DOVEZI ALE CONTINUITĂȚII ÎN RITUL FUNERAR AL GETO-ROMÂNILOR

Problemele legate de simbolismul puterii şi de organizarea socială la comunităţile neo-eneolitice din spaţiul românesc sunt discutate de mult timp de cercetătorii epocii. Soluţiile pentru aceste probleme au fost căutate, la început, exclusiv pe cale arheologică, însă rezultatele nu au fost tocmai satisfăcătoare (cele aşteptate).

Alte alternative au fost căutate în etnografie şi în comparaţiile acesteia cu arheologia preistorică, însă şi această metodă de analiză a stârnit numeroase critici printre cercetători, una din cele mai importante fiind aceea că realităţile ”primitivilor” nu sunt perfect identice cu realităţile comunităţilor preistorice; paralelele etnografice oferă puţin ajutor, ele pot ilustra posibilităţi, dar nu pot demonstra care dintre ele a fost cea mai probabilă.

Este cunoscută marea importanţă pe care o prezintă ceremonialul de înmormântare la poporul român, fiindcă din el ”se desprinde o anumită concepţie despre viaţă şi lume a românilor, cu un deosebit de puternic cult al străbunilor”. Dragostea de cei decedaţi, legătura sufletească a celor în viaţă cu cei plecaţi din mijlocul lor, manifestată prin cinstirea lor, a dat naştere unui cult cu bogate şi multiple manifestări rituale, care se manifestă unitar pe întreg pământul românesc şi constituie factor de unitate şi continuitate românească.

Cum afirma F. Cumont, ”nimic nu este mai tenace decât concepţiile referitoare la cultul morţilor, nimic nu se conserva, cu mai mare consistenţă de’a lungul generaţiilor ca obiceiurile funerare. Continuitatea este asigurată”, (Lux perpetua, Paris. 1949, p. 11).

De aceea, cultul morţiilor constituie pentru noi un document de necontestat al continuităţii ca neam şi popor, ca şi limba ce o vorbim, un document al istoriei permanenţei româneşti. Numai un popor sedentar, un popor legat de pământul său a putut transmite din generaţie în generaţie limba şi obiceiurile sale.

În repetate rânduri, N. lorga afirma că suntem un popor care nu ne’am părăsit limba şi mormintele înaintaşilor şi de aceea suntem legaţi de pământul pe care trăim, între cei vii şi cei morţi este o legătură, un pod, o punte de legătură permanentă, nevăzută, pe care cei de aici trec la cei de dincolo şi cei de dincolo coboară la cei de aici, în ceremonialul cultului morţiilor, la pomenirile pe care le fac cei vii pentru ei.

Pe etnografi îi surprinde mulţimea sărbătorilor cu pomenirea celor morţi la români. În Muntenia, Oltenia, Banat, Moldova şi Bucovina, pomenirea celor morţi se face la Moşi, când se dă de pomană pentru sufletul morţilor mâncare şi băutură şi se împart oale cu chituţe de flori, cu apă, cu cireşe în ele etc. Moşii sunt de mai multe feluri şi au loc în mai toate perioadele anului: Moşii de Crăciun, de iarnă, de păresimi, de Florii, de Joi-Mari, de Paşte, de Sfântul Gheorghe, de Ispas, de Rusalii, de Sânziene, de Sân-Petru, de Sânt-Ilie, la Schimbarea la Faţă, de Sfânta Măria, de ziua Crucii, de Sânmetru sau de toamnă etc. Moşii sunt consideraţi ca spirite familiale, în cinstea cărora se aduce pomană (I. Vlăduţiu, Etnografia românească, Bucureşti, 1973, pp. 412-413; M. Olinescu, Mitologia românească, 1944; S.F. Marian, înmormântarea la români, 1892).

Cum menţionează Gh. Vrabie, nu există anotimp care să nu aibă moşii săi şi nu există sfârşit de muncă ori cules de roade, din care să nu se dea de pomană şi morţilor. Unele aspecte iau forme de’a dreptul izbitoare. La moşii de primăvară se aprind focuri în curţi, lângă ele se aşează mese încărcate cu de’ale mâncării, ulcele cu apă, lumânări aprinse şi chiar scaune, cu credinţa că în această zi morţii vin, se aşează şi se încălzesc, mâncând din cele pregătite. Imaginaţia este atât de corectă, încât gospodina nu aşează decât atâtea scaune, străchini cu mâncare, lumânări câţi morţi are. Tot acum se varsă vin şi rachiu la buciumii de vie, se înconjoară ogoarele cu fum, spre a fi ferite de rele şi a rodi. Se subliniază legătura puternică dintre duhurile nefaste care se abat asupra ogoarelor şi sufletele morţilor. Morţii cărora nu li se fac cele cuvenite se transformă în strigoi şi în spirite nefaste pentru gospodărie, încât grija pentru străbuni capătă şi o altă semnificaţie. Nu lipsită de interes este şi credinţa că la Rusalii, în vară, locuitorii să nu mănânce fructe, cireşe ori fragi, până nu fac chituţe legate cu flori, pe care le dau de pomană. În toamnă, la Moşii de la Sânmedru, fierb grâu cu lapte, pregătesc mâncăruri cu brânză şi unt, fiindcă este încheierea păstoritului, când iarăşi trebuie să se dea de pomană. Chiar când se culeg porumbul, merii, stupii, întâi se dă de sufletul celor decedaţi şi apoi mănâncă cei ai casei (Gh. Vrabie, Folclorul, Bucureşti, 1970, p.265).

Între omul vieţuitor, străbunii morţi şi natură se stabileşte astfel o strânsă legătură. Oglindind viaţa cu moravurile şi obiceiurile poporului, ele sunt pătrunse de o concepţie ce’şi are rădăcinile în însăşi existenţa primordială a omului.

Orice comunitate pe teritoriul căreia au fost identificate înmormântări în care pot fi sesizate atât caracteristicile fizice ale individului, cât şi cele ce sunt expresia grijii celorlalţi membri ai comunităţii, poate fi considerată o societate ierarhizată.

Elementele deosebite în ceea ce priveşte tratamentul defunctului, cum ar fi poziţia scheletului, absenţa (mormânt cenotaf) sau chiar decapitarea acestuia, pot fi urmarea circumstanţelor în care a avut loc decesul, dar şi o expresie a statutului celui decedat (O’SHEA 1981, p. 47).

Dar practicile funerare nu reprezintă doar o reafirmare a statutului individului şi a structurii sociale din care făcea parte, ele fiind şi un moment important din viaţa comunităţii.
Monumentele funerare sunt un indiciu deosebit de important atât pentru statutul social al celui decedat, cât şi pentru cei care l’au construit. Se cuvine să amintim aici şi obiecţiile lui Parker Pearson referitoare la această chestiune, importante pentru studiul rangurilor, statutelor şi ierarhiilor sociale, obiecţii adoptate şi de alţi cercetători.

Considerăm că, printr’o analiză atentă a practicilor funerare ale comunităţilor neo-eneolitice din spaţiul românesc, se pot extrage unele concluzii pertinente cu privire la organizarea socială a comunităţilor şi, respectiv, a simbolurilor ierarhiilor sociale; cu toate acestea, suntem conştienţi că un astfel de demers implică un anumit risc, rezultat din natura interpretărilor datelor oferite de morminte (poziţia şi orientarea scheletelor, inventarele funerare) şi de aceea concluziile noastre pot fi amendate şi suferi corecţii.

Ritul şi ritualul funerar sunt expresia sentimentului religios şi reflectã, într-un fel sau altul, credinţa individului dar şi a comunităţii, în viaţa de dincolo de mormânt, componentă importantă a spiritualităţii popoarelor antice şi medievale.
Ritul funerar cuprinde toate procedurile care se aplicau corpului neînsufleţit şi era influenţat în afara fenomenului religios, de factori aleatorii ca dorinţa personalã a individului, hotãrârea comunitãţii, tradiţia locală.

Ritualul funerar cuprinde toate acele pregãtiri ce se fãceau pentru sufletul defunctului în vederea ultimei cãlãtorii. Ritualul este strâns legat de religie şi de credinţele comunitãţii dominate, de obicei, de un puternic conservatorism.

Se constatã însă că nu existã o concordanţã obligatorie între rit şi ritual. Rituri funerare diferite pot avea elemente rituale comune cum ar fi de pildă jertfa (dovedită de prezenţa cărbunilor) şi ofrandele (inventarul de multe ori identic ce constã în vase de ofrandã, piese de metal, seminţe) etc.
Din acest punct de vedere, istoric am zice, mai important este ritualul care exprimă elemente specifice religiei practicate.

Investigaţia arheologică a ritului şi ritualului funerar oferă o serie de detalii, altfel greu de aflat, cum ar fi datarea şi durata de utilizare a unei necropole (adică numãrul de generaţii), cauzele mortalităţii, grupele de vârstă, ocupaţiile, etc. Opinia unor istorici conform căreia fiecare necropolã a aparţinut unei comunităţi pare sã fie adeveritã şi de relativa exclusivitate a ritului.

În funcţie de ritul funerar există douã mari categorii:

a) necropole de incineraţie;

b) necropole de inhumaţie.

Aceastã departajare nu este exclusivă. Există necropole în care sunt prezente ambele rituri în proporţii diferite, cunoscute ca necropole birituale. În cadrul acestora raportul dintre cele două rituri este de predominare a unuia. Astfel au fost descoperite: necropole de incineraţie cu prezenţa în cadrul lor a unor morminte de inhumaţie; necropole de inhumaţie cu prezenţa în cadrul lor a unui anumit numãr de morminte de incineraţie.

Vom începe cu concluziile pentru o sintetizare și o lecturare mai rapidă a materialului prezentat, dar în continuarea concluziilor vă vom prezenta și detalii ale analizei practicilor funerare ale comunităţilor neo-eneolitice, ale epocii bronzului cât și a celor medievale timpurii din spaţiul românesc.
Pentru studiul de faţă ne’am propus analizarea principalelor grupuri de morminte şi necropole neo-eneolitice, ale epocii bronzului, a celor medievale timpurii, iar acolo unde a fost cazul ne’am oprit şi asupra descoperirilor izolate.

Suntem conştienţi că sunt numeroase şi descoperirile funerare din epocile mai sus amintite izolate (sau grupurile mici de morminte), însă noi am considerat ca fiind mai relevant, pentru scopul propus, analizarea numai a necropolelor.

Necropolele neoliticului și eneoliticului

După această analiză suntem în măsură să facem câteva aprecieri.
Evident că în peste trei mii de ani de evoluţie a neoliticului şi eneoliticului s’au succedat o multitudine de comunităţi, fiecare cu particularităţile ei; în neoliticul timpuriu mormintele se aflau în interiorul aşezărilor, între locuinţe sau, mai ales în cazul copiilor, sub podeaua casei, în zona vetrei.

Descoperirile funerare avute în vedere pentru această perioadă demonstrează că purtătorii culturii Starčevo – Criş îşi înhumau morţii fără a părea că au vreo regulă generală în privinţa depunerii decedatului (pe stânga sau pe dreapta), nici chiar în aceleaşi aşezări (cazurile de la Gura Baciului şi Trestiana sunt relevante în acest sens).
Nici în privinţa orientării scheletelor nu se observă vreun canon, decedaţii fiind înhumaţi cu craniul înspre toate punctele cardinale (poate mai puţin spre N).

Credem că aceste concluzii, în lipsa altor date arheologice care să le contrazică, se pot extinde la nivelul întregului neolitic timpuriu. Începând cu neoliticul târziu – eneoliticul timpuriu se constată o modificare netă a concepţiilor despre viaţă şi moarte.
Spre sfârşitul neoliticului şi în zorii eneoliticului, înhumările se vor face într’un loc ales special pentru acest scop, apărând astfel necropolele (orașele morților); numai rar se mai întâlnesc morminte şi în aşezări, fiind vorba în marea majoritate a cazurilor despre copii mici.

Practicile funerare din neo-eneolitic sunt destul de stricte, existând un set de practici funerare comune întregului palier de timp propus pentru studiere: practicarea inhumaţiei de către marea majoritate a comunităţilor neo-eneolitice, depunerea în poziţie chircită, mai rar fiind folosită şi depunerea scheletelor întinse pe spate, orientarea scheletelor, depunerea anumitor obiecte în morminte (inventar funerar).

Totuşi, în funcţie de timp şi de cultură, există şi diferenţe în practicile funerare.  Astfel, depunerea de ofrande de carne (urme ale banchetelor funerare) nu era un obicei generalizat, lipsind în necropolele de la Radovanu, Brăiliţa, după cum nici depunerea ocrului nu apare decât la puţine comunităţi (în cantităţi însemnate ocrul era depus mai ales în mormintele de la Orăştie, Decea Mureşului şi Brăiliţa).

Am încercat să vedem dacă necropolele neo-eneolitice din spaţiul danubiano-carpatic respectau vreun model de organizare, însă din studiul planurilor necropolelor se pare că necropolele nu erau ”construite” după vreun tipar anume, mormintele fiind dispuse la întâmplare, probabil, de aici şi existenţa suprapunerilor de morminte.

Poate excepţii ar fi necropolele de la Gârleşti – Gherceşti (care se pare că este organizată, mormintele fiind înşiruite în linie dreaptă) şi cea de la Decea Mureşului (distanţa dintre morminte este constantă, ceea ce presupune prezenţa unui semn pe mormânt, a unei posibile organizări).
Mai degrabă se pot observa grupările de câte două-trei morminte (adult-adult, adult-copil, doi adulţi şi copil) în majoritatea necropolelor, grupări ce au fost interpretate ca înmormântări ale unor familii.

Acolo unde determinările antropologice au permis, am făcut şi scurte consideraţii despre mortalitatea la anumite comunităţi.  Reunindu’le (anexa 8, 9, vezi linkul din subsol), putem afirma că mortalitatea este un indicator ale cărui valori variază, uneori consistent, de’a lungul neo-eneoliticului.

Necropolele aparţin tuturor categoriilor de vârstă, pe grupe de vârstă situaţia prezentându’se astfel:

1. Pentru copii (infans I + infans II), media mortalităţii este de aproximativ 15 %, însă, defalcat pe necropole, acest indicator are valori mult mai mari în anumite cazuri (peste 30% la Radovanu, Sultana, Vărăşti-Grădiştea Ulmilor). Există şi situaţia când mortalitatea infantilă dintr’o comunitate este mult sub medie, cunoscându’se valori între 5-7 % în mari necropole, cum ar fi Cernavodă, Cernica şi Chirnogi-Şuviţa Iorgulescu. Deoarece mortalitatea infantilă era destul de ridicată în neo-eneolitic, pentru situaţiile în care acest indicator are valori extrem de mici s’a formulat ipoteza că, acolo, copiii beneficiau de tratamente funerare deosebite faţă de celelalte categorii de vârstă, însă dovezile care să susţină ipoteza nu există (KOGĂLNICEANU 2007, p. 196).

Înmormântările copiilor în cuprinsul aşezărilor, mai ales a celor de vârste foarte mici, cu o lungă tradiţie în neolitic şi eneolitic, poate fi pus în legătură cu un anumit ritual, sau cu dorinţa familiei de a’şi avea aproape copiii chiar şi după moartea acestora.

2. Mortalitatea pentru grupa de vârstă 14-20 ani – adolescenţi este foarte mică în întreg neo-eneoliticul; acest fapt îşi are explicaţia în creşterea treptată a rezistenţei organismului la factorii de risc, pe măsura avansării în vârstă, dinspre nou-născut către adult (A. COMŞA 2005, p. 41).

3. Adulţii au, de asemenea, o mortalitate constant mică, în comparaţie cu grupa maturilor, care înregistrează ponderile cele mai însemnate dintre toate grupele de vârstă.

4. Populaţia care depăşea 60 de ani, grupa senili, este foarte puţin reprezentată în cadrul necropolelor, abia puţin peste 2% din totalul înhumaţilor; speranţa de viaţă este foarte scăzută în timpul întregii perioade. Este posibil ca aceste valori deosebit de mici pentru această grupă de vârstă să fie reflectarea realităţii din acea vreme, a speranţei de viaţă foarte redusă din acel timp, însă, este posibil ca aceste valori să reflecte şi lacunele din cercetările şi determinările antropologice întreprinse.

Dacă avem în vedere mortalitatea în funcţie de sex, am constatat că, per total, mortalitatea în rândul bărbaţilor este sensibil egală cu cea din rândul femeilor (anexa 11), la fel pentru grupele de copii şi adolescenţi (totuşi, recunoaştem că determinările antropologice pentru aceste două categorii sunt destul de puţine), însă pentru grupele de adulţi şi maturi mortalitatea din rândul femeilor este mai mare, situaţie datorată, posibil, complicaţiilor apărute la naştere sau imediat după.

Am încercat să analizăm şi inventarele funerare din necropole şi posibilităţile lor de interpretare, concluziile fiind:

1. Ritul şi ritualul funerar este identic pentru toţi membrii unei comunităţi, deosebirile de ritual din cadrul unei necropole putând însemna că în cadrul acelei comunităţi convieţuiau populaţii amestecate, în unele cazuri polimorfismul evident al indicatorilor scheletali observat inducând această părere.

2. Acolo unde s’au putut face determinări privind sexul decedaţilor, în general nu s’au constatat mari deosebiri între bărbaţi şi femei (anexa 9), însă se pot observa şi diferenţe în ceea ce constă repartizarea inventarelor în morminte în funcţie de sex, aşa cum este cazul preferinţei repartizării podoabelor în mormintele de femei din necropolele de la Cernica, Vărăşti-Grădiştea Ulmului şi Ostrovul Corbului, a diverselor categorii de vase în mormintele culturii Bodrogkeresztúr (vasele de tip ”oală de lapte” erau specifice bărbaţilor, în timp ce vasele tip ”ghiveci de flori” – femeilor); altă deosebire se poate constata şi în necropola de la Decea Mureşului, unde, mai ales, în mormintele de bărbaţi 58 se depuneau cuţite de silex, dar în asociere cu podoabe.

3. În general, în necropole se depuneau puţine vase, excepţii în acest sens constituind necropolele de la Iclod şi cele ale comunităţilor Bodrogkeresztúr.

4. Constatăm (anexa 9 şi 10) că nu exista o regulă generală nici în privinţa depunerii tuturor categoriilor de podoabe; astfel, numai în necropolele de la Cernica şi Sultana s’au depus toate categoriile de podoabe, în timp ce, în celelalte necropole s’au depus numai mărgele (la Orăştie şi Gârleşti s’au descoperit şi pandantive). O particularitate a ritualului funerar este atestată la comunităţile Boian care au folosit necropola de la Sultana, şi anume, obiceiul de a depune idoli în morminte (dar frecvent întâlniţi în aşezări).

5. În ceea ce priveşte repartizarea inventarului funerar pe grupe de vârstă (anexa 10), în primul rând se observă că obiceiul de a se depune obiecte în morminte era valabil pentru toate categoriile de vârstă, neexistând excluşi de la această practică. La nivelul neo-eneoliticului nu am sesizat asocieri generale între vârsta indivizilor şi diverse categorii de obiecte, însă în diverse necropole se poate constata preferinţa depunerii anumitor obiecte la anumite grupe de vârstă. O observaţie ce se poate face în acest sens este asocierea puţinelor piese de aur descoperite în morminte cu schelete de copii (Vărăşti-Grădiştea Ulmilor) şi femei (Vărăşti-Grădiştea Ulmilor şi Ostrovul Corbului), de aceea pare plauzibil ca purtătorii respectivelor culturi (Gumelniţa, Sălcuţa, Bodrogkeresztúr) să asocieze piesele din aur cu podoabele purtate de copii şi femei.

Din acest punct de vedere, o situaţie deosebită, întâlnim în necropola de la Varna, din aria culturii Gumelniţa-Karanovo VI-Kodjadermen, unde s’au descoperit numeroase piese de aur, mai ales în mormintele de bărbaţi şi în cenotafe, mormintele femeilor fiind, în general, sărăcăcioase (LICHARDUS, LICHARDUS-ITTEN 1985, p. 496).

6. Dovezi ale stratificării sociale se pot remarca din analiza inventarelor funerare, sesizându’se diferenţe în ceea ce priveşte ocupaţiile indivizilor înhumaţi; credem că M 4 de la Gura Baciului poate indica ocupaţii casnice/domestice pentru femeia înhumată acolo (se pare că râşnitul şi toate acţiunile ce decurg din asta intrau în sarcina femeilor), iar mormintele M 8 de la Cămin şi M 18 de la Urziceni-Vamă ar putea aparţine unor vânători (probabil atribuţii strict masculine).

7. Studierea practicilor funerare dovedeşte diferenţierea dintre comunităţi. De exemplu, în cadrul culturii Gumelniţa sunt necropole aparţinând unor comunităţi bogate (Vărăşti-Grădiştea Ulmilor, Chirnogi-Şuviţa Iorgulescu, cu inventare deosebite, podoabe de aramă, aur etc.) şi comunităţi care nu depun nimic sau aproape nimic în morminte: de ex., Dridu.

8. Credem că studiul inventarelor funerare poate indica statutul deţinut de anumiţi indivizi în comunitate. Mărturiile oferite de înmormântări, cu sau fără inventar funerar, pot fi considerate reflecţii ale diversificării sociale între membrii unei societăţi, inclusiv femeile sau copiii.
În necropola de la Ostrovul Corbului cel mai bogat mormânt al necropolei este M 22, ce aparţinea unei femei.  Scheletul era chircit pe partea stângă, iar orientarea este E – V. Inventarul cuprinde şapte vase, ofrande de carne şi podoabe. În vasul nr. 3 s’au găsit 127 de mărgele, la gât şapte mărgele, alte trei pe piept, iar sub maxilarul inferior trei bumbi de aur (ROMAN, DODD-OPRIŢESCU 1989, p. 17-18).

Două din cele mai bogate morminte din necropola de la Vărăşti aparţin unul, unei femei (M 54) şi altul, unui copil (M 100).  Un prestigiu deosebit trebuie să fi avut şi familia fetiţei înhumată în M 9 de la Gârleşti, precum şi indivizii înhumaţi în M 12 şi M 13 din cimitirul de la Decea Mureşului.

Prin cercetarea necropolei de la Varna s’au descoperit discrepanţe şi mai mari, între mormintele deosebit de bogate (aşa cum era M 43, mormântul princiar, cu aproximativ cinci sute de piese de aur, sceptru, topoare, cuţite de silex, vase, etc.) şi cele fără inventar sau cu inventar sărăcăcios, acest lucru atestând indivizi cu statute diferite, aflaţi pe trepte ierarhice diferite în structuri sociale complexe.

Prin cercetarea necropolei s’au evidenţiat diferenţe şi între sexe: bărbaţii erau înhumaţi mai ales în poziţie întinsă (foarte rar şi chircită), femeile fiind înhumate chircit, mai ales pe dreapta (IVANOV 1978, p. 13-26; RENFREW 1978, p. 197-203).

Aşadar, dacă admitem că ierarhiile sociale, diferenţele de statut, existenţa unor personaje care se bucurau de prestigiu în faţa celorlalţi membri din cadrul unei comunităţi pot fi recunoscute în prezenţa sau absenţa inventarelor funerare ale mormintelor, atunci elementele de diferenţiere sunt diverse: numărul vaselor din morminte şi asocierea lor cu alte piese, cantitatea mărgelelor de scoică, aramă, pieselor de aur, prezenţa armelor şi uneltelor.

Prezenţa în morminte a podoabelor confecţionate din materiale rare (aur, aramă, scoică), exotice, aduse de la mari distanţe, cel mai probabil prin intermediul schimbului arată, o dată în plus, importanţa, prestigiul, statutul deosebit de care se bucura individul alături de care s’au descoperit asemenea artefacte.

Din punctul de vedere al poziţiei de înhumare se observă că în marea majoritate a necropolelor se folosea chircirea pe partea stângă, lucru care însă nu se observă şi în ponderea subiecţilor, deoarece necropolele în care se folosea această poziţie erau alcătuite din puţini decedaţi (din totalul scheletelor analizate numai 30 % sunt chircite pe partea stângă).  În schimb, poziţia întinsă pe spate este folosită în puţine necropole, însă în care au fost înhumaţi mulţi decedaţi, acest fapt explicând ponderea mare a subiecţilor care au fost înhumaţi în poziţie întinsă pe spate, peste 60 %. Chircirea pe partea dreaptă a fost mai puţin folosită, atât ca număr de necropole cât şi ca număr de subiecţi (în jur de 7 %).

Într’un procent foarte mic, sub 1%, se încadrează şi înmormântările deosebite, anume indivizi înhumaţi cu faţa în jos, descoperiţi în puţine necropole, anume la Cernica (Cultura Boian), Vărăşti-Grădiştea Ulmilor (Cultura Gumelniţa) şi Ostrovul Corbului (Cultura Bodrogkeresztúr).

Despre respectivii decedaţi se crede că inspirau teamă, că ar fi fost dotaţi cu puteri supranaturale/deosebite asemănătoare şamanilor/vrăjitorilor şi că în timpul vieţii ar fi făcut rău comunităţii din care proveneau; legarea cadavrelor a fost pusă tot pe seama fricii faţă de respectivii indivizi.
Interesant este că, în necropola de la Cernica, unul din cele trei schelete înhumate cu faţa în jos aparţinea unei femei mature (M 149).

Acest fapt poate însemna că şi femeile puteau avea astfel de calităţi deosebite asemănătoare şamanilor, însă nu excludem nici simpla coincidenţă.
Tabelele combinatorii dovedesc că în neo-eneoliticul din spaţiul românesc nu putem vorbi despre categorii de indivizi excluşi de la practicile funerare uzuale, fie că vorbim despre diferenţieri bazate pe sexul decedaţilor, fie pe diferenţierea indivizilor pe grupe de vârstă, riturile şi ritualurile funerare specifice culturii aplicându’se tuturor membrilor unei comunităţi.

Regula strictă a înmormântărilor, inventarul funerar repartizat în funcţie de sex şi în funcţie de rolul fiecăruia în societate atestă existenţa unor structuri sociale cu particularităţi în funcţie de timp şi loc, cu obiceiuri şi reguli destul de stricte, respectate în general de membrii unei comunităţi.

Nu putem spune cu certitudine dacă inventarul funerar reflectă bogăţia defunctului, dacă piesele care îl însoţesc îi aparţin sau dacă reprezintă cadouri de la membrii comunităţii, însă ele, cel mai probabil, reflectă statutul individului în societate.
În final, putem afirma că practicile funerare la comunităţile neoeneolitice din spaţiul carpato-danubian sunt mărturii ale organizării sociale; diferenţele funerare reflectă diferenţele sociale prezente în lumea acelor comunităţi, iar structurarea descoperirilor funerare pe categorii oglindeşte structura societăţii.

Neoliticul timpuriu
Descoperirile reprezentative pentru neoliticul timpuriu aparţin culturii Starčevo-Criş şi sunt puţin numeroase, nu mai mult de 40-50 morminte. Pentru această perioadă nu este atestată utilizarea cimitirelor, înmormântările fiind făcute în cadrul aşezărilor, printre locuinţe 10. Totuşi, în funcţie de amploarea suprafeţelor săpate în diferite aşezări, se disting două grupuri mai mari de morminte, anume cel de la Gura Baciului (jud. Cluj) (LAZAROVICI, MAXIM 1995, p. 176-197) şi cel de la Trestiana (jud. Vaslui) (POPUŞOI 1992, p. 21-41; 2005, p. 52-58).

Neoliticul târziu – Eneoliticul timpuriu
În această perioadă constatăm o modificare netă a concepţiilor despre viaţă şi moarte. Spre sfârşitul neoliticului şi în zorii eneoliticului înhumările se făceau separat de aşezări, apărând necropolele (oraşe ale morţilor) (URSULESCU1998, p. 87; URSULESCU, KOGĂLNICEANU 2006, p. 12).
Considerăm că modificarea practicilor de îngropare sub podeaua casei cu cea din cimitire, departe de oamenii vii, se poate lega de schimbarea-trecerea de la controlul femeii asupra domeniului domestic la puterea bărbatului în lumea de afară, un transfer al controlului şi puterii (PARKER PEARSON 1993, p. 205).

Cultura Hamangia.
Acestei culturi îi aparţine marea necropolă de la Cernavodă (jud. Constanţa), cu peste 500 de morminte, însă, din păcate, descoperirile nu au fost publicate sub forma unei monografii; avem totuşi la dispoziţie rapoartele anuale de săpătură (BERCIU, MORINTZ 1957, p. 83-92; 1959, p. 99-114; 1959, p. 95-105; 1961, p. 49-55), iar unele date au fost publicate în lucrări de sinteză (BERCIU 1966; HAŞOTTI 1997; URSULESCU, KOGĂLNICEANU 2006, p. 18-20).

Necropola a fost împărţită în două zone, denumite „cimitirul de sus” şi „cimitirul de jos”, dar, în afară de acestea, mai există şi alte zone în care au fost descoperite grupuri de morminte (URSULESCU, KOGĂLNICEANU 2006, p. 18).
Tot culturii Hamangia îi aparţin şi alte descoperiri funerare; este vorba despre anumite morminte, descoperite cu ocazia unor săpături de salvare, fiind considerate ca aparţinând unor cimitire distruse (la Limanu (GALBENU 1970, 80-82) şi la Mangalia (HAŞOTTI 1997, p. 32; BERCIU p. 1966, 81), ambele în jud.Constanţa).

Necropola de la Cernavodă are cel puţin trei etape de utilizare.
Facem aici precizarea că există diferenţe în ceea ce priveşte inventarele funerare din cele două cimitire, în sensul că ”cimitirul de sus” este foarte bogat în timp ce mormintele din ”cimitirul de jos” aproape că nu au deloc inventar funerar.  Din această cauză credem că se poate vorbi despre o stratificare socială în această necropolă, datorită diferenţelor însemnate dintre inventarele mormintelor din diferite zone ale necropolei. Morţii erau depuşi în gropi săpate în pământul viu. Erau aşezaţi pe spate, cu ambele mâini de’a lungul corpului sau cu una ori ambele aduse pe abdomen.

Au fost descoperite şi morminte cu schelete chircite, ritual care este destul de rar şi aparţine perioadelor mai timpurii ale culturii Hamangia.
În ”cimitirul de sus” inventarul funerar este în general bogat (URSULESCU, KOGĂLNICEANU 2006, p. 18), aproape în fiecare mormânt găsindu’se câte un topor de piatră şlefuit, aşezat lângă craniu sau mâna dreaptă (foarte puţine dintre ele prezintă urme de folosire, ceea ce probabil înseamnă că topoarele erau făcute anume pentru a fi depuse în morminte).

Abundenţa lor ne face să credem că ele se aflau atât în mormintele de bărbaţi, cât şi în cele de femei (HAŞOTTI 1997, p. 28; BERCIU et alii 1959, p. 99).
Frecvente sunt şi vasele de lut, acestea găsindu’se în majoritatea mormintelor; numărul lor variază de la unu la patru, iar vasele sunt, în general, de mici dimensiuni, unele lucrate cu grijă, altele neglijent.  Cea mai frecventă este forma de pahar scund.

Multe din ele dau impresia că în perioada culturii Hamangia se folosea o anumită ceramică funerară, destinată numai mormintelor, însă este foarte probabil ca unele vase să fi avut o funcţie dublă (funerară şi practică).

În morminte se mai găsesc idoli de lut ars (printre care şi celebrul ”Gânditor”, mai rar idoli din marmură), podoabe corporale (brăţări de marmură sau de scoică, perle de scoică, pandantive din colţi de mistreţ), pietre cu forme geometrice (cercuri, semicercuri, romburi) (BERCIU 1966, p. 82).

Trebuie amintită şi aici practica depunerii alături de mort a unei bogate ofrande de carne de animale, domestice sau vânate (porc, oaie, bour, porc mistreţ), peşte, melci, scoici.  În chip simbolic se punea doar câte un colţ de mistreţ, care aproape nu lipseşte din nici un mormânt, însă se găsesc şi maxilare, fragmentare sau întregi, sau chiar cranii de animale (aşezate de cele mai multe ori în jurul capului) (BERCIU et alii 1961, p. 50).

Se vede că şi spre mijlocul şi finalul neoliticului continua să persiste credinţa de a depune în morminte cele necesare mortului pentru trecerea în viaţa cealaltă (ofrande de carne), la care se adaugă probabil şi obiectele personale sau cadourile comunităţii (arme, unelte şi podoabe: brăţări, perle, pandantive).

Semne de întrebare ridică semnificaţia prezenţei numeroaselor topoare de piatră, depuse atât în mormintele de femei, cât şi în cele de bărbaţi.
În necropola de la Cernavodă sunt înhumaţi decedaţi din toate categoriile de vârstă; pe grupe de vârstă situaţia se prezintă astfel: infans I – 13, infans II – 16, adolescenţi – 16, adulţi – 65, maturi – 354, senili – 14, indeterminabili – 78 (NECRASOV et alii 1990, p. 182).

Se observă că necropola aparţinea întregii comunităţi, deoarece în ea erau înhumaţi exponenţi din toate categoriile de vârstă.
Surprinde procentul mic de copii (5%), comparativ cu situaţia din alte necropole, ceea ce ne face să credem că nu acesta trebuie să fie coeficientul real de mortalitate, situaţia datorându’se altor cauze, cu toată probabilitatea altui ritual de înmormântare practicat pentru copii (NECRASOV et alii 1990, p. 183).

Pe de altă parte, subiecţii de peste 60 de ani sunt foarte rar întâlniţi (3 %), datele arătând o longevitate scăzută la populaţia care a folosit necropola; în schimb, se evidenţiază categoria de vârstă matură care are un mare procent de mortalitate (63%).
În cimitir s’au mai întâlnit şi gropi rituale, cuprinzând cranii şi diferite oase umane, la un loc cu oase de animale (BERCIU 1966, p. 83).

Pentru completarea datelor referitoare la ritualul funerar practicat de purtătorii culturii Hamangia, considerăm necesară precizarea câtorva date despre cea mai mare necropolă neo-eneolitică din sud-estul Europei, anume, necropola de la Durankulak.  Dintre cele 700 de morminte cercetate, 182 au fost atribuite culturii Hamangia. La fel ca în necropola de la Cernavodă, la Durankulak se folosea, pentru înhumări, atât poziţia întinsă, cât şi cea chircită (pe stânga şi pe dreapta).
În grupul mormintelor Hamangia de la Durankulak se evidenţiază opt morminte care sunt mărginite sau acoperite cu plăci de calcar, situaţie nesemnalată până acum în cadrul necropolelor de tip Hamangia de pe teritoriul actual al României.

Cultura Boian.
Descoperirile funerare aparţinând acestei culturi sunt mai numeroase, până în acest moment identificându’se mai multe necropole. Se evidenţiază marea necropolă de la Cernica, lângă Bucureşti, cu 378 morminte, ocupând o suprafaţă de 12.000 mp , din prima fază a culturii. Aşezarea corespunzătoare cimitirului s’a descoperit la circa 200 m de acesta; nici un mormânt nu a fost semnalat în aşezare (COMŞA, CANTACUZINO 2001; CANTACUZINO 1967, p. 379-400).

Scheletele erau întinse pe spate, iar înmormântările se efectuau probabil la răsăritul soarelui (astronomul Ioan Sîngeorzan a constatat că cele mai multe morminte sunt dispuse cu capul între 224° VSV şi 290° VNV şi cu privirea spre punctul de răsărit al soarelui)

Situaţia din necropola de la Cernica este oarecum similară cu cea de la Cernavodă, în sensul că şi la Cernica sunt înhumaţi puţini copii în raport cu celelalte grupe de vârstă (infans I şi infans II, însumate, abia ajung la 7% din totalul înhumărilor).

Frecvenţa maximă de mortalitate este înregistrată la grupa de maturi, decesele după vârsta de 60 de ani fiind rare (5 %) (NECRASOV et alii 1990, p. 185). Este evident că, datorită condiţiilor dure de viaţă (condiţiile de igienă, poate situaţiile conflictuale), speranţa de viaţă pentru purtătorii culturii Boian (ca de fapt pentru întreg neo-eneoliticul) era una destul de scăzută.

Încă din timpul săpăturilor, s’a pus problema dacă mormintele întinse pe spate, prevăzute cu inventar funerar, sunt grupate într’o anumită zonă a necropolei studiate sau sunt răspândite inegal pe întinsul terenului ocupat de necropolă.
Observaţiile făcute în acest sens, încă din timpul activităţii de pe teren, au dus la concluzia că există o răspândire inegală a mormintelor cu schelete întinse pe spate, prevăzute cu inventar funerar (COMŞA 1974, p. 201; KOGĂLNICEANU 2005, p. 275-279).

Având în vedere planul cercetărilor şi descoperirilor arheologice din anii 1960–196519, am repartizat inventarul funerar pe morminte, aşa cum este el descris (COMŞA, CANTACUZINO 2001, p. 13-149).

S’a constatat că mormintele situate în partea de sud, de centru şi de nord a necropolei cuprind cele mai multe şi cele mai importante obiecte, pe când cele situate în părţile de est şi de vest nu au deloc obiecte sau conţin foarte puţine şi neînsemnate (COMŞA, CANTACUZINO 2001, p. 177; NEAGU 2003, p. 114).  Grupurile de morminte sunt despărţite între ele prin locuri goale (CANTACUZINO 1967, p. 383-387).

Însă, analiza arată că prezenţa sau absenţa inventarului funerar din morminte nu este neapărat în legătură cu locul pe care mormintele îl ocupă în necropolă, pentru că există şi morminte marginale, izolate, cu inventar funerar, după cum, în cele trei grupuri de morminte centrale există şi morminte lipsite de inventar (URSULESCU, KOGĂLNICEANU 2006, p. 14), ceea ce înseamnă că posibila grupare a mormintelor observată pe plan poate fi şi rodul întâmplării.

Astfel, în grupul din sudul necropolei, inventarul era alcătuit mai ales din mărgele de scoică, de diferite forme (M 164, 196, 236, 267, 240 ş.a.), mărgele verzui (M 197, 198, 236, 267), toporaş de piatră (M 240), inele de os (M 211, 244, 267), dăltiţă în formă de calapod, lucrată din bazalt negru (M 255), diverse piese de silex (M 240, 253).
În grupul sudic de morminte se remarcă, prin inventarul său, M 267, în care a fost descoperit un schelet întins pe spate de persoană adultă (femeie).  Deasupra cotului stâng a avut o brăţară întreagă, lucrată dintr’o valvă de scoică, probabil de Spondylus gaederopus, iar la unul din degetele mâinii drepte a avut un inel făcut din os.

După prezentarea sumară a inventarului funerar ne oprim acum asupra principalelor categorii de obiecte găsite în necropolă:

1. Ace: s’au descoperit nouă ace lucrate din os; se observă că acestea au fost găsite atât în morminte de femei (M 92?, M 101, M251), de bărbat (M 127, M 191?, M 289, M 354), cât şi de copil (M 13). Datorită poziţiei în care s’au găsit, credem că în cazul mormintelor de femei acele foloseau la prinderea părului (deoarece se aflau în jurul craniului), în timp ce acele descoperite în mormintele de bărbaţi foloseau la prinderea unor piese de îmbrăcăminte (acele se aflau fie lângă humerusul drept – M 354, fie lângă osul iliac – M 127). În cazul acului găsit în mormântul de copil nu se precizează poziţia exactă unde a fost făcută descoperirea.

2. Brăţări, făcute din valve de scoici. Au fost descoperite 22 de astfel de piese în nouă morminte, aparţinând unor femei sau copii (M 70 şi M 88); brăţările erau poziţionate deasupra cotului.

3. Mărgele: au fost descoperite mărgele de mai multe tipuri şi forme, făcute din diferite materiale (os, minereu de cupru ş.a.), depuse mai ales în morminte de femei (M 29, M. 48, M 196, M 197, M 251, M 256, M 267, M340 ş.a.) şi foarte rar în morminte de bărbaţi (M 16, M 28, M 38, M 86, M 194, M 340); un şirag de mărgele a fost descoperit şi într’un mormânt de copil (M 75), fiind descoperite şi în morminte de adolescenţi (M 48, M 77, M 342).

4. Inele de os: au fost descoperite în 11 morminte; inelele erau aşezate atât la mâna dreaptă cât şi la mâna stângă, fără a exista vreun tipar pentru aşezarea inelului. Majoritatea inelelor erau descoperite în mormintele de femei, însă se cunosc şi două cazuri în care astfel de piese au fost descoperite în morminte de bărbaţi (M 90 şi M 284). O situaţie unică o întâlnim la scheletul aflat în M 82, unde s’au găsit două inele.

5. Piese de silex (unelte şi aşchii de silex) au fost descoperite în 22 de morminte. Interesant este că majoritatea pieselor au fost descoperite în morminte aparţinând unor bărbaţi, câteva piese fiind descoperite şi în morminte de femei (M 101, M 117, M 133, M 210, M 227, M 253, M 282, M 348) sau pe lângă schelete ce nu au putut fi determinate antropologic.

6. Unelte de piatră şlefuită (în formă de calapod, plate, cu tipul neprecizat): descoperite în 31 de morminte. Poziţia unor astfel de piese în raport cu scheletul prezintă o variabilitate şi anume că piesele erau aşezate lângă craniu, lângă piept sau bazin, la picioare. Marea majoritate a acestor piese s’a găsit în mormintele de bărbaţi (asociate cu alte piese: lame se silex, aşchii de silex, pandantive), însă câteva unelte de piatră şlefuită au fost descoperite şi în morminte de femei (COMŞA, CANTACUZINO 2001, p. 175), în asociaţie cu diferite podoabe (M 355: toporaş în formă de calapod, asociat cu mărgele mici de scoici şi unele mărgele lucrate din minereu de cupru: M 111: toporaş calapod, asociat cu 16 mărgele de scoică şi câteva mărgele verzui).

7. Sule de os: au fost descoperite cinci astfel de piese, izolate sau în asociere cu alte piese (mărgele de scoică, piese de silex). Se pare că aceste piese erau depuse atât în depuse de bărbaţi (M 41?, M 132), cât şi în morminte de femei (M 196?).

Din analiza inventarului mormintelor din necropola de la Cernica se poate deduce că fiecărui grup de înmormântări îi corespundea probabil în aşezare un anumit grup social.
Prezenţa unor morminte cu inventar funerar şi a altora fără, indiferent că în respectivele morminte au fost înhumaţi copii, femei sau bărbaţi, ne permite să presupunem existenţa unei organizări a spaţiului funerar în cadrul necropolei. Aceste diferenţe între morminte reflectă poziţia importantă sau mai puţin importantă, pe care decedaţii o avuseseră în cadrul grupului/comunităţii.
O altă caracteristică importantă a necropolei de la Cernica este şi distribuţia inventarului în morminte în funcţie de sexul decedatului.
Astfel, analiza de mai sus arată că în mormintele de femei se depuneau mai ales podoabe (mărgele, brăţări şi inele), în timp ce în mormintele de bărbaţi se depuneau mai ales unelte de piatră şi piese de silex; există şi excepţii de la această regulă, chiar dacă ele sunt rare.

Din observaţiile făcute rezultă că membrii comunităţii care au folosit necropola diferenţiau net imaginea feminină, asociată aici cu elemente estetice, în timp ce, poate, imaginii bărbatului i se asociază mai mult o imagine practică, domestică (de creator de arme şi unelte).
Tot ca parte a inventarului funerar semnalăm prezenţa în morminte a unor oase de animale, probabil urme ale ofrandelor de hrană depuse defuncţilor. Este vorba de un os mare de animal, probabil un omoplat, aşezat lângă femurul scheletului din M 169, precum şi de un alt os de dimensiuni mai mari (probabil un omoplat de bovină), aşezat între picioarele scheletului, mai sus de genunchi, din M 225.

Această credinţă a ”vieţii de apoi” se păstrează aşadar timp îndelungat în neolitic; legată de această credinţă (cutumă, obicei) este şi prezenţa unor fragmente de vase de lut, în M 116, M 259 şi M 265, care, probabil, erau umplute cu lichide, ce aveau tot rolul unor ofrande de hrană (COMŞA, CANTACUZINO 2001, p. 165).
În necropola de la Cernica au fost identificate 36 de morminte duble şi nouă morminte triple (NECRASOV et alii 1990, p. 186).
Probabil că acest tip de înmormântări se aplica pentru înhumarea unei familii, fie adult şi copil (M 88), doi adulţi (M 108, M 115, soţ şi soţie?), doi adulţi şi copil (M 166), asta pentru a oferi doar câteva exemple; situaţiile de înmormântări duble sunt relativ frecvent întâlnite în necropolele neo-eneolitice din spaţiul românesc.
Se cuvine să aducem în discuţie două tipuri de înmormântări deosebite din această necropolă, pe cele de femei moarte în timpul naşterii şi pe cele cu scheletele aşezate cu faţa în jos.

Astfel, s’au descoperit patru morminte cu schelete de femei moarte în timpul naşterii (M 158, M 251, M 256, M 303); contrar anumitor opinii, care considerau aceste înmormântări ca fiind de fapt excluderi de la ritualul funerar obişnuit (MARINESCU-BÂLCU 1999, p. 114), fiind tratate cu teamă şi dispuse periferic, izolat faţă de restul mormintelor din necropolă, noi afirmăm contrariul, anume că înmormântările femeilor moarte la naştere nu erau excluse în nici un fel de la practicile funerare.

Cele patru morminte s’au descoperit printre alte morminte din necropolă, nefiind izolate în nici un fel (CANTACUZINO 1965, p. 54) 22: M. 158 se afla în grupul de nord, M 251 în partea central-sudică iar M 256 se afla în grupul din sud. Faptul că respectivele femei erau tratate conform cu statutul lor este dovedit şi de faptul că trei din cele patru morminte au inventare funerare consistente (M 158 nu avea inventar).

Astfel, în M 251 s’au descoperit 19 mărgele de scoică, de diferite forme şi mărimi, cinci mărgele verzui, la mâna dreaptă un inel de os şi un ac de os, descoperit între omoplatul stâng şi claviculă (probabil folosit la prinderea părului), în M 256 s’au găsit în jurul gâtului mărgele de scoici (bilobate şi cilindrice), mărgele verzui, mărgele din dinţi de animal şi de os, iar în M 303, în dreptul gâtului femeii s’au găsit mărgelele unui şirag.
Şiragul era alcătuit din mărgele de diferite forme lucrate din valve de scoică.
Mormintele care au scheletele aşezate cu faţa în jos (M 149, 237A, M318) constituie un alt grup interesant. Nici unul din aceste morminte nu se află izolat, cum ne’am fi aşteptat, ci se aflau alături de alte morminte, din aceeaşi vreme.
În aceste cazuri, se poate vorbi de anumite practici rituale determinate de teama pe care o inspirau unii morţi, poate şamani/vrăjitori şi care, probabil, erau făcuţi răspunzători de anumite fapte rele făcute comunităţii în timpul vieţii (COMŞA, CANTACUZINO 2001, p. 182).

Interesant este faptul că unul din scheletele aşezate cu faţa în jos aparţinea unei femei (M 149), ceea ce probabil înseamnă că efectuarea posibilelor practici supranaturale, specifice şamanilor/vrăjitorilor nu era un apanaj exclusiv bărbătesc (CANTACUZINO 1975, p. 221); totuşi, este posibil ca această situaţie, de femeie culcată pe torace, unică în neo-eneoliticul românesc să aibă şi alte explicaţii, de exemplu fenomene de genul morţii clinice.

Aceeaşi teamă poate fi motivul care ducea şi la legarea rituală a cadavrelor.
Tot în cultura Boian, dar dintr’o fază mai târzie, au fost identificate altedouă cimitire, la Sultana (ŞERBĂNESCU 2002, p. 69-86; ŞERBĂNESCU, SOFICARIU 2004, p. 321-322; 2005, p. 364-365; 2006, p. 343-347; 2007, p. 351-352) (pe baza analogiilor cu necropola de la Cernica, autorii cercetărilor atribuie necropola fazelor Bolintineanu şi Giuleşti din cultura Boian) şi la Popeşti (ŞERBĂNESCU 1999, p. 14-16) (faza Vidra), ambele în judeţul Călăraşi.

În necropola de la Sultana – Valea Orbului au fost descoperite până acum cel puţin 240 de morminte şi cercetarea încă nu s’a încheiat.
Se pot face comparaţii între această necropolă şi celelalte necropole neolitice, cu privire la mortalitatea pe grupe de vârstă.
Dacă până acum se observa o mortalitate infantilă scăzută, în jur de 5–7% (Cernavodă şi Cernica), la Sultana mortalitatea infantilă (0–14 ani) este mult mai ridicată (24,5%) (CRISTESCU, BOTEZATU 1992, p. 7); şi aici decesele la vârsta adolescenţei sunt rare, însă se păstrează un procent foarte mare de mortalitate în rândul maturilor (circa 45%), în timp ce subiecţii care au depăşit vârsta de 60 de ani (numai doi subiecţi) reprezintă numai 1,1% (din nou asemănător cu alte populaţii neolitice).

Inventarul funerar era alcătuit mai ales din podoabe (mărgele de os, de marmură, pandantive, inele, brăţări), apoi puţine unelte şi fragmente ceramice izolate.
În mormintele descoperite pe versantul de V al văii, 50 % aveau inventar funerar, pe când în cele din sectorul de E foarte puţine aveau inventar (ŞERBĂNESCU 2002, p. 72).
Mergând mai departe cu comparaţia, se observă că unele obiecte de podoabă, ca pandantivele în formă de idoli cu cap inelar, brăţările lucrate din cochilie de scoică Pectunculus pilosus, descoperite în sectorul V, nu se regăsesc în mormintele cercetate în sectorul E.

În schimb, în sectorul E apar în morminte brăţări oblice înalte, frecvent întâlnite în necropolele culturii Hamangia, iar depunerea de unelte este mai des întâlnită.
Datorită diferenţelor cantitative, dar şi calitative dintre inventarele din cele două sectoare autorul cercetărilor afirmă că este posibil ca în sectorul de est să fi fost înhumată populaţia de rând, în timp ce în sectorul vestic să fi fost înhumaţi cei care se bucurau de un statut superior în comunitate, sau care erau mai bogaţi (ŞERBĂNESCU 2002, p. 72).

Numai că, punând în balanţă şi contraargumentele, concluzia ar putea fi alta.
În primul rând, observaţiile făcute asupra inventarului funerar descoperit în 2003 ne dau posibilitatea să afirmăm că mormintele cercetate în partea de est a necropolei aparţin unei alte etape cronologice, mai târzii (ŞERBĂNESCU, SOFICARIU 2004, p. 321-322).
Un alt contraargument este că scheletele erau înhumate în mai multe poziţii (chircit stânga, întins, chircit dreapta), în timp ce nici orientarea scheletelor nu este unitară.
Apoi, foarte important este că din studiile antropologice întreprinse pe scheletele de la Sultana se observă un polimorfism pronunţat, reflexie a unui mare amestec de populaţii (NECRASOV et alii 1990, p. 190-191).

Nici studiul inventarului nu susţine pe deplin ipoteza cercetătorului necropolei, deoarece în ambele sectoare există atât morminte cu inventar, cât şi morminte fără inventar (obiecte care se găsesc într’un sector nu apar deloc în celălalt şi invers).
La fel ca la Cernica, diferenţele de statut puteau fi marcate prin depunerea în mormânt a obiectelor personale sau a cadourilor celorlalţi membri ai comunităţii, care recunoşteau în acest fel eventualul statut al decedatului, mai degrabă decât prin înmormântări, în două sectoare diferite, a ”bogaţilor” şi ”săracilor”.

De aceea, mai plauzibilă pare ipoteza înhumării în această necropolă a membrilor a două sau trei comunităţi diferite, din etape cronologice diferite, decât a separării decedaţilor în sectoare diferite ale necropolei, în funcţie de avere şi statut.

Mai puţin prezent în această necropolă este obiceiul de a depune în morminte ofrande de carne; din datele avute la dispoziţie rezultă că astfel de ofrande s’au găsit doar într’un mormânt de femeie (M 161), fiind vorba de un fragment de femur (posibil de bovideu) şi doi dinţi.  Probabil că publicarea integrală a mormintelor va mai clarifica întreaga problematică a necropolei.

În necropola de la Popeşti – Vasilaţi, cercetată de M. Sânpetru şi D. Şerbănescu în anii 1971-1972, au fost descoperite 16 morminte neolitice şi un mormânt din epoca bronzului (ŞERBĂNESCU 1999, p. 14; NEAGU 2003, p. 117).
Se observă foarte clar uniformitatea ritualurilor funerare practicate de creatorii necropolei; în privinţa poziţiei scheletelor neolitice, 93,75 % (15 schelete) din total erau chircite pe partea stângă şi doar un schelet (6,25%) era chircit pe dreapta.

Uniformitatea se constată şi în privinţa orientării scheletelor, 62,5 % (zece schelete) fiind orientate V – E, restul fiind orientate pe o direcţie apropiată (SV-NE). Scheletul chircit pe dreapta nu se abate nici el de la această regulă, fiind, de asemenea, orientat V – E.
Din 16 morminte doar şapte au avut inventar funerar. Inventarul era alcătuit mai ales din podoabe (mărgele de scoică, os, cupru, un inel de os) şi o singură unealtă (o dăltiţă).

Se observă că se păstrează caracteristicile întâlnite şi la alte populaţii neolitice: o mortalitate infantilă ridicată (peste 10 %, mai mare ca la Cernavodă şi Cernica, dar mult mai mică ca la Sultana), mortalitate ridicată la maturi, niciun subiect din acest grup nu a depăşit vârsta de 60 de ani.

Şi aici mortalitatea în rândul femeilor este mai mare decât la bărbaţi, pentru grupele de adulţi şi maturi, explicabilă, probabil, tot prin complicaţiile datorate naşterii.
Existenţa mormintelor cu inventar şi a celor fără se poate explica, probabil, tot prin diferenţele în ceea ce priveşte statutul indivizilor în cadrul comunităţii respective.
Datorită faptului că în această mică necropolă ritualul funerar este asemănător, iar caracteristicile antropologice sunt aproximativ identice putem afirma că cei înhumaţi la Popeşti făceau parte din aceeaşi comunitate.

De asemenea, au mai fost descoperite câteva grupuri de morminte aparţinând culturii Boian, dar dintr’o fază mai târzie:
În grupul de morminte de la Andolina (jud. Călăraşi) (COMŞA 1974, p. 203-206; 1961, p. 359-365; 1995b, p. 258) – au fost descoperite cinci morminte neolitice într’un cimitir din perioada migraţiilor, la câteva sute de metri de aşezarea aparţinând fazei Vidra.
Grupul conţine patru adulţi şi un copil. Numai două morminte de adulţi au avut inventar funerar.

Primul a avut un topor plat din tuf vulcanic, lucrat foarte îngrijit, precum şi 30 de mărgele de scoici şi 28 de mărgele de cupru în dreptul gâtului; după inventar nu ne putem da seama dacă era vorba despre un mormânt de femeie sau de bărbat.
Al doilea mormânt, poate de femeie, avea ca inventar 65 de mărgele, câteva de scoică, marea majoritate fiind verzui (probabil minereu de cupru).
Posibil ca aceste obiecte să fi aparţinut unor personaje respectate/influente din acea comunitate, sau să reprezinte ofrande oferite de ceilalţi membri ai comunităţii în semn de recunoaştere al unui eventual prestigiu deţinut de aceştia.

Cultura Turdaş.
Acestei culturi îi aparţine grupul celor cinci morminte, dintre care două cenotafe, descoperit la Orăştie–Dealul Pemilor, despre care se crede că ar fi făcut parte dintr’o necropolă mai vastă, dar distrusă în timp.
Cercetările, care au debutat în 1991, relevă următoarele (LUCA 2006, p. 13-27): patru morminte erau orientate V – E, cu privirea spre N, iar cele trei schelete erau chircite pe dreapta, cu genunchii îndoiţi.

În morminte a fost găsit ocru roşu, presărat din abundenţă în zona capului, dar şi pe mijloc şi pe picioare (LUCA 1998, p. 38; http://www.cimec.ro/scripts/arh/cronica/detaliu.asp?k=416).

De asemenea, în toate mormintele (inclusiv în cenotafe) existau oase mari de animale (probabil de bovine) şi fragmente ceramice, probabil urme ale banchetelor funerare.
Inventarele funerare nu sunt deosebite: în două morminte cu schelete (M2 şi M3) s’au descoperit vase în zona capului şi a mâinilor, iar în M3 s’au găsit şi două topoare.
În M1 s’au descoperit câteva piese de silex în zona mâinilor şi o bucată dintr’o amuletă.
Două din cele trei morminte aparţineau unor bărbaţi (M1 şi M3), despre M2 nu avem determinările antropologice.

Mormintele 4 şi 5 (cenotafe) aveau ca inventar numai resturile ofrandelor funerare (fragmente ceramice şi oase de animale) şi urmele de ocru (LUCA 1998,p. 36-37).
Spre deosebire de alte culturi neolitice, se pare că purtătorii culturii Turdaş practicau un alt ritual funerar, în sensul că scheletele din această mică necropolă erau chircite pe dreapta şi orientarea scheletelor era V – E; un singur mormânt cenotaf (M4) avea groapa orientată N – S.
În incinta locuinţelor neolitice din acest punct s’au descoperit alte oase umane, în poziţie stratigrafică dificil de explicat.
În stratul de cultură s’au descoperit câteva oase umane sparte sau fragmente ale calotei craniene, care pot fi puse în legătură fie cu canibalismul, fie cu existenţa unui ritual de îngropare paralel; câteva din aceste oase au avut uşoare urme de trecere prin foc (LUCA 1998, p. 38).

Grupul Iclod.

La Iclod (jud. Cluj) (LAZAROVICI 1991) se află în curs de cercetare un mare complex arheologic, alcătuit din două aşezări şi două necropole.

Aşezarea eponimă a grupului cultural Iclod, din neoliticul târziu (eneoliticul timpuriu) este singura aşezare neolitică fortificată, cu două necropole, cercetată în România. Situl, descoperit întâmplător în 1972, are o suprafaţă de aproape 6 ha şi este amplasat pe terasa de pe malul stâng al Someşului Mic (CHIRILĂ, LAZAROVICI 1992, p. 237-238; LAZAROVICI, BULBUC 1983, p. 161).

Zonele arheologice au fost marcate cu litere de la A la C.
În punctul B există atât aşezare, cât şi cimitir, în punctul A a existat numai cimitir, urmat de un strat care indică o locuire temporară, iar în punctul C a fost numai o locuire temporară.
În cimitirul A (de la începutul locuirii, pe malul Someşului) (MAXIM 1999, 88; MAXIM et alii 2003, 146-147) au fost descoperite aproximativ 40 de morminte, în vreme ce în zona B (necropolă mai târzie, situată între şanţul fortificaţiei şi palisadă) descoperirile au ajuns la 70 (MAXIM 1999, p. 88; MAXIM et alii 2006, p. 177-178).
Complexul Iclod–Pământul Vlădicii se află încă în curs de cercetare, însă, în acest moment, despre mormintele descoperite putem afirma că, atât în cimitirul A, cât şi în cimitirul B, se constată ambele poziţii de înmormântare: întins pe spate (predominant) şi chircit (mai rar, în faza Iclod III) (LAZAROVICI 1991, p. 9).

În ceea ce priveşte orientarea scheletelor, s’a constatat existenţa a două mari grupe, una cu morminte orientate pe axa E – V, cu capul spre V, alta cu capul spre N (cu anumite deviaţii); ambele grupe de înmormântări au fost atestate atât în cimitirul A, cât şi în cimitirul B (LAZAROVICI et alii 1994, p. 327; LAZAROVICI et alii 1996, p. 272; LAZAROVICI et alii 1997, p. 654; KALMAR 1990-1991, p.38).

În afară de aceste două direcţii principale de orientare, pe baza desenelor publicate, se observă şi cazuri în care defunctul a fost depus cu capul spre sud (M. 38 ?, M.40, ambele din cimitirul B), mormintele aparţinând unei etape mai recente a grupului cultural (MARINESCUBÂLCU 1999, p. 116; LAZAROVICI, KALMAR 1987, p. 11; 1989, p. 21).

Inventarul funerar constă din vase (câte 4–5 în cimitirul A şi între patru şi zece în mormintele vechi din cimitirul B; adesea vasele nu erau folosite).  În fazele vechi sunt multe obiecte de silex, obsidian, şist, piatră, corn sau os, topoare de piatră, precum şi vase din pastă de proastă calitate. Mai deosebite sunt trei morminte din cimitirul B (M 18 în foto, M39, M 45), care aveau, ca inventar funerar, alături de alte piese, şiraguri de mărgele, aşezate în zona gâtului, dar şi la mâini şi picioare (URSULESCU, KOGĂLNICEANU 2006, p.21).

Scheletul robust din mormântul 18 (avea peste 1,75m), orientat N–S, avea, în jurul gâtului, la mâna stângă şi la brâu, un şirag de mărgele din scoică Spondylus.
Lângă piciorul stâng se găseau patru străpungătoare din corn, câteva aşchii de obsidian, precum şi un femur de cerb sau vită, depus ca ofrandă de carne.
În stânga capului se găsea un maxilar de vită şi alte obiecte: o undiţă de os, un toporaş, un gratar din opal; după câte se pare, era vorba de un schelet de vânător (LAZAROVICI 1991, p. 33).

În momentul în care mormintele din aceeaşi fază au inventare diferite (atât ca număr de vase depuse, cât şi alte categorii de piese), putem afirma că în necropola de la Iclod se poate vorbi despre diferenţieri sociale, bazate pe locul deţinut în ierarhia socială din comunitatea respectivă.
Probabil că terminarea cercetărilor de la Iclod şi publicarea monografică a necropolelor vor mai clarifica din problemele puse.

Şi în aceste necropole întâlnim obiceiul de a se depune ofrande de carne, întâlnindu’se numeroase oase de animale (bovideu, porc) şi fragmente ceramice, atât în morminte de adulţi cât şi în cele de copii (M69/2005) (MAXIM et alii 2006, p. 177-178).
În cele două necropole mortalitatea cea mai ridicată o întâlnim în rândul bărbaţilor (51,22 % în cimitirul A şi 40, 97% în cimitirul B), urmată de cea a femeilor (14,64%, respectiv 26,8%).

Se observă că mortalitatea infantilă din aceste necropole este ceva mai mică decât în alte necropole, de 12, 14% în cimitirul A şi 7,3% în cimitirul B (GEORGESCU, GEORGESCU 1999, p. 358-359).

În cele două cimitire de la Iclod întâlnim o situaţie mai rară în neo-eneolitic, anume că, pentru grupele de vârstă adulţi şi maturi, mortalitatea bărbaţilor este mult mai mare decât cea a femeilor (24,39% bărbaţi – 4,63% femei în cimitirul A şi 26,8% bărbaţi faţă de 9,75 % femei în cimitirul B).
Deşi numărul mormintelor din cele două necropole este destul de mare, în niciuna din ele nu s’a descoperit vreun individ care să depăşească 60 de ani, semn că şi aici speranţa de viaţă era foarte mică; la fel ca în toate necropolele neo-eneolitice, mortalitatea pentru grupa de vârstă de 14-20 de ani (adolescenţi) este foarte mică (7,31% în cimitirul A şi 1,7% în cimitirul B) (GEORGESCU, GEORGESCU 1999, p. 358-359).

Eneoliticul dezvoltat

Cultura Gumelniţa.
Această cultură este remarcabilă prin diversitatea practicilor ei funerare.
Pe teritoriul ţării noastre sunt atestate mai multe necropole: Dridu, Chirnogi–Şuviţa Iorgulescu, Chirnogi–Terasa Rudarilor, Gumelniţa şi Vărăşti.
Cea mai mare necropolă gumelniţeană de pe teritoriul ţării noastre este cea de la Vărăşti – Grădiştea Ulmilor (jud. Călăraşi), publicată într-un studiunmonografic de către Eugen Comşa (COMŞA 1995a, p. 55-189; 1962, p. 205-212).

Limitele acestei necropole nu au putut fi stabilite clar, deoarece, în nord, malul a fost erodat de apele lacului Boian, iar în sud zona era cultivată.
S’au descoperit 126 de morminte, dintre care 118 morminte aparţineau aşezării culturii Gumelniţa (patru erau din faza de tranziţie de la cultura Boian la cultura Gumelniţa şi patru morminte erau mai noi) (COMŞA 1995a, p. 108). Dintre acestea, 80 erau de adulţi, 35 de copii şi trei de adolescenţi.

Din totalul mormintelor gumelniţene, 111 schelete erau în poziţie chircită pe partea stângă (94%) şi cinci pe partea dreaptă (4%), deci, din acest punct de vedere este clar că purtătorii culturii Gumelniţa care au folosit această necropolă foloseau mai ales poziţia chircită pe stânga.

Chiar dacă determinările antropologice nu sunt foarte exacte, din grafic se observă că mortalitatea infantilă are valori ridicate şi în această necropolă; din analiza făcută asupra craniilor din necropola gumelniţeană, antropologii concluzionează că seria respectivă prezintă o structură polimorfică evidentă (COMŞA 1995a, p. 130), ceea ce înseamnă că este posibil ca populaţia care a folosit necropola să fi fost una amestecată.

Autorul cercetărilor de la Vărăşti consideră că în cadrul necropolei se întâlnesc şi morminte colective:

1. Gruparea a două morminte de copii, probabil înrudiţi (M. 104 şi 106, M. 114 şi 115);
2. Gruparea unui mormânt de adult cu unul de copil, probabil mamă şi copil (M. 92 şi 93, M. 103 şi 105);
3. Gruparea a câte două morminte de adulţi, probabil soţ şi soţie (M. 77 şi 78, 101 şi 102);
4. Gruparea a câte trei morminte, probabil membrii unei familii (M. 51, 52 şi 53) (COMŞA 1995a, p. 110).

Inventarul funerar al necropolei de la Vărăşti, spre deosebire de alte necropole neo-eneolitice, este foarte sărăcăcios: obiecte de lut, unelte de silex, ace de aramă, vârfuri de os, mărgele, piese de aur (anexa 3), obiecte repartizate în 28 de morminte.
Mai des întâlnite sunt piesele de silex (în 11 morminte) şi obiectele de lut biconice36, găsite tot în 11 morminte.

Două din cele mai bogate morminte din necropola de la Vărăşti aparţin: unul (M 54), aparţinând unei femei, (inventar: un obiect de lut, trei mărgele şi un fel de cercel din aur, o mărgică de chihlimbar); altul (M 100), aparţinând unui copil, la gâtul scheletului găsindu’se un pandantiv/figură stilizată din aur şi un mic tub din acelaşi material).
Probabil că personajele aparţineau unor familii respectate/influente; prezenţa inventarelor bogate şi de prestigiu la mormintele de copii este interpretată de Jan Lichardus ca un indiciu al transmiterii ereditare a prestigiului social (LICHARDUS, LICHARDUS-ITTEN 1985, p. 505).

Necropola de la Dridu, descoperită de către Ion Nestor şi de Eugenia Zaharia în timpul săpăturilor arheologice din anii 1956, 1957 şi 1959, este alcătuită din nouă morminte, dintre care şase sunt morminte de adulţi (trei bărbaţi şi trei femei), două morminte de maturi (în care erau îngropate un bărbat şi o femeie) şi unul de copil (COMŞA 1980, p. 24; 1995b, p. 261; 1998a, p. 25).
În grupul de morminte de la Dridu mortalitatea infantilă este scăzută, dar datele în acest caz nu pot fi relevante, datorită numărului mic de schelete.

Speranţa de viaţă este redusă, majoritatea deceselor înregistrându’se în grupa adulţilor şi mai puţine în cea a maturilor; raportul de decese între bărbaţi şi femei este egal.
În nici un mormânt nu a fost găsit inventar funerar, poate semn al locului puţin important ocupat în ierarhia socială al respectivei comunităţi.
Despre necropolele de la Chirnogi–Şuviţa Iorgulescu şi Chirnogi–Terasa Rudarilor informaţiile pe care le avem sunt destul de puţine, aşa că ne rezumăm să afirmăm că în prima necropolă existau 62 de morminte ce aparţineau culturii Gumelniţa; predomină mormintele de bărbaţi (50%), dar nu lipsesc nici cele de femei (21%) şi de copii (6,45%).
Cele 62 de schelete au fost descoperite toate în poziţie chircită, orientate predominant spre ESE (BĂLTEANU, CANTEMIR 1991, p. 3; 1992, p. 11-16).

Din graficul de mai sus se observă că în această necropolă mortalitatea infantilă este foarte scăzută (aproximativ 7%), situaţie asemănătoare cu cea de la Cernavodă şi Cernica, dar deosebită de restul necropolelor, unde valoarea acestui indicator este ridicată. În continuare, ponderea deceselor la maturi este destul de ridicată, nici în această necropolă neexistând vreun un subiect de vârstă senilă.

O caracteristică a acestei necropole este mortalitatea mai scăzută a femeilor comparativ cu cea a bărbaţilor; raportul este aproximativ egal pentru grupa de adulţi, însă pentru grupa de maturi raportul bărbaţi – femei este de 4/1.
Determinările antropologice ale scheletelor relevă o mare uniformitate în rândul indicatorilor scheletali, ceea ce poate însemna că populaţia înhumată aici aparţinea aceleaşi comunităţi.

Această necropolă conţine şi patru morminte duble, probabil fiind vorba de familii.
Inventarul funerar conţine brăţări de scoici, perle din foiţă de aramă, rondele de os, piese de silex, vase de mici dimensiuni şi ofrande de carne.

Cea de’a doua necropolă, aflată la aproximativ 2 km de prima, era alcătuită numai din 16 morminte gumelniţene.  Poziţia scheletelor variază, unele sunt în poziţie chircită – accentuat, altele în poziţie chircită – moderat. Inventarul acestor morminte este sărăcăcios (vase, unelte de os, mărgele); pe baza inventarului aceste morminte au putut fi încadrate în faza A2 a culturii Gumelniţa.

Un alt cimitir a fost identificat la Gumelniţa (jud. Călăraşi), vis-à-vis de tell-ul cu acelaşi nume; necropola conţine opt morminte, dintre care unul era de copil (M2) (LAZĂR 2001, p. 174), alte determinări antropologice lipsind. Din cele opt morminte ale necropolei, trei morminte au fost descoperite în 1977 la Ulmeni (ŞERBĂNESCU 1985, p. 25), situaţia acestor schelete fiind identică cu celelalte cinci morminte de lângă tell-ul de la Gumelniţa.

Se observă că scheletele erau aşezate în poziţie chircită, pe stânga (un singur mormânt se
abate de la această poziţie, fiind aşezat cu faţa în jos40 (CANTACUZINO 1975, p. 221), orientarea scheletelor fiind spre E (sau pe direcţii apropiate), între 48° şi 90° (ŞERBĂNESCU 1985, p. 25; LAZĂR 2001, p. 175).
Inventar funerar a fost descoperit în trei morminte: în M1/1961 s’au găsit un toporaş de aramă, o dăltiţă de aramă şi o perlă din os, în M3/1962 – fragmente dintr’o strachină şi câteva oase de animale (probabil ofrandă funerară), iar în M1/1977 s’au găsit un topor ciocan din piatră şlefuită, aflat în dreptul craniului şi o lamă de silex.

Cultura Sălcuţa.
Acestei culturi îi aparţine grupul de morminte de la Gârleşti – Gherceşti.
La Gârleşti (com. Gherceşti, jud. Dolj) a fost descoperit în 1989, în cursul unei săpături de salvare, un cimitir aparţinând fazei a III-a a culturii Sălcuţa. Aşezarea a fost identificată în vecinătate, nici un mormânt nefiind menţionat în zona de locuire.
Această necropolă conţine 15 morminte (NICA 1993, p. 4; 1994, p. 3), descoperite pe o suprafaţă de 740 mp.

Chiar dacă determinările antropologice nu sunt foarte exacte, se observă totuşi că mortalitatea infantilă se menţine la niveluri ridicate (30%). Necropola se pare că este organizată, mormintele fiind înşiruite în linie dreaptă (NICA 1993, p. 9) (fig. 2). Pe această linie, se observă o oarecare grupare a mormintelor, remarcându’se grupul format din M5, M6 şi M11 (toate de adulţi) şi grupul format din patru morminte – M7, M8, M9, M15 (doi adulţi şi doi copii); probabil că şi aici se poate vorbi despre înmormântări ale unei familii.

Din totalitatea mormintelor, inventar funerar s’a găsit doar în două morminte de copii (M9 şi M10, despre care autorul descoperirii consideră că, datorită inventarului, aparţineau unor fetiţe).  În primul dintre ele, în jurul pieptului, în apropierea gâtului, s’au găsit 40 de mărgele cilindrice de aramă, de mărimi diferite, în timp ce în al doilea mormânt s’au descoperit, în porţiunea dintre genunchi şi braţe, mărgele cilindrice şi un mic pandantiv, confecţionate din aramă de culoare verzuie. Datorită diferenţelor dintre morminte, se poate afirma că cei doi copii aparţineau unor familii care se bucurau de un statut deosebit în acea comunitate.

Cultura Gorneşti-Bodrogkeresztúr

Până în prezent, au fost săpate trei necropole aparţinând acestei culturi. Prima este cea de la Cămin – Podul Crasnei (jud. Satu Mare), care conţinea nouă morminte; o aşezare din aceeaşi perioadă a fost descoperită în apropiere (NÉMETI 1988, p. 123-126).

Cele nouă morminte, deranjate integral sau parţial şi care acoperă în parte o aşezare Bodrogkeresztúr mai timpurie, sunt componente, probabil, ale unei necropole mai mari, ce n’a fost încă cercetată (NÉMETI 1988, p. 129). Oricum, din ce se poate observa, dat fiind numărul mic de morminte şi starea precară în care acestea s’au păstrat, scheletele sunt în poziţie chircită şi prezintă unitate în privinţa orientării, toate scheletele fiind orientate V – E (LUCA 1999, p. 37).

Toate cele nouă morminte aveau inventar funerar alcătuit mai ales din vase (de diferite forme şi mărimi, numărul acestora fiind între două şi şase).  Mai deosebite sunt două morminte: M 6, în care s’au găsit şase vase, dar lângă omoplatul mâinii stângi, uşor spre piept se afla un obiect lucrat din foiţă de aur, ornamentat cu linii crestate, iar printre vase au fost găsite oase mari de animale (probabil de porc), dovezi ale banchetului funerar41; M 8, în care s’au descoperit patru vase, patru vârfuri de săgeţi din obsidian şi două fragmente de lame de silex. Ultimul mormânt aparţinea unui adolescent, probabil vânător (LUCA 1999, p. 37; NÉMETI 1988, p. 125).

Necropola de la Ostrovul Corbului (jud. Mehedinţi) ilustrează un amestec de influenţe, în cea mai mare parte Sălcuţa şi Bodrogkeresztúr. În această necropolă au fost descoperite 53 de morminte eneolitice, din care 18 sunt de copii (ROMAN, DODD-OPRIŢESCU 1989, p. 24), ceea ce denotă o mortalitate infantilă ridicată, de 33,96%, ”normală” pentru neo-eneolitic (alte concluzii despre mortalitatea pe grupe de vârstă nu putem face din cauza lipsei determinărilor antropologice mai precise). Din cele 53 de morminte eneolitice, 32 sunt chircite pe stânga, şase sunt chircite pe dreapta, şase sunt întinse pe spate, trei cu faţa în jos, iar la şase morminte nu s’a putut determina poziţia scheletului.

În privinţa orientării scheletelor, 46 de schelete erau orientate E – V (cu mici deviaţii), trei erau orientate invers, V – E (M 37, M 47, M 60), iar la patru schelete nu s’a putut stabili orientarea (LUCA 1999, p. 37).  Nu putem găsi o explicaţie pentru cele trei excepţii de la regula generală a orientării scheletelor; precizăm doar că, în două dintre acestea, scheletele erau chircite pe partea stângă (M 37 şi M 47), iar al treilea aparţinea uni copil întins pe spate.

Putem afirma că majoritatea zdrobitoare a mormintelor din necropola de la Ostrovul Corbului–Botu Cliuciului se prezintă unitar din punct de vedere al ritualului funerar (având aici în vedere poziţia şi orientarea scheletelor) (ROMAN, DODD-OPRIŢESCU 1989, p. 24). Din cele 53 de morminte eneolitice de aici, 18 (33,96%) nu au inventar funerar, în restul întâlnindu’se mai multe sau mai puţine obiecte.  Cea mai mare parte a inventarului (anexa 4) este constituită din vase, de diferite forme şi mărimi (pahare, străchini, vase de tip ”oala de lapte”), de cele mai multe ori făcute pe loc, special pentru practicile funerare.  Numărul de vase diferă de la unu la şapte.

Cel mai bogat mormânt este M 22, care se afla şi la cea mai mare adâncime din întreg cimitirul; mormântul aparţinea unei femei mature, iar ca inventar avea şapte vase (cele mai multe din necropolă), podoabe (în vasul 3 erau 127 de mărgele de scoică de diferite mărimi, pe bazin două şiruri strânse, cu 172 de mărgele, la gât şapte mărgele, alte trei mărgele pe piept, iar sub maxilarul inferior se aflau trei bumbi de aur) şi ofrande de carne.

Cu siguranţă că acest personaj feminin avea un rol important în comunitatea din care provenea, inventarul foarte bogat, comparativ cu celelalte morminte din necropolă, dovedind statutul înalt al respectivei femei.  Diferenţele dintre inventarele mormintelor ne pot induce concluzia existenţei ierarhiilor sociale la comunitatea care a folosit necropola. Pe lângă vase, mai apar şi două piese de silex, o lamă în M 37 (orientat invers: V-E) şi un cuţit într-un mormânt de adolescent (M 47) (ROMAN, DODDOPRIŢESCU 1989, p. 26).

Întâlnim în necropola de la Ostrovul Corbului şi două morminte duble, obicei frecvent în necropolele neo-eneolitice; în M 47 ştim că au fost înhumaţi o femeie şi un adolescent, însă despre M 16/17 nu ştim decât că în M 16 era înhumat un bărbat.

La Urziceni – Vamă (jud. Satu Mare), a fost descoperit în 2003 un cimitir.
Săpătura a fost efectuată cu ocazia lucrărilor de construire a vămii, fiind decopertată o suprafaţă de aproximativ 600 mp. Până în prezent, în două campanii (2003 şi 2005) au fost săpate 40 de morminte, publicate numai parţial, în rapoarte preliminare, cu puţine informaţii privind poziţia de depunere a defunctului, dar cu o atenţie sporită acordată inventarelor mormintelor; astfel, în 2003 au fost descoperite 20 de morminte, culturii Bodrogkeresztúr aparţinându’i 16 morminte (numerotate de la 4 la 19) (VIRAG 2004, p. 41-70), iar în campania 2005 numărul mormintelor a crescut cu încă 20 (VIRAG et alii 2006, p. 383-386).

Analizând datele publicate despre aceste 38 de schelete eneolitice, se observă că, din perspectiva poziţiei scheletelor, decedaţii se înhumau atât în poziţia chircită pe stânga (în 18 cazuri, reprezentând 47,3% din total), cât şi în poziţie chircită pe dreapta (15 cazuri, adică 39,4%); la cinci schelete (13,1%), din cauza stării precare în care se aflau, nu s’a putut determina poziţia.

Din punctul de vedere al orientării scheletelor, situaţia este oarecum confuză, deoarece la primele 16 morminte, descoperite în 2003, se precizează că ele erau orientate E – V (VIRAG 2004, p. 41-70), fără alte precizări, dar la descrierea mormintelor din 2005, autorii descoperirii fac şi precizarea că scheletele erau orientate, fie cu craniul spre E (13 schelete), fie cu craniul spre V (şapte schelete) (VIRAG et alii 2006, p. 383-386).
Am încercat să corelăm orientarea scheletelor cu poziţia lor, să vedem dacă există vreo legătură între ele: din cele 13 schelete orientate cu craniul spre E, opt sunt chircite pe stânga şi cinci pe dreapta, în timp ce, din cele şapte schelete orientate cu craniul spre V, cinci sunt chircite pe dreapta şi două pe stânga.

În lipsa altor date, putem afirma, doar la nivel de ipoteză, că scheletele chircite pe partea stângă erau înhumate predominant cu craniul spre E, în timp ce scheletele chircite pe dreapta erau înhumate predominant cu craniul spre V.
Necropola de la Urziceni–Vamă atestă şi aici obiceiul de a se depune ofrande de carne în unele morminte, aşa cum arată oasele de animale din M 11.

Grupul cultural Decea Mureşului reprezintă un fenomen străin şi singular în eneoliticul dezvoltat al Transilvaniei.
Este vorba de o necropolă plană de înhumaţie, Decea Mureşului (jud. Alba, cercetată încă din 1915 de István Kovács), cu schelete întinse pe spate, cu picioarele uşor chircite şi presărate cu mult ocru roşu.

Iniţial, s’a considerat, de către D. Berciu, că ar aparţine purtătorilor fazei târzii a culturii Bodrogkeresztúr, încercând să extindă denumirea de cultura Decea Mureşului la toate descoperirile de tip Bodrogkeresztúr din România.
Dar, analiza materialelor descoperite în morminte, întreprinsă mai întâi de N. Vlassa şi apoi de Ann Dodd-Opriţescu, arată clare analogii cu piese din necropola de la Mariupol, în stepele nord-pontice.

Aşadar, grupul Decea Mureşului reprezintă o pătrundere timpurie, prin nordul Carpaţilor, a unor comunităţi pastorale nord-pontice, în Transilvania (URSULESCU 1998, p. 138; ROMAN, CRIŞAN 1996, p. 32). Aspectul general al necropolei este acela al cimitirelor cu morminte orientate uniform (DODD-OPRIŢESCU 1978, p. 91; ROMAN 1981, p. 243).
Necropola pare a fi extrem de bine organizată, înmormântările urmând un tipar fix.
Se observă că distanţa dintre morminte este constantă, ceea ce presupune prezenţa unui semn pe mormânt (LUCA 1999, p. 39).
Se observă că morţii sunt îngropaţi pe spate, cu genunchii ridicaţi în sus şi apoi căzuţi pe stânga sau pe dreapta, poziţia iniţială fiind, probabil, cea cu genunchii în sus (DODD-OPRIŢESCU 1978, p. 92; LUCA 1999, p. 39).  În ceea ce priveşte orientarea scheletelor, se observă că majoritatea sunt orientate SV –NE, cu o singură excepţie (M3, orientat NE – SV).

Toate mormintele din această necropolă au inventar funerar (anexa 6), unele mai puţine obiecte, altele mai multe. În opt morminte se afla câte un vas, numai în M 11 au fost descoperite două vase.  În aproape 60 % dintre morminte au fost descoperite obiecte de cupru şi în 30 % cuţite de silex.

În cadrul acestui grup de morminte se disting: M 3, cu peste 300 de mărgele de cupru şi un cuţit de silex; M 13 avea în inventar un vas, 300-320 mărgele de scoică, un ac de aramă; M 12, care avea ca inventar un şirag de mărgele (nu se precizează şi numărul acestora), un ac de cupru, un cuţit de silex şi un sceptru.

Prezenţa sceptrului (EVSEEV 2001, p. 172; DERGAČEV 2007, p. 211) ne poate indica faptul că mormântul aparţinea unui conducător/căpetenii al acestei comunităţi.

Analiza ritualului funerar al acestui grup dovedeşte existenţa unor personaje care se bucurau de prestigiu în faţa celorlalţi membri ai comunităţii; prezenţa sutelor de mărgele din câteva morminte, alături de alte obiecte (vase, cuţite de silex), demonstrează existenţa unor personaje respectate, influente, a unei comunităţi eneolitice complexe, în care ierarhiile sociale se făceau în funcţie de prestigiu (nu neapărat economic).
Două morminte din acest grup sunt duble, ceea ce înseamnă probabil că şi aici se practicau înmormântările familiale (membrii unei familii). Chiar dacă determinările antropologice nu sunt foarte exacte, se vede că în acest cimitir au fost înhumaţi trei copii (17,64 %), ceea ce înseamnă o mortalitate infantilă medie.
În 15 morminte (88%) apare ocrul sub forma unui ”pat” sau presărat doar la picioare, pe corp sau în zona capului.

Cultura Cernavodă I este şi ea reprezentată prin marea necropolă de la Brăiliţa; suprafaţa săpată în zona necropolei totalizează 1150 mp, în cele 21 campanii de săpături (între 1955-1987, cu unele mici întreruperi) fiind descoperite 310 morminte (HARŢUCHE, ANASTASIU 1968, p. 18-23; HARŢUCHE 2002, p. 45).

Mormintele aparţin unor culturi diferite, cele 310 morminte fiind repartizate pe culturi astfel:
1. Cernavodă I – 125 morminte;
2. Folteşti-Usatovo – 135 morminte;
3. Cernavodă II – 27 morminte;
4. Bronz mijlociu şi târziu – 23 morminte (HARŢUCHE, DRAGOMIR 1957, p. 140-144; HARŢUCHE 1959, p. 228-229; 2002, p. 123).

Deşi datează din epoci şi etape de timp diferite, necropola are un caracter unitar, cu o relativă zonare pe culturi. Pentru studiul de faţă ne ocupăm doar de mormintele aparţinând culturii Cernavodă I.
Astfel, situaţia poziţiei scheletelor este extrem de unitară, din cele 116 schelete, o sută sunt în poziţie întinsă pe spate (86,2%), trei schelete sunt chircite pe stânga (2,5 %), cinci pe dreapta (4,3 %) iar la opt nu se poate preciza poziţia (6,9 %).

Din punctul de vedere al orientării scheletelor, spre E sunt orientate 44 de schelete, spre V – 61 de schelete şi doar două spre S şi unul spre N, opt schelete având poziţia nedeterminată.
Analizând scheletele chircite, nu observăm abateri însemnate de la orientarea generală E – V şi V – E (face excepţie M 38, un mormânt de copil, chircit pe stânga, ce are o orientare S – N).
Din cele 116 morminte eneolitice, 32 de morminte aparţin unor copii (27,82%) şi 83 maturilor (72,17%) (NECRASOV, CRISTESCU 1957, p. 75-88); datorită acestor date putem afirma că şi la Brăiliţa mortalitatea infantilă este destul de ridicată, asemănătoare cu cea a întregului neo-eneolitic.

Mormintele eneolitice nu au un inventar spectaculos (anexa 7), întâlnindu’se mai ales mărgele de scoică Spondylus, din Cardium, din piatră, vase, piese de silex şi câteva alte obiecte.
Astfel, inventar funerar întâlnim în majoritatea mormintelor (64 morminte, 55,17%), în timp ce în 52 de morminte (44,82%) inventarul lipseşte.
Existenţa mormintelor cu inventare diferenţiate (fără inventar/cu inventar sărăcăcios/cu inventar consistent) poate indica faptul că poziţia ocupată de respectivii indivizi într-o anumită ierarhie socială era diferită.

Astfel, celor ce se bucurau de un statut mai înalt, indiferent că vorbim despre morminte de copii sau de adulţi, li se atribuiau inventare mai consistente (M 95 şi M 205 de copii, M 134 şi M 183 de adulţi, anexa 7); membrii ”simpli” din comunitate beneficiau de tratamente funerare mai simple.

În necropola de la Brăiliţa exista obiceiul de a se depune ocru în mormintele eneolitice, 44 de morminte (37,93%) având ocru, acesta lipsind însă în majoritate mormintelor (72 de morminte, 62,06%). În nici un mormânt eneolitic nu s’au găsit urme ale banchetelor funerare, fiind posibil ca, în această etapă, să se fi renunţat la acest obicei.
Se cuvine să facem câteva aprecieri despre ultimele două necropole luate în discuţie, Decea Mureşului şi Brăiliţa.
Comparându’le, observăm câteva asemănări între ele.

În primul rând, ambele comunităţi pastorale (una în Transilvania, cealaltă în aria culturii Gumelniţa) marchează începutul trecerii către eneoliticul final (perioada de tranziţie spre epoca bronzului) în spaţiul carpato-danubiano-pontic.

Purtătorii ambelor culturi practicau ritul înhumaţiei, elementele de ritual funerar fiind şi ele de multe ori similare: cele două comunităţi îşi înhumau decedaţii întinşi pe spate (în necropola de la Brăiliţa apar însă şi puţine schelete înhumate în poziţie chircită), scheletele sunt orientate pe axa V-E.

În timp ce la Decea Mureşului scheletele sunt orientate spre NE, la Brăiliţa ele sunt orientate atât spre V (52%) cât şi spre E (44%).
Mortalitatea infantilă (anexa 8) din cele două comunităţi este medie– mică (17,64%) în rândul comunităţii de la Decea, în timp ce la Brăiliţa are valori mai mari, de 27,82%; alte comparaţii de acest gen nu putem face, din cauza lipsei determinărilor antropologice.
Similitudinile continuă şi în ceea ce priveşte inventarul funerar descoperit în mormintele din cele două necropole (anexele 9, 10 şi 11).

Ambele comunităţi aveau obiceiul de a depune ocru în cantităţi mari în morminte, obicei legat de credinţa în viaţa de apoi; în mormintele de la Decea ocru a fost depus în 15 morminte (88%), în timp ce la Brăiliţa a fost găsit numai în 44 de morminte (38%).
Chiar dacă determinările antropologice nu sunt foarte exacte, se pot face câteva comparaţii între depunerile de inventar şi grupele de vârstă: în mormintele de copii din cele două necropole inventarul depus este asemănător,
constând din vase şi podoabe.

La Brăiliţa, pe lângă obiectele menţionate, lângă scheletele de copii s’au mai descoperit şi piese de silex.

Maturilor li se depuneau mai ales arme şi unelte din silex, piatră şi aramă, dar la Brăiliţa s’au descoperit şi vase şi podoabe (mărgele din scoică, şi piatră şi brăţări din scoică).

În partea a doua a acestei analize ne’am propus să prezentăm trei situaţii deosebite, prin caracterul lor de unicat, întâlnite în neo-eneoliticul din spaţiul carpato-dunărean.
Este vorba despre descoperirile funerare de la Alba Iulia – Lumea Nouă, mormintele de incineraţie neolitice şi despre câteva consideraţii pe marginea descoperirilor funerare aparţinând complexului cultural Cucuteni Tripolie.

Descoperirea cu caracter de unicat de la Alba Iulia – Lumea Nouă (jud. Alba) aparţine, cert, pe baza prelucrării materialului arheologic asociat descoperirii funerare, grupului Foeni.
Astfel, în anul 2003 a fost identificată o groapă, la golirea căreia a fost descoperit un mare număr de oase aparţinând unor schelete umane.

S’a constatat distribuţia la întâmplare a resturilor de oase, cu toate că anumite părţi ale corpului puteau fi recunoscute în articulările lor anatomice (PAUL et alii 2005, p. 27-29; GLIGOR 2006, p. 18).
S’au identificat, cu certitudine, 23 de cranii umane. Spre fundul gropii, o parte din oasele de la cel puţin un schelet au fost găsite în conexiune anatomică.

În anul 2005 cercetările au continuat, fiind surprinsă o nouă aglomerare de oase umane; s’a putut observa că oasele se aflau, cu preponderenţă, în interiorul zonei delimitate de dărâmătura pereţilor unei locuinţe de suprafaţă, identificată în săpătură.
S’a constatat că oasele scheletelor nu au fost descoperite în conexiune anatomică; în marea lor majoritate, scheletele sunt incomplete, iar poziţia anatomică nefirească.
De subliniat, totodată, faptul că unele oase umane prezintă urme de ardere, cu precizarea că au fost depistate în imediata apropiere a unor oase nearse ( http://www.cimec.ro/scripts/arh/cronica/detaliu.asp?k=3304 ).

În final, au fost identificate şi prelevate, din întreg perimetrul în care au apărut oase umane, un număr de aproximativ 84-85 de calote craniene umane (GLIGOR 2006, p. 18).
Însumate, cele două înmormântări multiple (fig. 3), aflate la o distanţă de 12-13 m una de alta, conduc la acreditarea ideii că aproximativ 100 de indivizi au fost îngropaţi în acest areal (GLIGOR 2006, p. 20).

Din întreg lotul de material osos străvechi studiat din groapa descoperită în 2003, s’au putut determina sexul, vârsta şi talia doar la două schelete (un individ de sex masculin, cu vârsta mai mică de 14 ani şi o persoană de sex feminin, cu vârsta cuprinsă între 18-19 ani), în timp ce, din groapa descoperită în 2005, s’a determinat sexul masculin în cazul a 13 schelete parţiale şi pentru zece schelete s’a stabilit sexul feminin.

În privinţa vârstei, s’a determinat existenţa resturilor osoase a doi copii (4-5 ani), un număr de trei indivizi cu sexul neprecizat cu vârsta cuprinsă între 17-20 ani, precum şi resturile a doi bărbaţi cu vârsta cuprinsă între 40-50 ani (GLIGOR 2007, p. 212).

Dacă luăm în calcul numărul mare al scheletelor şi faptul că marea lor majoritate nu sunt complete, o moarte pe cale violentă a indivizilor îngropaţi la Lumea Nouă este una din teoriile probabile (existenţa la trei calote a unor fracturi prin înfundare, de forme asemănătoare, situate pe osul parietal stâng). Nici decesul cauzat de o boală nu este exclus (GLIGOR 2006, p. 21).

Poate că finalizarea cercetărilor arheologice, coroborată cu determinările antropologice, va lămuri situaţia întâlnită în acest punct.
Chiar dacă vreme îndelungată s’a afirmat că ritul funerar folosit în neoeneolitic pentru înmormântări a fost exclusiv ritul înhumaţiei, cercetările din ultimele două decenii au demonstrat că anumite populaţii neo-neolitice au folosit şi ritul incineraţiei (chiar dacă acesta este întâlnit în spaţii temporare şi geografice limitate).
Uneori, cele două rituri se întâlnesc împreună în cadrul aceleiaşi necropole, în aceste cazuri fiind vorba de biritualism.

Morminte de incineraţie au fost descoperite la Gura Baciului (M7, cu oase umane puternic calcinate, peste resturile de craniu fiind depuse un ”cap de piatră” de mari dimensiuni) (LAZAROVICI, MAXIM 1995, p. 189-190), la Tărtăria (oase umane arse, din groapa cu tăbliţele de lut, cultura Vinča B) (VLASSA 1976, p. 35), Tăşad (IGNAT 1987, p. 9-17), Zalău (BEJINARIU 1996-1997, p. 9-13) şi la Suplacu de Barcău (neoliticul târziu) (IGNAT 1995, p. 270; 1998, 57; MAXIM 1999, p.61).

În aşezarea de la Suplacu de Barcău–Corău I au fost descoperite trei morminte de incineraţie. Primul dintre ele (M1), descoperit în 1984, era alcătuit dintr’o urnă şi două vase ca ofrandă (o cupă cu picior – fragmentară şi un vas globular cu profilul în formă de ”S”) (IGNAT 1998, p. 57).

O situaţie aproape identică întâlnim şi la Zalău, diferenţa fiind că vasul în care se aflau oasele de la Suplac nu era pictat (BEJINARIU 1996-1997, p. 11).

Al doilea mormânt (M2) a fost descoperit într’o groapă, unde alături de câteva fragmente ceramice se aflau şi puţine oase umane arse. M3 a fost găsit într’o groapă tronconică; pe fundul gropii, care prezenta puternice urme de arsură, s’au descoperit oase umane şi o daltă şlefuită. S’a observat că pe fundul gropii a fost depus un strat de pietriş, tasat, peste care s’a aplicat un strat de pământ, care a fost ars şi pe care se aflau oasele calcinate. Mormintele în gropi arse pot aparţine unui ritual aparte, specific grupului Suplac; asemenea situaţii apar şi mai timpuriu la Gura Baciului (IGNAT 1998, p. 58).

O descoperire interesantă este şi cea din aşezarea neolitică de la Tăşad, unde, într’o groapă, au fost descoperite oase calcinate, aparţinând unui copil de 12-15 ani. În groapa mormântului, alături de oasele calcinate, se aflau două fragmente ceramice, trei nuclee de obsidian, o teslă lucrată din gresie (spartă în trei bucăţi) şi un fragment de teslă, lucrată din tuf vulcanic, de asemenea spartă în trei bucăţi (IGNAT 1995, p. 270); uneltele litice prezentau şi ele urme de ardere.

Dacă prezenţa vaselor din inventarele acestor morminte mai deosebite poate fi pusă în legătură cu obiceiul de a se depune ofrande funerare, mai greu de explicat este prezenţa uneltelor.
Explicarea incineraţiei în mijlocul unei populaţii care folosea înhumaţia se poate face prin:

1. analogii etnologice: incineraţia este văzută ca o pedeapsă divină pentru o persoană care se abate de la regulile comunităţii, şi, în consecinţă, nu a putut fi înhumată. Aceeaşi situaţie întâlnim şi în cazul când decesul nu a fost provocat de o cauză naturală, fiind considerată tot o pedeapsă divină (înec, boală infecţioasă ş.a.);

2. incineraţia este consecinţa unui sacrificiu ritual şi resturile incinerării au fost depuse în pământ, cu ofrande bogate, pentru invocarea fertilităţii;

3. incineraţia poate fi utilizată în cazul personajelor care ocupau poziţii speciale, cum ar fi şamanii (magicieni/vrăjitori) sau preoţii;

4. incineraţia se putea folosi pentru persoanele originare din alte comunităţi unde se practica acest rit (URSULESCU 2002, p. 44-45).
Cel mai probabil, prezenţa incineraţiei în mijlocul unor comunităţi care practică numai înhumaţia se poate explica prin integrarea a cel puţin două persoane originare din comunităţi unde se practică incineraţia în unele care practică înhumaţia ca rit de înmormântare, sau, la fel de probabil, se poate explica prin incinerarea unui copil decedat de către mama lui (şi care era originară dintr’o comunitate care folosea acest rit).

Unul din aceste două cazuri poate explica situaţia de la Gura Baciului, unde, în aşezare, pe lângă nouă înhumări a fost descoperit şi un mormânt de incineraţie; situaţiile teoretice de mai sus credem că se pot aplica în oricare din cazurile izolate de morminte de incineraţie amintite.

Situaţia din aria complexului Cucuteni-Tripolie este una deosebită tocmai prin absenţa necropolelor.  În cele 12 decenii de cercetări nu s’au descoperit decât fragmente izolate de cranii la Frumuşica (NECRASOV 1987, p. 145-156; MANTU, BOTEZATU, KROMER 1994, p. 88), Hăbăşeşti (DUMITRESCU et alii 1954, p. 399-429), Poduri (MANTU, BOTEZATU, KROMER 1994, p. 89), Scânteia (MANTU, BOTEZATU, KROMER 1994, p. 90), alte oase umane şi chiar câteva schelete cu oasele în conexiune anatomică, la Girov (MANTU, BOTEZATU, KROMER 1994, p. 89-90), Mărgineni (MANTU, BOTEZATU, KROMER 1994, 89), Traian–Dealul Fântânilor (H. DUMITRESCU 1954, p. 400-409; 1957, p. 97-116; 1958, p. 407-423), Scânteia (MANTU , BOTEZATU, KROMER 1994, p. 90-97), ş.a.

În textul de faţă ne’am propus numai să semnalăm o nouă abordare a întregii problematici legată de practicile funerare din cadrul complexului Cucuteni-Tripolie (BAILEY 2005, p. 329-339); aceeaşi situaţie este şi în cultura Precucuteni (MARINESCU BÂLCU 1974), care precede direct cultura Cucuteni.

În esenţă, după ce D. W. Bailey aminteşte toate descoperirile funerare cucuteniene şi principalele teorii referitoare la practicile funerare cucuteniene, consideră că este mai verosimilă explicaţia că absenţa dovezilor substanţiale despre tratamentul formal al celor decedaţi în comunităţile cucuteniene se datorează faptului că acea populaţie nu considera necesar să manipuleze corpul uman decedat în ritualuri sociale de înmormântare, în aceleaşi modalităţi în care procedau alte comunităţi contemporane din alte părţi ale Balcanilor.

Aşadar, conchide autorul, nu este surprinzător că, după mai mult de un secol de săpături cucuteniene, materialul cel mai expresiv descoperit sunt vasele ceramice decorate extraordinar şi figurinele riguros desenate.  Probabil, aceste obiecte şi folosirea lor în activităţi comunitare largi şi individuale, înzestra satisfăcător mijloacele pentru exprimarea identităţii (BAILEY 2005, p. 339).

Cultura Iamnaia din spaţiul carpato-nistrean

Considerații cu privire la mormintele cu ocru, de pe teritoriul Dobrogei care atestă apariția proto-geților în spațiul carpatic

Un rol de seamă în transformările de ordin economic, social şi chiar în parte etnic, l’au jucat diferitele comunităţi, care se ocupau în principal cu creşterea vitelor, dar şi cu cultivarea primitivă a plantelor originare din stepele nord pontice. Ele aparţineau unor populaţii de origini deosebite, puse în mişcare din regiuni diferite. pătrunse pe meleagurile noastre, mai cu seamă in Moldova, Dobrogea, Muntenia şi Oltenia, în răstimpuri, începind din perioada corespunzătoore fazei Cucuteni A şi până foarte târziu înspre sfârşitul epocii bronzului.

Acele populaţii aparţineau mai multor culturi și faze de evoluţie, dar aveau un obicei comun al mormintelor sub movile şi presărarea cadavrelor cu ocru roşu.

Populaţia locală numeroasă la început a asimilat pe puţinii noi veniţi, iar apoi o început să sufere schimbări tot mai profunde in domeniul culturii materiale şi al modului de trai. Procesul acesta a fost de durată şi s’a incheiat in cursul perioadei timpurii a epocii bronzului, de când se poate vorbi despre vechii geți.

În cele ce urmează vom prezenta stadiul actual al cercetărilor despre seria mormintelor cu ocru amintite din Dobrogea. cu caracteristicile lor, şi încercarea de a le încadra în contextul istoric al zonelor de la vest şi de la nord-vest de Marea Neagră.
În ținuturile dobrogene, primele morminte cu ocru, despre care dispunem de date, au fost dezvelite şi cercetate lângă Constanţa, la Anadolkioi, în timpul primului război mondial, de către Cari Schuchhardt şi Paul Traeger.

A urmat descoperirea întâmplătoare dintr’o movilă de la Boia-Hamangia, valorificată de Vasile Pârvan. Un alt complex important a fost găsit întâmplător la Casimcea şi valorificat de Dorin Popescu.

Intensificarea cercetărilor arheologice de după anul 1948 a avut drept consecinţă descoperirea, prin săpături sistematice, a noi morminte cu ocru. Mai întâi, la Tariverde, de către Dorin Popescu și colaboratorii şi apoi a altora la Baia Hamangia de D. Berciu şi colaboratorii.

În perioada 1958-1959, Petre Aurelian a studiat un complex funerar la Piatra Frecă­ţei.  Ultima descoperire semnalată de Sebastian Marintz şi Done Șerbă­nescu este întâmplătoare şi s’a făcut la Hârşova.

Din datele de core dispunem rezultă că in ordine cronologică, primul dintre aceste morminte este cel de la Casimcea. Ţinând seama de datele publicate de Dorin Popescu,  la Casimcea, la începutul anului 1938, s’a găsit întâmplător, cu prilejul nivelării pantei unui deal, un mormânt izolat. despre care se afirmă că era plan.

Scheletul era prost păstrat şi avea craniul’ orientat spre vest. Despre poziţia scheletului nu dispunem de datele necesare. Oasele purtau urme de ocru roşu. în funcţie de inventar mormântul a aparţinut unui bărbat. Inventarul mormântului era format dintr’un vârf de sceptru de piatră, reprezentînd un cap de cal, 15 vârfuri de suliţă de silex, 3 lame de silex, 5 topoare de silex alb-cenuşiu, şlefuite parţial și un gratoir (răzuitor).

Cu prilejul înălţării rambleului căii ferate dintre gările Mocani şi Baia Hamangia, în anul 1924, a fost distrusă în mare parte o movilă funerară din cuprinsul căreia s’au recuperat: o stelă funerară de piatră, o o măciucă din rocă dură, o mandibulă omenească, ca şi o serie de fragmente ceramice de tip Hamangia, publicate de Vasile Pârvan.

În anul 1952, resturile movilei amintite au fast cercetate de D. Berciu şi colaboratorii, prin săpături sistematice.

În sfertul de movilă păstrat s’au mai găsit două morminte şi anume, în centru, mormântul principal, iar la 6,20 m spre SE de el se afla cel de’al doilea schelet. Ambele erau întinse pe spate, cu picioarele îndoite din genunchi. Nu se precizează poziţia braţelor. Gropile funerare erau dreptunghiulare. Pe fundul gropi lor era un strat subţire de ocru roşu . Pe oase se păstrau urme intense de ocru roşu.

În groapa mormântului nr. 1 s’a găsit un vas de lut şi o podoabă de marmură, iar mormântul secundar nu avea inventar. Oasele sale erau descompuse aproape În întregime.

Din datele publicate reiese că în movilă au fost mai multe morminte din categoria celor cu ocru, dar nu toate au fost din aceeaşi perioadă. Cele descrise, în funcţie de datele publicate, pot fi atribuite culturii Iamnaia, perioada veche.

Urmează descoperirile întâmplătoare dintre anii 1960-1963 de la Hirşova, unde din malurile unor cariere de lut din marginea de sud a oraşului, au fost adunate vase şi cioburi provenind din morminte distruse, inclusiv oase omeneşti cu urme de ocru roşu.

Din seria scheletelor au putut fi studiate numai două şi acelea păstrate parţial. Singurele observaţii făcute sunt că acele schelete se aflau la circa 0,80 m adâncime şi erau
orientate cu craniul spre VSV. S’au adunat patru vase şi un ciob, mai mare dintr’un al cincilea vas. Majoritatea sunt ornamentate cu şnurul ră­sucit.  Alte amănunte lipsesc. Astfel nu ştim dacă mormintele sunt tumuIare sau provin dintr’o necropolă plană.

Din perioada bronzului timpuriu datează şi complexul funerar de la Piatra Frecăţei, despre care dispunem de date puţine. Se menţionează, fără alte amănunte că acolo au fost descoperite printre altele, trei inele de buclă de bronz, având un capăt în formă de frunză şi altul subţiat şi un inef din foaie ingustă de bronz cu capetele petrecute.

În anul 1951, D. Popescu şi colaboratorii săi au săpat şi la o movilă funerară din apropiere de Tariverde. Movila avea 48 X 41 m în diametru şi 2,50 m înălţime. Săpătura a constat dintr’o suprafaţă pătrată cu latura de 12 m, trasată in mijlocul movilei. În dreptul vârfului movilei s’a găsit groapa mormântului principal, de formă rectangulară, cu colţurile rotunjite, cu dimensiunile de 1,86 m lungime circa 1 m lărgime şi 0,25 m adâncime.

Când străbaţi întinsul ţinut al Dobrogei în goana maşinii, cum se spune, ”cât vezi cu ochii… nu vezi nimic”.
Totuşi, pe alocuri, se întâmplă ca privirea să se agaţe de câte o formă de teren mai bombată, dar de cele mai multe ori aceaste convexităţi au dimensiuni modeste în cadrul peisajului.

Ce frapează la aceste movile anonime e forma lor rotund-regulată, aspect ce te duce cu cu gândul la faptul că ele ar putea fi ridicate de către om și aşa şi este…

Se vede treaba că ochiul tău, familiarizat cu multitudinea formelor perfecte din natură întâlnite în turele anterioare, nu s’a lăsat înşelat.

Regularitatea combinării elementelor ritualului funerar (forma dreptunghiulară sau ovală a gropii, poziţia decubit dorsal, de cele mai dese ori cu multiple variante ale picioarelor îndoite în genunchi, ulterior căzute într’o parte sau alta, precum şi chircită a defunctului, inventarul depus în morminte, vopsirea cu ocru) asigură uniformitatea comunităţilor culturii în discuţie. Spaţiul enunţat, în primul rând zona dintre râurile Nistru şi Prut, este principial pentru această cultură, iar dovada este numărul impresionant de morminte.

Avem de’a face aici cu aşa-numiţii, ”tumuli”.

Tumulul este o movilă de pământ ridicată în scop funerar. Pornind de la aria lor de raspândire arheologii consideră că ridicarea de movile funerare este o expresie specifică zonelor de stepă.
De altfel, ”moda” ridicării tumulilor a ajuns în ţinuturile dobrogene venind dinspre stepele estice.

Această manifestare culturală, prin complexitatea ritualurilor, dar mai ales prin răspândirea într’un teritoriu vast, poate fi văzută ca o ideologie străveche, ca o formă incipientă de, ”religie mondială”.

Tumul bine individualizat în peisaj lângă Cetatea Troesmis. Pe fundal se profilează Vârful Priopcea.

Localizată spaţial în ţinuturile nord-pontice şi dunărene, iar temporal în Epoca bronzului, această civilizaţie preistorică a fost denumită ,,cultura Jamnaja”.
Cultura Jamnaja se subîmparte în trei perioade, timpurie, medie si târzie şi se întinde între anii 3200-2200 î. Hr.

Tumulii din Dobrogea se încadrează în perioada târzie a culturii Iamnaia, între anii 2600-2200 î.Hr., astfel că această cultură, ”de import” se suprapune ca perioadă şi teritoriu peste autohtona ,”cultură Hamangia” (4000-2000 î.Hr.), cultură preistorică ce are ca excepţional exponent, ”Gânditorul de la Hamangia’, ansamblu de doua statuete antropomorfe descoperite pe raza localităţii Baia, jud. Tulcea.

În Dobrogea de Nord au fost identificate peste 200 de movile funerare. Astfel pe raza comunei Baia au fost localizaţi 24 de tumuli, la Ceamurlia de Jos 15, la Jurilovca 46, la Mihail Kogălniceanu 17, la Zebil 6 etc.
Tumuli se pot întâlni şi în Muntenia şi Moldova. În Moldova dintre Prut şi Nistru au fost inventariate peste 2000 de astfel de obiective.

Formaţiuni de tumuli în peisajul agricol al Dobrogei.

Tumulul are o formă circulară cu diametrul cuprins între 20-50 m.
E posibil ca iniţial construcţia de pământ sa fi avut o înălţime considerabilă, în raport cu unghiul de taluzare naturală a pământului.
În timp s’a produs o aplatizare accentuată datorită tasării, acţiunii apei de ploaie, a zăpezilor şi a vântului.
În perioada modernă mulţi dintre tumuli au avut de suferit şi de pe urma lucrărilor agricole. Mai precis, mulţi dintre ei au fost araţi.
Necropole mai comlexe cuprind până la 12 tumuli, aceştia fiind dispuşi în majoritatea cazurilor pe aliniamente est-vest, aşa cum sunt tumulii de la Luncaviţa-,,Drumul Vacilor” şi ,,Movila Mocuţa”, cei de la Sarichioi şi Enisala-,,La Băltiţă”.

Tumul conservat într’o zonă neagricolă din apropierea localităţii Dorobanţu, jud. Tulcea.

Cercetarea arheologică a unui tumul începe prin trasarea în teren a două diametre perpendiculare, orientate pe direcţia versanţilor de cea mai mare pantă.
Sistematizarea săpăturilor în cele patru ,,sferturi” conduc în cele mai multe cazuri la descoperirea unor complexe de spaţii funerare, unele, chiar din acelaşi tumul, realizate succesiv, dealungul zecilor şi sutelor de ani.
S-a stabilit că ridicarea unui tumul începe cu acoperirea cu pământ a 2-3 morminte, cele din centrul arealului. Aici pământul din interior are culoare închisă, cernoziom cu resturi de plante, el provenind prin săparea unui cerc ce face o primă delimitare a movilei funerare.

Tumul în apropierea oraşului Măcin.

Ulterior se adaugă alături şi alte morminte, care ,prin acoperire cu pământ, sporesc dimensiunile tumulului.
De asemeni, s’a descoperit că adesea s’au făcut săpături în masa de pământ a tumulului pentru amplasarea în perimetru a unor noi gropi funerare. Astfel de ”adăugiri” au avut loc chiar în vremea popoarelor migratoare, adică în primul mileniu de după Hristos.

Ansamblu de tumuli numit ,,Movilele Dese”, lângă Cetatea Histria, jud. Constanţa.

Ritualurile funerare diferă de la un tumul la altul, observându-se o evoluţie în timp a obiceiurilor de înhumare.
Dacă la începutul perioadei Jamnaja înhumările se făceau direct în pământ, cu timpul cei decedaţi erau înfăşuraţi în stuf, sau în rogojini de papură. Mai târziu s’a trecut la pardosirea şi acoperirea mormântului cu lespezi, ajungându’se până la incinte mortuare compexe, care copiază ritualic forma circulară a locuinţelor, cu ziduri de piatră şi acoperişuri de bârne.
Ne amintim că în cadrul ”culturii Cucuteni” (mileniul 7 î.Hr.) ritualul funerar impunea incinerarea defunctului chiar în locuinţa în care a trăit.

Tumul singular pe câmpurile agricole de la Baia, jud. Tulcea.

În majoritatea tumulilor studiaţi resturile umane sunt descoperite în poziţie chircită, aşezate pe una din părţi.
Principala caracteristică în stabilirea modului de viaţă a acelor populaţii este faptul că în tumulii dobrogeni se găsesc resturi umane atât de bărbaţi, cât şi de femei şi copii, aspect care conduce la concluzia că tumulii nu sunt doar locuri de înhumare a luptătorilor căzuţi în războaie, ci necropole pentru întreaga comunitate.

De asemeni, lipsa inciziilor de pe oase indică tot un mod de viaţă paşnic, contrar teoriei Marijei Gimbutas care presupunea caracterul războinic al acestora.
Indivizii ale căror resturi de înhumare au fost cercetate s’au dovedit a fi de talie înaltă, robuşti, cu deformaţiile celor ce călăresc timp îndelungat. (Adică erau cam crăcănaţi.)
Lipsa cariilor dentare, dar şi prezenţa tartrului pe dentiţie dovedesc consumul de lactate şi de proteine de origine animală, arătând astfel că subzistenţa era asigurată prin creşterea animalelor (păstorit).
Ca patologie răspândită în comunităţile Iamnaia s’au dovedit a fi bolile reumatice, lucru explicabil prin aceea că indivizii sosiţi în zonele umede ale Dobrogei proveneau dintr’un mediu mai uscat, cel al stepelor pontice.
Degenerările anatomice (anomalii şi defecte de creştere) întâlnite la, ”ocromani” pot fi puse pe seama împerecherilor în cadrul unor populaţii reduse (triburi mici), într’o endogamie accentuată.

Au fost identificate 2 tipuri de tumuli: simplu şi complex. S’au evidenţiat 4 variante de poziţionare a defunctului în groapa funerară. A fost elaborată clasificarea tipologică a inventarul mortuar: recipiente din ceramică, unelte de muncă, arme din piatră, cremene şi metal.

În baza analizei minuţioase a materialelor pentru spaţiul în discuţie au fost evidenţiate şi argumentate trei variante ale acestei culturi: monumentele grupului Suvorovo; varianta Nistreană şi Bugeac ale culturii Iamnaia (Dergaciov 1986, 60-87).

Este drept că în abordarea sa din 2010 autorul menţionează existenţa în cadrul culturii mormintelor cu ocru din zona carpato-nistreană a două variante care s’au dezvoltat consecutiv: cea mai veche este numită convenţional nistreană şi a doua – Bugeac (Dergaciov 2010, 280-281). Pentru spaţiul dintre râurile Siret şi Prut este constatată o influenţa masivă adusă de factorii demografici de origine estică (Dumitroaia 2000, 101).

Invocăm, dintre elaborările de ultima oră, compartimentul redactat de către V. Dergaciov pentru compendiumul Istoria Moldovei (Dergaciov 2010, 279-288).
Abordând problema variantelor regionale şi cronologice, autorul evidenţiază monumentele din zona carpato-nistreană. Pentru mormintele cu ocru distinge două variante succesive.

Prima, cea mai veche, este denumită convenţional varianta nistreană şi se datează conform datelor radiocarbon calibrate în sec. XXIX/XXVII – XXVI/XXV î.Hr.).
Cea de’a doua, numită varianta Bugeac, este datată în sec. XXVI/XXV – XXI/ XX î.Hr.
În calitate de arealul de habitat purtătorii acestei culturi preferau zonele de şes şi de stepă, precum şi dealurile şi colinele nu prea înalte, evitând locurile piemontane şi deluroase împădurite (Dergaciov 2010, 280-281).

Drept rezultat al acestor abordări, astăzi deţinem o imagine mai amplă referitor la arealul de răspândire, încadrarea cronologică şi etapele de dezvoltare, caracteristicile elementelor culturale, precum şi condiţiile socio-culturale, dezvoltarea economică a comunităţilor respective.

Caracteristica generală a culturii.
Cultura Iamnaia cronologic aparţine perioadei timpurii a epocii bronzului. Zona ei de răspândire se extinde pe un teritoriu vast ce cuprinde arealul de la interfluviul Ural–Volga Inferioară la est şi până la Carpaţi şi Dunărea de Mijloc spre vest şi sud-vest (Dergachev 1986, 26).

În cadrul acesteia, monumentele dintre Nistru şi Carpaţi ocupă periferia de sud-est a arealului, inclusiv Dunărea de Jos până la Balcani şi bazinul Tisei. Pentru spaţiul nominalizat monumentele sunt concentrate mai mult în zona de stepă (Dergachev 1986, 29). Datarea vestigiilor monumentelor din regiunile estice şi cele vestice de răspândire în baza datelor radiocarbonice (metoda 14C) a confirmat existenţa simultană
a culturii pe acest teritoriu (Ivanova 2013, 213; Chernykh, Orlovskaia 2004, 93).

Pe întreg spaţiul pruto-nistrean (inclusiv ambele maluri ale râurilor) au fost cercetate şi cartografiate complexe funerare ale acestei culturi (vezi harta).

Dintre teritoriile cu o concentraţie sporită de monumente sunt raioanele: Edineţ, Briceni, Anenii Noi, Orhei, Cahul, Taraclia etc. În anul 1994 numărul mormintelor ajungea aproximativ până la 2000 (Dergachev 1994, 123). În prezent sunt de două ori mai multe complexe funerare cercetate.

În literatura de profil pot fi întâlnite două denumiri ale acestei culturi: cultura Iamnaia şi ”cultura mormintelor cu ocru”. Ambele provin de la două ritualuri funerare ce o caracterizează.

Conceptul de ”iamnaia” se trage de la forma gropii funerare predominante (dreptunghiulară sau ovală [Dergachev 1986, 25] în plan.), iar denumirea ”cultura mormintelor cu ocru” îşi are originile din ritualul de presărare cu ocru a defunctului şi fundului gropii funerare). Nu sunt rare cazurile de depunere a bulgăraşilor de ocru în calitate de inventar funerar.

Specificul culturii poate fi determinat exclusiv din practicile funerare. Diversitatea ritualurilor respectate (săparea gropii, purificarea locului prin arderea rugurilor, poziţionarea şi orientarea defunctului, presărarea cu ocru, inventarul mortuar) scade pe parcursul existenţei acestei culturi, căpătând un caracter mai uniform, ceea ce semnifică dezvoltarea ei. (Iarovoi 1985, 66).

În afară de necropole tumulare, sunt cunoscute o serie de morminte singulare plane (Garmatskoe, Taraclia). Situri de habitat (aşezări, sălaşuri) nu sunt cunoscute (Dergachev 1986, 28-29).  În mare parte, ritualurile funerare erau asemănătoare, dar pot fi întâlnite şi variaţii sau cazuri unice. Cu ocru erau vopsite aproape toate mormintele.

Un caz deosebit depistat în necropola de la Brăviceni este prezenţa a 6 nuanţe de ocru cu o gamă cromatică ce cuprinde culorile de la roşu aprins spre violet (Larina, Manzura, Haheu 2008, 112-113).
Printre rarele artefacte ritualice întâlnite în morminte sunt: lipitura de lut; hidroxidul de calciu; urme de rug, resturi de vegetaţie pe pereţii camerii funerare şi sub craniu (Ivanova 2013, 225); rogojini, bârne, ţesături; doar la 5% de morminte fundul gropii era acoperit cu pietre (Dergachev 1986, 35-36).
Inventarul funerar al culturii Iamnaia este, de regulă, destul de modest. Cel mai des au fost depistate cioburi de recipiente ceramice şi, mai rar, unul sau câteva vase întregi (Strumok 1/16, Trapovka 1/8, Semenovka 2/2 etc.) (Dergachev 1986, 42).

Uneltele şi armele sunt o raritate în complexele funerare. Dintre vestigiile mai speciale enumerăm topoare de silex în formă de pană, cuţite, vârfuri de suliţe (Ocniţa 6/18) (Manzura, Klochko, Sava 1992, 58), străpungătoare de os (Ocniţa 7/8) (Dergachev 1986, 73).

Un tip specific de descoperiri este reprezentat de componente ale carului de lemn cu patru roţi, fiind depistate roţi cu bucşă (Taraclia, Căuşeni: Dergacev 1994, 125).
Din punct de vedere cronologic, pentru zona de stepă discutată sunt cunoscute două variante ale culturii Iamnaia: Nistreană cu 2 orizonturi şi Bugeac (Dergachev 1994, 125-127).

Unul dintre criteriile de diferenţiere a lor este poziţia defunctului.
În varianta Nistreană întâlnim poziţia întins pe spate, braţele de’a lungul corpului şi picioarele ridicate din genunchi.
În mormintele variantei Bugeac modul de poziţionare a defunctului este: chircită (puternic sau mai puţin) pe una din părţi, unde scheletul chircit pe partea stângă a fost observat mai des în monumentele funerare. Important de menţionat este faptul că sunt foarte puţine morminte de copii. Specialiştii presupun că a existat un ritual specific de înmormântare a acestora, ce nu poate fi depistat prin urme arheologice.
Ridicarea tumulului deasupra mormântului/ mormintelor este ritualul respectat cu regularitate de purtătorii acestei culturi. Asemenea amenajări au fost semnalate pe diverse suprafeţe de teren: cumpene de ape, promontorii, podişuri nu prea înalte, lunci. Dimensiunile acestora variază: diametrul de la 30 până la 60 m, iar înălţimea de 1-3 m (tumul simplu).

Tumulul complex este mult mai mare, fiind alcătuit din câteva mantale de pământ suprapuse şi are proporţii apreciabile, de până la 5 m înălţime şi diametrul de 80-100 m (Ivanova 2013, 223).
Principiul de ordonare a defuncţilor în complexele funerare este identic. În centrul tumulului se află un mormânt principal, iar în jurul acestuia sunt mormintele secundare, ce au scheletele orientate cu craniul dipă mişcarea acelor de ceasornic sau invers (Dergachev 1986, 40).

Etapele ritualului funerar sunt: săparea gropii; poziţionarea defunctului; presărarea cu ocru; depunerea inventarul mortuar; acoperirea camerei funerare.
De regulă, groapa are o formă dreptunghiulară cu pereţii drepţi (Dergacev 1994, 124). Se cunosc şi alte forme ale acesteia: dreptunghiulară cu colţurile rotunjite, trapezoidală, neregulată, ovală etc. (Iarovoi 1985, 63-64).

În unele morminte au fost observate urme de ardere a rugului, ce ar semnifica ritualul de purificare a locului (Dergaciov 2010, 286).
Fundul gropii era acoperit cu diferite fibre de origine vegetală, cu un strat de cretă, aşchii de lemn, nisip presărat, incluziuni de ocru etc. (Iarovoi 1985, 31).

În mormintele culturii Iamnaia au fost remarcate 4 poziţii ale defuncţilor:
1) în decubit dorsal; se întâlneşte rar (1,6%)
2) culcat pe spate, picioarele îndoite din genunchi, care, ulterior, au căzut pe una din părţi; este cea mai frecventă (61,2%)
3) chircit pe spate, picioarele îndoite din genunchi, însă întorşi pe o coastă; 30,8%
4) chircit pe una din părţi, include 6,4% (Dergaciov 1986, 36-38)

După tipologia propusă de Iarovoi, sunt 60 de variante de poziţionare a defunctului, care pot fi împărţite în 4 grupe mari (Iarovoi 1985, 38-42).
Sunt atestate mai multe piese ceramice de forme diferite:

– amfore cu corpul globular sau ovoidal şi cu două torţi late perforate orizontal;

– amfore globulare sau ovoidale cu torţi tubulare şi urechiuşe plate semicirculare, cu orificii verticale; cupe în formă de clopot, cu corp globular, gura deschisă şi gât înalt tronconic;

– vase tronconice cu sau fară suport circular, urechiuşe cu orificii verticale;

– ceşti şi cupe simple, semisferice sau tronconice; vase-borcan cu corp ovoidal, buză răsfrântă etc. (Dergacev 1994, 125).

În cazuri deosebite, în mantaua movilei au fost depistate stele de piatră antropomorfe (Cioburciu, Alexandrovca, Căuşeni, Grigoriopol) (Dergacev 1994, 125). Posibil, este simbolul ce semnifică cultul strămoşilor (Dergaciov 2010, 288).

Tumulii se ridicau cu precădere in zonele mai înalte ale Podişului Dobrogean.

Ca principal obiect de inventar în mormintele Iamnaia este ocrul roşu. El apare frecvent sub formă de bulgări, dar şi de praf, fiind plasat atât pe fundul gropii, cât şi pe oasele defunctului.
Ocrul roşu reprezintă sângele celor răniţi, fie om, fie animal, precum şi flacăra focului, omul preistoric identificând culoarea roşie noţiunilor de viaţă şi de moarte.
Frecvenţa acestui material de inventar funerar a dat şi o a doua denumire a culturii Iamnaia, cea de, ”ocromani”, înţelegându’se prin asta oamenii aceia veniţi din est care s’au amestecat cu băștinașii culturilor carpatice și care au format etnia geților carpato-dunăreni.

Alte obiecte de inventar din mormintele tumulare sunt:
-inele de buclă, din bronz, cupru, argint şi chiar aur
-şiraguri de mărgele (perle) realizate din caolin şi vopsite de obicei în verde
-unelte din silex (întâlnite şi în necropolele altor culturi preistorice).

În inventarele complexelor funerare din tumuli se găsesc de fiecare dată şi oase de animale (cal, vită, capră, oaie, câine), aşezate lânga defunct în urma unor procese ritualice.

Ceramica descoperită în tumulii dobrogeni este de calitate inferioară, odată din cauza lipsei argilei superioare (Dobrogea e calcaroasă), dar şi din cauza meşteşugului care lasă mult de dorit.
Dacă ne gândim că cu 5000 de ani înainte de cultura Iamnaia, în cultura Cucuteni, ceramica era de o calitate excepţională, cu forme armonioase realizate cu măiestrie, decorate cu benzi late, vopsite cu fineţe în gri, bleu, roz, ne putem da cu părerea că, ”ocromanii” nu erau prea interesaţi de istorie şi de arheologie în special.

Concluzii.
Evoluţia culturii Iamnaia este complexă şi neomogenă, fiind reprezentată de diferite grupuri/subgrupuri culturale (originile cărora sunt diferite), cu specificul diferitelor etape de dezvoltare.
Complexele funerare tumulare constituie unica sursă ce oferă informaţii despre caracteristicile culturii, deoarece alte tipuri de obiective arheologice (aşezări de lungă durată etc.) ale acesteia nu au fost identificate.

Cu toate că volumul de vestigii descoperite în morminte este oarecum sărăcăcios (comparativ cu alte comunităţi: cultura catacombelor sau cultura ceramicii cu brâie în relief), ritualul de vopsire cu ocru a defuncţilor a fost fixat aproximativ la 80% dintre mormintele culturii Iamnaia.
Rezumând cele expuse, se poate constata că în pofida progreselor evidente în soluţionarea multiplelor probleme ale diverselor aspecte ale culturii Iamnaia, mai rămâne loc de abordări noi, mai ales în ce priveşte precizarea unor aspecte de ordin cronologic şi, ceea ce este cel mai important, precizarea variantelor culturale locale.

Citiți și:  BALCANII, PATRIA INDO-EUROPENILOR

Necropola birituală, asupra căreia ne vom opri în cele ce urmează, se află în apropierea satului Polocin, la 200 m de extremitatea sudică a acestei localităţi.

În intervalul 2005-2007 am organizat în perimetrul acestei necropole trei campanii de săpaturi campanii încheiate cu rezultate notabile.
În ceea ce priveşte inventarul mormintelor trebuie remarcat numărul mare al pieselor precum şi diversitatea acestora.

Cu excepţia mormintelor de incineraţie, acolo unde inventarul este foarte sărac, în mormintele de inhumaţie, numărul artefactelor este uneori foarte mare. Inventarul specific de altfel, mormintelor încadrate în Cultura Sântana de Mureş, constă din vase ceramice de forme şi dimensiuni diferite (oale, castroane, străchini, căni, pahare) marea majoritate lucrate la roată, din pastă fină de culoare cenuşie.

La vasele ceramice se mai adaugă un pahar de sticlă, aproape identic cu cel descoperit în campania din anul 2004, coliere cu mărgele din sticlă şi carneol, fibule cu piciorul întors pe dedesubt şi chiar două fibule, fragmentare, cu semidisc şi încă una cu picior trapezoidal, fibule, care ne permit o încadrare a mormântului către sfârşitul sec. IV d.Hr.
Foarte interesanţi sunt şi pieptenii descoperiţi, piepteni cu mânerul semicircular din care unul se pare că a fost trecut prin foc (M43).
De asemenea s’au mai descoperit şi obiecte din bronz si fier.

Prima campanie organizată a fost în anul 2002 când, ca urmare a prăbuşirilor repetate a malului drept al pârâului Tutova, au ieşit la iveală mai multe vestigii arheologice care ne’au întărit convingerea că în acel perimetru avem de a face cu o necropolă.
Cercetările declanşate ne’au confirmat bănuiala astfel în urma primei campanii am reuşit să descoperim nu mai puţin de 14 morminte, din care 5 de incineraţie (patru cu resturile cinerare aşezate şi acoperite cu mici fragmente ceramice, iar într’un singur caz cenuşa a fost aşezată direct pe sol) şi 9 de inhumaţie (din care 5 nederanjate şi 4 deranjate din vechime).

În ceea ce priveşte orientarea mormintelor de inhumaţie cinci sunt orientate N-S, trei E-V şi unul M10 se rezumă doar la un craniu, condiţie în care nu am putut determina orientarea gropii sepulcrale.
În anul 2003 am organizat a doua campanie de cercetare încheiată de asemenea cu rezultate notabile. Au fost descoperite 21 de morminte din care cinci de incineraţie şi 16 de inhumaţie.
În linii mari se repetă situaţia întâlnită în campania anterioară, atât în ceea ce priveşte caracteristicile mormintelor cât şi inventarul descoperit în acestea.
În această campanie am descoperit şi trei gropi dintre care una de cult şi două menajere.
În ultimele trei campanii ne’am propus să epuizăm, porţiunea de teren cuprinsă între secţiunile cercetate în campaniile anterioare, dar şi extinderea cercetării înspre sudul si vestul necropolei.

Au fost executate 11 secţiuni, toate orientate E-V acestea însumând câteva sute de metri pătraţi cercetaţi însumează aprox. 200 mp. În perimetrul cercetat au fost descoperite 41 de morminte din care 13 de incineraţie şi 28 de inhumaţie.
Mormintele de incineraţie (M36, 37, 47, 48, 49, 51, 57, 58) sunt din categoria celor în care resturile cinerare au fost aşezate şi în unele situaţii acoperite cu mai multe resturi ceramice provenite în general din vase lucrate la roată. De asemenea exista şi câteva situaţii, mai precis cinci la număr în care resturile cinerare au fost depuse în urne (M42, 59, 61, 65, 76).

În ultimele trei morminte de incineraţie enumerate în groapa se aflau două urne.
Într’o singură situaţie (M36) resturile cinerare au fost depuse direct pe sol. Inventarul acestor morminte este extrem de sărac, totul rezumându’se la vasele (M47, 59, 61, 65, 76) şi fragmentele de vase pe care au fost aşezate aceste resturi cinerare, la care se mai adaugă o fusaiolă (M37), un fragment de cute (M48), o cataramă din bronz de forma ovală şi un fragment de cuţit, ambele aşezate în afara urnei M59.

Mormintele de inhumaţie, 28 la număr (M38, 39, 40, 41, 43, 44, 45, 46, 50, 52, 53, 54, 55, 56, 60, 62, 63, 64, 66, 67, 68, 69, 70, 71, 72, 73, 74, 75) se grupează după cum urmează:
Din totalul mormintele de inhumaţie 16 sunt nederanjate, 12 fiind orientate N-S cu capul la N şi picioarele la S, iar 4 orientate E-V.

Din cele patru morminte orientate E-V doua sunt de copii. Unul dintre morminte este cenotaf M44, iar diferenţa până la 28, adică 11 morminte sunt deranjate, în unele din ele nepăstrându’se decât 2-3 oase.

Şi mormintele deranjate sunt în mare parte orientate N-S, neputând însă stabili unde era aşezat capul respectiv picioarele, doar unul singur era orientat E-V, M73 de copil.
La mormântul M56 nu s’a putut determina orientarea gropii sepulcrale pentru că inventarul acestuia a fost recuperat de către un localnic în urma prăbuşirii malului pârâului Tutova deci fără prea multe informaţii care ne’ar putea permite emiterea unor judecăţi referitoare la orientarea, inventarul sau alte elemente.
O altă situaţie interesantă este ilustrată de faptul că în urma acestor campanii am descoperit şi primele morminte suprapuse (M53 suprapune M54). Ambele morminte aparţin unor copii, ambele fiind orientate N-S, în schimb inventarul diferă substanţial.

În timp ce M53 dispune de mai multe piese de inventar, M54 nu dispune decât de un fragment dintr’un vas, aşezat în apropierea genunchiului piciorului drept.
O situaţie interesantă care trebuie remarcată se leagă de mormintele M40-M41 morminte aşezate în aceeaşi groapă, dar la nivele diferite unul de celălalt. Astfel M41 este dispus mai spre S, pe orizontală, cu aprox. 0,50 m faţă de M40.
Să remarcăm faptul că în cadrul campaniei din anul 2007 s’au trasat două secţiuni S16 şi S17, una în lungime de 28 m, iar cealaltă cu 5 m mai scurtă, late ambele de 4 m şi adânci de 3,5 m, secţiuni dispuse pe latura de S a necropolei, în care nu am descoperit niciun vestigiu arheologic, în schimb am descoperit urmele unei bălţi sau lac. Posibil ca necropola să nu fi trecut dincolo de aceasta baltă, dar la fel de posibil este ca aceasta să continue dincolo de marginea sudică a bălţii.

În anii care vor veni este nevoie de extinderea cercetării pentru a se stabili dacă între necropola din punctul Izlaz şi necropola din punctul La Movilă există vreo legătură. Să menţionăm că necropola din punctul La Movilă se află la 400 m S de cea cercetată în aceşti ultimi trei ani, aparţinând aceleiaşi perioade istorice (au fost descoperite în anii anteriori 58 de morminte).

Singura concluzie care poate fi trasă, până în acest moment, este că în necropola din punctul La Movilă există unele diferenţieri, în ceea ce priveşte caracterul antropologic, al celor înmormântaţi, dar şi diferenţe legate de ritualul înmormântării, faţă de situaţia întâlnită în punctul Islaz.

Necropole de inhumaţie din sec. VIII- XI

Iată cum arată ritul şi ritualul funerat din secolele VIII-XI, aşa cum reiese din cercetările arheologice desfăşurate în ultimii 60 ani în sudul României (Oltenia, Muntenia, Dobrogea).

În cadrul acestui grup se observã douã mari categorii, exclusiv de inhumaţie, situate în Dobrogea, cu precãdere de’a lungul Dunării (limesul) şi datate în secolele VIII- XI şi birituale, cu predominarea inhumaţiei, răspândite în Muntenia şi Oltenia.

Din punct de vedere cronologic, cele mai multe necropole de inhumaţie din sec.VIII-IX se aflã în Muntenia, dupã care centrul lor de greutate pentru sec. X-XI şi chiar început de sec.XII, se localizează în Dobrogea. În al doilea rând, cele mai multe date au fost furnizate de necropolele din teritoriul rural, deoarece necropolele cetãţilor de pe linia Dunãrii sunt publicate parţial. Capidava este încã ineditã şi pentru Dinogeţia s’a publicat un singur cimitir.

O altã observaţie, deşi nefericită, ce se cuvine menţionatã, este aceea cã, din acest bogat material osteologic, studii antropologice s’au fãcut pe un lot relativ restrâns.
Din planurile publicate reiesă cã toate sunt necropole plane cu o singurã excepţie, Isaccea, unde o parte din morminte sunt în tumuli. Sunt localizate pe promontorii şi terase înalte dar şi în plin câmp cum este cazul necropolei de la Platoneşti. Excepţie sunt necropolele şi înmormântãrile din cetãţi localizate în jurul bisericii, la Dinogeţia sau în jurul incintei, la Capidava, Nufãru, Dinogeţia

Prin necropolă se înţelege un singur cimitir aparţinând unei comunităţi. Literatura de specialitate consemnează însă şi existenţa mai multor cimitire învecinate, ale cãror morminte se intersecteazã în zonele periferice şi care corespund, sub aspect stratigrafic, dacă ar fi să comparăm, cu existenţa mai multor nivele în cadrul unei aşezãri. Este cazul sitului de la Satu-Nou. Aceste cazuri consemnează, fără tăgadă, continuitatea în timp a comunităţii respective.

În fiecare mormânt se află îngropat câte un singur individ. Foarte rar au fost descoperite morminte duble cum sunt două morminte de la Dinogeţia (un schelet de femeie şi unul de copil) şi Izvoru .

Planul gropilor de mormânt este, în general, rectangular, cu sau fãrã colţuri rotunjite, dar se întâlnesc mai rar şi alte cazuri, cum ar fi planul ovoidal (Obârşia –Olt ) şi trapezoidal (la Isaccea).

Opinia noastră este aceea că mărimea gropilor respectã dimensiunile decedaţilor. Doar aşa se poate explica îngustimea lor, cu o medie de aproximativ 0,4o m ajungând pânã la 0,50-0,60 m. Acest aspect este evident în necropolele în care au fost publicate dimensiunile gropilor. Discuţii ar ridica şi lungimea acestora. La Isaccea, unde situaţia este redatã cu toate detaliile, au fost consideraţi adulţi indivizii din M 1, M 10, M 3, M 22, a cãror lungime este de 1, 20 pânã la 1, 40 m şi cu o adâncime medie de 0,40-0,50 m .Tot acolo observăm o corelaţie între dimensiunile gropilor şi adâncimea lor. În necropola tumularã lungimea gropilor variazã între 1,60-1,80 m cu o adâncime de 0,80-0,90 m .

Adâncimea gropilor de mormânt ne arată o situaţie destul de interesantă şi anume că nu există o regulă. Ne vine greu să credem cã adâncimea iniţialã de la nivelul lor de cãlcare era doar de 0,50 m. Acestui aspect care apare şi la alte necropole de inhumaţie nu i s’a acordat importanţã. S’a presupus o demantelare a zonei respective de unde s’ar fi luat pãmânt pentru alte construcţii, drumuri, diguri, etc. Acest lucru însă nu poate fi dovedit în toate cazurile. Se pare însă că adâncimea micã a mormintelor este o caracteristicã a perioadei. Dealminteri, o adâncime relativ micã a gropilor este observată şi la necropolele medievale, cum ar fi, de pildă, Oraşul de Floci.

Un aspect deosebit vedem în necropola de la Isaccea, unde gropile din necropola tumularã sunt cu mult mai adânci decât cele din necropola planã. În aceasta din urmã se află şi copii şi adolescenţii în timp ce în necropola tumularã doar adulţi . Acest lucru poate pleda pentru o separare pe criterii de vârstã, legatã probabil de trepte de iniţiere, botez, etc. Însă în lipsa unor studii antropologice ale osemintelor de la Isaccea nu ne grãbim cu ipotezele.
Predominarea copiilor în necropola plană poate fi legată şi de factori obiectivi, epidemii, foamete, posibilitatea de a se sãpa mai uşor gropi adânci în tumul decât în solul uscat etc.
Sunt însă şi cazuri aşa cum vedem în necropola de la Izvorul, unde adâncimea medie a gropilor este de -2m, ajungându’se şi până la -2,50 m.

Gropile de mormânt sunt simple, fãrã nici o amenajare interioarã, în majoritate covârşitoare. In cazul mormintelor cu o amenajare interioară, se înregistrează mai multe variante.

Prima ar fi aşezarea unei scânduri peste sau lateral de individul inhumat. Situaţia este întâlnitã la Capidava şi Piatra-Frecăţei şi are analogii în Moldova la Vornicenii Mari şi în necropole din Slovacia .

O altă variantă ar fi utilizarea sicrielor din lemn, practicã întâlnitã sporadic la Obârşia-Olt (în doar patru cazuri), Isaccea şi majoritar la Dinogeţia.

A treia situaţie constă în acoperirea mortului cu o platformã de lemn, prezentã în 17 cazuri la Obârşia –Olt. Situaţia are analogii numeroase în necropolele de inhumaţie din Slovacia .

A patra variantă o constituie mormintele în casetã de piatrã prezente în Dobrogea la Buceag-Ostrov, Niculiţel, M.-Kogãlniceanu .

O ultimă variantă este reprezentată de groapa amenajatã cu scânduri şi piatrã, practicã întâlnitã la Buceag (Ostrov- Constanţa) şi Istria-Capul Viilor.

În privinţa orientării mormintelor din necropolele de inhumaţie se observã cã acestea, cu mici excepţii, sunt orientate vest-est (cu capul la vest) cu unele variaţii. In aceleaşi necropole sunt şi morminte, puţine, care provin, uneori, din altă fazã, orientate nord- sud, cum sunt la Izvorul, Obârşia, Dinogeţia sau est-vest ca în necropola de la Obârşia- Olt (M 22). Orientarea nord- sud se observă şi la mormintele de înhumaţie de la Platoneşti, unde există însă şi morminte orientate vest-est dar puţine .

In privinţa localizării mormintelor în cadrul necropolei se remarcã trei situaţii. In prima situaţie mormintele sunt dispuse în şiruri, aproximativ regulate, cum aratã planul necropolelor de la Dinogeţia , Isaccea.

A doua situaţie o reprezintă mormintele organizate în grupe familiale ca în în necropola de la Obârşia şi Satu-Nou . In fine, în a treia variantă, mormintele sunt dispuse în nuclee mari, ca la Sultana.

Majoritatea mormintelor sunt fãrã inventar. Chiar şi la Isaccea, consideratã o necropolã bogatã pentru perioada şi teritoriul analizat, din 172 morminte doar 47 au inventar şi din acestea 10 sunt de copii.

Se remarcã, de asemenea, diferenţe cantitative între inventarul din fiecare mormânt. In timp ce într-un mormânt pot fi prezente 5 brãţãri în altele se poate găsi doar o mãrgicã.

Insă mormintele de înhumaţie de la Platoneşti (a căror publicare o aşteptăm) au inventar în mai mult de jumătate din cazuri.

In consecinţă prezenţa unor podoabe este aleatorie, putând fi legată de factori afectivi sau de stare socialã şi nu de ritual.

Inventarul mormintelor de inhumaţie poate fi grupat în câteva mari categorii.

1) Accesoriile de veşmânt (catarame, fibule, nasturi, aplice) prezente în numãr mic şi sporadic. Catarame din fier au apãrut la Obârşia, Sultana, Capidava (o singurã piesã), Platoneşti. O fibulã este prezentã la Obârşia -Olt . La Isaccea a fost găsită o garniturã de centurã în M 170 .

2) Podoabele (verigi, inele, pandantive, mãrgele, cercei, brãţãri) deşi variate din punct de vedere tipologic sunt puţine dacă le raportatăm la numãrul mormintelor luate în discuţie. Predominã brãţãrile şi mãrgelele de sticlã aşa cum vedem în necropola de la Platoneşti. O regulã pare fi la Isaccea depunerea a câte trei brãţãri pe un braţ, reflectând probabil o modã a timpului. Că este aşa o dovedeşte scheletul de femeie şi cel de copil din bordeiul nr. 175 de la Dinogeţia- Garvăn, care surprinşi de un incendiu puternic în locuinţă au murit purtând straiele şi podoabele zilnice, dovedindu’ne astfel moda timpului, adică purtarea mai multor brăţări pe braţ.

Câteva inele cu chaton au fost descoperite la Izvorul şi Piatra-Frecãţei. Pandantivele de bronz conice sunt descoperite sporadic (Capidava, Obârşia-Olt). Cercei au fost descoperiţi la Piatra-Frecăţei, Chirnogi, Obârşia-Olt, Izvoru, Sultana, Istria-Capul Viilor.
O practicã pe care ar trebui să o consemnăm ca rituală se observă la Isaccea şi constã din depunerea unui inel simplu de bronz pe ochi, aşa cum se observã în M 41, M 44, M 110, M 127, M 153, M 162, M 166, M 168.

3)Piese de cult (cruciuliţe, medalioane cu reprezentãri religioase, ouã de lut ars, cruciuliţe pectorale şi relicvar, având sau nu reprezentãri religioase cum ar fi Isus Hristos rãstignit) au fost descoperite la Obârşia-Olt , Piatra-Frecãţei şi Isaccea. Un medalion reprezentând pe Maica Domnului cu Pruncul, a fost descoperit la Isaccea şi se pare cã este singurul de acest fel. In aceeaşi necropolă s’au gãsit un numãr de 12 ouã de lut ars aşezate lângã coapsa, de regulã, stângã . Menţionăm că ouã de lut ars s’au mai gãsit şi în aşezãri la Dinogeţia şi Brãila (un ou de cărămidă).

4) Arme. Din această categorie s’au găsit vârfuri de săgeţi dar şi cuţite, care deşi nu intră în categoria armelor, trebuie să fi avut asemenea semnificaţie în context funerar. Sãgeţile sunt prezente în numãr redus în necropolele de la Obârşia –Olt şi Buceag – Ostrov (un exemplar). Cuţitele sunt ceva mai numeroase la Izvorul, Obârşia- Olt (59 piese), Sultana şi Isaccea (doar douã exemplare), Platoneşti .

5) Piese de uz gospodãresc. In aceastã categorie au fost incluse vasul, gãleata, amnarul şi resturile de cãrbune. Borcane specifice acestei perioade au fost găsite în mormintele de la Chirnogi, Izvorul, Obârşia-Olt, Sultana, Niculiţel, M.Kogãlniceanu, Platoneşti (unde sunt depuse lângă glezna stângă sau genunchi). Faptul cã nu apar în toate necropolele şi nici în toate mormintele este o chestiune care ţine iarăşi de ritualul medieval, în general, puţin cunoscut. Resturi ale unor gãleţi de apã sunt atestate doar la Obârşia-Olt şi au analogii în Slovacia la Nichal Nad Zitavou şi Bernolakovo. Depunerea unui amnar în forma literei B a fost semnalatã doar la Isaccea şi Obârşia-Nouă Olt. Depunerea de cãrbuni aprinşi în morminte este indubitabil o practică rituală. Este atestatã la Obârşia-Olt şi are analogii în Moldova la Vornicenii Mari şi în Slovacia la Ipelscki -Sokolek şi Bitarova etc. Aceastã practicã se pare cã este de origine germanicã şi a fost atestatã încã din sec. V în mormintele merovingiene.

6) Piese de cult şi cu valoare de simbol. Ofrandele de carne, ouã şi seminţe sunt sporadice şi iarãşi nu ştim dacã reprezintã sau nu, un ritual specific unor comunitãţi sau doar al unor membri ale acestora. Ofrandele de carne de animal (bovine, ovine) sunt prezente doar la Obârşia şi Izvorul şi au analogii în spaţiul slovac. Ofrandele de carne de pasãre legate, posibil, de credinţa veche a sufletului vãzut ca o pasãre, sunt întâlnite doar la Obârşia, Izvorul şi Sultana şi are numeroase analogii în spaţiul slovac. Cojile de ouã au fost găsite la Izvorul în douã morminte şi la Sultana şi au analogii în spaţiul slovac la Skalika, Nichal Nad Zitavou, Dvory Nad Zitavou, Holiare, Ipel-sky Sokolec .Ofrandele de seminţe de grâu, orz, secarã, linte, mei sunt foarte numeroase la Dinogeţia şi Obârşia-Olt. Un loc aparte şi singular îl deţin seminţele de struguri de la Obârşia-Olt.

6) Depunerea de monede, practică înrudită cu anticul Obol al lui Charon este foarte rar întîlnită, doar la Izvorul şi Isaccea. Presupunem cã datoritã reducerii circulaţiei monetare în epocă, se depuneau în morminte şi bucãţi de metal, cu aceeaşi semnificaţie. Astfel că, la Capidava au apãrut plãcuţe de bronz şi cuie din bronz, fãrã a fi asociate unor sicrie, iar la Obârşia- Olt, în aceleaşi condiţii, o plăcuţă din aur. De notat că moneda din M108 de la Izvorul era antică.

7) Unelte agricole şi meşteşugãreşti. În trei morminte de la Obârşia-Olt au fost descoperite trei seceri (câte una în fiecare mormânt), care trebuie legate de un anume ritual magic şi nu de o practicã a depunerii uneltelor în morminte. Ele au analogii la Martin în Slovacia, într-un mormânt din sec. XI-XII (unde s’au găsit trei exemplare). Seceri au apărut şi la Izvorul dar tot câte un singur exemplar în fiecare mormânt .

8) Obiecte casnice cum ar fi tocul de ace şi fusaiole au fost descoperite la Chirnogi şi Izvorul. Fireşte că nu pot fi legate de un anumit ritual, dată fiind raritatea acestora, dar pot dovedi ocupaţiile persoanei inhumate.

Pe baza acestui inventar arheologic se pot reconstitui elemente de ritual, dar un tablou complet poate fi redat doar de izvoare scrise.

Fragmente de ţesãturã sugerând practica înveşmântãrii decedatului potrivit rangului sãu s’au descoperit doar la Dinogeţia . Cele câteva accesorii de veşmânt şi podoabele sugerează însă opinia conform căreia morţii erau înveşmântaţi.

Din categoriile de inventar arătate mai sus, valoare de ritual au doar: ofrandele animale şi vegetale, obolul lui Charon, cărbunii aprinşi, vasul din lut, secerile, veriga pe ochi, piesele de cult, ouăle de lut. Celelalte categorii pot fi legate de modă, stare socială, ocupaţie.

Un aspect asupra cãruia arheologia a insistat este acela al poziţiei braţelor. Acestea sunt aşezate în mai multe variante, chiar şi în cadrul aceleiaşi necropole, trezind de multe ori supoziţiile cele mai originale. S’au constatat trei modalităţi de dispunere a braţelor.

In foarte multe cazuri braţele erau aşezate drept pe lângã corp aşa cum vedem la Obârşia-Olt (49 cazuri), Isaccea, Histria , Chirnogi, Platoneşti , Istria-Capul Viilor şi au analogii în Transilvania la Peteni, Arad, Drãuşeni şi în Moldova la Vornicenii Mari.

A doua variantă este aceea a braţelor îndoite pe umãr, simplu sau încrucişate. Poziţia braţelor aşezate pe umãr este întâlnitã la Isaccea şi Dinogeţia dar şi la Istria-Capul Viilor şi are analogii la Vornicenii Mari în Moldova, Gornea-Căuniţa de Sus , Ilidia , Pojejena în Banat.

A treia variantă este aceea a braţelor aşezate pe piept, abdomen sau bazin cu mici variaţii şi este prezentă în mai toate necropolele menţionate mai sus.

În necropola de la Obârşia-Olt sunt 24 de cazuri de absenţã a unuia sau ambelor braţe, consecinţã a unor accidente, boli sau rãzboaie.
La Isaccea (M 23, M 50, M 60, M 105, M 157, M 164, M 172) este ciudatã starea proastã de conservare a unor schelete din care s’au pãstrat doar oasele mari ale picioarelor şi craniul. Un aspect asupra căruia antropologii ar trebui să se pronunţe.

Probabil că poziţia braţelor constituie un element de ritual, însă destul de dificil de cercetat. De pildă în zilele noastre, Biserica Ortodoxă Română reglementează, în baza vechilor canoane, poziţia braţelor persoanelor decedate. Poziţia indicată oficial este aceea a braţelor aşezate pe piept ţinând în mâini o iconiţă. Vechile canoane datează încă din secolul IV, când au fost reglementate o serie de norme bisericeşti păstrate de tradiţie şi erau aplicate pe teritoriul bizantin, dar şi în afara acestuia, oriunde existau comunităţi creştine.

Inventarului mormintelor constituie baza de date necesară reconstituirii ritualului.
Ordonată pe categorii lista pieselor de inventar cuprinde:

1) piese de vestimentaţie: catarame, nasturi, garnituri de centurã;
2) podoabe;
3) piese de uz gospodãresc: amnar, vas, gãleatã, cãrbuni etc.;
4) arme: cuţit, sãgeţi;
5) unelte agrare şi meşteşugãreşti: cosoare, seceri, toc de ace, fusaiolã,
jucãrii;
6) piese de cult şi cu valoare simbolicã: obolul lui Caron; ofrande de carne,
ouã, seminţe; ouã de lut ars; cruciuliţe, medalioane cu scene religioase.

Tabel I.

A.NECROPOLE ŞI MORMINTE IZOLATE DE INHUMAŢIE

SITUL DATARE/ NR. MORMINTE/
BUCEAG (Ostrov-jud.Constanţa) Sec. IX- X/ 4/
BASARABI, Jud.Constanţa/ Sec. IX- X/ 10
CAPIDAVA, Jud.Constanţa/ Sec. IX- X/ 4 (în incinta cetăţii)/ 450 (necropolã ineditã)
ISACCEA, Jud.Tulcea/ Sec. XI-XII/ 178
DINOGEŢIA, Jud.Tulcea/ Sec. XI-XII/ 91
MIRCEA-VODĂ-Constanţa Sec.VIII-X/ 3
NICULIŢEL, Jud.Tulcea/ Sec. XI-XII/ 1
PIATRA-FRECÃŢEI, Jud.Tulcea/ Sec. X-XII/ Neprecizat  786 în total (din diferite epoci)

Se observã cã toate, cu o singură excepţie, sunt situate în Dobrogea, cu un total de 737 de morminte.

B. NECROPOLE BIRITUALE ÎN CARE PREDOMINÃ INHUMAŢIA

SITUL DATARE/ NR. MORM.
INHUMAŢIE/ NR. MORM. INCINERAŢIE/
CHIRNOGI. Jud. Călăraşi/ Sec.VIII-IX/ 20/ 1
IZVORU, Jud. Ilfov/ Sec.VIII/ 333/ 100
OBÂRŞIA–Olt/ Sec.VIII-IX/ 95/ 10
SULTANA, Jud. Călăraşi/ Sec.IX-X/ 135/ 46

Sunt situate în Muntenia şi Oltenia cu un numãr de 583 morminte de inhumaţie şi 157 morminte de incineraţie.

Tabel II.

A.NECROPOLE ŞI MORMINTE IZOLATE DE INCINERAŢIE

SITUL/ DATARE NR.MORMINTE/
TICHILEŞTI , Jud. Brãila/ s.VIII- IX/ 96
CHISCANI, J.Brãila/ Sec.IX-X/ 51
ŞARÂNGA, J.Buzãu / Sec.VIII-IX/ 2
DOROBANŢU, J.Călăraşi/ Sec.IX-X/ 1
MIRCEA-VODÃ, Jud.Călăraşi/ Sec.IX-X/ 3
PÃULEASCA, Jud.Tulcea/ Sec.VIII-IX/ 250
CASTELU, Jud.Constanţa/ Sec.IX-X/ 176
SATU-NOU, Jud. Constanţa/ Sec.VIII-IX/ 219
M.-KOGÃLNICEANU, Jud. Tulcea/ Sec.VIII-IX/ 3

B.NECROPOLE BIRITUALE ÎN CARE PREDOMINÃ INCINERAŢIA

SITUL/ DATARE/ NR. MORM. INCINERAŢIE/ NR. MORM.INHUMAŢIE
CANLIA, Jud.Constanţa/ Sec.VIII-IX/ 25/ 3
FRÃTEŞTI, Jud. Giurgiu/Sec.VIII-IX/ 29/ 10
GÂRLIŢA, Jud.Constanţa/ Sec.VIII-IX/ 23/ 3
ISTRIA-Capul Viilor, Jud.Constanţa/ Sec.VIII-IX/ 209/ 65
NALBANT, Jud.Tulcea/ Sec.VIII-IX/ 137/ 4
SIHLEANU, Jud.Brăila/ Sec.VIII-IX/ 75/ 4
PLATONEŞTI, Jud.Ialomiţa/ Sec.VIII-XI/Total 594 M./ 549 / 45

Din tabelele de mai sus reiese cã au fost cercetate până azi un total 1409 morminte de inhumaţie (fără cele câteva sute de morminte de la Piatra-Frecăţei) şi 1583 morminte de incineraţie.

Aceste cifre dovedesc doar stadiul actual al cercetărilor deoarece, o parte din necropole nu au fost cercetate exhaustiv, făcând doar obiectul unor săpături de salvare (Castelu, iar altele au fost distruse de’a lungul timpului de lucrările agricole (Nalbant). In această situaţie se află necropola de la Isaccea dar şi de la Castelu, despre care autorii cercetărilor consemnau:

”Judecând după numărul total de 176 de morminte descoperite, putem trage concluzia că a existat aici o întinsă necropolă plană, fără a se putea da o cifră absolută, valabilă, asupra numărului total de morminte.”

Aceste amănunte nu au fost luate în consideraţie întotdeauna. Ori o cercetare incompletă este o cercetare limitată care va impune o limită şi concluziilor noastre.

Necropolele de incineraţie au fost considerate un fenomen specific teritoriului Dunãrii de Jos şi au fost atribuite diferit, fie slavilor, bulgarilor, geto-românilor sau unei faze de convieţuire slavo-române. Cert este cã aceste necropole nu sunt specifice doar acestei perioade istorice şi nici măcar Dunării de Jos. Sunt întâlnite şi în Bulgaria şi în Slovacia dar şi în Transilvania şi Moldova, la fel de bine cum ritul incineraţiei apare constant în toate epocile şi culturile anterioare din acest areal.

Ceea ce este cu adevărat important şi ar trebui reţinut este faptul că aceasta este ultima perioadă din istoria milenară a acestor locuri când se mai practică incineraţia. Acestea sunt ultimele necropole de incineraţie dintr’o istorie lungă de peste o mie de ani. Incepând cu geţii şi urmaşii lor şi terminând cu ultimii veniţi care s’au aşezat temporar aici, mă refer la slavi, incineraţia a fost practicată în toate culturile.
De aceea acest fenomen trebuie analizat în contextul istoric al vieţii spirituale din epoca respectivã.

Cea mai simplă exemplificare a contextului istoric o reprezintă descoperirea într’o urnă de incineraţie din cimitirul de la Preslav a unei cruci encolpion. Slavii necreştini menţionaţi de Constantin Porfirogenetul la Dunãrea Mijlocie şi populaţia localã de sorginte geto- română sunt singurele populaţii care, în virtutea tradiţiilor strămoşeşti, ar fi putut practica incineraţia. Şi acest lucru este dovedit chiar şi de analizele antropologice.

Concluzii

Cea mai importantă observaţie se leagă de raportul numeric dintre cele doua categorii de necropole precum şi dintre acestea şi aşezări.
Constatăm că s’au descoperit doar 18 necropole şi morminte izolate de incineraţie pe care dacă le raportăm la un număr de peste 80 de aşezări aflate în diverse stadii de cercetare alte câteva zeci evidenţiate prin cercetări de suprafaţă rezultă că ritul incineraţiei era destul de redus.

Dacă adăugăm şi constatarea că numărul necropolelor şi mormintelor izolate de înhumaţie este ceva mai mare, înseamnă că atenţia noastră trebuie să fie îndreptată spre inhumaţie care, din punct de vedere istoric, este într’adevăr un fenomen destul de interesant. Subliniez acest lucru pentru că inhumaţia nu se leagă nici de tradiţiile geto-românilor şi nici de ale slavilor, dar este din punct de vedere religios caracteristică creştinismului.

Şi, nu oricum, ci iradiat de o biserică bine organizată.

O altă observaţie se leagă de dimensiunile acestor necropole. În timp ce unele necropolele de incineraţie au un număr impresionant de morminte, cimitirele de înhumaţie sunt dezechilibrate din acest punct de vedere. Cele din cetăţi sunt foarte mari în timp ce, în teritoriul rural, predomină necropolele mici şi mormintele izolate.
De aici, înţelegem că existau comunităţi rurale care practicau incineraţia şi aveau cimitire obşteşti.

In cazul necropolelor de inhumaţie se observă însă două situaţii. În primul rând existenţa unor cimitire obşteşti atât în mediul rural (Izvoru) dar şi urban ( Dinogeţia). Existenţa în mai multe situri a unui număr mic de morminte de inhumaţie ne sugerează ipoteza unor mici necropole de familie. Aceasta ar fi o explicaţie şi pentru faptul că încă nu s’au descoperit cimitirele a peste 70 de aşezări. Este adevărat că este mai dificil să reperăm necropolele de inhumaţie datorită adâncimii lor dar necropolele mari lasă totuşi urme evidente pe suprafaţa solului chiar şi în aspectul vegetaţiei.

Necropolele mici şi mormintele izolate pot fi însă uşor ”pierdute,” când avem de căutat pe spaţii imense, iar practicarea inhumaţiei în necropole de familie a supravieţuit pe teritoriul României până acum 50 de ani.

Studiile etnografice referitoare la satul românesc au arãtat cã în România la mijlocul secolului XX, se mai aflau aproximativ 200 de sate fãrã cimitire obşteşti. Deşi iniţial se credea cã aceastã practicã era specificã satelor risipite sau de munte, s’a dovedit practicarea ei şi în satele adunate şi în cele de şes şi podiş, unde terenul aşezat se gãseşte din belşug. Practica era rãspânditã pe tot teritoriul României inclusiv în Oltenia şi Muntenia.

În aceste aşezãri se pãstra tradiţia îngropãrii morţilor în gospodãrie, într’un loc special destinat numit pograde sau ”la morminţi”.
Din punct de vedere arheologic localizarea acestor necropole mici este aproape imposibilă deoarece se aflau departe de aşezare, în teritoriul aferent acesteia. Faptul că toate mormintele izolate de inhumaţie au fost descoperite întâmplător şi cercetate în cadrul unor săpături de salvare, întăreşte această opinie.
Majoritatea mormintelor (indiferent de rit) nu au inventar, ceea ce ne sugerează opinia că regula era absenţa acestuia. Atunci când este prezent, se remarcã la ambele rituri aceleaşi categorii de piese. În parte, accesoriile de veşmânt sunt legate de vestimentaţia timpului respectiv şi nu de un anumit ritual aşa cum şi podoabele reflectă moda timpului. Izvoarele bizantine sunt relativ sãrace, în descrierea pieselor de vestimentaţie purtate de popor.

În ambele categorii de necropole au fost găsite resturi ale unor ofrande animale şi vegetale dovedind o populaţie de agricultori şi mici meşteşugari.

În ambele categorii de necropole lipsesc armele, iar cele câteva vârfuri de săgeţi aflate sporadic, ar trebui puse în legătură cu vânătoarea şi mai puţin cu războiul. De aici opinia noastră că aceste necropole au aparţinut unei populaţii paşnice.

În mormintele din ambele categorii de necropole se aflau resturile unui singur individ. Mormintele duble sunt foarte puţine şi apar cu totul întâmplător. Pornind de la acest aspect ipoteza apartenenţei lor unor comunităţi slave trebuie exclusă. La slavi regula o constituiau mormintele duble. Acest aspect este menţionat şi de cronicarii vremii.

Mauricius spune despre femeile slave că erau atât de ataşate de soţii lor încât prefereau să fie sugrumate la moartea acestora decât să trăiască în văduvie:

”Femeile lor sunt de o cuminţenie mai presus de firea omenească, aşa încât multe din ele cred că moartea bărbaţilor e şi moartea lor şi se lasă sugrumate de bunăvoie.”

În afară de categoriile de inventar comune celor două mari categorii de necropole se observă şi elemente comune de ritual. In aproape toate necropolele de incineraţie găsim aceleaşi variante de depunere a cenuşei şi în aproape toate necropolele de inhumaţie observăm asemănări în privinţa planurilor, grupării mormintelor, poziţiei braţelor etc. Aceste similarităţi şi analogii dovedesc că aceste necropole aparţin unor comunităţi care ajunseseră la un anumit nivel de omogenizare culturală şi aveau un sistem comun de valori.

Din această perspectivă necropolele completează imaginea oferită de aşezări cu deosebite detalii de ordin etnic, spiritual, cultural. Fireşte că fiecare necropolă are şi elemente specifice. De pildă necropola de inhumaţie de la Isaccea înregistrează diferenţe în privinţa inventarului între necropola plană şi necropola tumulară.

Care sunt acestea? În primul rând chiar prezenţa inventarului. Dacă vom calcula procentual inventarul, constatăm că în necropola plană deşi au fost cercetate mai multe morminte doar în 23% dintre morminte aveau inventar. În necropola tumulară deşi numărul mormintelor cercetate a fost mai mic, 33% dintre cazuri aveau inventar. Piese creştine şi monede bizantine au apărut doar în necropola plană, în timp ce în necropola tumulară apar ouă de lut ars, cuţite şi amnare piese care nu se regăsesc dincolo. Tot în necropola tumulară s’au observat verigile depuse pe ochi trădând, anumite credinţe.

Podoabele apar însă în ambele necropole dovedind, că sunt legate oarecum de modă. Insă aceste aprecieri, deşi juste, nu pot fi generalizate din simplul motiv că cimitirul nu este săpat în întregime. Prin urmare avem nişte rezultate parţiale. Ne întrebăm dacă nu cumva la Isaccea sunt două necropole. Chiar şi autorul cercetărilor a considerat că diferenţele înregistrate de poziţia braţelor şi de orientarea unor morminte se datorează prezenţei unor persoane de altă credinţă decât cea creştină.

Este posibil însă ca la Isaccea să fi fost două necropole aparţinând unor comunităţi diferite. Dacă necropola plană poate fi atribuită, fără rezerve, comunităţii autohtone, creştine, necropola tumulară cu analogii în Muntenia ridică unele semne de întrebare. Poate aceasta să dovedească prezenţa unei comunităţi nord- dunărene la adăpostul unei cetăţi de pe malul drept al Dunării? Este o ipoteză.

Pe de altă parte, necropolele întregesc vizibil harta locuirii medieval- timpurii. Acestea au aparţinut unor aşezări, aflate sau nu în apropierea lor, care deşi nu au fost descoperite, cu siguranţă au existat. În favoarea acestui aspect pledează numărul mare de morminte precum şi inventarul lor cu analogii în inventarul aşezărilor studiate.
În teritoriul analizat au fost descoperite şi o serie de morminte pecenege care nu au o semnificaţie culturală, ci mai degrabă social-politică, trădând anumite evenimente.

O altă practică străveche getică în ritualul funerar pe care o regăsim și în vest, s’a ivit de timpuriu în fata morții celuilalt, a prietenului, a celui deopotriva cu tine, a celui de un grai și de un sânge cu tine, adică în fața morții proprii inevitabile. Cu riturile funerare a început propriu-zis cultura umană, ca și conștiința de comunitate proprie, de gintă, de etnie mai târziu.

Mircea Eliade a arătat ca în toate societățile tradiționale moartea nu este considerată sfârșitul absolut al existenței umane, ”ci doar un ritual de trecere către un nou mod de a fi, se putea spune ca moartea constituie cea din urmă experiență  inițiatică, datorită careia omul dobândea o noua existentă, pur spirituală”.

Riturile funerare la geții din vechime transmit o serie de ritualuri sau forme culturale arhaice dintre cele mai vechi și mai interesante din Europa, poate și din lume, care dovedesc vechimea si continuitatea unei populații ce le practica. O parte din ele se practică într’o formă mai evoluată și în Occident. Să amintim doar de practica funerară a folosirii banilor la înmormântare, cu banul legat de de­getul defunctului, cu cei puși în cosciug, în morminte sau aruncați la opriri, la răspântii și în ape curgătoare este considerată a fi moștenită de poporul român din lumea greco-romană și că ar aminti de obolul lui Charon pentru imaginara trecere cu barca a sufletelor morților peste apa fluviului Acheron din infern.

La Ocnița – Cosota (Buridava da­cica) s’au descoperit monede în trei morminte, ceea ce dovedește că și geții practicau depunerea monedei în mormânt înainte de ocupația celor câteva sute de legionari de la Roma,  și care ar părea la prima vedere un rezultat al romanizării localnicilor din Carpati. Dar cum a arătat D. Protase, practica obolului lui Charon n’a aparținut geților, dar se dovedește existența în ritualul funerar folosirea pietricelelor care este cu mult mai veche, din vremea când încă nu se bătea monedă, ceea ce orice s’ar spune este cu mult anterioară folosirii monedelor, care au înlocuit în timp pietricelele și i s’a dat un sens și un scop poate ușor diferit în Occident. Noi însă, am păstrat tradiția neîntrerupt până azi.

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/04/ec11d-0gg.jpg?w=730&h=299

Această practică este păstrată constant până astăzi, cu precădere în Oltenia, ceea ce dovedește a fi o zona etnografică puternic autohtonă getică. Folosirea pietricelelor, albe, negre sau intermediare, așezate sub căpătâiul defunctului, aruncate peste cosciug sau așezate în, oale spe­ciale în mormânt, este legată de viața defunctului trăită de el cu ”zile albe”, zile ”intermediare” sau ”zile negre”. Ele constituie pentru defunct, din partea celor rămași în viață un fel de ”certificat” de înmormântare, un mesaj, am zice, de calificare a vieții lui trăite pe pământ pentru ”Marea Trecere” în nemurire…

Se obișnuiește și astăzi pe teritoriul Olteniei, să se așeze sub căpătaiul celui decedat de curând, până este scos din casă și dus apoi să fie înmormântat, un număr de pietricele de mărimea alunelor, de regula 9 (de trei ori câte trei), număr cu semnificație sacrală și în creștinism și în religii și mitologii păgâne.

Așa cum arată Prof. Ion Ionescu, în com. Galicea Mare, jud. Dolj sub căpătâiul decedatului se pun 9 pietricele, de obicei 6 albe și 3 cenușii, ca și în com. Întorsura din același județ. În com. Golesti, satul Popești, jud. Vâlcea, se practică același obicei. În com. Păușești-Otasău și în comunele învecinate din același județ se așază sub căpătâiul decedatului tot un numar de 9 pietricele, fără să se urmărească o culoare anumită a lor, însă sunt însoțite cu o bucațică de marmura albă și cu săpunul folosit la scăldat. Tot acest material este pus într’o perniță și depus apoi sub căpătâiul decedatului.

În alte comune și sate din jud. Mehedinți: Barda, Baraiac, Bratilov, Cracul Muntelui, Giurgeni, Izverna, Mărășești, Obărșia-Cloșani, Po­noare, Săliștea Izvernei, Stănești, Șipot, Titirlești, Valea Ursului, sub căpătâiul decedatului se așază două pernițe suprapuse. În prima per­niță se pune iarba verde, simbol al nemuririi. În pernița a doua de deasupra se pun 9 muguri de copaci (3 de plop, 3 de salcie si 3 de fag), 9 pietricele, un pieptene, o oglindă și puțină lână, amintind, desigur, de viața pastorală. Mugurii arborilor neroditori: plop, salcie, fag, au semnificația actului ritual, ca mortul să nu mai facă ”roade”, adică să nu mai atragă dupa sine și alți membri din cadrul comu­nității sale.

Citiți și:  ROMÂNI, FIȚI MÂNDRI CĂ SUNTEȚI NUMIȚI ”DACOPAȚI” DE DETRACTORI ȘI DEFĂIMĂTORI ANTIROMÂNI

Se poate constata că această practică funerară este prezentă pe întreaga zonă a Olteniei,  că peste sicriul decedatului depus în mormânt, adeseori, casnicii decedatului aruncă mai întâi un număr de pietricele și apoi câte o mână de pământ, fiind un model arhaic fără niciun dubiu, ca și aruncarea banilor de metal din alte culturi europene. Pietricelele sunt astfel alese încât să fie majoritatea albe. Această practică în ținutul Zărand, com. Blajeni (1943-1946), în Craiova, la cimitirele Sineasca și Ungureni (1956-1973), și, foarte des acum, în București la diferite cimitire, de obicei din partea celor veniți din Oltenia. Din județele Argeș și Olt sunt informații că peste sicriul din mormânt se aruncă pietricele și câte o mana de pământ și bani de metal, practică și din com. Babana, jud. Argeș. Această practică, în special de aruncare a unei mâini de pământ peste sicriul din mormânt din partea participanților la înmormântare, cu formula sacră:

Să’i fie țărâna ușoara!, este generală pe tot cuprinsul țării, care trimite la cunoscuta invocație sacrală: Sit  tibi terra levis!, de la Napoca, sec. IV.

Practica pietricelelor în ritualul funerar descrisă nu este reținută la cercetatorii noștri etnografi mai vechi și nici la cei mai noi. Nu este reținută nici în ”Răspunsurile la chestionarele lui Nicolae Densușianu”, dar cu siguranță această formă arhaică este la baza mai noului ”obol a lui Charon” răspândit în lumea largă.

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/04/615a1-0ggg.jpg?w=729&h=301

În completarea informațiilor etnografice vin și informațiile ob­ținute în ultimul timp din săpăturile arheologice efectuate în Oltenia. În cimitirul neolitic de la Ostrovul Corbului s’au descoperit pie­tricele amestecate cu nisip așezate în vase speciale în morminte. În M 14 s’a gasit ”o ceașcă cu doua torți, neagră, cu amestec de nisip și pietricele, uneori mari, din lut compact”, iar in M 15 s’a găsit o ”strachina cenușie cu nuanțe castanii, mult nisip în pastă și pietricele mărunte”.

Prof. Dumitru Berciu arată că la Ocnița Cosota, jud. Vâlcea, din necropola cercetată, vechea Buridava getică, datând cert de la înce­putul sec. al II-lea î.Hr., s’au recuperat din conținutul unei gropi, pe lângă alte materiale, și ”trei pietricele de râu arse”.

În mormintele cercetate s’au descoperit numeroase fragmente ceramice de factură La Tene (lucrate cu mâna sau cu roata), toate arse secundar, caracteris­tice culturilor Coțofeni, Glina și Verbicioara.

Se precizează că:

”În cursul incinerării probabil erau aruncate pe rug pietricele, bucăți de mal și pământ, cu o anumită, semnificație și ridicate pentru a fi depuse și în mormânt. Va fi fost o practica rituală legată de anumite credințe care răzbat până în zilele noastre, rudele defunctului arunca o mână de pământ peste cosciug.”

Constatarea este foarte importantă pentru problema urmarită de noi, în explicarea practicării până astăzi în Oltenia a așezării unui număr de pietricele sub căpătâiul defunctului sau aruncarea lor peste cosciug și în mormânt, dar și a similitudinii cu practica ce mai târziu devine ”plata pentru Charon” la greci.

O nouă descoperire arheologică din 1969 de la Facai-Craiova, efectuată de Octavian V. Toropu și Onoriu N, Stoica, vine să ne convingă de existenta neîntreruptă a practicii funerare a pietricelelor în Oltenia, dovadă a viețuirii permanente a populației autohtone care o păstrează de la geți până astăzi. La punctul ”Cimitir” de la Facai s’au găsit două oale de pământ, datate din secolele XIV-XV, tip borcan (fără mănușă), la o adâncime de 0,50 m, înalte de 0,16 m, la o distanță una de alta de 1,90 m, îngropate cu grijă, fără ca vasele respective să mai fi fost folosite înainte. Oalele erau acoperite cu câte o piatră de mărime mijlocie. Piatra de pe gura unei oale era albă, iar cea de pe gura celeilalte era neagră. Până la o adâncime de circa 0,11 m, începând de la gură, oalele conțineau pământ. Sub pământ se aflau 24 de pietricele de râu.

În prima oala, acoperită cu piatră albă, se aflau 16 pietricele albe, 7 gălbui, maroniu și una neagră. Compoziția pietricelelor: 18 de silex, 2 din șisturi cristaline bogate în cuarț, 4 din roci vulcanice, iar piatra de pe gură era din silex. În prima oală, sub cele 24 de pietricele se aflau depuse 8 oscioare provenite de la două membre posterioare ale unei broaște din specia Bufo, retezate cu grijă spre extremități.

Oala a doua avea piatra de pe gurăă neagră și conținea tot 24 de pietricele; 22 albe, una galbui – maronie și una neagră. Compoziția: 20 din silex, 4 din roci vulcanice, ca și cea de pe gura oalei. Dedesubtul acestora s’au găsit alte două pietricele care diferă ca rocă de celelalte, provenind dintr’o rocă friabilă conținând multă mică. Ele erau sparte, poate intenționat, dupa afirmațiile lui Octavian V. Toropu.

Cele doua vase, conținând pietricele si provenind dintr’o necropolă, dovedesc că practica funerară a așezării pietricelelor exista în trecut în Oltenia și în acest fel. Care va fi fost scopul și înțelesul acestei practici funerare în trecut este greu să precizăm. În prezent, substratul ei s’a pierdut, rămânând o simplă practică magică, explicată cu formula, „așa trebuie făcut, să nu se facă mortul strigoi”. Din fericire, avem două informa­ții literare păstrate din antichitate, care ne duc la dezlegarea înțelegerii acestei practici funerare. Pliniu cel Bătrân  (23-79  d.Hr.) ne spune următoarele:

”Deșer­tăciunea omenească, meșteră să se înșele pe ea însăși, socotește în felul tracilor, care pun în urnă pietre de culori diferite, după cum o zi este bună sau rea, iar în ziua morții le numără și astfel îl judecă pe fiecare.”

Acest obicei folosit de geți se pare că exista și la sciți, care erau tot geți, cum îl aflăm consemnat de Phylarchos (istoric din sec. III î.Hr.):

”Sciții, înainte de a se culca, își aduc tolba și, dacă s’a întâmplat că au pe­trecut ziua aceea fără supărări, aruncau în tolbă o pietricica albă, iar dacă au avut necazuri, una neagră. Când cineva moare, i se ia tolba și i se numără pietricelele. Dacă înăuntru găsesc mai multe pietri­cele albe, îl socotesc fericit pe răposat. De aici proverbul celor care spun ca ziua bună ne vine din tolbă. Și Menandru afirma ca în Leucodia ziua bună se numește zi albă.”

Informațiile celor două documente literare din antichitate, coro­borate și cu descoperirile arheologice din Oltenia amintite, se oglindesc clar în folosirea pietricelelor din ritualul funerar din Oltenia, și ele ne duc la lumea geților. Important de reținut este și faptul că în vorbirea noastră populară păstrăm expresia de zi sau zile albe, adică zi sau zile bune în viață, și de zi sau zile negre, înțelese zile de necazuri și suferințe, ca în versul din cântecul popular:

”Am trait tot zile negre.”

Obiceiurile și tradițiile băștinașilor geți după cum sunt demonstrate de descoperirile arheologice mai noi, sunt foarte profunde și cu greu pot fi schimbate din condei practici ce se dovedesc milenare în ființa poporului nostru.

Cultul străbunilor, îmbrăcat astăzi în forma pietăţii creştine, cuprinde în sâmburele lui nenumărate forme preisto­rice ”păgâne”, sau mai corect spus pre-creștine. Îmbinarea vieţii şi a muncii celor vii cu viaţa de dincolo, a celor morţi, arată că populaţia acestor locuri este strâns legată de pământul locuit, prin munca de zi cu zi şi prin tot ce are în el îngropat mai sfânt, moşii şi strămoşii săi. De aceea, pământul ţării este sfânt şi apărarea lui este o datorie sfântă de apărare a mormintelor moşilor şi strămoşilor îngropaţi în pământul ţării, al ţarinii, al ţărânii, adică al pământului muncit, ogor, făcut ţărână. Până astăzi invocarea la morminte este şi ”să’i fie ţărâna uşoară”, expresie liturgică cunoscută din secolul al IV-lea.

Morţii, în felul acesta – spune Gh. Vrabie – erau consideraţi ”clei loci”, un fel de spirite protectoare ale holdelor şi păşunilor, lumea lor fiind vecină cu cea a celor în viaţă. Vechea concepţie a multor popoare despre acei ”lari familiares”, în zeităţi ”chtoniene”, o vedem ca proprie Geților, trasferaţi şi păstraţi de’a lungul veacurilor la români.

Dacă cuvântul moş este autohton, getic, lingvistic el este prezent atât în vocabular, cât şi în evocarea cultică, fapt care’i dă o semnificaţie metafizic-religioasă.

A cerceta, a cunoaşte şi a înţelege cât mai îndeaproape datinile legate de cultul morţilor, de cinstirea moşilor, este în primul rând un act de valoare istorică şi socială. Cum s’a spus, istoria nu este numai a celor vii. O patrie o formează şi cei vii şi cei morţi laolaltă, adică pământul şi cerul de deasupra împreună. Patria, cum spunea V. Pârvan, este de natură spirituală ”Sunt Perentalia. Cei vii pomenesc pe cei morţi. E o datorie, pe care muritorii şi’au statornicit’o, dintru însuşi începutul gândului despre moarte” (V. Pârvan, Memoriale, București, 1923, p. 163).

Cu ani în urmă, înalt Prea Sfinţitul Dr. Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului, a adus o contribuţie valoroasă la simbolistica şi înţelesurile religioase ale unui element etnografic din cultul morţilor: Podul considerat ca simbol şi înţelesurile lui religioase (în rev. ”Mitropolia Olteniei”, an XXII (1970), nr.7-8, pp 707-713).

Simbolistica podului este prezentată documentat, în toate marile religii, în budism, la inzi. la medo-perşi, la evrei, la greco-romani, la mahomedani, la creştini şi la români. Însuşi cuvântul pontif, cu menirea de a uni pe cele văzute cu cele nevăzute, întocmai ca un pod, vine de la latinul pons şi facio-facere şi arată importanţa temei tratate.

În cele ce urmează vom prezenta unele aspecte şi înţelesuri mai puţin cunoscute şi cercetate ale acestui element, în Oltenia. În credinţele poporului român, drumul pe care îl străbate sufletul decedatului spre judecată, înainte de a ajunge în împărăţia cerului, trebuie să treacă peste o mulţime de râuri şi pâraie, unele mai mici şi înguste, lesne de trecut, iar altele mai mari, mai late şi mai adânci, peste care nimeni nu e în stare să treacă fără ajutor.

Neamurile apropiate celui decedat, voind a’i înlesni cât se poate de mult trecerea şi peste aceste râuri, îi aştern în cale, – de acasă şi până la mormânt, în diverse locuri: la pragul casei sau al tindei, lângă poarta ogrăzii, la răspântii şi în crucile drumului, la intrare în curtea bisericii şi în ţintirim sau pe pragul uşii de la biserică şi pe cel de la porţile ţintirimului, dar mai cu seamă pe la toate podurile, punţile, râurile, pâraiele, şanţurile şi gârlele cele mai însemnate peste care trebuie să treacă cortegiul funerar –, câte o bucată de pânză de casă curată, lungă cam de 3 coţi, sau câte un ştergar, o pereche de mâneci, ori o năframă, care în cele mai multe părţi din Bucovina se numesc poduri, dar şi punţi.

Pe lângă fiecare dintre podurile acestea, care se aştern de’a curmezişul drumului peste care trece mortul, sau mai bine zis, cei care duc sicriul cu mortul, în mai multe locuri se mai pune şi câte un colac sau o pâine însoţite şi de câte o lumânare. În colţurile pânzelor se pun şi bani (pomneţi). După credinţa unora, podurile ce se pun în calea mortului stau în legătură şi cu puntea raiului, care este foarte îngustă şi greu de trecut. Deci, sufletul care a trecut toate vămile, ajungând la puntea raiului, care se află nemijlocit înaintea acestuia, aşterne pânza care i s’a pus în cale.

De sensul podurilor sau punţilor sunt legate şi prosoapele sau batistele ce se împart cu prilejul înmormântării şi la parastasele de după înmormântare, cu bani legaţi la colţuri şi cu lumânări aprinse.

”Un acelaş rost au şi văluşelul de pânză şi cel de peşchire, să servească de poduri şi punţi, deoarece mortul, după credinţa ţăranilor români, are de trecut punţi şi poduri, iar banii urmează să’i servească la plata vămilor, în timp ce lumânările îi vor lumina calea.”

La români, podul sau puntea apar şi la reprezentarea picturală a vămilor văzduhului. Necunoscute în arta celorlalte – ţări ale evului mediu creştin, vămile sunt un produs al folclorului românesc, după cum a arătat Paul Henry (De l’originalite dei pentures bucoviniennes dans I’aplication des principes byzantins, în ”Byzantion”, 1924, pp. 300-311 – Idem, Folklore et iconographie religieuse, Bucureşti, 1928, pp 63-97, Extras din ”Bulletin de l’institut franşais des hautes etudes en Roumanie”, Melanges, 1927, Bucureşti, 1928, pp 1-11).

Ele ilustrează o străveche credinţă populară, întâlnită şi aiurea în răsăritul Europei, dar care s’a bucurat de o răspândire extraordinară tocmai în ţările române.

În general, datinile legate de ritualul funerar din Oltenia sunt aceleaşi pe întregul pământ românesc, cu accentuarea unor elemente, care în alte părţi ale ţării sunt mai puţin practicate sau au ieşit din practică. Astfel, cântecul funerar sau bocetul, elegia funebră, numit Strigarea zorilor se păst uază astăzi numai în părţile de nord ale Olteniei, în special în Ciorj şi Mehedinţi, ca şi pe versantul transilvănean al regiunii, în Hunedoara şi Banat.

Un alt element al ritualului funerar păstrat în Oltenia, Olt şi Argeş, mai puţin în alte părţi ale ţării, este focul morţilor, pe care l’am înregistrat şi l’am descris sub aspectele sale întâlnite, cu semnificaţia lui autohtonă, getică (Datini legate de problema continuităţii în ritualul funerar din Oltenia, în ”Mitropolia Olteniei”, anul XXIV (1972), nr. 7-8, p. 490-500).

Obiceiul podurilor nu l’am reţinut în cercetările mele cum este prezentat de Florea Simion Marian (înmormântarea la români, 1892), cu bucăţi de pânză, lumânări, colac, care se aştern pe calea pe care trebuie să treacă cortegiul mortului. Este posibil ca acest obicei să fi existat şi aici, dar se păstrează în Bucovina, în Moldova şi în cea mai mare parte din Muntenia.

Pe lângă prosoape, batiste, cu lumânarea aprinsă şi cu bani în colţuri, care se împart preoţilor şi participanţilor cu prilejul înmormântării şi la parastase (numărul batistelor ajungând până la 44 ca în comuna Scoarţa, judeţul Gorj), se prinde cu aţă roşie un ban de mâna stângă a mortului, se aruncă bani la opriri, la răscruci şi poduri sau punţi, în apele curgătoare, peste care se trece, se pun bani în coşciug şi în mormânt, se însoţeşte mortul de bocete, se cară apa mortului timp de şase săptămâni. Pe lângă acestea, în Oltenia, în părţile Argeşului şi Oltului, în unele sate şi comune se construieşte şi câte o punte peste o apă curgătoare, sau, în unele cazuri un podeţ peste câte un şanţ. peste care se trece.

La capătul punţii se pune o cruce. Ea se mai pune în stâlpul porţii casei decedatului sau într-un pom din preajma punţii sau podeţului, care se numeşte puntea mortului. În Oltenia, se spune: „se pun punţi”, spre deosebire de Moldova şi Bucovina, unde se spune: ”se pun poduri”. Pentru pomenirea decedatului se ridică şi o fântână, cu o cruce lângă ea şi cu inscripţie mortuară.

În unele sate se construieşte numai puntea sau podeţul. În altele, se face numai fântâna, fără punte, iar în altele se face şi punte şi fântână, care se sfinţesc la slobozirea apelor la şase săptămâni.

Din judeţul Vâlcea am reţinut cele mai multe date. În comunele: Amărăşti, Aninoasa, Creţeni, Grădiştea, Jaroştea. Lădeşti, Livezi, Mădulari-Beica, Olteanca-Glăvile, Pesceana. Roşiile-Petreşti, Scundu, Şuşoieni, Valea-Mare, Văleni, Voiculeasa, Zătreni se construiesc şi punţi şi fântâni.

În judeţul Olt am obţinut informaţii pentru punţi şi fântâni în comunele: Câmpu Mare, Dobroteasa, Sâmbureşti, Oteşti, Vultureşti-Dienci.

În judeţul Argeş, în special în partea de deal şi de munte, se practică, în general, construirea de fântâni şi slobozirea ei (slobozirea apei), cu parastas şi sfeştanie la şase săptămâni. Construirea de punţi şi podeţe a devenit mai rară, cum am reţinut-o în comuna Rociu.

Din judeţul Mehedinţi am obţinut informaţia pentru construirea numai de punţi şi nu de fântână, în comuna Albuleşti.

În judeţul Gorj se construiesc şi punţi şi fântâni în comune ca: Albeni, Berleşti, Busuioci, Bustuchin, Cordeşti, Hurezani, Jupâneşti, Logreşti-Moşteni, Licurici, Obârşia, Plopşoru, Rădineşti, Stejaru, Stoina.

Din judeţul Dolj am reţinut că se construiesc mai mult punţi şi mai puţin fântâni în comunele: Argetoaia, Braloştiţa (cu satele din jur: Sfârcea, Ochişor, Corbu, Valea Fântânelor. Schit), Busu, Carpen, Grădiştea (punte şi fântână), Greceşti, Scăieşti, Secu.

Din cele prezentate, datina sau obiceiul construirii de punţi şi fântâni pentru pomenirea celor decedaţi, de care Simion Florea Marian spunea că se afla la vremea sa în general în toate provinciile româneşti, se constată şi astăzi în Oltenia, ca şi în judeţele Argeş şi Olt şi, desigur, în toată Muntenia şi nu mai puţin în Moldova, Bucovina, Ardeal şi Banat, pe toată aria românească.

Însă datina construirii de punţi pentru pomenirea celor morţi, la şase săptămâni, o găsim, în momentul de faţă, după câte cunoaştem mai mult în Oltenia, ceea ce dovedeşte o zonă folcloric-etnografică autohtonă, cu baze în lumea traco-romană.

Folosirea banilor la înmormântare, cu banul legat de degetul defunctului, cu cei puşi în coşciug, în morminte sau aruncaţi la opriri, la răspântii şi în ape curgătoare, amintesc de obolul lui Charon pentru imaginara trecere cu barca a sufletelor morţilor peste apa fluviului Acheron din infern.

Datina funerară a folosirii banilor este caracteristică lumii greco-romane şi se află în legătură cu datina punţilor.

Datina folosirii banilor în ritualul funerar, datina obolului şi cea a construirii punţilor nu se întâlnesc în unele regiuni cum este Maramureşul, Transilvania şi zona Munţilor Apuseni şi Ţinutul Zarandului.

Fără îndoială cercetările viitoare ne vor permite să înţelegem și mai corect şi mai complet situaţiile surprinse până în acest moment şi asupra cărora nu putem încă să ne pronunţăm.

Sursa:  NECROPOLELE NEOLITICE ŞI ENEOLITICE DIN ROMÂNIA – MĂRTURII ALE
SIMBOLISMULUI PUTERII ŞI ALE ORGANIZĂRII SOCIALE (SERGIU CONSTANTIN ENEA) file:///C:/Users/hp/Downloads/NECROPOLELE_NEOLITICE_SI_ENEOLITICE_DIN.pdf,  cronica.cimec.ro (Mircea Mamalaucă), E. COMŞA, carpati.org, Fotografii tumuli: Andrei Raftopol, emilia-corbu.blogspot.ro, Pr. prof. Ion Ionescu (crestinortodox.ro)

Citiți și:  UN MARKER GETIC PREZENT ÎN ROMÂNIA, ACOPERĂ ESTUL EUROPEI !!!

sau: PROTO-GEȚII DIN NEOLITIC

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ROMANIA‬

Anunțuri

10 MINCIUNI DESPRE GEȚI

Pentru a se duce în derizoriu memoria strămoșilor noștri o întreagă propagandă mincinoasă sau exagerată se vehiculează public pe seama geților. Iată cele mai vehiculate 10 falsuri despre geți:

1. Geții erau giganți de la 2,5 la 10 m înălțime. Fals.

Geții erau oameni ca și azi, la fel cum și azi printre noi avem ”giganți” de 2,2 m sau mai mult, dar niciodată geții nu au atins înălțimi de 10 metri. Lipsa osemintelor acestora și ascunderea lor de către conspirații internaționale, nu va fi niciodată un argument.

Unul dintre acești ”giganți” era împăratul Maximin Thrax care avea 2,4 m înălţime şi era uimitor de voinic. Maximin a fost cu adevărat un munte de om. Cu siguranță cel mai mare om din toate timpurile, din cei care au avut mandat imperial. Historia Augusta îl apreciază chiar la 2,6 m înalțime, și atât de puternic încât putea trage un car cu boi de unul singur.

Citiți aici:  ÎMPĂRATUL GET, MAXIMIN THRAX DIN MOESIA

Singura explicație rațională pentru această mitologie a uriașilor pe arealul românesc se bazează pe o cât se poate de banală realitate antică.

Arheologul român Traian Popa a afirmat în 2008:

”Cu circa 7 milenii în urmă, în zona României se dezvoltase o civilizaţie înaintată, sedentară, cu o cultură strălucitoare. Peste ea a venit o populaţie din est, din civilizaţia kurgană. Diferenţa dintre populaţia autohtonă şi populaţia invadatoare era în primul rând de înălţime, cei veniţi fiind mai înalţi – lucru atestat arheologic – războinici, buni metalurgi şi constructori de cetăţi aşezate pe înălţimi. Aşa se explică faptul că în legende toate cetăţile vechi au fost construite de Uriaşi, iar agricultura performantă era legată de plugul metalic adus de ei. Altfel spus, Uriaşii au venit de la răsărit, acum 7 milenii. Răspândirea acelor Uriaşi în toată Europa, apoi în Orientul Mijlociu şi nordul Africii a dus – se pare – la naşterea legendelor despre Uriaşi. E foarte posibil ca ei să se fi asimilat în marea masă a autohtonilor, mai mici de înălţime, aşa cum spun – de altfel – şi legendele şi astfel să fi dispărut. Reminiscenţe ale acelor Uriaşi le vedem cu ochii noştri: se mai nasc din când în când oameni foarte înalţi. Aici este de amintit faptul că mitologiile vorbesc despre Uriaşi ca despre o rasă umanoidă degenerată, nereuşită.”

De altfel, acest mix populațional sau ”concubinaj” genetic este explicat prin prezența între pelasgii neolitici care erau mici de statură (1,5-1,6 m) a războinicilor solizi, de genul împăratului get Maximin Thrax, care în 2000-3000 de ani a făcut ca aceste diferențe între pelasgii străvechi și geții arieni să se estompeze. De asemenea, este explicabil de ce pelasgii mioritici au ales să domesticească mamiferele mici gen oaie sau capră, și de ce geții ”uriași” au domesticit caii și boii.

2. Geții au construit piramidele din Egypt și America. Fals.

Nu avem certitudinea că geții migrați în Africa, cum au fost și getulii au pus umărul la ridicarea acestor edificii. Principalul argument este că cei mai mulți geți au trăit totuși în Europa, și fără să aibe astfel de veleități ale construcției de edificii megalomanice cum erau piramidele.

Adevărat, geții au construit kurgane (movile) funerare pentru înmormântarea lor și dacă poate fi demonstrat că piramidele nu sunt decât niște kurgane disproporționat de mari, ar însemna că faraonii care au fost reprezentați în sculpturile egiptene chiar cu cușme getice (cu moț cum se vede în poza de mai sus) pe cap, ar răsturna o istoriografie interpretată eronat până azi de cel puțin 3000 de ani.

Kurganele au fost ”piramidele stepelor” afirma Hermann Parzinger, directorul ”Institutului Arheologic German”, iar Dr. Haluk Berkmen în lucrarea ”De la kurgane la piramide” a scris:

”Formele piramidale au fost un simbol clar reprezentând memoria munţilor Asiei în care au fost ridicate kurganele.”

Dr. Mihai Vinereanu în ”Dicţionar etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică” din 2009 spunea că Gorgan este un radical vechi indo-european care a existat în mai multe limbi. De exemplu la Perşi ”gorkhanah”= ”monument funerar”.

De remarcat că în forma românească, velara iniţială este sonoră, ca şi în persană, urmată apoi de ‘o’ ca şi în persană. În plus, în română sensul primar – de monument funerar – dacă acesta era într’adevăr sensul primar, nu s’a păstrat, românescul ”gorgan” însemnând ”movilă, ridicătură de pământ”. Forma românească este, probabil, autohtonă şi trebuie să provină de la acelaşi radical. În mod evident românescul ”gorgan” are aceeaşi origine cu persanul ”gorkhanah” şi ar putea fi un împrumut dintr’o limbă iranică.

Ideea de împrumut iranic ar putea fi susţinută în cazul românescului ”gorgan” şi de faptul că geții, în mod preponderent, îşi incinerau morţii, iar cenuşa morţilor împreună cu alte obiecte erau depuse în mormânt. Movila funerară putea fi folosită şi de geți, în cazul unor regi, nobili, eroi sau conducători militari, geții fiind urmaşii direcţi ai purtătorilor civilizaţiei kurganelor.

De altfel, sensul românescului ”gorgan” nu este doar acela de tumul funerar, ci şi de movilă în general. Acest al doilea sens se suprapune cu sensul românescului ”gurgui”, ceea ce întăreşte ipoteza unei origini getice. ”Gurgui” (tot din fondul pre-latin), ca şi geticul ”gurguleu” a derivat dintr’o formă mai veche ”gurguliu”, provenit din proto arhaicul ”gag” / ”gog” pentru ”rotund” / ”umflat”, contaminat cu un alt radical proto arhaic ”kouko” = ”curbat”, ca şi muntele sacru al geților Kogaionon. În ce priveşte acest oronim getic, avem convingerea că provine de la proto arhaicul ”keug”=”a îndoi” / ”ridicătură”, fiind vorba de un munte.

De la acest radical provine şi ”guguian” în română, care se înscrie în aceeaşi sferă semantică. Denumirea muntelui Gugu / Guguianu are aceeaşi origine cu oronimul getic Kogaionon, al cărui nume a suferit doar câteva modificări fonetice neesenţiale. Alte încercări de a situa Kogaiononul se dovedesc inutile, din moment ce acela trebuia să fie în preajma cetăţii de scaun a regilor geți, ştiută fiind strânsa legătură dintre marele preot şi rege. Se presupune că Kogaiononul era acolo unde se află ruinele Sarmigetuzo, dar capitala regatului getic, în opinia lui Vinereanu nu putea fi însă acolo, deoarece acel loc nu poate fi identificat drept capitala unui regat puternic ca cel getic. Acolo trebuie să fi fost doar un sanctuar religios, aşa cum indică discurile de andezit, precum şi celelalte obiecte cioplite în piatră. Cetatea Sarmigetuzo trebuie să fi fost jos, în Ţinutul Haţegului.

Istoricul Britanic Arnold Toynbee în ”Civilizaţii stăvilite” scria:

”Relaţiile oamenilor cu stepa – întinsa suprafaţă de ierburi şi nisipuri – a adus mult mai mult cu /marea nebrăzdată de plug/ după cum o numea Homer, decât cu/pământul ferm/ ce putea fi făcut roditor cu ajutorul plugului; întinderea stepelor şi întinderea mărilor au o caracteristică în comun: amândouă sunt accesibile oamenilor numai dacă ei se înfăţişează în ipostaza de oaspeţi trecători. Nici stepa, nici marea nu prilejuiesc oamenilor – în afara oazelor sau insulelor – un loc unde să’şi poată încropi o existenţă sedentară; şi stepa şi marea prilejuiesc mai mari înlesniri pentru cărăuşie decât acele ţinuturi de pe suprafaţa pământului în care comunităţile omeneşti şi’au făcut obiceiul să’şi întemeieze cămine trainice.”

În ”Enciclopedia culturii indo-europene” din 1997, James Mallory a prezentat valurile de extindere ale folosirii kurganelor, iar saltul până în Egipt ar fi fost substanțial:

Se poate lesne observa cum de la faza I de la Gurile Dunării, Bazinul Dunării, Ardeal și nordul pontic al stepelor Mării Negre și Caspice, se extinde în faza II spre Tracia sud-balcanică, Ilyria, centrul Europei și Germania, apoi în valul III în spațiul Baltic și Scandinavic.

În Anatolia și Levant nu au existat astfel de obiceiuri funerare, deci este greu de crezut că au trecut Marea Mediterana fără să se fi extins mai întâi spre Turcia de azi. Așadar fenomenul piramidelor nu poate fi atribuit geților ca populație, mai ales că există deosebiri de substanță și de specific constructiv al acestora, ci cel mult se poate afirma că anumiți faraoni, cum este și Tutankhamon se trag genetic din populațiile geților de la Marea Neagră.

Nu suntem însă de acord că egiptenii ar fi fost geți, pentru că numeroase reprezentări ale egiptenilor ni’i prezintă negroizi, pe când geții erau ariani cu piele albă, preponderent blonzi sau roșcați și mulți cu ochii de culoare albastră înainte de apariția etniilor mixate de azi.

Ca să îngropăm definitiv povestea piramidelor construite de geți ar trebui să aflăm și secretul Sfinxului care se presupune că a fost erodat de ploi torențiale acolo în plin plin deșert. John Antony West, un cunoscut egiptolog independent, a stabilit ca eroziunea Sfinxului s’a datorat nu nisipului și vântului, asa cum s’a considerat multa vreme, ci ploii. El a ajuns la aceasta concluzie, pornind de la observația ca eroziunea rocilor din structura Sfinxului a fost realizată pe verticală. Totuși Sfinxul este situat în plin deșert, unde de mai bine de 9000 de ani nu a mai plouat. Așadar, Sfinxul, are o istorie neconvențională care trebuie rezolvată în altă cheie.

Descoperirile și concluziile lui West au fost prezentate pe 7 februarie 1992, cu ocazia Congresului Anual al Asociatiei Americane pentru Promovarea stiintelor, în fața a 247 de cercetători. Prezentarea sa i’a convins pe geologi, dar a ridicat semne de întrebare din partea egiptologilor cărora li se dau peste cap multe ”certitudini”. Cercetările lui West au fost continuate de către Robert Schoch, doctor în geologie și geofizică la Universitatea din Boston. Studiile sale minuțioase l’au condus la aceleași concluzii. Eroziunea care apare în structurile vechi ale Sfinxului se datorează nu vântului și nisipului, ci apei. Este singurul monument din platoul de la Gizeh care a suferit o eroziune de acest gen. Concluzia ar fi că Sfinxul dateaza dintr’o epoca mai înaintată, în care aceste ținuturi aveau un climat temperat. Conform afirmațiilor doctorului Schoch, Sfinxul nu poate fi contemporan cu piramidele. Cu siguranță precede cu mai multe milenii civilizația egipteană.

John Kutzbach, paleo-climatolog la Universitatea din Wisconsin, a realizat cu ajutorul computerului o modelare climatică a zonei și apoi a comparat rezultatele cu datele geologice din teren. Datorită studiilor sale, se cunoaște la ora actuală faptul ca în urma cu 10.000 de ani, în regiunea în care se află Sfinxul, precum și într’o mare parte din Africa, ploua regulat și erau lacuri întinse. Dacă ne bazăm pe aceasta informație climatologică, reiese că Sfinxul datează dintr’o perioada pre-egipteana. Pe de alta parte, dacă a fost construit aproximativ în anul 10.500 î.Hr., în acea epoca, în fata sa răsărea exact constelația Leului. Conform studiilor efectuate de către arheo-astrologi, acest monument pare să fi fost o reprezentare a unui leu care era orientat către proiecția sa de pe cer. Dar cum este posibil ca Sfinxul sa fi fost construit la acea vreme, după reguli și cunoștințe astronomice de o asemenea precizie, când civilizația umana era de’abia la începutul epocii fierului?

Examinând mai îndeaproape Sfinxul, lucrurile se complica tot mai mult. Capul se află într’o stare mai bună decât corpul și este mai mic din punct de vedere proporțional. Tinând cont de mărimea labelor din față și trasând proporțiile reale se obține un monument mult mai mare.

Să fi fost capul Sfinxului cioplit de mai multe ori de’a lungul vremii? Aceasta arată din nou că Sfinxul nu avea cum să fie construit în timpul faraonului Kephren. Cel mult a fost restaurat atunci. Ce reprezinta atunci în realitate capul Sfinxului?

Versiunea oficială sustine că ar fi vorba de capul faraonului Kephren. Inspectorul Frank Domingo de la poliția din New York, expert în identificare judiciară recunoscut la nivel mondial, a studiat atât capul Sfinxului cât și pe cel al unei statui care îl reprezenta pe faraonul Kephren, pentru a afla dacă cele doua morfologii concordă. Concluzia sa a fost categorică: morfologia capului Sfinxului este foarte diferită de cea a statuii lui Kephren. Ochii, forma capului, profilul, gura și bărbia sunt diferite și de morfologia rasei albe mediteraneene.

Contrar așteptărilor, Sfinxul reprezintă un faraon de rasă neagră. Aceasta descoperire poate explica de ce nasul și o parte din buzele Sfinxului au fost distruse. În perioada dinastiilor egiptene în care au domnit faraoni apartinând rasei albe, iar aceste elemente negroide din înfățișarea Sfinxului se poate să fi fost distruse din motive rasiale. Era desigur o manieră de a se asigura că nicio ființă de rasă neagră nu va revendica titlul de faraon. Mai mulți conducători ai Egiptului s’au folosit de Sfinx în scopuri politice, restaurându’l și sculptând capul pentru a semăna cu propria lor efigie. Pentru civilizația egipteană Sfinxul era un mare mister, când înfricoșător, când urât, când admirat pentru că era dat dintr’o epocă ancestrală și ar fi putut să eclipseze întreaga putere a faraonului.

Templul Sfinxului a fost construit din blocuri de piatră care cântaresc fiecare în jur de 200 de tone. Suprafața blocurilor de piatră este perfect netedă, iar blocurile au fost fixate la milimetru. Cum s’au realizat în epoca fierului asamblarea unor asemenea blocuri?

În zilele noastre, pentru a ridica și a poziționa cu precizie un obiect de 200 de tone sunt necesare între cinci și șase săptămâni de pregătire, utilizându’se cele mai puternice macarale din lume. Pentru a așeza un al doilea bloc de piatra de 200 de tone ar mai fi necesare încă alte cinci saptamâni de pregatire. Utilizând tehnologia actuală ar trebui circa 500 de ani doar pentru a poziționa 5000 de blocuri de acest gen, 500 de ani fără a lua în calcul timpul necesar cioplirii și extracției unor asemenea mastodonți. Ce să mai vorbim despre monumentele din platoul de la Gizeh care conțin fiecare pâna la 2,5 milioane de blocuri de acest gen?

Doar o tehnologie avansată ar fi permis construirea lor. Toate structurile antediluviene prezintă aceasta caracteristică – asamblarea de blocuri gigantice este o constantă, asa cum putem constata și în cazul sitului arheologic submarin descoperit în 1997 în largul Japoniei, precum și a structurilor din Insula Paștelui.

Cu 60 de ani în urma, Edgar Cayce a prezis că sub Sfinx va fi descoperită o încăpere, în care se găsesc arhivele unei civilizații antediluviene mult mai avansate din punct de vedere tehnologic decât a noastră. În 1992, au fost făcute publice analizele seismografice ale zonei situate sub Sfinx. Ele indicau faptul că o cavitate de 5 metri pe 9, săpată în piatra exista chiar în locul prezis de Cayce. La momentul actual încă se mai descoperă astfel de cavități, existând o adevărată rețea subterană sub platoul de la Gizeh. Unii afirmă că Sfinxul ar ascunde intrarea într’un vast oras antediluvian subteran, numit Gigal. Realitatea se aseamănă din ce în ce mai mult cu cele mai fantastice mituri. Simbol al inteligenței care are acces la mecanismele forțelor naturale și cosmice, Sfinxul ar putea fi foarte bine gardianul cunoștințelor care dezvăluie originea ancestrală a umanității.

De unde provine însă această știință? Astronautul Edgar Mitchell consideră că dacă geologia stabilește ca Sfinxul este mult mai vechi decât se consideră la ora actuală, va trebui revizuită întreaga concepție despre ultimii 100.000 de ani de civilizație umană.

Cu ocazia unei conferințe susținute în 1992 la sediul Națiunilor Unite din New York, cercetătorul Richard C. Hoagland face afirmații care merg chiar mai departe. Prezentând imaginile înregistrate pe planeta Marte în 1976 de sonda Viking, Hoagland atrage atenția asupra existenței unui fețe pe suprafața acestei planete. Aceasta imagine nu este rezultatul unor jocuri de lumini, ci este în procent de 99% o reprezentare intenționată a unei creaturi. La Gizeh, Sfinxul este reprezentarea hibridă a omului-leu, simbol al inteligenței și al forțelor naturale.

La fel stau lucrurile și pe Marte. Hoagland a împărțit în două imaginea feței de pe Marte. Copiind simetric jumătatea din dreapta se obține o imagine antropomorfa. Copiind simetric jumătatea din stânga se obține un cap de leu. Avem de’a face din nou cu aceeași ființă hibrid om-leu. O oglinda cosmică, un ecou marțian al Sfinxului de la Gizeh?

Hoagland susține că fața de pe Marte are o jumătate de milion de ani. Sa fie ea un alt mesaj al civilizației antediluviene care popula Terra în urmă cu sute de mii de ani? Dacă Sfinxul este ultima dovadă tangibilă a acestei civilizații atunci el trebuie să fie extrem de vechi. În 1996, cu ocazia unei conferințe la Universitatea din Bradford, David Percy, directorul European pentru Misiunea pe Marte, stabilea vârsta Sfinxului la 247 000 de ani. Trăiau geții pe vremea aceea?

3. Geții vorbeau latina. Fals.

Geții vorbeau getica, o limbă soră cu latina, dar și cu sanscrita, celtica, sclavona, elina și altele și care se trăgeau dintr’un limbaj arhaic comun. ”Traca”, ”ilyra”, ”scytica” erau doar variații regionale (dialecte) ale limbii getice.

4. Geții au sculptat statuile de geți pe care apoi romanii le’au furat. Fals.

Victoria imperiului roman asupra principalului dușman din epocă, geții, a avut un așa mare impact pentru acele vremuri, încât recunoașterea puterii lor a fost transpusă în zeci sau sute de statui, metope, și monumente (columna, arcul lui Constantin), apoi recrutați în legiuni romane pentru ocuparea altor teritorii (Britania). Dar cea mai bună explicație pentru numărul mare de statui de geți este că Traian se fălea cu această izbândă și a consumat mult aur furat din Geția, pentru a arăta contemporanilor lui marea lui realizare, mai întâi prin aceste statui.

5. Geții au construit podul de la Drobeta. Fals.

Este știut că pentru a trece Dunărea, geții nu aveau nevoie de poduri, ci le era suficient să aștepte iernile care erau îngrozitor de aspre încât înghețau ape curgătoare precum Dunărea. Chiar dacă tehnologic aveau posibilitatea de a construi un astfel de pod, nu avem nicio dovadă palpabilă despre acest demers, sunt doar speculații pentru a ”onora” în fals geții cu merite de care nu ar fi avut nici ei nevoie.

În plus nu ar fi făcut această greșeală strategică de a ușura trecerea Dunării de către romani înapoi pentru contraofensivă. Dimpotrivă pentru a fi greu de cucerit o cetate getică, aceștia își construiau fortificațiile pe cele mai înalte culmi și greu accesibile, nu în câmp cum își făceau romanii castrele. De ce să afirmăm că geții erau toți culți și știau să scrie sau că au ridicat construcții de care nu aveau nevoie? Prin denaturarea adevărului istoric și a’i ridiculiza prin falsuri, nu onorăm memoria lor. Îi onorăm doar spunând adevărul despre ei.

O imagine stilizată a Podului de la Drobeta s’a regăsit pe o monedă emisă în cinstea lui Traian (optimo principi), de Senatul roman în primăvara anului 105.

De asemenea, pe Columna de la Roma, se poate distinge o imagine stilizată a podului, care permite ”…aflarea tehnicilor de îmbinare a lemnului si pietrei. În prim-planul imaginii cioplite în piatră, este înfățișat împăratul Traian în fața altarului pregătit pentru jertfă. În spatele acestuia se află suita sa unde, probabil, este prezent și arhitectul Apollodor din Damasc” potrivit unei declarații a istoricului prof. univ. dr. Tudor Rățoi.

În momentul de faţă dispunem de descrieri indirecte, şi chiar de detalii tehnice mulţumită autorilor Cassius Dio, Tzetzes, Chiliades şi Procopius din Caesareea. Toate aceste surse subliniază dificultăţile pe care le’a antrenat construcţia podului.

Dintr’o descriere a construcţiei podului, făcută de Procopiu din Caesareea în lucrarea ”De aedificis” aflăm că această construcție a fost realizată utilizând mâna de lucru a coldaților din Legiunea VII Claudia Felix, Cohorta I Cretum, Cohorta III Brittanum, Cohorta II Hispanorum şi Legiunea a V-a Macedonica. Din această prismă, a faptului că legiunile erau de geți macedoneni putem aprecia că și de către geții sud-dunăreni a fost construit podul, dar nu la inițiativa lor, ci a romanilor.

Locul de construire al podului a fost ales cu pricepere, într’un loc unde apele Dunării, ieşite din defileul Cazanelor, sunt mai liniştite, iar albia râului, formată dintr’un pietriş de consistenţă tare, permite susţinerea greutăţii podului.

De asemenea, în locul unde s’a construit podul, lăţimea şi adâncimea apei erau favorabile unei asemenea construcţii. S’a folosit o suprastructură din lemn fixată pe douăzeci de stâlpi din piatră legată cu ciment roman şi cărămidă (aceastea din urmă având consistenţa şi soliditatea pietrii, fiind făcută chiar pe șantier).

De menţionat că cimentul după căderea Imperiului Roman de Apus s’a rătăcit în uitare fiind redescoperit peste aproximativ un mileniu. Până de curând chiar formula acestuia era secretă, doar cu analize de laborator a putut fi descoperită compoziţia exactă a acestui material-minune. Podul lui Taian este monument istoric, iar conservarea-restaurarea acestuia s’a realizat în două etape, una din 2003, cealaltă derulându’se în prezent.

6. Geții ar fi neamul primordial al omenirii. Fals.

Așa cum s’a dovedit din nenumărate studii genetice, geții au fost un amestec carpatic a 5-6 haplogrupuri umane străvechi, pe care noi românii îl moștenim. Acest amestec este din neolitic și epoca bronzului, și nu din epoca medievală cum eronat se susține de falsificatorii istoriei numiți ”istorici”. Principalul amestec genetic este al hpg. I și J cele mai vechi în Europa, și a câtorva haplogrupuri venite dinspre Anatolia și care au extins agricultura în Europa, atunci când clima a permis, și este vorba aici de hpg. E1b1b (EV-13), dar și hpg. G dinspre Caucaz, la care s’au alăturat în epoca bronzului evident cel mai important, membrii clanurilor cu hpg. european R1 care au adus păstoritul cornutelor mari și inclusiv caii în epoca bronzului.

Deci, Adamul sau Eva primordială poate nici nu s’au născut în Carpați, ci doar locul s’a dovedit de foarte timpuriu propice pentru dezvoltarea unei civilizații. Dar motive să susținem că aici a avut loc apariția omului nu avem încă certe. Reiterăm, nu cu astfel de ipoteze fantasmagorice repunem adevărul la locul său firesc.

7. Geții și’au denumit regatul Dacia. Fals.

Nu ne’a rămas nicio dovadă istorică că vreunul din regatele getice carpatice, ar fi fost numită de geți, Dacia. De asemenea, niciun istoric nu a produs vreo dovadă că regatul lui Dacibală se numea Dacia înainte de a fi cucerit de romani.

Atenție! Doar regatul lui Dacibală a fost cucerit, cel cu care s’a aflat în conflict direct cu romanii în războaiele geto-romane, nu și restul regatelor getice din afara arcului carpatic care erau . Avem în schimb dovezi nenumărate că a fost colonie romană începând cu 106 d.Hr. la nord de Dunăre, și apoi după 260 d.Hr. mutată fiind la sud de Dunăre (Dacia Ripensis, Dacia Mediterranea) după ce geții au recâștigat teritoriul pe care se înființase colonia romană Dacia din nordul Dunării.

Cu alte cuvinte. ”Dacia” este plăsmuirea romanilor, și nu a geților! Când vor apare dovezi getice despre Dacia, vom putea reconsidera aceste afirmații, dar deocamdată istoria nu consemnează decât dovezi romane despre aceasta, și nu anterioare anului 106, ci ulterioare morții lui Dacibală!

8. Goții nu ar fi fost tot geți. Fals.

Geții nu trăiau doar în Geția Carpatică. Goții erau neamuri getice din nordul și estul Daciei romane, numiți și vizi-goți sau austro-goți dintre geții liberi, așa cum și celții erau neamuri getice în vest, iar scyții și samo-geții (sarmații) în est. Aceștia vorbeau un dialect nordic al limbii getice, vezi Biblia lui ”Vulpilă” (Wulfilla) și au format împreună cu triburile locale,  carpii și costobocii, alianțe armate puternice conduse și de căpetenii locale, dar și de goți (Atanaric, Alaric în poză, etc) care au cucerit Roma și au distrus imperiul roman definitiv în 410 d.Hr..

Unul dintre argumentele puternice că și Alaric era de neam get, și nu germanic cum se minte în istoria scrisă, este că a fost îngropat sub albia unui râu după ce se deviase albia râului Busento. Râul a fost deviat temporar de la cursul său, în timp ce mormântul era săpat și îngropat șeful vizigot și o parte dintre prăzile sale cele mai prețioase. Când lucrarea a fost terminată, râul a fost adus din nou pe albia sa și captivii care au lucrat au fost executați pentru a nu se afla secretul acestora, precum în ”povestea” despre tezaurul getic al lui Dacibală, fiind o practică getică străveche.

9. ”Suntem urmașii dacilor și romanilor”. Fals.

”Daci” este o etnie inventată acum 2000 de ani de romani, cel mai probabil după numele lui Dacibală, sau după denumirea cetăților getice, dave, davii fiind geții locuitori ai acestora. Autohtonizarea și extrapolarea până la exacerbare a acestor etnonime de împrumut, estompează adevăratul etnonim al neamului de pelasgi sau de geți și nicidecum de ”daci”. Al romanilor cu atât mai puțin, aceștia fiind prezenți prin legiuni formate la sudul Dunării unde tot geți trăiau.

De altfel, este știut că geții au trăit în toată Europa, pe când de ”daci” Strabon, un istoric elen contemporan cu Bureo Bisteo, spunea că trăiau doar spre izvoarele Dunării și Panonia unde erau cu siguranță teritorii controlate de geții-celți, precum triburile boilor sau scordiscilor, dar tot el despre Bureo Bisteo spunea că este get.

În antichitate era o practică generalizată de a se denumi triburi după numele conducătorului (Tyras cu tyra-geți, Italo cu italici etc.) sau după un anumit toponim (Tracia cu traci). Faptul că romanii aveau probleme militare doar cu o parte a marelui neam al geților și nu cu întregul neam al geților, este plauzibil să fie numiți astfel doar acea confrerie războinică cu care s’au confruntat legiunile romane.

10. Cușma getică ar fi fost doar neagră!!! Fals.

Este recunoscut pe plan mondial că simbolul libertății este ”pileusul” de culoare roșie, prezent pe nenumărate steme sau stindarde ce simbolizează câștigarea libertății sau a independenței unor popoare prin luptă armată sau doar politică. Negrul în schimb simbolizează doliul, sau semnul că aceștia au fost înfrânți și subjugați, chiar transformați în sclavi, un mesaj subliminal către poporul român să’i considerăm azi pe geți morți și așa să rămânem pe vecie, un popor subjugat!

Cu toții suntem părtași la punerea în aplicare a unui plan de deposedare a geto-românilor de dreptul de a avea propria istorie și mai nou chiar de ţară.
Etapele atingerii acestor planuri sunt mai întâi ştergerea identităţii naţionale, iar apoi prin estomparea sentimentelor naționale și de aprtenență la marele neam getic, deposedarea de teritoriul pe care au trăit în vechime geții carpato-dunăreni.
Despre acest lucru, poetul, prozatorul Miron Scorobete, membru al Uniunii Scriitorilor din România, cetățean de onoare al municipiului Cluj-Napoca, spune:

”Retezarea rădăcinilor, aducerea românilor în starea de a nu’şi mai recunoaşte părinţii; în prima fază, se diabolizează romanii în aşa măsură încât românii nu doar să’i dezavueze, ci să’i urască de moarte ca pe cei mai mari duşmani; în faza următoare, dacii să fie prezentaţi ca o seminţie difuză, despre care nu există documente convingătoare, care a şi dispărut încă din antichitate şi cu care, oricum, românii nu au nici o legătură, sau, dimpotrivă, dacilor să li se atribuie merite disproporţionate care să’i scufunde definitiv în ridicol…După ce românii vor deveni o gloată fără o origine lămurită, fără părinţi, apăruţi de nu se ştie unde, li se contestă dreptul de a se considera stăpânii acestui teritoriu, ei mai putând întârzia pe aici doar pentru prestarea muncilor degradante, toleraţi din milă pe lângă acareturile stăpânilor. Pentru a se ajunge aici e necesară amputarea istoriei, falsificarea ei şi, în final, ştergerea ei totală. Se contestă numele de român şi de România inventându’li’se etimologii abracadabrante….
Drapelul naţional românesc e înlocuit cu steaguri străine ale foştilor satrapi ai provinciilor. Astfel că, în timp ce se pun pe tapet tot felul de ”drepturi ale omului”, care mai de care mai absurde, unui întreg popor cu o vechime de milenii pe teritoriul lăsat lui moştenire de la părinţi i se interzice dreptul de a avea un trecut şi o patrie. Unealta de care se uzează pentru atingerea scopului este negarea continuităţii românilor pe acelaşi teritoriu, condiţie pentru a li se nega şi dreptul de a şi’l atribui, de a avea o ţară a lor.”

De aceea, cunoscând metodele subversive al dușmanului, această pagină va prezenta mereu dovezi de necontestat ale continuităţii geto-românilor în Carpați. De asemenea, lista minciunilor despre geți, o puteți continua fiecare dintre voi, pentru că sunt nenumărate, iar continuarea popularizării a acestor falsuri despre strămoșii noștri nu face decât un serviciu acestor dușmani declarați sau nevăzuți ai geto-românilor. Există o mitologie proto-românească, proto-getică, extrem de bine conturată, care s’a păstrat până la noi surprinzător de exactă şi plină de viață, ceea ce demonstrează o continuitate vie pe acest pământ din cele mai vechi timpuri.

Din mitologia românească, amintim în treacăt mitul Fârtatul şi Nefârtatul (Binele şi Răul, frați şi dușmani), Făt-Frumos, Ileana Cosânzeana, Muma Pădurii, Sfânta Vineri, zmeii, solomonarii sau geții kapnobați, bradul, stejarul, etc. care au dat ca rezultante cultul (victoria) binelui şi a dreptății, ospitalitatea, înfrățirea cu natura, vatra (în sens de casa / cămin) şi multe altele. Altfel, cum am putea înțelege sensul ontologic al acestui spațiu numit întâmplător sau nu România, sau mai antic Pelasgia sau Geția, fără Meşterul Manole sau Miorița?

Citiți și: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

sau: LIMBA DUNĂRENILOR, PRECURSOAREA LIMBII CELȚILOR

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgi i‬ Dacia‬ ROMANIA‬

TRIBURILE GETICE DIN BALCANI

Conform afirmațiilor unor istorici care susțin ideea unui mare neam al tracilor, aceștia erau depășiți numeric de un neam la fel de mare aflat undeva prin India și care se numeau inzi. Spunem și noi că suntem în consonanță cu această aserțiune, cu mențiunea că de nicăieri nu reiese existența unui recensământ antic care să ateste această ierarhie populațională, sau mai ales că aceștia chiar își spuneau traci.

Dimpotrivă, capitala Geției, SarmiGETuzo din Munții Orăștiei poartă etnonimul neamului din spațiul carpato-dunăreano-pontic-balcanic: GET.

Ar fi fost interesant să cunoaștem criteriile anticilor sau modalitatea de comparare între acești prezumtivi traci și acei inzi asiatici, dacă după teritoriu, sau după numărul de triburi, ori după dimensiunea cetăților lor, ori după oricare alt criteriu.

”Neamul tracilor este cel mai numeros din lume, după acel al inzilor. Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă tracii s’ar înţelege între ei, el ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile, după socotinţa mea. Dar acest lucru este cu neputinţă şi niciodată nu se va înfăptui. De aceea sunt aceştia slabi.” (Herodot, Istorii, V,3, în FHDR, I, p. 65)

Din păcate nu avem cunoștință după ce criteriu s’au făcut acele estimări numerice antice.

De asemenea, este greu de crezut vreo deplasare de’a lui Herodot în India antică, sau chiar în teritoriile ocupate de acești presupuși ”traci”, numiți astfel nicidecum după numele triburilor, ci așa cum s’a dovedit, după poziționarea geografică a acestor populații numeroase, fiind trăitori în nordul acelora din care provenea Homer sau Herodot.  Și alții ca ei au preluat acest etnonim născut dintr’un termen ce definea cardinal poziționarea lor geografică în raport cu orașele aheilor sudici. Așa cum se știe, trake însemnând ”miazănoapte”, deci nordicii lor nu erau scandinavii, ci geții din Balcani, tot așa cum nordici pentru europenii de azi sunt suedezii, norvegienii sau danezii, adică ”trakii” europeni ar trebui să’i denumim pe scandinavi, nu pe cei din Tracia, cel puțin după normele antice avansate de acei povestitori din Elada antică.

Deci, avem două neconcordanțe, una demografică și o alta etnică, deoarece numărul geților din nordul elinilor, în realitate nu era cunoscut, ci doar aproximat empiric.

În ce privește etnia celor care făceau aprecieri despre vecinii lor nordici, este de neînțeles de ce se considerau din alt neam, deoarece peste pelasgii neolitici care trăiau în toată peninsula Balcanică, peste tot s’au așezat în epoca bronzului geți patriarhali războinici, inclusiv în Elada, acei dorieni sau ahei nefiind altceva decât triburi getice înarmate care migrau spre sudul Balcanilor, preluând controlul civilizațiilor minoicilor și a miceenilor. Este cert că uitarea este principala cauză pentru care aheii și dorienii nu’i mai considerau frați pe cei cărora le atribuiau apelativul de nordici (traci).

Numai că așa cum vom observa la enumerarea triburilor getice, particula ”GET” se va repeta la numeroase triburi, ceea ce confirmă și informațiile din altă disciplină vis’a’vis de răspândirea haplogrupului R1 specifică geților și nu a particulei ”trac” sau ”dac”, ceea ce ne conduce către adevăratul etnonim al neamului din care ne tragem și noi românii, dar nu numai noi.

Conform studiilor de paleogenetică din ultimii ani și conform teoriei care fundamentează prezența la gurile unor mari fluvii, dar și nașterea unor mari civilizații, Dunării îi sunt hărăziți geții. Și nu doar la Dunăre, așa cum vom vedea mai jos. Geții s’au înmulțit și au populat Europa, și o mare parte din Asia. Acestora li se mai spun și euro-”indieni”, total anacronic și superficial.

Locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, fac parte din marea familie a geților, un popor născut european, băștinaș, născut din populațiile neolitice carpatice mixate cu cele nomade ale crescătorilor de vite din stepă, care se întâlnesc la Gurile Dunării.

Așadar, la Gurile Dunării au trăit dintotdeauna geții, deși au fost menționați și scyții, iar mai târziu goții, cei care nu erau decât niște frați genetici ai geților și considerați nomazi pentru că nu aveau cetăți care să le definească statutul de sedentari prin care s’au remarcat în istorie geții balcanici.

”În faţa pământului scyt, spre mare, se întinde Tracia. Scyţia începe acolo de unde acest ţinut formează un golf. Istrul se varsă în mare, îndreptându’se spre sud-est. Voi înfăţişa ţărmul Scyţiei de la Istru în sus şi voi arăta cât de mare îi este întinderea. Îndată după Istru, vine Sciţia veche, aşezată către miazăzi şi ajungând până la cetatea numită Carcinitis.” (Herodot, IV, 99, în Fontes Historiae Daco-Romanae, Bucureşti, I-1964; II-1970; III-1975; IV-1982, p. 51)

Geții erau organizaţi în triburi înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie proprii. Habitatul acestora era cuprins în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei cu Marea Adriatică, incluzând Illyria şi Dunărea de mijloc cu toată Panonia, precum şi în teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi dincolo de Marea Getică (azi Marea Neagră) sau în sud insulele Mării Thrace (azi Egee) Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc. și Anatolia.

”Partea de miazăzi a Germaniei, de dincolo de Elba, este – cel puţin acolo unde se învecinează cu fluviul – în stăpânirea suebilor. Apoi, îndată urmează teritoriul geţilor, la început îngust – mărginit la sud cu Istrul, în partea opusă cu munţii Pădurii Hercinice şi cuprinzând şi o parte din munţi. Apoi se lărgeşte şi se întinde spre nord până la tyrageţi – fruntarii pe care nu le putem descrie precis.” (Strabon, Geografia, VII, 3, 1, în FHDR, p. 225)

”Astfel elenii i’au socotit pe geţi de neam tracic. Aceşti geţi locuiau şi pe un mal şi pe celălalt al Istrului, ca şi misii, care sunt şi ei traci, acum ei se numesc moesi […]. Aceste neamuri, ca şi bastarnii, sunt chiar astăzi amestecate cu tracii, mai ales cu cei de dincolo de Istru, dar şi cu acei de dincoace, care sunt amestecaţi şi cu neamurile celtice, boii, scordiscii, tauriscii.” (Strabon VII, 3, 2, în FHDR, p. 225 – 227)

”Se zice că Alexandru, fiul lui Filip, cu prilejul expediţiei sale împotriva tracilor de dincolo de Haemus, după ce a năvălit în ţara tribalilor, despre care ştia că se întindeau până la Istru şi insula Peuce, din Istru, cunoscând de asemenea şi că ţinutul de dincolo de fluviu se află în puterea geţilor, ar fi înaintat până acolo şi nu ar fi putut să debarce în insulă, din lipsa corăbiilor. […] Atunci acesta, după ce intră în ţinutul geţilor, cuceri o cetate şi se întoarse, cât putu de repede, la el în ţară.” (Strabon VII, 3, 8, în FHDR, p. 233 – 235)

Geții sunt menţionaţi, pentru prima dată, în poemele homerice, ştirile despre ei înmulţindu’se, începând cu secolul VIII î.Hr., când elenii îşi extind sfera de interese în arealul dunărean. Raporturile geților cu elenii sunt menţionate în poemul lui Hesiod, Theogonia, care se presupune că ar fi cunoscut zona dunăreană, el numind fluviul ”Istrul care curge frumos”.

Referirile la spaţiul dunărean, implicit la locuitorii din zonă, se amplifică în secolul VI î.Hr., prin lucrările lui Simonide din Ceos, unde apare ”Istrul cel îndepărtat”, Hecateu din Milet, care relatează despre două triburi getice: crobizii şi trizii, situaţi la ”miazăzi de Istru” (la sud), precum şi despre existenţa unei cetăţi aflate lângă Dunăre, Orgame.

Deși în interpretarea istoriei geților se vehiculează o desprindere a geților dintr’un presupus corp populațional al ”tracilor”, separându’i artificial în două grupuri, unul de nord și altul de sud, considerăm că această interpretare este nejustificată datorită în special unității de limbă, și în ciuda relatărilor care ar putea duce la astfel de concluzii. Unitatea de limbă este dublată și de unitatea genetică a triburilor.

Din sec. V î. Hr., în contextul conflictului dintre scyţi şi perşii conduşi de regele Darius, care a avut loc în zona Dunării Inferioare, în anul 514 î.Hr..  și descris de Herodot, ne parvine și o primă mențiune documentară a geților:

”Înainte de a ajunge la Istru Darius îi supune mai întâi pe geţii care se cred nemuritori. Geţii, care luaseră hotărârea nesăbuită (de a i se împotrivi), au fost robiţi pe dată, măcar că ei sunt cei mai viteji si cei mai drepţi dintre traci.”

Opera istoricului elen conţine și date cu privire la geografia, etnografia, religia geților, precum şi relaţiile acestora cu celelalte triburi nord-dunărene. Alături de Herodot, menţiuni referitoare la geți se regăsesc şi la Sofocle, Hellanicos şi Tucidide.

Geografia lui Strabon este cea mai importantă sursă care subliniază aspectele geografice, istorice, etnografice şi lingvistice privitoare la geți în timpul domniei lui Burebista şi în perioada imediat următoare.

Așadar, din cele relatate de istoricii antici, concluzionăm că geții prin teritoriul pe care’l controlau, dialectele vorbite, sau obiceiurile și detaliile despre religia lor, se disting în câteva mari grupe de triburi getice: geții carpato-dunăreni, geții scyto-sarmații, geții ilyri, geții celto-germanici, geții tracici (nordicii elinilor), geții eleni și geții anatolieni, la care s’ar adăuga grupuri despre care cunoaștem la fel de puține informații cum ar fi getulii din nordul Africii, tocharienii și arienii din India, grupuri care s’au deplasat în trecut.

În materialul de față, însă, ne vom ocupa îndeosebi de triburile geților balcanici.

Geții Dunăreni sau Carpatici mai erau numiți și Istrieni sau Istrici.

Autorii antici menţionează existenţa a zeci de triburi getice care au trăit în urmă cu aproximativ două milenii pe actualul teritoriu al României. Peste 30 de triburi au fost identificate de istorici pe vechile teritorii ale Geției Carpatice. Cele mai multe au fost menţionate în lucrarea Geografia, a istoricului Ptolemeu, care a trăit la mijlocul secolului II, dar şi de către Strabon.

Lista triburilor getice care au locuitîn antichitate pe actualul teritoriu al României, inclusiv al Basarabiei, cuprinde următoarele nume:

Albocensii au fost localizaţi în zona Banatului, iar numele localităţii Alboca provine de la numele ei. Au fost menţionaţi de Ptolomeu, în lucrarea sa Geografia, printre geţii care locuiau în părţile de sud-est ale Geției.

Ansamensii erau un trib getic aşezat pe râul Someş. Numele lor este menţionat într’o inscripţie latină, referitoare la un sat purtând numele acestui trib: vicus Ansamensium.

Apulii au fost un trib getic stabilit zona Mureşului mijlociu, cu centrul la Apulon, aşezare cunoscută azi sub numele de Piatra Craivii, aflată în apropiere de Alba Iulia. Apulii s’au deplasat și în peninsula apenină (italică) Apuglia fiind regiunea care le păstrează și azi numele, un trib vechi situat în sud-estul Italiei. Numele tribului a fost menţionat în textul antic cunoscut sub numele de Consolatio ad Liviam. În timpul lui Augustus, la o dată greu de stabilit cu precizie, apulii au năvălit la sud-est de Dunăre, în Dobrogea.

Biephii (biefii) au fost un trib getic localizat în nord-estul Banatului, amintit de Ptolemeu, în Geografia. Numele este probabil corupt din biesi.

Biesii au locuit pe malurile Mureşului. Sunt amintiţi de Ptolemeu. Ei se învecinau la nord cu piengeţii, la nord-vest cu burii, iar spre sud-vest cu sarmo-geții (sarmaţii).

Burii (buridavensii) au fost locuitori ai cetăţii Buridava, din zona Oltenia. Burii au luptat în războaiele geto-romane, și se pare că parte din ei, după moartea lui Decebal s’au deplasat spre vest și s’au așezat în Olanda de azi, de unde la vremea colonizărilor africane, mulți s’au mutat în Africa de sud. Sunt menţionaţi de Ptolemeu, dar şi de Dio Cassius. Potrivit lui Dio Cassius, pe timpul primului război dintre Decebal şi Traian, după ce împăratul Traian a trecut Dunărea şi a cucerit cetatea Tibisco, a primit o solie de la buri. Aceştia i’au înmânat o ciupercă uriaşă pe care au înscris în limba latină, un binevoitor sfat, în fond o ameninţare mascată, cum că marele Cezar face rău dacă va rupe pacea şi mai cuminte lucru ar face de s’ar întoarce de unde a venit şi ar reinstaura relaţiile de pace. Scena este înfăţişată pe Columna lui Traian, care prezintă un bărbat căzut de pe un catâr ce se agaţă de ceea ce apare a fi o ciuperca uriaşă ataşată de şaua sa.

Carpii (carpodacii) au fost unul din cele mai mari şi importante triburi getice. Carpii au locuit teritoriul de la la est de Carpaţi până la Nistru.

”Organizaţi într’o puternică uniune tribală, carpii au dominat, din punct de vedere economic, politic şi militar, atât unele triburi de origine dacică (geții liberi din Muntenia), cât şi populaţiile „barbare” pătrunse în zona extracarpatică a României, din rândul cărora amintim pe sarmo-geți (sarmaţi). După înfrângerea costobocilor de către romani şi asdingi (anii 170-172) carpii au fost nu numai cei mai puternici dintre geții liberi, ci şi cei mai periculoşi duşmani ai Imperiului roman la Dunărea de Jos. Ei au atacat în repetate rânduri imperiul fie singuri, fie în alianţă cu sarmaţii, goţii şi alte seminţii.”

Caucoensii au fost un trib getic, localizat de academicianul Vasile Pârvan în „regiunea de munte din Neamţ şi Bacău şi ţinutul spre apus din ţara secuilor”. Caucoensii au fost vecinii de sud ai costobocilor, locuind Nordul Moldovei, inclusiv în partea carpatică şi dincolo de Siret până la Nistru. Şi ei sunt menţionaţi de Ptolemeu, în Geografia.

Ceiagisii este numele unui trib stabilit în sud – vestul Munteniei şi sud-estul Olteniei, pe cursul inferior al Oltului). Sunt menţionaţi de Ptolemeu.

Costobocii au fost un trib de geți liberi care au populat nordul şi nord-estul Daciei. Au rămas independenţi până la sfârşitul secolului II d.Hr., ca şi alte triburi getice. Potrivit istoricilor, în anii 170 – 171 d.Hr., pe vremea lui Marcus Aurelius, costobocii aliaţi cu bastarnii şi sarmaţii traversează Dunărea, pustiind Moesia, Tracia, Macedonia, ajungând până în Attica şi distrugând templul Eleusis. Trecerea costobocilor prin Dobrogea este menţionată în două epitafe descoperite la Adamclisi. După respingerea lor din imperiu, romanii i’au îndemnat pe asdingi (trib germanic al vandalilor) să îi atace pe costoboci. În urma loviturilor suferite în anii 170-172, o parte dintre costoboci s’au refugiat pe teritoriul controlat de carpi, iar o parte au rămas să convieţuiască cu noii veniţi de neam geto-germanic şi cu sarmo-geții (sarmaţii). Nordul Moldovei a fost dominat de costoboci până în anul 170 când acest control a fost preluat de carpi.

”Astingii (n.r. populaţie germanică), sub conducerea lui Rhaos şi Rhaptos, au venit să se aşeze în Dacia, în nădejdea că vor primi ca preţ al alianţei lor bani şi pământ. Fiindcă nu au obţinut aceste lucruri, au lăsat zălog lui Clemens (n.r. guvernatorul Daciei în anii 170 – 171) femeile şi copii, punându’şi în minte să cucerească prin arme pământurile costobocilor. După ce i’au biruit pe aceştia nu au lăsat nici Dacia liniştită”, scrie Dio Cassius, citat în volumul ”Izvoare privind istoria României” (Editura Academiei RPR – 1964).

Despre faptele de vitejie ale costobocilor au relatat şi alţi autori antici:

”După ce s’au ghiftuit cu vin, femeile trace au săvârşit o faptă îndrăzneaţă (n.a. au avut îndrăzneala să’l ucidă pe cântăreţul Orfeu) şi de atunci s’a statornicit obiceiul ca bărbaţii să se îmbete înainte de a intra în luptă. Neamul costobocilor, cu apucăturile lui tâlhăreşti, a năvălit pe timpul meu în Grecia, ajungând până la Elateia. Acolo un bărbat, Mnesibulos, a strâns în juru’i o ceată de oameni şi, după ce a omorât pe mulţi dintre barbari, a căzut şi el în luptă”, relata Pausiana, la mijlocul secolului al II-lea, citat în volumul ”Izvoare privind istoria României” (Editura Academiei RPR – 1964).

Cotensii au fost consideraţi de istorici unul din principalele neamuri getice. Potrivit lui Vasile Pârvan, tribul putea fi localizat în estul coliniei romane Dacia, iar teritoriul pe care îl stăpâneau era învecinat cu cel al triburilor ratacensilor, caucoensilor şi biefilor.

Crobizii au fost un trib getic care locuia fie la sud de Dunăre (conform lui Hecateu), fie în Dobrogea (Sciția Minor) între Tomis și Callatis (conform lui Strabon) fie lângă Dionysopolis (conform lui Pseudo-Scymnus), menţionanţi de Herodot şi Ptolemeu, ca fiind conduşi de Isanthes. Această localizarea îi face pe învățații moderni să’i considere geți, locuitorii principali ai ținutului dintre munții Carpați și Haemus. V. Besevliev, renumit lingvist bulgar, considera că toponimele terminate în dina (Adina, Amlaidina – astăzi probabil localitatea 23 August din Constanța și Mangalia – și Asbolodina – menționată în teritoriul callatian) pot fi atribuite crobizilor, ceea ce, după cum se vede, ar coincide cu localizarea acestora de către Strabon.

Despre istoria acestora nu știm decât că au avut un conducător, Isanthes renumit pentru frumusețea, puterea și bogăția lui (mărturia se găsește la istoricul Phylarchos și la Athenalos). Lexicograful bizantin Suidas le atribuia credința în nemurirea sufletului, larg răspândita la neamurile getice.

Dacii mari (dahai) a fost denumirea unui trib sau uniuni tribale getice din nordul hotarelor provinciei romane Dacia, probabil pacificaţi de guvernatorul Daciei, Vettius Sabinianus Iulius Hospes.

De asemenea, pe vremea lui DaciBală se intensifică menționările despre ”dacii” din munți care atacă provinciile sud-dunărene, ceea ce ne duce la emiterea ipotezei că triburile geților aflate în directa lui subordine erau cei din jurul Munților Orăștiei, și formau o adevărată confrerie războinică aflată sub un anumit consemn, ceea ce îi va face pe romani să’i denumească după numele conducătorului lor ”daci” de la Daci-Balo.

Informațiile sărace despre numele conducătorului lor nasc numeroase ipoteze, și asupra semnificației etnonimului ”daci”, care poate proveni și din numeralul diece-dece-zece, iar ”balo”=războinici, daci-balo=10 războinici sau războinicii înzeciți, sau ”Înzeciții”, amintind de ordinul sacerdoților ”IO” sau ”10”.

Pe harta noastră avem triburile prinse în această confrerie războinică a geților lui Dacibală: Sar-Geții (Geții de Sus), Burii, Albocensii, Saldensii, Biephii, Apulii, Potulatensii, Pelii și alții.

Geții liberi este numele dat triburilor getice care nu au fost înglobate în colonia romană Dacia şi care au continuat să trăiască pe teritoriul lor de baştină (sec. II – IV). Atât izvoarele literare cât şi descoperirile arheologice arată că geții liberi au convieţuit în anumite regiuni cu sarmaţii şi cu unele neamuri germanice, cultura lor fiind continuu influenţată de civilizaţia romană.

”Izvoarele scrise antice consemnează că în repetate rânduri au avut loc conflicte armate între romani şi diverse grupuri de daci liberi, în urma cărora, unora dintre împăraţi li s’a conferit titlul onorific de Carpicus Maximus (Filip Arabul, Aurelian, Diocletian, Maximian, Constantius Chlorus, Galerius, Constantin cel Mare) sau cel de Dacicus Maximus (Maximinus, Decius, Gallien, Aurelian).”

Harpii au locuit, spun istoricii, la nord de gurile Dunării, între Prut şi Nistru, în sudul Basarabiei. Au fost menţionaţi de Ptolemeu, care amintea de aşezarea Harpis.

Obulensii au fost un trib getic localizat în estul Dobrogei. Tribul obulensilor este menţionat de Ptolemeu.

Oinensii au fost un trib getic, localizat în Estul Moesiei inferioare, adică partea de Vest a Dobrogei Centrale. Sunt menţionaţi de Ptolemeu.

Ordyssii (ordenssos) au locuit în aşezăriile de pe malurile Argeşului.

Pelii au fost un trib getic, ale căror principale ocupaţii erau agricultura, pescuitul și creşterea animalelor. Teritoriul lor avea capitala Pelendava, actuala Craiova.

Piengeţii au locuit în zona de nord a Carpaţilor şi au pătruns deseori în Dacia romană.

”Prezenţa piengeţilor în aceste părţi s’ar datora, potrivit istoricului Vasile Pârvan, unei mişcări mai vechi de populaţii, care ar fi migrat de la sud-est spre nord-vest, adică din Dacia spre munţii Slovaciei şi Moraviei. Piengeţii, spune Pârvan, par să fi luat parte la războaiele marcomanice, în timpul împăratului Marcus Aurelius.”

Piefigii au fost localizaţi de istoricul Vasile Pârvan ca locuitori din Câmpia munteană. Neamul piefigilor, susţin istoricii, este unul şi acelaşi cu marea uniune de triburi getice din secolele III – I î.Hr.. Începuturile ei pot fi urcate în timp până în vremea regelui Dromihete, când geţii se afirmă prin victoriile repurtate în două rânduri asupra armatei lui Lisimah. În perioada imediat premergătoare lui Burebista, uniunea de triburi getice din mijlocul Munteniei, foarte probabil acel neam al piefigilor, reprezintă cel mai important centru economic şi politic din toată Geția, fiind unul din principalele puncte de sprijin ale lui Bureo Bisteo în opera sa de unificare a tuturor geților.

Potulatensii au populat, susţin istoricii, nordul Olteniei şi dealurile din vestul Munteniei. Sunt menţionaţi de Ptolemeu.

Pradavensii au fost un trib getic, localizat la nord de Mureşul inferior, până aproape de Crişuri.

Racataii (racatriaii) au locuit pe teritoriul actual al Ungariei, fiind un trib getic.

Sacii au fost un trib getic, localizat de Vasile Pârvan în jurul oraşului Sacidava, la sud de de actualul oraş Cernavodă.

Sar-Geţii au fost localizaţi în vestul Mureşului şi pe Siret, într’un teritoriu care cuprinde actuala zonă a Hunedoarei. Dio Cassius a relatat că regele Decebal a abătut apele râului Sar-Geţia şi, săpând o groapă, a ascuns o mare comoară cu obiecte de aur şi argint. După asigurarea tezaurului, apele au fost readuse în vechea albie. Odată cu înfrângerea şi cucerirea parțială a Geției, romanii au reuşit, prin trădarea lui Bicilis, să afle locul unde fusese ascuns tezaurul lui Decebal şi să intre astfel în posesia lui. Regiunile Hunedoara şi Ţara Haţegului, unde sunt plasaţi sar-geţii au reprezentat unul din cele mai importante centre culturale, politice şi economice ale geților din ultimele două secole până la cucerirea romană.

”Decebal abătuse râul cu ajutorul unor prizonieri şi săpase acolo o groapă. Pusese în ea o mulţime de argint şi de aur, precum şi alte lucruri foarte preţioase, aşezase peste ele pietre şi îngrămădise pământ, iar după aceea aduse râul din nou în albia lui. Tot cu oamenii aceia Decebal pusese în siguranţă, în nişte peşteri, veştminte şi alte lucruri la fel. După ce făcu toate acestea, îi măcelări, ca sa nu dea nimic pe faţă”, relata Dio Cassius, citat în volumul ”Izvoare privind istoria României” (Editura Academiei RPR – 1964).

Siensii este numele tribului getic localizat de’a lungul râurilor Ialomiţa şi Buzău, în secolul II d.Hr.. Sucii au fost un alt trib getic care a locuit la nord de Dunăre Unii dintre suci s’au aşezat la răsărit de Durostorum (Silistra) si au creat acolo un important centru politico-militar denumit Sucidava, ce se va identifica azi cu satul Izvoarele (fost Pârjoală), din judeţul Constanţa, Sucidava dobrogeană este menţionată de Tabula Pentigeriana, de Itinerarium Antonini, de către o inscripţie din vremea lui Aurelian şi a alte izvoare antice. Al doilea grup de suci a trecut la nord de Dunăre şi s’a aşezat la apus de gura Oltului, în câmpia românească. Acolo au fondat cetatea Sucidava, localizată precis după inscripţii şi după Procopius, la Celei-Corabia în jud. Olt.

Singii a fost un neam de origine getică, localizat de Vasile Pârvan pe cursul inferior al Mureșului, unde se afla cetatea Singidava, pomenită de Ptolemeu și identificată cu dava descoperită în apropiere de Cugir.
Istoricul român este de părere că neamul singilor era foarte numeros. Ei ajunseseră să se întindă până la Dunărea de Mijloc, în zona de azi a Belgradului, unde întemeiaseră o nouă cetate numită de celți: Singidunum. Se pare că au migrat și spre vest, până în Moravia, unde se află localitatea Singone și spre sud până în peninsula Calcidică (Nordul Greciei) unde este menționată o așezare antică cu numele Singos, de la care s-a denumit și golful din apropiere, Singiticus.

Tagrii sunt un trib antic, pomeniți în ”Geografia” scrisă de Ptolomeu şi localizată de el lângă tyrageți. După părerea lui V. Pârvan (Getica) tagrii erau un trib getic mai mic, care locuia pe cursul mijlociu al Nistrului. Acelaşi istoric nu admite legătura făcută de către unii specialişti străini între tagri şi o inscripţie mai târzie de pe un vas de aur descoperit în Banat la Sânnicolaul Mare, chiar dacă acel vas ar putea fi chiar o operă a tagrilor.

Tyrageţii au fost localizaţi pe malurile Nistrului (Tyras), numiți Tyrageți, Tyragetae sau Tyrangitae (Strabo VII, Ptol.III.5, 25), literalmente, geții din Tyras, erau un sub-trib al geților ca alte zeci de triburi, situați pe râul Tyras (Nistrul modern din Moldova și Ucraina). Ei au fost considerați un trib de imigranți așa cum erau mai toate triburile, chiar dacă ele nu conțineau particula sau etnonimul de bază ”get” din Sarmația Europeană care locuia la estul râului Tyras, lângă Harpi și Tagri și, potrivit lui Ptolemeu, vecinii de nord ai Moisei de Jos.

Pliniu (v. 12. s. 26) îi numește, cu o ortografie mai corectă, Tyragetae și îi prezintă pe o insulă mare în Tyras.

Cele mai vechi ştiri despre această populaţie se păstrează în opera geografică a lui Strabon, din care reţinem următoarele:

”Locuitorii de pe malurile de dincolo ale Istrului sunt geţii, tyrageţii şi bastarnii; Istrul lasă în stânga toate meleagurile geţilor, ţinuturile tyrageţilor, bastarnilor şi sarmaţilor, până la Fluviul Tanais (Don); prima parte a întregii regiuni ce se întinde la nord, între Istru şi Borysthenes (Nipru) este pustiul (stepa) geţilor. Apoi vin tyrageţii, iar după ei sarmaţii iazygi.”

TyraGeţii trăiau în condiţii vitrege, potrivit autorilor antici.

”Între geţi şi Marea Pontică, de la Istru până la Tyras, se întinde pustiul geţilor, care e în întregime şes şi fără ape. Când Darius, fiul lui Histape, a trecut Istrul împotriva sciţilor, a fost în primejdie să piară de sete împreună cu toată oştirea sa. Într’un târziu a înţeles cum stau lucrurile şi s’a retras. Mai târziu, pornind la război împăotriva geţilor şi a regelui lor Dromichaites, Lisimah a trecut prin mari primejdii şi, mai mult încă, a fost luat în captivitate. Dar a scăpat, deoarece a întâlnit un barbar bun la suflet”, Strabon, citat în volumul ”Izvoare privind istoria României”, (Editura Academiei RPR – 1964).”

Sabocii, neam de origine getică menționat de Ptolemeu în Geografia ca locuind împreună cu biesii și piengeții în nordul Carpaților. Posibil că, împreună cu neamurile vecine, au luat parte la luptele duse de romani și Marc Aureliu cu quazii și marcomanii

Arsieții sunt unul dintre triburile getice și fac parte din neamul arsietae, cert getic. Arsieții sunt localizați de către Ptolemeu în ”Geografia” la izvoarele Vistulei. Astfel Ptolemeu enumerând diferitele neamuri care se aflau mai la sud de Vistula spune că mai jos de anartofracții și burgionim, urmează ”mai departe, arsieții, sabocii, piengeții și biesii”, aflați ”pe lângă Muntele Carpatos”. De numele arsieților sunt legate localitățile Arsenion și Arsekvia din Silezia Cehă.

Geții sud-dunăreni

Moesii au fost un trib getic, cunoscuți și sub numele de mysi, misi, mesi, moesieni, chiar mezi, și care locuiau la sudul României de azi și au și dat numele provinciei romane Moesia, după înfrângerea ei în 29 î.Hr.  Situați pe ambele maluri ale Dunării de la izvoare, la Gurile Dunării se aflau geții. Cei din dreapta Dunării de Jos erau numiți moesi.

Geții moesi în Cassius Dio, Istoria romană, LI, 22,6,  erau menționați și prin etnonimul de daci:

”…Dacii locuiesc pe ambele maluri ale Istrului. Dar cei ce locuiesc dincoace de fluviu, lângă țara tribalilor, țin cu plata birurilor de Moesia și se numesc moesi, afară de cei așezați foarte aproape de tribali. Cei de dincolo poartă numele de daci, fie că sunt geți, fie cǎ sunt traci din neamul dacilor, care locuiau odinioară în Rhodope.”

Numărul mare de dave (numele cetăților antice care se terminau în ”-dava” sau ”-deva”) din Moesia, părți din Tracia și Dalmația, indică o afinitate lingvistică incontestabilă, și mult mai strânsă între limbile getice nord-dunărene carpatice și getice sud-dunărene moesiene balcanice, decât între Moesia și Tracia elenizată, sugerând o legătură mult mai strânsă între geții carpatici și geții dunăreni moesieni (moșieni).

Teritoriile distincte ale lui termenilor geto-traci ”-para” și ”-bria” pentru numele orașelor sunt în mare parte prezente la sud de Moesia, făcând Munții Balcani (Haemus Mons) granița dialectală a limbilor getice balcanice și culturile geto-moiesiene și geto-tracice.

Cu toate acestea, este posibil ca ”-dava” și ”bria” să însemne două lucruri diferite în aceeași limbă, mai degrabă decât să însemne același lucru în două limbi diferite. Astfel, bria ar fi putut fi folosită pentru așezări urbanizate, asemănătoare în scară și design cu cele ale popoarelor ”civilizate” precum grecii și romanii, în timp ce ”-dava” ar putea însemna o așezare rurală, militară, religioasă, situată în partea de stepă și montană a ținuturile getice.

Legătura strânsă geto-misiană este oarecum accentuată de faptul că zone importante din Moesia făceau parte din împărăția getică a lui Burebista, formată prin crearea unei uniuni de triburi Geto-Moesiene și Geto-Trace.

În plus, după cucerirea romană din Moesia, geții au atacat continuu peste Dunăre, sub regii Duras și Diurpaneus, hărțuind trupele romane. Aceleași teritorii au fost mai ușor de controlat și au fost ținute o perioadă mai lungă de timp, în raza Regatului Odrysian, un stat getic sud-balcanic, din vremea lui Sitalces și Seuthes.
Din limbajul sau dialectul din Moesia, sunt înregistrate doar câteva elemente; Etnonimul lor (Moesoi, Moesi), unele toponime și antroponime și un fitonim: Mendruta, numele Moisei pentru Helleborine (L. Veratrum nigrum) sau Sfeclă (L. Beta vulgaris).

Misii sau mesienii din Asia Mică, tribul sau națiunea getică misiană, sunt înregistrați în Iliada și în sursele de mai târziu. Originea și direcția migrării Misienilor au fost exprimate în diverse ipoteze istorice. Misienii au fost considerați rude lae Frygienilor, datorită limbajului asemănător. Pe baza datelor lingvistice s’a ridicat ipoteza că, în timpul epocii bronzului Moesienii ce populau ținuturile de la est de râul Morava și de’a lungul Dunării, au început un proces de migrare spre est, și o reinstalare în direcția sud-est până în Asia Mică, ajungând chiar în Mesopotamia.

Unii dintre primii autori menționează expansiunea hitită în sud-vestul Asiei Mici, în secolul al XIV-lea și prima jumătate a XIII î.Hr. ce a condus și la deplasarea populației locale din Balcani, inclusiv o parte din Moesieni. După prăbușirea statului hitit, misii anatolieni revin în Balcani.

Herodot a scris că înainte de Războiul troian Moesienii și teukritii au trecut prin Bosfor în Europa, cucerind triburile getice ajungând astfel la Marea Ionică și râul Pennetta în Grecia (Istorii, 7, 20). ”Missienii din Iliada” sunt menționați ca aliați ai troienilor.

Odată cu cucerirea pământurilor de pe cursul inferior al Dunării în sec I. romanii au numit provincia Moesia. Se presupune că ei au numit zona, astfel, din cauza gloriei arhaice și acțiunilor lor din Asia Mică, și a războinicilor neînfricați cunoscuți din realtările lui Homer.

Odată cu formarea provinciei romane a Moesiei  numele moesi se extinde asupra locuitorilor săi, exact cum s’a întâmplat asupra geților din Tracia romană, sau a geților din Dacia romană.

Cassius Dio a scris:

” …cei care trăiesc dincolo de râu în țara tribalilor, aparținând provinciei Misia sunt numiți misi, toți, în afară de cei care trăiesc în jurul provinciei.”

…Și astfel aflăm cum ”dispar” triburi sau popoare din istorie…din pixul, tocul, sau pana unor istorici de casă !!!

În Evul Mediu una dintre denumirile arhaice utilizate în mod obișnuit de către autorii bizantini pentru a se referi la bulgari a fost ”vasali” împreună cu ”scyți”, ”mirmidoni”, dar și altele.

Pentru prima dată, acest nume reapare în Leo Deacon, în a doua jumătate a secolului al zecelea. La începutul secolului al XI în ”Elogiul”, Photius din Thesallia ca ”poporul moesian” ce definea supușii regelui Samuil, un țar al Bulgariei,  rămas în istoria moesienilor ”bulgari” deoarece a învins armata invincibilă a lui Vasile al II-lea la Porțile lui Traian lupte care durează mai multe decenii, 991–1014. În 1014. Vasile îi înfrânge pe bulgari în regiunea Struma. După bătălie orbește 14.000 de prizonieri, iar unui bulgar din 100 i se lasă un singur ochi, pentru a’i conduce pe ceilalți înapoi la Samuil. Tarul Samuil la vederea unei asemenea grozăvii face un atac de cord și moare.

”Povestea” lui Mihail Ataliat despre presupuși bulgari pare, că a primit ulterior noul nume. Autorii bizantini individuali sau independenți îi numesc vasali și valahi sau pecenegi.

Răscoala Asǎneștilor (1185), relatarea lui Niketas Choniates:

”Împăratul Isaac Anghelos (1185-1195) (…) zgârcindu’se să cheltuiască pentru serbările de nuntă din banii vistieriei, îi aduna fără cruțare din propriile ținuturi; și a jecmănit, din meschinărie, și alte orașe din părțile Anchialosului, pe furiș, dar mai ales și i’a făcut sieși și romeilor dușmani pe barbarii din Muntele Haemus, care mai înainte se numeau misieni, iar acum se cheamă vlahi. Aceștia, încredințați de inaccesibilitatea ținutului în care locuiau și bizuindu’se pe fortărețele lor, care sunt și foarte numeroase și ridicate pe stânci abrupte, s’au sumețit și altădată împotriva romeilor. (…) După ce misienii au început să acționeze fățiș ca niște răzvrătiți. (…) La început vlahii se codeau și fugeau de răscoala la care erau împinși de Petru și Asan…”

Vlahii sunt urmașii geților. Din păcate, în prezent nu sunt recunoscuți ca minorități naționale în Grecia, Bulgaria, Serbia și Albania, unde sunt lipsiți de dreptul la educație în limba maternă și sunt supuși unui proces de asimilare forțată. Dar indiferent de limba vorbită ei sunt frații noștri!

Tribalii (Triballi / Triballoi) sunt una dintre comunitățile tribale getice care locuiau și erau menționați într’o zonă situată între ținuturile Munților Balcani, Sofia (Serdica), râul Yantra și Plevna de azi (Bulgaria) și râurile Morava, Dunăre și Iskar, și teritoriul actual al provinciei Kosovo (Serbia).

Tribalii erau o ramură a poporului getic prezent în Antichitate în sudul Dunării, și cuprindea două triburi: Picensii (în apus) și Usdicensii (în răsărit). Nu se știe dacă Tribalii erau o ramură a Ilyrilor (după Ștefan din Bizanț), a geto-tracilor (după Strabo, Diodor ș.a.) sau a Scordicilor celtici, sau poate chiar un amestec al acestor popoare.

Tribalii sunt menționați pentru prima oară de Herodot în jurul anului 490-424 î.Hr. în ”Istorii” (4, 49), unde menționează Câmpia Tribalilor undeva aproape de Kosovo de azi.
În anul 424 î.Hr., Tribalii resping pe regele Odrysian Sitalces. În anul 376 î.Hr., sunt conduși de regele Hales, luptând împotriva lui Abdera de la Marea Adriatică, și în 339 î.H., într’un succes militar, împiedicând invazia lui Filip al II-lea al Macedoniei, și în 335 î.Hr. conduși de regele Sirmio (Syrmus sau Syrmos), luptând împotriva lui Alexandru al III-lea al Macedoniei.

Tribalii aveau o organizare statală proprie și s’au remarcat în bătălia contra lui Filip al II-lea al Macedoniei, pe care l’au rănit și a cărui armată au înfrânt’o, înainte de a fi până la urmă supuși de către el.  Alexandru Macedon a fost impresionat de calitățile de luptă ale Tribalilor și i’a invitat să participe la campania sa împotriva Persie,  în care au și sprijinit infanteria lor.

Numele și identificarea în unele surse bizantine ale sârbilor cu Tribalii este un anacronism. În primul secol, Claudius Ptolemeu observă că ținutul Tribalilor, adică Tribalia, acoperă o zonă între râurile Tsibrița și Vit cu principalul oraș Oescus, adică partea de vest a Moesiei Inferioare romane.

Adesea ”Triballi” și ”tribalii” sunt identificați în context istoric cu sârbii și Serbia, deoarece aceste interpretări se bazează exclusiv pe scrierile lui Laonik Chalcocondil din secolul al XV-lea,  care adesea în istorisirile sale a menționat individual prin recurs la arhaisme (vasali, ilyri etc.), conducători fără o semnificație etnică în existența lor.

Ulterior, prin unitatea de limbă cu românii, se consideră parte a etnogeneza poporului român, și mai ales a celor care susțin aberanta teorie a romanizării.

În secolele al XIX-lea și al XX-lea școlile științifice din Iugoslavia încearcă să demonstreze că vechile triburi getice, care includ Tribalii, sunt sârbi.

Regiunea Timocului, anume teritoriul din dreapta Dunării din nord-estul Serbiei (Craina Timocului) și nord-vestul Bulgariei (regiunile Vidin și Montana) cuprinzând din Serbia ținutul Munților Rătaniștei, este uneori denumită, în mod savant, sub numele de Tribalia, de la Tribali. Cei care folosesc această denumire vor astfel să identifice teritoriul de’a lungul Dunării unde sunt prezente minorități românești în Serbia și Bulgaria.

Geții Odrisi și Regatul Odris

Regatul Odris este o veche formațiune statală a tribului getic al odrisilor constituită în a doua jumătate a secolului al V-lea î.Hr. și se întindea de la țărmul Mării Egee până la Dunăre, locuind pe ambele maluri ale râului Tonzos (Tunja) până în apropierea Apoloniei, ocupând astfel centrul viitoarei provincii romane Tracia.

Cele mai importante izvoare ale existenței odrisilor sunt Istoriile lui Herodot (cca. 490-429 î.Hr.), scrierile lui Tucidide (circa 460-396 î.Hr.) și lucrarea ”Anabasis” a lui Xenofon.

Regatul Odris a fost primul care a dobândit puterea în regiune sub un singur conducător, regele Teres I în secolul V î.Hr. (475-445 î.Hr.) fiind primul rege care a reușit să unifice sub conducerea lui multe dintre triburile getice.  Încă din sec. V î.Hr Herodot şi Tucidide menţionează existenţa regatului care s’ar fi întins de la Abdera şi până la gurile Dunării. Întemeietorul acestui regat este Teres I (aprox. 470-440 î.Hr.). Istoricul Tucidide consemnează faptul că Teres le’a alcătuit odrisilor un regat mult mai mare decât cel al Traciei.

Despre Teres se spunea că şi’a trăit cea mai mare parte din viaţă pe câmpul de luptă, în prima parte a vieții s’a luptat pentru câștigarea independenței regatului său, în a doua parte a vieții s’a luptat pentru întărirea puterii regatului său. El a condus mai multe campanii militare pentru a extinde teritoriul aflat sub controlul său. Primii doi conducători, Teres I și Sitalces au adus Regatul Odris la apogeu.

Urmaşul lui Teres, Sitalces I (aprox. 440-424 î.Hr.) al doilea fiu al lui Teres I a purtat o serie de lupte cu scyţii din nordul Dunării şi a dus o politică de bună înţelegere cu elenii din Abdera şi încheind alianţe cu Atena. Un lucru important de precizat este că la odrisi tronul nu era moștenit de fiul cel mare, ci de nepotul de frate.

Regatul Odris, însă, a trăit maxima extindere prin alianțele dintre triburile getice care au reușit’o Sitalces și Seuthes. Conform lui Tucidide, sub regele Sitalces, regatul a stăpânit tot litoralul de la Abdera până la vărsarea Istrosului, fiind integrați toți geții dintre Haemus și Rodopi și geții de dincolo de Haemus, de la sud spre nord.

Diodor din Sicilia susține că Strymonul era limita vestică.

Sitalces a participat și la Războiul Peloponeziac, fiind aliat al atenienilor.  Sub acest cârmuitor, Regatul Odris, având o bună organizare internă şi întemeindu’şi autoritatea pe supunerea celorlalte seminţii getice şi pe tributul plătit de unele cetăţi elineşti, a cunoscut maxima sa înflorire.

Sitalces a continuat extinderea teritoriilor sale. El a fost un aliat al Atenei în Războiul peloponesiac, iar în conflictul din 429 î.Hr. din Macedonia regelui Perdiccas II, a invadat cu o armată care a inclus războinici ai triburilor care nu făceau parte din regatul său. (Tucidide, Războiul peloponesiac, II, 97-101).

Tot Tucidide îi face un portret regelui Sitalces, ca fiind înțelept, blând față de supuși, viteaz, atent cu averea statului. Percepea tribut de la populațiile supuse și de la unele cetăți grecești, în valoare de 1000 de talanti. A dezvoltat o armata considerabilă de 120.000 de pedestrași și 50.000 de călăreți.

O vreme, în partea de apus a Traciei, a domnit fratele lui Sitalces, numit Sparadokos, dar atenienii au ridicat împotriva acestuia, datorită politicii sale ostile, pe Perdiccas, regele Macedoniei şi pe Sitalces. Sparadokos, învins se refugiază la scyţi, dar este predat odrisilor.

Relațiile cu sciții s’au deteriorat, după ce Ariapeithes s’a recăsătorit cu o elenică, dăruindu’i un fiu, Skyles. Au apărut rivalități între el și Octamasades. Skyles a fost alungat pentru că ducea un mod de viață elenistică, și de aceea primește azil politic de la Sitalces, asta în timp ce un rival al lui Sitalces, fiul lui Teres, este adăpostit de scyți.

Octamasades a pornit cu o armata spre Tracia, dar datorită înțelepciunii lui Sitalces, a evitat conflictul printr’un schimb de azilanți. Sitalces s’a apropiat de eleni datorită ascensiunii Macedoniei și controverselor teritoriale dintre regatul sau și Macedonia sub Perdicas al II-lea.  Sitalces sprijină un pretendent la tronul Macedoniei, pe Filip, fratele lui Perdicas al II-lea. De astfel, Sitalces s’a căsătorit cu o elenică din Abdera.

În timpul războiului peloponesiac, Sparta și Atena își căutau aliați printre vecini. Regatul Odris încheie o alianța cu Atena, ucigând solii spartani. Astfel, în 431 î.Hr., Nimphodorus, fratele soției lui Sitalces, primește titlul de proxenos, iar fiului lui Sitalces i se oferă cetățenia ateniană. Macedoniei i se cedează orașul Therme.

În 429 i.Hr., Sitalces conduce o campanie în Peninsula Chalcidica și se va război cu Macedonia timp de 30 de zile. Însă a fost trădat de nepotul său, cumpărat de Perdicas al II-lea, ce primește mâna surorii sale, Stratonike. În 424 i.Hr., Sitalces a murit în lupta împotriva tribalilor, la Delion.

În 411 î.Hr., fără prea mare succes a condus o expediție împotriva Atenei (Tucidide, Războiul peloponesiac, II, 97-101).

Sitalces este succedat de Seuthes I (424- 410 î.Hr.), nepotul lui Sitalces și fiul lui Sparadocos, care era fratele lui Sitalces, care a încheiat campania împotriva lui Perdiccas II al Macedoniei și a dublat tributul orașelor elinești de pe coastă. Tucidide menționează că tributul perceput a fost crescut la 400 de talanti, plus daruri.

Relațiile cu Macedonia se îmbunătățesc. Acest rege a renunțat la politica de expansiune teritorilă și a dus o politică de conservare a hotarelor. Urmaşii lui Sitalces, Seuthes şi Cotys au continuat politica predecesorilor lor, în schimb pe vremea lui Kersebleptes (341 î.Hr.) regele Filip II, regele Macedoniei, cucereşte regatul odris.

Sunt cunoscuţi mai mulţi regi odrisi care au emis monede de argint şi de bronz cu legende în greacă: Sparadokos, Amadokos II, Teres II, Ketriporis, arătând prin aceste monede prosperitatea regatului.

După moartea lui Sitalces, Regatul Odris a cunoscut perioade succesive de fărămițare și de unificare. De exemplu, Amadocus I (410- 390 î.Hr. aproximativ) a pierdut multe teritorii, după atacurile tribalilor. Guvernatorul care a plasat controlul regiunilor pe malul Mării Egee s’a proclamat rege sub numele de Seuthes II (405 -390 î.Hr.).  În 410 î.Hr., regatul este divizat între doi moștenitori, Seuthes al II-la și Amadocos. Fiecare își caută aliați pentru a o suprimă pe cealaltă.

Cei doi suverani au fost împăcați, încheind împreună o alianță cu atenianul Thrasybulus. Amadocos s’a împrietenit cu generalul grec Alcibiade, iar Seuthes al II-lea a angajat mercenari eleni conduși de Xenofon. Xenofon l’a cunoscut personal și a descris un ospăț de la curtea să. În final, cei doi își normalizează relațiile, iar Amadocus moare în 390 î.Hr.

Regele Hebryzelmis adomnit doar 6 ani (390- 384 î.Hr.).

După aceea un reviriment al expansiunii teritoriale și al înfloririi Regatului Odris are loc în timpul lui Cotys I.

Cotys I (384- 358 î.Hr.), s’a născut în timpul domniei lui Seuthes I, a preluat puterea prin uciderea predecesorul său. Regatul își revine temporar sub domnia lui Cotys I, ce reunifica teritoriile. Pe vremea lui Cotys I, Regatul Odris a ajuns din nou la o mare înflorire și expansiune.

S’a aliat cu Atena și s’a căsătorit cu fiica ateniana a generalului Iphicrates. S’a aliat cu tribalii împotriva lui Abdera, dar a fost ulterior responsabil pentru pornirea unei rebeliuni. A intrat în conflict cu Atena pentru posesiunea Chersonesului getic, aceasta a instigat la revolta împotriva trezorierului lui Miltochite, care a avut succes, dar a condus la un nou tratat de alianță în 361 î.Hr. În 359 î.Hr. s’a aliat cu Filip al II-lea al Macedoniei.

Despre domnia lui se știu puține lucruri, însă se știe faptul că a fost asasinat în 358 î.Hr. de Peithon și Cheracleide de Ainos care au fost proclamați ulterior cetățeni de onoare ai Atena pentru gestul lor, și răsplătiți fiind de Adunarea Populară a Atenei.

Însă după moartea sa, Regatul Odris s’a divizat în urma unor conflicte interne, iar în anul 341 î.Hr. cucerirea lui de către Filip al II-lea al Macedoniei a fost extrem de ușoară.
După ce Cotys I este asasinat, Regatul Odris se împarte în trei regate mai mici în urma unor neînțelegeri interne, împărțit fiind de cei trei fii ai lui Cotys, care s’au antrenat în lupta dintre Atena și Filip al II-lea al Macedoniei (tatăl lui Alexandru Macedon), dar a ajuns să fie subjugați de acesta din urmă, care dă lovitura de grație regatului.

Astfel, după prăbușirea Regatului Odris, geții au ajuns sub stăpânirea regilor macedoneni.

Amadoco II (358- 347 î.Hr. aproximativ) a controlat zona de vest a râului Marița (Hebrus).

El a fost urmat, probabil, de Teres al II-lea.

Berisade (358-352 î.Hr.) și fiul său Cetriporo (352-347 î.Hr.), probabil co-regent de la început, au controlat zona de coastă de la Amfipolis și minele de argint.

Cersoplepte (358-341 î.Hr.), ca urmare vârstei tinere sub guvernarea eficientă a lui Charidemus, un elen legat de familia regală, a controlat zona de est al râului Hebrus.

Seuthes III (330-300 î.Hr. aproximativ), s’a revoltat de mai multe ori normelor macedonene de sub domnia lui Alexandru cel Mare și după moartea sa, în 323 î.Hr. și a fost învins de Antipater și Lisimah. În 320 î.Hr., și’a mutat împărăția în centrul Traciei și a construit o nouă capitală, Seuthopolis, din care resturile cetății sunt acum acoperite de lacul artificial de Koprinka, în apropiere de actualul Kazanlak. Acesta a fost de partea lui Antigonus I împotriva lui Lisimah. Ulterior Lisimah a fost ucis în luptă de către Seleucus în 281 î.Hr. și Tracia trece sub suveranitatea lui Ptolemeu al II-lea. Împărăția a fost astfel supusă invaziei galatenilor celți în 273 î.Hr.

Cu toate că Alexandru cel Mare a antrenat în campaniile sale din Asia mulţi geți, mulţi din cei rămaşi au format nuclee de rezistenţă care au dat mult de furcă macedonienilor mai ales sub conducerea lui Seuthes (313 î.Hr.).

Un rege get pe nume Pleurato este amintit pentru că a învins în 214 î.Hr. regatul celtic Tylis. Apoi Regatul a fost cucerit de Filip al V-lea al Macedoniei în 202 î.Hr. Ulterior a urmat o serie foarte puțin cunoscută ale unor dinastii getice, până la războiul civil dintre Cezar și Pompei .

Cotis VII (57–48 î.Hr.), a fost aliat al lui Pompei

În 277 î.Hr., geto-celţii veniți dinspre Panonia și instalaţi în Balcani, înfiinţează un regat cu capitala la Tylis şi ajung să controleze triburile getice. După şase decenii, aproximativ în 218 î.Hr., o răscoală pune capăt dominaţiei celte. În secolul următor sunt menţionaţi alţi conducători odrisi:

Amadokos cucereşte oraşul Philipopolis, Cotys este recunoscut de romani (168 î.Hr.) ca rege al odrisilor. Regele Diegylis a ocupat teritorii în sudul Traciei şi a distrus Lysimacheia şi apoi Sadalas care are relaţii cu Messembria şi triumvirul Marcus Antonius prin anii 45-42 î.Hr.

Urmează unirea dinastiei odrisilor cu cea a sapeilor, o altă seminţie getică şi transformarea regatului odris în regat clientelar Romei. Romanii vor încredinţa dinastiei odriso-sapeice conducerea şi apărarea unei zone foarte întinse, de la gurile Dunării şi până în nordul Eladei.

Fiul lui Rescuporide I (48-13 î.Hr.), inițial sub tutela unchiului său Rhoemetalces, a fost ucis în luptă împotriva triburilor getice ale Bessilor, principalele sale revolte anti-romane au fost conduse de Vologeses.

Remetalce I (12 î.Hr. -12 d.Hr.), fratele lui Cotis VII, care, după sfârșitul răscoalei a fost restaurat la putere prin Augustus ca un succesor al nepotului său, care a lăsat moștenitori. La moartea lui, imperiul s’a împărțit între Augustus, fiul Cotis VIII și a fratelui Rescuporide II.

În 18 d.Hr. Rescuporide a fost judecat sub Tiberius pentru că l’a întemnițat și ucis pe nepotul său și a murit la scurt timp după aceea în exil în Alexandria.

Antonia Trifena, văduva și fiica împăratului Cotis VIII lui Pontus Polemon I, și fiul său Rhoemetalces II (18-38 d.Hr.) au fost repuși de Tiberius în întregul regat. La moartea fără moștenitori a lui Remetalces, la porunca lui Caligula a abdicat mama sa. Au urmat Rhoemetalces III, fiul lui Rescuporide II și apoi vărul Cotis VIII, și soția sa Pitodoride al II-lea, fiica lui Cotis VIII și Antonia Trifena (38-46 d.Hr.).

După ce Regatul Odris s’a divizat, a ajuns sub clientelatul Romei până în anul 46 d.Hr. când a murit ultimul rege odris, Rhoemetalces al III-lea. În anul 46 d.Hr., profitând de uciderea regelui Rhoemetalces III, împăratul roman Claudius va desfiinţa regatul odris, transformând partea de la sud de munţii Haemus (Balcani) în provincia romană Tracia.

Regatul Odris a fost un regat extrem de important pentru lumea getică, care de’a lungul a 100 de ani a reușit să stăpânească teritoriul geților sud-dunăreni.

Peonii

Triburile peonilor: Agrienii, Almopianii, Deronii, Doberii, Laeanii, Peoplii, Pelagonii (?), Siropeonii,  Odomanții etc.

Peonii erau un trib vechi din interiorul regiunii căreia i’au dar și numele, Peonia, și care corespunde văii râului Axios (acum Vardar). Ei au fost împărțiți în mai multe triburi și au vorbit limba peonă, din care există puține texte. Sursele clasice iau în considerare, de obicei, Peonii ca trib distinct față de triburile vecine considerate, tracice, macedonene, elene sau ilire, deși puține dovezi ale limbii lor par să confirme această diversitate, astfel încât să’i să ia în considerare o ramură autonomă a familiei marelui popor getic numit și euro-”indian”.

Deoarece aceștia sunt menționați în ”Iliada” lui Homer ca aliați ai Troiei, și datorită prezenței lor în descrierile elinești putem să’i localizăm cel puțin în perioada miceniană (1500 î.Hr.). Erau oameni de statură modestă, care au suferit o presiune îndelungată de la vecinii mai puternici odrisi și macedoneni, și care la apogeul Regatului lui Alexandru Macedon au dat contingente militare de infanterie și cavalerie.

După moartea lui Alexandru Macedon la sfârșitul secolului IV î.Hr., regele Dropione a reușit să aducă împreună toate semințiile peone într’un regat unificat, dar a fost de scurtă durată: deja Antigonus al II – lea, rege al Macedoniei de la 276 î.Hr. la 239 î.Hr., a fost capabil să anexeze Peonia la împărăția lui de atunci când Peonii erau amestecați cu macedonii. Triburile estice au fost absorbite, sau au fost influențate puternic cu elemente  macedonene, pe când cele din vestul Peoniei, au căzut sub o influența culturală ilyrică accentuată. Zona centrală a Peoniei, cea de’a lungul râului Axius, a fost absorbită de Macedonia elenizată, în perioada elenistică. Cu toate acestea, cele mai multe dintre mărturiile Peoniei din punct de vedere arheologic se află astăzi în Republica Macedonia.

Agrianii au fost un membrii unui trib getic considerat din neamul peonilor, ce au locuit în regiunile muntoase ale Bulgariei, între muntele Rodopi și râul Struma (Strymon în antichitate). Tribul este amintit înca din sec V î.Hr. de istoricul elen Tucidide, apoi în secolul următor de Polybiu sau Ptolemeu. Erau viteji în războaie și buni arcași.

Derronii (Deroni) au fost un membrii unui getic, între peoni. Cunoștințele noastre despre ei provin din monede purtând variații ale legendei lui DERRONIKON (ΔΕΡΡΟΝΙΚΟΝ) – DERR (ΔΕΡΡ).

Literele folosite în monede sunt elinești, deși acest lucru nu demonstrează că Derronii vorbeau aceeași limbă ca și vecinii lor din sud, ceea ce duce la întrebarea firească,  dacă alfabetul era elinesc sau este dovedită universalitatea sa prin folosirea acestuia de către neamul getic,  înclusiv la nordul Dunării. Aceste monede, care au fost probabil fabricate atât pentru export, cât și pentru comerțul intern, sunt în mod tradițional datate între 500-450 î.Hr.

Pe baza dovezilor numismatice, în special a tezaurelor de monede, există două teorii cu privire la poziția geografică a tribului. Prima teorie susține că acestea trebuie plasate în centrul Balcanilor, în partea de nord a Republicii Macedonia (în valea Strymonului superior), în timp ce a doua teorie consideră că acest trib, cel puțin în momentul emiterii monezilor  inscripționate astfel (începutul secolului al V-lea), se afla într’o zonă situată în partea de sud. Numai că folosirea pe o scară atât de întinsă a acestui alfabet, vezi Tăblițele de la Sinaia, nu mai poate fi restrânsă doar la o ipotetică influență a scrierii eline.

Bessii erau un trib independent al geților, care trăia pe teritoriul cuprins între Munții Rodopi și cursul superior al râului Marița (Hebrus) și ocupa cea mai mare parte a regiunii dintre Moesia și Munţii Haemus (Balcani), zona montană care separă Moesia de Tracia și de la Munții Rodopi din sudul Traciei, până în partea de nord a Hebrului. Se învecinau cu coralii, maedii, brenii şi dantheleţii, precum şi cu odrişii şi sapeii.

Herodot îi descrie ca un fel de castă-preoțească între satri, bessii fiind interpreții incantațiilor profetice ale unei preotese dintr’un altar-oracol al lui Dionysos aflat pe vârful unui munte, care se crede că este Perperikon.

Imagine cu un războinic bess din filmul Hercules (2014)

În Strabon, bessii sunt descriși ca cei mai feroce dintre triburile getice independente, îi localizează tot în preajma Munților Haemus,  posedând cea mai mare parte a zonei. El îi numește călugări printre bandiți și că erau dependenți de jaf.

”Numiţi bandiţi chiar de către hoţi”, besii trăiau în colibe şi duceau o viaţă aspră ocupându’se şi cu mineritul. (Strabon, VII, 5,15, şi fragm. 47; Plin. B., Nat.Hist, IV, 11, 40; Ptolemeu, III, 11; Solinus, 10,1)

Au opus o rezistență dârză macedonenilor și apoi romanilor, încât numai după lupte îndelungate au putut să fie supuși. Ei au trecut și în nordul Dunării, căci îi întâlnim și în Carpații septentrionali.

Mommsen spune că capitala Bessilor era Uscudama, azi Edirne în Turcia modernă, dar locul adevărat pare să fi fost Bessapara, astăzi Sinitovo lângă Pazardzhik, Bulgaria.

Diobesii sunt considerați o uniune de feluri între Besai și Dii.

Plinius cel Bătrân arată că existau mai multe diviziuni ale Bessilor.

Appian scrie că s’au predat fricos lui Augustus.

Unii autori cum ar fi Schramm au derivat albanezii de la creștini Bessi sau Basii, un popor getic timpuriu care a fost împins spre vest în Albania, în timp ce mainstream-ul istoricilor susține continuitatea iliro-albaneză sau un mix getic creat din triburile din Ilyria și Tracia.

În 72-71 î.Hr., proconsul Macedoniei, Marcus Terentius Varro Lucullus, i’a învins pe Bessi în Tracia, în Munţii Balcani, și care le’a ocupat capitala, Uscudama (Adrianopolis) (Eutr., VI, 10).

În 60-59 î.Hr., bessii erau în conflict cu C. Octavius, tatăl lui Augustus, iar în 57-56 î.Hr. cu L. Calpurnius Piso Caesoninus, guvernatorul Macedoniei. În 48 î.Hr., făceau parte din armata lui Pompeius Magnus, împreună cu dardanii, ”parte mercenari, parte luaţi cu forţa sau de bunăvoie” (Caes., Civ. III, 4), pentru ca în 44-42 î.Hr. Brutus, ajutat de Rascuporis, să’i pedepsească ”pentru tot răul ce’l pricinuiseră” (Cassius. Dio, XLVII, 25).

Cu prilejul campaniei sale din 29 î.Hr., M. Licinius Crassus a acordat odrişilor ”ţinutul în care se extindea cultul lui Dionysos” şi care se afla sub jurisdicţia bessilor. M. Lollius a continuat aceeaşi politica în 20-18 î.Hr. aducând triburile bessilor sub ascultarea sa.

Între 14-11 î.Hr., a avut loc răscoala lui Vologeses, marele preot al lui Dionysos la bessi, care, victorios în luptele cu dinastia odrisă, a ajuns până la Chersones. Bessi au fost înfrânţi în cele din urmă, după o rezistenţă eroică, de L. Calpurnius Piso (Cassius Dio, LIV, 34). Probabil, imediat după aceste evenimente o parte din bessi au fost dislocaţi în Dobrogea, unde îi găsim încă din anii 8-17 d.Hr. (Ovidiu, Tristele, III, 10, 5 şi IV, 1, 67), fiind menţionaţi apoi în calitate de consistentes în inscripţii datând din perioada 133-177 d.Hr., când prezenţa lor este legată, între altele, de extragerea fierului.

Cei rămaşi la vechile vetre au fost organizaţi în strategia Bessica apărând în izvoare şi după căderea Imperiului roman de apus. În Dacia extracarpatică apar prin unitatea auxiliară Cohors II Flavia Bessorum, cantonată în castrul Cincsor pe Olt şi în alte puncte din Dacia Inferior.

Spre sfârșitul secolului al IV-lea, Niceta de Remesiana (n. cca. 335, d. 414) a fost episcop al orașului Remesiana din provincia romană, Dacia Mediterranea (astăzi orașul Bela Palanka, Serbia) a adus Evanghelia la „acei lupi de munte”, Bessi. Se spune că misiunea sa a avut succes, iar închinarea lui Dionysus și la alți zei getici a fost în cele din urmă înlocuită de creștinism.

Un nume personal getic Bessus (atestat în Muntenegru de Nord împreună cu alte nume, cum ar fi Teres) este considerat a avea același etymon ca și Bessi (Wilkes, 1982).
În textul Strategikon din secolul al XI-lea, Cecaumenos, istoricul bizantin, a descris pe vlahii din Tesalia (Aromânii din Țara Mare) drept descendenti ai Geților vechi și Bessilor care au invadat din zona de pe Dunăre, înfrângerea provocată de strămoșii lor de către Traian în timpul războaielor geto-romane.

În 570, Antoninus Placentius a spus că în văile Muntelui Sinai era o mănăstire în care călugării vorbesc grecește, latină, siriacă, egipteană și bessiană.

Originea mănăstirilor este explicată într’o hagiografie medievală scrisă de Simeon Metaphrastes, în Vita Sancti Theodosii Coenobiarchae, în care scria că Sfântul Teodosie a întemeiat pe țărmul Mării Moarte o mănăstire cu patru biserici, fiecare fiind vorbită într’o altă limbă, Printre care și Bessiană. Locul unde au fost înființate mănăstirile a fost numit ”Cutila” (Cuti-citi ”Kutí”, este un cuvânt albanez pentru cutie sau cu sufixul – o cutie mică sau formă de peșteri folosite de călugări în antichitate) un nume getic.
Soarta ulterioară a geților este o problemă de dispută.

Istoria antică mai pomenește de următoarele triburi: aletoii, appiarensii, apsinthioi, artacii, asti, ausdecensii (usdecensi), bebricii, benii, berecyntii, bettegerii, bisaltii, bistonii, bitinii, brenii, briantii, brigii, brisii, caenii, carpodacii, celegerrii, ciconii, coilaletae, corallii, corpilii, crestonii, crusaeii, dantheletii, darsii (darsai), digerri, dimensii, diobessii, dioii, dolonsii (dolongi), drosii, drugerii, edonii, hypsalti, laii, maedi, maedobithynii, mygdonii, napeii, nipsaioii (tranipsioi), odomanţii, oitensii, olizonii, paioplii, panaioii, piarensii, pierii, pirogerii, pliastii, ratacensii (racatensi), rondaloi, sapeii, satrii serdii, siensii, siginii, singi, sithonii, sucii, terizii, thunatii, tilatii, tinii, trausii, trerii, tyntenii, utii, zaielii, zbaleonii, zeranii.

Citiți și: ILIADA MAI VECHE CU 1000 DE ANI DECÂT SE CREDEA

sau: TRACIA ȘI ANATOLIA, ȚINUTURI VECHI GETICE

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

O LUME CARE’ȘI UCIDE INVENTATORII

Este evidentă strădania creatorilor de filme de la Hollywood de a sublinia cât este de ”necesar” ca guvernele să păstreze tăcerea asupra unor subiecte precum invențiile tehnologice de vârf, printre care și cele din categoria free energy. Cei mai mulți dintre inventatorii geniali ale căror idei ar fi revoluționat domeniul energiei și’au încheiat călătoria prin această lume într’un mod suspect.

După ce veți parcurge următoarele rânduri, veți ajunge probabil să vă întrebați, ca și noi: de ce, oare, aceste tehnologii avansate care ar putea ajuta enorm oamenii sunt ascunse publicului larg?

Această secretizare și mascare a adevărului au ajuns azi printre subiectele predilecte de film, care oferă un răspuns prefabricat la întrebarea noastră.

Adevărul despre lumea în care trăim: Invenții revoluționare îngropate de autorități.

Scenariul este întotdeauna același: oamenii în negru coboară din limuzină cu o valiză de bancnote și cu o armă cu amortizor. Agenții lobby-urilor masonice, funcționarii corupți ai statului, marii bancheri internaționali, patronii multinaționalelor, magnații industriei automobilelor și petrolului, aceștia și membrii conspirației pentru instaurarea statutului fascist unic planetar sunt suspecții principali în ochii celor care au studiat cazurile.

Este evident că în spatele tuturor acestor acțiuni criminale și subversive se ascunde patima demoniacă a posesiunilor și a dominației: controlul resurselor, controlul maselor, controlul regiunilor ș.a.m.d. Consecințele sunt, în cele din urmă, catastrofale pentru omenire: războaie nemiloase sunt declanșate de clica de la vârful masoneriei pentru însușirea tuturor resurselor și totul trece prin bani, iar știința ajunge să fie doar o edulcorație primitivă de modele depășite îndesate cu abilitate în mințile tinerilor printr’un sistem de educație învechit și părtinitor. Într’un final, elementul esențial este și rămâne controlul.

Există o așa-numită elită ce are drept scop înrobirea popoarelor și a întregii umanități pentru a duce de fapt destinul Planetei într’o direcție dementă, satanică. În spatele oricărui război se ascunde întotdeauna un imens interes financiar, iar banii ca atare, așa cum observăm, sunt folosiți pentru controlul ființelor umane. În final se vizează instaurarea unei globalizări absurde și ciudate care, la modul cum este ea concepută, aduce umanității numai suferințe.

1. Rudolf Diesel (18 martie 1858 – 29 septembrie 1913)

În seara zilei de 29 septembrie 1913, Diesel urcă la bordul vasului cu aburi Dresda, în Portul Anvers. Destinația călătoriei sale era Londra, pentru a se întâlni cu reprezentanții din conducerea companiei Consolidated Diesel Manufacturing Ltd. După servirea cinei, la bordul navei, se retrage în cabina sa de dormit, în jurul orelor 22:00. Lasă vorbă pentru a fi trezit în dimineața zilei următoare, la ora 06:15. Diesel n’a mai fost văzut de atunci niciodată în viață. Zece zile mai târziu, pe 9 octombrie 1913, echipajul de pe pescadorul olandez Coertsen a adus la bord cadavrul unui om găsit plutind pe mare. Corpul era într-o stare avansată de descompunere, așa că nu’l puteau păstra la bord. În schimb, echipajul a luat obiectele personale găsite asupra acestei ființe defuncte (un suport de ocular, un portofel, un cuțit de buzunar și o cutie pentru pilule), înainte de a’l reda mării. La 13 octombrie, elementele respective au fost identificate de către Eugen Diesel, fiul lui Rudolf Diesel, ca aparținând tatălui său.

Există diverse teorii care urmăresc să explice moartea lui Rudolf Diesel. Biografii lui, cum ar fi Grosser (1978), prezintă un caz de sinucidere, în mod clar (cât de comod!!!). Alte ipoteze sugerează că oamenii de afaceri din ”cercuri diverse”, susținuți de interese militare, au fost în fapt autorii unui asasinat.

2. Charles Nelson Pogue (15 septembrie 1897 – 1985)

O altă modalitate de reducere la tăcere, se pare, în cazul domnului Pogue a fost realizată cu succes de anumite ”foruri de interese din umbră”. Pogue a reușit să pună în practică un mit: parcurgerea a 200 mile cu un galon de carburant (1 milă = 1,6 km, un galon = 3,7854 litri). Această performanță se petrecea în anii 30 ai secolului trecut! Pogue a realizat o demonstrație cu o mașină echipată cu un carburator construit după invenția sa. Rezultatele au indicat peste 216 mile/galon (~1litru la 100 km). Într’un mod foarte suspect, peste noapte, invenția sa este trecută sub tăcere, iar Pogue, dintr’un inventator împovărat de greutăți financiare, devine directorul unei fabrici de filtre de ulei din industria auto. Ceea ce ne’a atras și mai mult atenția este faptul că, în anul 1945, armata americană și’a dotat tancurile folosite în cel de’al Doilea Război Mondial cu un model de carburator pe care scria ”Carburator Pogue, nu deschideți!”.

Și mai interesant este că respectivele carburatoare au fost scoase din circulație imediat după război.

Fără să ne hazardăm în comentarii la adresa domnului Pogue, vom încheia capitolul cu câteva din declarațiile sale de după anul 1936, după ce, în mod regulat, istoria sa era ”redescoperită” de mass-media în SUA: Întrebat fiind despre controversata sa imagine legendară a unei noi generații de motoriști, Pogue răspunde:

”Nu vreau să aud despre așa ceva. Nu am nimic de câștigat spunându-vă povestea mea. Dacă aș ști că mâine voi muri sau că voi pleca definitiv din țară, aș spune! Și ar fi o adevărată poveste! Dar acum sunt în viață și aceasta este casa mea!” – indicând cu mâna centrul orașului Montreal (Canada). În același interviu, acordat unui reporter din New York, Pogue admitea totuși că pe mașina sa era montat un carburator inventat de el, dar a refuzat să specifice performanțele dispozitivului. Mai cităm câteva rânduri din interviu:
Citeste si: Documentar: Dovezi ale existentei Raiului

(Reporter) – Ați fost vreodată amenințat?

(Pogue) – Da, de câte ori!

(Rep.) – Ați fost vreodată atacat fizic?

(Pogue) – Nu.

(Rep.) – Atelierul dumneavoastră a fost vreodată spart, iar modelele de carburator furate?

(Pogue) – De câteva ori.

(Rep.) – Ați fost vreodată victima vreunei presiuni politice?

(Pogue) – Tu ce crezi? Să spunem că faci parte din guvern și că ai depozite de petrol însemnate, pe urmă invenția mea este făcută publică. Ce ai face dumneata? Am fost presat atât de către reprezentanți ai guvernului canadian, cât și din SUA. Un concetățean de’al dumneavoastră, mare figură politică la Washington astăzi, a fost unul dintre ei.

(Rep.) – Ați fi dispus să îl numiți?

(Pogue) – NU!

3. Un mare geniu – Viktor Schauberger (30 iunie 1885 – 25 septembrie 1958)
Ființă excepțională, Viktor Schauberger a deschis orizonturi cu adevărat inedite pentru omenire. Modelele sale au fost testate de către profesorul Franz Popel din partea Guvernului vest-german de la acea vreme.

Toate testele au fost încununate de succes, confirmând genialitatea lui Schauberger, dar și aspectele practice ale invențiilor sale. În anul 1958, Viktor Schauberger este abordat de către Karl Gerchsheimer și Robert Donner, care i’au propus să călătorească în SUA pentru a’și pune în practică invențiile, ”în țara tuturor posibilităților”.

Acești ”domni” au reușit să’l păcălească pe Schauberger, furându’i la drumul mare invențiile (nu se știe cu excatitate, dar se pare că beneficiarul ideilor sale este chiar guvernul SUA). Cinci zile mai târziu l’au trimis înapoi acasă unde a murit la scurt timp, distrus și deziluzionat.

http://www.energielibera.net/Ce-este-vortexul/introducere-despre-viktor-schauberger.html

4. Paul Pantone (n. 1950) – Apa poluată poate fi curățată

Pantone a fost pus sub acuzație în anul 2006 pentru acțiuni bursiere ilegale, deși el le’a negat vehement. Suspect este desigur întregul dosar apărut parcă din senin, imediat după ce a făcut publică invenția sa. Este interesant cum ”oarba” justiție americană atât de mult invidiată pentru obiectivitatea ei, reușește să îl condamne cu 7-8 capete de acuzare pe Paul Pantone pentru niște presupuse fraude.

Acestea ar fi fost detectate de către „autorități vigilente” și care, culmea, ar fi avut loc în alte state decât Utah – conform legislației SUA, fiind vorba de fapte săvârșite în afara jurisdicției Statului Utah, el nici nu putea să fie acuzat în Utah, ci numai în statele respective (cum oare a fost posibil?). Pantone este deci încarcerat în mare grabă. Cunoaștem cazuri similare și în draga noastră patrie… iar de sistemul ei juridic… cu adevărat să te tot minunezi.
Un comentariu la acest material video ne’a amintit o altă ”coincidență” interesantă: Wilhelm Reich, părintele orgonului, a murit exact în ziua în care a fost eliberat din închisoare, unde și el a fost trimis tot în urma publicării unor teorii cu aplicații practice, cu privire la orgon.
Pe data de 12 mai 2009, Paul Pantone a fost în sfârșit eliberat din spitalul-închisoare în care se afla. Eliberarea lui s’a datorat presiunilor intense ale susținătorilor săi din întreaga lume, în frunte cu fiul său, reuniți sub numele de GEET Friends.

Pantone trăiește acum în afara Statului Utah, se recuperează după traumele psihice și fizice (printre care și hepatita C) suferite în spital. Susține conferințe, demonstrații și interviuri acolo unde este invitat. Există mulți entuziaști care au pus în practică soluția Pantone. Îi găsiți foarte ușor pe youtube.com; căutați ”GEET”.

Există chiar un grup de oameni ce se numesc ”The GEET guys” care au propus guvernului SUA să folosească tehnologia GEET pentru a curăța apa din golful Mexic, apă ce a fost poluată masiv cu petrol la sfârșitul lunii aprilie în anul 2010, după ce o conductă principală de petrol s-a spart. Dispozitivul GEET inventat de Pantone folosește pe post de carburant petrol natural nerafinat și apă (inclusiv apă sărată care poate fi extrasă direct din ocean). Gazele de eșapament ce rezultă în urma combustiei conțin 23% oxigen.

Cum aerul atmosferic conține 21% oxigen, GEET ar curăța apa golfului Mexic de petrol și ar oxigena atmosfera. Este inutil să mai spunem că ”The GEET guys” au fost ignorați de guvernul american, atât ei, cât și propunerea lor de folosire a tehnologiei GEET.

5. Andrija Puharich (19 februarie 1918 – 3 ianuarie 1995) – Disocierea moleculelor de apă prin rezonanță

Se pare că Andrija Puharich este cel care l’a inspirat pe Stanley Meyer în dezvoltarea celebrei sale disocieri prin rezonanță. Andrija Puharich are un brevet de invenție cu titlul ”Metodă și dispozitiv pentru disocierea moleculelor de apă” al cărui principiu de funcționare este foarte asemănător cu cel al lui Meyer.

Fiind bun prieten cu R. J. Reynolds (al 3-lea), el pare să fi fost chiar protejat și susținut în cercetările sale. Totul până când cercetările sale în domeniul folosirii apei pe post de carburant au ajuns la urechea lui David Rockefeller. Puharich a căzut imediat în dizgrația acestuia (Rockefeller este una din familiile considerate a fi elita planetei Pământ, iar orice tehnologie pe bază de apă poate periclita poziția de control global deținută de această familie). Pentru o vreme, Puharich a găsit sprijin la alt prieten de’al său, pe atunci președinte al Mexicului. Susținerea pe care a avut’o s’a diminuat sub presiunile constante ale lui David Rockefeller, iar Puharich a cedat în cele din urmă fiind nevoit să promită personal în fața familiei Rockefeller că nu va mai realiza nicio cercetare în domeniul carburanților pe bază de apă.

6. Daniel Dingel (n. 1926) – Motorul cu apă

Inventator filipinez, Daniel Dingel a convertit încă din anul 1969 peste 100 de automobile pentru a folosi apa în loc de combustibil.

Deși a propus în repetate rânduri guvernului filipinez introducerea metodei sale de disociere a apei și folosirea ei pe post de combustibil, a fost refuzat de fiecare dată pe motiv că nu există suficient de multe fonduri. Culmea! O asemenea invenție ar fi scos întreaga țară din situația financiară extrem de dificilă în care se află. Ne vedem nevoiți să constatăm că există opinii contradictorii la adresa lui Daniel Dingel.

Pe de’o parte am găsit mențiuni că ar fi făcut multe demonstrații publice unde specialiștii au putut constata că metoda sa funcționează, iar pe de altă parte că, de fapt, este vorba despre o fraudă. Există un mare semn de întrebare: o fraudă care durează de 40 de ani?

Ce aflăm mai departe? În decembrie 2008, la vârsta de 82 de ani, Daniel Dingel este condamnat la închisoare cu pedeapsa maximă (20 de ani!!!) pentru înșelătorie și pus să plătească suma de 380.000 de dolari americani unei companii din Taiwan cu care încheiase un contract. Dingel trebuia să cumpere trei autoturisme și să le convertească spre a folosi apa. Din studiul pe care l’am efectuat, se pare că Dingel are partea lui de vină în acest contract.

Totuși, întreaga ”înșelătorie” este generată de refuzul lui Dingel de a dezvălui secretul metodei sale. Se pare că ceea ce l’a motivat să facă acest lucru este faptul că i s’a refuzat dreptul de a’și patenta invenția, iar divulgarea acestui secret l’ar fi lăsat complet descoperit. Daniel Dingel spunea că ar fi dispus să divulge secretul unei companii care ar angaja 200 de filipinezi, iar restul de beneficii obținute din drepturi de autor să fie transferate unei organizații umanitare.

7. Ken Rasmussen – Apa se transformă în energie

Ken Rasmussen este inventatorul unei tehnologii de transformare a apei în energie. Tehnologia folosită de el are similarități de construcție și de rezultate cu cea patentată de profesorul Kanarev, personalitate recunoscută la nivel internațional, având multe invenții înregistrate.

Rasmussen a încetat lucrul la acest proiect în momentul în care unul din membrii echipei sale a fost amenințat în plină stradă de câțiva bărbați îmbrăcați în negru, conducând o mașină neagră model ”Lincoln Town”. Acești bărbați știau foarte multe lucruri despre toți membrii echipei, lucruri atât de intime că nici măcar ei nu erau conștienți de ele. Rasmussen a concluzionat că nu putea fi vorba de vreun potențial investitor în tehnologia sa, deoarece erau necesare echipamente foarte speciale pentru a avea acces la acele informații.

Și astfel, o altă invenție este îngropată cu o diabolică dibăcie.

8. Stanley Meyer (24 august 1940 – 21 martie 1998)

Meyer a murit în ziua de 21 martie 1998. Cauza morții sale: otrăvire. Ce se știe despre acest eveniment este că în ziua aceea el lua cina împreună cu mai mulți oficiali NATO la restaurantul Cracker Barrel din Grove City, Pennsylvania (SUA). La unul din toasturile grupului s’au ciocnit pahare cu suc de merișoare. Imediat după ce a băut, Meyer a fugit afară din clădire vomând violent. Fratele său l’a urmat afară și l’a auzit spunând, printre ultimele sale cuvinte, că a fost otrăvit.

Foarte suspect este faptul că ancheta a fost extrem de lapidară și că nu s’a stabilit niciodată cu exactitate cine erau membrii acelui grup și ce sărbătoreau mai exact la acel toast, cu atât mai puțin cine a pus otrava exact în paharul lui Stanley Meyer – în afară de Meyer niciun alt membru prezent atunci la reuniune nu a fost otrăvit.

9. John Andrews – Benzina foarte ieftină

Andrews a fost un inventator de origine portugheză. În luna mai a anului 1974 el a făcut imprudența de a’și prezenta soluția de a aditiva benzina cu gaz în fața unor oficiali ai Marinei americane. Soluția sa ar fi redus costul litrului de benzină la aproximativ 1,75 bani (2 cenți americani pe galon). Reprezentanții Marinei au venit să încheie contractul cu Andrews, dar i’au găsit laboratul jefuit, iar el nu a mai fost găsit niciodată de atunci.

10. Phil Stone – ”Motorul cu apă”

O modalitate și mai meschină de aducere la tăcere este folosirea ordinelor de secretizare. O metodă uzată de altfel și în România. Prin intermediul lor, o anumită invenție poate să fie considerată secret național și să fie interzisă cu desăvârșire. Phil Stone, profesor de fizică la o facultate din SUA (ca și mulți alții pe care nu i’am mai amintit în această lucrare), a primit în 1950 (!!!) un astfel de ordin de secretizare prin care i se interzicea să mai lucreze sau să divulge orice informație legată de invenția sa denumită ”Motorul cu apă”.

În cazul în care se încălca acel ordin, ”făptașul” avea să fie condamnat la 20 de ani de închisoare.

Desigur că lista celor care au fost boicotați și reduși la tăcere este mult mai lungă. Cei interesați pot găsi din abundență informații de acest gen pe Internet. Parte din informațiile despre abuzurile și amenințările descrise au rolul de a evidenția două aspecte: invențiile respective chiar aveau o adevărată valoare practică și, celălalt aspect, că cineva se teme la modul real de astfel de invenții. Pe de altă parte, nu excludem nici posibilitatea ca anumite articole să fie, de fapt, ”plantate” cu o perfidă îndrăzneală la ordinul organizațiilor de diferit rang, toate cu interese directe în a menține schema actuală de putere și organizare economică mondială. Aceste nemiloase foruri care nu au absolut niciun scrupul și pentru care banul este suprema rațiune de a trăi, nu ocolesc pe nimeni, nici măcar pe cei din rândul lor.

Iată un alt scandal: Strauss-Kahn, fost director FMI, este acuzat de tentativă de viol în SUA. Strauss-Kahn a candidat la președinția Franței. Faptul că era director al FMI ar trebui să ne dea de gândit prin ce fel de cercuri se ”învârtea”.

Greșeala sa? Ideea de a modifica politica FMI spre a veni în folosul țărilor mai slab dezvoltate în detrimentul celor puternic dezvoltate. Nu știm ce s’a petrecut cu adevărat în cazul scandalului Strauss-Kahn, dar rezultatul este evident: Strauss-Kahn a demisionat. Chiar dacă se demonstrează că a fost o înscenare, scopul îndepărtării unei persoane anticorporatiste dintr’o asemenea instituție (care împrumută guverne și controlează astfel la modul direct viața oamenilor de pe Planetă) a fost atins.

Ce intenționăm să subliniem este mai degrabă că toate aceste invenții sunt cu adevărat valoroase și că elita mondială se teme de ele. Motivul este mai mult decât evident. Uitați’vă împrejur. Există o strădanie plină de o îndârjire diabolică de a controla toate aspectele vieții omului de rând. Reglementări și tot felul de standardizări au drept scop punerea umanității într’un imens ”staul”. Cine refuză confortabilul loc în acest staul, pregătit cu mare și atentă grijă, devine dușmanul de moarte al ”managementului staulului”.

Libertatea și independența au fost întotdeauna mai mult idealuri decât realități. Îndrăznim să sperăm că umanitatea va depăși stadiul de grădiniță în care se află și va reuși să treacă la o maturitate demnă de înzestrările pe care le are.

Sursa: criticalunity.org

Citiți și:  SAREA DIN CARPAȚI, UN ”EL DORADO” PENTRU ÎNCĂ 1000 DE ANI

sau: CUVINTE ROMÂNEȘTI ÎN LIMBA MAGHIARĂ

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

PARADOXUL ETRUSC (TOSCAN) AL LIMBII ITALIENE

Antropogeneza europenilor și paleogenetica ne’a ajutat să aflăm că sensul migrațiilor și al populării continentului a fost de la est la vest. Este de la sine înțeles că limbile nu au circulat cu ploile sau cu vânturile, ci cu oamenii care le vorbeau.

Paleogenetica ne poate da răspunsuri despre unde erau anumite populații în diferite momente ale istoriei. Dacă identificăm etnia celui pe care facem testele, prin identificarea artefactelor arheologice găsite acolo de unde a fost dezgropat individul,  aflăm și identitatea limbii vorbite de acesta, pentru că etnia este modul de a identifica neamurile după limbă. Asta avem și azi. Numai că popoarele identificate după limbă sunt una, iar popoarele genetice sunt altceva, pentru că grupurile de oameni cu amprente genetice asemănătoare se întrepătrund în cadrul aceleiași etnii născute pe un teritoriu determinat unde și’au dezvoltat o cultură și o limbă proprie. Aceste națiuni formate până în secolul 19 erau incluse în diverse imperii.

Europa și în special Balcanii până la geți (traci, macedonieni, frygieni) a fost locuită de popoarele sau neamurile matriarhale ale epocii neolitice. Avem certitudini că proto-geții ar fi oameni veniți din stepele nord pontice, deci nu am putea vorbi de geți-iliri-traci la nivelul epocii neolitice în Balcani, deoarece încă nu s’a descoperit la acel nivel temporal indivizi purtători ai haplogrupului R1. Eventual am putea să presupunem că aceștia își dezvoltă hegemonia abia în epoca bronzului, iar datorită exploziei demografice, încet, încet aceștia devin majoritari în toată Europa.

Deci, o fotografie a distribuției genetice avem în neolitic, alta la sfârșitul epocii bronzului și începutul epocii fierului.

Specialiștii nu sunt încă toți hotărâți dacă se află în Carpați sau altundeva, patria acestor ariani euro-indieni. Avem multe motive pentru care să susținem ipoteza că aici în Carpați se întrunesc multe din condițiile apariției limbii arhaice. Aici existau și neamuri sedentare care aveau toate premizele de a crea un limbaj vorbit și scris, peste care au sosit neamurile din stepă.  Scrierea ar presupune și un limbaj, iar cele mai vechi semne sau ideograme sunt în spațiul carpatic descoperite, cel puțin deocamdată. Tot aici se descoperă cel mai vechi cuptor pentru prelucrare a uneltelor metalice (Plocnik). Din acest mix cultural și tehnologic, dar și datorită exploziei demografice se răspândesc către toate direcțiile arienii

Genetic noi românii suntem mai apropiați de balcanici prin cele mai vechi amprente genetice (hpg I, E, J) din Europa, iar cu restul europenilor suntem cel mai apropiați  prin cele mai tinere amprente genetice (R1), și facem referire aici la haplogrupurile bărbătești y-ADN, nu la cele femeiești mtADN. Noi ne înrudim prin aceste grupuri genetice vechi (hpg. I, E, J) cu poporul balcanic, în special pentru că aici a fost pentru întâia oară populată Europa, iar migrațiile ulterioare nu au schimbat dramatic acest status quo.

Tot din Balcani sau din vestul Anatoliei sunt originari și etruscii. Despre etrusci și limba etruscă specialiștii au căzut de acord că cel puțin în acest punct Herodot se confirmă, îndeosebi prin afirmația că sunt migrați din spațiul egeean (Lidia-Asia Mică, Lemnos, SamoTracia etc), dar totodată susțin că limba etruscă care prezintă în alfabetul său semne specifice celor descoperite și în spațiul carpato-dunărean (Turdaș-Vinca, Tărtăria), nu ar fi ”euro-indiană”. Deși unii cercetători se încăpățânează să’i considere pe etrusci autohtoni, conform unor cercetări genetice mai noi, făcute de un institut italian pe eșantioane semnificative de populație din Toscana și din regiuni relevante din Grecia și vestul Turciei, probabil că originea cea mai plauzibilă este cea anatoliană (Anatolia – Asia Mica), deci Herodot ar fi avut dreptate de această dată.

La baza limbii italiene stă dialectul toscan (etrusc). Cum se împacă atunci limba ”romanică” actuală, așa cum este calificată limba italiană? Mulți specialiști sunt de acord că dialectul tosc (etrusc) se află la baza limbii actuale, dar la baza dialectului toscan stă limba etruscă  care nu este inclusă în grupul de limbi indo-europene.

Mai este limba italiană o versiune ”euro-indiană”atunci?

Mesapii și dialectul lor mesapic este de asemenea, de origine ilirică din spațiul balcanic, de acolo de unde azi majoritari sunt cei din haplogrupul I cel mai vechi al Europei (în zona Croației, vechea Ilirie) și care nu e considerat din grupul indo-european.  Nu mai pomenesc aici de dialectul sicilian care prezintă cele mai multe similarități cu limba română, acolo unde sicanii, siculii (menționați și în Ardeal în Terra Siculorum) au populat insula în Antichitate.

Teoria precum că limbile romanice se trag din limba latină nu a fost niciodată dovedită, cu atât mai puțin că limba latină a fost vorbită. Limbile așa-zis romanice sunt surori, dar nu se trag din limba latină nevorbită, și pe deasupra dispărută, pe exact acest motiv. Limbile centum sudice (așa-zis romanice) și nordice germanice (celtice), precum și limbile centum-satem (româna, greaca, sclavonicele), precum și cele satem ariane (iraniene) se trag dintr’o limbă arhaică în care toate la un loc au rădăcini. Că aceasta este limba getică a geților ca cel mai vechi popor european, sau pelasgică a pelasgilor, popor chiar mai vechi e mai puțin important ca denumire. Dar este unanim acceptat că toate se trag dintr’una foarte veche.

Apoi o limbă nevorbită întotdeauna dispare, și aici e cazul unei limbi care nici în peninsula Italică nu era vorbită, dovadă stau dialectele toscan (etrusc) cel mai important și mai vechi, mesapic, osc, liguric, umbric etc.

Niciodată nu s’a ridicat problema ce dialect vorbea în realitate exilatul Ovidius la Tomis, deoarece chiar dacă știa a scrie în latina cultă, de vorbit vorbea în limba maternă. Fiind născut în regiunea Umbria, cel mai probabil umbrica (vezi prima poză) era limba sa învățată acasă. Este de la sine înțeles că acesta nu se înțelegea cu geții din Scythia Mică, pentru că nu avem informații că aceștia știau limba latină a Latiumului, și cu atât mai puțin dialectul umbric.

Limba latină poate fi considerată un dialect precum celelalte, care a devenit odată cu extinderea și preluarea puterii de către Roma în peninsulă, foarte folosită și impusă politic de împărații Romei, deși nu avem dovezi ale utilizării sale în vorbirea curentă. De altfel, imperiul roman nici nu urmărea vreo latinizare. Latinizarea vehiculată până la saturație de unii istorici și lingviști, este cel mai probabil inventată ca și concept destul de recent. Suntem de părere că imperiul roman ca atâtea alte imperii intenționa doar ca administrația să funcționeze impecabil, iar pentru asta avea nevoie de un aparat funcționăresc care să utilizeze un instrument precum era latina, ca pe o lingua franca unitară. Dacă această armată folosea acest instrument în vorbire nu a fost demonstrat de niciun latinist, deși este lesne de constatat de oricine că această lingua franca era scrisă, dar atât cunoaștem azi.

Și cu toate acestea după căderea imperiului roman limba latină a mai fost utilizată doar la cererea expresă a bisericii catolice în liturghii, dar în limba italiană și în toată peninsula italiană s’a impus prin expansiune culturală dialectul toscan (etrusc) și nu cel latin.

Azi limba mandarină în China întrunește aceleași rațiuni, deși azi situația analfabetismului este radical diferită antichității când 99% din populație era analfabetă. Dielectele sunt în continuare vorbite în toată China, așa cum getica, ilirica, traca, iberica, celtica, osca, umbrica, galica, ebraica, copta și alte limbi care erau vorbite la un moment istoric dat în imperiu, au continuat să fie vorbite mai departe și după ce administrația folosea limba latină pentru întocmirea documentelor scrise în tot imperiul.

Dialectele italiene sunt prea multe pentru a avea pretenția că a existat o limbă latină vorbită vreodată, altfel ar fi dus la unitatea sa în tot imperiul. Noi în Carpați într’un spațiu aproximativ la fel de întins, avem regionalisme, dar limba este absolut unitară deoarece limba noastră a fost vorbită și de aceea este vie și azi. Nu mai amintim aici că niciodată colonizarea nu a fost totală sau nu a depășit vreodată linia Carpaților Orientali, Sudul Maramureșului etc. pentru ca o limbă ca cea latină să provoace o unificare lingvistică. Dimpotrivă, unitatea limbii getice a rezistat și după ce geții sud-dunăreni sau cei din Banat, Oltenia și Ardeal au fost izolați de cei din Maramureș, Crișana, Moldova etc. și care nu au fost robiți într’o colonie romană.

O primă mare clasificare a  dialectelor italiene , urmând linia La Spezia-Rimini, separă dialectele septentrionale de dialectele centru meridionale: primele aparțin Romaniei Occidentale, iar cele centru meridionale Romaniei Orientale, cealaltă mare distincție care se referă la Europa. În Italia septentrională avem de la vest la est dialectele galo-romanice (dialectele occitane si francoprovensale), dialectele galo-italice (dialectul piemontez, lombard, ligur, emilian, romagnol), dialectele venete, ladine, friulane, toscane, dialectele centru-meridionale (dialectele din Umbria, Marche, Abruzzo, Molise, Puglia, Campania, Salento, Calabria, Sicilia) și dialectul sard.

Am putea spune că limba latină pentru că nu a fost vorbită, dacă nu a contribuit la înmulțirea dialectelor în Italia modernă, a reușit totuși să conserve multe din dialectele antice, deoarece nicăieri nu există atâta diversitate lingvistică precum în Peninsula Italică, iar această situație nu putea duce la o unificarea lingvistică. Aceasta este o concluzie greu de combătut, administrația imperiului neavând scop educativ sau de romanizare cum eronat se vehiculează. Asemănarea acestor dialecte nu se adatorează limbii latine, ci unei alte limbi arhaice din care se trag și alte limbi europene, inclusiv limba română.

Citiți și: ISTORIA FALSULUI DIN SPATELE ”ROMANIZĂRII” GEȚILOR

De mulți ani există în Italia o dezbatere aprinsă cu care evident nu mulți sunt la curent, între susținătorii dialectelor italiene și cei ce sunt împotriva acestora. Trebuie spus că din punct de vedere lingvistic dialectele spațiului italian și limba italiană națională se găsesc pe același plan, având aceeași origine, și anume limba arhaică a antichității, pe care unii o numesc vag ca ”euro-indiană”. Mai trebuie știut și că dialectul etrusc nu s’a răpândit în peninsulă împreună cu celelalte dialecte ariane, celtice, germanice, etc., ci cu câteva secole anterior prin 1200-1100 î.Hr.

Se pare că există un curent puternic susținut de un anumit cerc de interese cu coloratură politică, ce dorește să mențină acest status quo, în care este promovată o falsă origine a limbilor romanice. Că există un filon comun, sudic sau mediteraneean, avem motive ca pe toate acestea să le alăturăm, dar nu le putem alătura pe criteriul latin sau să considerăm că la originea atâtor limbi stă o alta cu mult mai tânără, nevorbită, iar azi ieșită din uz.

În consecință, din motive culturale, istorice, economice etc., producția literară fabuloasă din secolul al XIV- lea (Il Trecento) cu Dante, Petrarca și Boccaccio, dezvoltată în Toscana, s’a răspândit în aproape întreaga Peninsulă, dialectul toscan luând astfel bomboana de pe tort. Am spune chiar just, pentru că filonul artistic sau romantic al etruscilor a învins în final prin vorbă și nu cu ajutorul armelor. Autorii care nu erau de origine toscană, precum napoletanul Sannazzaro sau emilianul Boiardo, au scris în dialect toscan, contribuind la rândul lor la răspândirea lui. Dacă sudicii au ceva în comun atunci acest element este arta și darul vorbirii, iar nordicii darul războiului și al progresului tehnologic, care printre altele a dus la confecționarea fierului pentru întâia oară, trăsături care se păstrează și diferențiază până azi nordul de sudul Europei.

Probabil că istoria lingvisticii peninsulare se scria diferit, dacă de exemplu școala poetică siciliană ar fi avut aceeași soartă (sec. XII), astăzi am fi vorbit de o limbă italiană cu trăsături siciliene și evident mai apropiată de limba română, cunoscându’se afinitățile dintre cele două limbi. Considerată limbă de către autonomiștii sicilieni, însă în mediile științifice considerată (cum altfel?) dialect italian aparținând graiului centro-meridional, subgrupul meridional extrem, este vorbită la nivel familiar în sudul Italiei (Mezzogiorno). De interes special sunt și graiurile siciliene din insulele Eoli, Egadi, Ustica, Pantelleria. Este un dialect mult influențat de cultura galormană și de italiana literară. Are multe puncte comune și cu limba română studiate intens de lingviști, un exemplu elocvent fiind intiniriri = a întineri, revelată clar de academicianul Alexandru Rosetti. Dar și alte asemănări putem aduce ca exemplu:

La Sicilia si cumponi di 9 pruvincî e havi un tutali di 390 cumuna.
Sicilia se compune din 9 provincii și are un total de 390 comune.
La Sicilia fu chiamata di li Greci ”Trinacria”.
Sicilia fu chemată de Greci ”Trinacria”.
Lu primu dizziunariu talianu fu fattu di un sicilianu.
Primu dicționariu Italian fu făcut de un Sicilian.
Lu Polu Nord è unu dî dui poli magnetici.
Polu Nord e unu din doi poli magnetici.

Contrar teoriei latiniștilor, originea tuturor limbilor (dialectelor) nu este limba latină din perioada extinderii imperiului roman, ci limba arhaică vorbită înainte de Roma din timpul migrațiilor în regiunile italice și europene sau poate limba vorbită de populațiile preexistente în zonele cunoscute din punct de vedere istoric și din care au rezultat aceste limbi actuale. Despre acestea populații primitive nu știm mare lucru, dar putem presupune că erau doar în sud, pentru că în perioada glaciară, nordul nu era populat de oameni datorită climei.

Se pare că acest lucru este confirmat de marile regiuni dialectale actuale care coincid cu granițele vechilor culturi din Italia preistorică, sau din Europa lucru demonstrat de date lingvistice și arheologice.
De asemenea, chiar și pentru latiniști există dialecte ale limbii italiene care au ca origine dialectele germanice din anumite zone din jurul Monte Rosa (germanici) din 13 localități din Verona și din 7 localități din Vicenza (cimbri), din anumite localitati din Friuli (carintieni), din Tirolul de Sud, din Valle dei Mocheni (bavarezi) precum și dialectele slovene din Friuli Venezia Giulia, dialectele croate din Molise, dialectele grecanice din Salento și din extremitatea meridională a Calabriei si cele albaneze raspandite în mare parte în zona de centru și de sud a Italiei și în Sicilia cum spuneam.

Când limba latină la ea acasă nu a devenit niciodată o limbă vorbită unitar, cum putem avea pretenția să fi devenit în spațiul carpato-dunărean?  Este un non-sens care mai este acceptat doar de naivi.

În tabelul alăturat puteți studia alfabetul elen originar din Eubea (a doua insulă ca mărime, după Creta, din arhipelagul grecesc), un alfabet etrusc ”sintetic”, reconstruit de cercetătorii moderni. Alfabetul etrusc timpuriu (arhaic), a fost folosit între secolele al VIII-lea până în secolul al IV-lea î.Hr. și alfabetul etrusc târziu a fost folosit până în primul secol d.Hr. fiind folosit în paralel cu cel latin dezvoltat în Latium, până târziu. Asta ne arată că și dialectul a continuat să fie vorbit.

Alfabetul etrusc conține 26 de caractere și a fost fără îndoială o sincrezie între primele alfabete grecești (Minoic si Eubean) și alfabetele vest-semitice (Fenician si Ebraic timpuriu). Este suficient de privit caracterele latine pentru a înțelege influența etruscilor asupra alfabetului latin. Etrusca arhaică a fost scrisă ca alfabetele semite de la dreapta la stânga, influențele barbarilor arieni au schimbat cursul scrierii de la stânga la dreapta, astfel că etrusca a început să fie scrisă de prin secolul al V-lea î.Hr. de la stânga la dreapta.

Și cu toate acestea rămășițele limbii etrusce sunt considerate a reprezenta un loc izolat în prezent. Sună atât de cunoscut, încât e greu să o considerăm totuși o coincidență. Să nu uităm că sunt numeroși istorici care găsesc suficiente similitudini, între etrusci și geți. Dar ca și în cazul geților, și aici învingătorul scrie întotdeauna istoria și ia totul.

Sursa: politeia.org.ro, atlantelinguistico.it

Citiți și: ROMANIZAREA NU A AVUT LOC. TEORIA ROMANIZĂRII ESTE SORTITĂ DISPARIȚIEI, PENTRU CĂ ESTE FALSĂ ȘI RIDICOLĂ

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ROMANIA

GEȚIA, ȚARA GETO-ROMÂNILOR

Civilizaţia getică a fost creată de neamul care s’a dezvoltat la Marea Getică (Neagră), cunoscuți în istorie sub numele de geţi. Geții localizați spre izvoarele Dunării mai erau numiți și daci (deutsch în germană), în special după autorii latini.
Etnonimul geților a fost inclus cu siguranță în denumirea capitalei geților,  SarmiGETuzo, principalul centru politic, militar, administrativ și religios al regatului getic în timpul lui Bureo Bisteo, semnificând  Geții lui Sarmis (Hermes) care era un rege-zeificat al geților sau chiar Geția Sarmatică, adică a geților lui Sarmis, sarmo-geții (vorbitorii de limbă getică) prin transcriere în latină devenind sarmați sau în elina veche, sauromați.

Deși, SarmiGETuzo, conține în componența numelui etnonimul strămoșilor noștri, particula GET din titulatură este omisă de lingviști, istorici sau arheologi când fac mențiuni vis-a-vis de identitatea etnică a strămoșilor noștri.

Să încercăm să dăm o dezlegare veridică a acestui toponim getic, cu o importanță deosebită.

În cartea ”Noi nu suntem urmașii Romei” Napoleon Săvescu spune că Sarmisegetusa, în sanscrită înseamnă ”Eu mă grăbesc să curg”.
Acestui sens forțat dat capitalei geților nu e cazul să’i dăm prea multă atenție, pentru că nu are un înțeles pertinent.

Dar cunoaștem că s’au descoperit monede din timpul lui Bureo Bisteo, sau care circulau încă în timpul domniei lui pe care scria în limba getică, ”SARMIS VASIL”, care înseamnă ”cel mai mare rege”.

Vasil (Basil) știm că înseamnă rege, domn, domnitor, din mai multe surse. Împărații Bizantului se numeau, Vasil si Vasilisa (N. Sadoveanu, romanul ”Creanga de aur”), originea numelui Vasile = Domnul, Domnitorul.

Denumirea de basilica, tot din limba getică veche vine, care înseamnă casa domnului.
Sarmis, înseamna cel mai mare. Dl. dr. Mihai Marina, în cartea „MARAMUREȘENII, PORTRETE SI MEDALIOANE, ED. „DRAGOS VODA”, CLUJ NAPOCA 1998) spune ca prof. I.I. Russu, în studiile făcute asupra limbii getice (”Limba traco-dacilor”, 1967, pag. 89 -129) afirmă că denumirea orașului Sighetul Marmatiei, vine din lexicul geților, care avea toponime pentru localitățile întărite cu palisadă ca ”Zigethes”.
Sighetul până prin anul 1720 se scria în documente Zigeth, Zygeth, pe urmă colonizatorii profitând că în maghiară la insulă se spune sigeten, iar orașul, e înconjurat de Iza, Tisa, și pârâul Ronișoara, având o formă de insulă, i’au spus Marmoroshsigeten, adică insula Maramureșului. Dar, maramureșenii și astăzi nu spun ”merem la Sighet”, ci ”merem la oraș”, cum în antichitate spuneau ”merem în cetate” (Zygetes), sau ”merem în capitală”, sau așa cum considerăm noi că este și mai corect ”merem la templu”, cum azi mai tot românul spune ”mergem la biserică”.

Săpăturile arheologice efectuate în deceniile trecute au scos la iveală vestigii din epoca bronzului, în mai multe localități din Maramureș, dar cea mai elocventă este așezarea de la Oncești (H. Daicoviciu și O. Bandula – ”Cercetarile de la Oncești din Maramureș”,1965, Muzeul regional Maramures, Baia Mare), și în special așezarea fortificata de pe dealul Solovan, de deasupra Sighetului (K Horedt – ”Așezarea fortificată din perioada târzie a bronzului de la Sighetul Marmatiei, 1966, Muzeul regional Baia Mare), care dovedesc existența cetăților fortificate.

Noi credem că I.I Russu este în eroare și că denumirea Sighet nu are legătură cu insula Sighetului, în speță cu cuvântul ”maghiar” ”sigeten”, ci exact pe dos, așa cum reiese din aceste descoperiri arheologice, geții lui Bureo Bista sau ai lui Sarmis nu au așteptat să vină asiaticii în Europa pentru a’și numi templul lor Zygetes, sau capitala SarmiGETuzo,  iar cum se știe deja la SarmiGETuzo nu există nicio insulă.

Zygetes, poate fi în schimb localizarea unui templu al zeului geților, adică Zy-Getes=Zeul-Geților, care în epoca bronzului a fost fortificat, însemnând că templul zeului fortificat a devenit în vorbirea geților Zygetes=Sigethen=Sighet.
A se avea în vedere și etimologia Zalmoxis, cel mai probabil Zeul-Moș, propus de Densușianu.
Dacă ”Sarmis”, înseamnă cel mai mare, cea mai mare, iar ”zygetes”, însemna templu fortificat, cetate, așezare religioasă întărită cu palisadă, atunci ce ar însemna un cuvânt compus din Sarmis și Zygetes? SarmiGETuzo (Sarmizegetusa) evident că ar însemna cea mai mare cetate, cetatea de scaun, adică într’un cuvânt CAPITALĂ (religioasă). De remarcat, că pe tăblițe apare mai des în forma SarmiGetuzo și nu Sarmisegetuza, oarecum logic datorită pleonasmului ”cel mai mare+zeu”, Sarmisegetuza devenind prin simplificare ”cetatea regelui zeificat al geților” = ”zeul geților” printre cetăți sau ”Geții lui Sarmis”, adică locul geților unde se întâlneau cu zeul.

IORDANES (sec. Vl):

”GEŢII n’au fost deci lipsiţi de oameni care să’i înveţe filosofie. De aceea geţii au fost totdeauna superiori asupra tuturor barbarilor şi aproape egali cu grecii, după cum relatează Dio, care a compus analele lor în limba greacă. El spune că acei dintre ei care erau de neam s’au numit la început Tarabostes, iar apoi Pilleati: dintre dînşii se alegeau şi regii, şi preoţii.”

CLEMENS din Alexandria (sec. II-III):

”Geţii, un neam barbar care a gustat şi el din filosofie, aleg în fiecare an un sol semizeului Zamolxis. Zamolxis a fost unul dintre apropiaţii lui Pitagora. Aşadar este înjunghiat cel socotit cel mai vrednic dintre cei ce se îndeletnicesc cu filosofia. Cei care nu sunt aleşi se mâhnesc amarnic, spunând că au fost lipsiţi de un prilej fericit.”

Această explicație are și logică, fiindcă în vechime se obișnuia să se dea numele unei așezări sau unei ape, exact înțelesul pe care’l dă substantivul respectiv (ex. Danubius, Don, derivă din danu=apă curgătoare, zeița ploilor tot Danu se chema, în letonă, Danaii (eleni) erau geții dunăreni migrați spre sud, aluots înseamnă izvor, Oltul apare sub forma Aloutas la Ptolemeu etc).

O mare confuzie s’a făcut în trecut de către cronicari și menținută artificial, atribuind sarmaților o identitate separată de a geților, deoarece sarmații nu sunt altceva în transcriere latină, decât sarmo-geții, sau în elină sauromații, adică vorbitorii de limbă getică.
De menționat că limba getică era vorbită de numeroase triburi de gintă geto-scytică, geto-scyții (scuții) fiind numiți astfel datorită cruzimii lor și care trăiau cu predilecție la șes, din Panonia și de la cazanele Dunării, până în stepele nord-pontice, numiți în special de lingviști ca ”euro-indieni” vorbitori de de ”indoeuropeană”, un limbaj considerat de origine și definit ambiguu pentru a nu se crea valuri naționaliste sau rasiste, și din care s’au născut numeroase limbi euro-asiatice.

Scyții erau numiți astfel de la armele lor care făceau ravagii în luptă, nu întâmplător scythe în engleză și’a păstrat sensul de coasă. Scythe în engleză mai este folosit cu scythe handle – toporiște, jagged/dull scythe – cioarsă (unealtă cu tăișul uzat), to cut with a scythe – a cosi. Deși este considerat provenind din proto-germanicul *segithoz , ca variante mai sunt în germanul segede, olandezul sichte, sau vechiul german segensa, toate se pare că au rădăcina PIE *sek- care înseamnă ”a tăia”.  Scyții mai erau numiți și Saka sau Skutai, din aceleași considerente.  Sc- s’a strecurat și mai departe în limbaj și avem derivatele scissor (foarfecă) sau latinul scindere,  în franceză scier (fierăstrău).

Desigur nu mai trebuie să insistăm cine erau acești scyți când mai tot românul știe că geții foloseau coasa la război, iar armele geților numite sica nu erau altceva decât niște coase. Aceste sica au fost perfecționate în luptele cu romanii și au devenit falxuri, dar și acestea erau tot niște coase alungite pentru a putea lovi peste scutul dușmanului.

Denumiri ambigue precum cea de ”indo-europeni” ne relevă în fapt, etnia geto-scyților care au locuit aceste meleaguri din epoca bronzului, și din care se rup acum 5000 de ani acei purtători de R1b care vor fi mai târziu menționați ca celți în zona Alpilor și care sunt responsabili de apariția fierului în confecționarea armelor, și de dezvoltarea în centrul Europei a culturilor Urnfield-Hallstatt-La Tene, mai târziu germano-italo-celți.

Citește și:  GEȚII SUNT CONTINUATORI GENETICI AI CUCUTENIENILOR

La geneza și răspândirea acestor limbi ariane, au contribuit celții (numiți keltoi de eleni şi gali în latină), care au dus spre vest dialectul centum, iar massa-geții, perșii și indo-arienii au dus spre est dialectul satem. În bazinul Dunării au rămas carpato-geții și limba getică, din care se nasc alte numeroase limbi europene.

După limbă am putea împărți acest mare neam arian vorbitor de dialecte indo-europene astfel:
1. Occidentală, geto-celții centum (romanicii, germanicii)
2. Orientală, indo-arienii satem (iranienii)
3. Medianii satem-centum (românii, slavii, grecii), limbi în care se întrepătrund ambele limbaje. În cazul limbii române fiind numeroasele influențe prin imprumuturi târzii (franțuzismele) din franceza modernă, care adoptase deja prin standardizare artificială numeroase latinisme.

Începând cu mijlocul secolului al II-lea î.Hr., înflorirea economică şi culturală caracterizată în modul cel mai veridic de formula lui Trogus Pompeius, ”incrementa Dacorum per Rubobostem regem”, a fost ilustrată îndeosebi de apariţia şi dezvoltarea aşezărilor fortificate şi de construcţia cetăţilor întărite, apărate de ziduri de piatră (cetătile getice din Munţii Orăştiei).

Vasile Pârvan (Getica):

”Începând de la Herodot, care numeşte pe geţi ”cei mai viteji şi mai cinstiţi dintre traci”, literatura antică ne’a păstrat un şir întreg de mărturii foarte onorabile despre acest popor. Înainte de toate, credinţa lor în nemurirea sufletelor, care îi desparte de toţi ceilalţi traci şi de greci. Apoi, o orânduire şi o cuminţenie a vieţii lor sociale şi politice, care se manifestă într’un chip surprinzător în mai toate împrejurările grele ale istoriei lor. Astfel, împotriva tuturor aparenţelor, ei se arată ca un popor sedentar şi liniştit, care nu cere decât să fie lăsat în pace […]. Nu vom mai repeta aici însemnătatea în viaţa acestui popor a marei preoţii a Zeului Zamolxis, de un aşa accentuat caracter moral şi patriotic, nici rolul pe care se arată a’l fi avut ordinul călugăresc getic al ”Întemeietorilor”. Spiritul de disciplină manifestat de acest popor, fie sub Dromichaites, fie sub Oroles, fie sub Scorilo, fie mai ales sub Burebista, când i se cere să distrugă toate viţele, ceea ce era şi o mare pagubă materială, în sfârşit vitejia tenace şi solidar disciplinată din răsboaiele lui Decebal cu romanii, îi ridică mai presus de toţi ceilalţi barbari, fie ei traci din sud, germani din nord, ori celţi din vest. Cu dreptate istoricii antici şi moderni şi’au arătat mirarea şi admiraţia pentru apariţia acestui popor aşa de deosebit în mijlocul celorlalţi barbari. Romanii, biruitorii dacilor, au fost în această privinţă de un perfect cavalerism, recunoscând atât pe Coloana lui Traian, cât şi altfel, toate calităţile, nu numai de eroism sălbatec, dar şi de respectabilă civilizaţie ale geto-dacilor.”

Acest scurt rezumat din istoria geților carpatici, nu poate fi complet fără menționarea a două evenimente de importanţă majoră:
– întemeierea regatului carpato-getic sub domnia regelui Bureo Bisteo (Burebista) (82-44 î.Hr.) şi expansiunea teritorială a ethnosului geto-carpatic a avut un puternic impact asupra modului în care Geția Carpatică a apărut în conştiinţa istorică a lumii.
Deşi divizat de către succesorii săi, în patru, apoi în cinci părţi, regatul lui Bureo Bisteo a marcat sfârşitul puterii tribale, înăuntrul unui spaţiu geografic dat, un nou centru al puterii barbare, bazat pe o forţă economică semnificativă şi pe un potenţial demografic important (menționată de Strabon în Geographia, VII, 3, 13).
– al doilea eveniment îl constituie restaurarea regatului getic în cea de a doua jumătate a primului secol d.Hr., sub domnia regelui Decebal (87-106); mai restrâns, dar bine organizat, regatul a încetat să existe după cucerirea romană (106), când o parte din regat devine Dacia romană și este alipită ca provincie imperiului roman.

În intervalul dintre domnia lui Burebista şi cea a lui Decebal, în cetăţile din Munţii Orăştiei, a fost creat un sistem de apărare unic în arhitectura europeană. În jurul acestor aşezări fortificate s’au ridicat sanctuare, oarecum similare ca formă, care sunt expresia unei religii puternice şi prestigioase, bine înrădăcinate şi închegate.
Toate elementele vieţii cotidiene în micile aşezări diferind doar în privinţa câtorva detalii de alte aşezări barbare, par neînsemnate în faţa puternicului impact al arhitecturii militare şi religioase a geților, mai cu seamă în aşezările din Munţii Orăştiei.
Sanctuarele, martore ale ceremoniilor din trecut, precum şi sistemul de apărare, sugerează strânsa legătură dintre spiritul războinic şi cel religios, dintre religie şi stat (Strabon, Geographia, VII, 3, 5, Iordanes, Getica , 71-72).

HELLANICOS (sec. V î.Hr.) screa despre crezul geților:

”…(Zamolxis) înapoindu’se la el în țară a dat învăţături oamenilor cu privire la nemurirea sufletului. (…) Ei spun că cei morţi pleacă la Zamolxis şi că se vor întoarce. Dintotdeauna ei au crezut că aceste lucruri sunt adevărate. Aduc jertfe şi benchetuiesc ca şi cum mortul se va întoarce.”

În timpul domniilor lui Burebista şi Decebal, geții au început să construiască fortăreţe (citadele sau cetăţi fortificate). Chiar dacă se cunosc acropolele întărite ale multor aşezări, fortificate sau nu (dave), Munţii Orăştiei au meritul de a fi adevărate repere ale unui sistem defensiv unic în complexitatea sa: o vastă regiune (în jur de 500 km2) este ocupată de fortificaţii, mici forturi, turnuri de observaţie.

Preferinţa geților pentru ornamentaţia în piatră se observă în decoraţiunile cu motive militare, dar şi în lucrările de construcţie din interiorul aşezării, de exemplu: ziduri de susţinere a unor terase antropogenetice, sanctuare, drumuri, canale, toate acestea reprezentând probabil muntele sacru al geților Kogaionon. Mărimea şi proporţiile, aerul sacru impregnat de spiritualitatea mediată de credinţa în nemurire, conferă sitului Sarmigetusei valoarea sa excepţională.

SOLINUS (sec. III):

”Acum e locul să ne îndreptăm spre Tracia şi să întoarcem pânzele spre cele mai destoinice neamuri ale Europei. Cei care doresc să’i cerceteze cu grijă vor afla cu uşurinţă că barbarii traci au dispreţ pentru viaţa dintr’un fel de exerciţiu natural al înţelepciunii. Toţi sunt gata pentru moartea de bună voie, deoarece unii dintre ei socotesc că sufletele morţilor se întorc, iar alţii că ele nu mor, ci devin mai fericite.”

ARIAN (sec. II):

”În ținutul acestor celţi se află și izvoarele lui. Cei mai îndepărtaţi dintre aceştia sunt cvazii şi marcomanii. După aceea o ramură a sarmaţilor și iazigii, apoi geţii care cred în nemurire. Urmează majoritatea sarmaţilor şi scyţii până la vărsare (a Istrului).”

Fortificaţiile cu funcţie pur militară reflectă faza clasică si apogeul civilizaţiei getice.
Cetăți sau fortărețe getice sunt cele de la Costesti-Cetătuia, Costesti-Blidaru, Grădiștea Muncelului – Sarmigetuzo (Sarmizegetusa) Regia, așezarea Fețele Albe, cetatea Piatra Roșia-Cioclovina.

Împăratul IULIAN (sec. IV) despre curajul geților în luptele cu Traian, deși par exagerări, relevă cu prisosință dârzenia lor în luptă:

”Eu (Traian), Jupiter şi zeilor, după ce am luat conducerea imperiului amorţit şi descompus din cauza tiraniei care dăinuise mult la noi în ţară, şi din cauza silniciei geţilor, singur am cutezat să merg împotriva neamurilor care locuiesc dincolo de Istru şi am nimicit neamul geţilor, care au fost mai războinici decât oricare dintre oamenii ce au trăit cândva – şi aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor, dar şi pentru că îi convinsese să fie astfel slăvitul lor Zamolxis. Crezând că nu mor, dar că îşi schimbă locuinţa, ei sunt mai porniţi pe lupte, decât ar fi înclinaţi să întreprindă o călătorie.”

De altfel, Iulian nu face decât să întărească ce spunea Strabon trei secole mai devreme despre geții lui Bureo Bisteo:

STRABON (sec.I):

”Lăsând la o parte trecutul îndepărtat al geților, întâmplările din vremea noastră sunt următoarele: ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, getul Burebista [Βοιρεβιςας, Bœrebistes] l’a înălțat atât de mult prin exerciții, abținere de la vin și ascultare față de porunci, încât, în câțiva ani, a făurit un stat puternic și a supus geților cea mai mare parte din populațiile vecine. Ba încă a ajuns să fie temut și de romani. Căci trecând plin de îndrăzneală Dunărea și jefuind Tracia până la Macedonia și Iliria, a pustiit pe celții care erau amestecați cu tracii și cu ilirii și a nimicit pe de’a întregul pe boii aflați sub conducerea lui Critasiros și pe taurisci. Spre a ține în ascultare poporul, el și’a luat ajutor pe Deceneu, un magician (praestigiatoris) care rătăcise multă vreme prin Egipt, învățând acolo unele semne de prorocire, mulțumită cărora susținea că tălmăcește voința zeilor. Ba încă de un timp fusese socotit și zeu, așa cum am arătat când am vorbit despre Zalmoxis. Ca o dovadă pentru ascultarea ce i’o dădeau [geții], este și faptul că ei s’au lăsat înduplecați să taie vița de vie și să trăiască fără vin. Cât despre Burebista, acesta a pierit din pricina unei răscoale, mai înainte ca romanii să apuce a trimite o armată împotriva lui. Urmașii acestuia la domnie s’au dezbinat, fărămițând puterea în mai multe părți. De curând, când împăratul August a trimis o armată împotriva lor, puterea era împărțită în cinci state. Atunci, însă, stăpânirea se împărțise în patru. Astfel de împărțiri sunt vremelnice și se schimbă când într’un fel, când într’altul. A existat și o altă împărțire a teritoriului chiar din cele mai vechi timpuri: căci pe unii îi denumesc [autorii] daci, iar pe alții geți. Geții sunt cei care se întind spre Pont și spre Răsărit, iar dacii cei care locuiesc în partea opusă, spre Germania și spre izvoarele Istrului.” (vezi harta)

Din ceea ce pune Strabon rezultă ceea ce mulți resping din diverse motive neîntemeiate, că germanii (dacii lui Strabon) erau de fapt geți, iar azi că germanii își spun Deutsch în fapt ei îl confirmă integral pe Strabon, iar studiile genetice, de asemenea.

Citiți și:  LEGENDA LUI DACUS – DANUS ȘI CÂT DE GOȚI AU FOST GEȚII?

SUETONIU (sec.I-II) Vieţile Cezarilor, Divinul August, LXIII. 4:

”M. Antonius scrie că (August) a făgăduit’o pe Iulia mai întâi fiului său Antonius, apoi lui Cotiso, regele geţilor, şi că tot atunci a cerut în schimb, în căsătorie, chiar pentru el, pe fiica regelui.”

Ceea ce înseamnă că după 106 nu doar că geții carpatici nu au dispărut așa cum încearcă a ne convinge cei fără origini certe, ci ei au preluat din mers imperiul și este absolut natural cum  peste două secole pe tronul Romei imperiale se va urca un împărat de origine cert getică: Maximin Thrax, la 235.

Citiți și:  ÎMPĂRATUL GET, MAXIMIN THRAX DIN MOESIA

Până în anul 610 îi vor urma alți treizeci și nouă de împărați de origine getică. Unul dintre ei a fost și getul Galerius. Și nu doar la Roma ci pe întreg continentul, pentru că vița geto-pelasgică este în toată Europa, din Lituania și Scandinavia, până în Britania și Iberia.

Sursă: eupedia.com, tiparituriromanesti.wordpress.com, etymonline.com

Citiți și:  ”ȚARA ORAȘELOR” PELASGILOR CUCUTENIENI

EXCALIBUR, UN MIT GETIC

Am decis să reiau pe acest site această povestire scrisă de Gib Gabriel, deși este și el ca atâția iubitori de neam sau ai strămoșilor noștri, tributar folosirii excesive a exonimului dat de romani geților, în definitiv fiind o greșeală poate nu atât de însemnată ca a acelor latiniști care distorsionează geneza poporului român. Această neînțelegere legată de termenii pe care trebuie să’i folosim atunci când ne referim la trecutul poporului român o regăsim și la istorici cu licență, nu doar la simpli pasionați.

Așadar, conchidem că folosind termeni veniți din afara neamului, exonime sau împrumuturi ca dac, auson, black, voloh,  vlah, olah, nu trebuie omis că noi înșine ca popor am ales prin elitele noastre să ne numim români, deși întreaga noastră istorie este legată de trecutul pelasgilor primordiali, al hiperboreilor localizați la Istru sau al geților pomeniți aproape neîncetat de la începutul scrierilor despre poporul carpato-dunărean și de unde neîncetat în ultimii 10.000 de ani pleacă neamuri, triburi și populează întregul continent și nu numai. Dat fiind că această poveste despre celebra sabie are reverberații până în insulele britanice, iar pentru că regele mitologic Arthur este greu identificabil, suntem tot mai îndreptățiți să considerăm că originea ei este carpatină.

***

Mitul Dacic și Realitatea ! Un articol de Gib Gabriel

Ceea ce scriu aici nu este o poveste sau un roman şi nici nu am pretenţia că fac o prezentare exhaustivă a problemei. Vreau doar să punctez, în mare, traseul obiectelor, câteva personalităţi care au beneficiat de ele, dar şi să arăt care este importanţa acestora pentru neamul românesc.

Povestea este cunoscută din anul 1543, cu toate că, fiind vorba despre daci, evident că este mult mai veche. Atât de veche cât nici nu ne putem închipui, cu începuturi de dinaintea păstorilor proto-daci, care’şi păşteau turmele pe culmile munţilor Retezat, apoi spre toamnă, se călătoreau prin Parâng, coborând spre poalele Cindrelului sau în depresiunea Făgăraşului. Bineînţeles că altele erau numele acestor locuri în acea vreme. Iar în iernile lungi şi aspre, aceşti păstori au povestit pentru întâia oară legenda.

De pe vârful unui munte, Zamolxes privi la așezările din vale. Pretutindeni prin păduri, oamenii și’au făcut sălașuri și trăiau în liniște și pace, în comuniune cu natura. Ei erau copiii săi, cei care’i pomeneau numele cu respect și cu dragoste.
– Fiecărui neam, și’a zis Zamolxes, le’am dăruit câte un lucru magic pentru a păstra armonia pământului. Am să dau acum dacilor cele 12 discuri solare care dau putere, înțelepciune și dragoste, fiindcă, iată, ei sunt cei mai legați de pământul pe care trăiesc, ei iubesc cel mai mult apele și pădurile și caii, ei îmi pomenesc cu cel mai mare respect numele.
Am să fac din ei un neam mare și de temut și ca să fie așa, voi trimite pe copila zânei Bendis, cea ce sălășuiește în lacul Bucura, să le dăruiască și sabia soarelui, cea care despică piatra.
Având aceste lucruri și folosindu’le cu chibzuință, vor fi cei mai tari dintre cei tari, iar numele lor va fi rostit cu teamă de vrășmași. Bătrânii abioi <daci> le vor păstra și atâta timp cât va mai fi o singură inimă nobilă pe pământurile dace, ele nu vor fi luate de la ei.
Păstorii de la muntele Retezat au primit sabia cu lama de lumină, cea care despică piatra și le’au dus’o abioilor s’o ascundă într’o stâncă, iar de’acolo să nu fie scoasă decât în vreme de restriște, de brațul celui mai viteaz și mai drept.
Discurile solare le’a împărțit Zamolxes celor 12 căpetenii ale oamenilor de la munte, cu jurământ groaznic să nu fie niciodată adunate toate împreună, căci prea multă putere s’ar fi grămădit atunci pe umerii unuia singur, iar puterea duce la nebunie !

Legenda s’a transmis din tată’n fiu, cu adăugiri despre cum a folosit Burebista ori, mai târziu, Decebal, darurile lui Zamolxes.

În vara anului 1543, un grup de pescari români au pătruns cu luntrile din Mureş în apele Streiului. În aceste ape ale Streiului, ei au descoperit un număr mare de monezi din aur, precum şi numeroase ”sloiuri” de aur. Monedele, în număr de 40.000, deşi se spune că purtau efigia regelui Lysimach, erau monede dacice, care mai târziu aveau să poarte numele de ”kosoni”.
În vechea şi proasta tradiţie românească, după un timp, pescarii au început să se certe pe avere, astfel că zvonul despre comoara descoperită de pescari a ajuns la urechea guvernatorului de atunci al Transilvaniei, cardinalul Georgio (Gheorghe) Martinuzzi, care a ordonat prinderea pescarilor şi confiscarea averii descoperite. Se menţionează faptul că oamenii cardinalului au făcut cercetări la faţa locului şi au descoperit o cameră boltită şi încă multe alte obiecte din aur, precum şi alte câteva mii de kosoni.

După aceea, Martinuzzi şi’a cumpărat câteva domenii şi a construit faimosul său castel de la Vinţul de Jos.
De aici lucrurile încep să se complice. Martinuzzi, sau oamenii puşi de acesta, au sesizat faptul că monedele (cele 40.000) nu erau identice. Până la urmă nu ştim prin ce metodă, dar până în anul 1549, ei au reuşit să descifreze un text codat de pe aceste monede. În urma descifrării textului, Gheorghe Martinuzzi a format câteva echipe de căutători, pe care le’a trimis în câteva locuri bine stabilite, cu misiunea de a descoperi noi comori, dar în special, cele 12 discuri argintii şi un pumnal (sabie) cu lamă de diamant. Găsitorului acestor comori îi era promisă o recompensă foarte mare.

Una din aceste echipe, care lucra în apropierea Sibiului, în locul numit ”vârful zidului” sau ”cetatea Salgo”, a descoperit aici, în toamna anului 1550, un tezaur dacic care, pe lângă mai multe obiecte de cult, conţinea şi 5 discuri dintr’un material necunoscut, asemănător cu platina, dar mult mai dur şi extrem de uşor, fiecare cu un orificiu central şi acoperite circular cu o scriere necunoscută. Obiectele descoperite au fost trimise imediat, sub pază, nu la reşedinţa guvernatorului din Alba Iulia, ci la castelul său din Vinţ, iar echipa şi’a continuat căutările, existând indicii că în locul respectiv ar fi existat şi un tunel care făcea legătura între Salgo (Sibiel, jud. Sibiu) şi Tilişca (Sălişte, jud. Sibiu), aflată la cca. 5-6 km, unde existau alte ruine dacice şi unde se presupunea că ar mai exista un tezaur, în care s’ar afla şi celelalte 7 discuri atât de căutate.

Din cauza vremii (venirea iernii), căutările au fost întrerupte, fiind reluate în primăvara anului următor (1551).***

Cetatea Salgo.

Povestea Cetății se află înca învăluită în ceață. Încercările de limpezire se concretizează astfel: după vorba din bătrâni a satului, culeasă prin 1917 de către învățătorul Nicolae Bembea, așa cum apare în publicația academicianului Aurel Decei, Cetatea Salgo de la Sibiel:

”Cetatea e de pe vremea uriașilor. Acolo și’a ascuns Decebal comorile de frica lui Traian. Dar, cum am zis, cetatea e de pe vremea uriașilor, căci cine ar fi putut clădi atâtea ziduri, în vârful unui munte atât de înalt și de râpos, decât uriașii? ”

Tunelul săpat în deal, de’a lungul căruia sătenii puteau comunica cu zona de jos. În caz de asediu era folosit pentru a se putea aproviziona. Acum intrarea este astupată, probabil ca au avut loc prăbușiri repetate ale tavanului tunelului.

***În cea de’a doua rundă de căutări, se pare că oamenii cardinalului au descoperit în sfârşit tunelul, dar acesta fiind astupat, au fost nevoiţi să aştepte sosirea unui maistru minier din Germania, lucru care s’a petrecut abia la sfârşitul lunii august. Înaintarea prin tunel mergea tare anevoios, până în luna noiembrie, echipa reuşind să parcurgă abia 2,5 km. Şi iarna venită devreme în acel an le’a întrerupt din nou căutările.
Vestea despre căutările cardinalului Martinuzzi a ajuns la urechile împăratului Ferdinand de Habsburg, care a fost mirat de insistenţele cu care guvernatorul Transilvaniei caută nişte obiecte de cult dacice. Prin oameni de încredere s’a interesat şi aşa a aflat despre legendă.
Aceasta spunea că dacă cineva ar uni cele 12 discuri și ar introduce lama de diamant a pumnalului în orificiul central, ceva nemaipomenit s’ar întâmpla (se presupunea că posesorul acestor obiectelor ar fi căpătat o putere atât de mare, că ar fi fost de neînvins şi ar fi putut stăpâni întreaga lume etc).
Ce împărat ar fi rămas insensibil la o asemenea posibilitate, la a dobândi o asemenea putere? Dar oare, şi’a zis Ferdinand, cât adevăr şi câtă fabulaţie se găseşte în această poveste, spusă de ciobanii valahi? Aşa că a trimis un iezuit versat să cerceteze cu amănunţime. Numai că ceea ce a aflat iezuitul l’a făcut pe împărat să’şi dorească intens să intre în posesia acelor obiecte. Primul care le’ar fi posedat pe toate, spune legenda, ar fi fost Burebista. Ajutat de Deceneu, marele preot, acesta a reuşit să strângă toate discurile de la căpeteniile triburilor care le aveau în păstrare, le’a unit cu sabia şi a întemeiat ”o mare împărăţie”, pe mulţi dintre vecinii lui supunându’i.

Nu ştim de unde, probabil din legendele care circulau în rândul românilor, ori din anumite documente pe care Ferdinand le’a primit de la Vatican sau, mai sigur, din coroborarea unor astfel de date, împăratul şi’a format o imagine asupra puterii obiectelor sacre ale dacilor, imagine care i’a produs o puternică impresie.
Faptul că Martinuzzi i’a ascuns importanţa obiectelor pe care le căuta, lăsând să se înţeleagă c’ar fi vorba doar de interesul său pentru aurul din tezaurele dacice, l’a făcut pe împărat foarte suspicios. Cineva care ar poseda o asemenea putere ar şi folosi’o şi atunci cum ar folosi cardinalul această putere, dacă nu râvnind la tronul habsburgilor?!

Un mare semn de întrebare se născuse în mintea împăratului, aşa că Ferdinand de Habsburg a trimis în vizită la guvernatorul Transilvaniei pe unul dintre oamenii săi de încredere, generalul spaniol Castaldo, însoţit de o suită importantă, având instrucţiuni secrete foarte precise.

Generalul a ajuns în Transilvania în luna decembrie a anului 1551, fiind primit de Martinuzzi la Alba Iulia, după care, la insistenţele sale (ale generalului), la reşedinţa particulară a guvernatorului, de la Vinţ.
Iarăşi nu avem de unde să ştim ce s’a întâmplat acolo, cu exactitate. Probabil Castaldo a încercat să’l convingă pe guvernator să’i predea obiectele găsite, pentru a le înmâna împăratului. Cert este că Martinuzzi a refuzat şi ca urmare a refuzului acestuia, Castaldo a poruncit să fie ucis. Oamenii săi au căutat, după asasinat, aproape o săptămână prin subteranele castelului, dar este sigur că n’au găsit obiectele căutate.
Odată cu moartea cardinalului, echipele sale de cautatori şi’au încetat activitatea.

Ceea ce scriu aici nu este o poveste sau un roman şi nici nu am pretenţia că fac o prezentare exhaustivă a problemei. Vreau doar să punctez, în mare, traseul obiectelor, câteva personalităţi care au beneficiat de ele, dar şi să arăt care este importanţa acestora pentru neamul românesc.
Dacă nu toate, în mod cert, o parte din discuri şi pumnalul au intrat, prin anii 1598-1599, cu ajutorul stareţului mănăstirii Prislop, în posesia lui Mihai Viteazul.

Nu mai intrăm în detalii!

Anterior, o parte din discuri au fost în posesia lui Vlad Ţepeş, s’ar părea că şi sabia. În anul 1457, când un mic corp expediţionar muntean, trimis de către Vlad în ajutorul prietenului său Ştefan şi îl ajută pe acesta să urce pe tronul Moldovei, acesta primeşte în dar câteva discuri, dar fără să ştie despre ce este vorba.

În momentul în care Vlad este aruncat în închisoare de către ruda sa Matei Corvin (s’ar părea că motivul real care a dus la încarcerarea domnitorului muntean nu a fost suspiciunea de trădare, pe care ar fi încercat negustorii saşi din Braşov s’o inducă în mintea regelui ungar de origine română – povestea asta este cusută cu aţă albă, niciun istoric onest n’o poate considera ca adevarată, cel mult ca pe un motiv de suprafaţă, care ascunde adevăruri ce nu puteau fi spuse… era de fapt, dorinţa lui Matei de a intra în posesia discurilor deţinute de Vlad, pentru că şi Matei Corvin alerga după putere: era deja în posesia câtorva discuri), el îi transmite lui Ştefan Vodă locul unde se găsea sabia şi modul în care puteau fi folosite obiectele sacre dacice.

Cu toate că n’a fost niciodată în posesia tuturor discurilor (se pare că Ştefan n’a avut decât 6 discuri şi sabia), voievodul a avut una dintre cele mai lungi domnii din istoria ţărilor române, aproape 50 de ani (1457-1504) într’o perioadă de mari frământări în lume.

Exemplele pot continua, dar nu acesta este scopul rândurilor mele. De aceea nici nu am dat evenimentele în ordine cronologică şi nici nu insist asupra motivului pentru care acţiunile posesorilor acestor obiecte de cult (începând chiar de la Burebista, asasinat în plină putere, când ajunsese să joace rolul de mediator în Imperiul roman, în acelaşi an, poate chiar în acelaşi timp cu Iulius Caesar), au avut iniţial un succes fulminant, toate au fost de scurtă durată şi de cele mai multe ori, au sfârşit tragic (vezi Decebal, Mihai Viteazul, Horea-pentru că şi el s’a aflat în posesia unor discuri, Tudor Vladimirescu, s.a…).

Deci, de’a lungul istoriei, o seamă de oameni (români) au fost în posesia unora din aceste obiecte şi au devenit, ei şi faptele lor, puncte de reper pentru istoria noastră. Din anumite motive, pe care Zamolxes, în momentul în care a dăruit dacilor aceste artefacte, le’a şi luat în considerare, nici unul dintre posesori nu a reuşit să strângă toate obiectele la un loc, deşi mulţi au dorit pătimaş acest lucru. Se pare că, cu cât un posesor de discuri dorea mai mult să le deţină şi pe celelalte, cu atât mai mult persoana în cauză devenea dependentă de puterea care izvora din ele, uitând că ele sunt de drept ale naţiei acestea, date pentru binele şi propăşirea ei. Şi foarte repede se abătea asupra sa un blestem care nu era divin, adica nu presupunea intervenţia directă a lui Dumnezeu (sau Zamolxe, dacă vreţi, cu toate că după descifrarea tăbliţelor de la Sinaia, se pare că Zamolxe nu ar fi fost decât un învăţător al Dumnezeului cel adevărat, un ante-mergător, un începător de neam şi lege…), ci se materializa prin oameni, a căror intervenţie distrugea tot eşafodajul clădit anterior (ucigaşul, sau ucigaşii lui Burebista, Bicilis, Matei, Jacopo Beauri, Trif, Varnava şi Parga etc).
Cele 12 discuri şi sabia de diamant (parte din ele, uneori mai multe, alteori doar una sau două) au existat în toate cele trei ţări române, au trecut într’o parte sau în alta, întâlnindu’se şi des, unindu’se.

Petru Rareş a moştenit câteva discuri, în aceeaşi perioadă în care, în Transilvania, un misterios şi bogat ”principe Wolfgang” avea alte câteva şi sabia. Un aventurier italian, din anturajul domnului moldovean Aloisio Gritti, a reuşit să’i pun în legătură pe cei doi, au unit obiectele, dar ceva s’a întâmplat… în 1785, unii dintre oamenii de încredere ai lui Nicola Ursu, după moartea acestuia, au trecut în Ţara Românească discurile pe care acesta l’-a avut şi care erau căutate cu osârdie de oamenii împăratului Iosif al II lea. O parte din aceste discuri s’au întors în Ardeal, altele au intrat în posesia lui Tudor Vladimirescu, 40-50 de ani mai târziu. Oameni iniţiati au ştiut în permanenţă unde se află aceste obiecte sacre ale românilor.
Din nefericire, au ştiut uneori şi duşmanii…
În 1943 a fost detaşat, în luna august, pe lângă comandamentul german din Sibiu, un personaj ciudat. Avea grad de colonel al Wermachtului, cu toate că se vedea de la o poştă că n’are nici în clin, nici în mânecă, vorba românului, cu armata. Numele sau, mai degrabă pseudonimul său era Schuller, adică ”profesorul”.

Puterea sa era foarte mare, nici măcar ofiţerii SS cu acelaşi grad sau chiar superior, nu’i ieşeau din vorbă. Avea documente semnate de însusi Hitler şi o misiune secretă, care’l făcea să străbată adesea munţii în anumite zone, însoţit de călăuze din zonă, bine plătite şi apărat de plutoane întregi de vânători. Căuta insistent ceva, în special prin zonele cu ruine dacice: la Salgo, la Tilişca, dar şi prin zona de graniţă a fostului imperiu, adică Turnu–Roşu-Boiţa (Sibiu), dar şi prin zona Văratica-Turnu (Vâlcea). Era adesea văzut studiind ore în şir documente din arhivele Brukenthal, dar şi stând de vorbă cu ciobani, vânători sau preoţi din zonă. Vorbea o română impecabilă, fără accent, ceea ce, pe cei mai mulţi interlocutori, îi făcea să’l creadă român.

După trei-patru luni de căutări în zona menţionată, la începutul iernii, Schuller şi oamenii săi s’au mutat în zona Sebeş (Alba) – Frumoasa, acordând o atenţie deosebită ruinelor dacice de la Căpâlna.
Nimeni nu ştie dacă a descoperit ceva, dar în primăvara anului 1944 (luna mai) a dispărut din zonă definitiv. Sau cel puţin, aşa se părea.
El a reapărut prin anii Ꞌ70, în Sebeş-Alba (Mullbach), fiind implicat în nişte acţiuni cel puţin ciudate, în urma cărora o serie de persoane, unele chiar foarte tinere, au fost arestate de către regimul comunist sub acuzaţia de spionaj, cu toate că din procesul public al unora dintre aceste persoane nu reieşea decât c’ar fi fost membre ale unui grup (nachtigall) pe seama căruia erau puse delicte ca: ascultare de muzica decadentă (occidentală), consum de droguri (?), sex în grup… Singurul care a fost condamnat definitiv a fost un profesor, Degau Erik. În momentul pronunţării sentinţei, el a izbucnit în plâns, strigând: ”toate astea se întâmplă numai datorită nemernicului de Schuller şi a blestematei acelea de săbii de diamant!”.

Cunoscând legenda, un coleg al lui Erik Degau, profesorul Taborsky Roland, a stat câteva minute de vorbă cu acesta, până ce autorităţile l’au luat din Casa de Cultură, unde se ţinuse procesul (public). Asta se întâmpla în vara anului 1973. Doi ani mai târziu, Taborsky Roland, profesor de istorie foarte apreciat nu numai în judeţ, ci şi în ţară (doctor în istorie), a format un grup din câţiva elevi pasionaţi de istoria antică, în special de cea a dacilor, intitulat (mai bine zis autointitulat ”grupul Kesarion”), cu care a început o serie de cercetări în zona dacică de la Căpâlna.

Sabia de diamant fusese găsită de nişte copii, cu cîţiva ani înainte (Ꞌ69-Ꞌ70) prin ruinele cetăţii dacice de la Tilişca (Sibiu), a stat o perioadă la ”Muzeul etnografic Galeş-Sălişte”, condus în acea perioadă de către profesoara Costăchescu Maria, fiind luată apoi “pentru cercetări şi autentificare” de către o comisie şi dusă la Muzeul Bruchenthal, unde i s’a pierdut urma. Totuși, multe persoane au văzut’o şi s’au minunat de lama ei, deosebit de dură, cu trei muchii, fiecare foarte tăioasă. Lama era o piramidă, cu înălţimea de aprox. 20 cm şi cu latura bazei de 2 cm. Mânerul era format din trei şerpi încolăciţi, care se uneau la capătul acestuia într’un cap de lup. Apărătoarea de mână era ovală, cu lungimea de 8 cm şi era dintr’un smarald aplatizat.

Repet faptul că lama era dintr’un diamant (învăţătoarea Popa Rafila, din Sălişte, a tăiat cu ea mai multe bucăţi de sticlă (geam) – ea, de fapt, şi’a dat seama de valoarea sabiei şi a hotărât s’o dea în custodia muzeului Galeş). Este de înţeles că sabia, doar prin materialele din care era făcută (mânerul era din aur, inclusiv şerpii, iar capul de lup din argint), constituia o valoare imensă, dar chiar de la început, toate persoanele care au văzut’o (mai puţin copiii), şi’au dat seama de faptul ca ea n’avea utilitate decât ca obiect de cult, deci valoarea ei materială era cu mult întrecută de valoarea istorică şi cea spirituală.

Unul dintre tinerii care formau ”grupul kesarion” avusese în mână sabia, aşa că, după amiezile până noaptea târziu, discutau despre ea. La un moment dat, cineva a lansat o ipoteză care, în scurt timp, a devenit o certitudine. Sabia de diamant stă la baza legendei despre ”Excalibur”!

***

Excalibur este sabia magică a lui Arthur, existând mai multe variante cu privire la apariția ei.

O variantă spune că Excalibur nu putea fi scoasă din stâncă decât de un rege cu suflet curat, un rege adevărat, trimis de divinitate. Ceea ce Arthur reușește fără prea mult efort. Conform alteia, el primește sabia din mâna magica a Prințesei Lacului, la scurt timp după ce urcă pe tron. Regele își rupsese sabia în lupta cu cavalerul Pellinore, iar Merlin îl conduce către lac, pentru a o obține pe Excalibur. Lama sabiei tăia orice, iar posesorul ei nu putea fi învins.

O altă legendă spune că magul Merlin a prezis că acel care va fi în stare să  găsească această spadă și s’o  extragă din stânca în care era  înfiptă va deveni rege peste ținuturile Angliei, mult frământată de  războaie între mai mulți nobili locali. Cel ce reușește această performanță este cavalerul Arthur, care astfel  este recunoscut de către toată lumea ca fiind rege. În cadrul unei ceremonii la care au participat atât  nobili cât și oameni simpli, Arthur a fost uns rege și a jurat să fie  un rege drept, apărând Adevărul și Dreptatea până la sfârșitul zilelor  sale.

O altă versiune susține că Arthur o scoate pe Excalibur din stânca, dar ucide cu ea, din greșeală, un alt cavaler și o aruncă. Merlin îi propune să se adreseze Lacului, care îi oferă o nouă sabie, pe care Arthur o numește tot Excalibur.

De asemenea, într’o capela din Monte Siepi, Italia, există o sabie antică, înfiptă în piatră ce este considerată de unii că ar putea fi cheia descifrării acestui mister. Se crede că Sfântul Galgano era un cavaler din secolul al 12-lea, căruia Sfântul Mihail i’a poruncit să renunțe la viața sa păcătoasă. Spunând că aceasta sarcină ar fi la fel de grea ca spargerea pietrii în două, Galgano a vrut să’și demonstreze punctul de vedere lovind cu sabia în piatră. Mare i’a fost însa surpriza când a văzut că sabia trece prin piatră ca și cum ar fi unt.  Sabia lui este și în ziua de azi în acel loc, în piatră, unde a lăsat’o Galgano împreună cu păcatele sale.

După ce Sfântul Galgano a fost canonizat, vestea despre sabia lui s’a răspandit cu viteza luminii. Legenda sabiei Excalibur îl precede pe Galgano și sabia sa, dar partea poveștii cu sabia în parte apare la scurt timp după ce Galgano a murit. Exista teorii cum că sabia lui Galgano a reprezentat principala sursă de inspirație pentru legenda sabiei lui Arthur.

Cu toate acestea chiar și Arthur este tot o legendă neputând fi identificată cu certitudine existența sa. Regele Arthur este un personaj important din mitologia Marii Britanii, întruchipând regele ideal. În jurul lui s’au țesut adevărate mituri, iar istoricii nu s’au putut decide dacă a existat cu adevărat sau a fost creat de imaginația britanicilor.

Datele referitoare la curtea lui Arthur sunt contradictorii și nu au putut fi susținute prin dovezi concrete. Legendele arturiene reunesc toate aceste povești, în special cele despre rege și cavalerii Mesei Rotunde. În unele mituri, Arthur nu apare ca rege, ci este numit conducător de oști sau împărat. În functie de țara unde se nășteau  Anglia, Țara Galilor, Irlanda, legendele îi construiesc lui Arthur câte o poveste diferită. În cele ce urmează vă oferim câteva date despre Regele Arthur și Cavalerii Mesei Rotunde.

El a pătruns în literatura britanică în secolul al XII-lea, datorită lui Geoffrey din Monmouth. Opera sa, Historia Regum Britanniae (Istoria regilor din Britania), finalizată în 1138, a fost extrem de populară în secolele următoare şi acceptată necritic ca o istorie reală până în secolul al XVI-lea. Geoffrey susţine că regele Arthur ar fi fost menţionat într’o ”istorie” galeză mai veche, totuşi, până în prezent, nu a fost descoperită nicio referinţă anterioară certă la acest personaj. Nu încape îndoială că autorul medieval a fost inspirat de legendele care circulau în epocă, însă este imposibil să aflăm ce anume a preluat Geoffrey din folclor şi ce a inventat el.

Aşa cum îl descrie Geoffrey din Monmouth, Arthur a fost un rege înţelept şi un războinic neînfricat. Cronicarul construieşte portretul unei Britanii devastate de barbari, după retragerea legiunilor romane. Gloria lui Artur este dată de calitatea lui de restitutor orbis, un restaurator al ordinii romane, care îndepărtează forţele distrugătoare, cu ajutor divin. În ”istoria” lui Geoffrey, saxonii au pătruns în Britania ca trupe auxiliare, însă au scăpat de sub control. După o perioadă de decădere şi violenţe, britonii reuşesc să impună din nou ordinea. Regele Arthur reprezintă un ideal cavaleresc, atât în luptă, cât şi pe timp de pace. Pornind de la această legendă medievală, popularitatea lui a crescut, având un profund impact asupra conştiinţei britanice. Centralizarea statului englez, la sfârşitul Evului Mediu, a încurajat dezvoltarea legendei lui Arthur, care oferea monarhiei o mistică aparte.

Legenda regelui Arthur a crescut rapid, depăşind graniţele britanice, încă din secolul al XII-lea. Pe lângă lupta eroică pentru apărarea Britaniei în faţa invadatorilor saxoni, la ciclul arthurian au fost adăugate numeroase teme: accederea la tron a lui Arthur, după ce a scos sabia magică Excalibur din stâncă; povestea vrăjitorului Merlin, sfătuitorul de nădejde al lui Arthur; înfiinţarea ordinului cavalerilor Mesei Rotunde; aventurile magice ale cavalerilor, în special Lancelot, Gareth,Percival şi Galahad; căutarea sfântului Graal; castelul Camelot; conflictul cu sora vitregă a lui Arthur, vrăjitoarea cea rea, Morgan le Fay; trădarea lui Lancelot şi adulterul reginei lui Arthur, Guinevere; bătălia finală cu trădătorul Mordred, moartea lui Arthur şi legenda întoarcerii sale.

Cea mai importantă contribuţie la dezvoltarea ciclului arthurian a avut’o însă poetul francez Chrétien de Troyes, care a scris la sfârşitul secolului al XII-lea cinci romane în versuri despre legendarul rege. În opera lui Chrétien, Arthur se transformă din protagonist în personajul central, în jurul căruia gravitează un întreg univers ”arthurian”. Poetul francez introduce legenda lui Lancelot şi povestea relaţiei acestuia cu regina Guinevere în Lancelot, le Chevalier de la Charrett, precum şi căutarea sfântului Graal, în ultima sa lucrare, Perceval, le Conte du Graal, rămasă neterminată. În romanele lui de Troyes se schimbă şi caracterul lui Arthur. În poveştile iniţiale, regele era un războinic nemilos, care nu ezită să conducă personal armata în luptă şi să ucidă vrăjitoare sau uriaşi. În schimb, Chrétien de Troyes îl transformă într’un rege înţelept, dar inactiv, uneori chiar lipsit de vigoare. Când află de adulterul reginei Guinevere, Arthur devine palid şi tăcut.

În secolul al XII-lea, aventurile lui Arthur au fost istorisite în versuri, însă, după 1310, încep să fie spuse în proză. În această perioadă sunt scrise o serie cinci romane, în limba franceză medievală, cunoscute sub numele de Ciclul Lancelot-Graal, care se combină pentru a forma prima versiune coerentă a legendelor arthuriene. Aceste povestiri continua tendinţa de a minimaliza importanţa lui Arthur, prin introducerea personajului Galahad şi extinderea rolului lui Merlin. Arthur are un rol important doar în două romane din serie, Estoire de Merlin (Povestea lui Merlin) şi Mort Artu (Moartea lui Arthur). În acest ciclu de povestiri, duşmanul lui Arthur, Mordred, devine fiul său ilegitim, rezultat în urma unei relaţii incestuoase între rege şi sora sa vitregă, Morgause. Tot acum, castelul Camelot, abia menţionat de Chrétien de Troyes, capătă un rol important în legendă, devenind fieful lui Arthur. Ciclul Lancelot-Graal este urmat la scurt timp de o nouă serie de povestiri, scrise în anii 1230-1240, care se axează pe căutarea Sfântului Graal şi minimalizează importanţa relaţiei dintre Lancelot şi regina Guinevere. Apogeul ciclului arthurian în Evul Mediu este reprezentat de romanul Le Morte d’Arthur, scris de englezul Thomas Malory, în a doua jumătate a secolului al XV-lea. Pentru prima dată, legendele care îl înconjoară pe regele Arthur au fost reunite într’o singură povestire în limba engleză. Le Morte d’Arthur s’a numărat printre primele cărţi tipărite în limba engleză, în anul 1485, şi a reprezentat principala sursă de inspiraţie pentru lucrările ulterioare.

Sfârşitul Evului Mediu aduce scăderea popularităţii regelui Arthur. Învăţaţii umanişti resping pretenţiile de ”fapte istorice” ale legendelor arthuriene, iar schimbările sociale din timpul Renaşterii contribuie la erodarea fascinaţiei exercitate de mitul cavaleresc asupra publicului. Regele Arthur nu a fost uitat, însă interesul pentru legendele sale s’a redus foarte mult. Drept dovadă, romanul Le Morte d’Arthur nu a mai fost tipărit după 1634 timp de aproape 200 de ani.

Regele Arthur a fost redescoperit la începutul secolului al XIX-lea, idealul său cavaleresc fiind apreciat din nou, de data aceasta de curentul romantic. Iniţial, legendele medievale arthuriene au atras atenţia poeţilor, precum William Wordsworth, care a publicat, în anul 1835, The Egyptian Maid, o alegorie despre Sfântul Graal, şi Alfred Lord Tennyson, care a rescris tot ciclul arthurian, într’o serie de poeme epice reunite sub titlul de Idylls of the King (Idilele Regelui). Tennyson a reinterpretat mitul regelui Arthur într’o manieră potrivă pentru societatea victoriană, plecând de la ascensiunea la tron şi până la eşecul în încercarea de a instaura un regat perfect pe Pământ. Poemele lui Tennyson au fost extrem de populare în epocă, prima ediţie a Idilelor, tipărită în 1859, fiind vândută în 10.000 de exemplare în numai o săptămână.

Succesul lui Tennyson a renăscut interesul pentru legenda regelui Arthur, care a depăşit din nou, foarte rapid, frontierele britanice. În Statele Unite, ciclul arthurian a fost o sursă de inspiraţie pentru scriitori precum Sidney Lanier, care a publicat The Boy’s King Arthur, în 1880, sau Mark Twain, care a scris romanul satiric A Connecticut Yankee in King Arthur’s Court (Un Yankeu La Curtea Regelui Arthur), tipărit în 1889.

De asemenea, aceste mituri au depăşit şi graniţele literaturii, influenţând muzica lui Richard Wagner (Tristan şi Isolda – 1865; Parsifal – 1882), precum şi pictura lui Edward Burne-Jones, autorul lucrării monumentale ”The Last Sleep of Arthur in Avalon” (”Somnul de veci al lui Arthur în Avalon”), începută în 1881 şi finalizată în 1898.

În secolul XX, regele Arthur a fost prezent în continuare în literatură, prin intermediul unor romane precum The Once and Future King (1958), de T. H. White, sau The Mists of Avalon (1982), de Marion Zimmer Bradley. Însă, legendele arthuriene au influenţat şi cinematografia – ”Knights of the Round Table” (1953), ”Camelot” (1967 – adaptarea unui muzical de succes de pe Broadway, cu acelaşi nume), ”Monty Python and the Holy Grail” (1975), ”Excalibur” (1981), ”First Knight” (1995); animaţia – ”The Sword in the Stone” (1963), ”Quest for Camelot” (1998); chiar şi benzile desenate (seria „Prince Valiant”, publicată începând din 1937).

În secolul XXI, pe lângă cinematografie şi televiziune, regele Arthur a cucerit şi jocurile video.

A existat totuşi un ”rege Arthur”, un lider real, care a condus rezistenţa britonilor împotriva invaziilor germanice, după retragerea legiunilor romane? Această întrebare a provocat dezbateri aprinse între istorici. În timp ce unii au considerat că este doar o fantezie, alţii, convinşi că nu iese fum fără foc, au încercat să identifice un personaj real, care ar fi putut inspira mitul ulterior.

Contrastul dintre gloria legendei lui Arthur şi originile sale obscure nu putea fi însă mai mare… Practic, perioada în care ar fi trăit Arthur, la răscrucea secolelor V-VI, este cea mai întunecată din istoria britanică. Sursele scrise, care să ne spună ce s’a întâmplat după retragerea legiunilor romane, sunt extrem de puţine. În încercarea de a reconstitui realitatea acelor vremuri, istoricii nu se pot baza decât pe cronicile scrise câteva secole mai târziu, şi pe dovezile arheologice.

Dacă a existat cu adevărat un ”Arthur” în această perioadă, el nu a avut nicio legătură cu imaginea regală sau chiar imperială făurită de poeţii medievali şi de scriitorii romantici.

La sfârşitul secolului al IV-lea, provincia Britania se afla într’o stare de decădere destul de avansată. Cercetările efectuate de arheologi au arătat că urbanizarea şi circulaţia monetară au suferit un recul pronunţat. La începutul secolului următor, atacurile barbarilor au fost din ce în ce puternice, iar armata romană le făcea faţă tot mai greu. În anul 407, soldaţii romani s’au răsculat şi l’au proclamat împărat pe uzurpatorul Flavius Claudius Constantinus, cunoscut sub numele de Constantin al III-lea. El a trecut cu trupele sale în Galia, dar a fost înfrânt de împăratul Honorius. Nu se ştie câţi soldaţi romani s’au mai întors să apere Britania, după înfrângerea lui Constantin al III-lea. Rămaşi fără protecţia Romei, localnicii au fost nevoiţi să se administreze şi să se apere singuri. Acesta este contextul care a condus la fărâmiţarea autorităţii şi la apariţia unor lideri locali, care aspirau în continuare la idealurile romane.

Conform tradiţiei, saxonii au fost chemaţi în Britania în secolul al V-lea, pentru a îi ajuta pe localnici să respingă atacurile picţilor şi ale irlandezilor. Însă cercetările arheologice au arătat că germanicii au pătruns în provincie încă din secolul al III-lea, ca mercenari, poate chiar mai devreme, ca parte a trupelor auxiliare romane. Nou-veniţii s’au răzvrătit împotriva liderilor locali şi au aruncat insula într’o serie de războaie, reuşind să cucerească cea mai mare parte a Angliei, în jurul anului 600. În această perioadă, mulţi britoni au părăsit insula şi s’au aşezat în Bretania, dând peninsulei numele lor.

De’a lungul timpului, istoricii au identificat mai multe personaje reale, care ar fi putut reprezenta ”sâmburele de adevăr” al primelor povestiri despre regele Arthur, printre care: Lucius Artorius Castus general roman, dar care ca atâția alți generali din armata imperială putea fi un get din spațiul Carpato-danubian din secolul al II-lea, care a condus 5.500 de auxiliari geți sau sarmaţi (sarmo-geți) împotriva invadatorilor din nordul insulei.

Că acesta ar fi regele Arthur, nu știm sigur. Nu știm sigur nici unde s’a născut, ce știm este că acest comandant militar, Lucius Artorius Castus,  este înmormântat la Podstrana, nu departe în sud de Split în Croația.

Inscripția dovedește că este îngropat Lucius Artorius Castus.


Că Lucius Artorius Castus a avut o carieră militară lungă în armata romană , a supraviețuit numeroaselor războaie sau că fost foarte activ undeva în secolul II î.Hr. nu poate fi contestat, dar că a fost rege cu siguranță nu se potrivește legendei. Că un grup de soldați geți sud-dunăreni sau de sarmați au fost duși în Britannia, unde au rămas timp de mai mulți ani, și unde câțiva dintre ei s’au stabilit permanent, iar alții precum personajul nostru s’au întors, poate fi corect. De asemenea, și din acest motiv credem că poveștile despre actele romanilor în insulele britanice au avut cert un impact asupra poveștii legendare ulterioare ale lui Arthur.

De asemenea, Riothamus (un lider local, care a trăit în secolul al V-lea, numit de Jordanes ”rege al britonilor”) sau Ambrosius Aurelianus (un puternic lider al britonilor, care a condus rezistenţa împotriva saxonilor, în secolul al V-lea) şi chiar Artur mac Aedain (fiul unui rege irlandez care a condus o formaţiune statală situată în nordul Irlandei şi vestul Scoţiei), oricare din ei puteau fi Arthur.

Se presupune că Arthur a trăit la sfârșitul secolului V și începutul secolului VI, că a fost de origine romano-britanică și a dus numeroase lupte contra saxonilor pagâni, iar cetatea sa să se afle fie la Cornwall, în Tara Galilor, fie în vestul Angliei de azi.

Scrierile călugărului galez Nennius amintesc de 12 bătălii duse de Arthur, dintre care cea mai renumită ar fi lupta de la Mons Badonicus, când a răpus singur 960 de dușmani. Potrivit lui Nennius, Arthur a fost ucis la Camlann, în 573.

Din nefericire, există puţine informaţii certe despre aceste personaje, iar legătura cu regele Arthur este pur speculativă.

Alții cred că Arthur este un zeu aproape uitat al celților, care devine un adevărat personaj de legendă. Să nu uităm că celții o ramură foarte veche a geților își au obârșia în spațiul carpato-danubian, spațiu în care au lăsat numeroase urme printre care și crucea veche geto-pelasgică, și considerată celtică este cum bine se știe o relictă a cultului local solar.

Sursa: kolokyntos.blogspot.ro, singlescamp.ro, pt.scribd.com

Citiți și: LIMBA DUNĂRENILOR, PRECURSOAREA LIMBII CELȚILOR

Sau: CONTINUITATEA GEȚILOR GEPIZI-GOȚI ȘI TEZAURUL GETIC DE LA ȘIMLEUL SILVANIEI ÎMPĂRȚIT ÎNTRE VIENA ȘI BUDAPESTA

Vatra Stră-Română ‬Dacii‬‎ Geții‬‎ Pelasgii‬‎ Dacia‬‪ ROMANIA