GEȚIA SARMATICĂ SAU SARMAȚIA GETICĂ !

Unul din adevărurile greu acceptate încă de istorici este că geții la un anumit moment istoric deja vorbeau mai multe dialecte. Acest adevăr neîndoielnic nu este cunoscut încă de foarte mulți dintre noi, pentru că nu a fost abordat serios nici de către lingviști, nici de către de istorici, neavînd surse scrise pe această nișă.

Geția, spațiul getic, Terra Getarum în latinește este posibilul loc atît de căutat, al genezei popoarelor

Dar, odată ce familiile, gințile, triburile sau neamurile geților s’au răsfirat printr’o expansiune teritorială firească, comunitățile lor au evoluat cultural, lingvistic și religios independent unii de alții. Cu toate acestea, astăzi, Geții antici încă, sînt considerați, contrar evidențelor istorice, doar un trib restrîns la Dunăre, ceea ce este întru totul fals.

Fie că erau de’a lungul secolelor numiți de cronicari, celți, scyți, geto-daci, geto-goți, samo-geți, tira-geți, massa-geți, yuezhi, gitti, jați, geats, dahi, daci, doci, sau chiar iranieni, cu toții erau mlădițe etnice ale aceluiași mare POPOR GETIC, care au populat Europa Pelasgică (Pelasgii fiind cei mai vechi locuitori europeni), dar și mari teritorii asiatice care se întindeau prin expansiunea strămoșilor noștri, de la Atlantic pînă în India, și chiar mai departe pînă în insulele japoneze, apoi prin colonizări succesive pînă Australia, Africa, și ambele Americi.

Generic, geții sînt cunoscuți și ca poporul care vorbeau limbile indo-europene, atît cele ramificate în grupa centum, cît și cele din grupa satem, iar simplul fapt că genetic și unii și ceilalți au haplogrupuri genetice înrudite nu mai este considerată azi doar o coincidență, așa cum finicii (finlandezii), chinezii și alte neamuri asiatice nu sînt nici indo-europeni la vorbă, nici frați cu europenii din punct de vedere genetic.

Cîteva informații despre expansiunea incontestabilă a geților

Spaţiul polonez de astăzi, acoperit de gheaţă, ca şi nordul Germaniei, pînă la începutul Holocenului (etapa geologică actuală ), n’au putut fi populate decît dinspre sud, din spaţiul Carpatic, după prelungirea drumurilor sării. (Cercetarea Universităţii Californiei din Los Angeles, întocmită de profesorul arheolog Marija Gimbutas)

Geter este fiul lui Aram, nepotul lui Sem si strănepotul lui Noe, asa cum este scris în Geneză.

În „La selva di varia istoria”:

Spun scriitorii, aproape în unanimitate, că Goţii au fost primii care au atacat Imperiul Roman. Aceștia au venit din peninsula Scandia (Scandinavia) încă de la începuturi, cînd au populat pămîntul sub comanda lui GETER – nominat de Moise în Geneză, și de la care au luat numele de Geţi, deveniţi apoi Goti. Au locuit în Europa în teritoriul Valahiei si încă se mai disting în peninsula mai sus numită în Ostrogoţi si Vizigoţi, vocabule care în limba lor înseamnă Goţii de răsărit si Goţii de Apus.

Sigur, interpretarea că anumite popoare pomenite în Geneza biblică i’ar face evrei este complet deplasată.

Aici trebuie să amintim, de asemenea, că în acea vreme ”fizica pămîntului era diversă iar Ablavio, interpretînd gresit studiile geografice ale lui Ptolemeu, l’a făcut pe Iordanes să creadă că Goţii proveneau din insula Scantia sau Scandia, fără ca vreunul dintre ei să o cunoască”, fapt care a atras ulterior confuzia universală si pentru multe secole, a unei origini Scandinave a Goţilor.

În Dell’origine de Barbari che distrussero per tutto’l mondo l’Impero di Roma :

”În Istoriile Caldeilor ale lui Berosus se citeste cum că Noe a plecat din Armenia, a traversat fluviul Tanais (n.t. Don) și a mers deasupra Mării Ocean, luandu’i cu el pe cei patru fii ai lui Aram: Messa, Ul, Ur si Geter, care sînt amintiţi de Moise, în Geneză. La început au locuit împreună, deasupra Mării despre care am vorbit.

Cei patru fraţi s’au stabilit cu coloniile lor în acele teritorii astfel: din Messa vor iesi acele popoare care vor da numele provinciei Moesia. Separîndu’se, unii s’au asezat pe ţărmul Mării Majore (n.t. Marea Neagră), adică în Moesia Inferioară, care este Valahia de astăzi, deasupra Dunării, iar alţii în Moesia Superioară, care este Serbia si Bulgaria de astăzi.

Din Ul, al doilea născut, vor ieși popoarele Ulmerige, despre care aminteste si Herodot. Aceștia au locuit în acea parte care se numeste Moscovia și au luat, mai tarziu, numele de Vandali. Din al treilea fiu, Ur, au iesit popoarele Urone, despre care nu avem nici o memorie. Iar din Geter, al patrulea fiu, au ieșit Geţii, cărora le dedic această Carte.

La aceeasi pagină, un paragraf mai jos, se afirmă că Berig, fiul lui Geter, se va reîntoarce în Scyţia, ceea ce demonstrează că acela a fost pămîntul iniţial al Geţilor, iar Scyţia, așa cum afirmă si Carlo Troya, era apelativul eronat, prin care se făcea referire de multe ori la Dacia (Geția):

”Dar, o dată cu moartea lui Geter, poporul iesit din colonia sa, va pleca de aici din cauza geroasei ţări si se va reîntoarce în Scyţia. Berig, al doilea fiu al lui Geter, a plecat cu poporul său în trei nave care au fost printre primele construite în lume, căci primul constructor a fost Telechines, în Egipt, cu ale cărui nave a acostat în Rodos, locuind apoi în acea Insulă.”

În ”Storia dei dominii stranieri in Italia dalla caduta dell’Impero Romano in Occidente” este scris: Schlozer, cunoscut publicist și autor al uneia dintre faimoasele Istorii universale ale Septentriunii, după 50 de ani de lungi căutări a recunoscut cu ingenuitate de a nu fi găsit nici măcar un document din care să reiasă cine să fi fost primii locuitori ai Scandinaviei care, cu atîta dezinvoltură sau mai bine spus, cu atîta ușurinţă, s’a continuat pentru atîta timp să fie considerată pămîntul originar al Goţilor.

Autori remarcabili, dintre care îl numim, dintre cei mai moderni, pe celebrul Cav. I. Jacob Graberg, au început să combată cu succes eroarea infuzată de mai mult de treisprezece secole, cum că din Scandinavia, devenită un fel de creatoare de natiuni, ar fi migrat iniţial Goţii.

Se spune că aceștia au fost scyţi sau geţi sau daci, că ei ar fi avut un puternic și faimos rege cu 38 sau 39 de secole Înaintea Erei Vulgare, numit Berig și care, cu puţine nave, a plecat din Insula Scandia din Marea Septentrională, debarcînd la malurile Vistulei, că de aici s’ar fi extins de la Boristene la Tanai si la Mlaștina Meotide.

Faza primară a Culturii Vedice s’a desfăşurat în Carpaţi, cel mai probabil, iniţial, în Ardeal unde se găseşte, Ancient India (India Veche). (1922 The Cambridge History of India, Universitatea din Cambridge, bază vechea literatură vedică).

Alfabetul Getic sau Ulfilan

”Se spune că literele gotice au fost inventate de Gulfia, Gylfe, Vulfila, adică Ulfila, episcop al goţilor din Basarabia, din anul 373 î.Hr.”

Contele Jakob Graberg fran Hemso, autorul eseului ”Saggio istorico su gli Scaldi o antichi poeti scandinavi” afirmă că:

”În timpul primelor sale studii, un prieten doct, interesat ca și el în chestiunile naţiunii, scrisese un mic tratat, prin care sublinia că acel episcop nu era altul decat Gylfe, Regele Suediei din timpul invaziei lui Sigge, numit de noi, Odin; că el a fugit din faţa acelui puternic războinic legislator și, abandonînd Septentriunea, s’a refugiat în Scyţia, la Pontul Euxin, pentru a învăţa direct de la sursă acea religie care, mai mult decît forţa armelor, îl făcuse pe Sigge să supună atatea naţiuni.”

”Sigge Fridulfson (n.t. fiul lui Fridulf), fugind la rîndul său din calea hunilor, s’a refugiat în Suedia, unde a fondat cruda religie descrisă în Edda. El a fost numit Odin al III-lea și considerat de unii Alan, de alţii Got, deoarece a fost însoţit de Asii, adică de Eroii Goţi, Semizei.”

În acei ani, teritoriul Basarabiei era locuit de geții liberi, care se retrăseseră cu mult din Dacia ocupată de Traian, de unde vor face acele nenumărate incursiuni și vor jura exterminarea Imperiului Roman.

Nădejdea lui Decebal se împlinise: Imperiul fusese dărîmat prin loviturile oamenilor de la Dunăre, Roma însăşi învingătoarea tuturor popoarelor a trebuit să slujească supusă şi să primească jugul triumfului getic. (Isidor De Sevilla între 560-636)

Polonezii sînt urmaşii acelor geți care, neîmpăcîndu’se cu cucerirea romană, şi’au părăsit locurile de baştină şi s’au mutat la nord. (Jan Trynkowski, istoric polonez).

Denumirile getice de plante, păstrate la Dioscoride (medic grec din perioada împăraţilor Claudius 41 – 54 î.Hr. şi Nero 54 – 68 î.Hr. ) pot fi găsite şi în fondul limbii germane. (Jakob Grimm 1785-1863, în Istoria limbii germane).

Romanii nu au ajuns nici în Maramureş, cu atît mai puţin în şesul dintre Carpaţii păduroşi şi Marea Baltică, spaţiu de expansiune al populaţiei carpatice. Aici şi’au organizat atacurile contra Imperiului Roman, armatele Geto-Dace, numite de unii şi gotice. (Waclaw Aleksander Maciejowski 1792 – 1883 , în lucrarea Geto-dacii vistulieni şi niprieni strămoşii polonilor).

Geții sînt consideraţi fondatorii spaniolilor (Cronicile spaniolilor 25, p. 179 );

Getii sînt consideraţi fondatorii popoarelor nordice (Gesta Normanorum, Cronica ducilor de Normandia, Carolus Lundius etc. );

Geţii sînt consideraţi fondatorii teutonilor, prin saxoni şi frizieni, ai olandezilor al căror nume naţional este şi azi Daci (Dutch) şi ai Anglilor. (Leibniz, Collectanea Etymologica etc.)

Sarmatia GETICĂ (Σαρματία).

Sarmatia antică, un teritoriu antic din nordul Rumîniei, în partea de est a Poloniei și partea de sud a Rusiei în Europa, și o parte din nordul Europei și Asia. Teritoriul vechi Sarmația a variat de la rîul Vistula la gura de vărsare a Dunării și spre est de Volga, se invecineaza cu malul mărilor Neagră și Marea Caspică, precum și cu Caucazul la sud.

Un nume folosit prima dată de către Mela pentru partea de nord a Europei și Asia se extinde de la Vistula (Wisla) și Munții Sarmatici pe zona de vest, care a împărțit Germania, la (Volga) la est, pe care a împărțit Scythia; delimitată la sud-vest și sud de rîurile Ister (Dunăre), Tibiscus (Theiss), și Tyras (Nistru), care se diviza Pannonia și Geția, și, mai departe, prin Marea Getică, și dincolo de ea de Muntele Caucaz, care mărginea Colchis, Iberia, și Albania; și se întindea la nord pînă la Marea Baltică și în regiunile necunoscute din nordul Europei.

Sarmații de la care vine numele de Sarmația au locuit doar o mică parte a țării. Cea mai mare parte din ea a fost populat de triburi getico-scytice; dar unii dintre locuitorii din partea de vest pare să fi fost de origine germană, așa cum Venedi pe Marea Baltică, și iazigi, Rhoxolani, iar Hamaxobii în sudul Rusiei; celelalte triburi din vest de Tanais (Don) au fost Alauni sau Alani Scyți, un popor scytic care este considerat eronat că au venit din Asia și locuitori în partea centrală a Rusiei.

Întreaga țară a fost împărțită de rîul Tanais (Don) în două părți, numite respectiv Sarmatia Europaea și Sarmatia Asiatica; dar trebuie să se observe că, în conformitate cu impărțirea modernă a continentului, întreaga Sarmație aparține Europei.

De asemenea, trebuie remarcat faptul că Chersonesus taurica (Crimeea), deși se încadrează în limitele specificate, nu a fost considerată ca o parte din Sarmația, ci ca o țară separată. Într’un mod general numele Sarmația este adesea folosit ca termen nelimitat a întregii Europe de nord-est.

Sarmații (Sarmatæ latină sau elină, Sauromatæ Σαρμάται, Σαυρομάται) au fost un popor considerat ”iranian” în Antichitatea clasică, apărînd din secolul V î.Hr. sau secolul IV d.Hr.. Teritoriul lor a fost cunoscut sub numele de Sarmația de etnografii greco-romani, pentru partea de vest a Scyției (Rusia de Sud, Ucraina, precum și Estul Balcanilor de azi).

Din 100 î.Hr., aceste triburi sînt menționate, de la râul Vistula la gura de vărsare a Dunării și spre est de Volga, și în vecinătatea Mării Negre și Marea Caspică, precum și Caucazul la sud.

Sarmații au decăzut în secolul al IV-lea odată cu incursiunile legate de perioada de migrație (hunii, goți, turci). Descendenții sarmaților au devenit cunoscuți ca alani în timpul Evul Mediu timpuriu, și în cele din urmă a dat naștere la grupul etnic Osetic modern.

SARMAȚIA, numele unei țări din Europa și Asia. O formă anterioară a cuvîntului în elinește este SAUROMATAE

Numele pare să aibă în primul rînd proveniență la eleni, prin scyții de la sud de Nipru si Don care era o populație considerată non-Scytică. Fie ca această populație era non-Scytică înșiși, fie că a fost doar invecinată acestora, este incert încă.

A fost un nume, care de asemenea, îi definea pe GEȚI (getae).

De asemenea, era un nume folosit de unele dintre populațiile Panonice. A fost, probabil, numele care sarmații înșiși utilizau parțial pentru vecinii lor, în general, la fel ca și Galli, Graeci, și mulți alții.

Mai importante decît originea numelui sînt întrebările cu privire la populația la care se aplică. Autoritatea nostră pe acest punct este Ptolemeu; indicațiile lui Strabon sunt tangențiale și parțiale.

Zona dată de Strabon la Galatae și Germani, se extinde pînă la Borysthenes, sau chiar Don, Tyrigetae fiind cea mai vestică poziție a țărilor care nu sunt germani din sud-est, iar bastarnii fiind îndoielnic, poate, germanici (vii p 289).

De cîteva națiuni particulare, cum ar fi Jazyges, Hamaxobi, și Roxolani, un aviz scurt este dat, fără însă, a face vreo referire specială la sarmați sau afinitățile lor non-sarmatice.

În Asia, țara Sauromatae este intinsă în câmpiile Sarmatae, mărginită de muntii Caucaz.

Dimensiunea excesivă acordată Germaniei de Strabon aproape incluzînd, nu numai Sarmatia, dar și Scythia în Europa, precum sînt mențiunile lui Pliniu, la fel de accidentale ca ale lui Strabon, și aproape la fel de scurte, despre întinderea Germaniei spre est fiind, de asemenea, exagerată…

Germania lui Tacitus este delimitată la est de Sarmatae și Daci.

Sarmatae aici, sînt populația unei zone relativ mici între Dunăre și Theiss (Tisa), precum și pe limitele de Ungaria, Moldova, și Gallicia. Acest lucru, evident, scade ceva din vasta Germanie a lui Strabon (care aproape a însemnat Europa de Nord); dar tot insuficient.

Poziția Bastarnilor, Peucinilor, Venedilor, sau Finnilor, este încă o problemă deschisă.

Acest lucru ne pregătește pentru ceva mai sistematic, și poate la Ptolemeu vom descoperi: SARMATIAE lui Ptolemeu se încadrează în Europa și Asia.

Sarmatia Europaea, limita de vest este Vistula; la nord Marea Baltică, în ceea ce privește golful Venedic și un tract de țară necunoscută !; la sud, țara de Metanastae Jazyges și Dacia; est, istmul din Crimeea, și Don.

Astfel, avem incluse părți ale Poloniei și Gallicia, Litlhuania, Esthonia, și vestul Rusiei. Aceasta include pe Finni (probabil doar o parte), și Alauni, care sînt scyți. Mai include bastarnii, Peucinii, și mai ales pe Venedi.

Aceasta include, de asemenea, Jazyges simpli, spre deosebire de Jazyges Metanastae, care formează o mică fracțiune. Toate acestea, cu excepția Finnilor, sînt declarate a fi marile națiuni ale Sarmației, la care se adaugă Roxolanii și Hamaxobii, dintre cele mai mici.

Din națiunile mai mari din Samatia Europaea, Peucinii și Bastarnii lui Ptolemeu sînt plasați mai la nord decît Peucinii și Bastarnii predecesorilor săi.

La scriitorii de mai tîrziu sînt rareori menționați VENEDI.

Nici Jazyges, nu sînt ca Jazyges Sarmatae la Strabon. Aceștia, împreună cu Roxolanii, sînt regăsiți de’a lungul malurilor Maeotis, în Herson, Tauris și Ekaterinoslav.

Roxolanii Hamaxobii este doar un termen descriptiv. Probabil, a fost aplicat la unele populații scytice. Pliniu scrie Hamaxobii aut Aorsi, un fapt care la noi este descris mai jos.

Alauni, în pofida unor confuzii, pot fi cu greu alții decît Alanii din Caucaz; Periegesis sînt scyți, incontestabil.

Nestor, într’adevăr, are o populație altfel necunoscută, numiți Uliczi, care sînt plasați pe Nistru.

Peucinii au fost cel mai bine cunoscuți ca ocupanții unei insule de la gurile Dunării. Aceștia de asemenea, s’au extins mult în Basarabia. Deci, multe sînt schimbarile care le au cuvintele cu inflexiuni sarmatice sau scytice, nu este improbabil ca Peuc-ini pot fi cuvintele moderne Budjack sau Bess, în Bess-Arabia.

Următoarele sînt formele reale pe care numele Patz-inacks, exact în țara Peuc-inilor, le suferă la scriitorii medievali și bizantini, modificări precum Πατζινακῖται, Pecenatici, Pizenaci, Pincenates, Postinagi, Peczenjezi (în slavonă), Petinei, Pecinei (cea mai apropiată abordare a Peucinilor).

Apoi, în direcția de Budziak și Bessi, Behnakije, Petschnakije, Pezina-völlr (în nordică), Bisseni și Bessi, (Zeuss, Die Deutschen, si c. s. v. Pecinaci și Cumani).

Patzinaks au fost scyții, care nu pot fi dovediți a fi de origine recentă în Europa. Aceștia pot, atunci, să fi fost descendenții reali ai Peucinilor; deși acest lucru nu este obligatoriu, pentru că ar fi fost un popor străin care, la ocuparea țării Peucinilor, să le fi luat numele; într’un astfel de caz fiind Peucini în felul în care un englez este un britanic, adică deloc.

Diferența dintre Peucini și Bastarni a fost nominală. Poate că aceștia din urmă au fost moldoveni din dreapta Prutului, mai degrabă decît din Basarabia.

Atmoni și Siaones la Strabon au fost bastarni.

Geografia națiunilor minore este mai obscură, dispunerea la Ptolemeu poate fi ceva artificial. El le urmarește în două coloane paralele, de la nord la sud, începând, în ambele cazuri cu țara Venedilor, și luînd malul estic al Vistulei primul.

Primul nume de pe această listă este cel al Gythones, la sud de Venedi. Să nu se înțeleagă prin aceasta că pe Venedi îi pune între Gythones și Marea Baltică, astfel încât să’l facă pe cel din urmă un popor interior.

Și nici nu poate ca acest popor să fie separat de Guttones și Aestyii, adică populațiile din țară chihlimbarului, sau Prusia de Est….

Pe harta ptolemaică nu este probabil ca acești finlandezi (finlandezii din Finlanda) să poată fi stabiliți spre sud, în Prusia de Est, deși nu este imposibil. Ei au fost, probabil, mai la est.

Acei Bulanes (Sulones?), cu Phrugundiones la sud, și Avareni la nordul Vistulei, ne aduce la frontiera Getică. De aici detaliile sînt toate conjuncturale.

Zeuss a identificat Bulanes cu Boranii lui Zosimus, care, împreună cu Goții, Carpii, și Urugundi, au atacat imperiul sub Gallus.

Nestor a numit o populație Suliczi și ocupau o localitate între Nipru și Nistru, dar acest lucru este prea mult spre est.

În Livonia, Henry Lett dă importanță națiunii Selones, o identificare plauzibilă. Pentru Bulanes (presupunînd că aceasta e citirea adevărată) cuvîntul Polyane ne dă semnificația cea mai plauzibilă.

Nestor îl foloseste frecvent. Este Pole, adică în primul rînd ocupanți ai cîmpiei.

Ori de cîte ori, apoi, s’au aflat la cîmpie aceștia puteau fi Polyane, iar Nestor menționează de fapt, două diviziuni ale acestora; Lekhs (Leșii), sau polonezii de pe Vistula, dar și Polyane ai Niprului.

Acei Phrugundiones ai lui Ptolemeu au fost întotdeauna în Geographica cruciali. După nume, ei sînt atît ca Burgundiones și ar fi sugerat ideea unei migrări din Polonia în Bourgogne.

Apoi, există Urugundii și Burgundii scriitorilor bizantini (a se vedea Zeuss, s. V. Borani, Urugundi), cu care populația lui Ptolemeu este, probabil, identică.

Scriitorul care nu dorește să’și asume migrații inutile va întreba dacă Burgundys nu pot fi explicați mai mult pe principiul sugerat de cuvîntul Polyane, dacă cuvîntul nu poate fi numele a mai multor localități cu aceleași particularități. Probabil, aceasta este situația.

În germană, precum și, de asemenea, în limbile slave, cuvîntul Fairguni, Fergund, Vergunt, Virgunda, Virgunndia, și Viraunnia, înseamnă tip de deal mediu, pădure, regiune ridicată.

Dintre acestea ar putea fi în oricare caz, apariția lor în diferite și depărtate părți, dar în nici un caz nu implică migrații.

Avarenii pot fi plasați în Gallicia.

Rumîniei îi revin Ombrones (posibil Umbrii) și Anarto-phracti. Sînt aceștia Anarții lui Cezar?

Acei Anarți ai lui Cezar care au fost pe limitele de est ale pădurii Hercynice (Bell. Gall. 6,24, 25), care coincid cu ale Dacilor, fapt care, situați de’a lungul frontierelor țării, ne dă Vestul Galliciei, sau Silezia austriacă, pentru Anarto-phracti.

Ombrones dacă sînt o diviziune a Umbrilor care populează Peninsula Apenină, ei se mai numesc Ombrii în unele surse romane.

Mulți scriitori romani au crezut că Umbrii ar fi Celtici. Corneliu Bocchus a scris că au coborît de la un trib galic vechi, iar Plutarh a scris că numele ar putea fi un mod diferit de a scrie numele tribului celtic Ambrones, ceea ce înseamnă vag „Regele boilor”.

De asemenea, el a sugerat că Insubres, un alt trib galic, ar putea fi o legătură, numele lor Celtic Isombres ar putea însemna, eventual, „Umbrii mai mici”, sau locuitori ai țării de mai jos de Umbria.

Pliniu cel Bătrîn a scris cu privire la etimologia populară a numelui:

”Oamenii Umbriei se cred cei mai vechi din Italia; ei cred că erau numiți Ombrii (aici, „oamenii din furtună”), de către greci, deoarece au supraviețuit potopului (literalmente o inundație a terenurilor de la furtuni, imbribus). Etruscii au învins 300 de orașe din Umbria.”

Anarții sau Anartoii au fost triburi celtice sau, în cazul acelor subgrupuri de Anarți care au pătruns în regiuni vechi din Geția, celtii fiind asimilați cultural de geți.

Ptolemeu în Geographia localizează Anartoii în Geția, sau Dacia cum o numește el după colonia romană înființată după 106. d.Hr. Unele grupuri de Anarți au ocupat părți din Slovacia modernă și sud-estul Poloniei.

Orașul getic de la Docidava a fost situat pe teritoriul Anarților, potrivit Pîrvan, ceea ce ne arată că ei înșiși își spuneau daci sau doici, doci, cam cum își spun azi germanii: deutsch (doici).

Anartophracti (sau Anartofraktoi) sînt menționați de Ptolemeu.  Numele acestui trib pare a fi compus denumirea în limba latină-greacă și poate fi legată de Anartoi rezidenți în Geția, susție Czarnecki.

Anartofraktoi au fost un trib getic din nord, în conformitate cu Braune sau în amestec daco-celtic, conform lui Pîrvan.

În sursele antice, cea mai veche mentiune a Anarților este în Elogium de Tusculum (10 î.Hr.).

În De Bello Gallico, o relatare din propriile sale campanii în Războaiele Galice (58-51 î.Hr.), Iulius Cezar a scris (VI.25.1):

„Pădurea Hercynică începe din teritoriile Helveților, Nemeti și Rauraci si se intinde, pentru o distanță de călătorie de 9 zile „pentru un călător rapid, de’a lungul Dunării și coincide cu granițele Dacilor și Anarților.”

În jurul 172 AD, Anarții au refuzat să asiste romanii în războiul lor împotriva marcomanilor. Pentru a’i pedepsi, împăratul roman Marcus Aurelius a ordonat deportarea Anarților din țările lor native a provinciei romane Pannonia Inferior, o mișcare care a avut loc nu mai tîrziu de 180 d.Hr.

Apoi vin Burgiones, apoi Arsiaetae (comparați cu Aorsi), apoi Sabocii, apoi Piengitae (Pien-Geții), iar apoi Bessii, de’a lungul Munților Carpați.

Gallicia, cu părți din Volînia și Podolia ne dă un spațiu amplu pentru aceste populații necunoscute, și astfel denumite.

Populațiile din coloana a doua, posibil cu o eroare începînd din nou cu Venedi. Vilnius, Grodno, cu părți din Minsk, Volinia, Podolia, și Kiev ne dă o zonă asupra căreia avem șase nume de enumerat.

La sud sînt munți Peucinian (Bukhovinia?).

(1) Galindae – Aceștia sînt situați prea departe spre est, dacă nu greșim în identificarea lor cu Gal-inditae de Gal-andia și Gol-enz în Evului Mediu, ei sunt prusacii de la estul Lacului Spirding.

(2) Sudeni – Aceștia, par a fi Sudo-vitae coincid cu Gal-inditae, dar la Nord-est de ei. Districtul lor se numește Sudovia.

(3) În ceea ce privește Stavanii, aceștia, avem afirmația surprinzătoare, că ei se extind până la Alauni. Se extind fie Stavanii în Caucaz, sau Alanii în Prusia, dar asta iese din discuție.

(4) În Igylliones, Zeuss a încercat să identifice acest nume cu un alt nume care apare în atîtea alte forme ca să facă aproape orice presupunere scuzabilă, Jaz-wingi, Jac-wingi, Jacz-wingi, Jec-wesin, Get-uinzitae, Get-wezitae , Jent-uisiones, Jent-uosi, Jacint-iones, Jat-wjazi, Jat-wjezi, sau Get-wesia, și Got-wezia, toate formele actuale.

Zonă a populației, care a fost una dintre cele mai puternice ramuri din spațiul lituanian în secolul al 13-lea, a fost parte din Grodno, Minsk, și Volînia, o localitate care se potrivește cu siguranță Igylliones.

(5) Costobocii din Podolia.

(6) Transmontanii, acesta este un nume latin al Geților, poate, cu toate acestea, o traducere comună a slavonului Za-volovskaje, adică dincolo de bazinelor hidrografice. În traducere, trans-muntenii, a fost aplicată, probabil, la populația de la frontiera de nord a Geției în general.

A treia listă, începe, de asemenea, cu:

(1) Venedii, urmeaza linia de la Marea Baltică de la Vilnius și Courland spre Finlanda, și atinge interiorul, spre est și sud. Imediat pe Golful Venedic se află Veltae. Cuvânt cu cuvânt, aceasta este Vylte și Wilzi ai Evului Mediu; o formă care apare încă din Alfred. Au fost germani, dar folosit de franci la anumite populații slavone. Au fost, de asemenea nativi, pluralul fiind Weletabi.

Puține națiuni afară mai proeminent decît aceste Wilts din perioada Carlovingian. Ei mint, însă, la vest de Prusia, și într’adevăr de Pomerania, din care Oder le’a împărțit. Pe scurt, ei au fost în Mecklenburg, mai degrabă decît în Livonia sau Esthonia, cum ar fi Veltae de Tacitus.

Sinonim pentru aceste Wiltae de Vest sau Welatabi, a fost Liut-ICI (Luticzi). Un sinonim probabil pentru Veltae a lui Tacitus a fost, de asemenea, o formă a lui Lit-. Aceasta o deducem de la localitățile lor, făcînd parte din actuala Lithuania sau Lettland. Adăugați la aceasta faptul că un scriitor, cel puțin (Adam din Bremen) plasează Wilzi în țara Veltae a lui Ptolemeu. Explicația exactă a acestui aspect dublu pentru o pereche de nume este necunoscută.

Este sigur, însă, Veltae sînt menționați în Lettland, adică în părțile de sud ale Livoniei, și, probabil, în unele părți ale Lituania de azi și Courland. Constantin Porphyrogenetul îi menționează ca Veltini, la nord de Veltae,

(2) Osii (Ossii), probabil din insula Oesel. Trebuie adăugat, totuși, rădăcina vestel, wes-, apare frecvent în geografia Prusiei. Osilii, un nume pentru ocupanții Oesel, apare devreme în istorie medievală.

(3) Carbones, la nord de Osii. Acesta este un nume cu mai multe explicații. Acesta poate fi cuvîntul Finn pentru pădure=Carbo. Acesta poate fi rădăcina curentă (sau Kr), care apare într’o serie mare de cuvinte Finn, – Coralli (Karelia), curentă (în Cur-land), Kur- (în Kur-sk), & C. Formele Curones și Curonia (Courland) se apropie, dar localitatea este la sud în loc de nord. Mai este probabil = Kar-Elia.

Ea aproape sigur arată că am trecut de la o țară a Slavonilor și lituanienilor, la cea a Esthonienilor, Ingrianilor, și Finlandezilor. Apoi, la est, –

(4) Kar-eotae. Aici Kar- este rădăcina comună Finnică ca și mai înainte. Orice parte a guvernului din Novogorod sau Olonetz ar fi furnizat numele, finlandezii din prezent aparținând de ambele diviziuni ale Kareliei, cu numele (el-nefiind radical).

Apoi (5, 6, 7, 8, 9, 10, 11) Sali, la sud de Agatîrși, apoi Aorsi și Pagyritae, la sud de Savari, și Borusci pînă în Munții Rhipaean.

Apoi Akibi și Naski, la sud de Vibiones și Idrae, și la sud de Vibiones, până la Alauni, Sturni. Între Alauni și Hamaxobii Karyones și SARGAȚII.

SARGEȚII sînt considerați de Ptolemeu și de Ammianus Marcellinus ca fiind neamuri iraniene scito-sarmate din regiunea Donului.

Vasile Pîrvan afirmă că sargeții (în latină sargetae) din Geția sînt sciți asimilați de localnicii daci. Dio Cassius povestește că regele Decebal a abătut apele rîului Sargeția (Streiul de astăzi) și săpînd o groapă a ascuns o mare comoară cu obiecte de aur și argint.

Apele au fost readuse în vechea albie după securizarea tezaurului. După cucerirea romană a Geției intra-carpatice, romanii au pus mîna pe comoară datorită trădării prizonierului Bicilis.

Nu se știe exact dacă sargeții (respectiv SarGeția) din Geția ar putea fi de origine scito-iraniană, dar precum ne spune și numele, se știe că plasarea lor în regiunea Hunedoara și Țara Hațegului coincide cu unul din cele mai însemnate centre culturale, politice și economice ale geților din ultimele două secole pînă la cucerirea romană.

La cotul Donului (Tanais), Ophlones și Tanaitae. Există câteva puncte în această listă, care sînt fixe. Cotul Donului va plasa Ophlones în Ekaterinoslav.

Boruscii, au ajuns la Munții Rhipaean, iar dacă aceștia au fost Uralici, mai degrabă dincolo de Valdai, trebuie să se fi extins mult dincolo de Sarmația europeană și asiatică, lucru puțin probabil deoarece Munții Rhipaean au fost identificați adesea cu Munții Carpați de mai tîrziu.

Savarii poartă un nume similar, pomenit de Nestor – Sjevera, pe Desna, SEM, și Sula, – un cuvînt care ar putea pur și simplu însemna din nord. Este un nume care reapare în Caucaz, Sabeiri.

Aorsi pot fi Ersad (d este inflexional), o ramură a Mordvinilor, ocupantul în prezent al regiunii Oka.

Pa-gyritae poate să fi fost triburile de pe (po=pe) Gerrhus, astfel de compuși fiind comuni în limba slavonă, de exemplu, Po-labi (pe Elba), Po-morania (la mare).

Întreaga geografie, însă, este nedeterminată și incertă.

Sargații sînt menționați în Ptolemeu. La sud de Tanaitae venit Osuli (Soliczi lui Nestor), ajungînd pînă la Roxolanii, adică ocupînd părți din Cherson și Ekaterinoslav.

Între roxolanii și Hamaxobii, Rhakalani și Exobugitae.

În așezările lui Pliniu acești Hamaxobi au fost Aorsii, combinațiile cu similitudinea de nume între Aorsi și Ersad, nu ne va ajuta aici. Ersad sînt în guvernele Penza și Tamlov,
Hamaxobii sînt mai spre vest.

Rhakalani pare însă o altă formă de Roxolani. În Exo-bug-gitae silaba din mijloc ne poate da rădăcina Bug, numele modern al Hypanis-ului, numele elinesc al rîului Kuban din sudul Rusiei, dar mai puțin consistent decît gitae, care înseamnă evident, geți, denumirea antică a Bugului fiind Hypanis.

S’a presupus că aceasta este situația cu Sa-bok-ae, și Costo-bocii, localizarea s’ar potrivi.

Între Peucini și Basternae (această diferență între cele două națiuni identificate astfel, creează o complicație) se află Carpianii, la nordul cărora se află Gevinii și Budinii.

Carpii trebuie să fi fost în apropierea sau prin Munții Carpați, cărora le vor da numele, pînă atunci fiind identificați cu Munții Ri. Ei apar ca o națiune de fond în istoria de mai tîrziu de la Roma, în alianță cu Sarmații, la frontiera Daciei.

Avem o Victoria Carpica Arpi; Carpiani și Καρποδάκαι – Carpodaci (Zeuss îi face Dacii Carpaților) mai multe forme ale acestui nume – CARPI.

Aceștia, împreună cu Costobocii, Armadocii, și Astingii, apar ca cei mai importanți vecini din nordul Daciei Romane. Între Bastarni și Roxolanii sînt Chunii, și în proprii lor munți Amadoci și Navari, iar de’a lungul lacului din Byke, Torekkadae, iar de’a lungul cursului Achillaean Tauroscythae, și la sud de Bastarnii în direcția Daciei, Tagri, și la sud de ei Tyragetae.

Pentru Tauroscythae și Tyrangetae, în Scyția, Tagri arata ca o formă modificată de Zagora (Tramontane), un nume geografic comun slavonei, aplicabil multor localități.

Amadocii ocupau Munții Amadocus conform lui Ptolemeu. Această juxtapunere a unui munte și lac ar trebui să stabilească localizarea lor mai mult decît o arată.

Istoria lor se conectează cu Costobocii (Zeuss, s. V. Costoboci, Amadoci). Condițiile fizice, cu toate acestea, reies mai clar decît prezintă cunoștințele noastre topografice din Podolia, Minsk.

Costobocii sînt creatori culturii Lipița, o cultură atestată arheologic care este prin excelență getică. O inscripție descoperită la Roma (Muratori 1039) atestă și un rege numit Pieporis al acestui trib daco-getic:

”D. M. Ziai Tiati fil. Dacae uxori Piepori regis Coisstobocensis Natoporus et Drilgisa aviae cariss. b. m. fecer.”

În Dacia Romană, orașele asociate cu costobocii și regele lor Pieporis par să fi fost Piroboridava (capitală), Tamasidava, Utidava, Trifulon etc.

Interpretînd hărțile lui Ptolemeu, G. Schutte, arată că au existat la un moment dat două triburi diferite de geți costoboci: costobocii ”transmontanoi” (extremitatea nordică a Carpaților, locuitori ai orașului Setidava) și costobocii din Dacia Romană.

Atributul transmontanoi a fost adăugat de Ptolemeu tocmai pentru a diferenția geografic cele două grupuri de costoboci. În Getica, Vasile Pârvan a admis și el această interpretare.

Un alt nume asociat cu un rege costoboc este Bithoporus. Pieporus, Natoporus și Bithoporus sînt nume getice, sau cum se mai spunea în vechime: tracice.

Teritoriul ocupat de costoboci nu se poate stabili cu precizie, iar părerile savanților sînt împărțite, fapt datorat informațiilor geografului Ptolemeu, majoritatea cercetătorilor, printre care și K. Mullenhoff, H. Kiepert, R. Much, L. Schmid, sînt de părere că teritoriul ocupat de costoboci este cel de lîngă rîul Mureș și pe cursul superior al Tisei.
Theodor Mommsen îi situa mai la sud, în zona de NE a Mării Negre.

Potrivit lui Julius Capitolinus (Bell. Marcom XXII) costobocii au luptat împotriva imperiului roman în primul război Marcomanic 166-172 î.Hr., alături de alte triburi getice, biessoi și saboci.

Istoria Augusta vorbește despre o mare coaliție antiromană a populațiilor barbare de la frontierele Daciei romane și Moesiei Inferior, cuprinzînd triburi sarmate, germanice (marcomani) și getice. Între 170-171 î.Hr., pe vremea lui Marcus Aurelius, costobocii aliați cu bastarnii și sarmații, traversează Dunărea, pustiind Moesia, Tracia, Macedonia, ajungînd pînă în Attica și distrugînd templul Eleusis.

Un incident din 172 relatat de Dio Cassius dintre vandalii asdingi, geții costoboci și romani exemplifică cel mai bine istoria de la granița Daciei Romane a acelor vremuri.

În 172 î.Hr., după ce au fost învinși în raidurile lor din 170-171 de trupele romane, costobocii nu mai constituiau o forță importantă.

La acel moment, Cornelius Clemens, guvernatorul Daciei (recunoscut pentru calitățile sale de a exploata rivalitățile dintre triburile vecine Daciei), a reușit să dirijeze migrația triburilor Vandale ale asdingilor și lacringilor către teritoriul costobocilor. Apoi, i’a convins pe costoboci să atace invadatorii vandali promițîndu’le ajutorul romanilor și subsidii romane.

Asdingii au fost la inceput victorioși. Atunci, Clemens i’a convins pe lacringi să’i atace și totodată i’a incurajat și pe inițial învinșii costoboci să se ridice la luptă și să încheie o alianță cu lacringii. Cînd costobocii au invins în acest plănuit ”război civil”, Marcus i’a încurajat să devină loiali aliaților romani prin daruri generoase de pamînt și bani. Ei s’au dovedit aliați loiali în al doilea război al romanilor împotriva marcomanilor.

Ca rezultat, potrivit lui Dio Cassius, în 180 î.Hr., un număr de 18.000 geți independenți au fost primiți în Dacia Romană, probabil întemeind orașele Piroboridava și Tamasidava, ale căror nume arată o origine getică mai tîrzie. Nu putem, însă, miza prea mult pe această relatare, Piroboridava fiind adesea identificată în afara arcului carpatic, în Moldova, deci în afara Daciei Romane.

Numele de Chuni este unul important și înseamnă Huni.

În Torek-KAD-ae și Exo-bug-itae avem două elemente ale unui compus aparent care apare frecvent în geografia Schyto-Sarmațiană. Tyr-get-ae, & C, Costo-bok-i, Sa-Boc-i, ceea ce ne arată o frăție getică între tyra-geți și costoboci.

Geografia este destul de compatibilă în prezența acestor elemente.

RÎURI – Vistula spre est, Chronus, Rhubon, Turuntus, de Chersinos, ordinea numelor moderne fiind PREGEL, Memel, Duna, și Neva.

MUNȚII – Peuce, Montes Amadoci, Mons Budinus, Mons Alaunus, Munții Carpathus, Munții Venedici, Munții Rhipaean. Nici unul dintre aceștia nu sînt cu certitudine identificați. Este dificil de spus cum a numit Ptolemeu cele mai importante forme de relief sau regiuni din Rusia, cum ar fi, Munții Valdai.

Pe de altă parte, numele din textul său indică mai mulți munți decît există cu adevărat, toți munții lui erau, cel mai probabil, masivi din Carpați, la fel ca și în Sarmația Asiatică, masivi din Caucaz.

Claudius Ptolemeu a trăit între anii 100 – 170 d.Hr și a fost un matematician, un astronom, geograf și astrolog.

El a locuit în orașul Alexandria, în provincia romană din Egipt, sub stăpînirea Imperiului Roman, avînd nume latin, de la care mai mulți istorici au presupus că a fost și cetățean roman. Ptolemeu a citat filosofi eleni, și a folosit observații babiloniene și teoria lunară babiloniană.

Ptolemeu a scris mai multe tratate științifice, dintre care trei au fost importante pentru științele bizantine, islamice și occidentale de mai tîrziu.

Primul este tratatul astronomic acum cunoscut sub numele de Almagest, deși inițial a fost intitulat Tratatul matematic (Mathēmatikē Syntaxis) și apoi cunoscut sub numele de The Great Treatise.

Al doilea este Geografia, care este o discuție aprofundată a cunoștințelor geografice ale lumii eleno-romane.

Al treilea este tratatul astrologic în care a încercat să adapteze astrologia horoscopică la filozofia naturală aristotelică din zilele sale. Aceasta este uneori cunoscută sub denumirea de Apotelesmatika, dar mai des cunoscută sub numele de Tetrabiblos din elenă care înseamnă ”Patru cărți” sau de către Quadripartitum latin.

Deși Abu Ma’shar credea că Ptolemeu este unul dintre Ptolemii care a condus Egiptul după cucerirea lui Alexandru, titlul de ”rege” Ptolemeu este în general privit ca o marcă de respect pentru poziția ridicată a lui Ptolemeu în știință.

Ptolemaeus este un nume elinesc și pare o dată în mitologia elenă și are o formă homerică. Era comună în rîndul clasei superioare a Macedoniei la vremea lui Alexandru Macedon, și în armata lui Alexandru s’au numărat mai multe din acest nume, dintre care unul s’a făcut chiar faraon în 323 î.Hr.

Ptolemeu I Soter, primul rege al ptolemei Regat. Toți regii bărbați ai Egiptului elenistic, până când Egiptul a devenit provincie romană în 30 î.Hr., încheind stăpînirea familiei macedonene, au fost și Ptolemei.

Numele Claudius este un nume roman, aparținînd gens Claudia; ciudata formă multipartă a întregului nume Claudius Ptolemaeus este un obicei roman, caracteristic cetățenilor romani.

Mai mulți istorici au dedus că acest lucru indică faptul că Ptolemeu ar fi fost cetățean roman. Gerald Toomer, traducătorul lui Almagest al lui Ptolemeu în engleză, sugerează că cetățenia a fost probabil acordată unuia dintre strămoșii lui Ptolemeu fie de împăratul Claudius, fie de împăratul Nero.

Astronomul persan din secolul al nouălea, Abu Ma’shar, îl prezintă pe Ptolemeu ca un membru al liniei regale a Egiptului, afirmînd că urmașii generalului lui Alexandru Ptolemeu I, care a condus Egiptul, erau înțelepți ”și l’au inclus pe Ptolemeu Înțeleptul, care a compus cartea Almagestului”.

Abu Maʿshar a înregistrat credința că un alt membru al acestei linii regale ”a compus cartea despre astrologie și a atribuit’o lui Ptolemeu”.

Putem dovedi confuzie istorică asupra acestui punct din observația ulterioară a lui Abu Ma’shar:

”Se spune uneori că omul foarte învățat care a scris cartea de astrologie a scris și cartea Almagestului. Răspunsul corect nu este cunoscut.”

Există puține dovezi cu privire la strămoșii lui Ptolemeu, în afară de ceea ce se poate trage din detaliile numelui său; cu toate acestea, savanții moderni se referă la relatarea lui Abu Ma’shar ca eronată și nu se mai îndoiește că astronomul care a scris Almagestul a scris și Tetrabiblos ca omologul său astrologic.

Ptolemeu a scris în greacă veche și se poate demonstra că a folosit date astronomice babiloniene.

Poate că a fost cetățean roman, dar a fost etnic fie elen, fie egiptean elenizat. El a fost adesea cunoscut în surse arabe mai tîrziu drept ”Egiptul de Sus”, sugerînd că ar fi putut avea originile în sudul Egiptului.

Astronomul din secolul al XIV-lea Theodore Meliteniotes și’a dat locul de naștere drept orașul elinesc proeminent Ptolemais Hermiou în Thebaid (Thebais).

Această atestare este destul de tîrzie, însă nu există alte dovezi care să o confirme sau să o contrazică.

Mai târziu, astronomii, geografii și fizicienii arabi s’au referit la el cu numele său în arabă Baṭlumyus. A murit la Alexandria în jurul anului 168-170 d.Hr (69-70 ani), Egipt, Imperiul Roman

Sursele noastre istorice ale căror informații le avem despre Sarmația din antichitate sînt colectate și discutate de către Kalina, De Fontibus etc. (1872) – Harry Thurston Peck. Harpers, Dicționar de Antichități Clasice. New York. Harper și Brothers 1898, Dictionary of Greek and Roman Geography (1854) William Smith, LLD, Ed. (1854) William Smith, LLD, Ed.

Harta 1: Tabula Europae VI – Munster S., 1542. First Munster woodblock.
Antique Ptolemaic map of eastern Europe by S. Munster.
Covers the region of Ukraine and Southern Russia.
Data primei ediții: 1540
Data hărții: 1542
Geographia Universalis, Vetus et Nova, complectens Claidii Prolemaei Alexandrini enarrationis libros VIII. Basel, Heinrich Petri, 1542.

Harta 2:  Abrahami Ortelii. Pontvs Euxinvs (17th century).  (upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/6/6b/Abrahami_Ortelii._Pontvs_Euxinvs_%2817th_century%29.jpg)

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

 

ORIGINEA OAMENILOR CULTURII TURDAȘ VINCA, A BASARABILOR ȘI INFLUENȚA EXTRATERESTRĂ

Cultura Turdaș-Vinča este o cultură europeană încă misterioasă care a lăsat o moștenire sub formă de artefacte foarte valoroase învăluite într’un scenariu necunoscut și nedescifrat niciodată.

Unii cercetători au propus că ar putea fi … extraterestră.

Multe dintre elementele culturii Turdaș-Vinča încă nu au o explicație realistă, mai ales datorită faptului că aceste artefacte lăsate în urmă de civilizația Turdaș-Vinča au fost foarte evoluate, în timp ce culturile lumii vechi erau încă într’un stadiu neolitic inferior.

Cu alte cuvinte, în epoca în care oamenii încă nu au construit unul dintre marile monumente megalitice, cum ar fi piramida, populația Turdaș-Vinča a avut trăsături culturale și o artă foarte dezvoltată.

Figurinele

Săpăturile din vecinătatea Belgradului au dezvăluit peste 2000 dintre aceste figurine misterioase. Cele mai multe ilustrații antice sau figurine prezintă ființe umanoide ciudate cu capete în formă ovală, ochi uriași și ochi specifici întunecați.

Cele mai multe dintre aceste forme ciudate umanoide sînt descrise ca zeități de pază, unele dintre ele fiind considerate a fi bune, în timp ce unele dintre ele rele. Imaginile zoomorfe-antropomorfe reprezintă un mister pentru care mulți cercetători nu au găsit un răspuns mulțumitor.

Aceste obiecte antice sînt vechi de peste 7000 de ani î.Hr. și sînt găsite în mod regulat de către arheologi în Europa de Sud-Est, din zona Ex-Iugoslavia și din nordul Greciei.

Noi descoperiri arheologice au scos la lumină o casă cu un tablou al unei femei care este o adevarată operă de artă a artei neolitice. Dintre cele 20 de figurine de teracotă găsite în Europa aparținînd acestei culturi, șase au fost decoperite la Vinca.

Aceste elemente sînt fie o creație a unor indivizi foarte imaginativi din istoria omenirii, un fel de pionieri sci-fi, fie chiar ce ar putea fi mai probabil, că sunt dovezi ale propriilor lor întîmplări și trăiri care s’au petrecut acum peste 7000 de ani în aceste zone.

Cotidianul Osservatorio Italiano scrie despre cultura Turdaș-Vinca:

”Ați putea să cădeți într’un adevarat labirint al paradoxurilor balcanice dacă veți încerca să întelegeți care este cel mai vechi popor al Balcanilor. Fiecare ar dori să fie el primul prezentînd pentru confirmare tratate, documente, manuscrise. Rezultatul este întotdeauna acela de a face din propriile origini istorice un fel de ideologie care să justifice dominarea unei rase peste altele. Aceasta ar fi de subliniat in mod obligatoriu, acum cînd se împlinesc 100 de ani de la descoperirea culturii Vinca, unde Dunărea se întîlnește cu Sava.

În aceste locuri au fost descoperite repere arheologice datate ca avînd o vechime de 8.000 de ani, care mărturisesc existența de așezăminte umane în locul unde astăzi se găsește orașul Belgrad. Situată la 20 de km de acest oraș, pe un teren de circa 11,7 hectare se găsesc resturile celei mai importante culturi a Europei din perioada neolitică, datată între 5.200 și 4.200 de ani î.Hr. Zidurile anticei așezări au în diverse puncte înălțimea de 10,5 m confirmînd faptul că în acele locuri a existat o civilizație de’a lungul secolelor.”

Sînt o serie de cercetători care au fundamentat apariția poporului rumînesc din grupul  geților sud-dunăreni care au trăit sub ocupația imperiului roman, spunînd aceștia că geții s’au romanizat sub influența care au exercitat’o ”vorbitorii de limbă latină” veniți de la Roma.

Dincolo de inconsistența argumentelor acestei teorii, știind că legionarii imperiului erau recrutați din triburi diverse cu limbi materne diverse ei înșiși neștiind a vorbi limba latină, trebuie spus că adepții acestei teorii nu au fost în eroare totală. Au greșit doar perioada, pentru că grupuri de oameni din sudul Dunării chiar au trecut fluviul și au creat culturile neolitice renumite din Carpați.

Profesorul universitar de la Universitatea din Belgrad, Nenad Tasic, expert în civilizația Vinca, povestește:

”În urmă cu mai bine de 7000 de ani, în Peninsula Balcanică, cultura a căpătat forma sa definitivă, așa cum am descoperit’o noi, fiind extinsă pe teritoriul Serbiei, Rumîniei, Bulgariei, Macedoniei și Ungariei, în timp ce avea raporturi și cu alte culturi îndepărtate.

Plecînd de la tipul de geam produs din pietre vulcanice, analizate la Universitatea Berkeley, am început să avem o imagine adevărată despre acest popor. Cunoșteau ceramica și tehnicile de decorare, trăiau în case de lemn, paie și pămînt, dispuse de’a lungul unor străduțe, fără a avea grădini.

Ei locuiau în case cu structuri arhitecturale foarte complexe și mai multe încăperi, iar evoluția metalurgiei cuprului este evidentă în ultima parte a evoluției culturii Turdaș-Vinca.

Erau pescari, agricultori, vînători, păstori, mineri, tăietori în piatră. Casele lor erau ordonate și lucrau vase și farfurii de teracotă foarte frumoase. Erau chiar meșteșugari în metal, cum demonstrează diverse scule găsite.

Cultura Vinca-Turdaș și începuturile civilizației în Europa

Din anumite minerale produceau vopsele, sulfatul de mercur, care era utilizat pentru a obține prețioasa vopsea ocru roșu, dar și medicamente. Aceeași culoare roșie se folosea la vopsirea țesăturilor din care se făceau haine. Fustele aveau forma conică cu motive liniare și pătrate.

Erau iubitori a oricăror tipuri de bijuterii lucrate foarte frumos. Vopseau casele în culoarea purpurei în majoritatea cazurilor.

Schimbau diferitele lor produse pe diferite cochilii. Nu au fost găsite nici un tip de arme, de aceea poporul Turdaș-Vinca nu este considerat un popor războinic. Nu se cunoaște destinul care l’a avut, dar după teoriile anumitor istorici se crede că a migrat spre sud, desigur după invazia altor popoare, unindu’se cu alte grupuri care s’au așezat în Balcani.”

Există cel puțin 600 de localități care demonstrează existența acestei civilizații, dar nici una dintre ele nu prezintă acest tip de teracotă. Printre altele în 7.200 î.Hr., Vinca era într’adevăr o metropolă europeană în adevăratul sens al cuvîntului, un top al culturii în acea epocă.

Inscripții

Un alt mister lăsat de locuitorii Turdaș-Vinca sînt semnele incizate pe vasele de teracotă, care de ani buni îi imping pe experții sîrbi și europeni să facă noi cercetări pentru a le descopri semnificația.

Profesorul și antropologul danez Kaj Birchet Smith a descoperit că cea mai veche scriere datează din 4.000 î.Hr., aparținînd culturii sumeriene din Ur, dar înaintea ei este cea care are 7.000 de ani, fiind datată cu 1.000 de ani mai devreme, aparținînd culturii Turdaș-Vinca.

În timp ce sumerienii aveau 15.000 de litere, poporul Turdaș-Vinca aveau de ordinul sutelor, iar din cîte știm ar aparține acestui popor mixt care se configura în Balcani prin amestecul vechilor pelasgi (haplogrupul I și J) primii locuitori ai Europei, cu grupuri de agricultori care vor veni din nordul Africii (E-V13), iar mai tîrziu grupurile de proto-geți păstori ai stepei, un mix de populații care vor crea limbile pomenite de cronicari mai tîrziu getica, ilira, tracica, scytica, celtica etc..

Majoritatea obiectelor găsite în săpăturile culturii Turdaș-Vinča sînt decorate cu inscripții incredibile. Întrucît inscripțiile sînt scurte și apar pe obiectele găsite în locurile de înmormîntare, limba reprezentată de acestea nu este cunoscută.

Totuși, încercări de descifrare ale Tăblițelor Civilizației Dunărene, există.

În civilizațiile din sud-estul Europei nu există faze anterioare în evoluția sistemului de scriere descoperite. Scrierea a ajuns ”brusc” într’o formă relativ evoluată.

Deci … ar putea „zeii” să fi dat această cunoaștere strămoșilor noștri?

Ori sînt reprezentări primitive sau stîngace ale viitoarelor hieroglife egiptene create de civilizația ce va lua naștere în locul în care s’au întîlnit semințiile a trei continente?

Dăm aici doar două exemple ale celebrelor tăblițe descoperite la Tărtăria și cealaltă descoperită la Karanovo (districtul Nova Zagora, Bulgaria) datată acum circa 4000 î.Hr. – epoca eneolitică / chalcolită.

Tableta sacră de la Karanovo conține două rânduri de semne pictografice, separate de o linie orizontală, fiecare dintre acestea fiind destul de vizibilă pe fotografia tabletei (expunerea A). Același lucru este prezentat în versiuni îmbunătățite pe calculator și în desene schematice, respectiv în exponatele B și exponate C.

Dacă au existat alte semne suplimentare asupra artefactelor, care în prezent nu sînt vizibile sau citibile, acestea nu au fost luate în considerare în scopul citirii actuale a textului).

Semnele gravate sub linia orizontală sînt inversate, iar tableta trebuie să se rotească cu 180 ° (într’o poziție diametrală opusă), astfel încît citirea celui de’al doilea rînd de text (de sub orizontală), poate fi realizată. După rotație, al doilea rînd al pictogramelor gravate este prezentat mai jos în poziția verticală „corectată”, pentru recunoașterea mai simplă a caracterelor.

Steven Fischer a spus că:

”Opinia actuală este că aceste simboluri balcanice mai vechi par a cuprinde un inventar decorativ sau emblematic fără o legătură directă cu discursul articulat. Adică, nu sînt nici logograme (semne întregi de cuvinte care reprezintă un obiect care trebuie rostite cu voce tare), nici fonografii (semne care dețin o valoare pur fonetică sau sonoră).

Concluziile evidente, sînt următoarele:

1. Scriptul folosit în gravurile de pe tableta de la Karanovo, găsit în Geția Antică (care se întindea și în Bulgaria) și scripturile folosite în tablete similare și în textele piramidelor găsite în Egiptul Antic, scriptul reprezintă una și aceeași identitate hieroglifică !

2. Tableta din Karanovo, găsită în Geția Antică, precede artefacte similare găsite în Egipt cu cel puțin un mileniu. Se pare că acest tip particular de scenariu hieroglific a provenit și a fost folosit mai întîi în Geția antică și mai tîrziu a fost transferat și introdus în Egiptul Antic. Aceasta ar presupune ca populațiile venite din Africa de nord să fi dus aceste cunoștințe înapoi în Egiptul de mai tîrziu.

3. Versiunea pelasgo-getică timpurie a acestui script hieroglific a fost evident folosită destul de puțin – predominant ca limbă sacră a elitei inițiate. Din constatările de pînă acum nu rezultă că a atins vreodată nivelurile de utilizare larg răspîndită, pe care le vom găsi mii de ani mai tîrziu în versiunea egipteană tîrzie.

Societate avansată

O altă parte a moștenirii Turdaș-Vinca sunt figurinele curioase care prezintă femei în haine extrem de moderne, cum ar fi fuste înguste și panouri fără corp fără mîneci, complimente cu centuri de șold, șorțuri, bijuterii, pantofi, șepci, coafuri, brățări, coliere și medalioane.

Este interesant faptul că epoca în care figurinele Turdaș-Vinča și cultura Turdaș-Vinča au înflorit s’a întîmplat cu cîteva mii de ani mai devreme, apoi au apărut civilizații antice din jurul Nilului, cum ar fi Egiptul vechi. Aceasta este una dintre dovezile majore pentru cercetătorii cu gîndire deschisă, ceea ce este de fapt o anomalie în dezvoltarea umană.

Cultura Turdaș-Vinca și figurinele sale au fost cercetate de nenumărate ori, iar în sfera oamenilor de știință și a cercetătorilor, unii au ajuns la concluzia că aceste obiecte antice misterioase găsite în Peninsula Balcanică ar putea arăta într’adevăr vizitatori extratereștri.

Din cultura Vinca-Turdas ne’au rămas niște statuete care seamănă foarte mult cu tipul de extraterestru mic, cenușiu și cu ochii mari, cel mai cunoscut tip de extraterestru, și foarte familiar celor care au cunoștințe despre acest fenomen.

Statuetele poartă și o îmbrăcăminte care seamănă izbitor de mult cu un costum de cosmonaut. Pe lîngă statuetele cu aspect nepămîntean în creațiile acestor civilizații străvechi este prezentă și spirala, un element ce amintește de forma galaxiilor.

Oare e posibil ca zeii imortalizati în statuete să fi venit din zone îndepărtate ale universului, iar cunoștințele lor să fi fost preluate de strămoșii noștri?

Sau sînt reprezentări pre-egiptene ale celor care au pus bazele religiei Egiptului de mai tîrziu.

Vechii egipteni au lăsat pictate interioarele templelor construite cu mii de ani în urmă, cu acele fiinţe bipede cu capete de animale şi de păsări, oare ce erau în realitate? Zei sau extratereștri?

Zeităţi, creaturi rezultate în urma unor experimente genetice sau pur şi simplu rodul imaginaţiei celor care au decorat acele fresce, şi care îmbinau superstiţia cu imaginaţia lor şi cu credinţa în ceva bizar şi nepămîntean?

Printre figurinele descoperite în culura Turdaș-Vinca pot fi recunoscute destule reproduceri ale acestor posibile divinități, poate chiar din vechiul Egipt, sau ființe mai puțin obișnuite, chiar nepămîntene.

Anubis este doar una dintre acestea, care poate fi luată ca exemplu. Anubis este denumirea în greaca clasică a zeului egiptean cu cap de șacal (sau cîine) asociat mumificării și vieții de apoi. În limba egipteană veche Anubis era cunoscut ca Inpu, (nume alternative Anupu, Ienpw etc.).

Anubis (găsit și sub numele de Inpew, Yinepu sau Anpu) este numele zeului ce ghida spiritele morților în lumea de dincolo. Acesta este supranumit ”Zeul Ținutului Sfînt” și al lui Khentamentiu (un zeu precedent lui Anubis).

Deoarece egiptenii credeau că Valea morților se află spre vest, aceștia îl denumeau și ”Regele Vestului”. Venerarea lui Anubis pare a exista din cele mai vechi timpuri ale Egiptului Antic, fiind posibil chiar mai veche decît cea a lui Osiris – acest fapt fiind confirmat de asocierea sa cu Ochiul lui Horus și de către textele inscripționate în mormântul faraonului Unas.

În textele mormîntului lui Unas se precizează următoarele:

”Unas alăturîndu’se spiritelor, acestea trei fiind, Anubis, apoi Amenti și apoi Osiris.”

Anubis este deseori descris ca fiind un bărbat de culoare neagră cu cap de șacal sau ca fiind un șacal negru. Egiptologul Flinders Petrie consideră conceptul lui Anubis astfel: egiptenii observînd șacalii pe lîngă morminte, au asociat șacalul cu omul creîndu’l astfel pe zeu, dar aceasta ar fi o explicație prea simplistă.

Cum să venerezi șacalii care dau tîrcoale mormintelor, știind că este un animal necrofag?

Pentru a arăta importanța sa în lumea morților, capul său era pictat cu negru, cum există și pe figurina noastră (a se observa cum pe nas vopseaua a fost roasă de vreme), aceasta fiind și o reprezentare a fertilității.

Anubis era considerat, pe lîngă ghidul sufletelor decedaților, ca fiind zeul îmbălsămării și paznicul mormintelor, dar nu avem încă descoperiri ale îmbălsămări în Cultura Turdaș-Vinca, ceea ce înseamnă că nu întregul cult al Culturii Turdaș-Vinca a fost importat, ci poate doar credințele primitive.

Deoarece egiptenii nu făceau o deosebire mare dintre șacali și cîini, există posibilitatea confuziei între aceste animale. Deși despre Anubis se face deseori referire prin cuvîntul sab (ce însemna șacal) mai degrabă decît iwiw (ce însemna câine), este încă nesigură specia canină din care facea parte. Apoi, șacalii trăiau în vechime și în sudul Europei, asta în cazul în care nu este un cîine sau chiar lup.

Despre lupi știm ce semnificație li s’au transmis peste veacuri generațiilor mai tîrzii ale geților carpatici.

Așadar, este cu totul posibil ca unele dintre aceste credințe, să fi fost duse în nordul Africii din zona Dunării, ori de către purtătorii haplogrupului E-V13, ori de alte grupuri de oameni sau să fi existat o oarecare comunicare între această ”diasporă” cu vechii locuitori din nordul Africii.

Legătura dintre Cultura Turdaș-Vinca și Egiptul antic devine mai clară în acest fel:

1. Atlantida a fost distrusă acum aproximativ 12.000 de ani

2. Civilizația megalitică veche-europeană (9000-3200 î.Hr.)

3. Civilizația geto-tracică (3.200-106 d.Hr.)

4. Civilizația egipteană veche (2800-500 d.Hr)

Origini și istorie. Asimilarea neoliticilor europeni E-V13  veniți dinspre Africa de către indo-europeni

Timp de mulți ani, marea majoritate a elitelor universitare au presupus că E-V13 și alte linii E1b1b au venit în Balcani din sudul Levantului prin Anatolia în timpul neoliticului și că frecvența ridicată a E-V13 a fost cauzată de un efect fondator printre colonizatori.

Această teorie arată că oamenii E1b1b s’au asociat cu dezvoltarea stilului de viață neolitic și cu apariția agriculturii în Semiluna fertilă (arcul de pământ dintre Nil, Tigru şi Eufrat) și cu cea mai veche migrare a acesteia în Europa de Sud-Est (Neoliticul Thessalian) și în Europa mediteraneană (cultura ceramicii cardium).

Testarea ADN-ului vechi din cultura Natufian (Leul mezolitic) și Levantul neolitic pre-ceramic a confirmat o incidență ridicată a haplogroupului E1b1b în regiunea respectivă. Cultura Natufian (aproximativ 10.500-8.500 î.Hr.) s’a răspândit în întreaga regiune, ajungînd (puțin) și pe teritoriul Rumîniei antice.

În prezent pe teritoriul Rumîniei aceste persoane care au în ADN amprenta lui E-V13 nu depășesc mai mult de 14 % și se regăsesc mai ales de’a lungul Liniei Dunării, semn că de acolo s’au împrăștiat pe întreg cuprinsul spațiului carpatic și dincolo de el spre Europa.

Pe harta de jos este redată ascendența din liniile nord africane, a haplogrupului specific Culturii Turdaș-Vinca, de acolo unde mai tîrziu populația locală – egiptenii – va ridica celebrele piramide de la Gizeh, ceea ce înseamnă evident că printre alții acest haplogrup  se află și la originea triburilor pelasgo-getice din Balcani, cît și a faraonilor egipteni.

Descoperirile arheologice din Peştera Hoţilor de la Băile Herculane confirmă perfecţionarea uneltelor de silex ale indigenilor (aproximativ 11.000-8.500 î.Hr).

Cu toate acestea, din cele 69 de eșantioane de Y-ADN testate din Europa neolitică, doar două au aparținut haplogroupului: un E-M78 din cultura Sopot din Panonia (5.000-4.800 î.Hr.), un alt E-M78 (circa 5.000 î.Hr.) E-V13, din nord-estul Spaniei, și un E-L618 din peștera Zemunica din Split, în Croația, din 5500 î.Hr. (Fernandes et al., 2016).

Dacă aceste eșantioane E-M78 au venit cu fermierii neolitici din Orientul Apropiat sau au fost deja prezenți în rîndul europenilor mezolitici, este neclar în prezent.

Dar, în orice caz, E-V13 nu era cu siguranță principala linie neolitică europeană care se presupunea că a fost, pe lîngă această linie mai erau componentele haplogrupului IJ, care în Europa se divid în I (I1+I2) și J (J1+J2)

În prezent, E-V13 este singurul haplogrup mediteraneean găsit în mod constant în întreaga Europă, chiar și în Norvegia, Suedia, Finlanda și țările baltice, și este vizibil prin absența altor haplogrupuri neolitice cum ar fi G2a  (indo-european G2a-Z1815) T (cu excepția Estoniei).

Cu toate acestea, deoarece G2a este singura linie care a fost găsită în mod constant în toate locurile neolitice testate pînă în prezent în Europa, absența liniilor neolitic G2a din Scandinavia și Marea Baltică implică faptul că nicio linie neolitică nu a supraviețuit acolo și, prin urmare, E-V13 nu datează din neolitic în regiune.

De fapt, s’a calculat că E-V13 a ieșit din E-M78 în urmă cu aproximativ 7.800 de ani, cînd fermierii neolitici au avansat în Balcani și în bazinul dunărean.

Cultura Turdaș-Vinca, începuturile civilizației în Europa

În plus, toți membrii moderni ai E-V13 coboară dintr’un strămoș comun, care a trăit cu aproximativ 5.500 de ani în urmă, și toți aceștia, de asemenea, coboară dintr’un strămoș comun mai tîrziu care a purtat mutația CTS5856.

Acest strămoș ar fi trăit cu aproximativ 4.100 de ani în urmă, în epoca bronzului.

Aproape imediat după aceea, CTS5856 a fost împărțit în șase subgrupe, apoi ramificat în mai multe subclase în decursul a cîtorva generații. În doar cîteva secole, acea linie foarte minoră de tip E-V13 a început un proces de extindere care să o transforme într’una dintre cele mai răspîndite linii paterne din Europa și să ajungă cu mult peste granițele Europei, răspîndindu’se la marginea estică a Mediteranei, Caucaz, Kurdistan, Iran și chiar Siberia. Răspîndită, dar nu majoritară, cu excepția situației de azi din Regiunea Kosovo.

Aceste date sugerează că soarta lui E-V13 a fost legată de dominarea elitei a societății din epoca bronzului. Distribuția geografică a celor șase ramuri principale arată că E-V13 s’a răspîndit rapid în toate părțile Europei, dar a fost deosebit de comun în Europa Centrală.

Singura migrație de epocă din epoca bronzului care ar putea explica o astfel de dispersare rapidă și extinsă este aceea a geților proto-indo-europeni.

În prezent, explicația cea mai consistentă este că E-V13 s’a dezvoltat din E-M78 în Europa Centrală sau de Est în timpul perioadei neolitice și a fost asimilat de geții proto-indo-europeni R1a și R1b în jurul perioadei în care părăsesc Stepa nord-Pontică  a Mării Negre și invadează restul Europei.

Ceea ce este surprinzător cu E-V13 este faptul că este la fel de comun în țările cu R1a dominant ca și în țările dominante cu R1b. Triburile getice indo-europene R1a sînt asociate cu Cultura ceramicii cu fir, care se întinde în tot nord-estul Europei, în Scandinavia și în jumătatea nordică a Europei Centrale.

Grupurile triburilor R1b (geții cimerieni, numiți și celți mai tîrziu) au invadat Balcanii, jumătatea sudică a Europei Centrale și s’au alăturat oamenilor Ceramicii cu fir în ceea ce este acum Germania, Cehia și Polonia de Vest, dar au rămas suficient de mulți și pe teritoriul Rumîniei de zi, în proporție de 15,5 % din totalul populației.

Dacă E-V13 a fost găsit în ambele grupuri, ar fi trebuit să fie asimilat fie în stepa nord-pontică, fie foarte aproape de ea (de exemplu, în cultura Cucuteni-Trypillia, în jurul Rumîniei, Basarabiei și Ucrainei de Vest) sau la intersecția între cele două grupuri din Europa Centrală (de exemplu, în jurul Republicii Cehe).

Distribuția și vîrsta resturilor E-V13 din Europa Centrală și de Vest sunt în concordanță cu o dispersare a Culturii Hallstatt și La Tene, cu triburile italice (inclusiv o redistribuire romană) și cu afluxul ulterior al triburilor getice nordice, în special cei considerați goți, care au asimilat legăturile proto-slavice suplimentare E-V13 din Germania de Est, Polonia și Ucraina înainte de a intra în Imperiul Roman (a se vedea că E-V13 a reprezentat o mare descendență a celților și italienilor din Hallstatt, iar Vestul antic și Nordul Germaniei aveau diferite linii Y-ADN).

Figurină descoperită la Turdaș

Amorim și colab. (2018) a testat ADN-ul vechi din Italia și Ungaria din secolul al VI-lea și a identificat un E-V13 în Collegno (Turin), care a fost autosomal complet italian (nu un imigrant lombard ca multe alte probe testate).

Progresul estic (vestul Asiei) al culturii Ceramicii cu fir a dat naștere în cele din urmă culturii Sintashta din regiunea uralică, care este cultura ancestrală a ramurii indo-iraniană a geților arieni indo-europeni. Prezența lui E-V13 în această cultură ar explica de ce iranienii și kurzii moderni posedă E-V13, pe lângă R1a-Z93 și R1b-Z2103.

E-V13 a fost găsit atât de departe în Siberia centrală, în apropiere de Altai, o regiune cunoscută, de asemenea, ca fiind stabilită de geții indo-europeni din epoca bronzului, din care se presupune că vor reveni mai tîrziu în Europa ca triburile războinice menționate în istorie scyți și sarmo-geți (sarmați).

Datorită numărului redus de secvențe genomice complete disponibile din Balcani, nu este încă clar cînd E-V13 s’a extins în această regiune. Migrațiile indo-europene ar fi adus cu siguranta ceva E-V13 în 2.500 î.Hr..

Dar istoria regiunii este atît de complexă, încît s’ar putea să existe mai multe ramuri distincte ale E-V13, fiecare avînd o altă invazie (de exemplu triburile ariene, celții La Tène, romani, geți (goți)).

Prima migrație indo-europeană în vechea Elada a fost cea a micenienilor de la c. 1650 î.H.

Dorienii din Europa Centrală au urmat după 1200 î.Hr. Ambele ar fi putut aduce diferite subclase de E-V13, iar un efect fondator sau fenomenul de dominare a elitei printre invadatorii de guvernămînt ar fi putut provoca o creștere rapidă a liniei E-V13 în epoca tîrzie a bronzului și în epoca de fier din vechea Eladă.

Există cel puțin trei surse distincte de E-V13 în Italia:

Primul ar fi triburile italiene din epoca bronzului din Europa Centrală, care, în toate variantele luate în calcul, ar fi posedat cel puțin unele linii E-V13 înainte de a invada peninsula italiană. Proto-Italicii ar fi fost un trib predominant de R1b-U152, dar a purtat de asemenea o minoritate din subgrupurile E-V13, G2a-L140 (L13, L1264 și Z1816) și J2a1-L70 (subclasele PF5456 și Z2177).

Al doilea ar fi vechii eleni, care au colonizat puternic sudul Italiei din secolul al IX-lea î.Hr. pînă la cucerirea romană din secolul al III-lea î.Hr. Sînt menționări ale deplasărilor pelasgilor din zona Mării Egee, inclusiv a insulei Lemnos, care se presupune că ar fi creat cultura etruscilor.

Al treilea sînt geții, ca triburi venite din nord (Marea Baltică) sub numele de goți, s’ar putea să fi purtat un procent mic de E-V13.

Dar acest procent a crescut cu siguranță după ce a petrecut mai multe secole în Europa Centrală și de Sud-Est și asimilîndu’se cu geții carpatici și cu poporul balcanic în general înainte de a invada Italia. Geții (goții) s’au stabilit peste toată peninsula italiană. Acestea ar fi adus în mod obișnuit linii nordice (germanice) ca I1 și R1b-U106, dar și proto-indo-european R1a-CTS1211, care este acum găsit uniform în 1-2 % din populație.

Deoarece R1a-CTS1211 nu este inițial germanic, este posibil ca și geții (goții) să aducă un mic, dar notabil procentaj de linii asimilate din Balcani, inclusiv E-V13 și J2b1 (I2a1b-CTS10228 ar fi venit mai tîrziu din migrațiile din estul Ucrainei în timpul Evului Mediu timpuriu, prin urmare absența sa din Italia, cu excepția cîtorva zone de coastă cu care se confruntă Marea Adriatică).

O dispersie indo-europeană a subgrupelor V13 nu numai că ar explica de ce E-V13 este prezent în locuri precum Finlanda, nord-vestul Rusiei sau Siberia, unde fermierii neolitici au avut un impact neglijabil, dar și de ce E-V13 lipsește atît de evident din țara bascilor și centrul Sardiniei, cele două regiuni din Europa cu unii din cei mai vechi strămoși neolitici.

Sardinia este, de asemenea, singura parte a Europei în care strămoșul din epoca bronzului este practic absent. Procentajul scăzut al E-V13 este în Sardinia de coastă, fiind mai bine explicat prin așezările mai recente de pe insulă de către romani sau chiar de geții din antichitatea tîrzie (numiți și goți), care s’au stabilit și în Sardinia.

Micile prezențe ale E-V13 în Orientul Apropiat ar putea fi mai bine explicate prin prezența elinească extrem de lungă în estul Mării Mediterane din vremea lui Alexandru Macedon pînă la sfîrșitul dominației bizantine în regiune în Evul Mediu. Ar fi de neconceput ca peste 1.500 de ani de elenizare și de conducere bizantină în Anatolia și Levant să nu fi lăsat urme genetice.

În Anatolia, E-V13 se găsește în majoritatea zonelor din vestul țării, regiune care aparținea Eladei antice.

Absența E-V13 din Anatolia Centrală nu este în concordanță cu o difuzie legată de agricultura neolitică. Există în mod clar o radiație din Grecia (unde E-V13 reprezintă aproximativ 30% din familiile paterne) în estul Mediteranei (unde frecvența scade sub 5%).

Basarab ”Cumanul” și ghidușiile istoriografice ale lui Neagu Djuvara

Neagu Djuvara s’a prezentat pe sine drept un ”spărgător de gheață” al istoriografiei rumînești, primul care a îndrăznit să ia taurul de coarne și să spună răspicat că Basarab a fost cuman, nu rumîn.

Îndrăznețul nostru i’a recunoscut totuși lui Nicolae Iorga o măruntă contribuție în studiul ”Imperiul cumanilor și domnia lui Băsărabă”, publicat în anul 1927, unde Iorga se întreba dacă nu cumva nu doar numele lui Basarab ar fi fost de origine cumană.

În rest, Djuvara se proclamă drept singurul istoric rumîn care a avut vreodată curajul să discute această problemă: a fost Basarab rumîn sau cuman?

O cercetare sumară a bibliografiei interbelice scoate la iveală 2 articole publicate în 1931 în Revista istorică rumînă (vol. I, fasc. III): Originea stemelor țărilor rumîne de Andrei Veress și În jurul originei stemelor principatelor române de Gheorghe I. Brătianu. Titlurile sunt înșelătoare, tema principală a ambelor articole este doar aparent una heraldică (de fapt o polemică în legătură cu stemele nobiliare de familie ale Basarabilor și Bogdăneștilor, identice cu stema regatului Ungariei, discuția este în jurul statutului de vasalitate al voievozilor rumîni față de regii Ungariei).

Însă la finalul articolului său Andrei Veress argumentează că stema Țării Rumînești (acvila cruciată) ar fi de fapt un șoim (identic cu turul maghiar de stepă) ceea ce constituie un argument în plus pentru originea etnică cumană a Basarabilor, care nu au doar nume de origine turcică, ci au ales și un simbol al stepelor drept stemă a noii țări.

Gheorghe I. Brătianu răspunde pe larg afirmațiilor heraldice ale lui Andrei Veress și la sfîrșit nu se ferește de discuția despre originea etnică a lui Basarab.

Argumentul este simplu (îl găsim și la Matei Cazacu): numele nu este același lucru cu originea etnică, numele personale sunt supuse mult prea multor influențe. În încheierea argumentației sale Brătianu concede chiar posibilitatea ca Basarab să fi fost cuman – însă consideră că acest lucru a fost lipsit de importanță pentru evoluția principatului rumînesc.

Revenind la Neagu Djuvara, găsim în Thocomerius – Negru vodă o referință obscură la pagina 114: Gheorghe Brătianu, deși a fost un istoric luminat, respinge ipoteza originii etnice cumane a lui Basarab.

Nici o notă de subsol, în condițiile în care Djuvara se grăbește în alte ocazii să’și indice sursele. Știa sau nu Djuvara de polemica Veress – Brătianu în legătură cu originea etnică a lui Basarab?

Dacă nu știa de polemica din 1931, atunci de unde a aflat că Brătianu a respins această teză?

Dacă știa, atunci cum de se prezintă drept primul istoric rumîn care ia teza de coarne?

Oricum am întoarce’o avem de’a face cu o ghidușie care nu prea are de’a face cu onestitatea științifică.

Djuvara a încercat să evite cu dibăcie întrebările incomode pentru el prin alte două ghidușii: cărții sale îi lipsește un capitol istoriografic în care să discute apariția și evoluția tezei Basarab ”cumanul” și îi mai lipsește bibliografia. Doar așa s’a putut proclama Djuvara ”spărgător de gheață” în istoriografie – cînd de fapt subiectul era vechi și discutat cu mulți ani înainte.

Și pentru că am adus în discuție partea științifică a problematicii originii Basarabilor pe care a speculat’o într’o direcție greșită și Djuvara pe lîngă armata de istorici maghiari, redăm și ce a spus Andrei Pippidi despre subiect:

”Problema ştiinţifică este, evident, că noi nu avem o genă a rumînităţii sau cumanităţii pe care să o găsească vreun cercetător la microscop. Dacă aşa ceva exista, Hitler reuşea demult să stabilească descendenţa lui directă din Nibelungi şi Ceauşescu pe a sa din Burebista. Au existat încercări nefericite ale unor antropologi cam legionari ai noştri (nu geneticieni) în jur de 1940 să folosească instrumente ştiinţifice pentru a studia rasele, episod dramatic încheiat cu judecarea lor cînd au venit ruşii. De atunci încoace, slavă Domnului, nu s’au mai folosit asemenea instrumente pentru scopuri generale. Genetica poate folosi cel mult în cazuri individuale, cînd apar descendenţi ai unei familii cunoscute (de exemplu, urmaşii de culoare ai lui Thomas Jefferson) care vor să stabilească filiaţia lor; cu alte cuvinte, cînd există la ambele capete o persoană clar identificată, cu un ADN determinat, ceea ce nu e cazul cu geții, rumînii şi cumanii.

Cine a văzut un ADN de cuman?

Totuşi, a crede că prin investigarea unui ADN de 700 de ani se cîştigă un adevăr istoric asupra căruia confruntarea academică nu obţinuse certitudinea este o naivitate.”

Sigur, unui nespecialist în ale geneticii nu’i poți cere să facă aserțiuni adecvate pe marginea acestor studii, în afara propriei percepții. Cea mai bună soluție este să lăsăm specialiștii din domeniu să se pronunțe.

Cercetătorii clujeni patronaţi de Academia Rumînă şi Centru de Studii Transilvane au analizat cu adevărat genetic mormîntul unui membru întemeietor al familiei Basarabilor: nu renumitul Vlaicu Vodă, ci unul din fiii lui Basarab I, iar în 28 octombrie 2014, la Academia Rumînă din București, a avut loc comunicarea,”Mormântul 10 din Biserica Sf. Nicolae din Curtea de Argeş. Despre geneza Ţării Rumîneşti”, susţinută de către şef de lucrări dr. Beatrice Kelemen (Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de Biologie şi Geologie – Institutul de Cercetări Interdisciplinare în Bio-Nano Ştiinţe, Cluj-Napoca), CS I dr. Adrian Ioniţă (Academia Rumînă, Institutul de Arheologie Vasile Pârvan, Bucureşti) şi CS I dr. habil. Alexandru Simon (Universitatea Babeş-Bolyai, Centrul de Studiere a Populaţiei – Academia Rumînă, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca).

Evenimentul, găzduit de Sala de Consiliu a Academiei, a fost moderat de Acad. Alexandru Vulpe (preşedintele Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie a Academiei Rumîne) și s’a bucurat de o participare deosebită din partea comunității academice și universitare.

În urma discuțiilor și comentariilor, cele mai importante concluzii au fost următoarele:

Defunctul din Mormîntul 10 (”Vlaicu Vodă”) a decedat cu puţin timp înainte de ridicarea Bisericii Argeş II (biserica de astăzi), ridicată cel devreme pe la 1350, fiind înmormîntat în Biserica Argeş I (datînd din anii 1230-1260), fiind vorba, cel mai probabil, de unul dintre fiii nenumiţi ai lui Basarab I amintiţi într’un document din 1335.

Deci nu nepotul lui Basarab I, Vladislav I (1325-1377) care a fost domn al Țării Rumînești între 1364 și cca. 1377, așa cum s’a crezut inițial la descoperirea mormîntului.

Cercetătorii susţin că voievodul îngropat la Curtea de Argeş ar putea fi unul dintre fiii lui Basarab I. Ar fi murit la circa 40 de ani, între 1340-1350, ar fi avut ochii, părul şi tenul închise la culoare şi ar fi fost catolic. Rămîne un mister de ce mormîntul acestuia a fost atît de ascuns şi ce semnifică inscripţia de pe un inel găsit în mormîntul său, inel similar ca aspect cu cel al Prinţului Negru al Angliei, contemporan cu domnitorul rumîn.

Cercetătorii rumîni rescriu istoria şi spun că sub Biserica de la Curtea de Argeş ar putea fi înmormîntat unul dintre fiii lui Barasab I, şi nu, cum se credea pînă acum, unul dintre nepoţii lui Basarab – Vladislav I / Vlaicu Vodă (1364-c. 1376) şi Radu I (c. 1376-c. 1383). Bărbatul îngropat acolo ar fi avut circa 40 de ani, nu mai mult de 1,70 metri înălţime, ochi, păr şi ten de culoare închise. Dinspre mamă ar fi avut origini germanice sau nord-indiene şi nu cumane, cum susţin unii istorici rumîni.

Nu au apărut elemente care să’l lege în plan genetic pe defunct de comunităţi sau indivizi de origine cumană; istoria defunctului din mormântul 10 se înscrie în coordonatele cruciate (anti-tătare la acea vreme) ale afirmării monarhice, cunoscute atît de Ţara Rumînească, cît şi de Moldova.

Din cercetările genetice reiese că Basarabii erau etnici rumîni, înrudiţi cu voievozii ortodocşi din Maramureş, care au pregătit revolta împotriva Coroanei maghiare şi ”descălecatul” în Moldova, ce a dus la întemeierea noului stat medieval rumînesc de la est de Carpaţii Orientali.

Ce e interesant e că mormîntul defunctului de la Argeş a fost ascuns, dovadă sînt numeroasele straturi de pietriş de deasupra mormîntului. Din asta, istoricii deduc că bărbatul înmormîntat acolo este probabil unul din fiii lui Basarab I de care nu trebuia să se mai ştie.

Alexandru Simon, istoric:

”Mormîntul 10 nu trebuia să fie vizibil în noua biserică (n.r. cea existentă acum), dar defunctul nu trebuia deranjat, ceea susţine identificarea cu un membru al familiei domneşti, care devenise indezirabil. Singura explicaţie pentru asemenea atitudine faţă de defunctul din Mormîntul 10 în contextul Bisericii Argeş II (care n’a fost terminată/ pictată complet pînă în anii 1360) este confesiunea sa, o confesiune care devenise periculoasă pentru stat în noul cadru ecleziastic şi politic, mai exact în circumstanţele victoriei (în final definitive) a orientării ”de rit grec” asupra celeia de rit latin.”

”Acel bărbat avea toate însemnele Apusului – îmbrăcăminte şi bijuterii specifice – inclusiv un inel asemănător cu Prinţul Negru al Angliei, de aici şi modul în care istoricii rumîni l’au branduit ”Prinţul Negru al Ţării Rumîneşti”.

O cingătoare (pafta) găsită în mormînt şi care nu poate fi datată înainte de 1330-1340 scoate din calcul ca bărbatul îngropat să fie legendarul Negru Vodă, cel care, aşa cum spune legenda din cărţile de istorie, a descălecat la sud de Carpaţi şi a format Ţara Rumînească, fiind primul ei conducător.

Inelul domnitorului are o inscripţie identică (IESUS AUTEM TRANSIENS PER MEDI, în traducere – ”Isus mergea, trecînd prin mijlocul lor”), la care pe inelul de la Argeş se adaugă AL MA) şi asemănări stilistice cu cel al Prinţului Negru al Angliei, Eduard de Woodstock, contemporan cu defunctul din Mormîntul 10 de la Curtea de Argeş.

Istoricii care au săpat în 1920 explică semnificaţia inscripţiei prin două ipoteze. Potrivit primeia, cele patru litere ar putea fi semnătura meşterului care le’a făcut – Alexander Magister, iar a doua ipoteză – AL MA ar corespunde lui Alexandru şi Maria.

Alexandru Simon explică:

”Inelul, cu o imagine care pare feminină pe el, ar fi fost unul de logodnă. Ipoteza pare logică şi deoarece AL MA, lecţiunea (citirea) stabilită în anii 1920, este inscrisă cu caractere cursive şi apropiate ca dimensiuni de cele din restul inscripţiei de pe inel, iar o marcă de producător – rară şi aşa în acea vreme (aşa cum s’a observat deja la 1923) – era, de obicei, înscrisă cu caractere sensibil mai mici. Să sperăm că studierea inelelor de la Louvre şi British Museum (la Luvru e păstrat inelul Prinţului Negru al Angliei, iar la muzeul britanic există un inel similar) vor aduce clarificările dorite.”

Basarab I ar fi avut doi fii pe nume Alexandru?

Cercetătorul clujean Alexandru Simon mai spune că se ştie că (Nicolae) Alexandru a avut două soţii: pe Maria şi pe celebra doamnă Clara:

”Dacă se demonstrează că AL MA corespundea lui Alexandru şi Maria, aceasta ar însemna că Basarab I a avut doi fii cu numele de Alexandru, unul căsătorit cu Maria, şi altul cu Clara. Cel mai probabil, cei doi proveneau din căsătorii diferite.”

În concluzie ”teoria cumană” a lui Neagu Djuvara se înscrie ca şi cărţile demitizante ale lui Lucian Boia în direcţia ”europeană” de falsificare a Istoriei Rumîniei.

În opinia acestor ”falsificatori ai istoriei” strămoşii noştri originari trebuie să fi avut origini cumane şi catolice, numai rumîni ortodocşi să nu fie.

Așadar, iată cum știinţa geneticii a reabilitat însă adevărul istoric. Chiar dacă în urma studiului făcut la Argeș nu s’a făcut public haplogrupul ADN-ului purtat de prinț, nici din declarații și nici din documentele emise cu caracter public, din concluziile specialiștilor rezultă că Basarabii erau rumîni de religie ortodoxă, și nu avem motive a ne îndoi pentru că la rezultate au avut acces și specialiști străini.

Acest lucru a reieșit și din alt studiu efectuat pe purtătorii contemporani ai numelui de Basarab, din cadrul Proiectului Genographic, finanțat de National Geographic și IBM, și care aduce date noi în privința dinastiei regale a Basarabilor care au condus în sudul Rumîniei vreme de cîteva secole.

Studiul a analizat cromozomul Y in cazul a 29 de rumîni care poarta numele Basarab, comparîndu’l cu cel al altor 150 de rumîni din diferite regiuni ale tarii și cu ADN-ul provenit de la 330 de ucrainieni, maghiari și bulgari.

Dinastia Basarabilor a fost o familie autohtonă străveche

Vlad al III-lea Țepeș, cunoscut și sub numele de Dracula, a coborît din dinastia lui Basarab, primii conducători ai Țării Rumînești, în prezent Rumînia. Indiferent dacă această dinastie este cumană (un popor turc amestecat care a ajuns la Țara Rumînească din Est în secolul XI) sau de origine rumînească (valahă) este discutată între istorici.

Studiile anterioare au demonstrat valoarea investigării cromozomului Y al bărbaților care poartă un nume istoric, pentru a identifica originea lor genetică.

Acest studiu este pe eșantionul a 29 de rumîni care poartă numele de familie Basarab, pe lîngă patru eșantioane de populații din Rumînia (din județele Dolj, N = 38, Mehedinți, N = 11, Cluj, N = 50 și Brașov, N = 50) și populațiile înconjurătoare.

S’a introdus 131 SNP și 19 STR în partea non-recombinantă a cromozomului Y în toate persoanele. Am calculat un PCA pentru a situa indivizii Basarab în contextul Rumîniei și al populației vecine. Au fost găsite diferite haplogrupe Y-cromozomiale în cadrul persoanelor care poartă numele Basarab. Toate haplogrupurile sunt comune în România ca și în alte populații din Europa Centrală și de Est. Într’un PCA, grupul Basarab se alătură altor populații rumînești.

S’au găsit mai multe grupuri de indivizi cu numele Basarab avînd un strămoș comun în perioada ultimilor 600 de ani. Diversitatea haplogrurilor găsite arată că nu toți indivizii care poartă numele de familie Basarab pot fi descendenți biologici direcți ai dinastiei Basarab.

Absența liniilor orientale din Asia de Est în bărbații Basarab poate fi interpretată ca o lipsă de dovezi pentru o origine Cumană a dinastiei Basarab, deși nu poate fi exclusă în mod pozitiv. Prin urmare, se poate concluziona că dinastia Basarab a reușit să’și răspîndească numele dincolo de răspîndirea genelor sale.

Introducere

Deși, considerațiunile de ordin genetic pot fi foarte tehnice pentru cei nefamiliarizați cu acest domeniu de studiu, noi vom reproduce aceste rezultate, în primul rînd pentru a demonstra că etnogeneza rumînilor și ascendența noastră ca popor nu este rodul unor fabulații scrise de străini interesați de a ne nega continuitatea milenară, dar și de a evidenția că nu totul se explică în cheie scriptică sau documentară, genetica ajutîdu’ne mai ales pentru perioadele din istorie ”de tăcere a documentelor” în care rumînii (geții, valahii) sînt menționați mai rar.

Vlad al III-lea Țepeș, cunoscut în literatura populară ca Dracula, a fost un prinț al secolului al XV-lea din Țara Rumînească, în sudul României. În calitate de conducător, el a rezistat cu tărie expansiunii otomane. El a aplicat cu cruzime pedepse aspre cu dușmanii și cu trădătorii, inclusiv cu lovituri faimoase care au dat naștere legendei sale întunecate.

Dinastia sa, Basarab, si’a luat numele de familie de la primul domnitor al Valahiei, Basarab I, care s’a revoltat impotriva lui Carol I al Ungariei și în 1330 a cîștigat independenta țării față de Regatul Ungariei. Dinastia a condus pînă la asasinarea lui Mihai Viteazul în 1601.

Numele Basarab cel mai probabil înseamnă tatăl conducător în limba turcică cumană. Cumanii erau o confederație a două popoare diferite: poporul Cuman care provenea din estul rîului Yangtze și poporul Kipchak, o confederație tribală turcică, care ocupa un vast teritoriu în stepa eurasiatică, de la nord de Marea Aral pînă în nordul Mării Negre.

Aceștia s’au extins în secolul al XI-lea în Moldova, Țara Rumînească și Transilvania, influențînd politica regiunii și stabilind cîteva dinastii regale, dintre care unul ar putea fi Basarab al Țării Rumînești.

Altfel, contemporanii l’au identificat pe Basarab I ca pe un localnic rumîn sau vlah (localnicii rumîni ai comunităților locale), așa cum Carol al Ungariei l’a numit ca

”Basarabul nostru Vlah necredincios”.

Dacă dinastia era de origine cumană sau de origine rumîna / valahă, este subiect de dezbatere intensă între istorici.

Numele de familie Patrilineal oglindesc moștenirea părții nerecombinante a cromozomului Y (NRY), făcînd numele de familie drept markeri ai părinților de sex masculin folositori pentru a răspunde întrebărilor privind istoricul și structura populațiilor în combinație cu studiile genetice.

În plus, studiul liniei NRY la bărbați cu același nume de familie ar putea pune în lumină istoria liniilor care poartă acest nume. Bărbații cu nume de familie cu patrimoniu identic, care coboară dintr’un strămoș comun al bărbatului, vor purta aceeași linie de cromozom Y și vor împărtăși între ei niveluri mai ridicate de co-strămoși decît cu restul de indivizi care poartă aceeași linie NRY în populație.

Cu toate acestea, există factori de confuzie care includ mai mulți fondatori de sex masculin pentru același nume de familie, paternitate extramaritală, derivație și schimbare de familie de la o generație la alta.

Un alt factor limitator al utilizării numelor de familie ca markeri genetici este vechimea în timp a numelor de familie moștenite, care este foarte variabilă între țări și populații.

Studiul genetic asupra celor cu numele rumînesc de Basarab din zilele noastre are potențialul de a răspunde la întrebări interesante despre istoria dinastiei faimosului print rumîn.

Aici prezentăm un studiu asupra cromozomului Y (bărbătesc) de la 29 de persoane care poartă numele de familie Basarab în Rumînia actuală și în 484 de persoane din patru populații rumînești (4 județe) și trei vecine (Bulgaria, Ucraina și Ungaria) prin testarea a 131 SNP și 17 markeri STR în NRR.

Sub ipoteza că în prezent purtătorii numelui Basarab ar putea fi descendenții direcți ai primului conducător al Țării Rumînești, am vrut să punem următoarele întrebări: sînt persoanele care în prezent poartă numele de Basarab, de fapt, coborîrile directe ale lui Basarab I?

Dacă da, care a fost linia de cromozom Y a dinastiei? Sunt indivizii Basarab de origine cumană sau rumînă / valahă?

PCA bazate pe frecvențele haplogrupului au grupat Basarabii din populațiile județelor din sudul Rumîniei, Dolj, Brașov și Mehedinți și populația ucraineană. Rumînii din Cluj, maghiarii și bulgarii au fost mai amestecați în altă grupare.

Persoanele cu numele Basarab apar doar în sînul populației rumînești, indicând un fond genetic comun.

Proba de tip Basarab se clasifică în 11 linii, cu șase linii principale cuprinzând 82,8% din probe. Unele linii cum ar fi J-M241 și E-V13 sînt suprareprezentate în Basarab comparativ cu rumînii în general.

Vîrsta fiecărui grup a fost calculată cu metoda ρ.

Toate liniile Basarab prezintă clustere geografice clare, dar, cu o singură excepție posibilă, nici una dintre ele nu ajunge în Evul Mediu.

Este demn de remarcat faptul că aceste linii de origine includ cîțiva indivizi non-Basarab, dar toți sunt din Ungaria sau Bulgaria. Nu există un anume haplotip exact și aceste coincidențe pot fi cauzate fie prin împărtășirea unui strămoș comun recent cu Basarab, fie prin natura homoplastică a mutației STR.

Trei linii fondatoare Basarab se găsesc în haplogrupul E1b1b1a2-V13; dacă ar fi fost considerate împreună, vîrsta lor comună ar fi de 1740 ± 615 ani, mult dincolo de stabilirea nobilimii rumînești.

În mod similar, dacă cele două linii din haplogrupul I2a-P37.2 au fost grupate, vîrsta lor comună ar fi de 960 ± 480 ani sau 250 de ani înainte de înființarea actuală a dinastiei Basarab.

Discuţie

Prezența diferitelor linii de cromozom Y în rîndul indivizilor care poartă în prezent numele Basarab indică faptul că nu toți aceștia ar putea fi descendenți direcți ai dinastiei.

Paternitatea extra-pereche poate explica existența unor linii de sex masculin foarte diferite într’o dinastie, dar numai o rată foarte mare ar putea explica diversitatea găsită în populația Basarab studiată.

În caz contrar, descendenții boierilor / nobililor din Craiovești, o familie care a pretins descendența directă din Dinastia Basarab, ar fi păstrat numele Basarab, adăugînd diversitate la linia Y.

Într’adevăr, dovezile genetice indică faptul că Basarab este un nume polifiletic, cu mai mulți fondatori de sex masculin care ar explica modelul diversității.

Folosirea poreclei pentru a face distincția între indivizi cu același nume dat a fost comună în Rumînia în secolele trecute. Deși porecla cea mai frecventă a fost patronimicul, altele au desemnat locul de origine.

Ulterior, aceste porecle au devenit nume de familie. Astfel, Basarab poate indica și un demonim pentru regiunea istorică Basarabia (aproximativ Moldova independentă în prezent și o parte din sudul Ucrainei), inversînd calea etimologică, deoarece regiunea a fost numită pentru prima dată după Casa Basarabilor.

În plus, numele ar fi putut fi adoptat ca o marcă a distincției, dat fiind originea ei nobilă.

Adîncimea de timp a numelor de familie moștenite este foarte variabilă în țări și populații. În Rumînia, pînă în 1895 (Legea privind numele, nr.18 / martie 1895), a fost adoptată prima lege care obligă oamenii să aibă un nume și un nume de familie.

Cu toate acestea, în zonele rurale această reglementare nu a fost aplicată în mod efectiv decît după două sau trei decenii de după. Prin urmare, vechimea în timp preconizată a numelor moștenite în România ar trebui să fie de aproximativ 100-150 de ani.

Vechimea în timp estimată pentru cele mai multe (deși nu toate) linii comune din Basarab este în concordanță cu momentul stabilirii numelor de familie din Rumînia, după cum se vede anterior în alte populații.

Numai una dintre aceste linii în România datează din epoca medievală.

Interesant, doi indivizi din Ungaria împărtășesc acest haplotip, și este bine cunoscut faptul că o migrație majoră a cumanilor a avut loc de pe teritoriul actual al Rumîniei, în Ungaria în secolul al XIII-lea, unde au cerut protecție regilor maghiari împotriva avansarea invaziei mongole.

Dar, precum se vede din tabelul de mai jos, la fel de bine ar putea fi rumîni (cum sînt cei 2 din Ilfov), iar cei 2 din Ungaria să fie rumîni maghiarizați care totuși au păstrat numele.

Deși este tentant, este imposibil să legăm în mod clar acest haplotip Y în special la o origine cumană. Cu toate acestea, nu putem exclude posibilitatea ca una din liniile cromozomului Y găsite în Basarab să fie într’adevăr linia care a fost generată de dinastie. Din păcate, avînd în vedere rezultatele obținute în acest studiu, numai analiza rămășițelor lui Basarab I sau a oricărui descendent al lui poate confirma sau nu această ipoteză.

Cu toate că Cumanii au venit din Asia de Est, alți autori au descris că au arătat și caracteristici caucazoide. Istoricii sunt de acord că cumanii s’au amestecat cu populațiile pe care le’au întâlnit.

Cromozomul Y al haplogrupuli R1a1 vest-eurasiatic a fost găsit in populatiile asiatice în amestec înca din epoca bronzului timpuriu. Studiul unic asupra genezei cumanilor s’a bazat pe ADN mitocondrial (mtDNA) și a arătat că doar un individ femeie din 11 într’o înmormîntare medievală din Ungaria nu a purtat un haplogrup european, ci un haplogrup din Asia de Est (haplogrupul D).

Altfel, D este, de asemenea, unul dintre cele mai frecvente haplogrupuri mtDNA (materne) din sudul Siberiei.

Cu toate acestea, se poate specula că, avînd în vedere dominarea politică a amestecului asimetric Cuman, ar păstra mai ușor liniile orientale în NRY decît în ​​mtDNA. Astfel, am putea atribui o origine Cumană unei linii Basarab, dacă ar aparține unor haplogrupuri din Asia de Est, dar un haplogrup european ar putea fi interpretată atît ca și cumani, cît și ca rumîni / valahi nativi.

Așa cum se arată în APC, compoziția haplogrupurile celor cu numele Basarab este foarte asemănătoare cu cea a populației rumînești generale și nici unul din haplogrupurile pe care le poartă nu este unul particular din Asia Centrală sau de Est.

Prin urmare, rezultatele noastre sunt coerente atît cu originea etnică cumană, cît și cu originea rumînească / valahă.

Pe de altă parte, din cîte știți, acesta este primul studiu genetic despre numele unei dinastii regale. Am arătat că nu toți oamenii din Rumînia care poartă numele de Basarab sînt descendenți direcți ai dinastiei primilor conducători ai Țării Rumînești. Se pare că Dinastia Basarab a avut mult mai mult succes în extinderea numelui decît în ​​trecerea genelor sale.

Materiale si metode. Probele

Am analizat un număr de 29 de bărbați adulți care au legătură cu numele Basarab și 149 de bărbați non-Basarab din diferite județe din Rumînia: 38 de la Dolj, 11 din Mehedinți (ambele județe din vechiul teritoriu al Țării Rumînești), 50 din Cluj și 50 din Brasov. În scopul acestui studiu, tratăm indivizii Basarab ca populație. Toți indivizii au fost intervievați pentru a evalua originea geografică și etnică a bunicilor lor. Niciunul dintre indivizi nu a știut că este legat de alți voluntari care poartă numele Basarab din selecția aleasă.

Numărul de purtători ai numelui Basarab (1:120.000 persoane) a fost estimat pe baza identificării prin intermediul cărților de telefon: 169 persoane cu Basarab au fost identificate în Rumînia (de la o populație de 19,8 milioane persoane). Aceasta poate fi o subestimare avînd în vedere numărul de persoane dintr’o familie și Basarabii care nu sînt prezenți în registrele telefonice. În cadrul acestui grup, 150 de persoane au fost contactate telefonic și 29 de persoane au îndeplinit toate criteriile de includere convenite să participe la studiu.

ADN-ul a fost extras din sînge proaspăt prin metode standard de fenol-cloroform. Pentru a investiga modul în care Basarab se referă nu numai la populația rumînească, ci și la populațiile înconjurătoare, populațiile generale din Ucraina (N = 43), Ungaria (N = 192) și Bulgaria (N = 100), figura de mai jos este harta zonei de eșantionare).

Etică

A fost obținut consimțământul informal în scris de la participanți, iar analizele au fost efectuate anonim. Proiectul a obținut aprobarea de etică din partea Comitetului de evaluare instituțională al Comitetului de Investigații Clinice – Institutul Municipal de Asistență Sanitară (CEIC-IMAS) din Barcelona, ​​Spania.

Cromozomul Y

Am genotipat 121 SNPs în regiunea nerecombinantă a cromozomului Y, așa cum a fost descris anterior. În plus, șase SNP au fost genotipizate într-un multiplex unic incluzînd M91, M139, M60, M186, M175 și M17 și patru SNP-uri unice au fost tipizate cu teste individuale TaqMan (L48, M458, L2 și L20).

Nomenclatorul haplo-grupurilor este în concordanță cu consorțiul Y-cromozomi. Filogenie detaliată poate fi găsită la indexul Y-DNA SNP – 2009 (http://isogg.org/tree/ISOGG_YDNA_SNP_Index09.html).

Toți indivizii au fost testați pentru un set de 19 STR-uri: 17 cu kitul Yfiler (Applied Biosystems) (DYS19, DYS385a / b, DYS389I, DYS389II, DYS390, DYS391, DYS392, DYS393, DYS439, DYS458, DYS635, GATA H4) plus DYS388 și DYS426. Dat fiind că kitul Yfiler amplifică DYS385a / b simultan evitînd determinarea fiecăruia dintre cele două alele (a sau b), DYS385a / b au fost excluse din toate analizele efectuate.

Analize statistice

Statisticile descriptive (numărul diferitelor haplotipuri k, diversitatea haplotipului H, numărul mediu al diferențelor de perechi în numărul absolut de repetări π și diversitatea haplogrupului D) au fost calculate cu Arlequin 3. 4.

Principalele analize ale componentelor (PCA) bazate pe frecvențele haplogroup au fost calculate utilizînd pachetul STATISTICA 7.

Deoarece moștenirea patrilineară a numelui a fost înființată în Rumînia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, atunci vechimea în timp estimată pentru variația NRY în cadrul unui nume rumînesc ar trebui să fie de aproximativ 150 de ani.

Excepțiile au fost familiile nobile, cum ar fi Dinastia Basarabilor, care datează de cel puțin 700 de ani. Am identificat grupuri de indivizi Basarab care împărtășesc un strămoș comun recent prin aplicarea rațiunii în Martínez-González et al; pe scurt, haplotipurile din cadrul aceluiași haplogrup erau identice sau conectate, cel mult două etape de mutație au fost delimitate ca descendenți ai unui strămoș comun recent.

În încheiere redăm cîteva afirmații legate de Proiectul Genesis ale istoricului Alexandru Simon:

”Din ADN-ul vechilor domnitori putem afla compoziția etnică care stătea in spatele lor. În functie de calitatea probei și contextul în care este încadrată putem afla și tiparele de migrație. În măsura în care avem mai mulți membri ai dinastiei, putem stabili și raporturile genealogice.

La Radăuți de exemplu s’a săpat în anii ’70 și osemintele Domnilor de acolo au fost prima data analizate in Canada, apoi la Hamburg si pe baza rezultatelor s’a refăcut genealogia reală a începuturilor Moldovei. Vorbim despre domnitorii Moldovei începînd cu Bogdan I pînă la Roman I, Ștefan I. În cazul lor nu s’a stabilit că ar fi cumani sau altceva, ei se încadrează într’o singură zonă etnică, rumînească.

A cunoaște cine au fost cu adevărat înaintașii tăi este o formă de respect. Noi nu intrăm în morminte care nu au fost deja deschise. Și așa avem atît de puține morminte care se mai păstrează și unde mai putem face ceva. Că este vorba de morminte sau de documente, nu suntem în situatia de a spune că noi cunoaștem tot.

Nu mai este nimic de aflat, să’i lăsăm pe toți să doarmă și noi să mai construim o teorie sau doua. Conceptul de rumîn, sau cum apare în documente de valah, exista în epocă și făcea parte din mecanismul politic.

Rolul ocupat de elementul rumîn în acest mecanism este controversat. La ocazii pragmatice însă, termenul de rumîn avea valoare. În ceea ce privește că el era în primul rînd asumat și mai puțin construit prin sînge, este un subiect care trebuie văzut. Cert este că o asumare prin voință corespunde spiritului pragmatic al epocii.”

Subscriu !

Citiți și:    VLAD ȚEPEȘ A ERADICAT HOȚIA SAU A FOST UN CRIMINAL NOTORIU?

Referințe

1. Iorga N (1985) Istoria poporului românesc. Bucuresti: Stiintifică și Enciclopedică.
2. Brezeanu S (2002) Identități și solidarități medievale. Istoric controversat. București: Corint.
3. Vásáry I (2005) Cumanii și tătarii. Cambridge, Marea Britanie: Cambridge University Press.
4. Djuvara N (2007) Thocomerius – Negru Vodă. Un voivod de origine cumană la începuturile Țării Românești. Bucuresti: Humanitas.
5. King TE, Jobling MA (2009) Fondatori, Drift și Infidelitate: Relația dintre Diversitatea cromozomului Y și numele de familie Patrilineal.
6. Bosch E, Calafell F, Gonzalez-Neira A, Flaiz C, Mateu E, și colab. (2006) Poveștile materne și materne din Balcani prezintă un peisaj omogen asupra barierelor lingvistice, cu excepția Aromunelor izolate. Ann Hum Genet 70: 459-487.
7. Martinez-Gonzalez LJ, Martinez-Espin E, Alvarez JC, Albardaner F, Rickards O, și colab. (2012) Prenumele și cromozomul Y din Europa de Sud: un studiu de caz cu Colom / Colombo. Eur J Hum Genet 20: 211-216.
8. Popa VV (2006) drept civil, parte generala. Persoanele. Bucuresti: CH Beck.
9. Lupulescu D, Lupulescu AM (2002) Drept civil. Bucuresti: CH Beck.
10. Regele TE, Ballereau SJ, Schurer KE, Jobling MA (2006) Semnături genetice ale coanestriei în cadrul numelor de familie. Curr Biol 16: 384-388.
11. Li CX, Li HJ, Cui YQ, Xie CZ, Cai DW, și colab. (2010) Dovada că o populație amestecată în vest-est a trăit în Bazinul Tarim încă din epoca bronzului timpuriu. BMC Biol 8.
12. Bogacsi-Szabo E, Kalmar T, Csanyi B, Tomory G, Czibula A, și colab. (2005) ADN mitocondrial al cumanilor antice: imigranți nomazi de stepă din Asia de origine culturală, cu linii ADN mitocondriale eurasiatice în mod substanțial mai vestic.
13. Derenko MV, Grzybowski T, Malyarchuk BA, Dambueva IK, Denisova GA, și colab. (2003) Diversitatea generațiilor de ADN mitocondrial în Siberia de Sud. Ann Hum Genet 67: 391-411.
14. Martinez-Cruz B, Ziegle J, Sanz P, Sotelo G, Anglada R și colab. (2011) Screening-ul multiplex al cromozomului uman Y folosind sonde TaqMan. Investigative Genetics 2: 13.
15. Karafet TM, Mendez FL, Meilerman MB, Underhill PA, Zegura SL, și colab. (2008) Polimorfisme binare noi remodelează și cresc rezoluția arborelui haploid cromozomului Y uman. Gen Res 18: 830-838.
16. Excoffier L, Laval G, Schneider S (2005) Arlequin (versiunea 3.0): Un pachet software integrat pentru analiza genetică a populației. Evol Bioinformatics 1: 47-50.
17. Morral N, Bertranpetit J, Estivill X, Nunes V, Casals T, și colab. (1994) Originea mutei fibrozei chistice majore (Delta-F508) în populațiile europene. Nat Genet 7: 169-175.
18. Saillard J, Forster P, Lynnerup N, Bandelt HJ, Norby S (2000) variație mtDNA printre Eskimos Groenlanda: marginea expansiunii beringiene. Am J Hum Genet 67: 718-726.

statsoft.com, ancientufo.org, historice.ro, prehistory.it, desenepicturi.com

URMA CEA MAI VECHE DE NEANDERTHAL ESTE ÎN RUMÎNIA, IAR ULTIMA ESTE ÎN ADN-UL OMULUI MODERN

Urmele celui mai vechi neanderthalian de 62.000 de ani descoperite în Rumînia și al ultimului de acum 29.000 de ani descoperite în Gibraltar, vor naște o teorie interesantă despre avansul Homo sapiens în Europa și ultimul refugiu al speciei neanderthalienilor care’și vor găsi sfîrșitul pe ultimul petic de teritoriu lăsat liber de omul modern.

Dar întrebarea la care încă se caută răspuns este dacă neanderthalienii au dispărut, și dacă au dispărut, cum s’a petrecut acest fenomen. Evident, că sunt mai multe teorii despre acest fapt.

Denumirea provine de la o anumită porțiune din valea rîului Düssel, Germania, numită pînă în 1902 Neanderthal, și locul descoperirii primelor indicii ale existenței speciei.

Cel mai vechi semn al vieţii omeneşti de pe teritoriul Rumîniei, o urmă de picior al Omului de Neanderthal, a fost descoperit în judeţul Alba, în peştera Vîrtop. Este vorba despre o amprentă pietrificată, care, după cercetările specialiştilor speologi, s’a dovedit a aparţine unei forme umane care trăia în urmă cu 62.000 de ani.

Urma se află în peștera Vîrtop, din comuna Arieșeni, județul Alba, Munții Bihorului. Aceasta are 22 centimetri lungime și 10,6 centimetri lățime. Degetul mare era mai depărtat de celelalte degete cu 1,6 centimetri, lucru care a indus ideea că putea ”apuca” obiecte cu piciorul, la fel ca maimuțele. Specialiștii au mai stabilit că înălțimea ”omului de Vîrtop” era de aproximativ 146 centimetri.

Povestea descoperirii acestui obiect de tezaur speologic, cel mai vechi din Rumînia şi cel mai bine conservat din toate peşterile de pe pămînt, este relatată de preşedintele Asociaţiei Speologice Sfinx Gîrda, dr. Christian Ciubotărescu. Lîngă satul Casa de Piatră, comuna Arieşeni, judeţul Alba, se află peştera Vîrtop. În această peşteră, în anul 1974 a fost descoperită ”Sala Paşilor” (de o echipă condusă de prof. dr. Iosif Viehmann), în care au fost descoperite urme pietrificate ale ”Omului de Vârtop”.

La venerabila vârstă de 88 de ani, prof. dr. Iosif Viehmann, cercetător principal la Institutul de Speologie ”Emil Racoviţă” din Clu-Napoca, ne povesteşte despre descoperirea urmei:

”Deasupra, în tavan e o gaură. Ştiu că am doi alpinişti desăvârşiţi de la Clubul Universitar Cluj, pe care îi rog să’mi mijlocească trecerea prin strîmtoare, prin găurica din tavan. Nu termin bine parcursul peşterii cu studenţii, şi cei doi vin victorioşi:«Domnule profesor, puteţi trece!». Acum cum urcăm? Ei fiind alpinişti urcă ca un paianjen. Studentul Ioan Bucur, astăzi membru corespondent al Academiei Rumîne, un important profesor de geologie al Univesităţii Babeş-Bolyai, face pentru mine o scară a măgarilor (…). Eu hotăresc să scoatem o bucată mare de «lapte de piatră concreţionat». Cu toate precauţiile, eşantionul a crăpat foarte puţin, şi în margine de imagine. Urma este obiect de tezaur în colecţia de formaţiuni a Institutului de Speologie din Cluj, pentru că este prima urmă descoperită cu desăvîrşire şi siguranţă în carstul sau în peşterile Rumîniei. Cea mai perfect conservată urmă antropo din peşterile Terrei.”

Sala Paşilor din Gheţarul de la Vîrtop

Urma are 22 de centimetri lungime şi 10, 6 centimetri lăţime, iar degetul mare este mai depărtat de celelalte degete cu 1, 6 centimetri, se presupune că el putea ”apuca” obiecte cu piciorul, aşa cum fac maimuţele. Înălţimea sa nu depăşea 146 de centimetri. După descoperire, în urma cercetărilor realizate de prof. dr. Iosif Viehmann, împreună cu antropologul Cantemir Rişcuţia, acesta a stabilit că este vorba de un om de Neanderthal. ”Sala Paşilor” nu se află pe parcursul turistic şi este greu accesibilă, ceea ce a făcut ca existenţa ei să rămînă necunoscută speologilor amatori.

Prof. dr. Bogdan Onac, cercetător pricipal la Institutul de Speologie ”Emil Racoviţă” Cluj, în prezent profesor la Univesity of South Florida – Statele Unite, relatează:

”La momentul descoperirii, pentru că era unicat, colegul Viehmann a decis să o scoată afară, pentru a o păstra şi studia în muzeu (Muzeul Racoviţă al Institutul de Speologie ”Emil Racoviţă” Cluj).”

”Peste timp, s’a dovedit că a fost o decizie foarte bună, pentru că în 1995, cînd voiam să ne ducem cu colegi din străinătate să vadă urma de Vîrtop, am constatat că ce mai rămăsese, respectiv un călcîi şi partea din faţă a piciorului, au fost trei urme în total, au fost scoase afară cu ajutorul unui fierăstrău electric şi ca urmare peştera fiind vandalizată nu mai era nimic de văzut în ea. Ca urmare, faptul că astăzi avem în Muzeul Institutului de Speologie această urmă completă a ”omului de Vîrtop”, este o bucurie şi de asemenea un material de studiu. Din momentul descoperirii şi pînă în anul 2005 au fost făcute numeroase presupuneri privind vîrsta omului care s’a plimbat în peştera Vîrtop. ”

Vechime de zeci de mii de ani

Presupunerile au venit pe baza măsurătorilor lungimii urmei, lăţimii urmei, adîncimii şi aşa mai departe. S’au vehiculat vârste între 18.000 şi 80.000 de ani fără o bază de datare radiometrică, ci pur şi simplu pe analiză antropologică. Urma a fost lăsată într’un material moale, ceea ce speologii şi mineralogii cunosc sub numele de ”montmilh”.

”Omul a călcat şi a rămas această amprentă. (…) Ceea ce este foarte interesant şi important pentru noi este că după ce omul a plecat din locul respectiv, peste urmă, din tavan a început să picure apă, şi a început formarea unei mici stalagmite. Începînd de prin 1993 am început să lucrez în laboratorul de datare Uraniu-Thoriu a Universităţii din Bergen Norvegia, cu profesorul Stein-Erik Lauritzen. Am apelat la prezenţa acestei bucăţele de stalagmită. Am datat baza stalagmitei la 62.000 de ani, ceea ce înseamnă că urma nu putea fi mai recentă de 62.000 de ani. Este prima urmă de neanderthalian care a fost datată direct prin metoda Uraniu-Thoriu.”

Ulterior întrucît în Cluj se adusese un tomograf performant cu acesta s’au realizat secţiuni imagistice prin urmă și s’a constatat că momentul în care omul de neanderthal a paşit şi a lăsat urma a fost în urmă cu 62.000 ani, ulterior aceasta urma umplîndu’se cu alt material în perioada mai recentă. Urma este cea mai veche amprentă plantară conservată de om de neanderthal din lume.

Au fost descoperite oase şi resturi ale culturii omului de neanderthal care sunt mai vechi de 62.000 de ani, dar aceasta este cea mai veche amprentă plantară. În prezent Peştera Vîrtop este accesibilă turiştilor, în grija Administraţiei Parcului Natural Apuseni.

Ultima urmă a unui Neanderthalian găsită în Gibraltar

Descoperirile noi infirmă rezultatele unui studiu de acum 5 ani, care spuneau că omul modern a umblat pe planetă mult mai devreme decît se credea, iar neanderthalienii au murit mult mai repede decât se estima.

Ultima urmă a unui Neanderthalian a fost descoperită în Gibraltar. Cu mii de ani în urmă, însă, un hominid pășea pe o plajă din Gibraltar. Urma de talpă descoperită acum este posibil să aparțină unuia dintre ultimii membri ai acestei specii. Majoritatea acestor urme lăsate de strămoșii noștri sau de rude ale acestora s’au pierdut în timp, însă nu și aceasta.

Neandertalienii ar fi putut trăi mai mult decît s’a crezut inițial. Dovezile dintr’o peșteră din Gibraltar indică ultimul avanpost al speciei. Urma din Gibraltar este mai recentă, datează din urmă cu doar 29.000 de ani, dar potrivit arheologilor nu se afla într’o stare de conservare prea bună. Are 17 centimetri lungime, ceea ce indică faptul că hominidul avea între 106-126 de centimetri înălțime, ceea ce înseamnă, cel mai probabil, că acesta era un tînăr încă în creștere.

La momentul cînd a fost lăsată în nisip, în Gibraltar nu ajunsese, cel puțin asta cred unii oamenii de știință, homo sapiens, lucru ce ar putea explica faptul că pe acest petic de pămînt oarecum izolat de restul continentului încă mai existau în acele timpuri neanderthalieni.

Putem să ne imaginăm acea perioadă în care neanderthalieni hărțuiți așa cum se petrecea în toată Europa de omul modern, un grup refugiat care se afla lîngă un foc de tabără făcut pe furiș cu țestoase moarte, midii și delfini pescuiți și cu animale jupuite aruncate peste umeri, întorcîndu’se de la vînătoare. Mîinile lor murdare de sângele animalelor vînate, prăjind delicatesele zilei pe foc cu țepușe, trimițînd fumul în înaltul tavanului peșterii uriașe.

„Peștera lui Gorham”, care se întinde la 40 de metri (131 picioare) în stîncile suflate de vînt din Gibraltar, a fost întotdeauna considerată o comoară pentru cei interesați de epoca paleolitică.

Lamele și racletele cuțitelor utilizate pentru a jupui piei erau acolo instrumentele neanderthalienilor. Scoici și oase indică faptul că oamenii de peșteră, chiar au dansat pe resturi de midii și delfini în peșteră. Acum, peștera, unde lumina soarelui ajunge chiar și în cel mai îndepărtat colț, face din nou valuri.

Clive Finlayson, directorul Muzeului Gibraltar, a descoperit dovezi că neanderthalienii au supraviețuit mai mult în Peștera lui Gorham decît oriunde altundeva. S’ar putea să fi fost avanpostul speciei lor aflată în declin.

Chris Stringer, un alt om de știință implicat în descoperire, o numește:

”Un pas important înainte.”

Grupul a examinat 29 de metri pătrați (312 de metri pătrați) din podeaua peșterii și au descoperit reziduuri microscopice de la focurile de tabără.

Deși multe dintre resturile de cărbune sunt cu mult mai vechi de 28.000 de ani, viața neanderthaliană nu este la fel de veche. De fapt, cel mai recent eșantion a fost datat cu „23 360 plus / minus 320 de ani”.

Nicholas Conrad de la Institutul de Preistorie și Istorie Timpurie din orașul german Tübingen îl numește tot „un important pas înainte”.

Neanderthalienii (Homo neanderthalensis), una dintre cele mai apropiate rude ale omului modern, au dispărut de mult, deși există o dezbatere asupra datei exacte a extincției lor de pe Pământ. Mulți oameni fac confuzie între cele două specii umanoide, Neanderthal și Homo sapiens.

Este general acceptat faptul că, în cea mai mare parte a lumii, neanderthalienii au dispărut în urmă cu aproximativ 40.000 de ani în momentul cînd își face apariția și începe supremația homo sapiens în Europa.

Gibraltar se află în vestul Europei, mai exact în sudul Peninsulei Iberice. Totuși Homo sapiens era deja în Europa atunci, dar în estul Europei în Balcani, poarta de intrare a sa în Europa, acolo unde se consideră că va deveni curînd și Vatra Europei.

Acum, se intenționează studierea cu atenție și a altor peșteri din Gibraltar, în speranța de a găsi noi indicii despre cei care au trăit pe insulă în acele timpuri.

Omul de Neanderthal este o specie fosilă de hominid al cărei areal acoperea Europa, precum și părți ale Asiei de Vest. Sub presiunea apariției homo sapiens, neanderthalii au găsit refugiul final în Spania și Gibraltar.

Descoperirea recentă de la vîrful sudic al Europei duce direct într’un capitol dramatic din vremurile preistorice. Omul modern (homo sapiens) a pătruns rapid în regiunile reci ale Europei cu peste 40.000 de ani în urmă.

A început în Orientul Mijlociu de astăzi, a traversat Balcanii, Rumînia și a urmat fluviul Dunărea spre nord și vest spre Germania și Franța, unde a început să producă picturi în peșteri.

Homo neanderthalensis, care, cu mîinile sale uriașe și articulații puternice ale gleznei, domina în trecut continentul, s’a găsit brusc dominat de altă specie. În timp ce adversarul său mai suplu era preocupat să se dezvolte rapid, avînd deja arme mai avansate, Neanderthal a căzut constant în declin, și cu 29.000 de ani în urmă a dispărut, aproape de peste tot, indiferent dacă a fost sau nu rezultat al unui „genocid”, unei catastrofe, epidemii, sau alte cauze.

Dar avansul lui Homo Sapiens a încetinit în Spania. Poate că Homo sapiens a întîmpinat rezistență pe malul opus al râului Ebro. Multe din ultimele urme ale neandertalienilor, inclusiv dinți și maxilare, au fost găsite în partea de sud a Peninsulei Iberice. Regiunea pare a unor „refugiați” care se retrag din calea celor mai puternici. Se pare că verișorii noștri primitivi au fost adunați în Gibraltar pentru ultima lor perioadă de eexistență.

Craniul unei femei neanderthal a fost descoperit în 1848. De atunci, oamenii de știință au descoperit opt ​​peșteri în colonia coroanei britanice în care locuia omul Neanderthal, lăsînd în urmă unelte de piatră și reziduuri alimentare.

Nouă peșteri suplimentare au fost descoperite recent sub cota 0. Pestera lui Gorham ar fi fost potrivită pentru a fi folosită ca o poziție de cetate și de apărare.

Era destul de inaccesibilă, așezată la 100 de metri deasupra Mediteranei. Potrivit lui Springer, locuitorii peșterii se bucurau de o „vedere uluitoare” spre est. ”Ei au reușit să vadă cu ochii următoarea masă de la distanță”, dar și pe potențiali inamici. Focurile de tabără s’au aprins în peșteră timp de mai multe milenii. Un pasaj îngust în spatele peșterii duce într’un fel de „pămînt de îngropare”, așa cum se spune în The Guardian.

Aproximativ 15 neanderthali au fost ultimii și, probabil, locuitorii cei mai frustrați ai peșterii, în timp ce ei se uitau la rudele lor din regiunile înconjurătoare. Specia, inferioară în „lupta pentru viață” evolutivă, ceea care era sortită să dispară.

Dar, poate, frații noștri nu erau atît de îngrijorați de moartea lor treptată, după cum am putea crede. Nuci de pin au fost găsite, prin urmare, în întreaga peșteră – gustările omului de Neanderthal care se apropia de sfârșitul unei zile obișnuite.

Conform oamenilor de știință, dispariția neanderthalienilor a fost un proces influențat de mai mulți factori, printre cei mai importanți fiind limitarea resurselor naturale ca urmare a schimbărilor climatice, pe lângă apariția Homo Sapiens, specie mult mai dezvoltată, care a știut să valorifice mult mai bine resursele și să’și asigure hrana.

De’a lungul secolului XX, în cultura populară, omul de Neanderthal a devenit emblema primitivităţii în concepţia majorităţii.

Era zugrăvit ca subom, incult, needucat, necioplit, nătîng, violent, grosolan, sălbatic, privit ca barbar. Astfel s’au născut şi propagat mituri şi preconcepţii în dauna lipsei de informaţii.

Totuși, studiile din ultimele decenii au arătat contrariul:

Omul de Neanderthal nu era primitiv aşa cum se credea, dar avea şi calităţi similare cu cele ale omului modern, chiar superioare în anumite privinţe.

1. Uneltele şi armele Omului de Neanderthal erau simple şi primitive în raport cu uneltele omului modern. FALS

În ultimul secol, arheologii considerau că neanderthalienii utilizau unelte simple, ca pietrele ascuţite. Cercetările din ultimul deceniu au revizuit această perspectiva pe baza unor noi dovezi arheologice şi studii amănunţite.

În Franţa, în situl arheologic Abri du Maras de pe valea râului Rhone, cercetătorii au descoperit aşchii de piatră realizate cu tehnica Levalloise (deseori utilizată de Omul Modern) ce au fost realizate de neanderthalieni. Uneltele din piatră neanderthaliene erau realizate rapid în cîteva ore pe când producţia de unelte ale oamenilor moderni durau cîteva zile.

Uneltele de piatră ale neanderthalienilor s’au dovedit a fi mai eficiente şi mai dure decît uneltele de piatră realizate de oamenii moderni.

În sud-vestul Franţei, savanţii olandezi au descoperit instrumente neanderthaliene vechi de 50 000 de ani utilizate la prelucrarea vestimentaţiei, realizate din oase de cerb, similare cu uneltele din os netezite de oamenii moderni, avînd vîrfuri lustruite cu care măreau rezistenţa vestimentaţiei de piele sau din blană .

Oamenii de Neanderthal topeau seva de mesteacăn printr’o tehnică de încălzire foarte riguroasă şi strictă (după ce făceau focul, adăugau mesteacănul printr’o spărtură într’un ou golit, acoperit cu cenuşă din lemnele arse şi pămînt pentru a rezulta o temperatura de cîteva sute de grade) din care obţineau lipiciul sau seva de mesteacăn pentru a ataşa piatra prelucrată de mânerul din lemn, din care rezultau suliţe sau topoare.

Tehnica neanderthaliană de realizare a lipiciului acum zeci de mii de ani a fost reprodusă abia în laboratoarele din ziua de azi.

La capitolul arme s’a dovedit că oamenii de Neanderthal erau luptători şi vânători profesionişti. E adevărat că oamenii moderni ştiau să atace de la distanţă, dezvoltînd suliţe pe care le aruncau la cîţiva metri distanţă pentru a nimeri prada. Însă oamenii de Neanderthal, organizaţi în grupuri, atacau direct şi frontal, alergînd şi infingînd suliţa în pradă.

În urma unor experimente, s’a observat că puterea de străpungere din atac frontal direct sau în lupta corp la corp este mai mare decît forţa unui atac la distanţă. Un cerb străpuns de o suliţa aruncată de la distanţă murea abia după câteva minute sau chiar ore (în funcţie de gravitatea rănii) din cauza pierderii de sânge şi extenuării după ce era alergat de vânătorii Homo Sapiens.

În schimb, în urma unei străpungeri directe cu suliţa realizată cu toată forţa printr’un atac direct al unui vânător de Neanderthal, cerbul putea să moară instantaneu. Pînă în prezent s’au găsit peste 300 de situri arheologice în care s’au găsit unelte şi arme realizate de oamenii de Neanderthal.

2. Neanderthalienii nu aveau un limbaj de comunicare complex ca al omului modern. FALS

În multe desene animate şi filme, omul de Neanderthal se exprimă în grohăieli. Se ştie că limbajul articulat s’a dezvoltat la omul modern acum 200 000 de ani, comunicarea sporind şansele de supravieţuire a acestei specii, presupunând colaborare şi planificare . Până nu demult, se considera că lipsa unui limbaj articulat şi a capacităţii cognitive a fost unul dintre cauzele dispariţiei omului de Neanderthal. Cercetătorii au scanat cu raze X 3D scheletul unui Neanderthal ce dată de acum 60.000 ani din Peştera Kebara, Israel, în 1989.

La Omul de Neanderthal, cavitatea nazală era mai mare, iar osul hioid era situat în partea superioară a gâtului, sub mandibulă, dar deasupra laringelui şi este considerat elementul fundamental al vorbirii. Rezultatele au arătat că în privinţa compartimentului mecanic, osul hioid la Neanderthal era imposibil de distins, dar era o parte cheie a tractului vocal care era utilizat în acelaşi mod ca la omul modern.

Ca şi la oamenii moderni, oamenii de Neanderthal comunicau între ei, colaborau la vânătoare şi planificau mijloacele de suprindere a prăzii.

3. Oamenii de Neanderthal nu’şi formau relaţii interpersonale strânse şi nu erau organizaţi. FALS

În cultura populară, omul de Neanderthal era privit ca un om al peşterii care atunci când îşi căuta partenera, o lovea în cap şi o târa, trăgând’o de păr până în peşteră. Savanţii vremii considerau că neanderthalienii erau prea primitivi să aibă empatie, compasiune, să iubească şi să menţină relaţii interpersonale strânse.
Limbajul articulat ce asigura o largă comunicare contestă această concepţie. Dar dovada cea mai puternică o reprezintă ceremonia funerară.

În peştera „La Chappele-aux Saints”, în Franţa, s’a găsit scheletul unui om de Neanderthal ce a murit acum 50 000 de ani. Scheletul părea să fie poziţionat cu grijă (întins şi cu braţele încrucişate şi puse pe piept) şi acoperit cu argilă (ce putea să’i conserve trupul) şi aşezat într’o groapă pentru a’l feri de necrofagi.

La Roc de Marsal, s’a găsit trupul unui copil neanderthalian ce a murit în urmă cu 70 000 de ani la vârstă de 3 ani. A fost depus în groapă, într’o poziţie arcuită pe burtă, cu o mâna la cap şi cu picioare îndreptate la 90 de grade, acoperit cu pămînt.

S’au găsit şi multe alte trupuri poziţionate cu grijă şi îngropate cu flori depuse din respect pentru decedat, mai ales cele ale bătrânilor (ce sufereau de afecţiuni ca artrita, aveau multe oase rupte şi le lipseau mulţi dinţi) care erau respectaţi şi probabil veneraţi, ca „Bătrînul de la La Chappele” care a murit acum 56 000 de ani.

Oamenii de Neanderthal trăiau în general până la 30-35 de ani, de aceea, erau foarte solidari în cadrul clanurilor. Conştientizau că cu cît erau mai uniţi şi mai numeroşi, cu atât mai mari erau şansele de supravieţuire.

Nu se ştie clar dacă oamenii de Neanderthal îşi dezvoltaseră o religie a strămoşilor şi conceptul de viaţă de după moarte, dar e clar că aveau o cultură funerară, îşi iubeau rudele, semenii şi străbunii şi empatizau, dezvoltând şi menţinând relaţii interpersonale solide.

Se credea despre copilăria la oamenii de Neanderthal că era dificilă, cruntă şi periculoasă, în care bărbatul trebuia să înveţe de la vârsta fragedă să prelucreze piatra şi să vâneze, să se familarizeze cu mediul sălbatic şi ostil învăţînd din eşec, iar femeia trebuia să se resemneze cu rolul ei reproducător şi să înveţe să efectueze sarcini ca gătitul, culesul, creşterea copiilor, netezirea pieilor de animale şi prelucrarea blănurilor.
Centrul de Paleocologie Umană şi Originile Evoluţioniste din Universitatea din York a schimbat concepţia tradiţională şi a arătat că în general, copii neanderthalieni erau foarte ataşaţi emoţional de grupul social în cadrul căruia se năşteau. Copii erau lăsaţi să se joace şi în mod sigur aveau jucării primitive.

Băieţii învăţau prin joacă să se lupte şi să vâneze. Părinţii neanderthalieni îşi îngrijeau copii bolnavi sau bătrânii chiar şi ani. Copii jucau un rol cheie în societate în expresia simbolică după cum ne arată şi mormântul copilului de la Roc de Marsal, unele morminte ale copiilor neanderthalieni fiind mai bine elaborate decît cele ale adulţilor, sugerînd relaţii emoţionale strânse între ei şi părinţi.

Este foarte probabil ca femeia de Neanderthal să se fi bucurat de mai mult respect decît se crede în cultura populară şi probabil că femeile cu abilităţi fizice excepţionale au participat la vînătoare alături de bărbaţi.

Ba chiar mai mult, oamenii de Neanderthal aveau structuri organizatorice, găsindu’se în peşteri însemne rupestre ce reprezentau clanurile, ceea ce arată clar că oamenii de Neanderthal erau organizaţi social.

În concluzie, şi din această privinţă, oamenii de Neanderthal erau similari cu oamenii moderni.

4. Omul de Neanderthal nu construia adăposturi. FALS

O altă concepţie eronată învechită creată asupra oamenilor de Neanderthal este că aceştia locuiau doar în peşteri. Recent, arheologii au găsit în Italia un adăpost în stîncă, cu rol de locuinţa organizată şi cu spaţii separate, fie pentru prepararea hranei, pentru dormit, pentru realizarea uneltelor sau pentru socializare.

Nivelul superior al locuinţei era destinat tranşării animalelor vînate căci s’au găsit cele mai multe resturi de animale. Nivelul mediu era zona de dormit căci acolo s’au găsit urme de ocupaţie umană. Relicve au fost găsite în jurul vetrei din spatele peşterii. În nivelul inferior s’au găsit oase de animale şi unelte de piatră, ceea ce sugerează că acolo avea loc producţia de unelte şi arme datorită expunerii la lumina Soarelui.

În Gibraltar s’au găsit reţele de peşteri în care au locuit ultimii oameni de Neanderthal acum 30.000 de ani.

Oamenii de Neanderthal construiau şi mici aşezări şi colibe din lemn şi oase.
Se atestă că în estul Ucrainei s’au găsit adăposturi din oase de mamut lînos construite şi locuite de oamenii de Neanderthal.

5. Oamenii de Neanderthal erau carnivori şi cîteodată, canibali. FALS.

E adevărat că omul de Neanderthal era maestru la vânătoarea de mamuţi şi cerbi. Consuma ce’i drept cantităţi uriaşe de carne pe durata iernii.

Dar recent, Instituţia Catalană de Cercetare şi studiile din Barcelona au arătat că dinţii de Neanderthal găsiţi în peştera El Sidron-Spania sugereau că aceştia consumau peşte, moluşte, insecte, legume gătite, fructe, tuberculi şi plante medicinale.

Cu toate acestea, se crede că oamenii de Neanderthal au practicat deseori canibalismul sau ritualul de descărnare. Această ipoteză a fost formulată după ce cercetătorii au descoperit urme pe oase de Neanderthal printre oasele unui cerb. Încă este dezbătută această ipoteza.

La Abri Moula, în Franţa, s’au găsit oase ale oamenilor de Neanderthal care aveau urme de tăieturi similare cu cele ale oaselor de căprioară, de aceea fiind catalogate ca resturi alimentare fiind puse laolaltă.

Ipoteza descărnării ritualice a fost formulată după ce în diverse situri arheologice din Franţa, Croaţia şi Italia s’au găsit urme de tăieturi pe oasele oamenilor de Neanderthal produse de unelte de piatră. Rănile respective nu erau însă fatale.

În Spania, la El Sidron, s’au găsit schelete a 12 oameni de Neanderthal care păreau ucise şi devorate.

Savanţii au formulat ipoteza că oamenii de Neanderthal practicau canibalismul pe durata iernii când sursele de hrană erau puţine. Chiar dacă mulţi cercetători au considerat că aceştia au fost devoraţi de animale sălbatice, urmele de pe oase par să fi rezultat din tăieturi realizate de unelte din piatră mai degrabă decît de dinţii unor animale.

Chiar şi dacă s’ar dovedi că aceste cazuri au fost acte de canibalism, s’ar concluziona că ar fi cazuri rare şi izolate, în raport cu cazurile dese de canibalism ritualic în care s’a implicat specia omului modern, şi nu doar în preistorie sau în antichitate, ci şi în istoria recentă.

6. Omul de Neanderthal nu manifestă o expresie culturală. FALS

În lumea academică se consideră că oamenii moderni şi’au manifestat expresia culturală acum 30 000 de ani. Unele dovezi sugerează că şi oamenii de Neanderthal erau cultivaţi.

În Spania, la El Castillo unde au locuit oamenii de Neanderthal, s’au găsit urme de artă rupestră care datează de acum 40 000 de ani. Tot oamenii de Neanderthal au fost cei care au creat primul instrument muzical cunoscut în istorie:flautul Divje Babe, descoperit într’o peşteră din Slovenia în 1995, care a fost produs acum 40 000-60 000 de ani.

La Peştera Gorham s’a găsit în 2012 un însemn care indică că oamenii de Neanderthal aveau gîndire abstractă sau organizatorică din punct de vedere social.

7. Oamenii de Neanderthal erau roşcaţi, urîţi şi neîngrijiţi. FALS

Majoritatea oamenilor cultivaţi doar de emisiunile de divertisment de la televizor şi’ar imagina un om de Neanderthal ca fiind păros, urat, murdar, cocoşat, ca pe o brută din sălbăticie. Reconstituirile fizice/digitale realizate după scheletele găsite atestă că aveau un aspect foarte apropiat de cel al omului modern.

Erau îndesaţi, robuşti, dar aveau o constituţie fizică bine clădită, o masă musculară crescută, o cavitate nazală crescută, arcadele frunţii proeminente şi ochi mai mari (deci şi o vedere îmbunătăţită cu care puteau distinge adîncimea de la depărtare şi distingeau culorile mai bine). Picioarele erau mai scurte, ceea ce nu le permitea să fie foarte mobili şi agili precum oamenii moderni.

Se crede că erau roşcaţi căci primele schelete găsite erau din Germania şi Franţa. Avînd în vedere că oamenii de Neanderthal populau nu doar Europa vestică şi nordică, ci şi Europa Centrală şi Estică, Orientul Mijlociu şi teritorii din Rusia de azi, e mai probabil să fi fost şi bruneţi. Majoritatea aveau păr drept şi ten deschis.

În sudul Spaniei, în Murcia, s’au găsit urme de pigmenţi pe schelete, ceea ce concluziona că oamenii de Neanderthal îşi pictau şi ornamentau trupurile. În toată Eurasia s’au găsit în 1700 de situri arheologice dovezi că oamenii de Neanderthal purtau pene de păsări exotice. Este probabil să fi purtat şi bijuterii din scoici şi pietre preţioase.

Toate acestea arată că oamenii de Neanderthal nu doar că se preocupau de aspectul lor fizic ca să’şi impresioneze partenerul de sex opus, dar şi pentru a se distinge privind rangurile şi rolurile sociale.

8. Oamenii de Neanderthal nu erau inteligenţi. FALS

Capacitatea craniană a unui om de Neanderthal era de 1600 cm3, mai largă decît cea a oamenilor moderni (1400cm3).

Creierul neanderthal era mai asimetric. În 2008, savanţii au făcut studii folosind tehnologia 3D de reconstituire a creierului a unor schelete de Neanderthal găsite în Rusia şi Siria. S’a concluzionat că omul de Neanderthal cît şi Omul Modern aveau aceeaşi dimensiune a creierului la naştere, dar de la vârstă adultă, creierul omului de Neanderthal era mai mare.

9. Oamenii de Neanderthal şi Oamenii Moderni nu se înţelegeau şi se luptau între ei. FALS

Secolul trecut, majoritatea savanţilor credeau că oamenii de Neanderthal şi oamenii moderni s’au luptat între ei şi că acest conflict dintre specii a fost un război primitiv la scară mare din care a rezultat în cele din urmă dispariţia oamenilor de Neanderthal din motivul că nu erau la fel de inteligenţi şi eficienţi ca Oamenii Moderni.

E adevărat că oamenii moderni erau mai numeroşi demografic şi populau nu doar Europa, ci şi celelalte continente ca Africa, Asia, Australia şi Americile.

Oamenii de Neanderthal populau doar Eurasia. Dar oamenii de Neanderthal, deşi aveau o înălţime mai mică (1, 50-1, 60 în medie), aveau o masă corporală mai crescută decît oamenii moderni care erau mai înalţi (1, 60-1, 70).

Există certitudini arheologice clare care atestă că au existat conflicte şi crime izolate (s’au găsit schelete de oameni a căror oase purtau urme de tăieturi făcute cu suliţe ce păreau să aparţină oamenilor de Neanderthal), dar conflictul nu se manifestă la nivel global.

Cum şi oamenii de Neanderthal luptau în grupuri şi colaborau, dar şi aveau o forţă fizică mai mare şi aveau stiluri de luptă şi de vânătoare mai eficiente, oamenii moderni fie se aflau de cele mai multe ori în postura de învinşi, fie ezitau să între în conflict cu aceştia.

De fapt, e mult mai probabil ca cele două specii (Homo heidelbergensis este considerat a fi strămoşul comun) să se fi tratat cu indiferenţă reciprocă, fie chiar să fi colaborat şi să se ajungă la împerechere.

Un fragment de maxilar uman descoperit în Peştera cu Oase din sud-vestul Rumîniei ce aparţinea unui hibrid rezultat dintr-un cuplu alcătuit dintr’un om modern şi un om de Neanderthal, a oferit savanţilor o dovadă certă care atestă încrucişările dintre omul modern şi omul de Neanderthal pe teritoriul Europei în urmă cu aproximativ 40.000 de ani. Ipoteza împerecherii dintre cele două specii a fost luată drept blasfemie de către lumea academică a secolului trecut.

Chiar şi aşa, conform analizelor ADN, 1-4% din genomul populaţiilor din Eurasia provin de la ADN-ul Neanderthalian. Majoritatea europenilor au moştenit tenul deschis şi părul drept.

10. Oamenii de Neanderthal au dispărut din cauza glaciaţiunii. FALS

Ne place să credem că acei neanderthalieni primitivi, urâţi, stupizi şi spurcaţi au dispărut în urma glaciaţiunii asemeni uriaşilor şi păcătoşilor nimiciţi de potopul biblic (în cazul de faţă, am putea vorbi despre un potop îngheţat/glaciar) şi că noi, oamenii frumoşi, inteligenţi, speciali, civilizaţi, am supravieţuit triumfător.

Pentru că nu’i aşa, istoria e scrisă de învingători. Oricît de egocentrişti am fi ca specie, nu s’a întîmplat aşa . Se credea cândva că mamuţii lânoşi au dispărut datorită vânătoarei excesive, însă după descoperirile şi studiile amănunţite din ultimii ani, s’ar părea că mamuţii au dispărut mai tîrziu şi datorită perioadei de încălzire, aceştia nereuşind să se adapteze climei temperate şi habitatului natural de atunci .

Oamenii de Neanderthal erau mai rezistenţi la frig datorită masei musculare crescute şi robusteţei lor. Oamenii moderni mai înalţi, dar aveau masa musculară mai scăzută, fiind mai puţin rezistenţi la frig.

Încă de la apariţia lor, oamenii de Neanderthal au reuşit performanţa de a supravieţui a două perioade de glaciaţiuni: Riss (180.000-130.000 î.Hr.) şi Wurm (70 000-10 000 î.Hr.). Ei au dispărut abia prin 30 000 î.Hr., cînd glaciaţiunea Wurm era apropape încheiată.

Avînd în vedere că aveau cavităţi nazale mai largi şi masa musculară mai crescută, erau mai bine adaptaţi la clima rece decît oamenii moderni care erau împrăştiaţi în Africa sau Asia şi care aveau să vină în Europa abia în perioada de încălzire şi să se adapteze cu uşurinţă la clima temperată, obişnuiţi fiind cu savanele africane sau cu clima ecuatorială. Dar şi oamenii de Neanderthal s’ar fi aclamatizat cu uşurinţă.

Ceva anume a provocat totuşi dispariţia oamenilor de Neanderthal în Eurasia.
Genocidul sau lupta cu Homo Sapiens clar nu putea fi cauza avînd în vedere că oamenii de Neanderthal erau războinici fioroşi greu de răpuşi, vânători abili, inteligenţi şi la fel de dezvoltaţi ca oamenii moderni.

Epidemiile, ori contaminarea cu un virus de la Homo Sapiens (aşa cum se vehicula acum ceva ani) nici aîât nu putea să’i nimicească ca specie, avînd în vedere că oamenii moderni şi oamenii de Neanderthal se împerecheau .

Cei mai mulţi savanţi presupun că doar o catastrofă ar fi provocat dispariţia speciei.
Trebuie să fi fost ceva anume care să fi afectat doar Eurasia locuită de oamenii de Neanderthal. Trebuie să fi fost o erupţie vulcanică.

Cum însă erupţia vulcanului Toba din Indonezia nu a afectat Eurasia decât cu scăderea temperaturii şi intensificarea glaciaţiunii Wurm, trebuie să fi fost o erupţie mai apropiată de continentul european.

Acum 40.000 de ani, vulcanul Campi Flegrei, de lângă Napoli, a erupt. Conform descoperirilor geologice, cenuşa vulcanică s’a depus în toată Mediterana de Est şi în toată Europa centrală şi de Sud-Est. Regiuni întregi din Italia până în Caucaz, şi din Scandinavia până în Africa de Nord, au fost afectate.

Vegetaţia a fost distrusă, multe specii de animale au dispărut, şi norii de cenuşă au blocat lumina Soarelui să intre în atmosfera timp de câţiva ani. Vegetaţia din toate zonele afectate avea să’şi revină abia după câteva secole. Analizele efectuate asupra sedimentelor ne arată că s’a depus un strat de cenuşă vulcanică de minim 0, 5 m.

Calotele de gheaţă din Groelanda de acum 40.000 de ani ce sunt pătate cu cenuşă corelează cu erupţia vulcanică masivă .

E foarte posibil ca Apocalipsa omului de Neanderthal să fi fost mai tragică decât se credea. Indivizii aflaţi la locul tragediei ar fi fost arşi şi mulţi ar fi murit sufocaţi în peninsula italică de azi. Restul, din Europa centrală şi de est, precum şi din Orientul Mijlociu au dispărut datorită lipsei hranei şi inhalării de cenuşă vulcanică.

A urmat apoi agonia, lunga suferinţă a extincţiei. Anterior, populaţia oamenilor de Neanderthal era restrînsă şi mai acomodată în Eurasia, nesimţind nevoia de a se mai muta, deci a scăzut rapid.

Oamenii moderni au câştigat cursa de supravieţuire datorită superiorităţii numerice şi fiindcă erau în permanentă mişcare.

S’au extins rapid în Europa şi foarte probabil i’au absorbit pe ultimii oameni de Neanderthal aflaţi în număr mic în Spania şi Franţa prin împerechere, după cum ne arată şi scheletul copilului Lapedo din Portugalia de azi (mort acum 24 000 de ani), care are trăsături neanderthaliene şi ale omului modern .

Specia Homo Neanderthalensis a dispărut definitiv acum 28.000 de ani, dar lăsînd urme genetice în ADN-ul omului modern.

11. Dacă ar fi readus la viaţă, omul de Neanderthal nu s’ar adapta la societatea de azi. FALS

Este puţin probabil ca în viitorul apropiat să readucem la viaţă specii dispărute. Dar marea majoritatea consideră că omul de Neanderthal nu s’ar adapta deloc la civilizaţia modernă.

Toate dovezile arheologice şi studiile recente privind nivelul de inteligenţă, forţa fizică, adaptarea, creativitatea şi alte abilităţi excepţionale arată că omul de Neanderthal nu ar sfîrşi ca un exponat la ZOO asemeni unui mamut readus la viaţă.

Dacă specia ar fi supravieţuit ori s’ar fi răspîndit pe întreg globul, cu siguranţă ar fi evoluat în continuare şi ar fi făurit o civilizaţie prosperă în epoca de fier.

Dacă nu s’ar fi petrecut erupţia vulcanică acum 40.000 de ani, în perioada preindustrială s’ar fi remarcat ca fiind cei mai fioroşi şi duri războinici ai istoriei vechi, dar şi ca cei mai buni meşteşugari, asemeni gnomilor din legende închipuite de imaginaţia omului modern (neanderthalienii fiind scunzi, dar musculoşi), iar în epoca modernă, ei ar fi fost cei care stăpîneau imperii coloniale din Europa.

Cei subjugaţi ar fi fost o mare parte din oamenii din specia Homo Sapiens.

Cu toate acestea ce s’a întîmplat nu mai poate fi schimbat.

De ce Homo sapiens a câștigat bătălia de supraviețuire umană?

Neanderthalienii au avut ochi mai mari, iar creierul lor avea aceeași dimensiune ca și omul modern, dar puterea creierului mai slabă pentru a lua decizii urgente și vitale, ci mai mult a fost folosit pentru a se concentra pe nevoile fizice ale corpurilor mai mari.
Neanderthalienii au pierdut în fața Homo sapiens lupta pentru de supraviețuire, pentru că nu erau la fel de inteligenți pentru a reuși să se adapteze schimbărilor climatice.

Oamenii moderni din Africa și’au dezvoltat partea creierului responsabilă de gîndire, pe care au folosit’o pentru a se conecta cu alte grupuri în momente de nevoie.

Cînd a venit Epoca Glaciară, ei puteau vorbi un limbaj complex și s’au deplasat departe de casele lor, spre deosebire de neanderthali. Europa a fost odată dominată de neanderthalieni, dar au dispărut după ce omul modern a apărut acum 45.000-60.000 de ani în urmă.

Reconstrucția lui Richard Neave a rămășițelor găsite în 2002 în Peștera cu Oase (Rumînia), care au fost datate între 34.000 și 40.000 de ani

Conform programului de cercetare realizat în scopul de a restabili răspunsul oamenilor la tranziția abruptă de mediu și climă, Homo sapiens ar fi putut veni în Europa cu 45.000 de ani în urmă (avem dovezi de acum 40.000 de ani găsite în Peștera cu Oase din România), iar indiferent care a fost cauza dispariției neanderthalienilor, homo sapiens a rezistat ultimei glaciațiuni și au reușit să se adapteze mediului în care trăiau, cultivînd plante și domesticind animale, dincolo de practicile comune ambelor specii.

12. Oamenii de Neanderthal au dispărut. Fals

Oamenii de Neanderthal au dispărut acum aproximativ 29.000 de ani, dar asta nu înseamnă că influența lor nu mai este prezentă. Ba din contră, având în vedere că genele lor continuă să îi afecteze pe oameni în moduri importante.

Un alt studiu arată că rămășițe de ADN de Neanderthal, apărute în urma împerecherii dintre oameni cu Neanderthal, sunt încă active în 52 de varietăți de țesut uman, influențând exprimarea genetică. Astfel de influențe sunt cele care îi fac pe unii oameni mai înalți sau care le reduc altora șansele de a suferi de schizofrenie.
Această cercetare, la fel ca altele asemănătoare, a fost posibilă datorită secvențierii genomului de Neanderthal, un proces efectuat cu succes în 2008.

Cel mai recent, cercetătorii de la University of Washington au folosit acel ADN, pe care l’au comparat cu ADN-ul prelevat de la peste 200 de voluntari din Statele Unite.
Astfel, aceștia au descoperit că există zeci de tipuri de țesut în care genele de Neanderthal sunt încă prezente și chiar active.

În anumite cazuri, voluntarii au chiar copii umane și neanderthaliene ale acelorași gene. În 25% dintre aceste situații, genele moderne se comportă diferit decît varietățile preistorice.

În mod surprinzător, resturile de ADN de Neanderthal au capacitatea de a influența, în unele cazuri, prezența genei ADAMTSL3 – care este un factor de risc pentru schizofrenie – astfel încît tendința de apariție a bolii este redusă semnificativ.

De asemenea, ADN-ul de Neanderthal are posibilitatea de a face un om mai înalt decît ar fi fost în mod normal. Există și o serie de zone ale corpului unde aceste gene nu mai au o influență la fel de sporită, acestea fiind creierul și testiculele, în mod special.

Citește și:  PEȘTERA COLIBOAIA – CEA MAI VECHE ARTA RUPESTRĂ PARIETALĂ DIN EUROPA

Sursă: livescience.com, news.nationalgeographic.com, nytimes..com, ancient-origins.net, dailymail.co.uk, telegraph.co.uk, theguardian.com, sciencenuclear.com, sciencealert.com, spiegel.de, slashgear.com, playtech.ro

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

COLONIZAREA ROMÂNIEI IA PROPORȚII

Rândurile de mai jos nu se vor a se constitui într’un mesaj rasist, dar România este într’un real pericol. O armată de naivi își imaginează că dacă refugiații și imigranții economici care invadează Europa au ca obiectiv vestul continentului, aceasta este suficient pentru a ne feri de o colonizare masivă a țării. Ce nu înțeleg acești naivi, care din acest motiv nu reacționează, este faptul că, odată ajunși pe teritoriul României, imigranții pot rămâne aici pentru totdeauna, deoarece nimeni nu garantează faptul că vor fi primiți în alte țări.

Putem spune fără riscul de a greși că asistăm la colonizarea României din ce în ce mai accelerat. Cu alte cuvinte, România poate deveni o tabără pentru mase mari de refugiați, ceea ce se poate termina cu naturalizarea lor. Legile românești vor permite în perioada următoare naturalizarea multor imigranți veniți din est.

Și pentru că mulți români au nevoie de dovezi ca să iasă din starea de apatie care le’a fost indusă, îi invităm să urmărească un fragment video dintr’o emisiune de pe TVR, realizată pe 1 noiembrie 2017, unde Codru Vrabie, reprezentantul ONG-ului Funky Citizens și colaborator la Fundația Soros-România, a vorbit despre cifra de 350.000 de refugiați pe care ar putea să îi primească România, însă a făcut referire și la un studiu care vorbește despre un milion de ”refugiați”.

Iată cum vor fi înlocuiți cei 4 milioane de români plecați peste în Europa.

Mai mult decât atât, individul a avut uriașul tupeu să pretindă că, nici mai mult, nici mai puțin … Casele românilor plecați la muncă în vest ar trebui să’i găzduiască pe imigranți, pentru a se putea integra în România !!!

După cum vedeți, toți acești agenți ai intereselor soroșiste nu vorbesc despre soluții de aducere în țară a românilor plecați, ci de soluții de înlocuire definitivă a acestora cu alte etnii.

Și să nu uitați nicio clipă că George Soros, marele islamizator al Europei, transferă regulat miliarde de dolari în rețeaua sa de ONG-uri, după unii peste 30 de miliarde, pentru a susține cu și mai multă forță politicile neomarxiste ale multiculturalismului, desființarea identităților culturale ale națiunilor, discriminarea majorităților etnice, religioase și sexuale în fața minorităților, totul în folosul ”Noii Ordini Mondiale” la care visează el.

George Soros:

«Pot afirma cu siguranţă că ultima generaţie de copii albi se naşte acum»

Publicația austriacă InfoDirekt, apropiată armatei austriece, pe baza unui raport al serviciilor de informații ale armatei (Österreichischen Abwehramts), afirmă că ONG-urile lui Soros din SUA ar finanța traficul de imigranți către Europa.

Iată ce spunea George Soros despre viitorul pe care’l doreşte ”rasei albe”:

”A simți și chiar crede că rasa albă este inferioară în fiecare plan imaginabil este natural, având în vedere istoria sa și documentele curente. Fie ca țara vestică a rasei albe să piară în sânge și suferință. Trăiască societatea multiculturală, rasial amestecată și societatea ecologică fără clase!

Trăiască anarhia!

Vom afirma în mod deschis identitatea noastră cu rasele din Africa şi Asia. Pot afirma cu siguranţă că ultima generaţie de copii albi se naşte acum. Comisiile noastre de control vor interzice albilor, în interesul păcii şi al eliminării tensiunilor inter-rasiale, să se împerecheze cu albi. Femeia albă trebuie să se împreuneze cu membri ai raselor negre, bărbatul alb cu femei negre. În felul acesta, rasa albă va dispărea, pentru că amestecarea negrului cu albul înseamnă sfârşitul omului alb şi cel mai sângeros inamic al nostru va deveni amintire”,  (din ziarul suedez Nya Dagbladet, din 9 martie 2014).

Incitarea la dispariţie a popoarelor autohtone din Europa se regăseşte şi la baza invitaţiilor constante ale ONU de a găzdui milioanele de imigranţi pentru a compensa scăzuta natalitate europeană. Conform raportului difuzat la începutul noului mileniu, ianuarie 2000, de Divizia pentru populație a Naţiunilor Unite, intitulat Emigrări de schimb: o soluţie pentru populaţiile în declin şi îmbătrânite, Europa ar avea nevoie până în 2025 de 159 de milioane de imigraţi.

Rămâne un enorm dubiu: cum e posibilă o estimare atât de precisă dacă imigrarea nu este un plan stabilit în jurul mesei?

Dacă privim în jur în Europa de azi, observăm că planul pare că s’a realizat deja aproape în întregime. Războiul demografic din Europa e la apogeul său, iar extincţia popoarelor autohtone ale Europei pare mai aproape ca oricând: în 15 ani, jumătate din populaţia Europei va fi constituită din musulmani. Asta fără a lua în calcul imigraţia masivă de azi, a sute de mii dacă nu chiar milioane de imigranţi.

Suntem martorii deprecierii Europei. Axioma ”noii civilizaţii” susţinută de evanghelizatorii mentalităţii multiculturale e adeziunea la amestecul etnic forţat. Europenii sunt naufragiaţi în metișism, scufundaţi în valurile de imigranţi afro-asiatici.

Pe de’o parte prin ignoranţa populaţiilor locale care nu sunt corect informate de dezastrul demografic în care sunt târâte iar pe de altă parte sub presiunea şmecheriilor ”umanitare” propagate zilnic de organizaţiile şi ONG-urile bine sponsorizate de peste ocean precum şi a apelurilor ”la solidaritate şi umanitate” lansate continuu de mijloacele de comunicare în masă, se urmăreşte acceptarea ”ca necesitate umanitară” a colonizării Europei cu milioane de imigranţi.

Şi ca să fim bine înţeleşi şi să nu dăm loc la false interpretări, afirmăm deschis că imigranţii (proveniţi din ţările distruse de războaie şi ”revoluţii”, războaie şi ”revoluţii”, repetăm, războaie şi ”revoluţii” programate de aceiaşi care au programat şi acest exod) sunt victime, la fel cum suntem şi noi, autohtonii.

În acelaşi timp, se urmăreşte a se impune europenilor o ideologie care le neagă propriile origini şi prin care se încearcă distrugerea propriei lor identităţi etnice, istorice şi culturale. A’ţi conserva identitatea etnică, istorică şi culturală e un drept al oricărui popor şi al oricărui grup etnic.

Constituția României: ARTICOLUL 3

”(4) Pe teritoriul statului român nu pot fi strămutate sau colonizate populaţii străine.”

Această conservare a propriei identităţi nu presupune, în sine, atacarea vreunui alt grup etnic. Cei care încearcă să insinueze acest lucru sunt mincinoşi şi o fac fiind rău intenţionaţi. Motivul care îi mână este ura lor faţă de identitatea etnică, istorică şi culturală a altor popoare.

Dimpotrivă, conservarea propriei identităţi etnice, istorice şi culturale impune, pe principiul simetriei, susţinerea şi conservarea identităţilor oricăror altor popoare şi ale oricăror altor grupuri etnice. Prin urmare, toţi cei care califică drept ”xenofobie, extremism etc…”, dreptul inalienabil al fiecărui popor de a’şi conserva identitatea etnică, istorică şi culturală nu fac decât să atace cu ură acel popor, nu fac decât să se dedea ei înşişi la acţiuni pline de ură, xenofobie şi rasism împotriva acelui popor.

În lunga listă a acestor organizaţii întâlnim în primul rând organizaţiile şi ONG-urile de extremă stângă: comuniste, anarhiste, troțkiste, ecologiste, libertariene, progresiste etc… multe dintre ele foarte bine finanţate de miliardari ca Soros, miliardari care şi’au clădit averea prin falimente şi prăbuşiri ale monedelor şi titlurilor de stat naţionale, adică miliardari care au adus sărăcie şi suferinţă popoarelor şi care numai ”binefăcători ai celor mulţi de pe această planetă” nu sunt.

Susţinătorii globalizării nu ostenesc să ne convingă că a renunţa la identitatea noastră ”este un act progresist şi umanitar”, că a încerca să’ţi păstrezi identitatea e ”rasism” şi că păstrarea identităţii culturale, istorice şi naţionale ”e o idee extremistă şi complet greşită”, şi fac asta doar pentru că vor ca noi să devenim doar nişte cetăţeni orbi care să consumăm ceea ce ni se oferă atât mental, cât şi material.

Propaganda prin care Germania încearcă să scape de o parte din refugiaţi şi să’i redistribuie fără voia acestora în Europa de Est reiese limpede dintr’un articol apărut în ziarul german Der Spiegel, intitulat Imigrația: Europa de Est ratează o oportunitate.

Redăm mai jos câteva fragmente edificatoare:

”Europa se reduce. În special în partea de est a continentului, schimbările demografice sunt dramatice, popoarele se sting literalmente. Cu toate acestea, Ungaria, Polonia & Co. sunt împotriva imigrației. Vor regreta. […] O politică comună de imigrare a UE ar fi o soluție rezonabilă, economic și politic. În loc de a schimba acuzații reciproce nevrednice între guvernele naționale, s’ar putea obține atât atenuarea unei catastrofe umanitare cât și, simultan, deschiderea de oportunități de dezvoltare pe termen lung.”

Mai mult, cancelarul german, Angela Merkel ameninţă statele Uniunii cu ”acţionarea lor în justiţie şi cu procese europene” dacă nu vor accepta cotele obligatorii cu mii de imigranţi, cote fixate de Germania şi de Uniunea Europeană pentru fiecare stat european.

Ceea ce rămâne sigur e că scăzuta natalitate ar putea fi uşor inversată prin măsuri potrivite care să susţină familiile. Numai că măsurile economice şi politice care se iau sunt exact contrare. Situaţia depopulării masive a României şi a Europei de Est în ultimii 25 de ani prin pauperizarea populaţiei precum şi uriaşul influx de imigranţi care se pregăteşte acum să fie trimis în ţările europene sunt fapte incontestabile în acest sens.

Cazul României, care a cunoscut cel mai mare exod din istoria sa cu 4 milioane de români plecaţi şi cu o scădere a populaţiei de 13% la fiecare 10 ani, este relevant. După 2100, dacă actualele trenduri se menţin, Românii vor ajunge o minoritate de doar 20-45% în propria lor ţară. Şi asta fără să luăm în considerare marile fluxuri migratoare de care vorbim.

Orice român conștient percepe drama acestei națiuni, mai ales atunci când se gândește la faptul că 4 milioane de oameni activi au părăsit țara pentru o viață mai bună în altă parte, 4 milioane de oameni activi pierduți la o populație cu ceva peste 20 de milioane este un adevărat dezastru.

De ce au plecat acești oameni? Pentru că în țara lor nu au un viitor. Pentru că politicienii corupți au distrus viitorul a cel puțin două, trei generații de tineri! Pentru că patronii firmelor din România nu au putut oferi mai mulți bani, iar de aici s’a format o tradiție, încă din primii ani de după evenimentele din 1989, prin plata unor salarii de mizerie și exploatarea fără milă a angajaților chiar și în afara programului legal.

Iar astăzi, mulți dintre patroni care au o responsabilitate în migrația masivă a românilor se plâng că nu au cu cine lucra, că afacerile lor construite pe destine distruse riscă să  falimenteze din cauza lipsei forței de muncă. Desigur, acești indivizi, majoritatea lor conectați cu clasa politică din România, vor să adune și astăzi bogății, plătindu’și prost angajații.

Și pentru că știu că nu îi pot aduce pe românii plecați pentru salarii mai mari, și’au făcut temele și astăzi importă muncitori asiatici, din țări mult mai sărace decât România, pentru care 1.500 de lei în mână e o adevărată afacere.

Desigur, există și oameni de afaceri cinstiți care sunt nevoiți să recurgă la o astfel de opțiune, după ce a fost distrusă piața muncii de către alții.

Și iată că România nu scapă de colonizare și amestec rasial. România aşteaptă valuri de muncitori din Africa sau Asia pentru a rezolva criza forţei de muncă. Angajatorii nu trebuie însă se bucure prea repede, pentru că procesul de recrutare este scump şi complicat, din cauza legislaţiei, atrag atenţia specialiştii. Într’adevăr, nu vor veni mase mari de musulmani mai mult sau mai puțin radicalizați, ci muncitori din Filipine, Nepal, Vietnam, India, Indonezia, Thailanda etc. Iar odată cu venirea lor în număr mare, patronii români vor putea din nou să se bată în salarii minime pe economie, pentru că vor avea alternativă la români.

Deputaţii au votat facilitarea importului de forţă de muncă străină în România. Date fiind cifrele ridicate de pierdere de populaţie a României, luarea unor astfel de decizii legislative nu surprinde. Nu surprinde nici că aceste decizii vin să compenseze lipsa de strategie a elitelor româneşti de a convinge pe cei plecaţi din ţară să se întoarcă şi să investească experienţa şi capitalul acumulate afară în economia românească.

Cel mai strident însă această măsură dovedeşte că deciziile politice legate de subiectul muncii se fac urmând consistent o logică a exploatării, deşi, chipurile, la guvernare se află un partid de stânga. Detalii despre ce şi cum se facilitează prin aceste măsuri:

Camera Deputaţilor a stabilit, în calitate de for decizional, reducerea obligaţiilor de plată pe care le are un angajator în cazul muncitorilor străini. Iniţiativa a fost susţinută de toate grupurile parlamentare, care au subliniat necesitatea unor măsuri pentru a reduce deficitul forţei de muncă din mai multe sectoare ale economiei.

Redactor RRA Angela Matei:

„Angajatorii vor avea obligaţia de a asigura lucrătorilor străini doar salariul minim pe economie şi nu cel puţin salariul mediu – cum prevede legislaţia actuală. Se simplifică, totodată, procedurile pentru eliberarea avizului de angajare şi demersurile pe care un angajator este obligat să le facă. Nu în ultimul rând, se reduc cu 50% taxele care trebuie plătite, de exemplu, tariful pentru eliberarea avizelor de angajare scade de la 200 la 100 de euro; costurile cu forţa de muncă vor fi semnificativ mai mici pentru angajatori – spune deputatul PSD, Lucian Simion, unul dintre iniţiatori.”

Lucian Simion:

”S’au acceptat două amendamente de maximă importanţă care elimină discriminarea creată între salariaţii români şi cei străini, conform principiului la muncă egală salariul egal. Coboară salariul de încadrare al lucrătorului străin necalificat, de la salariu mediu brut la salariu minim brut, iar pentru lucrătorii înalt calificaţi de la patru salarii medii brute la două salarii medii brute.”

Éva Csép, deputat UDMR, a atras, însă, atenţia că pentru a rezolva criza de personal sunt necesare şi măsuri pentru păstrarea forţei de muncă autohtone. Éva Csép:

”Garantarea forţei de muncă este primordială pentru România, pentru că ajungem să avem bani pentru investiţii şi nu mai avem cu cine să le facem. Nu mai au firmele de construcţii oameni cu care să lucreze şi să construiască, eventual, autostrăzi. Deci, cred că această posibilitate pe care o acordă această propunere legislativă cât de cât va ajuta, dar nu pe termen lung”.

Proiectul de lege a fost votat de toate grupurile parlamentare şi a fost transmis preşedintelui Klaus Iohannis spre promulgare.

Ce animă gândirea elitelor politice româneşti? Această ultimă măsură face parte dintr’o serie de atacuri îndreptate împotriva drepturilor muncitorului român, ultimele fiind intenţiile infame ale guvernului de limitare a ajutorului social.

Ca să înţelegem această logică, trebuie să privim şi de pe cealaltă parte a baricadei. Să presupunem că firmele care vor avea de câştigat de pe urma acestor măsuri au deja pregătită mâna de lucru de import, fie la frontieră, fie în interior lucrând deja sub radarul autorităţilor. În acest context, întrebarea care trebuie pusă este ce face puterea nu pentru angajatori (căci ştim că le lustruieşte bocancii), ci pentru angajaţi şi pentru aceşti români de împrumut care vor construi casele românilor de termen lung şi le vor repara străzile, canalizarea şi dinamiza creşterea economică.

Ce măsuri va lua guvernul, în spirit umanitar, nu lucrativ, ca viaţa acestor migranţi din Asia de sud-est sau din Africa să fie una decentă? Cum se va asigura că nu vom avea din nou sclavi pe pământ românesc? Cum va garanta acestor muncitori pe care nevoia i’a dus departe de casă (ca şi pe românii din diaspora) că li se va plăti salariul promis, că nu vor dormi în containere, că nu vor suferi accidente de muncă evitabile, că vor obţine asistenţă medicală, că vor putea învăţa limba română dacă vor, că nu vor muri de foame pe stradă când li se termină contractul de muncă şi că nu vor fi urâţi, batjocoriţi sau atacaţi fizic de populaţia băştinaşă?

De asemenea, ce va face guvernul să prevină un alt val de plecări din România, cauzat de noile condiţii de exploatare pe care le generează?

Cum va apăra pe muncitorii români şantajaţi cu înlocuirea de către un străin, mai ales că, atenţie, vor fi expuşi acestui şantaj nu doar şantieriştii şi cei ce lucrează la bandă rulantă, ci şi purtătorii de cămaşă ce şed la birou şi practică meserii de înaltă calificare?

Întrebările de mai sus sunt retorice, pentru că ştim cu toţii răspunsul. Guvernul nu va întreprinde mare lucru animat de spirit umanitar. Forţat de împrejurări va face poate curăţenie în urma acestor măsuri, o operaţiune scumpă, dar mult apreciată de angajatori. Spre exemplu, va plăti, la presiunea ONG-urilor sau a Uniunii Europene, costurile de repatriere a celor ce nu mai sunt doriţi (da, din banii de pensii ai românilor!), încarcerarea celor ce urmează să fie deportaţi şi terapia intensiva a celor accidentaţi. În logica exploatării însă, elitele româneşti pregătesc deja terenul în plan politic.

Dacă, în următorii ani, România va fi obiectul unui flux mare de forţă de muncă de altă culoare a pielii, alt stil de viaţă şi altă religie, elitele româneşti nu vor ezita, cinice, să exploateze cartea xenofobiei.

Cei ce intonează azi psalmul urii împotriva diversităţii sexuale şi promovează fundamentalismul, vor schimba trei cuvinte în refren şi ieşi din nou la rampă contra ”migranţilor”.

În logica exploatării, deci, în schimbul drepturilor, demnităţii şi salariului furate cu mâna dreaptă, elitele vor oferi, cu stânga, vorbe despre neam şi credinţă şi vor arăta cu degetul înspre aceşti exploataţi străini aduşi cu permisiunea şi încurajarea lor in ţară şi îi vor declara pericol public. Să ne aducem aminte ce spuneau politicieni fără scrupule despre românii din Marea Britanie, în timpul campaniei pentru Brexit ! Răul cel mare al economiei britanice erau cei care le ”furau” locurile de muncă localnicilor.

Astfel se va naşte o noua categorie de ţapi ispăşitori ai mizeriei economice creată de această elită însăşi, după acelaşi algoritm care i’a făcut vinovaţi pe cei ce iubesc altfel pentru scăderea natalităţii. Algoritmul de a da vina pe muncitorii străini e unul testat deja în ţări mai mult sau mai puţin democratice care importă forţă de muncă, de la SUA, Anglia şi Austria până la diverse emirate arabe mai mult sau mai puţin unite. În mod pervers, imitarea acestor modele le va urca adrenalina unora, căci se vor simţi că joacă jocul politic şi economic ca la mesele mari ale exploatării, fără sa înţeleagă însă consecinţele pe termen lung a acestor decizii.

Iar românii cărora nu le convine concurența asiatică, n’au decât să’și ia lumea în cap pentru a pleca în alte țări, la muncă. Prin urmare, odată cu venirea unui număr mare de muncitori din țările asiatice sărace, putem estima că migrația românilor se va accentua!

”Primele iniţiative în sensul recrutării de forţă de muncă din afara ţării au început să apară în România în ultimii ani. Motivele pentru care angajatorii români au apelat la această strategie sunt diverse şi includ migraţia anumitor categorii sociale către ţări mai dezvoltate din vest, scăderea natalităţii, cerinţele în schimbare pentru diferite locuri de muncă, schimbări dictate de noile tehnologii şi incapacitatea sistemului de învăţământ de a se plia la nevoile angajatorilor de astăzi”, notează autorii unui studiu.

O altă problemă cu care se confruntă angajatorii este legată de salarii. Potrivit legislaţiei, muncitorii străini trebuie plătiţi cu cel puţin salariul mediu pe economie, adică 500 de euro – ceea ce creează inechităţi.

”Trei milioane jumătate, patru milioane de adulţi în vârstă de muncă au migrat, nu mai sunt aici, nu mai stau la uşile angajatorilor, iar acum ca să’şi rezolve această problemă angajatorii, care ştiu că nu pot aduce românii înapoi pentru că îi plătesc cu salarii foarte mici, sunt nevoiţi să importe angajaţi din ţările terţe Uniunii Europene. În momentul de faţă vor să elimine din lege acea prevedere care spune că nu poţi să aduci un lucrător din state terţe dacă nu’l plăteşti cu cel puţin salariul mediu pe economie”, a declarat, Dumitru Costin, şeful Blocului Naţional Sindical (BNS).

Potrivit acestuia, acea barieră a fost pusă în mod premeditat în legislaţie tocmai pentru a descuraja angajatorii care au făcut un ”sport naţional” din plata salariaţilor doar cu salariul minim pe economie.

Criza forţei de muncă loveşte puternic România, care a început să importe forţă de muncă din ţările asiatice pentru turism, industrie, construcţii şi agricultură, arată un studiu al companiei de consultanţă în resurse umane Smartree.

Vestea bună este că procesul de recrutare nu este doar scump, dar şi extrem de laborios, din cauza legislaţiei româneşti. Procedura prin care muncitorii din ţări terţe ale Uniunii Europene sunt aduşi în România nu este deloc una simplă, spune Oana Datki, specialist în resurse umane. Potrivit acesteia, anual, angajatorii pot aduce un număr maxim de muncitori necomunitari, cifră stabilită de Guvern în baza unor estimări făcute Institutul Naţional de Statistică.

Concret, România a putut aduce până la 7.000 de astfel de noi lucrători la nivel naţional în decursul anului 2018.

”Aducerea lor e o soluţie în momentul în care ai astfel de goluri în piaţa muncii. Sunt firme care facilitează acest tip de recrutări, care se ocupă inclusiv de formalităţi. Nu este un proces simplu şi este şi foarte costisitor. Există o procedură foarte clară legată de modul în care ei pot fi aduşi în România”, spune specialista în resurse umane.

Concret, muncitorii extracomunitari pot fi încadraţi în muncă în baza avizului de angajare, obţinut de angajatori în condiţiile Ordonanţei nr. 25 din 26 august 2014, cererea pentru eliberarea avizului de angajare fiind depusă de angajator la sediul Inspectoratului pentru Imigrări (IGI) de pe raza căruia are sediul social sau domiciliul.

Potrivit legislaţiei în vigoare, angajatorul trebuie să dovedească printr’o adeverinţă eliberată de Agenţia Judeţeanţă pentru Ocuparea Forţei de Muncă (AJOFM) din judeţul său că locul de muncă pe care aduce muncitorul extracomunitar nu a putut fi ocupat de candidaţi români. În plus, angajatorul este nevoit să achite şi o taxă odată cu eliberarea avizului de angajare pentru lucrătorul străin, echivalentul a 200 de euro.

Ulterior, după obţinerea avizului de muncă, angajatorul trimite documentul în străinătate celui recrutat, pentru a obţine de la misiunile diplomatice ale României viză de şedere. După intrarea în România şi încheierea contractului individual de muncă, muncitorul excomunitar poate solicita eliberarea unui permis de şedere temporară în scop de muncă, cunoscut şi sub numele de permis unic.

Dar cum ar putea să lipsească birocraţia și din acest domeniu? Greutățile nu se opresc aici. Pentru prelungirea dreptului de şedere, lucrătorul străin este nevoit să facă dovada deţinerii legale a spaţiului de locuit, dar şi că salariul său este cel puţin la nivelul câştigului salarial mediu brut.

Să nu ne facem însă iluzii!

La presiunea patronilor, acea barieră va fi eliminată până la urmă pentru ca afacerile să nu dea faliment, iar patronii români să’i poată plăti prost și pe muncitorii asiatici. Din acel moment, românii plecați vor fi înlocuiți în masă.

Iar de aici, până la naturalizarea muncitorilor imigranți nu o să mai fie decât un pas mic pe care politica neomarxistă a funcționarilor UE îl va încuraja sau va pune presiune să fie făcut!

Oricum am lua’o, fenomenul este echivalent cu o epurare etnică. La fel de sigur este că patrimoniul genetic european nu se poate proteja prin introducerea unui patrimoniu genetic diferit, ci în acest fel doar se accelerează dispariţia acestuia.

Singurul scop al acestor măsuri e cel de a denatura complet popoarele, transformându’le într’o masă de indivizi fără nicio coeziune etnică, istorică şi culturală, adică populații, nu popoare. Iar românii trebuie să înțeleagă că pasivitatea, nu va opri acest tăvălug pus în mișcare de dușmanii națiunilor.

Citește și:   SOROȘ ESTE ACUZAT CĂ URMĂREȘTE PRĂBUȘIREA EURO ȘI GERMANIA

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

STUDIILE GENETICE RELEVĂ ÎMPERECHEREA DINTRE PĂSTORII PROTO-GEȚI ȘI PELASGII FERMIERI

ADN-ul dezvăluie împerecherea timpurie dintre crescătorii de animale veniți din est și fermierii europeni. Primii păstori Yamnaia (considerați a fi proto-geți) din stepele din estul Europei (numiți și indo-europeni) și din vestul Asiei (numiți massa-geți), dintre care 4 sunt îngropați în acest mormânt (poza 1), au început să se împerecheze cu fermierii europeni (pelasgii sunt considerați primii europeni) ai culturilor Cucuteni, Turdaș, Coțofeni etc., cu sute de ani înainte de a se lansa o migratie majoră în Europa, arată noi analize ale ADN-ului antic.

Cu sute de ani înainte de a se schimba chipul genetic al europenilor din epoca bronzului, păstorii care se aflau pe pășunile din stepa din nordul Mării Negre se amestecau deja, și ocazional se împerecheau cu fermierii din apropiere din sud-estul Europei.

Arheologii au presupus adesea că, încă în urmă cu aproximativ 5.600 de ani, fermierii din Caucaz, cunoscuți ca Maykop, au migrat în nord în număr mare, aducând limbile indo-europene, prelucrarea metalelor timpurii printre păstorii care străbăteau pășunile regiunilor din Nordul Mării Negre. În acest scenariu, acest schimb cultural a condus la pași importanți pentru dezvoltarea unui stil de viață de stepă cu ajutorul cailor domesticiți și ale carelor cu care nomazii transportau mărfuri mai târziu în Europa și Asia, aducând astfel și limbile indo-europene, începând cu aproximativ 5000 de ani în urmă (SN: 11/25/17, p. 16).

Cercetătorii numesc acești păstori nomazi, Cultura Yamnaya, care se întindea la vest în Bazinul Dunării (cu roșu în poză) și până în vestul României, pe teritoriul unde îndeosebi au trăit și au fost menționați geții carpato-dunăreni.

Legăturile genetice

O analiză a ADN-ului antic a scos la iveală în mod neașteptat semne de împerechere cu mai mult de 5000 de ani în urmă între păstorii Culturii Yamnaia din Europa de est și Asia de vest, și fermierii europeni, posibil din cultura amforelor globulare.

O altă surpriză, fermierii Maykop despre care mulți cercetători au crezut că au influențat în mod dramatic cultura Yamnaia, nu au lăsat nicio amprentă genetică asupra păstorilor geți nomazi. Liniile punctate din poza de mai jos reprezintă direcțiile bănuite prin care au exercitat o influență de către oamenii din cultura amforelor globulare și de către oamenii Maykop prin teritoriul Yamnaia nord-pontic.

Această constatare surprinzătoare, publicată recent în Nature Communications, ridică întrebări noi despre o perioadă crucială în care populația crescătoare de animale și populația agricolă răspândită a interacționat în regiunea Caucazului Eurasiei. Aceste schimburi au provocat răspândirea geografică a prelucrării metalelor, a roții și a carului, dar și a limbilor indo-europene azi vorbite în mare parte a lumii.

Intersecţia posibilă a trei culturi antice în urmă cu 5000 de ani

Dar, printr’o întorsătură neașteptată, ADN-ul prezent la păstorii Yamnaia prezintă semne ale unor strămoși împărtășiți numai cu fermierii pelasgi din estul Europei, nu cu oamenii Maykop din Caucaz.

Analiza genetică, condusă de geneticianul populațional Chuan-Chao Wang de la Universitatea Xiamen din China și antropologul molecular Wolfgang Haak de la Institutul Max Planck pentru Știința istoriei umane din Jena, oferă cea mai bună viziune până acum la istoria genetică a păstorilor Yamnaia.

Oamenii de știință au analizat seturi de modificări moștenite în ADN-ul a 45 de persoane, inclusiv 4 din Yamnaia și 12 din Maykop, dezgropate în Caucaz și din morminte de stepă datând între 6.500 si 3.500 de ani în urmă. S’au făcut comparații cu ADN-ul extras anterior provenit de la alți europeni vechi, asiatici și americani nativi.

O majoritate a strămoșilor din Yamnaia au venit de la vânătorii-culegători din Caucaz și o mică parte a strămoșilor Yamnaia – între 10 și 18 procente – a fost moștenită de la fermierii din Europa de Est, potrivit estimărilor oamenilor de știință. Acești fermieri ar fi putut aparține culturii amforelor globulare din Europa, numită așa pentru ceramica în formă de glob.

Aceste rezultate indică faptul că, cu mult înainte ca păstorii Yamnaia să migreze în Europa, ”a existat o sferă de interacțiune în Europa de Est între oameni din alte grupe genetice diferite”, spune Haak.

Pe de altă parte, oamenii din Maykop au moștenit aproximativ jumătate din ADN-ul lor de la fermierii anatolieni, care locuiau atunci în Anatolia, rezultă din analizele lui Haak și a colegilor săi. Această constatare subliniază în continuare separarea genetică a fermierilor Maykop de păstorii Yamnaia, care nu împărtășesc niciun ADN comun cu cultivatorii anatolieni.

În mod surprinzător, fermierii Maykop din regiunea Caucazului montan, arătat aici în poză, nu au lăsat practic nici un semn genetic asupra păstorilor din Yamnaia de nord, spun cercetătorii.

Dovezile despre împerecherea slabă dintre fermierii Maykop și locuitorii de stepă Yamnaia este ”o mare surpriză”, spune arheologul Volker Heyd de la Universitatea din Helsinki, care nu a participat la studiu. Cultura amforelor globulare din Europa de Est pare a fi un bun candidat pentru că s’a îmbogățit într’o oarecare măsură cu oamenii din Cultura Yamnaia cu mai mult de 5000 de ani în urmă, adaugă Heyd.

Migrațiile unor oameni din Cultura Maykop pe teritoriul Yamnaia, însoțite de transferul cunoștințelor de limbă, s’a petrecut, apreciază echipa lui Wang. Cercetătorii apreciază că migrațiile ocazionale spre nord, prin Caucaz, către pășunile din Yamnaia se potrivesc unui scenariu în care vechea patrie a limbii indo-europene se poate a fi din locurile de unde au venit agricultorii anatolieni.

Dacă au dreptate, au rezolvat una dintre cele mai problematice probleme din studiul limbilor. Dar, originile sigure ale limbilor indo-europene rămân incerte.

Persoanele Maykop dezgropate pe teritoriul Yamnaia au venit dintr’o populație relativ mică, izolată, care nu prezintă semne de rudenie, afirmă arheologul David Anthony de la Hartwick College din Oneonta, NY:

”Este doar subliniat faptul că oamenii Maykop au ales să nu se împerecheze cu oamenii din Yamnaia sau pre-Yamnaia.”

Fără căsătoriile regulate dintre cele două culturi, oamenii Maykop nu ar fi transferat limba lor la Yamnaya, susține Anthony. El consideră că este mai probabil ca limbile precursorilor indo-europeni să fie originare între păstorii de stepă.

Cum au construit păstorii nomazi culturi noi în epoca bronzului

În care și pe cai, păstorii din Yamnaya și’au lăsat amprenta genetică din Irlanda până în China

ADN-ul antic indică că păstorii călăreți numiți și Yamnaia au fost protagoniștii a două migrații pe distanțe lungi, acum 5000 de ani în urmă. O călătorie poate să fi transformat cultura veche a Europei a ceramicii cu fir (corded ware), în timp ce cealaltă a lansat cultura Afanasievo din Asia Centrală.

Păstorii geți nomazi (massa-geții) care trăiau pe pășunile de deal din Asia de Vest au făcut o serie de mișcări mari, la est și vest, cu aproximativ 5000 de ani în urmă. Acestea nu erau tipice, treceri de la un punct de pășune sezonier la altul, transhumanți cum mai sunt numiți ciobanii. Acești oameni au deschis noi trasee.

O revoluție tehnologică a transformat călătoria pentru păstorii vechi în acel moment. Desigur, nu au putut face rezervări de hotel online. Planificatorii de călătorii ar fi căutat în zadar o escală în stepă cu instrumente și materiale necesare. Cea mai apropiată oprire a călătorului a fost un pârâu de munte și un loc decent de pășunat pentru bovine. Totuși, spre deosebire de oricine altcineva, acești oameni rezistenți aveau mijloacele de a se deplasa – roți, care și cai.

Iată cum s’au desfășurat călătoriile: într’un moment în care precipitațiile s’au diminuat și pajiștile din Asia de Vest au devenit maro, carele trase cu boi încărcate cu obiecte personale s’au mișcat spre vest, urmând pășuni mai verzi în Europa Centrală și de Nord.

Alte căruțe au mers spre est până în Munții Altai din Siberia, unde se întâlnesc astăzi Rusia, China, Mongolia și Kazahstanul. Familii întregi cu bărbați, femei și copii s’ar putea să se fi aflat în aceste migrații. Sau călătorii ar fi putut fi în mare parte bărbați, care s’au căsătorit cu femei din satele agricole aflate de’a lungul drumului. Bovine, oi și capre, fără îndoială, au tras împreună cu cei care au făcut aceste călătorii, sub conducerea vigilentă a călăreților de cai.  Carele au servit ca și case mobile în timp ce se deplasau și în timpul opririlor periodice pentru a lăsa animalele să pască.

Aceste călătorii, de către oamenii cunoscuți acum sub numele de Yamnaia, au transformat genele și culturile umane pe un spațiu uriaș al Europei și al Asiei. Oamenii din Yamnaia și’au lăsat amprenta din Irlanda spre granița de vest a Chinei, de aproximativ 4.000 de kilometri.

Două studii de pionierat ale ADN-ului antic, publicate în Nature în anul 2015, au dezvăluit mișcările mari ale populației Yamnaia. Obținerea acestor rezultate a fost un moment crucial pentru cercetătorii care studiază epoca bronzului eurasiatic, care s’a extins de la aproximativ 5.000 la 3.000 de ani în urmă. Cele două milenii au fost martorii creșterii proceselor de prelucrare a metalelor, a sistemelor de scriere și a altor elemente de semnătură ale civilizațiilor urbane.

În prezent, lucrările noi încearcă să explice modul în care ADN-ul Yamnaia a făcut mari incursiuni în Europa bronzului în primii 200-300 de ani din acea perioadă cheie. Cele două studii diferă cu privire la faptul dacă Yamnaia a influențat culturile și limbile europene într’o singură etapă sau într’o perioadă extinsă.

O rețea mobilă

Cercetătorii au ignorat de multe ori acești geți nomazi Yamnaia și alte culturi de păstori ca forțe timpurii ale globalizării. Dar dovezile arheologice reflectă tot mai mult păstorii din epoca bronzului – care și’au mutat bovinele și campările dintr’un loc de pășunat sezonier în altul – ca o rețea de societăți mobile care au format un sistem de comunicare intercontinentală. Cercetările efectuate pe situri din pășunile din Asia, pe versanții și pe versanții munților indică faptul că acești păstori au creat rețele comerciale extinse, cruciale pentru creșterea statelor agricole. Păstorii încă prosperă în mai multe părți ale lumii de astăzi, oferind o varietate de servicii pentru orașele din părțile îndepărtate, muntoase din Asia.

Urmăriți turma

Drumul de la satele agricole timpurii ridicate de pelasgii primari la primele civilizații pe scară largă din Europa și Asia s’a intersectat cu călătoriile de pe continent ale geților nomazi euro-asiatici. Studiile genetice au evidențiat rolul păstorilor cunoscuți sub numele de Yamnaia, care au influențat culturile europene și asiatice cu cel puțin 5000 de ani în urmă.

Acordarea statutului special păstorilor ca constructori de civilizație nu este o idee nouă. În anii 1950 și 1960, arheologii proeminenți au susținut că păstorii călăreți au lansat o serie de migrații din patria lor, regiunea de stepă pontică-caspică la nord de Marea Neagră, de la aproximativ 6000 la 3000 de ani în urmă. Acești arheologi au văzut pe acești păstori ca niște războinici nomazi răi care răspândesc stilul de viață, credințele și limbajul a ceea ce este cunoscut sub numele de cultura kurgană pentru fermierii și vânătorii din Europa și părți din Asia.

Grupurile Kurgan, care includeau și Yamnaia, au fost cunoscute pentru îngroparea poporului lor în morminte acoperite de movile de pământ. Aceste grupuri nu aveau sistem de scriere, ci au vorbit despre o versiune timpurie a limbilor indo-europene moderne, au argumentat unii arheologi. Limbile indo-europene de astăzi includ româna, greaca, engleza, spaniola, rusa, germana, bengaleza etc.

Până în anii 1980, o altă perspectivă a fost agreată. Cercetătorii au propus că aceste culturi și limbi europene din epoca bronzului s’au schimbat pe măsură ce ideile au trecut de la un grup la altul. Europenii nu au format familii cu călătorii acestor drumuri intercontinenale, sau cu păstorii. În schimb, localnicii au adoptat practicile aduse din afara comunităților lor, după cum găseau necesar, dar băștinașii și’au păstrat genele în continuare intacte.

Susținătorii acestor noi ”idei de migrare” privesc cu prudență asupra ADN-ului Yamnaia în Europa. Semnăturile genetice ale migrațiilor anterioare ridică mai multe întrebări decât răspunsul lor, spun cercetătorii.

ADN-ul nu poate explica încă de ce, de exemplu, oamenii Yamnaia s’au mutat în primul rând. Mărimea migrațiilor spre vest și spre est și modurile în care fiecare etapă se desfășoară de’a lungul mai multor secole, rămân, de asemenea, misterioase. Poate cel mai important, seturile de gene împărtășite de populațiile îndepărtate nu pot explica modul în care culturile și limbile străvechi s’au schimbat în timp.

În ciuda incertitudinilor, ADN-ul rătăcitor al oamenilor Yamnaia face un lucru clar, spune Eske Willerslev, genetician evolutiv la Universitatea din Copenhaga:

”Păstorii din epoca bronzului au mers pe distanțe lungi pentru o lungă perioadă de timp și au avut un impact important asupra civilizațiilor europene și centrale din Asia.”

Willerslev a condus una dintre investigațiile Yamnaia din 2015. O echipă condusă de geneticianul școlii medicale de la Harvard, David Reich, a efectuat celălalt studiu . Eforturile de a schimba modul de a înțelege cum păstorii din vechime s’au transformat în declanșatori și agitatori în ascensiunea civilizației sunt în plină desfășurare, după cum o demonstrează o serie de noi lucrări.

Genele călătorilor

Investigația pentru perioada antică a lui Willerslev și a lui Reich, desfășurată independent, în colaborare cu diferite grupuri de arheologi, a ajuns la aceeași concluzie: oamenii din Yamnaia au remodelat ADN-ul oamenilor din zona centrală și nord-europeană în decurs de câteva sute de ani de la începerea călătoriei spre vest încă din urmă cu peste 5.100 de ani. Asta a surprins ambele grupuri de cercetare.

ADN-ul extras dintr’un total de 195 de schelete din Europa de Nord și Europa Centrală în cele două studii a arătat că cei care au trăit între 4.900 și 4.400 de ani în urmă poseda o cantitate remarcabil de mare de ADN Yamnaia. Oamenii Yamnaia au contribuit cu aproximativ 75% din strămoșii acelor fermieri, au concluzionat oamenii de știință.

Perioada europeană cu moștenire Yamnaia a aparținut, celor numiți de arheologi, oamenii Culturii ceramicii cu fir, cunoscută pentru decorarea olăritului, prin presarea frânghiilor în argilă încă moale și realizarea topoarelor de luptă din piatră. Yamnaia a început să creeze cultura ceramicii cu fir după ce a ajuns în Europa Centrală și de Nord, propune arheologul David Anthony de la Colegiul Hartwick din Oneonta, NY

”N’am fi știut niciodată că oamenii din Yamnaia au produs două culturi distincte, uitându’ne doar la descoperirile arheologice”, spune Anthony, care este coautor la articolul din 2015 al grupului lui Reich.

Dacă nu ar există o legătura genetică, ar arăta că Yamnaia, care anterior nu făcuse nimic asemănător cu ceramica cu fir sau cu topoarele de luptă, nu ar fi avut niciun aport în Cultura ceramicii cu fir.

Populația scade în rândul fermierilor și foștilor agricultori europeni în urmă cu aproximativ 5 000 de ani (SN: 11/2/13, p. 12), posibil din cauza epidemiilor ( SN: 11/28/15, p. 7), astfel ar fi putut permite grupului Yamnaia să’și exercite o astfel de influență.

În primul rând, păstorii migranți au trimis trupe de război ale băieților adolescenți (despre care vom mai vorbi mai jos) ca forțe de avanpost pentru a controla teritoriile europene (SN Online: 8/7/17 ), spune echipa condusă de Kristian Kristiansen de la Universitatea din Gothenburg din Suedia în Antiquity.

Restul migranților au sosit la scurt timp după aceea, susțin cercetătorii. Oamenii din Yamnaia s’au căsătorit apoi cu femei din grupurile locale, posibil prin răpirea lor. Kristiansen este coautor la articolul din 2015 al grupului Willerslev.

Cercetările genetice, izotopice și lingvistice recente au schimbat în mod dramatic înțelegerea noastră cu privire la modul în care a fost creată cultura ceramicii cu fir în Europa. Aici, autorii explică aceasta în ceea ce privește adaptările locale și interacțiunile dintre oamenii migranți Yamnaia din stepa pontico-caspică și culturile neolitice indigene din nordul și estul Europei. Economia inițială de creștere a animalelor a migranților din Yamnaia a cedat treptat noilor practici de cultivare a cerealelor, ceea ce a dus la adoptarea unor cuvinte noi pentru aceste culturi. Rezultatul acestui proces de hibridizare a fost formarea unei noi culturi materiale, a culturii ceramicii cu fir și a unui nou dialect, prototermic.

În ciuda unui grad de ostilitate între grupurile extinse ale ceramicii cu fir și grupurile neolitic indigene, datele izotopice stabile sugerează că exogamia a oferit un mecanism care le’a facilitat integrarea.

Cultură ceramicii cu fir a apărut ca un mod hibrid de viață care a inclus cultivarea culturilor, creșterea animalelor de fermă, a vânatului și adunarea recoltelor, argumentează Kristiansen. Structurile vii comunale și mormintele de grup ale fermierilor europeni anteriori au fost înlocuite de structuri mai mici, potrivite pentru familii și morminte unice acoperite de movile de pământ. Familiile grupului Yamnaia au trăit din care chiar înainte de a călători în Europa. Un accent comun pe viața de familie și îngroparea individuală a morților indică faptul că membrii culturilor Yamnaia și ceramicii cu fir au păstrat posesiunile printre rude apropiate, în viziunea lui Kristiansen.

„Cultura Yamnaia și Cultura ceramicii cu fir au fost unificate printr’o nouă idee de a transmite proprietăți între indivizi și familii înrudite”, afirmă Kristiansen.

Migranții Yamnaia trebuie să fi vorbit o versiune incipientă a limbilor indo-europene care s’au răspândit mai târziu în Europa și în părți ale Asiei, susține grupul lui Kristiansen. Anthony, un vechi colaborator al lui Kristiansen, este de acord. Vocabularele reconstituite pentru oamenii din cultura ceramicii cu fir includ cuvinte legate de care, roți și creșterea cailor care ar fi putut veni numai de la Yamnaia, spune Anthony.

Pe măsură ce limbile indo-europene s’au răspândit, impactul genetic al Yamnaia în Europa a rămas substanțial, chiar și după dispariția culturii ceramicii cu fir în urmă cu 4.400 de ani, spune echipa lui Reich.

Aproximativ 50% din strămoșii unor persoane dintr’o cultură ulterioară din epoca bronzului au numit cultura Bell Beaker pentru vasele sale de ceramică în formă de clopot inversat, derivate din stilul Yamnaia. O astfel de ceramică s’a răspândit în mare parte din Europa, începând cu aproape 4.770 de ani în urmă și dispărută cu 3.800 de ani în urmă. Migrațiile fie ale oamenilor, fie ale ideilor ar fi putut reprezenta această dispersare.

Chiar și astăzi, ADN-ul de la occidentalii, centralii și nord-europenii moderni se apropie de o contribuție genetică de 50% din partea echipei Yamnaia, raportată de Reich în 2015.

Săpăturile la așezările sezoniere ale vechilor păstori din Kazahstan indică practici culturale coerente pe toată epoca bronzului. Exemplele includ ceramica descoperită la un sit datând de la aproximativ 3.900 la 3.600 de ani în urmă.

Multe contacte, nu unul

La fel ca mulți dintre colegii săi, arheologul Volker Heyd de la Universitatea din Bristol din Anglia a fost contrariat de rapoartele din 2015 privind o legătură genetică strânsă între crescătorii vest-asiatici și o cultură a epocii bronzului considerată nativă în Europa. Dar, spune Heyd, povestea migrațiilor antice Yamnaia este mai complexă decât scenariul de schimbare rapidă schițat de Kristiansen și Anthony.

Nu există nicio dovadă că oamenii Yamnaia au dezvoltat rapid practici tipice culturii ceramicii cu fir într’o parte a Europei, susține Heyd în Antiquity. Schimbările culturale din Europa în urmă cu peste 5000 de ani trebuie să fi survenit dintr’o serie extinsă de relații la scară mică cu Yamnaia și alți păstori, care a fost apoi acoperit de un mare aflux de călători din stepă cu care, spune el.

De exemplu, mormintele individuale și alte semne de contact cu poporul Yamnaia și chiar cu păstorii vest-asiatici apar în Europa mai devreme cu 1000 până la 2000 de ani înainte de migrațiile de transformare a ADN-ului.

Luați în considerare faptul că Yamnaia reprezintă 5% din strămoșii lui Ötzi Iceman, care a trăit în sud-estul Europei cu aproximativ 300 de ani înainte de mutarea mare a grupurilor Yamnaia (SN: 5/27/17, p.13). Se știe puțin despre aceste întâlniri anterioare.

Eforturile de a descifra legăturile dintre cultura Yamnaya și Cultura ceramicii cu fir sunt complicate de faptul că ADN-ul este disponibil de la câțiva oameni din fiecare grup, spune Heyd, care în prezent extinde mormintele Yamnaia din Panonia. Probele antice ADN analizate în documentele din 2015 provin numai din câteva site-uri de cultură Yamnaia și a Culturii ceramicii cu fir în câteva părți ale Europei și ale Rusiei.

Heyd suspectează că păstorii călători din Yamnaia aveau deja contacte mai timpurii, probabil cu 5400 de ani în urmă, cu cei din Europa Centrală și de Est cunoscuți pentru a face vase în formă de glob cu mânere mici. Persoanele din această cultură, săpate în 2 locuri din Polonia și Ucraina, nu posedă genele Yamnaia, a raportat online pe 9 mai o echipă afiliată la laboratorul Reich.

Dar Heyd crede că împerecherea dintre membrii acelei culturi europene și migranții Yamnaia s’ar putea să fi avut loc puțin mai la est, unde contactele interculturale s’ar fi petrecut probabil la granița pădurilor europene și a pășunilor asiatice.

Alte indicii genetice indică o lungă istorie a păstorilor asiatici care traversează părți din Europa. Cantități mici de ADN provenind de la păstori de stepă, eventual Yamnaia, au apărut în trei schelete de vânători-culegători din sud-estul Europei, și datează de aproximativ 6.500 de ani în urmă.

Mormintele din Europa din Cultura Ceramicii cu fir (stânga) și Cultura Yamnaia din Asia de Vest (dreapta) prezintă asemănări, cum sunt și aceste morminte solitare. Unii cercetători consideră astfel de asemănări ca semnele influenței puternice a păstorilor Yamnaia asupra fermierilor europeni în urmă cu peste 5000 de ani.

ADN-ul multor alte persoane din epoca bronzului sunt necesare pentru a dezlega relațiile dintre păstorii migratori și grupurile europene pe care le’au întâlnit, spune Heyd. Mai multe statistici nedumeresc, doar aproximativ 5 % din mormintele gen Yamnaia se estimează că există în continuare. Proiectele și construcțiile din epoca sovietică din secolul al XX-lea au distrus o mare parte de restul mormintelor.

Scepticismul lui Heyd asupra contribuției singulare a oamenilor Yamnaia pentru Cultura ceramicii cu fir are sens, spune arheologul Ursula Brosseder de la Universitatea din Bonn din Germania.

”Fenomenele culturale, cum ar fi Cultura ceramicii cu fir, nu pot fi legate una de alta la grupuri etnice, grupuri de populatie genetică sau limbi”, spune ea.

Brosseder, care studia culturile antice europene, se îndoiește, de asemenea, că evoluția limbilor indo-europene, care sunt atât de dominante în majoritatea lumii de astăzi, să poată fi atribuită unei singure populații de păstori migratori.

Expunerea sudică

Brosseder și alți critici ai migrațiilor majore Yamnaia ca schimbători ai jocului ne descrie o imagine diferită, în două sensuri, a ceea ce s’ar fi putut întâmpla în epoca bronzului din Europa.

Povestea începe în Orientul Mijlociu când agricultorii care vorbeau limbi indo-europene au domesticit capre și alte animale cu 6.000 de ani în urmă sau mai devreme. Creșterea animalelor a dat naștere rapid păstorilor, inclusiv Yamnaia.

Cu aproximativ 5.000 de ani în urmă, o ciumă a șters mulți fermieri și crescători de cai din părțile superioare ale Europei. Păstorii au migrat spre vest pentru a găsi terenuri mai bune de pășunat, deoarece o climă mai caldă și mai uscată s’a ivit din stepele centrale din Asia. În Europa Centrală și de Nord, călătorii au întâlnit populații rare care se luptau să supraviețuiască. Nativii au adoptat limbajul indo-european timpuriu și s’au împerecheat.

Dar un al doilea val de influență a venit dinspre sud, în același timp sau poate puțin mai devreme. Limbile indo-europene înrudite se răspândesc prin intermediul fermierilor care se deplasează din zonele mediteraneene și Anatolia (acum Turcia) în zonele mai joase ale Europei și în Asia de Sud. Cultivatorii aceștia nu aveau nimic de’a face cu mișcările mari ale Yamnaia și rar se împerechează cu păstorii.

Sprijinul pentru acest scenariu vine de la 19 schelete de agricultori din epoca bronzului din Creta, Grecia și Turcia. ADN-ul acestor persoane a fost în mare parte moștenit de la fermierii anteriori din Anatolia de Vest și din Marea Egee, a declarat o echipă condusă de geneticianul școlii medicale de la Harvard, Iosif Lazaridis, în Nature. Cantități mici de strămoși Yamnaia, de la 9 la 32%, au apărut printre acești indivizi.

Aceasta și alte studii genetice ale europenilor din sud-estul Europei „sugerează că unele, dar nu toate, ramuri ale limbilor indoeuropene au provenit din popoarele stepelor”, spune lingvistul Paul Heggarty de la Institutul Max Planck pentru știința istoriei umane din Jena, Germania.

Vorbitorii indo-europeni din trecut și din prezent afișează o varietate de modele genetice într’o zonă geografică uriașă, generând îndoieli cu privire la orice explicație simplă pentru răspândirea acestei familii de limbi, susține Heggarty.

Scenariul de mai sus, deși nu este confirmat, transmite complexitatea mișcărilor și culturilor populației euroasiatice care răspândesc limbile indo-europene, spune arheologul Colin Renfrew de la Universitatea din Cambridge. Renfrew a propus acum 30 de ani că fermierii anatolici să fi purtat o limbă indo-europeană timpurie în Europa începând cu aproximativ 9.000 de ani în urmă. Argumentul său influent a respins ideea că valurile migranților au schimbat limbajul și cultura.

În conformitate cu ideile sale, datele genetice din rapoartele din 2015 au arătat că grupurile de agricultori din Europa de Sud-Est și Anatolia s’au mutat în inima Europei cu mai mult de 6.000 de ani în urmă, unde locuiau deja vânători-culegători. Când ADN-ul Yamnaia a sosit, seturi de variante genetice tipice acelor fermieri și vânători-culegători au scăzut.

Dar lucrările din 2015 despre Yamnaia au schimbat și gândirea lui Renfrew. Acum acceptă că păstorii vest-asiatici au ajuns în partea centrală și nordică a Europei cu aproximativ 5.000 de ani în urmă. Ce s’a întâmplat în continuare, mai ales în sudul Europei unde Yamnaia nu a lăsat un marcaj mare, este neclar.

”Originile genetice ale oamenilor din epoca bronzului din Anatolia, care a fost un drum regal în Europa, sunt aproape necompletate”, spune el. Același lucru este valabil și pentru originile membrilor civilizației din Valea Indusului ale Epocii Bronz de mijloc în Asia de Sud, unde se poate vorbi despre o formă timpurie de limbi indo-europene.

Căi potențiale ale migrației anatoliene

Odată ce am acceptat că Anatolian nu este târziu PIE – și că a fost nevoie doar de un studiu al anatolienilor arhaici, putem trece mai departe pentru a explora posibilele căi de expansiune.

Pe traseul balcanic o schiță actuală a punctelor ce leagă Khvalynsk de Anatolia este după cum urmează. În afara de ipoteza patriei anatoliane și migrația spre vest (menționate de exemplu, prin Lazaridis și colab. în 2017 ), cealaltă posibilitate, inclusiv patria din stepă cel mai probabil este faptul că răspândirea Proto-Anatolienilor prin Balcani, trebuie să fi fost separată de Khvalynsk (Rusia) migrând mai întâi spre vest, prin regiunea nord-pontică, apoi spre sud spre Ezero (Bulgaria).

Traseul anatolian spre vest în modelul de stepă se referă la posibilitatea ca proto-anatolienii să se răspândească spre sud prin Caucaz și apoi spre vest prin Anatolia, așa cum a sugerat inițial Marija Gimbutas pentru Maykop, ca o legătură prin Caucaz.

Știm că acest traseu Khvalynsk – Novodanilovka-Suvorovo – Cernavodă – Ezero –  Troia model de migrare propus de Anthony nu prezintă niciun lanț vizibil în arheologie, dar contacte evidente (inclusiv Genomics) sunt observate pentru unele dintre aceste culturi vecine în momente diferite.

Rămășițele culturii Suvorovo-Novodanilovka au apărut în jurul anului 4400-4200 î.Hr. în localitățile obișnuite din localitățile Sredni Stog:

– Înmormântări bogate la Novodanilovka în stepe, în apropiere de Nipru,
– Grupul Suvorovo (Varna) până în delta Dunării, coincide aproximativ cu abandonarea masivă a vechilor așezări din zonă.

Una dintre cele mai puternice legături culturale dintre Khvalynsk și Suvorovo Novodanilovka sunt capetele similare din piatră lustruită în formă de capete de cai găsite în ambele culturi, un obiect tipic de prestigiu de stepă care se întoarce spre estul pontic-caspic de la începutul sec. 5000-4800 î.Hr.

Descoperirea sa în valea Dunării poate să fi semnalat extinderea călătoriei pe cai care este compatibilă cu descoperirea unor cai domestici antici în regiune. Caii nu au fost importanți în culturile vechi europene și se pare că nici ele nu erau în Sredni Stog sau Kvitjana.

Telegin, principala sursă de cunoaștere în culturile preistorice din Ucraina pentru Anthony, a fost în cele din urmă convins că Surovovo-Novodanilovka era o cultură separată. Cu toate acestea, pentru Anthony (folosind primele impresii ale lui Telegin), ar putea fi o elită bogată printre popoarele Sredni Stog. Anthony consideră că Sredni Stog a fost, de asemenea, influențat de Khvalynsk și, astfel, potențial legat de Suvorovo-Novodanilovka.

Cu toate acestea, nu se poate lega culturile Nord-Pontice eneolitice la Khvalynsk, nici la cai – în timp ce presupune în mod clar caii pentru Novodanilovka-Suvorovo, nu se leagă culturile Nord-Pontice la extinderile târzii ale proto-indo-europenilor de la sfârșitul Culturii Khvalynsk și Yamnaia.

Întrebarea de aici despre Anthony (ca și în cazul expansiunii proto-anatoliene descrise în cartea sa din 2007), a fost aceea de a oferi un șir de legături plauzibile între Khvalynsk și Anatolia, iar cea mai simplă legătură dintre culturile de stepă este în general, o comunitate largă între culturile nord-pontice și cele din nordul Mării Caspice.

În acest fel, nodul care leagă Khvalnsk de Dunăre pare mai puternic, indiferent de originea  Suvorovo-Novodanilovka.

Dacă, totuși, se face o legătură genetică directă între Suvorovo-Novodanilovka și Khvalynsk, va fi puțin necesar să se includă Sredni Stog sau orice altă cultură intermediară în ecuație.

Am văzut deja o mișcare de origine stepă în Grecia continentală, și nu am fi surprinși dacă o mișcare paralelă ar putea fi văzută de la Ezero la Troia (sau din regiunea de Nord-Vest anatoliană vecină), astfel încât migrația finală din Anatolia a fost declanșată de migrațiile masive din stepă în timpul Calcolithiului.

Deși suntem siguri că găsim subgrupul R1b-L23 în migrațiile directe ale Balcanilor de către membrii Yamnaia, legătura dintre migrația stepelor și migrația Anatolienilor poate fi puțin mai complicată: chiar dacă aflăm că expansiunea Suvorovo-Novodanilovka a fost asociată cu expansiunea și cu aducerea variabilității haplogrupurilor R1b-M269 și R1b-L23 , nu știm încă dacă cca. 1.500 de ani au trecut (și dacă diferite schimbări culturale și populaționale au avut loc) între migrațiile proto-anatoliene și anatolienii comuni că ar fi putut să fi influențat compoziția principală a haplogrupurilor din ambele comunități.

Interacțiunile culturale din jurul Carpaților la începutul mileniului al III – lea î.Hr: 1 – Cultura amforelor globulare; 2 – grupul Sofievka din cultura Cucuteni-Trypillia; 3 – Cultura vaselor-pâlnie; 4 – Cultura Baden; 5 – Cultura Kostolac; 6 – Cultura Coțofeni; 7 – Cultura Cernavodă II; 8 – Cultura Yamnaia și grupul Usatovo din cultura Cucuteni-Trypillia (apud Kadrow, 2001).

Expansiunea balcanică indo-europeană

Probele ulterioare ale subgrupului R1b1a1a2a2-Z2103 sugerează o continuitate genetică a populației timpurii de la Khvalynsk în grupurile pastorale din stepa Volga-Ural-Caucazul de Nord: Yamnaia timpurie în Ekaterinovka cca. 2.840 î.Hr., Yamnaia târzie în Temrta IV ca. 2760 î.Hr., și două probe timpurii din cultura Poltavka din Lopatino II cca. 2.770 și în Kutuluk cca. 2.680 î.H. (Mathieson și colab. 2015).

Grupurile orientale – dacă numai din cauza localizării lor în Yamnaia – ar fi putut urmări fluxul sudic mai târziu decât linia vestică R1b1a1a2a1-L51, eventual prin așezarea Kovachevo-Troyanovo. Eșantionul de la Beli Manastir din cultura Vučedol (Croația) arată cum s’ar putea să fi fost implicate diferite grupuri de familii în migrația Yamnaia în Europa de Sud-Est.

Populația din epoca bronzului spune așezărilor din Bazinul Carpatic practică ritualuri similare cu lumea miceniană, cu un cult oficial practicat în clădiri specifice, cum ar fi templele destinate servirii întregii comunități, completate de un cult de familie, reprezentat de șemineuri și mici bucăți de altar sau care miniaturale din lut.

Există un potențial cult solar (care amintește de cultul Zamolxe, Zeus / Apollo) înainte de apariția sa mai târzie în cultura Urnfield și în epoca bronzului nordic; sacrificii umane potențial adresate unor zeități ale războilui (cum ar fi Ares); ofertele de hrană potențială pentru unele zeități ale fertilității (cum ar fi „Marea Zeiță” sau ”Zeița Mamă”); idoli-animale prezenți și pe vase de băut; un ”cult al eroilor” cu arme și alte obiecte metalice etc. (Gogaltan 2012). Toate acestea întăresc ideea unei comunități balcanice comune, în contact cu culturile centrale europene, din care populația proto-elenă a putut migra spre sud.

Grupul R1b1a1a2a2-Z2103 apare în populațiile moderne ca:

Un grup balcanic – în principal din linia R1b1a1a2a2c-Z2106, precum proba găsită în cariera Stalingrad din data de cca. 2670, cu un grup central dominat de R1b1a1a2a2c1a-Z2110 găsit în Grecia și Europa Centrală.

Un grup armean – din grupurile R1b1a1a2a2a-L584 – aflat în principal în zonele muntoase armene.

O grupă nordică – din familia R1b1a1a2a2b-L277.1, posibil legată de proba Vučedol cca. 2775 î.Hr. și proba Cultura Clopote de la Szigetszentmikklós cca. 2330 î.Hr.

Distribuția modernă a subgrupelor R1b1a1a2a2-Z2103 în jurul Balcanilor susține, prin urmare, existența unui traseu paleo-balcanic

Chiar dacă modelul de migrație ideal este prin Balcani – datorită migrațiilor est-vest dinspre stepă către Europa – nu există un consens general aici, din cauza lipsei de modele antropologice solide și existenței legăturilor culturale între stepă și Anatolia prin Caucaz, deci dezbaterea va rămâne deschisă.

Mișcările estice

Cu toate întrebările legate de migrația occidentală a grupului Yamnaia, poate cel mai mare mister al tuturor fenomenelor este ce s’a petrecut atunci când acești oameni s’au mutat spre est până în Munții Altai din Asia Centrală.

Echipa lui Willerslev a raportat în 2015 că ADN-ul antic din epoca timpurie a bronzului care aparținea unei culturi prost înțelese în regiunea Altai a fost practic 100% identic cu ADN-ul Yamnaia de 5.000 de ani. Migranții Yamnaia ar fi putut dezvolta cultura Siberiană din sud, cunoscută sub numele de cultura Afanasievo, în întregime pe cont propriu, provocând un impact și mai mare decât cei pe care Yamnaia l’au produs asupra culturii europeană a ceramicii cu fir, a concluzionat echipa lui Willerslev.

Din sudul Siberiei, oamenii vechi cu rădăcini Yamnaia ar fi adus locuitorilor din vestul Chinei, una dintre cele mai vechi și mai puțin cunoscute limbi indo-europene, Tochariana, spun cercetătorii.

Orice s’ar fi întâmplat, Asia Centrală a fost un focar al mișcărilor populației din epoca bronzului, a subliniat Willerslev și colegii sâi. După ce a apărut în urmă cu aproximativ 4.000 de ani, oamenii din Sintashta din Asia Occidentală au dat naștere unei culturi distincte în regiunea Altai câteva sute de ani mai târziu, echipa a raportat pe baza ADN-ului de la 40 de asiatici din epoca bronzului.

Analogii de ADN vechi au arătat că împerecherea a avut loc între migranții Sintashta și oamenii din Altai pe care i’au întâlnit. În urmă cu aproximativ 3.500 de ani, mai multe culturi din Asia de Est au ajuns în regiunea Altai și au devenit dominante, au sugerat în continuare descoperirile genetice.

Arheologul Michael Frachetti de la Universitatea Washington din St. Louis nu se îndoiește de faptul că diferitele populații de păstori din epoca bronzului se mișcau continuu prin inima Asiei. Cercetările efectuate de Frachetti indică faptul că migrația sezonieră a regiunilor montane, începând cu 4000 de ani în urmă, a creat rute principale de rute de mătase în următoarele două milenii (SN: 4/15/17, p. 9).

Dar cercetătorii încă știu puține despre structura genetică și viețile cotidiene ale oamenilor asiatici, cum ar fi Yamnaya și diverse comunități Altai, avertizează Frachetti. Nici măcar nu este clar dacă rămășițele excavate ale oamenilor din Yamnaia reprezintă o cultură sau mai multe culturi, susține el.

„De la Marea Caspică până la China, multe întrebări rămân despre pastoraliștii din epoca bronzului”, spune Frachetti. El colaborează acum cu echipa lui Reich pe o analiză a ADN-ului provenit de la persoane anterioare excavate pe site-urile de epoca bronzului din Asia Centrală și de Est, datând din epoca bronzului din Europa.

Păstorii fără frontiere

Un lucru este sigur: păstorii antici nomazi își arată reputația de ”barbari” obsedați de raiduri și războaie. Această generalizare a început în societățile agricole timpurii expuse raidurilor și conflictelor păstorilor din regiunile de frontieră. Înarmați cu sisteme de scriere, civilizațiile agricole au înregistrat relatările unilaterale ale grupurilor nomade ca sălbatici.

Descoperirile arheologice sugerează acum păstorii din epoca bronzului specializați în comunicarea intercontinentală. Cu aproximativ 5.000 de ani în urmă, comunitățile nomade au început să schimbe tehnologia cunoașterii, alimentelor și prelucrării metalelor în zone din ce în ce mai largi din Asia și Europa. Grupurile nomade au fost primele motoare ale globalizării, care leagă civilizațiile agricole din sud-vestul și estul Asiei prin văile montane care traversează continentul, declară Frachetti.

Păstorii care se deplasează prin acele văi au adus culturile din Asia de sud-vest în China și culturile din Asia de Est înapoi invers, spune arheologul Robert Spengler de la Institutul Max Planck pentru știința istoriei umane. În timp ce își desfășurau drumurile în Asia prin văile montane, păstorii încorporau culturile altora în propriul mod de viață.

Semințele găsite în două locuri de campare din Kazahstan arată că oamenii folosesc grâu din Asia de Sud-Vest și mei de sorg din Asia de Est între 4.800 și 4.300 de ani în urmă (SN: 5/3/14, p. 15). Aceste boabe, găsite în cantități mici, ar fi putut fi consumate sau folosite în ritualuri de un anumit fel.

Păstorii vechi s’au bazat într’o oarecare măsură pe culturi agricole. O așezare veche din epoca bronzului din Kazahstan a produs boabe de mei, de mazăre, orz și grâu.

Păstorii din 17 situri din Kazahstan, care datează de aproximativ 3.800 până la 2.800 de ani în urmă, au consumat atât pește, cât și carne și au cultivat în timp cantități tot mai mari de mei. Arheologul Emma Lightfoot de la Universitatea din Cambridge și colegii săi au analizat semnăturile chimice ale diferitelor tipuri de consum alimentar în oasele oamenilor din acele așezări din perioada bronzului și fierului timpuriu. Rezultatele au apărut în 2015 în Arhaeometry.

Păstorii au răspândit, de asemenea, idei cheie despre viață și moarte, așa cum sunt reprezentate în practicile de înmormântare din Asia în perioada bronzului de mijloc, susține Frachetti. Mormintele societăților agricole din epoca bronzului și comunitățile pastorale – care se întind de la deltele centrale sud-asiatice spre stepele din Asia Centrală și regiunea deșertului Xinjiang din vestul Chinei – afișează modalități comune de a interfera cu morții, care nu pot fi întâmplătoare, spune el. Aceste morminte datează între aproximativ 4.200 și 3.500 de ani în urmă. Practicile comune de înmormântare includ plasarea cadavrelor într’o poziție îndoită pentru somnul de veci și oferirea morților unor obiecte speciale pentru viața de apoi, cum ar fi vasele de ceramică sau coșurile care conțineau hrană și obiecte de bronz diferite, în special bijuterii, arme și oglinzi.

Păstorii antici au mutat așezări complexe de la o locație la alta, în timp ce călătoresc cu turmele lor în urmă cu aproximativ 2.200 și 700 de ani, spune arheologul J. Daniel Rogers de la Muzeul Național de Istorie Naturală Smithsonian din Washington, DC.

Aceste societăți de stepă, care s’au strâns în ceea ce este acum Mongolia și nord-vestul Chinei, au construit adesea așezări perete în văile râului de’a lungul coridoarelor de iarnă sezoniere.

Grupurile care se deplasează între zonele de pășunat de sezon au adunat comunități temporare de corturi în aceste zone cu pereți spațioase , a concluzionat Rogers în cercetările arheologice din Asia din septembrie . Comunitățile mobile au inclus conducători, meșteșugari și chiar personal administrativ, propune el.

Pastoralistul și civilizația agricolă au comercializat bunuri și idei, chiar dacă conflictele au izbucnit uneori de-a lungul granițelor rutelor călare. Frechette adaugă: „Pastoraliștii și-au format propria lor civilizație bazată pe mobilitate pentru a-și menține economiile în creștere și pentru a hrăni oamenii”.

Civilizațiile exterminatoare

Puțini păstorii antici sau contemporani pot fi numiți nomazi clasici, care se mișcă constant peste relieful vast. Numărul și durata migrațiilor anuale variază foarte mult de la un grup la altul, spune arheologul Nikolay Kradin de la Filiala Orientului de Extremă al Academiei Ruse de Științe din Vladivostok. Dar crescătorii de animale se deplasează astăzi cel puțin o dată sau de două ori pe an pe locuri de pășunat sezoniere.

În ciuda încercărilor din epoca sovietică de a forța păstorii asiatici să devină fermieri, aproximativ 40 de milioane de oameni se implică în viața nomadă în Asia, Africa și Orientul Mijlociu, estimează Kradin. Pajiștile uscate și zonele de deșert care conduc la pastoralism acoperă aproximativ 25% din suprafața pământului, spune el.

Păstorii montani din Asia Centrală mențin turme valoroase, unele în valoare de sute de mii de dolari, spune Frachetti. În călătoriile lor de’a lungul văilor montane care servesc încă precum o autostradă neoficială care leagă orașele îndepărtate, păstorii oferă miei pentru sacrificare pentru nunți, acționează ca niște curieri între regiunile stabilite și creează rețele sociale și familiale pe scară largă prin căsătorie, afaceri și comerț.

Purtătorii asiatici continuă să se specializeze în mobilitate și în rețea în domenii largi. Aceste grupuri reprezintă ”centre nervoase” pentru locuitorii orășeni care folosesc văile asiatice și lanțurile muntoase.

”Păstorii din Asia interioară nu au nevoie de inteligență artificială pentru a supraviețui”, spune Frachetti.

”Vor mai fi și atunci când marile civilizații se vor topi cândva în ocean.”

Yamnaia, ale cărei gene au depășit o multitudine de culturi ale epocii bronzului, ar fi, fără îndoială, de acord.

Citește și:  SPAȚIUL ROMÂNESC A GĂZDUIT CEA MAI MARE CIVILIZAȚIE A VECHII EUROPE

Câini sacrificați și consumați de luptătorii din epoca bronzului în ceremonii și ritualuri

Arheologii susțin că rămășițele câinilor și lupilor găsite la așezarea de cultură Srubnaya din Krasnosamarskoe în stepele ruse, datând din 1900-1700 î.Hr., indică faptul că a avut loc un ritual în care participanții au mâncat câini și lupi sacrificați.

Obsesia Confreriilor de luptători adolescenți câini și lupi

O tradiţie a oamenilor lupi este atestată de Herodot pentru neuri, locuitori străvechi ai actualului pământ românesc:

”Aceşti oameni au reputaţia de a fi vrăjitori, căci atât scyţii, cât şi elinii stabiliţi in Scyţia spun că o dată pe an fiecare dintre neuri se preschimbă în lup, pentru puţine zile, şi că pe urmă îşi recapătă îndată forma.”

Teritoriul Neurilor este descris ca fiind mărginit de râurile Istru (Dunăre), Tyras (Nistru), Hypanis (Bug), Borysthenes (Nipru), Gerras (Mokri Yaly), Tanais (Don); în timp ce regiunea însăși este menționată ca Hypakyris.

Practicile şi superstiţiile licantropice au dăinuit din cele mai vechi timpuri până astăzi în România. Obiceiuri care se mai văd şi astăzi prezintă oameni care poartă mască de lup.

Lupul este prezent în imaginația populară veche în două ipostaze. Prima este cea de animal totemic, cu rol salvator, inițiatic, model al forței și vicleșugului având o componentă simbolistică pozitivă (asemnătoare celor din cultura nord americană).

Cea de a doua ipostază este una demonică, derivată din acțiuniile dăunătoare ale lupului, percepție transpusă în ritualuri, povestiri, descântece și blesteme (mai apropiată de culturile nordice, baltice). Amblele forme implică teamă, respect, ce conduc la dorința ascunsă de a nu avea de a face cu lupul sub nicio formă de întruchipare a sa.

Cercetătorii sugerează că descoperirile particulare ar putea furniza primele dovezi arheologice ale confreriilor de războinici formate din adolescenți de sex masculin, așa cum sunt descriși în textele antice. David Anthony și Dorcas Brown, ambii din Colegiul Hartwick din Oneonta, NY, speculează că bărbații aleși din cultura Srubnaya sau Timber Grave s’au alăturat unor trupe de război pentru tineret în riturile de iarnă, unde s’au transformat ”spiritual” în câini și lupi prin consumul de carne de câine.

Potrivit rapoartelor științifice, astfel de ceremonii de inițiere se corelează cu miturile menționate în texte din 2000 de ani în urmă de vorbitori de limbi indoeuropene din Eurasia.

Om îmbrăcat în lup (CC BY-NC 2.0)

Miturile specifice leagă câinii și lupii de trupele de adolescenți ale războinicilor. Potrivit unor referințe antice, războinicii adolescenți au fost „auto-botezați” cu nume care conțineau cuvinte pentru câini sau lupi, îmbrăcați cu piei de câine sau lup, în timp ce, în cazuri rare, ar consuma chiar carnea câinilor în timpul ceremoniilor de inițiere. Cu toate acestea, temele legendare care implică câini de acum 2 000 de ani par a fi oarecum diferite de riturile practicate acum 4 000 de ani, după cum Anthony spune în Science News:

”Ar trebui să ne uităm la miturile din Eurasia pentru a înțelege acest sit arheologic.”

Ce dovezi au generat aceste concluzii?

Săpăturile de la Krasnosamarskoe în 1999 și 2001 au scos la iveală o sumă de 2.770 de oase de câine, optsprezece oase de lup și 6 oase care au provenit de la câini sau lupi, după cum a raportat Science News. Aceste descoperiri reprezintă mai mult de o treime din toate oasele de animale descoperite la fața locului. Cercetătorii David Anthony și Dorcas Brown au declarat că acești câini reprezintă mai mult sau mai puțin de trei procente din toate oasele animale excluse anterior la fiecare dintre celelalte șase așezări Srubnaya, astfel încât au ajuns la concluzia că acești canini nu erau de obicei consumați și că ar fi putut fi văzuți ca o hrană interzisă pentru oamenii dintr’o zonă mai largă.

Cu toate acestea, câinii și lupii găsiți la situl Krasnosamarskoe fuseseră prăjiți, fierți și tăiați în bucăți de mărime de 1 până la 3 inci; dovezi suficiente pentru ca cineva să se gândească că ar fi cel mai probabil pregătit și mâncat. În plus, s’a constatat că acești câini au fost uciși în cea mai mare parte pe timpul iernii, pe baza analizei microscopice a liniilor de creștere din dinții lor, formate anual în sezoanele calde și reci. Majoritatea câinilor au fost bătrâni, între șase și doisprezece ani, și sănătoși înainte de a fi sacrificați.

Dovezile esențiale sunt că acești câini erau măcelăriți în bucăți mici. Câinii au fost tăiați în bucăți identificate prin linii pe acest craniu. Imagine: D. Anthony și D. Brown / Jurnalul de arheologie antropologică, 2017

Dezbaterea dintre cercetători

Un număr suficient de mare de cercetători nu sunt convinși de explicațiile lui Anthony și Brown, deși nu înțeleg de ce cel puțin 64 de câini și lupi au fost sacrificați la Krasnosamarskoe.

Arheologul Marc Vander Linden de la University College din Londra, în Science News:

”Arheologii pot lega mitologia și preistoria împreună, dar numai cu o precauție extremă. Mitologia indo-europeană sugerează că oamenii de la sfârșitul epocii bronzului considerau că acețti câini aveau proprietăți magice și, probabil, i’au mâncat în ritualuri de un anumit fel. Dar niciun alt sit arheologic nu a adus dovezi pentru trupele de război adolescentine sau pentru ritualurile de inițiere consumatoare de canide”, concluzionează el, ridicând un argument despre teoria sugerată de cei doi.

Canis dirus Leidy, 1858 – schelet fosil de lup din pleistocenul Americii de Nord. (CC BY 2.0)

Mai mult, arheologul Paul Garwood de la Universitatea din Birmingham, din Anglia, propune că unele popoare indo-europene descrie câini care posedă puteri de vindecare și vindecă bolile oamenilor, fapt care l’ar face „prea sacru” pentru consum. Garwood face un pas mai departe, sugerând că maeștrii ritualurilor de la Krasnosamarskoe ar putea sacrifica câini și lupi ca parte a ceremoniilor de vindecare, dar fără a consuma animalele, așa cum au afirmat Anthony și Brown.

Anthony și Brown Insistă

Diferitele opinii și păreri ale colegilor lor de știință respectabili nu păreau să descurajeze părerile lui Anthony și Brown. Potrivit lui Anthony, care a răspuns lui Garwood, atât câinii, cât și lupii au fost legați de trupele de război și de riturile de inițiere din părțile Rusiei, dar nu și de vindecări, cum ar fi putut să’i unească în diferitele grupuri indo-europene.

Interesant este faptul că Michael Witzel, expert în textele vechi din India și mitologia comparativă de la Universitatea Harvard, pare să fie de acord cu Anthony și Brown.

”Au identificat primele dovezi arheologice în sprijinul miturilor indo-europene antice despre ”lupii tineri, războinici care au trăit în afara legilor societății”, spune acesta în Science News.

Lupi gri alături de o carcasă de animal dezgolită (CC BY 2.0)

În cele din urmă, lucrările de excavare într’un cimitir din Srubnaya de pe teritoriul rusesc au descoperit oasele a doi bărbați, două femei, un adult de sex nedeterminat și douăzeci și doi de tineri între vârsta de 1-7 ani. Cercetatorii sugerează că cele două corpuri masculine găsite au avut semne clare de uzură în special pe genunchi, glezne și spate în zona inferioară.

Anthony propune că cei doi bărbați să fie cel mai probabil maeștrii ritualurilor, așa cum a spus pentru Science News:

”Acești oameni ar fi dirijat ceremonii de inițiere în trupe de război”,

adăugând că explorarea ulterioară în regiune va pune cu siguranță mai multe dovezi „pe masă” și mai mute informații prețioase.

Urme ale cultului lupului au fost descoperite pe tot teritoriul românesc actual, cele mai vechi forme aparținând neoliticului (Coman, 1986). Lupul este prezent frecvent în mitologia getică, prin steagul de război al geților modelat similar unui cap de lup cu corp de dragon de unde se putea deduce că lupul juca un rol important.

Deși spațiul Getic nu a fost bogat în reprezentări zoototemice, totemul lupului a fost utilizat în diferite relaționări cu locuitorii acestui spațiu, descriși de istoricii vremii ca atacând ca o haită de lupi posedați.

Astfel Mircea  Eliade documentează (plecând de la scrierile lui Strabon) numele dacilor ca provenind de la termenul frigian daos, atribuit unui strămoș mitic lykomorf sau care s’a manifestat în formă de lup, conducător al unor confrerii războinice ce purtau piei de lup și acționau similar carnasierelor (Vulcănescu, 1987).

Importanța lupului a fost amplificată de introducerea sărbătorilor romane ce aminteau de nașterea Romei cu ajutorul Lupei Capitolina, ceea ce il determină pe Eliade să menționeze nașterea poporului român sub semnul apropierii a două popoare cu obârșie mitică din lup, a zeului-lup getic și al lupoaicei mitice.

Licantropia, atribuită cel mai des ca blestem sau pedeapsă divină, unor oameni ce aveau posibilitatea metamorfozării în lup, a fost preluată de clerul creștin din vestul Europei ca model de justificare a comportamentului antisocial, necreștin. În acest context, umanizarea lupului respectiv degradarea omului nu a făcut altceva decât să contribuie la consolidarea imaginii de animal feroce, demon al lupului, neexistând în acele timpuri nici un argument acceptat social pentru a nu îl extermina.

În timp simbolistica lupului s’a adaptat formei religioase dominante, în creștinism lupul fiind prezent în legende și povești cu tâlc utile a explica diferența între bine și rău. Una dintre legendele de circulație europeană, înregistrată și la noi în spațiul țărilor române prezintă modul în care Dumnezeu l’a creat pe lup (preluat din Candrea, 1928):

”După ce Dumnezeu a făcut omul și dobitoacele ce’i trebuia, s’a apucat dracul să’și facă și el ceva. A făcut și lut un lup. Numai iaca vine și Dumnezeu care zice dracului:  – Zi’i să se scoale. Dracul zice: – Săi lupe, și mănâncă pe Dumnezeu! Lupul nu se scoală. Dumnezeu cere sa i’l dea li că l’a înviat. Dracu i’l dă. Dumnezeu se apucă de’l mai cioplește, din care așcii s’au făcut fel de fel de gângănii rele: șerpi, broaște, sopârle … După aceasta Dumnezeu zice lupului: – Sai, lupe, și mânâncă pe Dracu! Odată sare lupul și dă tot la Dracul … cât pe ce să’l mănânce.”

Continuarea legendei întâlnită în alte zone ale Europei arată că ”Dracul de frică s’a suit într’un copac, dar lupul a sărit și l’a apucat de călcâi … de aceea e Dracul cu călcâiul rupt!”

Odată făcuți lupii devin ”câinii lui Sf. Petru” fiind încredințați acestuia spre supunere de către Făuritorul lor.

Sărbătorile păgâne au fost relaționate cu cele creștine de exemplu, ziua Lucinului (zi de post pentru ciobani) a devenit ziua Apostolului Luca, iar perioada din mijlocul lui noiembrie (cunoscută de ciobani ca perioada când lupii încep să crească ca număr timp de aproape trei luni) denumită Filipii de toamnă este denumită după numele Apostolului Filip sărbătorit pe 14 noiembrie.

Lupul este o prezență permanentă în gândirea populară, fiind menționat în diferite forme de manifestare a culturii nescrise precum balade, basme și proverbe, este invocat în descântece și blesteme, și frecvent este actor în datiniile de naștere și cele de înmormântare (Candrea, 1928; Coman, 1986; Vulcănescu, 1987).

În datiniile de naștere schimbarea numelui copilului bolnav (frecvent în Lupu, Ursu) are rolul de a aduce beneficii vindecătoare, lupul având un rol de animal protector, ce veghează asupra trecerii pragului din neființă în ființă (Coman, 1986). În datiniile de înmormântare, (identificate și în alte culturi) lupul are rol de inițiator (moartea fiind doar trecerea într’o altă etapă a viețuirii), animal ghid ce se înfrățește cu mortul pentru al conduce pe drumul către rai (Coman 1986).

I.A. Candrea în cartea sa Iarba fiarelor (1928) face un inventar al sărbătorilor religioase sau băbești (păgâne) din an considerate de românii din România începutului de secol XX:

”Acum, dacă facem un mic calcul, constatăm că poporul ține 96 de sărbători cu date fixe și 34 de sărbători mobile, adică în total 130 de zile. …..după motivul pentru care sunt serbate vedem că: treizeci și cinci de zile sunt ținute pentru ferire vitelor de fiare sălbatice și în special de lupi, 19 pentru piatră, 11 pentru tunet și trăsnet, 3 pentru vifor și furtuni, 15 pentru boli de genere, 6 pentru pocituri și ologeală, 5 pentru lovituri, 3 pentru friguri, 3 pentru ciumă, 3 pentru vărsat, 3 pentru arsuri, 3 pentru nebuneală, 1 pentru lingoare, 3 pentru nașteri, 2 pentru moarte, 9 pentru foc, 3 pentru înec, 4 pentru diferite primejdii și pagube, 3 pentru certuri și necazuri, 2 pentru strigoi, 4 pentru șerpi, 2 pentru viermi, omizi și lăcuste, 1 pentru șoareci, 1 pentru ciori, 2 pentru apărarea viilor și 1 pentru secetă.”

Autorul identifică principala legătură a fricii față de lup ca având rădăcini în tradiția creșterii animalelor, specifică în spațiul în care locuim, considerând că aceste credințe au apărut și s’au menținut datorită păstoritului în spațiul balcanic și carpatic, dar și din estul continentului:

”Rătăcind cu oile lui prin locuri singuratice, în apropierea pădurilor și departe de orice locuință omenească, păstorul a avut întotdeauna să lupte cu trei dușmani neîmpăcați cari își disputau fiecare avutul pe care trebuia să’l păzească zi și noapte: tâlharii, ursul și lupii.”

Sursa: sciencenews.org, ancient-origins.net, indo-european.info, bioRxiv.org, wolflife.eu

Citește și: GETYO, PATRIA DIVINĂ

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

DILEME DIN BIBLIE: PĂCATUL ORIGINAR ȘI CUM S’AU ÎNMULȚIT OAMENII DIN ADAM ȘI EVA?

A FOST ADAM CONTEMPORAN CU EVA? DE CE AU FOST ALUNGAȚI DIN RAI? NE PARVINE BIBLIA DE LA CREATOR ?

Biblia spune că primii oameni de pe Pământ ar fi fost Adam și Eva. Aceștia ar fi fost și părinții omenirii.
”Are păcatul originar vreo legătură cu sexul? I’a alungat Dumnezeu pe Adam şi Eva din Grădină pentru că au făcut sex?”

Aceasta este o întrebare foarte bună. Păcatul originar nu are nicio legătură cu faptul că Adam şi Eva au întreţinut relaţii sexuale. Dumnezeu nu numai că i’a creat cu abilitatea şi libertatea de a avea relaţii sexuale, dar le’a şi dat înstrucţiuni să facă aşa!

”Dumnezeu l’a creat pe om după chipul Său; l’a creat după chipul lui Dumnezeu; i’a creat de parte bărbătească şi de parte femeiască. Dumnezeu i’a binecuvântat şi le’a zis: «Creşteţi, înmulţiţi’vă, umpleţi pământul şi supuneţi’l…»”

Dacă nu ai citit vreodată capitolul 2 din cartea Genezei (prima carte a Bibliei), în acesta se spune, mai exact în versetele 16 şi 17 astfel:

”Domnul Dumnezeu i’a dat omului următoarea poruncă:

«Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină, dar din Pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit»”

Într’o zi, Adam şi Eva au ascultat de Satan (deghizat în şarpe), care i’a minţit, zicându’le:

”«Hotărât că nu veţi muri; dar Dumnezeu ştie că, în ziua în care veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul»”

Satan i’a minţit pe Adam şi Eva. El a contrazis Cuvântul lui Dumnezeu, afirmând că totul va fi bine dacă vor mânca din pomul interzis.

Păcatul lui Adam şi Eva a constat în faptul că nu au ascultat de Dumnezeu şi au făcut ce au vrut ei. Ei au ascultat de Satan şi de propria lor judecată, crezând că Dumnezeu le interzice ceva minunat, lucru care nu era adevărat. La fel suntem şi noi. Credem că noi ştim mai bine decât Dumnezeu. Credem că Dumnezeu ne pune restricţii, că nu ne dă anumite lucruri, iar noi avem o soluţie mai bună. La fel ca şi Adam şi Eva, şi noi suntem ispitiţi să alegem să’l credem mai degrabă pe Satan decât pe Dumnezeu.

Iată ce este scris:

”Când a văzut femeia că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit şi că era de dorit să dea cuiva înţelepciune, a luat din rodul lui şi a mâncat; i’a dat şi soţului ei, care era lângă ea, şi a mâncat şi el.”

Din acel moment, ei au fost separaţi de Dumnezeu din punct de vedere spiritual. El i’a scos afară din Grădina Eden şi i’a oprit să mănânce din Pomul vieţii, iar ei, în loc să trăiască veşnic, au murit în cele din urmă. Moartea nu a fost parte a Grădinii Eden. Biblia spune că ”plata păcatului este moartea”. Din acest motiv a venit Iisus pe pământ… să sufere pedeapsa pentru păcatul nostru, pentru ca noi să nu mai murim, fiind despărţiţi de Dumnezeu pentru veşnicie. Atunci când Iisus a murit pe cruce, El a plătit pentru toate păcatele TALE, iar azi îţi oferă iertare deplină şi viaţă veşnică.

Biblia afirmă următoarele:

”Plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Iisus Cristos, Domnul nostru.”

Cum s’a înmulțit omenirea dacă Adam și Eva au avut doar doi băieți, Cain și Abel?
Totuși, despre ei se spune în repetate rânduri că au avut doar doi băieți, pe Cain și pe Abel. Este acest lucru adevărat?

Astăzi, pe Glob, sunt peste 7 miliarde de oameni. Totul ar fi pornit de la primii doi dintre aceștia, Adam, bărbatul, și Eva, femeia. Din felul de prezentare biblic, reiese ca Adam a fost creat întâi, iar Eva mai târziu, dintr’o coastă a lui Adam. Ambii au fost plăsmuiți de Dumnezeu ”după chipul și asemănarea sa”.
Despre aceștia se știe că ar fi avut doi băieți, pe Cain și pe Abel, iar Cain l’ar fi ucis pe Abel.

Totuși, mulți își pun întrebarea, pe drept:

”Cum s’a înmulțit omenirea, dacă Adam și Eva au avut doar doi băieți, pe Cain și pe Abel?”

Înainte de toate, trebuie spus că cine a citit Biblia cu atenție a aflat că Adam și Eva nu au avut doar doi copii. Se pare că înaintea lui Cain și Abel, Adam și Eva au avut un fiu pe nume Set. Apoi, se specifică destul de clar: ”după nașterea lui Set, Adam a trăit opt sute de ani; și a născut fii și FIICE”. (Geneza 5:4, VDC)”.

Astfel, pe vremea aceea, oamenii trăiau extrem de mult, timp suficient să nască zeci de copii.

Perpetuarea speciei prin incest

Dar să revenim la Cain. După binecunoscuta relatare a crimei asupra lui Abel, descrisă în capitolul 4 al cărții Geneza, Cain este confruntat de către Dumnezeu, care decide să îl pedepsească.
Imediat după acest episod ni se spune că el (Cain) ”s’a împreunat cu nevasta sa; ea a rămas însărcinată şi a născut pe Enoh. El a început apoi să zidească o cetate şi a pus acestei cetăţi numele fiului său Enoh”, (Geneza 4:17, VDC).

Următoarea întrebare care se pune este:

”Cine era nevasta lui Cain? Nu era, cumva, chiar sora sa?”

Tot ce se poate, cel mai probabil, nevasta lui Cain era chiar sora sa, deși nu există vreo certitudine, însă, în acele vremuri incestul era permis.
Așadar, pentru cei care acceptă ipoteza potrivit căreia Adam și Eva au fost primii oameni pe pământ, se pare că aceștia au avut zeci sau poate chiar sute de copii, în cei 8-9 sute de ani cât au trăit. Iar apoi, perpetuarea speciei umane a venit în mod natural, dacă ar fi fost de la bun început contemporani.

Sunt date despre Adam şi Eva care dovedesc că au trăit în Africa în aceeaşi perioadă, dar probabil nu s’au întâlnit.

Adam şi Eva au trăit în Africa în aceeaşi perioadă, dar probabil nu s’au întâlnit, cel puțin așa afirmă autorii unui studiu coordonat de un profesor de genetică de la Universitatea Stanford din SUA.

Până de curând, oamenii de ştiinţă credeau că „Adam cu cromozomul Y” şi „Eva mitocondrială” – cei mai recenţi strămoşi comuni ai bărbaţilor şi femeilor – au trăit în epoci complet diferite.

Însă, potrivit unui studiu realizat recent pe 69 de bărbaţi din zone diferite de pe Glob, „Adam cu cromozomul Y” a păşit pe Pământ în urmă cu 120.000 de ani – 156.000 de ani, mult mai devreme decât credeau oamenii de ştiinţă.

Această datare recentă îl plasează pe Adam mult mai aproape – ca interval de timp – de Eva, care a apărut pe Pământ în urmă cu 99.000 de ani – 148.000 de ani.
Oamenii de ştiinţă sunt însă de părere că „este extrem de puţin probabil” ca Adam şi Eva să fi fost „exact contemporani”.

Carlos Bustamante, profesor de genetică la Universitatea Stanford din California, a declarat:

”Cercetările precedente au indicat faptul că cel mai recent strămoş comun al bărbatului a trăit mult mai recent decât cel mai recent strămoş comun al femeii. Însă studiul nostru a evidenţiat faptul că nu a existat o discrepanţă.”

„Eva mitocondrială” şi „Adam cu cromozomul Y” sunt cei doi indivizi care, transmiţându’şi o parte din genele lor, au contribuit la vasta expansiune a speciei umane. Însă multe aspecte despre existenţa lor, inclusiv locul în care au trăit, sunt învăluite în mister.

Savanţii americani au comparat variaţiile cromozomului Y în rândul voluntarilor din nouă zone geografice distincte, inclusiv din unele care au devenit disponibile pentru cercetări ştiinţifice abia recent, precum Namibia, Republica Democrată Congo, Gabon, Algeria, Pakistan, Cambodgia, Mexic şi regiunea rusă Siberia.

În pofida numelor lor celebre, care evocă un cuplu unic, ai cărui copii au populat lumea, Adam şi Eva nu au fost singurul bărbat, respectiv singura femeie care au trăit în acea epocă, nici singurii oameni ai căror urmaşi trăiesc în zilele noastre.

Ei au avut pur şi simplu şansa de a transmite cu succes cromozomul Y şi genomul mitocondrial de’a lungul mileniilor celor mai mulţi dintre oamenii din zilele noastre.
Utilizând microscoape deosebit de puternice, cercetătorii au identificat aproximativ 11.000 de mutaţii genetice, care i’au ajutat să stabilească asocieri genetice şi cronologii de o acurateţe fără precedent.

Autorii studiului au obţinut astfel de rezultate pentru 10 milioane de nucleotide, biomolecule care formează elementele din care este alcătuit cromozomul Y, pentru fiecare individ din grupul de voluntari.

Rata anuală a mutaţiilor a fost apoi estimată prin compararea cu un eveniment cunoscut – apariţia primelor aşezări umane în cele două Americi în urmă cu circa 15.000 de ani.
Cercetătorii au repetat analiza cu ADN-ul mitocondrial al voluntarilor pentru a obţine două estimări temporale pentru Adam şi Eva, reuşind să demonstreze astfel, pentru prima dată în istorie, că perioadele de timp în care cei doi au apărut se suprapun.

Bustamante:

”Acum putem să datăm anumite evenimente într’un mod foarte precis. Am găsit o mutaţie unică, care arată că trei linii genetice străvechi s’au unit în urmă cu 48.000 de ani, plus sau minus câteva sute de ani. Acurateţea acestei datări este extraordinară.”

Studiul, publicat în revista Science, exemplifică extraordinara profunzime a diversităţii genetice care există în rândul actualilor locuitori ai Africii.
Studiul evidenţiază totodată faptul că a existat o perioadă în care doar câteva secvenţe genetice au fost transmise mai departe şi că multe altele au dispărut din cauza unui eveniment extern care nu a fost deocamdată identificat.

Unul dintre cele mai importante episoade ale Bibliei, care a fost înțeles greșit, este legat de protopărinții Adam și Eva. Cu toții știm azi că cei doi ar fi fost alungați din Rai după ce au gustat dintr’un măr, fructul binelui și al răului.

Adam și Eva au încălcat cea mai mare poruncă a lui Dumnezeu și au mâncat din fructul interzis. În iconografia medievală, fructul respectiv a fost reprezentat printr’un măr, fiind unul dintre cele mai îndrăgite și accesibile fructe din spațiul creștin. Pomul în sine se afla chiar în mijlocul grădinii Edenului, Dumnezeu însuși punându’l în calea primilor oameni să le încerce credința și tăria.

Dar Eva a fost mai slabă și a cedat vicleniei șarpelui. Ea a avut nesăbuința, ar spune unii, sau curiozitatea, ar spune alții, de a gusta din fructul oprit pentru că este omenesc să ne dorim tocmai ceea ce este interzis. Și Eva a primit darul de a distinge dintre bine și rău și de a cunoaște lumea așa cum nu ar fi văzut’o niciodată, dacă nu mușca din măr. Apoi l’a ispitit și pe Adam, pentru că revelația pe care a avut’o femeia nu putea fi ținută doar pentru sine.

Nemurirea, singurul dar pe care Adam și Eva nu’l puteau primi

Însă nu dezvăluirea binelui și a răului i’a alungat pe Adam și Eva din Rai, ci faptul că au nesocotit cuvântul Creatorului lor. Primii oameni s’au dovedit nesupuși, iar Dumnezeu i’a alungat din cea mai bună lume posibilă drept pedeapsă eternă, să se chinuiască pe pământ până când își răscumpără păcatul originar.

Gestul lor de nesupunere, însă, ascunde cu totul altceva. Există interpretări ale acestui episod din Biblie care susțin că cei doi, având darul cunoașterii, ar fi încercat să ajungă și la pomul vieții, care le’ar fi dăruit nemurirea. Adam și Eva nu putea deveni nemuritori, pentru că ar fi devenit egalii Creatorului lor.

Sf. Ioan Damaschin a explicat în scrierile sale că pomul vieții era destinat doar celor care erau vrednici de viața veșnică, în Grădina Raiului. Dar primii oameni nu s’au dovedit vrednici de un asemenea dar. Dumnezeu s’a văzut nevoit să îi alunge și să închidă porțile Raiului până când fiecare om avea să își răscumpere păcate și să merite să se întoarcă în împărăția lui, unde domnește binele suprem.

Identitatea mărului este îndoielnică

În cartea Genezei nu se precizează sub nicio formă ce fel de pomi erau Pomul Vieții și Pomul Cunoașterii. Se spune doar că și ei au răsărit din pământ ca toți ceilalți pomi și copaci din jur. Dar vechile scrieri ebraice oferă câteva indicii care susțin că ar fi vorba de fapt de vița de vie.

În vremurile vechi, vița de vie era considerată pom și era cultivată pe suporturi înalte. Unii termeni din ebraica veche pot fi traduși drept pomul de viță de vie, iar alte scrieri spun că Noe ar fi plantat vie din crenguțele aduse de Potop de la poarta Raiului.
Cu siguranță, Eva nu a mușcat dintr’un măr, așa cum știm că arată fructul azi. Merele sălbatice sunt mici, verzi, acre și deloc atrăgătoare.

Dar strugurii puteau fi mult mai tentanți. Există și o veche interpretare grecească conform căreia fructul cunoașterii ar fi fost o piersică. Pentru greci, piersicile sunt fructele iubirii, ale vieții și ale maternității.

Cum arăta de fapt șarpele?

Orice preot ți’ar spune azi că Diavolul a luat forma șarpelui să se apropie de Eva și să o împingă spre marele păcat. Ar fi reușit o reptilă cu pielea rece să se apropie de femeie și să o convingă să își încalce cuvântul? Unii ar spune că nu.
După ce păcatul a fost săvârșit și Dumnezeu i’a pedepsit pe oameni, el s’a întors către șarpe și l’a blestemat să se târască pe pântece și să mănânce țărână câte zile o mai avea seminția lui pe pământ.

Un astfel de blestem, pentru a fi cu adevărat dramatic și cutremurător, putea fi înțeles numai dacă șarpele arăta cu totul altfel. Poate că avea aripi, iar Dumnezeu l’a blestemat să se târască sub pământ. Poate că era un animal fantastic de o frumusețe rară, care s’a apropiat ușor de Eva și nu a avut nevoie de prea mult timp să o convingă.

Și ce vină avea de fapt șarpele că Diavolul s’a folosit de înfățișarea lui și i’a păcălit pe Adam și Eva?

Toate acestea sunt detalii misterioase și controversate din cel mai cunoscut episod al Genezei. Mărul, șarpele, pomul vieții sau pomul cunoașterii sunt doar simboluri și trebuie interpretate ca atare, dar mesajul esențial rămâne păcatul originar pe care protopărinții l’au săvârșit în pofida voinței divine
Altă dilemă a Bibliei – Autenticitatea:
Întrebare: Este Biblia cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu?
Răspunsul la această întrebare nu numai că va arăta felul cum văd oamenii Biblia şi importanţa ei pentru vieţile noastre, ci și cum va şi avea în cele din urmă un impact asupra omenirii pentru veşnicie.
Dacă Biblia este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu, atunci noi trebuie să o preţuim, să o studiem, să ne supunem ei şi, desigur, să credem în ea. Dacă Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, atunci a o respinge înseamnă de fapt a Îl respinge pe Dumnezeu Însuşi.
Faptul că Dumnezeu ne’a dat Biblia este o dovadă şi o ilustrare a dragostei Lui pentru noi. Termenul „revelaţie” înseamnă simplu că Dumnezeu a comunicat omenirii cum este El şi cum putem avea o relaţie corectă cu El. Există lucruri pe care noi nu le’am putea cunoaşte dacă nu le’ar fi revelat Dumnezeu în mod divin către noi prin Biblie.

Deşi descoperirea lui Dumnezeu în Biblie a fost dată progresiv pe o perioadă de aproximativ 1500 de ani, Biblia a conţinut întotdeauna tot ceea ce oamenii au avut nevoie să cunoască despre Dumnezeu pentru a avea o relaţie corectă cu El. Dacă Biblia este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu, atunci ea reprezintă autoritatea finală în tot ceea ce priveşte credinţa, practica religioasă şi considerentele morale.

Întrebarea pe care trebuie să ne’o punem este: cum putem şti dacă Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu şi nu doar o carte valoroasă?

Ce are unic Biblia care o face diferită de toate celelalte cărţi religioase scrise vreodată? Există dovezi că Biblia este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu? Acestea sunt întrebări la care trebuie să reflectăm dacă dorim să examinăm serios pretenţia Bibliei de a fi chiar Cuvântul lui Dumnezeu, inspirat divin şi total suficient pentru toate aspectele credinţei şi practicii. Nu poate fi nici o îndoială în faptul că Biblia pretinde că este chiar Cuvântul lui Dumnezeu.

Aceasta este foarte clar menţionat în versete precum cele din 2 Timotei 3:15-17, care spun:

”…din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să’ţi dea înţelepciunea care duce la mântuire, prin credinţa în Hristos Iisus. Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.”

Sigur aceasta cu condiția să avem cu certitudine informația că biblia e scrisă de Dumnezeu, iar aceste pasaje nu sunt adăugate de cler la rescrierea bibliei după primele exemplare.

Ce a vrut să spună apostolul Pavel când a afirmat că Biblia este ”inspirată de Dumnezeu”? (2 Timotei 3:16) Pavel, care şia consemnat scrierile în limba greacă, a folosit un termen ce înseamnă literalmente ”suflată de Dumnezeu”. El a vrut să spună, aşadar, că Dumnezeu i’a îndrumat prin spiritul său sfânt pe scriitorii Bibliei să aştearnă în scris numai ceea ce a dorit El.

Scriitorii Bibliei ”au vorbit de la Dumnezeu, fiind purtaţi de spiritul sfânt”, a spus apostolul Petru (2 Petru 1:21). Prin urmare, apostolul Pavel a numit pe bună dreptate cărţile biblice ”scrieri sfinte, care te pot face înţelept pentru salvare prin credinţa în Cristos Isus” (2 Timotei 3:15).

Mulţi oameni contestă cu vehemenţă ideea că Dumnezeu este autorul Bibliei. Manifestând ”un dispreţ sfidător faţă de relatările biblice”, ca să’l cităm pe arheologul Sir Charles Marston, anumiţi critici au atacat virulent integritatea Bibliei. Unii resping Biblia, considerând’o nimic mai mult decât ”o colecţie veche de mituri şi de poveşti”.
Analizaţi dovezile

Aşadar, puteţi avea încredere în Biblie? Este important să ajungeţi la concluzia corectă.
De ce? Deoarece, dacă Biblia conţine într’adevăr mesajul lui Dumnezeu, ar fi o nesăbuinţă, ba chiar o greşeală fatală, să o ignoraţi.

Dacă o consideraţi doar o carte a oamenilor, nu Cuvântul lui Dumnezeu, ea vă va influenţa prea puţin acţiunile şi convingerile (1 Tesaloniceni 2:13).

Dar cum puteţi afla dacă Biblia este demnă de încredere? Gândiţi’vă, de pildă, cum vă daţi seama dacă cineva este de încredere. Cu siguranţă, nu puteţi avea încredere într-o persoană despre care nu ştiţi aproape nimic. Doar în timp, după ce ajungeţi să o cunoaşteţi mai bine, vă daţi seama dacă este sinceră şi cinstită. La fel stau lucrurile şi în cazul Bibliei.

Nu vă grăbiţi să acceptaţi teoriile speculative sau ideile preconcepute care subminează încrederea în Biblie. Faceţi’vă timp să analizaţi dovezile care susţin că această carte este ”inspirată de Dumnezeu“.
Atacuri din partea „prietenilor“
Nu vă lăsaţi influenţat de cei care, deşi susţin că sunt ”prieteni” ai Bibliei, pun la îndoială autenticitatea şi credibilitatea ei.

În prezent, majoritatea criticilor Bibliei, deşi pretind că sunt creştini, ”consideră Scripturile simple scrieri omeneşti”, se spune în New Dictionary of Theology.

Mulţi teologi contestă că scriitorii general acceptaţi ai cărţilor Bibliei sunt cei reali. De exemplu, unii spun că nu profetul Isaia ar fi scris cartea care îi poartă numele. În opinia lor, această carte ar fi fost scrisă la mult timp după moartea lui.

Lowther Clarke, în publicaţia sa Concise Bible Commentary, afirmă că profeţia lui Isaia este ”rodul multor minţi, fiind scrisă de’a lungul mai multor generaţii”.

Totuşi, aceştia ignoră cuvintele lui Isus Cristos şi ale discipolilor săi, potrivit cărora Isaia este scriitorul acestei cărţi (Matei 3:3; 15:7; Luca 4:17; Ioan 12:38–41; Romani 9:27, 29).

Însă criticile nu se opresc aici. Unii comentatori ai Bibliei, cum ar fi J. R. Dummelow, susţin că profeţiile din cartea biblică Daniel ”sunt, de fapt, evenimente istorice care au avut deja loc, dar care sunt prezentate drept profeţii”.
Însă şi în acest caz, ei ignoră mărturia lui Isus Cristos. El a avertizat cu privire la ”lucrul dezgustător care cauzează pustiire — despre care a vorbit profetul Daniel — stând într-un loc sfânt” (Matei 24:15).

Ar putea oare un creştin să creadă că Isus Cristos a fost părtaş la o asemenea înşelătorie şi a prezentat drept profeţii nişte evenimente deja împlinite? În niciun caz!

Are importanţă cine a scris Biblia?
Dar este oare atât de important să ştim cine a scris cărţile Bibliei?, v’aţi putea întreba. Da, este foarte important!

De exemplu, aţi avea încredere într’un document despre care se afirmă că este testamentul unui prieten dacă s’ar dovedi că, de fapt, nu prietenul dumneavoastră l’a scris?

Să presupunem că specialiştii vă spun că este un fals, că unii apropiaţi ai prietenului dumneavoastră au scris cu cele mai bune intenţii ceea ce au considerat ei că ar fi ultimele dorinţe ale acestuia. Ar mai avea documentul vreo valoare?

Aţi putea avea încredere că acesta exprimă voinţa prietenului dumneavoastră?

La fel stau lucrurile şi în cazul Bibliei. Nu este de mirare că atât de mulţi oameni, chiar şi dintre cei care pretind că sunt creştini, ignoră sfaturile ei privitoare la cinste, moralitate sexuală etc.

De câte ori n’am auzit comentarii depreciative de genul:

”O, dar asta scrie în Vechiul Testament!“, ca şi cum acesta ar fi mai puţin important. Să nu uităm, totuşi, că apostolul Pavel a numit Vechiul Testament ”scrierile sfinte”, care sunt ‘inspirate de Dumnezeu.”

Însă nu putem respinge dovezile tuturor experţilor şi ale erudiţilor!, aţi putea obiecta. Bineînţeles că nu! De exemplu, le suntem profund recunoscători cercetătorilor sinceri, care au contribuit la identificarea textului original al Bibliei. Este adevărat, în textul Bibliei s’au strecurat greşeli minore pe măsură ce a fost copiat şi recopiat de’a lungul secolelor. Dar este o mare diferenţă între a recunoaşte că în copiile textului biblic s’au strecurat greşeli minore şi a considera întreaga Biblie rodul minţii umane.

Chiar înainte de a afirma că Biblia este inspirată de Dumnezeu, Pavel i’a explicat lui Timotei de ce era esenţială o astfel de scriere inspirată.

”În zilele din urmă”, a spus el, ”oamenii nelegiuiţi şi impostorii vor merge din rău în mai rău, inducând în eroare şi fiind induşi în eroare” (2 Timotei 3:1, 13).

Deja în zilele lui Pavel unii aşa-zişi ”înţelepţi şi învăţaţi” foloseau ”argumente convingătoare” pentru a’i înşela pe oameni şi pentru a le slăbi credinţa în Isus Cristos (1 Corinteni 1:18, 19; Coloseni 2:4, 8). Ca să nu fie influenţat de aceştia, Timotei trebuia, potrivit îndemnului apostolului Pavel, ”să rămână în lucrurile pe care le învăţase din pruncie prin scrierile sfinte’, puse la dispoziţie de Dumnezeu (2 Timotei 3:14, 15).
Şi pentru noi este la fel de important să facem aceasta, deoarece trăim în ”zilele din urmă”.

Biblia este în concordanţă cu ştiinţa când face referire la chestiuni ştiinţifice, că ea constituie un tot armonios de la primele ei pagini până la ultimele, că profeţiile ei s’au împlinit cu exactitate şi multe, multe altele.

De asemenea, putem să examinăm atât dovezile interne cât şi pe cele externe ale faptului că Biblia este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu.

Dovezile interne sunt acele lucruri din însăşi interiorul Bibliei care probează originea divină a acesteia. Una dintre primele dovezi interne ale faptului că Biblia este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu este unitatea acesteia. Chiar dacă Biblia este formată din 66 de cărţi individuale, scrise pe 3 continente, în 3 limbi diferite, de’a lungul unei perioade de aproape 1500 ani, de către mai mult de 40 autori (care aveau vârste şi stiluri diferite de viaţă), Biblia îşi păstrează unitatea de la început până la sfârşit fără vreo contradicţie. Această unitate este singulară prin comparaţie cu orice alte cărţi şi este o dovadă a originii divine a cuvintelor sale, întrucât Dumnezeu a folosit anumiţi oameni astfel încât ei au înregistrat în Biblie chiar cuvintele Lui.

O alta dovada internă care indică faptul că Biblia este cu adevărat Cuvântul lui

Dumnezeu constă în profeţiile detaliate conţinute în paginile sale. Biblia conţine sute de profeţii descrise în detaliu cu privire la viitorul anumitor popoare, inclusiv a Israelului, cu privire la viitorul anumitor oraşe, cu privire la viitorul omenirii şi cu privire la venirea unei Persoane care ar fi Mesia, Mântuitor nu numai al Israelului, ci al tuturor celor ce cred în El.

Spre deosebire de profeţiile din alte cărţi religioase sau a celor scrise de persoane precum Nostradamus, profeţiile biblice sunt descrise extrem de detaliat şi nu au dat greş niciodată în a se împlini. Există peste 300 de profeţii cu privire la Iisus Hristos numai în Vechiul Testament. Nu numai că ele au prezis locul unde El s’a născut şi din ce familie va proveni, ci ele au spus şi cum El a murit şi ca El a înviat în a treia zi. Pur şi simplu nu există o cale logică în a explica profeţiile împlinite din Biblie decât prin a accepta originea divină a acesteia. Nu există nici o altă carte religioasă care să conţină profeţii mai detaliate şi de acest tip pe care Biblia le conţine.

A treia dovadă internă a originii divine a Bibliei constă în autoritatea şi puterea unică pe care ea le are. Chiar dacă această dovadă este mult mai subiectivă decât primele două dovezi, nu există o mărturie mai puternică decât aceasta care să susţină originea divină a Bibliei. Biblia deţine o autoritate unică pe care nu o are nici o altă carte scrisă vreodată. Această autoritate şi putere se văd cel mai bine în felul cum nenumărate vieţi au fost transformate şi schimbate prin citirea Bibliei. Prin ea, nenumăraţi dependenţi de droguri au fost vindecaţi, nenumăraţi homosexuali au fost eliberaţi, nenumăraţi delicvenţi şi criminali au fost transformaţi, nenumăraţi păcătoşi sunt mustraţi; prin ea, ura a fost transformată în dragoste.

Biblia conţine o putere dinamică şi transformatoare care nu este posibilă decât datorită faptului că ea este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu.

Pe lângă dovezile interne prezentate mai sus, există de asemenea dovezi externe care indică faptul că Biblia este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu. Una dintre acestea este legată de evenimentele istorice din Biblie. Întrucât Biblia conţine detalii cu privire la anumite evenimente istorice, acurateţea şi veridicitatea ei pot face obiectul verificării ca în cazul oricărui alt document istoric.

Atât prin dovezile arheologice cât şi prin alte documente scrise, evenimentele istorice din Biblie au fost probate de fiecare dată ca fiind acurate şi adevărate. De fapt, toate dovezile arheologice şi documentare susţin faptul că Biblia este cea mai bine documentată carte din lumea antică. Faptul că Biblia descrie cu acurateţe şi veridicitate evenimente verificabile istoric este o indicaţie serioasă cu privire la veridicitatea ei şi în ce priveşte subiectele şi doctrinele religioase şi ajută în a întări pretenţia acesteia de a fi chiar Cuvântul lui Dumnezeu.

O altă dovadă externă a faptului că Biblia este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu constă în integritatea autorilor săi umani. După cum am menţionat mai devreme, Dumnezeu S’a folosit de oameni de diferite vârste pentru a ne lăsa scris Cuvântul Său.

Studiind vieţile acestor oameni, nu există nici un motiv pentru care să credem că ei nu au fost oameni cinstiţi şi sinceri. Văzând vieţile lor şi faptul că ei au fost chiar gata să moară (adesea au murit în urma torturilor) pentru credinţa lor, devine clar că aceşti oameni obişnuiţi şi oneşti au crezut cu adevărat că Dumnezeu le’a vorbit. Cei care au scris Noul Testament şi multe alte sute de credincioşi (1 Corinteni 15:6) cunoşteau adevărul despre mesajul lor pentru că ei L’au văzut şi au petrecut timp împreună cu Iisus Hristos după ce El a înviat din morţi.

Transformarea pe care au trăit’o aceşti oameni la vederea lui Hristos cel Înviat a avut un impact extraordinar asupra lor. Ei au trecut de la a se ascunde de frică la disponibilitatea de a muri pentru mesajul pe care Dumnezeu l’a descoperit către ei. Vieţile şi moartea lor mărturisesc faptul că Biblia este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu.

O ultimă dovadă externă a faptului că Biblia este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu este caracterul indestructibil al Bibliei. Datorită importanţei sale şi a pretenţiei că este chiar Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia a înfruntat atacuri şi tentative de a fi distrusă ca oricare altă carte din istorie. De la împăraţii romani precum Diocleţian, la dictatorii comunişti şi la ateii şi agnosticii zilelor noastre, Biblia a rezistat tuturor atacatorilor săi şi a rămas cartea cu cel mai mare număr de exemplare publicate până în zilele noastre.

De’a lungul timpului, scepticii au privit Biblia ca pe un document mitologic, dar arheologii i’au demonstrat veridicitatea istorică. Opozanţii ei i’au atacat învăţăturile ca fiind primitive şi depăşite, însă conceptele şi învăţăturile sale morale şi legale au avut puternice influenţe pozitive asupra popoarelor şi societăţii peste tot în lume. Ea continuă să fie atacată de ştiinţă, psihologie şi mişcările politice, dar rămâne relevantă şi veridică şi astăzi la fel cum a fost din prima zi când a fost scrisă.

Este o carte care a transformat nenumărate vieţi şi destinele multor popoare de’a lungul ultimilor 2000 de ani. Indiferent cum încearcă opozanţii ei să o atace, să o distrugă sau să o discrediteze, Biblia rămâne la fel de puternică, adevărată şi relevantă ca şi înainte de apariţia atacurilor la adresa ei.

Acurateţea ei s’a păstrat în ciuda atâtor tentative de a o corupe, de a o ataca şi de a o distruge, aceasta fiind o dovadă clară a faptului că este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu. Nu trebuie să ne surprindă că indiferent cum este atacată Biblia, ea rămâne neschimbată şi nepătată.

De altfel, Iisus a spus:

”Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”, (Marcu 13:31).

Dincolo de ce spune Isus, orice om nornal la cap poate înțelege ușor că orice lucru de o asemenea importanță în viața oamenilor va fi mereu lovită pentru ca oamenilor să li se distrugă singurul reper care rezistă peste milenii. Creștinii sunt uciși, bisericile demolate, cărți bisericești au fost arse, dar Biblia rămâne în continuare o ancoră de neclintit în istoria omenirii.

După ce am văzut toate argumentele de mai sus, singur puteți analiza dacă răspunsurile sunt sau nu de acceptat și lămurește dilemele fiecăruia dintre noi.

Citiți și: 600 DE SUPERSTIȚII LA ROMÂNI

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

AȘA-ZIȘII UNGURI SUNT ROMÂNI, GERMANI ȘI SLAVI (SÂRBO-SLOVACI) MAGHIARIZAȚI


Deunăzi un maghiaropat mă întreabă de unde vin denumirile de Timiș, Mureș, Deva, și alte asemenea localități de prin zona Ardealului și Banatului, convins că ele sunt denumiri maghiare, așa cum propaganda maghiaropată le toarnă zi de zi acestor români maghiarizați, încă din primele clase ale școlilor pe care le frecventează.

Aici voi răspunde și altor altor maghiaropați, nu doar acestui pui de iredentist manipulat.

Numele râului Timiș, vine din limba getică: thibh-isjo (în traducere ”mlăștinos”), chiar conform dicționarului etimologic al lui Kiss Lajos, În perioada romană, Timișul a fost numit Tibisis sau Tibiscus, luat evident de la localnicii geți, strămoșii românilor. La sosirea slavilor de nord, acest cuvânt a fost folosit ca și Tamiș. Slavii sunt veniți înaintea oricărui asiatic din Siberia.

Oricum așa-zișii ”unguri” sunt doar niște români sau niște slavi maghiarizați…adică o gloată de strânsură care au preluat acum 2 secole limba predată de educația la nivel statal, a noului stat Ungaria desprins din imperiul Austriac.

La fel Mureș (Herodot îi spunea Maris acum 2.500 de ani), Cluj vine din latinescul Castrum Clus, clusa înseamnă ”închis” și se referă la situarea Clujului într’un loc închis, înconjurat de dealuri.

Napoca nu provine de la romani, pentru că este o denumire mai veche și este luat de la geții băștinași.

Deva din cuvântul getic dava, însemna ”cetate”, alte teorii susțin că numele s’ar trage de la o legiune romană care s’a transferat pe locul actualului municipiu de la Castrum Deva, dar există argumente de ordin lingvistic care arată că toponimul Deva provine din cuvântul slav deva, care înseamnă ”fecioară”, dar oricare ar fi originea sa aceasta este anterioară venirii oricărui corturar din Siberia.

Probabil, marea majoritate a toponimelor sunt mai vechi de 1800-2000 de ani și sunt preluate ori de la geți, ori de la nume latinizate preluate de romani din toponimia locală.

Pretenția maghiaropaților că sunt ungurești, ne dă doar dimensiunea manipulării lor.

Din epoci preistorice datează și hidronimele majore Dunăre, Nistru, Prut, Criş, Siret, Mureş, Olt. Documentele istorice medievale atestă în spaţiul carpato-dunăreano-nistrean multe topice cu vechime milenară.

Ardeal este, de asemenea, un cuvânt getic compus extrem de vechi, componentele ar + deal sună chiar mai românește decât ar crede orice sceptic.

Acestor maghiarizați le recomandăm să nu mai viszeze ungurește. și mai ales să nu se mai împăuneze că au dat vreun nume la ceva în arcul carpatic, pentru că este ori o manipulare prostească, dacă nu chiar grotescă.

În prostia lor cred că civilizația a fost adusă de ei din Siberia pe cai, sau cu căruțe cu coviltir sau fără coviltir…

 

Maghiarizații ar face mai bine că spună de unde mai exact sunt de origine, unde să le căutăm portul ”lor” popular original, muzica ”lor” populară originală, elementele de folclor specifice de fapt europenilor balcanici pe care le poartă și le utilizează fraudulos afirmând că ar fi ”ungurești”.

Pe o logică elementară dacă au migrat în Europa acum 1000 de ani înseamnă că au venit cu toate obiceiurile de acolo.

De unde? Nu știe nimeni! Habar nu au!

Ceea ce au ei ca specific popular nu există nicăieri în Asia (Siberia, Altai sau altundeva), deci se pare că sunt parașutați din neant aici, pentru că nici asiatici nu sunt, dar nici limbă europeană nu vorbesc.

Singura explicație este că sunt români maghiarizați…

De exemplu, la noi românii cei care suntem băștinași de mii de ani aici, folclorul românesc este unic în lume. Noi suntem de aici, și nimeni nu mai are folclorul nostru, pentru că suntem de origine doar de aici, de aceea muzica noastră populară e doar aici.

De aceea și ”folclorul lor” este al nostru, doar că ei și’au abandonat limba strămoșilor noștri și au preluat parțial limba asiaticului Arpad și s’au catolicizat. Spunem parțial, pentru că limba maghiară nu este o limbă găsită nicăieri în Asia, deci este un mix de limbă latină, rumunească (getică), slavă, germană etc.

Cândva veniseră câteva căruțe de migratori, iar aceștia aveau o limbă oricum diferită de cea de azi. Cu siguranță limba maghiară de azi este un ghiveci de rumânisme, germanisme, slavisme, latinisme etc.

Majoritatea războinicilor siberieni au murit la Lechfeld în 955 d.Hr. când au fost uciși de Otto I.

Cu toate acestea numele de Ungaria a fost totuși înstăpânit în centrul Europei, când familia lui Arpad înființează o dinastie și când o parte a strămoșilor românilor de acum 700-1000 de ani au abandonat treptat limba rumunilor vechi de atunci…și au beneficiat de privilegiile statului apostolic creat de Papă.

Dar maghiarizarea în masă s’a petrecut abia din 1867 când s’a generalizat alfabetizarea în toate teritoriile controlate de Buda (Ofen), și s’a început cu toponimele localităților (oiconime) și a numelor persoanelor, cu oronime (nume de forme de relief, hidronime, nume de vânturi (anemonime), nume de localități (oiconime), nume de case, vile, palate (microtoponime), nume de drumuri vechi (hodonime), nume de plante (fitotoponime), nume de animale (zootoponime) etc.

Cu alte cuvinte sunt niște amărâți de români, slavi și germani prostiți și păcăliți care s’au catolicizat și maghiarizat acum câteva secole….

Celor de azi le vine greu de acceptat că toată istoria lor este doar o maculatură fără valoare, scrisă pentru niște idioți care au fost educați să fie xenofobi, românofobi și montați încă de copii să ne fie dușmani nouă ortodocșilor.

Da, dușmani cu frații lor de sânge și de ADN, în ură față de românii adevărați, și cu o istorie complet contrafăcută și servită doar idioților manipulați și ușor de dus de nas.

Ce spun maghiaropații se rezumă la ce spune această copilă complet manipulată de aceste idei:

Aceștia gândesc în linii mari în aceleași tipare, exact așa cum o fac cam toți naivii care vorbesc chipurile, o limbă maternă de prin fundul Asiei adusă, dar în același timp au haplogrupuri europene la nivel de ADN, și folclor pur românesc neaoș.

Noi românii respectăm orice așa-zis ”ungur” cu mintea intactă, neîmbâcsită și mai ales nemanipulat, dar nu cretini care se coboară la nivelul de specie inferioară sau de maghiaropat xenofob.

Citiți și:   DE CE CRED ROMÂNII ÎN TEORII LATINOPATE, IAR MAGHIARIZAȚII ÎN TEORII MAGHIAROPATE ?

sau: ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA