ACUM 2000 DE ANI NU EXISTA DACIA ÎN CARPAȚI ȘI NICI DACII ÎNCHIPUIȚI DE TOCSINI

Nu vom obosi să repetăm celor care insistă că ”dacii” au existat cu adevărat, că aceștia erau în realitate geți, inclusiv celor care s’au cățărat pe așa-zisele baricade ale luptei cu falsurile din istoria scrisă despre  trecutul geto-rumînilor, fie că el se numește Rocsin sau Săvescu, ambii aflîndu’se într’o eroare clasică pe care o fac și iluștri cărturari precum Eminescu sau Eliade.

Redau mai jos un scurt dialog stîrnit de postarea pe youtube de Rocsin a unui clip despre Imnul național, în care spune că Traian ar trebui să lipsească nu doar din Imn, dar și să fie reconsiderată istoria vis-a-vis de interpretarea corectă a acțiunilor lui în Geția nord-dunăreană, dialog care nu a catadicsit să’l susțină ci a preferat să ne blocheze dovedind parșivitate:

Thraxus Ares:

”Dragă Roxin, Trogus Pompeius spune că așa-zișii ”daci” (un exonim regăsit mai ales la latini) sînt o mlădiță a geților.

Păi cum refacem noi trecutul prin îndepărtarea falsurilor, dacă o ții în continuare că strămoșii noștri sînt ”daci”? Nu cumva introduci tocmai dumitale falsuri printre celelalte existente de secole bune?

De asemenea, printre alte afirmații regăsite prin clipurile dumitale, susții că geții sînt traci, altă ENORMITATE care văd că rezistă din antichitate și pe care o îmbrățișezi fără menajamente… neînțelegînd că tracii erau geții din Tracia.

Strămoșii noștri sînt pelasgii matriarhali (vezi Cucuteni, Turdaș, Hamangia etc) și geții patriarhali (războinicii epocii bronzului și fierului), acesta este singurul adevăr istoric despre neamul geto-rumînesc, chiar dacă printre aceștia s’au mai strecurat ulterior frați genetici ai geților antici cum erau elenii mediteraneeni sau celții din vest, sau cîțiva asiatici (avari, cumani, pecenegi) care cei mai mulți erau probabil geți turcizați în marele areal asiatic unde s’au deplasat acum cîteva mii de ani prin extinderea firească a geto-arienilor.

Struțo-cămilele geto-daci, traco-geți, traco-daci sînt enormități introduse în istorie tocmai de aceia care doresc bulversarea generațiilor actuale de rumîni. Da, rumîni, nu FALSUL ”români”…

Așadar, ca să ai credibilitate fă te rog mai întîi curățenie printre propriile dumitale concepții sau percepții despre neamul geto-rumînilor, abia mai apoi emite pretenții de îndepărtare a falsurilor din trecutul nostru !!!

Un demers făcut pe jumătate sau chiar pe sfert nu are efect decît minor, sau nesemnificativ și va fi ignorat în continuare !”

Daniel Rocsin:

”Iarta’mă ca îti spun dar, indiferent ce crezi tu despre cunostiintele tale, nu prea întelegi cu adevarat istoria. Dio Casius spune clar ca dacii isi spuneau lor insisi daci. Iar Tracii inseamna mai mult decat getii, in sensul ca numele de traci este mai cuprinzator, in randul lor inscriindu-se multe neamuri, printre care getii si dacii.

Prin urmare, atat numele de traci, cat si cel de geti sau daci au toata justificarea si au legatura cu stramosii nostrii. Dincolo de asta, stiu ca esti mult prea suficient si orgolios ca sa accepti ca poti gresi si o sa o dai mai departe cu aceleasi teorii, pretinzand ca eu falsific istoria cu buna stiinta sau din ignoranta. Si, asa cum ii sta bine unui clevetitor cu pretentii de mare cunoscator al istoriei, vei face asta tot restul vietii din anonimat. Tie- rusine cu tine sau de ce nu te prezinti cu nume, prenume si fotografie ca sa stim si noi cu cine vorbim?”

Thraxus Ares:

”Dragă, nu e cazul să repeți aceleași enormități la nesfîrșit, doar ca să’ți încălzească clipa de satisfacție efemeră. Fără să’ți dai seama ai devenit un tonomat consecvent în aceeași eroare mereu.

Cei care te urmăresc, îți cunosc erorile pe care le’ai preluat și dumitale cu aceeași nonșalanță de la cei care au făcut erori înaintea dumitale.

Dar la eroarea fundamentală pe care o emiți de ani buni, se adaugă una și mai gravă, clamarea tot ca un tonomat că vrei să repari greșelile altora.

Să fim serioși ! Este hilar să constați că cel care vrea să schimbe o eroare, ține morțiș să o înlocuiască cu o altă eroare.

De ce să înlocuim ”latinii” închipuiți ai latinopaților, cu ”dacii” închipuiți ai dumitale? De ce nu vlahi atunci? Tot exonim este !!!

Nu ne spune că nu poți face diferența dintre exonim și endonim !!!

Cine și’ar mai dori în acest caz vreo schimbare? Ca peste un timp să muncească alții să’ți schimbe teoriile eronate? Oare ne facem că nu vedem cît de greu scăpăm de inerțiile unei educații cu grave carențe ale actualelor generații?

Cu toții constatăm cum după cel puțin 10 ani de perseverență în cruciada la care te’ai înhămat nu realizezi că nu s’a schimbat mare lucru. Orice om întreg la cap ar căuta cu alte arme să rezolve problema care persistă.

Precum vezi, eu nu’ți contest ”patriotismul”, ”devotamentul” și ”implicarea”, chiar dacă în spatele perdelelor de fum pe care le împrăștii există și profit mai mult pe seama naivilor care’ți cumpără produsele.

Foarte bine dacă pe cîrca ”dacilor” tăi închipuiți scoți bănuți frumoși, deși este complet imoral.

Dar nu ne jucăm cu istoria unui popor, totuși, doar ca să’i meargă unuia afacerea, pentru că scorneala cu ”dacii” a prins la o parte din publicul rumînesc. Și mai ales cu etnonimul real al neamului rumînesc, care știi destul de bine că este Get sau Pelasg, iar acest lucru tot mai mulți încep să’l cunoască.

Nu te lasă stăpînii să te abați de la linia impusă sau autosuficiența?

Argumentul pe care l’ai invocat (Dio Cassius) arată și mai clar autosuficiența și lipsa de analiză mai profundă asupra subiectului pentru care te’am abordat. Lucius Claudius Cassius Dio a trăit (155-235 d.Hr) într’o perioadă în care exista Colonia Dacia și era natural ca pe acești coloniști să’i numească daci, iar locuitorii acestei colonii să’și spună daci, la fel cum geții din Colonia Tracia își spuneau traci, sau geții din Colonia Moesia să’și spună moesi, panoni în Colonia Panonia, scyți în Scyția etc.

Generațiile băștinașilor din Colonia Dacia Romană din perioada 155-235 d.Hr cît a trăit istoricul menționat, aveau conștiința apartenenței la acea Colonie numită Dacia de romani, tot așa cum oltenii din Oltenia sînt conștienți de apartenența la Regiunea Oltenia, iar dacă întrebi un oltean îți va spune că este oltean cu siguranță, iar un moldovean, de asemenea, și azi, cînd în egală măsură știu că etnonimul neamului este rumîn (sau eronat român).

E suficient să privești la generațiile actuale de basarabeni cum de sînt ei conștienți de apartenența la o republică fantomă cam tot cît a existat și Colonia Dacia, ca să pricepi fenomenul…

Dar noi nu discutăm aici cum își spuneau geții din toate regiunile locuite de ei, ci care este endonimul real al strămoșilor noștri.

În altă ordine de idei Dio Cassius era tot latin, ca și alții care menționează ”dacii” în scriptele lor, iar așa cum știm deja cam toți latinii le spuneau la geți, daci…Cum puterea romană era predominantă în Balcani, nu e de mirare că Dio Cassius elen la origini se folosește de clișeul epocii sale să’i numească pe locuitorii de la nordul Dunării și nu de etnonimul general al geților.

Cine ne mai spune nouă rumînilor azi geți, sau chiar daci? Prea puțini.

Dar oricît vei căuta în trecutul nostru mai departe de acum 2000-2100 de ani nu vei găsi pomenit acest exonim pentru geți. Chiar romanii înainte de anii 100 î.Hr. le spuneau numai geți. Nu existau nici daci, nici Dacia, vezi Pomponius Mela care prin 43 î.Hr. nu ne arată pe hărțile lui nici daci, nici Dacia.

(click pe Sarmația ca să vezi online harta lui Pomponius Mela n.n.)

Oare de ce? Pomponius Mela era mai latin decît cel invocat de dumneata, care a trăit ulterior peste 2 secole, elenul Dio Cassius, și natural trebuia să descrie unde sînt acești ”daci” închipuiți de tine pe hărțile sale în care apar alături de geți și istrienii, adică dunărenii care evident tot geți erau, dar nu și ”dacii” dumitale.

Să înțelegem că doar atît ne dorești istoria noastră a rumînilor? De cel mult 2000-2100 de ani?

Cam puțin pentru pretențiile clamate de un patriot, din moment ce te contrezi cu cineva care’ți dă mură’n gură argumentat unde greșești.

Gnaeus Pompeius Trogus, cunoscut sub numele de Trogus Pompeius, și despre care am pomenit în comentariul anterior, a fost un istoric roman din secolul I î.Hr. La origine, el a fost celt din tribul celtic al vocontilor din Galia „Narbonensis”.

El este cu mult mai credibil decît Dio Cassius, din două motive:

1. Nu folosește un anumit tip de clișeu al epocii, ”dac” nu era un clișeu încă, Dacia nu exista, vezi Pomponius Mela, dar va apare ca etnonim probabil în special pentru ”davi”, acei geți care locuiau în davele montane.

2. Trăiește în perioada de apariție a majorității davelor montane, și este contemporan cu apariția anti-tezei davi-daci, și cu siguranță a știut cine au fost acei davi (daci) care au construit davele montane, mai ales complexul de la Orăștie.

Endonimul GET (după părerea mea este adevăratul etnonim al neamului alături de ”pelasg” care este la fel de vechi) însă se pierde în negura vremurilor. Nu întîmplător îl regăsim și în titulatura SarmiGETuzei, capitala spirituală a geților.

Get, deși este pomenit și în războaiele cu perșii de acum 2500 de ani, ascunde o primordialitate foarte clară și de necontestat, identificîndu’se cu vechimea pămîntenilor, ge-geea, reprezentînd în limba anticilor însăși Pămîntul și primii pămînteni.

Nu vreau să insist mai mult decît este cazul, aceste lucruri fiind arhicunoscute de cei mai mulți dintre pasionații istoriei noastre. De aceea, este de neînțeles cramponarea celor care cred că au confiscat lupta de renaștere a adevărului istoric despre neamul rumînesc în ținte false, la fel de false ca ale acelora care sînt în prezent la butoanele istoriei deja contrafăcute.

Poate ar fi momentul să’ți faci un up-date la retorică. Sau ți’e rușine să recunoști că ai greșit ce ai enunțat în ultimii ani?

Părerea mea este că ar trebui să începi să te întrebi cu ce au greșit mai mult adepții Școlii Ardelene, mai mult decît o faci dumneata personal de ani buni.”

Ce ar mai fi putut replica Rocsin unui răspuns atît de explicit și logic?

Asta dincolo de faptul că acest mare ”războinic” din teama de a dezbate deschis despre subiect, contului Thraxus Ares de pe youtube i’a fost interzis să mai posteze pe contul youtube a lui Rocsin – ”Marele Bărbat” ?

Poate doar banalități, sau explicații puerile, ori paralele cu subiectul, de genul celei care o făcuse oricum, identitatea celui care semnează cu pseudonimul Thraxus Ares. Cînd cineva nu mai are argumente duce discuția în derizoriu, schimbă subiectul sau pune pumnul în gură celuilalt interzicîndu’i posibilitatea să’l conteste cu argumente valide.

De parcă alegerea publicării sub numele real ar aparține altei persoane, nu celui care nu vrea publicitate, merite puerile sau chiar atacuri inconștiente ale unor descreierați care nu sînt de acord cu teoriile avansate de cel care a ales să semneze cu nume fictiv, nepopulare, dar sincere, fără să urmărească vreo notorietate efemeră.

Da, acesta este ”Marele Bărbat” Rocsin, un individ alunecos și parșiv care nu acceptă contraargumente, și îi interzice pe pagina sa de youtube pe criticii care nu sînt de acord cu inepțiile care le susține de ani buni.

Nu, acesta insistă cu strămoșii noștri închipuiți, ”dacii”, care nici pe vremea lui Herodot nu existau, fără a accepta că este în eroare.

Această hartă este concepută după descrierile făcute în opera sa ”Istorii”, Herodot nemenționînd nicăieri ”dacii”, în contradicție cu geții, tyrageții, thyssageții massageții…

Pe spațiul Rumîniei, existau doar Geți, Tyrageți, Neuri și Agathîrși considerați a fi scyți, dar care la rîndul lor se trag din marele neam getic.

Herodot pomenește de davi (davos) prin care identificăm geții care locuiau în Dave, cetățile fortificate ale geților, care circula în paralel cu varianta ”Ceta” de la care ne vine și termenul de cetățeni.

Iată mai jos termenul de davo geto în alfabetul vechi getic.

Pe Tăblițele de la Sinaia întîlnim ambii termeni semn că ”davi’ a fost mai puțin important dacă nu ne’a rămas pînă azi în lexic, dar cuvîntul ”cetățeni” s’a consacrat și își are conform lui Mihai Vinereanu originea din cuvintele getice ceta (vezi foto jos), cetu, cetie care înseamnă cete, cetate, garnizoană, și este predecesorul rumînescului ceată, cetate, cetățuie, cetățeni și are echivalent și în latină, dar nu ne parvine de la romani.

Citește și: DANIEL ROCSIN, NECONVINGĂTOR ÎN ÎNCERCAREA DE A MENȚINE ÎN CIRCULAȚIE TERMENII: DAC, DACI, DACIA

Etnia majoritară a antichității a fost cea a geților

Cei care nu a auzit de geți, nu are decît să se documenteze și (poate) la sfîrșit, va constata că cel mai întâlnit etnonim în antichitate este cel de get, pe o intindere geografică care nu mai lasă loc de îndoieli la întrebarea: cine era ”etnia” majoritară a antichității (ghilimelele sînt puse deoarece geții nu erau un popor care trăia într’un imperiu sau un mare regat, ci în mii de triburi și zeci de regate)?

Ca număr și întindere geografică, geții erau chiar înaintea inzilor care trăiau doar în India, nu cum trăiesc azi urmașii geților pe 6 continente…

Dar, pentru toți cei care contestă materialul de față, să ia o temă pentru acasă:

Suetoniu vorbește de regii regatului ”Getarum”: ”Cosoni Getarum regi” și ”dein Cotisio, regi Getarum”.

Geți https://ro.wikipedia.org/wiki/Geți

Tyra-geți https://ro.wikipedia.org/wiki/Tyrageți

Massa-geți https://ro.wikipedia.org/wiki/Masageții

Tissa-geți https://en.wikipedia.org/wiki/Thyssagetae

Iler-geți https://en.wikipedia.org/wiki/Ilergetes

Indi-geți https://en.wikipedia.org/wiki/Indigetes

Geați https://en.wikipedia.org/wiki/Geats

Samo-geți https://en.wikipedia.org/wiki/Samogitians

Sarmogeți (sarmogetae)sau sarmați https://books.google.ro/books?id=Rx1YAAAAcAAJ&pg=PA62&dq=sarmogetae&hl=ro&sa=X&ved=0ahUKEwiS0s6Ate3SAhXEbZoKHUZ_B70Q6AEIGjAA#v=onepage&q=sarmogetae&f=false

Sargeți https://ro.wikipedia.org/wiki/Sargeți

SarmoGeți (Samaiten) https://books.google.ro/books?id=X8YHiRyVuzEC&pg=PA62&dq=sarmogetae&hl=ro&sa=X&ved=0ahUKEwiS0s6Ate3SAhXEbZoKHUZ_B70Q6AEIITAB#v=onepage&q=sarmogetae&f=false

Getuli https://en.wikipedia.org/wiki/Gaetuli

Goți https://en.wikipedia.org/wiki/Goths

”Apoi, în timpul domniei la goţi a lui Buerebista, a venit în Goţia Deceneu, pe vremea cînd Syla a pus mâna pe putere la Roma. Primindu’l pe Deceneu, Buerebista i’a dat o putere aproape regală. După sfatul acestuia goţii au început să pustiească pământurile germanilor pe care acuma le stăpînesc francii.” Jordanes

Jeți https://en.wikipedia.org/wiki/Jat_people

Yuezhi https://en.wikipedia.org/wiki/Yuezhi

Myr-geți, Pien-geți, Thussa-geți, Tyran-geți https://books.google.ro/books?id=HzNDAAAAcAAJ&pg=PA311&lpg=PA311&dq=myr+getae&source=bl&ots=ND7S16_mA4&sig=DxcBfwNj_mnTDuDKwIyo3hSqUmE&hl=ro&sa=X&ved=0ahUKEwifjpeDndDRAhWTF8AKHbtWCqAQ6AEIHTAA#v=onepage&q=myr%20getae&f=false

Myso-geți, An-geți și multe alte forme corupte mai există printre așa-zisele popoare menționate de așa-zișii ”istorici” de’a lungul vremurilor. La aceste neamuri care au dus etnonimul geților în forme diverse peste tot în Europa, Asia, Africa, America se adaugă neamurile cu alte etnonime, dar care fac parte din același mare grup genetic R1, deci frați genetici cu toții:

cimerienii, celții (gelții, galli), hitiții (ghitiții), troienii (tracii), brigii (frigienii), ilyrii, dorienii, aheii, lydienii, odrysii, macedonenii, arienii (iranienii), toch-arienii, scyții etc.

Să vedem ce spune și Strabon la trecerea dintre milenii în opera sa ”Geografia” despre geți și davi (daci), misi și alte neamuri getice numite în fel și chip și despre alt clișeu al acelor vremuri ”tracii”, în capitolul VII. Strabon a trăit între anii 63 î.Hr. și a decedat în 23 d.Hr. la Amasia unde se și născuse, la vîrsta de 86 de ani.

Strabon, așadar a trăit în perioada cînd apare pentru prima oară menționați acei geți numiți și ”daci”:

”VII,1,3. … Numai că unii din suebi locuiesc, după cum am spus, în Pădurea [Hercinică], alţii în afara ei – învecinîndu’se cu geţii.

VII,3,1. Partea de miazăzi a Germaniei, de dincolo de Elba, este – cel puţin acolo unde se învecinează cu fluviul – în stăpînirea suebilor. Apoi, îndată urmează teritoriul geţilor, la început îngust – mărginit la sud cu Istrul, în partea opusă cu munţii Pădurii Hercinice şi cuprinzînd şi o parte din munţi. Apoi se lărgeşte şi se întinde spre nord pînă la tyrageţi – fruntarii pe care nu le putem descrie precis.

Hartă creată pe baza descrierilor lui Strabon

Fiindcă nu sînt cunoscute aceste locuri, sînt luaţi în seama făuritorii de mituri ce vorbesc despre munţii Ripei şi despre hiperboreeni, crezîndu’se minciunile lui Pytheas masaliotul despre ţinuturile din jurul Oceanului, lucruri născocite pe care el le înşiruia sub cuvînt că face ştiinţă astronomică şi cercetări matematice.

Dar mărturia acestora trebuie nesocotită. Nu ne interesează nici dacă Sofocle spune într’o tragedie că Oritia a fost răpită de Boreas şi dusă

«dincolo de Pont, la capătul lumii, unde sînt izvoarele nopţii şi unde cerul este luminat de o lumină ce abia mijeşte, vechea grădină a lui Febus»,

această susţinere, neputînd întări spusele noastre, trebuie lăsată la o parte ca şi ceea ce ne spune Socrate în Fedru. Noi să afirmăm numai lucruri care se întemeiază pe cercetările vechi şi contemporane.

VII,3,2. Astfel elenii i’au socotit pe geţi de neam tracic. Aceşti geţi locuiau şi pe un mal şi pe celălalt al Istrului, ca şi misii, care sînt şi ei traci – acum ei se numesc moesi; şi de la ei au pornit şi misii statorniciţi în zilele noastre printre lidieni, frigieni şi troieni.

Frigienii nu sunt atlceva decît brigii, popor tracic, ca şi migdonii şi bebricii, medobitinii, bitinii, tinii şi – socot eu – mariandinii. Aceia au părăsit cu toţii Europa. Misii însă au rămas pe loc. Pe bună dreptate crede Posidoniu că aceşti misi din Europa (vreau să spun cei din Tracia) i’a pomenit Homer în versurile sale:

«El şi’a întors privirea îndărăt, uitîndu’se la ţara tracilor îmblînzitori de cai şi a misilor războinici, pricepuţi în lupta de aproape».

Dacă cineva ar înţelege aceasta ca privindu’i pe misii din Asia, pasajul nu s’ar lega de context. A susţine că [Zeus] nu şi’a întors ochii de la Troia spre pămîntul Traciei şi că nu a îmbrăţişat dintr’o privire – o dată cu Tracia – şi Misia, care este aproape, ci s’a uitat spre ţinuturile vecine cu Troada, aşezate în spatele ei şi pe ambele ei laturi, despărţite fiind, însă, de traci prin toată lăţimea Helespontului, înseamnă a confunda continentele şi a nu pricepe ce vrea să spună Homer. Căci aici expresia «şi’a întors» înseamnă, fără îndoială, spre partea dinapoi.

Oricine şi’ar întoarce privirea de la troieni spre cei ce nu sînt în spatele lor sau la dreapta şi la stîngă, înseamnă că ar privi înainte, nu îndărăt. Cele ce spune – mai departe – Homer confirmă părerea noastră, căci acestor misi el adaugă pe hipemolgi, galactofagi, abii, care sunt scyţi, şi pe sarmaţii ce’şi duc traiul în care. Aceste neamuri, ca şi bastarnii, sînt chiar astăzi amestecate cu tracii – mai ales cu cei de dincolo de Istru, dar şi cu acei de dincoace, care sînt amestecaţi şi cu neamurile celtice, boii, scordiscii, tauriscii. Totuşi pe scordisci unii îi numesc «scordişti, pe taurisci «teurişti» şi «taurişti».

VII,3,3 (C. 296). Posidoniu afirmă că misii se feresc, din cucernicie, de a mînca vietăţi; şi iată deci motivul pentru care nu se ating de carnea turmelor lor. Se hrănesc însă cu miere, lapte şi brînză, ducînd un trai liniştit – pentru care pricină au fost numiţi «theosebi» şi «capnobaţi». Unii traci – spune acesta – îşi petrec viaţa fără să aibă legături cu femeile, numindu’se «ctişti»; ei sunt onoraţi şi socotiţi sacri trăind, aşadar, feriţi de orice primejdie.

Pe toţi aceştia poetul i’a numit «străluciţii mulgători de iepe», «cei care se hrănesc cu lapte», «cei care duc viaţa sărăcăcioasă» şi «oamenii cei mai drepţi». Îi numeşte «abii» mai ales pentru că trăiesc departe de femei, fiind încredinţaţi că o viaţă singuratică, de om necăsătorit, e o viaţă numai pe jumătate, ca şi casa lui Protesilaus, numai pe jumătate casă, pentru că [acesta murind] este văduvită de el. Iar epitetul de «luptători din apropiere» dat misilor se datorează faptului că nu pot fi biruiţi – ca nişte buni războinici ce sînt.

De aceea, în cartea a XIII-a (a Iliadei) trebuie scris «moesii care luptă din apropiere» în loc de «misii care luptă din apropiere».

VII,3,4. Ar fi de prisos, poate, să schimbăm un text acceptat de atîţia ani. Mult mai probabil e că, în vechime, aceştia au purtat numele de misi şi că – [cu timpul] – s’a schimbat în acel de astăzi, iar cuvîntul «abii» nu ar trebui înţeles în legătură cu abţinerea de la plăcerile trupului, ci, mai degrabă, ar trebui luat în sensul că aceia n’au vetre şi trăiesc în care. Deoarece de cele mai multe ori neînţelegerile izvorăsc din învoieli şi stăpînirea bunurilor, e drept ca pe aceştia, care duc o viaţă atât de modestă şi folosesc atît de puţine lucruri, lumea să’i numească «cei mai drepţi».

Căci înţelepţii, nefăcând aproape nici o deosebire între dreptate şi cumpătare, au urmărit în primul rînd mulţumirea cu puţin şi simplitatea. Iată pentru ce au mers uneori cu exagerarea pînă la cinism. Dar împrejurarea de a trăi lipsiţi de femei nu arată o concepţie de felul acesta, îndeosebi la traci şi – între aceştia – mai ales la geţi.

Iată ce spune despre ei Menandru, desigur fără a plăsmui ceva, ci respectind realitatea istorică:

«Aşa sîntem noi, tracii toţi, şi mai ales geţii (mă mîndresc că mă trag din neamul acestora din urmă): nu suntem din cale afară de cumpătaţi»,

şi puţin mai departe da exemple de necumpătare în privinţa femeilor:

«Nici unul din noi nu ia o singură femeie, ci zece, unsprezece sau douăsprezece, dacă nu mai multe. Cînd se întîmplă să moară cineva care a avut doar patru sau cinci neveste, cei din partea locului spun despre el: bietul om, n’a fost însurat, n’a cunoscut iubirea.»

Susţinerile acestea sînt întărite şi de alţii. Nu este lucru firesc – prin urmare – ca oamenii ce socot nefericită viaţa fără multe femei să creadă în acelaşi timp că ar fi un om destoinic şi drept acel căruia îi lipsesc femeile. Socotindu’i «adoratori ai zeilor» şi «oameni care umblă în fum» pe cei fără femei, [geţii] s’ar ridica împotriva părerii obşteşti. De bună seamă, întotdeauna s’a pus pe seama femeilor îndemnurile în cele ale cucerniciei, căci ele împing pe bărbaţi la o prea mare slăvire a zeilor, la serbări în cinstea lor şi la acte de adoraţie…

Iată ce mai spune acelaşi poet, aducînd pe scenă un soţ supărat de cheltuielile pe care le fac femeile cu jertfele. Cuvintele [soţului] sînt:

«Ne prăpădesc zeii, nu altceva, mai ales pe noi cei căsătoriţi. Căci mereu e nevoie să se facă o serbare.»

Pe misogin îl pune să aducă aceleaşi învinuiri:

«Jertfeam de cîte cinci ori pe zi. Cinci sclave loveau chimvalele, stînd în cerc, iar altele scoteau urlete».

Ar fi, aşadar, o absurditate să se creadă că la geţi sînt socotiţi evlavioşi îndeosebi cei necăsătoriţi. Nu ne putem îndoi – din cele spuse de Posidoniu, şi [de asemenea] bizuindu’ne pe întreaga istorie a geţilor – că în neamul lor rîvna pentru cele divine a fost un lucru de căpetenie.

VII,3,5. Se spune că un GET cu numele Zamolxis ar fi fost sclavul lui Pitagora şi că ar fi deprins de la acesta unele cunoştinţe astronomice, iar o altă parte ar fi deprins’o de la egipteni, căci cutreierările sale l’ar fi dus pînă acolo.

Întorcîndu’se la el în ţară, s’ar fi bucurat de o mare trecere la conducători şi la popor – întrucît, întemeiat pe semnele cereşti, el făcea prorociri. În cele din urmă l’a convins pe rege să’l facă părtaş la domnie, spunîndu’i că este în stare să’i vestească voinţa zeilor.

Mai întîi, [Zamolxis] s’ar fi făcut preot al zeului cel mai slăvit la ei, iar după aceea a primit şi numele de zeu, petrecîndu’şi viaţa într’o peşteră, pe care a ocupat’o el şi unde ceilalţi nu puteau intra. Se întîlnea rar cu cei din afară, cu excepţia regelui şi a slujitorilor acestuia. Regele lucra în înţelegere cu el, fiindcă vedea că oamenii ajunseseră [datorită lui] mult mai ascultători decît înainte. Căci supuşii lui credeau că [regele] dă poruncile sfătuit de zei.

Obiceiul acesta a continuat pînă în zilele noastre, pentru că mereu se găsea cineva gata să’l sfătuiască pe rege – şi acelui om geţii îi spuneau zeu. Muntele [unde se afla peştera] a fost socotit sfînt şi s’a numit aşa. I se zicea Cogaionon şi la fel a fost şi numele râului care curgea pe lîngă el. Pe cînd domnea asupra geţilor Burebista – împotriva căruia s’a pregătit să pornească divinul Cezar -, cinstirea mai sus amintită o avea Decaineos. A dăinuit la geţi obiceiul pitagoreic, adus lor de Zamolxis, de a nu se atinge de carnea animalelor.

VII,3,7. … Aceştia susţinea [Homer], din pricina neştiinţei sale, nu pomeneşte pe scyţi şi nu aminteşte de cruzimea lor faţă de străini, pe care’i jertfeau şi’i mîncau, slujindu’se la băut de ţestele lor. Şi el nu spune că din pricina acestora a dobîndit marea numele de «neospitalieră».

Mai adaugă ei că Homer născoceşte neamuri, cum ar fi străluciţii hipemolgi, galactofagi şi abii – oameni foarte drepţi -, care nu au trăit nicăieri. Dar atunci cum de i s’a dat numele de «neospitalieră», dacă nu cunoşteau cruzimea celor de acolo, ori pe cei care mai ales se arătau cruzi? Aceştia nu puteau fi decât scyţii, sau, poate, pe atunci cei ce locuiau dincolo de misi, de traci şi de geţi, nu erau nici hipemolgi, nici galactofagi, nici abii?

Dar şi în ziua de azi se găsesc pe meleagurile acelea locuitori numiţi «hamaxoici» şi «nomazi», care trăiesc din ce produc turmele lor, din lapte şi brînză, mai ales de iapă. Ei nu ştiu sa strîngă bogăţii sau să facă negoţ decît dînd o marfă în schimbul alteia. Cum se poate, aşadar, să nu’i fi cunoscut el pe sciţi, cînd doar vorbeşte de hipemolgi şi de galactofagi?

Căci pe atunci scyţii erau numiţi hipemolgi, precum ne arată şi Hesiod în versurile citate de Eratostene:

«Pe etiopieni, pe liguri şi pe scyţii hipemolgi».

De ce trebuie, prin urmare, să ne mirăm dacă, din pricina deselor înşelătorii care se fac la noi – cînd este vorba de învoieli -, Homer i’a numit cei mai drepţi pe nişte oameni care nu îşi petrec cît de cît viaţa îndeletnicindu’se cu învoieli şi cu agonisirea banilor, oameni care nu posedă nimic afară de sabie şi de cupă? Căci totul este în devălmăşie la ei, şi, în primul rînd, femeile şi copiii – aşa cum concepe Platon.

De altfel şi Eschil se arată a fi de partea lui Homer când spune despre scyţi:

«Scyţii care mănîncă brînză din lapte de iapă şi au legi bune».

Aceasta este părerea grecilor şi în ziua de astăzi. Noi socotim pe scyţi drept oameni cu viaţa cea mai simplă şi cei mai fără vicleşug, cu mult mai puţin pretenţioşi decît noi şi de o mai mare cumpătare. Cu toate acestea, felul nostru de viaţă s’a răspîndit aproape la toţi, corupînd moravurile şi introducînd la scyţi viaţa foarte îmbelşugată şi trăită în desfătări, izvorul tuturor răutăţilor, prin care ei urmăreau să’şi mulţumească nenumăratele lor pofte.

Vicleniile acestea au pătruns în mare parte şi la barbari, printre alţii, la nomazi, încumetîndu’se a porni pe mare, ei s’au corupt; au prădat şi au ucis pe străini. După ce au ajuns în legătură cu tot soiul de oameni, au împrumutat de la aceştia luxul şi obiceiurile negustoreşti. Măcar că acestea par să ajute la îmblînzirea deprinderilor, de fapt le strică şi înlocuiesc simplitatea – despre care tocmai am vorbit – cu vicleşugul.

VII,3,8. Scyţii care au trăit înaintea noastră – mai ales cei de pe vremea lui Homer – au fost socotiţi de către eleni aşa cum spune Homer că au fost şi cum au şi fost de fapt. Vezi ce povesteşte Herodot despre regele scyt împotriva căruia pornise cu război Darius şi ce răspuns i’a trimis acela. Vezi de asemenea ce spune Crisip cu privire la regii Bosporului, printre care este şi Leucon. Epistolele persane şi Cuvintele vrednice de amintire, care s’au păstrat de la egipteni, babilonieni şi inzi, sînt pline – şi ele – de această simplitate, despre care am pomenit. Din această pricină şi Anacharsis şi Abaris şi cîţiva alţii, la fel cu ei, erau vestiţi printre eleni, pentru felul lor deosebit – specific neamului din care făceau parte -, întrunind bunăvoinţa, simplitatea şi dreptatea.

Dar ce să mai spunem despre cei vechi? Se zice că Alexandru, fiul lui Filip, cu prilejul expediţiei sale împotriva tracilor de dincolo de Haemus,  după ce a năvălit în ţara tribalilor – despre care ştia că se întindeau pînă la Istru şi insula Peuce, din Istru -, cunoscînd de asemenea şi că ţinutul de dincolo de fluviu se află în puterea geţilor, ar fi înaintat pînă acolo şi nu ar fi putut să debarce în insulă, din lipsa corăbiilor. (Acolo se refugiase Syrmos, regele tribalilor, şi se împotrivea încercării lui [Alexandru] de a debarca). Atunci acesta, după ce intra în ţinutul geţilor, cuceri o cetate şi se întoarse – cât putu mai repede – la el în ţară. A primit daruri de la seminţiile de acolo şi de la Syrmos. Ptolemeu, fiul lui Lagos, spune că în cursul acestei expediţii au sosit la Alexandru celţii de lîngă Marea Adriatică, pentru a stabili cu el legături de prietenie şi ospitalitate.

Regele, primindu’i cu multă bunăvoinţă, şi întrebă – în timpul ospăţului – de ce se tem ei mai tare; credea că vor rosti numele lui. Iar ei au răspuns că de nici un om; ziceau doar că le este frică să nu se prăbuşească peste ei cumva cerul. Dar – au adăugat aceştia – pun mai presus de orice prietenia unui om atât de însemnat. Iată, prin urmare, caracteristicile simplităţii barbare. Unul din ei n’a îngăduit debarcarea în insulă, însă a trimis daruri şi a legat prietenie cu cel care’l atacase. Ceilalţi pomeniţi, susţinînd că nu se tem de nimeni, au spus totuşi că preţuiesc mai mult decît orice prietenia oamenilor mari. [Încă un exemplu].

Pe timpul urmaşilor lui Alexandru, rege al geţilor era Dromichaites. Acesta – după ce l’a prins pe Lisimah, care pornise cu război împotriva lui – i’a arătat mai întâi sărăcia lui şi a neamului său, precum şi traiul lor cumpătat. I’a îndemnat apoi să nu mai poarte război împotriva unor oameni de soiul lor, ci [mai degrabă] să caute a se împrieteni cu dînşii. Iar după ce l’a cinstit ca pe un oaspete, a legat prietenie cu el şi l’a lăsat să plece.

VII,3,10. Şi cu privire la misi trebuie să i se ceară socoteală lui Apollodor, pentru ceea ce spune despre ei Homer în versurile sale.

Nu cumva îi crede şi pe ei nişte născociri, atunci cînd poetul zice:

«a misilor care luptă corp la corp şi a străluciţilor hipemolgi»?

Vede în ei pe aceia din Asia? Dacă înţelege să vorbească despre cei din Asia, atunci nu desluşeşte bine pe Homer, după cum am arătat mai sus. Susţinînd că ei nu sunt decît născocirea poetului, întrucât n’ar fi existat misi în Tracia, [el contrazice] realitatea, într’adevăr, chiar în zilele noastre Aelius Catus a strămutat din teritoriul de dincolo de Istru în Tracia cincizeci de mii de oameni luaţi de la geţi, neam vorbind aceeaşi limbă cu tracii. Şi acum ei locuiesc acolo, iar numele lor este moesi. Se poate că şi mai înainte li se spunea astfel, iar în Asia numele lor s’a prefăcut în misi.

Sau, mai înainte, cei din Tracia se numeau misi, ceea ce se potriveşte mai bine cu istoria şi cu cele ce pretinde poetul. Dar despre aceasta sunt de ajuns cele de mai sus. Acum mă întorc la explicaţiile ce trebuie să vină la rînd.

VII,3,11. Lăsînd la o parte trecutul îndepărtat al geţilor, întîmplările din vremea noastră sînt următoarele:

Ajungînd în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, GETUL Burebista l’a înălţat atÎt de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci, încât, în câţiva ani, a făurit un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine. Ba încă a ajuns să fie temut şi de romani. Căci trecînd plin de îndrăzneală Dunărea şi jefuind Tracia – pînă în Macedonia şi Iliria -, a pustiit pe celţii care erau amestecaţi cu tracii şi cu ilirii şi a nimicit pe de’a întregul pe boii aflaţi sub conducerea lui Critasiros şi pe taurisci. Spre a ţine în ascultare poporul, el şi’a luat ajutor pe Deceneu, un magician (! proroc, prevestitor n.n.) care rătăcise multă vreme prin Egipt, învăţînd acolo unele semne de prorocire, mulţumită cărora susţinea că tălmăceşte voinţa zeilor.

Ba încă de un timp fusese socotit şi zeu, aşa cum am arătat cînd am vorbit despre Zamolxis. Ca o dovadă pentru ascultarea ce i’o dădeau [geţii], este şi faptul că ei s’au lăsat înduplecaţi să taie viţa de vie şi să trăiască fără vin. Cît despre Burebista, acesta a pierit din pricina unei răscoale, mai înainte ca romanii să apuce a trimite o armată împotriva lui. Urmaşii acestuia la domnie s’au dezbinat, fărîmiţînd puterea în mai multe părţi. De curînd, cînd împăratul August a trimis o armată împotriva lor, puterea era împărţită în cinci state. Atunci, însă, stăpînirea se împărţise în patru. Astfel de împărţiri sunt vremelnice şi se schimbă cînd într’un fel, cînd într’altul.

Citește: CINE A PRELUAT PUTEREA DE LA BUREBISTA (TĂBLIȚA 62)

VII,3,12. A existat şi o altă împărţire a teritoriului chiar din cele mai vechi timpuri: căci pe unii îi denumesc [autorii] daci, iar pe alţii geţi. Geţii sînt cei care se întind spre Pont şi spre răsărit, iar dacii cei care locuiesc în partea opusă, spre Germania şi spre izvoarele Istrului.

Socot că ei se numeau în vechime davi. De aici şi numele de sclavi, Geta şi Davos, obişnuite la atici. Această presupunere merită mai multă crezare decît aceea potrivit căreia numele ar veni de la «scyţii dai», care locuiesc prea departe, lîngă Hyrcania; şi nu pare de crezut să se fi adus de acolo sclavi în Atica. Într’adevăr, atenienii îi numeau pe sclavii lor după numele neamurilor de unde îi aduceau – cum ar fi Lydos şi Syros -, sau îi numeau cu acele nume care erau mai obişnuite în tara lor de baştină, bunăoară: Manes ori Midas, pe cei din Frigia, şi Tibios, pe cei din Paflagonia.

Neamul geţilor, care se înălţase atît de mult sub Burebista, a decăzut [apoi] cu totul din pricina dezbinărilor lăuntrice şi din pricina romanilor. Totuşi, ei sînt încă în stare şi astăzi să trimită la luptă patruzeci de mii de oameni.

VII,3,13. Prin ţara lor curge rîul Marisos, care se varsă în Dunăre. Pe aceasta îşi făceau romanii aprovizionările pentru război. Ei numeau Danubius partea superioară a fluviului şi cea dinspre izvoare pînă la cataracte. Ţinuturile de aci se află, în cea mai mare parte, în stăpînirea dacilor. Partea inferioară a fluviului, pînă la Pont – de’a lungul căreia trăiesc geţii -, ei o numesc Istru.

Dacii au aceeaşi limbă ca şi geţii. Aceştia sînt mai bine cunoscuţi de eleni, deoarece se mută des de pe o parte pe alta a Istrului şi totodată mulţumită faptului ca s’au amestecat cu tracii şi cu misii.

Acelaşi lucru s’a petrecut şi cu tribalii, ei fiind de neam trac. Căci şi ei au primit imigrări, întrucît vecinii lor îi cotropeau, fiind mai slabi. Ba chiar, acei de dincolo de Istru – şi anume scyţii, bastarnii şi sarmaţii -, după ce îi învingeau, treceau şi fluviul o dată cu cei alungaţi de ei, statornicindu’se chiar, unii dintre aceştia, fie în insule, fie în Tracia. Cei care locuiau de cealaltă parte a fluviului erau biruiţi urii ales de iliri.

Cît despre geţi şi daci după ce numărul lor crescuse neînchipuit de mult, într’atît încît puteau să trimită la luptă pînă la două sute de mii de oameni, ei s’au împuţinat şi au ajuns în zilele noastre cam la vreo patruzeci de mii şi sînt acum pe cale de a se supune romanilor. Nu se află încă de tot sub stăpînirea lor, pentru că îşi mai pun nădejdea în germani, duşmanii romanilor.

VII,3,14. Între [geţi şi] Marea Pontică, de la Istru pînă la Tyras, se întinde pustiul geţilor, care e în întregime şes şi fără ape. Cînd Darius, fiul lui Histaspe, a trecut Istrul împotriva scyţilor, a fost în primejdie să piară de sete împreună cu toată oştirea sa.

Într’un tîrziu, a înţeles cum stau lucrurile şi s’a retras. Mai tîrziu, pornind la război împotriva geţilor şi a regelui lor Dromichaites, Lisimah a trecut prin mari primejdii şi, mai mult încă, a fost luat în captivitate. Dar a scăpat, deoarece a întîlnit un barbar bun la suflet, după cum am arătat mai sus.

VII,3,17. … Prima parte a întregii regiuni ce se întinde la nord între Istru şi Boristene este pustiul geţilor. Apoi vin tyrageţii, iar după ei sarmaţii iazigi şi cei care se numesc regali, apoi urgii. Cei mai mulţi dintre ei sunt nomazi, doar puţini îndeletnicindu’se şi cu agricultura. Se spune că aceştia locuiesc lîngă Istru, adeseori şi pe un mal şi pe celălalt, înăuntrul ţării se aflau bastarnii, care se învecinează cu tyrageţii şi cu germanii. Şi ei sînt un fel de neam germanic şi se împart în mai multe triburi. Unii poartă numele de atmoni şi sidoni; alţii, acela de peucini şi locuiesc în insula Peuce din Istru.

Roxolanii sînt cei mai de la miazănoapte dintre acei care locuiesc în cîmpiile dintre Tanais şi Boristene. Căci toată regiunea de la miazănoapte, cuprinsă între Germania şi Marea Caspică, este cîmpie – în măsura în care o cunoaştem. Nu avem însă ştiinţă dacă deasupra roxolanilor locuiesc alte neamuri… Cît despre roxolani, ei au luptat împotriva generalilor lui Mitridate Eupator, avîndu’l în fruntea lor pe Tasios. Au venit în ajutorul lui Palacos, fiul lui Sciluros, şi ei se bucurau de faima unor oameni viteji. Dar înaintea unei falange orînduite şi cu arme grele, orice seminţie barbară – ostaşi uşor înarmaţi – vădeşte slăbiciune. Aceia, opunînd cam vreo cincizeci de mii de oameni celor şase mii ai lui Diofant, generalul lui Mitridate, nu au putut ţine piept, ci majoritatea lor au fost ucişi.

Se folosesc de coifuri şi platoşe făcute din piele de bou netăbăcită, poartă scuturi împletite din nuiele şi au drept arme de atac lănci, arc şi sabie. Seamănă cu ei cei mai mulţi dintre barbari. Corturile nomazilor, făcute din pîslă, sunt bine fixate pe carele unde ei îşi petrec viaţa, în jurul corturilor se află turmele, al căror lapte ei îl folosesc drept hrană, făcând din acesta şi brînză, iar carnea animalelor o mănîncă. Ei le urmează la păşune, schimbînd mereu locurile, după cum au iarbă, în timpul iernii stau prin mlaştinile de lângă Lacul Meotic, iar vara în cîmpii.

VII,5,2. O parte din teritoriul amintit dacii l’au prefăcut într’un pustiu, în urma războiului în care i’a biruit pe boi si pe taurisci – seminţii celtice de sub stăpînirea lui Critasiros.

(Tabel cu o încercare nereușită de a situa rîul Parisos menționat de Strabon cît mai aproape de Carpați prin identificarea sa cu Tisa, pentru a nu deranja pe germani, acolo unde spune foarte clar Strabon că se află acești ”daci” la poalele Alpilor sau la Izvoarele Dunării n.n.)

Dacii pretind că acest ţinut ar fi al lor, cu toate că este despărţit de ei prin rîul Parisos (după unii rîul Paar din Germania, după alții Tisa n.n.) – care vine din munţi şi se varsă în Istru, prin părţile galilor numiţi scordisci. Într’adevăr, aceştia locuiau amestecaţi cu ilirii şi cu tracii. Dar pe cei dintîi i’au nimicit dacii, pe cîtă vreme cu aceştia din urmă adeseori ei au făcut alianţă. Restul ţinutului, spre miazănoapte şi răsărit, îl ocupă panonii, pînă la Segestica şi Istru.

Spre celelalte părţi, se întind mai mult. Oraşul Segestica aparţine panonilor, fiind aşezat la confluenţa mai multor rîuri, toate navigabile. El alcătuieşte o întăritură foarte potrivită pentru războiul împotriva dacilor, căci se află la poalele Alpilor, care se întind pînă la iapodi – aceştia fiind un amestec de celţi şi iliri. De acolo curg rîuri care duc multă marfă la [oraşul] acesta, printre altele şi marfă din Italia.

De la Aquileia la Nauportos, trecînd peste Ocra, sînt trei sute cincizeci de stadii – unii spun cinci sute -, iar pe drumul acesta carele pot merge până la Nauportos, veche colonie a tauriscilor. Ocra este cea mai joasă parte a Alpilor, care se întinde din Retia pînă la Iapodi. De acolo, munţii se înalţă din nou la Iapodi, purtînd numele de Albi.

De asemenea, şi de la Tergeste – sat al carnilor – este o trecătoare prin Ocra, către mlaştina ce se cheamă Lugeon. În apropiere de Nauportos, întâlnim rîul Corcoras, care primeşte mărfurile aduse pînă la Nauportos, şi se varsă în Savos, iar acesta în Dravos – acel afluent al lui Noaros ce se varsă lîngă Segestica. De acolo, Noaros – cu apele sporite, deoarece îl primeşte apoi şi pe Colapis, care curge din muntele Albion, pe la iapodi – se varsă în Dunăre, la scordisci.

Rîurile despre care vorbim curg mai mult spre miazănoapte. De la Tergeste la Dunăre se face un drum de vreo mie două sute de stadii, în apropiere de Segestica întîlnim şi Siscia, un fort, şi Sirmium, aşezate pe drumul care duce spre Italia.

VII,5,4. … [Locuitorii de lîngă Adriatica] se tatuează întocmai ca şi toate neamurile ilirice şi trace.”

Ca o concluzie care o tragem din spusele lui Strabon din aceste vorbe:

”A existat şi o altă împărţire a teritoriului chiar din cele mai vechi timpuri: căci pe unii îi denumesc [autorii] daci, iar pe alţii geţi”,

este una singură și certă:

Unii dintre geți, erau numiți de ”autorii” latini și daci. Dar nu reiese de nicăieri că geții își spuneau astfel: ”daci”.

De ce Geții Liberi și Demni au fost transformați în ”daci” robi / sclavi ai Romei?

Cine privește fără prejudecăți harta Imperiului lui Boerobistas (Burebista) și are o fărîmă de sinceritate va constata că spațiul ocupat de Imperiul roman din teritoriile geților se apropie simțitor de 40-50%, ceea ce este în contradicție și cu cei care minimalizează că a fost de fapt ocupat doar 14%, sau o treime (33%) cum spune Roxin, dar și cu cei care exagerează (latinopații) că a fost aproape 80-90%.

Tot sudul Geției lui Boerobistas a fost inclus în imperiul roman.

Cei care minimalizează acest procent spun că Imperiul lui Boerobistas a fost aproape de 10 ori mai mare decît a fost în realitate, iar cei care exagerează îi includ și pe geții sau pe iazigii clientelari imperiului, uitînd că aceștia erau independenți în realitate față de Roma.

Ce s’a întîmplat cu teritoriile geților de la sud de Dunăre nu a fost atît de evocat în monumente și scrieri precum cele de la nord de Dunăre.

Imperiul Roman nu a acordat nici unei alte regiuni cucerite atît de multă atenție mai ales din partea artiștilor plastici, iar Columna lui Traian, operă care a revoluționat arta romană, devine un argument în plus în acest sens, dar și prin multitudinea statuilor geților rămase ca dovadă vie pînă astăzi.

Această hartă a Geției lui Boerobistas este incompletă pentru că nu acoperă Regiunea Apollonia, Munții Haemus (Balcani), nici izvoarele Dunării spre Germania, nici teritoriile Scordiscilor cuceriți la sud, mărginindu’se în toate punctele cardinale în prea puține teritorii controlate de Boerobistas, în opinia noastră o hartă falsă.

O altă latură a problematicii supusă dezbaterii este că nu pe toate reprezentările de geți din muzee se află, eticheta ”Captivus Dacus”, iar  etichetele cel mai probabil au fost puse mult mai tîrziu.

Noi credem că adevăratul motiv pentru care se vehiculează etnonimul de ”dac” este de a se împămînteni statutul de rob al locuitorului din Carpați.

Dintre aceste statui de geți, cele mai multe au fost descoperite de’a lungul timpului în urma săpăturilor din Forul lui Traian.

Este posibil ca acestea să fi fost realizate la comanda lui Traian, împăratul învingător, special pentru a’i împodobi forul.

Dar toate statuile au fost amplasate la înălțime, iar toți geții reprezentați sînt cu priviri semețe și clare, cu o atitudine liniștită, fie ei tineri sau bătrîni, fie nobili, sau geți de rînd.

Deși se cunoaște că au fost luați prizonieri după anul 106 cînd a căzut Geția lui Decebal, totuși aceste statui nu par a fi de geți prizonieri pentru că nu sînt încătușați sau ținuți în lanțuri.

În Galeria Chiaramonti, în Sala Braccio Nuovo, mai sunt amplasate trei capete colosale de geți, deosebit de expresive. Chiar pe partea dreaptă a acestei săli se află un comatus get, aflat în floarea vîrstei.

În comparație cu el, capetele de romani din stînga și din dreapta sa sînt de două ori mai mici.

Aproape de ieșire se află și celelalte două capete de geți: un tînăr comatus ce poartă numărul de ordine 115 și inscripția ”Captivus Dacus”, care are o atitudine mîndră și calmă.

La numărul 124 se află un tarabostes cu binecunoscuta’i cușmă getică. Este mai în vîrstă decît ceilalți doi, cu barba stufoasă ce îi este aranjată elegant, are părul tuns scurt la spate și fruntea ușor încruntată. Privește înainte, are pomeții ușor proeminenți, iar întreaga înfățișare arată inteligentă și hotărîre.

Despre acest chip s’a mai spus de multe ori că îl reprezintă chiar pe însuși regele Daci Balo (Decebal).

Daci Balo

În Roma, aproape de Colosseum, se află cel mai mare arc de triumf din Roma. Este Arcul lui Constantin, ridicat de senat în cinstea acestuia după victoria de la podul Milvius, împotriva lui Maxentiu, din începutul secolului al IV-lea al erei creștine. Patru dintre basoreliefurile de pe acest arc înfățișează scene de luptă dintre geți și romani.

Trecuseră deja două secole de la aceste lupte, dar ele, se pare, mai dăinuiau în memoria romanilor.

Specialiștii consideră că aceste basoreliefuri făceau parte dintr’un monument al lui Traian, fiind refolosite la acest monument.

Imaginea lui Traian din aceste scene se pare că a fost înlocuită cu cea a lui Constantin, dar geții nu au fost înlocuiți. Pe cele opt coloane corintice ale arcului se află opt statui imense de geți. Statuile geților străjuiesc arcul de la o înălțime de aproape 25 de metri.

Patru dintre acestea sînt de nobili geți, iar patru sînt de oameni de rînd, fără căciula specifică rangului.

Atitudinea lor este una demnă, iar aceștia stau cu capetele ușor aplecate (parcă privesc peste Roma) și mîinile împreunate. Toți sînt bărboși, au plete lungi și mantii ornate cu franjuri pe margini ce sunt prinse pe un umăr și le ajung până la călcîie. Pantalonii lor sînt strînși la glezne, iar în picioare au opinci. Ochii lor scrutează zarea, pînă dincolo de mări și țări, acolo unde adevărul dăinuie.

Se crede că aceste statui provin tot din Forul lui Traian, deși nu există dovezi clare. Întrebarea ce dăinuie și astăzi este acesta:

Ce caută niște statui de geți, pe un monument ridicat la două secole după războaiele lui Traian cu Decebal?

Sau se încerca păstrarea respectului cuvenit unui popor ce a salvat omenirea la ceas de grea încercare…

Geții, urmașii pelasgilor, cei ce au refăcut nucleul Vechii Europe, acordînd o nouă șansă umanității, reprezentau un model uman în fața căruia și Imperiul Roman se înclina cu respect.

La Muzeul Borghese se află un bust enorm, probabil o fostă statuie întreagă a unui tînăr get, cu ambele mîini lipsă și cu fața zdrobită.

Alte statui, capete și busturi de geți se găseau odinioară în Roma, în muzeele Torlonia, Lateran, Capitolin, sau chiar în atelierele unor sculptori, precum Canova și Tadolini sau Monteverde.

Din păcate, colecțiile au fost mutate, unele au fost vîndute sau descompuse, reîntregite, iar urma acestor statui a fost pierdută.

Dar orașul Roma nu este singurul care ascunde astfel de comori.

La Florența se află cîteva statui minunate de daci, sculptate în porfir roșu, iar alte statui se găsesc la Napoli.

În afara Italiei, găsim geții ”de piatră” în multe muzee și colecții private: la Oxford, Berlin, la Paris (Luvru), Madrid, la Praga, la Toulouse, Bruxelles, la Sankt Petersburg (Ermitaj), la Copenhaga, Smyrna, Atena, la New York, în Israel etc.

Cel mai recent cap de get a fost descoperit în 1999, în Forul lui Traian. El a fost expus pentru scurta vreme și la Muzeul Național de Istorie a Rumîniei din București.

Leonard Velcescu, cel care a pornit un studiu vast asupra chipurilor de geți, spunea:

”Aceste sculpturi de geți, păstrate acum în muzee și colecții particulare, au fost găsite în mare parte în Forul lui Traian și au fost făcute de artiștii antici romani în perioada lui Traian. Există însă și statui de geți făcute într’o perioadă mai tîrzie, posterioară lui Traian (de exemplu, în timpul lui Hadrian), care au cu totul alta origine și o altă istorie.

Este foarte important de reținut că, din punct de vedere iconografic, în timpul lui Traian, arta romană se afla la apogeul ei, iar calitatea sculpturilor de geți, din punct de vedere portretistic, este remarcabilă.

Nicidecum nu au fost lucrate ca o imagine stereotipă, adică toate la fel, cum se reprezentau de pildă divinitățile, ci au fost sculptate după modele reale, într’un stil realist roman, caracteristic pentru aceasta perioadă.

Detaliile sînt minuțios realizate și naturaliste, reprezentînd fizionomia detaliată a fiecărui personaj: atitudine demnă, privire ageră, de neînvins, calma la exterior, relativ agitată la interior, gata sa treacă la acțiune, la momentul potrivit.

Statuie de Get la Muzeul Luvru, Paris

Cînd mă refer la sculpturile de geți redate în teza mea, vorbesc, bineînțeles, de statui întregi, de statui acefale (fără cap), busturi, capete, multe fragmente (brațe, mîini, picioare, etc.).

Aceste statui de geți au fost făcute de romani în perioada lui Traian, pentru Forul de la Roma.

Conform reconstituirilor Forului lui Traian făcute de italieni și, ceva mai recent, de americani, cred că au fost la origine în jur de o sută de statui de geți. În curtea principală a forului, aceste statui se aflau la înălțime, deasupra porticurilor (galeriilor) care înconjurau piața principală a acestui for, cam în dreptul fiecărei coloane care susținea porticul.

Acestor statui din marmură trebuie să li se adauge și statuile din porfir roșu-vișiniu care au făcut parte din faimosul portic din porfir al forului. Nu se poate ști exact cîte statui de geți au făcut parte din acest portic, menționat de mai multe ori în antichitate.

De altfel, așa s’a aflat de existența lui, din scrieri, căci deocamdată arheologii nu au găsit nimic și nu au reușit să’l localizeze în complexul forului.

De ce nu s’a mai găsit nici o urmă?

Pentru că toate complexurile monumentale din Roma au fost ”jefuite”, materialele au fost descompletate, luate și reutilizate la construcții, mai ales în timpul Renașterii.

Și cum Forurile Imperiale erau garnisite cu diferite marmuri colorate de toate tipurile și nuanțele, așa se poate explica de ce acest portic a dispărut complet: era construit din porfir roșu, material de construcție deosebit de căutat în Renaștere și Baroc. Și acest portic din porfir se pare că a existat cu adevărat, căci au fost găsite 5 statui de geți din porfir roșu-vișiniu.

Două se află în prezent la Luvru (Franța), trei la Florența, iar cîteva fragmente în rezervele Forului lui Traian (Italia).

Chiar dacă se vorbește de niște prizonieri de război, toate statuile de geți sînt ale unor oameni liberi, nu sclavi sau prizonieri.”

Leonard Velcescu vorbește deschis despre un nou subiect:

”Pot să vă spun că aceste sculpturi ocupau un loc foarte important din punct de vedere iconografic, fiind ca o imagine a ”barbarilor” în inima lumii romane, adică la Roma.

De ce romanii (mai precis Traian) au decis să’i reprezinte pe geți, popor considerat ”barbar”, în centrul de elită al lumii romane?

De ce nu au fost reprezentate personalitățile romane, cum ar fi fost mult mai logic?

Este un Mare Mister. Nu trebuie să uităm că acest for a fost construit pentru a’l glorifica pe împăratul Traian.

Dar, în urma constatărilor arheologice, putem adăuga că, în același timp, acest loc de o mare importanță pentru romani a fost dedicat în mare parte și glorificării geților.

Învinșii au fost glorificați și omagiați de învingători. Acest lucru consider că este de o mare importanță și poate fi considerat total ieșit din comun.”

Romanii au adus, au implantat, de bună voie, imaginea geților, popor învins în inima sa, Sarmizegetusa care a fost demolată practic, incendiată și rasă de pe fața pămîntului, iar imaginea lumii ”barbare”, prezentată în locul cel mai de preț al lor, Forul.

De ce acest contrast între Sarmizegetusa distrusă și evidențierea și etalarea statuilor geților? Dacă erau atît de importanți geții, de ce nu a fost conservată Sarmizegetusa?

Ochii statuilor de geți ascund o enigmă, iar expresia lor este aceea a unor înțelepți.

De ce au vrut romanii sa îi aibă, în mijlocul Romei și în mijlocul imperiului lor, pe acești enigmatici inițiați, cu privirea lor senină, dar de nedescifrat?

De ce i’au adus în for și le’au închinat o grandioasă columnă, celebrîndu’le moartea și sacrificiul?

Nu Traian și neamul său de cuceritori ai lumii sînt cei ce i’au scos pe geți din istorie distrugîndu’le inima lor Sarmizegetusa?

Oarecum trebuie sa le fim recunoscători într’un fel, pentru că i’au făcut astfel nemuritori, prin trupul marmurei. Aceste minunate statui de geți sînt tot atîtea altare ale neuitării groaznicei grozăvii din care a fost salvat neamul getic.

Pare a fi ciudată această anomalie, dar nu foarte ciudat în definitiv, pentru că cea mai mare parte a teritoriilor geților erau incluse deja în Imperiu, iar mulți dintre acești geți deveniseră cetățeni ai imperiului, cu dreptul de a urca pe scara socială, ceea ce s’a și petrecut.

Poate că romanii în intențiile lor distructive nu au vrut ca un alt centru spiritual al lumii să fie mai important decît Roma.

Poate că imaginea ”sclavilor daci” nu este decît o strategie actuală de a îngenunchea imaginea veche a geților nobili și demni, în ochii contemporanilor, și pentru ca noi urmașii lor să fim umili în fața Romei, în fața occidentului, în fața creștinismului vestic catolic, și să uităm de măreția strămoșilor noștri, ori chiar să ținem doliu etern acestora, prin purtarea căciulilor negre pe care le vedem azi pe capetele celor care vorbesc doar despre ”daci”, nu și despre geții nobili și demni care purtau cușme roșii.

Da, Sarmizegetusa se constituia în acea vreme într’un centru politic puternic care se dovedise pe vremea lui Boerobistas capabil să contrabalanseze geopolitica acestui continent.

Romanii au distrus acest centru care concura Roma, dar de asemenea, nu trebuie uitat cîți împărați geți au condus’o ulterior.

De ce uităm acest aspect important care este omis cu obstinație din cărțile de istorie?
Din cauza acestei legi draconice a uitării instituite acum cîteva mii de ani, ”damnatio memoriae”, au dispărut toate cărțile ce vorbeau despre Geți și Geția, s’au ascuns dovezile arheologice, paleontologice, geologice, astronomice, biologice, ale șocurilor planetare prin care a trecut Pămîntul.

Nu sînt foarte îndepărtate acele timpuri.

Trebuia să uităm ca să putem merge mai departe sau trebuie să ne reamintim ce se vrea uitat?

Uitarea atît de necesară în trecut trebuie acum înlăturată și regîndit rolul geților în istoria imperiului roman.

Priviți ochii geților și încercați să înțelegeți ceva din tăcerea lor.

sau: DACII SUNT DIN NEAMUL GEȚILOR, ROMÂNE! IUBEȘTE’ȚI STRĂMOȘII REALI!

Sursă hărți: wikipedia (Pomponius Mela), noema.crifst.ro

Alte resurse: forumromanum.org, Izvoare privind istoria Romîniei, Editura Republicii Populare Romîne, Bucureşti, 1964 (citatul din Geografia lui Strabon), ziarulnatiunea.ro

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

PAGINI DIN ISTORIA BUCUREȘTIULUI ȘI ETIMOLOGIILE CARTIERELOR SALE

Bucureşti era un oraș cu bărbaţi arătoşi şi femei frumoase în perioada otomană, concluzie trasă acum 4 secole de un cronicar turc, Evliya Celebi, în Cartea călătoriilor, unde a descris în detaliu oraşul Bucureşti, declarînd că este un loc plăcut, dar spunem noi, privit prin ochii unui musulman critic:

”Îndeosebi cînd omul vede fetele necăsătorite umblînd cu capul gol şi cu părul despletit fir cu fir şi cu papucii galbeni în picioare, la drept vorbind i se împrăştie mintea ca părul răvăşit. Dar majoritatea acestora sînt nişte sărmane cu moravuri uşoare. Toate nelegiuitele de aici umblă cu faţa descoperită şi poartă fuste de stofă şi de mătase aurită, în diferite culori. Toţi ghiaurii de aici poartă dulame albastre, postav şi veşminte ca cei de la serah, iar pe cap îşi pun căciulă tătărască. Mari şi mici, toţi îşi atîrnă de gît o cruce de aur, de argint sau de bronz, fiindcă aceşti ghiauri sînt din neamul lui Mesia, iar cartea lor este Evanghelia. Au datini eretice, iar în loc de bairam au unele zile nefaste, adică sărbătoarea de ouă roşii care este aceeaşi ca la ghiaurii greci.”

București este capitala Rumîniei, cel mai populat oraș și cel mai important centru industrial și comercial al țării. Populația de 1.883.425 de locuitori (2011) face ca Bucureștiul să fie al zecelea oraș ca populație din Uniunea Europeană.

Conform unor estimări ale unor specialiști, Bucureștiul adună zilnic peste trei milioane de oameni, iar în următorii ani, acest număr va depăși patru milioane.

La acestea se adaugă faptul că localitățile din preajma orașului, care vor face parte din viitoarea Zonă Metropolitană, însumează o populație de aproximativ 430.000 de locuitori.

Citește și: AȘEZĂRI ÎN CARPAȚI MAI VECHI DECÎT PIRAMIDELE EGIPTENE, DOVEZI DE ÎNTÎIETATE ÎN EUROPA

Etimologia numelui București este legată de istoria orașului

Pe malurile Dîmboviței și ale Colentinei este atestată cultura paleolitică și neolitică. Pînă în 1800 î. Hr. apar anumite dovezi ale unor comunități în zonele Dudești, Lacul Tei și Bucureștii Noi de astăzi.

Săpăturile arheologice arată trecerea acestei zone printr’un proces de dezvoltare din epoca bronzului și pînă în anul 100 î. Hr., în timpul căruia zonele Herăstrău, Radu Vodă, Lacul Tei, Pantelimon, Dealul Mihai Vodă, Popești-Leordeni și Popești-Novaci sînt populate de indo-europeni (mai precis de geți). Primele locuințe după retragerea aureliană din 273 d. Hr. sînt atestate în secolele III–XIII, pînă în Evul Mediu.

Capitala sărbătorește în aceste zile 560 de ani de la prima atestare documentară.

Legenda spune că Bucureștiul a fost fondat de un oier pe nume Bucur. Conform altei variante mai probabile, București a fost întemeiat de către Mircea cel Bătrîn la sfîrșitul secolului al XIV-lea.

Prima mențiune a localității apare în 1459. Așezarea este atestată documentar la 21 septembrie 1459 într’un act emis de Vlad Țepeș, domn al Țării Rumînești, prin care se întărește o moșie unor boieri. Cetatea Dîmboviței, cum mai apare în primii ani orașul, avea rol strategic, urmînd să supravegheze drumul ce mergea de la Tîrgșor la Giurgiu, în ultima așezare aflîndu’se o garnizoană otomană.

În scurt timp, Bucureștiul se afirmă, fiind ales la 14 octombrie 1465 de către Radu cel Frumos ca reședință domnească. În anii 1558–1559, la Curtea Veche este construită Biserica Domnească, ctitorie a domnului Mircea Ciobanul, aceasta rămînînd pînă astăzi cel mai vechi lăcaș de cult din oraș păstrat în forma sa inițială.

În 1659, sub domnia lui Gheorghe Ghica, Bucureștiul devine capitala Țării Rumînești, din ordin turcesc, pentru a avea o capitală în zona de cîmpie și aproape de Dunăre, mai ușor de controlat în comparație cu Tîrgoviște. Din acel moment se și trece la modernizarea acestuia. Prima mahala a Tîrgului a fost Sf. Gheorghe Vechi, zonă locuită de negustori și meșteșugari.

La vest de Curtea Domneasca s’a format mahalaua Bălăceanului care acoperea spațiul actual dintre Curtea Veche și Muzeul National de Istorie. Aceasta se va sparge la rîndul ei în cîteva mici suburbii care există și azi în apropierea bisericii Sf. Gheorghe Nou.

Orașul a fost inițial ajutat de răspîntia drumurilor. El nu s’ar fi născut dacă în zona pieței Unirea de pilda nu s’ar fi întretăiat cîteva drumuri comerciale de rezonanță europeană care legau Balcanii de Europa de Nord sau Europa Centrală de Marea Neagră și care traversau mijlocul Dîmbovitei pe la noi.

Posibilitățile geografice ale vremurilor trecute favorizau trecerea și răspîntia în această zonă.

La marginea Dîmboviței și la răspîntia drumurilor comerciale, azi Piața Unirii

Termenul de mahala, provenit din turcă, a fost pîna în 1830, sinonim cu cartier, indiferent de plasarea sa în centru sau la margine.  Judecînd la alți parametri, cînd circulația ideilor și a mărfurilor este mult schimbată față de evul mediu, orașul continuă să fie într’o zonă de răspîntie.

Dintr’un spatiu marginal, periferia devine unul tranzitoriu preluînd ierarhia urbană care avea deja trăsături moderne, cosmopolite. Asta îl avantajează: oamenii vor avea preocupări diferite, dinamice deci va fi o multiculturalitate pe care nu o întîlnești într’un oraș mai așezat din Ardeal, de pildă.

Reversul este nesincronizarea între aceste falii istorice urbane plasate pe paliere diferite ca nivel de cultură, educație, preocupări și idealuri…

Apar primele drumuri pavate cu piatră de rîu (1661), se înființează prima instituție de învățământ superior, Academia Domnească (1694) și este construit Palatul Mogoșoaia (Constantin Brîncoveanu, 1702), edificiu în care astăzi se află Muzeul de Artă Feudală Brîncovenească. În 1704 ia ființă, la inițiativa spătarului Mihai Cantacuzino, Spitalul Colțea, care a fost avariat ulterior într’un incendiu și un cutremur și reconstruit în 1888.

Cînd a aruncat centrul modern colacul de salvare spre periferiile sale și cum s’au împrăștiat mahalalele și ”mahalagii” adunați în ele?

În anii 1830 modernizarea orașului oprește înaintarea mahalalelor spre centru. iar un sfert de veac mai tîrziu acestea sînt prinse în proiecte edilitare și încep să se topească în spațiul urban.

În scurt timp, Bucureștiul se dezvoltă din punct de vedere economic; se remarcă creșterea numărului meșteșugarilor, ce formau mai multe bresle (ale croitorilor, cizmarilor, cavafilor, cojocarilor, pînzarilor, șalvaragiilor, zăbunarilor ș.a).

Odată cu acestea continuă modernizarea orașului. Sînt create primele manufacturi și cișmele publice, iar populația se mărește continuu prin aducerea de locuitori din întreaga Muntenie (catagrafiatul din 1798 indica 30.030 de locuitori, în timp ce cel din 1831 număra 10.000 de case și 60.587 de locuitori).

Curtea interioară a Hanului lui Manuc, construit de Manuc Bei în 1808

În 1862 devine capitala Principatelor Unite. De atunci a suferit schimbări continue, devenind centrul scenei artistice, culturale și mass-media rumînești. Arhitectura elegantă și atmosfera sa urbană i’au adus în Belle Époque supranumele de ”Micul Paris”.

Dupa 1900, mahalalele aflate în zona Curții Domnești capătă trăsături urbane și sunt locuite de cei cu profesii liberale. Chiar și la mahala, omul care nu avea posibilități financiare de a’și face o casa modernă și utilată investea în ornamente de arhitectură.

Încet-încet apar o serie de instituții de interes (Teatrul Național, Grădina Cișmigiu, Cimitirul Șerban Vodă, Societatea Academică, Societatea Filarmonică, Universitatea din București, Gara de Nord, Grand Hôtel du Boulevard, ziarul Universul, cafenele, restaurante, Grădina Botanică, Ateneul Rumîn, Banca Națională, cinematografe) și inovații în materie de tehnologie și cultură (iluminatul cu petrol lampant, prima linie de tramvai, iluminatul electric, primele linii telefonice).

Plimbîndu’se prin oras, pe strazile centrale dorea să aducă și la el acasa ceva apropiat din ceea ce văzuse. La rîndul lor, cei ce’au construit vilele moderne pe Lascăr Catargiu de azi au fost influențați de ceea ce au văzut în călătoriile lor prin alte capitale europene.

Etimologia numelui București

La jumătatea secolului al XVII-lea, călătorul oriental Evliya Çelebi nota în memoriile sale că numele reședinței de scaun a Țării Rumînești se trage de la acel fiu al lui Gebel-ul Himme din tribul Beni-Kureis, anume Ebu-Karis, de aici Bukris – București.

În 1781, istoricul elvețian Franz Josef Sulzer considera că numele vine de la ”bucurie, bucuros, a bucura”.

Trei decenii mai tîrziu, într’o carte tipărită la Viena, se consemna că denumirea se trage de la pădurile de fag ce se numesc ”bukovie”.

Istoricul Adrian Majuru amintește că în limba albaneză ”bukureshti” înseamnă ”frumos este”. Prin etimologie populară domnitorii fanarioți au tradus toponimul prin Hilariopolis, ceea ce, în limba greacă, înseamnă ”orașul veseliei”.

Cu toate acestea, majoritatea cercetătorilor au pornit, în procesul lor de documentare, de la tradiția legendarului cioban Bucur, chiar dacă nu o consideră viabilă. Ea rămîne însă prima variantă preluată și cea mai des întîlnită la începutul oricărei dezbateri pe această temă.

De altfel, prima consemnare a legendei lui Bucur se regăsește în monografia istoricului brașovean sas Johann Filstich, intitulată Tentanem Historiae Vallachicae, ce face referiri la o ”Metropolis in Turcica Valachia (…) Bukurestum”.

Mai mult, acesta vorbește despre faptul că ”numele acestui oraș, cum i se zice în Țara Rumînească, se trage de la un schit, așezat pe un muncel, în calea Dunării, ridicat de un cioban care hălăduia acolo și avea numele de Bucur, nume dat mai apoi întregului tîrg, care se umplu de locuitori, adică București”.

Antroponimul de origine albaneză (bukur = ”frumos”) a fost legat de unii istorici de numele Radu (radosti = ”bucurie”), cu referire directă la domnitorul Radu cel Frumos. Derivarea cu sufixul ”- ești” este foarte specializată, oiconimul București îi denumește strict doar pe descendenții lui Bucur, care s’au impus în comunitatea sătească.

Viitoarele Cartiere mărginașe centrului istoric

Fie ne’am născut în ele, fie ne’au găzduit în anii facultăţii sau ne’au oferit un loc de muncă, cîţi dintre noi ne’am întrebat, însă, de unde provin denumirile cartierelor din Capitală, poveşti pe care poate doar istoricii le mai cunosc.

Municipiul București a fost pînă la instaurarea regimului comunist în Rumînia reședința județului Ilfov. În aceea perioadă era denumit ”micul Paris” datorită asemănării cu capitala franceză, dar și’a pierdut farmecul în perioada comunismului. În ultimul timp dezvoltarea imobiliară a stîrnit îngrijorare cu privire la soarta clădirilor de interes istoric din oraș, în special a acelora din centrul istoric.

Deși clădirile și cartierele din centrul vechi istoric au fost deteriorate sau distruse de război, cutremure și programul lui Nicolae Ceaușescu de sistematizare, multe au supraviețuit. În ultimele decenii, orașul a cunoscut un boom economic și cultural.

Din punct de vedere economic, București este orașul cel mai prosper din Rumînia, și este unul dintre principalele centre industriale și noduri de transport din Europa de Est.

Citește și: BUCUREȘTI, MOTORUL ECONOMIC AL ROMÂNIEI

Orașul are facilități pentru convenții, instituții de învățămînt, zone culturale, centre comerciale, și zone de agrement. Orașul este administrat de Primăria Municipiului București, are același nivel administrativ ca și județele Rumîniei și este împărțit în șase sectoare.

Conform datelor preliminare din recensămîntul 2011, 1.677.985 de locuitori trăiesc în limitele orașului, mai puțini față de cifra înregistrată la recensămîntul din 2002.

Mediul urban se extinde dincolo de limitele Bucureștiului, cu o populație de 1,93 milioane de locuitori. Prin adăugarea orașelor satelit din jurul zonei urbane, zona metropolitană a Bucureștiului propusă ar avea o populație de 2,2 milioane de locuitori.

Conform Eurostat, Bucureștiul are o zonă mai mare urbană de 2.151.880 rezidenți, însă potrivit datelor neoficiale, populația este de peste 3 milioane de locuitori.

Numele cartierelor Capitalei îşi au originea nu doar într’o serie de întîmplări, denumirile fiind legate mai ales de evoluţia aşezărilor din jurul oraşului, explică istoricul şi antropologul Adrian Majuru, directorul general al Muzeului Municipiului Bucureşti.

Denumirea multor cartiere din Bucureşti este legată de vechile vetre săteşti, dar și de diferite obiective importante – biserici, piețe, clădiri importante. Pe viitor, însă, vor deveni cartiere bucureștene actualele localități de la granița imediată a Capitalei, dat fiind istoricul cartierelor actuale?

Adrian Majuru, istoric:

„Au fost atîtea întîmplări care au legat spaţii care s’au dezvoltat nu numai în jurul legendelor, dar au atras şi o populaţie care dorea să se profesionalizeze şi nu să rămînă doar în domeniul rural, ca săteni sau şerbi, pînă dincolo de 1907. Şi atunci, oraşul era o poartă de eliberare, printr’o profesie. Iar toate vetrele acestea de sate, din preajma Bucureştiului, pînă să se lipească de oraş, au fermentat profesional această populaţie şi au pregătit’o, mai ales a doua generaţie, copiii care se nasc din părinţi care le colonizează.”

Istoricul afirmă că denumirea multor cartiere din Bucureşti este legată de vechile vetre săteşti, „care au fost, apoi, prin urbanizare, topite în tîrgul medieval şi în oraşul modern”.

Adrian Majuru:

”Astfel de vetre săteşti evident că aveau o dezvoltare în jurul unei parohii, pentru că parohia ţinea catastiful cu plătitorii de taxe, care taxe plecau apoi la Domnie, preoţii fiind cam singurii ştiutori de carte, o bună perioadă de timp.

(…) Aceste sate au luat fie denumirea unui toponim, cum a fost Oţetari, de pildă, avem stradă şi biserică, sau numele unui ctitor, ori a unui apropiat ctitorului şi care a participat în felul acesta la ridicarea bisericii, pentru că de biserică e vorba aici – cazul Mîntuleasa, de pildă. Sau ţineau de o demografie dominantă, cum a fost Mahalaua Negustori, că avem şi strada.”

Ulterior, pe locul domeniului boieresc sau al bisericii ctitorite de o anumită persoană care îi dă şi numele, alţi boieri, alte familii ridică o instituţie, un aşezămînt, dar zona păstrează denumirea iniţială. În acest sens, istoricul dă ca exemplu toponimul ”Colţea”.

Adrian Majuru:

”Întîi a fost domeniul şi biserica Colţea, ridicată de Colţea Doicescu. Ulterior, familia Cantacuzino ridică un spital, care tot Colţea se va numi în final. După cum vedeţi, sunt denumiri care vin din mai multe direcţii, dar, cu precădere, sunt legate de biserică, de un hram, sau de o demografie profesională, sau o categorie socială, cum era Mahalaua Flămînda, sau Biserica Săraca, care acum e pe Bulevardul Dimitrie Cantemir. Asta se’ntîmpla în Evul Mediu, pînă’n veacul al XVIII-lea.”

După 1870, arată Adrian Majuru, cînd oraşul este delimitat clar, apar şi aşezări suburbane, comune sau sate apropiate de Bucureşti, asociate de acesta nu prin legislaţie, ci, mai degrabă, prin factori economici. Practic, aceste aşezări alimentau oraşul ”cu precupeţi, cu zarzavaturi, cu forţă de muncă (…) mai ieftină”.

Pajura, Crîngași, Militari și Drumul Taberei

Adrian Majuru:

”Abia după Primul Război Mondial, cu noua lege administrativă, în 1926, apar primele comune suburbane, care rămîn comune suburbane pînă la începutul anilor ’50, cînd o nouă lege administrativă le înglobează în oraş, mărindu’l. Şi avem noile cartiere, cum au fost urbanizate după anii ’60: Balta Albă, Militari, apoi Apărătorii Patriei, sau cartierul Pajura, făcut de la zero, lîngă Dămăroaia, care era un sat. Nu mai vorbesc de Griviţa, de Crîngaşi, care era un cătun.”

Potrivit lui Adrian Majuru, Militari, de la care şi’a luat numele viitorul cartier, a fost o comună, iar Drumul Taberei era, pînă în anii ’50 – ’60 poligon de tragere, de aici denumirea de mai tîrziu.

La sfîrșitul secolului al XIX-lea, în zona Cartierului Militari se afla un cartier suburban, locuit de subofițeri și de ofițeri din gradele inferioare din armată. Din punct de vedere administrativ, zona face parte din orașul București începînd cu 1950, ulterior ridicîndu’se aici cartierul de blocuri.

Militari, zona Lujerului

Denumirea cartierului Drumul Taberei este legată și de trecutul acestor locuri unde, în timpul Revoluției de la 1821, Tudor Vladimirescu și’a stabilit tabăra de panduri.

Adrian Majuru:

”Comuna Militari nu era neapărat un spaţiu locuit de veterani de război, cum a fost Dămăroaia, de pildă, sau Apărătorii Patriei. Dar erau şi angajaţi ai serviciilor militare de rang inferior. O comună obişnuită. În schimb, Şoseaua Pandurilor nu e legată de o aşezare, ci de un culoar de intrare şi părăsire a oraşului în timpul lui Tudor Vladimirescu.”

Etimologia cartierului Crîngași este evidentă: cîndva, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, Crîngași era o prelungire a Codrului Vlăsiei, un crîng. Cei care trăiau acolo se numeau, normal, crîngași.

Lacul Morii este un lac de acumulare de pe rîul Dâmbovița, format de acest rîu în spatele barajului Ciurel din cartierul Crîngași, baraj executat în principal pentru protecția municipiului împotriva inundațiilor.

Numai că această construcție a Barajului Ciurel a dat naștere în ultimul timp la o întrebare tot mai actuală: cînd se va produce următorul mare cutremur în Vrancea și dacă va rezista Barajul Lacului Morii?

Lacul Morii și cartierul Crîngași, noaptea

Specialiştii au declarat că în cazul unui cutremur mai mare, Lacul Morii ar putea ”îneca” Bucureştiul, deoarece apa ar acoperi cîţiva kilometri buni.

Directorul onorific al Institutului National de Fizica Pămîntului, Gheorghe Marmureanu, a declarat că, din analizele si cercetările sale, următorul mare cutremur care se va produce în Rumînia va fi in anul 2040 sau în perioada 2077 – 2078. În schimb, directorul INFP, Constantin Ionescu, susține ca nu se pot face astfel de estimări, dar afirmă că seismele înregistrate în ultima perioadă sînt normale pentru zona Vrancea.

Părerea specialiştilor este că Bucureştiul s’ar putea îneca în orice moment, deoarece digul a fost construit acum mai bine de 30 de ani, dar de atunci nu s’au mai făcut renovări, lacul Ciurel reprezentînd un adevărat pericol în cazul unui cutremur puternic.

Dan Trifu, inginer afirmă:

”Dacă cutremurul este foarte mare atunci poate ceda şi stăvilarul cît şi barajul şi această cantitate se poate revărsa şi asupra oraşului. Se văd plăci care au început să alunece. Dacă ar ceda stăvilarul atunci ar ceda şi digul de protecţie cu siguranţă. Este clar, cartierul Grozăveşti, cartierele joase, zona Eroilor, zona Parlamentului, zona Unirii, Timpuri Noi, cartierele Tineretului şi Văcăreşti.”

Specialiștii de la Apele Rumîne spun în schimb că barajul este verificat periodic.

Șeful sistemului hidrotehnic Dîmbovița, Mihai Georgescu afirmă:

”Această acumulare, barajul şi digul au fost concepute şi proiectate să reziste la un cutremur de 8,5 de scara richter. Acest baraj a trecut prin mai multe cutremure la fiecare mişcare seismică mai mare de 4 grade se face o inspecţie post seism.”

Cartierele Ghencea și Giulești

Pe vremea fanarioților, Ghenci-aga era șeful arnăuților din garda domnească.

Despre numele Cartierului Ghencea, Adrian Majuru a dezvăluit că acesta „are legătură cu biserica, anterioară cartierului şi care, prin tradiţie, aminteşte de ctitorul lăcaşului de cult, (…) un arnăut de origine albaneză Ghenci-Aga, aga fiind, de fapt poziţia lui militară”.

În ceea ce priveşte denumirea Cartierului Giuleşti, acesta susţine că vine de la boierii Giuleşti care aveau un domeniu în zona respectivă, o proprietate boiereasca care apartinea Giulestilor.

Giuleștii au fost pomeniți în documentele medievale începînd cu anul 1548. Localități cu numele de Giulesti există în toate provinciile rumînesti. Giulea este un nume vechi in onomastica rumînească, provenind probabil de la numele antic (Iuliu, Jula, Giula, Gelău, Gelu) atribuit mai mult romanilor, dar este posibil să fi fost și un nume băștinaș getic, în nici un caz provenind din Gyula cum afirmă maghiarii.

Maternitatea Giulești

Adrian Majuru ne aminteşte:

„A fost un domeniu al Giuleştilor. Erau mai multe sate. Unul locuit de oameni liberi aduşi de peste Dunăre şi care erau manufacturieri, meşteşugari de toate felurile, era Giuleşti Sîrbi. Apoi mai era un sălaş de ţigani, Giuleşti Ţigănie, care’i lucrau boierului pămînturile. Era un domeniul mult mai întins, de unde Calea Giuleşti, care lega oraşul de acest domeniu. Practic, el intră în denumirea urbană a corpului Bucureştilor abia după ce, în a doua decadă a secolului al XIX-lea, acest spaţiu intră pe deplin în proprietate publică, adică dispare după Reforma agrară a lui Alexandru Ioan Cuza. Acest domeniu intră în proprietatea statului pentru că prin reformă n’au fost secularizate doar averile mănăstireşti, ci şi o bună parte a proprietăţile latifundiare.”

Dristor, Nicolae Grigorescu (Sălăjan), Dudești, Balta Albă, Titan și Colentina

Numele cartierului Dristor este strîns legat de cetatea Drastorului (Silistra). Odinioara, exista Drumul Silistrei, ce ducea, dupa cum arată și numele, spre Silistra, și care și’a schimbat, mai apoi, denumirea în Calea Călărași.

Adrian Majuru?

„Dristorul nu cred că are legătură cu măcinarea făinii sau a mălaiului. Nu uitaţi că pe linia Dunării era oraşul Dîrstor, care astăzi este Silistra şi erau drumuri comerciale care legau Bucureştiul de linia Dunării. Nu avem şi Şoseaua Giurgiului? Şi Şoseaua Olteniţei? Era şi Şoseaua Brăilei, Calea Vergului? Era Calea Craiovei, care ducea spre Drobeta, de fapt, şi era apoi Calea Rahovei după Războiul de Independenţă. Aşa şi cu această cale, care şi asta se află în amprenta stradală a oraşului.”

În vremea fanarioților, exista breasla dîrstorenilor (negustori), alături de breslele chiprovicenilor, brăilenilor. Cetatea Silistra (Dristor) a fost luată drept gaj împreună cu Principatele Rumîne de Rusia, conform Regulamentului Organic la 1829.

Între războaie, prin locul care înainte se chemase ”Gura Lupului”, trecea drumul ce pleca de la sud de București și ținea pînă la Silistra: Drumul Dristorului (Diristorul și Kaliacra – provincii rumînesti la sud de Dunăre).

Cadru din Dristor

Dudești este un cartier situat în sectorul 3 al Bucureștiului. Se învecinează cu cartierele Vitan, Văcărești și Dristor. Renumita ”Crucea de piatră” din perioada interbelică a fost simbolul bordelurilor din cartierul Dudești cu celebre felinare roșii, acolo existînd peste 20 de case de toleranță, cu varii tarife pentru toate buzunarele (”Cu un pol puteai cumpăra o oră de amor”), desființate în urma decretului din 1949 al fostei Republici Populare Rumîne.

Locul era numit astfel după o cruce de piatră care era așezată in fața unei biserici bombardată în Primul Război Mondial. Numele de Cruce de hotar i’a rămas din vremuri străvechi, cînd crucea de demarcație a teritoriului era din piatră, un obicei al domnitorilor rumîni de a marca astfel zone de periferie ale orașului.

”Crucea de Piatră care era înconjurată de un gard de fier” se găsea situată la intersecția Văcăreștiului cu Dudeștii, unde se afla o biserică reconstruită pe vechiul locaș al uneia mai vechi. În vecinătate se găseau: poșta Vitan, piața Vitan, școala generală nr. 72 (situată pe strada Anton Pann) și cinematograful Flacăra, iar ca mijloc de transport în comun circula tramvaiul 19.

Case vechi din Dudești

În Dudești se aflau varii comunități etnice. Cartierul a fost desființat de către regimul comunist în anii ’80.

Cultura Dudești (mileniile 5-4 î.Hr.) care cuprindea zona Cîmpiei Rumîne și Dobrogea a fost numită după această zonă în care s’au făcut primele descoperiri.

Zona a fost în trecut un sat, dar pe măsură ce Bucureștiul s’a extins a fost absorbit de acesta. Numele vine de la familia aristocrată din Valahia, Dudești. În timpul primei domnii a lui Alexandru Moruzi în zonă a fost inaugurat un spital pentru ciumați.

Spre deosebire de alte cartiere, zona a scăpat planului de sistematizare a orașului din perioada comunistă.

Contrar aparenței, numele cartierului Sălăjan nu vine de la Sălaj, ci de la un fruntaș al mișcării muncitorești și revoluționare, Leon Szilaghi, cunoscut și sub numele de Leontin Sălăjan.

Deși s’a spus că Sălăjan era de etnie maghiară, liderul comunist Gheorghe Gaston Marin susține că acesta era rumîn:

”Secretar era Leontin Sălăjan Silaghi, foarte bun băiat. (…) În Ardeal foarte puțini rumîni erau atunci comuniști… La Oradea erau mai ales maghiari. Rumîni nu prea erau. Puțini erau. Însă secretarul comitetului era rumîn. Silaghi, numit ulterior Sălăjan, era rumîn.”

După ultimele analize făcute de către CNSAS, Leontin Sălăjan era de origine maghiară.

Azi cartierul și stația de metrou poartă denumirea ilustrului pictor, Nicolae Grigorescu.

Cartierul Titan si’a luat numele de la fabrica de ciment ”Titan”, construită la începutul secolului XX, mai exact, în anul 1912.

Numele Cartierului Balta Albă provine de la o groapă de var unde, în vremea domnitorului Caragea Vodă, erau aruncate cadavrele ciumaţilor

Istoria leagă numele acestui cartier, Balta Albă, de un obicei mai morbid al începutului de secol XIX: în zonă se afla o groapa de var unde, pe timpul ciumei lui Caragea, în 1813, se topeau cadavrele ciumaților pentru că morții erau atît de mulți încît nu se mai prididea cu înhumările.

Atunci, s’a dat ordin să se sape gropi comune și să fie băgate acolo victimele, să se arunce var peste ele și să fie astupate. Din cauza ploilor însă, varul a ieșit la suprafață, formînd bălți albe.

După războiul din anii 1806-1812 s’a declanşat o cumplită epidemie de ciumă pe teritoriul actual al Rumîniei. Ioan Caragea, domnitorul Ţării Rumîneşti, a luat o serie de măsuri pentru a stîrpi flagelul.

Din izvoarele scrise reiese că ciuma din vara anului 1813, cunoscută drept «ciuma lui Caragea», făcea 100 de victime pe zi. A fost adusă de suita lui Ioan Gheorghe Caragea, care venea din Constantinopol pentru a se înscăuna la Bucureşti.

Dan Falcan, istoric în cadrul Muzeului de Istorie al Municipiului Bucureşti:

”A fost o molimă devastatoare, de aceea a rămas celebră în istorie. Epidemia a omorît 70.000 de oameni în Ţara Rumînească, din care 40.000 au murit în Bucureşti.”

Epidemia a debutat în anul 1812, iar punctul culminant a fost atins în anul următor, în luna aprilie. Conducătorii ţării nu au luat, însă, măsurile necesare pentru a diminua consecinţele.

Se pare că molima ar fi venit de la Constantinopol şi că mai întîi ar fi început în Bucureşti. Una dintre variantele producerii epidemiei și presupuşi vinovaţi pentru declanşarea epidemiei se consideră a fi nişte lucrători imprudenţi care au deschis nişte baloturi de marfă venite din capitala Imperiului Otoman fără a lua măsuri de siguranţă. Aceştia s’au îmbolnăvit, iar în cele din urmă, şi din cauza măsurilor de igienă precare din acea vreme, boala s’a răspîndit în tot oraşul.

Alte surse spun că ciuma a început la o mănăstire de lîngă Bucureşti, adusă de nişte călugări veniţi din Orient.

”…să auzi la Văcărești în sat, din jos de București, cum că s’ar fi primejduit o casă de astfel de bolă, încît s’au dat și foc. După aceasta au mai trecut cîteva zile. Socoteam glumă. Alții zicea: minciuni! Pînă s’au adevărat. În București lumea tot nu credea. Pînă cînd începu a să îndeși în luna lui august cît mergea mai rău. Iar cînd fu la octomvrie să întări o groaznecă morte, care nici nu s’au mai pomenit să mai fi fost vreodată măcar și alocurea.”

Așa zicea Ioan Dobre zis Dobrescu, cojocar, țîrcovnic și autor al unor însemnări în care sugerează că… păcatele oamenilor aduseseră ciuma în Bucureștiul anului 1812. Păcatele, moda, carnea și Voltaire.

”Și intră învățătura lui Volter, acela urîtul lui dumnezeu, pe care îl avea păgînii ca pre un dumnezeu.”

Lăsîndu’l pe Voltaire la o parte, alții zic că ciuma fusese de fapt adusă de alaiul noului domn fanariot Ioan Gheorghe Caragea, care după intrarea în oraș a poposit cîteva săptămîni la Mănăstirea Văcărești.

În același an, capitala otomană fusese decimată de o epidemie de ciumă, așa că Ion Ghica și medicul german Friedrich Reinhold Grohman au socotit că printre însoțitorii domnitorului se poate să fi fost cîțiva bolnavi de la care’a pornit nenorocirea’n București.

Ion Ghica consemnează faptul că ciuma a apărut la 13 decembrie 1812 printre oamenii domnitorului, sosiţi cu el de la Constantinopol. Scrisorile lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri sînt printre cele mai bune mărturii cu privire la starea generală şi la atmosfera din vremea ciumei:

”A muritu pînă la 300 de oameni pe zi şi se crede că numărul morţiloru în toată ţara a fost mai mare de 90.000. Contagiunea era aşa de primejdioasă, în cîtu celu mai micu contactu cu o casă molipsită ducea moartea, într’o familie întreagă, şi violenţa era aşa mare, în cîtu unu omu lovitu de ciumă era unu omu mortu. Spaima intrase în toate inimile şi făcuse să dispară ori ce simţămîntu de iubire şi de devotamentu. Muma şi părăsia copiii şi bărbatulu soţia pe mînile ciocliloru, nişte oameni fără cugetu şi fără frică de Dumnezeu.”

Istoricul Gabriel Ciotoran menţionează în lucrarea ”Bucureştiul, în timpul epidemiei de ciumă din anul 1812”:

”Pe străzi se găseau mulţi bolnavi, atît adulţi cît şi copii. Optimist, Caragea îi scrie lui Archisatras, care deţinea funcţia de prim medic, următoarele:

«Să orînduiţi a cerceta pe unii ca aceia: ce boli au şi ce bube sînt acelea şi să mi se arate».

În 1813 erau 10 doctori, o moaşă şi un doctor empiric «iscusit în meşteşugul tămăduirii celor salatisfiţi de mîini şi oase». Curînd, boala s’a manifestat în preajma mănăstirii Văcăreşti.

Apoi, ori ”la Văcărești, în sat”, ori chiar la Mănăstire, s’a auzit că ar fi fost primejdie de ciumă, după cum scria cojocarul Ioan Dobre, însă tot el menționează că ”socoteam glumă”.

Primele cazuri de ciumă au fost raportate abia în iunie 1813, pentru că din diverse motive (ori boala nu a putut fi diagnosticată corect de la început, ori pericolul nu a fost luat în serios, ori poate nu venise odată cu Caragea) și tot atunci s’au instituit și primele măsuri de carantină.

Domnul a orînduit un zapciu spătăresc cu 15 neferi pentru a păzi năpristan toate drumurile de la Văcărești pînă în deal la Spirea cu poruncă ”de a nu lăsa pe nimenea ori pe jos sau călare, sau cu carul să intre în poliție” (V.A. Urechia), la 1 iulie s’au închis barierele orașului, s’au spălat casele contaminate cu ajutorul tulumbagiilor, țiganii și cerșetorii au fost îndepărtați din capitală, cîrciumile și cafenelele au fost închise.

”În mahalaua Cărămidarilor oamenii mor ca muștele și zilnic sînt înmormîntări.”

În consecinţă, s’a ordonat spătarului un «zapciu» de 15 oameni care «să nu mai îngăduie intrarea dinspre Văcăreşti spre oraş , fără ştirea Spătăriei şi a şefului lazareturilor».

Pe 1 iulie, întregul sistem de combatere a ciumei era definitivat. În conformitate cu acesta s’au rînduit «epistate» de mahalale, care împreună cu preoţii şi vătăşeii mahalalelor «să întrebe de sănătate la toate casele, şi nu numai să întrebe, ci şi să inspecteze ei înşişi de aproape în fiecare zi, raportînd boierilor ipistaţi, marele ban Radu Golescu şi fostul Mare Postelnic Costache Sutzu, că îndată ce va fi găsit un bolnav de ciumă să fie ridicat. Să se dea poveţe tuturor, să facă fumuri îndestulate la tot locul». (…)

În termen de patru zile, măsurile adoptate trebuiau duse la îndeplinire. Pe 1 iulie 1813, domnitorul Ioan Caragea, i’a scris mitropolitului şi a rugat să se ordone preoţilor să ţină slujba şi «molifte în toate mahalalele şi paradise, rugîndu’l pe Dumnezeu să înlăture boala».

Totodată s’a ordonat marelui Armas «să zgonească» din Bucureşti şi din jurul său pe toţi ţiganii lăeşi şi să fie duşi în judeţele de munte.”

Bolnavii de ciumă s’au refugiat în păduri. Spitalelor, în special celui de la Dudeşti, li s’au acordat o atenţie aparte, i s’a alocat o sumă de peste 3.000 de lei pentru reparaţii.

Istoricul Dan Falcan:

”Cîmpul dintre Dudeşti şi Cioplea a devenit brusc loc de carantină şi îngropăciune. La Dudeşti se făceau gropi comune şi se aruncau grămadă cîte 100 de trupuri goale, copii, bătrîni, femei, bărbaţi, săraci şi bogaţi. Nu mureau numai oameni. Piereau şi animale. Se spune că liniştea care se lăsase peste tîrg era atît de adîncă, încît se auzea plescăitul din cioc şi fîlfîitul de aripi al berzelor negre, numite de popor «călugăriţe». Aceste păsări erau considerate vestitoare de nenorociri.”

Cerşetorii au fost îndepărtaţi de pe străzile oraşului. Mulţi dintre cei bolnavi au fugit şi s’au ascuns prin păduri.

”Mulţi contaminaţi fugeau prin crînguri, porumburi şi cîmpii. Îşi făceau colibe acolo, iar după ce mureau erau mîncaţi de cîini. Dacă se mai însănătoşeau, reveneau în oraş, însă îi contaminau pe cei sănătoşi. De aceea domnitorul a dat ordin pe 6 octombrie 1813 Marelui Spătar de a cerceta împrejurimile oraşului şi să’i ridice pe cei ascunşi, ducîndu’i în lazareturi. Prin AGA s’a ordonat că «nu’i este permis nimănui să primească» în gazdă oameni fără învoirea epistoşiei lazaretului.

S’a decis ca în cazul în care se va îmbolnăvi cineva în vreo casă, să fie dator a da de ştire preotului mahalalei; acesta să anunţe doctorul. Dacă se constată că nu este bolnav de ciumă va fi lăsat în casă; dacă a murit, să fie îngropat fără pomană. Dacă moartea s’a datorat bolii «bolnavul din împrejurimi, cei care intraseră în contact cu ei, să fie internaţi la Spitalul Dudeşti.

Cei care i’au ascuns pe bolnavi să fie izgoniţi; lucrurile lor să fie arse; celetnicele (prostituatele) să fie izgonite din zona cîrciumii». S’a decis oprirea circulaţiei evreilor înspre oraş, şi’n sens invers (umblau cu boccele prin oraş pe care le vindeau).

În toată nebunia creată, oficialităţile au luat o decizie uluitoare: au stabilit modalitatea oficială prin care cetăţenii Bucureştiului pot cumpăra băutură de la cîrciumi. Crîşmarii să vîndă doar ziua şi pe la uşă, s’a reglementat ca oamenii să cumpere vin sau ţuică prin ferestrele localurilor, adică fără să intre pe uşi, pentru a evita astfel, pe cît posibil, contaminarea. Concluzia: în acele momente grele, bucureştenii, ca buni rumîni, consumau mult alcool, de necaz.

Dacă murea vreo vită, ea să fie adînc îngropată; primirea hainelor să se facă doar în cazul în care erau însoţite de «răvaş», ce atestă că provin de la un om sănătos”, se mai menţionează în lucrarea ”Bucureştiul, în timpul epidemiei de ciumă din anul 1812”.

Bîlciurile au fost redeschise în primăvara anului 1814. Cioclii purtau o bucată de postav roşu. Ea îi determina pe oamenii sănătoşi să se ferească de ei.

Istoricul Gabriel Ciotoran redă ce spunea Ion Ghica:

”Spaima intrase în toate inimile şi făcuse să dispară orice simţământ de iubire şi devotament. Mama îşi păzea copiii, iar bărbatul, soţia de mîinile cioclilor, care erau nişte oameni fără cuget şi fără frică de Dumnezeu. Toţi beţivii, toţi desfrînaţi îşi agăţau un şervet roşu de gît şi urcau într’un car cu boi şi porneau pe hoţie din uşă, din curte.

Intrau ziua şi noaptea în locuinţele oamenilor şi puneau mîna pe ce găseau: bani, argintărie, ceasornice, scule, fără ca nimeni să îndrăznească să le spună ceva. Fugea lumea de ei ca de moarte, căci ei luau pe bolnavi sau pe morţi în spinare, îi trînteau în car, claie peste grămadă şi plecau cu carul plin spre Dudeşti sau spre Cioplea, unde erau ordiile ciumaţilor; se încreţea carnea pe trup audiindu’se grozăviile şi cruzimile făcute de aceşti tîlhari asupra cutărui creştin căzut în ghearele lor peste cap făcea într’o clipă ceea ce era să facă boala în două, trei zile. Mai de jale erau cei aruncaţi de vii în cîmpul Dudeştilor, rară aşternut, rară acoperămînt pe pămîntul ud şi îngheţat; cale de jumătate de ceas se auzeau ţipetele şi vaietele nenorociţilor.”

Comportament îngrozitor al cioclilor a dus la revolta ciumaţilor, care s’a soldat cu uciderea a 10 ciocli, cu toporul.

”Urmarea a fost că s’a organizat un serviciu sanitar. Conform acestuia, cioclii erau însoţiţi de «rătăşei», mergînd din casă în casă, cu aceeaşi întrebare:

«Sănătoşi copiii?»

Fundamentală schimbare a comportamentului, o dovadă că şi’n acest caz revolta n’a fost în zadar! Într’un raport înaintat unui superior de către un cioclu se arăta textual:

«Adi, am adunat 15 morţi, dar n’am îngropat decît 14, deoarece unul a fugit şi nu l’am putut prinde!».

Elocvent pentru mentalitatea lor în privinţa vieţii omului! Cei vii erau puşi la un loc cu morţii! Datorită faptului că la cei care fuseseră bolnavi nu mai contactau boala, ei se făceau ciocli, fără teamă că se vor îmbolnăvi. Datorită situaţiei excepţionale, judecătoriile s’au închis, iar datornicii au fost eliberaţi. Alte arestări nu s’au mai făcut pe acest motiv.”

Finalul epidemiei de ciumă

Alte măsuri care au fost luate au constat în: trecătorii nu erau primiţi în case; banii trebuiau ţinuţi în oţet; marfa să fie dezinfectată.

Nimeni nu putea intra în oraş decît dacă i se făcea o inspecţie, măsură care se aplica şi în primăvara anului 1814. Dacă era găsit sănătos, primea un bilet şi pătrundea în oraş.

Un focar de infecţie reprezenta fiecare cetate ocupată de turci. În anul 1815, epidemia a cunoscut o stagnare, dar numărul morţilor continua să fie mare, astfel că spre sfîrşitul anului 1815 s’a instituit o comisie ca să se ocupe de starea de sănătate din ţară.

Epidemia a reizbucnit aşa că s’a dispus interzicerea organizării vînzărilor în tîrguri a blănurilor, a pînzeturilor, a obiectelor din cînepă. Abia după trei ani de la declanşarea epidemiei, numărul îmbolnăvirilor începe să scadă, peste 70.000 de oameni pierind.

Despre ciumă dacă poate reizbucni prof. dr. Adrian Streinu Cercel declara:

”Într’adevăr, bacteria supravietuiește, însă este vorba despre o boala moartă. Nu există risc de îmbolnăvire. Ciuma bubonică se transmite de la șobolan la om, șobolanul este gazda, deci pentru ca boala să existe ar trebui să apară în primul rînd la șobolan și apoi să o transmită la om. Ciuma nu a mai dat semnale de pe vremea lui Caragea, ceea ce înseamna că bacteria s’a izolat.,.”

A rămas cunoscută în istorie cu numele de ”ciuma lui Caragea”.

În acele vremuri groaznice, Comisia a decis crearea la Mănăstirea Plumbuita a unui loc de dezinfecţie pentru călătorii şi negustorii care vin la Bucureşti cu marfă. Pentru lazareturi s’au făcut donaţii din partea diferitelor mănăstiri de la particulari.

Mănăstirea Plumbuita din Cartierul Colentina, azi renovată

Probabil doar o legendă, numele cartierului Colentina pare’se că vine de la ”colea-n-tină”, cu referire la locul băltit unde Matei Basarab i’ar fi invins pe turci într’o bătălie. O vreme s’a numit și ”Olintina”.

Teritoriul actual al cartierului Colentina a constituit o comună de sine stătătoare, inclusă la 1901 în județul Ilfov și formată din satele Colentina, Fundeni și Plumbuita.

Curtea Domnească – Istoricul Curții Vechi în jurul căreia s’au ridicat cartierele Bucureștiului

Și’au înălțat aici palate, bineînțeles nu din piatră, ori din cărămidă, ci din lemn – care se găsea din belșug – și din chirpici, ambele materiale fiind perisabile. Este una dintre cauzele ”întunericului” așternut peste epocile vechi ale existenței Bucureștilor.

Reconstruirea din piatră și din zid a acestor palate și curți domnesti a însemnat o altă întemeiere a orașului „Cetatea București” – expresie descriind mai degrabă un statut moral de sorginte evident medievală, decît o cetate propriu-zisă.

Curtea Veche este prima curte domnească din București, a devenit nefuncțională după incendiul din 1718, care a distrus întregul București și după cutremurul din 1738.

Întreaga Curte Domnească era formată dintr’un palat – Palatul Voievodal, o biserică – Biserica Buna Vestire, cunoscută ulterior sub numele de Biserica Curtea Veche, case cu saloane de recepție, cancelariile domnești, grajduri și grădini.

Nu se cunosc prea multe detalii despre întemeietorul curții, dar conform opiniei cercetătorilor care au studiat istoria Bucureștiului, curtea pare a fi construită de către Mircea cel Bătrîn, undeva la sfîrșitul secolului al XIV-lea și începutul secolului a XV-lea.

În prezent, ruinele Palatului Voievodal au devenit sit arheologic protejat, fiind amenajat și un muzeu, Muzeul Curtea Veche.

Curtea domnească se întindea pe suprafața cuprinsă între străzile Halelor (fosta Carol), Șelari, Lipscani, Bărăției, Calea Moșilor. De’a lungul timpului orașul București a suferit diverse modificări urbanistice, astfel că vechea curte domnească nu mai corespunde întru totul cu vechile descrieri. Conform vechilor descrieri, Curtea Veche era așezată pe o colină destul de înaltă, înconjurată la sud de malul foarte înalt al Rîului Dîmbovița, iar în celelate puncte cardinale de ziduri puternice.

Accesul în curtea domnească era posibil prin două porți opuse. Prima poartă, amplasată la intersecția străzilor Smîrdan cu Halelor (fosta Carol), a avut mai multe denumiri, Poarta de Sus, Turnul despre Nemți, Clopotnița Domnească, iar mult mai tîrziu după ce turnul de piatră s’a ruinat, Foișorul Roșu (probabil numele a fost luat de la culoarea în care a fost vopsit turnul). A doua poartă, Poarta de Jos, era situată în locul în care pornește strada Moșilor.

Pe locul în care ulterior va fi construită curtea domnească, Mircea cel Bătrîn construiește o cetate, undeva între anii 1386-1418. Cetatea avea ziduri de cărămidă și era înconjurată de șanț de apărare.

În secolul al XV-lea, Vlad Țepeș, domnul Țării Rumînești, consolidează cetatea construită de Mircea cel Bătrîn și o ridică la rangul de reședință domnească, alternativă celei de la Tîrgoviște.

Primele date certe despre Curtea Veche le avem din documentele de pe vremea lui Radu cel Frumos, acesta a mutat scaunul domnesc la București.

Deși pentru o perioadă de timp s’a crezut că Curtea Domnească a fost distrusă complet, cercetările arheologice au scos la iveală importante ruine, printre care: hrube, ziduri, baze de turnuri, trepte coloane, camere aflate în construcții din secolul al XIX-lea.

Cercetătorii au stabilit că Curtea Veche a suferit diverse rezidiri și refaceri de’a lungul timpului, începînd cu a doua jumătate a secolului al XIV-lea pînă la Vlad Țepeș, de la Basarab cel Tînăr și pînă la Mircea Ciobanul, de la Matei Basarab pînă la Constantin Brîncoveanu.

Conform urmelor arheologice păstrate a fost identificată prima cetate a Bucureștilor, o cetățuie situată pe malul nordic al Dîmboviței. Situată pe un mic promontoriu, pe o suprafață de 160 mp, cetatea construită din cărămidă avea forma unui turn trapezoidal și era înconjurată de un șanț lat de 1,50-2,20 m.

Încă din 1458 Vlad Țepeș le scria brașovenilor cerîndu’le meșteri în zidirea cetăților. Într’un document din 10 august 1460 Vlad Țepeș amintește de ”ex castro fluvi Domboviche”. Conform acestor date Ion Ionașcu și Dan Berindei au considerat că această cetate a fost construită între 1458-1459, o construcție din lemn cu întărituri de pămînt, ridicată oarecum în pripă din cauza pericolului otoman.

Deși nu s’au păstrat dovezi concludente, istoricii au considerat că cetatea construită de Vlad Țepeș între 1458-1459 a fost ridicată pe vechea cetățuie de pe malul Dîmboviței. Nu sînt cunoscute date despre importanța cetății pentru apărarea Țării Rumînești, în campania lui Mahomed al II-lea, din 1462, dar cert este că cetatea avea un rol de apărare.

În 18 decembrie 1473 fratele lui Vlad Țepeș, Radu cel Frumos, se refugiază în cetatea din București, numită în cronica lui Ștefan cel Mare descoperită de Oligierd Gorka,”cetatea de scaun Dîmbovița”.

După un asediu care a durat cîteva zile, cetatea este cucerită, după ce Radu cel Frumos părăsește fortificația în toiul nopții. În 24 noiembrie 1473, moldovenii pătrund în cetate, iar conform letopisețului lui Grigore Ureche, Ștefan a dobîndit Cetatea Dîmboviței punînd mîna pe toate avuțiile lui Radu cel Frumos chiar și pe fiica acestuia Voichița.

Ștefan îl urcă pe scaunul domnesc pe Basarab Laiotă, dar după o scurtă perioadă acesta se închină la sultan.

În 11 noiembrie 1476 Ștefan cel Mare atacă din nou cetatea Bucureștilor și o cucerește ajutîndu’l pe Vlad Țepeș să revină la domnie. În acest fel, Ștefan și’a plătit datoria pe care o avea față de Vlad Țepeș, pentru ajutorul acestuia din urmă în alungarea din Suceava a lui Petru Aron, ucigașul părintelui lui Ștefan.

În perioada următoare Vlad Țepeș dorind să reînceapă lupta împotriva sultanului le scrie brașovenilor cerîndu’le ajutor în reconstruirea cetății din București. În această perioadă cetatea era cunoscută sub diferite nume: Castrum Bokoryscha, Bocerestya, Bocoresth.

După doar cîteva săptămîni de domnie Vlad Țepeș cade victima unui complot pus la cale de boierii filo-otomani, în scaunul din Ceatatea Bucureștilor urcînd din nou Basarab Laiotă. Nici acesta din urmă nu a rezistat prea multă vreme, cel care l’a succedat fiind Basarab cel Tînăr (1477-1482), poreclit Țepeluș.

Basarab cel Tînăr în toți cei 5 ani de domnie, la fel ca Vlad Țepeș apelează la meșterii brașoveni și reconstruiește cetatea Bucureștilor. Conform documentelor în această perioadă cetatea suferă refaceri ample, astfel că în unele surse este chiar numită Noua Cetate.

Transformarea cetății în acestă perioadă este atestată și prin urmele arheologice descoperite în strada Soarelui de astăzi. Deși din această perioadă s’au păstrat o serie de documente emise de cancelaria domnească, doar cîteva amintesc de refacerea cetății, astfel că informații detaliate despre cetate nu s’au păstrat. Conform unui document din 1480 aflăm că cetatea purta numele Cetatea nouă de scaun București, iar alt document emis de vornicul Neagu amintește de ”castro Bokorestch”.

Sursele principale în aflarea cîtorva date despre înfățișarea curții din această ultimă perioadă sînt descoperirile arheologice. Acestea au scos la iveală ruinele unei cetăți din bolovani de rîu și cărămidă, întinsă pe o suprafața totală de peste 900 mp. Săpăturile arheologice au scos la iveală și parterul înalt al castelului, situat pe niște pivnițe și hrube foarte încăpătoare și curtea interioară a palatului întinsă pe o suprafață de peste 100 mp.

Deși de’a lungul istoriei mulți din domnii Țării Rumînești au ales ca cetate de scaun Curtea Domnească din Tîrgoviște, unii din ei au folosit și cetatea Bucureștilor ca cetate de scaun. Este și cazul lui Vlad Călugărul (1482-1495), care deși avea Curtea Domească la Tîrgoviște semna documente (s’au păstrat peste 30 de astfel de documente) din Cetatea Bucureștilor. O dovadă pentru cele amintite anterior este un document emis, în anul 1506, din minunatul scaun al Bucureștilor.

După cele două calamități din secolul al XVIII-lea, care au distrus curtea și clădirile aferente, a fost construită o nouă curte domnească, Curtea Nouă.

În interiorul acestei „cetăți”, Curtea Domnească a fost – din cauza vicisitudinilor istoriei – destul de călătoare, deși avea un „castel” permanent în preajma Dîmboviței, numit Curtea Domnească, si un altul, mai sus de Mănăstirea Mihai Vodă, ridicat de Alexandru Ipsilanti.

Curtea Nouă a fost reședința domnitorilor din Țara Rumînească în perioada 1776 – 1812. A fost construită între 1775-1776, în timpul lui Alexandru Vodă Ipsilanti, pentru a înlocui Curtea Veche. Clădirea a ars în anul 1812, iar de atunci i s’a spus ”Curtea Arsă”.

O acuarela executată de W. Wats după o gravura a lui Luigi Mayer prezintă acest castel în anul 1793.

Era o clădire nouă, solidă, impunătoare, cu o biserică enormă, careia i s’a dat hramul Sf. Ecaterina, după numele principesei Ipsilanti, Ecaterina, și din care se vede o turlă.

Se află deasupra mănăstirii care, ca orice mănăstire mare, cu ctitor princiar, avea si un apartament domnesc, numit ”Casele domnești”. Este singura imagine a acestui castel căzut prada focului în timpul lui Caragea și căruia, din acest motiv, i s’a spus „Curtea Arsă”.

Cartierele Ferentari, Berceni, Vitan, Pantelimon și Colentina

Ferentari, construit în perioada 1945-1947, a fost gîndit ca un cartier muncitoresc și număra în jur de 600 de apartamente.

Cartierului Ferentari, considerat astăzi una dintre zonele rău famate ale Capitalei, i s’a căutat o etimologie ”rafinată” a originii numelui, și în tradiția deja cunoscută din DEX a majorității cuvintelor din lexicul rumînesc acestuia i s’a scormonit prin latină cuvîntul latinesc ”Ferentarius” – soldat din infanteria ușoara a legiunilor romane.

Referindu’se la asocierea numelui Cartierului Ferentari cu o sintagmă latină ”Ferentarius”, Adrian Majuru susţine că aceasta este ”o exagerare”, și că ar fi mult mai recentă și legată de maghiari.

Majuru explică:

”N’are legătură cu denumirea latină. Este o exagerare din punctul meu de vedere. Mai degrabă are legătură cu un corp militar unguresc, care, în timpul Războiului curuţilor, cînd Transilvania a fost regiune autonomă şi s’a opus ocupării ocupării austriece de după 1683, asediul Vienei. Erau, evident, ardeleni, erau reformaţi, nu erau catolici precum austriecii, aveau un conte Bercsényi care îi conducea. Evident că ei fiind învinşi prin 1710, războiul pornind în 1702, o bună parte din aceste trupe s’au refugiat în Valahia, care era de partea lor alături de Imperiul Otoman. Au rămas aici o perioadă, pînă cînd şi’au negociat libertatea de a reveni în Ungaria, la un anumit moment dat, după ce a fost încheiat un tratat de pace între Imperiul Otoman şi Imperiul Austriac (1718). Drumul folosit de ei, inclusiv tabăra, este Drumul Ferentarilor şi Cartierul Berceni să nu uităm.”

În 1701, principele Rákóczi (1676-1735) fuge din puşcărie cu ajutorul soției sale și al francezilor care au intervenit prin iezuiți, facilitând evadarea lui Rákóczi, care a lăsat Împăratului o scrisoare în care a precizat că este gata să fie judecat, dar numai conform legislației maghiare.

Din temniță Rákóczi a fugit în Polonia, la Brzeżany (azi Berezhany, Ucraina), la Miklós Bercsényi, însă și acolo era în primejdie, deoarece pe capul său fusese pusă o recompensă de 10.000 de forinți.

Fără nici un sprijin, Rákóczi cere ajutor amicului său, Bercsényi. Acesta îi dă bani lui Rákóczi, îl ajută să își facă o armată, ba chiar face o călătorie pînă la Paris pentru a cere o sumă de bani lui regelui Ludovic. La polonezi se îndrăgosteşte de o altă femeie, o localnică – prințesa Sieniawaska, dar acest amor îi va aduce numai probleme: în 1703, împăratul Vienei îi declară război.

Nobilul maghiar Francisc Rakoczi al II-lea pleacă și la turci înainte de Razboiul curuților (1703-1711) ca să discute despre răsturnarea Imperiului Habsburgic. La fel au procedat si o parte din apropiații lui Rakoczi, mai exact, o ceată de husari conduși de groful Mikloș Bercsenyi. Undeva la sud de București, husarii lui Bercsenyi au făcut un popas la sud de București, de unde și numele cartierului.

Pasajul Piața Sudului

Numele acestui cartier este foarte important pentru istoria noastră, pentru că amintește de lupta rumînilor din Transilvania şi și din părţile ungureşti, care au luat parte şi ei masiv la răscoala lui Rakoczi, iobagi, libertini, micile categorii militare, mica nobilime.

Din Maramureş, Sătmar, Bihor, Arad şi pînă la graniţa de răsărit a Transilvaniei, cetele de răsculaţi, unităţile curuţeşti sînt înţesate cu rumîni, cu soldaţi mai ales, dar şi cu subofiţeri, sau chiar cu comandanţi de cete sau de unităţi militare mai mari.

În Bihor, printre primii care trecură de partea curuţilor a fost colonelul imperial Marcu Haţeganu.

În Maramureş, au luptat în rîndurile curuţilor iobăgimea, nobilimea mică. Comandanţi rumîni de cete sau de unităţi, se ridică în regiunile Sătmar, Oaş, Chioar, Baia Mare, Sălaj sau chiar în comitatul Szabolc.

În jurul Băii Mari au luptat cetele haiducului Gligor Pintea, supranumit popular Pintea Viteazul. El a căzut în faţa Băii Mari în momentul cînd haiducii săi, alături de curuţi, provocaseră predarea oraşului.

Mulţi rumîni apar pe Someş, în jurul Clujului: aici se făcu cunoscut mai ales căpitanul Ciurilă. În comitatul Turzii se remarcă Nichita Balica, căpitanul care’şi făcuse cetate din Cheile Turzii; în Mureş şi Odorhei căpitanul Vasile Negru; în Ţara Bîrsei şi Trei Scaune căpitanul Bucur Cîmpean.

În jurul Albei-Iulii se remarcă regimentul lui Ştefan Sudriceanu; în jurul Aradului, regimentul colonelului Farcaş Dragul sau Drăgulea. Acesta a luptat în mai multe părţi şi l’a urmat pe Rákóczi şi în Polonia. Şi mulţi alţii.

Cetele curuţilor însă sînt, în genere, amestecate. Mai ales în rîndurile celor de jos se crease o întinsă frăţie de arme, lăsînd urme chiar în literatură, în muzica populară, în cîntece, în dansuri.

Curuţii sînt în bune raporturi şi cu Ţara Rumînească şi Moldova. Acolo se refugiază adesea după insuccese, acolo se pregătesc de noi acţiuni, acolo îşi adăpostesc de primejdie familiile cei mai aproape de graniţe.

Rákóczi însuşi e în bune raporturi cu Ţara Rumînească şi cu Moldova, caută să câştige pe domnii rumîni, mai ales pe Constantin Brîncoveanu pentru lupta sa, să’i atragă în cercul de alianţe antihabsburgice. Pe lîngă împăratul Petru cel Mare, Rákóczi se servea de David Corbea, originar din Șcheii Braşovului, acelaşi care îl servise şi pe Constantin Brîncoveanu, devenit consilier aulic în serviciul statului rus.

Ajutorul financiar al regelui Ludovic nu va sosi niciodată, din acest motiv Rákóczi va pierde războiul, iar armata lui se va risipi: unii se predau, alții ajung în Banat.

Voievodul Țării Rumînești, Constantin Brîncoveanu, pentru ai pacifica și păstra în slujba sa, le dă o bucată de pămînt dincolo de Mănăstirea Văcăreşti, unde aceștia își vor alcătui un sat. Nu știm cîți dintre aceștia au fost ardeleni rumîni, și cîți maghiari, dar din cei stabiliți aici, de teama represaliilor habsburgilor, au rămas rămășițe ale armatei lui Bercsényi, de unde ne’a rămas numele: Berchenyi la francezi, Berceni la noi.

Cartierul Berceni, din sudul Bucureștiului, deși este cu mult mai puțin faimos decît alte părți ale Capitalei, își începe povestea, cum spuneam, cu sute de ani în urmă.

Cartierul Berceni împreună cu artera care îi poartă numele, Șoseaua Berceni, s’a construit după anul 1945. În perioada comunistă întreaga zonă a fost afectată de demolări.

Teritoriul pe care s’a dezvoltat actualul cartier Berceni reprezintă partea sudică a fostei comune Șerban Vodă, din vecinătatea fostelor localități Progresul și Apărătorii Patriei. Pînă cînd a fost începută, în 1960, ridicarea cartierului de blocuri, zona avea aspect de mahala bucureșteană interbelică, cu mult teren liber, locuințele avînd un singur nivel.

În viziunea urbanistică specifică epocii, Berceniul a fost gîndit ca un cartier-dormitor pentru oamenii muncii care construiau socialismul pe noua platformă industrială din partea sudică a Bucureștiului – IMGB, precum și în uzinele ”Timpuri Noi”, vechile ateliere Lemaître.

Numele cartierului Vitan din Capitală, o variantă ar fi că ar veni de la Cîmpia Vitanului, unde, odată, pășteau vitele orășenilor.

Curcubeu peste cartierul Vitan

Totuși, consideră istoricul Majuru, Cartierul Vitan îşi trage numele de la un proprietar al zonei, domeniul acestuia devenind un sat şi ulterior o comună suburbană, în timp ce Pantelimonul vine de la domeniul ecleziastic cu acelaşi nume al Mănăstirii Sfîntul Pantelimon.

Cartierul Pantelimon și’a luat numele după Mănăstirea Sfîntul Pantelimon, a cărei construcție a început la 1735, la porunca domnitorul Grigore al II-lea Ghica. În greacă, ”pan” înseamnă ”tot” și ”eleimon” înseamnă ”milă”. Așadar, ”Panteleimon” se traduce ”întru totul milostiv”.

Istoria Mănăstirii Pantelimon

Asemenea Sfîntului Mare Mucenic Pantelimon, care încă din timpul vieţii sale pămîntești a tămăduit, cu puterea lui Dumnezeu, mulțime de bolnavi, dar care a cunoscut şi pătimirile şi moartea mucenicească († 303) în timpul marii persecuții a creș­tinilor ordonată de împăratul Diocleţian, tot așa şi fosta mănăstire a Sfîntului Pantelimon de lîngă Bucureşti a cunoscut de’a lungul istoriei sale o perioadă de înflorire, cînd oferea vindecare sufletească şi trupească prin biserica şi spitalul organizat în mănăstire, dar a cunoscut şi chinurile pătimirilor şi moartea mucenicească, atunci cînd a fost ucisă prin demolare şi desfiin­țare.

Mănăstirea Sfîntului Pantelimon a fost una dintre cele mai mari mănăstiri domnești din Țara Rumînească. Hramul ei, sărbătoarea Sfîntului Mare Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon, a influențat toponimia întregii zone, astfel încît astăzi avem: lacul Pantelimon, insula Pantelimon, parcul şi orașul Pantelimon, care pînă la înființarea mănăstirii se numea Florești.

Noaptea prin Cartierul Pantelimon

În anul 1750, domnitorul Grigore Ghica al II-lea a înzestrat ctitoria sa cu moaștele Sfîntului Pantelimon (ulna antebrațului drept, adusă din Grecia, conform inscripției în argint de pe sfintele moaşte). Aceste relicve sfinte sunt cele mai vechi moaşte ale Sfîntului Pantelimon de pe teritoriul țării noastre (fragmente din moaștele Sfîntului Pantelimon se mai găsesc şi la Arhiepiscopia Tomisului sau la Arhiepiscopia Dunării de Jos, fiind aduse, în anul 1931, din Orientul apropiat).

Acest odor de mare preț a fost păstrat cu evlavie în Mănăstirea Sfîntului Pantelimon, unde se desfășura atunci o bogată activitate filantropică şi socială. Mănăstirea administra un spital pentru bolnavi, care, spre sfîrșitul secolului 18, a fost extins, devenind al doilea spital din Bucureşti, ca mărime, după spitalul Mănăstirii Colțea.

O grijă deosebită de acest spital a avut şi regele Carol I. În anul 1868, la îndemnul dr. Carol Davila, pe latura de sud a ansamblului Mănăstirii ”Sfîntul Pantelimon”, a fost construită o clădire nouă cu 80 de paturi de spital. În acest spital au fost tratați şi soldații rumîni răniți în Războiul de Independență al Rumîniei (1877-1878).

De asemenea, între anii 1889-1890, capacitatea spitalului a fost mărită cu încă 160 de paturi, într’o clădire pe latura de est.

Pătimirile şi moartea mucenicească a Mănăstirii Sfîntului Pantelimon au avut loc în timpul regimului comunist, cînd mănăstirea şi Spitalul ”Sfîntul Pantelimon”, afectate de cutremurul din anul 1977, au rămas în ruină ani întregi, întrucît statul comunist nu a dorit refacerea lor, hotărînd demolarea completă a bisericii şi desființarea mănăstirii, pentru a se construi în acel loc un complex hotelier şi de agrement.

Mormîntul domnitorului Grigore Ghica al II-lea a fost scos din ctitoria sa, de asemenea şi mormîntul domnitorului Alexandru al II-lea Ghica (1834-1842), primul domnitor regulamentar al Țării Rumînești, fiind mutate la Biserica Doamna Ghica – Tei, din Bucureşti, de asemenea ctitorie a dinastiei Ghica.

Prin grija Patriarhului Iustin Moisescu (1977-1986), obiectele din tezaurul liturgic al fostei mănăstiri au fost încredințate spre păstrare unor biserici din apropiere: ușile sculptate şi catapeteasma se găsesc la Biserica Sfîntul Nicolae din orașul Pantelimon, județul Ilfov, care a primit atunci şi al doilea hram, Sfântul Mare Mucenic Pantelimon. Icoanele mari din catapeteasmă se află la Mănăstirea Plumbuita.

După căderea comunismului, cînd Biserica Ortodoxă Rumînă a avut libertatea de a se exprima şi organiza conform vocației sale, Patriarhia Rumînă a făcut demersurile necesare pentru revenirea în proprietate a fostei Mănăstiri Sfîntul Pantelimon, lucru care s’a împlinit abia în anul 2004.

În prezent, cu binecuvîntarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Rumîne, din anul 2014, pe locul fostei mănăstiri funcționează Centrul cultural-misionar ”Familia” şi Casa ”Sfîntul Pantelimon”, unde se desfășoară acti­vități cultural-educative şi activităţi social-pastorale privind Botezul şi Cununia dedicate familiei creștine în general, dar şi activităţi având caracter social-filan­tropic.

Prin ocrotirea Sfîntului Mare Mucenic Pantelimon, care prin credința lui puternică în Hristos Cel răstignit şi înviat a devenit bun biruitor mucenic, la iniția­tiva şi cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, în anul 2017 au început lucrările de reconstruire a bisericii fostei mănăstiri a Sfîntului Pantelimon.

Moaștele Sfîntului Mucenic Pantelimon care au aparținut acestei istorice mănăstiri sînt păstrate în prezent în paraclisul Reședinței Patriarhale, cu hramul ”Sfîntul Mare Mucenic ­Gheorghe”, deloc întîmplător am putea spune, avînd în vedere că Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe, ca şi Sfîntul Mare Mucenic Pantelimon, a suferit moarte mucenicească în același an: 303, la aceeași vîrstă: 20 de ani, în timpul aceleiași persecuții a împăratului Diocleţian.

Adrian Majuru evocă şi modul în care a apărut şi s’a dezvoltat Parcul Ioanid şi zona de case din jurul său:

”A fost proprietatea unui librar, George Ioanid, căruia nu’i prea mergea lui bine cu librăria şi atunci, pe o suprafaţă mai mare de teren, şi’a amenajat o mică fermă unde cultiva, pentru a vinde, pomi fructiferi şi pomi ornamentali. Şi avea şi reclamă, primăvara şi toamna, cu precădere, şi vindea bine. Evident că moştenitorii desfac afacerea şi vînd statului. Asta după Primul Război Mondial. Atunci, din proprietatea Ioanid, o bună parte din teren se lotizează, pentru că era Bulevardul Dacia amenajat, la începutul perioadei interbelice, şi apar clădirile frumoase din jur. Iar pe zona mai mlăştinoasă, asupra căreia era mai complicat să intervii, au amenajat un parc. Cum a fost şi cu Grădina Icoanei.

(…) A fost amenajat un parc prin secarea unui lac. E complicat să ridici acolo clădiri, e pînza freatică ridicată. Aşa şi cu această grădină care era firesc să păstreze memoria proprietarului şi a unei amintiri legate de un loc care a avut o altă destinaţie.”

Acesta nu uită să menţioneze şi „cartierele etnice ale Bucureştilor”, precum cel evreiesc, mahalaua grecilor sau a albanezilor:

”Erau şi cartiere etnice, care au devenit astfel în câteva generaţii. Alături de Cartierul Evreiesc, foarte dinamic tot timpul, încă din secolul al XVI-lea, a mai fost zona locuită de băraţii unguri, în jurul Bărăţiei catolice, a mai fost Mahalaua Grecilor, în zona veche a oraşului, cu o biserică a lor, care nu mai este, şi pe locul acela se află Palatul Dacia România, fostă societate de asigurări ridicată în 1870 şi care va fi, sper în cîţiva ani, sediul Pinacotecii Bucureşti. (…) A mai fost şi o mahala a albanezilor, în zona Parcului Izvor, care a dispărut la sistematizare, la începutul secolului al XIX-lea. Şi bulgarii aveau un spaţiu al lor, dar cu precădere înspre Popeşti-Leordeni, bulgarii pavlikeni, de confesiune catolică. Ei emigrau din Balcani sub presiune turcească”, povesteşte istoricul.

El a punctat, în acest context, că, în jurul anului 1900, ”pe majoritatea străzilor centrale ale oraşului, nu doar în Centru Vechi, ci şi spre Piaţa Romană, Mihai Bravu” exista populaţie alogenă.

Majuru mai relatează:

”Nu era stradă să nu aibă populaţie alogenă. Cetăţeni rumîni, dar de alte confesiuni etnice şi religioase. Erau foarte mulţi. Această populaţie a dispărut după cel de’al Doilea Război Mondial, cînd ei au emigrat. Sau chiar în anii războiului. Erau şi mulţi maghiari şi mulţi germani aici, care n’au legătură cu războaiele. Şi englezi şi scoţieni, erau şi elveţieni. Asta pe la 1900. Antreprenori, manufacturieri, arendaşi. Scoteau bani din orice.”

Vatra Luminoasă, Grivița, Floreasca, Domenii, Cotroceni, Dorobanți

Potrivit istoricului, Adrian Majuru, Bucureştiul avea şi cartiere rău famate:

”Nu a fost numai Ferentariul, care nu era famat deloc. Nici în perioada interbelică. Asta e o poveste care apare după Al Doilea Război Mondial. Erau, prin comportament şi prin sărăcia socială a acestor populaţii care le colonizau – a fost Tirchileştiul, Delea Veche şi Delea Nouă, care erau în partea de est, nord-est a oraşului. Sînt şi acum străzile şi bisericile. Spre Mihai Bravu. Dar asta e o poveste de secol XIX.”

Seniorii Bucurestiului spun ca i s’a spus ”Vatra Luminoasa” în spiritul bolșevic al timpului pentru că lumina venea, nemijlocit de la răsărit – de la ruși. Alții susțin că denumirea își are alta origine: la 1 august 1906, Regina Elisabeta, susținută de Regele Carol I și de înalți reprezentanți ai clasei politice a vremii, a fondat Societatea Orbilor din Rumînia.

În cartierul Grivița de astăzi se afla, la 1608, Mănăstirea Cernica, ridicată de Cernica Știrbei, Mare Vornic al lui Mihai Viteazul. Mai tîrziu, unele documente atestă faptul că o parte a acestei mosii a aparținut domnitorului Șerban Cantacuzino.

În secolul al XIX-lea, zona a fost parcelata și s’au trasat străzi pe care s’au construit case, printre care și Calea Floreasca.

În anul 1922 a apărut cartierul Floreasca, ridicat pe marginile gropii de odinioara.

Din secolul al XVI-lea apare o atestare documentară a moșiei ”Floreștii de pe Colentina”. Sub Mihai Viteazul e atestat satul Floreștii (al Floreascăi), pe Colentina, la Est de oraș. Se împărțea în 3 așezări distincte: Floreasca de Sus, de Mijloc și de Jos. Satul Floreasca de Jos era numit si Gradistea Floreștilor.

Cartierul Domenii a fost construit în perioada interbelică pentru elitele bucureștene. Numele zonei este legat cu dezvoltarea Bucureștiului dintre anii 1920-1940, unde s’au vîndut parcele și loturi de pămînt angajatilor din Ministerul Agriculturii și al Domeniilor, de unde și numele de Domenii.

Cunoscutul cartier Cotroceni, unde se află și Palatul Cotroceni, sediul Administratiei Prezidențiale a Rumîniei, și’a luat numele de la verbul regionalist arhaic ”a cotroci”.

”A cotroci” inseamna ”a cotrobăi”, ”a scotoci”, ”a scormoni”! De unde vine, însă, ”a cotroci”?

Cotroceni era un vechi sat, atestat documentar pentru prima dată în timpul domniei lui Mihai Viteazul. Lîngă sat se afla falnica și deasa pădure a Cotrocenilor. În 1671, satul a intrat în proprietatea marelui logofăt Serban Cantacuzino. Acuzat că urmărea să devină Domn, și’a atras ura domnitorului Gheorghe Duca, fiind nevoit, astfel, să fugă pentru a’și salva viața.

Cartierul Cotroceni

Scăparea a găsit’o în Pădurea Cotrocenilor, unde a stat ascuns trei zile, iar drept mulțumire a ridicat pe un lăcaș de cult mai vechi o frumoasa biserica de zid: Mănăstirea Cotrocenilor.

Platoul întins al Cotrocenilor este legat și de numele lui Aurel Vlaicu, al cărui prim zbor temerar cu avionul construit de el a avut loc la 17 iunie 1910 în această zonă.

Zona Dorobanți și’a primit numele în anul 1878, dupa Războiul de Independență dintre 1877-1878, ca omagiu adus trupelor de dorobanți care au luptat la Plevna, Vidin și Grivița.

Dealul Spirii

În secolul al XVI-lea, Dealul Spirei se numea Dealul Lupeștilor, unde se aflau numeroase culturi de vie ce apartineau Mănăstirii Radu Vodă.

Biserica Spirea Veche, numită ulterior Dealul Spirea, a fost construită de doctorul Spirea (Spiridon Kristofi originar din Corfu, de aici și hramul bisericii) pe acest deal înainte de anul 1765, cu ajutorul rudei sale Hristofi (fost ceauș spătăresc și mai apoi căpitan de lefegii).

Biserica Spirea Veche (Sf. Spiridon Vechi) a fost construită începînd cu anii 1921-1922, după planurile arhitectului Ioan D. Trajanescu, în locul acelei bisericuţe de sec. al XVIII-lea. Foto: Alex. Petit (anii ’30)

Nava noii biserici, terminată în 1930, a fost printre primele construcţii la construcția cărora s-a folosit betonul armat.

Arhitectul bisericii Sf. Spiridon – „Spirea Veche”, profesorul Ioan D. Trajanescu, a conceput un plan basilical în cruce greacă înscrisă, delimitat de stîlpi puternici din beton armat, cu secţiunea de cca. 1 metru; absidele laterale erau de plan rectangular. Alţi stîlpi din beton armat descriau planul masivului turn-clopotniţă cu foişor, aflat în capătul vestic al bisericii. Între toţi aceşti stîlpi erau mari panouri din cărămidă masivă, întreaga structura fiind acoperita la exterior cu cărămidă aparentă smăltuită. Acoperişul turlelor era din ţiglă smălţuită.

Biserica de la Uranus 27, aflată la intersecţia de la „Niţă Stere”, a fost cu greu demolată în 27 aprilie 1984. Punerea sa la pămînt a fost făcută prin mai multe încercări de dinamitare, neputînd fi dărîmată cu excavatoarele… o construcție extrem de solidă!

Doar cîteva vitralii, strănile şi icoana de hram a Sfîntul Spiridon au putut fi salvate, ele fiind duse la Biserica Lucaci din Capitală.

Spirea Veche are o soră mai mică, dar și mai modestă, care mai există şi azi în str. Puișor – Biserica Spirea Nouă, construită la sfîrșitul sec. al XVIII-lea. Casa parohială acestei biserici a fost construită la 1911 din banii ”defunctului Niță Sterie” așa cum reiese din plăcuța existentă pe peretele ei.

Băneasa, Pajura, Bucureștii Noi, Aviației, Aviatorilor

Contrar impresiei majorității bucureștenilor, cartierul Băneasa nu se numește astfel de la Pădurea Băneasa. Potrivit unor surse, ”Băneasa” vine de la nevasta banului Dimitrie Ghica (1816-1897).

Alte surse spun altceva: cartierul Băneasa, fosta comună suburbană Băneasa, a luat naștere pe o porțiune din vechea moșie a Mariei Bibescu, contesa de Montesquiou Fezensac (1845-1929), soția contelui Odon de Montesquiou Fezensac și mătușa prințului George-Valentin Bibescu.

În 1898, Nicolae Bazilescu, avocat și profesor la Facultatea de Drept, a cumpărat moșia Maicănesti – Grefoaicele (aparținînd de comuna Baneasa din acele vremuri), aflată în zona de nord-vest a orașului.

Bazilescu a parcelat terenul și a scos la vînzare jumătate din loturi, cealaltă jumătate fiind donată primăriei. Pînă in 1913, 1.423 de persoane au cumpărat terenuri aici. Din acest motiv, noii așezări i s’a dat numele de Bucureștii Noi.

Teatrul Masca din Bucureștii Noi

Denumirea cartierului Pajura a fost preluată de la artera de circulație care’l străbate. Strada Pajurei a primit aceasta denumire in anul 1959, cînd a fost începută construcția primelor blocuri pe un teritoriu liber.

Cartierul Aviației a fost construit după 1980. Fostul dictator Nicolae Ceaușescu dorea ca în acest cartier să locuiască personalul din cadrul armatei, poliției și aviatiei, de unde și numele cartierului. În cartierul Aviației se află și Muzeul Aviației, pe strada Fabrica de Glucoză. Muzeul, construit pe amplasamentul fostului Aeroport Pipera, a fost inaugurat în martie 2006.

Numele cartierului Aviatorilor este dat de Monumentul Eroilor Aerului, cunoscut și ca ”Statuia Aviatorilor”. Monumentul a fost inaugurat în anul 1935, fiind o opera ce aparține sculptorilor Iosif Fekete și Lidia Kotzebue.

Cartierul Chitila și așezarea Chitila

Cartierul de pe teritoriul Capitalei cu care se învecinează orașul Chitila a primit același nume, neoficial, Chitila, iar artera rutieră ce leagă Cartierul Chitila de orașul Chitila se numește Șoseaua Chitilei.

Începuturile așezării Chitila nu se cunosc precis, dar pot fi situate în vremurile cînd pe aceste locuri se întindea renumitul Codru al Vlăsiei, aproximativ prin secolul al XV-lea.

Ipoteza că pe teritoriul orașului Chitila au existat așezări omenești încă din cele mai vechi timpuri este confirmată de descoperirile arheologice făcute. Săpăturile de pe malurile rîului Colentina (limitrof orașului) au scos la iveală vestigii din secolul IV, era noastră – cuptor de topit bronzul, oseminte de oameni găsite, unele pe locurile unde s’au săpat cazemate pentru apărare antiaeriană în cel de’al doilea Război Mondial, unde s’au pus temeliile Societății Comerciale de Confecții Metalice, toate acestea sunt dovezi de vechime ale așezării Chitila.

Numele orașului Chitila se consideră deocamdată că provine de la un vechi termen bulgar – Kitilă – care înseamnă ”locul de peste apă”.

Noi credem că denumirea este mai veche, chiar de dinaintea venirii bulgarilor în Europa. În Rumînia avem de’a face cu o multitudine de toponime formate din cuvinte rumînești înțelese de toată lumea, dar și din toponime antice autohtone, sau date de alte grupuri de migratori care au trecut prin zonă.

Referitor la numele Chitilei, acesta este un toponim clar de origine autohtonă, cu toate confuziile mai mult sau mai puțin intenționate care au circulat în anumite perioade. El provine dintr’un toponim asemănător cu toponimele getice la numele proprii asemănător cu Brăilă-Brăila, Bănilă-Bănila. Este tipic rumînesc fiind atestat documentar  ca nume personal.

I se poate atribui numelui Chitila o origine indo-europeană, însemnînd foarte multe lucruri, astfel chitila sau a chiti are numeroase sensuri acceptate: aprecia, aranja, arunca, așeza, avînta, azvîrli, chibzui, clasa, clasifica, considera, crede, dispune, distribui, găsi, gîndi, grupa, intenționa, împărți, întocmi, judeca, ochi, opina, ordona, organiza, orândui, plănui, potrivi, precipita, proiecta, pune, repartiza, repezi, rîndui, sări, sistematiza, socoti, ținti, viza, zvîrli, mai toate într’un sens comun de așezare, rînduială, grupare specifice unei populații sedentare foarte vechi.

A chití mai înseamnă a împodobi, a înfrumuseța, a orna, a calcula, toate aceste sensuri fiind acceptate în dicționarele de azi.

Există numeroase echivalente în limbile surori europene: vsl. kytati, sb. kititi – a înfrumuseța, a orna, a potrivi, sau bg. kyta – buchet, chită (Cihac, II, 51; Miklosich, Slaw. Elem., 27; Miklosich, Lexicon, 328; Berneker 679) și cu ngr. kittázo, privesc, it. guatare, fr. guetter, vgerm. wahtên, ngerm. wachten, a păzi, a pîndi. Bern. 1, 679.

De asemenea are și următoarele sensuri; ochesc, țintesc, îndrept lovitura: aĭ chitit bine! Ochesc, pun ochiĭ, aleg: a chitit un copac, un ginere. Așez, aștern bine (un pat, un țol, niște snopĭ. În Olt. chichesc). Cuget, chibzuĭesc: Și tot chiteam și ne gîndeam Cum să ne cadă´n gheară (Al. Peneș). Cred, socotesc (fam. pop.): eŭ chiteam că’ĭ bine așa. V. refl. Mă potrivesc, cadrez: haĭnele se chitesc bine pe trupu luĭ. Mă gîndesc, chibzuĭesc: mă chiteam cum să scap. Mă arunc, mă răped [!] (P. P.): el pe Turcĭ mi se chitea. Trans. (d. chită 1). Mă gătesc, mă dichisesc; toate aceste sensuri ne dă clar o ascendență autohtonă.

Cu toate că evoluția semantică este firească în toate fazele ei, este rar ca un cuvînt slav să fi dezvoltat în rumînă, de la sine, o gamă atît de întinsă de sensuri. Este de presupus că în evoluția sa ar fi influențat vreun cuvînt ca a căta, sau poate ngr. ϰιττάζω ”a vedea, a privi”, în derivatele chitilă și chiteală, s. f. (podoabă; giuvaiere, bijuterii; ordine, organizare; aranjare, potrivire; judecată, părere; supoziție, idee)…

Așadar, numele de Chitila provine ori de la unul din sensurile de mai sus enumerate, ori de la expresia ”a se chiti”, care înseamnă a se piti, a se ascunde, ceea ce ar face și mai simplă explicația provenienței sale, presupunînd că în Codrii Vlăsiei, pe teritoriul actualului oraş îşi găsiseră loc de refugiu răzvrătiţii împotriva stăpînirii de atunci.

Cu timpul, ”chiteală” sau ”chitire” s’a transformat în Chitila, nume pe care oraşul îl poartă şi în zilele noastre.

Monumentul Eroilor din Chitila

Actualul oraş are la bază o mică localitate situată pe vechea ”cale domnească” care făcea legătura între Palatul Cotroceni și capitala Ţării Rumîneşti – Tîrgovişte. Localitatea – aflată lîngă apa Mangului – apare pe harta Principatelor Rumîne de la 1823 (circa 470 locuitori).

La sfîrșitul secolului al XIX-lea, satul Chitila făcea parte din comuna Bucoveni din plasa Snagov, județul Ilfov, având 322 de locuitori. Fortul Kitila este menționat ca loc de popas al regelui în timpul inspecţiei pe care a făcut’o în 1889 liniei de apărare a capitalei.

În sat funcționa o fabrică de zahăr, deținută între 1876 și 1881 de prințul Nicolae G. Bibescu, și care fusese apoi cumpărată și repusă în funcțiune de ginerele principelui Bibescu, Dimitrie Cezianu.

În 1931, Chitila a devenit comună de sine stătătoare, avînd în compunere localitățile Chitila și Traian. Apoi, în 1950, comuna a fost inclusă în raionul Grivița Roșie al orașului republican București. În 1968, Chitila a devenit comună suburbană în subordinea municipiului București, având în componență și satul Rudeni.

Teritoriul orașului Chitila a facut parte din moșiile familiilor Brâncoveanu (din anul 1681) și mai tîrziu Bibescu. Chitila, ca sat, făcea parte în anul 1892 din comuna Bucoveni, plasa Buftea, județul Ilfov. Populația număra atunci 437 persoane, din care 212 barbați și 225 femei. Aceștia locuiau în 73 de case.

Chitila (în trecut și Zalhanaua lui Papazolu) este un oraș în județul Ilfov, Muntenia, România, format din localitățile componente Chitila (reședința) și Rudeni. Localitatea se află în vecinătatea nord-vestică a municipiului București, la ieșirea către Tîrgoviște și Pitești, fiind un oraș-satelit al Capitalei.

În 1981, comuna Chitila a fost inclusă în Sectorul Agricol Ilfov, subordonat municipiului București, sector devenit în 1997 județul Ilfov. Localitatea a fost ridicată la rang de oraș în anul 2005, alături de alte comune din județul Ilfov.

Conform recensămîntului din anul 2011, Chitila are o populație de 14.184 de locuitori, fiind al șaselea centru urban al județului Ilfov din punct de vedere demografic.

Orașul Chitila se află în vestul județului Ilfov, la nord-vest de municipiul București, de care este despărțit de podul peste șoseaua de centură a Bucureștiului. Orașul-satelit este poziționat la distanța de 9 km de centrul Capitalei.

Chitila are în imediata vecinătate Lacul Chitila, care este unul dintre lacurile create de râul Colentina și care are legătură directă cu lacul Mogoșoaia și cu lacul Străulești. De asemenea, se învecinează cu pădurea Mogoșoaia-Chitila.

Cartierul 13 Septembrie și Rahova

Cartierul bucureștean 13 Septembrie și’a luat numele de la Ziua Pompierilor, amintind de 13 septembrie 1848, cînd a avut loc bătălia din Dealul Spirii, între pompierii conduși de Pavel Zăgănescu și trupele otomane conduse de Kerim Pașa.

Rahova este un cartier din sud-vestul Bucureștiului, situat în sectorul 5, în vestul rîului Dîmbovița. Numele cartierului provine de la victoria obținută la Rahova de armatele rumîne, în 9 noiembrie 1877.

Numele cartierului Rahova vine de la Calea Rahovei, una dintre cele 5 străzi principale ale Bucureștilor botezate în secolul XIX în onoarea Razboiului de Independență: Calea Grivitei, Calea Plevnei, Calea Rahovei, Calea Victoriei și Calea Dorobanților.

Cartierul este delimitat în vest de Strada Antiaeriană, Drumul Sării și Piața Panduri, în nord de Șoseaua Panduri și Calea 13 Septembrie, Bulevardul George Coșbuc, Șoseaua Viilor și Șoseaua Sălaj în est și periferia Bucureștiului în sud. Cele mai importante străzi sînt Calea 13 Septembrie și Calea Rahovei.

Cartierul se învecinează cu Drumul Taberei, Centrul Civic, și Ferentari și conține dealurile Viilor și Uranus.

Podul Calicilor în 1856

Calea Rahovei a fost cunoscută în trecut sub denumirea de Podul Calicilor sau Drumul Florăreselor, principalul drum de acces către Alexandria. Numele de pod venea de la scîndurile de lemn cu care era pavat, acesta fiind un material mai ieftin decît piatra.

Podul Calicilor era înconjurat de cerșetori și oameni nevoiași, dar autoritățile i’au alungat și au redenumit strada în Calea Craiovei pentru a îndepărta reputația proastă.

Vor ajunge actualele localități limitrofe viitoare cartiere bucureștene?

Acesta vorbeşte şi despre prezent, afirmînd că există şi acum localităţi în apropierea oraşului care depind economic de Bucureşti.

Adrian Majuru afirmă:

”În momentul de faţă, Bucureştiul respiră în ceafa unor oraşe şi comune care sunt aproape lipite de limita administrativă, cum ar fi Chitila, Popeşti-Leordeni sau Chiajna – să nu mai vorbim de comuna Roşu – şi, practic, cum ar fi şi firesc, printr’o manieră diferită, prin legea viitorului spaţiu metropolitan, economic ele depind de Bucureşti şi vor intra şi administrativ, probabil cu o formă de autonomie locală, adică îşi vor păstra primarii şi micile politici comunitare.

Nu vor mai fi cartiere topite într’un sector cu un primar distinct, tocmai pentru a da, pe noul trend administrativ european, libertatea comunităţilor locale să se dezvolte armonios şi prin deciziile pe care le iau în ceea ce le priveşte.”

Istoricul crede că actualele denumiri ale cartierelor Capitalei vor rămîne şi după adoptarea preconizatei legislaţii.

Citește și: DRUMUL SĂRII – IMPORTANȚA ÎN TRECUT A BANALEI SĂRI DE AZI

sau:

DOVEZI ALE CONTINUITĂȚII ÎN RITUL FUNERAR AL GETO-ROMÂNILOR

Resurse: ”Bucureștii mahalalelor sau periferia ca mod de existență”, 2003, Editura Compania, de Adrian Majuru, cultural.bzi.ro

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

CRYPTO EVREII ȘI NOI, CEILALȚI PĂMÎNTENI

AVERTISMENT: Acest articol deși se referă la imaginea evreului și la acele clișee întîlnite în general în istorie, totuși se dorește a se concentra asupra intereselor crypto-evreilor: Adică asupra acelor evrei care s’au unit printr’o agendă ascunsă să domine lumea. Unii dintre acești crypto-evrei sînt descendenți ai lui Avraam și evrei prin naștere.

Dar ce trebuie să reținem ca relevant pentru noi toți ceilalți, non-evreii, este că nu există rasă care să reclame un nivel mai înalt al neprihănirii decît alții prin virtutea eredității lor.

”Pentru că toți au păcătuit și sînt lipsiți de slava lui Yah.” (Romani 3:23)

Nu există nici o rasă care să fie total satanică. Evreii nu fac excepție. Există oameni buni în fiecare rasă, în fiecare religie. Dar și oameni răi în fiecare rasă și religie, așa cum este și cazul crypto-evreilor din rasa evreilor.

Crypto-evreii, totuși, se identifică ca fiind evrei și sînt primii care joacă cartea rasială, plîngîndu’se de ”anti-semitism” ca să reducă la tăcere pe cei ce se opun planurilor lor secrete de control asupra lumii.

Imaginea evreului în cultura rumînă modernă: caracteristicile alterităţii. Reprezentări ale mentalului colectiv

Evreitatea este studiu de caz, întrucît raportările mai jos-menţionate sînt general-valabile oricărei evoluţii umane, individuale şi colective.

Nu vom ”concura” ambiţiosul eseu Evreul şi Celălalt (de Esther Benbassa şi Jean-Cristophe Attias), care şi’a propus o introspecţie a evreităţii, construită pe jocul de ambiguităţi evreu – celălalt, de la origini pînă în prezent.

Chiar motto-ul cărţii, un fragment dintr’o scriere a lui Samuel Hugo Bergmann (1883-1975), supune meditaţiei, plecînd de la binecunoscutele citate biblice (”Aminteşte’ţi ce ţi’a făcut Amalek”, ”Iubeşte’ţi aproapele ca pe tine însuţi”), ceea ce Bergmann crede că ar reprezenta două tendinţe fundamentale în iudaism: ”izolaţionismul”, respectiv ”iudaismul iubirii şi al iertării”.

Tendinţe discutabile, deoarece evreii nu s’au izolat, ci au fost izolaţi de’a lungul unei istorii prea încărcate de suferinţă; faptul le-a creat o mai mare receptivitate la suferinţa aproapelui.

Semnificativ, în acest sens, este versetul-prolog din Hagada sel Pesah:

”Toţi cei flămânzi să vină să stea cu noi la masă.”

Ceea ce autorii definesc prin ”evreul-celălalt intim” formează conglomeratul de elemente structural- iudaice, ferment pentru dezvoltarea civilizaţiei europene: spirit contestatar împotriva oricăror anchiloze de gândire; reevaluarea noţiunii de timp (activ şi fluid); orientare comportamentistă în filosofie; implicaţii în estetica romantismului, avangardismului ş.a. Eseul este axat pe ideea experienţei stimulative a alterităţii:

”Celălalt mă face să fiu ce sunt, îmi permite să mă împlinesc.”

”Celălalt” este raportarea evreităţii la Dumnezeu, la umanitate, la sine.

Andrei Oişteanu, este adeptul unei abordări comparative, pe patru direcţii distincte: comparaţie în timp (contextualizarea diacronică a temei, prin care surprindeţi cum au evoluat clişeele şi motivele legendare şi puneţi în evidenţă cauzele care au determinat evoluţia sau involuţia acestora); comparaţia în spaţiu (încercarea de a plasa tema principală în context geocultural, cercetătorul propunîndu’şi să vadă în ce măsură portretul ”evreului imaginar” din cultura tradiţională rumînească se aseamănă sau diferă de cel din cultura tradiţională a altor popoare europene); comparaţia etnică (în ce măsură şi de ce imaginea evreului în cultura tradiţională rumînească diferă sau nu faţă de imaginea altor ”străini”); comparaţia culturală (stabilirea aspectelor şi elementelor ”antisemitismului popular” care au fost preluate de ”antisemitismul intelectual” (literatura cultă şi literatura politică din secolele XIX-XX).

În strînsă legătură cu Imaginea evreului în cultura rumînă este studiul de imagologie în context est-central european (ediţia a II-a revăzută şi adăugită), Humanitas, Bucureşti, 2004, lucrare supradocumentată, empatică şi critică.

În rîndurile de mai jos s’a urmărit nu atît trecerea prejudecăţilor din mediul tradiţional şi rural în cel cult şi urban, supravieţuirea cîtorva stereotipuri, dispariţia altora, cît originea, evoluţia în timp, răspîndirea clişeelor care compun portretul fizic şi moral al ”evreului imaginar”, evaluarea diferenţei faţă de portretul ”evreului real”; s’a reprodus, mai ales, modul în care legendele, credinţele mitologice, superstiţiile, tradiţiile populare, iconografia şi textele creştine (canonice şi apocrife), cunoştinţele insuficient digerate, fobiile şi prejudecăţile reflectă distanţa substanţială dintre cele două portrete.

Deşi măsurătorile antropometrice nu pot trimite la scopul referatului, ne vom permite să deschidem o ”paranteză”.

În credinţa populară, portretul fizic, ”portretul-robot” al aşa-numitului evreu tipic include, printre altele, ”nasul convex”, ”buzele senzuale”, ”ochii bulbucaţi sau oblici”.

Prin anii ’30 ai secolului XX – revistele anitisemite *1 scriau:

”Anomaliile faciale şi malformaţiunile craniului sînt cartea de vizită după care se poate distinge un jidan.”

Iar părul, barba şi perciunii rituali completează detaliile fizionomice. Din perspectiva creştinismului folcloric *2, unele legende populare rumîneşti încearcă să explice de cînd şi de ce evreii au obiceiuri legate de portul părului. O dată cu Învierea lui Hristos, revine la viaţă (din borşul în care fierbea) şi un cocoş; acesta începe să cînte, să dea din aripi şi să’i stropească pe evrei cu picături de zeamă clocotită, provocîndu’le pistrui pe corp *3.

Unele legende bucovinene (de tipul invocat) continuă:

”Cocoşul din blidul cu zeamă învie şi, bătînd din aripi, începe a cînta. Jidovii, văzînd aceasta, se băgară în toate răcorile şi, de spaimă, săriră ca fripţi de la masă şi voiră s’o taie la fugă. Cocoşul însă, înainte de ce apucară a spăla ei putina, îi împroaşcă pe toţi cu zeamă şi, pre cari i’a ajuns zeama, i’a împestriţat şi le’a umplut tot capul de râie. Şi de atunci jidovii îşi tund şi rad capul, pe unde i’a ajuns zeama din pricina urechilor, lasă părul şi poartă aşa-numiţii perciuni.” *4

Opoziţia dintre ”pletoşi / bărboşi” pe de o parte, ”tunşi / raşi”, pe de altă parte, se suprapune, adesea, opoziţiei identitare dintre ”sălbatici” şi ”civilizaţi”. Cert este că modul în care oamenii poartă părul/  barba a servit drept operator cultural al unei departajări între ”noi” şi ”ei”; barba şi părul evreului trec însă de prima fixare a distanţei culturale *5, îi dau acestuia înfăţişare demonică.

O legendă rumînească, versificată în 1843 de Costachi Stamati, fixează puterea hanului tătar în talismanul vrăjit care conţine ”Cîteva fire de păr / Din barba lui Solomon / şi alte lucruri drăceşti”.

Poezioare, ajunse prin degradarea semnificaţiei, în folclorul copiilor *6, scot în evidenţă raportul dintre barba evreului şi Diavol:

”Iese Dracul din tăciuni, / Cu jidanul de perciuni; / Iese Dracul de sub iarbă, / Cu jidanul dus de barbă” *7.

”Jidanul cu barbă roşie / Duce pe Dracu’ la poştie; Jidanul cu barbă neagră / Duce pe Dracu’ la iarbă”; ”Măi jidane, barbă mare, / Măi jidane, barba ta / Face Dracul bidinea, / Bidinea de văruit, / Barba ta de zgîlţăit”.

”Barba de zgîlţăit” nu este doar un vers ludic şi gratuit, inventat de copii sau pentru copii, ci reflectarea unei realităţi sociale. În 1847, Mihail Sturdza, domnitorul Moldovei, semnase un ofis prin care impunea evreilor să renunţe la portul tradiţional (caftan, straimel, barbă, perciuni etc.) invocînd, drept sprijin, tocmai brutalităţile şi injuriile suportate de evreii tradiţionalişti din cauza înfăţişării lor.

Pentru unii locuitori xenofobi ai mahalalelor, zgîlţîirea evreului de perciuni şi de barbă (”Lasă’mă de barbă, că se rupe leuca”), arderea sau tunderea bărbii nu desemnau doar amuzamentul, ci aveau şi semnificaţia gestului făcut de ”bunul creştin”.

Potrivit lui Andrei Oişteanu, adevărata victorie a creştinului era considerată tunderea bărbii şi tăierea perciunilor rituali, anulîndu’se ”distanţa culturală”, iar gestul dobîndind autoritatea unei ”convertiri religioase”, fie şi forţate, prestigiul aducerii ”ne-legiuitului păgîn” la ”legea noastră”; credem că gestul putea să aibă şi caracter ludic sau imitativ, cel puţin atunci cînd unii copii creştini tăiau perciunii colegilor evrei…

Diversele credinţe populare care asociază evreul cu ”omul roşu” nu au apărut doar ca rezultat al prezenţei pistruilor, ci şi din ”cauza” părului şi bărbii roşii. Mentalitatea populară percepe ”însuşirile” cromatice ale evreilor drept anomalii fizice, iar acestea din urmă pot degenera – uneori – în anomalii psihice sau morale:

”De omul roş, spîn şi însemnat”, afirmă o superstiţie moldovenească, ”să te fereşti, că’i însemnat”; ”Oamenii (cu barba roşie) ca para focului, sînt foarte răi la inimă şi primejdioşi” sau ”oamenii cu părul roşu sînt răi” – avertizează credinţe populare din Moldova şi Bucovina.

Tot în Moldova de nord, spre exemplu, se recomandă ”Să nu ţii cîine roşu la casă”, ”vaca roşie” fiind considerată, la rîndu’i, o întrupare a diavolului *8…

În proverbe, credinţe şi basme populare româneşti, ”omul roşu” (ca şi evreul) nu este doar negativ valorizat, este chiar demonizat:

”Să te păzeşti mai bine de omul roşu decît de dracul cu coarne”,

sau,

”Dracul se preface în omul roşu”, care sălăşuieşte pe Dealul roşu, la Mărul Roşu, în Marea Roşie *9 etc.

O altă prejudecată, cu răspîndire în Europa, se referă la murdăria evreului, la mirosul pestilenţial pe care îl degajă acesta. Proverbele şi zicalele surprind, sintetic, un reflex al imaginarului colectiv: ”jidan împuţit” sau ”jidoafcă-mpuţită” (zicale şi expresii rumîneşti gen ”Evreul miroase a capră rîioasă”, ”Mai urît ca la jidani”).

În limbajul popular din Transilvania şi Bucovina, prin termenul de ”jidan” (”jidov”) se înţelege o ”goangă puturoasă”, care secretă lichid urît mirositor – la fel este desemnat, în Moldova (judeţul Neamţ), gîndacul Mamornic (Meloe Proscarabeus), o insectă ”neagră, gheboasă, puturoasă ca un jidan”.

Uneori, s’a produs asocierea evreului cu ”păduchele’ț, ”murdăria, putoarea şi parazitismul”; s’a făcut destul caz pe tema excesului de usturoi şi ceapă din dietă (”pute a usturoi ca un evreu”) *10.

Chestiunea murdăriei ”evreului real” trebuie nuanţată cu argumente pro şi contra, îmbinînd ”explicaţia rasistă” (fără însuşire, ci prin exerciţiu metodologic) cu cea ”realistă”, ”antropologică” sau ”mitologico-teologică”; sînt destule motive (preceptele talmudice, reglementări rituale respectate de majoritatea comunităţii, în acord cu tradiţia religioasă, meseriile tradiţionale practicate de evrei, mărturiile unor scriitori şi etnografi rumîni, dar, îndeosebi, vechimea acestei imagini *11) pentru a respinge prejudecata că străinul / evreul ar fi urît mirositor *12.

În mare parte, acest clişeu şi’ar găsi răspuns în receptarea alterităţii la nivelul mentalităţii populare, conform principiului ”cel diferit miroase diferit”; cu alte cuvinte, (se crede că) evreul miroase diferit deoarece (se crede că) el este diferit.

Oişteanu, vede mai interesat şi mai departe decît alții, considerînd evreul ca prototip al omului diferit. Creştinii sfinţi sînt şi ei diferiţi (faţă de creştinii de rînd); ca atare, miros şi ei diferit, dar plăcut – spre deosebire de evrei, care miros diferit, dar neplăcut *13.

”Duhoarea” pe care o degajă ”evreul imaginar” reprezintă un motiv stereotip secundar, generat de motive stereotipe primare: miroase ”urît” din cauză că ar fi blestemat pentru deicid. Legenda populară rumînească potrivit căreia Maica Domnului i’ar fi blestemat pe evrei să miroasă urît a condus la o altă credinţă:

”De la Sf. Maria Mare (15 august) pînă la Sf. Maria Mică (8 septembrie), dacă nu cade bruma, se împut jidovii.”

Judecata implicită ne spune că ”ei put mai totdeauna”, deoarece bruma cade extrem de rar în această perioadă de sfîrşit de vară, mai mult, ”ca o consecvenţă a blestemului, evreii sunt spurcaţi, suferă de tot felul de boli ciudate şi particulare, au miros sau mirosuri urîte, întocmai ca vrăjitorii.” *14.

La acest ghem de clişee s’a mai adăugat unul (influenţat de vechi legende evreieşti şi creştine): ca să scape de miros, evreul trebuie să se spele pe corp nu numai cu apă *15, fie ea baptismală, ci şi cu sînge de copil creştin.

”Spurcaţii doctori jidovi”, glăsuieşte legenda dintr’un Cronograf românesc al secolului XVII, i’au recomandat împăratului Constantin (îmbolnăvit de lepră ca pedeapsă divină pentru persecutarea creştinilor) să se scalde în sîngele colectat prin uciderea a mii de copii nevinovaţi; cuprins de milă şi oprind uciderea pruncilor, Constantin primise, în vis, de la Sfinţii Petru şi Pavel, adevăratul remediu, după care l’a chemat pe episcopul creştin Silvestru, ”botezîndu’se şi îndată i se curăţi rugina de bube ce avia peste tot trupul său şi rămasă curat şi sănătos. Iară noroadele toate văzînd acia minune, să botezară mulţi fără samă” *16…

Cîteva considerații asupra termenului jidan

În 8 august 2011, Centrul pentru Monitorizarea si Combaterea Anti-semitismului din Rumînia (MCA Rumînia), o organizație obscură, condusă de un anume Marco Maximilian Katz, a solicitat Institutului de Lingvistică ”Iorgu Iordan-Al. Rosetti”, din cadrul Academiei Rumîne, să schimbe din Dictionarul Explicativ al Limbii Rumîne definitia cuvîntului jidan, considerat insultător la adresa evreilor, si să specifice clar că este vorba de un termen peiorativ.

Să facem precizarea că acest domn, Marco Maximilian Katz, de profesie comisionar vamal, desi prin presă își spune uneori și istoric, nu s’a făcut remarcat pînă în prezent decît printr’o tentativă ne-reușită de a țepui statul rumîn de 132 milioane de dolari, tentativă dejucată de către FBI.

Evident că dînsul, fiind evreu, emigrat din Romania în 1977, nu a suportat rigorile legii, asa că își desfășoară în continuare activitătile holocaustologice. Desi nu sîntem lingviști de profesie, vom face cîteva precizări, considerăm utile, deoarece și noi folosim uneori acest termen.

Să precizăm pentru început că în limba rumînă nu a existat cuvîntul jidan pînă în sec. 17. Abia din sec. 17 el intră în limbă ca un neologism datorită evreilor ashkenazi care începuseră să pătrundă în număr tot mai mare pe teritoriul istoric rumînesc, cu precădere în Maramureș, Bucovina, Basarabia și nordul Moldovei, împinsi de persecuțiile imperiilor austro-ungar și țarist.

Evreii ashkenazi vorbeau limba Yiddish (Jiddish) și își spuneau Yid (Jid) la singular si Yidden (Jidden) la plural. În limba Yiddish (Jiddish) acel en din Jidden se citește și se pronunță Jiddăn, care din punct de vedere fonetic se aseamănă foarte mult cu jidan.

Asa a pătruns în limba rumînă acest termen. Mai facem precizarea că în sudul tării, cu precădere în Bucuresti, trăiau de mai multă vreme evrei sefarzi, de rit spaniol, emigrați în sec. 15 din Spania si Portugalia, în urma persecutiilor religioase, evrei ce vorbeau limba ladino, sau iudeo-spaniola, bazată pe graiul castilian medieval.

Termenul folosit pe atunci în tările rumîne era de ovrei, prin care erau desemnati cu precădere evreii romanioti, o sectă de evrei care nu apartinea nici iudaismului ashkenaz si nici celui spaniol (sefard) si care au trăit în peninsula Balcanică, în insulele grecești și în Turcia.

Evreii romanioți vorbeau o limbă greacă antică amestecată cu cuvinte ebraice care se numea iavanică (iudeo-greacă) si ritualul lor religios se asemăna cu vechiul ritual folosit în Statul Iudeu. În număr destul de mic, acești romanioți au fost deportati de germani, odată cu ocuparea Greciei, putinii rămasi în viată, emigrînd mai apoi în Israel.

În sec. 19 a apărut în vorbirea curentă si termenul de israelit, cu referire la evreii sioniști probabil. Mai existau termeni cu iz peiorativ precum tîrtan (din germ. Untertan, supus străin), gujbeider si maramoi, denumiri arhaice si exotice, azi aproape dispărute din vocabularul curent.

Cuvîntul jidan s’a impus si prin faptul că populația de evrei ashkenazi ajunsă la cca. 750.000 de persoane în Rumînia Mare, în preajma celui de-al II-lea război mondial, era incomparabil mai numeroasă față de evreii sefarzi.

În ceea ce priveşte sensul peiorativ, se pare că această chestiune a fost pusă pentru prima dată pe filieră comunistă, cînd în 1933 Stalin a decretat incriminarea folosirii lui zhyd (echivalentul slav al cuvîntului jidan). Această informație este documentată în numeroase surse, inclusiv de Soljenițîn și această incriminare a fost folosită ca pretext în anii instaurării comunismului în Rumînia ca numeroși rumîni să fie arestati si exterminati.

Problema sensului peiorativ este discutabilă. În limbajul curent de azi, jidan are printre altele, si sensul de afacerist lipsit de scrupule. Sigur, un oarece sens peiorativ există, dar nicidecum degradant sau jignitor.

Problema are o istorie lungă, începînd cu invazia, sau infiltrarea în masă despre care vorbea Căpitanul, pe teritoriul rumînesc, a evreilor ashkenazi, pe la începutul sec.19. Problema era că această populatie, ai cărei membri, în bună parte nu cunoșteau nici măcar limba rumînă la nivel elementar, închisi în propriile lor comunităti, refuzînd orice imixtiune si manifestînd o intoleranță mai mult sau mai putin fățișă fată de rumîni, prin exploatarea nemiloasă, cămătărie, alcool contrafăcut etc…, a ajuns inevitabil în conflict cu populatia rumînească.

Atunci ca si acum, din păcate, acest conflict nu s’a putut tranșa în mod liber între părţi, datorită imixtiunii brutale a marilor puteri. Dovada cea mai bună este însusi subiectul nostru, cererea insolentă a d-lui Katz, adresată Academiei Rumîne, în paralel fiind transmisă Associated Press, ca si ambasadelor marilor puteri. Dl. Katz, ca si alţi indivizi autohtoni fac mare caz, forțînd bunul simț al rumînilor și făcînd apel la anumite aspecte tragice cu mare impact emoțional la public, afirmînd în cererea sa, cităm:

”Acest cuvînt a fost auzit de evrei atunci cînd acestia au fost urcati în trenurile morții.”

Oare cum ar fi trebuit domnilor să se spună? Ceva de genul:

”Domnilor cetățeni de etnie evreiască, vă rugăm frumos, poftiți în vagoanele ne-aerisite!”

Era cumva crima mai mică?

Ideea e că atunci nu exista alt termen, în afară de cel de evreu. Niciunul din ele nu avea sens peiorativ. Sensul peiorativ s’a adăugat timp de aproape două secole datorită experientei extrem de benefice pentru rumîni, cu invazia evreiască care vasăzică, astfel că în multe orașe din Moldova, rumînii ajunseseră minoritari, fără a mai vorbi de cămătărie si altele.

Nu românii au adăugat sensul peiorativ termenului, ci jidanii înșiși, astfel că azi termenul are sensul pe care’l are, de afacerist lipsit de scrupule. Esențială fiind partea a doua, lipsit de scrupule. Peiorativ întrucîtva, dar în niciun caz jignitor si degradant.

În ceea ne priveste, utilizăm termenul de evreu în cazul cetășenilor statului Israel, chiar dacă marea majoritate sînt de origine ashkenază, dar si în cazul general al membrilor acestei etnii, asa cum este folosit acest termen în documentele oficiale.

De asemenea, în toate cazurile cu referire la etnia respectivilor, pentru că este clar că nu există o etnie jidănească. Dar în cazurile individuale, atunci cînd respectivul este sigur de origine ashkenază, sau în cazul evreilor din nordul Moldovei, Basarabia, Bucovina, toți de origine ashkenază, nimeni nu ne poate opri să folosim termenul corect de jidan.

Nici legal, nici moral, nici altfel. Oarece indivizi corecți din punct de vedere politic susțin că acest termen ar răni ”sensibilitătile evreilor”. Nimeni nu i’a îndemnat să se apuce de cămătărie, falsificat alcool, arendășie, bancrută frauduloasă, trafic de valută si alte blestemății. Și nu de azi de ieri, ci numai de vreo 4000 de ani încoace, etichete precum jidan sau jidov sînt greu de eliminat din vocabularul popular.

Despre Marco Maximilian Katz, trebuie spus că nu cu termenul cu pricina din limba rumîna are dînsul o problemă, ci cu anti-semitismul rumînilor, pe care dînsul caută cu orice pret să’l demonstreze. Și dl. Moses Rosen acum douăzeci de ani si mai bine a făcut la fel. Astfel că după doar 10 zile, în 11 iulie 1991, Senatul Statelor Unite ale Americii s’a conformat și a emis o rezolutie care condamnă resurecția antisemitismului și a intoleranței etnice din Rumînia.

Astfel că a fost blocată pentru ceva ani intrarea în NATO, cu consecintele știute, fără a mai vorbi de conditiile impuse prin aderare.

Iată ce scrie acesta în încheierea cererii adresate Academiei Rumîne, cităm:

”În aceste conditii, exprimînd din nou aprecierea noastră pentru răspunsul dumneavoastră prompt, vă solicităm ca, în corectarea neîntîrziată a definitiei cuvîntului ”JIDAN”, să țineți seama de opinia noastră, cei care în Rumînia încă sîntem numiți ”JIDANI”, și care, în acest moment, si pe fondul actualei definiții a cuvîntului ”JIDAN”, întîmpinăm dificultăți în a ne regăsi și apăra dreptul la demnitate în țara noastră.”

Credem că dînsul a fost destul de clar. Nu putem decît să întelegem că ar vrea ca acest cuvînt să fie scos din limba rumînă, printr’o lege sau prin alte mijloace. Problema e că nimeni nu poate scoate un cuvînt din limba rumînă, Academia Rumînă poate eventual cel mult să’l scoată din DEX, dar nu a rezolvat nimic cu asta.

Un cuvînt nu poate dispărea din vorbirea curentă, decît atunci cînd devine perimat ca sens sau conținut, sau cînd alt cuvînt mai la modă, mai la îndemînă, sau mai des vehiculat în mass-media îl înlocuiește. Dar atîta vreme cît dînșii se vor comporta precum dl. Katz, cuvîntul jidan, afacerist lipsit de scrupule, va rămîne acolo unde îi este locul, și cu sensul pe care îl are.

Cît despre faptul că vorbeste despre Rumînia, desi dînsul este cetățean israelian, ca despre țara noastră, nici nu mai are rost să pomenim, pentru că tupeul dînsului a fost demonstrat cu prisosință.

În mai multe articole de’ale Colonelui (r.) Vasile I. Zărnescu acesta a precizat că noţiunea ”jidan / jidani” este forma fonetică deformată, dar istorică şi ştiinţifică, provenită din germanicul din Das Jüden.

În limba rumînă, foarte multe neologisme de origine academică latină care încep cu ”j” sau care’l conţin pe ”j” se pronunţă ca atare, ”j”: just, justiţie, justiţiar, justiţiabil, justiţialist, injust/ă, injustiţie, Justinian / Iustinian; majestate / maiestate; majestuos / maiestuos.

Sunetul semnificat de litera nemţească ”ü” – redat în scrierile mai vechi şi prin litera ”y” – pronunţat prin diftongul ”iu”, s’a aglutinat, prin eliminarea vocalei u, în sunetul ”i”.

Astfel că germanicul ”Jüden” – care în germană se pronunţă ”iúden” – a dat în rumîneşte pe ”jidani”, consemnat ca atare şi în Dicţionarul lui Lazăr Şăineanu, care era jidan şi care nu se ruşina de acest cuvînt.

De fapt, cuvîntul ”jidani” este adaptarea în limba rumînă a cuvîntului ”Jüden”, care a fost preluat din celelalte limbi cu pronunţie fonetică a scrierii din ţările Europei Centrale şi de Est – din Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Rusia etc. – de unde au venit jidanii în Ţările Rumîne: Moldova, Transilvania şi Muntenia.

Diferenţierea dintre ”evreu” şi ”jidan” se face şi lingvistic, la fel ca în limba rumînă, inclusiv în alte limbi: în limba franceză, ”evreu” = ”hébreu”, unde sunetul ”v” a devenit ”b”, de unde şi ”limba ebraică”, pentru ”limba evreiască”, dar ”jidan” = ”juif”; în limba spaniolă, ”evreu” = ”hebreo”, dar ”jidan” = ”judio”; în limba rusă, ”evreu” = ”yevrey”, dar ”jidan” = ”jid”, sufixat cu -ov (jidov, preluat şi în limba română!); în limba italiană, ”evreu” = ”ebreo”; în limba engleză, ”jidan” = ”jew”; în limba germană, ”jidan” = ”Jüde” etc.

Aşadar, în limbile engleză şi germană, pentru ”evreu” nici nu există, în uzul curent, varianta biblică şi europeană ”evreu”, ‘hébreu’ / hebrew, ci doar ”jidan” = jew, Jüde!

Şi aceasta, deoarece în Marea Britanie şi Germania, fiind mai îndepărtate de Palestina, evreii autentici nu prea au ajuns, ci doar jidanii, veniţi din Europa de Est: din Rusia, Polonia (Galiţia), Cehoslovacia (Boemia-Moravia), Ungaria şi, fireşte, Germania, căci doar treceau Canalul Mînecii.

Ceea ce este curios, dar şi favorabil cercetării acestuia, fiind în consens cu cele pe care le susţine aici, este faptul că, dacă foloseşti motorul de căutare şi de traducere Google, atunci cînd ceri traducerea în engleză şi franceză a expresiei ”Evrei de vînzare”, apar sintagmele ”Hebrew for Sale” şi ”Hébreu à vendre”.

Dar dacă ceri găsirea titlului ”Yehuda Bauer Hebrew for Sale?” şi ”Yehuda Bauer Hébreu à vendre?”, se afişează numai ”JEWS FOR SALE? by Yehuda Bauer” şi, respectiv, ”Juifs à vendre?: les négociations entre nazis et Juifs”.

Cu alte cuvinte, şi motorul Google, contemporan nouă şi abia inventat – dar ”cult în cap”, cum zice Marean Vanghelie, un veritabil self-made man al ţiganilor – ştie că Hitler a avut de vînzare nu evrei, ci jidani: nu a avut de vîndut un milion de ”Hebrews / Hébreus” pe zece mii de camioane, ci un milion de ”Jews / Juifs” – din cele şase milioane pe care le exterminase, dar, care rămăseseră tot şase milioane, conform unei caricaturi care’l reprezintă pe Albert Einstein scăzînd 3.000.000 din 6.000.000 şi dîndu’i la rest tot… 6.000.000!

Desigur, în literatura de specialitate, apar sporadic şi formele ”hébreu” / hebrew, mai ales în denumirea unor ziare, cum vom arăta în continuare. În mod evident, prin forţa lucrurilor, în literatura problemei – exprimată, îndeosebi, în limbile franceză şi engleză, dar, de aici, prin inerţie şi mimetism, în alte limbi – s’a preluat forma proprie a cuvîntului avută în conotaţia noţiunii germane, Das Jüden, adică ”Jews / Juifs”, care, în limba rumînă trebuie tradusă prin termenul general ”iudei”, dar trebuie avută în vedere lecţiunea particulară redată prin grafia ”jidani”, întrucât noţiunea generală şi ambiguă de ”iudei” îi desemnează atît pe ”evrei”, cît şi pe jidani.

Ca atare, când a fost vorba de traducerea textelor din engleză sau franceză, noţiunile ”Jews / Juifs” s’au tradus, în funcţie de contextul istoric şi geografic, prin ”iudei”, îndeosebi cînd era vorba de evreii de pînă la anul 740 d.Hr. – cînd khazarii au devenit jidani, prin adoptarea subită, la ordinul lui Bulan, a religiei mozaice, cu rugămintea ca cititorul să facă această reservatio mentalis, anume că autorii străini nu fac distincţia între ”evrei” şi jidani – deci îi consideră pe toţi ca fiind iudei, tratîndu’i după forma cultului religios adoptat, iudaismul, şi nu după neam, după matricea lor genetică, turco-mongolă şi nu semită, adică după sînge, deşi, conform paremiologiei rumîneşti, ”sîngele apă nu se face!”

O altă dovadă istorică irefutabilă care atestă că jidanii nu sunt evrei decît prin însuşirea religiei mozaice este faptul că jidanii nu au cunoscut niciodată limba ”ebraică”.

Jidanii şi’au format, în decursul secolelor de convieţuire cu popoarele europene pe care le’au păcălit să’i suporte, limba idiş, grafiată şi idish sau yiddish: un amestec indistinct de cuvinte din limbile germană, polonă, rusă, ”ucraineană” (care ea însăşi era o aglutinare de dialecte ale etniilor trăitoare pe teritoriul respectiv, denumit imprecis ”u kraina”, însemnînd ”la margine”, unde se refugiau cei ce voiau să scape de pedepsele consemnate de legile ţărilor vecine sau de persecuţia unor satrapi locali) etc.

Elocvent este că pe site-ul Wikipedia, unde este postat link-ul pentru ”Yiddish language”, la începutul textului este pus avertismentul:

”Not to be confused with Hebrew language!” (A nu se face confuzie cu limba ebraică).

Nu, nu facem această confuzie! Tocmai de aceea explicăm, pe îndelete, că jidanii sunt una, iar ”ebraicii”, ”evreii” alta. Jidanii din Europa (de la Atlantic pînă în Munţii Urali şi pînă dincolo de ei, în republica ex-sovietică Birobidjan, unde s’a încercat concentrarea jidanilor din vestul Uniunii Sovietice!) vorbesc limba idiş, care este o corcitură, ca şi ”cultura idiş”, ce conţine elemente furate din limbile popoarelor principale pe care le’au parazitat – german, rus, polon, maghiar, ceh, lituanian etc. – şi de unde au emigrat (au ”aliat”) în Palestina, transformată în Israel.

Dar aici, toţi jidanii, ca să fie cît mai repede şi mai autentic transformaţi în ”evrei”, sînt obligaţi să înveţe rapid limba ebraică, pe care ei, jidanii, întrucît sunt descendenţii khazarilor, nu au ştiut’o niciodată, fiindcă nu erau evrei!

Totodată, sociologia limbii mai oferă un argument esenţial dat de logica intrinsecă a limbii. Întrucît khazarii şi’au însuşit, prin directiva conducătorului, cultul iudaic, au fost numiţi ”iudei” – nu ”evrei”.

Dintre ţările Europei, jidanii au dus’o cel mai bine în Germania. Ca atare, limba germană a constituit unul dintre ingredientele de bază la formarea limbii idiş. De aceea s’a împămîntenit germanicul Das Jüden, iudei, care a luat forma jew / jews, cu derivatele sale, în arealul anglo-saxon şi juif / juives în limba franceză, cu variantele sale în limbile neoromanice, şi care a devenit jidan / jidani în limba rumînă, preluat, cum am relevat la început, din limbile popoarelor din Europa Centrală şi de Est, de unde ne’au invadat jidanii, începînd de pe la anul 1830.

Dar forma ”iudeo”, chiar dacă este pronunţată ca atare, este grafiată şi ”judeo-…” în unele cuvinte compuse: ”judeo-bolşevic”, ”judeo-maghiar”, ”judeo-comunist” etc., dar este pronunţată în ambele variante, ”judeo-bolşevic” sau ”iudeo-bolşevic”, ”judeo-comunist” sau ”iudeo-comunist”.

Elocvent este şi faptul esenţial, pe care trebuie să’l ştiţi şi să îl reţineţi: că ”evreii” autentici, zişi de neam, sefarzii – numiţi aşa fiindcă în limba ebraică Spania era numită Sefard, şi, de aceea, mai sunt numiţi şi sefardimi, care au fost foarte puţini în Rumînia şi au rămas şi mai puţini, fiindcă au fost excedaţi de jidani, de aşchenazi – le poartă o ură deplină şi definitivă jidanilor şi nu vor să se amestece cu jidanii nici sub pămînt!

Într’adevăr, în Bucureşti, de exemplu, există trei cimitire ”evreieşti”: unul este cimitirul sefard, mai mic – lîngă Cimitirul Bellu –, iar celelalte două, uriaşe, sînt ale ashkenazilor: unul pe Bulevardul Ion Mihalache (fost ”1 Mai”) şi altul pe Şoseaua Giurgiului. Dar şi mai elocvente sînt aserţiunile făcute de reputatul psiholog american Kevin MacDonald, în formidabila sa carte INFLUENŢA EVREILOR ÎN LUME:

”Marea majoritate a jidanilor (Jews) din S.U.A. sînt jidanii aşchenazi.”

Şi încă:

«Jidanii au fost unici, ca grup american de imigranţi, prin ostilitatea lor faţă de cultura creştină a Americii şi prin eforturile lor agresive de a schimba această cultură. După opinia lui Ford, din cartea sa, JIDOVUL INTERNAŢIONAL, Statele Unite importaseră, în decursul a patruzeci de ani, 3.500.000 de imigranţi jidani cu un puternic simţ al identităţii lor şi vorbitori de idiş. În timpul unei foarte scurte etape, jidanii au avut o influenţă imensă asupra societăţii americane, mai ales în ceea ce priveşte eforturile lor de a elimina expresiile creştine din viaţa publică, eforturi începute încă din 1899-1900, cînd au încercat să elimine cuvîntul ”creştin” din Proiectul de Legi al Virginiei:

”Hotărârea jidanilor de a şterge din viaţa publică orice urmă a caracterului predominant creştin al S.U.A. este, în prezent, singura formă activă de intoleranţă religioasă din ţară”» (op. cit., pag. 68 – s.n., V.I.Z.).

Henry Ford şi’a publicat studiile sale antijidăneşti în 1920; deci, cele patru decenii la care se referă sînt cuprinse în intervalul 1880-1920. Din cele 3,5 milioane de jidani imigraţi în S.U.A. şi număraţi de către Ford trebuie să’i scădem pe cei vreo 300 şi ceva de jidani care s’au întors în Rusia, împreună cu Leon Troţki, în calitate de ”revoluţionari de profesie”, şi care veniseră pentru a fi puşi în funcţii de conducere a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, formînd nucleul dur al jidănimii acaparatoare a conducerii viitoarei U.R.S.S.!

Acelaşi comportament agresiv au manifestat jidanii de cînd s’au infiltrat în Rumînia, ocupând şi aici posturile de conducere, şi la fel de agresiv procedează şi acum, după ”democraţia” instalată în decembrie 1989.

Presiunea făcută de jidanii conduşi de escrocul vamal Marco Maximilian Katz – care a avut impertinenţa să înfiinţeze un centru de monitorizare a presei rumîneşti pentru depistarea ”antisemitismului”–, de către cei de la ”institutul naţional” ”Elie Wiesel” – care denigrează banii rumînilor băștinașii acestei țări şi, de aceea, trebuie denumit mai curînd ”antinaţional”,  la Academia Rumînă şi au cerut eliminarea cuvântului jidan din vocabular pentru că ar fi insultător pentru jidănime, este absolut condamnabilă, iar concesiile făcute de Academia Română din cauza acestei presiuni sînt ruşinoase, antinaţionale şi antirumîneşti.

Ar trebui să’şi schimbe numele în Academia jidovită din Rumînia. Aceleaşi presiuni intolerante şi inadmisibile au comis aceleaşi stabilimente jidăneşti în cazul difuzării la TVR3 a unui străvechi colind românesc, categorisit ca ”antisemit”.

În limba rumînă, cuvîntul ”jidov” – însemnînd şi ”uriaş”, prin nu ştiu care etimologie – este mult străvechi rumînesc, spre deosebire de omonimul său omograf ”jidov”, împrumutat de la ruşi, care înseamnă jidan, care l’a dat şi pe ”jidovit”, cu sensul de ”jidănit”.

De aceea, pentru a respecta adevărul istoric şi pentru a’i respecta pe ”evrei”, pe evrei (cîţi mai sînt ca număr, cîţi mai sînt ”evrei” ca religie mozaică străveche şi nu s’au jidănit, şi ei, prin influenţa rabinilor jidani / aşchenazi talmudişti, şi cîţi mai sunt ”evrei” ca genom, ca matrice genetică!) să’i denumim ca atare, evrei – sau, mai corect istoric şi etimologic, iudei –, iar pe jidani, jidani.

Cine sînt de fapt Evreii? De ce sunt așa de răi ? Ce’i face ”cei mai răi dintre cei răi” ?

Evreii de azi sînt reprezentați de:

1. Farisei
2. Khazari
3. Sămînța Șarpelui

1. Fariseii și puterea romană

El i’a cunoscut. El le’a auzit batjocura din vocea lor. Le’a sesizat ura crescînd.

A simțit prezența deliberatei necredințe, a viclenei ipocrizii. I’a recunoscut.

Le’a întîmpinat încăpățînarea zicînd:

”Cerurile și pămîntul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece. Iată vi se lasă casa, națiunea, religia pustie. Parăsită. Blestemată.”

Și Yahushua, Cel Uns, S’a intors și a plecat.

Iar apoi S’a oprit, doar o clipă, și cu lacrimi în ochii Săi, a scuturat praful de pe picioarele Lui.

Întîmpinînd răutatea, viclenia și ura, Yahushua cunoștea cu precizie caracterul evreilor care se luptau împotriva Lui. Le cunoștea originile.

Le’a spus, ”Voi sunteți de la tatăl vostru – diavolul, și faceți faptele tatălui vostru. El este un ucigaș de la început, și nu locuiește în adevăr pentru că adevărul nu este în el. Cînd vorbește, el vorbește minciuni, vorbește de la sine însuși: pentru că este un mincinos și tatăl minciunii.” (Ioan 8:44)

Edificator este însă întreg dialogul cu fariseii:

”Veridicitatea mărturiei lui Isus

(…) 12 Isus le’a vorbit din nou, zicînd:

– Eu sunt Lumina lumii. Cel ce Mă urmează pe Mine nu va umbla niciodată în întunecime, ci va avea Lumina vieții.

13. Fariseii I’au zis:

– Tu mărturisești despre Tine Însuți, deci mărturia Ta nu este adevărată.

14. Isus a răspuns și le’a zis:

– Chiar dacă Eu mărturisesc despre Mine Însumi, totuși mărturia Mea este adevărată, pentru că Eu știu de unde vin și unde Mă duc, dar voi nu știți nici de unde vin și nici unde Mă duc.

15. Voi judecați după înfățișare. Eu nu judec pe nimeni.

16. Și chiar dacă aș judeca, judecata Mea este adevărată, pentru că Eu nu sunt singur, ci sunt împreună cu Tatăl Care M’a trimis.

17. Chiar în Legea voastră este scris că mărturia a doi oameni este adevărată.

18. Sînt Eu Cel Care mărturisesc despre Mine Însumi, și apoi despre Mine mai mărturisește și Tatăl Care M’a trimis.

19. Atunci ei L’au întrebat:

– Unde este Tatăl Tău?

Isus a răspuns:

– Voi nu Mă cunoașteți nici pe Mine, nici pe Tatăl Meu. Dacă M’ați cunoaște pe Mine, L’ați cunoaște și pe Tatăl Meu.

20 Aceste cuvinte le’a spus în vistierie, în timp ce dădea învățătură în Templu, dar nu L’a arestat nimeni, pentru că încă nu’I sosise ceasul.

21. El le’a zis iarăși:

– Eu Mă duc, iar voi Mă veți căuta, însă veți muri în păcatul vostru. Unde Mă duc Eu, voi nu puteți veni.

22. Atunci iudeii au zis:

– Doar n’o avea de gînd să Se omoare, de zice: ”Unde Mă duc Eu, voi nu puteți veni“?

23. El le’a zis:

– Voi sunteți de jos; Eu sunt de sus. Voi sunteți din lumea aceasta; Eu nu sunt din lumea aceasta.

24. De aceea v’am spus că veți muri în păcatele voastre. Căci dacă nu credeți că Eu sunt, veți muri în păcatele voastre.

25. Ei L’au întrebat:

– Cine ești Tu?

Isus le’a răspuns:

– Ceea ce vă tot spun de la început.

26. Eu am multe de zis și de judecat cu privire la voi, însă Cel Ce M’a trimis este adevărat, iar Eu, ceea ce am auzit de la El, aceea spun lumii.

27. Ei nu și’au dat seama că le vorbea despre Tatăl.

28. Isus le’a zis:

– Cînd Îl veți înălța pe Fiul Omului, atunci veți cunoaște că Eu sunt și că nu fac nimic de la Mine Însumi, ci spun aceste lucruri așa cum M’a învățat Tatăl.

29. Iar Cel Ce M’a trimis este cu Mine. El nu M’a lăsat singur, pentru că Eu fac întotdeauna ceea ce Îi este plăcut.

30. În timp ce spunea aceste lucruri, mulți au crezut în El. Urmașii lui Avraam

31. Atunci Isus le’a zis iudeilor care crezuseră în El:

– Dacă rămîneți în Cuvîntul Meu, atunci sînteți într’adevăr ucenicii Mei.

32. Veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va elibera.

33. Ei I’au răspuns:

– Sîntem sămînța lui Avraam și niciodată n‑am slujit ca sclavi nimănui. Deci cum spui Tu: ”Veți fi liberi”?!

34. Isus le’a răspuns:

– Adevărat, adevărat vă spun că oricine face păcatul este sclav al păcatului.

35. Și sclavul nu rămâne pe veci în casă, însă fiul rămîne pe veci.

36. Deci, dacă Fiul vă eliberează, veți fi cu adevărat liberi.

37. Știu că sunteți sămînța lui Avraam, dar cu toate acestea căutați să Mă omorâți, pentru că nu pătrunde în voi Cuvîntul Meu.

38. Eu spun ceea ce am văzut la Tatăl, iar voi faceți ceea ce ați auzit de la tatăl vostru.

39. Ei au răspuns și I’au zis:

– Tatăl nostru este Avraam!

Isus le’a zis:

– Dacă ați fi copiii lui Avraam, ați face faptele lui Avraam.

40. Însă acum încercați să Mă omorâți pe Mine, un Om Care v’am spus adevărul pe care l’am auzit de la Dumnezeu. Așa ceva Avraam n’a făcut.

41. Voi faceți deci faptele tatălui vostru.

Atunci I’au zis:

– Noi nu suntem născuți din curvie. Avem un singur Tată: pe Dumnezeu!

42. Isus le’a zis:

– Dacă ar fi Dumnezeu Tatăl vostru, atunci M’ați iubi, pentru că Eu de la Dumnezeu am ieșit și am venit. Căci Eu n’am venit de la Mine Însumi, ci El M’a trimis.

43. De ce nu înțelegeți vorbirea Mea? Pentru că nu puteți asculta Cuvântul Meu.

44. Voi sunteți de la tatăl vostru, diavolul, și doriți să împliniți poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaș și n‑a stat în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbește din ale lui, pentru că este mincinos și tatăl minciunii! 45Iar pe Mine, pentru că spun adevărul, nu Mă credeți.

46. Care dintre voi Mă poate dovedi vinovat de păcat? Dacă spun adevărul, de ce nu Mă credeți?

47. Cel care este din Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu. Voi de aceea nu ascultați, pentru că nu sunteți din Dumnezeu. Isus este înainte de Avraam

48. Iudeii au răspuns și I’au zis:

– Nu zicem noi bine că ești samaritean și că ai demon?!

49. Isus a răspuns:

– Eu nu am demon, ci Îl cinstesc pe Tatăl Meu, iar voi Mă necinstiți pe Mine.

50. Totuși, Eu nu caut slava Mea; este Unul Care o caută și judecă.

51 Adevărat, adevărat vă spun că, dacă păzește cineva Cuvântul Meu, în veci nu va vedea moartea!

52. Atunci iudeii I’au zis:

– Acum știm că ai demon! Avraam a murit, profeții – de asemenea, și Tu zici:

”Dacă păzește cineva Cuvîntul Meu, în veci nu va gusta moartea!”

53. Doar nu ești Tu mai mare decât tatăl nostru Avraam, care a murit?! Și profeții au murit! Cine pretinzi Tu că ești?!

54. Isus a răspuns:

– Dacă Eu Mă slăvesc pe Mine Însumi, slava Mea nu înseamnă nimic. Tatăl Meu este Cel Care Mă slăvește, Cel despre Care voi spuneți: ”Este Dumnezeul nostru!“,

55. deși nu’L cunoașteți. Eu însă Îl cunosc, iar dacă aș spune că nu’L cunosc, aș fi și Eu un mincinos ca voi. Dar Îl cunosc și păzesc Cuvântul Lui.

56. Avraam, tatăl vostru, s’a bucurat nespus de mult că are să vadă ziua Mea; și a văzut’o și s’a bucurat.

57. Atunci iudeii I’au zis:

– N’ai nici cincizeci de ani și l’ai văzut pe Avraam?!

58. Isus le’a răspuns:

– Adevărat, adevărat vă spun că, mai înainte să se fi născut Avraam, Eu sînt!

59. Atunci au luat pietre ca să arunce în El. Dar Isus S’a ascuns și a ieșit din Templu.”

Voi sunteți ai tatălui vostru – diavolul. Nu există cuvinte mai dure adresate vreunui grup de oameni din Scriptură ca acestea.

Yahushua îi iubea pe Israeliți ! Dar tocmai pentru că’i iubea și pentru că nu vroia să’i abandoneze fără să’i avertizeze adecvat cu privire la originile lor și ce era în inima lor.

Adevărul este că israeliții erau cei mai răi dintre cei răi. Datorită acestui motiv Mântuitorul a fost trimis la ei. Dacă ar fi fost trimis Mesia la alții, L’ar fi primit cu bucurie. Din nou și din nou, Biblia a înregistrat cum Mîntuitorul a fost acceptat și bine -primit de samariteni, de asiro-fenicieni, de eleni și chiar de romani.

După ce Și’a descoperit misiunea Sa divină israeliților, Scriptura înregistrează trista afirmație:

”După aceste lucruri Yahushua a plecat în Galileea, pentru că nu mai vroia să rămînă intre Iudei fiindcă Iudeii căutau să’L omoare.” (Ioan 7:1)

Cei cu adevărat aleși să’L primească pe Mesia, au fost chiar cei care L’au respins și care I’au înscenat moartea. De pe timpul lui Avraam, Satana a cunoscut în ce linie genealogică urma să vină Răscumpărătorul. Yahuwah i’a promis lui Avraam cel fără copil:

”În tine vor fi binecuvîntate toate familiile pămîntului.” (Geneza 12:3)

Aceasta era o referință clară cu privire la venirea Celui Făgăduit. Așa că Satana și’a concentrat vasta inteligență și cele mai mari eforturi ca să corupă linia genealogică a lui Avraam chiar mai mult decît era ca rezultat al căderii.

Mulți dintre ”evreii” actuali nu sînt descendenții lui Avraam. Mai degrabă ei sunt khazari, ”un popor de origine turcă din Asia Centrală” *17. Ei reprezintă o linie ereditară complet diferită, totuși sînt primii care reclamă ”rasism” ori de cîte ori scopurile agendei lor se confruntă cu opoziție.

”Anti-semitismul” reprezintă motivul autovictimizării lor folosit în repetate rînduri de acești așa-ziși evrei care nu sînt descendenți ai lui Avraam dar care reclamă origine iudaică.

În 1976, Harold Rosenthal, un asistent administrativ al Senatorului SU, Jacob Javits, a oferit un interviu lui Walter White, Jr., unde a fost întrebat despre strămoșii khazari a multora dintre aceia ce declară că sînt ”evrei”.

White a spus, ”Conform cu ultimile descoperiri savante, strămoșii tăi nu sunt israeliți ci mongoli și asiatici din Europa răsăriteană și Asia de vest, deci strămoșii tăi se află la mii de mile depărtare de Țara Sfîntă.- dovedind că poporul tău nu reprezintă poporul ales al lui Dumnezeu.”

”Și ce?” Rosenthal a întrebat. ”Care’i diferența ?”

White a răspuns: “De mulți ani, suntem mințiți în stil mare că evreii sunt poporul Ales de Dumnezeu, aici e diferența. O diferență gravă.”

Rosenthal părea în mod deliberat că nu înțelege și a întrebat, “Ce diferență gravă?”

White cunoștea istoria lui și a dat pe față faptele: “Este dovada că marea majoritate a evreilor de azi sunt de origine khazară. Strămoșii tăi niciodată nu au trecut prin locurile unde a umblat Hristos. N-au cunoscut niciodată Ierusalimul și Palestina cum ai putea…”

Rosenthal l’a întrerupt, strigînd, “La naiba, care mai e diferența acum?” *18

Aceasta este atitudinea crypto-evreilor. (Rosenthal a fost ucis în circumstanțe suspicioase la o lună după ce oferise acel interviu revelator.)

Benjamin H. Freedman, un evreu influent care recunoștea răul făcut de cripto-evrei și doritor să avertizeze și pe alții a afirmat:

Descoperirea recentă a stabilit ca adevăr că așa-zișii sau auto-proclamații ”evrei” din Europa răsăriteană în niciun moment din istoria lor n’au putut fi priviți în mod corect ca linia descendentă a legendarelor ”triburi pierdute” din învățătura Bibliei. Așa-zișii sau auto-proclamații ”evrei” din Europa răsăriteană în perioada modernă a istoriei nu poate arăta în mod legitim nici măcar un singur strămoș antic care a pus vreodată piciorul pe solul Palestinei în era istoriei biblice.

Cercetările au arătat că așa-zișii sau auto-proclamații ”evrei” din Europa de est nu au fost niciodată ”semiți” și nu sînt ”semiți” nici azi și nici în viitor oricât de imaginativi am fi.

Cercetările exhaustive resping irevocabil ca pe o fabricație fantastică credința general acceptată de creștini că așa-zișii sau auto-proclamații ”evrei” din Europa răsăriteană reprezintă legendarul ”Popor Ales” așa de mult susținut în mod public de clerul creștin de la amvoanele lor. *19

Este interesant de notat că, deși adevărul originii khazare a multora dintre evreii de azi a devenit cunoscut peste tot, există o încercare tot mai mare din partea evreilor de a acoperi adevărul și de a nega faptele istoriei. Cu toate că, Eran Elhaik, un savant israelit în domeniul geneticii moleculare și totodată cercetător post-doctoral la Universitatea John Hopkins, a respins zgomotos această încercare de schimbare a istoriei..

În ”The Missing Link of Jewish European Ancestry: Contrasting the Rhineland and the Khazarian Hypotheses,” (Conexiunea Lipsă a Strămoșilor Evreilor Europeni: Contrastul dintre Ipotezele din ținuturile Rhinului și Khazariei) publicat în Decembrie [2012] în jurnalul Genome Biology and Evolution (Biologia Genomului și Evoluționism), Elhaik zice că a dovedit că Evreii-Ashkenazi își au rădăcinile în Caucaz – o regiune de la granița dintre Europa și Asia care se întinde între Marea Neagră și Marea Caspică — nu în Orientul Mijlociu.

Ei sînt descendenții Khazarilor, după cum argumentează el, un popor de origine turcă care locuia în cel mai mare stat din Euroasia și care apoi a migrat în Europa răsăriteană în secolele 12 și 13. *20

Cînd Yahushua era pe pămînt, nimeni nu a arătat o opoziție mai aprigă față de Mîntuitor ca Fariseii și nici o altă clasă nu a fost așa de răsunător denunțată de El pentru tradițiile lor omenești, pentru marea ipocrizie, și intențiile ascunse ale minților lor diavolești.

Fariseilor le plăcea să se ascundă sub masca devoțiunii spirituale, atît de bine încît și ucenicii erau înșelați. Mîntuitorul, totuși, a putut discerne cu claritate faptele deprăvării ascunse sub masca unei prezențe exterioare plăcute.

El a declarat cu curaj:

”Vai vouă, cărturari și farisei, ipocriți! Pentru că voi sunteți ca mormintele care nu se văd, și peste care oamenii umblă fără să știe.” (Luca 11:44, KJV)

Evreii de astăzi sînt descendenții spirituali ai Fariseilor. Nu este nici un secret.

Cu puţin timp înainte de luna plină din primăvara anului 70 d.Hr. Titus se afla în faţa Ierusalimului, cu o forţă militară uriaşă. Pe toate străzile şi pe toate drumurile se rostogolesc spre oraş coloane cum Iudeea nu a mai văzut nicicînd. Se apropiau legiunile V, X, XII şi XV, însoţite de cavalerie, trupe de geniu şi alte trupe auxiliare, aproape 80.000 de oameni!

În Oraşul Sfînt e forfotă; pelerinii au venit din toate colţurile lumii pentru sărbătoarea de Pesach. Ciocnirile dintre elementele extreme ale zeloţilor şi tabăra moderaţilor se suprapun peste pioasele rugăciuni; pe drum rămîn morţi şi răniţi.

Jefuirea Templului, gravură de pe Arcul lui Titus

În luna august a anului 70 d.Hr. legionarii romani şi’au înălţat drapelele în zona sacră a evreilor şi au adus jertfe în faţa lor. Deşi jumătate de Ierusalim se află în mîinile duşmanului, deşi – asemenea unor semne prevestitoare de rău – din Templul arzînd se ridică sumbre coloane de fum, zeloţii nu se predau. Ioan din Ghisala scapă, cu o ceată mai mare, din zona Templului în Oraşul de Sus de pe colina vestică.

Alţii se refugiază în palatul lui Irod, cel cu turnuri puternice. Încă o dată Titus trebuie să introducă în luptă geniştii, artileria, maşinăriile-berbece, toată strălucita sa tehnică de asediu. În septembrie sînt trecute şi aceste ziduri, cucerite ultimele bastioane; rezistenţa este înfrântă definitiv.

Pierderile umane ale iudeilor sunt inimaginabil de mari. În timpul asediului s’au aflat în cetate, conform datelor lui Tacit, 600.000 de oameni. Josephus notează ca număr al prizonierilor, fără a socoti şi crucificaţii şi spintecaţii, 97.000 şi adaugă că pe o singură poartă iudeii au scos într’un interval de trei luni 115.800 de cadavre.

Deasupra ruinelor, pustiului şi deznădejdii din Templul Ierusalimului, pe care, sub ameninţarea pedepsei cu moartea, nimeni nu avea voie să calce, împăratul Adrian ridica o nouă colonie romană: Aelia Capitolina. Priveliştea unei colonii străine pe pămîntul sacru al culturii iudaice provoacă încă o dată o rebeliune deschisă.

Iulius Severus, guvernatorul Britanniei, este trimis în Iudeea şi zdrobeşte şi ultima încercare disperată a iudeilor, care a durat trei ani, de a’şi recuceri libertatea. Împăratul Adrian pune acum să mai fie construit un hipodrom, două băi şi un teatru mare.

Pe masele de moloz ale sanctuarului iudaic se înalţă în toată splendoarea, parcă în bătaie de joc, un monument al lui Jupiter; iar acolo unde, conform tradiţiei creştine, s’a aflat mormîntul lui Hristos, oameni străini merg în pelerinaj, urcînd terasele în trepte, la sanctuarul zeiţei păgîne Venus !

Însuși evreii admit că:

Odată cu dispariția Templului 70 d.Hr., Saducheii au dispărut cu toții, lăsînd administrarea tuturor afacerilor evreiești în mîinile Fariseilor. De vreme ce viața evreiască era ordinată de Farisei; întreaga istorie a iudaismului a fost reconstruită din punct de vedere fariseic, și Sanhedrinul din trecut a căpătat un nou aspect. Un nou lanț al tradiției a suplimentat vechea tradiție preoțească (Abot 1:1).

Fariseismul a format caracterul iudaismului, viața și gîndirea evreului pentru tot viitorul. *21

Crezurile unui om formează atitudinea, opiniile și acțiunile. Evreii de astăzi sunt inspirați de același spirit de care au fost conduși predecesorii lor: spiritul fariseic.

2. Khazarii

Altundeva în interviul său, Rosenthal s’a lăudat:

”Anti-Semitism nu semnifică în opoziție cu Semitismul. Nu există așa ceva. Este o expresie pe care noi, evreii o folosim ca un cuvînt batjocoritor pentru a stigmatiza, așa cum voi folosiți cuvîntul bigot, pe cei care critică evreii. Îl folosim împotriva celor ce ne urăsc. ”

Aroganța absolută a acestor oameni de a revendica drepturi speciale ca ”Aleși ai lui Dumnezeu” te uimește. Mulți dintre ei sunt perfect avertizați că nu pot ridica pretenția unei descendențe fizice din Avraam, dar pe măsură ce ținta căutărilor lor personale de avea putere este împlinită, nu le pasă.

3. Sămînța Șarpelui

Evreii reprezintă sămînța Șarpelui. Yahushua Însuși i’a numit:

”Șerpi! Pui de năpîrci!” și a întrebat, ”Cum veți putea scăpa de pedeapsa viitoare?” (Vezi Matei 23:33.)

Un ”pui” de viperă. În alte cuvinte din familia, din linia ereditară,a unor șerpi periculoși și otrovitori. Ei reprezintă ”sămânța șarpelui” care într’adevăr zdrobește călcîiul Mântuitorului. Făcînd aceasta, ei au cooperat cu tatăl lor, Satana.

Aceste fapte nu trebuie să surprindă pe nimeni. Yahushua n’ar fi putut să facă adevărul mai clar de atît. El le’a dat iute replica:

”Voi sunteți ai tatălui vostru, diavolul, și poftele tatălui vostru faceți. El, de la început, este un ucigaș și în el nu locuiește adevărul, pentru că în el nu e adevăr.” (Ioan 8:44, KJV)

De aceea Tatăl Yahuwah a trimis pe Fiul Său să fie născut dintr’o mamă israelită: ca să ajungă și să salveze pe cei mai căzuți dintre cei căzuți.

Acesta este adevăratul motiv pentru care evreii disprețuiesc toate neamurile. Rosenthal a afirmat:

”Voi și noi suntem atât de separați Voi sunteți o altă rasă.Nu sunteți de condiția noastră. Nu este niciun secret că nu avem respect față de voi și de condiția voastră.”

Reporterul a întrebat:

”Te referi doar la condiția noastră de ‘creștini’?”

În replică, Rosenthal a zis, ”Nu, voi neamurile. Cu toții sînteți inamicii noștrii.”

Harold Wallace Rosenthal (2 noiembrie 1947 – 11 august 1976), a fost asistent senior al senatorului Jacob K. Javits. Rosenthal a fost ucis într’un atac terorist la Istanbul, Turcia.

Rosenthal a absolvit Universitatea Cambridge și școala absolvită a Universității Harvard , ambele la burse. După ce a lucrat pentru congresmanul Hugh Carey (D-NY), s’a mutat la biroul senatorului Walter Mondale (D-MN), unde a dirijat agenda legislativă a senatorului. După o părere la Rockefeller Brothers Fund, Rosenthal s’a întors la Senat pentru a lucra ca asistent senior la Jacob K. Javits din New York.

La 11 august 1976, Rosenthal a fost una dintre cele patru persoane ucise într’un atac terorist la poarta El Al din Istanbul, Turcia. Printre alte victime s’au numărat Yutaka Hirano, un ghid turistic din Japonia, Ernest Eliash din Petach Tikvah și Shlomo Weisbachs împreună cu peste 20 de răniți.

O femeie americană, Margaret Shearer a fost rănită cu un glonț în gleznă.

Doi atacatori prinși s’au identificat la poliția turcă drept Mohamed Mehdi și Mohamed Husein al-Rashid al Frontului Popular pentru Eliberarea Palestinei.

În 1977, în memoria sa a fost instituită Bursa Harold Rosenthal în relații internaționale.

În fiecare an, 9-13 studenți calificați li se oferă posibilitatea de a’și petrece vara în burse profesionale cu un membru al Congresului sau într’un departament guvernamental. Cererile sînt încurajate de la studenții absolvenți interesați de toate ramurile guvernamentale.

Teoria interviului

În 1978, un pamflet intitulat The Hidden Tyranny a inclus un interviu realizat de Walter White cu Rosenthal, care pretindea că evreii americani au pus în aplicare un plan al protocoalelor Bătrînilor din Sion pentru a prelua lumea.

Pamfletul a fost republicat în anii ’90 și distribuit la Idaho de către 11th Hour Remnant Messenger, finanțat de antreprenorii bogați Vincent Bertollini și Carl E. Story. Liga anti-defăimare a numit’o ”un document fabricat” și a pus întrebări de ce autorul ”va aștepta să publice prima dată broșura pînă în 1978, la 2 ani după ce a ”vorbit” cu Rosenthal, care a fost ucis de teroriști în 1976.”

Tom Metzger a raportat pe site-ul White Aryan Resistance ”că interviul nu a avut loc niciodată. Walter White a funcționat gratuit și liber pe unele subiecte, ca acesta … acel interviu este fals”.

Daniel Levitas în cartea sa The Terrorist Next Door: The Militia Movement and the Radical Right i’a atribuit interviul fals  soția lui White, Opal Tanner White, un ajutor al lui Gerald LK Smith, scriind ”de cînd Rosenthal era mort, White era liber să să atribuie tot ceea ce și’ar fi dorit – oricît ar fi de neplăcut sau de urît – pentru asistentul Javits din cînd în cînd.”

Dominația Absolută a Lumii

Bigotismul liderului sefardic, Rabinul Ovadia Yosef reprezintă aroganța tipică, rasistă, plină de ură pe care majoritatea evreilor o au față de non-evrei. Într’o discuție pe care Yosef o avea cu privire la tipurile de muncă pe care un non-evreu le poate face în Sabat, el a declarat:

”Goyim s’au născut, doar ca să ne slujească. Fără aceasta ei nu’și află rostul în lume; doar ca să slujească Poporului Israel. La ce sunt necesare neamurile? Ei vor lucra, vor ara, vor culege recolta. Noi ne vom așeza ca niște ”efendi” și vom mînca. Cu neamurile se va întîmpla asemenea oricărei ființe: Ei merită să moară, dar Dumnezeu le va da longevitate. De ce? Imaginați’vă, dacă le’ar muri măgarul și’ar pierde banii. fiindcă el îi slujește. De aceea el are viață lungă ca să lucreze pentru evreu.”

Goim (goyim) este un termen biblic evreiesc pentru ”națiune”. În perioada romană a căpătat înțelesul de ”ne-evreu”. Tot acesta este înțelesul său și în idiș.

”De aceea nici unui evreu, indiferent sub care nume, nu i se va permite să rămînă aici fără permisiunea mea scrisă. Știu că nu există o pestă mai devastatoare în stat ca această rasă, care împovărează poporul prin frauda lor, prin cămătăria lor și împrumuturile lor financiare și care comit tot felul de fapte pe care orice om onorabil le dezaprobă. Ca mai apoi, să fie duși și excluși de aici cît de mult posibil.”

(Maria Thérèsa, Arhi-Ducesă de Austria, Împărăteasă A Sfîntului Imperiu Roman, și Regina Ungariei și a Boemiei, 1717-1780)

Evreii de astăzi domină lumea. Ei controlează direct, sau printr’o influență indirectă asupra finanțelor lumii, asupra armatei, educației, cercetărilor științifice, guvernelor, organizațiilor non-guvernamentale, asupra media și divertismentului, ca să numim doar cîteva.

Ei fac aceasta prin trei deghizări:

A) Israelul (și Mossadul lor) își impune voința sa prin armata SUA cu care are legături strînse;

B) Bancherii evrei exercită control totalitar prin Rezerva Federală SUA și dinastia bancară Rothschilds.

C) Sioniștii controlează și influențează religia și divertismentul.

Individuali și colectivi, aceștia sînt crypto-evreii. În alte cuvinte, evreii sunt uniți în împlinirea agendei lor nesfinte de dominare totală a lumii. Unii pot fi descendenți evrei; mulți nu. Dar cu toții sunt uniți în dorința de putere și în conștiința superiorității lor.

Crypto = secret, ascuns sau acoperit, din elenul kryptos = acoperit, tainic. O persoană care aderă sau susține în secret un grup, un partid sau credință.

Crypto-evreii sînt mințile care conduc din spatele vastei conspirații globale pentru dominarea și guvernarea tuturor neamurilor. În acest scop, au avantajul secret că: mintea celei mai dotate persoane nu poate intui magnitudinea răului premeditat în care crypto-evreii sînt implicați activ.

Ca să oferim cîteva exemple din agenda lor de mai înainte, cripto-evreii au fundamentat Revoluția Bolșevică *22, precum și cele două Războaie Mondiale I și II *23 în care intenționat și’au sacrificat propriul popor.

Winston Churchill a scris:

”Nu este nevoie să exagerăm rolul jucat în crearea bolșevismului și în susținerea efectivă a Revoluției Ruse de către acești evrei internaționali în mare parte atei. Cu siguranță a fost unul mare; întrece pe toate celelalte. Cu excepția notabilă a lui Lenin, majoritatea liderilor sunt evrei. Mai mult, inspirația principală și puterea conducătoare vine de la liderii evrei… În instituțiile sovietice predominanța evreilor este și mai uimitoare…”

Acest lucru le’a procurat un card gratuit permanent de eliberare din pușcărie sub sloganul ”Niciodată din nou.”

Acest lucru ar putea să șocheze pe aceia care au fost îndoctrinați să creadă că șase milioane de evrei *24 și’au pierdut viețile în holocaust, dar Rosenthal a explicat:

”Sîntem întotdeauna gata să sacrificăm cîteva mii de evrei ca să schimbăm conducerea lumii. Este un preț mic nu este nimic rău în asta.. Știi că am rîs de povestea celor șase milioane cum am râs de povestea că Hristos era iudeu și de povestea Poporului Ales de Dumnezeu. Aceasta ar trebui să arate oamenilor că solidaritatea dintre noi nu se compară cu nici o alta din lume. Evreii sunt foarte apropiați între ei chiar dacă nu s’au văzut și nici nu s’au auzit vreodată.”

Prin controlul asupra finanțelor și educației, crypto-evreii au fost capabili să influențeze gîndirea a milioane de oameni. Așa cum se lăuda Rosenthal:

”Prin controlul sistemului bancar suntem capabili să controlăm capitalul corporațiilor. Prin acesta, am căpătat monopol total în industria cinematografică, în radio difuziune și în dezvoltarea mediei televizate. Industria presei, a ziarelor, periodicelor și a jurnalelor tehnice au căzut deja în mâinile noastre.

Cireașa de pe tort a venit mai tîrziu cînd am luat în stăpânire editurile pentru toate materialele școlare. Prin aceste mijloace înfluențăm opinia publică ca să se potrivească propriilor noastre scopuri. Oamenii nu sunt decît niște porci stupizi care rîmă și înghit orice le oferim, adevăr sau minciună.”

Dar crypto-evreii au cele mai eficiente mijloace de infuențare a gîndirii și de schimbare a politicii, prin influența vastă asupra religiei, cu scopul de a’și îndeplini agenda.
Infiltrarea în Creștinism

Prin religie am căpătat control complet asupra societății, guvernului și economiei. Nici o lege nu trece cu excepția celor a căror merite au fost mai întîi elogiate de la amvon. Un astfel de exemplu este egalitatea raselor care a condus la integrare și în ultimă instanță la (corcirea) amestecarea raselor.

Clerul credul, într’un glas instruiesc enoriașii că sîntem speciali-poporul ales în timp ce cu alt glas proclamă că toate rasele sînt la fel. *25

Papa Francisc îmbrățișînd evrei și musulmani în excursia lui din Mai 2014 în Israel

Iudaismul este portaltoiul din care au crescut atât creștinismul cît și islamismul. Unele surse sugerează că evreii au fost în spatele coruperii și apostazie creștinismului în Biserica Romano-Catolică *26 și, prin Biserica Catolică, la crearea Islamului. Rabinul Abe Finkelstein, într’un interviu oferit Pastorului James Wickstrom, admitea ”Noi am format Iezuiții.” *27

Cripto-evreii s’au infiltrat în fiecare domeniu al creștinătății și la fel de bine în seminariile creștine prin oferirea mărului discordiei: presupusa lor legătură și cunoaștere a rădăcinilor ebraice ale creștinismului.

Religia, deasemenea, trebuie împărtășită și noi am lucrat în vederea împliniri acestei nevoi. Prin cenzura asupra textului tipărit și asupra știrilor-media, am fost capabili să ne menținem ca autoritate în religie.

Mulți dintre rabinii noștri, acum, dețin catedre în seminariile teologice creștine. Suntem uimiți de prostia creștinilor de a accepta învățăturile noastre și de a le propaga ca și cum ar fi ale lor.

Iudaismul nu este reprezentat doar de învățăturile din sinagogă, ci și de doctrinele din fiecare ”Biserică Creștină” din America. Datorită propagandei noastre biserica a devenit cel mai avid suporter al nostru. Oferindu’ne chiar un loc special în societate datorită credinței lor în minciuna că noi suntem ”poporul ales” iar ei neamurile. *28

O mînă de cripto-evrei controlează, astfel, milioane de oameni, simplu, prin modificarea sistemului lor teologic de credințe. Creștinii privesc la evrei, astăzi, pentru iluminare spirituală.

Ei adoptă practicile și tradițiile fariseice pentru a ”îmbogăți” închinarea lor religioasă. Unii merg atît de departe încît poartă yarmulkas doar pentru că toți evreii fac asta, iar ei au fost îndoctrinați cu idea că evreii sînt ”poporul ales de Dumnezeu”.

Teologia creștină a fost transformată de cripto-evrei să folosească agendei propriei lor auto-slujiri!

Cripto-evreii mint și schimbă faptele istoriei doar ca să se potrivească cu propria lor agendă.

”Trebuie să’i alungăm pe arabi și să le luăm locul.” (David Ben-Gurion, 1937.)

”Trebuie să facem orice ca să ne asigurăm că ei (palestinienii) nu se mai întorc niciodată… Bătrînul va muri iar tînărul va uita.” (David Ben-Gurion, asigurînd pe colegii sioniști că palestinienii nu se vor mai întoarce niciodată la căminele lor, 18 Iulie, 1948, citat din Michael Bar Zahor’s Ben-Gurion: The Armed Prophet/Ben Gurion:Profetul Înarmat, p.157.)

”Cum putem să returnăm teritoriile ocupate? Cînd nu există nimeni căruia să’i returnăm.” (Golda Meir, March 8, 1969.)

”N’a fost nici un palestinan; ei n’au existat nicodată.” (Golda Meir,15 Iunie, 1969.)

Sfînta Mită

Rasa evreiasă este cunoscută pentru oportunismul ei de a trage foloase și de a se îmbogăți din necazul altora. Acest lucru a fost recunoscut de premierul australian, William M. Hughes. Exprimându’și îngrijorarea asupra impactului pe care practicile afaceriste ale evreilor l’a avut în Australia, el spunea:

”Montefiores au preluat Australia pe cont propriu nu există mină de aur sau oaie din Tasmania pînă în New South Wales care să nu le plătească un greu tribut. Ei reprezintă adevărații proprietari ai continentului de la antipod. Ce folos că sîntem o națiune bogată, dacă bogăția aceasta este toată în mîna evreilor germani ?” *29

Henry H. Beamish, blamat peste tot de evrei ca fiind un ”anti-semit”, observa:

”Războiul Boer a durat 37 de ani … Mulți cetățeni au criticat acțiunea britanicilor de a’i îndepărta pe Boeri. În urma cercetării, am aflat că toate minele de aur și de diamante din Africa de Sud erau proprietatea evreilor; Rothschild controla aurul; Samuels controla argintul; Baum controla alte mine și Moise controla metalele de bază. Acest popor spurcă, inevitabil, tot ce ating.” *30

”Yahushua a văzut acest spirit și a avertizat: ‘

”Nimeni nu poate sluji la doi stăpîni: pentru că fie va urî pe unul și va iubi pe celălalt; sau va ținea la unul iar pe celălat îl va disprețui. Nu poți sluji lui Yahuwah și lui mamona (bogăție, avuții).” (Matei 6:24)

Cripto-evreii s’au auto-promovat cu succes ca ”poporul ales al lui Dumnezeu”. Puterea, influența și bogăția lor au crescut exponențial cu această propagandă de auto-mărire. Ei învață că pentru a beneficia de binecuvîntările lui Yahuwah, creștinii trebuie să ”binecuvânteze” Israelul.

Această pretenție se bazează pe promisiunea lui Avraam:

”Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta și voi blestema pe cei ce te vor blestema.” (Geneza 12:3)

Această doctrină a auto-slujirii își are originea în cripto-evreii care s’au infiltrat la seminariile creștine, producînd lideri religioși creștini care învață astfel de învățături false pe cei ce’i urmează.

”Există deja ceva asemenea unui monopol în finanțele de la nivel înalt… Ceea ce este cel mai distinctiv dintre toate, este că această tendință de a monopoliza se răspîndește asemenea unei boli contagioase.” (Hillaire Belloc, The Jews, (Evreii) p. 9.)

Multitudine de creștini cred astăzi că este datoria lor creștinească să susțină Israelul. Chemările merg înainte ”Rămîneți alături de Israel.”

Acest suport este oferit pe două căi:

1) înțelegeri politice;

2) bani.

ÎNȚELEGERE POLITICĂ: Creștinii sînt îndemnați să “Stea alături de Israel ca să primească binecuvântările lui Yahuwah”.

Această credință a devenit atât de răspîndită, încît există mulțime de creștini care cred că prosperitatea Americii este în funcție de cît de mult ea suportă sau se o opune politicii externe și interne israeliene.

Pe un website se află o imagine pe care scrie:

”Cere un Profesor de Biblie.”

Altcineva sugera în scris:

”Națiunea noastră [Statele Unite] a fost binecuvîntată datorită faptului că a ajutat poporul evreu și Israelul în tot acești ani pînă azi. Dacă îi presăm să renunțe mai mult la teritoriul lor pentru pace și nu’i mai susținem, nu ne va judeca Dumnezeu pentru aceasta?”

Răspunsul a fost :

”…Există aceia care au corelat dezastrele ”naturale” pe care le’am suferit în ultimii ani cu timpurile cînd l’am forțat pe Israel să renunțe la teren. Descoperirile lor sunt în afara coincidențelor. Concluzia poate fi doar una singură judecata a început deja.” *31

BANI:

”Dumnezeu binecuvîntează pe cei ce binecuvîntează pe Israel, așa că binecuvîntați pe Israel și veți fi voi înșivă binecuvântați”, reprezintă tema.

Toți slujitorii creștini sunt devotați colectării de bani pentru a’i trimite în Israel. Creștinii devotați dau și dau din zecimile și darurile lor pentru a ”binecuvînta” pe evrei pentru că ei cred că nu pot primi binecuvîntările lui Yahuwah dacă nu fac asta.

Acesta este mesajul liderilor creștini asemenea lui John Hagee. Hagee a fondat Creștinii Uniți Pentru Israel (CUFI). CUFI este cea mai mare organizație pro-Israel din Statele Unite cu peste 2,5 milioane de membri. Ținta lor este ”de a educa pe creștini cu privire la imperativele morale și biblice de a susține pe Israel și de a construi un suport creștin pentru Israel prin întreaga America.” *32

Ei susțin anual o conferință la nivel înalt în Washington, D.C., cu ”membrii CUFI, împuterniciți să vorbească personal cu oficialii lor aleși în favoarea Isralului.” *33

La un astfel de summit, Hagee a descoperit clar agenda de auto-slujire din spatele cripto-evreilor ascunși și asistența creștină acordată Israelului:

”Voi binecuvînta pe cei cei ce vă binevântă și voi blestema pe cei ce vă blesteamă”, a spus Hagee, citînd din cartea Genezei.

”Aceasta este politica față de străini a lui Dumnezeu, și nu s’a schimbat.” *34

Directorul Executiv al CUFI este David Brog, el însuși evreu practicant. Brog a spus unui reporter de la Washington Post că mulți evanghelici ”au un profund simț al vinovăției în era creștină, cum de s’a întîmplat Holocaustul și cum de creștinii n’au făcut nimic să împiedice.”

Aroganța unei astfel de afirmații, făcute de un evreu, te uimește cînd se combină cu următoarele fapte:

Există un fapt documentat, istoric că evreimea mondială a declarat război Germaniei în 1933, cu ani înaintea celui de al Doilea Război Mondial (Vezi nota *6).

La acel timp, ziarul evreiesc, Natscha Retsch, a publicat această declarație:

”Războiul împotriva Germaniei va fi dus de toate comunitățile, conferințele și congresele evreiești… de fiecare evreu în parte. De aceea războiul împotriva Germaniei va fi însuflețit ideologic și va promova interesele noastre, care cer ca Germania să fie distrusă în întregime.”

”…Pericolul pentru noi, evreii îl constitue poporul german în întregime, Germania ca întreg și ca individ. Trebuie acționat inofensiv tot timpul… În acest război, noi, evreii trebuie să participăm cu toată puterea și tăria pe care o avem la dispoziție.”

Evreul Rothschilds a finanțat din ambele părți războiul, strîngînd miliarde din afaceri sîngeroase, profitînd de suferința mulțimilor.

Destul de devreme, în 1934, cripto-evreul Emil Ludwig Cohn admitea:

”Hitler nu are război (nu vrea război), dar îl vom forța, nu anul acesta dar în curînd.” *35

La apogeul războiului, Rabbi Felix Mendlesohn afirma:

”Al Doilea Război Mondial se luptă în apărarea principiilor fundamentale ale Iudaismului.” *36

Hitler însuși spunea mai tîrziu:

”Nu este adevărat că eu sau altcineva din Germania doream război în 1939. A fost dorit de oamenii de stat internaționali care fie erau de origine evreiască fie lucrau în interesele evreilor. Niciodată nu mi’aș fi dorit ca după Primul Război Mondial, să mai fie un al doilea împotriva Angliei și Americii.” Adolf Hitler, April, 1945, *37

Dar cărțile de istorie sînt scrise de învingători. Iar cripto-evreii stau în spate și rîd de credulitate goyim-ului pe care’i consideră vite încălțate.

Creștinii sînt printre cei mai altruiști oameni de pe pămînt. Face parte din moralitatea lor înăscută, din religia lor, să facă bine altora să fie onești și integri în toate afacerile lor, să se sacrifice pentru binele celorlalți. Aceasta a fost tăria și frumusețea lui Yahushua, imitată de urmașii Săi adevărați.

Cripto-evreii sînt chiar opusul. Nu au nici un fel de milă pentru goyim.

Aaron Cohen afirmă:

”Neamurile (non-evreii) sau mai precis altruismul goyim-ului este așa de euforizant că fiecărui evreu trebuie să’i fie frică. Ori de cîte ori goyim și’a abandonat propriile vicii pentru binele mai mare în favoarea etnicilor, comunității și națiunii sale, evreii au suferit în istorie, de obicei fiind expulzați… O mică doză de altruism controlat din partea neamurilor poate fi benefic.

Singurul moment – vreau să spun unicul moment – cînd Neamurilor li se poate permite să fie altruiste este atunci când se sacrifică pe ei însiși și libertatea lor pentru binele mai mare în favoarea poporului evreu sau Israel. Nu mai puțin decît războiul finalizat din Irak (și următoarele cu Siria și Iran), demonstrează că această formă artificială de altruism al Neamurilor, odată ghidat către propriile noastre interese, poate servi bine,  cu adevărat, poporului evreu.

Și, de asemenea, este permis altruismului tipic al goyim-ului să simtă ceva adevărat în propriile lor instincte de grup, oricum distorsionate prin adăugarea unei texturi realiste lumii fanteziste, pictată de alți evrei loiali pe frontul industriei spectacolului, Red Summerstone (de asemenea cunoscut ca Murray Rothstein), Michael Eisner și Spielberg.” *38

Steven Spielberg, alături de mulți alți evrei domină Hollywoodul, este responsabil de formarea crezurilor și de alterarea percepțiilor a milioane de persoane prin media și filme.

Rădăcinile Răului

Așa cum s’a afirmat mai devreme, unul dintre cele mai mari avantaje pe care le au cripto-evreii în avansarea agendei lor este faptul că nici cea mai avansată minte nu poate cuprinde adîncimile răului la care recurg fără ezitare.

Dar de unde izvorăște acest rău? Care’i este sursa?

Nici o religie organizată nu este lăsată mult timp fără îndoctrinare. Aceasta lucrează în ambele direcții bine și rău. Creștinismul nu poate exista fără Biblie. Islamul are nevoie de Coran. Iudaismul are Talmudul.

Cripto-evreii comit cu îndrăzneală cele mai rele fapte, cele mai oribile crime. Mint, rup legăminte, fură, declanșează războaie, ucid în dorința nebună de a domina lumea… și aceste lucruri sînt justificate prin ”scrierile lor sacre”, Talmudul.

Departe de a fi o carte sfîntă, Talmudul reprezintă haznaua răului, direct din mațele iadului. De aceea este șocant că un mare număr de creștini se întorc din ce mai frecvent la evrei pentru iluminare spirituală, adoptînd tradițiile evreiești și practicîndu’le ca și cum ar fi ale lor, gîndind că astfel muțumesc pe Yahuwah într’o măsură mai mare.

Unii ar putea protesta, ”Eu nu urmez Talmudul! Eu urmez Tora!”

Dar ceea ce ei pierd din vedere este că tradițiile și riturile evreiești pe care ei le’au adoptat ca propriile lor practici, au fost filtrate prin Talmud! Tora reprezintă ceea ce evreii numesc Cărțile lui Moise, primele cinci cărți ale Bibliei creștine. Talmudul provine dintr’o lungă tradiție orală. Pe timpul lui Yahushua se făcea referire la ”datinile strămoșești”.

Yahushua a cunoscut Talmudul! Era familiar cu datinile strămoșești și nu s’a folosit de aceste porunci și reglementări omenești.

Atunci cărturarii și fariseii care erau de la Ierusalim au venit la Yahushua, zicînd:

”De ce ucenicii Tăi calcă datina strămoșească? Căci nu’și spală mîinile cînd mănîncă pâine.”

El le’a răspuns:

”Dar voi de ce călcați porunca lui Yahuwah datorită tradiției voastre?” (Matei 15:1-3)

”Evreii întotdeauna au știut, de’a lungul istoriei, că, dacă creștinii ar afla ce scrie în Talmud, i’ar înfuria foarte tare. Și astfel pot acoperi cea mai mare parte din afirmațiile lor blasfemiatoare la adresa lui Isus Hristos deoarece oamenii nu vorbesc evreiește.”

Aceia care privesc la obiceiurile evreiești pentru ”îmbogățirea” practicilor lor spirituale, au nevoie să înțeleagă că tocmai aceste rituri și tradiții au fost denunțate de Yahushua cînd era pe pămînt.

Rabbi Louis Finklestein a fost foarte cunoscut și foarte respectat pentru erudiția sa. A fost conducătorul Seminariului Teologic Evreiesc din America. Era totodată și scriitor. El a scris, în legătură cu fariseii, un lucru care a devenit clasic, faimos în lume:

”Fariseismul a devenit Talmudism … [Dar] spiritul antic al Fariseilor a supraviețuit nealterat. Cînd un evreu … studiază Talmudul, el practic repetă argumentele folosite de academiile palestiniene… Spiritul doctrinar al fariseilor a rămas pătrunzător și viu… Din Palestina la Babilon; din Babilonia în Africa de Nord, Italia, Spania, Franța și Germania; din acestea în Polonia, Rusia și Europa Răsăriteană în general, fariseismul antic s’a preumblat.” *39

Tradiția evreiască nu trebuie să’și găsească loc în inima, mintea sau practica niciunui creștin ce crede în Biblie. Yahushua nu a văzut lumină spirituală în tradițiile evreiești cînd a exclamat:

”Vai de voi, cărturari și farisei, ipocriți! Căci voi sunteți precum mormintele, care pe dinafară sunt văruite, dar înăuntru sunt pline de oasele morților și de toate necurățile. Tot asemenea, voi vă arătați pe dinafară neprihăniți, dar pe dinăuntru sunteți plini de ipocrizie și de fiere amară.” (Matei 23:27-28)

Nu tradiția evreiască a fost îmbrățișată: tradiția fariseică a câștigat teren și a corupt creștinismul tot mai mult.

Talmudul își derivă autoritatea din poziția avută în academiile antice (fariseice), învățătorii acestor academii erau considerați, atît cei din Palestina cît și cei din Babilon, succesorii Sinedriului. . . Actualmente, poporul iudeu nu are o autoritate centrală comparabilă în statut cu Sinedriul antic sau academiile de mai tîrziu.

De aceea, orice decizie cu privire la religia evreiască trebuie să se bazeze pe Talmud ca ultim rezumat al învățăturilor ale acelor autorități când existau.  *40

Autorul creștin, Texe Marrs, nota neîncrezător:

”Există evrei mesianici care, astăzi, vor să creștineze Talmudul. Cum poți lua o carte condamnabilă și s’o faci creștină? Toate acele minciuni despre Isus sunt chiar acolo!” *41

„Israel are dreptul să dea pe alții în judecată, dar cu certitudine nimeni nu are dreptul să dea în judecată poporul evreu sau Statul Israel.”

(Primul Ministru Israelian, Ariel Sharon, 25 Martie, 2001, citat de BBC News Online.)

Talmudul: Autoportretul Răului

Există principiul psihologic, la ce privești aceea te transformă. Evreii sunt reflectarea la ceea ce există în Talmud; iar Talmudul reprezintă autoportretul răului.

Nici un obstacol nu’i descurajează; [evreii] păstrează pretutindeni în lume, de’a lungul secolelor, unitatea rasei lor. Talmudul le’a oferit o organizație puternică pe care progresele moderne nu a putut s’o schimbe. Adânc,ura imposibil de eradicat împotriva a tot ce nu este evreiesc îi stimulează la război împotriva Societății Creștine, care este prea divizată ca să fie capabilă să lupte cu energia necesară. *42

Celor care n-au citit niciodată Talmudul li se pare confuz. Nu este scris într-un format clar, asemenea scrierilor lui Moise. Mai întâi, este făcută o afirmație. Apoi, opinia Acestuia sau Aceluia dintre rabini va fi citată. Este, in mod literal,tradiție orală a strămoșilor în formă scrisă.

Dar, ca cercetător atent al adevărului ce se citește printre rânduri, întrezărim zorii unei inspăimântătoare realități ce ne stupefiază. Talmudul reprezintă încercarea studiată de adesființalegea divină, astfel încât să se poată încă beneficia de recompensa ascultării. Un exemplu excelent se află în învățătura talmudică care spune că dacă un evreu pierde ceva, proprietatea lui trebuie să fie retrocedată. Totuși dacă un non-evreu pierde un lucru, evreul care l-a găsit poate să-l păstreze:

”Evreul poate păstra orice lucru pe care-l găsește și care aparține unui Akum,pentru că este scris:Returnează fratelui tău ce a pierdut [Deuteronom 22:3].Pentru că cei care înapoiază proprietatea pierdută a unui non-evreu păcătuiește împotriva Legii, crescând puterea celor ce calcă Legea. Este vrednic de laudă să returnezi proprietatea dacă prin aceasta creștinii îi vor lăuda pe evrei și îi vor onora ca popor ales.” (Choschen Ham., 266,1)

”Evreii se socotesc superiori umanității, și privesc în perspectivă nu la unirea cu alte rase ci la triumful lor asupra tuturor și la dominația lor finală aupra lumii sub conducerea unui Mesia tribal.” (Goldwin Smith, Profesor de Istorie Modernă, Oxford University, October, 1881.)

Yahushua a spus:

”Orice voiți să vă facă vouă oamenii, făceți-le și voi la fel, lor; căci aceasta reprezintă legea și profeții.” (Matei 7:12) Dar evreii se bazează pe faptul că, după Talmud, doar evreii sunt socotiți ca oameni. De vreme ce neamurile sunt considerate animale non-umane, nu se calcă legea lui Yahuwah dacă păstrezi sau furi ceva ce aparține neamurilor.”Pentru că stă scris” zice Talmudul,”Și tu,turma mea, turma pașunii mele , sunteți oameni; doar voi sunteți modelați ” oameni” (Baba Mezi’a 114b) *43

Talmudul face trei lucruri:

1) Oferă evreilor justificarea și permisiunea multele lor crime oribile împotriva umanității.

2) Filtrează adevărurile conținute în Tora prin tradițiile fariseice.

3) Blasfemiază pe Yahushua în cel mai grotesc mod.

Talmudul oferă permisiunea de a păcătui
Tradițiile fariseice , codificate în Talmud, reprezintă justificarea folosită de cripto-evrei pentru a perpetua orice fel de rău. Mai mult, oferă permisiunea tacită de a comite crime împotriva neamurilor. Creștinii, în particular, ar trebui să fie exterminați.

De vreme ce, totuși, nu întotdeauna și nu peste tot se poate duce la exterminarea creștinilor, Talmudul recomandă ca acestia să fie atacați indirect: prin rănirea lor în orice mod posibil, prin diminuarea puterii lor, ajutând la distrugerea lor finală. Dar ori de câte ori are ocazia un evreu să ucidă un creștin s-o facă fără milă…

Unui evreu i se comandă să rănească creștinii ori de câte ori poate, atât direct prin a le refuza ajutorul în orice situație și indirect prin distrugerea planurilor și proiectelor lor; niciodată nu trebuie să salveze un creștin care se află în pericol de moarte. *44

De dragul bravadei, nu este posibil să listăm toate păcatele care sunt admise evreilor prin intermediul tradiției evreiești, așa cum sunt interpretate în Talmud. Totuși această listă scurtă oferă o idee.

Evreii pot minții pe neamuri: “Este permis să înșeli goim-ul.” (Babha Kama, 113b)

Evreii pot pretinde că sunt creștini pentru a-i înșela: “Dacă un evreu este capabil să-i înșele (pe idolatrii), pretinzând că se închină la stele, este liber s-o facă.” (Iore Dea, 157,2.Hagah)

Bolnave sau rănite, neamurile nu trebuie să fie ajutate : “ Akum nu vor primi tratament nici chiar pentru bani, decât dacă le-am dezarma dușmănia.” (Iore Dea, 158,1)

Neamurile aflate în pericol nu trebuie să fie ajutate, decât ca să moară mai ușor: “Nu arătați nici un fel de milă față de ei… De aceea, dacă vezi un Akumîn dificultate sau înecându-se, să nu vi în ajutorul lui. Și dacă este în pericol de moarte, nu-l salva de la moarte ” (Hilkoth Akum, X,1)

Evreii pot minți chiar pot face sperjur pentru a condamna creștini: “Dacă un evreu și un goim vine la judecată, absolvă evreul, dacă poți, conform legilor din Israel… Dacă acest lucru nu se poate face calomniază’l pe Goim, după cum recomandă Rabinul Ischmael…” (Babha Kama, 113a)

“Numele lui Dumnezeu nu este profanat dacă Goi nu știe că evreul a mințit.” (Babha Kama, 113a, marginal note.)

”Există un motiv pentru care se ucid bebelușii(din tabăra inamică) chiar dacă ei nu au călcat cele șapte Legi Noaide, din cauza pericolului viitor pe care’l pot prezenta, de vreme ce ei vor crește și vor deveni răi asemenea părinților lor…” (Rabbi Yitzhak Shapira, Uciderea Neamurilor în Război.)

Chiar cuvîntul folosit pentru descrierea neamurilor, goim / goyim, este un cuvânt derogatoriu care înseamnă ”asemenea animalului”.

Legea lui Yahuwah cum sunt prezentate în cele zece porunci *45, guvernează viața fiecărui suflet. Dar evreii cred că legea divină se aplică numai lor, de vreme ce doar ei sunt umani.

Astfel, Talmudul le oferă de fapt permisiunea de a păcătui.

Iată de ce, cu toate că legea lui Moise enumeră pe parcursul a unui număr de capitole, crime și ucideri, Talmudul a schimbat’o. Talmudul afirmă că dacă unul dintre neamuri ucide un evreu, el trebuie să fie condamnat la moarte, dar dacă un evreu ucide pe unul dintre neamuri, nu există penalitate. (Vezi Tractate Sanhedrin, 57a.)

Ce contrast făță de ce spunea Cel Smerit și Umil:

”Ați auzit că s’a spus dinte pentru dinte și ochi pentru ochi: Dar Eu vă spun rezistați răului: oricui te lovește peste obrazul drept întoarcei-l și pe celălalt.” (Matei 5:38-39)

Pavel, deasemenea, zicea:

”Nu vă lăsați copleșiți de rău și biruiți răul prin bine.” (Roman 12:21)

Talmudul filtrează adevărul

În realitate, argumentele evreilor asupra modului de interpretare a fiecărui punct delicat din legea lui Yahuwah sunt filtre. Ei scot în evidență problemele minore în timp ce erori uriașe sunt lăsate ascunse. Yahushua a văzut acest lucru și cu oroare a declarat:

”Voi, călăuze oarbe care strecurați țânțarul și înghițiți cămila!” (Matei 23:24)

În ultimă instanță, tot adevărul este îndepărtat și doar eroarea rămîne. Evreii, întotdeauna, au evaluat viața evreului mai presus de ”goyim”.

Un tată palestinian își plînge moartea copiilor uciși de izraelieni

Un astfel de exemplu îl găsim într’o ”rugăciune” pe care fiecare evreu trebuie s’o spună în Ziua Ispășirii. În mintea evreului, aceasta îi dă voie să amăgească pe neamuri până la următoare Zi de Ispășire.

Într’un discurs oferit în New York City, în 1961, de către Benjamin Freedman, un evreu care dezaprobă astfel de practici greșite, avertiza ascultătorii cu privire la urmașii săi evrei, și explica care este justificarea lor:

”Cunoașteți că la Ziua Ispășirii despre care credeți că este sacră pentru ei, că în acea Zi — și eu sunt unul dintre ei! Acest lucru nu este glumă. Nu sunt aici să vorbesc în van. Sunt aici să vă ofer fapte. Când intri într’o sinagogă în Ziua Ispășirii, este prima rugăciune pe care o recitați pentru care vă ridicați, este singura dată când vă ridicați și repetați de trei ori o scurtă rugăciune, Kol Nidre.

Prin ea voi intrați într-un legământ cu Dumnezeul Atotputernic prin care orice jurământ, vot sau declarație pe care le veți face în următoarele 12 luni să fie socotite nule și neavenite. Jurământul nu va fi jurământ. Votul nu va fi vot. Declarația nu va fi declarație. Ele nu vor avea putere nici înainte nici după. Și mai mult decât atât, Talmudul învață ca ori de câte ori faci vre-un jurământ, vot sau declarație, să’ți amintești jurământul Kol Nidre făcut în Ziua Ispășirii, iar aceasta te absolvă de la împlinirea lor.

Un exemplu excelent în acest sens îl constitue interviul Rabinului Abe Finkelstein oferit lui James Wickstrom menționat mai devreme. Finklestein a fost de acord să plătească jumătate din cheltuielile interviului, numai ca să nege mai tărziu. Un evreu mediator i-a luat partea lui Finkestein deoarece rabinii pot face excepție bazat pe jurământul Kol Nidre. Pentru a asculta interviul faceți clic aici.”

Pentru a citi raportul lăudăros al perfidiei lui Finkelstein, faceți clic aici)

Talmud chiar a mers atât de departe încât a permis păzirea Sabatului în păgâneasca Zi a lui Saturn (Sîmbăta) de pe calendarul gregorian.

Tractate Shabbat, capitolul 7, Mishna 1, spune că dacă cineva ”se dezorientează” în ce privește timpul Sabatului, nu are de cît să țină o zi din șapte.

Bine le’a spus Yahushua:

”Vai de voi, cărturari și farisei, ipocriți! Pentru că voi măsurați marea și pămîntul ca să faceți un prozelit, și cînd l’ați făcut, devine de două ori mai rău decît voi înșiși.” (Matei 23:15)

Tată și fiu, isrelieni

”Oricine varsă sîngele celor necredincioși este la fel de acceptat de Dumnezeu ca și cel care oferă sacrificii lui Dumnezeu.” (Ialkut Simoni, 245c. n. 772)

”(Palestinienii) vor fi zdrobți asemenea lăcustelor… cu capetele sparte de borduri și de pereți.” (Israeli Prime Minister, Yitzhak Shamir, New York Times April 1, 1988.)

”(Palestinienii) sînt fiare pe două picioare.” (Israeli Prime Minister Menachem Begin, „Begin and the ‘Beasts,” New Statesman, June 25, 1982.)

Realitatea este că evreii nu vorsă împărtășească adevărul cu altii. În primul rând fiindcă, dacă alții află adevărul învățăturilor lor și cum a fost coruptă legea lui Yahuwah, non-evreii ar fi mai atenți la afacerile lor corupte și înșelătoare. În al doilea rând ei nu vor să împărtășească nici chiar incoruptibele cărți ale lui Moise (Torah) cu cei din afară deoarece ei sunt apărători geloși ai mântuirii ca și cum ar fi doar pentru ei.

Talmudul afirmă că ”Un păgîn care studiază Torah merită moartea, pentru că este scris, Moise ne-a poruncit legea ca moștenire; este moștenirea noastră,nu a lor”. *46

Cine privește la evrei pentru a primi adevăr spiritual nu-l va primi niciodată. În primul rând pentru că ei nu-l au, deoarece filtrează tot prin ”prisma tradiției strămoșești”; în al doilea rând pentru că ei caută să’l ascundă cu mare grijă de non-evrei. Întotdeauna a fost așa pentru că evreii s’au lăsat conduși mereu de spiritul lui Satana. Yahushua a recunoscut aceasta când a spus:

”Dar vai de voi, cărturari și farisei fățarnici! Pentru că voi închideți împărăția cerurilor pentru oameni:nici voi nu intrați și nici pe alții nu-i lăsați să intre.” (Matei 23:13)

Talmudul afirmă:

”Dacă un păgîn lovește un evreu este vrednic de moarte,… este ca și cum ar fi asaltat Prezența Divină; căci este scris, cel ce lovește omul [i.e. un israelit] atacă pe Cel Sfînt.” (Tractate Sanhedrin, 58b)

Talmudul blasmefiază pe Yahushua

Mai rău decît orice proclamă sau învață Talmudul, este modul blasfemiator în care se referă la Yahushua. Conform Talmudului, Yahushua a fost un bastard. Mama lui l’a necinstit pe soțul ei cu un bărbat care poartă diferite nume: Pandera/ Panthera / Pantera / Pantiri. Există un anumit motiv pentru care se accentuează ilegimitatea lui Yahushua:

”Una dintre restricțiile statutului său este că nu se poate căsătorii legitim cu o femeie evreică și să fie tatăl unor copii evrei— cum să fondeze singur o congregație ce se declară a fi, ”noul Israel” *47

Numele presupusului tată a lui Yahushua reprezintă un exemplu al căilor subtile, ascunse prin care evrei batjocoresc și blasfemiază pe Fiul lui Yah în Talmud:

Ceea ce întîlnim aici este bine-cunoscuta practică rabinică de batjocorire a păgânilor sau a numelor sfinte creștinești folosind peiorative, ca de exemplu penei elah (fața lui dumnezeu) este schimbat cu penei kelev (fața câinelui).

Dar lovitura de grație în cazul nostru este citirea inversă a consoanelor cuvîntului grecesc – folosind intenționat, practica magică(!) a citirii inverse a cuvântului… prin schimbarea cuvântului parthenos cu panteros,rabini nu numai că folosesc cacofenisme în acest caz, ci mai degrabă înalță o încantație magică sau o formulă de exorcizare, și ”transformă ” nașterea lui Isus dintr-o virgină într-una obijnuită ce îl are ca tată pe un soldat roman numit Panther.

Argumentul major al lui Maier împotriva acestei devieri (cine poate înțelege o argumentație așa de sofisticată) subestimează grosolan rabinii și pe cititorii lor.

”Primul Rabin Drach, convertit la catolicism, recunoștea că Talmudul conține “un mare număr de …indecențe din cele mai revoltătoare, și mai presus de tot, cele mai oribile blasfemii împotriva a tot ce au creștinii mai sfânt și mai drag.” (H. De Vries De Heekelingen, quoted in “Israël. Son Passé. Son Avenir.”, April, 1937.)

Tot ce știm din sursele rabinice ca și din cele păgâne punctează faptul că o contra informație răutăcioasă din Noul Testament— Miriam/Maria era o femeie ușoară iar fiul său un bastard—a reprezentat răspunsul evreilor la propaganda creștină a originei divine a lui Isus. *48

Dacă blasfemiile s-ar opri acolo!…

Talmudul învață că Isus Hristos era fiu ilegitim, conceput în timpul menstruației; că avea sufletul lui Esau; că era nebun, un fermăcător, un seducător; care a fost crucificat , îngropat în iad și s-a ridicat asemenea unui idol, văzut doar de discipolii lui. *49

Talmudul se referă la Yahushua în diferite forme și sub o pleiadă de nume insultătoare, nume care sunt clar înțelese de evrei ca adresându-se lui Yahushua.

[Aceasta] nu este ceva nou în scrierile evreiești și este făcută cu scopul ca să nu poată fi descoperită înșelăciunea prea ușor de către creștini… Există evrei care ei înșiși mărturisesc aceasta. De exemplu, în cartea Sepher Juchasin (9b):

”Rabinii întotdeauna i’au înșelat pe Nazarineni (creștini) spunându-le că Isus despre care vorbește Talmudul nu este același cu Isus Hristos al creștinilor. Ei înșiși acceptă compromisul de dragul păcii”… *50

Pare că este ca și cum niște spirite din adânc ar fi intrat în rabini, inspirându-le imaginația cu cele mai noi fapte de deprăvare deoarece, după ei,

Yahushua se află încă în iad, pedepsit să zacă în escremente fierte:

El [Onqelos] a mers și a scos afară pe Isus Nazarineanu (Yeshu hanotzri)/ pe păcătoșii lui Israel (posheee Yisrael) din mormintul lui/ mormintele lor prin necromanție și i’a întrebat:

Cine este important în lume?

El/ei [Isus/păcătoșii] au răspuns: Israel!

[Onqelos:] Cum vă alăturați lor?

[Isus/păcătoșii din Israel] au răspuns: Căutând prosperitatea lor, căutând să nu-i rănim. Oricine îi atinge pe ei atinge lumina ochilor Lui [Dumnezeu]!

[Onqelos:] Care este pedeapsa voastră?

[Isus/păcătoșii lui Israel] au răspuns: În escremente fierte. Pentru că stăpânul a spus: Oricine batjocorește cuvintele înțelepților este pedepsit cu escremente fierte. *51

TatălYahuwah a iubit lumea cu dragoste necondiționată, infinită, încât a sacrificat de bunăvoie pe singurul Său Fiu, Singurul Fiu Născut. La oferit rasei decăzute, trimițându’L în cel mai de jos loc, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică. Dacă acest dar neprețuit este acceptat sau respins, depinde de individ, dar în ultimă instanță, el trebuie să fie văzut cu respectul meritat unei astfel de iubiri altruiste. Evreii, de aceea, nu dețin nimic decât cele mai grosolane blasfemii, cele mai mizerabile insinuări și insulte adresat Mântuitorului.

”Nu există civili în timp de război… O mie de non-evrei nu merită nici cît unghia unui evreu!” (Rabinul Dov Lior, conducătorul din Shavei-Hevron yeshiva din Kiryat Arba)

Sinagoga lui Satana

Mâna evreului a fost întotdeauna, asemenea lui Ișmael, împotriva oricărui om dar nu asupra celor ce merg la sinagogă. Pasiunile sale îngrozitoare și viclenia specifică, combinată cu puteri intelectuale anormale, cu o vitalitate intensă și o determinare a scopului ieșită din comun, motivată peste măsură de setea de sânge generată de spiritul de luptător, se combină și face din el un dușman de moarte pentru orice ființă, în timp ce antisociala și nedreapta lor Lege Orală [Talmudul] acontribuit la inflamarea poftelor sălbatice ale sinelui, și la justificarea crimelor sugerate de ură și de superstiție. *52

Credința că evreii reprezintă, astăzi, poporul ales, special al lui Yahuwah și că națiunea israelită are statut special față de Cer nu vine din Scriptură. Este o nouă doctrină, ce-și are originea odată cu înșiși cripto-evrei. Ei cunosc valoarea și onoarea neamurilor.

Făcîndu’le pe neamuri să creadă că evrei încă sunt poporul ales al lui Yah, ei pot convinge ”vita” să le trimită zecimile și darurile.

Strigătul comun, ”Rămîneți cu Israel” permite armatei israeliene să comită cele mai atroce crime împotriva umanității, iar restul lumii păstrează tăcerea.

Evreu Hasidic cu perciuni la stînga; Luptător kazar cu perciuni în centru și în dreapta

Această credință în suportul, peste tot răspîndit, pentru evrei, în calitate de popor ales al lui Yahuwah, a cîștigat proeminență în secolul 20. Primii creștini nu acționau sub ”politica corectă” a botnițelor. Cunoșteau cine erau evreii și nu le era frică să’i denunțe pentru răul pe care’l făceau prin învățăturile și tradiția lor.

În ultima sa predică, înainte de a muri, Martin Luther a declarat:

”Ei reprezintă inamicii noștrii publici și continuă să blasfemeieze pe Domnul Isus Hristos, ei numesc pe Binecuvîntata Fecioară Maria o depravată, iar pe Fiul Sfînt un bastard, iar nouă ne oferă epitetul copii înlocuiți la naștere și avortoni.” *53

Luther de fapt a scris o carte în care a făcut conexiunea dintre învățăturile evreilor și Talmud spunînd:

”Ar trebui să li se ia cărțile de predici și Talmudurile în care se specifică atîta idolatrie, minciună, blestem și blasfemie. *54

Ioan Crisostom, un patriarh creștin timpuriu (CE 344-407), a fost chiar mai deschis în puternicile declarații formulate despre evrei:

”Sinagoga este ceva mai rău decît bordelul. Este văgăuna ticăloșilor și culcușul fiarelor sălbatice… templu demonilor consacrat cultelor idolatre… refugiul depravaților și caverna diavolilor. Este criminala adunare a evreilor… un loc de întîlnire al asasinilor lui Hristos… o peșteră de tîlhari, o locuință a nelegiuirii, refugiul dracilor, o prăpastie și un abis al pierzării. Aș putea spune la fel și despre sufletele lor.”

În Apocalipsa 3, Biserica din Filadelfia primește o foarte interesantă făgăduință:

”Iată, îi voi face pe cei din sinagoga lui Satana, care spun că sunt iudei și nu sunt ci mint, iată îi voi face să vină și să se închine la picioarele tale, ca să cunoști că te’am iubit.” (Apocalipsa 3:9)

”Sinagoga” este cuvîntul fascinant, ales aici.

”Biserică” reprezintă un termen distinctiv pentru credința creștină. ”Templele” sînt înțelese de oricine că aparțin hidușilor, budiștilor, creștinilor și altora. Dar numai evreii merg la sinagogă. Cît de curios că Martorul Adevărat a menționat pe cei din sinagoga Satanei ”care spun că sînt iudei și nu sînt, ci mint”.

Ce descriere clară a Sioniștilor, a Kazarienilor crypto-evrei?

”Noi Iudeii nu am avut în posesie nici o instituție religioasă care să se dezvolte în afara propriei noastre conștiințe, deoarece noi ducem lipsă de orice fel de idealism. Aceasta înseamnă că o credință în viața de dincolo de această existență terestră ne este străină. De fapt, Talmudul nu deține principii care să pregătească individul pentru viața ce va veni, ci oferă doar reguli pentru a menține o viață somtuoasă în această lume. Este o colecție de instrucțiuni pentru păstrarea rasei evreiești și arbitrează inter-relațiile dintre evrei și goim. Învățăturile noastre nu se confruntă cu probleme de morală, ci mai de grabă de cum să OBȚII.” (Harold Rosenthal)

Mai devreme, Yahushwah chiar se referise la grosolana blasfemie a crypto-evreilor cînd a spus bisericii din Smirna:

”Știu faptele tale, suferința și sărăcia ta, (dar ești bogat) și cunosc hula celor ce spun că sînt iudei, dar nu sînt, ci sunt o sinagogă a Satanei.” (Apocalipsa 2:9)

Există o mulțime de evrei care recunosc răutatea Sioniștilor, agenda cripto-evreilor. Benjamin Freedman și Tony Greenstein, auto-proclamați anti – Sioniști și anti-rasiști, sunt doar doi dintre ei. Alții de asemenea și’au înălțat vocile avertizând cu privire la nesfintele afaceri dintre iudei și neamuri.

Dacă chiar evreii însăși văd răul, de ce atît de mulți creștini, după toate, gîndesc evreiește?

Chiar esența judaismului se bazează pe Talmudism, în opoziție diametrală cu legea lui Yahuwah care afirmă:

”Iubiți pe Yahuwah, Eloahul tău cu toată inima, cu tot cugetul tău cu tot sufletul tăuși pe aproapele ca pe tine însuși” (vezi Matei 22:37-39 aici)

Talmudismul evreiesc, pe lîngă blasfemiile lui grosolane împotriva Fiului lui Yah, învață chiar opusul: să profiți de avantajul asupra altora, să’i tratezi ca pe niște animale inferioare ție. Acestea reprezintă atributele spiritului lui Satana și sunt promovate și predicate ca principii peste tot în iudaism.

Nimeni nu poate separa fariseismul de iudaism, deoarece iudaismul este fariseism—acelașifariseism împotriva căruia Yahushua a luptat cînd se afla pe pământ. Dr. David Goldstein, un evreu convertit la catolicism, obijnuia să spună ”Isus era evreu”.

Benjamin Freedman, a făcut excepție la aceasta. În 1954, el a scris o scrisoare lui Goldstein, explicându’i istoria evreilor – Khazari și prin aceasta respingînd presupozițiile care erau făcute pe baza că ”Isus era evreu.”

Să pretinzi că ”Isus a fost evreu” în sensul că stilul Său de viață mărturisită și practicată era conform formelor de închinare ale religiei cunoscute sub numele modern de ”Iudaism”, este fals și de domeniu imaginației cele mai blasmeiatoare.

Dacă pentru a fi așa numit ”Iudeu”

Isus a respins și a denunțat formele de închinare practicate în Iudeea timpului Său și care, astăzi, sînt cunoscute și practicate sub numele nou de ”Iudaism”. Crezul religios de atunci era cunoscut sub denumirea de ”Fariseism”.

Nici un copil al lui Yahuwah nu poate, avînd o conștiință bună, să trimită bani pentru a susține agenda acestor entități malefice. Ei nu’i pot apăra, nu pot vota pentru a le susține politicile ucigașe, sau să privească la ei pentru îndrumare spirituală.

Sinagoga Satanei reprezintă ”sămînța șarpelui”. Ei nu dețin nici un fel de lumină spirituală. Mai degrabă fiindcă au respins Lumina Cuvântului, ”casa lor li se lasă pustie”. Ei nu dețin lumină.

”Dacă lumina care este în tine este întuneric , cît de mare este acel întuneric!” (Matei 6:23, )38

Furînd Făgăduințele

Este vital pentru crypto-evrei să afirme importanța superioară pe care o au în ochii lui Yahuwah, datorită așa-zisei ”sămînțe a lui Avraam”, astfel ei sunt recunoscuți ca moștenitori ai făgăduințelor făcute lui Avraam. Trist este că mulți creștini au încredere în aceste afirmații ale așa numitul ”popor ales al lui Yah” și le acceptă ca fiind de valoare.

Adevărul, totuși, este uimitor!

Făgăduințele sînt făcute lui Avraam, dar sunt valabile tuturor… dar cu o singură condiție, doar prin Yahushua! Ele nu vin datorită vreunei conexiuni reale sau imaginare cu Avraam, așa cum doresc crypto-evreii să ne facă să gîndim.

Făgăduințele vin pentru toți prin HRISTOS Yahushua.

De aceea cunoașteți că cei ce au credință, doar ei sunt socotiți copii ai lui Avraam. Iar Scriptura, prevăzînd că Yahuwah va justifica pe păgîn prin credință, a predicat mai înainte evanghelia lui Avraam, zicînd:

”În tine toate națiunile vor fi binecuvîntate. Așa că doar cei care au credință sînt binecuvîntați cu (nu prin) credinciosul Avraam. Căci binecuvîntarea lui Avraam trebuia să vină către Neamuri prin Hristos Yahushua; că noi am putea primi făgăduința Duhului Sfînt prin credință. Acum promisiunea a fost făcută către Avraam și sămînței sale. El nu a spus: Și semințelor sale, ca fiind mai multe, ci una, Și seminței tale care este Hristos.” (Galateni 3:7-9,14,16)

”Sămînța lui Avraam” este Yahushua. Punct.

Sămînța lui Avraam nu sînt evreii. Nu sunt credincioșii. Sămînța lui Avraam este Yahushua prin Care curg binecuvântările către toți cei ce cred în promisiunile date lui Avraam și seminței sale, Yahushua, și le acceptă prin credință.

Sămînța lui Avraam

Oamenii care se bazează pe legalism din dorința de a fi protejați, întotdeauna vor vrea mai mult, ceva mai greu de făcut, ca să se asigure că sunt devotați cauzei. Ei vor căuta comunitățile spirituale care promovează standarde înalte de performanță și cele mai precise cerințe. Acest lucru se găsește cu ușurință în iudaism.

Creștinii sinceri privesc la viața lui Yahushua ca exemplu ultim de neprihănire și nu pot arunca nici măcar o scurtă privire la practicile evreiești. Mîntuitorul, pentru farisei, părea prea liberal.

În conformitate cu practicile de astăzi El ar fi găsit greșit. Nici un urmaș adevărat al lui Yahushua nu îi va venera pe evrei, căutînd să le imite practicile religioase. Nu există lumină spirituală de obținut de la acest grup care sînt promotorii ascunși ai celor mai oribile atrocități din ultimii 2000 de ani și care au fost respinși de Cer datorită refuzului încăpățînat de a accepta pe Mântuitorul omenirii.

Oricine crede în Yahushua ca Sămînță a lui Avraam, trebuie să ia poziție împotriva iudaismului. Chiar dacă nu ar exista un alt motiv, este de ajuns că Talmudul blasfemiază pe Mîntuitor.

Dar mai mult decît atît, chiar esența iudaismului se bazează pe talmudism și este diametral opus Legii lui Yahuwah care declară:

”Iubește pe Yahuwah, Eloahul tău cu toată inima, cu tot cugetul și cu tot sufletul tău și pe aproapele ca pe tine însuți.” (Matei 22:37-39)

Nu vă aliați cu sămînța șarpelui.

”Pot doi să meargă împreună fără să se înțeleagă?” (Amos 3:3)

Nu vă înjugați la un jug nepotrivit cu necredincioșii: căci ce legătură este între neprihăniți și nelegiuiți? Și ce legătură este între lumină și întuneric?

”Masoneria se bazează pe iudaism. Elimină învățăturile iudaismului din ritualurile lor masonice și ce mai rămîne?” (The Jewish Tribune, New York, NY: October 28, 1927.)

Cum se împacă Hristos cu Satana? Sau ce parte are cel credincios cu cel necredincios?

Ce înțelegere poate fi între templul lui Yahuwah și idolii? Pentru că voi sunteți templul viu al lui Eloah; așa cum a spus Yahuwah.

”Eu voi locui în ei, și voi umbla cu ei și voi fi Eloahul lor iar ei vor fi poporul Meu.”

De aceea, ieșiți din mijlocul lor poporul Meu, și fiți despărțiți și nu vă atingeți de niciun lucru necurat; și vă voi primi. (2 Corinteni 6:14-17)

”Vai”- urile asupra fariseilor sînt adresate tuturor celor care îmbrățișează tradițiile evreilor rabinici, deoarece evreii rabinici reprezintă fariseii.

”Vai de voi, cărturari și farisei fățarnici! Pentru că voi curățiți partea din afară a paharului și blidului, dar partea din lăuntru este plină de răpire și necumpătare. Fariseu orb! Curăță întîi partea din lăuntru a paharului și blidului, pentru ca partea de afară să fie curată.” (Matei 23:25-26)

WLC vă imploră să:

”Să vă feriți de aluatul fariseilor… (care este) doctrina fariseilor.” (Matei 16:5-12.)

Caută tu însuți fața lui Yahuwah. Nu accepta ”adevărul” filtrat prin canalul corupt al iudaismului. Yahuwah a jurat pe tronul Său veșnic că ne va da tot ce avem nevoie, chiar o mai mare înțelegere spirituală.

Întoarce’te la El și caută’L doar pe El. Și El îți va împlini toate nevoile tale.

Istoria evreilor în Europa și a antisemitismului

Pentru că am convenit la începutul acestor rînduri că nu vom scrie împotriva evreilor, vom vorbi și despre antisemitism. care a apărut aproape natural la apariția evreilor în Europa, și spunem noi că a fost proprie unei firi umane normale, fie că vorbim despre prezența rațiunii, ori chiar de lipsa rațiunii.

Antisemitismul este o atitudine veche în Europa. În Evul Mediu a fost îndreptată în special împotriva evreilor. Încurajat de Biserică şi bazat pe multe mituri, antisemitismul european a dus la violenţe fără precedent, comunităţi întregi de evrei fiind mascrate.

Evreii au fost o prezenţă constantă în Europa încă din primul secol de dinainte de Hristos, înmulţindu’se prin migraţii şi deportări după războaiele dintre romani şi evrei.

În Evul Mediu în special evreii trăiau în comunităţi distincte în număr mare şi în general prosperau din activităţile lăsate libere lor, precum comerţul, finanţele şi medicina. De altfel erau apreciaţi pentru priceperea lor în aceste domenii.

Cu toate acestea, miturile, obscurantismul şi fanatismul religios au dus în repetate rînduri la masacrarea populaţiilor evreieşti din vestul Europei în special, deşi inclusiv în Rusia Ţaristă au avut loc măceluri îndreptate împotriva evreilor.

În general se crede că pogromul şi uciderea evreilor au fost caracteristice secolului XX, cu precădere în Germania Nazistă. De altfel, noţiunea de pogrom este asociată cu Hitler, lagăre de concetrare sau regimurile de extrem-naţionalism din Europa mijlocului de secol XX.

Aşa cum arată o serie de fapte petrecute în Evul Mediu, pogromul era practicat pe scară largă de sute de ani, mai ales în Europa Vestică. De’a lungul secolelor comunităţi întregi de evrei au fost măcelărite cu sălbăticie, inclusiv pentru jaf. Este o istorie crudă şi puţin cunoscută a Europei, o istorie în care sute de oameni îşi pierdeau viaţa doar fiindcă nu erau creştini sau pe baza unor mituri şi superstiţii, a unei uri inexplicabile faţă de o etnie.

Evreii bancherii şi comercianţii Europei

Primii evrei care au poposit pe continentul european sînt evreii din Alexandria, care au ajuns în special în zona Greciei încă din secolul al III lea î.Hr. Ocupaţia lor principală fiind negoţul şi finanţele, s’au extins în tot bazinul Mării Mediterane, în aşa măsură încît în anul 27 î.Hr, în timpul primului împărat roman Octavian Augustus, numai în Roma erau peste 7.000 de evrei. Inclusiv istoricul eveu Joshephus confirma faptul că în Europa romană erau numeroase comunităţi evreieşti, în special din triburile lui Iuda şi Beniamin.

În Evul Mediu, în Europa era o diasporă evreiască înfloritoare stabilită cu precădere în statele puternice ale vremii, precum Anglia, Sfîntul Imperiu Roman de neam Germanic, Franţa sau Spania. Se preconizează că în jurul anului 1000 erau deja peste 1,5 milioane de evrei în Europa. Cea mai mare concentrare se pare că iniţial a fost în zona germană.

În lucrarea ”Persecution Perpetuated: The Medieval Origins of Anti-Semitic Violence in Nazi Germany”, scrisă de Nico Voigtländer şi Hans-Joachim Voth se arată:

”Evreii au ajuns probabil în Germania în timpul perioadei romane. Însemnări din jurul anului 1000 confirmau comunităţi evreieşti în oraşele mari precum Worms, Speyer, Cologne şi Mainz. Pînă în secolul 14, erau confirmate aproape 300 de localităţi cu comunităţi evreieşti.”

Totodată erau semnalate mari comunităţi evreieşti în Anglia medievală, mai ales în oraşul York, dar şi în Franţa, cu precădere la Paris şi Metz. Mulţi evrei s’au localizat şi în Elveţia actuală, în special la Berna. Comunităţile evreieşti nu erau supuse legile feudale europene. Însă erau priviţi ca un element străin. Nu aveau cetăţenie, nu puteau dispune de proprietăţi funciare şi nu puteau deţine ranguri nobiliare şi funcţii în stat.

Cu toate acestea, comunităţiile evreieşti au devenit deosebit de prospere, iar mulţi membri ai acestor comunităţi s’au îmbogăţit. Şi asta fiindcă evreii s’au adaptat. Mai precis au începu să domine comerţul în Europa. La un moment dat, ”evreu” era sinonim cu ”negustor”. Nobilimea în special considera dezonorantă această activitate şi o lăsa în seama evreilor.

Totodată aceştia s’au ocupat inclusiv de matematică şi medicină, obţinînd performanţe deosebite în acest domeniu. După ridicarea negustorimii din Germania, Franţa şi Anglia, evreii s’au readaptat devenind primii bancheri şi cămătari, reuşind pe baza averilor strînse anterior să’i împrumute pe ceilalţi. Era tot o nişă, mai ales că Biserica interzicea creştinilor cămătăria şi activităţile bancare. Chiar şi după ridicarea acestei interdicţii, evreii aveau secole de experienţă, ceea ce i’a făcut să nu aibă foarte mare concurenţă.

Totodată comunităţile evreieşti au avut perioade în care au fost protejate de suverani sau de marii feudali, tocmai pentru beneficiile financiare sau medicale pe care le obţineau de la aceştia.

Măceluri antisemite organizate de ”apărătorii crucii”

Aceste comunităţi înfloritoare evreieşti au fost însă supuse încă din prejma anului 1000 la pogromuri desfăşurate cu o cruzime uluitoare. Comunităţi întregi au fost măcelărite de creştini, iar mii de evrei – arşi sau spînzuraţi.

Era vremea anti-semitismului european. Primul incident serios consemnat a avut loc cu ocazia primei cruciade, iar ucigaşii au fost, culmea, cei care s’au declarat ”războinicii lui Hristos”.

Convocată în 1096, de papa Urban al II la, pentru eliberarea locurilor Sfinte, adică Ierusalimul, de sub ocupaţia musulmană, de fapt un bun prilej de căpătuire pentru feudalii şi sărăcimea Europei, prima cruciadă a avut un real succes. Armate întregi au plecat în special din Franţa, au traversat Europa către coastele Orientului Apropiat pentru a’i înfrunta pe musulmani.

În drumul lor ”credincioşii” au găsit însă de cuvinţă să jefuiască şi să omoare. Ura lor s’a abătut în primul rînd asupra evreilor de pe teritoriul Germaniei. Un incident cu totul revoltător şi deosebit de brutal a avut loc la Worms şi mai apoi în toată zona Rinului.

De altfel toţi ”cavalerii lui Hristos” s’au răfuit cu evreii din zona Rinului pe durata a trei cruciade.

Nico Voigtländer şi Hans-Joachim Voth precizează:

”Cruciadele din 1096, 1146 şi 1309 au fost martorele uciderii în masă a evreilor în oraşele de’a lungul rîului Rin. Pe lîngă acestea, pogromurile Rintfleisch în Bavaria şi Franconia la finalul secolului al XIII-lea au adus distrugerea a peste 140 de comunităţi evreieşti.”

Primul masacru în masă al evreilor a avut loc însă aşa cum am amintit în oraşul Worms în 1096. Acesta a deschis o serie cumplită de pogromuri ale cruciaţilor în Germania şi Franţa. Totul s’a petrecut în luna mai a anului 1096. O armată de 25.000-30.000 de oameni a plecat din Franţa prin Germania către Asia Mică.

Ajunşi pe valea Rinului, oamenii din armata contelui Emicho de Leiningen, instigaţi cu fanatism religios împotriva ”păgînilor”, soldaţii dornici de jaf şi sînge s’au aruncat asupra comunităţilor de evrei Ashkenazi, acuzaţi că sînt din neamul celor care l’au ucis pe Hristos.

Evreii din Worms (Germania) purtau ecusonul galben obligatoriu.

În armată a fost lansat zvonul că evreii din Worms au otrăvit fântânile. A urmat un măcel cumplit. Sute de soldaţi s’au năpustit pe străzile Worms-ului căutînd evrei. Majoritatea au fost prinşi în case, omorîţi fără deosebire de vârstă sau sex. Erau dezbrăcaţi şi aruncaţi în stradă, tăiaţi sau spînzuraţi.

Bineinţeles, soldaţii creştini au jefuit casele evreilor, luînd toate bogăţiile găsite. Episcopul oraşului a făcut un gest creştinesc şi i’a adăpostit pe cîţiva supravieţuitori în palatul episcopal. Nici măcar autoritatea înaltei feţe bisericeşti nu a temperat furia şi dorinţa de jaf a cruciaţilor. Aceştia au spart porţile palatului şi i’au omorât pe toţi evreii găsiţi înăuntru. Peste 800 de evrei au fost omorîţi doar la Worms.

Măcelurile au continuat la Speyer, Mainz şi pe toată valea Rinului. Se presupune că peste 5000 de evrei au fost măcelăriţi pînă cînd armatele cruciate au părăsit teritoriul german. A fost unul dintre primele exemple importante de anti-semitism şi xenofobie medievală europeană.

Evrei arşi de vii de Sfîntul Valentin şi jafuri cumplite

Episoade de acest gen au fost întîlnite pe toată perioada Evului Mediu. Unele cu o violenţă sporită. Unul dintre cele mai brutale pogromuri medievale a avut loc, culmea, cu ocazia celebrării iubirii şi a unui sfînt creştin. Practic morala creştină a fost uitată în faţa urii şi a dorinţei de sînge. Mai precis este vorba despre incidentul din 14 februarie 1349, atunci când în jur de 2.000 de evrei au fost arşi de vii la Strasbourg.

Era în perioada Marii Ciume, atunci cînd Europa a fost aproape distrusă de acest flagel. Comunităţi întregi dispăreau răpuse de boală. În rîndul populaţiei devastate de ciumă, dominată de misticism, trebuia să existe un ţap ispăşitor. Evreii au fost găsiţi vinovaţi de acest blestem care căzuse asupra Europei. Mai precis exista supersiţia că evreii, ca oameni care nu împărtăşeau credinţa creştină, ar fi otrăvit fântânile, puşi să extermine seminţiile.

Tocmai de aceea furia gloatelor s’a îndreptat contra lor în mod cumplit. În toată Europa evreii au fost măcelăriţi şi arşi de vii. Cel mai grav incident a fost însă cel de la Strasbourg.

Deşi nobilii şi clerul, avînd în vedere interesele lor economice, au încercat să’i apere pe evrei de furia mulţimilor, arătînd că nu au nicio vină pentru ororile ciumei. În cele din urmă au cedat în faţa superstiţiilor şi i’a lăsat pe oameni să dea frîu liber furiei şi anti-semitismului.

Jacob Marcus, în ”The Jew in the Medieval World: A Sourcebook, 315-1791”, scria:

”Sîmbătă, în ziua Sfîntului Valentin, ei i’au ars pe evrei pe o platformă de lemn în cimitir. Erau aproape 2.000 de oameni. Cei care doreau să se boteze erau cruţaţi. Mulţi copiii mici erau scoşi din flăcări şi botezaţi împotriva voinţei părinţilor. Şi tot ce se datora evreilor era anulat, iar evreii trebuiau să predea toate poliţile sau însemnările cu privire la datorii.”

Un măcel cumplit împotriva populaţiei evreieşti a avut loc şi în oraşul York, cu două secole mai devreme. Mai precis în 1190, în Anglia condusă de regele Richard Inimă de Leu, un cruciat prin vocaţie, plecat mai mult în campanii militare, evreii din York au fost masacraţi de mulţimea dezlănţuită.

Era o perioadă a cruciadelor în care anti-semitismul şi fervoarea religioasă au atins cote greu de imaginat. Evreii erau priviţi ca ucigaşii lui Hristos şi viaţa lor era ameninţată în permanenţă. Totodată averile strînse de bogaţii evrei din York ispiteau mulţimile din ce în ce mai nevoiaşe.

Totul a pornit de la banchetul de încoronare al regelui Richard din anul 1189. Acesta se pregătea să plece în cruciadă, iar la acest banchet, pentru a’şi arăta repulsia faţă de necredincioşi, a refuzat participarea celui mai bogat evreu din York, numit Benedict.

A urmat o dezlănţuire furioasă la adresa evreilor chiar la Westminster, iar Benedict a fost ucis. În decurs de un an, cîţiva reprezentanţi ai nobilimii din zona York au instigat mulţimea la măcel contra evreilor. Majoritatea aveau un motiv bine întemeiat. Aveau datorii mari la creditorii evrei şi uciderea lor ar fi însemnat stingerea datoriilor.

O serie de măceluri au început în Norwich, Lincoln şi Stamford. Mulţimea furioasă condusă de cavaleri şi chiar călugări s’a năpustit asupra evreilor din York.

Au fost omorîţi peste 150 dintre aceştia, iar restul s’au refugiat în fortificaţia numită turnul Clifford. Turnul a fost asediat de cavaleri şi de mulţimea furioasă.  Pentru a nu cădea în mâinile lor, evreii şi’au ucis soţiile şi copiii, apoi s-au sinucis incendiind turnul.

Un adevărat pogrom a avut loc şi în Spania la jumătatea secolului al XIV lea. Comunitatea evreiască era foarte bogată şi ajunsese să’l susţină pe regele Pedro în conflictul cu rivalul său, Henry de Trastamara. Cum acesta a triumfat, a urmat măcelul îndreptat împotriva evreilor. Numai în cartierele evreieşti din Toledo au fost omorâţi peste 12.000 de evrei în 1355.

Au urmat măceluri în toată Castilia. Totul a culminat cu uciderea a peste 4000 de evrei în Sevilla, măcelăriţi de populaţia dezlănţuită. Restul au supravieţuit doar convertindu’se la creştinism.

Astfel de măceluri de mică amploare sau alungarea evreilor din regate a continuat în tot Evul Mediu, cu mici perioade de acceptare şi protecţie din partea regilor.

Evreii acuzaţi de uciderea lui Hristos, de otrăvirea fîntînilor şi de uciderea copiilor

Motivele care au stat în spatele acestor măceluri sunt multiple. Pe de o parte erau motivele economice şi financiare ale nobilimii sau ale populaţiei din clasa de mijloc, iar de cealaltă parte obscurantismul şi fanatismul claselor de jos, puternic îndoctrinate religios şi folosite ca masă de manveră.

În primul rînd scopul principal era jaful şi anularea datoriilor pe care în special nobilimii le aveau la evrei. De exemplu în 1096, la Worms, jaful a fost scopul principal, prosperele comunităţi evreieşti fiind o oportunitate bună de căpătuială. Totodată acelaşi motiv a stat şi în spatele arderii evreilor din Stasbourg. Mai precis anularea datoriilor şi confiscarea averilor.

Jacob Marcus în aceeaşi lucrare ”The Jew in the Medieval World: A Sourcebook, preciza:

”Consiliul (din Strasbourg) a luat banii de la evrei şi i’a împărţit între oameni. Banii au fost cei care i’au omorît pe evrei. Dacă ar fi fost săraci, iar lorzii feudali nu le’ar fi fost datorii, evreii nu ar fi ars.”

Aceleaşi motive evidente au stat şi în spatele măcelurilor de la York, nobilii şi populaţia dorind să scape de datoriile faţă de evrei şi totodată să pună mâna pe averea lor. Pentru a’şi atinge aceste scopuri, soldaţii de rând sau gloata era folosită ca masă de manevră.

Erau aruncate zvonuri, inclusiv de către oamenii Bisericii, pentru a’i întărâta împotriva evreilor.

Obscurantismul şi uneori fanatismul populaţiei făceau aceste zvonuri să devină credibile. De exemplu, era popularizată ideea că evreii erau vinovaţi de uciderea lui Hristos, tot evreii otrăveau fîntînile şi mai grav beau sîngele copiilor de creştin pentru a’şi întreţine vitalitatea.

De cele mai multe ori, oamenii Evului Mediu credeau aceste poveşti şi se dezlănţuiau asupra evreilor. Evreii au fost găsiţi inclusiv ţapi ispăşitori pentru declanşarea ciumei în Europa Medievală.

Dacă evreii nu ar exista … cine ar vrea să’i inventeze?

În imagine, un evreu participă la un ritual kapparot, în care un pui de găina este învîrtit violent pe deasupra capul păcătosului, în convingerea că păcatele evreului din anul trecut sînt transferate în pui.

Discursul de ură

De cînd cu invazia musulmană si comentariile din retelele sociale exprimînd nemulțumirea, au introdus un nou termen ”discursul de ură”, pînă acum era doar antisemitismul pus la orice critică sau comentariu la dresa evreilor sau a Israelului.

Este un fenomen tot mai mare, tot mai amenințător, din ce în ce mai rău, dar, din fericire, exista și echipe de experți dedicați care lucrează zi și noapte pentru a ajuta guvernele occidentale să o combatî.

Taxele pot fi mari, dar acesti tipi sînt cei mai buni în afacere: evrei precum Rabbi Abraham Foxman (stînga) din Liga Anti-defăimare din SUA si Michael Whine (dreapta sic) din Trustul Comunității de Securitate din Marea Britanie.

Abe si Mike recunosc ura cînd o văd, pentru că rasa lor se ocupa cu ea de mult timp

Uită’te la cartea lor sfîntă, Tora, sărutată cu dragoste în sinagogi în fiecare zi. Iată cîteva exemple de discursuri de ură inregistrate acolo de evrei în memoria numeroșilor lor dușmani:

Spargeți’le dinții, ”Elohiim, în gura lor. Lăsați’i să se topească ca apele care curg mereu, să fie ca niște bucăți tăiate. Tsaddiiq se va bucura cînd va vedea răzbunarea; își va spăla picioarele în sîngele rasha.” (Psalmul 58)

”Betababel, care trebuie să fie distrus; fericit va fi cel care te răsplateate așa cum ne’ai servit! Fericit va fi cel care va lua și’i va lepăda pe micuții tăi împotriva pietrelor!” (Psalmul 137)

E o chestie de sange, si e de mirare ca evreii se opun atat de puternic discursului urii? Nu, nu este, pentru ca daca exista un lucru, evreii nu pot suporta concurenta. Discursul de ura de mai sus nu era destinat evreilor, ci a fost creat de evrei pentru a fi folosit impotriva dusmanilor lor.

”Elohiim este Dumnezeul evreiesc, Betababel este ”fiica Babilonului”. Taddiq înseamnă ”drept” în ebraică, rasha înseamnă ”rău”, dar puteti ghici cum definesc evreii acesti termeni.

Evreii înșiși sînt neprihăniți; dacă ești un dușman al evreilor, ești rău. Iar cei aleși de Dumnezeu vor să’și spele picioarele în sîngele tău și să distruga creierul copiilor tăi.

Ei ar dori ca Dumnezeu să urmeze aceste instrucțiuni pentru tratarea unui dușman:

”Lăsați zilele lui să fie puține. Copiii săi să fie orfani și soția sa văduvă. Copiii lui să fie mereu vagabonzi și să cerșească. Să nu fie nimeni căruia să’i fie milă; să nu fie nimeni care să favorizeze copiii orfania.” (Psalmul 109)

Da, adevărul este că evreii sînt astfel de experți în discursul urii, pentru că l’au folosit atît de mult ei înțiși. Se toarnă ura pagină după pagină în cartea lor sfîntă, iar goyimii creștini se unesc în grup să se impace cu Dumnezeul lor de Iubire si Pace.

Evreii n’au nevoie să se uneasca în grupuri pentru că nu văd nici o problemă. Dumnezeul evreu este doar o proiecție a eului evreiesc masiv, și așa cum evreii înșiși sînt plini de ură și poftă de putere, la fel este și Dumnezeul lor.

Evreii continuă să facă planuri pentru putere, astfel încît să poată dăuna multor oameni pe care’i urăsc, iar cele mai grave abuzuri de putere din secolul al XX-lea au urmat manualului de instrucțiuni scrise de megalomaniacul tipic evreu și tiran Karl Marx.

Dar Marx nu este tipic evreu doar pentru ca era plin de ură și nebun. Altă mare caracteristică evreiească este ca era extrem de plictisitor.

Marxismul, ca si psihanaliza creata de evrei și ”corectitudinea politică”, golesc viața și interesul din tot ceea ce ating. De ce iudeiilor le este ușor să păstreze în permanență crimele presupuse ale national-socialiștilor germani, în timp ce crimele reale și mult mai rele ale comunismului evreu sînt ignorate?

Pentru că național socialismul este plin de farmec și fascinant. Comunismul, dimpotrivă, este plictisitor, plictisitor, plictisitor.

Dacă nu ar fi atît de nociv ți periculos, nici un necomunist nu l’ar băga în seama, pentru că el este o reflectare perfecta a celor care l’au creat. Există unii indivizi gentili care au dat lumii mai mult într’o scurtă viață decît întreaga rasa evreiască în mii de ani.

Gandiți’vă la Beethoven sau la Leonardo da Vinci sau la Shakespeare. Vă puteți dedica viața studierii unuia dintre acești bărbați și veți fi recompensati la infinit.

Si, de fapt, unii evrei fac asta: toate aceste genii au interpreți evrei care le interpretează și le explică pentru goyimi, iar acest lucru este tipic evreiesc.

Evreii nu creeaza pentru ei înșiși, ei exploatează ce crează ceilalți oameni. Orice altă rasă de pe pămînt, chiar rasa neagră, a creat o artă și o civilizație distinctă proprie. Dar nu există nici un fel de ”civilizație evreiască”, iar contribuția evreiască la artă a fost aceea de a corupe și de a vicia.

După cum un mare om a spus odată:

”Poporul evreu, în ciuda tuturor calităților intelectuale aparente, nu are o cultură adevarată și, în special, nu are o cultură proprie. Pentru că falsa cultură pe care evreul de astăzi o deține este proprietatea altor popoare și, în cea mai mare parte, este ruinată în mîinile sale.” (Adolf Hitler, Mein Kampf, volumul I, capitolul 11)

Gîndiți’vă la ”Hanukkah”.

De ce auzim din ce în ce mai multe despre asta în aceste zile? La urma urmei, nu este cea mai importanta festivitate a iudaismului, iar evreii sînt doar un procent mic din populație. Dar este cea mai apropiata sarbatoare evreiască de Yuletide (Serbările de Yule, de la nordicul antic Jul, se sărbătoresc în fiecare solstițiu de iarna). Este din sărbătorile popoarelor nordice, relaționată cu mitologia germană și păgînismul nordic. Yule dura 12 zile și creștinismul l’a asimilat cu Crăciunul.

Deci, este mijlocul prin care evreii, cu aroganța tipică și importanța de sine, încearcă să submineze și să distrugă un frumos festival alb pe care nu l’ar fi creat niciodată pentru ei înșiși.

Acesta este motivul pentru care antisemitismul trebuie să fie corect. Nimeni nu ar pierde atît de mult timp cu o astfel de rasă plictisitoare, puțin sau deloc creativă, și neproductivă, dacă rasa asta nu era atît de distructivă și periculoasă.

În mod similar, unii viruși primesc o mare atenție, chiar daca nu sînt foarte interesanti în sine. Virusul variolei a fost studiat atît de mult pentru că face mult rău, nu pentru că este un organism deosebit de fascinant.

Marxismul si alte ideologii evreiesti sînt si virusi si li se acorda mai multă atentie decît merita din cauza răului pe care il fac, nu din cauza interesului lor intrinsec.

Ceea ce face parazitologia sau studiul paraziților, nu paraziții sînt atat de fascinanți ci modul în care ei exploatează și înșeala gazdele care sînt adesea mult mai complexe. Parazitul nu poate exista fără gazdă, dar gazda poate exista fără parazit.

Aceasta este relația evreilor cu restul rasei umane și, dacă goyim-ul dispare, această predicție a lui Adolf Hitler, creatorul fascinantului național-socialism, se va implini rapid:

”Evreul este unit doar atunci cînd un pericol comun îi obligă sa fie, sau o pradă comună îi atrage; dacă lipsesc aceste două motive, egoismul cel mai prost intră în joc cît ai clipi din ochi si poporul unit se transformă într’o hoardă de sobolani, luptîndu’se la sînge între ei. Dacă evreii ar fi fost singuri în această lume, ei s’ar fi înăbușit în mizeria internă; ei ar încerca să avanseze unul peste celalalt într’o lupta plină de ură și să se extermine unul pe altul.” (Mein Kampf, volumul I, capitolul 11)

Evreii sunt, literalmente, plictisitori de moarte, cea mai plictisitoare rasă de naufragiați ai națiunii de pe planetă. *56

Naționalismul și antisemitismul intelectualilor rumîni și apariția ”problemei evreiești” în Rumînia

Dacă de principiu acceptăm că ploblema evreiască la noi a apărut odată cu apariția evreilor pe teritoriile rumînești, ca să înțelegem mai bine acest fenomen ar trebui să redăm aici și punctul de vedere al unui evreu care a trăit în Rumînia și care ulterior a emigrat în Israel, viziune cu care putem sau nu să fim de acord, dar de dragul echidistanței o vom reda mai jos.

Leon Volovici născut pe 10 august 1938, Iași, Rumînia și decedat pe 1 decembrie 2011, la Ierusalim, în Israel în 1984, a fost membru al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în Rumînia, creată pentru a cerceta și stabili adevărul în privința Holocaustului în Rumînia.

Datorită sensibilităților inerente, Leon Volovici, va sesiza punctual fiecare poziție a vreunui intelectual rumîn dintr’o perioadă de reale frămîntări ale Rumîniei moderne, lucru care ne ajuta să înțelegm nu doar trăirile minorității evreiești, dar și a intelectualilor rumîni în opoziție cu ”problema evreiască”:

1. Idealul naţional şi apariţia ”problemei evreieşti” în viaţa politică şi intelectuală

Istoricii spiritului public românesc fixează perioada de formare a conceptelor de conştiinţă naţională, ideal naţional, a ideii moderne de patrie şi patriotism în secolul al XVIII-lea, sub influenţa ideilor Luminismului şi a culturii occidentale *57.

Originea latină, ”descoperită” cultural cu un secol în urmă, la care s’a adăugat ulterior şi asumarea unei descendenţe dacice, au fixat componentele unei identităţi etnice, devenită un adevărat ”mit al identităţii”, datorită poziţiei particulare a rumînilor, izolaţi într’o masă de popoare de origine slavă. *58

Generaţia intelectuală afirmată în preajma revoluţiei de la 1848 a conferit ideii naţionale aura ei romantică şi misionară şi tot acestei generaţii i se datoreşte crearea mitului naţional şi fundamentarea doctrinei naţionaliste. Conceptele ei de bază (patrie, popor, naţiune) au o ”pre-istorie” cu vechi rădăcini în mentalul colectiv, dar ele se rescriu, la nivelul intelectual şi cultural, începînd din prima jumătate a secolului al XIX-lea, se conturează într’o ideologie, cu o evoluţie ascendentă şi dominantă în viaţa politică şi socială a României *59.

În limbajul romantic al vremii, ideea naţională a căpătat la rumîni aureola şi forţa unui mit naţional, cu o intensitate sporită de conştiinţa unei continue ameninţări din partea marilor puteri vecine: Turcia, Austria, Rusia. Unitatea naţională şi suveranitatea vor fi vreme îndelungată o revendicare, un ideal, iar momentele de parţială realizare (1859 — unirea Moldovei şi a Munteniei; 1877 — declararea independenţei) sînt mereu ameninţate de o posibilă intervenţie străină *60. Aici se află şi una din rădăcinile xenofobiei şi neîncrederii faţă de străinul extern şi intern.

În cazul Rumîniei, perioada romantismului coincide cu faza de laicizare şi modernizare a culturii, în sens occidental, iar pe plan social cu apariţia burgheziei şi o dată cu ea şi a intelectualităţii ca pătură socială distinctă. Din rîndul acestei generaţii romantice se vor ridica primii doctrinari ai ”naţionalismului democratic” (M. Kogălniceanu, N. Bălcescu, Alecu Russo), ca şi primii poeţi şi scriitori a căror ţintă supremă era de a ajunge ”rapsod naţional”, ”mesager al străbunilor” şi profetic conducător spiritual al poporului. *61

Obsedat de recuperarea întîrzierii în raport cu Occidentul, omul de cultură român este, şi datorită necristalizării categoriilor sociale, scriitor, conducător de instituţii publice, om politic, reformator social (ceea ce a creat o adevărată tradiţie menţinută şi în secolul următor). Prestigiul spiritual al intelectualului rumîn nu va fi însoţit şi de o corespunzătoare poziţie socială, dar influenţa asupra vieţii publice va fi considerabilă.

Ideologia naţională românească, formulată în limbajul romantismului istoric (Michelet, Lamennais, Quinet, Mickiewicz erau printre autorii cei mai frecventaţi) se întemeiază pe cultul tradiţiei şi valorilor autohtone. Păstrarea şi definirea specificului naţional va rămîne, fără întrerupere, o preocupare obsesivă în cultura română *62. Cîteva curente de idei tradiţionaliste, dominante în viaţa spirituală românească, au făcut din românism, etnicism, ortodoxism, elementele centrale ale construcţiei lor. *63

O dată cu ideea naţională, liberalismul luat din principiile egalitare ale Revoluţiei Franceze se face simţit în manifestele ideologice şi politice ale primilor doctrinari naţionali şi se aplică în principiu şi faţă de evreii rumîni, printr’o solidarizare, firească în faza revendicărilor, cu cei care avuseseră de suferit din cauza legislaţiei ”vechiului regim”. Proiectele de constituţie elaborate în preajma revoluţiei de la 1848 acordau evreilor ceea ce va rămîne un deziderat şi peste o jumătate de secol: egalitate deplină în faţa legii. *64

După numai două decenii, chiar unii dintre liderii revoluţiei de la 1848 vor fi printre cei mai vehemenţi adversari ai acordării de drepturi evreilor (Heliade-Rădulescu, Cezar Bolliac, Ion Ghica, Simion Bărnuţiu, Vasile Alecsandri) *65.

”Spiritul vremii” se schimbase, foştii luptători pentru eliberarea popoarelor se aflau în funcţii importante, convingerile din tinereţe s-au acomodat realităţilor şi presiunii grupurilor dominante *66.

Naţionalism însemna acum lupta pentru suveranitate naţională, crearea unui stat unitar rumînesc. Idealul naţional a devenit politică naţională şi apărarea intereselor naţionale, în conflict cu alte ţări sau cu diferitele minorităţi.

Teama de străini, justificată de primejdiile externe, este întărită de specificul unei comunităţi refractare la schimbări şi înnoiri după un model străin, provocator de complexe de inferioritate *67.

În cazul rumînilor, xenofobia nu a exclus o constantă atitudine tolerantă faţă de alte grupări etnice sau de religie diferită, aşezate pe teritoriile româneşti.

Structura socială a Rumîniei mai era în prima jumătate a secolului al XIX-lea una preponderent rurală, patriarhală, iar cultura pe care a dezvoltat-o a fost întemeiată şi orientată spre sat şi spre valorile tradiţionale, populare *68.

Cu un accent deosebit pe elementul rural (ţăranul, cu universul său spiritual şi etic, este prototipul românului), doctrina naţională a dezvoltat de la început modele negative ale străinului: turcul (păgîn, invadator), polonul (arogant şi invadator, într’o perioadă mai veche *69); maghiarul (asupritor al rumînilor din Transilvania); rusul (acaparator de teritorii rumîneşti, duşman al unirii şi suveranităţii rumînilor; primejdia ”rusificării”).

Modelul negativ intern va fi, mai ales în secolul al XVIII-lea, grecul şi, constant, evreul. Ambii acumulează toate defectele morale ale străinului dinăuntru *70.

Grecii s’au stabilit în număr mare mai ales în secolul al XVIII-lea, aduşi de domnii fanarioţi numiţi de turci în Moldova şi Muntenia. Mulţi greci ocupă dregătorii importante, ”acaparează” comerţul, ”grecizează” cultura claselor de sus.

Scrierile vremii (şi chiar studii ulterioare) sînt pline de pamflete antigreceşti. După un veac şi jumătate, ”problema grecească” — pentru că a existat o asemenea problemă — dispare, nu prin plecarea grecilor, ci prin asimilarea lor. A rămas însă, în istoriografia românească, un puternic „mit fanariot”, simbolizînd degradarea naţională (socială, morală) datorată influenţei nefaste greceşti *71.

În conştiinţa publică şi în diversele doctrine naţionaliste, mitul fanariot a fost înlocuit cu mitul primejdiei evreieşti.

Grec sau evreu, străinul intern care a pătruns în viaţa economică şi socială rumînească a devenit o problemă constantă în ideologia politică românească. Existenţa sa a fost exploatată la maximum, pornind de la o realitate incontestabilă: prezenţa sa dominantă în cadrul clasei de mijloc şi ponderea sa în economie.

Evreul, cu deosebire, a devenit prototipul străinului, în ambele ipostaze: intern, pentru că, spre deosebire de grecul creştin-ortodox, nu s’a asimilat cu cei de aceeaşi religie (şi nu a ambiţionat asimilarea) şi extern, pentru realele şi imaginarele legături dintre burghezia evreiască din Rumînia şi cea din alte ţări, ridicate la proporţiile unei ”conspiraţii” mondiale.

Apariţia ”problemei evreieşti” în Rumînia, şi începuturile antisemitismului politic şi doctrinar, de la mijlocul secolul al XIX-lea, nu sînt o consecinţă directă a creşterii populaţiei evreieşti (135 de mii, pe la 1859, adică 3% din populaţie, 266 de mii pe la sfîrşitul secolului, adică 4,5% *72), deşi se înregistrează în această perioadă cîteva ”valuri” de imigranţi din Galiţia şi Rusia, proporţia lor fiind umflată fabulos şi ameninţător în textele antisemite.

Problema apare pe agenda politică românească o dată cu formarea statului rumîn unitar, cînd, inevitabil, se pune în discuţie şi statutul evreilor, consideraţi pînă atunci, în totalitate, ca străini. Dar chestiunea modificării statutului de străini şi a acordării de drepturi evreilor nu a apărut ca o consecinţă a evoluţiei normale a societăţii rumîneşti în faza ei de modernizare, după modelul Europei occidentale, ci a fost impusă, în mare măsură, din afară, de către puterile europene; împlinirea unor esenţiale obiective naţionale şi, implicit, recunoaşterea internaţională erau astfel condiţionate de emanciparea evreilor.

Violenţa dezbaterilor politice şi a manifestărilor publice atinge punctul maxim la 1866, cînd, cu toată presiunea Germaniei şi Franţei, se votează articolul 7 din Constituţie care menţinea evreilor statutul de străin, şi, din nou, după declararea independenţei (în perioada 1877-1879), cînd, după congresul de la Berlin, Rumînia este practic silită să modifice în favoarea evreilor articolul amintit.

La somaţiile puterilor occidentale, răspunsul oamenilor politici şi al liderilor vieţii intelectuale a fost, aproape unanim, un refuz categoric. Cîteva personalităţi politice (A. Costa-Foru, Petre Carp, Titu Maiorescu) care au optat pentru o rezolvare pozitivă nu au putut influenţa curentul general, care va rămîne şi în deceniile următoare ostil emancipării evreilor.

În rîndul opozanţilor figurează (cu excepţia lui Maiorescu) numele celor care au fixat direcţiile de dezvoltare ale gîndirii politice, sociale şi culturale rumîneşti:

Mihail Kogălniceanu, Ion Heliade-Rădulescu, Cezar Bolliac, Ion Ghica, Simion Bărnuţiu, C. Negruzzi, I.C. Brătianu, Vasile Alecsandri, B.P. Hasdeu, Vasile Conta, M. Eminescu.

Starea de spirit anti-evreiască se vădeşte a fi mai răspîndită în clasele de mijloc şi de sus, în păturile intelectuale *73. Ea se extinde chiar şi în elitara societate culturală Junimea din Iaşi, iniţial o tolerantă lojă masonică *74.

Împotrivirea la ”amestecul din afară” a resuscitat şi potenţat toate preconcepţiile despre evreu, păstrate din perioada medievală, la care se adaugă argumentele noi, scoase din publicaţiile germane, austriece şi franceze ale timpului, integrînd de la bun început antisemitismul rumînesc în curentul antisemit european de după 1860 *75.

”Problema evreiască” a fost cel mai des asociată cu ”problema ţărănească”, problema centrală a vieţii economice şi politice rumîneşti, cu pătrunderea formelor capitaliste în Rumînia şi a consecinţelor sale negative asupra structurilor sociale vechi, feudale *76.

Ca şi în Rusia şi Polonia, prezenţa evreilor la sate ca arendaşi şi cîrciumari va fi socotită cauza degradării vieţii rurale şi sărăciei ţăranului rumîn. Evreii — ”lipitorii satelor” şi ”plaga” ţărănimii — sînt argumentul principal împotriva emancipării şi sloganul cel mai răspîndit al propagandei antisemite tradiţionale. Situaţiile de criză extremă în conflictele sociale, încheiate cu revolte rurale, sînt simultane cu momentele de apogeu ale manifestărilor şi instigaţiilor antisemite. *77

”Problema evreiască” a devenit, începînd cu această perioadă, o temă centrală a dezbaterilor politice şi a discuţiilor despre starea socială şi economică a ţării, apoi, într’o altă fază, un element important (cu valoare negativă) de definire a specificului naţional, o chestiune ”vitală” pentru naţiunea rumînă, mereu reluată cu argumente şi intensităţi sporite, adaptate noilor împrejurări. Istoricul şi omul politic M. Kogălniceanu (unul din doctrinarii curentului naţional rumînesc) o enunţă răspicat într’un discurs din 1864:

”Vă spun, domnilor, că nu este nici o cestiune mare pentru Moldova decît cestiunea israeliţilor.” *78

Un vechi observator al vieţii sociale şi politice din Rumînia, ziaristul B. Brănişteanu, nota în jurnalul său, după o jumătate de veac de activitate publicistică:

”Două probleme mari au jucat un rol precumpănitor în luptele politice de la noi: acea agrară ţărănească şi problema evreiască.” *79

Împrejurările politice amintite (reacţia împotriva presiunilor externe) şi xenofobia tradiţională au făcut ca ”primejdia evreiască” să devină catalizatorul consolidării naţionalismului, stimulent al ”deşteptării naţionale”.

Vasile Alecsandri revine cu insistenţă asupra acestui fapt în discursul său din 1879:

”Alianţa Israelită… ne’au deschis ochii asupra pericolului ce ne ameninţă şi au deşteptat în noi instinctul conservării naţionale. (…) Ce ne foloseşte independenţa dacă suntem constrînşi a inaugura această independenţă printr’un act de supunere (…) Acel articol 44, prin condiţia pusă recunoaşterii independenţei noastre cuprinde un blam nemeritat de noi, o insultă care loveşte demnitatea noastră rumînă.”

A respinge încetăţenirea evreilor înseamnă, mai adăuga Alecsandri, ”refuza sinuciderea neamului nostru”. *80

Din 1865 încep să apară broşuri, studii, petiţii către Adunarea deputaţilor, de regulă într’o formă polemică virulentă, care’şi propun să demonstreze gravele consecinţe pentru economia naţională ale unei eventuale emancipări a evreilor. Printre autori, cîteva nume de autoritate: economistul Dionisie Pop Marţian *81 şi un mare filolog şi scriitor, Bogdan Petriceicu Hasdeu *82.

Argumentele economice sînt întărite, mai ales de către scriitori, cu evidenţierea ”calităţilor negative” ale evreilor (după formularea lui Hasdeu) şi anume: parazitism, necinste, ostilitate faţă de celelalte popoare, absenţa patriotismului. *83

După un deceniu, în studiul unui alt important scriitor, Ioan Slavici, motivarea respingerii încetăţenirii capătă un spor de complexitate. Evreii au o puternică individualitate etnică, ”străină de firea societăţii noastre”, ”ne tulbură armonia socială”, religia lor e ”negaţiunea tuturor religiilor”, ei refuză amestecul cu alte popoare. La aceasta se adaugă condiţiile specifice, economice şi politice, ale societăţii rumîneşti, care o fac inaptă, în faza actuală, să asimileze o nouă populaţie străină. *84

Perspectiva unei depline integrări sociale a evreilor — susţine Slavici cu insistenţă — este pentru mentalitatea rumînilor de neconceput:

”Nu poate să intre în capul unui rumîn gîndirea de a vedea ovrei în administraţia comunală şi judiţiană, în jurisdicţiune şi armată, nu gîndirea ca rumînii să aibă profesori, deputaţi, miniştri, ba chiar boieri ovrei. Ei nu ştiu pentru ce: simt însă că toate aceste sînt lucruri, care, la urma urmelor, nu se pot face.” *85

O hotărîre care ar nesocoti simţămintele rumînilor ar putea provoca reacţii violente de mari proporţii, Slavici sugerînd chiar posibilitatea unui genocid:

”Nu ne’ar rămîne deci decît ca, la un semn dat, să închidem graniţele şi să îi tăiem şi să îi aruncăm în Dunăre pînă la cel din urmă om, încît să nu mai rămîie nici sămînţă de dînşii. Aceasta e singura soluţiune, ce după mintea sănătoasă îi poate rămîne unui popor trainic în nişte împregiurări ca cele de astăzi.” *86

Presa şi literatura participă intens, de la început, la crearea şi fixarea stereotipului antisemit la nivelul culturii. Observaţia unui istoric asupra caracterului compozit al antisemitismului modern *87, se confirmă întocmai în cazul Rumîniei: stereotipul tradiţional antisemit se reînnoieşte cu elemente noi, este justificat şi adaptat la noile împrejurări. El se ”înnobilează” prin scrisul unor intelectuali de prestigiu, devine un bun al culturii naţionale. Forţa lui de propagare este, de la început, neobişnuit de puternică.

Cea mai ”tezistă” imagine a evreului o creează Vasile Alecsandri, cel mai important şi mai popular scriitor al epocii. Lui i se datorează, în bună parte, apariţia în literatura rumînă a stereotipului literar al ”evreului polonez” (Ostjude). Înfăţişarea lui (cu perciuni şi caftan, vorbind un jargon stîlcit), asociată cu trăsăturile ”tipice” (înşelător, fără scrupule, avid de cîştig, cămătar, exploatator şi „otrăvitor” al ţăranului) va deveni, într’o lungă serie literară şi propagandistică, imaginea prototip a evreului *88

În dezbaterile din Adunarea generală (1864) în ”cestiunea israelită”, Kogălniceanu trimite la imaginea-caricatură din piesa lui Alecsandri pentru a justifica respingerea emancipării globale:

”Domnilor, pentru ca să cunoaşteţi pe evreii din Moldova nu aveţi decît să vă duceţi la teatru să vedeţi piesa Lipitorile satelor şi să credeţi că nu este o ficţiune acea piesă, este adevărul cel mai real.” *89

În aprinsele dezbateri din presă din anii 1876-1879 pe marginea modificării articolului 7, intervine în discuţie, în repetate rînduri, şi poetul Mihai Eminescu. Opoziţia sa categorică ”oricărei concesii juridice sau economice cît de neînsemnate faţă cu totalitatea evreilor” *90 nu avea atunci o semnificaţie deosebită.

Eminescu era un tînăr gazetar în redacţia unei publicaţii conservatoare şi la începutul carierei sale literare. În deceniile care au urmat morţii sale (1889) însă, genialitatea poetului, socotit pe drept cel mai mare poet al rumînilor, chintesenţă a spiritualităţii rumîneşti, ca şi biografia sa tragică l’au proiectat într’o aură de mit. Cultul său, la fel de puternic în prezent, ca şi la începutul veacului, ia forme aproape religioase, imaginea sa suprapunîndu’se celei a lui Isus, metafora martirului crucificat revenind cel mai des, de’a lungul timpului, în textele şi versurile care’l omagiază.

Ideologia sa naţionalistă şi poziţia sa în ”problema evreiască”, exprimată în articolele sale de gazetă (considerate la fel de sacre ca şi poezia), au avut o înrîurire covîrşitoare asupra orientării curentelor naţionaliste *91 şi creării unui ”misticism naţional”.

Toate mişcările antisemite l’au revendicat ca precursor (deseori cu prea puţină îndreptăţire) şi şi’au înnobilat drapelul naţionalist cu citate din articolele sale. *92 (Şi textele antisemite, semnalate în presa rumînească de după 1980, fac apel la ”moştenirea” eminesciană şi la imaginea poetului martir, chinuit de primejdia iudaică *93).

 

Prin formaţie intelectuală şi temperament artistic, Eminescu este mai apropiat de romantismul german în spiritul căruia s’a cristalizat şi ideologia sa naţionalistă: telurică, paseistă, predispusă spre xenofobie *94.

Ca şi prietenul său Ioan Slavici şi alţi intelectuali români, mai ales cei originari din Transilvania, Eminescu a studiat la Viena, în jurul anului 1870, adică în unul din primele focare ale antisemitismului european modern.

Respingerea ideii modificării statutului evreilor se integrează, la Eminescu, în logica concepţiei sale, limpede şi bogat argumentată, asupra naturii şi evoluţiei societăţii rumîneşti. În cazul evreilor, şi al străinilor în general (greci, bulgari, austrieci, armeni), punctul de pornire este un conflict obiectiv, de concurenţă social-economică.

Sărăcia şi declinul clasei ţărăneşti, singura ”clasă productivă”, au fost provocate de formele economiei capitaliste, care au promovat o nouă burghezie, în bună parte străină, ce împiedica, printr’o concurenţă distrugătoare, dezvoltarea clasei de mijloc autohtone.

Deşi se referă uneori la evreii imigraţi din Galiţia şi Rusia în perioada mai recentă, Eminescu nu face distincţie între aceştia şi evreii aflaţi de mai multe generaţii pe teritoriile rumîneşti; ei sînt în totalitate străini. Ca şi grecii, atacaţi cîteodată de Eminescu cu o înverşunare mai mare decît evreii *95, aceştia din urmă constituie ”păturile suprapuse”, parazitare, ce se întreţin din exploatarea muncii ţăranului.

Protecţionismul economic naţional revine des ca principal argument împotriva evreilor:

”…nu ura contra rasei israelite, nu patima, nu prevenţiuni religioase ne’au silit a menţine un atît de strict punct de vedere, ci mai cu seamă natura ocupaţiunilor economice ale evreilor…” *96

Toleranţa religioasă, pe care Eminescu o susţine, nu implică şi drepturi:

”…Evreul nu merită drepturi nicăiri în Europa, pentru că nu munceşte (…) El e vecinic consumator, niciodată producător.” *97

În viziunea naţionalistă a poetului, conflictele economice se reduc, în ultimă instanţă, la imperativul conservării naţionale. Pătrunderea elementului evreiesc în economia naţională devine o primejdie etnică:

”Pericolul nu este în împrejurarea că evreii ar acapara toată proprietatea, ci în aceea că ei nu sînt — nu pot fi români, precum în genere nu sînt nici pot fi germani, englezi, franţuji, italiani.” *98

Împrejurările istorice amintite şi spiritul societăţii româneşti, de tip rural, arhaic, pe care Eminescu îl ridica la rang de model naţional unic şi etern, au exacerbat imaginea negativă a străinului şi xenofobia. La Eminescu, străinul ca primejdie provoacă, şi în opera poetică, imagini terifiante, ca apocaliptica invazie a străinătăţii din poezia, în stil popular, Doină, cu un ecou enorm în conştiinţa rumînilor.

Naţia, ”în înţelesul cel mai adevărat al cuvîntului”, se confundă la Eminescu cu clasa ţărănească, ”clasa cea mai pozitivă din toate, cea mai conservatoare în limbă, port, obiceiuri, purtătorul istoriei unui popor”. *99.

Dintre străinii aşezaţi, fie şi de secole, printre rumîni, evreii sînt cei mai depărtaţi de graniţele acestei idei de naţie: ”străini de rit necreştin, ce nu se pot contopi cu poporul nostru” *100; ca pătură socială ce trăieşte din munca ţăranului şi ca ”venetic”, corp străin în interiorul naţiei.

Violenţa stilului său pamfletar, provocată mai ales de comentariile critice din presa străină despre persecutarea evreilor din Rumînia, îl face deseori să iasă din cadrele naţionalismului său ideologic şi să adopte, în afară de limbajul ”clasic” al înaintaşilor săi: Alecsandri, C. Negruzzi, Heliade-Rădulescu, Bolliac, Hasdeu (”lipitori şi precupeţi”, ”venetici neproductivi”), şi clişee de largă circulaţie, luate din presa antisemită europeană.

Evreii, va scrie şi el, ”conspiră în sinagogă contra creştinilor”, ”sînt o armie economică, o rasă de asociaţi naturali contra a tot ce nu e evreu”, reprezintă ”autoritatea ocultă a statului în stat”, beneficiază de ”comitetele ascunse ale alianţei universale”, ei ”otrăvesc” jurnalistica şi literatura europeană, sînt ”o armă a străinilor în contra noastră”. *101

Spre deosebire de articolele lui Eminescu, o mare rezonanţă în epocă a avut discursul lui Vasile Conta (publicat sub titlul Chestia evreiască) ţinut în Parlament în septembrie 1879.

Profesor de drept, proaspăt ales deputat, Vasile Conta este cel mai important filozof rumîn din a doua parte a secolului trecut. În discursul său, Conta îşi propune fundamentarea ştiinţifică a discriminării evreilor, după ”principiile ştiinţei moderne”, şi el poate fi considerat adevăratul întemeietor al antisemitismului doctrinar rumînesc.

Criteriile sale nu mai sînt de natură social-economică, ci sînt derivate din ”principiul naţionalităţilor” — înţeles ca unitate de rasă şi religie — ce stă la baza existenţei unui stat şi a unei naţiuni omogene. *102

Elementul alogen poate fi acceptat numai dacă este de rit creştin şi dacă se amestecă, prin căsătorii, cu cel autohton. Ceea ce, în cazul evreilor, este o imposibilitate:

”Jidanii constituiesc o naţiune distinctă de toate celelalte naţiuni şi duşmanii acestora. Mai mult decît atîta: putem zice că jidanii sînt naţiunea cea mai bine constituită şi cea mai distinctă, din toate naţiunile cari sînt pe lume.” Ei descind ”dintr’o singură rasă care s’a păstrat totdeauna pură”. *103

Religia lor este de fapt ”o organizare socială şi politică îmbrăcată cu forma religiunei”, ”o organizare socială teocratică” *104, menită a’i împiedica pe evrei să se încadreze ca cetăţeni loiali într’un stat.

Ţinta supremă a evreilor, formulată în Biblie şi Talmud, este să ”robească toate celelalte popoare poporului jidovesc”, pentru a asigura ”stăpînirea lumii întregi de către jidani” *105. Evreii reprezintă deci o primejdie universală:

”Pretutindenea pe unde au trecut au ruinat, au corupt şi au ajuns chiar pînă a nimici poporul în mijlocul cărora au trăit” *106. Instrumentele folosite pentru dominarea lumii sînt: Alianţa Israelită Universală (”nu este în realitate decît un guvern al poporului jidovesc” *107, conspiraţiile economice şi acapararea presei mondiale (”trei din patru părţi din jurnalistica lumii se află în mîna jidanilor” *108).

Primejdia, pentru rumîni, este chiar mai mare, pentru că evreii, care complotează la refacerea unui stat al lor, au ales Rumînia ca loc pentru a clădi ”o ţară curat jidovească, cu alte cuvinte să stabilească acea Palestină mult aşteptată şi anunţată de Talmud” *109.

Avertismentul lui Conta este răspicat:

”…Noi dacă nu vom lupta în contra elementului jidovesc, vom pieri ca naţiune.” *110

Observăm că argumentaţia lui Vasile Conta nu apelează niciodată la bagajul oferit de biserică (deicid etc.). Pentru Conta, filozof materialist, primejdia evreiască priveşte numai existenţa raselor şi naţiunilor. Criteriul etnic, ”principiul de conservaţiune” (ca şi la Eminescu) este cel care trebuie să ghideze vigilenţa românilor şi opoziţia la modificarea legislaţiei privitoare la evrei.

Cu toată preocuparea de a da un ton academic expunerii sale, Conta foloseşte în locul cuvîntului evreu sinonimul său popular jidan, care avea de pe atunci, mai ales în limba scrisă, o mare încărcătură semantică peiorativă *111.

Cu aceeaşi nuanţă dispreţuitoare cuvîntul fusese folosit şi înainte, de alţi mari scriitori (Negruzzi, Alecsandri, Hasdeu, Slavici) şi apare şi în publicistica lui Eminescu, în pasajele polemice cele mai violente. Prestigiul acestor nume a dat o vreme cuvîntului drept de circulaţie, chiar la nivelul cel mai de sus al culturii.

Cu timpul, cuvîntul ”jidan” (şi derivaţii săi) rămas în mare circulaţie orală, se retrage spre o zonă mai joasă a literaturii cu tendinţă net antisemită, e simţit ca neestetic, oarecum compromiţător în scrisul unui intelectual. Folosirea lui, la nivelul culturii, revine puternic în anii ’30, iar o dată cu legislaţia antisemită din 1938 cuvîntul, cu aceleaşi conotaţii, capătă, pentru prima dată, o validare oficială; apare în declaraţii guvernamentale şi în cuvîntări publice oficiale.

Legiferarea discriminării e însoţită de oficializarea dispreţului.

Începînd din a doua jumătate a secolului al XlX-lea apare în publicistica rumînească conceptul de rumînism, dezvoltat în cadrul ideologiei naţionaliste. El exprimă, iniţial, sentimentul apartenenţei la naţiunea rumînă, fixează notele etnice, considerate a fi specific rumîneşti, o sumă de calităţi înnăscute şi întărite apoi de tradiţie, obiceiuri, religie, de o istorie comună.

La 1870, Hașdeu înfiinţează societatea ”Rumînismul”, care editează publicaţia ”Foaia Societăţii «Rumînismul»”. *112

Termenul capătă o importanţă sporită o dată cu folosirea lui cu finalitate xenofobă, opus mai ales ”spiritului evreiesc”. Pe la 1890 se întîlnesc studii dedicate acestei opoziţii. *113

Rumînismul va căpăta, cum vom vedea, o aprofundare teoretică remarcabilă după primul război mondial, atît în direcţia naţionalistă de dreapta, cît şi în studii sociologice şi filozofice privind specificul naţional. Puternicele lui conotaţii xenofobe şi antisemite căpătate mai ales în deceniul patru au dus la ”compromiterea” sa, de aceea în ultimele decenii el este aproape scos din uz.

În a doua jumătate a secolului al XlX-lea, mitul naţional, cu componenta sa xenofobă şi anti-evreiască, se conştientizează, capătă expresia sa culturală, se consolidează ca un element al vieţii spirituale rumîneşti. Ca şi în Germania, antisemitismul e o parte din istoria intelectuală a Rumîniei.

2. Organizaţii şi partide antisemite; antisemitism în medii intelectuale

După 1880, antisemitismul devine în Rumînia un fenomen social şi politic curent. *114

Presiunile externe pentru emanciparea evreilor au fost folosite de oamenii politici pentru a crea o atmosferă de ”vigilenţă” şi alarmă în faţa pericolului pătrunderii elementului evreiesc. Pentru observatorii străini, societatea rumînească va lăsa, de acum înainte, impresia unui mediu de antisemitism generalizat.

Iată, de pildă, caracterizarea întîlnită în raportul ambasadorului francez la Bucureşti, A. Henry, în 1900:

”L’antisemitisme est plus qu’une opinion en Roumanie, c’est une passion dans laquelle se rencontrent des hommes politiques de tous les partis, les representants de l’orthodoxie et on peut ajouter, tous les paysans valaques et moldaves.” *115

Partidele politice şi presa vor asocia constant ”problema evreiască” şi prezenţa elementului evreiesc în noile structuri capitaliste cu situaţia gravă a ţării, menţinută, şi în pragul secolului XX, în cadrul unor înapoiate şi falimentare structuri feudale, cu şomajul, crizele economice şi alte fenomene negative generate de o agricultură înapoiată şi de o dezvoltare inegală a economiei capitaliste.

Tulburările ţărăneşti din 1888 şi, mai ales, marea răscoală a ţăranilor din 1907, vor căpăta, pe plan propagandistic, o pronunţată coloratură antisemită.

Frecvent, studiile istorice şi cele de economie din jurul anului 1900 analizează ”problema evreiască” în legătură cu procesele social-economice, ajungînd, de regulă, la aceleaşi concluzii: nu pătrunderea formelor capitaliste a favorizat afirmarea evreilor în comerţ, finanţe, industrie, meşteşuguri, ci invers: ”năvălirea” lor a adus capitalismul, cu toate consecinţele sale negative — declasarea şi sărăcirea ţăranilor, ruina marilor proprietari rurali etc *116.

Dacă pînă prin 1880 unul din argumentele de bază ale manifestelor antisemite era refuzul asimilării (explicat prin intoleranţa religioasă evreiască), după 1900 teza aceasta tinde a fi înlocuită cu un slogan contrar, reflectînd o nouă realitate: integrarea evreilor în structurile sociale rumîneşti (proces care ia amploare) trebuie împiedicată, pentru că pune în pericol caracterul naţional rumînesc.

Unele evoluţii intervenite în viaţa comunităţii evreieşti — apariţia primelor forme de organizare social-politică şi culturală a evreilor *117, cu programe revendicative şi organe de presă în limba rumînă, primele mişcări sioniste *118, prezenţa numeroasă a evreilor în mişcarea socialistă — se vor reflecta şi în multiplicarea şi ”modernizarea” formelor de antisemitism şi apariţia unor noi capete de acuzare în campaniile împotriva acordării de drepturi civile evreilor. Pînă în 1912 numai 361 de evrei primiseră încetăţenirea. *119

Primele organizaţii antisemite sînt concomitente, uneori chiar racordate la grupări similare din alte ţări sau chiar ”internaţionale”. În 1886 are loc la Bucureşti congresul de constituire a ”Alianţei Anti-Israelite Universale”. Participă delegaţi din România, Ungaria şi Franţa; Edouard Drumont e ales preşedinte (observăm că 1886 este anul apariţiei cărţii lui Drumont, La France Juive, de mare circulaţie şi preţuire în mediile antisemite rumîneşti).

În 1895 ia fiinţă o ”Alianţă Antisemită” (condusă de un Dumitrescu) şi ”Liga Antisemită Universală”, avînd printre fondatori pe A.C. Cuza şi N. Iorga *120.

Trecînd peste alte organizaţii studenţeşti sau profesionale antisemite, trebuie consemnată constituirea, în 1910, a Partidului Naţionalist Democratic (aceiaşi fondatori: N. Iorga şi A.C. Cuza) cu un program explicit şi preponderent antisemit.

Toate aceste organizaţii politice, inclusiv partidul amintit, au o apreciabilă influenţă în presă, dar o pondere relativ redusă în viaţa politică. Cu excepţia lui A. C. Cuza, nici un politician nu a putut face o serioasă carieră politică mizînd pe un program exclusiv antisemit, pentru că antisemitismul era, în grade diferite, implicat în politica marilor partide naţionale, de direcţie liberală sau conservatoare.

Cu toate acestea, aspiraţia liderilor politici rumîni de a integra România în sfera Occidentului, de a oferi imaginea unei ţări democrate şi liberale, îi determină spre un constant efort de a evita orice ”stigmă’ antisemită. Aceasta ar putea compromite Rumînia în opinia publică europenă şi provoca îndoieli asupra angajamentelor guvernului rumîn la conferinţele internaţionale. Niciodată politica antisemită nu este declarată explicit; antisemitismul ”gălăgios” este respins.

Cunoscutul ideolog socialist C. Dobrogeanu-Gherea explică amintita duplicitate într’o scrisoare către scriitorul rus Vladimir Korolenko, în 1912:

”Această tactică a muţeniei, a trecerii sub tăcere, muşamalizării, a calmării (dacă se poate spune aşa) a problemei evreieşti i’a reuşit strălucit guvernului nostru şi claselor conducătoare şi, de aceea, ei se tem ca de foc de zarvă, gălăgie şi de orice ridicare zgomotoasă sau de menţionare a problemei evreieşti; şi oricine aminteşte în mod gălăgios de ea, fie chiar şi sub forma unui mic pogromaş antievreiesc sau a unui proces antisemit de asasinat ritual, este considerat chiar un trădător de patrie, sau agent conştient sau inconştient al jidanilor şi al lui Alliance Israelite. Iată de ce nouă, aici, nu ne este frică nici de pogromuri, nici de procese antievreieşti; înşişi conducătorii noştri se îngrijesc ca ele să nu izbucnească. La noi suprimarea evreilor şi a drepturilor lor politice şi cetăţeneşti se petrece într’o totală tăcere şi linişte. Gălăgia nu este permisă.” *121

Răspîndirea antisemitismului este mai vizibilă în mediile intelectuale şi culturale şi mai accentuată la nivelul clasei mijlocii şi al ”proletariatului intelectual”, grupări neafirmate şi dornice de a dobîndi prestigiu şi o poziţie socială. Extinderea este însă însoţită de o scădere treptată a numărului personalităţilor intelectuale reprezentative, în comparaţie cu momentul 1878. Chiar şi cei care adoptă, cum vom vedea, atitudini sau ideologii antisemite (N. Iorga, Oct. Goga) evită sau resping epitetul de ”antisemit”, simţit ca fiind compromiţător, mai ales în ochii străinătăţii.

”Pericolul evreiesc”, economic în primul rînd, apoi social şi cultural, este o temă niciodată epuizată în presă şi în dezbaterile politice. Broşurile şi volumele cu conţinut violent antisemit sporesc în momentele acute: expulzări, măsuri protecţioniste anti-evreieşti pentru stimularea ”rumînizării” Rumîniei şi a profesiunilor intelectuale.

Prefaţa unei astfel de lucrări propagandistice din preajma anului 1900 ilustrează bine limbajul epocii şi conţinutul termenului ”antisemit” la nivelul agitatorilor din presă, ca şi sporirea ameninţătoare a tonului vindicativ:

”A fi astăzi cineva antisemit nu însemnează a fi predominat de vederile strimte şi înguste ale unui exclusivism naţional şi religios, ci însemnează a fi luptătorul devotat în contra unui curent materialist care pune banul mai presus decît onoarea, virtutea şi cele mai înalte sentimente ale demnităţii naturii omeneşti. (…) Antisemitul are a se lupta şi contra jidanilor şi contra spiritului jidovit şi corupt a unor oameni care înţeleg rău, ba chiar prostituesc cuvintele de toleranţă şi civilizaţie. (…) Antisemiţii sînt incarnaţiunea aspiraţiunilor şi a simţirilor celor mai adînci ale sufletului poporului rumînesc, sărăcit şi exploatat cu neomenie de potopul de jidani cîţi au năvălit din toate părţile; ei sînt antimergătorii liberării mult încercatului de soartă popor rumînesc de sub odioasa subjugare a elementului străin, cotropitor, jidovesc. (…) Cînd cuţitul va fi ajuns la os, rumînii ieşiţi din răbdarea lor vor arăta jidanilor drumul de unde au venit şi dacă se vor face a nu înţelege, după cum s’a făcut pînă acum, vor fi nevoiţi a uza de orice măsură pe cari le’o dictează instinctul de conservare. *122

Autorul, un oarecare Mina Savel, îşi prezintă, pe foaia de titlu, şi cartea de vizită: „Fost director al ziarului antisemit Alarma Moldovei, membru al congresului antisemit internaţional ţinut la Bucureşti la 26 august 1886 şi membru al ordinului Coroana Rumîniei.”

În aceeaşi scrisoare din 1912, Dobrogeanu-Gherea făcea o apreciere globală asupra antisemitismului intelectualilor români:

”…Întreaga intelectualitate rumînească (cu excepţia lui P. Carp, preşedintele guvernului actual, a răposatului Caragiale şi încă a doi-trei oameni mai puţini mari), toţi au predispoziţii antisemite şi sînt saturaţi de spirit antisemit.” *123

Aprecierea, excesiv de categorică, vine, totuşi, din partea unuia din cei mai importanţi doctrinari sociali ai României, care, deşi evreu, în acord cu tradiţia socialistă şi marxistă, a evitat constant implicarea directă în aprinsele dezbateri ale ”problemei evreieşti”. *124

3. Schimbări politice şi sociale după primul război mondial

Consecinţele primului război mondial vor schimba într’o măsură considerabilă datele problemei. După unirea din decembrie 1918, Rumînia Mare include în noile graniţe, în afară de Moldova şi Valahia, provinciile Transilvania, Basarabia, Bucovina şi o parte a Dobrogei. Populaţia evreiască, de la 230 000, cît fusese înainte de război, ajunge la 767.000 (5 % din populaţie), situîndu’se pe locul trei, după unguri şi germani, în statistica minorităţilor naţionale. *125

Comunităţile evreieşti integrate recent sînt cu adevărat străine, prin cultură şi limbă, de mediul rumînesc, cu un procent ridicat de burghezie integrată în viaţa economică. *126

Revoluţia rusă din 1917 şi cea maghiară, cu numeroşi protagonişti evrei, au avut o influenţă sensibilă printre intelectualii evrei din România şi au intensificat imaginea negativă a evreului — ca ”revoluţionar”, ”anarhist” şi ”bolşevic”.

Pe de altă parte, încetăţenirea tuturor evreilor născuţi în Rumînia şi a celor care au participat la război în armata rumînă, decretată de guvernul rumîn în 1919 (din nou, constrîns de puterile străine, prin tratatul de pace de la Versailles) şi consfinţită prin constituţia din 1923, va fi un alt factor care a ”relansat” mişcarea antisemită, pînă la o cotă de intensitate şi amploare nemaiîntîlnită pînă atunci în România *127.

Mediul cel mai afectat este cel orăşenesc-intelectual (studenţi, profesori, magistraţi), alarmaţi de creşterea numărului evreilor în universităţi, barouri, gazetărie etc., ceea ce a provocat nu numai violente manifestări de stradă, greve şi agitaţii studenţeşti, ci şi constituirea unor noi organizaţii şi partide politice cu programe ”protecţioniste” menite să stimuleze promovarea rumînilor etnici în economie şi cultură şi reducerea ponderii economice a evreilor, maghiarilor şi altor minoritari. *128

La fel ca în Germania şi Ungaria în aceeaşi perioadă *129, în Rumînia are loc o primă importantă fuziune între ideologii antisemitismului şi ”grupurile de incitare” ale păturilor de mijloc, primii devenind liderii şi organizatorii acestor grupuri. Parodie a vechiului ”revoluţionarism”, intelectualul antisemit ”iese în stradă”, micile revoluţii avînd acum ca scenă exclusivă cartierul evreiesc.

4. Antisemitism ideologic: A.C. Cuza şi Nicolae Paulescu

Schimbările intervenite pe plan social şi politic, după primul război mondial, ca şi noua configuraţie şi noul statut juridic al comunităţii evreieşti au provocat o radicalizare a fenomenului antisemit după 1922, urmată, în mediile intelectuale, de o regrupare a forţelor şi tendinţelor. Într’o fază iniţială însă, tonul şi direcţia sînt date de ”veteranii” curentelor antisemite.

Este cazul doctrinarilor social-politici, afirmaţi încă în ultimele decenii ale secolului trecut, care’şi fac din antisemitism un program politic, chiar un crez filozofic şi o ideologie. Grupul lor este dominat de figura profesorului universitar A. C. Cuza. Activitatea lui pe acest tărîm (precedată, în tinereţe, de prezenţa sa în cercurile şi publicaţiile socialiste) se întinde pe mai bine de o jumătate de veac (începînd din 1888). Cuza a fost cel mai consecvent teoretician şi propagator al antisemitismului, în presă, la catedră, în viaţa politică şi în manifestări publice.

A întemeiat, în 1910, împreună cu Nicolae Iorga, Partidul Nationalist-Democratic, în 1919, Garda Conştiinţei Naţionale, în 1923, Liga Apărării Naţional Creştine (L.A.N.C.), cu care vor fuziona, după doi ani, primele organizaţii fasciste; în 1935, împreună cu Octavian Goga, Partidul Naţional Creştin. Din 1911 pînă în 1938 (cînd se dizolvă Parlamentul) a fost, aproape fără întrerupere, deputat; în decembrie 1937 îl va seconda pe Goga în alcătuirea guvernului care decretează legislaţia antisemită. *130

Autor al unor lucrări de economie, contestate ca valoare, acuzat de plagiat, A.C. Cuza ilustrează perfect cazul intelectualului mediocru, cu un mod rudimentar de argumentare, care face o carieră ştiinţifică şi politică remarcabilă exclusiv datorită promovării unui program de combatere a ”pericolului evreiesc”.

Deşi antisemitismul lui A.C. Cuza a fost văzut deseori ca o obsesie maniacală *131, se pot distinge în evoluţia sa cîteva etape distincte, deplasări semnificative în sferele din care sînt alese argumentele. În prima fază, care ţine pînă în preajma primului război mondial, predomină factorii economici, etnici şi culturali, elementul religios fiind aproape inexistent (desigur, o reminiscenţă a ateismului fostului socialist, dar şi o sincronizare cu bibliografia antisemită europeană de la sfîrşitul secolului, cu care Cuza era mereu la curent).

Evreul reprezintă pentru naţiunea rumînă în primul rînd o primejdie etnică:

”Străin ca rasă, adică fiind înzestrat cu anumite însuşiri fizice şi morale, şi astfel zidit încît el nu se asimilează cu nici un popor, jidanii tind să ne înlocuiască în ţările române. Aici dar nu mai este vorba de o invazie trecătoare, ci de o adevărată cucerire, de o luptă pe viaţă şi pe moarte între două neamuri deosebite, dintre cari unul, evreul, nimiceşte pe celălalt, pe rumîn.” *132

Structura populaţiei orăşeneşti după meserii, statisticile demografice confirmă primejdia evreiască pentru economia naţională şi necesitatea unei politici protecţioniste. Obiectivul principal este ”rumînizarea” clasei de mijloc, prin eliminarea treptată a evreilor. *133

Opera sa ideologică ”clasică”, Naţionalitatea în artă, îşi propune un ţel ambiţios: să demonstreze, cu argumente filozofice şi estetice — pornind de la principiul ”naţionalitatea e puterea creatoare a culturii umane” — că, şi în cazul rumînilor, cultura naţională nu poate fi creată decît de ”rumînii de sînge”.

Participarea evreilor (”străini de altă rasă, de altă lege, cu alte principii de cultură şi neasimilabili”) nu poate fi decît nocivă. Eliminarea lor e o condiţie de supravieţuire etnică şi spirituală. *134

Nu numai calitatea de străini îi face pe evrei periculoşi, ci şi inferioritatea rasei, vizibilă şi în cultura lor sterilă, dizolvantă, morbidă:

”[Evreii] n’au produs niciodată o operă de valoare permanentă”, ”au avut talente, niciodată genii”, ”nu au avut nici o însemnătate pozitivă pentru înaintarea civilizaţiei umane”. Pentru ilustrare, Cuza trece în revistă istoria evreilor începînd cu perioada biblică, compilînd de fapt din Drumont, Momsen, E. Renan, H. S. Chamberlain. În vremea noastră, demonstrează Cuza, evreii sînt purtătorii unor noi microbi de disoluţie socială: umanitarismul, ateismul, socialismul, ”democraţia cu perciuni”. *135

După 1918, doctrina antisemită a lui Cuza se înnoieşte cu elemente luate din noua conjunctură. Participarea evreilor la război, ca soldaţi în armata rumînă (argument important în favoarea emancipării lor) este discreditată prin acuzaţii de trădare, dezertare, spionaj în favoarea inamicului. *136

Noul slogan al luptei antisemite a devenit, după emanciparea evreilor prin Constituţia din 1923, numerus clausus, pentru a stăvili ”năvala” evreilor spre şcoli şi universităţi:

”Jidanii cari ocupă universităţile (…) vor conduce ei destinele naţiei rumîneşti, falsificînd cultura naţională rumînească.” *137

Numerus clausus este numai o fază preliminară, ”o formă de tranziţie către forma din urmă, singura logică şi prin urmare definitivă: numerus nullus”. *138

În această etapă, A.C. Cuza descoperă forţa unor mai vechi argumente teologice. El devine, pe neaşteptate, un exeget al doctrinei creştine, pe care încearcă să o ”reformeze” spre o mai bună împlinire a mesajului militant anti-iudaic al învăţăturii lui Isus. *139

Biserica este acuzată că nu a repudiat Vechiul Testament, îngăduind astfel atotputernicia Satanei ”întrupată în jidani”. *140

Accentul deosebit pus pe sensul naţional-creştin al luptei antisemite apăruse mai înainte, în scrierile lui N. Paulescu; Cuza preia repede aceste clişee, intuind schimbarea de direcţie şi de limbaj a noilor curente antisemite.

Stereotipurile mistice predomină şi în publicaţiile şi broşurile sale de ”popularizare” a antisemitismului. În ziarul său Apărarea Naţională (scos împreună cu N. Paulescu, din 1922) sînt transcrise, număr de număr, scene de omor ritual şi alte rituri abominabile la care s’au dedat evreii, în diferite ţări, de’a lungul timpurilor. Ciclul se încheie cu următoarea precizare:

”Sînt nenumărate alte cazuri dovedite şi descrise de autori pe baza mărturiilor contemporane. Aproape la toate se dovedeşte acelaşi lucru: omorul se săvîrşeşte în mod barbar, victima e chinuită, de cele mai multe ori imitîndu’se chinuirea lui Isus Cristos, sîngele victimei se scurge în vase, sau pe cearşafuri, cari apoi se ard şi cenuşa obţinută este întrebuinţată la tot felul de rituri sălbatice. Aceste spicuiri din istorie le’am putea duce la infinit.” *141

În paginile aceluiaşi ziar, Cuza fundamentează ”ştiinţa antisemitismului”:

”Ştiinţa antisemitismului are ca obiect judaismul ca problemă socială, fiind astfel, în mod necesar, sinteza tuturor ştiinţelor care pot contribui la soluţia ei.”

Ştiinţele convocate în sprijin sînt: istoria, antropologia, teologia, politica, economia politică şi filozofia, iar toate investigaţiile… interdisciplinare duc la aceeaşi soluţie practică:

”Eliminarea jidanilor din mijlocul celorlalte popoare, punînd capăt existenţei lor nefireşti, parazitare, datorită unei concepţii anahronice, contrară civilizaţiei şi liniştii tuturor naţiilor şi pe care ele nu o mai pot tolera.” *142

Ştiinţa antisemitismului este al treilea element şi corolarul altor două elemente constitutive ale antisemitismului: instinctul (care provoacă reacţiile violente ale mulţimii) şi conştiinţa pericolului evreiesc.

Sub presiunea unor grupări antisemite mai noi, care tind să se emancipeze de sub tutela sa, Cuza îşi redefineşte doctrina, spre sfîrşitul deceniului trei, intitulată acum ”doctrina naţionalistă creştină”, pe care o include într’o sferă mai largă, ”un sistem de gîndire şi acţiune”, denumit cuzismul:

”Cuzismul se prezintă cu sistemul său propriu, complect, unitar, ştiinţific, al doctrinei naţionaliste creştine, dovedind din totalitatea elementelor ei, biologice, teologice, economice, sociologice, istorice şi din fiecare în parte, că singura soluţie posibilă a problemei jidăneşti este eliminarea jidanilor: care presupune acţiunea imediată, pe toate terenurile, şi de orice moment, pe baza unui program lămurit, cu scopul acestei eliminări, necesare şi realizabile.” *143

Rezumată în zece teze fundamentale, doctrina (aşa cum e expusă în 1928) pune un accent mai apăsat pe unitatea rasei, a ”sîngelui” şi a religiei creştine, ca şi pe imperativul unei mobilizări generale în vederea eliminării duşmanului.

Cu un program antisemit radical, partidul său (L.A.N.C.) îşi propune chiar de la înfiinţare (1923) anularea drepturilor politice ale evreilor, expulzarea celor intraţi în ţară după 1914, scoaterea evreilor din armată şi din funcţiile publice, întregul program — sub deviza ”Rumînia a Rumînilor!” *144

Pentru a ţine pasul cu extremismul altor grupări antisemite concurente, Cuza ”supralicitează”. Se disociază de ”L’Action Francaise”, considerată prea moderată, şi adoptă mai decis ideea expulzării:

”Acţiunea imediată: de eliminare a jidanilor din orice domeniu — şi de aşezare a lor pe un pămînt liber, pe care să’şi creeze şi ei cultura lor proprie…” *145

Începînd din 1921, zvastica este aleasă ca semn distinctiv al mişcării lui Cuza, este reprodusă în publicaţii, broşuri, programe electorale. A. C. Cuza revendică prioritatea şi caracterul pur rumînesc al acestui simbol, fără a face vreo referire la circulaţia zvasticii în Germania. *146

Fapt semnificativ, din aceeaşi perioadă (deceniul 3), se constată sporul de respectabilitate dobîndit de A. C. Cuza în societatea românească şi, o dată cu el, antisemitismul politic extrem este validat de forurile politice şi culturale de prestigiu. Din 1922, ca decan de vîrstă, Cuza este preşedintele Camerei Deputaţilor *147; inaugurarea Ligii Apărării Naţional Creştine se face printr-o ceremonie religioasă la Mitropolia din Iaşi, urmată de o adunare festivă, în aula Universităţii din Iaşi, cea mai veche universitate din ţară. *148

Ascensiunea prestigiului său social va continua, cum vom vedea, şi în deceniul următor, fără o relaţie directă cu succesele sau insuccesele politice ale mişcării sale. *149

Un colaborator apropiat al lui A.C. Cuza a fost Nicolae C. Paulescu, reputat profesor de fiziologie la Facultatea de medicină din Bucureşti, cu studii şi cercetări serioase în Franţa şi Rumînia. L’a secundat pe Cuza în întemeierea mişcărilor şi partidelor ultra-naţionaliste după 1922 şi au scos împreună ziarul Apărarea Naţională.

Spre deosebire de Cuza, Paulescu dezvoltă în special latura religioasă a doctrinei antisemite româneşti, însoţită însă şi de o fundamentare a antisemitismului cu ajutorul medicinei şi psiho-patologiei. El însuşi este un caz interesant de antisemitism visceral obsesiv. În expuneri savante (una a apărut şi la Paris, în 1913), Paulescu acumulează toate acuzaţiile aduse evreilor, într’o creştere accelerată care atinge forme delirante.

Punctul de plecare este o teorie a pasiunilor şi a conflictelor sociale studiate din punctul de vedere al unei discipline denumite ”fiziologia filozofică” şi ilustrate în primul rînd cu comportamentul evreilor, cazul limită al unei rase stăpînite de patimi şi anume: instinctul de dominare şi cel de proprietate. *150

Instrumentele prin care evreii îşi asigură dominarea lumii, în vederea exterminării celorlalte popoare, sînt Talmudul, ca doctrină, şi, ca organizaţie, Cahalul, a cărui funcţionare, conspirativă şi complicată, Paulescu o descrie amănunţit, folosindu’se de textele lui Drumont, J. Braffman, Rohling, dar şi de exemple din metodele ”diavoleşti” ale comunităţii evreilor din România. Chiar răscoala ţăranilor de la 1907 (ideea nu’i trecuse prin cap nici lui Cuza) a fost pregătită, finanţată şi organizată de Cahalul mondial, specialist în ”uneltiri revoluţionare”. *151

Acumularea morbidă a unor descrieri şi perversiuni sexuale, cu scopul de a arăta mijloacele demonice ale evreilor de corupere a poporului rumîn, îl duce, inevitabil, la ideea exterminării duşmanului, formulată interogativ încă în 1913:

”…Dar o chestiune radicală se pune pentru noi, rumînii: Ce trebuie să facem cu aceşti oaspeţi nepoftiţi care, hodoronc-tronc, s’au instalat în ţară — sau mai bine-zis cu aceşti paraziţi răufăcători cari sînt, în acelaşi timp, şi hoţi şi asasini? Putem oare să’i exterminăm — cum bunăoară se ucid ploşniţele? Acesta ar fi mijlocul cel mai simplu şi cel mai comod de a ne scăpa repede de ei, — mijloc care ar fi chiar licit, dacă am urma legile Talmudului.” *152

Soluţia este însă respinsă din considerente creştine şi înlocuită cu propunerea, mai constructivă, de reeducare forţată a acestei rase, prin abandonarea dogmelor Talmudului şi lichidarea Cahalului.

După 1922 (Paulescu a murit în 1931), conflictul este văzut în termeni religioşi, ca o luptă uriaşă între ”creştinismul dumnezeiesc” şi ”jidanismul diavolesc”. Pentru că evreii se pregătesc să creeze în răsăritul Europei o ţară a lor proprie şi ”să extermine popoarele băştinaşe”, aşa cum au făcut şi în Rusia, N.C. Paulescu cheamă la mobilizarea întregii lumi creştine:

”Unirea tuturor creştinilor se impune ca o necesitate imperioasă şi inexorabilă — mai ales astăzi, cînd e vorba de Viaţă şi de Moarte pentru Creştinism şi pentru Rumînism.” *153

Doctrinarii ortodoxismului din deceniul următor vor vedea în Paulescu un precursor al lor în privinţa fixării dogmei creştine ortodoxe ca element al naţionalismului şi prin demascarea evreilor ca pe cea mai gravă primejdie pentru lumea creştină. Nichifor Crainic, principalul ideolog al ortodoxismului, îl va omagia pe N.C. Paulescu ca pe ”fondatorul naţionalismului creştin”, ”cel mai complect şi mai normativ dintre doctrinarii eminenţi ai naţionalismului nostru”. *154

Teoriile susţinute de Cuza şi Paulescu n’au pătruns în viaţa politică rumînească decît în anii ’30. Unele din ele vor ajunge în cele din urmă elemente ale politicii de stat.

5. Mitul naţional şi ”problema evreiască”: Nicolae Iorga

După primul război mondial, cele două idei dominante care se confruntă în viaţa intelectuală şi politică românească sînt democraţia şi naţionalismul, cu echivalentele lor în diversele curente ideologice. Abordarea ”problemei evreieşti” se va integra în dezbaterea acestor orientări divergente.

Pe terenul doctrinelor naţionaliste, cei doi termeni, naţionalism şi democraţie, se află într’un raport de excludere. Conţinutul reînnoit al naţionalismului (prin absorbirea teoriilor lui H. S. Chamberlain şi Ch. Maurras), cu un accent deosebit pus pe ideea de rasă şi spirit autohton, scot pe evreu, irevocabil, în afara sferei naţionale, el este fatalmente străin.

Gradul de nocivitate al acestui străin (în economie, cultură, viaţă politică şi socială) variază de la o doctrină la alta, ca şi argumentele aduse în susţinerea lor. Conceptul de democraţie se deplasează spre un sens exclusiv negativ. Democraţia a devenit duşmanul principal al naţionalismului, iar relaţia evreu = democraţie s’a constituit, fireşte, ca o axiomă. Acelaşi proces s’a desfăşurat şi în alte ţări europene, uneori cu două-trei decenii mai devreme. *155

Particularitatea românească e continuitatea (ca şi predominanţa) mitului naţional, substituirea mitului romantic (”naţionalismul revoluţionar”), printr-unul net conservator, definit prin patriarhalism, tradiţionalism, ruralism, xenofobie.

După poetul Mihai Eminescu, istoricul Nicolae Iorga este, pentru cîteva generaţii, cea mai importantă întruchipare a ideologiei naţionaliste, cel mai important propagator al specificului naţional şi al ”sufletului rumînesc” în cultură şi artă.

Iorga este cel mai mare istoric român. Din ultimul deceniu al secolului XIX şi pînă la moartea sa în 1940, Iorga domină viaţa culturală şi academică din Rumînia prin personalitatea sa puternică şi contradictorie. După obţinerea doctoratului la Universitatea din Leipzig în 1893, predă istoria universală la Universitatea din Bucureşti, cu scurte întreruperi, timp de patruzeci şi şase de ani. Iorga este autorul unui număr impresionant de monografii şi colecţii de documente asupra culturii, civilizaţiei şi istoriei rumînilor, ca şi autorul unor vaste sinteze de istorie şi cultură universală.

A întemeiat importante instituţii culturale şi ştiinţifice, a fost ales membru onorific al unor prestigioase academii europene.

Doctrinar social, scriitor prolific şi activ om politic (fondator de partide, deputat, ministru, prim-ministru), Iorga, ca şi poetul Octavian Goga, confirmă, în cultura rumînească, persistenţa semnificativă a mitului romantic al cărturarului — conducător spiritual al naţiunii. Amîndoi vor fi promotorii inspiraţi al unui alt mit dominant în cultura rumînească, cel al renaşterii (regenerării) naţionale.

Anacronismul prototipului într’o perioadă cînd viaţa intelectuală se autonomizează *156 explică, poate, şi eşecurile lor politice, dar confirmă gradul accentuat de intelectualizare a vieţii politice rumîneşti. *157

Ca şi la Eminescu, ideologia naţionalistă a lui Iorga are la temelie o mistică naţională. Ea implică promovarea valorilor tradiţionale ale vieţii rurale rumîneşti, opoziţia faţa de modernizare şi, în diferite perioade, grade variabile de xenofobie.

După o scurtă criză socialistă de tinereţe, Iorga s’a angajat, în strînsă asociaţie cu A. C. Cuza, într’o foarte energică activitate publicistică şi politică, de tendinţă naţionalistă şi de un antisemitism incendiar, promovat în special în paginile ziarului Neamul Rumînesc (1906-1944). În 1910 amîndoi fondează Partidul Naţionalist-Democratic, cu un program net antisemit, şi vor fi aleşi deputaţi. *158

Diferenţa dintre ei era însă enormă (ca valoare intelectuală şi ca mod de a aborda ideea naţională) şi ei se vor despărţi total după 1922, Iorga avînd mereu grijă de a minimaliza fuziunea lor anterioară, atent de a nu fi confundat politiceşte cu A. C. Cuza. *159

În faza militantismului lor comun, tema predilectă a lui Iorga este dominaţia economică a evreilor, cu efectele ei nefaste asupra ţărănimii, dominaţie care vine în contradicţie cu dreptul exclusiv al rumînilor de neam de a controla întreaga organizare social-economică a ţării. *160

”Invazia” evreiască asupra unor oraşe vechi româneşti (Iaşi, Suceava) este resimţită acut ca o degradare a spiritualităţii naţionale. Suprapunerea păturii evreieşti (comercială, mai ales) peste populaţia autohtonă este o ”maculare”, o profanare a unor locuri sacre prin vechime şi spiritualitate:

”Iaşul este locuit pe trei sferturi de evrei. Bogăţia, viaţa, mişcarea este a lor. Flacăra sionismului s’a aprins şi arde mai puternic acolo. Noi avem la Iaşi numai două lucruri: şcoala şi biserica. Şi regele Rumîniei vine în capitala prigonită de murdara viaţă de afaceri a unui alt neam. Prin actele şi cuvintele lui, trecutul şi prezentul nostru se leagă iarăşi nedespărţite înaintea străinului păgîn şi duşman. Căci oricît s’ar scurge la noi valul necurat al vînătorilor de cîştig, pămîntul e al nostru. Şi vîntul va lua odată pleava pe care el a adus’o, iar noi vom rămîne.” *161

Orator de mare talent şi forţă de convingere, Iorga dă discursului său naţionalist şi xenofob o mare încărcătură emoţională, profetică, vestind cataclisme şi răzbunări cumplite. Atacul împotriva ”străinului” este cînd direct ca un rechizitoriu, cînd criptic, aluziv, străbătut de ameninţări misterioase.

Stăpînit de o mistică înflăcărare patriotică, Iorga devine un mesager al străbunilor cerînd răzbunare. Impresia unor inflamante pamflete ale sale este că lupta este aproape pierdută, rumînii au intrat în robia evreilor; el e glasul ultimului conducător de oşti, care, cu o ultimă speranţă, îndeamnă la recucerirea poziţiilor.

Dar acesta este numai unul din discursurile sale. Fanatismul lui Iorga e mai mult o chestiune de stil oratoric. Schimbînd brusc registrul, Iorga devine conciliant, spirit luminat, ”european”, respinge violenţa şi măsurile extreme, propunînd soluţii constructive.

Evreii au, în Rumînia, o istorie a lor, pe care el o studiază *162, unii au merite faţă de cultura rumînă (printre ei, Moses Gaster şi chiar socialistul Gherea), dar în total, ei sînt străini şi primejdioşi pentru naţiunea rumînă, prin număr şi pondere social-economică.

Înlocuirea lor treptată, ”paşnică”, din sectoarele importante al vieţii sociale, pe măsură ce se vor forma elementele etnic rumîneşti apte să le ia locul, este o necesitate vitală. Şi îndrumarea evreilor spre alte sfere de activitate (munca agricolă, de pildă) ar putea diminua intensitatea conflictului. *163

Activitatea sa culturală şi literară, în cadrele mişcării semănătoriste, s’a concretizat şi în foarte ample acţiuni publice, desfăşurate în toată ţara şi mai ales la Vălenii de Munte (reşedinţa lui), unde a creat o universitate populară, cu o influenţă covîrşitoare asupra studenţilor, profesorilor, preoţilor. Aureola de ”apostol al neamului” indică sensul acţiunii sale — ”afirmarea mai energică a sufletului rumînesc” *164, efervescenţa unei atmosfere de ”renaştere naţională” prin cultură, imprimată de personalitatea excepţională a istoricului.

În acest cadru, orice discurs antisemit (al său sau al invitaţilor săi, printre ei — A.C. Cuza) capătă gravitatea unui înalt comandament naţional. Prin asocierea programului de promovare a valorilor spirituale româneşti cu combaterea ”primejdiei evreieşti”, Iorga a dat mişcărilor antisemite un nimb de misiune patriotică şi o sporită legitimitate. *165

N. Iorga a evoluat însă într’un mod mai consecvent concepţiei sale naţionaliste. Cînd mişcarea antisemită ia forme extreme în anii 1922-23, Iorga se dezice de ea, consideră noua lozincă, numerus clausus, ”o absurditate”. *166

Doctrina naţionalistă, pe care o reprezintă şi o redefineşte într’o expunere din decembrie 1922, este văzută ca o continuare şi o dezvoltare firească a spiritului tradiţional românesc, de structură ţărănească, şi a direcţiei naţionale inaugurate la 1840 de M. Kogălniceanu, unul din primii doctrinari şi oameni politici ai Rumîniei moderne. Este un naţionalism ”democratic” (cu sensul exclusiv de popular, rural), ce urmăreşte stimularea evoluţiei fireşti, ”organice”, a naţiunii (”fiinţă naturală şi organică”), prin educaţie şi acţiune morală.

În contextul puternicelor agitaţii antisemite şi ţinînd seama de noua configuraţie a minorităţilor din Rumînia după război, Iorga deduce din doctrina naţionalistă şi atitudinea faţă de evrei, fără a’i numi însă direct (formularea e foarte prudentă şi diplomatică). Opţiunea e constructivă, conciliantă, în vădit contrast cu orientarea sa mai veche. În acelaşi stil aluziv, Iorga ţine să se detaşeze de A.C. Cuza, fostul tovarăş de idei politice, ca şi de zgomotoşii lui discipoli:

”Această concepţie am mărturisit’o şi fără ascuţişuri de polemică împotriva unei categorii din locuitorii acestei ţări care trebuie adusă a cunoaşte mai deplin că are datorii faţă de ţara în care s’a născut şi de naţia care predomină în această ţară, dar nici într’un chip nu poate fi considerată ca duşmana naturală a unui popor care ar dori să n’aibă nici un duşman natural, dar, dacă’l are, să fie în afară de corpul său politic. S’a produs astfel o deosebire foarte esenţială care a determinat anumite separaţii pe care sînt mîndru că le’am făcut, fiindcă dacă nu le’aş fi făcut, în momentul de faţă mi’ar fi ruşine să mă înfăţişez înaintea dumneavoastră în calitate de complice al unor acţiuni care desonorează o civilizaţie.” *167

Elementele ”nerumîneşti prin sînge” trebuie să fie conştiente de necesitatea colaborării cu ”stăpînii îndrituiţi ai acestui pămînt”. *168

Conjuncturile politice, fluctuaţiile temperamentale şi mai ales contradicţiile ”rumînismului” său, cu o puternică fibră xenofobă, îl vor readuce pe Iorga, în anii următori, la discursul antisemit.

6. Naţionalism şi populism: C. Stere

O rădăcină populistă a naţionalismului rumînesc de tendinţă antisemită poate fi găsită în studiile sociologice ale lui Constantin Stere, important om politic, principal ideolog al poporanismului. *169

După primul război mondial el a devenit liderul Partidului Ţărănesc. În cultura politică rumînească, el inaugurează, în studiul său din 1907 ”Social-democratism sau poporanism?”, o formă nouă de naţionalism antisemit, care respinge antisemitismul zgomotos, excesele, violenţele, demagogia, în numele ”naţionalismului sănătos şi adevărat”.

În capitolul ”Problema naţională şi social-democratismul — Antisemitismul”, din studiul amintit, de mare rezonanţă în viaţa intelectuală şi politică rumînească, Stere îşi propune o analiză obiectivă a ”problemei evreieşti”, din perspectivă naţională şi socială:

”Vreau să vorbesc despre «chestiunea evreiască», în care, cum am spus, într’un conflict real de interese, o luptă necesară şi legitimă a fost cu desăvîrşire denaturată de iudofagia vulgară şi feroce a antisemiţilor noştri, cari astfel nu numai ne compromit în faţa lumii civilizate, îngreuind o soluţiime raţională şi dreaptă, dar care o transportă, dintr’o poziţie inatacabilă, pe un teren unde sîntem de mai înainte condamnaţi la o înfrîngere pe atît de inevitabilă, pe atît de fatală pentru noi.” *170

Evreii, constată Stere, constituie ”o piedică pentru dezvoltarea noastră normală” datorită calităţilor şi nu defectelor lor, cum cred ”antisemiţii”. *171

Sursele conflictului se află în tipul de cultură pe care’l reprezintă evreii şi caracteristicile structurilor sociale rumîneşti. O cauză universal valabilă este caracterul ”arhaic” al religiei mozaice, care duce ”fatal” la un conflict cu societăţile moderne, pentru că transformă pe evrei într’un organism social şi politic autonom, de un exclusivism ”feroce” şi ”fanatic” (egal cu cel al ”antisemiţilor”), opus oricărei inovaţii.

Şansa integrării evreilor în cultura universală este ieşirea din ”zidurile înăbuşitoare ale Talmudului” şi renunţarea la tiparele culturii iudaice. Aceasta ar duce însă la dispariţia evreilor ca tip cultural distinct — ceea ce explică ”fanatismul conservator şi exclusivismul naţional şi religios” al iudaismului, ”eternizînd astfel această tragedie, şi aşa peste măsură de lungă”. *172

Aspectul rumînesc al ”problemei evreieşti” este, după Stere, de natură socială. Cu un limbaj înnoit, mai pronunţat sociologic, Stere reia tezele principale din articolele lui Eminescu. În condiţiile înapoierii economice şi sociale a Rumîniei, aflată într’un moment de tranziţie, evreii, intraţi în ţară în număr mare, datorită unei imigraţii necontrolate, au ajuns să alcătuiască ”tot stratul claselor mijlocii, împiedicînd astfel dezvoltarea normală a ţării”.

Din punct de vedere economic, evreii reprezintă, exclusiv, capitalismul ”vagabond”, ”de bancă”, ”de camătă”, care nu are rolul ”progresiv, creator, revoluţionar” al capitalismului industrial. *173

Această stare de lucruri are consecinţe grave şi pentru cultura naţională: o clasă mijlocie străină, ”ce nu vorbeşte limba poporului, ce nu are nevoie de creaţiunile lui literare”, blochează accesul poporului spre cultură. Reacţia de apărare este legitimă:

”Poate un popor, oricît de tolerant ar fi el, să se resemneze la deplasarea centrului de gravitate politică în folosul elementelor străine, să încredinţeze astfel destinele sale unei clase străine?” *174

Teza lui Stere urmăreşte delegitimizarea clasei de mijloc (cum observa sociologul Mihai Dinu Gheorghiu) numai pentru că este etnic eterogenă. *175

Problema socială a devenit una exclusiv etnică. Este, conchide Stere, ”un conflict naţional” ”dureros şi fatal, un conflict adînc şi real, ale cărui victime sîntem şi noi şi evreii”. *176

Gravitatea situaţiei impune renunţarea la antisemitismul gălăgios, combătut cu sarcasm:

”Cu arme ruginite, scoase din arsenalul prigonirilor medievale, cu propagarea de ură, cu pătimaşa aţîţare la excese, cu răscolirea în masele populare a instinctelor bestiale, cu injurii triviale şi grosolane, cari înjosesc numai pe cel cari le aruncă, — se poate numai compromite o cauză dreaptă — care nu este cauza antisemitismului.” *177

”Cauza dreaptă”, formulată de Stere la 1907 (ulterior abandonată) este, în fapt, un antisemitism ”civilizat”, exprimat într’o politică echilibrată, justificată de o ideologie bine articulată. Măsurile concrete propuse nu sînt însă mai puţin radicale: un program de expulzare a ”acestui prisos de populaţie evreiască”, organizarea strictă a emigrării evreilor, ”regularizată şi canalizată conform cu interesele noastre”. *178

Stere exprimă, în esenţă, politica oficială a ”partidelor istorice” rumîneşti, menţinută, deschis sau camuflat, pînă în 1938. *179

Dobrogeanu-Gherea, în scrisoarea amintită, către Korolenko (1912), a intuit exact poziţia prietenului său:

”Iată’l pe prietenul nostru comun Stere, care în articolul despre problema evreiască propune ca rezolvare a acestei probleme exilarea evreilor din Rumînia pe socoteala statului (iată ce minunat e!) la mama dracului, iar fiind prefect el se ocupă cu evacuarea lor şi colonizarea lor în anumite locuri prestabilite.” *180

În limbaj ”neo-marxist”, teoriile lui C. Stere despre rolul negativ, anti-naţional, al ”clasei de mijloc” compusă din străini, reprezentanţi ai capitalismului ”prădalnic”, destructiv, au fost reluate recent în sociologia rumînească. *181

După primul război mondial, Stere a pledat pentru reforme democratice care să rezolve şi situaţia evreilor:

”Rumînia nu poate rămînea, după prăbuşirea ţarismului, singurul punct de pe suprafaţa globului pămîntesc unde chestiei evreieşti să’i poată fi dată altă soluţie decît în toată lumea.” *182

Declaraţiile de simpatie şi interes faţă de evrei sporesc o dată cu creşterea tensiunii antisemite în ţară. Problema evreiască este ”o rană vie”, ”o racilă cu care nu se poate împăca nici o conştiinţă morală, nici un suflet ales”. *183

În 1929, Stere scrie despre însemnătatea evreilor în istoria omenirii, convins că ei vor ocupa şi în viitor ”un loc de cinste în obştea neamurilor”. Referirile sînt, de regulă, la situaţia generală a evreilor în lume (”o mare naţiune istorică este de fapt scoasă afară din sfera ordinei de drept”), fără a mai reveni însă la o analiză socială a ”problemei” în Rumînia. *184

7. Naţionalism şi antisemitism în Transilvania: Aurel C. Popovici, G. Bogdan-Duică, Octavian Goga

Curentul naţionalist în viaţa intelectuală rumînească din Transilvania (inclusă pînă în 1918 în cadrul Imperiului Habsburgic) are forme particulare şi o intensitate aparte. Transilvania a fost, începînd din secolul al XVIII-lea, focarul unei foarte puternice mişcări culturale rumîneşti orientată spre păstrarea şi cultivarea identităţii rumîneşti.

Naţionalismul rumînesc este în Transilvania mai ardent şi mai dramatic, datorită persecuţiilor autorităţilor austro-ungare. O altă notă care îi distinge pe ideologii din Transilvania este generată şi de formaţia lor intelectuală, mai deschisă (în urma studiilor la Viena) influenţelor culturii germane.

Conflictul rumîno-maghiar fiind acut, ”problema evreiască” se află pe un plan secund, dar devine importantă după unirea Transilvaniei cu Rumînia, cînd are loc şi o ”sincronizare” a curentelor antisemite.

Un reputat ideolog naţionalist a fost, după 1900, Aurel C. Popovici. Om politic şi publicist, el a fost, printre altele, redactor la Sămănătorul condus de N. Iorga.

Din moştenirea doctrinară a lui Eminescu, Popovici extrage latura conservatoare, pe care o expune pe larg într’un studiu intitulat semnificativ Naţionalism sau Democraţie (1910). Dezvoltarea sănătoasă a naţiunii române, susţine Popovici, este condiţionată de păstrarea ”caracterului patriarhal” al rumînilor şi de menţinerea unei purităţi etnice, cu tolerarea unui mic coeficient de amestec străin:

”Căci fiecare naţiune are un coeficient propriu în puterea ei de asimilaţie a elementelor străine. Îndată ce infuziunea sîngelui etniceşte străin trece o limită anumită, chiar şi naţiunea cea mai mare şi mai puternică se descompune.” *185

Duşmanul naţionalismului este ”democraţia cosmopolită”. Crizele sociale, toate formele de ”pervertire a mentalităţii naţionale” sînt efecte ale democraţiei. În Rumînia, democraţia a fost adusă de străini.

O consecinţă dăunătoare a democraţiei este şi puterea enormă a presei. Ziarele, ”puteri plutocratice”, aflate în mîinile evreilor, au posibilitatea de a manevra opinia publică, de a crea, în folosul lor, ”cazuri” de mare răsunet — afacerea Dreyfus, de pildă — şi trec sub tăcere nedreptăţi la fel de grave: persecutarea românilor din Transilvania. *186

Noutatea adusă de doctrina lui Aurel C. Popovici este adoptarea ideilor lui H. S. Chamberlain, de la care ia, în primul rînd, teoria inegalităţii raselor, ceea ce îi prilejuieşte, printre altele, aşezarea ungurilor printre rasele inferioare. *187

Face şi elogiul arianismului, al ”spiritului german” şi al ”seminţiilor germanice”, mîndru că şi poporul rumîn, de rasă latină, ”are ceva sînge germanic în vinele sale”. *188

Popovici se desparte de Chamberlain numai prin importanţa pe care o acordă creştinismului ca element definitoriu al caracterului naţional. În acest punct, vom vedea, se distanţează toţi doctrinarii rumîni ai naţionalismului de teoriile de mare circulaţie în Germania. *189

Mult mai preocupat de ”pericolul evreiesc” este un alt om de litere transilvănean, istoricul literar tradiţionalist G. Bogdan-Duică. *190

Spirit erudit, Bogdan-Duică afişează cu atenţie, minuţios, lucrarea lui Sombart, Die Juden und das Wirtschaftleben, pe August Rohling şi autori evrei (A. Ruppin ş.a.), numeroase volume de teologie, sociologie şi economie politică, pentru a demonstra, cu mai multe argumente şi abundenţă de surse bibliografice, ideile lui Cuza şi Paulescu: ”iudaizarea economică” a Rumîniei, pericolul acordării de drepturi evreilor din Rumînia, trufia şi intoleranţa evreilor, ”stupiditatea religioasă” a lor sau ”inferioritatea rasei”. Numeroase date şi statistici despre evreii din Galiţia, Rusia, Austria, Ungaria, Bucovina, Transilvania demonstrează prezenţa ”marelui arc de cerc care înconjoară” şi urgenţa măsurilor de apărare. *191

A rămas refractar ”înnoirilor” aduse de tinerii lideri ai Legiunii Arhanghelului Mihail (a polemizat, în 1927, cu asprime profesorală, cu Ion I. Moţa, co-fondatorul mişcării). *192

Numai absenţa unui program clar de acţiune politică şi poate excesul de erudiţie l’au împiedicat pe Bogdan-Duică să fie consacrat ca un ideolog al antisemitismului.

La răscrucea la care Iorga s’a îndepărtat de antisemitismul politic activ — anul 1922 — cel care se alătură, cucerit de elanul naţionalist al tineretului, este poetul şi omul politic Octavian Goga. El este o altă figură reprezentativă a naţionalismului rumînesc, în varianta sa transilvăneană. Militant asiduu pentru drepturile rumînilor din Transilvania, Goga a devenit o figură de prim-plan a vieţii politice rumîneşti după unirea din 1918 şi a exercitat o considerabilă influenţă cu deosebire în provincia sa natală. *193

Unul din cei mai importanţi poeţi naţionali rumîni din acest secol, Goga ilustrează — în publicistică şi activitate politică — metamorfoza naţionalismului tradiţional într-o formă de românism, înţeles ca ideologie a luptei împotriva străinului. Noul impuls antisemit, adus de generaţia de tineri intelectuali care vor popula Garda de Fier are, în persoana lui Goga, un simpatizant constant şi un admirator, cu foarte rare rezerve. El îi descoperă mişcării, de la primele manifestări, rădăcini în tradiţia rumînească şi ar putea fi considerat primul ideolog de prestigiu al ei, dacă nu s’ar fi menţinut, din strategie politică, în afara ei, ulterior chiar adversar al ei, pe terenul luptei pentru putere.

Într’un lung şir de foiletoane adunate în volumul Mustul care fierbe (1927), Goga urmăreşte cu crescîndă simpatie şi solidarizare mişcările studenţeşti pentru numerus clausus şi semnalează, cu o intuiţie exactă, noutatea şi semnele unei prefaceri de adîncime.

Mişcarea e o ”largă răzvrătire tinerească”, dornică de ”o religie nouă”, ea descinde din ”adevărurile organice ale rasei”, este ”prima avangardă a acestei evoluţii de conştiinţă naţională” şi vesteşte ”un ferment nou de viaţă morală”, ”o furtună purificatoare”, ”reprezintă religia naţională fanatică şi intransigentă, cea mai de seamă temelie a vieţii noastre de stat”. *194

Un atentat politic este ”un caz de conştiinţă”, ”o izbucnire de protestare a instinctului naţional” şi îndeosebi un avertisment străinilor:

”Acest adevăr ar trebui să’l pătrundă toţi care pot influenţa opinia publică din ţară: şi băştinaşi şi străini. Cei care se găsesc la ei acasă să îndrume în sens constructiv pulsaţia vie a instinctului naţional, iar cei oploşiţi pe un pămînt binecuvîntat să’şi deie seama că prin provocări îndrăzneţe se împinge la extrema limită bătrîneasca răbdare a unui popor.” *195

Ideea naţională (definită ca o ”credinţă fanatică în patriotismul specific al neamului” *196) este, şi pentru Goga, o emanaţie a ideologiei lui Eminescu, dar cu o semnificativă accentuare pe ”puritatea rasei”, ”prerogativele sîngelui”, ”adevărurile organice ale rasei” *197.

Primejdia principală care ameninţă ”rasa” vine, aproape exclusiv, din partea evreilor. Chiar şi pericolul maghiar e ”ungaro-semit”. *198

Metaforele ”primejdiei” şi ”luptei decisive” domină publicistica sa, extrem de combativă şi patetică. Goga este printre primii politicieni şi oameni de cultură rumîni care văd în recrudescenţa antisemitismului mărturia izbucnirii unui ”război” împotriva străinului (evreu). Violenţele recente sînt numai o reacţie îndreptăţită de apărare:

”E adevărat că în Rumînia se găsesc astăzi două tabere militante puse faţă în faţă. În ultimii ani o prăpastie s’a deschis între ele. Rumînismul integral, cu toate impulsurile unei istorii milenare, e pe o baricadă şi pe alta sînt cetăţenii proaspeţi ai tratatului de pace, veselii profitori ai războiului. Două concepţii de viaţă deosebite s’au angajat în luptă. Vorbeşte pămîntul cu firul de praf adus de vînturi. Reconcilierea devine tot mai grea, sîntem de acord. Realitatea însă e că, în această ciocnire, ofensiva a pornit de la cei puţini. Ei, rumînii cu hîrtiile semnate de noua orînduire, complect străini de logica sîngelui, au deslănţuit atacul. Impetuoşi şi intoleranţi, la toate ocaziile, obraznici adesea, dispreţuind psihologia mediului, ne’au pălmuit amîndoi obrajii (…)

Ca o consecinţă a acestei tentative am avut răspunsul. Violenţa a trezit retorsiune. (…) Din momentul ce s’a pornit războiul, mijloacele pentru smulgerea biruinţei cad pe al doilea plan (…)

Ce se va întîmpla de’aci înainte, se va vedea. Un lucru însă e cert, rumînismul e în plină mobilizare şi la el acasă îşi va impune izbînda, indiferent că ea se va realiza printr’o revărsare de argumente teoretice sau printr’o pădure de palme. *199

Goga respinge acuzaţia de antisemitism doctrinar. Atitudinea sa are cauze ”obiective”: schimbarea raporturilor demografice, o dată cu valul ”intruşilor indezirabili” din Basarabia şi Bucovina *200, maghiarofilia evreilor din Transilvania, acapararea presei naţionale, infiltrarea dăunătoare în cultură, ameninţarea pentru puritatea etnică a rumînilor.

Întruparea primejdiei evreieşti este, în publicistica lui Goga, gazetarul evreu, cel care ”spurcă conştiinţa publică şi otrăveşte lumea” *201 — şi ea marchează o deplasare sensibilă a stereotipului antisemit din sfera economică şi socială spre cea intelectuală. E o spiritualizare a tezelor antisemite care se va accentua şi amplifica la un alt ideolog important: Nichifor Crainic, precum şi la alţi intelectuali alăturaţi Gărzii de Fier.

Demascarea primejdiei spirituale evreieşti va trece pe primul plan. Primii ani după încheierea primului război mondial au fost hotărîtori pentru evoluţia antisemitismului în Rumînia şi a ideilor sociale şi politice în această direcţie.

Manifestările studenţeşti din toată ţara şi intensitatea campaniilor de presă antisemite marchează o schimbare revoluţionară, nu atît în discursul antisemit, cît în depăşirea unor inhibiţii de tradiţie democratică, raţionalistă, şi adoptarea unei atitudini de luptă deschisă, de ”război sfînt” împotriva evreilor, cu mijloacele politice şi noul limbaj oferit de doctrinele totalitare, în curs de consolidare.

În fața atîtor dovezi adunate din ”activitatea anti-semită” a atîtor intelectuali rumîni, ne reamintim elebra vorbă rumînească: ”fum fără foc nu iese”.

Iar, după tăvălugul evreo-bolșevic din anii ’50 care a pustiit pentru vreo 100 de ani Rumînia, evreii încă nu consideră că și’au luat revanșa totală pentru ideologiile sau atitudinile unor intelectuali împotriva evreilor din perioada Rumîniei moderne.

Cel puțin ideologic, evrei ca Patapievici au lucrat și mai lucrează și azi mai mult sau mai puțin vizibil împotriva rumînilor și Rumîniei. Vă redăm cîteva din opiniile lui Patapievici care nu sînt deloc mai prejos decît cele culese de Leon Volovici de la intelectualii rumîni.

Cîteva citate care l’au consacrat pe Patapievici, din volumul ”Politice”, ediţia 1996 despre rumîni și Rumînia:

Pagina 34:

”Un popor cu substanţă tîrîtă. Oriunde te uiţi, vezi feţe patibulare, ochi mohorîţi, maxilare încrîncenate, feţe urîte, guri vulgare, trăsături rudimentare.”

Pagina 49:

”Puturoşenia abisală a stătutului suflet rumînesc… spirocheta rumînească îşi urmează cursul pînă la erupţia terţiară, subreptice, tropăind vesel într’un trup inconşient, pînă ce mintea va fi în sfîrşit scobită: inima devine piftie iar creierul un amestec apos.”

Pagina 63:

”Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării.”

”În toată istoria, mereu peste noi a urinat cine a vrut. Cînd i’au lăsat rumînii pe daci în forma hibridă strămoşească, ne’au luat în urină slavii: se cheamă că ne’am plămădit din această clisă, daco-romano-slavă, mă rog. Apoi ne’au luat la urinat la gard turcii: era să ne înecăm, aşa temeinic au făcut’o. Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvîntată iar ei reîncepeau: ne zvîntam gura la Călugăreni, ne’o umpleau iar la Războieni, şi aşa mai departe, la nesfîrşit. Apoi ne’au luat la urină ruşii, care timp de un secol şi’au încrucişat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmă, avînd o băşică a udului mai mare (de, beţiile…) i’au dovedit.”

Pagina 64:

”Rumîna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau… să o folosim numai pentru înjurături…”

sau:

”Rumînii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cît o turmă: după grămadă, la semnul fierului roşu.”

Cîtă distanță este între ce spune un evreu rumîn și cineva care a iubit neamul rumînesc precum Martha Bibescu, deși se trăgea dintr’o familie de fanarioți (Mavrocordat):

”Va veni o vreme cînd se va acorda atenţie acestui popor, prea puţin luat în seamă. Cîntece şi armonii se vor auzi venind de la această ţară despre care nu se prea vorbeşte. După mii de ani de vieţuire, acest neam se va ridica şi lumea se va uimi ca de o minune, aflând, în sfîrşit, cîte lucruri a ştiut neamul acesta despre conştiinţa universală. Bucuriile acestui popor au rămas ascunse; nefericirile lui n’au fost cunoscute. Nimeni nu i’a scris mitologia. Puţini i’au cunoscut istoria. Şi, totuşi, oamenii aceştia au avut mai mult decît oricare alţii geniul mitului…”

În lumina celor spuse mai sus întrebarea care va rămîne fără răspuns în continuare este:

Va supraviețui crypto-evreul fără restul națiunilor, fără noi ceilalți, ”goyimii”?

Citește și: ATROCITĂȚILE EVREILOR ÎMPOTRIVA NEAMULUI ROMÂNESC, UN VERITABIL GENOCID

Evreu cu gîscă, cunoscut şi sub numele de ”Un cetăţean în perspectivă”, este o pictură de gen realizată de artistul rumîn Nicolae Grigorescu în anul 1880.

Primul nume cu care este cunoscut tabloul, este cel pe care l’a purtat la expoziţia de la Paris la Salonul Oficial din anul 1880 – Juif moldave allant demander la naturalisation à l’Assemblée roumaine. Lucrarea nu a fost datată şi aparţine astăzi Muzeului Naţional de Artă al Rumîniei.

Referințe:

*1 Gen ”Porunca vremii”… De fapt, antisemiţii au speculat nu numai teoria ”uniformităţii antropologice a evreilor”, ci şi pe cea a ”diversităţii tipurilor evreieşti”. Poate că ar fi trebuit analizate câteva situaţii în care clişeele primesc reformulări, reactivări, ideologizări, multiplicări prin presă, ”trezindu’se” retransmise cu o forţă înfinit mai mare în spaţiul cultural care le’a generat. De altfel, teza noastră de doctorat, odată cu reflectarea, în revuistica timpului, a principalelor aspecte de politică externă interbelică, ”tratează”, timid, şi maladiile prefigurate, cercetează originea şi natura lor, reevaluează unele sisteme ideologice şi ”credinţe populare”. Vezi Nicolae Tomescu, Politica externă a Rumîniei întregite. Reflecţii şi atitudini în presa vremii, Editura Fides, Iaşi, 2000 (o mostră, la p. 32:

”Obligaţia noastră este să fim atenţi şi la cuvintele care pun în mişcare conflictele. În interiorul lor, ”micile patrii” – funcţionând o vreme după orologiul fragil şi greu de întreţinut al înţelegerilor interetnice – lasă realităţile să curgă într’un singur sens. Există o memorie a răului, mai activă decît toate celelalte, care mutilase sentimentele, exacerbîndu’le şi punîndu’le faţă în faţă, în condiţia tragică a anulării celuilat.”)

*2 Sintagma preluată de la Andrei Oişteanu:

”(…) a existat un grad de toleranţă religioasă şi la nivel popular, care se justifică prin tipul de creştinism adoptat de români, şi anume un sincretism religios foarte complex, un amestec inextricabil de mitologie păgână şi creştină, un creştinism folcloric sau, cum l’a definit Mircea Eliade, un „creştinism cosmic.”

În aceste condiţii culturale şi cultuale, populaţia din spaţiul românesc nu s-a situat, de regulă, pe poziţii doctrinare foarte rigide, exclusiviste, prin urmare, intolerante faţă de doctrinele altor religii (mozaism, islamism) sau faţă de diversele „erezii” creştine. Acceptarea diferenţei confesionale s-a finalizat în câteva zicale populare, care indică un anume tip de mentalitate tolerantă: „câte bordeie, atâtea obicee”, fiecare om fiind lăsat „în legea lui”, dacă nu chiar „în plata Domnului”. Andrei Oişteanu, Imaginea evreului în cultura română. Studiu de imagologie în context est-central european (ediţia a II-a revăzută şi adăugită), Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 34.

*3 Legenda etiologică a cunoscut numeroase variante, versificate sau nu. În unele, peştele ia locul cocoşului, în altele îl dublează. Indiferent de variante, se ajunge la aceeaşi concluzie: „De atunci (şi de aceea) au jidanii pistrui”, ca pedeapsă pentru faptul că nu au crezut în Hristos şi Înviere. Pistruii de pe chipul unui român creştin sunt consideraţi a fi un semn infamant, care (precum părul roşu) poate aduce ghinion. Adesea, astfel de oameni „în-semnaţi” sunt „socoţiţi drept jidovi” şi se crede că „petele de pe faţă li se pot înmulţi”. În Moldova, ca să „scape de semnele piază rea”, „oamenii pistruiaţi” rostesc, pe timpul nopţii de Sîn Petru (29 iunie), tot felul de descântece şi „se spală cu apă la miezul nopţii, cînd cântă cocoşul”. Din cauza contaminării, se crede că apa de la miezul nopţii ar fi un remediu magic împotriva pistruilor”… Putem suprapune două motive mitice independente, unul canonic şi celălalt apocrif – pe de o parte, cocoşul evanghelic, care cântă în noaptea cînd Apostolul Petru se leapădă de Iisus şi, pe de altă parte, cocoşul legendar (care provoacă evreilor pistrui, la Învierea lui Iisus)?

*4 Simeon Fl. Marian, Sărbătorile la români. Studiu etnografic, Ediţie îngrijită de Iordan Datcu, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1994, vol. II, pp. 131-132.

*5 Din cauze care ţin strict de limita responsabilităţii ştiinţifice asumate, nu ne-am propus o “inventariere” a stigmatului etnic (sau confesional), deşi, potrivit unor cercetări, acesta reflectă tocmai procesul de asimilare a evreilor, transformându-se într-un semn al infamiei sau, dimpotrivă, al mândriei.

*6 Andrei Oişteanu a diagosticat, tranşant, aceste poezioare „aparent hazlii şi nevinovate” – Myth and Rite in Romanian Children’s Folklore, „International Journal of Roumanian Studies”, vol. 6, nr.1, Amsterdam, 1988, menţionat în Imaginea evreului în cultura română. Studiu de imagologie în context est-central european (ediţia a II-a revăzută şi adăugită), Humanitas, Bucureşti, 2004, “Note şi Bibliografie”.

*7 Moses Schwarzfeld, Evreii în literatura lor populară. Studiu etnico-psichologic, Editura Universală, Bucureşti, 1898 (consemnat de Andrei Oişteanu în Imaginea evreului în cultura română, pp. 9, 11, 12, 89, 134, 140, 172, 175, 179, 186, 202, 227-230, 238, 239, 270, 296, 307, 436, 437; dar şi în Evreul imaginar versus evreul real în folclorul şi mitologia română, „Revista de Istorie şi Teorie Literară”, 1995, pp. 25-34).

*8 Lazăr Şăineanu, în Basmele române, Editura Minerva, Bucureşti, 1978, p. 25, surprinde credinţe similare – proverbul maghiar „Câine roşu, mînz roşu, om roşu, nici unul nu-i bun”. Astfel de superstiţii dobândiseră o vechime milenară – chaldeenii (din Orientul Apropiat) credeau că „templul în care intră un câine roşu este părăsit de zei”, iar, la evrei, „juncana roşie” era menită sacrificării (Numerii, 19, 1-3).

*9 Cf. Artur Gorovei, Credinţe şi superstiţii ale poporului român, Editura Socec, Bucureşti, 1915. Nu mi-am însuşit, întru-totul, înţelesul de „lume de dincolo” al acestor toponime mitice, înţeles pe care îl oferă Vasile Bogrea, Pagini istorico-filologice, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1971…

*10 Mirosul de usturoi degajat de evreu devine, începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, un motiv literar, care nu putea să lipsească din anecdotele şi snoavele populare: ”Săracii jidanii noştri”, zice un cântecel popular din Moldova, „au gura plină de usturoi”, „Cu rabinu’ între noi, / Cu trei care d’usturoi” (Simeon Florea Marian, op. cit., p. 384); chestiunea publicării „satirelor”, „anecdotelor populare” culese, după cum se afirma, „din gura ţăranului nostru român”, ridică o posibilă întrebare: Aşa să fi fost în toate cazurile?

*11 Imaginea nu pare generată de mizeria şi de lipsa de igienă a majorităţii Ostjuden din secolele XVII-XIX, pentru simplul motiv că existase în Europa de vest încă din atichitate şi Evul Mediu.

*12 Ne facem datoria şi reproducem expresia răsturnată, cu atestare sporadică, folosită ca o replică simetrică la expresia „jidan împuţit”. Pentru evreu, românul este „valah împuţit” (Vulah schtink, în idiş). Menţionată în Imaginea evreului în cultura română. Studiu de imagologie în context est-central european (ediţia a II-a revăzută şi adăugită), Humanitas, Bucureşti, 2004.

*13 Idem, p. 87. „Conform concepţiei Bisericii creştine, nonputrefacţia unui cadavru şi mirosul de smirnă pe care îl degajă acesta este o dovadă de sfinţenie. De exemplu, „Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava”, scria, în 1630, Petru Movilă, avea „trupul neputrezicios” şi cu „mir înmiresmat” – A. Oişteanu citează din Petru Movilă, Împăcarea Bisericii Ortodoxe, Ediţie îngrijită de Vlad Chiriac, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 52.

*14 Moses Schwarzfeld, Evreii în literatura lor populară. Studiu etnico-psichologic, Editura Universală, Bucureşti, 1898, p. 19 (consemnat de Andrei Oişteanu în op. cit., p. 89).

*15 „Jidovii” erau „necuraţi”, dar, din perspectiva mentalului creştin, apa din cristelniţă elimină mirosurile evreului convertit.

*16 Această poveste legendară apare, tot în secolul XVII, şi în scrierea Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie.

*17 http://www.khazaria.com/khazar-history.html

*18 For the full interview, see: http://www.antichristconspiracy.com/HTML%20Pages/Harold_Wallace_Rosenthal_Interview_1976.htm

*19 ”The Truth About Khazars,” http://antimatrix.org/Convert/Books/Benjamin.H.Freedman/The.Truth.about.Khazars.htm

*20 https://www.darkmoon.me/2013/top-israeli-scientist-says-ashkenazi-jews-came-from-khazaria-not-palestine/

*21 „Pharisees,” The Jewish Encyclopedia, Vol. IX, (1901-1906 ed.), p.666. All emphasis supplied unless otherwise noted.

*22 Winston Churchill (http://www.fpp.co.uk/bookchapters/WSC/WSCwrote1920.html)

*23 For Jewish involvement in the war against Germany, click here and here. To understand why Jewish bankers were also behind Japan entering the war, click here.

*24 Cercetările au stabilit că numărul ”șase milioane” reprezintă un mit. Conform recesămîntului făcut înainte de război și după război un astfel de număr este imposibil. .

*25 Rosenthal, op cit.

*26 See Solving the Mystery of Babylon The Great by Edward Hendrie.

*27 https://www.youtube.com/watch?v=_7TrfD-qlRY, mark 40:10.

*28 Walter White, Jr., The Hidden Tyranny, quoting Harold Rosenthal.

*29 “Saturday Evening Post,” June 19, 1919.

*30 New York City speech, October 30, 1937.

*31 https://gracethrufaith.com/ask-a-bible-teacher/blessing-those-who-bless-israel/

*32, 33 http://www.cufi.org/site/PageServer?pagename=about_AboutCUFI

*34 http://www.slate.com/articles/news_and_politics/politics/2014/07/christians_united_for_israel_the_most_insanely_pro_israel_conference_of.htmlSee also, http://query.nytimes.com/gst/fullpage.html?res=950DE3DE173EF937A25752C1A9609C8B63

*35 ”Les Annales”, June, 1934.

*36 ”Chicago Sentinel”, October 8, 1942.

*37 Adolf Hitler, “My Political Testament”, http://hitler.org/writings/last_testament/.

*38 Aaron Cohen, “Why It Can Never Happen Again,” December 18, 2006, emphasis original.

*39 Louis Finklestein, The Pharisees: The Sociological Background of their Faith, Vol. 1, Forward to first edition, p. XXI, emphasis supplied.)

*40 Louis Finklestein, The Jews – Their History, Culture, and Religion, Vol. 4, p. 1332.

*41 https://www.youtube.com/watch?v=_7TrfD-qlRY

*42 F. Trocase, L’Autriche Juive, 1899.

*43 http://come-and-hear.com/babamezia/babamezia_114.html

*44 I. B. Pranaitis, The Talmud Unmasked: The Secret Rabbinical Teachings Concerning Christians, 1892.

*45 https://www.worldslastchance.com/romanian/biblical-christian-beliefs/cele-zece-porunci.html

*46 http://www.come-and-hear.com/sanhedrin/sanhedrin_59.html, emphasis in original.

*47, 48 Peter Schäfer, Jesus in the Talmud, chapter 9.

*49, 50 The Talmud Unmasked, op cit.

*51 Jesus in the Talmud, op cit.

*52 Sir Richard Francis Burton, 19th century British diplomat, writer.

*53 Martin Luther, “Warning Against The Jews.”

*54 Martin Luther, The Jews And Their Lies.

*55 WLC învață importanța închinării în Sabatul biblic original, dar care a fost instituit la Creațiune și nu în timpul Exodului. De aceea , sărbătorile lui Yahuwah, prezentate în Levitic 23 nu au fost date doar evreilor ci ne leagă pe toți.

*56 https://nationalvanguard.org/2018/07/if-jews-didnt-exist-whod-want-to-invent-them/

*57. Procesul formării conştiinţei naţionale şi al ideologiei naţionale romantice este analizat în: Vlad Georgescu, Political Ideas and the Enlightenment in the Romanian Principalities. 1750-1831 (New York, 1971); Paul Cornea, Originile romantismului românesc (Buc., 1972), pp. 458-911; Ştefan Lemny, Originea şi cristalizarea ideii de patrie în cultura română (Buc., 1986), cap. VI; Katherine Verdery, „Moments in the Rise of the Discourse of National Identity,” în I. Agrigoroaiei, Gh. Buzatu, V. Cristian (ed.), Românii în istoria universală, vol. III—1 (Iaşi, 1988).

*58. Sorin Alexandrescu, „Le paradoxe roumain,” International Journal of Rumanian Studies (Amsterdam), 1-2(1976), p. 10.

*59. Despre conceptul de „popor” în perioada romantică, în mediile intelectuale paşoptiste, vezi: Paul Cornea, Regula jocului (Buc., 1980), pp. 208-243.

*60. Sorin Alexandrescu, op. cit., p. 3; Al. Zub, „History and Myth in Rumanian Society in the Modern Period,” International Journal of Rumanian Studies, 2(1987).

*61. L. Volovici, Apariţia scriitorului în cultura română (Iaşi, 1976).

*62. Paul E. Michelson, Myth and Reality in Romanian National Development (Huntington, 1986), republ. în International Journal of Rumanian Studies, 2(1987). O selecţie de articole despre specificul românesc în: Florin Mihăilescu (ed.) Aesthesis Carpato-Dunărean (Buc., 1981).

*63. O analiză mai amplă în: Z. Ornea, Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea (Buc., 1980).

*64. Paul Cornea şi Mihai Zamfir (ed.), Gîndirea românească în epoca paşoptistă (1830-1860) (Buc., 1969), p. 79.

*65. Carol Iancu, Les Juifs en Roumanie (1866-1919). De l’exclusion a l’emancipation (Universite de Provence, 1978), pp.31-62.

*66. Catherine Durandin, „Bonheur et malheur. Les intellectuels roumains d’une generation a l’autre, 1848-1878,” International Journal of Rumanian Studies, 1(1984-1986).

*67. Z. Barbu, „Rumania,” în S. J. Woolf (ed.), Fascism in Europe (London, 1981), p. 152.

*68. Em. Turczynski, „The Background of Romanian Fascism,” în Peter F. Sugar (ed.), Native Fascism in the Successor States (Santa Barbara, 1971); Michael Shafir, Romania. Politics, Economics and Society (London, 1981), pp. 1-4.

*69. Despre stereotipul polonezului în literatura veche română: Leon Volovici, „Polonii şi Ţara Leşească în literatura română,” Anuar de lingvistică şi istorie literară, XXVIII(1981-1982), pp. 57-64.

*70. Despre căutarea „inamicului comun” în definirea identităţii naţionale: Karl W. Deutsch, „Nation Building and National Development,” în Nation Building (New York, 1966); comentat de Michael Shafir, Political Culture, Intellectual Dissent and Intellectual Consent. The Case of Rumania (Jerusalem, 1978).

*71. Despre imaginea grecului în cultura română: Ştefan Lemny, „La critique du regime phanariote: cliches mentaux et perspectives historiographiques,” în Al. Zub (ed.), Culture and Society (Iaşi, 1985). Despre „mitul fanariot”: Alexandru Zub, „History and Myth in Rumanian Society in Modern Period,” loc. cit.

*72. Despre evoluţia demografică a populaţiei evreieşti din România, în: Moses Schwarzfeld, Ochire asupra istoriei evreilor în România (Buc., 1887); W. Filderman, Adevărul asupra problemei evreieşti în România (Buc., 1925).

*73. G. Ibrăileanu scrie, referindu-se la aceeaşi perioadă: „Să observăm în treacăt că la noi mai toate clasele sînt mai mult ori mai puţin antisemite.”; vezi Spiritul critic în cultura românească, (Buc., 1929), p. 189.

*74. Mihai Dim. Sturdza, „Junimea societate secretă”, Ethos (Paris), 1(1973): 81-109.

*75. Carol Iancu, op. cit., pp. 119-134. Un punct de vedere opus, în Gheorghe Cliveti, Rumînia şi Puterile garante (Iaşi, 1988). Poziţia oficială românească nu a fost provocată de „pretinse porniri antisemite”, ci de „interesele naţionale” ale noului stat rumîn (p. 122-123).

*76. O remarcabilă analiză sociologică a pătrunderii capitalismului în România şi a formării burgheziei româneşti, ca şi a reacţiei naţionaliste şi xenofobe, în: Ştefan Zeletin, Burghezia română (Buc., 1925). Despre importanţa politică a problemei agrare şi a relaţiei cu „problema evreiască”, în: Henry L. Roberts, Rumania. Political Problems of an Agrarian State (New Haven, 1951).

*77. Şt. Antim, Chestia evreiască (Craiova, 1926), pp. 4r-9.

*78. Cestiunea israelită înaintea Adunarei Generale a României din 1864 (Buc., 1879), p. 19.

*79. B. Brănişteanu, Jurnal. 1943-1944 (manuscris), Yad Vashem Archives (Jerusalem), 0-11/77; nota din 31 iulie 1943, p.148.

*80. Moţiunea nerevisioniştilor în cestiunea israelită (Buc., 1879), pp. 149,166-168.

*81. Dionisie Pop Marţian, Proprietatea şi Naţionalitatea şi ochire în marea chestie a jidanilor (Buc., 1866).

*82, 83. B. P. Hasdeu, Industria naţională, industria streină şi industria ovreiască faţă cu principiul concurenţei (Buc., 1866), pp.10-34.

*84, 85, 86. Ioan Slavici, „Soli” şi „Haben”. Cestiunea ovreilor din România (Buc., 1878), pp. 11,47,  Ibid.,pp. 70-71, Ibid., p.73.

*87. Jacob Katz, From Prejudice to Destruction: Anti-Semitism 1700-1933 (Cambridge, Mass., 1980), p. 320.

*88. Despre imaginea evreului în opera lui Alecsandri: B. P. Hasdeu, Trei ovrei: jupînul Shylok, domnul Gobsek al lui Balzac şi jupînul Moise al lui Alecsandri (Buc., 1865); G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent (Buc., 1941), pp. 253, 279-280; Carol Iancu, op. cit, p. 211. Despre „Ost-jude”, ca simbol antisemit, în literatura germană şi austriacă: Steven E. Aschheim, „Caftan and Cravat: The Ostjude as a Cultural Symbol in the Development of German Anti-Semitism,” în Politicai Sytnbolism in Modem Europe. Essays in honor of G. L. Mosse (New Jersey, 1982).

*89. „Şedinţa din 5 Martie 1864,” în Cestiunea israelită înaintea Adunarei Generale a Rumîniei (Buc., 1879), p. 18.

*90. Mihai Eminescu, Opere, vol. IX: Publicistica. 1870-1877 (Buc., 1980), p. 217.

*91. Eugen Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne (Buc., 1925), vol. II, p. 139.

*92. Despre posteritatea ideologiei eminesciene, Lovinescu scrie în 1926: „înăbuşită un moment, influenţa eminesciană şi-a răscumpărat uşor timpul pierdut: pus în circulaţie prin mişcarea sămănătoristă, continuată apoi prin oameni şi acţiuni felurite, ea îşi supravieţuieşte şi astăzi în unele manifestări xenofobe sau fasciste ce se reclamă încă de la «actualitatea lui Eminescu»…”: Istoria literaturii române contemporane, vol. I, (Buc., 1973), p. 14. Despre xenofobia lui Eminescu şi „moştenitorii” ei: G. Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura românească, (Buc., 1929), pp. 153-192; E. Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne, vol. II, p. 139-153; G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. I (Buc., 1934); T. M. Munteanu, „Antisemitismul lui Eminescu,” Convorbiri literare, 6-9(1939); Ion Zamfirescu, Spiritualităţi româneşti (Buc., 1941), pp. 326-331; D. Murăraşu, Naţionalismul lui Eminescu (Madrid, 1955); Virgil Nemoianu, „Purest Dacian,” The Times Literary Supplement, no. 4233,18 May 1984. O încercare de a justifica xenofobia lui Eminescu cu argumente „neo-marxiste” în Ilie Bădescu, Sincronism european şi cultură critică românească (Buc., 1984).

*93. Michael Shafir, „From Eminescu to Goga via Corneliu Vadim Tudor: A New Round of Antisemitism in Romanian Cultural Life,” Soviet Jewish Affairs 3(1984).

*94. Despre componenta naţionalistă a romantismului german şi respingerea evreului ca străin, în: Shmuel Almog, Naţionalism & Antisemitism in Modern Europe, 1815-1945 (Oxford, 1990), pp. 6-11.

*95. ”Şi dacă s’a stricat rîndul şi tocmeala acestor ţări [rumîneşti], dacă am pierdut provincii, dacă am înlăturat cu uşurinţă obiceiuri bune şi vechi, dacă au intrat corupţia şi laşitatea în clasele vechii societăţi rumîneşti, totdeauna izvorul acestor rele se va găsi c’a fost sau un grec sau o mînă de greci.” Citat de D. Murăraşu, op. cit., p. 200.

*96. Mihai Eminescu, Opera politică, vol. I, p. 546; citat de Al. Oprea, „Introducere” la Mihai Eminescu, Opere, vol. IX, p.33.

*97, 98, 99, 100, 101. Mihai Eminescu, Opere, IX, p. 301, Ibid., p. 302, Ibid., p. 173, Ibid., p. 281, Ibid., pp. 301,303.

*102, 103, 104, 105, 106, 107, 108, 109, 110. Vasile Conta, Opere complecte (Buc., 1914), p. 642, Ibid., p. 648, Ibid., p. 645, Ibid., p. 650, Ibid., p. 652, Ibid., p. 658, Ibid., p. 657, Ibid. p. 660, Ibid., p. 647.

*111. Dicţionarul limbii române (Academia Română) (Buc., 1937), tom II, part II, fasc. 1. pp. 20-22.

*112. Vezi: Constantin Rădulescu-Motru, Românismul. Catehismul unei noi spiritualităţi (Buc., 1936), pp. 98-100.

*113. I. M. M [Manolescu-Mladin], Caracteristica evreilor sau Românismul în faţa cestiunii jidoveşti (Iaşi, 1892).

*114. Carol Iancu, op. cit., pp. 220-229; Michael Stanislawski, „Introduction”, în Emil Dorian, The Quality of Witness, Marguerite Dorian ed. (Philadelphia, 1982), p. XXVI.

*115. ”Antisemitismul e mai mult decît o opinie în România, e o pasiune în care se întîlnesc oameni politici din toate partidele, reprezentanţi ai ortodoxiei şi, se poate adăuga, toţi ţăranii valahi şi moldoveni.” Apud Carol Iancu, op. cit., p. 229.

*116. Două exemple frecvent citate: A. D. Xenopol, La question israelite en Roumanie (Paris, 1902); Verax [Radu Rosetti], La Roumanie et Ies Juijs (Buc., 1903). Eseul lui Xenopol a provocat replica socialistului Adolphe Clamet: Les Juifs-roumains. Reponse a M. A. D. Xenopol (Paris, 1903).

*117. Encyclopaedia of Jewish Communities. Rumania (în ebraică) (Jerusalem, 1969), vol. I, pp. 31-40.

*118. Moshe Schaerf, The Torch was lit in Romania. Samuel Pineles and Early Zionism in Romania (în ebraică) (Jerusalem, 1986).

*119. Joshua Starr, „Jewish Citizenship in Rumania (1878-1940), Jewish Social Studies, vol. III, 1(1941), p. 53.

*120. Carol Iancu, op. cit., pp. 220-225.

*121. C. Dobrogeanu-Gherea, Opere complete, vol. VIII (Buc., 1983), p. 279.

*122. Mina Savel, Judaismul în Romania (Iaşi, 1896), pp. 3-4.

*123. C. Dobrogeanu-Gherea, op. cit., p. 279

*124. O excepţie: interviul dat ziarului Rumînia muncitoare (5 Dec. 1913), în care observa că statutul evreilor din Rumînia constituie ”o absurditate juridică unică în felul ei” ( Opere complete, vol. V, p. 169). O prezentare a atitudinii lui Gherea în ”problema evreiască”, în Michael Shafir, ”Romania’s Marx and the National Question: Constantin Dobrogeanu-Gherea,” History of Political Thought, vol. V, 11(1984).

*125. W. Filderman, Adevărul asupra problemei evreieşti în România (Buc., 1925), p. XLIII.

*126. Ezra Mendelsohn, The Jews of East Central Europe between the World Wars (Bloomington, 1983), pp. 173-183.

*127. ”Moţiune din partea evreilor rumîni,” îndreptarea, 25 (1926), p. 2; M. Campeano, Les troubles antisemites en Roumanie et la question antisemite en general (Buc., 1928).

*128. T. Teodorescu-Branişte, ”Începuturile mişcării antisemite în Rumînia după primul război mondial,” Toladot (Jerusalem), 1(1972).

*129. Andreas Hillgruber, „The Extermination of the European Jews in its Historical Context — A Recapitulation,” Yad Vashem Studies, XVII(1986); Victor Karady — Istvan Kemeny, ”Antisemitisme universitaire et concurrence de classe: la loi du numerus clausus en Hongrie entre les deux guerres,” Acfes de la recherche en sciences sociales, 34 (Sept. 1980).

*130. Despre activitatea politică a lui A. C. Cuza: Gh. T. Pop, Caracterul antinaţional şi antipopular al activităţii Partidului Naţional Creştin (Cluj, 1978); M. Rusenescu — I. Saizu, Viaţa politică în România. 1922-1928 (Buc. 1979); Pamfil Şeicaru, Un junimist antisemit: A. C. Cuza (Madrid, 1956); Carol Iancu, op. cit., pp . 217-229.

*131. I. Ludo, În jurul unei obsesii (Buc., 1936).

*132, 133. A. C. Cuza, Meseriaşul român (Buc., 1893), p. VI, Ibid., p. XXXII.

*134, 135. A. C. Cuza, Naţionalitatea în artă (Buc., 1908), p. 6, Ibid., pp. 147-149.

*136. A. C. Cuza, Jidanii în război (Buc., 1924). Vezi şi răspunsul lui W. Filderman: op. cit.

*137, 138. A. C. Cuza, Numerus clausus (Buc., 1923), p. 32, Ibid., p. 2.

*139. A. C. Cuza, Învăţătura lui Isus. judaismul ori teologia creştină (Iaşi, 1925); A. C. Cuza, Doctrina naţionalistă creştină (Iaşi, 1928); A. C. Cuza, Doctrina cuzistă. Lupta pentru credinţa şi problema învăţămîntului religios cu ilustraţii din Thora (Iaşi, 1928).

*140. A. C. Cuza, Învăţătura lui Isus, p. 25.

*141. Apărarea Naţională, nr. 10, 15 aug. 1922. Relatările despre omorul ritual au provocat o replică interesantă din partea unui medic şi teolog care discreditează legenda într-un studiu amănunţit: Virgil Ciobanu, ”Omorul ritual” din punct de vedere istoric şi medical (Buc., 1924). De notat şi o observaţie a sa din prefaţă: ”În Ardeal, credinţa în omorul ritual este generală, la toate straturile societăţii, cu unele mici excepţiuni.”

*142. A. C. Cuza, ”Ştiinţa antisemitismului,” Apărarea Naţională, nr. 6,15 nov. 1922.

*143. A. C. Cuza, Doctrina naţionalistă creştină (Iaşi, 1928).

*144. ”Programul L.A.N.C.,” în I. Mironescu-Nor, Moldova creştină şi judaismul talmudic (Buc., 1927), pp. 163-164.

*145. A. C. Cuza, Doctrina naţionalistă creştină, p. 16.

*146. ”Svastica stă în legătură cu cultul solar şi apare în acele ţări în cari a trăit rasa pelasgică, pe care o găsim de la început în ţările noastre. Svastica este, în genere, semnul distinctiv al rasei arice, şi în special al ramurei Tracilor, din care ne tragem, prin Daci. Cele mai vechi însemnări cu svastica au fost găsite pe pămîntul nostru (…) Cu vechimea ei, la noi, svastica este dar, în primul rînd, a noastră, rumînească, prin descendenţa din arii traci (…). Svastica este semnul nostru ca neam; Crucea este semnul credinţei noastre, la fel cu a tuturor popoarelor creştine. Numai împreună, Svastica şi Crucea, arată fiinţa noastră întreagă — trupul şi sufletul — ari şi creştini.” (A. C. Cuza, Învăţătura lui Isus, pp. 33-34)

*147. Pamfil Şeicaru, op. cit., p.20.

*148. Corneliu Z. Codreanu, Pentru legionari (Sibiu, 1936), pp.119-120.

*149. Un discipol zelos al lui A. C. Cuza a fost I. Mironescu-Nor, autorul volumului Moldova creştină şi judaismul talmudic (1927). În spiritul programului L.A.N.C., pe care’l reproduce, Mironescu propune ca măsură intermediară, pînă la realizarea ”extincţiunii” evreilor din Rumînia, să fie expulzaţi mai întîi evreii care împlinesc vîrsta de 21 de ani (numai bărbaţii; ”femeile evreilor în general nu sînt o primejdie”). În vederea educaţiei antisemite a rumînilor, autorul propune cursuri de religie ebraică şi predici care să avertizeze asupra primejdiilor Talmudului.

*150. N. C. Paulescu, Phisiologie philosophique. Les passions. Les conflits sociaux. Remides moraux (Paris, 1914); Fiziologia filozofică. Talmudul, Cahalul, Franc-Masoneria (Buc., 1913); Fiziologia filozofică. Sinagoga şi biserica faţă de pacificarea omenirei (Buc., 1923); Complot jidano-franc-masonic împotriva neamului rumînesc (Buc., 1924).

*151, 152. N. C. Paulescu, Talmudul…, p. 11, Ibid., p. 55.

*153. N. C. Paulescu, Sinagoga şi biserica…, pp. 166,177.

*154. Nichifor Crainic, Ortodoxie şi etnocraţie (Buc., 1937), pp. 146-158. Vezi şi Pan M. Vizirescu, ”Ortodoxia şi Etnocraţia — doctrina salvării şi a misiunii noastre,” Gîndirea, 9 (1938).

*155. H. Stuart Hughes, Consciousness and Society. The Reorientation of European Social Thought. 1890-1930 (New York, 1958); Zeev Sternhell, La droite revolutionaire. 1885-1914. Les origines francaises du fascisme (Paris, 1978).

*156. Despre autonomizarea vieţii intelectuale în România: Mihai Dinu Gheorghiu, „La strategie critique de la revue Viaţa Românească, 1906-1916,” în Al. Zub (ed.), Culture and Society (Iaşi, 1985).

*157. Paul Michelson, ”Myth and Reality in Rumanian National Development,” loc. cit. (vezi nota 6).

*158. Carol Iancu, op. cit., p. 227.

*159. Nicolae Iorga, O viaţă de om aşa cum a fost, vol. II (Buc., 1934).

*160. Nicolae Iorga, ”Sentiment naţional şi idee naţională,” Neamul Rumînesc, nr. 147-148, 25 dec. 1909.

*161. Sămănătorul, 10 nov. 1904. Citat şi de S. Schafferman, Dr. W. Filderman (Tel Aviv, 1986), p. 12.

*162. Nicolae Iorga, Histoire des Juifs en Roumanie (Buc., 1914)

*163. Despre ideologia naţionalistă a lui Nicolae Iorga: William O. Oldson, The Historical and Nationalistic Thought of Nicolae Iorga (New York, 1973).

*164. Nicolae Iorga, Istoria literaturii rumîne contemporane (Buc., 1934), p. 63.

*165. Cf. E. Lovinescu, Titu Maiorescu şi posteritatea lui critică (Buc., 1943). Un alt punct de vedere, de ”disculpare” a lui Iorga, în: Mircea Martin, Identificări (Buc., 1977), pp. 157-161.

*166. A. C. Cuza, Numerus clausus (Buc., 1923), p. 3.

*167, 168. Nicolae Iorga, „Doctrina naţionalistă”, în Doctrinele partidelor politice (Buc., 1923), pp. 45-46, Ibid., p. 46.

*169. Despre activitatea politică şi publicistică a lui Stere pînă la primul război mondial, în: Z. Ornea, Viaţa lui C. Stere, vol. I (Buc., 1989).

*170, 171, 172, 173, 174. C. Stere, ”Social-democraţie sau poporanism?”, Viaţa Rumînească 8 (1907), p. 186, Ibid., p. 187, Ibid., pp. 192,193, Ibid., pp. 197,199, Ibid., p. 198.

*175. Mihai Dinu Gheorghiu, Scena literaturii. Elemente pentru o sociologie a culturii rumîneşti (Buc., 1987), pp. 195-198.

*176, 177, 178. C. Stere, op. cit., p. 204, Ibid., p. 205, Ibid.

*179. Henry L. Roberts, op. cit, p. 147 (vezi nota 20). Despre naţionalismul lui Stere, în Armin Heinen, Die Legion ”Erzengel Michael” in Rumänien: Soziale Bewegung und politische Organisation (München, 1986), pp. 79-98.

*180. C. Dobrogeanu-Gherea, op. cit., VIII, p. 279 (vezi nota 90).

*181. Ilie Bădescu, Sincronism european şi cultură critică rumînească (Buc., 1984).

*182. C. Stere, „Calea de mîntuire”, Lumina, 5 apr. 1919.

*183. C. Stere, „Nemuritorul Izrael,” Adevărul literar şi artistic, nr. 258, 15 nov. 1925. În acelaşi spirit, interviul lui în Curierul israelit, nr. 43, 7 dec. 1930.

*184. C. Stere, „Iudaismul şi politica evreilor din România”, în A. Blumenfeld-Scrutator, Greşeli în politica evreiască (Buc., 1929).

*185, 186, 187, 188. Aurel C. Popovici, Naţionalism sau Democraţie. O critică a civilizaţiunii moderne (Buc., 1910), p. 12, Ibid., pp. 271,272, Ibid., p. 153, Ibid., p. 343.

*189. La numai un an de la apariţie, studiul lui Aurel C. Popovici primeşte o replică interesantă în lucrarea cu acelaşi titlu a lui Virgil I. Bărbat, ”Naţionalism” sau ”Democraţie” (Buc., 1911). Acesta contestă tezele principale ale lui Popovici, mai ales transformarea naţionalismului într’o ”filosofie universală a vieţii” (p. 19) şi tendinţa de a’i da „un caracter autocratic-utopic, un caracter formalist şi autoritar” (p. 29).

*190. G. Bogdan-Duică, Românii şi Ovreii (Buc., 1913); Ovreii pămînteni şi subpămînteni (Buc., 1913).

*191. G. Bogdan-Duică, Românii şi Ovreii, p. 191.

*192. I. Moţa, Cranii de lemn (Buc., 1937), pp. 77-87.

*193. Despre activitatea politică a lui Oct. Goga, vezi Paul A. Shapiro, „Prelude to Dictatorship in Romania: The National Christian Party in Power, December 1937 — February 1938,” Canadian-American Slavic Studies, 1(Spring 1974).

*194, 195, 196, 197, 198, 199, 200, 201. Octavian Goga, Mustul care fierbe (Buc., 1927), p. 69, Ibid., p. 89, Ibid., p. 26, Ibid., pp. 55,140, Ibid., p. 24, Ibid., p. 85, Ibid., p. 396, Ibid., p. 434.

LEON VOLOVICI, ”Ideologia naționalistă si ”problema evreiască”. Eseu despre formele antisemitismului intelectual în Rumînia anilor ’30, București, 1995.

Alte Resurse: Nicolae TOMESCU, File din Istoria Evreilor. Studii și recenzii, worldslastchance.com, bible.com – Biblia, Noua Traducere Rumînească (NTR), Copyright © 2007, 2010, 2016 by Biblica, Inc.®, adevărul.ro, karensmithdotblog.wordpress.com, radioiasi.ro, necenzuratmm.ro, wikipedia.org, ziaristionline.ro

Vasile I. Zărnescu, „Înnegresc ţiganii imaginea României?“, AlterMedia, 2 noiembrie 2007, pe http://www.altermedia.info/romania/2007/11/02/innegresc-tiganii-imaginea-romaniei/; cf. şi: http://bratuldefier.blogspot.ro/2009_03_01_archive.html;
http://islamulazi.ro/forum/index.php?showtopic=2060.
Vasile I. Zărnescu, „Problema holocaustului (2)“, AlterMedia, 28 octombrie 2008, pe http://www.altermedia.info/romania/2008/10/28/problema-holocaustului-2/;
idem, „Holocau$tul, jidanii şi palestinienii“, AlterMedia, 22 ianuarie 2009, pe http://www.altermedia.info/romania/2009/01/22/holocautul-jidanii-si-palestinienii/.
Kevin MacDonald, INFLUENŢA EVREILOR ÎN LUME. Editura Vicovia, Bacău, 2006, pag. archive.org/details/UnderstandingJewishInfluence_355;
amazon.com/Understanding-Jewish-Influence-Kevin-MacDonald/dp/1593680171.

„Javits Condemns Attack As a Stunning and Useless Tragedy”. Jewish Telegraphic Agency. 1976-08-13.
„Funeral Services Held for Two Israelis Killed in Istanbul”. Jewish Telegraphic Agency. 1976-08-20.
„El Al Passengers at Istanbul Attacked; Guprrillas Seized”. The New York Times. 1976-08-12.
„Terrorists Kill 3, Wound 24 El Al Passengers at Istanbul Airport; Israel Seeking to Extradite Two”. Jewish Telegraphic Agency. 1976-08-13.
„Las Vegas Sun Newspaper Archives, Aug 13, 1976, p. 6”. newspaperarchive.com.
„Rosenthal Memorial Fund Set Up”. Jewish Telegraphic Agency. 1976-08-27.
Rosenthal Fellowship Description
GERANIOS, NICHOLAS K. (1998-12-20). „Wealthy Backers of White Supremacists Raise Concerns in Idaho”. Los Angeles Times.
„Identity – The Ideology of Hate”. web.archive.org. 2012-10-11.
„THE INSURGENT”. archive.org. 2013-05-10.
Levitas, Daniel (2002). „31”. The Terrorist Next Door: The Militia Movement and the Radical Right (1st ed.). New York: Thomas Dunne Books/St. Martin’s Press. p. 226. ISBN 0312291051. OCLC 49901749. „Titled „The Hidden Tyranny: The Issue that Dwarfs All Other Issues, „textul a fost un presupus ”interviu confidențial” cu Harold Rosenthal, un asistent administrativ în vîrstă de 29 de ani al senatorului american Jacob Javits din New York. Scris inițial de doamna Opal Tanner White, un asociat în vîrstă al ministrului antisemit Gerald L. K. Smith, The Hidden Tyranny a apărut pentru prima dată în 1978, la doi ani după ce Rosenthal a fost ucis de teroriștii arabi care încercau să deturneze un avion israelian la Istanbul. De cînd Rosenthal era mort, White era liber să atribuie tot ceea ce și’ar fi dorit – oricît ar fi de groaznic sau de urît – asistentul lui Javits în timp.”

Fellowships / Internships – American Jewish Committee
ZioPedia – All There Is To Know About Zionism

Imagini: http://www.dailymail.co.uk/news/article-2639420/Pope-Francis-bows-head-prayer-Western-Wall-leaving-note-calling-peace-Christians-Muslims-Jews.html,

http://images.indianexpress.com/2016/02/steven-spielberg.jpg?w=820?w=323

https://cintayati.wordpress.com/2014/07/08/israels-war-on-children-part-1-murdering-children-for-sport-the-jewish-holcaust-against-arab-children/

https://electronicintifada.net/blogs/ali-abunimah/disturbing-photos-show-militarization-israeli-children

Pentru studii suplimentare:

Pentru a asculta discursul lui Benjamin Freedman, faceți clic aici și pentru a asculta interviul lui Rabin Abe Finklestein, faceți clic aici, (materiale între timp raportate și șterse de pe youtube).
Pentru a citi interviul cu Harold Rosenthall, faceți clic aici.
Pentru a citi scrisoarea lui Benjamin Freedman, ”Adevărul despre Khazari”, faceți clic aici.
Pentru informații despre Talmud, faceți clic aici.
Pentru informații despre declarația de război a evreilor asupra Germaniei naziste în 1933, faceți clic aici.
Gorila de 800 de lire despre care nici nu puteți glumi

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

 

 

30 DE MORȚI NE’A COSTAT SIGURANȚA RUMÎNIEI SUB UMBRELA NATO

Ce a cîştigat Rumînia în 15 ani de apartenență NATO?

Sentimentul securităţii asigurat de principiul solidarităţii colective înscris în art. 5 al Tratatului Nord-Atlantic, modernizarea armatei, participarea la scutul antirachetă sînt cîteva dintre avantajele apartenenţei la NATO, plătite de Rumînia cu vieţi omeneşti, dar necontestate practic de nimeni.

Rumînia a aderat la NATO la 29 martie 2004, dar primele contacte au avut loc la doar cîteva luni de la Revoluţia din decembrie 1989. Drumul a fost deschis în iulie 1990 de premierul Petre Roman care l’a invitat pe secretarul general al NATO, Manfred Wörner, să viziteze Rumînia şi propunea acreditarea unui ambasador rumîn la Alianţă.

În urmă cu 15 ani, Rumînia adera la NATO și devenea de jure membră a alianței militare fondate în anul 1949. Rumînia fusese invitată să adere la NATO în anul 2002, alături de alte șase state din Europa Cetrală și de Est: Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia și Slovenia.

Toate aceste țări fuseseră membre ale Tratatului de la Varșovia, controlat de fosta URSS și care, timp de decenii, a fost principalul adversar al NATO.

De la reformă accelerată la dezinteres și neglijență

Aderarea la NATO a reprezent o oportunitate pentru reforma și reforma forțelor armate. Astfel de la o armată bazată pe conscripție, Rumînia a trecut la o armată profesionistă bazată pe voluntari. De la 330.000 de persoane aflate sub arme înainte de 1989 în prezent forțele armate numără în jur de 69.000 de militari profesioniști.

Armata de dinainte de 1989 era una ineficientă, în general slab dotată (raportat chiar și la aliații din Tratatul de la Varșovia) și care opera, mai ales după anii 70, în baza doctrinei războiului întregului popor – o doctrină născocită de regimul comunist, inspirat de experiența Iugoslaviei (dar probabil și a Vietnamului în conflictul acestuia cu Franța și Statele Unite).

Armata din vremea comunismului era mai mult obișnuită cu muncile agricole și lucrările de construcție decît cu poligonul de instrucție. Spre sfîrșitul comunismului apar așa numitele ”batalioane de diribau” a căror misiune era creșterea productivității în anumite sectoare cu ajutorul mîinii de lucru ieftine furnizate de militarii în termen.

Astfel Armata Rumînă a participat la realizarea Casei Republicii (actualul Palat al Parlamentului), la săparea Canalului Dunăre-Marea Neagră, la extragerea cărbunelui și bineînțeles la muncile agricole.

Ineficacitatea și ineficiența armatei Republicii Socialiste Rumînia au fost demonstrate cu prisosință în timpul Revoluției din 1989, cînd aceasta fie s’a luptat cu năluci, fie s’a confruntat cu o pleiadă întreagă de incidente fratricide.

Dacă se adaugă și faptul că înainte de 22 decembrie 1989 armata a tras în civilii neînarmați care protestau la Timișoara și București, se conturează astfel imaginea unei instituții aservite PCR, care îndeplinea două misiuni simultan – apărarea suveranității și independenței (misiunea sa normală) precum și protejarea regimului comunist de contestare internă (misiune care o împărțea cu Departamentul Securității Statului).

Căderea comunismului, dizolvarea Tratatului de la Varșovia precum și evoluțiile la nivel global în domeniul militar (RMA sau revolution in military affairs) au impus regîndirea politicii de apărare și în Rumînia.

Procesul de aderare la NATO a oferit oportunitatea pentru reformarea forțelor armate și transformarea acestei instituții într-un pilon fundamental al unui stat democratic. O parte a acestui proces a fost îndeplinit, permițînd în 2004 aderare Rumîniei la Alianța Nord-Atlantică.

Aderarea Rumîniei la NATO nu a fost un proces lin. Pînă la Revoluția din 1989, NATO era considerată dușmanul Rumîniei. Imediat după căderea comunismului, puțini erau cei care îndrăzneau să susțină intrarea Rumîniei în această alianță. Printre ei se numărau Regele Mihai I, Corneliu Coposu și Ion Rațiu.

Însă dispariția Tratatului de la Varșovia a lăsat Rumînia singură într’o Europă în care granițele se modificau rapid, fie ca urmare a reunificării Germaniei, fie ca o consecință a destrămării URSS, Iugoslaviei sau Cehoslovaciei.

În regiunea Mării Negre apăruseră multe conflicte, precum cele din Transnistria, Nagorno-Karabah, Osetia de Sud și Abhazia, iar în fosta Iugoslavie, războaiele erau tot mai sîngeroase. În acest context geopolitic, Rumînia a depus o cerere oficială de aderare la NATO în anul 1993.

Inițial, cererea de aderare părea doar o tentativă fără prea mari șanse de reușită, însă autoritățile de la București au demonstrat că doresc cu adevărat să se apropie de NATO un an mai tîrziu, atunci cînd Rumînia a devenit primul stat care a aderat la Parteneriatul pentru Pace propus de NATO.

Dorinţa de fi membră a NATO, existînd şi un consens naţional în acest sens, a făcut ca Rumînia să devină prima ţară fostă comunistă care a aderat, la 26 ianuarie 1994, la Parteneriatul pentru Pace, un fel de anticameră a Alianţei Nord-Atlantice creată în acelaşi an cu scopul apropierii de statele care s’au aflat sub influenţa sovietică.

Aderarea la Parteneriatul pentru Pace a însemnat, practic, o intensificare a relaţiilor din Rumînia şi NATO, un moment important avînd loc în 1999, cînd Bucureştiul a permis utilizarea spaţiului său aerian de către avioanele aliate, în timpul conflictului din Iugoslavia, şi tranzitul contingentelor cehe şi poloneze din cadrul trupelor internaţionale de menţinere a păcii pentru Kosovo (KFOR).

Țările NATO au cerut Rumîniei să stabilească relații de cooperare cu toți vecinii săi, iar autoritățile rumîne au negociat noi tratate de prietenie cu țări precum Ungaria și Ucraina, în relațiile cu care fuseseră tensiuni diplomatice.

Prin aceste tratate, Rumînia a renunțat să revendice teritorii istorice românești, precum Bucovina de Nord, Ținutul Herța sau Basarabia de Sud, aflate în componența Ucrainei, tot așa cum Ungaria renunțase să mai revendice Transilvania.

Sigur, nu știm nici cît de realiste ar fi fost încercările de recuperare pe cale diplomatică a acestor teritorii pierdute acum 80 de ani prin rapturile din 1940. Probabil am fi încercat măcar să unificăm Rumînia cu Republica Moldova într’o neutralitate iluzorie fără un suport real internațional și într’o zonă economică gri în care se află și azi Basarabia la cheremul oligarhilor și a rețelelor de spălare de bani.

Voința Rumîniei de a adera la NATO a fost pusă clar la încercare în timpul bombardamentelor americane din Serbia, cînd Rumînia a ales calea spre integrare NATO și a fost favorabilă alianței occidentale.

De asemenea, a fost decisiv sprijinul acordat de România coaliției internaționale împotriva terorismului lansată de Statele Unite ale Americii după atentatele teroriste din 11 septembrie 2001.

Înainte de a deveni membră NATO, Rumînia a participat la misiunea din Afganistan, demarată în iunie 2002, pentru ca în 2003 să înregistreze primele două victime în această misiune.

Alţi 28 de soldaţi rumîni aveau să’şi piardă viaţa, ultimul zilele trecute, în cei 15 ani de apartenenţă la NATO.

Deşi dureroase, aceste pierderi de vieţi omeneşti nu au dus nici pînă în ziua de azi la discuţii sau dezbateri serioase privind participarea Rumîniei la misiunile militare ale NATO, aşa cum se întîmplă în statele membre vechi, precum Germania.

Singurul ”incident” în relaţia Rumînia – NATO a fost declanşat de premierul Călin Popescu Tăriceanu, care, în 2006, a propus retragerea trupelor din Irak. CSAT a respins, în şedinţa din 30 iunie, documentul care viza retragerea trupelor din Afganistan, Bosnia, Kosovo şi cerea reducerea participării în Irak cu doar 20 de militari, premierul şi ministrul Apărării, Teodor Atanasiu, fiind singurii care au votat ”pentru”.

Din păcate, traseul politic ulterior al lui Tăriceanu în peisajul politichiei rumînești nu a mai mirat pe nimeni.

Într’o analiză din 2017 pentru revista Q Magazine, analistul militar Vasile Roman explică, în cifre și fapte, cît de mult s’a implicat Rumînia în războiul din Afganistan și cît a avut de profitat de pe urma acestui conflict.

Un conflict care este departe de a se fi încheiat și pentru care SUA cer o implicare mai consistentă a forțelor armate, Concluzia generalului Roman este că, deși Rumînia s’a implicat masiv în acest război, un calcul sumar cu privire la cheltuielile Rumîniei în cei 15 ani de participare în Afganistan, ajungînd la aproximativ 150 de milioane de euro, am primit infinit mai puțin din partea SUA.

Vasile Roman:

”Secretarul Apărării al Statelor Unite ale Americii, James Mattis a declarat recent că trebuie crescute forțele armate ale coaliției care luptă în Afganistan. Cu siguranță, România va lua poziție de drepți și va trimite alte trupe. Dar să vedem la ce a folosit efortul rumînilor, pînă acum, în acest război? Cifre și fapte.

Amintind că, în urma atentatelor din septembrie 2001, SUA au decis că se pot angaja singure în războiul împotriva Al-Qaeda și a regimului taliban din Afganistan și că nu au nevoie de NATO sau UE, dar în timp s’a dovedit contrariul, generalul Vasile Roman precizează că ”Rumânia s’a angajat în acest efort încă din anul 2002 (convinși fiind că prin acest gest vom fi mai repede admiși în Alianța nord-atlantică).

Prezența noastră în război a însemnat trimiterea unui număr de 400 de militari, în rotații de câte șase luni, fiind angajați în operația Enduring Freedom, acționînd în Kandahar, sub comanda SUA.

Rumînia s’a comportat în acest conflict după o tipologie predictibilă, aceea a neimplicării și a executării ordinelor altora. Nimeni nu poate emite pretenții ca o țară de mărime medie să facă mari strategii de reconstrucție a unui stat aflat în colaps, dar ideea de a intra și de a te menține cu un efort material și uman consistent pentru mai mult de 15 ani, pare să fie ieșit din orice normalitate.

Dacă participarea din anul 2002, a presupus o misiune de pază a facilităților din Kandahar, cu efectivele unui batalion de infanterie (405 militari), în anul 2006, la un scurt bilanț, se constata că Rumînia dislocase un număr de 3.200 de militari (rotind un număr de 8 batalioane de infanterie).

Începînd cu anul 2006, militarii rumîni preiau aria de responsabilitate Zabol (la început cu un numar de 400 de militari) și ajung în anul 2010 să disloce un task-force format din elemente de comandă, structuri de manevră, informații și logistică, ale căror efective depășeau 1.700 de militari.

Un calcul sumar (în care se includ doar diurnele de delegare, costul cazării și hrănirii) cu privire la cheltuielile Rumîniei în cei 15 ani de participare în Afganistan, ne duce la suma de aproximativ 150 de milioane de euro. Cu această sumă se puteau achiziționa 110 de tancuri rumînești sau 25 dintre cele mai moderne tancuri de pe piața internațională.

Dacă analizăm care au fost contribuțiile SUA în domeniul militar (investiții în infrastructura și logistica instruirii), constatăm că în 20 de ani suma se ridică la aproximativ 325 milioane de euro, adică un sprijin echivalent cu cheltuielile noastre în Afganistan.

Se poate pune întrebarea legată de cîștigul României, dacă privim și spre ceea ce presupune achiziția de sisteme de armament moderne (6 miliarde de euro pentru Patriot și sisteme de apărare antiaeriană cu rază scurtă, precum și un miliard de euro pentru sisteme de artilerie), avînd în vedere că investițiile americane în Rumînia sînt la un nivel modest, SUA ocupînd poziția a 14-a în topul statelor cu investiții străine în țara noastră (2,06% din totalul investițiilor străine).”

În final, el spune că:

”Sintetizînd, constatăm că pentru SUA, care știu să’și negocieze interesele, sîntem un bun partener pentru că dăm mult (scutul de la Deveselu, achiziții de armament, prezență permanentă în teatre de operații) și cerem extrem de puțin (un ajutor financiar militar situat la jumătatea valorii celui acordat Poloniei, o prezență americană semnificativă și investiții economice minore).

SUA vor cere cu siguranță o prezență sporită în Afganistan (costisitoare de altfel) și vor aștepta ca Rumînia să solicite ceva, ceea ce este puțin probabil să se întîmple avînd în vedere incapacitatea decidenților de a negocia.

În caz contrar, americanii (în special militarii) vor ști să ofere ceea ce au mai oferit: simple contribuții de logistică și prezență militară, echivalente efortului de război și nicidecum celui economic al țării noastre.”

După aderare reforma armatei a stagnat, iar sectorul apărării a fost subfinanțat. La nivelul elitei politice s’a instalat dezinteresul pentru sectorul apărării, mergîndu’se pe ideea că o dată intrați în NATO, apărarea națională și securitatea națională sînt asigurate prin simpla apartenență la cea mai de succes alianță politico-militară.

Efectul acestor evoluții la nivel intern au început să se vadă începînd cu 2010 cînd a început să se vorbească în mod deschis despre pierderea capacității de apărare a teritoriului.

Cartea Albă a Apărării notează că și în prezent cadrul legislativ de funcționare a forțelor armate este incoerent și produce pe alocuri efecte adverse, structura de forțe a armatei nu corespunde misiunilor pe care trebuie să le îndeplinească, sistemele de comandă și control nu mai sunt compatibile cu cele din alte state membre NATO, politica de personal nu este în conformitate cu tipurile de misiuni care trebuie îndeplinie sau structurile care trebuie deservite, reducerea numărului de militare în confirmitate cu reformele asumate nu a fost însoțită cu dotarea adecvată a Armatei, scăzînd astfel capacitatea de luptă – cu alte cuvinte deși s’a avut în vedere compensarea reducerii efectivelor prin sporirea nivelului tehnologic al armatei, acest lucru nu s’a realizat din cauza lipsei de fonduri –, iar la 15 ani de la aderarea la NATO majoritatea structurilor asumate în cadrul procesului de planificare a apărării în cadrul alianței au fost certificate cu limitări, din cauza dotării insuficiente cu echipamente.

Situația prinde mai bine contur în același document, publicat cu foarte mare întîrziere, cînd se discută nivelul de echipare al forțelor armate: ”echipamentele majore sunt nefuncționale în proporție de 60 %, cu tendințe de agravare a situației”.

Cea mai gravă situație se atinsese la Forțele Aeriene unde ”starea de operativitate a tehnicii de aviație și de apărare aeriană cu baza la sol a atins un prag critic”. Este vorba în principal de avioanele MiG-21 Lancer și rachetele sol-aer S-75 Volhov, sisteme de arme dezvoltate în anii 50 în URSS.

Mai mult, ”nivelul de pregătire al forțelor destinate serviciului de luptă este menținut cu dificultate la standardele NATO”, cel mai greu de asigurat și în acest caz fiind apărarea spațiului aerian, vulnerabil la incursiunile neautorizate. Situația stă aproximativ la fel și la forțele terestre și la marina militară.

Analiza efectuată în Cartea Albă a apărării relevă un aspect important – subfinanțarea sectorului apărării duce la scăderea capacității de luptă a forțelor.

Se poate argumenta că dat fiind faptul că Rumînia traversa din 2008 o criză economică profundă, subfinanțarea apărării a fost un efect ”normal” al acestei situația. Situația e un pic mai complicată, astfel Apărarea fiind subfinanțată chiar dinainte de izbucnirea crizei economice din 2008.

Astfel dacă în 2004 și 2005 Rumînia aloca 2% pentru apărare începînd cu 2006 procentele scad la 1,8%, 1,6 (2007) și 1,5 (2008). Atenție, vorbim de ani de boom economic, cînd economia ”duduia” și care ar fi permis deci o finanțare pentru MApN la nivelul prevăzut de lege de 2,38 % din PIB.

De ce a scăzut bugetul apărarii după aderarea la NATO?

Explicația e relativ simplă – după bifarea obiectivulul aderării la Alianță, apărarea nu a mai reprezentat o prioritate politică pentru guvern. Criza economică nu a făcut decât să acutizeze tendința de descreștere a bugetului militar al Rumîniei. Cartea Albă mai sugerează un aspect important privind apărarea Rumîniei –reforma forțelor armate este un proces care nu s’a încheiat, iar lipsa de consecvența în acest proces a condus la rezultate ambivalente și suboptime.

Ce a însemnat în practică subfinanțarea apărării în termeni reali?

Pierderea capacității de apărare a teritoriului în cazul unui scenariu prevăzut de Articolul 5 al Tratatului de la Washington, documentul fondator al NATO. Rumînia nu este însă singurul stat membru NATO care se confruntă cu acest fenomen – reducerile bugetelor militare pe fondul crizei economice au avut loc în majoritatea statelor europene, capacitatea de apărare teritorială a acestor armate fiind pusă sub semnul întrebării.

În 2012 pierderea capacității de apărarea a teritoriului a fost recunoscută oficial și au început să fie luate primele măsuri de remediere a acestui fenomen. Membrii CSAT au concluzionat că Armata Rumîniei are capacităţi limitate de a’şi îndeplini misiunile ce’i revin şi au decis ca, la viitoarele reuniuni a Consiliului, Guvernul Rumîniei să prezinte un program multianual de restabilire a capacităţii de luptă a acesteia…

Partea plină a paharului…

Probabil cel mai mare cîștig al aderării la NATO, în afară de asigurarea pe termen lung a securității naționale, este experiența militară acumulată în misiunile internaționale, precum și interacțiunea continuă și sub diferite forme cu forțele militare ale statelor din alianță.

Acest aspect a sporit nivelul de pregătire a militarilor români și a creat premisele necesare pentru continuarea procesului de reformă. Probabil cel mai mare impact la nivel organizatoric a fost adoptarea procedurilor operaționale și de planificare ale NATO.

Aderarea la NATO a însemnat participarea pe termen lung la misiuni de luptă în afara granițelor și proiectarea strategică a forței militare pe distanțe mari.Peste 40000 de militari au participat la misiuni internaționale în diferite teatre de operațiuni de la aderarea la NATO – de la Balcanii de Vest pînă în Afganistan și Irak, din Marea Mediterană pînă în Oceanul Indian.

Rumînia a început să trimite forțe de menținere a păcii în teatre de luptă începînd cu 1991, dar din 2002 aceste misiuni au căpătat o cu totul altă importanță și semnificație.

Participarea în 2002 la operațiunile de luptă și menținere a păcii din Afganistan după atacurile teroriste de la 11 septembrie, securizează obiectivul de aderare la NATO.

Misiunile din Afganistan și Irak, în ciuda pericolelor inerente și a testării capacităților de luptă și logistice ale forțelor armate, au permis acumulare unei de experiene de luptă care poate fi utilă mai târziu dacă este inclusă în doctrina operațională.

Politic aceste misiuni au oferit oportunitatea de a demonstra angajamentul față de Alianță, de a dovedi potențialul militar al Rumîniei, de a arată că statul român este un furnizor de securitate la nivel global nu numai regional și local și de a spori prestigiul internațional al Rumîniei.

Din punct de vedere militar misiunile din Afganistan și Irak au reprezentat oportunitatea de a pune în aplicare antrenamentul militarilor, de a lupta într’un mediu atipic și cu un inamic asimetric, de a coopera cu alți membri NATO în operații de luptă și de a se familiariza cu modul de operare al aliaților.

În cei 15 ani de NATO, peste 50.000 de militari, 35 de batalioane şi 150 de microstructuri au participat în misiuni externe de menţinere a păcii, potrivit datelor Ministerului Apărării. Peste 400 de militari în misiuni de reprezentare în structurile de comandă ale NATO şi 80 de structuri militare certificate pentru participarea la misiuni şi operaţii ale Alianţei.

Misiunea din Afganistan, aflată sub comanda NATO, a însemnat cel mai mare efort depus de Armata rumînă într’un teatru de operaţii, mai ales că multe forţe rumîneşti au fost concentrate, din august 2006, în provincia Zabul, o zonă foarte instabilă din sudul acestei ţării.

Momentul de vîrf al participării rumîneşti la Forţa de Asistenţă de Securitate din Afganistan (ISAF) a fost în 2011, an în care au fost dislocaţi, pentru o perioadă de cîteva luni, peste 2.000 de militari. De altfel, Rumînia a fost a şaptea ţară contributoare la misiunea ISAF, din punctul de vedere al numărului de militari dislocaţi şi al complexităţii misiunilor executate. În martie 2014, în Afganistan, mai erau dislocaţi 1.021 de militari rumîni.

Timp de 17 ani, la misiunea din Afganistan, au luat parte, prin rotaţie, 35 de batalioane de manevră din Forţele Terestre, precum şi 137 de microstructuri. Totodată, Forţele Aeriene au asigurat comanda Aeroportului Internaţional din Kabul pentru o perioadă de şase luni, în 2006, şi în perioada aprilie 2011 – aprilie 2019, în două rotaţii, tot de cîte şase luni.

Rumînia a participat şi la misiunea NATO din Afganistan, „Resolute Support”.

O altă misiune importantă a fost cea din Irak, unde Rumînia a luat parte încă dinainte de aderare. La misiunea coaliţiei internaţionale ”Iraqi Freedom”, Rumînia a participat timp de peste şase ani (19 martie 2003 – 23 iulie 2009), numărul maxim de militari dislocaţi fiind de 773.

De asemenea, Bucureştiul a contribuit cu instructori la cea de’a doua misiune din acest teatru de operaţii, în perioada ianuarie 2005 – noiembrie 2011.

Dacă oficialii NATO şi cei americani au lăudat, în nenumărate rînduri, comportamentul militarilor rumîni în teatrele de operaţii, Rumînia nu se putea mîndri cu respectarea promisiunii de alocare a 2,38% din Produsul Intern Brut pentru apărare, pînă acum 3 ani. Promisiune încălcată altfel de multe state europene, mai ales după declanşarea crizei economice şi financiare.

În 2004, bugetul Apărării a crescut semnificativ, cu 8,4% faţă de anul precedent, cele 50.000 de miliarde de lei (1,4 milioane de dolari) reprezentând 2,38% din PIB. A urmat o creştere în 2005, cînd MApN a primit 60.000 de miliarde de lei (1,6 miliarde de dolari).

În 2006, suma creşte cu circa 400 de milioane de dolari, dar reprezintă doar 2,1% din PIB. Acelaşi lucru se întîmplă şi în 2007, cînd bugetul Apărării reprezintă 2,05% din PIB (7,7 miliarde de lei), după o propunere iniţială de 1,78%.

Cînd economia „duduia”, MApN a primit 8,3 miliarde de lei în 2008, adică o creştere cu 12,28 % faţă de 2007, dar reprezentînd doar 1,89 % din Produsul Intern Brut, în timp ce în 2009 alocarea a scăzut la 7,3 miliarde de lei (în jur de 1,3% din PIB).

La 3 noiembrie 2009, deputaţii au adoptat, în pofida opoziţiei PDL, o propunere legislativă care stabilea ca bugetul Ministerului Apărării Naţionale să fie anual de minimum 2% din PIB, dar reducerea bugetului a continuat şi în 2010, cînd apărarea a primit circa 7 miliarde de lei, adică 1,31% din PIB.

Cel mai scăzut buget a fost alocat în 2011, cînd MApN a primit numai 4,8 miliarde de lei (0,81% din PIB), ca urmare a faptului că fondurile pentru plata pensiilor militare au fost trecute la Ministerul Muncii.

La 31 martie 2011, Ministerul Apărării Naţionale a solicitat Ministerului Finanţelor Publice majorarea bugetului instituţiei, începând din anul 2012, la 2,38% din Produsul Intern Brut, potrivit angajamentului asumat de ministrul Gabriel Oprea la preluarea mandatului. Solicitare în van, bugetul MApN pentru 2012 fiind de 7,57 miliarde de lei, reprezentând 1,31% din PIB.

Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a aprobat, în şedinţa din 5 februarie 2013, suplimentarea graduală a bugetului Ministerului Apărării Naţionale cu 0,3% din PIB anual, pînă la atingerea, în 2016, a nivelului de 2% din PIB.

Ministrul Apărării, Mircea Duşă, a declarat, că „de’a lungul timpului, odată cu bucuria primirii în NATO, politicienii au uitat ca bugetul MApN să fie unul care să’i permită să realizeze” obiectivele asumate la aderarea la Alianţă. El a reamintit de documentul strategic, cu putere juridică, elaborat de CSAT anul trecut, care să asigure o creştere anuală a bugetului Ministrului Apărării, astfel încît, în 2016-2017, acesta să ajungă la 2% din Produsul Intern Brut.

În ceea ce priveşte contribuţia Rumîniei la bugetul Alianţei Nord-Atlantice, ea a reprezentat în aceşti ani aproximativ 1% din bugetul total al NATO. În 2013, valoarea tuturor contribuţiilor financiare ale Rumîniei la NATO s’a ridicat la aproape 180 de milioane de lei, conform Ministerului Apărării Naţionale.

După aderare au fost aduse şi o serie de modificări legislative pentru armonizarea legislaţiei naţionale cu acquis-ul NATO, inclusiv în Constituţia revizuită din 2003. Aceste modificări aduse unor texte constituţionale au creat temeiul pentru eliminarea, pe timp de pace, a serviciului militar obligatoriu şi, totodată, trecerea la o armată de profesionişti, începînd cu 1 ianuarie 2007.

În caz de război însă, stare de mobilizare şi stare de asediu, serviciul militar redevine obligatoriu.

Legea nr. 384/2006 privind statutul soldaţilor şi gradaţilor profesionişti, cu modificările şi completările ulterioare, a marcat o realizare semnificativă în cadrul procesului de formare şi dezvoltare a unei armate moderne, suple, cu o capacitate operaţională sporită, interoperabilă cu armatele altor state membre NATO.

Strategia de Transformare a Armatei Rumîniei (STAR) cuprinde trei etape distincte, pînă în 2015 derulîndu’se cea de’a doua fază, ”Etapa integrării operaţionale în NATO şi Uniunea Europeană”, prevăzută a se derula în perioada 2008-2015. Pe parcursul acestei etape era proiectată îndeplinirea unor obiective pe termen mediu, precum continuarea operaţionalizării forţelor, desfăşurarea programelor majore de înzestrare, reorganizarea învăţămîntului militar, extinderea implementării, la nivelul unităţilor nedislocabile, a unor cerinţe de interoperabilitate ale Obiectivelor Forţei,  creşterea contribuţiei pentru Forţa de Răspuns a NATO şi UE.

În ultima etapă a procesului de transformare – Integrarea deplină în NATO şi UE (2016-2025) urmează să fie îndeplinite obiectivele pe termen lung, care vizează:
a. concentrarea eforturilor şi resurselor financiare şi umane în vederea realizării capabilităţilor prevăzute în Ţintele de Capabilităţi şi îndeplinirii responsabilităţilor în cadrul NATO şi Uniunii Europene;
b. continuarea modernizării înzestrării cu echipamente noi şi realizarea interoperabilităţii depline cu armatele ţărilor membre NATO şi ale Uniunii Europene;
c. crearea condiţiilor pentru dispunerea marilor unităţi şi unităţilor în cazărmi cu facilităţi complete pentru asistenţă socială, cazare, dispunerea echipamentelor militare şi instrucţie;
d. concentrarea activităţilor de evaluare sistemică şi structurală pe domeniul procesului de înzestrare şi modernizare cu tehnică şi echipamente.

O altă contribuţie importantă este adusă de Rumînia la personalul din structurile Alianţei. Încadrarea posturilor permanente în cadrul comandamentelor din structura de comandă (NCS) şi a celor din structura de forţe a NATO (NFS), precum şi în cadrul Agenţiilor NATO, dar şi al Centrelor de Excelenţă, a evoluat din 2004, cînd erau încadrate 50 de posturi în comandamentele NATO, la peste 150 în prezent.

În ceea ce priveşte nivelul de vizibilitate al posturilor încadrate, dacă în anul 2004 era prevăzută o singură funcţie de general la Celula de Coordonare a Parteneriatului, în prezent Rumînia are alocate 5 posturi de general. Potrivit MApN, în cei 15 ani de apartenenţă la NATO, peste 400 de militari au fost rotiţi pe funcţii internaţionale sau în cadrul reprezentanţelor militare ale Rumîniei la NATO.

Fără îndoială, cea mai vizibilă poziţie este cea ocupată de Sorin Ducaru, unul dintre asistenţii Secretarului general al NATO.

Rumînia se prezintă bine şi la capitolul schimb de informaţii. Astfel, în perioada 2008-2012, Direcţia Informaţii Militare (DIM) s’a situat între primii cinci contributori ai Diviziei informaţii a Statului Major Militar Internaţional al NATO şi s’a aflat pe primul loc la contribuţii în sprijinul Diviziei informaţii, anul trecut.

Într’un interviu acordat Mediafax la 30 martie, directorul SRI, George Maior, declara că Rumînia este a doua ţară contributoare cu informaţii la unitatea civilă de informaţii a NATO.

”Din punct de vedere al informaţiilor, sîntem a doua ţară contributoare cu informaţii la unitatea civilă de informaţii a NATO, despre ea pot să vorbesc acum, unde contribuie, de altfel, şi SRI, a coordonat deja mai multe rapoarte pe informaţii legate de securitatea energetică, SRI împreună cu colegii de la SIE, şi chiar avem oameni din partea Serviciului care lucrează, de fapt, în aceste unităţi foarte apreciate, unul dintre ei fiind chiar unul dintre adjuncţii unităţii de informaţii civile a Alianţei. Deci, sunt foarte mulţumit şi de schimbul de informaţii care se desfăşoară în context NATO şi de contribuţia noastră cu analiză şi informaţie la sistemul de informaţie al Alianţei”, preciza directorul Serviciului Rumîn de Informaţii, George Maior.

Pe lîngă participarea la operaţiunile militare clasice ale Alianţei, Rumînia participă la diferite organisme create în cadrul NATO.

Din 2010, Rumînia este membră a Unităţii Multinaţionale de Logistică pentru Controlul Mişcării – Mov Con MILU, în această calitate urmînd să asigure, prin componenta naţională, desfăşurarea operaţiunilor de mişcare şi transport în teatrul de operaţii Kosovo, în trimestrul II din 2014 şi în trimestrele I şi II din 2015.

Un domeniu nou, dezvoltat după accederea Rumîniei, îl reprezintă programul NATO de investiţii în securitate – NSIP. Rumînia este desemnată ca autoritate de implementare (calitate de ţară gazdă) pentru un număr total de 50 de proiecte NSIP, care fac parte din 10 pachete de capabilităţi. Aceste pachete de capabilităţi vizează furnizarea de facilităţi operaţionale, îndeosebi în domeniul infrastructurii de aerodrom, asigurarea şi întreţinerea capabilităţilor incluse în Sistemul Integrat NATO de Apărare Antiaeriană – NADINADS şi îmbunătăţirea sistemelor de comunicaţii în reţea, de interes major la nivelul NATO.

La capitolul înzestrare, Departamentul pentru Armament a achiziţionat, în cei 15 ani, două fregate tip T‑22R „Regele Ferdinand” şi „Regina Maria”, avioane de transport scurt/mediu curier „C-27J Spartan”, sisteme de artilerie reactivă tip „LAROM”, sisteme de artilerie antiaeriană 2×35 mm, „Viforul” şi „Gepard B2L”.

Pe listă se mai află elicopterele IAR-330 modernizate, în variantele SOCAT, Transport şi MEDEVAC, elicopterele IAR-330 navalizate, ambarcate la bordul fregatelor tip T-22R, autovehicule 4×4 tip „VAMTAC”, în variantele blindată şi neblindată, transportoare blindate pentru trupe 8×8 tip „Piranha III-C”, radare pentru supraveghere la înălţimi mici şi medii tip „Gap Filler”, precum şi echipamente de război electronic pentru avioanele de transport „C-130 Hercules”.

Avioanele au reprezentat însă o problemă importantă şi amplu dezbătută, care nu s’a încheiat încă.

În 2003, Forţele Aeriene Române aveau în dotare 101 avioane MIG 21 Lancer modernizate, dintre care doar 58 zburau, şi alte 100 de aparate MIG 21 nemodernizate, care îşi epuizaseră resursele de zbor.

La 21 septembrie 2005, ministrul Apărării de atunci, Teodor Atanasiu, declara, într’un interviu pentru Reuters, că România va selecţiona noi avioane de vânătoare, în 2006, pentru a înlocui flota aeriană învechită de aeronave MiG-21. Teodor Atanasiu preciza că Rumînia are nevoie de cel puţin 24 de avioane noi, care ar putea fi achiziţionate inclusiv în sistem leasing în urma unor licitaţii, sau ar putea fi obţinute prin participarea la proiectul forţelor aeriene americane F-35 Joint Strike Fighter (JSF), dezvoltat de Lockheed Martin.

Dar abia în septembrie 2012, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a aprobat proiectul de „realizare graduală a capabilităţii de apărare aeriană” în cadrul programului „Avion multirol al Forţelor Aeriene”.

În iunie 2013, Guvernul a anunţat aprobarea proiectului de lege privind achiziţia a 12 avioane vechi de tip F-16, pentru care se vor plăti 628 milioane euro.

La 11 octombrie anul 2013, MApN a informat că Guvernul României şi cel al Portugaliei au semnat contractul de achiziţie pentru F-16.

La 10 ianuarie 2014, ministrul Apărării Naţionale, Mircea Duşa, a anunţat că peste 90 de persoane vor pleca, în vara acestui an, în Portugalia şi SUA, pentru pregătire în vederea operării avioanelor multirol F-16, care vor sosi în Rumînia în 2016.

”Poliţia Aeriană se asigură cu avioane MIG 21 Lancer care îşi consumă resursa de zbor în 2017. De aceea, a fost imperios necesar ca anul trecut să demarăm programul de înzestrare a aviaţiei de vânătoare cu avioane care să poată realiza misiuni de poliţie aeriană. Primele avioane din programul de înzestrare cu avioane multirol vor sosi în Rumînia în 2016″, preciza Duşa.

Lucru care s’a și întîmplat. Ultimele trei avioane ale escadrilei de F-16 au fost receptionate în octombrie 2017, la baza Aeriana 86 de la Borcea, în cadrul unei ceremonii la care au participat seful Fortelor Aeriene, Laurian Anastasof, secretarul de stat Mircea Dusa si omologul său portughez, Marcos Perestrello.

Generalul-locotenent Laurian Anastasof:

”Tehnologic, trecerea de la generația 3 la generația 4 aduce Rumînia în clubul țărilor cu o capabilitate credibilă și sosește cu o perspectivă de a putea realiza trecerea către generatia 5 de avioane de luptă. Pentru Fortele Aeriene Rumîne a fost un pas important și obligatoriu, inovatiile tehnologice din ultima perioada conducînd la evoluții și schimbări rapide în cadrul sistemului de apărare aeriană.”

Este important ca aceasta platformă aeriana sa fie exploatata la capacitate maxima, F-16 fiind un sistem de armă extrem de tehnologizat, interconectat cu toate sistemele de comunicatii, de comanda/control din sistemul de apărare aerian national și NATO.

Mircea Dușa:

„Aducerea în Rumînia a avioanelor F-16 reprezintă etapa de tranziție către introducerea în serviciul Forțelor Aeriene Rumîne a aeronavelor de generatia 5 si modernizarea aviatiei de luptă rumînești.”

Primele sase aeronave din escadrila de 12 avioane multirol incluse în acordul rumîno-portughez au intrat în dotarea Fortelor Aeriene Rumîne pe data de 29 septembrie 2016, iar urmatoarele trei pe 16 decembrie 2016.

Înzestrarea cu tehnică şi echipamente militare și respectarea angajamentelor asumate de Rumînia în calitate de stat membru NATO impune, pentru Ministerul Apărării Naţionale, realizarea capabilităţilor militare stabilite prin Obiectivele Forţei, precum şi pregătirea şi punerea la dispoziţia Alianţei a capabilităţilor pentru Forţa de Răspuns a NATO (NRF).

În intervalul ce a urmat aderării la Alianţă s’a acţionat pentru îndeplinirea obiectivelor fundamentale ale procesului de înzestrare şi anume:

1. înzestrarea structurilor militare cu echipamente şi sisteme de armamente necesare realizării capabilităţilor operaţionale asumate de România în procesul de planificare a apărării colective;

2. modernizarea permanentă a echipamentelor şi a armamentelor prin etapizarea înzestrării pe timpul întregului ciclu de viaţă al bunurilor;

3. standardizarea şi asigurarea calităţii echipamentelor şi a armamentelor prin asigurarea compatibilităţii celor din dotare cu cele din înzestrarea armatelor statelor membre NATO şi UE.

În baza principiului ”pachetului unic de forţe şi capabilităţi”, Rumînia, ca şi alţi aliaţi, a dezvoltat şi menţine un singur set de forţe şi capabilităţi, atît pentru participarea la întregul spectru de misiuni al Alianţei, inclusiv apărarea colectivă, cît şi pentru contribuţii la operaţii conduse de UE. În perioada parcursă de la aderare s’au derulat, ori sînt în curs de derulare, o serie de programe de înzestrare dintre care cele mai relevante sînt modernizarea tancului; modernizarea Maşinii de Luptă a Infanteriei (MLI); achiziţiea Trasportorurului Blindat pentru Trupe 8×8 (TBT),  modernizarea Sistemul de Comunicaţii şi Informatică al Armatei Rumîniei (SCIAR), achiziţia de fregate,  achiziţia şi modernizarea elicopterelor navalizate,  Sistemul de Comandă şi Control Aerian Naţional (SCCAN), Sistemul Integrat de Supraveghere a Frontierei Maritime (SCOMAR), avionul scurt mediu curier.

Programul strategic ”Avion multirol al Forţelor Aeriene” – aprobat de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, prevede realizarea, în prima fază, a unei capabilităţi aeriene iniţiale şi ulterior, gradual, a capabilităţii finale cu avioane de generaţia a 5-a, F-35 JSF, parcurgînd o perioadă de tranziţie asigurată cu avioane F-16 din excedentul altor state.

În condiţiile declanşării crizei financiare, s’a avut în vedere combinarea eforturilor naţionale cu cele ale altor naţiuni pentru dezvoltarea de capabilităţi comune, care să asigure îmbunătăţirea capacităţii de apărare şi de management al crizelor.

Participarea la realizarea de capabilităţi multinaţionale în cadrul NATO s’a concretizat în contribuţii pentru achiziţia de produse specifice pentru unele programe cum sunt cele din domeniile Sistemului de Comandă şi Control Aliat (ACCS), ale sistemului NATO de apărare antirachetă (ALTBMD), cercetare, supraveghere şi recunoaştere (JISR), capabilităţii de transport strategic (SAC), supravegherea terestră din aer (AGS) şi din domeniul cercetării şi avertizării timpurii (NAEW).

Operaţionalizarea forţelor destinate NATO

Procesul de operaţionalizare a forţelor a început în anul 2005, odată cu iniţierea procesului de integrare în NATO a Armatei Rumîniei, derulat în baza Planului de accedere şi integrare al Comandamentului Forţei Întrunite Napoli pentru Bulgaria, Rumînia şi Slovenia / 2004.

Pînă în prezent au fost certificate şi afirmate 80 de structuri din Forţele Terestre, Forţele Aeriene, Forţele Navale şi Comandamentul Logistic Întrunit. Aceste structuri fac parte din pachetul de forţe şi capabilităţi asumate prin Obiectivele Forţei 2008 şi sînt incluse în structura de forţe a Armatei Rumîniei.

Participarea la proiectul american de dezvoltare etapizată a sistemului de apărare antirachetă în Europa, parte integrantă a sistemului NATO Missile Defence

În conformitate cu deciziile adoptate la Summit-urile NATO de la Bucureşti, din 2008, al celui de la Strasbourg-Kehl, din 2009, şi cel de la Lisabona, din 2010, Rumînia participă la dezvoltarea sistemului american de apărare antirachetă, parte integrantă a sistemului NATO de apărare antirachetă, ceea ce reprezintă o contribuţie substanţială la dezvoltarea capabilităţii aliate de apărare antirachetă şi asigură creşterea vizibilităţii şi întărirea rolului ţării noastre în cadrul Alianţei.

Participarea Rumîniei la proiectul menţionat vizează etapa a II-a a programului şi presupune instalarea şi găzduirea de interceptori tereştri care urmează să devină operaţionali începînd cu anul 2015. Statul Major General coordonează activităţile privind implementarea Sistemului de Apărare Antirachetă al SUA în ţara noastră – operaţionalizarea Bazei Militare 99 Deveselu şi securitatea transportului elementelor sistemului antirachetă în bază.

Participarea la iniţiativele de dezvoltare a capabilităţilor

Dezvoltarea capabilităţilor în Armata României este parte integrantă a procesului de planificare a apărării şi are drept scop constituirea unui pachet de forţe care să asigure îndeplinirea misiunilor naţionale şi a angajamentelor internaţionale asumate, astfel:

– derularea activităţilor pentru implementarea Obiectivelor Forţei 2008, respectiv a noilor Ţinte de capabilităţi 2013;
– derularea proiectelor / programelor de dezvoltare a capabilităţilor în cadrul angajamentelor naţionale asumate anterior conceptului NATO Smart Defence (concept ce vizează utilizarea cu maximum de eficienţă a resurselor alocate pentru apărare, în scopul respectării nivelului de ambiţie al Alianţei şi menţinerii capacităţii de îndeplinire a misiunilor), cît şi în cadrul acestuia;
– derularea proiectelor pentru realizarea capabilităţilor prin cooperare bilaterală.

În esenţă, în cei 10 ani, anterior apariţiei conceptului Smart Defence (înainte de 2010), Armata Rumîniei şi’a asumat participarea la şase programe/proiecte:

– Sistemul Aliat de Supraveghere Terestră – Allied Ground Surveillance (AGS);
– Forţa Aeropurtată NATO de Avertizare Timpurie şi Control – NATO Airborne Early Warning and Control (NAEW&C);
– Sistemul de Comandă-Control Aerian al NATO – Air Command and Control System (ACCS);
– Apărarea împotriva rachetelor balistice – Ballistic Missile Defence (BMD);
– Modulul NATO de comunicaţii şi informatică dislocabil – Deployable Communications Module (DCM E);
– Capabilitatea de transport aerian strategic – Strategic Airlift Capability (SAC).

În cadrul conceptului ”Smart Defence”, Rumînia vizează 46 din cele 148 de proiecte, împărţite în cadrul celor trei domenii (Tier) astfel:

– participă la 16 din cele 27 proiecte cuprinse în Tier 1 (proiecte care au o naţiune lider şi se apreciază că pot fi implementate);
– interesată de 22 din 54 de proiecte cuprinse în Tier 2 (proiecte pentru care a fost manifestată o dorinţă moderată de participare a naţiunilor şi nu a fost identificată o naţiune lider);
– interesată pe termen lung de 8 din cele 67 de proiecte incluse în Tier 3 (proiecte care nu pot fi dezvoltate deocamdată din cauza resurselor insuficiente şi a interesului scăzut manifestat de naţiuni, dar care prezintă un bun potenţial pentru dezvoltarea ulterioară).

În calitate de aliat fidel al SUA în cadrul NATO, Rumînia a beneficiat de modernizarea bazei de la Mihail Kogălniceanu, unde s’au instalat, în vara anului 2010, militarii americani din Joint Task Force East. Modernizarea a costat 50 de milioane de dolari, plătiţi de Washington, dar baza, care poate găzdui pînă la 1.600 de militari, este folosită în comun de militarii rumîni şi americani.

Totodată, baza de la Mihail Kogălniceanu va deveni un nod de transport esenţial pentru echipamentele americane care se reîntorc din Afganistan, după ce Kîrgîzstan nu a mai dorit să reînnoiască acordul pentru folosirea bazei de la Manas de către trupele SUA.

Ca urmare a situaţiei din Crimeea, Statele Unite au cerut Rumîniei permisiunea de a suplimenta numărul soldaţilor americani de la Kogălniceanu. Preşedintele Traian Băsescu a aprobat solicitarea Ambasadei SUA privind dislocarea la aerodromul Mihail Kogălniceanu a unor elemente ale unei unităţi de infanterie marină denumită ”Special Purpose Marine Air-Ground Task Force-Crises Response (SP MAGTF-CR)”, cu până la 600 de militari, precum şi cu „un număr de aeronave militare necesare pentru îndeplinirea minisunilor specifice”. Astfel, numărul militarilor americani dislocaţi va fi de maximum 1.600.

Securitatea Rumîniei a devenit mult mai întărită după amplasarea scutului antirachetă de la Deveselu.

Rumînia participă la dezvoltarea sistemului american de apărare antirachetă, parte integrantă a sistemului NATO de apărare antirachetă, care a devent operaţional din 2015. Scutul de la Deveselu nu a fost pe placul Moscovei, care susţine, în pofida asigurărilor de la Washington şi de la Bucureşti, că este îndreptat împotriva sa.

Totodată, criza din Crimeea și Turcia a făcut ca Rumînia să fie unul dintre beneficiarii repoziţionării forţelor NATO în regiune. Dezavantajul, semnalat și de preşedintele Traian Băsescu, va consta mereu în posibila intensificare a activităţilor de spionaj.

Preşedintele Băsescu a declarat, la 26 martie 2014, după bilanţul SRI, că este posibil ca Rumînia să fie unul dintre beneficiarii repoziţionării forţelor NATO, urmare a evoluţiilor din regiune, ceea ce o va face „mult mai atractivă” pentru spionaj, astfel că trebuie consolidată componenta de contraspionaj.

Şi tot situaţia din Ucraina a readus în atenţie faptul că Rumînia este protejată de un eventual atac, în baza principiului solidarităţii colective înscris în Articolul 5 al Tratatului Nord-Atlantic.

Fotografie de la exercițiul NATO care a avut loc în 2017 în apropierea graniței cu Rusia (IOANA EPURE)

Aderarea la NATO a reprezentant un efort național, poate cel mai mare de la înlăturarea comunismului. Cu greu un om politic rumîn sau o forță politică poate să’și aroge meritul pentru succesul Rumîniei în cadrul acestui proces complex intern și internațional.

Acest proces a generat un consens politic național ceea ce în momentul de față poate părea excepțional avînd în vedere polarizarea din prezent.

Însă cel mai important aspect al aderării la NATO este faptul că Rumînia a putut, după foarte mult timp, să’și selecteze în mod suveran și independent aliații, fără intervenția sau presiunile vreunei alte puteri.

Decizia politică de a deveni membru al NATO nu a fost făcută sub imperiul vreunei mutilări teritoriale – cazul alianței cu Germania nazistă după 1940 sau dictată de vreo putere hegemonică, care controla toate aspectele politicii externe rumînești – cazul URSS și al semnării Tratatului de la Varșovia.

Costul teritorial, uman și economic al aderării la NATO pentru Rumînia, probabil nu va niciodată mai mare decît a fost cel contabilizat în anii cînd așa-zișii noștri ”aliați” ne’au întors spatele la nevoie, Rumînia pierzînd și economic (tezaur, despăgubiri de război, înapoiere economică ș.a.m.d.), uman (cel puțin un milion de rumîni morți sau dispăruți) dar și teritorial (Basarabia, Cadrilaterul).

Citește și: RUMÎNIA TRĂDATĂ

Pînă să invadeze rușii Crimeea, în urmă cu 5 ani, nimeni nu se gîndea serios la posibilitatea izbucnirii unor războaie între state și anexări teritoriale.

Nici măcar NATO. Probabil nici cel mai vizionar strateg militar rumîn nu a prevăzut că la 10 ani de la aderare Rusia va lovi Crimeea.

O întrebare merită să fie pusă: Ce s’ar fi întîmplat dacă în 2014 americanii nu erau în țara noastră, se limitau rușii doar la Ucraina?

Rumînia stă un pic mai bine decît balticii sau polonezii, care au graniță comună cu Rusia, însă relațiile cu Moscova nu sunt înfloritoare, iar istoria ne’a învățat că numai prieteni nu ne sunt rușii – în 1812 au anexat Basarabia, în 1917 ne’au lăsat singuri în fața Puterilor Centrale, în ’40 ne’au luat iar Basarabia. Nu mai vorbim de Tezaur etc.

Citește aici adevărul despre Tezaur: ADEVĂRUL DESPRE TEZAURUL ROMÂNESC DE LA MOSCOVA

În fine, în momentul ăsta nu se pune problema unui război cu Rusia. Cu toate astea, mulți dintre noi ne întrebăm de multe ori ce’ar fi dacă Putin ar vrea să ne atace și militar, pentru că propagandistic Rusia o face dintotdeauna.

Calitativ și cantitativ, rușii stau mult mai bine decît noi – mii de avioane de luptă față de o biată escadrilă la noi, o armată de zeci de ori mai mare, tancuri grele față de tancuri medii la noi – ca să nu mai vorbim de sistemele lor ultra-performante de rachete sau de armament nuclear.

Și mai au și ceva experiență recentă dacă ne gîndim că, în ultimii zece ani, i’au făcut praf pe georgieni și pe ucraineni și au și pus mîna la întoarcerea războiului din Siria în favoarea lui Assad.

Pe de altă parte, să ne amintim și că nu sînt invincibili, de cînd și’au furat’o în Afganistan.

Analistul Claudiu Degeratu spune că războiul informațional cu Rusia a început deja.

Forța militară a Rumîniei reprezintă, cantitativ și calitativ, o fracțiune din cea a Rusiei. Am avea vreo șansă să rezistăm? Ce crede acest expert militar că se va întîmpla dacă Putin ar ataca Rumînia vom afla în rîndurile următoare:

Claudiu Degeratu:

”Șansele noastre sînt să rezistăm 24 de ore sau cel mult 36, nu văd cum ar fi posibil mai mult decît atît în condițiile în care nu avem apărare antiaeriană, nici capacitatea de a lovi în adîncime, nu avem sisteme ofensive care să asigure capacitatea de distrugere mare ca să încetinească avansul.

În principal ne omoară faptul că nu avem apărare aeriană credibilă, pentru că asta înseamnă primele 24 de ore – războiul se poartă de către aviație. Probabil că avem o șansă să rezistăm undeva în zona Galați, pentru că dacă se ajunge în Bărăgan va trebui să ne pregătim de gherilă urbană în București. Scenariul optimist este că am rezista 48 de ore, iar cel realist este că am fi învinși în 36 de ore.”

Faptul că nu avem infrastructură, rutieră, feroviară, poate fi un avantaj, în sensul în care să’i împiedice pe ruși? Plus că avem munți, dealuri…

Claudiu Degeratu:

”Relieful nu îi încetinește, nu ne putem baza pe acest lucru, pentru că rușii ar viza cel mai important centru administrativ, iar acesta nu beneficiază de protecția reliefului. La București se ajunge ușor de la graniță – în șase, cel mult zece ore. Oricum, și dacă ar fi fost mai favorabil nu știu cît ne’ar fi ajutat – s’a văzut și în Georgia că relieful nu mai reprezintă o problemă, la fel și în Ucraina și Siria.

Pe hîrtie, conform manualelor militare, s’ar putea să existe zone de rezistență în munți, dar acestea ar fi nesemnificative pentru că obiectivul este cel mai important centru administrativ, Bucureștiul, care n’are nicio calitate în ceea ce privește geografia.”

În perioada sovietică, Armata a 14-a era cea care ar fi avut misiunea să se lanseze către Balcani, trecînd prin Rumînia; exista chiar și un drum secret prin teritoriul Republicii Moldova. Acum Armata a 14-a este departe de ce era altădată. Cum ar putea să ne invadeze acum rușii?

Claudiu Degeratu:

”E destul de puțin probabil că vor lansa o invazie pentru că neavînd graniță comună e greu să dezvolte o ofensivă terestră. Aceasta ar presupune adăugarea sau anexarea unor zone gen sudul Ucrainei pentru acces la gurile Dunării sau desant maritim. Și acesta din urmă ar fi complicat, dat fiind că spatele frontului nu ar fi asigurat, iar, în plus, în Marea Neagră trebuie ținut cont și de Turcia.

Dacă, totuși, s’ar ajunge aici, cea mai bună soluție pentru Federația Rusă ar fi o ofensivă terestră pe regiunea Galați – Sulina – Constanța dublată de un desant maritim. Sau, se poate renunța la desantul maritim dacă este atacată Constanța de pe mare și sunt bombardate cele două aeroporturi, cel civil și cel militar de la Kogălniceanu, pentru că interesul este anihilarea facilităților portuare și aeroportuare pentru ca Rumînia să nu primească întăriri militare.

Totodată, ar fi bombardată linia de comunicații București – Constanța pentru a preveni aducerea de forțe spre Constanța; ulterior, forțele ruse s’ar deplasa pe una din două direcții Constanța – București sau Galați – București.

În mod clasic, armata rusă are două-trei direcții de ofensivă și în cazul atacării Rumîniei ar trebui să aibă cel puțin una terestră / marină și o a doua care să țină sub control logistica. Dar, repet, probabilitatea este foarte mică.”

Odată cu preluarea președinției de către Donald Trump s’a vehiculat ideea că NATO nu ar interveni dacă un stat membru ar fi atacat (celebrul articol 5). Există această posibilitate la modul realist?

”Aplicarea articolului 5 se face doar cu consens – nu se poate fără vreunul din statele membre. În ultimul război din Irak s’a blocat discuția pe articolul 5 pentru că Franța nu a vrut activarea sa atunci cînd Turcia a cerut ajutor. Comandamentul militar a decis atunci întărirea zonei militare, fără o declarație politică, pentru că Franța nu voia, așadar există portițe de ocolire a articolului 5.

Oricum, după summiturile de la Varșovia și Bruxelles, aplicarea articolului 5 a devenit mai viabilă decît era atunci cînd Rusia a anexat Crimeea. S’a aprobat planul de contingență (un plan de apărare detaliat) pentru Rumînia, s’a aprobat și ca supravegherea maritimă în Marea Neagră să fie integrată la comandamentul din Marea Britanie, care se ocupă de situația operațională din Marea Mediterană și Marea Neagră în vederea aplicării articolului 5. Deci e mai bine.”

Să presupunem că NATO va interveni. Un document publicat recent arată că Alianța ar fi incapabilă să prevină, de exemplu, o cucerire a țărilor baltice de către Rusia. Ar fi diferită situația în cazul nostru?

Claudiu Degeratu:

”Încă e foarte firavă pregătirea militară iar prezența rotațională a forțelor NATO și americane nu e de ajuns. Toată lumea trage două semnale de alarmă – să avem o prezență permanentă, nu doar rotațională, pentru că forțele permanente au altfel de pregătire decît cele rotaționale cum sunt forțele de reacție rapidă. De exemplu acestea nu au tehnică grea.

La baltici se vorbea de necesitatea staționării a șapte brigăzi, dintre care trei blindate. Iar o forță de astfel de dimensiuni trebuie să fie staționară, la 10 km de graniță, cum se întîmpla în Germania în timpul Războiului Rece. În al doilea rînd, țările din flancul estic nu fac față militar și e presiune să’și dezvolte propriile capacități de apărare.

Forțele de reacție rapidă deja existente vor interveni dar sunt înarmate ușor și au capacitatea să reziste în conflict de nivel înalt 30 de zile dacă au toate materialele necesare – iar asta presupune inclusiv ca teritoriul național să fie pregătit să le primească.

În ceea ce privește România, facilitățile americane de la noi sînt mai mult destinate antrenamentului și menținerii unei prezențe și mai puțin consolidării apărării. Ne bazăm, însă, pe parteneriatul strategic cu SUA care are și un aspect de prevenție.

E greu să imaginezi o agresiune asupra Dobrogei cu atacuri masive asupra facilităților americane – astfel de ținte nu pot fi evitate urmărind doar forțe rumînești.”

În ultimii ani se vorbește tot mai mult despre războaie hibride: forțe paramilitare, război electronic și informațional. În cazul în care Rumînia ar fi ținta unui astfel de război, cum s’ar putea apăra?

Claudiu Degeratu:

”NATO poate ajuta politic – pentru că va sancționa clar și un atac hibrid. Din punct de vedere al războiului cibernetic s’au făcut progrese pentru că a fost clasificat ca domeniu operațional de planificare militară, la fel cum se întîmplă pentru cazurile unui conflict terestru, aerian sau maritim. Iar asta implică ripostă și capacitate de apărare cibernetică pentru orice aliat.

Partea de război informațional este mai vizibilă – avem de’a face cu fake news, cu penetrări de instituții politice, cu sprijinirea unor campanii (gen modificarea Constituției cu privire la familie).

Este un domeniu în care e mai complicat să operezi pentru că e vorba de politică și opinie, însă au fost cazuri de ingerință politică din partea Rusiei și nu m’ar mira, de exemplu, ca după referendumul pentru familie să înceapă să se promoveze ideea unuia cu privire la prezența bazelor străine pe teritoriul Rumîniei, inclusiv cea de la Deveselu, care găzduiește scutul anti-rachetă. Astfel de abordări sînt testate pentru că Rusia pleacă de la premiza că trebuie folosite conflicte locale existente sau trebuie acces la forțe politice influențabile.

Articolul 5 poate fi aplicat pentru agresiune cibernetică. Altfel, NATO poate să dezvolte comunicare strategică, poate întări capacitatea pe intelligence, inclusiv intelligence strategic și schimb de informații.”

Citește și: ROMÂNIA, O PIEDICĂ PENTRU IEȘIREA RUSIEI LA ADRIATICA ȘI PENTRU UNGARIA ”MARE”

Resurse: mediafax.ro, civitaspolitics.ro, Armées d’aujourd’hui, Nr. 387, Martie 2014, p. 53, vice.ro

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

 

OSTAȘI, VĂ ORDON: TRECEȚI PRUTUL !

Pe 22 iunie 1941 Rumînia intra în războiul pentru eliberarea Basarabiei

ORDIN CĂTRE ARMATĂ

”Ostaşi,
V’am făgăduit din prima zi a noii Domnii şi a luptei mele naţionale să vă duc la biruinţă; să şterg pata de dezonoare din cartea Neamului şi umbra de umilire de pe fruntea şi epoleţii voştri.

Azi, a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoşeşti şi a Bisericii, lupta pentru vetrele şi altarele rumîneşti de totdeauna.

Ostaşi, Vă ordon: Treceţi Prutul!

Sdrobiţi vrăjmaşii din răsărit şi miazănoapte. Desrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voevodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre.

Ostaşi,

Plecaţi azi pe drumul biruinţelor lui Ştefan cel Mare ca să cuprindeţi cu jertfa voastră ceea ce au supus strămoşii noştri cu lupta lor. Înainte. Fiţi mîndri că veacurile ne’au lăsat aci straja dreptăţii şi zid de cetate creştină. Fiţi vrednici de trecutul rumînesc.

Ostaşi,

Înainte. Să luptaţi pentru gloria Neamului. Să muriţi pentru vatra părinţilor şi a copiilor voştri. Să cinstiţi prin vitejia voastră amintirea lui Mihai Vodă şi a lui Ştefan cel Mare, a martirilor şi eroilor căzuţi în pămîntul veşniciei noastre cu gîndul ţintă la Dumnezeu.

Să luptaţi pentru desrobirea fraţilor noştri, a Basarabiei şi Bucovinei, pentru cinstirea bisericilor, a vieţii şi a căminurilor batjocorite de păgîni cotropitori.

Să luptaţi pentru a ne răzbuna umilirea şi nedreptatea. V’o cere Neamul, Regele şi Generalul Vostru.

Ostaşi,

Izbînda va fi a noastră. La luptă.

Cu Dumnezeu înainte!

General Ion Antonescu, 22 iunie 1941”

Bustul Mareșalului Ion Victor Antonescu de la Biserica Sfinții Constantin și Elena din Bucuresti, Vergului – Muncii, ctitorită cu mama sa Elena Antonescu, altfel

”Să ne toarcem

din credinţa în Dumnezeu şi Justiţie

drumul viitorului”

(Ion Antonescu, 10 mai 1941).

de Gh. Buzatu (…)

22 iunie 1941 a marcat – peste orice consideraţii teoretice, ideologice, militare, etice ori holocaustologice –, deopotrivă cu 24 ianuarie 1859, 9 mai 1877, 15 august 1916, 1 decembrie 1918 sau 22 august 1968, una dintre Zilele astrale ale istoriei naţionale.

Aşa după cum este cunoscut, în 1940 URSS a săvîrşit împotriva Rumîniei, neprovocată în vreun fel, un act de agresiune făţişă, ocupînd cu forţele militare ţinuturi rumîneşti străvechi: Basarabia în întregime, Nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa şi mai multe ostroave din zona Gurilor Dunării.

Agresiunea URSS a declanşat reacţia în lanţ care, în scurt timp, în vara-toamna anului 1940, a condus direct la prăbuşirea Rumîniei Mari.

În momentele în care s’a pregătit şi a început Războiul în Est, la 22 iunie 1941, URSS încă nu era aliată cu SUA şi Marea Britanie, tabăra Naţiunilor Unite închegîndu’se în urma agresiunii hitleriste şi întărindu’se în perioada următoare, cînd Rumînia se afla deja în urmărirea agresorului sovietic.

 

Reiese că nu se poate susţine cum că, din start, de la 22 iunie 1941, Rumînia s’ar fi pus în stare de beligeranţă cu Puterile Occidentale (cu Marea Britanie şi SUA, în primul rînd).

Campania Rumîniei în Est – Războiul Sfînt, cum a fost denumit din cele dintîi minute – a beneficiat, indiferent de ”culoarea” aliatului (A. Hitler) ori de stadiul deplorabil al pregătirii armatei noastre, de susţinerea poporului rumîn în întregime, de acordul partidelor politice ale momentului şi al monarhiei, mai puţin de suportul comuniştilor şi al altor indivizi aflaţi în solda Moscovei ori subjugaţi propagandei staliniste.

Avînd în vedere situaţia concretă şi ţelurile campaniei (eliberarea provinciilor răşluite şi zdrobirea comunismului), războiul Rumîniei din 1941-1944 a purtat, de la un capăt la altul, un caracter naţional şi popular.

Rumînia n’a luptat decît pentru a’şi recupera fiii şi pentru a’şi impune recunoaşterea dreptului; ea nu s-a angajat nicidecum într’un război rasial, nici într’unul în afara legilor internaţionale. S’a întîmplat, aşa după cum anticipase, în decembrie 1916, la Iaşi fiind, inegalabilul Nicolae Iorga, şi anume că bătălia Rumînilor se desfăşura, atunci, ca şi, adăugăm noi, după 22 iunie 1941, pentru ”DREPTUL NOSTRU ÎNTREG. ATÎT, ŞI PENTRU NIMIC MAI MULT, NU”!

(…)

În 1941, cu siguranţă, Antonescu se dovedise, înainte de orice, omul faptelor. La 22 iunie 1941, el a răspuns exemplar pentru riscul imens asumat – un război împotriva URSS, pentru distrugerea pericolului comunist şi eliberarea provinciilor istorice ocupate de Kremlin în 1940.

Cum am precizat, Războiul Rumîniei a fost unul drept de la un capăt la altul, în mod precis de la 22 iunie 1941 şi până la trădarea internă, cu ramificaţii internaţionale, din 23 august 1944.

De altfel, chiar la 1 iunie 1946, în ziua execuţiei, care a amintit, potrivit voinţei învingătorilor de moment, de un veritabil masacru, Mareşalul Antonescu a transmis mamei sale, în cursul ultimei lor întîlniri, la Jilava, această declaraţie cu valoare de testament:

« DACĂ MOR, ESTE PENTRU BUCOVINA ŞI BASARABIA. DE’AR FI SĂ REÎNCEP, AŞ FACE LA FEL! »

Citiți și:    PRO SAU CONTRA ION ANTONESCU, BIOGRAFIA UNUI MAREȘAL CONTROVERSAT

În context, se impune această precizare:

Războiul din Est al Rumîniei nu a avut absolut nici o legătură cu holocaustul brun, nazist, nefiindu’i nici cauză şi nici efect.

A suportat însă toate consecinţele holocaustului roşu, sovietic, atît după 1944, dar şi… anticipat, în 1940-1941, în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei ocupate de Armata Roşie în urma notelor ultimative ale lui V. M. Molotov din 27-28 iunie 1940.

Este mai puţin cunoscut că, în noaptea de 21/22 iunie 1941, în orele care au precedat nemijlocit atacul din zorii zilei, Ion Antonescu, în prezenţa generalului Eugen Ritter von Schobert şi a unor ofiţeri germani şi rumîni, în trenul de comandament « Patria », garat în staţia Piatra Neamţ, a prevestit acţiunea militară «dreaptă şi sfîntă» proiectată:

« Domnule General, Domnilor, vă anunţ că în această zi a sosit ceasul luptei pentru a şterge pata de dezonoare de pe fruntea Ţării şi de pe stindardele Armatei. Peste puţin timp, în faptul acestei zile, Armata Ţării va primi ordinul să treacă Prutul spre a împlini trupul Ţării, aşa cum a fost lăsat de la Basarab …»

Au urmat, în fapt, două documente de amplă rezonanţă istorică, atît Ordinul către Armată, dar şi Proclamaţia către Ţară, esenţiale din multiple puncte de vedere, dar înainte de orice pentru declanşarea operaţiunii militare şi constatarea intervenţiei stării de casus belli între Rumînia şi URSS, pentru definirea precisă a ţelurilor de război – eliberarea provinciilor istorice şi a Rumînilor subjugaţi prin forţă în 1940 de către Imperiul roşu stalinist şi sensul cruciadei anticomuniste, angajată pentru prevenirea pericolului unei viitoare cotropiri sovietice.

Ambele documente, exprimând forţa şi hotărîrea în acţiune, l’au dezvăluit fără dificultate pe autorul mesajului, care, dacă acceptăm, cum se cuvine, că stilul reprezintă Omul, atunci acesta a fost Antonescu, care, de altfel, după cum vom constata, a intervenit personal în text.

După cum a fost şi în intenţia autorului, documentele erau şi au rămas, o dată cu desfăşurarea evenimentelor, apoi cu trecerea deceniilor, inclusiv a celor ce vor să vină, piese de referinţă pentru orice antologie a demnităţii naţionale. Cum cititorul dispune mai jos de textul integral al Ordinului lui Antonescu, vom stărui asupra îndemnului cuprins în Proclamaţia către Ţară:

« Români ! Vă chem la luptă. La lupta sfântă, în contra prăvălitorilor civilizaţiei şi bisericii, ai dreptăţii şi propriilor noastre drepturi. La lupta sfântă pentru Neam şi pentru Rege. La lupta mare şi dreaptă, alături de Marea Naţiune Germană, pentru dreptatea viitorului românesc».

Este, după cum avertizat, rîndul lui Antonescu să intervină, motivîndu’şi personal rolul şi rostul:

«…V’am cerut să’mi dăruiţi nădejdea voastră, încrederea voastră, făgăduindu’vă să lupt pentru reînălţarea Patriei. Şi m’aţi ascultat. Dumnezeu m’a ajutat ca la un an numai de la prăbuşirea graniţelor – anul umilirii, al suferinţei şi învăţăturii rumîneşti – să pot îndrepta din nou Neamul nostru pe calea luptei şi sfintelor noastre drepturi. Am purtat de’ajuns pe braţele mele zbuciumate frământatele ruine ale Rumîniei Scumpe şi Mari

[…] A sosit vremea să’mi împlinesc jurămîntul. Pornim la luptă. În acest ceas de încercare, jur să vă duc la biruinţa sfinţirii drepturilor noastre asupra bătrînei Moldove, să fac din nou in pămîntul Basarabilor vatra morţilor şi leagănul copiilor noştri şi din codrii Bucovinei straja nepieritoare a gloriei rumîneşti.

Mulţumesc Domnului că m’a învrednicit să sparg atît de repede cătuşele roşii ale anarhiei şi pradei cotropitoare […]

Dumnezeu ne’a dat ani grei de încercare cruntă. Ne’a deschis drumul de furtună spre zori de înălţare. Să’l urmăm cu încredere, Rumîni! Cu gîndul ţintă la drepturile Neamului … Să pornim la luptă, Rumîni! …

Cu Dumnezeu înainte. Urmaţi’mă! Războiul Sfînt a început! »

Studiul integral al Profesorului Gheorghe Buzatu la:

”Ostaşi, Vă ordon: Treceţi Prutul!”

Prof. Gh. Buzatu despre Ordinul lui Ion Antonescu:

”22 iunie 1941, Zi astrală a Istoriei neamului rumînesc”

Citește și:  ROMÂNIA FĂRĂ ACTUL REGELUI DE LA 23 AUGUST 1944 – UN DEZASTRU

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

 

SEUTHOPOLIS, CAPITALA REGATULUI GETIC AL ODRISILOR VA FI SCOASĂ DIN APĂ

În adîncurile lacului de acumulare Koprinka, din Bulgaria, se află unul dintre cele mai fascinante situri arheologice subacvatice. Este vorba despre capitala regatului getic al odrysilor, cel mai puternic trib getic de la sud de Dunăre, din Tracia Getică, mărturie a gloriei marelui neam al geților antici care a creat o măreață cuvilizație.

Misterele oraşului antic scufundat de comunişti

Seuthopolis era capitala celui mai puternic trib getic din Balcani, și este o adevărată comoară arheologică pentru care există planuri de readucere a lui la suprafaţă de către arheologii care au demarat o serie de măsuri pentru a’l cerceta și reconstrui.

Ruinele orașului au fost descoperite și excavate în 1948 de către arheologii bulgari în timpul construirii Barajului Georgi Dimitrov (ulterior redenumit Koprinka).  Propriu-zis sit-ul a fost descoperit chiar înainte de a fi inundat, fiind considerat la acea vreme cel mai bine conservat oraş getic din Tracia.

În perioada 1940-1950, guvernul comunist al Bulgariei a decis construirea unui baraj pe rîul Tundzha şi crearea lacului de acumulare Koprinka lîngă Kazanlak. La prima vedere nimic excepţional, avînd în vedere că toate republicile populare cu regimuri comuniste preferau astfel de mega-structuri uneori cu accente megalomanice.

Din punct de vedere arheologic şi cultural, odată cu inundarea zonei de la Koprinka s’a produs o adevărată dramă, în același timp, o pagubă imensă din punct de vedere cultural, istoric și turistic. În acest fel orașul vechi de peste 23 de secole și un sit arheologic de o valorare inestimabilă a fost inundat și a fost lăsat cu bună știință aproape șapte decenii la 20 de metri adîncime sub apele lacului de acumulare.

Prin intermediul arheologiei subacvatice, specialiştii în domeniu au reuşit să găsească sit-ul sub apă. Este vorba despre un spectaculos şi misterios oraş antic al geților odrysi, întemeietorii unui regat care a dominat Balcanii cîteva secole.

Oraşul getic de pe fundul lacului de acumulare Koprinka a fost identificat de specialişti ca fiind Seuthopolis, capitala regatului getic al odrysilor. Autorităţile datorită importanței descoperirii, au dat apoi arheologilor răgaz timp de 6 ani să cerceteze și să păstreze cît pot mai mult din oraș, apoi au decis inundarea zonei şi implicit a fostei capitale Seuthopolis.

Seuthopolis poate fi scos din apele lacului

Poveștile Atlantidei sînt și astăzi apreciate atît de copii, cît și de părinți. Cine s’ar fi gîndit însă, că o astfel de poveste ar fi atît de aproape de realitate?

În anul 2005, arhitectul Zheko Tilev a realizat un proiect numit ”Seuthopolis project”, prin intermediul căruia se urmăreşte scoaterea de sub ape a vechiului oraş Seuthopolis. Arhitectul bulgar Zheko Tilev a propus în cadrul proiectului, asanarea zonei, conservarea și reconstrucția orașului Seuthopolis (cel mai bine conservat oraș getic din Bulgaria de azi) prin intermediul unui zid de baraj care înconjoară ruinele din mijlocul barajului, permițînd înregistrarea sit-ului ca un monument al Patrimoniului Mondial UNESCO și o destinație turistică de importanță mondială.

Costurile s’ar ridica la 50 de milioane de euro, iar autorităţile municipale din Kazanlîk au fost încîntate de acest proiect mai ales că scoaterea la suprafaţă a oraşului Seuthopolis ar reprezenta o fantastică oportunitate din punct de vedere turistic.

Turiștii vor fi transportați la sit-ul arheologic cu bărci. Zidul rotund, de 420 de metri înălțime, ar permite vizitatorilor să vadă orașul de la 20 de metri deasupra și ar avea, de asemenea, ”grădini suspendate”, ascensoare de sticlă, chei, restaurante, cafenele, magazine, ateliere, lumini nocturne etc.

Din păcate nu a putut fi strînsă suma necesară, încă. În anul 2015, ministrul Turismului din Bulgaria a precizat că urmăreşte finanţarea ”Proiectului Seuthopolis” prin ”Fondurile Ambasadorilor pentru Conservare Cultural” a Ambasadei Statelor Unite în Sofia. Ambasada SUA poate finanţa însă doar parţial acest proiect.

Proiectul a fost donat de arhitect municipalității Kazanlîk și fondurile strînse sînt insuficiente pentru a începe construcția.

Seuthopolis, minunea de sub ape

Oraşul a fost construit la ordinele regelui geților odrisi Seuthes al III-lea în secolul al IV lea î.Hr. De altfel în apropiere, în Valea Regilor Geți, în zona văii Kazanlîk, se află şi mormîntul lui Seuthes al III-lea, acest rege faimos al geților odrisi.

În anul 1980, arheologii bulgari au putut efectua cercetări succinte la Seuthopolis, profitînd de golirea lacului de acumulare pentru reparaţii la baraj. Cu această ocazie, arheologii bulgari au putut constata că zidurile oraşului sînt conservate.

Se presupune că Seuthopolis a fost fondat ca oraş în anul 323 î.Hr. servind drept capitală pînă în anul 270 î.Hr. În urma cercetărilor arheologice efectuate înainte şi după scufundarea oraşului s’a ajuns la concluzia că Seuthopolis era o aşezare fortificată care se întindea pe 5 hectare. La această suprafaţă se adăugau suburbiile.

S’a constatat că Seuthopolis a fost construit pe ruinele unui complex getic mai vechi, probabil tot o aşezare de mari dimensiuni. Poziţia capitalei Seuthopolis era strategică, oraşul fiind înconjurat din trei părţi de rîul Tundzha, numit în antichitate Tonezus.

Chiar şi aşa Seuthopolis era înconjurat de un zid puternic lung de 890 de metri. Oraşul lui Seuthes al III lea ar fi avut două porţi de unde plecau două străzi care străbăteau întreaga aşezare. După dimensiuni, dar şi ceea ce s’a putut observa ca spaţii de locuire, Seuthopolis ar fi avut capacitatea să adăpostească peste 50 de familii, evident spuma aristocraţiei geților odrisi.

S’au descoperit şi ruinele unui palat care ar fi avut două nivele. Se presupune că era reşedinţa lui Seuthes al III-lea. Palatul dar şi numeroasele monumente erau ridicate în stil elinesc, existînd o evidentă influenţă elenistică în arhitectura capitalei odrisilor.

Lîngă palat se afla o clădire impunătoare, tot cu o puternică influenţă elinească, probabil un templu. Totodată, arheologii au constatat că majoritatea clădirilor erau construite din cărămidă, ceea ce’l făcea unic în lumea getică sud-dunăreană.

Pentru specialişti, Seuthopolis era simbolul măreţiei şi puterii economice a regelui Seuthes al III-lea. Drept dovadă stau cele peste 2000 de monede descoperite în Seuthopolis, dintre care 800 cu chipul lui Seuthes.

Totodată au fost descoperite şi obiecte de lux, de provenienţă elinească, în special ceramică, bijuterii, amfore, dar şi alte tipuri de artefacte. Sunt de asemenea, numeroase alte clădiri ale căror funcţionalitate nu este deocamdată cunoscută. Deocamdată multe mistere planează în jurul acestui oraş scufundat, unul dintre cele mai spectaculose din această parte a Europei.

Seuthopolis plan urbanistic

Seuthopolis a fost un oraș vechi de tip elenistic fondat de regele geților Seuthes III între anii 325-315 î.Hr. devenind capitala Regatului Odrysilor. Ruinele sale se află acum pe fundul lacului de acumulare Koprinka lîngă Kazanlîk, provincia Stara Zagora, în centrul Bulgariei. La cîțiva kilometri nord de oraș se află Valea Regilor Geți, unde se găsesc numeroase morminte regale magnifice.

Seuthopolis nu a fost un adevărat polis, ci mai degrabă sediul lui Seuthes și curtea lui. Palatul său avea un rol dublu, funcționînd și ca un sanctuar al Cabirilor, zeii Samotraci.
Cea mai mare parte a spațiului din oraș era ocupată nu de case, ci de structuri oficiale, majoritatea locuitorilor trăiau în afara orașului care a avut populație getică și elină.

Rolul dublu al palatului lui Seuthes (curtea regală și sanctuarul) indică faptul că Seuthes era un rege preot: marele preot al Cabirilor printre geții odrysi. În mitologia antică, Cabeiri sau Cabiri (elina veche: Kábeiroi), de asemenea transliterat Kabiri, au fost un grup de  de zeități htonice enigmatice. Ei s’au închinat într’un misterios cult strîns asociat cu cel al lui Hefaistos, centrat în Insulele din Marea Egee de Nord din Lemnos şi, eventual, Samothrace, (Complexul Templelor Samothrace), şi la Teba.

În originile lor îndepărtate Cabirii şi zeii Samothraciani puteau include elemente pre-elene, sau alte elemente non-elene, cum ar fi cele getice, Tireniane, Pelasge, Frigiene sau Hitite. Cultul Lemnian a fost întotdeauna local la Lemnos, dar cultul misterios Samothracian s’a răspîndit rapid în întreaga lumea elină în perioada elenistică, iar în cele din urmă a devenit un cult în care s’au iniţiat și romanii. 

Unele surse mai vechi nu erau de acord că zeităţile din Samothrace au fost Cabiri, ci relatează despre două culte diferite în detalii. Dar cele două insule sînt aproape una de alta, la capătul nordic al Mării Egee, iar cultele ce par similare, nu se potrivesc cu uşurinţă în Panteonul Olimpic: Cabirii și’au dat o genealogie mitică, în special ca fii ai lui  Hefaistos ca zeu al focului, al metalelor și al metalurgiei, al fierarilor, sculptorilor și artizanilor, și Cabeiro, o nimfă a mării care a trăit pe insula Lemnos, fiică a zeului marin Proteus. După ce a fost alungat de pe Muntele Olimp, zeul Hephaistos a avut trei fii, cunoscuți sub numele de Cabeiri și trei nimfe cabire.

Potrivit lui Strabon, Cabirii erau venerați în Imbros și Lemnos, inclusiv în Seuthopolis în Tracia şi diverse alte orașe din Asia mică.

Conform urmelor descoperite în Seuthopolis, în piața din Seuthopolis se afla sanctuarul lui Dionyssos sau al lui Sabazios.

Cimitirul din Seuthopolis include o serie de morminte de cărămidă numite tholos (construcție funerară de forma circulară acoperită cu un fel de cupolă), unele acoperite de tumuli, în care clasa superioară a fost cuprinsă, uneori împreună cu caii lor. Cei mai puțin bogați au fost incinerați, cu morminte modeste, așezate alături.

Printre altele nu se ştie, cum a sfîrşit acest oraş, dacă a fost abandonat sau cucerit. În 281 î.Hr. a fost se pare ocupat de către celți. Seuthopolis nu a fost singura capitală a geților odrisi, dar spun specialiştii bulgari a fost cea mai strălucitoare.

Vechii stăpîni ai Balcanilor

Cei care au construit Seuthopolis, oraşul scufundat, au fost geții odrysi. Era unul dintre cele mai puternice triburi getice din valea rîului Hebrus, adică Maritsa, de astăzi.

Istoricul grec Herodot este primul care’i menţionează pe odrisi. Mai apoi Tucidide şi Xenophon vorbesc despre obiceiurile şi faptele odrysilor.

Odrisii locuiau o suprafaţă destul de întinsă, în special în centrul Traciei (cu roșu pe harta noastră), dar întinzîndu’se pînă la nordul Munților Haemus din sudul Scyithiei Minor (Dobrogea) către nord-est şi pînă către partea europeană a Turciei de astăzi.

Odrisii erau neamuri foarte războinice şi mari amatori de vin.

Xenophon scria că odrisii erau îndrăgostiţi de cursele de cai şi era o obişnuinţă la aceştia să bea cantităţi uriaşe de vin atunci cînd îngropau un războinic faimos. Poate aşa se explică uşurinţa cu care odrisii au adoptat cultul lui Dyonisos şi ar fi ridicat un templu în cinstea acestuia chiar şi în capitala Seuthopolis.

Puterea odrisilor a început să crească odată cu slăbirea puterii persane în zona Traciei.
Este cunoscut faptul că Tracia a făcut parte din Imperiul Persan din anul 516 î.Hr., în urma cuceririlor întreprinse de marele rege persan Darius cel Mare. După o serie de revolte şi o efemeră eliberare de sub jugul persan, Mardonius aduce sub ascultare Tracia, din nou în 492 î.Hr..

Tracia făcea parte din Satrapia Skudra. Nu după mult timp, în urma înfrîngerilor suferite de perşi împotriva oraşelor-state elineşti, în timpul războaielor eleno-persane, geții din Tracia au scuturat stăpînirea, şi aşa formală, a marilor regi din Orient. Primii care şi’au afirmat dominaţia au fost triburile getice ale odrisilor.

Mai mult decît atît au unificat în jurul lor peste 40 de triburi getice, reuşind să constituie o confederaţie foarte puternică, dar şi un regat odris. Încă din sec.V Herodot şi Tucidide menţionează existenţa unui regat odris care s’ar fi întins de la Abdera şi pînă la gurile Dunării.

În imediata succesiune a domniei lui Zalmoxe, izvoarele literare care ne’au parvenit nu ne oferă prea multe informaţii privitoare la situaţia politică din regiunea Dunării de Jos şi cu atît mai puţin la o instituţie anume (fie ea şi cea mai vizibilă) a arhitecturii statale din această parte a lumii. În articolul ”Regalitatea arhaică. Momentul Zalmoxis” (Nistorescu 2010), autorul a propus şi argumentat că domnia legendarului rege s’a desfăşurat la cumpăna secolelor VI-V î.Hr., cu un debut ulterior anului 508 î.Hr. şi un sfîrşit mult anterior anului 429 î.Hr. Lucrarea ”Davele Dacilor” a lui Dan Oltean este dedicată și epocii lui Zalmoxis și care îl plasează pe Zalmoxe în intervalul secolelor 7-5 î.Hr.

Dacă această lacună ar reflecta starea de fapt, am fi obligaţi să punem sub semnul întrebării întreaga reconstituire de mai sus, întrucît ar fi greu de susţinut ca existenţa unui personaj istoric atât de important şi cu care posteritatea nemijlocită a fost atît de generoasă să nu fi produs consecinţe de durată.

Din fericire, aşa precare cum sunt, izvoarele literare nu ocolesc referirile la instituţia regalităţii, iar completările pe care investigaţiile arheologice le aduc sînt mult mai generoase: în intervalul de timp dintre sfîrşitul dominaţiei persane în Balcani (corespunzînd, grosso modo, cu dispariţia fizică a lui Zalmoxis) şi declanşarea epopeii macedoneene, formatoare de universalitate elenistică, în spaţiul getic sunt clar puse în evidenţă procese precum reluarea locuirii în cîmpia deschisă a Dunării, dezvoltarea unor aşezări suprarurale de’a lungul rutelor comerciale şi apariţia unor sisteme de cetăţi şi fortificaţii integrate pe spaţii largi (fapte atestînd indubitabil existenţa unei autorităţi capabile să confere securitate locuitorilor din regiune), precum şi manifestări ale unei aristocraţii bine formate şi nemijlocit interesate în existenţa unui factor de putere centralizat.

Personaje regale desemnate generic (precum Rex Histrianorum), sugerate (spre exemplu, ca şi lideri politici, eventual şi efectivi, ai contingentelor getice din armatele conduse de regii odrysi Sitalkes şi Seuthes sau, mai tîrziu, ai armatei opuse lui Alexandru cel Mare şi Zopyrion), vagi (precum Charnabon), ori explicit nominalizate (precum Ariapeithes, Spargapeithes, Octamasades, Zeuta/Seuthes, Kotys, Scylas, Kothelas, Atheas, Filip al II-lea etc., iar spre finalul intervalului, Moskon şi Alexandru cel Mare) – scyţi, traci sau macedoneni, cu toții fiind geţi – sînt menţionate ca exercitîndu’şi efectiv ori revendicînd autoritatea la gurile Dunării.

Să urmărim firul cronologic.

Sîntem îndreptăţiţi să apreciem că domnia şi viaţa lui Zalmoxe s’au încheiat cîndva, în perioada suveranităţii lui Xerxes (486 – 465 î.Hr.) sau mai devreme, cel mai probabil după eşecul campaniei acestuia de cucerire a Eladei, din anii 480-479 î.Hr..

Aşa stînd lucrurile, este tentant să credem că succesorul său imediat (sau, cel mult, după 2-3 efemere alte domnii) a fost anterior pomenitul rege get Charnabon – aceasta, dacă luăm în calcul faptul că ”tragedia Triptolemos” a lui Sofocle (cea în care apare menţiunea despre Charnabon, „care în timpurile de faţă domneşte peste geţi”) a fost scrisă în jurul anului 468 î.Hr..

Referinţele la regelui get Charnabon sunt, totuşi, prea fragile pentru a le putea utiliza într’o interpretare istorică; în schimb, este de domeniul evidenţei faptul că regele agatîrs Spargapeithes a fost contemporan mai degrabă cu sfîrşitul regalităţii zalmoxiene, în vreme ce incidentul care l’a opus pe acesta regelui scyt Ariapeithes trebuie plasat după epoca zalmoxiană, chiar după 445 î.Hr., anul dispariţiei fizice a socrului lui Ariapeithes, întemeietorul statului geto-odrys, Teres I.

Una dintre cele mai valoroase descoperiri este o mască aurie masivă de aproximativ 600 g, care prezintă o față masculină cu păr bogat și barbă, această Masca de înmormîntare din aur și inelul cu sigiliu, se crede că aparțineau regelui legendar Teres al Odrysilor descoperite în 2004.

În mormîntul ”Svetița” a fost descoperit un tezaur bogat al unui aristocrat al geților. Printre darurile funerare se numără obiecte de aur, argint, bronz, ceramică, fier.  Tezaurul de înmormîntare a fost găsit într’un bloc masiv de piatră. Numai o parte din oasele corpului s’au găsit. Potrivit opiniei arheologului Georgi Kitov, cadavrul a fost disecat înainte de moarte, iar în mormînt s’au plasat doar părți din acesta care mărturisesc un ritual orfic. Articolele expuse fac parte din colecția Muzeului Istoric Iskra – Kazanlîk și sînt singurele exemplare muzeografice ale originalelor care se țin la Sofia.

Teres I, întemeietorul acestui regat sud-dunărean a trăit între aproximativ 470-440 î.Hr. și a fost primul rege al Regatului Odris. Datele cu privire la începutul și sfîrșitul perioadei în care s’a aflat la conducere diferă de la o sursă la alta. A avut doi fii: Sitalkes și Sparadokos, care i’au succedat la conducerea regatului și o fiică ce va fi dată de soție regelui scyt Ariapeithes.

În regiunea getică a Traciei este primul regat format prin unificarea mai multor triburi getice sub un conducător unic. Teres I este cunoscut pentru abilitățile sale militare și și’a petrecut o mare parte din viață pe cîmpul de luptă. La început regatul se extindea numai în Tracia de Est și în regiunile nordice, pînă la gura Dunării.

În jurul anului 440 î.Hr. a murit la vîrsta de 92 ani în timpul uneia din numeroasele sale campanii militare. A fost înlocuit de cel de’al doilea fiu, Sitalkes.

O rasă de călăreţi

În acest al doilea sfert al veacului V î.Hr., interval în care, la sudul Balcanilor, regatul lui Teres înlocuia satrapia Skudra pe măsura alungării una cîte una a garnizoanelor persane, viaţa politico-militară de la Dunărea getică a fost marcată de conflicte, unele ajungând pînă la confruntări armate, între odrysi şi scyţi (cel prezumabil a se fi încheiat prin căsătoria fiicei lui Teres cu Ariapeithes), scyţi şi agatîrşi, fiind de asemenea posibilă implicarea directă a elenilor (în primul rînd a coloniilor din Pontul Stîng, puse în faţa necesităţii de a’şi asigura securitatea după ieşirea din scenă a metropolei miletiene, dar şi a reprezentanţilor coaliţiei ateniene, preocupate să preia controlul unor puncte strategice din spaţiul ponto-egeean) şi a autohtonilor geţi.

Este aproape sigur că statul odrys nu şi’a extins autoritatea la nord de Balcani în acest interval; după cum o dovedeşte incidentul dintre neamul thynilor şi Teres, acesta nu avea, încă, autoritate nici asupra întregului spaţiu dintre Balcani şi Marea Egee.

Genealogie a regilor geți din Sudul Dunării, descendeți ai regelui get Teres I

Urmaşul lui Teres, Sitalkes I (aprox. 440-424 î.Hr.) a purtat o serie de lupte cu scyţii din nordul Dunării şi a dus o politică de bună înţelegere cu grecii din Abdera şi încheind alianţe cu Atena. Sub acest cîrmuitor, regatul odrys, avînd o bună organizare internă şi întemeindu’şi autoritatea pe supunerea celorlalte seminţii getice şi pe tributul plătit de unele cetăţi elineşti, a cunoscut maxima sa înflorire.

Potrivit aceleaşi surse Sparadokos, fratele lui Sitalkes, care domnea în partea de nord a Traciei şi’a atras antipatia atenienilor din cauza politicii sale ostile. Atenienii i’au asmuţit pe macedonenii lui Perdiccas, dar chiar şi pe geții lui Sitalkes, contra lui Sparadokos.

Extinderea regatului se petrece cel mai probabil în cursul primilor ani ai domniei lui Sitalkes, fiul şi succesorul imediat al fondatorului Teres- moment care trebuie plasat, din perspectivă getică, în generaţia care urmează dispariţiei lui Zalmoxe, generaţie înăuntrul căruia ar putea fi plasată o eventuală domnie istorică a lui Charnabon.

Cu sau fără acest element, probabilitatea ca asocierea getică la statalitatea incipientă geto-odrysă să fi avut un caracter voluntar este foarte mare. Poate cel mai important dintre argumentele în favoarea unei atari prezumţii este raportul de forţe care se manifestă între tribului odrysilor şi geţii luați în ansamblu.

În vremurile sale de glorie, armata regatului odris era de temut.

Tucidide scria că regele geto-odrys Sitalkes adunase din neamurile geților sud-dunăreni 150.000 de războinici pe care i’a aruncat ca pe ”un stol de lăcuste” împotriva Macedonenilor măturînd totul în cale.

Istoricii spun însă în realitate avînd în vedere fragmentarea tribală a populaţiilor getice, se putea aduna odată nu mai mult de 20.000 de războinici.

Chiar dacă hegemonia celor dintîi pare a fi categorică, geţii se dovedesc a fi, încă din primele două generaţii ale existenţei regatului pan-getic al odrysilor, un factor de putere militară imposibil de neglijat de către suveranii odrysi: în oastea lui Sitalkes, contribuţia geţilor este de acelaşi ordin de mărime cu cea efectiv odrysă luată separat (împreună, cele două neamuri formînd un corp de cavalerie de 50.000 de luptători, în vreme ce în campania condusă de Seuthes în părţile Chersonesului (deci la mari distanţe de locurile de origine, fapt ce face cifra mai importantă), geţii oferă un contingent de 2.000 de pedestraşi.

Dacă nu luăm în calcul posibilitatea ca asocierea geţilor la aşezămîntul politico-militar creat pe structurile fostei satrapii persane să se fi făcut pe căi mai curînd voluntariste, ar fi foarte greu de explicat cum, într’un răstimp relativ scurt, în care au avut de înfruntat ostilitatea aproape a tuturor celorlalţi vecini, suveranii odrysi au reuşit să’şi extindă şi, mai ales, să’şi menţină autoritatea pe un teritoriu atît de mare. De altfel, caracterul asociativ al relaţiei geto-odryse nu ar fi fost o excepţie, în poziţii similare găsindu’se neamurile sud-est-getice ale melandiţilor, tranipseilor şi thynilor, care ajung să constituie domeniul unor principi ce vor revendica la un moment dat regalitatea pan-getică a Traciei, precum Maesades, tatăl lui Seuthes al II-lea.

Este posibil ca acestă alianţă asimetrică dintre geţi şi tribul odrysi să fi luat, uneori, şi forma uniunii personale – cel puţin aceasta este sugestia pe care o face informaţia (altminteri tîrzie) consemnată de Jordanes, care’l nominalizează pe Zeuta (Seuthes) ca rege-sacerdot al geţilor, alături de Zalmoxis şi Deceneu.

Aceeaşi interpretare poate fi luată în calcul şi în cazul inscriptiilor evocîndu’l pe regele Kotys pe fiala de la Agighiol şi, respectiv, pe cupa de la Borovo – primul suveran geto-odrys cu acest nume (care a domnit, cel mai probabil, între anii 384 – 359 î.Hr. şi al cărui nume va mai fi purtat în secolele următoare, poate chiar în consecinţă genealogică, de mai mulţi regi geți şi chiar de un ocupant al tronului regal de la Sarmizegetusa) fiind, de altfel, beneficiarul direct al cuceririlor geto-odryse în Chersones.

În schimb, faptul că, pe timpul lui Lisimah, sînt simultan desemnaţi ca regi ai odrysilor şi Seuthes al III-lea, şi Dromichete, ne determină să luăm în considerare şi posibilitatea ca geţii să’şi fi avut în mod constant un rege propriu, gentilic, care să fi participat în virtutea rangului său la ”frăţia regală” aflată în fruntea condominium-ului getic sub hegemonie odrysă.

Unul dintre primele momente în care putem detecta implicarea geţilor în această ”frăţie regală” – este drept, nu în mod explicit – se petrece în imediata consecinţă a decesului regelui scyt Ariapiethes, petrecută, am amintit mai sus, ca urmare a conflictului cu regele agatîrs Spargapeithes. Anterior conflictului dintre regii scyt şi agatîrs, cel dintîi încheiase cu regele odrys Teres, foarte probabil pentru a stinge o stare de conflict prexistentă, o alianţă matrimonială, fructul căsătoriei dintre Ariapeithes şi fiica lui Teres fiind principele Octamasades.

Instalat pe tronul tatălui său, fiul lui Teres, Sitalkes, va încerca să’şi impună nepotul pe tronul scyt, după moartea lui Ariapeithes – însă se va lovi de opoziţia fermă a unui alt pretendent la succesiunea lui Ariapeithes, fiu al acestuia cu o aristocrată din cetatea Histriei, Scylas, care’şi va păstra rangul de rege.

Este vorba, să precizăm, de acelaşi Scylas despre care Herodot ne informează că şi’a ridicat un palat la Olbia şi s’a iniţiat în misterele dionysiace – îndrăznim să afirmăm, o etapă obligatorie pentru legitimarea puterii în această parte a lumii. Lesne de observat, întreaga intrigă gravitează în jurul domeniului geto-histrian: conflictele (deopotrivă cel scyto-agatîrs şi cele scyto-odryse – inclusiv cel evitat de Sitalkes prin predarea lui Octamades către Scylas, care’şi va ucide rivalul) au loc în zonele de contingenţă cu stăpînirea getică (sau geto-agatîrsă), de controlul cărora trebuie să legăm natura litigiilor şi miza alianţelor matrimoniale.

În acest tablou, geţii nu sunt nominalizaţi distinct – dar faptul că foarte puţin după aceste întîmplări, mai exact în anul 429 î.Hr., ei ajung să furnizeze un consistent contingent de luptători profesionişti pentru cavaleria pe care Sitalkes o angajează în lupta cu macedoneenii, ne obligă să’i considerăm nemijlocit angajaţi în evenimente. De altfel, pe agenda cooperării politico-militare odryso-gete, alături de înlăturarea scyţilor de la controlul Histriei şi al gurilor Dunării şi, respectiv, consolidarea forţei militare a tinerei statalităţi pan-getice, apar în curînd şi alte obiective – printre ele numărîndu’se confruntarea cu geții triballi, în luptă cu care Sitalkes îşi va pierde, în asediul de la Delion din 424 î.Hr., chiar viaţa.

La moartea lui Sitalkes, lucrurile vor rămîne nerezolvate în ceea ce priveşte mecanismul de transmitere a succesiunii în cadrul „frăţiei regale” pan-getice – şi putem evoca, în acest sens, faptul că acestuia nu’i urmează la tron fiul său Sadocus (devenit cetăţean atenian în cadrul aranjamentelor diplomatice contemporane Războiului Peloponesiac, la fel cum cumnatul lui Sitalkes, Nimphodorus, va deveni ambasadorul regatului getic la Atena), ci un nepot de frate al suveranului decedat, Seuthes, primul rege get cu acest nume, care era avantajat de alianţa matrimonială cu fostul adversar, Perdicas al II-lea al Macedoniei.

Seuthes I va domni pînă prin 410 î.Hr., la moartea sa regatul cunoscînd prima divizare, între Seuthes al II-lea şi Amadocus – şi este foarte tentant să presupunem că celui dintîi i’a revenit acea parte a ţării de care erau legaţi şi geţii, fapt ce’i va fi dat posterităţii temeiul să’l considere rege şi sacerdot get.

Kotys I 384-359 î.Hr.

Dacă lucrurile vor fi stat efectiv astfel, este totuşi greu de spus; cert este că sub fiul acestui Seuthes al II-lea, Kotys I (care domneşte în al doilea sfert al secolului IV î.Hr.), regatul geto-odrys îşi va reface vremelnic unitatea pan-getică – pentru ca, după asasinarea acestuia (petrecută cu mînă ateniană, cel mai probabil în anul 360 î.Hr.), statul să se divizeze pentru a două oară – de această dată, în trei părţi distincte (ce revin lui Amadocus al III-lea, Kersobleptes şi Berisades).

Încă şi mai evident decît în cazul primei divizări, geţii par să nu fi format obiectul acestei împărţiri, toate cele trei domenii regale fiind localizabile la sud de Munţii Haemus, unde vor avea de suportat presiunea Atenei şi a Macedoniei lui Filip al II-lea – în vreme ce la nord de Balcani Munții Haemus, spre fluviu şi probabil şi dincolo de acesta, este atestată, independent de evoluţiile politice sud-getice, existenţa unui aparent anonim Rex Histrianorum.

Nu după mult timp, macedonenii îşi îndreaptă privirile către regatul odrys, iar Filip al II lea, cel care a revoluţionat de altfel armata şi societatea macedoneană îi cucereşte. Chiar şi aşa, nuclee de rezistenţă odryse au rămas şi în vremea lui Alexandru Macedon, inclusiv în timpul regelui Seuthes.

Cu toate că Alexandru cel Mare a antrenat în campaniile sale din Asia pe mulţi geți, mulţi din cei rămaşi au format nuclee de rezistenţă care au dat mult de furcă macedonienilor mai ales sub conducerea lui Seuthes.

De altfel, odrysii au rezistat şi puternicei invazii geto-celtice în Balcani, dar şi cuceririi romane. Contra primilor veniţi, celţii, s’au răsculat şi au reuşit să refacă un regat odrys în Balcani.

Forţa principală a geților odrisi era cavaleria spune Christopher Webber în lucrarea sa ”Odrysian cavalry arms, equipment, and tactics”.

”Armata odrysilor era compusă în mare parte din cavalerie şi peltaști (infanterie uşoară specializată în hărţuirea inamicului, mai ales dotată cu suliţe pentru aruncat şi scut), restul fiind infanterie cu aruncători de suliţă, luptători cu praştia și arcaşi. În armata lui Siltakes aceşti războinici veneau din triburile geţilor ale triburilor odrisilor, trerilor, tilateanilor, apsinthilor, crobizilor, bessilor şi thynilor.”

Impresionantă era însă cavaleria getică, în special a odrysilor. Euripides şi Homer îi numeşte pe geți, ”o rasă de călăreţi”.

În urma studiilor realizate pe resturile osteologice ale cailor găsite în mormintele din Tracia, arată că războinicii geți beneficiau de rase bune de cai. Erau mai mari decît caii de stepă şi comparabili cu cei ai elenilor.

Xenophon scria că geții din Tracia îşi antrenau caii pentru război şi pentru curse. De atfel geții aveau în aceaste condiţii o iscusinţă deosebită în lupta călare. Cavaleriştii odrysi luptau de obicei fără armură, bazîndu’se pe viteză şi pe precizie, aruncînd din goala calului suliţe asupra armatei adverse.

După campaniile lui Filip II în 347-342, o parte semnificativă a Traciei era dependentă de Macedon. După moartea lui Filip în 336 î.Hr., multe dintre triburile getice s’au revoltat împotriva fiului lui Filip, Alexandru cel Mare, care a organizat o campanie împotriva și i’a învins pe geți și pe regele Syrmus al geților Triballi.

Toți ceilalți geți au trimis trupe să se alăture armatei lui Alexandru.

Seuthes sa revoltat împotriva Macedoniei în jurul anului 325 î.Hr., după ce guvernatorul lui Alexandru Zopyrion a fost ucis în lupta împotriva geților.

După ce Alexandru a murit în 323 î.Hr., el a luat din nou brațe în opoziție cu noul guvernator Lysimach. Ei s’au luptat unul cu celălalt la egalitate și fiecare sa retras din luptă.
În cele din urmă, Seuthes a fost obligat să recunoască autoritatea lui Lysimach, de atunci unul dintre regii succesorilor lui Alexandru.

În 320 î.Hr., Seuthes III a mutat regatul Odrysilor în centrul Traciei și și’a construit capitala la Seuthopolis (Kazanlîk, actuala Bulgaria).

Capul de bronz al regelui Seuthes III

În 313 î.H., el l’a sprijinit pe Antigonus I în războiul lui din urmă împotriva lui Lysimach, ocupînd văile muntelui Haemus împotriva domnitorului său, dar a fost din nou învins și forțat să se supună.

Cu romanii au reuşit să trateze şi să se înţeleagă pînă în anul 46 d.Hr., cînd împăratul Claudius va transforma Regatul Odris în provincia Romană Tracia.

Citește și:   TRACIA ȘI ANATOLIA, ȚINUTURI VECHI GETICE

Izvoare literare

* Herodot Herodot, Istorii, ed. Onu, Liviu, Şapcaliu, Lucia, Ed. Minerva, Bucureşti 1984

* Iordanes Iordanes, Getica, trad. Popa-Lisseanu, Gh., ed. Drăgan, J.C., Ed. Nagard & Centrul European de Studii Tracice, Roma 1986

* Tucidide Tucidide/Thukydides, Istoria Războiului Peloponesian, trad. Barbu, Nicolae I., ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1966

Literatură modernă – sinteze

* Lund 1992 Lund, Helen Sarah, Lysimachus: A Study in Early Hellenistic Kingship, ed. Routledge, London/New York

* Petre 2004 Petre, Zoe, Practica nemuririi. O lectură critică a izvoarelor greceşti referitoare la geţi, ed. Polirom, Iaşi

* Preda 1994 Preda, Constantin (coord.), Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi a României (EAIVR) vol I A-C, Ed. Enciclopedică, Bucureşti

* Preda 1996 Preda, Constantin (coord.), Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi a României (EAIVR) vol II D-L, Ed. Enciclopedică, Bucureşti

* Preda 2000 Preda, Constantin (coord), Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi a României (EAIVR) vol III M-Q, Ed. Enciclopedică

Literatură modernă – articole

* Lewis 2000 Lewis, D.M. (ed.), The Cambridge ancient history: The fourth century B.C., vol. VI, Ed. Cambridge University Press

* Nistorescu 2010 Nistorescu, Laurenţiu, Regalitatea arhaică. Momentul Zalmoxis, în Studii de Istoria Banatului nr 34, ed. Universităţii de Vest, Timişoara 2010, pg. 5-22

* Vulpe 2000-a Vulpe, Alexandru, Dacia înainte de romani, în „Istoria românilor”, vol I, Petrescu-Dâmboviţa, Mircea, Vulpe Alexandru (coord), ed. Academia Română – Secţia de ştiinţe istorice şi arheologice, ed. Enciclopedică, Bucureşti 2001, pg. 399-450

* Vulpe 2000-b Vulpe, Alexandru, Istoria şi civilizaţia spaţiului carpato-dunărean între mijlocul secolului al VII-lea şi începutul secolului al III-lea a.Chr., în „Istoria românilor”, vol I, Petrescu-Dâmboviţa, Mircea, Vulpe Alexandru (coord), ed. Academia Română – Secţia de ştiinţe istorice şi arheologice, ed. Enciclopedică, Bucureşti 2001, pg. 461-464

* laurlucus.ro, editiadedimineata.ro

Foto: archaeologyinbulgaria.com

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

DE UNDE AVEAU GEȚII AURUL FURAT DE ROMANI?


Originea marelui tezaur luat de romani din Geția în urma războaielor de la începutul secolului al doilea a stîrnit numeroase controverse. Prada de război ar fi totalizat, potrivit unor autori antici, peste 160 de tone de aur şi 300 de tone de argint, cantităţi impresionante care i’au făcut pe mulţi istorici moderni să le considere ireale.

Comoara getică legendară

Autorul antic Dio Cassius menţiona povestea comorii ascunse de Daci Balo, înainte de sfîrşitul războiului cu romanii şi furată de Traian:

”Fură descoperite şi comorile lui Daci Balo, deşi se aflau ascunse sub rîul Sar-Geția, din apropierea capitalei sale. Căci Daci Balo abătuse rîul cu ajutorul unor prizonieri şi săpase acolo o groapă. Pusese în ea o mulţime de argint şi de aur, precum şi alte lucruri foarte preţioase – mai ales dintre cele care suportau umezeala, aşezase peste ele pietre şi îngrămădise pămînt, iar după aceea aduse rîul din nou în albia lui. Tot cu oamenii aceia pusese în siguranţă, în nişte peşteri, veştminte şi alte lucruri la fel. După ce făcu toate acestea, îi măcelări, ca să nu dea nimic pe faţă. Dar Bicilis, un tovarăş al său care cunoştea cele întîmplate, fu luat prizonier şi dădu în vileag toate acestea.”

Numeroşi istorici au încercat să ofere explicaţii pentru originea bogăţiilor legendare în aur furate de romani, ca pradă de război, din Regatul Getic al lui Daci Balo înfrînt de armatele împăratului Traian.

Numeroşi savanţi au încercat să explice originea bogăţiei geților.

Istoricul Jerome Carcopio, autor al unor lucrări despre bogăţia Geției şi redresarea Imperiului Roman după cucerirea ei, susţinea că minele de aur exploatate de localnici ar fi explicat prada impresionantă de război.

Istoricul Jerome Carcopino, a fost citat în volumul ”Aurul Daciei”, de I. Oprişan, (Editura Saeculum):

”Traian a pus mîna pe tezaurul enorm pe care regii geți, moştenitori ai minerilor agatîrşilor despre care vorbeşte Herodot, acumulaseră produsul exploatărilor de aur şi argint, pe care din preistorie şi pînă în zilele noastre nu au încetat să le ofere locurile cele mai grandioase din Munţii Transilvaniei. Şi bogăţia acestui tezaur s’a revărsat deodată ca un rîu de aur asupra întregului Imperiu.”

Citește și:  VASELE GETICE DE AUR

Aur din prăzi de război

Şi academicianul Vasile Pîrvan s’a numărat printre cei care au încercat să ofere explicaţii pentru originea marilor tezaure ale geților, capturate de romani.

Vasile Pîrvan, în volumul Getica:

”Jerome Carcopino crede, pe baza cifrelor de mai sus, că extracţia aurului şi argintului din minele Geției în vremea pre-romană a trebuit să fie foarte energică, dînd un produs de circa 5.500 de kilograme de aur şi 11.000 de kilograme de argint pe an. Părerea noastră e că recolta anuală – pe cale minieră – a trebuit să fie mult mai mică, dar că în schimb geții strînseseră încă de pe vremea lui Boero Bisteo uriaşe cantităţi de metal preţios prin războaie de cucerire, în special împotriva celţilor, mari iubitori de podoabe de aur şi de argint, şi că prin oficiul de mercenari pe care îl făceau în slujba diferiţilor regi. Ei de asemenea adunaseră mari cantităţi de aur şi argint, atît în monede, cît şi în podoabe, începînd încă din secolul V î.Hr., dar mai cu seamă în secolele II şi I î.Hr..”

Marile tezaure descoperite în epoca modernă conţin cantităţi mari de stateri Koson şi Lysimach din aur şi argint, provenite din secolul al III-lea şi I î.Hr., adăuga istoricul, îşi aveau originea fie în prăzile de război fie în plăţile de pradă primite de geţi.

O explicaţie asemănătoare a oferit’o și Radu Vulpe în ”Columna lui Traian” (ciMEC, 2002), explicînd scena CXXXVIII de pe Columna lui Traian, care înfăţişează soldaţii romani ducînd pe animalele de povară desagi încărcate cu vase şi metale scumpe (vezi foto):

”Au căzut astfel în mîinile romanilor enormele comori adunate în curs de secole de regii geților, provenite din dări asupra circulaţiei comerciale, din daruri inter-tribale, din războaie, dar mai ales din exploatarea rocilor şi nisipurilor aurifere din munţii şi apele ţării. La creşterea acestor avuţii contribuise şi Imperiul Roman însuşi, prin subsidiile pe care, încă înainte de Domiţian şi chiar pînă în primii ani de domnie ai lui Traian, le plătise geților pentru a se abţine de la atacuri la sud de Dunăre. Întreprinzînd războaiele pentru cucerirea Geției din motive esenţial strategice şi politice, Traian fusese stimulat, fireşte, şi de perspectiva de a pune mâna pe considerabilul tezaur getic.”

În scena CXXXVIII este reprezentat doar transportul tezaurului la Roma, fără nici un indiciu cu privire la modul în care acesta a fost ascuns sau dacă a fost ascuns doar într’un singur loc. Poate că Bicilis și’a salvat viața lui și a camarazilor lor doar pentru că a spus de tezaur.

Dar a tăinuit locul unde au fost ascunse restul tezaurelor.

Putem înțelege numai din imaginea sculptată cu copacii și aspectul stîncos al locului, că totul are loc într’o regiune împădurită din munți, desigur, undeva în jurul zonei cucerită a SarmiGetuzei, așa cum era normal și așa cum reiese din relatarea lui Dio Cassius, în partea sa plauzibilă.

Ioannes Lydus, în secolul al VI-lea a încercat să aprecieze amploarea jafului în aur şi argint, petrecut după cucerirea SarmiGetuzei:

”Înţelept om fiind (împăratul Iustinianus I) şi aflînd din cărţi cît de bogată este în avuţii Fara (Scythia) şi puternică prin arme acum ca şi odinioară, ţară pe care primul a cucerit’o marele Traianus, punînd mîna pe căpetenia geţilor Decebalus şi a capturat aur în greutate de 5.000.000 libre şi dublu de argint, în afară de paharele şi vasele de nepreţuită valoare, turmele de vite şi armament, şi bărbaţi luptători excelenţi, în număr de peste 500.000 luaţi cu arme cu tot, precum Cryton care a fost părtaş la război o dovedeşte.”

Valoarea comorii a fost imensă.

De la medicul Cryton, care a participat la războaiele getice ale lui Traian și a scris o carte despre ele (din păcate pierdută), aflăm, din textul transmis de scriitorul Ioannes Lydus, în secolul VI (II, 28), că învingîndu’i pe geți, împăratul Traian a adus romanilor ”cinci milioane de libre aur și de două ori mai mult argint (= între 380 și 550 g), în afară de vase și obiecte care mergeau dincolo de orice preț”.

În mod natural, așa cum au fost de acord toți criticii moderni, aceste cifre sunt total exagerate, chiar fantastice transportorul putând exagera. Dar chiar și reducîndu’le la o zecime, așa cum este calculat de către savantul francez J. Carcopino, și anume însumînd numai 165.000 kg de aur și 331.000 kg de argint, acestea rămîn uriașe.

Ce a făcut Traian cu prada de război?

Citește și:   DESPRE AUR ȘI BOGĂȚIILE FURATE DIN ROMÂNIA

Prada getică trebuie să fi contribuit imens la înflorirea activităților economice, sociale și constructive ale imperiului.

Înainte de războaiele sale împotriva lui Daci Balo, Traian a fost nevoit să ia măsuri dure pentru a salva, în scopul de a echilibra finanțele statului, lăsate într’o stare proastă de predecesorii săi, dar acum el trece la cheltuieli bruște nelimitate: drenarea Mlaștinilor Pontine, extinderea porturilor din Italia, construirea unui nou apeduct pentru a furniza apa la Roma, refacerea în Egipt a canalului dintre Nil și Marea Roșie, creșterea armatei prin înființarea a două noi legiuni, pregătind marele război împotriva Parților din 113 – 117, renunțînd la anumite impozite, dînd poporului roman mărețe și spectacole lungi, alocînd pentru subvenții considerabile săracilor, dar, mai presus de toate, construind în mijlocul orașului incomparabilul Forum Ulpium, cu edificii magnifice și cu însăși Columna lui, a cărui relief descrie războaiele getice.

Istoricii care au cercetat lucrarea lui Ioannes Lydus afirmau că, Traian ar fi adus din Geția 165 de tone de aur şi peste 330 de tone de argint.

Comori de aur impresionante, provenind din vremea geților au fost descoperite de’a lungul timpului, pînă în prezent, în toate zonele ţării, mai ales în regiunea Ardealului şi pe teritoriul fostelor cetăţi antice din Munţii Orăştiei.

Cele mai spectaculoase descoperiri sunt spiralele din aur masiv, cu greutăţi între 600 de grame şi 1,3 kilograme fiecare, provenite din SarmiGetuza Regia.

După cucerirea bogăţiilor Geției, capturarea comorilor şi stăpînirea exploatărilor miniere, Traian devenise atât de bogat încât se arată indulgent faţă de supuşii săi privind taxele pe care aceştia trebuiau să le plătească. A fost cuprins la scurt timp de febra construcţiilor grandioase care au schimbat înfăţişarea Romei, şi’a mărit numărul legiunilor şi şi’a răsplătit poporul cu generozitate.

Dio Cassius:

”El dădu spectacole timp de o sută şi douăzeci şi trei de zile, în cursul cărora au fost ucise cam unsprezece mii de animale sălbatice şi domestice. Au luptat zece mii de gladiatori. De asemenea, în această vreme, Traian construieşte drumuri de piatră prin mlaştinile pomptiene, cu clădiri pe margini şi cu poduri măreţe. Topeşte toată moneda deteriorată.
Întemeie biblioteci şi ridică în for o columnă foarte mare, atât spre a’i sluji ca mormânt, cât şi ca o dovadă de măreţie a lucrărilor din for. Căci tot locul acela fusese muntos, iar el îl săpă atât cât se înălţă columna, şi în felul acesta făcu o piaţă netedă.”

Alţi istorici au contestat existenţa unei asemenea cantităţi de aur în Geția, susţinînd că geții erau un popor de plugari, crescători de animale şi meşteşugari.

I. Oprişan, în volumul ”Aurul Daciei”:

”Cine a văzut lingouri de aur de 8–10 kilograme, de mărimea cel mult a unei cărămizi, îşi dă seama că ele ocupă un simplu colţ al unei încăperi şi nicidecum zeci de vagoane. Şi e vorba totuşi de o ţară cu un puternic potenţial militar şi economic, cu cele mai bogate zăcăminte aurifere din Europa, pentru cucerirea căreia au trebuit două războaie de ample dimensiuni, duse de cel mai mare imperiu, cvasimondial, al timpului.”

Sigur, sunt multe semne de întrebare, dar nimeni nu poate spune ce comori au mai fost îngropate de Daci Balo, presupunând că preventiv tezaurul getic a fost îngropat sau ascuns în cel puțin 2-3 locuri, conform unei zicale vechi, ”Nu’ți pune toate ouale în același cos!” sau conform obiceiului cucului care nu’și depune ouăle într’un singur cuib.

Apoi, cine poate garanta că Traian nu a dosit o mare cantitate din captură?

Ulterior această imensă comoară de aur ar fi putut fi tezaurizată de împărații romani și chiar de Vatican.

Este foarte posibil ca datele rămase în scripte să fie eronate, dar nu neapărat în cifre exagerate, ci mai curând în cifre minimalizate, pentru că aurul a fost exploatat nu doar în Carpați și nu doar din minele din Apuseni, ci și din râurile carpatine.

Unde găsești aur în apele Rumîniei?

Aurul extras de om la începuturile istoriei utilizării sale provenea din depozite aluviale, adică din zăcăminte secundare, din cel puţin două cauze: pe de o parte, culoarea şi luciul caracteristice, gratie inerţiei sale chimice, au atras atenţia omului primitiv, iar pe de altă parte, în zăcămintele aluvionare, aurul atinge în general concentraţii mai mari decît în zăcămintele primare, deoarece procesele de dezagregare, transport şi eroziune, la care se adaugă greutatea specifica şi stabilitatea chimică ridicate, au determinat concentrarea sa în aluviunile râurilor, fapt ce a permis o valorificare artizanală.

Descoperirea aurului în pietrişurile şi nisipurile bazinelor rîurilor şi pîrîurilor a avut loc în jurul anului 4000 î.Hr., însă există cercetatori care o plasează mult mai timpuriu în jurul mileniului VII, dovadă stînd Tezaurul de la Varna de acum 7000 de ani.

Dovezile arheologice directe plaseză începuturile exploatării aurului aluvionar în jurul anului 3000 î.Hr. în India, 1765 î.Hr. în China, 1400 î.Hr. în Europa, 1200 î.Hr. în Peru, 1122 î.Hr. în Corea şi 900 î.Hr. în Indonezia.

Oricum există părerea cvasiunanimă că aurul nativ este primul metal remarcat de om pe suprafaţa scoarţei terestre.

În aluviuni, aurul se găseşte alături de pirită, ilmenit, granaţi, zircon, amfiboli, sau piroxeni, cuarţ, sfen, magnetit, epidot, zoizit, monazit, rutil, staurolit, apatit, turmalina, kianit, anatas, cassiterit, sfalerit, galenă.

Aurul aluvionar se găseşte în Rumînia în terasele cu pietrişuri şi nisipuri de la Valea lui Stan, Pianu de Sus, Cîndeşti, în nisipurile văilor ce străbat regiuni aurifere: Olt, Jiu, Nera, Argeş, Bistriţa Aurie, Mureş, Arieş, Ampoi, Geoagiu, Sebeş, Someşul Cald, Someşul Mic, Someşul Mare, Crişul Alb, Crişul Negru, Strei, Lotru, Olăneşti, Buzău, Ialomiţa etc.

Pe harta substanţelor minerale utile din România, publicată de Institutul Geologic al României în anul 1984, sunt figurate doar cinci areale cu ocurenţe de aur aluvionar, respectiv Pianu, situat la nordul Munţilor Sebeş, Cibin Olt – pe rama nordică a Carpaţilor Meridionali, Rîureni, situat pe rama sudică a Carpaţilor Meridonali, Valea Arieşului din Munţii Apuseni şi Nera/Bozovicidin Munţii Banatului.

Astfel de ocurenţe sunt mult mai numeroase, extragerea aurului din aluviunile râurilor a fost o activitate larg răspândită pe teritoriul Rumîniei de’a lungul istoriei. Activitatea a început în perioada pre-romană şi a continuat, cu intermitenţe, pînă la începutul secolului XX.

Analizînd şi sintetizând informaţii din diverse surse geologice şi istorice, Tămaș-Bădescu (2010) a numărat peste 125 de zone cu ocurenţe de aur aluvionar ce au fost exploatate în decursul istoriei pe teritoriul Rumîniei:

”Contextul geologic al Rumîniei a fost favorabil formării unor depozite aluvionare purtătoare de aur (…), regimul climatic şi pluviatil au favorizat activitatea de recuperare a aurului din aluviunile râurilor, în special în zona Transilvaniei.”

Pentru Epoca Bronzului, se semnalează spălătorii de aur la: Borlova, Bolvaşniţa, Turnu, Valea Mare şi Oraviţa în Banat; Găina, Balomireasa, Vidra, Bistra, Cîmpeni, Roşia Montană, Sălciua, Caraci, Barza, Criscior, Ruda, Săcărîmb şi Someşul Rece în Mţii Apuseni; Băiţa, Cavnic şi Băiuţ în zona Baia Mare; Atid şi Lupeni (Harghita), Lupoaia (Beiuş), etc. Din cele 137 de spălătorii de aur din Transilvania, 73 sunt datate în Epoca Bronzului (Halstatt).

Cercetările arheologice relativ recente arată că începuturile activităţilor de exploatare şi prelucrare organizată a aurului aluvionar din centrul şi vestul Transilvaniei aparţin Neoliticului târziu, cca. 2800-2500 î.Hr.

Arheologii indică mai mai multe situri din Transilvania şi Banat în care au fost găsite evidenţe ale activităţii de spălare a aurului din aluviuni în Epoca Bronzului, o activitate destul de răspîndită.

Ocurenţe de aur aluvionar ce au fost exploatate în decursul istoriei pe teritoriul României

Siturile de pe teritoriul României au fost documentate arheologic sau istoric. Cel mai vechi obiect legat de exploatarea aurului descoperit in Rumînia este considerat a fi covata din lemn pentru spălarea aurului de la Căpuş, în judeţul Maramureş, ce datează din Epoca Bronzului tîrziu (1300-1200 î.Hr.).

Mult mai tîrziu, aurul a fost găsit în geodele de cuarţ din filoanele aurifere, care apăreau la zi, şi ca urmare a început cea de a doua etapă în istoria extracţiei aurului, mineritul.

Zăcămintele secundare se formează pe seama celor primare, în urma dezagregarii şi alterării minereurilor aurifere. Materialul rezultat a fost transportat, apoi depus, aurul concentrîndu’se alături de mineralele cu greutate specifică, numite minerale grele.

Zăcămintele secundare de aur sunt importante din punct de vedere economic, ponderea lor în ceea ce priveste aportul la cantitatea de aur extrasă la nivel mondial fiind de aproximativ 50% în cazul paleoplacersurilor, şi sub 7% dacă se discută de aurul aluvionar.

Colectarea aurului din aluviuni a permis utilizarea lui alaturi de chihlimbar şi agat la confecţionarea bijuteriilor neolitice. De altfel, şi primele obiecte de aur ale civilizaţiilor antice au fost lucrate integral din metal nativ.

Mitologia elenă aminteşte în acest sens ”expediţia argonauţilor în ţinutul Colchidei pentru aflarea lînei de aur”, Colchida putînd fi foarte bine o regiune din Apuseni.

Lîna de Aur a fost în mitologia elină lîna berbecului care i’a dus în zbor pe Frix și pe Hele în Colchida considerta ori un teritoriu în Georgia de azi, ori la poalele Munților Carpați. Frix a oferit acest animal, drept jertfă, lui Aeetes și a atîrnat lîna berbecului de un arbore în pădurea în care era venerat Ares, zeul războiului în mitologia antică asociat adesea cu Tracia, și nu cu regiunile Georgiei de azi.

Lîna de aur semnifica în mitologia greacă simbolul bogățiilor din țările din estul Europei, pe care elinii le’au rîvnit întotdeauna. Legenda spune că Iason, însoțit de argonauți, a pornit în căutarea lînii de aur.

Legenda eroilor de pe corabia Argo, plecaţi în căutarea lînii de aur, ar fi o interpretare dată de antici istoriei străvechi a meleagurilor de la nord de Dunăre, locuite de pelasgi, consideraţi de eleni ca fiind ”cei mai vechi oameni”. Este teoria îndrăzneaţă sugerată cu mulţi ani în urmă de Nicolae Densuşianu, în ”Dacia Preistorică”, şi întărită de’a lungul vremii de o serie de pasionaţi de legende istorice locale.

O variantă este aceea conform căreia călătoria legendară a argonauţilor trebuie interpretată într’un sens simbolic. Pentru unii, căutarea berbecului cu lîna de aur simbolizează importul din Caucaz al obiceiului creşterii oilor, pentru alţii, sugerează tehnica scrierii cu aur pe pergament. Alţi cercetători ai fenomenului spun că lîna de aur semnifică puterea regală, ori o practică religioasă ocultă menită a’l venera pe Zeus, reprezentat printr’un berbec. Alte ipoteze asociază căutarea lînii de aur cu goană după o resursă valoroasă sau un obiect denumit codificat ”lîna de aur”, în realitate el fiind cu totul altceva, aur, grîne aurii sau chihlimbarul care în vechime era foarte preţios.

În această categorie intră susţinătorii unei variante îndrăzneţe care plasează originea mitului în spaţiul românesc, asemănări de toponime şi legende ale locului fiind considerate argumente de către susţinătorii teoriei care a pornit cu mulţi ani în urmă de la istoricul Nicolae Densuşianu, autorul lucrării ”Dacia Preistorică”.

Povestea în variantă locală a argonauţilor care ajungeau în ţinutul colhilor, Colţi de astăzi, în căutarea berbecului cu lîna de aur, le este povestită de mulţi ani încoace turiştilor care ajung în Munţii Buzăului.

Diana Gavrilă scrie în cartea sa prezentată în volumul ”Munţii Buzăului între mister şi realitate”, lansat în 2014, interpretarea legendei argonauţilor, clădită pe ipoteza lansată cu multe decenii în urmă de Nicolae Densuşianu:

”Studiind îndeaproape scrierile anticilor, Densuşianu observă că datele geografice despre expediţia Argonauţilor nu corespund părţilor de răsărit ale Mării Negre sau ţinuturilor de lîngă Caucazul asiatic. În vechile legende, mama regelui Aiete era fiica marelui fluviu Oceanos sau Istru. Însuşi regele Aiete ia în căsătorie pe Idyia, o fiică a Oceanului. Phrixus, după cum susţine Hesiod, fugind de persecuţiile mamei sale vine în Scythia, nicidecum în părţile meridionale ale Caucazului asiatic, iar Valeriu Flacc aminteşte că Aiete era un rege al Scythiei şi regatul său se afla sub Ursa Mare, pe care vechile geografii o atribuiau Geţilor.

(…) Rîul Buzău se numără printre apele posesoare de zăcământ aurifer, într’atît încît blana berbecului aşezată primăvara în undele sale şi luată toamna putea să filtreze cantităţi importante de particule din aur. Însă, în vremurile acelea numai ambra de Colţi putea fi atît de rîvnită. Nici aurul, nici diamantele de mai tîrziu, nici altceva din această lume nu ar fi putut preţui atît de mult ca şi chihlimbarul, căci se credea că în apele sale sălăşluieşte însuşi Dumnezeu. În îndepărtata Antichitate, magicele minerale erau aşezate pe o blană de berbec, poate ritualic dar poate şi practic (în lipsa sitelor), duse la rîu şi spălate.

(…) Dintre firele lungi de lînă şi cu efect electrostatic, pietrele nu se risipeau şi astfel puteau fi spălate în număr foarte mare. După spălare, în lumina soarelui, avînd în vedere transluciditatea chihlimbarului de Colţi, dată de vechimea geologică (aprox. 60 mil. ani), acestea puteau conferi aspectul de aur al blănii respective. Ori, poate importanţa mare acordată acestei răşini transforma această expresie într’o frumoasă metaforă atît de cunoscută în timpurile acelea, ”lîna de aur”. Un cătun al acestei fantastice aşezări poartă numele de Matara. Matarea era numele său anterior, iar ”matarani” erau numiţi localnicii.”

”Aceste două sate, Colţi şi Matarea, din plaiul Buzeului, sunt Colchii şi Methereea Turba ai lui Ovidiu, triburi pastorale, cari trecînd cu turmele lor pe teritoriul Scythiei Mici, inspirau odată atîta teroare poetului obicinuit să traiască în viaţa cea moleşita a Romei imperiale, departe de populaţiunile cele severe şi belicoase ale muntilor.” (N. Densuşianu, Dacia Preistorică)

Indiferent unde ar fi Colchis sau Colchida, evidențele sugerează că această călătorie epică după Lîna de Aur poate să fi avut baze într’o călătorie istorică reală în regatul antic Colchis. Un studiu despre ”nisipurile de aur” din Colchis arată că povestea ar fi avut loc cu adevarat acum 3300 sau 3500 ani.

În mitul lui Iason, fiul lui Aeson, regele din Iolcos, acesta și Argonauții îmbarcați pe vasul legendar Argo pleacă în căutarea Lînii de Aur, pielea unui berbec înaripat al lui Zeus, dar există multe interpretări ale simbolisticii legendei.

Lîna de Aur poate reprezenta puterea regala, o carte de alchimie, iertarea zeilor, un material supranatural țesut, sau averea lui Colchis.

Geologii au observat însă vechile metode din regiunile muntoase, așa cum le întîlnim și azi pe rîurile rumînești. Pepite de aur si nisip aurifer este purtat de apele rîului din stancile erodate. Localnicii folosesc in mod traditional piei de berbec pe care le scufundă în rîuri ca să rețină metalul prețios. Metoda a supraviețuit mii de ani și cercetătorii cred ca acesta este regatul antic Colchis. Se crede că aici a ajuns Iason, Argo și Argonauții.

Descoperirea aurului în aluviunile unor rîuri a creat premisele exploatării acestora şi a descoperirii de noi zăcăminte.

În istoria mai recentă a omenirii, aurul aluvionar avea să joace din nou un rol esențial, descoperirea lui în anumite zone ale Globului fiind la originea declanșării celebrelor ”febre ale aurului”, care le’au adus bunăstare și progres; un moment crucial în istoria exploatării aurului l’a reprezentat descoperirea în anul 1848 a primei pepite de aur pe Valea Sacramento, la Sutter’s Mill (California).

Aceasta a declanşat aşa numita ”febra a aurului californian’”, care s’a extins ulterior şi în Nevada, implicînd peste o jumătate de milion de oameni. Ca urmare a acestei activităţi miniere intense, între 1849 şi 1869 producţia de aur a Californiei a variat între 77 şi 93 t anual.

”Febra aurului australiană” (sau ”victoriană”) a început în anul 1851, odată cu descoperirea primului zăcământ de aur aluvial, în apropiere de Bathurst (New South Wales).

În anul 1896 se declanşează cea mai dramatică si importantă febră a aurului din istorie, cunoscută sub numele de ”febra aurului din Klondike”. Deşi unii autori menţionează că în zonă au fost descoperite placersuri aurifere începînd cu anul 1893, oficial se consideră că febra a fost declanşată de descoperirea unei pepite de aur în intestinele unui peşte pescuit din rîul Tabbit Creek, afluent al râului Yukon, regiunea Klondike, la graniţa dintre Alaska şi Canada.

După 1990, la nivel național a fost desfășurat un program de probare a aluviunilor râurilor, în zonele cu balastiere.
S’au reconfirmat rezultatele obținute cu ocazia activităților de prospecțiune și explorare desfășurate de geologi înainte de 1989, potrivit cărora aurul este prezent în aluviunile râurilor ale căror afluenți drenează zone cu mineralizații aurifere cunoscute, exploatate sau nu până azi.

Conținuturi interesante de aur au fost obținute în aluviunile râurilor ale căror afluenți drenează zone cu mineralizații de tip shear zone (asociate unor zone de forfecare), cum sunt cele din Carpații Meridionali.

Conţinutul mediu de aur la alimentare (ce reflectă conţinutul mediu de aur în depozitul aluvionar recent) în staţiile de sortare menţionate, s’a situat între 0,0018- 0,0373 g/t.

Conţinutul mediu de aur la alimentare în balastiera de la Captalani a fost de 0,007 g/t, iar in balastiera de la Vinţu de Jos de 0,0229 g/t.

Diferenţele se datorează atît modului în care s’a raportat conţinutul de aur (la întregul volum de material extras sau la volumul unei fracţii granulometrice), cît şi existenţei unor deficienţe privind recuperarea aurului în cadrul staţiilor de sortare şi calitatea aluviunilor (zonele cele mai favorabile pentru acumularea aurului nu corespund cu zonele în care se acumulează aluviunile ce îndeplinesc cerinţele calitative privind exploatarea lor ca materiale de construcţie).

Din anul 2002, de cînd au fost închise porţile producătorului de aur din Rumînia Phoenix Baia Mare, BNR nu mai certifică lingourile de aur. În urma unor privatizări oneroase, Rumînia a pierdut certificatul de ”good delivery”, care îi asigura încă din 1972 prezenţa pe lista de producători de aur.

Acesta însemna că fiecare lingou rumînesc (turnat la combinatul metalurgic din Baia Mare) se înscria în standardele acceptate de London Bullion Market Association – organismul care reglementează piaţa metalelor preţioase la nivel mondial.

Aurul prelucrat la Baia Mare avea forma clasică de lingou, cu greutatea standard (între 10,9 şi 13,4 kilograme, în funcţie de conţinutul de aur pur), avea concentraţia potrivită (de 995,09‰ aur pur), era marcat cu un număr de ordine, precum şi două poansoane – unul care nominaliza întreprinderea producătoare şi unul al Băncii Naţionale a Rumîniei.

În prezent, comerț cu aur, poansonat de banca Austriei, face BCR.

Cascada Lotrișor

Valea Oltului

Brana (1958) menţionează că aurul a fost găsit în aluviunile cuaternare din lungul Văii Oltului, provenind în cea mai mare parte din Munţii Lotrului, unde se găsea ca ”firişoare de aur”, în Valea Baranga (afluent al p. Ruda, ce se varsă în Olt), în SE comunei Bercioiu, Valea Bisericii, la sud de Găeşti, în malul stâng al Oltului (aici au fost spălate nisipuri cu cca 0,5 g Au/m3), la SE de Gura Văii, la sud de Fedeleşoiu, Lespezi Fedeleşoiu şi la Râureni, începând din Malul Cucoanei în sud (0,2 g Au/m3).

Aurul şi alte minerale grele din aluviuni (ilmenit, magnetit, granaţi) provin din spălarea acumulărilor din cristalinul Munţilor Făgăraş, cum este cazul ocurențelor enumerate mai sus, dar și din Bazinul Transilvaniei (Borcoş et al., 1984).

În legătură cu această ultimă sursă a aurului din lungul Văii Oltului, foarte interesant este că Haiduc (1940) arată că ar fi putut exista în trecut exploatări ale aurului aluvionar la 15 km SE de Mediaș, odată ce pe harta Marelui Stat Major Ungar, la foaia Dumbrăveni, se poate identifica localitatea Sasz-Zalatna=Slanga (>slavon. zlato=aur), iar pe dealurile satului Mazărea se vede inscripția ”Auf dem Goldgruben”.

Din punct de vedere morfologic, aurul apare ca solzişori, fluturaşi, foiţe în masa unor granule de cuarţ, aur pulverulent. Zăcămintele de aur se găsesc în nisipurile şi pietrişurile vechilor cursuri ale Oltului ce apar sub formă de terase.

În trecut, aurul aluvionar s’a exploatat intens, dovadă fiind nume de comune ca Aurari, Ruda, Rudari, dar încă din 1940 Haiduc nu dădea activităţii de exploatare prea mari şanse de rentabilitate.

Cîțiva ani mai târziu, în 1958, Brana va avea o altă opinie, propunînd o mai temeinică explorare geologică a acestor aluviuni pe viitor, nu numai pentru aur, ci şi pentru alte ”minerale rare”.

Fineţea aurului din aluviunile situate de’a lungul Văii Oltului este de cca. 888,8‰ aur şi 111,2‰ argint (Haiduc, 1940).

Minele de aur şi argint din Zlatna

Aurul care curge, la propriu, este una dintre cele mai valoroase resurse naturale pentru rîurile din Alba. Spre deosebire de aurul din inima muntelui, cel aluvionar poate fi extras mai uşor, fără cianuri şi fără tehnologii scumpe, dar se găseşte în cantităţi mai mici.

De mai bine de 30 de ani Rumînia nu a mai exploatat organizat aurul aluvionar. După 1989, în urma privatizării balastierelor, dar şi în lipsa unor reglementări din partea statului, aurul nu a mai fost sortat de nisip şi de pietriş şi a ajuns, în cele din urmă, în materiale de construcţii, în drumuri și autostrăzi.

Volumul total de aluviuni care s’a dorit aspirat / procesat a fost evaluat la peste 665 mc într’un proiect ce s’a derulat cu avizul Serviciului de Gospodărire a Apelor Alba de către doi întreprinzători privați din Zlatna,  activități pentru care două firme concesionatseră suprafețe de teren din domeniul public al comunei Almașu Mare, terenuri cu pășuni ce cuprind și albia minora a pîrîului Turnu din vecinătatea drumului comunal către fosta mină de aur Haneș. Activitatea de extracție a aurului aluvionar din perimetrele de exploatare au constat în separarea gravitațională a aurului împreună cu metalele grele din aluviunile nisipoase din albia minora a pîrîului Turnu.

Primarul orașului Zlatna, Silviu Ponoran spunea:

”Bine că le dă voie măcar atît, după ce au omorât toată industria din Apuseni. Poate că încet-încet zona își va reveni economic. Să vedem cum vor valorifica aurul, pentru că BNR-ul și’a pierdut dreptul de a ștanța aurul nostru, rumînesc. Am pierdut sau am vîndut tot din țara asta. Ne’au mai rămas foarte-foarte puține…”

Metodologia de extracție a aurului din nisipurile aluvionare prevede urmatoarele etape:

– extragerea nisipului aluvionar din albie prin intermediul unei drage mobile de aspirație a aluviunilor din albie dinspre aval spre amonte și dinspre firul apei spre maluri;

– depunerea/sortarea gravitațională a aluviunilor și a apei aspirate pe șaitroc / jgeab, cu selectarea fragmentelor de aur liber și a metalelor grele (magnetit, sfen/titan, pirită, etc.);

– recuperarea fracției grele și a aurului liber;

– depunerea aluviunilor rezultate din procesul de separare gravitațională aproximativ în aceleași zone din care au fost prelevate. Draga de prelevare prin aspirație este acționată electric (optional diesel) cu o capacitate de procesare de 1-3 mc/h; raportul apa/aluviuni este de cca. 1/1.

Draga mobilă este prevazută cu un furtun flexibil. Sorbul va fi prevăzut cu o sită cu ochiuri de 4-5 mm. Jgheabul / șaitrocul va avea o lungime cuprinsă între 5-8 m și lățimea de circa 0,5 m, montat cu înclinare, pe un cadru metallic prevăzut cu roți și/sau pe un minitrasportor prevăzut cu șenile, unde este orevăzută o pătură de lînă sau un covor din cauciuc prevăzut cu striații peste care trec aluvuiunile colectate.

Munții Sebeș

Haiduc (1940) consemnează ”nisipurile şi pietrişurile aurifere ce provin de aici” – adică Muntii Sebeș, care au fost exploatate mai ales pe vremea romanilor, dar şi în vremurile mai recente, uneori cu bune rezultate. Sunt descrise destul de amănunţit şi localizate precis, în nordul Munţilor Sebeş, cca. 4-14 km lățime și paralel cu aceștia 18-19 km, între comunele Pianul de Sus, Cioara, Șibot, Sebeşul Săsesc, Petrifalău şi Călnic. Grosimea aluviunilor variază între 0,3-6 m.

Cele mai importante sectoare au fost pentru istoria exploatării aurului aluvionar, la Dealul Mare, Pianul de Sus şi Cioara, unde ”nisipurile aurifere au fost de nenumărate ori întoarse şi spălate pe hurcă şi alese cu şaitrocul, aurul are o fineţe de 905‰, găsindu’se uneori pepite de zeci de grame greutate”.

La SE de Dealul Mare, pietrișurile conțin 0,4-1,5 g/t aur, dar au existat și zone mai bogate, care au fost deja exploatate. Regiunea dintre Pianu de Sus și Cioara a fost exploatată, extrăgîndu’se 0,1-0,9 g/t aur fin.

La Pianul de Sus există un câmp metalogenetic cu aur aluvionar, unde aluviunile de pe Valea Pianul de Sus conţin acumulări detritice de aur, sub formă de grăunţi, plăcuţe, solzi, cuiburi, rar pepite, diseminate în nisip, cărora li se asociază ilmenit, magnetit, hematit, zircon, rutil, pirită, granaţi, apatit, si chiar platina nativa, etc.

Originea metalelor este în şisturile cristaline ale zonelor de forfecare din Mt. Sebes şi in rocile eruptive din zona nordică a acestora. Finețea aurului în aluviuni este de 902-908‰.

Valea Streiului

Ocurențele cu aur aluvionar au fost descoperite în albia inferioară a Streiului. Aluviunile au fost în parte exploatate pe porțiunea din apropiere de Simeria în anii 1909-1914 de Heinrich Paikert.

Poteca geților cum mai numesc bătrînii Valea Streiului este vizitată în fiecare an de o mînă de turişti, deşi este o adevărată comoară. Pentru că nu face parte dintr’un circuit, celor interesaţi le’ar fi greu să o descopere.

Valea Streiului este cuprinsă în Parcul Natural Grădiştea Muncelului – Cioclovina şi se supune regulilor unei arii protejate, iar dezvoltarea turistică este îngreunată. Localnicii ştiu şi potecile ascunse care te scot la numeroasele peşteri ori în golul alpin de unde Streiul izvorăşte. Tot pe Valea Streiului găsim un rai al celor pasionaţi de speologie cum ar fi peşterile Pălăriei, Cascadei, Cezar Manea, Gaura Boului, Ponorul de la tăul fără fund sau Peştera Tecuri aflată pe malul stîng al rîului.

Legendele ţesute de’a lungul anilor în jurul acestei văi stîrnesc şi mai mult interesul vizitatorilor. Aici ar fi fost ascunsă celebra comoară a regelui Daci Balo, ferită de romani sub apele rîului Sargetia, despre care se crede că ar fi Streiul. Doar o parte ar fi fost descoperită de romani, iar restul comorii aurului blestemat încă mai este sub albia rîului. Pentru a muta cursul apei, Daci Balo a folosit sclavi pe care i’a ucis ca secretul comorii să nu poată fi dezvăluit.

Citește și: BLESTEMUL AURULUI GETIC

Haiduc (1940) constată că aurul seamănă perfect cu ”acela din șisturile cristaline ale Carpaților Meridionali”. Originea aurului este în rocile Munților Sebeş și Poiana Ruscă. Exploatarea aluviunilor aurifere din Valea Streiului era abandonată în 1940 (Haiduc, 1940).

Valea Jiului

Despre aluviunile aurifere din Valea Jiului se vorbește în literatura de pînă în 1940. Sursele geologice ale aurului aluvionar sunt Munții Lotrului şi Muntii Cimpii, de unde este adus de afluenții Jiului de Est și Jiețului.

Munții Apuseni

Aurul din Munţii Apuseni a stîrnit de’a lungul vremurilor războaie, a înscăunat regi și a purtat blesteme. Aurul Apusenilor noștri a scris istorie, o istorie a sîngelui și a suferinței locuitorilor acestor munți.

Există date istorice care dezvăluie faptul că, pe întreaga perioadă a ocupaţiei romane în Colonia Dacia, nu mai puțin de 500 tone de aur şi 950 tone de argint au părăsit țara pentru a consolida economic Imperiul Roman.

Harta cu siturile exploatărilor aluvionare de aur din perioadele preromană, romană şi evul mediu aflate pe teritoriul Rumîniei, documentate arheologic sau istoric

Pentru mai multă performanță, romanii au adus în Apuseni coloni de origine iliră din sudul Dunării, specializaţi în prelucrarea aurului. Minele erau conduse de un funcţionar numit chiar de împărat, denumit Procurator Aurarium, a cărui reşedinţă era în Zlatna, mai demult Zlacna, Zlagna, în latină Ampelum, în maghiară Zalatna, Kisbánya, în germană Klein Schlatten, Goldmarkt, în traducere ”Tîrgul de aur” semn că aici mereu aurul a fost o afacere. pentru că secole la rînd ungurii, turcii, austriecii şi ruşii au supt și ei aurul din zăcămintele getice.

Exploatarea zăcămintelor de către romani, i’a urmat o pauză de circa 1.000 de ani, după care regii Ungariei, urmaţi de imperialii austrieci de origine habsburgică, au reluat jefuirea aurului din Apuseni şi Maramureş. Mulți rumîni uită că oraşe pe care astăzi le admiră cu un sentiment de frustrare şi invidie, precum Budapesta, Viena, Roma, Istanbul, Sankt Petersburg şi Moscova, au fost construite, în măsură mai mică sau mai mare, şi cu aur extras din zăcămintele noastre.

Conform unor documente istorice, într’un interval de doar 64 de ani, austriecii au scos din Transilvania o cantitate de aproape 10 tone de aur.

Zăcămintele aurifere apar sub două forme principale, aurul de filon şi cel aluvionar. În Munții Apuseni Haiduc (1940) separă două tipuri de aluviuni aurifere:

– aluviuni aurifere provenite din zăcăminte aurifere

– aluviuni aurifere provenite din prelucrarea minereurilor aurifere, cu exploatarea cărora se îndeletniceau oamenii sărmani ai Apusenilor, pe care autorul îi vedea pe lîngă șteampuri că triau nisipul, spălau noroiul și extrăgeau aurul pe petice de lînă sau cu hurca.

Cascada Pișoaia sau Cascada Miresii, din Munții Apuseni

La Almașu Mare, în vecinătatea fostei mine Haneș, aurul aluvionar din pîrîul Turnu se exploatează ca pe vremea geților, cu șaitrocul și pătura din lînă de oaie. Geții au exploatat, în prima fază, aurul aluvionar, cu ajutorul blănurilor de oaie puse de’a curmezişul rîurilor. Miţele de lînă ale blănurilor aveau proprietatea de a reţine micile fragmente de aur, mai grele, lăsînd să treacă majoritatea celorlalte impurităţi aduse de apă.

Acest metal nativ este ușor de cules din rîuri și e extrem de maleabil: dintr’un gram de aur se poate obține o foiță de un metru pătrat.

Haiduc (1940) amintește și alte aluviuni aurifere importante în trecutul istoric, cum sunt cele din lungul Crișurilor, Ampoiului, Mureșului.

Aurul din aluviunile cuaternare din lungul Văii Arieşului provine din zăcămintele de la Baia de Arieş şi Roşia Montană şi din mineralizaţiile de tip shear zone (asociate cu zone de forfecare) din Munții Apuseni.

Astăzi, majoritatea rezervelor naţionale de aur le regăsim în Cadrilaterul de Aur, o suprafaţă de aproximativ 500 kilomteri pătraţi, încadrată între localităţile Săcărîmb, Căraci, Zlatna şi Baia de Arieş.

Maximul de extracţie auriferă din acest perimetru a fost atins în perioada Imperiului Austro-Ungar, în ciuda mijloacelor tehnice rudimentare.

Mineritul de adîncime se practica îndeosebi în raza localităţilor Săcărâmb, Crăciuneşti, Câinel, Ruda-Bran, Căraci, Baia de Criş, Ţebea, Almaşu Mare, Zlatna – Mina Haneș, Roşia Montană, Vulcoi Corabia şi Baia de Arieş.

Mineritul se făcea doar prin forţa braţelor, minereurile bogate în aur fiind desprinse cu tîrnăcoape din măruntaiele muntelui şi încărcate în coşuri de răchită aşezate pe catîri. Minereul era mărunţit în celebrele şteampuri cu apă, trecut prin șaitroc, după care era colectat pe ţesături din lînă sau blănuri de oaie, ca pe vremea geților.

Exploatarea industrializată a ceea ce mai rămas din rezervele de aur ale Apusenilor a luat proporţii în perioada regimului comunist. A urmat decăderea post-decembristă a industriei extractive și prelucrătoare de minereuri din Rumînia.

Apoi a urmat o nouă încercare de scormonire după aur, eșuată lamentabil, a unei companii canadiene, la Roșia Montană. În zonă, locuitorii au rămas fredonînd a pagubă vechea cîntare:

”Munții noștri aur poartă, noi cerșim din poartă’n poartă…”

Citește și:   GETO-ROMÂNII, CEL MAI FURAT POPOR DIN ISTORIE

ADEVĂRUL DESPRE TEZAURUL ROMÂNESC DE LA MOSCOVA

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

100 MARI RUMÎNI DIN TOATE TIMPURILE

În 2006, Televiziunea Rumînă – TVR, a realizat un sondaj pentru a determina publicul larg să aleagă care au fost cei mai mari 100 rumîni din toate timpurile, după o versiune a show-ului TV britanic 100 de Mari britanici.

Seria rumînească, ”Mari rumîni” a fost titlul emisiunii produse de Televiziunea Rumînă sub forma unei campanii publice de identificare a celor mai mari rumîni din toate timpurile, pe baza votului exprimat de telespectatorii rumîni care au dorit să’și exprime preferințele prin internet, sms sau telefon.

În acest Top 100 sunt cuprinse atît persoane reale, cît și personaje imaginare (Bulă), care reflectă modul în care publicul a perceput acest sondaj.

Încheiat cu o dezbatere, la 21 octombrie, TVR a anunțat că ”cel mai mare rumîn al tuturor timpurilor” după votare a fost Ștefan cel Mare și Sfînt.

Să ne reamintim:

1. Ștefan cel Mare și Sfînt (1435-1504) – Principele Moldovei și’a cîștigat renumele în Europa pentru lunga rezistență față de turcii otomani
2. Carol I (1839-1914) – primul domnitor rumîn al dinastiei Hohenzollern-Sigmaringen (1866-1914), primul rege al Rumîniei (din 1881) după ce țara și’a dobîndit independența deplină sub conducerea sa
3. Mihai Eminescu (1850 – 1889) – poet romantic târziu, considerat cel mai influent poet român
4. Mihai Viteazul (1558 – 1601) – Principele Țării Rumînești, principele Moldovei, și Principele Ardealului a fost primul care a reușit să conducă Țara Rumînească, Transilvania și Moldova (cele trei principate fiind în majoritate locuite de rumîni)
5. Richard Wurmbrand (1909-2001) – predicator creștin evanghelic luteran, autor și educator care a petrecut un total de 14 ani în închisoarea comunistă
6. Ion Antonescu (1882 – 1946) – Premierul și liderul Rumîniei în timpul celui de’al doilea război mondial
7. Mircea Eliade (1907 – 1986) – cercetător și profesor de istorie a religiilor, orientalist și romancier
8. Alexandru Ioan Cuza (1820 – 1873) – primul domnitor al Principatelor Unite ale Rumîniei după unirea Moldovei și Țării Rumînești în 1859; reformele sale au calea spre modernizarea Rumîniei
9. Constantin Brîncuși (1876 – 1957) – faimosul sculptor modern
10. Nadia Comăneci (1961 -) – gimnastă, cîștigătoare de cinci medalii olimpice de aur, iar primul care a primit un scor perfect de 10 într’un eveniment al gimnasticii olimpice

11. Nicolae Ceaușescu (1918 – 1989) – ultimul președinte comunist al Rumîniei
12. Vlad Țepeș (1431 – 1476) – Principele Țării Rumînești
13. Gigi Becali (1958 -) – politician și om de afaceri, proprietar al clubului de fotbal Steaua (FCSB)
14. Henri Coandă (1886 – 1972) – pionier de inventator și aerodinamică
15. Gheorghe Hagi (1965 -) – jucător de fotbal
16. Ion Luca Caragiale (1852 – 1912) – dramaturg și scriitor de povestiri
17. Nicolae Iorga (1871 – 1940) – istoric, scriitor și politician
18. Constantin Brîncoveanu (1654 – 1714) – Principe al Țării Rumînești
19. George Enescu (1881 – 1955) – compozitor și muzician
20. Gregorian Bivolaru (1952 -) – fondator al organizației de yoga MISA
21. Mirel Rădoi (1980 -) – jucător de fotbal
22. Corneliu Zelea Codreanu (1899 – 1938) – liderul unei mișcări naționaliste rumînești în anii ’30
23. Nicolae Titulescu (1882 – 1941) – diplomat, președinte al Societății Națiunilor
24. Ferdinand I al Rumîniei (1865 – 1927) – Regele Rumîniei în timpul primului război mondial
25. Mihai I (1921 – 2017) – ultimul rege al Rumîniei în perioada comunistă
26. Decebal (87 – 106) – ultimul rege al Geției înaintea cuceririi Romane
27. Traian Băsescu (1951 -) – politician, fost președinte al Rumîniei
28. Gheorghe Mureșan (1971 -) – jucător de baschet NBA
29. Ion I.C. Brătianu (1864 – 1927) – politician liberal, prim-ministru al României pentru cinci mandate
30. Răzvan Lucescu (1969 -), fotbalist și manager de club de fotbal
31. Nicolae Paulescu (1869 – 1931) – fiziolog, descoperitorul insulinei
33. Iuliu Maniu (1873 – 1953) – politician
33. Iuliu Hossu (1885 – 1970) – Episcop greco-catolic, victimă a regimului comunist
34. Emil Cioran (1911 – 1995) – filosof, scriitor și eseist
35. Avram Iancu (1824 – 1872) – lider al revoluției din 1848 în Ardeal
36. Burebista (? – 44 î.Hr.) – rege al geților
37. Maria de Rumînia (1875 – 1938) – Regina Rumîniei
38. Petre Țuțea (1902 – 1991) – filosof, victimă a regimului comunist
39. Corneliu Coposu (1914 – 1995) – politician, victimă a regimului comunist
40. Aurel Vlaicu (1882 – 1913) – inventator, pionier al aviației
41. Iosif Trifa (1888 – 1938) – preot ortodox, fondator al organizației creștine „Oastea Domnului” („Armata Domnului”)
42. Nichita Stănescu (1933 – 1983) – poet și eseist
43. Ion Creangă (1837 – 1889) – scriitor
44. Mădalina Manole (1967 – 2010) – cîntăreață pop
45. Corneliu Vadim Tudor (1949 – 2015) – politician, scriitor și jurnalist puternic naționalist; fondator și lider al partidului Rumînia Mare
46. Traian Vuia (1872 – 1950) – inventator, pionier al aviației
47. Lucian Blaga (1895 – 1961) – poet, dramaturg și filosof
48. George Emil Palade (1912 – 2008) – biolog celular, câștigător al Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină (1974)
49. Ana Aslan (1897 – 1988) – biolog, medic și inventator, autorul cercetării esențiale în gerontologie
50. Adrian Mutu (1979 -) – jucător de fotbal
51. Florin Piersic (1936 -) – teatru și actor de film
52. Mihail Kogălniceanu (1817 – 1891) – politician și istoric, prim-ministru al Principatelor Unite ale Rumîniei
53. Iancsi Korossy (1926 – 2013) – pianist de jazz
54. Dimitrie Cantemir (1673 – 1723) – Principe al Moldovei și cronicar
55. Ilie Năstase (1946 -) – jucător de tenis
56. Gheorghe Zamfir (1941 -) – muzician, cîntăreț la mai
57. Gică Petrescu (1915 – 2006) – compozitor și cîntăreț muzical, folcloric și pop
58. Elisabeta Rizea (1912 – 2003) – partizan anticomunist
59. Bulă (fictiv) – un personaj popular al bancurilor și glumelor rumînești
60. Amza Pellea (1931 – 1983) – teatru și actor de film
61. Matei Corvin (1443 (?) – 1490) – Regele Ungariei
62. Mircea cel Bătrân (1355 – 1418) – Principele Țării Rumînești
63. Titu Maiorescu (1840 – 1917) – critic literar și politician
64. Toma Caragiu (1925 – 1977) – actor de teatru și film
65. Mihai Trăistariu (1979 -) – cîntăreț pop
66. Andreea Marin (1974 -) – prezentatoare de emisiunii TV
67. Emil Racoviță (1868 – 1947) – biolog, speolog și explorator al Antarcticii
68. Victor Babeș (1854 – 1926) – biolog și bacteriolog timpuriu, unul dintre fondatorii microbiologiei
69. Nicolae Bălcescu (1819 – 1852) – lider al Revoluției Rumînești de la 1848
70. Horia-Roman Patapievici (1957 -) – scriitor și eseist
71. Ion Iliescu (1930 -) – primul președinte al Rumîniei după revoluția din 1989
72. Marin Preda (1922 – 1980) – romancier
73. Eugen Ionescu (1909 – 1994) – dramaturg, unul dintre inițiatorii teatrului absurdului
74. Dumitru Stăniloae (1903 – 1993) – preot și teolog ortodox
75. Alexandru Todea (1905 – 2002) – Episcop greco-catolic, victimă a regimului comunist
76. Tudor Gheorghe (1945 -) – cîntăreț și actor de teatru
77. Ion Țiriac (1939 -) – jucător de tenis și om de afaceri
78. Ilie Cleopa (1912 – 1998) – Arhimandrit ortodox
79. Arsenie Boca (1910 – 1989) – Preot și teolog ortodox oriental, victimă a regimului comunist
80. Bănel Nicoliță (1985 -) – jucător de fotbal
81. Dumitru Cornilescu (1891 – 1975) – Preot Ortodox, apoi preot protestant, a tradus Biblia în limba rumînă în 1921
82. Grigore Moisil (1906 – 1973) – matematician și pionier de calcul
83. Claudiu Niculescu (1976 -) – jucător de fotbal
84. Florentin Petre (1976 -) – jucător de fotbal
85. Marius Moga (1981 -) – compozitor și cântăreț de muzică pop
86. Nicolae Steinhardt (1912 – 1989) – scriitor
87. Laura Stoica (1967 – 2006) – cîntăreață pop și rock, compozitoare și actriță
88. Cătălin Hîldan (1976 – 2000) – jucător de fotbal
89. Anghel Saligny (1854 – 1925) – inginer
90. Ivan Patzaichin (1949 -) – canotaj cu apă plată care a câștigat șapte medalii olimpice
91. Maria Tănase (1913 – 1963) – cîntăreață de muzică tradițională și populară
92. Sergiu Nicolaescu (1930 – 2013) – regizor, actor și politician
93. Octavian Paler (1926 – 2007) – eseist
94. Soldatul Necunoscut – soldatul rumîn din mormîntul național al soldatului necunoscut
95. Ciprian Porumbescu (1853 – 1883) – compozitor
96. Nicolae Covaci (1947 -) – fondator al trupei rock Phoenix
97. Dumitru Prunariu (1952 -) – primul cosmonaut rumîn
98. Iancu de Hunedoara (c 1387 -. 1456) – Ioan de Hunedoara cunoscut și ca Iancu de Hunedoara a fost ban al Severinului între 1438-1441, voievod al Transilvaniei între 1441-1446, guvernator și regent al Ungariei între 1446-1453 și căpitan general al regatului între 1453-1456, mare comandant militar, tatăl regelui Matei Corvin.
99. Constantin Noica (1909 – 1987) – filozof și eseist
100. Badea Cîrțan (1849 – 1911) – un păstor care a luptat pentru independența rumînilor din Transilvania (apoi sub conducerea ungară din interiorul imperiului habsburgic).

Din lipsa unor criterii coerente de clasificare și prin faptul că alegerea s’a bizuit exclusiv pe bunul plac al telespectatorilor care au participat la vot, s’a ajuns la o listă problematică, disputabilă și contestabilă care a provocat sute de reacții și luări de poziție, care au crescut și mai mult succesul mediatic al respectivei emisiuni.

Așa se face că din lista noastră lipsesc nume marcante, fenomen posibil și la referendumuri în care se avansează întrebări nerelevante sau neatractive. Poate dacă printre criterii erau domeniile de activitate unde s’au făcut cunoscuți cei mai mari rumîni, iar lista propusă era de 150 sau de 200 de personalități atunci poate că din această listă nu ar fi lipsit:

ISTORIA NEAMULUI

101. Zamolxio (cca. 750-700 î.Hr.) Primul mare Rege al Geției, fondatorul religiei zamolxiene cunoscută prin credința în nemurire, ulterior zeificat

102. Deceneu (44 – 27 î.Hr.) a fost un rege get, filozof, astronom, sfătuitor al lui Burebista și cofondator al primului mare imperiu getic carpatic. Înaintea lui, în cadrul oficiului de mare preot, înțelept și sfătuitor, fusese Zeuta, iar, după el, Zamolxio.

103-105. Horia, Cloșca și Crișan sînt cei care au ridicat rumînii la rebeliune în timpul răscoalaei din 1784, numită și ”Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan”, constituindu’se într’o importantă acțiune de revoltă a țărănimii iobage din Transilvania împotriva constrîngerilor feudale la care era supusă și care au scris o pagină în lupta pentru recîștigarea teritoriilor geto-rumînești de sub ocupație străină.

106. Tudor Vladimirescu a fost o figură emblematică pentru istoria Țării Rumînești la începutul secolului al XIX-lea, fiind conducătorul Revoluției de la 1821 și al pandurilor.

107. Miron Costin a fost un boier, diplomat, om politic și un important istoric al Principatului Moldovei.

108. Ion Neculce a fost un cronicar moldovean, mare boier, care a ocupat diferite funcții importante în perioada domniei lui Dimitrie Cantemir.

109. Alexandru Macedon (n. 20 iulie 356 î.Hr., Pella, Macedonia Antică (azi Grecia) – d. 10 iunie 323 î.Hr., Babilon, Macedonia Antică), cunoscut și sub numele Alexandru al III-lea al Macedoniei sau Alexandros III Philippou Makedonon, rege al Macedoniei la 20 de ani (336 î.Hr.-323 î.Hr.), a fost unul dintre primii mari strategi și conducători militari din istorie ai neamului getic. Cuceririle sale spectaculoase i’au făcut pe geții-macedoneni stăpîni ai Orientului Apropiat. La moartea sa, la vîrsta de 32 de ani, Alexandru era stăpînul celui mai mare imperiu cucerit vreodată. Alexandru Macedon a contribuit substanțial la răspîndirea civilizației elenistice în întreaga lume.

Deși Alexandru Macedon nu a trăit în Carpați el aparține istoriei neamului geto-rumînesc, alături de alte figuri antice, cum sunt și cele ale Troiei, regatului Odris (Tracia), Romei, dar și a altor regiuni europene.

TEATRU / FILM

SPORT

110. Simona Halep (1991, Constanța -) între timp (după 2006) și’a făcut un renume în tenisul mondial feminin și și’a cîștigat pe drept un loc în inimile rumînilor ocupînd timp de un an locul 1 mondial. La 7 octombrie 2017, în urma victoriei din semifinala cu Jeļena Ostapenko de la Openul Chinei din Beijing, Simona a devenit noul lider mondial al Clasamentului WTA, fiind prima jucătoare de tenis din Rumînia clasată pe locul 1 WTA și devenind a 25-a jucătoare din toate timpurile care a deținut această poziție. A cîștigat turneul de Grand Slam de la Roland Garros, după alte trei finale de Grand Slam: două la Roland Garros și una la Australian Open.

110. Virginia Ruzici este o fostă jucătoare profesionistă de tenis, actuală antrenoare, manager și comentator sportiv originară din Cîmpia Turzii. Devenind jucătoare profesionistă în 1975 a câștigat 14 titluri la simplu în cariera sa, incluzînd unul de Grand Slam, la Roland Garros în 1978.

111. Anghel Iordănescu a debutat ca fotbalist în 1968 în Divizia A unde a câștigat campionatul național cu Steaua în ’75-’76, ’77-’78 și Cupa Rumîniei în ’69-’70, ’70-’71, ’75-’76, ’78-’79. Are 64 de selecții în echipa națională unde a înscris 26 de goluri. A făcut parte din echipa naționala calificată în sferturile C.E. – 1972. În Divizia A a avut 317 prezențe și a marcat 156 de goluri. A ocupat locul 3 în 1976 și locul 2 în 1980 în clasamentul celor mai buni fotbaliști ai țării. Din 1984 a activat la echipa OFI Creta din insula Creta – Grecia. A debutat ca antrenor la Steaua București, în 1985, ca secund al lui Emeric Jenei. În această calitate, dar și ca jucător, și’a adus contribuția la cîștigarea Cupei Campionilor Europeni în 1986. În 1987 conduce Steaua la cîștigarea Supercupei Europei. Între 1987-1989 este antrenor principal la Steaua cu care cîștiga în această perioadă trei Cupe ale Rumîniei și trei titluri de campioană. A fost antrenor principal în ediția 1988-1989 cînd Steaua a jucat finala Cupei Campionilor Europei (0-4 cu AC Milan).

112. Mircea Lucescu este considerat unul dintre cei mai valoroși tehnicieni din istoria fotbalului rumînesc, deținînd recordul jocurilor conduse pe banca echipei naționale, 59. În martie 2008 a fost decorat cu Ordinul ”Meritul Sportiv” clasa a III-a, ”în semn de apreciere pentru participarea la Turneul Final al Campionatului Mondial de Fotbal din anul 1970 din Mexic și pentru întreaga activitate”. Ca antrenor, a obținut titluri și în campionatul Turciei cu Galatasaray în 2001-02 și Supercupa Europei, iar cu Beşiktaş în 2002-03 campionatul. După 2003 a antrenat echipa ucraineană Șahtior Donețk cu care a cîștigat campionatul în Ucraina și Cupa UEFA în anul 2009.

113-114. Nicolae Dobrin, Ilie Balaci fotbaliști celebri

115-116. Nicu Vlad (haltere), Lucian Bute (box)

MARI DUHOVNICI

Citește și:     600 DE SUPERSTIȚII LA ROMÂNI

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

 

URMA CEA MAI VECHE DE NEANDERTHAL ESTE ÎN RUMÎNIA, IAR ULTIMA ESTE ÎN ADN-UL OMULUI MODERN

Urmele celui mai vechi neanderthalian de 62.000 de ani descoperite în Rumînia și al ultimului de acum 29.000 de ani descoperite în Gibraltar, vor naște o teorie interesantă despre avansul Homo sapiens în Europa și ultimul refugiu al speciei neanderthalienilor care’și vor găsi sfîrșitul pe ultimul petic de teritoriu lăsat liber de omul modern.

Dar întrebarea la care încă se caută răspuns este dacă neanderthalienii au dispărut, și dacă au dispărut, cum s’a petrecut acest fenomen. Evident, că sunt mai multe teorii despre acest fapt.

Denumirea provine de la o anumită porțiune din valea rîului Düssel, Germania, numită pînă în 1902 Neanderthal, și locul descoperirii primelor indicii ale existenței speciei.

Cel mai vechi semn al vieţii omeneşti de pe teritoriul Rumîniei, o urmă de picior al Omului de Neanderthal, a fost descoperit în judeţul Alba, în peştera Vîrtop. Este vorba despre o amprentă pietrificată, care, după cercetările specialiştilor speologi, s’a dovedit a aparţine unei forme umane care trăia în urmă cu 62.000 de ani.

Urma se află în peștera Vîrtop, din comuna Arieșeni, județul Alba, Munții Bihorului. Aceasta are 22 centimetri lungime și 10,6 centimetri lățime. Degetul mare era mai depărtat de celelalte degete cu 1,6 centimetri, lucru care a indus ideea că putea ”apuca” obiecte cu piciorul, la fel ca maimuțele. Specialiștii au mai stabilit că înălțimea ”omului de Vîrtop” era de aproximativ 146 centimetri.

Povestea descoperirii acestui obiect de tezaur speologic, cel mai vechi din Rumînia şi cel mai bine conservat din toate peşterile de pe pămînt, este relatată de preşedintele Asociaţiei Speologice Sfinx Gîrda, dr. Christian Ciubotărescu. Lîngă satul Casa de Piatră, comuna Arieşeni, judeţul Alba, se află peştera Vîrtop. În această peşteră, în anul 1974 a fost descoperită ”Sala Paşilor” (de o echipă condusă de prof. dr. Iosif Viehmann), în care au fost descoperite urme pietrificate ale ”Omului de Vârtop”.

La venerabila vârstă de 88 de ani, prof. dr. Iosif Viehmann, cercetător principal la Institutul de Speologie ”Emil Racoviţă” din Clu-Napoca, ne povesteşte despre descoperirea urmei:

”Deasupra, în tavan e o gaură. Ştiu că am doi alpinişti desăvârşiţi de la Clubul Universitar Cluj, pe care îi rog să’mi mijlocească trecerea prin strîmtoare, prin găurica din tavan. Nu termin bine parcursul peşterii cu studenţii, şi cei doi vin victorioşi:«Domnule profesor, puteţi trece!». Acum cum urcăm? Ei fiind alpinişti urcă ca un paianjen. Studentul Ioan Bucur, astăzi membru corespondent al Academiei Rumîne, un important profesor de geologie al Univesităţii Babeş-Bolyai, face pentru mine o scară a măgarilor (…). Eu hotăresc să scoatem o bucată mare de «lapte de piatră concreţionat». Cu toate precauţiile, eşantionul a crăpat foarte puţin, şi în margine de imagine. Urma este obiect de tezaur în colecţia de formaţiuni a Institutului de Speologie din Cluj, pentru că este prima urmă descoperită cu desăvîrşire şi siguranţă în carstul sau în peşterile Rumîniei. Cea mai perfect conservată urmă antropo din peşterile Terrei.”

Sala Paşilor din Gheţarul de la Vîrtop

Urma are 22 de centimetri lungime şi 10, 6 centimetri lăţime, iar degetul mare este mai depărtat de celelalte degete cu 1, 6 centimetri, se presupune că el putea ”apuca” obiecte cu piciorul, aşa cum fac maimuţele. Înălţimea sa nu depăşea 146 de centimetri. După descoperire, în urma cercetărilor realizate de prof. dr. Iosif Viehmann, împreună cu antropologul Cantemir Rişcuţia, acesta a stabilit că este vorba de un om de Neanderthal. ”Sala Paşilor” nu se află pe parcursul turistic şi este greu accesibilă, ceea ce a făcut ca existenţa ei să rămînă necunoscută speologilor amatori.

Prof. dr. Bogdan Onac, cercetător pricipal la Institutul de Speologie ”Emil Racoviţă” Cluj, în prezent profesor la Univesity of South Florida – Statele Unite, relatează:

”La momentul descoperirii, pentru că era unicat, colegul Viehmann a decis să o scoată afară, pentru a o păstra şi studia în muzeu (Muzeul Racoviţă al Institutul de Speologie ”Emil Racoviţă” Cluj).”

”Peste timp, s’a dovedit că a fost o decizie foarte bună, pentru că în 1995, cînd voiam să ne ducem cu colegi din străinătate să vadă urma de Vîrtop, am constatat că ce mai rămăsese, respectiv un călcîi şi partea din faţă a piciorului, au fost trei urme în total, au fost scoase afară cu ajutorul unui fierăstrău electric şi ca urmare peştera fiind vandalizată nu mai era nimic de văzut în ea. Ca urmare, faptul că astăzi avem în Muzeul Institutului de Speologie această urmă completă a ”omului de Vîrtop”, este o bucurie şi de asemenea un material de studiu. Din momentul descoperirii şi pînă în anul 2005 au fost făcute numeroase presupuneri privind vîrsta omului care s’a plimbat în peştera Vîrtop. ”

Vechime de zeci de mii de ani

Presupunerile au venit pe baza măsurătorilor lungimii urmei, lăţimii urmei, adîncimii şi aşa mai departe. S’au vehiculat vârste între 18.000 şi 80.000 de ani fără o bază de datare radiometrică, ci pur şi simplu pe analiză antropologică. Urma a fost lăsată într’un material moale, ceea ce speologii şi mineralogii cunosc sub numele de ”montmilh”.

”Omul a călcat şi a rămas această amprentă. (…) Ceea ce este foarte interesant şi important pentru noi este că după ce omul a plecat din locul respectiv, peste urmă, din tavan a început să picure apă, şi a început formarea unei mici stalagmite. Începînd de prin 1993 am început să lucrez în laboratorul de datare Uraniu-Thoriu a Universităţii din Bergen Norvegia, cu profesorul Stein-Erik Lauritzen. Am apelat la prezenţa acestei bucăţele de stalagmită. Am datat baza stalagmitei la 62.000 de ani, ceea ce înseamnă că urma nu putea fi mai recentă de 62.000 de ani. Este prima urmă de neanderthalian care a fost datată direct prin metoda Uraniu-Thoriu.”

Ulterior întrucît în Cluj se adusese un tomograf performant cu acesta s’au realizat secţiuni imagistice prin urmă și s’a constatat că momentul în care omul de neanderthal a paşit şi a lăsat urma a fost în urmă cu 62.000 ani, ulterior aceasta urma umplîndu’se cu alt material în perioada mai recentă. Urma este cea mai veche amprentă plantară conservată de om de neanderthal din lume.

Au fost descoperite oase şi resturi ale culturii omului de neanderthal care sunt mai vechi de 62.000 de ani, dar aceasta este cea mai veche amprentă plantară. În prezent Peştera Vîrtop este accesibilă turiştilor, în grija Administraţiei Parcului Natural Apuseni.

Ultima urmă a unui Neanderthalian găsită în Gibraltar

Descoperirile noi infirmă rezultatele unui studiu de acum 5 ani, care spuneau că omul modern a umblat pe planetă mult mai devreme decît se credea, iar neanderthalienii au murit mult mai repede decât se estima.

Ultima urmă a unui Neanderthalian a fost descoperită în Gibraltar. Cu mii de ani în urmă, însă, un hominid pășea pe o plajă din Gibraltar. Urma de talpă descoperită acum este posibil să aparțină unuia dintre ultimii membri ai acestei specii. Majoritatea acestor urme lăsate de strămoșii noștri sau de rude ale acestora s’au pierdut în timp, însă nu și aceasta.

Neandertalienii ar fi putut trăi mai mult decît s’a crezut inițial. Dovezile dintr’o peșteră din Gibraltar indică ultimul avanpost al speciei. Urma din Gibraltar este mai recentă, datează din urmă cu doar 29.000 de ani, dar potrivit arheologilor nu se afla într’o stare de conservare prea bună. Are 17 centimetri lungime, ceea ce indică faptul că hominidul avea între 106-126 de centimetri înălțime, ceea ce înseamnă, cel mai probabil, că acesta era un tînăr încă în creștere.

La momentul cînd a fost lăsată în nisip, în Gibraltar nu ajunsese, cel puțin asta cred unii oamenii de știință, homo sapiens, lucru ce ar putea explica faptul că pe acest petic de pămînt oarecum izolat de restul continentului încă mai existau în acele timpuri neanderthalieni.

Putem să ne imaginăm acea perioadă în care neanderthalieni hărțuiți așa cum se petrecea în toată Europa de omul modern, un grup refugiat care se afla lîngă un foc de tabără făcut pe furiș cu țestoase moarte, midii și delfini pescuiți și cu animale jupuite aruncate peste umeri, întorcîndu’se de la vînătoare. Mîinile lor murdare de sângele animalelor vînate, prăjind delicatesele zilei pe foc cu țepușe, trimițînd fumul în înaltul tavanului peșterii uriașe.

„Peștera lui Gorham”, care se întinde la 40 de metri (131 picioare) în stîncile suflate de vînt din Gibraltar, a fost întotdeauna considerată o comoară pentru cei interesați de epoca paleolitică.

Lamele și racletele cuțitelor utilizate pentru a jupui piei erau acolo instrumentele neanderthalienilor. Scoici și oase indică faptul că oamenii de peșteră, chiar au dansat pe resturi de midii și delfini în peșteră. Acum, peștera, unde lumina soarelui ajunge chiar și în cel mai îndepărtat colț, face din nou valuri.

Clive Finlayson, directorul Muzeului Gibraltar, a descoperit dovezi că neanderthalienii au supraviețuit mai mult în Peștera lui Gorham decît oriunde altundeva. S’ar putea să fi fost avanpostul speciei lor aflată în declin.

Chris Stringer, un alt om de știință implicat în descoperire, o numește:

”Un pas important înainte.”

Grupul a examinat 29 de metri pătrați (312 de metri pătrați) din podeaua peșterii și au descoperit reziduuri microscopice de la focurile de tabără.

Deși multe dintre resturile de cărbune sunt cu mult mai vechi de 28.000 de ani, viața neanderthaliană nu este la fel de veche. De fapt, cel mai recent eșantion a fost datat cu „23 360 plus / minus 320 de ani”.

Nicholas Conrad de la Institutul de Preistorie și Istorie Timpurie din orașul german Tübingen îl numește tot „un important pas înainte”.

Neanderthalienii (Homo neanderthalensis), una dintre cele mai apropiate rude ale omului modern, au dispărut de mult, deși există o dezbatere asupra datei exacte a extincției lor de pe Pământ. Mulți oameni fac confuzie între cele două specii umanoide, Neanderthal și Homo sapiens.

Este general acceptat faptul că, în cea mai mare parte a lumii, neanderthalienii au dispărut în urmă cu aproximativ 40.000 de ani în momentul cînd își face apariția și începe supremația homo sapiens în Europa.

Gibraltar se află în vestul Europei, mai exact în sudul Peninsulei Iberice. Totuși Homo sapiens era deja în Europa atunci, dar în estul Europei în Balcani, poarta de intrare a sa în Europa, acolo unde se consideră că va deveni curînd și Vatra Europei.

Acum, se intenționează studierea cu atenție și a altor peșteri din Gibraltar, în speranța de a găsi noi indicii despre cei care au trăit pe insulă în acele timpuri.

Omul de Neanderthal este o specie fosilă de hominid al cărei areal acoperea Europa, precum și părți ale Asiei de Vest. Sub presiunea apariției homo sapiens, neanderthalii au găsit refugiul final în Spania și Gibraltar.

Descoperirea recentă de la vîrful sudic al Europei duce direct într’un capitol dramatic din vremurile preistorice. Omul modern (homo sapiens) a pătruns rapid în regiunile reci ale Europei cu peste 40.000 de ani în urmă.

A început în Orientul Mijlociu de astăzi, a traversat Balcanii, Rumînia și a urmat fluviul Dunărea spre nord și vest spre Germania și Franța, unde a început să producă picturi în peșteri.

Homo neanderthalensis, care, cu mîinile sale uriașe și articulații puternice ale gleznei, domina în trecut continentul, s’a găsit brusc dominat de altă specie. În timp ce adversarul său mai suplu era preocupat să se dezvolte rapid, avînd deja arme mai avansate, Neanderthal a căzut constant în declin, și cu 29.000 de ani în urmă a dispărut, aproape de peste tot, indiferent dacă a fost sau nu rezultat al unui „genocid”, unei catastrofe, epidemii, sau alte cauze.

Dar avansul lui Homo Sapiens a încetinit în Spania. Poate că Homo sapiens a întîmpinat rezistență pe malul opus al râului Ebro. Multe din ultimele urme ale neandertalienilor, inclusiv dinți și maxilare, au fost găsite în partea de sud a Peninsulei Iberice. Regiunea pare a unor „refugiați” care se retrag din calea celor mai puternici. Se pare că verișorii noștri primitivi au fost adunați în Gibraltar pentru ultima lor perioadă de eexistență.

Craniul unei femei neanderthal a fost descoperit în 1848. De atunci, oamenii de știință au descoperit opt ​​peșteri în colonia coroanei britanice în care locuia omul Neanderthal, lăsînd în urmă unelte de piatră și reziduuri alimentare.

Nouă peșteri suplimentare au fost descoperite recent sub cota 0. Pestera lui Gorham ar fi fost potrivită pentru a fi folosită ca o poziție de cetate și de apărare.

Era destul de inaccesibilă, așezată la 100 de metri deasupra Mediteranei. Potrivit lui Springer, locuitorii peșterii se bucurau de o „vedere uluitoare” spre est. ”Ei au reușit să vadă cu ochii următoarea masă de la distanță”, dar și pe potențiali inamici. Focurile de tabără s’au aprins în peșteră timp de mai multe milenii. Un pasaj îngust în spatele peșterii duce într’un fel de „pămînt de îngropare”, așa cum se spune în The Guardian.

Aproximativ 15 neanderthali au fost ultimii și, probabil, locuitorii cei mai frustrați ai peșterii, în timp ce ei se uitau la rudele lor din regiunile înconjurătoare. Specia, inferioară în „lupta pentru viață” evolutivă, ceea care era sortită să dispară.

Dar, poate, frații noștri nu erau atît de îngrijorați de moartea lor treptată, după cum am putea crede. Nuci de pin au fost găsite, prin urmare, în întreaga peșteră – gustările omului de Neanderthal care se apropia de sfârșitul unei zile obișnuite.

Conform oamenilor de știință, dispariția neanderthalienilor a fost un proces influențat de mai mulți factori, printre cei mai importanți fiind limitarea resurselor naturale ca urmare a schimbărilor climatice, pe lângă apariția Homo Sapiens, specie mult mai dezvoltată, care a știut să valorifice mult mai bine resursele și să’și asigure hrana.

De’a lungul secolului XX, în cultura populară, omul de Neanderthal a devenit emblema primitivităţii în concepţia majorităţii.

Era zugrăvit ca subom, incult, needucat, necioplit, nătîng, violent, grosolan, sălbatic, privit ca barbar. Astfel s’au născut şi propagat mituri şi preconcepţii în dauna lipsei de informaţii.

Totuși, studiile din ultimele decenii au arătat contrariul:

Omul de Neanderthal nu era primitiv aşa cum se credea, dar avea şi calităţi similare cu cele ale omului modern, chiar superioare în anumite privinţe.

1. Uneltele şi armele Omului de Neanderthal erau simple şi primitive în raport cu uneltele omului modern. FALS

În ultimul secol, arheologii considerau că neanderthalienii utilizau unelte simple, ca pietrele ascuţite. Cercetările din ultimul deceniu au revizuit această perspectiva pe baza unor noi dovezi arheologice şi studii amănunţite.

În Franţa, în situl arheologic Abri du Maras de pe valea râului Rhone, cercetătorii au descoperit aşchii de piatră realizate cu tehnica Levalloise (deseori utilizată de Omul Modern) ce au fost realizate de neanderthalieni. Uneltele din piatră neanderthaliene erau realizate rapid în cîteva ore pe când producţia de unelte ale oamenilor moderni durau cîteva zile.

Uneltele de piatră ale neanderthalienilor s’au dovedit a fi mai eficiente şi mai dure decît uneltele de piatră realizate de oamenii moderni.

În sud-vestul Franţei, savanţii olandezi au descoperit instrumente neanderthaliene vechi de 50 000 de ani utilizate la prelucrarea vestimentaţiei, realizate din oase de cerb, similare cu uneltele din os netezite de oamenii moderni, avînd vîrfuri lustruite cu care măreau rezistenţa vestimentaţiei de piele sau din blană .

Oamenii de Neanderthal topeau seva de mesteacăn printr’o tehnică de încălzire foarte riguroasă şi strictă (după ce făceau focul, adăugau mesteacănul printr’o spărtură într’un ou golit, acoperit cu cenuşă din lemnele arse şi pămînt pentru a rezulta o temperatura de cîteva sute de grade) din care obţineau lipiciul sau seva de mesteacăn pentru a ataşa piatra prelucrată de mânerul din lemn, din care rezultau suliţe sau topoare.

Tehnica neanderthaliană de realizare a lipiciului acum zeci de mii de ani a fost reprodusă abia în laboratoarele din ziua de azi.

La capitolul arme s’a dovedit că oamenii de Neanderthal erau luptători şi vânători profesionişti. E adevărat că oamenii moderni ştiau să atace de la distanţă, dezvoltînd suliţe pe care le aruncau la cîţiva metri distanţă pentru a nimeri prada. Însă oamenii de Neanderthal, organizaţi în grupuri, atacau direct şi frontal, alergînd şi infingînd suliţa în pradă.

În urma unor experimente, s’a observat că puterea de străpungere din atac frontal direct sau în lupta corp la corp este mai mare decît forţa unui atac la distanţă. Un cerb străpuns de o suliţa aruncată de la distanţă murea abia după câteva minute sau chiar ore (în funcţie de gravitatea rănii) din cauza pierderii de sânge şi extenuării după ce era alergat de vânătorii Homo Sapiens.

În schimb, în urma unei străpungeri directe cu suliţa realizată cu toată forţa printr’un atac direct al unui vânător de Neanderthal, cerbul putea să moară instantaneu. Pînă în prezent s’au găsit peste 300 de situri arheologice în care s’au găsit unelte şi arme realizate de oamenii de Neanderthal.

2. Neanderthalienii nu aveau un limbaj de comunicare complex ca al omului modern. FALS

În multe desene animate şi filme, omul de Neanderthal se exprimă în grohăieli. Se ştie că limbajul articulat s’a dezvoltat la omul modern acum 200 000 de ani, comunicarea sporind şansele de supravieţuire a acestei specii, presupunând colaborare şi planificare . Până nu demult, se considera că lipsa unui limbaj articulat şi a capacităţii cognitive a fost unul dintre cauzele dispariţiei omului de Neanderthal. Cercetătorii au scanat cu raze X 3D scheletul unui Neanderthal ce dată de acum 60.000 ani din Peştera Kebara, Israel, în 1989.

La Omul de Neanderthal, cavitatea nazală era mai mare, iar osul hioid era situat în partea superioară a gâtului, sub mandibulă, dar deasupra laringelui şi este considerat elementul fundamental al vorbirii. Rezultatele au arătat că în privinţa compartimentului mecanic, osul hioid la Neanderthal era imposibil de distins, dar era o parte cheie a tractului vocal care era utilizat în acelaşi mod ca la omul modern.

Ca şi la oamenii moderni, oamenii de Neanderthal comunicau între ei, colaborau la vânătoare şi planificau mijloacele de suprindere a prăzii.

3. Oamenii de Neanderthal nu’şi formau relaţii interpersonale strânse şi nu erau organizaţi. FALS

În cultura populară, omul de Neanderthal era privit ca un om al peşterii care atunci când îşi căuta partenera, o lovea în cap şi o târa, trăgând’o de păr până în peşteră. Savanţii vremii considerau că neanderthalienii erau prea primitivi să aibă empatie, compasiune, să iubească şi să menţină relaţii interpersonale strânse.
Limbajul articulat ce asigura o largă comunicare contestă această concepţie. Dar dovada cea mai puternică o reprezintă ceremonia funerară.

În peştera „La Chappele-aux Saints”, în Franţa, s’a găsit scheletul unui om de Neanderthal ce a murit acum 50 000 de ani. Scheletul părea să fie poziţionat cu grijă (întins şi cu braţele încrucişate şi puse pe piept) şi acoperit cu argilă (ce putea să’i conserve trupul) şi aşezat într’o groapă pentru a’l feri de necrofagi.

La Roc de Marsal, s’a găsit trupul unui copil neanderthalian ce a murit în urmă cu 70 000 de ani la vârstă de 3 ani. A fost depus în groapă, într’o poziţie arcuită pe burtă, cu o mâna la cap şi cu picioare îndreptate la 90 de grade, acoperit cu pămînt.

S’au găsit şi multe alte trupuri poziţionate cu grijă şi îngropate cu flori depuse din respect pentru decedat, mai ales cele ale bătrânilor (ce sufereau de afecţiuni ca artrita, aveau multe oase rupte şi le lipseau mulţi dinţi) care erau respectaţi şi probabil veneraţi, ca „Bătrînul de la La Chappele” care a murit acum 56 000 de ani.

Oamenii de Neanderthal trăiau în general până la 30-35 de ani, de aceea, erau foarte solidari în cadrul clanurilor. Conştientizau că cu cît erau mai uniţi şi mai numeroşi, cu atât mai mari erau şansele de supravieţuire.

Nu se ştie clar dacă oamenii de Neanderthal îşi dezvoltaseră o religie a strămoşilor şi conceptul de viaţă de după moarte, dar e clar că aveau o cultură funerară, îşi iubeau rudele, semenii şi străbunii şi empatizau, dezvoltând şi menţinând relaţii interpersonale solide.

Se credea despre copilăria la oamenii de Neanderthal că era dificilă, cruntă şi periculoasă, în care bărbatul trebuia să înveţe de la vârsta fragedă să prelucreze piatra şi să vâneze, să se familarizeze cu mediul sălbatic şi ostil învăţînd din eşec, iar femeia trebuia să se resemneze cu rolul ei reproducător şi să înveţe să efectueze sarcini ca gătitul, culesul, creşterea copiilor, netezirea pieilor de animale şi prelucrarea blănurilor.
Centrul de Paleocologie Umană şi Originile Evoluţioniste din Universitatea din York a schimbat concepţia tradiţională şi a arătat că în general, copii neanderthalieni erau foarte ataşaţi emoţional de grupul social în cadrul căruia se năşteau. Copii erau lăsaţi să se joace şi în mod sigur aveau jucării primitive.

Băieţii învăţau prin joacă să se lupte şi să vâneze. Părinţii neanderthalieni îşi îngrijeau copii bolnavi sau bătrânii chiar şi ani. Copii jucau un rol cheie în societate în expresia simbolică după cum ne arată şi mormântul copilului de la Roc de Marsal, unele morminte ale copiilor neanderthalieni fiind mai bine elaborate decît cele ale adulţilor, sugerînd relaţii emoţionale strânse între ei şi părinţi.

Este foarte probabil ca femeia de Neanderthal să se fi bucurat de mai mult respect decît se crede în cultura populară şi probabil că femeile cu abilităţi fizice excepţionale au participat la vînătoare alături de bărbaţi.

Ba chiar mai mult, oamenii de Neanderthal aveau structuri organizatorice, găsindu’se în peşteri însemne rupestre ce reprezentau clanurile, ceea ce arată clar că oamenii de Neanderthal erau organizaţi social.

În concluzie, şi din această privinţă, oamenii de Neanderthal erau similari cu oamenii moderni.

4. Omul de Neanderthal nu construia adăposturi. FALS

O altă concepţie eronată învechită creată asupra oamenilor de Neanderthal este că aceştia locuiau doar în peşteri. Recent, arheologii au găsit în Italia un adăpost în stîncă, cu rol de locuinţa organizată şi cu spaţii separate, fie pentru prepararea hranei, pentru dormit, pentru realizarea uneltelor sau pentru socializare.

Nivelul superior al locuinţei era destinat tranşării animalelor vînate căci s’au găsit cele mai multe resturi de animale. Nivelul mediu era zona de dormit căci acolo s’au găsit urme de ocupaţie umană. Relicve au fost găsite în jurul vetrei din spatele peşterii. În nivelul inferior s’au găsit oase de animale şi unelte de piatră, ceea ce sugerează că acolo avea loc producţia de unelte şi arme datorită expunerii la lumina Soarelui.

În Gibraltar s’au găsit reţele de peşteri în care au locuit ultimii oameni de Neanderthal acum 30.000 de ani.

Oamenii de Neanderthal construiau şi mici aşezări şi colibe din lemn şi oase.
Se atestă că în estul Ucrainei s’au găsit adăposturi din oase de mamut lînos construite şi locuite de oamenii de Neanderthal.

5. Oamenii de Neanderthal erau carnivori şi cîteodată, canibali. FALS.

E adevărat că omul de Neanderthal era maestru la vânătoarea de mamuţi şi cerbi. Consuma ce’i drept cantităţi uriaşe de carne pe durata iernii.

Dar recent, Instituţia Catalană de Cercetare şi studiile din Barcelona au arătat că dinţii de Neanderthal găsiţi în peştera El Sidron-Spania sugereau că aceştia consumau peşte, moluşte, insecte, legume gătite, fructe, tuberculi şi plante medicinale.

Cu toate acestea, se crede că oamenii de Neanderthal au practicat deseori canibalismul sau ritualul de descărnare. Această ipoteză a fost formulată după ce cercetătorii au descoperit urme pe oase de Neanderthal printre oasele unui cerb. Încă este dezbătută această ipoteza.

La Abri Moula, în Franţa, s’au găsit oase ale oamenilor de Neanderthal care aveau urme de tăieturi similare cu cele ale oaselor de căprioară, de aceea fiind catalogate ca resturi alimentare fiind puse laolaltă.

Ipoteza descărnării ritualice a fost formulată după ce în diverse situri arheologice din Franţa, Croaţia şi Italia s’au găsit urme de tăieturi pe oasele oamenilor de Neanderthal produse de unelte de piatră. Rănile respective nu erau însă fatale.

În Spania, la El Sidron, s’au găsit schelete a 12 oameni de Neanderthal care păreau ucise şi devorate.

Savanţii au formulat ipoteza că oamenii de Neanderthal practicau canibalismul pe durata iernii când sursele de hrană erau puţine. Chiar dacă mulţi cercetători au considerat că aceştia au fost devoraţi de animale sălbatice, urmele de pe oase par să fi rezultat din tăieturi realizate de unelte din piatră mai degrabă decît de dinţii unor animale.

Chiar şi dacă s’ar dovedi că aceste cazuri au fost acte de canibalism, s’ar concluziona că ar fi cazuri rare şi izolate, în raport cu cazurile dese de canibalism ritualic în care s’a implicat specia omului modern, şi nu doar în preistorie sau în antichitate, ci şi în istoria recentă.

6. Omul de Neanderthal nu manifestă o expresie culturală. FALS

În lumea academică se consideră că oamenii moderni şi’au manifestat expresia culturală acum 30 000 de ani. Unele dovezi sugerează că şi oamenii de Neanderthal erau cultivaţi.

În Spania, la El Castillo unde au locuit oamenii de Neanderthal, s’au găsit urme de artă rupestră care datează de acum 40 000 de ani. Tot oamenii de Neanderthal au fost cei care au creat primul instrument muzical cunoscut în istorie:flautul Divje Babe, descoperit într’o peşteră din Slovenia în 1995, care a fost produs acum 40 000-60 000 de ani.

La Peştera Gorham s’a găsit în 2012 un însemn care indică că oamenii de Neanderthal aveau gîndire abstractă sau organizatorică din punct de vedere social.

7. Oamenii de Neanderthal erau roşcaţi, urîţi şi neîngrijiţi. FALS

Majoritatea oamenilor cultivaţi doar de emisiunile de divertisment de la televizor şi’ar imagina un om de Neanderthal ca fiind păros, urat, murdar, cocoşat, ca pe o brută din sălbăticie. Reconstituirile fizice/digitale realizate după scheletele găsite atestă că aveau un aspect foarte apropiat de cel al omului modern.

Erau îndesaţi, robuşti, dar aveau o constituţie fizică bine clădită, o masă musculară crescută, o cavitate nazală crescută, arcadele frunţii proeminente şi ochi mai mari (deci şi o vedere îmbunătăţită cu care puteau distinge adîncimea de la depărtare şi distingeau culorile mai bine). Picioarele erau mai scurte, ceea ce nu le permitea să fie foarte mobili şi agili precum oamenii moderni.

Se crede că erau roşcaţi căci primele schelete găsite erau din Germania şi Franţa. Avînd în vedere că oamenii de Neanderthal populau nu doar Europa vestică şi nordică, ci şi Europa Centrală şi Estică, Orientul Mijlociu şi teritorii din Rusia de azi, e mai probabil să fi fost şi bruneţi. Majoritatea aveau păr drept şi ten deschis.

În sudul Spaniei, în Murcia, s’au găsit urme de pigmenţi pe schelete, ceea ce concluziona că oamenii de Neanderthal îşi pictau şi ornamentau trupurile. În toată Eurasia s’au găsit în 1700 de situri arheologice dovezi că oamenii de Neanderthal purtau pene de păsări exotice. Este probabil să fi purtat şi bijuterii din scoici şi pietre preţioase.

Toate acestea arată că oamenii de Neanderthal nu doar că se preocupau de aspectul lor fizic ca să’şi impresioneze partenerul de sex opus, dar şi pentru a se distinge privind rangurile şi rolurile sociale.

8. Oamenii de Neanderthal nu erau inteligenţi. FALS

Capacitatea craniană a unui om de Neanderthal era de 1600 cm3, mai largă decît cea a oamenilor moderni (1400cm3).

Creierul neanderthal era mai asimetric. În 2008, savanţii au făcut studii folosind tehnologia 3D de reconstituire a creierului a unor schelete de Neanderthal găsite în Rusia şi Siria. S’a concluzionat că omul de Neanderthal cît şi Omul Modern aveau aceeaşi dimensiune a creierului la naştere, dar de la vârstă adultă, creierul omului de Neanderthal era mai mare.

9. Oamenii de Neanderthal şi Oamenii Moderni nu se înţelegeau şi se luptau între ei. FALS

Secolul trecut, majoritatea savanţilor credeau că oamenii de Neanderthal şi oamenii moderni s’au luptat între ei şi că acest conflict dintre specii a fost un război primitiv la scară mare din care a rezultat în cele din urmă dispariţia oamenilor de Neanderthal din motivul că nu erau la fel de inteligenţi şi eficienţi ca Oamenii Moderni.

E adevărat că oamenii moderni erau mai numeroşi demografic şi populau nu doar Europa, ci şi celelalte continente ca Africa, Asia, Australia şi Americile.

Oamenii de Neanderthal populau doar Eurasia. Dar oamenii de Neanderthal, deşi aveau o înălţime mai mică (1, 50-1, 60 în medie), aveau o masă corporală mai crescută decît oamenii moderni care erau mai înalţi (1, 60-1, 70).

Există certitudini arheologice clare care atestă că au existat conflicte şi crime izolate (s’au găsit schelete de oameni a căror oase purtau urme de tăieturi făcute cu suliţe ce păreau să aparţină oamenilor de Neanderthal), dar conflictul nu se manifestă la nivel global.

Cum şi oamenii de Neanderthal luptau în grupuri şi colaborau, dar şi aveau o forţă fizică mai mare şi aveau stiluri de luptă şi de vânătoare mai eficiente, oamenii moderni fie se aflau de cele mai multe ori în postura de învinşi, fie ezitau să între în conflict cu aceştia.

De fapt, e mult mai probabil ca cele două specii (Homo heidelbergensis este considerat a fi strămoşul comun) să se fi tratat cu indiferenţă reciprocă, fie chiar să fi colaborat şi să se ajungă la împerechere.

Un fragment de maxilar uman descoperit în Peştera cu Oase din sud-vestul Rumîniei ce aparţinea unui hibrid rezultat dintr-un cuplu alcătuit dintr’un om modern şi un om de Neanderthal, a oferit savanţilor o dovadă certă care atestă încrucişările dintre omul modern şi omul de Neanderthal pe teritoriul Europei în urmă cu aproximativ 40.000 de ani. Ipoteza împerecherii dintre cele două specii a fost luată drept blasfemie de către lumea academică a secolului trecut.

Chiar şi aşa, conform analizelor ADN, 1-4% din genomul populaţiilor din Eurasia provin de la ADN-ul Neanderthalian. Majoritatea europenilor au moştenit tenul deschis şi părul drept.

10. Oamenii de Neanderthal au dispărut din cauza glaciaţiunii. FALS

Ne place să credem că acei neanderthalieni primitivi, urâţi, stupizi şi spurcaţi au dispărut în urma glaciaţiunii asemeni uriaşilor şi păcătoşilor nimiciţi de potopul biblic (în cazul de faţă, am putea vorbi despre un potop îngheţat/glaciar) şi că noi, oamenii frumoşi, inteligenţi, speciali, civilizaţi, am supravieţuit triumfător.

Pentru că nu’i aşa, istoria e scrisă de învingători. Oricît de egocentrişti am fi ca specie, nu s’a întîmplat aşa . Se credea cândva că mamuţii lânoşi au dispărut datorită vânătoarei excesive, însă după descoperirile şi studiile amănunţite din ultimii ani, s’ar părea că mamuţii au dispărut mai tîrziu şi datorită perioadei de încălzire, aceştia nereuşind să se adapteze climei temperate şi habitatului natural de atunci .

Oamenii de Neanderthal erau mai rezistenţi la frig datorită masei musculare crescute şi robusteţei lor. Oamenii moderni mai înalţi, dar aveau masa musculară mai scăzută, fiind mai puţin rezistenţi la frig.

Încă de la apariţia lor, oamenii de Neanderthal au reuşit performanţa de a supravieţui a două perioade de glaciaţiuni: Riss (180.000-130.000 î.Hr.) şi Wurm (70 000-10 000 î.Hr.). Ei au dispărut abia prin 30 000 î.Hr., cînd glaciaţiunea Wurm era apropape încheiată.

Avînd în vedere că aveau cavităţi nazale mai largi şi masa musculară mai crescută, erau mai bine adaptaţi la clima rece decît oamenii moderni care erau împrăştiaţi în Africa sau Asia şi care aveau să vină în Europa abia în perioada de încălzire şi să se adapteze cu uşurinţă la clima temperată, obişnuiţi fiind cu savanele africane sau cu clima ecuatorială. Dar şi oamenii de Neanderthal s’ar fi aclamatizat cu uşurinţă.

Ceva anume a provocat totuşi dispariţia oamenilor de Neanderthal în Eurasia.
Genocidul sau lupta cu Homo Sapiens clar nu putea fi cauza avînd în vedere că oamenii de Neanderthal erau războinici fioroşi greu de răpuşi, vânători abili, inteligenţi şi la fel de dezvoltaţi ca oamenii moderni.

Epidemiile, ori contaminarea cu un virus de la Homo Sapiens (aşa cum se vehicula acum ceva ani) nici aîât nu putea să’i nimicească ca specie, avînd în vedere că oamenii moderni şi oamenii de Neanderthal se împerecheau .

Cei mai mulţi savanţi presupun că doar o catastrofă ar fi provocat dispariţia speciei.
Trebuie să fi fost ceva anume care să fi afectat doar Eurasia locuită de oamenii de Neanderthal. Trebuie să fi fost o erupţie vulcanică.

Cum însă erupţia vulcanului Toba din Indonezia nu a afectat Eurasia decât cu scăderea temperaturii şi intensificarea glaciaţiunii Wurm, trebuie să fi fost o erupţie mai apropiată de continentul european.

Acum 40.000 de ani, vulcanul Campi Flegrei, de lângă Napoli, a erupt. Conform descoperirilor geologice, cenuşa vulcanică s’a depus în toată Mediterana de Est şi în toată Europa centrală şi de Sud-Est. Regiuni întregi din Italia până în Caucaz, şi din Scandinavia până în Africa de Nord, au fost afectate.

Vegetaţia a fost distrusă, multe specii de animale au dispărut, şi norii de cenuşă au blocat lumina Soarelui să intre în atmosfera timp de câţiva ani. Vegetaţia din toate zonele afectate avea să’şi revină abia după câteva secole. Analizele efectuate asupra sedimentelor ne arată că s’a depus un strat de cenuşă vulcanică de minim 0, 5 m.

Calotele de gheaţă din Groelanda de acum 40.000 de ani ce sunt pătate cu cenuşă corelează cu erupţia vulcanică masivă .

E foarte posibil ca Apocalipsa omului de Neanderthal să fi fost mai tragică decât se credea. Indivizii aflaţi la locul tragediei ar fi fost arşi şi mulţi ar fi murit sufocaţi în peninsula italică de azi. Restul, din Europa centrală şi de est, precum şi din Orientul Mijlociu au dispărut datorită lipsei hranei şi inhalării de cenuşă vulcanică.

A urmat apoi agonia, lunga suferinţă a extincţiei. Anterior, populaţia oamenilor de Neanderthal era restrînsă şi mai acomodată în Eurasia, nesimţind nevoia de a se mai muta, deci a scăzut rapid.

Oamenii moderni au câştigat cursa de supravieţuire datorită superiorităţii numerice şi fiindcă erau în permanentă mişcare.

S’au extins rapid în Europa şi foarte probabil i’au absorbit pe ultimii oameni de Neanderthal aflaţi în număr mic în Spania şi Franţa prin împerechere, după cum ne arată şi scheletul copilului Lapedo din Portugalia de azi (mort acum 24 000 de ani), care are trăsături neanderthaliene şi ale omului modern .

Specia Homo Neanderthalensis a dispărut definitiv acum 28.000 de ani, dar lăsînd urme genetice în ADN-ul omului modern.

11. Dacă ar fi readus la viaţă, omul de Neanderthal nu s’ar adapta la societatea de azi. FALS

Este puţin probabil ca în viitorul apropiat să readucem la viaţă specii dispărute. Dar marea majoritatea consideră că omul de Neanderthal nu s’ar adapta deloc la civilizaţia modernă.

Toate dovezile arheologice şi studiile recente privind nivelul de inteligenţă, forţa fizică, adaptarea, creativitatea şi alte abilităţi excepţionale arată că omul de Neanderthal nu ar sfîrşi ca un exponat la ZOO asemeni unui mamut readus la viaţă.

Dacă specia ar fi supravieţuit ori s’ar fi răspîndit pe întreg globul, cu siguranţă ar fi evoluat în continuare şi ar fi făurit o civilizaţie prosperă în epoca de fier.

Dacă nu s’ar fi petrecut erupţia vulcanică acum 40.000 de ani, în perioada preindustrială s’ar fi remarcat ca fiind cei mai fioroşi şi duri războinici ai istoriei vechi, dar şi ca cei mai buni meşteşugari, asemeni gnomilor din legende închipuite de imaginaţia omului modern (neanderthalienii fiind scunzi, dar musculoşi), iar în epoca modernă, ei ar fi fost cei care stăpîneau imperii coloniale din Europa.

Cei subjugaţi ar fi fost o mare parte din oamenii din specia Homo Sapiens.

Cu toate acestea ce s’a întîmplat nu mai poate fi schimbat.

De ce Homo sapiens a câștigat bătălia de supraviețuire umană?

Neanderthalienii au avut ochi mai mari, iar creierul lor avea aceeași dimensiune ca și omul modern, dar puterea creierului mai slabă pentru a lua decizii urgente și vitale, ci mai mult a fost folosit pentru a se concentra pe nevoile fizice ale corpurilor mai mari.
Neanderthalienii au pierdut în fața Homo sapiens lupta pentru de supraviețuire, pentru că nu erau la fel de inteligenți pentru a reuși să se adapteze schimbărilor climatice.

Oamenii moderni din Africa și’au dezvoltat partea creierului responsabilă de gîndire, pe care au folosit’o pentru a se conecta cu alte grupuri în momente de nevoie.

Cînd a venit Epoca Glaciară, ei puteau vorbi un limbaj complex și s’au deplasat departe de casele lor, spre deosebire de neanderthali. Europa a fost odată dominată de neanderthalieni, dar au dispărut după ce omul modern a apărut acum 45.000-60.000 de ani în urmă.

Reconstrucția lui Richard Neave a rămășițelor găsite în 2002 în Peștera cu Oase (Rumînia), care au fost datate între 34.000 și 40.000 de ani

Conform programului de cercetare realizat în scopul de a restabili răspunsul oamenilor la tranziția abruptă de mediu și climă, Homo sapiens ar fi putut veni în Europa cu 45.000 de ani în urmă (avem dovezi de acum 40.000 de ani găsite în Peștera cu Oase din România), iar indiferent care a fost cauza dispariției neanderthalienilor, homo sapiens a rezistat ultimei glaciațiuni și au reușit să se adapteze mediului în care trăiau, cultivînd plante și domesticind animale, dincolo de practicile comune ambelor specii.

12. Oamenii de Neanderthal au dispărut. Fals

Oamenii de Neanderthal au dispărut acum aproximativ 29.000 de ani, dar asta nu înseamnă că influența lor nu mai este prezentă. Ba din contră, având în vedere că genele lor continuă să îi afecteze pe oameni în moduri importante.

Un alt studiu arată că rămășițe de ADN de Neanderthal, apărute în urma împerecherii dintre oameni cu Neanderthal, sunt încă active în 52 de varietăți de țesut uman, influențând exprimarea genetică. Astfel de influențe sunt cele care îi fac pe unii oameni mai înalți sau care le reduc altora șansele de a suferi de schizofrenie.
Această cercetare, la fel ca altele asemănătoare, a fost posibilă datorită secvențierii genomului de Neanderthal, un proces efectuat cu succes în 2008.

Cel mai recent, cercetătorii de la University of Washington au folosit acel ADN, pe care l’au comparat cu ADN-ul prelevat de la peste 200 de voluntari din Statele Unite.
Astfel, aceștia au descoperit că există zeci de tipuri de țesut în care genele de Neanderthal sunt încă prezente și chiar active.

În anumite cazuri, voluntarii au chiar copii umane și neanderthaliene ale acelorași gene. În 25% dintre aceste situații, genele moderne se comportă diferit decît varietățile preistorice.

În mod surprinzător, resturile de ADN de Neanderthal au capacitatea de a influența, în unele cazuri, prezența genei ADAMTSL3 – care este un factor de risc pentru schizofrenie – astfel încît tendința de apariție a bolii este redusă semnificativ.

De asemenea, ADN-ul de Neanderthal are posibilitatea de a face un om mai înalt decît ar fi fost în mod normal. Există și o serie de zone ale corpului unde aceste gene nu mai au o influență la fel de sporită, acestea fiind creierul și testiculele, în mod special.

Citește și:  PEȘTERA COLIBOAIA – CEA MAI VECHE ARTA RUPESTRĂ PARIETALĂ DIN EUROPA

Sursă: livescience.com, news.nationalgeographic.com, nytimes..com, ancient-origins.net, dailymail.co.uk, telegraph.co.uk, theguardian.com, sciencenuclear.com, sciencealert.com, spiegel.de, slashgear.com, playtech.ro

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

RUSIA ARE DE ÎNAPOIAT ȘI CELE 200 TONE AUR ALE PERIOADEI ANTONESCU, FURATE DUPĂ 1947

Potrivit unui proiect inițiat de Liviu Dragnea și de senatorul Șerban Nicolae, Banca Națională a Rumîniei este obligată să aducă în țară aproape toată rezerva de aur ținută la Londra, în Banca Angliei.

Social-democrații susțin că nu se justifică plata unor comisioane pentru custodia aurului în străinătate, în condițiile în care Rumînia a atins standardul de economie de piață funcțională. Proiectul de lege inițiat la Senat modifică Legea 312/2004 privind statutul BNR. La capitolul rezerve, proiectul introduce un nou alineat, care limitează sever posibilitatea ca Banca Centrală să mai țină aurul în afara țării.

Custodia AURULUI costă, nu aduce dobînzi

”Din rezerva constituită, Banca Națională a Rumîniei poate depozita aur în străinătate exclusiv în scopul obținerii de venituri prin tranzacționare și alte operațiuni specifice. Depozitele de aur constituite de Banca Națională a Rumîniei în străinătate nu pot depăși 5% din cantitatea totală de aur constituită ca rezervă”, se arată în proiectul semnat de Dragnea și Șerban.

Declarațiile guvernatorului Mugur Isărescu din urmă cu peste doi ani:

Rezerva de aur a Rumîniei s’a menținut în ultimii ani la 103,7 tone, cu o valoare estimată de 3,84 miliarde de euro la sfîrșitul lui 2018. Oficialii BNR au declarat, de’a lungul timpului, că aurul Rumîniei, este păstrat la Londra pentru a oferi credibilitate țării.

”(…) aurul este parte din rezerva noastră internațională. E rezerva internațională, nu e rezerva internă. Toata rezerva internațională a unei țări se ține in exterior, că de’aia se numește rezerva internațională.”

Peste 60 de tone ar trebui repatriate

În expunerea de motive la acest proiect de lege, inițiatorii estimează că 65% din aurul țării se află în străinătate. Dacă plasamentele externe sunt limitate la 5%, BNR ar trebui să repatrieze peste 60 de tone de aur. În ultimii ani mai multe țări și’au repatriat, măcar parțial, rezervele de aur. Olanda a adus, în 2014, peste 122 de tone din aurul ținut la New York.

Germania a repatriat peste 530 de tone din plasamentele la New York și Paris în perioada 2013-2016 și plănuiește continuarea procesului. Banca centrală a Ungariei a anunțat, în primăvara anului trecut, că va aduce în țară cele trei tone de aur ținute la Londra, adică întreaga rezervă. Ulterior, Ungaria a început să cumpere aur și a crescut de 10 ori deținerile pînă în toamna lui 2018 la 31,5 tone.

Daniel Dăianu, membru al Consiliului de Administraţie al BNR:

”Mai bine să nu faci operaţiuni cu aur… Aurul României trebuie să fie cît mai bine protejat. Rezervele Rumîniei sunt plasate astfel încît ele să fie protejate și ca valoare, și fizic. Viața unei țări poate cunoaște și momente mult mai dramatice decît cele pe care ni le imaginăm după 3 decade de tranziție într’o Europă care nu a cunoscut un război mare european. Trăim vremuri care nu devin mai benigne, dimpotrivă, mai periculoase. Poți să faci cu aurul operațiuni mai mult sau mai puțin riscante, punctul meu de vedere e că e mai bine să nu faci operațiuni. Eu cred că important pentru Rumînia e să facem plasamente acolo unde avem certitudinea, pe baza unei analize geopolitice, că sunt protejate mai bine.”

Oare nu ar fi timpul să cerem și aurul rușilor? Asta dacă tot ținem atît de mult să aducem aurul Rumîniei în țară…

ÎN 1947 SOVIETICII AU FURAT DIN RUMÎNIA, TEZAURUL LUI ANTONESCU DE 200 DE TONE DE AUR

Nu vorbim aici de Tezaurul de 93 de tone trimis de Rumînia la Moscova în 1916.

Citește aici despre Tezaurul Rumîniei de la Moscova:

ADEVĂRUL DESPRE TEZAURUL ROMÂNESC DE LA MOSCOVA

Acum 74 de ani, la 16 ianuarie 1945 se semna Convenția de Armistițiu, care stabilea, la articolul 11, reparațiile de război datorate de Rumînia Uniunii Sovietice (300 de milioane de dolari).

Este vorba despre Convenția economică ”asupra mărfurilor pe care Rumînia urmează să le livreze în compensarea daunelor cauzate de către Rumînia Uniunii Sovietice prin operațiunile militare și ocuparea teritoriului sovietic”.

Plata s’a făcut, teoretic, în bunuri. Practiv însă, sovieticii au mai luat ceva din Rumînia:

Tezaurul mareșalului Antonescu, 200 de tone de aur – despre care nu se vorbește nimic oficial.

Generalul Emil Străinu susţine că Uniunea Sovietică a luat din ţara noastră, în 1947, aproape 200 de tone de aur, care erau ascunse în peştera de la Tismana Din România toţi iau şi apoi ”uită” să dea înapoi ce’au luat.

Nu doar Germania, Irakul, Mongolia, Cuba, Libia sau Siria au datorii de miliarde la noi. După ce au refuzat să ne înapoieze tezaurul trimis în 1916 la Moscova pentru a fi ferit de trupele germane, se pare că ruşii au plecat din Rumînia cu 200 de tone de aur şi după cel de’al doilea război mondial!

E vorba despre tezaurul Băncii Naţionale, aşa cum l’a lăsat mareşalul Antonescu în anul 1944.

În 1939, când a început al Doilea Război Mondial, România s’a aliat cu Germania. Mareşalul Ion Antonescu a încheiat un pact cu Hitler, iar ţara noastră a început să vîndă statului nazist diferite produse contra aur.

În urma acestui comerţ, rezerva de metal preţios a Băncii Naţionale a Rumîniei a ajuns, în 1944, la 244,9 tone, cea mai mare din istoria ţării. În acel an, de frica invaziei sovietice, tezaurul României a fost ascuns într’o grotă de lângă Mănăstirea Tismana (judeţul Gorj) şi nu s’a mai vorbit de el.

SOVIETICII AU FURAT DIN ROMÂNIA, ÎN 1947, TEZAURUL LUI ANTONESCU: 200 DE TONE DE AUR

O referire la uriaşa rezervă a reapărut în presa vremii abia în februarie 1947, cînd aurul a fost luat de la Tismana şi adus înapoi la Bucureşti, sub supravegherea armatei sovietice. După această dată s’a aşternut tăcerea până în 1953, cînd Banca Naţională a raportat că rezerva de aur a Rumîniei era de 53,1 tone.

Faţă de 1947, aveam un minus de 191,8 tone! Unde a dispărut acest aur?

Nu există o poziţie oficială, dar unii istorici presupun că tezaurul ar fi fost luat de ruşi, ca plată a datoriei de război. Potrivit acordului sovieto-rumîn pentru pagubele de război, Rumînia a fost obligată să plătească URSS 300 milioane $, adică 50 milioane $ anual timp de 6 ani, în produse petroliere, cherestea, vite, grâne, vase maritime şi fluviale, material mecanic şi feroviar.

Nu se vorbeşte însă nimic despre lingourile de aur.

Surse din Ministerul de Externe susţin că acel tezaur a fost luat în custodie de Moscova, adică în păstrare cu de’a sila. Prin urmare, Rumînia ar trebui să revendice nu numai tezaurul trimis în Rusia în 1916, pentru a fi ferit de trupele germane, ci şi pe cel luat de Moscova după cel de’al doilea război mondial.

În 1944, Rumînia era de două ori mai bogată în aur decît azi.

De la al Doilea Război Mondial, cantitatea de aur deţinută şi raportată de Banca Naţională a Rumîniei a avut următoarea fluctuaţie:

1944: 244,9 tone;

1953: 53,1 tone;

1969: 111 tone;

1972: 64,4 tone;

1979: 110 tone;

1985: 118,7 tone;

1990: 67 tone;

1997: 93,4 tone;

2008: 107 tone;

2010 (iunie) : 103,7 tone.

Rezerva de aur a României, aflată în administrarea Băncii Naţionale a fost la sfîrşitul anului trecut de 103,7 tone. De altfel, rezerva de aur a rămas, din punct de vedere cantitativ, aproximativ la acelaşi nivel, de 18 ani.

Desigur, valoric vorbind, rezerva de aur a înregistrat fluctuaţii influenţate de preţul aurului pe piaţa internaţională.

Citește și:    DESPRE AUR ȘI BOGĂȚIILE FURATE DIN ROMÂNIA

Sursă:  Volumul ”Exerciţii de magie”, semnat de generalul de brigadă Emil Străinu şi apărut la Editura TRIUMF,  Profit.ro, newsteam.ro

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA