CUI I’AR FOLOSI O AUTONOMIE A UNOR JUDEȚE ARDELENE SAU MOLDOVENE?


Vom aborda fără prejudecăți un subiect care deși este tabu printre români, este foarte dezbătut de mințile înfierbântate de iredentism ale alogenilor care trăiesc în România și care nu s’au împăcat cu consecințele Conferinței de Pace de la Paris din 1947, tratat în care au fost incluse o serie de clauze care defineau despăgubirile de război, drepturile minorităților și ajustări teritoriale incluzând modificări ale frontierelor Româno-Ungare, Sovieto-Române, Bulgaro-Române, Ungaro-Slovace etc.

Ne gândim evident la maghiarofoni, și spunem maghiarofoni pentru că mulți dintre ei sunt români maghiarizați în generațiile trecute, dar și la câțiva români care cochetează cu ideile secesioniste, mulți dintre ei amăgiți de mirajul unei vieți mai bune similar cu cel din occident și care cred ei s’ar rezolva prin simpla modificare de frontiere. Pe 15 martie, maghiarii din România și, în special, cei din secuime vor autonomie. În ultimii ani, de ziua națională a maghiarilor, subiectul autonomiei teritoriale a tot apărut în peisajul manifestărilor din această zi.

Autonomia apare, precum ghioceii, în martie și se ofilește, de obicei, în vară după discursul lui Viktor Orban la Universitatea de vară de la Băile Tușnad. Cam atât durează ciclul de vegetație al subiectului autonomiei.

Subiectul este uneori adus în dezbatere și de către unii reprezentanți ai administrațiilor locale nemulțumite uneori de cum sunt gestionate bugetele naționale.

Deci, cum ar arăta cele trei mari provincii ale României dacă ar fi independente?

MOLDOVA VA STA CEL MAI PROST

Motiv pentru care nu există tendințe serioase de autonomie.
O Moldovă independentă, formată din cele opt județe din nord-estul României, ar avea o populație rezidentă de 4,1 milioane de locuitori (21% din populația României) și o suprafață de 46,2 mii de km pătrați (19,4% din teritoriul Românei – vezi POZA).
Economia Moldovei independente ar însemna un PIB de 97,8 miliarde de lei (21,8 miliarde euro), conform datelor CNP din anul 2016.

Ca pondere în economia națională, Moldova înseamnă 12,8% din PIB-ul României. Așadar, avem o mare diferență între ponderea popualției (21%) și cea deținută în PIB-ul național (12,8%), ceea ce duce la un PIB pa cap de locuitor cu 38% mai mic decât media națională (23,88 mii față de 38,65 mii lei – vezi datele din imagine). E o diferență mare de productivitate pe locuitor, conform datelor din 2016, între regiunea Moldovei și media națională (5,3 mii față de 8,6 mii euro, la cursul mediu BNR).

Taxele colectate la nivel regional anul trecut s’au ridicat la valoarea de 12,54 mld. lei (10,8% din taxele colectate la nivel regional). În cazul unei independențe, aceste taxe ar crește pentru că li s’ar adăuga taxele colectate prin intermediul Direcției Generale a Marilor Contribuabili, care colectează la nivel central direct de la marile companii indiferent de județul unde își au centrul.

E probabil ca suma taxelor colectate să mai crească cu 50% în cazul unei ipotetice independențe, ceea ce ar duce nivelul taxelor colectate la aproape 4,2 miliarde de euro, de aproape 2 ori mai mult decât au primit administrațiile locale în 2016 (10,7 mld. lei, respectiv 2,38 mld. euro).

Raportul bugete locale/cheltuieli buget consolidat a fost anul trecut de 1/4 (59 mld. lei venituri bugete locale / 242 mld. lei cheltuieli buget consolidat). Taxele colectate într’o ipotetică Moldovă independentă sunt insuficiente pentru a menține actualul nivel al cheltuielilor.

În consecință, considerăm că o eventuală autonomie, vor ajuta doar tendințelor din exterior, în speță Budapestei și Moscovei în planurile lor de destabilizare a României.

Citiți și:  CUM DEZINFORMĂM ROMÂNII CA SĂ ADERE LA IDEEA FEDERALIZĂRII

TRANSILVANIA (Ardeal+Banat+Crișana+Maramureș) SE VA MAGHIARIZA MAI RAPID DECÂT SE PETRECE ÎN INTERIORUL ROMÂNIEI

În Transilvania principalul motor secesionist o reprezintă UDMR și PPMT, partide ungurești care trag către o unire cu Ungaria, nicidecum pentru o independență reală a Județelor Covasna-Harghita sau a Ardealului ca întreg.

Cei 5,5 milioane de români din Ardeal nu’și doresc cu adevărat o independență care le’ar aduce o scădere a ponderii lor și vor deschide calea spre o maghiarizare și catolicizare grăbită precum se întâmplă în Harghita și Covasna.

18 milioane de români sunt mai greu de maghiarizat într’o politică națională a României, față de 5,5 milioane de români la o masă de 11 milioane de maghiarofoni (Ungaria+ maghiarofonii din Ardeal).

O Transilvanie independentă ar avea o suprafață de 100,3 mii km pătrați (42,2% din suprafața României) și o populație rezidentă de 6,7 milioane de locuitori (34% din populația României – vezi datele din poză).

Economia Transilvaniei ne arată că în eventualitatea unei independențe, PIB-ul ar fi echivalent cu 31,7% din PIB-ul național la nivelul anului 2016. Cele 221,4 miliarde de lei, cât reprezintă PIB-ul Transilvaniei, sunt echivalente cu 49,3 miliarde de euro, la cursul mediu din 2016.

PIB-ul pe cap de locuitor din Transilvania e sub media națională (93,1% din media națională), conform datelor din 2016. PIB-ul pe cap de locuitor din Transilvania se ridica la valoarea de 35,99 mii lei (8 mii euro), cu 2,66 mii lei (600 euro) mai puțin decât media națională de 38,65 mii lei (8,6 mii euro).

Deci, și în cazul Transilvaniei vorbim de o productivitate pe locuitor mai mică decât media națională. Asta e o chestiune pe care propagandiști lugubri și fără cunoștințe solide de economie, precum Sabin Gherman, omit să o expună public atunci când ne explică criteriile economice care ar sta la baza unei autonomii extinse, dacă nu chiar independență, a Transilvaniei.

Taxele colectate din Transilvania, ”cele care îngrașă Bucureștiul”, conform panourilor electorale ale UDMR de la ultimele alegeri, se ridicau la valoarea de 33,98 miliarde lei (29,2% din taxele colectate la nivel regional).

ANAF-ul nostru colectează taxe prin direcțiile regionale la nivel de teritoriu, de la persoanele fizice și companiile mici și mijlocii (58% din totalul taxelor colectate în 2016), și Direcția Generală a Marilor Contribuabili, care colectează direct de la marile companii, indiferent de regiune (42% din totalul taxelor colectate anul trecut). Nu avem o statistică teritorială de la nivelul marilor contribuabili, dar avem de la nivelul direcțiilor regionale, și conform acesteia, în Transilvania se colectează aproape 7,6 miliarde de euro din totalul taxelor colectate la nivel regional (26 mld. euro). Această sumă, probabil, va mai crește cu cel puțin 50% prin mutarea taxelor de la marii contribuabili la nivel regional în cazul unei ipotetice independențe.

În 2016 administrațiile locale din această regiune au avut venituri de 4,6 miliarde euro (20,5 mld. lei). Dar trebuie să ne gândim că, din bugetul de 11 – 12 miliarde de euro al unei Transilvanii independente, pe lângă cele 4,6 mld. euro, cât revenind aministrațiilor locale, vor trebui suportate pensiile, datoria publică, sistemul de sănătate, de învățământ, administrația centrală, structurile de apărare, etc.
Raportul între bugetele locale și bugetul central ar fi de 1/2,6, tot insuficient pentru a menține actualul nivel al cheltuielilor.

HARGHITA ȘI COVASNA TOT MAI SĂRACE

De ce ar avea nevoie maghiarofonii de autonomie, ținând cont că cele două județe sunt tot mai sărace? Cât de mult au rămas în urmă economiile Harghitei, Covasnei și Mureșului față de media națională din 1995 încoace?

Cele două și ceva județe pe teritoriul cărora se întinde așa-zisul Ținut Secuiesc, pentru că doar o parte din județul Mureș face parte din acest ținut, au fost conduse de liderii maghiari din anii `90 încoace. Dacă în cazul Mureșului, influența liderilor maghiari a fost ceva mai redusă, în cazul Harghitei și Covasnei, putem spune că UDMR-ul a condus fără drept de contestare aceste județe de mai bine de 28 de ani.

Așadar, putem aprecia că evoluția economiei din aceste județe din 1995 încoace li se datorează în bună măsură și liderilor maghiari. De ce din 1995 încoace? Pentru că datele INS-ului privind PIB-ul de la nivel de județe încep din anul 1995 și se opresc în 2015. Pentru anii 2016 și 2017, am apelat la datele Comisiei Naționale de Prognoză.

Cum au evoluat economiile județelor Mureș, Harghita și Covasna între 1995 și 2017?

Am ales ca indicator PIB-ul pe cap de locuitor în prețuri curente exprimat dolari la cursul mediu de schimb (euro încă nu exista în 1995). Fiind un indicator agregat, PIB-ul înglobează și evoluția unor indicatori precum veniturile, exporturile nete, consumul, etc. Deci, dintre toți indicatorii economici, e cel mai potrivit pentru a face o comparație.

Datele INS ne arată că toate cele trei județe au pierdut teren în raport cu media națională, dar și cu media regiunii de dezvoltare din care fac parte (vezi tabelul din imagine). Cele trei județe, alături de Brașov, Sibiu și Alba, formează împreună regiunea de dezvoltare Centru.

Dacă în 1995, PIB-ul pe cap de locuitor din această regiune era la la un nivel de 104% din media națională (1.724 $ față de 1.656 $), anul trecut, acest indicator era sub media națională, situându’se la un nivel 94,3% (10,14 mii $ față de 10,76 mii $). Datele din 2016 și 2017 sunt estimări ale Comisiei Naționale de Prognoză. Totuși, această regiune era căzută sub media națională și în 2005, și în 2010, și în 2015, iar în acest caz vorbim de date definitive.

Cine sunt vinovații pentru această scădere de productivitate a regiunii în raport cu media națională?

Cele trei județe luate în discuție sunt principalii vinovați, adică Mureș, Harghita și Covasna. Celelalte județe din regiune, Sibiu (11,28 mii $ ), Brașov (12,77 mii $) și Alba (11,64 mii $) se situau în 2017 peste media națională a PIB-ului pe cap de locuitor (10,76 mii $), iar două dintre acestea, Alba și Sibiu, se aflau sub media națională în 1995 (vezi tabelul din imagine).

Ce au aceste județe în comun?

Administrație condusă de formațiunile politice ale etniei maghiare, formațiuni care militează pentru o politică izolaționistă pentru a’și conserva numărul de voturi.

Să le luăm pe rând:

Județul Mureș

Mureșul se afla în 1995 foarte aproape de media națională a PIB-ului pe cap de locuitor (99,2%; 1.644 $ față de 1.656 $), iar anul trecut s’a situat la un nivel 78,6% (8,45 mii $ față de 10,76 mii $).
A pierdut teren și față de media regiunii de dezvoltare. Dacă în 1995, era la un nivel de 95,3% din media PIB-ului pe cap de locuitor din regiunea Centru (1.644 $ față de 1.724 $), anul trecut era la 83,3% (8,45 mii $ față de 10,14 mii $). În cazul Mureșului, vorbim de o scădere mai mică față de cele două medii (națională și regională), iar în cazul celorlalte două județe scăderile sunt și mai mari.

Județul Harghita

În 1995, acest județ se situa la un nivel de 96,3% din media națională a PIB-ului pe cap de locuitor (1.595 $ față de 1.644 $) și de 92,5% din media regională. Anul trecut se situa la un nivel de 67,9% din media națională a PIB-ului pe cap de locuitor și de 72% din media regională (7,3 mii $ față de 10,14 mii $, respectiv 10,76 mii $).

Județul Covasna

Acest județ are cea mai spectaculoasă cădere față de mediile națională și regională ale PIB-ului pe cap de locuitor. În 1995 era al doilea județ al regiunii Centru în privința PIB-ului pe cap de locuitor, situându’se la un nivel de 103,4% din media regională și la 107,6% față de media națională (1.783 $ față de 1.724 $, respectiv 1.656 $).

În 2017  PIB-ul pe cap de locuitor din acest județ a fost, potrivit CNP, de 7,15 mii $, adică 70,5% din din media regională și 66,5% din media națională. E evidentă prăbușirea față de anul 1995.

Cele trei județe care, parțial sau aproape în totalitate, au fost conduse de reprezentații etniei maghiare din 1995 încoace au pierdut teren față de nivelurile de dezvoltare economică regional și național. Politicile de enclavizare etnică și economică au condus la un regres economic. Acum un an și ceva, la alegerile parlamentare, UDMR-ul defila cu sloganuri legate de independență fiscală, deși, și la acest capitol, județele majoritar maghiare sunt mult sub media națională.

E o politică demagogică și păguboasă care nu face decât să creeze un mic Lesotho în interiorul României, doar din rațiuni de conservare a unui procent din voturi care să permită UDMR-ului accesul în Parlament. Bunăstarea viitoarelor generații din aceste județe ale României e sacrificată din rațiuni ce țin de pensiile speciale ale parlamentarilor.

Trist.

ȚARA ROMÂNEASCĂ CEA MAI CÂȘTIGATĂ ÎN CAZUL INDEPENDENȚEI

Țara Românească și Dobrogea stau cel mai bine economic, contrar celor vehiculate de propaganda maghiarofonilor.

În cazul unei ipotetice independențe a Țării Românești, ar apărea un diferend teritorial cu o Moldovă independentă. Regiunea Dobrogei ar fi sursa diferentului, pentru că aceasta a fost alipită Principatelor în anul 1878, în urma războiului de independență, iar în schimbul acesteia s’a renunțat la cele trei județe din sudul Basarabiei în favoarea Imperiului Țarist (Cahul, Bolgrad și Ismail), județe care aparțineau de drept Moldovei încă înainte de unire. Deci, Principatele Unite, pentru a obține Dobrogea în 1878 au renunțat la un teritoriu al Moldovei.

Acest diferend dispare în cazul Unirii cu Basarabia.

Presupunând că Țara Românească ar păstra Dobrogea, populația noului stat independent ar fi de 8,9 milioane (45% din populația României), iar teritoriul ar fi de 91,9 mii km pătrați (38,5% din teritoriul României – vezi datele din poză).
Economia Țării Românești ar însemna un PIB total de 421,8 miliarde de lei (93,9 miliarde euro), la nivelul anului 2016, ceea cea ar însemna o pondere de 55,4% din PIB-ul României.

PIB-ul pe cap de locuitor din Țara Românească ar fi echivalent cu 122,6% din media națională (47,39 mii față de 38,65 mii lei). La cursul mediu de anul trecut, PIB-ul pe cap de locuitor din Țara Românească ar fi echivalent cu 10,6 mii euro.
De unde vine această productivitate ridicată din sud?

Sursa principală e regiunea capitalei, al cărui PIB total se ridică la 209 miliarde lei, deci aproape jumătate din PIB-ul Țării Românești. Fără regiunea capitalei, ce include și Ilfovul, PIB-ul pe locuitor din Țara Românească ar fi de 32,1 mii lei (83,1% din media națională).

De unde vine productivitatea ridicată din capitală?

PIB-ul regional cuprinde doar ceea ce se produce local într’o regiune și nu cum cred unii secesioniști ignoranți, că Bucureștiul are un PIB ridicat pentru că aici își au sediul toate marile companii.

Dacă McDonanld`s are sediul în București și restaurante în restul țării, statistica teritorială va încerca să cuprindă activitatea restaurantelor din fiecare județ în PIB-ul județului. La centru, adică în PIB-ul Bucureștiului, va intra activitatea restaurantelor din București plus cea a managementului central de la Mc Donald`s, care e localizat tot în București.

PIB-ul din capitală e ridicat pentru că aici e cea mai mare piață din România, piață care nu are nevoie mare de autostrăzi și alte proiecte de infrastructură pentru a fi accesibilă unui investitor. Cele aproape 2,3 milioane de rezidenți, și peste 3,5 milioane adăugând navetiștii cu venituri mult peste media națională, sunt un magnet pentru mediul de afaceri. La sfârșitul anului trecut, conform BNR, aproape 60% din investițiile străine directe din România erau localizate în regiunea capitalei.

În cazul unei ipotetice separări a celor trei provincii istorice, Bucureștiul nu va suferi mult, pentru că va constitui în continuare un pol de atracție prin dimensiunile sale.
Taxele colectate la nivel regional în sudul României au o pondere în totalul taxelor colectate de 60% (70,02 mld. lei, respectiv 15,6 mld. euro). Capitala e perla coroanei în materie de colectat taxe. Peste 37% din taxele colectate la nivel regional sunt colectate de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București. Și nu vorbim despre taxele de la companiile mari, care, așa cum am spus, sunt colectate separat.

În cazul în care companiile mari ar cotiza la celelalte regiuni, tot sudul ar ieși în câștig, pentru că aproape 70% din cele 2.940 de mari contribuabili își au sediul în județele din sud și în capitală. În regiunea capitalei, anul acesta, erau 1.520 de mari contribuabili. E probabil ca numărul acestora să se diminueze, dar tot ar rămâne ceva mai mult decât în celelalte provincii, pentru că și piața de 8,9 milioane de locuitori ar fi mai mare. Deci, cele 15,6 miliarde de euro cât reprezintă taxele colectate la nivel regional au șanse să se dubleze în eventualitatea unei treceri a marilor companii la bugetul ipoteticei Țări Românești.

În 2016 județele din sud au avut venituri ale administrațiilor locale în valoare de 6,3 mld. euro (28,3 mld. lei). Suma pare suportabilă pentru un buget de 30 miliarde lei și chiar mai rămân bani pentru susținerea pensiilor, sănătății, administrației centrale, învățământului, armatei etc.

Raportul între bugetele locale și bugetul total ar fi de 1/4,7, mai mare decât cel din prezent. Vedem, așadar, că sudul susține prin taxe restul țării deocamdată și nu invers.
Dacă ar fi să aplicăm criteriile catalanilor, cea mai îndreptățită provincie istorică care ar trebui să lupte pentru independență e Țara Românească. Dacă ar fi să ne ghidăm după cât de discriminate și neglijate economic sunt provinciile istorice, atunci Moldova ar fi cea mai îndreptățită să’și dorească independența, dar din punct de vedere al sustenabilității fiscale, ar fi un dezastru pentru această regiune.

Desigur acestea sunt calcule ipotetice făcute de situl analizeeconomice.ro, pentru că nu românii își doresc 4 state românești independente, ci doar alogenii anti-români cu predilecție.

De asemenea, nu e sigur că județe ca Hunedoara, Alba, Sibiu, Brașov, Caraș, Bistrița sau cea mai mare parte din Mureș, adică a acelor județe care nu vor să fie ”libere” datorită mirajului ipoteticei dezvoltări mai rapide. Consecința va fi doar maghiarizarea mai rapidă.

Brașovul, unul dintre cele mai mari oraşe din România se alătură celor care vor ca Basarabia să revină la patria mamă. Municipiul Braşov, ai cărui consilieri au votat în unanimitate pentru semnarea Declaraţiei de unire au propus în cadrul şedinţei ca Documentul să obţină votul absolut, devenind astfel Act Administrativ.

Consilierul Arnold Ungar:

”Eu aș propune să nu adoptăm un vot simbolic care nu are nicio valoare. Materialul pe care l’a prezentat domnul viceprimar, Costel Mihai, din punct de vedere istoric foarte corect și frumos. Eu zic că l’am putea vota, doar că asta nu se poate face acum în 5 minute, ca un proiect de hotărâre prin care Brașovul, prin reprezentanții săi democratic aleși, își manifestă dorința de REÎNTREGIRE A ȚĂRII și suntem de acord cu ce fac frații noștri din Basarabia, unde tot mai multe localități se manifestă în sensul dorinței de UNIRE cu României.”

În urma intervenției, viceprimarul municipiului Brașov, Costel Mihai a anunțat adoptarea unui material în acest sens în cadrul următoarei ședințe a consiliului local Brașov.

Viceprimarul municipiului Brașov, Costel Mihai:

”Pentru următoarea ședință putem să adoptăm un astfel de material, iar astăzi, ca prim pas față de această Declarație să acordăm votul de susținere simbolică a declarației, urmând ca acest act să se materializeze într’un act administrativ.”

Iniţiativa adoptării Declaraţiei de UNIRE i’a aparţinut unuia dintre viceprimarii oraşului, Costel Mihai, iar ideea a fost îmbrăţişată cu entuziasm atât de edilul-şef, Gheorghe Scripcaru, cât şi de Consiliul local.

Braşovul este cea de’a patra unitate administrativă românească de la vest de Prut care se pronunţă în favoarea refacerii României Mari. După ce tonul semnării Declarațiilor de UNIRE în România a fost dat de municipiul Buzău, care a votat în unanimitate marele act istoric. Consiliul Judeţean Timiş a ratificat tot cu unanimitate o declaraţie similară. Prahova la fel.

Așadar, ar fi de neînțeles ca după ce au dat dovadă de acte de patriotism aceleași consilii să adopte într’un viitor previzibil niște acte de trădare.

Sau de ce ar crede de exemplu cărășenii că timișenii vor fi solidari în viitor cu ei dacă de exemplu azi sunt voci egoiste în Timișoara care spun că banii trebuie să rămână în Timișoara și să nu mai fie ajutate județele sărace? Aceleași semne de întrebare s’ar ridica la adresa clujenilor, interesați ca municipiul lor să devină capitală de regiune, și în Bistrița, Alba, Hunedoara, sau în cea mai mare parte din județul Mureș care cu siguranță nu ar dori să devină minoritari într’o viitoare regiune autonomă maghiară care a mai existat cândva înființată de sovietici.

De asemenea, nu credem că Vaslui, Galați și Vrancea, ori întreaga Moldovă, să’și dorească o ieșire din România de azi. Cel mai probabil și’ar dori să rămână în continuare unite unei Românii mai mici, dar care ar rămâne continuatoarea locului României din Cadrul UE și NATO.

Și atunci ce ar mai rămâne în siajul Clujului, Timișoarei, Aradului și Oradei?

Nu suntem convinși nici că maramureșenii, sălăjenii, bihorenii, arădenii, clujenii, timișenii în marea lor majoritate să fie de acord cu o astfel de hăcuire mișelească a teritoriului național, doar pentru interesele de moment ale așa-zisei secuimi care ar fi, să recunoaștem, singura beneficiară a acestor tipuri de secesiuni, prin care se văd legați în final de Ungaria.

Ne întrebăm cu ce ar mai ajuta ruperea a 7 județe în majoritate românești pentru cauza unei dezvoltări iluzorii, prin expunerea unei includeri imediate în vria Ungariei? Cui prodest? De ce românii majoritari din câteva județe românești ar face jocul Ungariei?

Sursa: insse.ro, analizeeconomice.ro, 10tv.md

Citiți și: COLONIȘTI, SĂ VĂ IASĂ DIN CAP FEDERALIZAREA ROMÂNIEI !

Reclame

POTOPUL ȘI LIMBA ROMÂNĂ

maglemosian-azelian

Ce legătură există între Potop și Limba Română vom vedea în cele ce urmează. În câteva cuvinte putem afirma că o parte din strămoșii românilor au trăit pe plajele Mării Negre și ale Gurilor Dunării care acum sunt inundate sub apele mării. De asemenea, se poate spune că parte din strămoșii dunăreni ai românilor, au înlocuit mai întâi prin migrare și apoi prin înmulțirea populației, dintr’un anumit răstimp istoric semințiile vechi ale mezoliticului Europei de vest devenind majoritare numeric.

Cunoaștem că sunt destui teoreticieni, istorici, arheologi sau alți specialiști care vorbesc de o sedentaritate a românilor în spațiul carpatic, însă acestora trebuie să le răspundem că strămoșii noștri nu au fost chiar sedentari, din moment ce aceștia nu s’au cantonat doar la acest spațiu. Chiar dacă mezoliticul românesc este marcat în mare parte de o stabilitate a populației, așa cum se observă pe harta de mai jos marcat cu maro îndeosebi pentru zonele târzii ale culturilor Cucuteni, Boian și Gumelnița, pe albastru fiind marcate zonele de migrație, nu același lucru se poate afirma începând din neolitic și ulterior, după ce se inventează roata și se domesticește calul.

Este cât se poate de evident că cei care adoră ideea sedentarismului se bazează pe o componentă importantă a băștinașilor care nu au plecat niciodată asigurând o permanentă continuitate, dar la fel de adevărat este că multe triburi pentru care spațiul devenise insuficient au migrat spre vest.

Albastrul indică regiunile din Mezolitic cu migrație înaltă și regiunile maronii cu sedentarism relativ scăzut (rata migrației relative).

Numai că referindu’ne la popoarele nomade trebuie să amintim că și acestea au păstrat o rezervă de populație la locurile de baștină. E cazul să amintim aici mongolii, tătarii sau turcii care cu toții au păstrat în Asia o anumită continuitate, deși contingente importante s’au deplasat către zonele europene. Același lucru se poate spune și despre triburile de siberieni și uralici care azi își spun unguri, cei care și azi mai au rude lingvistice îndepărtate geografic precum sunt mansii și kanthy în Siberia.

Dacă acest lucru s’ar fi petrecut altfel, Europa nu ar fi avut distribuția genetică a populației din zilele noastre, iar istoria s’ar fi scris altfel. Problematica este extrem de simplă: așa cum în spațiul carpatic s’au așezat seminții cu ADN diferit, în diferite etape și conjuncturi istorice succesive, la fel generațiile următoare au plecat din spațiul carpato-dunărean și și’au continuat destinul de a popula mai departe continentul către vest până la Atlantic.

Un alt lucru privit cu superficialitate este cel al atribuirii poporului român a unei eterogenizări etnice mai mare decât ea a fost posibilă în trecut, coeziunea lingvistică pe un areal atât de întins fiind un argument solid împotriva acestei teorii. Nici măcar considerentele de ordin genetic nu converg către acest fals postulat.

Proto-europenii au trăit ca vânători-culegători până în anii 7000 î.Hr. pe țărmurile Mării Negre, sau mai exact pe malurile Lacului Getic care era de mai mică întindere, după ce apele Mării Getice (sau Sarmatice) s’au retras acum mai multe milioane de ani. Aceștia erau în principal oameni ce trăiau pe coasta mării cu o tehnologie avansată și o bună organizare socială. Datorită faptului că’și confecționau bărci erau pescari și buni marinari. De unde știm că’și construiau bărci?

Premiza 1. Un neam trăitor la malul unei ape nu putea rezista tentației de a intra în posesia nesecatei bogății de hrană ce îl aștepta în mare ca să o dețină. Fiind un bun vânător pe uscat, devine un la fel de bun vânător de apă și un marinar cutezător.

Premiza 2. Dacă legenda biblică a Arcei lui Noe are un sâmbure de adevăr privind măreția unei astfel de construcții, cum am putea nega că acest neam nu putea fi unul de marinari și pescari încercați ce’și confecționau cu ușurință ambarcațiuni de diferite tipuri sau mărimi.

Astfel de bărci scobite în trunchiuri de copac numite monoxile descoperite pe teritoriul României se află la Muzeul de Istorie şi Arheologie Prahova (aici sunt două), la Complexul Muzeal Arad, și una este şi la Muzeul Marinei Militare din Constanţa.

Trunchiul de copac scobit este primul pas în arta nautică, o tehnică veche de mai bine de 5000 de ani fapt demonstrat de descoperirea în unele aşezări preistorice dobrogene a unor resturi de peşti ce nu puteau fi pescuiţi decât în larg. Desigur, fiind un material perisabil în mediu aerob, de aceea nu ne’au rămas unele foarte vechi, păstrându’se neatinse doar în mediu anaerob, mai ales acelea ce s’au scufundat în mâlul care le’au protejat.  Aceste tipuri de bărci erau folosite şi ca pod umblător: două dintre ele erau puse una lângă alta, legate între ele şi acoperite cu scânduri, pentru a putea trece chiar şi un car cu boi de pe un mal pe altul.

Lacul Getic, putea fi considerat un Mare Nostrum, „marea noastră”. Această situație era într’o anumită măsură comparabilă cu cea a elenilor de mai târziu din Marea Egee. Faptul că au folosit „marea lor” ca mijloc de transport și comunicare înseamnă că limba lor nu numai că s’a răspândit pe toate țărmurile, dar și a împiedicat o diversificare prea mare a acesteia. Toți elenii au susținut că nu s’au putut înțelege și au prezentat toți vorbitorii non-eleni ca barbari. Aceștia erau niște străini care vorbeau un „blablabla”, ale căror ”bâlbe” nu le puteau înțelege niciun elen. Cum de se diferenția limba elenilor plecați din câte știm, dintr’un loc apropiat cu al acestor barbari, vom încerca să deslușim în rândurile următoare.

Dacă o limbă se răspândea pe cele mai multe maluri ale unei mări sau a unui lac închis, mai mult sau mai puțin închis cum vom considera Lacul Getic înainte de Potop, atunci limba avea tendința de a deveni mai uniformă. Ritmul și intensitatea dezvoltării unei limbi comune depindea de o serie de condiții, cum ar fi: sentimentul tribului ancestral și tradiția, contactele familiale intense, comerțul și monopolul comerțului, care a oferit o valoare adăugată mult mai mare, condiții de viață similare, inamic comun, și așa mai departe.

Proto-europenii în jurul Mării Negre, apoi Celții în jurul Mării Irlandeze, Germanicii în jurul Mării Nordului, Minoicii din Marea Egee, ar părea că exista un model aici. Cu toate acestea, situația o vom considera momentan doar o coincidență, dacă ne raportăm și la triburile ce locuiau în jurul Mării Adriatice care au vorbit limbi diferite, de exemplu, în Peninsula Italică de unde se pretinde de latiniști că s’ar fi latinizat alte popoare, din locul unde nu a reușit să devină ea însăși unitară.

Limba proto-europeană se dezvoltă, probabil, între 20 000 î.Hr. și 10 000 î.Hr. În 1997, William Ryan și Walter Pitman au publicat dovezi că o inundație masivă a Mării Negre a avut loc în jurul anului 5600 î.Hr. prin Bosfor. În acel moment, ”Marea Neagră” era un lac de apă dulce, cu un nivel de apă situat la aproximativ 80 de metri sub nivelul actual. Nivelul apei din Marea Neagră între 20 000 î.Hr. și 10 000 î.Hr. este mai greu de evaluat. Este foarte probabil că plajele se mișcau continuu înainte și înapoi în diferite epoci, ceea ce face dificilă atribuirea unei plaje vechi pentru o anumită perioadă care acum probabil este situată sub apă.

O altă consecință este că găsirea dovezilor arheologice ale existenței însăși a oamenilor din acea epocă care au trăit pe plaje va fi dificilă. Știm că oamenii preferau să locuiască în apropierea plajelor. Avem nenumărate exemple în istorie în locuri diferite pe glob, Nil, Indus, Tigru și Eufrat etc. O imensă sursă de hrană putea fi găsită în fostul mare lac cu ajutorul pescuitului. Hinterlandul din spatele țărmului era, de asemenea, plin de vânat sălbatic. Hinterlandul atrage păsări de apă ușor de capturat. În acel mediu primitor și atractiv, au locuit primii europeni.

Dr. Ryan și dr. Pitman ar fi dorit să teoretizeze pe un teren mai sigur, când sugerau o legătură între creșterea bruscă a Mării Negre și schimbările culturale din Europa și din alte părți. Începând acum 12.000 de ani în urmă, imediat ce lumea a ieșit din ultima epocă glaciară, Europa și părți din Asia au suferit într’un interval de 1.000 de ani de condiții deosebit de aride. Nivelul Mării Negre scăzuse, dar țărmul fertil trebuie să fi fost o oază primitoare. Oamenii care trăiau deja acolo ori au venit ulterior, reacționând la criza ecologică din jur, ar fi putut dezvolta o cultură agricolă timpurie. Nimic nu este dovedit, desigur, pentru că orice urmă a așezărilor lor este acum sub apă. După ce perioada aridă s’a încheiat, în Anatolia (azi Turcia) și în nordul Balcanilor, a apărut o fermă întinsă, dar în acest moment cele mai vechi dovezi ale agriculturii sunt înregistrate la sudul Mării Negre.

Cei doi geologi sugerează că, odată cu aprovizionarea cu apă proaspătă dulce, oamenii de la Marea Neagră ar fi putut fi și fermieri de succes. Ulterior inundației bruște acum 7500 de ani, acești oameni trebuie să’și fi luat cunoștințele și abilitățile în altă parte, inclusiv spre sud în Levant sau Mesopotamia. Arheologii au stabilit că în următorii 200 de ani așezările agricole au început să apară pentru prima dată în văile și câmpiile râurilor din Europa Centrală. Deplasarea oamenilor în această direcție ar putea fi explicată deoarece cea mai mare pierdere a uscatului la inundații a avut loc pe coasta de vest și nord a Mării Negre la Gurile Dunării.

Despre migrarea populației, dr. Ryan și dr. Pitman au concluzionat într’un raport al constatărilor lor, că „ar fi putut fi provocată de expulzarea permanentă a locuitorilor care s’au adaptat la resursele naturale ale periferiei vestice de la Marea Neagră”.

În imediata apropiere a Gurilor Dunării se remarcă una dintre cele mai avansate culturi ale neoliticului românesc și mondial, Cultura Cucuteni, dar și Turdaș-Vinca, Boian, Gumelnița etc.

Într’un studiu recent se arată că sud-estul Europei a servit în mod constant ca zonă de contact genetic între diferite populații. Acest rol a contribuit probabil la seria extraordinară de inovații culturale care caracterizează regiunea, de la figurinele elegante ale neoliticului până la ornamentele și metalele prețioase de la Varna. Înainte de sosirea agriculturii, această regiune a înregistrat o interacțiune constantă între grupurile extrem de divergente de vânători-pescari-culegători, iar această interacțiune a continuat, poate accelerat, după preluarea agriculturii în viața socială,  ( www.nature.com/articles/nature25778 ).

Douglass Bailey, arheolog de la Universitatea din Wales din Cardiff, care se specializează în săpăturile din Balcani, a spus că la început a fost precaut cu astfel de speculații, dar ulterior s’a gândit că dr. Ryan și dr. Pittman ”ar fi putut să fi dat peste ceva extrem de important”.

Migrația poporului Mării Negre, arăta el, ar fi putut fi „punctul de plecare pentru o perioadă drastică de schimbare care a culminat cu epoca cuprului”, o perioadă de cultivare a alimentelor, a așezărilor permanente și a noii tehnologii a metalelor care a început cu aproximativ 7000 de ani în urmă. Cei doi geologi Lamont-Doherty și’au început cercetările când au fost invitați de Academia de Științe din Rusia să se alăture unei expediții e cercetare.

Ei tocmai aflau de la Dr. Petko Dimitrov de la Institutul bulgar de Oceanologie din Varna că a detectat fostele plaje ale Mării Negre, când nivelul apelor părea la mai mult de 400 de metri mai jos. Cercetările anterioare au stabilit că Marea Mediterană era practic uscată sau în orice caz foarte joasă și a fost completată după epoca de gheață și că Marea Neagră a fost cândva un bazin de apă dulce. Dar s’a crezut că legătura dintre cele două mări a avut loc treptat.

Lucrând împreună cu rușii, dr. Ryan și dr. Pitman au făcut profiluri seismice ale etajului maritim din România, Ucraina și Rusia. Acestea au arătat țărmuri succesive și întinderi de teren uscat odată ce se scufundau, la adâncimi diferite în mare. Probele de sedimente au fost bogate în cochilii zdrobite de apă dulce, albite de soare, când au acoperit plajele originale. În straturile superioare, toate rămășițele erau de viață cu apă sărată.”

„Dacă ar fi existat un potop”, a spus dr. Pitman,”toate vârstele pentru aceste foste maluri și post-inundații ar trebui să fie aproape la fel.

Dr. Glenn A. Jones de la Texas A & M Institute of Oceanography din Galveston datează  organismele descoperite și consideră că este posibil, iar spre surpriza tuturor, data a fost mai recentă decât era de așteptat – cu 7.540 de ani în urmă, cu o ușoară marjă de eroare.

Din câteva calcule rapide, dr. Pitman și’a dat seama că suprafața mării trebuie să fi crescut un picior pe zi, poate de 100 de zile la înălțimea inundației. Pentru ca să se întâmple, torentele de apă trebuiau să treacă prin Bosfor în Marea Neagră, la o rată de 400 de ori mai mare decât a cascadei Niagara. Adâncurile largi din Bosfor astăzi par să ateste forța influxului care a schimbat Marea Neagră și poate sau nu să fi schimbat cultura europeană timpurie și astfel diversificarea rapidă a dialectelor proto-europenilor.

Dacă Pitman și Ryan caută efectele deplasării locuitorilor bazinului Mării Negre ca urmare a inundațiilor, de ce să nu examinăm și alte posibilități?

Este puțin probabil, chiar dacă s’ar da instrucțiuni de la Dumnezeu, că un popor care nu este familiarizat cu ambarcațiunile ar avea expertiza inginerească pentru a construi o navă de dimensiunile Arcei. Povestea Arcei lui Noe a fost văzută mult timp de comunitatea științifică ca o fabulă împrumutată de scriitorii genezei din miturile sumeriene și, prin urmare, trebuie să fi fost un mit. Unele dintre cele mai mari descoperiri arheologice, inclusiv ale lui Pitman și Ryan, au provenit din descrierile obținute din ceea ce au fost considerate a fi mituri. Acestea includ, deși nu se limitează doar la Troia, Sodoma și Gomora, Ierihon, și, desigur, cea a lui Pitman și a lui Ryan.

Geneza 10: 1 până la 10: 5 spune:

”Acestea sunt generațiile fiilor lui Noe, Sem, Ham și Iafet; și ei au fost fii născuți după potop, fiii lui Iafet, Gomer și Magog; Madai, Javan, Tubal, Meșec și Tiras, fiii lui Gomer: Așkenaz, Rifat și Togarma, fiii lui Iavan: Elisei, Tarsis, Kittim și Dodanim. Neamurile împărțite în țara lor, fiecare după limba lui, după familiile lor, în neamurile lor.”

Țărmul marcat cu roșu a fost zona locuită cea mai afectată de inundații masive. Se observă ușor că țărmul estic al Lacului Getic nu prezintă urme de inundații catastrofice ce ar fi putut avea conotații biblice, cu excepția Mării Azov din nord-est.

Rețineți că pasajul pomenește de neamuri, nu terenuri. Ar putea tribul lui Noe să includă niște indivizi marinari înainte de inundații? Dacă nu, atunci cum ar fi obținut expertiza pentru a construi arca?

Există unele dovezi despre comerțul care ar fi existat între orașele Anatoliei și alte orașe de’a lungul coastei mediteraneene. Ar putea aceste orașe să fie avanposturi ale unei civilizații mai mari situate undeva în Bazinul Mării Negre?

Expertul biblic Michael Sanders a subliniat că înființarea unor orașe sumeriene timpurii în câmpia nordică a Tigrului și Eufratului a avut loc la scurt timp după data inundațiilor din Marea Neagră. Se pare evident, că aceasta presupune o cauză și un efect, precum poate a fost și Epopeea lui Ghilgameș. Ghilgameș, care a trăit cu aproape 1000 de ani înaintea lui Noe, aflase despre legenda lui Uta-Napiștim, legenda despre marele potop poruncit de zei din care a scăpat doar bătrânul Uta-Napiștim.

Uta-napiștim sau Utnapiștim este un personaj din Epopeea lui Ghilgameș, care este însărcinat de Enki (Ea) să’și abandoneze bunurile sale lumești și să construiască o navă gigantică care să fie numită Păstrătoarea Vieții. El a fost, de asemenea, însărcinat să’și aducă acolo soția, familia și rudele sale, meșterii satului, pui de animale și semințe. Inundațiile care au avut loc au ucis toate animalele și toți oamenii care nu se aflau pe corabie și se crede că au inspirat povestea Arcei lui Noe. După douăsprezece zile pe apă, Utnapiștim a deschis trapa corabiei pentru a privi în jur și a văzut pantele Muntelui Nisir, unde a poposit șapte zile. În cea de’a șaptea zi, el a trimis un porumbel pentru a vedea dacă apele s’au retras, iar porumbelul nu a găsit nimic altceva decât apă, așa că s’a întors. Apoi a trimis o rândunică și aceasta s’a reîntors, negăsind nimic. În cele din urmă, Utnapiștim a trimis un corb, iar corbul a văzut că apele s’au retras, așa că a zburat în cerc și nu s’a mai întors. Utnapiștim a eliberat apoi toate animalele și a făcut un sacrificiu zeilor. Zeii au venit și pentru că el a păstrat sămânța omului, rămânând loial și având încredere în zei, Utnapiștim și soția sa au dobândit nemurirea, precum și un loc printre zeii cerești.

Dacă o amintire a inundațiilor din Marea Neagră a influențat într’adevăr povestea lui Gilgamesh, atunci ar putea fi și o sursă a povestirii lui Noe în Cartea Genezei. Cercetătorii au remarcat de mult similitudini izbitoare între inundațiile din Epopeea lui Gilgamesh și Geneză și au suspectat că israeliții au copiat versiunea lor din legenda lui Gilgamesh sau independent de o tradiție comună care ar fi putut rezulta dintr’o adevărată catastrofă cu mult înainte.

Dr. Ryan și dr. Pitman recunosc că legătura dintre inundațiile din Marea Neagră, Gilgameș și Noe presupun un decalaj în timp, dar întotdeauna legenda este menționată ulterior desfășurării evenimentelor, și niciodată în cursul lor. Așa se consolidează miturile și legendele în definitiv.

Într’un raport științific, ele se sprijină în principal pe constatările geologice. Dar, în conferințe informale și un documentar de televiziune BBC, difuzat în Marea Britanie, ei elaborează posibilele implicații pentru agricultura timpurie și mitologie, sperând, spun ei, să promoveze un dialog cu alți oameni de știință și arheologi.

Dr. Ryan într’un interviu:

”Tot ce vedem cu adevărat este o corelatie în timp. Nu înseamnă neapărat că există o cauză și un efect. Poate fi doar o coincidență, dar este prea mult ca o coincidență să nu fie investigată în continuare.”

Dr. Pitman a spus:

”Arheologii ar trebui să se ocupe într’un fel sau altul.”

La BBC, dr. John Dewey, geolog de la Universitatea Oxford, a declarat:

”Geologia este foarte clară. Întrebarea reală este: explică inundațiile biblice sau un alt fenomen.”

Dr. Stephanie Dalley, o autoritate de la Oxford, întrebată despre istoria lui Gilgameș, spunea că se îndoiește că există o legătură între evenimentul din Marea Neagră și inundațiile mitologice, remarcând o mare separare a celor două geografic cât și în timp. Ghilgameș care a inspirat povestea a fost posibil un conducător al orașului Sumerian Uruk în jurul anului 2600 î.Hr., două milenii și jumătate după Potopul Mării Negre, iar cele mai vechi versiuni scrise cunoscute ale legendei eroice sunt pe tablete de lut de la un mileniu după domnia sa.

Înțelept ar fi să se poate dovedi, interpreta sau reconsidera că o mare parte din Geneză este o sursă de informații valoroasă despre originile, mediul, geografia și tehnologia ambelor civilizații paleolitice de vârstă timpurie și târzii, în lumina importanței pe care relatările cronicarilor au fost făcute pe seama lor. Înțelegând prin aceasta faptul că, prin înregistrările orale, a fost stabilită legitimitatea cererilor de proprietate asupra terenurilor sau a proprietăților, iar acestea, la rândul lor, au fost consemnate cronologic în memorie, cu asocierea lor cu un eveniment major, cum ar fi inundațiile, războaiele sau domnia unei căpetenii sau a unui rege. Prin astfel de istorisiri, așadar, descendenții unui anumit patriarh au putut să’și legitimeze poziția de lider tribal, să pretindă tratatele și acordurile antice și să ceară un tratament echitabil în timp ce trecea sau revendicau terenurile rudelor sale apropiate și îndepărtate.

Istoria egipteană a fost înregistrată exact în aceeași manieră, datele au fost legate de evenimentele majore. Înregistrările lor conțin, de asemenea, informații istorice, ecologice, medicale, agricole, astronomice, lunare și solare, maritime, inundații, precum și date și înregistrări etnice sau de cucerire. Aceasta ar fi o dezvoltare naturală pentru orice cultură de sine stătătoare, suficientă pentru timpul lor și care includea olăritul, ingineria, filosofia, agricultura, păstoritul, comerțul, țesătoria și alte domenii de specialitate. Fiecare profesie sau specialitate trecea de la generație la generație tehnicile specifice obiectului său.

Popoarele nomade ar favoriza în mod firesc istoriile și tradițiile orale, care nu aveau luxul unei locații permanente în care să inscripționeze istoria și tehnologiile lor pe tablete fragile de lut, ori mai rezistente de piatră. În acest caz, anumite măsuri de precauție pentru a asigura exactitatea acestor istorisiri ar părea sensibile, cum ar fi adoptarea formei litanice. În timp ce egiptenii aveau o metodă de înregistrare a informațiilor importante legate de supraviețuirea de sine și bunăstarea națională, evreii nu au adoptat o metodă scrisă pentru a înregistra date importante până după 1000 î.Hr. O formă litanică de păstrare a înregistrărilor, aparent a fost suficientă până atunci.

Dacă se dă orice credibilitate exactității relatărilor despre Geneză, atunci le putem trata precum datele obținute din alte surse în care se înregistrează istorisirile verbale, acuratețe ce ar presupune un interes minim. Asta înseamnă că narațiunile ar fi, în cea mai mare parte, literale în înțelegerea cronicarului și ar fi predispuse la discrepanțe normale și identificabile, din cauza unei interpretări greșite sau a unor pierderi de date. În acest caz, putem accepta ușor unele dintre aceste date ca fiind doar speculații. Astfel de speculații, la fel de fanteziste de la bun început vor ridica câteva întrebări foarte interesante care să justifice documentarea.

Filozoful grec Platon scrie despre Atlantida că ar fi fost o mare civilizaţie din vest, care a cucerit partea de apus a Mării Mediterane. La apogeu, Atlantida a fost o glorioasă civilizaţie a bronzului, cu o uriaşă armată şi flotă, bogată în resurse naturale şi care a prosperat datorită relaţiilor comerciale cu alte naţiuni.

Nici până astăzi fascinantul continent dispărut nu a fost găsit de arheologi, fiind făcute speculaţii cu privire la locaţia sa, ce vizează o suprafaţă uriaşă, pornind din Irlanda şi până în Antarctica. Cel care a scris foarte mult despre Atlantida este filozoful grec Platon în operele sale Timaios şi Critias, ce se presupune că ar fi apărut în jurul anului 360 î.Hr, scrie și Joel Levy în cartea sa ”Istorii pierdute”, apărută și la noi în 2009 la editura Alfa.

Filozoful grec descrie Atlantida ca pe o mare civilizaţie din vest, care a cucerit partea de apus a Mării Mediterane. Platon susţine că Atlantida ar fi avut o formă alungită de circa 700 de kilometri, cu un brâu muntos în jurul coastelor şi o întinsă câmpie centrală. Pe principalul vârf muntos din sud s’a construit un mare acropolis în jurul căruia a înflorit principalul oraş cetate. Principalul oraş al Atlantidei era apărat de canale dispuse în cercuri concentrice, cu ziduri înalte care protejau zonele din cercurile intermediare. Atlanţii ar fi realizat un vast canal, ce lega mai multe canale mai mici cu oceanul în partea de sud, iar întregul comerţ al lumii în acea perioadă ar fi parcurs acest drum de apă.

Platon vorbeşte şi despre apariţia Atlantidei, ce ar fi fost creată când zeii din Olimp şi’au împărţit lumea. Poseidon, zeul mării, şi’a însuşit’o şi a transformat’o aşa cum a crezut de cuviinţă. Odată cu creşterea prosperităţii, atlanţii au devenit din ce în ce mai corupţi moral, iar zeii au hotărât să’i distrugă, provocând un uriaş cutremur, care a scufundat Atlantida în adâncurile oceanului.

Teorii fanteziste despre continentul dispărut

Cea mai fascinantă teorie legată de continentul dispărut este expusă de scriitorul american Ignatius Donelly în cartea sa ”Atlantida: lumea antediluviană”. Acesta arată că Atlantida a reprezentat baza marilor civilizaţii ale lumii antice, pornind de la Egipt şi până la imperiul Inca prin prisma tehnologiei şi cunoaşterii avansate a atlanţilor. Donelly a avansat ideea că multe din miturile şi legendele unor culturi, cum ar fi zeii nordici sau mitologia clasică, ar fi avut la bază informaţiile din istoria Atlantidei.

După marele cutremur care a distrus Atlantida, supravieţuitorii s’ar fi refugiat în alte părţi ale lumii, unde au întemeiat noi civilizaţii.

Scriitorul american a adus ca argument al teoriei sale asemănările ce ar exista între construcţia piramidelor din Egipt şi cultul Soarelui, mergând până acolo încât a afirmat că hieroglifele mayaşe şi cele egiptene ar fi fost înscripţionate de atlanţi, care ar fi inventat şi scrierea pentru aceste civilizaţii, alături de astronomie, sticlă, compas şi alte astfel de atribute ale civilizaţiei. Arheologii şi oamenii de ştiinţă au demontat de’a lungul vremii teoria lui Donelly, un exemplu fiind similarităţile dintre limba mayaşă şi cele mediteraneene, care, de fapt, nu există.

Naziştii s’au folosit de legenda Atlantidei pentru a da credibilitate mitologiei rasiste pe care o promovau. Ei au venit cu ideea că Atlantida ar fi fost locul de origine al arienilor nordici, care au creat civilizaţia pe Pământ şi unde s’ar fi dezvoltat un fel de societate fascistă utopică. Deşi teoria lor frizează ridicolul, grupurile neonaziste din Europa, America şi fosta Uniune Sovietică se raportează des la ea chiar şi astăzi, se menţionează tot în lucrarea ”Istorii pierdute”.

Pentru mulți dintre istoricii de astăzi, Platon nu a făcut decât să prezinte o ficțiune ca fiind o poveste adevărată. În opinia acestora, el a fost unul dintre fondatorii romanului istoric, definiție care descrie un roman situat în spațiu și timp. Platon a fabricat un mit, inspirându’se din realitățile lumii grecești de atunci, datorită necesității de a elabora o viziune a Atenei care corespundea ideilor politice ale acesteia. În constructia pastișei sale istorice, el a utilizat locuri comune ale istoriografiei timpului său. Ideea narațiunii era de a da o lecție de civism și de bună conduita concetățenilor săi atenieni și de a denunța mercantilismul, indisciplina, luptele și spiritul demagog prezent în politica vremii.

Însă aceste opinii nu sunt împărțite în totalitate de comunitatea istoricilor și arheologilor. În continuare, cercetătorii geografi și geologi încearcă să găsească dovezi care să confirme sau să infirme pentru totdeauna existența acestei insule. Nu numai localizarea Atlantidei este un subiect de controversă, ci și interpretarea descrierii sale care nu se potrivește niciunei locații de pe Terra, dar și modul în care ea a dispărut.

Varianta unui cataclism care a distrus insula nu este în general acceptată în rândul adepților. Unii, mai încrezători în forțele aproape nelimitate ale atlanților, susțin că nu o forță exterioara i’a distrus pe aceștia, ci s’au autodistrus. În urma dezvoltării excesive a tehnologiei, un accident nuclear a fost cel care a pus capăt civilizației. Nu numai la ideea unei puteri nucleare scepticii au fost amuzați, excluzând ideea unei civilizații atât de avansate, care să fi existat cu 9 000 de ani î.Hr. În sprijinul acestora vine arheologia, care nu a reușit până în prezent să identifice artefacte ale unei civilizații atât de îndepărtate.

Posibile locaţii ale Atlantidei

Platon localizează insula în fața Pilonilor lui Hercule, identificați în strâmtoarea Gibraltar. Îndelungile cercetări, chiar și lucrări literare cu pretenții isorice, au localizat insula în aproape toata lumea: din zona Americilor, mijlocul Oceanului Atlantic, Caraibe, partea vestică a strâmtorii Gibraltar, Irlanda și până în Antarctica.

Descoperirea în anul 1969 a unor vestigii subacvatice, în apropierea insulei Bimini, in Bahamas, i’a facut pe arheologi să creadă ca sunt mai aproape de împlinirea visului lor. Pentru multă vreme, s’a crezut că aceste ziduri reprezentau drumul către adevărata insulă Atlantida. Deși cercetările la fața locului au fost amănunțite, arheologii nu au putut găsi nimic concludent care să ajute la identificarea insulei. Chiar și descoperirile ocazionale ale unor triburi izolate, îi făceau pe unii cercetătorii să creadă că stau față în față cu urmașii atlanților.

Ultima (re)descoperire a Atlantidei a avut loc în noiembrie 2004, când cercetătorul american Robert Sarmast anunța că ar fi identificat locația vechiului regat pe fundul Mării Mediterane, între Cipru si Siria:

”Până și dimensiunile se potrivesc perfect. Așa că, dacă toate aceste lucruri sunt doar coincidențe, pot spune ca avem de’a face cu cea mai mare coincidență din lume.”

Echipa sa a detectat pe fundul mării, cu ajutorul sonarelor, structuri care semănau cu niște case și două ziduri care se intind pe mai bine de doi kilometri. Harta descoperirii seamănă, cum altfel, cu descrierea făcută de Platon.

Datorită cantității enorme de informații colectate în toată această perioadă de timp, și ca urmare a nevoii lumii științifice de a trasa anumite coordonate în jurul acestei teorii, o conferință internațională a fost organizată în anul 2005 în Grecia, la Milos. Tema a fost originea mitului și punctarea informațiilor de dată recentă. Tabăra scepticilor s’a reunit cu cea a celor pentru care speranța moare ultima. Cei din urmă au prezentat diverse ipoteze care se învârt in jurul existenței insulei, însă fără a putea localiza cu certitudine Atlantida. Împreună, au stabilit un număr de 24 de criterii pe care eventuala Atlantidă ar trebui să le îndeplinească.

Reală sau nu, misterioasa insulăî și’a adus aportul cu vârf și îndesat la creșterea maculaturii literare. Unii autori au preluat povestea Atlantidei, însă majoritatea s’au lăsat inspirați de mirajul acesteia pentru a’și crea propriile lor insule. De la antici până în prezent, literatura lumii abundă în astfel de istorisiri care mai de care mai fantastice.

Povestea ţesută de Platon şi cei care i’au urmat s’a prăbuşit sub greutatea datelor oferite de ştiinţă. Ipoteza scufundării Atlantidei ca urmare a unui cutremur devastator nu poate sta în picioare pentru că fundul Oceanului Atlantic a fost cartografiat, iar concluzia a fost că nu există întinderi mari de pământ scufundate la mare adâncime. Asta cel puțin pentru cea mai probabilă pentru un timp locație, Oceanul Atlantic.

Este de domeniul evidenţei că Atlantida descrisă de Platon nu există, dar poveştile legate de continentul dispărut ar putea avea totuşi o bază reală. Oamenii de ştiinţă argumentează că Platon şi discipolii săi este posibil să fi greşit traducerea poveştii legată de Atlantida, ce fusese preluată de la un preot egiptean, sau să o fi prezentat în mod deliberat puţin distorsionată.

De pildă, se crede că Atlantida ar fi existat mai degrabă în jurul anului 900 î.Hr. şi nu în anul 9000 î.Hr., aşa cum s’a scris, iar dimensiunile sale să fi fost mult mai reduse, ceea ce creşte considerabil numărul de posibile locaţii unde s’ar fi putut scufunda, se detaliază în lucrarea ”Istorii pierdute”.

În 1913, în ”Dacia preistorică”, Nicolae Densuşianu localiza Atlantida între Porţile de Fier şi Sfinxul din Bucegi.

Alte posibile locaţii ale Atlantidei pornesc de la insula Creta, Tartessos, un oraş-stat din sudul Spaniei, care a existat în jurul anului 1.000 î.Hr., Marea Marmara, Santorini sau în largul insulei Cipru. Alții au au văzut’o în Marea Azov.

Dar de ce nu ar fi fost o imensă Deltă care ar fi unit canalele Dunării, Nistrului, Bugului și Niprului, iar Insula Șerpilor să fi fost doar o parte din Metropolisul Atlandidei?

Dacă Potopul a distrus Marea Deltă a Atlandidei, unde canalele sale erau sutele de canale formate de imensa Deltă a fluviilor amintite, ne putem închipui și o bază de plecare a migrației primilor europeni către toate direcțiile știute azi în care au fost duse și limbile ariene, numite azi cu totul nefericit ca ”indo-europene”.

Indiferent dacă a existat sau nu, Atlantida a oferit omenirii și un punct de plecare în ceea ce priveşte provenienţa civilizaţiei. Sunt puţine date despre preistorie, pe parcursul căreia omul nu pare să fi avut istorie, deşi, din punct de vedere anatomic, omul modern există de cel puţin 100.000 de ani. În acest context, Atlantida vine să acopere cumva o parte din acest gol în istorie, în ciuda faptului că nu s’a dovedit de’a lungul vremii că aceasta ar fi existat cu adevărat.

Creșterea Mării Negre a fost un fenomen catastrofal ipotetizat la nivelul vechiului lac în jurul anului 5600 î.Hr., când din apele din Marea Mediterană, depășesc un prag în strâmtoarea Bosfor. Ipoteza a fost numită atunci când s’a publicat 1996, și reeditată  într’un jurnal academic în 1997. Deși s’a convenit că a apărut o serie de evenimente descrise de ipoteză, există o dezbatere importantă asupra datării și magnitudinii evenimentelor. De’a lungul timpului geologic, apa a intrat și ieșit din bazinul Mării Negre, și e suficient să ne amintim și de Marea Tethis. Însă această ipoteză se referă la apariția ultimului flux, iar punctul principal de controversă este dacă evenimentul a fost gradual sau catastrofal.

Marele potop este adânc înrădăcinat în memoria colectivă și religia omenirii și este  denumit și Potopul lui Noe. W. Ryan și W. Pitman, (1999, 2003) au atribuit această inundație bazinului Mării Negre. Propunerea lor de a spori nivelul post-glaciar a nivelului Mării Negre a accelerat dispersia vânătorilor și fermierilor neolitici timpurii în interiorul Europei, formând baza istorică pentru povestea biblică a Potopului lui Noe, a stimulat imens interesul publicului, al comunității științifice și al mass-mediei.

Mii de nuclee și mii de kilometri de profiluri seismice de înaltă rezoluție au fost studiate într’un studiu geologic marin pe scară largă.

Extinzând prezentarea care rezumă rezultatele studiilor geologice și paleocecanografice extinse ale Mării Negre, dar și a fostei strâmtori Manych întreprinse începând cu anul 1970, probele obținute au fost supuse unor studii multidisciplinare (micropalaeontologie, geochimie, sedimentologie) și corelate cu datele izotopilor 14 C, O și C. O multitudine de publicații cu caracter geologic și arheologic și’au revizuit comparațiile.

În contextul ipotezei Ryan & Pitman al Potopului lui Noe, intervalul de timp începând și cuprins între 15.000 – 7.000 de ani este discutat în șase etape cruciale:

(1) Cel mai scăzut nivel (aproximativ -100 m) al lacului Novoeuxinian (Marea Neagră) de apă dulce acum 14.000 de ani;

(2) Creșterea rapidă a nivelului (de la -100 m până la -20 m) între aproximativ 14.000 și 11.000 ani datorată unui exces masiv al nivelului apelor ce au deversat dinspre Marea Caspică către Marea Neagră prin strâmtoarea Manych (a se vedea foto care arată creșterea celor 2 mări).

(3) Restabilirea legăturii dintre Marea Neagră și Marea Marmara și prima apariție simultană a imigranților mediteraneeni în Marea Neagră acum aproximativ 9.000 ani;

(4) Alternativă la legătura prin Bosfor între Marea Neagră și Marea Marmara;

(5) Caracterul treptat și fluctuant al tragediei holocene;

(6) Influența schimbării nivelului mării asupra țărmurilor de coastă și a culturii umane din jur.

Se arată că, deși nu pare să existe prea multe locații pentru ipoteza Ryan & Pitman a Potopului lui Noe, există și o altă posibilitate, de asemenea puternică, de inundație anterioară în bazin datorită deversării masive a apei din Marea Caspică prin strâmtoarea Antică Manych din Nordul Caucazului, reducând spațiul vital disponibil și resursele de hrană pentru paleoliticii epocii, care ar fi putut cauza migrația în interiorul continentului și tranziția de la statutul de culegători-vânători la cel de păstori prin domesticirea și creșterea bovinelor în regiunea stepelor.

Influența apelor CBE (Cascada Bazinelor Eurasiatice) asupra coridorului mediteranean de la Marea Neagră. Reconstrucția bazinului timpuriu Khvalynean (Marea Caspică) pe SRTM de Lavrentiev (2006)

A fost o creștere rapidă a nivelului Mării Negre (Noul Euxin) în intervalul de timp de acum 17.000-15.000 la 50-60 m de la 100-110 m până la nivelul -50-60 m. Noua Mare Euxin (actuala Marea Neagră) depindea de oscilațiile bazinului Khvalynean. Bazinul marin anterior de la Karangation (actuală Marea Neagră) a fost revigorat de apele Khvalyne și transformat în bazin de apă dulce.

Este interesant că torentele de apă Khvalyneane cu 10-12 ‰, care s’au vărsat în depresiunea Mării Negre, păreau a fi de salinitate inferioară (la 6-8 ‰) mai mică decât bazinul Khvalynean. Motivul de reîmprospătare a fost influența complexului fluvial al Dunării, Nistrului, Niprului etc.

Marea Azov ca bazin marin a dispărut în acel timp, depresiunea ei tranformată de deversorul de la Manych-Kerch, umplut de asemenea de apele Khvalyne. Nivelul din acest deversor a fost incizat în sedimentele anterioare până la nivelul de -10-20 m în Asia la Taganrog Bay și la -50-60 în strâmtoarea Kerci.

Adaptarea umană la evenimentele Potopului

Bazinele marine și deversoarele din EIE (Epoca inundațiilor extreme), în special CBE (Ponto-Caspic), au influențat migrația omului timpuriu.

De exemplu: în Sit-ul paleolitic târziu Kamennaya Balka în 3 straturi culturale inferioare  și unul superior conține instrumente microlitice de origine din Orientul apropiat. Acest lucru indică conexiuni culturale din regiunile sudice (Caucaz, Irak). Dar stratul de cultură de mijloc reprezintă cultura autohtonă a Kamennaya Balka fără astfel de elemente microlitice. Vârsta sa (veche de 17.000-15.000 ani) coincide cu activitatea de scurgere a multor canale și legături pentru a fi o barieră pentru conexiunile culturale cu Orientul Apropiat de data aceasta.

Canalul de scurgere de la Manych-Kerch a fost o barieră pentru conexiunile culturale. Evenimentele EIE au avut un efect puternic asupra oamenilor din Paleoliticul târziu , dar nu în sensul de distrugere a civilizațiilor. Dimpotrivă, în continuarea evenimentelor  Marelui Potop, au apărut primele elemente ale economiei productive ca bază a celor mai timpurii civilizații.

Urmare evenimentelor din EIE care au inundat cel mai productiv pământ, modelul primitiv de hrănire al vânătorilor-culegători devine inutil. Aceasta trebuie înmulțită cu dispariția multor refugii din regiunile inundate (1-2 mln km²). Ca rezultat a fost o creștere a densității populației și a stresului de la limita supraviețuirii. Singura modalitate de a supraviețui a fost schimbarea fundamentală a strategiei de producție alimentară: apariția economiei productive (creșterea bovinelor, recoltele și transportul). Ultimul descoperit și cel mai vechi (domesticirea calului, navigația marină) este în bazinul caspic (Matyshin 1976, Dzhafar-Zade 1973).

Cu toate acestea colonizarea Europei se petrece la începutul perioadei unei mini-glaciații numite Younger Dryas.  Mini-glaciațiunea numită Younger Dryas (circa 12.900 până la 11.700 de ani BP) a fost o revenire la condițiile glaciare care au inversat temporar încălzirea climatică treptată după ce Ultima Mare Glaciațiune a început să scadă acum aproximativ 20.000 de ani. Această perioadă este numită după un anumit indicator, floarea albă sălbatică de tundră Dryas Octopetala, deoarece frunzele sale sunt pe alocuri abundente în Glaciațiunea târzie, adesea bogată în minerogeni, ca și cele din sedimentele lacurilor scandinave.

Evidența fizică a unei scăderi accentuate a temperaturii asupra celei mai mari părți a emisferei nordice, descoperită prin cercetări geologice, au constituit’o dovezile fizice esențiale găsite pentru perioada Younger Dryas. Această schimbare de temperatură a avut loc la sfârșitul a ceea ce științele pământului se referă ca fiind epoca pleistocenului și chiar înaintea epocii holocene mai calde. În științele sociale, acest interval de timp coincide cu etapele finale ale paleoliticului superior.

Younger Dryas a fost cea mai recentă și mai lungă dintre multele întreruperi ale încălzirii treptate a climei Pământului de la Ultima Mare Glaciațiune, acum cca. 27.000 până la 24.000 de ani calendaristici. Schimbarea a fost relativ bruscă, care a avut loc în decenii, și a dus la un declin de 2 până la 6 grade Celsius și avansarea de ghețari precum și condiții mai uscate, în mare parte din emisfera nordică temperată. Se crede că a fost provocată de declinul forței circulației principalului sistem de curenți din Atlanticul Meridional, care transportă apă caldă de la Ecuator către Polul Nord, și la rândul său considerată a fi fost provocată de un aflux de apă rece din America de Nord către Atlantic.

Mini-glaciațiunea numită Younger Dryas a fost o perioadă de schimbare climatică, însă efectele au fost complexe și variabile. În emisfera sudică și în unele zone ale emisferei nordice, cum ar fi sud-estul Americii de Nord, a existat o ușoară încălzire.
Este esențial să se înțeleagă condițiile de viață ale acestor primi oameni Proto-Europeni.

Dezvoltarea și extinderea poporului Proto-European

Trăind pe țărmurile bogate ale unui mare lac cu numeroasele estuare mari cum era Delta Dunării, oamenii PIE puteau găsi suficiente alimente. Epoca de gheață a provocat  ierni extreme, dar ei aveau luxul să se pregătească cu grijă pentru iarnă în vara ușoară. În calitate de marinari, aceștia se aflau în contact permanent și se dezvolta o puternică organizație tribală. Tehnologia și organizarea le’au făcut superioare vecinilor care trăiau ca vânători-culegători. Aveau de asemenea avantajul numerelor. Deci, ei au putut să’și extindă lent teritoriul pe uscat, în principal spre vest și sudul blând, în amonte pe estuarele râurilor mari, cum era și Dunărea.

Expansiunea s’a accelerat dramatic la începutul perioadei Younger Dryas. Topirea gheții a eliberat o întindere uriașă de pământ. O mulțime de oameni PIE au migrat și spre nord-vest, unde au adus limba lor Maglemosiană. Alții au migrat în celelalte direcții posibile.

După această extindere, zona limbajului PIE nu mai era uniformă. Clanurile PIE au părăsit țărmurile Mării Negre și, pe măsură ce distanța a crescut, comunicarea cu patria lor a devenit din ce în ce mai dificilă. Variante de PIE s’au dezvoltat local înainte de apariția agriculturii.

Limbi pre-agricole în Europa de Vest

Cultura Maglemosiană specifică zonelor de țărm ale Mării Baltice și Mării Nordului, axată pe pescuit, cu numeroase vestigii de tipul cârligelor și al canoelor cu padele este un foarte vechi martor al proto-europenilor.

Pe malurile Oceanului Atlantic s’a vorbit Azeliana, care ar putea fi un părinte al limbii Bascilor. Cultura Azeliană, cu punct de plecare în Muntii Pirinei, răspândită ulterior până în Scoția, este caracterizată prin producerea unor microlite geometrice. Atât azeliana cât și maglemosiana au devenit cele mai importante limbi în zona slab populată din vestul Europei, la nord de Pirinei. Limbile s’au dezvoltat și s’au unit pe plan regional datorită migrațiilor anuale și adunărilor de iarnă pe întreaga perioadă a mini-glaciațiunii numite Younger Dryas pe un interval de timp de aproximativ 4000 de ani.

Creolizarea limbajului este procesul în care o limbă nouă este adoptată și modificată în același timp de o populație locală. Un exemplu bun este limba modernă a Haiti. Această limbă se bazează pe limba franceză, limba deținătorilor de sclavi, dar foștii sclavi au transformat limba atât de mult încât un francez nu mai poate să o înțeleagă. Limba este plină cu cuvinte de substrat african. Aceasta nu era o evoluție a limbajului. O evoluție ar fi însemnat că toți haitienii au vorbit mai devreme în franceză, dar că limba a evoluat în ceea ce este acum haitiana.

Nu asta s’a întâmplat.

Evoluția lingvistică pe care o știm nu este ceea ce s’a întâmplat în Europa. Se presupune că europenii au învățat mai întâi cum să vorbească limba PIE (Proto-Indo-Europeana) și apoi au evoluat limbile locale, rezultând în cele din urmă în diferite limbi indo-europene. Nu, nu s’a întâmplat așa.

Creolizarea este cheia pentru a înțelege modul în care o limbă, PIE, ar putea să reproducă (cel puțin) 75 de limbi diferite. Înțelegeți că respingem evoluția limbajului, în sensul că o limbă poate evolua într’o altă limbă, ca o metodă de a explica modul în care o limbă străveche ar putea genera atât de multe limbi diferite, mai exact aceste familii de limbi foarte diferite.

Nu credem că PIE ar putea evolua într’un timp scurt în astfel de familii de limbi diferite, cum ar fi germanica, occitana-romană, greaca, balto-slavona, hitita, ilira, indo-iraniană, celtica, frigiana, getica, tracica și tochariana. Unul dintre argumentele cele mai importante este durata de timp. Elena veche a evoluat în limba elenă modernă de cel puțin 3000 de ani, însă limba a fost foarte elenă din cele mai vechi texte și a rămas elenă (termenul de greacă este relativ recentă). Nu avem o singură limbă de tranziție.

Adică: unde este legătura dintre aceste familii de limbi vechi, cu excepția PIE? PIE a explodat brusc aceste familii de limbi sau au existat limbi intermediare? Știm că există legături puternice între vechea germanică și latină, dar unde este limbajul din care au evoluat ambele. Aș putea să o numesc germano-latină. A existat o astfel de limbă?

Coptica, limba faraonilor a evoluat de cel puțin 5000 de ani și a rămas coptică. Din câte știm, o limbă rămâne aceeași limbă pe durata de timp pe care o cunoaștem că există, deși a evoluat. În nicio regiune, o limbă nu a evoluat într’un limbaj foarte diferit, fără o cauză externă. Illyra a fost copleșită de slavonă, dar nu a evoluat în slavonă. O schimbare reală a limbajului este întotdeauna cauzată de importul uneia noi. În toate regiunile europene, limba locală poate fi urmărită până la primul import al PIE, cu excepția cazului în care a fost impusă o nouă limbă.

Nu este așa că olandeza a evoluat din germanică? Olandeza este produsul unei a doua creolizări germane, nu în primul rând rezultatul unei evoluții. Pe de altă parte, Sud-Africana este o evoluție a olandezei În mod similar, Norvegiana, Daneza și Suedeza pot fi urmărite din Vechea Nordică. Dar vechea norvegiană nu este o evoluție germanică: este o a doua creolizare. Vechea germană superioară, Vechea Germană inferioară, vechea norvegiană, vechea olandeză și engleza veche au fost creolizate în aproximativ același timp și evoluate după aceea.

Urmărirea unei limbi înapoi la sursa ei nu este o sarcină simplă. Propunem că creolizarea PIE a fost principalul factor, urmat de evoluția limbajului ca o cauză secundară de diversificare.

Ipoteza clasică este că PIE a evoluat în mai multe limbi într’o perioadă foarte scurtă: abia câteva mii de ani. Exemple din întreaga lume arată că o astfel de perioadă este prea scurtă. Deci, a avut loc un alt proces.

Exemplu: PIE nu a evoluat în latină. Oamenii care vorbeau PIE au sosit în Latium, iar localnicii l’au creat în latină. De fapt, era un limbaj deja creolizat care a ajuns în Italia. E mai complicat. Nu este vorba de faptul că limbile italice au evoluat din latină. Ele au apărut odată cu apariția latinei pentru că oamenii vorbitori de PIE au populat întrg continentul. Acest proces a fost similar în multe părți ale Italiei și a continentului. Aceste regiuni s’au influențat, raționalizând noua familie de limbi. Nu ne prefacem că latina a fost prima și nici că a fost ultima, în fapt ea chiar a dispărut, fiind azi moartă pentru că nu e vorbită de nimeni, și asta tocmai pentru că poporul care a lansat’o a fost vremelnic o elită conducătoare. Știm că limba latină, inițial o limbă insignifiantă dintr’o regiune limitată, a devenit foarte importantă din cauza evenimentelor politice și militare. Aceasta înseamnă că Italia a devenit latinizată: latina a devenit dominantă în Italia, deși după cum constatăm dialectele zonale s’au păstrat din limbile tribale vechi.

Dar această evoluție este secundară primului proces: sosirea PIE în Italia. Oamenii italici au adoptat noua limbă și au schimbat’o într’un specific fiecărui dialect existent. Așa limba etruscă ajunge să devină toscană, iar limba siculilor in Sicilia să devină siciliană. Un proces foarte similar a avut loc în Galia, unde aristocrația locală a adoptat un limbaj italic, un amestec de occitană și latină, ca limbă proprie și care a schimbat’o. Mai târziu, această ”Occitană nordică” a evoluat în franceză.

Tranziția și creolizarea în Franța a fost lentă: a durat peste 800 de ani. De la 823 d.Hr., instanțele și instituțiile franceze sub regele Carol Temerarul a adoptat limba franceză ca limbă standard. Înainte a fost vechea flamandă, un fel de vlahă veche creolizată în contact cu vechea germanică. Până atunci, doar o mică parte din Franța a vorbit noua limbă. Franceza a evoluat destul de repede până în 1694, când a fost publicat primul dicționar francez. Acest lucru a stabilit foarte mult limba.

Același proces s’a petrecut cel mai probabil și cu limba getică care după crearea coloniei Dacia, geții liberi plecați dincolo de granița dacică spre nord creolizează limba getică și devine limba gotică, care era distinctă de limba germanică, dar și de cea de origine a geților carpatici, cât și de cea a geților sud-dunăreni care devine aromâna de azi. Din 106 până când geții (goții) revin în Geția Carpatică trecuseră aproape 2 secole, timp suficient pentru creolizarea limbii getice în hinterlandul nordic al imperiului roman.

Atunci când o limbă obține o versiune standard scrisă, evoluția acesteia este încetinită. Creolizarea se întâmplă mult mai rapid decât evoluția lingvistică. Limbile pot evolua de’a lungul a mii de ani. În general, o limbă se schimbă atunci când tehnologia, tehnica și sociologia, evoluează. Sosirea agriculturii a fost probabil cel mai important eveniment din ultimii 10.000 de ani. Nu e de mirare că limba s’a schimbat atât de dramatic.

Există însă și excepții: este probabil că limba bască să nu se schimbe prea mult, că poporul basc a rezistat. Totuși, cea mai mare parte a Europei nu a rezistat. În consecință, se poate spune că atunci când nu se schimbă nimic (sau foarte puțin), limba nu se schimbă. Sosirea normanzilor și a francezilor normandici în Anglia a avut consecințe dramatice pentru limba engleză veche, o limbă stabilă de câteva secole. Engleza veche a evoluat în engleza medie în mijlocul a două-trei secole. Diferența de limbă dintre limba engleză veche și limba engleză medie este mult mai mare decât între engleza medie și limba engleză modernă.

Creolizarea se întâmplă în decurs de două până la maxim cinci secole. În termenii istoriei limbajului, aceasta este viteza fulgerului. Lingviștii își pot aplica regulile ori de câte ori doresc.

Un cuvânt precum ”land” (pământ) nu are o versiune reconstituită PIE pe continent. Motivul este că pe continent cuvântul este considerat a fi un cuvânt substrat pre-germanic. Versiunile celtice sunt considerate a fi împrumuturi de la germanică. Prin urmare, o versiune PIE reconstituită ar fi lipsită de sens.

Cu toate acestea, în Marea Britanie, etimologii britanici nu ezită să reconstituie o versiune PIE (* lendh). Pur și simplu aplică regulile. Pun pariu că pot face acest lucru și pentru toate cuvintele haitiene. Este posibil din punct de vedere tehnic să se reconstituie versiunile PIE pentru cuvintele haitiene de origine africană, să nu existe nicio îndoială. Acesta este motivul pentru care un cuvânt bine reconstituit PIE nu poate fi o dovadă a existenței sale antice în PIE. Ceea ce vrem să evidențiem este că înainte de substratul lingvistic al arienilor post-potop, existau limbi locale ale vănătorilor-culegători care au putut fi creolizate de influența lexicului noilor veniți.

Procesul de creolizare este ca atare o teorie alternativă la versiunea prin care se explică o indo-europenizare lingvistică prin valurilor de arieni: PIE a fost importat într’o anumită regiune împreună cu agricultura și păstoritul. Potrivit limbii originale a vânătorilor-culegători locali care au acceptat agricultura și atitudinea lor față de noua limbă, creolizarea a avut loc diferit.

Există câteva forme de creolizare:

(1) Tranziție forțată.

Noua limbă nu este acceptată și trebuie forțată localnicilor. În acest caz, tranziția lingvistică este deseori sortită eșecului. Dacă tranziția este reușită, atunci vor rămâne doar câteva cuvinte ale limbii locale. Exemple sunt Țara Galilor, Irlanda (engleză), Egipt (arabă) și Corsica (franceză). Principala condiție pentru succes este oprimarea și o colonizare îndelungată sau o anexare. Noua limbă este o copie a originalului. Varianta franceză în Corsica este o copie a limbii din Paris și nu varianta tipică sud-franceză. Corsica a devenit franceză în 1773.

(2) Tranziție incompletă.

Noua limbă este acceptată, dar purtătorii noii limbi nu pot rămâne suficient de mult timp ori sunt prea puțini ca să o impună. Tranziția este incompletă. Exemplul aici este Haiti, o țară care a devenit independentă în 1810, cu mult înainte ca francezii colonizatori să aibă timp să’i învețe limba franceză decent. Haitienii eliberați, care proveneau din multe regiuni africane, au fost oricum obligați să folosească limba franceză, deoarece era singura limbă pe care o cunoșteau. Deși există multe cuvinte ale limbii vechi, noua limbă nu mai poate fi înțeleasă de vorbitorii originalului.

(3) Tranziție impulsivă.

Noua limbă este acceptată cu bucurie și purtătorii noii limbi rămân suficient de mult timp. Exemplul este cel francez. Aici, noii adepți nu văd nicio problemă în menținerea multor cuvinte ale vechii limbi. Cu o supraestimare, ei se simt liberi să interpreteze noua limbă. Sunetul și simțul limbii vechi persistă. Noua limbă nu este atât de „apropiată” de cea originală. Franceza este derivată din latină, dar sună foarte diferit de limba italiană. De asemenea, limba franceză este umplute cu împrumuturi franceze (germanice) și cu un număr de cuvinte de substrat britonic-celtic.

(4) Trecerea iluzorie.

Aceasta nu este o tranziție reală. Exemplul este cel spaniol și românesc. Aceste limbi se cred că au evoluat din latină, dar în realitate spaniolii (est) au vorbit deja cu un limbaj asemănător celui latin înainte de a deveni parte a Imperiului Roman. Limba lor a fost redirecționată spre latină, nu tranziționată.

Același lucru s’a petrecut și în limba getică.

Nu există tranziții de limbă ”naturale”. O tranziție lingvistică se produce întotdeauna în cadrul societăților, nu al indivizilor. O tranziție lingvistică înseamnă că o întreagă societate deja structurată își schimbă limbajul zilnic, nu că învață o a doua limbă.

Credem că proto-germanicul este alt caz. Prima creolizare a acelei limbi, care a dus la o tranziție incompletă, s’a produs în Austria de Est și Pannonia. Credem că vânătorii-culegători locali au fost dornici de a accepta agricultura și că tranziția lingvistică a mers atât de repede (poate doar câțiva sute de ani) încât multe dintre cuvintele locale pur și simplu au existat. Unii etimologi estimează că până la 20% din toate cuvintele germane sunt cuvinte de substrat.

Creolizarea se poate întâmpla de mai multe ori  succesiv cu aceeași limbă. După formarea proto-germanicii, limbajul s’a extins spre vest, urmând Dunărea, dar și la sud-est, pana la coastele Mării Adriatice, unde a suferit o a doua creolizare, parțial de la localnici, parțial de la coloniștii fermieri noi PIE – coloniștii care s’au stabilit acolo. Acolo a devenit proto-germano-occitană. De acolo limba a traversat Marea Adriatică, iar în Italia, are loc o a treia creolizare s’a întâmplat, devenind proto-occitană-romană.

Pentru a o face și mai complexă, localnicii din Italia au vorbit deja aici și acolo o altă formă creolizată de PIE care a fost importată peste Adriatica via Illyria înainte și direct din regiunea Carpați-Marea Neagră. În cele din urmă, în câmpia din Latium s’a dezvoltat un dialect care va deveni limba Romei.

Odată ce o limbă s’a stabilit într’o anumită regiune, începe un fel de standardizare. Întreaga regiune se standardizează într’o singură limbă. Standardizarea se reia în prima subregiune care acceptase noua limbă. Acest proces se numește: feed-back. În același timp, limbajul „se îngroapă”, dezvoltându’și în continuare propria logică lingvistică.

Toți elenii antici puteau să se înțeleagă și erau mândri de ea.

Ulterior, dialectele se dezvoltă. La granițele limbii, aceste dialecte devin puternic influențate de limbajul celeilalte părți a frontierei și apar astfel de limbi mixte. În același timp, comercianții și călătorii aduc noi obiecte, noțiuni, zei și cuvinte de departe.

Ce s’a întâmplat, de asemenea, este că granițele lingvistice se mișcă. Un exemplu este Belgia. Acolo granița limbii încă mai tinde să se deplaseze spre nord. Un alt exemplu este Marea Britanie unde granița limbii s’a mutat spre vest. Aceste mișcări sunt foarte lente și și cu viteză neregulată.

Astăzi, suntem obișnuiți cu limbile naționale și avem tendința să credem că trecutul era similar. Dar nu. Suntem păcăliți de faptul că limbile scrise au devenit standardizate de timpuriu.

Vechea elenă avea câteva texte dialectale, însă greaca clasică este destul de uniformă. Standardizarea gramaticală a limbilor scrise a urmat răspândirea alfabetului. La început, au existat multe alfabete în Europa de Sud, dar mai târziu au rămas doar două: cea grecească și cea latină.

Povestea latinei este similară: limba scrisă a fost dezvoltată în principal în scopuri administrative, iar standardul ei a fost stabilit de la început. De atunci, cu greu s’a schimbat pe hârtie, deși limba vorbită a evoluat. Julius Caesar a vorbit într’un mod diferit de ceea ce a scris.

Comparați’o cu limba engleză modernă: ar citi unul cu voce tare ceea ce este într’adevăr pe hârtie, nimeni nu ar înțelege.

Dar țineți minte și faptul că acei copiatori de text au avut o influență puternică aici. Preferau să copieze ceea ce înțelegeau. Ei au fost cei care nu au ezitat să „traducă” un text într’o limbă mai potrivită pentru comisionarul lor. Cuvintele vechi au fost înlocuite cu cuvinte noi. Au fost introduse noi linii pentru a aduce mai multă „claritate”. Sau să dovedească autenticitatea religiei. Acesta este și modul în care avem impresia că o limbă precum limba latină a fost vorbită fără o schimbare de o mie de ani.

Textele au fost adaptate la ceea ce era politic corect. Prin texte, oamenii puternici întotdeauna au fost flatați. Alte texte au urmărit chiar distorsionarea relatării evenimentului așa cum s’a petrecut el în realitate, ori prin exagerare, ori direct prin fals.

Lingvistica Indo-Europeană

Ce spune wiki?

”Diversificarea limbii părinte în dalectele atestate de limbile fiice este istoric neatinsă. Cronologia evoluției diverselor limbi ale fiicei, pe de altă parte, este în mare parte indiscutabilă, indiferent de originea indoeuropeană. […]
Pe măsură ce limbajul Proto-Indo-European (PIE) s’a desprins, sistemul său de sunet a deviat, schimbându’se în funcție de diferitele legi de sunet evidențiate în limbile fiicei.” (Wiki)

Din păcate, încă necontestat, dar complet suprarealist. Nu credem că limbile indo-europene au evoluat din limba maternă PIE, chiar dialectele sale, în limbile fiicei moderne prin evoluția internă. Cadrul de timp este prea îngust pentru asta. Diversificarea ar fi trebuit să înceapă în jurul anului 2500 î.Hr. sau puțin mai devreme, dacă cineva crede că „Dezbinarea în limbile proto-limbi ale dialectelor atestate este completă în acel moment”.

Deci, în jur de 2500 î.Hr. se presupune că dialectele se diversifică în limbi diferite. Atunci cum pot lingviștii să’și justifice cuvintele PIE reconstituite fără a lua în considerare aceste dialecte presupuse? Dacă un cuvânt are un strămoș PIE reconstituit, apoi la care dialect PIE face parte?

Ideea că dialectele sunt cauza diversificării nu poate fi acceptată pentru că putem citi primele hieroglife egiptene, datând din jurul anului 2750 î.Hr. De atunci, putem citi toate hieroglifele și observăm că limba a evoluat, dar nu s’a schimbat cu adevărat. Ultima versiune a limbii coptice, din jurul anului 1750 d.Hr., este încă similară. De aceea, Champollion a putut descifra hieroglifele.

QED: Egiptenii au vorbit un limbaj similar, pe o perioadă de 4500 de ani, deși au avut loc unele evoluții. La fel ca limba engleză modernă este similară cu engleza veche.

Aceasta implică respingerea arborelui lingvistic dacă sugerează că limbile PIE sunt rezultatul unei evoluții constante. Creolizarea este răspunsul la misterul diversificării rapide a PIE.

Întorcându’ne la limba română sau mai bine spus la limba geților din Carpați, atenție, spunem doar a geților din Carpați, pentru că această limbă a avut specificul ei local, creolizarea ei a suferit un proces similar. Limba getică a fost influențată negreșit în mai multe etape, dar niciodată ea nu a fost abandonată. Deși sunt adepți interesați ai teoriei că limba geților a fost abandonată și adoptată limba latină, acestora le spunem să revină la o logică elementară.

La aceste frontiere au venit mai târziu alte 3 imperii, dar niciodată acest popor nu și’a abandonat limba. Pe acest raționament trebuia să renunțăm la limba latină când au venit avarii, apoi când au venit asiaticii-siberieni (ungurii), apoi să adoptăm turca etc.

Limba dunărenilor-carpatici paleolitici nu a fost influențată doar acum 10.000 de ani de limba getică, ci și mai târziu de limba germană dinspre vest, limbile slave dinspre est și sud, dar și de a altui ocupant vorbitor de limbă turcă.

Când a fost abandonată în acești 2000 de ani, reținând că nici avarii, tătarii, cumanii sau pecenegii nu au putut smulge limba bătrânească băștinașilor? Deși mai toți pretind că au condus destinele strămoșilor noștri…

Limba română se vorbește ca acum 500 sute de ani și avem motive să credem că ea a evoluat treptat din limba pelasgilor I2 (vezi harta de mai jos) care dominau Europa acum 9000 de ani, numiți în Iberia basci, în Sardinia sarzi, în Peninsula Apenină etrusci, în Marea Egee minoici.

Limba română de azi este un rezultat al acestei creolizări urmare contactului cu limba legionarilor macedoneni din legiunea a V-a Macedonica, stabiliți aici de imperiul roman și care vorbea o limbă getică sud-dunăreană specifică Macedoniei, apoi ea a fost influențată de limbile europene limitrofe Carpaților care se dezvoltă la limitele etnice ale românilor care ulterior adoptă acest endonim pe nedrept considerat al Romei, ci mai curând al râmului sau râmnenilor locali, care au dat și un trib numit ”ramnes” (râmnii) ce a fondat Ruma și care va deveni mai târziu un imperiu expansiv.

În definitiv dacă limba s’ar numi astăzi limbă getică cu nimic nu s’ar greși istoric, deoarece această limbă se vorbește de peste 10.000 ani pe aceste meleaguri.

Acceptarea ideii că limba getică a fost abandonată de cel mai numeros popor din Balcani, și considerat de Herodot cel mai numeros după inzi este o inepție. Mai curând putem afirma că poporul getic fiind compus din sute de triburi, acestea înmulțindu’se, iar unele deplasându’se cum firesc au migrat multe populații de’a lungul istoriei acestea au dezvoltat mai multe limbi: slavă, germanică, celtică, hitită, scytică, latină etc.

Tot ce am prezentat mai sus reprezintă argumente că limba europenilor primitivi a plecat de la Marea Neagră, și nu avea cum această limbă locală vorbită de cei menționați de istorici la Gurile Dunării să’și abandoneze limba, așa cum empiric o teoretizează lingviști fără scrupule.

Noi astăzi vorbim limba getică, numită modern limbă română, ce a evoluat natural în acest spațiu de confluență culturală și care a modelat’o până la stadiul limbii care’l cunoaștem și o vorbim azi.

Enunțăm aici postulatele lingvistice care stau la baza Demonstrației Morar. Prin Demonstrația Morar, originea lumii moderne a avut loc în spațiul Carpato-Dunărean, România de azi. Postulatele Morar

Postulatul (I) Morar: ”Un nume propriu provine din limba și cultura in care are o semnificatie ca substantiv comun, adjectiv sau verb.”

Postulatul (II) Morar: ”Nomenclatura locurilor supraviețuiește dispariției unei culturi.”

Postulatul (III) Morar: ”Dezvoltarea sintactică ciclică a unui cuvânt este imposibilă.”

Postulatul (IV) Morar: ”Cuvintele moștenite pot să aibă o semantică complexă” sau negația acesteia, ”Cuvintele împrumutate nu pot avea o semantică complexă”.

Postulatul (V) Morar: ”Natura unei limbi este determinată de gramatică și nu de vocabular.”

Întreaga demonstrație pe larg  o puteți lectura pe linkul următor:

https://www.scribd.com/document/17092127/Petre-Morar-Vol-1-Noi-nu-suntem-latini

Pentru fanii hărților genetice postăm hărți care prezintă instantanee ale haplogrupelor dominante sau notabile ale ADN-ului din jurul anului 7000 î.Hr., anul 2000 î.Hr., 117 d.Hr. și 1227 d.Hr.

În primul rând, o precizare. Istoria genetică umană este complicată, în special în Europa, prin urmare liniile teritoriale asociate cu haplogroupurile majore ale ADN-ului în aceste hărți ar trebui să fie văzute ca cele mai bune presupuneri bazate pe cunoașterea actuală a geneticii, arheologiei și istoriei și care pot fi perfectibile negreșit.

Y-ADN prezintă, de asemenea, doar o mică parte a imaginii genetice globale. Totuși, deoarece majoritatea cromozomului Y este transmisă de la tată la fiu, cu mutații mici în aproape fiecare generație, acesta oferă un grad bun de rezoluție asupra istoriei populației și a mișcării prin strămoșii de sex masculin.

Prima hartă arată Europa în jurul anului 7000 î.Hr. În Carpați predomina I2, același pe care’l vom reîntâlni paradoxal peste 8000 de ani, la nivelul anului 1227, majoritar în întreaga zonă Balcanică.

Epoca de gheață se încheiase, iar vânătorii-culegători mezolitici europeni migrau din refugiile lor pentru a recoloniza continentul, inclusiv în Doggerland, care mai târziu s’a scufundat sub Marea Nordică în creștere.

Majoritatea bărbaților din Europa au aparținut Y-haplogrup-ului I și al celor din nord-estul Europei, din haplogrupul R1a.

Alte linii minore masculine, cum ar fi R1b, G, J, T și E ar fi fost, de asemenea, prezente în Europa, după ce au migrat din Asia de Est, Orientul Mijlociu și Africa de Nord.

Cea de’a doua hartă arată Europa în jurul anului 2000 î.Hr.

În perioada în care intervine, agricultura s’a dezvoltat în Levant și apoi s’a răspândit prin sudul, centrul și estul Europei de către fermierii neolitici aparținând în principal haplogrupurilor Y, cum ar fi G2a și J2.

În timpul următoarelor perioade de cupru și bronz, triburile indo-europene (R1a și R1b) au migrat spre vest de stepa eurasiatică. Rețelele de comerț pe distanțe lungi au fost dezvoltate în Europa și Coasta Atlanticului, care au ajutat la răspândirea unor culturi distincte, cum ar fi Corded Ware și Bell Beaker (Cultura vaselor clopot). În nordul îndepărtat, triburile Haplogroup N1c au sosit în Europa din Siberia, răspândirea lor geografică fiind aliniată culturii Pit-Comb Ware.

Existența în spațiul românesc a haplogrupurilor acestor arieni indo-europeni (R1b) acum 10.000 de ani la Schela Cladovei, cum o prezentăm în tabelul de mai jos, poate fi explicată ori prin faptul că Potopul a avut loc mai devreme cum deja am încercat să prezentăm mai sus, ori că spațiul românesc este Patria acestora, după o aventură asiatică în stepe.

Cert este un lucru, acești arieni R1b, cărora mai târziu li se vor spune în fel și chip, cimerieni, cimeri, cimbri, celți, keltoi, gali, galați, galateni, wales, valoni, volcae, vlahi etc. sunt cei care au populat mai târziu aproape întreg vestul Europei creolizând limbile multor băștinași întâlniți în expansiunea lor, iar azi sunt francezi, spanioli, catalani, portughezi, irlandezi, scoțieni etc.

Acești arieni R1b în mezolitic însă, nu au populat doar Bazinul Dunării, ci întreg spațiul carpatic, și au pus bazele celebrei culturi Otomani de mai târziu.

În Balcani, Cultura Otomani numită aşa după un complex de aşezări de la Otomani, lângă Marghita,  a ocupat spaţiul cuprins între cursul inferior al Mureşului, Munţii Apuseni şi Tisa. În această arie s’a şi format probabil, tot pe fondul Baden din perioada de tranziţie, dar primind se pare şi unele influenţe din aria Wietenberg, din podişul Transilvaniei. Mai târziu, în cursul evoluţiei sale, cultura Otomani depăşeşte spre vest cursul Tisei, cum arată descoperirile din dreapta acestui fluviu de la Toszeg şi Fuzsesabony şi cea mai îndepărtată spre vest, de la Hatvan.

Şi spre nord cultura Otomani se extinde dincolo de Tisa, până în Slovacia răsăriteană (până la Barca lângă Kosice în valea Hernadului). Deşi se mai poartă încă discuţii cu privire la originea şi vechimea ei, ultimele cercetări făcute în mai multe aşezări şi cimitire de pe teritoriul României (mai ales la Vărşand şi Socodor lângă Oradea, la Pir lângă Tăşnad şi la Sântion, lângă Oradea) şi în Cehia (cu precădere marile săpături din aşezarea întărită şi din cimitirul de la Barca lângă Kosice) au demonstrat caracterul ei local, vechimea ei destul de mare în cuprinsul perioadei mijlocii a bronzului, precum şi faptul că a avut o evoluţie relativ îndelungată, cu mai multe faze încă insuficient determinate şi studiate.

Ocupând o arie geografică importantă prin vecinătatea ei cu regiunile bogate în zăcăminte de minereuri din Carpaţii apuseni şi nordici şi prin căile de comunicaţie care o străbăteau, triburile culturii Otomani practicau agricultura şi creşterea vitelor, locuind în aşezări stabile şi adeseori de lungă durată, cum arată împrejurarea că ele conţin mai multe nivele de locuire (de exemplu la Otomani trei nivele principale, la Barca patru, la Sântion de asemenea patru).

Un tip deosebit de aşezare s’a putut constata la Socodor şi Vărşand, unde în jurul unui grup central de locuinţe şi la o oarecare distanţă de ele, alt şir de locuinţe aşezate în cerc formau un fel de inel de protecţie. Aspectul actual al acestor aşezări [o movilă (resturile grupului central de locuinţe) înconjurată de un val (dărâmăturile cercului exterior de case)] au dat o vreme impresia greşită că ar fi vorba de aşezări întărite cu şanţ şi val circular. Este vorba totuşi de un mod de organizare a aşezărilor construite pe terenuri joase, determinat de motive de precauţie, defensive.

Purtătorii culturii Otomani au folosit pentru aşezare şi piscuri întărite cu şanţ şi val (de exemplu ”Cetăţuia” de la Otomani şi cea de la Barca). Nu ştim, în stadiul actual al cercetărilor, dacă fortificarea aşezărilor a fost folosită încă de la începutul acestei culturi, sau de’abia într’o fază mai târzie a ei. Cultura materială a acestui grup prezintă aceleaşi trăsături generale, ca şi celelalte deja trecute în revistă, cu aceeaşi folosire largă a uneltelor de piatră şi de os şi cu o activitate de prelucrare a bronzului în mai toate aşezările, învederată de tiparele de turnat găsite în ele.

Această din urmă activitate a fost însă în această arie mai intensă, deoarece, după cum arată descoperirile, grupul Otomani a avut posibilitatea să’şi procure cu mai multă uşurinţă şi în cantitate mai mare metalul necesar. Pornind de la aceste posibilităţi, grupul Otomani a creat – după cum reiese tot mai limpede din studiile făcute în ultima vreme – în primul rând seria de tipuri de arme de bronz din grupul aşa-numit ”tracic”, adică getic.

În acest spaţiu, cuprinzând nord-estul Ungariei, Slovacia de răsărit şi nord-vestul României, s’au produs săbiile, topoarele de luptă şi ”apărătorile de braţ” de tipurile cunoscute dintr’o serie întreagă de depozite, dintre care cele mai importante sunt cele de la Apa, lângă Satu Mare, Valea Chioarului (fost Gaura), lângă Şomcuţa Mare şi Hajdu – Samson şi Jajta în Ungaria. Uneori ele s-au găsit şi în morminte ale culturii Otomani.

Aceste piese se disting adesea şi prin ornamentul lor bogat, spiralic şi rectiliniar. De aici ele s-au răspândit până departe în diferite direcţii. Această producţie intensă de arme de bronz, relativ neobişnuită în vremea discutată, în aceste părţi ale Europei, subliniază caracterul mai agresiv, mai războinic al triburilor Otomani, care – după cum se va arăta mai jos – se manifestă şi printr’o puternică tendinţă de expansiune, printr-o presiune constantă asupra grupurilor înconjurătoare. În aşezări şi cimitire s’au găsit de asemenea numeroase podoabe de bronz şi de aur, care subliniază bogăţia deosebită a acestor triburi de geți arieni.

Ceramica grupului Otomani – ale cărei tipuri principale sunt tot ceaşca (cu o toartă), strachina, castronul şi vasul de provizii – se distinge prin unele caractere proprii în ceea cu priveşte formele şi decorul. Ceştile şi cănile cu o toartă şi cu gura oblică amintesc vechiul fond Baden, dar şi cultura ”ceramicei cu împunsături succesive” din Transilvania.

Decorul spiralic, însoţit adesea (mai târziu) de caneluri şi proeminenţe şi combinat cu ele într-o manieră proprie exclusiv acestei culturi (peretele vasului este el însuşi modelat în caneluri şi proeminenţe, care servesc drept ”suport”, respectiv puncte de sprijin şi de concentrate ale decorului spiralic incizat), caracterizează ceramica Otomani încă din etapele ei vechi.

Prin acest decor spiralic ceramica Otomani se leagă strâns de cea a culturii Wietenberg, învecinate spre răsărit; legăturile cu acest din urmă grup se manifestă şi prin prezenţa frecventă în aşezările Otomani din Crişana, a unor fragmente de vase provenite foarte probabil prin import din aria Wietenberg, după cum în această din urmă regiune pătrund armele de bronz de tip ”tracic”, adică getic.

Ritul de înmormântare al triburilor Otomani este cunoscut dintr-o serie de cimitire cercetate atât pe teritoriul ungar şi slovac, câţ şi la noi în ţară. La Pir s-au dezvelit în ultimii ani 31 de morminte dintre care 30 de inhumaţie în poziţie chircită şi numai unul de incineraţie (în urnă). În cimitirul de la Barca (Slovacia de est) ritul este exclusiv al inhumaţiei.

De asemenea în cel de la Megyazso (în Ungaria), unde s’au descoperit 225 de schelete chircite, în cimitirul de la Hernadkak (în Ungaria) din 137 morminte numai trei au fost de incineraţie în timp ce în cimitirul est-slovac de la Streda pe Bodrog, aparţinând unei faze mai târzii a culturii Otomani, deja 52% din morminte sunt de incineraţie. Reiese aşadar că şi în grupul Otomani incineraţia pătrunde mai târziu, dar după cum se pare mai intens.

În fazele sale mai târzii, cultura Otomani manifestă o mai mare tendinţă de expansiune, presând asupra spaţiului de la Mureşul inferior, unde elemente ale sale se găsesc în amestec cu grupul Periam-Pecica şi cu cel Vatina, ceea ce dă naştere la influenţări reciproce, greu de definit deocamdată. Urcând pe Mureş, grupul Otomani pătrunde până la Deva. În nord, el se infiltrează pe drumul Someşului până spre poarta Meseşului.

Şi în aria Otomani, viaţa relativ stabilă şi cu dezvoltare organică încetează la finele epocii mijlocii a bronzului. Tipul antropologic al populaţiei Otomani de pe teritoriul României nu poate fi indicat deocamdată decât pe baza determinării a două schelete de la Pir, judecind după care elementul brahicefal, de nuanţă alpină – combinat cu unele trăsături nordice şi mediteraneene – pare a fi fost foarte bine reprezentat.

În Orientul Mijlociu și Anatolia au început să apară civilizații avansate. Civilizația Egiptului Antic a crescut până la vârf, iar piramidele vor rămâne cele mai înalte și mai mari construcții umane de mii de ani. Chiar și în Europa occidentală constructorii megaliticii construiau monumente gigantice proprii.

Cea de’a treia hartă arată Europa în jurul anului 117 d.Hr., în care se vede că Imperiul Roman a ajuns la cea mai mare extindere teritorială a acestuia.

În acest timp, descendenții migranților arieni (indo-europeni) R1a și R1b ajunseseră să domine cea mai mare parte a Europei ca popoare celtice, germane și slavice. Majoritatea bărbaților din Italia romană însăși ar fi fost descendenți ai ”invadatorilor” triburilor R1b în peninsula italiană care i’au deplasat pe locuitorii G2a, în principal haplogrupul primilor veniți.

Interacțiunile cu vecinii lor etrusci și greci ar fi dus treptat alte genealogii, cum ar fi J2 și E-V13, din bazinul genelor romane. Deși au existat multe mișcări de persoane atât în ​​interiorul, cât și în afara Imperiului Roman, precum și cazuri de genocid produse de către romani asupra triburilor provinciale rebele, Imperiul nu a lăsat în Europa nicio semnătură genetică, deoarece ei înșiși erau un mix din cele câteva haplogrupuri pre-existente în Europa.

Continuitatea genetică a rămas intactă în provinciile sale, ceea ce sugerează că erau puțini colonizatori italo-romani; mai degrabă adevăratele fundații ale Imperiului erau prin conducătorii locali care au acceptat benevol administrația și cultura romană, motiv principal pentru imperiu de a nu considera necesară o colonizare propriu-zisă.

Cea de’a patra hartă arată Europa în jurul anului 1227 d.Hr., anul în care Gingis Han a murit plecând din vestul regiunii Mongoliei, începând să intre în Europa și care era caracterizată de haplogrupul C2 al lui Marelui Han. Însuși Europa medievală a fost dominată de Sfântul Imperiu Roman – o uniune liberă de mici regate, cu Germania în inima sa (și o încercare de a reînvia vechea glorie a Imperiului Roman în vest) – și Imperiul Bizantin, continuatorul Imperiului Roman de est. După căderea Imperiului Roman de Vest din secolul al V-lea, migrația și cucerirea triburilor germane, cum ar fi anglo-saxonii, vikingii și normanzii, au lăsat și semnăturile genetice, în special haplogroupul I1 specific Scandinaviei, în insulele britanice și mai departe.

Dar cel mai important aspect care reiese din această hartă genetică a anului 1227 este că  după 300 de ani de domnie în Panonia a unor conducători de origine asiatică (unguri), sau de 400 de ani de ”supremație” peste Carpați și Balcani a hanilor bulgari, preponderența celui mai vechi haplogrup european, specifică acelor vânători-culegători prezentați în harta mezoliticului vechi cu 8000 de ani postată de mai sus, arată că elita politică mereu a fost minoritară în această zonă. Acest raport genetic se va păstra evident până în zilele noastre.

Nimic paradoxal în definitiv.  Conform celui mai expresiv proverb românesc,

”Apa trece, pietrele rămân.”

Istoria locului este cât se poate de limpede pentru cei care vor s’o vadă printre rânduri.

Sursa: biblemysteries.com, proto-english.org, ancestraljourneys.org, biorxiv.org,  isogg.org, abroadintheyard.com, crispedia.ro

http://paleogeo.org, https://indo-european.info/indo-european-demic-diffusion-model-2.pdf

http://www.ancestraljourneys.org/mesolithicdna.shtml

https://www.eupedia.com/europe/ancient_european_dna.shtml#Paleolithic

http://dienekes.blogspot.ro/2011/09/caucasus-revisited-yunusbayev-et-al.html

https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC5483232/table/tbl1/

Citiți și: BALCANII, PATRIA INDO-EUROPENILOR

sau: CELȚII DIN GEȚIA LUI BUREBISTA, CERTITUDINI ȘI CONTRADICȚII

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

PORTURILE MARITIME SI FLUVIALE ROMÂNEȘTI AȘTEAPTĂ ÎNCĂ STRATEGIA SALVATOARE

Avantajele pe care le aduce cel de’al patrulea port ca mărime al Europei sunt anulate de mai mulți factori, dintre care enumerăm investițiile realizate de țările din regiune, dar și de unele decizii cel puțin discutabile luate de Ministerul Transporturilor.

Într’o zi obișnuită peste 2.000 de germani și de turiști se vor îmbrăca elegant și vor ieși nerăbdători din case. Cu toții se vor duce spre HafenCity, un cartier din Hamburg. Acolo, în portul vechi, vor asista la concertul care inaugurează filarmonica din oraș, Elbphilharmonie, cum o numesc localnicii, una dintre cele mai spectaculoase clădiri din lume și cea mai înaltă clădire locuită din Hamburg, cu ai săi 110 metri. Este construită într-un fost depozit din portul german și face parte dintr’un proiect mai vast de regenerare urbană. Vechile capacități de operare portuare, de pe o suprafață de 2.2 km pătrați, sunt înlocuite de birouri, hoteluri, magazine și chiar clădiri rezidențiale. Este unul dintre cele mai ample proiecte de acest gen din Europa. Rețineți o cifră: 789 de milioane de euro. Atât costă realizarea Elbphilharmonie.

Transformarea portului vechi în zonă rezidențială nu înseamnă însă că investițiile în infrastructura portuară scad. Dimpotrivă. De altfel, pretutindeni în Europa se investește masiv în acest domeniu. În portul Rotterdam s’au realizat până acum investiții totale de 80 de miliarde euro. S’a construit aici un terminal nou pe apă, o realizare tehnologică de excepție. Totul este automatizat aici, containerele sunt transportate cu mașini fără șofer. Pentru un muncitor din portul Constanța, dar și pentru ofițerii români care ajung acolo prima dată, imaginile par desprinse dintr’un film SF.

Mitul 1: Concurența pentru Rotterdam

Constanța are al patrulea cel mai mare port al Europei, ca suprafață. Dar acest factor nu este un atu în sine dacă nu este valorificat și dublat prin măsuri care să ducă la creșterea traficului comercial.

În ceea ce privește traficul de mărfuri, ne zbatem undeva pe la locul 20.

În portul Constanța s’au realizat în ultimii ani investiții de circa 500 de milioane de euro. Cu mult mai puțin decât filarmonica din Hamburg. Sunt păreri care spun că olandezii se tem de portul Constanța, că ne blochează aderarea la Schengen până când le vom ceda portul. Alte păreri sunt total opuse, că portul românesc are un trafic de circa 50 de milioane tone anual, pe când cel din Rotterdam ajunge la 500 de milioane tone, iar că olandezii nu vor să distrugă portul Constanța, ci vor să îl dezvolte. Cu managementul lor performant, portul românesc ar putea crește. Portul Rotterdam și’ar fi dorit o colaborare cu Constanța pentru că pe olandezi îi costă enorm infrastructura. Ei ar fi preferat, cu managementul lor, să preia o parte din marfă la Constanța. Acesta ar fi primul mit despre portul Constanța.

Mitul 2: Un port esențial

A doua mistificare este că piața Europei Centrale și de Est ne este deschisă. Ni s’a spus de sute de ori că suntem mai aproape cu câteva mii de mile marine de marile centre de comerț din Orient. Din păcate, acest lucru este aproape irelevant.

Trebuie să avem în vedere un lucru: ceea ce este geografic scurt nu este și economic scurt. ­Asta înseamnă că proprietarul mărfii trebuie să aibă încredere că drumul pe care merge marfa este unul sigur. Dacă nu, atunci preferă să plătească mai mult pentru ca marfa să ajungă la destinație în graficul stabilit. Or, din păcate, portul Constanța este aproape izolat. România și’a bătut joc de căile ferate, distrugând aproape 11.000 km, iar economia, construită având ca bază calea ferată, suferă enorm.

Studiile europene arată că transportul pe o distanță mai mare de 150 km nu este viabil pe cale rutieră. În schimb, țările din jurul nostru au investit masiv, miliarde de euro, în structura de transport. Ungaria, de exemplu, și’a construit și consolidat terminale multimodale în jurul Budapestei (fără să pună accent pe Dunăre, pe unde se tranzitează circa 7 milioane de tone marfă, ci pe două porturi importante aflate în apropiere: Koper, singurul din Slovenia, și Rijeka, din Croația).

Portul Rijeka este de fapt portul de containere al Budapestei, pentru că circa 150.000 de TEU-uri pe an, pe care noi le pierdem, se duc pe acolo. Ajung prin porturile de la Adriatica, și apoi pe calea ferată, conform unui orar strict. Sunt atât de punctuale încât proprietarul lui nu are nici un dubiu că marfa nu ajunge la timp. Un TEU este o unitate de măsură specifică transportatorilor folosită pentru a descrie capacitatea vapoarelor de transport containere sau a terminalelor pentru containere. Este echivalentă cu volumul unui container de 6,1 metri.

O marfă care pleacă din Constanța spre centrul Europei va ajunge… când va ajunge. Starea șoselelor și a căii ferate face ca traversarea României să fie chinuitoare. Pe Dunăre, problemele sunt și mai mari, pentru că nu este asigurată totdeauna și pe tot sectorul navigabilitatea. În plus, durează mult, iar acum doi ani, autoritățile au luat decizia să taxeze suplimentar barjele pentru tona capacitate. Cu alte cuvinte, plătesc fie că sunt pline, fie că sunt goale. Și aceasta este numai o problemă.

Praga ”ne fură” traficul portuar

România a pierdut trafic (și pierde în continuare) în fața unor țări care nici măcar nu au ieșite la mare! Mulți armatori care vor să aducă marfă containerizată în Europa Centrală preferă portul Hamburg. Containerele ajung apoi în terminalul Metrans, din Praga, și sunt răspândite în toată Europa Centrală, inclusiv spre România. Metrans este conectat și cu alte porturi din Europa, cum ar fi giganticul Rotterdam sau ­Duisburg, Bremerhaven, Koper, Trieste și Rijeka. De aici este transportată până în Istanbul, cu trenuri regulate. O paranteză: România are două feriboturi care nu sunt folosite.

Acestea au circulat pe relația Constanța – Turcia, iar Guvernul României recunoștea, în 2011, în documentul ”Strategia de transport intermodal în România 2020”, că pe relația terminal Agigea Sud – Izmir – Mersin vagoanele nu pot fi coborâte de pe navă din cauza lipsei podurilor mobile şi a liniilor de cale ferată la cheiurile unde nava poate acosta. În plus, pe relația Istanbul, acestea aveau de plătit taxe de pilotaj pentru trecerea Bosforului, care ar fi condus la timpi de așteptare de una sau două zile, deci costuri suplimentare. Nu ni se spune însă de ce nu se folosește calea ferată.

Mitul 3: Trafic important

Concurența în domeniul transporturilor este imensă și în joc intră toată lumea. România va fi concurată în curând și de Serbia, care, cu ajutorul Căilor Ferate Ruse, RZD, a investit masiv în infrastructura feroviară și va putea transporta marfă adusă în portul Bar din Muntenegru, care își mărește capacitățile de operare.

În Constanța, lucrurile în ceea ce privește traficul de containere stau mult mai grav. Noi avem un singur terminal de containere, CSCT, care operează sub capacitate și care poate cere prețuri mai mici decât ceilalți concurenți. Este o scădere a traficului de containere, dar marfa aceea nu a fost niciodată a noastră. Marfa aceea era pentru Odessa și Novorossiysk, dar cele două porturi nu aveau terminalele complete. Au investit însă suficient pentru a prelua acest trafic.

Duisburg, un port fluvial din Germania, operează circa 200 de milioane tone de marfă pe an. Constanța este undeva la un sfert din această cifră. Asta deși, dintre porturile de la Marea Neagră, cel românesc are un alt hinterland decât porturile din Ucraina, Rusia, Georgia (hinterland-ul este aria geografică deservită de un port). Porturile bulgărești ar putea fi concurente cu cel din Constanța, dar acestea au două probleme.

Unu: adâncimile lor de operare în dane sunt mai mici decât în portul românesc.
Doi: costurile lor de operare sunt mari. De exemplu, în Marea Neagră cele mai mari tarife la pilotaj le au bulgarii. Nenorocirea este că urmăm noi.

Mitul 4: Drumul Mătăsii prin România

În ciuda problemelor evidente ale portului Constanța (evidente pentru specialiști), Ministerul Turismului pare încremenit în proiect. De exemplu, acolo se bate în continuare monedă pe coridorul TRACECA, inventat în perioada roz a Uniunii Europene. Ar fi trebuit să fie noul Drum al Mătăsii. Proiectul a murit înainte să se nască, nici un kilogram de marfă nu a trecut pe această rută. În minister există însă un Secretariat Național TRACECA, ce apare în organigramă. Angajați care se ocupă probabil cu nimic, pentru că în 20 de ani nu s’a întâmplat nimic cu acest proiect.

Noul Drum al Mătăsii este pus în practică de chinezi, care au cumpărat portul grecesc Pireu și au reușit să crească traficul de la 700.000 la două milioane tone pe an. Cum spuneam, rutele fără marfă nu există, iar chinezii au marfa.

Tot ministerul a avizat un Master-Plan extrem de controversat al portului Constanța, criticat dur de operatori. Master-Planul, în forma aceasta, este grotesc, este o inepție. E o formă cel puțin jignitoare. Un master-plan plin de greșeli gramaticale, de ipoteze greșite, făcut fără ca operatorii – cei care aduc bani în port – să fie consultați.

SOLUȚII. Ce se poate face

Soluțiile pentru renașterea portului Constanța le au specialiștii. Din păcate, aceștia nu au fost și nu sunt consultați. Există câteva idei interesante. Una ar fi ca administrațiile portului și canalelor navigabile, dar și căpităniile și autoritatea navală să facă parte dintr’o singură structură, care să se coordoneze.

A doua: taxele trebuie să aibă rolul de a atrage trafic. Administrația Porturilor Maritime SA face acum profit de circa 10 milioane de euro, pentru că funcționează ca o societate comercială care oferă dividende acționarilor. În detrimentul investițiilor în infrastructură, spun operatorii. Și cu unele taxe care sunt de câteva ori mai mari ca în Rotterdam. Competiția între operatori este inegală. Fără dialog între administrație, operatori și sindicate nu se pot găsi însă soluții eficiente. Și, din păcate, dialogul lipsește.

Chiar în ziua când directorii Companiei Naționale Administrația Porturilor Maritime le promiteau, la Constanța, operatorilor portuari revizuirea Master-Planului, procesul-verbal de recepție al acestuia se semna la Ministerul Transporturilor, în București. Cert este că, dacă nu se iau măsuri, portul Constanța își va pierde, treptat, din importanța economică. Odată cu el, și România.

SPECIALIST: Lucrurile se degradează cu viteză accelerată

Dacă vrem să ne menținem o brumă de statură economică, trebuie să fie făcut ceva, cu mijloace proprii, cu navigația pe Dunăre. N’ar fi probabil de neglijat, având în vedere costurile mici, ca portul, ca administrație sau comunitate, să se uite cum ar trebui să lucreze cu administrațiile de la Dunăre, pentru a îmbunătăți navigabilitatea pe Dunăre. Altminteri, mărfurile acestea își vor găsi drum prin alte locuri și porturi real concurente cu noi, pe seama entuziasmului pe care îl au, cresc, și își dezvoltă ancore în terminale care conectează în hinterland mărfurile respective, iar noi vom rămâne în amintirea unei epoci de glorie și manifestări triumfaliste inutile.

În condițiile acestea, vedem cum am pierdut trafic de mărfuri din Ucraina spre centrul Europei, vedem cum pierdem cantități din centrul Europei către Constanța, pentru că lucrurile, atunci când încep să se degradeze, se degradează cu viteză accelerată. Cu toate că unii dintre operatorii privați din Constanța au făcut lucruri minunate în ceea ce privește terminalele lor, se luptă cu mare dificultate să supraviețuiască.

La ce bun ajung unii dintre ei să realizeze ritmuri de lucruri înalte, în condițiile în care infrastructura care le’ar aduce mărfurile este precară?

ADEVĂRAT SAU FALS – 10 mituri despre Portul Constanța

Portul Constanța este un concurent de temut al portului Rotterdam – FALS
Portul Constanța are ca principali concurenți porturile din Marea Neagră – FALS
Portul Constanța pierde trafic din cauza dezvoltării infrastructurii în țările din regiune – ADEVĂRAT
Portul Constanța este folosit la jumătate din capacitate – ADEVĂRAT
Un port fluvial din Germania are un trafic de 4 ori mai mare decât portul Constanța – ADEVĂRAT
Taxele din portul Constanța sunt printre cele mai mari între porturile din Marea Neagră – ADEVĂRAT
Hamburg investește într’o filarmonică mai mult decât România în portul Constanța – ADEVĂRAT
Eforturile operatorilor portuari nu înseamnă mai nimic fără o infrastructură bine pusă la punct – ADEVĂRAT
Portul Constanța este printre primele 20 de porturi din Europa în ceea ce privește traficul – FALS
TRACECA, noul Drum al Mătăsii, trece prin Constanța – FALS.

Porturile României sunt :

a) porturi maritime: Constanta , Mangalia si Midia.

b) porturi fluvial-maritime: Sulina (la Mm 0-2), Tulcea (la km 70-72), Galati (la km 145,4 – 157) si Braila (la km 168,5 – 172 );

c) porturi fluviale pe Dunare: Cernavoda (la km 300), Calarasi (pe bratul Borcea), Oltenita (la km 430), Giurgiu (la km 493), Zimnicea (la km 553), Turnu Magurele (la km 579), Calafat (la km 795), Drobeta Turnu – Severin (la km 931-933), Orsova (la km 954), Drencova (la km 1 016) si Moldova Noua (la km 1 046 );

d) porturile fluviale pe Canalul Dunare – Marea Neagra : Basarabi (la km 24), Medgidia (la km 37) si Cernavoda (la km 64).

1. Portul CONSTANȚA

1.1 Date generale

Portul Constanta este cel mai mare port al Romaniei, fiind in acelasi timp si cel mai mare port al Marii Negre si al cincilea port maritim al Europei. El este punctul terminus al caii de navigatie trans-europene Marea Nordului – Rin – Main – Dunare – Marea Neagra, fiind astfel in legatura navigabila directa cu portul Rotterdam, cel mai mare port al Europei.

Suprafata totala a portului este de 3 626 ha, din care 2 532 ha este suprafata de apa (acvatoriul portului). Portul este impartit in doua: – Constanta Nord, cu o suprafata de 789 ha (484 ha teritoriu si 305 ha acvatoriu), 15 km chieuri, 78 dane, avand terminale specializate pentru traficul de produse petroliere, minereuri, carbuni, cereale, containere, laminate, marfuri generale;

– Constanta Sud, cu o suprafata de 2 837 ha (610 ha teritoriu si 2 227 ha acvatoriu), are terminale specializate de marfuri generale, RO-RO, ferry-boat, containere, etc. Pe danele bazinului fluvialo-maritim sunt amenajate sectoare de transbordare a minereului, cocsului si carbunilor direct in barjele ce au acces pe Canalul Dunare – Marea Neagra.

Adancimea in bazine este cuprinsa intre 7 – 13,5m in Portul Constanta Nord si intre 7 – 18 m in Portul Constanta Sud.

Digurile de adapost au o lungime de peste 12 km, respectiv 6,97 km – digul de nord si 5,56 km digul de sud.

Capacitatea totala de trafic este de 83,5 milioane tone pe an, din care 30 milioane tone – marfuri lichide. Traficul in 1997 era de 42 400 000 t operate.

In portul Constanta Nord pot opera nave cu o capacitate de 65 000 tdw pentru marfuri solide si 80 000 tdw pentru marfuri lichide, iar in portul Constanta Sud, nave de pana la 150 000 tdw.

1.2 Localizare Latitudine: 44°10′ N; Longitudine: 28°39′ E.

Este situat pe coasta de W a Marii Negre, la 179 Mm de Bosfor si 85 Mm de Sulina, respectiv gura de varsare a fluviului Dunarea in mare. Fata de capitala Romaniei se afla la o distanta de 250 km spre E.

Asezarea sa in partea de SE a Europei, i’a creat posibilitatea de a deveni un punct nodal important intr’un lant logistic de transport spre si dinspre Europa. Situat la capatul coridorului 4 pan-european, Portul Constanta asigura legaturi cu tari din Orientul Mijlociu, tarile trans-caucaziene sau alte tari asiatice, tinzand sa castige teren in refacerea ”drumului mătăsii”.

1.3 Conditii de navigatie

a) Litoralul romanesc este orientat, in general pe directia N – S, avand o lungime de 244 km si o inaltime a falezei de 25 – 30 m in zona Portului Constanta. Caracteristicile platformei continentale romanesti permit o navigatie usoara si sigura, deoarece nu implica ocolirea unor obstacole de navigatie si nici a unor insule, schimbari de drum dificile sau treceri periculoase

b) Limita marii teritoriale a Romaniei este stabilita la 12 Mm de coasta, dincolo de care se extinde zona contigua pana la 24 Mm de la liniile de baza spre largul marii, zona in care Romania exercita controlul in vederea respectarii legilor si reglementarilor sale in domeniul vamal, sanitar si al trecerii frontierei.

c) Curentii marini nu influenteaza manevrele in rada si activitatea portuara. In rada actioneaza curentul general N – S de pe coasta de vest a Marii Negre, a carui viteza variabila (0,5 – 1,5 Nd ) este in functie de intensitatea vantului din sectorul nordic. In port se inregistreaza curenti slabi, cu antenarea apelor spre sud (iesirea din port) in cazul vanturilor de N si N – NW (cand nivelul apei scade) sau antrenarea apelor spre Nord, in cazul vanturilor dinspre S si SE (cand nivelul apei in port creste).

d) Variatia nivelului apei pe coasta de W a Marii Negre.

Influenta mareei este neinsemnata (30cm ). In port variatiile nivelului apei ating uneori scaderi de pana la 50 cm sub nivelul mediu (in cazul vanturilor de durata dinspre N – NW) si cresteri de pana la 70 cm deasupra nivelului mediu (in cazul vanturilor dinspre S – SE). Aceste situatii sunt extrem de rare si nu influenteaza utilizarea maxima a capacitatii de incarcare a navelor.

e) Regimul vanturilor este neregulat. Vanturile dominante sunt cele de N si cele de NE, mai ales toamna si iarna, cand ating uneori forta de 9-10 pe scara Beaufort. In aceste cazuri, din cauza valurilor puternice, stationarea in rada devine dificila si impune masuri de precautie deosebite.

Primavara si vara sufla adesea vantul de S, care nu depaseste de regula forta 6-7 si nu provoaca valuri mari in rada.

f) Limitele portului Constanta

Portul Constanta este delimitat de digurile de aparare (de N si de S) ale acvatoriului.

g) Rada Portului Constanta este delimitata de coordonatele:

44°10′5 N – 028°44′0 E      /       44°06′5 N – 028°44′0 E

44°10′5 N – 028°49′5 E      /       44°06′5N – 028°49′5 E

Meridianul de 028°46′7 E si 028° 48′2 E împart rada in 3 zone de ancoraj numerotate de la W la E astfel:

– zona 1: ancoraj pentru nave de pana la 40 000 TRB (exceptand petroliere);

– zona 2: ancoraj pentru nave mai mari de 40 000 TRB (exceptand petroliere);

– zona 3: ancoraj pentru petroliere, nave cisterna (gaze lichefiate ), marfuri periculoase (indiferent de tonaj).

Rada permite un ancoraj sigur, cu adancimi cuprinse intre 25-30 m pentru 40-50 nave mari, cu posibilitatea de a face o rotatie completa in caz de schimbare a vintului sau a curentilor.

Pe vreme nefavorabila, navele mici pot intra in acvatoriu portuar numai cu aprobarea Capitaniei portului Constanta.

Controlul supravegherea si dirijarea navelor de la rada este facuta de PORT CONTROL CONSTANTA pe canalul 67 VHF. Ordinele Port Control Constanta sunt obligatorii.

h) Accesul în port

Navigatia spre Portul Constanta se face pe drumuri recomandate conform „Avizelor catre navigatori”, trecind obligatoriu prin schema de separare a traficului .

Schema de separare a traficului pentru intrarea/iesirea navelor are 3 zone:

– Pasa de intrare in port, avand directia generala NW, Da =316°, pe coordonate:

44°00′.7N-028°50′.7 E   /   44°05′.3N-028°44′.5E

– Zona de separatie, cu urmatoarele margini:

44°04′.4N-028°43′.2E    /     44°04′.8N-028°43′.8E

44°00′.8N-028°49′.9E     /     43°50′.8N-028°49′.4E

– Pasa de iesire din port, avand directia generala SE, Da = 136°, pe coordonatele :

44°03′.9N-028°42′.4E     /     43°59′.3N-028°48′.6E

Lungimea unei pase = 6,4Mm, Latimea unei pase = 0,8Mm

Zona de separare a traficului = 0,5Mm (latime)

Respectarea regulilor si semnalelor din COLREG este obligatorie.

Navele care intra in port acorda prioritate celor care ies, cu exceptia cazurilor de forta majora. Navele comerciale vor da prioritate navelor de pasageri. Intrarea sau iesirea concomitenta a doua nave este interzisa.

1.4 Infrastructuri portuare

a) Cai navigabile interioare

In Portul Constanta debuseaza Canalul Dunare – Marea Neagra care este o parte a importantei cai navigabile Dunare – Main – Rhin. Conform standardelor EEC-UKO, Canalul Dunare – Marea – Neagra se incadreaza in clasa „F” de canale interioare (L = 64,4km, adancime = 7m, latime = 90m, 2 ecluze, 3 porturi fluviale, convoi maxim 6 barje x 3000 t).

b) Căi rutiere

Portul este conectat la sistemul national de transport rutier. Atat portul Constanta Nord cat si cel Sud au acces direct la soseua nationala DN 60 care leaga orasul Constanta de Bucuresti si de aici cu acces la reteaua europeana de autostrazi. Autostrada Bucuresti – Constanta va face parte din magistrala trans-eoropeana TEM.

In interiorul portului se afla o retea vasta de sosele si drumuri (aproximativ 100 km). Aceasta se intinde de’a lungul unui numar mare de dane, permitand transbordul direct al marfurilor.

c) Cai ferate

Portul Constanta este conectat la reteaua nationala de cai feroviare si prin aceasta la reteaua europeana. Orasul Constanta, care este un important nod feroviar al Romaniei, este legat de Bucuresti printr-o linie dubla, electrificata, care face parte din viitoarea magistrala Est-Vest (Constanta – Oradea ), care la randul ei va face parte din reteaua magistratelor feroviare care vor lega nordul de sudul si estul de vestul Europei. Reteaua de cale ferata din interiorul portului are o lungime de 144 km si este formata din triaje si linii de cale ferata care se intind pe cheiuri, permitand transbordul direct din nave in vagoane si invers, precum si in spatele cheiurilor, permitand transferarea marfurilor din vagoane in depozite sau pe platforme si invers.

d) Transportul prin conducte

Sistemul de transport prin conducte in Portul Constanta este folosit, in principal, de industria petroliera si cea alimentara. Terminalul petrolier din port, administrat de OIL TERMINAL, este conectat la rafinariile de la Borzesti, Ploiesti, Pitesti si Midia prin conductele pentru petrol brut (cu diametre cuprinse intre 14˝ si 28˝) si conductele de dimensiuni mai mici prin care se transporta produsele petrochimice si petroliere. Se apreciaza ca sistemul de transport prin conducte are o capacitate actuala suficienta pentru a raspunde cresterilor semnificative din viitorul apropiat.

e) Elementele de infrastructura care asigura functia de distributie.

Pentru a’si executa functia de distributie (marfuri si pasageri), Portul Constanta poseda elementele de infrastructura corespunzatoare unui mare port modern. Terminalele specializate pe categorii de marfa ofera toate facilitatile necesare: echipamente portuare, dispozitive specifice, forta de munca specializata, spatii de depozitare inchise si deschise si alte facilitati care conduc la realizarea unui nivel inalt al capacitatii de operare, al productivitatii si calitatii prestatiei portuare.

Terminalele de marfuri din Portul Constanta pot fi impartite astfel:

– terminale pentru operarea marfurilor vrac solide:

1. Terminal de minereu, carbune si cocs

2. Terminal de produse chimice

3. Terminal de ciment

4. Terminal de cereale – terminale pentru operarea marfurilor vrac lichide :

5.Terminal petrolier

6. Terminal de vrac lichid: ulei comestibil si melasa

– terminale pentru marfuri generale

– terminale pentru containere

– terminale pentru masini

– terminal RO-RO

– terminal ferry-boat

In afara terminalelor pentru marfuri, in Portul Constanta Nord exista si un terminal de pasageri. De asemenea, se preconizeaza construirea unui terminal pentru operarea navelor de transport al gazelor lichefiate.

7. Terminalul de minereu de fier, carbune si cocs.

Minereul de fier, carbunele si cocsul pot fi operate la cele 13 dane cu o lungime totala de 2647 m si ale caror bazine au adancimi cuprinse intre 4,5 si 18m. In bazinul maritim si bazinul fluvio-maritim (4 dane, adancimi intre 4,5 – 12m) sunt amenajate sectoare de transbordare a minereurilor, cocsului si carbunelui direct in barje ce au acces pe Canalul Dunare – Marea Neagra.

Operarea marfurilor se realizeaza cu: 8 poduri descarcatoare, 4 poduri incarcatoare (la barje) cu capacitati de 1 200 – 2 000 t/ora, benzi transbordoare si benzi transportoare, macarale de cheu, macarale plutitoare etc. Capacitatea de depozitare este de 3 milioane tone/an.

8. Terminalul de produse chimice, ingrasaminte, uree, fosfati, apatite

Marfa este operata la cele 10 dane in lungime totala de 2 660 m, cu adancimi ale bazinelor cuprinse intre 8,9 si 11,5 m.

Echipamente de operare: 2 descarcatoare de 25 tf fiecare pentru fosfati si apatite, 2 incarcatoare cu capacitatea de 200 si 250 t/h pentru uree etc.

9. Terminale pentru ciment si alte materiale de constructii

Cimentul si alte materiale de constructii sunt operate in 7 dane cu lungimea de 1426 m si cu adancimi ale bazinelor cuprinse intre 10,6 si 10,9 m.

Echipamente de operare: 2 incarcatoare de ciment vrac cu o capacitate de circa 400 t/ora, o instalatie plutitoare de incarcat cimentul vrac din barje la nave, cu o capacitate de 2 000 t /zi, macarale de cheu, macarale plutitoare etc.

10. Terminal de cereale

Cerealele sunt operate la 6 dane specializate, cu lungimea de 1035m si cu adancimi in bazine de 7 – 9,2 m. Incarcarea/descarcarea cerealelor in/din nave sau barje, in/din silozuri si vagoane CFR se face cu: 5 elevatoare pneumatice de 150 t/ora fiecare, 2 elevatoare (de cheu) cu aspiratie de 250 t/h fiecare, 2 elevatoare plutitoare de 300 t/ora fiecare, 5 macarale de cheu, benzi transportoare acoperite aflate pe estacade, benzi transportoare subterane etc .

11. Terminalul petrolier

Terminalul asigura operarea petrolului brut si a produselor rafinate, petrochimice si chimice. Din cele 7 dane operative, 6 dane au o lungime de 1820m si bazine cu adancimi cuprinse intre 11,2 si 13 m, iar cea de-a 7-a dana cu o lungime de 405 m si adancimea bazinlui de 18 m, unde pot opera tancuri de 150000 tdw. Danele sunt dotate cu instalatii de cuplare la nave cu diametre de 12˝ si 16˝ (instalatii tip Woodfield si Flexider), avand si alte dotari specifice. Terminalul mai este dotat cu sisteme de prevenire si stingere a incendiilor si de combatere a scurgerilor de petrol, avand diverse echipamente: nave colectoare, bariere antipoluante etc. Dana de operare (6), componenta a terminalului de vrac lichid (ulei comestibil si melasa) are o lungime de 113 m si adancime a bazinului de 6,3 m. Este specializata pentru exportul uleiului si importul de melasa. Uleiul este transportat prin conducte in cele 7 tancuri ale terminalului cu o capacitate de 250000 tone, iar melasa se transbordeaza in vagoane – cisterna.

12. Terminale pentru marfuri generale cuprind :

– terminalul pentru produse metalurgice (laminate), cu 2dane;

– terminalul pentru utilaje si echipamente, cu 4 dane;

– terminalul pentru produse alimentare frigorifice, cu o dana specializata,

avand un complex frigorific si depozite frigorifice;

13. Terminalele de containere cuprind:

– terminalul SOCEP, o dana in Portul Constanta Nord, lungime 240 m, adancimea bazinului 8,7 m, echipat cu doua portainere de 40 tf, doua traustainere de 32 tf, motostivuitoare, incarcatoare laterale etc. Capacitatea de depozitare din spatele cheiului este de 3 ha.

– terminalul MAERSK, o dana in Portul Constanta Sud, dotata cu

echipamente moderne MAERSK.

14. Terminalul RO-RO

Terminalul RO-RO se afla in Portul Constanta Sud si are o dana cu lungimea de 212 m (adancimea bazinului 14 m). Parcarea pentru imbarcare poate primi 120 vehicule, de 12 m lungime, iar cea pentru debarcare are o capacitate similara.

15. Terminalele de masini se afla atat in Portul Constanta Nord, cat si in cel de Sud. In portul de Nord operarea acestora este facuta la cele 5 dane cu o lungime de 854 m si in bazine cu adancimi cuprinse intre 7,6 si 13,5 m. In portul de Sud, terminalul are 2 dane de operare, precum si o platforma de depozitare.

16. Terminalul de ferry-boat este situat in Portul Constanta Sud si dispune de urmatoarele facilitati:

o linii de cale ferata pana la podul mobil de operare a navelor;

o dotarea cu un parc de vagoane, specializat pentru traficul combinat (atat intern cat si international) si locomotive diesel – electrice;

o macarale transtainer cu sarcini de ridicare de 32 tf ÷ 37 tf;

o drumuri modernizate de acces spre terminal.

Transportul maritim este realizat cu navele ferry-boat Eforie si Mangalia, care prezinta urmatoarele caracteristici:

– tonaj brut: 20 621 t;

– tonaj net: 6 186 t;

– deadweight:12 000 tdw;

– viteza: 15 nd;

– capacitatea de incarcare in urmatoarele variante: 85 vagoane sau 80 TIR-uri sau 40 vagoane si 40 de TIR-uri sau alte combinatii ale numarului de vagoane si TIR-uri

– 3 punti de incarcare cu linii de cale ferata cu ecartament normal (1 435 mm),

totalizand 1680 m liniari de CF.

Rutele maritime de linie asigurate:

– Constanta – Derince ( Turcia)

– Constanta – Samsun (Turcia)

– Constanta – Batumi (Georgia)

Elementele de infrastructura care asigura functia de depozitare

În Portul Constanta, marfurile pot fi depozitate in scop tranzitoriu prin crearea unor stocuri de echilibrare a cantitatilor mari de marfuri descarcate de pe nave si a posibilitatilor de preluare a acestor marfuri pana la incarcarea ulterioara pe alte mijloace de transport in scopul expedieri lor spre alta destinatie.

Dupa natura marfurilor depozitarea se face: pe platforme, in incinta portului, in magazii special amenajate, in silozuri sau in alte constructii amenajate.

Portul Constanta are o suprafata de depozitare de circa 220 ha (190 ha descoperite si 30 ha acoperite) pentru marfuri generale, vrac uscat, containere, produse metalurgice, materiale de construcții, masini etc.

De asemenea, are tancuri pentru petrol si produse petroliere (1,7 m ³) tancuri pentru ulei comestibil si melasa (25 000 t), silozuri pentru ciment (40 000 t), silozuri pentru fosfati si apatite (30 000 t), siloz pentru uree (25 000 t), depozite frigorifice (10 000 t).

· Construcții și reparații navale în Portul Constanța

În Santierul Naval Constanta se construiesc si se repara nave de pana la 200 000 tdw. Santierul are in dotare: docuri plutitoare (unul de 8 000 tf si altul de 15 000 tf), docuri uscate (unul pentru nave de pana la 150 000 tdw iar altul pentru nave de pana la 200 000 tdw).

In afara SNC, in port exista si alte firme de reparatii navale care asigura o gama larga de reparatii la masinile si instalatiile navale, precum si la aparatura din dotare.

În 2017, portul Constanța și’a păstrat primul loc în Europa, în ceea ce privește traficul de cereale. S’a înregistrat o ușoară diminuare față de 2016 din cauza evoluției prețurilor. În ultimele luni ale anului, proprietarii și comercianții de cereale au preferat să stocheze marfa, în așteptarea unor prețuri mai bune. Dar cu toate acestea, traficul general de mărfuri a scăzut cu mai puțin de 2% față de 2016.

Spre deosebire de primele două luni ale anului trecut, când iarna grea a afectat grav porturile maritime românești, 2018 a debutat cu o creștere de 30% a traficului de mărfuri față de ianuarie 2017 (și cu circa 10% mai mult decât în ianuarie 2016).

Politica de dezvoltare a portului Constanța are în vedere, în primul rând, creșterea traficului de cereale. Pe de altă parte, printr’o serie de măsuri vamale și fiscale, dorim să sporim traficul de containere. De asemenea, vom pune un mai mare accent pe traficul de produse energetice, respectiv petrol și gaze. În 2018 portul va veni cu o surpriză.

În ce constă surpriza? Nu cumva e vorba de terminalul de gaze lichefiate la care visează portul Constanța de peste un deceniu și jumătate?

În anul 2006, o delegație din Qatar, la cel mai înalt nivel a vizitat România, în legătură cu acest proiect. Au fost purtate discuții la Ministerul Industriei. Prezentă la întâlnire, conducerea de atunci a Administrației portuare a oferit două posibile locații pentru amplasarea terminalului, una fiind pe digul de sud. Qatarezii s’au angajat să studieze propunerile și să revină. Principala problemă era valoarea extrem de ridicată a terminalului, undeva la peste 2 miliarde de dolari.

Apoi, în 2010, Ministerul Transporturilor și Compania Națională Administrația Porturilor Maritime Constanța au aflat din presă despre construcția unui terminal de gaze naturale lichefiate în portul Constanța, în baza viitorului acord trilateral dintre România, Azerbaijan și Georgia. Despre respectivul proiect avea informații doar conducerea Ministerului Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri.

Cum era de așteptat, atât proiectul cu Qatarul, cât și cel cu Azerbaijan și Georgia au rămas la faza discuțiilor.

Iată că, pe 22 noiembrie 2016, portul Constanța a primit vizita lui Brian Simpson, coordonatorul din partea Comisiei Europene al proiectului ”Motorways of the Sea” (”autostrăzilor maritime”):

”Am venit în portul Constanța pentru a vedea ce proiecte de dezvoltare se vor realiza – în special proiectul terminalului LNG – și cum putem ajuta la realizarea lor pe baza fondurilor europene. Interesul nostru este centrat pe problemele mediului. De asemenea suntem interesați de legătura cu Dunărea și calea ferată, pentru a vedea ce conexiuni de transport se pot realiza. Vrem să oferim sfaturi portului Constanța cum să acceseze fonduri pentru terminalul LNG.”

CNAPMC are în vedere construcția unui terminal de gaze naturale lichefiate. Acesta va contribui la reducerea noxelor în municipiul Constanța. Terminalul va fi construit în zona fluvio-maritimă a portului Constanța. La el, vor avea acces navele fluviale care au motorizare pe LNG. În viitor, toate navele de pe Dunăre vor fi acționate cu LNG. Terminalul va fi administrat de CNAPMC. Capacitatea terminalului și costul lui nu au fost stabilite încă.

Deci, surpriza de care se vorbește ar putea fi chiar mult visatul terminal LNG.

Trebuie precizat că tot în 2018, Administrația portuară a depus proiectul pentru dana 80, care va fi realizat cu finanțare din fondurile europene. În cursul acestei săptămâni va fi înaintat și proiectul pentru dragajul de investiții, tot cu finanțare europeană.

De asemenea, se dorește ca până la jumătatea anului să se depună cererea de finanțare pentru construcția a două dane în zona insulei artificiale.

În cadrul dragajului de întreținere, lucrările contractate în 2017 au fost finalizate. Viitoarele lucrări urmează să fie scoase la licitație în cursul acestei săptămâni, contractul urmând să se întindă pe doi ani.

Tot în acest an, vor începe cel puțin trei investiții private, majore în portul Constanța, de zeci de milioane de euro – a precizat directorul general. Un alt obiectiv este molul trei. Administrația a alocat bani, din surse proprii, pentru studiul de fezabilitate, împreună cu cererea de finanțare a investiției. Construcția lui va dura patru-cinci ani. Se vor recupera din mare peste 275.000 de metri pătrați de teren.

Citiți și: ROMÂNIA VA DEVANSA ITALIA ȘI SPANIA, ȘI VA AJUNGE FRANȚA ȘI ANGLIA DIN URMĂ

2. Portul MANGALIA este port maritim, având posibilitatea de a opera nave de până la 10.000 tdw. Suprafața sa este de 170 ha, din care 50 ha pe uscat si 120 ha acvatoriul portului. Are doua dane pentru nave de mărfuri cu o lungime de 400 m, cu adâncimea apei in bazinul portuar de 9 m.

Șantierul naval (civil) ”Daewoo” are doua docuri uscate in care se pot construi nave de pana la 55 000 tdw si se pot repara nave cu capacitatea maxima de 150 000 tdw. Cheiul de armare al șantierului are o lungime de 1500 m , iar adâncimea apei este de 9 m. Macaralele sunt de: 480 tf , 120 tf , 50 tf si 16 tf.

Compania 2 Mai S.A. Mangalia detinuta de statul roman a informat, la data de 5 ianuarie 2018, grupul Daewoo Shipbuilding & Marine Engineering Co. de intenția sa de a’și exercita dreptul de preemtiune pentru actiunile pe care grupul sud-coreean le detine la santierul naval Mangalia.

Acest santier este un joint venture între Daewoo Shipbuilding si societatea 2 Mai Mangalia, care detin fiecare 51% respectiv 49% din actiunile santierului naval.

Grupul Daewoo Shipbuilding & Marine Engineering Co. a informat ca poarta negocieri cu societatea 2 Mai Mangalia in vederea ajungerii la un acord.

Şantierul Naval Daewoo Mangalia va fi vândut sau, dacă nu este posibil, lichidat de către coreeni, din cauza uriaşelor probleme financiare pe care le are grupul mamă de mai mulţi ani. Într’o încercare disperată de a’şi reduce pierderile, Daewoo Shipbuilding & Marine Engineering (DSME) îşi va lichida operaţiunile din afara ţării de origine, inclusiv şantierul din Mangalia, au arătat într’un raport reprezentanţi ai acţionarului majoritar şi cel mai important creditor, Korea Development Bank.

”Daewoo Mangalia şi DeWind (o companie din America ce operează mai multe parcuri eoliene) nu mai pot continua în actuala formă şi trebuie lichidate”, se arată în raportul KDB.

Un oficial al KDB a explicat că lucrurile vor fi mai clare după analizarea situaţiei financiare:

”Chiar dacă lucrurile vor fi mai clare după analiza situaţiei financiare, dacă să restructurăm diviziile din străinătate, se pare că lichidarea va fi singura soluţie.”

Şantierul naval Daewoo-Mangalia Heavy Industries (DMHI), cel mai mare constructor de nave din România, controlat de grupul sud-coreean Daewoo şi de statul român, a raportat pentru anul trecut pierderi record de 700 mil. lei, un nivel de aproape şapte ori mai mare faţă de 2013, arată datele de la Registrul Comerţului.

Daewoo Mangalia are 2.600 de salariaţi.

Statul, prin Ministerul Economiei, este acţionar minoritar la Daewoo Mangalia, deţinând 49% din acţiuni. Ministerul Economiei, aşteaptă o comunicare oficială din partea coreenilor, apoi, în funcţie de răspuns se va lua o decizie.

Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism (DIICOT) a emis un comunicat, joi, 23 iulie, prin care anunţă o serie de percheziţii privind un prejudiciu uriaş.

”La data de 23.07.2015, DIICOT – Serviciul Teritorial Constanţa a procedat la efectuarea unui număr de 55 percheziţii domiciliare în judeţele Constanţa, Tulcea, Galaţi, Brăila, Buzău, Botoşani şi municipiul Bucureşti, la sediile unor societăţi comerciale şi la domiciliile unor persoane fizice, asociaţi şi/sau administratori ai respectivelor societăţi, într’o cauză penală vizând comiterea infracţiunilor de constituire a unui grup infracţional organizat, evaziune fiscală şi spălare de bani.

În fapt, din investigaţiile desfăşurate a rezultat că în perioada 2012 – 2015, mai mulţi cetăţeni coreeni şi români, prin intermediul unor societăţi comerciale din România, deţinute sau controlate de aceştia, au contractat diverse lucrări de la SC DAEWOO MANGALIA HEAVY INDUSTRIES SA, pe care apoi le’au subcontractat altor societăţi comerciale cu un comportament fiscal inadecvat (de tip fantomă), pentru a evita plata către bugetul consolidat al statului, a valorii TVA şi a impozitului pe profit aferente lucrărilor realizate.

Sumele de bani transferate pentru plata lucrărilor subcontractate în conturile societăţilor comerciale fantomă erau retrase în numerar de unii din membrii grupului, acestea fiind remise ulterior liderilor. Prejudiciul cauzat prin activitatea infracţională este de aproximativ 11 milioane lei. În cauză s’a dispus luarea unor măsuri asiguratorii pe bunuri mobile şi imobile ale suspecţilor. S’a dispus aducerea la sediul DIICOT – Serviciul Teritorial Constanţa în vederea audierii a unui număr de 9 suspecţi.

3. Portul MIDIA este port maritim si punctul terminus al Canalului Poarta Alba –Midia Navodari .

Suprafata sa este de 660 ha, din care 370 ha pe uscat si 290 la acvatoriu. Are 7 dane si 1 415 m de cheuri. Adancimea apei in bazinul portuar in zona de operare la cheiuri este de 8-9 m. Cele mai mici funduri in bazin sunt de 7 m. Operarea marfurilor se face cu doua macarale de 16 tf fiecare.

Șantierul Naval Midia execută reparații la nave de pana la 65 000 tdw cu pescaj de pana la 5,5 m. Are trei docuri plutitoare (unul de 20 000 t si doua de 10 000 t) si 3 dane de armare cu 720 m de cheiuri, pe care opereaza doua macarale de 16 tf .

4. Portul SULINA este port fluvial-maritim, situat la Mm 0-2, la vărsarea Dunării în Marea Neagră.

Portul are doua sectoare: zona libera (in prezent inactiva) si portul comercial (pentru pasageri si marfuri generale). In bazinul zonei libere sunt 4600 m de cheiuri, depozite cu o suprafata de 2 000 m² si platforme de 2 000 m².

Adâncimea maximă în bazin este de 7 m. Aici pot opera 3 macarale plutitoare (2 ori 32 tf si 1 ori 10 tf ). Portul comercial are 2 126 m de cheiuri, cu adancimea apei de 2,5 – 7,5 m.

Avem o autostradă… dată de natură, dar abia o folosim. Segmentul românesc al Dunării nu face decât să se adauge la problemele infrastructurii româneşti, care alungă investitorii. România se confruntă, astfel, cu o situaţie paradoxală, care’i aduce mari deservicii economice: vestul ţării preferă să importe prin portul olandez Rotterdam şi nu prin cel românesc de la Constanţa.

Anul trecut, prin portul Constanţa au trecut 60 de milioane de tone de marfă. Mai mult decât în alţi ani, dar cu mult mai puţin decât prin alte mari porturi ale Europei.
Ca să vă faceţi o idee, prin Rotterdam, traficul de marfă depăşeşte 450 de milioane de tone anual. Acolo, căile navigabile sunt bine întreţinute, iar portul este deservit de o infrastructură excelentă.

Daniel Georgescu, directorul Administrației Canalelor Navigabile:

”Pe noi, statul român, ne afectează acestă problemă, mai nou, ultima dată știu că toată zona de vest a României prefera să’și facă importurile navale prin Rotterdam, să vină pe partea Main-Rin, pe partea ungară în România.”

Dan Țivilichi, directorul Administrației Porturilor Maritime:

”Portul Rotterdam dă 10% din PIB-ul Olandei și în general toate economiile se dezvoltă în jurul porturilor.”

Dănuț Jugănaru, expert în economie:

”Dacă îl facem competitiv, portul Constanţa are mare capacitate de creştere a volumului a traficului de mărfuri pentru că el are o capacitate dublă faţă de cât se exploatează în prezent.”

Lipsa dragajelor de pe Dunăre nu face decât să agraveze problema.

Ionel Minea, secretar de stat în Ministerul Transporturilor

”Avem două puncte critice în acest moment, Bechet și Corabia, dar vom rezolva și această problemă cu achiziția celor de la AFDJ a unui complex de dragaj pe fonduri europene.”

Autorităţile din Corabia au investit în noul port turistic două milioane de euro, dar Corabia tot nu a ajuns pe harta comerţului şi a turismului pe Dunăre.

Din cauza faptului că şenalul navigabil nu a mai fost dragat de mai bine de doi ani, nimic nu a ancorat aici.

Armatorii care duc marfă pe Dunăre au pierderi mari din cauza consumului de combustibil şi pentru că nu pot face transport la capacitatea maximă a vaselor. Între România și Bulgaria există un acord de dragaj și semnalizare pe Dunăre încă din 1955.

Ionel Minea, oficialul de la Ministerul Transporturilor

”Singura problemă care mai e în discuție este segmentul bulgăresc. Aici lucrurile sunt în desfășurare, în sensul că avem promisiuni din partea părții bulgare că vor efectua acest dragaj.”

Avem probleme cu şenalul navigabil, dar suferim şi din pricina lipsei unei infrastructuri moderne rutiere şi feroviare. În România, trenurile de marfă circulă cu o viteză medie de 17 kilometri pe oră.

Un marfar care pleacă astăzi va ajunge la Curtici peste 7 zile, spre deosebire de un tren de pe relaţia Hamburg-Budapesta care parcurge distanţa într’o singură zi.

Portul Constanţa este cel mai mare din bazinul Mării Negre şi este în top 10 porturi europene.

Portul Constanţa: Trafic în 2017 – 60 mil tone
– locul 10 top porturi europene

Portul Rotterdam: Trafic în 2017 – 461 mil tone

Barje pe Dunăre Consum suplimentar – 11 tone motorină
Capacitate de încărcare – 70%

Trafic feroviar – viteză medie: 17-20 km/h

Karla Peijs, coordonatorul european al Coridorului Rin-Dunăre din partea Comisiei Europene, crede că dacă România ar reuşi să facă Dunărea navigabilă pe tot timpul anului, investiţiile s’ar întoarce înapoi prin noi locuri de muncă, dezvoltarea portului Constanţa, dar şi prin reducerea dependenţei de investiţii în infrastructura rutieră şi feroviară:

”Este mai ieftin să faci Dunărea navigabilă pe tot timpul anului decât să construieşti drumuri şi căi ferate. Dezvoltarea Dunării poate aduce creştere economică României. Dacă se poate naviga pe Dunăre pe toată perioada anului, porturile vor înflori, se vor dezvolta conexiuni mai bune între tipurile de transport şi astfel se vor crea locuri de muncă. De asemenea, vor fi bani pentru modernizarea portului. Constanţa ar trebui să fie motorul dezvoltării economiei României.”

Proiectul Coridorului Rin-Dunăre face parte din departamentul pentru mobilitate şi transporturi din cadrul Comisiei Europene.

Karla Peijs crede că importanţa portului Constanţa depinde de cum România poate folosi Dunărea ca un mod de transport şi de acces. Ea subliniază însă că portul Constanţa poate deveni un Rotterdam al Mării Negre doar dacă va avea preţuri bune, dacă va fi competitiv în regiune şi dacă va reuşi să dezvolte conexiunile cu restul tipurilor de transport. Deja impactul investiţiilor făcute de România în infrastructura ce face legătura cu Constanţa se vede în evoluţia economică a judeţului.

Astfel, o analiză recentă a ZF relevă faptul că PIB-ul judeţului Constanţa a avut un ritm de creştere de două ori mai mare decât restul economiei de la deschiderea autostrăzii Bucureşti-Constanţa, în noiembrie 2012, şi până în prezent. Astfel, PIB-ul în valoare nominală al judeţului Constanţa a avut o creştere în perioada 2012-2016 de 56%, faţă de o creştere nominală de 29% a PIB-ului României.

România are 1.075 kilometri de Dunăre, adică aproximativ 45% din totalul sectorului navigabil al fluviului, ce asigură legătura directă cu nouă state europene, aproximativ 20 de porturi fluviale (Brăila, Galaţi, Tulcea pot opera şi nave maritime) şi două canale navigabile, Dunăre – Marea Neagră şi Poarta Albă – Midia, care fac legătura cu Marea Neagră şi cu portul Constanţa. Comparativ, România are circa 700 de kilometri de autostrăzi, fiind pe ultimele locuri în Europa, şi o reţea de căi ferate cu o lungime de circa 20.000 de kilometri. Reţeaua de căi ferate a României este a şaptea reţea ca mărime din Uniunea Europeană, conform datelor de pe site-ul CFR.

Cu toate acestea, jucătorii din logistică spun că trenurile de marfă circulă cu o viteză medie de circa 15-20 de kilometri pe oră.

În prezent, Dunărea este singura ”autostradă” neîntreruptă a României de la Constanţa spre vestul Europei, însă vara, atunci când debitul Dunării scade, traficul navelor este îngreunat.

Karla Peijs consideră că o bună funcţionare a traficului pe Dunăre ar ajuta la reducerea numărului de camioane care circulă pe drumuri în contextul în care România, dar şi Bulgaria au o infrastructură rutieră slab dezvoltată şi zilnic sunt ambuteiaje.

”Este mai ieftin să faci Dunărea navigabilă pe tot timpul anului decât să construieşti drumuri şi căi ferate. Şi dacă nu investeşte în Dunăre, România trebuie să facă mult mai multe drumuri, să investească în căi ferate şi cred că este foarte scump. Transportul pe apă este relativ ieftin şi sigur.”

Karla Peijs crede că România şi Bulgaria ar trebui să lucreze împreună pentru dezvoltarea sectorului Dunării pe care îl administrează şi crede că fluviul este important pentru ambele ţări inclusiv din punct de vedere turistic .

Conform datelor de la Institutul Naţional de Statistică (INS), în 2015 pe căile navigabile interioare s’au transportat circa 30 de milioane de tone de mărfuri, în timp ce prin intermediul celor rutiere s’au transportat de şase ori mai mult.

”Foarte puţin din potenţialul Dunării este folosit. Problema este că România şi Bulgaria administrează şi draghează o porţiune comună a fluviului, care este de altfel o parte foarte mare din Dunăre. România a vrut întotdeauna să dragheze Dunărea, însă Bulgaria nu a fost foarte activă din acest punct de vedere. Acum însă Bulgaria a cumpărat o navă, are un buget pe trei ani şi vrea să dragheze Dunărea. Dacă totul merge conform planului, … Dunărea va fi folosită la potenţial.”

5. Portul TULCEA este port fluvial – maritim situat la km 70 – 72 conceput sa indeplineasca 4 destinatii: port industrial, port de pescuit, port comercial și port militar. Portul comercial Tulcea are mai multe dane: de mărfuri in vrac (km 72), de balast (km 70) de pasageri (km 71).

Estacada portului are o lungime de 970 m, cu adancimea apei de 3-3,5 m. Platforma acestei zone a portului are 32 000 m². Danele sunt echipate cu macarale (2 ori 16 tf si 2 ori 5 tf) si o macara plutitoare (de 10 tf). Capacitatea de trafic a portului comercial este de 0,85 milioane t / an .

Portul maritim are 230 m cheu, adancimea apei de 7,5 m, suprafata platformei de 7 150 m ² si dispune de macarale de 16 tf . Aici pot opera nave de pana la 25 000 tdw. Capacitatea de trafic: 1,04 milioane t/an. Portul fluvial are un cheu de 100 m, adancimea apei de 3 m, suprafata platformei de 950 m² si dispune de doua macarale de 5 tf. Capacitatea sa de trafic este de 3 milioane tone/an .

Portul industrial se afla în amonte de oraș și este destinat încărcării și descărcării de minerale: fier, cocs, baucsită, magnezite, pentru combinatul siderurgic.

Portul navelor de pescuit oceanic se afla la km 72,6 între portul comercial și bazinul șantierului naval. Lungimea cheului este de 360 m, adâncimea apei este de 5,5 m. Are macarale de 5 tf și o capacitate de trafic (de peste congelat) de 0,2 milioane t/an .

Șantierul naval Tulcea are cale pentru nave de 15 000 tdw, macarale de 40 tf , 16 tf si 5 tf, iar adâncimea apei în bazinul șantierului este de 9 m.

6. Portul GALAȚI este port fluvial – maritim situat intre km 157 – 145,4.

Portul comercial este alcatuit din:

Portul vechi, pentru pasageri si balast;

Bazinul docurilor (marfuri generale si cereale);

Bazinul marfurilor lemnoase;

Danele pentru produsele metalurgice.

Aceste sectoare au in total 53 de dane. Lungimea cheiurilor este de 4 400 m . Adancimea apei la cheu este de 7,5 m. Danele sunt dotate cu 39 de macarale de cheu si 56 macarale mobile. Suprafata portuara este de 240 250 m ², din care bazinul docurilor detine 12 300 m ². Capacitatea tehnologica de trafic este de 12,4 milioane t/an .

Portul industrial se afla in amonte de vărsarea Siretului în Dunăre. El este specializat in descarcarea minereului de fier si a cocsului. Cheiul pentru nave maritime este lung de 800 m, iar cel pentru nave fluviale este de 120 m. Adancimea apei la cheiuri este de 7,3 m . In acest port pot opera nave de pana la 25 000 tdw. Are 26 macarale mari si 16 macarale de 16 tf. Capacitatea de trafic: de descarcare a minereului si cocsului – 22 milioane t / an, iar de încarcare a cenușii – 2 milioane t / an.

În partea dinspre aval a portului comercial se va dezvolta terminalul de containere si amenajari pentru zona libera.

Șantierul naval Galați poate construi nave de pana la 65 000 tdw. El are un doc uscat cu doua camere, fiecare de cate 235 m ori 35 m, o cala pentru nave de 20 000 tdw si una pentru nave de 7 500 tdw. Santierul este dotat cu doua macarale gigant: una de 50 tf si una de 320 tf , precum si cu macarale de 40 tf , 16 tf si 5 tf.

7. Portul BRĂILA este port fluvial – maritim situat pe Dunare intre km 172 si km 168,5 (ultimul port al Dunarii maritime spre amonte).

Portul are trei zone :

a) cea a portului vechi pentru pasageri si de produse lemnoase;

b) bazinul docurilor pentru marfuri generale, cereale si balast;

c) zona din aval de Braila, pentru terminalul de containere si zona libera.

În bazinul docurilor pot opera simultan 150 nave. In amonte si aval de port sunt zone de ancoraj, in fiecare putand ancora 7-8 nave maritime. Lungimea cheiurilor este de 4 575 m. Adancimea apei este de 6 – 7,5 m. Macaralele din dotare sunt de 5 si 16 tf. Portul are un siloz de 30 000 t. Capacitatea tehnologica de trafic este de 2,8 milioane t / an .

Șantierul naval Braila construieste si repara nave de pana la 150 000 tdw. El are un cheu de armare propriu si mai multe cale.

8. Portul CERNAVODĂ este port fluvial situat pe Dunare la km 300 , dar este si port la Canalul Dunare – Marea Neagra, la km 64. Suprafata portului este de 19 ha (10 ha suprafata de apa si 9 ha suprafata platformei pentru marfuri).

Lungimea danelor: de pasageri 250 m; de produse petroliere 75 m; de cereale 100 m; de marfuri generale 520 m si de balast 400 m. Portul este echipat cu o macara de 16 tf si doua macarale de 5 tf .

9. Portul CĂLĂRAȘI este port fluvial situat pe bratul Borcea al Dunarii si cuprinde portul comercial si portul industrial. Cheiurile portului comercial au o lungime de 340 m sunt echipate cu macarale de 16 tf si de 5 tf, iar adancimea apei la cheu este de 2,8 m. Suprafata platformelor pentru marfuri este de 213 000 m², iar a depozitelor de 3 000 m². In port pot opera nave de pana la 1 500 t. Capacitatea de trafic este de 450 000 t / an.

Portul industrial, care deserveste combinatul siderurgic, are 635 m cheiuri, 3 macarale de 16 tf, incarcatoare de minereu si zgura. Portul mai are si o zona pentru produsele otelariei: un cheu lung de 300 m, cu adancimea apei de 4,25 m, 2 macarale de 5 tf si incarcatoare pentru produse din otel. In portul industrial pot opera nave de 3 000 tdw. Capacitatea de trafic a portului industrial este de 1 240 000 t / an.

10. Portul OLTENIȚA este situat la km 340. Cheiul fluvial este lung de 300 m si adancimea apei este de 3 m. Are trei macarale de 5 tf, suprafata platformei de 31300 m² si pot fi operate nave de pana la 2 000 tdw. Capacitatea de trafic este de 450 000 t/an.

Santierul naval Oltenita construieste nave de pana la 5 000 tdw, are 12 cale de montaj si de lansare la apa a navelor. Dispune de macarale de 50 tf 16 tf si 5 tf .

11. Portul GIURGIU este situat la km 493 si are urmatoarele cheiuri: un cheu operational de 250 m (adancimea apei de 3,50 m), un cheu de buncheraj de 100 m, un cheu de pasageri de 400 m si unul de asteptare, un cheu fluvial de 170 m, un cheu fluvial al terminalului de balast cu trei macarale de 16 tf.

Platformele de marfuri au o suprafata de 5 000 m² iar depozitele de 3 000 m². La acestea se adauga un siloz cu capacitatea de 10 000 t si o platforma pentru sfecla de zahar si balast cu o suprafata de 29 000 m ².

În port pot fi operate nave de pana la 1 500 t si cu pescaj de maxim 2 m. Capacitatea tehnologica de trafic a portului este de 1 340 000 t / an. Pe canalul Plantelor se afla un cheu operational pentru marfuri generale, dotat cu 2 macarale de 5 tf si se preconizeaza amenajarea unui terminal de containere si a zonei libere .

Terminalul de petrol al Portului Giurgiu se afla intre intrarea in bazin si intrarea pe Canalul Plantelor. Cheul sau are o lungime de 353 m si adancimea apei de 3, 50 m. Aici se pot opera nave de pana la 2 000 t . Capacitatea de trafic este de 450 000 t / an pentru produse solide si 100 000 t / an (pentru produse lichide).

12. Portul ZIMNICEA este situat la km 553. Are un cheu de 440 m lungime cu o adancime a apei de 3 m. Dispune de o macara de 25 tf si trei macarale de 16 tf. Mai are un cheu de cereale (100 m lungime ) si un cheu de pasageri de 100 m lungime.Platforma portului insumeaza 21 300 m², iar depozitele de 4 000 m². Capacitatea de trafic a portului este de 720 000 t / an.

13. Portul TURNUL MĂGURELE este situat la km 579 .

Cheul fluvial are o lungime de 610 m. Adâncimea apei la cheu este de 2,8 m.

Portul dispune de doua macarale de 16 tf si una de 5 tf si de benzi transportoare pentru incarcarea pe nave a ingrasamintelor chimice. Se opereaza si cereale pentru care portul dispune de un cheu lung de 120 m si un siloz de 6 000 t. Platforma portului are 660 m ² iar depozitele au o suprafata de 500 m². In port pot fi operate nave de pana la 1 500 t. Capacitatea de trafic este de 800 000 t / an.

14. Portul CALAFAT este port fluvial situat la km 795.

Lungimea cheiurilor operationale ale portului este de 350 m, iar adancimea apei la cheu este de 3 m. Suprafata platformei portuare este de 11 000 m ².

Are dane de marfuri de ferry-boat si de pasageri. În port pot opera nave cu capacitatea maxima de 2 000 t. Capacitatea de trafic este de 270 000 t / an.

15 Portul DROBETA – TURNU SEVERIN este situat între km 933 si km 931. Are un cheu lung de 300 m. Opereaza marfuri generale folosind doua macarale de 5 tf. Adancimea apei la cheu este de 4,50 m. Sunt operate nave de pana la 3 000 t. Capacitatea de trafic este de 600 000 t / an. Dispune si de un cheu de asteptare lung de 423 m. Portul de pasageri are un cheu lung de 530 m unde adancimea apei este de 4 m.

Șantierul naval al portului construieste si repara nave de pana la 7 500 tdw. Cheiul de armare are o lungime de 650 m. In santier sunt macarale de 50 tf, 40 tf, 16 tf si 5 tf .In proiect sunt prevazute amenajari pentru zona libera si un terminal de containere.

16. Portul ORȘOVA este situat la km 954 pe malul lacului de acumulare al hidrocentralei ”Portile de Fier 1”.

Dana mare a portului are lungimea de 500 m, adâncimea apei la cheu este de 4,20 m, iar în dotarea portului sunt 4 macarale de 16 tf și două macarale de 5 tf. Platforma portuară are suprafața de 16 000 m², iar depozitele de 1600 m². Pot fi operate nave de pana la 3 000 t.

Portul dispune și de un cheu de pasageri cu lungimea de 200 m. Capacitatea de trafic a portului este de 1 200 000 t / an. Șantierul naval Orșova construiește și repară nave de până la 3 000 t.

Are un cheu de armare cu lungimea de 350 m, un doc plutitor de 800 t, cale orizontale si macarale de pana la 40 tf.

17. Portul DRENCOVA este port fluvial la km 1 016, intre Orsova si Moldova Noua.

Are un cheu vertical de 190 m, cu adancimea apei la cheu de 3 m, si dispune de o macara de 5 tf. Suprafata platformei de marfuri este de 7 000 m². Pentru navele de pasageri este o dana cu lungime de 50 m.

18. Portul MOLDOVA NOUĂ este port fluvial la km 1 046, avand un cheu cu lungimea de 300 m echipat cu benzi transportoare si doua macarale de 16 tf.

Adâncimea apei la cheu este de 3 m, iar suprafata platformei portuare este de 1500 m² . Pot fi operate nave de pana la 2 000 t. Capacitatea tehnologica de trafic este de 350 000 t / an.

19. Portul MEDGIDIA este port pe Canalul Dunare – Marea Neagra la km 37.

Are o suprafata de apa de 19 ha si un teritoriu portuar cu platforme de depozitare cu suprafata de 20 ha. Portul are urmatoarele dane: de ciment (300 m), de cereale (100 m), de pietris si loess (820 m), pentru marfuri generale (440 m), de balast (400 m), de carbuni (200 m), dana tehnica (220 m), de pasageri (200 m). Dispune de doua macarale de 5 tf si una de 16 tf, lungimea cailor de rulare a acestora fiind de 500 m.

20. Portul BASARABI este port fluvial pe Canalul Dunare – Marea Neagra la km 24.

Suprafata totala a portului este de 27 ha, din care 14 ha – acvatoriu. Are 6 dane de marfuri generale (200 m), de cereale (100 m), de pasageri (150 m) si dana de montaj a santierului naval (610 m). Dispune de macarale de 16 tf si 5 tf.

Sursă: ZF, digi24.ro, RL.ro, http://www.adrse.ro/Documente/Planificare/PDR/2014/Programe/MasterPlan_Transport_2014_partea.2.pdf

Citiți și:   ASISTĂM LA PUNEREA ÎN OPERĂ A UNUI PROGRAM VIZÂND ȘTERGEREA IDENTITĂȚII NAȚIONALE A POPORULUI ROMÂN

Sau:   RÂURILE DIN SPAȚIUL ROMÂNESC POARTĂ DENUMIRI GETICE

Ori:   ROMÂNIA 2018 – CENTENAR 1918-2018

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

RÂURILE DIN SPAȚIUL ROMÂNESC POARTĂ DENUMIRI GETICE

Legendele din spatele numelor acestor râuri ce udă pământul românesc sunt fabuloase şi pline de mister. Mii şi mii de kilometri de râuri străbat România, iar majoritatea izvorăsc din Munţii Carpaţi. Râurile coboară iute la câmpii, multe dintre ele sfârşind înghiţite de Dunăre, altele de Siret, Prut, Mureş, Olt sau Jiu.

Constatăm că originea toponimelor, oronimelor și în mod special a hidronimelor din spațiul locuit de români și prin extensie cel locuit de frații lor geto-traco-iliri nu a fost, din păcate, o prioritate a lingvisticii românești. Asta în primul rând din cauza dezinteresului pentru principiile lingvisticii indo-europene fără de care nu se poate intreprinde un astfel de demers științific. Pe de altă parte, ne confruntăm cu o cvasi-totală lipsă de interes pentru istoria veche și străveche a poporului român care, trebuie să recunoaștem este greu de descifrat.

În Dicționarul Etimologic al Limbii Române (2008), Mihai Vinereanu a făcut analiza etimologică a denumirilor marilor cursuri de apă din România și din regiunile adiacente și toate se dovedesc a fi vechi indo-europene. Asta însemnând că indo-europenii au denumit în exclusivitate aceste ape. Nu există practic excepții, nu numai în zona luată în discuție aici (și în DELR), ci și mai în toată Europa, excepie făcând Peninsula Iberică unde anumite macrohidronime provin de la populația veche iberică pre-indo-europeană, din care au mai rămas bascii, dar care popula în antichitatea pre-clasică, mai toată peninsula iberică și o bună parte din Galia.

De aici se desprind două concluzii generale și anume:

1. La venirea indo-europenilor în Europa (prin Balcani) populația locală mezolitică era extrem de rară și nu a lăsat urme lingvistice importante, în condițiile în care se știe că macro-hidronimia se păstrează foarte bine chiar dacă limba vorbită într’o anumită regiune se schimbă.

Neamurile antice care vorbeau dialecte indo-europene: geți și toate neamurile care au păstrat mult timp acest etnonim (massa-geți, tyra-geți, sar-geți, thyssa-geți, myr-geți etc.), dar și hitiții, celții, scyții, sarmații, ilyrii, tracii, macedonenii, troienii, frigienii, armenii, cât și cele de mai târziu, germanicii, slavii, balticii, românii etc.

2. a existat o locuire continuă a unei populații indo-europene, fără întrerupere de acum 8-9000 de ani, fapt care a permis transmiterea acestor denumiri. Mai întâi indo-europenii, apoi urmașii lor pelasgii (sau proto-traco-iliri), geto-traco-ilirii și apoi descendenții direcți ai acestora, românii.

DUNĂREA

Dunărea provine din PIE *danu– ”râu” (IEW, 175); cf. sanskr. dana ”rău”, avestic. danu ”râu, izvor”, osset. don ”apă, râu”.
Originea acestui hidronim a fost ignorată de cei mai mulți lingiviști, cu toată importanța sa și cu siguranță nu a fost asociat de nimeni cu excepția lui Mihai Vinereanu.
Forma Banubius preluată de romani de la gali este varianta celtică a aceluiași hidronim mai vechi indo-european. Tot de la acest radical provine hidronimul Nipru (Dniepr), Nistru (Dniestr) (vezi Nipru, Nistru).

Citește și:  CONTINUITATEA ROMÂNILOR ȘI TOPONIMIA LOCALITĂȚILOR

Dunărea este a doua ca lungime dintre fluviile Europei (după Volga), fiind singurul fluviu european ce curge de la vest la est. Izvorăşte din munţii Pădurea Neagră, Germania, sub forma a două râuri numite Brigach şi Breg, ce izvorăsc de sub vârful Kandel (1.241de metri) şi se unesc în oraşul Donaueschingen (la o altitudine de 678 de metri) în curtea castelului Fürstenberg. Numele german al fluviului este Donau. Dunărea curge către sud-est pe o distanţă de aproximativ 2.860 de kilometri, până la Marea Neagră. La vărsarea fluviului în Marea Neagră s’a format Delta Dunării. Dunărea este un important drum fluvial internaţional, curgând prin 10 ţări (Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Croaţia, Serbia, România, Bulgaria, Republica Moldova, Ucraina) şi are afluenţi în alte şapte ţări. Trece prin patru capitale de stat: Viena, Bratislava, Budapesta şi Belgrad.
Încă din antichitate, Dunărea avea mai multe nume: Istros / Istru / Hister / Danaistru, pentru sectorul inferior, în scrierile greceşti şi Danubius în cele latino-romane.Pe teritoriul României, Dunărea are 354,1 kilometri, malul drept, şi 1,050 de kilometri, malul stâng. Denumirea dată de romani ”Danubius”, adică Zeul fluviilor, a fost mai târziu preluată de alte popoare, şi modificată, devenind Donau în limba germană, Dunaj în limba slovacă, Duna în limba maghiară, Dunav în limba croată, Dunav; Дунав în limba bulgară şi limba sârbă, Дунай (Dunai) în limba ucraineană, pentru ţările riverane, şi Danube în limba engleză şi limba franceză şi Tuna în limba turcă. Numele din limba română, Dunărea, deşi este înrudit cu numele latin, nu poate fi derivat din acesta folosind schimbările fonetice normale. S’a încercat o explicaţie printr’un nume intermediar, Donaris, dar acesta nu este găsit în niciun document antic, fiind o reconstrucţie a lingviştilor moderni.

Dunărea la Baziaş

Caraş-Severinul este locul în care Dunărea sărută pământul ţării şi, tot aici, Nera face o impresionantă deltă la vărsarea în fluviu. Zeu antic şi de temut, ”drum fără pulbere“, graniţă între popoare şi totodată leagănul unei civilizaţii. Pe toate acestea le însuşeşte Dunărea, cel mai lung fluviu al Uniunii Europene.

Fie că l’au numit Phison, Istru, Donaris sau Dunăre, oamenii l’au iubit şi respectat. Fluviul le aducea hrană, îi purta pe apele sale sau pe gheţurile iernii, dar era şi un duşman de temut atunci când nu era respectat, milioane de vieţi pierzându’se în apele lui. Baziaş, un micuţ sat sârbesc ce aparţine comunei Socol, este locul prin care marele fluviu intră în ţara noastră şi, tot aici, bănăţenii vin vara la scăldat şi plajă, condiţiile fiind aproape ca la mare. Cunoscut pentru prima dată sub numele de Mataes, râu norocos, a căpătat de’a lungul timpului diferite denumiri, de la un popor la altul, astfel, fenicienii spunându’i Phison, iar grecii Istros. Romanii l’au denumit Danubius până la Porţile de Fier, păstrând vechea denumire de Istros sau Ister, de la Porţile de Fier până la vărsarea în Marea Neagră.

În România, numele de Dunăre, vine de la o formă prescurtată, Duna(cea)-rea. Întreaga istorie a neamului nostru este legată încă din antichitate de legendarul Istru, Phison, Danare, Donaris, Danubiu, Rio Divinia sau Dunăre, denumiri purtate de’a lungul timpului, leagănul formării multor popoare, culturi şi civilizaţii. Dunărea la Cazane şi legenda grotei săpată de apele fluviului Pe teritoriul judeţului Mehedinţi, Dunărea are un curs de 182 de kilometri începând de la vărsarea pârâului Poloşeva în vest până la Drincea, în sudul judeţului. Cu siguranţă cel mai spectaculos sector al Dunării este cel al Cazanelor Mari şi Cazanelor Mici. Se presupune că Defileul ”Porţile de Fier” provine dintr’o veche strâmtoare marină, care făcea legătura între Lacul Panonic, din Vest, şi Lacul Pontic, ce ocupa actualul spaţiu al Câmpiei Române. Cu timpul, apele fluviului au săpat în şisturile cristaline, granite şi calcare cel mai spectaculos defileu european. Conform unei alte ipoteze, defileul s’ar fi format prin captarea de către un râu, ce curgea spre Lacul Pontic, a unei Dunări vechi, ce curgea spre Lacul Panonic.

Un loc cu totul magnific din Defileul Dunării îl întâlneşti după confluenţa cu pârâul Plavişeviţa, unde bătrânul fluviu intră în cel de’al treilea sector de îngustare, Cazanele Mari, flancat de abrupturile calcaroase ale Ciucărului Mare (316 metri) şi ale vecinului său sârbesc, Veliki Strbac (768 de metri).

Pereţii Cazanelor Mari au înălţimi de peste 200 de metri, iar lăţimea medie a albiei este de 150 de metri. În pereţii Ciucărului Mare se deschid mai multe guri de peşteră, dintre care două sunt mai importante, Gura Ponicovei şi Veterani. La peştera Veterani nu poţi ajunge decât pe apă. Cunoscută şi sub numele de ”Peştera lui Veterani”, „Peştera din Pînza Curii“ sau ”Peştera Piscabara”, grota, situată la o înălţime de circa 70 de metri deasupra apei, cu o lungime totală de 173 de metri şi o lăţime de 40 de metri, are o istorie încărcată de evenimente, ale căror începuturi se pierd în negura mileniilor. Borcea, braţul Dunării la Călăraşi, botezat de un boier la 1541 Cu toate că descoperirile arheologice dovedesc continuitatea de locuire încă din neolitic, documentele care s’au păstrat amintesc pentru prima dată de o aşezare aici, la cotul Borcei, în secolul al XVI-lea. Se pare că braţul, afluent al Dunării, fost botezat după numele unui boier.

Aşa cum apare menţionat în Istoria Călăraşiului, scrisă de Pompei Samarian, într’un hrisov din 1 iunie 1541, domnitorul Radu Paisie declină proprietatea şetrarului Borcea asupra satului Crăceani (Crăceni), satul Măgureni de mai târziu, cartierul cu acelaşi nume de astăzi, al municipiului Călăraşi. Teritoriul municipiului Călăraşi este udat de apele braţului Borcea care se desprinde din albia Dunării în amonte de oraş la circa 9 kilometri – Ostrov – şi are o lungime totală de 99 de kilometri până la unirea sa din nou cu Dunărea, în dreptul localităţii Giurgeni. Brăila, oraşul care a înflorit datorită Dunării Numele şi renumele Brăilei sunt legate de fluviul Dunărea. Datorită Dunării, Brăila a cunoscut mărirea, a devenit port înfloritor în perioada interbelică, portul brăilean fiind locul în care se stabilea preţul cerealelor pentru Europa. Până şi legenda ”La noi la Brăila, la tanti Elvira“ s’a născut datorită Dunării. Brăila este însă judeţul a încă două ape mari: Siretul şi Buzăul.

În jurul fluviului s’au creat numeroase legende: vara şi toamna îşi ia tributul de vieţi omeneşti, iarna ”fierbe” sau se transformă în patinoar, primăvara, ca acum, se umflă ca un bour negru cotropind pământurile, faleza şi înghiţind podeţe sau diguri.

Fluviul Dunărea şi râurile care străbat teritoriul judeţului Brăila au o mai mare importanţă în definitivarea reliefului. La numai patru kilometri de oraş se află cea de-a doua deltă a Dunării, Balta Mică a Brăilei, parc natural protejat cu triplu statut: Parc Natural, Sit Ramsar şi Sit Natura 2000. Deşi zona încă este virgină, fiind mai degrabă sub stăpânirea coloniilor de cormorani şi a egretelor, turistul poate pătrunde în această lume mirifică, mergând cu vaporaşul sau cu şalupa până la Chiriloaia, un drum nu costă mai mult.

Denumiri de legendă: de ce se numesc astfel Gârla Împuţita, Lacul Nebunu, Lacul Sărat sau Murighiol Lacurile din Delta Dunării au primit, de’a lungul anilor, denumiri care mai de care mai ineresante.

În spatele fiecărui nume se regăseşte câte o legedă, pe care localnicii o vor povesti oricărui turist care ajung prin zonă. Numele bălţilor din deltă au fost date tot de către localnici. În urmă cu mulţi ani, aceştia au botezat lacurile Deltei Dunării după anumite caracteristici care le definesc. Împuţita, de la mirosul de materii descompuse Te’ai întrebat vreodată dacă denumirea ”Împuţita” are corespondent în realitate? Din câte spun localnicii deltei, da: denumirea vine de la mirosul de stricat pe care această apă în emană atunci când nivelul scade. Specialiştii spun că ar fi vorba despre „materii sub formă coloidală în stare de descompunere pe care le’ar conţine apa“ şi că ”fenomenul biologic de descompunere se datorează sulfo-bacteriilor”. Murighiol, lacul violet Denumirea vine din limba turcă: lacul Murighiol se traduce drept lacul violet. Din câte spun localnicii, această denumire ar veni de la culoarea pe care o capătă, în anumite momente, lacul. Specialiştii spun că apele sărate, de tip cloruro-sulfatic, sunt caracterizate de o mare diversitate a zooplactonului şi a fitoplanctonului.

În cele ce urmează vom prezenta etimologia marilor cursuri de apă din regiunile în care au trăit geții, tyra-geții, sar-geții, thyssa-geții, pien-geții, așa cum a făcut’o Mihai Vinereanu în Dicționarul Etimologic al Limbii Române.

STUDIUL ETIMOLOGIC AL DENUMIRII MARILOR CURSURI DE APĂ DIN SPAȚIUL GETIC (ILIRO-TRACO-DAC) AȘA CUM SUNT PROPUSE DE MIHAI VINEREANU

Argeș

Acest hidronim pare să provină din PIE *ar(e)g’-, *arg’- ”alb, strălucitor” (IEW, 64).
Argeș ca hidronim este menționat de mai mulți autori antici și bizantini de la Herodot încoace, sub forma Ordessos la Herodot, Ordesos la Pliniu (unde d redă un g’ (palatal) sunet inexistent în greaca veche sau în latina clasică, sau Argessios (Argesios) la autorii bizantini până la Porfinrogenetul). Dublu s pare să redea sunetul ș, de asemenea, inexistent în medio-greacă.

Bârzava

Are aceeași origine cu rom. bârzoi ”zbârlit”, ambele din PIE *bhereg’h– ”înalt, a se ridica” (IEW,140), aici cu sensul de ”a se mări, puternic, impetuos” o denumire potrivită uni râu de munte. Acest hidronim, deși mai mic, avem dovada că s’a păstrat, fiind menționat de sursele antice care se referă la cele două războaie dintre daci și romani. De asemenea, acest toponim prezintă sufixul –ava, considerat de mai toată lumea ca a fi de origine slavă (cf.Târnava). Acest sufix se regăsește la toponimele și hidronimele celtice din Galia.
Este un râu în sudul Transilvaniei, nu departe de Sarmisegetusa, menționat de izvoarele antice sub forma latinizată Bersobis sau Bersovia (cf. Giurescu, I, 125; Decev, Thrak., 54).

Bug

Considerăm că provine din PIE *bogh-, *bhagh– ‘baltă, mlaștină’ (IEW, 161). Se știe că Bugul de sud curge în zonă de câmpie, fiind un râu mlăștions. Acest râu curge la nordul Mării Negre vărsându’se în Marea Neagră, numit și Bugul de sud, spre a’l deosebi de Bugul de vest care curge în vestul Ukrainei.
La Ptolemeu apare cu forma Bukes, la Pliniu și la Pomponius Mela Buces, iar la Porfirogenetul Bouges.

Buzău

Buzău este un râu în estul României, oraș pe malul acestui râu cu același nume.
Toponimul derivă de la subst. buză, cuvânt de origine traco-ilirică, mai precis din PIE *bu– ‘buză, sărut’ (IEW, 103), cu cognați în latină, albaneză, limbile celtice, precum și în limbile iranice (cf. DELR, 171).
Buzău, singura apă curgătoare din România în care a fost martirizat un creştin. Este atestat în secolul IV în legătură cu moartea Sfântului Sava, ucis de goți, martir de origne geto-dacă, mort la 12 Aprilie, 372, fiind înecat în Buzău.
Principala apă curgătoare care străbate judeţul Buzău are o istorie bogată, cu aproape două milenii scurse de la prima pomenire a sa într’un document.

Râul Buzău izvorăşte din Carpaţii de Curbură, Munţii Ciucaş, şi se varsă în Siret. Vechea denumire în limba greacă veche a râului Buzău a fost Mousaios (Μουσαίος). Numele Mouseos (Mousaios), cel de la care a fost considerată inițial actuala denumire, Buzău, apare într’o epistolă religioasă în care era relatat martiriul Sfântului Sava, pedepsit prin înecare de goţii care se opuneau creştinării localnicilor. Râul Buzău izvorăşte din Carpaţii de Curbură, Munţii Ciucaş, şi se varsă în Siret. Vechea denumire în limba greacă veche a râului Buzău a fost Mousaios (Μουσαίος).
Despre originea numelui, existau mai multe ipoteze lansate de’a lungul vremii de istorici. Plecând de la forma grecească Μουσεος (Mouseos), Vasile Pârvan considera că numele Buzăului vine de la forma getică Bouzeos, transcris greşit (Μπ se pronunţă B în greceşte, ori în textul antic a fost omis π). A emis ipoteza că denumirea derivă din radicalul getic Buzes, la care s’a adăugat sufixul -eu, formă a vechiului -aios (greco-latin).
Mai multe surse istorice precizează că prima atestare documentară a râului Buzău apare într’o scrisoare din anul 374 după Hristos, care se află acum la Vatican, privitoare la martiriul Sfântului Sava Gotul. Este vorba despre o corespondenţă între guvernatorul Sciţiei şi Sfântul Vasile cel Mare, prin care era cerută mutarea în Capadocia a rămăşiţelor pământeşti ale martirului Sava.

Cerna

Acest hidronim provine din PIE *kers-, krsno– ‘negru’ (IEW, 583) (vezi DELR, a cerni, Criș).
Este un hidronim și toponim representând denumirea a mai multor râuri și localități din România. Este atestat la autorii antici sub forma Dierna (la autorii latini) sau Tsierna (la autorii de limbă greacă), azi Orșova, oraș situat la gura râului numit și azi Cerna.

Criș

Și acest hidronim provine de la același radical ca și Cerna, din PIE *kers-, krsno– ‘negru’ (IEW, 583)
denumirea a trei râuri din vestul României (și estul Ungariei). La Iordanes apare sub forma Crisia. Froma maghiară este Koros fiind un împrumut din română.

Crişurile, trei tineri au fost transformaţi în stană de piatră de Vâlva Comorii Legenda spune că demult, pe când oamenii şi uriaşii trăiau împreună, jos, în câmpie, trăia un crai lacom după aur care a auzit că în munţii dinspre răsărit ar fi o mină de aur foarte mare. Dar locul unde se afla aceasta nu’l ştia decât Criş-cel-Bătrân şi cei trei fii ai săi.
Craiul a pus soldaţii să’i prindă, i’a închis şi i’a bătut, doar, doar v’a afla de la ei unde este comoara. Bătrânul a murit în chinuri, dar nu a divulgat secretul cel mare. Feciorii, înspăimântaţi, au hotărât să destăinuie locul şi să scape cu viaţă, să poată răzbuna moartea bătrânului lor tată. Au pornit ei spre soare-răsare, spre locul minei de aur, cu paşi nesiguri, însoţiţi de soldaţii de pază. După trei zile şi trei nopţi de mers istovitor, cei trei tineri nu s’au mai înţeles în privinţa drumului de urmat, fiecare arătând altă cale. Feciorul cel mare zicea că trebuie ţinut drumul spre răsărit, ceilalţi doi drumul bun ar fi mai la miazăzi. Fiind iute din fire, fratele cel mare s-a supărat pe ceilalţi doi şi a pornit val-vârtej încotro gândea el că e bine, însoţit de o parte dintre soldaţii craiului. Mijlociul, un flăcău bălan, şi mezinul, un băieţandru oacheş, au apucat-o spre miazăzi. Dar după un timp, fratelui mai mic i s’a părut, totuşi că fratele cel mare a avut dreptate şi a luat’o şi el spre soare-răsare. Au rătăcit ei aşa, însoţiţi de soldaţii craiului, multe zile şi nopti în căutarea băii de aur. În cele din urmă, feciorul care apucase spre miazăzi a dat în munţi peste comoară. Dar în clipa în care vrut s’o arate soldaţilor, a ieşit din baie Vâlva Comorii l’a fermecăt, prefăcându-l în stană de piatră, iar pământul călcat de picioarele lui apă curgătoare. La fel a făcu şi cu ceilalţi doi fraţi ai săi, ca aceştia să nu poată găsi niciodată comoara.

Don

Este un râu în estul Ukrainei. În scrierile antice grecești apare sub forma Tanais. Deși nu curge pe teritoriul României, originea acestui hidronim este prin excelență una indo-europeană fiind direct legată de hidronime importante din regiuni locuite de români, precum Dunăre sau Nistru (vezi mai sus).

Dunăre provine din PIE *danu– ”râu” (IEW, 175); cf. sanskritul dana ”rău”, avestic. danu ”râu, izvor”, osset. don ”apă, râu”.

Jiu

Este un râu în Oltenia. Forma mai veche este Jilu, fiind considerat de Hasdeu de origine dacică (Ist. critică, pg. 255 și următoarele). Hasdeu asociază acest hidronim cu jelț, jilț ”pârâu”. A fost asociat cu hidronimul Gilpil, întâlnit la Iordanes (Getica, 113) sau Gilpit, la geograful din Ravena (4, 14: cf. C. Poghirc, ILR, 2, 357). Oltenii îi spun Jii. Tot în graiul oltenesc oricărei ape curgătoare i se spune jii. Toate aceste forme pot fi asociate cu jilav.

Jiul, frate cu Oltul

Dacă în Transilvania se spune că Oltul ar fi fost fratele Mureşului, la câmpie, legenda este puţin diferită. De’a lungul timpului, oamenii au încercat să îşi explice geneza râului Olt, fapt ce a dus la apariţia a numeroase legende. Cea mai cunoscută şi mai des întâlnită legendă despre râul Olt este cea în care este menţionat alături de un alt mare râu al ţării, Jiul. Povestea încearcă să se apropie de realitate prin modul în care Oltul a fost şi este în continuare văzut ca un râu tumultos şi greu de ”îmblânzit”. Astfel, potrivit legendei care este povestită în special în mediul rural, dar nu numai, Oltul ar fi fost băiatul unui rege din Carpaţii Răsăriteni.

El ar fi avut un frate în persoana lui ”Jiu” şi, deşi semănau ca două picături de apă, cei doi erau firi extrem de diferite. Astfel, în vreme ce Jiu era tăcut, rezervat şi închis în sine, Oltul era ambiţios, orgolios şi mereu pus pe harţă. Din acest motiv, cei doi se certau şi se băteau cu orice ocazie. De’a lungul anilor, certurile şi bătăile copilăreşti dintre cei doi fraţi s’au acutizat şi au devenit tot mai violente. Nu de puţine orice, fraţii se luptau între ei până nu se mai putea ridica de la pământ sau până nu erau plini de sânge. Pentru a’i mai domoli, regele a poruncit să se construiscă pe un munte din apropierea cetăţii două turnuri – pentru fiecare fiu al său. Când au crescut şi erau tocmai buni de însurat, regele a trebuit să plece la o luptă cu unul dintre duşmanii care se apropiase periculos de hotarele regatului. Numai că regele nu s’a mai întors din expediţie şi nici altcineva dintre cei care plecaseră cu el. Regina, îngrijorată de soarta soţului şi crezând că a fost luat prizonier, a apelat la cei doi fii pe care i’a rugat să plece să îl caute pe rege. Regina sperase ca această călătorie să fie punctul de pornire al împăcării între cei doi fii, mai ales că aceştia i’au promis că vor sta nedespărţiţi pe toată durata expediţiei, dar s’a înşelat.

Rhabon, prima denumire a Jiului
Jiul, unul dintre cele mai importante râuri din România, străbate trei judeţe: Hunedoara, pe teritoriul căruia se formează, Gorj şi Dolj. Primele însemnări legate de Jiu provin de la Herodot. Prima denumire a râului a fost Rhabon. Aşa apare în primele referiri importante despre cursul de apă pe care le fac istoricul Strabon şi Pliniu cel Batrîn, în secolul a II-a d.H.
Primul document în care este schiţat cursul râului aparţine lui Claudius Ptolomeus din Alexandria. În perioada de formare a statului dac, denumirea râului a fost înlocuită cu Gilfil sau Gilpil. În anul 1700, râul apare într’o hartă cu actuala denumire. Stolnicul Cantacuzino a întocmit prima hartă în care râul figurează sub numele de Jiu.

Mureș

Provine din PIE *mor-, *mory–sio– ”apă sătătoare, mlaștină” (IEW, 748). Magh. Moros este un împrumut din limba română (vezi, DELR, Mureș).
Este un râu din centrul Trasilvaniei care curge de la est la vest vărsându’se în Tisa. Apare sub forma de Maris, Marissios la Herodot și la Strabo sau Marisia la Iordanes.
Mureş, de la ”Fata mării” la ”Râul cu spini” Râul Mureş izvorăşte din Muntele Hăşmaşul Mare şi străbate Transilvania de la un capăt la celălalt, fiind al doilea râu al României, ca lungime, după Dunăre, acesta măsurând 761 de kilometri. O apă cu un nume predestinat să fie purtat de meleagurile noastre. Puţini ştiu povestea din spatele denumirii râului Mureş. Provenind din latinul Maris, un nume de fată care înseamnă ”a mării”, Mureşul se bucură de o bogată istorie cu caracter religios. De altfel, expresia latinească ”stella maris” (steaua mării) face referire la Fecioara Maria. Romanii considerau că apa râului este una extrem de bogată, dătătoare de viaţă şi astfel i”au acordat o importanţă aproape religioasă.

Încă din perioada antichităţii, râul Mureş a fost o cale navigabilă foarte intens folosită atât pentru traficul comercial, cât şi în scop strategic, devenind o adevărată autostradă a zonei de la Nord de Dunăre.
Menţionat de Herodot încă din anul 484 î.Hr. (cu 4 secole înainte de crearea ”Drumului Mătăsii”), sub denumirea de Maris, Mureşul are o suprafaţă hidrografică de 27.890 de kilometri pătraţi. În timpul războaielor daco-romane controlul Mureşului a constituit una din manevrele militare-cheie, pe care armata romană s’a străduit să o obţină pentru a avea un avantaj asupra sistemului defensiv al Regatului Getic.

Legenda celor doi fraţi: Mureş şi Olt
Alte legende vorbesc despre faptul că numele râului Mureş ar veni de la copilul unui împărat. Mureşul este o atracţie turistică deosebită şi pentru Arad. Se spune că era odată un împărat şi o împărăteasă care aveau doi băieţi, ce semănau la chip, dar cu firi foarte diferite: unul era aprig şi tulburat, altul liniştit. Pe unul îl chema Mureş, iar pe celălalt Olt. Şi a plecat împăratul la război, pe când erau copiii mici, dar nu s’a mai întors niciodată. Crescând băieţii mari, au dorit să’l caute pe tatăl lor, poate i’or da de urmă. De aceea au mers la mama lor, împărăteasa, cerând binecuvântare de drum.
Mama s’a bucurat de gândul lor bun, dar s’a şi întristat, că se duc în lume. Ea le’a dat binecuvântare şi i-a rugat să meargă împreună, să nu se despartă pe drum, orice ar fi. Aşa au promis flăcăii. Numai că, îndată ce au părăsit palatul, aflat pe vârf de munte, s’au şi certat, din cauza firilor lor diferite… Şi Oltul a luat’o spre sud, iar Mureşul spre nord, plecând în calea lor. Împărăteasa a aflat de separarea fraţilor şi mult s-a supărat şi a plâns. A încercat să’i caute şi să’i unească, dar nu a reuşit. Mureşului i s’a făcut dor de fratele lui şi s’a întors şi el spre miazăzi, dar nu l’a mai ajuns din urmă pe Oltul cel năvalnic. Iar de la plânsul mamei lor, şi Oltul, şi Mureşul, s’au prefăcut în două râuri. Oltul a tot alergat printre stânci, spumegând, iar Mureşul a luat’o în altă direcţie, curgând liniştit, între şesuri.

Nipru

Walde-Pokorny arată că acest hidornim provine dintr’un mai vechi Danapris, la rândul său de la IE *Danu-apara ”râul din spate” (IEW, 175), unde danu < PIE *danu ‘râu’, iar apara din PIE *apo– ”apoi” (cf. DELR, apoi) (vezi Nistru).
Este un râu în Ukraina care curge la est de Bugul de sud vărsându-se în Marea Neagră, forma rusă (ucraineană) este Dniepr.

Nistru

După Walde-Pokorny (IEW, 175) provine dintr’un IE *Danu–nazdya ”râul din față”.
Prin urmare, denumirile acestor două râuri se corelează, fiind date de o populație indo-europeană care a trăit mult timp între cele două râuri numindu’le ‘râul din față’ și respectiv ”râul din spate”, asta desigur cu multe mii de ani în urmă. Cu peste două mii de ani în urmă pe ambele maluri ale Nistrului trăiau triburile tyra-geților. Tiraspol este denumirea rusească a acestora care înseamnă Orașul de la Tyras
Este un râu situat la vest de Bugul de sud vărsăndu’se, de asemenea, în Marea Neagră. Forma rusă (ucraniană) este Dniestr de la un mai vechi Donastius.

Olt

Este un râu care izvorăște din Transilvania, străbate Carpații Meridionali vărsându’se în Dunăre. Este atestat sub forma Alutas la Ptolemeu (sec. II), apoi Alutus. Formele Olt, Oultet (cf. Poghirc, ILR, loc. cit.). În Lithuania există două râuri cu acest nume Alutis, Aluote, care trebuie asociate cu leton. aluots ”izvor”, iar în Iran avem hidronimul ”Aluta”.
Oltul: Alutus sau Aluta
Cu o lungime de peste 600 de kilometri, Oltul este unul din cele mai mari râuri care străbat România. Oltul izvorăşte din munţii Hăşmaşul Mare şi străbate nu mai puţin de 7 judeţe, respectiv Harghita, Covasna, Braşov, Sibiu, Vâlcea, Olt şi Teleorman. Trece prin oraşele Miercurea Ciuc, Sfântu Gheorghe, Făgăraş, Râmnicu Vâlcea şi Slatina, are o lungime totală de 615 kilometri şi se varsă în Dunăre lângă Turnu Măgurele, la Islaz. Între judeţele Sibiu şi Vâlcea, pe o porţiune de aproape 50 de kilometri, râul străbate Defileul Oltului sau Valea Oltului, considerat cel mai lung defileu din ţară. Colectează aproape 80 de afluenţi, printre care Lotru, Olteţ, Arpaş sau Cârţişoara, iar pe Olt sunt aproape 30 de lacuri de acumulare. În perioada dacică era cunoscut sub denumirea daco-getică de Alutus, iar după aceea sub cea romană de Aluta. De altfel, de’a lungul văii romanii au construit o linie de fortificaţii – Limes Alutanus – ce cuprindea castrele: Romula, Acidava, Buridava, Castra Traiana, Alutela (Arutela).

Prut, râul cu apă furtunoasă

Denumirea este, desigur, getică, trecută în pronunţie greacă sau latină. Pare să provină din PIE *per–etu-, *portu– ”trecere, vad’; cf. sanskr. a-pura ‘torent, pârâu’, osset. furd ’râu’. Pare să aibă aceeași origine cu pârâu (cf. Pascu, Arhiva, 1921). Cu toate atestările antice, Vasmer (2, 452), în modul cel mai aberant, susține că rom. Prut este împrumut din slavă.
De râul Prut, unul dintre cele mai mari din România, se leagă numeroase legende şi scrieri ale istoricilor, numele său fiind tradus în vremurile vechi ca ”râul cu apă furtunoasă”.

Este un râu în estul României. De’a lungul timpului apare sub forme ușor diferite: Piretos la Herodot (4, 48), Porata, apoi Brutos la Porfirogenetul (De adm., 38). Prin urmare, are o atestare continuă pe peste 1500 de ani, și apoi până în zilele noastre.
Dimitrie Cantemir, în ”Descriptio Moldaviae”, se opreşte asupra Prutului şi aminteşte, mai întâi, de autorii antici, ca Ptolemeu sau Ammianus Marcellinus care, după Herodot, au scris şi ei despre râul Prut numindu’l Porata, adică apă furtunoasă. Tot Dimitrie Cantemir face şi o analiză a apei Prutului şi susţine că, după decantarea nisipului, apa era cu 30% mai uşoară decât apa celorlalte râuri moldoveneşti. S-a spus, de asemenea, că, în vechime, oştenii se împărtăşeau cu apă din Prut înainte de a pleca la luptă. Pe lângă această menţiune impresionant circula şi o glumă:

”Dacă apa din Prut este aşa de bună, de ce moldovenii preferă vinul?”

Siret

Acest hidronim provine din PIE *sreu–tos ”râu, curs de apă” < *sreu– ”a curge” (PIE, 1003); cf. sanskritul sirati ”a curge”, sarma ”pârâu, râu’”

Este un râu în partea de vest a Moldovei care se varsă în Dunăre. Este atestat sub forma Gierasus la Ptolemeu și Gerasus la Ammianus Marcelinus.

Strei
Considerăm că provine din PIE *sreu– ”a curge” (IEW, 1003), cu epenteza dentalei surde t.
Strei este un râu care curge în zona Sarmisegetusei, numit de autorii antici Sargeția (Geția de Sus) unde trăiau Sar-Geții (Geții de sus).

Struma
Forma veche tracică este Strumon, atestată la mai mulți autori antici. Provine de la același radical proto-indo-european ca și Siret și Strei, mai exact din forma nominală PIE *streu–mon ”râu, curs de apă” < PIE *sreu– ”a curge” (IEW, 1003).
Este un râu care curge la sud de Balcani și se varsă în Marea Egee (denumită în antichitate Marea Tracică). Aceste trei hidornime atestă atât vechimea, cât și unitatea de limbă atât la sud, cât și la nord de Dunăre.

Timiș
Este atestat sub forma Tibiscos la Ptolemeu (sec. II, d. Ch.), Tibisia la Iordanes (sec. VI, d. Ch.), iar mai târziu Timisas ori Timeses (Porfirogenetul, sec. XI) V. Georgiev (1981) consideră că provine din PIE *tibh-, din care derivă și gr. tifos ”mlaștină”. Este cunoscut că în județul Timiș sânt și azi cele ma multe mlaștini din țară.

Este un râu în vestul României care curge spre vest și se varsă în Dunăre.
Toponimul Timișoara este un derivat al lui Timiș. Maghiarul Temesvar este un împrumut din limba română. Prin sec. IX-X are loc trecerea lui b > m, fenomen destul de întâlnit în limba română (dar și în albaneză). Vedem că deja în sec. XI forma apare cu m în loc de b.
Râurile înfrăţite din Banat: cum şi’a căpătat Bega numele
Cele mai importante ape curgătoare din judeţul Timiş sunt Bega şi Timişul, iar cele două râuri împărţeau la un moment dat acelaşi nume.
Conform dicţionarului etimologic al lui Kiss Lajos, numele râului Timiş ar putea veni din limba getică: thibh-isjo (în traducere mlaştinos). La sosirea slavilor de nord, acest cuvânt a fost folosit ca şi Tamiş. Acesta a fost preluat de maghiari prin Temes, de germani prin Temesch şi de români prin Timiş. În perioada romană Timişul a fost numit Tibisis sau Tibiscus.
Puţini ştiu, însă, că numele Bega pentru râul care traversează Timişoara a apărut în scripte doar în 1728. Până atunci, acest râu era cunoscut drept Timişul Mic, cele două ape curgătoare mergând în paralel prin Câmpia de Vest şi apropiindu’se destul de mult în anumite puncte.

Tisa

Acest hidronim provine de la PIE *pet– ‘a (se) răspândi, a se lăți, a se extinde’ (IEW, 824), radical destul de răspândit în limbile indo-europene (cf. DELR, 838). Tot de la acest radical provine și rom. padină. Este cunoscut faptul că Tisa se revarsă primăvara provocând mari inundații.
Este un râu care curge în câmpia pannonică de la nord spre sud-vest și se varsă în Dunăre. Apare sub forma Patissus, iar mai târziu din ce în ce mai mult sub formele Tisas (Priscus, Amb.), Tisia (Iordanes) Este evident că ultimele două sânt prescurtări are formei mai vechi Patissus, *Patissa.

Vedea

Este un râu în Muntenia. Atât Georgiev (Introduction, 1981), cât și Poghirc (ILR, 2, 257) derivă acest hidronim din PIE *(a)ued– ”a muia, a uda, a curge” (IEW, 78). Nu avem atestări antice ale acestui hidronim, fiind vorba de un râu relativ mic, dar originea sa veche indo-europeană este evidentă. De la acest radical derivă și românescul ud, a uda.

Aici, Mihai Vinereanu a luat în discuție o mare parte a macrohidronimei, deși lista nu este exhaustivă, dar suficient pentru a demonstra că aceste hidornime sunt de origine indo-europeană și că ele s-au transmis de-a lungul sutelor de generații până în zilele noastre. Nu a luat în discuție toponime de origine traco-dacă, ele având un alt caracter.
Teoria Marijei Gimbutas care consideră că populația din Vechea Europă era ne-indo-europeană este puternic contrazisă de argumentul nostru hidronimic, anume că dacă populația foarte numeroasă din zonă ar fi fost ne-indo-europeană, indo-europenii veniți din nordul Mării Negre care, după această teorie i’ar fi supus și asimilat pe localnici ar fi preluat denumirile marilor cursuri de apă de la acești ne-indo-europeni, dar acest lucru nu este adevărat, după cum se observă din etimologiile propuse de Mihai Vinereanu și care reies din spuil rădăcinilor lor indo-europene.

Este absurdă (și de rea credință) orice teorie care susține că la un moment dat, teritoriul Daciei a fost părăsit în totalitate, astfel că la venirea maghiarilor Ardealul era pustiu. Desigur îi aștepta pe ei! Aici apare o discrepanță logică, ușor de perceput și de un elev de clasa a III-a primară, anume: Dacă Ardealul era pustiu, de unde au preluat ungurii hidronimele din Transilvania și Pannonia?
Unii ar zice că de la slavi, dar slavii de unde le’au luat dacă nu de la populația geto-dacă?
Și dacă geto-dacii s’au retras în întregime din Dacia la 271, slavii au venit mult mai târziu, mai precis după destrămarea imperiului hun, deci începând cu secolele VI-VII, d.Hr, așa cum reiese din scrierile autorilor bizantini (cf. Procopius, Războaiele…).

Aici intervine altă întrebare cheie.

De ce invadatorii slavii s’au stabilit la sud de Dunăre și nu la nordul Dunării?
Răspunsul este unul singur, anume acela că românii de la nord de Dunăre i’au alungat peste Dunăre, în imperiul bizantin care s’a dovedit mai slab în fața invaziei slave decât conducătorii geto-dacilor (stră-românilor) din vechea Geție.
pe lângă hidronimie, există tot atât de multe dovezi arheologice, în special morminte dacice din Transilvania (vezi cele două cimitire dacice de la Bratei, sec. IV-V și respectiv sec. VI-VII), precum și o mulțime de alte dovezi arheologice.

Mihai Vinereanu:
”Ajunge cu minciuna și batjocura! Îmi voi intra curând în drepturi. Plănuiesc ca în curând să mă întorc în țară după un exil de peste 30 de ani și promit că voi aduce în fața justiției pe orice homuncul neo-roeslerian care nu va fi în stare să combată aceste argumente (și desigur că nu va avea cum să o facă).”

Bazinul hidrografic din spațiul Carpato-Dunărean este completat de râuri asupra cărora Mihai Vinereanu nu a avansat rădăcini indo-europene, dar care au origini getice, unele considerate chiar provenite pe filieră slavă.

Arieş, un alt râu de aur

Râul Arieş este cea mai importantă apă curgătoare care izvorăşte din Munţii Apuseni. Are o lungime de aproximativ 164 de kilometri şi curge prin judeţele Alba şi Cluj. Numele său provine de la cuvântul aur, care scoate în evidenţă bogăţia apelor sale în acest metal preţios. De mii de ani, râul Arieş a reprezentat o sursă importantă de aur pentru locuitorii zonei. În latină, Arieş este echivalent cu Aureus, iar în maghiară cu Aranyos, de la arany, adică ”aur”.

În latină, râul era denumit Auratus. Râul Arieş se formează în zona localităţii Mihoeşti din Alba, lângă oraşul Cîmpeni, la confluenţa a două braţe Arieşul Mare şi Arieşul Mic. Se varsă, după aproximativ 164 de kilometri, în Mureş, în aval de Luduş. O parte a teritoriului străbătut de Arieş se numeşte şi Ţara Moţilor, o regiune rustică pitorească, cu mari bogăţii naturale şi culturale.ţia apelor sale în acest metal preţios.

Bistriţa, apa repede ce ”ferăstruieşte” Carpaţii Orientali

Cu o lungime de 288 de kilometri, râul Bistriţa ocupă locul 13 în ierarhia reţelei hidrografice, fiind al doilea mare afluent al Siretului, după râul Bârlad.
Denumirea este considerată că provine pe filieră slavă şi poate fi tradusă ca ”apa repede”. Cum slavii sunt și ei indo-europeni, rădăcina este cât se poate de evident că provine dintr’o rădăcină forte veche.
Râul Bistriţa izvorăşte din Munţii Rodnei, de la 1850 m altitudine, dintr’un mic circ glaciar situat sub vârful Gargalău (2.159 de metri), străbate Carpaţii Orientali, apoi trece prin oraşele Bicaz, Piatra Neamţ, Roznov, Buhuşi şi Bacău pentru a se vărsa în Siret, la 9 kilometri în aval de Bacău. Bistriţa, ”podoaba apelor moldovene”, cum o numea geograful Simion Mehedinţi, este un râu de munte şi are cel mai lung curs montan dintre toate râurile României. Dacă Dunărea – între Baziaş şi Drobeta-Turnu Severin – ferăstruieşte relieful muntos ”numai” pe o lungime de 144 de kilometri, Bistriţa îşi croieşte un drum de 216 kilometri.

Frumoasele poveşti care au dat numele râurilor Prahova şi Doftana: ”praful apei”, ”locul cu catran”

Prahova, Doftana, Cricovul Sărat şi Teleajenul sunt cele mai importante râuri din judeţul „aurului negru“. Încă disputate în unele cazuri, originile acestor denumiri au, însă, pe lângă frumuseţea poveştilor, un punct comun, limba slavă din care şi’au tras seva ”botezului”.
După cum explică istoricul ploieştean Dorin Stănescu, râul Prahova a fost mai întâi Prahoviţa, un diminutiv care provine din slavul ”prah”, în româneşte praf. Nu este vorba, însă, despre praful propriu-zis, ci despre o metaforă care se referea la apa care, în cădere, se transforma în picături mărunte, asemănătoare firelor de praf.

Doftana, ”locul cu catran”
Râul Doftana a dat, la rândul său, numele uneia dintre cele mai pitoreşti localităţi din Prahova, pe care o traversează în lung. Izvorând din munţii Gârbovei, râul parcurge aproximativ 50 de kilometri până la ”întâlnirea” învolburată cu râul Prahova, al cărei afluent devine, spre sud de Câmpina. Lingviştii români au explicat etimologia cuvântului ”Doftana“ prin originile slave din cuvântul ”deguti”, un substantiv care numea un loc cu păcură, cu catran.
De aici adjectivul slav ”deguteana”, mai târziu ”dofteana”, ”doftana”, care însemna însuşirea unui loc cu păcură.

Dâmboviţa, povestea fascinantă de dragoste dintre prea frumoasa fecioară şi ciobanul Bucur

Povestea celei mai importante ape curgătoare care străbate Bucureştiul a început în urmă cu mulţi, foarte mulţi ani, atunci când dragostea dintre doi tineri a fost încercată cu probe ca de basm. Bucur, ciobanul care a venit în Bucureşti, a contribuit şi la formarea râului Dâmboviţa. Legenda spune că într-o pădure din ţara noastră avea casă un tăietor de lemne foarte sărac, dar care se considera un om bogat pentru că avea o comoară de fiică, o tânără sprintenă şi frumoasă pe care o chema Dâmboviţa. Bărbatul o crescuse pe fiica lui fără niciun fel de ajutor, pentru că mama acesteia murise cu ani în urmă. În apropiere de pădurea în care trăiau cei doi, tată şi fiică, era o câmpie unde îşi ducea existenţa un cioban vestit, Bucur. Dâmboviţa şi ciobanul se cunoşteau din copilărie şi odată cu trecerea timpului s-au îndrăgostit unul de celălalt, ajungând să creadă că legătura lor este ursită de divinitate. Anii au trecut peste cei doi îndrăgostiţi şi într-o noapte, la uşa tăietorul de lemne a apărut un prinţ. Acesta se plângea de faptul că este urmărit de mai mulţi hoţi şi că nu ştie cum ar putea să scape de aceştia. După câteva clipe l-a întrebat pe tatăl Dâmboviţei dacă doreşte să-i arate drumul sper vârful muntelui în care era pădurea. Dâmboviţa s-a hotărât să îl conducă pe prinţul necunoscut spre locul în care dorea să ajungă, deoarece tatăl fetei era prea bătrân pentru a mai putea face faţă unei asemenea drumeţii.

Ialomiţa, râul sacru al României, înzestrat de zeul Zamolxe cu puteri curative

Denumită de vechii geți ”Naparis“, numele apei avea să fie schimbat în ”Helibachia”. Cei doi termeni s’au contopit în timp, iar astăzi denumirea apei este ”Ialomiţa”.
Râul Ialomiţa izvorăşte din Bucegii dâmboviţeni, iar albia sa are o lungime de peste 400 de kilometri. Intră în judeţul care îi poartă numele în zona Dridu, şi se varsă în Braţul Borcea al Dunării, în zona localităţii Vlădeni. Puţini sunt cei care cunosc şi legendele legate de apele Ialomiţei.
Istorici, dar şi ezoterişti consideră Ialomiţa unul dintre cele mai sacre râuri din ţară. Vechii geți au fost şi cei care au considerat faptul că apele Ialomiţei sunt unele sacre şi pline de forţă şi energie. Calitatea deosebită, atât din punct de vedere fizico-chimic, cât şi energetic-spiritual a apei Ialomiţei se păstrează încă susţin specialiştii în ezoterie. Tot vechii geți vorbesc şi despre faptul că însuşi zeul Zamolxe a fost cel care a conferit apei Ialomiţei puteri sacre. Toate acestea întrucât era apa preferată a marii zeităţi getice.

Moldova

Istoricii au păreri diferite când vine vorba de etimologia râului Moldova. Poporul român își spun „Moldoveni” sau „Munteni”, adică ”al munților”, astfel că Moldova poate deriva dintr’un cuvânt getic *mol ”munte, ridicătură” + *dava ”cetate, așezare”

Principatul a fost probabil numit după cea mai veche capitală, ”Târgul Moldovei” (astăzi Baia, județul Suceava), un oraș-târg pe malul râului Moldova. Denumirea unui oraș comercial după râul aflat în apropiere a fost o practică obișnuită în toate teritoriile locuite de români: Târgu Jiu, Cetatea Dâmboviței (acum București), Târgul Siretului, Curtea de Argeș etc.

O altă explicație a fost propusă de istoricul român Bogdan Petriceicu-Hasdeu, care a legat numele râului Moldova cu Mulde, un râu din Saxonia, și Moldau, numele german al râului Vltava în Republica Cehă, și susține că toate provin din cuvântul gotic pentru „praf” (Gotic: 𐌼𐌿𐌻𐌳𐌰, Runic: ᛗᚢᛚᛞᚨ) – Mulda. Este de remarcat că acest lucru nu ar fi singurul râu din România care a primit numele său în legătură cu cuvântul, deoarece Prahova ar putea fi derivat din echivalentul slav, Prah. Dar, acest lucru pare și mai puțin plauzibil ca goticul (mulda, „praf, noroi”), în vorbirea curentă să fi dus la Moldova, dacă comparăm cu slavicul Prah (praf) de la râul sudic Prahova, ținând cont că prin părțile Moldovei au fost cele maio multe contacte cu slavii.

Lingvistul român Iorgu Iordan a propus ca acest cuvânt să fie văzut ca derivat de molid (molid), dar dispariția ”i” ar fi greu de explicat în cadrul foneticii românești.

Alte nume timpurii ale principatului au fost Maurovlachia – ”Wallachia Neagră” (cu semnificația ”Valahia de Nord” conform orientării cardinale) sau MoldoVlachia în sursele bizantine, mai ales atunci când se face referire la Mitropolia Moldovei subordonată Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol. Referința originală și de scurtă durată a regiunii a fost Bogdania, după Bogdan I, figura fondatoare a principatului. Numele „Bogdania” a fost folosit ocazional în timpul domniei lui Bogdan I al Moldovei, aceasta fiind păstrată pentru o perioadă mai lungă în sursele otomane ca Bogdan Iflak – ”Țara Bogdanului” și Kara-Bogdan – ”Bogdania Neagră”.

Potrivit legendei constatate de prințul moldovean Dimitrie Cantemir în secolul al XVII-lea, primul domnitor moldovean, Dragoș, a numit țara pe care a înființat’o după unul dintre câinii săi de vânătoare, Molda, care s’a înecat în timpul vânătorii unui bour în ținuturile viitorului principat.

Legenda căţelei Molda, animalul de moartea căruia se leagă denumirile unui râu şi a unei regiuni

Cea mai cunoscută legendă o găsim în lucrarea ”Descrierea Moldovei“, a lui Dimitrie Cantemir, în care se spune că numele râului ar proveni de la cel al căţelei lui Dragoş Vodă. Dimitrie Cantemir scrie în cunoscuta lucrare că Dragoş a pornit un marş peste munţi, înspre răsărit, împreună cu aproximativ trei sute de oameni. Evenimentul este plasat de cronicari la mijlocul secolului al XIV-lea. Dragoş plecase în marş alături de căţeaua lui de vânătoare numită Molda. ”Pe drum dădu din întâmplare peste un bou sălbatic, numit de moldoveni zimbru, şi, tot gonindu’l, ajunse la poalele munţilor. Când căţeaua lui de vânătoare, căreia’i zicea Molda, şi pe care o iubea foarte mult, se repezi întărâtată asupra fiarei, bourul se azvârli într’un râu, unde săgeţile îl uciseră, dar şi căţeaua, care sărise în apă după fiara fugărită, fu luată de apele repezi. Întru pomenirea acestei întâmplări, Dragoş fu cel dintâi care numi acest râu Moldova, iar locului unde se precuseră acestea îi dădu numele de Roman, după numele seminţiei sale şi luă ca stemă a noului său principat capul bourului”, scrie Cantemir în ”Descrierea Moldovei”. După numele noului râu a apărut şi denumirea regiunii istorice Moldova.

Someș este râul de aur al geților

Denumirea râului Someş vine din cuvântul getic Samus şi printre semnificaţiile găsite de istorici se numără adjectivele ”agitat”, ”învolburat”, ”amestecat”.
Râul a stat la baza dezvoltării a numeroase aşezări din Ardeal, mai ales că până la începutul secolului trecut din apele Someşului Mare se scotea aur prin spălarea nisipului. Potrivit istoricilor, multe zone din Transilvania au fost populate datorită goanei după aur a strămoşilor noştri.

Unul dintre râurile care au dezvoltat şi populat zona care avea să formeze judeţul Bistriţa-Năsăud este Someşul. Aurul din Ardeal ajungea în ţările din sud şi sud-vest, unde metalele preţioase au început să fie apreciate şi căutate. Strămoşii noştri dădeau aurul la schimb pentru animale şi cereale. În scurtă vreme cererea a crescut exponenţial, iar exploatarea s’a mutat de la râul Someş şi afluenţii săi la zăcămintele din munţi.

Legenda marelui voievod Gelu Românul

Mitologia face nenumărate referiri la legende ce ar explică numele unor forme de relief, râuri, izvoare sau alte toponime. Este şi cazul râului Someş, de care se leagă legenda populară a viteazului Gelu Românul.
Legenda spune că demult, în partea ţării noastre care se numeşte Transilvania, trăia un voievod vestit. Se numea Gelu. Vecinii îi spuneau Gelu Românul. Era înalt, spătos, voinic şi frumos. Voievodatul lui se întindea pe valea râului Someş, iar Gelu îl conducea cu multă pricepere. De aceea românii îl iubeau ca pe un frate mai mare şi ca pe un părinte.

Şi toţi îl ajutau să gospodărească bine voievodatul, adică ţara lui. Era nevoie de asemenea ajutor căci era foarte mult de muncă pentru că multe sute de ani ţara fusese prădată şi pârjolită cu foc de o samă de popoare venite din pustietăţi. Gelu, cu românii lui, au alungat pe acei năvălitori. S’au apucat şi au arat iar pământul şi l’au semănat, la vreme, cu grâu bun. Au sădit pomi cu roadă dulce. Au construit iar case şi cetăţi, în locul celor arse de năvălitori. Cetatea de piatră unde sta Gelu se înălţa pe malul Someşului, unde trăia liniştit, împreună cu soţia şi copiii, cu sfetnicii si oştenii săi. Dar, aflând vecinii că voievodatul sau ţara lui Gelu Românul ajunsese a fi bogată în roade, au venit asupra ei cu armele s’o cuprindă. Îi conducea un general de’al lor, pe nume Tuhutum. Om straşnic, războinic iscusit şi viteaz mare acest Tuhutum, dar lacom de bogăţii, cum rar se vede.

Marea Neagră, botezată de înaintaşii lui Suleyman Magnificul

Grecii au alintat’o Pontos Eoxeinos – apa cea primitoare. Romanii i’au adaptat numele: Pontus Euxinos sau Marea Scyţiei.

Otomanii au văzut’o altfel: Karadeniz, marea cea întunecată, Marea Neagră.
Dat fiind că marea este situată la miazănoapte de Turcia, este posibil să fi fost denumită astfel nu pentru culoare, ci pentru a o localiza geografic. Acest argument este susţinut de vechiul nume al Mării Mediterane – Akdeniz, marea de la miazăzi, marea cea luminoasă. Nuanţele apelor se asortează însă cu poziţionarea de la Nord şi de la Sud: Marea Neagră este de un intens albastru închis, în timp ce Marea Mediterană este azurie.

Sursă: Mihai Vinereanu, Cristian Franţ, Corina Macavei, Ionela Stănilă, Claudia Petraru, Alexandru Ramadan, Claudia Untaru, Ramona Găină, Mugurel Manea, Alin Ion, Cristina Cicău, Remus Florescu, Dorin Ţimonea, Vali Silaghi, Ionuţ Balaban, Olimpia Filip, Ionuţ Benea, Iulian Bunilă, Dana Mihai, Mădălin Sofronie, Cristina Răduţă, Sînziana Ionescu şi Florina Barbu.

Citiți și:  UN MARKER GETIC PREZENT ÎN ROMÂNIA, ACOPERĂ ESTUL EUROPEI !!!

sau: PROTO-GEȚII DIN NEOLITIC

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia ‬ROMANIA‬

ROMÂNIA 2018 – CENTENAR 1918-2018

Avem o ţară presărată cu atât de multe bijuterii naturale, pe care din păcate, nu reuşim să le promovăm cum se cuvine. Filmări aeriene, terestre și fluviale din România.

Prima variantă extinsă de 11 h (674 minute) este dedicată Centenarului, tuturor celor care simt românește, dar și străinilor care vor să ne cunoască țara.

A doua variantă HD este de 38 minute.

Vizionare plăcută!

Aici aveți o analiză asupra situației socio-politice de la Chișinău:

Citiți și:  UN MARKER GETIC PREZENT ÎN ROMÂNIA, ACOPERĂ ESTUL EUROPEI !!!

sau: PROTO-GEȚII DIN NEOLITIC

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ROMANIA‬

 

CONTINUITATEA ROMÂNILOR ȘI TOPONIMIA LOCALITĂȚILOR

Nu am găsit nicio referință aprofundată pentru sufixele localităților românești de genul  -ești, -eni, -ani etc., dar oricine călătorește în România sau doar studiază în amănunțime o hartă administrativă, va constata un număr foarte mare de localități cu aceste sufixe.

1. -EȘTI

Harta de mai sus oferă distribuția sufixului -eșți în întreaga Peninsulă Balcanică. De’a lungul Balcanilor există numeroase localități cu terminații similare în -ești. Acestea se găsesc în estul Serbiei, în nordul Albaniei și în Macedonia de Vest.

S’a sugerat că această zonă între Serbia istorică (mai mică decât Serbia modernă) și Bulgaria a rămas populată de vorbitori de limbă străveche română care se trage din vechea limbă a geților care populau consistent acest areal, până la răspândirea și impunerea limbii sclavone în Balcani.

Acest lucru ar explica:
– Separarea oarecum neașteptată dintre cele două areale lingvistice, ale limbilor considerate slave,  bulgara și sârba
– Continuitatea prezenței românilor la sud de Dunăre
– Lexic comun pe ambele maluri ale Dunării, inclusiv în Albania

Distribuția prezintă 4 nuclee cu densitate mărită în următoarele regiuni:
1. În Moldova s’a concentrat pe platourile centrale moldovenești
2. Ținuturile subcarpatice din Muntenia: în Oltenia și Muntenia de Nord s’au centrat pe zona Argeș
3. Țara Moților din Bihor și Munții Apuseni
4. Maramureș

Caracteristici comune pentru aceste locații:
– Aveau voievozi români autohtoni, de când primele dovezi documentare sunt disponibile, din secolul al XIII-lea
– Erau cel mai afectați de invazia popoarelor migratoare
– Au un intens folclor românesc
– Partea moldo-munteană coincide cu distribuția fotei, cea mai veche fustă de costume pentru femei, o piesă a costumului popular românesc (bogat ornamentată) purtată de femei, formată dintr’o țesătură dreptunghiulară de lână care se petrece în jurul corpului, ținând locul fustei, sau din două bucăți de stofă acoperind partea din față a corpului (ca un șorț) și pe cea din spate, aceea pe care o regăsim și pe Columna lui Traian.

Această distribuție generată pe hartă actuală a României și Republicii Moldova și nu permite reliefarea unui model care marchează cât se poate de evident un fond istoric.

Cea mai răspândită terminație a numelor de localități în România, inclusiv capitala, este sufixul ”-ești”. Problema cu originea acestui sufix este că se consideră de unii o formă plurală a sufixului posesiv ”-escu”, folosit ca terminație patronimică în trecut (Ionescu, Popescu), iar de către alții (Victor Vascenco) că acest sufix patronimic pleacă invers din cel toponimic, știindu’se că acestea sunt la origine sufixe antroponimice având semnificaţia de ”urmaşii unui strămoş comun”, dar care, având în vedere diferite forme de comunităţi de avere, în special obştile săteşti, au dobândit, în special în toponime, şi sensul suplimentar de ”posesiune comună a urmaşilor unui strămoş”, iar apoi în urma destrămării obştilor sensul a evoluat spre sensul mai general ”posesiunea cuiva”.

O altă problemă este că etimologic se consideră că provine din latinescul ”-iscus”, ceea ce nu prea se susține de propria sa răspândire în afara arealului fostei Colonii Romane Dacia (vezi conturul roșu pe hartă),  cele mai multe localități fiind în afara acestui nucleu considerat de geneză, cu excepția Țării Moților și a Olteniei.

Citește și:  RÂURILE DIN SPAȚIUL ROMÂNESC POARTĂ DENUMIRI GETICE

Se observă o răspândire puternică în zonele de deal ale Olteniei, Munteniei și Moldovei ”noastre”, precum și în munții Apuseni (în mod oarecum surprinzător), dar ca o particularitate este slaba reprezentativitate dincolo de Prut, în Basarabia.

Multitudinea terminației ”-ești” în Apuseni este reală și se datorează doar faptului că sunt pur și simplu mai multe localități acolo în general. Aceasta reiese și dintr’o hartă a frecvenței sufixului. Astfel, în fiecare unitate de suprafață (acel hexagon) s’a verificat câte procente din totalul localităților se termină în ”-ești”.

2. -ENI/-ANI

A doua cea mai răspândită terminație este ”-eni”, împreună cu înruditul ”-ani”. Ambele sunt forme plurale ale terminației ”-an”, considerat provenit din sufixul adjectival latinesc ”-anus”. Spre deosebire de ”-ești”, ”-eni” și ”-ani” sunt bine reprezentați și dincolo de Prut, în comparație cu -ești.

Acest sufix dă o notă de unitate lingvistică mult mai strânsă toponimiei românești prin vasta ei răspândire.

Această insistență anacronică de a se considera etimologia în lexicul latin este și mai evidentă, deoarece acestea sunt răspândite până la Nistru și dincolo de el. Peste 70% din localitățile cu terminațiii -eni și -ani sunt dincolo de conturul roșu al fostei provincii romane, și se constituie într’un argument puternic împotriva teoriei romanizării geților.

Un alt argument pentru care respingem originea latină și le considerăm autohtone, este sufixul tradițional folosit de romani, extrem de răspândit, și omis de lingviștii mioritici, ”-um” întâlnit chiar în Dacia Traiană:

Apulum (Alba-Iulia), Porolissum (Moigrad), alături de Potaissa (Turda), Napoca (Cluj-Napoca).

Britannia:

Londinium (Londra) – capitala Britannia Superior, Eboracum (York) – capitala Britannia Inferior, Corinium Dobunnorum (Cirencester), Durovernum Cantiacorum (Canterbury), Glevum (Gloucester), alături de Deva Victrix (Chester), Caesaromagus (Chelmsford), Durnovaria (Dorchester).

Pannonia:

Aquincum (Budapesta), Acumincum (Stari Slankamen), Rittium (Surduk), Cusum (Petrovaradin), Singidunum (Belgrad), Sirmium (capitală a prefecturii Illyricum) (Sremska Mitrovica), Taurunum (Zemun), alături de Bassianae (Donji Petrovci)
Bononia (Banoštor), Burgenae (Novi Banovci) etc.

Cine studiază toate sufixele localităților din imperiul roman, va constata că nu regăsește niciunul apropiat cu cele autohtone, ceea ce ne întărește credința că acestea sunt pur românești și vin din limba străveche a acestor meleaguri, cum sunt și cele din Grecia.

3. -OV/-OVA/OVCA/-EVCA

Urmează o serie de sufixe de origine slavă, înrudite între ele. Terminația posesivă ”-ov”, folosită și în patronimice slave, vizibilă în sudul țării, este cel mai probabil de influență bulgărească.
În mod similar, terminațiile comune din Bulgaria, Serbia și Ucraina se extind în Banat, Muntenia și Basarabia.

Femininul ”-ova” pare mai răspândit în zonele de sud vest, probabil sub influență sârbească, și Republica Moldova, sub cea rusească. Tot de influență rusească sunt sufixele ”-ovca” și ”-evca”, cu terminație diminutivală ”-ca”.

Spre deosebire de Basarabia, în România există o singură localitate cu un astfel de sufix, Jurilovca, populată de ruși lipoveni.

4. -OARA/-IȚA

Sufix cu întindere echilibrată pe întreg cuprinsul țării.

Tot slavon e și sufixul ”-ița”, foarte răspândit în nume de localități și cursuri de apă (Bistrița, Reșița, Ialomița).

5. -ĂU/-EU/-OU

Terminațiile ”-ău” și ”-eu” sunt frecvente mai ales în Ardeal datorită faptului că nume de localități ce se termină cu vocală mijlocie (o, ö) au tendința să devină diftongii de mai sus (precum numele Szabó->Sabău). ”-ou” pare să aibă altă origine, judecând după distribuție.

Una din teoriile privind originea numelui Chișinău postulează o origine maghiară, asemănătoare cu a localității Chișineu-Criș (din ungurescul Kisjenő).

6. -ANCA/-IȘTE(A)

”-iște”, cu forma articulată ”-iștea”, este tot un sufix colectiv de origine slavă. Interesant că forma articulată predomină în Regat, pe când cea nearticulată în Ardeal.

Terminația ”-anca” e tot slavon, în general apare sub forma ”-eanca”, dar există și localități precum ”Ianca”.

7. -Ș/-ĂUȚI/-IOL/-OE

Patru sufixe puternic regionale. În primul rând se observă concentrația ardelenească a localităților care se termină cu litera ”-ș”. E vorba din nou de adaptări ale unor nume ungurești terminate în sufixul adjectival ”-s”.

Apoi urmează două sufixe  considerate de origine slavă, ”-ăuți” prezent în Bucovina (Rădăuți, Cernăuți) și -oe, pe filieră rusească, prezent în Republica Moldova.

Frecvența lor este însă foarte slabă, undeva până la 4-6%.

”-iol” este de origine turcă, și este transformarea lui ”-öl” în română, ca de exemplu ”tekirgöl” în ”techirghiol”, unde ”göl” înseamnă ”lac”.

8. -AR(I)

Sufixul ”-ar”, cu forma plurală ”-ari”, este unul care reflectă meserii. Probabil multe localități cu acest sufix și’au primit numele de la îndeletnicirea primilor săi locuitori.

9. -EL/-ȘOR/-UT

”-el”, ”-șor” și ”-ut” sunt sufixe diminutivale, precum slavonescul ”-ca” de mai sus.

Răspândirea sufixelor cu origine slavonă și maghiară ne aduce aminte evident de conviețuirea alături de slavi și maghiari. Dar cel mai important aspect ce reiese din analiza aceasta sumară a sufixelor de localități este că România nu a românizat nici măcar toponimele localităților, un argument ce combate eficient șirul de acuzații venite din partea unei anumite minorități din România.

Citește și:  CONTINUITATEA GEȚILOR GEPIZI-GOȚI ȘI TEZAURUL GETIC DE LA ȘIMLEUL SILVANIEI ÎMPĂRȚIT ÎNTRE VIENA ȘI BUDAPESTA

10. -FALĂU/-TELEC/-CHIU/-HEI

Câteva mai rare, tot de origine maghiară:

”falău” de la ”falú” (”sat”),

”-telec” de la ”telek” (”parcelă de pământ”),

”-hei” de la ”hely” (”loc”), de multe ori în formatul ”vásárhely” însemnând ”(loc de) târg”.

De exemplu ”Târgu Mureș” s’a numit mai demult ”Mureș-Oșorhei”. Pe lângă asta, numele localității Orhei din Republica Moldova vina tot din ungurește, de la ”várhely”, ”loc de cetate”.

”-chiu” e probabil de la localități al căror nume se termină în ”k” și primesc un sufix adjectival ”-i”.

11. SÂN-/SFÂNT-/SFINȚ

Pe lângă sufixe avem și distribuția prefixelor cu sfinți. Interesant că ”Sân-”, considerat moștenit pe filieră latină e folosit aproape exclusiv în Ardeal.

”Sfinț” se găsește doar la Sfințești, în Teleorman.

Hărți realizate în QGIS, cu date disponibile on-line (geo-spatial.org și mapcruzin,com pentru localități, diva-gis.org pentru județe/raioane).

Citește și: BALCANII, PATRIA INDO-EUROPENILOR

Surse: arnoldplaton.files.wordpress, eliznik.org.uk, https://ro.wikipedia.org/wiki/Proiect:Localit%C4%83%C8%9Bile_din_Rom%C3%A2nia/List%C4%83_de_localit%C4%83%C8%9Bi_-_litera_G_(ghid)

Referințe generale

Andronic, Mugur, Huțulii o minoritate din Bucovina, Suceava
Cornell, Tim și Matthews, John (1982), Atlas al lumii romane, Andromedia
Filipascu, Alexandru (2002), Maramuresul, editura Echim
Giurescu, Constantin (1972), Istoria cronologică a României, București
Goodman, Martin (1997), Lumea Romană, Routledge
Gostar, Nicolae (1969), Cetati Dacice din Moldova, Bucarești
Ivanković, Ivica (2001), Hrvatske narodne nošnje, Zagreb
Musat, Mircea & Ardeleanu, Ion (1985), De la vechea Dacia la cea modernă din România, București
Stefanko, Ondrej (1998), Ghid despre Slovacii din România, Nadlac
Talbert, Richard (1985), Atlasul istoriei clasice, Croom Helm
Wace, Thompson (1913), Nomazii din Balcani, Cambridge
Winnifrith (1987), Vlacii – Istoria unui popor balcanic, Duchworth

Referințele catolice din Moldova

Ciubotaru, Ion H. (1998), Catolicii din Moldova, Iași
Giurescu, Constantin (1972) Istoria cronologică a României, București
Guglielmino, C R, De Silvestri, A, Beres, J (2000), Strămoșii probabili ai grupurilor etnice maghiare: o analiză adițională, Ann. Human Genetics, 64, pp124-159
Kapalo, James A. (1996), Ceangăii din Moldova: „Minoritate Națională” sau „Etnie locală”?
Martinas, Dumitru (1999), Originea Ceangăilor, Centrul de Studii Române, Iași
Tánczos, Vilmos (1998), Maghiarii în Moldova, Fundația Teleki László, http://www.kia.hu/konyvtar/erdely/moldvang.htm

Referințele Transilvaniei

Barth, F.H. (1979), O moștenire transilvăneană: Viața unui saxon din Transilvania, Transilvania, Utah
Boias, L. (1999, versiunea engleză 2001), Istoria și mitul în conștiința românească, Ceupress, Budapesta
Candea, V. (1977), O schiță a istoriei românești, Medidiane Press, București
Eliade, M. (1943, versiunea în limba engleză 1992), The Romanians: o istorie concisă, București
Giurescu, C. (1972), Istoria cronologică a României, București
Hitchins, K. (1988), Ideea națiunii: românii din Transilvania, 1691-1849, București
Illyes, E (1988), Continuitatea etnică în spațiul carpato-dunărean, Columbia University Press, New York
Kopeczi (1994), Istoria Transilvaniei, Academia Ungară de Științe, Akademiai Kiado, Budapesta
MacKenzie, A. (1990), O călătorie în trecutul Transilvaniei, Robert Hale, Londra
Milton, L. (1986), Transilvania, Istoria și realitatea, Bartleby Press, Maryland
Mitu, S. (1997, versiunea în limba engleză 2001), Identitatea națională a românilor din Transilvania, Ceupress, Budapesta
Musat, M., Ardeleanu, I. (1985), De la Dacia veche la România modernă, București
Pop, I. (1999), România și România un scurt istoric, Columbia University Press, New York
Treptow, K.W. (1999), O istorie a României, Iași

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

TRIBURILE GETICE DIN BALCANI

Conform afirmațiilor unor istorici care susțin ideea unui mare neam al tracilor, aceștia erau depășiți numeric de un neam la fel de mare aflat undeva prin India și care se numeau inzi. Spunem și noi că suntem în consonanță cu această aserțiune, cu mențiunea că de nicăieri nu reiese existența unui recensământ antic care să ateste această ierarhie populațională, sau mai ales că aceștia chiar își spuneau traci.

Dimpotrivă, capitala Geției, SarmiGETuzo din Munții Orăștiei poartă etnonimul neamului din spațiul carpato-dunăreano-pontic-balcanic: GET.

Ar fi fost interesant să cunoaștem criteriile anticilor sau modalitatea de comparare între acești prezumtivi traci și acei inzi asiatici, dacă după teritoriu, sau după numărul de triburi, ori după dimensiunea cetăților lor, ori după oricare alt criteriu.

”Neamul tracilor este cel mai numeros din lume, după acel al inzilor. Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă tracii s’ar înţelege între ei, el ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile, după socotinţa mea. Dar acest lucru este cu neputinţă şi niciodată nu se va înfăptui. De aceea sunt aceştia slabi.” (Herodot, Istorii, V,3, în FHDR, I, p. 65)

Din păcate nu avem cunoștință după ce criteriu s’au făcut acele estimări numerice antice.

De asemenea, este greu de crezut vreo deplasare de’a lui Herodot în India antică, sau chiar în teritoriile ocupate de acești presupuși ”traci”, numiți astfel nicidecum după numele triburilor, ci așa cum s’a dovedit, după poziționarea geografică a acestor populații numeroase, fiind trăitori în nordul acelora din care provenea Homer sau Herodot.  Și alții ca ei au preluat acest etnonim născut dintr’un termen ce definea cardinal poziționarea lor geografică în raport cu orașele aheilor sudici. Așa cum se știe, trake însemnând ”miazănoapte”, deci nordicii lor nu erau scandinavii, ci geții din Balcani, tot așa cum nordici pentru europenii de azi sunt suedezii, norvegienii sau danezii, adică ”trakii” europeni ar trebui să’i denumim pe scandinavi, nu pe cei din Tracia, cel puțin după normele antice avansate de acei povestitori din Elada antică.

Deci, avem două neconcordanțe, una demografică și o alta etnică, deoarece numărul geților din nordul elinilor, în realitate nu era cunoscut, ci doar aproximat empiric.

În ce privește etnia celor care făceau aprecieri despre vecinii lor nordici, este de neînțeles de ce se considerau din alt neam, deoarece peste pelasgii neolitici care trăiau în toată peninsula Balcanică, peste tot s’au așezat în epoca bronzului geți patriarhali războinici, inclusiv în Elada, acei dorieni sau ahei nefiind altceva decât triburi getice înarmate care migrau spre sudul Balcanilor, preluând controlul civilizațiilor minoicilor și a miceenilor. Este cert că uitarea este principala cauză pentru care aheii și dorienii nu’i mai considerau frați pe cei cărora le atribuiau apelativul de nordici (traci).

Numai că așa cum vom observa la enumerarea triburilor getice, particula ”GET” se va repeta la numeroase triburi, ceea ce confirmă și informațiile din altă disciplină vis’a’vis de răspândirea haplogrupului R1 specifică geților și nu a particulei ”trac” sau ”dac”, ceea ce ne conduce către adevăratul etnonim al neamului din care ne tragem și noi românii, dar nu numai noi.

Conform studiilor de paleogenetică din ultimii ani și conform teoriei care fundamentează prezența la gurile unor mari fluvii, dar și nașterea unor mari civilizații, Dunării îi sunt hărăziți geții. Și nu doar la Dunăre, așa cum vom vedea mai jos. Geții s’au înmulțit și au populat Europa, și o mare parte din Asia. Acestora li se mai spun și euro-”indieni”, total anacronic și superficial.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, fac parte din marea familie a geților, un popor născut european, băștinaș, născut din populațiile neolitice carpatice mixate cu cele nomade ale crescătorilor de vite din stepă, care se întâlnesc la Gurile Dunării.

Așadar, la Gurile Dunării au trăit dintotdeauna geții, deși au fost menționați și scyții, iar mai târziu goții, cei care nu erau decât niște frați genetici ai geților și considerați nomazi pentru că nu aveau cetăți care să le definească statutul de sedentari prin care s’au remarcat în istorie geții balcanici.

”În faţa pământului scyt, spre mare, se întinde Tracia. Scyţia începe acolo de unde acest ţinut formează un golf. Istrul se varsă în mare, îndreptându’se spre sud-est. Voi înfăţişa ţărmul Scyţiei de la Istru în sus şi voi arăta cât de mare îi este întinderea. Îndată după Istru, vine Sciţia veche, aşezată către miazăzi şi ajungând până la cetatea numită Carcinitis.” (Herodot, IV, 99, în Fontes Historiae Daco-Romanae, Bucureşti, I-1964; II-1970; III-1975; IV-1982, p. 51)

Geții erau organizaţi în triburi înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei cu Marea Adriatică, incluzând Illyria şi Dunărea de mijloc cu toată Panonia, precum şi în teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi dincolo de Marea Getică (azi Marea Neagră) sau în sud insulele Mării Thrace (azi Egee) Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc. și Anatolia.

”Partea de miazăzi a Germaniei, de dincolo de Elba, este – cel puţin acolo unde se învecinează cu fluviul – în stăpânirea suebilor. Apoi, îndată urmează teritoriul geţilor, la început îngust – mărginit la sud cu Istrul, în partea opusă cu munţii Pădurii Hercinice şi cuprinzând şi o parte din munţi. Apoi se lărgeşte şi se întinde spre nord până la tyrageţi – fruntarii pe care nu le putem descrie precis.” (Strabon, Geografia, VII, 3, 1, în FHDR, p. 225)

”Astfel elenii i’au socotit pe geţi de neam tracic. Aceşti geţi locuiau şi pe un mal şi pe celălalt al Istrului, ca şi misii, care sunt şi ei traci, acum ei se numesc moesi […]. Aceste neamuri, ca şi bastarnii, sunt chiar astăzi amestecate cu tracii, mai ales cu cei de dincolo de Istru, dar şi cu acei de dincoace, care sunt amestecaţi şi cu neamurile celtice, boii, scordiscii, tauriscii.” (Strabon VII, 3, 2, în FHDR, p. 225 – 227)

”Se zice că Alexandru, fiul lui Filip, cu prilejul expediţiei sale împotriva tracilor de dincolo de Haemus, după ce a năvălit în ţara tribalilor, despre care ştia că se întindeau până la Istru şi insula Peuce, din Istru, cunoscând de asemenea şi că ţinutul de dincolo de fluviu se află în puterea geţilor, ar fi înaintat până acolo şi nu ar fi putut să debarce în insulă, din lipsa corăbiilor. […] Atunci acesta, după ce intră în ţinutul geţilor, cuceri o cetate şi se întoarse, cât putu de repede, la el în ţară.” (Strabon VII, 3, 8, în FHDR, p. 233 – 235)

Geții sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice, ştirile despre ei înmulţindu’se, începând cu secolul VIII î.Hr., când elenii îşi extind sfera de interese în arealul dunărean. Raporturile geților cu elenii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia, care se presupune că ar fi cunoscut zona dunăreană, el numind fluviul ”Istrul care curge frumos”.

Referirile la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările lui Simonide din Ceos, unde apare ”Istrul cel îndepărtat”, Hecateu din Milet, care relatează despre două triburi getice: crobizii şi trizii, situaţi la ”miazăzi de Istru” (la sud), precum şi despre existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame.

Deși în interpretarea istoriei geților se vehiculează o desprindere a geților dintr’un presupus corp populațional al ”tracilor”, separându’i artificial în două grupuri, unul de nord și altul de sud, considerăm că această interpretare este nejustificată datorită în special unității de limbă, și în ciuda relatărilor care ar putea duce la astfel de concluzii. Unitatea de limbă este dublată și de unitatea genetică a triburilor.

Din sec. V î. Hr., în contextul conflictului dintre scyţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr..  și descris de Herodot, ne parvine și o primă mențiune documentară a geților:

”Înainte de a ajunge la Istru Darius îi supune mai întâi pe geţii care se cred nemuritori. Geţii, care luaseră hotărârea nesăbuită (de a i se împotrivi), au fost robiţi pe dată, măcar că ei sunt cei mai viteji si cei mai drepţi dintre traci.”

Opera istoricului elen conţine și date cu privire la geografia, etnografia, religia geților, precum şi relaţiile acestora cu celelalte triburi nord-dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geți se regăsesc şi la Sofocle, Hellanicos şi Tucidide.

Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geți în timpul domniei lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Așadar, din cele relatate de istoricii antici, concluzionăm că geții prin teritoriul pe care’l controlau, dialectele vorbite, sau obiceiurile și detaliile despre religia lor, se disting în câteva mari grupe de triburi getice: geții carpato-dunăreni, geții scyto-sarmații, geții ilyri, geții celto-germanici, geții tracici (nordicii elinilor), geții eleni și geții anatolieni, la care s’ar adăuga grupuri despre care cunoaștem la fel de puține informații cum ar fi getulii din nordul Africii, tocharienii și arienii din India, grupuri care s’au deplasat în trecut.

În materialul de față, însă, ne vom ocupa îndeosebi de triburile geților balcanici.

Geții Dunăreni sau Carpatici mai erau numiți și Istrieni sau Istrici.

Autorii antici menţionează existenţa a zeci de triburi getice care au trăit în urmă cu aproximativ două milenii pe actualul teritoriu al României. Peste 30 de triburi au fost identificate de istorici pe vechile teritorii ale Geției Carpatice. Cele mai multe au fost menţionate în lucrarea Geografia, a istoricului Ptolemeu, care a trăit la mijlocul secolului II, dar şi de către Strabon.

Lista triburilor getice care au locuitîn antichitate pe actualul teritoriu al României, inclusiv al Basarabiei, cuprinde următoarele nume:

Albocensii au fost localizaţi în zona Banatului, iar numele localităţii Alboca provine de la numele ei. Au fost menţionaţi de Ptolomeu, în lucrarea sa Geografia, printre geţii care locuiau în părţile de sud-est ale Geției.

Ansamensii erau un trib getic aşezat pe râul Someş. Numele lor este menţionat într’o inscripţie latină, referitoare la un sat purtând numele acestui trib: vicus Ansamensium.

Apulii au fost un trib getic stabilit zona Mureşului mijlociu, cu centrul la Apulon, aşezare cunoscută azi sub numele de Piatra Craivii, aflată în apropiere de Alba Iulia. Apulii s’au deplasat și în peninsula apenină (italică) Apuglia fiind regiunea care le păstrează și azi numele, un trib vechi situat în sud-estul Italiei. Numele tribului a fost menţionat în textul antic cunoscut sub numele de Consolatio ad Liviam. În timpul lui Augustus, la o dată greu de stabilit cu precizie, apulii au năvălit la sud-est de Dunăre, în Dobrogea.

Biephii (biefii) au fost un trib getic localizat în nord-estul Banatului, amintit de Ptolemeu, în Geografia. Numele este probabil corupt din biesi.

Biesii au locuit pe malurile Mureşului. Sunt amintiţi de Ptolemeu. Ei se învecinau la nord cu piengeţii, la nord-vest cu burii, iar spre sud-vest cu sarmo-geții (sarmaţii).

Burii (buridavensii) au fost locuitori ai cetăţii Buridava, din zona Oltenia. Burii au luptat în războaiele geto-romane, și se pare că parte din ei, după moartea lui Decebal s’au deplasat spre vest și s’au așezat în Olanda de azi, de unde la vremea colonizărilor africane, mulți s’au mutat în Africa de sud. Sunt menţionaţi de Ptolemeu, dar şi de Dio Cassius. Potrivit lui Dio Cassius, pe timpul primului război dintre Decebal şi Traian, după ce împăratul Traian a trecut Dunărea şi a cucerit cetatea Tibisco, a primit o solie de la buri. Aceştia i’au înmânat o ciupercă uriaşă pe care au înscris în limba latină, un binevoitor sfat, în fond o ameninţare mascată, cum că marele Cezar face rău dacă va rupe pacea şi mai cuminte lucru ar face de s’ar întoarce de unde a venit şi ar reinstaura relaţiile de pace. Scena este înfăţişată pe Columna lui Traian, care prezintă un bărbat căzut de pe un catâr ce se agaţă de ceea ce apare a fi o ciuperca uriaşă ataşată de şaua sa.

Carpii (carpodacii) au fost unul din cele mai mari şi importante triburi getice. Carpii au locuit teritoriul de la la est de Carpaţi până la Nistru.

”Organizaţi într’o puternică uniune tribală, carpii au dominat, din punct de vedere economic, politic şi militar, atât unele triburi de origine dacică (geții liberi din Muntenia), cât şi populaţiile „barbare” pătrunse în zona extracarpatică a României, din rândul cărora amintim pe sarmo-geți (sarmaţi). După înfrângerea costobocilor de către romani şi asdingi (anii 170-172) carpii au fost nu numai cei mai puternici dintre geții liberi, ci şi cei mai periculoşi duşmani ai Imperiului roman la Dunărea de Jos. Ei au atacat în repetate rânduri imperiul fie singuri, fie în alianţă cu sarmaţii, goţii şi alte seminţii.”

Caucoensii au fost un trib getic, localizat de academicianul Vasile Pârvan în „regiunea de munte din Neamţ şi Bacău şi ţinutul spre apus din ţara secuilor”. Caucoensii au fost vecinii de sud ai costobocilor, locuind Nordul Moldovei, inclusiv în partea carpatică şi dincolo de Siret până la Nistru. Şi ei sunt menţionaţi de Ptolemeu, în Geografia.

Ceiagisii este numele unui trib stabilit în sud – vestul Munteniei şi sud-estul Olteniei, pe cursul inferior al Oltului). Sunt menţionaţi de Ptolemeu.

Costobocii au fost un trib de geți liberi care au populat nordul şi nord-estul Daciei. Au rămas independenţi până la sfârşitul secolului II d.Hr., ca şi alte triburi getice. Potrivit istoricilor, în anii 170 – 171 d.Hr., pe vremea lui Marcus Aurelius, costobocii aliaţi cu bastarnii şi sarmaţii traversează Dunărea, pustiind Moesia, Tracia, Macedonia, ajungând până în Attica şi distrugând templul Eleusis. Trecerea costobocilor prin Dobrogea este menţionată în două epitafe descoperite la Adamclisi. După respingerea lor din imperiu, romanii i’au îndemnat pe asdingi (trib germanic al vandalilor) să îi atace pe costoboci. În urma loviturilor suferite în anii 170-172, o parte dintre costoboci s’au refugiat pe teritoriul controlat de carpi, iar o parte au rămas să convieţuiască cu noii veniţi de neam geto-germanic şi cu sarmo-geții (sarmaţii). Nordul Moldovei a fost dominat de costoboci până în anul 170 când acest control a fost preluat de carpi.

”Astingii (n.r. populaţie germanică), sub conducerea lui Rhaos şi Rhaptos, au venit să se aşeze în Dacia, în nădejdea că vor primi ca preţ al alianţei lor bani şi pământ. Fiindcă nu au obţinut aceste lucruri, au lăsat zălog lui Clemens (n.r. guvernatorul Daciei în anii 170 – 171) femeile şi copii, punându’şi în minte să cucerească prin arme pământurile costobocilor. După ce i’au biruit pe aceştia nu au lăsat nici Dacia liniştită”, scrie Dio Cassius, citat în volumul ”Izvoare privind istoria României” (Editura Academiei RPR – 1964).

Despre faptele de vitejie ale costobocilor au relatat şi alţi autori antici:

”După ce s’au ghiftuit cu vin, femeile trace au săvârşit o faptă îndrăzneaţă (n.a. au avut îndrăzneala să’l ucidă pe cântăreţul Orfeu) şi de atunci s’a statornicit obiceiul ca bărbaţii să se îmbete înainte de a intra în luptă. Neamul costobocilor, cu apucăturile lui tâlhăreşti, a năvălit pe timpul meu în Grecia, ajungând până la Elateia. Acolo un bărbat, Mnesibulos, a strâns în juru’i o ceată de oameni şi, după ce a omorât pe mulţi dintre barbari, a căzut şi el în luptă”, relata Pausiana, la mijlocul secolului al II-lea, citat în volumul ”Izvoare privind istoria României” (Editura Academiei RPR – 1964).

Cotensii au fost consideraţi de istorici unul din principalele neamuri getice. Potrivit lui Vasile Pârvan, tribul putea fi localizat în estul coliniei romane Dacia, iar teritoriul pe care îl stăpâneau era învecinat cu cel al triburilor ratacensilor, caucoensilor şi biefilor.

Crobizii au fost un trib getic care locuia fie la sud de Dunăre (conform lui Hecateu), fie în Dobrogea (Sciția Minor) între Tomis și Callatis (conform lui Strabon) fie lângă Dionysopolis (conform lui Pseudo-Scymnus), menţionanţi de Herodot şi Ptolemeu, ca fiind conduşi de Isanthes. Această localizarea îi face pe învățații moderni să’i considere geți, locuitorii principali ai ținutului dintre munții Carpați și Haemus. V. Besevliev, renumit lingvist bulgar, considera că toponimele terminate în dina (Adina, Amlaidina – astăzi probabil localitatea 23 August din Constanța și Mangalia – și Asbolodina – menționată în teritoriul callatian) pot fi atribuite crobizilor, ceea ce, după cum se vede, ar coincide cu localizarea acestora de către Strabon.

Despre istoria acestora nu știm decât că au avut un conducător, Isanthes renumit pentru frumusețea, puterea și bogăția lui (mărturia se găsește la istoricul Phylarchos și la Athenalos). Lexicograful bizantin Suidas le atribuia credința în nemurirea sufletului, larg răspândita la neamurile getice.

Dacii mari (dahai) a fost denumirea unui trib sau uniuni tribale getice din nordul hotarelor provinciei romane Dacia, probabil pacificaţi de guvernatorul Daciei, Vettius Sabinianus Iulius Hospes.

De asemenea, pe vremea lui DaciBală se intensifică menționările despre ”dacii” din munți care atacă provinciile sud-dunărene, ceea ce ne duce la emiterea ipotezei că triburile geților aflate în directa lui subordine erau cei din jurul Munților Orăștiei, și formau o adevărată confrerie războinică aflată sub un anumit consemn, ceea ce îi va face pe romani să’i denumească după numele conducătorului lor ”daci” de la Daci-Balo.

Informațiile sărace despre numele conducătorului lor nasc numeroase ipoteze, și asupra semnificației etnonimului ”daci”, care poate proveni și din numeralul diece-dece-zece, iar ”balo”=războinici, daci-balo=10 războinici sau războinicii înzeciți, sau ”Înzeciții”, amintind de ordinul sacerdoților ”IO” sau ”10”.

Pe harta noastră avem triburile prinse în această confrerie războinică a geților lui Dacibală: Sar-Geții (Geții de Sus), Burii, Albocensii, Saldensii, Biephii, Apulii, Potulatensii, Pelii și alții.

Geții liberi este numele dat triburilor getice care nu au fost înglobate în colonia romană Dacia şi care au continuat să trăiască pe teritoriul lor de baştină (sec. II – IV). Atât izvoarele literare cât şi descoperirile arheologice arată că geții liberi au convieţuit în anumite regiuni cu sarmaţii şi cu unele neamuri germanice, cultura lor fiind continuu influenţată de civilizaţia romană.

”Izvoarele scrise antice consemnează că în repetate rânduri au avut loc conflicte armate între romani şi diverse grupuri de daci liberi, în urma cărora, unora dintre împăraţi li s’a conferit titlul onorific de Carpicus Maximus (Filip Arabul, Aurelian, Diocletian, Maximian, Constantius Chlorus, Galerius, Constantin cel Mare) sau cel de Dacicus Maximus (Maximinus, Decius, Gallien, Aurelian).”

Harpii au locuit, spun istoricii, la nord de gurile Dunării, între Prut şi Nistru, în sudul Basarabiei. Au fost menţionaţi de Ptolemeu, care amintea de aşezarea Harpis.

Obulensii au fost un trib getic localizat în estul Dobrogei. Tribul obulensilor este menţionat de Ptolemeu.

Oinensii au fost un trib getic, localizat în Estul Moesiei inferioare, adică partea de Vest a Dobrogei Centrale. Sunt menţionaţi de Ptolemeu.

Ordyssii (ordenssos) au locuit în aşezăriile de pe malurile Argeşului.

Pelii au fost un trib getic, ale căror principale ocupaţii erau agricultura, pescuitul și creşterea animalelor. Teritoriul lor avea capitala Pelendava, actuala Craiova.

Piengeţii au locuit în zona de nord a Carpaţilor şi au pătruns deseori în Dacia romană.

”Prezenţa piengeţilor în aceste părţi s’ar datora, potrivit istoricului Vasile Pârvan, unei mişcări mai vechi de populaţii, care ar fi migrat de la sud-est spre nord-vest, adică din Dacia spre munţii Slovaciei şi Moraviei. Piengeţii, spune Pârvan, par să fi luat parte la războaiele marcomanice, în timpul împăratului Marcus Aurelius.”

Piefigii au fost localizaţi de istoricul Vasile Pârvan ca locuitori din Câmpia munteană. Neamul piefigilor, susţin istoricii, este unul şi acelaşi cu marea uniune de triburi getice din secolele III – I î.Hr.. Începuturile ei pot fi urcate în timp până în vremea regelui Dromihete, când geţii se afirmă prin victoriile repurtate în două rânduri asupra armatei lui Lisimah. În perioada imediat premergătoare lui Burebista, uniunea de triburi getice din mijlocul Munteniei, foarte probabil acel neam al piefigilor, reprezintă cel mai important centru economic şi politic din toată Geția, fiind unul din principalele puncte de sprijin ale lui Bureo Bisteo în opera sa de unificare a tuturor geților.

Potulatensii au populat, susţin istoricii, nordul Olteniei şi dealurile din vestul Munteniei. Sunt menţionaţi de Ptolemeu.

Pradavensii au fost un trib getic, localizat la nord de Mureşul inferior, până aproape de Crişuri.

Racataii (racatriaii) au locuit pe teritoriul actual al Ungariei, fiind un trib getic.

Sacii au fost un trib getic, localizat de Vasile Pârvan în jurul oraşului Sacidava, la sud de de actualul oraş Cernavodă.

Sar-Geţii au fost localizaţi în vestul Mureşului şi pe Siret, într’un teritoriu care cuprinde actuala zonă a Hunedoarei. Dio Cassius a relatat că regele Decebal a abătut apele râului Sar-Geţia şi, săpând o groapă, a ascuns o mare comoară cu obiecte de aur şi argint. După asigurarea tezaurului, apele au fost readuse în vechea albie. Odată cu înfrângerea şi cucerirea parțială a Geției, romanii au reuşit, prin trădarea lui Bicilis, să afle locul unde fusese ascuns tezaurul lui Decebal şi să intre astfel în posesia lui. Regiunile Hunedoara şi Ţara Haţegului, unde sunt plasaţi sar-geţii au reprezentat unul din cele mai importante centre culturale, politice şi economice ale geților din ultimele două secole până la cucerirea romană.

”Decebal abătuse râul cu ajutorul unor prizonieri şi săpase acolo o groapă. Pusese în ea o mulţime de argint şi de aur, precum şi alte lucruri foarte preţioase, aşezase peste ele pietre şi îngrămădise pământ, iar după aceea aduse râul din nou în albia lui. Tot cu oamenii aceia Decebal pusese în siguranţă, în nişte peşteri, veştminte şi alte lucruri la fel. După ce făcu toate acestea, îi măcelări, ca sa nu dea nimic pe faţă”, relata Dio Cassius, citat în volumul ”Izvoare privind istoria României” (Editura Academiei RPR – 1964).

Siensii este numele tribului getic localizat de’a lungul râurilor Ialomiţa şi Buzău, în secolul II d.Hr.. Sucii au fost un alt trib getic care a locuit la nord de Dunăre Unii dintre suci s’au aşezat la răsărit de Durostorum (Silistra) si au creat acolo un important centru politico-militar denumit Sucidava, ce se va identifica azi cu satul Izvoarele (fost Pârjoală), din judeţul Constanţa, Sucidava dobrogeană este menţionată de Tabula Pentigeriana, de Itinerarium Antonini, de către o inscripţie din vremea lui Aurelian şi a alte izvoare antice. Al doilea grup de suci a trecut la nord de Dunăre şi s’a aşezat la apus de gura Oltului, în câmpia românească. Acolo au fondat cetatea Sucidava, localizată precis după inscripţii şi după Procopius, la Celei-Corabia în jud. Olt.

Singii a fost un neam de origine getică, localizat de Vasile Pârvan pe cursul inferior al Mureșului, unde se afla cetatea Singidava, pomenită de Ptolemeu și identificată cu dava descoperită în apropiere de Cugir.
Istoricul român este de părere că neamul singilor era foarte numeros. Ei ajunseseră să se întindă până la Dunărea de Mijloc, în zona de azi a Belgradului, unde întemeiaseră o nouă cetate numită de celți: Singidunum. Se pare că au migrat și spre vest, până în Moravia, unde se află localitatea Singone și spre sud până în peninsula Calcidică (Nordul Greciei) unde este menționată o așezare antică cu numele Singos, de la care s-a denumit și golful din apropiere, Singiticus.

Tagrii sunt un trib antic, pomeniți în ”Geografia” scrisă de Ptolomeu şi localizată de el lângă tyrageți. După părerea lui V. Pârvan (Getica) tagrii erau un trib getic mai mic, care locuia pe cursul mijlociu al Nistrului. Acelaşi istoric nu admite legătura făcută de către unii specialişti străini între tagri şi o inscripţie mai târzie de pe un vas de aur descoperit în Banat la Sânnicolaul Mare, chiar dacă acel vas ar putea fi chiar o operă a tagrilor.

Tyrageţii au fost localizaţi pe malurile Nistrului (Tyras), numiți Tyrageți, Tyragetae sau Tyrangitae (Strabo VII, Ptol.III.5, 25), literalmente, geții din Tyras, erau un sub-trib al geților ca alte zeci de triburi, situați pe râul Tyras (Nistrul modern din Moldova și Ucraina). Ei au fost considerați un trib de imigranți așa cum erau mai toate triburile, chiar dacă ele nu conțineau particula sau etnonimul de bază ”get” din Sarmația Europeană care locuia la estul râului Tyras, lângă Harpi și Tagri și, potrivit lui Ptolemeu, vecinii de nord ai Moisei de Jos.

Pliniu (v. 12. s. 26) îi numește, cu o ortografie mai corectă, Tyragetae și îi prezintă pe o insulă mare în Tyras.

Cele mai vechi ştiri despre această populaţie se păstrează în opera geografică a lui Strabon, din care reţinem următoarele:

”Locuitorii de pe malurile de dincolo ale Istrului sunt geţii, tyrageţii şi bastarnii; Istrul lasă în stânga toate meleagurile geţilor, ţinuturile tyrageţilor, bastarnilor şi sarmaţilor, până la Fluviul Tanais (Don); prima parte a întregii regiuni ce se întinde la nord, între Istru şi Borysthenes (Nipru) este pustiul (stepa) geţilor. Apoi vin tyrageţii, iar după ei sarmaţii iazygi.”

TyraGeţii trăiau în condiţii vitrege, potrivit autorilor antici.

”Între geţi şi Marea Pontică, de la Istru până la Tyras, se întinde pustiul geţilor, care e în întregime şes şi fără ape. Când Darius, fiul lui Histape, a trecut Istrul împotriva sciţilor, a fost în primejdie să piară de sete împreună cu toată oştirea sa. Într’un târziu a înţeles cum stau lucrurile şi s’a retras. Mai târziu, pornind la război împăotriva geţilor şi a regelui lor Dromichaites, Lisimah a trecut prin mari primejdii şi, mai mult încă, a fost luat în captivitate. Dar a scăpat, deoarece a întâlnit un barbar bun la suflet”, Strabon, citat în volumul ”Izvoare privind istoria României”, (Editura Academiei RPR – 1964).”

Sabocii, neam de origine getică menționat de Ptolemeu în Geografia ca locuind împreună cu biesii și piengeții în nordul Carpaților. Posibil că, împreună cu neamurile vecine, au luat parte la luptele duse de romani și Marc Aureliu cu quazii și marcomanii

Arsieții sunt unul dintre triburile getice și fac parte din neamul arsietae, cert getic. Arsieții sunt localizați de către Ptolemeu în ”Geografia” la izvoarele Vistulei. Astfel Ptolemeu enumerând diferitele neamuri care se aflau mai la sud de Vistula spune că mai jos de anartofracții și burgionim, urmează ”mai departe, arsieții, sabocii, piengeții și biesii”, aflați ”pe lângă Muntele Carpatos”. De numele arsieților sunt legate localitățile Arsenion și Arsekvia din Silezia Cehă.

Geții sud-dunăreni

Moesii au fost un trib getic, cunoscuți și sub numele de mysi, misi, mesi, moesieni, chiar mezi, și care locuiau la sudul României de azi și au și dat numele provinciei romane Moesia, după înfrângerea ei în 29 î.Hr.  Situați pe ambele maluri ale Dunării de la izvoare, la Gurile Dunării se aflau geții. Cei din dreapta Dunării de Jos erau numiți moesi.

Geții moesi în Cassius Dio, Istoria romană, LI, 22,6,  erau menționați și prin etnonimul de daci:

”…Dacii locuiesc pe ambele maluri ale Istrului. Dar cei ce locuiesc dincoace de fluviu, lângă țara tribalilor, țin cu plata birurilor de Moesia și se numesc moesi, afară de cei așezați foarte aproape de tribali. Cei de dincolo poartă numele de daci, fie că sunt geți, fie cǎ sunt traci din neamul dacilor, care locuiau odinioară în Rhodope.”

Numărul mare de dave (numele cetăților antice care se terminau în ”-dava” sau ”-deva”) din Moesia, părți din Tracia și Dalmația, indică o afinitate lingvistică incontestabilă, și mult mai strânsă între limbile getice nord-dunărene carpatice și getice sud-dunărene moesiene balcanice, decât între Moesia și Tracia elenizată, sugerând o legătură mult mai strânsă între geții carpatici și geții dunăreni moesieni (moșieni).

Teritoriile distincte ale lui termenilor geto-traci ”-para” și ”-bria” pentru numele orașelor sunt în mare parte prezente la sud de Moesia, făcând Munții Balcani (Haemus Mons) granița dialectală a limbilor getice balcanice și culturile geto-moiesiene și geto-tracice.

Cu toate acestea, este posibil ca ”-dava” și ”bria” să însemne două lucruri diferite în aceeași limbă, mai degrabă decât să însemne același lucru în două limbi diferite. Astfel, bria ar fi putut fi folosită pentru așezări urbanizate, asemănătoare în scară și design cu cele ale popoarelor ”civilizate” precum grecii și romanii, în timp ce ”-dava” ar putea însemna o așezare rurală, militară, religioasă, situată în partea de stepă și montană a ținuturile getice.

Legătura strânsă geto-misiană este oarecum accentuată de faptul că zone importante din Moesia făceau parte din împărăția getică a lui Burebista, formată prin crearea unei uniuni de triburi Geto-Moesiene și Geto-Trace.

În plus, după cucerirea romană din Moesia, geții au atacat continuu peste Dunăre, sub regii Duras și Diurpaneus, hărțuind trupele romane. Aceleași teritorii au fost mai ușor de controlat și au fost ținute o perioadă mai lungă de timp, în raza Regatului Odrysian, un stat getic sud-balcanic, din vremea lui Sitalces și Seuthes.
Din limbajul sau dialectul din Moesia, sunt înregistrate doar câteva elemente; Etnonimul lor (Moesoi, Moesi), unele toponime și antroponime și un fitonim: Mendruta, numele Moisei pentru Helleborine (L. Veratrum nigrum) sau Sfeclă (L. Beta vulgaris).

Misii sau mesienii din Asia Mică, tribul sau națiunea getică misiană, sunt înregistrați în Iliada și în sursele de mai târziu. Originea și direcția migrării Misienilor au fost exprimate în diverse ipoteze istorice. Misienii au fost considerați rude lae Frygienilor, datorită limbajului asemănător. Pe baza datelor lingvistice s’a ridicat ipoteza că, în timpul epocii bronzului Moesienii ce populau ținuturile de la est de râul Morava și de’a lungul Dunării, au început un proces de migrare spre est, și o reinstalare în direcția sud-est până în Asia Mică, ajungând chiar în Mesopotamia.

Unii dintre primii autori menționează expansiunea hitită în sud-vestul Asiei Mici, în secolul al XIV-lea și prima jumătate a XIII î.Hr. ce a condus și la deplasarea populației locale din Balcani, inclusiv o parte din Moesieni. După prăbușirea statului hitit, misii anatolieni revin în Balcani.

Herodot a scris că înainte de Războiul troian Moesienii și teukritii au trecut prin Bosfor în Europa, cucerind triburile getice ajungând astfel la Marea Ionică și râul Pennetta în Grecia (Istorii, 7, 20). ”Missienii din Iliada” sunt menționați ca aliați ai troienilor.

Odată cu cucerirea pământurilor de pe cursul inferior al Dunării în sec I. romanii au numit provincia Moesia. Se presupune că ei au numit zona, astfel, din cauza gloriei arhaice și acțiunilor lor din Asia Mică, și a războinicilor neînfricați cunoscuți din realtările lui Homer.

Odată cu formarea provinciei romane a Moesiei  numele moesi se extinde asupra locuitorilor săi, exact cum s’a întâmplat asupra geților din Tracia romană, sau a geților din Dacia romană.

Cassius Dio a scris:

” …cei care trăiesc dincolo de râu în țara tribalilor, aparținând provinciei Misia sunt numiți misi, toți, în afară de cei care trăiesc în jurul provinciei.”

…Și astfel aflăm cum ”dispar” triburi sau popoare din istorie…din pixul, tocul, sau pana unor istorici de casă !!!

În Evul Mediu una dintre denumirile arhaice utilizate în mod obișnuit de către autorii bizantini pentru a se referi la bulgari a fost ”vasali” împreună cu ”scyți”, ”mirmidoni”, dar și altele.

Pentru prima dată, acest nume reapare în Leo Deacon, în a doua jumătate a secolului al zecelea. La începutul secolului al XI în ”Elogiul”, Photius din Thesallia ca ”poporul moesian” ce definea supușii regelui Samuil, un țar al Bulgariei,  rămas în istoria moesienilor ”bulgari” deoarece a învins armata invincibilă a lui Vasile al II-lea la Porțile lui Traian lupte care durează mai multe decenii, 991–1014. În 1014. Vasile îi înfrânge pe bulgari în regiunea Struma. După bătălie orbește 14.000 de prizonieri, iar unui bulgar din 100 i se lasă un singur ochi, pentru a’i conduce pe ceilalți înapoi la Samuil. Tarul Samuil la vederea unei asemenea grozăvii face un atac de cord și moare.

”Povestea” lui Mihail Ataliat despre presupuși bulgari pare, că a primit ulterior noul nume. Autorii bizantini individuali sau independenți îi numesc vasali și valahi sau pecenegi.

Răscoala Asǎneștilor (1185), relatarea lui Niketas Choniates:

”Împăratul Isaac Anghelos (1185-1195) (…) zgârcindu’se să cheltuiască pentru serbările de nuntă din banii vistieriei, îi aduna fără cruțare din propriile ținuturi; și a jecmănit, din meschinărie, și alte orașe din părțile Anchialosului, pe furiș, dar mai ales și i’a făcut sieși și romeilor dușmani pe barbarii din Muntele Haemus, care mai înainte se numeau misieni, iar acum se cheamă vlahi. Aceștia, încredințați de inaccesibilitatea ținutului în care locuiau și bizuindu’se pe fortărețele lor, care sunt și foarte numeroase și ridicate pe stânci abrupte, s’au sumețit și altădată împotriva romeilor. (…) După ce misienii au început să acționeze fățiș ca niște răzvrătiți. (…) La început vlahii se codeau și fugeau de răscoala la care erau împinși de Petru și Asan…”

Vlahii sunt urmașii geților. Din păcate, în prezent nu sunt recunoscuți ca minorități naționale în Grecia, Bulgaria, Serbia și Albania, unde sunt lipsiți de dreptul la educație în limba maternă și sunt supuși unui proces de asimilare forțată. Dar indiferent de limba vorbită ei sunt frații noștri!

Tribalii (Triballi / Triballoi) sunt una dintre comunitățile tribale getice care locuiau și erau menționați într’o zonă situată între ținuturile Munților Balcani, Sofia (Serdica), râul Yantra și Plevna de azi (Bulgaria) și râurile Morava, Dunăre și Iskar, și teritoriul actual al provinciei Kosovo (Serbia).

Tribalii erau o ramură a poporului getic prezent în Antichitate în sudul Dunării, și cuprindea două triburi: Picensii (în apus) și Usdicensii (în răsărit). Nu se știe dacă Tribalii erau o ramură a Ilyrilor (după Ștefan din Bizanț), a geto-tracilor (după Strabo, Diodor ș.a.) sau a Scordicilor celtici, sau poate chiar un amestec al acestor popoare.

Tribalii sunt menționați pentru prima oară de Herodot în jurul anului 490-424 î.Hr. în ”Istorii” (4, 49), unde menționează Câmpia Tribalilor undeva aproape de Kosovo de azi.
În anul 424 î.Hr., Tribalii resping pe regele Odrysian Sitalces. În anul 376 î.Hr., sunt conduși de regele Hales, luptând împotriva lui Abdera de la Marea Adriatică, și în 339 î.H., într’un succes militar, împiedicând invazia lui Filip al II-lea al Macedoniei, și în 335 î.Hr. conduși de regele Sirmio (Syrmus sau Syrmos), luptând împotriva lui Alexandru al III-lea al Macedoniei.

Tribalii aveau o organizare statală proprie și s’au remarcat în bătălia contra lui Filip al II-lea al Macedoniei, pe care l’au rănit și a cărui armată au înfrânt’o, înainte de a fi până la urmă supuși de către el.  Alexandru Macedon a fost impresionat de calitățile de luptă ale Tribalilor și i’a invitat să participe la campania sa împotriva Persie,  în care au și sprijinit infanteria lor.

Numele și identificarea în unele surse bizantine ale sârbilor cu Tribalii este un anacronism. În primul secol, Claudius Ptolemeu observă că ținutul Tribalilor, adică Tribalia, acoperă o zonă între râurile Tsibrița și Vit cu principalul oraș Oescus, adică partea de vest a Moesiei Inferioare romane.

Adesea ”Triballi” și ”tribalii” sunt identificați în context istoric cu sârbii și Serbia, deoarece aceste interpretări se bazează exclusiv pe scrierile lui Laonik Chalcocondil din secolul al XV-lea,  care adesea în istorisirile sale a menționat individual prin recurs la arhaisme (vasali, ilyri etc.), conducători fără o semnificație etnică în existența lor.

Ulterior, prin unitatea de limbă cu românii, se consideră parte a etnogeneza poporului român, și mai ales a celor care susțin aberanta teorie a romanizării.

În secolele al XIX-lea și al XX-lea școlile științifice din Iugoslavia încearcă să demonstreze că vechile triburi getice, care includ Tribalii, sunt sârbi.

Regiunea Timocului, anume teritoriul din dreapta Dunării din nord-estul Serbiei (Craina Timocului) și nord-vestul Bulgariei (regiunile Vidin și Montana) cuprinzând din Serbia ținutul Munților Rătaniștei, este uneori denumită, în mod savant, sub numele de Tribalia, de la Tribali. Cei care folosesc această denumire vor astfel să identifice teritoriul de’a lungul Dunării unde sunt prezente minorități românești în Serbia și Bulgaria.

Geții Odrisi și Regatul Odris

Regatul Odris este o veche formațiune statală a tribului getic al odrisilor constituită în a doua jumătate a secolului al V-lea î.Hr. și se întindea de la țărmul Mării Egee până la Dunăre, locuind pe ambele maluri ale râului Tonzos (Tunja) până în apropierea Apoloniei, ocupând astfel centrul viitoarei provincii romane Tracia.

Cele mai importante izvoare ale existenței odrisilor sunt Istoriile lui Herodot (cca. 490-429 î.Hr.), scrierile lui Tucidide (circa 460-396 î.Hr.) și lucrarea ”Anabasis” a lui Xenofon.

Regatul Odris a fost primul care a dobândit puterea în regiune sub un singur conducător, regele Teres I în secolul V î.Hr. (475-445 î.Hr.) fiind primul rege care a reușit să unifice sub conducerea lui multe dintre triburile getice.  Încă din sec. V î.Hr Herodot şi Tucidide menţionează existenţa regatului care s’ar fi întins de la Abdera şi până la gurile Dunării. Întemeietorul acestui regat este Teres I (aprox. 470-440 î.Hr.). Istoricul Tucidide consemnează faptul că Teres le’a alcătuit odrisilor un regat mult mai mare decât cel al Traciei.

Despre Teres se spunea că şi’a trăit cea mai mare parte din viaţă pe câmpul de luptă, în prima parte a vieții s’a luptat pentru câștigarea independenței regatului său, în a doua parte a vieții s’a luptat pentru întărirea puterii regatului său. El a condus mai multe campanii militare pentru a extinde teritoriul aflat sub controlul său. Primii doi conducători, Teres I și Sitalces au adus Regatul Odris la apogeu.

Urmaşul lui Teres, Sitalces I (aprox. 440-424 î.Hr.) al doilea fiu al lui Teres I a purtat o serie de lupte cu scyţii din nordul Dunării şi a dus o politică de bună înţelegere cu elenii din Abdera şi încheind alianţe cu Atena. Un lucru important de precizat este că la odrisi tronul nu era moștenit de fiul cel mare, ci de nepotul de frate.

Regatul Odris, însă, a trăit maxima extindere prin alianțele dintre triburile getice care au reușit’o Sitalces și Seuthes. Conform lui Tucidide, sub regele Sitalces, regatul a stăpânit tot litoralul de la Abdera până la vărsarea Istrosului, fiind integrați toți geții dintre Haemus și Rodopi și geții de dincolo de Haemus, de la sud spre nord.

Diodor din Sicilia susține că Strymonul era limita vestică.

Sitalces a participat și la Războiul Peloponeziac, fiind aliat al atenienilor.  Sub acest cârmuitor, Regatul Odris, având o bună organizare internă şi întemeindu’şi autoritatea pe supunerea celorlalte seminţii getice şi pe tributul plătit de unele cetăţi elineşti, a cunoscut maxima sa înflorire.

Sitalces a continuat extinderea teritoriilor sale. El a fost un aliat al Atenei în Războiul peloponesiac, iar în conflictul din 429 î.Hr. din Macedonia regelui Perdiccas II, a invadat cu o armată care a inclus războinici ai triburilor care nu făceau parte din regatul său. (Tucidide, Războiul peloponesiac, II, 97-101).

Tot Tucidide îi face un portret regelui Sitalces, ca fiind înțelept, blând față de supuși, viteaz, atent cu averea statului. Percepea tribut de la populațiile supuse și de la unele cetăți grecești, în valoare de 1000 de talanti. A dezvoltat o armata considerabilă de 120.000 de pedestrași și 50.000 de călăreți.

O vreme, în partea de apus a Traciei, a domnit fratele lui Sitalces, numit Sparadokos, dar atenienii au ridicat împotriva acestuia, datorită politicii sale ostile, pe Perdiccas, regele Macedoniei şi pe Sitalces. Sparadokos, învins se refugiază la scyţi, dar este predat odrisilor.

Relațiile cu sciții s’au deteriorat, după ce Ariapeithes s’a recăsătorit cu o elenică, dăruindu’i un fiu, Skyles. Au apărut rivalități între el și Octamasades. Skyles a fost alungat pentru că ducea un mod de viață elenistică, și de aceea primește azil politic de la Sitalces, asta în timp ce un rival al lui Sitalces, fiul lui Teres, este adăpostit de scyți.

Octamasades a pornit cu o armata spre Tracia, dar datorită înțelepciunii lui Sitalces, a evitat conflictul printr’un schimb de azilanți. Sitalces s’a apropiat de eleni datorită ascensiunii Macedoniei și controverselor teritoriale dintre regatul sau și Macedonia sub Perdicas al II-lea.  Sitalces sprijină un pretendent la tronul Macedoniei, pe Filip, fratele lui Perdicas al II-lea. De astfel, Sitalces s’a căsătorit cu o elenică din Abdera.

În timpul războiului peloponesiac, Sparta și Atena își căutau aliați printre vecini. Regatul Odris încheie o alianța cu Atena, ucigând solii spartani. Astfel, în 431 î.Hr., Nimphodorus, fratele soției lui Sitalces, primește titlul de proxenos, iar fiului lui Sitalces i se oferă cetățenia ateniană. Macedoniei i se cedează orașul Therme.

În 429 i.Hr., Sitalces conduce o campanie în Peninsula Chalcidica și se va război cu Macedonia timp de 30 de zile. Însă a fost trădat de nepotul său, cumpărat de Perdicas al II-lea, ce primește mâna surorii sale, Stratonike. În 424 i.Hr., Sitalces a murit în lupta împotriva tribalilor, la Delion.

În 411 î.Hr., fără prea mare succes a condus o expediție împotriva Atenei (Tucidide, Războiul peloponesiac, II, 97-101).

Sitalces este succedat de Seuthes I (424- 410 î.Hr.), nepotul lui Sitalces și fiul lui Sparadocos, care era fratele lui Sitalces, care a încheiat campania împotriva lui Perdiccas II al Macedoniei și a dublat tributul orașelor elinești de pe coastă. Tucidide menționează că tributul perceput a fost crescut la 400 de talanti, plus daruri.

Relațiile cu Macedonia se îmbunătățesc. Acest rege a renunțat la politica de expansiune teritorilă și a dus o politică de conservare a hotarelor. Urmaşii lui Sitalces, Seuthes şi Cotys au continuat politica predecesorilor lor, în schimb pe vremea lui Kersebleptes (341 î.Hr.) regele Filip II, regele Macedoniei, cucereşte regatul odris.

Sunt cunoscuţi mai mulţi regi odrisi care au emis monede de argint şi de bronz cu legende în greacă: Sparadokos, Amadokos II, Teres II, Ketriporis, arătând prin aceste monede prosperitatea regatului.

După moartea lui Sitalces, Regatul Odris a cunoscut perioade succesive de fărămițare și de unificare. De exemplu, Amadocus I (410- 390 î.Hr. aproximativ) a pierdut multe teritorii, după atacurile tribalilor. Guvernatorul care a plasat controlul regiunilor pe malul Mării Egee s’a proclamat rege sub numele de Seuthes II (405 -390 î.Hr.).  În 410 î.Hr., regatul este divizat între doi moștenitori, Seuthes al II-la și Amadocos. Fiecare își caută aliați pentru a o suprimă pe cealaltă.

Cei doi suverani au fost împăcați, încheind împreună o alianță cu atenianul Thrasybulus. Amadocos s’a împrietenit cu generalul grec Alcibiade, iar Seuthes al II-lea a angajat mercenari eleni conduși de Xenofon. Xenofon l’a cunoscut personal și a descris un ospăț de la curtea să. În final, cei doi își normalizează relațiile, iar Amadocus moare în 390 î.Hr.

Regele Hebryzelmis adomnit doar 6 ani (390- 384 î.Hr.).

După aceea un reviriment al expansiunii teritoriale și al înfloririi Regatului Odris are loc în timpul lui Cotys I.

Cotys I (384- 358 î.Hr.), s’a născut în timpul domniei lui Seuthes I, a preluat puterea prin uciderea predecesorul său. Regatul își revine temporar sub domnia lui Cotys I, ce reunifica teritoriile. Pe vremea lui Cotys I, Regatul Odris a ajuns din nou la o mare înflorire și expansiune.

S’a aliat cu Atena și s’a căsătorit cu fiica ateniana a generalului Iphicrates. S’a aliat cu tribalii împotriva lui Abdera, dar a fost ulterior responsabil pentru pornirea unei rebeliuni. A intrat în conflict cu Atena pentru posesiunea Chersonesului getic, aceasta a instigat la revolta împotriva trezorierului lui Miltochite, care a avut succes, dar a condus la un nou tratat de alianță în 361 î.Hr. În 359 î.Hr. s’a aliat cu Filip al II-lea al Macedoniei.

Despre domnia lui se știu puține lucruri, însă se știe faptul că a fost asasinat în 358 î.Hr. de Peithon și Cheracleide de Ainos care au fost proclamați ulterior cetățeni de onoare ai Atena pentru gestul lor, și răsplătiți fiind de Adunarea Populară a Atenei.

Însă după moartea sa, Regatul Odris s’a divizat în urma unor conflicte interne, iar în anul 341 î.Hr. cucerirea lui de către Filip al II-lea al Macedoniei a fost extrem de ușoară.
După ce Cotys I este asasinat, Regatul Odris se împarte în trei regate mai mici în urma unor neînțelegeri interne, împărțit fiind de cei trei fii ai lui Cotys, care s’au antrenat în lupta dintre Atena și Filip al II-lea al Macedoniei (tatăl lui Alexandru Macedon), dar a ajuns să fie subjugați de acesta din urmă, care dă lovitura de grație regatului.

Astfel, după prăbușirea Regatului Odris, geții au ajuns sub stăpânirea regilor macedoneni.

Amadoco II (358- 347 î.Hr. aproximativ) a controlat zona de vest a râului Marița (Hebrus).

El a fost urmat, probabil, de Teres al II-lea.

Berisade (358-352 î.Hr.) și fiul său Cetriporo (352-347 î.Hr.), probabil co-regent de la început, au controlat zona de coastă de la Amfipolis și minele de argint.

Cersoplepte (358-341 î.Hr.), ca urmare vârstei tinere sub guvernarea eficientă a lui Charidemus, un elen legat de familia regală, a controlat zona de est al râului Hebrus.

Seuthes III (330-300 î.Hr. aproximativ), s’a revoltat de mai multe ori normelor macedonene de sub domnia lui Alexandru cel Mare și după moartea sa, în 323 î.Hr. și a fost învins de Antipater și Lisimah. În 320 î.Hr., și’a mutat împărăția în centrul Traciei și a construit o nouă capitală, Seuthopolis, din care resturile cetății sunt acum acoperite de lacul artificial de Koprinka, în apropiere de actualul Kazanlak. Acesta a fost de partea lui Antigonus I împotriva lui Lisimah. Ulterior Lisimah a fost ucis în luptă de către Seleucus în 281 î.Hr. și Tracia trece sub suveranitatea lui Ptolemeu al II-lea. Împărăția a fost astfel supusă invaziei galatenilor celți în 273 î.Hr.

Cu toate că Alexandru cel Mare a antrenat în campaniile sale din Asia mulţi geți, mulţi din cei rămaşi au format nuclee de rezistenţă care au dat mult de furcă macedonienilor mai ales sub conducerea lui Seuthes (313 î.Hr.).

Un rege get pe nume Pleurato este amintit pentru că a învins în 214 î.Hr. regatul celtic Tylis. Apoi Regatul a fost cucerit de Filip al V-lea al Macedoniei în 202 î.Hr. Ulterior a urmat o serie foarte puțin cunoscută ale unor dinastii getice, până la războiul civil dintre Cezar și Pompei .

Cotis VII (57–48 î.Hr.), a fost aliat al lui Pompei

În 277 î.Hr., geto-celţii veniți dinspre Panonia și instalaţi în Balcani, înfiinţează un regat cu capitala la Tylis şi ajung să controleze triburile getice. După şase decenii, aproximativ în 218 î.Hr., o răscoală pune capăt dominaţiei celte. În secolul următor sunt menţionaţi alţi conducători odrisi:

Amadokos cucereşte oraşul Philipopolis, Cotys este recunoscut de romani (168 î.Hr.) ca rege al odrisilor. Regele Diegylis a ocupat teritorii în sudul Traciei şi a distrus Lysimacheia şi apoi Sadalas care are relaţii cu Messembria şi triumvirul Marcus Antonius prin anii 45-42 î.Hr.

Urmează unirea dinastiei odrisilor cu cea a sapeilor, o altă seminţie getică şi transformarea regatului odris în regat clientelar Romei. Romanii vor încredinţa dinastiei odriso-sapeice conducerea şi apărarea unei zone foarte întinse, de la gurile Dunării şi până în nordul Eladei.

Fiul lui Rescuporide I (48-13 î.Hr.), inițial sub tutela unchiului său Rhoemetalces, a fost ucis în luptă împotriva triburilor getice ale Bessilor, principalele sale revolte anti-romane au fost conduse de Vologeses.

Remetalce I (12 î.Hr. -12 d.Hr.), fratele lui Cotis VII, care, după sfârșitul răscoalei a fost restaurat la putere prin Augustus ca un succesor al nepotului său, care a lăsat moștenitori. La moartea lui, imperiul s’a împărțit între Augustus, fiul Cotis VIII și a fratelui Rescuporide II.

În 18 d.Hr. Rescuporide a fost judecat sub Tiberius pentru că l’a întemnițat și ucis pe nepotul său și a murit la scurt timp după aceea în exil în Alexandria.

Antonia Trifena, văduva și fiica împăratului Cotis VIII lui Pontus Polemon I, și fiul său Rhoemetalces II (18-38 d.Hr.) au fost repuși de Tiberius în întregul regat. La moartea fără moștenitori a lui Remetalces, la porunca lui Caligula a abdicat mama sa. Au urmat Rhoemetalces III, fiul lui Rescuporide II și apoi vărul Cotis VIII, și soția sa Pitodoride al II-lea, fiica lui Cotis VIII și Antonia Trifena (38-46 d.Hr.).

După ce Regatul Odris s’a divizat, a ajuns sub clientelatul Romei până în anul 46 d.Hr. când a murit ultimul rege odris, Rhoemetalces al III-lea. În anul 46 d.Hr., profitând de uciderea regelui Rhoemetalces III, împăratul roman Claudius va desfiinţa regatul odris, transformând partea de la sud de munţii Haemus (Balcani) în provincia romană Tracia.

Regatul Odris a fost un regat extrem de important pentru lumea getică, care de’a lungul a 100 de ani a reușit să stăpânească teritoriul geților sud-dunăreni.

Peonii

Triburile peonilor: Agrienii, Almopianii, Deronii, Doberii, Laeanii, Peoplii, Pelagonii (?), Siropeonii,  Odomanții etc.

Peonii erau un trib vechi din interiorul regiunii căreia i’au dar și numele, Peonia, și care corespunde văii râului Axios (acum Vardar). Ei au fost împărțiți în mai multe triburi și au vorbit limba peonă, din care există puține texte. Sursele clasice iau în considerare, de obicei, Peonii ca trib distinct față de triburile vecine considerate, tracice, macedonene, elene sau ilire, deși puține dovezi ale limbii lor par să confirme această diversitate, astfel încât să’i să ia în considerare o ramură autonomă a familiei marelui popor getic numit și euro-”indian”.

Deoarece aceștia sunt menționați în ”Iliada” lui Homer ca aliați ai Troiei, și datorită prezenței lor în descrierile elinești putem să’i localizăm cel puțin în perioada miceniană (1500 î.Hr.). Erau oameni de statură modestă, care au suferit o presiune îndelungată de la vecinii mai puternici odrisi și macedoneni, și care la apogeul Regatului lui Alexandru Macedon au dat contingente militare de infanterie și cavalerie.

După moartea lui Alexandru Macedon la sfârșitul secolului IV î.Hr., regele Dropione a reușit să aducă împreună toate semințiile peone într’un regat unificat, dar a fost de scurtă durată: deja Antigonus al II – lea, rege al Macedoniei de la 276 î.Hr. la 239 î.Hr., a fost capabil să anexeze Peonia la împărăția lui de atunci când Peonii erau amestecați cu macedonii. Triburile estice au fost absorbite, sau au fost influențate puternic cu elemente  macedonene, pe când cele din vestul Peoniei, au căzut sub o influența culturală ilyrică accentuată. Zona centrală a Peoniei, cea de’a lungul râului Axius, a fost absorbită de Macedonia elenizată, în perioada elenistică. Cu toate acestea, cele mai multe dintre mărturiile Peoniei din punct de vedere arheologic se află astăzi în Republica Macedonia.

Agrianii au fost un membrii unui trib getic considerat din neamul peonilor, ce au locuit în regiunile muntoase ale Bulgariei, între muntele Rodopi și râul Struma (Strymon în antichitate). Tribul este amintit înca din sec V î.Hr. de istoricul elen Tucidide, apoi în secolul următor de Polybiu sau Ptolemeu. Erau viteji în războaie și buni arcași.

Derronii (Deroni) au fost un membrii unui getic, între peoni. Cunoștințele noastre despre ei provin din monede purtând variații ale legendei lui DERRONIKON (ΔΕΡΡΟΝΙΚΟΝ) – DERR (ΔΕΡΡ).

Literele folosite în monede sunt elinești, deși acest lucru nu demonstrează că Derronii vorbeau aceeași limbă ca și vecinii lor din sud, ceea ce duce la întrebarea firească,  dacă alfabetul era elinesc sau este dovedită universalitatea sa prin folosirea acestuia de către neamul getic,  înclusiv la nordul Dunării. Aceste monede, care au fost probabil fabricate atât pentru export, cât și pentru comerțul intern, sunt în mod tradițional datate între 500-450 î.Hr.

Pe baza dovezilor numismatice, în special a tezaurelor de monede, există două teorii cu privire la poziția geografică a tribului. Prima teorie susține că acestea trebuie plasate în centrul Balcanilor, în partea de nord a Republicii Macedonia (în valea Strymonului superior), în timp ce a doua teorie consideră că acest trib, cel puțin în momentul emiterii monezilor  inscripționate astfel (începutul secolului al V-lea), se afla într’o zonă situată în partea de sud. Numai că folosirea pe o scară atât de întinsă a acestui alfabet, vezi Tăblițele de la Sinaia, nu mai poate fi restrânsă doar la o ipotetică influență a scrierii eline.

Bessii erau un trib independent al geților, care trăia pe teritoriul cuprins între Munții Rodopi și cursul superior al râului Marița (Hebrus) și ocupa cea mai mare parte a regiunii dintre Moesia și Munţii Haemus (Balcani), zona montană care separă Moesia de Tracia și de la Munții Rodopi din sudul Traciei, până în partea de nord a Hebrului. Se învecinau cu coralii, maedii, brenii şi dantheleţii, precum şi cu odrişii şi sapeii.

Herodot îi descrie ca un fel de castă-preoțească între satri, bessii fiind interpreții incantațiilor profetice ale unei preotese dintr’un altar-oracol al lui Dionysos aflat pe vârful unui munte, care se crede că este Perperikon.

Imagine cu un războinic bess din filmul Hercules (2014)

În Strabon, bessii sunt descriși ca cei mai feroce dintre triburile getice independente, îi localizează tot în preajma Munților Haemus,  posedând cea mai mare parte a zonei. El îi numește călugări printre bandiți și că erau dependenți de jaf.

”Numiţi bandiţi chiar de către hoţi”, besii trăiau în colibe şi duceau o viaţă aspră ocupându’se şi cu mineritul. (Strabon, VII, 5,15, şi fragm. 47; Plin. B., Nat.Hist, IV, 11, 40; Ptolemeu, III, 11; Solinus, 10,1)

Au opus o rezistență dârză macedonenilor și apoi romanilor, încât numai după lupte îndelungate au putut să fie supuși. Ei au trecut și în nordul Dunării, căci îi întâlnim și în Carpații septentrionali.

Mommsen spune că capitala Bessilor era Uscudama, azi Edirne în Turcia modernă, dar locul adevărat pare să fi fost Bessapara, astăzi Sinitovo lângă Pazardzhik, Bulgaria.

Diobesii sunt considerați o uniune de feluri între Besai și Dii.

Plinius cel Bătrân arată că existau mai multe diviziuni ale Bessilor.

Appian scrie că s’au predat fricos lui Augustus.

Unii autori cum ar fi Schramm au derivat albanezii de la creștini Bessi sau Basii, un popor getic timpuriu care a fost împins spre vest în Albania, în timp ce mainstream-ul istoricilor susține continuitatea iliro-albaneză sau un mix getic creat din triburile din Ilyria și Tracia.

În 72-71 î.Hr., proconsul Macedoniei, Marcus Terentius Varro Lucullus, i’a învins pe Bessi în Tracia, în Munţii Balcani, și care le’a ocupat capitala, Uscudama (Adrianopolis) (Eutr., VI, 10).

În 60-59 î.Hr., bessii erau în conflict cu C. Octavius, tatăl lui Augustus, iar în 57-56 î.Hr. cu L. Calpurnius Piso Caesoninus, guvernatorul Macedoniei. În 48 î.Hr., făceau parte din armata lui Pompeius Magnus, împreună cu dardanii, ”parte mercenari, parte luaţi cu forţa sau de bunăvoie” (Caes., Civ. III, 4), pentru ca în 44-42 î.Hr. Brutus, ajutat de Rascuporis, să’i pedepsească ”pentru tot răul ce’l pricinuiseră” (Cassius. Dio, XLVII, 25).

Cu prilejul campaniei sale din 29 î.Hr., M. Licinius Crassus a acordat odrişilor ”ţinutul în care se extindea cultul lui Dionysos” şi care se afla sub jurisdicţia bessilor. M. Lollius a continuat aceeaşi politica în 20-18 î.Hr. aducând triburile bessilor sub ascultarea sa.

Între 14-11 î.Hr., a avut loc răscoala lui Vologeses, marele preot al lui Dionysos la bessi, care, victorios în luptele cu dinastia odrisă, a ajuns până la Chersones. Bessi au fost înfrânţi în cele din urmă, după o rezistenţă eroică, de L. Calpurnius Piso (Cassius Dio, LIV, 34). Probabil, imediat după aceste evenimente o parte din bessi au fost dislocaţi în Dobrogea, unde îi găsim încă din anii 8-17 d.Hr. (Ovidiu, Tristele, III, 10, 5 şi IV, 1, 67), fiind menţionaţi apoi în calitate de consistentes în inscripţii datând din perioada 133-177 d.Hr., când prezenţa lor este legată, între altele, de extragerea fierului.

Cei rămaşi la vechile vetre au fost organizaţi în strategia Bessica apărând în izvoare şi după căderea Imperiului roman de apus. În Dacia extracarpatică apar prin unitatea auxiliară Cohors II Flavia Bessorum, cantonată în castrul Cincsor pe Olt şi în alte puncte din Dacia Inferior.

Spre sfârșitul secolului al IV-lea, Niceta de Remesiana (n. cca. 335, d. 414) a fost episcop al orașului Remesiana din provincia romană, Dacia Mediterranea (astăzi orașul Bela Palanka, Serbia) a adus Evanghelia la „acei lupi de munte”, Bessi. Se spune că misiunea sa a avut succes, iar închinarea lui Dionysus și la alți zei getici a fost în cele din urmă înlocuită de creștinism.

Un nume personal getic Bessus (atestat în Muntenegru de Nord împreună cu alte nume, cum ar fi Teres) este considerat a avea același etymon ca și Bessi (Wilkes, 1982).
În textul Strategikon din secolul al XI-lea, Cecaumenos, istoricul bizantin, a descris pe vlahii din Tesalia (Aromânii din Țara Mare) drept descendenti ai Geților vechi și Bessilor care au invadat din zona de pe Dunăre, înfrângerea provocată de strămoșii lor de către Traian în timpul războaielor geto-romane.

În 570, Antoninus Placentius a spus că în văile Muntelui Sinai era o mănăstire în care călugării vorbesc grecește, latină, siriacă, egipteană și bessiană.

Originea mănăstirilor este explicată într’o hagiografie medievală scrisă de Simeon Metaphrastes, în Vita Sancti Theodosii Coenobiarchae, în care scria că Sfântul Teodosie a întemeiat pe țărmul Mării Moarte o mănăstire cu patru biserici, fiecare fiind vorbită într’o altă limbă, Printre care și Bessiană. Locul unde au fost înființate mănăstirile a fost numit ”Cutila” (Cuti-citi ”Kutí”, este un cuvânt albanez pentru cutie sau cu sufixul – o cutie mică sau formă de peșteri folosite de călugări în antichitate) un nume getic.
Soarta ulterioară a geților este o problemă de dispută.

Istoria antică mai pomenește de următoarele triburi: aletoii, appiarensii, apsinthioi, artacii, asti, ausdecensii (usdecensi), bebricii, benii, berecyntii, bettegerii, bisaltii, bistonii, bitinii, brenii, briantii, brigii, brisii, caenii, carpodacii, celegerrii, ciconii, coilaletae, corallii, corpilii, crestonii, crusaeii, dantheletii, darsii (darsai), digerri, dimensii, diobessii, dioii, dolonsii (dolongi), drosii, drugerii, edonii, hypsalti, laii, maedi, maedobithynii, mygdonii, napeii, nipsaioii (tranipsioi), odomanţii, oitensii, olizonii, paioplii, panaioii, piarensii, pierii, pirogerii, pliastii, ratacensii (racatensi), rondaloi, sapeii, satrii serdii, siensii, siginii, singi, sithonii, sucii, terizii, thunatii, tilatii, tinii, trausii, trerii, tyntenii, utii, zaielii, zbaleonii, zeranii.

Citiți și: ILIADA MAI VECHE CU 1000 DE ANI DECÂT SE CREDEA

sau: TRACIA ȘI ANATOLIA, ȚINUTURI VECHI GETICE

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬