CE A CÎȘTIGAT ȘI CE A PIERDUT RUMÎNIA DIN ALIANȚA CU GERMANIA NAZISTĂ SAU DIN CEA CU URSS ?

Alianţa Rumîniei cu Germania nazistă a marcat o pagină de istorie importantă în derularea celui de al doilea război mondial.

Destinul politic al Rumîniei a fost dramatic afectat pe un interval de timp de exact cinci ani de zile: 23 august 1939- 23 august 1944.

La primul 23 august s’a semnat pactul Ribentropp-Molotov, care a deschis calea sfîrtecării Rumîniei şi a împins’o spre alianţa cu Germania nazistă.

La al doilea 23 august, prin întoarcerea armelor s’a lăsat cale liberă Armatei Roşii, care a adus un regim de ocupaţie mascat, schimbat cu unul de vasalitate faţă de Moscova şi de comunizare a Rumîniei.

A venit timpul să ne întrebăm: ce ”beneficii” a avut Rumînia de pe urma acestor evenimente, respectiv alianţele cu Germania nazistă şi nu în ultimul rînd din cea cu URSS.

În însemnările sale zilnice, Carol II notează că pactul Ribentropp-Molotov era cît se poate de periculos pentru Rumînia, deoarece ”în loc de a avea două fronturi de apărat iată că vom avea două şi jumătate, ceea ce este aproape peste puterile noastre”.

Practic erau doar trei posibilităţi: alăturarea de Antantă, trecerea de partea Germaniei sau neutralitatea. Consiliul de Coroană convocat la 6 septembrie 1939 stabilea neutralitatea drept unica soluţie de a apăra hotarele ţării.

Între 10 mai şi 22 iunie 1940 însă, Germania invadînd Olanda şi Belgia şi obţinînd capitularea Franţei, Rumînia rămînea solitară între Berlin şi Moscova.

Optica guvernului lui Carol II a fost Germania, căreia i s’a propus ”lărgirea colaborării amicale” dar, la 2 iunie 1940, Berlinul replica clar că nu pot fi discutate relaţiile bilaterale decît dacă Bucureştiul ”ia în considerare eventualele cereri de revizuire ale vecinilor săi, ca de pildă a Rusiei în cazul Basarabiei”.

La 23 iunie Molotov îi spunea ambasadorului german la Moscova că ”soluţionarea problemei Basarabiei nu mai suportă nici o amînare”, Berlinul răspunzînd după două zile că este gata ca ”în spiritul înţelegerii cu Moscova să sfătuiască conducerea rumînă pentru o clarificare paşnică a problemei Basarabiei în sensul rusesc”.

O zi mai târziu URSS dădea ultimatumul prin care Rumînia era somată să’i cedeze Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa.

Două Consilii de Coroană au fost reunite în această chestiune la 27 iunie 1940, cedarea fiind acceptată cu 20 de voturi contra 6.

Aşa începea sfîrtecarea Rumîniei, pe care o putem considera drept primă consecinţă negativă a asocierii cu Germania lui Hitler.

Pierderea Basarabiei şi Bucovinei a însennat împingerea Rumîniei și mai mult spre Berlin.

Abia numit premier, Ion Gigurtu anunţa, la 4 iulie 1940, că Bucureştiul aspiră la “încorporare în sistemul creat de axa Berlin-Roma”.

La 15 iulie, Hitler îi comunica lui Carol II că nu va garanta frontierele Rumîniei şi nu va trimite o misiune militară germană la Bucureşti atîta vreme cît nu vor fi rezolvate problemele de frontieră cu Ungaria şi Bulgaria, anticipare a Arbitrajului de la Viena (30 august 1940), prin care Rumînia pierdea nord-estul Transilvaniei.

La 7 septembrie aveam să cedăm şi Cadrilaterul.

Abia acestei Rumînii amputate Germania şi Italia aveau să’i garanteze ”integritatea şi inviolabilitatea”, în principal, dar tacit, faţă de URSS.

Sintetizînd, vom spune că prima consecinţă pentru ţara noastră a orientării spre Berlin a fost de natură politică şi teritorială.

Politic, devenea obligatorie intrarea în Axă, iar teritorial pierdeam (28 iunie- 7 septembrie 1940) 99.926 km2 (33,79 % din teritoriu) şi 6.829.238 locuitori (34% din populaţie).

Izolat şi atacat de toate partidele, Carol II îi propunea, la 4 septembrie 1940, generalului Ion Antonescu formarea guvernului.

A doua zi, Antonescu cerea şi obţinea ”puteri depline pentru conducerea statului rumîn”.

Abdicarea lui Carol II şi urcarea pe tron a lui Mihai s’au produs la 6 septembrie.

Între timp, relaţiile cu Germania evoluau “pozitive”.

La 10 octombrie 1940 sosea la Bucureşti misiunea militară germană, avînd ca obiectiv declarat instruirea armatei rumîne şi nedeclarat controlul cîmpurilor petroliere.

La 3 noiembrie, Rumînia adera la Axa Berlin-Roma-Tokio, urmînd ca relaţia politică să fie completată prin acorduri economico-financiare.

Acesta este capitolul la care mulţi autori invocă o inegalitate în relaţia rumîno-germană din 1940-1944, principala acuză fiind că petrolul rumînesc era plătit de Germania la preţurile antebelice care erau cu 50% sub preţurile pieţei libere a vremii.

De asemenea, Germania reexporta petrol românesc în ţările ocupate şi în Franţa vasalizată cîştigând diferenţa dintre preţul de achiziţie şi cel de vînzare.

Dacă este adevărat că petrolul rumînesc a fost baza energetică a efortului german de război, mai ales pe frontul estic unde şi Rumînia s’a angajat militar, tot atît de adevărat este că încă din 1940, dinainte de intrarea Rumîniei în Axă, exportul de petrol era realizat pe baza acordului armament-petrol care prevedea că preţul ţiţeiului era cel din 1939.

În schimb, însă, Germania trimitea Rumîniei arme şi echipamente militare.

Odată cu începerea campaniei din est şi cu participarea Rumîniei la război decontarea petrolului a fost reglementată printr’un nou protocol semnat la 17 ianuarie 1942.

Conform acestuia livrările germane de arme se făceau pe baza unui credit de război de 600 milioane mărci, restituit în proporţie de 50% prin cliring, în cote semestriale, cu 3,5% dobîndă, în decurs de 7 ani; restul sumei urma să fie plătită după încheierea războiului.

În 1942 întregul export de petrol al Rumîniei a fost de 3,3 milioane tone, din care 2,2 milioane tone destinate Germaniei şi 1,1 milioane tone aliaţilor acesteia.

În acel timp, extracţia de ţiţei a ţării noastre ajunsese la 5,6 milioane tone, cu o creştere faţă de 1941, creştere datorată asigurării industriei extractive rumîneşti cu utilaje şi materiale livrate de Germania.

O rămînere în urmă a livrărilor germane către Rumînia a creat o criză în relaţiile economice bilaterale, motiv pentru care Hitler a discutat direct cu Antonescu (10-12 iunie 1943).

El i’a propus Mareşalului compensarea prin plata în aur a restanţelor.

O nouă convenţie economică a fost încheiată pentru perioada februarie-septembrie 1943. Dar în 1943 industria germană nu mai făcea faţă nici nevoilor proprii de maşini şi utilaje.

Pentru a stinge nemulţumirile Rumîniei s’au purtat convorbiri dificile la Bucureşti, convorbiri soldate cu un nou protocol economic semnat la 9 februarie 1944.

Prin el, Germania se obliga la livrări masive de material de război, iar Rumînia la livrarea unei mari cantităţi de cereale.

Totodată Banca Naţională Germană punea la dispoziţia BNR o cantitate de aur din depozitele sale elveţiene, din care să se plătească produsele petroliere rumîneşti şi furniturile pentru nevoile trupelor germane din Rumînia.

Situaţia BNR la 23 august 1944, comparativ cu 23 august 1940, arată că stocul de aur crescuse în acea perioadă – în care exporturile au fost direcţionate aproape exclusiv spre Germania – cu 11 vagoane de aur, din care 8,5 din Germania.

În memoriul său către Tribunalul Poporului din 15 mai 1946, Mareşalul Ion Antonescu sublinia că ”pînă în 1940, timp de 25 de ani de pace, Banca Naţională nu reuşise decît o acoperire în devize şi aur echivalentă cu 16 vagoane. La 23 august 1944 Banca Naţională avea 23 vagoane de aur”.

De notat că în 1941-1944 Rumînia a mai exportat în Germania 85.000 vagoane cereale (10 tone fiecare) faţă de un export antebelic de 100.000-300.000 de vagoane anual, 10.000 vagoane lemn anual faţă de 50.000-100.000 vagoane anual antebelic şi aproximativ 3 milioane tone petrol anual (în 1944 doar 1,4 milioane tone), în condiţiile în care consumul intern de petrol a crescut de la 1,7 milioane tone în 1941 la 2,5 milioane tone, în 1944.

Pentru a fi corecţi, trebuie să spunem că raporturile economice rumîno-germane erau între parteneri egali şi că Germania a livrat Rumîniei numai în 1942-1943: 6.700 tractoare cu pluguri, 110.000 pluguri, 7.100 semănătoare, 5.000 secerătoare, 71.000 prăşitoare şi 24.000 grape.

Tot Germania a furnizat utilajele necesare trecerii transportului feroviar pe alimentarea cu cărbune şi pentru modernizarea nodurilor de cale ferată.

În acelaşi memoriu din 1946, Ion Antonescu scria, nu fără îndreptăţire:

”Am făcut mari investiţii în timpul războiului în agricultură, industrie, comunicaţii, telefoane, şcoli, biserici, armată şi opere sociale. Toate au fost acoperite cu veniturile ordinare şi cu creditul de 80 miliarde acordat de germani cu dobîndă de 3,12% pe 7 şi 15 ani, fără a da nici un gaj.”

Ansamblul relaţiilor economice rumîno-germane din 1940-1944 s’a desfăşurat pe baza unor principii ferm expuse şi aplicate de partea rumînă, în baza cărora Rumînia nu a făcut nici o înstrăinare de proprietate, a păstrat conducerea întreprinderilor sale şi a decis singură asupra ponderii capitalului străin în economia naţională.

Cel mai serios analist al relaţiilor rumîno-germane din perioada respectivă, Andreas Hillgruber, notează şi faptul că raportul marcă-leu a fost menţinut la 1 la 60 din 1941 pînă în 1944, ceea ce a făcut ca, dacă la începutul războiului Rumînia avea un debit de 90 milioane mărci în 1944 Germania să aibă un debit de un miliard de mărci.

”Inechitatea produsă la primul acord economic s’a stins pe parcursul anilor în care guvernul rumîn şi în special Mihai Antonescu au dovedit fermitate în apărarea intereselor şi drepturilor rumîneşti.”

Acest tablou al relaţiilor rumîno-germane trebuie să’l completăm cu urmările colaborării politico-militare a lui Antonescu cu Hitler.

Angajată pe frontul de est contra URSS, armata noastră a pierdut, în intervalul 22 iunie 1941 – 23 august 1944, 624.540 de oameni, dintre care 71.585 de morţi, 243.622 răniţi şi 309.333 prizonieri luaţi de ruşi după 23 august 1944 în Moldova, Basarabia şi Dobrogea.

Între 4 aprilie şi 10 august 1944, raidurile aviaţiei aliate asupra Rumîniei au avariat serios reţeaua feroviară, mai ales triajele din Braşov, Ploieşti şi Bucureşti, au distrus 30.000 de imobile, au rănit 7.809 oameni şi au ucis 7.639.

La două săptămîni după ultimul raid asupra zonei petroliere, Rumînia a cerut armistiţiu, a ieşit din războiul cu URSS şi a întors armele contra Axei.

Era 23 august 1944, respectiv intrarea ţării în sfera de interese geopolitice a URSS.

Alianţa Rumîniei cu Rusia sovietică

Ca şi după 23 august 1939 (pactul Ribentropp-Molotov), după 23 august 1944 Rumînia s’a găsit într’o situaţie fără ieşire, fără alternative.

În 1939 avea de optat între alianţa cu Germania şi distrugerea ţării, iar în 1944 între supunerea faţă de URSS şi aceeaşi distrugere a fiinţei naţionale.

Brutal, mareşalul Malinovski, comandantul Frontului 2 Ucrainian în 1944, îi spunea generalului Constantin Vasiliu-Răşcanu că Rumînia trebuie să abandoneze iluzia ”că puteri îndepărtate – de peste mări şi ţări – i’ar putea veni în ajutor. Aceste puteri fiind prea îndepărtate nu vă pot oferi practic prietenia lor”.

Desigur că părinţii şi bunicii noştri nu cunoşteau atunci realitatea dramatică a împărţirii sferelor de influenţă încă de la Yalta (1943), ei împărtăşindu’se în continuare din iluzia cuprinsă în sintagma ”vin americanii”, o iluzie de tip hollywoodian spulberată de comunismul real.

Proclamaţia regală de la 23 august 1944 anunţa că ”pentru salvarea ţării de la o catastrofă totală” (trupe sovietice intraseră pe teritoriul naţional în martie 1944, iar la 20 august lansaseră o puternică ofensivă pe frontul Iaşi-Chişinău) exista ca singură soluţie ”ieşirea noastră din alianţa cu Puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite”, motiv pentru care proclamaţia regală afirmă textual:

”Rumînia a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii.”

În realitate însă, Rumînia continua să se afle în stare de război cu Naţiunile Unite.

De altfel, în seara de 24 august, Stalin ordona mareşalilor Timoşenko, Malinovski şi Tolbuhin să nu ia în seamă ”nici o declaraţie a rumînilor despre încetarea acţiunilor militare”.

La 31 august, generalul Sănătescu (numit deja premier), întîlnindu’se cu un general sovietic, consemna în jurnalul său:

”Îmi spune că ştie de armistiţiul cerut, dar că pînă la semnareea lui sîntem tot în război.”

Abia la 12 septembrie 1944 generalul-premier Sănătescu putea scrie:

”În fine, s’a semnat armistiţiul cu puterile aliate. Poate se vor mai normaliza lucrurile.”

Prin articolul 19 al convenţiei de armistiţiu, Aliaţii socotesc ”hotărîrea Arbitrajului de la Viena cu privire la Transilvania ca nulă şi neavenită şi sînt de acord ca Transilvania să fie restituită Rumîniei”.

La 26 octombrie 1944, eliberarea Transilvaniei era un fapt împlinit, iar trupele sovietice şi rumîne, cot la cot, trecuseră graniţa, înaintînd în Ungaria.

La 9 martie 1945, răspunzînd unei scrisori ce’i fusese adresată de premierul Petru Groza şi vicepremierul Gheoghe Tătărescu, Stalin afirma clar că ”guvernul sovietic a hotărît să satisfacă cererea guvernului rumîn şi, în conformitate cu convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944, să consimtă la instaurarea în Transilvania a administraţiei guvernului rumîn”.

Presa moscovită a acordat o atenţie deosebită acestui eveniment, subliniind că Rumînia este decisă să’şi îndeplinească toate obligaţiile faţă de Aliaţi, să aibă legături strînse cu URSS şi să participe la operaţiunile militare pe frontul antihitlerist.

Nu putem să trecem sub tăcere contribuţia deosebită a armatei rumîne, care, prin exemplara prestaţie de după 23 august 1944, a consolidat poziţia Rumîniei în ochii Aliaţilor, în primul rînd ai URSS. Mareşalul Malinovski nota, la 13 aprilie 1945, cînd pe frontul de vest se dădeau unele dintre cele mai aprige lupte:

”Armatele rumîne luptă foarte bine şi sînt foarte mulţumit de comandanţi, de statele majore şi de trupă; sunt bravi şi gata de tot sacrificiul.”

Totul începuse în aceeaşi zi de 23 august 1944, cînd armata rumînă a acţionat impecabil şi a rezistat tuturor încercărilor de reacţie ale trupelor germane, în număr de 500.000 de oameni, aflate pe teritoriul nostru.

Întoarcerea armelor a fost rapidă, coordonată şi deplină, armata rumînă ţinând sub control întregul teritoriu al ţării, oprind tentativele de înaintare spre linia Carpaţilor a forţelor germano-ungare şi ţinînd deschise drumurile pentru Armata Roşie.

Datorită României, frontul sovietic a avansat cu 600 km. în trei săptămîni fără a întîmpina rezistenţă.

În acelaşi timp, acţiunea Rumîniei a obligat Wehrmachtul să evacueze în pripă, în 8 săptămîni, Bulgaria, Grecia, Albania, Macedonia, Serbia şi o parte a Bosniei.

Întrerupînd aprovizionarea cu petrol a armatelor germane şi deschizînd practic un ”al patrulea front în Europa”, Rumînia a scurtat durata războiului.

Cifrele ilustrează clar că efortul de război alături de Aliaţi transforma Rumînia într’o adevărată putere cobeligerantă şi o îndreptăţea la statutul de Aliat, pe care însă nu l’a primit.

Armata rumînă a acţionat pe frontul de vest 244 de zile, cu 12-14 divizii plus corpul aerian, încadrată fiind în Frontul 2 Ucrainian.

Între 23 august şi 25 octombrie 1944 a fost eliberat teritoriul naţional.

După 21 septembrie 1944, Armatele 1 şi 4 române au luptat în Ungaria, pătrunzând 300 km. în adîncimea dispozitivului germano-ungar; din 210.000 militari rumîni care au luptat în Ungaria au căzut 42.700 (peste 20% din efectiv).

De la 18 decembrie 1944 şi pînă la capitularea Germaniei, rumînii au luptat în Slovacia, Cehia, Moravia şi Austria cu 250.000 de oameni, pierzînd 66.500 (27% din efective).

Efortul rumînesc s’a mai concretizat în parcurgerea unui traseu de luptă de 1700 km. între Constanţa şi Praga, ocuparea a 3.831 localităţi, dintre care 53 de oraşe.

Economic, efortul rumînesc de război a fost de 1,2 miliarde dolari la valoarea din 1938.

“Sunday Times”, reluat de Radio Londra la 7 ianuarie 1945, a apreciat textual că “dintre Naţiunile Unite care luptă împotriva Germaniei hitleriste, Rumînia se situează azi pe locul 4 prin numărul de soldaţi participanţi la bătălie”.

Ca să respectăm adevărul istoric, va trebui să arătăm că după 23 august 1944, “aliatul sovietic” a dezarmat şi luat prizonieri 150.000 de militari rumîni, a capturat toată flota noastră şi a comis o serie de abuzuri pe care şeful guvernului, generalul Sănătescu, le sintetiza astfel:

”Mare bătaie de cap cu ruşii care nu respectă nimic. Devastările şi jafurile continuă. Nu se pot face semănăturile de toamnă fiindcă ridică fără nici un fel de socoteală vitele de pe cîmp. Comuniştii, care nu însemnau nimic pînă la venirea ruşilor, acum au protecţia lor. Am dificultăţi şi cu aplicarea armistiţiului. Ruşii nu se gîndesc a’l respecta. Transportă tot ce pot la est de Prut, fără a da socoteală.”

Convenţia de armistiţiu stabilea că Rumînia va plăti către URSS o despăgubire de 300 milioane dolari pentru pagubele produse pe teritoriul sovietic.

Dar în total aveam de plătit, pe lîngă cele 300 de milioane dolari, alte 470 de milioane ca restituiri, 200 de milioane ca reîntregiri şi drepturi, 75 milioane pentru întreţinerea trupelor sovietice aflate în Rumînia şi 50 milioane dolari ca alte plăţi.

Despăgubirile de război urmau a fi plătite în 6 ani, în mărfuri: petrol, cereale, lemn, vase maritime şi fluviale, locomotive şi vagoane de cale ferată, diverse alte bunuri şi mărfuri.

Sub egida guvernului Petru Groza s’au înfiinţat sovromurile, societăţi mixte rumîno-sovietice.

Au apărut peste noapte Sovrompetrol, Sovromcărbune, Sovrombank şi Sovromasigurare, Sovromcuarţ şi Sovrommetal.

Mai tîrziu, la desfiinţarea acestora (1954-1956), valoarea părţii de participare sovietică urma să fie răscumpărată de statul roman, în rate anuale, eşalonate pe 10 ani începînd cu 1966 şi plătibile în mărfuri.

La lichidarea sovromurilor, Moscova şi’a evaluat participarea la 9,6 miliarde lei, sumă redusă după negocieri la 5,3 miliarde lei.

În condiţiile imediat postbelice, posibilităţile României de participare la circuitul economic mondial erau drastic limitate datorită costurilor războiului pe frontul de est şi efortului militar alături de Naţiunile Unite.

Valuta şi devizele rumîneşti din străinătate erau blocate, iar ţara nu avea credit pe pieţele financiare internaţionale.

Singurele credite au venit de la URSS (10 milioane dolari), Cehoslovacia (10 milioane dolari) şi SUA (7 milioane dolari), dar ele erau insuficiente, reconstrucţia naţională fiind evaluată la 600 milioane dolari.

În aceste condiţii extrem de grele, un balon de oxigen a venit tot din partea URSS, prin încheierea, la 8 mai 1945, a două importante instrumente economice: Acordul bilateral privind schimbul de mărfuri şi Acordul de colaborare economică dintre Rumînia şi URSS.

Erau primele înţelegeri economice internaţionale ale Rumîniei ieşite din alianţa cu Germania.

Datorită lor, în 1947 Rumînia realiza importuri echivalente cu 50% din nivelul anului 1938 şi exporturi de 24% în acelaşi termen de comparaţie, după ce în 1945 valorile importurilor fuseseră de 9,21%, iar ale exporturilor de 4,38%.

Din totalul schimburilor comerciale rumîneşti în 1947, Uniunii Sovietice îi reveneau 91% din exporturi şi 70% din importuri.

În acelaşi timp, staţionarea trupelor sovietice în ţara noastră între 1945 şi 1958, staţionare ce contravenea prevederilor convenţiei de armistiţiu, costa foarte mult.

Numai reparaţiile la cazarmele ocupate de Armata Roşie pînă la semnarea tratatului de pace cu Rumînia (10 februarie 1947) au însumat 225 miliarde lei, iar alimentele livrate de Rumînia echivalau cu 500.000 de raţii.

Dislocarea trupelor sovietice, începută în septembrie 1944, a cuprins garnizoane din Bucureşti, Braşov, Ploieşti, Piteşti, Tîrgovişte, Slatina, Caracal, Turnu Severin, Lugoj, Timişoara, Arad, Deva, Petroşani, Alba Iulia, Sebeş, Dej, Sibiu, Buzău, Bîrlad şi Focşani.

În 1946, trupele sovietice ocupau 200 de cazarme şi barăci militare din 60 de garnizoane, iar în cazul aviaţiei toate pistele betonate, 73% din clădiri, 83% din hangare, 82% din atelierele de reparaţii şi 80% din magazii.

Deşi tratatul de pace prevedea retragerea în 80 de zile a tuturor forţelor aliate din Rumînia, URSS îşi rezerva dreptul de “a păstra pe teritoriul Rumîniei forţele armate care i’ar fi necesare pentru menţinerea lucrărilor de comunicaţii cu zona sovietică de ocupaţie din Austria”.

Practic, prin acest amendament staţionarea trupelor sovietice în România era legalizată. Dislocate în continuare în 14 garnizoane, aceste trupe de ocupaţie vor fi fost retrase abia în 1958, în baza unui acord bilateral.

Tot pe plan militar trebuie contabilizată sovietizarea armatei rumîne prin adoptarea modelului sovietic şi schimbarea doctrinei de apărare.

Între 1949 şi 1960, în armata rumînă a fiinţat instituţia consilierilor sovietici, un fel de supervizori bine plătiţi. Acei consilieri erau cazaţi în apartamente ale căror chirii erau plătite de Ministerul Rumîn al Apărării, casele fiind mobilate şi dotate cu aparate electrocasnice plătite de aceeaşi parte rumînă.

În 1952 erau în armata noastră 105 consilieri militari sovietici permanenţi şi 17 nepermanenţi, pentru ca în 1954 numărul lor să ajungă la 161.

Apoi, treptat, numărul consilierilor militari sovietici a scăzut la 72 în 1955, 63 în 1956, 25 în 1957 şi 10 în 1958. În acel an au fost retrase din ţara noastră trupele sovietice, iar în 1959-1960 şi ultimii consilieri militari.

Aservirea Rumîniei faţă de URSS a încetat în 1964, cînd Gheorghe Gheorghiu-Dej a afirmat statutul de autonomie al PMR şi implicit al ţării.

Un statut continuat de deschiderea spre vest din anii ’70, dar și de închiderea spre același vest, din anii ’90.

Declaraţia din aprilie 1964 a avut, între alte consecinţe, închiderea Editurii şi Librăriei “Cartea Rusă”, înfiinţate în 1946, a Institutului de studii rumîno-sovietice, înfiinţat în 1947, a Institutului de limbă rusă “Maxim Gorki” şi a Muzeului rumîno-rus, înfiinţate în 1948.

În relaţia cu URSS, Rumînia a rămas doar ca membru al Pactului de la Varşovia (cu rezerve echivalente celor ale Franţei faţă de NATO) şi a CAER-ului, de asemenea cu rezerve timpuriu exprimate (1962-1964) faţă de forme integratoare vizînd amputarea economiei şi chiar a fiinţei naţionale.

Strict respectată de Occident în frunte cu SUA, apartenenţa Rumîniei la sfera de interese a URSS a fost o jumătate de secol factorul de îndepărtare, izolare şi întîrziere a ţării noastre faţă de Europa, în care, acum, readmisă fiind, nu s’a putut reintegra deplin nici la 30 de ani după prăbuşirea comunismului ceauşist şi a Cortinei de Fier.

Citește și: RUSIA A FOST UN STAT AGRESOR ÎN TOATĂ ISTORIA SA

sau: RUSIA ARE DE ÎNAPOIAT ȘI CELE 200 TONE AUR ALE PERIOADEI ANTONESCU, FURATE DUPĂ 1947

Resurse: balcanii.ro

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA

RUSIA A FOST UN STAT AGRESOR ÎN TOATĂ ISTORIA SA

De la dimensiunile unui județ de statura unuia rumînesc obișnuit de azi care cuprindea Moscova și ceva împrejurimi, azi se întinde ca un colos peste 2 continente înghițind peste 160 de grupuri etnice și popoare autohtone, crescînd continuu prin cuceriri succesive peste toate națiile înconjurătoare.

De aceea se poate spune că Rusia a fost un stat agresor ÎN TOATĂ ISTORIA SA, încă de la nașterea Moscovei de acum peste 900 de ani.

Prima referință este de prin 1147, cînd era un orășel obscur într’o mică provincie, cu populație predominant fino-ugrică numită Merya.

Să creadă cineva că a cucerit o șesime din suprafata planetei numai ca urmare a războaielor ”de apărare”, poate doar un om complet lipsit de orice cunoaștere a istoriei, sau care si’a pierdut complet capacitatea de a gîndi, după o doză zdravănă administrată de propaganda Kremlinului.
Și asta o spune editorialistul Ivan Lenski, pe site-ul rusesc ru.krymr.com.

În realitate totul este complet pe dos.

Dacă ne întoarcem la istorie totul este consemnat acolo.

Iată ce spune Mihai Eminescu despre tendinţele de cucerire ale Rusiei acum 150 de ani în ”Tendinţe de cucerire”, pe 7 aprilie 1878 în prag de Proclamare a Independenței Rumîniei:

”Răsărită din rase mongolice, de natura lor cuceritoare, aşezate pe stepe întinse a căror monotonie are înrîurire asupra inteligenţei omeneşti, lipsind’o de mlădioşie şi dîndu’i instincte fanatice pentru idei de’o vagă măreţie, Rusia e în mod egal muma mîndriei şi a lipsei de cultură, a fanatismului şi a despotismului.

Frumosul e înlocuit prin măreţ, precum colinele undoiate şi munţii cu dumbrăvi a ţărilor apusene sînt acolo înlocuite prin şesuri fără de capăt.
În tendinţele de cucerire, în aşa-numitele misiuni istorice care’şi caută marginile naturale nu e nimic dedesupt decît pur şi simplu neştiinţa şi gustul de spoliare.

În zadar caută un popor în întinderi teritoriale, în cuceriri, în războaie ceea ce’i lipseşte în chiar sufletul lui; sub nici o zonă din lume nu va găsi ceea ce Dumnezeu i’a refuzat, sau mai bine zicînd ceea ce Dumnezeu a voit ca să fie rezultatul muncii a multe generaţii dedate la lucru.

Căci stă oare destoinicia unei naţii în vreun raport cu întinderea teritoriului pe care ea îl ocupă?

Mica Veneţie era odată o putere mare europeană prin cultura ei intensivă, prin arte, prin industrie, prin judecata sănătoasă a aristocraţiei ei.

Dar toate aceste condiţii de mărire erau cîştigate prin muncă îndelungată – deprinderea şi priceperea se moştenea apoi din neam în neam, încît chiar astăzi ciceronii veneţieni au păstrat mai mult gust în judecarea tablourilor de cum au mulţi profesori de estetică.

Un rol analog l’a avut Olanda în istorie şi astăzi încă sînt state mici, care se bucură de’o înflorire extraordinară; pe un pămînt de mică întindere se află mai multe averi decît în Rusia întreagă.

Astfel sîntem aproape siguri că în cumpăna economică Rusia, cîtu’i de mare, trage mai uşor decît mica Belgie.

De aceea, ni se pare că, din nefericire, ruşii sînt sub dominarea unui deşert sufletesc, a unui urît, care’i face să caute în cuceriri ceea ce n’au înlăuntrul lor.

Nouă ni se pare că cercurile culte în loc de a stăvili acest horror vacui, în loc de a’l umple prin muncă şi cultură, îl sumuţă contra Europei pe care o numesc îmbătrînită şi enervată, coaptă pentru a cădea întreagă sub dominaţie rusească.

Europa le pare astăzi în starea în care era Bizanţul la apariţia unui neam asemenea mongolic, a turcilor.

În locul civilizaţiei greceşti, înflorit’a în Bizanţ o cultură turcească?
Deloc.

Tocmai aşa nu va înflori o cultură moscovită pe pămînturile supuse ruşilor, pentru că lipseşte rădăcina subiectivă a unei asemenea culturi.

În Rusia chiar miezul culturii e în Ingermanland şi în cele trei provincii baltice, în mîinile şi capetele a poate două sute de mii de oameni de origine germană, pe cînd populaţiile străvechi a acelor provincii, leţii, levii, crevinii şi cum îi mai cheamă nu se vor fi aflînd cu mult mai sus, de cum îi va fi găsit episcopul Albrecht la anul 1200.

Astfel misiunea istorică de care se face atîta vorbă nu’i o misiune care’şi are originea în afară, ea e rezultatul unui gol sufletesc, a unei barbarii spoite cu frac şi mănuşi, a unui deşert care de’ar stăpîni pămîntul, tot nu s’ar umple.
Cerul de’asupră’l schimbi, nu sufletul marea trecînd’o.

Pot să treacă şi Dunărea şi Carpaţii şi Adrianopol, să ia Roma veche, precum ameninţă pe cea nouă, pot să presure Europa întreagă cu cenuşă şi cadavre, nu se va naşte din milioanele de oameni nici un Rafael, nici un Beethoven, nici un Kant, ba tocmai lipsa unor asemenea spirite de adîncă înţelepciune şi de un adînc sentiment pentru bunurile ce înnobilează omenirea este cauza acelui gol sufletesc, care’şi caută compensaţie în glorii sîngeroase şi în cuceriri.

De mult, dar mai cu seamă de o sută cincizeci de ani încoace ţinta cuceririlor ruseşti sînt ţările răsăritene ale Europei.

Nu mai vorbim despre cuvîntul lui Aksakof, care vede întinzîndu’se panslavismul în miezul Europei, în ţările coroanei habsburgice pînă la Marea Adriatică.

C’un cuvînt, în loc de’a desfăşura activitatea înlăuntru, ochii vecinului nostru sînt pironiţi cu flămîngiune asupra apusului, cercurile culte umplu golul sufletesc cu fantasmagoria unui imperiu care ar ajunge de la Sibir pînă sub zidurile Veneţiei şi apoi mai departe… tot mai departe. Şi această misiune tainică o împlinesc apoi diplomaţii şi baionetele.

Existe testamentul lui Petru cel Mare sau nu existe, el există în capetele a mii de oameni visători, care dau tonul în Rusia. Războiul a fost declarat Porţii pentru a elibera pe creştini – în formă – în fond însă pentru a cuceri întreg imperiul otoman într’un mod care să poată fi înghiţit mai de voie, mai de nevoie de Europa.

După Turcia urmează imperiul habsburgic, după dînsul cine mai ştie cine.
Scopul fictiv al războiului şi scopul adevărat sînt diametral opuse.
Se stabileşte principiul ca Basarabia să fie cedată prin liberă învoială – ceea ce presupune că suntem în drept de a o ceda sau de a n’o ceda.

Ne hotărîm de a n’o ceda şi Rusia a ocupat’o astăzi pe deplin. În fine, susţinînd dreptul nostru, vedem ivindu’se colţii prieteşugului: Bucureştii sînt împresuraţi de trupe, în Vlaşca cazacii îşi bat joc de populaţie, dînd oamenii afară din case, trenurile noastre cu muniţii sînt oprite în drum, c’un cuvînt Rusia a început a întrebuinţa mijloacele ei civilizatrice pentru a ne intimida.

Nu deprindem frica şi pace bună. Teamă ne e numai ca imperiul habsburgic să nu cadă la învoială cu Rusia, căci despre Anglia nu e vorbă.

Ea este în stare a ţine războiul, pînă ce Rusia’şi va fi zvîrlit în vînt cea din urmă rublă metalică.

Dar contele Andrassy a făcut propuneri de împărţeală şi aceste propuneri prefac înţelegerea în complicitate şi complicitatea cu Rusia e totdeauna fatală.

Oamenii fără simţ istoric, liberalii cosmopoliţi c’un foarte incolor sentiment de patrie s’au dat în apele Rusiei şi au declarat un război care ne’a costat mii de suflete viteze, zeci de milioane şi poate o provincie.

Zicem poate, pentru că Europa e interesată ca şi noi în chestiune.

Se poate ca Rusiei să i se întîmple soarta pe care ne’o pregăteşte nouă.

Deşi nu s’a născut încă rusul care să fie în stare a ne insufla frică, grijă tot ne inspiră, ba putem zice siguranţă că ne aşteaptă vremi grele.

Despre biruinţa cauzei drepte nu ne îndoim, precum nu ne îndoim că oricare ar fi curentul ce se mişcă în contra civilizaţiei, el trebuie să fie nimicit cu vremea. Dar acea vreme e adesea foarte departe. Deviza noastră este: a nu spera nimic şi a nu ne teme de nimic.

Nesperînd nimic, n’avem nevoie de a ne mai încrede în alţii precum ne’am încrezut, ci numai în noi înşine şi în aceia care sînt nevoiţi să ţie cu noi; netemîndu’ne de nimic, n’avem nevoie de a implora generozitatea în locuri unde ea e plantă exotică. (”Tendinţe de cucerire”, 7 aprilie 1878)

Faimosul general rus Kuropatkin, în memorandumul său trimis împăratului în anul 1900, spunea că:

”În ultimii 200 de ani, Rusia a fost în război 128 de ani și a avut pace 72 de ani. Din cei 128 de ani de război – doar 5 ani au fost războaie de apărare și 123 de cucerire.”

Practic, în toata istoria sa, Rusia a dus o politică agresivă față de statele vecine.

Citește și: IMPERIUL ȚARIST DESPRE ROMÂNI ÎN 1840: ”MOLDOVA ȘI VALAHIA SUNT ȚĂRI LOCUITE DE UN POPOR CARE ARE O SINGURĂ ORIGINE”

Să dăm cîteva exemple de războaie de cucerire duse de Rusia:

Anul 1558. Războiul Livonian.

A fost un război pentru teritoriile actualelor țări baltice si Belarus. Defensiv acest război nu poate fi numit nici chiar și de cei mai înrăiți patrioti, a fost o agresiune pură împotriva unui stat vecin.

Rusia a cîștigat atunci un impuls în urma cuceririi hanatelor Kazan și Astrahan, Bashkiria, Marea Hoarda a Nogailor, a cazacilor și Kabarda și şi’a dorit foarte mult teritoriile Livoniei.

Istoricii sovietici spun că războiul s’a dus pentru acces la Marea Baltică, de fapt, motivele pentru acesta au fost complet diferite.

Rusia nu a primit tributul şi, din cauza asta, a atacat Livonia. Ca urmare a războiului, Rusia a fost învinsă, a renunțat la pretențiile asupra Belarus, dar, cu toate acestea, a primit ceva teritorii in zona de frontieră.

Anul 1654. Războiul cu Polonia și ”unirea” cu Ucraina.

Această poveste este plina de pete negre.

Ucrainenii se întreabă și astăzi cine l’a autorizat pe hatmanul zaporojenilor Hmelnițki să decidă pentru întreaga Ucraina?

Părintele istoriografiei ucrainene Mihai Hrushevsky, care a scris ”Istoria poporului ucrainean”, se indoieste că el (Bogdan Hmelnițki) s’a gîndit la crearea unui stat comun cu Moscova.

Da, a cerut ajutor de la țarul rus, dar de aici pîna la dorința de ”unire”…

Documentul istoric original privind ”unirea” Ucrainei cu Rusia a fost pierdut și cel mai probabil nu întîmplător.

Curtea Moscovei a profitat pur si simplu de turbulențele din Ucraina și s’a grăbit să’și alipească întreaga țară.

Asta nu vă amintește despre nimic?

Numeroasele campanii asipra Constantinopolului au fost, iarăși, agresiuni deghizate.

La început, Rusia le’a motivat de apărarea comercianților rusi oprimati de otomani, apoi și’a amintit de creștinii din Balcani.

Anii 1695-1696. Campania de la Azov a lui Petru cel Mare.

Rusia avea nevoie de acces la mare, așa că trebuia să ocupe cetatea turcească Azov.

Aici, chiar si cel mai mare patriot rus cu greu ar putea numi război de apărare agresiunea asupra Azovului.

Cu Turcia rușii au avut aproximativ 10 războaie, în urma carora au rupt bucăți mari de pămînt.

Anul 1700. Marele război cu Suedia.

Temeiul – Rusia avea nevoie neaparată de acces la mare, deși rușii nu au fost niciodată văzuți la Marea Baltică.

Pretextul tradițional cu apărarea populației vorbitoare de limbă rusă nu putea fi folosit – pur și simplu ei nu erau acolo.

Au găsit un alt pretext – au nevoie de acces la mare. Și aşa teritoriul a devenit ”pămînt rusesc strămoșesc”.

Apoi au fost alipite alte teritorii ”strămoșești” – Finlanda, Țările Baltice, Ingermanlandia, în ciuda faptului că ruși nu se găseau acolo nici pomină.

Anii 1772-1775. Au fost trei împărțiri ale Poloniei.

Prusia a propus împărătesei Ekaterina să împartă Polonia. Ea evident că nu a refuzat.

Numeroasele revolte poloneze împotriva ocupației ruse au fost denumite mai tîrziu de istoricii rusi războaie ruso-poloneze.

De fapt, nu era nimic mai mult decît rezistența populației la invazia unui agresor străin.

Anul 1783. Anexarea Crimeei.

Numai un nebun ar putea numi momentul acesta istoric drept apărare.

A fost agresiune pură, justificată de preîntîmpinarea unor raiduri ale Hanilor de Crimeea.

Justificarea anexării cu apărarea ortodocșilor nu poate fi luată de bună, pentru că în Crimeea aceștia erau o minoritate absolută.

Și, de fapt, nimeni nu îi asuprea – armenii, de exemplu, care au trăit în Crimeea pînă la anexarea ruseasca, au fost alungați de acolo după capturarea peninsulei, deși aceștia erau ortodocși.

Iată adevărata ”grijă față de frații crestini”.

Anul 1783. Regatul Kartli-Kakheti, situat în estul Georgiei, a intrat sub protectoratul Imperiului rus.

Se pare că a fost un succes al diplomației ruse, zona a intrat sub influența Moscovei nu ca urmare a războiului, ci de bună voie. Doar că se pastrează tăcerea cu privire la Imereti.

Ce s’a întîmplat de fapt?

De cînd regatul independent georgian a devenit dintr’o dată o parte a Imperiului Rus?

Sau anexarea Georgiei pe bucăți este o altă tradiție rusească în regiune?

Anul 1812. Jumătate din MOLDOVA lui Ștefan a fost ANEXATĂ de Imperiul rus (țarist).

”Turcia nu putea ceda ceea ce nu’i aparţinea, pentru că Poarta otomană n’a fost niciodată suverană asupra ţărilor rumîne. Poarta însăşi recunoscuse acest lucru, cînd la Carlovitz, presată de poloni să cedeze Moldo-Valachia, ea răspunse că nu are dreptul de a face vreo cesiune teritorială, deoarece capitulaţiile nu’i confereau decît un drept de suzeranitate”. Karl Marx, 1856

Înainte de a trece la o analiză privind impasul diplomatic în care se află astăzi Republica Moldova, propunem să facem o scurtă incursiune în istorie pentru a reaminti tuturor că pentru Republica Moldova această etapă istorică va fi una decisivă din punct de vedere (geo)politic.

E timpul să spunem lucrurilor pe nume.

E timpul să scăpăm de complexul servilismului politic (rusofilismului) şi să ne decidem singuri soarta pornind de la propria experienţă istorică.

Or, ceea ce nu pare să se înţeleagă nici la București, nici la Chişinău este că vom fi dependenţi de Rusia atît timp cît vom fi şantajaţi cu dosarul transnitrean.

Vom face abstracţie de faptul că din punct de vedere juridic, între Republica Moldova de astăzi şi Voievodatul Moldovei, întemeiat în 1359, nu există o legătură de succesiune.

Relaţiile diplomatice ale Moldovei cu Rusia datează din 1711, cînd Petru I încheie un tratat cu Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei.

Acesta stipula clar că:

”Art. 1. Moldova va dobîndi întreg teritoriul dintre Nistru şi Bugeac. Toate cetăţile aşezate pe malul stîng al Prutului vor aparţine de drept Moldovei;
Art. 2. Moldova nu va plăti nici un tribut Rusiei;
Art. 3. Domnul se obligă să ţină 10.000 de oşteni, plata cărora va fi acoperită de Rusia;
Art. 4. Rusia nu se va amesteca în afacerile ţării, şi nici unui rus nu’i va fi permis să se căsătorească şi să dobîndească moşii în Moldova;
Art. 5. Titlul domnului va fi Alteţa Sa domn şi singur stăpînitor al Moldovei, aliata Rusiei.”

Semnarea acestui tratat intră în contradicţie cu vectorii de expansiune ai Rusiei Ţariste formulate în ”Testamentul” aceluiaşi ţar.

Şi dacă pentru ruşi, cucerirea peninsulei Crimeea însemna stăpînirea Mării Negre, Basarabia (teritoriul Moldovei dintre Prut şi Nistru) reprezenta controlul asupra deltei Dunării – un pas înainte spre Constantinopol.

Pe tot parcursul războaielor ruso-austro-turce din 1736-1739, 1768-1774 şi 1788-1791 Moldova a fost transformat într’un obiect al disputelor teritoriale dintre cele trei puteri.

Pe tot parcursul acestei perioade eforturile Rusiei s’au îndreptat spre cucerirea teritoriului Moldovei pînă la Siret şi gurile Dunării.

Caracterul duplicitar al diplomaţiei ruse se manifestă prin ocuparea în 1806-1812 a Principatelor Rumîne şi intervenţia abuzivă în afacerile interne ale acestor două ţări.

Savantul rus L. S. Berg aminteşte şi despre împrejurările în care diplomaţii ruşi au falsificat sensul noţiunii geografice Basarabia:

”În conformitate cu una din clauzele Tratatului de la Tilzit, încheiat între Napoleon şi Alexandru I, Rusia se obliga să’şi evacueze, pînă la încheierea păcii, trupele din Moldova şi Muntenia. În decursul tratativelor ulterioare de la Paris, la sfîrşitul anului 1807, împuternicitul rus arăta că în tratat nu se vorbeşte nimic despre Basarabia, fapt pentru care a insistat ca ea să rămînă Rusiei, interpretînd noţiunea de Basarabia mai larg, incluzînd în ea nu numai Bugeacul, dar şi întregul teritoriu dintre Nistru şi Prut”, astfel ţarul Alexandru I a ştiu cum să’şi menţină trupele în Principate prevenind ocupaţia turcească, fără ca Napoleon să bage de seamă.

Pacea de la Bucureşti, semnată la 16/18 mai 1812 între Rusia şi Imperiul otoman, a încălcat flagrant acordul semnat între Moldova şi Rusia cu mai bine de 102 de ani în urmă, prin care statul rus recunoştea graniţa Moldovei ce cuprindea şi Basarabia.

Anume începînd cu anul 1812 acest teritoriu, rupt din trupul Moldovei, intră în orbita intereselor (geo)politice ale Imperiului Țarist.

Fiind totodată rupt de procesul unificării celor două principate într’un singur stat – Rumînia.

Consecinţa acestui eveniment istoric este resimţit din păcate şi astăzi.

Boierii moldoveni au protestat în cadrul şedinţei Divanului din 26 octombrie 1812, scriind că le’a fost răpit ”tot pămîntul şi inima ţării […], sursa de vite […], grînarul ţării, încurajarea şi refugiul locuitorilor”, ”boierii” noştri, din păcate, manifestă servilism şi nu au o viziune politică pe termen lung.

Astăzi, la începutul mileniului III, interesele Federaţiei Ruse sînt evident de altă natură, însă putem constata că moştenirea caracterului diplomatic duplicitar al liderilor ruşi s’a manifestat atît în perioada Uniunii Sovietice, cît şi în prezent, atunci cînd oficialii Kremlinului discută despre conflictul transnistrean şi Armata a 14-a.

Rusia promite că se retrage din estul Republicii Moldova, şi uită…şi atunci cum poate evolua reglementarea acestui dosar?

În primul rînd trebuie să înţelegem că Transnistria este o miză mult mai importantă pentru Rusia decît întreaga Republică Moldova, aici sînt puse în joc interesele sale (geo)politice la Marea Neagră.

Iar Rusia când negociază, nu face politică, ci geopolitică.

Cartea integrării europene a Republicii Moldova, şi implicit a Transnistriei, pe care mizează Chişinăul la negocieri, nu este altceva decît o butadă, atît în ochii Tiraspolului, cît şi a Kremlinului.

Rolul Republicii Moldova este momentan de a legaliza prezenţa internaţională a acestei regiuni, care nestingherit, întreţine legături comerciale cu Europa.

Acest Disney Land comunist reprezintă o zonă off-shore a corupţiei, traficului de armament, terorismului şi spălării de bani.

Conflictul transnistrean, este, indiscutabil, ”cheia dificultăţilor” statului moldovenesc – o pîrghie de şantaj a Rusiei de a menţine Republica Moldova în zona neutralităţii (geo)politice.

Dar, analizînd mai atent rolul şi poziţionarea geostrategică a republicii, ajungem uşor la concluzia că Transnistria este foarte importantă din punct de vedere strategic pentru Moscova în perspectiva divizării Ucrainei în două părţi, de est (sub controlul Rusiei) şi de vest (sub controlul Occidentului).

Provocările ulterioare la adresa Republicii Moldova se vor manifesta, în primul rînd, prin presiunile asupra localităţilor din stînga Nistrului aflate sub controlul guvernului de la Chişinău.

De aceea, negocierea privind statutul acestor localităţi şi obţinerea unor garanţii este vitală pentru asigurarea securităţii cetăţenilor de acolo.

Semnalele din partea Rusiei sunt din ce în ce mai ”îndrăzneţe” şi ne indică doar o singură tendinţă: ”recunoaşterea oficială a regimului de la Tiraspol”.

Preţul acestei ”recunoaşteri” oficiale va fi negociat mai devreme, sau mai tîrziu de Chişinău şi Moscova – depinde acum care va fi configuraţia politică internă a republicii şi dacă basarabenii vor fi buni negociatori.

Iar pentru asta trebuie ca diplomaţii să pună capăt caracterului umil atunci cînd se află în faţa reprezentanţilor de la Kremlin şi să negocieze avînd pe masă Tratatul de la 13 aprilie 1711.

Referitor la Războiul între Rusia şi Imperiul otoman amintim că s’a desfăşurat între anii 1806-1812 și s’a încheiat cu semnarea Păcii de la Bucureşti la 16/18 mai 1812.

Ţarul Alexandru I, reprezentat de generalul Mihail Ilarionovici Kutuzov, comandantul trupelor ruse pe teatrul de operaţiuni dunărean, a cerut ca Poarta să accepte cedarea teritoriului Moldovei pînă la Siret şi gurile Dunării.

Turcii nu au acceptat şi au avansat propunerea ca teritoriul cedat să fie cel al Moldovei dintre Prut şi Nistru, mai puţin sudul lui, Bugeacul, care să rămînă în stăpînirea Porţii. Tratativele au continuat mai multe luni.

Între timp, contextul politico-militar internaţional, favorabil Rusiei, s’a deteriorat, existînd pericolul unui conflict cu Franţa. Deoarece tratativele se prelungeau şi pentru Rusia războiul devenise iminent, ţarul Alexandru I a trimis spre Bucureşti o delegaţie condusă de amiralul Ciceagov, care avea împuternicirea să încheie pacea cu Turcia în orice condiţii.

Aflînd aceasta, pînă la sosirea delegaţiei, generalul M.I. Kutuzov a acţionat în grabă, profitînd de trădarea fraţilor Dumitrache şi Panaiotachi Moruzi, primul şef al departamentului de externe otoman şi translatorul Porţii otomane, cel de’al doilea funcţionar în acelaşi departament.

Prin intermediul celor doi M.I. Kutuzov a aflat conţinutul unei scrisori a lui Napoleon către sultanul Mahmud al II-lea, pe care Panaiotachi a ascuns’o sultanului şi a trimis’o fratelui său.

Scrisoarea împăratului francez anunţa războiul cu Rusia şi sfătuia pe turci să nu cedeze pretenţiilor ruse.

Cedînd turcilor gurile Dunării, M.I. Kutuzov i’a ademenit pe aceştia să semneze pacea prin care Moldova pierdea teritoriul dintre Prut şi Nistru.

Trădarea fraţilor Moruzi a fost descoperită curînd după aceea. În iunie 1812 cei doi frați au fost executaţi la Constantinopol.

Războiul Crimeii 1853-1856.

Ei bine, aici pare a fi un război de apărare.

Mișeii de francezi, turci și britanici au asediat Sevastopolul. Atunci cînd vorbesc despre acest război, istoricii ruși uită să menționeze că, în paralel, Rusia derula campanii de cuceriri în Balcani.

Cîteva puteri și’au unit forțele pentru a ține piept agresorului. Judecarea războiul din Crimeea, fără a lua în considerare războaiele Rusiei în Balcani, este o mare greseala.

Rusia își făcuse un obicei. Era suficient ca vecinii să se certe între ei, ca Moscova să efectueze o alipire ”pașnică”.

Așa au decurs alipirile din secolul al XIX-lea.

Secolul XIX. Anexarea Asiei Centrale. Hanatul Kokand, Emiratul Bukhara, Hanatul Khiva, Turkmenistan, toate au devenit parte a Imperiului Rus în spiritul strategiei ”apărării active”.

Războaiele caucaziene din secolul al XIX-lea.

Oricine l’a citit pe Hadji Murat știe că a fost un război murdar, de agresiune, însoțit de genocidul populațiilor locale. Rebeliunile muntenilor se succedau una dupa alta, așa că despre ce fel de alipire pașnică a Caucazului poate fi vorba?

În 1920-1921, începutul primului război sovieto-polonez.

Despre acest război istoricilor sovietici nu le place să vorbească. Acesta a fost complet pierdut și șters din cărțile de istorie. Rusiei nu’i place să vorbească despre înfrîngeri.

Armata muncitoresc-țărănească a URSS începe operațiunile militare în regiunile estice ale Poloniei.

Desigur, totul în scop de pace.

Nici despre aceste pagini de istorie rușilor nu le place să’și amintească.

Anul 1939. Războiul sovieto-finlandez.

Agresiva armata finlandeză, cu 60 de tancuri, a atacat în pașnica URSS, care întîmplător avea la granița cu Finlanda 2.300 de tancuri.

Evident că lumea nu a crezut așa ceva. Liga Națiunilor a declarat URSS stat agresor și l’a exclus din rîndul membrilor săi.

Acest lucru, de asemenea, este trecut cu tăcere de istoriografia sovietică și rusească.

Anul 1940. Absolut ”pașnica” anexare a Țărilor Baltice.

28 iunie 1940: Anexarea Basarabiei de către URSS

Potrivit istoriei sovietice, estonienii, letonii şi lituanienii visau cu ochii deschiși intrarea în frățeasca Uniune Sovietică.

Marele Război pentru Apărarea Patriei.

Aici, aparent, războiul este defensiv. Dar povestea e mai complicată.

Conform istoricului Victor Suvorov, cauza principală a Marelui Război pentru Apararea Patriei a fost politica externa a lui Stalin, care viza capturarea de state europene și proliferarea ”revoluției proletare” cu instaurarea dictaturii socialiste.

Potrivit lui Suvorov, Armata Roșie se pregătea în mod activ pentru un atac surpiză împotriva Germaniei.

Pentru Uniunea Sovietică, atacul german a fost unul mișelesc. Și cum altfel – URSS se pregătea pentru ofensivă și şi’a luat’o în dinți.

Istoricii ruși tac atunci cînd este vorba despre dovezile privind pregatirea agresiunii sovietice împotriva Europei.

Lipsa de amenajări defensive și concentrarea unui număr mare de trupe la frontierele de vest confirma acest fapt istoric.

Următorii pași de politică ”pașnică” a URSS?

Ungaria în 1956, și Cehoslovacia în 1968.

Anul 1979. Afganistan.

Aproximativ un milion de afgani au fost uciși în timpul agresiunii URSS. Rusia de astăzi ar trebui să’şi ceară iertare pentru afganii uciși.

Anul 2008. Anexarea Abhaziei și Osetiei de Sud.

Anul 2014. Anexarea Crimeei și războiul din estul Ucrainei.

Ca și altă dată în istorie, Rusia a atacat o țară vecină în momentele de slăbiciune internă.

Noi teritorii

De ce Crimeea? De ce nu Alaska.

Ultima, în conștiința imperial rusa este, de asemenea, ”pămînt rusesc strămoșesc”.

Răspunsul este simplu: America este o superputere, iar aparitia ”omuleților verzi” la Anchorage ar fi un act sinucigas.

Rusia atacă numai tarile în mod clar mai slabe, de preferat devorate de haos, cu puterea statului destructurata etc.

Și totusi, de ce Rusia nu se poate opri?

La urma urmei, ea nu a fost niciodată capabila să dezvolte teritoriile deținute deja, și cu toate acestea continuă expansiunea.

De ce Yakuția, una dintre cele mai bogate regiuni ale lumii, chiar mai bogată decît Emiratele Arabe Unite, este împotmolita în sărăcie?

Răspunsul este simplu: Rusia este un imperiu al cuceririlor, nu un imperiu al gospodăririi.

De amenajarea teritoriului sa se ocupe state precum Elveția, a cărei granite sînt neschimbate de aproape 800 de ani.

Rusia se comporta în teritoriile sale recente ca un ocupant clasic.

Pompează resursele în avantajul unei duzine de ”imperialiști”.

Toți aceștia se bucură de avantajele civilizației occidentale, in Occident, iar Rusia o folosec ca pe o exploatație colonială. Cetățeanul de rînd al Imperiului trebuie să se mulțumească cu vodcă și locuințe de urgență; drumuri sparte, ecologie moartă, alimentație surogat pe bază de ulei de palmier și o mulțime de propagandă ieftină.

Un ”dumnezeu” inamovibil la Kremlin, orașe plictisitor de cenușii.

Scări de bloc jegoase – locatari care nu se îngrijesc de nimic, nici chiar de propriile lor apartamente, ca să nu mai vorbim despre cartiere, orașe, țară…

Dar să revenim la ceea ce spunea Eminescu ceea ce va fi rezonabil de actual și mîine:

*[…] După documentele consultate şi după faptele istorice, vedem că altele sînt cuvintele ce împing pe ruşi spre miazăzi şi răsărit.
Împărăţia rusească nu este un stat, nu este un popor, este o lume întreagă care, negăsind în sine nimic de o măreţie intensivă, caută mîngîierea propriei măriri în dimensiunile mari.

Lupta între turci şi ruşi este o consecvenţă firească a deosebirilor de credinţe; dar mai mult decît din această deosebire, luptele au urmat din prisosul de putere omenească ce s’a produs totdeauna în Rusia.

Ţarul e puternic şi nu ştie ce să facă cu puterile de care dispune.

Chiar înlăuntrul împărăţiei sale nici prin muncă pacinică, nici prin lucrare sufletească, aceste puteri nu se pot consuma; pentru aceea ele dau mereu năvală în afară, altfel ar trebui să se mistuiască în lupte interne.

Este o lume săracă şi pentru aceea cuprinsă de un neastîmpăr statornic.
Încă ţarul Petru îşi întemeiază chiar capitala pe pămînt cucerit şi pune astfel marca deosebitoare pe noua împărăţie.

De atunci pînă în ziua de astăzi ruşii înaintează mereu atît spre răsărit cît şi spre miazăzi.

Popoare puternice odinioară au căzut şi s’au sfărîmat sub pasul lor. Leşii au pierit ca ”neam hotărîtor” de pe faţa pămîntului; cetele de cazaci, care încă la 1711 luptau alăturea cu turcii, au căzut sub stăpînirea ţarului; Kievul a ajuns a fi un oraş rusesc; tătarii neastîmpăraţi sînt supuşi poruncilor ţarului; pînă la Nistru, ruşii nu găsesc nici o stavilă destul de puternică.

Aci însă, la Nistru, ei se opresc.

Dar nu se opresc decît spre a se pregăti pentru înaintare.

Documentele istorice, relatînd fapte netăgăduite, ne dovedesc că ruşii sînt o putere mistuitoare, mistuitoare nu numai prin puterea braţului, ci şi prin urmările demoralizatoare ale înrîuririi lor.

Polonia nu a fost nimicită prin puterea braţului; Crimeea, înainte de a fi fost cucerită, a fost eliberată.

Ca orice putere mare, ruşii, acolo unde văd că vor întîmpina rezistenţă mare, se opresc şi lucrează cu o răbdare seculară spre a surpa încet, încet, temeliile puterilor ce li se pun împotrivă.

Puterea lor în ţările ocupate e blîndă, dar plină de o dulceaţă demoralizatoare; şi tot astfel, în ţările cucerite, la început sînt plini de îngrijire pentru binele cuceriţilor, încetul cu încetul însă ei se înăspresc pînă ajung de cer, nu averea, ci sufletul cuceriţilor.

Urmările ocupaţiunilor ruseşti în ţările rumîneşti le sînt tuturora cunoscute; viciile sociale ce rumînii au contractat de la binevoitorii lor nici pînă astăzi nu sînt cu desăvârşire stîrpite.

Ei nu sunt poporul plin de îndărătnică mîndrie, ce provoacă pe alte popoare la luptă dreaptă şi întăritoare; sînt poporul ce’şi dă mereu silinţa să dezarmeze pe celelalte popoare, pentru ca apoi să şi le supună.

Pentru aceea ocuparea pe cît se poate de îndelungată a ţărilor străine este unul dintre semnele deosebitoare ale politicii ruseşti; e peste putinţă ca o ţară să fie timp mai îndelungat ocupată de oştiri străine şi mai ales de oştiri ce au în purtarea lor dulceaţa omorîtoare, fără ca în populaţia ţării să nu scadă energia vitală, fără ca ocupaţia să nu devină o deprindere şi încetul cu încetul o trebuinţă din ce în ce tot mai viu simţită…

În mai multe rînduri, Austria a ocupat ţările rumîneşti, pentru ca ruşii să nu le poată ocupa.

În mai multe rînduri le’au ocupat ruşii; dar peste puţin Austria le’a făcut somaţia obişnuită şi ei s’au retras.

Astfel ocuparea în toate formele cerute de dreptul internaţional a teritoriului cuprins între Nistru, Prut şi Dunăre are pentru Rusia mai mult decît importanţa unei simple cuceriri: prin aceasta ruşii cîştigă poziţii care dominează ţările rumîneşti şi Dunărea, cîştigă Hotinul, de unde dominează intrările despre miazănoapte ale Carpaţilor, cîştigă în sfîrşit o înrîurire mai directă asupra poporului rumîn.*

”Politica Rusiei în secolul al XVIII-lea”, 6 mai 1878, Mihai Eminescu

Citește și: GEN. ION COSTAȘ: S’AR PUTEA REALIZA UN SCHIMB DE TERITORII, DACĂ UCRAINA IA TRANSNISTRIA ȘI NE DĂ BUCOVINA ȘI BUGEACUL

sau: RUSIA ARE DE ÎNAPOIAT ȘI CELE 200 TONE AUR ALE PERIOADEI ANTONESCU, FURATE DUPĂ 1947

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA

PREMIAȚII NOBEL AI UNGARIEI: 10 EVREI, 2 GERMANI, 1 AUSTRIAC, 1 SLOVAC, 1 CROAT

Din serialul ”Să demitizăm superioritatea neamului unguresc”, revenim cu un nou episod. Nu totdeauna în spatele unui nume cu rezonanță maghiară zace un maghiar, ci poți descoperi persoane din peste 30 de etnii care compun și azi populația Ungariei.

Aceasta este posibil, doar pentru că etnia nu este totuna cu cetățenia.

Una dintre marotele cu care vîntură propaganda ungaristă superioritatea neamului maghiar în opoziție cu națiunea rumînească este numărul mare de premii NOBEL primite de ”unguri”.

Propaganda deșănțată a rumînofobilor, uită să specifice ce etnie are fiecare laureat Nobel în parte, deoarece toată șandramaua propagandistică li s’ar deșira precum un castel de nisip.

În realitate, dincolo de cetățenia Imperiului Habsburgic, sau a Ungariei de mai tîrziu, ne este imposibil să găsim mai mult de un etnic maghiar veritabil, și acela născut din famile de calviniști ardeleni, care la fel de bine poate avea strămoși rumîni care s’au maghiarizat în timp..

Nu urmărim cu această ocazie să minimalizăm cu nimic probitatea profesională a personalităților pe care le vom nominaliza mai jos, scopul nostru fiind cu totul altul, acela de a semnala grandomania nejustificată a unor xenofobi, și naționaliști anti-rumîni, și de a’i readuce cu picioarele pe pămînt pe acei propagandiști mult prea înflăcărați să facă față unei realități nu tocmai confortabile.

Cu această ocazie reiterăm un adevăr simplu, dar greu de rumegat de către maghiaropați, acela că Ungaria era și încă este un stat care adăpostea o națiune de maghiarizați din peste 30 de etnii, printre care se afla și se mai află și cea a rumînilor (și arumînilor).

Citește și: ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

1. Róbert Bárány – Evreu

S’a născut la 22 aprilie 1876 la Viena (după unele surse la Rohonc sau Rechnitz în Burgenland, land al Austriei) ca fiul cel mai mare dintre cei șase copii ai lui Ignác Bárány, administrator de fermă și funcționar de bancă evreu originar din Várpalota.

2. Dennis Gabor – Evreu

Gabor, născut Günszberg Dénes, fiul lui Günszberg Bernát și Jakobovits Adél. A fost un fizician și inventator de origine iudaică, care ulterior în 1918 s’a convertit la luteranism.

În 1933, Gabor a fugit din Germania nazistă, unde era considerat evreu și a fost invitat în Marea Britanie să lucreze la departamentul de dezvoltare al companiei britanice Thomson-Houston din Rugby, Warwickshire.

3. John Harsanyi – Evreu

Harsanyi s’a născut pe 29 mai 1920, fiul lui Alice Harsányi (născută Gombos) și Károly Harsányi, proprietarul unei farmacii.

Părinții săi s’au convertit de la iudaism la catolicism cu un an înainte de a se naște.

4. Avram Hershko – Evreu

Hershko s’a născut Herskó Ferenc în Karcag, Ungaria, fiul lui Shoshana Margit și Moshe Hershko, ambii profesori. În timpul celui de’al doilea război mondial, tatăl său a fost forțat să se angajeze în munca în armata maghiară și apoi luat ca prizonier de armata sovietică.

De ani de zile familia lui Avram nu știa nimic despre ce se întîmplă cu tatăl său. Avram, mama sa și fratele său mai mare au fost duși într’un ghetou la Szolnok. În ultimele zile ale ghetoului, majoritatea evreilor au fost trimiși la moarte în Auschwitz, dar Avram și familia sa au reușit să urce în trenuri care i’au dus într’un lagăr de concentrare din Austria, unde au fost nevoiți să muncească până la sfîrșitul războiului.

Avram și mama sa au supraviețuit războiului și s’au întors la casa lor. Tatăl său s’a întors și el, la 4 ani de cînd îl văzuseră. Alături de Aaron Ciechanover și Irwin Rose, el a fost distins cu Premiul Nobel pentru Chimie în 2004.

5. Georg Karl von Hevesy – Evreu

Familia tatălui său Lajos, se numea la origine Bischitz (după localitatea Bischitz, azi Byšice, din Boemia) și fusese înnobilată de către împăratul Franz Josef în anul 1895. Georg Karl von Hevesy a trăit și lucrat în Austria, Anglia, SUA, și mai ales în Germania, Danemarca și vreme de 18 ani în Suedia, laureat al Premiului Nobel pentru chimie (1943).

6. Imre Kertész – Evreu

La vîrsta de 14 ani a fost deportat în lagărele de concentrare Auschwitz-Birkenau și Buchenwald. ”Nedestinare” – aşa s’ar putea echivala în limba rumînă titlul volumului care i’a adus lui Kertész Imre, în anul 2002, Premiul Nobel pentru Literatură.

7. George Andrew Olah – Evreu

Paradoxal, George Andrei Vlahul, deși pare a fi rumîn get-beget după nume, în biografia sa am găsit că a fost fiul unui cuplu de evrei, Julius Olah (avocat) și Magda Krasznai.

8. Eugene Paul Wigner – Evreu

A fost un fizician evreu, naturalizat american în anul 1936, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în anul 1963. S’a născut în 17 noiembrie 1902, din părinți evrei din clasa de mijloc, Elisabeth (Einhorn) și Anthony Wigner, o tăbăcătoare de piele. Familia lui Wigner era evreiască, dar nu era religioasă.

La 11 ani, Wigner a contractat ceea ce medicii săi credeau a fi tuberculoză. Părinții săi l’au trimis să locuiască șase săptămîni într’un sanatoriu din munții austrieci, înainte ca medicii să ajungă la concluzia că diagnosticul a fost greșit.

9. John Polanyi – Evreu german

Familia lui Polanyi s’a mutat din Germania în Marea Britanie în 1933, parțial ca urmare a persecuției evreilor sub Adolf Hitler. Tatăl lui Polanyi, s’a născut evreu și s’a convertit la catolicism.

În timpul celui de’al Doilea Război Mondial, tatăl lui Polanyi l’a trimis în Canada timp de trei ani, când avea 11 ani, astfel încât să fie în siguranță de atentatele germane. A fost laureat al Premiului Nobel pentru chimie (1986).

10. Elie Wiesel – Evreu din Rumînia

Deși este născut în Rumînia, Ungaria și’l revendică în stilul caracteristic ca și laureat Nobel al Ungariei. Elie Wiesel s’a născut în Rumînia, în 1928, ca al treilea copil și singurul băiat dintre cei patru copii ai lui Șlomo și Sara Wiesel, într’o familie de evrei care aveau o băcănie în Sighet, județul Maramureș (interbelic).

Sara provenea dintr’un sat de lîngă Sighet, fiica unui agricultor, David (Dudi) Feig, care aparținea de curentul hasidic al rabinilor din Vijnița.

Orașul Sighet avea în perioada aceea o majoritate evreiască de 38,6%.

11. Georg von Beckes – Germano-Croat

Bekesh s’a născut în 1899, fiind copilul cel mai mare al lui Alexander von Beckes (1860-1923), diplomat financiar născut în Transilvania la Cluj soția sa fiind de origine croată, Paula Mazali (1877-1919) născută la Čađavica în Croația.

12. Daniel Carleton Gajdusek – Slovac-Maghiar

Tatăl lui Gajdusek, Karol Gajdusek, a fost un măcelar, un etnic slovac din Büdöskő, acum Smrdáky, Slovacia, iar mama lui maghiară calvinistă. Bunicii lui materni, etnicii maghiari de credință calvinistă, au emigrat din Debrețin, Crișana.

Gajdusek s’a născut la Yonkers, New York, și a absolvit în 1943 la Universitatea din Rochester, unde a studiat fizica, biologia, chimia și matematica. A obținut un doctorat de la Universitatea Harvard în 1946 și a efectuat cercetări postdoctorale la Universitatea Columbia, Institutul Tehnologic din California și Harvard.

În 1951, Gajdusek a fost redactat în armata Statelor Unite și repartizat ca virolog de cercetare la Școala de absolvire a serviciului medical Walter Army Reed. În 1954, după externarea sa militară, a mers să lucreze ca investigator în vizită la Institutul de Cercetări Medicale Walter and Eliza Hall din Melbourne, Australia. Acolo, el a început munca care a culminat cu premiul Nobel.

13. Philipp Eduard Anton Lenard – Austriac Tirolez

Familia Lenard provenea inițial din Tirol în secolul al XVII-lea, iar părinții lui Lenard erau vorbitori de germană (germană carpatină). Philipp Lenard s’a născut în 1862 la Pressburg, astăzi Bratislava, Slovacia.

Familia a primit titlul ereditar de nobilime în 1722, dar urmașii nu l’au mai folosit de la sfîrșitul secolului XIX. Tatăl său, Philipp von Lenardis (1812-1896), era comerciant de vinuri în Pressburg (Bratislava). Mama sa a fost Antonie Baumann (1831-1865).

În cercetările sale a utilizat un tub de raze catodice precursor al tubului cu raze X, primind în anul 1905, Premiul Nobel.

14. Leopold Ružička – Croat

A fost un chimist elvețian de origine croată, laureat al Premiului Nobel pentru chimie (1939). Ružička s’a născut în Vukovar, Croația. Familia sa de meșteri și fermieri era în mare parte de origine croată, cu un străbunic ceh, Ružička, și o străbunică și un străbunic din Austria.

Și’a schimbat ideea inițială de a deveni preot și a trecut la studierea disciplinelor tehnice. Chimia a fost alegerea lui, probabil pentru că spera să obțină o poziție la rafinăria de zahăr recent deschisă, construită în Osijek.

15. Richard Adolf Zsigmondy – German

Richard Zsigmondy a fost un chimist german, laureat al Premiului Nobel pentru chimie (1925), s’a născut la Viena, în familia doctorului Adolf Zsigmondy, unul din pionierii stomatologiei din Austria, decedat în 1880. Mama sa, a fost Irma von Szakmarz.

16. Albert Szent-Györgyi – Maghiar din Ardeal

Tatăl său, Miklós Szent-Györgyi, a fost proprietar de pămînt, născut în Transilvania, la Tîrgu Mureș, un calvinist care a putut să’și urmărească strămoșii din 1608, cînd Sámuel, un predicant calvinist, a fost înnobilat.

A fost un medic biochimist maghiar care a cîștigat Premiul Nobel pentru Medicină în 1937. Albert Szent-Györgyi a jucat un rol în eforturile diplomatice, nereușite, ale regimului lui Horthy de a ajunge la un acord de armistițiu cu puterile aliate în anul 1944, și în cele din urmă a fost nevoit să intre în ilegalitate.

După terminarea războiului în anul 1945 a încercat prin intrarea în politică să salvgardeze democrația și tradiția științifică maghiară, dar în cele din urmă, în anii regimului comunist, în 1947 a fost nevoit să aleagă calea exilului. În 1955 a primit cetățenia americană.

În urma celor prezentate mai sus, putem trage iarăși concluzia că Ungaria are o populație de maghiarizați din diverse etnii.

Citește și: ATENȚIE LA UNGARIA REVIZIONISTĂ ȘI LA MALADIA DE A CONDUCE PE ALȚII

Resurse:
https://en.wikipedia.org/wiki/Category:Hungarian_Nobel_laureates
https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_Hungarian_Nobel_laureates
https://web.archive.org/web/20151006113721/http://mta.hu/articles/hungarys_nobel_prize_winners__25577

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

CHINA AR FI LANSAT VIRUSUL ÎN RĂZBOIUL ECONOMIC CU LIDERII ECONOMICI AI LUMII

Tabelul de mai sus reflectă clasamentul țărilor celor mai afectate de pandemia cu SARS-COV2, iar numitorul comun al acestui clasament este că primele 17 țări cu cei mai mulți decedați sînt numai țări ale rasei albe.

Sigur, nu se poate afirma că s’a urmărit cu predilecție lovirea în rasa alba, ca să’l putem considera un soi de război rasial, știind că sînt foarte multe țări din acest top care au minorități însemnate de asiatici, africani sau chiar de chinezi.

Dar dacă privim clasamentul din prismă economică, observăm că cele mai multe dintre ele reprezintă cele mai dezvoltate state ale lumii. Pe lîngă SUA, mai sînt Marea Britanie sau Inima Imperiului Britanic (CommonWealth-ul) alături de Canada, apoi Germania, Franța, Italia, Spania, Olanda, Suedia, Belgia, Austria, Portugalia, 9 țări din UE, care împreună însumează 80,8% din PIB-ul UE.

Funcționînd ca o piață unică formată din 27 de țări, UE este o putere comercială majoră pe plan mondial.

Cît de mare este economia UE și de ce s’a urmărit lovirea UE cu virusul SARS Cov 2?

Politica economică a UE se axează pe crearea de locuri de muncă și stimularea creșterii economice printr’o utilizare mai inteligentă a resurselor financiare, prin eliminarea obstacolelor din calea investițiilor și prin asigurarea vizibilității și furnizarea de asistență tehnică pentru proiectele de investiții.

Dacă ținem cont de valoarea tuturor bunurilor și serviciilor produse (PIB), economia UE este mai mare decît cea americană.

PIB-ul UE în 2017 a fost de 15,3 mii de miliarde EURO

Peste 64 % din comerțul total al țărilor din UE se realizează cu alte țări din Uniune.

Cu toate că populația UE reprezintă doar 6,9 % din populația mondială, schimburile sale comerciale cu restul lumii reprezintă aproximativ 15,6 % din importurile și exporturile derulate la nivel mondial.

Împreună cu Statele Unite și China, UE este unul dintre cei mai mari 3 actori globali din comerțul internațional.

În 2016, statele membre ale UE au deținut cea de’a doua cotă din importurile și exporturile de bunuri.

Exporturile lor au reprezentat 15,6 % din totalul mondial, deși în 2014 acestea au fost depășite pentru prima dată în existența UE de cele înregistrate de China (16,1 % în 2014 și 17,0 % în 2016). Totuși, țările UE au devansat SUA (11,8 %).

Statele Unite au deținut o pondere mai mare din importurile mondiale (17,6 %), comparativ cu țările din UE (14,8 %) sau China (12,4 %).

Nu este deloc o coincidență că cele mai puternice economii din UE au și cele mai multe decese.

Numai că nu numărul de decese a fost urmărit ci efectul de bumerang al pandemiei în economie, care prin modul de răspîndire al virusului măsurile de izolare a persoanelor au venit firesc în paralel cu închiderea unor ramuri importante ale economiilor fiecărui stat lovit.

Cu alte cuvinte, observăm că principalii concurenți ai Chinei pe piața mondială sînt cei mai afectați de această pandemie: SUA, UE și proaspăta ieșită din UE, Marea Britanie, lider al CommonWealth-ul care are o populație de peste 2,3 miliarde de vorbitori de engleză.

Nu și prietenul strategic al Chinei, Rusia, care are doar 94 de decese și unde majoritatea cazurilor de coronavirus raportate în Rusia au provenit tot din Italia, așa cum susțin oficialii ruși din domeniul sănătății.

Reuters a publicat în martie un document secret prin care acuză Federația Rusă că ar fi dus o amplă campanie de dezinformare cu rolul de a discredita Uniunea Europeană și de a întări ideea că ne aflăm în fața unui război biologic provocat de state cu interese economice.

Deși aparent toate marile puteri economice ale lumii sînt afectate, nu toate sînt afectate în egală măsură, iar China și Rusia sînt cel mai bine protejate de efectele pandemiei.

China chiar dacă ar fi avut 100.000 de victime pe altarul Covid-19, nu poate fi foarte afectată deoarece are o populație de peste 1, 5 miliarde !

Un alt tabel revelator arată cum țările sărace nu au foarte multe cazuri de coronavirus, chiar dacă nivelul populației este comparabil cu cel al Rumîniei.

Așadar, Rumînia este o victimă colaterală a acestui război economic absurd, afectată deopotrivă economic, cît și prin numărul de decese, apartenența la UE fiind factor determinant al acestei situații, știind că numărul mare decese este și datorită numărului de peste 3-4 milioane de rumîni care lucrează în țările cele mai afectate Italia, și Spania.

China urmărește să’și impună supremația mondială și la nivelul ONU, mărturie stînd acțiunile acestui stat care sînt descrise de o ancheta realizată de Le Figaro.

ANCHETA realizată de Le Figaro (de Isabelle Lasserre) ne arată cum trage China sforile la Organizația Mondială a Sănătății

Profitînd de retragerea americană față de sistemul multilateral, China își manevrează pionii și candidații în posturile strategice pentru a’și impune regulile.

Războiul Rece care opune Statele Unite și China a atins etapa care vizează Organizația Mondială a Sănătății (OMS). Donald Trump, a cărui țară e principalul contributor la această instituție a Națiunilor Unite, a amenințat cu retragerea în semn de protest contra politicii părtinitoare pro-chineze a directorului său, etiopianul Tedros Adhanom Ghebreyesus.

Etiopianul Tedros Adhanom Ghebreyesus, directorul controversat al OMS

Președintele American și senatorii republicani reproșează OMS că ar fi subestimat importanța pandemiei, de a se fi comportat ca și ”complici” ai ”flagrantei operațiuni de disimulare” a COVID-19.

La presiunea Chinei, OMS nu a declarat urgență internațională la sfîrșitul lunii ianuarie și a criticat Administrația americană atunci cînd aceasta a închis frontierele țării pentru călătorii venind din China. Aceasta a reluat fără rezerve elementele de limbaj ale Partidului Comunist Chinez.

Mai rău: președintele său n’a încetat să felicite autoritățile chineze pentru ”transparență” încă de la începutul crizei!

În condițiile în care se știe măsură în care autoritățile chineze au mințit, ascunzînd epidemia, apoi minimizînd numărul de morți, am fi rîs, dacă situația nu ar fi fost atît de gravă, de formulele de apparatchik ale președintelui OMS.

Antonio Guterres, secretarul general al Natiunilor Unite, îl sfătuia pe Donald Trump să ”nu politizeze virusul”, afirmînd că vom avea timp, după ce criza se va termina, să ”revenim” asupra acțiunii actorilor.

Dar influența chineză asupra anumitor instituții ale Națiunilor Unite, printre care OMS, a devenit atît de evidentă, încît destui, nu doar în sînul Administrației americane dar și în Europa, consideră că e cazul să fie denunțată.

China își manevrează pionii

Începînd cu 2010, această influență nu a făcut decît să crească. În plină ascensiune, puterea chineză tinde să’și ocupe locul pe scena internațională, și preluarea puterii în sînul marilor organizații internaționale este o bună metodă de acțiune.

Profitînd de retragerea americană față de sistemul multilateral, China, rămînînd discretă în sînul celei mai mediatizate incinte ONU, Consiliul de Securitate, își manevrează pionii în organizațiile satelit, cum ar fi OMS. Ca o caracatiță, își întinde tentaculele în spațiile vacante ale organizației și își sprijină candidații în posturile strategice.

China controlează de asemenea, direct sau indirect, Organizația pentru Alimentație și Agricultură (al cărei scop principal este eliminarea foametei la scară mondială), Comisia pentru Dezvoltare Industrială, cea de Telecomunicații Internaționale și Organizația Mondială a Sănătății, care, după ce a fost condusă de o chinezoaică, este astăzi dirijată de un prieten etiopian al Beijingului.

Pînă recent, China controla și direcția Interpol. China participă la menținerea păcii în diverse misiuni ale Națiunilor Unite în Sudanul de Sud, își majorează contribuțiile și tinde să’și impună viziunea asupra unor texte ale ONU.

”China e pe punctul de a prelua controlul asupra ONU”, a avertizat un diplomat francez după o lungă perioadă petrecută la New York.

Chinezii s’au aliat cu un bloc African care îi votează rezoluțiile pe care le propune Națiunilor Unite. După ce s’a bătut pentru controlul căilor maritime în Marea Chinei, sau accesul la tehnologia 5G, Beijingul utilizează organizațiile internaționale pentru a’și dezvolta influența și a încerca să impună o nouă ordine post-occidentală.

”Obiectivul Chinei este de a impune o nou-limbă la Națiunile Unite și de a destructura texte care apără drepturile omului, despre care chinezii afirmă că sînt inspirate de valorile occidentale pe care noi i le’am fi impus. Ei încearcă să pună pe picioare o coaliție anti-drepturile omului și anti-occidentală împreună cu aliații lor”, afirmă un diplomat francez.

Legătura dintre Etiopia și China are și alte fațete.

”Chinezii s’au aliat cu un bloc African care îi votează rezoluțiile propuse Națiunilor Unite”, explică Valerie Niquet, care a publicat un studiu pe acest subiect pentru Fundația de Cercetări Strategice (FRS). Dar pe continentul African, Etiopia a avut un rol aparte. China întreține legături directe cu conducătorii etiopieni actuali, vechi marxiști.

Numeroasele investiții realizate în această țară explică într’o mare măsură rata sa de creștere de 9%. Beijingul a finanțat de asemenea sediul Uniunii africane (UA), așa că nu e de mirare că președintele UA a apărat OMS-ul contra atacurilor lui Donald Trump.

Tot grație sprijinului chinez a fost ales și Tedros Adhanom Ghebreyesus în fruntea OMS în 2017, un fost membru al Partidului communist din Etiopia. Primul African director al OMS, acesta a evitat orice critică la adresa Chinei.

”Din acel moment, OMS a urmărit pas cu pas toate declarațiile chineze, repetîndu’le ca un papagal. OMS nu și’a îndeplinit rolul, dar aceasta este exact ceea ce și’a droit Beijingul. În același mod, a refuzat să redea Taiwanului rolul de observator, ceea ce a fost o exigență din partea Chinei”, a continuat Valerie Niquet.

Diplomația umanitară

De la începutul pandemiei de COVID-19, Beijingul dirijează o mare ofensivă de soft power, care se sprijină mai ales pe diplomație umanitară. China, bineînțeles, își alege țintele care’i servesc interesele.

Cînd trimite medici și ventilatoare în Italia, ea se lingușește pe lîngă cel mai important partener din Europa, care îi susține proiectul ”noului Drum al Mătăsii”. Cînd trimite măști în Olanda, ea ajută o țară care trebuie să se decidă în iunie dacă își deschide sau nu piața tehnologiei 5G al Huawei.

China încearcă de asemenea să’și prezinte sistemul drept un model de virtute și eficacitate la nivel international.

În sfîrșit, ea caută să’și schimbe imaginea și să’și spele reputația, compromisă de opacitatea cu care a tratat situația timp de cîteva săptămîni, permițînd virusului de a se răspîndi în întreaga lume, și de maniera violentă cu care i’a înnăbușit pe cei care au sunat alarma, ca Dr. Li Wenliang.

Dar acțiunile Chinei, care a exportat deja a treia oară, prin SARS, gripa aviară și COVID-19, un virus provenit de pe teritoriul său, se pretează unor critici din ce în ce mai vocale din partea întregii lumi.

Nominalizarea Chinei în cadrul unei agenții a Consiliului drepturilor omului al ONU a trezit reacția ONG-urilor.

”Este incoerent și imoral ca ONU să permită unui guvern opresiv, cum este cel al Chinei, să joace un rol cheie în selecția celor responsabili de modelarea normelor internaționale privind drepturie omului și a celor care semnalează violarea lor în lume”, consideră Hillel Neuer, directorul UN Watch. Aceasta echivalează, în opinia sa, cu numirea ”unui piroman în fruntea pompierilor din oraș”.

În cadrul organizațiilor internaționale, China pare să se poarte ca la ea acasă.

”Disponibilitatea numeroaselor organizații internaționale față de China se poate explica prin ponderea sa geopolitică, capacitatea sa de a spune ”nu” și în anumite cazuri de a forma coaliții de vot…”, explică specialistul Francois Godement pentru Institutul Montaigne.

”Și mai e și speranța susținută că Beijingul va colabora pe viitor și va da dovadă de flexibilitate sporită”, continuă el.

Totuși, țările europene își ascund din ce în ce mai puțin iritarea vizavi de China, acuzată că și’ar manevra pionii și influența sub pretextul diplomației sanitare, încercînd în același timp să rescrie istoria pandemiei pe teritoriul său.

Acestea sunt de asemenea îngrijorate de importanta dependență economică în care s’au plasat singure față de China, in special în domeniul medical, măști și medicamente.

A considera că China poate să se schimbe e un gînd pios pentru Valerie Naquet.

”Imaginea Chinei e distrusă grav. Nu cred că ea va reuși să convingă în legătură cu superioritatea modelului său. Am oferit Chinei un loc pe care regimul său nu’l merită, crezînd că se poate schimba, cînd scopul său real este să se mențină la putere. China nu respectă nicio regulă, ea nu joacă corect.”

Naquet regretă că SUA și China sînt puse pe același cîntar. Nu trebuie să confundăm vinovații, consideră ea.

”Nu America a adus virusul, ci China! Trebuie să desemnăm adevărații responsabili. Chiar dacă va fi nevoie să creăm pentru asta un tribunal international!”

În următoarele luni vom afla cum vor ieși marii actori ai lumii din constrîngerile economice generate de restricțiile de mișcare ale oamenilor.

Citiți și CORONAVIRUSUL, UN SCENARIU GÎNDIT ȘI PROVOCAT

Resurse: corona.help, Le Figaro, Eurostat

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

UNGARIA CENZUREAZĂ STATISTICILE


Sigur, acest lucru este deja de mult știut, dar iată că acum revenim cu alte date care reconfirmă acest nărav.

Cine studiază cifrele raportate de Ungaria legate de numărul cetățenilor de etnie maghiară confirmați cu Covid-19 va constata că acestea se încadrează printre cele declarate de alte cîteva state africane, asiatice și foste sovietice, cifre care îndeobște pot fi privite cu oarecare neîncredere din motive obiective.

Am preluat un eșantion al zilei de 07 Aprilie 2020 al țărilor care au raportat între 500 și 1100 de cazuri de infectări cu Covid-19, între care se află și Ungaria.

Analizînd aceste raportări tragem următoarele concluzii:

1. Ungaria cenzurează amploarea infecției cu Covid-19 raportînd mai puține cazuri confirmate, sau de decese, în aceeași măsură în care o fac țări foste sovietice precum Belarus (69 de cazuri la un milion de locuitori), Azerbaidjan (72 / milion), Kazashtan (39 / milion) sau asiatice precum Liban (89 / milion), sau cele africane precum Camerun (27 / milion), Tunisia (59 / milion), toate aceste state avînd tendința de a arăta oficial cu totul fals propriilor locuitori, cît de bine gestionează pandemia în scop, evident, electoral.

Nu trebuie uitat că, precum este acuzată China că a declarat cifre infime ale dezastrului din Wuhan, unde nu se știe nici acum numărul real al morților, Ungaria, Belarus și alte state foste sovietice sînt acuzate, de asemenea, că practică cenzura nu doar în astfel de raportări naționale, ci practică de’a dreptul cenzura în presă sau prin restrîngerea altor drepturi ale omului.

A se vedea cum gestionează Putin pandemia în Rusia unde, de asemenea, se observă aceleași practici.

Declararea unor cifre de sub 100 cazuri la un milion de locuitori pare a fi o rețetă a statelor în care democrația suferă, iar autocrația este la ea acasă.

2. Ungaria se află ca număr de cazuri declarate printre țări cu 2 – 3 milioane de locuitori (Slovenia, Armenia, Lituania, Letonia, Moldova, Bosnia / Herțegovina, Macedonia de Nord ca să dăm doar cîteva exemple europene), ceea ce ne induce serios o realitate a unei raportări false la toate recensămintele efectuate în Ungaria.

În realitate Ungaria nu mai are de mult o populație de 9 milioane de locuitori, aceasta tinzînd undeva în marja de 4-5 milioane sau chiar mai puțin.

Acest lucru este întărit și de o situație similară cu a Bulgariei care a raportat tot 82 cazuri / milion de infecții cu Covid-19, știind că așa cum Rumînia, deși oficial declară 20-21 milioane în realitate 3-4 milioane de rumîni sînt mereu în occident la lucru, la fel și în Bulgaria probabil 2-2,5 milioane poate că sînt plecați în aceleași condiții.

Așadar, putem aprecia că și Bulgaria (cu 7 milioane de bulgari declarați oficial), dar și Ungaria au o populație de cel mult 4,5 – 5 milioane în țară, cu mențiunea că Bulgaria nu umflă cu 4 milioane de locuitori recensămintele cum o face Ungaria, ci cu doar 2 milioane.

Citește și: CEVA E PUTRED ÎN UNGARIA!

Beneficiile obținute din aceste manipulări ale cifrelor oficiale sînt diverse, de la numărul de subvenții UE, număr de europarlamentari, pînă la meteahna reprobabilă pe care au avut’o ungurii dintotdeauna de a se arăta mai mulți decît sînt în realitate, adăugînd aici și avariția asupra membrilor altor etnii de a’i integra prin maghiarizare.

3. În acest sens aducem ca argument și numărul de cazuri declarate în Rumînia de 4417 raportat la o populație oficial declarată de 20.121.000 rumîni ceea ce înseamnă o rată de 219 cazuri confirmate / milion, cifră rezonabilă și comparabilă cu majoritatea celor declarate de statele europene (vezi tabelul), adăugînd aici întregul context în care ne găsește pandemia: penuria de echipamente, starea sistemului sanitar, indisciplina multor rumîni întorși acasă etc.

Nu intrăm în retorica celor care vor spune că noi nu testăm multe persoane, ci facem o balanță doar între ce există raportat la nivel de state.

Chiar și așa la testele efectuate ne aflăm pe locul 40 în lume cu aproape 44.000 de teste efectuate de autorități. Ca și comparație luați numărul celor afectuate de Ungaria care nu excelează la acest capitol, de numai 23.700 de teste.

Site-ul folosit ca sursă: corona.help

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

CORONAVIRUSUL, UN SCENARIU GÎNDIT ȘI PROVOCAT

Real sau nu, mortal sau nu, coronavirusul poate fi folosit de către sistem ca unealtă perfectă pentru orice.

Rețineți ! Pentru orice !

Ca atare, ceea ce se petrece actualmente pe motiv de coronavirus, ar trebui să ne dea de gîndit. Nu la virus, ci la consecințele existenței lui în lume, pentru că noi credem și sperăm ca orice om cu puțină rațiune nu se mai gîndește la virus ca la ceva întîmplător.

Dacă însă mai sînt oameni naivi, îi ajutăm noi să’și revină din visare !

Exemple:

1. Prea multă libertate religioasă? Efect: Interzicerea slujbelor religioase

Coronavirusul va putea fi folosit pentru interzicerea adunărilor în biserici.
Tot mai des se spune ca măștile nu prea sînt eficiente și că de bază ar fi spălatul pe mîini:
Ceea ce considerăm că este corect.

La noi, Adrian Streinu-Cercel promovează și el aceeași idee, subliniind și faptul că e bine să ne ferim cît mai mult cu putință a pune mîna pe obiecte pe care mulți alții pun mîna și ei, iar într’o emisiune pe Antena 3 dădea exemplul clanței de la ușa pe care ne învață s’o deschidem cu cotul.

Sau datul mîinii ca formă de salut, ar fi de evitat. Sînt sfaturi la prima vedere  bune de urmat. Dar nu uitați de consecințele acestor măsuri.

În viitor le pot veni și idei trăsnite.

Să ne amintim că acum 10 ani se vorbea la tv că focarele de gripă porcină din Rumînia au apărut din cauza maselor de credincioși strînși la Sfintele Moaște, dar și obiceiului de a săruta în general icoanele.

Ca atare, autoritățile erau sfatuite să ia măsuri în acest sens. Nu s’a luat nici o măsura la acea vreme, iar gripa porcina s’a dovedit a fi o poveste de bau bau.

Dar ideea a bîntuit prin mass-media…

Același coronavirus (sau ce vor mai inventa în viitor) va putea fi folosit si pentru interzicerea adunărilor în biserici.

Și iată ce puteam citi în februarie în presă ”Un oras cît Bucurestiul este pustiu de frica coronavirusului: Arată ca într’o apocalipsă zombi!

Străzile celui de’al patrulea mare oraș din Coreea de Sud, Daegu, erau pustii în februarie, locuitorii preferînd să rămînă în case după ce zeci de oameni s’au infectat cu coronavirusul chinez ”într’un super-eveniment de transmitere” într’o biserică.

Mall-urile și cinematografele goale din Daegu, un oraș cu 2,5 milioane de locuitori (cît Bucureștiul), au devenit una dintre cele mai șocante imagini din afara Chinei ale epidemiei pe care autoritățile internaționale încercau să o țină sub control, pentru a nu deveni o pandemie globală. Inutil.

Noile cercetări care sugerează că virusul este mai contagios decît s’a crezut amplifică îngrijorarea.

Primarul orasului Daegu, Kwon Young-jin, a cerut locuitorilor să rămînă în case, după ce 90 de oameni care s’au rugat într’o biserică creștină au prezentat simptome ale bolii, fiind confirmate zeci de noi cazuri de îmbolnăvire.

O femeie de 61 de ani, cunoscuta drept ”pacientul 31”, a mers la biserică, iar Centrul pentru Controlul și Prevenirea Bolii din Coreea a descris epidemia drept ”un eveniment de super-transmitere”.

Ne aflăm într’o criză fără precedent. Le’am cerut să stea acasă, izolați de familiile lor, a declarat Kwon, adaugînd că toți enoriașii bisericii vor fi testati.

E ca și cum cineva a detonat o bombă în mijlocul orașului. Arată ca într’o apocalipsă zombi, a declarat Kim Geun-woo, de 28 de ani, descriind străzile abandonate.

Despre coronavirusul din China nu știm deocamdată dacă este doar un mega bau bau sau dacă va rări la greu din omenire.

2. Prea multă libertate de exprimare? Efect: Eliminarea incomozilor. Nu este o glumă !

Pe motiv de coronavirus, sistemul îi poate face pe disidenți disparuti. Definitiv…

3. Prea multe libertăți sociale, de mișcare etc? Efect: restrîngerea lor.

Nu în ultimul rînd, pierderea libertății. Pentru a nu fi acuzați de paranoia, nu vom dezvolta acest subiect, dar o puteți face fiecare dintre voi în intimitatea dvs.

Idei însă le pot veni, în toate cazurile, de tipul celor de acum 10 ani sau chiar să pluseze, cum că principalul vinovat ar fi … banii cash.

4. Prea mulți bani cash? Efect: Eliminarea banilor cash

Coronavirusul ar putea fi folosit și pentru eliminarea banilor cash.

E ca și cum autoritățile ar fi disperate că nu se folosesc metodele online de plată, unde totul este sub control.

În China, isteria a dus la spălarea banilor contra virușilor.

Acest coronavirus (sau ce vor mai inventa în viitor) ar putea fi folosit și pentru eliminarea banilor cash, pe motiv că banii cash ar putea fi ”murdari” cu viruși.

Deci, dacă mîine se va decreta că banii sînt virusați cu coronavirus, se va creea premiza confiscării lor. Sigur, nu îi vei pierde, dar te vor constrînge să faci plăți cu carduri controlate.

După o săptămînă de coronavirus omenirea află ca autoritățile din China deja tatonează terenul în acest sens:

Măsură fără precedent: Banca centrala chineză începe curățarea efectivă a banilor pentru a opri răspîndirea coronavirusului.

5. Dacă o criză economică nu vine singură, deși este anunțată de cîțiva ani, va fi provocată !

Părerea noastră este că în toată această tevatură, criza economică este vizată cu predilecție.

De ce este vizată criza economică? Să ne gîndim serios cine beneficiază de pe urma unei crize economice mondiale.

Cică coronavirusul rezistă între 5 și 9 zile pe carcasele de plastic. Iar multe produse cu carcase din plastic vin din China. Concluzia?

Dacă ai certitudinea că transportul acelor produse a fost de mai puțin de 9 zile, cel mai sigur este să eviți achiziționarea acestor produse.

Devenind globală, epidemia de coronavirus riscă să paralizeze economia tuturor țărilor.

Scenariile privind evoluția crizei sînt analizate de Bloomberg, care prevede încetinirea creșterii economice. Daunele totale s’ar putea ridica la 2,7 trilioane de dolari.

Epidemia care a izbucnit în provincia chineză Hubei se răspîndește rapid și afectează acum Coreea de Sud, Italia, Iran etc. în timp ce au fost raportate primele decese și în America.

Efectele asupra economiei ar putea consta în recesiuni în Statele Unite, Zona Euro și Japonia, cea mai puternică încetinire a creşterii înregistrată vreodată în China, iar daunele totale s’ar putea ridica la 2,7 trilioane de dolari, echivalent cu PIB-ul din Regatul Unit, arată o analiză Bloomberg.

Este cel mai grav dintre cele patru scenarii luate în considerare, bazate pe experiența Chinei, distribuția cazurilor în alte țări, estimări de risc privind lanțurile de aprovizionare globale și un model pe scară largă al economiei mondiale.

Patru posibilități

Potrivit celui mai pozitiv scenariu, în cazul în care China va reuși să controleze epidemia și să se va recupera din cădere în trimestrul doi, impactul asupra economiei s’ar putea dovedi limitat, cred experţii.

În cazul în care Beijingul nu va reuşi rapid să controleze coronavirusul, răspîndirea bolii, în special în afara țării (în Coreea de Sud, Italia, Japonia, Franța şi Germania) va afecta economiile, potrivit specialiștilor.

În acest al doilea scenariu, economia va scădea pînă la 2,3% în 2020, comparativ cu prognoza de 3,1% dinainte de apariția coronavirusului.

Dacă epidemia se răspîndeşte în toate țările care au raportat cazuri de contaminare, printre care Statele Unite, India, Regatul Unit, Canada și Brazilia, creșterea în cele zece cele mai mari economii mondiale ar încetini, deoarece țările se vor dedica eforturilor de eradicare a virusului.

În acest scenariu, creșterea globală ar scădea la 1,2%, UE și Japonia ar intra în recesiune, iar creșterea economiei SUA ar scădea la 0,5%.

Al patrulea scenariu, cel mai rău, se referă nu numai la daune de 2,7 trilioane de dolari, ci și la o creștere zero, potrivit experţilor de la Bloomberg.

De asemenea, OCDE și’a revizuit prognoza globală de creștere la 2,4% de la 2,9% și a avertizat că ar putea scădea la 1,5%, adaugă Bloomberg. Goldman Sachs se așteaptă la o contracție economică globală în prima jumătate a anului.

Reducerea comenzilor interne şi externe, prăbuşirea vînzărilor, criza de lichiditate şi scăderea economică sînt o certitudine, dar cum să nu ajungem din nou în insolvenţă şi în recesiune?

Reeşalonarea creditelor, facilităţi pentru cei care consumă şi îşi plătesc taxele, nu dau afară oameni şi nu reduc salariile, facilităţi pentru cei care fac acum investiţii

Scăderea creşterii economice în Rumînia pentru 2020 este o certitudine, avînd în vedere criza coronavirus, închiderea Italiei, întreruperea fluxurilor comerciale de aprovizionare în toată lumea din cauza Chinei, prăbuşirea sezonului turistic în Europa cu repercursiuni majore asupra hotelurilor şi businessurilor locale.

Deja liniile aeriene ale lumii îşi numără pierderile, iar hotelurile au o cădere dramatică.

Dacă ar vorbi hotelurile din Bucureşti, la ce cădere au, v-aţi îngrijora.

Din ce în ce mai multe state îşi vor închide graniţele pentru cîteva săptămîni, în speranţa că epidemia va putea fi ţinută sub control. Italia a luat o măsură fără precedent de intrare totală în carantină; toţi care intră în Israel vor intra automat în carantină timp de 14 zile.

În Rumînia, cei care vin din zonele afectate – China, Italia, Coreea de Sud, Iran – trebuie să se autoizoleze.

Toate băncile centrale aproape şi’au epuizat instrumentele monetare, scăderea dobînzilor aproape că nu mai are nici un efect, la euro dobînzile sunt deja negative; printarea de bani este un proces care ţine de zece ani, iar efectele se epuizează; instrumentele fiscale ale statelor sunt limitate, avînd în vedere gradul ridicat de îndatorare; politicile de investiţii ale statelor sunt blocate în aceleaşi teoreme ale trecutului, care au arătat în criză că nu funcţionează; reducerile de taxe şi de impozite pentru impulsionarea consumului şi a economiilor sunt blocate de interesele fiecărui stat.

Germania, principala economie a Europei şi cea care dispune de resursele financiare cele mai mari, nu arată că ar avea un plan major de investiţie dincolo de graniţă.

Dacă Germania nu investeşte, toată Europa are de suferit.

Uniunea Europeană încă nu a prezentat vreun plan de stopare a recesiunii care se instalează în Europa.

Avînd un spaţiu fiscal mai ridicat, Donald Trump are o marjă de manevră pentru reduceri de taxe, de data asta pentru populaţie.

China pierde sînge după coronavirus şi blochează toate fluxurile comerciale ale lumii.

Japonia se pregăteşte de măsuri stricte pentru limitarea extinderii coronavirus.

Iar Arabia Saudită, OPEC, au intrat în război cu Rusia pe tema cantităţilor de petrol vîndute, ceea ce a dus la prăbuşirea preţului barilului cu nu mai puţin de 30% într’o singură zi.

Inflaţia nu mai reprezintă o problemă pentru nici un stat, ci dimpotrivă, scăderea preţurilor deja acţionează într’un mod negativ asupra marilor economii.

Bursele deja sînt în cădere liberă, iar aceste fluctuaţii sînt raiul speculatorilor.

Întrebarea tuturor este care vor fi victimele, care bănci şi grupuri financiare vor fi cele mai afectate de această cădere a pieţelor financiare.

În Rumînia nici nu se mai pune problema unei creşteri economice de 4,1% prognozată de Guvern.

Din păcate, bugetul şi cheltuielile sînt construite pe această creştere economică, iar încasările sigur nu vor fi la nivelul bugetat.

Nici nu se va mai pune problema unui deficit bugetar de 3%, nici în Rumînia, nici în Europa, să vedeţi ce va fi în Italia, dar principala problemă va fi finanţarea lui, pentru că pieţele financiare nu te iartă şi vor cere dobînzi mai mari.

În aceste condiţii, pentru a ţine bugetul cît de cît sub control, guvernul ar trebui să taie din cheltuieli, dar nu are de unde dincolo de cheltuielile pentru investiţii: 80% din buget reprezintă pensii şi salarii.

Gîndiţi’vă că Traian Băsescu a tăiat salariile cu 25% la bugetari şi a majorat TVA-ul de la 21% la 24% cînd bugetul avea un deficit de numai 1 miliard de euro.

Acum sînt mult mai multe miliarde de euro care trebuie acoperite.

Datoria externă a Rumîniei a crescut la 106 miliarde euro, din care 60% este datorie privată a companiilor private şi a noastră ca persoane fizice private. Datoria publică este de aproape 40% din PIB, dar problema nu este acest nivel, ci modalitatea de finanţare.

Rumînia nu este Germania pentru a se finanţa ieftin, cu dobînzi negative în euro, ci trebuie să plătească dobînzi de 3-5% pentru a se finanţa în lei, atunci cînd nu se poate finanţa în valută.

În aceste condiţii, nici nu se mai pune problema majorărilor de pensii din septembrie cu 40%, sau alte majorări salariale la nivel bugetar.

Guvernul, indiferent de numele lui, ar trebui să iasă şi să spună acest lucru înainte ca aceste majorări de pensii şi tăierea lor ulterioară să devină ţintă în campania electorală.

Din punct de vedere financiar, Rumînia este mai bine pregătită decît în 2008-2009, pentru că expunerea băncilor pe credite este mai redusă şi mai bine evaluată, dobînzile sînt mai mici, şi cel mai important lucru, 66% din împrumuturile din Rumînia au la bază leul şi nu euro, aşa cum a fost în criza precedentă.

BNR are posibilitatea de a ţine sub control dobînzile la lei şi chiar a le reduce prin infuzie de lichiditate.

Avînd în vedere acest lucru, dobînzile la lei nu vor creşte, ci dimpotrivă, vor scădea.

Cursul leu-euro poate fi ţinut sub control mai mult decît a fost în 2008-2009, mai ales că băncile din Rumînia nu mai sînt atît de expuse retragerii liniilor de finanţare externă.

Băncile din Rumînia se finanţează acum din depozitele locale, raportul dintre creditele acordate şi economiile atrase fiind de 74%, faţă de 120% în 2008.

Dacă băncile sînt mai bine echipate, finanţarea economiei în ultimii 10 ani a fost asigurată prin credite furnizor, adică companiile dădeau marfă sau prestau servicii unui client în speranţa că îşi vor primi banii mai încolo (termenul mediu de plată din Rumînia depăşeşte 180 de zile).

Acum, dacă un client nu mai plăteşte marfa sau serviciul efectuat, impactul va fi mult mai mare decît în criza precedentă, atunci cînd companiile începeau să nu mai plătească creditele luate de la bănci.

În real-estate, o piaţă care a crescut accelerat în ultimii cinci ani, dezvoltatorii au pus mai mulţi bani proprii în joc, băncile sunt mai puţin expuse şi teoretic ar putea rezista mai mult. Nici preţurile nu mai sînt ca în 2008, sînt mai reduse cu 30-50%, iar între timp salariile s’au dublat, sau chiar s’au triplat.

Din păcate, Rumînia are un deficit comercial extrem de ridicat, în 2019 a fost de 17 miliarde euro, şi o marjă de manevră extrem de redusă la nivelul deficitului bugetar.

Din 2012 încoace, deficitul comercial a fost în creştere, dar a putut fi acoperit din excedentul balanţei de servicii (trăiască transportatorii rumîni şi IT-iştii), şi parţial din investiţiile străine care au mai intrat (4-5 miliarde euro pe an).

Acum, balanţa de servicii va fi afectată întrucît transportatorii nu vor mai avea ce să transporte, iar multinaţionalele din IT care operază în Rumînia şi companiile rumîneşti din această industrie s’ar putea să aibă comenzi mult mai puţine.

Comenzile externe se vor reduce în următoarele luni ceea ce va afecta exporturile Rumîniei. Investiţiile străine vor fi puse pe hold.

Industria auto din Rumînia, care reprezintă 10% din economie, va fi afectată de scăderea comenzilor externe, ceea ce se întîmplă deja, iar companiile fie vor opri producţia cîteva săptămîni, fie vor renunţa la un schimb şi vor trimite oamenii în şomaj.

În condiţiile unei scăderi generalizate de vînzări în economie din cauza temerilor legate de coronavirus, oamenii nu mai merg în mall-uri, nu mai cumpără bunuri de folosinţă îndelungată, nu’şi mai cumpără haine, îşi anulează călătoriile, vacanţele, impactul va fi major la nivelul lichidităţii comercianţilor.

Cei mari pot rezista, dar companiile mici şi mijlocii, care reprezintă 50% din economie, nu au cum să reziste dacă nu au încasări.

În aceste condiţii, ce ar putea face Guvernul şi BNR, băncile sau alte entităţi care pot lua decizii de politici publice, fie fiscale, fie monetare, fie administrative:

1. Băncile trebuie să ofere instrumente prin care clienţii afectaţi de căderea vînzărilor să poată să aibă o reeşalonare a împrumuturilor pe o perioadă mult mai lungă de timp. De fapt, să plătească dobînzile, iar principalul să fie plătit mult mai încolo. Băncile au suficientă lichiditate pentru a gestiona această situaţie şi dacă nu au BNR poate asigura fluxurile de bani. Dacă nu se va face această reeşalonare acum, se va ajunge din nou la un vîrf al insolvenţelor, pentru că firmele nu vor mai avea nicio dilemă să recurgă la această operaţiune imediat ce vor realiza că nu mai pot să îşi plătească creditele.

2. Băncile trebuie să ofere încă de pe acum posibilitatea reeşalonării creditelor de consum şi în special a celor ipotecare acordate clienţilor: băncile trebuie să scadă rata lunară (dobînda în principal) pînă la nivelul în care un client poate să plătească în condiţiile unei crize economice, în care îşi pierde jobul, are o reducere de salariu, are încasări mai reduse.

3. Furnizorii majori de utilităţi – energie, gaze, telefonie mobilă – trebuie să aibă instrumente în care plăţile să fie întinse pe o perioadă mai lungă de timp dacă un client înregistrează căderea încasărilor.

4. Mall-urile trebuie să ofere facilităţi chiriaşilor care înregistrează căderea vînzărilor: nu toată lumea are puterea Zara sau H&M de a rezista atunci cînd clienţii nu mai trec printr’un mall şi nu mai cumpără produse.

5. Guvernul trebuie să găsească finanţare pentru a face investiţii publice în infrastructură, adică să dea de lucru constructorilor, care la rîndul lor pot să angajeze oameni sau să atragă oameni din altă parte. Construcţiile au un grad de multiplicare de şapte ori pe orizontală, iar cea mai mare parte o reprezintă businessul local.

6. Reducerea acum a TVA-ului pentru cei care îşi achiziţionează un apartament peste plafonul actual (100.000 de euro).

7. Chiar dacă ar părea o nebunie, Guvernul trebuie să majoreze din nou salariul minim pe economie pentru a mai reduce din căderea consumului şi aş majora încasările bugetare. Pe diferenţa de creştere, Guvernul poate acorda companiilor o facilitate de amînare a plăţii impozitului pe venit şi a taxelor pe contribuţiile sociale.

8. Voucherele de vacanţă ar trebui majorate pentru a’i încuraja pe rumîni să’şi petreacă concediile în ţară pentru a umple hotelurile şi a da de lucru companiilor rumîneşti care livrează mîncare etc.

9. Companiile care nu dau afară oameni trebuie să beneficieze de credite fiscale cînd plătesc taxele şi impozitele la stat.

10. Cei care îşi plătesc taxele şi impozitele trebuie să beneficieze de reduceri fiscale importante pentru a încuraja disciplina financiară şi a da un respiro companiilor, de lichiditate.

11. Cei care fac acum investiţii sau angajează oameni să beneficieze de facilităţi fiscale importante.

12. Proiectele de lege care sînt blocate şi care ar da de lucru în Rumînia trebuie să fie trecute cu prioritate prin Parlament sau prin Guvern.

13. Birocraţia adminsitrativă care ţine în loc foarte multe proiecte trebuie să fie redusă la minim astfel încît companiile, antreprenorii, să fie încurajaţi să lucreze.

14. O facilitate fiscală pentru cei care fac acum achiziţii prin intermediului cardurilor sau a mijloacelor electronice de plată: spre exemplu, fie reducerea TVA, fie acumularea unor puncte fiscale, care vor putea fi folosite ulterior în reducerea de impozite.

Masca

De cînd coronavirus a apărut în China multă lume a început să se întrebe dacă este eficientă masca medicinală care se poartă pe față. Din ce în ce mai mulți oameni se îmbolnăvesc, unul după altul, și în alte țări ale globului.

Se pare că autoritățile publice din diverse state nu consideră ca fiind foarte utilă această mască, remarcă cei de la The Guardian. Unul dintre motivele invocate se referă la faptul că oamenii cred că sînt protejați, cînd, de fapt, acest lucru nu s’ar întîmpla.

Unul dintre sfaturile oferite este acela de a sta departe de orice persoană care are vreun virus, care poate să nu fie coronavirus neapărat. Dacă ai suspiciuni, păstrează distanța.

Cei care dau astfel de sfaturi cred că particulele nu pot ”zbura” mai mult de 1 metru, deși alții argumentează că virusul zboară și la 5 metri.

Acest lucru este total diferit în China, acolo unde aproape toată lumea poartă mască, chinezii find instruiți să facă acest lucru. Motivul este simplu, acolo este epidemia și sunt foarte mari șanse ca un număr mult mai mare de viruși să fie în aer.

Sfaturile specialiștilor diferă de la țară la țară, mai ales acolo unde numărul infecțiilor descoperite este foarte mic și nu este necesară luarea de măsuri speciale.

Cum se transmite virusul

Coronavirusurile, în general, sînt dintre cele care se răspîndesc prin aer, de aceea el se transmite ușor în urmă strănutului sau a tusei. Picăturile ultrafine pot fi, astfel, inhalate de persoanele care sînt în jurul celei infectate sau se pot depune pe suprafețe ce sunt atinse ulterior de alții.

Picăturile infectate sînt luate pe mînă care este apoi dusă la ochi, nas sau la gură și așa pătrund virusurile în organism.

VIDEO

Tipuri de măști de protecție

În general se poartă masca medicinală standard, cea care este folosită și de medici în sălile de operații. Apoi, mai există masca N 95, mască respiratorie, cu o formă specifică, ergonomică.

Masca standard este utilă în mare parte, însă nu oferă protecție totală contra virusurilor.

Aceștia se adună pe suprafața exterioară și pot intra pe lateral. De aceea trebuie mare grijă atunci cînd se dă jos, pentru a nu atinge cu mîna aceste zone. Trebuie dată jos doar apucînd de firele de după urechi.

Primul lucru ce trebuie făcut pentru a încerca să te protejezi de coronavirus este să te speli regulat pe mîini. Aceasta este, cel mai probabil, cea mai importantă formă de protecție, pentru că virusurile se transmit foarte ușor de pe mâni sau de pe piele, mai amintește The Guardian.

Dacă nu te’ai spălat pe mâini după un contact și ai suspiciuni, atunci încearcă să eviți să’ți duci mîinile la gură, nas sau ochi. Dacă strănuți sau tușești, fă’o într’o batistă sau într’un servețel de unică folosințaă, cel mai bine, pe care să’l arunci într’un loc sigur.

Dacă nu ai așa ceva, atunci strănută în îndoitura cotului, pentru a nu răspîndi picăturile către mîini și apoi spală’te, mai arată în materialul video the Guardian, specialistul lor pe sănătate Sarah Boseley.

Numărul de infecții cu coronavirus în Italia a depășit 10.000 pe 10 Martie 2020. Numărul de noi infecții a crescut cu 529, mai puțin decît cu o zi înainte totuși. 168 de persoane au murit în Italia în doar 24 de ore din cauza coronavirusului, anunță autoritățile italiene.

Bilanțul total al deceselor urcă astfel la 631.  La terapie intensivă sînt peste 877 de pacienți, cu 144 mai mulți decît luni.

Rumînii care se întorc în țară din Veneto și Lombardia, unde s’au înregistrat cazuri de coronavirus, vor sta în carantină 14 zile.

Riscuri, cum se transmite / manifestă și cum putem preveni boala:

Riscuri:

Virusul se răspîndește rapid. Contagiozitatea este comparabilă cu SARS și de aprope 3 ori mai mare ca a gripei sezoniere.

Mortalitatea e în creștere -3,1% (2462 de decese), de 15 ori mai mare ca a gripei sezoniere.

Virusul amenință acum toată Europa. Pericolul pentru Rumînia este cu atît mai mare pentru că pe de o parte există o importantă comunitate de cetățeni chinezi dar și datorită numărului mare de rumîni aflați acum chiar în zonele de risc din Italia (unde numărul cazurilor a crescut de aproape 40 de ori în doar o săptămînă).

Îngrijorările sunt legate de riscul de a genera mutații – care să îi permită să se răspîndească mai rapid și să devină mai periculos, de faptul că nu există tratament specific (doar încercări de combinare de antivirale) și nici vaccin.

Cum se transmite / manifestă:

Sursa – persoana infectată (simptomatică sau nu).

Transmiterea de la o persoană la alta se face:

a) în special pe cale aeriană (vorbire, tuse, strănut) – prin picături mici de secreții nazale și faringiene (picături Flügge)

b) prin contact direct sau indirect cu secreţiile respiratorii aflate pe mîini sau pe suprafeţe contaminate urmat de atingerea ochilor, nasului sau a gurii

c) dar și pe cale digestivă- 10% din pacienți au diaree și greață cu 1-2 zile de instalarea sindromului pseudogripal

d) poate fi transmisă de la mamă la făt (pe 2 februarie copilul unei paciente de 30 ani infectate a fost confirmat cu coronavirus la doar 30 de ore după naștere).

Perioada medie de incubație este de 5,2-5,8 zile (între 2 și 12 zile), carantina 14 zile.

Simptomele sînt pseudogripale – includ febra și tulburările respiratorii.

Rețineți !

Diagnosticul se face în context epidemiologic (călătorie recentă în zonele de risc / contact cu persoane infectate) alături de datele clinice (pseudogripal- ,”gripa chinezească”) și cele imagistice (infiltrat pulmonar bilateral) și de laborator (teste rapide).

Cum prevenim: 5 măsuri simple

1. Evitaţi contactul cu persoanele bolnave (nu călătoriți în zonele cu risc, evitaţi aglomeraţiile (unde există risc crescut de a intra în contact cu o persoană infectată, nu staţi lîngă persoanele care tuşesc sau stranută, nu vizitaţi şi nu duceţi în colectivităţi persoanele bolnave).

2. Respectaţi regulile generale şi individuale de igienă: utilizarea batistei şi spălatul pe mâini, acoperirea gurii și a nasului atunci când tuşim sau strănutăm, evitarea contaminării prin atingerea cu mîinile a ochilor sau a gurii, aerisirea zilnică a locuinţelor sau a birourilor cu menţinerea unei temperaturi de 18-22 grade precum şi igienizarea spaţiilor şi a suprafeţelor.

Pe suprafețe (la temperatura camerei) rezistă între 2-5 zile (chiar pînă la 9 zile), temperatura scăzută și umiditatea cresc durata de supraviețuire, dar soluțiile dezinfectante pe bază de alcool, peroxid de hidrogen sau hipoclorit de sodiu au efect virulicid (dacă sînt utilizate corect și în concentrații adecvate – reduc numărul de coronavirusuri infecțioase de la un milion la doar 100).

3. Spălaţi’vă cît mai des pe mîini cu apă şi săpun. Spălatul corect trebuie să dureze cel puţin 20 de secunde, insistînd pe pliurile şi spaţiile interdigitale, apoi uscaţi mîinile cu prosoape de hîrtie sau aer cald sau dacă nu sînteţi în apropierea apei puteţi utiliza, cu eficienţă mai redusă, un dezinfectant pe bază de alcool.

4. Nu temporizați consultul medical mai ales dacă vă încadrați în grupele cu risc (vîrsta crescută, boli cronice pulmonare sau cardiace, deficiențe imune)

5. Evitaţi automedicaţia. Orice tratament trebuie făcut doar la recomandarea medicilor de familie sau a specialiştilor.

Vă invităm să urmăriți și părerea unui medic legist: Vasile Astătăstoae

MEDICINA TRADIȚIONALĂ POPULARĂ OFERĂ CÎTEVA REȚETE VERIFICATE ÎN TIMP CA FIIND SALVATOARE PENTRU TRATAREA UNOR STĂRI GRIPALE

Tratamente populare utilizate de’a lungul timpului de către rumîni și nu numai, pentru combaterea și tratarea unor stări gripale acute, care au dat bune rezultate și au dus la vindecarea miraculoasă a multor suflete aflate în suferință.

Facem precizarea că aceste rețete transmise în timp prin viu grai, nu exclud prezentarea la medic și utilizarea medicamentelor prescrise de către acesta în cazul în care se constată o îmbolnăvire specifică stărilor gripale.

Rețetele prezentate sînt foarte compatibile și cu tratamentul medicamentos și mai au și caracter de prevenție în rîndul celor care le urmează.

Rămîne la latitudinea fiecăruia de a alege rețeta care o consideră cea mai bună de urmat și în funcție de suportabilitatea unor ingrediente alimentare care sînt recomandate.

Sfatul popular este ca bolnavul să evite prezența sa în grupuri de oameni, sau în preajma membrilor din familie, mai ales a copiilor.

REȚETA NR. 1

Se iau trei-patru căței de usturoi și se pisează bine. Mujdeiul rezultat se pune într’un pahar cu lapte fierbinte.

Se lasă la infuzat între 10-15 minute, iar apoi se strecoară.

Se bea infuzia rezultată cu înghițituri mici, pe parcursul a circa 30 de minute. În timpul unei zile trebuie să se bea trei-patru pahare din aceasta infuzie.

Prin acest mijloc considerat foarte eficient se recurgea la tratarea stărilor gripale, a răcelilor acute, a anghinei și chiar a tuberculozei.

REȚETA NR. 2

Usturoiul pisat se amesteca cu miere de albine în cantități egale. Se ia cîte o lingură de cîteva ori pe zi din acest amestec, iar după aceea este necesar să se bea cîte un pahar cu apă.

ATENȚIE: este necesar ca administrarea acestui amestec să se facă obligatoriu înainte de culcare.

Amestecul prezentat a reprezentat un mijloc foarte eficient împotriva combaterii stărilor gripale.

REȚETA NR. 3

În cazul manifestării gripei este bine dacă țineți sub limbă, o dată pe zi, puțin tutun natural. Această procedură trebuie repetată zilnic pînă la vindecarea deplina.

REȚETA NR. 4

Se iau cinci-șapte linguri de măceșe care se tăiate mărunt și se pun într’un litru de apă rece și se lasă la macerat / infuzat peste noapte.

Dimineața se pune vasul pe foc, se dă în clocot, apoi se mai fierbe într’un vas cu capac încă circa 10 minute. Se lasă să se răcească o oră, apoi se strecoară.

Se bea decoctul fierbinte cu înghițituri mici pe parcursul zilei, îndulcindu’l cu miere de albine sau cu orice altă dulceață.

În cazul tuberculozei, decoctul trebuie consumat o perioada mai mare de timp.

REȚETA NR. 5

În cazul stării de gripă asociată și cu guturai intens, sau atunci cînd aveți și nasul înfundat, este bine ca la fiecare două-trei ore să vă puneți în fiecare nară cîteva picături de suc de usturoi rezultat în urma pisării naturale a acestuia.

REȚETA NR. 6

Se iau patru linguri de hrean care a fost dat prin mașina de tocat și se pun într’o jumătate de litru de vin alb sec. Se lasă la macerat una-două săptămîni. Se adaugă în compoziție coaja de la zece lămîi tăiate mărunt.

Din conținutul rezultat se bea cîte 50 de mililitri de lichid, de trei-patru ori pe zi, cu circa 20 de minute înainte de masă.

Acest amestec este bine să fie pregătit înainte de apropierea epidemiei de gripă și trebuie băut în cazul în care constatăm temperaturii ridicate a corpului.

REȚETA NR. 7

Se dau pe răzătoare cățeii rezultați de la o căpățînă de usturoi și de la o ceapă. Amestecul rezultat se deșartă într’un vas cu apă clocotită.

Se acoperă capul cu un prosop, se închid ochii și se respiră sub prosop aburii acestei infuzii timp de 10-15 minute, de trei-patru ori pe zi, atît pe gură, cît și pe nas, dar pe rînd.

Infuzia se utiliza cu succes în caz de gripă, de afecțiuni inflamatorii ale căilor respiratorii, în cazul inflamării amigdalelor, în caz de angină și de bronșită.

Este recomandat ca după fiecare procedură să fiți îmbrăcați bine, dacă se poate să stați la pat circa o oră, dacă transpirați să aveți schimburi la îndemînă și mai ales să vă feriți de curent.

Aceste rețete nu impun un regim alimentar special, au și un caracter benefic preventiv și nu exclud tratamentul medicamentos prescris de medic care poate fi luat concomitent.

Rețetele acestea au și un caracter naturist și s’au dovedit foarte utile și deosebit de eficiente de’a lungul timpului, vindecînd multe suflete aflate în grea suferință de boală.

Nu considerați că sînt leacurile băbești, ele nu fac nici un rău organismului, cu condiția să nu manifestați alergii sau intoleranță la ingredientele prescrise și să respectați modul de preparare și de administrare.

După cum știți:

PANICA de CORONAVIRUS zdruncină ITALIA din temelii: armata iese in strada / Orașe în carantină în care nu mai oprește nici trenul / Școli, spitale, tribunale, restaurante, magazine închise / Meciuri de fotbal anulate

Și i’a lovit peste noapte. Brusc s’au înregistrat zeci de cazuri și ca atare sute de mii de cetățeni au rămas blocați în case. Iar cine nu’i cuminte, riscă să fie arestat.

Se estimeaza că în Italia ar fi cam 1,5 milioane de rumîni. Ca atare, nu’i exclus ca Rumînia sa fie urmatoare țară din UE care va fi supusă schemei: isterie în masă – mega carantine.

Deja Guvernul lucrează la elaborarea schemei ! Sîntem într’un ”scenariu 2”, și vor exista și ”scenarii” 3, 4 etc. Nu puteau găsi un cuvînt mai indicat: SCENARIU.

Deci, un parcurs pus în scenă la care deja participă și armata Rumîniei.

Armata a trimis medici militari să ajute triajul de la punctele de trecere a frontierei.

CE PUTEM FACE?

În China au băgat peste noapte în carantine orase de milioane de oameni. Și s’au tras  semnale de alarmă încă de atunci:

Și iată că în Italia s’a procedat aidoma: peste noapte.

Iar dacă Rumînia este inclusă pe lista scurtă, va fi si la noi la fel, adică tot peste noapte.

Ca și în cazurile precedente, autoritățile nu vor da în prealabil un anunț de genul ”Cînd vom avea n cazuri la București, atunci Bucureștiul va intra în carantină”.

Nu. Anunțul va fi făcut abrupt, iar peste noapte bucureștenii se vor trezi ca în lagăr.

Sau oricare alt oraș.

Deja, rumînii întorși din Italia sînt escortați și carantinați.

Rumînii care mint autoritățile riscă amenzi de 4000 de euro (!), și ne întrebăm cu amărăciune cînd un politician a fost amendat măcar cu 100 de lei pentru minciunile incredibile pe care le’a spus vreodată?

Așa că, orice aveți de gînd să faceți, faceți azi, nu mîine, căci mîine s’ar putea să fie deja prea tîrziu.

Aveți o casă la țară sau rude la țara sau prieteni omenoși care să vă primească?

Pentru că într’un cătun de pe dealuri nu veți fi băgați în arest la domiciliu, precum în marile aglomerări urbane, credeți ca ar fi mai bine să stați măcar pentru o perioadă acolo?

Dacă da, ce așteptați?

Nu aveti unde vă duce sau nu aveți cum pleca (din n motive), dar credeți că ar trebui să faceți oleacă de aprovizionare cu conserve și produse cu termen de garanție îndelungat?

Dacă da, ce așteptați? Să ajungă magazinele cu regim pe cartelă ca pe timpul lui Ceașcă?

Evident, se poate ca scenariul afacerii coronavirus să nu fie aplicat urgent și Rumîniei, ci mult mai tîrziu sau niciodată.

Oricum ar fi însă, gîndiți’vă foarte bine ce veți face, iar ideea de părăsire a orașelor să n’o … părăsiți niciodată. Pentru că dacă n’o fi pe motiv de coronavirus, din multe alte motive la oraș foarte greu va fi de trăit într’un orizont de timp oricum nu foarte îndepărtat.

Și orice aveți de gînd să faceți, nu uitați avertismentul Sfîntului Teofan Zavorîtul:

Hoțul se strecoară noaptea, cînd nu este așteptat. Așa și ziua Domnului va veni, cînd oamenii nu o vor aștepta; și de vreme ce nu o vor aștepta, nici nu se vor pregăti pentru întîmpinarea ei. Ca să nu ne îngăduim o astfel de greșeală, Domnul a și poruncit:

”Privegheați deci, că nu știți în care zi vine Domnul vostru” (Mt. 24, 42).

Între timp, noi ce facem? Priveghem, oare? Trebuie să recunoaștem că nu. Moartea tot o mai așteaptă cîte unul; dar ziua Domnului, mai nimeni.

Coronavirusul și imposibilitatea fugii în munți

Este o soluție să ne antrenăm și să achiziționăm echipamente și hrană pentru fuga în munți?

Da, dar este doar o soluție parțială. Cînd să începem?

În curînd vom intra în ”războiul psihologic” și începeți să vă căutați locuri cît mai ferite !

Nu vă așteptați ca presa din Rumînia, probabil cea mai infectă și mizerabilă din Europa, sau serviciile, să vă anunțe ceva în legătură cu acest război: pur și simplu într’o noapte vă veți treziți într’un iad la propriu!

De la bun început acesta a fost planul. Fiți conștienți că țara este lipsită de apărare.

Armată nu avem, serviciile secrete sînt puse în slujba ”justiției”, Ministerului de Interne al Romaniei îi lipsește dotările. Situația dacă nu este dezastruoasă, nu este nici de invidiat, pentru că încă nu avem nici camioane să mutam soldații pe front.

Ce să mai vorbim de retele informative formate pe linia / în spatele frontului pentru activități specifice de spionaj / contraspionaj.

Drept urmare sfatul cel mai bun ar fi să căutați zone cît mai îndepărtate de orașe, sate de pe munte, provincie, începeți să vă achiziționați produse neperisabile cu valabilitate între cinci si zece ani, unelte specifice într’o gospodărie de la țară, căutați pe internet tot ce ține de metode de supraviețuire, atrenament cît mai dur pentru menținerea organismului la parametri normali, haine groase, lanterne etc.

Deosebit de important să vă acomodați cît mai repede, fizic și psihic, în zonele de munte sau rurale pentru a rezista așa cum trebuie tăvălugului care vine peste noi.

În acest război discutăm despre o componentă ”secretă”: razboiul climatologic!

Ne așteaptă un an greu și apoi o iarnă dură și la un moment dat se va pune problema mîncării, achiziționării de produse în timp real, din cauza aceasta este indicat să aveți în casa saci de mîncare…

Vă prezentăm și un magazin online extraordinar de bun și folositor: de la unelte și pînă la haine militare: http://www.kaki.ro/

Alegeți perechi de bocanci pentru munte, piele moale, talpă rezistentă la foc și întărită în 2-3 straturi. Ca ciorapi folosiți unii moi, călduroși, concepuți să nu’ți transpire piciorul ca aceștia:

http://www.sportsdirect.com/caterpillar-work-socks-3-pack-mens-414091

Pantaloni cu multe buzunare și cîteva ascunse, loc pentru briceag si cutit, loc pentru o cutie de chibrituri și așa mai departe, 100% bumbac, niciodată nu purtați plastic sau imitație de bumbac, material foarte moale, concepuți special pentru ploaie, vînt, atrenament în zone muntoase.

Cautati pe internet tot ce tine de atrenamente militare (sînt mii de tutoriale pe YouTube) în zonele de munte.

Puloverul să fie foarte călduros, lîna tratată special, conceput pentru a rezista la un grad ridicat de uzură. Este plin internetul de articole militare de acest gen si le puteti achiziționa la prețuri convenabile.

Învățați cum să dominati sentimentul de frica și încercați să vă obișnuiți cu întunericul, seara, dupa ora 22:00, căutati sa mergeti pe jos în zone cît mai izolate, să observați cu atenție anumite detalii: cît de înalți sînt pomii, cît de bogată este vegetația, cît de bine vizualizați anumite lucruri, vă puteți ascunde fără să vă vada nimeni.

Mici atrenamente extrem de folositoare!

Închideți lumina în cameră, dupa ora 23:00, și începeți să vă concentrați după cum urmează:

”Sînt singur /ă într’o cabană, afară este viscol, și mîine trebuie să’mi fac rost de mîncare. Am cu mine doar două cuțite…”

În gînd rememorați hărtile văzute pe internet și cercetate cu atenție de dumneavoastră, foarte important să vă atrenați memoria vizuală!

Frica este un sentiment generat de mintea dumneavoastra, în realitate nu există așa ceva, și după atrenamente bine puse la punct, pot dura și ani de zile, veti ajunge să mergeți singuri prin pădure fără să vă fie teamă de ceva.

Daca nu veti renunta la comportamentul de moluște, toata ziua cu curu’n mașină și la mall, puteți să vă cumparați deja sicriu si cruce…macar sa aveti parte de o înmormîntare creștinească!

Într’un război supraviețuiesc doar cei mai bine antrenați, inteligenți, și pregatiți să facă față unor situații demne de Dosarele X!

Iata un fragment dintr’un text care arată îngrijorarea oamenilor:

Ce mă miră și îngrijorează este confirmarea puterii statului. În numele precautiei și ”binelui comun” au fost arestați la domiciliu peste 400 milioane de persoane! Același lucru se poate întîmpla și la noi.

Ne tot întrebăm cînd trebuie să ne pregătim de prigoană și să plecăm din orașe….chinezii au fost închiși de pe o zi pe alta! N’au avut timp să se pregătească, să fugă…

Într’adevăr, se poate și asta, ca sub diverse pretexte, de pe o zi pe alta să nu mai poti părăsi marile aglomerări urbane, adică, să nu te mai poți muta la țară unde să locuiești o perioadă pregătitoare fugii în munți, despre care fugă Sfinții ne’au avertizat că este obligatorie dacă vrem să scăpăm.

Isteria COVID-19: Pretext pentru legi abuzive și limitarea drepturilor omului

Isteria cu coronavirusul în Rumînia a avut ca scop legalizarea abuzivă a vaccinului obligatoriu, cel puțin în Rumînia, deși nebunia aceasta declanșată la comanda venită din vîrful piramidei globale a cuprins întreg mapamondul grație propagandei mass media.

După ce au panicat întreaga țară cu pericolul coronavirusului, televiziunile manipulatoare ale propagandei globaliste zbiară acum din toți rărunchii că rumînii nu trebuie să intre în panică.

Autoritățile spun să nu ne panicăm, dar tot ele au închis școlilele, au interzis transportul rutier internațional de persoane, impun carantina obligatorie pentru cei sosiți din Italia și zilnic vin cu noi măsuri restrictive, unele de’a dreptul abuzive.

Toate acestea, deși Rumînia nu are nici măcar un singur deces cauzat de coronavirus. Nu putem uita satisfacția cu care tembeliziunile afișaseră victorioase, la unison, titlul:

”Avem primul caz de coronavirus în Rumînia!”

Probabil că la fel de triumfător vor anunța și primul deces cauzat de coronavirus, după care vor specula manipulator efectul de turmă al panicii create la comandă.

Conform datelor oficiale, 54 de rumîni au murit din cauza gripei clasice, de la debutul sezonului 2019-2020 pînă acum, dar nu a luat nimeni măsuri profilactice excepționale pentru asta și autoritățile priveau decesele raportate aproape zilnic ca pe un tribut anual ”normal” oferit morții.

Din cauza gripei muriseră în sezonul 2018-2019 un număr și mai mare de cetățeni rumîni: 192, fără să asistăm la isteria și panica creată artificial acum cu coronavirusul chinezesc.

După criza politică cu alegerile anticipate, taman asta lipsea: criza economică indusă de virusul COVID-19, care oricum se va declanșa și pe plan modial, nu doar în țara noastră.

Uneltirile de culise cu alegerile lor anticipate au eșuat și nu este exclus ca, dacă nebunia cu coronavirusul va continua toată primăvara, să vedem amînate alegerile locale.

Principalele beneficiare ale nebuniei COVID-19, pe lîngă producătorii și retailerii de produse alimentare, sînt în primul rînd industria farmaceutică și cea producătoare de echipamente medicale.

S’a insistat, în noianul de știri alarmiste ale lacheilor corporațiilor infiltrați în mass media, pe golirea supermarketurilor de produse în China și Italia, doar-doar vor urma și rumînii exemplul, invadînd magazinele și golindu’le ca termitele.

Manipularea aceasta nu a funcționat inițial, spre necazul inițiatorilor, dar se pare că au început și rumînii să ia cu asalt supermarketurile, efectul de turmă fiind de nestăvilit. În timp ce în magazine produsele alimentare de bază dispar de pe rafturi, profiturile retailerilor germani și francezi cresc direct proporțional.

Spuneam, la început, cum isteria coronavirus are ca scop în România adoptarea legii privind vaccinarea obligatorie. Dar, panica a fost indusă peste tot la nivel mondial de același ”compozitor” al propagandei globaliste mondiale, cel care orchestrează special pentru virtuoșii mass-media și cei ai serviciilor secrete. Scopurile sunt cam același peste tot: exterminarea populației excedentare prin virusuri create în laborator și anularea drepturilor universale ale omului, împreună cu limitarea altor drepturi cetățenești!

Pretextînd – culmea! – grija față de om și sănătatea acestuia, poliția politică globală și executanții ei statali, invocînd epidemii / pandemii apocaliptice închipuite sau create special în laborator ca să ne rărească, vor interzice principalele drepturi fundamentale ale omului:

–  dreptul la liberă exprimare: ziariștii care vor contesta măsurile restrictive sau vor face dezvăluiri despre înșelătoria mondială prin conspirații vor fi aspru pedepsiți!

–  dreptul la liberă circulație: vor accepta doar migrația rasială în scopul metisării popoarelor!

–  dreptul la întruniri și mitinguri: cînd situația va sta să explodeze prin proteste de amploare împotriva guvernanților, se vor interzice grupurile mari de oameni ca ”măsură profilactică” împotriva epidemiei / pandemiei!

Se va ajunge ca, grație spălării rumînilor pe creier de 30 de ani încoace prin intermediul mass media, însăși turma să solicite supravegherea și captivitatea exercitate de sistemul represiv pentru a obține ”imunitatea de turmă”.

După care, turma o să’și declare public dragostea față de supravegherea și restricțiile impuse abuziv de Big Brother, mulțumind din inimă cîrmaciului și poliției sale politice.

Nu de moartea cu care ne vom întîlni toți cîndva și nici de coronavirus n’ar trebui să ne temem, ci de panica creată, limitarea drepturilor cetățenești și haosul care va urma.

Pe de altă parte, tot din profeții aflăm ca la un moment dat acest haos va fi atît de mare, încît mase mari de oameni se vor deplasa disperați din vest la est și din est la vest, însă fără nici un rezultat favorabil pentru ei.

Adică este posibil ca haosul să fie atît de mare încît sistemul să nu mai poată gestiona mega carantine, și deci oamenii să aibă din nou un soi de libertate de mișcare, însă vai de libertatea de mișcarea acelor vremuri…

În aceste cazuri mai putem da dovadă de rațiune rămînînd lucizi și pragmatici?

Aceasta este provocarea zilelor noastre.

SE MOȘEȘTE UN GUVERN MONDIAL

Acum putem trage cîteva concluzii după măsurile luate de guvernele naționale în scopul de a combate pandemia actuală.

Dacă pandemia a fost provocată artificial, a fost prevăzută și acțiunea unor guverne naționale de a instala starea de urgență, justificat sau nu.

Gordon Brown a cerut liderilor mondiali să creeze o formă de guvernare globală temporară pentru a aborda criza medicală și economică provocată de pandemia Covid-19.

Fostul prim-ministru al Muncii, care a fost în centrul eforturilor internaționale de a combate impactul financiar negativ al băncilor în 2008, a declarat că este nevoie de o forță de muncă care să implice lideri mondiali, experți în sănătate și conducătorii organizațiilor internaționale care ar avea puteri executive și pentru a coordona măsuri de răspuns adecvat.

A avut loc o întîlnire virtuală a grupului G20 din țările dezvoltate și în curs de dezvoltare, prezidată de Arabia Saudită, dar Brown a spus că ar fi fost de preferat să fi fost inclus și consiliul de securitate al ONU.

Gordon Brown:

”Acesta nu este un lucru care poate fi tratat într”o țară. Trebuie să existe un răspuns global coordonat.”

Brown a spus că actuala criză este diferită de cea în care a fost implicat.

”Aceea a fost o problemă economică care avea cauze economice și avea o soluție economică. Aceasta este, în primul rînd, o urgență medicală și trebuie să fie luate măsuri comune pentru a face față acestui lucru. Dar cu cît interveniți mai mult pentru a face față situațiilor de urgență medicală, cu atît puneți economiile în pericol.”

În timpul crizei financiare, Brown a convins alți lideri mondiali de necesitatea salvării băncilor și apoi a găzduit o întîlnire a G20 la Londra, care a venit cu un pachet de salvare de 1,1 miliarde de dolari.

În ciuda politicii ”Trump America” a lui Donald Trump, el a spus că este încă posibil să obțină sprijin pentru un organism de urgență cu puteri executive.

Fulvio Grimaldi, jurnalist italian:

”Covid-19 este un cuțit care a sfîrșit în mîinile elitelor pentru a’și atinge vechiul scop: dobîndirea puterii absolute și totalitare. Ca vampirii, odată ce au gustat sîngele, nu vor supraviețui dacă vor trebui să renunțe.”

Acad. Ilie Bădescu:

”Virusul care a preluat planeta provoacă riscul unui totalitarism bio-mental. Acum se vede efectul procesului de dezarmare spirituală și duhovnicească forțată, pe care l’a practicat civilizația europeană modernă.”

Dr. Vasile Astărăstoae, despre Coronavirus, OMS și modelul chinezesc:

”Dacă nu reacționăm la exagerări, la măsurile autoritare nejustificate, dacă frica ne întunecă rațiunea, coronavirusul va crea o oportunitate pentru instituirea statului polițienesc.”

Concluzia lui Fulvio Grimaldi, jurnalist italian, realizator al unor documentare, colaborator al BBC și RAI:

”Istoria ne va arăta că acest cuțit va fi fost folosit în scopuri pe care elitele le’au țintit mereu, adică pentru a ajunge la o putere totalitară absolută. La restabilirea unei noi paradigme sociale, care vizează o reducere a autonomiei, autodeterminării de către mase și o concentrare a puterii și a bogăției la vîrf.”

Autor al unor reportaje de pe fronturi de război precum Irak, Palestina, Siria, Eritrea, dar și din Venezuela, Mexic, Iran, jurnalistul analizează într’un interviu pentru presa italiană criza provocată de Covid-19, sub diferite aspecte: mediatic, economic și geopolitic.

Întrebat dacă în cazul pandemiei Covid-19 se poate vorbi de o manipulare mediatică în ceea ce privește percepția pericolului, avînd în vedere că, în 1970, gripa Hong Kong a provocat în Italia 20.000 de morți și a pus la pat 13 milioane de oameni, dar nu a fost atît de mult mediatizată, jurnalistul a răspuns:

”Nici măcar acum 2 ani nu a existat această panică. În 2018, un articol din ”Corriere della Sera” a denunțat haosul total din Sănătate în gestionarea gripei. A existat și atunci aceeași catastrofă în materie de sănătate, lipsa de personal, de echipament, o categorie afectată de reducerile de personal din ultimii 30 de ani care nu a putut face față numărului imens de persoane infectate cu gripa ”normală”.

Nu vreau să spun că acest Covid-19 este rezultatul unei planificări lucide și programate, în măsura în care ar exista elemente care ar gîndi’o, deoarece există o istorie a crimelor programate în mod clar, cu provocări la nivel mondial, pentru a atinge anumite scopuri, începînd cu ceea ce s’a întîmplat la 11 septembrie și pînă la incidentul din Golful Tonkin.

Nu putem să spunem publicului că a existat un proiect criminal. Dar cînd cuțitul ajunge în mîinile celor care știu să’l manevreze, aceștia l’au folosit întotdeauna pentru propriile lor scopuri.

Ar trebui să vorbim despre o conspirație care folosește un virus care afectează lumea și care redesenează structura geo-politică și cadrul relațiilor de clasă. Istoria ne va spune că acest cuțit va fi fost folosit în scopuri pe care elitele le’au promis mereu, adică pentru a obține o putere totalitară absolută. Restabilirea unei noi paradigme sociale, care urmărește o reducere a autonomiei de autodeterminare de către mase și o concentrare a puterii și a bogăției la vîrf.

Iar la vîrf vedem noii protagoniști, toți aceia care dețin controlul sănătății, cum ar fi Organizația Mondială a Sănătății, medici, cercetători. O categorie seculară, care urcă pe pozițiile Puterii și prestigiului, luînd locul Bisericii care a încercat întotdeauna să dețină controlul asupra vieții, sănătății și morții oamenilor.

O altă categorie în ascensiune este constituită din armată, poliție, aparatul de supraveghere socială. Această coaliție de forțe științifice și militare își asumă astăzi un rol fundamental pentru a consolida această nouă arhitectură politico-socială, făcînd 100 de pași înainte împotriva democrației pentru ca, probabil, mai apoi, să facă un pas înapoi pentru a da impresia că revine la normal, la democrație.

În acest Olimp al zeilor dominanți există și mass-media. Ea acționează în unanimitate, fără voci din cor. Nu există critici. Nu se vorbește de o voce disidentă. Prin urmare, mass-media consolidează acest nou aspect al gândirii unice.

Lumea se va schimba în rău

După ce au obținut anumite rezultate, care se pot vedea prin străzile goale de pe toată planeta, dar și prin miliardele de oameni închiși în cuști și mai virtuale, elitele nu vor renunța la aceste cuceriri. La fel ca vampirii, odată ce au gustat sîngele, nu vor supraviețui dacă vor trebui să renunțe.

Cuțitul acela pe care l’au avut în mîini va tăia orice ambiție revoluționară, orice alternativă și mișcare antagonică.

Criza economică va fi îngrozitoare, ca și cea din 2008. O mînă de bănci mari, camarile de investitori și multinaționale vor avea câștiguri înspăimântătoare, sărăcind restul omenirii.

Gîndiți’vă doar la ce va duce această închisoare. Miliarde de oameni blocați în case care vor ieși cu deficiențe, în depresie, obezi, fără apărări imune, pentru că nu s-au bucurat de soarele care asigură vitamina D vitală, fără mișcare timp de săptămîni, dacă nu luni, fără relații sociale.

Și să ne mai gîndim că, în timp ce populația trebuie să stea închisă între patru pereți, renunțînd la lumina zilei, la aerul curat al naturii, carabinierii beneficiază de o nouă directivă, prin care li se ordonă să stea, timp de cel puțin 30 de minute, în chiloți, la soare.

Noi, toți, închiși în spatele unor gratii virtuale, iar ei, care au sarcina să vegheze asupra noastră și să ne pedepsească, stau la aer și la lumina soarelui. O discrepanță care spune deja totul despre ce va fi.

Vor cîștiga companiile farmaceutice, lumea medicală și farmaceutică, care și’a pierdut ”virginitatea”, și nu de astăzi, vor primi și mai mult sprijin și putere datorită vizibilității și autorității pe care și le-au asumat în a dicta politicii ceea ce consideră adecvat. O putere decizională care trece de la cei aleși la tehnicieni.

Covid-19 s’a răspîndit în Wuhan, regiune în care se concentrează un maxim al celei mai poluante industrii chineze, ca și în Lombardia noastră, cu efecte înspăimîntătoare din punctul de vedere al contaminării cu praf fin, letal pentru funcția respiratorie.

Wuhan este și regiunea în care s’a concentrat experimentarea conexiunii 5G, care operează cu unde foarte scurte, care necesită mii de antene și sateliți care ne bombardează cu unde electromagnetice.

Acele cîmpuri electromagnetice, care, după cum au afirmat mulți oameni de știință pe baza rezultatelor epidemiologice, reduc sistemul imunitar și sunt cancerigene. Prin urmare, Wuhan a fost un teren fertil pentru izbucnirea epidemiei.

Cu toate acestea, chinezii au fost incredibil de pricepuți, s’au echipat cu o rapiditate impresionantă și o mare transparență, spre deosebire de Italia, unde s’au făcut mizerii de neimaginat, cu demonstrații de confuzie, incompetență și confruntări între puteri.

Iar Occidentul și Statele Unite ale Americii, cu acest cuțit care le’a ajuns în mîini, au profitat de acest lucru pentru a acutiza conflictul cu China.”

Acestea fiind spuse, va trebui ca fiecare dintre noi să acceptăm cu realism, evitînd dezamăgirile deșarte, că sîntem fiecare pe cont propriu, sau cel mult alături de prietenii adevărați, aceia care nu se desmint nici în aceste perioade critice, și evident alături de cei dragi și apropiați.

Este o imensă greșeală să așteptați prea multe de la autorități, care deși fac eforturi, fiecare dintre noi observăm că sînt depășite de evenimente, dar și că cele mai multe resurse ale noastre ale tuturor (în teorie), vor fi direcționate pentru uz preferențial în prima fază.

La drept vorbind, nici nu mai pot fi acuzate autoritățile rumînești atît de dur, văzînd ce greutăți au cele mai multe state cu mult mai avansate decît Rumînia, cu sisteme sanitare cu mult mai evoluate decît ce avem noi, deși, deja s’a înstăpînit la noi blestemul că vom fim mereu nepregătiți înaintea dezastrelor care vin peste noi mereu, și care vor mai veni peste noi și în viitor.

S’A INVENTAT CERTIFICATUL DE IMUNITATE CARE’ȚI VA REDA LIBERTATEA DE MIȘCARE

Nimic nu este întîmplător ! Globaliștii revin în forță, sau își dau arama pe față prin aceste demersuri care devin publice.

Asta se urmărește de ceva timp.

De curînd, Germania și Marea Britanie au lansat în spațiul public ideea introducerii certificatelor de imunitate care se conferă celor care au dobîndit imunitate naturală în fața virusului Covid 19, cît mai ales celor care se vor vaccina împotriva acestui coronavirus.

S’ar părea că marele filantrop Bill Gates este și cel care dă tonul guvernelor, în așa fel încît visul lui să se împlinească mai repede.

Și dacă Bill Gates este obsedat în permanență de ideea reducerii populației lumii cu cel puțin 10% prin programele de vaccinare și de sterilizare a tuturor celor ce nu trebuie să se înmulțească, atunci nu putea să’și ducă acest scenariu pînă la capăt dacă nu ar fi expus omenirea în fața testului numit Covid 19.

Iar de cîteva zile, Mr Bill Gates ne tot aruncă pe sub masă certificatul digital de imunitate (microcip), pe care ar trebui să îl aibă fiecare locuitor al planetei, în așa fel încît să’și redobîndească libertatea.

Acest scenariu este evident, negat:

https://www.reuters.com/article/uk-factcheck-coronavirus-bill-gates-micr/false-claim-bill-gates-planning-to-use-microchip-implants-to-fight-coronavirus-idUSKBN21I3EC?fbclid=IwAR0CIELXMkj_1T-6hi5QGzihGBI3x8WhuAIClc2s0AuZ7RMwVq89x3euy8s

Dar, cine se apără se acuză.

Cu alte cuvinte, nimeni nu va mai fi liber să dispună de propriul corp dacă nu respectă planul elitelor care vor transforma individul într’un simplu rob menit să tacă și să facă ceea ce i se ordonă.

Iar dacă se va opune, atunci va fi acuzat de zădărnicerea combaterii bolilor, sub falsul pretext că pune în pericol dreptul la sănătate al celor din jur și va fi redus la tăcere sau exclus din comunitate.

Există imunitate la coronavirus?

Aceasta este încă o întrebare la care oamenii de știință nu au găsit răspuns.

Unii susțin că odată infectat, nu mai te mai poți reinfecta. Alții sînt de părere că noul coronavirus nu îți poate oferi imunitate pe viață, dar măcar una de scurtă durată.

Apoi mai este de elucidat și ”misterul” persoanelor ”vindecate”, care au ieșit pozitive a doua oară cu coronavirus.

Totuși, deși oamenii de știință nu au ajuns la un punct comun, cei mai mulți sînt de părere că poți dobîndi o oarecare imunitate după infecția cu coronavirus.

Testele serologice, care determină dacă există sau nu acești anticorpi, ar putea fi salvatoare pentru domeniul medical.

Spitalele se confruntă cu deficiențe de personal, pe măsură ce Covid-19 se răspîndește printre medici și asistente, iar testele serologice pot deveni necesare pentru a menține spitalele și clinicile în funcționare.

Cu toate necunoscutele de azi, cîteva țări europene iau în considerare eliberarea unor ”certificate de imunitate”, care vor fi acordate celor care au fost infectați cu coronavirus și s’au vindecat.

Germania și Marea Britanie sînt primele state care vor să implementeze ”certificatele de imunitate”, care le vor permite oamenilor să iasă din carantină și să își reia serviciul

Cine primește certificat de imunitate?

Certificatele de imunitate urmează să fie acordate, în Marea Britanie, persoanelor care ies pozitive la testul de anticorpi de coronavirus. Ele vor avea dreptul să iasă din carantină și să’și reia viața normală.

Anunțul a fost făcut de Matt Hancock, secretar de stat pentru Sănătate și Îngrijire Socială.

Certificatele de imunitate vor fi implementate din momentul în care se va putea face testarea în masă pentru anticorpi de coronavirus. Apoi, aceste teste trebuie să aibă și o acuratețe mare, pentru a nu da rezultate false.

În cest context să ne reamintim:

„În medie, Organizația Mondială a Sănătății răspunde în fiecare an unui număr de 200 de epidemii. Trebuie să ne pregătim pentru evenimentul care va deveni pandemie !”

Ei bine, acesta a fost scenariul acestui test de probă din timpul evenimentului „Event 201”, desfășurat la data de 18 octombrie 2019 în New York , fiind sponsorizat printre altele de Bill & Melinda Gates Foundation, World Economic Forum, CDC, Rockefeller Foundation, John Hopkins Bloomberg School of Public Health, o Universitate din China și alți globaliști care joacă la ruletă destinele a miliarde de oameni.

Studiați un pic site ul oficial al evenimentului, in așa fel încît să înțelegeți mai bine ceea ce s’a întîmplat acolo:

http://www.centerforhealthsecurity.org/event201/about

După cum bine vedeți, libertatea noastră va avea un preț care în acest moment se tranzacționează la masa celor ce țin în mînă viitorul planetei. Iar în scenariul din timpul simulării Event 201, o tulpină nouă de coronavirus apărută în America de Sud a reușit să producă 65 milioane de decese și pierderi de 570 miliarde de Dolari, însă în testul nostru pierderile financiare ale statelor vor depăși cu siguranță cifra de 1 trilion de Dolari.

În rest, scenariul din prezent coincide la fix cu cel realizat în urmă cu aproape 6 luni, doar că denumirea virusului introdus în scenariul evenimentului Event 201 este Caps, însă la bază lui este tot un coronavirus.

Testul realizat în octombrie a fost analizat din perspectiva comunicării, a finanțelor lumii, dar și a măsurilor medicale care ar trebui luate.

La nivelul comunicării, organizatorii evenimentului au specificat că se bazează pe difuzarea știrilor oficiale pe toate canalele mass media, cît mai ales prin intermediul rețelelor de socializare.

De asemenea, ei au prevăzut și scenariul în care vor apărea numeroase dezinformări pe rețelele de socializare cu privire la această pandemie, iar din acel punct au propus limitarea sau restricționarea accesului la Internet al celor care lansează știrile false, dar și punerea sub arest a acestor dizidenți în unele state.

S’a mai luat în calcul și întreruperea Internetului, însă s’a considerat că impactul psihologic al maselor va fi unul ridicat, ca atare s’au rezumat strict la rezolvarea celor care se opun prin mijloacele de opresiune menționate anterior.

La nivelul finanțelor, testul a prevăzut pierderi colosale cauzate de blocarea economiei, dar au specificat că vor dispune de rezervele Fondului Monetar Internațional care are o disponibilitate în prezent de 1 trilion de dolari.

Din perspectiva medicală, au spus că tratamentul de bază se va baza pe administrarea unui antiviral fictiv denumit „extranavir”, dar ceea ce atrage atenția a fost că participantii la test au mentionat că se administreaza în HIV.

Păi, primele tratamente care s’au administrat pacientilor suferinzi de Covid 19 nu erau destinate tratarii HIV-ului?

Iată că avem încă o nouă coincidență, nu’i așa?

Ulterior, s’a specificat că omenirea nu cunoaște la momentul debutului pandemiei un vaccin eficient împotriva tulpinii de coronavirus CAPS și că probabil se va urgenta producerea lui, dar că procesul definitivării va fi unul întins pe mai mulți ani și este posibil să nu treacă nici de studiile clinice, așa cum s’a întîmplat în cazul altor tulpini de coronavirus precum SARS și MERS.

De asemenea, cei care au lansat acest scenariu au menționat posibilele reacții adverse ale vaccinului împotriva CAPS, luînd în calcul și că tulpinile de coronavirus își schimbă materialul genetic de la un sezon la altul, ca atare rata eficienței acestui vaccin ar putea fi scăzută.

Poate că ei ne spun acum că acest scenariu a fost unul fictiv, însă ni se pare că avem prea multe elemente comune care se regăsesc atît în cazul virusului Covid 19, cît și în cazul virusului CAPS.

Să nu uităm că evenimentul s’a desfăsurat la New York și nu cumva acesta este orașul din SUA care înregistrează cele mai multe cazuri de Covid 19 în prezent?

Dar dacă dăm timpul în spate, vom constata că în urmă cu un an, OMS-ul ne amenința cu un alt scenariu al declanșarii unei pandemii, directorul acestei instituții declarînd la acea dată:

„Amenințarea este mereu prezentă, întrebarea nu este dacă, ci cînd″⁣.

PRO TV ne anunța la data de 13 martie 2019 că „gripa reprezintă una dintre cele mai mari probleme de sănătate publică din lume.

La nivel mondial sînt estimate în fiecare an aproximativ 1 miliard de cazuri, dintre care 3 pînă la 5 milioane sînt severe.

Numărul deceselor poate ajunge şi la 650.000. În timp ce epidemia se declară la nivel naţional, pandemia cuprinde țări de pe mai multe continente.

Pericolul răspîndirii unui virus gripal de la animal la om este unul extrem de mare.
În acest context, Organizaţia Mondială a Sănătăţii susţine că apariţia unei pandemii este inevitabilă.

Robert Redfield, director CDC:

”Oamenii mă întreabă ce mă ţine treaz noaptea. Ce mă ţine treaz este scenariul de care aţi pomenit, despre pandemia de gripă. Cred că este posibil şi riscăm o altă pandemie.”

Paragraful este preluat de pe siteul Stirileprotv.ro.

https://stirileprotv.ro/stiri/sanatate/omenirea-se-va-confrunta-cu-o-noua-pandemie-spune-oms-e-scenariul-care-ma-tine-treaz.html

Iar dacă atunci aflam că la nivel mondial avem parte de 1 miliard de cazuri de gripă și la vremea respectivă presa nu mai era isterizată de acest număr, în prezent panica a fost lansată pentru un număr mai mic de 1 milion de cazuri, soldat cu mai puțin de 100000 de decese la nivel mondial.

Pînă la urmă apare întrebarea:

”Cine și de ce a oprit omenirea în loc și de ce nu a făcut’o și în urmă cu cîțiva ani?”

Sînt prea multe coincidențe și este posibil să asistăm astăzi la cel mai mare test din istoria omenirii, și din păcate, noi sîntem și cei care vor plăti nota de plată a acestui experiment făcut la inițiativa unor elite care se joacă cu destinele noastre.

Dar lucrurile nu trebuie să rămînă așa, iar omenirea trebuie să se ridice din această mocirlă în care am fost aruncați cu toții, altfel sîntem cu toții morți, ținînd cont de ceea ce va urma.

Oamenii încep să înțeleagă că au fost păcăliți în acești ani și avem credința că vor lupta cu dinții pentru a redobîndi libertatea, cel mai de preț activ pe care l’am putea avea vreodată.

Și nu uitați că politicienii sînt plătiți de același sponsor pentru a le duce planul pînă la capăt. Că votăm dreapta sau că votăm stînga, politicienii sînt în mîinile acelorași păpușari care ne controlează din umbră fiecare mișcare.

Sau poate că vorbim de un simplu scenariu, însă timpul ne va spune dacă este așa sau nu. Numai că ei ne’au închis în case de aproape o lună și nu văd cum ar putea să ne elibereze prea curînd, asta e marea problemă.

Și tot noi vom plăti prețul acestui test, din păcate.

Libertate, fraților, asta e tot ceea ce contează mai mult în această lume și sperăm să luptați pentru cîștigarea ei.

AURUL RUMÎNESC, DEBITUL SUA ȘI CURSA PENTRU SPAȚIU AU LEGĂTURĂ CU COVID 19

Dacă aruncați o privire la următoarele două diagrame, puteți intui că motivul crizei globale provine dintr’un dezechilibru al sistemului monetar global datorat în parte sumei mari de datorii pe care SUA le datorează Chinei, dar și Japoniei.

Există o posibilitate distinctă, ca, pentru a fi plătit, China și Illuminati au eliberat un virus care a determinat stagnarea la nivel mondial și să forțeze o resetare globală în care totul se oprește pînă cînd SUA își plătesc cel puțin o parte din datoria față de China.

Iar ceea ce vrea China pentru plată este aur … aur real.

Pe primul loc în topul global al celor mai mari rezerve de aur se poziţionează evident, SUA, cea mai mare economie la nivel mondial.

Atunci dacă te uiți la ce țară are cel mai mult aur, vei vedea că cel puțin pe hîrtie, este SUA (deși acest lucru poate nu este adevărat) … datorită a ”aurului din afara bilanțurilor contabile” și a aurului ascuns, precum și a ”muntelui din aur” descoperit în Rumînia.

Acea descoperire este detaliată în cartea lui Radu Cinamar intitulată ”În interiorul Pămîntului” (INSIDE THE EARTH).

În vara anului 2003, într’o zona neumblată din Muntii Bucegi, echipa Departamentului Zero (o secțiune ultrasecretă a Serviciului Roman de Informatii) a facut o descoperire epocală care ar putea schimba complet destinul omenirii.

Presiunile diplomatice colosale efectuate de Statele Unite ale Americii asupra guvernului Rumîniei pentru a nu divulga această descoperire lumii întregi au condus la o înțelegere temporară între cele doua state și la o inedită colaborare de ordin științific și militar în cadrul echipei speciale care a plecat în „Marea expediție”.

Implicatiile sînt însă mult mai complexe, datorită imixtiunii ordinului ocult al Iluminaților, care a urmărit să preia controlul atît asupra locației descoperirii, cît și asupra expediției rumîno-americane.

Expert în studierea și cercetarea fenomenelor stranii și totodată conducătorul unor operațiuni de importanță strategică excepțională pentru statul rumîn, Cezar Brad este eroul evenimentelor șocante care s’au petrecut în Munții Bucegi, dar și a celor doua întîlniri memorabile cu un reprezentant de frunte al Iluminaților, membru al grupului Bilderberg.

Radu Cinamar este anagrama sau pseudonimul numelui adevărat a celui care a scris patru cărţi controversate în care sînt descrise cîteva teorii secrete care vizează statul rumîn. Relatarea acestor fapte sînt făcute din perspectiva ficţiunii şi scot la iveala nişte momente cruciale care pot schimba cursul normal al societăţii în care trăim.

Radu Cinamar a scris despre SRI şi descoperirea din Bucegi, despre atingerea punctului de inflexiune a existenţei, despre grupuri secrete care conduc şi manipulează omenirea, secrete mondiale, informaţii utile care au ieşit la iveală în urma unor misiuni secrete.

Rumînia se poziţionează pe locul 35 în lume în funcţie de mărimea rezervelor de aur deţinute de banca centrală, fiind statul est-european cel mai bine clasat într’un top care include 40 de ţări, potrivit celui mai recent raport realizat de World Gold Council, organizaţia care se ocupă cu analiza pieţei aurului, pe baza datelor de la Fondul Monetar Interna­ţional (FMI). Datele sînt valabile pentru luna septembrie din 2015.

Evident nu sînt contabilizate rezervele de aur subterane ale Rumîniei, ci doar cele din bănci.

Banca Na­ţio­nală a Rumîniei deţine rezerve de aur de 103,7 tone (echivalentul a 3,3 mld. euro), fiind înaintea unor bănci centrale din ţări precum Polonia, cea mai puternică economie din Europa de Est, Australia sau chiar Indonezia. Polonezii au rezerve de aur de aproape 103 tone, în timp ce rezervele de aur ale australienilor au două cifre, respectiv 80 de tone. Indonezia are rezerve de aur de 78 de tone.

Înaintea Rumîniei se poziţionează Coreea (cu rezerve de aur de 104,4 tone), Banca Reglementelor Internaţionale, banca băncilor centrale, cu rezerve de 108 tone de aur, dar şi Grecia, stat care în vara anului trecut a trecut printr’o criză puternică a datoriilor şi s’a pus chiar problema excluderii din zona euro, cu rezerve de aur de aproape 133 de tone.

Notă: În ceea ce privește ”muntele de aur” din Rumînia, Statele Unite construiesc acum o bază militară în secret în apropiere, pentru a proteja acel ”bun”. În liniște.
Independent de aceasta, China știe că SUA are rezerve substanțiale de aur și deci știe că SUA își pot plăti datoria în aur.

De asemenea, este esențial faptul că țările precum China și Rusia extrag și cumpără aur într’o nebunie, și pentru că acum aurul este o componentă cheie nu numai pentru utilizarea în călătorii spațiale, ci și pentru a merge interdimensional.

Acest lucru este cunoscut prin programul spațial secret și s’au făcut experimente în aceste direcții.

Da, aurul e foarte valoros, dar nicidecum doar ca materie primă pentru bijuterii luxoase sau ca monedă forte, ci şi – poate o să vă surprindă – ca material cu variate şi importante utilizări în tehnică, de la construcţia sateliţilor artificiali, pînă la cea a avioanelor de război şi a maşinilor de Formula 1.

Aurul are – printre alte proprietăţi – o mare capacitate de a reflecta radiaţiile electromagnetice cu diverse lungimi de undă: radiaţii din spectrul vizibil, infraroşii, unde radio. Această însuşire face din el un material ideal pentru realizarea unor straturi protectoare care să ferească obiectele şi oamenii, deopotrivă, de efectele nefaste ale acestor radiaţii.

Astfel, aurul se regăseşte în vizoarele costumelor de protecţie termică, destinate celor ce lucrează în medii cu temperaturi ridicate, dar şi în piese din componenţa unor avioane de luptă (precum EA-6B Prowler, al aviaţiei americane).

Industria spaţială datorează enorm aurului: reflectivitatea, conductivitatea şi marea sa rezistenţă la coroziune îl fac utilizabil într’un număr impresionant de piese destinate activităţii în spaţiul cosmic – de la căştile astronauţilor de pe Staţia Spaţială Internaţională (pe care – după cum explică specialiştii NASA – stratul de aur îi fereşte de a încasa o doză letală de radiaţii atunci cînd lucrează în afara staţiei) la oglinzile unor telescoape montate pe sonde spaţiale şi la mii de contacte electrice pe care calităţile aurului le împiedică să se oxideze şi să compromită astfel misiunile.

La construcţia navetei spaţiale americane Columbia au fost utilizate, în total, aproape 41 kg de aur.

Reflectivitatea ridicată a aurului este aplicată – deşi nu pe scară foarte largă, deocamdată, datorită costurilor – în industria construcţiilor: ferestrele cu geamuri acoperite cu folii subţiri, transparente, de aur, reflectă căldura, menţinînd interiorul clădirii răcoros vara şi cald în timpul iernii, de unde o economie substanţială de energie.

Un exemplu de asemenea clădire, prefigurînd poate standardul construcţiilor viitorului, este sediul Royal Bank Plaza din Toronto, Canada: cele peste 14.000 de ferestre ale acestui edificiu sunt acoperite cu straturi subţiri de aur – totalizând 70 kg de metal preţios pentru întreaga clădire.

Anumite CD-uri au stratul reflectorizant realizat din aur, în locul aluminiului de puritate ridicată care se utilizează în mod obişnuit. Avantajul aurului, în acest caz, este acela că se oxidează mult mai puţin (datorită slabei sale reactivităţi chimice) decît aluminiul, aceste compact-discuri având, astfel, o rezistenţă mai bună la deteriorare şi o durată de viaţă mai mare.

Conductivitatea termică a aurului se traduce printr’o mare capacitate de a disipa căldura, o proprietate utilizată de firma McLaren pentru modelul maşinii sale de Formula 1, în anii 1992-1998: pentru a preveni supraîncălzirea datorită puternicului motor BMW S70 / 2 de 620 cai-putere, care genera foarte multă căldură, compartimentul motorului a fost îmbrăcat pe dinăuntru cu folie de aur.

Aceeaşi capacitate de a transmite eficient energia termică îl face de folos în industria aviatică: de pildă, conform datelor oferite de publicaţia Gold Bulletin, aurul , sub formă de folii foarte subţiri, transparente, poate fi integrat în panourile de sticlă ale cabinelor de avion pentru a preveni formarea gheţii. Trecînd un curent electric prin stratul de aur, acesta se încălzeşte, iar căldura emisă împiedică îngheţarea (sau, la nevoie, topeşte gheaţa formată).

Un domeniu aflat în plină dezvoltare, şi în care aurul promite să joace un rol de mare însemnătate, este cel al tehnologiilor destinate reducerii emisiilor de carbon. Pentru a reduce noxele, sunt utilizaţi convertori catalitici care intensifică procesele de oxidare ale unor compuşi prezenţi în gazele de eşapament. Pentru acest rol sunt preferate metalele preţioase, singurele care rezistă suficient de bine la temperaturile înalte şi atacul substanţelor chimice implicate în proces. Este deja întrebuinţată platina, care însă este mai scumpă decît aurul şi mai rară.

Foarte recent, în acest an, compania americană Nanostellar a anunţat că a experimentat cu succes utilizarea aurului în motoarele diesel, drept catalizator în procesul de oxidare, într’o tehnologie care ar avea potenţialul de a reduce emisiile de dioxid de carbon cu până la 30%, după datele publicate de Consiliul internaţiona al Aurului (World Gold Council).

Aurul intră în componenţa unor aliaje uşor fuzibile destinate sudurii, iniţial folosite de bijutieri, dar cărora li se descoperă, treptat, tot mai multe utilizări în industria mecanică şi electronică. Combinat cu metale cu punct de topire scăzut (precum indiul sau cositorul), aurul îmbunătăţeşte proprietăţile mecanice şi rezistenţa la coroziune a aliajului de lipit / sudură astfel obţinut.

O ramură a industriei care consumă mult aur – din ce în ce mai mult – este cea a echipamentelor electronice. De la aparatura de uz militar pînă la computerele de bord ale automobilelor şi de la telefoanele mobile pînă la „măruntaiele” electronice ale navelor spaţiale, aurul este un material ideal pentru realizarea conexiunilor electrice, sub forma contactelor placate cu aur (sau, cînd e vorba despre aplicaţii de importanţă strategică sau în care siguranţa e vitală, chiar fabricate integral din aur) ori a sîrmelor de aur de diferite diametre (uneori de ordinul nanometrilor, performanţă de care aurul e capabil datorită extrodinarei sale ductilităţi).

Aurul e preferat pentru combinaţia unică de calităţi pe care o oferă: excepţionala sa conductivitate electrică şi termică, îmbinată cu rezistenţa la acţiunea factorilor de mediu (argintul şi cuprul, metale superioare aurului în ceea ce priveşte conductivitatea, sunt, în schimb, vulnerabile la oxidare şi coroziune).

Dezvoltarea telecomunicaţiilor, a explorărilor spaţiale, tendinţa spre miniaturizare în domeniul electronicii (până la nivelul nanotehnologiilor) şi răspândirea utilizării dispozitivelor electronice în rândul populaţiei duc la o cerere tot mai mare de aur din partea industriei. Principalul său competitor este cuprul, care, aşa cum am menţionat, are capacităţi superioare în ceea ce priveşte conductivitatea, este foarte ductil şi mult mai ieftin.

Dar faptul că este prea puţin rezistent la oxidare şi la coroziune face ca utilizarea lui să nu fie întotdeauna mai ieftină, pe termen lung, dacă se iau în calcul costurile legate de întreţinere, reparaţii, înlocuirea pieselor, durata mai mică de viaţă a produselor…. Aurul se dovedeşte adesea superior şi este preferat de ingineri în multe situaţii – în ciuda costurilor sale – deoarece oferă o fiabilitate de neegalat.

Aşadar, departe de a însemna doar „bogăţie”, aurul înseamnă dezvoltare, înseamnă tehnologii avansate, înseamnă progres.

Dacă am ajuns pe Lună, dacă avem un avanpost al civilizaţiei umane în spaţiul cosmic, la cîteva sute de kilometri depărtare de Pămînt – ce altceva este Staţia Spaţială Internaţională? -, am reuşit toate acestea pentru că am înţeles şi folosit valoarea aurului nu doar sub forma banilor cu care au fost finanţate toate aceste proiecte, ci şi sub forma simplă, „directă”, a aurului ca excepţional material de uz tehnic – unul dintre cele mai performante din cîte există.

Înapoi la eliberarea virusului.

Există motive să credem că virusul a fost lansat simultan în mai multe țări sub diferite forme … împreună cu un alt virus mai mortal eliberat doar în China, ascuns sub acoperirea COVID 19, lucru confirmat prin existența a mai multor tulpini, două tipuri de virus găsite în Europa au fost numite S (mic) și L (mediu).

Geneticienii americani au descoperit care e tulpina de coronavirus care a infectat Europa, implicit Rumînia. Se pare că ar fi vorba de o mutație a virusului din China, spre deosebire de cel care a ajuns în Statele Unite ale Americii.

Tulpina de coronavirus ajunsă în Rumînia

Conform oamenilor de știință, există trei tulpini diferite ale coronavirusului care provoacă COVID-19. Conform doctorului Peter Forster, cei peste 500.000 de oameni infectați în SUA au fost infectați de tulpina originală din Wuhan.

În schimb, în Europa s’au răspîndit alte două tulpini, descendente ale tulpinii originale.

Experții în genetică, epidemiologie și virusologie care au identificat cele trei tulpini are coronavirusului, susțin că s’au ”despărțit” în felul următor:

China, prima țară infectată, s’a confruntat cu tipul B al virusului, o mutație a tipului A. În spațiul public a circulat, de altfel, informația conform căreia chinezii au fost loviți de o variantă mai ”lejeră” a virusului, astfel explicîndu’se numărul redus de îmbolnăviți și de morți.

În Europa au ajuns tipurile B și C, conform specialiștilor de la Universitatea din Cambridge.

Doctorul Peter Forster:

”Sînt mult prea multe mutații rapide pentru a urmări arborele genealogic al COVID-19. Am folosit un algoritm matematic pentru a vizualiza în cel mai plauzibil mod acești arbori.”

Tipul A, cel mai apropiat de virusul identificat la lilieci și pangolini a apărut în Wuhan, dar și în SUA și Australia.

Tipul B, o variație a tipului A, s’a răspîndit în China.

Tipul C, o variație a tipului B, răspîndit în Europa și Singapore.

Virusul suferă în timp mai multe mutații tocmai pentru că încearcă să se adapteze și, implicit, să supraviețuiască. Asta, cu toate că virusul nu poate fi considerat viu ci, mai degrabă, un intrus de tip ”zombie” așa cum l’au ”alintat” anumiți specialiști.

Specialiștii avertizează că următorul val de coronavirus, care ar urma să lovească lumea în toamnă, ar putea fi mult mai agresiv, în condițiile în care imunizarea populației nu pare să fie eficientă momentan prin metodele cunoscute de oamenii de știință.

Eliberarea virusului a facilitat mai multe puncte cheie ale agendei:

1. A permis o stagnare globală, astfel încît o resetare a întregului ”joc” economic în care la repornire puterea ar fi în mîinile Chinei în competiția cu SUA.

2. A permis eliminarea unei curățenii a segmentelor vulnerabile ale populațiilor lumii într’o perioadă relativ scurtă de timp (diabeticii, cardiacii, canceroșii etc).

3. A permis desfășurarea rapidă secretă a 5G în școli și în alte locuri centralizate de pe glob, fără supraveghere, în timp ce oamenii s’au limitat să lucreze acasă.

4. A permis cererea pentru o monedă digitală mondială legată de dolar să crească în prim plan. De asemenea, permite o monedă temporară care ar putea fi ”igienizată” ca trecere tranzitorie de la numerar la digital exclusiv.

5. A permis trupelor să meargă în orașe din întreaga lume care par inocente să fie acolo pentru a se stabiliza pe timpul pandemiei.

Cu elementul adăugat că, atunci cînd trecerea la digital va fi finalizată rapid, și despre care se va spune că este necesară, datorită factorului de contagiune a numerarului obișnuit, ar permite poziționarea trupelor la locul lor pentru a face față potențialelor revolte asupra schimbărilor monetare.

6. Există șansa ca, odată cu resetarea și introducerea monedei digitale, să le permită controlorilor să obțină o marjă de profit care îi pune pe toți oamenii în dezavantaj în cazul în care banii lor nu vor valora aceeași sumă ca înainte.

În cazul în care se întîmplă revolte, acesta este sigur că va avea loc, dar ar putea fi grav auto-limitate de către oameni care se tem să nu ”infecteze” pe alții și astfel ar putea avea o tendință mai mică să iasă pe străzi.

7. În acest moment, mai mult decît orice altceva SUA (datorită Rumîniei, de exemplu), este în măsură să plătească datoria în aur, iar China are o nevoie insațiabilă de a deveni o națiune a spațiului și trebuie să aibă aur real pentru a face acest lucru.

8. Statutul arestărilor nu este clar în acest scenariu. Dar se spune că sînt o motivație pentru trupele americane de a invada locuri precum Europa și Marea Britanie (casă a Luciferilor / pedofililor), dar dacă acestea vor avea succes nu este încă clar.

Război în vîrful Illuminati (Est / Vest) și în cadrul Programului Spațial Secret între pălării albe / pălării negre și diferite grupuri de ET care se ocupă de dominare.

9. Permite inserarea de nano particule printr’un vaccin (și posibil chiar prin testul Covid 19, cu obiectivul de a infecta o majoritate de oameni care este legată la o formă de Inteligență Artificială (AI) globală, și care va controla și va putea apela la un buton pentru a incapacita pe toți deodată, la comandă.

Notă: Aceste informații au fost furnizate de o sursă profund implicată în programul spațial secret.

10. Emiterea unor teorii ca și cea de față a fost anticipată de autorități și de aceea au luat măsuri să cenzureze pe acei care emit terorii contrare măsurilor luate pentru implementarea celor relatate, și de a asculta doar de informațiile pentru manipularea maselor de pe canalale oficiale, ministeriale, media.

11. Teoria noastră este că aceste nano particule sînt deja în corpul nostru și în fluxul de sînge prin intermediul unor chemtrails care ne’a fost aruncat din cer în ultimii 20 de ani în întreaga lume.

Aceste ”chemtrails” conțin nano și alte particule, inclusiv aluminiu și bariu despre care se știe că slăbește sistemul imunitar uman, făcînd umanitatea vulnerabilă la orice virus și, în special, la un virus asemănător gripei (boli respiratorii) care poate fi activat și agravat de 5G.

12. Permite controlorilor (citește vivernanților) să efectueze testarea unui salariu la nivel mndial de subzistență pentru pregătirea zilelor următoare, cînd AI (inteligența artificială) va rula totul și oamenii nu vor mai fi nevoiți să meargă zilnic la muncă.

13. Există, de asemenea, faptul că Italia are un grad ridicat de datorie față de China și poate, în teorie, în acest moment, trebuie să plătească o parte din datoria lor în aur.

Acesta este motivul pentru care Italia este una dintre cele mai afectate de virus.

Această lucrare nu este destinată să acopere întreaga agendă și fundalul controlorilor sau agenda acestora sau ”războiul la vîrf” care este în lucru în culise …

Vedeți cartea lui Kerry REBEL GENE: Secret Space and The Future of Humanity și videoclipurile site-ului Camelot pentru mai multe informații …

Trump afirmă că vrea să ne întoarcem în afaceri de Paște … o dată potrivită, considerînd sacrificiul făcut pentru a se conforma cerințelor.

China urmărește să’și impună supremația mondială și la nivelul ONU, mărturie stînd acțiunile acestui stat care sînt descrise de o ancheta realizată de Le Figaro.

ANCHETA realizată de Le Figaro (de Isabelle Lasserre) ne arată cum trage China sforile la Organizația Mondială a Sănătății

Profitînd de retragerea americană față de sistemul multilateral, China își manevrează pionii și candidații în posturile strategice pentru a’și impune regulile.

Războiul Rece care opune Statele Unite și China a atins etapa care vizează Organizația Mondială a Sănătății (OMS). Donald Trump, a cărui țară e principalul contributor la această instituție a Națiunilor Unite, a amenințat cu retragerea în semn de protest contra politicii părtinitoare pro-chineze a directorului său, etiopianul Tedros Adhanom Ghebreyesus.

Etiopianul Tedros Adhanom Ghebreyesus, directorul controversat al OMS
Președintele American și senatorii republicani reproșează OMS că ar fi subestimat importanța pandemiei, de a se fi comportat ca și ”complici” ai ”flagrantei operațiuni de disimulare” a COVID-19.

La presiunea Chinei, OMS nu a declarat urgență internațională la sfîrșitul lunii ianuarie și a criticat Administrația americană atunci cînd aceasta a închis frontierele țării pentru călătorii venind din China. Aceasta a reluat fără rezerve elementele de limbaj ale Partidului Comunist Chinez.

Mai rău: președintele său n’a încetat să felicite autoritățile chineze pentru ”transparență” încă de la începutul crizei!

În condițiile în care se știe măsură în care autoritățile chineze au mințit, ascunzînd epidemia, apoi minimizînd numărul de morți, am fi rîs, dacă situația nu ar fi fost atît de gravă, de formulele de apparatchik ale președintelui OMS.

Antonio Guterres, secretarul general al Natiunilor Unite, îl sfătuia pe Donald Trump să ”nu politizeze virusul”, afirmînd că vom avea timp, după ce criza se va termina, să ”revenim” asupra acțiunii actorilor. Dar influența chineză asupra anumitor instituții ale Națiunilor Unite, printre care OMS, a devenit atît de evidentă, încît destui, nu doar în sînul Administrației americane dar și în Europa, consideră că e cazul să fie denunțată.

China își manevrează pionii

Începînd cu 2010, această influență nu a făcut decît să crească. În plină ascensiune, puterea chineză tinde să’și ocupe locul pe scena internațională, și preluarea puterii în sînul marilor organizații internaționale este o bună metodă de acțiune. Profitînd de retragerea americană față de sistemul multilateral, China, rămînînd discretă în sînul celei mai mediatizate incinte ONU, Consiliul de Securitate, își manevrează pionii în organizațiile satelit, cum ar fi OMS. Ca o caracatiță, își întinde tentaculele în spațiile vacante ale organizației și își sprijină candidații în posturile strategice.

China controlează de asemenea, direct sau indirect, Organizația pentru Alimentație și Agricultură (al cărei scop principal este eliminarea foametei la scară mondială), Comisia pentru Dezvoltare Industrială, cea de Telecomunicații Internaționale și Organizația Mondială a Sănătății, care, după ce a fost condusă de o chinezoaică, este astăzi dirijată de un prieten etiopian al Beijingului.

Pînă recent, China controla și direcția Interpol. China participă la menținerea păcii în diverse misiuni ale Națiunilor Unite în Sudanul de Sud, își majorează contribuțiile și tinde să-și impună viziunea asupra unor texte ale ONU.

”China e pe punctul de a prelua controlul asupra ONU”, a avertizat un diplomat francez după o lungă perioadă petrecută la New York.

Chinezii s’au aliat cu un bloc African care îi votează rezoluțiile pe care le propune Națiunilor Unite. După ce s’a bătut pentru controlul căilor maritime în Marea Chinei, sau accesul la tehnologia 5G, Beijingul utilizează organizațiile internaționale pentru a’și dezvolta influența și a încerca să impună o nouă ordine post-occidentală.

”Obiectivul Chinei este de a impune o nou-limbă la Națiunile Unite și de a destructura texte care apără drepturile omului, despre care chinezii afirmă că sînt inspirate de valorile occidentale pe care noi i le’am fi impus. Ei încearcă să pună pe picioare o coaliție anti-drepturile omului și anti-occidentală împreună cu aliații lor”, afirmă un diplomat francez.

Legătura dintre Etiopia și China are și alte fațete.

”Chinezii s’au aliat cu un bloc African care îi votează rezoluțiile propuse Națiunilor Unite”, explică Valerie Niquet, care a publicat un studiu pe acest subiect pentru Fundația de Cercetări Strategice (FRS). Dar pe continentul African, Etiopia a avut un rol aparte. China întreține legături directe cu conducătorii etiopieni actuali, vechi marxiști.

Numeroasele investiții realizate în această țară explică într-o mare măsură rata sa de creștere de 9%. Beijingul a finanțat de asemenea sediul Uniunii africane (UA), așa că nu e de mirare că președintele UA a apărat OMS-ul contra atacurilor lui Donald Trump.

Tot grație sprijinului chinez a fost ales și Tedros Adhanom Ghebreyesus în fruntea OMS în 2017, un fost membru al Partidului communist din Etiopia. Primul African director al OMS, acesta a evitat orice critică la adresa Chinei.

”Din acel moment, OMS a urmărit pas cu pas toate declarațiile chineze, repetîndu’le ca un papagal. OMS nu și’a îndeplinit rolul, dar aceasta este exact ceea ce și’a droit Beijingul. În același mod, a refuzat să redea Taiwanului rolul de observator, ceea ce a fost o exigență din partea Chinei”, a continuat Valerie Niquet.

Diplomația umanitară

De la începutul pandemiei de COVID-19, Beijingul dirijează o mare ofensivă de soft power, care se sprijină mai ales pe diplomație umanitară. China, bineînțeles, își alege țintele care’i servesc interesele.

Cînd trimite medici și ventilatoare în Italia, ea se lingușește pe lîngă cel mai important partener din Europa, care îi susține proiectul ”noului Drum al Mătăsii”. Cînd trimite măști în Olanda, ea ajută o țară care trebuie să se decidă în iunie dacă își deschide sau nu piața tehnologiei 5G al Huawei.

China încearcă de asemenea să’și prezinte sistemul drept un model de virtute și eficacitate la nivel international.

În sfîrșit, ea caută să’și schimbe imaginea și să’și spele reputația, compromisă de opacitatea cu care a tratat situația timp de cîteva săptămîni, permițînd virusului de a se răspîndi în întreaga lume, și de maniera violentă cu care i’a înnăbușit pe cei care au sunat alarma, ca Dr. Li Wenliang.

Dar acțiunile Chinei, care a exportat deja a treia oară, prin SARS, gripa aviară și COVID-19, un virus provenit de pe teritoriul său, se pretează unor critici din ce în ce mai vocale din partea întregii lumi.

Nominalizarea Chinei în cadrul unei agenții a Consiliului drepturilor omului al ONU a trezit reacția ONG-urilor.

”Este incoerent și imoral ca ONU să permită unui guvern opresiv, cum este cel al Chinei, să joace un rol cheie în selecția celor responsabili de modelarea normelor internaționale privind drepturie omului și a celor care semnalează violarea lor în lume”, consideră Hillel Neuer, directorul UN Watch. Aceasta echivalează, în opinia sa, cu numirea ”unui piroman în fruntea pompierilor din oraș”.

În cadrul organizațiilor internaționale, China pare să se poarte ca la ea acasă.

”Disponibilitatea numeroaselor organizații internaționale față de China se poate explica prin ponderea sa geopolitică, capacitatea sa de a spune ”nu” și în anumite cazuri de a forma coaliții de vot…”, explică specialistul Francois Godement pentru Institutul Montaigne.

”Și mai e și speranța susținută că Beijingul va colabora pe viitor și va da dovadă de flexibilitate sporită”, continuă el.

Totuși, țările europene își ascund din ce în ce mai puțin iritarea vizavi de China, acuzată că și’ar manevra pionii și influența sub pretextul diplomației sanitare, încercînd în același timp să rescrie istoria pandemiei pe teritoriul său. Acestea sunt de asemenea îngrijorate de importanta dependență economică în care s’au plasat singure față de China, in special în domeniul medical, măști și medicamente.

A considera că China poate să se schimbe e un gînd pios pentru Valerie Naquet.

”Imaginea Chinei e distrusă grav. Nu cred că ea va reuși să convingă în legătură cu superioritatea modelului său. Am oferit Chinei un loc pe care regimul său nu’l merită, crezînd că se poate schimba, cînd scopul său real este să se mențină la putere. China nu respectă nicio regulă, ea nu joacă corect.”

Naquet regretă că SUA și China sînt puse pe același cîntar. Nu trebuie să confundăm vinovații, consideră ea.

”Nu America a adus virusul, ci China! Trebuie să desemnăm adevărații responsabili. Chiar dacă va fi nevoie să creăm pentru asta un tribunal international!”

În următoarele luni vom afla cum vor ieși marii actori ai lu

CHINA AR FI RECURS LA VIRUS PENTRU A DETRONA LIDERII ECONOMICI AI LUMII

Tabelul de mai sus reflectă clasamentul țărilor celor mai afectate de pandemia cu SARS-COV2, iar numitorul comun al acestui clasament este că primele 17 țări cu cei mai mulți decedați sînt numai țări ale rasei albe.

Sigur, nu se poate afirma că s’a urmărit cu predilecție lovirea în rasa alba, știind că sînt foarte multe țări din acest top care au minorități însemnate de asiatici, africani sau chiar de chinezi.

Dar dacă privim clasamentul din prismă economică, observăm că cele mai multe dintre ele reprezintă cele mai dezvoltate state ale lumii. Pe lîngă SUA, mai sînt Marea Britanie sau Inima Imperiului Britanic (CommonWealth-ul) alături de Canada, apoi Germania, Franța, Italia, Spania, Olanda, Suedia, Belgia, Austria, Portugalia, 9 țări din UE, care împreună însumează 80,8% din PIB-ul UE.

Funcționînd ca o piață unică formată din 27 de țări, UE este o putere comercială majoră pe plan mondial.

Cît de mare este economia UE și de ce s’a urmărit lovirea UE cu virusul SARS Cov 2?

Politica economică a UE se axează pe crearea de locuri de muncă și stimularea creșterii economice printr’o utilizare mai inteligentă a resurselor financiare, prin eliminarea obstacolelor din calea investițiilor și prin asigurarea vizibilității și furnizarea de asistență tehnică pentru proiectele de investiții.

Dacă ținem cont de valoarea tuturor bunurilor și serviciilor produse (PIB), economia UE este mai mare decît cea americană.

PIB-ul UE în 2017 a fost de 15,3 mii de miliarde EURO

Peste 64 % din comerțul total al țărilor din UE se realizează cu alte țări din Uniune.

Cu toate că populația UE reprezintă doar 6,9 % din populația mondială, schimburile sale comerciale cu restul lumii reprezintă aproximativ 15,6 % din importurile și exporturile derulate la nivel mondial.

Împreună cu Statele Unite și China, UE este unul dintre cei mai mari 3 actori globali din comerțul internațional.

În 2016, statele membre ale UE au deținut cea de’a doua cotă din importurile și exporturile de bunuri.

Exporturile lor au reprezentat 15,6 % din totalul mondial, deși în 2014 acestea au fost depășite pentru prima dată în existența UE de cele înregistrate de China (16,1 % în 2014 și 17,0 % în 2016). Totuși, țările UE au devansat SUA (11,8 %).

Statele Unite au deținut o pondere mai mare din importurile mondiale (17,6 %), comparativ cu țările din UE (14,8 %) sau China (12,4 %).

Nu este deloc o coincidență că cele mai puternice economii din UE au și cele mai multe decese. Numai că nu numărul de decese a fost urmărit ci efectul de bumerang al pandemiei, care prin modul de răspîndire al virusului măsurile de izolare a persoanelor au venit firesc în paralel cu închiderea unor ramuri importante ale economiilor fiecărui stat lovit.

Cu alte cuvinte, observăm că principalii concurenți ai Chinei pe piața mondială sînt cei mai afectați de această pandemie: SUA, UE și proaspăta ieșită din UE, Marea Britanie + CommonWealth-ul care are o populație de peste 2,3 miliarde de vorbitori de engleză.

Nu și prietenul strategic al Chinei, Rusia, care are doar 94 de decese și unde majoritatea cazurilor de coronavirus raportate în Rusia au provenit tot din Italia, așa cum susțin oficialii ruși din domeniul sănătății.

Reuters a publicat în martie un document secret prin care acuză Federația Rusă că ar fi dus o amplă campanie de dezinformare cu rolul de a discredita Uniunea Europeană și de a întări ideea că ne aflăm în fața unui război biologic provocat de state cu interese economice.

Deși aparent toate marile puteri economice ale lumii sînt afectate, nu toate sînt afectate în egală măsură, iar China și Rusia sînt cel mai bine protejate de efectele pandemiei. China chiar dacă ar fi avut 100.000 de victime pe altarul Covid-19, nu poate fi foarte afectată deoarece are o populație de peste 1, 5 miliarde !

În următoarele luni vom afla cum vor ieși marii actori ai lumii din constrîngerile economice generate de restricțiile de mișcare ale oamenilor.

Pînă atunci spălați’vă pe mîini, purtați mască, și așteptați liniștiți să se revină în acest război biologic și psihologic, cu forme superioare de contaminare, cînd vi se va spune că au apărut tulpini noi de virus denumit XL, XXL sau XXXL.

Tot acest articol este speculativ și conține informații publice, dar și din surse secrete, intuiție și cercetare. Practic este o anchetă în desfășurare.

Așadar, dacă nu faceți voi ceva concret pentru voi înșivă, veți acuza inutil pe alții.

Este nu doar momentul unei profunde meditații ale vieții noastre actuale, dar mai ales a vieții noastre viitoare, a celor care vom mai fi.

Resurse: zf.ro, libertatea.ro, dcnews.ro, saccsiv.wordpress.com, pixabay.com (foto), Marius Albin MARINESCU, theguardian.com, lantidiplomatico.it, projectcamelotportal.com, descoperă.ro, danieladeniji.files.wordpress.com, factsmaps.com, Le Figaro, Eurostat

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

SLUGILE BUDAPESTEI RĂSPLĂTITE CU ONORURI ȘI BANI

Slugarnicul Budapestei, pamfletarul Lucian Boia, a fost decorat de președintele Ungariei cu ”Crucea de cavaler a Ordinului de Merit”.

Individul Lucian Boia a fost decorat de preşedintele Ungariei, János Áder, cu titlul ”Crucea de cavaler a Ordinului de Merit al Ungariei” în semn de recunoaştere a activităţii deosebite desfăşurate ca pamfletar romînofob, precum şi a întregii ”opere” de mistificare a trecutului istoriei rumînilor, prin care așa cum consideră oficialii maghiari ar contribui, chipurile, în mod semnificativ la îmbunătăţirea relaţiilor dintre poporul maghiar şi rumîn,  se specifică în publicația maghiară Hirado.hu.

Citește și: ASISTĂM LA PUNEREA ÎN OPERĂ A UNUI PROGRAM VIZÎND ȘTERGEREA IDENTITĂȚII NAȚIONALE A POPORULUI RUMÎN

Distincţia a fost înmînată Lui Lucian Boia, cunoscut pentru cărţile sale considerate demolatoare de tabuuri şi de mituri, de către ambasadorul Ungariei la Bucureşti, Botond Zákonyi, în cadrul unei festivităţi în cerc restrîns organizat, pe 21 ianuarie 2020, la Ambasada Ungariei din Bucureşti.

Maghiarii sînt satisfăcuți că Lucian Boia s’a opus în repetate rînduri concepţiei oficiale rumînești despre istorie, oglindită în manualele şcolare, şi astfel a devenit la fel de multe ori, pe bună dreptate, ţinta naţionaliştilor și patrioților rumîni.

Lucian Boia a declarat presei ungare că a fost surprins de distincţia primită de la statul ungar, dar o primeşte cu plăcere; ştia că lucrările sale sunt citite şi în maghiară, dar nu şi’a închipuit că se bucură de o asemenea popularitate.

Boia a precizat că se consideră un om liber, iar în democraţie fiecare are dreptul să judece şi să’şi exprime opinia proprie. De asemenea, crede că nu există contradicţie între disputele rumîno-maghiare despre istorie şi faptul că a primit o decoraţie din partea
statului ungar.

Citește și: ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

Întrebat fiind că această distincţie îi este înmînată în anul centenar al Tratatului de pace de la Trianon, cînd pe ordinea de zi a parlamentului rumîn se află un proiect de lege care vrea să decreteze zi de sărbătoare data de 4 iunie, pe care Ungaria o consideră ca ziua celei mai mari nedreptăţi din istorie, Lucian Boia a răspuns că nu ştie despre această iniţiativă, dar crede că rumînii ar trebui să accepte şi să respecte faptul că Trianon
reprezintă o traumă majoră pentru Ungaria şi pentru naţiunea ungară.

Lucian Boia a afirmat: rezolvarea durerilor din trecut – şi nu numai în cazul maghiarilor – nu trebuie căutată în trecut, deoarece istoria nu poate fi schimbată, ci în viitor.

Lucian Boia:

”Istoria şi’a accelerat cursul, schimbările sînt tot mai repezi şi s’ar putea ca
peste două sau trei generaţii să ni se pară foarte departe toate
aceste dispute naţionaliste de secol 19”, a spus Boia, adăugînd că el crede în Uniunea Europeană care este în curs de consolidare în care nu vor mai exista graniţe.

Lucian Boia:

”Cu toţii suntem europeni pînă la urmă, ne asemănăm între noi şi problemele noastre
se aseamănă între ele în mult mai mare măsură, decît cu problemele
celor care trăiesc pe alte continente.”

La întrebarea: unde trebuie căutate punctele de plecare ale unei reconcilieri rumîno-maghiare, Boia a spus: poate că este naiv, dar el consideră relaţiile dintre Rumînia şi Ungaria mai degrabă bune în ansamblu.

Boia a recunoscut că există dispute privind istoria, însă acestea ar trebui rezolvate de istoricii celor două popoare, aşa cum au reuşit să facă francezii şi germanii.

La observaţia presei că tocmai concepţiile diferite despre istorie, prezente în manuale, sînt cele care transmit adversităţile între rumîni şi maghiari de la o generaţie la alta,

Lucian Boia a precizat: din păcate, istoria nu este ştiinţa adevărului absolut, ci o interpretare ulterioară a unei realităţi petrecute, influenţată de perspectiva, de cultura, de ideologia autorului său.

Boia a adăugat: nici el nu consideră de bun augur faptul că în Europa există atît de multe interpretări ale istoriei.

Istoricii români şi unguri ar trebui să ajungă la o înţelegere cel puţin în chestiuni esenţiale, pentru a elabora o istorie, chiar dacă nu oficială, cel puţin conformă principiilor europene.

Lucian Boia se mai laudă cu ”sinceritatea” sa:

”Eu am scris istoria pe care am crezut’o de cuviinţă, am scris’o onest, am încercat să interpretez lucrurile ferindu’mă cît mai mult de ideologii şi mai ales de naţionalismul extrem care a făcut atîta rău. Acesta e demersul meu. Aş vrea să pot să schimb
lumea, s’o fac mai bună, mai dreaptă, dar nu am asemenea forţe.”

În discursul său laudativ (cum altfel?)  Botond Zákonyi a subliniat: Lucian Boia nu rescrie istoria în cărţile sale eseistice care au iscat controverse mai mult sau mai puţin violente, ci el o regîndeşte, punînd evenimentele istorice într’o altă lumină. Nu are o
semnificaţie deosebită faptul că Boia a primit distincţia statului ungar în anul centenar al Trianonului, deoarece ea ar fi actuală şi anul viitor, aşa cum ar fi fost de actualitate şi anul trecut, în acest an însă se condensează această aglomeraţie de probleme care
poartă de obicei numele de ”trauma Trianonului”, iar problemele maghiarilor sînt foarte bine ”atenuate” de lucrările lui Boia, a arătat ambasadorul Ungariei la Bucureşti.

Vă reamintim că activitatea sa de slugărnicie a lui Lucian Boia nu a fost doar față de Bu8dapesta, ci și față de Berlin, fiind recompensat  şi de Germania prin acordarea unei distincţii de stat în 2018, cînd a fost decorat cu Crucea Federală de Merit a Germaniei în grad de cavaler.

Cu alte cuvinte, denigrarea și trădarea neamului din care te tragi în beneficiul unor alte neamuri, este foarte apreciată în Ungaria și Germania.

Halal !

Credem că aceste două distincții spune totul despre acest trădător al intereslor rumînești, fie că vorbim de istorie, ori de literatură, și sîntem siguri în același timp că pentru viitorul european opera acestui trepăduș nu va avea nici o contribuție de valoare, ci doar așa cum de altfel o recunoaște chiar Boia, doar a unei opinii complet diferite pe care a adoptat’o cu obstinație față de linia oficială a statului rumînesc, dar contrară, de asemenea și liniei pe care naționaliștii și patrioții rumîni o adoptă de multe ori paralel cu cea oficială.

Așadar, trei linii distincte de interpretare a unei singure realități a trecutului, trebuie să recunoaștem că deja este prea mult.

Sursa: hirado.hu

Citește și: GEȚII AU IMPUS RESPECTUL IMPERIULUI ROMAN

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

CRĂCIUNUL, NAȘTEREA UNUI CICLU SOLAR SAU A LUI IISUS ?

Crăciunul nu a fost ziua de naștere a lui Iisus, ci nașterea unui nou ciclu solar. Crăciunul reprezenta în mentalul strămoșilor noștri nașterea unui ciclu agricol. Oamenii au asociat mult timp solstițiul de iarnă cu începutul unui nou ciclu anual, renașterea Soarelui și a naturii.

După cea mai lungă noapte, ziua în sfîrșit începea să crească treptat, ceea ce dădea speranță la fericire, bogăție și la o recoltă bună.

Așa cum știm, rotaţia Pămîntului în jurul Soarelui, numită şi mişcare de revoluţie, reprezintă un ciclu natural care a fost numit ”an terestru”, şi este format în mod natural din 365,24… zile terestre, dar împărţit în mod convenţional de oameni în 12 luni, sau 52-53 de săptămîni.

Referitor la calendarul geților lucrurile se schimbă puțin. Asupra variantei originale a Calendarului getic, cea de dinaintea modernizărilor şi schimbărilor aduse de marele preot Deceneu, nu putem avea decît informaţii deduse din calcule, astfel că nu putem oferi în acest moment dovezi clare ”necesare”.

Cu toate acestea vom vedea că aceste calcule ne arată în afara oricăror coincidenţe sau dorinţe ascunse în ce consta Calendarul getic tradiţional. În acest moment putem afirma  fie şi speculativ la prima vedere că geții aveau cu mult înainte de inovaţiile şi reformele lui Deceneu un calendar tradiţional original, ce se baza pe cîteva elemente definitorii.

Primul element îl reprezintă media anului tropic calculată pe o perioadă de 21 ani în care 8 ani erau ”scurţi” şi aveau 360 de zile fiecare, 6 ani erau ”lungi” şi aveau 368 de zile fiecare şi 6 ani erau bisecţi cu 369 de zile fiecare. Prin cîteva calcule simple 360×8, 368×6 și 369×6 aflăm că numărul total de zile cuprins în 21 ani este de 7670 de zile.

Dacă vom împărţi 7670 la 21 vom afla durata medie a anului tropic aşa cum o considerau geții în calendarul lor tradiţional ante-Deceneu şi anume 365,238095 de zile.

Aşadar acest ciclu de 21 ani este foarte important deoarece el ne dă o valoare medie a anului tropic tradiţional getic foarte aproape de cea din zilele noastre de 365,24219300989  de zile, anul getic tradiţional fiind mai scurt cu cca 5, 9 minute faţă de valoarea anului tropic modern.

Al doilea element al calendarului getic tradiţional este durata medie de 364 zile a anului.

Al treilea element îl reprezintă împărţirea anului de 364 zile în 13 luni cu durata de 3 sau 4 optomîni, respectiv 24 sau 32 de zile.

Al patrulea element îl reprezintă săptămîna cu durata de 8 zile denumită de noi optomînă. Una din cele 8 zile este dedicată zeului Uran / Cerul reprezentat de planeta Uranus care are o perioadă de rezoluţie în jurul Soarelui de 84 de ani. Cercul al 3-lea al Marelui Sanctuar Circular are 84 de plinte / stîlpi şi ar putea fi interpretaţi ca fiind cei 84 de ani necesari planetei Uranus pentru a efectua o rotaţie completă pe elipsa sa în Jurul Soarelui.

Am dat aceste detalii despre calendarului getic, pentru a afla cîteva lucruri despre cunoștințele avansate de astronomie ale geților și că data de 25 Decembrie la geți nu putea fi altceva decît o dată din calendar care anunța începerea noului an agricol, sau nașterea anului nou solar, fapt care’l va confirma și etimologia cuvîntului getic Crăciun pe care o vom prezenta în cele ce urmează.

Cu totul explicabil este și nașterea unor zei solari ca Helios, Mithras, Horus, Dionysus, Tammuz (Nimrod), Hercules, Perseus, Bacchus, Apollo, Jupiter, chiar Sol Invictus la romani…

Chiar dacă a pornit cîndva de la un moment calendaristic aplicabil de agricultorul străbun, ziua care azi e numerotată 25 decembrie devenise mai tîrziu un simbol universal al Naşterii. Pentru că totul se reproduce la simbol, cercul sau discul fiind înainte de toate un ciclu reversibil.

Astăzi, sensul principal al vacanței în multe culturi a fost mutat în Crăciun, Anul Nou.

Trebuie să specificăm că prin aceste rînduri nu vrem să constituim un manifest anti-creștin. Vom aduce argumente în sprijinul acestei realități, de altfel, știută de foarte mulți, demersul nostru fiind, însă, inițiat doar de dragul aflării adevărului, și nu încercăm să convingem majoritatea creștinilor că ei greșesc alegînd să sărbătorească ceva impus cîndva din interese politico-religioase sau că s’a dorit schimbarea semnificației unei date din calendarul agricol al anticilor.

Creștinii au preluat ”mură’n gură” această zi de sărbătoare solară, schematic reprodusă prin cruce, raze, cerc, svaztică sau spirală și i’au dat alt sens.

Toate aceste simboluri nu sînt creștine, ci geto-ariene pre-creștine.

Pe 25 decembrie creştinii din toatã lumea se adunã pentru a sărbători, cu mai mult sau mai puţin fast, naşterea lui Isus. Colinde, slujbe, cadouri, mîncãruri – toate acestea sînt nelipsite.

Crăciunul, ca sărbătoare prin care creștinii celebrau nașterea lui Iisus Hristos, apare menționat sumar într’o listă veche:

”25 decembrie, Hristos născut în Betleem, Iudeea”.

Inscripția este pentru un eveniment înregistrat în anul 336, astfel încît, oficial, prima mențiune a acestui eveniment creștin are loc în data de 25 decembrie 336 d.Hr.

Poate ar părea ciudat că acest eveniment al nașterii lui Iisus Hristos apare consemnat de’abia după 300 de ani, dar Biserica Creștină, în acea perioadă, nu punea accent pe nașterile sfinților.

Mult mai importante erau momentele în care mureau, fiind, astfel, primiți în Împărăția Cerurilor.

De exemplu, botezul lui Iisus era considerat mult mai important decît nașterea, iar în timpul începuturilor creștinătății, adepții religiei s’au concentrat pe celebrarea învierii lui Iisus.

Totodată, nimeni nu știe cu certitudine cînd s’a născut Iisus, dar un călugăr din secolul al VI-lea, Dionysus Exiguus este primul care înregistrează datele istorice de la anul 1, începînd cu 25 decembrie.

Dar de ce 25 decembrie?

În prezent, mulţi oameni cred că Iisus s’a născut la 25 decembrie.

Răspunsul Bibliei

Biblia nu menționează data la care s’a născut Isus Cristos. Acest lucru este susținut și de următoarele lucrări de referință:

”Data reală la care s’a născut Isus este necunoscută.” (New Catholic Encyclopedia)

sau:

”Nu se cunoaște cu exactitate data nașterii lui Cristos.” (Encyclopedia of Early Christianity)

Deși, Biblia nu dă un răspuns direct la întrebarea: ”Cînd s’a născut Isus?”

Biblia, totuși, menționează două evenimente petrecute în preajma nașterii sale, motiv pentru care mulți au ajuns la concluzia că Isus nu s’a născut în 25 decembrie.

Turmele de oi.

Biblia oferã puţine indicii privitoare la naşterea lui Iisus, de fapt nici perioada anului nu este menţionatã.

Referirea la păstorii care au grijã de oi în timpul nopţii (Luca 2:8) ar putea sugera cã ar fi vorba de decembrie, cînd animalele sînt în ţarcuri.

Dar doar un singur detaliu nu este suficient, pentru că oile nu stau în țarcuri doar de 25 decembrie…

Păstorii ”trăiau sub cerul liber și . . . făceau noaptea de strajă lîngă turmele lor” (Luca 2:8).

O carte remarcă faptul că oile stăteau sub cerul liber începînd cu ”săptămîna dinaintea Paștelui [sfîrșitul lunii martie]” pînă la jumătatea lunii noiembrie.

Apoi adaugă:

”Iarna [oile] stăteau în staule, iar acest amănunt este suficient pentru a înțelege că data la care se ține de obicei Crăciunul, într’o lună de iarnă, este puțin probabil să fie corectă, deoarece Evanghelia spune că păstorii se aflau pe cîmp” (Daily Life in the Time of Jesus).

Sursele din secolele I-II sînt la fel de sărace.

Cînd s’a născut Isus, de fapt?

Nu se menţioneazã sărbătoarea naşterii, ba mai mult, Origene (165-264) ia în derâdere celebrãrile romane ale unor astfel de evenimente.

Din ce ştim, în aceastã perioadã nu există dovezi ale existenţei Crăciunului în primele secole de creştinism.

Acest fapt se aflã într’un contrast pregnant faţă de tradiţia privind ultimele zile ale lui Iisus, despre care fiecare dintre cele patru evanghelii vorbeşte detaliat. Potrivit lui Ioan, Iisus este crucificat în timpul sacrificiului mieilor în timpul Pesah-ului, adicã ziua a 14-a din luna evreiasca Nisan.

Nu s’a născut iarna

Recensămîntul. Cu puțin timp înainte ca Iisus să se nască, Caesar Augustus a emis un decret ”ca toată lumea să se înregistreze”.

Fiecare trebuia să se înregistreze ”în orașul lui“, ceea ce presupunea efectuarea unei călătorii de o săptămînă sau chiar mai mult (Luca 2:1–3).

Această poruncă — dată probabil pentru a afla care era numărul locuitorilor în vederea strîngerii impozitelor și a efectuării serviciului militar — ar fi stîrnit nemulțumirea iudeilor în orice anotimp.

De aceea, este puțin probabil ca Augustus să fi făcut greșeala de a’și provoca și mai mult supușii, obligîndu’i pe mulți dintre ei să parcurgă distanțe mari iarna, cînd era frig.

S’a născut la începutul toamnei

Putem afla cu aproximație cînd s’a născut Iisus dacă facem un calcul luînd ca reper ziua în care a murit el.

Era 14 nisan, în primăvara anului 33 d.Hr., cînd evreii sărbătoreau Paștele (Ioan 19:14–16).

Întrucît Iisus avea în jur de 30 de ani cînd și’a început serviciul pămîntesc, care a durat trei ani și jumătate, înseamnă că el s’a născut la începutul toamnei, în anul 2 î.Hr. (Luca 3:23).

Dar, în zona Betleemului, decembrie este o lună ploioasă şi rece. Uneori, chiar ninge.
În acea perioadă a anului este puţin probabil ca păstorii să fi stat noaptea pe cîmp cu turmele.

De asemenea, este greu de crezut că împăratul roman ar fi cerut unui popor care era gata oricînd să se revolte împotriva lui să călătorească zile în şir în plină iarnă pentru recensămînt.

Din cîte se pare, Iisus s’a născut în luna octombrie.

Păstorii merg să’l vadă pe pruncul Iisus

Paştele, un eveniment mitic dezvoltat cu mult înainte de Crãciun, reprezintă în mare mãsură o reinterpretare a Pesah-ului în termenii patimilor lui Iisus.

Respectarea acestuia este recomandatã în Corinteni 5:7-8, cînd se pomeneşte cã mielul pascal, Hristos, a fost sacrificat şi drept urmare sacrificiul trebuie comemorat. Aşadar în primele două secole de mult mai mare interes erau patimile şi învierea ca elemente fondatoare ale mitologiei creştine, dar cu timpul şi originile lui Iisus devin subiect de discuţie.

Evangheliile lui Matei şi Luca contribuie prin naraţiuni binecunoscute, dar destul de diferite, şi totuşi nu ne dau o dată exactă. Mai multe detalii sînt de gãsit în scrierile apocrife ale secolului I, dar nici acestea nu se referă la data naşterii.

În fine, in jurul anului 200 Clement din Alexandria scrie în ”Stromateis” că sînt oameni care au dibuit data naşterii, unii spunînd că este vorba despre al 28-lea an al lui Augustus, pe 25 din luna egipteanã Pachon (20 mai); alţii insistã pe al 16-lea an al lui Tiberius, 25 din Phamenoth (21 martie); în vreme ce altii cred în data de 19 din Pharmuthi (15 aprilie) sau 24 (20 aprilie).

Este evident că exista foarte multã confuzie.

Pînă în secolul al IV-lea însã se vehiculau douã date care erau recunoscute de categorii mai largi: 25 decembrie în vest şi 6 ianuarie în est, 6 ianuarie care rãmîne în vest simbolul epifaniei, venirii magilor, în timp ce în est reprezintã şi boboteaza ce marcheazã încarnarea divinitãţii.

Cea mai timpurie menţiune a datei de 25 decembrie provine dintr’un almanah roman de la mijlocul secolului al IV-lea, care enumerã diverse date asociate episcopilor sau martirilor.

În aproximativ 400, Augustin pomeneşte gruparea donatistã din nordul Africii care se evidenţiazã din timpul persecuţiilor lui Dioclețian, grupare care ţine sărbători pe 25 decembrie, dar refuzã sărbătoarea de pe 6 ianuarie, considerînd’o o inovaţie.

De ce aceste două date?

Ipoteza pagînă pre-creștină

O teorie avanseazã ipoteza împrumutului păgîn. Romanii îşi ţineau festivalul Saturnalia tîrziu în decembrie. Germanicii organizau festivaluri ale ritului fertilitãţii tot în perioada asta.

În Scandinavia festivitãţile cunoscute sub denumirea de Yule încurajau practici mai puţin spirituale, pentru cã se intra în sezonul consumului.

Vechiul zeu solar frigian Attis se sărbătorea pe 25 decembrie, la fel ca şi persanul Mithras. Ba mai mult, împăratul Aurelian stabileşte în 274 ziua lui Sol Invictus pe 25 decembrie.

Discul de argint imperial al lui Sol Invictus bătut în relief din partea inversă (secolul al III-lea), găsit la Pessinus (Muzeul Britanic)

Crăciunul nu ar fi decît o mulare peste sărbătorile unor zei solari, creştinii alegînd deliberat data pentru a facilita răspîndirea credinței în rîndul populaţiilor păgîne.

În secolul al IV-lea creştinii importã Saturnalia în speranta cã vor importa si oamenii.
Convertirea izbuteşte prin promisiunea continuãrii celebrãrii cultice. Saturnalia neavînd nimic creştin în ea, creştinii decid transformarea ultimei zile de festival în naşterea lui Iisus.

Puţin succes au avut în redefinirea practicilor, pentru că în schimbul respectării datei naşterii, se acceptă tacit perpetuarea obiceiurilor promovate de sărbătoare încă de la începuturi. La Saturnalia, care dura de pe 17 pînă pe 25 decembrie, legea romană statornicea că nimeni nu putea fi pedepsit pentru vătămare de persoane sau proprietãţi.

Festivalul începea cînd era ales un ”inamic al poporului” care să reprezinte răul. Fiecare comunitate opta pentru o victimã pe care o forţa să se desfete excesiv şi la finele spectacolului o ucideau.

Poetul şi istoricul Lucian descrie festivalul enumerînd sacrificii umane, intoxicaţii, desfrîu, violuri sau consumul de biscuiţi antropomorfi…

Ca urmare, cele mai timpurii celebrări ale Crăciunului nu erau deloc expresii ale devoţiunii religioase.

Este plauzibil, doar că teoria are mici probleme. Într’adevãr Ambrozie (339-397) îl descrie pe Iisus ca pe adevãratul soare care vine să’i înlocuiască pe vechii zei, dar autorii creștini din primele veacuri nu fac totuşi referire la o fabricatie calendaristicã recentă şi nu cred că data a fost aleasă de mai-marii Bisericii.

Mai mult privesc coincidența ca pe un semn divin că Dumnezeu l’a ales pe Iisus in locul zeilor păgîni.

În secolul al XI-lea găsim prima sugestie cum că sărbătoarea este deliberat suprapusã peste cele păgîne.

O notă pe marginea unui manuscris al comentatorului siriac Dionysius bar-Salibi spune că în vremurile trecute celebrarea creștină a fost mutatã de pe 6 ianuarie tocmai ca să coincidă cu cea a lui Sol Invictus.

Deoarece primii creştini nu ştiau cînd s’a nãscut Iisus, pur şi simplu au asimilat festivalul solstiţiului revendicîndu’l drept sărbătoarea originilor lui Mesia.

Multe dintre elementele sale atestă prezenţa unor reminiscente păgîne, cum ar fi folosirea pomului de Crãciun, o veche practicã druidicã.

Totuşi, prima menţiune a existenței unei date pentru Crăciun (200) vine într’o perioadã în care creştinii nu împrumutau masiv tradiţii păgîne cu un caracter atît de evident. Asta nu înseamnã că religia creştină s’a conturat în izolare, în niciun caz.

Multe dintre componentele adoraţiei –euharistia, martirii, arta funerara-trebuie sã fi fost lesne de înţeles pentru observatorii păgîni. Dar în primele secole minoritatea creştinã persecutatã se preocupa mai mult de distanțarea faţă de sacrificiile, jocurile şi festivalurile cultelor tradiţionale.

Situaţia se va schimba de la Constantin cel Mare, cînd se trece la adaptarea lor pe structura creştinã.

Papa Grigore cel Mare, într’o scrisoare din 601 adresatã unui misionar în insulele britanice, recomandã păstrarea templelor păgîne şi prefacerea lor în biserici, precum şi transformarea festivalurilor antice în sărbători ale martirilor creştini.

Problema rezidã în faptul cã n secolul al III-lea împrumuturile acestea erau destul de rare, ori atunci începe sã se discute despre stabilirea unei date a naşterii lui Iisus.

Data exista înainte de edictul de tolerantã, dar la fel de bine creştinii o puteau prelua şi mai devreme, dată fiind asemănarea prea frapantă precum şi întreaga simbolistică asociată datei care are o relevanţã deosebită în foarte multe religii. Pe de altă parte în secolul al IV-lea cărturarii se preocupau mai tare nu de introducerea unei zile de naştere, ci de adãugarea datei de 25 decembrie celebrării tradiţionale de pe 6 ianuarie.

Ipoteza iudaică

Mai existã şi o altă explicaţie, sugeratã la începutul secolului al XX-lea de către Louis Duchesne, care leagã ziua sa de naştere de stabilirea zilei morţii.

De altfel, in jurul anului 200 Tertullian din Cartagina ne spune cã ziua de 14 din Nisan (data morţii lui Iisus în evanghelia lui Ioan) este echivalentã zilei de 25 martie în calendarul roman solar, care va deveni Buna Vestire. Aşadar Tertullian credea cã Iisus a fost conceput şi crucificat la aceeaşi datã.

Ideea apare şi într’un tratat anonim despre solstiţii şi echinocţii în Africa de Nord, secolul al IV-lea. Augustin era şi el familiarizat cu acest calcul. În tratatul său despre trinitate scrie despre coincidenţa zilei în care a fost zămislit cu ziua în care a suferit, despre asociera dintre uterul matern şi mormîntul din care va renaşte.

În est cele douã date, ale naşterii şi morţii, sînt legate prin referirea nu la calendarul evreiesc, ci la calendarul grec local, la ziua de 14 a primei luni de primăvară, Artemisios, care înseamnã 6 aprilie. Episcopul Epifanie de Salamis recunoaşte echivalenţa datelor concepţiei şi crucificãrii.

Conexiunea dintre aceste aspecte reflectă înţelegerea antică şi medievală a conceptului de salvare ca tot unitar. El este conceput pentru a salva prin moarte.

În numeroase reprezentări picturale ale Bunei Vestiri, micul Iisus este înfăţişat coborînd din ceruri cu o cruce care aminteşte momentul sacrificiului. Ideea cã redempţiunea şi creaţia ar trebui sã coincidă apare și în tradiţia iudaică păstrată în Talmud.

Rabinul Eliezer insistă că lumea a fost creatã în Nisan, tot în Nisan s’au născut patriarhii, Isaac se naşte la Pesah, prin urmare strămoşii vor fi mîntuiţi tot în Nisan.

Şi cum ajunge 25 decembrie Crăciun?

Elementele sărbătorii s’au tot acumulat începînd din secolul al IV-lea pînã în epoca contemporanã. Este probabil ca data sã derive mai mult din iudaism, din calculele legate de moartea lui Iisus la sărbătoarea Pesah-ului şi din noţiunea rabinicã a coincidenţei evenimentelor importante, dar elementul păgîn nu este deloc de neglijat, pentru cã vizeazã acelaşi fond de idei, axat pe ciclicitate.

De ce este 25 decembrie o dată atît de importantă?

O sumedenie de zei se nasc atunci: Mithras, Horus, Attis, Dionysus, Tammuz (Nimrod), Hercules, Perseus, Helios, Bacchus, Apollo, Jupiter, Sol Invictus…

Deci, chiar dacă a pornit de la un calcul calendaristic, data este un simbol universal al naşterii, şi nu e de mirare. Solstiţiul are loc cu cîteva zile înainte.

Încă din vremurile antice, pe 25 începea să se observe mărirea treptată a zilei, deci era firesc să fie considerată data renaşterii solare.

Totuși, de ce a fost acceptată unanim ziua de 25 decembrie, în ciuda incertitudinii?

Este vorba de perioada solstițiului de iarnă, atunci cînd multe culturi din jurul mării Mediterane și din Europa extinsă celebrau prin mese copioase.

Evreii, germanii, celticii și scandinavii aveau diverse motive de a sărbători ziua de 25 decembrie.

Scandinavii obișnuiau să aducă bușteni imenși acasă, în ziua de 21 decembrie și să’i lase să ardă.

Sărbătoarea dura pînă ce lemnul se transforma în cenușă, care putea să dureze pînă la 12 zile.

Nordicii erau de părere că fiecare scînteie a focului simboliza un porc sau vițel care urma să se nască în anul următor.

La toate aceste informații se adaugă și faptul ca mare parte din animale erau sacrificate, pentru a asigura hrană familiei, iar berea și vinul terminaseră fermentarea. Rețeta pentru un ospăț legendar avea toate ingredientele.

Luca 2:1-20 Isus se naște în Betleem

Cezar August, împăratul Imperiului Roman, a dat un decret potrivit căruia toţi supuşii săi trebuie să se înregistreze.

Prin urmare, Iosif şi Maria sînt nevoiţi să meargă în oraşul natal al lui Iosif, Betleem, situat la sud de Ierusalim. Mulţi oameni au venit la Betleem ca să se înregistreze.

Singurul loc în care Iosif şi Maria găsesc adăpost peste noapte este un grajd, unde sunt ţinuţi măgari şi alte animale. Acolo se naşte Isus. Maria îl înfaşă şi îl culcă într’o iesle, locul în care se pune hrana pentru animale.

Cu siguranţă, Dumnezeu a dirijat lucrurile pentru ca Cezar August să dea decretul referitor la recensămînt. Astfel a fost posibil ca Isus să se nască în Betleem, oraşul natal al regelui David, strămoşul său.

Scripturile au prezis cu mult timp în urmă că acesta va fi oraşul în care se va naşte promisul Conducător (Mica 5:2).

O noapte memorabilă! Afară, pe cîmp, o lumină puternică străluceşte în jurul unui grup de păstori, unde un înger le spune păstorilor:

”Nu vă temeţi, căci iată că vă anunţ vestea bună despre o mare bucurie pe care o va avea tot poporul, fiindcă în oraşul lui David vi s’a născut astăzi un Salvator, care este Cristos Domnul. Iată care este semnul pentru voi: veţi găsi un prunc înfăşat şi culcat într’o iesle.”

Deodată, îngerului i se alătură mulţi îngeri care spun:

”Glorie lui Dumnezeu în înălţimi şi pace pe pămînt printre oamenii bunăvoinţei!” (Luca 2:10-14).

Maria, Iosif şi păstorii îl privesc pe copilaşul Isus culcat într’o iesle

După ce îngerii pleacă, păstorii îşi zic unul altuia:

”Să mergem imediat la Betleem şi să vedem ce s’a întîmplat acolo, după cum ne’a spus Iehova” (Luca 2:15).

Ei se duc în grabă şi îl găsesc pe micuţul Isus exact unde le’a spus îngerul. Cînd păstorii relatează ce le’a zis îngerul, toţi cei care îi ascultă sînt uluiţi. Maria preţuieşte toate aceste cuvinte şi se gîndeşte la ele în inima ei.

De ce se celebrează Crăciunul în 25 decembrie deoarece nu există dovezi care să ateste că Isus s’a născut în 25 decembrie.

Pentru că așa cum am mai spus, data nașterii sale nu este menționată în Biblie. Întrucît nu există nici o dovadă că Isus Cristos s’a născut în 25 decembrie, de ce se celebrează Crăciunul în această zi?

În Encyclopædia Britannica se spune că, din cîte se pare, capii religioși au ales o dată care ”să coincidă cu sărbătoarea romană păgînă a «nașterii soarelui invincibil»”, ținută cu ocazia solstițiului de iarnă.

Potrivit multor istorici, Crăciunul a fost stabilit la 25 decembrie, deoarece a fost data festivalului lui Sol Invictus. Această idee a devenit populară mai ales în secolele XVIII și XIX.

Carul în mozaicul Mausoleului M a fost interpretat de unii ca Hristos.

Și Clement al Alexandriei vorbise despre Hristos care’și conducea carul pe cer.

Mormîntul lui „Cristo Sole”, adică Hristos Soarele, a fost descoperit în 1574, în timpul unor săpături de sub bazilică.

Potrivit lui Tiberio Alfarano, care a copiat meticulos epitaful care s’a pierdut de atunci, mormîntul a fost construit de părinții decedatului, Julius Tarpeianus.

Originea păgînă a mormîntului este evidentă datorită prezenței unui cinerarium, deși cele trei fresce de pe tavan și pereți, care au fost decorate în mozaicuri policrom, sunt, fără îndoială, creștine.

Hristos este înfățișat pe boltă într’un car tras de cai albi.

Bunul păstor a fost descris inițial pe unul dintre pereți; conturul unui pescar și o scenă biblică, inclusiv Iona, apar pe alte ziduri. Atît bolta cît și pereții sînt decorați cu viță de vie.

Această interpretare este pusă la îndoială de alții:

”Numai nimbul în formă de cruce face să apară semnificația creștină”, iar figura este văzută de unii pur și simplu ca o reprezentare a Soarelui, fără nici o referință religioasă explicită, indiferent de păgînism sau creștinism.

Fiecare sfînt creștin este înfățișat în mod tradițional cu un halou de lumină sfîntă.

Similitudinea coincidențială a apariției unui parelion creat de o lumină strălucitoare și crucea răstignirii i’a inspirat pe artiștii creștini să o includă uneori cu intenția acestui sens dublu în reprezentările lui Isus, dar cele mai tradiționale reprezentări ale tuturor sfinților arată nu doar un cerc, ci și raze reale de lumină pentru a reprezenta sfințenia

Sol Invictus (Soarele invincibil) era o sărbătoare a soarelui preluată de romani de la popoarele cucerite, printre care și geții carpatici.

Sol Invictus (”Soarele neîntrînt”) a fost zeul soarelui oficial al Imperiului Roman de mai tîrziu și un patron al soldaților.

Abia la 25 decembrie 274 d.Hr., împăratul roman Aurelian a făcut din el un cult oficial alături de cultele tradiționale romane.

Savanții nu sînt de acord cu privire la faptul că noua zeitate era o refundare a cultului latin vechi al lui Sol, o renaștere a cultului lui Elagabalus sau complet nouă.

Zeul a fost favorizat de împărați după Aurelian și a apărut pe monedele lor pînă în ultima a treia parte a domniei lui Constantin I.

Potrivit cu The Encyclopedia Americana, mulți erudiți cred că s’a ales această dată ”pentru ca păgînii convertiți să se simtă mai atrași de creștinism”.

Ultima inscripție care se referă la Sol Invictus datează din anul 387 d.Hr., iar în secolul al V-lea au fost destui devotați încît teologul creștin Augustin a considerat că este necesar să predice împotriva lor.

Așadar, Crăciunul ca dată de naștere a lui Iisus este artificială, și a fost adoptată politic.

Era de fapt o sărbătoare populară a Soarelui.

Invictus (”neînvins sau invincibil”) a fost un epitet folosit pentru mai multe zeități romane, printre care Jupiter, Marte, Hercules, Apollo și Silvanus și a fost folosit începînd din secolul al III-lea î.Hr.

Cultul roman la Sol este continuu de la ”cea mai timpurie istorie” a orașului pînă la instituirea cultului creștin ca religie exclusivă de stat.

Savanții au considerat uneori tradiționalele Sol și Sol Invictus ca două zeități separate, dar respingerea acestei opinii de către S. E. Hijmans a găsit susținători.

O inscripție din 102 d.Hr. înregistrează o restaurare a unui portic al lui Sol în ceea ce este acum zona Trastevere a Romei de către un anume Gaius Iulius Anicetus.

În timp ce poate că a avut în minte o aluzie la propriul său cognomen, care este forma latinizată a echivalentului grecesc de invictus, ἀνίκητος (aniketos), cea mai veche inscripție datată din trecut, care folosește invictus ca epitet al lui Sol este din 158 d.Hr.

Un alt, datat stilistic secolului al II-lea, este înscris pe un phalera romană (disc ornamental): Inventori lucis soli invicto augusto (”Îl glorific pe soarele de neînvins, creatorul luminii.”)

Augustus este un obișnuit epitet care leagă zeități de cultul imperial.

Sol Invictus a jucat un rol proeminent în misterele Mithraice și a fost egalat de Mithras.

Relația Sol Mithraic Invictus cu cultul public al zeității cu același nume este neclară și poate inexistentă.

Potrivit Historia Augusta, Elagabalus, moștenitorul Severan adolescent, a adoptat numele zeității sale și și’a adus imaginea de cult din Emesa la Roma.

Odată instalat ca împărat, el a neglijat zeitățile tradiționale de stat ale Romei și și’a promovat propria divinitate drept cea mai puternică a Romei. Aceasta s’a încheiat cu uciderea sa din 222.

Historia Augusta se referă la zeitatea Elagabalus ca ”numită și Jupiter și Sol” (fuit autem Heliogabali vel Iovis vel Solis).

Deși acest lucru a fost văzut ca o încercare de a importa zeul soarelui sirian la Roma, cultul roman al lui Sol a existat încă de la începutul Republicii.

În perioada Aureliană

Poporul roman ”gens Aurelia” a fost asociat cu cultul lui Sol. După victoriile sale în Orient, împăratul Aurelian a reformat minuțios cultul roman al lui Sol, ridicînd zeul soarelui la una dintre primele divinități ale Imperiului.

Acolo unde anterior preoții Sol au fost pur și simplu sacerdotiți și au avut tendința de a aparține rangurilor inferioare ale societății romane, acum erau pontifici și membri ai noului colegiu de pontifică instituit de Aurelian.

Fiecare pontifex al lui Sol era un membru al elitei senatoriale, ceea ce indică faptul că preoția Sol era acum extrem de prestigioasă.

Aproape toți acești senatori au ținut și alte preoții, iar unele dintre aceste alte preoții au prioritate în inscripțiile în care sunt enumerate, ceea ce sugerează că erau considerate mai prestigioase decît preoția de la Sol.

Aurelian a construit, de asemenea, un nou templu pentru Sol, care a fost dedicat la 25 decembrie 274, și a adus numărul total de temple pentru zeul din Roma la (cel puțin) patru.

De asemenea, el a instituit jocuri în onoarea zeului soare, care se ține la fiecare patru ani de la 274 încoace.

Identitatea Sol Invictus a lui Aurelian a fost mult timp subiect de dezbatere savantă.
Bazîndu’se pe Istoria augustană, unii cercetători au susținut că a fost bazat pe Sol Elagablus (sau Elagabla) din Emesa.

Alții, bazîndu’și argumentul lui Zosimus, sugerează că se bazează pe Šams, zeul solar al Palmyra, pe motiv că Aurelian a plasat și a consacrat o statuie de cult a zeului soare jefuită din Palmyra în templul lui Sol Invictus.

Profesorul Gary Forsythe discută aceste argumente și adaugă un al treilea mai recent pe baza lucrărilor lui Steven Hijmans. Hijmans susține că zeitatea solară a lui Aurelian a fost pur și simplu tradiționalul Sol Invictus greco-roman.

Perioada lui Constantin

Împărații l’au înfățișat pe Sol Invictus pe monedele lor oficiale, cu o gamă largă de legende, dintre care doar cîteva au încorporat epitetul invictus, cum ar fi legenda SOLI INVICTO COMITI, care a revendicat Soarele Neînvins ca un însoțitor al împăratului, folosit cu o frecvență deosebită de Constantin.

Statuetele lui Sol Invictus, purtate de purtătorii standard, apar în trei locuri în reliefuri de pe Arcul lui Constantin.

Moneda oficială a lui Constantin continuă să poarte imagini cu Sol pînă în 325 / 6.
Un solidus al lui Constantin, precum și un medalion de aur din domnia sa înfățișează bustul împăratului în profil înfrățit (jugat) cu Sol Invictus, cu legenda INVICTUS CONSTANTINUS.

Constantin a decretat (7 martie 321) moartea lui Solis – ziua Soarelui, ”Duminica” – devenind ziua de odihnă romană (Codex Justinianus 3.12.2):

”În ziua venerabilă a Soarelui, lăsați magistrații și oamenii care locuiesc în orașe să se odihnească și să lase toate atelierele să fie închise.”

Cu toate acestea, în țară, persoanele angajate în agricultură își pot continua în mod liber și legal desfășurarea, deoarece se întîmplă adesea că o altă zi nu este potrivită pentru semănatul de cereale sau plantarea viței de vie; ca să nu neglijăm momentul potrivit pentru astfel de operațiuni, valoarea cerului ar trebui pierdută.

Arcul de triumf al lui Constantin a fost poziționat cu atenție pentru a se alinia cu statuia colosală a lui Sol de către Colosseum, astfel încît Sol a format fundalul dominant atunci cînd este văzut din direcția abordării principale către arc.

Ziua de 25 decembrie.

O poveste despre 25 decembrie au şi babilonienii.

Cu mult înaintea apariției celebrului Moș Crăciun, un alt personaj se ocupa cu aducerea cadourilor, Nimrod. Potrivit tradiției babiloniene (într’o variantã iudaică), după moartea lui Nimrod, una prematură, un copac veșnic verde a crescut peste noapte dintr’un ciot al unui copac uscat.

Semiramis, mama sa, ar fi spus ca Nimrod ar vizita în fiecare an acel copac veșnic verde și ar lăsa cadouri în ziua aniversării nașterii lui, exact pe 25 decembrie. Se pare, că aceasta este de fapt originea bradului de Crăciun, care este de asemenea de origine păgînă.

Dacă privim imaginea antică a lui Nimrod, vedem foarte multe asemănări cu actualul Moș Crăciun: amîndoi au bărbi lungi, amîndoi umblă cu reni, amîndoi aduc cadouri sub un pom verde.

După moartea lui Nimrod, Semiramis a răspîndit credinţa că ar fi fost un zeu.

Iar cuvîntul ”Yule”, prin care se se mai desemnează Crăciunul în vest, se pare cã ar avea origine chaldeeană, însemnînd ”copil”.

”Yule” era sărbătorit de nordici din decembrie pînă în ianuarie, vreme în care ardea un buştean în cinstea lui Thor, care de obicei se consuma în 12 zile.

Tot pe 25 decembrie se nasc şi copii lui Isis cu Osiris, mort la solstiţiul de iarnă, ca expresie a reîncarnării tatălui.

Copacul verde este simbolul egiptean al lui Asar / Osiris, zeu şi al fertilităţii, în timp ce Aset / Isis, zeiţa magiei divine, este asociatã luminilor colorate.

Şi acestea sînt doar cîteva exemple care atestă importanta covîrşitoare a datei în mitologia universalã.

Renaşterea care urmeazã celei mai scurte zile din an este celebratã în diversele religii atît ca expresie atăt a fondului mental comun, cu repere mitice universale, cît şi a fenomenului neîntrerupt de difuziune culturalã.

Cu riscul de a ne repeta susținem că nu există nici o dovadă că Isus s’a născut în această zi.

După cîte se pare, conducătorii religioși au ales strategic data de 25 decembrie ca să coincidă cu sărbătorile păgîne care erau ținute în preajma solstițiului de iarnă, o sărbătoare solară foarte iubită de pămînteni.

Ce spune Biblia despre Crăciun?

Răspunsul Bibliei

Biblia nu menționează data nașterii lui Isus și nu spune că ar trebui să o sărbătorim.

O enciclopedie afirmă:

”Sărbătorirea Crăciunului nu este stabilită de Dumnezeu și nici nu’și are originea în NT [Noul Testament]” (Cyclopedia de McClintock și Strong).

Potrivit Bibliei, orice formă de închinare dezaprobată de Dumnezeu este o ofensă la adresa lui (Exodul 32:5–7).

Originea obiceiurilor de Crăciun

Sărbătorirea nașterii lui Isus.

”Primii creștini nu celebrau nașterea [lui Isus] deoarece considerau că sărbătorirea zilelor de naștere era un obicei păgîn.” (The World Book Encyclopedia)

Oferirea de daruri și petrecerile de Crăciun.

O enciclopedie afirmă:

”Saturnaliile, o sărbătoare romană ținută la mijlocul lunii decembrie, constituie modelul multor obiceiuri de petrecere cu ocazia Crăciunului. De exemplu, în această sărbătoare își au originea petrecerile fastuoase, oferirea de daruri și aprinderea de lumînări” (The Encyclopedia Americana).

Potrivit unei alte enciclopedii, ”orice fel de muncă era întreruptă” în timpul Saturnaliilor (Encyclopædia Britannica).

Luminile de Crăciun.

Potrivit cu The Encyclopedia of Religion, europenii își împodobeau locuințele ”cu lumini și cu arbori sau arbuști cu frunza veșnic verde” pentru a sărbători solstițiul de iarnă și pentru a alunga spiritele rele.

Vîscul și laurul.

”Druizii (preoții celților) atribuiau vîscului proprietăți magice. Laurul, o plantă veșnic verde, era venerat întrucît simboliza întoarcerea soarelui.” (The Encyclopedia Americana)

Pomul de Crăciun.

”Cultul arborelui era larg răspîndit în rîndul europenilor păgîni și a continuat să fie practicat și după convertirea lor la creștinism.”

Cultul arborelui s’a păstrat pînă în zilele noastre prin obiceiul ”de a așeza un pom de Crăciun la intrarea sau în interiorul unei locuințe în perioada sărbătorilor de iarnă” (Encyclopædia Britannica).

Isus a poruncit să’i comemorăm moartea, nu să’i serbăm ziua de naștere (Luca 22:19, 20).
Apostolii lui Isus și creștinii din secolul I n’au ținut Crăciunul.

Într’o enciclopedie se spune că ”sărbătoarea Nașterii Domnului a fost instituită după anul 243 [d.Hr]”, la mai bine de un secol de la moartea ultimului apostol (New Catholic Encyclopedia).

Dumnezeu nu aprobă Crăciunul deoarece această sărbătoare are la origine obiceiuri și ritualuri păgîne (2 Corinteni 6:17).

O analiză atentă a originii Crăciunului ne va ajuta să înțelegem că această sărbătoare are la bază ritualuri religioase păgîne, adică ante-creștine.

În Imperiul Roman, de exemplu, festivalul păgîn numit Saturnalia era marcat de mese festive și împărțirea de cadouri oamenilor săraci. Dedicat Zeului Agriculturii, Saturn, festivalul începea cu o săptămînă înainte de solstițiul de iarnă.

Petrecerile țineau timp de o lună, cu mîncare și băutură în exces. Pînă și afaceri și școlile erau închise, astfel încît să participe cu toții la distracții.

Tot în această perioadă, romanii se bucurau de Juvenalia, o sărbătoare dedicată copiilor, iar în data de 25 decembrie era celebrată nașterea zeului Mithra, fiind considerată una dintre cele mai sacre zile ale anului.

Nu în ultimul rînd, Papa Iuliu I este cel care a ales data de 25 decembrie, ca răspuns la Saturnalia. Cu timpul, sărbătoarea s’a răspândit în Egipt, Anglia și la Scandinavi.

O altă teorie a fost lansată de istoricul William J. Tighe, care vorbește despre o întâlnire a Bisericii, în urma căreia s’a stabilit că ziua conceperii Mîntuitorului ar fi trebuit sărbătorită.

Aceasta fiind în data de 25 martie, în mod rezonabil s’a ajuns la concluzi că nașterea ar fi avut loc nouă luni mai tîrziu, pe 25 decembrie.

Mare parte din obiceiurile păgînilor au rămas asociate cu sărbătoarea Crăciunului.
Aprinsul lumînărilor este una dintre ele, precum și sărutul sub vîsc, un obicei promovat mai ales în țările scandinave.

Ideea cadourilor a venit tot după primele cîteva secole ale creștinismului, preluată de la Moș Nicolae.

El era un personaj real, dar transformat în legendă cu trecerea timpului, care oferea cadouri oamenilor din provincia asiatică Licia.

Colindele au apărut mult mai tîrziu, în sec. al XIII-lea.

Pomul de Crăciun este menționat în Germania, în sec. al VIII-lea, asociat cu viața veșnică a lui Iisus.

În sec. al XVI-lea, însă, pomul a devenit răspîndit în Germania, iar surse spun că Martin Luther este primul care a tăiat un brad cu scopul de a’l decora cu lumînări.

Odată cu germanii, bradul a ajuns și în Marea Britanie.

Acolo, puritanii au interzis Crăciunul, amenințînd cu muncă forțată, amendă sau închisoare pentru practicanți. Acest grup încă îl considera un obicei păgîn.

Cît privește originea cuvîntului Crăciun să aflăm ce ne spune Mihai Vinereanu despre etimologia sa.

Originea cuvîntului Crăciun a fost mult discutată de’a lungul timpului. Astfel, mulţi cercetători consideră că provine din lat. creatio, -ne(m) (Densusianu, Hlr, 262; Pascu, Pascu, I, 69). Dacă încercăm să derivăm rum. Crăciun din creatio-nem întîmpinăm cîteva dificultăţi de ordin fonologic, dar şi de ordin teologic.

În ce priveşte cele de ordin fonologic, Rosetti (BL., 11, 56) arată, pe bună dreptate, că lat. ea > rum. e, deoarece se găseşte în poziţie neaccentuată, iar e final nu trebuia să lipsească (cf. amărăciune etc.), deci, ar fi trebuit să avem un *Creciune sau, în cel mai bun caz, *Crăciune, dar nu Crăciun.

Pe de altă parte, din punct de vedere teologic, aşa cum indică Cioranescu (2524), ideea de creaţie este împotriva dogmei creştine, întrucît Iisus a pre-existat naşterii sale pămîntene, ca fiu al lui Dumnezeu şi, prin urmare, el doar s’a întrupat.

Crezul creştin ţine să menţioneze că Iisus este ”născut, iar nu făcut”, cum bine remarcă Ciorănescu.

Autorii Lex. de la Buda cred că provine de la (in)carnationem, iar Hasdeu consideră că provine din lat. crestinum.

Meyer (Alb. St., I89) derivă alb. kershendella din lat. Cristi natalia, dar oricum Cristi natalia ori kershendella nu poate explica pe rum. Crăciun. P. Papahagi (Conv. lit., 3, 211) crede că provine din lat. colationem, prima zi din lună cînd preotul roman pre­-creştin chema lumea să anunţe sărbătorile de peste lună, idee preluată şi de Puşcariu (407) şi de T. Capidan (Dacor., 3, 142).

Cuvîntul Crăciun este practic răspîndit în toate limbile din Balcani, precum şi în cele din Centrul şi Estul Europei: bg. kračon, scr. Kračun (nume propriu), magh. Karačon, karačon (nume propriu şi Crăciun), ceh. cračun, ucr. k(e)rečun, kračiun, v.rus. koročun.

În vechea rusă avea sens de ”solstiţiu de iarnă sau solstițiu de vară” precum şi ”moarte’’.

Larga răspîndire a acestui termen în limbile din Centrul şi Estul Europei i’a făcut pe unii autori să creadă că ar fi de origine slavă (Cihac, II, 79; Philippide, Principii, 17; Weigand, BA, 3, 98; Rosetti, BL, 9, 56.

În căutarea etimologiei termenilor slavi, Vasmer (633) se bazează pe forme slave complet inadecvate, precum kratŭkŭ ”scurt” sau kračati ”a păşi”.

Paliga (46-47) arată că la sîrbi kračun se referă la ”ziua butucului” cînd se ardea un ”butuc de Crăciun”, la bulgari kračun este fie o zi din perioada de iarnă, fie perioada dintre 8-12 iunie, iar la ucraineni este ”colacul de Crăciun”.

În rusa veche, koročun era, de asemenea, o sărbătoare de după 15 August.

Paliga consideră că forma alb. kërcu care înseamnă ”butuc, buturugă”, în general, ar proveni de la PIE (s)ker– ”tăia, a îndoi” şi ar fi un indiciu că toate aceste forme provin de la noţiunea de ”butuc, buturugă”, dar este puțin plauzibil ca rum. Crăciun să provină de aici, cu toată aparenta similitudine.

Vasmer (I, 633) nu crede că formele slave provin din rumînă, întrucît, acest cuvînt este menţionat în Cronica lui Nestor (1143). Vasmer ar putea avea dreptate numai dacă am considera că poporul rumîn s’a format în a doua jumătate a mileniului I şi începutul primei jumătăţi a celui de-al II-lea mileniu creştin, dar poporul rumîn este cu mult mai vechi, iar sărbătoarea ”creştină” a Crăciunului are rădăcini la fel de vechi, datînd din perioada pre-creştină. Astfel, afirmaţia lui Vasmer nu este susţinută de datele ştiinţifice.

Faptul că la slavii de răsărit, Crăciunul se numeşte simplu Roždeštvo, adică ”Naşterea”, ca de altfel şi în alte limbi europene (cf. it. Natale, sp. Navidad), iar Moş Crăciun se numeşte Ded’ Moroz, adică Moş Ger, arată clar că la ei nu s'[a făcut o asociaţie între anumite tradiţii agrare pre-creştine şi sărbătoarea Crăciunului, aşa cum s’a făcut la rumîni şi la alte popoare vechi din Europa sub influenţa culturii rumîne.

Astfel nu este nici o îndoială că slavii de sud, maghiarii şi alte popoare din Europa Centrală au luat acest termen de la rumîni.

În plus, este cert că au existat contacte între geți şi slavi încă dinaintea erei creştine.

Un alt indiciu că această sărbătoare nu este la origine creştină şi că acest cuvînt nu este de origine latină este faptul că sărbătoarea Crăciunului nu s­’a celebrat în sînul bisericii creştine decît destul de tîrziu, cam din secolul IV, mai întîi la Roma, de prin 336 d.Hr. încoace.

În partea de Răsărit a Imperiului, naşterea şi botezul lui Iisus se sărbătorea la 6 ianuarie, dată care corespunde cu sărbătoarea Bobotezei în biserica ortodoxă rumînă, apoi treptat data de 25 decembrie, ca dată a naşterii lui Iisus, s’a generalizat în ambele părţi ale Imperiului Roman.

Totuşi ea nu a fost niciodată acceptată de Biserica Armeană care păstrează şi azi ziua de 6 ianuarie ca dată a naşterii şi botezului lui Iisus.

Faptul că sărbătoarea naşterii lui Iisus este pe 25 decembrie se datoreşte încercării primilor creştini de a înlocui sărbătoarea romană ”natalis solis invicti” (”naşterea soarelui neînvins”), sărbătoare care avea loc la solstiţiul de iarnă, când ziua începea să crească şi soarele să urce din ce în ce mai mult pe bolta cerească.

În tradiţia romană, tot în acea perioadă, mai exact între 17-22 decembrie, se sărbătoreau Saturnaliile.

Romanii se distrau şi îşi făceau cadouri, obicei preluat de creştinism, asimilat cu sărbătorirea Crăciunului, răspîndindu’le ulterior la toate popoarele europene, cît şi peste ocean în cele două Americi.

La romani, data de 25 decembrie era ziua naşterii lui Mithra, divinitate de origine persană, supranumit şi Soarele Dreptăţii. Menţionăm că în biserica ortodoxă, Cristos este denumit şi el Soarele Dreptăţii, în special cu ocazia celebrării naşterii sale.

Nu există nici un dubiu că sărbătoarea păgînă romană a solstiţiului de iarnă are aceeaşi origine cu cea a zeului Mithra, prin urmare, este vorba de sărbători indo-europene străvechi, cu rădăcini în neolitic.

Societăţile neolitice acordau o mare însemnătate Soarelui ca dătător de viaţă.
Prin urmare, data solstiţiului de iarnă, dată la care soarele şi ziua încep să crească, era o dată extrem de importantă pentru aceste societăţi, agrare prin excelenţă.

Sărbători legate de această dată sânt întâlnite la mai multe popoare din Europa, fapt care atestă vechimea şi importanţa acestei date.

Avînd în vedere aceste detalii, geții sărbătoreau desigur şi ei în preajma solstiţiului de iarnă naşterea unei divinităţi solare, uraniene, sărbătoare asociată şi cu ideea de moarte (şi naştere), aşa cum reiese şi din terminologia folosită în cronica lui Nestor.

Avem atestări documentare că vechea religie getică era încă vie în a doua jumătate a mileniului I d.Hr.

Astfel cultul lui Sabazios a dăinuit pînă foarte tîrziu la geți. Procopius din Caesarea spune că împăratul Iustin, get din sudul Dunării, în satul său natal Tauresium fusese adept al cultului lui Sabazios, asta în secolul VI d.Hr., dar desigur că ritualurile dedicate acestui zeu get vor fi dăinuit mult timp şi după aceea.

În plus, menţionăm că în religia zoroastriană, naşterea lui Zarathustra include multe asemănări, până la detaliu, cu tradiţia creştină referitoare la naşterea lui Iisus.

Multitudinea obiceiurilor străvechi din folclorul rumînesc legate de sărbătoarea Crăciunului, obiceiuri care au rezistat pînă azi, sînt încă o dovadă că ele nu au apărut odată cu introducerea în biserica creştină a celebrării naşterii lui Iisus. A. Chelariu (2003, 117-126) consideră, pe bună dreptate, că sărbătoarea Crăciunului îşi are originile în vechile tradiţii indo-europene aşa cum am arătat mai sus.

Din punct de vedere etimologic, autoarea îl leagă de rad. PIE *perku– ”stejar”, radical din care provine lat. quercus ”stejar”, în proto-celtă *perkunia, apoi *erkunia (cf. Hercinia silva), amintind obiceiul multor popoare indo-europene de a aduce în vatră, în perioada solstiţiului de iarnă, ”butucul Crăciunului” care este aprins şi lăsat să ardă pînă în primăvară.

Autoarea arată că la francezi acest butuc se numeşte ”chalendal, chalendaou, calignaou, calnos”, termen extrem de apropiat de rom. călindău, aşa cum este denumit buşteanul din seara de Crăciun.

La megleno-rumîni, acest butuc se numeşte ”boadnic”.

În concluzie, în mai multe culturi europene, inclusiv în cultura română, termenul care defineşte butucul respectiv provine de la un radical diferit de cel de la care provine Crăciun, încît este puţin probabil ca rumînescul Crăciun să provină de la rad. *perku-, radical care defineşte stejarul.

În cele ce urmează, vom arăta că cele două forme nu pot fi asociate din punct de vedere etimologic.

În rumînă, sînt mai multe forme care definesc diferite specii de stejar: gorun, stejar, gîrniță și cer.

Cele mai răspîndite sînt stejar și gorun, pe când gârniță este un derivat de la gorun, iar cer este cognat cu lat. quercus, respectiv cerrus. Dacă rumînescul cer ar proveni din lat. cerrus așa cum s’a presupus, Crăciun tot nu poate deriva de aici, din moment lui cerrus / cer îi lipsește a doua velară.

Cei mai mulți lingiviști (Meyer, 220; Puşcariu, 336; REW, 1848; Cioranescu, 1660) cred că rom. cer provine din lat. cerrus, dar din moment ce această formă latină provine de la același radical proto-indo-european ca și quercus, trebuie să fie un împrumut dintr’o altă limbă apropiată, probabil dintr’o altă limbă italică sau din geto-iliră.

O formă similară se găsește și în albaneză, dar și în italiană: it. cerro, alb. qarr. Există şi în slavele de sud, precum și în maghiară: bg., sb. čer, slov. čer(a), mgh. cser care l’au împrumutat din rumînă.

Din păcate, Walde, autorul unui foarte valoros dicționar etimologic al limbii latine, susține în mod inexplicabil, că ar fi de origine hamitică în latină, întrucît se găsește și în berberul kerruš.

Avem certitudinea că forma berberă este un împrumut dintr’o limbă indo-europeană.
Cu multă vreme în urmă, au trăit acolo și triburi de geți, numiți getuli, care au fost asimilați de semnițiile hamitice care trăiau în zonă, berberii fiind urmașii acestor seminții.

Etnonimul berber provine din lat. barbarus care inițial trebuie să’i fi definit pe getuli, nu populațiile hamitice din zonă. N. Densușianu arată că romanii denumeau barbari anmite seminții înrudite apropiate de ei înșiși, între care se includeau ilirii și geții.

Prin urmare, strămoșii berberilor au împrumutat această formă din limba getulilor, cu probabil aproape 2000 de ani în urmă într’o formă apropiată cu cea din berbera de azi.

Getulii sînt menționați de Strabon, dar și de alți autori din primele secole creștine, pînă în Evul Mediu.

Ar fi extrem de interesant ca limba berberă să fie studiată din acest punct de vedere.
S’ar putea să avem surprize mari.

De aceea avem convingerea că cer este de origine geto-iliră și nu de origine latină, dar desigur echivalent cu forma latină. După toate datele pe care le deținem, putem deduce că cer derivă de la o formă geto-iliră *kerruš.

A doua velară nu a existat nici în geto-iliră și prin urmare această formă nu poate fi etimonul lui Crăciun.

Revenind la formele uzuale stejar și gorun, stejar pare să fie o formă mai nouă, pe cînd gorun, în mod cert este de origine traco-dacă din PIE *guel-, *gulo– ”stejar, gorun, ghindă” (IEW, 472).

Astfel, în limba rumînă, forma Crăciun nu poate fi asociată cu denumirea acestui arbore.

Din toate aceste date se poate trage concluzia că la geți acest radical putea defini mai multe sărbători importante din cursul anului care aveau ceva în comun putând fi legate calendaristic, în mod special, de cele două solstiţii.

Pentru societăţile agrare antice este posibil că aceea care celebra solstiţiul de iarnă să fie cea mai importantă, întrucît marchează momentul cînd ziua începe să crească, dar marchează totodată şi începutul iernii astronomice și al renașterii soarelui.

Colacele plămădite de sărbători au forma discului solar

Acest lucru reiese şi din sărbătorile romane care aveau loc în jurul solstiţiului de iarnă.

Arderea butucului în vatră pînă primăvara este un simbol al menţinerii vieţii pe perioada anotimpului rece.

Ulterior, sărbătorile străvechi legate de solstiţiul de iarnă au fost asociate cu naşterea lui Iisus şi la popoarele germanice. Astfel solstiţiul de iarnă se numeşte în limbile scandinave jul: cf. friz. jul.

În engleză Yule definește atît solstițiul de iarnă, cît și Crăciunul sau perioada de Crăciun După Grimm (cf. Alinei, II, 313) acest termen provine de la gmc. *hjul ”discul (cercul) solar” < PIE *kʷekʷlo– ”roată, cerc” (IEW, 640): cf. eng. wheel ”roată”, gr. κύκλος ”cerc, roată”.

Prin urmare, rumînescul Crăciun trebuie să definească tot ”discul (cercul) solar” şi nu altceva din moment ce a fost la origine o sărbătoare a solstițiului de iarnă și ciclurilor anuale și, ca atare, trebuie să provină de la acelaşi radical care defineşte noțiunea de cerc din limba rumînă.

Este, prin urmare, evident că rumînescul Crăciun provine din PIE *(s)ker– ”a îndoi, a încovoia” (IEW, 935), respectiv *kerk– ”cerc’” radical foarte productiv în limba rumînă, din care provine şi rumînescul cerc (v. cerc, cîrlig, cîrmă, coroia etc.).

Astfel, din PIE *kerk– > geticul *kerk­ion > getica tîrzie *Kerk’un > rum. Crăciun.

Sufixul –ion este specific limbii getice (cf. Koga–ion).

Forma arumînă Cărţun ne îndreptăţeşte să credem că metateza lichidei ­r­ a avut loc destul de tîrziu, dar nu putem preciza cînd, poate către sfîrşitul mileniului I sau începutul mileniului II d.Hr.

În concluzie, sărbătoarea Crăciunului are rădăcini vechi europene (geto-ariene) avînd un caracter agrar neolitic, fiind întîlnită sub o formă sau alta la mai multe popoare indo-europene geto-ariene.

În esenţă este o celebrare a solstiţiului de iarnă, a soarelui, a ciclurilor anuale, iar denumirea însăşi a Crăciunului este de origine getică preluată mai tîrziu de celelalte popoare din Europa Centrală şi de Răsărit.

În rumînă, însăși forma Crăciun are o serie de sensuri și derivați, încât exclude posibilitatea de a fi un împrumut dintr’o altă limbă: crăciunel ”colacul de Crăciun”, Crăciun (top., N.P.), Crăciuna (top.), Crăciunescu (N.P.), Crăciuneanu (N.P.), Crăciuneşti (top.).

Din Sărbătoarea Soarelui în Sărbătoarea Nașterii Domnului la rumîni

Sărbătoarea Crăciunului este anunțată prin obiceiul copiilor de a merge cu colindul și cu Steaua, pentru a vesti Nașterea Mîntuitorului.

De asemenea, o veche tradiție este ”mersul cu icoana”, un fel de colindat care se face de către preoții comunității locale cu icoana Nașterii Domnului, binecuvîntîndu’se casele și creștinii. Colindele de iarnă sînt texte rituale cântate, închinate Crăciunului și Anului Nou.

Originea lor se pierde în vechimile istoriei poporului rumîn. Evocînd momentul cînd, la nașterea lui Iisus, s’a ivit pe cer steaua care i’a călăuzit pe cei trei regi magi la locul nașterii, copiii – cîte trei, ca cei trei magi – merg din casă în casă cîntînd colindul ”Steaua sus răsare…”, purtînd cu ei o stea.

Ajunul Crăciunului începe cu colindul ”Bună dimineața la Moș Ajun!”, casele frumos împodobite își primesc colindătorii. Aceștia sînt răsplătiți de gazde cu fructe, covrigi, dulciuri și chiar bani.

Folclorul poporului nostru păstrează vechi imagini ale lui Mos Crăciun; el este un Moş şi nu un tânăr aşa cum îl găsim şi în colindul din Tecuci, discutat şi de pr. D. Bălaşa:

”Mos Crăciun
Cel mai bătrân
Să’l scăldam, să’l imbăiem,
Cu veşmînt să’l primenim.”

În colinde de Crăciun găsim tot felul de surprize. Oare din ce îndepărtate, milenare memorii poporul nostru ne aduce aceste frumoase colinde, acum iarna, de Crăciun?

”Pe luncile Soarelui,
Flori vieţuitoare de măr
Grădina cu florile lerui Doamne,
Flori dalbe, flori de măr,
Ler de măr, florile’s dalbe.”

Oricine poate vedea că în această colindă nu se pomeneşte nimic care ar putea sugera anotimpul iernii, ci dimpotrivă, se aminteşte clar despre cel al primăverii.

Dar să mai vedem un colind (găsit la Al. Strachina, ”Ţara înainte de toate”, p. 91, Ed. Ţara Noastră, Buc. 1994):

”Căluţul lui negru pintenog
Luciu ca un corb
Pă chivara lui tăiată în săgeată
Pe ochi cam plecată
Pe suliţa lui
Duratul de vară
Fulgerul de seară.”

În limba noastră geto-rumînească cuvîntul care celebreaza această sărbătoare, Crăciunul, are toate cele trei genuri dovedindu’şi vechimea de peste milenii: Crăciun la masculin, Crăciuna sau Crăciunoaia la feminin, Crăciun – ambigen.

În folclor se spune că Fecioara Maria, cînd trebuia să nască pe fiul lui Dumnezeu, umbla, însoțită de dreptul Iosif, din casă în casă, rugîndu’i pe oameni să’i ofere adăpost pentru a naște. Ajunge la casa unor bătrîni, Crăciun și Crăciunoaia, însă nici aceștia nu o primesc, spre a nu le spurca locul prin nașterea unui prunc zămislit din greșeală.

Nemaiputînd merge, Maria a intrat în ieslea vitelor, unde au apucat’o durerile nașterii. Crăciunoaia, auzind’o, și știind ce înseamnă o naștere de copil, i s’a făcut milă de dânsa și s’a dus la ea, îndeplinind rolul de moașă. Crăciun, cînd a aflat, s’a supărat și i’a tăiat babei mîinile; apoi, înspăimîntat de tot ce s’a întîmplat, a plecat de acasă.

Crăciunoaia a umplut, cum a putut, un ceaun cu apă, l’a încălzit, și l’a dus să scalde copilul. Maria i’a zis să încerce apa, și cînd a bagat cioturile mîinilor, acestea au crescut la loc, mai frumoase decît erau înainte; de la această minune se crede că moașele au mâini binecuvântate.

În altă variantă a poveștii, Maria suflă peste mîinile Crăciunoaiei și acestea cresc la loc.

Unele cîntece de colindat au fost realizate de compozitori de muzică cultă, cum ar fi: ”Iată vin colindătorii” de Tiberiu Brediceanu, ”O, ce veste minunată” de D.G. Kiriac, ”Domnuleț și Domn în cer” de Gheorghe Cucu.

Scriitorul Ion Creangă descrie în ”Amintiri din copilărie” aventurile mersului cu colindele.

Totuși, după o citire mai aprofundată a Evangheliilor, aflăm că vizitatorii care veniseră cu daruri la Isus, nu erau regi, ci astrologi (numiți pe atunci magi sau vrăjitori) veniți din Est, probabil din zona Babilonului.

Încă un aspect interesant este faptul că nu e menționat nicăieri numărul astrologilor și numărul darurilor, ci doar tipul darurilor: aur, tămîie albă și smirnă.

Colindele, precum și obiceiurile colindelor sînt prezente și la alte popoare, și s’ar putea ca ele să dateze din timpul romanilor.

De pildă, colinda rumînească ”Scoală, gazdă, din pătuț” există și la valoni, unde aceasta e cea mai răspîndită, sub numele de ”Dji vén cwerî m’cougnou d’Noyé”.
Mulți oameni sărbătoresc Crăciunul deși știu că această sărbătoare are origini păgîne și nu este bazată pe Biblie.

În același timp s’ar putea întreba:

De ce ar trebui să adopt o poziție diferită de a marii majorități?

Biblia ne îndeamnă să ne folosim ”puterea rațiuniî” pentru a lua personal decizii (Romani 12:1, 2).

Ea ne învață să prețuim adevărul (Ioan 4:23, 24).

Prin urmare, deși nu ne este indiferent cum ne privesc alții, sîntem hotărîți să respectăm principiile biblice chiar dacă acest lucru înseamnă să adoptăm o poziție diferită de a celorlalți.

Deși alegem să nu sărbătorim Crăciunul, noi respectăm dreptul fiecăruia de a hotărî în această privință.

Cert este că cei mai mulți care știm că această sărbătoare nu este ziua nașterii Domnului, nu ne impunem punctul de vedere cînd alții aleg să țină această sărbătoare, pentru că respectă alt precept creștin: toleranța.

Oficial, Crăciunul este sărbătorit, în prezent, în data de 25 decembrie pentru mare parte din țările creștine, pe 7 ianuarie în Bisericile pe stil vechi (cum ar fi cea din Rusia), pe 6 ianuarie de Biserica Apostolică Armeană și în data de 19 ianuarie de Patriarhatul Armean al Ierusalimului.

Tradițiile fiecărui popor sînt amestecate cu practicile creștine, astfel încît Crăciunul diferă de la o țară la alta și de la o cultură la alta.

Chiar dacă și’a mai pierdut din semnificația religioasă, devenind, pentru mulți, o perioadă în care cadourile contează cel mai mult, Crăciunul reușește să aducă fericire în viețile tuturor!

Crăciun Fericit !

Resurse: academia.edu (Calendar geto-dacic ediția a IV-a, Anişoara Munteanu, Sebastian Virtosu), limbaromana.org

Citește și: PROTO-GEȚII ”URIEȘI” SAU OMUL YAMNAYA

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

PROTO-GEȚII ”URIEȘI” SAU OMUL YAMNAYA

Pentru pelasgul neolitic agricultor de cel mult 1,65 m fie că el era cucutenian, fie că era gumelnițean sau turdeșean de pe actualele teritorii ale Rumîniei, adică vechii rumîni care trăiau aici pe malurile rîurilor, proto-geții de 1,80-1,90 m sau chiar mai înalți de peste 2,3 m veniți din nordul Mării Negre din estul actualei Moldove dincolo de Gurile Dunării, aceștia păreau cu adevărat URIAȘI.

Așa se nasc legendele Urieșilor din trecutul poporului rumîn.

Trei morminte cu ”o nouă rasă de om” au fost descoperite anul acesta în pămînturile Prahovei. Vechi de 5 milenii, omul Yamnaya este cel cu care se aseamănă cel mai mult euro­peanul de azi.

Un grup internațional de cercetători de vîrf s’a adunat în satul Boldești-Grădiștea, într’un efort comun, modern și costisitor, de a’și afla originile.

Aceștia sînt nobilii călăreți ai civilizației Yamnaya, pe care dr. Alin Frînculeasa îi caută de peste zece ani, în tumulii împrăștiați prin toate cîmpiile Pra­hovei.

E foarte dificil, riscant și costisitor să’i dezgropi, fiindcă, pentru un schelet din ăsta, trebuie să retezi practic un deal (tumul), cu mijloace mecanizate. Abia în mijlocul lor poți găsi acel ”mormînt principal”, cu sheletul cel mai im­portant.

Sau poți să nu găsești nimic.

Localnicii cred și azi că’n acești tumuli sînt îngro­pați uriași, comori, uneori chiar întregi armate tur­cești. Simple povești!

Aceste coline au fost înălțate pentru un singur om. Pentru scheletul micuț al unui copil de 9 luni – doar pentru acest bebeluș a fost ridicat un deal înalt de 7 metri. Peste 90 de asemenea schelete Yamnaya a dezgropat acest ”vînător de morminte preistorice”, care a pornit la pas prin toată Prahova, cartografiind sute și sute de tumuli.

După ce și’a publicat cărțile și articolele, au început să’l caute savanți din toată Europa.
Atît istorici, arheo­logi, dar mai ales unii dintre cei mai mari gene­ticieni și bioantropologi.
Minți de vîrf ale continen­tului, adu­nate să răspundă unor întrebări:

”Cum arată cel mai apropiat strămoș al omului european de azi?”,

”Pe cine am moștenit genetic?”,

”De la cine am învățat să ne organizăm social?”.

Studiul este o călătorie ştiinţifică spre originile Europei, bazat pe analizele genetice, care se vor realiza în Germania la Mainz, pe investigaţii izotopice care vor fi făcute la Bristol şi studii de paleomediu la Helsinki, şi va reliefa în final cine sîntem cu adevărat şi de unde ne tragem.

În acest proiect, care are finanţare europeană, sînt implicaţi specialişti din Marea Britanie, Germania, Ungaria şi Finlanda, dar şi din Serbia, Polonia, Slovacia şi Bulgaria, fiind chemat și Alin Frînculeasa în acest proiect de milioane de euro, coordonat de Universitatea din Helsinki.

Astă vară au săpat aici, în satul Boldești-Grădiștea. Au găsit trei morminte, iar presa euro­peană a vorbit despre o ”des­coperire arheolo­gică extra­ordinară”.

Ziarista ger­mană Sonia Kastilan, de la ”Frankfurter Allge­meine Son­ntag­zeitung” a rămas cu arheologii trei săptă­mîni, muncind alături de ei și trăind în casele localnicilor, doar pentru a scrie două pagini de ziar, mîndră că a fost părtașă la marea descoperire. S’a scris elogios, fiindcă a fost pentru prima oară cînd, folosindu’se tehnici costisitoare și ultramo­derne de studii genetice și izo­topice, s’a dovedit că acest ”om Yamnaya”, care a trăit acum 5 milenii pe pămîn­turile noastre, are deplin genomul și toate trăsăturile pe care le avem și noi, acum.

Începînd din urmă cu peste 7000 de ani, straturi peste straturi de locuire continuă, ca’ntr’un tort de Cră­ciun, e întrea­ga Prahovă… Boian, Gumelnița, Cernavodă, mai ales epocile bronzului, getică și ale primelor migra­ții. Așezări întregi, cea gumelnițeană din satul Apos­tolache, davele getice de la Tinosu, Homorîciu, Plo­peni, Gura Vitioarei…

Arheologul Alin Frînculeasa însuși a săpat așezări getice în Budureasca și Belciug, așezări eneolitice de la Mălăiești, Seciu și Urlați, a des­coperit singur 25 de tumuli din epoca bronzului (alții decît Yamnaya) și un întreg cimitir cu 70 de morminte, lîngă Cîm­pina, tot din epoca bron­zului. Datorită lui, muzeul pra­hovean are azi cea mai mare colecție de piese descoperite în tumulii din Ru­mînia.

În alte ținuturi, arheolo­gii abia au ha­bar despre cum se sapă un ase­menea deal-pira­midă.

Arheologul Alin Frînculeasa:

”E de înțeles, căci Yam­naya e și o cul­tură mai puțin cu­noscută… Cer­cetată mai ales aici, în Prahova. Aici s’a găsit, în ultimii 20-30 de ani, 90% din ce s’a găsit în toată țara. Am avut și noroc, fiindcă s’au făcut mul­te investiții în județ și’au avut nevoie de descăr­cări de sarcină arheologică. Astfel, ei au plătit săpăturile. Să sapi în tumul e, cumva, un altfel de arheologie.

Eu am cartat peste 350 de tumuli doar în zona Ploieștiului și alți 250 în răsă­rit, spre Buzău, acolo unde am făcut cercetările cu experții străini.

Pînă să vină ei, săpasem deja 28 de tumuli Yamnaya. M’am antrenat în asta. În tot sudul Rumîniei n’au fost săpați pînă azi decît restul de la 28 pînă la 50.

Nu mă întrebați de ce…bStînd în birou, nu poți să fii arheolog. Azi nu se mai nasc arheologi. Nu mai există copii dispuși să facă meseria asta. Nici unul! Nu exagerez. Vin și renunță repede. Eu nu am nici un student ucenic, deși azi sînt mult mai multe facultăți de istorie decît acum 20 de ani. Nu’i atrage, zic că e greu să mergi pe coclauri să sapi. Treaba lor.”

Evident. Trebuie să ai har sau chemare !

Arheologul Alin Frînculeasa singurul arheolog preistoric din Prahova, seful secției de arheologie din acest muzeu cît un palat, mai spune exaltat:

”Se pare c’am găsit aici, totuși, un om nou! Omul Yamnaya schim­bă destinul Europei. Îi schimbă efectiv mintea și structura genetică! Pentru prima oară în istoria europeană, ei au îm­blînzit calul și l’au folosit la tracțiune. Au schimbat organizarea socială – ierar­hică, cu bărbatul în frun­tea familiei și a grupului.

Au inventat piramida socială, așa cum funcționează și azi. Au inventat carul tras de cal, folosit în agri­cultură. Laptele, ca aliment, care i’a făcut atît de înalți și longevivi.

De unde au apărut ăștia? Pînă acum, n’aveam decît vechea «teorie a kurganelor» din anii ’50, a Marjei Gimbutas, care acum s’a dove­dit a fi mult incom­pletă. Ei au venit aici, de undeva din nordul Mării Negre.

Toți băr­bați. Nu am găsit nici un mormînt de fe­meie.

Inși cu pielea deschisă, toți masivi și înalți, de 1,90 m, peste restul Rumîniei și Europei, unde nici un om nu creștea mai mult de 1,60-1,65 m. Pe baza aces­tor morminte din

Prahova, după stu­diile genetice și izotopice, s’a dovedit, practic, că omul european a fost, de la origini, cel mai înalt om din lume!”

În acele timpuri, Muntenia era plină de oameni și așezări. Localnicii cuminți, neolitici, îi priveau cu respect, chiar cu teamă, pe acești nobili Yam­naya.

Erau bărbați frumoși. Pletoși, cu chipul alb și mereu curat, ca niște super-eroi din filme…
Cu caii lor ce răspundeau la cuvinte, ca un om, executînd ce le cerea stăpînul. Era pentru prima dată cînd vedeau oameni călare, alergînd pe șei, înarmați, peste cîmpiile Munteniei…

Și mormintele astea ale lor…. Bizare, impresionante, pentru care cărau mii de tone de pămînt. Trăiu separat, nu se împere­cheau cu agricultorii băștinași (conduși încă de puterea spirituală a femeii).

Nimeni n’a știut prea bine ce hram poartă. Pînă nu demult, nici savanții de azi nu’i cunoșteau bine. În urma lor, au lăsat mai ales morminte. Acești tumuli stranii, care erau cu atît mai înalți, cu cît defuncții aveau un rang mai mare în societatea lor misterioasă.
Culmea, în pofida puterii lor, erau înmormîntați destul de auster…

Deși aveau deasupra un întreg deal, groapa lor era mică. Toți au fost îngropați într’un spațiu strîmt, cu genunchii ridicați, fața în sus și mîinile așa, pe lîngă trup. În cubul ăla, parcă și osemintele lor s’au conservat mai bine. Au schim­bat ritualul de înmormîntare al europenilor, care pînă atunci erau toți găsiți doar în poziția fetală, sau «de somn», cu mult mai multe vase și podoabe în groapă.

Ei nu. Mult mai simplu. Principalul lor indiciu e ocrul roșu (vezi prima poză). Nu știu de ce. Un bulgăre de ocru roșu, lîngă cap și la picioare – cînd găsești vopseaua asta, ești sigur că’i un Yamnaya.

Înainte, acele movile aveau în vîrf un capac de bușteni și stele funerare, dar cele mai multe au fost arate și, astfel, aceste stele au dispărut.

Cert e că rareori am găsit în tumuli ceva mai valoros decît cîteva «inele de buclă» din argint, în spirală, pentru pă­rul și bărbile bărbaților… La Boldești, am găsit o superbă teacă de lemn încrustată, pentru sabie.

Pentru ei, moartea însemna, cred, altceva. Că nu trebuie să lași în urma ta podoabe și bogății. Toți erau înmor­mîntați E-V, cu capul spre soare. Asta conta.

În rest, era de ajuns să rămînă doar aceste piramide. Dealuri frumoa­se, care să înfrumusețeze peisajele și să rămînă călăuze pentru drumurile pe unde au trecut…

Cu cît movila era mai înaltă, cu atît personajul era mai important. Am găsit în centrul tumulilor şi copii, ceea ce ne duce cu gîndul că încă de atunci exista acest element de filiaţie, al imortanţei descendenţei.

Probabil erau copiii unor lideri de grup. Din păcate ritualul lor de înmormîntare era destul de auster, foarte rar găsim câte o piesă, din cînd în cînd inele de buclă din argint (accesorii cu care era prins părul) şi cam atît.”

Fără să vrea, unii au adus cu ei ciuma, dar pe ei ciuma nu’i omora. Nici tuberculoza nu se ținea de dînșii, deși în jur făcea deseori prăpăd.

Sînt primii inși europeni cu toleranță la lactoză – local­nicii îi priveau perplecși că puteau bea acea mană albă, unsuroasă, ce iese din ugerul animalelor (”bine, și la alcool aveau toleranță mare”).

Dinții albi pînă la vîrste înain­tate, pielea chipului fără eczeme și riduri. Toate astea au fost aflate din Prahova, în urma unei săpă­turi din luna iulie 2019, în satul rumînesc Boldești-Grădiștea.

Și, mai presus de toate, graiul lor. De veacuri, nimeni n’a știut de unde vine această puternică limbă indo-europeană, care a pus stăpînire pe tot mapamondul.

Abia a­cum, analizînd un fond de cuvinte agri­cole, cu sprijinul costi­si­toarelor studii de ge­ne­tică, cer­ce­tătorii s’au dumirit: in­credibil, a­ceeași popu­lație Yam­naya!

Singurul grai proto-indoeuropean care a rezistat pînă azi. Datorită lor, peste ju­mătate din populația pla­­netei vobește acum, ca limbi materne, limba pe care altădată o vorbea această mînă de oa­meni. Ceea ce’i un mi­ra­col.

De aici au pornit, pe două căi, înconjurînd con­ti­nentul.

Unii pe la nord de Carpați, prin Cehia, Ger­mania, Belgia, Olanda, Norvegia, ajungînd pînă în Irlanda, celții și germanicii.

Alții, pe la gurile Dunării, prin Bulgaria, Serbia, Ungaria, toți Balcanii, Elveția, pînă în Spa­nia, geții carpatici, elenii, latinii, ibericii .

”Culmea, la sfîrșitul acestui drum presărat cu mii de tumuli funerari, populația lor se isto­vește. Fiindcă, ajungînd spre ultimele țări occi­dentale, cam toți bărbații deja au murit în lupte. Abia acolo încep să fie îngropate și femei. De aceea străinii vin să îi cerceteze aici, unde vlaga lor era mare…

Cu alte cuvinte, bagajul genetic adus în Europa în urmă cu 5000 de ani de populaţia din Nordul Mării Negre, numită Yamnaya (groapă în limba rusă), se regăseşte astăzi în ADN-ul europenilor în proporţie de pînă la 80%. Ceea ce deosebeşte, din punct de vedere genetic, populaţia Yamnaya de populaţiile anterioare din Europa este înălţimea şi masivitatea corpului, dar şi tenul deschis la culoare.

Vechii europeni erau mici de statură, media înălţimii la bărbat era de 1.60 m, în timp ce un bărbat Yamnaya ajungea chiar şi pînă la 1.90 m. Asta înseamnă că Yamnaya avea o alimentaţie bazată foarte mult pe carne şi lapte, ceea ce dovedeşte că avea ca principală ocupaţie creşterea animalelor, în timp ce populaţiile anterioare se hrăneau în special cu cereale, aşadar erau agricultori.

Aceasta ar putea să fie una dintre explicaţiile pentru care europenii de astăzi sînt cei mai înalţi oameni din lume, moştenirea genetică influenţînd încă aspectul fizic al populaţiei actuale a bătrînului continent.

Poetul latin Virgiliu (70-19 î.Hr.) în Eneida la Vl, 580 îi numeşte pe titani, ”genus antiquum Terrae, Titania pubes…”, adică neamul antic al Pămîntului, titanii cei tineri, iar înţelegerea acestei expresii, ”titania pubes” o găsim tot în această scriere, la lV, 179 care spune:

”Gigantes, Titanis ac terrae filii”, adică aceştia au fost după cultura romană a secolului I î.Hr. fiii Maicii Pămînt cum găsim şi în scrierile eseniene (geţii pripăşiţi în Palestina), sau primul neam omenesc, după cultura antică, ce a apărut pe pămînt.

De asemenea, poetul Ovidiu care era mazilit la Tomis din ordinul împăratului şi mai spera să’şi vadă locurile natale, scrie în Fastele Vl,131 următoarele:

”Măreț este monumentul, măreață este statuia zeului și demne de trofeele luate de la giganți.”

Poetul Marţial îl numește pe împăratul Domițian, ”învingător al giganților”, iar poetul Arruntius Stella, îl laudă pe același împărat că a obținut un ”triumf asupra giganților”…

Adică romanii ştiau la începutul secolului I al erei noastre că neamul getic era cunoscut în acele vremuri ca fiind urmaşul giganţilor !

Impactul Yamnaya asupra Europei nu se rezumă doar la moştenirea genetică, ci şi la influenţele sociale şi culturale în baza cărora s’a dezvoltat ulterior societatea europeană.

Sînt trei elemente foarte importante ale studiului care urmăreşte cît influenţează migraţia populaţiei Yamnaya asupra bagajului genetic al europeanului, ce influenţă aduce asupra organizării sociale, cu bărbatul în vîrful piramidei sociale ca lider de grup, mai tîrziu trib şi care se deveni ulterior rege, iar cea de’a treia latură urmăreşte influenţa Yamnaya asupra evoluţiei limbilor europene.

…Asta m’a impresionat la ei: își îngropau oamenii în locuri frumoase.
În­tr’ade­văr, locuri minunate, de mu­rit…”

Aceștia au fost primii geți, unii au rămas în continuare aici, altora care au plecat în vest li se spun celți, în nord vikingi, în est perși etc…

Citește și: GEȚII SAU GOȚII AU FOST UNA ȘI ACEEAȘI NAȚIUNE

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

 

GEȚII SAU GOȚII AU FOST UNA ȘI ACEEAȘI NAȚIUNE

Principalul getolog al lumii a fost în opinia noastră profesorul Gabriel Gheorghe, și spunem getolog și nu dacolog, din simplul motiv că nu dorim să scurtăm istoria poporului matcă al europenilor, care începe în această parte de lume odată cu activitatea primilor homo-sapiens care vor dezvolta în arealul curprins de Marea Neagră, Balcani și Arcul Carpatic civilizația care va fi numită generic Vechea Europă – The Old Europe.

De ce am scurta istoria acestui popor dacă am insista pe clișeul introdus de romani în istoriografie – ”dac” sau ”Dacia”?

Pentru că prima menționare a acestui termen este relativ tîrzie, de cel mult 2100 de ani, abia în sec. I î.Hr. fiind pomenit, pe cînd etnonimul de ”get” se pierde în negura vremurilor, plecînd din rădăcina ”GE” care semnifica pămîntul, știindu’se că Zeița Geea (Gaia) era considerată Mama Pămîntului, logic și îndreptățit este ca termenului arhaic GET să’i fie atribuită semnificația de pămîntean, iar prin sintagma get-beget să înțelegem un lucru autentic, autohton, original getic.

Un alt lucru semnificativ de menționat este că știm deja că ”dacii” erau doar un grup războinic al geților, nu o etnie distinctă, Trogus Pompeius afirmînd exact în secolul cînd apar primele menționări ale ”dacilor” că:

”Dacii sînt o mlădiță a geților.”

Acest grup al ”Zecilor” IO sau ”Decilor”, inexistent înainte de Hristos, devine menționat suficient de des pentru a intra în atenția cronicarilor, odată cu confruntările sîngeroase foarte dese cu romanii, la sud sau la nord de Dunăre.

În rîndurile de mai jos și din cercetările D-lui Gabriel Gheorghe, vom afla că nu doar ”dacii” vor fi mlădițele geților, ci toți europenii de sînge european, bineînțeles nu și cei care au ascendența dovedit asiatică: huni, tătari, finici, turci etc.

Citiți și: ”DACO-TRACIZAREA” GEȚILOR

Istoricii autohtoni sînt tributari unor curente care au luat naștere în baza unor teorii complet false și enumerăm aici DACISMUL, TRACISMUL, LATINISMUL ȘI MAGHIARISMUL

Toate aceste teze sînt orientări fără suport în realitățile trecutului neamului geto-rumînesc. Ceea ce cunoaștem din manualele de istorie sînt invenții vehiculate de istoricii vînduți cîte unei astfel de teorii false.

Latinismul, dacismul sau tracismul ca să aibă obiect la noi, trebuia să fi avut noi rumînii ca neam, printre strămoși ori latini, ori daci, ori traci.

Și n’am avut, noi am avut ori pelasgii neolitici matriarhali, ori geții euro-indieni războinici (acei așa-ziși indo-europeni).

Maghiarismul în schimb este cel mai deplasat, pentru că o limbă adusă din fundul Asiei a primit suportul papal pentru a se extinde peste geții carpatici. Dar ungurii de azi, nu sînt altceva decît niște pelasgo-geți care s’au catolicizat și maghiarizat pentru avantaje politice și averi. Spre exemplificare vom aduce în discuție haplogrupul I al lui Horthy născut la Baia Mare, care este specific rumînilor și vechilor pelasgi (cucutenieni, gumelnițeni, turdeșeni etc) și prezent la peste 33% din populația Rumîniei.

Acei ”zeci”, ”deci” sau ”daci” despre care vorbesc istoricii au fost geții carpatici numiți de romani astfel și pe care i’au luat sclavi în imperiu după ce au numit colonia de la nord de Dunăre, Dacia.

Despre ”traci” același lucru, sînt nordicii atenienilor, care evident că erau ori geți, ori hiperboreeni așa cum sînt îndeobște numiți cei care trăiau în nordul Eladei. Noi nu le spunem azi la norvegieni ”traci”, dar le spunem nordici. ”Trake” se traducea nord sau nordici, adică ”geții din nord”, cum spunem azi noi la scandinavi, nordici.

Și că tot pomenim de scandinavi, ei sînt tot un mix de pelasgi și geți așa cum erau și vikingii acum 12-13 secole.

Dar unde trăiau așa-zis ”tracii” din Tracia (Nord) în afara Traciei?

Nicăieri.

Ce etnie poate fi aceasta? Nordic sau sudic? Estic sau vestic? Acestea sînt determinări de localizare a unei populații pe criteriu cardinal, nu etnie.

Etnia majoritară a Europei pînă în epoca bronzului erau pelasgii. Abia din epoca bronzului geții războinici devin conducătorii Europei, cei care au creat regate, de la vechea Troie pînă la marile imperii de mai tîrziu.

Apoi, pe cînd geții erau numiți de geții eleni (da, tot geți sînt cei care au ocupat sudul peninsulei) din sudul Balcanilor, pentru că trăiau printre ei, și știau cum își spun ei înșiși, vezi denumirea Capitalei spirituale getice Sarmi-GETuzo, nu Sarmi-DACuzo, sau Sarmi-TRACuzo.

Geții din Dave în schimb erau numiți de romani ”daci”, romani care nu trăiau alături de geții carpatici, ci la Roma, nu știau cum își spun geții, ci ei îi numeau ori de la cetățile lor DAVE, Davi, ori de la casta războinicilor IO adică ”Decarii”, ”Decii” de unde ”Daci” și ”Deceneu”, ”Decebal” unde ”bal”, Mihai Vinereanu îi atribuie sensul de ”războinic”, ”luptător”.

Numai că nu toți geții trăiau în Dave (cetăți) în munți, ci și la sate pe văi sau la șes, pentru că munca pămîntului trebuia făcută de cineva.

Geții nu erau doar războinici, ci și meșteșugari, fermieri, mineri, metalurgiști, aurari etc.

Geții, după crearea marilor regate sau orașe stat au fost numiți ulterior și după loc:
Geți de la Geția, traci de la Tracia, iliri de la Iliria, scyți de la Scyția, sarmați de la Sarmația, panoni de la Panonia, spartani de la Sparta, ghetiți (hitiți) de la Imperiul Hitit, brigi de la Brigia, frigieni de la Frygia, bitini de la Bitinia, romani de la Roma, și putem continua pînă epuizăm toate regiunile locuite de geții care au cucerit Pămîntul după epoca bronzului cu arma sau pașnic.

Greci, în schimb, nu au existat în antichitate, ci este o denumire modernă a locuitorilor din Grecia, sau mai exact a regiunilor Tesalia, Atena, Sparta, Teba, Peloponez, parțial Tracia, parțial Macedonia etc.

Nici cu ”românismul” sau cu ”rromii” nu dovedim decît o foarte mare manipulare pentru că nu am venit de la Roma. Mai întîi că noi nu ne numeam români, ci rumîni, rîmi, armîni, rîmni etc.

Cine va cerceta ce triburi au fondat Ruma (Roma) va descoperi că unul dintre triburi se numea ramnes (sau ramnenses), adică rîmnii sau rîmnenii, dar prin cărți îi găsim latinizați ca să li se piardă urma strămoșilor noștri, ca de altfel multe astfel de botezuri care au avut loc în istoria ancestrală a marelui neam getic.

Cu bolșevisme (slavisme), dacisme, tracisme, latinisme, grecisme și maghiarisme nu dovedim nimic pentru istoria noastră antică, sînt doar piste false pentru istoria reală a neamului getic.

Acești istorici simbriași reușesc, însă, să amețească ignoranții de peste tot, prin imensa manipulare la care asistăm de peste 1000 de ani, noi și generațiile trecute.

Nu același lucru se poate spune despre Gabriel Gheorghe.

Profesorul Gabriel Gheorghe a studiat istoria străveche a spaţiului carpatic de mai bine de 40 de ani interdisciplinar, în atenția sa implicau studiul din domenii precum istoria, arheologia, geografia, geologia, fiziologia, lingvistica, etnologia, paremiologia, literatura, aplicînd rigurozitatea unui om de ştiinţă de formaţie tehnică.

Cercetările sale, bazate pe studiul sistematic a zeci de mii de lucrări, au fundamentat concluzia că spaţiul carpatic este vatra civilizaţiei euro-indiene şi că limba rumînă
este continuatoarea directă a limbii primare a Europei. O expunere a argumentelor domnului Gheorghe este prezentată de exemplu în tomurile I-V ale revistei Getica, editată de Fundaţia Gîndirea, din care vom reproduce mai jos un pasaj edificator.

În plus, domnul Gabriel Gheorghe este autorul a zeci de cărți și sute de articole pe tema istoriei poporului rumîn.

Gabriel Gheorghe afirmă într’o manieră tranșantă că:

”Realităţile istoriei poporului rumîn sînt zdrobitoare şi nu admit nici un fel de replică. O să le vedeţi şi o să vă convingeţi singuri.”

Cu această ocazie aducem un omagiu pios d-lui Gabriel Gheorghe care a trecut de curînd în neființă, cel care prin clarviziunea sa remarcabilă a făcut lumină în istoria geto-rumînilor scrisă în mod cu totul fals sau manipulatoriu și a reușit, după o muncă titanică de documentare, și cu o ușurință dezarmantă să cearnă grîul de neghină printre clișeele încă prezente în mentalul colectiv și promovat de istoricii tributari unor teorii false din zilele noastre.

Să’i fie țărîna ușoară în lumea celor drepți !

Prezentăm în continuare cîteva dintre observațiile și concluziile sale. De menționat că cele mai multe dintre cărțile pe care le citează nu au fost publicate în Rumînia.

Dumnealui le’a adus prin împrumut internațional sau prin mijloace personale, adunînd în biblioteca sa peste 10.000 de volume. Domnul Gheorghe preferă să nu aducă în discuție argumentele istoricilor rumîni care îi confirmă punctul de vedere, ca să nu
apară acuzații de prozelitism. El citează în special savanți străini și universități străine celebre.

În anii ’70 Franklin Murphy, cancelarul Universităţii California din Los Angeles (UCLA), a avut inițiativa de a realiza un studiu asupra resturilor arheologice din mileniul V înaintea erei noastre, în toată Europa.

A trimis’o în acest scop în Europa pe Marija Gimbutas, care era profesoară de arheologie la Universitatea din California.

În mod surprinzător, investigațiile au arătat că în Spania, Franța, Anglia, Germania nu există resturi arheologice din mileniul V.

Cu excepția teritoriului carpatic. Concluzia transmisă la UCLA de Marija Gimbutas a fost că:

”Nu ne este clar de ce în Europa nu găsim nimic. E un deşert pur şi simplu în mileniul V înaintea erei noastre, dar în România am găsit peste 30.000 de statuete.”

Harta descrierii arealului arheologic din studiul Marijei Gimbutas indică foarte clar care este realitatea. Studiul publicat de doamna Gimbutas se numește The Goddesses and Gods of Old Europe și se referă la Europa Veche, Europa carpatică şi zonele pericarpatice.

Datele obținute pe baza probelor arheologice arată că în mileniile V, IV, III înaintea erei noastre (deci acum mai mult de 6000 ani) existau pe teritoriul carpatic culturile Cucuteni, Ariuşd, Vădastra, Boian, Gumelniţa, Hamangia, Petreşti, Turda, Vinca şamd.

Pe vremea aceea nu existau Franţa, Anglia, Marea Britanie. Roma a fost fondată abia în anul 653 î.Hr.

În anul 1922 a apărut la Universitatea din Cambridge, Marea Britanie, o lucrare intitulată The Cambridge History of India. Lucrarea a apărut în contextul în care la începutul secolului englezii aveau colonii și în Africa și în America de Nord și în Asia, care erau de regulă popoare inferioare lor din punct de vedere al dezvoltării sociale și culturale. Și totuși indienii le erau superiori din punct de vedere cultural.

Atunci au vrut să știe ce’i cu acești indieni: de unde vin, care le este istoria?

A fost întreprinsă o cercetare pe baza cărților vedice (care sunt cele mai vechi monumente literare ale umanității) și s’a făcut observația elementară că în Vede nu există mențiuni despre fauna specific indiană actuală (lei, trigri, cămile, elefanți), dar există în schimb dese mențiuni despre fauna carpatică (urs, lup, vulpe).

Și atunci, pe baza acestor date dar și a altora, ei au stabilit în volumul I pagina 68 (au apărut șase volume pînă în 1926) că nu există decât o singură arie în Europa de unde ar putea să provină indienii și anume aria mărginită la est de Carpați, la sud de Balcani, la vest de Alpii Austriei și la nord de munții care fac legătura cu Carpații.

Adică Transilvania, care apărea astfel ca leagăn al civilizației de unde au plecat toate popoarele. Textual, la pagina 71, se afirmă clar:

”Din acest spațiu (Transilvania) au plecat indienii, persanii, grecii antici, latinii, celții, germanii și slavii.”

Și, desigur, deducem că au plecat de pe aceste teritorii și cu limba. Oricine pleacă dintr’un spațiu poartă cu el limba. Aceasta este marca originii de unde te’ai născut și de unde ai plecat.

Ei bine, să nu rămînem doar la ce spune Universitatea din Cambridge, deși nu este o dugheană oarecare, ci este o universitate serioasă și nu este protocronism rumînesc, nu poate fi bănuită de protocronism rumîn, mai ales în 1922.

Să vedem ce spun și alți cercetători care nici nu citează (sau ignoră pur și simplu) The Cambridge History of India. Să luăm un alt studiu, cel al lui Paul MacKendrick, care a fost profesor de istoria artelor la Universitatea americană din Wisconsin.

El a scris o carte intitulată ”Pietrele dacilor vorbesc”.

Dar înainte de a publica această carte, a scris mai multe cărți din aceeași serie: ”Pietrele grecilor vorbesc”, ”Pietrele romanilor vorbesc”, ”Pietrele ibericilor vorbesc”, ”Romanii perini” ș.a.m.d.

Deci el cunoștea toate civilizațiile și vizitase mai ales vestigiile, construcțiile mari rămase de pe urma acestor civilizații. Și iată ce spune, la pagina 8:

”Sarmisegetuza getică, cetatea și locul sfînt al lui Decebal din creierii munților este una din cele mai impresionante așezări pe care le’am văzut pînă acum.”

Deci văzuse tot ce e în Grecia, tot ce e în Roma, în Latium și în Italia, în Spania și așa mai departe. Și la pagina 9 spune:

”Îmi consacru cartea acelor oameni ai antichității rumîne și istoriei lor de peste șase milenii.”

Intersant, noi învățăm istoria în școli numai de la Traian și Decebal. Nu e scurtată oare prea tare istoria noastră? Și nu este singurul care o spune. Putem să cităm o mulțime de autori care scriu istorie despre șase milenii de civilizație carpato-dunăreano-pontică.

Revenind la harta întocmită pe baza studiilor Marijei Gimbutas, să observăm că aceasta este făcută pe baza resturilor arheologice.

Resturile arheologice nu mint. Unde trăiește o populație, măcar scheletul rămîne acolo, că nu poți să îl iei cu tine cînd mori. Și cei care vin după noi le găsesc.

Ei bine, în mileniul cinci Franța nu are schelete, Germania nu are, dar găsim schelete din vremea aceea în spațiul carpatic. De ce în spațiul carpatic?

Ei bine, condițiile de mediu au fost hotărîtoare. La un congres internațional de istorie ținut la Edinburgh, capitala Scoției, prin anii 1970, la care a participat și doctorul Vasile Boroneanț (arheolog român) și profesorul Clyde Bolsal (de la Universitatea din Edinburgh) a fost stabilit unde au apărut cele mai vechi urme privind îndeletnicirea agriculturii.

Determinarea s’a făcut pe baza cerecetărilor a patru universități celebre: Oxford, Groningen, Berlin și Bohn. Și s’a concluzionaat că în anul 7.800 înaintea erei noastre exista agricultură la Porțile de Fier.

Iată un tabel cu haplogrupul R regăsit la osemintele din Baziinul Dunării, și care este îdeobște considerat ”slav” în mod cu totul eronat.

Cîteva date concrete de la care s’a putut pleca. Este important pentru că, așa cum spune Diodorus Siculus, scriitor grec, ”agricultura a fost cea care i’a scos pe oamenii din starea de sălbăticie”.

Dar mai e un fapt hotărîtor: sarea.

E util să știm că nici un mamifer nu trăiește dacă nu are în corpul său 0,15% sare din masa corpului. Deci un corp de 100 kg ar trebui să aibă minimum 150 grame sodiu, altfel inima nu se mai contractă și animalul moare prin stop cardiac. Poate că ați văzut la țară că vaca din curtea țăranului se duce și linge bulgărele de sare. Este ceva instinctiv. Ei bine, de la granița cu China pînă la Oceanul Atlantic, la suprafața solului, sare ușor de exploatat nu este decît în spațiul carpatic.

Da, zăcăminte de sare de acum șase mii de ani există și la Salzburg în Germania, există și în Polonia sau în alte locuri, dar la 30 metri adîncime. Cu ce săpai la adîncimea asta și de unde știai unde este sarea?

Pe cînd la noi te duceai cu un bolovan, dădeai în masivul de sare, luai bulgărele de sare și îl aduceai și îl puneai în curte ca să nu’ți moară vaca și așa mai departe… Iată deci condițiile hotărâtoare care au determinat ca civilizația să se stabilească aici.

Sigur, universitățile acestea străine pe care le cităm în continuare și savanții străini nu menționează sarea. Ei spun că nu le este clar de ce de aici pleacă totul. Dar asta este realitatea. Cine a stabilit? Dumnezeu, natura, nu putem să răspundem noi, dar asta este realitatea.

Avem masive de sare la suprafața solului, după cum poate știți, la Praid, Turda, Aiud, Râmnicu Vîlcea, Slănic Prahova, Slănic Moldova ș.a.m.d. E plină țara!

Bunicii noștri mai știu că sare se aducea și din slatine, adică dintr’un lac sărat. Și apoi găteau mîncare. Dar fără sare mîncarea nu se poate mînca. Și fără sare nu există viață! Ultima glaciaţiune Wurm s’a întins pînă la Carpaţii Păduroşi.

Spaţiul rumînesc nu a fost afectat de glaciaţiune. Germania, de exemplu, a fost acoperită de gheaţă. Pe gheaţă vaca nu avea ce să pască şi nu avea unde să trăiască omul.

Deci în momentul în care s’au topit gheţurile, de unde a expandat populaţia? De unde nu a fost afectată de glaciaţiune. Este elementar.

Să vedem ce mai spune Paul MacKendrick privitor la statuetele de la Hamangia, care sînt datate cu o vechime de peste 6000 de ani. El observă – de exemplu la Gînditorul – realismul arhaic și simplitatea liniei demnă de invidia oricărui sculptor modern, care denotă o dimensiune spirituală nemaiîntîlnită în arta de pînă atunci și rareori atinsă după aceea.

O spune cine? Un profesor de istoria artei de la Universitatea din Wisconsin. Să cităm un mic paragraf din lucrarea ”Pietrele dacilor vorbesc”, la pagina 13:

”Sanctuarele cu acoperișurile în două ape, împodobite cu ornamente acretelia, prezintă pe coamă și la marginile frontonului un rafinament arhitectonic pe care templele grecești și’l vor atinge după mai bine de o mie două sute de ani.”

Am spus că toate populațiile sînt plecate de aici. Ei bine, grecii sînt plecați de aici. E hilar că unii vorbesc de influențe grecești în limba rumînă. Cum să fie influențe grecești în limba rumînă cînd ei au plecat cu limba rumînă arhaică? Există sute de cuvinte rumînești în greaca veche.

Clement Alexandrinul, unul dintre părinții Bisericii greci, născut la Atena (nu protocronist rumîn!) spune în Stromatele:

”Grecii au luat totul de la barbari.”

Ei bine, acești greci au plecat de aici prin mileniul doi-trei. Referitor la aceasta, un mare elenist francez, Pierre Leveque, a publicat într’o carte, L’Aventure grecque – Aventura greacă, harta plecării grecilor din spațiul carpatic. Nu este de la noi, este de la un mare elenist francez.

Să’l mai cităm și pe Collin Renfrew, unul dintre cei care au introdus datarea cu radiocarbon 14 (carbon radioactiv 14). National Geographic i’a publicat în noiembrie 1977, un articol intitulat Europe changing past – Europa își schimbă trecutul. În acest articol se arată că:

”Date radiocarbon revizuite relevă o metalurgie înfloritoare în lungul Dunării pe la 4000 î.Hr. În estul Europei uneltele de cupru – care au fost datate în comparație cu cele găsite în Grecia pe la 2300 î.Hr. – au fost făcute în ceea ce sînt azi Rumînia, Bulgaria, pe la 4500 î.Hr.”

Iată deci că sînt mai mult de 6000 de ani. Toată lumea este de acord că avem o civilizație de 6000 de ani. Dar istoria oficială din Rumînia pornește de acum 2000 de ani, de la Traian și Decebal.

Să mai cităm și din East Gordon, Géographie historique de l’Europe (Geografia istorică a pelasgian-europeEuropei):

”Regiunea cuprinsă între Alpii austrieci la vest și Dobrogea la est forma o provincie de cultură foarte avansată al cărui centru teritorial era Transilvania.”

Geția de întindea pînă la Marea Baltică și să îl cităm pe profesorul Trinkovski, un mare istoric polonez, care spune:

”Noi, polonezii, suntem urmașii daco-geților care s’au întins până la Marea Baltică” și la fel spun și alți profesori, care recunosc că strămoșii lor sunt dacii și geții.

Revenim la Gordon East:

”Invaziile scyte, venite din sudul Rusiei, pe la 700 î.H. au pus brusc sfîrșit civilizației foarte dezvoltate a epocii Bronzului din țările carpato-danubiene.”

Nu găsim nici un savant străin care să spună altfel.

Profesorul Ralph Rowlett, profesor de Antropologie la Universitatea din Missouri, Columbia, SUA a participat în decurs de 20 de ani la cercetări pe diverse situri arheologice din România. Și el spune:

”Pe teritoriul Rumîniei pot afla prin intermediul arheologiei informații despre cea mai mare parte a preistoriei europene. Teritoriul Rumîniei, situat în centrul geometric al continentului a servit deseori drept pod între Europa de Est și cea de Vest, Europa de Nord și cea de Sud. De aici, din spaţiul carpatic, respectivele culturi s’au răspîndit înspre Europa de Vest, spre Marea Mediterană, Orientul Mijlociu şi Asia de sud.”

Andre Piganiol, profesor la Sorbona spune:

”Civilizaţia Europei este o civilizaţie târzie cu excepţia Balcanilor. Civilizaţia acestor țări din Europa trebuie căutată la nordul Peninsulei Balcanice.”

Să observăm, mai în glumă mai în serios, că toți aceşti toți istorici nu s’au vorbit între ei, spune fiecare ce a descoperit în cercetările făcute.

Foarte succint, și cîteva aspecte despre limdaciabă. Domnul Gabriel Gheorghe a publicat multe lucrări în care a prezentat dovezile că limba rumînă veche este limba indo-europeană comună. Domnul Gheorghe afirmă că din ea se trag toate limbile europene.

De ce? În primul rînd pentru că numai rumîna are rădăcini proprii. Limba trebuie să aibă rădăcini proprii. Franceza nu are rădăcini, latina nu are rădăcini, germana nu are rădăcini.

Că limba rumînă poate fi o limbă primordială rezultă din foarte multe aspecte. Observaţi că toate gradele de rudenie apropiată numai în limba română sunt definite prin reduplicări de silabe: ma-ma, pa-pa, ne-ne, da-da, le-le, ba-ba. Deci era modul cel mai simplu pentru ca unui copil să îi spui: e mama, e tata, e nenea şamd.

Acest lucru se găseşte numai în rumînă.

Cuvîntul ”mama” este peste tot, este universal şi e natural, pentru că un copil pronunţă spontan. De ce trebuie să spun mother, muther. Toţi copii germani spun la început ”mama”, nu ”muther”. La fel este și la englezi, copiii nu spun de la început ”mother”.

Cei care l’au contrazis pe d-l Gabriel Gheorghe, au făcut referire la cuvintele împrumutate de limba rumînă modernă, care desigur că a avut influențe din limba latină (și latinisme franțuzești), turcă și din limbi slavice datorită vecinătăților marilor imperii născute la periferiile geto-rumînismului, dar și a școlii ardelene care a decis pentru neamul rumînesc să importe masiv din limba franceză.

Dar nimeni nu poate combate argumentul imbatabil că limba rumînă are cuvinte fără nici un echivalent în nici o limbă, dovedindu’se astfel originale, sau cuvinte care au fost matcă pentru o parte din lexicul ”națiilor” din jurul arcului carpatic.

Continuăm cu cîteva referiri la originile popoarelor, care așa cum spune profesorul Gabriel Gheorghe, cel mai probabil au plecat din zona teritoriului vechii Geții Carpatice.

Englezii. Care este originea englezilor? Noi am învăţat la şcoală că sînt anglo-saxoni care veneau de prin Danemarca.

Însă există o carte de istorie engleză de 550 de pagini, scrisă în latină, care se numește ”De Anglorum Gentis Origine Disceptatio” (Cercetare asupra originii neamurilor englezeşti) și care a fost scrisă de profesorul Robert Sheringham. În această carte se spune că:

”Strămoşii noştri sînt geţii”

și că

”Geţii sunt cei mai puternici, sînt civilizaţi, au obiceiuri vechi şamd.”

Cartea e un imn de glorie adresat geţilor. Acest autor este o celebritate în epocă pentru că este citat şi de Carolus Lundius şi de o serie de alţi autori. Deci iată că strămoşii englezilor sînt geţii.

În Londra există Dacorum Campus (cîmpul dacilor), apare pe hartă, este un oraş universitar. În revista People of all nations (nu a fost publicată în Rumînia) Florand Farboreaux scrie:

”În timp ce vechii britoni alergau sălbatici prin păduri cu corpurile vopsite, pradă celor mai degradate superstiţii, civilizația de pe teritoriul actualei Rumînia era una avansată, avînd ordine, disciplină şi cultură.”

Germanii. Germanus înseamnă în latină frate bun, din aceeaşi părinţi. Nu este o realitate etnică, este un grad de rudenie. Ei au fost numiți așa de către împăratuul Romei, Cezar. Probabil pentru că vorbeau aceeași limbă cu ei. Iată încă o dovadă:

În 1567 Heinrich Pantaleon publică în Elveția o carte numită ”Cartea eroilor naţiunii germane”. Cine sunt eroii naţiunii germane?

Se poate vedea scris negru pe alb: Dacus, Zamolxis, Dromihete (vezi poza de mai sus), Burebista, Deceneu (vezi poza de jos), Decebal şamd.

Deci acum 500 de ani aceștia erau considerați de Pantaleone, care era un mare savant german, eroiii națiunii germane!

Citește și: LEGENDA LUI DACUS – DANUS ȘI CÎT DE GOȚI AU FOST GEȚII?

În mod similar, în anul 1667 Laurentius Toppeltinus publică cartea (scrisă tot în latineşte): ”Despre originea şi căderea transilvănenilor”, unde spune clar:

”Strămoşii germanilor sînt dacii.”

Și Leibnitz, care a fost o glorie a umanităţii, în cartea sa Collectanea Etymologica (publicată la Hanovra în anul 1717) spune și el că strămoşii germanilor sînt dacii şi geţii.

Profesorul Reynolds în anii noştri, după 1970, publică o carte The geat of Beowulf. Beowulf este cea mai veche epopee britanică, scrisă în sec IX, dar se referă la fapte şi din sec.VI. Rezultatul cărţii:

”Geaţii sînt geţii!”

Profesorul Reynold scrie:

”Geţii desemnaţi în sursele latine ca cei mai străluciţi popor dintre toate popoarele germanice.”getica

Spaniolii. Cine sunt strămoşii spaniolilor? Cronicile spaniolilor spun că nu puteai fi rege al Castiliei sau nobil castilian (Castiliza era zona care reprezenta Spania în vremea aceea) dacă nu dovedeai că te tragi din goţi.

Dar s’a făcut multă vreme confuzie cu acești aşa-zişi goţi. Ei bine, într’o carte celebră a istoricului Iordanes, ”Despre originea şi faptele geţilor”, se arată foarte clar că goții sînt geţii.

Despre această carte vor reproduce mai jos un text al ilustrului Gabriel Gheorghe care va demonta punct cu punct ideea că goții nu erau geți.

Şi peste 40 de autori sînt de acord că cei pe care înainte îi numeam geţi îi numim acum goți. Deci este o schimbare de vocală, nu este un alt popor, nu avea de unde să apară.

Latinii. Mommsen, care scrie Istoria Romei în 7 mari volume (dintre care numai 4 sunt traduse în Rumînia) spune clar:

”Nici vorbă de legenda lui Eneas de la Troia.”

Troienii sînt plecaţi din Carpaţi, la fel ca şi grecii. A fost un război fratricid (războiul greco-troian). În concluzie şi latinii sînt plecaţi din Carpaţi. O spune Mommsen clar. Au venit prin Europa, au mers prin Alpii Austriei şi au coborît către sud.

O profesoară de la Universitatea din Milano, Pia Loza Zambotti spune clar (într-o carte publicată în 1947):

”Din spaţiul carpatic au venit în Italia, traversînd fie Marea Mediterană, fie prin Munţii Alpi coborînd în sud şi au dat naştere latinilor.”

Și pelasgii sînt un subiect extraordinar. Pelasgii sînt strămoşii grecilor, latinilor, troienilor şamd. Pelasgii sunt plecaţi din Carpaţi, sînt populaţie carpatică.

Felix Conseau (1806-1870), celebru scriitor francez publică ”Naţionalitatea şi regenerarea ţăranilor moldo-valahi”. Ei bine, în această carte ne arată clar cu documente cum pelasgii au ajuns în Italia şi au dat naştere latinilor, cum au ajuns în Grecia şi au devenit atenieni, spartani. Şi spune şi Herodot.

Indienii şi cărţile Vedice. Toate cărţile rumîneşti care scriu despre cărţile Vedice spun: Vedele indiene. Vedele nu sunt indiene, Vedele sunt carpatice, sînt opere ale poporului geto-rumîn. Jawaharlal Nehru (fost prim-ministru al Indiei, o mare personalitate indiană) spune:

”Vedele sunt opera arienilor care au invadat bogatul pământ al Indiei. Ei au adus ideile lor care au născut Avestha în Iran şi Vedele în India”.

În Ediţia Vedelor franţuzească (noi nu avem o Ediţie a Vedelor) se spune:

”Nu există vedas arheologie vedică. Nici o urmă atribuită arienilor nu a fost găsită pe solul Indiei. Nici olărit, nici bijuterii, nimic care să reprezinte ilustrarea Vedelor.”

În schimb toate le găsim în Carpaţi. Păi cum se face că Vedele sînt atibuite Indiei dar toate descrierile sale le găsim în Carpați?

Satvaparapa Dosha Goswami, un istoric indian, spune clar:

”Pe vremuri Vedele erau transmise pe cale orală. Dar mai tîrziu înţeleptul Vyasa a dat tuturor shastrelor Vedelor o formă scrisă.”

Rabindranath Tagore, un mare poet indian, spune:

”Cînd arienii au venit în India, pădurile noastre le’au oferit adăpost lor şi turmelor lor împotriva căldurii soarelui. Ei au putut să găsească acolo tot ceea ce aveau nevoie. Astfel, triburile lor patriarhale s’au statornicit la început și, susţinută de condiţii naturale, cultura lor s’a putut dezvolta în voie.”

Raportul guvernului indian, India 1956:

”Din punct de vedere numeric indii sînt grupul cel mai numeros. Ei se găsesc în principal în nordul Indiei, în centrul Decanului şi pe coasta de Vest. Ei au capul lung, feţele nu prea lungi, iar bărbia nu e foarte proeminentă. Pielea cafeniu deschis. Din punct de vedere genetic şi fizic ei fac parte din neamul din sudul Europei.”

Fără îndoială Rama şi Sita sînt plecați din Munţii Buzăului. Cartea lui Nicolae Miulescu – Dacia, țara zeilor, expune detaliile legate de aceste aspecte.

La Sarmizegetuza s’a descoperit o inscripţie sub formă de trident, cel folosit după aceea de familia Brîncoveanu, aşa cum a fost și este cunoscut şi în India, simbolul lui Shiva. Era o bucată mare de 1m / 2m. Muncitorii au primit ordinul să distrugă acea placă. Însă ea a fost salvată. A fost dusă la muzeul din Orăştie, care nu a expus’o însă niciodată.

Este foarte interesant că în cadrul unei cercetări realizată în anii 1994-1995, comandată de Guvernul Rumîniei, a fost descoperită în zona fostei capitale getice, Sarmizegetusa, o rețea de conducte ce fuseseră utilizate pentru alimentarea cu apă.

Citește și: FÎNTÎNA GEȚILOR ȘI CONDUCTELE DE APĂ DE LA SARMIGETUZO

Așa cum se poate vedea în fotografia alăturată, aceste conducte sînt înzestrate cu îmbinări de o precizie uimitoare. Ceea ce este încă și mai uimitor este informația care circulă despre ele că sînt plasate sub nivelul arheologic al civilizatiei getice clasice, și că ar fost deja datate cu radiocarbon C 14 indicînd că ele au o vechime de peste 2000 de ani.

Din păcate nu avem o sursă credibilă pentru aceste studii…

Un alt obiect care răstoarnă complet concepțiile oficiale despre geți este faimosul ”cui getic”, ce a fost chiar analizat la mai multe laboratoare de specialitate și care are strania particularitate că nu a ruginit absolut deloc în pofida vechimii sale mai mare de 2000 ani.

Mai multe detalii în articolul Cuiul getic sau cuiul lui Pepelea.

Faptul că sub Sarmisegetusa s’ar afla ruinele unui oraș foarte vast, ce nu a fost încă explorat de arheologi, a fost indicat de mai multe scanări efectuate de ruși sau de englezi. Informația a mai apărut sporadic și în presă, de exemplu în articolul Vestea BOMBĂ pe care ruşii au lansat’o despre Rumînia:

”Sub Sarmizegetusa s’ar afla îngropat un ORAŞ cît Bucureştiul.”

Această veste este alimentată de istoricii care au studiat fotografiile aeriene realizate de BBC deasupra Sarmigetuzei.

DE ORIGINE ACTIBUSQUE GETARUM – DESPRE ORIGINEA SI FAPTELE GETILOR
Iordanes

Feci quod potui, faciant meliora potentes

STUDIU INTRODUCTIV

”Le plus grand dérčglement de l’esprit c’est de croire les choses parce qu’on veut qu’elles soient et non parce qu’on a vu qu’elles sont.” Bossuet

”Se ştia de mult că istoriografia antică abundă în falsuri şi legende.” Mircea Eliade, Jurnal II, p.52

”Istoria rasei umane este rescrisă cu noi procedee de stabilire a datelor şi cu descoperiri senzaţionale peste tot în lume.” Kendrick Frazier, Human Evolution, “Science News”, iulie 1975

”Capacitatea de a lămuri propria istorie constituie pentru fiecare popor piatra de încercare a maturităţii sale.” Alexander von Humboldt

”L’histoire de l’humanité est celle de ses ręves,” Roisel, L’idée spiritualiste, p. 157

Generalităţi

1.1 După lectura a sute de volume referitoare la istoria românilor şi istoria limbii române, se constată că nici unul din erudiţii autori ai acestora nu scrie, nici măcar nu sugerează, că româna este sau ar putea fi limba primordială a Europei, că geţii (ca să folosim numele dat de greci) carpato-danubieni constituie poporul matcă al Europei din care, prin roiri succesive, s’au desprins în perioade distanţate în timp şi spaţiu, începînd din mileniul III î.e.n., grupuri de oameni care au populat Europa şi Asia anterioară.

De aceea, astfel de informaţii, fundamentale pentru istoria românilor, a europenilor, persanilor şi indienilor nu se pot afla decît din operele unor universităţi străine celebre sau din cărţile unor eminenţi savanţi şi universitari străini, mai ales apuseni.

Cărţile la care ne referim nu figurează măcar în bibliografiile tratatelor şi lucrărilor referitoare la istoria românilor apărute în ultimul veac, astfel că este de presupus că ele nu au fost cunoscute de autorii acestora.

O situaţie identică se întîlneşte referitor la istoria limbii române.

Din această constatare rezultă cel puţin o documentare deficitară a autorilor care au scris despre istoria românilor şi a limbii române.

1.2 După ce ne’am completat informaţia în acest domeniu de pe o arie mult mai extinsă decît cea folosită în mod obişnuit, am supus’o criteriului de coerenţă. Concordanţa dintre informaţiile furnizate de surse independente ne’a permis să conchidem că există o probabilitate mare ca aceste informaţii să reprezinte adevărul, deci că dovezile şi argumentele obţinute pot fi date publicităţii.

Evident, dacă cineva, cu informaţie mai bogată decît aceea la care am ajuns noi, va dovedi că ne’am înşelat în căutările noastre, vom fi gata să facem nostra culpa, punîndu’ne cenuşă’n cap.

1.3 În demersurile noastre nu am folosit decît documentaţii occidentale de primă mînă, argumente de logică ce nouă ni s’au părut de necontestat şi soluţii date de natură, cărora omul, produs al naturii, nu putea decît să li se conformeze.

Rugăm pe binevoitorul cititor să aibă răbdare şi să critice sau să desfiinţeze afirmaţiile şi argumentele conţinute în acest studiu introductiv după ce l’a parcurs în întregime, efort pentru care îi mulţumim.

1.4 Folosind pluridisciplinaritatea, date de necontestat oferite de ştiinţe apărute posterior faptelor şi scrierilor analizate (arheologia, biologia, fiziologia, geologia, lingvistica, metodele ştiinţifice de datare etc.) sperăm că se va ajunge să se pună punct unor păreri, concepţii şi interpretări subiective, lipsite de acoperire ştiinţifică, datorită mai ales puţinătăţii cunoaşterii şi absenţei mijloacelor ştiinţifice de investigare şi datare din perioadele respective.

1.5 Printre erorile la care ne referim se află şi vestita confuzie atribuită lui Iordanes de către istoriografia medievală, preluată necritic, fie din interes, fie din comoditate sau prin contagiune de către istoriografia modernă şi prelungită pînă în contemporaneitate.
Pînă în prezent, la noi, în afară de juristul Budai-Deleanu, nu ne este cunoscut ca un istoric să fi analizat zisa confuzie şi să spună dacă ea rezistă chiar şi la o analiză critică elementară.

Această tendinţă spre potrivire a lucrurilor pentru a deveni convenabile şi acoperitoare pentru idei preconcepute ale istoriografilor medievali, mai ales francezi şi germani, care în dorinţa de a’şi afla o identitate, pe care felul în care s’a scris istoria românilor nu le’a permis să o descopere, nici azi, în mod real, au inventat un popor al goţilor, fără origine cunoscută care, cum se va vedea, nu a existat independent de geţi şi nici nu putea să existe.

Această tendinţă a istoriografiei apusene medievale a fost observată şi meţionată şi de alţi cercetători. Istoricii francezi şi germani consideră că de la Carol cel Mare pornesc principalele dezvoltări ale istoriei europene.

Potrivit acestei versiuni, istoria Europei de la începutul secolului al IX-lea pÎnă la mijlocul secolului al XI-lea este istoria ascensiunii şi decăderii imperiului carolingian şi a ascensiunii urmaşilor lor, germanii.

Se poate îndoi cineva de acest lucru?

Trebuie totuşi să ne îndoim deoarece acest punct de vedere tradiţional pune în centrul său statul francilor; restul Europei… rămîne în afara atenţiei şi este plasat la marginea evenimentelor, considerat periferic în raport cu ceea ce se întâmplă în teritoriile lui Carol cel Mare şi ale urmaşilor săi.

Istoricii naţionalişti din secolul al XIX-lea, în special cei francezi şi germani, în căutarea originii naţionale, au formulat agenda istoriografică pentru secolul al XX-lea, respectiv această şcoală de scriere a istoriei care porneşte de la filiaţia Carol cel Mare-Otto I-Henric al III-lea… Bizuindu’se excesiv pe cronicile mănăstireşti, istoricii naţionalişti par să uite celelalte forţe distructive care acţionau în Europa acelei epoci…

Cartea de faţă demonstrează că centrul tradiţional al evenimentelor este greşit plasat: dacă trebuie să existe un singur centru, în acest centru nu trebuie să se afle carolingienii şi urmaşii lor… (5, p. 18-19), subl. ns. G.G.

Originile Europei şi sarabanda numelor istorice

2.1 L’histoire est muette sur les origines de l’Europe. On peut faire remonter les premiers établissements des Hellčnes en Grece au plus 2000 ans av.n.č.; les Italiots n’apparaissent que beaucuop plus tard et nous pouvons ŕ peine soupçonner ŕ ces dates reculées l’existence des autres indo-européens, Celtes, Germains, Balto-slaves… (6, p.228).

La începutul secolului XX, cînd scrie J. Mension, istoria Europei cunoscută în acel timp putea apărea ca mută privitor la originile populaţiilor europene. Dar, de atunci s’au făcut cercetări, în urma cărora zona clară s’a întins în trecut cu cîteva milenii, astfel că zonele mute atunci, în prezent vorbesc; numai că ele vorbesc pe limba lor, iar noi nu o înţelegem. De aceea, muţenia persistă pentru că realitatea şi noi nu vorbim limbi inteligibile între ele.

De aici s’au născut confuzii nenumărate. Nu’şi cunosc provenienţa, începuturile alemano-deutscho-germano-nemetzko-tedesco-teutonii, nici francezo-celto-galii, nici italienii, nici polonii, nici hungaro-maghiarii, nici bulgarii etc., pentru că nu’şi cunosc istoria.

Omul devine el însuşi cînd îşi cunoaşte istoria (12, p.142), de unde rezultă că cine nu’şi cunoaşte istoria nu ajunge la existenţă, ci rămîne în indistincţiune, în non existenţă. De aceea, a trezit uimire, respectiv, şi numeroase discuţii, declaraţia istoricului Dinu Giurescu, făcută la TV: a sosit timpul să renunţăm la istorie.

D.G. dovedeşte că n’a înţeles psihologia inşilor şi a naţiunilor şi, mai ales, că nu s’a îndeletnicit cu lectura clasicilor culturii.

Poate, simţindu’şi carenţele, omul occidental, trăind activ, în concretismul cotidian, nemulţumit de condiţia sa încearcă să şi’o modifice chiar şi în iluzie.

De aici tentaţia falsificării realităţii.

În aşa-zisul orient, omul religios, trăind mistic, în abstract, nu are ce falsifica, abstracţiunile neconţinînd tentaţia schimbării lor.

Doctrina Bisericii Catolice era Ex Oriente lux, Lumina vine de la răsărit, ceea ce savanţii au stabilit că se petrece şi în planurile ştiinţelor:

”Pour la langue, il arriva ce qui se produit presque réguličrement en pareil cas; ce fut celle de plus civilisés qui exerça sur l’autre son ascendant. Et les plus civilisés étaient incontestablement les Orientaux…” (11.1, p. 361)

Această realitate trebuie dovedită atît în plan istoric, cît şi în plan lingvistic. F. Donald Logan (5, p.117 ş.u) scrie:

”Harta Vinlandei: marele fals.”

În 1965, în ajunul ”Zilei lui Colum”” Yale University Press a publicat, într’o manieră aproape scandaloasă, cea mai palpitantă descoperire cartografică a secolului. Cu o campanie publicitară neobişnuită pentru o editură universitară, aceasta a anunţat publicarea hărţii Vinlandei, o hartă precolumbiană a lumii în care era indicată Vinlanda.

În ziarele ”New York Times”, ”Chicago Tribune” şi în alte ziare au apărut pe prima pagină articole cu titluri mari. Campania publicitară întreprinsă pentru a face reclamă hărţii Vinlandei a reuşit să atragă repede, cu forţa, atenţia lumii ştiinţifice. Rezultatele cercetărilor ştiinţifice plasează harta Vinlandei alături de omul din Piltdown, printre cele mai mari falsuri ale secolului XX.”

Donald Logan relatează pe mai multe pagini, cum s’a produs acest fals de proporţii, dar pe noi nu ne interesează mobilurile şi desfăşurarea unora din falsurile ştiinţifice, ci faptul că astfel de falsuri se produc, chiar cu o frecvenţă îngrijorătoare, consecinţele acestora fiind falsificarea istoriei şi a istoriei limbii.

Mircea Eliade (13.2, p. 46-47) îl citează pe lordul Acton, care în opt universităţi germane n’a întîlnit nici un om cu care să fie interesat să stea de vorbă, dar avea un straniu interes în a confecţiona documente false:

”Forgery is a vice very common amongst zealous Cristians and also with zealous liberals. Almost all societies begin with forged charters.”

(Falsul este un viciu foarte comun printre creştinii plini de rîvnă şi, de asemenea, printre liberalii zeloşi. Aproape toate societăţile invocă, pentru începuturi, hrisoave falsificate.)

În cele mai multe cazuri, astfel de falsificări reprezintă rezultatul unor orgolii deplasate sau al unor deliruri de grandoare.

Cîţi împăraţi şi conducători de extracţie modestă nu şi’au construit o genealogie de provenienţă divină? Cîţi profeţi nu au fondat o religie pe voia lui Dumnezeu, transmisă într’un vis, printr’un semn interpretat mistic etc.?

Iată comentariul lui Mircea Eliade la ”profesiunea” de falsificator pasionat, afirmată deschis, a lordului Acton.

De comparat cu importanţa scrisorilor şi textelor aprocrife în istoria ideilor şi a mitologiilor creştine: scrisoarea lui ”Pretre Jean”, bunăoară, sau ”Fama Fraternitatis”, prezentînd societatea secretă a Rosicrucienilor etc. Scenariul e mult mai vechi: în epoca alexandrină, apocalipsele şi revelaţiile de tot felul (mistice, alchimice, gnostice) erau ”descoperite” în temple, în caverne, în morminte.

Ca şi textele tantrice, în India, de altfel. Subiectul e pasionant şi ar trebui analizat pe îndelete într’o zi.

Observaţia lordului Acton îmi mai aminteşte şi altceva: fraudele mediumurilor spiritiste şi ale unor “specialişti” în fenomenele parapsihologice.

Ceea ce e curios: fraudele sunt efectuate (inconştient?) chiar de cei care făcuseră dovada anumitor însuşiri paranormale (13.2, p.47,48).

Oricine a parcurs un număr mare de lucrări nu a putut să nu observe numărul foarte mare de falsuri şi erori ”ştiinţifice”, încît eşti tentat să te întrebi: există oare ceva real, coerent, pur şi simplu, atîta vreme cît senzaţia că trăim într’o lume a falsurilor, unele intenţionate, din interes, din tendinţa spre mărire, altele din ignoranţă etc., nu te mai părăseşte.

Probabil, astfel de constatări l’au făcut pe La Bruyčre să afirme că omul se naşte mincinos.

Privitor la practica curentă a cercetării în umanioarele franceze, Jean Cocteau, membru al Academiei, scrie: Trouver d’abord, chercher ensuite, concluzie la care ajunge şi filosoful român Anton Dumitriu: Occidentul a răsturnat problema…; actul premerge principiului…

Se poate constata astăzi… o preocupare demonică de ”a face”. Primatul faptului, iată ce conduce astăzi viaţa individului…

În logica obişnuită se dau premisele şi se caută apoi concluzia. În logica sentimentelor (Ribot), se dă mai întîi concluzia şi se caută premisele care i se potrivesc. Concluzia este dorită, căutată şi se impune prin premise artificiale sau particulare.

Această logică morbidă guvernează activitatea Occidentului: unui act care este dorit i se caută premise justificatoare. Dar acest act este orb. (15, p.15)

Oarbe or fi astfel de acte, dar pe baza lor, în Apus, s’au scris istoria, lingvistica şi alte ştiinţe umaniste, care domină gândirea europeană. Astfel că, după aceste ştiinţe am ajuns să ne mişcăm asimptotic la realitate. Vom ajunge oare să o cunoaştem vreodată?

Or, tocmai realitatea ne scapă şi ni se oferă doar un substitut al ei.

L’histoire n’est pas l’art de disserter ŕ propos des faits: elle est une science dont l’objet est de trouver et de bien voir les faits (16, p.169).

Ce frumos sună lucrurile în principii. Jalea apare la trecerea de la principii la practică.

”… il ne faut pas croire d’ailleurs que ces légions (cele opt legiuni romane staţionate în Galia în timpul lui Cezar) fussent composées d’Italiens. De ces vérités découle une conclusion légitime: ce n’est pas l’infusion du sang latin qui a transformé la Gaule. Est-ce la volonté de Rome? Les Romains ont-ils eu la pensée fixe et précise de transformer la Gaule? Il n’y a ni un texte, ni un fait qui soit vraiment l’indice d’une telle pensée. Les historiens modernes qui attribuent ŕ Rome cette politique, transportent nos idées d’aujourd’hui dans les temps anciens et ne voient pas que les hommes avaient alors d’autres idées… mais il ne faut pas aller plus loin et lui imputer (ŕ Rome, N.n) la volonté formelle de s’assimiler la Gaule. Il aurait été contraire ŕ toutes les habitudes d’esprit des anciens qu’un vainqueur exigeât des vaincus de se transformer ŕ son image.
Ni le sénat ni les empereurs n’eurent pour programme politique et ne donnčrent pour mission ŕ leur fonctionnaires de romaniser les provinciaux”, (16, p.99), subl. ns.

După o astfel de prezentare a imposibilităţii vreunei romanizări a popoarelor supuse de armatele Romei, a cărei realitate este susţinută de faptul că legiunile nu erau compuse din italioţi (v. Historia Augusta p. 448: armeni, arabi, saraceni etc., p.468: lembari, riparensi, castriani şi geți), că nu există nici un text al unui autor serios care să menţioneze o astfel de intenţie din partea senatului sau a vreunui împărat te’ai fi aşteptat ca Fustel de Coulanges să fie consecvent cu el înşuşi, să părăsească această idee falsă şi să caute altundeva explicaţia realităţii lingvistice din Franţa, nu într’un fenomen de circumstanţă fără consecinţe posibile asupra idiomurilor vorbite în antichitate pe teritoriul Franţei.

N’o face, ci dimpotrivă alterează grav realitatea pentru a ajunge la o presupusă autoromanizare a galilor nesusţinută de nici un argument serios.

Pentru a’şi atinge scopul îi prezintă pe strămoşii lui gali lipsiţi de demnitate, acceptînd cu voioşie condiţia de supuşi ai romanilor. Scrie chiar că nu s’au revoltat niciodată contra stăpînirii romane.

Autorul afirmă (16, p. 134): L’histoire témoigne par plus d’un exemple de l’extręme facilité avec laquelle un peuple entier change de langue.

Este un fals, o enormitate. Niciodată în istoria societăţii umane, nici un popor nu şi’a schimbat limba cu una străină, pur şi simplu pentru că nu este posibil, admiţînd că ar fi existat mai multe limbi, ceea ce nu este dovedit şi nici probabil.

Cea mai evidentă probă împotrivă este încercarea guvernelor Greciei moderne, după obţinerea independenţei, la 1829, de a schimba limba vorbită de populaţia actuală (dimotiki) cu o limbă savantă, artificială (katarevoussa), menită să semene oarecum cu elina.

Scopul acestei acţiuni era acela de a se invoca o continuitate lingivistică între populaţia elenă din Grecia antică (blonzi, cu ochi albaştri, ten deschis) şi cea a Greciei moderne (bruni, cu ochi şi ten închise).

S’a pus în funcţiune tot arsenalul modern de stat. Katarevoussa s’a predat în şcoli, s’a folosit şi difuzat prin presă, radio şi televiziune, cu mijloace moderne, studiate, de învăţare a limbilor străine.

După peste 170 de ani de eforturi ale administraţiei de stat, rezultatul a fost nul, populaţia a continuat să vorbească dimotiki, ignorînd katarevoussa, care – li se spunea – ar fi fost limba strămoşilor lor.

Niciodată în istoria societăţii umane nu s’a făcut un experiment (atenţie! fără posibilitatea de experimentare nu poate exista o ştiinţă) mai cuprinzător (pe un popor întreg!), de durată mai lungă (peste 170 de ani), cu mijloace mai moderne şi costisitoare ca cel întreprins de către guvernele Greciei moderne, din care să rezulte mai limpede imposibilitatea schimbării limbii unui popor.

Astfel că toate intuiţiile sau falsificările datorate unor profesori fără spirit critic cu care am fost dopaţi în timpul studiilor generale, că un popor a adoptat o altă limbă de dragul prestigiului unui alt popor, de o logică precară, nu constituie decît glume nesărate, nişte droguri cu care se încearcă deghizarea ignoranţei profesorale, a doctei neştiinţe.

Oricum, răspîndirea conceptului de romanizare în zonele din centrul Europei se datoreşte romaniştilor francezi şi, nu în ultimul rând, lui Fustel de Coulanges.

Sperăm să nu fie o concluzie pripită, dar, după cît se pare, la originea multor falsuri ştiinţifice care circulă în Europa stau părerile unor savanţi apuseni.

Într’un concentrat sapienţial publicat în presa noastră, ziaristul şi politologul american Walter Lippmann (1889 – 1974) scria: unde toată lumea este de acord înseamnă ca nimeni nu gîndeşte prea mult.

Cel mai mare istoric al francezei Ferdinand Brunot (11, p.X, XI) scrie:

”Notre pays a été romanisé. Mais quand et comment? Nul ne saurait répon-dre avec certitude, car c’est lŕ de l’histoire la plus délicate, que vingt et cent textes ne suffiraient pas ŕ élucider, attendu qu’en pareille matičre on n’est que trčs rarement autorisé ŕ généraliser, et l’état d’une région, męme attesté, ne signifierait rien pour une autre région, ni męme pour un village ŕ coté.
Or, les textes manquent, si bien que tout est ŕ peu prčs inconnu de ce problčme essentiel. Nous ne savons ni quels étaient au juste les habitants ŕ romaniser, ni quels ont été les agents romanisateurs.”

În textul de mai sus, romanizarea apare ca un dat de la Domnul. Nu avem nici o dovadă de realizare a faptului, dar îl acceptăm ca atare.

2.2 În ce priveşte istoria populaţiilor europene, se citează zeci de nume, despre care nu avem nici cea mai vagă informaţie care să permită identificarea acestora. Este pur si simplu o horă a numelor. Nimeni n’ar putea spune nici măcar dacă aceste nume sînt transcrise corect, cu atît mai puţin ce sens au din punct de vedere etnic.

Numai la Iordanes, într’un ţinut unde pămîntul este inospitalier pentru oameni şi vitreg pentru animalele sălbatice, lupii îşi pierd vederea din cauza frigului (§18), se găsesc multe şi felurite neamuri (§19) printre care numai în §21-24 se citează vreo 32 de ”popoare”:

screrefenii, suehansii, theustii, vagothii, bergioţii, hallinii, liothizii, ahelmilii, finaiţii, fervirii, gautigoţii, mixii, evagrii, otingii, raumarcii, aeragnarcii, finnii, scandzii, vinoviloţii, suetizii, granii, augandzii, eunixii, taetelii, rugii, arochii, ranii etc.

Ce fel de popoare or fi acestea, despre care în afară de un nume, şi acela neverificabil, nu se ştie nimic, iar nimeni, după el, nu le mai menţionează niciodată.

Nici Iordanes, nici autorul iniţial, Cassiodor, n’au fost în Scandinavia (”insula Scandza”) să fi văzut ei înşişi aceste multe ”popoare”, şi nici n’au avut, după cîte ştim astăzi, nişte documente anterioare din care să fi scos date despre aceste numeroase ”popoare”.

Istoria se scria în acele timpuri din auzite şi din imaginaţie. O crustă groasă de presupuneri şi imaginaţie constituia materia ştiinţei istorice a secolelor anterioare.

Pe baza imagisticii cassiodoriene şi iordaniene, care au făcut din ţinutul inospitalier al Scandinaviei, împotriva naturii, o fabrică de popoare, officina gentium, unii savanţi apuseni, Penka (1886), Wilsce, Lindenschmit ş.a. au formulat ipoteza unui leagăn de formare a arienilor (indo-europenilor) în Peninsula Scandinavă, zonă care pînă la începutul Holocenului (etapa geologică actuală, începută cu cca 12.000 ani în urmă) s’a găsit sub un strat gros de sute sau chiar mii de metri de gheaţă (v. Istoria Suediei).

Cinci secole mai tîrziu, o populaţie deja rară nu se putea hrăni din resursele oferite de solul scandinav, chiar cel din sud, cel mai bun. Unul din cele mai sigure documente (v.21, p.10, 11) scrie:

”Costume fu jadis lonc tens
En Danemarche entre Paens
Kant hom aveit plusors enfanz
Et il les aveit norriz granz
Un des filz reteneit par sort,
Ki ert son her emprčs sa mort,
E cil sor ki li sort torneit,
En altre terre s’en aleit.
Quer enfanz tant ilenc nessoient
E filz č files toz creissoient
Nes’ pooit la terre soffrir
Ne n’aveient soin d’els garir.”

Exact aceeaşi idee o găsim exprimată similar în teza de doctorat a lui Jane Acomb Leake (v.22, p 81). A se vedea şi cartea lui F. Donald Logan (5)

Astăzi este de tot limpede că solul şi clima Scandinaviei n’au permis o dezvoltare normală a populaţiei, că excedentul natalităţii trebuia îndepărtat. În plus, absenţa totală a sării, de care mamiferele depind fiziologic, deci natural, a constituit un factor prohibitiv pentru creşterea populaţiei în zona nordică europeană.

Deci nici nu poate fi vorba ca Scandinavia să fi fost vreodată în istoria societăţii omeneşti officina gentium. Ca urmare, în Scandinavia au ajuns populaţii dinspre sud, din spaţii favorizate de natură, în nici un caz aceasta n’a putut constitui factor primar pentru dezvoltarea demografică şi popularea unor zone situate la sud de Scandinavia.

Iar numerosul contingent de nume de popoare menţionat de Cassiodor – Iordanes nu reprezintă decît o formă de mitologie tardivă. Scandinavia (Scandza cum scriu autorii medievali) era necunoscută, părea un dat fabulos.

În antichitate, şi mai tîrziu, Omne ignotum pro magnifico, tot ce e necunoscut pare grandios, mai ales că nimeni nu putea verifica adevărul unor astfel de poveşti.

Nimeni n’a mai pomenit vreodata de multele neamuri citate (ca nume) de Cassiodor–Iordanes. Realităţile demografice sînt neiertătoare: populaţiile puţin numeroase dispar.

Aşa s’a întâmplat cu năvălitorii mongoloizi (huni, avari, pecenegi, cumani, bulgari etc.) care au dispărut fără urmă ca etnii în zona în care au ajuns în Europa. La unele din acestea au rămas numele, dar aplicate altor realităţi etnice şi ceea ce e mai important, au dispărut ca limbă.

Astfel că pînă în prezent nu cunoaştem nici o limbă a numelor de popoare citate de Iordanes sau a fostelor populaţii migratoare care au ajuns în Europa. Bunăoară, din graiul populaţiei bulgare sosite din Asia în Europa şi stabilităla 679 în sudul Dunării, populaţie dispărută între 1014 – 1018, se arată că nu au rămas decît 7-8 cuvinte (23, p.4)

Atunci cînd getul Theodoric cel Mare îi cere lui Cassiodor, demnitar la curtea sa, să scrie o istorie a geţilor, acesta începe cu un ţinut fabulos, necunoscut, un început care nu putea fi verificat în acel timp, dar putea să pară verosimil, pentru că, se ştie, oamenii nu au nevoie de adevăr, ci de verosimil, un substitut al adevărului.

Citește și: IMPERIUL GETIC AL LUI TEODORIC, REGELE POPORULUI GETIC

Este după părerea noastră, motivul pentru care ”geţilor” li se pune începutul în ”insula” Scandza.

L’am citat cu altă ocazie pe Montaigne care spune că în nimic nu cred oamenii cu atîta tărie ca în ceea ce cunosc mai puţin.

De aceea se şi crede în existenţa unor goţi, independent de geţi; nu se ştie de unde vin, nu se cunosc date istorice pentru începuturile lor , nu există nici o dovadă pentru legenda acestor începuturi şi, ca atare, nimic nu poate fi confruntat cu vreo dată istorică şi verificat în ce priveşte conţinutul de adevăr şi eroare.

De aici de vede că lordul Acton (v. mai sus §2.1) avea dreptate: aproape toate societăţile invocă pentru începuturi hrisoave false.

Începuturile goţilor scandinavi sînt complet false şi sperăm că vom dovedi aceasta în mod convingător.

S’ar putea ca cineva să întrebe de ce am scris getul iar nu gotul Theodoric. Pentru că aşa rezultă din materia care ne’a rămas.

Theodoric a construit mai multe lăcaşuri de cult, printre care şi celebra Saint Apollinare Nuovo din Ravenna, unde se găsea palatul imperial al lui Theodoric.

Iordanes scrie că la sfatul împăratului Zenon (§295) Theodoric şi’a scos hainele sale particulare şi îmbrăcămintea neamului său şi a îmbrăcat hainele de împărat şi domn al goţilor şi romanilor.

Roma fusese rasă după obiceiul lăcustelor, dacă mai rămăsese ceva din ea după prima incursiune (cea a lui Alaric, în 410) jefuind Italia nu numai de averile particulare, dar şi de cele publice, fără ca împăratul Honoriu să se poată împotrivi în vreun fel, iar pe sora acestuia, Placidia, a luat’o din oraş ca roabă (§159)

Ne surprinde că n’a fost observată similitudinea de situaţii: în 102 Traian ia ca roabă pe sora lui Decebal și în 106 jefuieşte Dacia de bogăţii imense. Trei sute de ani mai tîrziu Atavulf jefuieşte bogăţiile Romei şi Italiei şi o ia ca roabă pe sora lui Honoriu.

Faptul că Atavulf se căsătoreşte legitim cu Placidia constituie într’adevăr o notă deosebită.

Însuşi Hadrian, succesorul lui Traian, venind în Dacia după 117, data morţii lui Traian, exclamă:

”Ce greşeală a făcut Traian, distrugînd Dacia, căci Dacia constituia, prin natura aşezării, pavăza imperiului roman.” (M. Yourcenar)

Revenind la Sant’Apollinare Nuovo din Ravenna, în imensul mozaic al acesteia apar cei trei magi, dar nu în costumaţia orientală, tradiţională, ci îmbrăcaţi ca tarabostes geți, avînd pe cap pileus, cuşma getică specifică.

În urma celor trei magi, fără legătură cu aceştia, apar sfintele mucenice care poartă îmbrăcăminte ţărănească rumînească: cămăşi albe cu poale lungi, catrinţe decorate cu motive variate, marame albe de borangic cu franjuri către glezne (24).

O abatere de o asemenea anvergură de la canoanele tradiţionale ale Bisericii nu se putea concepe decît din ordinul lui Theodoric, şi nu se poate explica decît prin aceea că împăratul, ajuns stăpînul Romei, a voit şi a avut puterea să impună celebrarea strămoşilor săi geţi.

Nădejdea lui Decebal (v. mai departe, § 3.5 scrisoarea lui Plinius Secundus) se împlinise: Imperiul fusese dărîmat prin loviturile oamenilor de la Dunăre, Roma însăşi învingătoarea tuturor popoarelor a trebuit să slujească supusă – famula = cel ce serveşte, rob, sclav – şi să primească jugul triumfului getic (sfîntul Isidor de Sevilla, către 560 – 636)

În sec XVII, Johannes Tröster, în Vechea si Noua Dacie germană, reia aceeaşi idee sub forma: grele îndatoriri a trebuit să suporte Dacia aproape 60 de ani, sub 20 de împăraţi romani, pînă cînd sub Galienus geții s’au deşteptat din nou, i’au bătut pe romani, le’au adus mari pagube şi, în sfîrşit, au prădat imperiul roman şi au ocupat Roma, ca să se răzbune şi s’o ruşineze, de unde ai ieşit proverbul:

”Nullum violentum diuturnum.” (Nimic din ceea ce este impus prin violenţă nu durează)

Un ciclu se încheiase! Hotărîrea distrugerii Romei, luată de Decebal în 106, s’a împlinit prin Theodoric cel Mare înainte de 500 e.n., după aproape 400 de ani.

Nu s’a scris încă adevărata istorie a geţilor (25, p.193); ideea getică e unul din miturile cele mai obsedante şi mai puternice din imaginiaţia anticilor, ibid. Aceste idei sînt dezvoltate de Al. Busuioceanu, profesor la Universitatea din Madrid, în ultimul capitol al cărţii sale (25) apărută postum la Bucureşti.

Despre acest capitol, publicat separat în revista ”Destin” Mircea Eliade scrie:

‘Studiul este pur şi simplu extraordinar. Deschide perspective nebănuite în înţelegerea şi valorificarea miturilor istoriografice medievale …”

Ar fi păcat ca o asemenea descoperire să rămînă îngropată într’o revistă cu circulaţie limitată … (scrisoare din 8 martie 1953)

În ce priveşte viaţa de tip uman, nimic, niciodată n’a putut veni de pe masivul de gheaţă care a fost Peninsula Scandinavă pînă la sfîrşitul Paleoliticului (mileniul X î.Hr). Masa calotei de gheaţă era atît de mare încît sudul peninsulei, arată geologii, era imersionat, sub nivelul actual al Mării Baltice.

De aceea nici nu se găsesc urme de viaţă de tip mamifer aici pînă tîrziu, către mileniul III î.Hr., cînd apare aici civilizaţia resturilor de bucătărie, kjökkenmödding numită de istoriografia suedeză.

Absenţa totală a sării în această zonă a făcut Peninsula Scandinavă total dependentă de zonele din sud, de unde aceşti nordici primeau sarea.

Cercetări fără reproş ale unor Universităţi apusene celebre şi a unor universitari nu mai puţin celebri au statuat că în ce priveşte familia primordială de popoare, cea zisă indo-europeană, nu există decît un spaţiu originar, anume cel carpatic, că Scandinavia este unul din spaţiile unde populaţiile indo-europene au ajuns tîrziu, în nici un caz spaţiu de formare şi de pornire.

A se vedea în acest sens Anexa 2, un scurt extras dintr’o cercetare amplă The Cambridge History of India, 8 volume a cîte cca. 800 pagini, realizată de către Universitatea din Cambridge (Marea Britanie).

Această cercetare a fost întocmită în anii premergători primului război mondial, dar din cauza începerii acestuia, în 1914, tipărirea s’a făcut în 1922, după terminarea războiului.

Cercetarea a luat ca bază vechea literatură vedică, cele mai vechi monumente literare ale umanităţii şi, cum se poate vedea din rezumatul prezentat, ajunge la concluzia că faza primară a Culturii Vedice s’a desfăşurat în Carpaţi, cel mai probabil, iniţial, în Ardeal unde se găseşte, după Universitatea din Cambridge, Ancient India (India Veche).

Nu se vede ce s’ar putea opune concluziilor acestei cercetări. Ea beneficiază de mai multe cercetări posterioare care o confirmă.

Una din cele mai probante este cercetarea întocmită sub auspiciile Universităţii Californiei din Los Angelles (UCLA) de către Marija Gimbutas, profesoară de arheologie la această universitate (fig. 1).

Criteriul avut în vedere în această cercetare este concludent şi grăitor, fără posibilitate de replică: resturile din neolitic descoperite de arheologi.

Oriunde trăieşte, omul lasă urme ale prezenţei sale. Unde sînt descoperite, aceste urme sînt păstrate cu grijă în muzee şi în alte spaţii special amenajate.

Din harta prezentată, referitor la Neolitic (mileniul V î.Hr.) reiese foarte clar că în acel moment numai Spaţiul Carpatic şi unele zone pericarpatice prezintă urme de locuire de către om. Restul Europei, inclusiv şi mai ales Peninsula Scandinavă, este o imensă pată albă.

Ex nihilo nihil fit (din nimic nu se naşte nimic), deci nici din Peninsula Scandinavă nu a putut veni nimic, decît în viziune mitologică.

Pentru alte surse pertinente în context, a se vedea Studiul introductiv din volumul nostru Studii de cultură şi civilizaţie rumînească, Bucureşti, Fundaţia Gîndirea, 2001, p.30-34)

Confuzie sau superficialitate?

Goţii între realitate şi ficţiune istorică.

3.1 Există istorici, atît în apusul Europei cît si la noi care cred şi afirmă că Iordanes, get prin naştere, după cum arată el însuşi, i’ar fi confundat pe aşa-zişii goţi cu geţii, că aşa-zişii goţi ar fi o realitate istorică şi le’au şi stabilit o origine aşa-zis germanică.

3.2 Am lecturat de cel puţin patru ori, cu ”creionul” în mână şi cu note Istoria Geţilor scrisă de Iordanes la 551 d.Hr., dar şi numeroase alte surse istorice, şi n’am găsit temeiurile afirmaţiilor de mai sus.

3.3 Iordanes nu putea confunda pe nimeni şi nimic, căci opera lui este un rezumat al celor 12 cărţi ale senatorului şi istoricului roman Flavius Magnus Aurelianus Cassiodorus (c. 485-578), născut, deci după căderea Romei sub Odoacru.

Ajuns la maturitate demnitar la curtea lui Theodoric cel Mare, foarte probabil la cererea acestuia, Cassiodor scrie o istorie a geţilor, intitulată De origine actusque Getarum (v. la Mommsen, Iordanes §1) astăzi de negăsit.

Deci dacă ar putea fi vorba de o confuzie, aceasta nu ar putea aparţine decît lui Theodoric cel Mare (!) sau lui Cassiodor, în nici un caz lui Iordanes care face un simplu rezumat al unei opere mult mai ample.

3.4 Oricum este o îndrăzneală nemaipomenită să corectezi (pe ce bază?) un text scris cu 14 secole în urmă aşa cum au făcut mulţi zişi istorici occidentali şi, după ei, Popa Lisseanu care traduce getarum cu goţilor ş.a. În ştiinţă asta se numeşte fals. La Popa Lisseanu, astfel de falsuri abundă (v. nota asupra ediţiei)

Din nefericire, în istorie, legendele fac carieră mai mare ca faptele reale (Mommsen).
Acest fals comis, fie din neştiinţă sau comoditate, fie intenţionat, nu interesează, se prelungeşte prin şcoală şi mass-media, şi ajunge să se umfle ca un balon, pe post de realitate istorică.

3.5. Pentru a lămuri lucrurile trebuie să pornim cu începutul: probabil în anul 108 d.Hr., Caius Plinius Cecilius Secundus, cunoscut şi sub numele de Pliniu cel Tînăr, publică a VIII-a carte de scrisori, în care figurează şi scrisoarea 4, către Caninius:
C. Plinius către iubitul său Caninius (Un poem despre războaiele cu dacii)

Foarte bine faci că te pregăteşti să scrii despre războiul cu dacii. Căci unde mai găseşti un subiect atît de actual, atît de bogat, atît de vast, în sfîrşit atît de plin de poezie şi, cu toate că faptele sînt adevărate, atît de fabulos?

Vei vorbi despre schimbarea albiei unor fluvii, despre tabere cocoţate pe munţi prăpăstioşi, despre un rege care, izgonit din domnie, alungat chiar din viaţă, nu-şi pierde deloc nădejdea; şi pe deasupra, despre sărbătorirea a două triumfuri, unul pentru prima oară asupra unui popor pînă atunci neînfrînt, celălalat – pentru ultima oară.

O singură, dar extremă dificultate, şi anume că este o teribilă cutezanţă să te măsori cu aceste fapte în poezie, chiar pentru talentul tău, care poate atinge totuşi sublimul şi poate să se ridice pînă la înălţimea celor mai măreţe opere. O dificultate mai este şi aceea că numele proprii barbare şi sălbatice, în primul rînd chiar acela al regelui, nu sînt potrivite cu versurile greceşti (Traducere: Liana Manolache, în volumul Opere complete, Ed. Univers, 1977) (subl. ns.).

Noi nu am găsit încă, în cultura rumînă, citată şi comentată acestă scrisoare, deşi conţinutul ei ni se pare deosebit de important pentru relaţiile de după Traian dintre Spaţiul Carpatic şi cel Italic.

Ce rezultă din această scrisoare?

După ce intervenţia armatei chineze în extremitatea de est a Imperiului Roman n-a funcţionat (v. Carlo Troya) şi Decebal a realizat că nu va mai putea rezista mult la cea mai mare concentrare de forţe a Imperiului Roman din întreaga sa istorie şi’a adunat ”Consiliul de stat” compus din casta sacerdotal-regală a sarabilor, din care proveneau regii şi sacerdoţii geţilor, şi le’a cerut să jure că nu vor lăsa răgaz Imperiului Roman pînă nu’l vor distruge, pînă nu vor rade Roma de pe faţa pămîntului.

În nici un fel nu se poate înţelege altfel fraza lui Plinius Secundus: un rege care izgonit din domnie, alungat chiar din viaţă nu’şi pierde deloc nădejdea.

Cine’şi mai formulează speranţe pentru lumea de aici după moarte?

Geţia reprezenta în antichitate polul civilizaţiei şi spiritualităţii, Roma = Radix omnia malorum (rădăcina tuturor relelor).

Se poate scrie un volum considerabil cu ororile produse în Europa de Imperiul Roman.
La Avaricum (în 52 î.Hr.), Cezar agresor al populaţiilor din Galia, după un asediu mai lung cucereşte oraşul, şi îl supune unui măcel: toţi cei 40 000 de locuitori, inclusiv femeile şi copiii sînt trecuţi prin ascuţişul sabiei.

Acest însemn de barbarie nec plus ultra face şi el parte, ca şi alte numeroase acte de acelaşi fel, din ceea ce unii oameni de cultură, la noi începînd, se pare, cu Ovid Densusianu, au declarat şi repetat obsesiv mai apoi, prestigiul Romei.

3.6 Că lucrurile stau aşa, iar nu altfel, reiese din succesiunea şi înverşunarea cu care geţii liberi au atacat succesiv Imperiul Roman.

Mai mult, în Anuarele daco-geţilor întocmite de Carlo Troya, publicate de către Neigebaur (v.Anexa1) găsim scris:

”În 134, Amal, fiul lui Captus, îi pregăteşte pe geții săi să se răzbune împotriva romanilor, de unde rezultă transmiterea cuvîntului de ordine al lui Decebal, ceea ce se confirmă prin succesiunea atacurilor geților contra imperiului roman, conform datelor reţinute de istorie.”

Din păcate n’am găsit nici un studiu, nici o listă a succesiunii loviturilor date de geţi imperiului roman, după 106, data cuceririi unei părţi a Geției, astfel că a trebuit să ne mulţumim cu sporadicele menţiuni înregistrate de istorie pe care le’am putut obţine din sursele curente.

Vasile Pârvan (Dacia, E.{., 1967, p. 150-151) scrie:

”… geții, ca naţiune politică, n’au acceptat niciodată stăpînirea romană; cei care n’au căzut în cele două mari războaie s’au retras în Geția septentrională, care n’a fost atinsă de cucerirea romană, şi de acolo – ca ”geți liberi” – au invadat necontenit provincia, fie singuri, fie în tovărăşia germanilor migratori (?, nota ns), pînă ce la urmă romanii, sub Aurelian, s’au retras din nou pe malul drept al Dunării, lăsînd Dacia în mîinile goţilor” (?????????).

Gîndirea lui Pârvan apare, cel puţin, ca inconsecventă: dacă geții au lovit necontenit provincia pentru ce şi cum s’a ajuns ca romanii s’o lase în mâinile unor aşa-zişi goţi?
Oricum, Carlo Troya (v. Anexa 1) este mai logic cînd scrie:

”Aceştia continuă mereu războaiele geţilor pentru a le smulge romanilor din nou ţara lor bogată în aur, Transilvania, şi fertilele Moldova şi Valahia…În sfîrşit, geţii sau goţii au zdruncinat jugul roman în Dacia Traiană şi Ermanaric cel Mare, din neamul Amalilor, posedă din nou vechile frontiere pînă la Dunăre…” (care sperăm se va recunoaşte şi de către cei mai aprigi susţinători ai tezei factice goţii/geţi, că vechile frontiere nu erau ale unor goţi, inexistenţi la momentul istoric respectiv, ci ale geţilor, nota ns).

Dar Carlo Troya precizează:

174 ”Amal domneşte peste daco-geţi şi este întemeietorul Amalilor, deci dinastia Amalilor este getă, ceea ce scrie cu toată claritatea şi Iordanes în încheierea operei sale” (§ 315).

3.7 Jan Trynkowski, mare istoric polonez preocupat în principal de antichitate şi de istoria greco-romană, dar şi bun cunoscător al istoriei rumînilor, scrie (v. “Magazin Istoric”, nr. 1/1980, p. 16-18): polonezii ar fi urmaşii acelor geți care, neîmpăcîndu’se cu cucerirea romană, şi’au părăsit locurile de baştină şi s’au mutat la nord.

Dacă luăm în seamă cercetarea Universităţii Californiei din Los Angeles, întocmită de profesorul arheolog Marija Gimbutas (v. mai înainte), reiese cu claritate că spaţiul polonez de astăzi, acoperit de gheaţă, ca şi nordul Germaniei, pînă la începutul Holocenului (etapa geologică actuală), n-au putut fi populate decît dinspre sud, din spaţiul carpatic, după prelungirea drumurilor sării.

Această realitate dependentă de natură este atît de neîndoielnică încît faţă de ea nu se poate formula nici o împotrivire. De aceea ni se pare normal ca:

a. Jakob Grimm (1785-1863), în Istoria limbii germane să arate că denumirile dacice de plante, păstrate la Dioscoride (medic grec din perioada împăraţilor Claudius (41 – 54 e.n.) şi Nero (54 – 68 e.n.)) pot fi găsite şi în fondul limbii germane.

b. Waclaw Aleksander Maciejowski (1792 – 1883) a publicat lucrarea Geto-dacii vistulieni şi niprieni strămoşii polonilor.

Romanii nu au ajuns nici în Maramureş, cu atît mai puţin în şesul dintre Carpaţii păduroşi şi Marea Baltică, spaţiu de expansiune al populaţiei carpatice.

Aici şi’au organizat atacurile contra Imperiului Roman, armatele Getice, numite de unii şi gotice.

3.8 Pentru succesiunea acestor atacuri, cum am arătat, nu am aflat un studiu special; parţial ele pot fi ilustrate prin menţiunile care s’au păstrat în diverse surse.

1) În 164, Marc Aureliu respinge atacurile geților (v. Anexa 1).

2) În 181, Commodus plăteşte sume mari geţilor, iar 12000 de geţi primesc dreptul de a se aşeza în provincia romană Dacia (Dio Cassius, LXXII, 3 + Anexa 1).

3) În 184, Commodus a fost nevoit să ducă mai multe războaie împotriva barbarilor care locuiau dincolo de hotarele Daciei (Dio Cassius, LXXII, 8).

4) Lampridius menţionează o rebeliune în provinciile Panonia şi Dacia (Anexa 1).

5) În 213 Caracalla poartă război cu goţii (Anexa 1).

6) În 215 Geții îl atacă pe împăratul Macrinus, care îi împacă cu aur (Anexa 1).

7) În 218 Geții liberi produseră mari pagube în Dacia sub Macrinus (Dio Cassius, LXXVIII, 27).

8) În 235 Maximinus Trax îi bate pe geţi şi sarmaţi (Anexa 1).

9) În 237, Maximinus şi Baldinus plătesc tribut geţilor (Anexa 1).

10) În 238, goţii aliaţi cu carpii invadează provinciile romane din Peninsula Balcanică (Istoria lumii în date, p . 50)

11) În 242, goţii şi sarmaţii îl înfrîng pe Gordianus în Tracia (Anexa 1).

12) În 248, Invazie a geţilor cu carpii, bastarnii şi vandalii (Istoria lumii în date, p. 50).

13) În 250 – 251 Puternică invazie a goţilor conduşi de Kniva. Decius este înfrînt şi ucis la Abritus, în 251 (Am. Marcellin, XXXI, 5,16; Dexipp, Anexa 1 etc).

14) În 252, împăratul Gallus cumpără pacea de la goţi, care se retrag cu pradă mare (Anexa 1).

15) În 253, totuşi goţii, împreună cu burgunzii, invadează Tracia, dar sînt respinşi de împăratul Aemilian (Anexa 1).

16) În 255, noi invazii ale goţilor, carpilor şi burgunzilor – pătrund pînă în Italia.

17) În 258, sub Valerianus, goţii se retrag în faţa lui Aurelian, general al acestuia.

18) În 259 goţii invadează Asia Mică, de unde sînt aduşi strămoşii lui Ulfila.

19) În 261 împăratul Claudius îi bate pe goţi şi’şi ia titlul de Gothicus (v. şi Am. Marcellin, XXXI, 5,17).

20) În 267 Gallienus pierde în întregime provincia romană Dacia, dar generalul său, Marcian, îi alungă pe goţi din Iliria.

21) În 271 împăratul Aurelian sărbătoreşte un triumf asupra goţilor.

22) În 331 /332 Invazie a goţilor în sudul Dunării, dar sînt respinşi de împăratul Constantin (Anexa 1, Ist. lumii în date, etc.).

23) În 378, împăratul Valens moare, ars, într’o casă de ţară împreună cu cîţiva apropiaţi, în urma luptelor cu goţii (Am. Marcellin, XXXI, 13, 14-17; Zosimos, IV, 24, etc.).

Am spicuit mai sus o parte din atacurile date de geţi sau goţi împotriva Imperiului Roman, din cele menţionate de cronicari.

Dar cîte vor fi rămas nemenţionate şi cîte se vor fi pierdut odată cu cronicile în care apăreau, pentru că, datorită vicisitudinilor vremurilor, istoria pe care o cunoaştem este una fragmentară.

Cum am spus, în acest domeniu cercetarea este deficitară. Nu există o lucrare cu această temă, nici în istoriografia occidentată, nici la noi. Unii vorbesc de anumite atacuri getice sau gotice, alţii de altele, pe epoci.

Totuşi ni se pare că frecvenţa acestor atacuri şi finalitatea lor, că Italia a avut împăraţi sau regi goţi (geţi) contribuie la sprijinirea ipotezei că este vorba de o acţiune dirijată, concertată, următoare războaielor dintre Traian şi Decebal, cum am arătat.

Să sperăm că studii ulterioare vor aduce mai multă lumină în acest colţ întunecat de istorie, în care geţii sînt consideraţi fondatori ai spaniolilor (25, p. 179), ai popoarelor nordice (v. Gesta Normanorum, Cronica ducilor de Normandia, Carolus Lundius etc.) ai teutonilor (v. Leibniz, Collectanea Etymologica) şi, prin saxoni şi frizieni, ai olandezilor al căror nume naţional este şi azi Daci (Dutch) şi ai Anglilor.

În timp ce Traian, născut la Italica (Spania) abia dacă este menţionat în cronicile spaniole, 25, p. 178.

Faptul că în Franţa actuală apare o Pays de Dax (Daks), ai cărei locuitori se numesc Daci (Dace), ca să folosim transcrierea franceză, că pe harta Londrei apare un Campus Dacorum şi multe altele pe care nu le cunoaştem dovedesc că în adâncimea timpului istoria Europei are destule zone nelămurite sau direct obscure.

Faptul că lingvistica occidentală nu a înregistrat măcar vorbele populare ale limbilor vorbite pe teritoriile sale îngreunează mult un studiu de sinteză credibil care să tindă către aflarea realităţii.

3.9 Goţi / Geţi

Asupra identităţii din titlul acestui subcapitol nu poate exista nici cea mai mică umbră de îndoială. Argumentele, cum se va vedea, sînt atît de numeroase şi peremptorii că numai cei care au trecut pe deasupra subiectului nu le’au observat .

Nu’i includem între aceştia pe cei care, prin natura lor, sînt destinaţi să reproducă ideile altora, să creadă fără să cerceteze, chiar dacă ar fi absurd ceea ce li se propune să creadă.

Evident se exclud cu totul cei care, începînd cu istoriografia medievală, occidentală, mai ales franceză şi germană (a se vedea în cap.1 sentinţa istoricului american F. Donald Logan) au avut tendinţa de falsificare a istoriei în căutarea unei identităţi proprii.

Pentru a crea confuzie, aceşti istorici au adăugat un h la got, ceea ce constituie fie un fals, fie o eroare.

La aceeaşi concluzie ajunge şi cercetătoarea americană J.A. Leake:

”in the time of King Alfred … the mention of the Goths, whose name is correctly given by Alfred as Gotan (without the erroneous th of the classical forms (22, p. 108)/ … în timpul regelui Alfred … menţionarea goţilor, al căror nume este corect dat de Alfred ca Got/an (fără eronatul th din formele clasice).

The old approach to Beowulf as an historical document was born of Germanic nationalism, of the ardent desire to find in this oldest Teutonic epic recollections of true heroic deeds performed by a real Germanic tribe” (22, p. 7)/

”cea mai veche considerare a lui Beowulf ca un document istoric a fost generată de naţionalismul german, din dorinţa arzătoare de a găsi în amintirea celui mai vechi poem epic teutonic a unor fapte eroice adevărate aparţinînd unui trib germanic real, sublinierile noastre.”

Trebuie să spunem că autoarea ajunge la concluzia că geaţii, pe care istoriografia germană dorea să şi’i apropie, ca un trib germanic real, sînt de fapt geţii!

3.9.1 La geaţi s’a adăugat o vocală, dar prin aceasta nu s’a născut o altă naţiune.

De la get la got s’a schimat o vocală, dar prin această schimbare nu s’a născut o nouă etnie, operaţie cu desăvîrşire imposibilă chiar pentru un prestigitator mundi.

De la rumîn la român, de la francez la franţuz s’a schimbat o vocală, dar s’a schimbat şi consoana vecină, sîrb / serb etc. se schimbă vocale, chiar şi consoane, dar prin această operaţie de rutină nu se nasc alte naţii.

3.9.2 Nicăieri, nici la Cassiodor-Iordanes nu se indică nici o dată la care ar fi apărut aceşti aşa-zis goţi. Fiind vorba de un arbore genealogic fabulos nu se puteau marca măcar naşterile protagoniştilor selectaţi şi bătăliile date, prin ani calendaristici.

Cu goţii s’a dorit să se facă o excepţie cum am arătat şi cum au remarcat şi alţii (F. Donald Logan, J.A. Leake etc.), dar scopul acestei ”excepţii” introduse de istoriografia medievală, în principal germană, dar şi franceză, avea scop politic, nu reprezenta o realitate.

O zbatere inutilă în perspectivă istorică căci ori cum ar fi întors’o istoriografii francezi, germani şi alţii în Evul Mediu, adevărul nu se putea să nu iasă la iveală.

Toţi, dar absolut toţi istoricii din sec. XIX recunosc şi scriu că latinii, celţii, germanii etc. vin din aşa-zisul orient al Europei. Printre aceştia se găseşte şi vestitul istoric german Mommsen:

”Răsăriţi din aceeaşi tulpină din care s-au născut şi popoarele elene, italice şi germanice, celţii au imigrat fără îndoială, ca şi acestea, dinspre partea orientală a Europei” (Istoria Romană, vol. I, p. 195), subl. ns.

Dacă “goţii” ar avea o existenţă de sine stătătoare şi ar fi ”germanici”, deşi în acest sens nu este nimic dovedit şi, în afară de declaraţii, nu se găseşte nicăieri în ultimii aproape 2000 de ani nici cea mai insignifiantă probă, ei n’ar putea fi decît tot geți, la originile Europei altă populaţie neexistînd.

Să vedem ce spun cei mai erudiţi savanţi în acest sens, şi mai ales ce arată faptele, pentru că rostul teoretizărilor de tot felul nu este acela de a înlătura faptele, ci de a încerca să explice mai corect, mai aproape de realitate faptele.

La 1717, în Collectanea Etymologica a ilustrului Gottfried Wilhelm Leibniz, (1646-1716) găsim, spus direct:

Tocmai din această pricină, cred eu, romanii le’au dat acest nume, ca şi cum ar vrea să spună că ei au o origine comună (cu celţii); într’adevăr ”germani” în limba romanilor înseamnă ”fraţi gemeni”.

Ştirile de mai sus, pe care le publică Leibniz în cartea sa, constituie un memoriu pe care i’l adresează Abatele F.P.Pezron la 23 februarie 1699.

Numele germani nu li l’au putut da romanii decît dacă ei i’au considerat fraţi ai lor. Nu poţi numi pe cineva frate pentru că e frate cu un terţ. Toţi oamenii aveau fraţi naturali.
Teutonii nu şi’au spus niciodată germani. Ar fi fost un nonsens să te numeşti pe tine însuţi frate.

De aceea nu s’a auzit pînă astăzi decît Ich bin Deutsch = Dac.

Olandezii se numesc şi astăzi Daci (Dutch).

The earlier name (of the german) were Alemain and Dutch (The Oxford Dictionary of English etymology, by C.T. Onions, 1966 – numele cele mai timpurii ale germanilor au fost Aleman şi Dac.

De altfel, Cezar în De bello gallico (Cartea VI, Cap. 25) scrie că Germanii se învecinau cu Dacii, ceea ce găsim şi la Strabon (VII, 3, 12).

Înainte de Leibnitz sau după el, o pleiadă de străluciţi cărturari saşi fiecare cu argumente proprii susţine că teutonii sînt urmaşii dacilor, idee combătută formal, în principiu de unii oameni de cultură rumîni.

Şi Universitatea din Cambridge susţine această idee (vol I, p. 71 – anexa 2) atunci cînd arată că din Spaţiul Carpatic au roit (după părerea noastră aceste părăsiri ale Spaţiului Carpatic, de după mileniul III î.Hr., nu pot fi catalogate migraţii, cum sînt numite de autorii acestei lucrări) : indo-persanii, grecii, tracii, albanezii, italioţii, celţii, germanii şi slavii.

Dacă ţinem seama de condiţiile geologice ale Europei ca şi de condiţia fiziologică a omului nu se poate evita constatarea că după retragerea gheţarilor din nordul actualei Germanii şi din actuala Polonie populaţia a expandat (a roit) din sud, din Spaţiul Carpatic, care n’a fost afectat de glaciaţiuni, era suprapopulat şi mai ales, asigura minimul de condiţii de viaţă.

3.10 Deoarece, repetăm, scopul istoriografiei medievale germane şi franceze era acela de a’şi găsi o identitate, prin schimbarea unei vocale s’a descoperit apariţia unui nou popor, goţii cărora li s’a dat o aprtenenţă aşa-zis germanică.

Am mai spus’o, german înseamnă frate bun, din aceiaşi părinţi, dar în antichitate nu apăruse această grupare vagă, artificială de aşa-zise familii de popoare: germanice, romanice, slave.

Nu se ştie pînă astăzi ce criterii determină calificarea de romanic, germanic, slav. Un început de criteriu ar fi limba. Dar în antichitate şi evul mediu nu existau diferenţe mari de limbă. Vorbitorul de latină vulgară se putea înţelege cu vorbitorul de teutonică sau theodiscă (29, p1, passim).

Ei au plecat toţi dintr-o vatră în care au vorbit o limbă comună. De acea s’a şi numit indo-europeana comună. Diferenţierile s’au produs cu trecerea timpului şi, mai ales, după apariţia oamenilor şcoliţi, a cărturarilor, a lingviştilor, a gramaticilor.

Din sec. IX, limba theodisca nu pare să aibă altă semnificaţie decît cea de limbă vulgară (29, p1) subl.ns.

Limba germană actuală este o operă de cabinet, târzie, impusă de sus în jos abia către sfîrşitul secolului XVIII şi mai ales în sec. XIX.

Le grammarien le plus réputé du XVIIIe siecle, Adelung, pensait comme Gattsched, que le haut allemand était arrivé vers 1750 au plus haut point possible de perfection et qu’il falait en quelque sorte l’immobiliser dans cet état.
Il s’appliqua ŕ réglementer les déclinaisons et les conjugaisons, ŕ décréter quelles locutions étaient correctes et quelles fautives, et fonda, soit par sa Deutsche Sprachlehre zum Gebrauch der Schulen in den preussischen Landen (1781), soit par son Umständliches Lehregebäude … (1782), l’enseignement scolaire de la grammaire … (29, p 166)
Vers le milieu du XVIIIe siecle l’Allemagne possede pour la premiere fois une langue commune … (29, p 167) subl. ns.

Deci, admiţînd limba drept criteriu, aşa-zişii goţi nu pot fi ataşaţi unui sistem neconstituit, inexistent la momentul apariţiei şi desfășurării goţilor, pentru că, neexistând o limbă germană înainte de secolul XVIII, pe baza acestui criteriu nu putea fiinţa o familie de limbi germanice.

Chiar dacă Luther, traducînd, în sec XVI, biblia în teutonică, preia masiv cuvinte din latină şi, două secole mai târziu, Adelung imaginează o limbă germană pe baza dialectelor germane de sus (haut-allemand), aceste realităţi nu existau în secolele II – VI ca să poată motiva o aşa-zisă apartenenţă germanică.

În termeni reali, nu se vede cum calitatea de frate bun ar putea defini o etnie.

Este demn de subliniat cum gândesc şi ce constată chiar cei mai avizaţi doctori în lingvistică, vorbitori ai dialectelor constituite în Europa, mai ales după Evul Mediu.

Il n’y a pas de langue commune sans enseignement scolaire (29, p. 167)

Şi această constatare, afirmată apăsat, marchează diferenţa netă dintre limbă şi dialecte. În cazul limbii, universalitatea înţelegerii este naturală şi nedependentă de vreo formă de învăţământ şcolar. Înainte de apariţia oricărei forme de învăţămînt şcolar vorbitorii de limbă rumînă din Bucovina se înţelegeau perfect cu cei din Banat, cu cei din Ardeal, din Oltenia sau chiar din dreapta Dunării, pînă în munţii Pindului.

Aşa ceva în Franţa, Anglia, Italia, Germania etc. este de neconceput. A se vedea şi Albert Dauzat, Les Patois, Paris, 1938, p. 27

3.11 În Getica (Iordanes) nu se găseşte nici cea mai neînsemnată aluzie referitoare la o aşa-zisă germanitate a zişilor goţi.

Iordanes foloseşte de 23 ori cuvîntul german(-a), în paragrafele: 60, 67, 93, 120, 129, 159, 164, 180, 191, 199, 223, 229, 253, 257, 263, 265, 266, 268, 270, 274, 283, 299 şi 306, de 19 ori cu sensul propriu, de frate sau soră.

Am spus că între 23 folosiri ale cuvîntului germanus cu sensul direct apar şi 4 utilizări cu sens de popor, atribuit de latini teutonilor, în § 67, 120, 191, 257. Iată, cu titlu de exemplu
de unde se vede care erau retaţiile între goţii “germanici” şi germanii nominali, alias teutonii. Celelalte menţiuni sînt de ordin general.

3.11.1 Belizariu, vestitul general al lui Iustinian, învingîndu’i pe aşa-zişii goţi în Italia, îşi ia titlul triumfal de GETICUS MAXIMUS.

Or titlul triumfal nu se putea lua decît după numele poporului pe care l-ai învins. Ar fi fost o formă de paranoie să-i înfrîngi pe goţi şi să-ţi iei titlul triumfal de Gepidicus Maximus, deşi cele două nume aparţin de fapt la două ramuri ale aceleiaşi populaţii. Aşa ceva nu se cunoaşte în istorie.

Dacă n’ar fi fost vorba de două nume frecvent interschimbabile ale aceleiaşi populaţii de bază, geţii fiind numele vechi cu o istorie glorioasă în spate, de o largă răspîndire, nu s’ar fi putut ca Belizariu să’şi ia titlul triumfal de GETICUS MAXIMUS.

3.11.2 După istoriografia occidentală, vizigoţii au stat în sudul Franţei peste 400 de ani. În realitate ei se găsesc şi azi acolo.

Istoricii apuseni considerîndu’i germanici, iau ca model germana lui Luther şi a lui Adelung, din sec XVIII, şi se miră că nu găsesc nici o urmă de germanism în secolele IV-VIII cînd acesta nu se născuse încă:

la colonisation des Visigoths en Gaule et en Espagne ne laissa aucune empreinte sur la langue puisque, relativement peu nombreaux, ils furent absorbés par la population romanisée qui habitait ces pays (30, p.137) /

colonizarea vizigoţilor în Galia şi în Spania nu lăsă nici o urmă în limbă pentru că, relativ puţin numeroşi, ei fură absorbiţi de populaţia romanizată care locuia aceste teritorii/.

Deşi autorul era tînăr cînd scria aceste rînduri, regretabil, îi scapă că pe pagina anterioară scrisese:

Les Gothes (cu falsificarea th!), l’un des peuples germains les plus nombreux!

În afară de dogma germain, care n’a fost dovedită niciodată, autorul n’are o idee clară nici despre ce înseamnă germanic din punct de vedere etnic, nici dacă goţii erau les plus nombreux (p.136) sau peu nombreux (p.137).

De asemenea ignoră că pătura conducătoare a Spaniei, chiar tîrziu cînd goţii dispăruseră, trebuia, pentru a’şi întemeia nobleţea să dovedească sau măcar să afirme descendenţa din geţi (nu goţi!, nota ns.), 25, p.180.

Este interesant că în timp ce diverşi istorici şi lingvişti, pe baza dogmei unui germanism al aşa-zişilor goţi, caută nebuloase urme aşa-zise germanice în Midi-ul Franţei, la sud de Loara, noi am găsit peste 1300 de cuvinte rumîneşti, mai ales în cele trei volume de cîte cca 800 p. ale Dicţionarului des idiomes romans du Midi de la France de Gabriel Azaďs, ca şi în alte texte din aceeaşi regiune.

De exemplu: ades, cocă, cloşcă, a muşca, sigur, a băga, a adăsta, jos, sus, berc etc. etc.

Dar o asemenea influenţă ”germanică” se regăseşte peste tot în Europa, inclusiv în frisiana veche şi saxona veche, ceea ce arată superficialitatea cercetărilor care au avut ca obiect acest aspect.

3.11.3 În legătură cu ideea germanismului aşa-zişilor goţi, cu desăvîrşire imposibil, pe de-a întregul inventat, să’l cităm pe eminentul N. Iorga:

Regalitatea germanică ori este de creaţie romană, şi atunci ea n’are decît un sens local, legat de un singur grup, natural sau artificial, ori este amintirea, pe care o păstrează acea seminţie a dreptului de stăpânire pe care’l au înaintaşii zeului tutelar sau ai şefului divin. Ea n’are în sine nimic naţional.

A crede că aceste rase fruste, cu superstiţii confuze, fără nimic scris ca bază a unei gîndiri comune, capabile de a fi transmise de la o generaţie la alta, fără ”carte”, fără ”biblie”, fără istorie, fără genealogii chiar, să fi venit pentru a înnoi în sens naţional este una dintre acele erezii pe care singur romantismul dezlănţuit din primii ani ai secolului al XIX-lea a putut să le conceapă (14, p.110), subl. ns.

Iată de ce am numit germanismul invocat în contul aşa-zişilor goţi de către istoriografia medievală de sorginte teutonică sau teodiscă o iluzie romantică care cântă, instinctual, în urechile unor istorici interesaţi ca un pian smintit care scoate sunete fără să i se atingă clapele.

3.11.4 Puteau aşa-zişii goţi să apară şi să umple pagini de hîrtie fără străvechea anterioritate a geţilor, unica realitate etnică în străfunduri de istorie euro-indo-iranică?

Excelentul istoric care a fost Ion Budai Deleanu, mai ales în ce priveşte Getica lui Iordanes, constată:

”dacă lăsăm la o parte lucrurile pe care Iordanes le povesteşte despre migraţia goţilor din Scandinavia şi înaintarea lor pînă în Scyţia, celelalte povestiri ale sale îi privesc în întregime pe geţi” (2.1, p.164)

Dr. Alexandru Bădin (31, p.138):

”Goţii au fost studiaţi intens şi cu pasiune, iar originea lor scandinavă a fost considerată de unii cercetători ca o simplă legendă.”

Că Scandinavia a fost populată dinspre sud, că nimic n’a putut veni din ea, rezultă şi din textul lui Procopius din Caesarea (32, C II, 15): Herulii îşi căutară sălaşuri în locurile cele mai îndepărtate ale lumii locuite pe atunci … se îndreptară spre insula Thule şi au rămas acolo.

Procopius este contemporan cu Iordanes astfel că există dovada că Herulii, pe care Iordanes îi citează ca locuitori ai insulei Scandza, sînt veniţi acolo dinspre sud.

Procopius continuă:

În această insulă pămîntul este în cea mai mare parte pustiu … (ibid)

În §13 Iordanes scrie că în Britania, care se găseşte mai la sud faţă de Scandza, se găseşte hrană mai degrabă pentru vite decît pentru oameni, de unde fecunditate mai la nord ca să apară o officina gentium?

În ţinuturi în cea mai mare parte pustii se şi prăsesc populaţii …

Am văzut mai înainte că datorită incapacităţii solului, chiar din sudul Scandinaviei, de a’şi hrăni populaţia, oricît de dragi le’ar fi fost copiii, numai unul, prin tragere la sorţi, putea rămîne în familie, ceilalţi trebuind să plece, nu interesa unde. Nimeni nu le purta de grijă (Cronica ducilor de Normandia)

Iordanes îşi începe povestea aşa-zişilor goţi (§25) astfel:

Se spune că din această insulă Scandza, ca dintr’o fabrică de naţiuni sau ca dintr’un pîntece de neamuri, au răsărit odinioară goţii cu regele lor pe nume Berig

Începutul este ca în toate poveştile : Se spune că …

Nu există nici un document, nici o formă de probă ci doar un fel de lumea spune.

Dar ce dovadă poate constitui gura lumii în istorie?

Şi Cassiodor – Iordanes continuă: din această insulă au răsărit odinioară Goţii. Când odinioară?

Cu 600 de ani î.Hr.?, pentru că sînt puşi să poarte lupte cu Cirus (558-către 528 î.Hr.), cu Darius (521-486 î.Hr.) sau 700-800 de ani mai tîrziu cînd acest nume apare la unii cronicari?

Nu ştim nimic. Astfel de apariţii şi dispariţii se găsesc numai in 1001 de nopţi.

În § 29 autorii se arată surprinşi că Josephus Flavius (37-100 d.Hr.) nu’i menţionează pe goţi.

Cum ar fi putut să’i menţioneze dacă pe vremea sa nu existau?

Joseph Flavius nu’i menţionează pînă la 100, cît a trăit el, dar nu’i menţionează nici Dion Chrisostomul +120, nici Clement din Alexandria (150-215 d.Hr.) nu ştie de goţi, nici Dio Cassius în 236 d.Hr. etc.

Ce fel de popor ar putea fi acela care obţine victorii de răsunet se bate cu armatele imperiului roman şi nu este măcar amintit de principalii cronicari ai timpului?

Să vedem cît adevăr se găseşte la apariţia aşa-zişilor goţi şi gepizi.

În § 94, 95 ca să explice cum sînt rudă geţii cu gepizii, Iordanes reia felul în care au sosit din insula Scandza aşa-zişii goţi: trebuie să’ţi aminteşti ce ţi’am spus la început că goţii, ieşind din sînul insulei Scandza cu Berig regele lor au fost duşi cu numai trei corăbii pînă la ţărmul de dincolo al Oceanului, adica în Gothiscandza.

Dintre aceste corăbii, una, … mergînd mai încet, se spune că a dat numele neamului, fiindcă în limba lor leneş se spune gepanta. Aşa s’a făcut ca dintr’o poreclă, un cuvînt niţel schimbat să devină nume al gepizilor.

De aici aflăm că în această povestire goţii ar fi venit din Scandinavia cu trei corăbii dintre care două cu goţi, iar una cu gepizi.

Ce înseamnă aceasta ca număr de persoane?

Iordanes nu spune cîţi inşi putea cuprinde o corabie. A nu se uita că ne aflăm, cel mai probabil, în primele secole ale erei noastre.

Albert Bayet (33, p.92):

Mai grozavi sînt Normanzii … o iau de’a lungul coastelor pe corăbii cu cîte 60 de oameni.

În antichitate este greu de conceput că se construiau corăbii atît de mari.

Să considerăm totuşi, pentru demonstraţie, că geţii ar fi venit din Scandza în corăbii de cîte 60 de persoane, ceea ce înseamnă că au sosit pe ţărmul nordic al Poloniei de azi, în Gothiscandza, cum scrie Iordanes (§94), maximum: 120 de goţi şi 60 de gepizi, care s’au separat şi s’au îndreptat în direcţii diferite.

Dar, nenorocire, cînd trecea peste un pod, jumătate din armata goţilor s’a prăbuşit fără salvare şi fără să mai poată trece cineva peste rîu (§ 27).

Care armată?

Dacă au venit 120 de goţi, evident cu soţii şi copii, altfel dispăreau într’o generaţie, ce armată se putea obţine la o populaţie de 120 de persoane.

În Roma cezarilor, unde exista oarecare igienă şi oarecare posibilitate de îngrijire medicală la dureé de la vie n’aurait pas dépassé en moyenne dix-huit ans (34, p. 47) – durata de viaţă n’ar fi depăşit 18 ani.

Mortalitatea infantilă era înspăimîntătoare şi se consideră că atingea 50 % din nou-născuţii pînă la un an (jumătate din copiii nou-născuţi mureau pînă la un an).
La 1911, în Franţa mureau încă pînă la un an peste 100.000 de copii (34, p.14).
Durata medie de viaţă a crescut foarte încet de’a lungul timpului.

În Franţa era la 1789 de 28-29 ani (34, p. 14).

În Germania de sud, speranţa medie de viaţă a noilor născuţi de ambele sexe se situează la cca 20 de ani în sec. XVII-XVIII, Brandenburg şi Saxonia inferioară, sec. XVIII şi prima jumătate a sec. XIX, Macklenburg, secolul XIX deja 22 de ani (G. Kurth şi O. Roehrer-Ertl (Actes du II-eme Congres International de Thracologie, Bucureşti, 1980, vol. III, p. 417).

Armata nu a putut reprezenta către 10 % din populaţie decît în ultimul secol, când speranţa de viaţă tindea către triplare sau chiar către împătrire faţă de cea din antichitate şi din Evul Mediu.

Or, admiţînd, prin absurd, că goţii ar fi putut mobiliza 10 % din populaţie, din cei 120 de goţi debarcaţi nu se ştie cînd în Gothiscandza, fosta lor armată se putea ridica la maxim 12 luptători.

Cu aceşti 12 luptători, cum coboară din corăbii îi atacă şi’i alungă din propriile locuinţe pe ulmerugi, îi subjugă şi pe vandali şi au cucerit mai multe popoare (§ 26), iar sub al cincilea (!) rege (Filimer) care a urmat după Berig (ceilalţi trei regi dintre Berig şi Filimer n’au fost menţionaţi niciodată) au luat hotărîrea să plece mai departe.

În § 27 li se întîmplă nenorocirea cu înecarea a jumătate din armată. Admiţînd că în luptele date cu ulmerugii, vandalii şi celelalte popoare cucerite, goţii istoriografiei medievale germane n’au pierdut nici un ostaş (!) cu marea armată de şase soldaţi, goţii au cucerit pămîntul dorit, s’au încleştat în luptă cu neamul spalilor cîștigînd biruinţa (§ 28).

De aici au înaintat victorioşi pînă la marginea Scyţiei.

Că istoricii medievali germani puteau crede în astfel de lupte de desene animate cu eroi mitologici e aproape de înțeles, dar ca Herwig Wolfram, în contemporaneitate, profesor la Universitatea din Viena (26) să încerce să justifice pe astfel de basme existenţa goţilor ca populus germanus este regretabil şi ridicol.

Îi era permis lui Herodot, chiar şi agramatului Iordanes să creadă şi să scrie (Iordanes reproducînd ”ştiinţa” unor autori greci şi latini predecesori) astfel de fabule, pentru că în vremea lor pluridisciplinaritatea nu exista. Atunci se putea spune istoria este o poveste mincinoasă care ni se înfăţişează ca adevăr.

Scuzele pe care le aveau scriitorii acelor vremuri de demult nu le mai au istoricii de azi.

Azi un istoric trebuie să ştie geologie, fiziologie, sociologie, etnografie, antropologie, să folosească mijloacele moderne de datare etc.

Pentru că nu e de mirare că numeroase adevăruri sînt încă ascunse cunoaşterii după 2000 de ani şi chiar mai mult.

Sperăm ca temerile lui Iorga să nu mai fie tot atît de acute azi, căci cunoştinţele s’au înmulţit şi posibilităţile de aflare a adevărului au sporit în proporţie foarte mare .

Privitor la aceste aspecte, N. Iorga spunea:

”Cu această direcţie s’au format profesori secundari de istorie de o mediocritate convenabilă; cu durere, însă, e silit cineva să constate că numărul lucrătorilor ştiinţifici ieşiţi din universităţile noastre e cu totul fără însemnătate. Dacă nu pe toate terenurile, în istorie, desigur, regresul faţă de ce se producea altădată e incontestabil. Autodidacţii entuziaşti de odinioară, ducîndu’se, nu lasă decît locuri goale.” (14, p. 74).

Spaţiul nu ne îngăduie, dar orice istoric ar trebui să facă un calcul elementar în urma căruia ar constata el însuşi că cei 60 de gepizi şi cei 120 de goţi, debarcaţi în Gotiscandza au dispărut fără urme.

Hunii, după cercetări savante, ar fi fost cca 2000 la număr, nu 60 sau 120 şi nu a rămas nici unul, după cîteva generaţii.

Astfel că nu poate fi nici o urmă de îndoială că, dacă ar fi fost reali, goţii veniţi din Scandinavia cu cele trei corăbii au dispărut curînd după sosire, iar nu că s’au înmulţit încît în § 199 să se vorbească de nenumărata armată a gepizilor din care 15.000 au pierit (aici li se asociază şi francii care luptau de partea cealaltă a baricadei) la Cîmpiile Catalaunice (§ 217).

Iar goţii, să nu se lase mai prejos, i’au oferit lui Constantin cel Mare 40.000 de ostaşi şi alţii, mult mai mulţi, au vînzolit toată Europa. Numai în Germania n’au ajuns niciodată aceşti ”germanici”.

Călugării şi actorii pot crede în astfel de minuni, dar istoricii, care reclamă statut de oameni de ştiinţă, cum ar putea să le acorde cel mai neînsemnat credit?

Acest fel de istorie poate justifica de ce Malbranche dispreţuia istoria şi nu’i acorda mai multă importanţă decît ştirilor din mahalaua sa, de ce Darlu o socotea cea mai puţin onorabilă dintre operele imaginaţiei, iar Louis Bourdeau respingea lucrările istoricilor la rangul de fabule, împreună cu basmele Mamei mele Gîsca şi afirma hotărît că istoria nu e şi nu poate fi știință etc. (ap. 35, p.182).

După cum am arătat mai sus, apariţia “marelui” popor al goţilor nu se deosebeşte, genetic, decît ca procedeu de apariţia hunilor (§ 121), ultimii din cîteva femei practicante ale magiei – numite cu un cuvînt ”strămoşesc” haliurne.

Trebuie să spunem că n’am găsit nimic asemănător cu acest cuvînt în elină, latină, engleză, franceză, germană, nici chiar în vocabularul lui Ulfila, folosit la traducerea Bibliei, ceea ce constituie încă o dovadă că între aşa-zişii goţi şi zisa lume germanică nu se pot găsi legături de filiaţie sau de similitudine.

Singura similitudine identificabilă este cu cuvîntul rumînesc aiurite.

Aceste aiurite sînt alungate din mijlocul goţilor şi văzîndu’le duhurile necurate cutreierînd prin deşert le’au îmbrăţişat şi s’au împreunat cu ele şi au dat naştere hunilor (§ 122).

Istoricii germani, inclusiv prof. Wolfram n’au de ce să se supere, e istoria pe care ei au folosit’o pentru a’i inventa pe goţi, astfel că trebuie s’o accepte şi pentru generarea hunilor din aiuritele goţilor.

Nu se poate să accepţi, din opera aceloraşi autori numai părţile care’ţi convin şi pe altele să le respingi.

Dacă a primit’o Thodoric cel Mare şi nu i’a tăiat capul lui Cassiodor, cum a făcut cu Simmachus şi cu Boethiu, dar pentru alte ”greşeli”, trebuie s’o primească pe de’a’ntregul şi misticul profesor al Universităţii din Viena care, fără reţinere falsifică sperînd că’i va ieşi pasenţa.

Numai că nu înţelege că are în mînecă o carte falsă, că maslul este inutil şi lipsit de rezultat. Din zecile de autori elini şi latini care scriu că goţii nu’s decît geţii, obţinuţi printr’o simplă schimbare de vocală, prof. Wolfram nu citează pe nici unul, nici pe germanul Nicolao Petreio care’şi tipăreşte cartea la Leipzig în 1695.

Asta, curat-murdar, se cheamă… obiectivitate ştiinţifică: luăm din Biblie (din Iordanes şi din toată literatura pertinentă) numai ce ne convine.

Da, dar asta’i religie, politică etc., nu ştiinţă.

Astfel arată unii oameni de “ştiinţă” chiar în sec. XX.

3.12 La Cîmpiile Catalaunice Attila ţine hunilor, ostrogoţilor, gepizilor şi celorlalte populaţii din lagărul lui un discurs de îmbărbătare pentru a porni la luptă.

În ce limbă le’a vorbit, ca să’l înţeleagă atîtea felurite neamuri?

La această întrebare trebuia să răspundă dl. Wolfram şi alţi mari istorici. Nu ştim de ce, dar n’au făcut’o. Unii au zis că ar fi fost o limbă gotă, strămoaşă a germanei de azi, ceea ce este o aiureală.

Istoria limbii germane arată clar (vezi mai înainte) că actuala germană e o confecţie tîrzie, din sec. XVIII, a lui Adelung, iar o limbă gotă nu a existat niciodată.

Mais le gotique n’est pas l’ancętre de l’allemand (29, p. 32) /

Dar gota nu este strămoaşa germanei/.

Noi sperăm că s’ar putea ajunge la acea limbă pe care o vorbeau toate popoarele din barbaricum, dar şi cele din Grecia şi Italia antică.

În acest sens mărturia eminentului prelat maghiar Otrokocius este lămuritoare: Non neglexit Priscus illud etiam nobis consignare; quas ille linguas expertus est circa Atilam, in usu potissimum fuisse… Supponit in his, quod ipsorum quoque Hunnorum aliqui, ob commercia cum Romanis, operam dabant Linguae Gothicae (quae cognata Alanicae) & Ausoniae. Ubi per Ausoniorum linguam, intelligo Walachicam, quasi corruptam Latinam (cap. 4, § XVI). /

N’a neglijat acel Priscus chiar să ne consemneze care ar fi fost limbile folosite în jurul lui Atila… Presupune în acestea că unii dintre huni chiar, datorită legăturilor cu romanii, îşi dădeau silinţa să înveţe limba gotă (care e înrudită cu Alana) şi cu ausonica. Unde, prin limba ausonică înţeleg valaha, leită latina coruptă (vulgară, n. ns.), subl. ns.

Că împăraţii romani înţelegeau aşa-zisa limbă barbară rezultă şi din ceea ce scrie Iordanes (§ 83, 84): Maximin, un cioban ”got” a cerut împăratului Alexandru Sever, în limba părinţilor săi (cu 40 de ani înainte de părăsirea Daciei de către Galienus, populaţia continua să vorbească aşa-zisa limbă barbară n. ns.) permisiunea să lupte cu militarii pregătiţi pentru un concurs.

După părerea noastră în legătură cu limba aşa-zisă barbară este strict necesar un studiu condus cu seriozitate şi pasiune pentru a se ajunge la lămurirea conţinutului noţiunii de limbă barbară.

3.13 Între 582 şi 602, cronicarul împăratului Mauricius, Teofilact Simocata scrie despre geţi, despre oştile geţilor (p. 63, 126, 136, etc., dar nici cea mai vagă menţiune despre aşa-zişii goţi).

Geţii apar şi în sec. IX, la patriarhul Photios, nu şi aşa-zişii goţi. Sînt şi alte aspecte care se cer lămurite, dar spaţiul nu ne îngăduie să continuăm.

De ce nu sînt menţionaţi concomitent, în Spaţiul Carpatic sau în alt spaţiu geţi şi goţi ca două popoare diferite, vecine? De ce nu se menţionează nici o luptă între ele. Cele mai frecvente certuri se produc între vecini.

Sînt amintite lupte între goţi şi gepizi (deşi îs acelaş popor) între avari şi gepizi, între toţi aceştia şi romani, dar niciodată între geţi şi goţi etc.

Autori şi cronicari despre identitatea dintre geţi şi goţi

Numărul cronicilor în care se scrie că goţii nu sînt decît un nume pentru geţi este foarte mare. Chiar numărul cronicilor publicate care fac această menţiune este considerabil.

Desigur şi din acestea, ca din toate cronicile antichităţii şi Evului Mediu, o mare parte s-a pierdut.

În cele de mai jos vom spicui o parte din acestea, fără o ordine cronologică.

4.1 Philostorgius (368 – 425) sciţii de dincolo de Istru pe care cei vechi îi numeau geţi, iar cei de acum îi numesc goţi … Ulfila a fost hirotonit episcop al creştinilor din ţara getică (Istoria eclesiastică).

4.2 Claudius Claudianus (Panegiric, 395, Împotriva lui Rufinus, 396 şi De bello Gothico, 402) scrie de peste 50 de ori getic, dac, cetele getice, cetele blonde (ale geţilor) şi o singură dată gotic, în titlu, pe care l-a considerat un alt nume, dar fără semnificaţie proprie.

4.3 Împăratul Iulian – Apostatul (331 – 363), în Cezarii după ce’l pune pe Traian, căruia îi plăcea să cam bea, ceea ce îi slăbea uneori puterea de înţelegere, să se laude: singur am cutezat să merg împotriva neamurilor care locuiesc dincolo de Istru şi am nimicit (?) neamul geţilor, care au fost mai războinici decît oricare dintre oamenii ce au trăit cândva – şi aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor, dar şi pentru că îi convinsese să fie astfel slăvitul lor Zamolxis. Crezînd că nu mor, că doar îşi schimbă locuinţa, ei sînt mai porniţi pe lupte decît ar fi înclinaţi să întreprindă o călătorie.

În elogiul împăratului Constantius, Constantin II (337 – 340), învingînd cu armele pe geţi, ne’a făcut rost de o pace trainică…

4.4 Ausonius, către 310 – către 395, într’o epigramă îl roagă pe împăratul Gratian (367 – 383) să-l oprească pe geticul Marte şi scrie despre geţi unde istoricii s-ar fi aşteptat să scrie goţi.

4.5 Prudentius (348 – către 405) în Divinitatea lui Christos, de asemenea nu-i ascultă pe istoricii moderni şi scrie geţi unde aceştia ar fi aşteptat goţi, iar pe Alaric îl numeşte tiranul get.

4.6 Hieronymus (345 – 420) scrie că există autoritate (îndreptăţire) pentru a-i numi pe goţi geţi (22, p. 37).

În acest enunţ se vădeşte că nu’i vorba de nici o confuzie, ci de discernămînt, de reprezentare corectă a realităţii.

Iar în altă parte (ibidem) scrie: Et certe Gothos omnes retro eruditi magis Getas quam Gog et Magog appellare consueverunt / Şi în mod cert toţi învăţaţii din trecut au folosit … pentru goţi, numele get, decît Gog şi Magog.

Ni se explică, deci, că toţi învăţaţii din trecut, indiferent dacă scrierile lor au ajuns sau nu pînă la noi, foloseau pentru goţi numele geţilor, în baza realităţii etnice pe care o cunoşteau.

4.7 Eugeniu de Toledo, în Carmina XXXIX (Hexastichus de inventoribus litterarum). 6: Gulfila (sic) promsit Getarum quas videmus ultima (sc litteras) / În şase versuri despre inventatorii literelor: Wulfila a dat la iveală ultimele (litere) pe care le vedem, ale geţilor (25, p. 165).

4.8 Carol Lundius, în Zamolsiz, primus Getarum legislator, Uppsala, 1687 scrie: p. 3

Nempe unam eandemque Gentem Getas et Gothas fuisse /

Fără îndoială Geţii şi Goţii au fost una şi aceeaşi naţiune.

În acest volum această idee este reluată încă de cîteva ori, la ea subscriind cei mai importanţi oameni de cultură ai momentului: Strălucitul Messenius, Boxhorn, Loccen, Sheringham, Hachenberg şi alţii.

4.9. Johann Filstich, în Încercare de istorie rumînească, E.Ş.E., 1979, p. 33, scrie:

Istoricii se ceartă straşnic pentru a hotărî dacă geţii, dacii şi goţii sînt un singur popor cu mai multe nume, au ba. Dintre cei noi arată aceasta Lorenz Toppeltinus, Martin Schmeitzel, cel din urmă încercînd să lămurească acest lucru îndoielnic în Istoria sa scrisă de mînă prin următoarele temeiuri:

(1) Mărturia celor mai vechi scriitori
(2) Întîmplările cele petrecute la fel
(3) Potrivirea felului de trai, a obiceiurilor, a limbii şi a locuitorilor ţării

Se adaugă că nici de unde se trage numele de got nu este limpede (sublinierile ns.).

J. Filstich adaugă:

Philipp Cluverius (Klüver, 1580 – 1623) în cartea a treia a cărţii sale Germaniae antiquae libri III spune că au greşit cei care au amestecat geţii cu goţii.

Cum ar fi putut spune altfel când el, dar şi alţii, după cum am dovedit, sperăm, şi’au pus toată speranţa într-un semn de întrebare: există goţi independent de geţi şi ar putea ei să le aducă o oarecare identitate?

4.10 Bossuet (Discours sur l’histoire universelle, Hachette, 1883): les Goths, autrefois appelés les Gčtes (p. 97).

4.11 Quicherat (Thesaurus poeticus linguae latinae, Hachette, 1899, p. 469): Gčtes, nation scythique établie sur le Danube; postérieurement les Goths.

4.12 Eusebiu din Caesarea (260 – 340) în Constantin către sacra adunare: Te întreb pe tine Decius… cînd ai căzut cu toată oştirea pe cîmpiile scytice, conducînd mult lăudatele trupe ale romanilor ca să lupte împotriva geţilor, în bătaie de joc.

4.13 André Thévet (1502 – 1590), călugăr franciscan, în Cosmographie Universelle, cap. De la Valachie, Transylvanie, Bulgarie et Servie scrie:

Originea poporului acestei ţări în întregime, aşa cum susţin cei mai mulţi, vine de la geţi, numiţi astfel de romani, pe care noi de atunci i’am numit goţi.

4.14 Leibniz, Collectanea etymologica, Hanovra, 1717: Cimmerios&Cimbros, Getas&Gothos, Sacas&Saxones, Dahas&Dacos eosdem aut cognatos esse, solis nominibus non temere crediderim (p.73)

4.15 Paulo Orosius (spre sfîrşitul sec. IV- sec. V) a scris o Istorie împotriva păgînilor din care s’a inspirat Bossuet: Geţii aceia care acum sînt numiţi goţi (Getae illi qui et nunc Gothi, I, 16, 2).

4.16 Bonaventura Vulcanius, scrie la 1597 o carte cu titlul: De Literis et Lingua GETARUM sive Gothorum.

Această carte conţine multe aspecte interesante, dar spaţiul nu ne îngăduie să le prezentăm. Ele sînt traduse şi le vom publica bilingv latină/rumînă în ”Getica” nr. 5-6.

4.17 Nicolao Petreio într’o carte, tipărită la 1695, care are ca obiect tocmai originea cimbrilor şi goţilor, luându’şi în sprijin o serie de autori anteriori, scrie:

1) Getas autem Gothos postea nominatos esse non dubium est (p.78)

Că geţii au fost după aceea numiţi goţi nu este nici o îndoială.

2) qui progressi tenuerunt eam regionem, quae nunc Walachia dicitur /

care de la început au locuit aceeaşi regiune care acum se numeşte Valahia.

3) Et Philippus I Chron I dicit Getas postea Gothus nominates /

Geţii au fost mai apoi numiţi goţi;

4) It. I. 2 A Gethis Gothes nominatos non dubium est /

nu este nici un dubiu că goţii au fost numiţi după (numele) geţilor (p.80)

Arătări similare, sprijinite pe alţi autori, se găsesc pe mai multe pagini.

4.18 Procopius, în Despre războaie III 2,

2. scrie: Neamurile gotice erau şi sînt şi astăzi multe la număr … dar, dintre toate, cele mai mari şi mai vrednice de luat în seamă sînt goţii, vandalii, vizigoţii şi gepizii. Altădată li se spunea sarmaţi şi melanhleni, iar unii îi numeau neamuri getice.

3 Toţi aceştia se deosebeau între ei prin nume (!!), după cum am mai spus, dar încolo sînt în toate la fel.

4. Toţi sînt albi la trup şi cu părul blond, înalţi de statură, frumoşi la chip şi folosesc aceleaşi legi.

5. Toţi sînt de credinţa lui Arius şi au o singur limbă, numită gotica (Înainte de a apărea numele de got, cum se numea oare?, nota ns)

Eu cred că la obîrşie se trag toţi dintr’un singur neam, iar mai tîrziu s’au deosebit după numele şefilor care i-au condus.

6. Acest neam locuia în vechime dincolo de fluviul Istru (sublinierile ne aparţin).

4.19 Carlo Troya (37, p 5-7) scrie: Il mio scopo principalissimo … si divideva in due punti;

1 Di mostrare, che i Geti di Zamolxi e di Decebalo furono i progenitori de Goti di Teodorico e degli Amali /

De a arăta că Geţii lui Zamolxe şi ai lui Decebal au fost strămoşii goţilor lui Theodoric şi ai Amalilor/

2 Di porre in chiarezza, che quella razza Getica o Gotica fu diversa dalla Germanica … /

De a pune în lumină că acea rasă getică sau gotică fu diferită de cea germanică.

Carlo Troya aduce numeroase dovezi că goţii nu’s decît geţii care au populat atît nordul cît şi apusul Europei, dar nu putem aborda aceste aspecte care depăşesc tematica studiului nostru.

Numeroşi alţi autori din diferite naţiuni au atestat identitatea dintre geţi şi goţi dar spaţiul nu ne îngăduie să’i cităm.

4.20 Am vrea să spunem cîteva cuvinte despre Getica lui Iordanes.

În § 3 Iordanes spune: am făcut în expunere unele adaosuri potrivite din istoricii greci şi latini, amestecînd în cuprins, la început, la mijloc şi la sfîrşit multe din cele pe care le’am socotit utile (subl. ns.)

Deci, rezumînd o istorie a geţilor el a adăugat diverse ştiri din diverşi autori pe care i’a folosit, dar fără să’i citeze. Cum mulţi autori anteriori lui începuseră să scrie got pentru get, Iordanes foloseşte grafia pe care a găsit’o la autorii respectivi.

De aceea apare de atîtea ori scris got în loc de get.

Totuşi, atunci cînd scrie din amintire el scrie get, nu got. În această operă găsim de 25 de ori get, iar uneori got e pus pentru variaţia stilului.

De exemplu în § 61, 62 scrie despre luptele dintre Tomiris, regina geţilor, şi Cirus, în sec VI î.Hr., cînd în nici un caz nu ar fi putut fi vorba de o naţiune gotă.

Totuşi, deşi în lupta cu parţii lui Cirus nu apar, normal, decît geţii şi regina lor Tomiris, pentru colorarea stilului, Iordanes scrie: acolo şi atunci a văzut neamul goţilor pentru prima dată corturi de mătase, goţi care faptic nu fuseseră menţionati ca participanţi la luptă, pentru că, mai ales atunci, nu puteau să existe.

Fraza ni se pare similară stilistic cu una ca aceasta:

La Termopile grecii au luptat pe viaţă şi pe moarte cu perşii lui Xerxes. Acolo au văzut elenii pentru prima oară steagul persan cu cap de lup şi coadă de şarpe.

Rezultă de aici că elenii erau alt popor?

Nicidecum.

Se va spune poate că alternanţa greci / eleni este cunoscută. Dar alternanţa get / got, dacă nu’i cunoscută poate deveni.

Fraze similare se pot imagina cu orice popor, toate avînd cel puţin două, dacă nu mai multe nume.

Dacă ni s’ar da o frază ca aceasta

La Mărăşeşti rumînii au dat lupte aprige pentru a opri atacul german al lui von Mackensen. Acolo au văzut valahii pentru prima dată avioane de luptă.

Situaţiile prezentate sînt similare, pe unele le acceptăm, pe altele nu.

De ce?

Pentru că unele fac parte din depozitul nostru de cunoştinţe, primit falsificat de la o istoriografie interesată, pe altele şcoala nu ni le’a relevat.

Că la Iordanes figurează o clară identitate goţi = geţi, găsim destule exemple, dar trebuie răbdare pentru a citi cu atenţie opera, să nu ne încredem în istorici care falsifică din interes.

În § 94, Iordanes îi explică lui Castalius cum sînt rudă geţii cu gepizii, ceea ce este o realitate de nedesminţit. Istoricii medievali interesaţi ne’au spus că este o confuzie între geţi şi goţi.

Or am dovedit că povestea cu ieşirea din Scandinavia e o simplă fabulă, de primit de către Theodoric in sec VI, dar imposibil de luat în considerare după 14 secole, la nivelul cunoaşterii de azi.

În § 118 Hermanaric cel Mare este conducătorul neamurilor getice, iar în § 121 Filimer este al cincilea şef al geţilor după plecarea din Scandinavia. Acestea sînt realităţi pe care Iordanes le aminteşte din opera lui Cassiodor.

Cei care le declară confuzii fie nu au lecturat cu atenţie opera, fie au crezut fără control, fără spirit critic declaraţiile istoriografiei medievale interesate.

Tot de geţi este vorba şi în § 129, 132, 189 etc. Iordanes scrie, după Cassiodor, geţi, nu goţi, fără să poată fi invocată vreo formă de confuzie.

Însă în § 315 si 316 rezultă cu toată claritatea că:

a. Iordanes este get de neam

b. A scris o istorie a geţilor, aşa cum arată titlul, atît la Cassiodor cît şi la Iordanes.

Căci cum s’ar putea înţelege altfel de cum sînt scrise rîndurile:

Aceasta a fost originea geţilor şi nobleţea de neam a amalilor, ca şi faptele bărbaţilor viteji.

Unde ar putea fi confuzia?

El s’a ocupat de istoria geţilor, aşa cum l’a rugat fratele Castalius – să rezume într’o cronică scurtă opera senatorului Cassiodor despre originea şi faptele geţilor.

Asta i s’a cerut, asta a făcut. Deci concluzia este coerentă cu premiza. Unde ar putea fi confuzia?

Aşa-zişii goţi, dacă ar fi existat, ar fi avut şi ei, probabil, o istorie. Normal, n’o au. Ei apar din loc în loc pentru culoarea stilului, dar istoria nu este a lor, ci a geţilor, iar regii şi sacerdoţii geți apar la locul lor, ca personaje istorice.

În § 316, Iordanes adaugă:

Tu care mă citeşti, să ştii că eu am urmat scrierile înaintaşilor – confirmă iar ce a spus în premize (v.§3), ceea ce dovedeşte constanţă şi continuitate, nu confuzie.

Şi adaugă: să nu creadă cineva că, în favoarea neamului mai înainte arătat, pentru că îmi trag obîrşia din acel neam am adăugat ceva în plus peste cele aflate sau citite.

Care este neamul mai înainte arătat?

Este clar cel al geţilor înscris cîteva rînduri mai sus (§ 315).

Deci Iordanes este get, cum o spune însuşi, iar nu got, cum s’a scris de multe ori fără control, pentru că, aşa cum sperăm că am dovedit în cele de mai sus, şi cum arată şi mari oameni de cultură şi savanţi, ca Bossuet, Quicherat, C. Lundius, Messenius, Boxhorn, Hieronymus, Leibniz, Procopius, Carlo Troya etc., de’a lungul secolelor.

De altfel, deoarece pentru aşa-zişii goţi n’am găsit elemente definitorii pentru etnie, pentru orice etnie, trebuie să convenim că, după cunoştinţele disponibile în prezent, ei nu au avut şi nu au o existenţă reală, fiind un simplu nume al altei realităţi etnice, nume folosit uneori pentru variaţia stilului, cum aflăm la toate popoarele europene.

Astfel că cei care caută cuvinte gote în limba rumînă o pot face în pace şi linişte pînă la capăt. Astfel de cuvinte neexistînd, nu există nici riscul vreunei găselniţi, a celei mai mărunte tulburări în ritmul căutărilor.

Sursa: Gabriel Gheorghe – gandirea.ro, armoniacosmica.wordpress.com

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA