REGII ȘI ÎMPĂRAȚII GETO-RUMÎNILOR DIN TOATE TIMPURILE

Astăzi vom publica lista regilor și împăraților geți care au domnit peste Geția Carpato-Dunăreană, dar și peste Imperiul Roman de vest de pînă la destrămarea sa în 476 d.Hr. și pînă în anii 600 d.Hr în cel din răsărit.

Pentru Massa-Geția, Geția Sud-Dunăreană și Macedonia, dar și pentru Imperiul Getic post-roman vom menționa doar 3 mari nume de monarhi geți:

  1. Tomiris

2. Alexandru Macedon

3. Teodoric cel Mare

Citiți și: IMPERIUL GETIC AL LUI TEODORIC, REGELE POPORULUI GETIC

Geții trăiau, însă în foarte multe regiuni din Europa și Asia care de timpuriu s’au constituit în regate puternice conduse de regi geți de renume: Imperiul Hitit (Anatolia), Troia, Ilyria, Thracia, Scyția, Germania etc.

Noi nu ne’am propus să pomenim aici toți regii geți de pe mapamond, ci doar să demontăm așa-zisa teză avansată de oficialitățile latinomane, care susține pe scurt că noi cei care credem în trecutul glorios al strămoșilor noștri geți, am fi ”victimele” unui complex de inferioritate, fenomen care este catalogat de latinopați specific naționalismului rumînesc.

Desigur, cei care supun criticilor naționalismul rumînesc sînt îndeosebi cei care nu prea au rădăcini adînci în spațiul carpato-dunărean așa cum le au geto-rumînii veritabili.

Dimpotrivă adepții latinismului suferă cu adevărat de multiple complexe de inferioritate în fața culturilor considerate superioare și etalate în trecut de civilizațiile mediteraneene ale elenilor și romanilor.

Asocierea poporului rumîn cu cuceririle culturale antice ale lumii greco-romane prin forțarea artificială a atribuirii unei ”latinități” destul de îndoielnice în definitiv, inventată prin așa-zisa ”romanizare a geților” care s’ar fi petrecut în special după războaiele geto-romane este un act de snobism cultural care nu ne va încărca cu noblețea mult dorită de latinopați.

Furtul sau împrumutul nobleței așa-zise latine este un act la fel de penal ca al oricărui plagiat ordinar și concurează cu jaful și distrugerea la care a procedat Traian după anul 106 d.Hr. cînd a pus mîna pe bogățiile geților din Carpați.

Cei care credem în geți putem demonstra că nu avem motive de inferioritate, mai ales prin lista regilor geți din Geția sau a împăraților geți care au condus Imperiul Roman dintr’un anumit moment istoric.

Regi ai Geției Carpato-Dunărene

Zamolxio, 750 î.Hr sau 500 î.Hr, menționat de Herodot – Istorii, Platon – Charmides, Strabon – Geographia, Diodor din Sicilia – Biblioteca istorică

Charnabon, 500 î.Hr., Geția Balcanică, menționat de Sofocle – Triptolemos

SARMIS este un rege din sec. IV î.Hr, a cărui existență este presupusă datorită unor descoperiri monetare și a asemănării de nume cu capitala regatului getic, Sarmizegetusa. Monedele atestă un ”SARMIS BASILEUS”. Acestea sînt în număr de 5. Una de argint cu mențiunea textuală și un mistreț cu o săgeată în gură menționată de Zamosius, Troester si Soterius.

Rex Histrianorum, c.339 î.Hr., Dunărea de Jos, Trogus Pompeius, Justinus

Moskon, secolul III î.Hr., monede cu legenda Basileos Moskonos

Gudila sau Cothelas (Kothelas), c.340 – c.320 î.Hr., Muntenia

Dromihete, c.320 – c.280 î.Hr., Muntenia, Diodor din Sicilia – Biblioteca istorică, Pausanias

Zalmodegikos, c.300 – c.250 î.Hr., Dobrogea, Decret histrian

Oroles c.300 – c.250 î.Hr., Transilvania, Trogus Pompeius

Rhemaxos și fiul său Phra-[damon?] c.200 î.Hr. Estul Munteniei, nordul Dobrogei Decret histrian

Zoltes, c.200 î.Hr., Dobrogea, Decret histrian

Rubobostes, secolul II î.Hr., Transilvania, Trogus Pompeius – Prolegomena

Burebista 82 – 44 î.Hr. Geția Mare Balcanică, Strabon – Geographia, Iordanes – De Origine Actibusque Getarum, Decret dionysopolitan,

Deceneu 44 – c. 27 î.Hr., Transilvania, Strabon – Geographia, Iordanes – De Origine Actibusque Getarum

Koson, c.40 – c.28 î.Hr., Muntenia, Suetonius – Viața lui Augustus, Monede cu legenda Koson

Dicomes, în jurul lui 31 î.Hr., Moldova Plutarch – Antonius,

Comosicus, c.27 î.Hr. – ? d.Hr., Transilvania, Iordanes – De Origine Actibusque Getarum

Thiamarcos, sec. I î.Hr. – I d.Hr., Vîlcea-Argeș, Inscripție pe vas: Basile[us] Thiamarco[s]

Cotiso, pînă în 29 î.Hr. Oltenia Florus – Epitome de T. Livio Bellorum omnium annorum DCC Libri duo, Horațiu – odă

Coryllus, sec. I î.Hr. – I d.Hr. (40 ani) Transilvania Iordanes – De Origine Actibusque Getarum

Rholes, în jurul lui 28-29 d.Hr., Sudul Dobrogei, Dio Cassius – Istoria romanilor

Dapyx, în jurul lui 28-29 d.Hr., Centrul Dobrogei, Dio Cassius – Istoria romanilor

Zyraxes, în jurul lui 28-29 d.Hr., Nordul Dobrogei, Dio Cassius – Istoria romanilor

Scorilo, c. 28/67 – 68/83 d.Hr., Transilvania, Frontinus – Strategemata

Duras, (Diurpaneus), c. 68/83 – 87 d.Hr., Transilvania, Dio Cassius – Istoria romanilor,

Decebal 87 – 106 d.Hr., Geția Carpato-Dunărană (Banat, Ardeal, Oltenia), Dio Cassius – Istoria romanilor, Tacit, Orosius, Iordanes – De Origine Actibusque Getarum

Deși puțini cunosc acest aspect, primul Păstor-Împărat, Maximin Thrax este cel care a deschis lista celor 38-43 de împărați geți ai Romei, cei cărora trebuie să le fim recunoscători pentru că i’au făcut nemuritori astfel pe geții adoptați forțat prin expansiunea imperiului roman.

Doar pentru că istoria s’a scris altfel după războaiele geto-romane aceștia nu au mai avut în intenție să refacă Sarmigetuza din Carpați, ci au considerat acolo unde s’au născut, adică pe teritoriul imperiului roman, să cucerească puterea prin pîrghiile care le oferea acesta, cariera militară.

Citiți și: ÎMPĂRATUL GET, MAXIMIN THRAX DIN MOESIA

Deşi lista poate plictisi, considerăm necesar să trecem în revistă împăraţii romani de origine getică:

  1. Maximim Thrax (235-238) avea un aspect impunător: 2,40 m înălţime și consuma pe zi 18 kg de carne şi 27 litri de vin;
  2. C. Messius Decius (249-251);
  3. Regalianus, împăratul get din neamul lui Decebal, între 253 şi 268 d.Hr, pe tronul imperial se afla Gallienus, care o vreme a condus alături de tatăl său, Valerian.
  4. Marcus Acilius Aureolus (267-268);
  5. Marcus Aurelius Valerius Claudius (268-270);
  6. Lucius Domiţianus Aurelianus (270-275) şi
  7. M. Aurelius Probus (272-282);
  8. Marcus Aurelius Carus (282-283);
  9. Aurelius Valerius Diocleţianus (284-305) şi
  10. Valerius Maximianus Herculis (286-305);
  11. Constantius Chlorus (293-306), tatăl Sfîntului Constantin cel Mare;
  12. Caius Galerius Valerius Maximianus (305-311);
  13. Galerius Valerius Maximinus Dara (305-313);
  14. Flavius Valerius Severus (305-307);
  15. Valerius Licinianus Licinius (308-324);
  16. Domiţius Alexandros (308-328);
  17. Flavius Iulius Crispus (317-328);
  18. Sfîntul Împărat Constantin cel Mare. Mama lui, sfînta Elena era getă de origine – Flavius Valerius Constantinus Magnus (305-337);
  19. Constantinus al II-lea (317-340, prigonitor al Bisericii;
  20. Dalmaţius, nepotul Sfîntului Constantin cel Mare, proclamat augustus între 375-377;
  21. Hanibalius, de asemenea nepot al lui Constantin cel Mare, proclamat august între 335-337. După moartea lui Constantin cel Mare, ambii au fost respinşi de armată;
  22. Constans, împărat ortodox (333-350);
  23. Vetronius (350);
  24. Constantius II (337-361);
  25. Constantius Galus (351-354);
  26. Nepotianus (350);
  27. Flavius Claudius Iulianus, mare persecutor al creştinilor, supranumit Iulian Apostolul (361-363);
  28. Flavius Iovianus, împărat ortodox (363-364);
  29. Flavius Valentinianus (364-375);
  30. Flavius Valens (364-378);
  31. Graţianus (367-383), ortodox, împărat al Apusului;
  32. Flavius Valentinianus (375-392);
  33. Flavius Constantinius al III-lea (417-421);
  34. Valentinianus al III-lea (425-455);
  35. Maecianus (450-457);
  36. Leon I Thrax 457-477;
  37. Leon al II-lea (456-474);
  38. Vitalianus (513-515);
  39. Anastasius (491-518);
  40. Iustin I (518-527);
  41. Iustinian I (527-565);
  42. Flavius Iustinianus al II-lea (565-578);
  43. Tiberius (578-582);
  44. Focas (602-610) ultimul împărat al Imperiului Roman de Răsărit, care imperiu va fi transformat de Heraclius în Imperiu elinesc, cunoscut ca Imperiu Bizantin.

După o lungă perioadă de peste 1000 de ani în care geto-rumînii au fost sub vremuri, și conduși doar de lideri locali autohtoni sau străini de meleagurile noastre, apoi de către domnitori ai diferitelor țări rumînești mai mici sau mai mari, după anii 1866 se pun bazele unui alt regat în Carpați, care din păcate nu va lua numele de Geția sau măcar Rumînia, ci unul cu mult mai rău, ‘Romania’ condus de regi cu origini getice, naturalizați în Carpați dintr’o familie venită de la izvoarele Dunării, de acolo unde Strabon spunea că trăiau ”dacii”, adică cei care’și spun și azi ”deutsch” (doici).

Astfel ultimul regat din Carpați a fost condus de 4 regi:

Carol I

Ferdinand I

Carol al II-lea

Mihai I

Citind această listă de regi și împărați pe care i’a dat lumii neamul getic este hilar să consideri că rumînii mai pot avea complexe de inferioritate.

Dar nu numai atît, ne arată adevărata tradiție milenară de guvernămînt neamului geto-rumînesc: Regalitatea.

Citiți și: ISTORIA GETO-RUMÎNILOR TREBUIE RESCRISĂ DIN TEMELII

sau: LIMBA DUNĂRENILOR, PRECURSOAREA LIMBII CELȚILOR

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgi i‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA‬

ISTORIA GETO-RUMÎNILOR TREBUIE RESCRISĂ DIN TEMELII

Istoria așa cum am învățat’o la școală este doar o fațetă a realităților trecute, mai mult sau mai puțin reală, din nefericire istoria fiind scrisă mai ales așa cum au vrut și încă mai vor anumite cercuri interesate ca noi cei mulți să o cunoaștem.

Numai că realitățile din trecut sau evenimentele petrecute nu avem de unde să știm că au fost cu adevărat chiar așa, cum au fost lăsate în scris sau cum ar vrea regimurile să o acceptăm.

Balzac (1799- 1850) în ”Comedia umană” spunea extrem de explicit:

”Toate popoarele posedă două istorii, una mincinoasă care se învață la școală și pe care guvernul (statul), își bazeaza puterea. A doua istorie, adevărată se ascunde de elevi și de popor căci odată știută adevărata istorie, sistemul se prăbușește.’’

De ce ar fi spus Balzac astfel de lucruri dacă el însuși nu a simțit marea manipulare a oamenilor?

Istoria reală cu siguranță nu a fost povestită cu exactitate din diverse motive obiective, dar și din foarte multe motive subiective.

De asemenea, nu avem originale la foarte multe cărți ca să confruntăm ce a transmis chiar autorul, ca să nu mai amintim că cele mai multe cărți care nu doar ”au dispărut”, așa cum se vehiculează sec, multe dintre ele fiind ascunse intenționat sau distruse pentru că deranjau multe capete înguste care au trăit în trecut sau care trăiesc și în prezent și perpetuează acest status quo al dualității, sau al falsității.

De ce au deranjat cărțile dispărute sau distruse?

Elementar.

Pentru că spuneau, poate, chiar adevărul, iar acel adevăr nu era pe placul multora.

În definitiv, de ce s’ar mai răscoli trecutul așa cum a fost lăsat să fie cunoscut, tocmai de cei care au făcut cărțile?

Singurii interesați să schimbe ceva nu sînt decît cei privați de adevărul istoric, iar aceștia sînt prea mici la scara planetei pentru a putea să fie luați acum în seamă, dacă sute de ani au fost nesocotiți, batjocoriți, exploatați.

În acest caz se încadrează și geto-rumînii.

Vedem cu toții, cum fiecare descoperire, reinterpretare, teorie nouă este ori ignorată, ori persiflată, ori desființați prin atacuri uneori fără scrupule autorii acestor noi viziuni asupra trecutului.

Probabil, noi ca rumîni sau ca urmași de pelasgi și geți, va trebui să acceptăm că cea mai deranjantă istorie pentru cele mai multe popoare europene a fost și este, încă, tocmai istoria pelasgo-geților din Carpați, locul de baștină al europenilor.

Spațiul Danubiano-Carpato-Pontic nu ar avea nimic deosebit dacă nu ar fi fost aici Bazinul Dunărean și Gurile Dunării de unde a iradiat civilizația cucuteniană acum peste 7000-8000 de ani și din care se pare că s’au născut sau mixat numeroase triburi care au format mai tîrziu popoare europene: dar în special pelasgii și geții, apoi cei numiți scyți, celți, ”traci”, ”greci” sau eleni, iliri, cimerieni, cimbri, romani, vikingi, goți, alani (roxolani, iazigi), carpi, iar mai tîrziu, germani, slavi și alte triburi mai mult sau mai puțin menționate în textele istorice ale tuturor vremurilor trecute.

Nu este departe de adevăr, tendința de a minimaliza importanța aflării locului de baștină al europenilor, mai ales dacă acela nu este cel în care trăiesc urmașii lor de azi din vestul sau din estul Rumîniei.

Așadar, să aveți rețineri asupra ceea ce știați despre trecutul geto-rumînesc, realitățile trecute sînt oarecum diferite de ceea ce oficial este acceptat ca dogme de breasla care se auto-certifică, se autorizează pe ei înșiși într’un cerc extrem de ermetic, și se auto-declară deținătorii adevărului absolut.

Citiți și: CINE AU FOST GEȚII ȘI CINE AU FOST ”DACII” ?

Deci, tratați ca atare istoria oficială, așa cum trebuie să tratați întreaga istorie scrisă de pretutindeni, dar și toate clișeele arhicunoscute și vehiculate cu îndîrjire.

Tratați cu circumspecție, și cîntăriți și analizați cu propria dvs. capacitate mentală.

Istoria reală este se pare ca o alternativă la ceea ce oficial este vehiculat, varianta fidelă, sau mai realistă, mai logică, mai aproape de ceea ce poate fiecare din noi simțim, pe drept.

Părerea noastră este efectiv particulară, și nu susținem decît teoriile noastre, bazate pe propriile noastre documentări și intuiții.

În rest, fiecare crede ce dorește și cît este capabil să înțeleagă.

În ce privește adevărul istoric, nimeni nu’l deține, deși sînt destui care se hrănesc cu această proastă apucătură că doar ei ar fi deținătorii adevărului, deși luați la bani mărunți nu pot dovedi ceea ce susțin.

Adevărul istoric complet este imposibil de aflat, pentru că sînt situații trecute despre care nimeni nu mai poate relata sau dovedi că s’a întîmplat cu adevărat.

Nedumeriri și întrebări au peste 50 % dintre oameni.

Și spunem doar 50%, pentru că un procent foarte mare dintre noi nu sîntem interesați de trecut, ceea ce este un semn clar că omenirea nu mai este interesată nici de viitor.

Acest lucru ne arată cît de gravă este situația generației actuale, și că este cu totul rațional să credem că suntem conduși mai ales de cei care se gîndesc doar la prezent și poate la ziua de după azi, dar nu mai încolo.

Acest site nu va face apologia ”urieșilor”, spre exemplu, pentru că nu ne hazardăm să credem în giganți mai mari decît a putut specia umană să producă, sau în extratereștri, pentru că încă nu s’au deschis muzee cu aceste creaturi ca să le vadă tot omul.

Nu facem, de asemenea, nici apologia, ”dacilor”, cum fac mai ales dacopații lui Tocsin, Săvescu și sau alți napoleoni toxici ca ei, și de care ne disociem, ”dacii” fiind doar un alt nume dat de alții geților, un exonim, precum ”vlahi”, nimic altceva.

În ce privește hărțile ”alambicate” care blogul le găzduiește, ele fac parte fiecare din propria noastră teorie legată de cum s’a format poporul balcanic, apoi cel european din care face parte și cel rumînesc, dar care are în spate poate munca a sute sau mii de geneticieni, arheologi, etnologi, sau alte tipuri de specialiști.

În definitiv, istoria trecută este una singură, diferită este doar interpretarea dată de unul sau altul, interesat sau nu, plătit sau nu să relateze într’o anumită direcție sau alta.

Invariabil s’a spus mereu, că istoria scrisă a fost mereu falsificată de către învingători. Dar ce scuză mai au cei plătiți să bată moneda doar pe anumite născociri sau invenții năstrușnice care s’au inoculat sute de ani populației?

Din nefericire istoria pelasgo-geto-rumînilor are puține pagini de istorie scrisă, iar azi sîntem un popor prea mic la scara planetei pentru a ne impune versiunea noastră reală a istoriei.

Chiar dacă am ști cu siguranță că este reală o anumită variantă, cu dovezi trainice ea nu va fi acceptată de către orgoliile înguste ale altor națiuni.

Interesul nostru este doar adevărul, și nu cel clamat de istoricii oficiali, plătiți să vă îndruge snoavele lor și să ne țină pe toți în ignoranță.

Ca o concluzie scurtă, orice geto-rumîn trebuie să știe că noi nu sîntem o specie de popor așa total separată de ceilalți, ci doar ca limbă ne deosebim puțin, dar nici prin limbă prea mult, de restul poporului european sau balcanic.

Pentru orice lămurire legată de originea geto-rumînilor așteptăm întrebări la orice postare unde ceva nu este clar, dar asta ca să lămurim propria noastră viziune asupra evenimentelor care s’au petrecut.

Citește și: ACUM 2000 DE ANI NU EXISTA DACIA ÎN CARPAȚI ȘI NICI DACII ÎNCHIPUIȚI DE ROXIN

sau: 10 MINCIUNI DESPRE GEȚI

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA

CINE AU FOST GEȚII ȘI CINE AU FOST ”DACII” ?

Dacopații lui Tocsin și alți dacomani înrăiți se vor supăra iar pe noi…pentru că le destrămăm iluziile formate din castele de nisip.

Ce trebuie spus răspicat tuturor celor care sînt interesați de trecutul geto-rumînilor?

Că mai întîi au fost Geții despre care au scris și grecii și romanii încă de acum peste 2500 de ani, afirmîndu’se despre ei că au fost primii pămînteni, Geea-Geo-Get reprezentînd din vechime familia de cuvinte ce desemnau Zeița Pămintului, Pămîntul și Pămîntenii.

Asta ce înseamnă?

Că nu avem o istorie de numai 1900 de ani cum afirmă toți dacopații lui Tocsin care vor ca țara noastră să se numească ”Dacia” !!!

Istoria noastră a rumînilor se confundă cu istoria omenirii.

Citiți și: AȘEZĂRI ÎN CARPAȚI MAI VECHI DECÎT PIRAMIDELE EGIPTENE, DOVEZI DE ÎNTÎIETATE ÎN EUROPA

Apoi, trebuie spus iarăși răspicat că romanii i’au inventat pe ”daci” și au încropit și o țară a lor numită ”Dacia” pe care au înființat’o în Carpați și asta după ce au distrus toată civilizația getică din acea zonă (Sudul Ardealului, Oltenia, Banat), demolînd din temelii SarmiGetuza, capitala Geților și furînd tezaurul geților cu ajutorul unor Biciliși, săvești, napoleoni sau toxini.

Acești ”daci” inventați de romani au fost de fapt o ”mlădiță” a Geților, cel puțin așa afirmă Trogus Pompeius acum peste 2000 de ani.

Sigur, noi știm asta și fără să o fi spus vreun învățat roman sau elen în trecut.

Strabon afirmă și el acum 2000 de ani că ”dacii” vorbeau aceeași limbă a Geților.

Dar întrebăm și noi, dacă invenția numită ”daci” erau tot geți, ce altă limbă să vorbească, mai ales că pînă și romanii vorbeau limba getică, căreia i se spunea ”limba latină”?

Limba latină a fost o limbă ceva mai sofisticată și standardizată de scribii și cărturarii Romei, nevorbită de nimeni și care a circulat pe timpul imperiului roman, apoi ținută în viață de clerul catolic.

Apoi, iarăși trebuie spus răspicat, că Strabon afirma încă de acum 2000 de ani că ”dacii” erau poziționați la izvoarele Dunării cam pe acolo unde azi este Germania (adică în țara lor numită Țara Dacilor = iar în limba lor ”Deutschland” și unde și azi nemții își spun ”deutsch”, iar olandezii ”duch”).

Este în realitate o tentativă subtilă, de foarte puțini sesizată de a germaniza Geții prin ”dacizarea” noastră (Daci = Deutsch, Duch) a rumînilor care sîntem urmașii lor.

Apoi, iarăși trebuie spus răspicat că deși de’a lungul anilor geții s’au luptat cu perșii sau cu romanii sau cu alte seminții ale vremurilor, nu avem relatări detaliate despre luare de robi / sclavi a geților.

Povestea se schimbă, însă, radical în cazul ”dacilor”.

”Dacii” au fost robii romanilor este o realitate incontestabilă a acelor ani înscrisă în piatră chiar de marele Jefuitor al Geților, numit Traian.

În imagine avem o reprezentare a unui ”DACUS CAPTIVUS”, iar pe Columna lui Traian, acesta a ordonat să fie reprezentați ”dacii” luați robi la Roma.

Nicăieri în lume nu veți găsi, însă, un ”Getes Captivus”, dimpotrivă pe Arcul lui Constantin tronează măreți statui gigantice ale unor Geți așa cum îi vedea Constantin cel Mare.

Mai trebuie spus că Geții au fost un popor liber, iar cei care au rămas liberi în ”Barbaricum” (acele teritorii ale geților de dincolo de imperiul roman) i’au eliberat pe ”dacii” luați sclavi, Geții i’au eliberat de mai multe ori pe ”dacii” ocupați:

1. La 270 d.Hr de sub ocupația romană (așa zisa ”retragere aureliană”)

2. La 1919 de sub ocupația bolșevică a Budapestei, braț apostolic al Vaticanului de luptă împotriva celor care nu se converteau CATOLICI și în special împotriva ortodocșilor rumîno-geți.

3. Ar mai fi fost și o a treia oară, în 1944 de sub ocupația hortystă, dar între 1940-1944 doar o mică parte a Daciei romane a fost ocupată de Budapesta.

Iar actul de la 1600 a fost mai mult o unire simbolică, iar drepturile politice ale ”dacilor” deși nu mai erau ocupați, erau tot mai puține în țara lor.

Și atunci întrebăm iar, pe toți dacopații lui Tocsin de ce să numim țara noastră ”Dacia” – ”Țara Robilor” și nu Geția, Țara Geților Liberi ?????

Nu, noi sîntem geți-begeți (geto) și ne tragem din Țara Soarelui cu capitala la SarmiGetuzo înființată de Zamolxio, Geția (Getyo) regăsită și în cuprinsul textelor de pe Tăblițele de la Sinaia !!!

Citește și: ACUM 2000 DE ANI NU EXISTA DACIA ÎN CARPAȚI ȘI NICI DACII ÎNCHIPUIȚI DE ROXIN

sau: 10 MINCIUNI DESPRE GEȚI

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA

SAVA, UN CUVÎNT CU ETIMOLOGIE GETICĂ


Sava, îndeobște este cunoscut ca un nume rumînesc de sfînt (Sfîntul Sava), întîlnit în general în spațiul rumînesc sau în Balcani (rîul Sava din Serbia). Dar vom analiza atît cît putem vechimea, cît și răspîndirea sa în Europa ca onomastică și toponimie.

În acest moment nu cunoaștem o mențiune mai veche ca cea de aproximativ 1700 de ani a numelui SAVA în istorie, cartografie, toponimie etc., mai veche decît a Sfîntului Sava de pe meleagurile noastre.

Sfîntul Mucenic Sava de la Buzău este celebrat, în cultul rumîn ortodox, la 12 aprilie (deși apare alteori în dreptul zilei de 18 aprilie), iar conform calendarului romano-catolic, pe 28 aprilie.

Sfîntul Sava de la Buzău, cunoscut mai adesea drept Sava Gotul, în urma demonstrației noastre vom constata cît de GET era numele Sfîntului Sava, care s’a născut în anul 334 (aproximativ), în regiunea Buzăului, în apropiere de rîul Mousaios (Buzăul de azi), din părinți creștini și a trăit în zona deluroasă a Subcarpaților de Curbură.

Actul său de martirizare precizează că ar fi fost cantor sau dascăl în interiorul comunităților religioase de acolo.

Sinaxarele (cărți religioase) amintesc apropierile sufletești ale Sfîntului Sava de la Buzău de doi preoți din sate învecinate, un anume Sansalas și un altul, Gutticas.

Între anii 369 și 372, în timpul prigoanei creștinilor pornită de Atanaric, rege get, legenda vorbește despre o apariție, a unui ”bărbat foarte mare și luminos”, care îi spune Sfîntului Sava să se alăture preotului Sansalas în ceea ce avea să’i fie începutul martiriului.

Astfel, la porunca lui Atharid, fiul unui dregător get Rotheseu, sînt legați, biciuiți și tîrîți prin păduri incendiate. Rănile de pe trupul mucenicului se vindecă însă peste noapte, ceea ce’i înfurie pe prigonitori, care îl răstignesc pe două osii.

A doua zi, spre dimineață, este eliberat de către o femeie, dar Sfîntul Sava refuză să fugă.

Atharid îl silește apoi să mănînce, împreună cu preotul Sansalas, din carnea jertfită idolilor.

La împotrivirea mucenicului și la mărturisirea credinței sale în Hristos ca singur Dumnezeu, i se leagă un lemn de gît și este aruncat în Mousaios (rîul Buzău), găsindu’și sfîrșitul astfel, ”prin lemn și apă”, la vîrsta de 38 de ani. Trupul i’a fost găsit de credincioșii creștini și îngropat conform tradițiilor.

În anul 374, Sfîntul Vasile cel Mare dispune aducerea moaștelor, împreună cu descrierea martiriului Sfîntului Mucenic Sava, într’o scrisoare a lui Bretanion, episcopul Tomisului de atunci, în Capadocia.

În onomastica monahala dăinuiește mai ales derivatul Savatie, iar în cea mirenească, Savin/Savina, (în concurență cu formele neologice Sabin / Sabina).

Rîul Sava este un curs de apă, afluent al rîului Vedița, afluent al rîului Vedea, rîu în partea de sud a Rumîniei, care izvorăște din Platoul Cotmeana și se varsă în Dunăre, avînd o lungime de 244 km.

Principalii săi afluenți sînt rîurile Cotmeana și Teleorman. Străbate județele Argeș, Olt și Teleorman, iar orașele Alexandria și Roșiorii de Vede se găsesc pe malurile rîului. Numele rîului este de origine getică, provenind din radicalul (cuvîntul) ”indo-european wed (”apă”).

Dar, Sava mai poate fi rîul Sava sau Save afluent al Dunării.

Se crede că numele derivă din radicalul proto-indo-european *sewh1 (”a lua lichid”) și terminația *eh2, astfel încît ar însemna literalmente ”cel care ia apa”.

Chiar dacă numele Sava de azi a devenit foarte frecvent printre slavi, mai ales ca un nume de persoană (fie masculin, fie feminin) și are o ”tonalitate slavă”, numele rîului are origini pre-slave, pre-romane, celtice sau getice.

Strabon scria în Geographia 4.6.10 (compusă între 20 î.Hr. și 20 d.Hr.) despre Rîul Saüs. Romanii l’au pomenit sub numele de Savus Fluvius.

Rîul Săvulești este un curs de apă, afluent al rîului Iara, care este afluent al rîului Arieș, cuvînt getic format din radicalul ”Ar” precum Ar-deal care este un cuvînt combinat din Ar (suprafață) și deal (formă de relief) cu origine clară proto-Indo-Europeană *dʰail- însemnînd o mulțime de lucruri: parte, porțiune, fracțiune, cărare, direcție, reper, bazin hidrografic, regiune, meleag etc.

Radicalul ”ar” îl avem de la * h2eHs- („a arde” de unde āreō, ārā, areal) o posibilă origine, sau de la formele proto-indo-europene *h₂eh₂r-eyeh₂-, provenit din *h₂eh₂rh₃- „Instrument de treierat” înrudit cu Hittitul ḫaḫḫar â”greblă, instrument de treierat”, substantiv rezultat de la verbul * h2erh3- a ara, a brăzda, a tăia.

Sava este un sat în comuna Pălatca din județul Cluj, Transilvania, Rumînia. Așezare rurală geto-rumînă, unde s’au cercetat trei semibordeie, iar inventarul constă din fragmente ceramice lucrate cu mîna din pastă poroasă și zgrunțuroasă, de culoare cenușie-negricioasă.

Săvinești o localitate în județul Neamț, Moldova, Rumînia.

Săveni oraș din județul Botoșani, alta în Ialomița, și alta din județul Iași

Săvești sat în Dîmbovița sau Neamț

Nume de familie: Sava este pomenit Sf. Mucenic Sava de la Buzău, sau Sf. Ierarh Mărturisitor Sava din Ardeal.

Numele Sava sau Savu apare la noi ca nume de familie, cu numeroase derivate: Savu, Săvescu, Săvulescu, Săvoiu, Săvuică, Săvean, Săveanu, Săvinescu etc.

Săvel ar fi putut fi, la origine, un simplu diminutiv.

Sava, Varna, este o localitate în Bulgaria.

Sava este o comună din provincia Taranto, regiunea Puglia (Apulia), Italia, unde știm că au migrat tribul apulilor (lat. Apulum) din Ardeal.

Ar fi interesant să aflăm cum a ajuns, însă, în groenlandeză ”savă”, norvegiană ”sau” și islandeză ”sauðfé” care înseamnă ”oaie” !!!

Savé este și un oraș în Benin (Africa Centrală), dar relevant pentru discuția noastră, acolo ajungînd indo-europeni, Beninul datorîndu’și granițele rezolvării rivaltății dintre francezii și englezii de la sfîrșitul secolului al XIX-lea.

Este știut că în franceză există verbul savoir (a știi), care derivă de la un proto-indo-european *seh₁p- (”a încerca, a cerceta”), iar prin extensie este de văzut echivalenții regionali ai dialectelor din Franța: perioada angevină sçavouèr, Dialectul Bourbonnais-Berrichon savoér, D. Bourguignon saivoi, D. Champenois saouâr, D. Franc-Comtois saivoi, D. Galez savair, D. Lorrain sahoir, D. Normand savei, D. Picard savoèr, D. Poitevin-Saintongeais saver, D. Tourangeau sçavouèr, D. Franco-Provençal savêr, D. Occitan saupre or saber, D. Catalan saber și Dialectul Corsican sapè.

Saba mai este și un stat antic (milen. 1 î.Hr.), semilegendar, în SV pen. Arabia, pe teritoriul actual al Yemenului, Potrivit mitologiei biblice, o regină s’ar fi căsătorit în sec. 10 î.Hr. cu Solomon, regele statului israelito-iudeu.

Saba mai este și o insulă în arh. Antilele Mici (M. Caraibilor) la 257 km ESE de insula Puerto Rico, 13 km2. ocupată de olandezi în 1632, face parte din Antilele Olandeze.

Desigur, sînt și cei care vor cu îndîrjire să’l îndepărteze de origini atribuindu’i etimologii controversate punîndu’l in legătură cu vechea așezare Sabate(s) din Etruria sau cu vechea regiune Sabina din Italia centrală (”sab[at]in”: care este sau provine de acolo), alții cu orașul Saba din apropierea Mării Roșii, iar altii chiar cu denumirea evreiască a sîmbetei (Sabat)…

Convenabil, nu’i așa?

Numai că Saba este o trimitere clară la Zeul Sabazios.

Sabazios (sau Sabadios) este numele frigian menționat de eleni unui zeu venerat la geți ca „Eliberatorul” de anotimpul rece.

Teonimul este probabil geto-frigian, deoarece în Asia Mică s’au găsit primele inscripții care’l pomenesc sub forma „Saba”, care s’a păstrat și în ebraicul Sabaoth.

Se pare însă că elenii l’au preluat pe zeu prin intermediul geților, care’l venerau pe Sabazios în munții Haemus (Balcani), la lumina făcliilor.

Zeul a fost adoptat la sfîrșitul sec. V î.Hr. de atenieni, cultul lui răspîndindu’se apoi, în perioada Imperiului Roman, și în vestul Europei.

La geți zeul avea atributul htonic al șarpelui, fiind în același timp patronul solar al cailor. Ca zeu venerat de neamul geților, neam care iubea cel mai mult caii, este numit de Sofocle în tragedia sa Tereus (fragmentul 523).

În religia getică sud-dunăreană din Tracia a fost fiul lui Zbelsurd și Bendis – zeița Pămîntului, spre deosebire de mitul grec al lui Dionysos, unde avem situația deja arhicunoscută în care numele zeilor din Tracia au fost înlocuite în limba elină, practic elenizînd cam întreg panteonul getic din Tracia.

Astfel, Zbelsurd devine Zeus, iar Bendis – Persefona.

Sabazios este considerat și unul dintre zeii frigienilor. Unele surse indică faptul că a fost mai întîi în Geția-Tracia și că a venit în Phrygia prin Balcani odată cu migrația brigilor.

Dar mulți cercetători îl văd pe Sabazios ca pe zeul local al frigienilor. Cultul lui Sabazios a devenit larg răspîndit într’o mare parte a Anatoliei ca o religie solitară. În plus, acest singur dumnezeu, adoptat de eleni și romani, a influențat și religia evreiască. Evreii afirmînd că Sabazios era Dumnezeul păcii.

Sabazios în mitologia elenă el a fost păstrat echivalentul lui Dionysus și ca Zeus.

Sabazios a servit ca zeul fertilității în Anatolia, dar mai tîrziu a devenit zeul protecției țării. Este, de asemenea, cunoscut ca zeul plantelor.

La 21 mai, care a fost dedicată lui Dumnezeu, s’au purtat diferite festivități și ceremonii.

În aceste festivități, care indică faptul că Dumnezeu se năștea din nou în fiecare an, s’a folosit și foc (soare). Aceste sărbători sînt cunoscute sub numele de Sabas sau Sabo. Ei dansau și se îmbătau în numele lui Sabazios, recunoscut ca zeu legendar. Dansatorii aveau șerpi sfinți pe cap și țipau.

Sanctuarele sale din munți aveau forma unei rotonde cu acoperișul deschis, care permiteau soarelui să lumineze altarele. Noaptea, pe aceste altare ardeau făclii. Urmele zeului se pot descoperi și azi.

Astfel, soarele se numește în folclorul geto-bulgar Sabo în timpul solstițiului de vară.

În Rumînia, rădăcina „Săbă”, ”Sava” a dăinuit în onomastică și toponime.

Sabáia! interj. (reg.) cuvînt care exprimă îndemnul de a se năpusti, de a năvăli asupra cuiva.

A se purta sabá = a merge repede, a se grăbi.

În zona Balcanilor și implict în limba rumînă, pare a avea o semnificație legată de mișcare, curgere, iuțeală, grabă, dată unor ape repezi, reprezentările lui Sabazios fiind chiar și în vremurile romane, mereu pe cai în mișcare ca un Zeu călăreț nomad, cu prestanța sa caracteristică de putere și forță.

În ce privește -zios, în limbile europene, Getică sau Frygiană, elementul – zios din numele lui derivă din dyeus, precursorul comun al latinului deus (”zeu”) și elenulul Zeus.

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

RĂZBOINICII GEȚI DE PE COLUMNĂ AVEAU DEJA O ISTORIE DE 800-1000 DE ANI


Istoria geto-rumînilor este cu mult mai veche decît este vehiculată de istorici. Contrar celor afirmate de istorici, acest monument, Columna lui Traian, nu reprezintă nici pe departe, un ”act de naștere al poporului rumîn”.

Ar fi hilar să se continue susținerea unei astfel de aberații.

Basorelieful care prezintă scene de luptă din campaniile lui Traian împotriva geților din 101-102 (în partea de sus a Columnei) și 105-106 (în partea de jos), este și va rămîne, într’adevăr un foarte important document pentru neamul geto-rumînesc.

Soldații romani și geți sînt prezentați pe întregul monument în timpul bătăllilor aprige din aceste două războaie pe care cu tenacitate Traian le’a dus pînă a reușit să’și atingă țelul său principal, acela de a îndepărta pericolul getic.

Atingînd apogeul basoreliefului istoric roman, cele 124 de episoade care îmbracă în spirală trunchiul coloanei și care ilustrează Comentariile lui Traian despre războaiele getice (Din Cartea De bello dacico), prin caracterul lor de document istoric, nu constituie un ”act de naștere” al poporului rumînesc, așa cum este vehiculat de istorici, mai întîi datorată lipsei unor documente getice locale edificatoare, dar și pentru susținerea unor teorii neconcludente fabricate în diverse scopuri.

În realitate, aceste metope nu reprezintă decît episodul trist al istoriei antice a poporului geto-rumînesc din timpul luptelor cu romanii, nicidecum momentul ”nașterii” sale.

Istoria noastră nu a început cu Daci Balo (Decebal) și nici cu Boero Bisteo (Burebista), chiar dacă cei doi au fost figurile antice cel mai puternic mediatizate.

Geții au avut și alți mari regi, predecesori ai acestora.

Spre exemplu, Charnabon a fost un rege al geților în secolul V î.Hr., deci acum 2500 de ani, care a fost menționat de poetul și dramaturgul Sofocle din Colonos și care a trăit între 497-405 î.Hr., în piesa de teatru intitulată Triptolem, unde regăsim următoarea frază:

”Și Charnabon, care în timpurile de față domnește peste geți.”

Despre Charnabon știm extrem de puține lucruri. Deși piesa lui Sofocle a supraviețuit doar în fragmente scurte, mitul lui Charnabon și Triptolem este păstrat în Astronomia poetică a lui Hyginus (care se referă la rege ca ”Carnabon”) și se desfășoară după cum urmează.

Cînd Triptolem, în timpul misiunii sale de a introduce agricultura în diverse părți ale lumii, a venit în Tracia sud-dunăreană, nu în Geția Carpatică unde sînt de regulă restrînși ca întindere și influență geții, fapt care ne demonstrează că Tracia era un alt regat getic.

Triptolem a fost primit la început binevoitor de Charnabon. Cu toate acestea, regele a ordonat ca unul dintre dragoni să fie ucis în secret, astfel încît Triptolem să nu fugă atunci cînd Carnabon a atacat ulterior un oaspete din anumite motive necunoscute și a intenționat să’l ucidă și pe Triptolem.

Triptolem nu a putut scăpa, întrucît Charnabon îi ucisese unul dintre dragonii care’i trăgeau carul. El a fost salvat de Demetra (Zeița Agriculturii), care i’a restaurat carul și i’a înlocuit cu un alt dragon. Demetra l’a pedepsit pe Charnabon pentru că l’a maltratat pe Triptolem atît de aspru, încît restul vieții sale i’a fost făcută insuportabilă.

După moartea sa, el a fost plasat printre stele drept constelația Ophiuchus, care amintește de un bărbat care ține un șarpe ca și cum ar ucide, în amintirea crimei și a pedepsei sale.

Așadar, dragi ”istorici”, de ce nu ar reprezenta un ”act de naștere” al poporului nostru astfel de menționări ale geților în istorie, sau războaiele cu perșii care au fost descrise de cronicari eleni cu 600 de ani mai devreme decît episodul cu romanii.

Și atunci geții au pierdut în fața unei alte armate imense, cea persană, care s’a abătut asupra strămoșilor noștri cu nu mai puțin de 700.000 de suflete.

Istoria noastră dacă ar fi de 2500-2700 de ani, ar deranja pe cineva ???

Sau pentru că vă descalifică teoria prostească cu ”latinitatea” rumînilor, și ne’ar trebui un act de naștere ulterior fondării Romei?

Iată, că acum 2500 de ani nu ne’am ”persanizat”…ca să ne ”romanizăm” după 106 d.Hr…

Este suficient să amintim din această perioadă Cultura Basarabi, care a fost numită după  un sat din județul Dolj, Rumînia. Deși numele vine de la localitatea Basarabi, spațiul geografic ocupat pe teritoriul Rumîniei este mult mai larg, cuprinzînd sudul Ardealului, zona de cîmpie din Muntenia și Oltenia, sudul Moldovei, Banatul, ba îl și depășește, întinzîndu’se și în nordul Bulgariei, sudul Basarabiei, nordul Serbiei, Voivodina, Cîmpia Panonică și altele

Cultura Basarabi este o cultură arheologică unitară, din care evoluează mai tîrziu grupul ”Ferigile”, care este aspectul de cultură materială caracteristic zonei subcarpatice a Argeșului și Olteniei pentru perioada hallstattiană tîrzie.

Ceramica de tip Basarabi are straturi armonioase de motive geometrice incizate, motive S în relief și rînduri de cordon fals (așa-numitele panglici).

Așezările sînt mai mici, de tip deschis, de’a lungul rurilor, stil de locuire care există și azi în Rumînia foarte răspîndit. Unele așezări au fost fortificate cu palate și metereze de pămînt.

Extinderea teritorială mare ar indica faptul că această cultură s’a răspîndit la diferite populații ale diferitelor triburi getice, inclusiv printre geții din Panonia, Tracia și Iliria.

Înmormîntarea este birituală, cu schelete întinse pe suprafețele de piatră predominînd în tumuli.

Într’un astfel de tumul s’a descoperit și Carul Votiv cu protome aviforme de acum 3.000 de ani de la Bujoru.

S’a putut stabili faptul că fusese vorba de un mormînt tumular de înhumație, distrus de arături. În aceste condiții, din inventarul funerar au fost recuperate în primăvara anului 1974 carul-votiv-recipient cu protome aviforme (păsări acvatice) și două figurine aviforme (păsări acvatice), o figurină zoomorfă (cabalină), un pandantiv în formă de secure-dublă (labrys – toporul Zeului Zamolxio) — aparținînd, cel mai probabil, carului-recipient —, o aplică fruntar, patru aplice cruciforme și două falere de harnașament, trei fragmente de saltaleoni, o bară mică de bronz cu două orificii verticale și un cuțit mic din fier, precum și fragmente ceramice (decorate și nedecorate).

În toamna anului 1974, cu ocazia săpăturilor arheologice de salvare au mai fost recuperate fragmente de la o cană (decorată cu motive tipice stilului ceramic Basarabi) și resturi osteologice umane (craniu și oase ale membrelor inferioare).

Din inventarul funerar ar mai fi făcut parte două vase ceramice, înalte de 0,30–0,40 m, distruse cu ocazia lucrărilor agricole care au nivelat movila funerară.

Piesa (carul votiv) are următoarele caracteristici: Nr. inv. 135281; Materialul folost: bronz, fier; Tehnica: turnare, batere la cald, cizelare; G: 2.860 gr, Lt: 26,00 cm, lt: 15,5 cm, Ht: 16,50 cm, L-recipient: 15,30 cm; l-recipient: 13,20 cm, H-recipient: 5,50 cm, D roată: 10,2 cm; Loc de descoperire: Bujoru, com. Bujoru, jud. Teleorman; Context descoperire: mormînt tumular de înhumație distrus de lucrări agricole (1974); Datare: perioada mijlocie a primei epoci a fierului (Hallstatt mijlociu), Ha B3–C, secolul VIII î.Hr., perioada culturii (stilului ceramic) Basarabi.

Primele informații scrise despre geți le găsim în lucrarea intitulată „Înconjurul pămîntului” a lui Hecateu din Milet, născut pe la jumătatea secolului al VI-lea î. Hr., însă din care au rămas doar fragmente.

Într’unul din aceste fragmente sînt consemnate de către autor două triburi, crobizii și trizii, ce locuiau în sudul Dobrogei de azi, Scyția de ieri.

Aceste triburi vor mai fi pomenite și în scrierile altor scriitori eleni ca făcînd parte din neamul geților.

În acest mod geții își fac apariția în istoria scrisă, acum 2600 de ani.

Desigur, niciodată atestările sau mențiunile datate despre o etnie, cetate sau regat, nu vor însemna că acestea în acel moment au apărut în istorie.

În acest sens, istoricul Dan Oltean aduce argumente ale existenței vieții lui Zamolxio și a regatului său descoperind numeroase dave construite în Carpați acum 2700 de ani.

Nici măcar aceste descoperiri ale vechilor dave zamolxiene, nu presupune apariția bruscă pe scena istoriei a geților.

Ce înseamnă aceste lucruri?

În primul rînd, deducem că istoria geților este anterioară fondării Romei, de la care și prin care istoricii latinomani ar pretinde că am primit limba ce o vorbim azi.

Nu mai reiterăm episodul arhicunoscut al fondării Romei de către Eneas, un get care din Troia Balcanilor de sud și Anatolia, ar fi pus bazele Laviniumului unde se va ridica Roma mai tîrziu.

Menționăm însă vechimea Troiei Getice, căreia straturilor cele mai vechi decopertate de arheologi, i’au stabilit o vechime de peste 5000 de ani.

Cine au fost troienii?

Kenneth J. Dillon afirmă că troienii au fost la origini un popor de stepă.
Și acesta, dar și mulți alți istorici atribuie înrudirea acestor troieni cu geții, adică a acelor popoare numite generic ”indo-europene”.

Dacă așa stau lucrurile, iar vechimea geților se confundă cu a acestor trăitori din stepă, mai rămîne ca istoricii să ne indice, de data aceasta corect, care este stepa (deși noi știm care este, este vorba de stepa Massa-Geților !) de unde vin geții, troienii și alți strămoși frați cu ai noștri de la care avem limba ce o vorbim azi, și pe care a dus’o Eneas și în Latium. Pentru că acesta este cursul firesc al limbii ”latine”, nu cum o interpretează politic unii.

Este momentul să vă opriți, dragi istorici, din manipulat povestea acestor locuri și să începeți a scrie istoria reală a poporului geto-rumînesc?

Citește și: SPAȚIUL ROMÂNESC A GĂZDUIT CEA MAI MARE CIVILIZAȚIE A VECHII EUROPE

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

ZAMOLXIO NU ESTE IISUS, ESTE CHIAR MAI MULT PENTRU GETO-RUMÎNI

Deși titlul poate contraria mulți creștini rumîni, explicația este cît se poate de simplă și logică. Iisus s’a născut pe alte meleaguri, pe cînd Zamolxio este unul dintre strămoșii de seamă ai poporului geto-rumînesc, chiar dacă biserica sau statul laic rumînesc nu o va recunoaște probabil niciodată.

Iar unul din lucrurile care nu pot fi negate este că Zamolxio nu aparține nici unei alte culturi, ci doar culturii carpatice geto-rumînești, sau cel puțin ale acelor populații carpatice care au migrat în toată Europa, sau celor care au adoptat învățăturile sale.

Dar originea de necontestat a Zamolxianismului este că se află aici în spațiul carpato-dunărean unde Zamolxio a înființat Regatul Solar al Geților, la Gurile Dunării, și nu în alte părți ale lumii.

De altfel, despre Zamolxio aflăm doar de la istoricii de pe alte meleaguri, care la rîndul lor știau din auzite, deoarece triburile getice nu au lăsat dovezi scrise privind zeul lor suprem. Tot autorii antici descriu sistemul de credinţe religioase, reunite în forma zamolxianismului, ca şi cult religios specific geților.

Străinii apreciază că Zalmoxianismul sau Zamolxianismul este o mișcare neopagînă din Rumînia care promovează reconstruirea unei religii etnice și a unei spiritualități a rumînilor printr’un proces de reconectare la rădăcinile lor antice getice.

Oricine citește despre istoria noastră, poate a observat că foarte mulți comentatori, afirmă că între cultul zamolxian atribuit geţilor şi creştinism sînt o serie de similitudini.

Numai că imensa greșeală care se face este că Zamolxio este asemuit lui Iisus, cînd în realitate Zamolxio fiind un predecesor, Iisus trebuie asemuit lui Zamolxio.

Toate aceste asemuiri se reflectă atît în practica cultului religios, cît mai ales la nivelul teoretic și filozofic al dogmelor creștine. Acest lucru i’a făcut pe marii istorici ai religiilor precum Mircea Eliade să considere creştinismul la geto-rumîni o continuare firească, cu doar cîteva reinterpretări, ale zamolxianismului.

Cine a fost Zamolxio, zeul suprem al geților?

ZAMOLXIO, Marele preot și legiuitor al geților

Asupra religiei geților, un lucru de necontestat ar fi că informațiile cele mai ample le’a lăsat Herodot din cele auzite la elenii din cetățile de la Marea Getică.

Iar pentru exemplificarea discuției noastre vom reda pasajul pe care îl vom dezbate în continuare, text regăsit în a patra carte a lucrării Istoriile, unde Herodot relatează următoarele:

”Înainte de a ajunge la Istru, primii oameni pe care i’a subjugat au fost geții, care cred în imortalitatea lor. Tracii din Salmydessos, și cei care locuiau deasupra orașelor Apollonia și Mesembria (Scyrmiadae și Nipsaens, cum sînt numite), s’au alăturat împăratului Darius I cel Mare (Dîryayas) fără vreun conflict; dar geții, apărîndu’se îndărătnic, fuseseră subjugați, deși sînt cei mai nobili și drepți dintre toate triburile trace.

Crezul geților în ceea ce privește nemurirea este următorul. Ei cred că de fapt nu mor, ci că atunci cînd pleacă din această viață merg la Zamolxio, care e numit și Gebeleizis de către unii dintre ei. Acestui zeu îi trimit odată la cinci ani un mesager, care e ales prin tragere la sorț din toată națiunea, și însărcinat să îi ducă cererile lor. Modul lor de a îl trimite este acesta.

Cîțiva dintre ei stau în picioare, fiecare ținînd în mînă trei săgeți; alții iau omul care urmează să fie trimis lui Zamolxio, și, balansîndu’l de mîini și picioare, îl aruncă în sus astfel încît să cadă pe vîrfurile armelor. Dacă este străpuns și moare, ei cred că zeul este binevoitor, dar dacă nu, dau vina pe mesager, care, (spun ei) este un om rău: și astfel aleg un altul pentru a îl trimite zeului.

Mesajele sînt încredințate cît timp acesta este încă în viață. Aceeași oameni, cînd tună și fulgeră, își îndreaptă săgețile către cer, rostind amenințări către zeu; și de asemenea nu cred că există vreun alt zeu decît al lor.

Sînt informat de către grecii care trăiesc pe malurile Hellespont-ului și Pontus-ului, că acest Zamolxio a fost în realitate un om, că a locuit în Samos, și că pe cînd era acolo fusese sclavul lui Pitagora, fiul lui Mnesarchus. După ce și’a obținut libertatea s’a îmbogățit, iar, plecînd din Samos, s’a întors în țara sa.

Tracii în acea vreme trăiau într’un mod mizerabil, și erau o rasă săracă și ignorantă; Zamolxio, de aceea, care prin comerț cu grecii, și în special cu cel care nu era cel mai de disprețuit dintre filozofii lor, Pitagora, era familiarizat cu modul ionic de viață și cu maniere mai rafinate decât cele curente între compatrioții săi, și’a clădită o încăpere, în care din cînd în cînd îi primea și ospăta pe cei mai de seamă dintre traci, folosindu’se de ocazie pentru a’i învăța că nici el, nici ei, onorații oaspeți, nici vreunul dintre descendenții lor nu vor muri vreodată, dar că se vor duce toți într’un loc unde vor trăi pe veci bucurîndu’se de toate bunurile posibile.

Făcînd acestea, și ținînd astfel de discursuri, el construia un apartament subteran, în care, când fusese gata, se ascunse, dispărând brusc dinaintea tracilor, care regretaseră mult pierderea lui, și l’au plîns ca pe un mort. Între timp el trăise în secreta lui cameră trei ani, după care a ieșit din ascunzătoare, și s’a arătat din nou compatrioților, care astfel au fost făcuți să creadă ceea ce i’a învățat. Aceasta este relatarea grecilor.

Cît despre mine eu nu mă încred nici prea mult în această poveste a lui Zamolxio și a camerei sale subterane, nici nu o pun întru-totul la îndoială: dar cred că Zamolxio a trăit cu mult înaintea lui Pitagora. Dacă într’adevăr a existat vreodată vreun om cu acest nume, sau dacă Zamolxio nu e nimic altceva decît un zeu indigen geților, acum îi spun adio. Cît despre geți în sine, cei care țin și practică cele descrise mai sus, ei au fost acum diminuați de către perși, și au însoțit armata lui Darius.”

În filmul de mai jos vă arătăm și o traducere puțin schimbată, în care este pomenită Geția lui Zamolxio.

Așadar. Herodot afirma că geții se socot nemuritori, astfel în credința lor geții nu mor, ci că cel care piere se duce la Zamolxio divinitatea lor pe care unii îl cred același cu Gebeleizis.

Apoi, în al cincilea an aruncă sorții, și întotdeauna pe acela dintre ei care îi este sortit îl trimit ca solie la Zamolxio, încredințîndu’i de fiecare dată nevoile lor.

Trimiterea solului se făcea astfel: cîțiva dintre ei, așezîndu’se la rînd, țineau cu vîrful în sus trei sulițe, iar alții, apucîndu’l de mîini și picioare pe cel trimis la Zamolxio, îl legănau de cîteva ori și apoi, făcîndu’i vînt, îl aruncau în sus peste vîrfurile sulițelor.

Dacă, în cădere, omul moare străpuns, rămîneau încredințați că zeul le este binevoitor; dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu’l că este un om rău; apoi după ce aruncau vina pe el, trimiteau pe un altul. Tot ceea ce era de cerut îi spun solului cît mai este în viață.

Cînd tuna și fulgera, geții trăgeau cu săgețile în sus, spre cer, și își amenințau zeul, căci ei nu recunosc vreun alt zeu în afară de al lor.

După descrierea acestui sacrificiu ritualic, Herodot povestea despre ce a auzit despre Zamolxio.

După cîte aflase el de la elenii care locuiau în Hellespont și în Pont, adică în coloniile elinești de pe litoralul Mării Negre, Zamolxio fiind om ca toți oamenii, ar fi trăit în robie la Samos ca sclav al lui Pythagoras, fiul lui Mnesarhos. Apoi, cîștigîndu’și libertatea, ar fi dobîndit o avuție atît de mare și, dobîndind o asemenea avere, s’ar fi întors bogat printre ai lui.

Cum geții în general duceau o viață în sărăcie cruntă și erau lipsiți de învățătură, Zamolxio, care cunoscuse felul de viață ionian și moravuri mai alese decît cele din Geția, ca unul ce trăise printre eleni și mai ales alături de omul cel mai înțelept al Eladei, lîngă Pythagoras, a pus să i se clãdească o sală de primire unde îi găzduia și îi ospăta pe cetățenii de frunte; în timpul ospețelor, îi învăța că nici el, nici oaspeții lui și nici urmașii lor în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într’un loc unde, trăind de’a pururea vor avea parte de toate bunătățile.

Tot timpul cît își ospăta oaspeții și le cuvînta astfel, pusese să i se facã o locuință sub pămînt. Cînd locuința îi fu gata, se făcu nevăzut din mijlocul geților, coborînd în adîncul încăperilor subpămîntene, unde stătu ascuns vreme de trei ani.

Geții fură cuprinși de părere de rău după el și’l jeliră ca pe un mort. În al patrulea an, se ivi însă iarăși în fața geților și așa îi fãcu Zamolxio să creadă în spusele lui.

Herodot, în Istorii îi menționează pe geți ca traci:

”… Se făcu nevăzut din mijlocul tracilor, coborînd în adîncul încăperilor subterane.      (…) Tracii fură cuprinși de părere de rău după el și’l jeliră ca pe un mort. În al patrulea an se ivi însă iarăși în fața tracilor și așa făcu să creadă în toate spusele lui.”

Nu mai insistăm foarte mult de ce Herodot le zicea la geți și traci, acest aspect fiind dezbătut și cu alte ocazii, amintim aici doar că pentru eleni și romani geții din Tracia erau traci, la fel cum geții din Moesia erau moesi, sau geții din Scyția erau scyți, sau geții de la Nistru (Tyras) erau Tyra-geți.

Această formulă de exprimare asupra unor autohtoni se folosește curent și azi cînd le spunem la rumînii din Oltenia, olteni, sau la rumînii din Ardeal, ardeleni.

Pentru noi este foarte limpede că Zamolxio a trăit printre geții carpatici, și nu printre geții din Tracia, chiar dacă reformele sale erau adoptate de numeroase triburi de geți sud-dunărene printre care enumerăm pe trizi și crobizi.

Istoricul Dan Oltean ne spune următoarele despre aceste lucruri în Religia Dacilor, pagina 51:

”Similitudinile dintre religia lui Zamolxio și cea a lui Iisus au fost sesizate de primii creștini, dar și de mulți autori ”păgîni” care au combătut religia lui Iisus. În secolul al II-lea d.Hr., un autor ”păgîn”, Celsus, a scris că primii creștini nu fac altceva decît să repete ritualurile din religia lui Zamolxio: ”. . . fiindcă cinstesc pe cel prins și mort . . . ați făcut la fel ca și geții care cinstesc pe Zamolxio . . .” (cf. Origene, Contra Celsus, 3, 34). Alte asemănări dintre religia lui Zamolxio și cea a lui Iisus, legate de ritualuri și de înviere au fost surprinse de Clement din Alexandria, Sf. Hippolytus, Ioan Chrysostomul, Sfîntul Grigore din Nazianze, dar și de mulți alți autori patristici.”

Spre deosebire de moartea prin crucificare a lui Iisus, urmată de învierea după 3 zile timp în care a coborît în infern, și a învins răul și moartea, în cazul lui Zamolxio, acest proces de Inițiere durează 3 ani, iar revenirea se face în al patrulea.

O altă mențiune pe care merită să o facem aici este asupra celor auzite de Herodot despre aventura sa ca ”sclav”. Descoperirile arheologice și studiile recente au adus textului lui Herodot completări și rectificări.

Că Zamolxio ar fi fost întemeietorul unui cult inițiatic și misteric, un personaj istoric real, un taumaturg și un reformator care ulterior a fost divinizat, este o ipotezã acceptabilă.

Diodor din Sicilia îl situează alături de ceilalți doi mari întemeietori de religii ai omenirii, Zarathustra (Zoroastru) și Moise, amîndoi în Orient, cei are au întemeiat zoroastrismul și mozaismul.

Că ar fi fost un sclav al lui Pitagora este însă o legendă naivã, repetată și de Strabon și respinsă chiar de Herodot, care era convins că Zamolxio a trãit cu multă vreme înaintea lui Pythagoras.

Vasile Pîrvan, respingînd această legendă, consideră total greșitã ideea elenilor că geții ar fi fost adepții teoriei pitagoreice a metempsihozei.

Dar o asemenea legendă s’a putut naște tocmai pentru că anticii eleni credeau că au sesizat asemănarea dintre Pitagora și Zamolxio, atît în ce privește doctrina, cît și practicile cultului.

Geții credeau într’o existență fericită după moarte; nu, propriu-zis în nemurirea sufletului, căci nimic nu ne îndreptățește să presupunem că ar fi cunoscut ideea de suflet în sens spiritual. Nu poate fi vorba de o concepție superioară de prelungire ori transformare a vieții, în formă spiritualã, că suflet absolut imaterial, ci numai de o trăire fără de sfîrșit, deplin conștientî și identicã celei pămîntești; cu deosebirea că se adăugau fericirile unei îndestulări desăvîrșite, cu toate bunătățile (I.I. Russu).

Desigur, sînt unii care susțin că atît Creștinismul, cît și Zamolxianismul au ca doctrină principală comună, nemurirea sufletului.

Sufletul, eliberat din trupul carnal, dacă a avut o viață pămînteană merituoasă, ajunge într’o lume fericită, pentru totdeauna.

Mircea Eliade spunea în cartea De la Zalmoxis la Gengis-Han (pag. 80) că:

”Toate aspectele religiei lui Zalmoxis – escatologie, terapeutică, theurgie etc., încurajau apropierea de creștinism.”

Din aceleași mortive și D. Drăghicescu în lucrarea Din psihologia poporului rumîn (pag. 283) subliniază că:

”Esențialul religiei lui Hristos se găsea deja în religia geților.”

Privită sub raportul practicilor de cult, religia geților era o religie inițiatică și mistericã. Pentru această religie, caracteristic era actul inițiatic al retragerii temporare în ceea ce semnifica cealaltă lume, și anume, într’o locuinþã subteranã sau grotã.

De asemenea, semnificative pentru concepția religioasă și practicile cultice getice  și din nou confirmate de Herodot  erau și banchetele rituale ale asociațiilor religioase secrete pe care le formau inițiații.

Aceste practici de cult sînt atestate în lumea geților și din nordul, dar și din sudul Dunării.

Așadar, geții credeau că atît cei inițiați, cît și urmașii lor, cu alte cuvinte oaspeții chemați de Zamolxio la ospățul ritual, nu vor muri, ci se vor muta numai într’un loc unde, trăind de’a pururea, vor avea parte de toate bunătățile.

Aceastã credință într’o post-existențã în forme materiale analoage vieții terestre  credințã pe care o întîlnim și la egipteni, la perși, la celți sau la germani dovedește nivelul superior al gîndirii religioase a geților.

Religia lor politeistă la fel ca religia tuturor popoarelor ariane frățești, nu doar sangvine ci și spirituale cu geții.

Era adorat în Geția și un zeu al războiului, Zabelio (pomenit în Tăblițele de la Sinaia), echivalent altor zei arieni ai războiului Ares sau Marte, căruia după mărturia lui Iordanes geții îi jertfeau prizonierii prinși în război, socotind că zeul războaielor trebuie împăcat, prin vărsare de sînge omenesc.

De asemenea, acestui zeu i se jertfeau primele prăzi de război: Lui i se atîrnau pe trunchiurile arborilor prăzile de război cele dintîi (armele și echipamentul adversarilor uciși).

Ca divinități feminine, se pare că geții aveau o zeiță a focului vetrei, a focului sacru, deci investită cu atribute asemănătoare celor ale Vestei la romani. Mai certă pare existența la geți a unei zeițe Bendis (menționată și de Herodot și de Strabon), zeița Lunii, a pădurilor, a farmecelor, a vrăjilor, corespunzînd Artemisei elenilor și Dianei romanilor, imaginea ei (presupusă, apare în mai multe reprezentări plastice descoperite pînă în prezent.

În Lexiconul elen dintr’o epocă tîrzie menționează printre zeițe și pe soția lui Zalmoxio, cu nume identic celui al soțului ei.

O singură dată numit de autorii antici (și anume de Herodot) apare Gebeleizis, zeul furtunii și al fulgerului.

Probabil că la început Gebeleizis fusese un zeu al cerului. Din cultul lui era legat și ritualul tragerii cu arcul în nori în timpul furtunii  dar nu pentru a’l amenința pe Gebeleizis, ci desigur pentru a speria puterile demonice.

Pînă la urmã, printr’un proces de sincretism religios, Gebeleizis a ajuns să fie confundat (la o dată imprecizabilã) cu Zamolxio, contopindu’li’se atributele.

Zamolxio însă, divinitatea chtonianã, a rămas cel puțin, începînd din secolul lui Herodot divinitatea supremă a geților.

După unii autori, Gebeleizis își disputa domnia asupra împărăției umbrelor. În virtutea anumitelor schimbări survenite în religiile lor, o parte dintre geți începuseră să creadă că la Gebeleizis și nu la Zamolxio merg cei care părăsesc lumea pămîntească (H. Daicoviciu).

Alți autori admit că cele două divinități, iniþial distincte, s’ar fi contopit; dar nimic nu ne îndreptățește să’l transformăm pe Zamolxio, zeul suprem, într’o divinitate urano-solarã (I. H. Crișan).

Pentru M. Eliade, Gebeleizis reprezintã vechiul zeu celest al getodacilor, patronul clasei aristocrate și militare, tarabostes  și Zamolxio, zeul Misteriilor, maestrul inițierii, cel care conferă imoralitatea.

Concluzia cea mai plauzibilã este bazată pe însăși etimologia (în general acceptată) numelui divinității: în lumea getică cuvîntul zamol înseamnă pămînt.

Acesta este și motivul pentru care folosim cu predilecție forma Zamolxio, și mai puțin Zalmoxio, și nici forma elenizată cu ”s” la sfîrșit, deși Dan Oltean pariază pe varianta Zalmoxio datorită numelor numeroase de cetăți getice care încep cu rădăcina sal-sar-zal-zar precum ar fi Salmorus, Salsovia, Salmodessos, SarmiGetuzo, SarGeția, Zaldapa, Zargidava etc. dar și a unui rege Zalmodegicus.

Zamolxio era izvorul vieții, zeul vegetaþiei, al reînvierii naturii, atributele lor erau legate de creșterea animalelor și de rodul ogoarelor. Ca zeu al roadelor pămîntului, domnia lui se extindea și asupra împărăției morților, rămînînd totodatã inițiatorul și divinitatea care patrona cultul inițiatic.

Din noțiunea de pămînt dătător de viață și belșug a fost plămăditã figura unei zeițe cu trăsături și facultăți umane.

La aceste elemente ale religiei geților se mai adaugă și străvechi componente naturiste, atestate iconografic din ce în ce mai frecvent în noile descoperiri arheologice. Apar figurate pe diverse piese de tezaur imagini asociate cu simboluri sacre – de șerpi, cerbi, țapi de munte, un grifon în luptă cu un zmeu, cu un cerb, cu o pasăre de pradă ș.a.m.d.  imagini împrumutate, poate, la origine, din iconografia și mitologia iranianã.

Pornită de la un asemenea stadiu primitiv naturist, religia geților a ajuns în scurt timp la un nivel de spiritualizare mai înalt decît toate celelalte religii înrudite ale popoarelor învecinate, și cu trăsături de o accentuată etică (R. Florescu).

Magicianul în arta filozofiei, care a fost Socrate, vorbește despre Zamolxio într’unul din faimoasele Dialoguri platonice, în termeni mai mult decît admirativi: Zamolxio dovedește ca zeu al geților, că tot așa cum nu se cuvine să încercăm a vindeca ochii fără să fi vindecat capul, nici să tămăduim capul fără să tratăm trupul, cu atît mai mult nu trebuie sã încercăm a vindeca trupul fără a căuta să tămăduim sufletul.

Foarte interesant este și ceea ce spun, despre Zamolxio, doi mari erudiți ai vremii: Origen și Clement Alexandrinul. De la aceștia aflăm că în sala de mijloc a Templului lui Zamolxio nu se reuneau decît bărbații, dupã un anumit ritual. Ei purtau brîu lat, din piele albă de miel, sub care se aflau la vedere, semnele păstorului, agricultorului și constructorului: cuțitul, spicul de grîu și rigla de 24 de gradații.

Salonul de mijloc era un adevărat sanctuar, unde se săvîrșeau acte inițiatice ezoterice, de felul celor din categoria mistere orosiriace, eleusiene sau dionisiace. Asemănarea cu universul spiritual al Artei Regale moderne este mai mult decît evidentă.

În centrul portretului unuia dintre cei mai de seamă inițiați ai lumii, socotim că trebuie să punem chiar cuvintele celui care s’a numit Zamolxio:

Nu uita, lumina pentagramei magice este iubirea. Dar, ca să o faci strălucitoare, trebuie să ajungi la esența pentagramei iertarea.

Numeroaselor informații de diferite feluri (literare, epigrafice, arheologice) privind istoria geților li se adaugã o știre nemenționată pînă în prezent în istoriografia noastră.

Este vorba despre epistola XXVIII (dupã numerotarea făcută de cunoscutul clasicist R. Hercher, în lucrarea sa ”Epistolographi Graeci, publicatã la Paris, în 1873 aparținînd celebrului filozof antic Apollonios din Tyana din secolul I d.Hr., cunoscut și sub numele de Apollonios Sofistul.

Iată cuprinsul epistolei:

”Regelui scyților,

Zamolxsis era om bun și filozof dat fiind că a fost discipolul lui Pythagoras. și dacã în acea vreme Romanul (generic sub care se înțelegea Imperiul Roman) ar fi fost (s’ar fi purtat) așa (ca acum), de bună voie i’ar fi devenit el prieten.
Dar dacă se consideră că trebuie, luptă și suferă pentru libertate, dobîndește faima de filozof, adică de om liber.”

Deși succintã, informația aduce o serie de noi elemente în cunoașterea concepției pe care
anticii o aveau despre zeul geților, Zamolxio, și a semnificației pe care o atribuiau concepției filozofice a acestuia.

Mai întîi, se cuvine precizat faptul cã, în legăturã cu funcția reală a epistolelor, a fost purtată o îndelungată controversă în literatura de specialitate, neputîndu’se stabili nici acum dacă erau destinate unor persoane reale sau dacă era vorba, pur și simplu, de utilizarea stilului epistolar, la modă și în alte perioade istorice.

În cazul în care epistola avea totuși o destinație precisă, este greu sã specificăm cãrui rege scyt i’ar fi putut fi adresatã.

Clasicistul german Ulrich von WilamowitzMoellendorf propune identificarea lui cu Decebal, dar este greu de crezut că Apollonius putea să’i confunde pe sciți cu geții tocmai
într’o vreme în care relațiile geto-romane erau, ca să spunem așa, la ordinea zilei.

De aceea, ipoteza cea mai verosimilã este aceea care considerã cã scrisoarea nu era
adresată cuiva anume, fiind doar un artificiu frecvent în genul epistolar.

În ce privește mențiunile despre Zamolxio, acestea reflectã parțial lucruri cunoscute în istoriografia noastrã: ar fi fost discipol al lui Pitagora (ceea ce lui Apollonios – filozof
neopitagorician – nu putea, desigur, decît să’i stîrnească afinitatea față de zeul geților).

Zamolxio era bun și filozof – calități care devin un simbol pentru întreaga lume getică, deoarece, evident, Zamolxio personifica întregul popor get, așa cum Romanul personifica Imperiul Roman.

De o importanță fundamentală este însă cea de’a doua parte a epistolei, în care Zamolxio – simbol al lumii getice – apare totodată și ca un simbol al orientării politice, al cărei concept fundamental îl constituia libertatea (eleutheria).

Este vorba de o dublă accepție a libertății: pe de o parte, conceptul politic aplicabil unui popor cunoscut în toată antichitatea pentru aspirația neostoită spre neatîrnare și, pe de
altă parte, conceptul neopitagoreic ce se referă la libertatea individuală. Apelul la Zamolxio ca motiv al libertății apare, așadar, și ca o reacție la tendința unor împărați romani din secolul I d.Hr. de prigonire a filozofilor (îndeosebi neopitagoreici) care, în operele lor, se ridicau adeseori împotriva autoritarismului imperial.

Cît privește datarea acestei epistole, singurul indiciu este o aluzie destul de limpede la un
moment în care Imperiul Roman respecta pe deplin libertatea geților de așa manieră, încît Zamolxio i’ar fi devenit de bună voie, prieten.

Acest moment era în opoziție cu un altul , de încordare supremă a relațiilor, moment
contemporan lui Apollonius. Cum filozoful antic a activat cu precădere în a doua jumătate a secolului 1 d.Hr., un asemenea moment fierbinte l’a constituit conflictul din 85-89 d.Hr. dintre împãratul Domițian și regele get, Decebal, așadar epistola a fost scrisã, cu probabilitate, în aceastã perioadã.

În concluzie, se poate afirma cã această epistolă, neintrată în circulația istoriografiei noastre pînă în prezent, completează semnificațiile atribuite lui Zamolxio cu aceea de simbol al poporului getic, precum și a orientãrii politice a acestui popor ce avea drept concept fundamental libertatea pentru dobîndirea căruia era gata de ”lupte și suferință”.

Prin prisma scrierilor antice, a studiilor istorice şi de istorie a religiilor a fost fundamentată ideea că geţii, acea ramură nord dunăreană a neamului getic, credeau într’un panteon conduse de un zeu suprem Zamolxio.

Istoricii şi geografii antici presupun că această divinitate avea cînd valenţe solare, cînd pămînteşti şi chiar subterane, pe baza unor legende aflate de la elenii din Hellespont, ar fi existat şi în realitate.

Herodot:

”După cîte am aflat de la elenii care locuiesc în Hellespont şi Pont, acest Zalmoxis, fiind om ca toţi oamenii, ar fi trăit în robie la Samos ca sclav al lui Pitagora, fiul lui Mnesarchos. Apoi cîştigîndu’şi libertatea, ar fi dobîndit avuţie multă şi dobîndind avere, s’a întors bogat printre ai lui.”

Nu se ştie exact cînd a apărut credinţa în acest zeu, dacă a fost un lider religios sanctificat sau cînd a trăit. Cu toate acestea Dan Oltean spune că după toate probabilitățile nu a fost contemporan cu Pitagora (580-495 î.Hr), ci ar fi trăit cu 2 secole înaintea acestuia cîndva în perioada fondării Romei în jurul anilor 750 î.Hr..

Pentru istoricii religiilor precum Mircea Eliade, cultul zamolxian are multe puncte comune cu religia creştină.

Zamolxio, a fost un ”Mesia” getic ce propovăduia viaţa de apoi, înainte cu 700 de ani de a se naște Iisus.

Însăşi prin descrierea lui Herodot, Zamolxio este un om în carne şi oase, care trăieşte printre geţi, ca mai apoi, printr’un mister uluitor şi o viaţă exemplară, să obţină sanctificarea şi înălţarea definitivă în panteon.

Este o asemănare izbitoare cu modelul cristic apărut în creştinim. Practic, Zamolxio este un fel de ”Mesia” getic care şi’a scos poporul din întunecime, i’a oferit principalele percepte religioase şi cel mai de preţ dar, nemurirea.

”În timpul ospeţelor îi învăţa că nici el, nici oaspeţii lui şi nici urmaşii acestora în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururrea, vor avea parte de toate bunătăţile”, scria Herodot.

Mai precis Zalmoxis le oferă speranţa într’o lume după moarte şi conturează ideea de rai, principii regăsite şi în creştinism. Totodată, asemeni creştinismul, în cadrul zamolxianismului, aşa cum a rămas mărturie de la autorii antici, se face clar delimitarea dintre suflet şi trup.

Doar sufletul devenea nemuritor într’o lume paradisiacă ce nu aparţinea nici măcar lui Zamolxio, deşi el se afla în aceasta.

Mircea Eliade precizează şi el în lucrarea sa ”De la Zalmoxis la Ghenghis-Han”:

”Ceea ce pare sigur este că pentru geţi, ca şi pentru iniţiaţii Misterelor Eleusine sau pentru «orfici», post-existenţa preafericită începe după moarte: numai sufletul spiritual îl întîlneşte pe Zalmoxis.”

Pe eleni, ca şi pe multe popoare antice care locuiau în preajma triburilor getice, această credinţă era unică şi fascinantă.

Eliade mai spune:

”Credinţa în imortalitatea sufletului n’a încetat să’i intrige pe grecii din secolul al V-lea. Herodot nu găsea formulă mai spectaculoasă de introducere decît prezentîndu’i pe geţi ca pe cei «care cred în nemurirea lor».”

”Învierea” lui Zamolxio, începutul unui cult

După ce a petrecut o viaţă de înţelept printre geți propovăduindu’le nemurirea sufletului şi existenţa unui loc lipsit de griji după moarte, pur spiritual, Zalmolxio păşeşte în rîndul zeilor, se leapădă de condiţia umană printr’un mare mister, asemănător religiei creştine.

Mai precis Zalmoxio ”moare” şi apoi ”învie”.

”Pusese să i se facă o locuinţă sub pămînt. Cînd locuinţa îi fu gata, se făcu nevăzut din mijlocul tracilor, coborînd în adâncul încăperilor subpământene, unde stătu ascuns vreme de trei ani. Tracii fură cuprinşi de părere de rău după el şi-l jeliră ca pe un mort. În al patrulea an se ivi însă iarăşi în faţa tracilor şi aşa îi făcu Zamolxis să creadă toate spusele lui”, scria Herodot.

În acest act, la fel ca în creştinism, Micea Eliade, vede o moarte iniţiatică şi apoi o transformare a celui ce a fost om în divinitate, ce urmează să fie venerat.

Eliade precizează:

”Este vorba de un ritual iniţiatic. Acesta nu implică cu necesitate că Zamolxio era o divinitate chtoniană. A coborî în Infern înseamnă a cunoaşte «moartea iniţiatică», experienţă susceptibilă de a întemeia un nou mod de existenţă.”

Pentru marele istoric al religiilor, credinţa în nemurire şi moartea urmată de epifanie reprezintă un punct esenţial de legătură între zamolxianism şi creştinism în spaţiul carpato danubiano-pontic.

Eliade susține:

”Putem deci să ne gîndim că credinţele relative la Zalmoxis şi la cultul său au fost absorbite şi radical transformate de creştinism. E greu de crezut că un complex religios centrat pe speranţa de a obţine nemurirea, avînd ca model – şi meditaţie – un zeu de structură misterică, să fi fost ignorat de misionarii creştini.”

Sihaştrii, preoţi şi prooroci în lumea lui Zamolxio

Cultul zalmoxian a uşurat creştinarea autohtonilor, prin numeroasele asemănări cu noua religie. Pe lîngă credinţa în nemurire, caracterul mesianic al lui Zamolxio, epifania existau şi asemănări privind organizarea şi concepţiile religioase.

Astfel cu mult înainte de creştinarea Geției, în triburile geţilor, dar şi ale geților sud-dunăreni (traci) adoratori ai lui Zamolxio, existau sihaştri sau oameni cu comportament apropiat călugărilor.

Erau fie oameni care se retrăgeau în meditaţie departe de lume, în numele lui Zamolxio, fie cei care locuiau în comunitate, dar posteau aspru.

Istoricul Ion Horaţiu Crişan, îl citează pe Strabo, în lucrarea sa ”Spiritualitatea geto-dacilor”:

”Poseidonos – ne spune Strabo (VII 3,3) – afirmă că misii se feresc prin cucernicie de a mînca vietăţi şi iată motivul pentru care nu se ating de carnea turmelor lor. Se hrănesc însă cu miere, lapte şi brînză, ducînd un trai liniştit – pentru care pricină au fost numiţi theosebeis şi kapnobatai. Unii traci – spune acesta – îşi petrec viaţa fără să aibă legături cu femeile, numindu’se ktistai; ei sunt onoraţi şi socotiţi sacri, trăind aşadar feriţi de orice primejdie.”

Totodată istoricul precizează clar că este vorba de adepţii cultului zamolxian, iar ”călugăria” şi ”postul” făceau parte din manifestărilor lor religioase.

”Este vorba de adepţii doctrinei zalmoxiene. Strabo (VII 3,5), atunci cînd vorbeşte despre Zalmoxis, ne spune că «a dăinuit la la geţi obiceiul pythagoreic adus lor de Zalmoxis de a nu se atinge de carnea animalelor»”, precizează acesta.

Totodată, la geți exista o întreagă clasă preoţească, bine organizată, în frunte cu un mare preot, apropiat regelui, investit cu funcţii aproape de egal al regelui în timpul domniei lui Burebista şi ajungînd apoi prin Deceneu şi Comosicus cel care deţine puterea laică şi pe cea religioasă.

Mircea Eliade vorbeşte, citând antici precum Strabo, despre o specializare a preoţilor de la taumaturgi la vrăjitori.

Totodată este subliniată existenţa sihaştrilor, geții ”sfinţi” care se retrăgeau în sălbăticie şi trăiau în post. Medicii geți şi preoţi în acelaşi timp vorbesc, scrie Eliade în ”De la Zalmoxis la Ghenghis Han”, despre vindecarea sufletului care duce apoi la o vindecare a trupului, concepţie asemănătoare creştinismului.

Întrunind aceste premise, ca şi prorocirile lui Zalmoxis, Mircea Eliade trage concluzia că o creştinare precoce a Geției, extrem de rapidă faţă de alte provincii, se datorează tocmai asemănărilor uluitoare dintre zamolxianism şi creştinism.

Mircea Eliade:

”Toate aspectele religiei lui Zalmoxis – escatologie, iniţiere, pitagoreism, ascetism, erudiţie de tip misteric – încurajau apropierea de creştinism. Cea mai bună şi cea mai simplă explicaţie a dispariţiei lui Zalmoxis şi a cultului său ar trebui căutată în creştinarea precoce a Daciei (dinainte de anul 270 d.Hr.).”

Unii istorici și teologi (rumîni în special, cum ar fi Vasile Pîrvan și Sorin Paliga, dar și străini, cum ar fi Raffaele Pettazzoni, Jean Coman, Eric Rhode) prezintă anumite asemănări ale zamolxianismului cu creștinismul, care în viziunea lor ar fi facilitat mult mai ușor convertirea la creștinism a poporului get față de alte popoare învecinate (cum a fost cazul Imperiului Roman).

Conform unor cercuri naționalist-creștin-ortodoxe rumînești, aceste asemănări dintre cultul zamolxian și creștinism s’ar datora concepțiilor teologice împrumutate de la iudaismul vechilor evrei de către getul Zamolxio în crearea propriului său cult (cum ar fi conceptul de monoteism: existența unui singur zeu, numit Demiurg, de mesianism și de nemurire a sufletului după moarte), acest lucru fiind demonstrat de călătoriile lui Zamolxio în mai multe regiuni ale Orientului Apropiat, cum ar fi teritoriul de astăzi al Israelului.

Aici sîntem într’un cerc vicios.

Ce cred adepţii iudaismului, ai creştinătăţii şi ai islamismului cu privire la viaţa de după moarte?

Dintre aceste religii, iudaismul este cea mai veche religie. El a apărut cu aproximativ 4.000 de ani în urmă, pe timpul lui Avraam — cu mult înainte ca Socrate şi Platon să dea contur teoriei nemuririi sufletului. Evreii din antichitate credeau în învierea morţilor şi nu în nemurirea inerentă a omului (Matei 22:31, 32; Evrei 11:9).

Atunci cum a pătruns în iudaism doctrina nemuririi sufletului?

Istoria ne ajută să găsim răspunsul.

În anul 332 î.Hr., Alexandru Macedon a cucerit Orientul Mijlociu, inclusiv Ierusalimul. Pe măsură ce succesorii lui Alexandru au continuat programul acestuia de elenizare, a avut loc o fuziune a celor două culturi: cea elenă şi cea iudaică. Cu timpul, evreii au ajuns buni cunoscători ai gîndirii elene, iar unii dintre ei chiar au devenit filozofi.

Filon din Alexandria, care a trăit în secolul I d.Hr., a fost unul dintre aceşti filozofi evrei. El l’a venerat pe Platon şi s’a străduit să explice iudaismul în termenii filozofiei greceşti, pregătind astfel calea pentru gînditorii evrei de mai tîrziu.

Talmudul, care conţine comentarii scrise de rabini cu privire la legile orale, este de asemenea influenţat de gîndirea elenă. ”Rabinii Talmudului”, se spune în Encyclopaedia Judaica, ”credeau că sufletul continuă să trăiască după moarte”.

Literatura mistică iudaică de mai tîrziu, cum ar fi Cabala, merge pînă acolo încît predă învăţătura reîncarnării. Astfel, ideea nemuririi sufletului a pătruns în mod indirect în iudaism din filozofia elenă.

Ori dacă Zamolxio a trăit (750 î.Hr) înaintea lui Socrate (469-399 î.Hr) și a lui Platon (427-347 î.Hr) s’ar putea spune că doctrina nemuririi sufletului i’a aparținut lui Zamolxio.

Creştinismul adevărat a venit în existenţă odată cu Iisus Cristos. Cu privire la Iisus, Miguel de Unamuno (1864-1936), a scris:

”El a crezut mai degrabă în învierea cărnii, potrivit manierei iudaice, şi nu în nemurirea sufletului, potrivit manierei platonice.”

Miguel de Unamuno a ajuns la următoarea concluzie:

”Nemurirea sufletului . . . este o dogmă filozofică păgînă.”

Exact ceea ce spune Biserica Ortodoxă despre religia geților.

Ţinînd cont de toate acestea, putem înţelege de ce apostolul Pavel i’a avertizat în mod energic pe creştinii din secolul I împotriva ”filozofiei şi amăgirii deşarte, după tradiţia oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii şi nu după Hristos.”,  Coloseni 2:8.

Cu toate acestea creștinismul, deși nu o recunoaște fățiș a preluat toate sărbătorile ”păgîne” în calendarul creștin.

Socrate şi Platon, filozofi eleni din secolul al V-lea î.Hr., sînt consideraţi ca numărîndu’se printre cei care au promovat ideea existenţei unui suflet nemuritor. Însă nu ei sunt autorii acestei idei. Ei au ajustat’o şi au transformat’o într’o învăţătură filozofică, făcînd’o astfel mult mai atrăgătoare pentru clasele sociale culte din zilele lor şi de mai tîrziu.

Realitatea este că adepţii zoroastrismului din Persia antică şi egiptenii dinaintea lor credeau şi ei în nemurirea sufletului.

Aşadar, se pune întrebarea: Care este sursa acestei învăţături? Care a fost sursa comună de influenţă a culturii antice egiptene, persane şi elineşti?

”În lumea antică”, se spune în cartea The Religion of Babylonia and Assyria (Religia Babiloniei şi a Asiriei), ”Egiptul, Persia şi Grecia au suferit influenţa religiei babiloniene”.

Referitor la credinţele religioase egiptene, cartea spune în continuare:

”Avînd în vedere contactul iniţial dintre Egipt şi Babilonia, despre care vorbesc tăbliţele găsite în Tell el-Amarna, au existat, bineînţeles, nenumărate ocazii pentru infiltrarea conceptelor şi a obiceiurilor babiloniene în cultele egiptene.”

În general, despre cultura antică persană şi elenă se poate spune acelaşi lucru.

Care era punctul de vedere al babilonienilor cu privire la viaţa de după moarte? Credeau babilonienii din antichitate în nemurirea sufletului?

Cu privire la acest lucru, profesorul Morris Jastrow jr, de la Universitatea din Pennsylvania (S.U.A.), a scris:

”Nici poporul, nici conducătorii religioşi [babilonieni] nu au admis vreodată posibilitatea distrugerii totale a ceea ce odată a fost chemat la viaţă. Moartea [în concepţia lor] era o trecere la o altă formă de viaţă, iar tăgăduirea nemuririi [vieţii prezente] nu făcea decît să accentueze imposibilitatea de a scăpa de schimbarea existenţei produsă de moarte.”

Într’adevăr, babilonienii credeau că un anumit tip de viaţă continua după moarte sub o anumită formă. Ei îşi manifestau această credinţă îngropînd împreună cu morţii obiecte pe care credeau că aceştia le foloseau în viaţa de apoi, la fel cum o făceau și geții.

Unde a luat naştere după Potop învăţătura nemuririi sufletului?

În mod clar, învăţătura nemuririi sufletului îşi are rădăcinile în Babilonul antic. Este important lucrul acesta?

Da, pentru că, potrivit Bibliei, oraşul Babel, sau Babilon, a fost fondat de Nimrod, un strănepot al lui Noe. După Potopul mondial din zilele lui Noe, toţi oamenii vorbeau o singură limbă şi aveau o singură religie. Nu numai că Nimrod era ”în opoziţie cu Iehova” (NW), dar atît el, cît şi tovarăşii săi au vrut să’şi ”facă un nume”.

Astfel, prin faptul că a fondat acest oraş şi a construit un turn în el, Nimrod a introdus o religie diferită.  (Geneza 10:1, 6, 8–10; 11:1–4)

Potrivit tradiţiei, Nimrod a murit de o moarte violentă. Era normal ca, după moartea sa, în rîndul babilonienilor să apară tendinţa de a’l venera, considerîndu’l fondatorul, constructorul şi primul rege al oraşului lor. Întrucît zeul Marduk (Bel-Merodakh) era considerat fondatorul Babilonului, iar numeroşi regi babilonieni au primit acest nume, unii erudiţi au avansat ipoteza că Marduk este zeificatul Nimrod (2 Împăraţi 25:27; Isaia 39:1; Ieremia 50:2).

Dacă aşa stau lucrurile, atunci ideea potrivit căreia omul are un suflet care trăieşte după moartea sa trebuie să fi fost deja larg răspîndită în perioada în care a murit Nimrod. În orice caz, paginile istoriei dezvăluie faptul că, după Potop, locul în care a luat naştere învăţătura nemuririi sufletului este Babelul, sau Babilonul.

Cum s’a răspîndit învăţătura nemuririi sufletului pe toată faţa pămîntului, şi care a fost rezultatul?

În plus, Biblia arată că Dumnezeu a zădărnicit la Babel eforturile constructorilor turnului încurcîndu’le limbile. Nemaiputând să comunice între ei, constructorii au renunţat la proiectul lor şi au fost împrăştiaţi ”de acolo pe toată faţa pămîntului” (Geneza 11:5–9).

Nu trebuie să uităm însă că, chiar dacă limba acestor aşa-zişi constructori a fost modificată, modul de gîndire şi concepţiile lor au rămas aceleaşi. Prin urmare, oriunde au mers, ei au dus cu ei propriile idei religioase. În acest fel, învăţăturile religioase babiloniene, inclusiv învăţătura nemuririi sufletului, s’au răspîndit pe toată faţa pămîntului şi au devenit fundamentul majorităţii religiilor lumii.

Cum s’au răspîndit credinţele religioase babiloniene în subcontinentul indian?

Unii istorici spun că, cu peste 3 500 de ani în urmă, o populaţie ariană cu pielea albă a migrat din nord-vest în Valea Indusului, situată actualmente în mare parte în Pakistan şi India. De aici arienii s’au împrăştiat în cîmpiile fluviului Gange şi în toată India. Unii experţi spun că ideile religioase ale acestor migranţi aveau la bază învăţăturile antice iraniene şi babiloniene. Aceste idei religioase au stat apoi la baza hinduismului.

Cum a ajuns ideea nemuririi sufletului să influenţeze hinduismul modern?

În India, ideea unui suflet nemuritor a luat forma doctrinei reîncarnării. Înţelepţii hinduşi, pe care îi frămînta problema larg răspîndită a existenţei răului şi a suferinţei în rîndul oamenilor, au elaborat legea karma, legea cauzei şi a efectului.

Combinînd această lege cu credinţa în nemurirea sufletului, ei au elaborat învăţătura reîncarnării, potrivit căreia virtuţile şi greşelile dintr’o viaţă sînt răsplătite sau pedepsite în următoarea viaţă. Scopul credinciosului este mokşa, adică eliberarea de ciclul renaşterilor şi unificarea cu ceea ce se numeşte realitate ultimă, adică Nirvana. De’a lungul secolelor, învăţătura reîncarnării s’a răspîndit odată cu hinduismul, devenind fundamentul hinduismului modern.

Ce credinţă referitoare la viaţa de apoi a ajuns să domine gîndirea şi practicile religioase ale majorităţii populaţiei din partea de est a Asiei?

Din hinduism au luat naştere alte credinţe, cum ar fi budismul, jainismul şi sikhismul. Şi aceste credinţe susţin doctrina reîncarnării. Mai mult decât atît, în timp ce budismul pătrundea aproape în toată partea de est a Asiei — în China, Coreea, Japonia şi în alte zone —, acesta exercita o foarte mare influenţă asupra culturii şi a religiei întregii regiuni. Acest lucru a dat naştere la religii, la un amalgam de credinţe ce conţineau elemente din budism, spiritism şi cultul strămoşilor. Cele mai influente dintre aceste religii au fost taoismul, confucianismul şi şintoismul. În acest fel, credinţa potrivit căreia viaţa continuă după ce corpul moare a ajuns să domine gîndirea şi practicile religioase ale majorităţii populaţiei din acea regiune a lumii.

În loc de concluzii:

Religia zamolxiană era o religie monoteistă (conform lui Herodot și a unor cercetători), asemenea creștinismului.

Figura „mesianică” și profetică a lui Zamolxio, poate fi raportată la mesianismul lui Iisus Hristos.

Credința în nemurirea sufletului, în viața de apoi, este comună în ambele religii. Sufletul, eliberat din trupul material, dacă a avut o viață pămîntească merituoasă și smerită, ajunge într’o lume fericită, pentru totdeauna.

Învingerea morții și învierea, un traseu inițiatic foarte asemănător în cazul celor două religii. Dacă în cazul lui Iisus Hristos, odată cu moartea prin crucificare, urmează coborîrea în infern, pentru 3 zile, și triumful asupra răului și a morții, iar apoi învierea, în a treia zi; în cazul lui Zamolxio, procesul durează 3 ani, iar revenirea se face în al patrulea an.

Promovarea virtuților și în zamolxianism, cum ar fi blîndețea și mila (sclavia era interzisă în rîndul populației getice, ca urmare a învățăturilor insuflate de către Zamolxio, geților), abstinența, cumpătarea și smerenia (dată de reforma religioasă inițiată de preotul zamolxian Deceneu și de către regele get Burebista, prin care era interzis consumul de alcool și desfrîul, lucruri demonstrate concret prin arderea viilor și interzicerea cultului dionisiac, inclusiv a petrecerilor dionisiace), precum și a altor virtuți, asemeni creștinismului.

”Zalmoxis, regele nostru, care e și zeu, precum nu trebuie să încercăm a vindeca ochii fără să vindecăm întîi capul, ori capul fără trup, tot așa nu se poate să încercăm a vindeca trupul, fără să îngrijim și de suflet, și tocmai de aceea sunt multe boli la care nu se pricep medicii greci, fiindcă nu cunosc întregul de care ar trebui să se ocupe. Căci, dacă acesta merge rău, este cu neputință ca partea să meargă bine.” (Platon)

Inexistența idolatriei în rîndul populației getice.

Existența unui cod moral-religios și în zamolxianism, cunoscut ca ”legile belagine” (conform lui Iordanes în lucrarea sa Getica), oarecum asemănător învățăturilor creștine.

Monahismul, demonstrat prin descoperirile arheologice din Masivul Ceahlău, Grădiștea Muncelului și Munții Apuseni.

Neavînd certitudini asupra datei în care a trăit Zamolxio, nu putem afirma cînd a luat naștere Zamolxianismul. Cît despre promordialitatea doctrinei nemuririi sufletului, acest concept pare a fi naturalizat de Zamolxio pe meleagurile noastre din centre de gîndire mai curînd orientale.

Surse: Protopop de Reghin, Pr. Teodor Beldeuna, ZAMOLXIS ÎNTR’UN DOCUMENT INEDIT, Prof. Marcel Borza

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

TĂRTĂRIA, SUMERUL RUMÎNESC

Subiectul tăblițelor de la Tărtăria are o frecvență de menționare în articolele științifice și arheologie mult mai mare decît majoritatea artefactelor arheologice.

Este vorba de un subiect controversat, care îi determină pe unii, aşa numiţii ”dacopaţi”, să bată efectiv cîmpii, făcînd un amestec de nedescris din alăturarea unor artefacte precum faimoasele tăbliţe de la Tărtăria cu sanctuarul mare circular de la Sarmizegetusa, care a existat mii de ani mai tîrziu, cu sisteme de scriere medievale precum alfabetele glagolitic şi chirilic ori runele așa-zis ”secuieşti”, cu multă mitologie clasică sau egipteană interpretată în acelaşi stil folosit şi de cei care văd extratereştri peste tot şi cu o nesfîrşită silabiseală pseudolingvistică, menită să demonstreze primatul mondial al limbii stră-rumîne.

De asemenea, discutăm de acelaşi subiect care îi face pe cei din extrema opusă, adepţii demitizării cu orice preţ, să dea ochii peste cap şi să nege pur şi simplu, fără argumente valabile ştiinţific, amestecînd un pic de Boia cu Cioran, cu ceva mai mult Patapievici, cu masochismul desconsiderării propriilor rădăcini şi a propriei identităţi, cu eventuale prejudecăţi provenite din cîteva ideologii politice mai internaţionaliste, ori din conservatorism istoric şi cu multe, foarte multe atacuri ad hominem faţă de oricine li se pare lor că ar aparţine zonei patriotic-naţionaliste şi protocroniste.

Cu toate acestea, se pare totuși că frecvența atingerii acestui subiect nu ajunge la cotele la care sînt citate scrierile sumeriană, linear B sau linear A.

Tăblițele de la Tărtăria sînt citate foarte des, atunci cînd subiectul discuției este începutul scrisului în lume și / sau cele mai vechi scrieri din lume. Ele sînt adeseori citate, în sensul că ar putea candida la cel mai vechi scris din lume.

Aceasta se datorează pe de o parte faptului că tăblițele poartă semne, dar motivul principal este vîrsta prezumată asociată acestor tăblițe (și desigur semnelor). Dacă vîrsta estimată, cea de 5500 î. Hr. s’ar dovedi în final a fi reală, iar semnele se dovedesc a fi scris, atunci ele sunt cele mai vechi artefacte purtătoare de scris din lume.

Celelalte candidate la cea mai veche scriere din lume și anume, scrierile egipteană, Harappa și cea sumeriană, datează toate din jurul datei de 3200-3500 î. Hr. Evident, distanța în timp între 3500 î. Hr. și 5500 î. Hr. este mare.

Din păcate, există un obstacol insurmontabil în ceea ce privește determinarea vîrstei (posibilitatea datării cu carbon radioactiv nu mai există datorită unui tratament termic).

În ceea ce privește faptul că pe ele este sau nu un scris, speranțe există și în timp cercetătorii vor putea spune dacă este doar proto-scriere sau scris adevărat, în acest caz din urmă desigur vor trebui să spună despre ce fel de scris anume este vorba pe fiecare din ele (pictografic, ideografic, silabar etc).

Tăblițele de la Tărtăria sînt trei obiecte mici și străvechi de lut. În Transilvania, în localitatea Tărtăria din județul Alba, între Alba Iulia și Orăștie, echipa cercetătorului clujean Nicolae Vlassa a descoperit, în anul 1961, trei tăblițe de lut. Este cunoscut faptul că arheologul Nicolae Vlassa nu a fost prezent pe șantierul arheologic în momentul în care s’au găsit tăblițele de lut.

Tăblițele, care au fost datate în jurul anului 5.300 î.Hr., de cercetătorul german Harald Haarmann, au simboluri similare culturii Turdaș-Vinča, fiind subiectul a numeroase și controversate polemici printre arheologii de pretutindeni, întrucît (în opinia unora) tăblițele ar prezenta cea mai veche formă de scriere din lume.

Două dintre ele sunt găurite și sînt acoperite cu semne, iar a treia folosește o modalitate de scris pur pictografică, respectiv reprezentarea stilizată a unui animal (capră), un simbol vegetal și un altul neclar.

Cea de formă discoidală, cuprinde patru grupuri de semne, despărțite prin linii sau printr’o cruce. Este considerată ca fiind cea mai apropiată de o scriere adevărată. O bună parte din semnele conținute pe ea se regăsesc în literele conținute în inscripțiile arhaice elinești de mai tîrziu, dar și la scrierile feniciană, etruscă, italică veche, iberică.

Cîteva concluzii pe care Marco Merlini le trage după ce a cercetat contextul istoric al descoperirii artefactelor de la Tărtăria, dar și strict despre conținutul acestor Tăblițe de la Tărtăria:

1. Multe dintre interpretările lui Nicolae Vlassa, cercetătorul rumîn care a descoperit tăbliţele în 1961, au fost greşite, conform lui Marco Merlini, interpretarea lui Nicolae Vlassa cuprindea ideile următoare:

–  Oasele par ”arse şi dezmembrate, unele dintre ele sfărîmate.

–  Persoana a fost un bărbat adult.

–  Acesta a fost un Mare Preot sau un Şaman.

–  Preotul a fost incinerat în timpul unui sacrificiu uman.

–  Oasele arse, sfărîmate şi dezmembrate reprezintă ”rămăşiţele unui sacrificiu însoţit de o formă de canibalism ritualic

–  Groapa era o ”groapă magico-religioasă …umplută cu pămînt cenuşos”

–  Mormanul de obiecte găsite pe fundul gropii alături de oasele umane reprezintă ”ofrande de sacrificiu”.

–  Descoperirea reprezintă ”singurul complex magico-religios … de acest tip din arealul culturii Turdaş”.

–  Tăbliţele inscripţionate aparţineau nivelului Turdaş, Cultură care își întindea răspîndirea pe ambele maluri ale Dunării.

–  Printre ”cele mai bune analogii pentru aceste tăbliţe sînt … tăbliţele arhaice din depozitul de la Uruk-Warka IV, pe care multe dintre semne sînt identice sau foarte asemănătoare celor de la Tărtăria”.

2. Rămășițele umane și tăbliţele se găsesc în ziua de azi în subsolul Muzeului Național de Istorie al Transilvaniei.

3.  Tăbliţele au fost datate cu C14 la Roma – ”am solicitat o analiză antropometrică a rămăşiţelor umane la Centrul de Cercetări Antropologice al Academiei Rumîne de Ştiinţe de la Iaşi (Georgeta Miu) şi am trimis probe la Roma, la Laboratorul Departamentului ”Scienzze della Terra” a Universităţii ”La Sapienza” pentru o analiză cu C14 (Gilberto Calderoni)”.

4. Cercetarea lui Marco Merlini a scos la iveală faptul că ”oasele aparţin unei femei foarte bolnave şi foarte bătrîne pentru standardele acelor timpuri”, ce avea vîrsta de 50-55 de ani și o înălțime de 147 cm.

5. Astfel, oasele aparțin unei femei, nu unui mare preot, cum credea Nicolae Vlassa:

”Dacă se doreşte continuarea ideii de groapă rituală, va trebui să începem să vorbim despre Preoteasa de la Tărtăria, femeia-şaman sau femeia-demnitar. În acest stadiu al cercetării preferăm să vorbim despre ”Doamna de la Tărtăria” şi să o descriem ca pe o ”femeie sfîntă, venerată”.”

6.  Marco Merlini:

”Doamna de la Tărtăria nu a fost incinerată în timpul unui sacrificiu uman. Aşa cum am menţionat deja oasele nu prezintă urme de ardere, astfel că nimeni nu a fost incinerat aici în timpul unui ritual de sacrificiu. Ipoteza lui Vlassa cu privire la un sacrificiu uman se bazează pe temeiuri arheologice instabile, însă este mai puţin excentrică decît cred mulţi dintre cercetători.”

7. Nu a fost vorba de canibalism ritualic:

”Dar la Tărtăria nu a avut loc nici o formă de canibalism. În primul rînd, în cazurile de canibalism ritualic sau secular se pot găsi unele rămăşiţe selectate (mai ales de la cap, braţe şi picioare). În cadrul săpăturii arheologice de la Skantea (Moldova, Rumînia) Magda Lazarovici a descoperit cîteva rămăşiţe de la craniu şi de braţe. La Iclod (jud. Cluj, Rumînia) un personaj decapitat şi înhumat ţinea o parte din craniul său în mînă. Şi enumerarea poate continua.”

8. Pînă la studiul lui Marco Merlini, tăbliţele nu au fost niciodată datate cu C14. Datarea cu C14 s’a făcut asupra oaselor și nu asupra tăblițelor:

”În realitate tăbliţele nu au fost niciodată analizate prin datarea cu radiocarbon, iar legendele abundă. De exemplu, trebuie să se ia în considerare faptul că şi în prezent mai circulă încă mitul unei analize ruseşti realizată la începutul anilor ’60.

Amuletul Rotund

În plus, potrivit mai multor arheologi rumîni, tăbliţele nu mai pot fi supuse analizei cu C14, deoarece Vlassa nu a fost prezent la descoperirea lor, descoperire ce a avut loc înainte cu cîteva ore de finalizarea săpăturii.

Tăbliţele erau moi, acoperite cu calcar datorită umidităţii din interiorul gropii. Pentru a le întări, un restaurator bine-intenţionat, dar pripit, a decis să le ardă în cuptorul electric al laboratorului muzeului.”

Rezultatele analizei din Roma au calibrat vechimea rămășițelor la 5370 – 5140 î.Hr.

9. Tăbliţele de la Tărtăria sînt produsele autentice ale scrisului european și nu au nimic în comun cu scrisul din Mesopotamia:

”Orice paralelă între inscripţiile de la Tărtăria şi scrisul din Mesopotamia este slabă din raţiuni cronologice şi grafice.

După cum vedem din tabelul de mai sus, așa-zisele însemne ”secuiești” sînt în realitate litere dunărene (din coloana Tordos-Vinca culture), preluate de la rumîni așa cum a susținut și Simon de Keza

În primul rînd, dezvoltarea scrisului descoperit în Transilvania preceda curente evoluţionare similare din Mesopotamia cu aproape un mileniu. În al doilea rînd, dacă semnele europene sînt comparate cu cele din cadrul listei ATU (Green şi Nissen 1987), nu pot fi observate convergenţe substanţiale.”

10. Marco Merlini:

”Descoperirile de la Tărtăria aparţin civilizaţiei Turdaș-Vinča, faza culturală B1 / B2. Dacă se compară secvenţa cronostratigrafică a siturilor din Transilvania şi Banat cu vîrsta stabilită cu C14 a oaselor umane descoperite de Vlassa în groapa rituală, Doamna de la Tărtăria ar putea fi situată în neoliticul mijlociu, cultura Turdaș-Vinča, faza B1/B2.

Practic vîrsta ei se situează între cea mai veche datare calculată pentru cultura Banatului (de la 6330 ±140 yr BP Lv-2139 la 6240±70 yr BP Lv 2148) şi aparţinînd respectiv fazei Vinča B1 (nivelul 2 al bordeiului) şi Vinča B1 / B2 (nivelul 3 al bordeiului).”

Observînd similitudini între tăblițele găsite la Tărtăria și scrierile de pe tăblițele sumeriene de la Uruk și Djemdet Nasr, cele din urmă datînd de la sfîrșitul mileniului al IV-lea și începutul mileniului al III-lea î.Hr., N. Vlassa a luat în considerare ipoteza conform căreia și tăblițele de la Tărtăria ar fi vestigii ale unei scrieri străvechi legate de scrierea sumeriană.

Acum, însă, știm că Tăblițele de la Tărtăria ar fi mai vechi cu un mileniu decît monumentele scrierii sumeriene, fiind datate (este adevărat, prin metode indirecte; este de văzut ce se înțelege prin metode indirecte) din prima jumătate a mileniului IV î.Hr.

Astfel, dacă se admite că ele reprezintă într’adevăr scrieri, Tăblițele de la Tărtăria sînt cele mai vechi scrieri din lume găsite pînă’n prezent. Cele 3 tăblițe de la Tărtăria au fost, totuși, datate indirect, căci din cauza conținutului prea mic de carbon și cel mai important datorită unui tratament termic de coacere în cuptor, pentru o mai bună conservare, nu mai pot fi datate niciodată cu radiocarbon.

S’au făcut analize pe alte obiecte (oase) găsite împreună cu ele în groapa rituală. Aceasta este metoda numită mai sus metoda indirectă. Cu toate acestea, există voci sceptice care susțin că tăblițele sînt falsuri, ”puse” în groapă de descoperitor, fapt ce nu poate fi clar infirmat, de vreme ce nu se pot lua probe din piese. Sau dacă nu sînt falsuri, au fost luate din bogata moștenire de obiecte descoperite anterior de Zsofia Torma, mii din ele aflate în nu prea mare sau clară ordine în subsolul muzeului din Cluj.

Tăblițe oarecum asemănătoare au fost găsite în colina de la Karanovo, din sud-estul Bulgariei, într’un nivel neolitic, însă acestea corespund mileniului III î.Hr. Tăblițele de la Karanovo sînt reprezentate de cîteva sigilii de lut dintre care unul – rotund, cu diametrul de 6 cm – are gravate semne pictografice și este împărțit în patru sectoare clar delimitate, la fel ca tăblița discoidală de la Tărtăria.

Și la Gradeșnița, localitate din nord-vestul Bulgariei, s’au găsit două platouri de dimensiuni reduse; pe fundul uneia dintre ele se poate recunoaște reprezentarea schematică a unei ființe omenești sau divinități, iar cel de’al doilea relevă o decorație care ar putea fi o formă de scriere apropiată de cea de pe sigiliul de la Karanovo și de una din tăblițele de la Tărtăria.

Unii cercetători sau entuziaști, pe baza celor trei descoperiri presupus mai vechi decît scrierea sumeriană, au ridicat ipoteza că scrierea în general, apoi sub forma pictogramelor a apărut mai întîi în sud-estul Europei și nu în Mesopotamia, teorie puternic criticată în arheologia mondială.

De asemenea, există ipoteza că aceste piese ar fi ajuns în Transilvania datorită unor contacte economice sau de altă natură cu Orientul Apropiat, deși datarea tăblițelor este mai timpurie cu un mileniu față de apariția scrisului în Orient.

De asemenea, există ipoteza unui contact și transmiterii din aria Egeeană, existînd multe elemente care îndreaptă cercetătorii în mod special spre zona insulelor Ciclade. Lăsăm la o parte faptul că aria Cicladelor este legată direct și strîns de precursorii civilizației elinești (civilizațiile pelasgilor, minoanilor, micenienilor).

Prezența unor artefacte ridică un semn de întrebare: este vorba de statuetele din alabastru, acest material fiind folosit în Ciclade, stilul sau maniera execuției este asemănătoare cu cea de acolo, precum și obiecte de podoabă, fiind vorba de scoicile Spondylus care cresc cu precădere în Marea Mediterană.

Comparație cu Mesopotamia

Unii savanți ruși, americani, bulgari și zimbabwieni au sugerat că poporul din Sumer a emigrat spre Orient pornind din spațiul carpato-danubian, ceea ce ar putea explica diferențele surprinzătoare dintre culturile sumerienilor și ale vecinilor lor semiți.

Condițiile descoperirii

Ca să sintetizăm puţin, primele inscripţii erau descoperite în 1875 la Turdaş de către baronesa Zsofia Torma, unul din acei pionieri ai arheologiei fără multe titluri academice din secolul al XIX-lea.

Noi descoperiri au apărut apoi în locuri precum Vinca sau Lepenski Vir în Serbia, Gradeşniţa în Bulgaria ş.a.m.d. Era vorba mai ales de idoli şi vase purtînd inscripţii, alte obiecte de cult, nu în ultimul rînd tăbliţe ceramice.

În Rumînia, cea mai importantă descoperire s’a întâmplat în anul 1961, cînd echipa arheologului Nicolae Vlassa scotea din mormîntul unei femei-şaman a civilizaţiei Vinca-Turdaş faimoasele tăbliţe de la Tărtăria. Din anii 1870 pînă în anii 1960 nimeni nu s’a îndoit că acestea erau inscripţii, însă, cum deja grosul comunităţii ştiinţifice ”stabilise” că cea mai veche scriere din lume sunt pictogramele sumeriene de la Djemet-Nassr, aceste inscripţii din spaţiul Dunării de Mijloc şi de Jos au fost atribuite unei colonizări sumeriene sau unei influenţe sumeriene, venită pe calea unor presupuse relaţii comerciale.

Nicolae Vlassa nu a fost prezent pe șantierul arheologic de la Tărtăria Gura Luncii în momentul descoperirii tăblițelor, descoperirea fiind făcută cu puțin înainte de încheierea programului de lucru.

De asemenea, tratamentul la care au fost supuse piesele nu este menționat în raportul preliminar de săpătură și nu există schițe și fotografii ale pieselor din care să reiasă poziția lor exactă în momentul descoperirii.

Schițele relativ la poziționarea gropii ritualice nu sînt bine făcute, de fapt nu ne putem baza pe ele. De asemenea, este cunoscut faptul că N. Vlassa nu a putut fi găsit ore în șir imediat după momentul descoperirii, de fapt a fost de găsit doar a doua zi.

Apoi este cunoscut faptul că era reticent sau chiar refuza discuții cu colegii sau prietenii apropiați asupra amănuntelor descoperirii. A declarat un număr variabil de artefacte (mai mic) decît au fost în realitate.

Anii ’60 ai secolului trecut au declanşat însă controversa. Datările cu izotopul carbon 14, radioactiv, tehnologie dezvoltată în acei ani, au arătat că artefactele cu inscripţii dunărene erau cu circa 1500 – 2000 mai vechi decît primele inscripţii cunoscute din sudul Irakului.

Cum uneori chiar şi pentru comunitatea ştiinţifică este foarte dificil să’şi păstreze deplina obiectivitate şi deschidere către nou, în loc de fi de acord cu revizuirea istoriei scrisului, majoritatea specialiştilor au început să nege caracterul de scriere al acelor înşiruiri de semne, pe unicul criteriu real că erau prea vechi; ceea ce contrazicea modelele teoretice consacrate ale modului în care a apărut scrierea şi primatul istoric mesopotamian pe susţinerea căruia fuseseră construite cariere.

O civilizaţie neolitică, oricît de avansată, nu ar fi trebuit să fie suficient de dezvoltată socio-economic pentru a da naştere unui sistem de scriere. Americanul Shan Winn, care şi’a susţinut doctoratul pe acest subiect chiar în acei ani, a fost sfătuit să nu folosească noţiunea de scriere, pentru că asta i’ar compromite reputaţia.

Prin urmare, el a venit cu termenul vag şi cam lipsit de conţinut de ”semne preliterale”.

Paradoxal, în anii ’90, cînd ca urmare a unei deschideri către noutate în mediul academic occidental, Shan Winn a revenit la a discuta despre semnele dunărene în termeni de scriere în toată puterea cuvîntului, conceptul său politically correct de ”semne preliterale” prinsese rădăcini printre specialiştii din ţările de provenienţă ale artefactelor.

În evaluarea lui Marco Merlini şi a multora dintre autorii citaţi de el, am avea de’a face cu un logo-silabar, adică un sistem de scriere care conţine atît semne care exprimă cuvinte întregi, cît şi semne care exprimă silabe.

De asemenea, există un număr de pictograme, al căror sens poate fi oarecum dedus din desenul stilizat pe care’l reprezintă, şi un număr de semne abstracte, unele de bază şi altele derivate prin aplicarea de diacritice (liniuţe, cruciuliţe, puncte).

Numărul de 5241 de semne identificate pînă la momentul publicării lucrării lui Merlini este consistent unui logosilabar. Acolo unde apar izolate, nimeni nu poate fi sigur că nu reprezintă un alt tip de simbolistică, dar unde apar de la două în sus în şiruri ordonate şi fără a inunda întreg spaţiul în care se află, devine destul de evident că sînt inscripţii.

Cele mai timpurii provin destul de pe la începuturile neoliticului pe teritorii care astăzi fac parte din Rumînia, Serbia şi Bulgaria, apoi se constată o răspîndire a acestei scrieri pe cuprinsul teritoriului amintit mai sus.

O ultimă înflorire se constată la civilizaţia Cucuteni; în acest caz Marco Merlini nu exclude posibilitatea să fie vorba totuşi de o altă scriere, derivată din cea anterioară născută în bazinul Dunării de Jos.

Cert este că de pe la anul 3500 î.Hr., cînd Danube Civilization intră în criză, colapsînd cîteva secole mai tîrziu, nu s’au mai putut data artefacte cu inscripţii mai recente.

Sigur, se poate gîndi dacă scrierea dunăreană nu a stat cumva la baza linearului A din Creta epocii următoare, cea a bronzului, care la rîndul ei a dat naştere linearului B micenian şi silabarului cipriot, folosit pînă spre antichitatea tîrzie, unele asemănări grafice existînd, dar deocamdată dovezile nu permit mai mult decît simpla speculaţie.

Cu atît mai puţin există dovezi că o scriere derivată ar fi fost încă în uz pînă în vremea geților, în epoca fierului; în general, în rarele momente cînd au scris, geții au folosit alfabetul propriu sau cel pe care’l utilizau și elenii, şi apoi pe cel importat de la Roma, cel latin fiind la rîndul lui o adaptare tîrzie a celui dunărean.

Citește și:

Iar asemănarea între unele semne ale scrierii dunărene cu ciudatele inscripţii pe maxilare de cal de la Chitila din secolul al VI-lea d.Hr., cu semnele de răboj folosite de oierii rumîni sau cu unele din runele ”secuieşti” (despre care cronicarul medieval Simon de Keza susţine că secuii le’au preluat de la rumîni, dar în lipsa prezenţei lor pe artefacte atribuibite rumînilor, originea central asiatică este la fel de nesigură) poate fi rodul purei întîmplări.

Dovezile privind o astfel de continuitate sigur lipsesc, deocamdată cel puţin. În schimb, ar putea exista o legătură între prezenţa unei scrieri foarte vechi în bazinul Dunării şi acea interdicţie de folosire a scrierii pe care autorii antici o atribuie druizilor celţi (şi pe care autori precum Mircea Eliade o presupun şi la alte popoare vorbitoare de limbi indo-europene, cum ar fi geții).

Nu de alta, dar ca să interzici o scriere din motive magico-religioase, trebuie să ai conceptul scriptic și noţiunea de a scrie. Dacă ne amintim, Deceneu dacă interzicea cultivarea viei în scopul eradicării alcoolismului trebuia să existe conceptul vinificației, dar și dezmățul și orgiile udate cu vin pentru a putea fi interzise.

Ipoteza civilizației de pe Valea Dunării

Ideea civilizației de pe Valea Dunării și posibilitatea apariției scrierii în această zonă este susținută printre alții de Marco Merlini, Harald Haarmann (vezi videoclipul tradus de mai sus), Joan Marler, Marija Gimbutas, Sorin Paliga ș.a.

Citește și:

Spre deosebire de scrisul cuneiform sau ieroglifele egiptene care au apărut în urma necesității de a efectua calcule agricole, scrierea din Valea Dunării avea o funcție religioasă.

Civilizația apărută pe Valea Dunării este cea mai veche civilizație din Europa (5500-3500 î.Hr.), acoperind un spațiu care se întindea din partea de nord a Greciei actuale și pînă în Slovacia și din Rumînia pînă în Croația. Civilizația corespunde în mare măsură culturii Turdaș – Vinča.

Răspîndirea vechii scrieri danubiene

Tăblițe asemănătoare cu cele de la Tărtăria s’au descoperit în Rumînia și în punctul numit Vadu Rău, din localitatea Fărcașa (Jud. Neamț). Aici s’au descoperit o serie de obiecte neolitice, cum ar fi: fusaiole, greutăți pentru plasele de pescuit sau pentru războiul de țesut, topoare șlefuite din piatră dar și niște tăblițe din lut ars.

Unele tăblițe sînt de forme rectangulare, ovale sau rotunde, care prezentă pe una din fețe diverse semne incizate: romburi franjurate, linii intersectate, alte linii mai mici așezate în rînd, diverse puncte scobite etc. O parte din aceste tăblițe sunt relativ identice cu cele de la Tărtăria.

Semne similare cu cele de la Tărtăria se regăsesc pe mii de artefacte descoperite în diferite zone din Europa de sud-est, în situri arheologice ca: Parța, Tangiru, Cucuteni (Rumînia), Duruitoarea Veche (Moldova), Tripolie (Ucraina), Vinča (Serbia) etc.

Cercetătoarea americană de origine lituaniană Marija Gimbutas a formulat în anii 1950 Teoria culturii gorganelor sau Ipoteza kurgană.

Marija Gimbutas a descris un model de preistorie europeană în care ”Cultura Danubiană” formează miezul așa zisei Europe Vechi, o civilizație relativ avansată, vorbind limbi pre-indo-europene, care a fost invadată de triburile proto-indo-europene masate în stepa nordică a Mării Negre.

Triburile proto-indo-europene erau de fapt păstori nomazi, care s’au răspîndit inițial în întreaga stepă din nordul Mării Negre, din jurul Mării Caspice și parțial în Europa de Est.

Gimbutas a propus trei valuri de extindere a culturii gorganelor. Primul val are un areal de extindere de la Volga inferioară în Europa de Est și duce la coexistența culturilor Kurgan I și Cucuteni-Tripolie. Migrațiile primului val se extind pînă în Balcani și, de’a lungul Dunării, pînă la culturile Turdaș-Vinča și Lengyel în Ungaria.

Așadar, pînă la lămurirea completă a problemei şi eventuala rescriere a istoriei scrisului, mai e nevoie de multe cercetări. Iar eventuala decodificare a acestor semne şi citirea efectivă a lor sînt slabe şanse să se petreacă în timpul vieţilor noastre.

Dar ar fi bine să efectuăm acest demers cît mai susţinut şi mai eliberat de poluarea pe care o reprezintă atît gîndirea dezirativă şi tendinţa de elucubrare naţionalistă de tip protocronist, cît şi complexele, frustrările şi chiar reaua credinţă a demitizatorilor de dragul demitizării, de pornirea demolatoare faţă de orice reprezintă moştenire culturală istorică naţională din partea internaţionaliştilor radicali și inconștienți şi de tendinţa anti-națională a unor specialişti de a ţine mai mult la teoriile consacrate şi la reputaţie decît la adevărul istoric.

Este îmbucurător că pînă şi un Sabin Luca, arheolog de prestigiu şi director al Muzeului Naţional Brukenthal, nu a mai putut sta indiferent, fiind pînă recent un negaţionist al existenţei unei scrieri arhaice dunărene, el aplecîndu’se cu mare atenție asupra propriilor descoperiri, făcute cu ocazia descărcărilor arheologice de pe autostrada cu scandal, Sibiu-Orăştie.

Citește și:

Surse:  Marco Merlini – Doamna de la Tărtăria şi enigma datării tăbliţelor de la Tărtăria, pag. 2, pag. 4, pag. 5, pag. 7, pag. 10, pag. 11, pag. 12, 23.03.2014, Marco Merlini – Introduction to the Danube Script, 23.03.2014, marturiilehierofantului.blogspot.com/

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

SLUGILE BUDAPESTEI RĂSPLĂTITE CU ONORURI ȘI BANI

Slugarnicul Budapestei, pamfletarul Lucian Boia, a fost decorat de președintele Ungariei cu ”Crucea de cavaler a Ordinului de Merit”.

Individul Lucian Boia a fost decorat de preşedintele Ungariei, János Áder, cu titlul ”Crucea de cavaler a Ordinului de Merit al Ungariei” în semn de recunoaştere a activităţii deosebite desfăşurate ca pamfletar romînofob, precum şi a întregii ”opere” de mistificare a trecutului istoriei rumînilor, prin care așa cum consideră oficialii maghiari ar contribui, chipurile, în mod semnificativ la îmbunătăţirea relaţiilor dintre poporul maghiar şi rumîn,  se specifică în publicația maghiară Hirado.hu.

Citește și: ASISTĂM LA PUNEREA ÎN OPERĂ A UNUI PROGRAM VIZÎND ȘTERGEREA IDENTITĂȚII NAȚIONALE A POPORULUI RUMÎN

Distincţia a fost înmînată Lui Lucian Boia, cunoscut pentru cărţile sale considerate demolatoare de tabuuri şi de mituri, de către ambasadorul Ungariei la Bucureşti, Botond Zákonyi, în cadrul unei festivităţi în cerc restrîns organizat, pe 21 ianuarie 2020, la Ambasada Ungariei din Bucureşti.

Maghiarii sînt satisfăcuți că Lucian Boia s’a opus în repetate rînduri concepţiei oficiale rumînești despre istorie, oglindită în manualele şcolare, şi astfel a devenit la fel de multe ori, pe bună dreptate, ţinta naţionaliştilor și patrioților rumîni.

Lucian Boia a declarat presei ungare că a fost surprins de distincţia primită de la statul ungar, dar o primeşte cu plăcere; ştia că lucrările sale sunt citite şi în maghiară, dar nu şi’a închipuit că se bucură de o asemenea popularitate.

Boia a precizat că se consideră un om liber, iar în democraţie fiecare are dreptul să judece şi să’şi exprime opinia proprie. De asemenea, crede că nu există contradicţie între disputele rumîno-maghiare despre istorie şi faptul că a primit o decoraţie din partea
statului ungar.

Citește și: ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

Întrebat fiind că această distincţie îi este înmînată în anul centenar al Tratatului de pace de la Trianon, cînd pe ordinea de zi a parlamentului rumîn se află un proiect de lege care vrea să decreteze zi de sărbătoare data de 4 iunie, pe care Ungaria o consideră ca ziua celei mai mari nedreptăţi din istorie, Lucian Boia a răspuns că nu ştie despre această iniţiativă, dar crede că rumînii ar trebui să accepte şi să respecte faptul că Trianon
reprezintă o traumă majoră pentru Ungaria şi pentru naţiunea ungară.

Lucian Boia a afirmat: rezolvarea durerilor din trecut – şi nu numai în cazul maghiarilor – nu trebuie căutată în trecut, deoarece istoria nu poate fi schimbată, ci în viitor.

Lucian Boia:

”Istoria şi’a accelerat cursul, schimbările sînt tot mai repezi şi s’ar putea ca
peste două sau trei generaţii să ni se pară foarte departe toate
aceste dispute naţionaliste de secol 19”, a spus Boia, adăugînd că el crede în Uniunea Europeană care este în curs de consolidare în care nu vor mai exista graniţe.

Lucian Boia:

”Cu toţii suntem europeni pînă la urmă, ne asemănăm între noi şi problemele noastre
se aseamănă între ele în mult mai mare măsură, decît cu problemele
celor care trăiesc pe alte continente.”

La întrebarea: unde trebuie căutate punctele de plecare ale unei reconcilieri rumîno-maghiare, Boia a spus: poate că este naiv, dar el consideră relaţiile dintre Rumînia şi Ungaria mai degrabă bune în ansamblu.

Boia a recunoscut că există dispute privind istoria, însă acestea ar trebui rezolvate de istoricii celor două popoare, aşa cum au reuşit să facă francezii şi germanii.

La observaţia presei că tocmai concepţiile diferite despre istorie, prezente în manuale, sînt cele care transmit adversităţile între rumîni şi maghiari de la o generaţie la alta,

Lucian Boia a precizat: din păcate, istoria nu este ştiinţa adevărului absolut, ci o interpretare ulterioară a unei realităţi petrecute, influenţată de perspectiva, de cultura, de ideologia autorului său.

Boia a adăugat: nici el nu consideră de bun augur faptul că în Europa există atît de multe interpretări ale istoriei.

Istoricii români şi unguri ar trebui să ajungă la o înţelegere cel puţin în chestiuni esenţiale, pentru a elabora o istorie, chiar dacă nu oficială, cel puţin conformă principiilor europene.

Lucian Boia se mai laudă cu ”sinceritatea” sa:

”Eu am scris istoria pe care am crezut’o de cuviinţă, am scris’o onest, am încercat să interpretez lucrurile ferindu’mă cît mai mult de ideologii şi mai ales de naţionalismul extrem care a făcut atîta rău. Acesta e demersul meu. Aş vrea să pot să schimb
lumea, s’o fac mai bună, mai dreaptă, dar nu am asemenea forţe.”

În discursul său laudativ (cum altfel?)  Botond Zákonyi a subliniat: Lucian Boia nu rescrie istoria în cărţile sale eseistice care au iscat controverse mai mult sau mai puţin violente, ci el o regîndeşte, punînd evenimentele istorice într’o altă lumină. Nu are o
semnificaţie deosebită faptul că Boia a primit distincţia statului ungar în anul centenar al Trianonului, deoarece ea ar fi actuală şi anul viitor, aşa cum ar fi fost de actualitate şi anul trecut, în acest an însă se condensează această aglomeraţie de probleme care
poartă de obicei numele de ”trauma Trianonului”, iar problemele maghiarilor sînt foarte bine ”atenuate” de lucrările lui Boia, a arătat ambasadorul Ungariei la Bucureşti.

Vă reamintim că activitatea sa de slugărnicie a lui Lucian Boia nu a fost doar față de Bu8dapesta, ci și față de Berlin, fiind recompensat  şi de Germania prin acordarea unei distincţii de stat în 2018, cînd a fost decorat cu Crucea Federală de Merit a Germaniei în grad de cavaler.

Cu alte cuvinte, denigrarea și trădarea neamului din care te tragi în beneficiul unor alte neamuri, este foarte apreciată în Ungaria și Germania.

Halal !

Credem că aceste două distincții spune totul despre acest trădător al intereslor rumînești, fie că vorbim de istorie, ori de literatură, și sîntem siguri în același timp că pentru viitorul european opera acestui trepăduș nu va avea nici o contribuție de valoare, ci doar așa cum de altfel o recunoaște chiar Boia, doar a unei opinii complet diferite pe care a adoptat’o cu obstinație față de linia oficială a statului rumînesc, dar contrară, de asemenea și liniei pe care naționaliștii și patrioții rumîni o adoptă de multe ori paralel cu cea oficială.

Așadar, trei linii distincte de interpretare a unei singure realități a trecutului, trebuie să recunoaștem că deja este prea mult.

Sursa: hirado.hu

Citește și: GEȚII AU IMPUS RESPECTUL IMPERIULUI ROMAN

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

ADEVĂRUL DESPRE ”GEȚII DE PIATRĂ” DE PE MUNTELE NEMRUT

În sud-estul Turciei și lîngă Eufrat, fluviul care este considerat, cel puțin pînă azi, leagănul omului, găsim muntele Nemrut Dagi, cunoscut și sub numele de Nemrud Dag, care în vremurile antice era precum Grădina Edenului pentru oameni.

În acest deșert stîncos pustiu lung de cîțiva kilometri, la o altitudine de peste 2.000 de metri, se află unul dintre cele mai mari și neașteptate omagii aduse zeilor.

De aici din Munţii Taurus, ce reprezintă graniţa sudică a unor podişuri vaste (al Anatoliei şi al Armeniei), pe care le separă de Marea Mediterană, izvorăsc cele mai importante ape ale vechii Mesopotamii şi, tot aici, se pare că a fost amplasată biblica Arcă a lui Noe.

La cîțiva ani dupa moartea lui Antiohus, de aici au plecat regii magi, urmărind o stea, care’i va conduce pînă la Bethleem …

Puţini ştiu însă, că Munţii Taurus, dar mai ales extensia lor, Munții Anti-Taurus, care fac parte împreună cu Muntele Ararat din lanțul Munților Caucaz, ascund o multitudine de peisaje, de o frumuseţe sălbatică, greu de redat în cuvinte, dar şi obiective turistice şi istorice, în faţa cărora nu poţi rămîne indiferent, iar aici ne referim îndeosebi la Nemrut Dağı (Muntele Nemrut), considerat de unii muntele care’i adăpostește pe ”dacii nemuritori”.

În 1881, acest loc a fost descoperit de inginerul german Karl Sester în timpul lucrărilor arheologice. Însoțitorul lui Sester, un asistent kurd, continua neîncetat să vorbească despre zei uriași despre care se spunea că se află în vîrful unui munte. La început, nu a acordat nici o atenție acestor povești, deoarece pe hărțile europene nu exista nici un munte.

Dar uriașul munte de stîncă, cel care se ridica în fața lui l’a convins să’l cerceteze, iar urmare acestei curiozități, ruinele mormîntului-sanctuar din Antiohia de pe muntele Nemrut au fost adăugate mai tîrziu în 1987, listei de patrimoniu mondial UNESCO.

În urma săpăturilor efectuate, arheologii au ajuns la o concluzie clară, aceea de a atribui construcțiile și statuile descoperite civilizației commagenilor, neamuri bune cu ”dahii”, armenii, și massa-geții, de aici și înrudirea naturală cu geții carpatici, pentru că în antichitate neamurile erau mai puțin distincte, numeroase triburi din jurul Mării Negre fiind născute din strămoși comuni.

Numeroasele inscripții descoperite în situl arheologic nu i’au putut ajuta pe experți să determine cu exactitate istoria acestui popor misterios, ci doar să descopere cine a fost ctitorul acestui monument.

Citește și: TRACIA ȘI ANATOLIA, ȚINUTURI VECHI GETICE

Oricum, prezenţa unor geți, în Anatolia nu ar trebui că mire pe nimeni, ţinînd cont de faptul că în antichitate malurile strîmtorii care face legătura între Marea Mediterană şi Marea Neagră era locuită de neamul getic al Dardanilor, de unde numele Strîmtoarea Dardanele, sau de geții brigi de la sud de Dunăre, care au fondat în Anatolia, Regatul Frygiei, de hitiți, de troieni, bitini și alte numeroase triburi înrudite din acest spațiu vast.

Aflat în sud-estul Turciei, la 40 kilometri nord de Kâhta, lângă Adıyaman, Muntele Nemrut (Muntele Zeilor) a devenit celebru în întreaga lume pentru complexul sculptat în piatră (unul dintre cele mai impresionante monumente atribuit civilizaţiei elene), de o valoare deosebită, localizat pe teritoriul unde în trecut a existat o ţară, ce a rămas în istorie sub numele de Commagene.

Înglobat în timpul lui Nero în noua provincie romană Siria, amintirea statului ar fi dispărut cu totul (mai ales după ce o mare parte a sa fost acoperită cu apă, odată cu crearea Barajului Atatürk), dacă regele Antiochus I nu ar fi fost un exemplu al narcisismului uman și nu ar fi avut inspiraţia să comande construcţia masivului tumul de pe Nemrut Dağı, o fabuloasă grămadă de stîlpi din piatră şi statui care rivalizează cu cele ale faraonilor egipteni.

Spre deosebire de cele mai multe state uitate ale Antichităţii tîrzii, Commagene şi’a săpat locul în istorie în piatră, şi a captat astfel, atenţia a mii de vizitatori, curioşi să vadă cu ochii lor fabuloasele vestigii din vîrful Muntelui Nemrut.

Tumulul ce se află aici, a fost construit de conducătorul regatului, Antiochus I, obsedat fiind de propria persoană, ca ultim loc de odihnă al său. El s’a aflat în fruntea statului vreme de 32 de ani, între anii 70 – 38 î.Hr.

Referitor la modul în care a fost conceput monumentalul mormînt al lui Antiochus I, istoricii sînt de părere că acesta este o dovadă de iscusime inginerească deosebită. Cît despre schema de creare a camerei mortuare, ea s’a dovedit eficientă în timp, în a împiedica hoţii de’a o vandaliza.

De altfel, aici nu a intrat nimeni niciodată, comorile din interior aşteptînd răbdătoare să fie scoase la lumină şi să’şi spună povestea.

Cine au fost însă cei care au format Casa Commagene ?

O legendă povesteste că pe aceste meleaguri, în timpurile antice, exista un stat prosper, puternic și infloritor, numit Commagene. Un timp indelungat, locuitorii acestei tări au luptat să se elibereze de cotropitorii asirieni. Commagene a intrat în istorie drept un stat dependent de Asiria, care a devenit ulterior o provincie a acesteia.

Genealogia lor, se pare că porneşte de la linia secundară a seleucizilor din Antiohia, care s’au stabilit la poalele dealului Eufratului Superior. S’au intitulat ”fraţi gemeni” ai ahemenizilor din vechiul Iran (pe linie paternă) şi descendenţi ai lui Alexandru Macedon (pe linie maternă).

Dacă este adevărat, atunci înseamnă că locuitorii Statului Commagene, au fost sinteza culturală perfectă între est şi vest, atît de căutată de marele Alexandru, aflați aproape de centrul imperiului creat de acesta.

Piesa centrală a ceea ce odată a fost Statul Commagene, este piscul său, Nemrut – unul dintre cele mai înalte vîrfuri ale Mesopotamiei (aflat la o înălţime de peste 2.100 de metri), unde se găsesc împrăştiate statuile zeilor Antichităţii, impresionante prin mărimea şi frumuseţea lor.

Robert H. Hewsen (2001) în Armenia: Un Atlas istoric,  Chicago: University of Chicago Press. p. 42 spune:

”Semnificația Commagene pentru noi constă în faptul că dinastia regală pare să fi fost de origine armenească, un urmaș al Orontizilor, care a condus și Armenia și Sophene și, poate, odată și Armenia Mică, dacă nu avem mai multe informații despre întemeierea acelui stat armean puțin cunoscut. Că Commagene a aparținut regatului armean în perioada Orontidă se demonstrează mai întîi prin faptul că două dintre orașele sale (Samosata și Arsameia) par să fi fost numite după regii Orontizi, iar în al doilea rînd prin faptul că a fost condus de o ramură în sine a Dinastiei Orontide.”

Unii savanti sînt de părere că, în anul 72 î.Hr., aici domneau romanii, care îi impuneau lui Mithridates să primească titlul de împărat.

Asemeni împăraților Persiei si Macedoniei, dar si multor regi elenistici, Comagenii se considerau egalii zeilor.

Construcția acestui complex funerar inedit a început în timpul domniei împăratului Mithridates și s’a terminat în timpul domniei fiului sau, Antiohus I.

În vîrful celui mai înalt pisc al regiunii, cu vederi în toate direcţiile, Antiochus I şi’a pus soldaţii să tragă blocuri uriaşe de piatră, pentru a construi pe terasele gemene orientate spre est şi vest, masivele statui ale zeilor săi favoriţi. Printre aceştia, Antiochus a ţinut să se includă şi pe sine, regele crezînd că’şi trage originea din zei, după cum am mai amintit, prin înrudirea sa cu Alexandru Macedon.

Mai multe reliefuri de gresie descoperite la locul conțin unele dintre cele mai vechi imagini cunoscute cu două figuri care’și strîng mîinile.

Toate capetele statuilor – rostogolite de la locul lor – sînt ceva mai înalte decît un om obişnuit şi cîntăresc aproximativ şase tone fiecare.

Aici mai pot fi admirate şi cîteva reliefuri care ni’l înfăţişează pe Antiohus, în timp ce dă mîna cu diverse zeităţi.

Alături de zei şi omul-zeu Antiochus, mai există alte două statui: un vultur şi un leu.

Un relief deosebit este ”Relieful Constelaţiei Leului”, de pe terasa de vest, care conţine Horoscopul lui Antiohus, realizat la încoronarea tatălui său, Mithridates I Callinicus, la 14 iulie 109 î.Hr.

Subiectul încoronării lui Mithridates I, a creat o serie de speculaţii, printre care şi cea a şcolii de reîncarnare a lui Erich von Däniken. Concret, o femeie din Olanda, pe nume Laura Crijns, a susţinut că ea a fost de faţă în noaptea în care Mithridates a devenit rege, drept urmare ar cunoaşte intrarea secretă către comorile din Commagene.

Astfel, ea a fost destul de aproape în a convinge autorităţile din Turcia de a aproba excavarea în zonă, încercînd să reuşească cu intuiţia ceea ce arheologul american Theresa Goell a eşuat cu dinamita (aşa se face de ce acum tumulul este cu 50 de metri mai scund decît înainte).

Cînd Antiohus a domnit ca rege, el a creat un cult regal pentru el însuși și se pregătea să’i fie închinat după moartea sa. Antiohus a fost inspirat să’și creeze propriul cult în formă elenistică a religiei Zoroastrianismului.

Antiohus a lăsat multe inscripții elinești care dezvăluiau multe aspecte ale religiei sale și explicîndu’și scopul acțiunii. La baza muntelui se află un depozit cu manuscrise antice și materiale culturale istorice.

O inscripție în limba elină permite identificarea planetelor: Jupiter, Marte si Mercur.

Într’o altă inscripție, Antiohus a indicat ca mormîntul său să fie construit într’un loc înalt și sfînt, îndepărtat de oameni și apropiat de zei, printre care el va fi numărat.

Antiohus dorea ca trupul său să fie păstrat pentru eternitate. Zeii cărora i s’a închinat erau un sincretism al zeilor eleni, armeni și persani, precum:

1. Hercules / Vahagn / Artagnes / Ares,

2. Zeus / Aramazd / Oromasdes (asociat cu zeul iranian Ahura Mazda),

3. Tyche / Comagene și

4. Apollo / Mithras.

Iată unul dintre textele care apar pe spatele imaginilor așezate ale următoarelor personaje, pe terasele din est și vest, în cazul de față cel care se referă la Artagnes / Hercule / Ares:

”Marele rege Antiochos, Dumnezeul, cel drept, manifestul (zeitatea), prietenul romanilor și al elenilor, fiul regelui Mitridates Kallinikos și al lui Laodike, zeița iubitoare de frate, fiica regelui Antiochos Epiphanes, Iubitorul de mamă, Victoriosul, a înregistrat pentru toate timpurile, pe piedestalele consacrate cu scrisori inviolabile, faptele clemenței sale.

Am ajuns să cred că, pentru omenire, toate lucrurile bune evlavia este atît posesia cea mai sigură, cît și cea mai dulce plăcere. Această judecată a devenit, pentru mine, cauza puterii norocoase și folosirea ei binecuvîntată; și pe parcursul întregii mele vieți am apărut tuturor oamenilor ca unul care a crezut în sfințenie cel mai sigur paznic și desfășurarea inegalabilă a domniei mele (sau a împărăției). Prin aceste mijloace, am scăpat, contrar tuturor așteptărilor, de mari pericole, am devenit ușor stăpînul situațiilor fără speranță și, într’un mod binecuvîntat, am ajuns la plinătatea unei vieți lungi.

După ce am preluat stăpînirea tatălui meu, am anunțat, în mila gîndului meu, că regatul supus tronului meu ar trebui să fie locația comună a tuturor zeilor, prin faptul că prin orice fel de artă am decorat reprezentările lor forma, așa cum străvechea lume a perșilor și a elenilor – rădăcinile norocoase ale strămoșilor mei –  ni le’a predat (nouă) și le’a onorat cu sacrificii și festivaluri, așa cum a fost regula primitivă și obiceiul obișnuit al întregii omeniri; în plus, propria mea considerație a conceput în continuare alte onoruri și mai ales strălucitoare.

Și așa cum m’am gîndit să pun bazele acestui mormînt sacru, care trebuie să fie indestructibil de ravagiile timpului, în imediata apropiere a tronului ceresc, în care forma exterioară a persoanei mele păstrată din fericire la vîrstă maturității, după ce sufletul iubit de Dumnezeu trimis pe tronurile cerești ale lui Zeus Oromasdes, se va odihni printr’un timp incomensurabil …”

Conform inscripțiilor găsite, Antiohus pare să fi fost o persoană pioasă și avea un spirit generos. Ruinele palatului regal au fost găsite într’un alt oraș al regatului, Arsameia.

Drumul ce duce pe piscul Muntelui Nemrut, trece pe lîngă alte cîteva ruine şi Eski Kâhta (capitala de vară din Commagene).

Acest palat este cunoscut sub numele de Eski Kale sau ”Castelul vechi”. În Arsameia, Antiohus a lăsat multe inscripții în limba elină a programului său de lucrări publice și a modului în care a glorificat orașul.

Efigiile monumentale ale complexului statuar prezintă atît influențe iconografice persane, cît și getice (cușma getică de exemplu, era prezentă peste tot în jurul Mării Negre arătînd astfel întinderea geților) sau elinești: influențele persane pot fi văzute în haine, căptușeala și dimensiunea colosală a imaginilor, în timp ce înfățișarea caracteristicilor lor fizice derivă din stilul artistic elinesc.

Antiohus a practicat astrologia de un tip foarte ezoteric și a pus bazele unei reforme calendaristice, legînd anul comagenian, care pînă atunci se bazase pe mișcările Lunii, cu ciclul sotic (Steaua lui Sirius) folosit de egipteni, ca bază a calendarului lor.

Acest lucru ar sugera că Antiohus era cunoscător, dacă nu a fost chiar pe deplin inițiat în ermeticism.

Complexul funerar al lui Antiohus a fost construit într’un mod în care sărbătorile religioase să poată avea loc acolo. În fiecare lună erau două zile de sărbătoare pentru Antiohus: ziua lui de naștere, care a fost sărbătorită în data de 16 a fiecărei luni, și încoronarea lui, care a fost sărbătorită în data de 10 a fiecărei luni.

El a alocat fonduri pentru aceste evenimente din proprietăți legate legal de site.

De asemenea, el a numit familii de preoți și ieroduli (slujitori ai sanctuarului) să conducă ritualurile, iar urmașii lor urmau să continue slujba rituală în perpetuitate. Preoții purtau haine tradiționale persane și împodobeau imaginile zeilor și strămoșii lui Antiohus cu coroane de aur.

Preoții ofereau tămîie, ierburi și alte ”jertfe grandioase” nespecificate pe altare așezate înaintea fiecărei imagini. Toți cetățenii și militarii au fost invitați la banchete în onoarea ilustrului decedat. În timpul sărbătorilor, atitudinile ostile erau interzise și Antiohia a decretat ca oamenii să se bucure, să mănînce și să bea vin și să asculte muzica sacră interpretată de muzicienii templului.

Mormîntul lui Antiohus a fost uitat timp de secole, pînă în 1881-1883, cînd arheologii din Germania l’au săpat.

Cine a fost Antiohus?

Antiohus I Theos Dikaios Epiphanes Philorhomaios Philhellen  70 î.Hr. – 38 î.Hr.) a fost un rege armean din Regatul Commagene și cel mai faimos rege al regatului respectiv.

Capul lui Antiohus de pe Muntele Nemrut

Antiohus I a fost fiul și probabil singurul copil al regelui Mitridates I Callinicus și al reginei Laodice VII Thea of ​​Commagene. Antiohus era pe jumătate armean, un membru îndepărtat al dinastiei Orontide și jumătate elen, sau mai curînd get macedonean.

Get și nu elen, așa cum a fost denaturată națiunea macedoneană antică, chiar și de către Herodot, cînd vorbește despre macedoneni.

Herodot aprecia complet nepotrivit:

”De la Argos au fugit la iliri trei frați din descendenții lui Temenus, Gauanes, Aeropus și Perdiccas, și trecînd de la iliri în partea superioară a Macedoniei au ajuns la orașul Lebaia … Acum, acești descendenți ai lui Perdiccas sînt greci, după cum ei înșiși spun, eu am șansa de a cunoaște asta și o voi dovedi, în ultima parte a istoriei mele.”

Orice am spune, dacă Perdiccas era get macedonean, descendenții nu puteau fi eleni, oricît am încerca să denaturăm trecutul.

Mithridates, tatăl lui Antiohus, era fiul regelui Sames al II-lea Theosebes Dikaios din Commagene și al unei femei neidentificate.

Mitridates a fost probabil legat de regii din Parthia și, în lumina descoperirilor arheologice de la Muntele Nemrut, a revendicat descendența de la Orontes și l’a revendicat și pe Darius I al Persiei ca strămoș, datorită căsătoriei lui Orontes cu Rododia, fiica lui Artaxerxes II, care a fost descendent al regelui Darius I.

Mai sigure, însă, sînt conexiunile sale dinastice cu Diadochii, Urmașii lui Alexandru Macedon. Mama lui Antioh, Laodice VII Thea, a fost o prințesă elenă a Imperiului Seleucid.

Tatăl lui Laodice a fost regele Seleucid Antiohus VIII Grypus, în timp ce mama ei a fost o prințesă ptolemaică și mai tîrziu regina Seleucidă Tryphaena (vezi Cleopatra VI a Egiptului).

Astfel, Antiohus a fost un descendent direct al lui Seleucus I Nicator al Imperiului Seleucid, Ptolemeu I Soter al Egiptului, Antigonus I Monophthalmus din Macedonia și Asia, Lysimach al Traciei și regentul macedonean Antipater.

Acești cinci bărbați, ”succesorii” Diadochi, au servit ca generali sub Alexandru cel Macedon.

Părinții lui Antiohus s’au căsătorit ca parte a unei alianțe de pace între regatele lor. Se știe puțin despre viața și educația sa timpurie, în afară de aspectul său elenic; cu toate acestea, se pare că, atunci cînd tatăl său a murit în 70 î.Hr., Antioh a succedat tatălui său ca rege.

În timp ce Republica Romană a anexat teritoriile din Anatolia, Antiohus, printr’o iscusită diplomație, a putut să mențină Commagene independent de Roma.

Antiohus este menționat pentru prima dată în izvoarele antice în anul 69 î.Hr., cînd Lucullus a făcut o campanie împotriva regelui armean Tigranes cel Mare.

Antiohus a încheiat o pace cu generalul Pompei în 64 î.Hr., cînd Pompei a invadat cu succes Siria.

Antiohia și Pompei au devenit apoi aliați.

Antiohus în 59 î.Hr. a primit toga praetexta și a primit recunoașterea oficială din partea Senatului Roman ca aliat al Romei. Antiohus a primit un sceptru de fildeș și o togă triumfală brodată și a fost întîmpinat ca ”rege, aliat și prieten”.

Această recunoaștere a fost un mod tradițional de recunoaștere și răsplătire a aliaților Romei. Încă de la domnia sa, monarhii din Commagene s’au dovedit a fi cei mai fideli aliați romani.

Cînd Marcus Tullius Cicero a fost guvernatorul Roman al Ciliciei în 51 î.Hr., Antiohus i’a furnizat lui Cicero inteligent mișcările parților. În timpul războiului civil dintre Iulius Cezar și Pompei, Antiohus a furnizat trupe pentru Pompei.

În 38 î.Hr., un legat al lui Triumvirului Mark Antoniu, Publius Ventidius Bassus, după ce a făcut campanii împotriva parților, a dorit să’l atace pe Antiohus și regatul său. Antoniu și Bassus au fost atrași de averea regatului Commagene. Cu toate acestea, în timp ce se pregăteau să marșească împotriva Commagene și a capitalei sale Samosata, Antiohus a negociat o soluție pașnică cu ei.

Sursa: tertullian.org, whc.unesco.org,

Dictionary of Greek and Roman Biography and Mythology

Citește și: GEȚII AU IMPUS RESPECTUL IMPERIULUI ROMAN

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

GEȚII LIBERI SAU ”BARBARII” DE DINCOACE DE DUNĂRE ȘI COLAPSUL ROMEI

Termenul de ”barbar” derivă dintr’un cuvînt elinesc care înseamnă ”barbă”. Barbarii pentru eleni erau străinii, cu un sens deosebit de cel de azi, adică cei care nu vorbeau limba elenă fluent: însemna doar să fie străini de civilizația elinească.

Pentru că adesea se face confuzie cu termenul modern de necivilizat, necizelat, sălbatic, sensul antic era perceput diferit, purtarea bărbilor, deși era universală, adevăratul sens al termenului era de nevorbitor al limbii materne a elenilor.

La începutul acestei prime perioade, cu ciocnirile cumplite cu romanii destul de combativi, primitivi, grosolani și nemiloși, a început să devină un sinonim, un cuvînt echivalent, deci în sens derogatoriu.

Întîmplător sau nu, cam tot ce era dincolo de lumea elinească, și mai tîrziu cea romană însemna ”barbar”. Pînă la apariția Romei, barbar însemna cam 99 % din Europa, ulterior, prin expansiunea imperiului roman, foarte multe triburi ”barbare” fiind înghițite sau ”pacificate” de ”civilizația” romană, ”lumea barbară” a fost mutată mai la nord pe linia Dunării.

Această linie practic, va demarca definitiv și pentru o lungă perioadă, granița dintre Geții robiți din imperiul roman și Geții Liberi din ”lumea barbară”, numit în latinește Barbaricum, adică ceea ce vedeți cu albastru colorat în poza noastră de mai sus.

De ce barbari? Cine au fost, de unde vin?

Știm foarte puțin despre acești oameni. Tacitus este una din puținele surse. Deși, despre geții carpatici, celți și germanici sînt numeroase mențiuni în istoria antică, în realitate se știe incredibil de puțin.

Cînd vorbim despre barbari sau vîrste barbare în sens istoric, ne referim în schimb la un moment anume din istoria europeană, tocmai la perioada de tranziție între civilizațiile romane și medievale în care se formează primele nuclee ale viitoarelor națiuni europene.

Să luăm ca exemplu geții liberi numiți în istorie ”germanici”.

Odată cu cercetările și ”interviurile” cu romanii care se întorceau din acele teritorii, Tacitus a știut (și credea) că așa-numiții barbari germanici coborau din trei origini foarte specifice, în ciuda celor întîlnite de legiuni fiind aproximativ 40 de triburi diferite, deși, alte surse recente afirmă că erau aproximativ, o sută.

Poate că numele de Germani era numele unui trib, și după ce au intrat în contact cu romanii, au fost  numiți de atunci toate acele diferite triburi din nordul Alpilor cu denumirea generică de ”germani”.

Aceste popoare erau considerate ca una, ca o singură națiune, deși nu știm dacă aveau chiar idee despre ce era o națiune sau o comunitate națională.

Între ele existau doar legende transmise oral, deoarece nu există încă nici o scriere.

Strămoșul comun a fost ”Dumnezeul născut din pămînt”; de la fiul său Mannus au fost derivate cele trei ramuri principale ale celor 3 linii principale; Ingevoni (cel care va crea grupul frizon-saxon), Istevoni (cei care vor da viață grupului francez, francii) și Erminoni, adică locuitorii centrului teritoriului (Germania de azi) de la Dunăre.

O linie, Ingevonii și Istevonii proveneau din Oceanus Germanicus (așa numit de romani, apoi Marea Nordului). O altă tulpină din Suevicum (Balticii). Al treilea din zona Cimbrica (Danemarca), cu Erminonii staționați pe Elba.

Vorbim – citîndu’l pe Tacitus – din primul secol după Hristos, în timp ce aici – cu cele mai noi cunoștințe – vrem să mergem mult mai departe înapoi în perioada 700-500 î.Hr. le găsim pe toate amestecate, aproape un singur popor, dar mai bine să spunem multe triburi cu unele analogii în obiceiuri și tradițiile și instituțiile lor arhaice.

Acestea erau foarte diferite, motiv pentru care încă nu este timpul să le numim germani ce, danezi, suedezi și cu atît mai puțin franci. Adică, pînă cînd diviziunea lor devine aproape clară, cele după aproximativ secolul 3-4 î.Hr., iar cele de după secolul 3-4 d.Hr., cînd încep să coboare spre sud, mai întîi să facă raiduri, apoi să se stabilească în diverse teritorii, inclusiv Italia: longobarzii (bărbile lungi).

Cine au fost barbarii ? Viața marii familii a barbarilor

Barbarii nu apar brusc în secolele IV-V d.Hr., dar se vorbește despre ei cu primele cuceriri romane dincolo de Alpi, în primul secol, apoi urmează migrațiile masive pe care încep să le facă.

Singura veste pe care o avem despre ei provine din mărturiile romane și, prin urmare, ne este foarte dificil să le reconstruim istoria independent de relațiile pe care le’au avut cu romanii. Nu putem spune cînd și cum s’au stabilit în diversele zone din estul, centrul și vestul Europei și nici cum s’a articulat istoria lor.

De fapt, nu au avut niciodată o tradiție scrisă, numai goții / geții știau și foloseau mai tîrziu o formă rudimentară de script așa-zis runic.

Roma cu cuceririle sale dăduse caracteristicile civilizației romane unei mari părți din Europa. Popoarele indigene s’au adaptat la organizarea socială și politică romană; locuitorii provinciilor erau mai mult sau mai puțin profund romanizați, mai curînd mai deloc, dar nu mai puteau fi definiți ca ”barbari”.

Prin urmare, barbarii erau acele popoare geto-ariane, numite ”științific” indo-europene,  care locuiau în zona Europei central-nordice, a Germaniei, a geților carpatici și a slavilor Europei de Est pînă spre Caucaz în așa numită Sarmo-Geția (Sarmația).

Primele informații despre viața barbarilor ne provin de la autorii romani: Cezar și Tacitus.

Imaginea acestora apare cu foarte multă viață de la citirea acestor informații. Societatea lor a fost cu adevărat în antiteză cu societatea romană. Trăiau nomazi, într’o stare de libertate absolută; nu a existat nici o formă de activitate economică regulată care să le lege oamenii de pămînt și să creeze diferențe în ceea ce privește averea.

În cea mai mare parte războiul sau formele embrionare de producție și agricultura le dădea cele necesare pentru supraviețuire.

Costumele erau considerate primitive, iar nevoile lor se limitau la lucruri esențiale. Nu a existat nici un ordin legislativ; simțul lor de dreptate și onoare, dezvoltat în cel mai înalt grad, a luat forma unui sistem pripit de vendete personale.

Obligația familiei era răzbunarea ca moștenire primită (feudă). Toată lumea era liberă să reglementeze apărarea drepturilor sale în modul în care considerau cel mai potrivit. La baza tuturor acestor lucruri, însă, existau tradiții de ”onoare permanentă”, așa cum se pot găsi aproape întotdeauna în rîndul popoarelor primitive.

Adesea era aplicat un anumit tip de Justiție ”publică”, care se constituia mai curînd într’un calvar , ca la judecata lui Dumnezeu. Dovada nevinovăției suspecților responsabili pentru o crimă este lăsată la ”judecata lui Dumnezeu” prin supunerea acuzatuluila la teste cu adevărat de neconceput pentru mentalitatea noastră.

Pentru a’și dovedi inocența, trebuiau, de exemplu, să traverseze flăcări nevătămați sau să reușească să stingă o lamă fierbinte cu salivă care era așezată pe limba lor.

În timpul regatelor barbare, relațiile erau reglementate în baza unor coduri de legi numite adevăruri. Cel mai răspîndit cod de legi a fost Lex Salicum, caracteristic regatului francilor.

Statutul juridic al persoanei era în dependență de proveniența etnică și statutul politic, astfel francii erau mai previlegiați decît galo-romanii.

Dreptul de proprietate privată era în formare, din care cauză contractele erau puțin răspîndite. Obligațiile erau judecate în baza delictelor.

Pînă în sec. 6 dreptul familiei era reglementat de tradiție (cutumă) ulterior, prioritar a devenit dreptul canonic (creștin).

Moștenirea asupra pămîntului era asigurată exclusiv fiilor, dacă familia nu avea fii atunci ogorul era moștenit de vecini. După edictul lui Chelperik, familiile care nu aveau fii, erau în drept să lase moștenirea unei fiice.

Dreptul penal a suportat modificări odată cu dezvoltarea proprietății private.

Mai tîrziu, după ce au intrat în contact cu romanii, obiceiurile lor s’au înmuiat oarecum; a fost admisă posibilitatea stabilirii compensației monetare unor ostilități pentru a evita vărsarea excesivă de sînge.

Răspunderea penală putea fi înlocuită prin achitarea unei amenzi. În cazul omorului se achita o amendă numit wergeld, mărimea amenzii era în dependență de statutul, genul, vîrsta persoanei omorîte.

Termenul Wergeld (dar și Wehrgeld, Wiedergeld, Manngeld și Friedegeld), în latina medievală weregildus, era un substantiv compus din vechiul german wer, ”om” (cf. vir, viri, ”bărbat”) și geld, ”preț”, ”ban”, ”plată”. Cu alte cuvinte, Wergeld s’ar traduce prin ”prețul omului”.

Deși responabilitatea pentru crime era personală, achitarea amenzii putea fi realizată cu ajutorul rudelor. Incapacitatea de plată determina pedeapsa în baza răzbunării sîngelui (Thalion).

Dacă rudele persoanei decedate pedepseau cu moartea pe vinovat, aceasta nu era considerată crimă. Dacă wergeldul era achitat, acesta era împărțit în 3, 1/3 revenea statului, 1/3 rudelor apropiate victimei, și 1/3 comunității (rudelor mai îndepărtate).

Legea salică a fost preluată parțial în perioada Imperiului Francilor, in secolele X-XI, s’a creat o nouă structura de legi, medievale.

Statutul juridic al persoanei a fost influențat prin sistemul de vasalitate. Regele era considerat senior de primul rang, care acorda pămînturi conților, considerați vasali ai săi. Aceștia ofereau pămînturi altor persoane,pentru care ei deveneau seniori.

Structura vasalică era specifică exclusiv nobilimii. Rege (senior de rangul I), conți (vasali pentru regi), baroni (vasali pentru conți), cavaleri și valeți (vasali pentru baroni).

Relația vasalică era legalizată prin omaj (jurămînt al vasalului seniorului său) și investitură (transmiterea unui lot de pămînt, simbolică prin transmiterea unui bulgăre sau crenguță, ce desemna că seniorul transmite vasalului un pămînt).

Obligațiile seniorului erau de a proteja vasalul și proprietatea acestora. Vasalul era obligat să presteze 40 de zile în an serviciul militar. În cazul în care una din părți nu’și onora obligațiile interdependența era anulată.

Starea a 3-a formată din orășeni și țărani s’a modificat odată cu dezvoltarea relațiilor feudale. Orășenii și’au obținut libertatea, iar țărănimea prin procedura de precariu a rămas fără proprietate de pămînt trecînd în categoria persoanelor dependente.

În perioada medievală izvor de obligații erau considerate delicte, cvazi-delicte, contracte, cvazi-contracte. Instituțiile statului interveneau diferit în cazul dacă dreptul de proprietate era încălcat intenționat sau din imprudență.

Dreptul de proprietate permitea proprietarului să înstrăineze bunurile în afara familiei, prin donație sau testament (cvazi-contract).

Cele mai grave crime erau considerate împotriva statului (prejudiciul adus familiei regale, falsificarea monedei regale, falsificarea actelor cu semnătură regală, trădarea familiei regale, pedeapsa era capitală.

În perioada fărîmițării feudale statul nu intervenea uniform pentru realizarea judecății.

Fiecare feudal era în drept să realizeze judecata în domeniul său. Principiile dreptului medieval s’au modificat odată cu transformările organizării politice a statelor.

Dar cînd s’a produs acest lucru, procesul lent de infiltrare reciprocă între barbari și romani începuse deja, marcînd sfîrșitul definitiv al lumii ”clasice” și începutul lumii ”moderne”.

Puterea politică, Familia și Religia

Principiul fundamental al societății barbare este Puterea. Omul liber este înițiat într’o ceremonie în care adunarea bărbaților înarmați îl înrolează, autorizîndu’l oficial să lupte. Armele constau în săbii, scuturi gigantice acoperite din piele, sulițe lungi sau arcuri grele.

Omul liber intră astfel în armată, care coincidea cu adunarea tuturor drepturilor oamenilor din trib. Adunarea forțelor armate era depozitarul suveranității, dar funcțiile sale nu depășeau decizia de pace și război sau pedepsirea crimelor împotriva zeilor și a comunității.

În partea de sus a ordinii sociale, însă, există un grup de oameni liberi care se distinge de ceilalți. Ei aparțin unor familii foarte vechi, cărora li se atribuie origini divine; de fapt, dețin în mod tradițional funcții preoțești sau civile.

Din această mică aristocrație, unii bărbați apar adesea ca fiind singurul element de bază pentru valoarea lor în război. Acest om devine un ”lider”, post care va intra apoi în istoria medievală precum ”Conte” sau ”Duce”.

În caz de război, adunarea îl alegea rege; dar era o sarcină în care i se dă o autoritate morală mai mare decît una politică. În adunări, întrunite în caz de pericol, se decidea cu majoritate.

Barbarii germanici aveau un sentiment profund de familie. Infidelitatea conjugală a fost pedepsită foarte sever. Familia era nucleul fundamental al ordinii lor sociale și politice.

Diferitele familii au fost legate de anumite legături familiale, astfel încît mai multe familii au format un Sippe .

Mai mulți Sippe au format un Gau sau un trib, care se alăturau altor triburi pentru a forma o uniune de triburi, un popor ale cărui legături majore erau aceleași tradiții civile și religioase.

În cazul Balcanilor, cîteva uniuni de triburi pot fi aici menționate: cele ale Odrisilor la sud de Dunăre, ale lui Alexandru Macedon, ale lui Bureo Bistas, și la scară mai mică, chiar cea a lui Daci Balo.

În cazul religiei, cea germanică era foarte simplă și naturalistă, așa cum se întîmplă adesea popoarelor nomade obișnuite să observe și să se teamă de fenomene naturale misterioase. Zeii lor s’au identificat cu forțele naturii și, prin urmare, pot fi bune sau rele.

Era Thor, Zeul cerului, de unde își arunca ciocanul, fulgerul; Freia, maternă și blîndă, care a reprezentat Pămîntul; Baldui, Soarele; Loki, focul util și rău. A existat și un zeu suprem: Odin, Zeul războiului, care conducea războinicii în luptă și îi salutau pe cei căzuți, în cetatea cerească Walhalla unde ajungeau după moartea eroică în luptă.

”Barbarii” din armatele romane

Istoricii au discutat cauzele declinului și sfîrșitului civilizației romane timp de secole. De ceva timp, nimeni nu mai susține teza simplistă conform căreia Imperiul Roman a căzut brusc sub izbucnirea hoardelor sălbatice și distructive.

Mulți spun că Imperiul Roman a murit deja de o moarte naturală și că barbarii geto-goto-germanici ar fi pus bazele întregii civilizații europene moderne cu noile lor forțe și obiceiuri solide.

Dintre aceste teze extreme există în mod natural multe moduri intermediare. Dacă ”barbarii” puteau prelua puterea de la romani, a fost pentru că deja în interiorul Imperiului a existat o criză foarte gravă, care a afectat principalele sectoare ale vieții politice. Infiltrarea barbarilor în armata și birocrația romană începuse, însă, de mai mult timp înainte de colaps.

Înaintea ”pierderilor” din toate părțile lumii, romanii începuseră să’i deporteze ca sclavi; s’au bucurat cît timp i’au tîrît pe la Roma, i’au făcut să lupte în arenă cu leii, dar și sadic între ei. Apoi a început să’i elibereze pe mulți dintre ei pentru a’i face servitori sau muncitori cu salarii mici, în special în agricultură sau în meseriile umile pe care romanii le dețineau înainte, în ciuda faptului că erau risipitori și supraîncărcați cu datorii.

Aprovizionările proveneau evident din țările și provinciile cucerite, cum era și Dacia Romană, dar erau în mîinile romanilor. Unii – interesați de această ”acceptare” a străinilor și a forței de muncă ieftine – spuneau că este necesar să’i integreze, să le ofere cetățenia, să’i determine să devină cetățeni romani chiar de la naștere cu aceleași drepturi, evident, nu cu ale lor.

Curînd aceste populații marginalizate, chiar cu cetățenie romană, mai mult decît integrate, după un timp, au început să se comporte așa cum s’au comportat romanii pe teritoriile lor, cînd i’au jefuit, cucerindu’i prin forță și supunere.

Această inversare a avut loc în timp ce la Roma o criză economică și politică începea să meargă mînă în mînă cu criza valorilor. La Roma, aproape jumătate din populație era de origine străină, soldații, de asemenea, conduși adesea de aceiași străini care au reușit curînd să devină generali, apoi au fost puși chiar în fruntea armatelor, dar care, fără îndoială, nu a fost din ”dragoste de țară”, ”de amprentă latină”, ceea ce demonstrează încă o dată, dacă mai era nevoie, precara sau chiar inexistența acelei romanizări de care se face mare caz în țara noastră.

Acești străini de latinitate, într’adevăr, se pregăteau să’și creeze propria patrie și nu doar în țările lor, ci chiar la Roma.

Pentru acești străini, Roma cu Septimius Severus, cînd ideea proiectului politic nu mai era cea pe care Commodus voia să o realizeze, ajutîndu’i în țara lor prin crearea unei confederații, a lansat Constituția Antoniniană, oferind ”cetățenie romană” tuturor străinilor, celor care ajunseseră și celor care s’ar fi născut acolo (un ”ius soli” din acea vreme).

”Ius soli” în traducere din lat. ”Jus soli”, ”dreptul pămîntului”, sau, cum se spunea inițial în limba rumînă: dreptul pămîntean, cu referire la locul nașterii este unul din cele două sisteme de acordare a cetățeniei, alături de ius sangvinis, în traducere ”dreptul sîngelui”, sau, cum se spunea inițial în limba română: dreptul strămoșesc, cu referire la originea etnică a cetățenilor.

Conform ius soli, cetățenia unui stat se dobîndește automat prin nașterea pe teritoriul acelui stat. Pot fi impuse condiții cum ar fi ca cel puțin unul dintre părinți să aibă rezidență legală în statul respectiv, în cazul în care părinții sînt cunoscuți.

Acest sistem definește națiunea ca populația unui anumit teritoriu, indiferent de etnie, limbă sau religie.

Odată cu criza modelului cu sclavi, unii dintre ei au început să îi includă ca ”sclavi” utili în sarcini de nivel scăzut (în latină, sclavul se numea servus ), apoi chemîndu’i eliberați i’a promovat să coopereze în diverse activități, cu o contradicție: dacă dorea Romanul care’și menține averea și avea nevoie de ei. În sfîrșit au fost promovați și ca simpli soldați (romanii deveniseră sedentari și apatici chiar și în armată) apoi au fost puși în curînd chiar în fruntea acelorași armate.

La scurt timp după jugul roman, străinii care au devenit ”cetățeni” s’au răscumpărat, au prevalat, și alături de ”chemarea sîngelui țării lor” au găsit coeziune și identități comune.

Au devenit mai întîi furnizori de servicii cu costuri reduse utile, apoi au devenit ”prieteni” conciliatori și în final ”dușmani”. Ei doreau pe bună dreptate egalitatea în drepturi nu numai la Roma, ci și în țările lor (unde de fapt în curînd vor renaște noi națiuni, noi imperii, noi împărați).

Mai tîrziu, ”barbarii” au preluat și puterea. Și pentru Roma a fost sfîrșitul.

Barbarii pînă la 476 au schimbat Imperiul Roman, și într’adevăr a încetat să mai existe.

Primul împărat – pus de ”barbari”, tot de origine barbară, a fost Maximin Trax, au urmat alți 30 de împărați străini, dar în curînd au fost asasinați de aceiași pretorieni și de noii împărați aspiranți nerăbdători.

Citește și: ÎMPĂRATUL GET, MAXIMIN THRAX DIN MOESIA

În timp ce se aflau în afara vechiului imperiu, foștii barbari și’au întemeiat propriile regate, domeniile lor și după un timp și propriul Imperiu.

Roma însăși pentru a se apăra inutil a început să ridice în jurul său zidurilor înalte (în anii 271-274 cu Aurelian, atunci cînd și el a fost ucis în anul următor). O apărare în zadar. Hoardele au continuat să coboare peste Roma, au asediat’o, au șocat’o, au provocat moarte prin foame, au jefuit’o.

Roma și Imperiul devenise atunci țara cucerită de străini – foști ”barbari”: geți, goți,  ostrogoți, vizigoti, huni, vandali, șvabi, alani și lombarzi veneau pe rînd în întreaga Italie.

Apoi mai tîrziu geții germanici au întemeiat mai întîi Imperiul Carolingian, apoi Sfîntul lor Imperiu Roman (962-1806), care nu mai rămăsese nimic din cel roman și nici măcar sacru. Au avut loc cruciade în Est (1095-1259 ca răspuns la cuceririle musulmane, dar au sfîrșit mizerabil, au fost izgoniți de așa-numitele infidelități.

Apoi, Francii și Spaniolii au coborît în ​​Italia, ceea ce a transformat’o într’o ”expresie geografică” și nimic mai mult. Italia nu mai era Italia, ci o ”Colonie Barbară”.

Soldații geți, goți sau germani erau nechibzuți și impetuosi; nu au fost întotdeauna capabili să se încadreze în alinierea ordonată a armatei romane, dar au fost totuși singurii mercenari disponibili.

Astfel, în jurul secolului al IV-lea d.Hr., barbarii au început să se regăsească în fruntea armatelor.

În lungile perioade de anarhie militară care a caracterizat istoria romană începînd cu secolul al III-lea. grupuri din ce în ce mai numeroase de triburi getice și germanice și’au întocmit alianțe, oaspeți mai mult sau mai puțin doriți, în teritoriile romane.

Aici, abandonînd viața lor nomadă obișnuită, au început să ”absoarbă” civilizația romană și să influențeze la rîndul lor.

Trebuie amintit că în diversele castre romane, sau ”colonii”, au apărut marile orașe ale Europei centrale și de nord. Unul dintre cele mai cunoscute și populate (45.000 de locuitori) construit în colonia romană pe malul stîng al Rinului, a fost tocmai ”Colonia Claudia Ara Agrippinensium”; Agrippina fiind soția împăratului Claudius și fiica lui Germanicus.

De aceea, la vremea ”invaziilor” provocate în fapt tocmai de slăbicunea imperiului, romanii nu se găseau în fața unor popoare necunoscute și terifiante; romanii și barbarii se cunoșteau deja de multă vreme și datorită aceste contacte foarte dese fuseseră deja modificate și integrate, unele dintre aceste populații.

Este cazul și al geților carpatici, care mare parte dintre ei și în special pe cei de la Dunărea de jos, fiind încluși în imperiu înaintea celor din munți.

De asemenea, au adus inovații importante în domeniul tehnic: erau pricepuți în prelucrarea metalelor, au construit arme rezistente, au introdus berea așa cum o știm astăzi, folosirea untului și a butoaielor de lemn.

Abilitățile luptelor călare a făcut posibil introducerea și utilizarea etrierului și a șeii. În cele din urmă, au adăugat roțile la plug, făcîndu’l mai eficient. Și au desființat tunicile romane, introducînd utilizarea așa-numitului ”brace”, tip pantaloni, la noi numiți ițari, nădragi, cioareci.

Barbarii și nașterea Europei

Toate triburile getice fie că erau geți din Carpați, din nordul Alpilor: franci, alemani, șvabi, heruli, vizigoti, rugi, ostrogoți, lombarzi, burgunzi, vandali, gepizi, anglo-saxoni, normanzi etc. aceștia, printre alții, au fost fără doar și poate, protagoniștii istoriei Europei dintre Imperiul Roman și Evul Mediu.

O perioadă de mari confruntări, de dezolare și lupte. Creștinii care trăiau în acea perioadă păreau aproape de sfîrșitul lumii, un lucru foarte greu de înțeles astăzi.

În realitate, o nouă lume a fost creată după prăbușirea celei romane. Noi popoare au fost introduse pe trunchiul antic al organismului imperial, cele care au modificat în totalitate aspectul său și au fost la rîndul lor modificate.

Așa că, după epoca turbulentă a migrării, a devenit clar că s’au născut noi entități politice care nu erau barbare și nu erau romane: erau regate ”romano-barbare”, fiecare cu propria individualitate particulară, rezultatul unei întîlniri între două civilizații diferite, un fapt istoric și original care stă la baza civilizațiilor noastre naționale.

Avînd în vedere acest fenomen istoric, putem explica originea diferitelor națiuni europene.

Italia

Epoca dominației barbare în Italia merge din aproximativ 476 d.Hr., anul căderii Imperiului Roman de Vest pînă la 800 d.Hr., anul în care Charlemagne a obținut solemn coroana Sfîntului Imperiu Roman.

În acea perioadă de peste trei secole, Italia a fost invadată și dominată de diferite populații. Prima dominație stabilă a fost cea a Herulilor care, în 476, a fost condusă de Odoacru, care l’a înlocuit pe Romulus Augustulus, ultimul împărat roman.

În 489 au urmat Geții ostrogoți, conduși de marele rege get Theodoric; apoi au venit lombarzii (longobarzii) conduși de AIboin, în 568, iar în final, în 754, francii, o populație cu obiceiuri mai domestice, condusă de Pepin cel Scurt, care a restabilit o lungă perioadă de pace în Italia.

Citește și: IMPERIUL GETIC AL LUI TEODORIC, REGELE POPORULUI GETIC

Chiar înainte de aceste dominații, Italia a fost invadată de populații barbare, precum geții vizigoți, vandalii și hunii; dar nici unul dintre aceste triburi nu se stabiliseră pe peninsulă: trecuseră făcînd doar masacre, devastări, raiduri, acționînd în special în orașe, ucigînd și furînd, distrugînd case, temple și monumente, apoi trecînd pe alte teritorii ale Imperiului Roman fără a crea nici unul o conducere politică organizată.

Dar, pentru a rezuma starea acelor vremuri, este elocvent să cităm din faimosul edict dat de Teodoric ce’i poartă numele: ”Edictum Teodorici”, o culegere de 154 de articole, bazate pe dreptul roman, și cărora trebuiau să se supună atît romanii, cît și geții.

În cazurile neprevăzute de edict, fiecare popor se servea de dreptul națiunii sale. Dar, deși edictul era unic pentru ambele popoare, fiecăruia dintre ele îi dădea un tribunal propriu: prezidiile provinciilor pentru romani și Comites Gothorum pentru geți.

În cauzele mixte, comesul geților trebuia să fie asistat de un magistrat roman, prudens romanus.

Iată un fragment în acest sens:

”Pentru că geții cu ajutor divin locuiesc între voi, pînă ce nu vor apărea, așa cum s’ar putea întîmpla, certuri, am crezut necesar să trimitem în mijlocul vostru, în calitate de comes, un om extraordinar și integru ca notorietate. Acela, conform edictului nostru, va judeca certurile pentru geți.

În caz de neînțelegeri între geți și romani se va adăuga un magistrat roman și va judeca cu echitate. În certurile între romani aceștia se vor supune judecătorilor trimiși de noi în provincii pentru ca fiecăruia să’i fie făcută dreptate după o unică lege.

Astfel, cu ajutor divin, amîndouă popoarele se vor bucura de beneficiile păcii. Și să știți că noi îi iubim pe toți fără a face diferențe, dar îi privilegiem pe aceia ce mai mult decît alții respectă legile.

Noi nu vom tolera ilegalități și vom condamna pe cei ce violează legea. Nu vom fi îngăduitori cu cei violenți. În neînțelegeri trebuie să triumfe nu forța, ci dreptatea. Cine are posibilitatea să apeleze la justiție nu poate recurge la violență și tocmai pentru că vrem să eliminăm ura dintre noi plătim judecătorii și întreținem multe birouri.

Cum comun este guvernul care vă conduce, așa să fie comune sentimentele voastre. Și sentimentele voastre sînt cele pe care noi le dorim. Voi, geți, fiți aproape romanilor în dragoste cum vecini le sunteți în bunuri, și voi, romani, iubiți mult pe geți care în pace cresc poporul vostru și în război vă apără.

Așadar, voi ascultați pe judecătorul ce vă e trimis și observați sentințele pe care după drept le va pronunța. Așa comportîndu’vă vă supuneți mie și împreună vă faceți datoria.”

Citește și: GEȚII AU IMPUS RESPECTUL IMPERIULUI ROMAN

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA