RĂZBOINICII GEȚI DE PE COLUMNĂ AVEAU DEJA O ISTORIE DE 800-1000 DE ANI…

800px-Columna_lui_Traian,_Roma_-_detaliu-_Portret_de_razboinic_Dac

…sau cu mult mai mult !

Contrar celor afirmate de istorici, acest monument, Columna lui Traian, nu reprezintă nici pe departe, un ”act de naștere al poporului rumîn”.

Ar fi hilar să se continue susținerea unei astfel de aberații.

Basorelieful care prezintă scene de luptă din campaniile lui Traian împotriva geților din 101-102 (în partea de sus a Columnei) și 105-106 (în partea de jos), este și va rămîne, într’adevăr un foarte important document pentru neamul geto-rumînesc.

Soldații romani și geți sînt prezentați pe întregul monument în timpul bătăllilor aprige din aceste două războaie pe care cu tenacitate Traian le’a dus pînă a reușit să’și atingă țelul său principal, acela de a îndepărta pericolul getic.

Atingînd apogeul basoreliefului istoric roman, cele 124 de episoade care îmbracă în spirală trunchiul coloanei și care ilustrează Comentariile lui Traian despre războaiele getice (Din Cartea De bello dacico), prin caracterul lor de document istoric, nu constituie un ”act de naștere” al poporului rumînesc, așa cum este vehiculat de istorici, mai întîi datorată lipsei unor documente getice locale edificatoare, dar și pentru susținerea unor teorii neconcludente fabricate în diverse scopuri.

În realitate, aceste metope nu reprezintă decît episodul trist al istoriei antice a poporului geto-rumînesc din timpul luptelor cu romanii, nicidecum momentul ”nașterii” sale.

Istoria noastră nu a început cu Daci Balo (Decebal) și nici cu Boero Bisteo (Burebista), chiar dacă cei doi au fost figurile antice cel mai puternic mediatizate.

Columna lui Traian

Geții au avut și alți mari regi, predecesori ai acestora.

Spre exemplu, Charnabon a fost un rege al geților în secolul V î.Hr., deci acum 2500 de ani, care a fost menționat de poetul și dramaturgul Sofocle din Colonos și care a trăit între 497-405 î.Hr., în piesa de teatru intitulată Triptolem, unde regăsim următoarea frază:

”Și Charnabon, care în timpurile de față domnește peste geți.”

Despre Charnabon știm extrem de puține lucruri. Deși piesa lui Sofocle a supraviețuit doar în fragmente scurte, mitul lui Charnabon și Triptolem este păstrat în Astronomia poetică a lui Hyginus (care se referă la rege ca ”Carnabon”) și se desfășoară după cum urmează.

Cînd Triptolem, în timpul misiunii sale de a introduce agricultura în diverse părți ale lumii, a venit în Tracia sud-dunăreană, nu în Geția Carpatică unde sînt de regulă restrînși ca întindere și influență geții, fapt care ne demonstrează că Tracia era un alt regat getic.

Triptolem a fost primit la început binevoitor de Charnabon. Cu toate acestea, regele a ordonat ca unul dintre dragoni să fie ucis în secret, astfel încît Triptolem să nu fugă atunci cînd Carnabon a atacat ulterior un oaspete din anumite motive necunoscute și a intenționat să’l ucidă și pe Triptolem. Triptolem nu a putut scăpa, întrucît Charnabon îi ucisese unul dintre dragonii care’i trăgeau carul. El a fost salvat de Demetra (Zeița Agriculturii), care i’a restaurat carul și i’a înlocuit cu un alt dragon. Demetra l’a pedepsit pe Charnabon pentru că l’a maltratat pe Triptolem atît de aspru, încît restul vieții sale i’a fost făcută insuportabilă.

După moartea sa, el a fost plasat printre stele drept constelația Ophiuchus, care amintește de un bărbat care ține un șarpe ca și cum ar ucide, în amintirea crimei și a pedepsei sale.

Prezentăm o scurtă cronologie cu Regii Geți menționați în istorie:

Antyrus ( 514 î.Hr.)

Prima mențiune despre un rege get de la sud de Dunăre, Antyrus intrat în conflict cu regele persan, Darius I cel Mare, în timpul expediției organizată de acesta împotriva scyților.

Charnabon (sec.5 î.Hr.)

Rege al geților menționat în piesa de teatru “Tripolem“ a dramaturgului și omului politic Sofocle, menționat mai sus.

Cothelas (341 î.Hr.)

Regele Cothelas, de asemenea cunoscut şi sub numele de Gudila, a condus triburile getice din Dobrogea pînă la portul Odessos. În acest an, el încheie un tratat cu regele macedonean Filip al II-lea, devenind vasal al acestuia.

Rex Histrianorum (339 î.Hr.)

Rege get în Dobrogea care se opune regelui scyt Ateas, care organizase o expediție îndreptată împotriva macedonenilor conduși de Filip al II-lea (n. 382 î.Hr.– d. 336 î.Hr.), tatăl lui Alexandru Macedon (n.356 î.Hr. – d.323 î.Hr)

Moskon ( cca.335 î.Hr.)

Rege get în Dobrogea aliat cu tribalii în timpul conflictelor acestora cu Alexandru Macedon.

Sarmis ( sec. 4 î.Hr.)

Sarmis Basileus, misterios rege get din Transilvania. Numele lui a fost găsit pe cîteva monezi de aur descoperite la Turda și Grădiștea Muncelului.

Dromichaetes (în jurul anului 300 î.Hr.)

Regele geților de la nord și sud de Dunăre care se confruntă și’l înfrînge, în repetate rînduri pe Lisimah (n.cca. 360 î.Hr.–d.281 î.Hr.), regele geților din Tracia.

Zalmodegikos (sec.III î.Hr.)

Rege get din estul Munteniei si sudul Moldovei, intrat în conflict cu Cetatea Histria.

Oroles (sec.II î.e.n.)

Rege get extrem de autoritar din Transilvania aflat în conflict cu bastarnii.

Rhemaxos (sec.II î.Hr.)

Rege get din Muntenia și Dobrogea, protector al coloniilor elinești din Dobrogea.

Zoltes (sec.II î.Hr.)

Rege get din Dobrogea

Rubobostes (sec.II î.Hr.)

Rege get din Transilvania. Pompeius Trogus semnalează o creșterii a puterii geților.

Thiamarcos (sec.I î.Hr.)
Rege get din vestul Munteniei. Numele lui este mentionat pe un vas ceramic.

Burebista (cca.80-44 î.Hr.)

Regele geților. Este primul conducător care unește triburile getice.

Deceneu (44-? î.Hr.)

Mare Preot al geților care preia conducerea după moartea lui Burebista.

Comosicus (cca. 40 î.Hr – cca.29 î.Hr.)

Rege al geților, sau după alți autori doar în Transilvania

Coryllus (sec.I î.Hr. – sec.I d.Hr.)

Rege get din Transilvania.

Coson / Koson (cca. 40-28 î.Hr.)

Rege get care a stăpînit estul Transilvaniei si a Munteniei. Împăratul roman Octavian a făgăduit’o pe Iulia, fiica lui lui Cotis, cerînd în schimb mîna fiicei regelui get.

Dicomes (în jurul anului 31 î.Hr.) Rege get din Moldova

Cotiso (în jurul anului 31 î.Hr.) Rege geto-dac din Muntenia de vest

Rholes (în jurul anului 29 î.Hr.) Rege get din Dobrogea, aliat cu romanii intrat în conflict cu Dapyx și Zyraxes

Dapyx (în jurul anului 29 î.Hr.) Rege get din Dobrogea intrat în conflict cu Rholes

Zyraxes (în jurul anului 29 î.e.n.) Rege get din Dobrogea intrat în conflict cu Rholes

Scorillo (cca.29-81 d.Hr. ) Rege get

Duras-Diurpaneus (cca.81-86 d.Hr.) Rege get

Decebal (87-106 d.Hr.)

Cel mai comentat Rege din istoria neamului geto-rumînesc.

Pieporus (în jurul anului 170 d.Hr.)

Regele costobocilor, respectiv al triburile getice din nordul Transilvaniei si Moldovei

Regalianus (aprox, 247-250 d.Hr.), urmat de soția sa Drussila (250-260, comf. Istoriei Augusta)

Principala sursă de informații este Historia Augusta, dar necredibilă și, în cea mai mare parte fabricată. Alte surse sînt Eutropius, care îl numește Trebellianus, și Aurelius Victor și Epitome de Caesaribus, care îl numesc Regillianus. Despre originea sa, Tyranni Triginta spune că a fost un get, rudă al lui Decebal. Probabil era de rang senatorial și primise promovare militară de la împăratul Valerian.

83a615b4e8496135604c410928fc751b

Așadar, dragi ”istorici”, de ce nu ar reprezenta un ”act de naștere” al poporului nostru astfel de menționări ale geților în istorie, sau războaiele cu perșii care au fost descrise de cronicari eleni cu 600 de ani mai devreme decît episodul cu romanii.

Și atunci geții au pierdut în fața unei alte armate imense, cea persană, care s’a abătut asupra strămoșilor noștri cu nu mai puțin de 700.000 de suflete.

Istoria noastră dacă ar fi de 2500-2700 de ani, ar deranja pe cineva ???

Sau pentru că vă descalifică teoria prostească cu ”latinitatea” rumînilor, și ne’ar trebui un act de naștere ulterior fondării Romei?

Iată, că acum 2500 de ani nu ne’am ”persanizat”…ca să ne ”romanizăm” după 106 d.Hr…

Primele informații scrise despre geți le găsim în lucrarea intitulată „Înconjurul pămîntului” a lui Hecateu din Milet, născut pe la jumătatea secolului al VI-lea î. Hr., însă din care au rămas doar fragmente.

Într’unul din aceste fragmente sînt consemnate de către autor două triburi, crobizii și trizii, ce locuiau în sudul Dobrogei de azi, Scyția de ieri.

Aceste triburi vor mai fi pomenite și în scrierile altor scriitori eleni ca făcînd parte din neamul geților. În acest mod geții își fac apariția în istoria scrisă, repetăm, în istoria scrisă, acum 2600 de ani.

C120-libatie-768x568

Desigur, niciodată atestările sau mențiunile datate despre o etnie, cetate sau regat, nu vor însemna că acestea în acel moment au apărut în istorie.

În acest sens, istoricul Dan Oltean aduce argumente ale existenței vieții lui Zamolxio și a regatului său descoperind numeroase dave construite în Carpați acum 2700 de ani.

Nici măcar aceste descoperiri ale vechilor dave zamolxiene, nu presupune apariția bruscă pe scena istoriei a geților.

Ce înseamnă aceste lucruri?

În primul rînd, deducem că istoria geților este anterioară fondării Romei, de la care și prin care istoricii latinomani ar pretinde că am primit limba ce o vorbim azi.

Nu mai reiterăm episodul arhicunoscut al fondării Romei de către Eneas, un get care din Troia Balcanilor de sud și Anatolia, ar fi pus bazele Laviniumului unde se va ridica Roma mai tîrziu.

Menționăm însă vechimea Troiei Getice, căreia straturilor cele mai vechi decopertate de arheologi, i’au stabilit o vechime de peste 5000 de ani.

Cine au fost troienii?

Kenneth J. Dillon afirmă că troienii au fost la origini un popor de stepă.

646x404 (1)

Și acesta, dar și mulți alți istorici atribuie înrudirea acestor troieni cu geții, adică a acelor popoare numite generic ”indo-europene”.

Dacă așa stau lucrurile, iar vechimea geților se confundă cu a acestor trăitori din stepă, mai rămîne ca istoricii să ne indice, de data aceasta corect, care este stepa (deși noi știm care este, este vorba de stepa Massa-Geților !) de unde vin geții, troienii și alți strămoși frați cu ai noștri de la care avem limba ce o vorbim azi, și pe care a dus’o Eneas și în Latium.

Pentru că acesta este cursul firesc al limbii ”latine”, nu cum o interpretează politic unii.

Este momentul să vă opriți, dragi istorici, din manipulat povestea acestor locuri și să începeți a scrie istoria reală a poporului geto-rumînesc?

Citește și:  REGII ȘI ÎMPĂRAȚII GETO-RUMÎNILOR DIN TOATE TIMPURILE

sau: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ Geția‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA

LEGIUNILE DIN DACIA ROMANĂ

1_Dacii_liberi_

Legiunile rămase în Colonia Dacia Romană pe o perioadă mai îndelungată au fost patru. Vom începe descrierea legiunilor cu principala legiune, în opinia noastră, care arată că așa-zisa romanizare a geților este doar o gogoriță.

Legiunea a fost încropită în sudul Dunării într’o regiune getică unde au fost recrutați și înrolați geți macedoneni (adică arumînii antici). Este de presupus că acești recruți nu aveau cunoștințe de limbă latină, și că aceștia își vorbeau limba maternă, adică limba getică a acelei perioade care se vorbea în Sudul Dunării, printre toate triburile Getice.

Și atunci se pune întrebarea: cu cine au romanizat romanii Geția ocupată?

Tot cu geți ??????

Legiunea a existat pînă în secolul al V-lea în Moesia. Domitian a așezat veterani ai acestei legiuni la Scupi în Macedonia, de unde provine supranumele legiunii. Legiunea a V-a a fost folosită în campania din anul 88 împotriva geților, unde a ieșit victorioasă în Bătălia de la Tapae, iar în secolul al II-lea a fost una din cele două legiuni romane staționate permanent în provincia-colonie Dacia Romană.

Legiunea a participat la bătălia de la Philippi, de unde îi derivă numele de Macedonica. Adusă pe teritoriul Moesiei, probabil de împaratul roman Augustus (27 î.Hr.-14 d.Hr.), s’a aflat aici în timpul împaratului Tiberius (14-37 d.Hr.). În jurul anilor 33-34 d.Hr. a participat la construirea drumului roman de pe malul sudic al Dunării, apoi, sub împăratul Claudius (41-54 d.Hr.), la operațiunile militare care au dus la anexarea Traciei Imperiului Roman.

În timpul împăratului Claudius, Legiunea a fost cantonată în castrul de la Oescus. A rămas în Europa pînă în anul 62 d.Hr., cînd împaratul Nero (54-68 d.Hr.) a strămutat’o în provincia Armenia din Orientul Apropiat.

Staționată o anumită perioadă în zona Pontului, a fost trimisă, după declanșarea Primului Război Iudaic (69-70 d.Hr.) la Alexandria, apoi în Palestina, unde a participat la asedierea și cucerirea Ierusalimului.

După încheierea Războiului Iudaic, a fost trimisă înapoi la Oescus, în Moesia.

Următoarele operațiuni militare la care a luat parte au fost războaiele geto-romane dintre anii 87-89 d.Hr. ale împaratului Domitian (81-96 d.Hr.), desfășurate după invazia Geților în Moesia (iarna 84/85 d.Hr.) și alungarea acestora.

În timpul împăratului Traian (98-117 d.Hr.) s’a numărat printre cele cel puțin 14 legiuni participante la cele 2 războaie geto-romane (101-102 și 105-106 d.Hr.).

draco-tricolor-copy

Stindardul getic preluat de romani

Fie între anii 102-105 d.Hr., fie după anul 106 d.Hr., Legiunea a fost mutată de împaratul Traian de la Oescus la Troesmis în Moesia Inferior, pentru întărirea militară a regiunii Dunării de Jos, unde a rămas timp de 6 decenii (106-168 d.Hr.).

O parte a Legiunii a fost mobilizată la cel de al Doilea Război Iudaic din Palestina (132-135), în vremea împăratului Hadrian (117-138), iar mai tîrziu, imediat după urcarea la tron a împaratului Marcus-Aurelius (161-180), la luptele din provincia Armenia (162-165) împotriva Regatului Parților, după ce aceștia ocupaseră provinciile romane Armenia, Capadocia și Siria.

Abia revenită din campania orientală, Legiunea a V-a Macedonica este trimisă în Europa Centrală spre a apăra granița de nord a Imperiului Roman de invazia unei vaste coaliții de neamuri și triburi getice, în cadrul așa-zisului Prim Război Marcomanic.

Staționarea Legiunii la Potaissa

În momentul sosirii legiunii în provincia-colonie Dacia Romană, aceasta era păzită de o singură legiune romană, Legiunea XIII Gemina.

Legiunea a luat efectiv parte la expediția anti-marcomană din anul 168 în nordul Alpilor, la încheierea căreia a fost cantonată la Potaissa (azi Turda) spre apărarea granițelor provinciei romane Dacia Porolissensis. La Potaissa, Legiunea a construit un castru de format-standard, pe terasa superioară a Arieșului, pe platoul numit azi Dealul Cetate, o fortăreață dreptunghiulară de 573 x 408 m.

Între anii 167-170, Dacia Romană a fost invadată de mai multe ori de triburi getice învecinate și neînvinse. Luptele romane de la nord de Dacia Romană au durat însă numai pînă la moartea lui Marcus-Aurelius (180).

1533736_380370285453145_192121901264712037_n

Geți robiți înrolați în legiunile romane, cărora romanii le spuneau dacisci

Urmașul său, împăratul Commodus (180-192), a renunțat să mai continue aceste războaie. La ultimele lupte din anul 180, se presupune că a participat și Legiunea a V-a Macedonica.

Legiunea a fost antrenată în luptele împaratului Septimius Severus (193-211) contra rivalilor săi la tron, Albinus (193-197) și Pescenius Niger (193-194).

Sub împaratul Caracalla (211-217) s’a produs prima marea năvală a Geților în Dacia Romană (uniți cu triburi de geți liberi, din afara Daciei Romane). Cu domnia împaratului Maximinus Thrax (235-238) începe perioada anarhiei militare și se întețesc atacurile popoarelor ”barbare” ale geților liberi contra Imperiului Roman.

În anul 242 își fac apariția la Dunăre Geții Carpi. Marele atac al Geto-Carpilor împotriva Daciei Romane s’a produs în timpul împăratului Philippus Arabus (244-249). Romanii i’au învins pe Gerto-Carpi în anul 247.

Provincia-Colonie Romană Dacia a trecut în anii 245-248 prin momente deosebit de critice datorate atacurilor Geților liberi dinspre nord și nu este exclus ca însăși castrul Potaissa să fi fost atacat, sau cel putin amenințat. După victoria Romanilor asupra Geto-Carpilor (247), Dacia Romană se reface destul de repede, inclusiv castrul Potaissa.

Între anii 248-250 Geții liberi au întreprins noi incursiuni militare în Geția de nord.După staționarea la Potaissa, în timpul împaratului Gallienus (253-268) o parte a Legiunii a V-a Macedonica a fost dislocată în alte regiuni de graniță ale Imperiului, spre a stăvili invazia popoarelor năvălitoare, adică tot a geților neînvinși.

După anul 260 situatia în Dacia Romană devine critică; urmele epigrafice dispar, iar cele literare vorbesc de amissio Daciae (pierderea Daciei Romane). Împăratul Aurelian (270-275) a restabilit temporar autoritatea asupra provinciei Dacia Romană, pentru a retrage apoi definitiv trupele și administrația romană prin anii 274-275.

Cu acea ocazie, Legiunea a V-a Macedonica a părăsit castrul Potaissa, în care fusese cantonată timp de peste un secol (168-274), fiind din nou amplasată la Oescus (Moesia). În următoarele decenii, Legiunea a avut ca sarcină supravegherea graniței de nord a Moesiei, de’a lungul Dunării.

După reorganizarea provinciei romane Oriens (azi Egipt) în anul 293 de către împaratul Diocletian (284-305), în nou creata provincie Aegyptus Herculia au fost transferate detașamente din mai multe legiuni, între care și Legiunea a V-a Macedonica.

Despre staționarea Legiunii la Memphis există mărturii scrise din secolele IV-V.

Această ultimă perioadă din istoria Legiunii, care suferise importante modificări organizatorice în urma reformelor militare ale împaratilor Diocletian (284-305) și Constantin cel Mare (306-337), rămîne deocamdată neclară, ca și începuturile ei (în sec.1 î.Hr.).

Un detașament al Legiunii a rămas la Oescus, avînd rol de a păzi noul pod peste Dunăre dintre Oescus si Sucidava (azi Corabia), dat în funcțiune în anul 328.

3265318-assets-roman_legion

Legiune romană

2. Legiunea a XIII-a Gemina – adusă deja în primul război cu geții din provincia Pannonia Superior, aproximativ vestul Ungariei şi estul Austriei de azi.

Legiunea a XIII-a Gemina, o legiune considerată de elită a armatelor romane, a participat la multe evenimente istorice însemnate.

De asemenea, Legiunea a XIII-a Gemina a fost cantonată după desăvîrşirea cuceririi teritoriului de la nord de Dunăre căreia romanii i’au spus Dacia, în castrul de la Apulum (Alba Iulia de azi).

Spre deosebire de restul legiunilor romane, care aveau ca simbol taurul și acvila, simbolul ”Legiunii a XIII-a Gemina” era leul. O altă particularitate era culoarea albastră a mantiilor și scuturilor. Culoarea celorlalte legiuni a fost roșul.

Datorită problemelor financiare, Iulius Cezar a fost nevoit să recruteze din centrul și sudul Italiei mulți condamnați la moarte. Combativitatea deosebită a acestora a determinat instituirea unei tradiții în recrutarea membrilor legiunii.

Cu timpul, membrii cohortelor auxiliare vor fi recrutați din afara Italiei. Astfel, arcașii erau sirieni, iar cavaleria era alcătuită din sarmați.În 89 d.Hr. legiunea a fost mutată pe Dunăre, la Vindobona (astăzi Viena);

În 92 d.Hr. participă în luptele contra sarmaților (sarmo-geți)), apoi la războaiele geto-romane;

Între 106-268 d.Hr. este staționată la Apulum (Alba-Iulia), devenind principala legiune din Colonia Dacia Romană, pînă la retragerea aureliană. Soldații lăsați la vatră primesc terenuri agricole în Colonia Dacia Romană;

În 268 d.Hr. este cantonată la Poetovio (azi Ptuj, în Slovenia);

În 270 d.Hr. este mutată în Colonia Ulpia Ratiaria (astăzi satul Artschav din Bulgaria, lîngă Dunăre);

În jurul anului 400 d.Hr. Legiunea a XIII-a Gemina se destramă, întrucît salariile si proviziile nu au mai fost asigurate.

Steagul legiunii nu a fost niciodată găsit, fiind ascuns de legionarii romani și devenind subiectul multor legende.

124280109_2834802600065629_8596886147264296921_n

Împăratul Get Galeriu cel care avea bodyguarzi trupe ale geților

3. Legiunea a IV-a Flavia Felix, adusă din provincia Moesia Superior, în mare teritoriul Serbiei de azi.

Legiunea a IV-a Flavia Felix a rămas probabil încă vreo doi ani pe locul viitorului oraş (colonia) Ulpia Traiana Sarmizegetusa din Ţara Haţegului, după care (probabil prin anul 108) a ridicat castrul de la Berzobis (Berzovia, jud. Caraş-Severin).

Legiunea a IV-a Flavia Felix a fost o legiune romană creată de împăratul Vespasian în anul 70, din rămășițele Legiunii a III-a Macedonica. Legiunea a fost activă în Moesia Superior în prima jumătate a secolului al IV-lea.

Simbolul legiunii era tot un leu.

În timpul răscoalei batavilor, Legiunea a III-a Macedonica a luptat pentru Vespasian, dar împăratul nu mai avea încredere în oamenii săi, probabil din cauză că ei îl sprijiniseră pe Vitellius cu doi ani în urmă. Prin urmare Legiunea a III-a Macedonica a fost desfințată. și o nouă legiune, a patra, a fost formată. Împăratul a dat numele soției sale, Flavia, noii legiuni.

Deoarece simbolul legiunii era leul se consideră că legiunea a fost probabil formată în perioada iulie / august 70, cînd Flavia Felix se afla în Burnum, Dalmatia (Kistanje de azi, Croația), unde a înlocuit Legiunea a XI-a Claudia.

După atacul geților din 86, Domițian a mutat legiunea în Moesia Superior, la Singidunum (astăzi Belgrad, Serbia).

În anul 88, Legiunea a IV-a Flavia Felix a participat la invazia din nordul Dunării în Geția.

A participat și la războaiele geto-romane ale lui Traian. Legiunea a fost victorioasă în a doua bătălie de la Tapae. A participat de asemenea și la ultima luptă și decisivă împotriva geților lui Decebal, cucerind capitala lor, SarmiGetuzo.

În războaiele marcomanice (166-180 d.Hr), legiunea a trecut Dunărea împotriva triburilor geto-germanice.

Legiunea posibil să fi luptat în unul sau mai multe războaie contra sasanizilor, dar a staționat în Moesia Superior pînă la prima jumătate a secoulului al IV-lea.

124194808_2834803410065548_1357023568137287896_n

Comandant de legiune (legatus legionis). Acest membru al clasei senatoriale este echipat cu armură zisă ”anatomică” (thorax), coif cu panaş şi spadă (gladius).

4. Legiunea I Adiutrix

O a patra legiune este presupusă de specialişti că ar fi staţionat o vreme ceva mai scurtă la începutul ocupaţiei romane în Colonia Dacia, anume Legiunea I Adiutrix, venită şi ea din Pannonia Superior.

Legiunea I Adiutrix (Prima Legiune Salvatoare), a fost o legiune a armatei imperiale romane fondată în 68 d.Hr., posibil de Galba cînd s’a răzvrătit împotriva împăratului Nero (r. 54–68).

Ultima înregistrare care menționează I Adiutrix este în 344, cînd a fost staționată la BriGetio (Szőny orașul din Ungaria de azi), în provincia romană Panonia.

Emblema legiunii era un capricorn, folosit împreună cu calul înaripat Pegas, pe căști simbolul folosit de legionarii Adiutrix I era un delfin.

După uciderea lui Domițian în 96, I Adiutrix, împreună cu armata danubiană, au jucat un rol important în politica romană, obligîndu’l pe Nerva să’l adopte pe Traian ca succesor al său.

Cînd Traian a devenit împărat, a dat legiunii cognomenul Pia Fidelis (”loial și credincios”) pentru a le recunoaște sprijinul.

Între anii 101 și 106, sub comanda noului împărat, I Adiutrix, împreună cu IV Flavia Felix și XIII Gemina, au cucerit o parte din Geția și au ocupat provincia nou formată și numită Dacia Romană.

Traian și’a folosit și Pia Fidelis în campania împotriva Parthiei (115-117) care era tot un regat getic, dar au fost trimiși înapoi în Panonia de către succesorul său împărat Hadrian, cu baza în BriGetio.

În deceniile următoare, I Adiutrix a rămas la frontiera Dunării.

Sub Marcus Aurelius, I Adiutrix a purtat războiul împotriva Marcomanilor comandat de Marcus Valerius Maximianus.

Între 171 și 175, comandantul a fost Pertinax, împărat pentru o scurtă perioadă în 193.

Cînd Septimius Sever a devenit împărat, I Adiutrix a fost printre susținătorii săi, urmărindu’l în marșul spre Roma.

În următoarele decenii, baza principală a fost din nou Panonia, dar au jucat un rol în mai multe războaie cu parții, și anume în campaniile din 195 și 197–198 ale lui Septimius Severus, 215–217 conduse de Caracalla și 244 de Gordian al III-lea.

1237402-1332122474

A luat parte și la bătălia de la Mediolanum.

Legiunea a primit cognomenul Pia Fidelis Bis (”de două ori loial și credincios”) și Constans (”de încredere’), cîndva în secolul al III-lea.

Cît despre legiunea I Adiutrix, nu se ştie unde a staţionat în Colonia Dacia Romană şi nici cît timp, doar se bănuieşte că ar fi avut garnizoana tot în apropiere de Apulum, dacă este corectă interpretarea unei ştampile de pe o ţiglă găsită în apropiere de Alba Iulia care ar menţiona cele două legiuni împreună.

Şi mai multe dintre alele şi cohortele participante la războaiele cu geții au rămas în noua provincie-colonie, fiindu’le stabilite locuri de garnizoană de’a lungul arterelor de transport principale din Dacia Romană, care nu au fost altceva decît drumurile de campanie construite de diferitele coloane expediţionare romane în timpul celor două războaie şi care apoi au fost desăvîrşite tot de soldaţi ca drumuri definitive în provincia-colonie Dacia Romană.

O altă misiune, devenită acum importantă, a acestor unităţi militare a fost de a asigura frontierele teritoriului inclus în provincia-colonie Dacia Romană, trupele fiind plasate la graniţele acestei provincii, care erau totodată graniţe externe ale Imperiului Roman în această regiune.

Dintre trupele cu caracter special care au rămas în Colonia Dacia Romană după război sînt interesante cea de exploratores Germaniciani, care au ajuns să staţioneze în castrul de la Orăştioara de Sus (jud. Hunedoara, în apropierea fostului nucleu al statului getic din Munţii Orăştiei), şi pedites singulares Britanniciani, cantonaţi în fortificaţia de la Cigmău (jud. Hunedoara, tot în apropierea cetăţilor getice centrale). Exploratores erau soldaţi specializaţi în iscodire şi adunare de informaţii, pe cînd pedites singulares erau soldaţi de gardă, care fuseseră probabil garda înalţilor demnitari din statul-major al lui Traian în timpul războaielor.

Ambele unităţi au fost lăsate în Colonia Dacia Romană să supravegheze fostul centru politic şi religios al statului lui Decebal din Munţii Orăştiei, pentru a evita o eventuală formare a unui nou nucleu de rezistenţă getică anti-romană.

Soldaţii din aceste unităţi nu erau, cum s’ar putea crede, germanici sau britanni, ci fuseseră selectaţi pentru aceste misiuni din trupele auxiliare staţionate pe teritoriul provinciilor romane Britannia şi Germania.

123986271_2834803570065532_1959954290367685730_n

Centurion (cu faţa) şi optio (adjunct de centurion, cu spatele). Ambii ofiţeri poartă coifuri cu panaş, diferind doar orientarea acestuia pe coif. Adjunctul poartă armură de zale (lorica hamata), iar centurionul, armură cu solzi (lorica squamata) şi protecţii ale tibiilor (cnemide). În mîini ţin cîte un baston care era simbol al gradului, dar era folosit şi pentru disciplinarea soldaţilor.

Citește și: ROMANIZAREA NU A AVUT LOC. TEORIA ROMANIZĂRII ESTE SORTITĂ DISPARIȚIEI, PENTRU CĂ ESTE FALSĂ ȘI RIDICOLĂ

sau: REGII ȘI ÎMPĂRAȚII GETO-RUMÎNILOR DIN TOATE TIMPURILE

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA

GÎNDITORII SPAȚIULUI CARPATIC

ganditorul-de-la-hamangia-cultura-romania-arheologie-poporul-roman-vechi

Aceste minunate artefacte – “Gînditorii” – sînt dovezi ale unei lumi pe care, inerţial, o numim ”primitivă”, dar care a transmis pînă la noi un extraordinar mesaj legat de sentimente, viaţă socială, creativitate, un arhetip existenţial, peste care s’au aşezat, în timp, alte şi alte valori.

Ne putem întreba ce fac, dacă există, ”gînditorii” de astăzi, de ce această excepţională zestre culturală, care a rezistat, pînă la noi, peste milenii, este uitată, abandonată, preţuită mai mult dincolo de graniţele ţării decît la noi.

Poate o naţiune să fie puternică, să’şi identifice drumul şi rostul în istorie, ignorîndu’şi fundamentele culturale, spirituale?

Cum ar fi ca o civilizaţie extraterestră să afle de existenţa lumii noastre şi prin imaginea simbolică a Gînditorului de la Hamangia, creat cu şase milenii în urmă, în timp ce noi, cei ce trăim astăzi în spaţiul rumînesc, încărcat de atîtea dovezi despre îndepărtate şi uimitoare civilizaţii, nici nu ştim de existenţa lor?

Gînditorul de la Hamangia sau Gînditorul de la Cernavodă şi o descoperire ulterioară, Gînditorul de la Tîrpeşti, uimitor de asemănător cu primul, dar despre care se crede că este un artefact mai vechi decît cel de la Hamangia – ”Gînditorii” preistoriei noastre – sînt consideraţi, la nivel mondial, capodopere ale artei primitive, valori inestimabile ale culturii universale, adevărate ”minuni” ale unui timp extrem de îndepărtat.

Gînditorul de la Hamangia, statuetă unică în lume, prin înalta şi surprinzătoarea expresie a creativităţii umane, parte a Patrimoniului UNESCO, a fost inclus, în anii 1990, pe lista primelor zece artefacte mondiale, care nu trebuie să dispară vreodată şi care, mai mult, ar trebui să fie unul dintre cele cîteva obiecte / imagini simbolice trimise în spaţiu, pentru a reprezenta umanitatea la întîlnirea cu o civilizaţie extraterestră.

Pe de altă parte, Gînditorul de la Tîrpeşti, descoperit ulterior, în situl de la Petricani, Neamţ, o imagine în oglindă a Gînditorului de la Hamangia, atribuit culturii precucutiene, vechi de aproximativ 6 500 de ani, arată că, pe teritoriul ţării noastre, s’a aflat centrul uneia dintre cele mai vechi şi rafinate culturi preistorice.

Captură ecran (5)

GÎNDITORUL / FEMEIE ȘEZÎND, Autor descoperire: D. Berciu (şef de şantier); S. Morintz, Data descoperirii: 1956

PLASTICA ANTROPOMORFĂ A CULTURII HAMANGIA

Şi în cazul acestei culturi, plastica, figurinele antropomorfe reflectă existenţa a două personaje esenţiale ce foarte probabil materializează credinţa existenţei a două principii, masculin şi feminin. Din punctul de vedere al frecvenţei, statuetele masculine sînt foarte puţin reprezentate, predominînd absolut cele feminine.

Cele mai multe dintre acestea au fost realizate din lut şi mai puţine din marmură. Plastica antropomorfă de lut cunoaşte două serii principale de figurine feminine, diferenţiate în principal de poziţia generală a corpului: în picioare sau şezînde. Modelajul este cel care le individualizează în primul rînd.

Statueta înfăţişează un bărbat şezînd pe un mic scaun, cu motive decorative pe părţile laterale, capul este sprijinit pe ambele mîini şi coatele pe genunchi. Capul este oval, gîtul lung, sînt vizibile gura, ochii (umpluţi cu o substanţă albă), nasul, fruntea este îngustă, iar urechile sunt reprezentate prin orificii circulare – o imagine stilizată, extraordinar de expresivă, concentrînd o atitudine umană meditativă, gravă, fapt excepţional pentru epoca în care a fost creat.

Corpul este compus din module cu suprafeţe unghiulare, menite să evidenţieze părţile anatomice mari ale sale, definind ”canonul” Hamangia, conturînd un limbaj al corpului expresiv, viguros şi extrem de sugestiv. Acesta, asociat luciului metalic al pastei, conferă acestor statuete o maiestuozitate deosebită, o forţă de expresie impunătoare.

În cazul tuturor, capul nu este reprezentat, partea superioară constînd numai din gîtul lung, ce are forma unei coloane mai înguste la partea superioară. Prin aceste caracteristici, plastica culturii Hamangia demonstrează origini ce au fost plasate în zona anatoliană şi est-mediteraneană.

În anul 1956, în cursul cercetărilor conduse de către profesorul Dumitru Berciu în necropola culturii Hamangia de lîngă Cernavodă, jud. Constanţa, au fost descoperite cele două faimoase statuete de lut ars ce făceau, foarte probabil, parte din inventarul funerar al unui mormînt. Ele erau sparte în mai multe fragmente ce au fost recuperate şi au permis apoi reconstituirea lor, chiar dacă nu în totalitate.

“Femeie şezând”, statueta pereche a Gînditorului de la Hamangia, arată o femeie care stă direct pe pămînt, cu piciorul stîng întins, cel drept îndoit şi mîinile sprinite pe genunchi, şoldurile rotunjite şi faţa la fel de expresivă.

Gînditorul de la Hamangia ar putea reprezenta, susţin unii istorici, un zeu al vegetaţiei, iar “Femeia şezând”, o zeiţă a recoltei.

Alţii consideră că sînt doar nişte ipostaze umane, într’un răgaz de meditaţie sau de rugăciune. Găsite într’o metropolă de inhumaţie, cele două statuete ar fi putut fi şi ofrande pentru zei.

Gînditorul de la Hamangia este o mare enigmă a uneia dintre cele mai complexe statuete care s’au realizat vreodată.

Într’o carte intitulată “Gînditorul de Hamangia – cheia civilizaţiilor arhaice”, Vasile Droj, un om de ştiinţă şi cercetător rumîn de origine, atipic şi adesea controversat, la noi aproape necunoscut, dar care a suscitat interesul occidentalilor cu teoriile sale, fondator al unei ştiinţe pe care a numit’o ”universologia”, lansează o ipoteză fascinantă despre Gînditorul de la Hamangia.

Prin calcule complicate, autorul cărţii ajunge la concluzia că cei care au realizat, în urmă cu peste 6 000 de ani, celebrele artefacte aveau solide cunoştinţe de matematică, de calcul zecimal şi stăpîneau taine codificate şi în structura sanctuarelor de la Sarmigetuzo, pe care nimeni, pînă acum, nu a reuşit să le descifreze pe deplin.

Iată un scurt fragment din cartea menţionată anterior:

”În acest mediu favorabil al formelor geometrice, Gînditorul îşi relevă adevăratele virtuţi, o serie de relaţii matematice interesante şi importante impunîndu’se încă de la început, prin parametrul înălţime, 113 cm, care nu este deloc întîmplător, şi 355 cm circumferinţa cercului în care se înscrie, întrucît aceste valori sunt unice în perimetrul matematicii, fiind singurele numere întregi al căror raport este chiar ”Pi”, cu o imprecizie de numai 3 zecimi de milionimi.”

Dimensiuni şi proporţii perfecte

Mai mult, spune cercetătorul:

”Gînditorul nu a fost conceput să rămînă singur, dovadă fiind statueta feminină cu aceeaşi alură. Astfel, doi gînditori identici, aşezaţi cu spatele unul către altul în aşa fel încît vîrful picioarelor scăunelelui şi punctul de contact al spatelui lor, poziţie nefortuită şi unică, coincid cu piramida lui Keops; dar de data aceasta, linia dreaptă a mîinilor lor este paralelă cu muchiile piramidei. Inversînd poziţiile celor doi gînditori şi punîndu’i faţă, aşa încît vârfurile nasurilor, mîinilor, genunchilor să fie lipite, constatăm că suprafaţa plată a cefelor lor este paralelă cu liniile muchiilor piramidei lui Keops. Acelaşi lucru se întîmplă şi în situaţia în care cei doi gînditori stau cu spatele spre observator şi cu faţa spre piramidă, uniţi prin punctele de contact ale braţelor, antebraţelor şi capetelor (poziţie nefortuită) reproduc din nou modelul piramidei, cu ajutorul liniei marginale, drepte, a gîturilor, ce se suprapun peste muchiile piramidei.”

De asemenea, un fapt uimitor este şi acela că statueta “Gînditorul” este “multifuncţională”, deoarece ”răsturnînd statueta cu faţa în jos, se poate observa că vîrful nasului, antebraţele şi genunchii sînt pe aceeaşi linie, dovedind o poziţie de rugăciune, dar şi construit spre a fi instalat şi în alte poziţii (…) iar în parametrul lăţimii gîtului se relevă o valoare şi o unitate de măsură de excepţie: numărul de aur – 1,6180339”, mai subliniază Vasile Droj.

”GÎNDITORUL”

În primul rînd poziţia sa este cea care l’a individualizat, el fiind reprezentat în poziţie şezîndă pe un scaun de mici dimensiuni, fără spătar, şi care pe laturile lungi prezenta motive decorative liniare, incizate. Foarte probabil este reprezentată aici o piesă de mobilier, de lemn.

Partea superioară a corpului este uşor aplecată înainte iar capul se sprijină pe amîndouă mîinile care, la rîndul lor, se sprijină cu coatele, pe genunchi. Spatele este drept, foarte uşor curbat. Coloana vertebrală este sugerată de o linie verticală incizată.

Capul are o formă general ovală, fiind sumar modelat.

Sînt reprezentate părţile anatomice considerate a fi relevante: gura, ochii, nasul şi urechile care accentuează faţa şi expresia figurinei. Ochii sînt reprezentaţi de suprafeţe triunghiulare, scobite, sugerînd forme prelungi. S’a considerat că acestea erau umplute cu o pastă foarte probabil albă, amplificînd expresivitatea lor prin contrastul dintre culoarea neagră, metalică, lustruită, a pastei şi albul ochilor.

Nasul, la rîndul său, este reprezentat de o aceeaşi formă triunghiulară prelungă, dar de data aceasta în relief. Contrastul dintre suprafeţele săpate ale ochilor şi cea proeminentă a nasului sugerează o impresie generală de personaj gînditor, privind spre înainte.

Gura este sumar sugerată de o mică excizie ovală, mai mult lată decît prelungă, sugerînd o gură strînsă, neîncrezătoare.

Fruntea este îngustă, iar urechile sînt marcate de cîte un orificiu circular. La partea superioară, capul prezintă un şir de patru orificii circulare mici. Este posibil ca acestea să fi fost folosite pentru a fi împodobită prin plasarea unor elemente decorative (pene?).

Gîtul este înalt, plan – convex în secţiune. Partea superioară a pieptului prezintă modelarea în relief accentuat a muşchilor pectorali.

Braţele sînt modelate din câte o singură bucată de lut, cu linii accentuate. Extremităţile mîinilor, ca şi cele ale picioarelor, sînt foarte sumar modelate. Degetele sînt sugerate de crestături, cîte cinci în cazul mîinilor, două şi trei în cazul picioarelor.

Picioarele sînt flexate şi genunchii pronunţaţi.

”FEMEIE ŞEZÎND”

Cea de a doua statuetă reprezintă o femeie şezînd probabil direct pe pămînt, partea inferioară fiind plată. Spatele este uşor concav, fără reprezentarea niciunui detaliu anatomic.

Capul este uşor oval, cu partea superioară convexă. Modelarea detaliilor anatomice, ochii şi nasul, deşi conform canoanelor, este sensibil diferită de cea de la statueta masculină, în principal din cauză că bărbia este ridicată spre înainte, creînd impresia unui personaj mai voluntar, mai încrezător.

Dar această modificare a înclinării planului general al capului a impus în egală măsură o modificare generală a volumetriei şi demonstrează, prin diferenţele de modelare a nasului şi ochilor, o cunoaştere a legilor perspectivei.

Partea superioară a corpului este dreaptă, dispusă în unghi drept în raport cu cea inferioară. Şi ea este modelată în unghiuri reliefate, accentul fiind pus pe umeri şi piept.

Sînii sînt proeminenţi, fără a fi exageraţi, dar plasaţi mai sus decât poziţia anatomică normală. Un alt aspect care o individualizează constă din modelarea zonei bazinului care este supradimensionat.

Sexul nu este indicat în manieră clasică prin marcarea triunghiului sexual. La baza părţii ventrale este realizată o linie incizată, orizontală. Modelarea generală demonstrează foarte clar sexul feminin al personajului reprezentat.

Un picior este uşor flexat, amîndouă mîinile sprijinindu’se pe el, dar numai atingîndu’l. Şi în acest caz degetele sînt sugerate prin linii incizate.

PRIMUL MARE CIMITIR NEOLITIC DESCOPERIT ÎN RUMÎNIA

La confluenţa văii Carasu cu Dunărea, la nord de aceasta, pe malul drept al fluviului, pe o lungime de cca 1,5 km au fost descoperite numeroase vestrigii arheologice care au demonstrat existenţa unor locuiri umane atribuite culturilor Hamangia, Boian, Gumelniţa şi Cernavodă.

Între acestea, cele atribuite culturii Hamangia, pe malul înalt al fluviului, acoperind zona dintre teritoriul oraşului şi pînă în locul numit Coada Zăvoiului, demonstrează o locuire intensă de’a lungul unei perioade mai lungi de timp, cercetată în perioada 1954-1958.

Dar, de departe, cea mai interesantă zonă este cea cunoscută sub numele de Columbia D (numele unui cartier al oraşului) unde a fost cercetată cea mai mare necropolă aparţinînd comunităţilor acestei culturi, cu peste 300 de morminte de înhumaţie.

Oamenii care au dus la crearea culturii Hamangia conform notărilor făcute de Dumitru Berciu, erau crescători de animale sau cultivatori de plante:

”Economia lor avea totuşi încă un pronunţat caracter vînătoresc. La baza organizării lor sociale stătea ginta matriarhală. Oamenii culturii Hamangia ajunseseră să aibă o concepţie bine conturată despre viaţă şi moarte, îngropîndu’şi morţii în cimitire, separate de aşezările celor vii, aşa cum este, de pildă, cimitirul de la Cernavodă, unde au fost descoperite pînă acum circa 400 de morminte de inhumaţie, fiind cel mai vechi şi cel mai întins din toată Europa sud-estică.”

Este posibil ca această necropolă să fi fost spaţiul rezervat înmormântării decedaţilor din toate aşezările aparţinînd culturii Hamangia descoperite în zonă, sugerînd existenţa unui spaţiu care, în acest caz, ar fi aparţinut lumii de dincolo, unde continuau să existe sufletele celor morţi.

Cele mai multe dintre aceste morminte conţineau schelete ce demonstrează faptul că trupurile defuncţilor fuseseră depuse în groapa funerară în poziţie întinsă, orientate, cele mai multe dintre ele, NE-SV.

Puţine dintre acestea demonstrau depunerea cadavrului în poziţie chircită. În cazul celor mai multe dintre ele, inventarul funerar includea topoare de piatră, vase de lut ars cu forme, dimensiuni şi decoruri diferite, dar şi statuete feminine.

Printre ofrandele funerare au mai fost descoperite şi oase de animale ce demonstrează depunerea unor părţi ale corpului diferitelor animale. Printre acestea trebuie menţionate craniile unor astfel de animale, cele mai importante părînd a fi cele de porc mistreţ, sugerînd importanţa şi mai ales valoarea simbolică acordată acestor ofrande.

Diferitele obiecte, dar şi ofrandele funerare depuse în morminte, sînt cele care ne sugerează poziţia socială a defuncţilor în cadrul comunităţii, dar şi valorile simbolice ale lumii oamenilor acelui timp.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este captura-ecran-9-1.png

CULTURA HAMANGIA

În această zonă a Europei, aşa cum se sublinia într’un articol din New York Times, cu ocazia expoziţiei “Lumea pierdută a vechii Europe” (2009):

”Înaintea Greciei şi a Romei, a primelor oraşe din Mesopotamia sau a templelor de pe malul Nilului, pe Valea Dunării inferioare şi la poalele dealurilor balcanice, locuia un popor avansat pentru vremea sa, în domeniile artei, tehnologiei şi comerţului la distanţă’.”

Descoperit la Cernavodă, în 1956, de către istoricul şi arheologul Dumitru Berciu, Gînditorul de la Hamangia este, de fapt, un complex format din două statuete antropomorfe, din lut ars, lustruit – ”Gînditorul” şi ”Femeie şezînd” – vechi de aproximativ 6000 de ani sau, după alte opinii, chiar 8000 de ani.

Descoperirea din 1952, în localitatea Hamangia, comuna Baia, judeţul Constanţa, a primelor vestigii arheologice atribuite de către profesorul Dumitru Berciu acestei culturi, a ridicat de la bun început numeroase semne de întrebare.

Cultura Hamangia, cea mai veche cultura neolitică din spaţiul rumînesc, căreia îi aparţin cele două statuete, denumită aşa după vechiul sat din comuna Istria, Dobrogea, s’a dezvoltat în mileniile al VI-lea – al V-lea î.Hr., şi este pusă în legătură cu indivizi veniți cel mai probabil din Anatolia (Asia Mică) care împreună cu populația indigenă găsită în Bazinul Dunării au creat această magnifică civilizație locală.

Au fost descoperite, în situl dobrogean, nenumărate alte figurine, majoritatea feminine, şi vase de ceramică decorate într’un stil nemaivăzut.

În primul rînd, vasele de lut ars cu forme şi decoruri nemaiîntîlnite pînă atunci demonstrau existenţa unor comunităţi umane care păreau a nu avea rădăcini în spaţiul dintre Dunăre şi mare.

De unde veneau, dacă veneau de undeva? Cine erau cei care le creaseră şi le folosiseră? Unde le erau stămoşii? Şi mai ales, ce se întîmplase cu urmaşii celor care trăiseră acolo?

Studiul atent al tuturor fragmentelor ceramice, al uneltelor, al resturilor colibelor sau bordeielor din aşezările în care s’au făcut săpături arheologice a început treptat să ridice, puţin cîte puţin, vălul enigmatic aşternut de timp. Analizînd și comparînd ceea ce se ştia despre descoperiri făcute pe spaţii vaste, arheologii, şi primul dintre ei avea să fie profesorul Dumitru Berciu, au început, pas cu pas, să contureze un tablou din ce în ce mai cuprinzător.

Astfel, prin caracteristicile formelor sale de manifestare, s’a putut stabili că această cultură îşi are originile în culturile neoliticului mijlociu balcano-anatolian.

Chiar dacă încă nu se poate demonstra foarte precis, originea acestei culturi se regăseşte în mod cert în Anatolia, de unde comunităţile acesteia au plecat, într’un moment ce poate fi considerat ca reprezentînd începutul epocii anatoliene a cuprului, spre alte meleaguri, respectiv spre ţărmurile de vest ale Mării Negre.

Care vor fi fost motivele acestei migraţii este încă greu de înţeles. Lipsa resturilor de locuire sau a mormintelor în toată Peninsula Balcanică i’a făcut pe specialişti să creadă că, foarte probabil, aceste comunități au ajuns în nord-estul Bulgariei şi în Dobrogea, circulînd de’a lungul ţărmului Mării Negre.

Odată stabilite aici, s’au extins spre interior, probabil de’a lungul văilor rîurilor. Acesta este momentul în care Dobrogea intră în istoria perioadei neolitice. Era pentru prima dată cînd în preistoria zonei era documentată existenţa unor comunităţi care, avînd cunoştinţe foarte avansate de navigaţie, mai precis de ceea ce numim astăzi – cabotaj, locuiesc acest teritoriu.

Evoluţia sa, relativ îndelungată, de’a lungul a circa şapte – opt secole, a permis evidenţierea a trei faze, dintre care ultimele două au fost subdivizate la rîndul lor.

Comunităţile culturii Hamangia au preferat să locuiască în aşezări situate pe terasele rîurilor sau văilor, în apropierea cursurilor de apă sau pe malurile lacurilor litorale. Nici una dintre aşezările cunoscute pînă în prezent nu este fortificată.

Locuinţele nu par să fi fost dispuse după un plan preexistent. Cele adîncite în pămînt, preponderente în decursul fazelor iniţiale, puteau avea una sau, mai rar, două sau trei încăperi. Cele de suprafaţă aveau suprafeţe de pînă la 30 m², cu pereţi de lut şi o structură de rezistenţă de lemn, acoperită cu puţin lut.

Corpurile decedaţilor erau depuse în spaţii special rezervate, necropole. Cea mai importantă este cea descoperită şi cercetată la Cernavodă unde au fost studiate peste 400 de morminte.

Ritul predominant era inhumaţia. Corpul decedatului era însoțit de obiecte diferite, arme, unelte, podoabe, dar şi ceramică sau diferite oase de animale. Acestea au permis afirmarea unor diferenţieri sociale între decedaţi.

Analizele antropologice au relevant existenţa unei populaţii amestecate cu elemente ce puteau proveni atît din Anatolia, cît şi din zona est-mediteraneană, alături de cele autohtone.

Studierea uneltelor de silex a demonstrat persistenţa unor tradiţii mai vechi, anterioare, caracterizate de microlitism şi tehnicile de cioplire.

Foarte probabil, acestea se datorează populaţiei autohtone ce locuia în zonele unde se stabiliseră noii veniţi şi cu care aceştia au intrat în contact.

Oasele diverselor animale descoperite în cursul cercetărilor arheologice sugerează cu pregnanţă importanţa creşterii animalelor, în principal a ovicaprinelor, dar şi a bovinelor, porcul fiind totuşi puţin reprezentat.

Alături de această ocupaţie, vînătoarea furniza şi ea o parte importantă din carnea consumată.

În funcţie de caracteristicile mediului, erau vînaţi mistreţul, cerbul, căpriorul sau chiar măgarul sălbatic.

Ceramica este, la rîndul ei, caracterizată de forme şi decoruri caracteristice. Ceramica de tip Hamangia excelează şi abundă prin decoruri cu motive triunghiulare dispuse în zone concentrice pe umăr sau pe partea superioară a vaselor, ”iar plastica este cu totul excepţională, figurinele fiind apropiate ca tip de cele cicladice, caracterizîndu’se prin stilizarea formelor anatomice în volume şi planuri triunghiulare”.

Cultura de care aparţine ”Gînditorul” a fost prima dată atestată într’un sit arheologic de lîngă oraşul Baia, de pe litoralul Mării Negre. Este nivelul primei populaţii stabilite pe coasta occidentală a Mării Negre, civilizaţie meridională. Hamangia este de tip neolitic mijlociu, respectiv mileniul VI.

Descoperirile arheologice care caracterizează cultura au fost făcute în aşezările de la Ceamurlia de Jos, Baia, Medgidia, Tîrguşor şi în Cernavodă şi Durankulak. Caracteristice pentru Hamangia sînt statuetele antropomorfe cu ţinută artistică deosebită.

Însă ceea ce individualizează comunităţile acestei culturi este, în primul rînd, plastica antropomorfă care, şi ea, demonstrează origini anatoliene.

Sfîrşitul evoluţiei acestor comunităţi este neclar deocamdată. Cultura Hamangia dispare la începutul mileniului V î.Hr., atunci cînd noi migraţii au determinat apariţia a noi culturi în această zonă dintre Balcani şi Carpaţi.

Putem presupune, datorită intenselor contacte şi schimburi cu alte comunităţi ale culturilor Boian şi Precucuteni situate la vest şi nord, că treptat se va fi ajuns la amestecuri de populaţii ce vor fi cunoscute mai tîrziu sub numele de populații gumelniţene.

Astfel, comunităţile Boian, foarte dinamice, în tranziţie spre cultura Gumelniţa, au asimilat comunităţile Hamangia.

Această asimilare culturală a contribuit la geneza unei variante pontice a culturii Gumelniţa între Marea Neagră şi Dunăre.

GÎNDITORUL DE LA TÎRPEȘTI

În Rîpa lui Bodăi, lângă satul Tîrpeşti, judeţul Neamţ, a fost descoperit un alt ”Gînditor”, uimitor de asemănător cu Gînditorul de la Hamangia, despre care se crede că are o vechime de peste 6 500 de ani şi că aparţine culturii precucutiene.

Cultura Cucuteni (aproximativ 5 200 – 3 200 i.Hr.), cunoscută pentru admirabila ceramică pictată (în roşu, alb şi negru), care se întindea pe teritoriul actual al Rumîniei (Moldova, nord-estul Munteniei, sud-estul Transilvaniei, Basarabia), dar şi pe teritoriul de azi al Republicii Moldova şi al Ucrainei, a precedat, cu cîteva sute de ani, aşezările umane din Sumer (Mesopotamia) şi din Egiptul antic.

Gînditorul de Tîrpeşti, statuetă făcută tot din lut ars, de culoare cărămizie, are aceeaşi atitudine meditativă, interiorizată, coatele sprijinite pe genunchi, palmele lipite de tâmple, fiind aşezat direct pe pămînt.

Cei mai mulţi specialişti consideră că este o atitudine de rugă, de închinare în faţa unui zeu.

Numărul mare de statuete antropomorfe, în mare parte înfăţişînd femei, din cultura Cucuteni şi din cea precucutiană, i’au făcut pe istorici şi arheologi să creadă că acestea făceau parte din ansamblul obiectelor sacre, utilizate în timpul ceremoniilor religioase.

GÎNDITOAREA DE LA PIETRELE

În 2014, la cîţiva kilometri de Dunăre, în zona satului Pietrele, din Giurgiu, o echipă de arheologi rumîno-germană a descoperit o ”Gînditoare”, mai veche decît Gânditorul de la Hamangia şi Gînditorul de la Tîrpeşti, aparţinînd culturii Gumelniţa – secolul al V-lea î.Hr., care se întindea din Dobrogea pînă în vestul Munteniei şi la sud de Dunăre, pînă în Bulgaria şi Grecia.

Gînditoarea de la Pietrele, care măsoară mai puţin de 10 centimetri, înfăţişează o femeie cu o atitudine meditativă, aşezată pe un scaun, uşor aplecată spre spate.

Cristina Georgescu, restaurator la Institutul de Arheologie Vasile Pîrvan, care s’a ocupat de restaurarea acestui artefact, sublinia că ”atît din punct de vedere stilistic, cît şi tehnic, statueta este o capsulă a timpului inedită, bogată în informaţii şi deschisă interpretărilor celor mai interesante”.

Nenumărate alte exemple ar putea completa această moştenire culturală de excepţie, comparabilă cu cea a marilor leagăne de civilizaţie de pe mapamond: “Perechea primordială” sau “Perechea de îndrăgostiţi” (prima reprezentare artistică a familiei), cultura Gumelniţa, “Hora de la Frumuşica” (şase statuete feminine prinse într’o horă), ”Tăbliţele de la Tărtăria” (primele dovezi ale scrisului în Europa), “Idolii de aur” (cultura Gumelniţa), Sanctuarul neolitic de la Parţa, Timiş (templu folosit şi drept calendar solar), Masca de la Cristian (lîngă Sibiu), una dintre cele mai vechi descoperiri de acest fel din Europa etc.

”Gînditorii” preistoriei noastre, ignoraţi de “gânditorii” de astăzi

Gînditorul de la Hamangia şi “Femeie şezînd” se află, în prezent, la Muzeul Naţional de Istorie a Rumîniei (la Muzeul de Istorie şi Arheologie, din Constanta, fiind expuse copii ale acestora), iar “Gînditorul de la Tîrpeşti” este expus în Muzeul de Artă Eneolitică Cucuteni, din Piatra Neamţ.

Cei doi “Gînditori”, prezenţi împreună, pentru prima dată, în marea expoziţie de la New York, din 2009, i’au entuziasmat deopotrivă pe specialişti, dar şi pe publicul larg, făcîndu’l pe un celebru antropolog american, David Anthony, să sublinieze că:

”La apogeu, în jurul anului 4500 î.H., Vechea Europă era unul dintre locurile cele mai rafinate şi avansate din punct de vedere tehnologic din lume şi prezenta multe dintre semnele politice, tehnologice şi ideologice ale civilizaţiei.”

Resurse: Dr. Dragomir Nicolae POPOVICI

Foto: Marius AMARIE

Citește și: ISTORIA PROTO-PELASGILOR (HAPLOGRUP I) DE LA ULTIMA MARE GLACIAȚIUNE

sau: GEȚII SUNT CONTINUATORI GENETICI AI CUCUTENIENILOR

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA

HAITA SAU CLANUL LUPILOR

tumblr_ngzlqykIkP1s03x0vo1_500

Nici un alt animal nu a strîns în jurul său atîtea legende, mituri și povești precum lupul. Numai în privința simbolisticii lupului se pot scrie biblioteci întregi, într’atît de important a fost acest animal pentru strămoșii noștri, dar și pentru omenire în general. A întemeiat orașe și a fost doica unor popoare.

Spirit redutabil ce dădea tîrcoale primelor așezări omenești, a fost preluat de șamani drept inițiator și cunoscător al puterilor tainice ale Naturii. Foarte puțini dintre noi, geto-rumînii contemporani, cunoaștem adevărul despre lupi și haitele de lupi.

Cine descoperă ce este o haită de lupi în realitate, va descoperi și de ce lupii erau apreciați și onorați de strămoșii noștri, pelasgo-geții.Așa că cine cunoștea altceva despre haitele de lupi, dar va citi aceste rînduri va avea o mică revelație.

Cine studiază cu atenție lupii și comportamentul lor și este în același timp ancorat în cultura contemporană, îi va fi greu să ignore evidența că, din punct de vedere al comportamentului, nu există o mai mare asemănare între două specii pe Pămînt decît între lupi și oameni.

Asemeni oamenilor, lupii trăiesc în familii, iar înlăuntrul haitei sînt lesne de observat structura socială și preocuparea pentru dobîndirea unui anume statut. În materia comportamentului animalelor sociale, exemplarul cu cel mai înalt statut în interiorul comunității este numit alfa.

Rudolf Schenkel de la Universitatea din Basel a fost primul care a folosit această terminologie în 1947, fundamentîndu’și teoria de segregare ierarhică a indivizilor (alfa, beta și omega) pe observarea comportamentului unor lupi ținuți în captivitate.

Astfel, Schenkel a observat că lupii își disputau supremația de gen, iar din competiție lua naștere o ”pereche alfa” – masculul lider și femela cea mai puternică.Ideea e preluată în 1970 de L. David Mech în ”Lupul”, care continuă studiul lui Schenkel și popularizează ideea unei dinamici sociale bazate pe ierarhia de tip lider / subordonat în interiorul haitei de lupi.

Ambii cercetători descriu această dinamică ca pe o competiție pentru întîietate, în care masculii alfa sînt cei dominanți, agresivi și violenți și își folosesc aceste atribute pentru a’și anihila rivalii și pentru a deveni liderul de necontestat în haită.

Cultura populară s’a grăbit să preia acest concept, împreună cu distincțiile între alfa și beta, și le’au aplicat la oameni, mai ales la bărbați. De aici, ideea de bărbat alfa, cel care ia ce’i aparține și nu se scuză pentru asta. Singura problemă cu această idee este că cercetarea pe care s’a bazat este complet eronată.

Nativii americani vedeau lupii ca spirite înrudite și nu e de mirare că bărbații s’au confruntat adesea cu presiunea de a se ridica la înălțimea statutului masculului alfa. Să căutăm în continuare inspirație în comportamentului lupilor poate fi foarte util, dar doar dacă înțelegem ce înseamnă asta cu adevărat. Cea mai mare parte a secolului XX cercetătorii au crezut că haitele de lupi se formau în fiecare iarnă din indivizi independenți și neînrudiți care își împărțeau teritoriul.

Concluzia a fost formulată în bază observării unor grupuri de lupi luați de pe la diverse grădini zoologice și aduși să locuiască împreună în captivitate. În aceste împrejurări cercetătorii au observat că lupii își cîștigau ierarhia în haită în funcție de putere, agresiune și abilitatea de a domina, iar masculul alfa era cel capabil să dovedească aceste trăsături.

Doar că niște cercetători s’au hotărît că ar trebui să observe cum se întîmplă de fapt formarea haitei în sălbăticie, în mediul lor natural.În baza studiilor efectuate pe lupii ținuți în captivitate, se așteptau să vadă cum lupii se luptau între ei.

Au fost însă foarte surprinși să observe altceva la lupii din sălbăticie, blîndețea fiind o latură a acestui tipar comportamental. În loc să formeze haita prin asocierea unor indivizi neînrudiți, în care masculul alfa se luptă să ajungă la vîrful ierarhiei, observatorii au descoperit că, în sălbăticie, haitele sînt de fapt familii.

Lupii sînt o specie monogamă, în care masculul și femela se împerechează și trăiesc împreună toată viața.

Împreună ei formează o haită, constînd de obicei din 5 pînă la 11 membri – perechea și puii, care rămîn în haită pînă la vîrsta de un an, cînd pleacă să’și găsească propria pereche și să’și facă propria haită. În unele cazuri au fost observate chiar haite de pînă la 40 de indivizi.

Marimea haitei este influențată de teritoriu, personalitățile membrilor și abundența prăzii. Perechea de lupi își împarte responsabilitățile în a conduce familia și de a’și îngriji puii. Și, în virtutea statutului de părinți și de a’și ”conduce” puii, ei formează o pereche alfa.

Lupul alfa sau lupul-tată stă astfel în topul ierarhiei masculine din familie, iar lupoaica-mamă este la vîrful ierarhiei în cadrul familiei.

Cu alte cuvinte, lupul alfa nu’și cîștiga supremația prin agresiune și prin dominarea celorlalți masculi, ci pentru că ceilalți lupi din haită sînt perechea și puii săi.

El este patriarhul haitei, pater familias. Și ca orice bun familist, individul alfa își protejează familia și îi tratează cu bunătate, generozitate și dragoste.

Prin excelență animale sociabile, lupii au dus la perfectiune conceptele de familie și clan. Univers și centru al vietii lupului, haita are caracteristici unice în lumea animală. Haitele se formează la începutul iernii și încep să cutreiere neobosite în căutarea prăzii.

wolves

Un lup singur poate vîna orice animal, de la șoarece la căprioară. Totul se schimbă radical cînd în haită se înmulțesc lupii. Atunci intră în alertă toate animalele: cerbi, mistreți, mufloni, boi moscati, reni, chiar și bizoni adulți sau urși tineri sau prea bătrîni să se apere de moartea sigură. Haita ucide, clar și sigur!

Conducerea haitei este asigurată de cei 2 lupi, masculul alfa și femela alfa, și este evident că se hrănesc primii din prada doborîtă, și tot ei au drept de viață și de moarte în interiorul haitei.

Din toată haita, ei singuri au dreptul de împerechere; celelate lupoaice nu se împerechează și dau raportul necondiționat lupoaicei șefă. Într’o haită de lupi există o ierarhie și, deși toate femelele întră în călduri în același timp, doar femelele alfa se montează.

În ciuda acestui fapt, toate celelalte femele din subordine trec printr’un proces de dezvoltare a glandei mamare, secretă lapte și își modifică comportamentul matern. Puii sînt, prin urmare capabili să se hranească de la oricare din femelele haitei. Gestatia falsă este, prin urmare, un mecanism de a proteja puii în cazul în care femela alfa moare.

Îndatoririle pe care le au femelele față de lupoaica alfa, le au și lupii masculi față de conducătorul sau ”patriarhul” haitei.Lupii alfa își sînt extrem de fideli unul altuia. Ierarhiile haitei sînt determinate mai degrabă de războiul psihologic decît de încleștarea luptei, iar obținerea unei poziții înalte se bazează mai degrabă pe atitudine și personalitate decît pe mărime sau forță.

Rangul unui lup nu este niciodată batut în cuie, nici măcar cel al lupilor alfa.

Haitele sînt în război neîncetat unele cu altele, cînd două haite își dispută teritoriul sau prada, de cele mai multe ori moartea apare brusc în rîndul lupilor…Teritoriul unui animal în general, dar și al lupului în particular este definit simplu ca fiind arealul în care se poate apăra de alți indivizi din specia sa.

Aceasta este diferenta între teritoriu și areal de răspîndire, în ultimul animalele interferează cu alți indivizi ai speciei, de care nu se pot apăra.

Este foarte dificil să se stabiliească cît de teritoriali sînt lupii pentru că acest lucru presupune monitorizarea mișcărilor întregii haite pentru o perioadă mare de timp, și determinarea modului de interacționare cu alți lupi din teritoriul său.

Specialiștii au observat haite de lupi care atacă alți lupi (Mech, 1970) precum și haite mari care atacă haite mai mici.

Lupii sînt rar prietenoși cu alți lupi nerelaționați cu haita.

Teritoriul unei haite va cuprinde și arealele de vînătoare și călătorie, deci sînt foarte mari, dar haitele sînt despărțite de distanțe mari, ca atare suprapunerea teritoriilor este nesemnificativă. Atunci cînd teritoriile se suprapun, haitele vor proceda astfel încît să stea departe una de alta. Mărimea teritoriului haitei depinde de o varietate de factori, putînd varia de la 18 kmp / haită la 1300 kmp / haită. Lupii trăiesc în teritorii mici, bine definite atunci cînd au o pradă abundentă, ei rămînînd mulți ani în același loc.

Teritoriile mici sînt caracteristice pentru zonele unde prada nu migrează, iar teritoriile foarte mari pentru zonele în care prada migreaza (exemplu, în Alaska, unde prada este renul, lupii migreaza sute de km în fiecare an).

Alți factori care influențează mărimea teritoriului pe care haita îl apăra sînt climatul, prezenta altor haite și natura terenului. În arealele cu densitate mare de locuitori, lupii au teritorii mici.

Lupii au tendința de a avea teritorii mari în arealele în care există alte carnivore mari: rîși, urși.Lupii își schimbă frecvent teritoriul în căutarea prăzii, îl măresc sau diminuează ca răspuns la mișcările prăzii. Haitele au fost observate călătorind pe distanțe mari în timpul iernii, nefiind un lucru neobișnuit ca o haită să se deplaseze și 50 km pe zi.

Există și lupi singuratici, nu doar în haită. Lupii singuratici nu au un teritoriu definit și călătoresc pe distanțe impresionante pentru a’și găsi perechea și a se reproduce (Van Tighem, 1999).

De exemplu, unei lupoaice denumită Opal i’a fost montat un emitator radio in Kananaskis (în Alberta) și a fost găsită mai tîrziu în Idaho, nord de Yellowstone. Aceasta a călătorit deci peste 1000 km.

O altă lupoaică numită „Pluie”, care a fost prinsă și radiolocată în Alberta centrală, a călătorit într’un areal de peste 100.000 kmp. După ce a fost radiolocată, a plecat spre Banff, s’a alaturat haitei de acolo, a părăsit haita, a plecat spre valea plata din British Columbia, s’a îndreptat spre Ihaho, după care a revenit in Banff. Această călătorie a durat 3 ani.

Mai tîrziu colarul a fost gasit cateva sute de km sud in nordul Waterton-Glacier International Peace Park. Cercetătorii i’au pierdut urma, după care au gasit’o ucisă de braconieri lînga Invermere, British Columbia.

Lupii utilizează multe metode pentru a’și marca teritoriul. În teritoriile bine definite cea mai importantă metodă este marcarea cu miros. Lupii urineaza pentru a’și marca teritoriul, lupi putînd detecta ușor prezența haitei concurente. Lupii au un simț al mirosului foarte bun, astfel că un intrus este repede descoperit.

Lupii tolereaza foarte rar alti lupi in teritoriu, R.D. Lawrence, în cartea Trail of the Wolf descrie însă cîteva scene în care nu există altercații atunci cînd se întîlnesc două haite.

Cînd un lup își marchează teritoriul își va ridica unul din picioarele posterioare și va improsca cu o mică cantitate de urină locul marcat (un trunchi, un tufiș, o rocă). Acest tip de urinare, numită urinare prin ridicarea piciorului este diferită de urinarea ordinară, în care lupul va împroșca urina pe pămînt. Acest tip de urinare este realizată de alfa-lupi (masculi si femele), cu o tendință mai mare la alfa masculi.

Alfa femela marcheaza teritoriul mai ales în timpul împerecherii, femela urinînd mai întîi direct pe sol. Toate celelalte femele din haită, ca și lupii inferiori sau juvenili vor urina îndoindu’și picioarele din spate.

Candace Savage în cartea The Nature of Wolves menționează că uneori toți lupii din haită vor marca un loc, lupii așteptînd în linie să le vina rîndul la marcat.

Lupii singuratici nu marcheaza teritoriul prin acesastă metodă, pentru ca haita să nu le descopere prezența.Lupii alfa vor marca limitele teritoriului cu urină la fiecare 350 m. Limitele vor fi marcate de mai multe ori, aceste limite fiind foarte importante pentru a nu se produce altercatii între haite.

Lupii nu vor marca acolo unde exista deja marcaje lasate de alti lupi, vulpi, caprioare, etc. Lupii își vor freca gîtul de trunchiul copacilor, îl vor linge sau vor scurma pămîntul (adesea dupa urinat). Astfel la mirosul urinei se va adauga mirosul lasat de glandele de pe gat sau dintre degete.

În timpul vînătorii, lupii selecteaza cele mai bătrîne, bolnave sau slăbite animale. Odată izolată victima, lupii atacă din toate unghiurile țintind gîtul și abdomenul, astfel încît moartea survine repede și fără dureri. La masă, un lup consumă în medie circa 3 kg de carne, însă lăsat singur la pradă termină fără probleme chiar 10 kg.

Februarie este luna nunților lupesti, iar 60 de zile mai tîrziu, într’o văgăună ascunsă sub copaci, stînci sau hățiâșuri cît mai innaccesibile, apar pe lume cele mai prețioase comori ale haitei. Pentru primele 3 săptămîni din viață, cei 1-14 puiuți de lup nu părăsesc siguranța și căldura vizuinii.

Mama stă cu ei timp de 2 luni, hrănindu’i cu lapte în prima luna, apoi lupușorii trec gradat la un regim bazat pe carne regurgitată special pentru ei de toți membrii haitei. La circa 6 luni își schimbă dinții și încep să participe la vînătoare. După un an de zile sînt aproape adulți, părăsind haita la 2-3 ani cînd sînt maturi sexual, gata să reia ciclul vieții de lup.

Lupul zilelor noastre a apărut pe scena Naturii acum circa 4-5 milioane de ani.

Strămoșul său, denumit științific Canis dirus, era foarte asemănător lui, doar că avea picioarele proporțional mai scurte, era de două ori mai mare, se hranea preponderent cu cadavre și înspăimînta vietuitoarele din habitatul său. Cel mai mare dintre cîinii salbatici, lupul este prădătorul cheie în toate ecosistemele unde se întîlnește.

Talia si greutate sa variaza considerabil, ambele cresc proportional cu latitudinea si temperaturile reci. Lupii sînt construiți pentru efort continuu și rezistență îndelungată. Au trăsături croite pentru călătorii îndelungate: pieptul adînc și îngust, picioarele lungi si puternice. Labele lupului sînt adaptate pentru alergat pe terenuri cît mai variate, în special pentru zapezi mari. Au o mică membrană între degete care’i permite să nu se afunde în zăpadă în timpul vînătorii, ilustrînd perfect proverbul rumînesc ”Pe lup picioarele’l hrănesc”.

Uneori lupul pare mai masiv datorită blănii groase alcătuite din două straturi de păr. Primul strat, format din peri aspri, înlătura usor apa, noroiul si praful. Al doilea protejeaza contra gerului si umezelii.

Lupii năpîrlesc primăvara si toamna. Culoarea blanii variaza mult de la nuante diverse de gri-sur pana la alb pur sau chiar negru intens. Lupii cu blana deschisă au intotdeauna ochii închiși la culoare, cei cu blana întunecată au ochii luminoși strălucitori.

îAnimale extrem de adaptabile, lupii au cucerit munți și stepe, păduri temperate, Taigaua și Tundra, chiar și deșerturi, fiind, în trecut, cea mai răspîndită specie de mamifere după oameni. Astăzi, cele mai stabile populații au rămas cele din Siberia, Alaska si Canada. Lupii au fost exterminați în toate țările Europei Centrale și de nord în perioada secolului XIX și al doilea război mondial.

Au mai rămas populații în Portugalia, Spania, Italia, Grecia și Finlanda, deși lupii au repopulat în mod natural multe părți ale Europei; recolonizând Franța, Germania, Suedia și Norvegia.

Cele mai mari populații sînt întîlnite în Europa de est, Rumînia, Peninsula Balcanică și Polonia. În Rumînia, lupul, vînat frenetic în vremea lui Ceaușescu, nu mai prezintă un areal continuu, nenumărate goluri fiind create de vînarea necontrolată.În mod natural lupul se găsește în Rumînia în Delta Dunării, în golul alpin, prezentînd o mare amplitudine ecologică, datorată inteligenței sale deosebite, așa cum se întîmplă și în cazul corbului..

În Antichitate era simbol si atribut solar al lui Apollo; templul zeului situat în pădurea sacră de lîngă Atena se numea Lukaion, adică Tărîmul Lupului. Mai tîrziu, Aristotel își expunea învățăturile în acest loc. De aici vine originea cuvîntului “Liceu”, instituție școlară frecventată inițial de “lupii tineri”.

În confreriile razboinice, cum era și cea a lui Daci Balo, alături de marile feline, urși sau vulturi, lupul este principalul inițiator și călăuzitor în dobîndirea spiritului și virtuților marțiale.

De la temuții bersekeri ai vikingilor la indienii preriilor, lupul a fost totem universal al luptătorilor.

Detaliu pl.14

Detaliu de pe o Tăbliță de la Sinaia cu Stindardul Geților cu cap de lup

Legătura dintre lupi și geți este cea mai cunoscută imagine pe care o avea antichitatea referitor la strămoșii nostri.

Stindardul geților, dragonul cu cap de lup deși este specific geților el a fost ulterior răspîndit de geții care au migrat în diverse locuri din lume, așa a ajuns în inima Asiei printre triburile turcofone, dar și stindardul legiunile romane. Unii cercetători cred că era un simbol al sanctuarelor Geției.

Geții adorau cu sfințenie pe cel considerat căpetenia lupilor, tainicul Lup Alb. Legende uitate spun ca el a fost alături de geți și la căderea Sarmigetuzei. Se mai povestește că tot spiritul Lupului Alb l’a vegheat pe Apostolul Andrei prin pustia Dobrogei spre pestera care să’i ofere adăpost. Ziua Sfîntului Andrei, precum și cea a Sfîntului Petre, alt patron al lupilor, erau ținute la mare respect în lumea satului.

De Bobotează se crede că lupii vînează diavolii alungati de sfințirea apelor. Ghid pentru lumea de dincolo, lupul este omniprezent în folclorul geto-rumînesc drept însoțitor credincios al “dalbului de pribeag”. Dalbul pribeag este denumirea metaforică a mortului, folosită în majoritatea cîntecelor ceremoniale de înmormîntare; amintește de vechile construcții metaforice bazate pe interdicție verbală, este un tabú; în concepția tradițională geto-rumînească, sintagma izvorăște din ideea că moartea este o mare călătorie dinspre lumea celor vii spre lumea celor morți; pribeag, în limbajul popular, desemnează pe cel care și’a părăsit casa și pe ai săi și rătăcește prin lume; dalbe sînt florile din refrenul colindelor, dalbă este și fata de măritat din colinde, dalbe sunt și visele, dalb este mîndrul din cîntecele lirice, sonoritatea particulară și gingășia deosebită a epitetului fiind date de vechimea și raritatea lui.

Caracterul ambivalent al lupului este definitoriu pentru el. Dacă în trecut era animal sacru, odată cu Evul Mediu nu a existat un alt animal mai demonizat, urît, temut și în consecință vînat pînă la extincție.

Armonia dintre lupi și urmașii geților carpatici, cu noi geto-rumînii de azi, s’a dereglat brusc și brutal odată cu importul pe tancurile sovietice a comunismului. Prin anii ’60 bolșevicii au sfidat ridicolul și au arătat că prostia nu are margini cînd au condamnat lupii în cadrul unei plenare. Declarat drept „Dușman al poporului și al clasei muncitoare ce trebuie stîrpit cu orice mijloace”, lupii au fost supusi unui adevărat genocid prin campanii de exterminare, în care erau uciși de pădurari chiar și puii abia născuți din vizuini.

Astăzi mai supraviețuiesc circa 2.000-3000 de lupi, majoritatea în județele Hunedoara, Caraș-Severin, Sibiu, Maramureș, Suceava și Vîlcea. În ciuda numărului lor mic și a faptului ca sînt o specie pe cale de dispariție, încă se mai vîneaza lupi în Rumînia…scopul fiind doar unul singur: ruperea lanțului magic creat în trecut de strămoșii noștri cu acest animal sfînt.

Citește și: CRONOLOGIA ISTORICĂ A GETO-RUMÎNILOR ULTIMILOR 2000 DE ANI

sau: GETO-ROMÂNII, CEL MAI FURAT POPOR DIN ISTORIE

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA

BALAUR, CUVÎNT GETO-RUMÎNESC

Analiza cuvîntului BALAUR pornește de la studiile lui Constantin Drăgulescu, în vederea realizării Dicționarului explicativ al fitonimelor rumînești, care completează substanțial Dicționarul lui Al. Borza, ce cuprinde, pe lîngă 10.906 de nume rumîneşti de plante pentru 2.095 specii. și cîteva mii de nume de plante maghiare, săseşti, germane, franţuzeşti, engleze, ruseşti, ucraineene, sîrbeşti, bulgăreşti și turceşti.

Prin publicarea Dicţionarului explicativ al fitonimelor rumîneşti și a Dicționarului de fitonime rumînești, Constantin Drăgulescu a ridicat numărul numelor rumîneşti de plante cunoscute la 21.839 fitonime cunoscute pînă în prezent, fitonime care aparţin unui număr de 3.227 specii de plante indigene şi exotice, spontane şi cultivate.

La acestea se adaugă 3.070 nume de soiuri şi 612 termeni care desemnează de părţi (organe) de plante.

Astfel, fitonimia rumînească însumează, deocamdată, peste 26.000 de termeni.

Termenul balaur are etimologie necunoscută conform DLR (2010), posibil element autohton cf. alb. tosc bollë și gheg bullar cu semnificația ”șarpe (mare)”, ”șarpe de apă”, în limba rumînă existînd și termenul bală ”animal monstruos, duh necurat din povești”.

Apare în textele lui Varlaam și Dosoftei, dar conform DELR (2012) apărea deja la 1480 ca antroponim.

Dacă citești wiki-piki, Balaur este un gen de dinozaur dromaeosaurid theropod de la sfîrșitul Cretacicului (circa acum 70 milioane de ani) ce a trăit pe teritoriul actualei Rumînii.

A fost descoperit și descris în august 2010, primind numele unei creaturi mitice rumînesti, balaur. Este cunoscut dintr’un singur schelet parțial, reprezentînd specia Balaur bondoc, numele provenind de la construcția oaselor, care erau mai scurte și mai grele decît cele ale altor membrii ai familiei.

Reconstituirea Balaurului Bondoc

Spre deosebire de dinozaurii cu care este înrudit, avea cîte două gheare sub formă de seceră la toate labele, cu gheare mari retractabile la primul și al doilea deget. A fost descris ca „o variantă musculoasă a prădătorului Velociraptor”.

Un studiu publicat în 2015, susține că Balaur bondoc ar fi fost o pasăre nezburătoare primitivă, specia fiind mult mai apropiată de Jeholornis, Sapeornis și Archaeopteryx decît de Velociraptor.

Însă, în tradiția populară rumînească, termenul desemnează un monstru ofidian, uneori înaripat, cu unul, trei, șapte, nouă sau douăsprezece capete.

Nu numai că are formă de șarpe, dar rumînii presupuneau că, la origini, era șarpe.

Balaurul cu cap de lup, stindardul geților, era întotdeauna înfipt în sulița, ceea ce sugerează izbînda celor vrednici asupra dușmanilor.

Pe de altă parte, celebrul ”Cavaler Danubian”, ipostaza a lui Apollon-Zamolxio, este reprezentat mai mereu ucigînd balaurul, imagine preluată mai tîrziu de Sfîntul Gheorghe.

În mitologia rumînească, balaurii apar uneori ca făuritori și străjeri al nestematelor și aurului, locuind pe funduri de prăpăstii, prin ”Țara Armenească”.

Alteori, balaurii sînt totuna cu Zburătorul, deci antropomorfici, locuind în văzduh, printre nori. Alți balauri locuiesc și ei tot printre nori, producînd ploi torențiale și grindină

În unele basme, Balaurul-Zburator este singurul vizibil de către om, și provine din șarpe, caruia îi cresc aripi și care începe să zboare, putînd fi zărit strălucind pe cerul înnourat.

Cu siguranță, la originea imaginii balaurului din văzduh, deasupra meleagurilor noastre, se află norii aducători de furtuni, fulgere și tunete.

De obicei, în mitologia rumînesc, balaurul are o înfățișare cumplită, cu un cap mare, cu 12 limbi.

În general însă, suprafireasca fiara are pînă la 7 capete.

Gura îi este atît de largă încît poate înghiți mai mulți oameni deodată; ochii îi sînt bulbucați, nările îi sînt larg deschise și pot azvîrli un foc ucigător asupra celui ce se luptă cu această dihanie înspaimîntătoare.

Trupul balaurului este lung, ca de șarpe, și e acoperit cu solzi și plăci de oțel sau de piatră, fiind și înaripat. Are patru sau mai multe picioare și gheare ca de leu, coada lungă și atît de puternică încît cu o lovitură dărîma un munte sau produce un cutremur.

Dintr’un salt el poate atinge cerul, iar printr’o zvîcnire de aripi poate pluti pîna în Vîntul Turbat; cu un racnet poate dărîma zidurile unei cetăți.

Locuiește în codri întunecați, în peșteri sau în fîntîni. Se hrănește cu carne de om, pe care îl poate înghiți cu cal cu tot, după care doarme zile întregi.

Făt Frumos și alți eroi s’au luptat cu balaurul și l’au învins, salvînd’o astfel pe fata de împărat, pe care fiara o pretindea ca tribut.

În general, balaurii provin din șerpi.

Balaurul Dobrogean sau Șarpele Balaur

Reptilă cvasi necunoscută majorităţii rumînilor, aşa numitul balaur dobrogean, sau şarpe balaur (Elaphe sauromates) prin dimenisiunile şi aspectul său unic în herpetofauna autohtonă, pare un demn urmaş al balaurilor din basmele care ne’au încântat copilăria.

Atît reptila, cît şi uriaşele personaje mitologice au de partea lor poveşti deosebit de interesante.

Balaurul se transformă, fie într’o zi de primăvară, în urma ingerării unei mărgele făurită din balele amestecate ale unei adunări de șerpi, fie stînd ascuns timp de șase ani, fără a’l vedea lumina soarelui și oamenii.

Într’o anumită zi de primăvara, din șapte în șapte ani, se strîng la un loc toți șerpii, de toate vîrstele și mărimile.

Locul acela este într’un munte stîncos, înconjurat de bălării și necălcat de picior de om. Cînd se apropie acea zi, toți șerpii devin neliniștiți, dansează la Lună, apoi pornesc ca vrăjiți.

Citește și: BRĂȚĂRILE GETICE DE AUR

În acel loc montan, serpii se strîng unii într’alții, aplecîndu’se în dreapta și în stînga, fluierînd întruna, pîna ce se adună toți. Atunci își varsă balele, pe rînd, într’un loc ferit, în vreme ce cel mai batrîn dintre ei descînta cu stihuri numai de el știute.

Din balele acelea, amestecate și vrăjite, se formează o nestemată cu străluciri solare. Pentru ea se luptă toți serpii, pînă cînd cel mai puternic izbutește să înghită acea piatră scumpă.

Întreaga ceremonie se numeste Fiertul Mărgelei. Șarpele care a înghițit piatra prețioasa fuge prin codri, și, dacă șapte ani consecutivi nu l’a zărit nici un om, se preface în balaur.

Dacă însă a zărit față de om în cei șapte ani, șarpele plesnește de necaz.

Iar dacă a ajuns balaur, se ascunde într’un lac sau într’o fîntîna, de unde este scos doar de Solomonari. Se mai prefac în balauri șerpii care trăiesc cît trei vieți de om și au făcut numai rău în tot acest timp.

Cînd coboară din nouri, balaurul se ascunde în iazuri sau în puțuri și înghite oameni și vite.

Alături de alte făpturi suprafirești, balaurul locuiește uneori în Celalalt Tărîm și se hrănește cu pui de pajură sau de zgripțuroaică.

Atunci, Făt Frumos, părăsit acolo de frații lui ticăloși, salvează puii și, drept răsplată, pajura-mama îl readuce în Lumea Albă, adică în lumea noastră.

Puterea năprasnică a balaurului îi face pe cei arși de dragoste să’l invoce, ca în acest descîntec de ursită:

”Tu, serpe-balaura,

Cu solzii de aură,

Cu noauș limbe împungătoare,

Cu nouă cozi izbătoare,

Sa te duci la C. si tu s’o cauți

Unde vei afla’o;

De’i afla’o în casa,

De’i afla’o afara,

De’i afla’o vorobind cu tata-său

Sau cu maică-sa, Cu frate-sau, Cu prietenul sau,

Sau cu ibovnicul,

Culcată sau sculată, Tu să nu o lași

Pînă ce ea cu mine nu s’a întîlni

Și n’a vorbi! Tu ei să nu’i dai stare,

Așezare, Ca unui paros pe foc!

În tradiția așa-zis recentă, balaurul trăiește pe fundul fîntînilor, prin peșteri, prin codri neumblați și este malefic, în cea arhaică el reprezenta ființa primordială, întruchipînd haosul acvatic precosmogonic.

În opinia lui Andrei Oișteanu, balaurul – principiu al Haosului – nu era independent (așa cum considera Traian Herseni), ci era doar unul dintre termenii unui binom cosmologic arhetipal (celălalt termen fiind, evident, eroul demiurg, cel care, învingînd balaurul, pune Ordine în Haos sau, cu alte cuvinte, transformă Haosul în Cosmos, în Lume).

În toate legendele cosmologice în care Fîrtatul sau Dumnezeu creează inițial Arborele Lumii în vastul întins de ape, la rădăcina lui se află un șarpe-balaur, identificat ulterior cu dracul, punînd un semn de egalitate între acesta și apele primordiale, haosul acvatic precosmogonic.

Unele legende rumînești specifică pedeapsa aplicată de Fîrtat șarpelui care urzea împotriva acestuia: Fîrtatul îl aruncă în hău și îi poruncește să se încolăcească de nouă ori în jurul pămîntului și să îl apere de ”prăpădul apelor”.

Balaurul va avea un rol hidrometeorologic în numeroase legende și tradiții rumînești și adesea este pus în relație cu solomonarii.

În urma presiunilor exercitate de Biserică și doctrina creștină, Balaurul a devenit din monstrul primordial cosmologic un monstru malefic, iar solomonarii din niște oameni pioși au devenit vrăjitori ce și’au vîndut sufletele diavolului.

Vechea religie a fost transformată în magie, daimonii în demoni, iar vechii preoți în vrăjitori.

Un aspect interesant este cel al ”legării” balaurului, motiv detaliat de Andrei Oișteanu în mai multe locuri.

În prima lui fază, motivul implica doar Balaurul și o fecioară.

Numeroase imagini înfățișează fata ținînd balaurul legat cu un cordon, un lanț sau tot soiul de alte legături (Marea desfrînată din Apocalipsă ține în frîu un balaur cu șapte capete), inclusiv, precum în cazul Sfintei Martha, cu propria centură de castitate (o aluzie transparentă la pierderea fecioriei).

În aceasta secțiune a Apocalipsei apar niște personaje care sînt si ele simbolice. Acestea sînt o femeie si un copil de parte bărbătească care sînt persecutati de un balaur și uneltele sau ajutoarele lui – o fiara si o femeie desfrînată.

Viziunea Bisericii asupra Balaurului din Apocalipsă:

Biserica spune că aceia care sînt dispuși să privească superficial sau în spirit batjocoritor cuvîntul lui Dumnezeu, toate aceste elemente par a fi fost împrumutate din lumea basmelor, a poveștilor cu feți frumoși și balauri care se slujesc de cele mai decăzute elemente omenești.

În această viziune pana inspirației divine ne transportă înapoi la începuturile dispensațiunii creștine pentru ca să străbatem încă o dată același drum. Motivul pentru care Dumnezeu procedează așa este ca prin aceste repetări El dorește să imprime și mai bine în mintea noastră anumite adevăruri.

Și mai este ceva: fiecare repetare îi ofera ocazia lui Dumnezeu de a introduce pe scena profeției noi elemente și noi unghiuri din care El ne cheamă ca să privim realitățile din jurul nostru.

Capitolul 12, cu care se deschide noua viziune, reprezintă nu numai începutul celei de a patra secțiuni a Apocalipsei, ci și începutul celei de a doua jumătăți a cărții cuprinsă între capitolul 12 și ultimul ei capitol, 22.

Privind la această ultimă jumătate a cărții descoperim acele forțe care s’au ridicat împotriva Domnului Iisus și împotriva bisericii Sale.

Ele sînt: balaurul, fiara care s’a ridicat din mare, fiara care s’a ridicat din pamînt, Babilonul și toți oamenii care au primit semnul fiarei.

Cam asta ar fi din prisma bisericii, interpretarea viziunii Balaurului din Apocalipsă.

Un alt punct de vedere interesant legat de femeia care ține piept Balaurului din Apocalipsă îl redăm la final.

Actul implică însă, erotism și subscriem și noi ipotezei conform căreia, inițial, foamea balaurului se referea la foamea sexuală.

Acestuia i se ofereau, din partea unei comunități, întotdeauna fete (de multe ori îmbrăcate în straie de mireasă), pe malul unei ape sau la gura unei peșteri.

Fata îl potolea și îl ”lega”.

Într’o epocă ulterioară, fetei i’a fost refuzată calitatea de eroină, a fost transformată într’o biată victimă, fiind introdus un fecior care să o salveze, inclusiv Sf. Gheorghe.

În mituri și în basme, inevitabil, salvatorul se va căsători cu fata.

Se impune o structură socială patriarhală, cultul Zeului-Tată-Cer în dauna cultului Zeiței-Mamă Pămînt.

Odată cu expansiunea creștinismului, cel care este legat sau cu care fata stabilește legături nu mai este balaurul, dragonul, șarpele ”draco”, ci un înlocuitor al său, impus de noua religie, ”dracul”.

Astfel, la Toulouse, în 1275, a avut loc prima ardere pe rug a unei femei acuzate de presupuse relații (sexuale) cu diavolul.

Este inițiat un lung și rușinos șir de atrocități săvîrșite ”în numele Domnului”.

Într’o altă lucrare am identificat un număr de 69 de fitonime rumînești create cu ajutorul termenului ”drac” cf. gr. drákon ”drac”, lat. draco ”dragon, balaur, şarpe”.

Dumitru Bejan arăta că în fitonimia rumînească, din domeniul ființelor supra- (sau sub) naturale, ireale, termenul drac este constituentul lexical cel mai frecvent în formarea denumirilor populare rumnîești de plante.

Din păcate, autorul nu prezintă nici o dovadă în acest sens.

De asemenea, face precizarea, cum că uneori e mai greu de explicat care este semnificația cuvîntului ”drac”.

Din analiza noastră reiese, că plantele se numesc astfel, în primul rînd, datorită aspectului lor, cu rare excepții, neplăcut sau pentru că au un miros neplăcut.

Urmează, ca număr, denumirile provenite din calcuri sau etimologii populare, apoi speciile necomestibile.

Ultimele două locuri sunt ocupate de fitonimele plantelor parazitare și cele ale căror explicații sînt de natură mitologică, religioasă etc. Cu siguranță, în denumirile populare rumînești de plante, etimonul latin al termenului drac nu este reprezentat în sensul său propriu.

Oamenii din popor au trecut lexemul prin filtrul religios (nu neapărat creștin) sau mitologic. Informatorii noștri nu îl asociază pe diavol cu șarpele, nici măcar cu referire la episodul păcatului originar, constituentul lexical al fitonimelor analizate exprimînd cu precădere atribute neplăcute, necurate, nefirești sau dăunătoare omului.

Pe una dintre cele 25 de plăcuțe de argint descoperite la Letnița, regiunea Loveci din nordul Bulgariei, plăcuțe datînd in secolul al IV-lea î.Hr., incluse în fondul de artă getică, apare, stînd în picioare, un personaj feminin (identificat de specialiști ca fiind Cora sau Hecate – protectoarea vrăjitoarelor) care ține în mîna dreaptă o pateră, iar mîna stîngă o ține pe gîtul unui balaur tricefal, aflat în poziție verticală.

Pe o altă plăcuță din același tezaur, apare tot un personaj feminin (identificat cu o nereidă sau Marea Zeiță a geților) care ține de căpăstru un balaur hipocefal și pare că îl călărește, așezată cu ambele picioare pe aceeași parte.

Pe o faleră de argint datînd din secolul al II-lea î.Hr, descoperită la Lupu, Cergău, jud. Alba, apare un personaj feminin care ține într’o mînă un vas cu toarte, iar în cealaltă un șarpe mare.

Zeița întruchipată pe cele două plăcuțe de argint ar putea fi Bendis, zeiță a lunii, a pădurilor și a farmecelor, protectoare a femeilor.

Tomaschek, Decev, Gh. Mușu, Mircea Eliade ș.a., au indicat ca sursă a teonimului rădăcina indo-europeană *bhendh ”a lega”, de unde germ. Binden, Bund, Band, engl. bind, rom. Bandă, bentiță etc.

Această etimologie a fost respinsă de I.I. Russu.

O preoteasă a acestei zeițe, Medeea, o ilustrează călătorind prin văzduh într’un car tras de balauri, iar Diodor din Sicilia notează că, pentru a demonstra populației din Tesalia puterile cu care era învestită, Medeea a făcut să apară ”chipurile unor balauri” pe care pretindea că îi adusese zeița Artemis / Bendis.

Referiri la această preoteasă fac și Platon, Aristotel și Ovidiu.

Numele Bendis a fost treptat abandonat în favoarea celui roman, Diana, care a generat ulterior din Sancta Diana numele Sînziana și sânziene, incluziv fitonimul.

Sînzienele paralizează, ”leagă” feciorii care le surprind dansînd sau cîntînd sau pe cei care încalcă diferite tabuuri.

Balaurii sînt călăriți și de solomonari în credința poporului rumîn.

Un portret complex al solomonarului a fost zugrăvit de profesorul Traian Gherman. El spune că solomonarii nu’și mărturisesc profesiunea în fața oamenilor.

Cu toate astea, orice sătean îl recunoaște:

”Solomonarii au înfățișare îngrozitoare, ochi roșii, bulbucați, fruntea lată și încrețită, piept lat, gît puternic, statură mijlocie ori mică (…) au două cozi, una de pene subsuoară, și alta e prelungirea șirei spinării.

(…) Toată înfățișarea li’e de oameni sălbatici cu păr sburlit și aspru, ca părul de porc. Hainele lor sunt numai petece și murdare.

(…) De multe ori umblă îmbrăcați cu șapte pieptare chiar și în mijlocul verii, într-o mână cu o carte, iar în cealaltă cu un toiag. Totdeauna sînt scurți la vorbă, arareori îi auzi vorbind, dacă capătă ceva milă nu mulțumesc, pita căpătată de pomană nu o mănîncă, ci o aruncă pe ape. Nu dorm nicicînd în casă, (…) locuiesc în munți prin peșteri, prin păduri în colibe sau prin țarine. Ei (…) îs oameni blăstămați de Dumnezeu, cari se pun în legătura cu necuratul și își vînd sufletul, ca să capete putere asupra văzduhului și a balaurilor.”

Absolvirea școlii este indispensabilă:

”După șapte ani de învățătură iasă din școală învăluiți în neguri și țin’ndu’se cu mâinile de un fuior lung de nor, care îi scoate în lumea noastră din celălalt tărîm, îmbrăcați tot cu veșmintele cu care au intrat, iar din școală capătă o carte, un toiag sau un cîrlig și un frâu de scoarță de mesteacăn.”

Solomonarii sunt numiți legători și dezlegători ai ploilor, sau ”valhasi” (”volhv” – ”vrăjitor” sau ”sacerdot” slav păgîn). Unii folcloriști mai speculează că solomonarii ar fi trăit în locuri solitare, în păduri sau aproape de lacurile montane.

În principiu, nu se acceptă identificarea solomonarilor cu șamanii. Mircea Eliade citînd cu prudență pe călătorul străin Bandinus care vorbea despre niște ”incantatores” din Moldova de nord, pune la îndoială informația, întrucat ea nu e confirmată de un atît de bun cunoscător al obiceiurilor moldovenești ca Dimitrie Cantemir; de aici rezultă că nu se poate vorbi, în cazul solomonarilor, de un șamanism rumînesc.

O definiție lipsită de exagerări și întemeiată pe informații stricte din secolul XIX (deci mai apropiate de epoca în care această tagmă mai funcționa) găsim în cartea lui Fr. Muller, Siebenburgische Sagen:

”Solomonarii sînt moștenitorii înțelepciunii lui Solomon, considerat ca mare vrăjitor, care poate închide și deschide cerul cu farmece, a îngheța apele și lacurile, a aduce roua și grindina în cîmpii.”

Funcția lor magică se pare că se limita la ceea ce spunea etnologul Tudor Pamfile:

”Solomonarii se duc la iezere și de acolo scot Balaurul.”

Același folclorist definește și balaurul, ca instrument al operațiunilor solomonărești:

”Șarpele pe care nouă ani de zile nime nu l’a văzut, se face Balaur, adică șarpe uriaș, care poate și sbura. După ce poate sbura, se duce pînă găsește un hău fără fund, numit iezer, se bagă acolo și tot bea apa pînă’l scoate vreun solomonar.”

Citește și: PREOȚII PELASGO-GEȚILOR, SOLOMONARII HIPERBOREENI

Din toate sursele folclorice autentice rezultă constant că solomonarii sînt oameni cu puteri supranaturale, care se prezintă de obicei icognito, ca și cerșetori zdrențăroși sau ca domni eleganți purtînd într’o mînă o carte, iar în cealalta un toiag sau mai ales un căpăstru (adesea din coajă de tei) cu care lovește balaurul în cap.

Capacitatea supranaturală a solomonarului e descrisă de folclor contradictoriu: deși e socotit de cele mai multe ori un discipol al Diavolului, uneori se consideră ca e un sfînt, subaltern al lui Dumnezeu.

Această diferență portretistică a depins probabil de influența Bisericii creștine, în raport cu capacitatea de rezonanță a conștiinței populare dintr’un mediu sau altul.

Totuși, pretutindeni se crede că solomonarii sînt ființe pozitive care fac bine oamenilor, fiind vindicativi.

Numai cu oamenii răi nu se poartă bine, lor stricîndu’le semănăturile, bătîndu’le cu grindina.

În stratul mai adînc al concepției mitologice rurale, Diavolul e agreat discret și chiar admirat pentru inteligența pe care o dovedește.

Toată tehnica învățată în școala diabolică de solomonar se rezumă la căpăstrul amintit și la cartea din care citește, către balaur, formulele magice, care nu sunt însă descîntece.

Obligat astfel de solomonar, balaurul înghite apa iezerului, pe care apoi o varsă asupra locului indicat, cînd solomonarul traversează cerul călare pe acest balaur zburător.

Știm că folclorul conține pentru fiecare act malefic, pentru fiecare noxă, un antidot care, ca și în cazul buruienilor de leac, ține de magia albă.

Față de acțiunea solomonăriei, antidotul îl posedă niște ”contrasolomonari”, proveniți dintre meșterii zidari, cărămidari, pietrari, despre care se crede că au fost solomonari ce și’au încheiat durata slujbei.

Ei înfig patru furculițe spre cele patru puncte cardinale, rostind o formulă magică; iar, dacă vor, pot chiar să ucidă balaurul pluvial, aruncînd în inima vîrtejului un cuțit.

Solomonarii trebuie să treacă niște teste ale curajului și ale rezistenței la durere fizică în situații extreme.

Solomonarii ucenici ascultă prelegerile predate de diverși demoni (printre care arhidemonul Uniila), citesc manulalele numai la lumina unui opaiț în timp ce sunt așezați pe o piatră de moară rotindu’se cu mare viteză și suspendată cu un fir magic de tavanul peșterii în care e adapostită școala.

Dacă privim cu atenție acest cadru misterios, conceput în atmosferă de basm, vom remarca totuși că școala subterană a inițierii e un ecou sărăcit al vechilor mistere de inițiere hermeneutică prin cărțile sapiențiale ale lui Hermes Trismegistul sau de inițiere agrară, ca în Misterele Eleusine.

Aspectele și implicațiile mitologice ale balaurului sînt mult prea complexe pentru a putea fi expuse în acest articol care își propune să prezinte cum se reflectă acestea în denumirile rumînești de plante și de unde tragem concluzia firească că Balaur este cuvînt străvechi geto-rumînesc .

O sursă bogată de material lingvistic (atît la nivel denotativ cît și conotativ) în privința reprezentărilor balaurului în tradiția rumînească, îl constituie fitonimia.

Între fitonimele rumînești am identificat un număr de nouă care implică imaginea balaurului, dintre care cinci sunt create cu ajutorul termenului balaur.

Nu am analizat fitonimele ce fac referire la șarpe, acestea constituind obiectul unei alte analize, în care am totalizat numărul mare de fitonimele rumînești – 8313 create cu ajutorul termenului ”șarpe” < lat. serpens, lat. serpes < lat. serpens, în opinia lui Vinereau, recurgînd la Diez, Pușcariu, Ciorănescu ș.a., derivarea directă din lat. serpens, este imposibilă, din punct de vedere fonetic, termenul putînd fi prelatin, dat fiind sankritul sarpati ”a (se) târî”, v. ind. sarpa ”șarpe”, alb. gjarpër ”șarpe”, cf. rad. i.-e. *serp-, *srp- ”a se tîrî” din care lat. serpo, -ere, v.ind. sárpati; lat. pop. serpes este etimonul oferit și de Candrea și de DEX, la Scriban: mlat. sĕrpes, format din nom. cl. sĕrpens, gen. -éntis, vrom. șearpe, de unde și mold. lit. șerpe; vgr. ῾erpetón, tîrîtor, scr. sarpa-s, șarpe; it. pg. serpe, serpente, pv. cat. serp, fr. serpent, sp. sierpe, serpientelat; serpens la Șăineanu și în NoDEX.

Din lucrarea respectivă, am avut în vedere strict termenul ”șarpe”, nu și substituenții săi, dubletele sinonimice etc. precum zmeu, balaur, viperă, năpîrcă, tîrîtoare, veveriță, gîndac, pește, pepe ș.a.

Nici în articolul de față nu ne vom referi în detaliu la sinonimia balaur-zmeu, aceasta constituind subiectul unei lucrări viitoare.

Opunîndu’ne concepției semanticii clasice care nu recunoștea numelor decît relația de denotație, considerăm că sensul și semnificația rezidă din interacțiunea semnificaților, care preferă opoziția dintre semne inerente și aferente, motivația putînd afecta porțiunea aferentă sensului contextual.

Dintre fitonimele care implică balaurul, patru sunt concentrate într’un termen unic: bălăurei, samcă, sancă și sămcuță, primul un diminutiv plural, al doilea numele unei entități feminine malefice, cunoscută și sub numele de Avestița sau Aripa-diavolului (și altele mai puțin răspîndite), al treilea, o formă regională a celui de al doilea, dar denumind specii diferite de plante, iar al patrulea un diminutiv al celui de al doilea.

Cinci se compun din doi termeni, toți formați prin hipotaxă, dintr’un substantiv în nominativ+substantiv în genitiv: capul-dragonului, gura-balaurului, iarba-balaurului, oulbalaurului, porumbul-șarpelui.

În privința posibilității studierii semantice a nomenclaturilor, Simina Terian consideră că ”textemele realizează adeseori o reorganizare a opozițiilor echipolente din lexicul primar sub forma unor opoziții graduale și / sau privative”.

Chiar dacă, la origine, multe dintre aceste configuraţii semantice au reprezentat metafore insolite, ele şi’au pierdut, prin ”repetare”, orice valoare ”poetică”, devenind astfel expresii convenţionale.

Am adoptat ortografia propusă de DOOM2, conform căruia se scriu cu cratimă substantivele compuse cu unitate semantică și gramaticală mai mică decît a celor scrise într’un cuvânt, eventual, cu articulare și flexiune și la primul element, avînd structura substantiv + prepoziție + substantiv, substantiv + substantiv în nominativ, substantiv (articulat) + substantiv în genitiv.

De asemenea, DOOM2 prevede generalizarea scrierii cu cratimă a compuselor nesudate care denumesc specii distincte de plante:

Bălăurei (Galeopsis speciosa): florile bilabiate ale plantei melifere au fost asemănate cu capete de mici balauri; planta se mai numește balbisă şi lăcomele, denumiri sugerate, dacă nu chiar impuse, de aspectul de guri deschise.

În cazul denumiri balbisă, în opinia lui Constantin Drăgulescu fitonimul ar proveni din tema balb- din care şi verbul rom. a se bîlbîi, lat. Balbus, în prima parte a fitonimului identificînd rădăcina i.-e. *bhel-, *bhlō- ”floare, a înflori” sau rad. i-.e. *bhel- “a străluci”, *bhā-, *bhō- “lumină, a luci, a sclipi, nobleţe”, iar în finalul său rad. i.-e. *bu- ”buză” din care rom. buză, alb. buzä ”buză”.

Capul-dragonului (Dracocephalum austriacum, Dracocephalum moldavicum), este un calc după nume străin, în multe limbi fitonimele avînd aceeaşi semnificație, dată de aspectul florilor ca un cap, ca o gură de balaur sau dragon.

Gura-balaurului (Hemerocallis fulva) are flori mai mult sau mai puţin asemănătoare unor guri/boturi de balaur (a se vedea iarba-balaurului).

Iarba-balaurului, iarba-bălaurului (Arum maculatum, Dracunculus vulgaris, Polygonum bistorta), oul-balaurului (Lasiosphaera gigantea), referire la aspectul rizomilor (Polygonum bistorta şi Arum maculatum au numele lat. dracontea) sau al inflorescenţei / florilor şi forma şi mărimea ciupercii Lasiosphaera gigantea; Polygonum bistorta se numeşte şi iarba-şarpelui, rădăcina-şerpilor, şerpariţă, datorită rădăcinii ”încolăcite” ca un şarpe; numele iarba balaurului ar putea proveni din sinonimizarea termenului balaur cu zmeu/șarpe şi receptarea fitonimului rus. goreţ zmeinîĭ ”troscotul şarpelui” ca însemnând ”troscotul / iarba zmeului.

Oul-balaurului (Lasiosphaera gigantea) a se vedea iarba-balaurului.

Porumbul-șarpelui (Arum maculatum) speciile au inflorescenţe şi / sau fructificații asemănătoare știuletelui de porumb dar, nefiind comestibile, au fost considerate ale șarpelui.

Arum maculatum are tulpina (în vârf cu inflorescența apărată de spat) asemănătoare unui șarpe cu capul foarte mare / balaur (de unde numele gr. dracontion, lat. dracontium).

S’a folosit în Antichitate contra mușcăturilor de șerpi.

Samcă (Eryngium planum, Galium schultesii) cf. subst. samcă ființă imaginară malefică, Avestița (v. sl. *věštica cf. bg. veštica), vatămă în special gravidele (Sim. Fl. Marian), lăuzele și copiii acestora (Teodorescu, Candrea, Pamfile), regină a spiritelor rele (Pamfile) boală provocată copiilor de această ființă.

Planta este numită samcă (< ucr., bg. samka ”duh rău, diavol”) fiindcă este spinoasă, rumînii receptând sl. dračĭ ”mărăcine” ca drac(i) ”diavol(i)”.

Samcă desemnează și o boală a cailor (în zona Bistricioara-Borsec) și umflătura care se formează, uneori, sub pielea gîtului la vite (în zona Enisala-Babadag).

Sancă (Elsholtzia ciliata, Lallemantia iberica) florile seamănă cu niște capete de balaur sau șarpe, asimilat cu subst. drac. De comparat și cu bg. sănka ”fantomă, duh necurat”.

Sămcuţă, sîmcuță (Galium schultesii, Sisymbrium officinale, Veronica chamaedrys) din subst. samcă „fiinţă imaginară rea, diavol; boală cauzată de această fiinţă” (< ucr. samka ori din sl. samǔka „femeie”) (a se vedea samcă).

Galium schultesii se numește și sînziană-de pădure, ceea ce permite legătura cu Samodiva ”zînă rea de pădure, drăgaică” (o specie înrudită, Galium odoratum, se numește muma pădurii).

Sisymbrium officinale şi Veronica chamaedrys s’au folosit contra colicilor și convulsiilor epileptiforme (ale copiilor).

Platele se mai numesc și Tu-mi-ai-zis (Galium schultesii, Sisymbrium officinale), tu-ne-ai zîs (Veronica chamaedrys), tunezisă (Veronica teucrium), al treilea fitonim format, de fapt, din trei cuvinte tu-ne-zisă ”tu nenumită / cu numele nerostit” adică tabu, fiindcă era considerată iarba șarpelui (și chiar are acest nume).

Ultima specie are și numele cuibul necuratului, conform unor legende acesta ar fi spus la ce folosește planta. Rezultă că numele corect al speciilor de mai sus a fost, inițial, tu-ne-zis(ă) (tu < lat. tu, ne < sl. ne- și zis/zisă < a zice < lat. dicere).

De altfel, în Dicționarul Borza fitonimul tunezisă s’a tipărit pentru Veronica teucrium însă, în lucrarea folosită ca sursă numele apare la Veronica chamaedrys.

Sașii folosesc pentru Veronica persica numele ungenanntgekräutig ”buruiană nenumită”, posibil calc din rumînă.

Fitonimele sînt sugerate în special de aspectul fizic al plantelor, apoi două denumiri au o explicație de natură mitologică și, în fine, una are o explicație de natură lingvistică, mai exact un calc.

Implicațiile și simbolistica lumii vegetale în culturile tradiționale sînt evidente și îndelung discutate.

Aici vom reda interpretarea viziunii din Apocalipsă legată de Femeie și Balaur promisă mai sus:

Vom analiza acest caz în parte, avînd în vedere niște reguli, care trebuiesc respectate la interpretarea Apocalipsei:

  1. Cartea Apocalipsa este “Descoperirea Domnului Isus” (Apocalipsa 1:1)
    Deci, această carte are scopul să ne descopere tainele lui Dumnezeu și nu să ne încurce.
  2. Domnul Isus a făcut cunoscut planul Său prin semne
    Expresia “le’a făcut cunoscut”, folosită în versetul Apocalipsa 1:1, potrivit cu dicționarul cuvintelor elinești, are sensul de ”a arăta prin semne” (σημαίνω,v {say-mah’-ee-no} – a da un semn, a indica, a face cunoscut).

De exemplu:

– femeia din capitolul 17 reprezintă o cetate:

”Şi femeia, pe care ai văzut’o, este cetatea cea mare, care are stăpînire peste împăraţii pămîntului.” (Apocalipsa 17:18),

– cetatea Noul Ierusalim din capitolul 21 este Mireasa Mielului, adică Biserica:

”Apoi unul din cei şapte îngeri, cari ţineau cele şapte potire, pline cu cele din urmă şapte urgii, a venit şi a vorbit cu mine, şi mi’a zis:,, Vino să’ţi arăt mireasa, nevasta Mielului! Şi m’a dus, în Duhul, pe un munte mare şi înalt. Şi mi’a arătat cetatea sfîntă, Ierusalimul, care se pogora din cer dela Dumnezeu…” (Apocalipsa 21:9-10).

Și autorul începe capitolul 12 cu specificarea: În cer s’a arătat un semn mare: o femeie învăluită în soare, cu luna supt picioare, şi cu o cunună de douăsprezece stele pe cap. (Apocalipsa 12:1)

  1. Interpretarea trebuie făcută în contextul Bibliei și nu abstract.
    Pentru început să vedem ce informație ne dă Apocalipsa 12 despre personajele principale din acest text: femeia, copilul de parte bărbătească, Balaurul și Mihail.
  2. Femeia din cartea Apocalipsa 12
    – este învăluită în soare, cu luna la picioare, cu o cunună de douăsprezece stele pe cap, (Apocalipsa 12:1)
    – era însărcinată, țipa în durerile nașterii și avea un mare chin să nască: în timpul acesta Balaurul stătea înaintea ei ca să’i mănînce copilul, cînd avea să se nască. Motivul pentru care – era urmărită de Balaur era copilul pe care urma să’L nască! (Apocalipsa 12:2)
    – a născut un copil de parte bărbătească (Apocalipsa 12:5)
    – a fugit în pustie, într’un loc pregătit de Dumnezeu, ca să fie hrănită acolo o mie două sute șase zeci de zile. Cînd a fugit Femeia în pustie? Cînd Balaurul este aruncat pe pămînt. De ce a fugit femeia în pustie? Pentru că Balaurul văzîndu’se pe pămînt a început s’o urmărească. Cum a fugit Femeia în pustie? Cele două aripi ale vulturului celui mare au fost date femeii, ca să zboare cu ele în pustie, în locul ei unde este hrănită o vreme, vremi și jumătatea unei vremi, departe de fața șarpelui. (Apocalipsa 12:13-14)
    – cînd a fugit în pustie, Balaurul a căutat să o nimicească, dar pămîntul a dat ajutor femeii și ea a reușit să fugă în pustie (Apocalipsa 12:15-16).
    – cînd va fugi femeia în pustie, o rămășiță a seminței ei nu va reuși să fugă în pustie. Despre ei se spune că păzesc poruncile lui Dumnezeu și țin mărturia lui Isus Hristos.
  3. Copilul de parte bărbătească:
    – născut de femeia urmărită de Balaur: problema nu era în femeie, ci în copilul care urma să se nască!
    – de parte bărbătească,
    – el are să cîrmuiască toate neamurile cu un toiag de fier.
    – după ce s’a născut, a fost răpit la Dumnezeu și la scaunul Lui de domnie (Apocalipsa 12:5)
  4. Balaurul:
    – mare, roșu, cu 7 capete, 10 coarne și 7 cununi împărătești pe capete (Apocalipsa 12:3)
    – cu coada trăgea după el a treia parte din stelele cerului, şi le arunca pe pămînt (Apocalipsa 12:4)
    – stătea înaintea femeii ca să’i mănânce pruncul, când avea să-l nască (Apocalipsa 12:4),
    – are îngeri (Apocalipsa 12:7)
    – s’a luptat cu Mihail și îngerii lui, dar nu a putut birui și locul lor nu li s’a mai găsit în cer: până atunci se afla în cer (Apocalipsa 12:7),
    – Balaurul cel mare, șarpele cel vechi, numit Diavolul și Satana (Apocalipsa 12:9)
    – înșeală lumea (Apocalipsa 12:9)
    – a fost aruncat jos pe pămînt și împreună cu el au fost aruncați și îngerii lui (Apocalipsa 12:9),
    – pîrăște pe sfinți zi și noapte înaintea lui Dumnezeu (Apocalipsa 12:10),
    – în cer s’a făcut un război în care el și îngerii lui s’au luptat cu Mihail și îngerii săi, dar fiindcă nu au putut birui (Balaurul și îngerii lui), locul lor nu s’a mai găsit în cer (Apocalipsa 7-8)
    – a fost aruncat jos pe pămînt (Apocalipsa 12:10)
    – cînd a fost aruncat pe pământ, în cer s’a anunțat că a venit mîntuirea, puterea și împărăția lui Dumnezeu și stăpînirea Hristosului Lui (Apocalipsa 12:10)
    – a fost biruit prin sângele Mielului și prin mărturia sfinților (Apocalipsa 12:11)
    – s’a coborît pe pămînt cuprins de o mînie mare, fiindcă știe că i’a rămas puțină vreme: deci, din moment ce este aruncat pe pămînt, i’a rămas puțină vreme! (Apocalipsa 12:12)
    – cînd s’a văzut pe pămînt a început să urmărească femeia (Apocalipsa 12:13),
    – a aruncat apă după femeie ca să o ia apele, dar pămîntul a dat ajutor femeii (Apocalipsa 12:15),
    – mîniat pe femeie s’a dus să facă război cu rămășița femeii care țin poruncile lui Dumnezeu și mărturia lui Isus Hristos (Apocalipsa 12:17).
  5. Mihail
    – are îngeri (Apocalipsa 12:7)
    – este în cer și se luptă cu balaurul și îngerii lui (Apocalipsa 12:7)
    – nu a putut fi biruit de balaur și îngerii lui și, ca rezultat a luptei, balaurul și îngerii lui sunt aruncați pe pământ (Apocalipsa 7-10)

Acum că ne’am făcut o imagine de ansamblu a capitolului 12 din cartea Apocalipsa, să încercăm să analizăm fiecare teorie în parte:

I. Femeia este Biserica

Argumentele principale în susținerea acestei teorii este că Biserica 1) este în continuă luptă cu balaurul (diavolul), 2) ea biruiește pe diavol și 3) ea continuu suferă durerile nașterii pentru fiecare suflet născut din nou.

Care sunt argumentele contra?

Din textul de la Apocalipsa nu vedem ca femeia să se lupte cu balaurul: cu balaurul se luptă Mihail și îngerii lui, iar protecția femeii vine din partea lui Dumnezeu, care o ajută să fugă într’un loc pregătit, departe de fața balaurului.

Biruința vine din jertfa Domnului Isus (Apocalipsa 12:11)

Durerile nașterii s’au soldat cu nașterea unui copil de parte bărbătească, care după naștere a fost luat la Dumnezeu și la scaunul Lui de domnie.

Despre El se spune că va cârmui Neamurile cu un toiag de fier.

Este evident că merge vorba despre Domnul Isus despre care la Apocalipsa 19:15 este scris:

”Din gura Lui ieșea o sabie ascuțită, ca să lovească neamurile cu ea, pe care le va cîrmui cu un toiag de fier.”

și la Apocalipsa 2:26-27 găsim o promisiune a Domnului Isus pentru biruitori:

”Celui ce va birui și celui ce va păzi pînă la sfîrșit lucrările Mele îi voi da stăpînire peste neamuri. Le va cîrmui cu un toiag de fier și le va zdrobi ca pe niște vase de lut, cum am primit și Eu putere de la Tatăl Meu.”

Concluzie: Femeia din cartea Apocalipsa 12 nu poate fi Biserica, deoarece nu ea a născut pe Domnul Isus, ci Domnul Isus ”a născut Biserica”.

II. Femeia este fecioara Maria, care a născut pe Domnul nostru Isus Hristos

Am demonstrat, deja, că pruncul născut din femeia din Apocalipsa 12 este Domnul Isus și, în ce privește trupul, Domnul Isus s’a născut din fecioara Maria, logodnica lui Iosif, din seminția lui David.

Apare întrebarea: cînd Maria, mama Domnului Isus a fugit în pustie departe de fața balaurului?

Este vorba despre fuga lui Iosif cu Maria și pruncul în Egipt (Matei 2:13-15)? Scripturile nu specifică cît timp s’au aflat ei în Egipt.

Dar să vedem din Apocalipsa 12, cînd femeia fuge în pustie:

– potrivit cu versetele 5 și 6, femeia fuge în pustie după ce copilul a fost răpit la Dumnezeu,

– potrivit cu versetele 13 și 14, aceasta se întîmplă când Balaurul este aruncat pe pămînt.

Acum ne rămîne să clarificăm cînd Balaurul sau diavolul este aruncat pe pămînt!

Potrivit cu Efeseni 6:12, diavolul și îngerii lui pînă acum se află în locurile cerești:

Căci noi n’avem de luptat împotriva cărnii şi sîngelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpînitorilor întunerecului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii cari sînt în locurile cereşti. (Efeseni 6:12)

Concluzie: Femeia din cartea Apocalipsa 12 nu poate fi fecioara Maria, fiindcă 1) ea a fugit în Egipt împreună cu Pruncul, înainte ca El (Domnul Isus) să fie luat la cer, 2) diavolul sau balaurul și îngerii lui pînă în prezent nu a fost încă aruncați din cer pe pămînt.

III. Femeia este Poporul Israel, din care s’a născut Domnul nostru Isus Hristos:

Iată argumentele:

  1. Descrierea femeii, și anume, că era învăluită în soare, cu luna sub picioare, şi cu o cunună de douăsprezece stele pe cap. (Apocalipsa 12:1), amintește un eveniment din Geneza 37:9-10. Iosif, unul din cei 12 fii ai patriarhului Iacov (sau Israel) a avut un vis:

Iosif a mai visat un alt vis, şi l’a istorisit fraţilor săi. El a zis:

”Am mai visat un vis! Soarele, luna, şi unsprezece stele se aruncau cu faţa la pămînt înaintea mea. L’a istorisit tatălui său şi fraţilor săi. Tatăl său l’a mustrat, şi i’a zis: ”,Ce înseamnă visul acesta, pe care l’ai visat? Nu cumva vom veni, eu, mama ta şi fraţii tăi, să ne aruncăm cu faţa la pămînt înaintea ta?” (Geneza 37:9-10)

Potrivit acestui text, soarele îl simbolizează pe Iacov (Israel), din care se trag cele douăsprezece seminții ale lui Israel, luna este mama și stele sunt frații lui Iosif, adică semințiile lui Israel, din care s’a ridicat poporul Israel.

  1. Potrivit cu cronologia cărții Apocalipsa, Balaurul este aruncat pe pămînt la mijlocul săptămînii a șaptezecea rînduită de Dumnezeu pentru poporul Israel și pentru Ierusalim (Daniel 9:24-27), cînd poporul Israel, potrivit cu Matei 24:15-22, trebuie să fugă la munte, căci acolo va fi scăparea lor. De ce afirmăm că Balaurul va fi aruncat pe pămînt la mijlocul săptămînii a șaptezecea? Răspunsul îl găsim tot în cartea Apocalipsa. La Apocalipsa 11:15 găsim scris:

Îngerul, al şaptelea a sunat din trîmbiţă. Şi în cer s’au auzit glasuri puternice, care ziceau:

”Împărăţia lumii a trecut în mînile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor.”

Aceasta s’a întîmplat după ce, potrivit cu Apocalipsa 11, cei doi proroci au înviat și noi știm că moartea lor marchează mijlocul săptămînii: în prima jumătate a săptămînii (1260 zile) ei au prorocit la Ierusalim, iar în a doua jumătate a săptămînii (42 luni) urmează ca fiara sau Antihristul să domnească tot la Ierusalim, așezîndu’se în Templul lui Dumnezeu, dîndu’se drept Dumnezeu (2 Tesaloniceni 2:4).

Iar la Apocalipsa 12:10 ni se spune motivul pentru care a venit împărăția lui Dumnezeu și de ce Domnul Isus începe anume atunci să împărățească:

Şi am auzit în cer un glas tare, care zicea: ,

”Acum a venit mîntuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru, şi stăpînirea Hristosului Lui, pentru că pîrîşul fraţilor noştri, care zi şi noaptea îi pîra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos. (Apocalipsa 12:10)

Deci, Balaurul este aruncat pe pămînt înainte de trîmbița a șaptea, adică la mijlocul săptămînii. De altfel, din Apocalipsa 13, aflăm că Balaurul lucrează cu toată puterea prin Fiară sau Antihristul, motiv pentru care și descrierea lor este aseamănătoare: șapte capete, 10 coarne (Balaurul din Apocalipsa 12 și Fiara din Apocalipsa 13 și 17).

Diavolul a lucrat pe parcursul istoriei împotriva lui Israel prin șapte imperii: Egiptul, Asiria, Babilonul, Medo-Persia, Grecia (care în raport cu timpul în care a trait Ioan, autorul Apocalipsei, căzuseră /Apocalipsa 17:10/) Roma (care este), și imperiul, care nu a venit încă este imperiul Roman restabilit prin cei 10 împărați despre care scrie prorocul Daniel în Daniel 7 și despre care găsim scris și la Apocalipsa 17:12.

Însăși Fiara este al optulea împărat (Apocalipsa 17:11-12), a cărui imperiu va fi din rîndul celor șapte, menționate mai sus și anume din imperiul Roman. El este și cornul cel mic din Daniel 7, prin care diavolul va lucra cu toată puterea: el va fi întruchiparea diavolului.

Care sunt argumentele? La Apocalipsa 13 Fiara este descrisă în felul următor:

Fiara, pe care am văzut’o, semăna cu un leopard; avea labe ca de urs, şi gură ca o gură de leu.

Balaurul i’a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpînire mare. (Apocalipsa 13:2)

Descrierea acestei fiare amintește descrierea celor patru fiare din Daniel 7:

I. Cea dintîi semăna cu un leu, şi avea aripi de vultur. (Daniel 7:4) – Imperiul Babilonului

II. Şi, iată că o a doua fiară era ca un urs şi stătea într’o rînă; avea trei coaste în gură între dinţi; şi i s’a zis:

”Scoală’te, şi mănîncă multă carne! (Daniel 7:5) – Imperiul Medo-Persan

III. După aceea m’am uitat mai departe şi iată o alta ca un pardos (leopard), care avea pe spate patru aripi ca o pasăre; fiara aceasta avea şi patru capete, şi i s’a dat stăpînire. (Daniel 7:6) – Imperiul Greciei

IV. După aceea m’am uitat în vedeniile mele de noapte, şi iată că era o a patra fiară, nespus de grozav de înspăimîntătoare şi de puternică; avea nişte dinţi mari de fier, mînca, sfărîma, şi călca în picioare ce mai rămînea; era cu totul deosebită de toate fiarele de mai înainte, şi avea zece coarne.

M’am uitat cu băgare de seamă la coarne, şi iată că un alt corn mic a ieşit din mijlocul lor, şi dinaintea acestui corn au fost smulse trei din cele dintîi coarne. Şi cornul acesta avea nişte ochi ca ochii de om, şi o gură…, care vorbea cu trufie. (Danile 7:7-8) – Imperiul Roman, din care urmează să se ridice 10 împărați și pe vremea lor trebuie să se ridice Antihristul căruia acești 10 împărați îi vor da toată puterea lor și vor lucra împreună cu el (Apocalipsa 17:12-13).

  1. Un alt moment important este că Balaurul va fi aruncat pe pămînt de către Mihail și îngerii lui în rezultatul unui război, pe care Balaurul nu l’a putut cîștiga, în contextul urmăririi femeii. La Daniel 12 ni se spune că la vremea sfîrșitului, cînd Antihristul (sau împăratul de la miază-noapte, în Daniel 11) ”îşi va întinde corturile palatului său între mare şi muntele cel slăvit şi sfînt” (Daniel 11:45), se va scula voievodul Mihail, ocrotitorul poporului lui Daniel, adică a lui Israel, și va veni în ajutorul lor:

În vremea aceea se va scula marele voivod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strîmtorare, cum n’a mai fost de cînd sînt neamurile şi pînă la vremea aceasta. Dar în vremea aceea, poporul tău (adică Israel) va fi mîntuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte. (Daniel 12:1)

Menționăm că Scriptura specifică clar “poporul tău”, adică a lui Daniel și aume poporul Israel, și nu scrie ”poporul sfinților”, adică Biserica, cum afirmă unii care cred că Dumnezeu a lepădat pe Israel și toate promisiunile făcute lui Israel sînt doar pentru Biserică.

Concluzie: Femeia din cartea Apocalipsa 12 este poporul Israel, din care s’a născut Domnul Isus, și care la vremea sfârșitului va trece printr’un necaz mare cum nu a mai fost, motiv pentru care ei trebuie să fugă din Ierusalim și din Iudea departe de fața balaurului.

Balaurul sau diavolul a urmărit pe Israel prin imperiile care s’au ridicat pe rînd pe pămînt și anume: Egiptul, Asiria, Babilonul, Medo-Persia, Grecia, Roma.

Faptul că Israel a fost restabilit ca și stat, după aproape 2000 de ani, dovedește că Dumnezeu are un plan pentru poporul acesta și Dumnezeu nu a lepădat pe Israel, după cum scrie și apostolul Pavel, în mod special, în capitolul 11 din epistola sa către sfinții din Roma:

”Fraţilor, pentru ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într’o împietrire, care va ţinea pînă va intra numărul deplin al Neamurilor. Şi atunci tot Israelul va fi mîntuit, după cum este scris:

”Izbăvitorul va veni din Sion, şi va îndepărta toate nelegiurile dela Iacov. Acesta va fi legămîntul, pe care’l voi face cu ei, cînd le voi şterge păcatele. În ce priveşte Evanghelia, ei sînt vrăjmaşi, şi aceasta spre binele vostru; dar în ce priveşte alegerea, sînt iubiţi, din pricina părinţilor lor. Căci lui Dumnezeu nu’I pare rău de darurile şi de chemarea făcută. După cum voi odinioară n’aţi ascultat de Dumnezeu, şi după cum prin neascultarea lor aţi căpătat îndurare acum, tot aşa, ei acum n’au ascultat, pentru că, prin îndurarea arătată vouă, să capete şi ei îndurare.” (Romani 11:25-31)

Dincolo de această interpretare a Apocalipsei, semnificația poveștii este lupta celor păcătoși și răi cu Dumnezeu.

Făt Frumos îl personifica pe Dumnezeu. Iubita lui Făt frumos poate personifica Raiul sau Desăvîrșirea… Ea este pusa in pericol de zmeu…

Ei bine Dumnezeu dă păcătoșilor întîi avertismente…
Îl bagă pe pacatos în pămînt numai de un cot la început, numai pînă la genunchi.

Dacă pacatosul nu se pocăiește și face rele în continuare sfindînd pe Dumnezeu, Acesta îl ridică ceva mai sus și la cadere se afunda de doi coți…

Dacă nici atunci nu se pocăiește, îl arunca și mai sus în văzduh și va intra pînă la gît în cădere în pămînt… Dacă din trei avertismente nu te pocăiești… Dumnezeu poate are și alte treburi… Intri de nu mai ieși…

Făt Frumos ăsta seamăna foarte mult cu Arhanghelul Mihai.

Credeți că există vreo deosebire între zmeu și balaur în folclorul geto-rumînesc?

Noi credem că nu, de aceea redăm și povestea lui Greuceanu ca să ne edificăm, mai ales că mulți dintre rumîni nici nu au auzit’o cînd erau mici.

A fost odată ca niciodată, că dacă nu ar fi fost nu s’ar povesti…

Era un împărat și se numea împăratul Roșu. El era foarte mîhnit că, în zilele lui, niște zmei furaseră soarele și luna de pe cer.

Trimise deci oameni prin toate țările și răvașe prin orașe, ca să dea de știre tuturor că oricine se va găsi să scoață soarele și luna de la zmei, acela va lua pe fiie’sa de nevastă și încă jumătate din împărăția lui, iară cine va umbla și nu va izbîndi nimic, acela să știe că i se va tăia capul.

Mulți voinici se potricăliseră semețindu’se cu ușurință că va scoate la capăt o asemenea însărcinare; și cînd la treabă, hîț în sus, hîț în jos, da din colț în colț și nu știa de unde s’o înceapă și unde s’o sfîrșească, vezi că nu toate muștele fac miere.

Împăratul însă se ținu de cuvînt.

Pe vremea aceea, se afla un viteaz pe nume Greuceanu.

Auzind și el de făgăduința împărătească, ce se gândi, ce se răzgândi, că numai își luă inima în dinți, încumetîndu’se pe ajutorul lui Dumnezeu și pe voinicia sa, și plecă și el la împăratul să se închine cu slujba.

Pe drum se întîlni cu doi oameni pe cari slujitorii împărătești îi ducea la împăratul ca să’i taie, pentru că fugiseră de la o bătălie ce o avusese împăratul acesta cu niște gadine. Ei erau triști, bieții oameni, dară Greuceanu îi mîngîie cu niște vorbe așa de dulci, încît le mai veni nițică inimă, că era și meșter la cuvînt Greuceanu nostru.

El își puse nădejdea în întîmplarea aceasta și își zise:

”Îmi voi încerca norocul. De voi izbuti să înduplec pe împăratul a ierta pe acești oameni de la moarte, mă voi încumeta să mă însărcinez și cu cealaltă treabă; iară de nu, sănătate bună! Mă voi duce de unde am venit. Asta să fie în norocul meu; niciodată nu strică cineva să facă o încercare.”

Și astfel, poftorindu’și unele ca acestea, aide, aide, ajunge la curtea împărătească.

Înfățișîndu’se la împăratul, atîtea îi povesti, așa cuvinte bune și dulci scoase și atîta meșteșug puse în vorbirea sa, încît și împăratul crezu că pe nedrept ar fi să omoare pe acei oameni; că mai de folos i’ar fi lui să aibă doi supuși mai mult, și că mai mare va fi vaza lui în lume de s’ar arăta milostiv către popor.

Nu mai putură oamenii de bucurie cînd auziră că Greuceanu a măglisit pe împăratul pînă într’atîta, încît l’a făcut să’i ierte.

Mulțumiră lui Greuceanu din toată inima și îi făgăduiră că toată viața lor se vor ruga lui Dumnezeu pentru dînsul ca să meargă din izbîndă în izbîndă, ceea ce și făcură.

Această izbîndă o luă drept semn bun, și Greuceanu, mergând a doua oară la împăratul, grăi cu cuvintele lui mieroase cele următoare:

– Mărite doamne, să trăiești întru mulți ani pe luminatul scaunul acestei împărății. Mulți voinici s’au legat către măria ta să scoată de la zmei soarele și luna pe care le’a hrăpit de pe cer, și știu că cu moarte au murit, fiindcă n’au putut să’și îndeplinească legămintele ce au făcut către măria ta. Și eu, mărite doamne, cuget a mă duce întru căutarea acestor tîlhari de zmei, și mi’ar fi voia să’mi încerc și eu norocul, doar-doar va da Dumnezeu să ajungem a putea pedepsi pe acei blestemați de zmei, pentru nesocotita lor îndrăzneală. Dar fii’mi milostiv și mînă de ajutor.

– Dragul meu Greucene, răspunse împăratul, nu pot să schimb nici o iotă, nici o cirtă din hotărîrea mea. Și aceasta nu pentru altceva, ci numai și numai pentru că voiesc să fiu drept. Poruncile mele voi să fie una pentru toată împărăția mea; la mine părtinire nu este scris.

Văzînd statornica hotărîre a împăratului și dreptatea celor vorovite de dînsul, Greuceanu cuvântă cu glas voinicesc:

– Fie, mărite împărate, chiar de aș ști că voi pieri, tot nu mă voi lăsa pînă nu voi duce la capăt bun sarcina ce îmi iau de bună-voia mea.

Se învoiră, și peste cîteva zile și plecă, după ce puse la cale tot ce găsi că e bine să facă, ca să scape cu fața curată din această întreprindere.

Greuceanu luă cu dînsul și pe fratele său și merse, merse, merse cale lungă, depărtată, pînă ce ajunse la Faurul-pămîntului, cu care era frate de cruce. Acest faur, fiind cel mai mare meșter de pe pământ, era și năzdrăvan. Aici se opriră și poposiră. Trei zile și trei nopți au stat închiși într’o cămară Greuceanu cu Faurul-pămîntului și se sfătuiră.

Și, după ce se odihniră cîteva zile și mai plănuiră ceea ce era de făcut, Greuceanu și frate-său o luară la drum.

Îndată după plecarea Greuceanului, Faurul-pămîntului se apucă și făcu chipul lui Greuceanu numai și numai din fier, apoi porunci să arză cușnița ziua și noaptea și să țină chipul acesta fără curmare în foc.

Iară Greuceanu și frate-său merseră cale lungă, și mai lungă, pînă ce li se făcu calea cruci; aici se opriră, se așezară pe iarbă și făcură o gustărică din merindele ce mai aveau, și apoi se despărțiră, după ce se îmbrățișară, și plînseră ca niște copii.

Mai nainte d’a se despărți, își împărțiră cîte o basma și se înțeleseră zicînd:

”Atunci cînd basmalele vor fi rupte pe margini, să mai tragă nădejde unul de altul că se vor mai întîlni; iară cînd basmalele vor fi rupte în mijloc, să se știe că unul din ei este pierit.”

Mai înfipse și un cuțit în pămînt și ziseră:

”Acela din noi, care s’ar întoarce mai întîi și va găsi cuțitul ruginit să nu mai aștepte pe cellalt, fiindcă aceasta însemnează că a murit.”

Apoi Greuceanu apucă la dreapta și frate-său la stînga.

Fratele Greuceanului, umblînd mai multă vreme în sec, se întoarse la locul de despărțire și, găsind cuțitul curat, se puse a’l aștepta acolo cu bucurie, că văzuse soarele și luna la locul lor pe cer.

Iară Greuceanu se duse, se duse pe o potecă care’l scoase tocmai la casele zmeilor, așezate unde’și înțărcase dracul copiii.

Dacă ajunse aici, Greuceanu se dete de trei ori peste cap și se făcu un porumbel. Vezi că el ascultase năzdrăvăniile ce’l învățase Faurul-pămîntului.

Făcîndu’se porumbel, Greuceanu zbură și se puse pe un pom care era tocmai în fața caselor.

Atunci, ieșind fata de zmeu cea mare și, uitîndu’se, se întoarse repede și chemă pe mumă’sa și pe soră’sa cea mică, ca să vină să vază minunea.

Fata cea mică zise:

– Măiculiță și surioară, pasărea asta gingașă nu mi se pare ogurlie pentru casa noastră. Ochii ei nu seamănă a de pasăre, ci mai mult seamănă a fi ochii lui Greuceanu cel de aur. Pînă acuma ne’a fost și nouă! D’aici înainte numai Dumnezeu să’și facă milă de noi și d’ai noștri.

Pasămite aveau zmeii cunoștință de vitejia lui Greuceanu.

Apoi intrară cîteștrele zmeoaicele în casă și se puseră la sfat.

Greuceanu numaidecît se dete iarăși de trei ori preste cap și se făcu o muscă și intră în cămara zmeilor. Acolo se ascunse într’o crăpătură de grindă de la tavanul casei și ascultă la sfatul lor.

După ce luă în cap tot ce auzi, ieși afară și se duse pe drumul ce ducea la Codru Verde și acolo se ascunse subt un pod.

Cum se vede treaba, din cele ce auzise, știa acum că zmeii se duseseră la vînat în Codru Verde și aveau să se întoarcă unul de cu seară, altul la miezul nopții și tartorul cel mare despre ziuă.

Așteptînd Greuceanu acolo, iată măre, că zmeul cel mai mic se întorcea și, ajungînd calul la marginea podului, unde sforăi o dată și sări înapoi de șapte pași. Dară zmeul, mîniindu’se, zise:

– Ah, mînca’o’ar lupii carnea calului! Pe lumea asta nu mi’e frică de nimeni, numai de Greuceanu de Aur; dar și pe acela c’o lovitură îl voi culca la pămînt.

Greuceanu, auzind, ieși pe pod și strigă:

– Vino, zmeule viteaz, în săbii să ne tăiem, sau în luptă să ne luptăm.

– Ba în luptă, că e mai dreaptă.

Se apropiară unul de altul și se luară la trântă.

Aduse zmeul pe Greuceanu și’l băgă în pămînt până în genuchi. Aduse și Greuceanu pe zmeu și’l băgă în pămînt până în gât și’i tăie capul. Apoi, după ce aruncă leșul zmeului și al calului sub pod, se puse să se odihnească.

Cînd, în puterea nopții, veni și fratele cel mare al zmeului, și calul lui sări de șaptesprezece pași înapoi. El zise ca și frate’său, iară Greuceanu îi răspunse și lui ca și celui dintîi.

Ieșind de sub pod, se luă la trîntă și cu acest zmeu.

Și unde mi’aduse, nene, zmeul pe Greuceanu și’l băgă în pămînt pînă la brîu. Dară Greuceanu, sărind repede, unde mi’aduse și el pe zmeu o dată, mi’l trînti și’l băgă în pământ pînă în gît și’i tăie capul cu paloșul.

Aruncîndu’i și mortăciunea acestuia și a calului său sub pod, se puse iarăși de se odihni.

Cînd despre zori, unde venea, măre, venea tat-al zmeilor, ca un tartor, [de] cătrănit ce era, și cînd ajunse la capul podului, sări calul lui șaptezeci și șapte de pași înapoi. Se necăji zmeul de această întîmplare cît un lucru mare, și unde răcni:

– Ah, mîncare’ar lupii carnea calului; că pe lumea asta nu mi’e frică de nimenea, doară de Greuceanu de Aur; și încă și pe acesta numai să’l iau la ochi cu săgeata și îl voi culca la pămînt.

Atunci, ieșind și Greuceanu de sub pod, îi zise:

– Deh! zmeule viteaz, vino să ne batem, în săbii să ne tăiem, în suliți să ne lovim, ori în luptă să ne luptăm.

Sosi zmeul și se luară la bătaie: în săbii se bătură ce se bătură și se rupseră săbiile; în suliți se loviră ce se loviră și se rupseră sulițile; apoi se luară la luptă: se zguduiau unul pre altul de se cutremura pămîntul; și strînse zmeul pe Greuceanu o dată, dară acesta, băgînd de seamă ce are de gînd zmeul, se umflă și se încordă în vine și nu păți nimic, apoi Greuceanu strînse o dată pe zmeu, tocmai cînd el nu se aștepta, de’i pîrîi oasele.

Așa luptă nici că s’a mai văzut. Și se luptară, și se luptară, pînă ce ajunse vremea la nămiezi, și osteniră. Atunci trecu pe dasupra lor un corb carele se legăna prin văzduh și căuta la lupta lor.

Și văzîndu’l, zmeul îi zise:

– Corbule, corbule, pasăre cernită, adu’mi tu mie un cioc de apă și’ți voi da de mîncare un voinic cu calul lui cu tot.

Zise și Greuceanu:

– Corbule, corbule, mie să’mi aduci un cioc de apă dulce, căci eu ți’oi da de mâncare trei leșuri de zmeu și trei de cal.

Auzind corbul aceste cuvinte, aduse lui Greuceanu un cioc de apă dulce și îi astîmpără setea; căci însetoșaseră, nevoie mare.

Atunci Greuceanu mai prinse la suflet, și, împuternicindu’se, unde ridică, nene, o dată pe zmeu, și trîntindu’mi’l îl băgă în pămînt pînă în gît și’i puse piciorul pe cap, ținîndu’l așa.

Apoi îi zise:

– Spune-mi, zmeule spurcat, unde ai ascuns tu soarele și luna, căci azi nu mai ai scăpare din mîna mea.

Se codea zmeul, îngîna verzi și uscate, dară Greuceanu îi mai zise:

– Spune’mi’vei ori nu, eu tot le voi găsi, și încă și capul reteza’ți’l’voi.

Atunci zmeul, tot mai nădăjduindu’se a scăpa cu viață daca îi va spune, zise:

– În Codru Verde este o culă. Acolo înăuntru sînt închise. Cheia este degetul meu cel mic de la mîna dreaptă.

Cum auzi Greuceanu unele ca acestea, îi reteză capul, apoi îi tăie degetul și’l luă la sine.

Dete corbului, după făgăduială, toate stîrvurile, și, ducîndu’se Greuceanu la cula din Codru Verde, deschise ușa cu degetul zmeului și găsi acolo soarele și luna.

Luă în mîna dreaptă soarele și în cea stîngă luna, le aruncă pe cer și se bucură cu bucurie mare.

Oamenii, cînd văzură iarăși soarele și luna pe cer, se veseliră și lăudară pe Dumnezeu că a dat atîta tărie lui Greuceanu de a izbîndit împotriva împielițaților vrăjmași ai omenirii.

Iară el, mulțumit că a scos la bun capăt slujba, o luă la drum, întorcându-se înapoi.

Găsind pe frate-său la semnul de întrolocare, se îmbrățișară și, cumpărînd doi cai ce mergeau ca săgeata de iute, întinseră pasul la drum ca să se întoarcă la împăratul.

În cale, dete peste un păr plin de pere de aur. Fratele Greuceanului zise că ar fi bine să mai poposească puțin la umbra acestui păr, ca să mai răsufle și caii, iară pînă una, alta să culeagă și cîteva pere, spre a’și mai momi foamea.

Greuceanu, care auzise pe zmeoaice ce plănuiseră, se învoi a se odihni; dară nu lăsă pe frate-său să culeagă pere, ci zise că le va culege el.

Atunci trase paloșul și lovi părul la rădăcină. Cînd, ce să vezi d-ta? unde începu a curge niște sînge și venin scârbos și un glas se auzi din pom, zicînd:

– Mă mîncași friptă, Greucene, precum ai mîncat și pre bărbatul meu.

Și nimic nu mai rămase din acel păr, decît praf și cenușe; iară frate-său încremeni de mirare, neștiind ce sînt toate acestea.

După ce plecară și merseră ce merseră, deteră preste o grădină foarte frumoasă cu flori și cu fluturei și cu apă limpede și rece.

Fratele Greuceanului zise:

– Să ne oprim aici nițel, ca să ne mai odihnim căișorii. Iar noi să bem nițică apă rece și să culegem flori.

– Așa să facem, frate, răspunse Greuceanu, dacă această grădină va fi sădită de mîini omenești și dacă acel izvor va fi lăsat de Dumnezeu.

Apoi, trăgînd paloșul, lovi în tulpina unei flori care se părea mai frumoasă și o culcă la pămînt; după aceea împunse și în fundul fîntînei și a marginilor ei, dară în loc de apă începu a clocoti un sînge mohorît, ca și din tulpina florii, și umplu văzduhul de un miros grețos.

Praf și țărână rămase și din fata cea mai mare de zmeu, căci ea se făcuse grădină și izvor ca să învenineze pe Greuceanu și să’l omoare.

Și scăpînd și d’această pacoste, încălecară și plecară la drum, repede ca vîntul; cînd ce să vezi d-ta?

Unde se luase după dînșii scorpia de mumă a zmeoaicelor cu o falcă în cer și cu alta în pămînt ca să înghiță pe Greuceanu și mai multe nu; și avea de ce să fie cătrănită și amărîtă: căci nu mai avea nici soț, nici fete, nici gineri.

Greuceanu simțind că s’a luat după dînșii zmeoaica cea bătrână, zise frățină-său:

– Ia te uită, frate, înapoi și spune’mi ce vezi.

– Ce să văz, frate, îi răspunse el, iată un nor vine după noi ca un vîrtej.

Atunci dete bice cailor cari mergeau repede ca vîntul și lin ca gîndul; dară Greuceanu mai zise o dată fratelui său să se uite în urmă. Acesta îi spuse că se apropie norul ca o flăcăraie; apoi, mai făcînd un vânt cailor, ajunseră la Faurul-pămîntului.

Aci, cum descălecară, se închise în făuriște. Pe urma lor iaca și zmeoaica. De’i ajungea, îi prăpădea! Nici oscior nu mai rămînea din ei. Acum însă n’avea ce le mai face.

O întoarse însă la șiretlic: rugă pe Greuceanu să facă o gaură în părete ca măcar să’l vază în față.

Greuceanu se prefăcu că se înduplecă și făcu o gaură în părete. Dară Faurul-pămîntului se aținea cu chipul lui Greuceanu cel de fier, ce arsese în foc de sărea scîntei din el.

Cînd zmeoaica puse gura la spărtură ca să soarbă pe Greuceanu, Faurul-pămîntului îi băgă în gură chipul de fier roșu ca focul și i’l vîrî pe gît.

Ea, înghiorț! înghiți și pe loc și crăpă. Nu trecu mult și stîrvul zmeoaicei se prefăcu într’un munte de fier și astfel scăpară și de dânsa.

Faurul-pămîntului deschise ușa făuriștei, ieși afară și se veseliră trei zile și trei nopți de așa mare izbîndă.

El mai cu seamă era nebun de bucurie pentru muntele de fier. Atunci porunci călfilor să facă lui Greuceanu o căruță cu trei cai cu totul și cu totul de fier.

După ce fură gata, suflă asupra lor și le dete duh de viață.

Luîndu’și ziua bună de la frate-său de cruce, Faurul-pământului, Greuceanu se urcă în trăsură cu frate-său cel bun și porni la Roșu-împărat ca să’și primească răsplata.

Merse, merse, pînă ce li se înfurci calea. Aci se opriră și poposiră. Apoi, Greuceanu desprinse de la căruță un cal și’l dete fratelui său, ca să ducă împăratului Roșu vestea cea bună a sosirii lui Greuceanu cu izbînda săvârșită; iară el rămase mai în urmă.

Înaintând el alene, răsturnat în căruță, trecu pre lîngă un diavol șchiop carele ținea calea drumeților ca să le facă neajunsuri. Acestuia îi fu frică să dea piept cu Greuceanu, dară, ca să nu scape nici el neatins de răutatea lui cea drăcească, îi scoase cuiul din capul osiei de dindărăt și’l aruncă departe în urmă.

Apoi tot el zise Greuceanului:

– Măi, vericule, ți’ai pierdut cuiul, du’te de ți’l caută.

Greuceanu sărind din căruță, își uită acolo paloșul, din greșeală. Iară cînd el își căuta cuiul, diavolul îi fură paloșul, apoi, așezîndu’se în marginea drumului, se dete de trei ori peste cap și se schimbă într’o stană de piatră.

Puse Greuceanu cuiul la capul osiei, îl înțepeni bine, se urcă în căruță, și pe ici ți’e drumul! Nu băgă însă de seamă că paloșul îi lipsește.

Ascultați acum și vă minunați, boieri d-voastră, de pățania bietului Greuceanu.

Un mangosit de sfetnic d’ai împăratului Roșu se fagăduise diavolului, dacă îl va face să ia el pe fata împăratului. Ba încă și rodul căsătoriei sale îl închinase acestui necurat.

Împielițatul știa că Greuceanu, fără paloș, era și el om ca toți oamenii. Puterea lui în paloș era; fără paloș era necunoscut. Îi fură paloșul și’l dete becisnicului de sfetnic.

Acesta se înfățișă la împăratul și îi ceru fata, zicînd că el este cel cu izbînda cea mare.

Împăratul îl crezu, văzîndu’i și paloșul, și începuseră a pune la cale cele spre cununie. Pe cînd se pregătea la curte, pentru nuntirea fiicei împăratului cu voinicul cel mincinos ce zicea că a scos soarele și luna de la zmei, vine și fratele Greuceanului cu vestea că Greuceanu are să sosească în curînd.

Sfetnicul cel palavatic, cum auzi de una ca aceasta, merse la împăratul și zise că acela este un amăgitor și trebuie pus la închisoare.

Împăratul îl ascultă. Iară sfetnicul umbla d’a’ncîtelea, zorind să se facă mai curînd nunta, cu gînd că, dacă se va cununa odată cu fata împăratului, apoi poate să vină o sută de Greuceni, că n’are ce’i mai face, lucru fiind sfîrșit.

Împăratului însă nu’i prea plăcu zorul ce da sfetnicul pentru nuntă, și mai tărăgăi lucrurile.

Nu trecu mult și iată că sosește și Greuceanu și, înfățișîndu’se la împăratul, acesta nu știa între care să aleagă.

Credea că acesta să fie Greuceanu, dară nu’și putea da seamă de cum paloșul lui Greuceanu se află în mîna sfetnicului. Atunci băgă de seamă și Greuceanu că’i lipsește paloșul și tocmai acum îi veni în minte pentru ce nu văzuse el stana de piatră dec’t după ce’și găsise cuiul de la osie și se întorcea la căruță cu dînsul.

Pricepu el că nu e lucru curat.

– Împărate prealuminate, zise el, toată lumea știe că ești om drept. Te rog să’mi faci și mie dreptate. Mult ai așteptat, mai așteaptă, rogu’te încă puțin și vei vedea cu ochii adevărului.

Priimi împăratul a mai aștepta pînă ce să se întoarcă Greuceanu. Acesta se puse iarăși în căruța lui cu cai cu tot de fier și într’un suflet merse, pînă ce ajunse la stana de piatră, acolo unde Necuratul îi scosese cuiul de la căruță.

– Ființă netrebnică și păgubitoare omenirii, zise el, dă’mi paloșul ce mi’ai furat, căci de unde nu, praful nu se alege de tine.

Piatra nici că se clinti din loc măcar.

Atunci Greuceanu se dete de trei ori peste cap, se făcu buzdugan cu totul și cu totul de oțel, și unde începu, nene, a lovi în stană de se cutremura pămîntul.

De cîte ori da, de atîtea ori cădea cîte o zburătură din piatră. Și lovi ce lovi până ce îi sfărîmă vîrful. Apoi deodată începu stana de piatră a tremura și a cere iertăciune.

Iară buzduganul, de ce da, d’aia își întețea loviturile, și dete, și dete, pănă o făcu pulbere. Cînd nu mai fu în picioare nimic din stana de piatră, cătă prin pulberea ce mai rămăsese, și’și găsi Greuceanu paloșul ce’i furase Satana.

Îl luă și, fără nici o clipă de odihnă, veni și se înfățișă iarăși la împăratul.

– Sînt gata, mărite împărate, zise el, s’arăt oricui ce poate osul lui Greuceanu. Să vină acel sfetnic nerușinat care a voit să te amăgească, spre a ne înțelege la cuvinte.

Împăratul îl chemă.

Acesta, dacă veni și văzu pe Greuceanu cu sprinceana încruntată, începu să tremure și’și ceru iertăciune, spunînd cum căzuse în mîinile lui paloșul lui Greuceanu.

După rugăciunea lui Greuceanu, dobîndi iertare și de la împăratul, dar acesta îi porunci să piară din împărăția lui. Apoi scoase pe fratele Greuceanului de la închisoare și se făcu o nuntă d’alea împărăteștile, și se încinse niște veselii care ținură trei săptămîni…

Și eu încălecai p’o șea, și vă povestii d-voastră așa.

Resurse: moldovacrestina.md

Bejan, Dumitru, Nume rumînești de plante, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1991.
Bidu-Vrănceanu, A., Călărașu, C., Ionescu Ruxăndoiu, L., Mancaș, M., Pană Dindelegan, G.,
Dicționar de Științe ale Limbii, București, Editura Științifică, 1997; București, Editura Nemira,2001, reeditat în 2005.
Borș, Monica, Mitologii nominale în proza lui Mircea Eliade, Iași, Editura Institutul European, 2015.
Borza, Al. Dicționar etnobotanic, București, Editura Academiei R.S.R., 1968.
Butură, V., Enciclopedie de etnobotanică rumînească, București, Editura Știinţifică şi Enciclopedică, 1979.
Butură, V., Enciclopedie de etnobotanică rumînească II. Credinţe şi obiceiuri despre plante, Paris, 1988.
Candrea, I. A., Adamescu, Gh., Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea rumînească”, București, Editura Cartea Rumînească, 1932.
Chivu, Gheorghe, Dictionarium Valachico-Latinum. Primul dicționar al limbii române, studiu introductiv, ediție, indici și glosar de Gh. Chivu, Editura Academiei Române, București, 2008.
Chivu, Gheorghe, Nume de plante în Dictionarium valachico-latinum, în Limba română.
Controverse, delimitări, noi ipoteze, Actele celui de al 9-lea Colocviu al Catedrei de limba rumînă, I, Editura Universităţii din Bucureşti, 2010, p. 333-340.
Chivu, Gheorghe, Nume de plante în texte românești vechi,
onomasticafelecan.ro/ iconn2/ proceedings/9_04_Chivu_ Gheorghe_ICONN_2.pdf, accesat la 9 octombrie 2016.
Ciorănescu, Alexandru, Dicționarul etimologic al limbii rumîne, București, 2002.
Dicționarul etimologic al limbii rumîne, I (A-B), București, Editura Academiei Române, 2010.
Dicționarul etimologic al limbii rumîne, II (C-cizmă), București, Editura Academiei Române, 2015.
Dicționarul limbii române, (în XIX volume), București, Editura Academiei Române, 2010.
Drăgulescu, Constantin, Dicționar de fitonime românești, Sibiu, Editura Universității ”Lucian Blaga” din Sibiu, 2014.
Drăgulescu, Constantin, Dicționarul explicativ al fitonimelor rumînești, Sibiu, Editura Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, 2010.
Drăgulescu, Constantin, Radu Drăgulescu, Contribuţii la cunoaşterea limbii geto-dacilor.
Denumirile dacice de plante, Sibiu, Editura Universităţii ”Lucian Blaga”, 2000.
Drăgulescu, Constantin, Drăgulescu, Radu, 2014, Considerații asupra unor lexeme daco-getotrace, Sibiu: Editura Universității ”Lucian Blaga” din Sibiu.
Eliade, Mircea, Istoria credințelor și ideilor religioase, vol I, Chișinău, Editura Universitas, 1994.
Gledhill, David, The Names of Plants, fourth edition, Cambridge University Press, 2008.
Gorovei, A., Credinţe şi superstiţii ale poporului român, București. Editura Vestala, 2103.
Hasdeu, B.P., Etymologicum Magnum Romaniae, Bucureşti, 1894.
Marian, Simion Florea, Botanica poporană română, vol. I Suceava, Editura Mușatinii, 2008,
vol. II-III, București, Editura Academiei Rumîne, 2010.
Niculiță-Voronca, Elena, Datinile și credințele poporului rumîn. Adunate și așezate în ordine mitologică, 2 vol., București, Editura Saeculum Vizual, 2008.
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES Issue no. 10/2017
110
Oișteanu, Andrei, Sexualitate și societate. Istorie, religie și literatură, Iași, Editura Polirom,
2016.
Oișteanu, Andrei, Ordine și Haos. Mit și magie în cultura tradițională rumînească, Iași,
Editura Polirom, 2013.
Pamfile, Tudor, Mitologia poporului rumîn, 2 vol., București, Editura Vestala, 2008.
Russu, I. I., Etnogeneza rumînilor, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981.
Terian, Simina, ”Premise pentru o poetică a textemelor”, in EITM5, Târgu Mureș
upm.ro /facultati_departamente/stiinte_litere/conferinte/situl_integrare_eur
opeana/Lucrari5/IETM5_Part41.pdf.
Terian, Simina-Maria, Textemele rumînești. O abordare din perspectiva lingvisticii integrale,
Iași, Institutul European, 2015.
Vinereanu, M., Dicţionarul etimologic al limbii rumîne pe baza cercetărilor de indoeuropenistică, București, Editura Alcor Edimpex, ed. a 2-a, 2009.
Vulcănescu, Romulus, Mitologie română, București, Editura Academiei, 1987.

Citește și: DATINILE ȘI OBICEIURILE DE SFÎNTUL ILIE (GEB-ELEI-ZIS) SÎNT MOȘTENIRE DE LA GEȚI

sau: GETO-ROMÂNII, CEL MAI FURAT POPOR DIN ISTORIE

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA

CACADEMIA RUMÎNĂ, NIȘTE DACOPATO-LATINOPAȚI

Acum 5 ani după eforturi interminabile cacademia rumînă a reușit să tipărească primele volume din noul tratat despre Istoria Rumînilor.

Ne vom axa în cele ce urmează asupra principalelor pierderi și cîștiguri ce le avem noi ca popor după publicarea acestei lucrări.

Așa cum se subliniază în Argument-ul care prefațează primul volum, semnat de președintele cacademiei, Eugen Simion, tratatul reprezintă ”o lucrare amplă, ambițioasă, necesară”, care încearcă ”să împace pasiunea cu exigența”, ceea ce este ce nu înseamnă că cacademicienii și’au schimbat prea mult optica asupra strămoșilor noștri.

Interesul deosebit și atît de diferit manifestat al contemporanilor pentru istorie poate fi o expresie a nevoii de stabilitate și identitate într’un timp al schimbărilor accelerate induse de știință și tehnologie de evoluția vieții economice si politice.

Nevoia de stabilitate, de măsură și echilibru fiindcă schimbările tind să întreaca puterea de adaptare a omului la ritmul lor alert; nevoia de identitate cîtă vreme, justificat sau nu, pentru mulți, procesul ireversibil al globalizarii este o amenintare.

Or, cunoasterea istoriei asigură conștiintei prezentului verticalitate și putere de a ni’l asuma în perspectiva unui viitor dezirabil.

Cu o condiție: să respecte adevarul faptelor în desfășurarea lor, fără denaturări dictate de cine știe ce interese.

Lipsa de respect pentru adevăr și lipsa de obiectivitate în evaluarea documentelor existente au condus pe ”specialiștii” care au realizat tratatul Istoria Românilor, sub egida Cacademiei Rumîne să tipărească o altă struțo-cămilă despre istoria noastră.

Cîteva remarci se impun încă de la început.

1. Cacademicienii sînt dacopați precum tocsinii și napoleonii dacopați pentru că folosesc exonimul inventat de romani, ceea ce reduce istoria noastră la doar 2000 de ani. Aceasta este realitatea cruntă, ca ”DACI” AVEM DOAR O ISTORIE DE 20 DE SECOLE !!!

2. În continuare, strămoșii noștri sînt ”dacii romanizați”, ceea ce înseamnă că inepțiile ultimelor secole au fost păstrate în continuare în paginile așa-zisei istorii a rumînilor.

3. Sintagma falsă de ”români” în loc de varianta originală a neamului RUMÎNI este vehiculată în continuare ca ceva real și nu inventat acum 2 secole. Aceasta este realitatea cruntă, ca ”ROMÎNI” AVEM DOAR O ISTORIE DE 2 SECOLE !!!

4. Teritoriul poporului rumîn este strîns legat de întinsul spațiu de locuire al geților antici care sînt (așa după cum aprecia Herodot, ”părintele istoriei” și el de neam dorian, din stirpea getică) ”cei mai numeroși după inzi”; înțelegîndu’se aici întinsul spațiu carpato-dunăreano-panono-balcanic-nordpontic, cuprinzînd și vaste teritorii de la nord de Carpații nordici și de la nordul Mării Negre, pînă departe la răsărit de marele fluviu Nipru. Acesta este spațiul istoric unde au trăit locuitorii băștinași, numiți de istorici pelasgi, cimerieni (cimiri, gali, celți), hiperborei, scyți, traci (geții din Tracia), daci (Geții din Dacia Romană), sarmați, iazigi, arimi, rîmni, armîni, rumîni, vlahi sau găselnița modernă ”români”, toți autohtoni, provenind din marea gintă a Gaeei – Mama Pămîntului (Geea) – concluzie pertinentă, argumentată și arheologic și istoric, care, din păcate, nu se regăsește în paginile noului tratat de Istoria Rumînilor.

Să se înțeleagă foarte bine, noi vorbim de trecutul istoric, și reverberațiile lui pînă în prezent.

5. Creștinismul la geto-rumîni este tratat ”in doi peri” deși cercetători iluștri au scos la iveală că la geto-rumîni, el a început să fie răspîndit de 3 Apostoli, Sființi Andrei, Pavel și Filip, pe ambele maluri ale Dunării, iar Istoria Papilor pomenește la pagina 220, de existența unui papă ”de origine rumînească” în anii 686- 687, cu numele Conone.

6. SOFIA TURMĂ UN NUME IGNORAT ÎN CONTINUARE

Studiind cu atenție cele 4 volume din Tratatul de Istorie a Rumînilor mai rezultă și o altă scădere. Autorii (în jur de 30 pentru fiecare volum, cam mulți nu’i așa?), ținînd să’și evidențieze propriile cercetări și concluzii, nu au ținut seama și de cercetările și concluziile altora, rămînînd, astfel, neevidențiate, după părerea noastră, tocmai cele mai semnificative și mai realiste dovezi pentru o etapă sau alta a istoriei.

Nu s’a ținut seama nici de multe și noi descoperiri de documente, scrieri, cronici sau lucrări noi, care aduc lămuriri hotărîtoare într’o problemă sau alta, fundamentală a istoriei poporului rumîn.

Descoperirile arheologice de la Turdaș din epoca Neolitică, în care cercetătoarea Sofia Turmă descoperă 14 litere latine-mai vechi cu cel puțin 1.500 de ani decît scrierea pictografică de la Tărtăria, nici măcar nu sînt amintite; deși aceste descoperiri au fost prezentate la congrese internaționale de antropologie și apreciate de vestitul Schliemann.

Populația ”autohtonă”, căci autorii primului volum din noul tratat evită de multe ori să o amintească sub denumirea de ”pelasgică” sau măcar cea mai tîrzie numită ”getică”, în cele două epoci ale fierului, este tratată ca fiind compusă din triburi primitive, mai ales multe triburi !!!!!!

Adică niște triburi fără o identitate clară, despre care doar anticii știau, nu și cacademicienii noștri super-isteți !

Aceasta, deși Herodot vorbea numai de ”popoare”, iar un arheolog vulgar, într’o comunicare la Congresul internațional de tracologie, ținut la București în anul 1976, argumentează că la Dunărea de Jos, deci în spațiul nostru strămoșesc de pe ambele maluri ale Dunării, existau 5 state, organizații politice, înfloritoare, conduse de regi, numele cercetătorului nefiind nici măcar amintit !

7. Deși avem, deja, peste 10 surse documentare care atestă scrierea autohtonă la geto-rumîni, cu alfabet propriu, autorii tratatului nou le ignoră, mulțumindu’se să repete ceea ce înaintașii lor i’au învățat și anume că geții scriau numai cu alfabet ”latin” și ”grecesc”, uitînd cu totul de unde se trag aceste caractere latino-elinești.

Ei nu amintesc nici de vestita Cronică Codex Rohonczi (448 de file), adusă în țară de prof. dr. Augustin Deac datînd din sec. Xl-Xll, scrise cu un presupus alfabet autohton și în care cercetătoarea Viorica Enăciuc ar fi descoperit menționarea țării unitare a rumînilor, Dacia, numele unui domnitor, Vlad și a mai multor mitropoliți precum și o întreagă istorie de peste un secol a rumînilor.

Arheologii și profesorii universitari, așa zișii ”științifici”, de la institutele de specialitate se fac că nu există această cronică deși, încă de la îanului 1983 s’au publicat în revista de istorie ”anale” fragmente și comentarii din ea și despre ea.

CÎSTIGURILE RUMÎNILOR CE REZULTĂ DIN ACEASTĂ ISTORIE REVIZUITĂ

8. Da, din aceste volume avem și ceva cîștigat.

Era de așteptat că, după 1989, autorii volumelor acestei Istorii a neamului să fi făcut eforturi pentru a se distanța de acea viziune îngustă, cu totul păguboasă, în care se trata Istoria Rumînilor doar referindu’se la teritoriul de astăzi al Rumîniei, pe care autorii volumelor publicate îl circumscrie doar la: ”Cununa Carpaților, Dunărea care adună aproape toate apele ce izvorăsc din Carpați și Marea Neagră”, precizîndu’l prin sintagma ”Spațiul carpato-dunăreano-pontic” și prin termeni și mai lapidari, îngustat de ”spațiul carpato-dunărean”.

9. Avem așadar, acum TERITORIILE GEȚILOR ÎNTRE NIPRU ȘI ELVEȚIA… și parcă sună puțin diferit, chiar aproape de realitățile trecutului nostru geto-rumînesc.

Numai așa, argumentat științific și arheologic, și istoric, sîntem datori să revelăm adevărul că în afară de teritoriul actual al Rumîniei, noi am posedat ca autohtoni și întinse teritorii din Ucraina de astăzi, din Ungaria și Slovacia, Austria și Elveția, ca și în întreaga Peninsulă Balcanică, din Bulgaria, Serbia, Croația, Bosnia, Muntenegru, Macedonia și o mare parte chiar din Grecia, Polonia și Cehia, și că geto-rumînii care mai trăiesc încă acolo, cu toate vicisitudinile și vitregiile vremurilor, în afara granițelor actuale ale Rumîniei, sînt băștinași acolo, cei mai vechi locuitori ai Europei.

Peste ei s’au așezat multe seminții migratoare, venite din hăul Asiei, formîndu’se ca popoare și creeîndu’și state aici pe pămînturile noastre strămoșești, la realizarea și înfăptuirea cărora, ca popor cinstit, muncitor și tolerant, geto-rumînii, prin plămada lor etnică și cultura, și civilizația multimilenară, au contribuit, după vorba populară, ”din plin și apăsat”.

Aceste seminții străine de spațiul geto-rumînesc sînt ungurii, bulgarii, sîrbii, grecii, slovacii și slovenii, cehii și polonezii, ucrainienii rusofili etc care prin caracterul lor rapace au supus adeseori populația autohtonă majoritară.

Aceasta este caracteristica, particularitatea deosebită a istoriei poporului geto-rumînesc ca unul din cele mai vechi popoare ale Europei, dacă nu cumva cel mai vechi.

10. SCHIMBAREA ORIGINII RUMîNILOR – UN CÎȘTIG PARȚIAL

În problema originii poporului rumîn se pare că Cacademia Rumînă și’a schimbat puțin atitudinea, dar nu vă închipuiți că suficient.

NU, doar au cosmetizat’o puțin, dar ascund în continuare adevărul despre strămoșii noștri.

Mai întîi, în noul tratat de Istorie a Rumînilor nu mai figurează un capitol distinct cu titlul de ”Formarea limbii și a poporului rumîn”, capitol care nu lipsea din nici o lucrare sau manual de Istoria Rumînilor este, aceasta, un progres întrucît într’un astfel de titlu de capitol se vehiculau teze năstrușnice neadevărate, că poporul rumîn este urmașul direct al romanilor veniți de la Roma și al coloniștilor romani aduși în Dacia Romană.

Descoperirea de la Sarmisegetusa Romană a frontului de piatră pe care era scris ”Colonia romană” – l’a făcut pe directorul muzeului de arheologie din Cluj-Napoca s’o considere într’o sesiune științifică desfășurată la Roma drept ”actul de naștere a poporului rumîn”… popor nou, întrucît geții fuseseră, chipurile, nimiciți sau au pierit?!

DA, astfel de caricaturi de arheologi avem…

Teza nouă a Cacademiei Rumîne este că noi, rumînii, nu suntem din plămada etnică a romanilor veniți de la Roma, ci sîntem continuatorii geților băștinași, autohtoni, ai aceluiași popor mare condus de Burebista și Decebal, dar care așa cum latinopații susțin mai departe ”și’au însușit, cu timpul, cultura materială și spirituală romană, foloseau limba latină ca singura limbă de comunicare și înțelegere” (II, p. 160).

”O trăsătură esențială definitorie a romanizării prezidă în dispariția treptată a graiurilor autohtone și înlocuirea lor cu latina populară”, ”schimbîndu’și astfel mentalitatea și însăși ființa lor etnică” (II, p.160).

Noaptea minții !!!!

Autorii tratatului, asemuindu’ne forțat populației occidentale, se fac că uită că realitățile din Geția Carpatică erau cu totul altele decît la populațiile de pe teritoriile Spaniei, Franței sau Britaniei, care au devenit neo-latine!!!!!

11. GEȚIA, PREZENȚĂ VIE DE’A LUNGUL ISTORIEIAici, în GEȚIAi, exista un popor, poporul PELASGO-GETIC, unitar, format de milenii, cu organizații politice statale de secole, aflîndu’se într-un stadiu de stat centralizat cu puternice structuri politico-administrative și militare avînd monede, steaguri și steme distincte, cu o cultură materială și spirituală proprie, caracteristice lui.

Un popor, într’un stadiu avansat de dezvoltare, cu o limbă unitară de neam getic, pelasgo-getica dunăreană, forjată de milenii, din ale cărei numeroase cuvinte sînt amintite de Homer și Pitagora, limbă în care a scris și poetul latin Ovidiu, cu un alfabet propriu.

Un popor, cu puternice sentimente naționale de libertate și neatîrnare care a dus chiar și sub dominația romană aproape 100 de ani, lupte, războaie pentru eliberarea sa națională care, în ultimele două decenii, înaintea părăsirii forțate de către romani a pământului Geției nord-dunărene, a și reușit să se descotorosească de armata și administrația romană.

Cu un asemenea popor cinstit, viteaz și războinic, putea, sub dominația romană, anumite persoane care intrau în contact des cu ocupanții să învețe și limba latină, adică latina cultă de la Roma pe care să o folosească la scris, dar în nici un caz la vorbit pentru că nu există dovezi că latina era vorbită.La stadiul la care se afla, nu este de închipuit că geții și’au uitat limba, tradițiile, obiceiurile ancestrale, ci a dăinuit prin afirmarea în istorie cu același nume de geți, de Geția, dar și cu altele, printre care și rumîni sau vlahi (care este bine de știut că tot exonim este pentru neamul nostru) și, mai apoi de găselnița geo-politică a pașoptiștilor – ”români”.

Toate teoriile și tezele autorului noului tratat de Istorie a Rumînilor cu privire la romanizare sînt presupuneri imaginare neargumentate științific, preluate de la scriitori străini, contrazise de felul argumentat cum prezintă în acest tratat poporul getic, în parte supus dominației romane și cel liber din afara granițelor vremelnice ale imperiului care, subliniază autorii noului tratat, și’a păstrat, și sub dominație romană, toate trăsăturile sale, tradițiile și obiceiurile, inclusiv limba maternă, cu influențele de rigoare; ceea ce se apropie de acea realitate istorică susținută pertinent de marii enciclopediști rumîni, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Mihai Eminescu, Nicolae Densușianu, dr. Nicolae Lupu, Prătescu Voinești, Nicolae Iorga, Simion Mehedinți, Emil Racoviță, Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga, generalul Portocală, George Călinescu, Dimitrie Gusti și nenumăratele Fundații și Asociații nonguvernamentale ”Getica”, sau ca acelor tracopați sau dacopați de la ”Noi Tracii”, ”Renașterea Daciei”, ”Academia Dacoromână”, etc., precum și ”Reînvierea Daciei” din New York este dacopatul dr. Napoleon Săvescu, prin străduința căruia s’au organizat pînă acum, la București, 3 Congrese Internaționale de Dacologie (Dacopatie) ținute la Hotel Intercontinental, cu mari rezonanțe interne și externe.

12. Astfel, spre deosebire de ceea ce se scria în tratatele anterioare în lucrări și tratate de istorie, că noi rumînii sîntem o plămadă etnică a romanilor și coloniștilor lor, autorii volumului II din tratatul de istorie a românilor subliniază că ”s’a dovedit că izvoarele narative, reliefurile Columnei lui Traian (și ale lui Decebal, adăugăm noi), știrile epigrafice referitoare la trupele auxiliare formate din geți recrutați pe teritoriul provinciei în sec. II-III, numele de persoane getice din inscripții, elemente de toponimie și hidronimie majoră, anumite tezaure de monede romane și, mai cu seamă descoperirile arheologice, toate arată plenar dăinuirea poporului getic în țara lui stăpînită de Roma biruitoare.

Deci, realitatea este că în cursul celor două războaie de cucerire și după anexarea unei mari părți din Geția la Imperiu, locuitorii băștinași nu au fost exterminați ori alungați peste noile frontiere, ci au continuat să existe ca populație supusă, majoritară –” (vol. II p.139).

13. O TEORIE LĂMURITĂ, CONTINUITATEALa pagina 143 din același volum se precizează:

”Rezultatele obținute de cercetarea arheologică, mai ales în ultimii 50-60 de ani, demonstrează fără echivoc continuitatea masivă a geților în Dacia Romană.

În spațiul și în timpul provinciei s’a constatat dăinuirea de așezări rurale și cimitire, obiceiuri și rituri funerare, persistența a numeroase elemente de cultură materială și spirituală din timpul Geției Carpatice independente, deosebite de noile forme de civilizație aduse de romani.”

Și asemenea concluzii, care niciodată nu se găseau în lucrările de istorie rumînească se află prezentate pe larg în noul tratat de Istorie a Rumînilor.

Pe teritoriul rural al provinciei se cunosc acum mai multe morminte ale populației autohtone majoritatea covîrșitoare – Studiul ritualelor funerare la geți arată că aceștia, ca și alte populații din imperiu, și’au menținut sub romani principalele forme de înmormîntare și anumite credințe religioase din epoca Geției independente. (Vol.II, p. 146)

Asemenea aprecieri sînt făcute și pentru teritoriile getice neocupate de romani.

Astfel, la p.404 a aceluiași vol.II se remarcă: Continuitatea tradițiilor getice este caracteristice tuturor regiunilor neocupate de romani și ele se manifestă deopotrivă în ocupațiile și activitățile economice, în modul de organizare și în arhitectura așezărilor precum și în unele produse de artă.

Despre populația liberă din Moldova se relatează:

Toate informațiile pe care arheologia a reușit să le ofere, până acum arată o societate a geților liberi care promovează în teritoriile de la est de Carpați vechile tradiții ale civilizației getice cunoscute din perioada anterioare cuceriri romane – Diferitele categorii de unelte și obiecte de uz casnic, accesoriile vestimentare, podoabele și vasele de lut se înscriu în tipologia generală a inventarului culturii geților liberi”, menționîndu’se aici neamurile getice ale costobocilor și carpilor, precum și un rege al costobocilor pe nume Pieporus. (Idem, p.430-440).

Cît privește pe geții liberi din partea vestică, în tratat se recunoaște că: Vestigiile arheologice din sudul Crișanei, ca cele de la Arad și Cicir, de pe Valea Mureșului– Sîntana-Arad și Chișineu-Criș, din bazinul Crișului Alb, constînd din cuptoare de ars ceramică, olărie de factură romană târzie, atestă nu numai legăturile cu provincia Geția Carpatică ci și dăinuirea geților în secolul al VI-lea. (II, p. 447)

Prin aceste concluzii este recunoscută și de către Cacademia Rumînă continuitatea neîntreruptă multimilenară a unui brav popor, unul dintre cele mai vechi popoare ale Europei, precum și autohtonitatea etnică a poporului geto-rumînesc.

Păcat, însă, că aceste rezultate n’au fost întărite cu opinii pertinente ale unor istorici și filologi rumîni de talie europeană ca și cu ale unor mari personalități științifice de peste hotare care s’au impus nu numai prin măiestria concluziilor lor, ci și prin noutatea acestora.

Căci, iată ce scria marele nostru istoric Nicolae Iorga:

”Originea neamului rumînesc trebuie căutată în traci (Geții din Tracia n.n) care au trăit aici cu mii de ani înaintea altor popoare și aceasta ne dă dreptul de a ne considera pe noi, rumînii, singurii și adevărații moștenitori ai acestori locuri”, relevînd că:

”Este vorba de un popor care, prin strămoșii săi își are rădăcini de patru ori milenare.”

În contrast cu acei ”științifici”, care preamăreau ocupația romană a lui Traian, de cînd s’ar fi ”născut”, ”format”, chipurile, poporul geto-rumînesc și de cînd considerau că începe istoria lui, Iorga sublinia:

”Se va porni nu de la Traian, colonizatorul în Geția, ci de la cele mai vechi popoare din care venim de la acea rasă getică, întîia cultivatoare a pămîntului, întîia creatoare de ordine politică de la Carpați-pînă la Arhipelag.”

Susținînd multimilenara existență a poporului rumîn, ilustrul filolog George Călinescu, în discordanță cu cei ce abordau începutul istoriei rumînilor cu împăratul Traian, remarca:

”Prin penetrația rumînă nu s’a născut un popor nou, ci un popor foarte vechi s’a modificat prin înrâurirea altuia mai nou – nici datele istoriei, nici examenul etnologic nu confirmă tinerețea noastră. Noi suntem, în fond, geți, geții reprezintă unul din cele mai vechi popoare autohtone ale Europei.”

Același incontestabil adevăr îl sublinia și reputatul om de știință, Simion Mehedinți, cînd declara:

”Noi rumînii sîntem locuitorii cei mai vechi ai acestui pămînt al Geției și anume unul dintre cele mai vechi popoare ale întregului continent”…

”Departe de a fi un popor tînăr, început cu războiul getic, neamul rumînesc își are originile sale cu mult în trecut.”

MIHAIL SADOVEANU, BĂȘTINAȘ AL GEȚIEI

Marele nostru scriitor Mihail Sadoveanu se declara pe deplin convins că descindea din stirpa getică.

”Filologii autohtoni, chiar la începutul întemeierii statului nostru independent s’au gîndit să afirme printr’un dicționar latinitatea noastră romană, deci noblețea noastră, deci dreptul de a ajunge un mare și puternic popor. Mărturisesc că nu înțeleg tot mai bine de ce e nevoie să se dovedească latinitatea noastră (romană) exclusivă, deci noblețea noastră de la Roma, ca să devenim un mare popor.

Aș înclina să mă bucur mai mult de o origine getică, întrucît acești vechi pămînteni, geții, se bucurau de reputație excelentă în lumea antică, pe cînd despre romani nu se poate vorbi numai de laude. În sfîrșit în ceea ce mă privește, mă simt onorat de a fi coborîtor din băștinașii care erau sub oblăduirea vechiului nostru rege – Burebista.”

DE AMINTIT CĂ BUREBISTA ERA GET, IAR ANTICII I’AU MENȚIONAT CA ATARE ETNIA SA CLARĂ DE GET DIN GEȚIA

Poetul național rumîn Mihai Eminescu se considera și el descendent al marelui și viteazului getic:

”Era un popor brav, acela care a impus tribut superbei împărătese de marmură a lumii: Roma. Era un popor nobil, acela a cărui cădere te umple de lacrimi, iar nu de dispreț și a fi descendentul unui popor de eroi, plin de noblețe, de amor de Patrie și libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n’a fost și nu va fi rușine niciodată.”

Existența etnică a poporului rumîn, cultura lui materială și spirituală nu începe așadar, cu înfrîngerea lui Decebal și cu victoria împăratului Traian, moment trecător în istorie, ea nu începe nici cu istoria geților, părinții autohtoni ai poporului rumîn, cum s’ar putea considera.

”Dacă vrem să vorbim de continuitate – sublinia după o cercetare atentă a vechimii noastre, Mircea Eliade – ea trebuie căutată la un nivel mult mai adînc decît cel circumscris de istoria geților, a geto-rumînilor sau a descendenților lor, rumînii. Căci cultul lui Zamolxio la fel ca și miturile și simbolurile care stau la baza folclorului religios al rumînilor, își au rădăcinile într’o lume de valori spirituale care precede apariția marilor civilizații ale Orientului Apropiat și ale Mediteranei.”

De aceea, începutul istoriei noastre este cel ancestral, precum preciza Nicolae Densușianu:

”Istoria noastră nu începe cu Herodot iar ceea ce afirma ”părintele istoriei” despre geți se referea la o perioadă tîrzie a istoriei noastre. Homer și războiul troian erau un punct de reper, dar înainte de Homer și mai înainte de greci a existat o civilizație anterioare celei elene, al cărui leagăn s’ar afla la Dunărea de Jos.”

ISTORICII STRĂINI ȘI GEȚIA

La aceeași concluzie ajung și numeroși oameni de știință străini care au fost atrași de universul fascinant al cercetării istoriei noastre multimilenare. Subliniind vechimea autohtonitatea și continuitatea multimilenară a poporului nostru, remarcabilul om de știință ceh Jiulius Jung conchidea:

”Consîngenitatea vlahilor sau rumînilor de astăzi cu străbunii lor geți de dinainte de 2000 de ani o dovedește în chipul cel mai convingător, uniformitatea înfățișării lor exterioare, nu numai trăsăturile feței și felul părului, ci chiar și portul pe care poporul l’a păstrat neschimbat, așa cum ni’l arată nemuritoarele figuri ale învinșilor, ostași geți ce se găsesc pe monumentele de artă ridicate pentru preamărirea învingătorului lor, Traian. Non datur saltus in natura !”

Subliniind aceeași vechime și continuitatea multimilenară a poporului rumînesc, istoricul francez Albert Armand, în anul 1936, aprecia:

”Acesta (poporul rumîn) este unul dintre cele mai vechi popoare și cel mai frumos exemplu istoric de continuitate a neamului, fie că e vorba de traci (adică geții din Tracia) –, de geți sau de daci (geții din Dacia Romană), locuitorii pămîntului rumînesc au rămas aceeași din Epoca neolitică, era pietrei șlefuite pînă în zilele noastre, susținînd astfel printr’un exemplu poate unic în istoria lumii, continuitatea unui neam.”

Poate tocmai de aceea, cînd Badea Cîrțan pleca din țară, admirînd columna lui Traian și a lui Decebal de la Roma italienii au strigat uimiți:

”Doamne! A coborât un dac de pe Columnă.”

Pe italieni îi înțelegem de ce ne spun ”daci”, doar predecesorii lor ne’au poreclit astfel, de neînțeles este de ce o mai fac dacopații fără frontiere din Rumînia !!!

Citiți și: BLESTEMUL AURULUI GETIC

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA‬

AURUL GEȚILOR LIBERI

În imediata vecinătate a judeţului Satu Mare, la doar cîţiva kilometri de Tarna Mare, în satul Malaja Kopanja – Ucraina, la doar 15 km de frontiera cu Satu Mare, la vest de Carpaţi, se află una dintre cele mai impresionante cetăţi getice unde a fost dezgropată o mare cantitate de aur getic.

Este vorba despre Mala Kopanya (pe teritoriul actual al Ucrainei), o cetate a geților care, după ultimele descoperiri, pare a fi avut o anumită independenţă faţă de Imperiul Roman.

Puternică şi independentă, ridicată pe malurile Tisei, ca să apere teritoriile celor mai îndrăzneţe colonizări getice, dar şi ca să apere trecătorile din Carpaţii Păduroşi de raidurile barbare, Mala Ko­panya este – adevărat, deşi greu de crezut! – cetatea cel mai bine documen­tată din întreaga lume getică.

Îndră­gostiţi pînă peste cap de geți, cerce­tătorii ucrai­neni au des­chis rumînilor lacătele de pe un im­pre­sionant tezaur getic: te­zaurul geților nordici, de la Mala Kopanya.

Amplasată într’un punct strategic, la intersecţia drumurilor care duceau spre teritoriul geților liberi (actualmente Maramureş), Mala Kopanya pare a fi fost locuită de geți cu o bună stare materială şi statut social superior.

O demonstrează şi nenumăratele obiecte de mare valoare descoperite cu ajutorul detectorului de metale. Într’un teritoriu restrîns, aflat pe o pantă din apropierea cetăţii, au fost găsite patru catarame din fier, inelul unei catarame din bronz, precum şi un vîrf de săgeată.

Sondajul efectuat în locul în care a fost descoperit inelul de la cataramă a permis descoperirea cîrligului de la cataramă, cît şi a altor accesorii metalice de vestimentaţie, sugerînd posibilitatea ca aceste piese să reprezinte elemente ale unui inventar funerar.

Cercetările efectuate pe parcursul ultimilor cinci ani de Universitatea din Ujgorod au demonstrat că în acel loc se află ceea ce a fost considerat un cimitir getic cu un inventar spectaculos.

Printre piesele descoperite amintim: cîteva zeci de catarame de centuri şi paftale, spade lungi, lanţuri pentru agăţat săbiile de centuri, vîrfuri de lance şi suliţe, numeroase zăbale pentru cai, pinteni de călărie şi cîteva bijuterii de aur şi argint.

Deosebit de interesante sînt două paftale, una cu decor vegetal argintat şi una din fier cu decor animalier. Aceasta din urmă are două registre decorative care redau o pasăre răpitoare ce prinde în gheare un peşte, scena fiind una specifică mitologiei getice.

Astfel de descoperiri sînt deosebit de rare în cetăţile getice, cea de la Mala Kopanya fiind comparabilă cu scena de pe scutul de paradă descoperit în anii ‘50 în cetatea de la Piatra Roşie din zona Munţilor Orăştiei.

Însă cele mai spectaculoase piese descoperite sînt piesele de aur: fragmente dintr’un colan de aur, două brăţări şi un pandantiv.

După descoperirile recente din zona Munţilor Orăştiei, acestea reprezintă cea mai mare cantitate de piese de aur descoperită într’o cetate getică.

Arheologul Robert Gindele:

”Este de departe cea mai importantă descoperire care atestă nivelul de dezvoltare a geților din această zonă. Colanul de aur, al cărui fragmente păstrate au o greutate este 500 g, a avut o greutate iniţială ce poate fi estimată la 3-4 kg.”

Citiți și: BRĂȚĂRILE GETICE DE AUR

De asemenea, Liviu Marta, directorul Muzeului Judeţean Satu Mare s’a arătat impresionat de descoperirile de la Mala Kopnaya:

”Rezultatele mai spectaculoase ale săpăturilor efectuate acolo au apărut abia de curînd, deşi acolo se fac cercetări de cîteva decenii. S’a descoperit acolo un adevărat complex care cuprinde printre altele o serie de ateliere (sticlă, metalurgie, ceramică) dar şi morminte ale războinicilor geți. Este de remarcat că tot la Mala Kopanya s’a descoperit o multitudine de monede, similare celor de la Medieşu Aurit, care ne îndreptăţesc să credem că aici exista o monetărie getică.”

Fast şi splendoare în Capitala Nordică a geților de la Mala Kopanya

Pentru a înţelege mai bine nivelul de dezvoltare a ceea ce istoricii au numit Capitala Nordică a geților încercăm o scurtă incursiune în tărîmul unei civilizaţii înfloritoare.

În zona din Ucraina aflată la vest de Carpaţi, în satul Mala Kopanya, la doar 15 km de localitatea de frontieră Tarna Mare, se află una dintre cele mai impresionante cetăţi getice.

O mare parte din suprafaţa sa a fost deja cercetată, conturîndu’se imaginea unei aşezări ce a reprezentat un important centru al civilizaţiei getice, una dintre davele la care fac referire autorii antici.

O mare parte din ceea ce cunoaştem despre cetatea getică de pe malul Tisei se datorează și profesorului Vjačeslav Kotigoroško de la Universitatea din Ujgorod, care de peste 35 ani, în fiecare vară, realizează săpături arheologice ce ne aduc informaţii noi referitoare viaţa oamenilor care au trăit în zona Tisei superioare, în ultimul secol al erei păgîne şi în zorii erei creştine.

Cetatea de la Malaja Kopanja

Aşezarea, cu o suprafaţă de 3,5 ha, se află pe un deal cu pante abrupte de pe malul drept al Tisei. Sistemul de apărare al cetăţii este deosebit de complex, demn de un mare centru politic, comercial şi religios, aflat la fruntariile nordice ale Geției.

Dealul, care are pe trei laturi pante abrupte cu înălţimi de 80 metri, a fost înconjurat de un zid imens construit din pămînt, piatră şi barne de lemn.

În locurile în care este mai bine păstrat, acesta are şi acum o înălţime de 2,5 m şi o lăţime de 12 m. Pe latura de nord, unde panta dealului este mai domoală, în faţa zidului principal a fost săpat un şanţ adînc şi au fost amenajate, unul după altul, încă trei valuri de apărare din pămînt cu palisade din trunchiuri de copaci.

Stratul de cultură din interiorul fortificaţiei, ce în unele locuri trece de doi metri, atestă o locuire intensă. Cu un plan identic cu al sanctuarelor de pe terasele Sarmizegetusei Regia sau din alte dave getice, aceste construcţii sînt considerate clădiri cu caracter cultic.

Comerţul intens ce se desfăşura în acest centru tribal din nord-vestul Geției este atestat de provenienţa diversă a monedelor găsite în timpul săpăturilor din dava de la Malaja Kopanja.

Sistemul de apărare al cetăţii este deosebit de complex, demn de un mare centru politic, comercial şi religios aflat la fruntariile nordice ale Geției.

Alături de numeroase clădiri obişnuite, care aveau rolul de locuinţe sau anexe gospodăreşti, există şi cîteva ce atrag atenţia asupra unor funcţionalităţi aparte.

Patru dintre ele, de dimensiuni deosebit de mari (între 70 şi 175 m²) au cîte o latură absidată.

În mai multe construcţii au fost descoperite cuptoare în preajma cărora se aflau creuzete sau turte şi zgură de metal. Prezenţa cleştilor şi dălţilor nu lasă urme de îndoială că aceste clădiri au fost atelierele unor meşteri bronzieri sau fierari.

Marea cantitate de unelte agricole sugerează că fierarii de la Mala Kopanya produceau uneltele pentru populaţia agrară din cetate şi din aşezările deschise aflate în apropierea ei.

În interiorul fortificaţiei au fost descoperite şi numeroase arme (lănci, săbii, săgeţi, pumnale, scuturi) care certifică existent unui mare număr de luptători.

Două fibule (broşe) masive de argint par a fi însemne de rang ale elitei războinice. Standardele de viaţă şi pretenţiile elitei ce conduceau cetatea sînt atestate de prezenţa cîtorva amfore fabricate la oraşele greceşti de la Marea Neagră.

Ele reprezintă ambalajul unor vinuri de lux, cumpărate cu bani grei şi trecute cu mult efort peste Carpaţi.

Pe suprafaţa aşezării au fost descoperite un mare număr de monede romane, dar şi diferite monede geto-celtice sau din acelea ale coloniilor greceşti de pe coastele Adriaticii.

Referitor la monedele găsite pe suprafaţa cetăţii, interesantă este descoperirea unui mare număr de monede de argint, numite de tipul Medieşu Aurit.

Numărul mare al unor astfel de monede sugerează că tipul de monedă pe care îl foloseau geții nord-vestici era confecţionat la Mala Kopanya.

Dreptul de a bate monedă este un semn de independenţă politică.

Ca urmare, putem aprecia că grandioasa fortificaţie de la Mala Kopanya a avut rolul unui important centru politic al Geției nord-vestice, în care conducătorii zonei îşi băteau propria monedă.

Locul pe care a fost construită fortificaţia nu a fost ales întîmplător, deoarece are o poziţie strategică deosebită. Ea controlează drumul nord-sud care trece prin importantele trecători ce străbat Carpaţii Nordici – printre care şi pasul Verecke (aşa numita ”Poartă a popoarelor”).

În acelaşi timp cetatea de la Mala Kopanya controla şi traficul de pe Tisa, pe care, pînă târziu în Evul Mediu, sarea din zona Maramureşului istoric era transportată spre Cîmpia Panonică.

Săpăturile arheologice desfăşurate de specialiştii romani şi ucraineni la cetatea getică de la Malaja Kopanja, din Ucraina Transcarpatică, au mai scos la iveală și un cimitir cu inventar deosebit de bogat.

Au fost descoperite 6 morminte getice intacte, catarame de centuri, săbii, lanţuri, varfuri de lance şi suliţe, zăbale cu psalii, zeci de obiecte personale care vor permite o analiză mai corectă a evoluţiei civilizaţiei din acest areal.

O mare parte din ceea ce se ştie despre cetatea getică de pe malul Tisei se datorează profesorului V. Kotigorooko de la Universitatea din Ujgorod.

Cimitirul de la Malaja Kopanja este poate primul sit arheologic care oferă date complete despre viaţa şi civilizaţia geților.

Săpăturile demarate în urmă cu 30 de ani de profesorul V. Kotigorooko au scos la iveală fortificaţii construite şi locuite de către geți, ce datează din secolele care au precedat trecerea de la era păgînă la cea creştină.

Cercetările efectuate pe parcursul acestei veri de Universitatea din Ujgorod şi Muzeul Judeţean din Satu Mare la cetatea de la Malaja Kopania au scos la iveală un cimitir getic cu un inventar deosebit de bogat.

Printre piesele descoperite amintim: 20 de catarame de centuri şi paftale, o sabie lungă, lanţuri pentru agăţat săbiile de centuri, varfuri de lance şi suliţe, 6 zăbale cu psalii, pinteni de călărie şi cîteva bijuterii de aur şi argint.

Deosebit de interesante sînt două paftale, una cu decor vegetal argintat şi una din fier cu decor animalier. Aceasta din urmă are două registre decorative ce redau o pasăre răpitoare care prinde în gheare un peşte, scena fiind una specifică mitologiei getice.

Astfel de descoperiri sînt deosebit de rare în cetăţile getice, descoperirea de la Malaja Kopanja fiind comparabilă cu scena de pe scutul de paradă descoperit în anii ’50 în cetatea de la Piatra Roşie, din zona Munţilor Orăştiei.

În zona cimitirului au fost descoperite 6 morminte getice intacte. Ele sunt reprezentate de urne cu oase incinerate. Urnele şi inventarele funerare, ca şi întreaga ceramică ce apare în zona cimitirului, nu lasă dubii asupra atribuirii lor perioadei clasice a civilizaţiei getice.

Atrage atenţia numărul mare de piese care aparţin unor cavaleri războinici, cu un înalt statut social.

Situl arheologic oferă date complete despre viaţa geților

Alături de materialele descoperite de’a lungul anilor în cetate, inventarele mormintelor sînt importante pentru reconstituirea istoriei cetăţii şi a oamenilor care au locuit’o.

Descoperirea cimitirului cetăţii Malaja Kopanja şi cercetarea acestuia va permite, datorită prezenţei abundente de obiecte personale, o mai bună fixare cronologică a începutului şi a evoluţiei acestui centru al civilizaţiei getice.

Cea mai importantă realizare ar fi însă o cunoaştere profundă a structurii şi relaţiilor sociale şi etnice din cadrul comunităţii ce a trăit în zona fortificaţiei.

La Malaja Kopanja, în Ucraina Transcarpatică, se conturează primul caz din întreaga arie locuită de geți în care informaţiile ce provin dintr’o intensă cercetare a unei dave getice pot fi legate de informaţiile pe care le oferă cercetarea cimitirului oamenilor care au locuit’o.

Din perspectivă socială, antropologii consideră că depunerile de ofrande conţineau şi o componentă socială: elitele doreau să demonstreze că erau capabile să renunţe la bunuri de mare valoare în scopul de a capta bunăvoinţa divinităţii.

Cetatea de la Mala Kopanya se prezintă ca o fortificaţie de prim rang a civilizaţiei getice atît prin impresionantul său sistem defensiv. dar şi printr’o serie de descoperiri interioare.

Despre cetatea de la Mala Kopanya se ştia încă dinainte de 1900. În 1893, în paginile revis­tei “Archae­ologiai Er­te­sito”, profesorul gim­na­ziului de la Sevliuş, I. Mihalik, anunţa des­coperirea pe teri­toriul comitatului Ugocea a unui rînd de movile.

Fără să facă săpături, el povesteşte despre o pia­tră de moară şi despre nişte fragmente cera­mi­ce. După o jumătate de veac, în anii ’50-’60 ai secolului XX, comple­xul de la marginea lo­calităţii Mala Kopanya (raionul Vinogradiv, regiunea Transcarpatia) atrage atenţia colabo­ratorilor muzeului etnografic din Transcarpatia, care efectuează câteva săpături.

Ceta­tea intră, astfel, în circuitul ştiinţific. Dar cerce­ta­rea sistematică începe cu expediţia din 1977 a Univer­sităţii de Stat din Ujgo­rod.

Informaţii importante apar încă de la prima săpătură: e clar, de la bun început, că aşezarea trebuie atri­buită zonei culturale getice din arealul carpato-dunărean.

Sincronizarea descoperirilor cu evenimentele istorice im­por­tante ale zonei fixează două puncte de referinţă ex­trem de simple: Burebista şi Decebal.

Cel mai vechi, care ţine de anii 60 înaintea erei noastre, poate fi asociat cu înfrîngerea triburilor celtice şi a regelui Critasiros de către Burebista, iar cel mai nou, cu declinul regatului Geției, du­pă moartea lui Decebal, în anii 105-106 ai erei creştine.

Liviu Marta:

“Profesorul Kotigo­rosko e ambiţios din cale afa­ră! E de apreciat cît s’a muncit acolo pentru a scoate în evidenţă măreţia civilizaţiei getice din zona de nord. Ce’i drept, e şi o cetate specta­culoasă, mai mare dragul să sapi: ai acolo, ca să’ţi dau un exemplu, monede de argint din zona Albaniei de azi, lucru foarte exotic. Una e să găseşti aşa ceva la Craiova şi alta e să le găseşti pe Tisa! Lor li s’a părut totul foarte interesant şi s’au concentrat mult de tot pe cetatea getică de la Mala Kopanya.”

În vreme ce marile noastre cetăţi getice sunt cercetate în proporţii ridicol de mici, chiar sub 10% din teritoriul lor estimat, în U­craina avem o ce­tate getică explo­rată pe mai bine de jumătate din suprafaţa sa!

Arheologul Igor Prokh­nenko, asistentul profesorului Kotigorosko:

”Noi avem aici, în Transcarpatia, mai multe urme getice decît urme slave! Dacă mai săpăm un pic la Mala Kopanya şi mai facem cîteva descoperiri pre­cum cele din ultimii ani, am putea ajunge la con­clu­zia că geții au venit de aici la Sarmizegetusa, nu in­vers.”

Resurse: Revista ”Eroii Neamului”, Formula As, Liviu Marta

Citiți și: BLESTEMUL AURULUI GETIC

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA‬

REGII ȘI ÎMPĂRAȚII GETO-RUMÎNILOR DIN TOATE TIMPURILE

Astăzi vom publica lista regilor și împăraților geți care au domnit peste Geția Carpato-Dunăreană, dar și peste Imperiul Roman de vest de pînă la destrămarea sa în 476 d.Hr. și pînă în anii 600 d.Hr în cel din răsărit.

Pentru Massa-Geția, Geția Sud-Dunăreană și Macedonia, dar și pentru Imperiul Getic post-roman vom menționa doar 3 mari nume de monarhi geți:

  1. Tomiris

2. Alexandru Macedon

3. Teodoric cel Mare

Citiți și: IMPERIUL GETIC AL LUI TEODORIC, REGELE POPORULUI GETIC

Geții trăiau, însă în foarte multe regiuni din Europa și Asia care de timpuriu s’au constituit în regate puternice conduse de regi geți de renume: Imperiul Hitit (Anatolia), Troia, Ilyria, Thracia, Scyția, Germania etc.

Noi nu ne’am propus să pomenim aici toți regii geți de pe mapamond, ci doar să demontăm așa-zisa teză avansată de oficialitățile latinomane, care susține pe scurt că noi cei care credem în trecutul glorios al strămoșilor noștri geți, am fi ”victimele” unui complex de inferioritate, fenomen care este catalogat de latinopați specific naționalismului rumînesc.

Desigur, cei care supun criticilor naționalismul rumînesc sînt îndeosebi cei care nu prea au rădăcini adînci în spațiul carpato-dunărean așa cum le au geto-rumînii veritabili.

Dimpotrivă adepții latinismului suferă cu adevărat de multiple complexe de inferioritate în fața culturilor considerate superioare și etalate în trecut de civilizațiile mediteraneene ale elenilor și romanilor.

Asocierea poporului rumîn cu cuceririle culturale antice ale lumii greco-romane prin forțarea artificială a atribuirii unei ”latinități” destul de îndoielnice în definitiv, inventată prin așa-zisa ”romanizare a geților” care s’ar fi petrecut în special după războaiele geto-romane este un act de snobism cultural care nu ne va încărca cu noblețea mult dorită de latinopați.

Furtul sau împrumutul nobleței așa-zise latine este un act la fel de penal ca al oricărui plagiat ordinar și concurează cu jaful și distrugerea la care a procedat Traian după anul 106 d.Hr. cînd a pus mîna pe bogățiile geților din Carpați.

Cei care credem în geți putem demonstra că nu avem motive de inferioritate, mai ales prin lista regilor geți din Geția sau a împăraților geți care au condus Imperiul Roman dintr’un anumit moment istoric.

Regi ai Geției Carpato-Dunărene

Zamolxio, 750 î.Hr sau 500 î.Hr, menționat de Herodot – Istorii, Platon – Charmides, Strabon – Geographia, Diodor din Sicilia – Biblioteca istorică

Charnabon, 500 î.Hr., Geția Balcanică, menționat de Sofocle – Triptolemos

SARMIS este un rege din sec. IV î.Hr, a cărui existență este presupusă datorită unor descoperiri monetare și a asemănării de nume cu capitala regatului getic, Sarmizegetusa. Monedele atestă un ”SARMIS BASILEUS”. Acestea sînt în număr de 5. Una de argint cu mențiunea textuală și un mistreț cu o săgeată în gură menționată de Zamosius, Troester si Soterius.

Rex Histrianorum, c.339 î.Hr., Dunărea de Jos, Trogus Pompeius, Justinus

Moskon, secolul III î.Hr., monede cu legenda Basileos Moskonos

Gudila sau Cothelas (Kothelas), c.340 – c.320 î.Hr., Muntenia

Dromihete, c.320 – c.280 î.Hr., Muntenia, Diodor din Sicilia – Biblioteca istorică, Pausanias

Zalmodegikos, c.300 – c.250 î.Hr., Dobrogea, Decret histrian

Oroles c.300 – c.250 î.Hr., Transilvania, Trogus Pompeius

Rhemaxos și fiul său Phra-[damon?] c.200 î.Hr. Estul Munteniei, nordul Dobrogei Decret histrian

Zoltes, c.200 î.Hr., Dobrogea, Decret histrian

Rubobostes, secolul II î.Hr., Transilvania, Trogus Pompeius – Prolegomena

Burebista 82 – 44 î.Hr. Geția Mare Balcanică, Strabon – Geographia, Iordanes – De Origine Actibusque Getarum, Decret dionysopolitan,

Deceneu 44 – c. 27 î.Hr., Transilvania, Strabon – Geographia, Iordanes – De Origine Actibusque Getarum

Koson, c.40 – c.28 î.Hr., Muntenia, Suetonius – Viața lui Augustus, Monede cu legenda Koson

Dicomes, în jurul lui 31 î.Hr., Moldova Plutarch – Antonius,

Comosicus, c.27 î.Hr. – ? d.Hr., Transilvania, Iordanes – De Origine Actibusque Getarum

Thiamarcos, sec. I î.Hr. – I d.Hr., Vîlcea-Argeș, Inscripție pe vas: Basile[us] Thiamarco[s]

Cotiso, pînă în 29 î.Hr. Oltenia Florus – Epitome de T. Livio Bellorum omnium annorum DCC Libri duo, Horațiu – odă

Coryllus, sec. I î.Hr. – I d.Hr. (40 ani) Transilvania Iordanes – De Origine Actibusque Getarum

Rholes, în jurul lui 28-29 d.Hr., Sudul Dobrogei, Dio Cassius – Istoria romanilor

Dapyx, în jurul lui 28-29 d.Hr., Centrul Dobrogei, Dio Cassius – Istoria romanilor

Zyraxes, în jurul lui 28-29 d.Hr., Nordul Dobrogei, Dio Cassius – Istoria romanilor

Scorilo, c. 28/67 – 68/83 d.Hr., Transilvania, Frontinus – Strategemata

Duras, (Diurpaneus), c. 68/83 – 87 d.Hr., Transilvania, Dio Cassius – Istoria romanilor,

Decebal 87 – 106 d.Hr., Geția Carpato-Dunărană (Banat, Ardeal, Oltenia), Dio Cassius – Istoria romanilor, Tacit, Orosius, Iordanes – De Origine Actibusque Getarum

Deși puțini cunosc acest aspect, primul Păstor-Împărat, Maximin Thrax este cel care a deschis lista celor 38-43 de împărați geți ai Romei, cei cărora trebuie să le fim recunoscători pentru că i’au făcut nemuritori astfel pe geții adoptați forțat prin expansiunea imperiului roman.

Doar pentru că istoria s’a scris altfel după războaiele geto-romane aceștia nu au mai avut în intenție să refacă Sarmigetuza din Carpați, ci au considerat acolo unde s’au născut, adică pe teritoriul imperiului roman, să cucerească puterea prin pîrghiile care le oferea acesta, cariera militară.

Citiți și: ÎMPĂRATUL GET, MAXIMIN THRAX DIN MOESIA

Deşi lista poate plictisi, considerăm necesar să trecem în revistă împăraţii romani de origine getică:

  1. Maximim Thrax (235-238) avea un aspect impunător: 2,40 m înălţime și consuma pe zi 18 kg de carne şi 27 litri de vin;
  2. C. Messius Decius (249-251);
  3. Regalianus, împăratul get din neamul lui Decebal, între 253 şi 268 d.Hr, pe tronul imperial se afla Gallienus, care o vreme a condus alături de tatăl său, Valerian.
  4. Marcus Acilius Aureolus (267-268);
  5. Marcus Aurelius Valerius Claudius (268-270);
  6. Lucius Domiţianus Aurelianus (270-275) şi
  7. M. Aurelius Probus (272-282);
  8. Marcus Aurelius Carus (282-283);
  9. Aurelius Valerius Diocleţianus (284-305) şi
  10. Valerius Maximianus Herculis (286-305);
  11. Constantius Chlorus (293-306), tatăl Sfîntului Constantin cel Mare;
  12. Caius Galerius Valerius Maximianus (305-311);
  13. Galerius Valerius Maximinus Dara (305-313);
  14. Flavius Valerius Severus (305-307);
  15. Valerius Licinianus Licinius (308-324);
  16. Domiţius Alexandros (308-328);
  17. Flavius Iulius Crispus (317-328);
  18. Sfîntul Împărat Constantin cel Mare. Mama lui, sfînta Elena era getă de origine – Flavius Valerius Constantinus Magnus (305-337);
  19. Constantinus al II-lea (317-340, prigonitor al Bisericii;
  20. Dalmaţius, nepotul Sfîntului Constantin cel Mare, proclamat augustus între 375-377;
  21. Hanibalius, de asemenea nepot al lui Constantin cel Mare, proclamat august între 335-337. După moartea lui Constantin cel Mare, ambii au fost respinşi de armată;
  22. Constans, împărat ortodox (333-350);
  23. Vetronius (350);
  24. Constantius II (337-361);
  25. Constantius Galus (351-354);
  26. Nepotianus (350);
  27. Flavius Claudius Iulianus, mare persecutor al creştinilor, supranumit Iulian Apostolul (361-363);
  28. Flavius Iovianus, împărat ortodox (363-364);
  29. Flavius Valentinianus (364-375);
  30. Flavius Valens (364-378);
  31. Graţianus (367-383), ortodox, împărat al Apusului;
  32. Flavius Valentinianus (375-392);
  33. Flavius Constantinius al III-lea (417-421);
  34. Valentinianus al III-lea (425-455);
  35. Maecianus (450-457);
  36. Leon I Thrax 457-477;
  37. Leon al II-lea (456-474);
  38. Vitalianus (513-515);
  39. Anastasius (491-518);
  40. Iustin I (518-527);
  41. Iustinian I (527-565);
  42. Flavius Iustinianus al II-lea (565-578);
  43. Tiberius (578-582);
  44. Focas (602-610) ultimul împărat al Imperiului Roman de Răsărit, care imperiu va fi transformat de Heraclius în Imperiu elinesc, cunoscut ca Imperiu Bizantin.

După o lungă perioadă de peste 1000 de ani în care geto-rumînii au fost sub vremuri, și conduși doar de lideri locali autohtoni sau străini de meleagurile noastre, apoi de către domnitori ai diferitelor țări rumînești mai mici sau mai mari, după anii 1866 se pun bazele unui alt regat în Carpați, care din păcate nu va lua numele de Geția sau măcar Rumînia, ci unul cu mult mai rău, ‘Romania’ condus de regi cu origini getice, naturalizați în Carpați dintr’o familie venită de la izvoarele Dunării, de acolo unde Strabon spunea că trăiau ”dacii”, adică cei care’și spun și azi ”deutsch” (doici).

Astfel ultimul regat din Carpați a fost condus de 4 regi:

Carol I

Ferdinand I

Carol al II-lea

Mihai I

Citind această listă de regi și împărați pe care i’a dat lumii neamul getic este hilar să consideri că rumînii mai pot avea complexe de inferioritate.

Dar nu numai atît, ne arată adevărata tradiție milenară de guvernămînt a neamului geto-rumînesc: Regalitatea.

Citiți și: ISTORIA GETO-RUMÎNILOR TREBUIE RESCRISĂ DIN TEMELII

sau: LIMBA DUNĂRENILOR, PRECURSOAREA LIMBII CELȚILOR

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgi i‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA‬

ISTORIA GETO-RUMÎNILOR TREBUIE RESCRISĂ DIN TEMELII

Istoria așa cum am învățat’o la școală este doar o fațetă a realităților trecute, mai mult sau mai puțin reală, din nefericire istoria fiind scrisă mai ales așa cum au vrut și încă mai vor anumite cercuri interesate ca noi cei mulți să o cunoaștem.

Numai că realitățile din trecut sau evenimentele petrecute nu avem de unde să știm că au fost cu adevărat chiar așa, cum au fost lăsate în scris sau cum ar vrea regimurile să o acceptăm.

Balzac (1799- 1850) în ”Comedia umană” spunea extrem de explicit:

”Toate popoarele posedă două istorii, una mincinoasă care se învață la școală și pe care guvernul (statul), își bazeaza puterea. A doua istorie, adevărată se ascunde de elevi și de popor căci odată știută adevărata istorie, sistemul se prăbușește.’’

De ce ar fi spus Balzac astfel de lucruri dacă el însuși nu a simțit marea manipulare a oamenilor?

Istoria reală cu siguranță nu a fost povestită cu exactitate din diverse motive obiective, dar și din foarte multe motive subiective.

De asemenea, nu avem originale la foarte multe cărți ca să confruntăm ce a transmis chiar autorul, ca să nu mai amintim că cele mai multe cărți care nu doar ”au dispărut”, așa cum se vehiculează sec, multe dintre ele fiind ascunse intenționat sau distruse pentru că deranjau multe capete înguste care au trăit în trecut sau care trăiesc și în prezent și perpetuează acest status quo al dualității, sau al falsității.

De ce au deranjat cărțile dispărute sau distruse?

Elementar.

Pentru că spuneau, poate, chiar adevărul, iar acel adevăr nu era pe placul multora.

În definitiv, de ce s’ar mai răscoli trecutul așa cum a fost lăsat să fie cunoscut, tocmai de cei care au făcut cărțile?

Singurii interesați să schimbe ceva nu sînt decît cei privați de adevărul istoric, iar aceștia sînt prea mici la scara planetei pentru a putea să fie luați acum în seamă, dacă sute de ani au fost nesocotiți, batjocoriți, exploatați.

În acest caz se încadrează și geto-rumînii.

Vedem cu toții, cum fiecare descoperire, reinterpretare, teorie nouă este ori ignorată, ori persiflată, ori desființați prin atacuri uneori fără scrupule autorii acestor noi viziuni asupra trecutului.

Probabil, noi ca rumîni sau ca urmași de pelasgi și geți, va trebui să acceptăm că cea mai deranjantă istorie pentru cele mai multe popoare europene a fost și este, încă, tocmai istoria pelasgo-geților din Carpați, locul de baștină al europenilor.

Spațiul Danubiano-Carpato-Pontic nu ar avea nimic deosebit dacă nu ar fi fost aici Bazinul Dunărean și Gurile Dunării de unde a iradiat civilizația cucuteniană acum peste 7000-8000 de ani și din care se pare că s’au născut sau mixat numeroase triburi care au format mai tîrziu popoare europene: dar în special pelasgii și geții, apoi cei numiți scyți, celți, ”traci”, ”greci” sau eleni, iliri, cimerieni, cimbri, romani, vikingi, goți, alani (roxolani, iazigi), carpi, iar mai tîrziu, germani, slavi și alte triburi mai mult sau mai puțin menționate în textele istorice ale tuturor vremurilor trecute.

Nu este departe de adevăr, tendința de a minimaliza importanța aflării locului de baștină al europenilor, mai ales dacă acela nu este cel în care trăiesc urmașii lor de azi din vestul sau din estul Rumîniei.

Așadar, să aveți rețineri asupra ceea ce știați despre trecutul geto-rumînesc, realitățile trecute sînt oarecum diferite de ceea ce oficial este acceptat ca dogme de breasla care se auto-certifică, se autorizează pe ei înșiși într’un cerc extrem de ermetic, și se auto-declară deținătorii adevărului absolut.

Citiți și: CINE AU FOST GEȚII ȘI CINE AU FOST ”DACII” ?

Deci, tratați ca atare istoria oficială, așa cum trebuie să tratați întreaga istorie scrisă de pretutindeni, dar și toate clișeele arhicunoscute și vehiculate cu îndîrjire.

Tratați cu circumspecție, și cîntăriți și analizați cu propria dvs. capacitate mentală.

Istoria reală este se pare ca o alternativă la ceea ce oficial este vehiculat, varianta fidelă, sau mai realistă, mai logică, mai aproape de ceea ce poate fiecare din noi simțim, pe drept.

Părerea noastră este efectiv particulară, și nu susținem decît teoriile noastre, bazate pe propriile noastre documentări și intuiții.

În rest, fiecare crede ce dorește și cît este capabil să înțeleagă.

În ce privește adevărul istoric, nimeni nu’l deține, deși sînt destui care se hrănesc cu această proastă apucătură că doar ei ar fi deținătorii adevărului, deși luați la bani mărunți nu pot dovedi ceea ce susțin.

Adevărul istoric complet este imposibil de aflat, pentru că sînt situații trecute despre care nimeni nu mai poate relata sau dovedi că s’a întîmplat cu adevărat.

Nedumeriri și întrebări au peste 50 % dintre oameni.

Și spunem doar 50%, pentru că un procent foarte mare dintre noi nu sîntem interesați de trecut, ceea ce este un semn clar că omenirea nu mai este interesată nici de viitor.

Acest lucru ne arată cît de gravă este situația generației actuale, și că este cu totul rațional să credem că suntem conduși mai ales de cei care se gîndesc doar la prezent și poate la ziua de după azi, dar nu mai încolo.

Acest site nu va face apologia ”urieșilor”, spre exemplu, pentru că nu ne hazardăm să credem în giganți mai mari decît a putut specia umană să producă, sau în extratereștri, pentru că încă nu s’au deschis muzee cu aceste creaturi ca să le vadă tot omul.

Nu facem, de asemenea, nici apologia, ”dacilor”, cum fac mai ales dacopații lui Tocsin, Săvescu și sau alți napoleoni toxici ca ei, și de care ne disociem, ”dacii” fiind doar un alt nume dat de alții geților, un exonim, precum ”vlahi”, nimic altceva.

În ce privește hărțile ”alambicate” care blogul le găzduiește, ele fac parte fiecare din propria noastră teorie legată de cum s’a format poporul balcanic, apoi cel european din care face parte și cel rumînesc, dar care are în spate poate munca a sute sau mii de geneticieni, arheologi, etnologi, sau alte tipuri de specialiști.

În definitiv, istoria trecută este una singură, diferită este doar interpretarea dată de unul sau altul, interesat sau nu, plătit sau nu să relateze într’o anumită direcție sau alta.

Invariabil s’a spus mereu, că istoria scrisă a fost mereu falsificată de către învingători. Dar ce scuză mai au cei plătiți să bată moneda doar pe anumite născociri sau invenții năstrușnice care s’au inoculat sute de ani populației?

Din nefericire istoria pelasgo-geto-rumînilor are puține pagini de istorie scrisă, iar azi sîntem un popor prea mic la scara planetei pentru a ne impune versiunea noastră reală a istoriei.

Chiar dacă am ști cu siguranță că este reală o anumită variantă, cu dovezi trainice ea nu va fi acceptată de către orgoliile înguste ale altor națiuni.

Interesul nostru este doar adevărul, și nu cel clamat de istoricii oficiali, plătiți să vă îndruge snoavele lor și să ne țină pe toți în ignoranță.

Ca o concluzie scurtă, orice geto-rumîn trebuie să știe că noi nu sîntem o specie de popor așa total separată de ceilalți, ci doar ca limbă ne deosebim puțin, dar nici prin limbă prea mult, de restul poporului european sau balcanic.

Pentru orice lămurire legată de originea geto-rumînilor așteptăm întrebări la orice postare unde ceva nu este clar, dar asta ca să lămurim propria noastră viziune asupra evenimentelor care s’au petrecut.

Citește și: ACUM 2000 DE ANI NU EXISTA DACIA ÎN CARPAȚI ȘI NICI DACII ÎNCHIPUIȚI DE ROXIN

sau: 10 MINCIUNI DESPRE GEȚI

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA

CINE AU FOST GEȚII ȘI CINE AU FOST ”DACII” ?

Dacopații lui Tocsin și alți dacomani înrăiți se vor supăra iar pe noi…pentru că le destrămăm iluziile formate din castele de nisip.

Ce trebuie spus răspicat tuturor celor care sînt interesați de trecutul geto-rumînilor?

Că mai întîi au fost Geții despre care au scris și grecii și romanii încă de acum peste 2500 de ani, afirmîndu’se despre ei că au fost primii pămînteni, Geea-Geo-Get reprezentînd din vechime familia de cuvinte ce desemnau Zeița Pămintului, Pămîntul și Pămîntenii.

Asta ce înseamnă?

Că nu avem o istorie de numai 1900 de ani cum afirmă toți dacopații lui Tocsin care vor ca țara noastră să se numească ”Dacia” !!!

Istoria noastră a rumînilor se confundă cu istoria omenirii.

Citiți și: AȘEZĂRI ÎN CARPAȚI MAI VECHI DECÎT PIRAMIDELE EGIPTENE, DOVEZI DE ÎNTÎIETATE ÎN EUROPA

Apoi, trebuie spus iarăși răspicat că romanii i’au inventat pe ”daci” și au încropit și o țară a lor numită ”Dacia” pe care au înființat’o în Carpați și asta după ce au distrus toată civilizația getică din acea zonă (Sudul Ardealului, Oltenia, Banat), demolînd din temelii SarmiGetuza, capitala Geților și furînd tezaurul geților cu ajutorul unor Biciliși, săvești, napoleoni sau toxini.

Acești ”daci” inventați de romani au fost de fapt o ”mlădiță” a Geților, cel puțin așa afirmă Trogus Pompeius acum peste 2000 de ani.

Sigur, noi știm asta și fără să o fi spus vreun învățat roman sau elen în trecut.

Strabon afirmă și el acum 2000 de ani că ”dacii” vorbeau aceeași limbă a Geților.

Dar întrebăm și noi, dacă invenția numită ”daci” erau tot geți, ce altă limbă să vorbească, mai ales că pînă și romanii vorbeau limba getică, căreia i se spunea ”limba latină”?

Limba latină a fost o limbă ceva mai sofisticată și standardizată de scribii și cărturarii Romei, nevorbită de nimeni și care a circulat pe timpul imperiului roman, apoi ținută în viață de clerul catolic.

Apoi, iarăși trebuie spus răspicat, că Strabon afirma încă de acum 2000 de ani că ”dacii” erau poziționați la izvoarele Dunării cam pe acolo unde azi este Germania (adică în țara lor numită Țara Dacilor = iar în limba lor ”Deutschland” și unde și azi nemții își spun ”deutsch”, iar olandezii ”duch”).

Este în realitate o tentativă subtilă, de foarte puțini sesizată de a germaniza Geții prin ”dacizarea” noastră (Daci = Deutsch, Duch) a rumînilor care sîntem urmașii lor.

Apoi, iarăși trebuie spus răspicat că deși de’a lungul anilor geții s’au luptat cu perșii sau cu romanii sau cu alte seminții ale vremurilor, nu avem relatări detaliate despre luare de robi / sclavi a geților.

Povestea se schimbă, însă, radical în cazul ”dacilor”.

”Dacii” au fost robii romanilor este o realitate incontestabilă a acelor ani înscrisă în piatră chiar de marele Jefuitor al Geților, numit Traian.

În imagine avem o reprezentare a unui ”DACUS CAPTIVUS”, iar pe Columna lui Traian, acesta a ordonat să fie reprezentați ”dacii” luați robi la Roma.

Nicăieri în lume nu veți găsi, însă, un ”Getes Captivus”, dimpotrivă pe Arcul lui Constantin tronează măreți statui gigantice ale unor Geți așa cum îi vedea Constantin cel Mare.

Mai trebuie spus că Geții au fost un popor liber, iar cei care au rămas liberi în ”Barbaricum” (acele teritorii ale geților de dincolo de imperiul roman) i’au eliberat pe ”dacii” luați sclavi, Geții i’au eliberat de mai multe ori pe ”dacii” ocupați:

1. La 270 d.Hr de sub ocupația romană (așa zisa ”retragere aureliană”)

2. La 1919 de sub ocupația bolșevică a Budapestei, braț apostolic al Vaticanului de luptă împotriva celor care nu se converteau CATOLICI și în special împotriva ortodocșilor rumîno-geți.

3. Ar mai fi fost și o a treia oară, în 1944 de sub ocupația hortystă, dar între 1940-1944 doar o mică parte a Daciei romane a fost ocupată de Budapesta.

Iar actul de la 1600 a fost mai mult o unire simbolică, iar drepturile politice ale ”dacilor” deși nu mai erau ocupați, erau tot mai puține în țara lor.

Și atunci întrebăm iar, pe toți dacopații lui Tocsin de ce să numim țara noastră ”Dacia” – ”Țara Robilor” și nu Geția, Țara Geților Liberi ?????

Nu, noi sîntem geți-begeți (geto) și ne tragem din Țara Soarelui cu capitala la SarmiGetuzo înființată de Zamolxio, Geția (Getyo) regăsită și în cuprinsul textelor de pe Tăblițele de la Sinaia !!!

Citește și: ACUM 2000 DE ANI NU EXISTA DACIA ÎN CARPAȚI ȘI NICI DACII ÎNCHIPUIȚI DE ROXIN

sau: 10 MINCIUNI DESPRE GEȚI

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA