PAGINI DIN ISTORIA BUCUREȘTIULUI ȘI ETIMOLOGIILE CARTIERELOR SALE

Bucureşti era un oraș cu bărbaţi arătoşi şi femei frumoase în perioada otomană, concluzie trasă acum 4 secole de un cronicar turc, Evliya Celebi, în Cartea călătoriilor, unde a descris în detaliu oraşul Bucureşti, declarînd că este un loc plăcut, dar spunem noi, privit prin ochii unui musulman critic:

”Îndeosebi cînd omul vede fetele necăsătorite umblînd cu capul gol şi cu părul despletit fir cu fir şi cu papucii galbeni în picioare, la drept vorbind i se împrăştie mintea ca părul răvăşit. Dar majoritatea acestora sînt nişte sărmane cu moravuri uşoare. Toate nelegiuitele de aici umblă cu faţa descoperită şi poartă fuste de stofă şi de mătase aurită, în diferite culori. Toţi ghiaurii de aici poartă dulame albastre, postav şi veşminte ca cei de la serah, iar pe cap îşi pun căciulă tătărască. Mari şi mici, toţi îşi atîrnă de gît o cruce de aur, de argint sau de bronz, fiindcă aceşti ghiauri sînt din neamul lui Mesia, iar cartea lor este Evanghelia. Au datini eretice, iar în loc de bairam au unele zile nefaste, adică sărbătoarea de ouă roşii care este aceeaşi ca la ghiaurii greci.”

București este capitala Rumîniei, cel mai populat oraș și cel mai important centru industrial și comercial al țării. Populația de 1.883.425 de locuitori (2011) face ca Bucureștiul să fie al zecelea oraș ca populație din Uniunea Europeană.

Conform unor estimări ale unor specialiști, Bucureștiul adună zilnic peste trei milioane de oameni, iar în următorii ani, acest număr va depăși patru milioane.

La acestea se adaugă faptul că localitățile din preajma orașului, care vor face parte din viitoarea Zonă Metropolitană, însumează o populație de aproximativ 430.000 de locuitori.

Citește și: AȘEZĂRI ÎN CARPAȚI MAI VECHI DECÎT PIRAMIDELE EGIPTENE, DOVEZI DE ÎNTÎIETATE ÎN EUROPA

Etimologia numelui București este legată de istoria orașului

Pe malurile Dîmboviței și ale Colentinei este atestată cultura paleolitică și neolitică. Pînă în 1800 î. Hr. apar anumite dovezi ale unor comunități în zonele Dudești, Lacul Tei și Bucureștii Noi de astăzi.

Săpăturile arheologice arată trecerea acestei zone printr’un proces de dezvoltare din epoca bronzului și pînă în anul 100 î. Hr., în timpul căruia zonele Herăstrău, Radu Vodă, Lacul Tei, Pantelimon, Dealul Mihai Vodă, Popești-Leordeni și Popești-Novaci sînt populate de indo-europeni (mai precis de geți). Primele locuințe după retragerea aureliană din 273 d. Hr. sînt atestate în secolele III–XIII, pînă în Evul Mediu.

Capitala sărbătorește în aceste zile 560 de ani de la prima atestare documentară.

Legenda spune că Bucureștiul a fost fondat de un oier pe nume Bucur. Conform altei variante mai probabile, București a fost întemeiat de către Mircea cel Bătrîn la sfîrșitul secolului al XIV-lea.

Prima mențiune a localității apare în 1459. Așezarea este atestată documentar la 21 septembrie 1459 într’un act emis de Vlad Țepeș, domn al Țării Rumînești, prin care se întărește o moșie unor boieri. Cetatea Dîmboviței, cum mai apare în primii ani orașul, avea rol strategic, urmînd să supravegheze drumul ce mergea de la Tîrgșor la Giurgiu, în ultima așezare aflîndu’se o garnizoană otomană.

În scurt timp, Bucureștiul se afirmă, fiind ales la 14 octombrie 1465 de către Radu cel Frumos ca reședință domnească. În anii 1558–1559, la Curtea Veche este construită Biserica Domnească, ctitorie a domnului Mircea Ciobanul, aceasta rămînînd pînă astăzi cel mai vechi lăcaș de cult din oraș păstrat în forma sa inițială.

În 1659, sub domnia lui Gheorghe Ghica, Bucureștiul devine capitala Țării Rumînești, din ordin turcesc, pentru a avea o capitală în zona de cîmpie și aproape de Dunăre, mai ușor de controlat în comparație cu Tîrgoviște. Din acel moment se și trece la modernizarea acestuia. Prima mahala a Tîrgului a fost Sf. Gheorghe Vechi, zonă locuită de negustori și meșteșugari.

La vest de Curtea Domneasca s’a format mahalaua Bălăceanului care acoperea spațiul actual dintre Curtea Veche și Muzeul National de Istorie. Aceasta se va sparge la rîndul ei în cîteva mici suburbii care există și azi în apropierea bisericii Sf. Gheorghe Nou.

Orașul a fost inițial ajutat de răspîntia drumurilor. El nu s’ar fi născut dacă în zona pieței Unirea de pilda nu s’ar fi întretăiat cîteva drumuri comerciale de rezonanță europeană care legau Balcanii de Europa de Nord sau Europa Centrală de Marea Neagră și care traversau mijlocul Dîmbovitei pe la noi.

Posibilitățile geografice ale vremurilor trecute favorizau trecerea și răspîntia în această zonă.

La marginea Dîmboviței și la răspîntia drumurilor comerciale, azi Piața Unirii

Termenul de mahala, provenit din turcă, a fost pîna în 1830, sinonim cu cartier, indiferent de plasarea sa în centru sau la margine.  Judecînd la alți parametri, cînd circulația ideilor și a mărfurilor este mult schimbată față de evul mediu, orașul continuă să fie într’o zonă de răspîntie.

Dintr’un spatiu marginal, periferia devine unul tranzitoriu preluînd ierarhia urbană care avea deja trăsături moderne, cosmopolite. Asta îl avantajează: oamenii vor avea preocupări diferite, dinamice deci va fi o multiculturalitate pe care nu o întîlnești într’un oraș mai așezat din Ardeal, de pildă.

Reversul este nesincronizarea între aceste falii istorice urbane plasate pe paliere diferite ca nivel de cultură, educație, preocupări și idealuri…

Apar primele drumuri pavate cu piatră de rîu (1661), se înființează prima instituție de învățământ superior, Academia Domnească (1694) și este construit Palatul Mogoșoaia (Constantin Brîncoveanu, 1702), edificiu în care astăzi se află Muzeul de Artă Feudală Brîncovenească. În 1704 ia ființă, la inițiativa spătarului Mihai Cantacuzino, Spitalul Colțea, care a fost avariat ulterior într’un incendiu și un cutremur și reconstruit în 1888.

Cînd a aruncat centrul modern colacul de salvare spre periferiile sale și cum s’au împrăștiat mahalalele și ”mahalagii” adunați în ele?

În anii 1830 modernizarea orașului oprește înaintarea mahalalelor spre centru. iar un sfert de veac mai tîrziu acestea sînt prinse în proiecte edilitare și încep să se topească în spațiul urban.

În scurt timp, Bucureștiul se dezvoltă din punct de vedere economic; se remarcă creșterea numărului meșteșugarilor, ce formau mai multe bresle (ale croitorilor, cizmarilor, cavafilor, cojocarilor, pînzarilor, șalvaragiilor, zăbunarilor ș.a).

Odată cu acestea continuă modernizarea orașului. Sînt create primele manufacturi și cișmele publice, iar populația se mărește continuu prin aducerea de locuitori din întreaga Muntenie (catagrafiatul din 1798 indica 30.030 de locuitori, în timp ce cel din 1831 număra 10.000 de case și 60.587 de locuitori).

Curtea interioară a Hanului lui Manuc, construit de Manuc Bei în 1808

În 1862 devine capitala Principatelor Unite. De atunci a suferit schimbări continue, devenind centrul scenei artistice, culturale și mass-media rumînești. Arhitectura elegantă și atmosfera sa urbană i’au adus în Belle Époque supranumele de ”Micul Paris”.

Dupa 1900, mahalalele aflate în zona Curții Domnești capătă trăsături urbane și sunt locuite de cei cu profesii liberale. Chiar și la mahala, omul care nu avea posibilități financiare de a’și face o casa modernă și utilată investea în ornamente de arhitectură.

Încet-încet apar o serie de instituții de interes (Teatrul Național, Grădina Cișmigiu, Cimitirul Șerban Vodă, Societatea Academică, Societatea Filarmonică, Universitatea din București, Gara de Nord, Grand Hôtel du Boulevard, ziarul Universul, cafenele, restaurante, Grădina Botanică, Ateneul Rumîn, Banca Națională, cinematografe) și inovații în materie de tehnologie și cultură (iluminatul cu petrol lampant, prima linie de tramvai, iluminatul electric, primele linii telefonice).

Plimbîndu’se prin oras, pe strazile centrale dorea să aducă și la el acasa ceva apropiat din ceea ce văzuse. La rîndul lor, cei ce’au construit vilele moderne pe Lascăr Catargiu de azi au fost influențați de ceea ce au văzut în călătoriile lor prin alte capitale europene.

Etimologia numelui București

La jumătatea secolului al XVII-lea, călătorul oriental Evliya Çelebi nota în memoriile sale că numele reședinței de scaun a Țării Rumînești se trage de la acel fiu al lui Gebel-ul Himme din tribul Beni-Kureis, anume Ebu-Karis, de aici Bukris – București.

În 1781, istoricul elvețian Franz Josef Sulzer considera că numele vine de la ”bucurie, bucuros, a bucura”.

Trei decenii mai tîrziu, într’o carte tipărită la Viena, se consemna că denumirea se trage de la pădurile de fag ce se numesc ”bukovie”.

Istoricul Adrian Majuru amintește că în limba albaneză ”bukureshti” înseamnă ”frumos este”. Prin etimologie populară domnitorii fanarioți au tradus toponimul prin Hilariopolis, ceea ce, în limba greacă, înseamnă ”orașul veseliei”.

Cu toate acestea, majoritatea cercetătorilor au pornit, în procesul lor de documentare, de la tradiția legendarului cioban Bucur, chiar dacă nu o consideră viabilă. Ea rămîne însă prima variantă preluată și cea mai des întîlnită la începutul oricărei dezbateri pe această temă.

De altfel, prima consemnare a legendei lui Bucur se regăsește în monografia istoricului brașovean sas Johann Filstich, intitulată Tentanem Historiae Vallachicae, ce face referiri la o ”Metropolis in Turcica Valachia (…) Bukurestum”.

Mai mult, acesta vorbește despre faptul că ”numele acestui oraș, cum i se zice în Țara Rumînească, se trage de la un schit, așezat pe un muncel, în calea Dunării, ridicat de un cioban care hălăduia acolo și avea numele de Bucur, nume dat mai apoi întregului tîrg, care se umplu de locuitori, adică București”.

Antroponimul de origine albaneză (bukur = ”frumos”) a fost legat de unii istorici de numele Radu (radosti = ”bucurie”), cu referire directă la domnitorul Radu cel Frumos. Derivarea cu sufixul ”- ești” este foarte specializată, oiconimul București îi denumește strict doar pe descendenții lui Bucur, care s’au impus în comunitatea sătească.

Viitoarele Cartiere mărginașe centrului istoric

Fie ne’am născut în ele, fie ne’au găzduit în anii facultăţii sau ne’au oferit un loc de muncă, cîţi dintre noi ne’am întrebat, însă, de unde provin denumirile cartierelor din Capitală, poveşti pe care poate doar istoricii le mai cunosc.

Municipiul București a fost pînă la instaurarea regimului comunist în Rumînia reședința județului Ilfov. În aceea perioadă era denumit ”micul Paris” datorită asemănării cu capitala franceză, dar și’a pierdut farmecul în perioada comunismului. În ultimul timp dezvoltarea imobiliară a stîrnit îngrijorare cu privire la soarta clădirilor de interes istoric din oraș, în special a acelora din centrul istoric.

Deși clădirile și cartierele din centrul vechi istoric au fost deteriorate sau distruse de război, cutremure și programul lui Nicolae Ceaușescu de sistematizare, multe au supraviețuit. În ultimele decenii, orașul a cunoscut un boom economic și cultural.

Din punct de vedere economic, București este orașul cel mai prosper din Rumînia, și este unul dintre principalele centre industriale și noduri de transport din Europa de Est.

Citește și: BUCUREȘTI, MOTORUL ECONOMIC AL ROMÂNIEI

Orașul are facilități pentru convenții, instituții de învățămînt, zone culturale, centre comerciale, și zone de agrement. Orașul este administrat de Primăria Municipiului București, are același nivel administrativ ca și județele Rumîniei și este împărțit în șase sectoare.

Conform datelor preliminare din recensămîntul 2011, 1.677.985 de locuitori trăiesc în limitele orașului, mai puțini față de cifra înregistrată la recensămîntul din 2002.

Mediul urban se extinde dincolo de limitele Bucureștiului, cu o populație de 1,93 milioane de locuitori. Prin adăugarea orașelor satelit din jurul zonei urbane, zona metropolitană a Bucureștiului propusă ar avea o populație de 2,2 milioane de locuitori.

Conform Eurostat, Bucureștiul are o zonă mai mare urbană de 2.151.880 rezidenți, însă potrivit datelor neoficiale, populația este de peste 3 milioane de locuitori.

Numele cartierelor Capitalei îşi au originea nu doar într’o serie de întîmplări, denumirile fiind legate mai ales de evoluţia aşezărilor din jurul oraşului, explică istoricul şi antropologul Adrian Majuru, directorul general al Muzeului Municipiului Bucureşti.

Denumirea multor cartiere din Bucureşti este legată de vechile vetre săteşti, dar și de diferite obiective importante – biserici, piețe, clădiri importante. Pe viitor, însă, vor deveni cartiere bucureștene actualele localități de la granița imediată a Capitalei, dat fiind istoricul cartierelor actuale?

Adrian Majuru, istoric:

„Au fost atîtea întîmplări care au legat spaţii care s’au dezvoltat nu numai în jurul legendelor, dar au atras şi o populaţie care dorea să se profesionalizeze şi nu să rămînă doar în domeniul rural, ca săteni sau şerbi, pînă dincolo de 1907. Şi atunci, oraşul era o poartă de eliberare, printr’o profesie. Iar toate vetrele acestea de sate, din preajma Bucureştiului, pînă să se lipească de oraş, au fermentat profesional această populaţie şi au pregătit’o, mai ales a doua generaţie, copiii care se nasc din părinţi care le colonizează.”

Istoricul afirmă că denumirea multor cartiere din Bucureşti este legată de vechile vetre săteşti, „care au fost, apoi, prin urbanizare, topite în tîrgul medieval şi în oraşul modern”.

Adrian Majuru:

”Astfel de vetre săteşti evident că aveau o dezvoltare în jurul unei parohii, pentru că parohia ţinea catastiful cu plătitorii de taxe, care taxe plecau apoi la Domnie, preoţii fiind cam singurii ştiutori de carte, o bună perioadă de timp.

(…) Aceste sate au luat fie denumirea unui toponim, cum a fost Oţetari, de pildă, avem stradă şi biserică, sau numele unui ctitor, ori a unui apropiat ctitorului şi care a participat în felul acesta la ridicarea bisericii, pentru că de biserică e vorba aici – cazul Mîntuleasa, de pildă. Sau ţineau de o demografie dominantă, cum a fost Mahalaua Negustori, că avem şi strada.”

Ulterior, pe locul domeniului boieresc sau al bisericii ctitorite de o anumită persoană care îi dă şi numele, alţi boieri, alte familii ridică o instituţie, un aşezămînt, dar zona păstrează denumirea iniţială. În acest sens, istoricul dă ca exemplu toponimul ”Colţea”.

Adrian Majuru:

”Întîi a fost domeniul şi biserica Colţea, ridicată de Colţea Doicescu. Ulterior, familia Cantacuzino ridică un spital, care tot Colţea se va numi în final. După cum vedeţi, sunt denumiri care vin din mai multe direcţii, dar, cu precădere, sunt legate de biserică, de un hram, sau de o demografie profesională, sau o categorie socială, cum era Mahalaua Flămînda, sau Biserica Săraca, care acum e pe Bulevardul Dimitrie Cantemir. Asta se’ntîmpla în Evul Mediu, pînă’n veacul al XVIII-lea.”

După 1870, arată Adrian Majuru, cînd oraşul este delimitat clar, apar şi aşezări suburbane, comune sau sate apropiate de Bucureşti, asociate de acesta nu prin legislaţie, ci, mai degrabă, prin factori economici. Practic, aceste aşezări alimentau oraşul ”cu precupeţi, cu zarzavaturi, cu forţă de muncă (…) mai ieftină”.

Pajura, Crîngași, Militari și Drumul Taberei

Adrian Majuru:

”Abia după Primul Război Mondial, cu noua lege administrativă, în 1926, apar primele comune suburbane, care rămîn comune suburbane pînă la începutul anilor ’50, cînd o nouă lege administrativă le înglobează în oraş, mărindu’l. Şi avem noile cartiere, cum au fost urbanizate după anii ’60: Balta Albă, Militari, apoi Apărătorii Patriei, sau cartierul Pajura, făcut de la zero, lîngă Dămăroaia, care era un sat. Nu mai vorbesc de Griviţa, de Crîngaşi, care era un cătun.”

Potrivit lui Adrian Majuru, Militari, de la care şi’a luat numele viitorul cartier, a fost o comună, iar Drumul Taberei era, pînă în anii ’50 – ’60 poligon de tragere, de aici denumirea de mai tîrziu.

La sfîrșitul secolului al XIX-lea, în zona Cartierului Militari se afla un cartier suburban, locuit de subofițeri și de ofițeri din gradele inferioare din armată. Din punct de vedere administrativ, zona face parte din orașul București începînd cu 1950, ulterior ridicîndu’se aici cartierul de blocuri.

Militari, zona Lujerului

Denumirea cartierului Drumul Taberei este legată și de trecutul acestor locuri unde, în timpul Revoluției de la 1821, Tudor Vladimirescu și’a stabilit tabăra de panduri.

Adrian Majuru:

”Comuna Militari nu era neapărat un spaţiu locuit de veterani de război, cum a fost Dămăroaia, de pildă, sau Apărătorii Patriei. Dar erau şi angajaţi ai serviciilor militare de rang inferior. O comună obişnuită. În schimb, Şoseaua Pandurilor nu e legată de o aşezare, ci de un culoar de intrare şi părăsire a oraşului în timpul lui Tudor Vladimirescu.”

Etimologia cartierului Crîngași este evidentă: cîndva, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, Crîngași era o prelungire a Codrului Vlăsiei, un crîng. Cei care trăiau acolo se numeau, normal, crîngași.

Lacul Morii este un lac de acumulare de pe rîul Dâmbovița, format de acest rîu în spatele barajului Ciurel din cartierul Crîngași, baraj executat în principal pentru protecția municipiului împotriva inundațiilor.

Numai că această construcție a Barajului Ciurel a dat naștere în ultimul timp la o întrebare tot mai actuală: cînd se va produce următorul mare cutremur în Vrancea și dacă va rezista Barajul Lacului Morii?

Lacul Morii și cartierul Crîngași, noaptea

Specialiştii au declarat că în cazul unui cutremur mai mare, Lacul Morii ar putea ”îneca” Bucureştiul, deoarece apa ar acoperi cîţiva kilometri buni.

Directorul onorific al Institutului National de Fizica Pămîntului, Gheorghe Marmureanu, a declarat că, din analizele si cercetările sale, următorul mare cutremur care se va produce în Rumînia va fi in anul 2040 sau în perioada 2077 – 2078. În schimb, directorul INFP, Constantin Ionescu, susține ca nu se pot face astfel de estimări, dar afirmă că seismele înregistrate în ultima perioadă sînt normale pentru zona Vrancea.

Părerea specialiştilor este că Bucureştiul s’ar putea îneca în orice moment, deoarece digul a fost construit acum mai bine de 30 de ani, dar de atunci nu s’au mai făcut renovări, lacul Ciurel reprezentînd un adevărat pericol în cazul unui cutremur puternic.

Dan Trifu, inginer afirmă:

”Dacă cutremurul este foarte mare atunci poate ceda şi stăvilarul cît şi barajul şi această cantitate se poate revărsa şi asupra oraşului. Se văd plăci care au început să alunece. Dacă ar ceda stăvilarul atunci ar ceda şi digul de protecţie cu siguranţă. Este clar, cartierul Grozăveşti, cartierele joase, zona Eroilor, zona Parlamentului, zona Unirii, Timpuri Noi, cartierele Tineretului şi Văcăreşti.”

Specialiștii de la Apele Rumîne spun în schimb că barajul este verificat periodic.

Șeful sistemului hidrotehnic Dîmbovița, Mihai Georgescu afirmă:

”Această acumulare, barajul şi digul au fost concepute şi proiectate să reziste la un cutremur de 8,5 de scara richter. Acest baraj a trecut prin mai multe cutremure la fiecare mişcare seismică mai mare de 4 grade se face o inspecţie post seism.”

Cartierele Ghencea și Giulești

Pe vremea fanarioților, Ghenci-aga era șeful arnăuților din garda domnească.

Despre numele Cartierului Ghencea, Adrian Majuru a dezvăluit că acesta „are legătură cu biserica, anterioară cartierului şi care, prin tradiţie, aminteşte de ctitorul lăcaşului de cult, (…) un arnăut de origine albaneză Ghenci-Aga, aga fiind, de fapt poziţia lui militară”.

În ceea ce priveşte denumirea Cartierului Giuleşti, acesta susţine că vine de la boierii Giuleşti care aveau un domeniu în zona respectivă, o proprietate boiereasca care apartinea Giulestilor.

Giuleștii au fost pomeniți în documentele medievale începînd cu anul 1548. Localități cu numele de Giulesti există în toate provinciile rumînesti. Giulea este un nume vechi in onomastica rumînească, provenind probabil de la numele antic (Iuliu, Jula, Giula, Gelău, Gelu) atribuit mai mult romanilor, dar este posibil să fi fost și un nume băștinaș getic, în nici un caz provenind din Gyula cum afirmă maghiarii.

Maternitatea Giulești

Adrian Majuru ne aminteşte:

„A fost un domeniu al Giuleştilor. Erau mai multe sate. Unul locuit de oameni liberi aduşi de peste Dunăre şi care erau manufacturieri, meşteşugari de toate felurile, era Giuleşti Sîrbi. Apoi mai era un sălaş de ţigani, Giuleşti Ţigănie, care’i lucrau boierului pămînturile. Era un domeniul mult mai întins, de unde Calea Giuleşti, care lega oraşul de acest domeniu. Practic, el intră în denumirea urbană a corpului Bucureştilor abia după ce, în a doua decadă a secolului al XIX-lea, acest spaţiu intră pe deplin în proprietate publică, adică dispare după Reforma agrară a lui Alexandru Ioan Cuza. Acest domeniu intră în proprietatea statului pentru că prin reformă n’au fost secularizate doar averile mănăstireşti, ci şi o bună parte a proprietăţile latifundiare.”

Dristor, Nicolae Grigorescu (Sălăjan), Dudești, Balta Albă, Titan și Colentina

Numele cartierului Dristor este strîns legat de cetatea Drastorului (Silistra). Odinioara, exista Drumul Silistrei, ce ducea, dupa cum arată și numele, spre Silistra, și care și’a schimbat, mai apoi, denumirea în Calea Călărași.

Adrian Majuru?

„Dristorul nu cred că are legătură cu măcinarea făinii sau a mălaiului. Nu uitaţi că pe linia Dunării era oraşul Dîrstor, care astăzi este Silistra şi erau drumuri comerciale care legau Bucureştiul de linia Dunării. Nu avem şi Şoseaua Giurgiului? Şi Şoseaua Olteniţei? Era şi Şoseaua Brăilei, Calea Vergului? Era Calea Craiovei, care ducea spre Drobeta, de fapt, şi era apoi Calea Rahovei după Războiul de Independenţă. Aşa şi cu această cale, care şi asta se află în amprenta stradală a oraşului.”

În vremea fanarioților, exista breasla dîrstorenilor (negustori), alături de breslele chiprovicenilor, brăilenilor. Cetatea Silistra (Dristor) a fost luată drept gaj împreună cu Principatele Rumîne de Rusia, conform Regulamentului Organic la 1829.

Între războaie, prin locul care înainte se chemase ”Gura Lupului”, trecea drumul ce pleca de la sud de București și ținea pînă la Silistra: Drumul Dristorului (Diristorul și Kaliacra – provincii rumînesti la sud de Dunăre).

Cadru din Dristor

Dudești este un cartier situat în sectorul 3 al Bucureștiului. Se învecinează cu cartierele Vitan, Văcărești și Dristor. Renumita ”Crucea de piatră” din perioada interbelică a fost simbolul bordelurilor din cartierul Dudești cu celebre felinare roșii, acolo existînd peste 20 de case de toleranță, cu varii tarife pentru toate buzunarele (”Cu un pol puteai cumpăra o oră de amor”), desființate în urma decretului din 1949 al fostei Republici Populare Rumîne.

Locul era numit astfel după o cruce de piatră care era așezată in fața unei biserici bombardată în Primul Război Mondial. Numele de Cruce de hotar i’a rămas din vremuri străvechi, cînd crucea de demarcație a teritoriului era din piatră, un obicei al domnitorilor rumîni de a marca astfel zone de periferie ale orașului.

”Crucea de Piatră care era înconjurată de un gard de fier” se găsea situată la intersecția Văcăreștiului cu Dudeștii, unde se afla o biserică reconstruită pe vechiul locaș al uneia mai vechi. În vecinătate se găseau: poșta Vitan, piața Vitan, școala generală nr. 72 (situată pe strada Anton Pann) și cinematograful Flacăra, iar ca mijloc de transport în comun circula tramvaiul 19.

Case vechi din Dudești

În Dudești se aflau varii comunități etnice. Cartierul a fost desființat de către regimul comunist în anii ’80.

Cultura Dudești (mileniile 5-4 î.Hr.) care cuprindea zona Cîmpiei Rumîne și Dobrogea a fost numită după această zonă în care s’au făcut primele descoperiri.

Zona a fost în trecut un sat, dar pe măsură ce Bucureștiul s’a extins a fost absorbit de acesta. Numele vine de la familia aristocrată din Valahia, Dudești. În timpul primei domnii a lui Alexandru Moruzi în zonă a fost inaugurat un spital pentru ciumați.

Spre deosebire de alte cartiere, zona a scăpat planului de sistematizare a orașului din perioada comunistă.

Contrar aparenței, numele cartierului Sălăjan nu vine de la Sălaj, ci de la un fruntaș al mișcării muncitorești și revoluționare, Leon Szilaghi, cunoscut și sub numele de Leontin Sălăjan.

Deși s’a spus că Sălăjan era de etnie maghiară, liderul comunist Gheorghe Gaston Marin susține că acesta era rumîn:

”Secretar era Leontin Sălăjan Silaghi, foarte bun băiat. (…) În Ardeal foarte puțini rumîni erau atunci comuniști… La Oradea erau mai ales maghiari. Rumîni nu prea erau. Puțini erau. Însă secretarul comitetului era rumîn. Silaghi, numit ulterior Sălăjan, era rumîn.”

După ultimele analize făcute de către CNSAS, Leontin Sălăjan era de origine maghiară.

Azi cartierul și stația de metrou poartă denumirea ilustrului pictor, Nicolae Grigorescu.

Cartierul Titan si’a luat numele de la fabrica de ciment ”Titan”, construită la începutul secolului XX, mai exact, în anul 1912.

Numele Cartierului Balta Albă provine de la o groapă de var unde, în vremea domnitorului Caragea Vodă, erau aruncate cadavrele ciumaţilor

Istoria leagă numele acestui cartier, Balta Albă, de un obicei mai morbid al începutului de secol XIX: în zonă se afla o groapa de var unde, pe timpul ciumei lui Caragea, în 1813, se topeau cadavrele ciumaților pentru că morții erau atît de mulți încît nu se mai prididea cu înhumările.

Atunci, s’a dat ordin să se sape gropi comune și să fie băgate acolo victimele, să se arunce var peste ele și să fie astupate. Din cauza ploilor însă, varul a ieșit la suprafață, formînd bălți albe.

După războiul din anii 1806-1812 s’a declanşat o cumplită epidemie de ciumă pe teritoriul actual al Rumîniei. Ioan Caragea, domnitorul Ţării Rumîneşti, a luat o serie de măsuri pentru a stîrpi flagelul.

Din izvoarele scrise reiese că ciuma din vara anului 1813, cunoscută drept «ciuma lui Caragea», făcea 100 de victime pe zi. A fost adusă de suita lui Ioan Gheorghe Caragea, care venea din Constantinopol pentru a se înscăuna la Bucureşti.

Dan Falcan, istoric în cadrul Muzeului de Istorie al Municipiului Bucureşti:

”A fost o molimă devastatoare, de aceea a rămas celebră în istorie. Epidemia a omorît 70.000 de oameni în Ţara Rumînească, din care 40.000 au murit în Bucureşti.”

Epidemia a debutat în anul 1812, iar punctul culminant a fost atins în anul următor, în luna aprilie. Conducătorii ţării nu au luat, însă, măsurile necesare pentru a diminua consecinţele.

Se pare că molima ar fi venit de la Constantinopol şi că mai întîi ar fi început în Bucureşti. Una dintre variantele producerii epidemiei și presupuşi vinovaţi pentru declanşarea epidemiei se consideră a fi nişte lucrători imprudenţi care au deschis nişte baloturi de marfă venite din capitala Imperiului Otoman fără a lua măsuri de siguranţă. Aceştia s’au îmbolnăvit, iar în cele din urmă, şi din cauza măsurilor de igienă precare din acea vreme, boala s’a răspîndit în tot oraşul.

Alte surse spun că ciuma a început la o mănăstire de lîngă Bucureşti, adusă de nişte călugări veniţi din Orient.

”…să auzi la Văcărești în sat, din jos de București, cum că s’ar fi primejduit o casă de astfel de bolă, încît s’au dat și foc. După aceasta au mai trecut cîteva zile. Socoteam glumă. Alții zicea: minciuni! Pînă s’au adevărat. În București lumea tot nu credea. Pînă cînd începu a să îndeși în luna lui august cît mergea mai rău. Iar cînd fu la octomvrie să întări o groaznecă morte, care nici nu s’au mai pomenit să mai fi fost vreodată măcar și alocurea.”

Așa zicea Ioan Dobre zis Dobrescu, cojocar, țîrcovnic și autor al unor însemnări în care sugerează că… păcatele oamenilor aduseseră ciuma în Bucureștiul anului 1812. Păcatele, moda, carnea și Voltaire.

”Și intră învățătura lui Volter, acela urîtul lui dumnezeu, pe care îl avea păgînii ca pre un dumnezeu.”

Lăsîndu’l pe Voltaire la o parte, alții zic că ciuma fusese de fapt adusă de alaiul noului domn fanariot Ioan Gheorghe Caragea, care după intrarea în oraș a poposit cîteva săptămîni la Mănăstirea Văcărești.

În același an, capitala otomană fusese decimată de o epidemie de ciumă, așa că Ion Ghica și medicul german Friedrich Reinhold Grohman au socotit că printre însoțitorii domnitorului se poate să fi fost cîțiva bolnavi de la care’a pornit nenorocirea’n București.

Ion Ghica consemnează faptul că ciuma a apărut la 13 decembrie 1812 printre oamenii domnitorului, sosiţi cu el de la Constantinopol. Scrisorile lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri sînt printre cele mai bune mărturii cu privire la starea generală şi la atmosfera din vremea ciumei:

”A muritu pînă la 300 de oameni pe zi şi se crede că numărul morţiloru în toată ţara a fost mai mare de 90.000. Contagiunea era aşa de primejdioasă, în cîtu celu mai micu contactu cu o casă molipsită ducea moartea, într’o familie întreagă, şi violenţa era aşa mare, în cîtu unu omu lovitu de ciumă era unu omu mortu. Spaima intrase în toate inimile şi făcuse să dispară ori ce simţămîntu de iubire şi de devotamentu. Muma şi părăsia copiii şi bărbatulu soţia pe mînile ciocliloru, nişte oameni fără cugetu şi fără frică de Dumnezeu.”

Istoricul Gabriel Ciotoran menţionează în lucrarea ”Bucureştiul, în timpul epidemiei de ciumă din anul 1812”:

”Pe străzi se găseau mulţi bolnavi, atît adulţi cît şi copii. Optimist, Caragea îi scrie lui Archisatras, care deţinea funcţia de prim medic, următoarele:

«Să orînduiţi a cerceta pe unii ca aceia: ce boli au şi ce bube sînt acelea şi să mi se arate».

În 1813 erau 10 doctori, o moaşă şi un doctor empiric «iscusit în meşteşugul tămăduirii celor salatisfiţi de mîini şi oase». Curînd, boala s’a manifestat în preajma mănăstirii Văcăreşti.

Apoi, ori ”la Văcărești, în sat”, ori chiar la Mănăstire, s’a auzit că ar fi fost primejdie de ciumă, după cum scria cojocarul Ioan Dobre, însă tot el menționează că ”socoteam glumă”.

Primele cazuri de ciumă au fost raportate abia în iunie 1813, pentru că din diverse motive (ori boala nu a putut fi diagnosticată corect de la început, ori pericolul nu a fost luat în serios, ori poate nu venise odată cu Caragea) și tot atunci s’au instituit și primele măsuri de carantină.

Domnul a orînduit un zapciu spătăresc cu 15 neferi pentru a păzi năpristan toate drumurile de la Văcărești pînă în deal la Spirea cu poruncă ”de a nu lăsa pe nimenea ori pe jos sau călare, sau cu carul să intre în poliție” (V.A. Urechia), la 1 iulie s’au închis barierele orașului, s’au spălat casele contaminate cu ajutorul tulumbagiilor, țiganii și cerșetorii au fost îndepărtați din capitală, cîrciumile și cafenelele au fost închise.

”În mahalaua Cărămidarilor oamenii mor ca muștele și zilnic sînt înmormîntări.”

În consecinţă, s’a ordonat spătarului un «zapciu» de 15 oameni care «să nu mai îngăduie intrarea dinspre Văcăreşti spre oraş , fără ştirea Spătăriei şi a şefului lazareturilor».

Pe 1 iulie, întregul sistem de combatere a ciumei era definitivat. În conformitate cu acesta s’au rînduit «epistate» de mahalale, care împreună cu preoţii şi vătăşeii mahalalelor «să întrebe de sănătate la toate casele, şi nu numai să întrebe, ci şi să inspecteze ei înşişi de aproape în fiecare zi, raportînd boierilor ipistaţi, marele ban Radu Golescu şi fostul Mare Postelnic Costache Sutzu, că îndată ce va fi găsit un bolnav de ciumă să fie ridicat. Să se dea poveţe tuturor, să facă fumuri îndestulate la tot locul». (…)

În termen de patru zile, măsurile adoptate trebuiau duse la îndeplinire. Pe 1 iulie 1813, domnitorul Ioan Caragea, i’a scris mitropolitului şi a rugat să se ordone preoţilor să ţină slujba şi «molifte în toate mahalalele şi paradise, rugîndu’l pe Dumnezeu să înlăture boala».

Totodată s’a ordonat marelui Armas «să zgonească» din Bucureşti şi din jurul său pe toţi ţiganii lăeşi şi să fie duşi în judeţele de munte.”

Bolnavii de ciumă s’au refugiat în păduri. Spitalelor, în special celui de la Dudeşti, li s’au acordat o atenţie aparte, i s’a alocat o sumă de peste 3.000 de lei pentru reparaţii.

Istoricul Dan Falcan:

”Cîmpul dintre Dudeşti şi Cioplea a devenit brusc loc de carantină şi îngropăciune. La Dudeşti se făceau gropi comune şi se aruncau grămadă cîte 100 de trupuri goale, copii, bătrîni, femei, bărbaţi, săraci şi bogaţi. Nu mureau numai oameni. Piereau şi animale. Se spune că liniştea care se lăsase peste tîrg era atît de adîncă, încît se auzea plescăitul din cioc şi fîlfîitul de aripi al berzelor negre, numite de popor «călugăriţe». Aceste păsări erau considerate vestitoare de nenorociri.”

Cerşetorii au fost îndepărtaţi de pe străzile oraşului. Mulţi dintre cei bolnavi au fugit şi s’au ascuns prin păduri.

”Mulţi contaminaţi fugeau prin crînguri, porumburi şi cîmpii. Îşi făceau colibe acolo, iar după ce mureau erau mîncaţi de cîini. Dacă se mai însănătoşeau, reveneau în oraş, însă îi contaminau pe cei sănătoşi. De aceea domnitorul a dat ordin pe 6 octombrie 1813 Marelui Spătar de a cerceta împrejurimile oraşului şi să’i ridice pe cei ascunşi, ducîndu’i în lazareturi. Prin AGA s’a ordonat că «nu’i este permis nimănui să primească» în gazdă oameni fără învoirea epistoşiei lazaretului.

S’a decis ca în cazul în care se va îmbolnăvi cineva în vreo casă, să fie dator a da de ştire preotului mahalalei; acesta să anunţe doctorul. Dacă se constată că nu este bolnav de ciumă va fi lăsat în casă; dacă a murit, să fie îngropat fără pomană. Dacă moartea s’a datorat bolii «bolnavul din împrejurimi, cei care intraseră în contact cu ei, să fie internaţi la Spitalul Dudeşti.

Cei care i’au ascuns pe bolnavi să fie izgoniţi; lucrurile lor să fie arse; celetnicele (prostituatele) să fie izgonite din zona cîrciumii». S’a decis oprirea circulaţiei evreilor înspre oraş, şi’n sens invers (umblau cu boccele prin oraş pe care le vindeau).

În toată nebunia creată, oficialităţile au luat o decizie uluitoare: au stabilit modalitatea oficială prin care cetăţenii Bucureştiului pot cumpăra băutură de la cîrciumi. Crîşmarii să vîndă doar ziua şi pe la uşă, s’a reglementat ca oamenii să cumpere vin sau ţuică prin ferestrele localurilor, adică fără să intre pe uşi, pentru a evita astfel, pe cît posibil, contaminarea. Concluzia: în acele momente grele, bucureştenii, ca buni rumîni, consumau mult alcool, de necaz.

Dacă murea vreo vită, ea să fie adînc îngropată; primirea hainelor să se facă doar în cazul în care erau însoţite de «răvaş», ce atestă că provin de la un om sănătos”, se mai menţionează în lucrarea ”Bucureştiul, în timpul epidemiei de ciumă din anul 1812”.

Bîlciurile au fost redeschise în primăvara anului 1814. Cioclii purtau o bucată de postav roşu. Ea îi determina pe oamenii sănătoşi să se ferească de ei.

Istoricul Gabriel Ciotoran redă ce spunea Ion Ghica:

”Spaima intrase în toate inimile şi făcuse să dispară orice simţământ de iubire şi devotament. Mama îşi păzea copiii, iar bărbatul, soţia de mîinile cioclilor, care erau nişte oameni fără cuget şi fără frică de Dumnezeu. Toţi beţivii, toţi desfrînaţi îşi agăţau un şervet roşu de gît şi urcau într’un car cu boi şi porneau pe hoţie din uşă, din curte.

Intrau ziua şi noaptea în locuinţele oamenilor şi puneau mîna pe ce găseau: bani, argintărie, ceasornice, scule, fără ca nimeni să îndrăznească să le spună ceva. Fugea lumea de ei ca de moarte, căci ei luau pe bolnavi sau pe morţi în spinare, îi trînteau în car, claie peste grămadă şi plecau cu carul plin spre Dudeşti sau spre Cioplea, unde erau ordiile ciumaţilor; se încreţea carnea pe trup audiindu’se grozăviile şi cruzimile făcute de aceşti tîlhari asupra cutărui creştin căzut în ghearele lor peste cap făcea într’o clipă ceea ce era să facă boala în două, trei zile. Mai de jale erau cei aruncaţi de vii în cîmpul Dudeştilor, rară aşternut, rară acoperămînt pe pămîntul ud şi îngheţat; cale de jumătate de ceas se auzeau ţipetele şi vaietele nenorociţilor.”

Comportament îngrozitor al cioclilor a dus la revolta ciumaţilor, care s’a soldat cu uciderea a 10 ciocli, cu toporul.

”Urmarea a fost că s’a organizat un serviciu sanitar. Conform acestuia, cioclii erau însoţiţi de «rătăşei», mergînd din casă în casă, cu aceeaşi întrebare:

«Sănătoşi copiii?»

Fundamentală schimbare a comportamentului, o dovadă că şi’n acest caz revolta n’a fost în zadar! Într’un raport înaintat unui superior de către un cioclu se arăta textual:

«Adi, am adunat 15 morţi, dar n’am îngropat decît 14, deoarece unul a fugit şi nu l’am putut prinde!».

Elocvent pentru mentalitatea lor în privinţa vieţii omului! Cei vii erau puşi la un loc cu morţii! Datorită faptului că la cei care fuseseră bolnavi nu mai contactau boala, ei se făceau ciocli, fără teamă că se vor îmbolnăvi. Datorită situaţiei excepţionale, judecătoriile s’au închis, iar datornicii au fost eliberaţi. Alte arestări nu s’au mai făcut pe acest motiv.”

Finalul epidemiei de ciumă

Alte măsuri care au fost luate au constat în: trecătorii nu erau primiţi în case; banii trebuiau ţinuţi în oţet; marfa să fie dezinfectată.

Nimeni nu putea intra în oraş decît dacă i se făcea o inspecţie, măsură care se aplica şi în primăvara anului 1814. Dacă era găsit sănătos, primea un bilet şi pătrundea în oraş.

Un focar de infecţie reprezenta fiecare cetate ocupată de turci. În anul 1815, epidemia a cunoscut o stagnare, dar numărul morţilor continua să fie mare, astfel că spre sfîrşitul anului 1815 s’a instituit o comisie ca să se ocupe de starea de sănătate din ţară.

Epidemia a reizbucnit aşa că s’a dispus interzicerea organizării vînzărilor în tîrguri a blănurilor, a pînzeturilor, a obiectelor din cînepă. Abia după trei ani de la declanşarea epidemiei, numărul îmbolnăvirilor începe să scadă, peste 70.000 de oameni pierind.

Despre ciumă dacă poate reizbucni prof. dr. Adrian Streinu Cercel declara:

”Într’adevăr, bacteria supravietuiește, însă este vorba despre o boala moartă. Nu există risc de îmbolnăvire. Ciuma bubonică se transmite de la șobolan la om, șobolanul este gazda, deci pentru ca boala să existe ar trebui să apară în primul rînd la șobolan și apoi să o transmită la om. Ciuma nu a mai dat semnale de pe vremea lui Caragea, ceea ce înseamna că bacteria s’a izolat.,.”

A rămas cunoscută în istorie cu numele de ”ciuma lui Caragea”.

În acele vremuri groaznice, Comisia a decis crearea la Mănăstirea Plumbuita a unui loc de dezinfecţie pentru călătorii şi negustorii care vin la Bucureşti cu marfă. Pentru lazareturi s’au făcut donaţii din partea diferitelor mănăstiri de la particulari.

Mănăstirea Plumbuita din Cartierul Colentina, azi renovată

Probabil doar o legendă, numele cartierului Colentina pare’se că vine de la ”colea-n-tină”, cu referire la locul băltit unde Matei Basarab i’ar fi invins pe turci într’o bătălie. O vreme s’a numit și ”Olintina”.

Teritoriul actual al cartierului Colentina a constituit o comună de sine stătătoare, inclusă la 1901 în județul Ilfov și formată din satele Colentina, Fundeni și Plumbuita.

Curtea Domnească – Istoricul Curții Vechi în jurul căreia s’au ridicat cartierele Bucureștiului

Și’au înălțat aici palate, bineînțeles nu din piatră, ori din cărămidă, ci din lemn – care se găsea din belșug – și din chirpici, ambele materiale fiind perisabile. Este una dintre cauzele ”întunericului” așternut peste epocile vechi ale existenței Bucureștilor.

Reconstruirea din piatră și din zid a acestor palate și curți domnesti a însemnat o altă întemeiere a orașului „Cetatea București” – expresie descriind mai degrabă un statut moral de sorginte evident medievală, decît o cetate propriu-zisă.

Curtea Veche este prima curte domnească din București, a devenit nefuncțională după incendiul din 1718, care a distrus întregul București și după cutremurul din 1738.

Întreaga Curte Domnească era formată dintr’un palat – Palatul Voievodal, o biserică – Biserica Buna Vestire, cunoscută ulterior sub numele de Biserica Curtea Veche, case cu saloane de recepție, cancelariile domnești, grajduri și grădini.

Nu se cunosc prea multe detalii despre întemeietorul curții, dar conform opiniei cercetătorilor care au studiat istoria Bucureștiului, curtea pare a fi construită de către Mircea cel Bătrîn, undeva la sfîrșitul secolului al XIV-lea și începutul secolului a XV-lea.

În prezent, ruinele Palatului Voievodal au devenit sit arheologic protejat, fiind amenajat și un muzeu, Muzeul Curtea Veche.

Curtea domnească se întindea pe suprafața cuprinsă între străzile Halelor (fosta Carol), Șelari, Lipscani, Bărăției, Calea Moșilor. De’a lungul timpului orașul București a suferit diverse modificări urbanistice, astfel că vechea curte domnească nu mai corespunde întru totul cu vechile descrieri. Conform vechilor descrieri, Curtea Veche era așezată pe o colină destul de înaltă, înconjurată la sud de malul foarte înalt al Rîului Dîmbovița, iar în celelate puncte cardinale de ziduri puternice.

Accesul în curtea domnească era posibil prin două porți opuse. Prima poartă, amplasată la intersecția străzilor Smîrdan cu Halelor (fosta Carol), a avut mai multe denumiri, Poarta de Sus, Turnul despre Nemți, Clopotnița Domnească, iar mult mai tîrziu după ce turnul de piatră s’a ruinat, Foișorul Roșu (probabil numele a fost luat de la culoarea în care a fost vopsit turnul). A doua poartă, Poarta de Jos, era situată în locul în care pornește strada Moșilor.

Pe locul în care ulterior va fi construită curtea domnească, Mircea cel Bătrîn construiește o cetate, undeva între anii 1386-1418. Cetatea avea ziduri de cărămidă și era înconjurată de șanț de apărare.

În secolul al XV-lea, Vlad Țepeș, domnul Țării Rumînești, consolidează cetatea construită de Mircea cel Bătrîn și o ridică la rangul de reședință domnească, alternativă celei de la Tîrgoviște.

Primele date certe despre Curtea Veche le avem din documentele de pe vremea lui Radu cel Frumos, acesta a mutat scaunul domnesc la București.

Deși pentru o perioadă de timp s’a crezut că Curtea Domnească a fost distrusă complet, cercetările arheologice au scos la iveală importante ruine, printre care: hrube, ziduri, baze de turnuri, trepte coloane, camere aflate în construcții din secolul al XIX-lea.

Cercetătorii au stabilit că Curtea Veche a suferit diverse rezidiri și refaceri de’a lungul timpului, începînd cu a doua jumătate a secolului al XIV-lea pînă la Vlad Țepeș, de la Basarab cel Tînăr și pînă la Mircea Ciobanul, de la Matei Basarab pînă la Constantin Brîncoveanu.

Conform urmelor arheologice păstrate a fost identificată prima cetate a Bucureștilor, o cetățuie situată pe malul nordic al Dîmboviței. Situată pe un mic promontoriu, pe o suprafață de 160 mp, cetatea construită din cărămidă avea forma unui turn trapezoidal și era înconjurată de un șanț lat de 1,50-2,20 m.

Încă din 1458 Vlad Țepeș le scria brașovenilor cerîndu’le meșteri în zidirea cetăților. Într’un document din 10 august 1460 Vlad Țepeș amintește de ”ex castro fluvi Domboviche”. Conform acestor date Ion Ionașcu și Dan Berindei au considerat că această cetate a fost construită între 1458-1459, o construcție din lemn cu întărituri de pămînt, ridicată oarecum în pripă din cauza pericolului otoman.

Deși nu s’au păstrat dovezi concludente, istoricii au considerat că cetatea construită de Vlad Țepeș între 1458-1459 a fost ridicată pe vechea cetățuie de pe malul Dîmboviței. Nu sînt cunoscute date despre importanța cetății pentru apărarea Țării Rumînești, în campania lui Mahomed al II-lea, din 1462, dar cert este că cetatea avea un rol de apărare.

În 18 decembrie 1473 fratele lui Vlad Țepeș, Radu cel Frumos, se refugiază în cetatea din București, numită în cronica lui Ștefan cel Mare descoperită de Oligierd Gorka,”cetatea de scaun Dîmbovița”.

După un asediu care a durat cîteva zile, cetatea este cucerită, după ce Radu cel Frumos părăsește fortificația în toiul nopții. În 24 noiembrie 1473, moldovenii pătrund în cetate, iar conform letopisețului lui Grigore Ureche, Ștefan a dobîndit Cetatea Dîmboviței punînd mîna pe toate avuțiile lui Radu cel Frumos chiar și pe fiica acestuia Voichița.

Ștefan îl urcă pe scaunul domnesc pe Basarab Laiotă, dar după o scurtă perioadă acesta se închină la sultan.

În 11 noiembrie 1476 Ștefan cel Mare atacă din nou cetatea Bucureștilor și o cucerește ajutîndu’l pe Vlad Țepeș să revină la domnie. În acest fel, Ștefan și’a plătit datoria pe care o avea față de Vlad Țepeș, pentru ajutorul acestuia din urmă în alungarea din Suceava a lui Petru Aron, ucigașul părintelui lui Ștefan.

În perioada următoare Vlad Țepeș dorind să reînceapă lupta împotriva sultanului le scrie brașovenilor cerîndu’le ajutor în reconstruirea cetății din București. În această perioadă cetatea era cunoscută sub diferite nume: Castrum Bokoryscha, Bocerestya, Bocoresth.

După doar cîteva săptămîni de domnie Vlad Țepeș cade victima unui complot pus la cale de boierii filo-otomani, în scaunul din Ceatatea Bucureștilor urcînd din nou Basarab Laiotă. Nici acesta din urmă nu a rezistat prea multă vreme, cel care l’a succedat fiind Basarab cel Tînăr (1477-1482), poreclit Țepeluș.

Basarab cel Tînăr în toți cei 5 ani de domnie, la fel ca Vlad Țepeș apelează la meșterii brașoveni și reconstruiește cetatea Bucureștilor. Conform documentelor în această perioadă cetatea suferă refaceri ample, astfel că în unele surse este chiar numită Noua Cetate.

Transformarea cetății în acestă perioadă este atestată și prin urmele arheologice descoperite în strada Soarelui de astăzi. Deși din această perioadă s’au păstrat o serie de documente emise de cancelaria domnească, doar cîteva amintesc de refacerea cetății, astfel că informații detaliate despre cetate nu s’au păstrat. Conform unui document din 1480 aflăm că cetatea purta numele Cetatea nouă de scaun București, iar alt document emis de vornicul Neagu amintește de ”castro Bokorestch”.

Sursele principale în aflarea cîtorva date despre înfățișarea curții din această ultimă perioadă sînt descoperirile arheologice. Acestea au scos la iveală ruinele unei cetăți din bolovani de rîu și cărămidă, întinsă pe o suprafața totală de peste 900 mp. Săpăturile arheologice au scos la iveală și parterul înalt al castelului, situat pe niște pivnițe și hrube foarte încăpătoare și curtea interioară a palatului întinsă pe o suprafață de peste 100 mp.

Deși de’a lungul istoriei mulți din domnii Țării Rumînești au ales ca cetate de scaun Curtea Domnească din Tîrgoviște, unii din ei au folosit și cetatea Bucureștilor ca cetate de scaun. Este și cazul lui Vlad Călugărul (1482-1495), care deși avea Curtea Domească la Tîrgoviște semna documente (s’au păstrat peste 30 de astfel de documente) din Cetatea Bucureștilor. O dovadă pentru cele amintite anterior este un document emis, în anul 1506, din minunatul scaun al Bucureștilor.

După cele două calamități din secolul al XVIII-lea, care au distrus curtea și clădirile aferente, a fost construită o nouă curte domnească, Curtea Nouă.

În interiorul acestei „cetăți”, Curtea Domnească a fost – din cauza vicisitudinilor istoriei – destul de călătoare, deși avea un „castel” permanent în preajma Dîmboviței, numit Curtea Domnească, si un altul, mai sus de Mănăstirea Mihai Vodă, ridicat de Alexandru Ipsilanti.

Curtea Nouă a fost reședința domnitorilor din Țara Rumînească în perioada 1776 – 1812. A fost construită între 1775-1776, în timpul lui Alexandru Vodă Ipsilanti, pentru a înlocui Curtea Veche. Clădirea a ars în anul 1812, iar de atunci i s’a spus ”Curtea Arsă”.

O acuarela executată de W. Wats după o gravura a lui Luigi Mayer prezintă acest castel în anul 1793.

Era o clădire nouă, solidă, impunătoare, cu o biserică enormă, careia i s’a dat hramul Sf. Ecaterina, după numele principesei Ipsilanti, Ecaterina, și din care se vede o turlă.

Se află deasupra mănăstirii care, ca orice mănăstire mare, cu ctitor princiar, avea si un apartament domnesc, numit ”Casele domnești”. Este singura imagine a acestui castel căzut prada focului în timpul lui Caragea și căruia, din acest motiv, i s’a spus „Curtea Arsă”.

Cartierele Ferentari, Berceni, Vitan, Pantelimon și Colentina

Ferentari, construit în perioada 1945-1947, a fost gîndit ca un cartier muncitoresc și număra în jur de 600 de apartamente.

Cartierului Ferentari, considerat astăzi una dintre zonele rău famate ale Capitalei, i s’a căutat o etimologie ”rafinată” a originii numelui, și în tradiția deja cunoscută din DEX a majorității cuvintelor din lexicul rumînesc acestuia i s’a scormonit prin latină cuvîntul latinesc ”Ferentarius” – soldat din infanteria ușoara a legiunilor romane.

Referindu’se la asocierea numelui Cartierului Ferentari cu o sintagmă latină ”Ferentarius”, Adrian Majuru susţine că aceasta este ”o exagerare”, și că ar fi mult mai recentă și legată de maghiari.

Majuru explică:

”N’are legătură cu denumirea latină. Este o exagerare din punctul meu de vedere. Mai degrabă are legătură cu un corp militar unguresc, care, în timpul Războiului curuţilor, cînd Transilvania a fost regiune autonomă şi s’a opus ocupării ocupării austriece de după 1683, asediul Vienei. Erau, evident, ardeleni, erau reformaţi, nu erau catolici precum austriecii, aveau un conte Bercsényi care îi conducea. Evident că ei fiind învinşi prin 1710, războiul pornind în 1702, o bună parte din aceste trupe s’au refugiat în Valahia, care era de partea lor alături de Imperiul Otoman. Au rămas aici o perioadă, pînă cînd şi’au negociat libertatea de a reveni în Ungaria, la un anumit moment dat, după ce a fost încheiat un tratat de pace între Imperiul Otoman şi Imperiul Austriac (1718). Drumul folosit de ei, inclusiv tabăra, este Drumul Ferentarilor şi Cartierul Berceni să nu uităm.”

În 1701, principele Rákóczi (1676-1735) fuge din puşcărie cu ajutorul soției sale și al francezilor care au intervenit prin iezuiți, facilitând evadarea lui Rákóczi, care a lăsat Împăratului o scrisoare în care a precizat că este gata să fie judecat, dar numai conform legislației maghiare.

Din temniță Rákóczi a fugit în Polonia, la Brzeżany (azi Berezhany, Ucraina), la Miklós Bercsényi, însă și acolo era în primejdie, deoarece pe capul său fusese pusă o recompensă de 10.000 de forinți.

Fără nici un sprijin, Rákóczi cere ajutor amicului său, Bercsényi. Acesta îi dă bani lui Rákóczi, îl ajută să își facă o armată, ba chiar face o călătorie pînă la Paris pentru a cere o sumă de bani lui regelui Ludovic. La polonezi se îndrăgosteşte de o altă femeie, o localnică – prințesa Sieniawaska, dar acest amor îi va aduce numai probleme: în 1703, împăratul Vienei îi declară război.

Nobilul maghiar Francisc Rakoczi al II-lea pleacă și la turci înainte de Razboiul curuților (1703-1711) ca să discute despre răsturnarea Imperiului Habsburgic. La fel au procedat si o parte din apropiații lui Rakoczi, mai exact, o ceată de husari conduși de groful Mikloș Bercsenyi. Undeva la sud de București, husarii lui Bercsenyi au făcut un popas la sud de București, de unde și numele cartierului.

Pasajul Piața Sudului

Numele acestui cartier este foarte important pentru istoria noastră, pentru că amintește de lupta rumînilor din Transilvania şi și din părţile ungureşti, care au luat parte şi ei masiv la răscoala lui Rakoczi, iobagi, libertini, micile categorii militare, mica nobilime.

Din Maramureş, Sătmar, Bihor, Arad şi pînă la graniţa de răsărit a Transilvaniei, cetele de răsculaţi, unităţile curuţeşti sînt înţesate cu rumîni, cu soldaţi mai ales, dar şi cu subofiţeri, sau chiar cu comandanţi de cete sau de unităţi militare mai mari.

În Bihor, printre primii care trecură de partea curuţilor a fost colonelul imperial Marcu Haţeganu.

În Maramureş, au luptat în rîndurile curuţilor iobăgimea, nobilimea mică. Comandanţi rumîni de cete sau de unităţi, se ridică în regiunile Sătmar, Oaş, Chioar, Baia Mare, Sălaj sau chiar în comitatul Szabolc.

În jurul Băii Mari au luptat cetele haiducului Gligor Pintea, supranumit popular Pintea Viteazul. El a căzut în faţa Băii Mari în momentul cînd haiducii săi, alături de curuţi, provocaseră predarea oraşului.

Mulţi rumîni apar pe Someş, în jurul Clujului: aici se făcu cunoscut mai ales căpitanul Ciurilă. În comitatul Turzii se remarcă Nichita Balica, căpitanul care’şi făcuse cetate din Cheile Turzii; în Mureş şi Odorhei căpitanul Vasile Negru; în Ţara Bîrsei şi Trei Scaune căpitanul Bucur Cîmpean.

În jurul Albei-Iulii se remarcă regimentul lui Ştefan Sudriceanu; în jurul Aradului, regimentul colonelului Farcaş Dragul sau Drăgulea. Acesta a luptat în mai multe părţi şi l’a urmat pe Rákóczi şi în Polonia. Şi mulţi alţii.

Cetele curuţilor însă sînt, în genere, amestecate. Mai ales în rîndurile celor de jos se crease o întinsă frăţie de arme, lăsînd urme chiar în literatură, în muzica populară, în cîntece, în dansuri.

Curuţii sînt în bune raporturi şi cu Ţara Rumînească şi Moldova. Acolo se refugiază adesea după insuccese, acolo se pregătesc de noi acţiuni, acolo îşi adăpostesc de primejdie familiile cei mai aproape de graniţe.

Rákóczi însuşi e în bune raporturi cu Ţara Rumînească şi cu Moldova, caută să câştige pe domnii rumîni, mai ales pe Constantin Brîncoveanu pentru lupta sa, să’i atragă în cercul de alianţe antihabsburgice. Pe lîngă împăratul Petru cel Mare, Rákóczi se servea de David Corbea, originar din Șcheii Braşovului, acelaşi care îl servise şi pe Constantin Brîncoveanu, devenit consilier aulic în serviciul statului rus.

Ajutorul financiar al regelui Ludovic nu va sosi niciodată, din acest motiv Rákóczi va pierde războiul, iar armata lui se va risipi: unii se predau, alții ajung în Banat.

Voievodul Țării Rumînești, Constantin Brîncoveanu, pentru ai pacifica și păstra în slujba sa, le dă o bucată de pămînt dincolo de Mănăstirea Văcăreşti, unde aceștia își vor alcătui un sat. Nu știm cîți dintre aceștia au fost ardeleni rumîni, și cîți maghiari, dar din cei stabiliți aici, de teama represaliilor habsburgilor, au rămas rămășițe ale armatei lui Bercsényi, de unde ne’a rămas numele: Berchenyi la francezi, Berceni la noi.

Cartierul Berceni, din sudul Bucureștiului, deși este cu mult mai puțin faimos decît alte părți ale Capitalei, își începe povestea, cum spuneam, cu sute de ani în urmă.

Cartierul Berceni împreună cu artera care îi poartă numele, Șoseaua Berceni, s’a construit după anul 1945. În perioada comunistă întreaga zonă a fost afectată de demolări.

Teritoriul pe care s’a dezvoltat actualul cartier Berceni reprezintă partea sudică a fostei comune Șerban Vodă, din vecinătatea fostelor localități Progresul și Apărătorii Patriei. Pînă cînd a fost începută, în 1960, ridicarea cartierului de blocuri, zona avea aspect de mahala bucureșteană interbelică, cu mult teren liber, locuințele avînd un singur nivel.

În viziunea urbanistică specifică epocii, Berceniul a fost gîndit ca un cartier-dormitor pentru oamenii muncii care construiau socialismul pe noua platformă industrială din partea sudică a Bucureștiului – IMGB, precum și în uzinele ”Timpuri Noi”, vechile ateliere Lemaître.

Numele cartierului Vitan din Capitală, o variantă ar fi că ar veni de la Cîmpia Vitanului, unde, odată, pășteau vitele orășenilor.

Curcubeu peste cartierul Vitan

Totuși, consideră istoricul Majuru, Cartierul Vitan îşi trage numele de la un proprietar al zonei, domeniul acestuia devenind un sat şi ulterior o comună suburbană, în timp ce Pantelimonul vine de la domeniul ecleziastic cu acelaşi nume al Mănăstirii Sfîntul Pantelimon.

Cartierul Pantelimon și’a luat numele după Mănăstirea Sfîntul Pantelimon, a cărei construcție a început la 1735, la porunca domnitorul Grigore al II-lea Ghica. În greacă, ”pan” înseamnă ”tot” și ”eleimon” înseamnă ”milă”. Așadar, ”Panteleimon” se traduce ”întru totul milostiv”.

Istoria Mănăstirii Pantelimon

Asemenea Sfîntului Mare Mucenic Pantelimon, care încă din timpul vieţii sale pămîntești a tămăduit, cu puterea lui Dumnezeu, mulțime de bolnavi, dar care a cunoscut şi pătimirile şi moartea mucenicească († 303) în timpul marii persecuții a creș­tinilor ordonată de împăratul Diocleţian, tot așa şi fosta mănăstire a Sfîntului Pantelimon de lîngă Bucureşti a cunoscut de’a lungul istoriei sale o perioadă de înflorire, cînd oferea vindecare sufletească şi trupească prin biserica şi spitalul organizat în mănăstire, dar a cunoscut şi chinurile pătimirilor şi moartea mucenicească, atunci cînd a fost ucisă prin demolare şi desfiin­țare.

Mănăstirea Sfîntului Pantelimon a fost una dintre cele mai mari mănăstiri domnești din Țara Rumînească. Hramul ei, sărbătoarea Sfîntului Mare Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon, a influențat toponimia întregii zone, astfel încît astăzi avem: lacul Pantelimon, insula Pantelimon, parcul şi orașul Pantelimon, care pînă la înființarea mănăstirii se numea Florești.

Noaptea prin Cartierul Pantelimon

În anul 1750, domnitorul Grigore Ghica al II-lea a înzestrat ctitoria sa cu moaștele Sfîntului Pantelimon (ulna antebrațului drept, adusă din Grecia, conform inscripției în argint de pe sfintele moaşte). Aceste relicve sfinte sunt cele mai vechi moaşte ale Sfîntului Pantelimon de pe teritoriul țării noastre (fragmente din moaștele Sfîntului Pantelimon se mai găsesc şi la Arhiepiscopia Tomisului sau la Arhiepiscopia Dunării de Jos, fiind aduse, în anul 1931, din Orientul apropiat).

Acest odor de mare preț a fost păstrat cu evlavie în Mănăstirea Sfîntului Pantelimon, unde se desfășura atunci o bogată activitate filantropică şi socială. Mănăstirea administra un spital pentru bolnavi, care, spre sfîrșitul secolului 18, a fost extins, devenind al doilea spital din Bucureşti, ca mărime, după spitalul Mănăstirii Colțea.

O grijă deosebită de acest spital a avut şi regele Carol I. În anul 1868, la îndemnul dr. Carol Davila, pe latura de sud a ansamblului Mănăstirii ”Sfîntul Pantelimon”, a fost construită o clădire nouă cu 80 de paturi de spital. În acest spital au fost tratați şi soldații rumîni răniți în Războiul de Independență al Rumîniei (1877-1878).

De asemenea, între anii 1889-1890, capacitatea spitalului a fost mărită cu încă 160 de paturi, într’o clădire pe latura de est.

Pătimirile şi moartea mucenicească a Mănăstirii Sfîntului Pantelimon au avut loc în timpul regimului comunist, cînd mănăstirea şi Spitalul ”Sfîntul Pantelimon”, afectate de cutremurul din anul 1977, au rămas în ruină ani întregi, întrucît statul comunist nu a dorit refacerea lor, hotărînd demolarea completă a bisericii şi desființarea mănăstirii, pentru a se construi în acel loc un complex hotelier şi de agrement.

Mormîntul domnitorului Grigore Ghica al II-lea a fost scos din ctitoria sa, de asemenea şi mormîntul domnitorului Alexandru al II-lea Ghica (1834-1842), primul domnitor regulamentar al Țării Rumînești, fiind mutate la Biserica Doamna Ghica – Tei, din Bucureşti, de asemenea ctitorie a dinastiei Ghica.

Prin grija Patriarhului Iustin Moisescu (1977-1986), obiectele din tezaurul liturgic al fostei mănăstiri au fost încredințate spre păstrare unor biserici din apropiere: ușile sculptate şi catapeteasma se găsesc la Biserica Sfîntul Nicolae din orașul Pantelimon, județul Ilfov, care a primit atunci şi al doilea hram, Sfântul Mare Mucenic Pantelimon. Icoanele mari din catapeteasmă se află la Mănăstirea Plumbuita.

După căderea comunismului, cînd Biserica Ortodoxă Rumînă a avut libertatea de a se exprima şi organiza conform vocației sale, Patriarhia Rumînă a făcut demersurile necesare pentru revenirea în proprietate a fostei Mănăstiri Sfîntul Pantelimon, lucru care s’a împlinit abia în anul 2004.

În prezent, cu binecuvîntarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Rumîne, din anul 2014, pe locul fostei mănăstiri funcționează Centrul cultural-misionar ”Familia” şi Casa ”Sfîntul Pantelimon”, unde se desfășoară acti­vități cultural-educative şi activităţi social-pastorale privind Botezul şi Cununia dedicate familiei creștine în general, dar şi activităţi având caracter social-filan­tropic.

Prin ocrotirea Sfîntului Mare Mucenic Pantelimon, care prin credința lui puternică în Hristos Cel răstignit şi înviat a devenit bun biruitor mucenic, la iniția­tiva şi cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, în anul 2017 au început lucrările de reconstruire a bisericii fostei mănăstiri a Sfîntului Pantelimon.

Moaștele Sfîntului Mucenic Pantelimon care au aparținut acestei istorice mănăstiri sînt păstrate în prezent în paraclisul Reședinței Patriarhale, cu hramul ”Sfîntul Mare Mucenic ­Gheorghe”, deloc întîmplător am putea spune, avînd în vedere că Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe, ca şi Sfîntul Mare Mucenic Pantelimon, a suferit moarte mucenicească în același an: 303, la aceeași vîrstă: 20 de ani, în timpul aceleiași persecuții a împăratului Diocleţian.

Adrian Majuru evocă şi modul în care a apărut şi s’a dezvoltat Parcul Ioanid şi zona de case din jurul său:

”A fost proprietatea unui librar, George Ioanid, căruia nu’i prea mergea lui bine cu librăria şi atunci, pe o suprafaţă mai mare de teren, şi’a amenajat o mică fermă unde cultiva, pentru a vinde, pomi fructiferi şi pomi ornamentali. Şi avea şi reclamă, primăvara şi toamna, cu precădere, şi vindea bine. Evident că moştenitorii desfac afacerea şi vînd statului. Asta după Primul Război Mondial. Atunci, din proprietatea Ioanid, o bună parte din teren se lotizează, pentru că era Bulevardul Dacia amenajat, la începutul perioadei interbelice, şi apar clădirile frumoase din jur. Iar pe zona mai mlăştinoasă, asupra căreia era mai complicat să intervii, au amenajat un parc. Cum a fost şi cu Grădina Icoanei.

(…) A fost amenajat un parc prin secarea unui lac. E complicat să ridici acolo clădiri, e pînza freatică ridicată. Aşa şi cu această grădină care era firesc să păstreze memoria proprietarului şi a unei amintiri legate de un loc care a avut o altă destinaţie.”

Acesta nu uită să menţioneze şi „cartierele etnice ale Bucureştilor”, precum cel evreiesc, mahalaua grecilor sau a albanezilor:

”Erau şi cartiere etnice, care au devenit astfel în câteva generaţii. Alături de Cartierul Evreiesc, foarte dinamic tot timpul, încă din secolul al XVI-lea, a mai fost zona locuită de băraţii unguri, în jurul Bărăţiei catolice, a mai fost Mahalaua Grecilor, în zona veche a oraşului, cu o biserică a lor, care nu mai este, şi pe locul acela se află Palatul Dacia România, fostă societate de asigurări ridicată în 1870 şi care va fi, sper în cîţiva ani, sediul Pinacotecii Bucureşti. (…) A mai fost şi o mahala a albanezilor, în zona Parcului Izvor, care a dispărut la sistematizare, la începutul secolului al XIX-lea. Şi bulgarii aveau un spaţiu al lor, dar cu precădere înspre Popeşti-Leordeni, bulgarii pavlikeni, de confesiune catolică. Ei emigrau din Balcani sub presiune turcească”, povesteşte istoricul.

El a punctat, în acest context, că, în jurul anului 1900, ”pe majoritatea străzilor centrale ale oraşului, nu doar în Centru Vechi, ci şi spre Piaţa Romană, Mihai Bravu” exista populaţie alogenă.

Majuru mai relatează:

”Nu era stradă să nu aibă populaţie alogenă. Cetăţeni rumîni, dar de alte confesiuni etnice şi religioase. Erau foarte mulţi. Această populaţie a dispărut după cel de’al Doilea Război Mondial, cînd ei au emigrat. Sau chiar în anii războiului. Erau şi mulţi maghiari şi mulţi germani aici, care n’au legătură cu războaiele. Şi englezi şi scoţieni, erau şi elveţieni. Asta pe la 1900. Antreprenori, manufacturieri, arendaşi. Scoteau bani din orice.”

Vatra Luminoasă, Grivița, Floreasca, Domenii, Cotroceni, Dorobanți

Potrivit istoricului, Adrian Majuru, Bucureştiul avea şi cartiere rău famate:

”Nu a fost numai Ferentariul, care nu era famat deloc. Nici în perioada interbelică. Asta e o poveste care apare după Al Doilea Război Mondial. Erau, prin comportament şi prin sărăcia socială a acestor populaţii care le colonizau – a fost Tirchileştiul, Delea Veche şi Delea Nouă, care erau în partea de est, nord-est a oraşului. Sînt şi acum străzile şi bisericile. Spre Mihai Bravu. Dar asta e o poveste de secol XIX.”

Seniorii Bucurestiului spun ca i s’a spus ”Vatra Luminoasa” în spiritul bolșevic al timpului pentru că lumina venea, nemijlocit de la răsărit – de la ruși. Alții susțin că denumirea își are alta origine: la 1 august 1906, Regina Elisabeta, susținută de Regele Carol I și de înalți reprezentanți ai clasei politice a vremii, a fondat Societatea Orbilor din Rumînia.

În cartierul Grivița de astăzi se afla, la 1608, Mănăstirea Cernica, ridicată de Cernica Știrbei, Mare Vornic al lui Mihai Viteazul. Mai tîrziu, unele documente atestă faptul că o parte a acestei mosii a aparținut domnitorului Șerban Cantacuzino.

În secolul al XIX-lea, zona a fost parcelata și s’au trasat străzi pe care s’au construit case, printre care și Calea Floreasca.

În anul 1922 a apărut cartierul Floreasca, ridicat pe marginile gropii de odinioara.

Din secolul al XVI-lea apare o atestare documentară a moșiei ”Floreștii de pe Colentina”. Sub Mihai Viteazul e atestat satul Floreștii (al Floreascăi), pe Colentina, la Est de oraș. Se împărțea în 3 așezări distincte: Floreasca de Sus, de Mijloc și de Jos. Satul Floreasca de Jos era numit si Gradistea Floreștilor.

Cartierul Domenii a fost construit în perioada interbelică pentru elitele bucureștene. Numele zonei este legat cu dezvoltarea Bucureștiului dintre anii 1920-1940, unde s’au vîndut parcele și loturi de pămînt angajatilor din Ministerul Agriculturii și al Domeniilor, de unde și numele de Domenii.

Cunoscutul cartier Cotroceni, unde se află și Palatul Cotroceni, sediul Administratiei Prezidențiale a Rumîniei, și’a luat numele de la verbul regionalist arhaic ”a cotroci”.

”A cotroci” inseamna ”a cotrobăi”, ”a scotoci”, ”a scormoni”! De unde vine, însă, ”a cotroci”?

Cotroceni era un vechi sat, atestat documentar pentru prima dată în timpul domniei lui Mihai Viteazul. Lîngă sat se afla falnica și deasa pădure a Cotrocenilor. În 1671, satul a intrat în proprietatea marelui logofăt Serban Cantacuzino. Acuzat că urmărea să devină Domn, și’a atras ura domnitorului Gheorghe Duca, fiind nevoit, astfel, să fugă pentru a’și salva viața.

Cartierul Cotroceni

Scăparea a găsit’o în Pădurea Cotrocenilor, unde a stat ascuns trei zile, iar drept mulțumire a ridicat pe un lăcaș de cult mai vechi o frumoasa biserica de zid: Mănăstirea Cotrocenilor.

Platoul întins al Cotrocenilor este legat și de numele lui Aurel Vlaicu, al cărui prim zbor temerar cu avionul construit de el a avut loc la 17 iunie 1910 în această zonă.

Zona Dorobanți și’a primit numele în anul 1878, dupa Războiul de Independență dintre 1877-1878, ca omagiu adus trupelor de dorobanți care au luptat la Plevna, Vidin și Grivița.

Dealul Spirii

În secolul al XVI-lea, Dealul Spirei se numea Dealul Lupeștilor, unde se aflau numeroase culturi de vie ce apartineau Mănăstirii Radu Vodă.

Biserica Spirea Veche, numită ulterior Dealul Spirea, a fost construită de doctorul Spirea (Spiridon Kristofi originar din Corfu, de aici și hramul bisericii) pe acest deal înainte de anul 1765, cu ajutorul rudei sale Hristofi (fost ceauș spătăresc și mai apoi căpitan de lefegii).

Biserica Spirea Veche (Sf. Spiridon Vechi) a fost construită începînd cu anii 1921-1922, după planurile arhitectului Ioan D. Trajanescu, în locul acelei bisericuţe de sec. al XVIII-lea. Foto: Alex. Petit (anii ’30)

Nava noii biserici, terminată în 1930, a fost printre primele construcţii la construcția cărora s-a folosit betonul armat.

Arhitectul bisericii Sf. Spiridon – „Spirea Veche”, profesorul Ioan D. Trajanescu, a conceput un plan basilical în cruce greacă înscrisă, delimitat de stîlpi puternici din beton armat, cu secţiunea de cca. 1 metru; absidele laterale erau de plan rectangular. Alţi stîlpi din beton armat descriau planul masivului turn-clopotniţă cu foişor, aflat în capătul vestic al bisericii. Între toţi aceşti stîlpi erau mari panouri din cărămidă masivă, întreaga structura fiind acoperita la exterior cu cărămidă aparentă smăltuită. Acoperişul turlelor era din ţiglă smălţuită.

Biserica de la Uranus 27, aflată la intersecţia de la „Niţă Stere”, a fost cu greu demolată în 27 aprilie 1984. Punerea sa la pămînt a fost făcută prin mai multe încercări de dinamitare, neputînd fi dărîmată cu excavatoarele… o construcție extrem de solidă!

Doar cîteva vitralii, strănile şi icoana de hram a Sfîntul Spiridon au putut fi salvate, ele fiind duse la Biserica Lucaci din Capitală.

Spirea Veche are o soră mai mică, dar și mai modestă, care mai există şi azi în str. Puișor – Biserica Spirea Nouă, construită la sfîrșitul sec. al XVIII-lea. Casa parohială acestei biserici a fost construită la 1911 din banii ”defunctului Niță Sterie” așa cum reiese din plăcuța existentă pe peretele ei.

Băneasa, Pajura, Bucureștii Noi, Aviației, Aviatorilor

Contrar impresiei majorității bucureștenilor, cartierul Băneasa nu se numește astfel de la Pădurea Băneasa. Potrivit unor surse, ”Băneasa” vine de la nevasta banului Dimitrie Ghica (1816-1897).

Alte surse spun altceva: cartierul Băneasa, fosta comună suburbană Băneasa, a luat naștere pe o porțiune din vechea moșie a Mariei Bibescu, contesa de Montesquiou Fezensac (1845-1929), soția contelui Odon de Montesquiou Fezensac și mătușa prințului George-Valentin Bibescu.

În 1898, Nicolae Bazilescu, avocat și profesor la Facultatea de Drept, a cumpărat moșia Maicănesti – Grefoaicele (aparținînd de comuna Baneasa din acele vremuri), aflată în zona de nord-vest a orașului.

Bazilescu a parcelat terenul și a scos la vînzare jumătate din loturi, cealaltă jumătate fiind donată primăriei. Pînă in 1913, 1.423 de persoane au cumpărat terenuri aici. Din acest motiv, noii așezări i s’a dat numele de Bucureștii Noi.

Teatrul Masca din Bucureștii Noi

Denumirea cartierului Pajura a fost preluată de la artera de circulație care’l străbate. Strada Pajurei a primit aceasta denumire in anul 1959, cînd a fost începută construcția primelor blocuri pe un teritoriu liber.

Cartierul Aviației a fost construit după 1980. Fostul dictator Nicolae Ceaușescu dorea ca în acest cartier să locuiască personalul din cadrul armatei, poliției și aviatiei, de unde și numele cartierului. În cartierul Aviației se află și Muzeul Aviației, pe strada Fabrica de Glucoză. Muzeul, construit pe amplasamentul fostului Aeroport Pipera, a fost inaugurat în martie 2006.

Numele cartierului Aviatorilor este dat de Monumentul Eroilor Aerului, cunoscut și ca ”Statuia Aviatorilor”. Monumentul a fost inaugurat în anul 1935, fiind o opera ce aparține sculptorilor Iosif Fekete și Lidia Kotzebue.

Cartierul Chitila și așezarea Chitila

Cartierul de pe teritoriul Capitalei cu care se învecinează orașul Chitila a primit același nume, neoficial, Chitila, iar artera rutieră ce leagă Cartierul Chitila de orașul Chitila se numește Șoseaua Chitilei.

Începuturile așezării Chitila nu se cunosc precis, dar pot fi situate în vremurile cînd pe aceste locuri se întindea renumitul Codru al Vlăsiei, aproximativ prin secolul al XV-lea.

Ipoteza că pe teritoriul orașului Chitila au existat așezări omenești încă din cele mai vechi timpuri este confirmată de descoperirile arheologice făcute. Săpăturile de pe malurile rîului Colentina (limitrof orașului) au scos la iveală vestigii din secolul IV, era noastră – cuptor de topit bronzul, oseminte de oameni găsite, unele pe locurile unde s’au săpat cazemate pentru apărare antiaeriană în cel de’al doilea Război Mondial, unde s’au pus temeliile Societății Comerciale de Confecții Metalice, toate acestea sunt dovezi de vechime ale așezării Chitila.

Numele orașului Chitila se consideră deocamdată că provine de la un vechi termen bulgar – Kitilă – care înseamnă ”locul de peste apă”.

Noi credem că denumirea este mai veche, chiar de dinaintea venirii bulgarilor în Europa. În Rumînia avem de’a face cu o multitudine de toponime formate din cuvinte rumînești înțelese de toată lumea, dar și din toponime antice autohtone, sau date de alte grupuri de migratori care au trecut prin zonă.

Referitor la numele Chitilei, acesta este un toponim clar de origine autohtonă, cu toate confuziile mai mult sau mai puțin intenționate care au circulat în anumite perioade. El provine dintr’un toponim asemănător cu toponimele getice la numele proprii asemănător cu Brăilă-Brăila, Bănilă-Bănila. Este tipic rumînesc fiind atestat documentar  ca nume personal.

I se poate atribui numelui Chitila o origine indo-europeană, însemnînd foarte multe lucruri, astfel chitila sau a chiti are numeroase sensuri acceptate: aprecia, aranja, arunca, așeza, avînta, azvîrli, chibzui, clasa, clasifica, considera, crede, dispune, distribui, găsi, gîndi, grupa, intenționa, împărți, întocmi, judeca, ochi, opina, ordona, organiza, orândui, plănui, potrivi, precipita, proiecta, pune, repartiza, repezi, rîndui, sări, sistematiza, socoti, ținti, viza, zvîrli, mai toate într’un sens comun de așezare, rînduială, grupare specifice unei populații sedentare foarte vechi.

A chití mai înseamnă a împodobi, a înfrumuseța, a orna, a calcula, toate aceste sensuri fiind acceptate în dicționarele de azi.

Există numeroase echivalente în limbile surori europene: vsl. kytati, sb. kititi – a înfrumuseța, a orna, a potrivi, sau bg. kyta – buchet, chită (Cihac, II, 51; Miklosich, Slaw. Elem., 27; Miklosich, Lexicon, 328; Berneker 679) și cu ngr. kittázo, privesc, it. guatare, fr. guetter, vgerm. wahtên, ngerm. wachten, a păzi, a pîndi. Bern. 1, 679.

De asemenea are și următoarele sensuri; ochesc, țintesc, îndrept lovitura: aĭ chitit bine! Ochesc, pun ochiĭ, aleg: a chitit un copac, un ginere. Așez, aștern bine (un pat, un țol, niște snopĭ. În Olt. chichesc). Cuget, chibzuĭesc: Și tot chiteam și ne gîndeam Cum să ne cadă´n gheară (Al. Peneș). Cred, socotesc (fam. pop.): eŭ chiteam că’ĭ bine așa. V. refl. Mă potrivesc, cadrez: haĭnele se chitesc bine pe trupu luĭ. Mă gîndesc, chibzuĭesc: mă chiteam cum să scap. Mă arunc, mă răped [!] (P. P.): el pe Turcĭ mi se chitea. Trans. (d. chită 1). Mă gătesc, mă dichisesc; toate aceste sensuri ne dă clar o ascendență autohtonă.

Cu toate că evoluția semantică este firească în toate fazele ei, este rar ca un cuvînt slav să fi dezvoltat în rumînă, de la sine, o gamă atît de întinsă de sensuri. Este de presupus că în evoluția sa ar fi influențat vreun cuvînt ca a căta, sau poate ngr. ϰιττάζω ”a vedea, a privi”, în derivatele chitilă și chiteală, s. f. (podoabă; giuvaiere, bijuterii; ordine, organizare; aranjare, potrivire; judecată, părere; supoziție, idee)…

Așadar, numele de Chitila provine ori de la unul din sensurile de mai sus enumerate, ori de la expresia ”a se chiti”, care înseamnă a se piti, a se ascunde, ceea ce ar face și mai simplă explicația provenienței sale, presupunînd că în Codrii Vlăsiei, pe teritoriul actualului oraş îşi găsiseră loc de refugiu răzvrătiţii împotriva stăpînirii de atunci.

Cu timpul, ”chiteală” sau ”chitire” s’a transformat în Chitila, nume pe care oraşul îl poartă şi în zilele noastre.

Monumentul Eroilor din Chitila

Actualul oraş are la bază o mică localitate situată pe vechea ”cale domnească” care făcea legătura între Palatul Cotroceni și capitala Ţării Rumîneşti – Tîrgovişte. Localitatea – aflată lîngă apa Mangului – apare pe harta Principatelor Rumîne de la 1823 (circa 470 locuitori).

La sfîrșitul secolului al XIX-lea, satul Chitila făcea parte din comuna Bucoveni din plasa Snagov, județul Ilfov, având 322 de locuitori. Fortul Kitila este menționat ca loc de popas al regelui în timpul inspecţiei pe care a făcut’o în 1889 liniei de apărare a capitalei.

În sat funcționa o fabrică de zahăr, deținută între 1876 și 1881 de prințul Nicolae G. Bibescu, și care fusese apoi cumpărată și repusă în funcțiune de ginerele principelui Bibescu, Dimitrie Cezianu.

În 1931, Chitila a devenit comună de sine stătătoare, avînd în compunere localitățile Chitila și Traian. Apoi, în 1950, comuna a fost inclusă în raionul Grivița Roșie al orașului republican București. În 1968, Chitila a devenit comună suburbană în subordinea municipiului București, având în componență și satul Rudeni.

Teritoriul orașului Chitila a facut parte din moșiile familiilor Brâncoveanu (din anul 1681) și mai tîrziu Bibescu. Chitila, ca sat, făcea parte în anul 1892 din comuna Bucoveni, plasa Buftea, județul Ilfov. Populația număra atunci 437 persoane, din care 212 barbați și 225 femei. Aceștia locuiau în 73 de case.

Chitila (în trecut și Zalhanaua lui Papazolu) este un oraș în județul Ilfov, Muntenia, România, format din localitățile componente Chitila (reședința) și Rudeni. Localitatea se află în vecinătatea nord-vestică a municipiului București, la ieșirea către Tîrgoviște și Pitești, fiind un oraș-satelit al Capitalei.

În 1981, comuna Chitila a fost inclusă în Sectorul Agricol Ilfov, subordonat municipiului București, sector devenit în 1997 județul Ilfov. Localitatea a fost ridicată la rang de oraș în anul 2005, alături de alte comune din județul Ilfov.

Conform recensămîntului din anul 2011, Chitila are o populație de 14.184 de locuitori, fiind al șaselea centru urban al județului Ilfov din punct de vedere demografic.

Orașul Chitila se află în vestul județului Ilfov, la nord-vest de municipiul București, de care este despărțit de podul peste șoseaua de centură a Bucureștiului. Orașul-satelit este poziționat la distanța de 9 km de centrul Capitalei.

Chitila are în imediata vecinătate Lacul Chitila, care este unul dintre lacurile create de râul Colentina și care are legătură directă cu lacul Mogoșoaia și cu lacul Străulești. De asemenea, se învecinează cu pădurea Mogoșoaia-Chitila.

Cartierul 13 Septembrie și Rahova

Cartierul bucureștean 13 Septembrie și’a luat numele de la Ziua Pompierilor, amintind de 13 septembrie 1848, cînd a avut loc bătălia din Dealul Spirii, între pompierii conduși de Pavel Zăgănescu și trupele otomane conduse de Kerim Pașa.

Rahova este un cartier din sud-vestul Bucureștiului, situat în sectorul 5, în vestul rîului Dîmbovița. Numele cartierului provine de la victoria obținută la Rahova de armatele rumîne, în 9 noiembrie 1877.

Numele cartierului Rahova vine de la Calea Rahovei, una dintre cele 5 străzi principale ale Bucureștilor botezate în secolul XIX în onoarea Razboiului de Independență: Calea Grivitei, Calea Plevnei, Calea Rahovei, Calea Victoriei și Calea Dorobanților.

Cartierul este delimitat în vest de Strada Antiaeriană, Drumul Sării și Piața Panduri, în nord de Șoseaua Panduri și Calea 13 Septembrie, Bulevardul George Coșbuc, Șoseaua Viilor și Șoseaua Sălaj în est și periferia Bucureștiului în sud. Cele mai importante străzi sînt Calea 13 Septembrie și Calea Rahovei.

Cartierul se învecinează cu Drumul Taberei, Centrul Civic, și Ferentari și conține dealurile Viilor și Uranus.

Podul Calicilor în 1856

Calea Rahovei a fost cunoscută în trecut sub denumirea de Podul Calicilor sau Drumul Florăreselor, principalul drum de acces către Alexandria. Numele de pod venea de la scîndurile de lemn cu care era pavat, acesta fiind un material mai ieftin decît piatra.

Podul Calicilor era înconjurat de cerșetori și oameni nevoiași, dar autoritățile i’au alungat și au redenumit strada în Calea Craiovei pentru a îndepărta reputația proastă.

Vor ajunge actualele localități limitrofe viitoare cartiere bucureștene?

Acesta vorbeşte şi despre prezent, afirmînd că există şi acum localităţi în apropierea oraşului care depind economic de Bucureşti.

Adrian Majuru afirmă:

”În momentul de faţă, Bucureştiul respiră în ceafa unor oraşe şi comune care sunt aproape lipite de limita administrativă, cum ar fi Chitila, Popeşti-Leordeni sau Chiajna – să nu mai vorbim de comuna Roşu – şi, practic, cum ar fi şi firesc, printr’o manieră diferită, prin legea viitorului spaţiu metropolitan, economic ele depind de Bucureşti şi vor intra şi administrativ, probabil cu o formă de autonomie locală, adică îşi vor păstra primarii şi micile politici comunitare.

Nu vor mai fi cartiere topite într’un sector cu un primar distinct, tocmai pentru a da, pe noul trend administrativ european, libertatea comunităţilor locale să se dezvolte armonios şi prin deciziile pe care le iau în ceea ce le priveşte.”

Istoricul crede că actualele denumiri ale cartierelor Capitalei vor rămîne şi după adoptarea preconizatei legislaţii.

Citește și: DRUMUL SĂRII – IMPORTANȚA ÎN TRECUT A BANALEI SĂRI DE AZI

sau:

DOVEZI ALE CONTINUITĂȚII ÎN RITUL FUNERAR AL GETO-ROMÂNILOR

Resurse: ”Bucureștii mahalalelor sau periferia ca mod de existență”, 2003, Editura Compania, de Adrian Majuru, cultural.bzi.ro

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

ISTORIA AUTOSTRĂZILOR CARPAȚILOR

Enigma Transfăgărășanului, drumul considerat moftul lui Ceaușescu și cum a devenit o biată potecă cea mai spectaculoasă șosea din Rumînia?

”Transfăgărăşanul este cel mai uimitor drum pe care l’am văzut vreodată! (…) Arată ca și cum fiecare curbă a fiecărei mari piste de curse din lume a fost înnodată pentru a crea o mare fundă a perfecțiunii automobilistice!”

Acestea sînt cuvintele folosite, în urmă cu cîțiva ani, de celebrul Jeremy Clarkson, unul dintre realizatorii celei mai de succes emisiuni automobilistice de pe planetă, ”Top Gear”, pentru a descrie Transfăgărășanul…

Considerat moftul antisovietic al lui Ceauşescu, spectaculosul drum a fost realizat în mai puţin de un cincinal, deși, spun specialiştii, în condiţii normale lucrările la Transfăgărăşan ar fi trebuit să dureze 20 de ani.

Implicarea Armatei şi atacarea obiectivului în 100 de puncte de lucru au accelerat procesul, astfel încît lucrările au putut fi finalizate în septembrie 1974.

Transfăgărășanul are ca punct de pornire comuna Bascov, din județul Argeș, și se încheie la intersecția cu Drumul Național 1, în zona comunei Cîrțișoara (județul Sibiu). Are aproape 152 de kilometri lungime și traversează Munții Făgăraș, cei mai înalți ai Rumîniei.

Șoseaua care șerpuiește astăzi ca un circuit de Formula 1 prin inima coloșilor stîncoși atinge altitudinea maximă de 2.042 de metri, în zona tunelului de la Bîlea, fiind întrecută în Rumînia doar de ”Transalpina”, care ne înalță pînă la 2.145 de metri.

Putină lume știe însă că șoseaua considerată de unii drept un capriciu al celui mai iubit fiu al poporului şi care, în realitate, a avut un scop strategic, de pregătire pentru o eventuală invazie a URSS, urma să poarte numele ”Drumul Transfăgărăşan Nicolae Ceauşescu” şi că, mai mult, cel care a refuzat această denumire a fost însuşi Ceauşescu, semn că, în septembrie 1974, cultul personalităţii încă nu devenise literă de lege.

Faptul că Transfăgărăşanul a avut la bază calcule militare a fost un secret doar pentru marea masă a populației.

Nicolae Mazilu, fost ofițer in armată, comandantul unora din trupele care au participat la construirea Transfăgărăşanului, povestește cum i s’au comunicat aspectele legate de scopul obiectivului şi de necesitatea intervenției armatei.

La vremea aceea, deja toate marile şantiere ale ţării erau împînzite cu zeci de mii de soldați, ofițeri, maiștri şi subofițeri. Armata era implicată într’o serie de lucrări de anvergură ale economiei naţionale, unele dintre ele, lucrări strategice – drumuri, poduri, platforme industriale, sisteme de irigații, lucrări hidrotehnice.

Nicolae Ceauşescu trăia cu teama că Rumînia ar fi următoarea ţintă a URSS, după invazia sovieticilor în Cehoslovacia (în 1968), şi ținea să fie pregătit strategic pentru înaintarea rapidă a trupelor militare rumîneşti prin nord, fiindcă pînă la realizarea Transfăgărăşanului traversarea Făgăraşilor prin acea zonă nu se putea face nici măcar călare.

O biată potecă avea să devină peste numai patru ani drumul Transfăgărăşan. Strîmtul traseu pentru care se făcuseră planuri mari este descris de Nicolae Mazilu în volumul ”Enigma Transfăgărăşanului”:

”Pe versantul vestic al văii Bîlei, o potecuţă, pe cît de discretă, pe atît de încăpățînată, urca uzînd de tot felul de întortocheri şugubeţe spre Căldarea Bîlei (…) De pe această potecuţă discretă am putut urmări traseul drumului, marcat pe muntele de vizavi de către cei mai buni alpinişti ai vînătorilor de munte, cu dungi de vopsea roşie, din 50 în 50 de metri sau cu cearceafuri prinse de stînci cu pitoane (…) Dacă am lua în consideraţie numai această operaţiune de marcare a cotei drumului în punctele esenţiale şi tot ne’am face o idee despre marile sacrificii şi riscuri asumate de către proiectanţi şi constructori pentru realizarea acestei măreţe opere de artă ! În acea zi de decembrie am înţeles că apasă pe umerii mei o răspundere uriaşă şi că trebuie să mă ţin bine.”

Potecuţa aceea avea să devină un drum spectaculos, săpat în stîncă în mai puţin de un cincinal, cu eforturi uriaşe, motivate de frică, disciplină şi distincţii socialiste. Cinci ministere şi un institut de cercetări şi proiectări s’au implicat în realizarea drumului, iar două regimente de genişti au fost executanţii cei care au dus, de fapt, greul.

Nicolae Mazilu mai scrie:

”La începutul anului 1973 se execută o a doua mare manevră de forţe, primul regiment ce începuse lucrările în martie 1970 se retrage pe valea pîrîului Capra, iar pe conturul lacului Vidraru e adusă o nouă unitate de geniu comandată de colonelul Gheorghe Buzatu (ulterior, în faza finală – 1974 de către locotenent-colonelul Mircea Dospinescu).”

Uriaşele eforturi tehnice şi materiale făcute pe şantierele Transfăgărăşanului sînt greu de imaginat. Mai bine de jumătate din cei 100 de kilometri ai drumului au fost dăltuiţi în stîncă de militari, în buza prăpăstiilor, în condiţii cumplit de grele, pe arşiţă, ploaie, zăpadă, frig, viscol, viitură, avalanşe, după cum povesteşte Nicolae Mazilu, autorul ”Enigmei Transfăgărăşanului”.

În primă fază, Transfăgărășanul ar fi trebuit să aibă o singură bandă de circulație, dar mai apoi, în anul 1971, s’a revenit asupra proiectului și s’a hotărât lărgirea sa. Proiectul în sine a fost unul extrem de dificil de executat, în condițiile în care, în mod normal, muncitorii și soldații mobilizați nu ar fi putut să lucreze mai mult de cinci luni pe an. Timpul scurt de execuție cerut de autorități a făcut ca normele de securitate să fie însă, adeseori, încălcate.

Tocmai de aceea, construirea șoselei a implicat și pierderi de vieți omenești.

Nicolae Mazilu în memoriile sale:

”Aproape 40 de morţi şi încă pe atîţia răniţi au constituit jertfa de sînge pentru îmblînzirea acestui balaur uriaş! (…) Pentru noi, constructorii, Transfăgărăşanul a însemnat, pe lîngă afirmarea noastră ca specialişti, şi cea mai mare încleştare fizică şi nervoasă din viaţa noastră. Am fost ca în război!”

În memoria celor care au trudit construind Transfăgărășanul au fost ridicate două monumente: la cota 1.200 se află ”Poarta Geniștilor”, în vreme ce la cota 1.600 se găsește ”Poarta Întîlnirii”, denumită astfel după ce, în vara anului 1971, acolo s’au întâlnit două subunități de geniu care primiseră misiunea de a deschide șoseaua din sensuri opuse.

În 1974 drumul a fost inaugurat cu fast, dar asfaltarea sa integrală avea să mai dureze încă șase ani.

Citește și:  IIA, UN BRAND ROMÂNESC RĂSPÂNDIT ÎN TOATĂ LUMEA DE CELEBRITĂȚI

Dacă statisticile oficiale se rezumă la cei 40 de militari striviţi sub stînci, prăbuşiti în hăuri ori surprinşi de avalanşe, neoficial se spune că bilanţul ar fi fost de ordinul a sutelor de vieţi.

Cifrele legate de construirea Transfăgărășanului sînt impresionante și evocă dificultatea extremă a realizării unei șosele montane de o asemenea anvergură. În doar patru ani, constructorii au spart efectiv în stîncă 92 de kilometri de drum.

Au fost deplasate nu mai puțin de 3 milioane de tone de rocă, geniștii folosind pe parcursul operațiunilor 6.520 de tone de dinamită!

Transfăgărășanul cuprinde încă cel mai lung tunel rutier din Rumînia. Este vorba despre Capra-Bîlea, cunoscut și ca ”Pasul Bîlea”, care se întinde pe o distanță de 884 de metri și a fost construit în anul 1972.

Pentru a fi executat, echipele care au lucrat acolo au dislocat peste 41.000 de metri cubi de stâncă, utilizînd în acest sens 20 de tone de dinamită. Au mai fost utilizate pentru amenajarea sa, printre altele, 3.500 de tone de ciment, 130 de tone de plase sudate și 4.100 de tone de țeavă.

TRANSALPINA – Drumul Regelui, un drum prin nori de aproape 2000 de ani


Transalpina este cel mai înalt drum rutier din Rumînia cît și din întregul lanț al Munților Carpați, atît din țară cît și din afara ei. Aflată la peste 2.000 de metri altitudine, Transalpina este cel mai înalt drum din România care poate fi traversat cu maşina, avînd punctul cel mai înalt în Pasul Urdele unde atinge altitudinea maximă de 2.145 m.

Transalpina traversează Munții Parîng de la N la S fiind paralelă cu Valea Oltului și Valea Jiului, între care se află, și leagă Localitatea Săliște din Jud. Sibiu de Localitatea Novaci din Jud. Gorj. Transalpina, denumită și ”Drumul Regelui” face legătura între Transilvania și Oltenia.

Drumul și’a luat numele de la latinescul ”Transalpina” (țara de dincolo de munți), cum era numită în vechile texte și hărți latinești Țara Rumînească, și e supranumit ”Drumul Regelui”, pentru că Regele Carol al II-lea, după ce l’a reconstruit, în anul 1935, l’a inaugurat parcurgîndu’l el însuși împreună cu familia regală.

Deși este mai înaltă, mult mai veche și mai frumoasă decît Transfăgărașanul, este mai puțin cunoscută pentru că, Transalpina, cu toate că este catalogat drum național, DN 67c (parțial), nu a fost pînă în 2009 niciodată asfaltată, chiar dacă figura ca și drum național pe toate hărțile, fie ele tipărite sau GPS.

În 2009 a început asfaltarea și modernizarea acestui drum pe o distanţă de 148 de kilometri, între Sebeş, judeţul Alba și Bengești judeţul Gorj. În 2012 pe mai mult de 99% din traseul Transalpinei primul strat de asfalt a fost așternut. Se preconiza ca întreaga Transalpina va fi asfaltată și modernizată pînă la finele anului 2012 însă lucrările au fost oprite pentru că firma constructoare a intrat în insolvență și era în proces cu Statul Rumîn.

Începuturile acestui drum sînt neclare. Unele surse susţin că Transalpina a fost construită prima dată de legiunile romane în timpul războaielor cu geții lui Decebal, în drumul lor spre Sarmisegetuza Regia, motiv pentru care pe hărţile de istorie este trecut sub denumirea de ”coridorul IV strategic roman”.

Transalpina a fost pavată cu piatră de Regele Carol al II-lea după 1930 și reabilitată de nemți în al II-lea război mondial după care a fost dată uitării de autoritățile rumîne.

Există şi o legendă locală, care spune că, la sfîrşitul secolului XVIII începutul secolului XIX, fiecare familie de localnici a participat la construirea unei porţiuni din acest drum, în funcţie de posibilităţile fizice şi financiare ale sale.

Potrivit altor surse, şoseaua a fost construită şi pietruită de germani în timpul primului razboi mondial, din raţiuni militare, însă a fost foarte puţin folosită. Transalpina a fost reconstruită în perioada interbelică şi dată în folosinţă după 1935-1939, cînd a fost inaugurată de regele Carol al II-lea.

Drumul a mai fost reabilitat în timpul celui de’al doilea razboi mondial, cînd germanii aveau nevoie de această cale de acces din motive militare. De atunci Transalpina a fost foarte puţin întreţinută fiind accesibilă doar mașinilor de teren.

Traseul era folosit din timpuri străvechi de către păstorii din Marginimea Sibiului care își treceau turmele în Oltenia, fiind nu mai mult decît o cărăruie prăpăstioasă pentru cai, numită sugestiv „Poteca Dracului”.

În lucrarea sa Istoria Olteniei supt austriaci (1718-1739), istoricul Constantin C. Giurescu arată că încă din anul 1731 autoritățile austriece propuneau construirea unui drum transcarpatic pe traseul vechiului drum de transhumanță ce lega Transilvania de Oltenia.

Dumitru Brezulescu a pus bazele Transalpinei

Cel care a avut pentru prima dată ideea şi iniţiativa construirii drumului care traversează Munţii Parîng a fost Dumitru Brezulescu, un avocat ilustru care a înfiinţat Banca Populară ”Gilortul”, destinată sprijinirii ţărănimii.

Dumitru Brezulescu l’a cunoscut pe inginerul Aurel Diaconovici, absolvent al Scolii Politehnice din Graz, care a numit, în anul 1884, şeful Serviciului Tehnic din Gorj, care a proiectat şi realizat nenumărate drumuri şi poduri. Cei doi au devenit buni prieteni şi într’una dintre peregrinările lor se naşte ideea construirii drumului care traversează Munţii Parîng şi care să lege Oltenia de Ardeal.

Calea de acces era folosită de ciobanii din cele două zone care circulau pe aceasta pentru a face schimb de produse. În anul 1912, Diaconovici realizează un proiect al drumului.

Planul construirii Transalpinei eşuează, după ce Dumitru Brezulescu moare în mod neaşteptat în anul 1916 la Bucureşti, la numai 36 de ani. Acesta este operat ca urmare a unor dureri la stomac, dar după numai două săptămâni decedează din cauza unei septicemii. La înmormântare au participat mii de ţărani şi chiar ministrul Educaţiei din perioada respectivă, I. G. Duca.

Cum a început construcţia Transalpinei ?

Proiectul lui Brezulescu şi Diaconovici nu a murit, iar conducerea Băncii ”Gilortul” cere, în anul 1934, premierului României, Gheorghe Tătărăscu, să demareze construcţia drumului drumului peste Parîng. Directorul băncii era era Ion Giurgiulean, un învăţător din Novaci care fusese ajutat în tinereţe cu o bursă de Brezulescu.

În anul respectiv, Gheorghe Tătărăscu a venit la Novaci şi a organizat o adunare populară în locul numit Plaiul Mare. Pentru prima dată, Tătărăscu le’a vorbit localnicilor despre construcţia drumului, proiect care era susţinut de Casa Regala a României. La sfîrşitul adunării, Tătărăscu s’ar fi urcat pe un cal şi ar fi parcurs, alături de 40 de ciobani, o parte din traseul viitorului drum, pînă la Rînca.

Pentru stabilirea traseului drumului, primul-ministru Gheorghe Tătărăscu a plecat pe munte de la Novaci la Lotru, însotit de 20 de călăreți din Novaci, conduși de învățătorul Ion D. Giurgiulan. În urma acestei acțiuni, Gheorghe Tătărăscu a inaugurat lucrările de construcție a drumului pe platoul Novaciului, iar lucrările de construcţie au început în acelaşi an.

Gheorghe Cuţuliga, din Novaci, a fost martor la construcţia drumului, dar şi la inaugurarea acestuia. Acesta a povestit, în urmă cu mai mulţi ani, cum au început lucrările, dar şi despre întîlnirea lui Tătărăscu cu sătenii:

”În Plaiul Mare, din Novaci, o să vedeţi un monument din piatră. În acel loc a fost tribuna la care a urcat Gheorghe Tătărăscu şi a ţinut discursul inaugural. Pe o distanţă de aproape un kilometru, se întindea o mare de oameni îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, veniţi din satele învecinate, care l’au aclamat cu toţii cînd a terminat de vorbit. La final, premierului i’a fost înmînat un tîrnăcop şi, mergînd pe marginea drumului, el a dat cîteva lovituri simbolice, arătînd că s’a deschis lucrarea. Apoi, cu un grup de ciobani din Novaci, care cîntau din fluiere, a fost condus pînă la Rînca, unde a servit masa.”

Regele, primit cu pîine şi sare în Novaci

Un an mai tîrziu, 800 de muncitori din comunele din împrejurimi au început lucrările la porţiunea dintre Novaci şi Şugag. În anii aceia, Gheorghe Cuţuliga, pe atunci elev la şcoala primară, a luat parte la inaugurarea drumului, eveniment la care a venit însuşi regele Carol al II-lea.

Gorjeanul Gheorghe Cuţuliga care a fost o perioadă îndelungată şef al hidrocentralei din Novaci, și care între timp a decedat a mai istorisit:

”Acest drum a fost inaugurat de regele Carol al II-lea, Mihai, mare voievod de Alba-Iulia, şi prim-ministrul Gheorghe Tătărăscu. Coloana regală, formată din 11 maşini, a venit de la Sebeş, de peste munţi. Au fost întâmpinaţi cu pîine şi sare de primarul comunei Novaci, Gheorghe Comănescu, care purta eşarfa tricoloră. Regele a tăiat panglica, iar apoi, pe drumul între Novaci şi Gara Copăcioasa, săteni din toate comunele au ieşit la porţi, să’l aplaude pe suveran pentru reuşita acestei lucrări.”

Avînd în vedere învățămintele din Primul Război Mondial, regele Carol al II-lea a dorit să aibă la dispoziție un drum strategic, pentru artileria montană, trasă de cai, care să poată fi parcurs de trupele care se mișcau între Oltenia și Ardeal.

Lucrările de refacere decise de rege au avut loc în perioada 1934-1939. La inaugurarea drumului, în anul 1939, a participat și regele Carol al II-lea, însoțit de viitorul rege Mihai I, precum și primul-ministru Gheorghe Tătărescu și soția sa Arethia. Aceștia au parcurs întregul traseu al drumului la bordul unei mașini de teren, la volan aflîndu’se chiar regele Carol al II-lea.

Inaugurarea Transalpinei s’a făcut de către regele Carol al II-lea la Săliște în Județul Sibiu. La acea vreme, drumul era considerat o mare realizare tehnică, cu rol economic, strategic și militar, cu atît mai mult cu cît oamenilor le era proaspătă în minte perioada în care li se impusese religia catolică și cînd unele familii au plecat pe acest drum pentru a’și păstra tradiția.

Conform memoriilor localnicilor, circa 200 de localnici din Jina, aflat acum în județul Sibiu, însoțiți de preotul satului, au luat drumul bejaniei, traversînd munții pe ”Poteca Dracului” și stabilindu’se în localități precum Corbii de Piatră, Novaci sau Vaideeni.

Așa se explică și faptul că locuitorii din Mărginimea Sibiului și cei din localitatile Novaci, Vaideeni și Băbeni, aflate dincolo de munți, în judetul Vîlcea, au aceleași costume naționale, aceleași tradiții și aceeasi ocupatie: păstoritul, fiind cunoscuți sub numele de „ungureni”.

După inaugurare, drumul a fost cunoscut sub denumirea de Drumul Regal sau Drumul Regelui, care a înlocuit denumirea populară de Poteca Dracului.

Drumul a mai fost reabilitat în timpul celui de’al Doilea Război Mondial, cînd germanii aveau nevoie de această cale de acces din motive militare. De atunci a fost foarte puțin întreținut.

După revoluția din decembrie 1989 drumul nu a mai fost întreținut, o parte a zidurilor de sprijin au fost stricate, piatra fiind furată și utilizată la realizarea fundațiilor unor vile construite la Rînca.

Transalpina, Drumul Regelui, pornește din Jina de unde coboară pe o distanță de 7 km pînă la Șugag. De aici începe urcușul. După cîțiva kilometri se ajunge la barajul Tău și apoi la barajul Oașa.

Transalpina continuă traversînd în partea stîngă Barajul Oașa mergînd apoi pînă la Obîrșia Lotrului.

Tot de la barajul Oașa, în dreapta, se poate lua spre colonia de la „Fetița”, unde s’a construit o mănăstire. De acolo, urcînd spre Sureanu, se trece prin „Luncile Prigoanei”, un loc de tristă amintire pentru localnici, deoarece aici erau pedepsiti cei ce vroiau sa plece în bejenie, si se ajunge la Cabana și Iezerul Șureanu, magnific descris de Lucian Blaga, în scrierea „Hronicul si cantecul varstelor”.

Vechea cabană Oașa este acoperita acum de apele lacului de la barajul cu același nume, ca de altfel si celebrul „brad stramb” al lui Mihail Sadoveanu.

De la Obîrșia Lotrului, aflată într’o vale cu o deschidere foarte frumoasă, sînt mai multe posibilități: se poate merge în stînga spre Brezoi ce se află la circa 60 km, trecînd pe lîngă Lacul Vidra și apoi prin stațiunea Voineasa, sau în dreapta spre Petroșani, cale de 35 de km.

Pentru a continua însă Drumul Regelui, Transalpina DN 67C, trebuie mers înainte spre Novaci. De fapt, de abia acum începe cea mai spectaculoasă parte a Drumului Regal, drumul prin zona alpina, adevărata Transalpina. Serpentinele se înșiruie una după alta, ducîndu’ne în locuri tot mai înalte: Ștefanu, Cărbunele, Muntinu, Urdele.

Dintr’o data muntele dispare, iar in fata se intinde platoul de langa Varful Carbunele si Iezerul Muntinu de unde se coboara in Căldarea Urdele, pentru ca mai apoi să se urce în Pasul Urdele, punctul cel mai înalt al Transalpinei 2145 m.

Drumul coboară pe lîngă Vîrful Păpușa în Stațiunea Rînca și apoi la Novaci unde ia sfîrșit Transalpina.

În 1935, la inaugurarea Transalpinei, Carol al II-lea și suita sa au parcurs traseul Novaci – Săliștea în opt ore. În zilele noastre Transalpina este parcursă într’un timp de aproximativ 3 – 4 ore in functie de trafic și de opririle călătorului.

Faptul că a fost uitata și a devenit un drum greu de parcurs cu mașini normale a ajutat Transalpina să’și păstreze neatinsă sălbăticia și farmecul aparte pe care puține locuri din țară îl mai au.

Este printre puținele drumuri din țară pe care se poata ajunge cu masina pînă la nori și chiar deasupra lor.

Șoseaua Transalpina este un drum aflat încă în reabilitare. Firma care a început lucrările în 2008 a intrat în insolvență și este în proces cu Statul Rumîn care dorește rezilierea contractului și organizarea unei noi licitații pentru finalizarea lucrărilor.

În 2018 Transalpina era asfaltata (cel puțin un strat de asfalt) în proportie de peste 99 %. Porțiunea Novaci – Rînca este integral asfaltată și reabilitată. Porțiunea cea mai frumoasă a Transalpinei dintre Rînca și Obîrșia Lotrului este asfaltată, dar încă mai sînt de realizat lucrări de stabilizare a versanților.

Începînd cu 05 Iunie 2019 Transalpina a fost deschisa circulației rutiere între Rînca și Obîrșia Lotrului cu restricții de tonaj de pînă la 7,5 t.

Între Lacul Oașa și Lacul Tău mai sînt zone în care nu s’a terminat asfaltarea, zone în care nu s’au finalizat pereții de susținere a drumului și de asemenea, zone în care nu sînt montați parapeții și semnele de circulatie.

Dinspre Șugag spre Obîrșia Lotrului mai erau de asfaltat mai putin de 800 m, între coada Barajului Oașa și intersecția cu drumul 106N ce duce la Păltiniș, plus alte cîteva zone scurte între 5 și 50 de m între Lacul Oașa și Șugag. În noiembrie 2012 s’au finalizat lucrările și pe cei 5,5 km dintre Dobra și Jina.

Deocamdată se lucrează la montarea parapeților și indicatoarelor între Rînca si Obîrșia Lotrului și la plombarea drumului între Lacul Oasa si Lacul Tău. În lucru este și drumul de legatură cu Transalpina, DN7A, pe porțiunea dintre Obîrșia Lotrului și Stațiunea Vidra.

Așadar, desi primul strat de asfalt a fost asternut pe aproape tot traseul Transalpinei lucrarile sînt finalizate doar în proporție de 80%, de aceea drumul trebuie parcurs cu viteză redusă și cu atenție. Transalpina nu a avut niciodată un program fix de deschidere sau închidere, totul depinzînd de venirea zăpezii și de topirea ei.

Pe porțiunea Obîrșia Lotrului – Rînca zăpada persistă de obicei din luna noiembrie pînă în luna iunie.

Mulți și’au dorit ca Transalpina să fie asfaltată, pentru a putea să o parcurgă cu mașina normală, însă majoritatea după ce parcurg zonele ce se asfaltează regretă că acolo unde a ajuns asfaltul a ajuns și grătarul, muzica ascultată la maxim și petul aruncat la tot pasul.

Se gîndesc atunci că ar fi fost mai bine să rămînă neasfaltată și să fie parcursă, cu greu, doar de cei care iubesc muntele cu adevărat.

Cînd asfaltarea Transalpinei va fi terminata poate ca cea mai buna promovare ar fi inaugurarea ei de către cei de la Top Gear care au fost și pe Transfagărășan.

Un titlu gen: ”Top Gear on Transalpina highest Romania road” ar face celebra Transalpina mai mult decÎt orice altĂ campanie de promovare a turismului rumînesc. În urma vizitei pe Transfăgărășan a celor de la Top Gear Transfăgărășanul a fost clasat în primele 13 cele mai spectaculoase drumuri din lume fiind vizitat apoi de o mulțime de turiști din toată Europa și nu numai.

În numele tuturor celor care iubesc Transalpina să demonstrăm fiecare din noi că asfaltarea nu va duce la distrugerea acestei zone și dacă o parcurgem o vom păstra la fel de frumoasă și curată în continuare.

Urmăriți mai jos un documentar despre Oltenia în care sînt prinse și imagini cu Transalpina:

Vatra Stră-Română ‬Dacii‬‎ Geții‬‎ Pelasgii‬‎ Dacia‬‪ ROMANIA

 

GEȚIA SARMATICĂ SAU SARMAȚIA GETICĂ !

Unul din adevărurile greu acceptate încă de istorici este că geții la un anumit moment istoric deja vorbeau mai multe dialecte. Acest adevăr neîndoielnic nu este cunoscut încă de foarte mulți dintre noi, pentru că nu a fost abordat serios nici de către lingviști, nici de către de istorici, neavînd surse scrise pe această nișă.

Geția, spațiul getic, Terra Getarum în latinește este posibilul loc atît de căutat, al genezei popoarelor

Dar, odată ce familiile, gințile, triburile sau neamurile geților s’au răsfirat printr’o expansiune teritorială firească, comunitățile lor au evoluat cultural, lingvistic și religios independent unii de alții. Cu toate acestea, astăzi, Geții antici încă, sînt considerați, contrar evidențelor istorice, doar un trib restrîns la Dunăre, ceea ce este întru totul fals.

Fie că erau de’a lungul secolelor numiți de cronicari, celți, scyți, geto-daci, geto-goți, samo-geți, tira-geți, massa-geți, yuezhi, gitti, jați, geats, dahi, daci, doci, sau chiar iranieni, cu toții erau mlădițe etnice ale aceluiași mare POPOR GETIC, care au populat Europa Pelasgică (Pelasgii fiind cei mai vechi locuitori europeni), dar și mari teritorii asiatice care se întindeau prin expansiunea strămoșilor noștri, de la Atlantic pînă în India, și chiar mai departe pînă în insulele japoneze, apoi prin colonizări succesive pînă Australia, Africa, și ambele Americi.

Generic, geții sînt cunoscuți și ca poporul care vorbeau limbile indo-europene, atît cele ramificate în grupa centum, cît și cele din grupa satem, iar simplul fapt că genetic și unii și ceilalți au haplogrupuri genetice înrudite nu mai este considerată azi doar o coincidență, așa cum finicii (finlandezii), chinezii și alte neamuri asiatice nu sînt nici indo-europeni la vorbă, nici frați cu europenii din punct de vedere genetic.

Cîteva informații despre expansiunea incontestabilă a geților

Spaţiul polonez de astăzi, acoperit de gheaţă, ca şi nordul Germaniei, pînă la începutul Holocenului (etapa geologică actuală ), n’au putut fi populate decît dinspre sud, din spaţiul Carpatic, după prelungirea drumurilor sării. (Cercetarea Universităţii Californiei din Los Angeles, întocmită de profesorul arheolog Marija Gimbutas)

Geter este fiul lui Aram, nepotul lui Sem si strănepotul lui Noe, asa cum este scris în Geneză.

În „La selva di varia istoria”:

Spun scriitorii, aproape în unanimitate, că Goţii au fost primii care au atacat Imperiul Roman. Aceștia au venit din peninsula Scandia (Scandinavia) încă de la începuturi, cînd au populat pămîntul sub comanda lui GETER – nominat de Moise în Geneză, și de la care au luat numele de Geţi, deveniţi apoi Goti. Au locuit în Europa în teritoriul Valahiei si încă se mai disting în peninsula mai sus numită în Ostrogoţi si Vizigoţi, vocabule care în limba lor înseamnă Goţii de răsărit si Goţii de Apus.

Sigur, interpretarea că anumite popoare pomenite în Geneza biblică i’ar face evrei este complet deplasată.

Aici trebuie să amintim, de asemenea, că în acea vreme ”fizica pămîntului era diversă iar Ablavio, interpretînd gresit studiile geografice ale lui Ptolemeu, l’a făcut pe Iordanes să creadă că Goţii proveneau din insula Scantia sau Scandia, fără ca vreunul dintre ei să o cunoască”, fapt care a atras ulterior confuzia universală si pentru multe secole, a unei origini Scandinave a Goţilor.

În Dell’origine de Barbari che distrussero per tutto’l mondo l’Impero di Roma :

”În Istoriile Caldeilor ale lui Berosus se citeste cum că Noe a plecat din Armenia, a traversat fluviul Tanais (n.t. Don) și a mers deasupra Mării Ocean, luandu’i cu el pe cei patru fii ai lui Aram: Messa, Ul, Ur si Geter, care sînt amintiţi de Moise, în Geneză. La început au locuit împreună, deasupra Mării despre care am vorbit.

Cei patru fraţi s’au stabilit cu coloniile lor în acele teritorii astfel: din Messa vor iesi acele popoare care vor da numele provinciei Moesia. Separîndu’se, unii s’au asezat pe ţărmul Mării Majore (n.t. Marea Neagră), adică în Moesia Inferioară, care este Valahia de astăzi, deasupra Dunării, iar alţii în Moesia Superioară, care este Serbia si Bulgaria de astăzi.

Din Ul, al doilea născut, vor ieși popoarele Ulmerige, despre care aminteste si Herodot. Aceștia au locuit în acea parte care se numeste Moscovia și au luat, mai tarziu, numele de Vandali. Din al treilea fiu, Ur, au iesit popoarele Urone, despre care nu avem nici o memorie. Iar din Geter, al patrulea fiu, au ieșit Geţii, cărora le dedic această Carte.

La aceeasi pagină, un paragraf mai jos, se afirmă că Berig, fiul lui Geter, se va reîntoarce în Scyţia, ceea ce demonstrează că acela a fost pămîntul iniţial al Geţilor, iar Scyţia, așa cum afirmă si Carlo Troya, era apelativul eronat, prin care se făcea referire de multe ori la Dacia (Geția):

”Dar, o dată cu moartea lui Geter, poporul iesit din colonia sa, va pleca de aici din cauza geroasei ţări si se va reîntoarce în Scyţia. Berig, al doilea fiu al lui Geter, a plecat cu poporul său în trei nave care au fost printre primele construite în lume, căci primul constructor a fost Telechines, în Egipt, cu ale cărui nave a acostat în Rodos, locuind apoi în acea Insulă.”

În ”Storia dei dominii stranieri in Italia dalla caduta dell’Impero Romano in Occidente” este scris: Schlozer, cunoscut publicist și autor al uneia dintre faimoasele Istorii universale ale Septentriunii, după 50 de ani de lungi căutări a recunoscut cu ingenuitate de a nu fi găsit nici măcar un document din care să reiasă cine să fi fost primii locuitori ai Scandinaviei care, cu atîta dezinvoltură sau mai bine spus, cu atîta ușurinţă, s’a continuat pentru atîta timp să fie considerată pămîntul originar al Goţilor.

Autori remarcabili, dintre care îl numim, dintre cei mai moderni, pe celebrul Cav. I. Jacob Graberg, au început să combată cu succes eroarea infuzată de mai mult de treisprezece secole, cum că din Scandinavia, devenită un fel de creatoare de natiuni, ar fi migrat iniţial Goţii.

Se spune că aceștia au fost scyţi sau geţi sau daci, că ei ar fi avut un puternic și faimos rege cu 38 sau 39 de secole Înaintea Erei Vulgare, numit Berig și care, cu puţine nave, a plecat din Insula Scandia din Marea Septentrională, debarcînd la malurile Vistulei, că de aici s’ar fi extins de la Boristene la Tanai si la Mlaștina Meotide.

Faza primară a Culturii Vedice s’a desfăşurat în Carpaţi, cel mai probabil, iniţial, în Ardeal unde se găseşte, Ancient India (India Veche). (1922 The Cambridge History of India, Universitatea din Cambridge, bază vechea literatură vedică).

Alfabetul Getic sau Ulfilan

”Se spune că literele gotice au fost inventate de Gulfia, Gylfe, Vulfila, adică Ulfila, episcop al goţilor din Basarabia, din anul 373 î.Hr.”

Contele Jakob Graberg fran Hemso, autorul eseului ”Saggio istorico su gli Scaldi o antichi poeti scandinavi” afirmă că:

”În timpul primelor sale studii, un prieten doct, interesat ca și el în chestiunile naţiunii, scrisese un mic tratat, prin care sublinia că acel episcop nu era altul decat Gylfe, Regele Suediei din timpul invaziei lui Sigge, numit de noi, Odin; că el a fugit din faţa acelui puternic războinic legislator și, abandonînd Septentriunea, s’a refugiat în Scyţia, la Pontul Euxin, pentru a învăţa direct de la sursă acea religie care, mai mult decît forţa armelor, îl făcuse pe Sigge să supună atatea naţiuni.”

”Sigge Fridulfson (n.t. fiul lui Fridulf), fugind la rîndul său din calea hunilor, s’a refugiat în Suedia, unde a fondat cruda religie descrisă în Edda. El a fost numit Odin al III-lea și considerat de unii Alan, de alţii Got, deoarece a fost însoţit de Asii, adică de Eroii Goţi, Semizei.”

În acei ani, teritoriul Basarabiei era locuit de geții liberi, care se retrăseseră cu mult din Dacia ocupată de Traian, de unde vor face acele nenumărate incursiuni și vor jura exterminarea Imperiului Roman.

Nădejdea lui Decebal se împlinise: Imperiul fusese dărîmat prin loviturile oamenilor de la Dunăre, Roma însăşi învingătoarea tuturor popoarelor a trebuit să slujească supusă şi să primească jugul triumfului getic. (Isidor De Sevilla între 560-636)

Polonezii sînt urmaşii acelor geți care, neîmpăcîndu’se cu cucerirea romană, şi’au părăsit locurile de baştină şi s’au mutat la nord. (Jan Trynkowski, istoric polonez).

Denumirile getice de plante, păstrate la Dioscoride (medic grec din perioada împăraţilor Claudius 41 – 54 î.Hr. şi Nero 54 – 68 î.Hr. ) pot fi găsite şi în fondul limbii germane. (Jakob Grimm 1785-1863, în Istoria limbii germane).

Romanii nu au ajuns nici în Maramureş, cu atît mai puţin în şesul dintre Carpaţii păduroşi şi Marea Baltică, spaţiu de expansiune al populaţiei carpatice. Aici şi’au organizat atacurile contra Imperiului Roman, armatele Geto-Dace, numite de unii şi gotice. (Waclaw Aleksander Maciejowski 1792 – 1883 , în lucrarea Geto-dacii vistulieni şi niprieni strămoşii polonilor).

Geții sînt consideraţi fondatorii spaniolilor (Cronicile spaniolilor 25, p. 179 );

Getii sînt consideraţi fondatorii popoarelor nordice (Gesta Normanorum, Cronica ducilor de Normandia, Carolus Lundius etc. );

Geţii sînt consideraţi fondatorii teutonilor, prin saxoni şi frizieni, ai olandezilor al căror nume naţional este şi azi Daci (Dutch) şi ai Anglilor. (Leibniz, Collectanea Etymologica etc.)

Sarmatia GETICĂ (Σαρματία).

Sarmatia antică, un teritoriu antic din nordul Rumîniei, în partea de est a Poloniei și partea de sud a Rusiei în Europa, și o parte din nordul Europei și Asia. Teritoriul vechi Sarmația a variat de la rîul Vistula la gura de vărsare a Dunării și spre est de Volga, se invecineaza cu malul mărilor Neagră și Marea Caspică, precum și cu Caucazul la sud.

Un nume folosit prima dată de către Mela pentru partea de nord a Europei și Asia se extinde de la Vistula (Wisla) și Munții Sarmatici pe zona de vest, care a împărțit Germania, la (Volga) la est, pe care a împărțit Scythia; delimitată la sud-vest și sud de rîurile Ister (Dunăre), Tibiscus (Theiss), și Tyras (Nistru), care se diviza Pannonia și Geția, și, mai departe, prin Marea Getică, și dincolo de ea de Muntele Caucaz, care mărginea Colchis, Iberia, și Albania; și se întindea la nord pînă la Marea Baltică și în regiunile necunoscute din nordul Europei.

Sarmații de la care vine numele de Sarmația au locuit doar o mică parte a țării. Cea mai mare parte din ea a fost populat de triburi getico-scytice; dar unii dintre locuitorii din partea de vest pare să fi fost de origine germană, așa cum Venedi pe Marea Baltică, și iazigi, Rhoxolani, iar Hamaxobii în sudul Rusiei; celelalte triburi din vest de Tanais (Don) au fost Alauni sau Alani Scyți, un popor scytic care este considerat eronat că au venit din Asia și locuitori în partea centrală a Rusiei.

Întreaga țară a fost împărțită de rîul Tanais (Don) în două părți, numite respectiv Sarmatia Europaea și Sarmatia Asiatica; dar trebuie să se observe că, în conformitate cu impărțirea modernă a continentului, întreaga Sarmație aparține Europei.

De asemenea, trebuie remarcat faptul că Chersonesus taurica (Crimeea), deși se încadrează în limitele specificate, nu a fost considerată ca o parte din Sarmația, ci ca o țară separată. Într’un mod general numele Sarmația este adesea folosit ca termen nelimitat a întregii Europe de nord-est.

Sarmații (Sarmatæ latină sau elină, Sauromatæ Σαρμάται, Σαυρομάται) au fost un popor considerat ”iranian” în Antichitatea clasică, apărînd din secolul V î.Hr. sau secolul IV d.Hr.. Teritoriul lor a fost cunoscut sub numele de Sarmația de etnografii greco-romani, pentru partea de vest a Scyției (Rusia de Sud, Ucraina, precum și Estul Balcanilor de azi).

Din 100 î.Hr., aceste triburi sînt menționate, de la râul Vistula la gura de vărsare a Dunării și spre est de Volga, și în vecinătatea Mării Negre și Marea Caspică, precum și Caucazul la sud.

Sarmații au decăzut în secolul al IV-lea odată cu incursiunile legate de perioada de migrație (hunii, goți, turci). Descendenții sarmaților au devenit cunoscuți ca alani în timpul Evul Mediu timpuriu, și în cele din urmă a dat naștere la grupul etnic Osetic modern.

SARMAȚIA, numele unei țări din Europa și Asia. O formă anterioară a cuvîntului în elinește este SAUROMATAE

Numele pare să aibă în primul rînd proveniența la eleni, prin scyții de la sud de Nipru si Don care era o populație considerată non-Scytică. Fie ca această populație era non-Scytică înșiși, fie că a fost doar invecinată acestora, este incert încă.

A fost un nume, care de asemenea, îi definea pe GEȚI (getae).

De asemenea, era un nume folosit de unele dintre populațiile Panonice. A fost, probabil, numele care sarmații înșiși îl utilizau parțial pentru vecinii lor, în general, la fel ca și Galli, Graeci, și mulți alții.

Mai importante decît originea numelui sînt întrebările cu privire la populația la care se aplică. Autoritatea noastră pe acestă nișă este Ptolemeu; indicațiile lui Strabon sînt tangențiale și parțiale.

Zona dată de Strabon la Galatae și Germani, se extinde pînă la Borysthenes, sau chiar Don, Tyragetae fiind cea mai vestică poziție a țărilor care nu sînt germanii din sud-est, iar bastarnii fiind îndoielnic, germanici (vii, p 289).

De cîteva națiuni particulare, cum ar fi Jazygii, Hamaxobii, și Roxolanii, o etichetă scurtă este dată, fără însă, a se face vreo referire specială la sarmați sau afinitățile lor non-sarmatice.

În Asia, țara Sauromatae este intinsă în cîmpiile Sarmatae, mărginită de muntii Caucaz.

Dimensiunea excesivă acordată Germaniei de Strabon aproape incluzînd, nu numai Sarmatia, dar și Scythia în Europa, precum sînt mențiunile lui Pliniu, la fel de accidentale ca ale lui Strabon, și aproape la fel de scurte, întinderea Germaniei spre est fiind, de asemenea, exagerată…

Germania lui Tacitus este delimitată la est de Sarmatae și Daci.

Sarmatae aici, sînt populația unei zone relativ mici între Dunăre și Theiss (Tisa), precum și pe limitele Ungariei, Moldovei, și Galliciei. Acest lucru, evident, scade ceva din vasta Germanie a lui Strabon (care aproape a însemnat Europa de Nord); dar tot insuficient.

Poziția Bastarnilor, Peucinilor, Venedilor, sau Finnilor, este încă o problemă deschisă.

Acest lucru ne pregătește pentru ceva mai sistematic, și poate la Ptolemeu vom descoperi: SARMATIAE lui Ptolemeu se încadrează în Europa și Asia.

Sarmatia Europaea, avea limita de vest pe Vistula; la nord Marea Baltică, în ceea ce privește golful Venedic și un capăt de țară necunoscută !; la sud, țara de Metanastae Jazyges și Dacia; la est, istmul din Crimeea, și Don.

Astfel, avem incluse părți ale Poloniei și Galliciei, Litlhuania, Esthonia, și vestul Rusiei. Aceasta îi include pe Finni (probabil doar o parte), și Alauni, care sînt scyți. Mai include bastarnii, Peucinii, și mai ales pe Venedi.

Aceasta include, de asemenea, Jazyges simpli, spre deosebire de Jazyges Metanastae, care formează o mică fracțiune. Toate acestea, cu excepția Finnilor, sînt declarate a fi marile națiuni ale Sarmației, la care se adaugă Roxolanii și Hamaxobii, dintre cele mai mici.

Din națiunile mai mari din Samatia Europaea, Peucinii și Bastarnii lui Ptolemeu sînt plasați mai la nord decît Peucinii și Bastarnii predecesorilor săi.

La scriitorii de mai tîrziu sînt rareori menționați VENEDI.

Nici Jazyges, nu sînt ca Jazyges Sarmatae la Strabon. Aceștia, împreună cu Roxolanii, sînt regăsiți de’a lungul malurilor Maeotis, în Herson, Tauris și Ekaterinoslav.

Roxolanii Hamaxobi este doar un termen descriptiv. Probabil, a fost aplicat la unele populații scytice. Pliniu scrie Hamaxobii aut Aorsi, un fapt care la noi este descris mai jos.

Alauni, în pofida unor confuzii, pot fi cu greu alții decît Alanii din Caucaz; Periegesis sînt scyți, incontestabil.

Nestor, într’adevăr, are o populație altfel necunoscută, numiți Uliczi, care sînt plasați pe Nistru.

Peucinii au fost cel mai bine cunoscuți ca ocupanții unei insule de la gurile Dunării. Aceștia de asemenea, s’au extins mult în Basarabia. Deci, multe sînt schimbările care le au cuvintele cu inflexiuni sarmatice sau scytice, nu este improbabil ca Peuc-ini pot fi cuvintele moderne Budjack sau Bess, în Bess-Arabia.

Următoarele sînt formele reale pe care numele Patz-inacks, exact în țara Peuc-inilor, le suferă la scriitorii medievali și bizantini, modificări precum Πατζινακῖται, Pecenatici, Pizenaci, Pincenates, Postinagi, Peczenjezi (în slavonă), Petinei, Pecinei (cea mai apropiată abordare a Peucinilor), sau chiar pecenegii de mai tîrziu.

Apoi, în direcția de Budziak și Bessi, Behnakije, Petschnakije, Pezina-völlr (în nordică), Bisseni și Bessi, (Zeuss, Die Deutschen, si c. s. v. Pecinaci și Cumani).

Patzinaks au fost scyții, care nu pot fi dovediți a fi de origine recentă în Europa. Aceștia pot, atunci, să fi fost descendenții reali ai Peucinilor; deși acest lucru nu este obligatoriu, pentru că ar fi fost un popor străin care, la ocuparea țării Peucinilor, să le fi luat numele; într’un astfel de caz fiind Peucini în felul în care un englez este un britanic, adică deloc.

Diferența dintre Peucini și Bastarni a fost nominală. Poate că aceștia din urmă au fost moldoveni din dreapta Prutului, mai degrabă decît din Basarabia.

Atmoni și Siaones la Strabon au fost bastarni.

Geografia națiunilor minore este mai obscură, dispunerea la Ptolemeu poate fi ceva artificial. El le urmarește în două coloane paralele, de la nord la sud, începînd, în ambele cazuri cu țara Venedilor, și luînd malul estic al Vistulei primul.

Primul nume de pe această listă este cel al Gythones, la sud de Venedi. Să nu se înțeleagă prin aceasta că pe Venedi îi pune între Gythones și Marea Baltică, astfel încît să’l facă pe cel din urmă un popor interior.

Și nici nu poate ca acest popor să fie separat de Guttones și Aestyii, adică populațiile din țară chihlimbarului, sau Prusia de Est….

Pe harta ptolemaică nu este probabil ca acești finlandezi (finlandezii din Finlanda) să poată fi stabiliți spre sud, în Prusia de Est, deși nu este imposibil. Ei au fost, probabil, mai la est.

Acei Bulanes (Sulones?), cu Phrugundiones la sud, și Avareni la nordul Vistulei, ne aduce la frontiera Getică. De aici detaliile sînt toate conjuncturale.

Zeuss a identificat Bulanes cu Boranii lui Zosimus, care, împreună cu Goții, Carpii, și Urugundi, au atacat imperiul sub Gallus.

Nestor a numit o populație Suliczi și ocupau o localitate între Nipru și Nistru, dar acest lucru este prea mult spre est.

În Livonia, Henry Lett dă importanță națiunii Selones, o identificare plauzibilă. Pentru Bulanes (presupunînd că aceasta e citirea adevărată) cuvîntul Polyane ne dă semnificația cea mai plauzibilă.

Nestor îl foloseste frecvent. Este Pole, adică în primul rînd ocupanți ai cîmpiei.

Ori de cîte ori, apoi, s’au aflat la cîmpie aceștia puteau fi Polyane, iar Nestor menționează de fapt, două diviziuni ale acestora; Lekhs (Leșii), sau polonezii de pe Vistula, dar și Polyane ai Niprului.

Acei Phrugundiones ai lui Ptolemeu au fost întotdeauna în Geographica cruciali. După nume, ei sînt atît ca Burgundiones și ar fi sugerat ideea unei migrări din Polonia în Bourgogne.

Apoi, există Urugundii și Burgundii scriitorilor bizantini (a se vedea Zeuss, s. V. Borani, Urugundi), cu care populația lui Ptolemeu este, probabil, identică.

Scriitorul care nu dorește să’și asume migrații inutile va întreba dacă Burgundys nu pot fi explicați mai mult pe principiul sugerat de cuvîntul Polyane, dacă cuvîntul nu poate fi numele a mai multor localități cu aceleași particularități. Probabil, aceasta este situația.

În germană, precum și, de asemenea, în limbile slave, cuvîntul Fairguni, Fergund, Vergunt, Virgunda, Virgunndia, și Viraunnia, înseamnă tip de deal mediu, pădure, regiune ridicată.

Dintre acestea ar putea fi în oricare caz, apariția lor în diferite și depărtate părți, dar în nici un caz nu implică migrații.

Avarenii pot fi plasați în Gallicia.

Rumîniei îi revin Ombrones (posibil Umbrii) și Anarto-phracti. Sînt aceștia Anarții lui Cezar?

Acei Anarți ai lui Cezar care au fost pe limitele de est ale pădurii Hercynice (Bell. Gall. 6,24, 25), care coincid cu ale Dacilor, fapt care, situați de’a lungul frontierelor țării, ne dă Vestul Galliciei, sau Silezia austriacă, pentru Anarto-phracti.

Ombrones dacă sînt o diviziune a Umbrilor care populează Peninsula Apenină, ei se mai numesc Ombrii în unele surse romane.

Mulți scriitori romani au crezut că Umbrii ar fi Celtici. Corneliu Bocchus a scris că au coborît de la un trib galic vechi, iar Plutarh a scris că numele ar putea fi un mod diferit de a scrie numele tribului celtic Ambrones, ceea ce înseamnă vag „Regele boilor”.

De asemenea, el a sugerat că Insubres, un alt trib galic, ar putea fi o legătură, numele lor Celtic Isombres ar putea însemna, eventual, „Umbrii mai mici”, sau locuitori ai țării de mai jos de Umbria.

Pliniu cel Bătrîn a scris cu privire la etimologia populară a numelui:

”Oamenii Umbriei se cred cei mai vechi din Italia; ei cred că erau numiți Ombrii (aici, „oamenii din furtună”), de către greci, deoarece au supraviețuit potopului (literalmente o inundație a terenurilor de la furtuni, imbribus). Etruscii au învins 300 de orașe din Umbria.”

Anarții sau Anartoii au fost triburi celtice sau, în cazul acelor subgrupuri de Anarți care au pătruns în regiuni vechi din Geția, celtii fiind asimilați cultural de geți.

Ptolemeu în Geographia localizează Anartoii în Geția, sau Dacia cum o numește el după colonia romană înființată după 106. d.Hr. Unele grupuri de Anarți au ocupat părți din Slovacia modernă și sud-estul Poloniei.

Orașul getic de la Docidava a fost situat pe teritoriul Anarților, potrivit Pîrvan, ceea ce ne arată că ei înșiși își spuneau daci sau doici, doci, cam cum își spun azi germanii: deutsch (doici).

Anartophracti (sau Anartofraktoi) sînt menționați de Ptolemeu.  Numele acestui trib pare a fi compus denumirea în limba latină-greacă și poate fi legată de Anartoi rezidenți în Geția, susție Czarnecki.

Anartofraktoi au fost un trib getic din nord, în conformitate cu Braune sau în amestec daco-celtic, conform lui Pîrvan.

În sursele antice, cea mai veche mentiune a Anarților este în Elogium de Tusculum (10 î.Hr.).

În De Bello Gallico, o relatare din propriile sale campanii în Războaiele Galice (58-51 î.Hr.), Iulius Cezar a scris (VI.25.1):

„Pădurea Hercynică începe din teritoriile Helveților, Nemeti și Rauraci si se intinde, pentru o distanță de călătorie de 9 zile „pentru un călător rapid, de’a lungul Dunării și coincide cu granițele Dacilor și Anarților.”

În jurul 172 AD, Anarții au refuzat să asiste romanii în războiul lor împotriva marcomanilor. Pentru a’i pedepsi, împăratul roman Marcus Aurelius a ordonat deportarea Anarților din țările lor native a provinciei romane Pannonia Inferior, o mișcare care a avut loc nu mai tîrziu de 180 d.Hr.

Apoi vin Burgiones, apoi Arsiaetae (comparați cu Aorsi), apoi Sabocii, apoi Piengitae (Pien-Geții), iar apoi Bessii, de’a lungul Munților Carpați.

După Webber (2001). la bessi războinici între 14-11 î.Hr., a avut loc răscoala lui Vologeses, marele preot al lui Dionysos la bessi, care, victorios în luptele cu dinastia odrisă, a ajuns pînă la Chersones.

Bessii au fost înfrînţi în cele din urmă, după o rezistenţă eroică, de L. Calpurnius Piso (Cassius Dio, LIV, 34). Probabil, imediat după aceste evenimente o parte din bessi au fost dislocaţi în Dobrogea, unde îi găsim încă din anii 8-17 d.Hr. (Ovidiu, Tristele, III, 10, 5 şi IV, 1, 67), fiind menţionaţi apoi în calitate de consistentes în inscripţii datînd din perioada 133-177 d.Hr., cînd prezenţa lor este legată, între altele, de extragerea fierului.

Cei rămaşi la vechile vetre au fost organizaţi în strategia Bessica apărând în izvoare şi după căderea Imperiului roman de apus. În Geția extracarpatică apar prin unitatea auxiliară Cohors II Flavia Bessorum, cantonată în castrul Cincsor pe Olt şi în alte puncte din Dacia Inferior.

De numele bessilor vom auzi peste 1000 de ani cînd apare familia Basarabilor, apoi și mai tîrziu cînd va lua ființă provincia Bessarabia sau Basarabia din stînga Prutului.

Gallicia, cu părți din Volînia și Podolia ne dă un spațiu amplu pentru aceste populații necunoscute, și astfel denumite.

Populațiile din coloana a doua, posibil cu o eroare începînd din nou cu Venedi. Vilnius, Grodno, cu părți din Minsk, Volinia, Podolia, și Kiev ne dă o zonă asupra căreia avem șase nume de enumerat.

La sud sînt munți Peucinian (Bukhovinia?).

(1) Galindae – Aceștia sînt situați prea departe spre est, dacă nu greșim în identificarea lor cu Gal-inditae de Gal-andia și Gol-enz în Evului Mediu, ei sunt prusacii de la estul Lacului Spirding.

(2) Sudeni – Aceștia, par a fi Sudo-vitae coincid cu Gal-inditae, dar la Nord-est de ei. Districtul lor se numește Sudovia.

(3) În ceea ce privește Stavanii, aceștia, avem afirmația surprinzătoare, că ei se extind până la Alauni. Se extind fie Stavanii în Caucaz, sau Alanii în Prusia, dar asta iese din discuție.

(4) În Igylliones, Zeuss a încercat să identifice acest nume cu un alt nume care apare în atîtea alte forme ca să facă aproape orice presupunere scuzabilă, Jaz-wingi, Jac-wingi, Jacz-wingi, Jec-wesin, Get-uinzitae, Get-wezitae , Jent-uisiones, Jent-uosi, Jacint-iones, Jat-wjazi, Jat-wjezi, sau Get-wesia, și Got-wezia, toate formele actuale.

Zonă a populației, care a fost una dintre cele mai puternice ramuri din spațiul lituanian în secolul al 13-lea, a fost parte din Grodno, Minsk, și Volînia, o localitate care se potrivește cu siguranță Igylliones.

(5) Costobocii din Podolia.

(6) Transmontanii, acesta este un nume latin al Geților, poate, cu toate acestea, o traducere comună a slavonului Za-volovskaje, adică dincolo de bazinelor hidrografice. În traducere, trans-muntenii, a fost aplicată, probabil, la populația de la frontiera de nord a Geției în general.

A treia listă, începe, de asemenea, cu:

(1) Venedii, urmeaza linia de la Marea Baltică de la Vilnius și Courland spre Finlanda, și atinge interiorul, spre est și sud. Imediat pe Golful Venedic se află Veltae. Cuvânt cu cuvânt, aceasta este Vylte și Wilzi ai Evului Mediu; o formă care apare încă din Alfred. Au fost germani, dar folosit de franci la anumite populații slavone. Au fost, de asemenea nativi, pluralul fiind Weletabi.

Puține națiuni afară mai proeminent decît aceste Wilts din perioada Carlovingian. Ei mint, însă, la vest de Prusia, și într’adevăr de Pomerania, din care Oder le’a împărțit. Pe scurt, ei au fost în Mecklenburg, mai degrabă decît în Livonia sau Esthonia, cum ar fi Veltae de Tacitus.

Sinonim pentru aceste Wiltae de Vest sau Welatabi, a fost Liut-ICI (Luticzi). Un sinonim probabil pentru Veltae a lui Tacitus a fost, de asemenea, o formă a lui Lit-. Aceasta o deducem de la localitățile lor, făcînd parte din actuala Lithuania sau Lettland. Adăugați la aceasta faptul că un scriitor, cel puțin (Adam din Bremen) plasează Wilzi în țara Veltae a lui Ptolemeu. Explicația exactă a acestui aspect dublu pentru o pereche de nume este necunoscută.

Este sigur, însă, Veltae sînt menționați în Lettland, adică în părțile de sud ale Livoniei, și, probabil, în unele părți ale Lituania de azi și Courland. Constantin Porphyrogenetul îi menționează ca Veltini, la nord de Veltae,

(2) Osii (Ossii), probabil din insula Oesel. Trebuie adăugat, totuși, rădăcina vestel, wes-, apare frecvent în geografia Prusiei. Osilii, un nume pentru ocupanții Oesel, apare devreme în istorie medievală.

(3) Carbones, la nord de Osii. Acesta este un nume cu mai multe explicații. Acesta poate fi cuvîntul Finn pentru pădure=Carbo. Acesta poate fi rădăcina curentă (sau Kr), care apare într’o serie mare de cuvinte Finn, – Coralli (Karelia), curentă (în Cur-land), Kur- (în Kur-sk), & C. Formele Curones și Curonia (Courland) se apropie, dar localitatea este la sud în loc de nord. Mai este probabil = Kar-Elia.

Ea aproape sigur arată că am trecut de la o țară a Slavonilor și lituanienilor, la cea a Esthonienilor, Ingrianilor, și Finlandezilor. Apoi, la est, –

(4) Kar-eotae. Aici Kar- este rădăcina comună Finnică ca și mai înainte. Orice parte a guvernului din Novogorod sau Olonetz ar fi furnizat numele, finlandezii din prezent aparținând de ambele diviziuni ale Kareliei, cu numele (el-nefiind radical).

Apoi (5, 6, 7, 8, 9, 10, 11) Sali, la sud de Agatîrși, apoi Aorsi și Pagyritae, la sud de Savari, și Borusci pînă în Munții Rhipaean.

Apoi Akibi și Naski, la sud de Vibiones și Idrae, și la sud de Vibiones, până la Alauni, Sturni. Între Alauni și Hamaxobii Karyones și SARGAȚII.

SARGEȚII sînt considerați de Ptolemeu și de Ammianus Marcellinus ca fiind neamuri iraniene scito-sarmate din regiunea Donului.

Vasile Pîrvan afirmă că sargeții (în latină sargetae) din Geția sînt sciți asimilați de localnicii daci. Dio Cassius povestește că regele Decebal a abătut apele rîului Sargeția (Streiul de astăzi) și săpînd o groapă a ascuns o mare comoară cu obiecte de aur și argint.

Apele au fost readuse în vechea albie după securizarea tezaurului. După cucerirea romană a Geției intra-carpatice, romanii au pus mîna pe comoară datorită trădării prizonierului Bicilis.

Nu se știe exact dacă sargeții (respectiv SarGeția) din Geția ar putea fi de origine scito-iraniană, dar precum ne spune și numele, se știe că plasarea lor în regiunea Hunedoara și Țara Hațegului coincide cu unul din cele mai însemnate centre culturale, politice și economice ale geților din ultimele două secole pînă la cucerirea romană.

La cotul Donului (Tanais), Ophlones și Tanaitae. Există câteva puncte în această listă, care sînt fixe. Cotul Donului va plasa Ophlones în Ekaterinoslav.

Boruscii, au ajuns la Munții Rhipaean, iar dacă aceștia au fost Uralici, mai degrabă dincolo de Valdai, trebuie să se fi extins mult dincolo de Sarmația europeană și asiatică, lucru puțin probabil deoarece Munții Rhipaean au fost identificați adesea cu Munții Carpați de mai tîrziu.

Savarii poartă un nume similar, pomenit de Nestor – Sjevera, pe Desna, SEM, și Sula, – un cuvînt care ar putea pur și simplu însemna din nord. Este un nume care reapare în Caucaz, Sabeiri.

Aorsi pot fi Ersad (d este inflexional), o ramură a Mordvinilor, ocupantul în prezent al regiunii Oka.

Pa-gyritae poate să fi fost triburile de pe (po=pe) Gerrhus, astfel de compuși fiind comuni în limba slavonă, de exemplu, Po-labi (pe Elba), Po-morania (la mare).

Întreaga geografie, însă, este nedeterminată și incertă.

Sargații sînt menționați în Ptolemeu. La sud de Tanaitae venit Osuli (Soliczi lui Nestor), ajungînd pînă la Roxolanii, adică ocupînd părți din Cherson și Ekaterinoslav.

Între roxolanii și Hamaxobii, Rhakalani și Exobugitae.

În așezările lui Pliniu acești Hamaxobi au fost Aorsii, combinațiile cu similitudinea de nume între Aorsi și Ersad, nu ne va ajuta aici. Ersad sînt în guvernele Penza și Tamlov,
Hamaxobii sînt mai spre vest.

Rhakalani pare însă o altă formă de Roxolani. În Exo-bug-gitae silaba din mijloc ne poate da rădăcina Bug, numele modern al Hypanis-ului, numele elinesc al rîului Kuban din sudul Rusiei, dar mai puțin consistent decît gitae, care înseamnă evident, geți, denumirea antică a Bugului fiind Hypanis.

S’a presupus că aceasta este situația cu Sa-bok-ae, și Costo-bocii, localizarea s’ar potrivi.

Între Peucini și Basternae (această diferență între cele două națiuni identificate astfel, creează o complicație) se află Carpianii, la nordul cărora se află Gevinii și Budinii.

Carpii trebuie să fi fost în apropierea sau prin Munții Carpați, cărora le vor da numele, pînă atunci fiind identificați cu Munții Ri. Ei apar ca o națiune de fond în istoria de mai tîrziu de la Roma, în alianță cu Sarmații, la frontiera Daciei.

Avem o Victoria Carpica Arpi; Carpiani și Καρποδάκαι – Carpodaci (Zeuss îi face Dacii Carpaților) mai multe forme ale acestui nume – CARPI.

Aceștia, împreună cu Costobocii, Armadocii, și Astingii, apar ca cei mai importanți vecini din nordul Daciei Romane. Între Bastarni și Roxolanii sînt Chunii, și în proprii lor munți Amadoci și Navari, iar de’a lungul lacului din Byke, Torekkadae, iar de’a lungul cursului Achillaean Tauroscythae, și la sud de Bastarnii în direcția Daciei, Tagri, și la sud de ei Tyragetae.

Pentru Tauroscythae și Tyrangetae, în Scyția, Tagri arata ca o formă modificată de Zagora (Tramontane), un nume geografic comun slavonei, aplicabil multor localități.

Amadocii ocupau Munții Amadocus conform lui Ptolemeu. Această juxtapunere a unui munte și lac ar trebui să stabilească localizarea lor mai mult decît o arată.

Istoria lor se conectează cu Costobocii (Zeuss, s. V. Costoboci, Amadoci). Condițiile fizice, cu toate acestea, reies mai clar decît prezintă cunoștințele noastre topografice din Podolia, Minsk.

Costobocii sînt creatori culturii Lipița, o cultură atestată arheologic care este prin excelență getică. O inscripție descoperită la Roma (Muratori 1039) atestă și un rege numit Pieporis al acestui trib daco-getic:

”D. M. Ziai Tiati fil. Dacae uxori Piepori regis Coisstobocensis Natoporus et Drilgisa aviae cariss. b. m. fecer.”

În Dacia Romană, orașele asociate cu costobocii și regele lor Pieporis par să fi fost Piroboridava (capitală), Tamasidava, Utidava, Trifulon etc.

Interpretînd hărțile lui Ptolemeu, G. Schutte, arată că au existat la un moment dat două triburi diferite de geți costoboci: costobocii ”transmontanoi” (extremitatea nordică a Carpaților, locuitori ai orașului Setidava) și costobocii din Dacia Romană.

Atributul transmontanoi a fost adăugat de Ptolemeu tocmai pentru a diferenția geografic cele două grupuri de costoboci. În Getica, Vasile Pîrvan a admis și el această interpretare.

Un alt nume asociat cu un rege costoboc este Bithoporus. Pieporus, Natoporus și Bithoporus sînt nume getice, sau cum se mai spunea în vechime: tracice.

Teritoriul ocupat de costoboci nu se poate stabili cu precizie, iar părerile savanților sînt împărțite, fapt datorat informațiilor geografului Ptolemeu, majoritatea cercetătorilor, printre care și K. Mullenhoff, H. Kiepert, R. Much, L. Schmid, sînt de părere că teritoriul ocupat de costoboci este cel de lîngă rîul Mureș și pe cursul superior al Tisei.
Theodor Mommsen îi situa mai la sud, în zona de NE a Mării Negre.

Potrivit lui Julius Capitolinus (Bell. Marcom XXII) costobocii au luptat împotriva imperiului roman în primul război Marcomanic 166-172 î.Hr., alături de alte triburi getice, biessoi și saboci.

Istoria Augusta vorbește despre o mare coaliție antiromană a populațiilor barbare de la frontierele Daciei romane și Moesiei Inferior, cuprinzînd triburi sarmate, germanice (marcomani) și getice. Între 170-171 î.Hr., pe vremea lui Marcus Aurelius, costobocii aliați cu bastarnii și sarmații, traversează Dunărea, pustiind Moesia, Tracia, Macedonia, ajungînd pînă în Attica și distrugînd templul Eleusis.

Un incident din 172 relatat de Dio Cassius dintre vandalii asdingi, geții costoboci și romani exemplifică cel mai bine istoria de la granița Daciei Romane a acelor vremuri.

În 172 î.Hr., după ce au fost învinși în raidurile lor din 170-171 de trupele romane, costobocii nu mai constituiau o forță importantă.

La acel moment, Cornelius Clemens, guvernatorul Daciei (recunoscut pentru calitățile sale de a exploata rivalitățile dintre triburile vecine Daciei Romane), a reușit să dirijeze migrația triburilor Vandale ale asdingilor și lacringilor către teritoriul costobocilor. Apoi, i’a convins pe costoboci să atace invadatorii vandali promițîndu’le ajutorul romanilor și subsidii romane.

Asdingii au fost la inceput victorioși. Atunci, Clemens i’a convins pe lacringi să’i atace și totodată i’a incurajat și pe inițial învinșii costoboci să se ridice la luptă și să încheie o alianță cu lacringii. Cînd costobocii au invins în acest plănuit ”război civil”, Marcus i’a încurajat să devină loiali aliaților romani prin daruri generoase de pamînt și bani. Ei s’au dovedit aliați loiali în al doilea război al romanilor împotriva marcomanilor.

Ca rezultat, potrivit lui Dio Cassius, în 180 î.Hr., un număr de 18.000 geți independenți au fost primiți în Dacia Romană, probabil întemeind orașele Piroboridava și Tamasidava, ale căror nume arată o origine getică mai tîrzie. Nu putem, însă, miza prea mult pe această relatare, Piroboridava fiind adesea identificată în afara arcului carpatic, în Moldova, deci în afara Daciei Romane.

Numele de Chuni este unul important și înseamnă Huni.

În Torek-KAD-ae și Exo-bug-itae avem două elemente ale unui compus aparent care apare frecvent în geografia Schyto-Sarmațiană. Tyr-get-ae, & C, Costo-bok-i, Sa-Boc-i, ceea ce ne arată o frăție getică între tyra-geți și costoboci.

Geografia este destul de compatibilă în prezența acestor elemente.

RÎURI – Vistula spre est, Chronus, Rhubon, Turuntus, de Chersinos, ordinea numelor moderne fiind PREGEL, Memel, Duna, și Neva.

MUNȚII – Peuce, Montes Amadoci, Mons Budinus, Mons Alaunus, Munții Carpathus, Munții Venedici, Munții Rhipaean. Nici unul dintre aceștia nu sînt cu certitudine identificați. Este dificil de spus cum a numit Ptolemeu cele mai importante forme de relief sau regiuni din Rusia, cum ar fi, Munții Valdai.

Pe de altă parte, numele din textul său indică mai mulți munți decît există cu adevărat, toți munții lui erau, cel mai probabil, masivi din Carpați, la fel ca și în Sarmația Asiatică, masivi din Caucaz.

Claudius Ptolemeu a trăit între anii 100 – 170 d.Hr și a fost un matematician, un astronom, geograf și astrolog.

El a locuit în orașul Alexandria, în provincia romană din Egipt, sub stăpînirea Imperiului Roman, avînd nume latin, de la care mai mulți istorici au presupus că a fost și cetățean roman. Ptolemeu a citat filosofi eleni, și a folosit observații babiloniene și teoria lunară babiloniană.

Ptolemeu a scris mai multe tratate științifice, dintre care trei au fost importante pentru științele bizantine, islamice și occidentale de mai tîrziu.

Primul este tratatul astronomic acum cunoscut sub numele de Almagest, deși inițial a fost intitulat Tratatul matematic (Mathēmatikē Syntaxis) și apoi cunoscut sub numele de The Great Treatise.

Al doilea este Geografia, care este o discuție aprofundată a cunoștințelor geografice ale lumii eleno-romane.

Al treilea este tratatul astrologic în care a încercat să adapteze astrologia horoscopică la filozofia naturală aristotelică din zilele sale. Aceasta este uneori cunoscută sub denumirea de Apotelesmatika, dar mai des cunoscută sub numele de Tetrabiblos din elenă care înseamnă ”Patru cărți” sau de către Quadripartitum latin.

Deși Abu Ma’shar credea că Ptolemeu este unul dintre Ptolemii care a condus Egiptul după cucerirea lui Alexandru, titlul de ”rege” Ptolemeu este în general privit ca o marcă de respect pentru poziția ridicată a lui Ptolemeu în știință.

Ptolemaeus este un nume elinesc și pare o dată în mitologia elenă și are o formă homerică. Era comună în rîndul clasei superioare a Macedoniei la vremea lui Alexandru Macedon, și în armata lui Alexandru s’au numărat mai multe din acest nume, dintre care unul s’a făcut chiar faraon în 323 î.Hr.

Ptolemeu I Soter, primul rege al ptolemei Regat. Toți regii bărbați ai Egiptului elenistic, până când Egiptul a devenit provincie romană în 30 î.Hr., încheind stăpînirea familiei macedonene, au fost și Ptolemei.

Numele Claudius este un nume roman, aparținînd gens Claudia; ciudata formă multipartă a întregului nume Claudius Ptolemaeus este un obicei roman, caracteristic cetățenilor romani.

Mai mulți istorici au dedus că acest lucru indică faptul că Ptolemeu ar fi fost cetățean roman. Gerald Toomer, traducătorul lui Almagest al lui Ptolemeu în engleză, sugerează că cetățenia a fost probabil acordată unuia dintre strămoșii lui Ptolemeu fie de împăratul Claudius, fie de împăratul Nero.

Astronomul persan din secolul al nouălea, Abu Ma’shar, îl prezintă pe Ptolemeu ca un membru al liniei regale a Egiptului, afirmînd că urmașii generalului lui Alexandru Ptolemeu I, care a condus Egiptul, erau înțelepți ”și l’au inclus pe Ptolemeu Înțeleptul, care a compus cartea Almagestului”.

Abu Maʿshar a înregistrat credința că un alt membru al acestei linii regale ”a compus cartea despre astrologie și a atribuit’o lui Ptolemeu”.

Putem dovedi confuzie istorică asupra acestui punct din observația ulterioară a lui Abu Ma’shar:

”Se spune uneori că omul foarte învățat care a scris cartea de astrologie a scris și cartea Almagestului. Răspunsul corect nu este cunoscut.”

Există puține dovezi cu privire la strămoșii lui Ptolemeu, în afară de ceea ce se poate trage din detaliile numelui său; cu toate acestea, savanții moderni se referă la relatarea lui Abu Ma’shar ca eronată și nu se mai îndoiește că astronomul care a scris Almagestul a scris și Tetrabiblos ca omologul său astrologic.

Ptolemeu a scris în greacă veche și se poate demonstra că a folosit date astronomice babiloniene.

Poate că a fost cetățean roman, dar a fost etnic fie elen, fie egiptean elenizat. El a fost adesea cunoscut în surse arabe mai tîrziu drept ”Egiptul de Sus”, sugerînd că ar fi putut avea originile în sudul Egiptului.

Astronomul din secolul al XIV-lea Theodore Meliteniotes și’a dat locul de naștere drept orașul elinesc proeminent Ptolemais Hermiou în Thebaid (Thebais).

Această atestare este destul de tîrzie, însă nu există alte dovezi care să o confirme sau să o contrazică.

Mai târziu, astronomii, geografii și fizicienii arabi s’au referit la el cu numele său în arabă Baṭlumyus. A murit la Alexandria în jurul anului 168-170 d.Hr (69-70 ani), Egipt, Imperiul Roman

Sursele noastre istorice ale căror informații le avem despre Sarmația din antichitate sînt colectate și discutate de către Kalina, De Fontibus etc. (1872) – Harry Thurston Peck. Harpers, Dicționar de Antichități Clasice. New York. Harper și Brothers 1898, Dictionary of Greek and Roman Geography (1854) William Smith, LLD, Ed. (1854) William Smith, LLD, Ed.

Harta 1: Tabula Europae VI – Munster S., 1542. First Munster woodblock.
Antique Ptolemaic map of eastern Europe by S. Munster.
Covers the region of Ukraine and Southern Russia.
Data primei ediții: 1540
Data hărții: 1542
Geographia Universalis, Vetus et Nova, complectens Claidii Prolemaei Alexandrini enarrationis libros VIII. Basel, Heinrich Petri, 1542.

Harta 2:  Abrahami Ortelii. Pontvs Euxinvs (17th century).  (upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/6/6b/Abrahami_Ortelii._Pontvs_Euxinvs_%2817th_century%29.jpg)

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

 

ȚARA LUI APOLO, CETATEA APULON ȘI LEGENDELE CARE SPUN CĂ TROIENII ȘI ROMANII ERAU TOT GEȚI HIPERBOREENI

În rîndurile de față nu vom face o demonstrație pro domo a afirmației ce decurge lesne din titlu, ci vom puncta cîteva din mărturiile care ne’au rămas peste timp din legendele care ne spun explicit pe alocuri cine sîntem noi, și cine sînt frații noștri din Europa în pofida curgerii mileniilor, ținînd cont evident și de o vorbă rumînească care spune că sîngele apă nu se face.

Avem convingerea că cei care vor citi aceste rînduri vor trage singuri concluzia din titlu.

Deși Eneida, este considerată epopeea națională a romanilor, fiind un poem epic aparținînd scriitorului latin Vergilius, în conținutul acesteia descoperim geneza troienilor și a romanilor din geți sau pelasgi hiberboreeni, cum mai erau denumiți primii oameni ai lumii.

Citiţi aceste texte aparent lapidare pentru că, deşi, sînt pentru noi de importanţă capitală, nu le întîlnim nicăieri interpretate în sensul pe care’l propunem.

”Nebiruiţilor troieni, ţara din care a pornit obîrşia neamului vostru, tot ea o să vă primească la întoarcere în rodnicu’i sîn; căutaţi urmele străvechii voastre mame. Acolo seminţia lui Enea va domni peste toate ţinuturile, şi copiii copiilor lor şi cei ce se vor naşte dintr’înşii. Astfel glăsui Apolo şi o mare bucurie învălmăşită de chiote se ridică printre noi …”

Pasajul din Eneida este grăitor prin amplitudinea spaţială şi temporală a viziunii, dar şi prin concentrarea într’un singur gînd a unei vaste istorii viitoare: troienii se vor întoarce ca într’o Ţară a Făgăduinţei la obîrşia neamului lor, în Hiperboreea, unde ”seminţia lui Enea va domni peste toate ţinuturile, şi copiii copiilor lor şi cei ce se vor naşte dintr’înşii.”

Apolo se adresează, evident, troienilor, dar o face cu o afectivitate aparte, de parcă s’ar include şi pe sine în acea revenire la origini, pentru că ţara din care a pornit obîrşia neamului troienilor era Geția, ”străvechea mamă” şi a mamei lui însuşi, ţara care lui i’a consacrat o cetate, Apulon, unde un trib se numeşte ”Ai lui Apolo”, iar țara poate Apollonia sau Apulia.

După ocuparea romanilor a Geției o parte de ţară va fi redenumită Dacia Apulensis în amintirea Țării lui Apollo.

Pe harta de mai sus se observă împărțirea teritoriului getic de la nord de Dunăre cum a fost împărțit de romani: Dacia Apulensis în amintirea tribului apulilor în locul unde azi ”secuii” vor autonomii fanteziste, Dacia Porolissensis, Dacia Malvensis.

Pentru că nu avem texte getice care să ne amintească de Apollo sau Apolo, numit în elena veche: Ἀπόλλων, adică Apollōn, iar în latină Apollō, vom face referire la acest zeu menționat și în mitologia elenă și în mitologia romană, zeul zilei, al luminii și al artelor, protector al poeziei și al muzicii, conducătorul corului muzelor, o personificare a Soarelui, numit fiind și Phoebus-Apollo.

Numeroși autori antici eleni susțineau că Apollo venea adeseori în Geția hiperboreeană, acolo unde s’a născut Ares, iar Artemis, sora sa geamănă, își petrecea și ea o mare parte din timp printre geți.

Au supraviețuit din antichitate cîteva referiri la Gemenii Zalmoxis, născuți la Argedava, iar istoricul austriac Eduard Robert Roesler declara în Romänische studien din 1871 că a descoperit în religia geților și o zeitate feminina numită Zalmoxis. Prin urmare, geții nu erau monoteiști, ci politeisti, la fel ca restul geților din Europa și Asia, în religia cărora trebuie să cautăm zeitățile getice dispărute din istorie.

Apolo era doar unul dintre ei.

După cum știm denumirea mitologică a Munților Carpaţi era ”Munţii Rifei”. Numerosi autori vorbesc de munții Rifei din ținuturile Hiperboreene de cînd se știe că Munții Carpați erau numiti în antichitate Monthes Riphaei.

De asemenea, cei vechi înțelegeau prin Axis Boreus, Cardines Mundi, Chion – Ouranon etc., polul spiritual al lumii.

Iar despre Hyperborei, populaţia care locuia în extremul – septentrion, se găsesc menţionări în numeroşi autori ai antichităţii latinești şi elineşti.

Prima mărturie apare la Hecateu din Milet (sec.VI î.Hr.), care îi situează în extremul nord al pămîntului, între Ocean şi Munţii Rifei.

Date asemănătoare, dar mai ample, au fost furnizate de Herodot, care scrie:

”Aristeas din Proconez, fiu al lui Castrobiu, compunînd un poem epic, spune că a ajuns îndemnat de Phoebus în apropiere de Isedonii şi că dincolo de Isedonii locuiesc Arimaspii, oameni cu un ochi, şi dincolo de ei grifonii păstrători ai aurului, iar în sfîrşit, dincolo de ei Hiperboreii, care se întind pînă la mare. Toţi aceştia, exceptînd Hiperboreii, începînd cu Arimaspii, îşi agresează încontinuu vecinii; şi astfel de către Arimaspi au fost izgoniţi din ţara lor Isedonii, de către Isedoni Scyţii; iar Cimerienii, care locuiau spre marea australă, împinşi de Scyţi, şi’au părăsit ţinutul lor.” (IV,13).

Din Eneida aflăm, însă, despre:

”Rifeu, omul cel mai drept dintre troieni şi slujitorul preacredincios al adevărului.”

Dante îl aşază în Paradis.

Guénon bănuieşte echivalenţa dintre Rifeu şi Orfeu şi se întreabă asupra legăturii ce va fi fiind între aceştia şi Munţii Rifei.

În apropiere de Troia era o insulă care se chema Carpatos, iar marea din jur, Carpatia.

Mai aflăm că Scorilo sau Corilus are un înaintaş în troianul Coroebus:

”dîrz june, Coroebus cel tare,/
fiul lui Mygdon: acesta de’abia sosise la Troia/
Straşnic aprins de’a Cassandrei iubire – cu’o patimă oarbă:/
Ginere vrînd să’i ajungă lui Priam…”

Despre Eneida să mai spunem că ne arată povestea Romei, o legendă alcătuită din 12 cărți, grupate în două părți, corespunzătoare celor două epopei ale lui Homer, un model literar al poetului latin.

Primele șase cărți prezintă călătoria lui Aeneas de la plecarea din Troia pînă la sosirea în Latium unde vor fi pomeniți întîia oară latinii.

Latinii erau acea populație italică antică din Latium Vetus (Vechiul Latium), care a migrat în această regiune în secolele al VIII-lea sau al IX-lea î.Hr. dinspre nord. Deși locuiau în orașe-state independente, latinii aveau aceeași limbă, aceeași religie și un puternic simț al înrudirii exprimat prin mitul că toți erau descendenții lui Latinus, socrul lui Aeneas.

Asemănătoare cu Odiseea, această parte a epopeei infățișează evenimentele care au avut loc în al șaptelea an de rătăciri pe mare. După ce flota lui Aeneas este aruncată de furtună pe țărmurile Africii, regina Cartaginei, Didona, îi găzduiește pe troieni și organizează în cinstea lor un banchet.

Ultimele șase cărți prezintă luptele dintre troieni și populațiile din Latium, conduse de Turnus, regele rutuliilor.

După ce pleacă din Cartagina, Aeneas (Eneas) debarcă la gurile Tibrului, unde domnea Latinus; fiica acestuia, Lavinia, urma să devină soția lui Aeneas; Turnus, logodnicul Laviniei, pregătește războiul împotriva lui Aeneas. Din această luptă, eroul troian iese victorios, apropiindu’se de îndeplinirea misiunii sale istorice.

Latinus era venerat asemenea lui Jupiter Latiaris pe Mons Albanus (Monte Cavo) într’un festival anual la care luau parte toți latinii, inclusiv romanii.

Ambițiile teritoriale romane au provocat cu timpul unirea celorlalți italici împotriva sa (341 î.Hr.), însă în cele din urmă victoria a aparținut Romei (338 î.Hr.). În consecință, unele dintre statele independente italice au fost încorporate în statul roman, iar locuitorii lor au devenit cetățeni romani cu drepturi depline.

Alții au devenit aliați ai Romei, bucurîndu’se de anumite privilegii. Treptat, odată cu răspîndirea puterii Romei în Italia, ”latin” a încetat să denumească o etnie, devenind un termen legal.

Eneida este o legendă pentru noi de temelie în accepţia proprie a termenului, dar total necunoscută multor împătimiți ai istoriei antice.

Eneida însă, nu este singura legendă antică din care să tragem concluzia cine erau strămoșii noștri, ai troienilor și ai romanilor.

Hecateu din Abdera (sec. IV-III î.Hr.), autor al unei opere despre Hiperborei, din care ne’au mai parvenit numai unele fragmente, îi situează şi el la nord, într’o insulă a Oceanului ”nu mai mică decît Sicilia”.

Pe această insulă, din care se poate vedea luna de aproape, cei trei fii ai lui Boreus practică un cult al lui Apolo, însoţiţi de cîntecul unui stol de lebede venite din munţii Rifei (Munții Carpați).

Alte citate se găsesc în primul Imn homeric către Dionisos, în Pindar, în Eschil, în Diodor Sicilianul, în Lucian.

De partea sa, Strabon îi situează pe Hiperborei între Marea Neagră, Dunăre şi Adriatică:

”Toate popoarele din nord aveau numele din partea istoricilor greci de Scyţi sau Celtoscyţi, dar scriitorii încă mai vechi făceau distincţii între ei, numind Hiperborei pe cei ce trăiau în zona Pontului Euxin, a Istrului şi a Adriaticii.” (Geografia 11,6,2).

Între latini găsim acest text în Virgiliu:

”Aceştia sînt oamenii sălbatici care sub septentrionul hiperborean sunt biciuiţi de vîntul rifeu şi îşi acoperă corpul în blănuri blonde aprinse de animale.” (Georgice 3, 381-383).

Dar mărturia cea mai bogată e aceea a lui Pliniu cel Bătrîn:

”Apoi sunt munţii Rifei şi regiunea numită Pterophoros din cauza frecventelor căderi de zăpadă, asemănătoare cu fulgii, o parte din lume fiind condamnată de natură să stea cufundată în întuneric, sub acţiunea îngheţului şi gerului Aquilonului. În spatele acelor munţi şi dincolo de Aquilon, un popor fericit (după cît se crede), numit Hiperborei, trăieşte pînă la bătrîneţe, faimos pentru minuni legendare. Se crede că în acel loc sunt polii lumii şi limitele extreme ale revoluţiilor stelare, cu şase luni de lumină şi o singură zi fără soare; nu, cum au spus necunoscătorii, de la echinocţiul de primăvară pînă în toamnă: pentru ei soarele răsare o singură dată pe an, la solstiţiul de vară, şi apune o dată, la solstiţiul de iarnă.” (Naturalis Historia IV, 88).

Aquilon este un nume care derivă din Aquilo, forma latină a vîntului din nord-est.

Pentru a localiza și mai bine aceste denumiri antice este necesar a aminti cum erau numite de antici principalele vînturi cardinale.

În mitologia elenă, Anemoi, în limba elenilor: ”aνεμοι = vînturi, erau cei patru zei eleni ai vîntului din cele patru direcții cardinale.

– Boreas (elenă: Βορέας, Boreu) era zeul elen al vîntului rece de nord și aducător de iarnă. Echivalentul său roman era Aquilo sau Aquilon, mai rar se folosea numele Septentrio.

De la poziționarea geografică a geților nordici în raport cu cei care trăiau la Marea Egee sau Marea Mediterană li se trage și supranumele de Hiper Borei, iar a țării lor HiperBoreea.

Celelalte vînturi cardinale erau:

– Notus (elenă: Νότος, Nótos) era zeul grec al vîntului de sud. Echivalentul său roman era Auster, în limba rumînă Austru.

– Zephyrus sau doar Zephyr (greacă: Ζέφυρος, Zéphuros, „vîntul de vest”), în latină Favonius, era zeul elen al vîntului de vest.

– Eurus (elenă: Εύρος, Euro) era o zeitate greacă care personifica vîntul de est considerat ghinionist. Se considera că aduce căldură și ploaie, iar simbolul său era un vas inversat, din care curgea apă. Echivalentul său roman era Vulturnus (a nu se confunda cu Volturnus, un zeu tribal al rîului care mai tîrziu a devenit o zeitate romană a râului Tibru).

Dar să ne întoarcem și la descrierea lui Pliniu:

”E o regiune luminoasă cu clima blândă, ferită de orice flagel. Au drept case crînguri şi păduri, venerează zeii în comun, discordia şi orice boală le sunt necunoscute. Nu e moarte, decît după oboseala vieţii, după ospeţe şi după o bătrîneţe liniştită; se aruncă în mare de pe o stîncă; acest fel de înmormîntare e cel mai fericit (…) Nu te poţi îndoi de acel popor: atîţi autori ne transmit că ei sunt singurii care trimit la Delos, lui Apolo, venerat de ei între toţi, ofrandele ritualurilor. Le duceau fecioare, venerate de ospitalitatea poporului, pînă cînd, fiind încălcată făgăduinţa, oamenii s’au hotărît să depună ofrandele sacre la hotarul vecinilor, pentru ca aceştia să le treacă vecinilor lor, şi aşa până la Delos.” (Naturalis Historia IV,89-91).

După părerea noastră, un ecou al temei hiperboreene s’ar putea distinge chiar în Odiseia. După cum s’a observat, primul autor clasic la care ideea de septentrion pare să aibă conotaţii reductibile la termeni reali este autorul Odiseii, ale cărui versuri dau o idee precisă despre ceea ce semnifica Nordul pentru mediteraneeni.

Cînd Ulise coboară în infern, găseşte intrarea în ţinutul Cimerienilor, întunecat şi îngheţat. Atît despre Cimeria, ca şi despre Lestrigonia, unde vara domneşte o luminozitate continuă, Homer pare să fi avut informaţii de la negustorii ce frecventau porturile Mării Negre septentrionale, unde elenii se stabiliseră din secolul VIII î.Hr. *1.

În realitate, despre cele ce se întîmplă în zonele septentrionale ale globului terestru elenii ar fi putut să aibă informaţii chiar din epoca miceniană, cînd importau chihlimbarul din Baltica.

Şi nu e exclus ca în cartea a zecea a Odiseii să se fi păstrat un element relativ la staţiunea originară a popoarelor indoeuropene în zona arctică şi subarctică; aşa cum elemente asemănătoare s’au păstrat în imnurile vedice, după cum a demonstrat Bîl Gangîdhar Tilak *2.

Şi cum să nu aminteşti dialogul dintre Zarathustra şi Ahura Mazda în Vendidad (II,39-41)?

”O, creator al lumii, demn de Asa! Ce candelabre sînt acestea, demne de Asa, care strălucesc acolo, în tăria zidită de Yima?

Atunci răspunse Ahura Mazda – Sunt candelabre eterne şi trecătoare. O singură dată răsar şi apun cu soarele, cu luna şi cu stelele. Şi aceasta e o zi care în realitate e un an.”

Importanţa acestui fragment nu’i scapă lui Herman Wirth, care îl comentează în următorii termeni:

”Mersul celest al constelaţiilor atît de limpede descrise lasă o unică posibilitate pentru determinarea locului de observare, care poate coincide numai cu regiunea arctică. Vrem să reamintim încă o dată mersul astrelor, aşa cum se arată privirii omului arctic. Pentru toate populaţiile rasei nordice, septentrionul este direcţia sacră după care ele se orientează. Acolo sus e locul lui Dumnezeu, punctul cardinal al orientării terestre.”

La Telepylos Laistrygonia, după cum spune aedul, ”întorcîndu’se acasă unul din doi păstori îl cheamă pe un altul, şi acesta ieşind îi răspunde. Astfel un om nedormit ar încasa plată dublă: una păscînd boii şi alta păscînd albe turme de oi, căci cărările Nopţii şi ale Zilei sunt apropiate.” (Odiseia, X, 82-86).

Cu alte cuvinte, un păstor care ar fi în stare să fie treaz continuu ar putea face două treburi, pentru că în ţara lestrigonilor durata luminii diurne e de circa douăzeci şi patru de ore. (Imaginea celor două cărări ale Zilei şi ale Nopţii se clarifică în acest sens, dacă o confruntăm cu Hesiod – Theogonia 746 şi urm.).

Fenomenul descris de Hesiod îşi găseşte răspunsul în ceea ce în mod efectiv se întîmplă în septentrionul extrem; chiar şi numele de Lamos, citat în fragmentul amintit, readuce în mod curios, după cum s’a observat, pe acela de Lamǿy, o insulă apropiată de coastele septentrionale ale Norvegiei *3.

În sfîrşit, nu trebuie trecut cu vederea faptul că Telepylos Laistrygonia ar putea foarte bine semnifica ”Laistrygonia Poarta Îndepărtată”, în care caz avem o sintagmă analogă cu ”ultima Thule”.

Un antic text taoist, Lieh-tzu sau Adevărata carte a sublimei virtuţi a golului şi vidului, conţine o lungă descriere a unui ţinut din extremul septentrion, care se găseşte la nord de marea septentrională:

”nu ştiu la cîte mii sau zeci de mii de li de provinciile centrale.”

Această ţară, în care condiţiile climatice sînt blînde (”nu e vînt şi ploaie, îngheţ şi rouă”), ”dă viaţă la păsări şi animale, la insecte şi la peşti, la iarbă şi la copaci”.

Geografia acestei ţări aminteşte, sub unele puncte de vedere, anumite descrieri ale Paradisului:

”Între cele patru laturi e complet plană, fiind înconjurată de dealuri abrupte. În mijlocul ţinutului este un munte în formă de urcior, numit Hu-ling, pe vîrful căruia e o deschidere în formă de brăţară rotundă, numită Peştera Abundenţei, din care izvorăşte o apă numită Fîntîna Supranaturală: are o mireasmă mai puternică decît aceea a orhideelor şi a aromatelor, o savoare mai puternică decît aceea a mustului. Acest singur izvor, împărţindu’se, formează patru cursuri de apă, care curg de pe munte şi irigă tot ţinutul.”

Care țară are hidrografia mai abundentă decît Rumînia, întrebăm și noi retoric?

Locuitorii Extremului Septentrion, continuă Lieh-tzu, trăiesc o viaţă fericită.

”Avînd un caracter binevoitor şi generos, nu dau naştere la conflicte şi nu sunt agresivi; avînd inima sensibilă şi osatura delicată, nu sunt orgolioşi şi nici servili (…).”

Temele paradisului hiperborean şi al originii polare, atestate în formele tradiţionale cele mai vechi, sînt reprezentate în mod unitar şi definit, în forme tradiţionale mai recente, cum e cea islamică, care a situat în extremul septentrion ”ţinutul celest” Hûrqalyâ.

Această doctrină, expusă în epoca contemporană de şcolile şiite shaykhî şi ishrâqî, reia tema mazdeistă a ”Pămîntului transfigurat”: într’adevăr, geograful Yaqût afirma că muntele Qâf, ”mama tuturor munţilor”, din care pleacă drumul polar spre Allâh, s’a chemat într’o vreme Alborz.

De partea sa, Henry Corbin, atrage atenţia că Orientul despre care vorbeşte cosmologia lui Avicena trebuie căutat în ”dimensiunea polară”, şi nu în răsăritul arătat de hărţile noastre geografice.

”Într’adevăr, explică Henry Corbin, acest Orient este polul ceresc, ”centrul” oricărei orientări conceptibile. Trebuie să’l căutăm în direcţia Nordului cosmic, aceea a ”Pămîntului luminos” *5.

În Cartea despre Omul Perfect (Kitab al-insân al-Kâmil), ’Abd al Karîm al Jîlî (1365-1403) vorbeşte de un loc care în Coran (VII,44-46) este desemnat cu numele al-A’rîf (Înălţimile), iar în LIV, 55 e definit ”sălaşul de adevăr lîngă un rege puternic”; cel ce locuieşte în acest loc este un ”om treaz”, un ”veghetor” (în arabă yaqzân, echivalent cu homericul àypnos); pe de altă parte, ţinutul vecin al îngerului Yûh, pe care domneşte Sayyidnâ al-Khidr, este ţinutul soarelui de miezul nopţii, unde nu e în vigoare obligaţia rugăciunii rituale de seară (salât al-maghreb), pentru că aici aurora precede seara.

”Unde era, unde nu era, dincolo de cele şase ţări şi o a şapta parte, dincolo de Muntele de Cristal, dincolo de Marea Operenciás, a fost odată…” *6

În motivul celor ”şase ţări şi o a şapta parte” (hetedhétország) sau al celor ”şapte lumi” (hétvilág), care apare de obicei la începutul poveştilor populare ungureşti, folclorul maghiar a păstrat reziduul fosil al unui element de doctrină tradiţională amplu difuzat în culturile Eurasiei.

Cele ”şapte ţări” sau cele ”şapte lumi” ale tradiţiei maghiare se întâlnesc şi în geografia sacră a Purâna-lor hinduse, care vorbesc de şapte dwîpa, aşadar de şapte ”insule” continentale ieşite din apă una după alta.

Dar motivul celor ”şapte ţinuturi” e prezent şi în geografia tradiţională iraniană, care distinge şapte keshvar (avest. karshvar), şapte ”climaturi” care sunt în realitate şapte zone ale Terei. Keshvar-ul central, care reprezintă spaţiul terestru accesibil actual oamenilor, e la rândul lui subîmpărţit (de exemplu de al-Bîrûnî) în şapte regiuni:

1) India, 2) Arabia şi Abisinia, 3) Siria şi Egiptul, 4) Iran, 5) Bizanţul şi lumea slavă, 6) Turkestan, 7) China şi Tibetul.

În esoterismul islamic cele ”şapte ţinuturi” reprezintă şapte categorii (tabaqît) ale existenţei terestre: fiecare e guvernată de un Pol (Qutb) şi cei şapte Poli sunt subordonaţi Polului Suprem (al-Qutb al-Ghawth).

Celor şapte Poli ai islamului (celor şapte rsi din India, celor şapte înţelepţi ai antichităţii greceşti, etc) corespund cei şapte Magyar (hetumoger) despre care vorbesc cronicile medievale, cei hét vezér ale triburilor ugrice conduse de Almos și Árpád.

Dincolo de cele ”şapte ţinuturi”, dincolo de cele „şapte lumi”, printre celelalte personaje fabuloase este şi Ion cel Puternic (Erös János, Erös Jancsi). În acest personaj (care corespunde lui Batyr Ivan din basmele ciuvase şi lui Starker Hans din basmele germane) găsim reflexul fabulos al unei întregi serii de ”copii divini” mitici, careia îi aparţin, cum a arătat Károly Kerényi *7, şi Kullervo din Kalevala şi Mir-susne-hum din mitologia vogulă.

Unele poveşti spun că Puternicul János e fiul unei văduve, ca Parsifal, ca Mani; altele spun că nu are nici tată, nici mamă, ca Melchisedec (Evrei 7,3), pe care unii îl identifică cu Sayyidnâ al-Khidr.

Pe de altă parte, figura ”copilului divin” se referă la o arché; şi adesea această arché e însoţită de referinţe „polare” şi hiperboreene.

Într’o poveste, Puternicul János se face ascultat de un urs pe care l-a găsit în pădure; unele variante explică extraordinara forţă fizică a băiatului, atribuindu-i paternitatea unui urs.

E bine ştiut că simbolul ursului corespunde, în una din valenţele sale, Nordului: o aminteşte Ursa Mare, dar şi terminologia geografică şi astronomică relativă la nord, care în diferite limbi îşi trage originea din grecescul àrktos (”urs”).

Dar după tradiţia hindusă, septentrionalul ”ţinut al ursului” fusese mai înainte ”ţinutul mistreţului”, Vîrîhî, pentru că mistreţul (vîrîha în limbă sanscrită) simbolizează a treia ”coborîre” a lui Vishnu în actualul manvantara, adică în ciclul prezent al umanităţii.

Această schimbare de nume, explică René Guénon, ar fi efectul unei revolte a castei războinice împotriva castei sacerdotale, revoltă căreia i’a pus capăt al şaselea avatîra al lui Vishnu, Parashu-Rama.

Ori, dacă Puternicul János s’ar fi limitat să supună ursul, rolul său ar fi fost identic celui al lui Parashu-Rama şi eroul poveştii ungureşti ar fi o variantă folclorică a unui avatîra.

Iar, pentru a rămîne în aria ugro-finică, János s’ar identifica cu Mir-susne-hum, care urmăreşte ursul şi îl învinge.

Dar János reuneşte în jurul persoanei sale atît ursul, cît şi mistreţii, aproape o demonstrare a faptului că ”cele două simboluri ale mistreţului şi ursului nu apar întotdeauna în mod necesar în opoziţie sau în luptă, dar, în anumite cazuri, pot chiar reprezenta autoritatea spirituală şi puterea temporală, sau cele două caste ale druizilor şi cavalerilor, în raporturile lor normale şi armonice” *8.

Aşadar, dacă îmbinarea simbolurilor în această poveste nu este întîmplătoare, ea ar trebui să se refere la o epocă îndepărtată în care între cele două funcţiuni exista încă o perfectă armonie.

În sfîrşit, o observaţie asupra numelui protagonistului.

În studiul său asupra ”Daciei hiperboreene” *9, Geticus (respectiv Vasile Lovinescu) a raportat numele Ion (Giovanni), care după interpretarea sa desemnează pe ”Regele Lumii” în tradiţia populară rumînă, la numele lui Ianus (Janus), zeul care domneşte în Latium în vîrsta de aur.

Dar s’ar putea adăuga că latinul Janus, independent de orice consideraţie propriu zis etimologică, prezintă o curioasă asonanţă şi cu maghiarul János; şi la această întîmplătoare analogie fonetică între cele două nume se adaugă o analogie substanţială între cele două figuri, pentru că atît Ianus cel cu două feţe (Janus bifrons) cît şi János care domină urşii şi mistreţii reprezintă o unitate primordială încă nu separată prin dualitate.

Teza lui Geticus / Lovinescu e cunoscută.

După părerea sa, Geția ar fi fost într’o anumită perioadă a antichităţii sediul unui centru spiritual de origine hiperboreană; în alţi termeni, Hiperboreenii, deplasîndu’se din sediul originar septentrional spre sud, s’ar fi oprit în teritoriul cuprins între Dunăre şi Carpaţi, unde ar fi făcut un sediu secundar.

Pentru a susţine o atare presupunere, autorul Daciei Hiperboreene trece în revistă un vast material documentar, extras substanţial din opera lui N. Densuşianu *10: folclorul, toponomastica, numismatica, izvoarele greceşti şi latine, chiar istoria Principatelor Rumîne, care, după Geticus / Lovinescu, susţin ipoteza prin care tradiţia getică ar fi supravieţuit pînă în timpurile relativ recente.

Geticus-Lovinescu îşi expune aceste păreri într’o serie de articole care au apărut în ”Études Traditionnelles” între 1936-1937.

Aceste scrieri au avut o rezonanţă mai amplă cincizeci de ani mai tîrziu, cînd, ca urmare a ediţiei italiene din 1984 şi a celei franceze din 1987, Vintilă Horia a vorbit despre ele cu admiraţie, în timp ce în Rumînia, Virgil Cîndea a atras atenţia asupra imaginii Geției arhaice prezentată de ”B.P.Haşdeu, Nicolae Densuşianu, Mihail Sadoveanu, Matila Ghyka, Mircea Eliade, Mihai Vîlsan, Mihai Avramescu, Vasile (şi chiar Horia) Lovinescu, Nichita Stănescu, pentru a nu cita decît pe acei autori care au cultivat philosophia perennis cu mijloace, ambiţii şi rezultate diferite” *11.

Ediţia franceză, în special, a trezit interesul unor cercetători ca Charles Ridoux şi Paul Georges Sansonetti; acesta din urmă, elev al lui Henry Corbin şi Gilbert Durand, a ţinut la Sorbona un curs despre ”Dacia hiperboreană”.

Indicaţiile conţinute în Dacia hiperboreană au primit o oarecare dezvoltare în Rusia, în scrierile lui Aleksandr Dughin, care încă din 1991 făcea să circule în samizdat a sa Giperborejskaia teorija *12.

Dughin scrie:

”Dacia hiperboreană a lui Geticus reprezintă polul comun a două cercuri opuse: cercul meridional mediteranean şi cercul septentrional (…) ruso-slav (în care intră şi componentele balto-scandinave) (…)

Oricum ar fi, ”Dacia hiperboreană” reprezinta limita meridională a Rusiei hiperboreene, concentrînd în sine energiile sacre ale Nordului şi motivele mitice solare hiperboreene. Dar, poziţia sa intermediară între cele două cercuri amintite mai sus explică în parte înrădăcinarea tendinţelor hiperboreene pe teritoriul rumînesc.” *13.

Tot în Rusia, Valerij Diomin a condus în 1997 o expediţie ştiinţifică în peninsula Kola, unde au fost descoperite resturile unei civilizaţii care urcă probabil cu douăzeci de mii de ani mai înainte. Referindu’se la rezultatele acelei expediţii, presa rusească anunţa că Hiperborea ”leagănul tuturor popoarelor hiperboreene (…) nu numai că a existat, dar se găsea pe teritoriul Septentrionului rusesc.” *14.

Așadar, aproape toate izvoarele istorice spun că geții erau prin excelență un popor hiperborean.

Pindar ne mai arată pe Apollo, după ce ridicase zidurile Troiei întorcîndu’se în patria sa de pe Istru (Istron Elaunon) la Hiperboreeni (Olymp. VIII. 47).

Citiți și:  PREOȚII PELASGO-GEȚILOR, SOLOMONARII HIPERBOREENI

Strabon spunea în „Geografia XI.62” că: „primii care au deschis diferitele părți ale lumii spun ca Hiperboreeni locuiau deasupra Pontului Euxin si a Istrului”.

Clement din Alexandria numea pe profetul Geților, Zamolxis Hiperboreanul (Stromata IX.213).

Apolonius din Rodos spunea în ”Argonautice II.5 si 675″ că:

”Hiperboreeni sînt Pelasgi, locuitori ai nordului Traciei.”

Macrobiu vorbeste de regiunile udate de Don și Dunăre (Tanais et Ister) ca fiind ținuturi Hiperboreene (Comm in Somnium Scipionis II.7).

Plinius cel Bătran ne spune ca poporul Arimphaei-lor care locuia aproape de munții Rifei, descendenti din neamul hiperboreenilor (His.nat. VI.7).

Ovidiu se plangea după ce a fost exilat la Tonis ca e constrans să’și petreacă viaa sub Axis Boreus, la stînga Pontului Euxin (Trista IV.41 și 42).

În altă scrisoare el spune că se găsește chiar sub Cardines Mundi și ca vorbește în imaginație cu amicul sau sub axul boreal în Țara Getilor (Pontice II.19, 40,45).

Martial într’o epigrama adresata soldatului marcelin care pleca in expeditie în Geția scria:

”Soldat Marcelin, tu pleci acum sa iei pe umerii tai cerul Hiperborean si astrele Polului Getic.”

Tot Martial numeste triumful lui domitian asupra Geților ”Hiperboreus Triumfus” (Ep VIII.78) iar in „Ep VIII.50″ scrie:

”De trei ori a trecut prin coarnele perfide ale Istrului Sarmatic, de trei ori și’a scăldat calul în zăpada Geților; mereu modest, el a refuzat triumful pe care îl merita și nu a adus cu sine decît renumele de a fi invins lumea Hiperboreenilor.”

Vergilius în „Georgica IV,V.5, 17″ spunea de Orpheu:

”Singuratec, cutreiera ghețurile Hiperboreene și Donul acoperit de ghețuri și cîmpiile niciodată fără zăpada din jurul muntilor Riphei (Carpați) pînă ce femeile trace mîniate de disprețul său îl sfîșiară.”

Geograful Ptolemeu descrie în „Geografica III.10″ una din principalele cetăți ale Geției ca fiind situate pe Hierasus, (azi Siret) și se numea Piriboridava nume care arată o cetate Hiperboreană, prin termenul ”Bori” care’l conține.

Situată în marginea de nord-vest a satului Poiana, pe un platou de pe malul stîng, înalt şi abrupt, al rîului Siret, aproape de confluenţa acestuia cu Trotuşul, staţiunea de la Poiana, denumită şi Cetăţuia, constituie unul dintre cele mai importante obiective arheologice din partea de răsărit a Geției.

Datorită poziţiei ei strategice şi economice de o importanță deosebită şi datorită situaţiei ei geografice, care îi oferea posibilitatea de a asigura legatura principală a celui mai scurt drum de comunicaţie existent între Carpaţi şi Gurile Dunării, această așezare getică a avut o îndelungată existenţă şi o dezvoltare demnă de remarcat.

Primele cercetări efectuate la Poiana datează din anul 1913, cînd Vasile Pîrvan procedează la o recunoaştere a locului şi la practicarea unor sondaje modeste ca întindere, în urma cărora emite ipoteza existenţei unui lagăr roman ridicat pe vestigiile unei locuiri mai vechi.

Cercetările ample, efectuate în 1928 şi în cele din următorii doi ani, făceau dovada că la Poiana n’a fost niciodată un castru roman, ci o aşezare autohtonă a geților hiperboreeni, care, înfiinţată în plină vîrstă a bronzului şi locuită în perioada hallstattiană, avea să reprezinte în cea de’a doua epocă a fierului şi pînă în epocă romana un centru foarte activ al culturii getice.

Rezultatele acestor cercetări îl conduc pe Radu Vulpe spre identificarea staţiunii de la Poiana cu aşezarea getică Piroboridava, înscrisă în Geografia lui Claudiu Ptolemeu şi într’un papirus publicat de A.S. Hunt *15.

Ca și alte cetăți getice ale Hiperboreii, Țara geților hiperboreeni, era și Cetatea lui Apollo, Cetatea Apulon. Chiar dacă are o importanţă deosebită, este mai puţin cunoscută faţă de restul cetăţilor getice despre care mulți istorici au povestit.

Cetatea getică Apulon (Apoulon) de la Piatra Craivii, în Munţii Trascău, este considerată de mulţi istorici ultimul refugiu al regelui Decebal din calea expansiunii romane în Geția Carpatică.

Istoria locurilor şi legendele spuse de localnici spun, însă, multe despre ce a reprezentat în decursul secolelor de existenţă. Aşezarea se desfăşoară pe terase, în cea mai mare parte amenajate artificial şi susţinute de ziduri. Pe asemenea platforme au existat turnuri de apărare. Cercetările arheologice efectuate în zona cetăţii au scos la iveală sanctuare cu baze de piatră de genul celor de la Grădiştea Muncelului.

Atît începuturile aşezării getice de la Piatra Craivii, cît şi perioada construirii zidurilor de piatră nu au putut fi precizate cu destulă corectitudine.

Printre alte materiale ce au putut fi datate cu oarecare exactitate, au fost descoperite cinci monede, dintre care patru sunt denari romani republicani emişi în anii 88-70 î.Hr. şi una getică de argint, bătută la sfîrşitul secolului al 3-lea sau începutul celui următor.

Luînd drept criteriu cea mai veche monedă, s’a presupus existenţa aşezării încă din secolul al 3-lea î.Hr., corespunzînd vremii de ridicare a geților sub regele Rubobostes.

Acestei epoci i’ar aparţine doar aşezarea, iar fortificaţia propriu-zisă ar fi fost construită în vremea ultimului dintre regii geți, Decebal.

Potrivit arheologilor, sanctuarul de la Piatra Craivii a avut o formă rectangulară şi acoperiş din ţiglă, de inspiraţie greco-romană. Sanctuarul a fost descoperit în anii ’60.

Tot aici au mai fost identificate şi o locuinţa din perioada clasică a civilizaţiei getice, dar şi o serie de obiecte, de la ceramică obişnuită la produse de lux precum sticlă şi vase de bronz din lumea greco-romană, mărgele de factură elenistică.

Înfrînt la Sarmizegetusa după o rezistenţă îndelungată, Decebal s’ar fi retras la Piatra Craivii.

Aici era una dintre cele mai puternice fortăreţe dacice, construită într’un stil unic, de meşteri greci veniţi special pentru asta la regele Decebal. Construcţia specială a cetăţii, poziţia aproape inaccesibilă în vîrful unui munte abrupt, de stanca, făceau din Piatra Craivii un adăpost de necucerit.

Însă romanii aveau deja o lungă experienţă în războaiele geto-romane și au asediat fortăreaţa luni întregi. Au incendiat’o şi au tăiat toate sursele de apă şi hrană, pînă cînd geții au cedat, iar Decebal s’a hotărât să fugă din calea soldaţilor romani.

Descoperirile arheologice de la Piatra Craivii, precum şi plasarea ei geografică la nord de Alba Iulia corespund cu latitudinea centrului Apoulon, menţionat de geograful grec Ptolomeu.

Tribul care locuia aici şi avea cetatea în stăpînire se numea appuli, care are drept corespondent atributul de «cei viteji», «cei puternici». De la această bază s’a format şi numele centrului locuit de appuli, Apoulon.

Deși aproape nimeni nu face o analogie între Apulon, appuli și Apulia, regiunea din sud-estul peninsulei italice unde este ”tocul” din cizma Italiei, noi o vom face, trecînd peste ”lipsa cronică de imaginație” a lingviștilor și istoricilor…. ori cîrdășia anti-rumînească din istoriografia rumînilor.

Am găsit această hartă a Apuliei din epoca renascentistă pe un site interesant, dedicat templierilor cavaleri.

Putem să ne întrebăm și să nu facem o analogie cu apulii ardeleni antici cînd vorbim despre originile toponimului Apulia sau Appulia, numele pe care romanii l’au folosit pentru această regiune și numele prin care descoperim Apulia modernă?

Multe surse online pomenesc despre o etimologie eronată și folclorică ”o pluvia”, ceea ce înseamnă în mod evident, lipsa ploii sau fără ploi. Există atît de multe motive pentru care acest etimon este improbabil.

Teza se destramă repede cînd observăm că în această situație este folosită într’un context elinesc (un prefix privativ, care înseamnă fără, ca în apatie, fără a simți) în timp ce pluvia (ploaie) este latină !!!

Celălalt motiv este că Apulia nu este lipsită de ploaie. De fapt, combinația unică de lumină a soarelui abundentă și precipitații face ca peninsula Apulia să fie ideală pentru agricultură, fapt care nu s’a pierdut din antichitate. 

Alții ar vedea că Apulia și apulii antici (etnonimul folosit pentru locuitorii regiunii) provin de la regele antic Epulon (Aepulon sau Apulo în italiană), un conducător iliric al Istriei. Dar această etimologie, după cum notează cei mai serioși savanți, este la fel de puțin probabilă.

Conform Dicționarului de toponimie, numele provine din elinescul Iapudes sau Iapigi, un toponim sau etnonim care denota un loc sau oameni din cealaltă parte a Adriaticii.

Etnonimul Apuli apare înaintea toponimului Apulia în latina antică și este foarte probabil ca numele să vină de la coloniștii pre-italici ai regiunii. Înțelesul lui Iapudes nu este cunoscut, însă.

Numai că tot vorbind de coloniști, nimeni nu ne mai poate opri să indicăm și locul lor de origine, Ardealul și Piatra Craivii unde era venerat Apollo: Apulon.

Fortăreaţa din Evul Mediu

 

În epoca medievală, în cu totul alte condiţii, stînca de la Piatra Craivii a devenit locul unui castru feudal, reluîndu’se astfel noi forme de viaţă materială.

În 1267 s’a construit pe această stâncă, aflată în posesia oaspeţilor saşi din Cricău, o nouă cetate regală, utilizîndu’se parţial, materiale din fortificaţia getică.

Această cetate a fost menţionată pentru prima dată în anul 1272 cu numele de «Gastrum Kechkes» (Cetatea Caprei), care suplinea, în comitatul Albei, dispariţia cetăţii regale din Alba Iulia.

Într’un document emis de capitlul din Oradea la 19 februarie 1339 se susţine că voievodul Toma al Transilvaniei ţine, fără drept, în stăpînire o serie de sate ale capitlului Albei şi are de gînd să le schimbe pe alte sate.

Acţiunile armate dintre părţi au început în jurul anului 1340, cînd Toma, voievodul Transilvaniei, a dat ordin garnizoanei cetăţii de la Piatra Craivii, condusă de castelanul Nicolae, zis Ryma să atace direct oraşul Alba Iulia, «năpustindu’se înarmat asupra bisericii din Alba şi i’a dat foc.

În 1515, un document regal relatează că în cetatea de la Piatra Craivii se afla un cuib de haiduci pe care regele îl numea «peşteră a hoţilor şi fugarilor», care atacau moşiile episcopale şi nobiliare din jurul Albei. Ei nu au putut fi învinşi numai după ce episcopul de la Alba Iulia a organizat o adevărată oaste a nobilimii comitatului Albei cu care a cucerit şi a dărâmat cetatea de la Piatra Craivii, cu aprobarea regelui, în 1515.

Masacrul din 1602

Populaţia din împrejurimi a folosit ruinele ei ca loc de refugiu pînă în secolul al XVII-lea. Cronicarul ardelean Wolfgang Bethlen a relatat în cronica sa ”De rebus transilvanis” un episod tragic petrecut între zidurile părăsite ale castrului de pe Piatra Craivii, în toamna anului 1602, cînd trupele de mercenari ale generalului Basta au măcelărit fără cruţare pe locuitori satelor din jur.

Legenda lăsată scrisă de cronicarul Bethlen.

”Cînd soldaţii s’au apropiat de castru, ţăranii i-au întâmpinat cu pietre, suliţe, cuţite.
Cînd s’au terminat grămezile de pietre, tîlharii s’au căţărat pe stîncă. S’a început un groaznic măcel, soldaţii nefăcînd deosebire de vîrstă şi sex. Unii sunt aruncaţi în prăpastia îngrozitoare, alţii rămîn agăţaţi de colţurile stîncii iar ceilalţi au fost măcelăriţi pe loc. Pînă acolo au mers sălbăticiunile soldaţilor lui Basta încît nu au lăsat în viaţă nici măcar un copil din cei 45 de captivi.”

O descoperire interesantă, care confirmă aceste afirmaţii ale cronicarilor din secolul al XVII-lea, a fost făcută în interiorul castrului. Între bastion şi zidul gros (2,20 m) ce transversa castrul de la N la S s’a găsit o groapă comună de 50/250/0,50 m, conţinînd 16 schelete (12 bărbaţi, 3 femei şi un copil, cele mai multe fără cap.

Legendele locurilor

Bătrînii satelor din jur povestesc despre o cetate construită de uriaşi, pe vârful stâncii; bogăţii imense, ascunse de oamenii unor vremuri îndepărtate, zac în măruntaiele stîncii în locuri ferite, acoperite de lespezi grele şi păzite de porţi ferecate care se deschid numai la zile mari, o dată la 7 ani.

Tăieturile din stîncă, făcute de mîna omului, şi urmele unor ziduri de pe „creştetul frunţii”, precum şi descoperirea din cînd în cînd a unor obiecte din fier, blocuri de piatră cioplite şi fragmente de vase dau curs liber imaginaţiei populare.

O altă poveste spune că, printre stîncile de la Piatră Craivei, s’ar afla un puţ fără fund.

De fapt e vorba despre un ochi de apă, numit Fîntînă Orbului, în care localnicii spun că s’ar fi înecat o mireasă, al cărei trup neînsufleţit nu a mai fost găsit.

Ba chiar se crede că ar există un tunel subteran între Fîntînă Orbului şi izvorul Ochiul Cricăului, din comună Cricău.

Dovadă ar fi fost adusă de nişte ciobani care au găsit acolo tocmai fluierul pe care îl aruncaseră în Fîntîna Orbului.

O altă legendă spune cum Piatra Craivii se deschide o dată la şapte ani, lăsînd cale liberă înspre comorile pe care le ascunde înăuntru.

Se zice că un om a nimerit acolo acum 50 de ani, cînd se deschideau stîncile şi şi’a umplut traista cu galbeni.

După ce i’a îngropat într’un loc tainic, s’a întors la Piatra Craivei, plin de lăcomie.
Dar piatra l’a închis înăuntru; bătrînii spun că noaptea se aud gemetele celor încuiaţi în adâncuri şi că în fiecare Joie a Paştilor, când trag clopotele, Piatra se deschide pentru cîteva clipe.

Oamenii locului mai spun că la Piatra Craivii s’ar afla capul lui Decebal, regele Geției de Sus (Sar Geția).

Conform scenelor reprezentate pe columna lui Traian, acesta şi’a tăiat gîtul în timpul luptelor cu romanii, în clipa cînd a simţit înfrîngerea.

Pe de altă parte, însă, istoricii consideră fantezistă legenda capului de la Piatră Craivei. Ei indică faptul că ”trofeul” a fost dus la Roma şi aruncat de pe o stîncă în rîul Tibru, conform unui străvechi ritual.

În perioada 2005 – 2010 în situl arheologic de la Piatra Craivii au avut loc mai multe campanii de cercetare.

Fondurile insuficiente nu au permis, însă, continuarea activităţilor arheologice şi dezvoltarea acestora la un nivel care să permită conturarea unor concluzii mult mai exacte cu privire la acest mare centru getic din Apuseni.

Paleogenetica ne’ar putea rescrie istoria

Trecînd acum din teritoriul arheologic și legendar pe un tărîm mult mai actual al cercetărilor genetice aflăm că rumînii, o informație șocantă pentru niște neprieteni ai noștri, sînt genetic, aceiaşi de peste 6.000 de ani

O aşezare neolitică din Călăraşi, veche de 6.000 de ani, ale cărei rămăşiţe au fost expuse la Muzeul Naţional de Istorie, conţin cîteva date ieşite din comun, bulversante, despre originea noastră a rumînilor, printre care și niște desene cu lalele, despre care vom vorbi mai jos.

Expoziţia se referea la situl arheologic din localitatea Sultana-Malu Roşu, judeţul Călăraşi. Această localitate se pare că ar fi fost locuită permanent cel puţin din anul 4.000 î.Hr. pînă astăzi.

În aşezarea neolotică, aparţinând culturii Gumelniţa, au fost descoperite cel puţin 11 locuinţe de suprafaţă, de dimensiuni relativ mici, rar depăşind 4 metri lungime şi 3 metri lăţime.

Unele aveau podele din lut amenajate peste un pat din bîrne, iar vetrele, nelipsite din case, erau amplasate de obicei în colţul de nord-vest.

Pereţii erau făcuţi din stîlpi de lemn cu împletitură de crengi lipite cu lut, iar acoperişul era, cel mai probabil, din stuf. Aşezarea a avut şi un şanţ de apărare, adînc de circa 6 m, care era dublat spre interior de un val de pământ cu o înălţime de aproximativ un metru şi o lăţime de 3-4 metri.

Dintre piesele ceramice descoperite în urma săpăturilor din sit, se detaşează cea numită ”Îndrăgostiţii” sau ”Vasul cu îndrăgostiţi” de la Sultana, o capodoperă a artei preistorice.

Pe fundul unei străchini decorate cu romburi albe şi roşii este modelat un cuplu şezând pe un fel de băncuţă; bărbatul ţine pe după umeri femeia, iar aceasta are braţele aşezate pe pîntec.

O altă piesă din cele expuse atrage atenţia prin decoraţiunea sa ciudată. Este vorba despre un vas deosebit de frumos, numit ”Vasul cu lalele” (vezi foto), vechi de 6.000 de ani.

Ce e straniu la acest obiect? La vremea respectivă, nu existau lalele în Europa!

Aceste flori au fost aduse în Anatolia de turci, din Extremul Orient, în Epoca Medievală!

De la turci, floarea a fost furată de occident abia în secolul al XVI-lea.

Mai precis, în anul 1593, cînd Charles de l’Ecluse (Carolus Clusius), unul dintre cei mai reputaţi horticultori din Europa, ”a procurat” bulbii de lalele din Turcia, prin intermediul lui Ogir Ghiselin de Busbecq, ambasador al Sfîntului Imperiu Roman de Naţiune Germană la curtea sultanului Soliman Magnificul.

Abia de la această dată încoace se poate vorbi despre răspîndirea lalelelor în Europa…

S’a ridicat întrebarea: de unde ştiau strămoşii noştri de lalele, cu peste 5.500 de ani înainte ca ele să apară pe bătrînul continent?

Cum de le’au desenat, dacă nu le’au văzut niciodată?

Rămîne un mister în continuare, o întrebarea care nu a primit încă un răspuns ştiinţific corect.

O altă ciudăţenie descoperită în situl respectiv vine din zona geneticii. Aşa cum arată specialiştii care au întocmit expoziţia, studiile genetice asupra oaselor din cimitirul neolitic al localităţi au scos la iveală faptul că preistoricii aveau aceleaşi gene ca actualii localnici.

Adică rumînii, spre deosebire de alţi europeni, nu s’au mişcat de pe teritoriul lor de cel puţin 6.000 de ani, iar călărăşeanul este călărăşean încă din Epoca pietrei!

Textul din expoziţie spune aşa:

”Analizele efectuate pe ADN-ul mitocondrial au relevat faptul că populaţiile Boian şi Gumelniţa sunt foarte apropiate genetic de populaţia contemporană din Rumînia, prin comparaţie cu alte populaţii din Europa sau Asia.”

Boian este o cultură care a precedat Gumelniţa. Cu alte cuvinte, mişcările de populaţii despre care s’a spus că ar fi devastat teritoriul actualei Rumînii şi ar fi modificat structura etnică, inclusiv prin ”romanizarea Geției”, nu au susţinere biologică.

Concluzia uimitoare este că Paleogenetica ne’ar putea rescrie istoria. Ideea testării paleogenetice a poporului rumîn nu este chiar nouă.

A mai existat un studiu pe acestă temă, iar rezultatele au fost identice cu cele prezentate acum la Muzeul Naţional de Istorie. În toamna anului 2001, la Facultatea de Biologie din Bucureşti s’a pus problema realizării unui studiu de paleogenetică menit să determine originea poporului rumîn.

Un astfel de demers presupunea compararea informaţiei genetice obţinute din rămăşiţele osoase aparţinînd populaţiilor vechi de pe teritoriul Rumîniei cu informaţiile conţinute în ADN-ul populaţiei actuale.

În proiect s’au implicat imediat antropologii, care au oferit cea mai mare parte a materialului osos studiat. În total, cercetătorii a avut la dispoziţie material osos din peste 20 de situri din Rumînia (bazinul carpato-danubiano-pontic), de la un număr de 50 de indivizi aparţinînd populaţiilor vechi.

Apoi, studiul a fost sprijinit de oameni de ştiinţă din alte ţări, care au furnizat informaţii genetice despre populaţiilor actuale de pe teritoriul Europei. În ceea ce priveşte probele de sînge de la populaţia actuală a Rumîniei, acestea au fost obţinute de la Institutul Marius Nasta şi Clinica de Ftiziologie Bucureşti.

Finanţările au fost susţinute din bugetul directorial al Institutului de Biologie Umană şi Antropologie al Universităţii din Hamburg, Germania, şi prin Programul Sokrates-Erasmus al Uniunii Europene.

Sînge getic în toată peninsula Balcanică

Concluziile studiului s’au dovedit bulversante: între actuala populaţie a Rumîniei şi populaţiile care au trăit pe teritoriul acestei ţări acum 2.500-5.000 de ani există o clară înrudire genetică, fapt care susţine o continuitate incontestabilă a poporului rumîn pe aceste meleaguri.

Actuala populaţie a Rumîniei se înrudeşte genetic în special cu populaţiile Greciei şi ale Bulgariei, care s’au dezvoltat într’un spaţiu locuit cîndva de geți (cărora li se mai spune și traci după vechile clișee), cu care s’au şi amestecat, şi doar într’o foarte mică măsură cu populaţia italiană.

S’a mai dovedit – iar aceasta este cea mai şocantă concluzie a studiului! – că o parte dintre italieni, în special cei din nord, sunt, la rîndul lor, înrudiţi genetic cu populaţiile vechi care au trăit în Arcul Carpatic acum 2.500-5.000 de ani!

De unde concluzia halucinantă că nu noi suntem urmaşii Romei, ci o parte dintre italieni sînt urmaşi ai geților… așa cum am arătat și despre originea apulilor din Puglia, regiunea din sudul Italiei de azi.

Gumelniţa, prima civilizaţie din Europa?

În a doua jumătate a mileniului al V-lea î.Hr., în partea de miazăzi a Rumîniei, a evoluat Civilizaţia Gumelniţa – denumită astfel de arheologi după primele descoperiri aparţinînd acestei culturi, la Măgura Gumelniţa, la 4 km nord-est de municipiul Olteniţa.

Această civilizaţie a fost cea mai avansată din Europa la acea vreme, cu un stadiu de dezvoltare socială şi economică similar civilizaţiilor contemporane din Egipt şi Mesopotamia, considerate leagăne ale civilizaţiei omenirii.

Aria Gumelniţa cuprindea toată Muntenia, sudul Moldovei, Dobrogea, estul Bulgariei şi ajungea până la Marea Egee. Ceramica de aici, variat decorată, are ornamente incizate, reliefate sau pictate, mai ales cu grafit.

Motivele decorative predominante sunt cele geometrico-spiralice. Oamenii de atunci prelucrau aurul şi arama, din care făceau în special podoabe. Unele realizări plastice ale acestei civilizaţii sînt adevărate opere de artă.

Cea mai veche scriere din lume, este cea găsită la Miercurea Sibiului

Descoperirile de la Sultana nu sunt singurele care bulversează istoria acestor locuri.

Pînă în anul 2012 se presupunea că scrierea cea mai veche din lume, datată 5.500 î.Hr., aparţine culturii neolitice Turdaş, prin cele trei tăbliţe descoperite la Tărtăria, judeţul Alba, în 1961. Tăbliţele sunt inscripţionate cu un alfabet asemănător cu cel sumerian, doar că cel din Ardeal e cu cel puţin 1.000 de ani mai bătrân.

Mulţi istorici au criticat vehement descoperirea de la Tărtăria, motivînd că ea nu poate reprezenta o scriere, nu în înţelesul de astăzi, ci o simplă înşiruire de simboluri. Printre aceşti istorici se număra şi directorul Muzeului Naţional Brukenthal, prof. dr. Sabin Luca.

Soarta a vrut ca tocmai profesorul Luca să descopere, pe traseul viitoarei autostrăzi Sibiu – Orăştie, în situl arheologic Miercurea Sibiului 2, la doar 40 de kilometri distanţă de Tărtăria, o scriere şi mai veche…

Directorul Muzeului Naţional Brukenthal declară:

”Eu sunt zguduit. Am organizat simpozioane, am publicat volume internaţionale cu semne şi simboluri, căutând să destructurez ideea după care în perioada neolitică existau sisteme de scriere. Nu ştiu ce să zic în cazul acesta, e ceva ordonat, nu e ornament. Din punct de vedere ştiinţific, este o descoperire deosebită. Cînd va apărea în lumea internaţională va stîrni o furtună.”

Obiectul respectiv este o bucată dintr’un vas ceramic inscripţionat, a fost realizat în anul 6200 î.Hr., adică are o vechime de 8.200 de ani, şi a fost găsit la cinci metri sub pămînt, adâncime neobişnuită pentru săpăturile arheologice.

Deşi nu există încă o cheie de citire a mesajului de pe vas, prof. Sabin Luca consideră că înlănţuirea de semne ar putea fi descifrată dacă vor fi puse cap la cap simbolurile asemănătoare care există din abundenţă în zona dunăreană.

Concluzia de final o trageți singuri, oameni buni, iar ce e mai important este că viitorul sună foarte promițător !

Citește și:   PELASGII ȘI GEȚII DINTRE NOI

Sursă:

1. Luigi de Anna, Conoscenza e immagine della Finlandia e del Settentrione nella cultura classico-medievale, Turun Yliopisto, Turku, 1998.

2. Bîl Gangîdhar Tilak, The Arctic Home in the Vedas (trad. ital. Ecig, Genova, 1986).

3. Felice Vinci, Homericus nuncius. Il mondo di Omero nel Baltico, Solfanelli, Chieti,1993.

4. Testi taoisti (trad. ital. Utet, Torino,1977).

5. Henry Corbin, Corpo spirituale e Terra celeste, Adelphi, Milano,1986.

6. Cfr. Anikó Steiner, Sciamanesimo e folklore, Edizioni all’insegna del Veltro, Parma,1980.

7. C.G.Jung e Károly Kerényi – Prolegomeni allo studio scientifico della mitologia, Boringhieri, Torino, 1972.

8. René Guénon, Simboli della Scienza Sacra, Adelphi, Torino, 1975 (trad.rom. Simboluri ale Ştiinţei Sacre).

9. Geticus, La Dacia iperborea, Edizioni all’insegna del Veltro, Parma, 1984 – Dacia Hiperboreană, ed. Rosmarin.

10. Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed. a II-a, Meridiane, Bucureşti,1986.

11. Virgil Cîndea, Viziuni ale Daciei arhaice, Ed. Viaţa Românească, Bucureşti,1990.

12. Aleksandr Dughin, Giperborejskaja teorija, Arktogeja, Moskva,1993.

13. Aleksandr Dughin, Rusia. El misterio de Eurasia, Grupo Libro 88, Madrid,1992.

14. Vittorio Strada, Scoperta Iperborea. „Corriere della Sera”, 19 apr.1998.

15.  Radu Vulpe, Piroboridava. Consideraţiuni archeologice şi istorice asupra cetăţuii de la Poiana în Moldova de Jos, Bucureşti, 1931; Radu Vulpe, La civilisation dace et ses problemes a la lumiere des dernieres fouilles de Poiana, en Basse Moldavie, în Dacia, NS, I, 1957, p.143-165; Radu Vulpe, Silvia Teodor, Piroboridava, aşezarea geto-dacică de la Poiana, Biblioteca Thracologica, XXXIX, 2003.

DE UNDE AVEAU GEȚII AURUL FURAT DE ROMANI?


Originea marelui tezaur luat de romani din Geția în urma războaielor de la începutul secolului al doilea a stîrnit numeroase controverse. Prada de război ar fi totalizat, potrivit unor autori antici, peste 160 de tone de aur şi 300 de tone de argint, cantităţi impresionante care i’au făcut pe mulţi istorici moderni să le considere ireale.

Comoara getică legendară

Autorul antic Dio Cassius menţiona povestea comorii ascunse de Daci Balo, înainte de sfîrşitul războiului cu romanii şi furată de Traian:

”Fură descoperite şi comorile lui Daci Balo, deşi se aflau ascunse sub rîul Sar-Geția, din apropierea capitalei sale. Căci Daci Balo abătuse rîul cu ajutorul unor prizonieri şi săpase acolo o groapă. Pusese în ea o mulţime de argint şi de aur, precum şi alte lucruri foarte preţioase – mai ales dintre cele care suportau umezeala, aşezase peste ele pietre şi îngrămădise pămînt, iar după aceea aduse rîul din nou în albia lui. Tot cu oamenii aceia pusese în siguranţă, în nişte peşteri, veştminte şi alte lucruri la fel. După ce făcu toate acestea, îi măcelări, ca să nu dea nimic pe faţă. Dar Bicilis, un tovarăş al său care cunoştea cele întîmplate, fu luat prizonier şi dădu în vileag toate acestea.”

Numeroşi istorici au încercat să ofere explicaţii pentru originea bogăţiilor legendare în aur furate de romani, ca pradă de război, din Regatul Getic al lui Daci Balo înfrînt de armatele împăratului Traian.

Numeroşi savanţi au încercat să explice originea bogăţiei geților.

Istoricul Jerome Carcopio, autor al unor lucrări despre bogăţia Geției şi redresarea Imperiului Roman după cucerirea ei, susţinea că minele de aur exploatate de localnici ar fi explicat prada impresionantă de război.

Istoricul Jerome Carcopino, a fost citat în volumul ”Aurul Daciei”, de I. Oprişan, (Editura Saeculum):

”Traian a pus mîna pe tezaurul enorm pe care regii geți, moştenitori ai minerilor agatîrşilor despre care vorbeşte Herodot, acumulaseră produsul exploatărilor de aur şi argint, pe care din preistorie şi pînă în zilele noastre nu au încetat să le ofere locurile cele mai grandioase din Munţii Transilvaniei. Şi bogăţia acestui tezaur s’a revărsat deodată ca un rîu de aur asupra întregului Imperiu.”

Citește și:  VASELE GETICE DE AUR

Aur din prăzi de război

Şi academicianul Vasile Pîrvan s’a numărat printre cei care au încercat să ofere explicaţii pentru originea marilor tezaure ale geților, capturate de romani.

Vasile Pîrvan, în volumul Getica:

”Jerome Carcopino crede, pe baza cifrelor de mai sus, că extracţia aurului şi argintului din minele Geției în vremea pre-romană a trebuit să fie foarte energică, dînd un produs de circa 5.500 de kilograme de aur şi 11.000 de kilograme de argint pe an. Părerea noastră e că recolta anuală – pe cale minieră – a trebuit să fie mult mai mică, dar că în schimb geții strînseseră încă de pe vremea lui Boero Bisteo uriaşe cantităţi de metal preţios prin războaie de cucerire, în special împotriva celţilor, mari iubitori de podoabe de aur şi de argint, şi că prin oficiul de mercenari pe care îl făceau în slujba diferiţilor regi. Ei de asemenea adunaseră mari cantităţi de aur şi argint, atît în monede, cît şi în podoabe, începînd încă din secolul V î.Hr., dar mai cu seamă în secolele II şi I î.Hr..”

Marile tezaure descoperite în epoca modernă conţin cantităţi mari de stateri Koson şi Lysimach din aur şi argint, provenite din secolul al III-lea şi I î.Hr., adăuga istoricul, îşi aveau originea fie în prăzile de război fie în plăţile de pradă primite de geţi.

O explicaţie asemănătoare a oferit’o și Radu Vulpe în ”Columna lui Traian” (ciMEC, 2002), explicînd scena CXXXVIII de pe Columna lui Traian, care înfăţişează soldaţii romani ducînd pe animalele de povară desagi încărcate cu vase şi metale scumpe (vezi foto):

”Au căzut astfel în mîinile romanilor enormele comori adunate în curs de secole de regii geților, provenite din dări asupra circulaţiei comerciale, din daruri inter-tribale, din războaie, dar mai ales din exploatarea rocilor şi nisipurilor aurifere din munţii şi apele ţării. La creşterea acestor avuţii contribuise şi Imperiul Roman însuşi, prin subsidiile pe care, încă înainte de Domiţian şi chiar pînă în primii ani de domnie ai lui Traian, le plătise geților pentru a se abţine de la atacuri la sud de Dunăre. Întreprinzînd războaiele pentru cucerirea Geției din motive esenţial strategice şi politice, Traian fusese stimulat, fireşte, şi de perspectiva de a pune mâna pe considerabilul tezaur getic.”

În scena CXXXVIII este reprezentat doar transportul tezaurului la Roma, fără nici un indiciu cu privire la modul în care acesta a fost ascuns sau dacă a fost ascuns doar într’un singur loc. Poate că Bicilis și’a salvat viața lui și a camarazilor lor doar pentru că a spus de tezaur.

Dar a tăinuit locul unde au fost ascunse restul tezaurelor.

Putem înțelege numai din imaginea sculptată cu copacii și aspectul stîncos al locului, că totul are loc într’o regiune împădurită din munți, desigur, undeva în jurul zonei cucerită a SarmiGetuzei, așa cum era normal și așa cum reiese din relatarea lui Dio Cassius, în partea sa plauzibilă.

Ioannes Lydus, în secolul al VI-lea a încercat să aprecieze amploarea jafului în aur şi argint, petrecut după cucerirea SarmiGetuzei:

”Înţelept om fiind (împăratul Iustinianus I) şi aflînd din cărţi cît de bogată este în avuţii Fara (Scythia) şi puternică prin arme acum ca şi odinioară, ţară pe care primul a cucerit’o marele Traianus, punînd mîna pe căpetenia geţilor Decebalus şi a capturat aur în greutate de 5.000.000 libre şi dublu de argint, în afară de paharele şi vasele de nepreţuită valoare, turmele de vite şi armament, şi bărbaţi luptători excelenţi, în număr de peste 500.000 luaţi cu arme cu tot, precum Cryton care a fost părtaş la război o dovedeşte.”

Valoarea comorii a fost imensă.

De la medicul Cryton, care a participat la războaiele getice ale lui Traian și a scris o carte despre ele (din păcate pierdută), aflăm, din textul transmis de scriitorul Ioannes Lydus, în secolul VI (II, 28), că învingîndu’i pe geți, împăratul Traian a adus romanilor ”cinci milioane de libre aur și de două ori mai mult argint (= între 380 și 550 g), în afară de vase și obiecte care mergeau dincolo de orice preț”.

În mod natural, așa cum au fost de acord toți criticii moderni, aceste cifre sunt total exagerate, chiar fantastice transportorul putând exagera. Dar chiar și reducîndu’le la o zecime, așa cum este calculat de către savantul francez J. Carcopino, și anume însumînd numai 165.000 kg de aur și 331.000 kg de argint, acestea rămîn uriașe.

Ce a făcut Traian cu prada de război?

Citește și:   DESPRE AUR ȘI BOGĂȚIILE FURATE DIN ROMÂNIA

Prada getică trebuie să fi contribuit imens la înflorirea activităților economice, sociale și constructive ale imperiului.

Înainte de războaiele sale împotriva lui Daci Balo, Traian a fost nevoit să ia măsuri dure pentru a salva, în scopul de a echilibra finanțele statului, lăsate într’o stare proastă de predecesorii săi, dar acum el trece la cheltuieli bruște nelimitate: drenarea Mlaștinilor Pontine, extinderea porturilor din Italia, construirea unui nou apeduct pentru a furniza apa la Roma, refacerea în Egipt a canalului dintre Nil și Marea Roșie, creșterea armatei prin înființarea a două noi legiuni, pregătind marele război împotriva Parților din 113 – 117, renunțînd la anumite impozite, dînd poporului roman mărețe și spectacole lungi, alocînd pentru subvenții considerabile săracilor, dar, mai presus de toate, construind în mijlocul orașului incomparabilul Forum Ulpium, cu edificii magnifice și cu însăși Columna lui, a cărui relief descrie războaiele getice.

Istoricii care au cercetat lucrarea lui Ioannes Lydus afirmau că, Traian ar fi adus din Geția 165 de tone de aur şi peste 330 de tone de argint.

Comori de aur impresionante, provenind din vremea geților au fost descoperite de’a lungul timpului, pînă în prezent, în toate zonele ţării, mai ales în regiunea Ardealului şi pe teritoriul fostelor cetăţi antice din Munţii Orăştiei.

Cele mai spectaculoase descoperiri sunt spiralele din aur masiv, cu greutăţi între 600 de grame şi 1,3 kilograme fiecare, provenite din SarmiGetuza Regia.

După cucerirea bogăţiilor Geției, capturarea comorilor şi stăpînirea exploatărilor miniere, Traian devenise atât de bogat încât se arată indulgent faţă de supuşii săi privind taxele pe care aceştia trebuiau să le plătească. A fost cuprins la scurt timp de febra construcţiilor grandioase care au schimbat înfăţişarea Romei, şi’a mărit numărul legiunilor şi şi’a răsplătit poporul cu generozitate.

Dio Cassius:

”El dădu spectacole timp de o sută şi douăzeci şi trei de zile, în cursul cărora au fost ucise cam unsprezece mii de animale sălbatice şi domestice. Au luptat zece mii de gladiatori. De asemenea, în această vreme, Traian construieşte drumuri de piatră prin mlaştinile pomptiene, cu clădiri pe margini şi cu poduri măreţe. Topeşte toată moneda deteriorată.
Întemeie biblioteci şi ridică în for o columnă foarte mare, atât spre a’i sluji ca mormânt, cât şi ca o dovadă de măreţie a lucrărilor din for. Căci tot locul acela fusese muntos, iar el îl săpă atât cât se înălţă columna, şi în felul acesta făcu o piaţă netedă.”

Alţi istorici au contestat existenţa unei asemenea cantităţi de aur în Geția, susţinînd că geții erau un popor de plugari, crescători de animale şi meşteşugari.

I. Oprişan, în volumul ”Aurul Daciei”:

”Cine a văzut lingouri de aur de 8–10 kilograme, de mărimea cel mult a unei cărămizi, îşi dă seama că ele ocupă un simplu colţ al unei încăperi şi nicidecum zeci de vagoane. Şi e vorba totuşi de o ţară cu un puternic potenţial militar şi economic, cu cele mai bogate zăcăminte aurifere din Europa, pentru cucerirea căreia au trebuit două războaie de ample dimensiuni, duse de cel mai mare imperiu, cvasimondial, al timpului.”

Sigur, sunt multe semne de întrebare, dar nimeni nu poate spune ce comori au mai fost îngropate de Daci Balo, presupunând că preventiv tezaurul getic a fost îngropat sau ascuns în cel puțin 2-3 locuri, conform unei zicale vechi, ”Nu’ți pune toate ouale în același cos!” sau conform obiceiului cucului care nu’și depune ouăle într’un singur cuib.

Apoi, cine poate garanta că Traian nu a dosit o mare cantitate din captură?

Ulterior această imensă comoară de aur ar fi putut fi tezaurizată de împărații romani și chiar de Vatican.

Este foarte posibil ca datele rămase în scripte să fie eronate, dar nu neapărat în cifre exagerate, ci mai curând în cifre minimalizate, pentru că aurul a fost exploatat nu doar în Carpați și nu doar din minele din Apuseni, ci și din râurile carpatine.

Unde găsești aur în apele Rumîniei?

Aurul extras de om la începuturile istoriei utilizării sale provenea din depozite aluviale, adică din zăcăminte secundare, din cel puţin două cauze: pe de o parte, culoarea şi luciul caracteristice, gratie inerţiei sale chimice, au atras atenţia omului primitiv, iar pe de altă parte, în zăcămintele aluvionare, aurul atinge în general concentraţii mai mari decît în zăcămintele primare, deoarece procesele de dezagregare, transport şi eroziune, la care se adaugă greutatea specifica şi stabilitatea chimică ridicate, au determinat concentrarea sa în aluviunile râurilor, fapt ce a permis o valorificare artizanală.

Descoperirea aurului în pietrişurile şi nisipurile bazinelor rîurilor şi pîrîurilor a avut loc în jurul anului 4000 î.Hr., însă există cercetatori care o plasează mult mai timpuriu în jurul mileniului VII, dovadă stînd Tezaurul de la Varna de acum 7000 de ani.

Dovezile arheologice directe plaseză începuturile exploatării aurului aluvionar în jurul anului 3000 î.Hr. în India, 1765 î.Hr. în China, 1400 î.Hr. în Europa, 1200 î.Hr. în Peru, 1122 î.Hr. în Corea şi 900 î.Hr. în Indonezia.

Oricum există părerea cvasiunanimă că aurul nativ este primul metal remarcat de om pe suprafaţa scoarţei terestre.

În aluviuni, aurul se găseşte alături de pirită, ilmenit, granaţi, zircon, amfiboli, sau piroxeni, cuarţ, sfen, magnetit, epidot, zoizit, monazit, rutil, staurolit, apatit, turmalina, kianit, anatas, cassiterit, sfalerit, galenă.

Aurul aluvionar se găseşte în Rumînia în terasele cu pietrişuri şi nisipuri de la Valea lui Stan, Pianu de Sus, Cîndeşti, în nisipurile văilor ce străbat regiuni aurifere: Olt, Jiu, Nera, Argeş, Bistriţa Aurie, Mureş, Arieş, Ampoi, Geoagiu, Sebeş, Someşul Cald, Someşul Mic, Someşul Mare, Crişul Alb, Crişul Negru, Strei, Lotru, Olăneşti, Buzău, Ialomiţa etc.

Pe harta substanţelor minerale utile din România, publicată de Institutul Geologic al României în anul 1984, sunt figurate doar cinci areale cu ocurenţe de aur aluvionar, respectiv Pianu, situat la nordul Munţilor Sebeş, Cibin Olt – pe rama nordică a Carpaţilor Meridionali, Rîureni, situat pe rama sudică a Carpaţilor Meridonali, Valea Arieşului din Munţii Apuseni şi Nera/Bozovicidin Munţii Banatului.

Astfel de ocurenţe sunt mult mai numeroase, extragerea aurului din aluviunile râurilor a fost o activitate larg răspândită pe teritoriul Rumîniei de’a lungul istoriei. Activitatea a început în perioada pre-romană şi a continuat, cu intermitenţe, pînă la începutul secolului XX.

Analizînd şi sintetizând informaţii din diverse surse geologice şi istorice, Tămaș-Bădescu (2010) a numărat peste 125 de zone cu ocurenţe de aur aluvionar ce au fost exploatate în decursul istoriei pe teritoriul Rumîniei:

”Contextul geologic al Rumîniei a fost favorabil formării unor depozite aluvionare purtătoare de aur (…), regimul climatic şi pluviatil au favorizat activitatea de recuperare a aurului din aluviunile râurilor, în special în zona Transilvaniei.”

Pentru Epoca Bronzului, se semnalează spălătorii de aur la: Borlova, Bolvaşniţa, Turnu, Valea Mare şi Oraviţa în Banat; Găina, Balomireasa, Vidra, Bistra, Cîmpeni, Roşia Montană, Sălciua, Caraci, Barza, Criscior, Ruda, Săcărîmb şi Someşul Rece în Mţii Apuseni; Băiţa, Cavnic şi Băiuţ în zona Baia Mare; Atid şi Lupeni (Harghita), Lupoaia (Beiuş), etc. Din cele 137 de spălătorii de aur din Transilvania, 73 sunt datate în Epoca Bronzului (Halstatt).

Cercetările arheologice relativ recente arată că începuturile activităţilor de exploatare şi prelucrare organizată a aurului aluvionar din centrul şi vestul Transilvaniei aparţin Neoliticului târziu, cca. 2800-2500 î.Hr.

Arheologii indică mai mai multe situri din Transilvania şi Banat în care au fost găsite evidenţe ale activităţii de spălare a aurului din aluviuni în Epoca Bronzului, o activitate destul de răspîndită.

Ocurenţe de aur aluvionar ce au fost exploatate în decursul istoriei pe teritoriul României

Siturile de pe teritoriul României au fost documentate arheologic sau istoric. Cel mai vechi obiect legat de exploatarea aurului descoperit in Rumînia este considerat a fi covata din lemn pentru spălarea aurului de la Căpuş, în judeţul Maramureş, ce datează din Epoca Bronzului tîrziu (1300-1200 î.Hr.).

Mult mai tîrziu, aurul a fost găsit în geodele de cuarţ din filoanele aurifere, care apăreau la zi, şi ca urmare a început cea de a doua etapă în istoria extracţiei aurului, mineritul.

Zăcămintele secundare se formează pe seama celor primare, în urma dezagregarii şi alterării minereurilor aurifere. Materialul rezultat a fost transportat, apoi depus, aurul concentrîndu’se alături de mineralele cu greutate specifică, numite minerale grele.

Zăcămintele secundare de aur sunt importante din punct de vedere economic, ponderea lor în ceea ce priveste aportul la cantitatea de aur extrasă la nivel mondial fiind de aproximativ 50% în cazul paleoplacersurilor, şi sub 7% dacă se discută de aurul aluvionar.

Colectarea aurului din aluviuni a permis utilizarea lui alaturi de chihlimbar şi agat la confecţionarea bijuteriilor neolitice. De altfel, şi primele obiecte de aur ale civilizaţiilor antice au fost lucrate integral din metal nativ.

Mitologia elenă aminteşte în acest sens ”expediţia argonauţilor în ţinutul Colchidei pentru aflarea lînei de aur”, Colchida putînd fi foarte bine o regiune din Apuseni.

Lîna de Aur a fost în mitologia elină lîna berbecului care i’a dus în zbor pe Frix și pe Hele în Colchida considerta ori un teritoriu în Georgia de azi, ori la poalele Munților Carpați. Frix a oferit acest animal, drept jertfă, lui Aeetes și a atîrnat lîna berbecului de un arbore în pădurea în care era venerat Ares, zeul războiului în mitologia antică asociat adesea cu Tracia, și nu cu regiunile Georgiei de azi.

Lîna de aur semnifica în mitologia greacă simbolul bogățiilor din țările din estul Europei, pe care elinii le’au rîvnit întotdeauna. Legenda spune că Iason, însoțit de argonauți, a pornit în căutarea lînii de aur.

Legenda eroilor de pe corabia Argo, plecaţi în căutarea lînii de aur, ar fi o interpretare dată de antici istoriei străvechi a meleagurilor de la nord de Dunăre, locuite de pelasgi, consideraţi de eleni ca fiind ”cei mai vechi oameni”. Este teoria îndrăzneaţă sugerată cu mulţi ani în urmă de Nicolae Densuşianu, în ”Dacia Preistorică”, şi întărită de’a lungul vremii de o serie de pasionaţi de legende istorice locale.

O variantă este aceea conform căreia călătoria legendară a argonauţilor trebuie interpretată într’un sens simbolic. Pentru unii, căutarea berbecului cu lîna de aur simbolizează importul din Caucaz al obiceiului creşterii oilor, pentru alţii, sugerează tehnica scrierii cu aur pe pergament. Alţi cercetători ai fenomenului spun că lîna de aur semnifică puterea regală, ori o practică religioasă ocultă menită a’l venera pe Zeus, reprezentat printr’un berbec. Alte ipoteze asociază căutarea lînii de aur cu goană după o resursă valoroasă sau un obiect denumit codificat ”lîna de aur”, în realitate el fiind cu totul altceva, aur, grîne aurii sau chihlimbarul care în vechime era foarte preţios.

În această categorie intră susţinătorii unei variante îndrăzneţe care plasează originea mitului în spaţiul românesc, asemănări de toponime şi legende ale locului fiind considerate argumente de către susţinătorii teoriei care a pornit cu mulţi ani în urmă de la istoricul Nicolae Densuşianu, autorul lucrării ”Dacia Preistorică”.

Povestea în variantă locală a argonauţilor care ajungeau în ţinutul colhilor, Colţi de astăzi, în căutarea berbecului cu lîna de aur, le este povestită de mulţi ani încoace turiştilor care ajung în Munţii Buzăului.

Diana Gavrilă scrie în cartea sa prezentată în volumul ”Munţii Buzăului între mister şi realitate”, lansat în 2014, interpretarea legendei argonauţilor, clădită pe ipoteza lansată cu multe decenii în urmă de Nicolae Densuşianu:

”Studiind îndeaproape scrierile anticilor, Densuşianu observă că datele geografice despre expediţia Argonauţilor nu corespund părţilor de răsărit ale Mării Negre sau ţinuturilor de lîngă Caucazul asiatic. În vechile legende, mama regelui Aiete era fiica marelui fluviu Oceanos sau Istru. Însuşi regele Aiete ia în căsătorie pe Idyia, o fiică a Oceanului. Phrixus, după cum susţine Hesiod, fugind de persecuţiile mamei sale vine în Scythia, nicidecum în părţile meridionale ale Caucazului asiatic, iar Valeriu Flacc aminteşte că Aiete era un rege al Scythiei şi regatul său se afla sub Ursa Mare, pe care vechile geografii o atribuiau Geţilor.

(…) Rîul Buzău se numără printre apele posesoare de zăcământ aurifer, într’atît încît blana berbecului aşezată primăvara în undele sale şi luată toamna putea să filtreze cantităţi importante de particule din aur. Însă, în vremurile acelea numai ambra de Colţi putea fi atît de rîvnită. Nici aurul, nici diamantele de mai tîrziu, nici altceva din această lume nu ar fi putut preţui atît de mult ca şi chihlimbarul, căci se credea că în apele sale sălăşluieşte însuşi Dumnezeu. În îndepărtata Antichitate, magicele minerale erau aşezate pe o blană de berbec, poate ritualic dar poate şi practic (în lipsa sitelor), duse la rîu şi spălate.

(…) Dintre firele lungi de lînă şi cu efect electrostatic, pietrele nu se risipeau şi astfel puteau fi spălate în număr foarte mare. După spălare, în lumina soarelui, avînd în vedere transluciditatea chihlimbarului de Colţi, dată de vechimea geologică (aprox. 60 mil. ani), acestea puteau conferi aspectul de aur al blănii respective. Ori, poate importanţa mare acordată acestei răşini transforma această expresie într’o frumoasă metaforă atît de cunoscută în timpurile acelea, ”lîna de aur”. Un cătun al acestei fantastice aşezări poartă numele de Matara. Matarea era numele său anterior, iar ”matarani” erau numiţi localnicii.”

”Aceste două sate, Colţi şi Matarea, din plaiul Buzeului, sunt Colchii şi Methereea Turba ai lui Ovidiu, triburi pastorale, cari trecînd cu turmele lor pe teritoriul Scythiei Mici, inspirau odată atîta teroare poetului obicinuit să traiască în viaţa cea moleşita a Romei imperiale, departe de populaţiunile cele severe şi belicoase ale muntilor.” (N. Densuşianu, Dacia Preistorică)

Indiferent unde ar fi Colchis sau Colchida, evidențele sugerează că această călătorie epică după Lîna de Aur poate să fi avut baze într’o călătorie istorică reală în regatul antic Colchis. Un studiu despre ”nisipurile de aur” din Colchis arată că povestea ar fi avut loc cu adevarat acum 3300 sau 3500 ani.

În mitul lui Iason, fiul lui Aeson, regele din Iolcos, acesta și Argonauții îmbarcați pe vasul legendar Argo pleacă în căutarea Lînii de Aur, pielea unui berbec înaripat al lui Zeus, dar există multe interpretări ale simbolisticii legendei.

Lîna de Aur poate reprezenta puterea regala, o carte de alchimie, iertarea zeilor, un material supranatural țesut, sau averea lui Colchis.

Geologii au observat însă vechile metode din regiunile muntoase, așa cum le întîlnim și azi pe rîurile rumînești. Pepite de aur si nisip aurifer este purtat de apele rîului din stancile erodate. Localnicii folosesc in mod traditional piei de berbec pe care le scufundă în rîuri ca să rețină metalul prețios. Metoda a supraviețuit mii de ani și cercetătorii cred ca acesta este regatul antic Colchis. Se crede că aici a ajuns Iason, Argo și Argonauții.

Descoperirea aurului în aluviunile unor rîuri a creat premisele exploatării acestora şi a descoperirii de noi zăcăminte.

În istoria mai recentă a omenirii, aurul aluvionar avea să joace din nou un rol esențial, descoperirea lui în anumite zone ale Globului fiind la originea declanșării celebrelor ”febre ale aurului”, care le’au adus bunăstare și progres; un moment crucial în istoria exploatării aurului l’a reprezentat descoperirea în anul 1848 a primei pepite de aur pe Valea Sacramento, la Sutter’s Mill (California).

Aceasta a declanşat aşa numita ”febra a aurului californian’”, care s’a extins ulterior şi în Nevada, implicînd peste o jumătate de milion de oameni. Ca urmare a acestei activităţi miniere intense, între 1849 şi 1869 producţia de aur a Californiei a variat între 77 şi 93 t anual.

”Febra aurului australiană” (sau ”victoriană”) a început în anul 1851, odată cu descoperirea primului zăcământ de aur aluvial, în apropiere de Bathurst (New South Wales).

În anul 1896 se declanşează cea mai dramatică si importantă febră a aurului din istorie, cunoscută sub numele de ”febra aurului din Klondike”. Deşi unii autori menţionează că în zonă au fost descoperite placersuri aurifere începînd cu anul 1893, oficial se consideră că febra a fost declanşată de descoperirea unei pepite de aur în intestinele unui peşte pescuit din rîul Tabbit Creek, afluent al râului Yukon, regiunea Klondike, la graniţa dintre Alaska şi Canada.

După 1990, la nivel național a fost desfășurat un program de probare a aluviunilor râurilor, în zonele cu balastiere.
S’au reconfirmat rezultatele obținute cu ocazia activităților de prospecțiune și explorare desfășurate de geologi înainte de 1989, potrivit cărora aurul este prezent în aluviunile râurilor ale căror afluenți drenează zone cu mineralizații aurifere cunoscute, exploatate sau nu până azi.

Conținuturi interesante de aur au fost obținute în aluviunile râurilor ale căror afluenți drenează zone cu mineralizații de tip shear zone (asociate unor zone de forfecare), cum sunt cele din Carpații Meridionali.

Conţinutul mediu de aur la alimentare (ce reflectă conţinutul mediu de aur în depozitul aluvionar recent) în staţiile de sortare menţionate, s’a situat între 0,0018- 0,0373 g/t.

Conţinutul mediu de aur la alimentare în balastiera de la Captalani a fost de 0,007 g/t, iar in balastiera de la Vinţu de Jos de 0,0229 g/t.

Diferenţele se datorează atît modului în care s’a raportat conţinutul de aur (la întregul volum de material extras sau la volumul unei fracţii granulometrice), cît şi existenţei unor deficienţe privind recuperarea aurului în cadrul staţiilor de sortare şi calitatea aluviunilor (zonele cele mai favorabile pentru acumularea aurului nu corespund cu zonele în care se acumulează aluviunile ce îndeplinesc cerinţele calitative privind exploatarea lor ca materiale de construcţie).

Din anul 2002, de cînd au fost închise porţile producătorului de aur din Rumînia Phoenix Baia Mare, BNR nu mai certifică lingourile de aur. În urma unor privatizări oneroase, Rumînia a pierdut certificatul de ”good delivery”, care îi asigura încă din 1972 prezenţa pe lista de producători de aur.

Acesta însemna că fiecare lingou rumînesc (turnat la combinatul metalurgic din Baia Mare) se înscria în standardele acceptate de London Bullion Market Association – organismul care reglementează piaţa metalelor preţioase la nivel mondial.

Aurul prelucrat la Baia Mare avea forma clasică de lingou, cu greutatea standard (între 10,9 şi 13,4 kilograme, în funcţie de conţinutul de aur pur), avea concentraţia potrivită (de 995,09‰ aur pur), era marcat cu un număr de ordine, precum şi două poansoane – unul care nominaliza întreprinderea producătoare şi unul al Băncii Naţionale a Rumîniei.

În prezent, comerț cu aur, poansonat de banca Austriei, face BCR.

Cascada Lotrișor

Valea Oltului

Brana (1958) menţionează că aurul a fost găsit în aluviunile cuaternare din lungul Văii Oltului, provenind în cea mai mare parte din Munţii Lotrului, unde se găsea ca ”firişoare de aur”, în Valea Baranga (afluent al p. Ruda, ce se varsă în Olt), în SE comunei Bercioiu, Valea Bisericii, la sud de Găeşti, în malul stâng al Oltului (aici au fost spălate nisipuri cu cca 0,5 g Au/m3), la SE de Gura Văii, la sud de Fedeleşoiu, Lespezi Fedeleşoiu şi la Râureni, începând din Malul Cucoanei în sud (0,2 g Au/m3).

Aurul şi alte minerale grele din aluviuni (ilmenit, magnetit, granaţi) provin din spălarea acumulărilor din cristalinul Munţilor Făgăraş, cum este cazul ocurențelor enumerate mai sus, dar și din Bazinul Transilvaniei (Borcoş et al., 1984).

În legătură cu această ultimă sursă a aurului din lungul Văii Oltului, foarte interesant este că Haiduc (1940) arată că ar fi putut exista în trecut exploatări ale aurului aluvionar la 15 km SE de Mediaș, odată ce pe harta Marelui Stat Major Ungar, la foaia Dumbrăveni, se poate identifica localitatea Sasz-Zalatna=Slanga (>slavon. zlato=aur), iar pe dealurile satului Mazărea se vede inscripția ”Auf dem Goldgruben”.

Din punct de vedere morfologic, aurul apare ca solzişori, fluturaşi, foiţe în masa unor granule de cuarţ, aur pulverulent. Zăcămintele de aur se găsesc în nisipurile şi pietrişurile vechilor cursuri ale Oltului ce apar sub formă de terase.

În trecut, aurul aluvionar s’a exploatat intens, dovadă fiind nume de comune ca Aurari, Ruda, Rudari, dar încă din 1940 Haiduc nu dădea activităţii de exploatare prea mari şanse de rentabilitate.

Cîțiva ani mai târziu, în 1958, Brana va avea o altă opinie, propunînd o mai temeinică explorare geologică a acestor aluviuni pe viitor, nu numai pentru aur, ci şi pentru alte ”minerale rare”.

Fineţea aurului din aluviunile situate de’a lungul Văii Oltului este de cca. 888,8‰ aur şi 111,2‰ argint (Haiduc, 1940).

Minele de aur şi argint din Zlatna

Aurul care curge, la propriu, este una dintre cele mai valoroase resurse naturale pentru rîurile din Alba. Spre deosebire de aurul din inima muntelui, cel aluvionar poate fi extras mai uşor, fără cianuri şi fără tehnologii scumpe, dar se găseşte în cantităţi mai mici.

De mai bine de 30 de ani Rumînia nu a mai exploatat organizat aurul aluvionar. După 1989, în urma privatizării balastierelor, dar şi în lipsa unor reglementări din partea statului, aurul nu a mai fost sortat de nisip şi de pietriş şi a ajuns, în cele din urmă, în materiale de construcţii, în drumuri și autostrăzi.

Volumul total de aluviuni care s’a dorit aspirat / procesat a fost evaluat la peste 665 mc într’un proiect ce s’a derulat cu avizul Serviciului de Gospodărire a Apelor Alba de către doi întreprinzători privați din Zlatna,  activități pentru care două firme concesionatseră suprafețe de teren din domeniul public al comunei Almașu Mare, terenuri cu pășuni ce cuprind și albia minora a pîrîului Turnu din vecinătatea drumului comunal către fosta mină de aur Haneș. Activitatea de extracție a aurului aluvionar din perimetrele de exploatare au constat în separarea gravitațională a aurului împreună cu metalele grele din aluviunile nisipoase din albia minora a pîrîului Turnu.

Primarul orașului Zlatna, Silviu Ponoran spunea:

”Bine că le dă voie măcar atît, după ce au omorât toată industria din Apuseni. Poate că încet-încet zona își va reveni economic. Să vedem cum vor valorifica aurul, pentru că BNR-ul și’a pierdut dreptul de a ștanța aurul nostru, rumînesc. Am pierdut sau am vîndut tot din țara asta. Ne’au mai rămas foarte-foarte puține…”

Metodologia de extracție a aurului din nisipurile aluvionare prevede urmatoarele etape:

– extragerea nisipului aluvionar din albie prin intermediul unei drage mobile de aspirație a aluviunilor din albie dinspre aval spre amonte și dinspre firul apei spre maluri;

– depunerea/sortarea gravitațională a aluviunilor și a apei aspirate pe șaitroc / jgeab, cu selectarea fragmentelor de aur liber și a metalelor grele (magnetit, sfen/titan, pirită, etc.);

– recuperarea fracției grele și a aurului liber;

– depunerea aluviunilor rezultate din procesul de separare gravitațională aproximativ în aceleași zone din care au fost prelevate. Draga de prelevare prin aspirație este acționată electric (optional diesel) cu o capacitate de procesare de 1-3 mc/h; raportul apa/aluviuni este de cca. 1/1.

Draga mobilă este prevazută cu un furtun flexibil. Sorbul va fi prevăzut cu o sită cu ochiuri de 4-5 mm. Jgheabul / șaitrocul va avea o lungime cuprinsă între 5-8 m și lățimea de circa 0,5 m, montat cu înclinare, pe un cadru metallic prevăzut cu roți și/sau pe un minitrasportor prevăzut cu șenile, unde este orevăzută o pătură de lînă sau un covor din cauciuc prevăzut cu striații peste care trec aluvuiunile colectate.

Munții Sebeș

Haiduc (1940) consemnează ”nisipurile şi pietrişurile aurifere ce provin de aici” – adică Muntii Sebeș, care au fost exploatate mai ales pe vremea romanilor, dar şi în vremurile mai recente, uneori cu bune rezultate. Sunt descrise destul de amănunţit şi localizate precis, în nordul Munţilor Sebeş, cca. 4-14 km lățime și paralel cu aceștia 18-19 km, între comunele Pianul de Sus, Cioara, Șibot, Sebeşul Săsesc, Petrifalău şi Călnic. Grosimea aluviunilor variază între 0,3-6 m.

Cele mai importante sectoare au fost pentru istoria exploatării aurului aluvionar, la Dealul Mare, Pianul de Sus şi Cioara, unde ”nisipurile aurifere au fost de nenumărate ori întoarse şi spălate pe hurcă şi alese cu şaitrocul, aurul are o fineţe de 905‰, găsindu’se uneori pepite de zeci de grame greutate”.

La SE de Dealul Mare, pietrișurile conțin 0,4-1,5 g/t aur, dar au existat și zone mai bogate, care au fost deja exploatate. Regiunea dintre Pianu de Sus și Cioara a fost exploatată, extrăgîndu’se 0,1-0,9 g/t aur fin.

La Pianul de Sus există un câmp metalogenetic cu aur aluvionar, unde aluviunile de pe Valea Pianul de Sus conţin acumulări detritice de aur, sub formă de grăunţi, plăcuţe, solzi, cuiburi, rar pepite, diseminate în nisip, cărora li se asociază ilmenit, magnetit, hematit, zircon, rutil, pirită, granaţi, apatit, si chiar platina nativa, etc.

Originea metalelor este în şisturile cristaline ale zonelor de forfecare din Mt. Sebes şi in rocile eruptive din zona nordică a acestora. Finețea aurului în aluviuni este de 902-908‰.

Valea Streiului

Ocurențele cu aur aluvionar au fost descoperite în albia inferioară a Streiului. Aluviunile au fost în parte exploatate pe porțiunea din apropiere de Simeria în anii 1909-1914 de Heinrich Paikert.

Poteca geților cum mai numesc bătrînii Valea Streiului este vizitată în fiecare an de o mînă de turişti, deşi este o adevărată comoară. Pentru că nu face parte dintr’un circuit, celor interesaţi le’ar fi greu să o descopere.

Valea Streiului este cuprinsă în Parcul Natural Grădiştea Muncelului – Cioclovina şi se supune regulilor unei arii protejate, iar dezvoltarea turistică este îngreunată. Localnicii ştiu şi potecile ascunse care te scot la numeroasele peşteri ori în golul alpin de unde Streiul izvorăşte. Tot pe Valea Streiului găsim un rai al celor pasionaţi de speologie cum ar fi peşterile Pălăriei, Cascadei, Cezar Manea, Gaura Boului, Ponorul de la tăul fără fund sau Peştera Tecuri aflată pe malul stîng al rîului.

Legendele ţesute de’a lungul anilor în jurul acestei văi stîrnesc şi mai mult interesul vizitatorilor. Aici ar fi fost ascunsă celebra comoară a regelui Daci Balo, ferită de romani sub apele rîului Sargetia, despre care se crede că ar fi Streiul. Doar o parte ar fi fost descoperită de romani, iar restul comorii aurului blestemat încă mai este sub albia rîului. Pentru a muta cursul apei, Daci Balo a folosit sclavi pe care i’a ucis ca secretul comorii să nu poată fi dezvăluit.

Citește și: BLESTEMUL AURULUI GETIC

Haiduc (1940) constată că aurul seamănă perfect cu ”acela din șisturile cristaline ale Carpaților Meridionali”. Originea aurului este în rocile Munților Sebeş și Poiana Ruscă. Exploatarea aluviunilor aurifere din Valea Streiului era abandonată în 1940 (Haiduc, 1940).

Valea Jiului

Despre aluviunile aurifere din Valea Jiului se vorbește în literatura de pînă în 1940. Sursele geologice ale aurului aluvionar sunt Munții Lotrului şi Muntii Cimpii, de unde este adus de afluenții Jiului de Est și Jiețului.

Munții Apuseni

Aurul din Munţii Apuseni a stîrnit de’a lungul vremurilor războaie, a înscăunat regi și a purtat blesteme. Aurul Apusenilor noștri a scris istorie, o istorie a sîngelui și a suferinței locuitorilor acestor munți.

Există date istorice care dezvăluie faptul că, pe întreaga perioadă a ocupaţiei romane în Colonia Dacia, nu mai puțin de 500 tone de aur şi 950 tone de argint au părăsit țara pentru a consolida economic Imperiul Roman.

Harta cu siturile exploatărilor aluvionare de aur din perioadele preromană, romană şi evul mediu aflate pe teritoriul Rumîniei, documentate arheologic sau istoric

Pentru mai multă performanță, romanii au adus în Apuseni coloni de origine iliră din sudul Dunării, specializaţi în prelucrarea aurului. Minele erau conduse de un funcţionar numit chiar de împărat, denumit Procurator Aurarium, a cărui reşedinţă era în Zlatna, mai demult Zlacna, Zlagna, în latină Ampelum, în maghiară Zalatna, Kisbánya, în germană Klein Schlatten, Goldmarkt, în traducere ”Tîrgul de aur” semn că aici mereu aurul a fost o afacere. pentru că secole la rînd ungurii, turcii, austriecii şi ruşii au supt și ei aurul din zăcămintele getice.

Exploatarea zăcămintelor de către romani, i’a urmat o pauză de circa 1.000 de ani, după care regii Ungariei, urmaţi de imperialii austrieci de origine habsburgică, au reluat jefuirea aurului din Apuseni şi Maramureş. Mulți rumîni uită că oraşe pe care astăzi le admiră cu un sentiment de frustrare şi invidie, precum Budapesta, Viena, Roma, Istanbul, Sankt Petersburg şi Moscova, au fost construite, în măsură mai mică sau mai mare, şi cu aur extras din zăcămintele noastre.

Conform unor documente istorice, într’un interval de doar 64 de ani, austriecii au scos din Transilvania o cantitate de aproape 10 tone de aur.

Zăcămintele aurifere apar sub două forme principale, aurul de filon şi cel aluvionar. În Munții Apuseni Haiduc (1940) separă două tipuri de aluviuni aurifere:

– aluviuni aurifere provenite din zăcăminte aurifere

– aluviuni aurifere provenite din prelucrarea minereurilor aurifere, cu exploatarea cărora se îndeletniceau oamenii sărmani ai Apusenilor, pe care autorul îi vedea pe lîngă șteampuri că triau nisipul, spălau noroiul și extrăgeau aurul pe petice de lînă sau cu hurca.

Cascada Pișoaia sau Cascada Miresii, din Munții Apuseni

La Almașu Mare, în vecinătatea fostei mine Haneș, aurul aluvionar din pîrîul Turnu se exploatează ca pe vremea geților, cu șaitrocul și pătura din lînă de oaie. Geții au exploatat, în prima fază, aurul aluvionar, cu ajutorul blănurilor de oaie puse de’a curmezişul rîurilor. Miţele de lînă ale blănurilor aveau proprietatea de a reţine micile fragmente de aur, mai grele, lăsînd să treacă majoritatea celorlalte impurităţi aduse de apă.

Acest metal nativ este ușor de cules din rîuri și e extrem de maleabil: dintr’un gram de aur se poate obține o foiță de un metru pătrat.

Haiduc (1940) amintește și alte aluviuni aurifere importante în trecutul istoric, cum sunt cele din lungul Crișurilor, Ampoiului, Mureșului.

Aurul din aluviunile cuaternare din lungul Văii Arieşului provine din zăcămintele de la Baia de Arieş şi Roşia Montană şi din mineralizaţiile de tip shear zone (asociate cu zone de forfecare) din Munții Apuseni.

Astăzi, majoritatea rezervelor naţionale de aur le regăsim în Cadrilaterul de Aur, o suprafaţă de aproximativ 500 kilomteri pătraţi, încadrată între localităţile Săcărîmb, Căraci, Zlatna şi Baia de Arieş.

Maximul de extracţie auriferă din acest perimetru a fost atins în perioada Imperiului Austro-Ungar, în ciuda mijloacelor tehnice rudimentare.

Mineritul de adîncime se practica îndeosebi în raza localităţilor Săcărâmb, Crăciuneşti, Câinel, Ruda-Bran, Căraci, Baia de Criş, Ţebea, Almaşu Mare, Zlatna – Mina Haneș, Roşia Montană, Vulcoi Corabia şi Baia de Arieş.

Mineritul se făcea doar prin forţa braţelor, minereurile bogate în aur fiind desprinse cu tîrnăcoape din măruntaiele muntelui şi încărcate în coşuri de răchită aşezate pe catîri. Minereul era mărunţit în celebrele şteampuri cu apă, trecut prin șaitroc, după care era colectat pe ţesături din lînă sau blănuri de oaie, ca pe vremea geților.

Exploatarea industrializată a ceea ce mai rămas din rezervele de aur ale Apusenilor a luat proporţii în perioada regimului comunist. A urmat decăderea post-decembristă a industriei extractive și prelucrătoare de minereuri din Rumînia.

Apoi a urmat o nouă încercare de scormonire după aur, eșuată lamentabil, a unei companii canadiene, la Roșia Montană. În zonă, locuitorii au rămas fredonînd a pagubă vechea cîntare:

”Munții noștri aur poartă, noi cerșim din poartă’n poartă…”

Citește și:   GETO-ROMÂNII, CEL MAI FURAT POPOR DIN ISTORIE

ADEVĂRUL DESPRE TEZAURUL ROMÂNESC DE LA MOSCOVA

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

DE CE CRED ROMÂNII ÎN TEORII LATINOPATE, IAR MAGHIARIZAȚII ÎN TEORII MAGHIAROPATE ?

ROMÂNIA ÎNTRE ADEVĂRUL ISTORIC ȘI TEORIILE LATINOPATE, MAGHIAROPATE SAU ALTE MANII IDENTITARE

Orice organism funcționează pe principiul ”vezi ce nevoi ai, și acoperă necesarul”. Adică își procură ceea ce are nevoie pentru a trăi. La fel și comunitățile. Dacă au nevoie de o așezare, își construiesc, dacă au nevoie de hrană atunci vânează / cultivă, dacă au nevoie de identitate… și’o creează.

Nu intrăm în capitolul legat de religie. Nu’și are sensul, este un teren sensibil pentru orice nație care după cum am constatat duce la conflicte majore. De altfel, omului nu’i poți lua credința pe care și’a transmis’o din generație în generație. Iar după cum cunoaștem cei mai mulți preferă să moară decât să creadă în zeii altora.

Mai curând te extermină ca nație și’ți dărâmă toate templele, iar ca să nu se afle că ai existat vreodată ca popor nu’ți mai pomenește numele. Inventează altul. Cum a fost și invenția cu goții, pentru geții care le’au distrus imperiul roman. Aici funcționa altă nevoie: aceea de a șterge o imagine șifonată din amintirea colectivă, iar pentru asta băieții deștepți au creat ”damnatio memoriae”.

Damnatio memoriae este o expresie latină care înseamnă ”condamnarea la uitare”, adică o persoană, o familie, sau un neam trebuiau excluși din relatările oficiale. Există și au existat numeroase căi de ”damnatio”, inclusiv distrugerea imaginilor, înlăturarea numelor de pe inscripții și documente și chiar rescrieri de mari dimensiuni ale istoriei.

A fost și o formă de dezonoare care putea fi adoptată de Senatul Roman pentru trădători sau pentru alții care au adus discreditări statului roman, dar care s’a aplicat și dușmanilor externi. Termenul putea fi aplicat și altor cazuri de ștergeri oficiale, iar practica a fost mai întâi întâlnită cu mult timp înaintea imperiului roman, cum este și cea din domnia egocentrică a faraonului Hatshepsut în secolul al XIV-lea î.Hr.

Să ramânem, așadar, pe terenul identității etnice, unde și aici avem parte de foarte multă artificialitate. Pentru că marile puteri mereu au avut tendința să înghită micile etnii de la marginea imperiului lor, iar odată ce te obligă să’i vorbești limba nobilului trimis de  împărat să te exploateze, mai putem vorbi de etnii reale? Cât timp etniile sunt bazate pe limbă nu vor exista niciodată popoare reale, ci doar artificiale, mixuri de populații.

Ghinionul acestei politici de naturalizare este că o limbă nu se învață de pe o zi pe alta, iar ca să impui o limbă pe un areal mai mare ai nevoie ca toți să vorbească acea limbă între ei în același timp. Fără școlarizare e imposibil. Dar s’au găsit soluții diverse pentru pierderea identității culturale pentru comunități mai mari de oameni: schimbarea toponimelor, a onomasticii, impunerea limbii prin biserică coroborată cu interzicerea unor culte și impunerea altora cu acordarea de facilități fiscale pentru convertire, interzicerea accesului sau construcției de locuințe de către băștinași în târguri și cetăți, legiferarea pentru băștinaș a unui statut social inferior, sau pentru colonizator a unui statut privilegiat etc.

Identitatea comunitară se baza la început pe locuirea în comun / în apropiere, practicarea acelorași munci, acelorași obiceiuri, limbă, probleme și rezolvări, întâmplări care au implicat întreaga comunitate etc. De aceea este mai ușor de avut o identitate ca sat sau oraș mic, chiar regiune, decât ca popor. Identitatea unui popor se construiește greu și ”întâmplările care implică întreaga comunitate” iau niște dimensiuni înfricoșătoare în acest caz.

Să nu uităm că Împăratul german (Kaiser) Wilhelm al II-lea (și ultimul) abia aștepta un război european pentru a consolida imaginea unui unic popor german, indivizibil, în mentalul colectiv al cetățenilor celui de-al II-lea Reich. Dacă Imperiul a intrat în război cu uniformele fiecărui regat german în parte, l’a terminat cu o identitate colectivă germană consolidata (dar și traumatizată).

Identitatea unei comunități intra sub semnul întrebării în momentul în care apar transformări pașnice, evoluție tehnologică, culturală etc. Dar și în cazul unor războaie. Practic orice ieșire din tipicul de zi cu zi generează o criză de identitate (mai mare sau mai mică) în funcție de cum se raportează comunitatea la factorii externi. Dacă războaiele sunt evenimente rapide, unde întrebările existențiale sunt rezolvate rapid prin victorie sau înfrângere, transformările pașnice iau mult mai mult timp și pot zdruncina mult mai mult o societate.

De văzut aici dezbaterea din Franța pe tema identității poporului francez în secolul al XXI-lea, generată de schimbări culturale și etnice (ajunse acum la maturitate) provocate de ”decolonizare” și retragerea în Franța a coloniștilor francezi precum și a unor populații metise și a oricui a cerut la momentul respectiv să devină cetățean francez.

Arabi, africani, vietnamezi, indieni și populații din Oceania au venit în metropolă și au modificat pentru totdeauna structura societății franceze. Identitatea evoluează, se schimbă odată cu vremurile.

Născocirea de stat național și granițe etnice a destabilizat întreaga Europă până în zilele noastre. Întâmplător viața, economia și regiunile nu funcționează dacă în mijlocul lor sunt trântite granițe pe seama etniilor.

În cazul românilor școala ardeleană a supralicitat factorul roman în etnogeneza româneasca pentru a contracara astfel pretențiile maghiare asupra Transilvaniei. În tezele ardelenilor geții fuseseră fie exterminați, fie deportați și Transilvania a fost colonizata de romani ”puri” aduși fix din centrul civic al Romei aleși pe sprânceană.

O pretenție pe cât de incredibilă, pe atât de nesusținută documentar sau genetic. Cu mult înainte de a veni hoardele asiatice de prin Marea Siberie, numite azi ”unguri” în Europa, evident. La rândul lor câțiva locuitori ai Ungariei susțineau că romanii s’au retras cu tot cu populație în timpul Retragerii Aureliene și pamântul Transilvaniei ar fi fost gol, numai bun de a primi niște popoare migratoare, și mai ales pe al lor, care nu aveau rădăcini europene.

Românilor li s’a inventat o teorie fantasmagorică despre o etnogeneză sud-dunăreană bazata pe o listă de cuvinte comune cu albaneza, ce devine rapid clișeu în mâna șovinilor propagandiști, și o armă cu care sunt intimidați ”românii fără sânge în instalație”. Pentru românii ardeleni, ca să nu se lase mai prejos, singura găselniță a fost doar de a fi mai latini decât Papa, pe considerentul că ungurii îl îmbrățișau pe Attila altaicul, iar noi pe Măritul Traian și pe deasupra nu veniseră din centrul civic al Romei, și poate nici chiar papii care se perindau pe la Vatican nu erau atât de puri în latinitate precum ardelenii, așa cum susțineau latinopații.

Toată această nebunie avea finalitate politică: împaratul de la Viena trebuia convins să acorde drept de autonomie Transilvaniei și etniile conlocuitoare se băteau pe cine va fi la conducere, deci cine va mânui banii. Românii pierduseră startul și licitau puritatea latină pentru a’și susține cauza mizând pe prestigiul latin și poate și pe susținerea altor state latine: Franța, poate Spania, statele italiene.

Dar oare a fost ”political corect”, să ne asumăm o identitate falsă?

Iată în imaginea de mai sus Imperiul Roman în viziunea celor mai extremiști latinopați, chipurile în maxima lui extindere care nu a existat niciodată !!!

Sigur, față de maghiarizații (în fond, tot români și ei) catolici care au militat mereu pentru a’i desființa pe românii care și’au păstrat demni statutul de român, apoi pe cel de ortodox, și pe deasupra care mai era și majoritar, a fost perfect justificată politica școlii ardelene. Cu atât mai mult cu cât iredentiștii și xenofobii dintotdeauna ai maghiarizaților munceau din greu la falsificarea, sau la coafarea unei istorii cât mai înșurubate în înteriorul Carpaților, și prin negarea brutală până la anulare a originilor reale ale băștinașilor români.

Ideile latinopate au pătruns în mod natural și în Țara Româneasca și Moldova însuflețind o mișcare împotriva domnitorilor fanarioți. Ideile naționaliste au fost un bun pretext pentru boierimea băștinașă de a înlătura de la robinetul cu bani, pardon, conducerea țării, pe cei ce reprezentau competiția: grecii fanarioți bazați pe miliții de arnăuți (albanezi) cu care strângeau taxele.

Taxele de la țărani, că de la grofi în Ardeal și boieri în restul teritoriilor românești nu se luau, dar ce să mai taxeze și boierii dacă arnăuții luau totul? Boierii noștri au țintit și mai sus: dacă țăranii l’au urmat pe Vladimirescu pentru a scăpa de taxe și impozite și pentru ”domn pamântean” de ce nu i’ar urma și pe ei, boierii, în încercarea de a scapa de ”jugul Otoman” adică și de mai multe taxe, tot acest deziderat fiind ambalat nobil după 1821 în folia înălțătoare a naționalismului și a patriotismului.

Astfel în secolul al XIX-lea se bun bazele istoriografiei românești, se înființează școlile de stat și pe lângă inventarea numelui de familie populația primește și primele noțiuni de istorie. Și ce e mai măgulitor pentru un simplu țăran decât să i se spună cât de nobil, frumos, muncitor și deștept este, și câte drepturi are el ca popor, desigur, sub conducerea boierilor ?

Se scriu cărți, atlase, hărți, apar povești, piese de teatru, romane cu temă națională. Setea de autocunoaștere este hrănită asiduu. Țelul: unirea tuturor românilor.

În același timp se adoptă alfabetul latin, și limba se latinizează pe filieră franceză (și, secundar, pe filieră italiană), adică o grafie și o limbă pe care nici imperiul roman și care nici Papii prin iezuiții misionari trimiși să convertească la catolicim băștinașii, nu au prea reușit secole la rând să o impună geto-românilor din Carpați. Iar acum era acceptată la nivel național, benevol.

Este epoca ”formelor fără fond” în care românii adopta imaginea și sunetul Europei catolice. Moda în vestimentație, bucătărie, muzică, lexic, literatură, organizarea instituțiilor. Se face trecerea de la conacul boieresc fortificat în care singurele mobile erau cuferele (gata întotdeauna de fugă din calea oricărui invadator) la ”casa deschisă” de la oraș, grădini, teatre, concerte, saloane literare.

Odată cu 1919 când dezideratul unirii se săvârșește, boierimea își va fi epuizat elanul (și moșiile care au fost împărțite la țărani, precum și banii cheltuiți pe ”pompă”) și acordă drept de vot universal punându’și astfel în pericol supremația, ceea ce s’a și întâmplat. Marii boieri dispărând de pe scena politică după primul război mondial.

Perioada interbelică îi vede pe români singuri pe picioarele lor și nesiguri în ceea ce trebuie să facă. După ce consolidează statul și integrează noile teritorii sistemul se erodează și începe odată cu Carol al II-lea o serie de dictaturi care, indiferent de culoare, au ținut până în 1989-1990, și în forme mascate de aerul democratic până azi, pentru că românii nici azi nu sunt liberi cu adevărat.

După venirea la putere a comuniștilor istoria trebuia rescrisă. Lupta de clasă trebuia să apară înca din epoca de piatră și boierii și burghezii deveneau dușmanul intern, inamicul țărănimii, muncitorimii în creștere și al domnitorului. Imaginea sacrosanctă a domnitorilor, a tătucului nației, cultivată din greu înainte de comuniști, a fost păstrată cam din aceleași motive pentru care creștinismul a păstrat conceptul de sfânt patron… erau prea populari. Astfel marii domnitori au ajuns aliați ai țărănimii (!!!) și în conflict etern cu boierii.

Odată cu venirea ”pe tron” a lui Ceaușescu lucrurile o iau și mai razna. România devenise un fel de adolescent rebel față de mama și tata Rusia și începuse o eră de autosuficiență pe model francez. În consecință istoria trebuia acordată. Dar cum sa fii autosuficient, independent și unic când tu te tragi de la Roma? Rectificarea consta în teza că romanii erau tot geți sau chiar se trăgeau din geți, argumentându’se cu detaliul lipsă de pe columna lui Traian: translatorii.

Astfel se naște curentul dacologic în care se speculează lipsa de informații despre geți, sau daco-traci-iliri, creându’se astfel o istorie paralelă, neoficială, dar atent regizată de anumite cercuri de putere care să atragă poporul și să concerteze un act de rebeliune în față istoriei oficiale care la rândul ei a speculat aceeași lipsă de dovezi concludente.

Poporul se trezește și își asumă rădăcinile reale, de altfel. Frumos, poetic, romantic. Dacă înainte de ’89 toate acestea erau atent studiate, lucrate, observate, odată cu anii ’90 istoriografia oficială nu a mai creat nimic răsunător, dar nici nu a retractat nimic din toată maculatura adunată în anii de luptă anti-maghiară pe baricadele latinopatiei, contra maghiaropatiei vecinilor.

Apatia aparentă sau reală a istoriei oficiale a făcut ca setea de cunoaștere a românilor să ducă la recuperarea propriilor rădăcini ale ascendenței din moși-strămoșii noștri geți. Astfel, așa cum un șantier se poate relua după un timp, la fel teza dacologică a reînnodat legăturile cu strămoșii reali, pe modelul celei tracologice promovate când de greci, când de bulgari care însă a suferit mutații când grotești, când hazlii la noi.

S’a ajuns la a se susține că a existat o limbă dacă, că a fost PIE (proto-indo-european language). Pe lângă adoptarea unor mituri și legende exagerate de popor primordial, sau de ”gradină a Maicii Domnului”, sau că de la noi începe renașterea spirituală a lumii, noi suntem centrul universului plus alte câteva teorii care susțin existența de lumi ascunse sub munți sau tuneluri subterane,

Circulă, desigur, și teorii cât se poate de probabile precum că pelasgii au fost găsiți aici de geți sau indo-europeni, așa cum mai sunt numiți oamenii kurganelor la venirea pe aceste pământuri carpato-dunărene, dar acestea trebuiesc documentate și cercetate. Sau altele, precum că rasa umanoidă numită îndeobște sapiens, nu a apărut doar în Africa, ci și la gurile marilor fluvii. Cea a potopului din Marea Neagră, care pare probabilă, dar insuficient de documentată pentru a fi considerată certă.

Multe din aceste teorii nu sunt cercetate, mai mult din arhi-suficiența celor plătiți să facă acest lucru, și pentru că se simt în siguranță la adăpostul blindajului creat în jurul tezei latinopate și la adăpostul unor privilegii care decurg din construcția anchilozantă a instituțiilor acestui stat. Dar prin popularitate, frecvență și mai ales prin insistența cu care sunt preluate ajung să prindă viață.

Ținem să atragem atenția că încă nu s’a stabilit exact, neexistând o unanimitate a istoricilor prinvind urheimat-ul (locul de formare) a popoarelor ”indo-europene”, nici dacă geții sau daco-tracii erau sau nu înrudiți cu primii europeni, pelasgii, și nici în ce măsura limbile dacă și tracă au existat, sunt de sine stătătoare sau fac parte din ramura limbilor ariene, getice (așa cum aparțineau scyții și celții). La fel cum nu se știe exact în ce măsură ilirii se înrudeau cu popoarele din jur (știm că erau indo-europeni) și nici în ce măsură limba lor se asemăna cu limbile vecinilor.

În cazul atâtor necunoscute este greu, dacă nu imposibil, a stabili întâietatea limbii române asupra tuturor celorlalte limbi europene, atât timp cât nici lingviștii nu decid asupra originii limbii getice pe care o vorbeau strămoșii noștri. Dacă se trăgea dintr’o limbă a arienilor, a indo-europenilor sau dintr’o limbă a vechilor pelasgi care au dominat Europa până în epoca bronzului când oamenii stepelor eurasiatice se deplasează încet spre vestul Europei în continuă expansiune, prin suprapopulare în căutare de noi teritorii de pășunat, cultivat sau de trai.

Protocronismul ceaușist a avut ecou și în vecini, în Albania lui Enver Hodja, care a adaptat conceptul și astfel albanezii au devenit iliri ”puri”, primii oameni de pe Terra, făuritorii civilizației europene etc.

Astăzi se poate observa aceeași manipulare a istoriei în felul în care Macedonia (FYROM) își caută identitatea, adică un popor slavizat își adjudecă descendența din Alexandru Macedon (macedonenii fiind un trib getic) și acuză neoficial Grecia că în antichitate le’au furat civilizația (!!!).  Și Macedonia slavizată, dar și Grecia dețin azi nucleul teritorial al Macedoniei Antice, dar cine poate afirma concret care dintre aceste state sunt mai îndreptățite să’și aroge continuitatea exclusivă a Macedoniei antice? Probabil că doar o uniune statală ar putea stinge un conflict de această natură, pentru că ar acoperi o mare parte din ceea ce era în antichitate Macedonia lui Alexandru Macedon.

Grecii se mândresc cu civilizația lor de mii de ani și cu cât au contribuit ei la progresul lumii, dar Grecia nu a existat niciodată ca stat în acea perioadă. Exista Sparta, Acheea, Atena, Arcadia, Tesalia, Laconia etc. adică zeci sau sute de triburi care aveau tot atâția regi. Iar ca să fim corecți față de istorie, Macedonia era Macedonia, nu Grecia, așa cum spun azi grecii, cărora li s’a atribuit parte din teritoriile macedonene antice după destrămarea imperiului otoman.

Alte paralele ar fi și ”Povestea Venetă” și cum Saddam Hussein susținea o legătură directă între Irak-ul său și Sumer și / sau Babilon.

În fine, fiecare țară în curs de stabilizare, de dezvoltare sau care suferă transformări socio-economice ce distrug legăturile tradiționale se află în criză de identitate și își va crea singură teorii de superioritate.

Sârbii se cred primii oameni de pe Terra și niște studii au arătat chiar că ei au creierul mai mare decât restul oamenilor (!!!). Plus că în evul mediu regii lor mâncau cu furculița și cuțitul, nu ca sălbaticii ăia de regi apuseni.

La fel și vecinii bulgari preiau și mențin și azi fraudulos numele tribului turco-mongoloid care a creat un țarat în sudul Dunării. Bulgarii de azi preaslăvesc acel imperiu de acum 1000 de ani, dar uită ca a fost fondat de niște neamuri mongoloide care azi nu mai au în Europa urmași. Bulgarii de azi uită cu totul că acei mongoloizi au dat aici peste geto-românii băștinași, majoritari, și care au fost supuși. Mai nou unii dintre ei sunt și urmașii geților din Tracia, dar asta doar datorită numeroaselor tezaure getice descoperite la sudul Dunării.

Englezii încă se cred imperiu. Francezii la fel. Ucrainenii sunt mai puri decât rușii.

Așa arăta între 1526-1699 Imperiul Otoman, în care așa-zisa ”Ungarie” era un simplu pașalâc

Ungurii își tot caută și ei rădăcinile, poate-poate se trag dintr’o populație pură, nu din români maghiarizați, nu dintr’un amalgam de populații cucerite și maghiarizate de un trib siberian.

Ba chiar câțiva maghiarizați cred că Isus vorbea limba maghiară sau că limba maghiară se vorbea în Babilon, ori că au inventat roata, sau că ei erau acei europeni care au populat Siberia și Mongolia, dar s’au reîntors în Europa acum 1000 de ani de unde au plecat inițial.

Unde era Ungaria sau Budapesta în 1805?

Orașul austriac Ofen va deveni mult mai târziu Budapesta.

Și de atunci ungurii visează neîntrerupt la lucruri superioare, mai mari, mai vechi, mai lungi, mai grandioase, mai nobile, decât au fost în realitățile trecutului, Ungarii Mari, Austro-Ungarii etc. Și nu trebuie uitat că după destrămarea Imperiului Austriac, ei tot la lucruri mari visau, adică la o Românie Mare tot mai Mare, cu Panonia inclusă în regatul românesc.

Așa arăta la 1812 Imperiul Habsburgic, în care așa-zisa ”Ungarie” inventată de Papii Vaticanului era o simplă colonie

Ungurii azi visează la o ipotetică Ungarie Marie care nu a existat niciodată, așa cum se poate constata și din animația de mai jos.

De asemenea, ungurii nu sunt în stare să indice nimănui de unde din Siberia au adus portul lor popular, muzica lor populară, și alte elemente de identitate, cele care în realitate sunt specifice doar băștinașilor europeni (dar mai ales români).

Croații se mândresc ca au dat lumii cuvântul ”cravată”.

Chinezii își caută și ei identitatea în istoria lor de mii de ani. L’au naturalizat pe Gingis Han astfel încât a devenit un ”mare împărat chinez” pentru că altfel ar fi trebuit să accepte că au fost cuceriți de un barbar. Ei se consideră mult mai evoluați genetic decât restul lumii prin culoarea pielii (!!!), dar și prin lipsa părului facial și corporal. Sunt cei mai deștepți, cei mai familiști, cei mai frumoși și, bineînțeles, cei mai muncitori.

Și lista poate continua.

Protocronismul ia forme de snobism sau de preamărire, care dezvăluie clare stări de inferioritate sau de invidie colectivă care se manifestă la nivel comunitar sau național, iar acestea nu sunt inventate sau descoperite nici măcar în epoca modernă. În perioada Evului Mediu toate popoarele care începeau să cristalizeze regate și societăți ”civilizate” căutau cu disperare să’și aroge rădăcini tot mai antice.

Pe atunci mistificarea istoriei era doar o minciună a cancelariilor regale și nu influența cu nimic populația. De exemplu, maghiarizații vor să’și însușească pentru nația lor numele lui Atilla, atribuindu’l cât mai multor copii la naștere ca să fie mai ușor acceptat în mentalul colectiv ca pe un strămoș real, deși maghiarizații de azi nu au nimic în comun cu hunii lui Attila, poate doar patria asiatică de unde se trăgea celui numit astfel, dar atât..

Danemarca era cunoscută în Evul Mediu ca Dacia, dovedindu’se prin asta cât de atașată era Roma de numele antic al provinciei cucerite la nordul Dunării. Prima dovadă a acestui atașamant a fost demonstrată mai întâi prin mutarea ei în sudul Dunării, și abia mai târziu papii medievali o renasc prin diverse dioceze catolice de prin nordul Europei.

În felul acesta diferitele cancelarii doreau să’și asume o identitate mai veche pentru a fi recunoscute de către regatele mai puternice sau mai vechi. Își căutau legitimitatea în confuziile numelor din traducerile de odinioară. Odată ce forța armelor și diplomația au asigurat recunoașterea regatelor, aceste practici au fost abandonate în favoarea naționalismului.

Teoretic aceste teorii pot fi ignorate. Problema este însă că foarte mulți se refugiază în această lume a fanteziei ignorând realitatea. De fapt, ca răspuns în fața unei realități nesatisfăcătoare oamenii își creează lumi fantastice. Și nu totdeauna dau rezultate. De exemplu, la maghiarizații Ungaria nu a cedat locurile fruntașe din statisticile legate de sinucideri. Multă lume, din cauza depresiei naționale (la nivel mental) se refugiază în fantezii istorice pentru a’și condimenta și motiva cumva viața.

Nu ai bani, salariu mic, rate etc.? Și se pare că străinii își bat joc de noi și ne privesc ca pe ultimii oameni? Nu’i nimic! Inventăm acum o istorie măreață a poporului român pe spinarea sau meritele altora, așa cum a făcut școala ardeleană, încercând să împrumute fraudulos din măreția imperiului roman. În felul ăsta ne hrănim mândria și putem merge cu capul sus în occident. Știm cine suntem! Știm că le suntem superiori ! Suntem fii de Traian și urmașii lui Cicero și defilăm inclusiv pe ritmul Imnului național în inimi și ne declarăm mândri. De alegerea imnului național, prin extensie școala ardeleană se face vinovată, pentru că a lansat acest fals la nivel național, dar nu numai ea, Ci și ministerul educației și învățământului, precum și academia romănă, pentru că’l întrețin și’l perpetuează fiecărei noi generații ca pe o moștenire.

De asemenea, ne declarăm francofoni, ori o națiune a latinității, doar, doar, nu pierdem astfel și ultimul bilet de tren care ne’ar atașa la garnitura civilizației decadente a vechii Rome sau a unui occident tot mai islamic. Dar teoriile de superioritate nu fac decât să accentueze frustrările. Oamenii își hrănesc visele cu drogul fanteziei și ramân de fiecare dată decepționați la impactul cu realitatea. Apoi au nevoie de o doză și mai mare de fantezie.

Astfel, în loc să ne concentrăm pe momentul actual în care există probleme, ignorăm realitatea, problemele de zi cu zi, pentru că ele la scara istorică nu contează, și ne abandonăm în vraja unor basme pe care academicieni, lingviști și o duzină de istorici nedemni pentru aceste bresle, ni le îndrugă de câteva generații. Exact ca un drog care ne conectează cumva la o virtuală civilizație și care în același timp ne deconectează de la o lume barbară din care provenim și de care ne este ori rușine, ori chiar teamă că acolo ne’am găsi originile și de aceea o blamăm cu maximă inconștiență.

Nu este nimic rău în faptul ca am fi un popor normal, așa cum ni se impută pe un ton jignitor (cred ei !) chiar de către dușmanii cei mai radicali. Că am fi popor pastoral, urmași de oieri, de brânzari, sau mămăligari, ori de opincari… Neștiind în ignoranța lor că opincile sunt cele mai vechi încălțări ale omului pe planetă, practic imputându’ne că am fi primii oameni ai omenirii !!!

Noi românii nu suntem nici mai răi și nici mai buni decât alții.

În definitiv de ce ne’ar fi rușine că ne tragem dintr’un popor de barbari, pastoral sau agricultor și nu dintr’un imperiu care a dominat secole Europa? Nu am avut șansa istorică de a crea imperii din cauza locului în care ne aflăm, mereu în mijlocul focului, la intersecția ”autostrăzilor” folosite de migratorii înfometați de averi, mereu înconjurați de imperii avare.

Oierii străbuni erau oameni muncitori, își făceau traiul mai ușor din muncă cinstită și nu din jafuri sau din asuprirea altora. Dimpotrivă, avem mărturii că pe aceste meleaguri strămoșii noștri nu luau oameni în sclavie, iar pământurile se lucrau în devălmășie, chiar dacă ne vine foarte greu să le acceptăm azi unele moravuri normale pentru acele vremuri.

Am fost influențați și am influențat și noi la rândul nostru. Nu suntem cu nimic mai presus sau mai prejos decât nimeni. Genetic suntem chiar frați cu toți europenii. Nu este nevoie să ne căutăm istorii fantastice, să ne considerăm de viță nobilă doar ca să ne reconsiderăm mereu și mereu de același nivel și statut cu restul europenilor pentru a putea duce o viață frumoasă, așa cum o au ei azi acolo în occident. Uităm că decalajul față de occident nu ni se trage de la originile probabile din lumea barbară, ci l’a creat îndeosebi vicisitudinile existenței noastre în acest spațiu în care mereu am reconstruit, și nu durabil, ci mereu vremelnic. Ultimii 70 de ani, de asemenea, un sistem criminal parașutat de la Moscova ne’a creat alte decalaje tehnologice.

Trebuie doar să ne vedem de treabă și să avem (mult) simț critic. Din păcate simțul critic ne lipsește în acest moment și suntem pasibili a îngurgita în continuare generație după generație pe nemestecate teoria latinopaților care ne gâdilă mândria. Este și periculos, dar mai ales nedemn. În Germania anilor ’30 când naziștii inventau o istorie glorificantă pentru a motiva dorința de supremație și nevoia de expansiune, practic copiind chiar modelul imperiului roman la care noi ne afiliem fără un drept direct.

Noi ne putem afilia pe drept, doar recunoscând deschis cucerirea acelui imperiu roman de către acei geți porecliți ”goți”, dar și prin accederea la tron a numeroși geți get-begeți de’a lungul existenței efemere a acelui imperiu.

Istoria nu trebuie să servească politicul. Istoria trebuie să servească adevărul. Nimeni nu este perfect, multe teorii vor fi infirmate de descoperiri ulterioare, este normal, dar simțul critic trebuie să aibă grijă să nu cădem în capcana propriilor fantasme, așa cum suntem acum în transa indusă de latinopați.

Apropo, cine a inventat sarmaua? Traian cu siguranță nu a mâncat în viața lui o sarma. și totuși este considerată mâncarea specifică a românilor !!! Suntem turci atunci, dacă ne plac sarmalele?

Sursa: civitaspolitics.org

Citiți și:  LATINOPAȚII ȘI GETOFOBII, NU VOR SĂ FIM URMAȘI DE PELASGO-GEȚI

sau: ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

SE CONTUREAZĂ UNIUNEA CARPATO DANUBIANO PONTICĂ

De câteva zile structurile contrainformative românești se pliază deja pe o noua variantă de lucru. Iar ”planul Trump” pentru ruperea Uniunii Europene, discutat În premiera în cadrul unor discrete întâlniri informale care au avut loc recent În locatii din Side – Turcia, Berlin și Stockholm putând deveni mai repede decât se așteaptă mulți noua ”Biblie” nu doar a serviciilor secrete românești, dar și a liderilor politici care au ales deja sa joace totul pe cartea axei Washington – Tel Aviv.

Oricum, în urma prezentărilor încă neoficiale făcute emisarilor zonei din serviciile secrete românești care se opun definitivarii ”colonizarii economice” a României de catre ”motorul” franco-german pe care însă Moscova îl tureaza tot mai mult, conform propriilor interese s’a creionat deja ”schița” unei analize informative de ultimă oră care face deja furori la vârful sistemului.

Și în care se dezvăluie ”beneficiarilor” ca administrația republicană a SUA va forța tot mai mult ruperea actualei Uniuni Europene în câteva uniuni mai mici, România urmând a fi un pilon important, alături de Polonia, al unei entități interstatale denumită provizoriu drept Uniunea Carpato Danubiano Pontică de către analiștii români.

Oricum, cert este că Trump va juca la rupere și rolul acordat României este unul mai mult decât important în planurile Casei Albe.

Planul de la Langley

Există deja voci autorizate din sistem care susțin că noua hartă a Europei trasata deja de strategii republicani de la Washington ar copia în mare masura noua arhitectură de securitate globala gandită inițial la Langley.

Astfel că, dacă tot va forța ”restructurarea” UE într’o uniune cu mai multe viteze, Angela Merkel si Emmanuel Macron își vor vedea visul cu ochii, dar doar partial.
Pentru ca deja la ultimele conferințe internaționale pe probleme de securitate ținute discret sub influenta republicanilor americani se pune de o micșorare consistentă a actualei Uniuni Europene. Una condusă cu mană de fier de la Berlin și Paris și în care companiile austriece vor continua să reprezinte interfața economică pentru interesele de securitate energetică ale Federației Ruse.

Numai că, într’o prima fază se prevede formarea Uniunii Nordului, formata din cele patru state nordice, Suedia, Norvegia, Finlanda si Danemarca, la care ar urma să adere apoi și țările baltice, dacă acestea vor reusi să’și rezolve gravele vulnerabilități privind asigurarea independentei energetice.

De asemenea, în laboratoarele de peste Ocean s’ar fi stabilit și incurajarea și susținerea logistica a Italiei conduse de conservatorii lui Matteo Salvini de a părăsi pe cont propriu Uniunea Europeana, modelul urmând a fi apoi exportat și în Spania, țară la randul sau sufocata in ultima vreme de imigrantii acceptati de puterea politica de stânga aflata acum la putere.

Uniunea Estica, în trei faze

Cel mai important pentru noi, conform ”planului Trump” România ar urma sa facă parte din Uniunea Estică proiectata pe acoperirea geografică carpato-danubiano-pontică, alături de Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia și Republica Macedonia de Nord.

Apoi, într’o a doua fază ar urma să se alature și Bulgaria, Grecia și Muntenegru.
Iar după o ”inevitabilă” rupere a statului ucrainean, dacă ambițiile expansioniste ale Moscovei nu vor putea fi ținute în frâu, Ucraina de Vest, formată pe teritoriul istoric al Galiției va fi ultima piesa la ”puzzle”-ul gândit la Washington pentru aceasta parte a lumii.

Unul în care Romania nu doar că ar urma să devina principalul pol energetic al noii Uniuni din Estul Europei, dar și principalul aliat al SUA aici. Inclusiv militar, întrucât ”prăbușirea” alianței strategice cu Turcia va obliga Washington-ul sa mute ”linia frontului rece” cu Moscova pe litoralul românesc al Mării Negre.

Se mișcă generalii…

Pentru reușita acestui plan, republicanii americani au nevoie ca de aer de coagularea fortelor conservatoare din Europa. Iar ”dragostea vesnica” jurată de premierii Italei și Ungariei, Matteo Salvini și Viktor Orban este deja percepută ca un succes major al noii diplomații de la Washington. Iar acum ar trebui să se miște și Spania…

Oricum, în ultima vreme s’au întețit conferințele pe această temă, în mod oarecare suprinzător pentru unii, partea română fiind reprezentată la unele dintre acestea de liderii ”partidului generalilor”.

Citește și:  CUM AR ARĂTA ROMÂNIA DUPĂ UNIRE ?

sau:    GETYO, PATRIA DIVINĂ

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

”DACIA CATOLICĂ” A FOST MAI MARE DECÂT ”DACIA FELIX”

De ce afirmăm că Dacia Catolică, adică ”Felicitas Dacia” a fost mai mare decât ”Dacia Romană, numită și ”Dacia Felix”? Pentru că în Sfântul Imperiu Roman (Habsburgic) 1699-1918 ocupa un teritoriu mai mare, decât ocupa Imperiul Roman între anii 106-260, când Aurelian decide să mute provincia la sudul Dunării. Pe harta de mai sus cu roșu sunt marcate domeniile Imperiului Roman, iar cu albastru domeniile care le’au exploatat și controlat suplimentar Imperiul Habsburgic după 1699.

FELICITAS DACIAE / PROFECTIO AUG [USTI] MDCCLXXIII

Împăratul Iosif al II-lea și Colonia ”Felicitas Daciae” ardeleană

„Fericita Dacia” (Transilvania) sau altfel spus ”Călătoria împăratului în 1773”, este o ironică fațetă a istoriei teritoriilor getice. Palatul imperial Hofburg de la Viena este și o pagină de istorie a Transilvaniei. Colonia de la marginea estică a imperiului este o prezenţă mai discretă în conglomeratul de muzee şi monumente din inima Vienei, decât, să zicem, Boemia sau Galiţia, dar există acolo, fără doar şi poate.

Urmele trecutului imperial al Transilvaniei se fac simțite în Josefplatz, în încăperile tezaurului şi în magazinele cu suveniruri, dar cu siguranță şi în alte locuri, pe care, această succintă trecere în revistă nu le acoperă.

Iosif al II-lea când a călătorit în Colonia Transilvania în 1773,  vizitând și colonii precum Ungaria, Slavonia și Banatul, cu această ocazie s’a realizat și grupul statuar care azi poate fi vizitat la Viena în curtea Bibliotecii Naționale fostă Imperială, aflată în Josefsplatz.

Un prim reper foarte vizibil al acestui traseu sui-generis este pilastrul din dreapta-spate al monumentului împăratului Iosif al II-lea, amplasat în faţa Bibliotecii Naţionale a Austriei. Basorelieful îl înfăţişează pe împărat, în ţinută militară romană, ”primind omagiile” Coloniei Dacia, personificată de o femeie îngenuncheată în faţa împăratului călare, care îi ţine mâna dreaptă în mâna sa.

În cealaltă mână, lăsată pe lângă corp, ”Colonia Dacia” reprezentată sub o formă feminină, ţine un scut cu blazonul Transilvaniei: acvila, cele şapte turnuri soarele şi luna, toate însemne ce’i reprezintă pe români. Atitudinea împăratului este una blândă, protectoare şi radiază bunăvoinţă faţă de femeia îngenuncheată. În fundal, este reprezentată zeiţa Fortuna, golind un corn al abundenţei.

Basorelieful poartă inscripţia ”Felicitas Daciae” (Fericirea Daciei) în partea superioară şi Profectio Avg[usti] MDCCLXXIII (Plecarea împăratului 1773) în cea inferioară. Opera de artă este practic identică cu reversul medaliei emise în 1773 cu ocazia plecării împăratului din Transilvania, după vizita întreprinsă de acesta în provincie. Fără îndoială, medalia în cauză a fost sursa de inspiraţie a sculptorului.

Statuia din Josefplatz este opera lui Franz Anton Zauner, care a început lucrul la ea în 1795, la cinci ani de la moartea împăratului, şi a finalizat’o abia în 1806. Iosif al II-lea a vizitat de mai multe ori Transilvania, atitudinea sa prietenoasă faţă de români fiind la baza mitului ”bunului împărat”, care a rezistat în zona rurală a Transilvaniei vreme de peste un secol. Hotelul ”Împăratul romanilor” din Sibiu, fondat chiar în 1773, a fost botezat aşa în cinstea sa. Iată titulatura completă a acestui împărat:

Iosif al II-lea, prin harul lui Dumnezeu ales Împărat Roman, pentru totdeauna August, Rege în Germania, Rege al Ierusalimului, Ungariei, Boemiei, Dalmaţiei, Croaţiei, Slavoniei, Galiciei şi Lodomeriei, Arhiduce de Austria, Duce de Burgundia, Lorena, Stiria, Carintia, Carniola, Mare Duce de Toscana, Mare Principe al Transilvaniei, Margraf al Moraviei, Duce de Brabant, Limburg, Luxemburg, Gelderland, Württemberg, Silezia Sus şi de Jos, Milano, Mantua, Parma, Piacenza, Guastalla, Auschwitz, Zator, Calabria, Bar, Montferrat, Teschen, Prinţ de Suabia, Charleville, Conte princiar de Habsburg, Flandra, Tirol, Hennegau, Kyburg, Gorizia, Gradisca, Margraf al Sfântului Imperiu Roman, Burgau, Lusatia de Sus şi de Jos, Pont-à-Mousson, Nomeny, Conte de Namur, Provence, Vaudémont, Blâmont, Zutphen, Saarwerden, Salm, Falkenstein, Senior al Mărcii Venzilor şi de Mechelen.

În total, aproape 60 de teritorii !!!

Statuia împăratului este încadrată de 4 stâlpi de peste 2 metri pe care sunt așezate aceste reliefuri. În cel cu ”Fericita Dacia” se observă și stema Ardealului, lucru care dovedește ce reprezenta spațiul carpatic pentru Imperiul Roman, dar și pentru Sfântul Imperiu Romano-German, iar spațiul carpatic se dorea catolicizat și stăpânit, iar acest relief dovedește că doar Ardealul a fost considerată ”Daciae” mai întâi de Roma antică, adică vechea colonie romană Dacia care a avut doar 150 de existență, și care pe lângă Ardeal includea Oltenia și parțial Banatul, apoi de către Roma Catolică, aceste regiuni find incluse și Imperiului Habsburgic.

La câţiva paşi de Josefplatz, printre exponatele importante aflate în tezaurul imperial de la Hofburg se numără coroana principelui ardelean Ştefan Bocskay.

Acesta a condus armatele transilvănene care între 1604 şi 1606 au reuşit să le respingă pe cele habsburgice din Transilvania, restabilind autonomia principatului, sub suzeranitatea Imperiului Otoman. În 1605, el a fost ales principe, dar şi rege al Ungariei, titlu revendicat şi de habsburgi. Bocskay a fost confirmat în ambele poziţii de sultanul Ahmed I, care i’a făcut cadou o coroană superbă, din aur, bătută cu rubine, smaralde, safire, turcoaze şi perle.

Cu aceasta, principele transilvănean a fost încoronat ca rege al Ungariei de către marele vizir Lala Mehmed Paşa, în 11 noiembrie 1605. Pentru a nu înfuria curtea vieneză şi mai tare, Bocskay a susţinut că priveşte coroana nu ca pe un simbol al suveraniăţii, ci doar ca pe un cadou de la turci.

Nu se cunoaşte numele celui care a fabricat coroana, dar se presupune că aceasta a fost realizată în Persia. Cum în lumea otomană coroanele erau neobişnuite, sursa de inspiraţie pentru coroana lui Bocskay au constituit’o mitrele episcopale ortodoxe, acestea fiind la rândul lor inspirate de coroanele bizantine. Coroana principelui transilvănean este alcătuită din două părţi principale: un inel larg, cu o corolă de flori de crin stilizate, şi cupola care porneşte din acest inel. Bijuteria a ajuns în posesia Habsburgilor în 1610, după moartea lui Bocskay şi încoronarea ca rege al Ungariei a arhiducelui de Austria, Matthias. Dieta Ungariei a decis să îi ofere acestuia coroana, care a fost adusă la Viena de palatinul Gheorghe Thurzo. Coroana este expusă alături de cutia în care a fost trimisă de sultan, fabricată la Isfahan, din piele de Persia.

”Felicitas Daciae” pe stema monarhiei

Transilvania mai este prezentă şi pe două dintre tabardurile (tunici scurte şi fără mâneci, care se purtau peste armură) heralzilor imperiali, obiecte de îmbrăcăminte expuse tot în sălile care adăpostesc tezaurul. Una dintre tunici este din 1813, iar a doua este din 1830. În primul caz, stema Transilvaniei este prezentă în partea stângă a scutului blazonului imperial, la mijloc.

În al doilea caz, este vorba de tabardul purtat de herald cu ocazia încoronării lui Ferdinand I ca rege tânăr al Ungariei. Vulturul bicefal este reprezentat purtând două coroane, ale Ungariei şi Boemiei, deasupra cărora se află coroana imperială. Într-una din gheare are sabia şi sceptrul, în cealaltă, globul, toate trei însemne ale puterii imperiale. Pe pieptul vulturului se regăseşte stema Casei de Habsburg-Lorena, de aceasta fiind prinse cu coliere însemnele ordinelor imperiului: Ordinul Lânii de Aur, Ordinul Militar Maria Theresia, Ordinul unguresc al Sfântului Ştefan, Ordinul austriac Leopold şi Ordinul austriac al Coroanei de Fier. Pe aripi, vulturul poartă 11 scuturi cu stemele celor mai importante ţinuturi ale habsburgilor.

Aici, Transilvania este reprezentată în partea dreaptă, a treia stemă, numărând de sus. Privind de la stânga la dreapta şi de sus în jos, cele 11 steme reprezintă Ungaria, Galiţia, Austria de Jos, Salzburg, Stiria, Tirol, Carintia (stânga) şi Carniola (dreapta), Moravia (stânga) şi Silezia (dreapta), Transilvania, Iliria şi Boemia. Interesant este că autorul somptuoasei broderii a greşit culoarea leului de pe blazonul Tirolului, reprezentându’l negru, şi nu roşu.

Această stemă a devenit în 1867, cu foarte puţine modificări, operate la modul de reprezentare a însemnelor ordinelor imperiale, stema medie a Austro-Ungariei, până în 1915. Un pliant-suvenir cu arborele genealogic al Habsburgilor, care are pe copertă această stemă se găseşte de cumpărat la aproape toate magazinele de profil.

În 1915, stema în cauză a fost schimbată cu una în care provinciile care ţineau de coroana Sfântului Ştefan erau reprezentate pe alt scut decât cele administrate de Viena. Acest blazon, în care Transilvania figurează în partea din dreapta-jos a scutului din dreapta, a avut o viaţă extrem de scurtă, fiindcă imperiul a murit trei ani mai târziu.

Pe mulți români aceste realități îi deranjează, și probabil le zdruncină serios percepția și cunoștințele despre istoria acestor locuri, dar adevărul este uneori atât de simplu de spus, și chiar de acceptat și înțeles. De asemenea, sunt destui așa numiți ”daciști” cu aere de istorici care chiar asta și’ar dori de la țara noastră, să fie în continuare o colonie a unui imperiu german, ori roman sau romano-german și nu vreun regat sau imperiu de sine-stătător.

Ceea ce trebuie subliniat este că Imperiul Habsburgic a reușit performanța să includă mult mai mult în zona de influență a Romei: întreg Banatul, toată Crișana, Maramureșul, cât și Bukowina (Nordul Moldovei), teritorii care niciodată în istorie nu au fost cucerite de Imperiul Roman. Dar doar atât înseamnă ”Dacia” și pentru Vatican, ”Felicitas Dacia” fiind un relief făcut în cinstea împăratului, dar prin care catolicii se și felicitau de reușita lor incredibilă ca după ce geții au distrus imperiul roman, să revină în Carpați și să recâștige teritoriile pierdute.

Pe relief este Împăratul habsburgilor Iosif al II-lea, născut Joseph Benedikt August Johann Anton Michael Adam în Casa de Habsburg-Lothringen, (n. 13 martie 1741, Viena – d. 20 februarie 1790, Viena) fiul cel mare al Mariei Thereza, a fost împărat al Sfântului Imperiu Roman între anii 1765-1790. A fost, de asemenea, rege al Ungariei, Boemiei, Transilvaniei inclusă în 1699.

Blazonul Ardealului există și pe relieful de la Viena și pe moneda aniversară emisă cu acceași ocazie și inscripționată cu ”Felicitas Daciae”, ținută de o cucoană care simbolic ar plăti birul împăratului. În poza de mai jos avem un detaliu:

Semnificația acestei monede aniversare, dar și a reliefului de la Viena dacă mai era nevoie de vreo altă dovadă, este că Roma Catolică prin Vatican și toți regii și împărații care s’au închinat Papei, au fost și s’au considerat mereu conducători și continuatori ai imperiului Roman de vest dispărut la 476.

De asemenea, Felicitas, are conotații ce nu pot fi contestate și sunt exclusiv de sorginte romană.

Ce înseamnă ”Felicitas” și cum trebuie tradus în legătură sa cu Ardealul?

Felicitas în cultura antică romană derivă de la adjectivul latin, Felix – „rodnic, binecuvântat, fericit, norocos” și este o condiție a productivității, binecuvântării sau fericirii inspirată de divinitate.

Felicitas ar putea cuprinde atât fertilitatea unei femei, cât și norocul sau norocul generalului. Personificarea divină a lui Felicitas a fost cultivată ca o zeiță, deși felicitas poate fi tradus ca „noroc”, iar zeița Felicitas împărtășește unele caracteristici și atribute cu cele ale Fortunei, dar cele două se disting în religia romană. Fortuna a fost imprevizibilă, iar efectele sale puteau fi negative, deoarece se recunoaște existența unui altar pentru Mala Fortuna, ”Fortuna Rea” (Ghinion).

Felicitas, cu toate acestea, avut întotdeauna o semnificație pozitivă. Apare cu mai multe epitete care se concentrează asupra aspectelor puterii sale divine.

Felicitas avea un templu la Roma încă din mijlocul secolului al II-lea î.Hr., iar în timpul perioadei republicane a fost onorat la două festivaluri oficiale ale religiei de stat romane, la 1 iulie împreună cu Juno și 9 octombrie ca Fausta Felicitas. Felicitas a continuat să joace un rol important în cultul imperial și a fost prezentat frecvent pe monede ca simbol al bogăției și prosperității Imperiului Roman, cât și mai târziu al Celui Romano-German.

Atributele sale primare sunt caduceul și cornucopia, iar cuvântul englez „felicity” derivă din felicitas, și probabil și acel ”a felicita” românesc, via franceză din ”feliciter”.

În sensul său religios, felix înseamnă „binecuvântat, sub protecția sau favoarea zeilor, fericit”. Ceea ce este felix a atins păcatul divin, o stare de armonie sau pace cu lumea divină.

Cuvântul derivă din arhaicul european * dhe (i) l, adică „fericit, roditor, productiv, plin de hrană”. Cuvintele latine asociate includ femina – „femeie” (persoana care furnizează hrana sau dă sân bebelușului); felo – „a suge” în ceea ce privește un copil; filius – „fiu” (o persoană alăptată); și , probabil , fello, fellare – pentru a efectua felație, cu un înțeles inițial non-sexual «a suge».

Asocierea magică continuă cu a potenței sexuale, creșterea și norocul general a productivității este indicată de inscripția ”Hic habitat Felicitas” («Felicitas locuiește aici») pe un relief apotropaic a unui falus la o brutărie din Pompei.

În cultura arhaică romană, felicitas a fost o calitate care exprima legăturile strânse dintre religie și agricultură. Felicitas a fost pusă în discuție atunci când sacrificiul Suovetauriliei condus de Cato Bătrânul ca cenzor în 184 î.Hr. a fost provocat ca fiind neproductiv, poate pentru viciu, eroare rituală. Suovetaurilla a fost unul dintre ritualurile cele mai sacre și tradiționale ale religiei romane: sacrificiul unui porc (sus), unei oi (ovis) și unui taur (taurus) divinității Marte pentru a binecuvânta și purifica terenurilor (lustratio).

În următorii trei ani, Roma a fost afectată de o serie de semne boli și prodigii (prodigia –  eveniment extraordinar, cu caracter magic sau supranatural; minune, miracol), cum ar fi furtuni puternice, epidemii și ”dușuri de sânge”, care a necesitat o serie de explicații și invinovățiri (supplicationes). Discursul pe care Cato l’a făcut să se justifice este cunoscut sub numele de ”Oratio de lustri sui felicitate”, „Discurs despre Felicitas al lui Lustrum” și supraviețuiește doar ca o posibila citare de către o sursă ulterioară. Lustrația a fost inițial un sacrificiu pentru ispășire și purificare oferite de către unul dintre cenzori în numele poporului roman, la încheierea recensământului, iar sacrificiul era adesea sub forma unui sacrificiu animal, cunoscut sub numele de suovetaurilia .

Cato spune că ar trebui să se găsească o ”Lustrație” care sa producă ”felicitas”, „dacă culturile ar fi umplut depozitele, dacă vinul ar fi fost abundent, dacă uleiul de măsline ar fi curs în mod deliberat din livezi”, indiferent în ce altfel de formă ar fi putut să apară. Eficacitatea unui ritual ar putea fi exprimată prin ”Felicitas”.

Abilitatea de a promova felicitas a devenit o dovadă a excelenței și a îngăduinței divine. Felicitas a fost, în același timp, un dar divin, o calitate care a trăit într’un individ și o capacitate transmisibilă de a genera condiții productive în afara lui: a fost o formă de ”autoritate carismatică”.

Cicero enumeră Felicitas ca fiind unul dintre cele patru virtuți ale exemplului general, împreună cu cunoștințe de științe militare (scientia rei militaris), Virtus (ambele ”vitejie“ și ”virtute”), și auctoritas – ”autoritate”. Virtus a fost un compliment normal pentru felicitas, despre care nu se părea că se leagă de cei nevrednici. Cicero a atribuit Felicitas în special lui Pompeius Magnus (”Pompei cel Mare”), și a distins în acest Felicitas chiar norocul divin de care s’au bucurat generali de succes, cum ar fi Fabius Maximus, Marcellus, Scipio cel Tânăr și Marius.

Scrierile (sententiae) lui Publilius Syrus sunt deseori atașate de calitățile divine, inclusiv de Felicitas:

”Felicitas-ul poporului este puternic atunci când este milostiv” (”Potențiali misericori publica est Felicitas).

Felicitas a fost cuvântul de ordine folosit de trupele lui Iulius Caesar la bătălia de la Thapsus, numele de divinități și personificări divine fiind adesea înregistrate în acest scop în ultima republică.

Felicitas Iulia (”Julian Felicitas”) a fost numele unei colonii din Hispania, care a fost restaurată sub Caesar și cunoscută și ca Olisipo, actuala Lisabona, Portugalia.

Un calendar din Cumae arată că un ”supplicationes” a fost sărbătorit pe 16 aprilie pentru ”Felicitas” – ul Imperiului, în cinstea zilei în care Augustus a fost prima dată aclamat ca împărat.

În timpul republicii, numai monedele, printre care și Felicitas, erau doar personificări divine despre care se știa că au avut un templu sau un altar public. Pe singurul tip de monedă republicană, Felicitas apare cu un bust și purtând o diademă. Pe monedele romane existente, Felicitas apare cu un caduceu numai în perioada imperială. Primul exemplu cunoscut este Felicitas Publica pe un dupondius emis sub Galba.

Felicitas Temporum reprezentat de o pereche de cornucopiae pe un denarius (193-194 d.Hr.), emis sub Pescennius Niger

Felicitas Temporum (”Prosperitatea timpului”), reflectând o ideologie a epocii de aur, a fost printre virtuțile inovatoare care au început să apară în timpul domniei lui Traian și Antoninus Pius.

Sub Septimius Severus, a cărui domnie a urmat extrem de scurtei durate a mandatului unui luider militar, Pertinax și în condiții nesatisfăcătoare sub Commodus, monedele folosite pentru a exprima eforturile sale spre restabilirea ”Pax Romana”, cu teme precum ”Felicitas Temporum” și ”Felicitas saeculi” (”Prosperitata Epocii”, Saeculum), a predominat în anii 200-202.

Unele monede imperiale folosesc aceste fraze cu imagini ale femeilor și copiilor în familia împăratului.

Când Imperiul a venit sub conducere creștină, virtuțile personificate care fuseseră cultivate ca zeități ar putea fi tratate ca concepte abstracte, deși ulterior Imperiul de la Niceea a adoptat numeroase tradiții elenice, inclusiv o versiune a zilei de sărbătoare a prosperității ”Felicitanalia”, descrisă de Ovid în 11 cartea Fasti (poezie).

Felicitas Perpetua Saeculi (”Perpetua fericire a erei”) apare pe o monedă emisă sub Constantin, primul împărat care s’a convertit la creștinism.

Concluzia pe care lesne o tragem este că Ardealul sau oricare dintre coloniile imperiale ale Romei Antice, sau Romei Catolice, au fost într’un fel sau altul un Felicitas care aduceau numeroase beneficii în averi, produse sau resurse naturale, iar cei care susțin prin orice mijloc ”Dacia” nu sunt decât niște unelte în slujba lor, conștiente sau inconștiente. Toate teritoriile getice care se regăseau în Imperiul Habsburgic până în 1918, când acesta se destramă, am putea să le numim generic, ”Dacia Catolică”, pentru că s’a urmărit asiduu acest scop

Uneori regăsim această manifestare inconștientă și la unii care au ca ocupație  repunerea adevărului istoric la locul lui prin demontarea minciunilor despre istoria românilor, sau cel puțin așa cred ei:

DANIEL ROXIN, NECONVINGĂTOR ÎN ÎNCERCAREA DE A MENȚINE ÎN CIRCULAȚIE TERMENII: DAC, DACI, DACIA

Citește și:  ”DACO-TRACIZAREA” GEȚILOR

sau:  DACII ERAU TOT GEȚI

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

Sursă: laudator.blog.hu, Bogdan Stanciu

CUI I’AR FOLOSI O AUTONOMIE A UNOR JUDEȚE ARDELENE SAU MOLDOVENE?


Vom aborda fără prejudecăți un subiect care deși este tabu printre români, este foarte dezbătut de mințile înfierbântate de iredentism ale alogenilor care trăiesc în România și care nu s’au împăcat cu consecințele Conferinței de Pace de la Paris din 1947, tratat în care au fost incluse o serie de clauze care defineau despăgubirile de război, drepturile minorităților și ajustări teritoriale incluzând modificări ale frontierelor Româno-Ungare, Sovieto-Române, Bulgaro-Române, Ungaro-Slovace etc.

Ne gândim evident la maghiarofoni, și spunem maghiarofoni pentru că mulți dintre ei sunt români maghiarizați în generațiile trecute, dar și la câțiva români care cochetează cu ideile secesioniste, mulți dintre ei amăgiți de mirajul unei vieți mai bune similar cu cel din occident și care cred ei s’ar rezolva prin simpla modificare de frontiere. Pe 15 martie, maghiarii din România și, în special, cei din secuime vor autonomie. În ultimii ani, de ziua națională a maghiarilor, subiectul autonomiei teritoriale a tot apărut în peisajul manifestărilor din această zi.

Autonomia apare, precum ghioceii, în martie și se ofilește, de obicei, în vară după discursul lui Viktor Orban la Universitatea de vară de la Băile Tușnad. Cam atât durează ciclul de vegetație al subiectului autonomiei.

Subiectul este uneori adus în dezbatere și de către unii reprezentanți ai administrațiilor locale nemulțumite uneori de cum sunt gestionate bugetele naționale.

Deci, cum ar arăta cele trei mari provincii ale României dacă ar fi independente?

MOLDOVA VA STA CEL MAI PROST

Motiv pentru care nu există tendințe serioase de autonomie.
O Moldovă independentă, formată din cele opt județe din nord-estul României, ar avea o populație rezidentă de 4,1 milioane de locuitori (21% din populația României) și o suprafață de 46,2 mii de km pătrați (19,4% din teritoriul Românei – vezi POZA).
Economia Moldovei independente ar însemna un PIB de 97,8 miliarde de lei (21,8 miliarde euro), conform datelor CNP din anul 2016.

Ca pondere în economia națională, Moldova înseamnă 12,8% din PIB-ul României. Așadar, avem o mare diferență între ponderea popualției (21%) și cea deținută în PIB-ul național (12,8%), ceea ce duce la un PIB pa cap de locuitor cu 38% mai mic decât media națională (23,88 mii față de 38,65 mii lei – vezi datele din imagine). E o diferență mare de productivitate pe locuitor, conform datelor din 2016, între regiunea Moldovei și media națională (5,3 mii față de 8,6 mii euro, la cursul mediu BNR).

Taxele colectate la nivel regional anul trecut s’au ridicat la valoarea de 12,54 mld. lei (10,8% din taxele colectate la nivel regional). În cazul unei independențe, aceste taxe ar crește pentru că li s’ar adăuga taxele colectate prin intermediul Direcției Generale a Marilor Contribuabili, care colectează la nivel central direct de la marile companii indiferent de județul unde își au centrul.

E probabil ca suma taxelor colectate să mai crească cu 50% în cazul unei ipotetice independențe, ceea ce ar duce nivelul taxelor colectate la aproape 4,2 miliarde de euro, de aproape 2 ori mai mult decât au primit administrațiile locale în 2016 (10,7 mld. lei, respectiv 2,38 mld. euro).

Raportul bugete locale/cheltuieli buget consolidat a fost anul trecut de 1/4 (59 mld. lei venituri bugete locale / 242 mld. lei cheltuieli buget consolidat). Taxele colectate într’o ipotetică Moldovă independentă sunt insuficiente pentru a menține actualul nivel al cheltuielilor.

În consecință, considerăm că o eventuală autonomie, vor ajuta doar tendințelor din exterior, în speță Budapestei și Moscovei în planurile lor de destabilizare a României.

Citiți și:  CUM DEZINFORMĂM ROMÂNII CA SĂ ADERE LA IDEEA FEDERALIZĂRII

TRANSILVANIA (Ardeal+Banat+Crișana+Maramureș) SE VA MAGHIARIZA MAI RAPID DECÂT SE PETRECE ÎN INTERIORUL ROMÂNIEI

În Transilvania principalul motor secesionist o reprezintă UDMR și PPMT, partide ungurești care trag către o unire cu Ungaria, nicidecum pentru o independență reală a Județelor Covasna-Harghita sau a Ardealului ca întreg.

Cei 5,5 milioane de români din Ardeal nu’și doresc cu adevărat o independență care le’ar aduce o scădere a ponderii lor și vor deschide calea spre o maghiarizare și catolicizare grăbită precum se întâmplă în Harghita și Covasna.

18 milioane de români sunt mai greu de maghiarizat într’o politică națională a României, față de 5,5 milioane de români la o masă de 11 milioane de maghiarofoni (Ungaria+ maghiarofonii din Ardeal).

O Transilvanie independentă ar avea o suprafață de 100,3 mii km pătrați (42,2% din suprafața României) și o populație rezidentă de 6,7 milioane de locuitori (34% din populația României – vezi datele din poză).

Economia Transilvaniei ne arată că în eventualitatea unei independențe, PIB-ul ar fi echivalent cu 31,7% din PIB-ul național la nivelul anului 2016. Cele 221,4 miliarde de lei, cât reprezintă PIB-ul Transilvaniei, sunt echivalente cu 49,3 miliarde de euro, la cursul mediu din 2016.

PIB-ul pe cap de locuitor din Transilvania e sub media națională (93,1% din media națională), conform datelor din 2016. PIB-ul pe cap de locuitor din Transilvania se ridica la valoarea de 35,99 mii lei (8 mii euro), cu 2,66 mii lei (600 euro) mai puțin decât media națională de 38,65 mii lei (8,6 mii euro).

Deci, și în cazul Transilvaniei vorbim de o productivitate pe locuitor mai mică decât media națională. Asta e o chestiune pe care propagandiști lugubri și fără cunoștințe solide de economie, precum Sabin Gherman, omit să o expună public atunci când ne explică criteriile economice care ar sta la baza unei autonomii extinse, dacă nu chiar independență, a Transilvaniei.

Taxele colectate din Transilvania, ”cele care îngrașă Bucureștiul”, conform panourilor electorale ale UDMR de la ultimele alegeri, se ridicau la valoarea de 33,98 miliarde lei (29,2% din taxele colectate la nivel regional).

ANAF-ul nostru colectează taxe prin direcțiile regionale la nivel de teritoriu, de la persoanele fizice și companiile mici și mijlocii (58% din totalul taxelor colectate în 2016), și Direcția Generală a Marilor Contribuabili, care colectează direct de la marile companii, indiferent de regiune (42% din totalul taxelor colectate anul trecut). Nu avem o statistică teritorială de la nivelul marilor contribuabili, dar avem de la nivelul direcțiilor regionale, și conform acesteia, în Transilvania se colectează aproape 7,6 miliarde de euro din totalul taxelor colectate la nivel regional (26 mld. euro). Această sumă, probabil, va mai crește cu cel puțin 50% prin mutarea taxelor de la marii contribuabili la nivel regional în cazul unei ipotetice independențe.

În 2016 administrațiile locale din această regiune au avut venituri de 4,6 miliarde euro (20,5 mld. lei). Dar trebuie să ne gândim că, din bugetul de 11 – 12 miliarde de euro al unei Transilvanii independente, pe lângă cele 4,6 mld. euro, cât revenind aministrațiilor locale, vor trebui suportate pensiile, datoria publică, sistemul de sănătate, de învățământ, administrația centrală, structurile de apărare, etc.
Raportul între bugetele locale și bugetul central ar fi de 1/2,6, tot insuficient pentru a menține actualul nivel al cheltuielilor.

HARGHITA ȘI COVASNA TOT MAI SĂRACE

De ce ar avea nevoie maghiarofonii de autonomie, ținând cont că cele două județe sunt tot mai sărace? Cât de mult au rămas în urmă economiile Harghitei, Covasnei și Mureșului față de media națională din 1995 încoace?

Cele două și ceva județe pe teritoriul cărora se întinde așa-zisul Ținut Secuiesc, pentru că doar o parte din județul Mureș face parte din acest ținut, au fost conduse de liderii maghiari din anii `90 încoace. Dacă în cazul Mureșului, influența liderilor maghiari a fost ceva mai redusă, în cazul Harghitei și Covasnei, putem spune că UDMR-ul a condus fără drept de contestare aceste județe de mai bine de 28 de ani.

Așadar, putem aprecia că evoluția economiei din aceste județe din 1995 încoace li se datorează în bună măsură și liderilor maghiari. De ce din 1995 încoace? Pentru că datele INS-ului privind PIB-ul de la nivel de județe încep din anul 1995 și se opresc în 2015. Pentru anii 2016 și 2017, am apelat la datele Comisiei Naționale de Prognoză.

Cum au evoluat economiile județelor Mureș, Harghita și Covasna între 1995 și 2017?

Am ales ca indicator PIB-ul pe cap de locuitor în prețuri curente exprimat dolari la cursul mediu de schimb (euro încă nu exista în 1995). Fiind un indicator agregat, PIB-ul înglobează și evoluția unor indicatori precum veniturile, exporturile nete, consumul, etc. Deci, dintre toți indicatorii economici, e cel mai potrivit pentru a face o comparație.

Datele INS ne arată că toate cele trei județe au pierdut teren în raport cu media națională, dar și cu media regiunii de dezvoltare din care fac parte (vezi tabelul din imagine). Cele trei județe, alături de Brașov, Sibiu și Alba, formează împreună regiunea de dezvoltare Centru.

Dacă în 1995, PIB-ul pe cap de locuitor din această regiune era la la un nivel de 104% din media națională (1.724 $ față de 1.656 $), anul trecut, acest indicator era sub media națională, situându’se la un nivel 94,3% (10,14 mii $ față de 10,76 mii $). Datele din 2016 și 2017 sunt estimări ale Comisiei Naționale de Prognoză. Totuși, această regiune era căzută sub media națională și în 2005, și în 2010, și în 2015, iar în acest caz vorbim de date definitive.

Cine sunt vinovații pentru această scădere de productivitate a regiunii în raport cu media națională?

Cele trei județe luate în discuție sunt principalii vinovați, adică Mureș, Harghita și Covasna. Celelalte județe din regiune, Sibiu (11,28 mii $ ), Brașov (12,77 mii $) și Alba (11,64 mii $) se situau în 2017 peste media națională a PIB-ului pe cap de locuitor (10,76 mii $), iar două dintre acestea, Alba și Sibiu, se aflau sub media națională în 1995 (vezi tabelul din imagine).

Ce au aceste județe în comun?

Administrație condusă de formațiunile politice ale etniei maghiare, formațiuni care militează pentru o politică izolaționistă pentru a’și conserva numărul de voturi.

Să le luăm pe rând:

Județul Mureș

Mureșul se afla în 1995 foarte aproape de media națională a PIB-ului pe cap de locuitor (99,2%; 1.644 $ față de 1.656 $), iar anul trecut s’a situat la un nivel 78,6% (8,45 mii $ față de 10,76 mii $).
A pierdut teren și față de media regiunii de dezvoltare. Dacă în 1995, era la un nivel de 95,3% din media PIB-ului pe cap de locuitor din regiunea Centru (1.644 $ față de 1.724 $), anul trecut era la 83,3% (8,45 mii $ față de 10,14 mii $). În cazul Mureșului, vorbim de o scădere mai mică față de cele două medii (națională și regională), iar în cazul celorlalte două județe scăderile sunt și mai mari.

Județul Harghita

În 1995, acest județ se situa la un nivel de 96,3% din media națională a PIB-ului pe cap de locuitor (1.595 $ față de 1.644 $) și de 92,5% din media regională. Anul trecut se situa la un nivel de 67,9% din media națională a PIB-ului pe cap de locuitor și de 72% din media regională (7,3 mii $ față de 10,14 mii $, respectiv 10,76 mii $).

Județul Covasna

Acest județ are cea mai spectaculoasă cădere față de mediile națională și regională ale PIB-ului pe cap de locuitor. În 1995 era al doilea județ al regiunii Centru în privința PIB-ului pe cap de locuitor, situându’se la un nivel de 103,4% din media regională și la 107,6% față de media națională (1.783 $ față de 1.724 $, respectiv 1.656 $).

În 2017  PIB-ul pe cap de locuitor din acest județ a fost, potrivit CNP, de 7,15 mii $, adică 70,5% din din media regională și 66,5% din media națională. E evidentă prăbușirea față de anul 1995.

Cele trei județe care, parțial sau aproape în totalitate, au fost conduse de reprezentații etniei maghiare din 1995 încoace au pierdut teren față de nivelurile de dezvoltare economică regional și național. Politicile de enclavizare etnică și economică au condus la un regres economic. Acum un an și ceva, la alegerile parlamentare, UDMR-ul defila cu sloganuri legate de independență fiscală, deși, și la acest capitol, județele majoritar maghiare sunt mult sub media națională.

E o politică demagogică și păguboasă care nu face decât să creeze un mic Lesotho în interiorul României, doar din rațiuni de conservare a unui procent din voturi care să permită UDMR-ului accesul în Parlament. Bunăstarea viitoarelor generații din aceste județe ale României e sacrificată din rațiuni ce țin de pensiile speciale ale parlamentarilor.

Trist.

ȚARA ROMÂNEASCĂ CEA MAI CÂȘTIGATĂ ÎN CAZUL INDEPENDENȚEI

Țara Românească și Dobrogea stau cel mai bine economic, contrar celor vehiculate de propaganda maghiarofonilor.

În cazul unei ipotetice independențe a Țării Românești, ar apărea un diferend teritorial cu o Moldovă independentă. Regiunea Dobrogei ar fi sursa diferentului, pentru că aceasta a fost alipită Principatelor în anul 1878, în urma războiului de independență, iar în schimbul acesteia s’a renunțat la cele trei județe din sudul Basarabiei în favoarea Imperiului Țarist (Cahul, Bolgrad și Ismail), județe care aparțineau de drept Moldovei încă înainte de unire. Deci, Principatele Unite, pentru a obține Dobrogea în 1878 au renunțat la un teritoriu al Moldovei.

Acest diferend dispare în cazul Unirii cu Basarabia.

Presupunând că Țara Românească ar păstra Dobrogea, populația noului stat independent ar fi de 8,9 milioane (45% din populația României), iar teritoriul ar fi de 91,9 mii km pătrați (38,5% din teritoriul României – vezi datele din poză).
Economia Țării Românești ar însemna un PIB total de 421,8 miliarde de lei (93,9 miliarde euro), la nivelul anului 2016, ceea cea ar însemna o pondere de 55,4% din PIB-ul României.

PIB-ul pe cap de locuitor din Țara Românească ar fi echivalent cu 122,6% din media națională (47,39 mii față de 38,65 mii lei). La cursul mediu de anul trecut, PIB-ul pe cap de locuitor din Țara Românească ar fi echivalent cu 10,6 mii euro.
De unde vine această productivitate ridicată din sud?

Sursa principală e regiunea capitalei, al cărui PIB total se ridică la 209 miliarde lei, deci aproape jumătate din PIB-ul Țării Românești. Fără regiunea capitalei, ce include și Ilfovul, PIB-ul pe locuitor din Țara Românească ar fi de 32,1 mii lei (83,1% din media națională).

De unde vine productivitatea ridicată din capitală?

PIB-ul regional cuprinde doar ceea ce se produce local într’o regiune și nu cum cred unii secesioniști ignoranți, că Bucureștiul are un PIB ridicat pentru că aici își au sediul toate marile companii.

Dacă McDonanld`s are sediul în București și restaurante în restul țării, statistica teritorială va încerca să cuprindă activitatea restaurantelor din fiecare județ în PIB-ul județului. La centru, adică în PIB-ul Bucureștiului, va intra activitatea restaurantelor din București plus cea a managementului central de la Mc Donald`s, care e localizat tot în București.

PIB-ul din capitală e ridicat pentru că aici e cea mai mare piață din România, piață care nu are nevoie mare de autostrăzi și alte proiecte de infrastructură pentru a fi accesibilă unui investitor. Cele aproape 2,3 milioane de rezidenți, și peste 3,5 milioane adăugând navetiștii cu venituri mult peste media națională, sunt un magnet pentru mediul de afaceri. La sfârșitul anului trecut, conform BNR, aproape 60% din investițiile străine directe din România erau localizate în regiunea capitalei.

În cazul unei ipotetice separări a celor trei provincii istorice, Bucureștiul nu va suferi mult, pentru că va constitui în continuare un pol de atracție prin dimensiunile sale.
Taxele colectate la nivel regional în sudul României au o pondere în totalul taxelor colectate de 60% (70,02 mld. lei, respectiv 15,6 mld. euro). Capitala e perla coroanei în materie de colectat taxe. Peste 37% din taxele colectate la nivel regional sunt colectate de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București. Și nu vorbim despre taxele de la companiile mari, care, așa cum am spus, sunt colectate separat.

În cazul în care companiile mari ar cotiza la celelalte regiuni, tot sudul ar ieși în câștig, pentru că aproape 70% din cele 2.940 de mari contribuabili își au sediul în județele din sud și în capitală. În regiunea capitalei, anul acesta, erau 1.520 de mari contribuabili. E probabil ca numărul acestora să se diminueze, dar tot ar rămâne ceva mai mult decât în celelalte provincii, pentru că și piața de 8,9 milioane de locuitori ar fi mai mare. Deci, cele 15,6 miliarde de euro cât reprezintă taxele colectate la nivel regional au șanse să se dubleze în eventualitatea unei treceri a marilor companii la bugetul ipoteticei Țări Românești.

În 2016 județele din sud au avut venituri ale administrațiilor locale în valoare de 6,3 mld. euro (28,3 mld. lei). Suma pare suportabilă pentru un buget de 30 miliarde lei și chiar mai rămân bani pentru susținerea pensiilor, sănătății, administrației centrale, învățământului, armatei etc.

Raportul între bugetele locale și bugetul total ar fi de 1/4,7, mai mare decât cel din prezent. Vedem, așadar, că sudul susține prin taxe restul țării deocamdată și nu invers.
Dacă ar fi să aplicăm criteriile catalanilor, cea mai îndreptățită provincie istorică care ar trebui să lupte pentru independență e Țara Românească. Dacă ar fi să ne ghidăm după cât de discriminate și neglijate economic sunt provinciile istorice, atunci Moldova ar fi cea mai îndreptățită să’și dorească independența, dar din punct de vedere al sustenabilității fiscale, ar fi un dezastru pentru această regiune.

Desigur acestea sunt calcule ipotetice făcute de situl analizeeconomice.ro, pentru că nu românii își doresc 4 state românești independente, ci doar alogenii anti-români cu predilecție.

De asemenea, nu e sigur că județe ca Hunedoara, Alba, Sibiu, Brașov, Caraș, Bistrița sau cea mai mare parte din Mureș, adică a acelor județe care nu vor să fie ”libere” datorită mirajului ipoteticei dezvoltări mai rapide. Consecința va fi doar maghiarizarea mai rapidă.

Brașovul, unul dintre cele mai mari oraşe din România se alătură celor care vor ca Basarabia să revină la patria mamă. Municipiul Braşov, ai cărui consilieri au votat în unanimitate pentru semnarea Declaraţiei de unire au propus în cadrul şedinţei ca Documentul să obţină votul absolut, devenind astfel Act Administrativ.

Consilierul Arnold Ungar:

”Eu aș propune să nu adoptăm un vot simbolic care nu are nicio valoare. Materialul pe care l’a prezentat domnul viceprimar, Costel Mihai, din punct de vedere istoric foarte corect și frumos. Eu zic că l’am putea vota, doar că asta nu se poate face acum în 5 minute, ca un proiect de hotărâre prin care Brașovul, prin reprezentanții săi democratic aleși, își manifestă dorința de REÎNTREGIRE A ȚĂRII și suntem de acord cu ce fac frații noștri din Basarabia, unde tot mai multe localități se manifestă în sensul dorinței de UNIRE cu României.”

În urma intervenției, viceprimarul municipiului Brașov, Costel Mihai a anunțat adoptarea unui material în acest sens în cadrul următoarei ședințe a consiliului local Brașov.

Viceprimarul municipiului Brașov, Costel Mihai:

”Pentru următoarea ședință putem să adoptăm un astfel de material, iar astăzi, ca prim pas față de această Declarație să acordăm votul de susținere simbolică a declarației, urmând ca acest act să se materializeze într’un act administrativ.”

Iniţiativa adoptării Declaraţiei de UNIRE i’a aparţinut unuia dintre viceprimarii oraşului, Costel Mihai, iar ideea a fost îmbrăţişată cu entuziasm atât de edilul-şef, Gheorghe Scripcaru, cât şi de Consiliul local.

Braşovul este cea de’a patra unitate administrativă românească de la vest de Prut care se pronunţă în favoarea refacerii României Mari. După ce tonul semnării Declarațiilor de UNIRE în România a fost dat de municipiul Buzău, care a votat în unanimitate marele act istoric. Consiliul Judeţean Timiş a ratificat tot cu unanimitate o declaraţie similară. Prahova la fel.

Așadar, ar fi de neînțeles ca după ce au dat dovadă de acte de patriotism aceleași consilii să adopte într’un viitor previzibil niște acte de trădare.

Sau de ce ar crede de exemplu cărășenii că timișenii vor fi solidari în viitor cu ei dacă de exemplu azi sunt voci egoiste în Timișoara care spun că banii trebuie să rămână în Timișoara și să nu mai fie ajutate județele sărace? Aceleași semne de întrebare s’ar ridica la adresa clujenilor, interesați ca municipiul lor să devină capitală de regiune, și în Bistrița, Alba, Hunedoara, sau în cea mai mare parte din județul Mureș care cu siguranță nu ar dori să devină minoritari într’o viitoare regiune autonomă maghiară care a mai existat cândva înființată de sovietici.

De asemenea, nu credem că Vaslui, Galați și Vrancea, ori întreaga Moldovă, să’și dorească o ieșire din România de azi. Cel mai probabil și’ar dori să rămână în continuare unite unei Românii mai mici, dar care ar rămâne continuatoarea locului României din Cadrul UE și NATO.

Și atunci ce ar mai rămâne în siajul Clujului, Timișoarei, Aradului și Oradei?

Nu suntem convinși nici că maramureșenii, sălăjenii, bihorenii, arădenii, clujenii, timișenii în marea lor majoritate să fie de acord cu o astfel de hăcuire mișelească a teritoriului național, doar pentru interesele de moment ale așa-zisei secuimi care ar fi, să recunoaștem, singura beneficiară a acestor tipuri de secesiuni, prin care se văd legați în final de Ungaria.

Ne întrebăm cu ce ar mai ajuta ruperea a 7 județe în majoritate românești pentru cauza unei dezvoltări iluzorii, prin expunerea unei includeri imediate în vria Ungariei? Cui prodest? De ce românii majoritari din câteva județe românești ar face jocul Ungariei?

Sursa: insse.ro, analizeeconomice.ro, 10tv.md

Citiți și: COLONIȘTI, SĂ VĂ IASĂ DIN CAP FEDERALIZAREA ROMÂNIEI !

POTOPUL ȘI LIMBA ROMÂNĂ

maglemosian-azelian

Ce legătură există între Potop și Limba Română vom vedea în cele ce urmează. În câteva cuvinte putem afirma că o parte din strămoșii românilor au trăit pe plajele Mării Negre și ale Gurilor Dunării care acum sunt inundate sub apele mării. De asemenea, se poate spune că parte din strămoșii dunăreni ai românilor, au înlocuit mai întâi prin migrare și apoi prin înmulțirea populației, dintr’un anumit răstimp istoric semințiile vechi ale mezoliticului Europei de vest devenind majoritare numeric.

Cunoaștem că sunt destui teoreticieni, istorici, arheologi sau alți specialiști care vorbesc de o sedentaritate a românilor în spațiul carpatic, însă acestora trebuie să le răspundem că strămoșii noștri nu au fost chiar sedentari, din moment ce aceștia nu s’au cantonat doar la acest spațiu. Chiar dacă mezoliticul românesc este marcat în mare parte de o stabilitate a populației, așa cum se observă pe harta de mai jos marcat cu maro îndeosebi pentru zonele târzii ale culturilor Cucuteni, Boian și Gumelnița, pe albastru fiind marcate zonele de migrație, nu același lucru se poate afirma începând din neolitic și ulterior, după ce se inventează roata și se domesticește calul.

Este cât se poate de evident că cei care adoră ideea sedentarismului se bazează pe o componentă importantă a băștinașilor care nu au plecat niciodată asigurând o permanentă continuitate, dar la fel de adevărat este că multe triburi pentru care spațiul devenise insuficient au migrat spre vest.

Albastrul indică regiunile din Mezolitic cu migrație înaltă și regiunile maronii cu sedentarism relativ scăzut (rata migrației relative).

Numai că referindu’ne la popoarele nomade trebuie să amintim că și acestea au păstrat o rezervă de populație la locurile de baștină. E cazul să amintim aici mongolii, tătarii sau turcii care cu toții au păstrat în Asia o anumită continuitate, deși contingente importante s’au deplasat către zonele europene. Același lucru se poate spune și despre triburile de siberieni și uralici care azi își spun unguri, cei care și azi mai au rude lingvistice îndepărtate geografic precum sunt mansii și kanthy în Siberia.

Dacă acest lucru s’ar fi petrecut altfel, Europa nu ar fi avut distribuția genetică a populației din zilele noastre, iar istoria s’ar fi scris altfel. Problematica este extrem de simplă: așa cum în spațiul carpatic s’au așezat seminții cu ADN diferit, în diferite etape și conjuncturi istorice succesive, la fel generațiile următoare au plecat din spațiul carpato-dunărean și și’au continuat destinul de a popula mai departe continentul către vest până la Atlantic.

Un alt lucru privit cu superficialitate este cel al atribuirii poporului român a unei eterogenizări etnice mai mare decât ea a fost posibilă în trecut, coeziunea lingvistică pe un areal atât de întins fiind un argument solid împotriva acestei teorii. Nici măcar considerentele de ordin genetic nu converg către acest fals postulat.

Proto-europenii au trăit ca vânători-culegători până în anii 7000 î.Hr. pe țărmurile Mării Negre, sau mai exact pe malurile Lacului Getic care era de mai mică întindere, după ce apele Mării Getice (sau Sarmatice) s’au retras acum mai multe milioane de ani. Aceștia erau în principal oameni ce trăiau pe coasta mării cu o tehnologie avansată și o bună organizare socială. Datorită faptului că’și confecționau bărci erau pescari și buni marinari. De unde știm că’și construiau bărci?

Premiza 1. Un neam trăitor la malul unei ape nu putea rezista tentației de a intra în posesia nesecatei bogății de hrană ce îl aștepta în mare ca să o dețină. Fiind un bun vânător pe uscat, devine un la fel de bun vânător de apă și un marinar cutezător.

Premiza 2. Dacă legenda biblică a Arcei lui Noe are un sâmbure de adevăr privind măreția unei astfel de construcții, cum am putea nega că acest neam nu putea fi unul de marinari și pescari încercați ce’și confecționau cu ușurință ambarcațiuni de diferite tipuri sau mărimi.

Astfel de bărci scobite în trunchiuri de copac numite monoxile descoperite pe teritoriul României se află la Muzeul de Istorie şi Arheologie Prahova (aici sunt două), la Complexul Muzeal Arad, și una este şi la Muzeul Marinei Militare din Constanţa.

Trunchiul de copac scobit este primul pas în arta nautică, o tehnică veche de mai bine de 5000 de ani fapt demonstrat de descoperirea în unele aşezări preistorice dobrogene a unor resturi de peşti ce nu puteau fi pescuiţi decât în larg. Desigur, fiind un material perisabil în mediu aerob, de aceea nu ne’au rămas unele foarte vechi, păstrându’se neatinse doar în mediu anaerob, mai ales acelea ce s’au scufundat în mâlul care le’au protejat.  Aceste tipuri de bărci erau folosite şi ca pod umblător: două dintre ele erau puse una lângă alta, legate între ele şi acoperite cu scânduri, pentru a putea trece chiar şi un car cu boi de pe un mal pe altul.

Lacul Getic, putea fi considerat un Mare Nostrum, „marea noastră”. Această situație era într’o anumită măsură comparabilă cu cea a elenilor de mai târziu din Marea Egee. Faptul că au folosit „marea lor” ca mijloc de transport și comunicare înseamnă că limba lor nu numai că s’a răspândit pe toate țărmurile, dar și a împiedicat o diversificare prea mare a acesteia. Toți elenii au susținut că nu s’au putut înțelege și au prezentat toți vorbitorii non-eleni ca barbari. Aceștia erau niște străini care vorbeau un „blablabla”, ale căror ”bâlbe” nu le puteau înțelege niciun elen. Cum de se diferenția limba elenilor plecați din câte știm, dintr’un loc apropiat cu al acestor barbari, vom încerca să deslușim în rândurile următoare.

Dacă o limbă se răspândea pe cele mai multe maluri ale unei mări sau a unui lac închis, mai mult sau mai puțin închis cum vom considera Lacul Getic înainte de Potop, atunci limba avea tendința de a deveni mai uniformă. Ritmul și intensitatea dezvoltării unei limbi comune depindea de o serie de condiții, cum ar fi: sentimentul tribului ancestral și tradiția, contactele familiale intense, comerțul și monopolul comerțului, care a oferit o valoare adăugată mult mai mare, condiții de viață similare, inamic comun, și așa mai departe.

Proto-europenii în jurul Mării Negre, apoi Celții în jurul Mării Irlandeze, Germanicii în jurul Mării Nordului, Minoicii din Marea Egee, ar părea că exista un model aici. Cu toate acestea, situația o vom considera momentan doar o coincidență, dacă ne raportăm și la triburile ce locuiau în jurul Mării Adriatice care au vorbit limbi diferite, de exemplu, în Peninsula Italică de unde se pretinde de latiniști că s’ar fi latinizat alte popoare, din locul unde nu a reușit să devină ea însăși unitară.

Limba proto-europeană se dezvoltă, probabil, între 20 000 î.Hr. și 10 000 î.Hr. În 1997, William Ryan și Walter Pitman au publicat dovezi că o inundație masivă a Mării Negre a avut loc în jurul anului 5600 î.Hr. prin Bosfor. În acel moment, ”Marea Neagră” era un lac de apă dulce, cu un nivel de apă situat la aproximativ 80 de metri sub nivelul actual. Nivelul apei din Marea Neagră între 20 000 î.Hr. și 10 000 î.Hr. este mai greu de evaluat. Este foarte probabil că plajele se mișcau continuu înainte și înapoi în diferite epoci, ceea ce face dificilă atribuirea unei plaje vechi pentru o anumită perioadă care acum probabil este situată sub apă.

O altă consecință este că găsirea dovezilor arheologice ale existenței însăși a oamenilor din acea epocă care au trăit pe plaje va fi dificilă. Știm că oamenii preferau să locuiască în apropierea plajelor. Avem nenumărate exemple în istorie în locuri diferite pe glob, Nil, Indus, Tigru și Eufrat etc. O imensă sursă de hrană putea fi găsită în fostul mare lac cu ajutorul pescuitului. Hinterlandul din spatele țărmului era, de asemenea, plin de vânat sălbatic. Hinterlandul atrage păsări de apă ușor de capturat. În acel mediu primitor și atractiv, au locuit primii europeni.

Dr. Ryan și dr. Pitman ar fi dorit să teoretizeze pe un teren mai sigur, când sugerau o legătură între creșterea bruscă a Mării Negre și schimbările culturale din Europa și din alte părți. Începând acum 12.000 de ani în urmă, imediat ce lumea a ieșit din ultima epocă glaciară, Europa și părți din Asia au suferit într’un interval de 1.000 de ani de condiții deosebit de aride. Nivelul Mării Negre scăzuse, dar țărmul fertil trebuie să fi fost o oază primitoare. Oamenii care trăiau deja acolo ori au venit ulterior, reacționând la criza ecologică din jur, ar fi putut dezvolta o cultură agricolă timpurie. Nimic nu este dovedit, desigur, pentru că orice urmă a așezărilor lor este acum sub apă. După ce perioada aridă s’a încheiat, în Anatolia (azi Turcia) și în nordul Balcanilor, a apărut o fermă întinsă, dar în acest moment cele mai vechi dovezi ale agriculturii sunt înregistrate la sudul Mării Negre.

Cei doi geologi sugerează că, odată cu aprovizionarea cu apă proaspătă dulce, oamenii de la Marea Neagră ar fi putut fi și fermieri de succes. Ulterior inundației bruște acum 7500 de ani, acești oameni trebuie să’și fi luat cunoștințele și abilitățile în altă parte, inclusiv spre sud în Levant sau Mesopotamia. Arheologii au stabilit că în următorii 200 de ani așezările agricole au început să apară pentru prima dată în văile și câmpiile râurilor din Europa Centrală. Deplasarea oamenilor în această direcție ar putea fi explicată deoarece cea mai mare pierdere a uscatului la inundații a avut loc pe coasta de vest și nord a Mării Negre la Gurile Dunării.

Despre migrarea populației, dr. Ryan și dr. Pitman au concluzionat într’un raport al constatărilor lor, că „ar fi putut fi provocată de expulzarea permanentă a locuitorilor care s’au adaptat la resursele naturale ale periferiei vestice de la Marea Neagră”.

În imediata apropiere a Gurilor Dunării se remarcă una dintre cele mai avansate culturi ale neoliticului românesc și mondial, Cultura Cucuteni, dar și Turdaș-Vinca, Boian, Gumelnița etc.

Într’un studiu recent se arată că sud-estul Europei a servit în mod constant ca zonă de contact genetic între diferite populații. Acest rol a contribuit probabil la seria extraordinară de inovații culturale care caracterizează regiunea, de la figurinele elegante ale neoliticului până la ornamentele și metalele prețioase de la Varna. Înainte de sosirea agriculturii, această regiune a înregistrat o interacțiune constantă între grupurile extrem de divergente de vânători-pescari-culegători, iar această interacțiune a continuat, poate accelerat, după preluarea agriculturii în viața socială,  ( www.nature.com/articles/nature25778 ).

Douglass Bailey, arheolog de la Universitatea din Wales din Cardiff, care se specializează în săpăturile din Balcani, a spus că la început a fost precaut cu astfel de speculații, dar ulterior s’a gândit că dr. Ryan și dr. Pittman ”ar fi putut să fi dat peste ceva extrem de important”.

Migrația poporului Mării Negre, arăta el, ar fi putut fi „punctul de plecare pentru o perioadă drastică de schimbare care a culminat cu epoca cuprului”, o perioadă de cultivare a alimentelor, a așezărilor permanente și a noii tehnologii a metalelor care a început cu aproximativ 7000 de ani în urmă. Cei doi geologi Lamont-Doherty și’au început cercetările când au fost invitați de Academia de Științe din Rusia să se alăture unei expediții e cercetare.

Ei tocmai aflau de la Dr. Petko Dimitrov de la Institutul bulgar de Oceanologie din Varna că a detectat fostele plaje ale Mării Negre, când nivelul apelor părea la mai mult de 400 de metri mai jos. Cercetările anterioare au stabilit că Marea Mediterană era practic uscată sau în orice caz foarte joasă și a fost completată după epoca de gheață și că Marea Neagră a fost cândva un bazin de apă dulce. Dar s’a crezut că legătura dintre cele două mări a avut loc treptat.

Lucrând împreună cu rușii, dr. Ryan și dr. Pitman au făcut profiluri seismice ale etajului maritim din România, Ucraina și Rusia. Acestea au arătat țărmuri succesive și întinderi de teren uscat odată ce se scufundau, la adâncimi diferite în mare. Probele de sedimente au fost bogate în cochilii zdrobite de apă dulce, albite de soare, când au acoperit plajele originale. În straturile superioare, toate rămășițele erau de viață cu apă sărată.”

„Dacă ar fi existat un potop”, a spus dr. Pitman,”toate vârstele pentru aceste foste maluri și post-inundații ar trebui să fie aproape la fel.

Dr. Glenn A. Jones de la Texas A & M Institute of Oceanography din Galveston datează  organismele descoperite și consideră că este posibil, iar spre surpriza tuturor, data a fost mai recentă decât era de așteptat – cu 7.540 de ani în urmă, cu o ușoară marjă de eroare.

Din câteva calcule rapide, dr. Pitman și’a dat seama că suprafața mării trebuie să fi crescut un picior pe zi, poate de 100 de zile la înălțimea inundației. Pentru ca să se întâmple, torentele de apă trebuiau să treacă prin Bosfor în Marea Neagră, la o rată de 400 de ori mai mare decât a cascadei Niagara. Adâncurile largi din Bosfor astăzi par să ateste forța influxului care a schimbat Marea Neagră și poate sau nu să fi schimbat cultura europeană timpurie și astfel diversificarea rapidă a dialectelor proto-europenilor.

Dacă Pitman și Ryan caută efectele deplasării locuitorilor bazinului Mării Negre ca urmare a inundațiilor, de ce să nu examinăm și alte posibilități?

Este puțin probabil, chiar dacă s’ar da instrucțiuni de la Dumnezeu, că un popor care nu este familiarizat cu ambarcațiunile ar avea expertiza inginerească pentru a construi o navă de dimensiunile Arcei. Povestea Arcei lui Noe a fost văzută mult timp de comunitatea științifică ca o fabulă împrumutată de scriitorii genezei din miturile sumeriene și, prin urmare, trebuie să fi fost un mit. Unele dintre cele mai mari descoperiri arheologice, inclusiv ale lui Pitman și Ryan, au provenit din descrierile obținute din ceea ce au fost considerate a fi mituri. Acestea includ, deși nu se limitează doar la Troia, Sodoma și Gomora, Ierihon, și, desigur, cea a lui Pitman și a lui Ryan.

Geneza 10: 1 până la 10: 5 spune:

”Acestea sunt generațiile fiilor lui Noe, Sem, Ham și Iafet; și ei au fost fii născuți după potop, fiii lui Iafet, Gomer și Magog; Madai, Javan, Tubal, Meșec și Tiras, fiii lui Gomer: Așkenaz, Rifat și Togarma, fiii lui Iavan: Elisei, Tarsis, Kittim și Dodanim. Neamurile împărțite în țara lor, fiecare după limba lui, după familiile lor, în neamurile lor.”

Țărmul marcat cu roșu a fost zona locuită cea mai afectată de inundații masive. Se observă ușor că țărmul estic al Lacului Getic nu prezintă urme de inundații catastrofice ce ar fi putut avea conotații biblice, cu excepția Mării Azov din nord-est.

Rețineți că pasajul pomenește de neamuri, nu terenuri. Ar putea tribul lui Noe să includă niște indivizi marinari înainte de inundații? Dacă nu, atunci cum ar fi obținut expertiza pentru a construi arca?

Există unele dovezi despre comerțul care ar fi existat între orașele Anatoliei și alte orașe de’a lungul coastei mediteraneene. Ar putea aceste orașe să fie avanposturi ale unei civilizații mai mari situate undeva în Bazinul Mării Negre?

Expertul biblic Michael Sanders a subliniat că înființarea unor orașe sumeriene timpurii în câmpia nordică a Tigrului și Eufratului a avut loc la scurt timp după data inundațiilor din Marea Neagră. Se pare evident, că aceasta presupune o cauză și un efect, precum poate a fost și Epopeea lui Ghilgameș. Ghilgameș, care a trăit cu aproape 1000 de ani înaintea lui Noe, aflase despre legenda lui Uta-Napiștim, legenda despre marele potop poruncit de zei din care a scăpat doar bătrânul Uta-Napiștim.

Uta-napiștim sau Utnapiștim este un personaj din Epopeea lui Ghilgameș, care este însărcinat de Enki (Ea) să’și abandoneze bunurile sale lumești și să construiască o navă gigantică care să fie numită Păstrătoarea Vieții. El a fost, de asemenea, însărcinat să’și aducă acolo soția, familia și rudele sale, meșterii satului, pui de animale și semințe. Inundațiile care au avut loc au ucis toate animalele și toți oamenii care nu se aflau pe corabie și se crede că au inspirat povestea Arcei lui Noe. După douăsprezece zile pe apă, Utnapiștim a deschis trapa corabiei pentru a privi în jur și a văzut pantele Muntelui Nisir, unde a poposit șapte zile. În cea de’a șaptea zi, el a trimis un porumbel pentru a vedea dacă apele s’au retras, iar porumbelul nu a găsit nimic altceva decât apă, așa că s’a întors. Apoi a trimis o rândunică și aceasta s’a reîntors, negăsind nimic. În cele din urmă, Utnapiștim a trimis un corb, iar corbul a văzut că apele s’au retras, așa că a zburat în cerc și nu s’a mai întors. Utnapiștim a eliberat apoi toate animalele și a făcut un sacrificiu zeilor. Zeii au venit și pentru că el a păstrat sămânța omului, rămânând loial și având încredere în zei, Utnapiștim și soția sa au dobândit nemurirea, precum și un loc printre zeii cerești.

Dacă o amintire a inundațiilor din Marea Neagră a influențat într’adevăr povestea lui Gilgamesh, atunci ar putea fi și o sursă a povestirii lui Noe în Cartea Genezei. Cercetătorii au remarcat de mult similitudini izbitoare între inundațiile din Epopeea lui Gilgamesh și Geneză și au suspectat că israeliții au copiat versiunea lor din legenda lui Gilgamesh sau independent de o tradiție comună care ar fi putut rezulta dintr’o adevărată catastrofă cu mult înainte.

Dr. Ryan și dr. Pitman recunosc că legătura dintre inundațiile din Marea Neagră, Gilgameș și Noe presupun un decalaj în timp, dar întotdeauna legenda este menționată ulterior desfășurării evenimentelor, și niciodată în cursul lor. Așa se consolidează miturile și legendele în definitiv.

Într’un raport științific, ele se sprijină în principal pe constatările geologice. Dar, în conferințe informale și un documentar de televiziune BBC, difuzat în Marea Britanie, ei elaborează posibilele implicații pentru agricultura timpurie și mitologie, sperând, spun ei, să promoveze un dialog cu alți oameni de știință și arheologi.

Dr. Ryan într’un interviu:

”Tot ce vedem cu adevărat este o corelatie în timp. Nu înseamnă neapărat că există o cauză și un efect. Poate fi doar o coincidență, dar este prea mult ca o coincidență să nu fie investigată în continuare.”

Dr. Pitman a spus:

”Arheologii ar trebui să se ocupe într’un fel sau altul.”

La BBC, dr. John Dewey, geolog de la Universitatea Oxford, a declarat:

”Geologia este foarte clară. Întrebarea reală este: explică inundațiile biblice sau un alt fenomen.”

Dr. Stephanie Dalley, o autoritate de la Oxford, întrebată despre istoria lui Gilgameș, spunea că se îndoiește că există o legătură între evenimentul din Marea Neagră și inundațiile mitologice, remarcând o mare separare a celor două geografic cât și în timp. Ghilgameș care a inspirat povestea a fost posibil un conducător al orașului Sumerian Uruk în jurul anului 2600 î.Hr., două milenii și jumătate după Potopul Mării Negre, iar cele mai vechi versiuni scrise cunoscute ale legendei eroice sunt pe tablete de lut de la un mileniu după domnia sa.

Înțelept ar fi să se poate dovedi, interpreta sau reconsidera că o mare parte din Geneză este o sursă de informații valoroasă despre originile, mediul, geografia și tehnologia ambelor civilizații paleolitice de vârstă timpurie și târzii, în lumina importanței pe care relatările cronicarilor au fost făcute pe seama lor. Înțelegând prin aceasta faptul că, prin înregistrările orale, a fost stabilită legitimitatea cererilor de proprietate asupra terenurilor sau a proprietăților, iar acestea, la rândul lor, au fost consemnate cronologic în memorie, cu asocierea lor cu un eveniment major, cum ar fi inundațiile, războaiele sau domnia unei căpetenii sau a unui rege. Prin astfel de istorisiri, așadar, descendenții unui anumit patriarh au putut să’și legitimeze poziția de lider tribal, să pretindă tratatele și acordurile antice și să ceară un tratament echitabil în timp ce trecea sau revendicau terenurile rudelor sale apropiate și îndepărtate.

Istoria egipteană a fost înregistrată exact în aceeași manieră, datele au fost legate de evenimentele majore. Înregistrările lor conțin, de asemenea, informații istorice, ecologice, medicale, agricole, astronomice, lunare și solare, maritime, inundații, precum și date și înregistrări etnice sau de cucerire. Aceasta ar fi o dezvoltare naturală pentru orice cultură de sine stătătoare, suficientă pentru timpul lor și care includea olăritul, ingineria, filosofia, agricultura, păstoritul, comerțul, țesătoria și alte domenii de specialitate. Fiecare profesie sau specialitate trecea de la generație la generație tehnicile specifice obiectului său.

Popoarele nomade ar favoriza în mod firesc istoriile și tradițiile orale, care nu aveau luxul unei locații permanente în care să inscripționeze istoria și tehnologiile lor pe tablete fragile de lut, ori mai rezistente de piatră. În acest caz, anumite măsuri de precauție pentru a asigura exactitatea acestor istorisiri ar părea sensibile, cum ar fi adoptarea formei litanice. În timp ce egiptenii aveau o metodă de înregistrare a informațiilor importante legate de supraviețuirea de sine și bunăstarea națională, evreii nu au adoptat o metodă scrisă pentru a înregistra date importante până după 1000 î.Hr. O formă litanică de păstrare a înregistrărilor, aparent a fost suficientă până atunci.

Dacă se dă orice credibilitate exactității relatărilor despre Geneză, atunci le putem trata precum datele obținute din alte surse în care se înregistrează istorisirile verbale, acuratețe ce ar presupune un interes minim. Asta înseamnă că narațiunile ar fi, în cea mai mare parte, literale în înțelegerea cronicarului și ar fi predispuse la discrepanțe normale și identificabile, din cauza unei interpretări greșite sau a unor pierderi de date. În acest caz, putem accepta ușor unele dintre aceste date ca fiind doar speculații. Astfel de speculații, la fel de fanteziste de la bun început vor ridica câteva întrebări foarte interesante care să justifice documentarea.

Filozoful grec Platon scrie despre Atlantida că ar fi fost o mare civilizaţie din vest, care a cucerit partea de apus a Mării Mediterane. La apogeu, Atlantida a fost o glorioasă civilizaţie a bronzului, cu o uriaşă armată şi flotă, bogată în resurse naturale şi care a prosperat datorită relaţiilor comerciale cu alte naţiuni.

Nici până astăzi fascinantul continent dispărut nu a fost găsit de arheologi, fiind făcute speculaţii cu privire la locaţia sa, ce vizează o suprafaţă uriaşă, pornind din Irlanda şi până în Antarctica. Cel care a scris foarte mult despre Atlantida este filozoful grec Platon în operele sale Timaios şi Critias, ce se presupune că ar fi apărut în jurul anului 360 î.Hr, scrie și Joel Levy în cartea sa ”Istorii pierdute”, apărută și la noi în 2009 la editura Alfa.

Filozoful grec descrie Atlantida ca pe o mare civilizaţie din vest, care a cucerit partea de apus a Mării Mediterane. Platon susţine că Atlantida ar fi avut o formă alungită de circa 700 de kilometri, cu un brâu muntos în jurul coastelor şi o întinsă câmpie centrală. Pe principalul vârf muntos din sud s’a construit un mare acropolis în jurul căruia a înflorit principalul oraş cetate. Principalul oraş al Atlantidei era apărat de canale dispuse în cercuri concentrice, cu ziduri înalte care protejau zonele din cercurile intermediare. Atlanţii ar fi realizat un vast canal, ce lega mai multe canale mai mici cu oceanul în partea de sud, iar întregul comerţ al lumii în acea perioadă ar fi parcurs acest drum de apă.

Platon vorbeşte şi despre apariţia Atlantidei, ce ar fi fost creată când zeii din Olimp şi’au împărţit lumea. Poseidon, zeul mării, şi’a însuşit’o şi a transformat’o aşa cum a crezut de cuviinţă. Odată cu creşterea prosperităţii, atlanţii au devenit din ce în ce mai corupţi moral, iar zeii au hotărât să’i distrugă, provocând un uriaş cutremur, care a scufundat Atlantida în adâncurile oceanului.

Teorii fanteziste despre continentul dispărut

Cea mai fascinantă teorie legată de continentul dispărut este expusă de scriitorul american Ignatius Donelly în cartea sa ”Atlantida: lumea antediluviană”. Acesta arată că Atlantida a reprezentat baza marilor civilizaţii ale lumii antice, pornind de la Egipt şi până la imperiul Inca prin prisma tehnologiei şi cunoaşterii avansate a atlanţilor. Donelly a avansat ideea că multe din miturile şi legendele unor culturi, cum ar fi zeii nordici sau mitologia clasică, ar fi avut la bază informaţiile din istoria Atlantidei.

După marele cutremur care a distrus Atlantida, supravieţuitorii s’ar fi refugiat în alte părţi ale lumii, unde au întemeiat noi civilizaţii.

Scriitorul american a adus ca argument al teoriei sale asemănările ce ar exista între construcţia piramidelor din Egipt şi cultul Soarelui, mergând până acolo încât a afirmat că hieroglifele mayaşe şi cele egiptene ar fi fost înscripţionate de atlanţi, care ar fi inventat şi scrierea pentru aceste civilizaţii, alături de astronomie, sticlă, compas şi alte astfel de atribute ale civilizaţiei. Arheologii şi oamenii de ştiinţă au demontat de’a lungul vremii teoria lui Donelly, un exemplu fiind similarităţile dintre limba mayaşă şi cele mediteraneene, care, de fapt, nu există.

Naziştii s’au folosit de legenda Atlantidei pentru a da credibilitate mitologiei rasiste pe care o promovau. Ei au venit cu ideea că Atlantida ar fi fost locul de origine al arienilor nordici, care au creat civilizaţia pe Pământ şi unde s’ar fi dezvoltat un fel de societate fascistă utopică. Deşi teoria lor frizează ridicolul, grupurile neonaziste din Europa, America şi fosta Uniune Sovietică se raportează des la ea chiar şi astăzi, se menţionează tot în lucrarea ”Istorii pierdute”.

Pentru mulți dintre istoricii de astăzi, Platon nu a făcut decât să prezinte o ficțiune ca fiind o poveste adevărată. În opinia acestora, el a fost unul dintre fondatorii romanului istoric, definiție care descrie un roman situat în spațiu și timp. Platon a fabricat un mit, inspirându’se din realitățile lumii grecești de atunci, datorită necesității de a elabora o viziune a Atenei care corespundea ideilor politice ale acesteia. În constructia pastișei sale istorice, el a utilizat locuri comune ale istoriografiei timpului său. Ideea narațiunii era de a da o lecție de civism și de bună conduita concetățenilor săi atenieni și de a denunța mercantilismul, indisciplina, luptele și spiritul demagog prezent în politica vremii.

Însă aceste opinii nu sunt împărțite în totalitate de comunitatea istoricilor și arheologilor. În continuare, cercetătorii geografi și geologi încearcă să găsească dovezi care să confirme sau să infirme pentru totdeauna existența acestei insule. Nu numai localizarea Atlantidei este un subiect de controversă, ci și interpretarea descrierii sale care nu se potrivește niciunei locații de pe Terra, dar și modul în care ea a dispărut.

Varianta unui cataclism care a distrus insula nu este în general acceptată în rândul adepților. Unii, mai încrezători în forțele aproape nelimitate ale atlanților, susțin că nu o forță exterioara i’a distrus pe aceștia, ci s’au autodistrus. În urma dezvoltării excesive a tehnologiei, un accident nuclear a fost cel care a pus capăt civilizației. Nu numai la ideea unei puteri nucleare scepticii au fost amuzați, excluzând ideea unei civilizații atât de avansate, care să fi existat cu 9 000 de ani î.Hr. În sprijinul acestora vine arheologia, care nu a reușit până în prezent să identifice artefacte ale unei civilizații atât de îndepărtate.

Posibile locaţii ale Atlantidei

Platon localizează insula în fața Pilonilor lui Hercule, identificați în strâmtoarea Gibraltar. Îndelungile cercetări, chiar și lucrări literare cu pretenții isorice, au localizat insula în aproape toata lumea: din zona Americilor, mijlocul Oceanului Atlantic, Caraibe, partea vestică a strâmtorii Gibraltar, Irlanda și până în Antarctica.

Descoperirea în anul 1969 a unor vestigii subacvatice, în apropierea insulei Bimini, in Bahamas, i’a facut pe arheologi să creadă ca sunt mai aproape de împlinirea visului lor. Pentru multă vreme, s’a crezut că aceste ziduri reprezentau drumul către adevărata insulă Atlantida. Deși cercetările la fața locului au fost amănunțite, arheologii nu au putut găsi nimic concludent care să ajute la identificarea insulei. Chiar și descoperirile ocazionale ale unor triburi izolate, îi făceau pe unii cercetătorii să creadă că stau față în față cu urmașii atlanților.

Ultima (re)descoperire a Atlantidei a avut loc în noiembrie 2004, când cercetătorul american Robert Sarmast anunța că ar fi identificat locația vechiului regat pe fundul Mării Mediterane, între Cipru si Siria:

”Până și dimensiunile se potrivesc perfect. Așa că, dacă toate aceste lucruri sunt doar coincidențe, pot spune ca avem de’a face cu cea mai mare coincidență din lume.”

Echipa sa a detectat pe fundul mării, cu ajutorul sonarelor, structuri care semănau cu niște case și două ziduri care se intind pe mai bine de doi kilometri. Harta descoperirii seamănă, cum altfel, cu descrierea făcută de Platon.

Datorită cantității enorme de informații colectate în toată această perioadă de timp, și ca urmare a nevoii lumii științifice de a trasa anumite coordonate în jurul acestei teorii, o conferință internațională a fost organizată în anul 2005 în Grecia, la Milos. Tema a fost originea mitului și punctarea informațiilor de dată recentă. Tabăra scepticilor s’a reunit cu cea a celor pentru care speranța moare ultima. Cei din urmă au prezentat diverse ipoteze care se învârt in jurul existenței insulei, însă fără a putea localiza cu certitudine Atlantida. Împreună, au stabilit un număr de 24 de criterii pe care eventuala Atlantidă ar trebui să le îndeplinească.

Reală sau nu, misterioasa insulăî și’a adus aportul cu vârf și îndesat la creșterea maculaturii literare. Unii autori au preluat povestea Atlantidei, însă majoritatea s’au lăsat inspirați de mirajul acesteia pentru a’și crea propriile lor insule. De la antici până în prezent, literatura lumii abundă în astfel de istorisiri care mai de care mai fantastice.

Povestea ţesută de Platon şi cei care i’au urmat s’a prăbuşit sub greutatea datelor oferite de ştiinţă. Ipoteza scufundării Atlantidei ca urmare a unui cutremur devastator nu poate sta în picioare pentru că fundul Oceanului Atlantic a fost cartografiat, iar concluzia a fost că nu există întinderi mari de pământ scufundate la mare adâncime. Asta cel puțin pentru cea mai probabilă pentru un timp locație, Oceanul Atlantic.

Este de domeniul evidenţei că Atlantida descrisă de Platon nu există, dar poveştile legate de continentul dispărut ar putea avea totuşi o bază reală. Oamenii de ştiinţă argumentează că Platon şi discipolii săi este posibil să fi greşit traducerea poveştii legată de Atlantida, ce fusese preluată de la un preot egiptean, sau să o fi prezentat în mod deliberat puţin distorsionată.

De pildă, se crede că Atlantida ar fi existat mai degrabă în jurul anului 900 î.Hr. şi nu în anul 9000 î.Hr., aşa cum s’a scris, iar dimensiunile sale să fi fost mult mai reduse, ceea ce creşte considerabil numărul de posibile locaţii unde s’ar fi putut scufunda, se detaliază în lucrarea ”Istorii pierdute”.

În 1913, în ”Dacia preistorică”, Nicolae Densuşianu localiza Atlantida între Porţile de Fier şi Sfinxul din Bucegi.

Alte posibile locaţii ale Atlantidei pornesc de la insula Creta, Tartessos, un oraş-stat din sudul Spaniei, care a existat în jurul anului 1.000 î.Hr., Marea Marmara, Santorini sau în largul insulei Cipru. Alții au au văzut’o în Marea Azov.

Dar de ce nu ar fi fost o imensă Deltă care ar fi unit canalele Dunării, Nistrului, Bugului și Niprului, iar Insula Șerpilor să fi fost doar o parte din Metropolisul Atlandidei?

Dacă Potopul a distrus Marea Deltă a Atlandidei, unde canalele sale erau sutele de canale formate de imensa Deltă a fluviilor amintite, ne putem închipui și o bază de plecare a migrației primilor europeni către toate direcțiile știute azi în care au fost duse și limbile ariene, numite azi cu totul nefericit ca ”indo-europene”.

Indiferent dacă a existat sau nu, Atlantida a oferit omenirii și un punct de plecare în ceea ce priveşte provenienţa civilizaţiei. Sunt puţine date despre preistorie, pe parcursul căreia omul nu pare să fi avut istorie, deşi, din punct de vedere anatomic, omul modern există de cel puţin 100.000 de ani. În acest context, Atlantida vine să acopere cumva o parte din acest gol în istorie, în ciuda faptului că nu s’a dovedit de’a lungul vremii că aceasta ar fi existat cu adevărat.

Creșterea Mării Negre a fost un fenomen catastrofal ipotetizat la nivelul vechiului lac în jurul anului 5600 î.Hr., când din apele din Marea Mediterană, depășesc un prag în strâmtoarea Bosfor. Ipoteza a fost numită atunci când s’a publicat 1996, și reeditată  într’un jurnal academic în 1997. Deși s’a convenit că a apărut o serie de evenimente descrise de ipoteză, există o dezbatere importantă asupra datării și magnitudinii evenimentelor. De’a lungul timpului geologic, apa a intrat și ieșit din bazinul Mării Negre, și e suficient să ne amintim și de Marea Tethis. Însă această ipoteză se referă la apariția ultimului flux, iar punctul principal de controversă este dacă evenimentul a fost gradual sau catastrofal.

Marele potop este adânc înrădăcinat în memoria colectivă și religia omenirii și este  denumit și Potopul lui Noe. W. Ryan și W. Pitman, (1999, 2003) au atribuit această inundație bazinului Mării Negre. Propunerea lor de a spori nivelul post-glaciar a nivelului Mării Negre a accelerat dispersia vânătorilor și fermierilor neolitici timpurii în interiorul Europei, formând baza istorică pentru povestea biblică a Potopului lui Noe, a stimulat imens interesul publicului, al comunității științifice și al mass-mediei.

Mii de nuclee și mii de kilometri de profiluri seismice de înaltă rezoluție au fost studiate într’un studiu geologic marin pe scară largă.

Extinzând prezentarea care rezumă rezultatele studiilor geologice și paleocecanografice extinse ale Mării Negre, dar și a fostei strâmtori Manych întreprinse începând cu anul 1970, probele obținute au fost supuse unor studii multidisciplinare (micropalaeontologie, geochimie, sedimentologie) și corelate cu datele izotopilor 14 C, O și C. O multitudine de publicații cu caracter geologic și arheologic și’au revizuit comparațiile.

În contextul ipotezei Ryan & Pitman al Potopului lui Noe, intervalul de timp începând și cuprins între 15.000 – 7.000 de ani este discutat în șase etape cruciale:

(1) Cel mai scăzut nivel (aproximativ -100 m) al lacului Novoeuxinian (Marea Neagră) de apă dulce acum 14.000 de ani;

(2) Creșterea rapidă a nivelului (de la -100 m până la -20 m) între aproximativ 14.000 și 11.000 ani datorată unui exces masiv al nivelului apelor ce au deversat dinspre Marea Caspică către Marea Neagră prin strâmtoarea Manych (a se vedea foto care arată creșterea celor 2 mări).

(3) Restabilirea legăturii dintre Marea Neagră și Marea Marmara și prima apariție simultană a imigranților mediteraneeni în Marea Neagră acum aproximativ 9.000 ani;

(4) Alternativă la legătura prin Bosfor între Marea Neagră și Marea Marmara;

(5) Caracterul treptat și fluctuant al tragediei holocene;

(6) Influența schimbării nivelului mării asupra țărmurilor de coastă și a culturii umane din jur.

Se arată că, deși nu pare să existe prea multe locații pentru ipoteza Ryan & Pitman a Potopului lui Noe, există și o altă posibilitate, de asemenea puternică, de inundație anterioară în bazin datorită deversării masive a apei din Marea Caspică prin strâmtoarea Antică Manych din Nordul Caucazului, reducând spațiul vital disponibil și resursele de hrană pentru paleoliticii epocii, care ar fi putut cauza migrația în interiorul continentului și tranziția de la statutul de culegători-vânători la cel de păstori prin domesticirea și creșterea bovinelor în regiunea stepelor.

Influența apelor CBE (Cascada Bazinelor Eurasiatice) asupra coridorului mediteranean de la Marea Neagră. Reconstrucția bazinului timpuriu Khvalynean (Marea Caspică) pe SRTM de Lavrentiev (2006)

A fost o creștere rapidă a nivelului Mării Negre (Noul Euxin) în intervalul de timp de acum 17.000-15.000 la 50-60 m de la 100-110 m până la nivelul -50-60 m. Noua Mare Euxin (actuala Marea Neagră) depindea de oscilațiile bazinului Khvalynean. Bazinul marin anterior de la Karangation (actuală Marea Neagră) a fost revigorat de apele Khvalyne și transformat în bazin de apă dulce.

Este interesant că torentele de apă Khvalyneane cu 10-12 ‰, care s’au vărsat în depresiunea Mării Negre, păreau a fi de salinitate inferioară (la 6-8 ‰) mai mică decât bazinul Khvalynean. Motivul de reîmprospătare a fost influența complexului fluvial al Dunării, Nistrului, Niprului etc.

Marea Azov ca bazin marin a dispărut în acel timp, depresiunea ei tranformată de deversorul de la Manych-Kerch, umplut de asemenea de apele Khvalyne. Nivelul din acest deversor a fost incizat în sedimentele anterioare până la nivelul de -10-20 m în Asia la Taganrog Bay și la -50-60 în strâmtoarea Kerci.

Adaptarea umană la evenimentele Potopului

Bazinele marine și deversoarele din EIE (Epoca inundațiilor extreme), în special CBE (Ponto-Caspic), au influențat migrația omului timpuriu.

De exemplu: în Sit-ul paleolitic târziu Kamennaya Balka în 3 straturi culturale inferioare  și unul superior conține instrumente microlitice de origine din Orientul apropiat. Acest lucru indică conexiuni culturale din regiunile sudice (Caucaz, Irak). Dar stratul de cultură de mijloc reprezintă cultura autohtonă a Kamennaya Balka fără astfel de elemente microlitice. Vârsta sa (veche de 17.000-15.000 ani) coincide cu activitatea de scurgere a multor canale și legături pentru a fi o barieră pentru conexiunile culturale cu Orientul Apropiat de data aceasta.

Canalul de scurgere de la Manych-Kerch a fost o barieră pentru conexiunile culturale. Evenimentele EIE au avut un efect puternic asupra oamenilor din Paleoliticul târziu , dar nu în sensul de distrugere a civilizațiilor. Dimpotrivă, în continuarea evenimentelor  Marelui Potop, au apărut primele elemente ale economiei productive ca bază a celor mai timpurii civilizații.

Urmare evenimentelor din EIE care au inundat cel mai productiv pământ, modelul primitiv de hrănire al vânătorilor-culegători devine inutil. Aceasta trebuie înmulțită cu dispariția multor refugii din regiunile inundate (1-2 mln km²). Ca rezultat a fost o creștere a densității populației și a stresului de la limita supraviețuirii. Singura modalitate de a supraviețui a fost schimbarea fundamentală a strategiei de producție alimentară: apariția economiei productive (creșterea bovinelor, recoltele și transportul). Ultimul descoperit și cel mai vechi (domesticirea calului, navigația marină) este în bazinul caspic (Matyshin 1976, Dzhafar-Zade 1973).

Cu toate acestea colonizarea Europei se petrece la începutul perioadei unei mini-glaciații numite Younger Dryas.  Mini-glaciațiunea numită Younger Dryas (circa 12.900 până la 11.700 de ani BP) a fost o revenire la condițiile glaciare care au inversat temporar încălzirea climatică treptată după ce Ultima Mare Glaciațiune a început să scadă acum aproximativ 20.000 de ani. Această perioadă este numită după un anumit indicator, floarea albă sălbatică de tundră Dryas Octopetala, deoarece frunzele sale sunt pe alocuri abundente în Glaciațiunea târzie, adesea bogată în minerogeni, ca și cele din sedimentele lacurilor scandinave.

Evidența fizică a unei scăderi accentuate a temperaturii asupra celei mai mari părți a emisferei nordice, descoperită prin cercetări geologice, au constituit’o dovezile fizice esențiale găsite pentru perioada Younger Dryas. Această schimbare de temperatură a avut loc la sfârșitul a ceea ce științele pământului se referă ca fiind epoca pleistocenului și chiar înaintea epocii holocene mai calde. În științele sociale, acest interval de timp coincide cu etapele finale ale paleoliticului superior.

Younger Dryas a fost cea mai recentă și mai lungă dintre multele întreruperi ale încălzirii treptate a climei Pământului de la Ultima Mare Glaciațiune, acum cca. 27.000 până la 24.000 de ani calendaristici. Schimbarea a fost relativ bruscă, care a avut loc în decenii, și a dus la un declin de 2 până la 6 grade Celsius și avansarea de ghețari precum și condiții mai uscate, în mare parte din emisfera nordică temperată. Se crede că a fost provocată de declinul forței circulației principalului sistem de curenți din Atlanticul Meridional, care transportă apă caldă de la Ecuator către Polul Nord, și la rândul său considerată a fi fost provocată de un aflux de apă rece din America de Nord către Atlantic.

Mini-glaciațiunea numită Younger Dryas a fost o perioadă de schimbare climatică, însă efectele au fost complexe și variabile. În emisfera sudică și în unele zone ale emisferei nordice, cum ar fi sud-estul Americii de Nord, a existat o ușoară încălzire.
Este esențial să se înțeleagă condițiile de viață ale acestor primi oameni Proto-Europeni.

Dezvoltarea și extinderea poporului Proto-European

Trăind pe țărmurile bogate ale unui mare lac cu numeroasele estuare mari cum era Delta Dunării, oamenii PIE puteau găsi suficiente alimente. Epoca de gheață a provocat  ierni extreme, dar ei aveau luxul să se pregătească cu grijă pentru iarnă în vara ușoară. În calitate de marinari, aceștia se aflau în contact permanent și se dezvolta o puternică organizație tribală. Tehnologia și organizarea le’au făcut superioare vecinilor care trăiau ca vânători-culegători. Aveau de asemenea avantajul numerelor. Deci, ei au putut să’și extindă lent teritoriul pe uscat, în principal spre vest și sudul blând, în amonte pe estuarele râurilor mari, cum era și Dunărea.

Expansiunea s’a accelerat dramatic la începutul perioadei Younger Dryas. Topirea gheții a eliberat o întindere uriașă de pământ. O mulțime de oameni PIE au migrat și spre nord-vest, unde au adus limba lor Maglemosiană. Alții au migrat în celelalte direcții posibile.

După această extindere, zona limbajului PIE nu mai era uniformă. Clanurile PIE au părăsit țărmurile Mării Negre și, pe măsură ce distanța a crescut, comunicarea cu patria lor a devenit din ce în ce mai dificilă. Variante de PIE s’au dezvoltat local înainte de apariția agriculturii.

Limbi pre-agricole în Europa de Vest

Cultura Maglemosiană specifică zonelor de țărm ale Mării Baltice și Mării Nordului, axată pe pescuit, cu numeroase vestigii de tipul cârligelor și al canoelor cu padele este un foarte vechi martor al proto-europenilor.

Pe malurile Oceanului Atlantic s’a vorbit Azeliana, care ar putea fi un părinte al limbii Bascilor. Cultura Azeliană, cu punct de plecare în Muntii Pirinei, răspândită ulterior până în Scoția, este caracterizată prin producerea unor microlite geometrice. Atât azeliana cât și maglemosiana au devenit cele mai importante limbi în zona slab populată din vestul Europei, la nord de Pirinei. Limbile s’au dezvoltat și s’au unit pe plan regional datorită migrațiilor anuale și adunărilor de iarnă pe întreaga perioadă a mini-glaciațiunii numite Younger Dryas pe un interval de timp de aproximativ 4000 de ani.

Creolizarea limbajului este procesul în care o limbă nouă este adoptată și modificată în același timp de o populație locală. Un exemplu bun este limba modernă a Haiti. Această limbă se bazează pe limba franceză, limba deținătorilor de sclavi, dar foștii sclavi au transformat limba atât de mult încât un francez nu mai poate să o înțeleagă. Limba este plină cu cuvinte de substrat african. Aceasta nu era o evoluție a limbajului. O evoluție ar fi însemnat că toți haitienii au vorbit mai devreme în franceză, dar că limba a evoluat în ceea ce este acum haitiana.

Nu asta s’a întâmplat.

Evoluția lingvistică pe care o știm nu este ceea ce s’a întâmplat în Europa. Se presupune că europenii au învățat mai întâi cum să vorbească limba PIE (Proto-Indo-Europeana) și apoi au evoluat limbile locale, rezultând în cele din urmă în diferite limbi indo-europene. Nu, nu s’a întâmplat așa.

Creolizarea este cheia pentru a înțelege modul în care o limbă, PIE, ar putea să reproducă (cel puțin) 75 de limbi diferite. Înțelegeți că respingem evoluția limbajului, în sensul că o limbă poate evolua într’o altă limbă, ca o metodă de a explica modul în care o limbă străveche ar putea genera atât de multe limbi diferite, mai exact aceste familii de limbi foarte diferite.

Nu credem că PIE ar putea evolua într’un timp scurt în astfel de familii de limbi diferite, cum ar fi germanica, occitana-romană, greaca, balto-slavona, hitita, ilira, indo-iraniană, celtica, frigiana, getica, tracica și tochariana. Unul dintre argumentele cele mai importante este durata de timp. Elena veche a evoluat în limba elenă modernă de cel puțin 3000 de ani, însă limba a fost foarte elenă din cele mai vechi texte și a rămas elenă (termenul de greacă este relativ recentă). Nu avem o singură limbă de tranziție.

Adică: unde este legătura dintre aceste familii de limbi vechi, cu excepția PIE? PIE a explodat brusc aceste familii de limbi sau au existat limbi intermediare? Știm că există legături puternice între vechea germanică și latină, dar unde este limbajul din care au evoluat ambele. Aș putea să o numesc germano-latină. A existat o astfel de limbă?

Coptica, limba faraonilor a evoluat de cel puțin 5000 de ani și a rămas coptică. Din câte știm, o limbă rămâne aceeași limbă pe durata de timp pe care o cunoaștem că există, deși a evoluat. În nicio regiune, o limbă nu a evoluat într’un limbaj foarte diferit, fără o cauză externă. Illyra a fost copleșită de slavonă, dar nu a evoluat în slavonă. O schimbare reală a limbajului este întotdeauna cauzată de importul uneia noi. În toate regiunile europene, limba locală poate fi urmărită până la primul import al PIE, cu excepția cazului în care a fost impusă o nouă limbă.

Nu este așa că olandeza a evoluat din germanică? Olandeza este produsul unei a doua creolizări germane, nu în primul rând rezultatul unei evoluții. Pe de altă parte, Sud-Africana este o evoluție a olandezei În mod similar, Norvegiana, Daneza și Suedeza pot fi urmărite din Vechea Nordică. Dar vechea norvegiană nu este o evoluție germanică: este o a doua creolizare. Vechea germană superioară, Vechea Germană inferioară, vechea norvegiană, vechea olandeză și engleza veche au fost creolizate în aproximativ același timp și evoluate după aceea.

Urmărirea unei limbi înapoi la sursa ei nu este o sarcină simplă. Propunem că creolizarea PIE a fost principalul factor, urmat de evoluția limbajului ca o cauză secundară de diversificare.

Ipoteza clasică este că PIE a evoluat în mai multe limbi într’o perioadă foarte scurtă: abia câteva mii de ani. Exemple din întreaga lume arată că o astfel de perioadă este prea scurtă. Deci, a avut loc un alt proces.

Exemplu: PIE nu a evoluat în latină. Oamenii care vorbeau PIE au sosit în Latium, iar localnicii l’au creat în latină. De fapt, era un limbaj deja creolizat care a ajuns în Italia. E mai complicat. Nu este vorba de faptul că limbile italice au evoluat din latină. Ele au apărut odată cu apariția latinei pentru că oamenii vorbitori de PIE au populat întrg continentul. Acest proces a fost similar în multe părți ale Italiei și a continentului. Aceste regiuni s’au influențat, raționalizând noua familie de limbi. Nu ne prefacem că latina a fost prima și nici că a fost ultima, în fapt ea chiar a dispărut, fiind azi moartă pentru că nu e vorbită de nimeni, și asta tocmai pentru că poporul care a lansat’o a fost vremelnic o elită conducătoare. Știm că limba latină, inițial o limbă insignifiantă dintr’o regiune limitată, a devenit foarte importantă din cauza evenimentelor politice și militare. Aceasta înseamnă că Italia a devenit latinizată: latina a devenit dominantă în Italia, deși după cum constatăm dialectele zonale s’au păstrat din limbile tribale vechi.

Dar această evoluție este secundară primului proces: sosirea PIE în Italia. Oamenii italici au adoptat noua limbă și au schimbat’o într’un specific fiecărui dialect existent. Așa limba etruscă ajunge să devină toscană, iar limba siculilor in Sicilia să devină siciliană. Un proces foarte similar a avut loc în Galia, unde aristocrația locală a adoptat un limbaj italic, un amestec de occitană și latină, ca limbă proprie și care a schimbat’o. Mai târziu, această ”Occitană nordică” a evoluat în franceză.

Tranziția și creolizarea în Franța a fost lentă: a durat peste 800 de ani. De la 823 d.Hr., instanțele și instituțiile franceze sub regele Carol Temerarul a adoptat limba franceză ca limbă standard. Înainte a fost vechea flamandă, un fel de vlahă veche creolizată în contact cu vechea germanică. Până atunci, doar o mică parte din Franța a vorbit noua limbă. Franceza a evoluat destul de repede până în 1694, când a fost publicat primul dicționar francez. Acest lucru a stabilit foarte mult limba.

Același proces s’a petrecut cel mai probabil și cu limba getică care după crearea coloniei Dacia, geții liberi plecați dincolo de granița dacică spre nord creolizează limba getică și devine limba gotică, care era distinctă de limba germanică, dar și de cea de origine a geților carpatici, cât și de cea a geților sud-dunăreni care devine aromâna de azi. Din 106 până când geții (goții) revin în Geția Carpatică trecuseră aproape 2 secole, timp suficient pentru creolizarea limbii getice în hinterlandul nordic al imperiului roman.

Atunci când o limbă obține o versiune standard scrisă, evoluția acesteia este încetinită. Creolizarea se întâmplă mult mai rapid decât evoluția lingvistică. Limbile pot evolua de’a lungul a mii de ani. În general, o limbă se schimbă atunci când tehnologia, tehnica și sociologia, evoluează. Sosirea agriculturii a fost probabil cel mai important eveniment din ultimii 10.000 de ani. Nu e de mirare că limba s’a schimbat atât de dramatic.

Există însă și excepții: este probabil că limba bască să nu se schimbe prea mult, că poporul basc a rezistat. Totuși, cea mai mare parte a Europei nu a rezistat. În consecință, se poate spune că atunci când nu se schimbă nimic (sau foarte puțin), limba nu se schimbă. Sosirea normanzilor și a francezilor normandici în Anglia a avut consecințe dramatice pentru limba engleză veche, o limbă stabilă de câteva secole. Engleza veche a evoluat în engleza medie în mijlocul a două-trei secole. Diferența de limbă dintre limba engleză veche și limba engleză medie este mult mai mare decât între engleza medie și limba engleză modernă.

Creolizarea se întâmplă în decurs de două până la maxim cinci secole. În termenii istoriei limbajului, aceasta este viteza fulgerului. Lingviștii își pot aplica regulile ori de câte ori doresc.

Un cuvânt precum ”land” (pământ) nu are o versiune reconstituită PIE pe continent. Motivul este că pe continent cuvântul este considerat a fi un cuvânt substrat pre-germanic. Versiunile celtice sunt considerate a fi împrumuturi de la germanică. Prin urmare, o versiune PIE reconstituită ar fi lipsită de sens.

Cu toate acestea, în Marea Britanie, etimologii britanici nu ezită să reconstituie o versiune PIE (* lendh). Pur și simplu aplică regulile. Pun pariu că pot face acest lucru și pentru toate cuvintele haitiene. Este posibil din punct de vedere tehnic să se reconstituie versiunile PIE pentru cuvintele haitiene de origine africană, să nu existe nicio îndoială. Acesta este motivul pentru care un cuvânt bine reconstituit PIE nu poate fi o dovadă a existenței sale antice în PIE. Ceea ce vrem să evidențiem este că înainte de substratul lingvistic al arienilor post-potop, existau limbi locale ale vănătorilor-culegători care au putut fi creolizate de influența lexicului noilor veniți.

Procesul de creolizare este ca atare o teorie alternativă la versiunea prin care se explică o indo-europenizare lingvistică prin valurilor de arieni: PIE a fost importat într’o anumită regiune împreună cu agricultura și păstoritul. Potrivit limbii originale a vânătorilor-culegători locali care au acceptat agricultura și atitudinea lor față de noua limbă, creolizarea a avut loc diferit.

Există câteva forme de creolizare:

(1) Tranziție forțată.

Noua limbă nu este acceptată și trebuie forțată localnicilor. În acest caz, tranziția lingvistică este deseori sortită eșecului. Dacă tranziția este reușită, atunci vor rămâne doar câteva cuvinte ale limbii locale. Exemple sunt Țara Galilor, Irlanda (engleză), Egipt (arabă) și Corsica (franceză). Principala condiție pentru succes este oprimarea și o colonizare îndelungată sau o anexare. Noua limbă este o copie a originalului. Varianta franceză în Corsica este o copie a limbii din Paris și nu varianta tipică sud-franceză. Corsica a devenit franceză în 1773.

(2) Tranziție incompletă.

Noua limbă este acceptată, dar purtătorii noii limbi nu pot rămâne suficient de mult timp ori sunt prea puțini ca să o impună. Tranziția este incompletă. Exemplul aici este Haiti, o țară care a devenit independentă în 1810, cu mult înainte ca francezii colonizatori să aibă timp să’i învețe limba franceză decent. Haitienii eliberați, care proveneau din multe regiuni africane, au fost oricum obligați să folosească limba franceză, deoarece era singura limbă pe care o cunoșteau. Deși există multe cuvinte ale limbii vechi, noua limbă nu mai poate fi înțeleasă de vorbitorii originalului.

(3) Tranziție impulsivă.

Noua limbă este acceptată cu bucurie și purtătorii noii limbi rămân suficient de mult timp. Exemplul este cel francez. Aici, noii adepți nu văd nicio problemă în menținerea multor cuvinte ale vechii limbi. Cu o supraestimare, ei se simt liberi să interpreteze noua limbă. Sunetul și simțul limbii vechi persistă. Noua limbă nu este atât de „apropiată” de cea originală. Franceza este derivată din latină, dar sună foarte diferit de limba italiană. De asemenea, limba franceză este umplute cu împrumuturi franceze (germanice) și cu un număr de cuvinte de substrat britonic-celtic.

(4) Trecerea iluzorie.

Aceasta nu este o tranziție reală. Exemplul este cel spaniol și românesc. Aceste limbi se cred că au evoluat din latină, dar în realitate spaniolii (est) au vorbit deja cu un limbaj asemănător celui latin înainte de a deveni parte a Imperiului Roman. Limba lor a fost redirecționată spre latină, nu tranziționată.

Același lucru s’a petrecut și în limba getică.

Nu există tranziții de limbă ”naturale”. O tranziție lingvistică se produce întotdeauna în cadrul societăților, nu al indivizilor. O tranziție lingvistică înseamnă că o întreagă societate deja structurată își schimbă limbajul zilnic, nu că învață o a doua limbă.

Credem că proto-germanicul este alt caz. Prima creolizare a acelei limbi, care a dus la o tranziție incompletă, s’a produs în Austria de Est și Pannonia. Credem că vânătorii-culegători locali au fost dornici de a accepta agricultura și că tranziția lingvistică a mers atât de repede (poate doar câțiva sute de ani) încât multe dintre cuvintele locale pur și simplu au existat. Unii etimologi estimează că până la 20% din toate cuvintele germane sunt cuvinte de substrat.

Creolizarea se poate întâmpla de mai multe ori  succesiv cu aceeași limbă. După formarea proto-germanicii, limbajul s’a extins spre vest, urmând Dunărea, dar și la sud-est, pana la coastele Mării Adriatice, unde a suferit o a doua creolizare, parțial de la localnici, parțial de la coloniștii fermieri noi PIE – coloniștii care s’au stabilit acolo. Acolo a devenit proto-germano-occitană. De acolo limba a traversat Marea Adriatică, iar în Italia, are loc o a treia creolizare s’a întâmplat, devenind proto-occitană-romană.

Pentru a o face și mai complexă, localnicii din Italia au vorbit deja aici și acolo o altă formă creolizată de PIE care a fost importată peste Adriatica via Illyria înainte și direct din regiunea Carpați-Marea Neagră. În cele din urmă, în câmpia din Latium s’a dezvoltat un dialect care va deveni limba Romei.

Odată ce o limbă s’a stabilit într’o anumită regiune, începe un fel de standardizare. Întreaga regiune se standardizează într’o singură limbă. Standardizarea se reia în prima subregiune care acceptase noua limbă. Acest proces se numește: feed-back. În același timp, limbajul „se îngroapă”, dezvoltându’și în continuare propria logică lingvistică.

Toți elenii antici puteau să se înțeleagă și erau mândri de ea.

Ulterior, dialectele se dezvoltă. La granițele limbii, aceste dialecte devin puternic influențate de limbajul celeilalte părți a frontierei și apar astfel de limbi mixte. În același timp, comercianții și călătorii aduc noi obiecte, noțiuni, zei și cuvinte de departe.

Ce s’a întâmplat, de asemenea, este că granițele lingvistice se mișcă. Un exemplu este Belgia. Acolo granița limbii încă mai tinde să se deplaseze spre nord. Un alt exemplu este Marea Britanie unde granița limbii s’a mutat spre vest. Aceste mișcări sunt foarte lente și și cu viteză neregulată.

Astăzi, suntem obișnuiți cu limbile naționale și avem tendința să credem că trecutul era similar. Dar nu. Suntem păcăliți de faptul că limbile scrise au devenit standardizate de timpuriu.

Vechea elenă avea câteva texte dialectale, însă greaca clasică este destul de uniformă. Standardizarea gramaticală a limbilor scrise a urmat răspândirea alfabetului. La început, au existat multe alfabete în Europa de Sud, dar mai târziu au rămas doar două: cea grecească și cea latină.

Povestea latinei este similară: limba scrisă a fost dezvoltată în principal în scopuri administrative, iar standardul ei a fost stabilit de la început. De atunci, cu greu s’a schimbat pe hârtie, deși limba vorbită a evoluat. Julius Caesar a vorbit într’un mod diferit de ceea ce a scris.

Comparați’o cu limba engleză modernă: ar citi unul cu voce tare ceea ce este într’adevăr pe hârtie, nimeni nu ar înțelege.

Dar țineți minte și faptul că acei copiatori de text au avut o influență puternică aici. Preferau să copieze ceea ce înțelegeau. Ei au fost cei care nu au ezitat să „traducă” un text într’o limbă mai potrivită pentru comisionarul lor. Cuvintele vechi au fost înlocuite cu cuvinte noi. Au fost introduse noi linii pentru a aduce mai multă „claritate”. Sau să dovedească autenticitatea religiei. Acesta este și modul în care avem impresia că o limbă precum limba latină a fost vorbită fără o schimbare de o mie de ani.

Textele au fost adaptate la ceea ce era politic corect. Prin texte, oamenii puternici întotdeauna au fost flatați. Alte texte au urmărit chiar distorsionarea relatării evenimentului așa cum s’a petrecut el în realitate, ori prin exagerare, ori direct prin fals.

Lingvistica Indo-Europeană

Ce spune wiki?

”Diversificarea limbii părinte în dalectele atestate de limbile fiice este istoric neatinsă. Cronologia evoluției diverselor limbi ale fiicei, pe de altă parte, este în mare parte indiscutabilă, indiferent de originea indoeuropeană. […]
Pe măsură ce limbajul Proto-Indo-European (PIE) s’a desprins, sistemul său de sunet a deviat, schimbându’se în funcție de diferitele legi de sunet evidențiate în limbile fiicei.” (Wiki)

Din păcate, încă necontestat, dar complet suprarealist. Nu credem că limbile indo-europene au evoluat din limba maternă PIE, chiar dialectele sale, în limbile fiicei moderne prin evoluția internă. Cadrul de timp este prea îngust pentru asta. Diversificarea ar fi trebuit să înceapă în jurul anului 2500 î.Hr. sau puțin mai devreme, dacă cineva crede că „Dezbinarea în limbile proto-limbi ale dialectelor atestate este completă în acel moment”.

Deci, în jur de 2500 î.Hr. se presupune că dialectele se diversifică în limbi diferite. Atunci cum pot lingviștii să’și justifice cuvintele PIE reconstituite fără a lua în considerare aceste dialecte presupuse? Dacă un cuvânt are un strămoș PIE reconstituit, apoi la care dialect PIE face parte?

Ideea că dialectele sunt cauza diversificării nu poate fi acceptată pentru că putem citi primele hieroglife egiptene, datând din jurul anului 2750 î.Hr. De atunci, putem citi toate hieroglifele și observăm că limba a evoluat, dar nu s’a schimbat cu adevărat. Ultima versiune a limbii coptice, din jurul anului 1750 d.Hr., este încă similară. De aceea, Champollion a putut descifra hieroglifele.

QED: Egiptenii au vorbit un limbaj similar, pe o perioadă de 4500 de ani, deși au avut loc unele evoluții. La fel ca limba engleză modernă este similară cu engleza veche.

Aceasta implică respingerea arborelui lingvistic dacă sugerează că limbile PIE sunt rezultatul unei evoluții constante. Creolizarea este răspunsul la misterul diversificării rapide a PIE.

Întorcându’ne la limba română sau mai bine spus la limba geților din Carpați, atenție, spunem doar a geților din Carpați, pentru că această limbă a avut specificul ei local, creolizarea ei a suferit un proces similar. Limba getică a fost influențată negreșit în mai multe etape, dar niciodată ea nu a fost abandonată. Deși sunt adepți interesați ai teoriei că limba geților a fost abandonată și adoptată limba latină, acestora le spunem să revină la o logică elementară.

La aceste frontiere au venit mai târziu alte 3 imperii, dar niciodată acest popor nu și’a abandonat limba. Pe acest raționament trebuia să renunțăm la limba latină când au venit avarii, apoi când au venit asiaticii-siberieni (ungurii), apoi să adoptăm turca etc.

Limba dunărenilor-carpatici paleolitici nu a fost influențată doar acum 10.000 de ani de limba getică, ci și mai târziu de limba germană dinspre vest, limbile slave dinspre est și sud, dar și de a altui ocupant vorbitor de limbă turcă.

Când a fost abandonată în acești 2000 de ani, reținând că nici avarii, tătarii, cumanii sau pecenegii nu au putut smulge limba bătrânească băștinașilor? Deși mai toți pretind că au condus destinele strămoșilor noștri…

Limba română se vorbește ca acum 500 sute de ani și avem motive să credem că ea a evoluat treptat din limba pelasgilor I2 (vezi harta de mai jos) care dominau Europa acum 9000 de ani, numiți în Iberia basci, în Sardinia sarzi, în Peninsula Apenină etrusci, în Marea Egee minoici.

Limba română de azi este un rezultat al acestei creolizări urmare contactului cu limba legionarilor macedoneni din legiunea a V-a Macedonica, stabiliți aici de imperiul roman și care vorbea o limbă getică sud-dunăreană specifică Macedoniei, apoi ea a fost influențată de limbile europene limitrofe Carpaților care se dezvoltă la limitele etnice ale românilor care ulterior adoptă acest endonim pe nedrept considerat al Romei, ci mai curând al râmului sau râmnenilor locali, care au dat și un trib numit ”ramnes” (râmnii) ce a fondat Ruma și care va deveni mai târziu un imperiu expansiv.

În definitiv dacă limba s’ar numi astăzi limbă getică cu nimic nu s’ar greși istoric, deoarece această limbă se vorbește de peste 10.000 ani pe aceste meleaguri.

Acceptarea ideii că limba getică a fost abandonată de cel mai numeros popor din Balcani, și considerat de Herodot cel mai numeros după inzi este o inepție. Mai curând putem afirma că poporul getic fiind compus din sute de triburi, acestea înmulțindu’se, iar unele deplasându’se cum firesc au migrat multe populații de’a lungul istoriei acestea au dezvoltat mai multe limbi: slavă, germanică, celtică, hitită, scytică, latină etc.

Tot ce am prezentat mai sus reprezintă argumente că limba europenilor primitivi a plecat de la Marea Neagră, și nu avea cum această limbă locală vorbită de cei menționați de istorici la Gurile Dunării să’și abandoneze limba, așa cum empiric o teoretizează lingviști fără scrupule.

Noi astăzi vorbim limba getică, numită modern limbă română, ce a evoluat natural în acest spațiu de confluență culturală și care a modelat’o până la stadiul limbii care’l cunoaștem și o vorbim azi.

Enunțăm aici postulatele lingvistice care stau la baza Demonstrației Morar. Prin Demonstrația Morar, originea lumii moderne a avut loc în spațiul Carpato-Dunărean, România de azi. Postulatele Morar

Postulatul (I) Morar: ”Un nume propriu provine din limba și cultura in care are o semnificatie ca substantiv comun, adjectiv sau verb.”

Postulatul (II) Morar: ”Nomenclatura locurilor supraviețuiește dispariției unei culturi.”

Postulatul (III) Morar: ”Dezvoltarea sintactică ciclică a unui cuvânt este imposibilă.”

Postulatul (IV) Morar: ”Cuvintele moștenite pot să aibă o semantică complexă” sau negația acesteia, ”Cuvintele împrumutate nu pot avea o semantică complexă”.

Postulatul (V) Morar: ”Natura unei limbi este determinată de gramatică și nu de vocabular.”

Întreaga demonstrație pe larg  o puteți lectura pe linkul următor:

https://www.scribd.com/document/17092127/Petre-Morar-Vol-1-Noi-nu-suntem-latini

Pentru fanii hărților genetice postăm hărți care prezintă instantanee ale haplogrupelor dominante sau notabile ale ADN-ului din jurul anului 7000 î.Hr., anul 2000 î.Hr., 117 d.Hr. și 1227 d.Hr.

În primul rând, o precizare. Istoria genetică umană este complicată, în special în Europa, prin urmare liniile teritoriale asociate cu haplogroupurile majore ale ADN-ului în aceste hărți ar trebui să fie văzute ca cele mai bune presupuneri bazate pe cunoașterea actuală a geneticii, arheologiei și istoriei și care pot fi perfectibile negreșit.

Y-ADN prezintă, de asemenea, doar o mică parte a imaginii genetice globale. Totuși, deoarece majoritatea cromozomului Y este transmisă de la tată la fiu, cu mutații mici în aproape fiecare generație, acesta oferă un grad bun de rezoluție asupra istoriei populației și a mișcării prin strămoșii de sex masculin.

Prima hartă arată Europa în jurul anului 7000 î.Hr. În Carpați predomina I2, același pe care’l vom reîntâlni paradoxal peste 8000 de ani, la nivelul anului 1227, majoritar în întreaga zonă Balcanică.

Epoca de gheață se încheiase, iar vânătorii-culegători mezolitici europeni migrau din refugiile lor pentru a recoloniza continentul, inclusiv în Doggerland, care mai târziu s’a scufundat sub Marea Nordică în creștere.

Majoritatea bărbaților din Europa au aparținut Y-haplogrup-ului I și al celor din nord-estul Europei, din haplogrupul R1a.

Alte linii minore masculine, cum ar fi R1b, G, J, T și E ar fi fost, de asemenea, prezente în Europa, după ce au migrat din Asia de Est, Orientul Mijlociu și Africa de Nord.

Cea de’a doua hartă arată Europa în jurul anului 2000 î.Hr.

În perioada în care intervine, agricultura s’a dezvoltat în Levant și apoi s’a răspândit prin sudul, centrul și estul Europei de către fermierii neolitici aparținând în principal haplogrupurilor Y, cum ar fi G2a și J2.

În timpul următoarelor perioade de cupru și bronz, triburile indo-europene (R1a și R1b) au migrat spre vest de stepa eurasiatică. Rețelele de comerț pe distanțe lungi au fost dezvoltate în Europa și Coasta Atlanticului, care au ajutat la răspândirea unor culturi distincte, cum ar fi Corded Ware și Bell Beaker (Cultura vaselor clopot). În nordul îndepărtat, triburile Haplogroup N1c au sosit în Europa din Siberia, răspândirea lor geografică fiind aliniată culturii Pit-Comb Ware.

Existența în spațiul românesc a haplogrupurilor acestor arieni indo-europeni (R1b) acum 10.000 de ani la Schela Cladovei, cum o prezentăm în tabelul de mai jos, poate fi explicată ori prin faptul că Potopul a avut loc mai devreme cum deja am încercat să prezentăm mai sus, ori că spațiul românesc este Patria acestora, după o aventură asiatică în stepe.

Cert este un lucru, acești arieni R1b, cărora mai târziu li se vor spune în fel și chip, cimerieni, cimeri, cimbri, celți, keltoi, gali, galați, galateni, wales, valoni, volcae, vlahi etc. sunt cei care au populat mai târziu aproape întreg vestul Europei creolizând limbile multor băștinași întâlniți în expansiunea lor, iar azi sunt francezi, spanioli, catalani, portughezi, irlandezi, scoțieni etc.

Acești arieni R1b în mezolitic însă, nu au populat doar Bazinul Dunării, ci întreg spațiul carpatic, și au pus bazele celebrei culturi Otomani de mai târziu.

În Balcani, Cultura Otomani numită aşa după un complex de aşezări de la Otomani, lângă Marghita,  a ocupat spaţiul cuprins între cursul inferior al Mureşului, Munţii Apuseni şi Tisa. În această arie s’a şi format probabil, tot pe fondul Baden din perioada de tranziţie, dar primind se pare şi unele influenţe din aria Wietenberg, din podişul Transilvaniei. Mai târziu, în cursul evoluţiei sale, cultura Otomani depăşeşte spre vest cursul Tisei, cum arată descoperirile din dreapta acestui fluviu de la Toszeg şi Fuzsesabony şi cea mai îndepărtată spre vest, de la Hatvan.

Şi spre nord cultura Otomani se extinde dincolo de Tisa, până în Slovacia răsăriteană (până la Barca lângă Kosice în valea Hernadului). Deşi se mai poartă încă discuţii cu privire la originea şi vechimea ei, ultimele cercetări făcute în mai multe aşezări şi cimitire de pe teritoriul României (mai ales la Vărşand şi Socodor lângă Oradea, la Pir lângă Tăşnad şi la Sântion, lângă Oradea) şi în Cehia (cu precădere marile săpături din aşezarea întărită şi din cimitirul de la Barca lângă Kosice) au demonstrat caracterul ei local, vechimea ei destul de mare în cuprinsul perioadei mijlocii a bronzului, precum şi faptul că a avut o evoluţie relativ îndelungată, cu mai multe faze încă insuficient determinate şi studiate.

Ocupând o arie geografică importantă prin vecinătatea ei cu regiunile bogate în zăcăminte de minereuri din Carpaţii apuseni şi nordici şi prin căile de comunicaţie care o străbăteau, triburile culturii Otomani practicau agricultura şi creşterea vitelor, locuind în aşezări stabile şi adeseori de lungă durată, cum arată împrejurarea că ele conţin mai multe nivele de locuire (de exemplu la Otomani trei nivele principale, la Barca patru, la Sântion de asemenea patru).

Un tip deosebit de aşezare s’a putut constata la Socodor şi Vărşand, unde în jurul unui grup central de locuinţe şi la o oarecare distanţă de ele, alt şir de locuinţe aşezate în cerc formau un fel de inel de protecţie. Aspectul actual al acestor aşezări [o movilă (resturile grupului central de locuinţe) înconjurată de un val (dărâmăturile cercului exterior de case)] au dat o vreme impresia greşită că ar fi vorba de aşezări întărite cu şanţ şi val circular. Este vorba totuşi de un mod de organizare a aşezărilor construite pe terenuri joase, determinat de motive de precauţie, defensive.

Purtătorii culturii Otomani au folosit pentru aşezare şi piscuri întărite cu şanţ şi val (de exemplu ”Cetăţuia” de la Otomani şi cea de la Barca). Nu ştim, în stadiul actual al cercetărilor, dacă fortificarea aşezărilor a fost folosită încă de la începutul acestei culturi, sau de’abia într’o fază mai târzie a ei. Cultura materială a acestui grup prezintă aceleaşi trăsături generale, ca şi celelalte deja trecute în revistă, cu aceeaşi folosire largă a uneltelor de piatră şi de os şi cu o activitate de prelucrare a bronzului în mai toate aşezările, învederată de tiparele de turnat găsite în ele.

Această din urmă activitate a fost însă în această arie mai intensă, deoarece, după cum arată descoperirile, grupul Otomani a avut posibilitatea să’şi procure cu mai multă uşurinţă şi în cantitate mai mare metalul necesar. Pornind de la aceste posibilităţi, grupul Otomani a creat – după cum reiese tot mai limpede din studiile făcute în ultima vreme – în primul rând seria de tipuri de arme de bronz din grupul aşa-numit ”tracic”, adică getic.

În acest spaţiu, cuprinzând nord-estul Ungariei, Slovacia de răsărit şi nord-vestul României, s’au produs săbiile, topoarele de luptă şi ”apărătorile de braţ” de tipurile cunoscute dintr’o serie întreagă de depozite, dintre care cele mai importante sunt cele de la Apa, lângă Satu Mare, Valea Chioarului (fost Gaura), lângă Şomcuţa Mare şi Hajdu – Samson şi Jajta în Ungaria. Uneori ele s-au găsit şi în morminte ale culturii Otomani.

Aceste piese se disting adesea şi prin ornamentul lor bogat, spiralic şi rectiliniar. De aici ele s-au răspândit până departe în diferite direcţii. Această producţie intensă de arme de bronz, relativ neobişnuită în vremea discutată, în aceste părţi ale Europei, subliniază caracterul mai agresiv, mai războinic al triburilor Otomani, care – după cum se va arăta mai jos – se manifestă şi printr’o puternică tendinţă de expansiune, printr-o presiune constantă asupra grupurilor înconjurătoare. În aşezări şi cimitire s’au găsit de asemenea numeroase podoabe de bronz şi de aur, care subliniază bogăţia deosebită a acestor triburi de geți arieni.

Ceramica grupului Otomani – ale cărei tipuri principale sunt tot ceaşca (cu o toartă), strachina, castronul şi vasul de provizii – se distinge prin unele caractere proprii în ceea cu priveşte formele şi decorul. Ceştile şi cănile cu o toartă şi cu gura oblică amintesc vechiul fond Baden, dar şi cultura ”ceramicei cu împunsături succesive” din Transilvania.

Decorul spiralic, însoţit adesea (mai târziu) de caneluri şi proeminenţe şi combinat cu ele într-o manieră proprie exclusiv acestei culturi (peretele vasului este el însuşi modelat în caneluri şi proeminenţe, care servesc drept ”suport”, respectiv puncte de sprijin şi de concentrate ale decorului spiralic incizat), caracterizează ceramica Otomani încă din etapele ei vechi.

Prin acest decor spiralic ceramica Otomani se leagă strâns de cea a culturii Wietenberg, învecinate spre răsărit; legăturile cu acest din urmă grup se manifestă şi prin prezenţa frecventă în aşezările Otomani din Crişana, a unor fragmente de vase provenite foarte probabil prin import din aria Wietenberg, după cum în această din urmă regiune pătrund armele de bronz de tip ”tracic”, adică getic.

Ritul de înmormântare al triburilor Otomani este cunoscut dintr-o serie de cimitire cercetate atât pe teritoriul ungar şi slovac, câţ şi la noi în ţară. La Pir s-au dezvelit în ultimii ani 31 de morminte dintre care 30 de inhumaţie în poziţie chircită şi numai unul de incineraţie (în urnă). În cimitirul de la Barca (Slovacia de est) ritul este exclusiv al inhumaţiei.

De asemenea în cel de la Megyazso (în Ungaria), unde s’au descoperit 225 de schelete chircite, în cimitirul de la Hernadkak (în Ungaria) din 137 morminte numai trei au fost de incineraţie în timp ce în cimitirul est-slovac de la Streda pe Bodrog, aparţinând unei faze mai târzii a culturii Otomani, deja 52% din morminte sunt de incineraţie. Reiese aşadar că şi în grupul Otomani incineraţia pătrunde mai târziu, dar după cum se pare mai intens.

În fazele sale mai târzii, cultura Otomani manifestă o mai mare tendinţă de expansiune, presând asupra spaţiului de la Mureşul inferior, unde elemente ale sale se găsesc în amestec cu grupul Periam-Pecica şi cu cel Vatina, ceea ce dă naştere la influenţări reciproce, greu de definit deocamdată. Urcând pe Mureş, grupul Otomani pătrunde până la Deva. În nord, el se infiltrează pe drumul Someşului până spre poarta Meseşului.

Şi în aria Otomani, viaţa relativ stabilă şi cu dezvoltare organică încetează la finele epocii mijlocii a bronzului. Tipul antropologic al populaţiei Otomani de pe teritoriul României nu poate fi indicat deocamdată decât pe baza determinării a două schelete de la Pir, judecind după care elementul brahicefal, de nuanţă alpină – combinat cu unele trăsături nordice şi mediteraneene – pare a fi fost foarte bine reprezentat.

În Orientul Mijlociu și Anatolia au început să apară civilizații avansate. Civilizația Egiptului Antic a crescut până la vârf, iar piramidele vor rămâne cele mai înalte și mai mari construcții umane de mii de ani. Chiar și în Europa occidentală constructorii megaliticii construiau monumente gigantice proprii.

Cea de’a treia hartă arată Europa în jurul anului 117 d.Hr., în care se vede că Imperiul Roman a ajuns la cea mai mare extindere teritorială a acestuia.

În acest timp, descendenții migranților arieni (indo-europeni) R1a și R1b ajunseseră să domine cea mai mare parte a Europei ca popoare celtice, germane și slavice. Majoritatea bărbaților din Italia romană însăși ar fi fost descendenți ai ”invadatorilor” triburilor R1b în peninsula italiană care i’au deplasat pe locuitorii G2a, în principal haplogrupul primilor veniți.

Interacțiunile cu vecinii lor etrusci și greci ar fi dus treptat alte genealogii, cum ar fi J2 și E-V13, din bazinul genelor romane. Deși au existat multe mișcări de persoane atât în ​​interiorul, cât și în afara Imperiului Roman, precum și cazuri de genocid produse de către romani asupra triburilor provinciale rebele, Imperiul nu a lăsat în Europa nicio semnătură genetică, deoarece ei înșiși erau un mix din cele câteva haplogrupuri pre-existente în Europa.

Continuitatea genetică a rămas intactă în provinciile sale, ceea ce sugerează că erau puțini colonizatori italo-romani; mai degrabă adevăratele fundații ale Imperiului erau prin conducătorii locali care au acceptat benevol administrația și cultura romană, motiv principal pentru imperiu de a nu considera necesară o colonizare propriu-zisă.

Cea de’a patra hartă arată Europa în jurul anului 1227 d.Hr., anul în care Gingis Han a murit plecând din vestul regiunii Mongoliei, începând să intre în Europa și care era caracterizată de haplogrupul C2 al lui Marelui Han. Însuși Europa medievală a fost dominată de Sfântul Imperiu Roman – o uniune liberă de mici regate, cu Germania în inima sa (și o încercare de a reînvia vechea glorie a Imperiului Roman în vest) – și Imperiul Bizantin, continuatorul Imperiului Roman de est. După căderea Imperiului Roman de Vest din secolul al V-lea, migrația și cucerirea triburilor germane, cum ar fi anglo-saxonii, vikingii și normanzii, au lăsat și semnăturile genetice, în special haplogroupul I1 specific Scandinaviei, în insulele britanice și mai departe.

Dar cel mai important aspect care reiese din această hartă genetică a anului 1227 este că  după 300 de ani de domnie în Panonia a unor conducători de origine asiatică (unguri), sau de 400 de ani de ”supremație” peste Carpați și Balcani a hanilor bulgari, preponderența celui mai vechi haplogrup european, specifică acelor vânători-culegători prezentați în harta mezoliticului vechi cu 8000 de ani postată de mai sus, arată că elita politică mereu a fost minoritară în această zonă. Acest raport genetic se va păstra evident până în zilele noastre.

Nimic paradoxal în definitiv.  Conform celui mai expresiv proverb românesc,

”Apa trece, pietrele rămân.”

Istoria locului este cât se poate de limpede pentru cei care vor s’o vadă printre rânduri.

Sursa: biblemysteries.com, proto-english.org, ancestraljourneys.org, biorxiv.org,  isogg.org, abroadintheyard.com, crispedia.ro

http://paleogeo.org, https://indo-european.info/indo-european-demic-diffusion-model-2.pdf

http://www.ancestraljourneys.org/mesolithicdna.shtml

https://www.eupedia.com/europe/ancient_european_dna.shtml#Paleolithic

http://dienekes.blogspot.ro/2011/09/caucasus-revisited-yunusbayev-et-al.html

https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC5483232/table/tbl1/

Citiți și: BALCANII, PATRIA INDO-EUROPENILOR

sau: CELȚII DIN GEȚIA LUI BUREBISTA, CERTITUDINI ȘI CONTRADICȚII

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA