al XVIII-lea, atestă că celţii şi’au conservat în rugăciune nealterată limba pe care au vorbit’o încă de la creştinare.

Atunci ca şi acum subliniem că ceea ce cercetătorul ungur Samuil Kolescri scrisese medicului englez Woodward, după ce citise lucrarea lui Chamberlayn: Rumînii de la Dunăre şi Celţii din Wales vorbesc aceeaşi limbă” (Augustin Deac, Străbuni ai geto-dacilor factori de cultură şi civilizaţie în ţările Europei occidentale şi nordice), era general valabil.

Acum mai bine de o sută de ani, un alt pasionat în cercetarea trecutului nostru geto-rumînesc, aristocratul ieşean Teodor Burada, muzician, literat, etnolog şi pasionat folclorist, la începutul celui de-al XXI secol, plecat pe urmele strămoşilor noştri, a nimerit pe pămînturile Insulei Krk, Croaţia de astăzi, unde, rumînul nostru a găsit, acum 120 de ani, ultimii rumîni care mai numeau insula de care vorbim, din Marea Adriatică, ”acasă”.

Acasă la ei!

Acolo, unde, oameni ca şi LUMÎNĂRICĂ de la noi făceau milostenie şi zideau biserici, erau înspăimîntaţi de ceea ce li se întîmpla, erau persecutaţi religios şi etnic, dar continuau a vorbi precum în Carpaţi, la Dunăre şi Marea Neagră, în… Walles (Țara Galilor).

Atunci, în cimitirul satului Poljica, de la preotul locului a aflat:

//”Aici, dedesubt, au fost aruncaţi de stăpînire… Peste ei s’a turnat var, sînt fraţii tăi, sînt vlahii de pe Insulă, sînt rumîni”.//

De pe insula Veglia, astăzi Krk, din cimitirul satului Poljica, Teodor Burada a lăsat plînsul, dar a luat cu dînsul tristeţea, amintirea, amintirea bisericilor construite cu ferestrele în formă de Cruce şi textul rugăciunii pe care o rosteau rumînii ca închinare Domnului:

//Ciacia nostru kirle ieşti in cer, /
Nekase sveta numele tev, /
Neka venire kragliestvo to, /
Neka fie voglia ta, kassi este in cer /
Assasi  pre pemint. /
Pire  nostra de salcazi da ne astez /
Si las ne delgule nostre kassi si noj lessam al desni a nostri /
Si nun lessaj in ne nepasta / Nego ne oloboda de rev. Assasifi!”//

NicolaeDensusianu.jpg

În Dacia preistorică, Nicolae Densuşianu, după studii temeinice, bazate pe vechi documente ale scriitorilor antici şi pe descoperirile arheologice, relevă adevărul istoric privind originea şi limba poporului rumîn cu argumente care au fost date pe seama fanteziei lui.

În revista Dacia Magazin nr. 54 din iulie 2008 scriitorul Silviu N. Dragomir, într’un articol ”Actualitatea ideilor scriitorului Ioan Al. Brătescu-Voineşti” privind ”Originea neamului rumînesc şi a limbii noastre”, constată creşterea activităţii formatorilor de opinie care se străduiesc să reducă ”impactul dăunător” al ”părerilor oficioase”, susţinute de ”majoritatea istoricilor funcţionari”.

Sînt citate, reluate şi redate, în cartea de care ne ocupăm pentru început, părerile unor ”scriitori rumîni de avangardă”, cu altă opinie.

Este citat stolnicul Constantin Cantacuzino care în Istoria Ţării Rumîneşti (1660) afirma:

”Iar dachii prea veche a lor limbă osebită având, cum o lăsară şi o lepădară aşa de tot şi luară a romanilor, aceasta nici că se poate socoti, nici crede.”

Este citat şi enciclopedistul Dimitrie Cantemir care, referindu’se la ”cuvintele neaoşe venite din substrat”, susţinea convins, la 1710, că ele provin ”Din limba noastră cea dăcească”, el considerând că ”limba moldovenească ar fi o continuare firească a limbii geto-dacilor autohtoni”.

Este amintit însuşi Petru Maior, unul dintre cei patru protagonişti ai Şcolii Ardelene care, la 1812, în Istoria pentru începutul rumînilor în Dacia, scrie:

”Aceia iaste adeverit, precum văzum de asupra că nu limba lătinească cea proastă s’au făcut din limba lătinească cea corectă, totuşi de vom vrea a grăi oblu, limba rumînească e mama limbii ceii lătineşti.”

Punînd problema moştenirii romane, este amintit şi istoricul şi arheologul Vasile Pârvan care la 1925 se pronunţa:

”Nimeni nu a putut demonstra convingător acest proces de romanizare atît de rapidă.”

Iar marele istoric Nicolae Iorga concluziona:

”Nu mai credem în rumînizările minunate prin legionari de 60 de ani, căsătoriţi cu femei barbare, care, cu tenacitatea conservativă a femeilor,  mai curînd i’ar fi putut deznaţionaliza ele pe ocupanţi.”

În acelaşi articol intitulat ”Limba dacilor era de tip latin evoluată separat”, în capitolul 6, scriitorul Silviu Dragomir redă pasagii din cartea scriitorului I. Al. Brătescu-Voineşti ”Originea neamului rumînesc şi a limbii noastre”, pe care Valeriu D. Popovici-Ursu le reia:

N’a pierit nici o limbă a geților, pentru că ei n’au avut o altă limbă proprie, care să fie înlocuită prin limba romanilor şi n’au avut o astfel de limbă pentru simplul motiv că ”dacii vorbeau latineşte”.

Aceasta este una dintre tezele false ale dacopaților.

Probabil că unii dintre geți vorbeau latina, așa cum azi mulți rumîni vorbesc limbilor țărilor în care locuiesc sau muncesc, dar de la realitatea cunoașterii limbilor elenă și latină ale acelor vremuri să afirmi că ”dacii vorbeau latinește” este un fals ordinar.

Noi tinerii din ziua de azi trebuie să cernem între falsurile latinopate care le’am primit la școală și falsurile vehiculate de curentul paralel ”dacopat”.

Este adevărat că Limba Geților n’a pierit.

Limba Getică ar fi devenit în Italia întîi limba romanilor, care era o formă literară a limbii Geției, iar mai tîrziu limba italiană; aceeaşi limbă a geților, dusă în Franţa a ajuns întîi limba galilor, iar cu timpul limba franceză; în Spania ea a devenit întîi limba ibericilor, iar cu timpul limba spaniolă, iar aici (la noi) a devenit cu vremea, limba noastră rumînească.

Pe cuprinsul de pămînt în care locuiesc astăzi rumînii, trăia odinioară un neam de oameni numiţi de alţii și nu de noi geto-rumînii: hiperboreeni, traci, scyţi (scuți), daci.

În realitate toate triburile antice au fost ori ale pelasgilor neolitici, ori ale geților epocii de bronz sau de fier care i’au urmat erei neolitice.

Am văzut că Herodot spune că, deşi arătaţi sub nume diverse, erau toţi de acelaşi neam.

Aici s’a întemeiat cu timpul Împărăţia Geților, iar cînd au devenit prea numeroşi au început să emigreze… În Italia au ajuns în contact cu civilizaţiile vechi, cu cea egipteană, cu cea feniciană, cu cea cretană şi elenă, şi cu vremea au întemeiat Imperiul Roman.

Fraţii lor, rămaşi la Răsărit, au continuat să ducă viaţă simplă de păstori şi agricultori. Asta nu înseamnă că erau barbari. Despre moravurile lor vorbesc primii istorici eleni în termeni foarte elogioşi.

Erau oameni viteji, zamolxieni, dar nu monoteişti.

Pentru că altă teză falsă a dacopaților este că ”dacii erau creștini”.

Și vom aduce doar cîteva dovezi:

Zeița Pămîntului – Geea sau Gaia de la care ne moștenim numele de GET-BEGET și al Țării – Geția (Getyo pe Tăblițele de la Sinaia), dar și a capitalei spirituale Getuza

Zeul Războiului – Ares sau Zabelio pe Tăblițele de la Sinaia. Pleistoros era Zeul Războiului adorat de tribul geților – absinthi.

Zeul Vinului – Dinonyssos însușit și de eleni și romani (Bachus). Zeul Geților al vegetației, al pomiculturii, al vinului, al extazului și fertilității, Vasile Pîrvan fiind categoric ca nefiind specific Geților carpato-dunăreni, cît Geților sud-dunăreni.

Gebeleizis – sau Nebeleizis, Zeul fulgerului, tunetului, ploii era reprezentat ca un bărbat chipeș, uneori cu barbă. Fulgerele și tunetele erau manifestările sale așa cum azi i le atribuim Sfîntului Ilie preluat de ortodoxie.

Bendis – Zeiță din zona dunăreană, probabil o zeiță a Lunii, a pădurilor și a farmecelor, zeița dragostei și a maternității.

Derzelas – Zeul sănătății e numit și „Zeul cel Mare” (specific ariei dunărene)

Kotys – Zeița-Mamă în mitologia geților

Sabazios – Zeul acesta avea atributul htonic al șarpelui, fiind în același timp patronul solar al cailor, este numele geto-frigian dat de eleni unui zeu venerat la geți ca ”Eliberatorul” de anotimpul rece. Vasile Pîrvan susține că nici cultul phrigian al lui Sabazios nu era practicat de geții de la nord de muntii Haemus.

Semele – Tot o Zeiță geto-frigiană care este preluată și în mitologia elenă

Da, credeau în nemurirea sufletului, credeau în existenţa unui cîrmuitor al lumii, care supraveghează purtarea oamenilor şi care după moarte îi răsplăteşte sau îi pedepseşte, după faptele săvîrşite în timpul vieţii, erau cum se zice, ”creştini” înainte de Hristos, dar nu monoteiști.

Recunoscînd fără nici o ezitare ”latinitatea” neamului şi limbii noastre, sîntem încredinţați că această latinitate nu se datorează oştilor sau coloniştilor romani, ci descendenţei noastre din neamul geților, care vorbeau limba getică din care s’a vorbit mai tîrziu și latineşte la Ruma sau Roma, o limbă dusă  în Peninsula Italică de vechii rîmi, sau rumi (rîmni).

Tot acestei descendenţe trebuie atribuită şi ”latinitatea” tuturor popoarelor neolatine sau mai corect spus genezei pelasgo-getice a tuturor triburilor care au populat Europa acum peste 4000-5000 de ani.

Întemeiat pe această credinţă, ne simțim îndreptăţiți să afirmăm categoric că noi nu sîntem aici de doar 2000 de ani cum insinuează chiar latinomanii și dacomanii înrăiți, ci din vremuri geologice…

Noi sîntem aici de peste 15.000, sau 20.000 de ani sau chiar de la apariția lui homo sapiens.

Neamul nostru… e unul din cele mai vechi neamuri din Europa. Fraţi de un neam cu noi, plecaţi spre Apus, au întemeiat civilizaţii cu care se mîndreşte omenirea, iar noi, cei rămaşi aici, am slujit drept parapet de care s’au lovit năvălirile tuturor barbarilor asiatici.

Această credinţă ne face să putem subordona fără greutate ori ce fel de interese triumfului adevărului.

Repetăm, sîntem gata să renunţăm la o credinţă care ne este foarte dragă, dar numai înaintea unor probe zdrobitoare prin care să se demonstreze că nu avem dreptate…

După părerea noastră etnogenezele făurite în jurul doctrinelor latinomane, dacomane, tracomane sau slavomane sînt depășite.

De mult ne’am încredinţat că cercetarea şi stabilirea adevărului e cea mai nobilă îndeletnicire omenească, ba ceva mai mult, urmărirea descoperirii adevărului, curiozitatea ştiinţifică este cea mai caracteristică, cea mai specifică însuşire prin care omul se deosebeşte de toate celelalte vieţuitoare… nu e nici o scădere din partea unui om de ştiinţă să’şi revizuiască cunoştinţele şi să revină asupra unor afirmaţii, cînd s’a încredinţat că sînt greşite.

Dimpotrivă un învăţat care, pentru triumful adevărului e gata să recunoască netemeinicia unei doctrine pe care a susţinut’o cu pasiune în ajun, dă dovada unei rare nobleţi şi a unei superiorităţi sufleteşti…

Nu s’au identificat încă acele probe zdrobitoare care să’l facă să renunţe el sau urmaşii la credinţa pe care o avea, meritul lui I.Al. Brătescu-Voineşti este cu atît mai mare cu cît cele afirmate mai sus, deşi scrise înaintea marilor descoperiri arheologice, mai ales în ultimii ani, o seamă de alţi autori îi susţin ideile.

Dintre aceştia, cartea scrisă de Valeriu D. Popovici-Ursu îi pune în prim plan pe Iosif Constantin Drăgan, cu Istoria rumînilor, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1999, Mogyoria-Maggyarorszâg, Ungaria şi Istoria magyorilor, Ed. E.N. Buc., 1998, Noi tracii: Istoria milenară a neamului rumînesc, Ed. Scr. Rom. Craiova, 1976, Mileniul Imperial al Daciei, Ed. Şt. – E., Buc., 1986, Imperiul romano-trac. Ed. E.N., Buc., 2000, cît şi foarte multe articole publicate în diverse reviste.

Paul Lazăr Tonciulescu, cu Impactul Romei asupra Daciei, Ed. Miracol, Bucureşti, 1997, Romania paradisul regăsit, Ed. Obiectiv, Craiova, 2003, Secretele Terrei- Istoria începe în Carpaţi, Ed. Obiectiv, Craiova, 2000.

Nicolae Miulescu, cu lucrarea Da Ksa – Ţara zeilor, Ed. Obiectiv, Craiova, 2005.

Prof. univ. dr. Augustin Deac, cu Istoria adevărului istoric, în două volume, Pagini din istoria adevărată a Bulgariei, Din istoria Ucrainei – Ţara de margine.

Preot Dumitru Bălaşa, cu Basmul romanizării – Dacii, întemeietorii Romei, Fund.Artelor Dor, Craiova, 1998.

Conf. univ. dr. G. D. Iscru, cu Traco-Geto-Dacii Naţiunea Matcă din spaţiul carpato-danubiano-balcanic, Ed. a III-a CEL, Nicolae Bălcescu, Bucureşti, 2003.

Îi mai amintim pe Viorica Enăchiuc, Silviu Dragomir, prof. Tudor Diaconu, prof. Timotei Ursu, Vladimir Brilinsky, Eugen Delleea, dr. Lucian Iosif Cueşdean, Maria Crişan, Aurora Peţan, arh. Silvia Păun, Mioara Căluşiţă-Alecu, Dan Ion Predoiu, Vicu Merlan şi alții, ca Dr. Napoleon Săvescu, cu lucrarea ”Noi nu sîntem urmaşii Romei”.

Nu trebuie uitat și Gabriel Gheorghe, trecut de curînd în neființă, iniţiatorul Societăţii Cultural-Ştiinţifice GETICA, autor al cărţilor Studii de cultură şi civilizaţie rumînească, în două volume care deși a fost un corifeu al abordării etnogenezei noastre getice, totuși a promovat strîmb și termeni ca ”daci” și ”Dacia” în materialele sale pedagogice.

Este impresionantă prezenţa în istoria conştiinţei naţionale precum şi în cultura rumînească, a unor idei forţă, între care cea a originii geto-romane (şi, în corelaţie cu aceasta, latinitatea limbii, continuitatea istorică în spaţiul carpato-dunărean-pontic, legitimitatea înfăptuirii unităţii politice, statale etc.), are, o valoare arhetipală.

Este semnificativ faptul că ea a constituit obiect de interes şi preocupare majoră pentru cei mai de seamă istorici, literaţi, oameni de cultură, ţinînd seama, îndeosebi, de faptul că demonstrarea originilor şi permanenţei noastre istorice este îndreptată împotriva a numeroase denaturări a adevărului istoric ce s’au manifestat cu o deosebită virulenţă tocmai în momentele cheie ale luptei pentru emanciparea politică a poporului rumîn, pentru independenţă și unitate statală.

”În Rumînia totul trebuie dacizat” spunea neconvingător Eminescu

Nu este întîmplător că poetul quintesenţial al sufletului rumînesc, Mihai Eminescu – ”omul deplin al culturii rumîneşti”, era obsedat de valorile arhetipale, de geneză ale poporului rumîn şi ale sufletului rumînesc, el plănuia vaste epopei sau drame istorice despre confruntarea şi simbioza geto-romană; epopeea Decebal în care zeii nordici se solidarizează cu Geția; iar Dochia este o vrăjitoare tînără, Ogur – cîntăreţul orb este un fel de Homer al geţilor.

Plecînd de la ideea că inegalabila altitudine a poetului naţional ”nu derivă dintr’o simplă calitate a spiritului său, ci dintr’un raport constant în care se află cu poporul şi care’l face perfectul exponent al spiritului naţional”, prin convergenţa tipului de inteligenţă şi cultură al artistului cu cel al poporului, prin pătrunderea, asumarea şi perfecţionarea limbii, ca factor de constituire şi expresie a imaginii poetice, prof.dr. Zoe Dumitrescu Buşulenga subliniază importanţa definitorie a istoriei naţionale în gândirea şi opera poetului ”însetat de origini în toate întrebările de existenţă şi de gîndire, pe care şi le punea” şi, tocmai, de aceea “a întrezărit profunzimii nebănuite de sens în însuşi destinul dramatic al străvechii Dacii, asupra căreia s’a oprit în repetate rînduri”, căci timpul Geției lui Decebal ”atingea în gîndul lui Eminescu o plenitudine de vîrstă de aur şi se investea cu o valoare mitică ce ridica faptul istoric într’o zonă de semnificaţii superioare. Timpul istoric, timpul nostru istoric, n’ar fi căpătat preţ fără această identificare, fără acest botez, la începuturi, al mitului, care rămîne veşnic tînăr, veşnic egal cu sine, generînd una după alta paradigme asemănătoare cu arhetipul pe care îl stabileşte odată pentru totdeauna”.

Există în concepţia poetico-filozofică a lui Eminescu despre istoria naţională şi originile poporului un gînd al organicităţii, despre calitatea timpului istoric, despre naşterea unui neam, care ”nu putea să se producă printr’un accident… ci ca un proces de o natură mai înaltă, din planul marilor geneze”.

Ca unul dintre cei mai mari romantici europeni, Eminescu şi’a vitalizat poezia cu seve nemuritoare ale mitului rumînesc. De foarte tînăr a schiţat un poem ce trebuia să se intituleze Genaia, dînd în introducere această explicaţie:

Creaţiunea pămîntului după o mitologie proprie rumînă.”

Amintind acest proiect cosmografic, clădit după tipul miturilor arhaice, Eugen Todoran scria:

”Din «mitologia proprie rumînă» Eminescu va reţine, prin fondul ei arhaic, ideea dezvoltării nesfârşite a lumii, pe care «numele», o reprezentau în dialectica spontană a străvechilor mituri ale creaţie, adică a unor reprezentări din care folclorul rumînesc se întreţine, la rîndul lui, în miturile cosmogonice…”

Deci, o geneză concepută ca în miturile arhaice ale Marii Zeiţe a Pămîntului în care pămîntul este însăşi viaţa, o unitate de realităţi contrarii, un mit cosmogenic ce serveşte de model creaţiei poetice însăşi şi care, raportat la epopeea rumînă ne duce la ”cea mai veche vîrstă istorică a poporului rumîn”, care este vîrsta getică, pierdută în neguri de legendă şi simbolizată de o ipostază autohtonă a Zeiţei Mame – Zîna Dochia, care la origini era zeița Geea sau Gaia a Geților.

Mitul poetic al lui Eminescu este menit să pună în lumină permanenta continuitate şi statornicia poporului rumîn. Dochia este plăsmuită din sevele tari ale acestui pământ, ale bogatei naturi getice, drumul ei este presărat cu ”florile de aur” ale închipuirii, dar el duce, totuşi, spre timpul istoric, ”în descrierea ţării de basm a vechii Dacii, drumul Dochiei spre începuturi se încheie astfel în cetatea soarelui şi lăcaşul lunii întrucît în reprezentarea mitologică, răsăritul luminii în ciclul soarelui şi al lunii simbolizează începuturile lumii… Istoria dacilor, pentru Eminescu, începe aşadar cu istoria zeilor Daciei odată cu vremea, ca revărsare a însuşi principiului existenţei în formele pământeşti, în viaţa naturii, şi a oamenilor. Dacă, Dochia este o personificare a Daciei… şi fiindcă e vorba în simbolul zânei Dochii de o viaţă în neîncetată mişcare, ea nu este numai un simbol al vechimii istorice a poporului rumîn, ci şi a continuităţii lui în ţinuturile zânei Dochia, pe pământul vechii Dacii”.

Sigur, Eminescu nu era istoric și nici nu a fost probabil interesat de nuanța foarte importantă a decelității între termenii get și ”dac”, dat de romani geților.

Eminescu s’a aplecat romantic așa cum îi era felul, asupra genezei rumînilor

Este interesant de observat că Dochia ar fi dorit să emigreze împreună cu Geții rămaşi, dar imaginea şi apoi ivirea lui Traian o face să încremenească, precum Niobe, probabil pe muntele Ceahlău.

Mitul naţional al Dochiei (unul din cele patru mituri fundamentale ale universului cultural rumînesc) – ne spune G. Călinescu, era foarte prezent în mintea poetului, în cele din urmă, Eminescu a părăsit proiectele getice, dar stăruia în conştiinţa sa torturată de începuturile fabuloase ale neamului, ideea unui ciclu de drame din istoria rumînilor.

După cum spune Călinescu în celebra sa comunicare la Academie (Eminescu poet naţional) spre deosebire de alţi dramaturgi rumîni, care priveau istoria mai mult anecdotic sau, în fine, cu o problematică de interes regional, poetul tinde să demonstreze prin evenimente locale adevăruri, accesibile întregii umanităţi.

Două, în special, sînt punctele lui de perspectivă: fatalismul psihologic grec, prin care istoria naţională la proporţiile tragediei eline, şi umanitatea shakespeariană şi în acelaşi timp intens universală…

Genialul poet a fost preocupat şi de ideea romanităţii, atît în opera sa poetică, cît şi în cea publicistică; el a consacrat spaţii ample evocării emoţionante a trecutului nostru istoric, iar problema Transilvaniei şi Bucovinei, a provinciilor rumîneşti aflate sub dominaţie străină ”îi erau cu osebire la suflet”, dovadă fiind între altele, memorabilele sale versuri consacrate iui Horia, Andrei Mureşanu, Avram Iancu, Aron Pumnul ş.a. sau pelerinajul său la numai 16 ani, pe jos, de la Cernăuţi la Blaj, pe urmele înaintaşilor militanţi pentru unitate naţională.

Semnificativă este, de asemenea, recenzia publicată de marele poet patriot în revista Convorbiri literare: ”asupra lucrării lui Iulius Jung, Die Anfänge der Romanen (Kritisch cthnographische Studiem), apărută la Viena, în anul 1876, favorabilă ideii noastre naţionale, îndeosebi ideii de continuitate.

Pornind de la întrebarea ”stăruit’au rumînii în aşezările lor din Dacia Trăiană sau au trecut Dunărea în vremea lui Aurelian şi au reocupat Dacia în sec. al XII-lea?”, Mihai Eminescu, în recenzia amintită, demonstrează Inconsistenţa teoriei vidului, a migraţiei populaţiei geto-­rumîne sprijinindu’se şi pe argumentele aduse de lucrarea lui Jung.

Eminescu găseşte interesantă analogia luptei de opinii în chestiunea continuităţii rumînilor cu situaţii similare din istoria altor popoare, evocate de autorul german – Retoromanii, Grecii moderni s.a.

El apreciază contribuţia lui Jung, efortul său onest pentru restabilirea adevărului şi combaterea teoriilor neştiinţifice ale lui F.I. Sulzer, Ch. Engel şi Rosler).

Ripostînd virulent şi în acelaşi timp argumentat la deformările de tot felul privind istoria noastră naţională, îndeosebi teza continuităţii, M. Eminescu scria:

”Rumînii nu sînt nicăieri colonişti, venituri, oamenii nimănui, ci pretutindenea unde locuiesc sînt autohtoni, populaţia nemaipomenit de veche, mai veche decît toţi conlocuitorii lor.” 

Conştiinţa sa patriotică, naţională despre originile nobile si vechimea neamului rumînesc reiese şi din aceste cuvinte:

”Am fost, sîntem şi vom fi veşnic rumîni pentru că avem înrădăcinată în noi conştiinţa unităţii de origine, de limbă, de simţire şi gîndire…”

El ţinea să sublinieze în mod pregnant faptul că, rumînii de pretutindeni au conştiinţa vechimii lor, milenare, precum şi a dăinuirii în timp, a perpetuării existenţei lor, în comunitatea internaţională, în pofida tuturor prezicerilor defetiste ale unor autori interesaţi.

Alături de conştiinţa celor ce iubesc adevărul, opera eminesciană evocă cu mîndrie originea noastră dacică, dovada acestei idei dominante în planul gîndirii sale fiind poezia ”Rugăciunea unui dac”.

Putem spune că poporul rumîn a moştenit de la geți virtuţile de vitejie, eroism, hărnicie si dragoste pentru pămîntul natal, asimilare şi sinteză culturală, iar de la romani numeroase moravuri şi obiceiuri nu tocmai de admirat, capacitatea de organizare socială, statală, dar și via ”franțuzismelor” secolului XIX numeroase cuvinte din limbajul artificial utilizat la Roma acum 2000 de ani și utilizat de galii moderni în acest răstimp.

Oare alternativa ideii de romanitate cu a celei getice, trebuie să constituie trăsătura specifică dominantă în manifestările atît de variate ale conştiinţei naţionale a rumînilor situaţi de o parte şi de cealaltă a Carpaţilor?

Dovada rezistenței noastre pe aceste meleaguri, evoluţia neamului rumînesc pe coordonatele timpului dovedește o majoră diferență cu soarta unui stat care s’a transformat într’un imperiu și a pierit după numai 1000 de ani de expansiune și decădere.

Tocmai datorită acestor diferențe esențiale, ale viziunii unui neam asupra vieții în particular și destinului uman în general, între arhetipul ancestral getic și cel aventurier romanic, noi vom rezista și pe mai departe.

Zoe Dumitrescu Buşulenga în lucrarea sa, Sinteze şi echivalenţe umanistice, remarcă cu legitim temei faptul că, nu se ştie, dacă a fost mai puternică la împreunarea lor, stîrpea getică ori cea romană, ambele punîndu’şi amprenta cu vigoare asupra personalităţii plurivalente a poporului rumîn.

Incontestabil este însă, aşa cum afirmă psihologia şi istoria sa, că poporul nostru aparţine deopotrivă ambelor stîrpii, deopotrivă de nobile şi generatoare de virtuţi, ceea ce ar fi cu adevărat real dacă s’ar recunoaște fățiș că Roma a fost o mlădiță a marelui popor getic și nu invers.

Cum bine observăm, Genialul Eminescu a avut două fisuri în modul de a aborda originea noastră:

1. ”Romanitatea” îndoielnică a rumînilor, și

2. Originea ”dacică” mai îndoielnică chiar decît prima

Aceste fisuri în analiza sa romantică, nu’l face pe inegalabilul Eminescu mai puțin Genial, întrucît nu era istoric de formație. Eminescu a fost cel mai cunoscut poet rumîn, prozator și jurnalist deopotrivă, socotit de cititorii rumîni și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura rumînă. Nimeni, însă, nu’i poate atribui veleități de istoric.

Călinescu, mai considera că orice exagerare într’o direcţie sau cealaltă, într’un sens sau celălalt, aşa cum s’au manifestat în decursul istoriei, se răsfrînge defavorabil asupra procesului de explicitare veridică a descendenţei ca și a existenţei noastre multimilenare în spaţiul geografic carpato-danubian, și spune într’un studiu :

”Noi am făcut uz de latinitatea noastră indiscutabilă, dînd însă impresia că sîntem tineri”, în sensul că existenţa poporului nostru începe odată cu intervenţia romană în Geția, ceea ce este fals ”şi neglijînd substanţa medulară”, respectiv obîrşia noastră getică cu rădăcini adînci în istorie, datînd cu milenii înainte de contactul cu o Romă, care trebuie să’și caute serios propria’i obîrșie printre geții de acum patru milenii de la Marea Neagră.

Alături de Eminescu, George Călinescu, Densușianu și alți autori au numit ”dacii” ca pe niște strămoși veritabili ai noștri, fiecare avînd propriile lor slăbiciuni în a aprecia realele noastre obîrșii, dar nici acestora cîteva scăpări de ordin istoric al etnogenezei noastre, nu le va scădea din importanța operelor lor.

Autorul studiului Specificul naţional, la care ne referim, subliniază în concluzie că în fond, ”sîntem geţi şi e mai bine a spune că în felul nostru am primit si noi succesiunea spiritului roman, pe care trebuie să’l continuăm de la longitudinea reală, fără mimetisme anacronice.”

G. Călinescu, Specificul naţional, în vol. Carmen saeculare valachicum, Ediţie şi Prefaţă de Vasile Netea, Editura ”Minerva”, Bucureşti, 1979, pp. 75-76.

Se poate afirma, că la un astfel de popor, ca poporul rumîn, ”cu o istorie fascinantă”, cum sublinia si Karl Erdmann, personalitate ştiinţific proeminentă, fost preşedinte al Comitetului Internaţional de Ştiinţe Istorice în comunicarea sa inaugurală la al XV-lea Congres Internaţional (Bucureşti, august, 1980), ”chiar dacă ar dispărea orice urmă istorică, viata şi cultura s’ar desfăşura potolit mai departe, fiindcă în fiecare membru al neamului trăieşte o tradiţie întreagă, nealterată, constituită din poezie şi dans şi cîntec şi arhitectură şi scoarţe şi oale de lut, din mituri şi veşti ciudate despre cei care au fost, despre faptele şi duhul lor”.

Geți pe Columna lui Traian

STRĂMOȘII NOȘTRI SÎNT PELASGO-GEȚII, ȘI NU INVENȚIILE DACOPAȚILOR

Considerăm că nu contează cît de mult mergi într’o direcție greșită…De ce?

Pentru că întotdeauna poți să te întorci pe calea cea bună, așa cum păcătoșii sînt mai mereu iertați.

Sigur, acest lucru nu’l mai pot face un Eminescu, sau un Călinescu, ci doar contemporanii noștri care persistă în greșelile făcute de antecesorii noștri, care ne considerau urmași ai ”dacilor” și ai romanilor.

Dacopații naivi de azi sînt manipulați de ”fariseii daciști”, și încă mai cred în minciuna gogonată că a existat vreodată un Regat al Geților numit ”Dacia”.

”Dacia” a fost cum bine știm azi, doar o făcătură a romanilor pe teritoriile jefuite de la Geți.

Citiți și: ACUM 2000 DE ANI NU EXISTA DACIA ÎN CARPAȚI ȘI NICI DACII ÎNCHIPUIȚI DE TOCSINI

Acești farisei ar face bine să se oprească din manipularea grosolană a trecutului nostru.

Fariseii dacomani nu pot dovedi prin nici o probă sau artefact moștenit de la geți că ar fi existat vreun regat getic ”Dacia” în trecut.

Nici latinopații, nici dacopații, nici istoricii plătiți de statul rumînesc nu au produs vreodată și nu pot produce nici acum o astfel de dovadă…pentru că nu există.

Așadar, nu se justifică prin nimic schimbarea numelui acestui stat în ”Dacia” cum pompos o promovează.

Cei care insistă cu termenii precum ”daci”, ”Dacia”, ”dacic” sînt într’o eroare impardonabilă!

Și asta dacă nu sînt soldățeii unor interese obscure care uzează de acest fals profitînd de lipsa de vigilență a necunoscătorilor și a ignoranților !

Citiți și: DANIEL ROCSIN, NECONVINGĂTOR ÎN ÎNCERCAREA DE A MENȚINE ÎN CIRCULAȚIE TERMENII: DAC, DACI, DACIA

Acești termeni romani (latini) pot fi folosiți doar în a denumi populația Provinciei Romane dintre anii 106 – 270 d.Hr. din Carpați sau a locuitorilor diocezelor Imperiului Roman (regiuni romane redenumite astfel în urma procesului de reorganizare a imperiului roman de către împăratul Dioclețian în anul 290 d.Hr.) din sudul Dunării: Dacia Mediterranea și Dacia Ripensis…

Atît !

Un personaj dintr’o fabulă a lui Menandru care a trăit între 342 – 291 î.Hr. cînd nicăieri nu exista nici ”Dacia”, nici ”daci” se numea Daos și nu ”dac”, și nimic nu ne poate face să credem că ”daos” înseamnă ”dac”, decît dacă exagerăm și facem aprecieri fără o judecată corectă.

Evident, dacopații nu știu că au existat triburile getice ale Dailor din sudul Dunării din Munții Haemus (Balcani) sau ale Dahilor (Dahae lat.) de la Marea Caspică

Ce mai spunea Menandru care era get?

”Aşa sîntem noi, tracii, toţi, şi mai ales geţii – mă mîndresc că mă trag din neamul acestora din urmă…”

Deci, Daos sau Davos era get.

Tot un ”Davos” într’o piesă a lui Terenţiu spune așa:

”Cel mai bun prieten şi compatriot al meu, Geta, a venit la mine.”

Studiați facil despre acest personaj numit Davos din opera lui Terențiu aici…

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este screenshot-2015-01-06-12.44.48.png

Pe Tăblițele de la Sinaia întîlnim cu predilecție termenii Davo-Geto, care actualizat în limba rumînească contemporană ar însemna Davo-Geții, adică Geții din Dave.

Așa cum spunem azi orășeni celor de la oraș, și sătenilor celor de la sat așa se spunea în trecut Geților din Dave (Davo-Geți).

Trogus Pompeius spunea și el acum 2000 de ani că ”dacii” sînt o mlădiță a geților.

E vorba, așadar, de acelaşi popor, numirile diferite provenind exclusiv de la aşezarea geografică, pentru că Strabon spune de geții de la izvoarele Dunării care azi sînt în Germania, că se numesc ”daci”.

Iar nemții de la izvoarele Dunării își spun ”deutsch”.

De fapt romanii le spun întîia oară geților ”daci”.

Așadar, acest etnonim ”daci” este un termen latin dat de romani.

Nu avem nici o dovadă că geții își spuneau ”daci”.

Nici măcar o dovadă care să ne parvină de dinainte de anii 106 cînd apare în geografia acelor vremuri Colonia Romană Dacia.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este screenshot-2015-01-06-13.33.35.png

Dimpotrivă, capitala Geției era Sarmi Getuza (Geții lui Sarmis), termen confirmat și de Tăblițele de la Sinaia.

Diversiunea de a’i considera pe ”daci” şi pe geţi ca popoare diferite sau de de a uza de ”daci” ca de un popor real, distinct de Geți este exact aceeaşi enormitate ca a’i considera pe vlahi şi pe rumîni ca popoare diferite, pe moldoveni şi pe rumîni ca popoare diferite, teze promovate activ în cadrul pan-slavismului moscovit.

Cu alte cuvinte, toți fariseii dacopați joacă în special cartea pan-slavismului rusesc, cei mai mulți dintre fiind conștienți de ceea ce fac.

GETO-RUMÎNII ÎȘI AU ISTORIA SCRISĂ ÎN AUR

Ce spun experții în aur despre strămoșii noștri Geții?

Cel mai mare expert în aur din Europa confirmă autenticitatea brățărilor getice.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 10306259_853456451388304_8208626672231787791_n.jpg

”Sînteți singura țară din Europa care își are scrisă istoria în propriul ei aur.”

Muzeul National de Istorie a Rumîniei a organizat o conferință dedicată brățărilor getice la vremea cînd au fot răscumparate de statul rumîn.

Evenimentul a fost marcat de prezența doamnei Barbara Deppert Lippitz, expert international autorizat, care a certificat autenticitatea podoabelor.

”Formula As” beneficiază de un interviu în exclusivitate, cu prestigioasa experta germană

”Am acumulat atîta experiență, încît îmi pot permite să deosebesc un fals de o lucrare autentica”

– Cititorii revistei „Formula As” ar fi onoraîi să va cunoască cartea de vizita profesională. Cine sînteți, doamna Barbara Deppert Lippitz?

– Sînt un arheolog liber. Nu un get liber, cum se spune pe la voi, ci un arheolog liber. Sînt expert autorizat și oficial de peste 30 de ani și îmi desfășor activitatea în cadrul Camerei de Comert din Frankfurt. In general, particip la expertize cerute de guvernele unor tari, de muzee sau de colectionari privati.

De asemenea, sînt invitata la foarte multe conferinte, unde expun rezultatele cercetarilor mele. Lucrez de asemenea pentru tribunalele care cer expertize, in unele procese care au ca subiect obiecte de patrimoniu, la fel si pentru companiile de asigurari. Bineînțeles ca domeniul meu de activitate nu se limiteaza la bijuterii antice, ci cuprinde o paleta mai larga de obiecte de patrimoniu. Însă am cercetat si am publicat texte despre peste 1500 de bijuterii din aur, rezultat al unor studii deosebit de aprofundate.

Am avut astfel ocazia sa ma specializez atît în analiza tehnicii de lucru, cît si a stilului în care erau lucrate aceste obiecte. Am acumulat atîta experienta, încît imi pot permite sa deosebesc un fals de o lucrare autentica, ba am reusit să învăț chiar și trucurile folosite de falsificatori.

Ca expert german in obiecte de patrimoniu, prin semnatura pe care o dau pentru o expertiza, prin stampila pe care o aplic, eu trebuie sa garantez corectitudinea timp de 30 de ani, purtand in acest timp o responsabilitate importanta.

Nu’mi pot permite sa fac erori, și pînă în acest moment, nu am avut nici o problema in acest sens. Cea mai mare cantitate de aur am expertizat’o la cererea guvernului suedez, caz in care erau peste 35 de kilograme de aur.

Era vorba de o colectie de obiecte ce urma sa fie achizitionata de Muzeul National din Stockholm, iar printre ele se strecurasera si cateva falsuri, pe care le’am depistat dupa o analiza atenta.

– Ati avut vreodată ocazia să analizați și obiecte din aur provenind din spațiul getic?

– Cu ocazia unei expozitii organizate in Germania în 1994, care cuprindea obiecte de tezaur din Rumînia, am editat un catalog la care am devenit, prin hazard, si coautor. Majoritatea selecției si descrierilor din acest catalog au fost făcute de istorici rumîni, cu care am colaborat excelent. Din păcate, lipsea din acest catalog tocmai perioada getică, despre care nu scrisese nimeni nimic.

Atunci, am ales eu să scriu acest capitol și am început sa studiez temeinic obiectele de aur din acea perioada. M’am familiarizat astfel cu această problemă care m’a pasionat foarte mult. Am reușit să identific o continuitate artistică a motivelor moștenite prin preluarea traditiei. Este vorba, in special, de motivul șarpelui, prezent ca un laitmotiv în arta getică.

– Care sînt principalele argumente in favoarea autenticității acestor brățări?

– Principalele argumente vin din însăși tehnica lor de prelucrare. O tehnica atît de specială, încît este imposibil de falsificat. Prelucrarea moderna a aurului este total diferita de cea getică, care consta in tehnica forjarii metalului, asa cum au fost confecționate și aceste brățări.

Aceasta tehnica de prelucrare a aurului a dispărut de mult în lume. Ea este dificil de învățat, dificil de aplicat în zilele noastre. Forjarea și prelucrarea prin lovire cu ciocanul sînt caracteristice perioadei antice, în care au fost confecționate brățările.

Al doilea argument ne este adus de brățara pe care am botezat’o, cu mare încîntare, ”Mica Pariziană”. Ea are o lucrătură cu totul și cu totul specială, foarte rară, foarte frumoasa, expresie vie a personalitatii artistice a meșterilor geți.

Nu există nici un argument care să duca la concluzia că ne confruntăm cu niste copii moderne ale brățărilor. Toate argumentele aduse în acest sens nu au nici un suport credibil și științific, ci doar unul de ordin speculativ.

Și cînd spun acest lucru, nu am nici o îndoială.

”Mulți din arheologii rumîni au trăit, au cercetat și au creat pe timpul comunismului și, de multe ori, munca lor a fost rodul constrângerilor la care erau supuși”

– Și totuși, există voci chiar printre cercetatorii, istoricii si arheologii rumîni, care încearcă să susțină varianta falsului. Ce credeți despre acest curent, al cărui reprezentant principal este profesorul Constantin Preda?

– Am remarcat că, mai nou, în Rumînia, au apărut peste noapte mulți specialiști în aur, dar cei mai mulți dintre ei nu au ținut niciodată în mînă o piesa de aur. Este foarte usor sa emiți teorii referitoare la aur, dar cînd este vorba de tehnica prelucrării acestuia, lucrurile se complica, mulți dintre ei nereușind sa dea răspunsuri concrete si valabile la intrebarile care apar. In cazul profesorului Preda, nu putem vorbi de faptul că nu ar fi un specialist consacrat, dar dînsul își formuleaza întreaga teorie începînd cu o informație falsă, cu o greșeală.

El spune că niciodată nu a fost găsit vreun obiect de aur sau vreo comoară într’o cetate getică, întărindu’și afirmația cu argumentul că pînă acum nu au fost găsite brățări sau alte artefacte de aur la Sarmizegetusa Regia.

Aceasta este prima greșeală.

Stim deja cu exactitate că bratarile, desi nu au fost descoperite la Sarmizegetusa, au fost gasite in vecinatatea ei, pe un alt deal, in locul numit Caprareața, ceea ce reprezinta o diferenta intre realitatea terenului si realitatea teoriei prezentate de domnul Preda. In consecinta, el ori nu a fost bine informat, ori nu a dorit sa fie bine informat.

În alta ordine de idei, in arheologie se nasc niste reguli care pot sa aiba valabilitate sute de ani, dar este suficientă o singura descoperire care să răstoarne aceste reguli. Este si cazul acestor bratari. Se cunoșteau, pînă acum, doar brățări spiralice de argint si bronz.

Nimeni, cu exceptia istoricului si arheologului Florin Medelet, nu intuia existenta celor de aur. Unii chiar excludeau posibilitatea ca ele să existe. Dar iata ca ele exista.

Descoperirea lor rastoarnă toate teoriile vechi și aduce noi dovezi, care completeaza istoria metalurgiei antice. Si tocmai aceste dovezi sînt respinse de domnul Preda, total nejustificat.

La fel de nejustificata este si parerea dînsului, conform careia, monedele de tip coson ar fi batute in evul mediu. Este o idee stupida, care nu are nici un fel de suport științific, si care a fost combătută, nu o data, cu argumente solide.

Vedeti dumneavoastra, multi din arheologii rumîni au trăit, au cercetat și au creat pe timpul comunismului si, de multe ori, munca lor a fost rodul constrîngerilor la care erau supuși.

Prea puțin se lucra cu mijloace moderne si prea putin exista deschiderea la nou. Trebuie să înțelegem ca adevăruri valabile de 40-50 de ani pot să’și piardă valabilitatea printr’o descoperire și de aceea lumea arheologică trebuie sa fie pregatita, în orice moment, să răstoarne, dacă este cazul, niste valori care odata erau valabile.

”Aveți peste 6000 de ani de istorie a aurului!

Este istoria voastră și numai cine nu vrea nu o privește la adevărata ei valoare”

– Ce înseamnă aceste brățări pentru istoria noastră?

– Dacă intrăm în camera tezaurului de la Muzeul National de Istorie din București, putem să citim ce a însemnat aurul de’a lungul istoriei voastre milenare.

Dupa parerea mea, sînteti singura țară din Europa care are istoria scrisă in propriul ei aur. Și asta este un lucru rar și excepțional, de care puteți să fiți mîndri.

Probabil că numai în America de sud, la Bogota, în celebrul muzeu al aurului, putem vedea expus aurul indienilor, dar aceasta reprezinta doar o parte a istoriei lor si nu o întreagă istorie gravata în aur, așa cum aveți voi.

Nici la Luvru, nici la British Museum și nici în muzeele din Statele Unite nu găsim ce exista în muzeul dumneavoastră de istorie. Sigur, au multe exponate de aur si aceste muzee, dar ele aparțin altor culturi decît ale țărilor respective.

Este regretabil ca voi, rumînii, nu ati profitat de aceasta istorie scrisă în aur, asa cum ați fi meritat. Și cînd spun ‘ați fi meritat”, mă gandesc la ceea ce istoria voastră a însemnat pentru Europa, la forța pe care aurul vostru a avut’o in construirea unei civilizații demne de marile civilizații ale lumii.

Aici, la voi, nu gasim aur cumpărat sau obținut prin cuceriri, ca în celelalte muzee ale lumii. Aici vorbim, în exclusivitate, de aur autohton.

Revenind la ce înseamnă brățările pentru istoria voastră, în primul rînd, ele sînt o dovada că geții prelucrau propriul lor aur.

Iar în al doilea rînd, ele probeaza că geții aveau mult aur.

Analizele de laborator, efectuate la Institutul de Fizica Nucleară de la Măgurele, nu pot fi contestate de nimeni și ele dovedesc că aurul poartă amprenta Munților Apuseni.

Perioada getică a însemnat mult aur, rîvnit de toata lumea antică. Romanii știau bine de existența acestei bogății imense, iar razboaiele lor au avut ca scop, în primul rînd, îmbogățirea.

La cucerirea Geției, romanii s’au îmbogățit consistent, atît cu aurul public, cît și cu cel privat, din tezaurul regal.

Apoi, aceste brățări demonstrează, fără îndoială, potențialul creativ al mesterilor geți. Ne demonstreaza că acești veritabili artiști orfevrieri ai Geției prelucrau aurul cu o lejeritate și cu o dexteritate nativă asemenea copiilor care se joacă cu plastilina sau cu lemnul cioplit.

Aveau exercițiul prelucării lui, îl cunoșteau foarte bine.

Geții aveau o experiența solidă în prelucrarea aurului, o tradiție moștenita, am putea spune. Dacă este să încadram acest eveniment al descoperirii si cercetarii acestor brățări în istoria europeana, putem spune, acum, fără nici o îndoială, că aurul getic și’a găsit definitiv locul în cronologia exploatarii, prelucrarii și utilizării aurului, în contextul istoric european.

Continuatori ai tradițiilor celților, care erau adevarații stăpîni ai prelucrării metalelor, geții au desăvîrșit măiastră artă a prelucrării aurului.

Pe harta Europei, alături de aurul scandinav, german sau spaniol, aurul getic se integreaza perfect, completînd un mare gol, existent pînă în acest moment.

De ce?

Pentru că aceste brățări reprezintă capodopere ale orfevrariei europene. Au o unicitate și valoare care le dă dreptul să fie numite capodopere.

”Voi, poporul rumîn, puteți să vă mîndriți cu originea voastră și să vă considerați cel puțin egalii celorlalte popoare care au rădăcini în bătrîna Europă.”

– Sînt unii istorici care sustin ca geții nu aveau și nu prelucrau aur. Cum putem să înțelegem acest curent?

– Aceasta este înca o idee stupida, vehiculata în istoria voastră. Acest teritoriu a fost în toate epocile foarte bogat în aur.

Au fost gasite artefacte de aur, răspîndite de’a lungul istoriei voastre, mai numeroase decat în alte țări. Dincolo de granițele voastre, aurul costa foarte mult, iar munca pentru prelucrarea lui era enormă, făcută cu mari sacrificii.

Ceea ce aici nu a fost cazul. Aur se găsea, iar mîna de lucru era asigurată de meșteri pricepuți, cu o veche tradiție. Aurul se prelucra în aceste ținuturi încă din neolitic, și era aur extras din Munții Apuseni.

Aveți peste 6000 de ani de istorie a aurului!

Este istoria voastră și numai cine nu vrea nu o privește la adevarată ei valoare. Din neolitic, din perioada bronzului, a fierului, din perioada getică, din cea a influențelor elenistice, din cea romana, din cea a migrațiilor și continuînd cu evul mediu și epoca modernă, totul s’a bazat pe una și aceeași tradiție a prelucrarii aurului autohton.

– În final, după această lecție stralucită de istorie despre aurul autohton, ce credeți, sîntem noi urmașii Romei, așa cum este scris în istoria oficiala a rumînilor?

– Nu, aceasta este o alta greșeala, voi sînteți cu siguranță urmașii geților.

Romanii au venit, au luat aurul, au stat o perioada și au plecat. Este adevarat că au lasat și cîteva urme prin această trecere temporară pe teritoriul getic.

Au lăsat puțină latină, pentru ca latina era limba oficială, au lasat ceva monumente, expresie a recunoscutei culturi romane, și foarte puține obiceiuri, dar ei nu au putut să schimbe structura poporului getic, pînă la plecarea lor și nici după aceea.

Poporul rumîn, care desigur a suferit și alte influențe, se deosebește radical de cel italian. Este mult mai ospitalier, mai jovial, mai comunicativ.

Legatura rumînilor cu natura este mult mai profundă decît a celorlalte popoare europene. Și aceasta este cea mai importanta moștenire păstrată de la geți. Geții erau una cu natura. Natura era viata lor, iar viata lor era natura.

Să revenim puțin la șerpii stilizati din brațările de aur. Nu știu dacă ați văzut vreodata un schelet de șarpe, cu vertebrele sale deosebit de elastice. Acest schelet se regăsește exact în stilizarea palmetelor care continuă vîrfului fiecarei brățări.

Numai o legătură extrem de puternica a omului cu natura ar fi putut reuși să determine o astfel de realizare remarcabilă. Așa că voi, poporul rumîn, puteți să vă mîndriți cu originea voastră și să vă considerati cel putin egalii celorlalte popoare care au rădăcini în bătrîna Europa. (Interviu realizat de Vladimir Brilinsky)

Lingvistul Aurora Pețan despre Tăblițele de la Sinaia:

”Majoritatea inscripţiilor de pe ”Tăbliţele de la Sinaia” par a fi scrise cu litere greceşti, fapt care le face relativ uşor de tradus.

Cei care le contestă originalitatea spun că limba folosită acolo seamănă prea mult cu limba rumînă de astăzi. Dar acest fapt nu face decît să redeschidă o problemă rămasă încă nerezolvată: de ce să fi dispărut limba geților, chiar şi din teritoriile neocupate de romani?

Sau poate că o bună parte din ea s’a păstrat în actuala limbă rumînă.

Unul dintre argumentele ce pledează în favoarea originalităţii „Tăbliţelor de la Sinaia” este imaginea clar redată a Cetăţii Sarmisegetuza.

Oficial se consideră că ”Tăbliţele” ar fi fost ”plastrografiate” la sfîrşitul sec. XlX, pe cînd istoricii încă nu ştiau că cetăţile de la Orăştie sînt getice.

Săpăturile arheologice la ruinele Sarmisegetuzei au început în primele decenii ale sec. XX. Iar reconstituirile edificiilor, făcute pe teren, după anii ’50, seamănă în mod izbitor cu imaginile cetăţii redate pe ”Tăbliţe”.

De unde să fi ştiut ”plastografiatorul” ce aveau să descopere arheologii abia peste cîteva decenii?”

Cum se explica obtuzitatea și reaua voință a istoricilor oficiali față de epoca getică?

Domeniul arheologiei este inconjurat de un bizar paradox.

Pe cît se feresc ”oficialii” istoriei să’i acorde atenție și să facă lumină în culisele lui, pe atît de mare este zona de interes manifestată de opinia publică.

Rumînul are un bun simt ancestral, care ii spune ca ceva nu e în regulă cu istoria noastră, ca i s’a spus doar o jumătate de adevăr și așteaptă să i se spună și cealaltă jumătate.

Poate părea hazardat, dar îndrăznesc să anticipez că ceea ce spun și simt oamenii din popor cu privire la rădăcina noastră getică și la problema romanizarii se va constitui, într’o bună zi, în argument istoric.

Pentru a face un pas înainte în această zonă de clar-obscur, am dialogat pe aceasta tema cu cățiva specialiști, încercînd să delimităm cauzele care blochează accesul la acea jumătate nerostită de adevăr.

În continuare redăm cîteva interviuri oferite publicului de lingvistul Aurora Pețan, în Formula As.

Mai înțîi interviul luat lui Vasile Boroneanț:

VASILE BORONEANȚ, arheolog, fost director al Muzeului de Istorie al Municipiului București

”Peste tot, oamenii din popor spun că se trag din daci”

– V’ați ocupat multă vreme de perioada veche a istoriei noastre. Ați perceput acest domeniu ca fiind unul ignorat sau chiar antipatizat?

– Problema este destul de delicată, din cauză că la noi s’a impus școală latinistă, care a avut reprezentanți în universități, la Bucuresti, Cluj și Iași, și de la ei a pornit totul.

– Asta s’a întîmplat și în lingvistică, deoarece romanizarea este în primul rînd un proces lingvistic.

– Tocmai, istoricii au plecat de la lingvistică și nu se putea imagina alt curs. Toți sînt urmașii lui Pîrvan și toți cei care au ajuns pe la catedre nu au spus decît o singură poveste.

– Romanizarea?

– Da, romanizarea. Dar era doar o opinie la vîrf, căci tradiția, opinia maselor era cu totul alta. Peste tot oamenii din popor spuneau că se trag din geți. Peste tot pe unde te duceai la sat, țăranii spuneau că cutare movila sau val de pămînt sau cetate e de pe vremea dacilor. Pentru că nu aveau posibilitatea să citeasca operele scrise ale corifeilor latiniști și spuneau ce știau din tradiție.

– Este previzibila o contrareacție la acest curent latinist?

– Nu prea, pentru că în universități sînt aceiași oameni care propagă aceleași idei, iar studenții lor sînt formați în același fel. Numai dacă dintre acești studenți rămîne la catedră vreunul cu alte idei și să arunce altă lumină asupra problemei, dar e destul de puțin probabil să poată să rămînă, dacă nu urmează linia înaintașilor.

– Ce ziceți de manualele de istorie de astăzi? Dumneavoastra ati învățat dupa manualele din perioada interbelică.

– Cele de astăzi sînt imbîcsite cu ideologie comunistă. Autorii manualelor de istorie de astăzi sînt formati in epoca comunistă, elevi ai aceleiași școli.

– Totuși, epoca getică este expediată în școală în cîteva rînduri, pe cînd celelalte epoci sînt mai ”simpatizate”.

– În general, epoca getică e mai putin studiată la toate nivelele, pentru că este mai dificilă, nu prea există izvoare. Toata lumea se duce la epoca contemporană, pentru că te poți documenta din presa vremii și se poate face mai ușor o lucrare de licență sau o cercetare.

– Dar daca manualele sînt atît de zgîrcite cu epoca getică, înseamnă că și copiii sînt de mici îndepărtați de domeniul acesta și cresc fără o conștiință a rădăcinilor lor.

– Da, doar daca nu au norocul sa aiba bunici sau parinti care sa le povesteasca si despre geți. Iar acum se mai adauga și valul acesta cumplit de cosmopolitism, care vine de la societatea americană.

Tinerii învață că în altă parte e mai bine ca aici, ca e bine să plece și să caute să obțină cît mai usor o slujbă în altă parte.

Deci, se parasește ideea sacrificiului. Nimeni nu mai vrea astazi să se sacrifice pentru niste valori, sa ramana si sa faca ceva aici, în condiții mai grele. Toată lumea fuge de greu.

– Să revenim la curentul latinist. De ce este atît de puternic acest curent? Ne face mai europeni? Mai nobili? Mai moderni?

– S’a impus această direcție și ea se menține și se întărește prin ea însăși. Dacă s’ar fi impus orientarea lui Bratescu-Voinesti sau dacă am fi avut guverne naționaliste, s’ar fi înrădăcinat un alt punct de vedere.

– Are legatură cine e la guvernare cu ce se predă în universități?

– Are. Pentru că există teama de a nu se preda în Universități adevărul gol-goluț. Se predă un adevăr doar pe jumătate. Ideea menținerii puterii este aceeași la toate guvernele: cel înfrînt este întotdeauna cel vinovat. Iar dacă geții au fost înfrînți, li s’a asociat o vină.

– Asta înseamna că pentru a se schimba felul în care se predă istoria în universități, ar trebui să se schimbe ceva și în modul de guvernare?

– Ideologia democratică de astazi nu este cea pe care a lasat’o Pericle, care a gîndit’o pentru o cetate cum era Atena. Cînd ideea democratică s’a difuzat, lumea l’a uitat pe Pericle și principiile lui.

– Ce fel de guvernare ar trebui sa avem ca să putem spera că se va preda în universități adevărul gol-golut?

– Pentru noi, pentru rumîni, trebuie să fie una creștină, pentru că numai spiritul creștin propovăduit de Biserică ar putea să aducă adevărul în școli.

Vedeți, trăim permanent aceasta luptă a răului care se perpetuează și a binelui care izbucneste numai din cînd în cînd.

VICTORELA NEAGOE, cercetatoare, Institutul de Lingvistica ”Iorgu Iordan – Al. Rosetti”

”În știința rumînească a existat întotdeauna un soi de provincialism. Întotdeauna am crezut că străinul este mai grozav”

– V’ați ocupat de editarea ”Daciei Preistorice” a lui Nicolae Densusianu, împreună cu soțul dumneavoastră, istoricul Manole Neagoe. E vorba de o carte controversata. Nu ați avut reacții negative?

– Am avut parte de cîteva. Ni s’a spus că ne compromitem. Nu văd de ce ne’am compromite, căci este vorba, totuși, de istoria unei științe. Și apoi, chiar daca interpretările lui Densușianu sînt în mare masură fanteziste, materialul strîns de el este uriaș și valoros.

– De ce credeți că nu se mai formează astăzi enciclopediști de acest fel? Nu mai există pasiune? Sau seriozitate? Ori timp?

– A trecut epoca marilor enciclopediști, care acumulau enorm de multă informație și aveau și capacitatea de a o sintetiza. Hașdeu, de pildă, ar trebui să fie un exemplu pentru tinerii cercetători, care, în afară de studiile publicate în occident in ultimii cinci ani, altceva nu mai folosesc, nu știu bibliografie.

Totul este șters, totul începe cu ei și înaintea lor nu mai este nimic.

– De ce nu se mai apropie nimeni de domeniul substratului getic al limbii rumîne?

– Pentru că trebuie să știi foarte multe: indo-europeană, slavă veche, latină, istoria limbii, o multime de lucruri, apoi să citești tot ce s’a scris în acest domeniu. Astăzi tinerii se orienteaza spre domenii mai ușoare. Și nici nu’i atrage, nu’i interesează.

– Asta e de neînțeles, căci e un domeniu pasionant.

– În facultate nu se mai studiaza așa ceva. Dialectologia s’a scos cu totul ca materie de studiu, iar istoria limbii se studiaza foarte putin.

– De ce credeți că sîntem atît de ”ospitalieri” în toate domeniile, inclusiv în cel al limbii, și preferăm sa spunem ca am luat sau împrumutat tot de la toata lumea, în loc să ne afirmăm individualitatea?

– În știinta rumînească a existat intotdeauna un soi de provincialism. Intotdeauna ne’am subestimat. Intotdeauna am crezut ca cel de langa noi, strainul, este mai grozav. Vinovati sînt oamenii noștri de știință.

De pildă, am citit undeva despre covorul oltenesc ca a fost considerat influentat de cel sarbesc, desi cel oltenesc este mult mai bogat, mai boieresc, mai rafinat decat cel sîrbesc. E lipsit de logica sa afirmam ca am luat totul de la altii, si cocoșul, și troianul, și colindele și cîte și mai cîte cuvinte ce sînt considerate ca împrumutate de la slavi, deși obiectele sau realitatile pe care le desemnează existau aici cu mult inainte de venirea slavilor, iar multe dintre acestea nici nu le erau cunoscute slavilor, ci le’au aflat aici.

DUMITRU MANOLACHE, jurnalist de investigatii, cotidianul ”Gardianul”

”Cei ce trebuie să spună adevarul nu o fac din frică, din oportunism sau lașitate”

– În decursul investigatiilor gazetărești ați avut tangență, poate mai mult decît orice alt ziarist de la noi, cu epoca getică. V’ați mișcat cu lejeritate în acest domeniu ori l’ați resimțit ca pe unul ”tabu”, despre care nu prea se dorește să se vorbeasca?

– Să vă expun o situatie concreta. Am scris o carte despre un foarte controversat subiect: plăcile de plumb de la Sinaia, copii ale unui tezaur dacic din aur, despre care exista informatii ca ar fi fost descoperit cu prilejul săpării fundatiei Castelului Peles, sperand ca lamuririle esentiale sa le obtin de la specialisti. Dar – surpriza! – specialistii nu le’au cercetat si refuza sa le cerceteze, repetănd, fara argumente, de vreme ce nu au cercetat respectivele artefacte, ca sunt falsuri! Există o tăcere… de plumb în jurul subiectului!

De ce nu se ia in serios și nu se cercetează subiectul? Pe cine deranjeaza si de ce?

Problema a fost ridicata și în Parlamentul Rumîniei, de către domnul Gheorghe Funar, dar fără nici o rezolvare practică.

– Și totuși, pe cine credeți că deranjează? Aveți o idee?

– Există, dupa parerea mea, un scop clar si bine controlat de anumite structuri care vizeaza reducerea treptata a interesului dedicat epocii vechi a istoriei noastre și, în cele din urmă, stergerea din memoria colectivă, anularea elementelor identitare esențiale ale neamului, distrugerea Rumîniei profunde, adevărate, cea care există dincolo de sticla televizorului.

În aceasta ”schemă” distructivă sînt cuprinse istoria, cu precădere perioada getică, limba, tradițiile, creștinismul ortodox, morala, familia, școala etc.

Mai devreme sau mai tîrziu, va trebui ca si noi, rumînii, să ne ”topim”, tăcuți dacă se poate, în marea masă amorfa a globalismului, incapabili să ne mai definim, să mai avem reactii, să mai putem iubi sau crede in mantuire prin Hristos.

Buni doar de a executa, ”liberi și democrați”, comenzile ”pastorului” mondial.

– Cu asemenea afirmații riscați să fiți catalogat drept ”conspirationist” și ”dacoman”.

– Bineînțeles, doar asta e una din armele lor. Cînd afirmi asemenea lucruri, riști imediat sa fii etichetat drept protocronist, dacoman, adept al teoriei conspiratiei, calificative stigmatizante într’o lume rătăcită, fără repere.

Cei ce trebuie să spună adevarul nu o fac din frică, din oportunism sau lașitate. Iar cei care au curajul să o faca sînt discreditati, izolați, ”afurisiți” la comandă, astfel încît orice ar spune sa nu mai fie crezuți.

– De ce deranjează tocmai epoca getică? De ce nu altă epoca?

– Epoca getică deranjeaza cel mai mult pentru ca de acolo ne revendicăm originea și dreptul identitar.

Paradoxal sau nu, dar noi rumînii, fără trecut, nu putem gîndi viitorul. Peste cateva generații vom uita acest adevar. Nu trebuie să faci eforturi ca să întelegi acest lucru.

Citiți manualul de istorie a Rumîniei, Dicționarul limbii rumîne, vizitați muzeele, cetățile getice și veți înțelege ce puțin le’a mai rămas rumînilor din rădăcina lor principală.

VALENTINA CETEAN, inginer geolog, director executiv Asociatia „Greenet”

„O stare generala de indiferenta”

– Va preocupa de mai multa vreme starea patrimoniului arheologic romanesc, mai ales a celui de epoca veche si straveche. Cum va explicati neglijenta de care dau dovada autoritatile, mai cu seama cand vine vorba de cetatile dacice care, desi sunt incluse in patrimoniul mondial, nu beneficiaza de nici o forma de protectie si conservare, ba mai mult, unele nici nu sunt marcate, asa incat e imposibil sa ajungi la ele?

– Neglijarea constanta a vestigiilor construite din perioada getică se datoreaza partial pozitiei lor geografice, caci se afla in general in zone montane mai greu accesibile, puțin sau deloc populate, dar la aceasta se adauga o stare generala de indiferenta.

– De unde vine indiferenta aceasta?

– Vine, in primul rînd, din educatia deficitara din școli, cu privire la respectul fata de extraordinarul patrimoniu istoric, cultural si natural al teritoriului pe care locuim.

– Dar poate ca nu e vorba doar de indiferenta, ci si de anume temeri, pentru ca astfel de actiuni ar putea duce la schimbarea unor opinii sau directii de cercetare sau, mai grav, ar putea deranja pe unii din motive care sunt prea ascunse pentru noi.

– Răspunderea acestor actiuni trebuie asumata, chiar daca aceasta ar determina schimbarea unor opinii sau opozitia fata de acele grupuri aparent ”invizibile”, care nu doresc ca aceste amplasamente sa aiba vizibilitate internationala normala, căci aceasta ar micșora sansa intrarii unor valori de patrimoniu material mobil in colectii personale.

– Poate ca turismul ar putea salva puțin istoria, dacă s’ar investi mai mult in turism cultural.

– Din păcate, personalul administrativ din domeniul turistic este slab pregatit si este orientat mai ales catre investitii si surse de căștig pe termen scurt si mediu. Nu se iau decizii pe termen lung la nivel administrativ local, regional și național.

– E un tablou cam pesimist.

– Aceasta este realitatea. Dacă nu ne implicăm în prezentul si viitorul nostru, consecintele le vom suporta fiecare dintre noi.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este screenshot-2015-01-06-13-33-35.png

DAN ROMALO, autorul cartii ”Cronica getă apocrifa pe plăci de plumb?”

”Subiectul supără”

– Ați fost multă vreme aproape de domeniul dacologiei prin preocupările dumneavoastră. Ați perceput acest domeniu ca fiind închis, stagnant?

– Haideti să vă răspund tot printr’o întrebare:

De ce oare, atunci cînd au apărut plăcile de plumb, care au șanse să fie un element de noutate pentru istorici, ele au fost refuzate ca neoriginale, fără să se admita o cîntărire a elementelor logice care pledau pro si contra?

Ai elemente noi, pe care poți să faci comparații, analize, căutari de antecedente și ramuri comune, și le refuzi. De ce?

– Cartea pe care ați dedicat’o ansamblului plăcilor de plumb de la Sinaia, astazi bine cunoscute opiniei publice, a deranjat multă lume. Totuși, din 2003, cînd a apărut prima ediție, și pînă astăzi, nu s’au făcut eforturi la nivel oficial pentru a se demara o cercetare care să limpezeasca apele. Cum vă explicati aceasta lipsă de implicare a oficialităților?

– Oficialitățile le consideră falsuri, dar nu am auzit încă argumente valide care să susțină această poziție. Ar trebui să existe un arbitru care să cîntăreasca argumentele de ambele parți, un arbitru desemnat de o instituție de cultură.

Nu trebuie să fie neapărat istoric, ci sa fie un bun logician, care să fie capabil să analizeze argumentele.

– Vedeti totuși o explicație pentru tăcerea din jurul acestui subiect?

– Singura ipoteză pe care pot să o emit este aceea că există o voință foarte puternic susținută de a nu se ridica problema asta, din două motive posibile.

Fie subiectul supără, pentru că ar duce la o întărire a spiritului național, dar nu pe bază de entuziasm naționalist, ci pe bază de documente istorice.

Iar asta poate să contrarieze pe mulți, nu doar pe vecini. Poate să contrarieze o tendință mondială de a dizolva ideea de istorie națională.

Sau, al doilea motiv, poate a fost o manevră la un moment dat, care a impus tăcere pentru o vreme, iar această tacere a avut consecințe.

Placuță din Tezaurul de la Sinaia

Daca tezaurul despre care vorbim s’a descoperit la Sinaia, pe un teren care apartinea regelui, poate s-a considerat ca aurul din aceste placi era foarte necesar pentru dotarea armatei in preajma Razboiului de Independenta si s’a sacrificat elementul material, adica aurul, dar s’a pastrat informatia din plăci. Daca s’a pastrat tacere asupra acestui gest, e posibil ca mai tarziu sa nu se mai fi stiut nimic in legatura cu provenienta placilor de plumb.

– Zilele astea am citit intr’un cotidian un interviu cu directorul Institutului de Arheologie, academicianul Alexandru Vulpe, care sustinea ca placile sunt niste falsuri ordinare, facute de Nicolae Densusianu ca sa’și sustina teoriile din „Dacia Preistorica”. Domnul academician nu e prea sigur pe afirmatiile sale. La inceput, sustinea ca sînt falsurile lui Hasdeu, iscate dintr’o disputa cu Tocilescu.

Si vorbind despre ”dacomanii” care susțin aceste „falsuri”, domnia sa spunea in interviu – și aici vreau sa citez exact:

”Dar trăim într’o țară liberă și nu le putem face nimic.”

Eu înțeleg ca domnul academician regreta ca ne aflam într’o țară liberă, în care exista libertate de exprimare, si ca nu ni se poate închide gura cu forța. Cum comentati?

– Nu am ce să comentez.

ION GHINOIU, cercetător, Institutul de Etnografie si Folclor „Constantin Brailoiu”

„Avem un complex identitar absolut devastator!”

– V’ați ocupat o viața întreagă de cultura noastră populară și ați ajuns la concluzia ca tradițiile rumînești se continuă înapoi, în timp, pîna în vremea geților. Este aceasta o concluzie ce incomodează pe unii?

Oare de ce iau ”nemurit” romanii pe geții atît de disprețuiți de istoricii noștri?

– Ce să vă spun? Avem un complex identitar absolut devastator!

Eu credeam că dupa Revoluție, gata, am scapat, dar văd că în continuare avem complexe identitare.

De ce?

Pentru ca, spre deosebire de grec, de egiptean, de evreu, de indian, care toti și’au pastrat numele antic, noi ne’am schimbat numele.

Ce complex identitar poate sa aibă grecul sau egipteanul?

Spre deosebire de toți aceștia, noi ne’am gasit să renunțăm la numele rădăcinii noastre autohtone de get si Geția și să ne luăm numele de la Roma.

Aici este un fals.

Statui de Geți

E ceva nefiresc cu romanizarea asta făcută în mare grabă și pe un teritoriu restrîns, e ceva în neregulă. Cultura noastră popular nu are legătură cu Roma. Noi avem o civilizatie genetic legată de continent, de uscat, de spațiul continental și de apele curgătoare, spre deosebire de egipteni și greco-romani, care au civilizații maritime.

Lucrurile sînt foarte clare: toata cultura populară rumînească este legată genetic de uscat, nu are nimic a face cu cea greco-romană.

– Cine e de vina că s’a perpetuat falsul de care vorbiți?

– O vina mare o au intelectualii, care n’au curajul să recunoască dacă s’a greșit ceva. Eu am tot respectul pentru marii noștri savanți, dar adevarul trebuie spus.

– Deci, perpetuăm niște greșeli, din lașitate.

– Da, iar dacă spui ceva ce nu se încadrează în linia stabilită, imediat ești catalogat drept ”dacoman”, ”tracoman”.

Eu acum lucrez la o carte rumînească a morților. Acolo să vedeți cît de vii sînt lucrurile pe care le pomenesc anticii cînd vorbesc de geți, de pildă jalea de a te naște și bucuria de a scăpa de viața aceasta. Și încă se pastrează acestea în tradiție în ziua de azi.

– Exista un dezinteres evident fata de studiul tradițiilor, poate chiar mai mare decît pentru lingvistică și istorie.

– Așa e, uitați, noi publicăm acum al patrulea volum din Atlasul Etnologic Rumîn. Nu interesează pe nimeni. Nici o televiziune, nici o emisiune să pomenească ceva, să facă o lansare. Sînt, totusi, tradițiile noastre rumînești…

– Pomeneați undeva de ”sindromul antichitatii greco-romane”. Vă rog să detaliați puțin.

– Chestia asta ca totul vine din Roma si Grecia Antica este un fals, pentru ca genetic sîntem civilizații deosebite, asa cum am mai spus.

Noi sîntem legați de Dunăre, ei de mare. O să avem în curînd o criză identitară și continentală.

Uitați: numele de Europa ne vine din Asia. Creștinismul ne vine din Palestina. O să vină vremea cînd o să fim intrebați:

”Bine-bine, dar care e leagănul vostru de civilizație?”

N’o să se mai pună problema că sîntem rumîni, nemți sau alte nații.

Europeni și atît.

Și’o să fim intrebați de africani, de irakieni, de evrei, de indieni: prin ce ești tu european?

Care e leagănul tău de civilizație?

Și’o să răspundem: pai, antichitatea greco-romană. Și or să rîdă de noi.

Evident, Grecia și Roma au ajuns la o strălucire de necontestat, dar ele, la rîndul lor, sînt tîrzii și reprezintă o sinteza a civilizațiilor care au fost înaintea lor.

– Și atunci, ce ar trebui sa raspundem?

– Vedeți, exista un triunghi al celor trei delte, care concentreaza marile civilizatii preistorice de pe Terra, evident, înainte de antichitatea greco-romană.

Daca vă uitați pe un planiglob, vă dați seama mai bine: Nilul cu delta lui si civilizatia egipteana, Dunărea inferioară și delta ei, cu civilizația carpato-dunăreană, și Tigru-Eufrat și delta, cu mesopotamienii.

Uitați’vă care este pozitia carpato-dunarenilor. Eu evit să mai spun „rumîni”, spun „carpato-dunăreni„. Dupa atîția ani de cercetari simt nevoia sa’i numesc așa, va rog să mă credeți. Aici este leaganul.

– Ce se poate face ca să se indrepte acest fals?

– Acest fals ne’a provocat extraordinar de multe necazuri. A fost un timp cînd a fost de folos, mai ales in chestiunea cu Transilvania, dar acum e o rușine.

Cine mai crede ca ”de la Rîm ne tragem” și toate poveștile astea?

Nu știu ce se poate face, poate intelectualitatea asta tînără care se ridică să ia taurul de coarne și sa faca lumina. Pentru că vad că tot mai mulți tineri își pun întrebări, tot mai mulți simt că ceva nu e în regulă cu istoria noastră.

În sprijinul concluziei vin numeroase opinii ale celor mai străluciţi exponenţi ai conştiinţei si spiritualităţii naţionale a rumînilor, cele mai de seamă spirite ale neamului în frunte cu Mihai Eminescu, geniul poeziei rumîneşti au înţeles cît de importantă este pentru identitatea noastră spirituală, pentru structura complexă a specificului naţional, conştiinţa şi argumentarea, obîrşiei de certă nobleţe a poporului rumîn, în sensul manifestării intensive a puterilor creatoare, cu efecte atît de durabile în cultura universală, aceasta este mai mult decât o lecţie dintr’un manual strîmb de istorie, ce face parte din însuşi substanţa noastră spirituală, este certificatul naşterii şi identităţii noastre ce ne dă dreptul la o existenţă de sine stătătoare şi demnă în concertul naţiunilor europene, pe care trebuie să o afirmăm neîncetat.

Chiar dacă dacopații greșesc la rîndul lor precum au făcut’o latinopații înaintea lor, fiecare cu aportul lor în aflarea identității noastre originale, nimic nu trebuie să stea în calea aflării adevăratei noastre origini.

Persistarea în doctrinele latiniste și daciste este o imensă eroare…

Sursa: luceafarul.net, formula-as.ro

Citiți și: CRONOLOGIA ISTORICĂ A GETO-ROMÂNILOR ULTIMILOR 2000 DE ANI

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA‬

REGII ȘI ÎMPĂRAȚII GETO-RUMÎNILOR DIN TOATE TIMPURILE

Astăzi vom publica lista regilor și împăraților geți care au domnit peste Geția Carpato-Dunăreană, dar și peste Imperiul Roman de vest de pînă la destrămarea sa în 476 d.Hr. și pînă în anii 600 d.Hr în cel din răsărit.

Pentru Massa-Geția, Geția Sud-Dunăreană și Macedonia, dar și pentru Imperiul Getic post-roman vom menționa doar 3 mari nume de monarhi geți:

  1. Tomiris

2. Alexandru Macedon

3. Teodoric cel Mare

Citiți și: IMPERIUL GETIC AL LUI TEODORIC, REGELE POPORULUI GETIC

Geții trăiau, însă în foarte multe regiuni din Europa și Asia care de timpuriu s’au constituit în regate puternice conduse de regi geți de renume: Imperiul Hitit (Anatolia), Troia, Ilyria, Thracia, Scyția, Germania etc.

Noi nu ne’am propus să pomenim aici toți regii geți de pe mapamond, ci doar să demontăm așa-zisa teză avansată de oficialitățile latinomane, care susține pe scurt că noi cei care credem în trecutul glorios al strămoșilor noștri geți, am fi ”victimele” unui complex de inferioritate, fenomen care este catalogat de latinopați specific naționalismului rumînesc.

Desigur, cei care supun criticilor naționalismul rumînesc sînt îndeosebi cei care nu prea au rădăcini adînci în spațiul carpato-dunărean așa cum le au geto-rumînii veritabili.

Dimpotrivă adepții latinismului suferă cu adevărat de multiple complexe de inferioritate în fața culturilor considerate superioare și etalate în trecut de civilizațiile mediteraneene ale elenilor și romanilor.

Asocierea poporului rumîn cu cuceririle culturale antice ale lumii greco-romane prin forțarea artificială a atribuirii unei ”latinități” destul de îndoielnice în definitiv, inventată prin așa-zisa ”romanizare a geților” care s’ar fi petrecut în special după războaiele geto-romane este un act de snobism cultural care nu ne va încărca cu noblețea mult dorită de latinopați.

Furtul sau împrumutul nobleței așa-zise latine este un act la fel de penal ca al oricărui plagiat ordinar și concurează cu jaful și distrugerea la care a procedat Traian după anul 106 d.Hr. cînd a pus mîna pe bogățiile geților din Carpați.

Cei care credem în geți putem demonstra că nu avem motive de inferioritate, mai ales prin lista regilor geți din Geția sau a împăraților geți care au condus Imperiul Roman dintr’un anumit moment istoric.

Regi ai Geției Carpato-Dunărene

Zamolxio, 750 î.Hr sau 500 î.Hr, menționat de Herodot – Istorii, Platon – Charmides, Strabon – Geographia, Diodor din Sicilia – Biblioteca istorică

Charnabon, 500 î.Hr., Geția Balcanică, menționat de Sofocle – Triptolemos

SARMIS este un rege din sec. IV î.Hr, a cărui existență este presupusă datorită unor descoperiri monetare și a asemănării de nume cu capitala regatului getic, Sarmizegetusa. Monedele atestă un ”SARMIS BASILEUS”. Acestea sînt în număr de 5. Una de argint cu mențiunea textuală și un mistreț cu o săgeată în gură menționată de Zamosius, Troester si Soterius.

Rex Histrianorum, c.339 î.Hr., Dunărea de Jos, Trogus Pompeius, Justinus

Moskon, secolul III î.Hr., monede cu legenda Basileos Moskonos

Gudila sau Cothelas (Kothelas), c.340 – c.320 î.Hr., Muntenia

Dromihete, c.320 – c.280 î.Hr., Muntenia, Diodor din Sicilia – Biblioteca istorică, Pausanias

Zalmodegikos, c.300 – c.250 î.Hr., Dobrogea, Decret histrian

Oroles c.300 – c.250 î.Hr., Transilvania, Trogus Pompeius

Rhemaxos și fiul său Phra-[damon?] c.200 î.Hr. Estul Munteniei, nordul Dobrogei Decret histrian

Zoltes, c.200 î.Hr., Dobrogea, Decret histrian

Rubobostes, secolul II î.Hr., Transilvania, Trogus Pompeius – Prolegomena

Burebista 82 – 44 î.Hr. Geția Mare Balcanică, Strabon – Geographia, Iordanes – De Origine Actibusque Getarum, Decret dionysopolitan,

Deceneu 44 – c. 27 î.Hr., Transilvania, Strabon – Geographia, Iordanes – De Origine Actibusque Getarum

Koson, c.40 – c.28 î.Hr., Muntenia, Suetonius – Viața lui Augustus, Monede cu legenda Koson

Dicomes, în jurul lui 31 î.Hr., Moldova Plutarch – Antonius,

Comosicus, c.27 î.Hr. – ? d.Hr., Transilvania, Iordanes – De Origine Actibusque Getarum

Thiamarcos, sec. I î.Hr. – I d.Hr., Vîlcea-Argeș, Inscripție pe vas: Basile[us] Thiamarco[s]

Cotiso, pînă în 29 î.Hr. Oltenia Florus – Epitome de T. Livio Bellorum omnium annorum DCC Libri duo, Horațiu – odă

Coryllus, sec. I î.Hr. – I d.Hr. (40 ani) Transilvania Iordanes – De Origine Actibusque Getarum

Rholes, în jurul lui 28-29 d.Hr., Sudul Dobrogei, Dio Cassius – Istoria romanilor

Dapyx, în jurul lui 28-29 d.Hr., Centrul Dobrogei, Dio Cassius – Istoria romanilor

Zyraxes, în jurul lui 28-29 d.Hr., Nordul Dobrogei, Dio Cassius – Istoria romanilor

Scorilo, c. 28/67 – 68/83 d.Hr., Transilvania, Frontinus – Strategemata

Duras, (Diurpaneus), c. 68/83 – 87 d.Hr., Transilvania, Dio Cassius – Istoria romanilor,

Decebal 87 – 106 d.Hr., Geția Carpato-Dunărană (Banat, Ardeal, Oltenia), Dio Cassius – Istoria romanilor, Tacit, Orosius, Iordanes – De Origine Actibusque Getarum

Deși puțini cunosc acest aspect, primul Păstor-Împărat, Maximin Thrax este cel care a deschis lista celor 38-43 de împărați geți ai Romei, cei cărora trebuie să le fim recunoscători pentru că i’au făcut nemuritori astfel pe geții adoptați forțat prin expansiunea imperiului roman.

Doar pentru că istoria s’a scris altfel după războaiele geto-romane aceștia nu au mai avut în intenție să refacă Sarmigetuza din Carpați, ci au considerat acolo unde s’au născut, adică pe teritoriul imperiului roman, să cucerească puterea prin pîrghiile care le oferea acesta, cariera militară.

Citiți și: ÎMPĂRATUL GET, MAXIMIN THRAX DIN MOESIA

Deşi lista poate plictisi, considerăm necesar să trecem în revistă împăraţii romani de origine getică:

  1. Maximim Thrax (235-238) avea un aspect impunător: 2,40 m înălţime și consuma pe zi 18 kg de carne şi 27 litri de vin;
  2. C. Messius Decius (249-251);
  3. Regalianus, împăratul get din neamul lui Decebal, între 253 şi 268 d.Hr, pe tronul imperial se afla Gallienus, care o vreme a condus alături de tatăl său, Valerian.
  4. Marcus Acilius Aureolus (267-268);
  5. Marcus Aurelius Valerius Claudius (268-270);
  6. Lucius Domiţianus Aurelianus (270-275) şi
  7. M. Aurelius Probus (272-282);
  8. Marcus Aurelius Carus (282-283);
  9. Aurelius Valerius Diocleţianus (284-305) şi
  10. Valerius Maximianus Herculis (286-305);
  11. Constantius Chlorus (293-306), tatăl Sfîntului Constantin cel Mare;
  12. Caius Galerius Valerius Maximianus (305-311);
  13. Galerius Valerius Maximinus Dara (305-313);
  14. Flavius Valerius Severus (305-307);
  15. Valerius Licinianus Licinius (308-324);
  16. Domiţius Alexandros (308-328);
  17. Flavius Iulius Crispus (317-328);
  18. Sfîntul Împărat Constantin cel Mare. Mama lui, sfînta Elena era getă de origine – Flavius Valerius Constantinus Magnus (305-337);
  19. Constantinus al II-lea (317-340, prigonitor al Bisericii;
  20. Dalmaţius, nepotul Sfîntului Constantin cel Mare, proclamat augustus între 375-377;
  21. Hanibalius, de asemenea nepot al lui Constantin cel Mare, proclamat august între 335-337. După moartea lui Constantin cel Mare, ambii au fost respinşi de armată;
  22. Constans, împărat ortodox (333-350);
  23. Vetronius (350);
  24. Constantius II (337-361);
  25. Constantius Galus (351-354);
  26. Nepotianus (350);
  27. Flavius Claudius Iulianus, mare persecutor al creştinilor, supranumit Iulian Apostolul (361-363);
  28. Flavius Iovianus, împărat ortodox (363-364);
  29. Flavius Valentinianus (364-375);
  30. Flavius Valens (364-378);
  31. Graţianus (367-383), ortodox, împărat al Apusului;
  32. Flavius Valentinianus (375-392);
  33. Flavius Constantinius al III-lea (417-421);
  34. Valentinianus al III-lea (425-455);
  35. Maecianus (450-457);
  36. Leon I Thrax 457-477;
  37. Leon al II-lea (456-474);
  38. Vitalianus (513-515);
  39. Anastasius (491-518);
  40. Iustin I (518-527);
  41. Iustinian I (527-565);
  42. Flavius Iustinianus al II-lea (565-578);
  43. Tiberius (578-582);
  44. Focas (602-610) ultimul împărat al Imperiului Roman de Răsărit, care imperiu va fi transformat de Heraclius în Imperiu elinesc, cunoscut ca Imperiu Bizantin.

După o lungă perioadă de peste 1000 de ani în care geto-rumînii au fost sub vremuri, și conduși doar de lideri locali autohtoni sau străini de meleagurile noastre, apoi de către domnitori ai diferitelor țări rumînești mai mici sau mai mari, după anii 1866 se pun bazele unui alt regat în Carpați, care din păcate nu va lua numele de Geția sau măcar Rumînia, ci unul cu mult mai rău, ‘Romania’ condus de regi cu origini getice, naturalizați în Carpați dintr’o familie venită de la izvoarele Dunării, de acolo unde Strabon spunea că trăiau ”dacii”, adică cei care’și spun și azi ”deutsch” (doici).

Astfel ultimul regat din Carpați a fost condus de 4 regi:

Carol I

Ferdinand I

Carol al II-lea

Mihai I

Citind această listă de regi și împărați pe care i’a dat lumii neamul getic este hilar să consideri că rumînii mai pot avea complexe de inferioritate.

Dar nu numai atît, ne arată adevărata tradiție milenară de guvernămînt a neamului geto-rumînesc: Regalitatea.

Citiți și: ISTORIA GETO-RUMÎNILOR TREBUIE RESCRISĂ DIN TEMELII

sau: LIMBA DUNĂRENILOR, PRECURSOAREA LIMBII CELȚILOR

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgi i‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA‬

ISTORIA GETO-RUMÎNILOR TREBUIE RESCRISĂ DIN TEMELII

Istoria așa cum am învățat’o la școală este doar o fațetă a realităților trecute, mai mult sau mai puțin reală, din nefericire istoria fiind scrisă mai ales așa cum au vrut și încă mai vor anumite cercuri interesate ca noi cei mulți să o cunoaștem.

Numai că realitățile din trecut sau evenimentele petrecute nu avem de unde să știm că au fost cu adevărat chiar așa, cum au fost lăsate în scris sau cum ar vrea regimurile să o acceptăm.

Balzac (1799- 1850) în ”Comedia umană” spunea extrem de explicit:

”Toate popoarele posedă două istorii, una mincinoasă care se învață la școală și pe care guvernul (statul), își bazeaza puterea. A doua istorie, adevărată se ascunde de elevi și de popor căci odată știută adevărata istorie, sistemul se prăbușește.’’

De ce ar fi spus Balzac astfel de lucruri dacă el însuși nu a simțit marea manipulare a oamenilor?

Istoria reală cu siguranță nu a fost povestită cu exactitate din diverse motive obiective, dar și din foarte multe motive subiective.

De asemenea, nu avem originale la foarte multe cărți ca să confruntăm ce a transmis chiar autorul, ca să nu mai amintim că cele mai multe cărți care nu doar ”au dispărut”, așa cum se vehiculează sec, multe dintre ele fiind ascunse intenționat sau distruse pentru că deranjau multe capete înguste care au trăit în trecut sau care trăiesc și în prezent și perpetuează acest status quo al dualității, sau al falsității.

De ce au deranjat cărțile dispărute sau distruse?

Elementar.

Pentru că spuneau, poate, chiar adevărul, iar acel adevăr nu era pe placul multora.

În definitiv, de ce s’ar mai răscoli trecutul așa cum a fost lăsat să fie cunoscut, tocmai de cei care au făcut cărțile?

Singurii interesați să schimbe ceva nu sînt decît cei privați de adevărul istoric, iar aceștia sînt prea mici la scara planetei pentru a putea să fie luați acum în seamă, dacă sute de ani au fost nesocotiți, batjocoriți, exploatați.

În acest caz se încadrează și geto-rumînii.

Vedem cu toții, cum fiecare descoperire, reinterpretare, teorie nouă este ori ignorată, ori persiflată, ori desființați prin atacuri uneori fără scrupule autorii acestor noi viziuni asupra trecutului.

Probabil, noi ca rumîni sau ca urmași de pelasgi și geți, va trebui să acceptăm că cea mai deranjantă istorie pentru cele mai multe popoare europene a fost și este, încă, tocmai istoria pelasgo-geților din Carpați, locul de baștină al europenilor.

Spațiul Danubiano-Carpato-Pontic nu ar avea nimic deosebit dacă nu ar fi fost aici Bazinul Dunărean și Gurile Dunării de unde a iradiat civilizația cucuteniană acum peste 7000-8000 de ani și din care se pare că s’au născut sau mixat numeroase triburi care au format mai tîrziu popoare europene: dar în special pelasgii și geții, apoi cei numiți scyți, celți, ”traci”, ”greci” sau eleni, iliri, cimerieni, cimbri, romani, vikingi, goți, alani (roxolani, iazigi), carpi, iar mai tîrziu, germani, slavi și alte triburi mai mult sau mai puțin menționate în textele istorice ale tuturor vremurilor trecute.

Nu este departe de adevăr, tendința de a minimaliza importanța aflării locului de baștină al europenilor, mai ales dacă acela nu este cel în care trăiesc urmașii lor de azi din vestul sau din estul Rumîniei.

Așadar, să aveți rețineri asupra ceea ce știați despre trecutul geto-rumînesc, realitățile trecute sînt oarecum diferite de ceea ce oficial este acceptat ca dogme de breasla care se auto-certifică, se autorizează pe ei înșiși într’un cerc extrem de ermetic, și se auto-declară deținătorii adevărului absolut.

Citiți și: CINE AU FOST GEȚII ȘI CINE AU FOST ”DACII” ?

Deci, tratați ca atare istoria oficială, așa cum trebuie să tratați întreaga istorie scrisă de pretutindeni, dar și toate clișeele arhicunoscute și vehiculate cu îndîrjire.

Tratați cu circumspecție, și cîntăriți și analizați cu propria dvs. capacitate mentală.

Istoria reală este se pare ca o alternativă la ceea ce oficial este vehiculat, varianta fidelă, sau mai realistă, mai logică, mai aproape de ceea ce poate fiecare din noi simțim, pe drept.

Părerea noastră este efectiv particulară, și nu susținem decît teoriile noastre, bazate pe propriile noastre documentări și intuiții.

În rest, fiecare crede ce dorește și cît este capabil să înțeleagă.

În ce privește adevărul istoric, nimeni nu’l deține, deși sînt destui care se hrănesc cu această proastă apucătură că doar ei ar fi deținătorii adevărului, deși luați la bani mărunți nu pot dovedi ceea ce susțin.

Adevărul istoric complet este imposibil de aflat, pentru că sînt situații trecute despre care nimeni nu mai poate relata sau dovedi că s’a întîmplat cu adevărat.

Nedumeriri și întrebări au peste 50 % dintre oameni.

Și spunem doar 50%, pentru că un procent foarte mare dintre noi nu sîntem interesați de trecut, ceea ce este un semn clar că omenirea nu mai este interesată nici de viitor.

Acest lucru ne arată cît de gravă este situația generației actuale, și că este cu totul rațional să credem că suntem conduși mai ales de cei care se gîndesc doar la prezent și poate la ziua de după azi, dar nu mai încolo.

Acest site nu va face apologia ”urieșilor”, spre exemplu, pentru că nu ne hazardăm să credem în giganți mai mari decît a putut specia umană să producă, sau în extratereștri, pentru că încă nu s’au deschis muzee cu aceste creaturi ca să le vadă tot omul.

Nu facem, de asemenea, nici apologia, ”dacilor”, cum fac mai ales dacopații lui Tocsin, Săvescu și sau alți napoleoni toxici ca ei, și de care ne disociem, ”dacii” fiind doar un alt nume dat de alții geților, un exonim, precum ”vlahi”, nimic altceva.

În ce privește hărțile ”alambicate” care blogul le găzduiește, ele fac parte fiecare din propria noastră teorie legată de cum s’a format poporul balcanic, apoi cel european din care face parte și cel rumînesc, dar care are în spate poate munca a sute sau mii de geneticieni, arheologi, etnologi, sau alte tipuri de specialiști.

În definitiv, istoria trecută este una singură, diferită este doar interpretarea dată de unul sau altul, interesat sau nu, plătit sau nu să relateze într’o anumită direcție sau alta.

Invariabil s’a spus mereu, că istoria scrisă a fost mereu falsificată de către învingători. Dar ce scuză mai au cei plătiți să bată moneda doar pe anumite născociri sau invenții năstrușnice care s’au inoculat sute de ani populației?

Din nefericire istoria pelasgo-geto-rumînilor are puține pagini de istorie scrisă, iar azi sîntem un popor prea mic la scara planetei pentru a ne impune versiunea noastră reală a istoriei.

Chiar dacă am ști cu siguranță că este reală o anumită variantă, cu dovezi trainice ea nu va fi acceptată de către orgoliile înguste ale altor națiuni.

Interesul nostru este doar adevărul, și nu cel clamat de istoricii oficiali, plătiți să vă îndruge snoavele lor și să ne țină pe toți în ignoranță.

Ca o concluzie scurtă, orice geto-rumîn trebuie să știe că noi nu sîntem o specie de popor așa total separată de ceilalți, ci doar ca limbă ne deosebim puțin, dar nici prin limbă prea mult, de restul poporului european sau balcanic.

Pentru orice lămurire legată de originea geto-rumînilor așteptăm întrebări la orice postare unde ceva nu este clar, dar asta ca să lămurim propria noastră viziune asupra evenimentelor care s’au petrecut.

Citește și: ACUM 2000 DE ANI NU EXISTA DACIA ÎN CARPAȚI ȘI NICI DACII ÎNCHIPUIȚI DE ROXIN

sau: 10 MINCIUNI DESPRE GEȚI

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA