PORTURILE MARITIME SI FLUVIALE ROMÂNEȘTI AȘTEAPTĂ ÎNCĂ STRATEGIA SALVATOARE

Avantajele pe care le aduce cel de’al patrulea port ca mărime al Europei sunt anulate de mai mulți factori, dintre care enumerăm investițiile realizate de țările din regiune, dar și de unele decizii cel puțin discutabile luate de Ministerul Transporturilor.

Într’o zi obișnuită peste 2.000 de germani și de turiști se vor îmbrăca elegant și vor ieși nerăbdători din case. Cu toții se vor duce spre HafenCity, un cartier din Hamburg. Acolo, în portul vechi, vor asista la concertul care inaugurează filarmonica din oraș, Elbphilharmonie, cum o numesc localnicii, una dintre cele mai spectaculoase clădiri din lume și cea mai înaltă clădire locuită din Hamburg, cu ai săi 110 metri. Este construită într-un fost depozit din portul german și face parte dintr’un proiect mai vast de regenerare urbană. Vechile capacități de operare portuare, de pe o suprafață de 2.2 km pătrați, sunt înlocuite de birouri, hoteluri, magazine și chiar clădiri rezidențiale. Este unul dintre cele mai ample proiecte de acest gen din Europa. Rețineți o cifră: 789 de milioane de euro. Atât costă realizarea Elbphilharmonie.

Transformarea portului vechi în zonă rezidențială nu înseamnă însă că investițiile în infrastructura portuară scad. Dimpotrivă. De altfel, pretutindeni în Europa se investește masiv în acest domeniu. În portul Rotterdam s’au realizat până acum investiții totale de 80 de miliarde euro. S’a construit aici un terminal nou pe apă, o realizare tehnologică de excepție. Totul este automatizat aici, containerele sunt transportate cu mașini fără șofer. Pentru un muncitor din portul Constanța, dar și pentru ofițerii români care ajung acolo prima dată, imaginile par desprinse dintr’un film SF.

Mitul 1: Concurența pentru Rotterdam

Constanța are al patrulea cel mai mare port al Europei, ca suprafață. Dar acest factor nu este un atu în sine dacă nu este valorificat și dublat prin măsuri care să ducă la creșterea traficului comercial.

În ceea ce privește traficul de mărfuri, ne zbatem undeva pe la locul 20.

În portul Constanța s’au realizat în ultimii ani investiții de circa 500 de milioane de euro. Cu mult mai puțin decât filarmonica din Hamburg. Sunt păreri care spun că olandezii se tem de portul Constanța, că ne blochează aderarea la Schengen până când le vom ceda portul. Alte păreri sunt total opuse, că portul românesc are un trafic de circa 50 de milioane tone anual, pe când cel din Rotterdam ajunge la 500 de milioane tone, iar că olandezii nu vor să distrugă portul Constanța, ci vor să îl dezvolte. Cu managementul lor performant, portul românesc ar putea crește. Portul Rotterdam și’ar fi dorit o colaborare cu Constanța pentru că pe olandezi îi costă enorm infrastructura. Ei ar fi preferat, cu managementul lor, să preia o parte din marfă la Constanța. Acesta ar fi primul mit despre portul Constanța.

Mitul 2: Un port esențial

A doua mistificare este că piața Europei Centrale și de Est ne este deschisă. Ni s’a spus de sute de ori că suntem mai aproape cu câteva mii de mile marine de marile centre de comerț din Orient. Din păcate, acest lucru este aproape irelevant.

Trebuie să avem în vedere un lucru: ceea ce este geografic scurt nu este și economic scurt. ­Asta înseamnă că proprietarul mărfii trebuie să aibă încredere că drumul pe care merge marfa este unul sigur. Dacă nu, atunci preferă să plătească mai mult pentru ca marfa să ajungă la destinație în graficul stabilit. Or, din păcate, portul Constanța este aproape izolat. România și’a bătut joc de căile ferate, distrugând aproape 11.000 km, iar economia, construită având ca bază calea ferată, suferă enorm.

Studiile europene arată că transportul pe o distanță mai mare de 150 km nu este viabil pe cale rutieră. În schimb, țările din jurul nostru au investit masiv, miliarde de euro, în structura de transport. Ungaria, de exemplu, și’a construit și consolidat terminale multimodale în jurul Budapestei (fără să pună accent pe Dunăre, pe unde se tranzitează circa 7 milioane de tone marfă, ci pe două porturi importante aflate în apropiere: Koper, singurul din Slovenia, și Rijeka, din Croația).

Portul Rijeka este de fapt portul de containere al Budapestei, pentru că circa 150.000 de TEU-uri pe an, pe care noi le pierdem, se duc pe acolo. Ajung prin porturile de la Adriatica, și apoi pe calea ferată, conform unui orar strict. Sunt atât de punctuale încât proprietarul lui nu are nici un dubiu că marfa nu ajunge la timp. Un TEU este o unitate de măsură specifică transportatorilor folosită pentru a descrie capacitatea vapoarelor de transport containere sau a terminalelor pentru containere. Este echivalentă cu volumul unui container de 6,1 metri.

O marfă care pleacă din Constanța spre centrul Europei va ajunge… când va ajunge. Starea șoselelor și a căii ferate face ca traversarea României să fie chinuitoare. Pe Dunăre, problemele sunt și mai mari, pentru că nu este asigurată totdeauna și pe tot sectorul navigabilitatea. În plus, durează mult, iar acum doi ani, autoritățile au luat decizia să taxeze suplimentar barjele pentru tona capacitate. Cu alte cuvinte, plătesc fie că sunt pline, fie că sunt goale. Și aceasta este numai o problemă.

Praga ”ne fură” traficul portuar

România a pierdut trafic (și pierde în continuare) în fața unor țări care nici măcar nu au ieșite la mare! Mulți armatori care vor să aducă marfă containerizată în Europa Centrală preferă portul Hamburg. Containerele ajung apoi în terminalul Metrans, din Praga, și sunt răspândite în toată Europa Centrală, inclusiv spre România. Metrans este conectat și cu alte porturi din Europa, cum ar fi giganticul Rotterdam sau ­Duisburg, Bremerhaven, Koper, Trieste și Rijeka. De aici este transportată până în Istanbul, cu trenuri regulate. O paranteză: România are două feriboturi care nu sunt folosite.

Acestea au circulat pe relația Constanța – Turcia, iar Guvernul României recunoștea, în 2011, în documentul ”Strategia de transport intermodal în România 2020”, că pe relația terminal Agigea Sud – Izmir – Mersin vagoanele nu pot fi coborâte de pe navă din cauza lipsei podurilor mobile şi a liniilor de cale ferată la cheiurile unde nava poate acosta. În plus, pe relația Istanbul, acestea aveau de plătit taxe de pilotaj pentru trecerea Bosforului, care ar fi condus la timpi de așteptare de una sau două zile, deci costuri suplimentare. Nu ni se spune însă de ce nu se folosește calea ferată.

Mitul 3: Trafic important

Concurența în domeniul transporturilor este imensă și în joc intră toată lumea. România va fi concurată în curând și de Serbia, care, cu ajutorul Căilor Ferate Ruse, RZD, a investit masiv în infrastructura feroviară și va putea transporta marfă adusă în portul Bar din Muntenegru, care își mărește capacitățile de operare.

În Constanța, lucrurile în ceea ce privește traficul de containere stau mult mai grav. Noi avem un singur terminal de containere, CSCT, care operează sub capacitate și care poate cere prețuri mai mici decât ceilalți concurenți. Este o scădere a traficului de containere, dar marfa aceea nu a fost niciodată a noastră. Marfa aceea era pentru Odessa și Novorossiysk, dar cele două porturi nu aveau terminalele complete. Au investit însă suficient pentru a prelua acest trafic.

Duisburg, un port fluvial din Germania, operează circa 200 de milioane tone de marfă pe an. Constanța este undeva la un sfert din această cifră. Asta deși, dintre porturile de la Marea Neagră, cel românesc are un alt hinterland decât porturile din Ucraina, Rusia, Georgia (hinterland-ul este aria geografică deservită de un port). Porturile bulgărești ar putea fi concurente cu cel din Constanța, dar acestea au două probleme.

Unu: adâncimile lor de operare în dane sunt mai mici decât în portul românesc.
Doi: costurile lor de operare sunt mari. De exemplu, în Marea Neagră cele mai mari tarife la pilotaj le au bulgarii. Nenorocirea este că urmăm noi.

Mitul 4: Drumul Mătăsii prin România

În ciuda problemelor evidente ale portului Constanța (evidente pentru specialiști), Ministerul Turismului pare încremenit în proiect. De exemplu, acolo se bate în continuare monedă pe coridorul TRACECA, inventat în perioada roz a Uniunii Europene. Ar fi trebuit să fie noul Drum al Mătăsii. Proiectul a murit înainte să se nască, nici un kilogram de marfă nu a trecut pe această rută. În minister există însă un Secretariat Național TRACECA, ce apare în organigramă. Angajați care se ocupă probabil cu nimic, pentru că în 20 de ani nu s’a întâmplat nimic cu acest proiect.

Noul Drum al Mătăsii este pus în practică de chinezi, care au cumpărat portul grecesc Pireu și au reușit să crească traficul de la 700.000 la două milioane tone pe an. Cum spuneam, rutele fără marfă nu există, iar chinezii au marfa.

Tot ministerul a avizat un Master-Plan extrem de controversat al portului Constanța, criticat dur de operatori. Master-Planul, în forma aceasta, este grotesc, este o inepție. E o formă cel puțin jignitoare. Un master-plan plin de greșeli gramaticale, de ipoteze greșite, făcut fără ca operatorii – cei care aduc bani în port – să fie consultați.

SOLUȚII. Ce se poate face

Soluțiile pentru renașterea portului Constanța le au specialiștii. Din păcate, aceștia nu au fost și nu sunt consultați. Există câteva idei interesante. Una ar fi ca administrațiile portului și canalelor navigabile, dar și căpităniile și autoritatea navală să facă parte dintr’o singură structură, care să se coordoneze.

A doua: taxele trebuie să aibă rolul de a atrage trafic. Administrația Porturilor Maritime SA face acum profit de circa 10 milioane de euro, pentru că funcționează ca o societate comercială care oferă dividende acționarilor. În detrimentul investițiilor în infrastructură, spun operatorii. Și cu unele taxe care sunt de câteva ori mai mari ca în Rotterdam. Competiția între operatori este inegală. Fără dialog între administrație, operatori și sindicate nu se pot găsi însă soluții eficiente. Și, din păcate, dialogul lipsește.

Chiar în ziua când directorii Companiei Naționale Administrația Porturilor Maritime le promiteau, la Constanța, operatorilor portuari revizuirea Master-Planului, procesul-verbal de recepție al acestuia se semna la Ministerul Transporturilor, în București. Cert este că, dacă nu se iau măsuri, portul Constanța își va pierde, treptat, din importanța economică. Odată cu el, și România.

SPECIALIST: Lucrurile se degradează cu viteză accelerată

Dacă vrem să ne menținem o brumă de statură economică, trebuie să fie făcut ceva, cu mijloace proprii, cu navigația pe Dunăre. N’ar fi probabil de neglijat, având în vedere costurile mici, ca portul, ca administrație sau comunitate, să se uite cum ar trebui să lucreze cu administrațiile de la Dunăre, pentru a îmbunătăți navigabilitatea pe Dunăre. Altminteri, mărfurile acestea își vor găsi drum prin alte locuri și porturi real concurente cu noi, pe seama entuziasmului pe care îl au, cresc, și își dezvoltă ancore în terminale care conectează în hinterland mărfurile respective, iar noi vom rămâne în amintirea unei epoci de glorie și manifestări triumfaliste inutile.

În condițiile acestea, vedem cum am pierdut trafic de mărfuri din Ucraina spre centrul Europei, vedem cum pierdem cantități din centrul Europei către Constanța, pentru că lucrurile, atunci când încep să se degradeze, se degradează cu viteză accelerată. Cu toate că unii dintre operatorii privați din Constanța au făcut lucruri minunate în ceea ce privește terminalele lor, se luptă cu mare dificultate să supraviețuiască.

La ce bun ajung unii dintre ei să realizeze ritmuri de lucruri înalte, în condițiile în care infrastructura care le’ar aduce mărfurile este precară?

ADEVĂRAT SAU FALS – 10 mituri despre Portul Constanța

Portul Constanța este un concurent de temut al portului Rotterdam – FALS
Portul Constanța are ca principali concurenți porturile din Marea Neagră – FALS
Portul Constanța pierde trafic din cauza dezvoltării infrastructurii în țările din regiune – ADEVĂRAT
Portul Constanța este folosit la jumătate din capacitate – ADEVĂRAT
Un port fluvial din Germania are un trafic de 4 ori mai mare decât portul Constanța – ADEVĂRAT
Taxele din portul Constanța sunt printre cele mai mari între porturile din Marea Neagră – ADEVĂRAT
Hamburg investește într’o filarmonică mai mult decât România în portul Constanța – ADEVĂRAT
Eforturile operatorilor portuari nu înseamnă mai nimic fără o infrastructură bine pusă la punct – ADEVĂRAT
Portul Constanța este printre primele 20 de porturi din Europa în ceea ce privește traficul – FALS
TRACECA, noul Drum al Mătăsii, trece prin Constanța – FALS.

Porturile României sunt :

a) porturi maritime: Constanta , Mangalia si Midia.

b) porturi fluvial-maritime: Sulina (la Mm 0-2), Tulcea (la km 70-72), Galati (la km 145,4 – 157) si Braila (la km 168,5 – 172 );

c) porturi fluviale pe Dunare: Cernavoda (la km 300), Calarasi (pe bratul Borcea), Oltenita (la km 430), Giurgiu (la km 493), Zimnicea (la km 553), Turnu Magurele (la km 579), Calafat (la km 795), Drobeta Turnu – Severin (la km 931-933), Orsova (la km 954), Drencova (la km 1 016) si Moldova Noua (la km 1 046 );

d) porturile fluviale pe Canalul Dunare – Marea Neagra : Basarabi (la km 24), Medgidia (la km 37) si Cernavoda (la km 64).

1. Portul CONSTANȚA

1.1 Date generale

Portul Constanta este cel mai mare port al Romaniei, fiind in acelasi timp si cel mai mare port al Marii Negre si al cincilea port maritim al Europei. El este punctul terminus al caii de navigatie trans-europene Marea Nordului – Rin – Main – Dunare – Marea Neagra, fiind astfel in legatura navigabila directa cu portul Rotterdam, cel mai mare port al Europei.

Suprafata totala a portului este de 3 626 ha, din care 2 532 ha este suprafata de apa (acvatoriul portului). Portul este impartit in doua: – Constanta Nord, cu o suprafata de 789 ha (484 ha teritoriu si 305 ha acvatoriu), 15 km chieuri, 78 dane, avand terminale specializate pentru traficul de produse petroliere, minereuri, carbuni, cereale, containere, laminate, marfuri generale;

– Constanta Sud, cu o suprafata de 2 837 ha (610 ha teritoriu si 2 227 ha acvatoriu), are terminale specializate de marfuri generale, RO-RO, ferry-boat, containere, etc. Pe danele bazinului fluvialo-maritim sunt amenajate sectoare de transbordare a minereului, cocsului si carbunilor direct in barjele ce au acces pe Canalul Dunare – Marea Neagra.

Adancimea in bazine este cuprinsa intre 7 – 13,5m in Portul Constanta Nord si intre 7 – 18 m in Portul Constanta Sud.

Digurile de adapost au o lungime de peste 12 km, respectiv 6,97 km – digul de nord si 5,56 km digul de sud.

Capacitatea totala de trafic este de 83,5 milioane tone pe an, din care 30 milioane tone – marfuri lichide. Traficul in 1997 era de 42 400 000 t operate.

In portul Constanta Nord pot opera nave cu o capacitate de 65 000 tdw pentru marfuri solide si 80 000 tdw pentru marfuri lichide, iar in portul Constanta Sud, nave de pana la 150 000 tdw.

1.2 Localizare Latitudine: 44°10′ N; Longitudine: 28°39′ E.

Este situat pe coasta de W a Marii Negre, la 179 Mm de Bosfor si 85 Mm de Sulina, respectiv gura de varsare a fluviului Dunarea in mare. Fata de capitala Romaniei se afla la o distanta de 250 km spre E.

Asezarea sa in partea de SE a Europei, i’a creat posibilitatea de a deveni un punct nodal important intr’un lant logistic de transport spre si dinspre Europa. Situat la capatul coridorului 4 pan-european, Portul Constanta asigura legaturi cu tari din Orientul Mijlociu, tarile trans-caucaziene sau alte tari asiatice, tinzand sa castige teren in refacerea ”drumului mătăsii”.

1.3 Conditii de navigatie

a) Litoralul romanesc este orientat, in general pe directia N – S, avand o lungime de 244 km si o inaltime a falezei de 25 – 30 m in zona Portului Constanta. Caracteristicile platformei continentale romanesti permit o navigatie usoara si sigura, deoarece nu implica ocolirea unor obstacole de navigatie si nici a unor insule, schimbari de drum dificile sau treceri periculoase

b) Limita marii teritoriale a Romaniei este stabilita la 12 Mm de coasta, dincolo de care se extinde zona contigua pana la 24 Mm de la liniile de baza spre largul marii, zona in care Romania exercita controlul in vederea respectarii legilor si reglementarilor sale in domeniul vamal, sanitar si al trecerii frontierei.

c) Curentii marini nu influenteaza manevrele in rada si activitatea portuara. In rada actioneaza curentul general N – S de pe coasta de vest a Marii Negre, a carui viteza variabila (0,5 – 1,5 Nd ) este in functie de intensitatea vantului din sectorul nordic. In port se inregistreaza curenti slabi, cu antenarea apelor spre sud (iesirea din port) in cazul vanturilor de N si N – NW (cand nivelul apei scade) sau antrenarea apelor spre Nord, in cazul vanturilor dinspre S si SE (cand nivelul apei in port creste).

d) Variatia nivelului apei pe coasta de W a Marii Negre.

Influenta mareei este neinsemnata (30cm ). In port variatiile nivelului apei ating uneori scaderi de pana la 50 cm sub nivelul mediu (in cazul vanturilor de durata dinspre N – NW) si cresteri de pana la 70 cm deasupra nivelului mediu (in cazul vanturilor dinspre S – SE). Aceste situatii sunt extrem de rare si nu influenteaza utilizarea maxima a capacitatii de incarcare a navelor.

e) Regimul vanturilor este neregulat. Vanturile dominante sunt cele de N si cele de NE, mai ales toamna si iarna, cand ating uneori forta de 9-10 pe scara Beaufort. In aceste cazuri, din cauza valurilor puternice, stationarea in rada devine dificila si impune masuri de precautie deosebite.

Primavara si vara sufla adesea vantul de S, care nu depaseste de regula forta 6-7 si nu provoaca valuri mari in rada.

f) Limitele portului Constanta

Portul Constanta este delimitat de digurile de aparare (de N si de S) ale acvatoriului.

g) Rada Portului Constanta este delimitata de coordonatele:

44°10′5 N – 028°44′0 E      /       44°06′5 N – 028°44′0 E

44°10′5 N – 028°49′5 E      /       44°06′5N – 028°49′5 E

Meridianul de 028°46′7 E si 028° 48′2 E împart rada in 3 zone de ancoraj numerotate de la W la E astfel:

– zona 1: ancoraj pentru nave de pana la 40 000 TRB (exceptand petroliere);

– zona 2: ancoraj pentru nave mai mari de 40 000 TRB (exceptand petroliere);

– zona 3: ancoraj pentru petroliere, nave cisterna (gaze lichefiate ), marfuri periculoase (indiferent de tonaj).

Rada permite un ancoraj sigur, cu adancimi cuprinse intre 25-30 m pentru 40-50 nave mari, cu posibilitatea de a face o rotatie completa in caz de schimbare a vintului sau a curentilor.

Pe vreme nefavorabila, navele mici pot intra in acvatoriu portuar numai cu aprobarea Capitaniei portului Constanta.

Controlul supravegherea si dirijarea navelor de la rada este facuta de PORT CONTROL CONSTANTA pe canalul 67 VHF. Ordinele Port Control Constanta sunt obligatorii.

h) Accesul în port

Navigatia spre Portul Constanta se face pe drumuri recomandate conform „Avizelor catre navigatori”, trecind obligatoriu prin schema de separare a traficului .

Schema de separare a traficului pentru intrarea/iesirea navelor are 3 zone:

– Pasa de intrare in port, avand directia generala NW, Da =316°, pe coordonate:

44°00′.7N-028°50′.7 E   /   44°05′.3N-028°44′.5E

– Zona de separatie, cu urmatoarele margini:

44°04′.4N-028°43′.2E    /     44°04′.8N-028°43′.8E

44°00′.8N-028°49′.9E     /     43°50′.8N-028°49′.4E

– Pasa de iesire din port, avand directia generala SE, Da = 136°, pe coordonatele :

44°03′.9N-028°42′.4E     /     43°59′.3N-028°48′.6E

Lungimea unei pase = 6,4Mm, Latimea unei pase = 0,8Mm

Zona de separare a traficului = 0,5Mm (latime)

Respectarea regulilor si semnalelor din COLREG este obligatorie.

Navele care intra in port acorda prioritate celor care ies, cu exceptia cazurilor de forta majora. Navele comerciale vor da prioritate navelor de pasageri. Intrarea sau iesirea concomitenta a doua nave este interzisa.

1.4 Infrastructuri portuare

a) Cai navigabile interioare

In Portul Constanta debuseaza Canalul Dunare – Marea Neagra care este o parte a importantei cai navigabile Dunare – Main – Rhin. Conform standardelor EEC-UKO, Canalul Dunare – Marea – Neagra se incadreaza in clasa „F” de canale interioare (L = 64,4km, adancime = 7m, latime = 90m, 2 ecluze, 3 porturi fluviale, convoi maxim 6 barje x 3000 t).

b) Căi rutiere

Portul este conectat la sistemul national de transport rutier. Atat portul Constanta Nord cat si cel Sud au acces direct la soseua nationala DN 60 care leaga orasul Constanta de Bucuresti si de aici cu acces la reteaua europeana de autostrazi. Autostrada Bucuresti – Constanta va face parte din magistrala trans-eoropeana TEM.

In interiorul portului se afla o retea vasta de sosele si drumuri (aproximativ 100 km). Aceasta se intinde de’a lungul unui numar mare de dane, permitand transbordul direct al marfurilor.

c) Cai ferate

Portul Constanta este conectat la reteaua nationala de cai feroviare si prin aceasta la reteaua europeana. Orasul Constanta, care este un important nod feroviar al Romaniei, este legat de Bucuresti printr-o linie dubla, electrificata, care face parte din viitoarea magistrala Est-Vest (Constanta – Oradea ), care la randul ei va face parte din reteaua magistratelor feroviare care vor lega nordul de sudul si estul de vestul Europei. Reteaua de cale ferata din interiorul portului are o lungime de 144 km si este formata din triaje si linii de cale ferata care se intind pe cheiuri, permitand transbordul direct din nave in vagoane si invers, precum si in spatele cheiurilor, permitand transferarea marfurilor din vagoane in depozite sau pe platforme si invers.

d) Transportul prin conducte

Sistemul de transport prin conducte in Portul Constanta este folosit, in principal, de industria petroliera si cea alimentara. Terminalul petrolier din port, administrat de OIL TERMINAL, este conectat la rafinariile de la Borzesti, Ploiesti, Pitesti si Midia prin conductele pentru petrol brut (cu diametre cuprinse intre 14˝ si 28˝) si conductele de dimensiuni mai mici prin care se transporta produsele petrochimice si petroliere. Se apreciaza ca sistemul de transport prin conducte are o capacitate actuala suficienta pentru a raspunde cresterilor semnificative din viitorul apropiat.

e) Elementele de infrastructura care asigura functia de distributie.

Pentru a’si executa functia de distributie (marfuri si pasageri), Portul Constanta poseda elementele de infrastructura corespunzatoare unui mare port modern. Terminalele specializate pe categorii de marfa ofera toate facilitatile necesare: echipamente portuare, dispozitive specifice, forta de munca specializata, spatii de depozitare inchise si deschise si alte facilitati care conduc la realizarea unui nivel inalt al capacitatii de operare, al productivitatii si calitatii prestatiei portuare.

Terminalele de marfuri din Portul Constanta pot fi impartite astfel:

– terminale pentru operarea marfurilor vrac solide:

1. Terminal de minereu, carbune si cocs

2. Terminal de produse chimice

3. Terminal de ciment

4. Terminal de cereale – terminale pentru operarea marfurilor vrac lichide :

5.Terminal petrolier

6. Terminal de vrac lichid: ulei comestibil si melasa

– terminale pentru marfuri generale

– terminale pentru containere

– terminale pentru masini

– terminal RO-RO

– terminal ferry-boat

In afara terminalelor pentru marfuri, in Portul Constanta Nord exista si un terminal de pasageri. De asemenea, se preconizeaza construirea unui terminal pentru operarea navelor de transport al gazelor lichefiate.

7. Terminalul de minereu de fier, carbune si cocs.

Minereul de fier, carbunele si cocsul pot fi operate la cele 13 dane cu o lungime totala de 2647 m si ale caror bazine au adancimi cuprinse intre 4,5 si 18m. In bazinul maritim si bazinul fluvio-maritim (4 dane, adancimi intre 4,5 – 12m) sunt amenajate sectoare de transbordare a minereurilor, cocsului si carbunelui direct in barje ce au acces pe Canalul Dunare – Marea Neagra.

Operarea marfurilor se realizeaza cu: 8 poduri descarcatoare, 4 poduri incarcatoare (la barje) cu capacitati de 1 200 – 2 000 t/ora, benzi transbordoare si benzi transportoare, macarale de cheu, macarale plutitoare etc. Capacitatea de depozitare este de 3 milioane tone/an.

8. Terminalul de produse chimice, ingrasaminte, uree, fosfati, apatite

Marfa este operata la cele 10 dane in lungime totala de 2 660 m, cu adancimi ale bazinelor cuprinse intre 8,9 si 11,5 m.

Echipamente de operare: 2 descarcatoare de 25 tf fiecare pentru fosfati si apatite, 2 incarcatoare cu capacitatea de 200 si 250 t/h pentru uree etc.

9. Terminale pentru ciment si alte materiale de constructii

Cimentul si alte materiale de constructii sunt operate in 7 dane cu lungimea de 1426 m si cu adancimi ale bazinelor cuprinse intre 10,6 si 10,9 m.

Echipamente de operare: 2 incarcatoare de ciment vrac cu o capacitate de circa 400 t/ora, o instalatie plutitoare de incarcat cimentul vrac din barje la nave, cu o capacitate de 2 000 t /zi, macarale de cheu, macarale plutitoare etc.

10. Terminal de cereale

Cerealele sunt operate la 6 dane specializate, cu lungimea de 1035m si cu adancimi in bazine de 7 – 9,2 m. Incarcarea/descarcarea cerealelor in/din nave sau barje, in/din silozuri si vagoane CFR se face cu: 5 elevatoare pneumatice de 150 t/ora fiecare, 2 elevatoare (de cheu) cu aspiratie de 250 t/h fiecare, 2 elevatoare plutitoare de 300 t/ora fiecare, 5 macarale de cheu, benzi transportoare acoperite aflate pe estacade, benzi transportoare subterane etc .

11. Terminalul petrolier

Terminalul asigura operarea petrolului brut si a produselor rafinate, petrochimice si chimice. Din cele 7 dane operative, 6 dane au o lungime de 1820m si bazine cu adancimi cuprinse intre 11,2 si 13 m, iar cea de-a 7-a dana cu o lungime de 405 m si adancimea bazinlui de 18 m, unde pot opera tancuri de 150000 tdw. Danele sunt dotate cu instalatii de cuplare la nave cu diametre de 12˝ si 16˝ (instalatii tip Woodfield si Flexider), avand si alte dotari specifice. Terminalul mai este dotat cu sisteme de prevenire si stingere a incendiilor si de combatere a scurgerilor de petrol, avand diverse echipamente: nave colectoare, bariere antipoluante etc. Dana de operare (6), componenta a terminalului de vrac lichid (ulei comestibil si melasa) are o lungime de 113 m si adancime a bazinului de 6,3 m. Este specializata pentru exportul uleiului si importul de melasa. Uleiul este transportat prin conducte in cele 7 tancuri ale terminalului cu o capacitate de 250000 tone, iar melasa se transbordeaza in vagoane – cisterna.

12. Terminale pentru marfuri generale cuprind :

– terminalul pentru produse metalurgice (laminate), cu 2dane;

– terminalul pentru utilaje si echipamente, cu 4 dane;

– terminalul pentru produse alimentare frigorifice, cu o dana specializata,

avand un complex frigorific si depozite frigorifice;

13. Terminalele de containere cuprind:

– terminalul SOCEP, o dana in Portul Constanta Nord, lungime 240 m, adancimea bazinului 8,7 m, echipat cu doua portainere de 40 tf, doua traustainere de 32 tf, motostivuitoare, incarcatoare laterale etc. Capacitatea de depozitare din spatele cheiului este de 3 ha.

– terminalul MAERSK, o dana in Portul Constanta Sud, dotata cu

echipamente moderne MAERSK.

14. Terminalul RO-RO

Terminalul RO-RO se afla in Portul Constanta Sud si are o dana cu lungimea de 212 m (adancimea bazinului 14 m). Parcarea pentru imbarcare poate primi 120 vehicule, de 12 m lungime, iar cea pentru debarcare are o capacitate similara.

15. Terminalele de masini se afla atat in Portul Constanta Nord, cat si in cel de Sud. In portul de Nord operarea acestora este facuta la cele 5 dane cu o lungime de 854 m si in bazine cu adancimi cuprinse intre 7,6 si 13,5 m. In portul de Sud, terminalul are 2 dane de operare, precum si o platforma de depozitare.

16. Terminalul de ferry-boat este situat in Portul Constanta Sud si dispune de urmatoarele facilitati:

o linii de cale ferata pana la podul mobil de operare a navelor;

o dotarea cu un parc de vagoane, specializat pentru traficul combinat (atat intern cat si international) si locomotive diesel – electrice;

o macarale transtainer cu sarcini de ridicare de 32 tf ÷ 37 tf;

o drumuri modernizate de acces spre terminal.

Transportul maritim este realizat cu navele ferry-boat Eforie si Mangalia, care prezinta urmatoarele caracteristici:

– tonaj brut: 20 621 t;

– tonaj net: 6 186 t;

– deadweight:12 000 tdw;

– viteza: 15 nd;

– capacitatea de incarcare in urmatoarele variante: 85 vagoane sau 80 TIR-uri sau 40 vagoane si 40 de TIR-uri sau alte combinatii ale numarului de vagoane si TIR-uri

– 3 punti de incarcare cu linii de cale ferata cu ecartament normal (1 435 mm),

totalizand 1680 m liniari de CF.

Rutele maritime de linie asigurate:

– Constanta – Derince ( Turcia)

– Constanta – Samsun (Turcia)

– Constanta – Batumi (Georgia)

Elementele de infrastructura care asigura functia de depozitare

În Portul Constanta, marfurile pot fi depozitate in scop tranzitoriu prin crearea unor stocuri de echilibrare a cantitatilor mari de marfuri descarcate de pe nave si a posibilitatilor de preluare a acestor marfuri pana la incarcarea ulterioara pe alte mijloace de transport in scopul expedieri lor spre alta destinatie.

Dupa natura marfurilor depozitarea se face: pe platforme, in incinta portului, in magazii special amenajate, in silozuri sau in alte constructii amenajate.

Portul Constanta are o suprafata de depozitare de circa 220 ha (190 ha descoperite si 30 ha acoperite) pentru marfuri generale, vrac uscat, containere, produse metalurgice, materiale de construcții, masini etc.

De asemenea, are tancuri pentru petrol si produse petroliere (1,7 m ³) tancuri pentru ulei comestibil si melasa (25 000 t), silozuri pentru ciment (40 000 t), silozuri pentru fosfati si apatite (30 000 t), siloz pentru uree (25 000 t), depozite frigorifice (10 000 t).

· Construcții și reparații navale în Portul Constanța

În Santierul Naval Constanta se construiesc si se repara nave de pana la 200 000 tdw. Santierul are in dotare: docuri plutitoare (unul de 8 000 tf si altul de 15 000 tf), docuri uscate (unul pentru nave de pana la 150 000 tdw iar altul pentru nave de pana la 200 000 tdw).

In afara SNC, in port exista si alte firme de reparatii navale care asigura o gama larga de reparatii la masinile si instalatiile navale, precum si la aparatura din dotare.

În 2017, portul Constanța și’a păstrat primul loc în Europa, în ceea ce privește traficul de cereale. S’a înregistrat o ușoară diminuare față de 2016 din cauza evoluției prețurilor. În ultimele luni ale anului, proprietarii și comercianții de cereale au preferat să stocheze marfa, în așteptarea unor prețuri mai bune. Dar cu toate acestea, traficul general de mărfuri a scăzut cu mai puțin de 2% față de 2016.

Spre deosebire de primele două luni ale anului trecut, când iarna grea a afectat grav porturile maritime românești, 2018 a debutat cu o creștere de 30% a traficului de mărfuri față de ianuarie 2017 (și cu circa 10% mai mult decât în ianuarie 2016).

Politica de dezvoltare a portului Constanța are în vedere, în primul rând, creșterea traficului de cereale. Pe de altă parte, printr’o serie de măsuri vamale și fiscale, dorim să sporim traficul de containere. De asemenea, vom pune un mai mare accent pe traficul de produse energetice, respectiv petrol și gaze. În 2018 portul va veni cu o surpriză.

În ce constă surpriza? Nu cumva e vorba de terminalul de gaze lichefiate la care visează portul Constanța de peste un deceniu și jumătate?

În anul 2006, o delegație din Qatar, la cel mai înalt nivel a vizitat România, în legătură cu acest proiect. Au fost purtate discuții la Ministerul Industriei. Prezentă la întâlnire, conducerea de atunci a Administrației portuare a oferit două posibile locații pentru amplasarea terminalului, una fiind pe digul de sud. Qatarezii s’au angajat să studieze propunerile și să revină. Principala problemă era valoarea extrem de ridicată a terminalului, undeva la peste 2 miliarde de dolari.

Apoi, în 2010, Ministerul Transporturilor și Compania Națională Administrația Porturilor Maritime Constanța au aflat din presă despre construcția unui terminal de gaze naturale lichefiate în portul Constanța, în baza viitorului acord trilateral dintre România, Azerbaijan și Georgia. Despre respectivul proiect avea informații doar conducerea Ministerului Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri.

Cum era de așteptat, atât proiectul cu Qatarul, cât și cel cu Azerbaijan și Georgia au rămas la faza discuțiilor.

Iată că, pe 22 noiembrie 2016, portul Constanța a primit vizita lui Brian Simpson, coordonatorul din partea Comisiei Europene al proiectului ”Motorways of the Sea” (”autostrăzilor maritime”):

”Am venit în portul Constanța pentru a vedea ce proiecte de dezvoltare se vor realiza – în special proiectul terminalului LNG – și cum putem ajuta la realizarea lor pe baza fondurilor europene. Interesul nostru este centrat pe problemele mediului. De asemenea suntem interesați de legătura cu Dunărea și calea ferată, pentru a vedea ce conexiuni de transport se pot realiza. Vrem să oferim sfaturi portului Constanța cum să acceseze fonduri pentru terminalul LNG.”

CNAPMC are în vedere construcția unui terminal de gaze naturale lichefiate. Acesta va contribui la reducerea noxelor în municipiul Constanța. Terminalul va fi construit în zona fluvio-maritimă a portului Constanța. La el, vor avea acces navele fluviale care au motorizare pe LNG. În viitor, toate navele de pe Dunăre vor fi acționate cu LNG. Terminalul va fi administrat de CNAPMC. Capacitatea terminalului și costul lui nu au fost stabilite încă.

Deci, surpriza de care se vorbește ar putea fi chiar mult visatul terminal LNG.

Trebuie precizat că tot în 2018, Administrația portuară a depus proiectul pentru dana 80, care va fi realizat cu finanțare din fondurile europene. În cursul acestei săptămâni va fi înaintat și proiectul pentru dragajul de investiții, tot cu finanțare europeană.

De asemenea, se dorește ca până la jumătatea anului să se depună cererea de finanțare pentru construcția a două dane în zona insulei artificiale.

În cadrul dragajului de întreținere, lucrările contractate în 2017 au fost finalizate. Viitoarele lucrări urmează să fie scoase la licitație în cursul acestei săptămâni, contractul urmând să se întindă pe doi ani.

Tot în acest an, vor începe cel puțin trei investiții private, majore în portul Constanța, de zeci de milioane de euro – a precizat directorul general. Un alt obiectiv este molul trei. Administrația a alocat bani, din surse proprii, pentru studiul de fezabilitate, împreună cu cererea de finanțare a investiției. Construcția lui va dura patru-cinci ani. Se vor recupera din mare peste 275.000 de metri pătrați de teren.

Citiți și: ROMÂNIA VA DEVANSA ITALIA ȘI SPANIA, ȘI VA AJUNGE FRANȚA ȘI ANGLIA DIN URMĂ

2. Portul MANGALIA este port maritim, având posibilitatea de a opera nave de până la 10.000 tdw. Suprafața sa este de 170 ha, din care 50 ha pe uscat si 120 ha acvatoriul portului. Are doua dane pentru nave de mărfuri cu o lungime de 400 m, cu adâncimea apei in bazinul portuar de 9 m.

Șantierul naval (civil) ”Daewoo” are doua docuri uscate in care se pot construi nave de pana la 55 000 tdw si se pot repara nave cu capacitatea maxima de 150 000 tdw. Cheiul de armare al șantierului are o lungime de 1500 m , iar adâncimea apei este de 9 m. Macaralele sunt de: 480 tf , 120 tf , 50 tf si 16 tf.

Compania 2 Mai S.A. Mangalia detinuta de statul roman a informat, la data de 5 ianuarie 2018, grupul Daewoo Shipbuilding & Marine Engineering Co. de intenția sa de a’și exercita dreptul de preemtiune pentru actiunile pe care grupul sud-coreean le detine la santierul naval Mangalia.

Acest santier este un joint venture între Daewoo Shipbuilding si societatea 2 Mai Mangalia, care detin fiecare 51% respectiv 49% din actiunile santierului naval.

Grupul Daewoo Shipbuilding & Marine Engineering Co. a informat ca poarta negocieri cu societatea 2 Mai Mangalia in vederea ajungerii la un acord.

Şantierul Naval Daewoo Mangalia va fi vândut sau, dacă nu este posibil, lichidat de către coreeni, din cauza uriaşelor probleme financiare pe care le are grupul mamă de mai mulţi ani. Într’o încercare disperată de a’şi reduce pierderile, Daewoo Shipbuilding & Marine Engineering (DSME) îşi va lichida operaţiunile din afara ţării de origine, inclusiv şantierul din Mangalia, au arătat într’un raport reprezentanţi ai acţionarului majoritar şi cel mai important creditor, Korea Development Bank.

”Daewoo Mangalia şi DeWind (o companie din America ce operează mai multe parcuri eoliene) nu mai pot continua în actuala formă şi trebuie lichidate”, se arată în raportul KDB.

Un oficial al KDB a explicat că lucrurile vor fi mai clare după analizarea situaţiei financiare:

”Chiar dacă lucrurile vor fi mai clare după analiza situaţiei financiare, dacă să restructurăm diviziile din străinătate, se pare că lichidarea va fi singura soluţie.”

Şantierul naval Daewoo-Mangalia Heavy Industries (DMHI), cel mai mare constructor de nave din România, controlat de grupul sud-coreean Daewoo şi de statul român, a raportat pentru anul trecut pierderi record de 700 mil. lei, un nivel de aproape şapte ori mai mare faţă de 2013, arată datele de la Registrul Comerţului.

Daewoo Mangalia are 2.600 de salariaţi.

Statul, prin Ministerul Economiei, este acţionar minoritar la Daewoo Mangalia, deţinând 49% din acţiuni. Ministerul Economiei, aşteaptă o comunicare oficială din partea coreenilor, apoi, în funcţie de răspuns se va lua o decizie.

Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism (DIICOT) a emis un comunicat, joi, 23 iulie, prin care anunţă o serie de percheziţii privind un prejudiciu uriaş.

”La data de 23.07.2015, DIICOT – Serviciul Teritorial Constanţa a procedat la efectuarea unui număr de 55 percheziţii domiciliare în judeţele Constanţa, Tulcea, Galaţi, Brăila, Buzău, Botoşani şi municipiul Bucureşti, la sediile unor societăţi comerciale şi la domiciliile unor persoane fizice, asociaţi şi/sau administratori ai respectivelor societăţi, într’o cauză penală vizând comiterea infracţiunilor de constituire a unui grup infracţional organizat, evaziune fiscală şi spălare de bani.

În fapt, din investigaţiile desfăşurate a rezultat că în perioada 2012 – 2015, mai mulţi cetăţeni coreeni şi români, prin intermediul unor societăţi comerciale din România, deţinute sau controlate de aceştia, au contractat diverse lucrări de la SC DAEWOO MANGALIA HEAVY INDUSTRIES SA, pe care apoi le’au subcontractat altor societăţi comerciale cu un comportament fiscal inadecvat (de tip fantomă), pentru a evita plata către bugetul consolidat al statului, a valorii TVA şi a impozitului pe profit aferente lucrărilor realizate.

Sumele de bani transferate pentru plata lucrărilor subcontractate în conturile societăţilor comerciale fantomă erau retrase în numerar de unii din membrii grupului, acestea fiind remise ulterior liderilor. Prejudiciul cauzat prin activitatea infracţională este de aproximativ 11 milioane lei. În cauză s’a dispus luarea unor măsuri asiguratorii pe bunuri mobile şi imobile ale suspecţilor. S’a dispus aducerea la sediul DIICOT – Serviciul Teritorial Constanţa în vederea audierii a unui număr de 9 suspecţi.

3. Portul MIDIA este port maritim si punctul terminus al Canalului Poarta Alba –Midia Navodari .

Suprafata sa este de 660 ha, din care 370 ha pe uscat si 290 la acvatoriu. Are 7 dane si 1 415 m de cheuri. Adancimea apei in bazinul portuar in zona de operare la cheiuri este de 8-9 m. Cele mai mici funduri in bazin sunt de 7 m. Operarea marfurilor se face cu doua macarale de 16 tf fiecare.

Șantierul Naval Midia execută reparații la nave de pana la 65 000 tdw cu pescaj de pana la 5,5 m. Are trei docuri plutitoare (unul de 20 000 t si doua de 10 000 t) si 3 dane de armare cu 720 m de cheiuri, pe care opereaza doua macarale de 16 tf .

4. Portul SULINA este port fluvial-maritim, situat la Mm 0-2, la vărsarea Dunării în Marea Neagră.

Portul are doua sectoare: zona libera (in prezent inactiva) si portul comercial (pentru pasageri si marfuri generale). In bazinul zonei libere sunt 4600 m de cheiuri, depozite cu o suprafata de 2 000 m² si platforme de 2 000 m².

Adâncimea maximă în bazin este de 7 m. Aici pot opera 3 macarale plutitoare (2 ori 32 tf si 1 ori 10 tf ). Portul comercial are 2 126 m de cheiuri, cu adancimea apei de 2,5 – 7,5 m.

Avem o autostradă… dată de natură, dar abia o folosim. Segmentul românesc al Dunării nu face decât să se adauge la problemele infrastructurii româneşti, care alungă investitorii. România se confruntă, astfel, cu o situaţie paradoxală, care’i aduce mari deservicii economice: vestul ţării preferă să importe prin portul olandez Rotterdam şi nu prin cel românesc de la Constanţa.

Anul trecut, prin portul Constanţa au trecut 60 de milioane de tone de marfă. Mai mult decât în alţi ani, dar cu mult mai puţin decât prin alte mari porturi ale Europei.
Ca să vă faceţi o idee, prin Rotterdam, traficul de marfă depăşeşte 450 de milioane de tone anual. Acolo, căile navigabile sunt bine întreţinute, iar portul este deservit de o infrastructură excelentă.

Daniel Georgescu, directorul Administrației Canalelor Navigabile:

”Pe noi, statul român, ne afectează acestă problemă, mai nou, ultima dată știu că toată zona de vest a României prefera să’și facă importurile navale prin Rotterdam, să vină pe partea Main-Rin, pe partea ungară în România.”

Dan Țivilichi, directorul Administrației Porturilor Maritime:

”Portul Rotterdam dă 10% din PIB-ul Olandei și în general toate economiile se dezvoltă în jurul porturilor.”

Dănuț Jugănaru, expert în economie:

”Dacă îl facem competitiv, portul Constanţa are mare capacitate de creştere a volumului a traficului de mărfuri pentru că el are o capacitate dublă faţă de cât se exploatează în prezent.”

Lipsa dragajelor de pe Dunăre nu face decât să agraveze problema.

Ionel Minea, secretar de stat în Ministerul Transporturilor

”Avem două puncte critice în acest moment, Bechet și Corabia, dar vom rezolva și această problemă cu achiziția celor de la AFDJ a unui complex de dragaj pe fonduri europene.”

Autorităţile din Corabia au investit în noul port turistic două milioane de euro, dar Corabia tot nu a ajuns pe harta comerţului şi a turismului pe Dunăre.

Din cauza faptului că şenalul navigabil nu a mai fost dragat de mai bine de doi ani, nimic nu a ancorat aici.

Armatorii care duc marfă pe Dunăre au pierderi mari din cauza consumului de combustibil şi pentru că nu pot face transport la capacitatea maximă a vaselor. Între România și Bulgaria există un acord de dragaj și semnalizare pe Dunăre încă din 1955.

Ionel Minea, oficialul de la Ministerul Transporturilor

”Singura problemă care mai e în discuție este segmentul bulgăresc. Aici lucrurile sunt în desfășurare, în sensul că avem promisiuni din partea părții bulgare că vor efectua acest dragaj.”

Avem probleme cu şenalul navigabil, dar suferim şi din pricina lipsei unei infrastructuri moderne rutiere şi feroviare. În România, trenurile de marfă circulă cu o viteză medie de 17 kilometri pe oră.

Un marfar care pleacă astăzi va ajunge la Curtici peste 7 zile, spre deosebire de un tren de pe relaţia Hamburg-Budapesta care parcurge distanţa într’o singură zi.

Portul Constanţa este cel mai mare din bazinul Mării Negre şi este în top 10 porturi europene.

Portul Constanţa: Trafic în 2017 – 60 mil tone
– locul 10 top porturi europene

Portul Rotterdam: Trafic în 2017 – 461 mil tone

Barje pe Dunăre Consum suplimentar – 11 tone motorină
Capacitate de încărcare – 70%

Trafic feroviar – viteză medie: 17-20 km/h

Karla Peijs, coordonatorul european al Coridorului Rin-Dunăre din partea Comisiei Europene, crede că dacă România ar reuşi să facă Dunărea navigabilă pe tot timpul anului, investiţiile s’ar întoarce înapoi prin noi locuri de muncă, dezvoltarea portului Constanţa, dar şi prin reducerea dependenţei de investiţii în infrastructura rutieră şi feroviară:

”Este mai ieftin să faci Dunărea navigabilă pe tot timpul anului decât să construieşti drumuri şi căi ferate. Dezvoltarea Dunării poate aduce creştere economică României. Dacă se poate naviga pe Dunăre pe toată perioada anului, porturile vor înflori, se vor dezvolta conexiuni mai bune între tipurile de transport şi astfel se vor crea locuri de muncă. De asemenea, vor fi bani pentru modernizarea portului. Constanţa ar trebui să fie motorul dezvoltării economiei României.”

Proiectul Coridorului Rin-Dunăre face parte din departamentul pentru mobilitate şi transporturi din cadrul Comisiei Europene.

Karla Peijs crede că importanţa portului Constanţa depinde de cum România poate folosi Dunărea ca un mod de transport şi de acces. Ea subliniază însă că portul Constanţa poate deveni un Rotterdam al Mării Negre doar dacă va avea preţuri bune, dacă va fi competitiv în regiune şi dacă va reuşi să dezvolte conexiunile cu restul tipurilor de transport. Deja impactul investiţiilor făcute de România în infrastructura ce face legătura cu Constanţa se vede în evoluţia economică a judeţului.

Astfel, o analiză recentă a ZF relevă faptul că PIB-ul judeţului Constanţa a avut un ritm de creştere de două ori mai mare decât restul economiei de la deschiderea autostrăzii Bucureşti-Constanţa, în noiembrie 2012, şi până în prezent. Astfel, PIB-ul în valoare nominală al judeţului Constanţa a avut o creştere în perioada 2012-2016 de 56%, faţă de o creştere nominală de 29% a PIB-ului României.

România are 1.075 kilometri de Dunăre, adică aproximativ 45% din totalul sectorului navigabil al fluviului, ce asigură legătura directă cu nouă state europene, aproximativ 20 de porturi fluviale (Brăila, Galaţi, Tulcea pot opera şi nave maritime) şi două canale navigabile, Dunăre – Marea Neagră şi Poarta Albă – Midia, care fac legătura cu Marea Neagră şi cu portul Constanţa. Comparativ, România are circa 700 de kilometri de autostrăzi, fiind pe ultimele locuri în Europa, şi o reţea de căi ferate cu o lungime de circa 20.000 de kilometri. Reţeaua de căi ferate a României este a şaptea reţea ca mărime din Uniunea Europeană, conform datelor de pe site-ul CFR.

Cu toate acestea, jucătorii din logistică spun că trenurile de marfă circulă cu o viteză medie de circa 15-20 de kilometri pe oră.

În prezent, Dunărea este singura ”autostradă” neîntreruptă a României de la Constanţa spre vestul Europei, însă vara, atunci când debitul Dunării scade, traficul navelor este îngreunat.

Karla Peijs consideră că o bună funcţionare a traficului pe Dunăre ar ajuta la reducerea numărului de camioane care circulă pe drumuri în contextul în care România, dar şi Bulgaria au o infrastructură rutieră slab dezvoltată şi zilnic sunt ambuteiaje.

”Este mai ieftin să faci Dunărea navigabilă pe tot timpul anului decât să construieşti drumuri şi căi ferate. Şi dacă nu investeşte în Dunăre, România trebuie să facă mult mai multe drumuri, să investească în căi ferate şi cred că este foarte scump. Transportul pe apă este relativ ieftin şi sigur.”

Karla Peijs crede că România şi Bulgaria ar trebui să lucreze împreună pentru dezvoltarea sectorului Dunării pe care îl administrează şi crede că fluviul este important pentru ambele ţări inclusiv din punct de vedere turistic .

Conform datelor de la Institutul Naţional de Statistică (INS), în 2015 pe căile navigabile interioare s’au transportat circa 30 de milioane de tone de mărfuri, în timp ce prin intermediul celor rutiere s’au transportat de şase ori mai mult.

”Foarte puţin din potenţialul Dunării este folosit. Problema este că România şi Bulgaria administrează şi draghează o porţiune comună a fluviului, care este de altfel o parte foarte mare din Dunăre. România a vrut întotdeauna să dragheze Dunărea, însă Bulgaria nu a fost foarte activă din acest punct de vedere. Acum însă Bulgaria a cumpărat o navă, are un buget pe trei ani şi vrea să dragheze Dunărea. Dacă totul merge conform planului, … Dunărea va fi folosită la potenţial.”

5. Portul TULCEA este port fluvial – maritim situat la km 70 – 72 conceput sa indeplineasca 4 destinatii: port industrial, port de pescuit, port comercial și port militar. Portul comercial Tulcea are mai multe dane: de mărfuri in vrac (km 72), de balast (km 70) de pasageri (km 71).

Estacada portului are o lungime de 970 m, cu adancimea apei de 3-3,5 m. Platforma acestei zone a portului are 32 000 m². Danele sunt echipate cu macarale (2 ori 16 tf si 2 ori 5 tf) si o macara plutitoare (de 10 tf). Capacitatea de trafic a portului comercial este de 0,85 milioane t / an .

Portul maritim are 230 m cheu, adancimea apei de 7,5 m, suprafata platformei de 7 150 m ² si dispune de macarale de 16 tf . Aici pot opera nave de pana la 25 000 tdw. Capacitatea de trafic: 1,04 milioane t/an. Portul fluvial are un cheu de 100 m, adancimea apei de 3 m, suprafata platformei de 950 m² si dispune de doua macarale de 5 tf. Capacitatea sa de trafic este de 3 milioane tone/an .

Portul industrial se afla în amonte de oraș și este destinat încărcării și descărcării de minerale: fier, cocs, baucsită, magnezite, pentru combinatul siderurgic.

Portul navelor de pescuit oceanic se afla la km 72,6 între portul comercial și bazinul șantierului naval. Lungimea cheului este de 360 m, adâncimea apei este de 5,5 m. Are macarale de 5 tf și o capacitate de trafic (de peste congelat) de 0,2 milioane t/an .

Șantierul naval Tulcea are cale pentru nave de 15 000 tdw, macarale de 40 tf , 16 tf si 5 tf, iar adâncimea apei în bazinul șantierului este de 9 m.

6. Portul GALAȚI este port fluvial – maritim situat intre km 157 – 145,4.

Portul comercial este alcatuit din:

Portul vechi, pentru pasageri si balast;

Bazinul docurilor (marfuri generale si cereale);

Bazinul marfurilor lemnoase;

Danele pentru produsele metalurgice.

Aceste sectoare au in total 53 de dane. Lungimea cheiurilor este de 4 400 m . Adancimea apei la cheu este de 7,5 m. Danele sunt dotate cu 39 de macarale de cheu si 56 macarale mobile. Suprafata portuara este de 240 250 m ², din care bazinul docurilor detine 12 300 m ². Capacitatea tehnologica de trafic este de 12,4 milioane t/an .

Portul industrial se afla in amonte de vărsarea Siretului în Dunăre. El este specializat in descarcarea minereului de fier si a cocsului. Cheiul pentru nave maritime este lung de 800 m, iar cel pentru nave fluviale este de 120 m. Adancimea apei la cheiuri este de 7,3 m . In acest port pot opera nave de pana la 25 000 tdw. Are 26 macarale mari si 16 macarale de 16 tf. Capacitatea de trafic: de descarcare a minereului si cocsului – 22 milioane t / an, iar de încarcare a cenușii – 2 milioane t / an.

În partea dinspre aval a portului comercial se va dezvolta terminalul de containere si amenajari pentru zona libera.

Șantierul naval Galați poate construi nave de pana la 65 000 tdw. El are un doc uscat cu doua camere, fiecare de cate 235 m ori 35 m, o cala pentru nave de 20 000 tdw si una pentru nave de 7 500 tdw. Santierul este dotat cu doua macarale gigant: una de 50 tf si una de 320 tf , precum si cu macarale de 40 tf , 16 tf si 5 tf.

7. Portul BRĂILA este port fluvial – maritim situat pe Dunare intre km 172 si km 168,5 (ultimul port al Dunarii maritime spre amonte).

Portul are trei zone :

a) cea a portului vechi pentru pasageri si de produse lemnoase;

b) bazinul docurilor pentru marfuri generale, cereale si balast;

c) zona din aval de Braila, pentru terminalul de containere si zona libera.

În bazinul docurilor pot opera simultan 150 nave. In amonte si aval de port sunt zone de ancoraj, in fiecare putand ancora 7-8 nave maritime. Lungimea cheiurilor este de 4 575 m. Adancimea apei este de 6 – 7,5 m. Macaralele din dotare sunt de 5 si 16 tf. Portul are un siloz de 30 000 t. Capacitatea tehnologica de trafic este de 2,8 milioane t / an .

Șantierul naval Braila construieste si repara nave de pana la 150 000 tdw. El are un cheu de armare propriu si mai multe cale.

8. Portul CERNAVODĂ este port fluvial situat pe Dunare la km 300 , dar este si port la Canalul Dunare – Marea Neagra, la km 64. Suprafata portului este de 19 ha (10 ha suprafata de apa si 9 ha suprafata platformei pentru marfuri).

Lungimea danelor: de pasageri 250 m; de produse petroliere 75 m; de cereale 100 m; de marfuri generale 520 m si de balast 400 m. Portul este echipat cu o macara de 16 tf si doua macarale de 5 tf .

9. Portul CĂLĂRAȘI este port fluvial situat pe bratul Borcea al Dunarii si cuprinde portul comercial si portul industrial. Cheiurile portului comercial au o lungime de 340 m sunt echipate cu macarale de 16 tf si de 5 tf, iar adancimea apei la cheu este de 2,8 m. Suprafata platformelor pentru marfuri este de 213 000 m², iar a depozitelor de 3 000 m². In port pot opera nave de pana la 1 500 t. Capacitatea de trafic este de 450 000 t / an.

Portul industrial, care deserveste combinatul siderurgic, are 635 m cheiuri, 3 macarale de 16 tf, incarcatoare de minereu si zgura. Portul mai are si o zona pentru produsele otelariei: un cheu lung de 300 m, cu adancimea apei de 4,25 m, 2 macarale de 5 tf si incarcatoare pentru produse din otel. In portul industrial pot opera nave de 3 000 tdw. Capacitatea de trafic a portului industrial este de 1 240 000 t / an.

10. Portul OLTENIȚA este situat la km 340. Cheiul fluvial este lung de 300 m si adancimea apei este de 3 m. Are trei macarale de 5 tf, suprafata platformei de 31300 m² si pot fi operate nave de pana la 2 000 tdw. Capacitatea de trafic este de 450 000 t/an.

Santierul naval Oltenita construieste nave de pana la 5 000 tdw, are 12 cale de montaj si de lansare la apa a navelor. Dispune de macarale de 50 tf 16 tf si 5 tf .

11. Portul GIURGIU este situat la km 493 si are urmatoarele cheiuri: un cheu operational de 250 m (adancimea apei de 3,50 m), un cheu de buncheraj de 100 m, un cheu de pasageri de 400 m si unul de asteptare, un cheu fluvial de 170 m, un cheu fluvial al terminalului de balast cu trei macarale de 16 tf.

Platformele de marfuri au o suprafata de 5 000 m² iar depozitele de 3 000 m². La acestea se adauga un siloz cu capacitatea de 10 000 t si o platforma pentru sfecla de zahar si balast cu o suprafata de 29 000 m ².

În port pot fi operate nave de pana la 1 500 t si cu pescaj de maxim 2 m. Capacitatea tehnologica de trafic a portului este de 1 340 000 t / an. Pe canalul Plantelor se afla un cheu operational pentru marfuri generale, dotat cu 2 macarale de 5 tf si se preconizeaza amenajarea unui terminal de containere si a zonei libere .

Terminalul de petrol al Portului Giurgiu se afla intre intrarea in bazin si intrarea pe Canalul Plantelor. Cheul sau are o lungime de 353 m si adancimea apei de 3, 50 m. Aici se pot opera nave de pana la 2 000 t . Capacitatea de trafic este de 450 000 t / an pentru produse solide si 100 000 t / an (pentru produse lichide).

12. Portul ZIMNICEA este situat la km 553. Are un cheu de 440 m lungime cu o adancime a apei de 3 m. Dispune de o macara de 25 tf si trei macarale de 16 tf. Mai are un cheu de cereale (100 m lungime ) si un cheu de pasageri de 100 m lungime.Platforma portului insumeaza 21 300 m², iar depozitele de 4 000 m². Capacitatea de trafic a portului este de 720 000 t / an.

13. Portul TURNUL MĂGURELE este situat la km 579 .

Cheul fluvial are o lungime de 610 m. Adâncimea apei la cheu este de 2,8 m.

Portul dispune de doua macarale de 16 tf si una de 5 tf si de benzi transportoare pentru incarcarea pe nave a ingrasamintelor chimice. Se opereaza si cereale pentru care portul dispune de un cheu lung de 120 m si un siloz de 6 000 t. Platforma portului are 660 m ² iar depozitele au o suprafata de 500 m². In port pot fi operate nave de pana la 1 500 t. Capacitatea de trafic este de 800 000 t / an.

14. Portul CALAFAT este port fluvial situat la km 795.

Lungimea cheiurilor operationale ale portului este de 350 m, iar adancimea apei la cheu este de 3 m. Suprafata platformei portuare este de 11 000 m ².

Are dane de marfuri de ferry-boat si de pasageri. În port pot opera nave cu capacitatea maxima de 2 000 t. Capacitatea de trafic este de 270 000 t / an.

15 Portul DROBETA – TURNU SEVERIN este situat între km 933 si km 931. Are un cheu lung de 300 m. Opereaza marfuri generale folosind doua macarale de 5 tf. Adancimea apei la cheu este de 4,50 m. Sunt operate nave de pana la 3 000 t. Capacitatea de trafic este de 600 000 t / an. Dispune si de un cheu de asteptare lung de 423 m. Portul de pasageri are un cheu lung de 530 m unde adancimea apei este de 4 m.

Șantierul naval al portului construieste si repara nave de pana la 7 500 tdw. Cheiul de armare are o lungime de 650 m. In santier sunt macarale de 50 tf, 40 tf, 16 tf si 5 tf .In proiect sunt prevazute amenajari pentru zona libera si un terminal de containere.

16. Portul ORȘOVA este situat la km 954 pe malul lacului de acumulare al hidrocentralei ”Portile de Fier 1”.

Dana mare a portului are lungimea de 500 m, adâncimea apei la cheu este de 4,20 m, iar în dotarea portului sunt 4 macarale de 16 tf și două macarale de 5 tf. Platforma portuară are suprafața de 16 000 m², iar depozitele de 1600 m². Pot fi operate nave de pana la 3 000 t.

Portul dispune și de un cheu de pasageri cu lungimea de 200 m. Capacitatea de trafic a portului este de 1 200 000 t / an. Șantierul naval Orșova construiește și repară nave de până la 3 000 t.

Are un cheu de armare cu lungimea de 350 m, un doc plutitor de 800 t, cale orizontale si macarale de pana la 40 tf.

17. Portul DRENCOVA este port fluvial la km 1 016, intre Orsova si Moldova Noua.

Are un cheu vertical de 190 m, cu adancimea apei la cheu de 3 m, si dispune de o macara de 5 tf. Suprafata platformei de marfuri este de 7 000 m². Pentru navele de pasageri este o dana cu lungime de 50 m.

18. Portul MOLDOVA NOUĂ este port fluvial la km 1 046, avand un cheu cu lungimea de 300 m echipat cu benzi transportoare si doua macarale de 16 tf.

Adâncimea apei la cheu este de 3 m, iar suprafata platformei portuare este de 1500 m² . Pot fi operate nave de pana la 2 000 t. Capacitatea tehnologica de trafic este de 350 000 t / an.

19. Portul MEDGIDIA este port pe Canalul Dunare – Marea Neagra la km 37.

Are o suprafata de apa de 19 ha si un teritoriu portuar cu platforme de depozitare cu suprafata de 20 ha. Portul are urmatoarele dane: de ciment (300 m), de cereale (100 m), de pietris si loess (820 m), pentru marfuri generale (440 m), de balast (400 m), de carbuni (200 m), dana tehnica (220 m), de pasageri (200 m). Dispune de doua macarale de 5 tf si una de 16 tf, lungimea cailor de rulare a acestora fiind de 500 m.

20. Portul BASARABI este port fluvial pe Canalul Dunare – Marea Neagra la km 24.

Suprafata totala a portului este de 27 ha, din care 14 ha – acvatoriu. Are 6 dane de marfuri generale (200 m), de cereale (100 m), de pasageri (150 m) si dana de montaj a santierului naval (610 m). Dispune de macarale de 16 tf si 5 tf.

Sursă: ZF, digi24.ro, RL.ro, http://www.adrse.ro/Documente/Planificare/PDR/2014/Programe/MasterPlan_Transport_2014_partea.2.pdf

Citiți și:   ASISTĂM LA PUNEREA ÎN OPERĂ A UNUI PROGRAM VIZÂND ȘTERGEREA IDENTITĂȚII NAȚIONALE A POPORULUI ROMÂN

Sau:   RÂURILE DIN SPAȚIUL ROMÂNESC POARTĂ DENUMIRI GETICE

Ori:   ROMÂNIA 2018 – CENTENAR 1918-2018

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

Anunțuri

ATENȚIE LA UNGARIA REVIZIONISTĂ ȘI LA MALADIA DE A CONDUCE PE ALȚII

Când taxăm politica Ungariei de iredentism şi revizionism, o facem analizând lucruri adevărate şi dovedibile, confirmate zi de zi de presa celui mai mare partid de opoziţie din Ungaria şi în parte, de presa partidului socialist.

Analiză asupra Ungariei și pretențiilor asupra Transilvaniei, ante și post-Trianon, și neorevizionismul ungar de la baza politicii lui Viktor Orban

În contextul noilor luări de poziții revizioniste maghiare, foarte agresive, publicăm  o analiza specială de la începuturile anilor ’90, care relevă resorturile și fundamentele politicii de azi a premierului ungar Viktor Orban și a președintelui Parlamentului de la Budapesta, Laszlo Kover.

Avertismentele trase de autorul studiului nu au fost luate însă în seamă de autoritățile statului român, subminate și infiltrate masiv de agenții statului ”vecin și prieten”, nici până azi în anul Centenarului.

Pentru că lipsa controlului este înspăimântătoare, crezi că toată lumea îți vrea răul, este explicația pe care ți’o va da orice psiholog, la această maladie care este nevoia de a controla pe alții.

Anxietatea în care au trăit în secolele trecute este consecința lipsei de putere pe care ungurii o au asupra realității înconjurătoare: frica de a nu fi descoperiți că au mințit, frica de a nu fi descoperiți că sunt slabi, ipocriți și superficiali, teama de a fi considerați intruși, frica de extincție prin scăderea natalității etc.

Preocuparea pentru putere și control relevă lipsa de încredere pe care o au în ei, în ceilalți și, în definitiv, în viață și în mediul înconjurător. Lipsa de încredere nu este altceva decât teama ca ceilalți sa nu profite de ei și relevă de fapt – atenție – intenția lor de a profita cât mai mult de ceilalți și de viață.

Intenția de a scoate cât mai mult de la condiția lor de intruși în corpul populațional european, preocupandu’se în permanență de originea lor neclară și de a o nega pe a altora. Au în intenție de a obliga, constrânge și lega cât mai mulți oameni de etnia lor, astfel încât să se poată folosi oricând de ei. Vezi preocuparea de a maghiariza prin schimbarea numelor altor etnici, nevoia vitală de a fi cât mai mulți, sau bolnavă de a se declara mai mulți de cât sunt în realitate, de a acorda cetățenie neungurilor pentru dreptul de vot sau de a compensa slaba natalitate sau rata mare de suicid etc.

Chiar  intenția de a face cât mai mulți bani, pentru a’și putea păstra poziția de putere zonală, față de ceilalți, dar și prin sabotarea subtilă sau uneori grosolană a vecinilor lor pe toate căile legale sau ilegale. Nu ar avea nevoie de putere și control asupra locuitorilor din Ardeal sau al altor teritorii din fostele colonii habsburgice, dacă ar fi o comunitate integră, curată, și bine-intenționată, și și’ar asuma perfect conștient consecințele oricărei decizii pe care o iau ca nație fără umbrela altora mai puternici ca ei. Vezi umbrela austriacă, germană sau rusească sub care au vrut să controleze vecinii în trecut.

În definitiv, nimeni nu îi poate obliga sa facă nimic, iar toate compromisurile pe care le’au făcut în istorie au fost fie pentru că au vrut să păstreze o imagine (falsă) în ochii celorlalți, fie pentru că au vrut să’și păstreze beneficiile pe care știau că nu le merită.

Problema e că, de fapt, nu au avut niciun control. Niciodată. Oricați bani ar fi avut, obținuți în special prin exploatarea românilor din Ardeal,  oricâte asigurări ar fi primit din partea partenerilor lor austrieci, germani sau ruși, oricât de sănătoși mintal ar fi fost, nu au avut niciodata 100% siguranța ca lucrurile vor fi așa cum au vrut ei.

Istoria a demonstrat’o cu vârf și îndesat.

Cu cât vor lucra mai mult la a obține controlul asupra Ardealului, cu atât vor deveni mai anxioși. Se vede treaba că mulți din cei care pun la cale strategiile lor nu consultă niciun psiholog. Cu cât limitezi mai mult libertatea aproapelui, cu atât vei avea mai puțină încredere în el. Ungurii nu au învățat nimic din istorie.

Soluția pentru anxietate e să renunți la control, adică la intențiile de a profita de ceilalți, de a întoarce lucrurile în favoarea ta.

Ce pot face practic ca să renunțe la control, este să probeze integritate în toate deciziile lor, iar ca să fii integru, trebuie să urmărești cooperarea în relații, nu doar declarat, ci în mod real și onest.

Îi vedeți pe unguri relaționând vreodată cu românii cinstit?

Ceea ce fac ei acum este să încerce să profite cât mai mult, ascunzându’se în spatele unei imagini de popor corect, care cooperează. Dar intențiile lor sunt cât se poate de evidente, vâzând câți bani cheltuiesc pe propaganda din jurul manifestărilor prilejuite de comemorarea a 100 de ani de la momentul 1918, numite ”Trianon 100”.

Ungaria așteaptă scuze!!!

Rectorul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, Ioan Aurel Pop, avea o intervenţie care a stârnit destul de multe pasiuni în spaţiul public pe tema conceptului ”Trianon 100”, operaţionalizat de autorităţile ungare pe parcursul anului 2017

În esenţă, istoricul român a tras un semnal de alarmă, potrivit căruia, grupul de cercetători ungari reuniţi în acest proiect, gestionat de Academia Ungară de Ştiinţe, este pregatit să declanşeze un război informaţional la adresa României şi a statelor din jur, prin care să fie contestate principalele etape dintre anii 1918-1920 care au dus la destrămarea Imperiului Austro-Ungar şi, implicit, a ”Ungariei Mari”.

Ungaria a împrumutat din experienţa fratelui mai mare, cu care se înţelege de minune în prezent (Federaţia Rusă) din tehnicile războiului hibrid pe care vrea să le experimenteze în ţările limitrofe. Proiectul ”Trianon 100 – Elan”, desfăşurat sub Academia Ungară de Stiinţe şi’a început în forţă activitatea, la o primă vedere fiind evident că acesta avea deja pregătite primele produse care să fie livrate pe piaţă. Astfel, a fost deja lansată prima carte elaborată în cadrul proiectului – ”Jurnalul delegaţiei ungare de pace”, sub coordonarea istoricului Zeidler Miklos.

Prezentarea volumului face referire la datele pe care lucrarea le deţine despre delegaţia ungară care a participat, în Franţa, la semnarea Tratatului reliefând, într’o manieră detaliată, disputele şi frământările care au precedat parafarea documentului final. Cu alte cuvinte, cartea induce, probabil, cititorilor mesajul că deciziile adoptate la Trianon nu au fost acceptate apriori de Budapesta, care s’a luptat pentru propriile interese, de unde rezultă practic injusteţea Tratatului şi traumele pe care acesta le’a produs maghiarilor. Dacă privim uşor în spate observam că în Bratislava, Slovacia, deja la începutul anului 2017 erau prezentate mai multe volume care evidenţiază transformările produse în viaţa maghiarilor după Trianon, şi evident că acestea nu erau unele pozitive.

Din punctul nostru de vedere elocvent este titlul ”Felvidek devenit Slovensko”, respectiv esenţa mesajului transmis de cartea ”Uniunea Populară Maghiară din Cehoslovacia şi repetarea procesului Mindszenty” care se referă la istoria unei organizaţii care a militat, din umbră, pentru apărarea drepturilor maghiarilor care erau lezate de autorităţile cehoslovace. Concomitent, se promovează o hartă etnografică a Ungariei din 1918 pe care autorităţile de la Budapesta au intenţionat sa o utilizeze, fără succes, pentru a trasa graniţele viitorului stat ungar conform propriilor interese în timpul negocierilor din Paris. Site-ul ”trianon100” promovează recenzia istoricului Zahoran Csaba (”Destrămarea Ungariei istorice şi Tratatul de pace de la Paris”) şi tot aici sunt promovate imagini referitoare la mai multe monumente dedicate Trianonului, din care unul reprezintă harta Ungariei Mari care nu a existat decât în visele lor.

Ceea ce este însă și mai periculos este faptul că proiectul ”Trianon100” nu este o inițiativa singulară sprijinită, evident, de autoritățile centrale de la Budapesta. Astfel, proiectul științific este dublat fie de intervenții nefericite dar bine gândite, în spațiul public, ale unor oficiali ungari de prim-rang, fie de ridicarea unor edificii cel puțin discutabile în Ungaria, care amintesc de perioada nazistă în care această țară și’a reanexat o parte din teritoriile pierdute. Avem în vedere aici declarațiile acide formulate la începutul mijlocul anului 2017 de Lazar Janos, șeful Cancelariei prim-ministrului ungar, care solicită, nici mai mult nici mai puțin, scuze din partea vecinilor pentru evenimentul Trianon, și cere, de asemenea, despăgubiri măcar morale Europei pentru ceea ce i s’a întâmplat Ungariei în 1918.

Tot aici se înscriu numeroasele statui ridicate în Ungaria în cinstea guvernatorului fascist și antisemit Horthy Miklos, cu sprijinul tacit al premierului Viktor Orban și spre bucuria nemascată a unuia dintre cele mai importante partide extremiste din Europa – Jobbik.

Neorevizionismul ungar. Argument

Contrariaţi şi cu decepţie deschidem din nou dosarul revizionismului ungar. Deceniile care au trecut ne’au făcut să uităm cearta cu vecinul şi eram convinşi că generozitatea cu care am iertat tot răul pe care ni l’a făcut duşmănindu’ne şi răpindu’ne o parte din ţară va fi apreciată după cuviinţă.  Astăzi trebuie să constatăm însă că am trăit în iluzia unei colaborări sincere, deoarece unele cercuri influente din Ungaria şi emigraţia ungară nu au renunţat nici o clipă la gândul reanexării Transilvaniei.

Ar fi bine să nu cădem în aceeaşi greşeală comisă până în preziua dictatului de la Viena din 1940, când, deşi cunoşteam uneltirile întreprinse împotriva ţării noastre, am aşteptat nepregătiţi ziua fatală în care conducerea de atunci a României, timorată şi derutată, a recunoscut ignobila sentinţă.

Lipsa de reacţie adecvată la cursa descreierată făcută de Ungaria horthystă pentru a răpi teritorii ce nu’i aparţineau poate constitui o lecţie pentru România anului 1990 confruntată cu renaşterea revizionismului ungar. Conducerea de atunci a Ungariei a ştiut să profite de marea şansă pe care i’a oferit’o camaraderia cu hitlerismul aventurier şi lipsit de scrupule şi cu fascismul italian, reeditând între anii 1938 şi 1941 unele dintre performanţele care îngroziseră occidentul Europei cu o mie de ani în urmă.

Bucuria i’a fost însă de scurtă durată şi sentinţa aplicată a fost pe măsura faptei: hotarele stabilite în 1920 la Trianon, drepte din toate punctele de vedere, au fost restabilite în 1947 la Conferinţa de pace de la Paris.

Potoliţi în pornirile lor belicoase şi lingându’şi rănile cauzate de propria lor demenţă, naţionaliştii unguri devin peste noapte adepţii fervenţi ai internaţionalismului socialist şi depun toate eforturile pentru a’şi convinge vecinii şi opinia publică mondială de intenţiile lor paşnice. Cei peste 30 de ani în care regimul lui János Kádár a frânat recidivele naţionaliste sau chiar revizioniste i’au făcut pe mulţi români să creadă că vecinii noştri s’au resemnat între graniţele lor etnice şi că nu’şi mai arogă ”dreptul istoric” asupra Transilvaniei.

Realitatea zilelor noastre dovedeşte însă contrariul: iredentismul există şi este bine să luăm aminte şi să nu aşteptăm cu mâinile în sân. Deoarece, când scriem aceste rânduri, suntem în plină explozie a mişcării revizioniste, care se desfăşoară pe trei fronturi coordonate între ele: forţele politice conservator-naţionaliste din Ungaria, cercurile minoritare iredentiste din ţările vecine ei şi emigraţia ungară din Occident.

Revizionismul ungar, intrat după schimbarea de regim din Ungaria în faza acută a unei evidente accelerări, nu poate fi descris într’o lucrare în întreaga lui complexitate, oricât de exhaustivă s’ar vrea aceasta. De aceea înfăţişăm un ”portret la zi”, în care vom fixa schematic anatomia mişcării, intenţiile ei deschise sau ascunse, precum şi unele dintre metodele de care se serveşte în realizarea ţelurilor sale.

Neorevizionismul, în terminologia noastră, înseamnă noua faţă a revizionismului ungar care, pentru a se încadra în spiritul documentului final de la Helsinki, a recondiţionat vechile teze ale iredentei şi le’a adaptat la actuala conjunctură politică din Europa. Dorim să asigurăm lucrării obiectivitate pe baza unor date ale istoriografiei ungare de după cel de’al doilea război mondial, date, care tocmai prin veridicitatea lor se întorc, asemenea bumerangului, împotriva celui care îl aruncă.

Post-Trianon

Monarhia austro-ungară s’a descompus în toamna anului 1918 cu consecvenţa unui proces chimic. Gratiile ”închisorii popoarelor”, cum era caracterizat imperiul multinaţional, sar în lături sub formidabila putere a voinţei de libertate a popoarelor înrobite. Şubredul edificiu, condamnat dezafectării, se prăbuşeşte ca minat o dată cu sfârşitul unui război pierdut, iar în locul său apar construcţiile sănătoase ale ţărilor cu o experienţă robustă, bazată pe principiul legic al stăpânirii de către cei îndreptăţiţi să stăpânească ţara ce le aparţine după drept şi dreptate, pământul pe care s’au născut şi unde formează majoritatea absolută a populaţiei. Renunţarea la tron a ultimului Habsburg – Carol al IV-lea – nu a fost decât o palidă încercare de a diminua puterea imploziei. Dezagregarea armatei imperiale a fost de fapt o scindare a ei pe criterii naţionale, fiecare ostaş apucând drumul spre locul de baştină, pe care îl va apăra de acum înainte.

Ungaria, devenită republică independentă la 16 noiembrie 1918, mai face câteva încercări anemice de a reţine, mai cu vorba bună, mai cu ameninţări, teritorii ai căror locuitori îşi manifestaseră cu hotărâre intenţia de a se uni cu ţara mamă. Populaţia acestor teritorii declară însă într’o spectaculoasă succesiune despărţirea de monarhie: cehii la 28 octombrie, croaţii la 29 octombrie, slovacii la 30 octombrie, sârbii la 25 noiembrie, iar românii la 9 noiembrie – hotărâre consfinţită la 1 decembrie 1918 de reprezentanţii întregii românimi din Transilvania.

Caracterul impetuos, democratic al Adunării de la Alba-Iulia nu lasă nici urmă de îndoială asupra voinţei de neclintit a românilor transilvăneni de a se uni cu România. Societatea ungară, educată de un secol şi mai bine în spiritul naţionalismului şovin şi pregătită pentru rolul de naţiune hegemonă, marginalizase sau ignorase cu totul procesul centrifugal de destrămare a monarhiei, proces vechi în latenţa lui, dar susceptibil oricând la o cale fără întoarcere.

Trezit brusc la realitate, poporul ungar, această masă etnică pestriţă, din care abia a treia parte erau unguri adevăraţi şi care asimilase numai în ultimii 130 de ani (1787 – 1918) mai mult de trei milioane de străini, reacţionează cu deznădejdea înecatului. În Transilvania, de unde secuii şi maghiarii loiali Ungariei şi ”cu musca pe căciulă” se refugiau cu sutele de mii, este dat cuvântul de ordine:

”Aşteptaţi conferinţa de pace care ne va da dreptate, până atunci nu vă supuneţi şi sabotaţi.”

Cei mai realişti însă, care au înţeles că roata istoriei nu mai poate fi întoarsă, rând pe rând au recunoscut hotărârea cu caracter plebiscitar de unire a Transilvaniei cu România pentru totdeauna.

În Ungaria ticsită de refugiaţi, aflată în plină derută socială şi economică, se formează primele nuclee iredentiste. Motorul care pune în mişcare revizionismul ungar încă din toamna lui 1918, are în prima linie pe refugiaţii din teritoriile ce se despărţiseră de Ungaria. Consiliul Naţional Secuiesc, MOVE, EME şi Liga Apărării Teritoriului sunt primele organizaţii de acest fel, înfiinţate în Ungaria în toamna anului 1918 şi în primăvara următoare.

Tratatul de pace spulberă însă şi ultimele speranţe şi deschide calea reacţiilor disperate:

”Aşteptaţi, nu depuneţi jurământ românilor, lucrurile nu pot dura” etc.

Lucrurile au durat, însă, pentru că tratatul nu făcea decât să legalizeze dezagregarea Ungariei multinaţionale, consumată spontan prin voinţa generală a popoarelor neungare de a înmormânta monarhia dualistă. Procesul a fost democratic, ireversibil, iar încercările ulterioare ale istoriografiei ungare de a’l contraface s’au lovit de autenticitatea implacabilă a faptului istoric. Considerând Trianonul ca un accident funest, Ungaria n’a înţeles nici până astăzi că Pacea din 1920 a constituit în realitate ”marea răfuială” dintre popoarele majoritare, dar oropsite, ale monarhiei şi naţiunea ungară hegemonă, dar veşnic minoritară în propria’i ţară.

Mişcarea revizionistă preia argumentele contelui Albert Ápponyi, conducătorul delegaţiei ungare la Conferinţa de pace, şi formulează, în baza lor, ideologia, la care nu a renunţat nici până în zilele noastre.

La loc de frunte stă şi astăzi doctrina ”dreptului istoric”, interpretată însă cu totul împotriva sensului ei real, deoarece conţinutul ideii înseamnă dreptul celei mai vechi etnii care a locuit teritoriile respective şi această etnie este poporul român care aici s-a născut şi aici a trăit totdeauna. Repertoriul iredentist mai cuprinde enumerarea consecinţelor ”catastrofale” care ar fi decurs din dezmembrarea monarhiei, precum: incapacitatea ţărilor beneficiare de a sta pe propriile lor picioare din punct de vedere economic sau de a stăpâni problema minorităţilor. Ceea ce mai îngrijora pe iredentişti era regresul cultural pe care l’ar suferi viitoarea minoritate ungară, obligată să trăiască în ”condiţii inferioare” de civilizaţie în ţările limitrofe.

Acestea erau în general împrejurările în care ia naştere mişcarea revizionistă ungară cvasi instituţionalizată. În simbioza cu fascismul ungar, aceasta preia cârma ţării pe la începutul anilor treizeci; iredentismul dictează în continuare politica externă a Ungariei. Angajaţi cu trup şi suflet în aventura nazistă, conducătorii Ungariei obţin drept recompensă de la Hitler şi Mussolini o bună parte a teritoriilor unite cu ţările cărora le aparţineau.

Pierzând războiul, Ungaria fascistă este din nou redusă la teritoriul ei etnic prin hotărârile Tratatului de Pace de la Paris din 1947.

Straniu în toată afacerea este că deşi actualele hotare au fost recunoscute în 1947, la Paris, ţinta atacurilor revizioniste a rămas tot Trianonul.

Misterul acestei amnezii deliberate, îşi are, în primul rând, explicaţia în puterea magică a sloganului ”Trianon”. Repetat până la exasperare în perioada primei ofensive iredentiste, între cele două războaie mondiale, ”Trianon” s’a întipărit adânc în conştiinţa naţională ungară. Reluarea lui în a doua repriză a partidei, care se desfăşoară în prezent, înarmează cauza revizionistă cu un atu redutabil. Tactica iredentistă contează în acelaşi timp pe ignoranţa crasă a tineretului şi a unor pături sociale în materie de istorie. Cu aceeaşi şansă este alimentată, cu informaţii eronate, opinia publică mondială, care ignoră în linii mari istoria acestei părţi a Europei.

Dezinvoltura cu care este reclamată pe toate căile ”nedreptatea” săvârşită în palatul mic de la Trianon, explică de ce publicul larg, neavizat, ignoră cu totul Pacea de la Paris din 1947, de parcă nici n’ar fi existat un al doilea război mondial pierdut de Ungaria fascistă, război care s’a terminat cu repunerea în drepturi teritoriale a ţărilor cărora li s’au răpit teritorii prin forţă sau prin dictate de către vecinii unguri.

Desigur că deplângerea ”tragediei de la Trianon” are o încărcătură propagandistică considerabil mai mare decât reclamarea deciziilor de la Paris din 1947. La Trianon au fost modificate ”hotarele de o mie de ani” ale monarhiei (grosolană diversiune istorică !) – fapt care poate trezi eventuala compasiune, pe când tratatul din 1947 este mai bine dacă e trecut sub tăcere, pentru că prin el a fost sancţionată Ungaria horthysto-fascistă pentru samavolnica anexare a unor teritorii aparţinând ţărilor învecinate.

Vorbind mereu despre Trianon, revizioniştii unguri ar vrea parcă să mute înainte cu şaptezeci de ani ”stările” şi ”drepturile istorice” semifeudale de atunci, decretându’le actuale şi valide în contextul politic şi etno-demografic de la sfârşitul secolului. Reclamarea eventualei nedreptăţi săvârşite de tratatul de la Paris din 1947 nu’i aranjează pe unguri nici pe plan diplomatic, pentru că ar supăra Rusia, moştenitoarea Uniunii Sovietice, şi Marile Puteri semnatare ca şi actuali giranţi ai pactului. De bunăvoinţa şi ajutorul acestor ţări Ungaria are astăzi mare nevoie.

Rămâne deci Trianonul contra căruia se pledează cu argumente din 1920 bazate, după cum vom vedea, pe statistici falsificate în 1990.
Marea majoritate a materialului propagandistic difuzat de către iredenta ungară în Ungaria sau pe plan internaţional este încărcat cu date manipulate privind perioada premergătoare primului război mondial, iar actuala situaţie etno-demografică din regiune este total ignorată sau falsificată grosolan.
Un singur exemplu edificator: populaţia Transilvaniei care conform statisticilor maghiare, la data Tratatului de la Trianon, era de aproximativ 5.300.000 de locuitori, este ”fixată” la 3.500.000 de anuarul statistic maghiar pentru anul 1990. (A Tények Könyve – 90).

Din aceştia, spune ziarul Népszabadság, care citează datele anuarului, 1.660.000 erau unguri.

Aceeaşi falsificare incalificabilă figurează la pag. 58 din numărul 2 din 2 mai 1990 al revistei Erdélyi Magyarság, (Maghiarimea Transilvaniei, publicaţie editată de organizaţiile ”refugiaţilor” din Transilvania), unde populaţia Transilvaniei în 1920 ar fi fost tot de 3.500.000, din care 1.664.000 maghiari.

Potrivit acestor aberaţii statistice, dacă scădem ungurii 1.664.000 din cei 3,5 milioane, apoi germanii, circa 600.000 şi celelalte minorităţi – aproximativ 250.000, rămân în jur de un milion de români. Câtă vreme statisticile ungare mai serioase sunt de acord cu cifra de 3.000.000 de români care au populat Transilvania de la Trianon, numai propaganda revizionistă trece sub tăcere şi lucrează cu falsuri impertinente, cu care a umplut puzderia de ”studii” apărute în ultima vreme pe piaţa cărţilor din Ungaria.

Este, bine, deci să cunoaştem şi să verificăm aşa-numita nedreptate de la Trianon, pentru a ne putea orienta corect în sumedenia de date dubioase ale propagandei maghiare. Este de asemenea necesar să discernem, de la bun început, datele istoriografiei ungare serioase, care sunt în general mai aproape de realitate – şi pe care le utilizăm în măsura cuvenită, de cifrele abominabil falsificate ale maculaturii de propagandă destinată marelui public.

Să aruncăm acum o privire asupra modificărilor teritoriale şi de populaţie survenite în urma Tratatului de la Trianon.
Pentru a înţelege corect problema revizionismului ungar este necesar un mic excurs cu privire la teritoriu şi populaţia acestuia în urma tratatului de la Trianon.
Monarhia ungară a pierdut 190.263 km.p. (67,27%) din suprafaţa totală de 282.870 km.p (exclusiv Croaţia) şi 10.665.287 de locuitori, sau 58% din totalul de 18.264.533 de locuitori, câţi avea Ungaria imediat înainte de încheierea păcii. Din locuitorii teritoriilor unite cu statele formate în urma tratatului, însă 8.130.287 – 76% – erau neunguri care reveneau la patria de baştină şi abia 24% (sau 2.535.000) erau unguri care deveneau minoritari în ţările respective.

În protestul înaintat în 1920 conferinţei de pace de către contele Albert Ápponyi, şeful delegaţiei ungare, figurează 2.750.000 de unguri, exagerare dictată de poziţia precară de pe care trata Ungaria.

Ultima statistică ungară din 1988, întrece însă pe Ápponyi în manipularea datelor şi dă cifra de 3.227.000, fără a menţiona că ea include şi pe evrei în numărul ungurilor. Oricum, propaganda revizionistă s’a lamentat timp de şaptezeci de ani pentru pierderea acestor două milioane şi jumătate de conaţionali şi n’a avut vreodată un cuvânt de apreciere pentru reintegrarea în ţările de baştină, a peste opt milioane de foști minoritari.

Ba dimpotrivă, actuala propagandă iredentistă, cinică în ”raţionamentul” ei, acuză tratatul de la Trianon pentru a fi lichidat un stat multinaţional ”înfloritor”, cum era monarhia, creând în locul lui patru ţări ”multinaţionale”, neînstare să stăpânească problema minorităţilor.

Cu alte cuvinte, după logica ungară, este preferabilă o Ungarie în care neungurii erau majoritari, unei Românii cu nici 10% populaţie minoritară…

Examinând proporţia unguri-neunguri în detaliu, pe ”ţări succesoare”, găsim următoarea situaţie: în provinciile cedate Iugoslaviei, din 1.519.013 de locuitori erau numai 459.000 de unguri (30%) iar în cazul Cehoslovaciei din 3.567.575 de locuitori, reveniţi acestei ţări, abia în jur de 750.000 (20%) erau unguri. În Transilvania, reunită cu România, din totalul de 5.236.305, cifră discutabilă, menţionată în statisticile maghiare, numărul românilor era cu mult peste trei milioane, iar al secuilor şi maghiarilor de 1.326.000 (25,34%).

De remarcat aici, integrarea secuilor în blocul maghiar, pervertire practicată în toate statisticile ungare moderne.
Din aceasta a constat deci ”marea nedreptate” făcută Ungariei, imperiu, care, cu o populaţie naţională permanent minoritară, a reuşit sute de ani în şir să înrobească teritorii şi locuitori aparţinând ţărilor învecinate. Tratatul de la Trianon a curmat suferinţa a aproape nouă milioane de supuşi oropsiţi ai monarhiei şi le’a dat libertatea în cadrul statelor naţionale proprii, iar Ungaria a fost, în sfârşit, limitată la graniţele ei naţionale.

Înainte de a examina anatomia complexă a revizionismului şi metodele prin care încearcă să’şi atingă ţelul găsesc că, pentru tinerii mai necunoscători în ale istoriei şi pentru împrospătarea memoriei celor mai în vârstă, este utilă o retrospectivă asupra performanţelor obţinute de această mişcare în prima ei ofensivă dintre cele două războaie mondiale.

Aşa cum am mai arătat, primele organizaţii revizioniste iau naştere în 1918, imediat după separarea de monarhie a provinciilor neungare, deci Tratatul de la Trianon din 1920 poate fi considerat doar formal actul de naştere al iredentei maghiare. Dezagregarea monarhiei a fost în consecinţă un proces istoric legic, care s’a încheiat în toamna anului 1918 în decurs de câteva zile, prin voinţa nestrămutată a popoarelor în majoritate absolută ce locuiau teritoriile respective.

Concomitent asistăm la destabilizarea societăţii maghiare, provocată de anarhia din rândurile armatei şi de izbucnirea, la 30 octombrie 1918, a revoluţiei de la Budapesta. A doua zi, la 31 octombrie, regele numeşte pe contele Mihály Károlyi în fruntea unui guvern al coaliţiei radical burgheze şi a social democraţiei.

Timp de patru luni şi jumătate, Károlyi se străduieşte să menţină integritatea monarhiei tratând fără succes cu reprezentanţii populaţiei majoritare din teritoriile despărţite de monarhie.

Soarta monarhiei este însă pecetluită de încheierea armistiţiului la 3 noiembrie 1918 în vila Giusti, de lângă Padova. Ungaria devine, la 16 noiembrie 1918, republică independentă şi vrea să acţioneze de acum în spirit nou, democratic: secuii şi maghiarii din Transilvania se reunesc, la 28 noiembrie, la Târgu-Mureş, şi lansează un apel ”Către popoarele lumii”, în care asigură audienţa mondială că ”domnia ungară” în Transilvania nu înseamnă imperialism, oligarhie şi nici militarism, ci independenţă democratică pentru fiecare naţiune, administraţie publică şi justiţie pe limba proprie, potrivit principiilor formulate de Wilson, preşedintele SUA.

Altă încercare de ultima oră este manifestul din 5 decembrie 1918, prin care Ungaria asigură autonomia naţionalităţilor, vrând să devină o ”Elveţie a Orientului”.

După câteva luni, la 21 martie 1918, contele Károlyi, depăşit de evenimente şi sub ameninţarea falimentului social-economic, predă puterea lui Béla Kuhn, care, în fruntea ”Republicii Sovietice Ungare” mai încearcă timp de 132 de zile să restabilească vechile graniţe. Atacând, la 15 aprilie 1919, frontul român, armata roşie ungară declanşează o contraofensivă, care, după două săptămâni de lupte, fixează, la 30 aprilie, noua linie de demarcaţie pe Tisa.

La scurt timp, la 8 mai 1919, Conferinţa de pace aprobă viitoarele hotare dintre Ungaria şi România, respectiv Cehoslovacia, ceea ce duce la o nouă încercare disperată a ungurilor de a recuceri vechile teritorii. După o ofensivă în direcţia Slovaciei, ungurii pornesc, la 20 iulie, o ofensivă pe linia Tisei, care are drept răspuns o contraofensivă română, la 24 iulie. Trupele române dispersează armata roşie ungară intrată în derută şi cuceresc, la 4 august 1919, Budapesta. Capitala ungară este părăsită abia la 14/16 noiembrie 1919, când amiralul Horthy, acceptat de puterile Antantei, îşi face intrarea în oraş.

Între timp, cercurile conducătoare secuieşti şi maghiare din Transilvania care, în ciuda răscoalelor populare cu caracter antimaghiar, rămăseseră pe loc, propagă cuvântul de ordine:

”Aşteptaţi conferinţa de pace, staţi pe loc, lucrurile se vor aranja”.

Exodul însă pornise şi, după semnarea păcii, el continuă cu intensitate crescândă. Mai mult de 200.000 de mici nobili, funcţionari şi indivizi care se temeau de justiţia română părăsesc în această perioadă Transilvania şi formează primele nuclee ale mişcării revizioniste din Ungaria. Un număr însemnat de persoane din aceste categorii rămâne însă pe loc şi, infiltrându’se în organizaţiile politice, culturale şi religioase, va forma ulterior coloana a cincea a revizionismului.

În Ungaria, unde se instalase între timp regimul horthyst, obiectivul principal al politicii era întreţinerea spiritului naţionalist-şovin şi iredentist. Şocul economic cauzat de pierderea unor teritorii bogate în materii prime, precum şi dezechilibrul pieţei interne duce la o criză socială agravată de sosirea unui mare număr de refugiaţi din teritoriile unite în state naţionale. Guvernanţii, nereuşind să redreseze ţara, dau vina pe „ciuntirea ţării” şi creează o psihoză colectivă de frustrare care facilitează cursul iredentist. La început mai reţinut, împletit cu activităţi culturale, apoi tot mai deschis, revizionismul devine religia maselor nemulţumite de criza social-economică din ţară.

Transfugii, disperaţi în declasarea lor socială şi economică, sunt promotorii acestei psihoze pe care o întreţin, rupând sistematic rănile şi reinfectându’le.
Refugiaţii din Transilvania, în mare parte intelectuali aparţinând fostei pături conducătoare, erau elementele cele mai virulente ale dreptei revizioniste. În parlamentul horthyst, din totalul de 239 de deputaţi, nu mai puţin de 79 proveneau din teritoriile unite în stat naţional, iar studenţii refugiaţi constituiau 40% din numărul studenţilor din organizaţiile revizioniste.

Mişcarea revizionistă va ajunge să dea tonul în politica culturală şi de învăţământ a Ungariei. În 1927, un număr de 34 de asociaţii cu ramificaţii în întreaga ţară se unesc în Liga Revizionistă Ungară, care ocupă o serioasă pondere politică.

Paralel cu consolidarea politică a revizionismului, asistăm la o spectaculoasă evoluţie a fascismului ungar, care ia naştere în 1923 şi după numai nouă ani se instalează la cârma ţării. În perfectă simbioză, fascismul şi revizionismul se orientează în prima perioadă spre Italia lui Mussolini, de la care aşteaptă sprijin în satisfacerea revendicărilor teritoriale ale Ungariei. Mai târziu însă ele descoperă în Hitler pe adevăratul lor mentor şi stăpân.

Primul serviciu pe care’l fac ungurii Germaniei naziste a fost ajutorul dat în pregătirile pentru anexarea Austriei (Anschlussul din 13 martie 1938). Ungaria îşi trădează astfel vecina cu care era legată printr-un pact de prietenie. Apreciind acest prim aport al camarazilor unguri la cauza consolidării fascismului, Hitler îi include în planul de dezmembrare a Cehoslovaciei.

La Conferinţa de la Munchen, din 29 septembrie 1938, cele patru puteri (Franţa, Anglia, Germania şi Italia) semnează un acord în baza căruia Germania primeşte Regiunea Sudetă a Cehoslovaciei. Nu mult după aceea, Hitler îi recompensează pe unguri dându’le, prin primul dictat de la Viena (2 noiembrie 1938), un teritoriu de 12.400 km.p. din sudul Slovaciei cu o populaţie de 1.100.000 de locuitori, din care 606.000 erau maghiari iar restul slovaci.

Ungaria mulţumeşte pentru acest cadou prin aderarea la Pactul Anticomintern şi aşteaptă partea de pradă din dezmembrarea Cehoslovaciei. Coordonându’şi atacul cu germanii, care ocupă Praga la 15 martie 1939, guvernul ungar atacă, în noaptea de 14 spre 15 martie, Ucraina Subcarpatică şi o anexează. Revizioniştii ocupă astfel alţi 12.171 km.p. cu o populaţie de 496.000 de locuitori, din care doar 12,7% erau maghiari.

La numai două zile după ce germanii, la 1 septembrie 1939, trec graniţa poloneză, declanşând astfel cel de’al doilea război mondial, Pál Teleki, prim-ministrul ungar de atunci, solicită ajutorul lui Mussolini în problema revizuirii hotarelor României. În scrisoarea sa către Duce, Teleki susţine că opinia publică internă presează guvernul spre o rezolvare grabnică a pretenţiilor teritoriale maghiare şi, în consecinţă Ungaria, pregăteşte o intervenţie armată împotriva României. Dacă nu i se dă satisfacţie printr’o conferinţă organizată în acest scop, Ungaria va obţine revizuirea cu orice risc. Germania, care nu dorea un conflict româno-ungar, impune moderaţie guvernului de la Budapesta şi divergenţa este, pentru moment, aplanată.

În anul care urmează însă, după o vehementă campanie diplomatică împotriva ţării noastre, Horthy ordonă mobilizarea generală şi masează trupe la graniţa cu România.

În schimbul aprobării de a ocupa Transilvania, Ungaria îi oferă lui Hitler liber acces la căile ferate ungare pe toată durata războiului, precum şi o contribuţie mărită în cereale.

Vrând să evite un conflict armat între România şi Ungaria, Hitler mai face un demers pe lângă Carol al II-lea, regele României, în vederea începerii unor tratative cu ungurii. Acestea au loc între 16-24 august 1940, fără a duce însă la vreun rezultat.
În faţa acestei situaţii, Hitler convoacă la Viena pe miniştrii de externe român şi ungar, precum şi pe primul ministru ungar şi impune României, la 30 august 1940, ignobilul diktat care smulge din trupul Transilvaniei 42.243 km.p., cu o populaţie de 1.304.000 de români şi doar 968.000 de maghiari.

Următoarea manevră a revizionismului ungar este îndreptată împotriva Iugoslaviei, cu care Ungaria încheiase, la 12 decembrie 1940, un tratat de prietenie, tratat pe care îl va încălca la fel de perfid ca şi în cazul Austriei.

Astfel, la 6 aprilie 1941, în timp ce trupele germane se pregăteau să invadeze Iugoslavia, revizioniştii de la Budapesta, la fel ca şi în cazul Cehoslovaciei, sunt gata să participe la împărţirea prăzii. În prealabil, însă, guvernul ungar asigură, în mod ipocrit, puterile occidentale, spunând că prezenţa trupelor sale în Iugoslavia este necesară pentru protecţia minorităţii ungare din acea ţară. Împreună însă cu germanii, trupele ungare ocupă şi anexează, la 11 aprilie, regiunile Bácska şi Baranya precum şi teritoriul dintre Mura şi Drava, cu o suprafaţă totală de 11.417 km.p. şi 1.025.507 locuitori. Din aceştia, potrivit statisticilor ungare, doar 36,6% erau unguri.

Cât de mârşavă a fost Ungaria faţă de vecinii şi ”prietenii iugoslavi” reiese din sinuciderea, în semn de protest a primului ministru Teleki, omul care la fel de mârşav ne răpise parte din Transilvania, dar care, într’un acces de remuşcare şi onestitate, a părăsit cursa descreierată în care se angajase ţara sa.

În scrisoarea sa de adio către Horthy, Teleki spune:

”Suntem o ţară de laşi şi sperjuri. Niciun cuvânt în legătură cu atrocităţile comise împotriva maghiarilor (minorităţile maghiare din teritoriile unite cu statele naţionale n.a.) nu este adevărat. Ne’am aliat cu răufăcătorii şi ne’am pierdut cinstea naţională. Suntem cea mai detestată naţiune şi vom deveni profanatori de cadavre. Sunt vinovat că nu v’am oprit”.

Sunt cuvinte grele care acoperă întreaga şi trista realitate a acelor ani.
Recolta realizată de revizionismul ungar între 1938-1941 înseamnă 78.231 km.p., iar populaţia Ungariei creşte de la 9.000.000 la 14.683.323 locuitori. Componenţa etnică a celor peste cinci milioane de noi cetăţeni, ”achiziţionaţi” în aceşti trei ani indică în medie 61% de neunguri faţă de 39% de unguri.

Acest proces de rapturi a fost însoţit de masacrele comise de trupele şi administraţia ungară cu ocazia fiecărei anexări. Noi românii ne plângem morţii asasinatelor de la Treznea, Ip, Camăr, Păuşa, Sucutard, Ciumârna, Şimleul Silvaniei, Cosniciul de Sus, Mureşenii de Câmpie, Huedin etc.

De la intrarea trupelor ungare şi până la 1 septembrie 1942, au fost ucişi …. 991 de români iar numărul celor maltrataţi, schingiuiţi a atins, până în vara lui 1943, cifra de 15.000. Numărul românilor expulzaţi sau refugiaţi se ridică, până la mijlocul anului 1944, la 217.942 de persoane.

Peste tot, în Slovacia, Ucraina Subcarpatică sau Iugoslavia pe unde s’au instalat autorităţile ungare, armata, jandarmii şi poliţia de asemenea au ucis, schingiuit şi deportat populaţia civilă. Deosebit de bestiale au fost masacrele din Iugoslavia, unde femei, bătrâni şi copii au căzut victima autorităţilor ungare: 2.300 în 1941 la ocuparea zonelor axate şi peste 6.000 în ianuarie 1942, când cadavrele sârbilor ucişi erau aruncate în copcile Dunării îngheţate.

Tot în Iugoslavia au fost deportate peste 50.000 de persoane a căror ”vină” era că se stabiliseră în regiunea respectivă după 1918.

Din Transilvania au fost trimiși spre exterminare în total circa 166.000 de evrei, din care circa 15.000 în 1941. Aproximativ 150.000 au fost deportați în 1944, după ocuparea Ungariei de către trupele naziste (operațiunea Margarethe I) și instaurarea unui guvern pronazist (operațiunea Panzerfaust).

În dimineața zilei de 3 mai 1944, la ora 5, a început concentrarea evreilor din zona II spre ghetouri. Evreii din Maramureș, Satu Mare și Baia Mare au fost concentrați în 11 ghetouri, iar evreii din Cluj, Bistrița și Oradea au fost izolați prin Decretul nr. 6163/1944. La 10 mai 1944, toți evreii erau concentrați.

Adolf Hitler l’a însărcinat pe însărcinatul lui personal, Edmund Veesenmayer, să raporteze numărul celor din ghetouri, în raportul din 11 mai 1944 figurând pe listă 325.000 de persoane. După ce evreii au fost înghesuiți în spații neamenajate, fără facilități sanitare, autoritățile maghiare au invocat pericolul epidemiilor, cerând deportarea cât mai grabnică a celor închiși.

”Eu am trecut la începutul lui aprilie [1944] prin Munkács, să supraveghez ghetoizarea. S’a prezentat la mine comandantul jandarmeriei din Sighetul Marmației și mi”a spus că nu este în stare să efectueze […] ghetoizarea în Sighetul Marmației, din lipsa clădirilor corespunzătoare, a instalațiilor sanitare. Trebuie să’și abandoneze activitatea sau să i se ia «surplusul de oameni» și să fie duși în vestul Ungariei sau chiar în Germania. Cum am sosit la Budapesta, m’am îndreptat spre Eichmann și i’am atras atenția: Baky îl va chema în curând la telefon și îi va cere să decidă. La prânz, între orele 2 și trei, ne’am întâlnit în cabinetul lui Baky […] Secretarul de stat Baky i’a povestit lui Eichmann care este situația în Maramureș, apoi a spus:

”Te întreb deci, dragă Adolf, să abandonez ghetoizarea sau ești dispus să’i preiei de la noi pe evrei?”— „Mein lieber Laci, (Dragul meu Laci), cu aprobarea pe care mi’a remis’o forul meu superior, pot să-ți declar imediat, acum, că suntem gata să vă preluăm toți evreii. Discuția n’a durat nici 15 minute.” —SS-Hauptsturmführer Dieter Wisliceny, mărturie din 1946

Trenurile cu deportați din Transilvania de Nord care au trecut prin Kassa (Košice) în 1944: date, originea transporturilor și numărul de deportați.

16 mai Sighetu Marmației 3.007
17 mai Ökörmező (azi Ucraina) 3.052
18 mai Sighetu Marmației 3.248
19 mai Vișeu de Sus 3.032
19 mai Satu Mare 3.006
20 mai Sighetu Marmației 3.104
21 mai Vișeu de Sus 3.013
22 mai Sighetu Marmației 3.490
22 mai Satu Mare 3.300
23 mai Vișeu de Sus 3.023
23 mai Oradea 3.110
25 mai Oradea 3.148
25 mai Cluj 3.130
25 mai Aknaszlatina (azi Ucraina) 3.317
25 mai Vișeu de Sus 3.006
26 mai Satu Mare 3.336
27 mai Târgu Mureș 3.183
28 mai Dej 3.150
28 mai Oradea 3.227
29 mai Cluj 3.417
29 mai Satu Mare 3.306
29 mai Oradea 3.166
30 mai Târgu Mureș 3.203
30 mai Oradea 3.187
30 mai Satu Mare 3.300
31 mai Cluj 3.270
31 mai Baia Mare 3.073
31 mai Șimleu Silvaniei 3.106
1 iunie Oradea 3.059
1 iunie Satu Mare 2.615
2 iunie Bistrița 3.106
2 iunie Cluj 3.100
3 iunie Oradea 2.972
3 iunie Șimleu Silvaniei 3.161
4 iunie Reghin 3.149
5 iunie Oradea 2.527
5 iunie Baia Mare 2.844
6 iunie Dej 3.160
6 iunie Bistrița 2.875
6 iunie Șimleu Silvaniei 1.584
8 iunie Dej 1.364
8 iunie Cluj 1.784
8 iunie Târgu Mureș 1.163
9 iunie Cluj 1.447
27 iunie Oradea 2.819
Datele au fost strânse de comandantul gării din Košice, Miklós Gaskó („Halálvonatok” Menóra, Toronto, 1984, pp. 4–12).

Moralmente izolată, detestată de toţi vecinii, Ungaria intră în mai 1941 în războiul contra Uniunii Sovietice şi rămâne ultima aliată a Germaniei naziste, expunându’se la mari pierderi de vieţi omeneşti şi bunuri materiale.

Epilogul s’a consumat la conferinţa de pace de la Paris, în 1947, care demontează încă o dată versiunea modernă a imperiului Sfântului Ştefan restabilind astfel ordinea naturală în bazinul carpato-dunărean.
Nu este de mirare că, după război, cehoslovacii, ca reflex al urii lor faţă de fasciştii unguri, declară prin decret guvernamental, la 5 aprilie 1945, drept apatridă întreaga minoritate ungară de’acolo. După un an de discriminări, deportări, schimb de populaţie şi alte persecuţii, în vara lui 1946, 327.000 din cei aproximativ 500.000 minoritari unguri optează pentru naţionalitatea slovacă.

Faţă de acest tratament dur şi nedemocratic, noi românii le’am iertat maghiarilor toate păcatele, le’am dat drepturi depline, am avut în 1950 miniştri maghiari care abia vorbeau româneşte, le’am creat chiar o regiune autonomă, stat în stat, de unde funcţionarii români se refugiau de frica autorităţilor ”române” maghiarizate.
După Pacea de la Paris, 1947

Aparent vindecată de aventura revizionistă, care pe lângă distrugerea ţării i’a adus oprobiul lumii civilizate, Ungaria ia calea ”democraţiilor socialiste” reuşind s’-şi reformeze în parte viaţa publică fascizată. Ocupată cu ”renovarea” prestigiului naţional şi căutând să se pună bine cu vecinii, Ungaria devine adepta zeloasă a internaţionalismului socialist. Degajată de majoritatea elementelor fasciste care părăsesc, după 1944, ţara, viaţa politică, socială şi culturală a societăţii maghiare ia o orientare marxistă. Proporţiile defascizării ţării şi implicit a fascizării exilului maghiar se pot intui din numărul de 815.653 de emigranţi, care au părăsit între 1944 şi 1960 Ungaria. Purtători, în marea lor majoritate, ai virusului revizionist, ei l’au exportat şi au contribuit la consolidarea iredentismului din sînul emigraţiei maghiare care s”a manifestat chiar şi în timpul Conferinţei de pace de la Paris din 1947.

Înainte de a trece la examinarea fazei de latenţă a mişcării revizioniste din Ungaria, faza care a durat peste treizeci de ani, mai trebuie consemnată o răbufnire revizionistă a guvernului ungar, în perioada de pregătire a Tratatului de la Paris (1947).
Deşi era evident că tratatul de pace se va baza pe principiile stabilite în documentul armistiţiului din ianuarie 1945, partea ungară încearcă să se tocmească şi să deplaseze spre est graniţa comună cu România.

Exploatând unele discuţii în problema Transilvaniei între Uniunea Sovietică şi anglo-americani, ministrul de externe ungar pregăteşte câteva variante proprii. Un plan preconiza, de exemplu, crearea unei Transilvanii independente, altul legarea regiunii secuieşti de Ungaria printr’un coridor, un al treilea propunea anexarea la Ungaria a unei fâşii de 22.055 km.p. cuprinzând judeţele din vestul României, teritoriu populat de mai mult de 1.500.000 de locuitori. Prin această ultimă ”soluţie”, pentru recuperarea a 500.000 de maghiari, ar fi revenit Ungariei peste 900.000 de români. S’a mai propus organizarea unui referendum, dar în final partea maghiară s’ar fi mulţumit şi cu anexarea unei fâşii de 11.800 km.p. populată de 442.000 de maghiari şi 421.000 de români.

O delegaţie condusă de ministrul de externe János Gyöngyösi pleacă în aprilie 1946 la Moscova pentru a prezenta lui Stalin acest ultim plan de revizuire. După câteva zile de discuţii şi rugăminţi, ungurii se întorc cu recomandarea lui Molotov de a trata problema cu românii. Guvernul ungar pregăteşte în grabă o delegaţie condusă de ambasadorul extraordinar dr. Pál Sebestyen, care, la 27 aprilie 1946, se deplasează la Bucureşti, dar întâmpinând un refuz hotărât din partea românilor, se întoarce fără nici un rezultat. Nu mult după aceea, la 7 mai 1946, consiliul miniştrilor de externe al celor trei mari puteri, acceptă restabilirea graniţei româno-ungare de la 1 ianuarie 1938.
Maşinaţiunile şi intrigile, prin care ungurii au încercat în aceşti doi ani să ne răpească din nou o parte a Transilvaniei, pot umple câteva volume şi dovedesc caracterul peren al politicii revizioniste ungare.

În urma eşecului suferit prin încheierea păcii de la Paris, societatea ungară, aparent calmată, face ca dispărută în trapa istoriei ideologia revizionistă cu întregul ei eşafodaj instituţional. Conducerea marxistă epurează cu rigoare draconică rămăşiţele culturale ale iredentismului, ştergând cu grijă urmele acestei doctrine.

Istoriografia oficială ungară, care între cele două războaie mondiale fusese inspiratoarea mişcării fascist-revizioniste, îşi orientează acum cercetările spre realităţile sociale din ”milenarul” regat şi descoperă, ca prin minune, că în el au mai trăit, pe lângă poporul ungar hegemon, şi naţionalităţi, ca de pildă românii, în număr destul de mare. ”Schimbarea de macaz” este realizată însă numai de falanga marxistă a istoricilor pe când vechea gardă naţionalistă, fiind redusă la tăcere, se pune pe aşteptare în speranţa unor vremuri mai bune.

Îngheţarea tendinţelor naţionaliste în scrierea istorică nu durează însă decât până spre începutul anilor optzeci, când, în condiţiile liberalizării politice permise de regimul Kádár, asistăm la un reviriment treptat al curentului naţional-revizionist, marcat prin apariţia din ce în ce mai numeroasă a lucrărilor care tratează problema Trianonului. Continuând linia iredentismului militant practicată între cele două războaie mondiale, aceste lucrări aduc în prim plan implicaţiile teritoriale şi economice ale tratatului şi ignorează pârghia etno-demografică, explozivul care a dezmembrat monarhia austro-ungară multinaţională. Punctul culminant îl constituie apariţia, în 1986, a monumentalei Istorii a Transilvaniei (Erdély története) ale cărei trei volume apar la Editura Academiei din Budapesta.

Emigraţia, care îşi păstrase tot timpul profilul naţionalist, şovin şi revizionist, îşi coordonează politica cu dezgheţul ideologic din ţară, tema revizuirii hotarelor devenind doctrina de bază în marea majoritate a organizaţiilor din exil. Conducerea de la Budapesta iniţiază o colaborare fără rezerve cu emigraţia şi, prin intermediul organizaţiei guvernamentale ”Uniunea Mondială a Ungurilor”, pune bazele unei colaborări panungare atotcuprinzătoare.

Cele trei mari obiective ale revizioniştilor unguri sunt: obţinerea unui climat internaţional favorabil cauzei ungare, ”amorsarea” opiniei publice din Ungaria şi exportul politicii neorevizioniste spre regiunile limitrofe, îndeosebi spre Transilvania.
O atenţie deosebită merită o investigaţie a factorilor politici şi social – economici care întreţin în prezent flacăra iredentismului ungar, asupra formelor de organizare şi metodelor utilizate, precum şi asupra tacticii ideologice aplicate de această mişcare. Deoarece activitatea centrală se împleteşte cu cea din emigraţie şi cea din Transilvania, vom trata aceste trei domenii concomitent, încercând să conturăm unitatea şi specificul fiecăreia.

Am arătat mai înainte că, aparent, mişcarea revizionistă din Ungaria a sucombat o dată cu semnarea tratatului de la Paris (1947) şi răstimpul de la 1947 şi până spre sfârşitul anilor şaptezeci a fost o perioadă de silită latenţă în ţară şi de o crescândă efervescenţă în sînul exilului. Examinarea amănunţită a acestei faze în Ungaria ar fi instructivă, însă caracterul ocult, conspirativ, al activităţii face cercetarea ei mai anevoioasă. Voi menţiona, totuşi, instituţiile care au patronat mişcarea din ţară precum şi căile propagandei spre Transilvania.

Actuala recrudescenţă a naţionalismului şovin a fost declanşată de instaurarea unui climat liberal în societatea ungară şi ea s’a propagat spre Transilvania şi spre emigraţie, aducându’le la un numitor comun: militarea pentru o soluţie neorevizionistă.
Rădăcinile politice ale revizionismului ungar se îndreaptă spre refacerea imperiului Sfântului Ştefan. Ideea, care pare astăzi absurdă, a produs un efect psihologic şi mobilizator de mase, omniprezent în societatea ungară din Ungaria, în exil şi în unele cercuri din Transilvania.

Ungaria declara, încă din 1945, prin ministrul ei de externe, János Gyöngyösi, că ţara a rupt cu trecutul reacţionar şi războinic, iar concepţia despre ”Ungaria istorică” (imperiul Sfântului Ştefan, n.a.) a fost abandonată o dată cu semnarea armistiţiului. Că ungurii au încercat, tot prin Gyöngyösi, să obţină o revizie parţială (misiunea Sebestyen – 1947), dovedeşte că, deşi recunoşteau absurditatea planului de a reclădi marele imperiu ungar, în realitate încercau să’l realizeze în rate. Actualele declaraţii belicoase ale conducerii de la Budapesta, care îşi arogă dreptul de a apăra interesele celor 15 milioane de unguri răspândiţi pe tot globul, dovedesc, în continuare, că ideea a rezistat ”tratamentului” marxist de educaţie internaţionalistă şi reapare într’o formă nouă şi mai sofisticată. Neorevizionismul ungar în unele variante ale sale pretinde în ultima vreme brutale revizii de hotare, adică anexarea Transilvaniei, nemulţumindu’se cu crearea unor condiţii, în care minorităţile ungare din ţările limitrofe să fie cât mai strâns legate de ”patria-mamă”: Ungaria.

Acestea ar fi: activităţi cultural-istorice, comune, schimb de elevi, studenţi şi profesori, trimiterea din Ungaria de literatură şi manuale şcolare şi intensificarea în continuare a turismului reciproc.
Completându’le ”armonios” cu răspândirea în Ardeal a hărţilor reprezentând Ungaria Mare, hărţi de vânzare la toate chioşcurile din ţara vecină, neorevizioniştii încearcă să alimenteze vechile idei ale curentului revizionist, în stare să provoace, la timpul potrivit, o schimbare a stau-quo-ului actual.

Pe lângă acest curs major al politicii externe ungare, desuet în aparenţă, există o serie de circumstanţe conjuncturale ale politicii interne din ţara vecină datorită cărora guvernanţii şi partidele de acolo exploatează ideea neorevizionistă în propriul lor interes.

Aş aminti, în primul rând, acţiunea de salvare a prestigiului Partidului Socialist Ungar, succesorul comuniştilor, campanie care a mobilizat personalităţi marcante şi le’a plasat în primele rânduri ale actualei ofensive neorevizioniste.

Promotorul mişcării şi autor al doctrinei panungare este Mátyás Szűrős, fostul preşedinte provizoriu al Republicii Ungare. El declara, în mai 1989, revistei revizioniste Erdélyi Tudósitások (Informaţii despre Transilvania) că ideea potrivit căreia toţi ungurii de peste hotare sunt membrii marii naţiuni ungare şi Ungaria este răspunzătoare de soarta lor, i’a venit în urma vizitelor făcute în Transilvania şi a discuţiilor avute acolo cu András Sütő, Sándor Kányádi, Géza Domokos, János Fazékas şi Attila T. Szabó. Szűrős recunoaşte că această politică poate duce la reînvierea Micii Antante, dar schimbările survenite în 1985 în Uniunea Sovietică i’au dat un impuls decisiv în a enunţa şi susţine aceste teze. Întrebat dacă şi alte cercuri guvernamentale împărtăşesc vederile sale, Szűrős l’a asigurat pe ziarist că atât în conducerea partidului cât şi la ministerul de externe se afirmă o gardă tânără, care şi-a însuşit această doctrină justă. Alţi membri ai guvernului socialist: Imre Szokai şi Csaba Tabajdi, ministru adjunct răspunzător de problema minorităţilor din Ungaria şi a maghiarilor de peste graniţe, au elaborat metodele de punere în aplicare a doctrinei panungare.

Politica neorevizionistă a fost deci consolidată de guvernanţii socialişti în perioada de la 1988 şi până la instalarea primului parlament liber ales, iar prin venirea la putere a Forumului Democratic Ungar (FDU) această politică a luat forme mai agresive. Din statul major al partidului care a câştigat alegerile din aprilie 1990 fac parte personalităţi politice şi culturale binecunoscute pentru antiromânismul lor, ca scriitorul István Csurka, reputat pentru violentele sale ieşiri şovine şi antisemite, Ernő Raffay, istoric specializat în probleme româno-ungare sau Lajos Für şi Géza Jeszenszky, revizonişti militanţi.

Raffay, mentor ideologic al FDU, declara în aprilie 1990, la Televiziunea Ungară, cu ocazia prezentării platformei partidului, că în România este necesară o reorganizare a statului pe provincii federale, printre care regiunea autonomă maghiară să aibă un statut special. Raffay este de altfel autorul unor lucrări de istorie foarte tendenţioase, chiar duşmănoase faţă de ţara noastră din care am menţiona doar trei titluri elocvente: De la voievodate până la imperiu – Budapesta 1989, Secretele Trianonului – Budapesta 1990 şi Transilvania 1918 – 1919, ultima o încercare impertinentă de a califica România drept ţară imperialistă.

Nu mai amintim aici de multitudinea micilor partide din Ungaria, care se erijează la rândul lor în apărători ai ungurilor de peste hotare, ponderea lor politică fiind neînsemnată. Oricum, mai fiecare partid din ţara vecină, în vânătoare de popularitate, şi’a pus în program acest sine qua non al naţionalismului ungar. De notat însă că lucrurile au mers atât de departe, încât voci îngrijorate din sînul comunităţii maghiare din Transilvania au condamnat faptul că aceste partide exploatează în propriul interes electoral închipuitele suferinţele ungurilor minoritari.

Dar ariergarda comunismului ungar aflătoare la cârma ţării între 1988 şi 1990 n’a jucat rolul de salvatoare a ungurilor de peste hotare numai din considerente electorale. Confruntată cu crunta criză social-economică postcomunistă, această garnitură a îmbrăcat haina naţionalistă pentru a abate atenţia poporului de la propria’i mizerie şi a o îndrepta asupra aşa-ziselor suferinţe ale fraţilor de peste hotare. Până la 22 decembrie 1989, au fost chiar favorizaţi în această politică de însăşi situaţia din ţara noastră.

Adăugând în propaganda sa opresiunii generale din România o notă în plus, aceea a discriminării naţionale, Ungaria, care făcuse deja câţiva paşi spre Europa civilizată, se bucura de mai multă credibilitate şi a exploatat din plin acest avantaj, calomniind România la mai toate forurile internaţionale la care îşi asigurase acces.

După Revoluţia din Decembrie 1989 însă, când ceasul libertăţii a sunat, inclusiv pentru secuii şi maghiarii de la noi, Budapesta s’a văzut nevoită să provoace artificial disensiunile între români şi maghiari. În condiţiile liberalizării regimului de frontieră, mii şi mii de cetăţeni din Ungaria sosesc sub pretextul ajutorării confraţilor din Transilvania, zeci de camioane încărcate cu alimente, haine sau cărţi vin şi creează aparenţa unui contrast de civilizaţie inexistent în realitate. Instigaţi de ”turiştii” din Ungaria, secuii şi maghiarii se dedau la manifestări separatiste şi duşmănoase şi, în scurt timp, se nasc dramaticele tensiuni dorite de Budapesta.

Reacţia populaţiei româneşti precum şi măsurile de filtrare a materialelor revizioniste ce inundaseră în primele luni ale anului 1990 Transilvania, servesc apoi ca un binevenit pretext cercurilor revizioniste de a se plânge pe toate căile contra maltratării minorităţii maghiare şi a izolării ei culturale.

Această politică de diversiune, care a reuşit în ultimii ani să pacifice populaţia Ungariei, va fi probabil continuată şi de guvernele care se vor perinda la putere, dar adevărata criză social-economică, care se va declanşa acolo o dată cu trecerea la economia capitalistă, cu inflaţia şi şomajul de rigoare, vor abate în oarecare măsură atenţia de la ”problema” minorităţilor maghiare din ţările vecine. Dacă mai adăugăm şi reacţia din ce în ce mai intensă a unor cercuri minoritare din Transilvania lucide şi oneste, care sunt pentru o convieţuire paşnică şi cinstită cu poporul român, pronosticul se vrea mai degrabă optimist.

Factorii politici, determinaţi la rândul lor de raţiuni economice, constituie de fapt un complex politico-economic cu un net caracter simbiotic. De aceea, când vorbim de factorii economici care au favorizat naşterea şi persistenţa revizionismului ungar, ne referim la un astfel de complex.

Examinând consecinţele Trianonului, tragice în ochii ungurilor – şi putem prin empatie să înţelegem acest sentiment -, putem vorbi de o consecinţă politică, care a constat din dezmembrarea imperiului şi de una economică, care s’a soldat cu pierderea a 67% din teritoriul monarhiei, cu bogăţiile şi debuşeurile aferente. Atât şi nu mai mult a stat la baza traumei iniţiale. Între timp, însă, din condescendenţă faţă de sutele de mii de refugiaţi sosiţi din teritoriile pierdute, apoi pentru a ţine pas cu Europa civilizată, care descalificase imperialismul ca formă de proprietate statală, revizionismul ungar îşi modifică argumentaţia reclamând cu precădere pierderea substanţei etnice. În realitate avem însă de a face doar cu cele două consecinţe iniţiale.

Ungaria a pierdut trei războaie şi de fiecare dată a înregistrat pagube imense. Două treimi din teritoriu s’au pierdut după primul război mondial, două treimi din avuţia naţională după cel de’al doilea, iar după ultimii 45 de ani de război economic în care a pierdut puzderie de bătălii, bilanţul, dacă se va face vreodată, va fi şi mai catastrofal. Este deci imperioasă nevoia de a se găsi o ieşire şi orice soluţie – revizionism, intrare în federaţie cu statele limitrofe sau altă formulă – este binevenită.

Demonstraţii ”savante” sunt ventilate pe la forurile internaţionale, argumente care vorbesc de incapacitatea ”micilor’ ţări din regiune de a se gospodări singure, potrivit cărora numai o construcţie viabilă axată pe rolul conducător al Austriei şi Ungariei poate asigura ieşirea din actualul impas economic. Cât de serios se ocupă vecinii noştri de astfel de utopii o dovedeşte numărul 2 din mai 1990 al revistei Erdélyi Magyarság editată în Ungaria de emigraţia secuilor şi maghiarilor ardeleni.

Într’un articol intitulat Europa în 2000, este prezentat un studiu al unui anume Robert Cottrel, apărut în ziarul londonez The Independent din 30 octombrie 1989. O hartă a Europei însoţeşte articolul, hartă pe care următoarele ”viitoare” ţări sunt haşurate ca făcând parte dintr’un fel de confederaţie: Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Cehoslovacia, Serbia Mare, Croaţia-Slovenia” şi, în sfârşit, Ungaria având Transilvania încorporată în hotarele ei. Textul ce se referă la ea spune: ”futurologii susţin că în deceniul următor cele mai bune perspective le au statele din bazinul dunărean asociate sub dominaţia Vienei şi Budapestei. România, în urma revoluţiei şi a dispariţiei familiei Ceauşescu, iese din umbra nesiguranţei şi faptul de a fi cedat Transilvania Ungariei precum şi opţiunea Moldovei (Basarabiei) de a se uni cu România democratică va duce la noi alianţe”.

Ceea ce este mai grav : redacţia revistei îşi exprimă speranţa că forţa vizionară a articolului se va adeveri şi în problemele care privesc Ungaria.

Această căutare disperată de soluţii utopice, se datorează în parte atitudinii defetiste care domină societatea ungară. Ca un copil de bani gata care, sărăcit, nu poate angaja lupta cu rigorile vieţii şi trăieşte în lumea visurilor şi minunilor care’i vor reda fosta bogăţie, aşa şi Ungaria, după ”hemoragia” de la Trianon, nu s-a mai refăcut moralmente şi aleargă după gloria’i pierdută. Această idee fixă face ca politica economică ungară să plece de la falsa ipoteză că ţara nu se va putea redresa în cadrul actualelor graniţe.

Statu-quo-ul european însă, nepermiţând în prezent revizuirea hotarelor, vecinii pregătesc terenul în speranţa unei conjuncturi favorabile. Manevrele neorevizioniste întreprinse azi la nivel guvernamental, în mediul politic-cultural, în Ungaria, în Transilvania şi în emigraţie, seamănă din ce în ce mai mult cu marea ofensivă revizionistă dintre cele două războaie mondiale. (Am văzut atunci cum Ungaria, în speranţa recuperării teritoriului, a jucat totul pe o singură carte şi s’a lansat într’o cursă sinucigaşă. Actualul dezastru economic este poate mai mare decât cel de după Trianon şi politica externă ungară va întreprinde orice pentru salvarea ţării.)

Factorii sociali care au provocat dezlănţuirea actualelor animozităţi sunt în parte aceiaşi cu cei care au acţionat şi în perioada de după Trianon. Prezenţa în Ungaria de atunci a refugiaţilor din populaţia Ungariei, a contribuit în măsură decisivă la destabilizarea politică a noului stat şi la orientarea fascistă a conducerii de la Budapesta.
În Ungaria de astăzi sunt prezenţi urmaşii a peste 350.000 de refugiaţi sau repatriaţi din perioada 1918 – 1935, a celor peste 200.000 care au părăsit România după 1944, precum şi transfugii din ultimii 10-20 de ani. Aceştia constituie o uriaşă pârghie, care influenţează conducerea ţării vecine spre o politică revizionistă şi chiar de însuşire a Transilvaniei. Lobby-ul secuilor şi maghiarilor este prezent pe întreaga paletă politică a Ungariei, fiind preponderent în partidele de dreapta, naţionaliste prin vocaţie. Din majoritatea declaraţiilor sau confesiunilor militanţilor neorevizionişti reiese că ei provin din Transilvania sau că sunt descendenţi ai unor refugiaţi de aici.

O mare parte participă activ la viaţa politică din ţara vecină şi încearcă să o orienteze spre o confruntare cu ţările limitrofe.
Tamás Gáspar Miklos, plecat din Transilvania înainte de 1989, deputat în parlamentul de la Budapesta din partea Partidului Democraţilor Liberi, cere, în mai 1990, ca guvernul să încheie cu ţările vecine tratate bilaterale privind problema minorităţilor. Or, o astfel de convenţie nu ar putea fi calificată altfel decât un amestec legalizat în treburile interne ale României. Dar moţiunea lui Tamás Gáspar Miklos este doar „prima rândunică” din valul de presiuni pe care transfugii secui şi maghiari din Transilvania le exercită asupra conducerii de la Budapesta.

Ca o urmare a prezenţei zgomotoase a refugiaţilor transilvani, în societatea ungară se înregistrează, în prezent, condamnarea de către elita culturală ungară, a politicii din cei 45 de ani de comunism, datorită căreia istoria Ungariei ar fi fost ”golită” de conţinutul ei naţional (mai degrabă naţionalist. n.a.), iar minorităţile maghiare din ţările vecine au fost date uitării. Potrivit acestor acuzaţii, politica internaţionalismului socialist practicată de fostul regim marxist din Ungaria ar fi contribuit în mai mare măsură la deznaţionalizarea ungurilor minoritari decât însăşi politica de ”asimilare” a ţărilor respective.

O puzderie de lucrări, care vor să recupereze această pierdere, umplu astăzi rafturile librăriilor, iar „problema transilvană” este omniprezentă în programele de radio sau de televiziune şi pe scenele teatrelor.

Propaganda este însă dusă şi ”de la om la om” şi acoperă astfel acele segmente ale opiniei publice din Ungaria care reacţionează la stimuli mai primitivi. Pentru avantaje materiale nici măcar foarte importante, secuii şi maghiarii plecaţi din Ardeal au intoxicat cu minciunile şi calomniile lor opinia publică din ţara vecină. Ideile revizioniste au pătruns pe această poartă adânc în straturile societăţii ungare contribuind, în aceşti ultimi ani, la formarea unui compact front antiromânesc. Climatul social şovin se datorează, deci, în primul rând, prezenţei transfugilor, care o dată sosiţi în Ungaria, sunt raliaţi la cauza revizionistă.

Se ştie că o mare parte a celor care au părăsit România în anii 1987 – 1988, plecau cu convingerea că pot trece mai departe, spre Vest. Alarmată de marele număr de refugiaţi din România, Austria a pus în vedere, în decembrie 1987, guvernului maghiar să nu mai permită tranzitul cetățenilor români spre vest. Interdicţia este din ianuarie 1988, însă refugiaţii, necunoscând-o, continuă să treacă în Ungaria. Returnările întreprinse de autorităţile maghiare s-au ridicat în primele luni din 1988 până la 50%, aşa încât cine voia să rămână în Ungaria devenea peste noapte, de nevoie sau de frică, refugiat politic. Autorităţile ungare, camuflând destinaţia reală a acestor refugiaţi, le’au încurajat înregimentarea în rândurile refugiaţilor politici, arătând lumii cât de discriminaţi sunt secuii şi maghiarii în România. De aici o avalanşă de material propagandistic pentru revizioniştii unguri, material pe care’l transmiteau prompt mass media internaţionale. Perversiunea capitală a acestei ofensive propagandistice consta din afirmaţia că minorităţile din România au suferit oprimări în era ceauşistă, de unde şi discriminarea lor.

În ceea ce priveşte numărul ridicat de refugiaţi de naţionalitate română, blocaţi în Ungaria, o parte a fost returnată în România, alţii au fost constrânşi să facă declaraţii antiromâneşti, iar cei mai mulţi au fost trecuţi în mod discret în Austria.
Pentru observatorul avizat apare tot mai evident decalajul dintre atitudinea celor fugiţi sau repatriaţi şi a celor rămaşi acasă. Majoritatea refugiaţilor din Ungaria sau din Vest, depun toate eforturile pentru a întreţine climatul de disensiune româno – ungar, pe când cei de acasă se străduiesc să se organizeze şi să’şi găsească locul cuvenit în societatea română, pe cale de democratizare. Elöd Kincses, exponent al maghiarilor de la Tîrgu-Mureş, declara în aprilie 1990 la Televiziunea Ungară că marea majoritate a celor fugiţi sunt ”eroi de cârciumă”. Alte voci din comunitatea maghiaro – secuiască acuză cu gravitate pe cei plecaţi că şi-au părăsit locurile din calculul profesional – economic şi nicidecum din cauza persecuţiilor.

Există desigur o diversificare şi în rândurile celor de acasă şi anume : o pătură subţire dar virulentă se identifică cu ideologia neorevizionistă şi formează ”coloana a cincea”, care militează pentru crearea unui climat revizionist în ţara noastră.
Fundalul social şi politic, prezentat aici schematic, merită cu siguranţă un studiu aprofundat, folositor acelora care vor să sesizeze cu claritate linia frontului neorevizionist.

Organizaţii revizioniste în Ungaria de azi

Examinând actuala organizare a mişcării revizioniste, desprindem două linii directoare : pe de o parte se ţine seama în tactica organizării de statu quo-ul european actual care impune moderaţie, iar pe de altă parte sunt reluate o serie de metode practicate între cele două războaie mondiale. Se înţelege că această orientare de bază este diferit aplicată pe cele trei câmpuri de bătaie: în Ungaria, în emigraţia ungară şi în teritoriile ”recuperabile”.

Conducerea Ungariei, degajată de obligaţiile internaţionalismului socialist, preia astăzi oficial comanda şi este tocmai în pragul trecerii spre faza organizării nedisimulate a mişcării neorevizioniste. Judecând experienţa ultimilor ani, se pare că organizarea unor formaţii revizioniste nu este încă tactic motivată, pentru simplul fapt că mass media precum şi debitul cultural fixate la această temă au un randament suficient pentru întreţinerea atmosferei revizioniste.

Conducerea politică a iniţiat însă, încă în era socialistă, instituirea unor organe guvernamentale, cum este Comitetul de coordonare interministerial sau Oficiul refugiaţilor, ambele ţinând de Ministerul de Interne, care la început s-au ocupat numai de problema refugiaţilor, ca ,după aceea, să’şi extindă sfera organizând integrarea refugiaţilor în mişcarea neorevizionistă, precum şi răspândirea acestei doctrine printre minoritarii secui şi maghiarii din Transilvania.

În intenţiile actualei conduceri de dreapta se întrevede consolidarea şi perfecţionarea acestor organe şi înfiinţarea unui departament care să se ocupe de problema minorităţilor din Ungaria şi a celor ungare de peste hotare. Judecând după moţiunea parlamentară a deputatului Tamás Gáspar Miklos, menţionată mai sus, o înţelegere cu ţările vecine în privinţa tratamentului acordat minorităţii maghiare de acolo presupune, după mintea politicienilor de la Budapesta, şi un eventual organ de control al aplicării prevederilor din tratatele care urmează a fi încheiate cu statele vecine. Dacă, prin absurd, ţările în cauză ar accepta enormitatea unor asemenea tratate, se poate anticipa ce şanse frumoase ar avea partea ungară de a căuta nod în papură şi de a se lamenta încontinuu în forurile internaţionale.

Pe lângă aceste măsuri incipiente întreprinse pe linie guvernamentală, în Ungaria funcţionează, în continuare, fundaţiile care au în program susţinerea moral-materială a acelor acţiuni ce au drept scop promovarea revizionismului.

Cel mai vechi este Institutul Pál Teleki, fondat de acelaşi Teleki, părintele Ligii Revizioniste Ungare şi care, în calitate de prim-ministru, ne-a răpit în 1940 Ardealul de Nord. Institutul a funcţionat în perioada 1940 – 1987 în cadrul Institutului de Ştiinţe Ardelene, ca în prezent să facă parte din Institutul de ştiinţe istorice de pe lângă Academia de ştiinţe ungară.

Conducerea marxistă, reorganizând institutul la vremea respectivă, a îndepărtat de pe firmă numele compromiţător al lui Teleki, a schimbat directorul şi câţiva colaboratori fără a-i schimba însă misiunea iniţială. Obiectivul, identic cu cel al Institutului de sociografie, înfiinţat în 1926 de acelaşi Teleki, rămâne deci neschimbat : fundamentarea ştiinţifică a necesităţii revizuirii hotarelor stabilite la Trianon. Colaboratorii acestui institut, a căror profesiune de credinţă revizionistă este notorie, au scos, sub egida Academiei ungare de ştiinţe, Istoria Transilvaniei (1986), o lucrare tendenţioasă şi jignitoare la adresa poporului român.

Fundaţia Bethlen, alt sprijin de nădejde al revizionismului ungar, profilată pe acordarea de stipendii în vederea promovării acestei mişcări a împărţit în toţi aceşti ani fiecărui refugiat din Transilvania câte 300 de forinţi pentru cumpărarea unor materiale naţionalist-şovine. Pastorul László Tőkés a primit de curând din partea ei 70.000 de forinţi pentru ”activitate meritorie”.

Pe lângă aceste fundaţii, cu rădăcini în activitatea revizionistă dintre cele două războaie mondiale, guvernul ungar a hotărât, în toamna anului 1989, înfiinţarea a două fundaţii pentru promovarea politicii minorităţilor. Una se va ocupa de situaţia minorităţilor din Ungaria şi va fi condusă de Ferenc Rátkay, ministru adjunct la culte, iar cealaltă, condusă de scriitorul Sándor Csoóri, cunoscut pentru antiromânismul lui, va urmări tratamentul la care este supusă minoritatea ungară de peste hotare. Ambele fundaţii au fost dotate cu câte 20 milioane de forinţi.

Institutul Dunatáj (Regiunea Dunării), înfiinţat de guvern tot la sfârşitul lui 1989, va studia factorii de unitate ai acestei regiuni cu intenţia de a fundamenta necesitatea federalizării statelor implicate.

Rolul principal în mobilizarea opiniei publice din Ungaria pentru crearea unui climat revizionist revine însă în prezent organizaţiilor de ”refugiaţi”. Înmulţite în ultimii ani, aceste organizaţii formează astăzi o reţea care s’a consolidat concomitent cu sosirea din România a unui număr important de repatriaţi sau transfugi.

Unite la 2-3 septembrie 1989, la Seghedin, în Consiliul pentru apărarea intereselor cercurilor ardelene, aceste organizaţii, pe lângă cele enunţate în denumirea consiliului, au ca scop reunirea şi consolidarea lor într’un front comun care să devină un factor cu pondere politică în societatea ungară. Cele mai importante organizaţii de refugiaţi care funcţionează în prezent în Ungaria sunt : Cercul ardelean din Békéscsaba, Asociaţia maghiarilor din Ardeal, Uniunea ardeleană, Clubul tinerilor ardeleni, Asociaţia ardeleană a judeţului Hajdu-Bihar, Uniunea maghiarilor ardeleni din Nagykanizsa, Clubul ardelean din Salgotorján, Cercul ardelean din Seghedin, Cercul ardelean din Zalaegérszeg, Comunitatea ardeleană ”Abel” din Esztergom, Cercul ardelean din Györ, Clubul tinerilor ardeleni din Pécs, Cercul ardelean din Szentendre, Cercul secuiesc, Fundaţia pentru arta Ardealului.

Aceste organizaţii recrutează, pe lângă refugiaţi sau repatriaţi, un număr apreciabil de cetăţeni unguri simpatizanţi sau adepţi ai mişcării revizioniste, integrându’se astfel în politica panungară a Budapestei. Un membru important al Uniunii ardelene, constituită la 10 iunie 1989, este de exemplu Ernő Raffay, istoric naţionalist-şovin şi deputat în actualul parlament de la Budapesta din partea Forumului Democratic Ungar.
O activitate pararevizionistă depune şi Serviciul de ajutorare a refugiaţilor din Transilvania, care funcţionează în cadrul parohiilor reformate din Budapesta, Debreţin, Miskolc, Gyula, Seghedin, Pécs, Rózsaly şi Kecskemét.

Unul din promotorii acestei acţiuni este pastorul Géza Németh, care a condus în toamna anului 1989, o delegaţie în Statele Unite cu scopul de a menţine în actualitate problema transilvană. Cu această ocazie, pastorul Németh a prezentat organelor legislative americane doleanţele Ungariei cu privire la minoritatea maghiară din România, cerând sprijinul Statelor Unite în vederea găsirii unei formule de autonomie pentru Transilvania.

Comparând atitudinea clerului catolic, mai apolitic, cu cea a pastorilor reformaţi apare clară virulenţa revizionistă a acestora din urmă.
Există însă o organizaţie, care, deşi nu are în Ungaria un mare număr de membri activi, este importantă prin rolul de coordonator al frontului intern cu activităţile de peste hotare. Este vorba de Uniunea Mondială a Ungurilor (UMU), formaţie oficioasă cu un trecut laborios în ”închegarea” naţiunii ungare de pe tot globul.

Timp de peste 30 de ani, îndeosebi după 1956, împreună cu autorităţile de la Budapesta, UMU a avut ingrata misiune de a converti la colaborare acea emigraţie maghiară care era în marea ei majoritate anticomunistă. Astăzi, priza în audienţa de peste hotare este asigurată de tonul naţionalist-şovin adoptat de organizaţie. Renovată în iunie 1989, Uniunea şi’a propus ca obiectiv în noul statut unirea şi sprijinirea ungurilor minoritari de peste hotare, precum şi angajarea organizaţiei în problemele existenţiale şi de dezvoltare ale acestora.

Câteva nume din conducerea UMU asigură linia neorevizionistă a organizaţiei. Astfel Gyula Juhász, copreşedinte, este directorul Institutului de cercetare a ungurimii, unul din pilonii mişcării neorevizioniste. Béla Pomogáts, istoric literar, este autorul unui recent studiu despre problema autonomiei maghiare din Transilvania, Péter Hanak şi István Nemeskürty, istorici din şcoala naţionalistă, dintre care ultimul contribuie activ la menţinerea în actualitate a problemei transilvane. Într’o lucrare intitulată Édes Erdély (Ardeal drag) 1988, Nemeskürty, deşi avansează un ton conciliant, face o cronică tendenţioasă şi plină de inexactităţi a evenimentelor desfăşurate între 1916 şi 1967. În iunie 1990 Uniunea Mondială a Ungurilor alege un preşedinte de onoare în persoana scriitorului maghiar din Transilvania, András Sütő, care într’un interviu cu accente naţionaliste, difuzat de televiziunea ungară la data de 24 iunie, mulţumeşte pentru onoarea ce i se face prin această alegere.

În spiritul colaborării dintre emigraţie şi ţara-mamă, au fost înființate și câteva fundaţii finanţate şi dirijate de membrii emigraţiei şi care operează în mediul cultural-politic din Ungaria. Acestea sunt tot atâtea instrumente eficace în prepararea climatului social din ţară pentru o eventuală modificare a statu quo-ului actual. Fundaţia Soros, de pe lângă Academia Ungară de Ştiinţe, finanţează, de exemplu, revista refugiaţilor din Transilvania Erdélyi Tudositások (Informaţii despre Transilvania) sau Fundaţia Péter Erzsébet, apărută cu câţiva ani înainte de 1989, din iniţiativa unei unguroaice de la Cluj stabilită în Statele Unite, pentru premierea actorilor din Ungaria. Aceasta şi’a extins terenul de activitate şi va acorda sub numele de ”Trianon” premii unor actori din provinciile ”recuperabile” cum este Transilvania.

Unic prin profilul său este Magyarságkutató Csoport (Grupul pentru cercetarea ungurimii), o instituţie specializată în studiul interdisciplinar al condiţiilor sociale şi culturale în care trăiesc ungurii de peste hotare. Moştenitoare spirituală a unei instituţii horthyste înfiinţată în 1940 şi intitulată Magyarságtudományi Intézet (Institutul pentru ştiinţa ungurimii), actuala instituţie se ocupă în fond de argumentarea ştiinţifică a prezenţei milenare a ungurilor pe tot întinsul Bazinului carpato-dunărean. Forţând prin metode de o îndoielnică probitate ştiinţifică culturile stepei euro-asiatice, binecunoscute pentru sincretismul lor derutant, istoricii acestei instituţii au creat din pestriţul amestec al triburilor invadatoare ugro-turco-başchire un autentic popor ungur care, potrivit teoriei lor, ar fi ocupat ”întinderile pustii” ale Pannoniei şi Transilvaniei.

Numărul ”descălecătorilor” era în realitate mai puţin de o sută de mii şi ei nu constituiau nici 10% din numărul băştinaşilor slavi şi români. Aceste triburi războinice au asimilat însă cu asiduitate timp de o mie de ani popoarele în mijlocul cărora locuiau şi micul popor ungur de astăzi este rezultatul acestui amestec.

Din statisticile ungureşti reiese că numai între 1850 şi 1910 numărul slavilor, germanilor, românilor şi evreilor asimilaţi depăşea cu mult numărul de două milioane. Căutarea urmelor maghiarilor în aceste condiţii nu poate să urmărească decât un scop politic şi anume acela de a fundamenta ”ştiinţific” stăpânirea ungară asupra teritoriilor unite în state naţionale.

Numai și dacă luăm în discuție populația capitalei Ungariei de azi, Budapesta, vom trage câteva concluzii cine sunt în realitate revizioniștii. Prima atestare a orașului cu numele Pest, este din 1148. În perioada secolul XI-secolul XIII Pesta a devenit un împortant centru comercial, având o populație majoritară slavă și bulgară, dar încet schimbându’se în majoritate germană. Din secolul XII este fortificată cu zid, în 1230 primește diplomă de la Andrei al II-lea, devenind astfel oraș liber. Este distrus în timpul invaziei tătare, dar a fost reconstruit foarte repede.

Pesta în perioada otomană, cu bisericile transformate în moschei

În perioada ocupației otomane Pesta a pierdut repede importanța comercială anterioară.

La 2 septembrie 1686, după mai multe încercări eșuate, Habsburgii, cu conducerea lui Carol al V-lea de Lorena au eliberat orașele Pesta și Buda, dar cu prețul distrugerii celor două orașe și cu moartea aproape în totalitate a populației.

De la eliberarea de sub ocupația otomană până la unificare

Orașele Buda și Pesta s’au refăcut cu rapiditate după ocupație, dar și’au recuperat drepturile abia după 20 de ani. În 1773 a fost ales primul primar al orașului. În secolul XVIII locuitorii celor două orașe (Pesta și Buda) erau în jur de 20-24.000 persoane, iar după 100 de ani numărul lor ajunsese deja la 150.000.

În această perioadă Pesta, mulțumită comercianților aromâni sud-dunăreni (greci cum li se mai spuneau pentru că foloseau limba greacă în comerț), sârbi și evrei, a ajuns centrul comercial al țării. Componența etnică a populației era foarte diversă, cuprinzând numeroși germani, maghiari, sârbi, evrei și în procent mai mic  de greci și slovaci. În această perioadă populația Pestei era dublul populației din Buda.

În martie 1838 o mare parte a Pestei a fost inundată de Dunăre; actuala înfățișare a Pestei se datorează reconstrucției de după aceste inundații.

Populația Ofen (Budapesta)

Din evul mediu și până în secolul al XIX-lea populația orașului a fost alcătuită în principal din meșteșugari germani din Ungaria.

1715: ca. 2.500 de locuitori, dintre care 55,6 % germani, 19,4 % adică 500 de maghiari, 2,2 % slovaci ș.a.

1776: ca. 13.000 locuitori, în majoritate germani
1780: ca. 16.000 locuitori, în majoritate germani
1799: ca. 29.000 locuitori, în majoritate germani
1810: ca. 35.000 locuitori, în majoritate germani
1829: 62.471 locuitori, dintre care ca. 59.000 germani, 1.200 maghiari, 1.200 slovaci, 650 sârbi, 259 greci și 100 români
1840 (după marea inundație): 66.000 locuitori

La recensământul din anul 1851 au fost înregistrați 27.939 locuitori, dintre care 64,9% germani. După alte surse, între 1847–1851 erau deja 106.000 locuitori, puțin credibil, deoarece trebuie amintit că deja suntem în perioada revoluției maghiare și de renaștere națională, de impunerea masivă a limbii minoritarilor, o efervescență care va marca și influența asupra cifrelor din statistici care nu mai pot fi luate ca certe, cunoscând apetența maghiarofonilor de a se declara mai mulți decât sunt în realitate.

De la primii paşi, din 1926, ai mentorului revizionismului, groful Pál Teleki, şi până astăzi nimic nu s’a schimbat: ”drepturile istorice” sunt plasate în prim plan, iar caracterul minoritar al ungurilor din provinciile aparţinând ţărilor limitrofe este neglijat cu desăvârşire.

Fără a forma o unitate organizatorică distinctă, activitatea prorevizionistă integrată în programele facultăţilor este de asemenea o metodă eficace de cercetare şi argumentare ”ştiinţifică” a acestei doctrine. Aceste programe, dirijate central şi având un caracter interdisciplinar, au trecut, în anii 1987 – 1988, de la analiza marxistă a fenomenului social-economic-politic ungar, la examinarea ungurimii rămase în afara hotarelor prin pacea de la Paris, din 1946-1947. Conţinutul, caracterul şi concluziile acestor cercetări sunt raportate în revista Medvetánc (Jocul ursului), care apare sub egida universităţilor budapestane Eötvös Lóránd Tudományegyetem (ELTE) – Universitatea de ştiinţe Eötvös Loránd – şi Marx Károly Közgazdaságtudományiegyetem (MKKE) – Universitatea de ştiinţe economice Karl Marx.

Deşi orientarea prorevizionistă a acestor colective de cercetare este de dată mai veche, prima ieşire brutală o găsim în numărul din 1988 al revistei mai sus amintite. Aici sunt etalate, în patru rapoarte, în pur spirit iredentist, o sumedenie de date despre situaţia minorităţii ungare din Cehoslovacia, Uniunea Sovietică, România şi Iugoslavia.
În amplul raport despre România (128 pagini), după înşirarea unor date inexacte şi manipulate, se analizează politica de ”deznaţionalizare” dusă în ţara noastră faţă de minoritatea secuiască şi maghiară. Se încearcă apoi să se dovedească prin interpretarea tendenţioasă a legilor şi documentelor oficiale româneşti gradul de discriminare la care este supusă minoritatea maghiară de la noi. În final, se descrie situaţia refugiaţilor şi repatriaţilor din România care se află în ţara vecină. Pe o hartă care însoţeşte textul este indicată, cu totul inexact, o majoritate maghiară covârşitoare într’o serie de oraşe din Transilvania.

Pe lângă acţiunile de largă respiraţie şi de o consecvenţă riguroasă, sunt promovate şi manifestări episodice, cu caracter de campanie, care angajează de obicei personalităţi culturale şi politice. Aceste tabere, conferinţe, tradiţionale în viaţa culturală a societăţii ungare, sunt convocate de obicei în preajma unor ”evenimente decisive” pentru naţiune. O astfel de întâlnire a avut loc în 1943 la Balatonszárzó, cu scopul de a da o nouă orientare politicii externe maghiare. Cercul prietenilor conferinţei de la Szárzó, o formaţie care militează pentru o soluţie confederativă, lansează în iunie 1988 un apel către societatea română şi ungară. Fideli convingerii că ţările regiunii dunărene nu se pot ”descurca” singure, Cercul cere adeziunea conducătorilor politicii din ţara noastră la o formulă de asociere politico-economică a celor două ţări.

Complexitatea şi virulenţa mişcării revizioniste din Ungaria, în etapa prezentă, reactualizează rolul jucat de formaţiunile paramilitare horthyste, numite Rongyos Gárda (Garda Zdrenţăroşilor), care, prin terorism, sabotaj şi propagandă şovină, au contribuit în mare măsură la reuşita anexării Slovaciei de Sud (1938) şi a Ucrainei Subcarpatice (1939). ”Tehnica” acestor gărzi a fost aplicată şi în masacrele comise o dată cu anexarea sau părăsirea Ardealului de Nord şi a nordului Iugoslaviei.

Ideologia de bază a acestor hoarde criminale, care a fost refacerea imperiului Sfântului Ştefan, şi cruzimea cu care au ucis şi terorizat populaţia nemaghiară a teritoriilor anexate între 1938 – 1941 de către Ungaria impune în prezent societăţii româneşti un imperios şi permanent memento. În lumina acestui trecut, apreciem, deci astăzi agitaţia şovin-separatistă înregistrată în sînul minorităţii secuieşti şi maghiare de la noi şi o socotim ca o consecinţă directă a instigaţiei ”turiştilor” din Ungaria, aceşti vrednici urmaşi ai gărzilor zdrenţăroşilor.

Descrierea sumară a activităţii neorevizioniste din Ungaria dă o idee asupra intensităţii efortului depus precum şi asupra felului cum se integrează această mişcare în mecanismul politic al statului vecin şi în viaţa culturală a societăţii maghiare.

Organizaţii revizioniste în afara Ungariei

Am văzut că revizionismul ungar a fost timp de peste 35 de ani temperat de către conducerea marxistă a statului, mişcarea fiind constrânsă la activitate subterană, conspirativă. Cu totul alta a fost evoluţia revizionismului, în această perioadă, în emigraţia ungară. Sute şi sute de mii dintre refugiaţii de după cel de-al doilea război mondial purtau în ei un aliaj de anticomunism şi naţionalism-şovin cu implicaţia revizionistă de rigoare. În consecinţă, după pacea de la Paris din 1947, asistăm la o puternică recrudescenţă a iredentismului şi la o reorganizare energică a mişcării. Dacă aruncăm o privire de ansamblu asupra emigraţiei ungare vedem că ea este rezultatul unor straturi suprapuse în decursul deceniilor şi se configurează în prezent conform motivelor care au obligat membrii ei să părăsească ţara.

”Valurile” emigraţiei sunt în general legate de seismele sociale sau de crizele economice şi politice care s’au abătut asupra ţării. În cazul Ungariei, se disting trei mari valuri care au dat în acest secol contingentele actualei emigraţii. Primele două sunt urmarea războaielor mondiale, iar al treilea s’a produs în urma revoluţiei din 1956. Potrivit datelor furnizate în 1988 de Uniunea Mondială a Ungurilor, emigraţia ungară cuprinde în prezent peste 1.400.000 de membri, din care aproape un milion locuiesc în cele două Americi, ceva mai mult de 200.000 în Europa şi cam tot atâţia în Israel.

Cifra pentru Europa s’a modificat desigur în perioada de până în 1990, când un număr important de maghiari din Ungaria şi din România s-au stabilit în ţările europene.
Statisticile Uniunii Mondiale a Ungurilor arată că în 1988 emigraţia avea peste 800 de cluburi, asociaţii şi organizaţii religioase, răspândite pe toate continentele. Numai în Statele Unite şi Canada funcţionau mai mult de 350 organizaţii şi alte 70 în America Latină. În Europa erau 175 de organizaţii, din care peste 70 funcţionau în Austria. Dispunând de 90 de publicaţii şi 43 staţii de radio şi televiziune, emigraţia a avut în toţi aceşti ani capacitatea de a duce cu succes propaganda politică în favoarea cauzei ungare, atât în rândurile ei cât şi în mijlocul populaţiei gazde.

Diversificată pe criterii sociale, religioase, dar mai ales politice, emigraţia ungară a fost, în trecutul mai îndepărtat, o masă eterogenă în care grupări adverse îşi disputau uneori violent punctele de vedere. Linia frontului a despărţit în ultimele decenii marea majoritate anticomunistă a exilului de cea a oportuniştilor, care încercau o apropiere de regimul de acasă. A existat totuşi un numitor comun care a unit în toate timpurile taberele contrare şi acesta a fost necesitatea restaurării Ungariei mari. În slujba acestui crez, emigraţia ungară a creat, de la început, un cult viguros al iredentismului, marcat de o orgie de însemne, steme, drapele şi hărţi ale imperiului Sfântului Ştefan.

Spre mijlocul anilor optzeci, o dată cu manifestarea făţişă a divergenţelor dintre Ungaria şi ţara noastră, mişcarea revizionistă din emigraţie intră din nou într’o fază de efervescenţă şi începe, treptat şi deschis, colaborarea cu elementele revizioniste din Ungaria. Se nasc o serie de platforme în funcţie de modul în care se preconizează ”soluţionarea” problemei transilvane şi în general se internaţionalizează activitatea organizaţiilor. Paleta cuprinde astăzi toate nuanţele, de la grupări care militează pentru recucerirea cu forţa armelor a tuturor teritoriilor care au aparţinut vreodată coroanei maghiare, până la cursul realist şi ”pe faţă” al neorevizioniştilor, care preconizează diferite forme de autonomie sau federative. Se mai observă, în ultimul timp, o tendinţă de polarizare în organizaţii-umbrelă, capabile să influenţeze mai bine opinia publică din ţara respectivă şi să depună o activitate mai fructuoasă în cadrul lobby-ului politic sau economic.

Desigur că virulenţa revizionistă a emigraţiei ungare este în funcţie de climatul politic din ţara respectivă şi de importanţa pe care o are statul-gazdă în viaţa politică internaţională. Astfel, grosul mişcării revizioniste se găseşte în Statele Unite, ţara care are un cuvânt de spus în concertul popoarelor şi unde îşi are sediul şi Organizaţia Naţiunilor Unite. Activitatea revizionistă a organizaţiilor răspândite pe celelalte continente se orientează spre această ”centrală” a mişcării, afiliindu’se în general la curentele care domină în Statele Unite.

Vom descrie în cele ce urmează poziţiile de pe care militează organizaţiile revizioniste din America, interrelaţiile lor şi voi da câteva frânturi semnificative din activitatea acestora.
Diversificarea ideologică a mişcării revizioniste s’a redus în ultimii ani la două tabere antagoniste : una, militând pentru o formă oarecare de autonomie, iar cealaltă pentru revizuirea hotarelor şi integrarea Transilvaniei în Ungaria.
Protagoniştii celor două tabere sunt Erdélyi Világszövetség (Uniunea Mondială Ardeleană), care reprezintă peste o sută de organizaţii din emigraţie şi militează pentru autonomia Transilvaniei şi Hungarian Human Rights Foundation (Fundaţia Ungară Pentru Drepturile Omului), care, împreună cu Amerikai Erdélyi Szövetség (Uniunea Ardeleană din America), este pentru revizuirea hotarelor.

Gruparea destul de numeroasă a organizaţiilor care preconizează soluţii autonomiste este dominată de fapt de una din cele mai vechi organizaţii ale emigraţiei şi anume de Amerikai Magyar Szövetség (uniunea Ungurilor din America). Înfiinţată în 1907, Uniunea participă, după 1920, la campania împotriva hotărârii de la Trianon, iar în 1946 înaintează Conferinţei de pace de la Paris un protest împotriva viitoarelor graniţe. Dispunând de un lobby eficient, iniţiază, în perioada 1965 – 1968, în Congresul american, intervenţia a patruzeci de congresmani şi zece senatori în sprijinul minorităţii maghiare din Transilvania şi prezintă, după 1974 în continuu Congresului american plângerile maghiarilor din România. Tot la cererea Uniunii înaintează, în 1976, alţi şaptezeci şi opt congresmani o scrisoare preşedintelui Ford, în care solicită intervenţia acestuia împotriva discriminării minorităţii maghiare din ţara noastră. În 1987 Uniunea reuşeşte să ”convingă” pe congresmanii americani să condamne România pentru „etnocidul” comis împotriva minorităţii maghiare şi să recunoască dreptul la autodeterminare al acesteia.

La varianta pentru autonomie mai aderă, pe lângă Uniunea Ungurilor din America şi Uniunea Mondială Ardeleană, următoarele organizaţii : American Hungarian Action Comittee (Comitetul de Acţiune al Ungurilor Americani), A Fiatal Magyarok Munkaközössége (Colectivul de Lucru al Tinerilor Unguri), Erdély Védelemében (În Apărarea Ardealului), şi Szabad Magyar Jogászok Világszövetsége (Uniunea Mondială a Juriştilor Unguri Liberi).

Dintre performanţele acestor organizaţii menţionăm: Uniunea Mondială Ardeleană a înaintat, începând din 1974, nenumărate memorii Organizaţiei Naţiunilor Unite şi altor foruri internaţionale, cerând dreptul la autodeterminare pentru maghiarii din România. Tot Uniunea a publicat o serie de Cărţi Roşii în legătură cu situaţia acestei minorităţi şi le’a trimis guvernului american, precum şi altor guverne. A luat apoi parte, ca reprezentantă a o sută de organizaţii revizioniste, la conferinţe internaţionale în legătură cu problema minorităţilor (Berlin, 1982, Tel-Aviv, 1983).

Uniunea Mondială a Juriştilor Unguri Liberi se ocupă de redactarea memoriilor şi documentelor juridice pentru susţinerea cauzei revizioniste.

Cealaltă partidă a mişcării revizioniste care militează pentru reîntregirea Ungariei mari, condusă de Hungarian Human Rights Foundation (Fundaţia Ungară pentru Drepturile Omului), este o organizaţie foarte activă şi cu pondere în Congresul american. Unul dintre conducătorii organizaţiei a reuşit, de exemplu, în calitatea sa de secretar al senatorului Christopher Dodd, să’şi antreneze patronul în serviciul cauzei şi să oprească rezoluţia din 1987 a Senatului, de a recunoaşte dreptul la autodeterminare a minorităţii maghiare din Transilvania. Scopul acestei intervenţii a fost de a orienta puterea legislativă americană spre promovarea ideii că în problema Transilvaniei autonomia nu rezolvă nimic şi că adevărata soluţie este revizuirea hotarelor, adică anexarea Transilvaniei la Ungaria.

László Hámos, preşedintele fundaţiei, a mai încercat, cu altă ocazie, să-şi impună punctul de vedere, împiedicând planul de ajutorare pentru refugiaţii maghiari din România. De data aceasta, argumentul a fost că dolarii ungurilor americani vor goli Transilvania de maghiari şi vor face astfel inactuală integrarea Transilvaniei în Ungaria.
Fundaţia Ungară pentru Drepturile Omului are un aliat de nădejde în Uniunea Ardeleană din America (Amerikai Erdélyi Szövetség) prezentă de câteva decenii în prima linie a revizionismului ungar precum şi o sumedenie de organizaţii mai vechi, care, toate, militează pentru soluţia radicală: refacerea Ungariei istorice. Activitatea principală a Uniunii Ardelene din America constă în editarea de lucrări documentare despre Transilvania şi a revistei Transilvania. Este una din organizaţiile care mobilizează în măsură însemnată colaboratori din emigraţie, din Ungaria şi chiar din România.

Din sumara descriere a dispozitivului pus în mişcare în Statele Unite de către revizioniştii unguri ne putem face o idee despre forţa acestei mişcări. Presiunea continuă asupra politicienilor şi oamenilor de afaceri, sutele şi miile de marşuri, manifestaţii sau greve ale foamei, organizate de mişcarea revizionistă ungară, urmăresc să inducă în mintea americanilor şi a lumii întregi ideea că Transilvania este ungurească şi, în consecinţă, trebuie să aparţină Ungariei. Această propagandă revoltător de mincinoasă, contează pe ignoranţa opiniei publice, dezinformată în cel mai mare grad, dar marşează pe avansata tehnică goebelsiană, repetată la infinit, şi reuşeşte.

Lobby-ul ungar, prezent în viaţa politică a ţărilor occidentale, de la Washington şi Ottawa, până la Londra, Bonn şi Paris, este organizat cu perseverenţă şi minuţiozitate, lucrează în strânsă colaborare cu diplomaţia ungară şi poate mobiliza cu uşurinţă în prima linie a frontului revizionist senatori, congresmani, politicieni şi oameni de afaceri din aceste ţări.

Senatorul de Connecticut, Christopher Dodd, nu face decât să continue „opera” tatălui său, fost senator, care a militat pentru cauza maghiară încă din 1956. Dodd este flancat de Tom Lantos, congresmanul de origine evreiască emigrat din Ungaria, care se vede că a uitat holocaustul maghiar, apoi de un alt senator californian, expert în istoria Transilvaniei şi de mulţi alţi trepăduşi mai mici, recrutaţi de lobby-ul revizionist pentru cauza maghiară.

Amestecul impertinent al congresmanului Tom Lantos în treburile României l-am constatat recent cu ocazia călătoriei sale în România.

Dodd, prietenul Ungariei, a făcut la rândul său, în iunie 1990, o vizită de ”încurajare” la Budapesta şi şi’a exprimat dorinţa de a sta de vorbă şi cu episcopul Tőkés, lucru realizat întocmai în regia conducerii ungare şi a cercurilor de refugiaţi. Dacă mai introduce în ”ecuaţie” turneul lui Tőkés din Statele Unite, efectuat în primăvara aceluiaşi an, precum şi exhibiţia politică prestată în faţa emigraţiei maghiare şi a Administraţiei de la Washington de către scriitorul András Sütő, ambele evenimente organizate în regia şi pe cheltuiala lui László Hámos, preşedintele celei mai radicale organizaţii iredentiste, Hungarian Human Rights Foundation, obţinem o mostră mai mult decât elocventă a strategiei iredentiste şi a perfectei colaborări a exponenţilor secuimii şi maghiarimii de la noi cu centrala americană a revizionismului maghiar.

Organizaţiile emigraţiei maghiare din Europa sunt, la rândul lor, injectate cu virusul revizionist, însă frontul european în raport de climatul politic din ţările gazdă este mai inegal. Mai aproape de realitatea Europei din sud-vest, în posesia unor date mai obiective, iredenta maghiară de aici s’ar zice că judecă situaţia mai ”la rece” şi mai critic. Faptul că aceste organizaţii funcţionează în ţări semnatare ale Documentului final de la Helsinki, act care a consfinţit încă o dată hotarele trasate după cel de’al doilea război mondial, impune o oarecare moderaţie în formularea pretenţiilor. Realismul lor aparent nu-i împiedică însă ca în activităţile lor interne, să nu cultive cu încăpăţânare utopica idee de a reconstitui regatul Sfântului Ştefan. În marea majoritate a celor peste 200 de organizaţii din Europa, obiectivul revizionist ocupă loc de frunte. Organizaţiile recent înfiinţate de către refugiaţii din România au chiar ca unic scop lupta pentru integrarea Transilvaniei la Ungaria.

Lobby-ul maghiar din Europa are însă o audienţă relativ redusă în cercurile guvernamentale de pe continentul nostru. Ultima conflagraţie mondială, cu uriaşele ei pierderi materiale şi în vieţi omeneşti, este încă vie în memoria popoarelor şi reglementarea graniţelor, realizată la Conferinţa de pace de la Paris, este respectată. Marja echitabilă de minorităţi rezultată din acest tratat (în medie 8%) nu exclude riscul unor schimbări violente întreprinse în scopul vreunui aranjament mai puţin satisfăcător.

Informaţiile unora din aceste state cu privire la situaţia etnodemografică din ţara noastră sunt relativ corecte şi cifrele sfruntat manipulate de către iredenta maghiară nu prea au credibilitate. Se recunoaşte, în aceste cazuri, că Transilvania este o provincie cu o zdrobitoare majoritate românească şi că ea nu poate fi autonomizată ori ruptă din corpul ţării, la cererea exilului maghiar, acest avocat autoinvestit al ”cauzei” secuilor şi al maghiarilor de la noi. În aceste circumstanţe este zadarnic ”circul” mişcării revizioniste din America. Chiar şi în mass media din Ungaria se mai aud voci mai rezonabile, care avertizează emigraţia să nu comită gafe politice, erijându-se în victime, atunci când toată Europa civilizată ştie că Ungaria a fost ultimul aliat fascist al lui Hitler, cu cota parte de 600.000 de victime din holocaust, executată cu deosebit exces de zel.

Trebuie să menţionăm aici o performanţă ieşită din comun a lobby-ul maghiar, care e o continuare a convieţuirii austro-ungare din vremea dualismului. Vajnicul mediator al cauzei maghiare nu este altul decât Otto, ultimul Habsburg de pe scena politică europeană. Otto de Habsburg, parlamentar european, căruia unele partide politice din Ungaria îi pregătesc, mai în glumă, mai în serios, un tron (într-un vechi anuar iredentist stă sub portretul lui: II Otto Király n.a.) sau un jilţ prezidenţial, nu face nici un secret că după părerea lui o reînviere a monarhiei ungare sau chiar austro-ungare nu este de domeniul imposibilului. Făcând abstracţie de aspectul de operetă al scenariului Otto de Habsburg a contribuit, în bună măsură, în aceşti ani, la renovarea prestigiului cam compromis al Ungariei. Vecinii noştri au învăţat, desigur, din greşeala de a fi nesocotit, în trecut, opinia publică occidentală şi astăzi depun eforturi deosebite de a avea, în cazul unui litigiu cu ţara noastră, Vestul de partea lor.

Iredenta maghiară din Europa mai are şi alte arme eficiente, folosite în scopul menţinerii climatului revizionist în sînul emigraţiei, în opinia publică din Ungaria şi în rândurile minorităţii maghiare de la noi. Monopolizarea de către elemente revizioniste a emisiunilor maghiare de la posturile de radio naţionale din Europa şi, în special, de la Radio Europa Liberă, asigură un flux continuu de propagandă duşmănoasă împotriva ţării noastre. În fiecare critică tendenţioasă a stărilor de la noi, în care locul principal revine ”suferinţei” minorităţii maghiare, accentuată la paroxism, se sugerează implicit şi necesitatea soluţionării problemei. Chiar secţia română a acestui post, ignorând „profilul ideologic” al emisiunilor servite de colegii maghiari, în marea lor majoritate militanţi ai iredentei, le-a cântat de multe ori în strună. În iluzia că slujesc binele poporului român, colaboratorii de la această secţie au executat, de fapt, directivele stăpânului american, care este, eventual, interesat în întreţinerea unui litigiu româno-maghiar. Bunele cu relele.

O altă stratagemă a revizioniştilor din emigraţia europeană, foarte periculoasă, în efectele ei, este furnizarea de informaţii sau mai bine zis dezinformarea sistematică a mass mediei internaţionale. Echipele de ziarişti maghiari, în slujba „cauzei”, au transmis spre Vest, în toţi aceşti ani, informaţii tendenţioase, calomniatoare în legătură cu ţara noastră şi, în special, cu situaţia minorităţii maghiare „expusă genocidului”. Citind presa serioasă din vest, ai uneori impresia unei conjuraţii diabolice, pe scară internaţională, care vrea să ne pună la stâlpul infamiei în baza unor informaţii fanteziste sau contrafăcute şi, mai ales, neverificate. Campania este facilitată şi de prezenţa în punctele nevralgice ale mass mediei din vest, a unor „activişti” dedicaţi cauzei revizioniste, care depun toate eforturile pentru reabilitarea Ungariei şi, implicit, denigrarea României.

Tema „România” dezbătută intens înaintea revoluţiei din decembrie 1989, apare, în continuare, cu o suspectă frecvenţă pe micile ecrane din Austria, Germania sau din alte ţări şi cei care dau tonul şi „formează” sau, mai bine zis, dezinformează opinia publică, sunt mai totdeauna emigranţi maghiari infiltraţi în centrele mass mediei şi „mari specialişti” în problema transilvană. Aceeaşi pervertire a informaţiei se constată şi în presă sau la radio.

Protagoniştii acestei vaste campanii de dezinformare în legătură cu situaţia minorităţilor din ţara noastră nu sunt apariţii întâmplătoare. Evoluţia lor corespunde unui program sistematic de infiltrare a mass media internaţionale, vechi de câteva decenii. Ziarişti, literaţi, politicieni, oameni de ştiinţă maghiari sau maghiarizaţi, înrolaţi în disciplina mişcării iredentiste, îşi dau permanent şi cu o perseverenţă de posedaţi obolul cauzei comune. Naţionalismul şovin maghiar, injectat în milioanele de germani, evrei sau slavi, maghiarizaţi încă în epoca de aur a asimilărilor (1850 – 1918) îşi dă roadele astăzi, după un secol, când aceste „achiziţii” purtând nume cu rezonanţe istorice, luptă în primele rânduri pentru reclădirea Ungariei mari. Este incredibil să vezi cum evrei maghiari, occidentalizaţi, a căror întreagă familie a fost poate deportată în lagărele morţii sau ucisă pe loc de către fasciştii maghiari, între 1940 – 1944, pledează cu pasiune cvasi patologică, în mass media europeană sau americană pentru cauza unui imperialism maghiar de culoare modernă.

Ultima manevră pentru unificarea şi consolidarea mişcării revizioniste din exil este reluarea relaţiilor cu „patria mumă”, prin crearea unor filiale în Ungaria. Liberalizarea politică a permis, de mai mulţi ani, reîntoarcerea emigranţilor proscrişi, care profitând, s-au şi pus imediat pe prospectarea terenului receptiv ideilor revizioniste.

Prima filială din Ungaria a unei organizaţii revizioniste din Europa a luat fiinţă, în 1989, Ligue hongroise pour la defense des droits de l’homme et du citoyen, o organizaţie iredentistă care funcţionează la Paris încă din anul 1925, şi care umbla, în 1989, în căutarea unor persoane ”potrivite” pentru înfiinţarea unei secţii în Ungaria. Următoarele persoane au dat, în primăvara lui 1989, curs invitaţiei : József Antall, actualul prim ministru al Ungariei, Árpád Göncz, preşedintele (atunci interimar) al Republicii ungare, Csoóri Sándor, scriitor şi om politic, precum şi politicianul Vasarhelyi Miklos.

După o campanie de recrutare corespunzătoare, acest grup de iniţiativă înfiinţează, în mai 1989, filiala ligii de la Paris sub numele de : Emberi jogok magyar bizottsaga (Comitetul maghiar pentru drepturile omului). Csoóri Sándor este ales preşedinte, Árpád Göncz, vicepreşedinte administrativ, Szavai János, ambasadorul Ungariei la Paris, secretar general iar József Antall membru în conducerea organizaţiei.

Magyar Hirek, organul Uniunii Mondiale a Ungurilor, cu sediul la Budapesta, despre care știm că se ocupă de coordonarea mişcării revizioniste din Ungaria din emigraţie şi din teritoriile vizate, publica ştirea înfiinţării Comitetului în nr. 12 din 19 iunie 1989 împreună cu un interviu luat secretarului general Szavai János, profesor la Universitatea Eötvös Loránd din Budapesta. Szavai declara, în interviul respectiv, că, printre obiectivele Comitetului, figurează la loc de frunte problema minorităţii maghiare din ţările limitrofe şi, în acest scop a fost înfiinţată o comisie de lucru specială.

Nu e, deci, întâmplător, că la cârma ţării vecine avem două personalităţi, József Antall şi Árpád Göncz, al căror trecut şi profesiune de credinţă iredentistă au un „stat de funcţii” cu care se pot mândri. Desigur că în primăvara lui 1989 încă nu ştiau că vor accede în scurt timp la posturi atât de înalte şi au procedat franc şi fără rezerve, aşa cum fac şi în calitatea lor de conducători politici ai Ungariei „democrate”.

În ce-l priveşte pe Árpád Göncz, preşedintele Ungariei mai trebuie adăugată o „ispravă” de ultimă oră, comisă de data aceasta în calitatea de primul demnitar al statului ungar. Árpád Göncz a tradus şi a patronat recent reeditarea lucrării iredentiste a şovinului „patriot” Bajcsy-Zsilinszky Endre, publicată în 1944 la Geneva, în limba engleză Transylvania, past and Future. Reeditare cu sprijinul financiar al Ministerului Culturii de la Budapesta. Autorul cinstit cu numele uneia din cele mai mari bulevarde din capitala ungară, atacă, în mod deşănţat în cartea patronată de preşedintele Árpád Göncz, ţara noastră şi pledează făţiş pentru ocuparea Transilvaniei de către unguri. Se pare că patronul-preşedinte nu este ambarasat de faptul că autorul cărţii, Bajcsy-Zsilinszky, este în prezent un erou controversat. Acesta debutează ucigând, în prima fază a activităţii sale politica, un adversar politic, înfiinţează apoi, în noiembrie 1918, Magyarorszagos vedero egyesulet MOVE – (Asociaţia naţională maghiară a forţelor de apărare), una din primele organizaţii iredentiste din Ungaria, iar în 1923 pune, împreună cu Gombos Gyula, bazele primului partid fascist din Ungaria: Fayvedo part (Partidul apărării rasei).

Intrat, din calcul politic, în conflict cu foştii camarazi întru fascism, Bajcsy-Zsilinszky face o scurtă incursiune pe meleaguri mai ”democratice”, fără a’şi dezbrăca însă haina naţionalismului şovin şi iredentist, care’i asigura, după executarea sa, în decembrie 1944, de către fasciştii extremişti-nylasiştii – un loc în panteonul marilor patrioţi maghiari.

Studiul lui Bajcsy-Zsilinszky, scris în pur spirit rasist, denigrează pe foştii noştri politicieni, descrie cu dispreţ societatea românească, apoi, după o scurtă şi cu iz de parodie istorie a Transilvaniei gândită după canoanele celui mai sinistru naţionalism-feudal maghiar, schiţează o serie de variante pentru soluţioanrea problemei transilvane. Cea mai năstruşnică, alipeşte Ungariei tot vestul transilvaniei, locuit, atunci, în 1944, de cel puţin 1,5 milioane de români. Restul Transilvaniei este apoi tăiat ca un tort în patru ”banate” (unitate administrativă preferată de autor) Banatul Secuiesc-Maghiar, Banatul Românesc de Sus, Banatul Românesc de Jos şi Banatul Săsesc. Toate sub aripa protectoare a Ungariei.

Fără comentarii !

”Baiul” cu cartea, o mostră de megalomanie rasistă şi de aberaţie iredentistă, este că cei care au repus’o în circulaţie girează, în acelaşi timp, şi politica externă a Ungariei ”democrate”. Reactualizarea cu ”tâlc” a unui atac furibund împotriva ţării noastre precum şi îndoctrinarea opiniei publice maghiare cu astfel de idei şi resentimente este imputabilă, fără echivoc, actualei conduceri politice de la Budapesta. Un astfel de act este în stridentă disonanţă cu asigurările de colaborare date de vecini şi obligă la cea mai mare vigilenţă. Înaltul patronaj de care se bucură cartea, tradusă de preşedintele republicii şi finanţată de guvern, exprimă şi intenţia conducătorilor de astăzi ai Ungariei de a continua tradiţia iredentistă marcată la vremea respectivă de bajcsy-Zsilnszky.

Asemenea tendinţelor din emigraţia maghiară americană, se observă şi în Europa o grupare a organizaţiilor revizioniste în vederea realizării unui front mai unitar. În acest spirit a avut loc constituirea, în septembrie 1989, la Budapesta, a asociaţiei Confederaţia Transsylvanica (cu sediul la Viena) din unirea unor organizaţii revizioniste maghiare europene şi din SUA.

Iniţiativa şi partea leului în aceste acţiuni o au, în ultimul timp, refugiaţii secui şi maghiari din Transilvania.

REVIZIONISMUL UNGURESC DIN ROMÂNIA

Aprecierea mişcării neorevizioniste din aţra noastră, fiind vorba de un capitol deschis şi sensibil al contenciosului româno-ungar, solicită mult tact. Plecăm de la convingerea că majoritatea covârşitoare a secuilor şi maghiarilor din Transilvania îşi văd viitorul legat de pământul transilvan ca parte inalienabilă a României. (Tradiţia seculară a convieţuirii cu băştinaşii români şi cu celelalte minorităţI le’a sădit în suflete necesitatea acceptării altor neamuri). Acei care, după Revoluţia din decembrie 1989, şi’au pierdut capul, victime ale propagandei revizioniste, o dată cu ”ajutorul prietenesc” trimis din Ungaria în primele luni ale anului 1990, îngroaşă astăzi rândurile transfugilor din ţara vecină, dar pot cosntitui şi elementul virulent ce stă în dosul manevrelor separatiste.

Mutaţiile spre democraţie din ţara noastră au dechis însă minorităţii maghiare calea afirmării politice prin reprezentanţa parlamentară. Alegerile din mai 1990 au arătat că ei au şi profitat din plin şi printr-o participare electorală masivă şi-au asigurat cele 41 de locuri în parlamentul român. Faţă de parodia democratică din Ungaria, unde un delegat (unul singur) numit ”de sus”, reprezintă în parlamentul acestei ţări toate minorităţile la un loc, secuii şi maghiarii din România au un confortabil grup parlamentar. Dacă minoritatea maghiară va şti să aprecieze corect şi realist poziţia pe care o ocupă în cadrul statului român, adică aceea de cetăţeni egali în drepturi şi îndatoriri, atunci, în loc să se lase ademeniţi de voci străine intereselor lor, se vor încadra armonios în viaţa politică, economică şi social-culturală a patriei comune.

Lobby-ul iredentist, însă, dezinformează în continuare şi cu intensitate crescândă Occidentul în scopul întreţinerii climatului revizionist în problema transilvană. Pentru o mai bună înţelegere a situaţiei actuale nu e de prisos o incursiune în contenciosul româno-maghiar din perioada dintre cele două războaie mondiale, cea mai activă perioadă a ofensivei revizioniste maghiare.

Avea minoritatea maghiară, în periaoda interbelică, un episcop reformat pe nume Makkai Sándor, om de nădejde pentru conaţionalii săi secui şi maghiari, care predica cu vorbe frumoase despre posibilitatea unei vieţi normale pentru minoritarii maghiari în noua patrie, România. Episcop dar şi scriitor, Makkai era mentorul intelectualilor secui şi maghiari din Transilvania anilor treizeci. Viaţa culturală a minorităţii maghiare de la noi eram pe atunci, bogată şi, în multe privinţe, mai autentică decât cea a cosmopolitei capitale ungare, ceea ce dovedea că se poate trăi, munci şi crea liber în România.

Makkai milita, în prima linie, pentru această activitate fructuoasă şi autentică şi lansase acel mobilizator: ”se poate”, care contracara energic tendinţele revizioniste sau separatiste prezente în sînul minorităţii maghiare. Iredenta maghiară din Ungaria, care la acea epocă era în plin marş şi ”prepara”, în alianţă cu fascismul italian şi german, răpirea teritoriilor unite cu statele naţionale respective nu privea cu ochi buni politica lui Makkai şi îi pregătea episcopului o cursă. Sub pretextul „colaborării cu patria mumă” i se oferă lui Makkai o catedră universitară cu ”garnitura” respectivă de avantaje materiale.

Blândul episcop nu rezistă ademenelilor şi, simulând o boală mai serioasă, renunţă la ”sfânta’i” misiune şi se repatriază urgent în Ungaria. După scurt timp, se însănătoşeşte ca prin minune şi’şi ocupă calm catedra la universitatea din Debreţin. Luat de uriaşul val de iredentism, care bântuia atunci societatea ungară, ”bunul” Makkai se converteşte şi publică, în 1937, un fulminant articol intitulat: ”Nem lehet” adică Nu se poate, unde afirma, în esenţă, că problema minorităţii este de nerezolvat.

Întreaga intelectualitate maghiară din România de-atunci, revoltată de aberaţiile fostului episcop transfug, protestează prin zeci de scrisori şi articole, în care îl acuză pe Makkai de trădarea idealului de bună convieţuire în cadrul României.

Ceea ce s’a sugerat însă în articolul lui Makkai s’a împlinit la scurt timp, când prin dictatul de la Viena (1940) am pierdut Ardealul de Nord.

Astfel s’a transformat episcopul Makkai, sub influenţa iredenţei din Ungaria, dintr’un membru onorabil şi util al comunităţii secuieşti şi maghiare din România, într’o unealtă mincinoasă şi trădătoare. Citind astăzi cele câteva zeci de proteste împotriva trădării lui Makkai se distinge cu claritate linia care demarchează politica şi interesele secuilor şi maghiarilor din România de uneltirile politice ale Ungariei cu permanentul lor substrat revizionist.

În prezent, încă există episcopi chiar dacă nu sunt încă transfugi asemenea lui Makkai dar semnele nu lipsesc. Să ne amintim declaraţiile făcute televiziunii canadiene, în vara lui 1989, de către pastorul Tőkés László, care nu pot fi trecute sub tăcere. Oare ce a vrut să spună pastorul când declara:

”În ultimele decenii au fost aduse de ”peste munţi”, prin ”recrutare” între 3-5 milioane de români, care au transformat oraşele ”curat maghiare ale Transilvaniei în oraşe cu majoritate românească”.

”Colonizarea” s’ar fi făcut la oraşe pentru că ”regăţenii” nu vor să se stabilească la sate. Continuând … să scrie mereu de implantarea imigranţilor evrei în teritoriile arabe ocupate de Israel, când românizarea Transilvaniei este un fenomen cel puţin la fel de interesant”.

Citește și: MOLDOVENII RIDICĂ ARDEALUL ÎN STATISTICI ECONOMICE

Interviul a fost difuzat prin ”amabilitatea” programului ”Panorama” de la Televiziunea Maghiară, care se ocupă de un timp încoace de îndoctrinarea revizionistă a populaţiei maghiare de la noi.

Este evident pentru toată lumea că statu-quo-ul Transilvaniei, care este parte inalienabilă a României, nu poate fi comparat cu al teritoriilor arabe ocupate de Israel, care îşi aşteaptă reglementarea prin hotărâri internaţionale. Nu poate fi vorba de vreo confuzie, ci de convingeri iredentiste şi revizioniste făţişe, duşamen unităţii statale române. Pastorul László Tőkés uită că românii care vin ”de peste munţi” vin în Transilvania tot în ţara lor românească şi nu au nevoie de autorizaţia pastorului. Fie că sunt o mie sau un milion.

”Scamatoria” episcopului cu cele 3 sau 5 milioane de români care au colonizat Transilvania în ultimele decenii seamănă leit cu povestea milioanelor de ”valahi” care după istoricii maghiari, venind de peste munţi, au invadat în ultimele 2-3 secole Transilvania.

Evident se uită mereu și mereu cu bună știință un element esențial atunci când se alunecă pe discursul propagandistic, nici în Ardeal și nici în Ungaria nu există fizionomii asiatice.

Analogia dintre cariera episcopului reformat transilvan, Makkai, devenit agent al iredentismului ungar şi actuala evoluţie a intelectualilor transfugi dovedeşte cu prisosinţă, că tehnica de racolare seamănă din ce în ce mai mult cu cea dintre cele două războaie mondiale şi că relaţiile, inofensive în aparenţă, dintre secuii şi maghiarii de la noi cu ungurii din ţara vecină sunt un excellent paravan pentru vehicularea propagandei revizioniste.

Purtătorul bacilului iredentist în ultimele peste patru decenii a fost, desigur, turismul dintre cele două ţări, care, datorită acestei noi dimensiuni, poate fi calificat ca turism de propagandă. Individual sau colectiv organizat de cluburile pararevizioniste din Ungaria, turismul politic a întreţinut, în acest răstimp, flacăra iredentismului din Transilvania. Parohii cu rpecădere reformate, colective didactice, formaţii culturale sau anumite personalităţi ale comunităţilor secuieşti sau maghiare au fost receptorii şi propagatorii acestui flux continuu de propagandă revizionistă.

Numeroase studii şi reportaje publicate în ultimii ani în diferite reviste din Ungaria şi din emigraţia maghiară, elogiază activitatea ”turiştilor” şi oglindesc, în acelaşi timp, eficacitatea acestui gen de propagandă. Rutina şi caracterul organizat al turismului politic au fost cu prisosinţă demonstrate de invazia ”spontană” a miilor de vturişti” din Ungaria, care s”a abătut asupra zonelor locuite de secui, în martie 1990. Profitând de starea de confuzie din primele luni de după Revoluţie, aceşti ”bravi soldaţi” ai iredenţei maghiare au venit să aniverseze, în România, ziua de 15 martie, încercând să răspândească printre maghiari mesajul proclamaţiei citite în acea zi a anului 1848, mesaj care în unul din puncte cere unirea Transilvaniei cu Ungaria.

Reacţia românilor faţă de această impertinentă provocare a fost apoi interpretată de Budapesta ca o nouă dovadă a intoleranţei faţă de minoritatea maghiară din România. Astfel a fost dezinformată şi mass media internaţională, devenită ”expertă” în problema relaţiilor româno-maghiare.

Traficul ideilor revizioniste poate fi împiedicat în relaţiile dintre ţări civilizate, dar toleranţa noastră tradiţională va încuraja asemenea activităţi nocive. Precum şi pe secuii sau maghiarii din România, să umble prin Ungaria pavoazaţi cu cocarde sau însemne iredentiste şi să povestească, în lung şi în lat, despre ”suferinţele” lor. Ei singuri se condamnă la duplicitate şi necredinţă faţă de ţara unde trăiesc şi’şi câştigă existenţa, care le asigură drepturi egale cu ale poporului român.

Nu putem să’i împiedicăm nici pe Sütő András sau pe László Tőkés fondatorii şi conducătorii unei societăţi cu nume ce’i desconspiră caracterul Pro Transilvania, înregistrată însă la Budapesta şi nu în România, undeşi desfăşoară activitatea revizionistă, să cânte îns trună iredentei maghiare din America sau de la Budapesta şi să colaboreze apoi ”cinstit” cu românii. Mai devreme sau mai târziu vor fi obligaţi, asemenea episcopului Makkai, să aleagă dacă „se poate” sau „nu se poate”.

Conspiraţia revizionistă din România, din perioada dintre cele două războaie mondiale, precum şi mentalitatea iredentistă inoculată minorităţii maghiare în cei patru ani de ocupaţie a unei mari părţi din Transilvania s-au menţinut şi după reintegrarea în 1945, a acelei părţi a Transilvaniei în matca sa firească, statul român. Existenţa unor ”sechele” întârziate este o realitate. Tendinţele de separatism observate în prezent sunt, oricum, o formă de manifestare revizionistă şi, oricare ar fi originea lor, ele sunt inadmisibile în cadrul statului unitar român. Înţelept este însă să aşteptăm maturizarea politică a celor în cauză şi, în speranţa unor convergenţe fructuoase. Tot atât de înţelept este însă să replicăm hotărât la orice manevră iredentistă care vine de peste hotare.

Şansele consensului vor creşte, desigur, în măsura în care vom şti să anihilăm teleghidarea de către Budapesta a unor cercuri neorevizioniste din sînul minorităţii secuieşti şi maghiare de la noi.

MOTIVATII IDEOLOGICE ALE REVIZIONISMULUI UNGURESC

Din această sumară prezentare a iredentismului şi revizionismului maghiar rezultă, neîndoios, las pe cititor să intuiască, amploarea mişcării montată pe structurile social-politice din Ungaria, pe reţeaua organizaţiilor din emigraţie sau pe reversul structurilor politice, culturale, religioase sau sindicale ale minorităţii maghiare de la noi. Se reliefează, astfel, coabitarea sau simbioza dintre mişcarea revizionistă şi conducerea politică a Ungariei precum şi intensul proces de îndoctrinare a societăţii maghiare cu ideile neorevizionismului. După cum rezultă legătura dintre unii conducători politici ai minorităţii maghiare şi secuieşti din România şi centralele iredenţei din emigraţia maghiară sau politicieni din Ungaria, reputaţi pentru atitudinea lor revizionistă.

Pentru a înţelege şi a putea aprecia cât mai obiectiv fenomenele în discuţie nu este de prisos înfăţişarea aspectului ideologic al iredentismului maghiar, la care voi adăuga câteva consideraţii conclusive, cu scopul de a lămuri problema de pe poziţiile noastre şi, de a rămâne, cu un fel de ”ce e bine să ştim”.

Dezlipirea de monarhie a provinciilor neungare, realizată spectaculos la sfârşitul anului 1918, a provocat micului popor maghiar o traumă ale cărei sechele le poartă până în zilele noatre. Considerându’şi dreptul de a stăpâni peste alte popoare ca o moştenire ”sfântă” şi ”inalienabilă”, ungurii luaţi prin surprindere sunt cu totul inapţi de a se transpune în noua situaţie, care îi comprimă în limitele reduse ale propriului teritoriu etnic. (Reflexele feudal imperialiste lucrau în societatea ungară, ca anumite procese biologice care continuă şi după moarte).

”Paradisul pierdut” (Paradisul furat va formula Béla Marko) a fost înlocuit în minţile maghiare cu unul virtual, concretizat în ţelul suprem al iredentismului, noua ”religie naţională” eruptă o dată cu dezintegrarea, în fapt, a monarhiei austro-ungare.

Societatea ungară marginalizată, prin puternica voinţă a popoarelor de a se smulge din strânsoarea statului ungar multinaţional, a creat o psihoză revanşardă, faţă de realitatea consfinţită de Conferinţele de Pace de la Paris. Această fugă de realitate întreţinută de cercurile politice ungare explică şi atitudinea contelui Ápponyi Albert, şeful delegaţiei ungare la Conferinţa de Pace din 1919-1920 şi protestul înaintat, la 16 ianuarie 1920, Conferinţei de pace, în care etalează o mostră tragicomică, anacronică şi retrogradă, cu care şochează atât audienţa conferinţei cât şi opinia internaţională. Ungaria, reputată în Europa pentru cruzimea cu care îşi tratase minorităţile, apare în faţa forului de la Paris în goliciunea unui despot sălbatic, care îşi aroga, în secolul douăzeci, „drepturile” importate din stepele Eurasiei cu o mie de ani înainte. Confruntaţi cu rigoarea justiţiei supranaţională de la Paris şi cu implacabila realitate etnodemografică din monarhie, ungurii se baricadează în atemporalitate istorică, stare cvasi patologică şi care, devenind cronică, va întreţine timp de şaptezeci de ani flacăra iredentismului. Evocarea ”argumentelor lui Ápponyi în faţa Conferinţei de Pace este instructivă prinf aptul că ele constituie până azi, pilonii pe care se sprijină edificiul ideologic al iredentismului maghiar.

Argumentele cardinale în pledoaria contelui Ápponyi au fost: dreptul istoric milenar al statului ungar asupra întregului teritoriu stăpânit până la 1918, de care era legat dreptul naţiunii ungare la hegemonia asupra celorlalte naţionalităţi din monarhie; Ungaria, milenară ar fi constituit un model de unitate geografică şi economică; Ungaria ar fi ”pierdut” 11 milioane de locuitori, dintre care 35% (cifră exagerată n.n.) au devenit minoritari (dar contele uită să amintească un cuvânt despre majoritatea milioanelor care scăpau de ”închisoarea popoarelor” şi reveneau la patria mumă).

Perorând despre ”loialitatea” celorlalte naţionalităţi faţă de coroana ungară (alt semn de cecitate politică), şeful delegaţiei ungare, cere cu insistenţă organizarea unui referendum în teritoriile unite cu statele lor naţionale, unde cele trei sferturi de neunguri ar fi optat oricum pentru separarea de Ungaria.

Citește și:  CEVA E PUTRED ÎN UNGARIA!

Alte enormităţi care au fost debitate de delegaţia maghiară, au rezistat timpurilor şi se mai găsescşi astăzi în repertoriul revendicărilor revizioniste.

Ungaria a fost, după Ápponyi, singura formaţie statală care a stat pavăză contra pericolelor care au ameninţat Europa dinspre răsărit şi ar fi fost în continaure cea mai bună apărare contra „dezordinilor” din Peninsula Balcanică, ce ar putea cuprinde Apusul continentului.

Ápponyi susţine apoi că ddreptul ungurilor la hegemonie emană din superioritatea lor atât pe plan politic-administrativ cât şi cultural. Pentru a convinge conferinţa, contele prezintă unele date statistice, cu care vrea să demonstreze, de exemplu, că ungurii cu numai 20% de analfabeţi au dreptul de a hotărî soarta românilor, cu un analfabetism de 67%. Interesul Europei ar fi fost deci, să menţină nivelul de civilizaţie al regiunii, promovând cu precădere hegemonia unor popoare superioare cum ar fi fost ungurii.

În caz contrar, ameninţă Ápponyi, viitoarea minoritate ungară nu va accepta niciodată supremaţia unor popoare inferioare şi în acest colţ al Europei nu va fi niciodată linişte.

Ecoul acestor inepţii a reuşit să răzbată prin cele şapte decenii de maturizare democratică de care a avut parte Europa civilizată şi, astăzi, se face auzit la fel de insolent, ca şi în 1920, în publicaţiile iredentiste din Ungaria şi mai cu seamă din emigraţia maghiară. Reportajele din Transilvania cu care publiciştii de la Budapesta îşi ”distrează” conaţionalii sunt îmbibate de aceeaşi ură şi dispreţ faţă de români ca şi cele care au caracterizat cea mai sinistră maculatură iredentistă din vremea Horthysmului.

Dar onorabilul conte Ápponyi recurge şi la ”tertipuri” transparente când, la Conferinţa de Pace, vorbea şi în numele populaţiei germane din Ungaria care „nu vrea să părăsească” monarhia şi care, împreună cu ungurii constituie 45% populaţie cultă, din cei 11 milioane pe care-i pierde monarhia. Ei uită, cu bună ştiinţă, de adunarea de la Mediaş din 8 ianuarie 1919, a Consiliului Naţional Săsesc din Transilvania, care a hotărât aderarea la Hotărârea de Unire de la Alba Iulia. Uită de asemenea de adunarea din 8 iunie 1919, de la Sibiu, unde reprezentanţii tuturor germanilor din Transilvania, saşi şi şvabi, au hotărât formarea unei organizaţii unice cu scopul de a fi cetăţeni loiali ai noului stat român.

Ápponyi ignora punctul 10 din proclamaţia preşedintelui american Wilson, care recunoaşte dreptul la autodeterminare a popoarelor neungare din monarhie. Ápponyi consideră, în schimb, că ”pierderile” teritoriale sunt numai consecinţa sancţiunilor impuse Ungariei pentru pierderea războiului. La acest capitol, Ápponyi execută un alt număr de ”iluzionism” şi, escamotând realitatea etnodemografică a monarhiei, reclamă cu vehemenţă despăgubiri materiale cauzate de dezlipirea a două treimi din teritoriul Ungariei.

”Desfiinţarea” economică a ţării încearcă să fie demonstrată de delegaţia ungară, printr’o serie de documente, pe când ”starea” naţionalităţilor este ilustrată cu un singur document, întocmit însă cu mare iscusinţă, ”harta roşie”, executată de contele Pál Teleki, ”operă de artă” în materie de iluzionism optic.

Nu o vom reda și aici, dar imaginați’vă că românii pe o hartă sunt colorați într’o culoare identică cu a maghiarofonilor, pentru ca aceștia să pară mai mulți, așa cum pe harta prezentată mai sus în locul portocaliului românesc era tot verde.

Un roşu strident şi compact domină pe hartă aproape cea mai mare parte a Ungariei, reprezentând, potrivit legendei, pe cei 9.938.134 de unguri. Urmează, în ordinea mărimii, mari pete albe, care acoperă aproape întreaga Transilvanie precum şi mare parte a Slovaciei şi care reprezintă regiunile muntoase care ar fi fost nelocuite sau puţin populate. Alte câteva pete roşii, mărişoare, indică populaţia secuiască şi maghiară din Transilvania. În sfârşit, pete mici, dispersate, fragmentate, sugerează optic prin culorile lor mai şterse, prezenţa marginală a celorlalte naţionalităţi din monarhie, care, conform cifrelor discrete din colţul hărţii, erau totuşi 8.276.488 la număr, deci aproape jumătate din populaţia totală a ţării.

Românii, care figurează la legendă cu 2.948.099 de suflete, sunt împrăştiaţi în pete neglijabile de un violet pal, înghesuite între albul dominant al regiunilor ”pustii” şi roşul supradimensionat al secuilor şi maghiarilor.

La prima vedere, s’ar zice că monarhia este populată doar de unguri, air în rest nu ar fi fost decât vaste suprafeţe albe lipsite de populaţie şi ceva pete neînsemnate, reprezentând minorităţile. Dantelăria fragmentată a teritoriilor neungare, plasată periferic şi în Transilvania, este atât de înşelătoare, încât nemaghiarii care constituiau în realitate mai mult de jumătate din populaţia ţării, sunt reduşi optic la cel mult o cincime. La fel, cam 60% din suprafaţa Transilvaniei este pe harta albă, cu alte cuvinte pustie. Dar nici asemenea înşelătorii nu i’a ajutat pe vrednicii ”civilizatori” ai bazinului carpato-dunărean.

Naţionalismul şovin al conducătorilor de atunci ai Ungariei, cinic şi amoral, a fost din păcate transmis ca un morb contagios guvernelor din era horthystă şi a fost ”îmbogăţit”, pe parcurs, cu trăsăturile fascismului maghiar, reputat, îna cea vreme, pentru eficacitatea cu care a făcut ordine printre ”naţiile” inferioare din teritoriile recuperate, ”civilizându’le cu vârf şi îndesat. Programul cu care s”a prezentat iredentismul maghiar în perioada ”reîntregirii” (1938-1941), poartă marca imperialismului feudal, cu rădăcini directe în ”tehnica” cotropitorilor arpadieni. Încurajaţi de barbaria camarazilor nazişti, ungurii execută anexarea teritoriilor respective cu sălbăticia hunică a primilor invadatori turci ai Panoniei.

Unele trăsături din această ”încărcătură” s’au păstrat şi în actuala ideologie a mişcării revizioniste ungare, adaptată vremurilor de azi.

Lovitura năpraznică cu care a fost lichidat nazismul şi, împreună cu el, fascismul ungar, a afectat în măsură mai mică iredentismul din ţara vecină. Salvat de cei peste opt sute de mii de refugiaţi care au părăsit, între 1944-1960, Ungaria, iredentismul maghair îşi mută terenul de operaţii în Europa de Vest, dar mai ales pe continentul american. Perioada postbelică în Europa nu mai este propice agitaţiilor revizioniste, mai ales din partea unor fascişti notorii, cum erau judecaţi ungurii în acea vreme. Intrată în latenţă, iredenţa ungară se pregăteşte deci în vederea unor „vremuri mai bune” şi îşi disimulează adevăratele ţeluri sub haina unor soluţii de compromis acceptabile în ochii ţărilor civilizate ale continentului. Emigraţia maghiară de pe continentul american unde activează majoritatea iredenţei refugiată din Ungaria, se mişcă însă într-un mediu social mai liberal, mai departe de realitatea europeană, şi păstrează, în consecinţă, neschimbată absurditatea revendicărilor iniţiale.

Profitând de tensiunea războiului rece, iredenţa ungară, bine ancorată în organizaţiile exilului, asociază abil propriul mesaj cu o puternică propagandă anticomunistă, câştigând, astfel, popularitate în rândurile publicului conservator din Vest. În noua versiune propagandistică, Ungaria, din victimă a hitlerismului devine victimă a stalinismului.

Reconcilierea sovieto-americană aduce însă după sine un climat de mai mare stabilitate politică în Europa, contracarând astfel planurile revizioniştilor unguri, care preferau pescuitul în ape tulburi. Urmează conferinţa din 1975, de la Helsinki, care, prin documentul final semnat de toate statele europene, Statele Unite şi Canada, întăreşte explicit graniţele europene existente.

Ungaria, integrată în lagărul socialist, interzicea oficial supuşilor săi, de aproape treizeci de ani, orice manifestare revizionistă, obligând societatea ungară la resemnare în limitele hotarelor existente. ştim însă că, neoficial, revizionismul mocnea conspirativ în cercurile naţionaliste din Ungaria şi scriitorii, istoricii, cărora le era interzis să publice, umpleau an de an sertarele cu literatură naţionalist şovină. Exilul maghair condamna în acest răstimp sever pe trădătorii de patrie de la Budapesta, acuzându’i că fac jocul ţărilor vecine, uşurându’le asimilarea minorităţii ungare de acolo.

Urmează liebralizarea politică kadaristă de la începutul anilor optzeci, care aduce după sine revitalizarea dreptei naţionaliste şi, implicit, a nucleelor revizioniste din Ungaria. Prima reacţie a emigraţiei, la dezgheţul politic de acasă, a fost scindarea ei în intransigenţi şi colaboraţionişti. În scurt timp s’a dovedit că ultimii au mizat ”corect”, pentru că, făcând legătura cu elementele naţionaliste din ţară, au contribuit din plin la resuscitarea mişcării iredentiste din Ungaria. Una din organizaţiile revizioniste din Ungaria, care ia naştere sub tutela emigraţiei şi pe care am menţionat’o mai înainte, este Emberi Jogok Magyar Bizottsága (Comitetul maghiar pentru Drepturile Omului), înfiinţată în primăvara lui 1989 de către actualul prim ministru, József Antall şi Árpád Göncz preşedintele Ungariei. Mişcarea revizionistă este întărită în această fază de transfugii din Transilvania, în mare parte intelectuali, care pun bazele unei reţele de organizaţii de refugiaţi, cu evident caracter iredentist.

O dată cu căderea lui Kádár şi trecerea la un comunism reformator, asistăm la o desfăşurare explozivă a forţelor naţionalistşovine, concomitentă cu sosirea, în continuare, a unui număr crescând de refugiaţi din România. Noua conducere de la Budapesta execută, în acest timp, o manevră de apropiere faţă de emigraţie, aşa încât, în 1987-1988, apare în Ungaria conturul unui bloc revizionist alcătuit din elementele naţionaliste ale ierarhiei politice şi ale diverselor pături sociale, din emisarii emigraţiei şi din organizaţiile refugiaţilor din România. Refugiaţii, care dispun de o eficientă gardă de intelectuali, în mare parte scriitori şi publicişti, au contribuit de la început la întreţinerea şi răspândirea în păturile largi ale societăţii ungare a climatului revizionist. Condamnând sever pe comunişti pentru indiferenţa pe care au arătat-o faţă de minoritatea maghiară din ţările „succesoare”, (termen iredentist pentru ţările vecine Ungariei), iredenta câştigă adepţi chair din rândurile comuniştilor.

Echipa comunistă reformatoare, de la conducerea ţării, a cărei popularitate se apropia de zeri, mai face o ultimă încercare şi lansează, din rândurile ei, o fracţiune naţionalistă, în frunte cu Szűrős Mátyás specialist în probleme de politică externă. Că manevra a fost utilă o dovedeşte vitalitatea sloganurilor lansate de aceştia, precum şi febrila activitate a fundaţiilor şi instituţiilor înfiinţate de ei. Această instituţionalziare a mişcării revizioniste continuă, de altfel, în ritm susţinut, prin înfiinţarea altor fonduri şi instituţii pentru promovarea ideii. Acceptând incriminările aduse lor, socialiştii încearcă, în prezent, să redreseze prestigiul partidului printr-o contribuţie importantă la consolidarea frontului iredentist. Mânaţi de aceleaşi interese, mai toate partidele care au aprticipat la alegerile din 1990, au etalat ostentativ, în programele lor, grija pentru minoritatea maghiară. M.D.F. (Forul Democrat Ungar), care a câştigat alegerile, a preluat însă conducerea campaniei neorevizioniste, intregând-o ca parte componentă a politicii oficiale ungare. Fortificat şi cvasi legalizat, frontul iredentist din aţra vecină, câştigă pe zi ce trece mai multă pondere politică.

După această scurtă trecere în revistă a fundalului politic pe care s-a dezvoltat iredentismul maghiar în ultimele aptru decenii, să vedem cum au evoluat doctrina şi metodele mişcării.

Două trăsături caracterizează, în prezent, ideologia revizionismului ungar şi o deosebesc de formula ”primitivă” a mişcării din 1918 şi anume: complexitatea şi maleabilitatea. Între absurdele pretenţii perorate la Paris cu insolenţă nemţească de către contele Ápponyi şi actualul program de acţiune complex şi înşelător este o diferenţă apreciabilă. Dovedind realism tactiv, iredenta ungară este preocupată de crearea unui climat prerevizionist, care urmează să le dea roade, într’un viitor apropiat, în care ea speră cu obstinaţie.

Doleanţele lor vizează tocmai crearea acestui stadiu propice unor modificări treptate ale staus-quo-ului actual. Încercând să’şi plaseze pretenţiile în mecanismul convenţiilor şi reglementărilor internaţionale, în continuă evoluţie, iredenta ungară vrea să cumuleze cât mai multe capete de acuzaţie contra României şi s’o menţină, astfel, într’o permanentă stare de culpabilitate în faţa opiniei publice mondiale. Această culpabilitate a României a fost practicată cu succes ani în şir, în timpul dictaturii ceauşişte, şi iredenta ungară face în prezent eforturi de a o prelungi în mod artificial. Provocaţia ”turiştilor” unguri din 15 martie 1990, sconta tocmai pe acea reacţie hotărâtă din aprtea românilor din Transilvania, pe care au folosit’o apoi în scop propagandistic, răspândind în mass media internaţionale calomniile cunoscute.

Caracteristic pentru politica iredentei ungare este şi efortul deosebit pentru asigurarea unui goodwill internaţional precum şi accentul care se pune pe indoctrinarea opiniei publice din Ungaria şi a minorităţii ungare din ţările limitrofe.

Inofensive, în aparenţă, noile „componente” introduse în politica revizionistă a Budapestei, dacă sunt lăsate să „lucreze”, sunt capabile să destabilizeze social şi să demonstreze, cu timpul, lumii, că România nu este în stare să-şi administreze minorităţile.

DOCTRINA ”PANMAGHIARA”

”SPIRITUALIZAREA HOTARELOR” şi ”DESCALECAREA SPIRITUALA”

Cel mai important element introdus relativ recent în politica neorevizionistă a Ungariei este doctrina panmaghiară. Am mai amintit că cel care a lansat primul ideea panmaghiară a fost Mátyás Szűrős, politician socialist în plină ”deviere” naţionalistă. Potrivit doctrinei panmaghiare, practicată astăzi deschis de guvernanţii de la Budapesta, statul ungar are dreptul de a se preocupa de soarta minorităţilor din ţările vecine. Primul care a enunţat oficial acest drept, a fost şeful primului guvern maghiar liber ales, József Antall, care a spus textual:

”…doresc să fiu primul ministru al celor 15 milioane de unguri din întreaga lume”.

Făcând deocamdată abstracţie de o eventuală luare de poziţie din partea română, menţionez doar reacţia promptă şi viguroasă a primului ministru slovac care, în august 1990, cu ocazia Congresului Organizaţiei Matica Slovenska a precizat un lucru de sine înţeles şi anume că cetăţenii maghiari ai Slovaciei îşi au propriul lor prim ministru, acela al Slovaciei.

Doctrina panmaghiară a apărut, de fapt, ca un răspuns al grupului Szűrős la acuzaţiile aduse comuniştilor pentru dezinteresul cu care aceştia au tratat problema minorităţii ungare, dar ideea se pare că a fost reuşită pentru că succesorii regimului socialist au ridicat’o la rangul de politică de stat. Lipsită deocamdată de un conţinut concret, percutant, această politică figurează în vocabularul conducătorilor de la Budapesta ca un fel de sperietoare la adresa României şi ca o promisiune către cercurile minoritare revizioniste din ţările vecine.

Antall şi echipa lui au fost avertizaţi că această politică nesăbuită ar putea duce la conflicte neplăcute cu vecinii Ungariei şi la formarea unei coaliţii antiungare a ţărilor în cauză, dar se vede că avântul noilor conducători de la Budapesta nu poate fi încă temperat. De remarcat totuşi tonul mai lucid al unor cercuri politice din Ungaria, care, după afirmarea viguroasă în alegeri a UDMR-ului, au declarat că minoritatea maghiară din Transilvania trebuie lăsată de acum să-şi obţină singură drepturile. Doctrina panmaghiară a contribuit, în mare măsură, prin efectul psihologic exercitat asupra societăţii maghiare, la crearea climatului prerevizionist. O serie de organizaţii pararevizioniste, care urmăresc strângerea legăturilor cu minoritatea ungară din ţările vecine şi care mizează pe voluntariatul marelui public, sunt substanţial încurajate şi ajutate în activitatea lor prin decretarea oficială a doctrinei panmaghiare. Mai important chiar este impactul doctrinei panmaghiare, ca isntrument de destabilziare socială, asupra mişcării separatiste ungare din România. Descurajarea tendinţelor separatiste trebuie deci începută cu o ripostă categorică împotriva politicii panmaghiare dusă de Budapesta, care constituie o gravă imixtiune în treburile interne ale României.

Instituţionalziarea doctrinei panmaghiare îşi are începutul încă din 1989, sub auspiciile ultimei guvernări socialiste conduse de premierul Nemeth Miklos. Fracţiunea iredentistă, care funcţiona în cadrul partidului socialist, era condusă de Szűrős Mátyás şi era compusă din Gyula Horn, Tabajdi Csaba, Szokai Imre şi Oszi István.

În toamna anului 1989 ia naştere, sub conducerea lui Tabajdi, secretariatul minorităţilor etnice şi naţionale, care funcţiona pe lângă consiliul de miniştri. În rpezent, guvernul Antall a numit un secretar de stat pe lângă oficiul primului ministru, care se ocupă în mod special de minorităţile maghiare din ţările limitrofe precum şi cu minorităţiel din Ungaria. Titularul postului, Entz Géza, este de origine ardelean şie ste specialistul aprtidului M.D.F. (Forul Democrat Ungar) în problema minorităţii maghiare din ţările vecine. Entz a declarat, într-un interviu dat, la 23 iulie 1990, ziarului budapestan Magyar Nemzet că:

”nici un stat nu are voie să considere responsabilitatea ţării-mamă ungare pentru minorităţile sale ca un amestec în treburile interne. Conflictele încep atunci când un stat consideră aceasta ca un amestec”.

Cu alte cuvinte, Budapesta dictează Bucureştiului ce anume să considere ca un amestec în treburile interne ale României.

Doctrina panmaghiară, care şi’a pus pecetea pe politica statului ungar chiar înainte de a fi oficial enunţată, se materializează în diverse metode, dintre care unele sunt mai vechi şi probate, altele, în schimb, se experimentează sub ochii noştri. Una din noile metode, lansată prin sloganul: ”spiritualizarea hotarelor”, urmăreşte liebralizarea totală a actualului regim de frontieră. Modelul propus este copiat după aranjamentul ţărilor din vestul continentului, care, pe lângă liberalizarea traficului de călători şi a comerţului, asigură şi un schimb cultural nestânjenit. Această estompare sau chair ştergere a graniţelor presupune, însă, onestitate în relaţiile dintre ţări.

Pentru buna funcţionare a sistemului, sunt de la început excluse intenţiile oculte de amestec în treburile interne ale vecinilor, de destabilizare sau de revizuire a hotarelor comune.

”Spiritualizarea hotarelor”, de care se vorbeşte atât de frumos în propaganda ungară, se potriveşte unor vecini care nu au g`nduri ascunse şi nu au nimic de împărţit. În cazul ţărilor noastre, această spiritualizare ar uşura în cel mai mare grad „munca” revizioniştilor ungari şi ar duce, în scurt timp, la un conflict deschis între România şi Ungaria. Conflictul ar fi apoi cea mai bună dovadă că există între aceste ţări un litigiu care trebuie rezolvat. (Atât timp cât România şi Ungaria îşi vede fiecare de treaba ei, riscul unui astfel de conflict este eliminat).

Concetăţenii noştri secui şi maghiari gravitează în sfera politică, economică şi social-culturală a ţării noastre şi orice perturbare a acestei convieţuiri prin provocarea unei orientări politice sau culturale centrifugale constituie o abatere de la funcţioanrea normală a statului român.

Cei care vor să educe copii de secui şi maghiari, viitori cetăţeni loiali ai României, în spiritul preceptelor istoriei naţionalist-şovine care a început să se predea în şcolile din ţara vecină, sutn de o ”naivitate” transparentă pentru orice observator atent.

UDMR-ul trebuie să înţeleagă că atât timp cât mesajul cultural al Ungariei destinat minorităţii ungare din Transilvania poartă bacilul iredentismului şi urmăreşte cu îndârjire separarea secuilor şi ungurilor de societatea românească, românii nu pot privi cu ochi buni această politică şi nici pe cei care o practică şi nici nu pot aştepta pasivi derularea evenimentelor. Pentru „spiritualizarea hotarelor”, pentru un schimb liber al valorilor culturale între cele două ţări este nevoie de două părţi oneste. Ce ar câştiga prietenia dintre secui şi unguri şi poporul român, dacă s’ar difuza la noi toată maculatura naţionalist-şovină cu care a fost otrăvită societatea ungară în ultimii ani?

O altă metodă cu efect multiplu a actualei ofensive neorevizioniste este „descălecarea spirituală” a poporului ungar în teritoriile unite cu statele naţionale. Ea constă dintr’o campanie generală de popularizare a acestor teritorii, întregită cu un vast program turistic. Rafturile librăriilor, programele de radio şi televiziune precum şi scenele teatrelor din Ungaria abundă astăzi de cărţi, piese, conferinţe, care prezintă publicului maghiar ”părţile componente” ale fostei monarhii.

Găsim aici descrierea romantică a plaiurilor transilvane, istoria ”maghiară” a Transilvaniei, folclorul ungar de aici, studii etnografice despre secuii şi maghiarii de la noi, prezentarea monumentelor ”trecutului maghiar” din Transilvania, apoi literatură, multă literatură ungară, veche sau contemporană de origine transilvană şi, în general, orice poate trezi mândria ungurilor pentru stăpânirea de odinioară a acestei provincii.

Și dacă se poate, dorinţa lor de a o stăpâni din nou. Această prezentare falsă, deformată a prezenţei ungare în istoria Transilvaniei şi a monopolului ungar în civilziarea provinciei este făcută cu scopul de a inculca în conştiinţa ungurilor legitimitatea pretenţiilor revizioniste asupra acestei provincii.

Prin această retroactivă ”cununie istorică” a Transilvaniei cu Ungaria, se sugerează ungurilor dreptul lor virtual asupra Transilvaniei. Se urmăreşte, deci, cu deliberare crearea unei psihoze colective, care, confruntată cu realitatea să întreţină o permanentă stare de frustraţie în sînul societăţii ungare.

Populate doar cu personaje ungare, plasate în geografia exclusiv ungară a Transilvaniei, aceste produse confecţionează o ”lume maghiară” sintetică, suspendată în vid demografic, care sugerează, cu insistenţă geobelsiana preponderenţă istorică a ungurilor în Transilvania, ignorând prezenţa românească de totdeauna, cu toate implicaţiile de rigoare.

Citiți și:  DOCUMENTUL CARE ATESTĂ CĂ MARILE PUTERI SE TEMEAU DE UNIREA ROMÂNILOR ÎNCĂ DE LA 1547

Consumând aceste prospecte pentru ”descălecarea spirituală”, minţile din ţara vecină îşi plimbă fantezia pe dealuri şi munţi împăduriţi, unde copacul, vulturul şi ursul vorbesc întrei ei ungureşte şi’şi amintesc cât de bine le’a mers sub domnia coroanei maghiare. Milioane de români sunt plasaţi de predilecţie prin văgăunile munţilor, venetici, distrugători ai civilizaţiei maghiare.

Sub efectul unui asemenea tratament de şoc nu e de mirare că societatea maghiară se şi vede în postura de eliberatoare a fraţilor aliaţi în „suferinţă”.

Pe acest fundal ideologic este grefat turismul politic, ca instruent de transmisie şi de strângere a legăturilor. Mesajul iredentist purtat de „turiştii” unguri este inoculat astăzi cu îndârjire minorităţii maghiare de la noi. Starea de „transă naţionalistă” generalizată în societatea maghiară explică, de altfel, surescitarea cu care ”turiştii” de la 15 martie 1990 agăţau pe clădirile şi bisericile din localităţile transilvane drapele şi însemne ungureşti, maghiarizau cu de la sine putere denumirea localităţilor şi defilau cu trufia tipic ungurească, cântând imnuri revizioniste. Poate că au vrut doar să demosntreze că Transilvania este ungurească, dar nu e exclus că au scontat pe o autonomizare spontană a unor aşezări şi autoproclamarea lro ca pământ unguresc.

De menţionat rolul capital jucat în acest exerciţiu prerevizionist de către refugiaţii din România. Câteva sute bune de publicişti, scriitori, regizori, actori, oameni de ştiinţă şi alte categorii, fabrică, în prezent, pe bandă rulantă, combustibilul necesar pentru excitarea şi întreţinerea îns ânul societăţii maghiare a unei permanenţe de nostalgie pentru Transilvania.

Istoriografia maghiară, care părăsise, în deceniile de după cel de-al doilea război mondial, poziţiile naţionalist-şovine şi purificându’se parţial, descoperise, în sfârşit, adevărata faţă a imperiului ungar, face astăzi un dramatic ”stânga împrejur” şi, în ”confecţioanrea” mai ales a istoriei secolului al XIX-lea, povesteşte din nou cât de perfectă era monarhia, cât de bine s’au simţit popoarele în ea şi, în consecinţă, cât de umani au fost ungurii. Totul este reluat de la punctul când marşul victorios al revizionismului a fost curmat brutal de pierderea celui de-al doilea război mondial şi mişcarea a fost condamnată pentru lungi decenii la vegetare. Astăzi, condiţiile revenirii la viaţă sunt date şi scrierea istorică maghiară, sluga credincioasă a naţionalismului, îşi revine în formă.

”Spiritualizarea hotarelor” şi ”descălecarea spirituală” sunt două căi utilizate în prezent în aplicarea doctrinei panmaghiare. Treapta următoare, în concepţia revizioniştilor maghiari, ar fi o convenţie bilaterală, româno-maghiară, în baza căreia Ungaria să poată controla felul în care sunt trataţi minoritarii maghiari de la noi. Acest lucru a şi fost propus cum am mai amintit, cu toată seriozitatea în parlamentul maghiar de către deputatul Tamas Gaspar Miklos, transfug din România.

Concomitent se depun eforturi pe plan internaţional pentru reglementarea drepturilor minorităţilor. Lobby-ul maghiar ar fi avantajat de un aparat de control şi tot ritualul care ar însoţi o astfel de reglementare.

Ungaria pozează, în prezent, în rolul ţării care dispune de un ascendent moral asupra vecinilor săi. După părerea ungurilor, acest decalaj le conferă un grad superior de consideraţie şi, deci de credibilitate în ochii Apusului. În tabloul „meritelor” care i-au săltat în grad, se află, pe lângă lichidarea timpurie a comunismului sau permanentele declaraţii de loialitate faţă de Apus, şi simpatia obţinută în contul „suferinţelor” minoritarilor maghiari din Transilvania. Am arătat cât de iscusit a împletit propaganda maghiară opresiunea generală din vremea dictaturii ceauşiste cu discrimianrea secuilor şi maghiarilor de la noi, în fapt inexistentă. Revoluţia din decembrie 1989 n’a schimbat prea mult itnensitatea tirului iredentist, căci, după o scurtă pauză de reorientare, la începutul lui 1990, denigrarea ţării noastre a continuat, de data aceasta cu alte ”puncte de acuzaţie”.

Permanentizând culpabilitatea României, Ungaria încearcă să obţină un „loc în faţă” în aprecierea de către forurile internaţionale a unui eventual litigiu între cele două ţări. În virtutea acestei poziţii, încearcă vecinii noştri să ne impună convenţii care să le dea ocazie de a constata la faţa locului ”abuzurile”, ”nedreptăţile” şamd săvârşite faţă de secuii şi maghiarii de la noi. Prezentul complex de superioritate pe care’l afişează ungurii este unul din elementele propagandistice cu care a lucrat mişcarea iredentistă încă de la primele ei începuturi.

Acest gen de şantaj psihologic a fost folosit prima dată de fostul ministru de externe, Gyula Horn, care, cu ocazia unui interviu de la începutul lui decembrie 1989, la întrebarea dacă a pregătit vreo strategie în problema căderii regimului Ceauşescu, răspunde:

”Da, avem, nu vom relua legăturile cu noua conducere a României până când nu se va reglementa în mod esenţial situaţia minorităţii maghiare de acolo”.

O declaraţie mai originală, a făcut’o ziarului orădean Bihari Napló, preşedintele Republicii Ungare, Árpád Göncz, apreciat acasă pentru meritele sale în resuscitarea mişcării iredentiste din ţară. Goncz vinde un fel de „bilet de intrare” în Europa, făcând un anunţ emfatic şi plin de sine despre ”rolul” Ungariei în acest colţ al continentului:

”Drumul României spre Europa trece prin Ungaria şi cheia (adică autorizaţia de intrare n.a.) depinde de rezolvarea de către români a problemei minoritarilor maghiari”.

Am vrea să ştim cine i’a încredinţat preşedintelui Ungariei funcţia de portar spre Europa şi cheia care deschide poarta vămii păzită de domnul Goncz?

Dar, revenind la propunerea deputatului transfug, noi deducem din ea că ungurii vor să demonstreze lumii necesitatea unui control în problema minorităţii maghiare din România. Ei vor, astfel, să întreţină o atmosferă litigioasă între ţările noastre, premiza necesară în prepararea unei faze prerevizioniste.

Îndemnat de aceleaşi gânduri, ministrul de externe ungar, Jeszenszky Géza, într-un interviu acordat, la 8 august 1990, postului de radio Europa Liberă, că Ungaria este gata să colaboreze exemplar cu noi, numai să declarăm că suntem un stat multinaţional, în care, împreună cu alte minorităţi, trăieşte o importantă minoritate maghiară, ale cărei pretenţii legitime trebuie satisfăcute”.

Dacă am da curs ”momelii” ministrului ungar şi cu cele 6-7% de secui şi maghiari, sau 150-200.000 de saşi ne’am grăbi să ”recunoaştem” şi să ne decretăm stat multinaţional, am uşura în mare măsură sarcina iredentei maghiare, care se străduieşte din răsputeri să demonstreze lumii că statele ”succesoare” ale monarhiei estropiată la Trianon, sunt ”coapte” pentru o nouă revizie a hotarelor.

În strategia revizioniştilor maghiari sunt calculate cinic instigarea secuilor şi maghiarilor la duşmănia împotriva românilor şi, implicit, toate vexaţiunile şi suferinţele care ar decurge pentru ei în urma legitimelor reacţii româneşti. Lozinca unora ca Tamas Gaspar Miklos este: „cu atât mai rău cu atât mai bine”, sau mai concret, suferinţele confraţilor din Transilvania, reale sau inventate, sunt „bune” pentru cauza revizionismului. „Panorama”, programul televiziunii maghiare, care ne poartă sâmbetele din oficiu, „documentează” Apusului despre ruinarea satelor secuieşti şi maghiare, despre lipsa şcolilor maghiare sau despre faptul că îşi riscă viaţa cei care vorbesc ungureşte pe străzile localităţilor din Transilvania.

Informaţiile transmise din România trec astfel prin „filtrul” revizioniştilor de la Budapesta şi prezintă lumii o cu totul altă Transilvanie, cu sate secuieşti făcute una cu pământul, cu minoritatea maghiară pe cale de dispariţie, datorită, ”genocidului” comis de populaţia românească.

Dezinformată în ultimul grad, opinia publică din Vest dă crezare minciunilor şi ne taxează, în continuare, de dictatură sângeroasă.

Toată această politică de distanţare a Ungariei de ”mediul balcanic bizantin”, şi de autopromovare la gradul de ţară civilizată, denotă că ungurii nu s-au dezbărat încă de vechiul nărav de a se considera naţiune superioară cu drept de dispoziţie şi control asupra vecinilor.

Dar convenţiile bilaterale, pe lângă amestecul în treburile noastre, mai disimulează şi forme eficiente de ”colonizare cultural””. Se pleacă de la „diagnosticul” stabilit în 1920 de către contele Ápponyi, care afirmase că ţările „succesoare” sunt într’un asemenea stadiu de inferioritate încât, fără ajutorul Ungariei, nu se vor descurca niciodată. Dând curs profeţiei de-acum şaptezeci de ani, societatea maghiară ardea de nerăbdare, după Revoluţia din Decembrie 1989, să’şi exporte în România know-how-ul (priceperea) în materie de cultură şi învăţământ, de parcă eram nişte primitivi care tânjesc după alfabetizarea misionarilor.

La Budapesta a fost înfiinţată, cu surle şi trâmbiţe, mişcarea Könyvet Erdélynek (carte pentru Transilvania), pentru colectarea şi trimiterea de cărţi în România. Una din performanţele acţiunii a fost trimiterea, în iulie 1990 a întregii biblioteci a Comitetului central al partidului comunist maghiar. Cărţile au fost preluate festiv din partea UDMR-ului de către Géza Szocs şi repartizate Societăţii Bolyai. Nu e greu de ghicit ce se ascundea în dosul nobilului ajutor cultural: material de propagandă revizionistă pentru îndoctrinarea concetăţenilor noştri secui şi maghiari. Nici nu s’a aşteptat încheierea unor convenţii, ele au şi fost puse în aplicare.

La fel, ”fără convenţie”, decurg, în prezent, activităţile pe care le-am numi ”întrepătrundere culturală”. Este vorba de asistenţa culturală servită în Ungaria pentru dascăli, studenţi, elevi din ţările ”succesoare”. În acest scop s’a profilat în grabă universitatea de la Debreţin care a şi organizat, în vara lui 1990 cursuri, la care a invitat un număr important de profesori de limbă maghiară şi istorie din Transilvania. S-au deschis apoi larg porţile unor facultăţi maghiare, la care au fost momiţi să intre, ”fără examen de admitere”, absolvenţii şcolilor medii de la noi. S’au găsit, la repezeală, şi bani de stipendii şi pentru alte aranjamente, aşa încât, din cei vreo trei mii de amatori, au fost admişi pentru anul şcolar 1990-1991 circa şase sute. Intenţia este de a pregăti profesional, dar mai ales ideologic pe viitorii activişti ai iredentei maghiare.

Un alt obiectiv urmărit asiduu de iredenta maghiară este reglementarea, prin tratate internaţionale, a drepturilor minorităţilor. Aceste drepturi sunt asigurate astăzi, în mai toate ţările europene, în mod satisfăcător, printr-o legislaţie modernă, care prevede drepturi constituţionale egale pentru toţi cetăţenii ţării respective, fără deosebire de rasă, naţionalitate sau religie. În nicio ţară nu se practică vreun sistem de drepturi colective preferenţiale acordat unui grup minoritar. În aceste condiţii, ungurii, veşnic nemulţumiţi, şi avocaţi netocmiţi ai secuilor şi maghiarilor de la noi, bat, de un timp încoace, la toate uşile forurilor internaţionale şi încearcă să obţină instituirea unor norme internaţionale pentru reglementarea drepturilor minorităţilor.

Ungurii urmăresc, în realitate, crearea unui înveliş protector, care să izoleze grupul minoritar maghiar şi să’l ţină pregătit pentru o viitoare schimbare a statutului. În cazul nostru, este vorba de perpetuarea unei stări de tensiune, de crearea unor dificultăţi în administrarea unitară a ţării, de inadaptabilitatea permanentă a elementului minoritar cu toate consecinţele ei sociale şi de multe alte dificultăţi expres dorite de revizioniştii maghiari.

Ungaria a încercat, la început, să intervină pentru obţinerea unui tratament preferenţial al minorităţii maghiare din Transilvania pe lângă organele conducătoare ale Pactului de la Varşovia, însă a întâmpinat o totală neangajare. Din această cauză, pregătindu-şi părăsirea acestei organizaţii, ungurii se adresează Organizaţiei Naţiunilor Unite, în cadrul căreia se dezbătea problema drepturilor omului sub diferite aspecte. Preparând cu grijă campania, ungurii adună, în ianuarie şi februarie 1989, 150.000 de semnături pe un memorand, care cerea examinarea, de către Naţiunile Unite, a încălcărilor drepturilor minorităţii maghiare din România. Documentul a fost apoi înaintat la Geneva, secretarului adjunct Martenson. La o conferinţă de presă, organizată cu această ocazie de către asociaţiile revizioniste din Elveţia, a participat preşedintele organizaţiei refugiaţilor din Transilvania Erdély Szövetség (Uniunea Ardeleană), actualul ministru de externe ungar, Jeszenszky Géza, care a pledat insistent pentru instituirea unui control internaţional asupra regimului aplicat minoritarilor maghiari din România.

Trec cu vederea o serie de intervenţii făcute de Ungaria în decursul anilor 1988 şi 1989, pentru că incriminările de atunci priveau România de sub regimul Ceauşescu. Ceea ce trebuie totuşi reţinut este că, în aceste delaţiuni, Ungaria a prezentat lumii o situaţie falsă, voit confuză, potrivit căreia minoritarii maghiari de la noi ar fi suferit în acea vreme o discriminare în plus.

Examinez, în schimb, situaţia creată în urma Revoluţiei din Decembrie 1989 şi, mai ales, în urma venirii la putere în ţara vecină a unui guvern de dreapta, de evidentă orientare iredentistă.

Am mai arătat că prima reacţie a iredentei ungare la schimbările intervenite după Revoluţia din 1989, a fost o masivă campanie de infiltrare a propagandei revizioniste în rândurile minorităţii secuieşti şi maghiare de la noi. Sub pretextul trimiterii de ajutoare, am fost invadaţi atunci de o armată întreagă de agenţi agitatori şi provocatori, iar căminele confraţilor noştri secui şi maghiari au fost inundate de material de propagandă iredentistă. Concomitent, mass media ungară şi’a concentrat focul asupra ”doleanţelor legitime” ale minorităţii maghiare. Această tactică a urmărit să profite de situaţia de instabilitate de după revoluţie, pentru a obţine rapide mutaţii în statutul minoritarilor maghiari, între care hotărârea, cu de la sine putere, a unei forme de autoadministrare, sau, în caz de nereuşită, provocarea unor conflicte care să alimenteze în continuare campania de delaţiuni dusă pe plan internaţional contra ţării noastre. Campania a ţintit regiunea secuiască şi oraşe locuite parţial de maghiari şi a provocat tensiunile sociale „programate” de Budapesta, tensiuni soldate cu incidentele cunoscute. (Concret, cele două acţiuni au fost: recucerirea „istoricelor” şcoli maghiare şi aniversarea revoluţiei maghiare din 1848).

Asemenea acţiuni la care se adaugă evacuarea elevilor şi profesorilor români din propriile lor şcoli care a provocat indignarea legitimă a populaţiei româneşti. Tot aşa de mare a fost indignarea românilor faţă de reeditarea pe străzile oraşului Satu Mare şi a altor oraşe ardelene a procesiunilor iredentiste din vremea ocupaţiei horthyste, cu toate ingredientele cunoscute: steaguri şi însemne ungare purtate ostentativ, sau implantate pe biserici şi clădiri, schimbarea denumirilor de localităţi şi străzi şi defilări în cadenţa marşurilor revizioniste.

Manifestaţii de tristă aducere aminte a evenimentelor din Ungaria de la 15 martie 1848, când proclamaţia din această zi cerea ”uniunea” Transilvaniei cu Ungaria cu urmări şi mai nefaste pentru poporul român din Transilvania. Realizarea acestei dorinţe a burgheziei şi nemeșimii ungare a provocat războiul sângeros (revoluţia) din 1848 între maghiari pe de o parte, iar pe de altă parte românii transilvăneni, sârbii şi slovacii. Revoluţia care a urmat apoi a fost un război naţional maghiar, dus pentru eliberarea Ungariei de sub dominaţia imperiului habsburgic şi, îndeosebi, pentru reconstituirea ”Ungariei Mari”, care ar fi cuprins şi Transilvania noastră cu toţi românii ei. Știau ei valahii, sârbii şi slovacii ce soartă îi aşteaptă în imperiul Sfântului Stefan şi au şi dat revoluţiei nemeșilor unguri lovituri decisive, care au contribuit la înfrângerea ei. Kossuth-ul lor a fost pentru maghiarizarea noastră.

După această breşă făcută în edificul bunei convieţuiri româno-maghiare, operaţie executată cu măiestrie de trupele de şoc ale iredentei din ţara vecină, invazia de ”turişti” a lăsat loc coloanei a cincea să lucreze mai departe.

Criptoiredentiştii din rândurile secuilor şi maghiarilor şi’au făcut datoria ”cu cinste” şi rezultatele s’au văzut la Târgu-Mureş şi în alte părţi în primăvara şi vara acestui an. Sarcina acestor ”bravi” cetăţeni ai României era de a discrimina şi alunga pe românii din zonele ce urmau să fie ”dezromânizate” şi pregătite pentru proclamarea autodeterminării.

Pe plan internaţional, iredenta ungară aplică aceeaşi tactică a dovedirii necesităţii stringente a unei schimbări în status-quo-ul minorităţii maghiare din Transilvania. În acest scop au fost trimişi în ”prima linie” exponenţii cei mai de seamă ai maghiarilor din Transilvania, mai bine zis cei care au fost promovaţi în aceste onorabile misiuni de către mass-media din Ungaria şi, mai corect, colaboratorii cei mai de nădejde ai mişcării revizioniste. S’au organizat astfel turneele de propagandă în Statele Unite şi Canada ale episcopului Tőkés László şi scriitorului Sütő András.

Întreaga regizare precum şi cheltuielile aferente au fost generos onorate de organizaţiile iredentiste din America, iar rolul principal l’a jucat László Hámos, preşedintele Fundaţiei maghiare pentru drepturile omului (Hungarian Human Rights Foundation), pe care am mai menţionat’o ca fiind cea mai cu efect organizaţie în a influenţa cercurile guvernamentale din Statele Unite.

Tőkés apare aici într’o stranie postură oficială, dialoghează cu preşedintele Bush, depune mărturii în faţa comisiilor Congresului american şi ţine discursuri la agapele organizate de emigraţia maghiară, căreia îi cântă în strună pe teme revizioniste. Acest brav propovăduitor al moralei creştine, cetăţean al României, candidat, fără succes, la un loc în Senatul român, care acasă, vorbeşte mieros de buna convieţuire dintre români şi maghiari, în SUA şi Canada şi alte ţări se transformă în leu neînfricat, care sfătuieşte pe americani să nu acorde românilor clauza naţiunii celei mai favorizate, ajutoare şi împrumuturi până când aceştia nu asigură secuilor şi maghiarilor privilegiile pe care le doresc aceştia (În calitatea de reprezentant, pe care şi’a autoatribuit’o Tőkés, în loc să’şi apere patria faţă de calomniile răspândite în America de emigraţia maghiară, se înfrăţeşte cu cei mai aprigi duşmani ai ţării noastre).

Celălalt emisar, András Sütő, evoluând, în cadrul unui program similar de exhibiţii, finanţat tot de László Hámos, apare, în iunie 1990, în faţa Congresului Statelor Unite şi declară sus şi tare că minoritatea maghiară din Transilvania are drept, în baza principiilor de la Helsinki, la autonomie culturală şi administrativă.

Continuânduşi campania, episcopul Tőkés ţine, la 13 iunie 1990, o conferinţă de presă la Copenhaga, la întrunirea organizaţiei Refugiaţii în casa Europei, care se ocupă şi de problema minorităţilor, unde pretinde forurilor internaţionale să susţină pretenţiile minoritarilor maghiari din ţara noastră, aducând, în sprijinul declaraţiilor sale, „argumente” mincinoase :

problema naţionalităţilor din România are grave implicaţii internaţionale;

asemenea celorlalte state „succesoare” România n-a fost capabilă să rezolve problema „specifică” a multor milioane de maghiari, germani, evrei, sârbi, ţigani şi alţii;

???? de după Revoluţia din Decembrie 1989 a cunoscut o evoluţie negativă prin apariţia organizaţiei Vatra Românească, panromână, xenofobă şi naţionalistă-extremistă, aşa încât problema minorităţilor din România a ajuns la un punct mort.

Pentru „omul bisericii” reformate, Tőkés, Transilvania este pământ unguresc, ocupat şi colonizat cu forţa de români.

Pe lângă colaborarea slugarnică a „capilor” minorităţii maghiare de la noi, iredenta din Ungaria contează, în prezent, pe intensificarea lobby-ului european. (Simpatia pentru unguri a crescut în ultimii doi ani, în rândul ţărilor europene, şi credibilitatea acordată cauzei maghiare este şi ea în creştere). Ungaria joacă astăzi rolul „rebelului” între ţările Pactului de la Varşovia, rol atribuit pe vremuri României. O avalanşă de declaraţii antisovietice, cu intenţia de a câştiga simpatia Occidentului, a culminat cu declaraţia făţişă în acest sens a premierului ungar Antall, din 20 august 1990, cu ocazia aniversării regelui Stefan cel Sfânt.

Gestul istoric al ministrului de externe de atunci, Gyula Horn, care la ….??? (pagina 69) a deschis cortina de fier est-germanilor, i-au adus o decoraţie vestică şi declaraţii solemne de prietenie şi sprijin din partea republicii federale.

Otto de Habsburg, investit neoficial, în 1925, de iredenta ungară cu titlul de „II Otto Kiraly” (regele Otto al II-lea), depune, în prezent, o activitate febrilă în parlamentul european pentru denigrarea şi izolarea României.

Am consemnat doar trei aspecte care ilustrează modul în care Ungaria acumulează astăzi „puncte bune la purtare” şi pregăteşte terenul pentru o viitoare revizie.

„Curăţată” oarecum de oprobiul din perioada fascistă, emigraţia maghiară din Europa, cu cele câteva sute de organizaţii, este în plină efervescenţă iredentistă şi, în colaborare cu „ţara-mumă” depune o intensă activitate de lobby pe lângă guvernele şi partidele politice europene. Întărite ideologic şi în efectivul lor de către refugiaţii din Transilvania, organizaţiile exilului european se apropie astăzi în comportare cu cele de peste ocean. Cuvântul de ordine pentru 1990 este: izolarea României şi marginalizarea în concertul popoarelor europene. Motorul actual al acestei politici, guvernul Antall, prezintă Ungaria ca o ţară care aparţine Occidentului, dar care a fost silită să trăiască printre „ciumaţii” de comunişti şi balcanici. Se străduiesc aceşti „porumbei ai păcii” să recâştige lustrul vechii monarhii, când Ungaria, alături de Austria imperială, avea o poziţie superioară în Europa.

Tot ceea ce am spus până acum în legătură cu actuala politică a iredenţei ungare şi cu metodele utilizate de ea cosntituie descrierea unor operaţii preliminare auxiliare în ofensiva ce se desfăşoară în prezent şi al cărei obiectiv este obţinerea unei forme de autonomie pentru grupul minoritar maghiar din Transilvania. „Soluţia” este veche şi îşi are rădăcinile în perioada premergătoare revoluţiei maghiare din 1848, aşa-zisa perioadă a reformei. Încă de pe atunci, câţiva nobili liberali, printre care şi contele transilvănean Wesselenyi Miklos, analizând „la rece” şansele micului popor maghiar care risca în minoritatea lui să fie înghiţit de naţionalităţile nemaghiare, au prevăzut, în calculele lor mai pesimiste, crearea unei confederaţii de provincii autonome. Ei nu prevedeau încă revoluţia care a demonstrat justeţea acestor temeri.

Kossuth ar fi avut ocazia să închege o astfel de confederaţie, dar, în miopia lui naţionalistă, ignoră pe valahii şi slavii ţării şi abia după ce a pierdut partida şi a avut timp să mediteze asupra lucrurilor vine cu proclamaţia din 1862 referitoare la înfiinţarea unei confederaţii dunărene. Târziu! Pentru conducătorii unguri de la 1848 n’a fost destul de convingătoare adunarea celor 40.000 de români, care la 15-17 mai şi’au arătat, pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, voinţa de a se uni cu ţara (cea adevărată!).

La fel s-a întâmplat în 1918, când românii şi’au luat în stăpânire Transilvania străbună şi, la 9 noiembrie, au somat Budapesta să le cedeze provincia. Guvernul Karolyi Mihaly, surprins şi speriat, îşi trimite atunci emisarii în frunte cu ministrul jaszi Cszkar la Arad, ca să-i îmbuneze pe români şi să le promită autonomie. Iarăşi târziu! Pentru că Transilvania era de acum românească.

Această scurtă retrospectivă asupra autonomiei, respectiv confederaţiei, ca soluţie de guvernare în cazul statului multinaţional maghiar, ne duce la concluzia că ori de câte ori s’a pus problema reclădirii în condiţii dificile a ”Ungariei Mari”, ungurii au avansat ca ”momeală” soluţia confederaţiei.

Actualmente, iredenta maghiară se străduieşte din nou să reconstruiască, mai în rate, mai din cioburi, imperiul Sfântului Ștefan dar dificultăţile sunt imense. Dacă în 1920 contele Ápponyi şi’a putut permite să etaleze, în faţa conferinţei de pace, argumente desuete şi ridicole, astăzi, în 1990, când provinciile nemaghiare, dezlipite în 1920 de monarhie, au avut timp să se sudeze irreversibil patriei lor de care au aparţinut întotdeauna. Ungaria iredentistă stă în faţa unui obstacol de netrecut. Rămâne atunci vechea momeală, autonomia sau federalizarea. Autonomia poate să fie administrativă, culturală, religioasă, totală sau parţială, la început iredenta acceptă orice, numai să pornească procesul de dezintegrare în ţara vecină şi să prepare terenul pentru o nouă etapă.

Manevra pregătitoare, care se desfăşoară sub ochii noştri, urmăreşte să obişnuiască pe secuii şi maghiarii de la noi cu ideea că nu sunt o minoritate a României, ci aparţin naţiunii maghiare. Iată cum picura Tőkés doctrina iredentistă în sufletele „credincioşilor săi” în „predica” publicată, la 20 iulie 1990, într’un ziar budapestan, el spunea:

”Maghiarii din Ardeal au pretenţia să fie consideraţi ca parte a naţiunii ungare. Apartenenţa vor s’o realizeze pe toate planurile: economic, cultural şi politic.”

Oare ce înţelege „blândul propagator al moralei creştine” prin apartenenţa politică la Ungaria a secuilor şi maghiarilor? Pentru a nu fi nici un dubiu o lămureşte singur:

”Căci Ungaria nu poate avea vreun interes care să nu corespundă cu interesele minorităţii din Ardeal”.

Concluzia logică este clară: dacă Ungaria ar îndrăzni să provoace război împotriva României, minoritatea maghiară de la noi să ştie ce „interes” să apere. Episcopul Tőkés ar fi bine s’o spună şi pe asta pentru ca să fie mesajul deplin.

Nu trebuie să fie cineva exagerat ca să înţeleagă că „părintele reformaţilor din Transilvania” vrea să fie „o apă şi un pământ” cu ungurii de peste hotare.

Doctrina panmaghiară, cu toate podoabele ei: spiritualizarea graniţelor, „descălecarea” culturală sau întrepătrunderea spirituală are drept scop a separa pe secuii şi maghiarii din România de societatea în care trăiesc şi a-i ataşa Ungariei economic, cultural şi politic, potrivit mesajului episcopal.

Să vedem, în continuare, ce variante de autonomie ne pregăteşte iredenta ungară. Să începem cu o formulă experimentată de noi, cu bunăvoinţa mioapă, în perioada 1952-1968, şi anume cu Regiunea Autonomă Maghiară. Publicistica iredentistă ungară din ultima vreme o aminteşte, ba ca un exemplu demn de urmat, ba ca instrument de separare a blocului secuiesc de insuliţele maghiare împrăştiate în restul Transilvaniei.

Ne amintim bine de necazurile avute cu această enclavă intrateritorială generatoare de naţionalism şovin. Aici s’a baricadat, sub protecţia carnetului de partid, o parte din abjecta categorie a fasciştilor maghiari rămaşi, în 1944, pe capul nostru. S’a creat atunci, în 1952, un stat în stat, în care elementul românesc, dacă era luat la ochi, ori se refugia în ”România”, adică într’o altă regiune a ţării, ori dispărea în mod misterios.

Dacă în 1956, în timpul Revoluţiei din Ungaria, nu se demasca iredenta care mocnea în rândurile secuilor şi maghiarilor, această autonomie ne-ar fi jucat o festă mai usturătoare. Aşa, în schimb, imediat după declanşarea revoluţiei, în toamna lui 1956, au ieşit la iveală vechile slogane iredentiste şi, ca urmare, în ianuarie şi iunie 1957, au avut loc o serie de procese în care aceşti bravi soldaţi ai coloanei a cincea a revizionismului ungar, în mare parte intelectuali, şi’au primit pedeapsa cuvenită. România a fost nevoită să-şi îngrădească relaţiile cu Ungaria iar pe plan intern să demonteze dispozitivul iredentist, care s-a dovedit a fi amplu şi bine ancorat în rândurile minorităţii maghiare. Universităţile şi şcolile medii maghiare s’au dovedit atunci a fi adevărate pepiniere ale mişcării revizioniste şi au fost, în consecinţă, transformate în unităţi mixte, în care accentul era pus pe buna convieţuire dintre români şi maghiari.

Cred că cititorul a şi ghicit de ce se zbat astăzi unele cercuri ale minorităţii maghiare pentru crearea de şcoli pur maghiare. Această performanţă a fost realizată numai după cinci ani de autonomie secuiască.

Desigur că datele problemei sunt astăzi cu totul diferite. În 1952, Regiunea Autonomă Maghiară întrunea, în nouă raioane 731.387 de locuitori, din care 565.510 sau 77,3% erau secui şi 146.830, sau 20% români. Marea majoritate a populaţiei (80%) din regiune locuia atunci în mediu rural. În raioanele Ciuc şi Gheorgheni populaţia urbană era atunci de 10,3%.

Astăzi, în judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, care corespund cu regiunea autonomă de atunci, mai mult de 55% din totalul populaţiei locuieşte la oraş. Raportul de locuitori români-neromâni este de asemenea diferit astăzi, pentru că, între timp aceste judeţe au fost intens industrializate şi în consecinţă a avut loc o puternică migraţie spre oraşele de aici. Statisticile de azi arată îns pecial la oraşe, un procent ridicat de români. Astfel, numai în judeţul Covasna, care înainte era considerat un judeţ secuiesc, proporţia de români-secui este în prezent de 35-65%.

În consecinţă, dacă în 1952 s’a putut face o concesie, după cum s’a văzut, riscantă din punct de vedere politic unei regiuni unde trăia aproximativ 4% din populaţia ţării, astăzi tabloul etnodemografic al regiunii nu mai permite astfel de experienţe pe socoteala românilor de acolo. Numai în actualul judeţ Mureş, care cuprinde trei din vechile raioane ale Regiunii Autonome Maghiare, o bună majoritate a populaţiei este astăzi românească iar în oraşele industrializate din judeţele Covasna şi harghita locuieşte astăzi un număr important de români. În afară de aceasta, în prezent, suflă puternice vânturi revizioniste dinspre Ungaria, care îndeamnă la prudenţă.

Oricine s’ar juca, din bună credinţă sau naivitate, cu ideea unei asemenea formule de autonomie e bine să înveţe din exemplul Regiunii Autonome Maghiare.

Să examinăm, în continuare, implicaţiile unei forme de autonomie care să includă, pe lângă regiunea secuiască şi celelalte părţi ale Transilvaniei în care locuiesc maghairii răspândiţi în mici comunităţi în blocul compact românesc. Acea literatură revizionistă, care dă dovadă de o brumă de realism, evită să se ocupe de această modalitate, pentru că e conştientă de rezultatul unui referendum pe această temă. Luări de poziţie recente readuc, totuşi, în discuţie, cu insistenţă şi această posibilitate. Este, în fond, ceea ce urmărea şi Comisia Ardeleană Internaţională (Nemzetkozi Erdélyi-Bizottsag), cu centrul la Viena, puternică formaţie iredentistă, care în decembrie 1989 adresa un apel tuturor ungurilor din lume şi populaţiei Transilvaniei, prin care’i chema la lupta pentru dreptul la autodetermianre a Transilvaniei. În legătură cu acest apel, revista budapestană de mare tiraj Elet es Irodalom (Viaţa şi literatura) publica un interviu al preşedintelui Comisiei de la Viena.

Dr. Eva Maria Barki, activistă de frunte a mişcării revizioniste din Austria, care, declară, printre altele:

”Documentul final de la Helsinki enunţă în 1975 inviolabilitatea hotarelor europene, dar nu exclude modificarea lor prin tratative sau reglementări”.

Mai departe dr. Barki afirmă că:

”în casa Europei, în viziunea lui Gorbaciov, nu va fi pace până când Transilvania nu va primi o cameră separată”.

Și mai departe:

”A venit ceasul dreptăţii şi posibilităţi sunt”.

La întrebarea dacă dreptul la autodetermianre implică un referendum, iredentista de la Viena răspunde:

”Referendumul este forma (de rezolvare n.a.) cea mai cinstită, cea mai dreaptă şi cea mai democratică”.

Se pare că dr. Eva Maria Barki, s’a consultat cu fostul ministru de externe, Gyula Horn, care, la rândul său, la întrebarea unui ziarist despre şansele unui astfel de referendum, declara, în 1989, că are indicii şi semnale serioase că mulţi români din Transilvania ar dori autonomia provinciei. N’ar fi imposibil ca 5.000 de ”români” să dorească ”autonomia” Transilvaniei, dar în Transilvania trăiesc peste şapte milioane de români. (Este tragicomică această detaşare de realitate, această reverie cvasi patologică pe care o întâlni, la unii oameni, care, în alte privinţe, par normali).

Dar autonomia Transilvaniei preocupă intens şi unele cercuri din Ungaria anului 1990 şi studii pe această temă apar tot mai des în ţara vecină.

Am ales, pentru o scurtă examinare, o personalitate marcantă a mişcării revizioniste din ţara vecină, a căruia activitate scriitoricească oglindeşte preocuparea iredentei pentru această rezolvare. Este vorba de istoricul literar Béla Pomogáts, membru în conducerea Uniunii Mondiale a Ungurilor şi, împreună cu ministrul de externe Jeszenszky Géza, copreşedinte al Uniunii Ardelene, cea mai activă organizaţie iredentistă a refugiaţilor secui şi maghiari din Ungaria. Pomogáts este, de altfel, autorul unor studii despre autonomia Transilvaniei. El explică publicului din Ungaria, într’un articol publicat, la 19 iunie 1990, în cotidianul Magyar Nemzet (Naţiunea Maghiară), poziţia iredentei în problema Transilvaniei. După ce arată că hotarele Europei, declarate inviolabile în 1975, la Helsinki, sunt modificabile şi exemplifică cu unificarea Germaniei, independenţa, în curs de realziare, a Tărilor Baltice şi cu probabila modificare a graniţei româno-sovietice, Pomogáts spune că astăzi nu mai putem afirma că totul va rămâne ca pe vremea pacturilor Stalin-Hitler, Stalin-Churchill sau Visinski-Groza şi rezultatele negocierilor de pace impun, în orice caz, renegocieri.

Prezintă, apoi, drept îndrumar un plan elaborat încă între cele două războaie mondiale de Ronai Andras, cariograful fidel al contelui Teleki, unul din autorii dictatului de la Viena.

După modelul lui Ronai există următoarele variante:

1. Ardealul să aparţină în întregime Ungariei;

2. Să rămână în posesia României;

3. Să devină independent;

4. Să fie împărţit între România şi Ungaria.

Pomogáts, cu o decenţă lesne de înţeles, alege varianta a treia, care, după părerea lui, a devenit foarte ”populară” atât în Ungaria cât şi în cercurile ungare din occidentul Europei şi din America. Deşi ideea i se pare simpatică, el constată dezamăgit că, în prezent, nu prea sunt şanse de realziare, deoarece presupune că românii nu şi’ar da votul aprobativ.

În continuare, Pomogáts „deraiază”, însă şi spune că românii n’ar trebui să împiedice autodeterminarea a 2,5 milioane de maghiari (cifră aleasă la întâmplare) deoarece continuă ”savantul” maghiar, există o soluţie, pe care o şi formulează în patru puncte:

România să renunţe la caracterul de stat naţional român şi să devină statul naţional comun al românilor, maghiarilor, germanilor şi al altor etnii;
România să descentralizeze aparatul de stat în aşa măsură, încât toate teritoriile locuite de minorităţi, începând cu judeţele şi terminând cu satele, să se autoconducă;
Statul român să recunoască şi să respecte „caracteristicile istorice” ale Transilvaniei şi să redea „individualitate” regiunilor;
Populaţia maghiară din Transilvania să aibă legături ”nestingherite” cu ”ţara mamă”, Ungaria, şi cu întreaga ungurime. Graniţele să permită circulaţia liberă a persoanelor, bunurilor culturale, ideilor şi informaţiilor etc.
Lista de doleanţe a savantului-politician este lungă şi, pe lângă capcanele viclene, aduce mai mult a ficţiune politică sau, mai corect, aberaţie politică.

Concluzia care se desprinde din lectura unor astfel de ”proiecte” este că dacă istoricii şi politicienii pot să devieze în asemenea măsură de la realitate, pentru a pluti în iraţional, ce putem aştepta de la păturile largi ale societăţii maghiare, manipulate de astfel de lideri.

Dar, Pomogáts, când îşi exprimă temerile că românii transilvăneni nu vor vota pentru autonomie, este, în comparaţie cu Gyula Horn, fostul ministru de externe, un realist de „mare clasă”.

O remarcă finală despre „programul” lui Pomogáts: la punctul unu, unde cere României să renunţe la caracterul de stat naţional, el se încadrează în actuala tactică oficială a iredentei, prezentată în ultima declaraţie a ministrului de externe Jeszensky, în care acesta ne somează să ne declarăm stat multinaţional.

Un alt program ieşit din comun, de care am mai amintit pe scurt, a fost acela cu împărţirea Transilvaniei pe „banate”. Bajcsy-Zsilinszky, autorul, s’a inspirat, în 1944, când a scris cartea, din organizarea cantoanelor elveţiene. Ideea, în sine, nu are decât valoare documentară, dar faptul că studiul a fost tradus recent de către Árpád Göncz, preşedintele Republicii Ungare şi editat sub auspiciile guvernului, mă face să cred că actuala intenţie a guvernanţilor de la Budapesta de a prezenta, în propaganda lor, România ca un stat multinaţional, asemenea Elveţiei, se inspiră din cartea lui Bajcsy-Zsilinszky.

Formulele de autodetermianre ventilate în literatura iredentisă maghiară sunt numeroase, dar toate acestea urmăresc, în esenţă, acelaşi lucru: revizuirea graniţelor. Diversele forme de autonomie administrativă parţială, autonomie culturală, religioasă sau de altă natură sunt, de fapt, tot atâtea încercări de a închista comunităţile mai mici sau mai mari ale secuilor şi maghiarilor şi a pregăti, astfel, terenul pentru schimbări decisive.

Această ”conservare” a unor comunităţi etnice este, poate, o armă eficace contra asimilării, dar constituie, în acelaşi timp, o mutilare a capacităţii de progres pentru membrii acelei comunităţi. Ea este, însă, şi expresia voinţei de a înstrăina pe minoritarii maghiari de societatea românească, fapt care contravine flagrant climatului democratic din ţara noastră. Ridicarea de bariere artificiale ar împiedica buna şi raţionala funcţioanre a reţelei administrative omogene şi ar frâna progresul României spre o societate modernă. În Transilvania nu mai există, astăzi, oraşe sau judeţe cu populaţie curat maghiară şi înfiinţarea unor structuri exclusiv maghiare ar discrimina pe românii de acolo. Iredenţa maghiară marşează, însă, în prezent, pe această modalitate pentru a demonstra lumii că doreşte o soluţionare civilizată, nonviolentă.

Obţinerea unei forme de autodetermianre, de autonomie, este, obiectivul actualei etape a ofensivei revizioniste. Concomitent sunt, însă, forţate şi alte porţi şi portiţe. Dintre care, pot fi luate, drept exemplu, părerile rostite la 24 august 1990, la programul televiziunii maghiare, Panorama, de scriitorul Sándor Csoóri, promotor al iredentismului din ţara vecină:

”Dacă stalinismul trebuie lichidat, trebuie revizuite şi hotarele trasate la Paris în 1947, deoarece ideea de a atribui Transilvania României a fost a ruşilor, în concluzie, o reminiscenţă stalinistă”.

Ca „garnitură” adăugăm declaraţia făcută, în aceeaşi zi, de ministrul fără portofoliu Gyula Kiss care, în terminologia sa, utilizează pentru Transilvania expresia de „elszakitott teruletek” „teritorii smulse, rupte” (Ungariei).

Sunt, deci, perspective de escaladare a războiului de cuvinte cultivat de Budapesta în scopul de a asigura Bucureştiul de intenţiile sincere de colaborare şi amiciţie.

În această ultimă parte, în care m-am referit la actuala politică iredentistă, am urmat aceeaşi concepţie de a evita lungi înşirări de organizaţii ale exilului maghiar, sau greoaie descrieri ale mecanismului simbiotic creat prin grefarea mişcării revizioniste pe corpul societăţii şi statului ungar. Am evitat, apoi, calendarul vastului program de intervenţii ale lobby-ului iredentist precum şi înşirarea congreselor sau conferinţelor internaţionale la care am fost sistematic „lucraţi” de statul iredentist ungar. Pe lângă faptul că aş fi încărcat în mod inutil lucrarea, trebuie să spun că nici nu dispun de o documentare exhaustivă despre această latură a activităţii iredentiste. Marcând cursul ofensivei iredentiste prin evenimente şi declaraţii semnificative, sper că am reuşit să dau o privire de ansamblu asupra iredentismului ungar, acest flagel care ameninţă astăzi pacea şi buna convieţuire dintre ţările bazinului carpato-dunărean.

CUVÂNT DE ÎNCHEIERE

Încerc să rezum, în încheiere, trăsăturile de bază ale iredentismului ungar, să stabilesc locul pe care’l ocupă această maladie politică în viaţa poporului vecin precum şi impactul pe care-l are asupra comunităţii secuilor şi maghiarilor din România.

După şaptezeci de ani de „cunoştinţă” cu iredentismul ungar, putem afirma că problema economică a fost prima şi principala propulsoare a mişcării revizioniste. Invocarea ”drepturilor istorice”, decretarea, de către József Antall, a dreptului de a fi prim ministrul celor 15 milioane de unguri, sau aberaţia vehiculată recent, ca secuii şi maghiarii din Transilvania să aparţină din punct de vedere spiritual şi, dacă se poate, şi politic de Budapesta, sunt tot atâtea manifestări care nu ascund intenţia reală a Ungariei de a’şi însuşi bogatele teritorii unite cu statele lor naţionale.

A doua trăsătură principală a gândirii iredentiste este ignorarea aspectului etno-demografic din aceste teritorii sau subaprecierea lui. Care aspect este cel mai important în adjudecarea apartenenţei unui teritoriu. Datele demografice, în statisticile iredenţei, se referă de cele mai multe ori, doar la prezenţa maghiară din teritoriul respectiv. Cu ele jonglează, în schimb, cu o generozitate care întrece orice închipuire. În Transilvania, de exemplu, numărul maghiarilor poate fi de 2,5 dar şi de 4 milioane de suflete în funcţie de fantezia autorului. Că este vorba de înşelătorie deliberată şi nu de eventuale greşeli de tipar, o arată Cartea Statistică pe 1990, editată la Budapesta (Tenyek Könyve-90).

Lucrarea care este la îndemâna marelui public, falsifică în mod deliberat realitatea etno-demografică: 3,5 milioane populaţia Transilvaniei la încheierea tratatului de pace de la Trianon, faţă de 5.236.000 de locuitori câţi erau în realitate. Falsificarea datelor este reluată de o revistă a refugiaţilor maghiari din România, precum şi de Népszabadság, ziar de mare tiraj. Trucul cu cele trei milioane şi jumătate este următorul: dacă din cele 3,5 milioane, populaţia totală, a Transilvaniei, 1.660.000 erau secui şi maghiari şi vreo 600.000 germani, românii şi alte naţionalităţi nu putea să fie decât 1.240.000, deci mai puţini decât maghiarii.

Or, David Zoltán, specialist în probleme de statistică demografică, oferă alte date: totalul populaţiei Transilvaniei, la acea dată era de 5.139.000 de locuitori, din care 2.923.000 români, 1.322.000 maghiari, 555.000 germani şi 339.000 de altă naţionalitate. În realitate, românii erau peste 3,5 milioane şi populaţia totală era de aproape şase milioane.

În aceste condiţii, nu este de mirare că fiecare al doilea sau al treilea locuitor din Ungaria crede orbeşte în majoritatea maghiarilor şi consideră provincia ca o proprietate a statului ungar.

Mişcarea revizionistă se sprijină, astăzi, pe patru (?) piloni:

1. partidele de dreapta naţionalist-şovine şi grupările politice aliate cu acestea;
2. pătura naţionalist-iredentistă a emigraţiei ungare;
3. comunitatea refugiaţilor secui şi maghiari stabiliţi în Ungaria sau raliaţi exilului maghiar;
4. acea parte a societăţii maghiare care are rădăcini în generaţiile mai vechi de refugiaţi.

Cei care au legături de rudenie în aceste provincii, precum şi aceia care au fost contaminaţi, în ultimii ani, cu bacilul iredentist.

Legătura funcţională între aceste elemente constitutive ale iredentismului este asigurată, astăzi, de o largă reţea de organizaţii pararevizioniste, instituţii de stat şi fundaţii subvenţionate bugetar, ori particulare. Lipsa fondurilor necesare este, de multe ori, compensată prin contribuţia financiară a exilului, care are în prezent, în Ungaria, o serie de fundaţii-filiale.

Simbioza dintre cercurile guvernamentale şi mişcare revizionistă este la fel de evidentă în prezent ca şi pe vremea când, între cele două războaie mondiale, Liga Revizionistă lucra mână’n mână cu guvernele fasciste din Ungaria horthystă. Guvernul de astăzi al Ungariei, aflată în pragul falimentului economic şi în plină derută socială, are nevoie de diversiunea iredentistă, iar mişcarea revizionistă are nevoie de un guvern care să-i materializeze şi să’i ducă la bun sfârşit politica.

Legătura intimă a cercurilor guvernamentale cu mişcarea revizionistă este asigurată prin parvenirea promotorilor mişcării în posturi de conducere. O serie de miniştri, secretari de stat, directori şi directoraşi, ocupă, în acelaşi timp, funcţii importante în cele mai virulente organizaţii iredentiste, sau în formaţii pararevizioniste.

”Profesioniştii” proveniţi din neant politic, pe lângă diletantismul fatal evoluţiei lor ultrarapide, au o pronunţată predispoziţie spre o politică externă aventuroasă. Cauza acestei situaţii, care se manifestă, uneori, şi în politica internă a guvernanţilor de azi ai Ungariei, este ”escapismul istoric” de care suferă ideologii naţionalişti ai poporului ungar. Acest refugiu în istorie este o maladie generalizată astăzi pe frontul culturii ungare şi altoită cu specialităţi iredentiste, precum ”descălecarea spirituală” cu încărcătura ei de nostalgie artificială pentru teritoriile unite statelor naţionale, are un important impact asupra educaţiei tineretului ungar. Prezenţa acestui ”surogat” existenţial în viaţa publică a Ungariei explică, în mare măsură, aplicaţia pentru iredentism a oamenilor politici şi de cultură ungari.

Mecanismul funcţionează cam în felul următor: pepiniera revizionistă este întreţinută printr’o cultivare cvasi patologică a trecutului istoric „glorios”, care este pus veşnic în contrast cu „tragedia” de la Trianon, de unde necesitatea unei „legitime” reparaţii. Productul uneia astfel de educaţii, puse în poziţie de politizare, sau, ceea ce este mai trist, de guvernare, nu poate concepe o evoluţie politico-economică moderată, reală a Ungariei şi se cramponează de anacronica şi schizofrenica reclădire a imperiului Sfântului Ştefan.
Visul lor secret este reeditarea, printr’o ”descălecare” în condiţiile secolului XX, a politicii triburilor turcice, care s’au căpătuit în Europa prin invadarea teritoriilor locuite de paşnicii slavi şi valahi.

Numai astfel se explică fanatismul tragicomic al iredentiştilor şi sub acest aspect trebuie calificate „trucurile” cu spiritualizarea hotarelor, colonizarea culturală şi, în general, dorinţa Budapestei de a integra minorităţile maghiare în marea familie de 15 milioane, familie luată recent în antrepriză de premierul Antal.

N’ar fi complet tabloul dacă n’am consemna prezenţa, în opinia publică serioasă din ţara vecină, a unor oameni de ştiinţă mai lucizi, mai realişti. L. Nagy Zsuzsa, spune la o conferinţă ştiinţifică, organizată de Institutul de ştiinţe Istorice de pe lângă Academia Ungară, cu ocazia aniversării, la 4 iunie 1990, a 70 de ani de la tratatul de la Trianon:
”Nu putem intra în Casa Europei atât timp cât societatea ungară, pătimaşă, crede că interesele Ungariei pot fi apărate cu argumente sau metode care au dat faliment în cursul istoriei”. Ne dăm cu emoţie acordul la acest diagnostic cutremurător de verific.
Să trecem, acum, la manipularea de către Budapesta a minorităţilor maghiare de la noi, sau, cu o expresie mai la modă, la teleghidarea lor.

Canalul de comunicare conspirativ prin care Ungaria manevrează minoritatea maghiară din România îşi are structurile organizatorice, în aparte, moştenite de la coloana a cincea iredentistă, care a funcţionat cu succes în România dintre cele două războaie mondiale. „Polul” din Ungaria este astăzi întărit de un adevărat cartier general alcătuit din intelectualii secui şi maghiari, refugiaţi în ultimii ani din România. Cunoscători ai stărilor din Transilvania şi hiperalergici la tot ceea ce este românesc, aceşti copii ai nimănui, adoptaţi de Budapesta în „nobile” scopuri revizioniste, asigură, cu maximă eficienţă, dezinformarea societăţii ungare despre situaţia „tragică” a fraţilor din România şi, ceea ce este mai regretabil, ei nu au nici un scrupul când este vorba de înstrăinarea secuilor şi maghiarilor de societatea românească.

O parte din ei, evrei asimilaţi, un fel de kokei care au lucrat întotdeauna pe două sau chiar trei tablouri, depun astăzi, în noua lor patrie, un îndârjit jurământ de credinţă naţionalismului şovin ungar şi fac deservicii, fără nici o remuşcare, conaţionalilor rămaşi acasă.

Ei sunt, în acelaşi timp, capii miilor de refugiaţi, cărora le insuflă, zi de zi, prin propaganda lor, loialitatea faţă de Ungaria Sfântului Ştefan şi-i instruiesc pentru recucerirea Transilvaniei.

Frustraţi, uneori, de lipsa de înţelegere a societăţii maghiare, ocupată de propria-i mizerie materială şi morală, şi care, din ignoranţă sau dezinteres, îi taxează uneori de „români”, aceşti agenţi patogeni ai discordiei constituie elementul „accelerator” al actualei ofensive.

Nu putem trece cu vederea contribuţia inconştientă a unor nuclee culturale din exilul românesc precum şi a postului de radio Europa Liberă, secţia română, care, în duşmănia lor contra „regimurilor” din ţara noastră, s’au alăturat şi se mai alătură şi astăzi duşmanilor ţării noastre (nu regimului). ”Personalităţi” ale exilului defilează în programele Panoramei şi în discuţii amicale cu publicistul ungar Pal Bodor, unul din cei mai învrăjbiţi adversari ai României, care, în perioada cât a trăit în ţara noastră, a slujit toate clicile posibile, compătimesc, cu feţe îngrijorate, soarta crudă a secuilor şi maghiarilor de la noi.

Secţia română a radioului de la Munchen, „înghite” ani în şir şi cu bună ştiinţă propaganda iredentistă dezmăţată a colegilor de la secţia maghiară şi le mai şi cântă în strună.

Celălalt „pol” al câmpului de acţiune se află la noi, în România, şi este constituit din „executanţii” centralei de la Budapesta, amplasaţi într-un mediu uneori susceptibil la instigaţii. Depistarea şi lichidarea acestor nuclee este desigur treaba organelor competente ale statului nostru, dar veghea noastră este şi ea necesară pentru observarea, la timp, a unor semne neobişnuite. (Să nu facem dreptate cu mâna noastră, dar să veghem ca dreptatea să fie aceeaşi pentru toţi).

Sfătuirea şi dirijarea secuilor şi maghiarilor de la noi este misiunea organizaţiilor politice şi a reprezentanţilor aleşi de ei în mod democratic. Pe aceşti conducători politici ai secuilor şi maghiarilor să-i conducă loialitatea faţă de patria română şi dorinţa sinceră de bună convieţuire cu poporul român. Aceia care se vând iredentei sunt, în ochii noştri, trădătorii adevăratului interes al minorităţii maghiare şi duşmani ai României.

Noi nu am uitat de „rongyos garda” (garda zdrenţăroasă) – formaţie horthystă paramilitară de teroare şi sabotaj – şi nu am uitat cum a fost subminată Slovacia de Sud în perioada premergătoare ocupaţiei ei de către trupele horthyste. (Cu toate că datele problemei sunt astăzi cu totul diferite, avertizăm pe cei ce umblă cu astfel de gânduri).

În situaţia secuilor şi maghiarilor din România nu există decât o singură „logică existenţială”: cea mai bună convieţuire cu românii. Pe noi ne caracterizează prietenie şi respectul faţă de aceia care se consideră prietenii noştri şi care ne respectă, la rândul lor, şi credem că drepturile şi îndatoririle trebuie să fie aceleaşi pentru toţi. Românul nu duşmăneşte pe concetăţenii săi, fie ei de orice etnie sau naţionalitate, atât timp cât aceştia vor să trăiască în pace şi bună înţelegere, în patria lor comună, România.

Această ţară se numeşte România pentru că este locuită de peste 23 de milioane de cetăţeni, dintre care mai mult de 90% sunt români. În consecinţă, este un stat naţional unitar şi nicidecum multinaţional.

Transilvania, uzurpată la începutul acestui mileniu de regalitatea ungară, a fost locuită, din timpuri străvechi, de români sau de strămoşii lor, care, totdeauna, au fost majoritari pe aceste meleaguri. Când, după secole de viaţă de sine stătătoare, precum şi 51 de ani de ocupaţie ungară, Transilvania s’a unit, în 1918, la patria mamă, erau aici, chiar conform statisticii ungare incomplete şi măsluite, aproape trei români pentru fiecare maghiar.

Oricare ar fi istoria scrisă de unguri cu privire la Transilvania, ea este românească prin locuitorii ei de baştină în majoritate absolută în toate timpurile.

Secuii şi maghiarii care trăiesc astăzi printre noi, în Transilvania, au fost împrăştiaţi, de regii arpadieni, în timpul expediţiilor în Transilvania. Pe urmaşii de azi ai celor rămaşi printre români nimeni nu’i alungă şi vrem să trăim cu ei în bună înţelegere. (Ei erau puţini, dar ne-au cucerit ţara şi ne-au asuprit de-a lungul secolelor. Noi, cei mulţi, am scuturat, până la urmă, jugul lor, dar nu-i asuprim astăzi pentru că noi suntem mulţi şi vrem ca nici un frate de-al nostru să nu mai fie asuprit).

Nu aşa gândeşte iredenta maghiară, care ar vrea, din nou, să recucerească Transilvania deodată sau cu încetul, în rate, sau cum se va putea şi, în felul acesta, să „mute” în Ungaria câte 6-7 români de fiecare maghiari. (ideea pare năstruşnică oricărui om cu judecată, nu însă revizioniştilor, care luptă „consecvent” şi cu perseverenţă pentru realizarea ei).

Ungaria a tras învăţăminte din consecinţele proastei reputaţii de care s’a bucurat în trecut şi cu un efort considerabil a reuşit, în ultimii ani, să’şi renoveze firma politică în ochii lumii. Conştientă de argumentele slabe cu care şi’ar putea motiva la o eventuală viitoare restructurare europeană, apetitul pentru Transilvania, Ungaria contează, în acţiunile sale mai de grabă pe simpatia şi protecţia puterilor apusene şi nu fără motiv. Cu permanente declaraţii de loialitate faţă de ţările occidentului, Ungaria invocă implicit distanţarea de vecinii balcanicii ”primitivi”, lipsiţi de credit politic. Această politică de dispreţ şi duşmănie va duce la izolarea Ungariei de vecinii ei. Altă consecinţă a pregătirilor de ”mutare” spre Europa, pe care vecinii noştri unguri le fac ostentativ, este şi distanţarea de Uniunea Sovietică.

Aceste accese de discontinuitate, de care suferă politica externă ungară, denotă lipsa de maturitate şi caracterul aventuros al ideologiei statului vecin. Declaraţiile oficiale, repetate, potrivit cărora Ungaria nu vrea să schimbe cu forţa hotarele, sunt şi ele echivoce, pentru că nu exclud schimbarea graniţelor prin tratative sau reglementări.

Ultima declaraţie de acest fel a fost făcută în parlamentul ungar, la 28 august 1990, de acelaşi Gyula Horn pe care’l cunoaştem bine şi care este astăzi preşedintele Comisiei de politică externă a parlamentului. Horn repetă lecţia şi spune că Ungaria nu vrea să schimbe actualele hotare cu forţa, dar ne avertizează că ungurii vor fi mulţumiţi cu actualele hotare numai în cazul când România va asigura minorităţii maghiare din Transilvania drepturile individuale şi colective care li se cuvin. Mai întâi că încă nu există vreun document internaţional care să stipuleze concret ce drepturi colective trebuie acordate minorităţilor naţionale. În al doilea rând, dacă ne-am potrivi celor spuse de Horn, am fi în continuu şantajaţi de un vecin, care „stabileşte” ce drepturi se cuvin cetăţenilor români. Cuvintele lui Horn, chiar dacă nu sunt atât de provocatoare ca vocabularul ameninţător utilizat pe vremuri de miniştrii horthyşti, dovedesc că politica externă a Ungariei seamănă tot mai mult cu aceea din epoca premergătoare anexărilor teritoriale (1938 – 1941).

Nici viaţa politică şi socială a Ungariei nu este lipsită de simptoame similare perioadei fasciste dintre cele două războaie mondiale. Un puternic val de antisemitism a răbufnit, în ultimii ani, în ţara vecină şi focarul se găseşte tocmai în rândurile partidului premierului Antall. Scriitorul István Csurka, unul din ideologii de frunte ai lui Antall, este antisemitul-şef al partidului şi, în acelaşi timp, unul din aprigii duşmani ai ţării noastre. (Szabad Demokratak Szövetsége – Uniunea democraţilor liber), cel mai mare partid de opoziţie, acuză pe Csurka de instigare la antisemitism şi se plânge de apariţia tot mai frecventă a manifestărilor de antisemitism în societatea ungară. Se mai plâng liberalii că premierul Antall, prin politica sa ultranaţionalistă şi prin prezenţa colaboratorilor săi antisemiţi, va dăuna prestigiului de care începuse să se bucure de un timp Ungaria şi va periclita şansele ţării de a obţine credite, mai ales din Statele Unite.
Tendinţele de revenire la horthysm le găsim în însăşi activitatea parlamentului din ţara vecină. Kálmán Keri, fost general în armata horthystă, azi deputatul partidului lui Antall (MDF), recomanda, nu de mult, în parlamentul ungar, reformarea armatei şi adoptarea modelului fascist din epoca horthystă. Greu nu va fi cât ministerul apărării este condus de unul ca Lajos Für sau de secretarul de stat politic, Ernő Raffay, ambii oameni de rang superior al iredentei ungare. Gravitatea faptului, potrivit presei liberale, nu se datoreşte intervenţiei bătrânului Keri, ci tăcerii lui Antall, care nu a dezavuat ieşirea propriului său deputat.

Când înfierăm, deci, politica Ungariei de naţionalistă şi revizionistă, cu lucruri adevărate şi dovedibile, confirmate zi de zi de presa celui mai mare partid de opoziţie din Ungaria şi de presa partidului socialist.

Confraţii noştri secui şi maghiari trebuie să înţeleagă că, în condiţiile unei Ungarii puse pe politică naţionalist-şovină, ei trebuie să dea, ca cetăţenii români, dovadă de discernământ matur. În sensul că un cetăţean român, fie el de orice naţionalitate, trebuie să fie loial ţării în care trăieşte. Iredentiştii de la Budapesta susţin, astăzi, că, în primul rând, contează apartenenţa spirituală şi politică la ”marea naţiune ungară”, şi abia pe urmă relaţiile ambigue cu românii, relaţii care se aseamănă mai degrabă cu un fel de interimat sau sală de aşteptare în vederea soluţionării chestiunii minorităţilor. Aceeaşi profesiune de credinţă o predică prea cuviosul episcop Tőkés în turneele sale.

Aici nu este vorba de soluţionarea problemei minorităţilor al căror statut de cetăţeni ai României a fost consfinţit prin prevederile tratatului de pace de la Paris, în 1947, ci de îmbunătăţirea continuă a situaţiei lor în limitele aceloraşi drepturi şi îndatoriri, pe care le are fiecare cetăţean al ţării noastre. Acordarea de drepturi colective sau privilegii, înseamnă ”discriminarea pozitivă” şi duce la o diferenţiere nedemocratică şi dăunătoare păcii sociale, între grupurile etnice şi restul populaţiei. Drepturile colective sunt o variantă modernă a sistemelor discriminative din evul mediu şi sunt mai aproape de corporatismul fascist decât de democraţie. Principiile constituţiei, care asigură fiecărui individ, fără deosebire de rasă, naţionalitate sau religie, drepturi egale în faţa legii sunt o pavăză mai mult decât suficientă pentru orice cetăţean al ţării.

Aşa cum le e firea, românii întind o mână prietenească tuturor secuilor şi maghiarilor, asigurându’i de drepturile ce li se cuvin, ca fiii acestei ţări, aducându’le aminte că limba oficială în România este limba română fără de care nici un cetăţean al ţării nu’şi va putea valida calităţile profesionale, culturale sau în viaţa publică.
O comparaţie cu situaţia minorităţilor din Ungaria le’ar putea servi ca lecţie de comportament Ungariei, unde mai trăiesc sute de mii de germani, români, slovaci sau sârbi, evrei etc. toţi aceştia vorbesc o limbă maghiară.

Cât priveşte dreptul la învăţarea limbii materne în şcolile elementare, este un lucru de la sine înţeles, precum la fel sunt de necesare şi şcolile medii de limba minorităţilor, a necesarului de cadre, pentru buna funcţionare a domeniului cultural sau religios.
Când spunem însă că aceste lucruri sunt de la sine înţeles necesare, am şi depăşit cu mult nivelul de drepturi acordate minorităţilor din ţările ”cele mai democratice” sau ”cele mai civilizate” din Vest. Iredentiştii de la Budapesta, care trâmbiţează în lumea largă ”genocidul cultural” din Transilvania ar fi bine să se informeze cu privire la situaţia din ţările europene în care trăiesc milioane de minoritari şi vor avea ocazia să constate că aceştia sunt integraţi în sistemul naţional de învăţământ, adică sunt instruiţi, încă din şcoala elementară, în limba ţării respective şi nu au, ca secuii şi maghiarii de la noi, o reţea generală de şcoli elementare cu limba de predare maghiară, precum şi un număr important de şcoli medii cu diferite profiluri.

Ca să nu’i punem pe drumuri, ajunge să’şi întrebe germanii sau slovacii din Ungaria, dacă au un învăţământ asemenea maghiarilor din Transilvania.
Minoritarii arabi, de exemplu, sunt mândri de paşaportul lor francez şi sunt ultrafericiţi dacă posedă un bacalaureat francez sau o diplomă de licenţă a unei universităţi franceze.

Poate că vecinătatea şi contraplata pentru suferinţele pe care le’am îndurat secole lungi sub ocupaţia maghiară ne fac pe noi românii să fim mai generoşi decât francezii şi să’i discriminăm pozitiv pe secuii şi maghiarii de la noi. Dar privilegiile nu pot merge prea departe pentru că contravin unor principii fundamentale.

România este un stat naţional unitar din punct de vedere administrativ şi limba oficială folosită în viaţa publică este română. A cheltui banii contribuabililor români în majoritate, de peste 90%, pentru finanţarea unor şcoli superioare, care să producă absolvenţi apţi de a lucra numai în mediu maghiar, ar fi un act împotriva minorităţilor care i’ar îndreptăţi să fie nemulţumiţi. Ce s’ar întâmpla cu acei secui sau maghiari, care, negăsind loc de muncă în secuime, de exemplu, nu ar fi capabili să lucreze în restul ţării?
Există o limită dictată în primul rând de resursele sectorului public. Mai există ….. o concepţie de bază pentru funcţionarea unei comunităţi, în cazul nostru comunitatea celor 23 de milioane de cetăţeni români, concepţie care este modelată în funcţie de interesele şi necesităţile dominante în acea comunitate.

Din momentul în care majoritatea comunităţii optează pentru calea democratică în organizarea şi funcţionarea societăţii şi, în cadrul acestui sistem, minoritatea naţională a secuilor şi maghiarilor se bucură de drepturi depline şi egale cu ale românilor, iar în domeniul culturii au chiar mai multe drepturi decât minorităţile din oricare altă ţară de pe glob.

Concluzia se impune de la sine: calomniile proferate de partea ungară despre aşa-zisele nedreptăţi suferite de secuii şi maghiarii din Transilvania sunt o provocare care are drept scop întreţinerea unui climat conflictual între români şi maghiari şi, în ultimă instanţă, de a destabiliza societatea românească prin opera iredentismului ungar.

Astăzi, interesul față de gazul din Marea Neagră și față de de alte aspecte subtile ale politicii europene îl fac pe ministrul ungar de Externe să fie unul dintre cei mai frecvenți interlocutori ai autorităților de la București.

Urmează ca Liviu Dragnea și Viktor Orban să se întâlnească în calitate de președinți de partide. Ar putea fi începutul unei prietenii care ar merita și mai multă încurajare dacă Ungaria ar renunța la doliu și ar permite diplomaților săi să calce pragul ambasadelor României de 1 Decembrie, și nu să le interzică aberant participarea diplomaților maghiari la orice ceremonie legată de ziua de 1 Decembrie.

B I B L I O G R A F I E:

A. P. Ardelean, Ziariști Online, „Halálvonatok” Menóra, Toronto, 1984, pp. 4–12), György Spira, Károly Vörös (editori), Budapest története [Istoria Budapestei], vol. IV, Budapest 1978, pag. 239, Gustáv Beksics, Magyarosodás és magyarositás. Különös tekintettel városainkra, Budapest, 1883

Ács Zoltán, Nemzetiségek a történelmi Magyarországon /Naţionalităţi în Ungaria istorică/, Kossuth, Budapest, 1986, Ádám Magda, A kisantant és Europa /Mica antantă şi Europa/, Akadémis Budapest, 1989, Arday Lajos – Hlavik György, Adatok tények a Magyarországi nemzetiségekröl /Date, fapte despre naţionalităţile din Ungaria/, Kossuth, Budapest, 1988

Bajcsy – Zsilinszky – Endre, Erdély múltja és jövöje /Trecutul şi viitorul Ardealului/ traducere de Árpád Göncz – Tinodi, Budapest, 1990, Ballassa Iván, A határokon túli magyarok néprajza /Etnografia maghiarilor de peste hotare/, Gondolat, Budapest, 1989 Balaszs Gabor, A székelyek nyomában /Pe urmele secuilor/, Panorama, Budapest, 1984 Bartis Ferenc, Rácsok között Romániában / Între gratii în România/, Kapu, Budapest, 1988 Bethlen Béla, Észak-Erdély kormánybiztosa voltam /Am fost comisar guvernamental al Ardealului de Nord/, Zriny Katonai Kiado, Budapest, 1989

Borbándi Gyula, A magyar emigráció életrajza 1945 – 1985 /Biografia emigraţiei maghiare, 1945 – 1985/, vol. I – II, Europa Budapest, 1989, Borsányi György, Válságévek kronikája 1929-1933 /Cronica anilor de criză 1929-1933/, Kossuth, Budapest, 1986, Borsi-Kálmán Béla, Egyutt vagy kulön utakon /Împreună sau pe drumuri separate/, Magvető, Budapest, 1984, Botlik József, Erdély tiz tételben (1918-1940) / Ardealul în zece teme/ Budapest, Edit.autor., 1988, Diószegi István, A magyar kulpolitika utjai /Drumurile politicii externe maghiare/, Gondolat, Budapest, 1984, Dombrády Lorand – Toth Sándor, A magyar kiralyi honvedség 1919-1945 /Armata maghiară regală 1919-1945/ Zrinyi Katonai Kiado, Budapest, 1987, Erdei Ferenc, A magyar társadalom /Societatea maghiară/, Magvető, Budapest 1987, Erdély története /Istoria Ardealului/ vol. I – III, redactor responsabil Kopeczi Béla, Akademia, Budapest, 1986

Erdély rovid története /Scurtă istorie a Ardealului/, redactor responsabil Kopeczi Béla, Akademia, Budapest, 1989, Erdélyi Magyarság /Ungurimea din Ardeal/, revistă, 1-3, Budapest, 1990 /Erdélyi Tudósitások /Informaţii ardelene/, Budapest, 1989, nr. 1-6

Feher Lászlo, A Magyarországinémetek kitelepitése 1945-1950 /Evacuarea germanilor din Ungaria 1945-1950/, Akademia, Budapest, 1988, Fodor Péter, Egyutt a nemzetiségekkel /Împreună cu naţionalităţile/, Kossuth, Budapest, 1984, Forro Tamás-Havas Henrik, Ki tudja merre /Cine ştie în ce direcţie/, Hattér, Budapest, 1988, Franka Tibor, Most jöttem Erdélybol /Acum am venit din Ardeal/, Lang, Budapest, 1989, Galantai József, Trianon és a kisebbségvedelem /Trianonul şi apărarea minorităţilor/ Maecenas, Budapest, 1989, Galantai József, A Trianoni békekötés 1920 /Tratatul de pace de la Trianon 1920/, Gondolat, Budapest, 1990, Gergely Andras, Nemzetiség és urbanizacio Romániaban /Naţionalitate şi urbanizare în România/, Héttorony, Budapest, 1988

Gerö András, Az elsöprö kisebbség /Minoritatea covârşitoare/, Gondolat, Budapest, 1988 Gerö Andras, Sorsdöntések. A kiegyezés -1867. A Trianoni beke -1920. A parizsi béke -1947 /Decizii ale destinului. Dualismul -1867. Pacea de la Trianon 1920. Pacea de la Paris-1947/, Kossuth, Budapest, Göncöl, 1990, Glátz Ferenc, Magyarok a Kárpát-medencében /Ungurii în bazinul Carpaţilor/ Historia, Budapest, 1988, Glátz Ferenc, A huszadik század körének történetfelfogása /Concepţia istoriei domeniului secolului al douăzecelea/, Gondolat, Budapest, 1982, Hanak Péter, A Dunánál /La Dunăre/, Minerva, Budapest, 1982, Hanak Péter, Jázsi Oszkar dunai patriotizmusa /Patriotismul dunărean al lui Jázsi Oszkar/, Magvető, Budapest, 1985 Hanak Péter, Zsidokerdés, Asszimilácio, Antiszemitizmus /Problema evreiască, Asimilarea, Antisemitismul/, Gondolat, Budapest, 1984, Hunya Gábor – Réti Tamas – R. Sule Andrea -Toth László, Romania 1944 -1990, gazdasági és politikai történet /România 1944 -1990, istorie economică şi politică/, Atlantisz, Budapest, 1990

Imréh István, Székelyek a muló idöben /Secui în timpul care trece/, Magvető, Budapest, 1987, Jászi Oszkár, A Habsburg – Monarchia felbomlása /Destrămarea monarhiei habsburgice/, Gondolat, Budapest, 1928 /ediţia primă 1929/, Jászi Oszkár, A Monarchia jövöje /Viitorul Monarhiei/, Maecena, Budapest, 1988 /facsimil ediţia din 1918/, Jászi Oskár, A nemzeti államok kialakulása és a nemzetiségi kerdés /Formarea statelor naţionale şi problema naţionalităţii/, Gondolat, Budapest, 1986 /prima ediţie 1912/

Jancsó Benedék, Defensio nationis hungaricae – Magyarország Teruleti Épségének Védelmi Ligája /Defensio nationis hungaricae /Liga apărării integrităţii teritoriale a Ungariei/, Budapest, 1920, Juhász Gyula, A háboru és Magyarország 1938-1945 /Războiul şi Ungaria 1938-1945/, Akademia, Budapest, 1986

Juhász Gyula, Magyarország kulpolitikája 1919-1945 /Politica externă maghiară 1919-1945/, Kossuth, Budapest, 1988, Dr. Kende (?) Péter, Erdélyböl jottek /Au venit din Ardeal/, Ifjusági lap – és Konyickiado, Budapest, 1988, Kerepei János, A hazsongárdi temete regi sirkovei /Vechile pietre funerare ale Hajongardului/, Akademia, Budapest, 1988, Kis Gabor, Erdélyi várak, várkastelyok /Cetăţi şi castele ardelene/, Panorama, Budapest, 1987, Kornis Gyula, Az elszakitote Magyarország közöktatási ugye /Problema învăţământului public în Ungaria destrămată /Magyar Pedagogiai Tarsasag, Budapest, 1927, Kosztin Árpád, A dákoromán legenda /Legenda daco-română/, Nepszava, Budapest, 1989 Lászlóffy Aladár, Hazsongard /Cimitirul Hajongard/, fotografii de Kanor Lajos, Helikon, Budapest

Magyarság évKönyve 1925 /Anuarul maghiarimii 1925/, Magyarság RT, Budapest, 1924 Magyarság kutatás /Cercetări despre maghiarime/, 1987, 1988 /Anuare/, Magyarság Kutato Intézet, Budapest, A Magyar Tudományos Akamedia Történettudományi Intézet: Magyarország története /Istoria Ungariei/, Gondolat, Budapest, 1971, Magyarország torténete /Istoria Ungariei/, Gondolat, Budapest, 1971, Magyarország és a második világháboru /Ungaria şi cel de al doilea război mondial/, Kossuth, Budapest, 1966, A két vilagháboru kozotti Magyarországrol /Despre Ungaria dintre cele două războaie mondiale/, Kossuth, Budapest, 1984

A magyar Tudományos Akadémia Kozép és Keleteuropa, Kutatatási Kozpont, Helyunk Europában /Locul nostru în Europa/, Magvető, 1986, Makkai Lászlo, Magyar-román kozos mult /Trecut comun ungaro-român/, Hettorony, Budapest, 1989

Medvetánc Könyvek, Jelentés a határokon tuli kisebbségek helyzetérol /Informaţii despre situaţia minorităţilor de peste hotare/, Editura ELTE /Eötvös Loránd Tudomány – Egyetem – Universitatea de Ştiinţe Eötvös Loránd/ şi MIKE /Marx Karoly Kozgazdaság tudomanyi Egyetem – Universitatea de ştiinţe economice Karl Marx/, Budapest, 1988, Miko Imre, Huszonkétév, /Douăzeci şi doi de ani/, Studium, Budapest, 1988 /ediţia facsimil după cea din 1941/, Mocsáry Lajos, Nemzetiség /Naţionalitate/, Budapest, 1984 /ediţie facsimil după cea din 1958, Gondolat, Budapest/, Nem lehet /Nu se poate/ red. Molnár Gusztáv, Hettorony, Budapest, 1989

Nagybaconi ? Nagy Vilmos, Vegzotos ? esztendok/ Ani fatali/, Gondolat, Budapest, 1986 Nagy Kazmer, Elveszett alkotmany, A magyar politikai emigracio /Constituţia pierdută, Emigraţia politică maghiară/, Gondolat, Budapest, 1984

Nemeskurty István, Édes Erdély. Erdélyi kronika 1916-1967 /Dulce Ardeal. Cronică ardeleană 1916-1967/, Szabad Ter Kiado, Budapest, 1988, Nemeskurty István, Mi magyarok /Noi, ungurii/, Dovin, Budapest, 1989,  Ormos Mária, Pádovátol Trianoning /De la Padova la Trianon/, Kossuth, Budapest, 1984 Ormos Mária, Nazismus – Fasizmus /Nazism-Fascism/ Magvető, Budapest 1987, Pách Zsigmod Pál, Történelem és nemzettudat /Istorie şi conştiinţă naţională/ Kossuth, Budapest, 1986, Pách Zsigmod Pál, Történetszemlelet és történettudomány /Concepţie despre istorie şi ştiinţa istoriei/, Kossuth, Budapest, 1977

Rácz István, redactor, Tanulmányok Erdély történeterol /Studii despre istoria Ardealului/, Csokonaiu ?, Debrecen, 1988, Raffay Ernő, Erdély 1918 -1919 – ben /Ardealul la 1918 -1919/, Magvető Budapest, 1987 Raffay Ernő, A vajdaságoktol a birodalomig /De la voievodate la imperiu/, Jate, Szeged, 1989, Raffay Ernő, Trianon titkai avagy hogyan bántak el országunkkal… /Secretele Trianonului sau cum au tratat ţara noastră…/, Ibrnado Dannenija, Budapest, 1990

Ránki György , Gazsdaság és kulpolitika /Economie şi politică externă/, Magvető, Budapest, 1981, Rehák Lászlo, Nemzet, nemzetiség, kisebbseg Jugoszlaviában /Naţiune, naţionalitate, minoritate în Iugoslavia/, Gondolat, Budapest, 1988, Ronai András, Terképezett történelem /Istorie cartografiată/, Magvető, Budapest, 1989 Siklos András, A Habsburgbirodalom felbomlása /Destrămarea imperiului habsburgic/, Kossuth, Budapest, 1987, Száraz György , Erdély multjarol jelenidoben /Despre trecutul Ardealui în prezent/, Magvető, Budapest, 1988, Száraz György , Történelem jelenidoben /Istorie în prezent/, Magvető, Budapest, 1984 Székelyhidi Ágoston, Debreceni naplo – Erdéleyrol /Jurnal din Debreţin despre Ardeal, Debrecen, 1989, Szekfü Gyula, Forradalom után /După revoluţie/, Gondolat, Budapest, 1983 /facsimil după ediţia din 1947/

Szekfü Gyula, A magyar állam életrajza /Biografia statului maghiar/ Maecenas, Budapest, 1988 /facsimil după ediţia din 1917/, Szekfü Gyula, Három nemzedék /Trei generaţii/, Maecenas, Budapest, 1989 /facsimil după ediţia din 1934/, Társadalmi szemle /revistă/ Egy letunt korszakrol /Despre o epocă dispărută/, 1945, Kossuth, Budapest

Tilkovszky Loránt, Két évtized a Magyarországi németek történétéböl /Două decenii din istoria germanilor din Ungaria/, Kossuth, Budapest, 1989, Ujpéteri Elemér, Vegállomas Lisszabón /Staţia terminus Lisabona/, Magvető, Budapest, 1987, Vargyai Gyula, A hadsereg politikai funkcioi Magyarországon a harmincas években /Funcţiile politice ale armatei în anii treizeci/, Akamedia, Budapest, 1983

Végh Antal, De mi lesz a harangokkal (Erdély 1988) /Dar ce va fi cu clopotele/ (Ardeal 1988), Muvészeti Alap, Budapest, 1988, Venczel József, Erdélyi fold – Erdélyi tarsadalom /Pământ ardelenesc – societate ardeleană/, Kozgazdasági és jogi Kiado, Budapest, 1988 Világtörténet /Istorie universală/, revistă editată de Academia Maghiară de Ştiinţe, nr. 3/1987, nr.2/1988, nr.4/1988, Zielbauer György , Adatok és tények a Magyarországi németség történetéböl (1945-1949) /Date şi fapte despre istoria germanilor din Ungaria 1945-1949/, Akademia, Budapest, 1989

NOTĂ: Pentru economie de spaţiu s’au notat prescurtat numele unor edituri:

Akademia = Editura Academiei Maghiare de Ştiinţe; Europa = Editura Europa; Kossuth = Editura Kossuth ş.a.

Citiți și: STEMA ARDEALULUI ARE DOAR ELEMENTE DE SIMBOLISTICĂ ANCESTRALĂ ROMÂNEASCĂ !

Sau:   MINORITARII SECESIONIȘTI AU FURAT STEAGUL GALIȚIEI

Ori:   GERMANIA ŞI „INDEPENDENŢA TRANSILVANIEI”

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

ROMÂNIA 2018 – CENTENAR 1918-2018

Avem o ţară presărată cu atât de multe bijuterii naturale, pe care din păcate, nu reuşim să le promovăm cum se cuvine. Filmări aeriene, terestre și fluviale din România.

Prima variantă extinsă de 11 h (674 minute) este dedicată Centenarului, tuturor celor care simt românește, dar și străinilor care vor să ne cunoască țara.

A doua variantă HD este de 38 minute.

Vizionare plăcută!

Aici aveți o analiză asupra situației socio-politice de la Chișinău:

Citiți și:  UN MARKER GETIC PREZENT ÎN ROMÂNIA, ACOPERĂ ESTUL EUROPEI !!!

sau: PROTO-GEȚII DIN NEOLITIC

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ROMANIA‬

 

CONTINUITATEA ROMÂNILOR ȘI TOPONIMIA LOCALITĂȚILOR

Nu am găsit nicio referință aprofundată pentru sufixele localităților românești de genul  -ești, -eni, -ani etc., dar oricine călătorește în România sau doar studiază în amănunțime o hartă administrativă, va constata un număr foarte mare de localități cu aceste sufixe.

1. -EȘTI

Harta de mai sus oferă distribuția sufixului -eșți în întreaga Peninsulă Balcanică. De’a lungul Balcanilor există numeroase localități cu terminații similare în -ești. Acestea se găsesc în estul Serbiei, în nordul Albaniei și în Macedonia de Vest.

S’a sugerat că această zonă între Serbia istorică (mai mică decât Serbia modernă) și Bulgaria a rămas populată de vorbitori de limbă străveche română care se trage din vechea limbă a geților care populau consistent acest areal, până la răspândirea și impunerea limbii sclavone în Balcani.

Acest lucru ar explica:
– Separarea oarecum neașteptată dintre cele două areale lingvistice, ale limbilor considerate slave,  bulgara și sârba
– Continuitatea prezenței românilor la sud de Dunăre
– Lexic comun pe ambele maluri ale Dunării, inclusiv în Albania

Distribuția prezintă 4 nuclee cu densitate mărită în următoarele regiuni:
1. În Moldova s’a concentrat pe platourile centrale moldovenești
2. Ținuturile subcarpatice din Muntenia: în Oltenia și Muntenia de Nord s’au centrat pe zona Argeș
3. Țara Moților din Bihor și Munții Apuseni
4. Maramureș

Caracteristici comune pentru aceste locații:
– Aveau voievozi români autohtoni, de când primele dovezi documentare sunt disponibile, din secolul al XIII-lea
– Erau cel mai afectați de invazia popoarelor migratoare
– Au un intens folclor românesc
– Partea moldo-munteană coincide cu distribuția fotei, cea mai veche fustă de costume pentru femei, o piesă a costumului popular românesc (bogat ornamentată) purtată de femei, formată dintr’o țesătură dreptunghiulară de lână care se petrece în jurul corpului, ținând locul fustei, sau din două bucăți de stofă acoperind partea din față a corpului (ca un șorț) și pe cea din spate, aceea pe care o regăsim și pe Columna lui Traian.

Această distribuție generată pe hartă actuală a României și Republicii Moldova și nu permite reliefarea unui model care marchează cât se poate de evident un fond istoric.

Cea mai răspândită terminație a numelor de localități în România, inclusiv capitala, este sufixul ”-ești”. Problema cu originea acestui sufix este că se consideră de unii o formă plurală a sufixului posesiv ”-escu”, folosit ca terminație patronimică în trecut (Ionescu, Popescu), iar de către alții (Victor Vascenco) că acest sufix patronimic pleacă invers din cel toponimic, știindu’se că acestea sunt la origine sufixe antroponimice având semnificaţia de ”urmaşii unui strămoş comun”, dar care, având în vedere diferite forme de comunităţi de avere, în special obştile săteşti, au dobândit, în special în toponime, şi sensul suplimentar de ”posesiune comună a urmaşilor unui strămoş”, iar apoi în urma destrămării obştilor sensul a evoluat spre sensul mai general ”posesiunea cuiva”.

O altă problemă este că etimologic se consideră că provine din latinescul ”-iscus”, ceea ce nu prea se susține de propria sa răspândire în afara arealului fostei Colonii Romane Dacia (vezi conturul roșu pe hartă),  cele mai multe localități fiind în afara acestui nucleu considerat de geneză, cu excepția Țării Moților și a Olteniei.

Citește și:  RÂURILE DIN SPAȚIUL ROMÂNESC POARTĂ DENUMIRI GETICE

Se observă o răspândire puternică în zonele de deal ale Olteniei, Munteniei și Moldovei ”noastre”, precum și în munții Apuseni (în mod oarecum surprinzător), dar ca o particularitate este slaba reprezentativitate dincolo de Prut, în Basarabia.

Multitudinea terminației ”-ești” în Apuseni este reală și se datorează doar faptului că sunt pur și simplu mai multe localități acolo în general. Aceasta reiese și dintr’o hartă a frecvenței sufixului. Astfel, în fiecare unitate de suprafață (acel hexagon) s’a verificat câte procente din totalul localităților se termină în ”-ești”.

2. -ENI/-ANI

A doua cea mai răspândită terminație este ”-eni”, împreună cu înruditul ”-ani”. Ambele sunt forme plurale ale terminației ”-an”, considerat provenit din sufixul adjectival latinesc ”-anus”. Spre deosebire de ”-ești”, ”-eni” și ”-ani” sunt bine reprezentați și dincolo de Prut, în comparație cu -ești.

Acest sufix dă o notă de unitate lingvistică mult mai strânsă toponimiei românești prin vasta ei răspândire.

Această insistență anacronică de a se considera etimologia în lexicul latin este și mai evidentă, deoarece acestea sunt răspândite până la Nistru și dincolo de el. Peste 70% din localitățile cu terminațiii -eni și -ani sunt dincolo de conturul roșu al fostei provincii romane, și se constituie într’un argument puternic împotriva teoriei romanizării geților.

Un alt argument pentru care respingem originea latină și le considerăm autohtone, este sufixul tradițional folosit de romani, extrem de răspândit, și omis de lingviștii mioritici, ”-um” întâlnit chiar în Dacia Traiană:

Apulum (Alba-Iulia), Porolissum (Moigrad), alături de Potaissa (Turda), Napoca (Cluj-Napoca).

Britannia:

Londinium (Londra) – capitala Britannia Superior, Eboracum (York) – capitala Britannia Inferior, Corinium Dobunnorum (Cirencester), Durovernum Cantiacorum (Canterbury), Glevum (Gloucester), alături de Deva Victrix (Chester), Caesaromagus (Chelmsford), Durnovaria (Dorchester).

Pannonia:

Aquincum (Budapesta), Acumincum (Stari Slankamen), Rittium (Surduk), Cusum (Petrovaradin), Singidunum (Belgrad), Sirmium (capitală a prefecturii Illyricum) (Sremska Mitrovica), Taurunum (Zemun), alături de Bassianae (Donji Petrovci)
Bononia (Banoštor), Burgenae (Novi Banovci) etc.

Cine studiază toate sufixele localităților din imperiul roman, va constata că nu regăsește niciunul apropiat cu cele autohtone, ceea ce ne întărește credința că acestea sunt pur românești și vin din limba străveche a acestor meleaguri, cum sunt și cele din Grecia.

3. -OV/-OVA/OVCA/-EVCA

Urmează o serie de sufixe de origine slavă, înrudite între ele. Terminația posesivă ”-ov”, folosită și în patronimice slave, vizibilă în sudul țării, este cel mai probabil de influență bulgărească.
În mod similar, terminațiile comune din Bulgaria, Serbia și Ucraina se extind în Banat, Muntenia și Basarabia.

Femininul ”-ova” pare mai răspândit în zonele de sud vest, probabil sub influență sârbească, și Republica Moldova, sub cea rusească. Tot de influență rusească sunt sufixele ”-ovca” și ”-evca”, cu terminație diminutivală ”-ca”.

Spre deosebire de Basarabia, în România există o singură localitate cu un astfel de sufix, Jurilovca, populată de ruși lipoveni.

4. -OARA/-IȚA

Sufix cu întindere echilibrată pe întreg cuprinsul țării.

Tot slavon e și sufixul ”-ița”, foarte răspândit în nume de localități și cursuri de apă (Bistrița, Reșița, Ialomița).

5. -ĂU/-EU/-OU

Terminațiile ”-ău” și ”-eu” sunt frecvente mai ales în Ardeal datorită faptului că nume de localități ce se termină cu vocală mijlocie (o, ö) au tendința să devină diftongii de mai sus (precum numele Szabó->Sabău). ”-ou” pare să aibă altă origine, judecând după distribuție.

Una din teoriile privind originea numelui Chișinău postulează o origine maghiară, asemănătoare cu a localității Chișineu-Criș (din ungurescul Kisjenő).

6. -ANCA/-IȘTE(A)

”-iște”, cu forma articulată ”-iștea”, este tot un sufix colectiv de origine slavă. Interesant că forma articulată predomină în Regat, pe când cea nearticulată în Ardeal.

Terminația ”-anca” e tot slavon, în general apare sub forma ”-eanca”, dar există și localități precum ”Ianca”.

7. -Ș/-ĂUȚI/-IOL/-OE

Patru sufixe puternic regionale. În primul rând se observă concentrația ardelenească a localităților care se termină cu litera ”-ș”. E vorba din nou de adaptări ale unor nume ungurești terminate în sufixul adjectival ”-s”.

Apoi urmează două sufixe  considerate de origine slavă, ”-ăuți” prezent în Bucovina (Rădăuți, Cernăuți) și -oe, pe filieră rusească, prezent în Republica Moldova.

Frecvența lor este însă foarte slabă, undeva până la 4-6%.

”-iol” este de origine turcă, și este transformarea lui ”-öl” în română, ca de exemplu ”tekirgöl” în ”techirghiol”, unde ”göl” înseamnă ”lac”.

8. -AR(I)

Sufixul ”-ar”, cu forma plurală ”-ari”, este unul care reflectă meserii. Probabil multe localități cu acest sufix și’au primit numele de la îndeletnicirea primilor săi locuitori.

9. -EL/-ȘOR/-UT

”-el”, ”-șor” și ”-ut” sunt sufixe diminutivale, precum slavonescul ”-ca” de mai sus.

Răspândirea sufixelor cu origine slavonă și maghiară ne aduce aminte evident de conviețuirea alături de slavi și maghiari. Dar cel mai important aspect ce reiese din analiza aceasta sumară a sufixelor de localități este că România nu a românizat nici măcar toponimele localităților, un argument ce combate eficient șirul de acuzații venite din partea unei anumite minorități din România.

Citește și:  CONTINUITATEA GEȚILOR GEPIZI-GOȚI ȘI TEZAURUL GETIC DE LA ȘIMLEUL SILVANIEI ÎMPĂRȚIT ÎNTRE VIENA ȘI BUDAPESTA

10. -FALĂU/-TELEC/-CHIU/-HEI

Câteva mai rare, tot de origine maghiară:

”falău” de la ”falú” (”sat”),

”-telec” de la ”telek” (”parcelă de pământ”),

”-hei” de la ”hely” (”loc”), de multe ori în formatul ”vásárhely” însemnând ”(loc de) târg”.

De exemplu ”Târgu Mureș” s’a numit mai demult ”Mureș-Oșorhei”. Pe lângă asta, numele localității Orhei din Republica Moldova vina tot din ungurește, de la ”várhely”, ”loc de cetate”.

”-chiu” e probabil de la localități al căror nume se termină în ”k” și primesc un sufix adjectival ”-i”.

11. SÂN-/SFÂNT-/SFINȚ

Pe lângă sufixe avem și distribuția prefixelor cu sfinți. Interesant că ”Sân-”, considerat moștenit pe filieră latină e folosit aproape exclusiv în Ardeal.

”Sfinț” se găsește doar la Sfințești, în Teleorman.

Hărți realizate în QGIS, cu date disponibile on-line (geo-spatial.org și mapcruzin,com pentru localități, diva-gis.org pentru județe/raioane).

Citește și: BALCANII, PATRIA INDO-EUROPENILOR

Surse: arnoldplaton.files.wordpress, eliznik.org.uk, https://ro.wikipedia.org/wiki/Proiect:Localit%C4%83%C8%9Bile_din_Rom%C3%A2nia/List%C4%83_de_localit%C4%83%C8%9Bi_-_litera_G_(ghid)

Referințe generale

Andronic, Mugur, Huțulii o minoritate din Bucovina, Suceava
Cornell, Tim și Matthews, John (1982), Atlas al lumii romane, Andromedia
Filipascu, Alexandru (2002), Maramuresul, editura Echim
Giurescu, Constantin (1972), Istoria cronologică a României, București
Goodman, Martin (1997), Lumea Romană, Routledge
Gostar, Nicolae (1969), Cetati Dacice din Moldova, Bucarești
Ivanković, Ivica (2001), Hrvatske narodne nošnje, Zagreb
Musat, Mircea & Ardeleanu, Ion (1985), De la vechea Dacia la cea modernă din România, București
Stefanko, Ondrej (1998), Ghid despre Slovacii din România, Nadlac
Talbert, Richard (1985), Atlasul istoriei clasice, Croom Helm
Wace, Thompson (1913), Nomazii din Balcani, Cambridge
Winnifrith (1987), Vlacii – Istoria unui popor balcanic, Duchworth

Referințele catolice din Moldova

Ciubotaru, Ion H. (1998), Catolicii din Moldova, Iași
Giurescu, Constantin (1972) Istoria cronologică a României, București
Guglielmino, C R, De Silvestri, A, Beres, J (2000), Strămoșii probabili ai grupurilor etnice maghiare: o analiză adițională, Ann. Human Genetics, 64, pp124-159
Kapalo, James A. (1996), Ceangăii din Moldova: „Minoritate Națională” sau „Etnie locală”?
Martinas, Dumitru (1999), Originea Ceangăilor, Centrul de Studii Române, Iași
Tánczos, Vilmos (1998), Maghiarii în Moldova, Fundația Teleki László, http://www.kia.hu/konyvtar/erdely/moldvang.htm

Referințele Transilvaniei

Barth, F.H. (1979), O moștenire transilvăneană: Viața unui saxon din Transilvania, Transilvania, Utah
Boias, L. (1999, versiunea engleză 2001), Istoria și mitul în conștiința românească, Ceupress, Budapesta
Candea, V. (1977), O schiță a istoriei românești, Medidiane Press, București
Eliade, M. (1943, versiunea în limba engleză 1992), The Romanians: o istorie concisă, București
Giurescu, C. (1972), Istoria cronologică a României, București
Hitchins, K. (1988), Ideea națiunii: românii din Transilvania, 1691-1849, București
Illyes, E (1988), Continuitatea etnică în spațiul carpato-dunărean, Columbia University Press, New York
Kopeczi (1994), Istoria Transilvaniei, Academia Ungară de Științe, Akademiai Kiado, Budapesta
MacKenzie, A. (1990), O călătorie în trecutul Transilvaniei, Robert Hale, Londra
Milton, L. (1986), Transilvania, Istoria și realitatea, Bartleby Press, Maryland
Mitu, S. (1997, versiunea în limba engleză 2001), Identitatea națională a românilor din Transilvania, Ceupress, Budapesta
Musat, M., Ardeleanu, I. (1985), De la Dacia veche la România modernă, București
Pop, I. (1999), România și România un scurt istoric, Columbia University Press, New York
Treptow, K.W. (1999), O istorie a României, Iași

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

600 DE SUPERSTIȚII LA ROMÂNI

Superstițiile au început cu milenii în urmă, când strămoșii noștri încercau să’și explice anumite situații și circumstanțe misterioase sau care nu aveau un sens familiar, prin cunoștințele dobândite de membrii comunității respective de’a lungul timpului.

De exemplu, înainte de dezvoltarea știintei care explică destul de multe lucruri obișnuite din zilele noastre, totuși pentru oamenii acelor timpuri unele lucruri erau considerate ciudate cum ar fi de ce luciul apei și mai târziu oglinzile arătau reflexiile noastre sau de ce ne apar umbre când este soare, oameni din trecut au motivat că o umbra sau o reflexie a fost o parte din sufletul lor. Dacă cineva a rupt ceva pe care umbra lor sau reflexia lor a apărut, oamenii credeau ca sufletul lor a fost vătămat.

Prin urmare, atunci când o persoană care a spart o oglindă, este considerat ghinion sau un rău mare. Astăzi, știm că reflexiile și umbrele nu fac parte din sufletele noastre, dar încă se crede că a sparge o oglindă este ghinion mare.

Deci, o superstiție este ”o credință sau o practică”, care se atașează în instinctul oamenilor, chiar și după ce noile cunoștințe sau fapte dovedesc faptul că aceste convingeri sunt neadevărate.

Mai jos avem o lista cu cele mai cunoscute sau neștiute 600 de semne, superstiții, credințe, preziceri, dar și sfaturi și recomandări să le spunem băbești, de la noi, care au fost transmise din bătrâni pe cale orală din generație în generație. Oricare dintre noi le putem considera cum dorim, dar este imatur să le considerăm simple fantezii dacă nu putem știi când și dacă devin reale, atât timp cât nu le urmărim efectele, sau le ignorăm:

1. dacă ți se îmbujoreaza și îți ard obrajii fără motiv, se zice că cineva vorbește despre tine.
2. dacă te doare puternic capul din senin, casti in continuu, fara să’ți fie somn, daca iti curge sange din nas sau ai stari de voma fara motiv, daca ti se congestioneaza fata, iti tiuie urechile și ai temperatura din senin, ai putea fi deochiat.
3. dacă în timp ce iti perii parul, pieptenele cade pe jos, anunta mari dezamagiri.
4. dacă te manancă urechea dreapta, cineva te vorbeste de bine. Daca te mananca urechea stanga, te vorbeste de rau.
5. dacă te manâncă nasul, anunta suparare. Dar mai exista si varianta ca daca te mananca nasul, cineva vine sa te vada. Daca te mananca nara dreapta, vine o fata, daca e nara stanga, vine un baiat.
6. daca te mananca buzele in ziua respectiva vei fi sarutat.
7. daca ti se zbate ochiul drept, anunta curand o nastere in familie. Daca ti se zbate ochiul stang, anunta deces sau o mare dezamagire.
8. daca iti cade o geana, pune’o in palma si arunc’o peste umar in timp ce iti pui o dorinta. Daca geana zboara, atunci dorinta se va implini.
9. daca te mananca talpa de la piciorul drept, se anunta o calatorie.
10. aduce ghinion să’ți faci unghiile dupa apusul soarelui sau duminica sau vinerea.
11. daca iti dai cu oja pe unghii si le privesti des, cineva vorbeste de tine.
12. accidentele si ghinioanele se intampla numai oamenilor blestemati de cineva

13. Cele mai cunoscute sunt MARŢI și 13, două semne rele care, alăturate, dau fiori multora. Superstiţiosi sau nu, nu se poate ca această dată să treacă neobservată!

De ce creează probleme cele două semne puse alături? Pentru că ambele, separat, au conotatia lor negativă. Multe popoare consideră numărul 13 ca fiind blestemat. Se zice că numărul 13 este considerat aducător de nenorociri si pentru că, la Cina cea de taină, au stat la masă 13 persoane, cei 12 apostoli si Iisus, înainte ca Mântuitorul să fie crucificat. Puţini oameni au curajul să cheme la masă 13 musafiri.

Ziua de marți este considerată, alături de ziua de vineri ca fiind o zi cu trei ceasuri rele.

SUPERSTIŢIA din jurul zilei de marţi, 13 este reprezentată, de fapt, de o combinaţie a două frici distincte: prima, cea de numărul 13, care este numită şi triskaidekaphobia şi teama inexplicabilă de zilele de marţi.

Ca rezultat al existentei acestei fobii, la unele cladiri înalte etajul 13 nu exista, fiind denumit 14, de asemenea numarul 13 la case este adeseori „uitat”.

Superstiţii MARŢI 13. În creştinism, frica de numărul 13 vine din superstiţii care nu pot fi verificate integral. Iuda Iscariotul a fost al treisprezecelea apostol şi al treisprezecelea sosit la Cina cea de Taină. De atunci, se crede că aduce ghinion să existe 13 persoane la masă.

13 superstiţii legat de MARŢI 13
1. Dacă un copil să naşte într’o zi de MARŢI 13, nu va avea noroc niciodată.

2. Un om născut într’o zi de MARŢI 13 va muri tânăr.

3. Un copil născut într’o zi de MARŢI 13 va avea mereu ghinion, dar o parte din această nefericire va fi înlăturată dacă ziua naşterii lui va fi tăinuită.

4. Se spune, de asemenea, că dacă numele persoanei conţine, în total, 13 litere, persoana nu este dintre cele mai norocoase…

5. Un copil născut într-o zi de MARŢI 13 va trebui să poarte cu el un picior de iepure de la un iepure ucis la miezul nopţii de un fermier saşiu. Dacă copilul va pierde piciorul de iepure, va muri.

6. Dacă o femeie îşi serbează ziua într-o zi de MARŢI 13, în mai puţin de un an se va căsători şi va avea un copil.

7. Este de rău augur să te căsătoreşti într-o zi de MARŢI 13.

8. Dacă un cortegiu funerar taie calea unui om într-o zi de MARŢI 13, atunci persoana în cauză va fi condamnată la moarte.

9. Cine iese din casă în noaptea de MARŢI 13 va avea convulsii.

10. Dacă 13 persoane stau la o masă pe data de MARŢI13, una dintre ele se va îmbolnăvi grav.

11. Nu purta negru în ziua de MARŢI 13, sau în scurt timp vei purta doliu.

12. Nu te tunde în ziua de MARŢI 13, sau cineva din familia ta va muri.

13. Nu te muta în casă nouă într-o zi de MARŢI 13, vei avea ghinion.

De ce este marţi 13 o zi cu ghinion?
Ziua de marţi are trei ceasuri rele după o regulă din astrologia orară. În astrologie, orele nu au 60 de minute şi fiecare zi începe cu altă oră, ceasul folosind planetele şi nu cifrele. Astfel, marţea trei ore sunt patronate de planeta Marte, planetă considerată malefică, iar cele trei ore sunt considerate şi ele rele. În restul săptămânii, sunt doar două ore guvernate de Marte.

Romano-catolicii văd însă altfel ziua de 13. Pe 13 iunie ei îl sărbătoresc pe Sfântul Antons de Padova, unul dintre cei mai iubiţi sfinţi ai lor. Este ziua în care se rosteşte o rugăciune specială care dă posibilitatea fiecăruia de a cere un anumit dar. Funeraliile Sfântului s’au ţinut într’o zi de marţi, zi în care au avut loc numeroase minuni şi vindecări, aşa că aceasta a rămas ziua în care credincioşii i se roagă.

Cu toate că numărul 13, de sine stătător, este considerat de greci unul aducător de noroc, combinaţia marţi şi data de 13 este considerată fatidică. Totul a plecat de la faptul că într’o zi de marţi (ce’i drept nu 13), Constantinopolul a căzut în mâna otomanilor. Şi nici un grec nu va demara vreun proiect într’o zi de marţi 13.

Spaniolii, mexicanii şi latino-americanii au ”martes trece”. Şi, după cum consideră ei, marţea este ziua lui Marte, zeul roman al războiului, care aduce cu sine numai necazuri.

Anticristul apare în Biblie în Capitolul al 13-lea din Apocalipsă, iar Adam, spun unii, a mâncat din fructul oprit într’o zi de marţi.

În mitologia scandinavă, se spune că 12 zei s’au adunat la o sărbătoare atunci când un al 13-lea zeu, Loke, a venit şi el. Se zice că Loke l’a omorât, după masă, pe Balder, cel mai iubit dintre zei.

Cifra 13 este atribuită în anumite culturi tradiţionale divinităţii însăşi. Unii o încadrează pompos la ”legende urbane”. În calendarul mayaş, anul avea 13 luni şi 13 zodii. În lucrările de numerologie această cifră apare investită cu următoarele semnificaţii simbolice: are proprietăţi purificatoare, reprezintă încercarea, suferinţa şi moartea – în sensul că distruge un înveliş material pentru a face trecerea la un nivel superior de existenţă.

În Caballa numărul 13 este asociat Şarpelui, Dragonului, Satanei şi Criminalului, dar totodată în creştinism este atribuit Fecioarei Maria, a cărei menire este să zdrobească ţeasta Satanei. Este, de asemenea, numărul eternei reîntoarceri, al ciclicităţii, al spiralei, al perpetuei reînnoiri, care supune cosmosul unor permanente mişcări şi oscilaţii. Este simbolul unei fiinţe care îngenunchează în faţa tronului divinităţii: 1 în faţa lui 3. Deopotrivă reprezintă manifestarea binelui sau răului generatoare de putere – după Schwaller.

În mitologia egipteană, în Templul lui Osiris, 13 figurează ca simbol al eternei creaţii şi distrugeri a vieţii.

În Tarot, arta divinatorie, există cartea denumită Moartea XIII, ce prevesteşte o problemă. Deşi nu este cea mai rea carte din pachet, simbolurile desenate pe ea au făcut-o cea mai cunoscută şi cea mai de temut. Arcana desemnată în Tarot de cifra 13 este aceea fără nume, asociată cu ”trecerea”, ”descompunerea”, moartea, transmutaţia, echivalente simbolic etapei de ”putrefacţie” din cadrul procesului alchimic. Al 13-lea capitol al ”Revelaţiei” îi este dedicat Anticristului.

Marii conducători se temeau de ziua de 13. Spre exemplu, Sir Winston Churchill nu călătorea într’o asemenea zi decât dacă era absolut necesar. La fel procedau şi Napoleon, Mark Twain sau Franklin Delano Roosevelt. Misiunea Apollo 13 a fost lansată la ora 13:13 şi abandonată în ziua de 13 aprilie 1970.

Trecem mai departe:

14. Numărul 7 are multe superstitii în diverse culturi. Lui Dumnezeu I’au trebuit 7 zile pentru a crea lumea, de aceea orice asociere cu acest numar este considerata a fi de bun augur. Al 7-lea fiu al celui de-al 7-lea fiu intr’o familie este considerat a fi cel mai norocos om. Ai noroc daca numele tau are 7 litere.

15. porumbeii zboara si stau cu placere in preajma poetilor
16. un animal nu va ataca niciodata un om cu suflet bun si curat
17. daca te mananca palma dreapta, dai bani in curand. Daca te mananca palma dreapta bag’o in buzunar sau scarpin’o. Daca te mananca palma stanga, vei primi bani.
18. daca iti musti limba cand mananci, arata ca tocmai ai spus o minciuna.
19. aduce ghinion sa asezi pantofii pe pat.
20. e bine sa arunci cu un pantof vechi dupa cel ce pleaca de acasa, pentru a abate norocul asupra sa.
21. acelasi lucru se face uneori când mirele sau mireasa pleaca din casa parinteasca atunci când se casatoresc. De aceea, in unele tari exista traditia de a lega la spatele masinii un pantof vechi.
22. in România exista obiceiul ca la nunta, mireasa sa scrie pe talpa pantofului numele prietenelor inca nemaritate pentru “a trage bine piciorul”.
23. in biserica, in timpul ceremoniei religioase, unul din miri il calca pe celalalt pe picior. Se spune ca cel care va reusi acest lucru, va fi stapânul in casa, supunându’l, metaforic, pe celalalt.
24. in alte colturi ale lumii, exista obiceiul ca mirele sa puna piciorul pe capul sotiei, asigurând prin acest gest fericirea indelungata in familie.
25. barbatul nu trebuie sa daruiasca iubitei sale pantofi, decât in cazul in care doreste sa o ceara in casatorie, deoarece femeia va intelege prin acest gest o cerere de a merge alaturi de el pentru toata viata. Daca nu are acest interes – de a o cere in casatorie – acest cadou va atrage despartirea.
26. nu puneti pantoful stâng in piciorul drept sau invers, aduce ghinion.
27. nu lasati pantofii incrucisati când va descaltati pentru ca e semn de ghinion.
28. nu e bine sa mergi incaltat numai cu un pantof, sau cu pantofi diferiti (“cu un papuc si cu o ciubota”, cum se spune), pentru ca asta ar putea aduce moartea unuia dintre parinti.
29. exista si un semn de noroc legat de pantofi, si anume sa legi sireturile cuiva intre ele, dar nu uita sa’ti pui o dorinta in timp ce faci asta.
30. daca o pereche noua de pantofi scârtâie, inseamna ca perechea respectiva nu a fost platita corespunzator.
31. nu e bine sa imbraci hainele pe dos, pentru ca atrage cearta sau vesti rele.
32. e bine sa’ti pui o dorinta cand imbraci haine noi-noute.
33. e bine sa porti tot timpul o moneda in buzunarul de la haina.
34. nu e bine sa te imbraci cu o haina cu mana stanga intai.
35. aduce noroc sa gasesti sau sa primesti o pereche de manusi.
36. e semn rau sa pierzi o manusa, daca te intorci dupa o pereche de manusi uitata undeva sau sa dai cuiva o pereche de manusi.
37. aduce ghinion sa pui o palarie gresit pe cap, sa o asezi pe masa sau pe pat.
38. oglinzile trebuie acoperite când cineva moare pentru ca sufletul mortului intra si continua sa salasluiasca in oglinda.
39. cel ce priveste in oglinda atunci când cadavrul se afla inca in casa va fi urmatorul candidat la pieire.
40. nu trebuie sa iesi din biserica inaintea sicriului, pentru ca cineva din familia ta va muri in curând.
41. daca pe casa ta va cânta cucuveaua, cineva din familie va pieri curând.
42. la moarte, mortului trebuie sa i se puna pantofi noi inainte de a fi asezat in sicriu.
43. când pleci de la o inmormântare, nu trebuie sa privesti inapoi spre mormânt pentru ca urmatorul mort va fi din familia ta.
44. cand te duci la o inmormantare nu e bine sa vizitezi si mormintele rudelor tale moarte.
45. nu trebuie sa stranuti cu gura larg deschisa, pentru ca sufletul evadeaza din trup si vei muri curând.
46. daca un ceas care nu mai functioneaza demult se urneste dintr’o data, atunci se anunta o moarte in familie.
47. daca trei persoane se fotografiaza impreuna, cel din mijloc va muri primul.
48. cand moare cineva într’o casa, e bine sa se deschida toate ferestrele, ca sufletul acestuia sa zboare.
49. o pasare intrata in casa este semn de deces.
50. aprindeti cate o lumanare in noaptea de 1 octombrie in fiecare camera in care a murit cineva in casa.
51. in camera in care cineva este pe moarte trebuie sa opriti toate ceasurile.
52. daca o femeie este inmormantata in haine negre, ea se va intoarce sa bantuie casa in care a locuit.
53. daca atingi cadavrul cuiva care ti’a fost drag, nu vei mai avea vise legate de el.
54. cine moare in vinerea pastelui sau la miezul noptii din ajun de Craciun, va ajunge direct in rai.
55. sufletul celui mort nu se poate elibera daca in casa in care moare sunt lacate inchise.
56. inmormantarile facute vinerea atrag o alta moarte in familie.
57. nu trebuie sa purtati imbracaminte noua la o inmormantare, mai ales pantofi noi!
58. femeile gravide nu ar trebui sa mearga la inmormantari.
59. daca pe mormantul cuiva vor creste flori, acel om a fost om bun. Daca vor creste buruieni, acela a fost om rau.
60. aduce noroc sa atingi un cadavru.
61. aduce ghinion sa scoti sicriul din casa pe usa din dos sau cu capul inainte.
62. daca ploua la inmormantare, se spune ca cel decedat a avut o viata trista
63. daca e vreme frumoasa la inmormantare, cel decedat regreta ca s’a stins.
64. lumanarea cu care s’a mers la biserica de Inviere trebuie pastrata peste an. Se aprinde in timpul furtunilor, pentru a proteja casa de pagube.
65. in ziua crucii nu trebuie sa mananci fructe care contin semnul crucii in interior: nuci, mere.
66. cel care moare in vinerea Pastelui, va ajunge direct in rai.
67. daca te tunzi in vinerea Pastelui, nu vei avea dureri de cap tot anul.

De Crăciun și Anul Nou:
68. aduce ghinion sa porti pantofi noi de Craciun.
69. un cer senin de Craciun anunta un an roditor.
70. daca bate vantul de Craciun, anunta ghinion.
71. nu e bine ca intre Craciun si Anul Nou sa se tricoteze, sa se coase, sa se spele rufele.
72. daca faci baie in ziua de Craciun, vei ramane curat tot anul.
73. daca mananci mere in ajun de Craciun, vei fi sanatos tot anul.
74. copiii nascuti de Craciun sau de Anul Nou sunt norocosi.
75. e bine sa ai pe masa de Craciun si de Anul Nou crengute de vasc. Aduce noroc.
76. acel obiect pe care il tii in mana de Anul Nou, la 12 noaptea, sau cel pe care pui mana imediat dupa ora 12 va fi cel mai important plan al vietii tale in anul care vine. Daca tii bani in mana, vei merge bine cu banii tot anul, daca iti tii iubita de mana, iti va merge bine cu dragostea tot anul, daca tii paharul in mana, va fi un an vesel.
77. dorinta pusa la miezul noptii de Revelion are toate sansele sa se implineasca.
78. aduce ghinion daca agati calendarul inainte ca noul an sa inceapa.
79. aduce ghinion sa intorci fila de calendar inainte ca ziua sau luna sa se incheie.
80. aduce ghinion sa intri in noul an fara nici un ban in buzunar, e bine sa aveti bani (mai ales noi) in fiecare portofel.
81. e bine sa nu va gaseasca anul nou cu datorii, altfel veti avea datorii tot anul.
82. primul om care va trece pragul in prima zi din noul an va influenta tot anul. Persoanele blonde sau roscate aduc ghinion, persoanele brunete aduc noroc.
83. prima persoana care va suna sau va bate la usa in prima zi din noul an trebuie primita. Daca prima persoana care va intra in casa e femeie – va fi un an prost, daca e barbat – va fi un an norocos.
84. nu trebuie sa aruncati nimic din casa in prima zi de an nou, nici macar gunoiul! E bine ca ceva sau cineva sa va intre in casa in prima zi din anul nou, nu sa iasa!
85. faceti ceva – cat de mic – care are legatura directa cu munca dv. in prima zi a noului an pentru a va merge bine la serviciu tot anul.
86. nu spalati nimic in prima zi a noului an.
87. prima zi din noul an trebuie sa va gaseasca in curatenie deplina, deci e bine ca inaintea anului nou sa faceti curatenie si in cele mai ascunse unghere.
88. imbracati ceva nou pe 1 Ianuarie.
89. nu spargeti nimic in prima zi a noului an.
90. nu plangeti in prima zi a noului an.
91. faceti mult zgomot la miezul noptii (de Revelion) pentru a alunga spiritele rele (clopotei, petarde etc)
92. nu imprumutati bani si nu faceti datorii pe 1 ianuarie.
93. e semn rau sa spargi ceva in noaptea de Anul Nou.
94. e semn rau daca stranuti in noaptea de Anul Nou.
95. aduce noroc sa mananci carne de porc sau linte de Anul Nou.
96. Anul Nou va fi luminos si bun daca se lasa o lampa sau o lumanare aprinsa pana la ziua.
97. in dimineata de 1 ianuarie se pun bani de argint in apa cu care se spala membrii familiei.
98. e bine sa va imbracati in rosu in noaptea de Revelion.
99. nu injurati si nu folositi cuvinte urate in ajun de An Nou.
100. lasati usa, geamul, dulapurile deschise in noaptea de Anul Nou.
101. ceea ce faci in ajun de An Nou vei face tot anul urmator

Despre Case:
102. aduce ghinion sa iesi dintr’o casa pe alta usa decat pe cea prin care ai intrat.
103. atunci cand te muti dintr’o casa, nu lua cu tine matura veche. Cumpara alta noua si arunc’o pe cea veche.
104. sarea presarata pe pragul unei case noi va proteja casa de rau.
105. cel mai bine este sa dormi cu capul spre nord si picioarele spre sud.
106. daca maturi in casa si dai gunoiul afara noaptea, vei primi vizita unui strain.
107. aduce ghinion sa imprumuti matura altcuiva sau de la altcineva.
108. aduce noroc sa pui o moneda in temelia unei case nou construite.
109. aduce noroc sa aduci o matura noua, o moneda si un carbune in casa noua.
110. aduce ghinion sa te muti in casa noua intr’o vineri sau o sambata, sau intr’o zi ploioasa.
111. e semn rau daca te incui pe din afara.
112. aduce ghinion sa te muti de la un etaj superior la unul inferior in aceeasi cladire.
113. e semn bun sa aduci sare intr’o casa noua.
114. aduce ghinion sa maturi imediat dupa ce au plecat musafirii (si acestia sunt inca pe drum).
115. daca sar scantei din soba sau din camin, vin musafiri.
116. daca doua persoane care fac acelasi pat impreuna, se vor certa.
117. daca ai inceput sa faci patul, nu te opri inainte sa’l termini ca sa faci altceva, altfel e semn de ghinion.
118 aduce ghinion sa nu’ti faci patul duminica.
119 daca pui asternuturile gresit, inseamna ca te vei muta curand.
120. nu bate covoarele dupa asfintit.
121. daca versi apa pe podea, nu sterge apa cu piciorul.
122. aduce ghinion sa intinzi rufele spalate dupa asfintit.
123. daca un tablou cade brusc de pe perete, e semn ca in curand va muri un prieten sau o ruda. Poate fi si semn de boala grava, de ghinion sau de drum indepartat.

Zilele din săptămână:
124. marțea aduce ghinion. Vezi la pozițiile 13 și 14 tandemul fatidic MARȚI 13 !               125. daca primesti bani de luni, vei primi toata saptamana.
126. daca vei cheltui bani de luni, toata saptamana va fi la fel.
127. asa cum incepi saptamana, asa vor fi toate zilele.
128. ca sa ai noroc tot anul, poarta haine noi de Paste.
129. e semn de ghinion sa’ti tai unghiile vinerea sau duminica.
130. asternutul schimbat vinerea anunta visuri urate.
131. nu e bine sa incepi o calatorie vinerea, altfel vei avea parte de ghinion.
132. nu e bine sa incepi sa-ti confectionezi o haina vinerea, decat daca o poti termina tot in acea zi.
133. nu e bine sa calci rufe duminica.
134. daca te uiti la ceas la ora fixa (de exemplu la 10:00) inseamna ca ”cineva” te iubeste, un minut inainte de ora exacta, ca te’a iubit, iar un minut dupa, ca te înseala.
135. zilele de Luni, Miercuri, Joi, Duminica sunt cu noroc, iar cele de Marti, Vineri, Sambata cu ghinion. Mai ghinioniste sunt daca e vorba de o zi de marti 13 sau vineri 13.
136. orele bune in zilele de LUNI sunt intre 7.30-9 si cele rele intre 13.30-15
137. orele bune in zilele de MARTI sunt intre 15-16.30 si rele intre 12-13.30
138. orele bune in zilele de MIERCURI sunt intre 13-13.30 si rele intre 10-12
139. orele bune ale zilei de JOI sunt intre 13.30-15 si rele intre 9-12.30
140. orele bune ale zilei de VINERI sunt intre 10.30-12 si rele intre 7.30-9
141. orele bune ale zilei de SAMBATA sunt intre 9-10.30 si rele intre 6-7.30
142. orele bune ale zilei de DUMINICA sunt intre 16.30-18 si rele intre 15-16.30

Noapte și întuneric:
143. noaptea, prin misterul cu care invaluie totul, a dat nastere intotdeauna la numeroase temeri si superstitii, dar care nu tin neaparat de intunericul asociat cu noaptea, ci mai ales cu timpul de dupa apusul soarelui. Se zice ca nu e bine sa iti tai unghiile seara, pentru ca iti scurtezi viata.
144. nu e bine sa fluieri noaptea, dupa apusul soarelui, pentru ca poti chema spiritele rele.
145. daca iti auzi numele strigat noaptea, nu te intoarce, pentru ca efectele pot fi catastrofale.
146. nu e bine sa sta în fata oglinzii pe intuneric.
147. nu e bine sa arati cu degetul catre luna pentru ca vei ramâne fara degete.
148. pe timpul noptii poti avea parte si de un semn bun: când vezi o stea cazatoare noaptea, trei dorinte ti se vor implini

149. daca doua femei vor turna ceaiul din acelasi ceainic, se zice ca una dintre ele va ramâne insarcinata pe parcursul anului respectiv.
150. nu e bine sa pui zaharul in ceai inainte de a turna laptele (in retetele englezesti de ceai) pentru ca vei avea ghinion.
151. nu e bine sa lasi mâncare in farfurie, pentru ca vei avea parte de un sot urât.
152. daca mananci coltul painii, vei fi pe placul soacrelor.
153. cei care intra intr’o casa si ii gasesc pe cei ai casei la masa, se spune ca vor avea o soacra a dracului.
154. sarea sau piperul varsat pe masa atrag cearta. Daca scapi sarea sau piperul pe jos aduna’l si arunca’l peste umar; in felul acesta nu se va mai intimpla nimic rau.
155. un peste se mananca intotdeauna de la cap la coada.
156. daca mananci o supa foarte sarata indica faptul ca bucatarul e indragostit.
157. cand gasesti un iades, rupe’l cu cineva. Cel care va ramane cu partea cea lunga, isi pune o dorinta care i se va implini.
158. daca mananci direct din oala, se spune ca la nunta ta va ploua.
159. aduce ghinion daca felia de paine unsa cu ceva cade cu untul in jos.
160. aduce ghinion sa tai painea la ambele capete odata.
161. aduce noroc sa mananci carne de porc sau linte de Anul Nou.
162. e semn rau sa inapoiezi cuiva sarea imprumutata.
163. e bine sa ai pe masa de Anul Nou peste si usturoi.
164. e semn rau sa torni apa in paharele in care se mai afla inca lichid.
165. daca versi vin din greseala e semn bun.
166. daca se imprastie chibriturile din cutie e semn foarte norocos.
167. daca o fata rastoarna chibriturile, e semn ca se va casatori in curand.
168. daca o furculita cade pe podea, anunta vizita sau telefonul unei femei.
169. daca un cutit cade pe jos, telefonul sau vizita vor fi de la un barbat.
170. daca va cadea o lingura, atunci aceleasi lucruri sunt valabile din partea unui copil sau a unui tanar.
171. o lingura incrucisata cu o furculita e semn de fericire urmata de necaz.
172. un cutit primit cadou de la iubit anunta ca dragostea lui se va sfarsi curand.
173. un cutit asezat pe podea sub patul unei femei care naste, face ca nasterea sa fie mai usoara.
174. nu lasa cutitul cu taisul in sus, altfel vei isca o cearta.
175. aduce ghinion sa gasesti un cutit, sa primesti un cutit, sa intinzi cuiva cutitul cu lama inainte, sa cada cutitul pe jos.
176. daca cineva iti da cadou un cutit, ofera’i o moneda, altfel prietenia voastra se va sfasi.
177. cutitele incrucisate sau asezate cu lama in sus pe o masa anunta cearta.
178. daca nu gasiti ceva dupa ce ati cautat frenetic un lucru prin casa, intoarceti o cratita/oala cu gura in jos si se spune ca imediat dupa aceea lucrul pierdut va fi gasit.
179. e semn de ghinion sa spargi farfuria, mai ales daca era o farfurie noua.
180. daca se rupe bratul unei foarfece, e semn de cearta. Daca se rup amandoua, e semn de dezastru.
181. daca vreti sa daruiti cuiva un foarfece, acesta trebuie sa va dea pe ea un banut.

Multe dintre superstiții sunt legate de interacțiunea cu pisicile:
182. daca iti intra in casa o pisica tigrata sau una cenusie, e semn ca vei intra in posesia unei mari sume de bani.
183. pisicile pot prezice vremea.
184. Daca o pisica stranuta, atunci vine ploaia.
185. Daca sta cu spatele la foc, se apropie furtuna.
186. Daca pisica isi ascute ghearele de piciorul mesei, e semn de imbunatatire a vremii.
187. Daca isi ascute ghearele de covor, anunta vant.
188. Daca isi spala urechea cu laba, anunta ploaie.
189. Daca priveste prelung pe geam, anunta ploaie.
190. Daca pisica doarme cu toate labutele sub ea, anunta vreme rea.

191. daca pisica isi spala fata cu laba, anunta musafiri.
192. daca dai cu piciorul intr’o pisica, vei suferi de reumatism la acel picior.
193. daca ineci o pisica, vei muri inecat.
194. aduce noroc sa vezi o pisica alba cand te duci la scoala.
195. aduce ghinion sa vezi o pisica alba noaptea.
196. daca o pisica neagra se indreapta spre tine e semn de noroc, dar daca iti taie calea, ia norocul cu ea.
197. o pisica nu trebuie sa stea in preajma unui nou nascut pentru ca ”le suge suflarea”.
198. o pisica pe un vapor aduce noroc.
199. daca o pisica neagra taie calea unui alai de inmormantare, se zice ca un alt membru al acelei familii va muri curand.
200. aduce noroc sa ai pisica neagra in casa, sa atingi o pisica neagra, sa iti intre in casa o pisica neagra, sa te intampine o pisica neagra la usa cuiva, sa vezi trei pisici negre la rand.
201. aduce ghinion sa vezi o pisica neagra dimineata devreme, sa iti intoarca spatele o pisica neagra, sa fugaresti o pisica neagra.
202. daca o persoana bolnava vede doua pisici batandu’se, e semn de moarte.

…cu câinii:
203. si câinii pot prezice schimbarea vremii. Daca vezi un câine mâncând iarba, tavalindu’se pe podea sau scarpinându’se exagerat de mult, atunci cu siguranta va ploua.
204. daca vezi un caine alb inainte de amiaza, e semn bun.
205. aduce noroc sa fii urmarit pana acasa de un caine strain.
206. aduce ghinion să vezi un câine lătrând dis de dimineață.
207. daca un câine urla la usa, e semn de moarte.
208. daca un caine scâncește când s’a nascut un copil, acel copil va avea o viata de rau augur, malefică.

…sau cu alte animale sau insecte,  iar cei care îndrăgesc aceste vietăți vă pot confirma sau infirma:
209. e bine sa întâlnești turme de vaci pe drum.
210. daca vacile stau asezate in iarba inalta, e semn de vreme buna.
211. daca vacile stau apropiate, atunci vremea se va inrautati.
212. caii albi sunt intotdeauna considerati aducatori de noroc, fie ca ii vezi, fie ca ai unul. Un cal cu ”șosete” albe si cel cu stea in frunte sunt cu atât mai mult considerati norocosi.
213. daca un grup de cai sta cu spatele la un pâlc de arbori sau tufe, înseamna ca va veni furtuna.
214. iepurii sunt considerati aducatori de noroc, la fel cum un piciorus de iepure este un talisman de noroc.
215. daca vrei sa ai o luna buna de acum incolo, nu uita sa spui la in prima zi a lunii respective ”iepure alb” de trei ori când te trezesti.
216. in timpul Pastelui, iepurasul aduce mici cadouri si oua de ciocolata.
217. liliecii sunt animale de care oamenilor, de obicei, le este frica, de aceea sa omori un liliac este semn de ghinion, si cu atât mai mult este semn de moarte iminenta daca un liliac îți intra in casa.
218. aduce noroc sa fii lovit de un liliac.
219. un liliac vazut ziua e semn rau.
220. daca un liliac zboara in spatele tau, înseamnă ca cineva vrea să te dezamagească sau să te insele.
221. un os de liliac le poate aduce noroc, de aceea pot tine unul mereu in buzunar.
222. nu e bine sa omori un paianjen. Explicatia e simpla: in epoca medievala era important sa ai paianjeni in casa pentru ca omorau mustele.
223. e semn bun sa vezi un paianjen tesându’si pânza, pentru ca ar putea inseamna ca iti vei cumpara haine noi foarte curând.
224. daca o plasa de paianjen iti cade intâmplator pe fata sau pe haine, atunci vei primi bani.
225. pânza de paianjen opreste sângerarea daca este pusa direct pe rana.
226. un paianjen coborat pe firul sau din tavan sau aparut pe perete indica vesti sau chiar musafiri.
227. o albina intrata in casa este semn bun, dar aduce ghinion sa omori o albina sau o albina sa moara in casa ta.
228. buburuzele sunt, de asemenea, considerate aducatoare de noroc daca ti se aseaza in palma.
229. aduce ghinion sa omori o buburuza.
230. aduce noroc sa gasesti o buburuza
231. daca numeri punctele negre de pe aripile buburuzei, vei afla câte luni norocoase vei avea de acum incolo.
232. exista si un cântec special dedicat buburuzei: “Buburuza, ruza, Unde vei zbura, Acolo ma voi marita.” Se zice ca buburuzele inteleg limbajul omenesc, si de aceea isi iau zborul la indemnul versificat. De fapt, adevarul e ca buburuzelor nu le place transpiratia de pe mâinile omului.
233. daca primul fluture pe care il vezi intr’un an este alb, vei avea noroc tot anul.
234. trei fluturi zburand impreuna este un semn bun.
235. un greiere sau o broasca ce intra in casa aduc ghinion.
236. sa omori un greiere, aduce ghinion.
237. când te duci la pescuit, nu numara pestii pe parcurs, ci doar la sfarsit, altfel nu mai prinzi nici un peste.
238. aduce ghinion sa vezi o bufnita ziua.
239. daca vezi trei pescarusi zburand impreuna direct spre tine, atunci cineva din familie va muri curand.
240. nu e bine sa omori o vrabie. Se zice ca sunt purtatoarele spiritelor celor morti.
241. e semn rau un singur porumbel pe acoperis.
242. e semn rau daca pe casa ta canta cucuveaua.
243. daca o pasare se indreapta spre tine in zbor, e semn bun.
244 o pasare intrata in casa e semn rau, prevesteste moarte.
245. o pasare care bate in geam este semn de moarte.
246. ciorile sunt considerate semn rau.
247. aduce noroc sa pui fotografii, ornamente sau ale elemente de decor reprezentand elefanti in fata usii.
248. e semn bun daca o musca,iti intra in casa sau daca iti cade in mancare sau bautura.
249. e semn rau sa omori o randunica.

Potcoave:
250. daca gasesti o potcoava, te poti considera un om norocos, mai ales in zilele noastre când sunt de’a dreptul foarte rare, dar pentru a atrage norocul asupra ta, trebuie sa urmezi un anumit ritual care sa’ti asigure efectele sale benefice. Ia potcoava cu mâna dreapta, scuipa pe unul din capetele potcoavei si puneti o dorinta. Apoi arunca potcoava peste umarul stâng si pleaca din acel loc fara a privi inapoi, unde a cazut.
251. daca pui o potcoava deasupra usii de la intrarea in casa, nu uita sa pui potcoava cu capetele in sus.
252. daca potcoava sta agatata cu capetele in jos, norocul te va ocoli.

Oglindă:

253. Despre oglinda se spune că spargerea unei oglinzi e un lucru ingrozitor, pentru ca sapte ani de nenorociri se vor abate peste tine timp de 7 ani de acum incolo. Probabil, motivul vine din credinta stramoseasca privind faptul ca sufletul omului salasluieste in oglinda, si odata sparta oglinda, si sufletul omului este distrus, condamnându’l pe om la o moarte timpurie, fara a avea mai apoi sansa de a intra in rai. Exista totusi metode de a evita consecintele catastrofale ale spargerii unei oglinzi? Desigur. Trebuie sa culegi cu grija toate cioburile si sa le arunci intr’un râu. doar asa ghinionul va fi spalat.
254.  fetele care indeplinesc un anumit ritual, isi pot vedea sortitul in oglinda, iar familiile pot chema imaginile rudelor moarte.
255. aduce ghinion sa’ti vezi chipul intr’o oglinda la lumina lumanarilor.
256. oglinzile trebuie acoperite cu ceva in timpul furtunilor pentru ca se spune ca atrag fulgerele.

257. daca o oglinda cade si se sparge, cineva din acea casa va muri curand.
258. e semn de ghinion sa primesti in dar o oglinda.

Umbrelă:
259. nu e bine sa deschizi umbrela in casa. In vechile timpuri, oamenii foloseau umbrela numai pentru a se proteja de soare, dar acum umbrela este utilizata mai ales pentru a ne proteja impotriva ploii. Din cauza ca umbrele au fost mai mult legate de simbolul soarelui si din cauza formei lor circulare, asemanatoare soarelui, este de rau augur deschiderea unei umbrele intr’un loc intunecat sau umbrit, cum ar fi in interiorul casei.
260. nu darui cuiva o umbrela, pentru ca e un cadou cu ghinion.
261. nu asezati umbrela pe masa sau pe pat, e semn rau.
262. e semn rau daca umbrela iti cade din mâna pe podea.

Bani:
263. aduce ghinion sa ridici o moneda de jos daca are pajura in sus (stema). Aduce noroc numai daca are capul in sus (cu fata in sus).
264. aduce noroc sa porti la tine o moneda gaurita.
265. aduce noroc sa arunci o moneda intr’o fantana.
266. aduce noroc sa gasesti o moneda in ploaie.
267. aduce noroc sa tii un borcan cu banuti in bucatarie.
268. aduce ghinion sa ai monede in ambele buzunare.
269. aduce ghinion sa daruiesti cuiva un portofel fara nici o moneda in el.
270. daca dai bani de luni, vei cheltui toata saptamana.
271. daca primesti bani de luni, iti merge bine toata saptamana.
272. aduce noroc sa joci jocuri de noroc cu carti imprumutate sau sa stai la masa de joc pe o batista.
273. aduce ghinion la joc daca iei cartile cu mana stanga, daca fluieri in timpul jocului, sa’ti cada o carte pe jos (e fatal daca e o carte de negru).

Plante:

274. trifoiul cu patru foi este un semn foarte des intâlnit la multe popoare. Unele legende spun ca trifoiul cu patru foi este singurul lucru pe care Eva l’a luat cu ea când a fost izgonita din Paradis.
275. vitele pasc mai bine si se ingrasa mai repede când sunt hranite cu trifoi.
276. iedera care creste pe casa cuiva, ii protejeaza pe locatari de spirite rele si blesteme.
277. iedera purtata de mirese, atrage succesul in casnicie.
278. daca prinzi in palma o frunza care cade din copac in prima zi de toamna, nu vei raci toata iarna.
279. vascul ocroteste de fulger si trasnet casa in care este asezat.
280. o fata care sta sub o ramura de vasc nu poate refuza un sarut, indiferent de la cine l’ar primi.
281. pe masa de Craciun si Anul Nou e bine sa ai o ramura de vasc, pentru a avea noroc.
282. o ceapa taiata in doua asezata sub patul unui bolnav, ii va scade imediat febra.
283. ceapa taiata in doua sau in patru atrag negativitatea din casa.
284. aduce ghinion sa aduci flori la bordul unui avion.
285. florile de iasomie aduc noroc si bani.
286. ienuparul protejeaza de hoti si de accidente
287. un ienupar plantat in fata usii de la casa, are rol protector.
288. florile proaspete de galbenele maresc energia pozitiva din incapere.
289. galbenelele asezate sub perna, in timpul somnului, induc clarviziune.
290. daca faci baie in apa in care ai presarat flori de galbenele, atragi respectul si succesul in tot ce faci.
291. florile de galbenele presarate sub pat aduc un somn sanatos.
292. daca porti cu tine o crenguta de stejar, vei fi protejat de orice necaz.
293. o crenguta de stejar agatata in casa are rol protector.
294. daca plantezi o ghinda de stejar la lumina lunii, vei atrage norocul la bani.
295. femeile care poarta cu ele permanent o ghinda de stejar, maresc sansele de a deveni mame (rol benefic pentru fertilitate).
296. menta asezata sub perna in timpul somnului induce mesaje in vis care dau raspunsuri legate de viitor.
297. daca presari petale de trandafir prin casa, calmezi spiritele, inlaturi stresul si readuci armonia in familie.
298. fumigatiile cu santal protejeaza casa.
299. salciile plantate langa casa au rol protector.
300. busuiocul protejeaza de ganduri si spirite rele.
301. daca porti o crenguta de busuioc in portofel, vei avea noroc la bani.
302. chimenul are rol protector, ar trebui purtat permanent ca amuleta norocoasa.
303. iarba matei crescuta pe langa casa are rol protector impotriva negativitatii.
304. daca presari praf de ardei iute sau flori de musetel rosu in jurul casei, alungi blestemele.
305. esti protejat in timpul calatoriilor daca ai la tine putina tataneasa.
306. daca sufli in puful de papadie, gandurile tale se indreapta spre cei pe care ii iubesti.
307. daca presari frunze de soc in toate cele patru puncte cardinale, vei fi mai protejat.
308. nu e bine sa ai mobila din soc, se zice ca aduce ghinion.
309. daca langa casa ta cresc arbusti de soc, casa ta va fi mai protejata.
310. florile de soc purtate la nunti, aduc noroc mirilor.
311. daca ai plante de chimen dulce pe langa casa, esti mai protejat.

312. usturoiul agatat undeva in incapere tine spiritele negative departe de casa (mai ales in cazul caselor noi)
313. o crenguta de alun agatata in casa aduce noroc. Purtata de femei, atrage fertilitatea.
314. nucsoara protejeaza de reumatism si atrage norocul.
315. semintele de mac sunt talisman de prosperitate. Purtat permanent la tine, atrage norocul la bani.
316. verbina ingropata pe un ogor cultivat, va atrage o recolta bogata.

317. nu trebuie sa treci pe sub o scara, de orice fel ar fi ea, de zugrav, de biblioteca, de lemn pentru urcat in copac… Daca treci pe sub ea, pune’ti o dorinta cand esti sub scara.
318. niciodata nu trebuie sa treci pe lânga oameni si sa’i depasesti in timp ce urci sau cobori o scara. De ce? O poveste din Geneza din Vechiul Testament vorbeste despre Scara lui Iacob dintre cer si pamânt. Unii oameni cred ca e de bun augur sa urci o scara, pentru ca ar putea fi drumul spre Dumnezeu. A trece pe sub o astfel de scara reprezinta exact contrariul, dar daca totusi trebuie sa treci pe sub scara, ar fi bine sa’ti tii degetele incrucisate pentru a alunga nenorocul. Dar, atentie, trebuie sa tii degetele incrucisate pâna ce in cale iti apare un câine, altfel ghinionul se va cuibari iar in calea ta.
319. daca urci sau cobori o scara si trebuie totusi sa treci pe lânga cineva si sa’l depasesti, poti aplica aceeasi reteta a degetelor incrucisate pentru a evita nenorocirile.
320. daca te impiedici pe scara asta poate insemna ca in curând, in familia sau chiar in casa ta, va avea loc o casatorie.
321. aduce ghinion sa urci o scara cu numar par de trepte.
322. nu e bine sa te intorci din drum cand mergi pe scari sau sa depasesti pe cineva care merge pe aceeasi scara.
323. daca in timpul unei ceremonii se stinge o lumanare fara motiv, se spune ca prin preajma sunt spirite negative.
324. daca spuneti acelasi cuvant in acelasi timp cu o alta persoana, puneti’va o dorinta. Daca nu o mai spuneti nimanui, se va implini.
325. e un semn norocos sa intalnesti un cosar. Pune’ti o dorinta cand vezi unul, pentru ca se va indeplini.
326. aduce ghinion sa aprinzi trei tigari cu acelasi chibrit.
327. spiritele rele nu te pot atinge atunci cand esti asezat in interiorul unui cerc.
328. o pana de lebada ascunsa in perna iubitului asigura fidelitatea acestuia.
329. daca un foarfece cade pe jos, iubitul ti’a fost necredincios.
330. un steag nu trebuie sa atinga niciodata pamantul. Aduce ghinion.
331. ca sa arunci spiritele rele, trebuie sa bati de trei ori cu degetul in lemn.
332. nu lasa matura langa pat, altfel spiritele rele vor crede ca e un bat blestemat.
333. daca doua persoane se sterg in acelasi timp cu un prosop – unul la un capat, altul la celalalt capat – se spune ca acele persoane se vor intalni pe lumea cealalta.
334. aduce noroc sa muti talismanul de noroc de la o masina veche la o masina noua.
335. aduce noroc la bani sa cumperi o masina de la un om bogat.
336. aduce ghinion sa cumperi o masina in ziua de 30 a unei luni.
337. aduce ghinion sa ai masina de culoare verde.
338. e semn rau daca vantul ti’a daramat gardul.
339. aduce ghinion sa te tarasti pe sub un gard sau sa dai mana cu cineva peste gard.
340. e semn rau daca razi inainte de micul dejun.
341. aduce ghinion sa primesti sau sa daruiesti perle (doar daca ti le cumperi pentru tine). Daca le primesti cadou, da un banut pentru ele.
342. e ghinion daca navighezi pe o nava verde, intr’o zi de vineri sau sa urci pe o nava cu piciorul stang inainte.
343. e semn rau sa schimbi numele unei nave sau daca sticla de sampanie cu care este botezata nava nu se sparge.
344. la pescuit, aduce noroc daca arunci primul peste prins inapoi in apa.
345. e bine ca marinarii de pe un vas sa fie tatuati.
346. e semn bun daca intalnesti pe drum o persoana cu galeata plina si e semn rau daca galeata e goala.
347. e semn rau sa vezi o ambulanta.
348. e semn rau sa aduci toporul in casa.
349. e semn rau sa cada picaturi de ulei dintr’o lampa.
350. e semn rau sa stranuti in noaptea de Anul Nou, sa stranuti spre stanga sau inainte de a merge la culcare.
351. e semn bun sa gasesti un ac indoit.
352. sunt talismane de noroc: piciorus de iepure, trifoi cu patru foi, inimioara, zar, purcelus, elefant, numarul 13, potcoava.
353. e bine sa porti la tine o cantitate mica de sare.
354. e semn bun sa stranuti imediat dupa ce te trezesti sau sa stranuti spre dreapta.
Credinte populare despre spirite , morminte si locuri bantuite
355. Oricine taie 3 copaci in preajma unui loc bantuit va cadea prada paraliziei.
356. Oricine fura un lucru dintr’un mormant sfant va paraliza.
357. Nu este bine sa arati spre un mormant. Degetele oricui face lucrul acesta vor slabi si se vor subtia.
358. Daca un animal isi scoate afara limba in timp ce este sacrificat, se crede ca proprietarul acestuia va muri in decursul respectivului an.
359. Daca un copil mic plange neincetat, este un semn ca cineva din casa va muri in curand.
360. Atunci cand un buchet de flori este asezat pe un mormant, spiritul persoanei decedate se va intoarce in trup. Mortul isi va lovi capul de lemnul sicriului incercand sa iasa afara din mormant si va spune ”Vai , Doamne, sunt mort !”
361. Carnea si oasele unui mort se separa dupa 40-52 de zile de la moarte.Oamenii se aduna in casa decedatului si se roaga impreuna ca oasele si carnea sa se desparta cu usurinta.
362. Spiritul unei persoane decedate isi viziteaza casa la 7 zile dupa moarte.
363. Daca un pantof se intoarce cu talpa in sus atunci cand este scos de pe picior, se crede ca stapanul pantofului va muri in viitorul apropiat.
364. A vedea oameni morti in vis este pentru cel ce viseaza un semn care anunta sosirea unui oaspete.
365. Nu este bine sa pui ciorapul cuiva in capul patului sau, intrucat proprietarul ciorapului va muri curand.
366. Aducerea trupului unui decedat intr’o casa se considera a aduce ghinion. Daca acest lucru se intampla, se crede ca 3 oameni din acea casa vor muri.
367. Pictatul este considerat un pacat , deoarece la judecata de apoi cel ce a pictat isi va da sufletul lucrurilor pe care le’a infatisat.
368. Ingerii parasesc in graba o casa in care s’a pictat .
369. Este interzis sa dormi intr’un cimitir

370. Daca cineva moare noaptea, se aseaza un cutit pe trupul lui pana se face dimineata.
371. Pentru ca iaurtul sa iasa bun, se culeg tufele de pe un mormant si se arunca in focul in care este fiert laptele.
372. Paturile sunt reparate incepand cu partea de la cap. Numai paturile mortilor sunt reparate incepand de la picioare.
373. Luminile nu se sting vreme de 3 zile in casa in care corpul unui mort a fost spalat.
374. Incaltamintea oamenilor care vin sa isi aduca condoleantele este intoarsa cu talpa in sus.
375. Se crede ca, daca nu i se ofera un bacșiș groparului, cel mort nu se va odihni in pace.
376. Atunci cand preotul rosteste o rugaciune nu este bine sa stai cu picioarele incrucisate.
377. Este interzis sa iei pietre sau pamant din interiorul unui cimitir.
378. Scheunatul unui caine este un semn al apropierii mortii.
379. Casa unui decedat nu este curatita, hainele nu sunt spalate si nu se aduce apa dinafara pana cand mortul nu a fost ingropat.
380. Cimitirele nu sunt niciodata extinse pentru ca, in acest fel, va creste numarul celor ce vor muri.
381. Cei ce poarta hainele unui mort au parte de o viata lunga.
382. Giulgiul nu trebuie sa fie taiat cu cutitul sau foarfecele.
383. Daca o pisica sare peste trupul unui om mort inainte de a fi scos din casa, se crede ca trupul se va transforma intr’o infricosatoare fantoma.
384. Fumatul nu este permis in cimitire.
385. Daca cineva devine infestat cu paduchi, se crede ca va muri in curand.
386. Vecinii unei persoane decedate varsa toata apa din casele lor, in caz contrar spunandu’se ca vor muri si ei.

Alte credințe și superstitii despre animale
387. Vederea unui sarpe este semn rau. Daca ai un sarpe in casa, fereste’te de el.
388. Daca, dupa ce este omorat, un sarpe este aruncat in apa si dispare in adâncimi, se crede ca va veni o ploaie de durata si se vor produce inundatii.
389. Daca un lup incepe sa urle, vremea va fi foarte rece sau va ninge.
390. Daca o bufnita striga in fata unei case, fie va muri cineva din acea casa, fie va avea loc o alta nenorocire in acea locuinta.
391. Atunci cand fata o vaca nu sunt purtate in casa lucruri grele, in caz contrar asteptandu’se ca vaca sa dea putin lapte.
392. Cu ocazia fatarii unei vaci , primul ei lapte nu este scos din casa ca nu cumva vaca sa ramana stearpa de lapte.Cel dintai lapte al vacii se amesteca cu carbune.
393. Nu este bine ca un animal sa suga laptele asezat pe pamant , intrucat se va imbolnavi.
394. Daca un strain trece pe langa o turma in drumul sau catre inaltimile muntelui , se crede ca animalele nu vor fata in acel an.
395. Atat trecerea unei pisici prin fata unui om, cat si strigatul unei bufnite sunt considerate a fi semne rele. Un vreasc inca arzand trebuie aruncat inspre bufnita.
396. Daca cineva da peste un iepure in drumul sau, va avea ghinion. Omul trebuie sa se intoarca pe drumul pe care a venit.
397. Urletul unui sacal este considerat drept semn rau.Omul care aude acel urlet trebuie sa scuipe pe pamant, altfel putandu’se astepta la nenorociri.
398. Atunci cand un sacal incepe sa urle, acesta este semn de vreme insorita.
399. Daca un barbat calca din greseala peste o pisica atunci cand intra in camera lui nuptiala, el nu va reusi sa isi indeplineasca datoria de sot.
400. Daca un sarpe este aruncat de viu intr’un foc, va ploua.
401. Daca ciorile vin aproape de o casa si incep sa croncane, in casa se vor primi vesti din strainatate.
402. Un scorpion vazut in vis este un semn bun.
403. A dormi in aceeasi camera cu o pisica se crede a fi un semn rau. Pisica va fura sufletul omului și ii va scurta viata.
404. Daca o cioara incepe sa croncane, zapada va sosi in curand.
405. Cainii care latra noaptea, cocosul care canta la ore nepotrivite ale zilei si mugetul unui bou in timpul noptii sunt considerate drept semne ale unor nenorociri viitoare.
406. Daca un caine latra in timp ce priveste spre cer, acesta este un semn de sange varsat.
407. Este un pacat sa ucizi un porumbel , o turturica , o randunica sau o barza.
408. Mieii nu trebuie aratati unui strain pana cand acesta nu ii cumpara.
408. Carnea animalelor de vanat nu se da altora. Daca totusi se face lucrul acesta, vor trebui primite in schimb monezi.
409. Vederea unui sarpe este semn rau.
410. Vedera unei potarnichi este semn rau.
411. Atunci cand canta un cocos, se apropie ploaia.
412. Daca o bufnita se aseaza pe acoperisul unei case, cei din casa vor avea parte de necazuri.
413. O gaina care canta precum un cocos este un semn rau. Ea trebuie omorata cat mai repede.
414. Oasele unui animal sacrificat nu trebuie sa fie rupte.
415. Sangele si oasele unui animal sacrificat trebuie sa fie ingropate.
Superstitii si credinte despre soba si foc
416. Scuipatul in foc , blestematul sau aruncatul apei ori unghiilor in foc aduc ghinion.
417. Daca cineva da foc din soba lui unei persoane , in decursul diminetii , se crede ca soba acestuia se va strica.
418. Strigoii nu pot veni intr’un loc in care arde focul.
419. Soba lasata goala aduce ghinion.
420. Daca pirostriile caminului cad deodata fara vreun motiv aparent , in casa va avea loc o nenorocire.
421. Nu trebuie sa se ia foc dintr’o alta casa in timpul serii.
422. Daca nu este destula lumina in casa, soba se va strica.
423. Daca un animal bolnav sare peste un foc , el se va vindeca.
424. Tot ce nu poate arde in foc, trebuie acoperit cu pamant.
425. Chiar daca focul s’a stins de multa vreme , nu este bine sa dormi aproape de cenusa. Se crede ca diavolul si strigoii zburda prin cenusa.
426. Aruncarea de apa sau urina in foc nu este un lucru de bun augur.
427. Este un pacat sa dormi aproape de o soba in care s’a stins focul.
428. Daca un om calca sau sare peste cenusa in timpul noptii, diavolul va apare in mod sigur in acel loc.
429. Daca lemnele din foc trosnesc cu prea mare zgomot, acesta este un semn ca se barfește despre persoana care a aprins focul.

Credințe populare despre plante și agricultură:
430. Daca cineva cade dintr’un ulm , va avea parte de o viata lunga.
431. Lemnul de ulm nu trebuie sa fie folosit pentru cufere si leagane.
432. Diavolul pune stapanire peste oricine doarme sub un smochin.
433. Oamenii care stau sub un castan vor fi rapiti de diavol.
434. A face dragoste intr’un camp poate dauna asupra fertilitatii acelui camp.
435. Oricine mananca un singur strugure sau partea dinspre radacina a unui pepene va ramane orfan.
436. Lamaiul este considerat un copac sacru.
437. Dormitul sub un copac mare sau batran aduce nenoroc in viitor.
438. Nu este permis sa se faca dragoste sau sa se urineze intr’un camp plin de roade.
439. Mersul pe un camp de pe care se strang granele scade recolta.
440. Oricine merge la camp pentru a recolta trebuie sa se spele si sa faca un ritual de curatire pentru a avea noroc.
441. Oamenii care se intind sub umbra unui castan devin lipsiti de succes si nepriceputi.
442. Tot ceea ce se intampla in preajma unui castan este memorat de catre copac , iar atunci cand castanul este taiat ies la iveala din mijlocul trunchiului toate secretele.
443. Daca hainutele unui bebelus sunt agatate la uscat de crengile unui copac salbatic, copilul va deveni si el salbatic.
444. Este un pacat sa scapi pe jos semintele unei rodii, intrucat rodia este considerata drept fructul cerurilor.
445. Oricine se aseaza sau se intinde sub un dud va fi paralizat de catre un demon.
446. Atunci cand aluatul sare din vasul in care este framantat, te poti astepta la un vizitator.
447. Orice casa in care sunt prea multe vase de apa va fi martora a mai multe morti.
448. Arareori moartea paseste intr’o casa imbelsugata cu grau.

Superstiții despre părțile corpului uman
449. Atunci cand se extrage un dinte, acesta trebuie sa fie ingropat sau ascuns intr’un loc in care sa nu poata fi gasit de nimeni.
450. Asezarea mainilor unei persoane pe genunchi sau incrucisarea degetelor mainilor reprezinta semne de nenoroc .
451. Pocnirea incheieturilor degetelor este un semn de sanatate.
452. Cand cineva isi spala mainile, acesta trebuie sa inceapa cu mana dreapta , in caz contrar fiind urmarit de ghinion.
453. Atunci cand se strang mainile intre cunoscuti sau se da mana cu cineva , trebuie folosita numai mana dreapta.Utilizarea mainii stangi aduce nenoroc.
454. Cand cineva isi pune ciorapii pe picior nu trebuie sa fie indreptat cu fata catre est.
455. Cand se pun ciorapii in picioare, trebuie sa se inceapa cu piciorul drept.
456. Cand cineva are mancarimi la nas, inseamna ca este barfit.
457. Daca cineva are mancarimi la mana dreapta, este un semn ca va primi bani. Daca il mananca mana stanga inseamna ca va da sau va cheltui bani.
458. Unghiile nu trebuie sa fie taiate in timpul noptii.
459. Nu este permisa mestecarea gumei de mestecat in timpul noptii.In intuneric , oamenii pot crede ca cineva mesteca nu guma ci carnea unui om mort.
460. Daca un copil merge intre doi adulti care nu si’au facut ritualul de spalare, se crede ca acel copil va avea rani deschise pe trup.
461. Auzirea unui ecou cu urechea stanga este un semn de prosperitate.
462. Auzirea unui ecou cu urechea dreapta este semn de buna sanatate.
463. Tresaritul pleoapei unui ochi este un semn rau , anuntand un mesager al mortii.
464. Asezarea unui picior peste celalalt este un lucru pacatos.
465. Daca o persoana isi pierde un dinte de pe maxilarul superior se crede ca ca isi va pierde unul din parinti.
466. Daca cineva isi pierde molarul din dreapta de pe maxilarul superior, se crede ca il va pierde pe fratele sau mai varstnic sau pe unchi al sau.
467. Daca cineva isi pierde molarul din stanga de pe maxilarul superior, se crede ca il va pierde fie pe fratele lui, fie pe o sora a lui.
468. Daca cineva pune mana pe capul cuiva care tocmai s’a tuns, cel din urma va avea dureri de cap.

Credinte despre corpurile ceresti
469. Oamenii care se imbaiaza sub lumina lunii vor straluci la fel ca luna.
470. Apa in care s’a reflectat luna nu poate fi bauta, pentru a nu se aduce ghinion.
471. Atunci cand se zareste o stea cazatoare inseamna ca cineva a murit.
472. Copiii care se nasc pe luna plina sunt considerati norocosi; ei vor avea un destin stralucit.
473. Fetele nascute intr’o noapte cu luna plina devin femei frumoase, cu pielea stralucitoare.
474. A blestema sau a scuipa catre luna sunt considerate gesturi aducatoare de ghinion.
475. Dormitul in vremea in care soarele apune poate scurta viata cuiva.
476. Munca la camp in perioada solstitiului nu este permisa.
477. Soarele straluceste peste omul frumos.
478. Semintele puse in vreme de luna veche aduc roade bogate.
479. Cand luna este in crestere, daca ea este indreptata catre pamant va fi o luna ploioasa; daca este indreptata catre cer va fi o luna uscata.
480. Daca cineva isi pierde copiii in timp ce soarele apune, acela nu trebuie sa bea apa.
481. Insamantatul si recoltarea campurilor nu sunt permise in vremea de dupa o luna noua.
482. Copacii nu trebuie sa fie taiati atunci cand nu apare luna pe cer.
483. Nu se scot dintii in perioada in care luna nu este pe cer.
Superstitii despre nastere si cele 40 de zile
484. O femeie nu trebuie sa indeparteze de casa vreme de 40 de zile dupa nastere.De asemeni, nu este indicat ca ea sa iasa afara noaptea in aceasta perioada.
485. Coranul, amulete, cutite si chimion negru sunt amplasate deasupra capului unui nou nascut timp de 40 de zile .
486. In camera unei femei care a nascut trebuie sa fie maturi si chibrituri timp de 40 de zile.
487. Dupa trecerea a 40 de zile de la nastere, o femeie trebuie sa isi viziteze trei vecine inainte de a se indeparta de casa ei.
488. Dupa nastere , femeile si copiii lor nu trebuie sa se vada timp de 40 de zile.
489. Cei care viziteaza o femeie in intervalul de timp de 40 de zile de la nastere trebuie sa daruiasca monezi sau bani pentru a proteja copilul.
490. Pisicile si cainii nu trebuie sa fie lasati sa intre in camera unui copil mai mic de 40 de zile; in caz contrar, pielea copilului se va inrosi.
491. Femeile aflate la menstruatie nu trebuie lasate sa vada o caprioara in perioada menstruatiei .Intrucat o caprioara naste odata la 7 ani, la fel si femeile vor avea copii numai dupa 7 ani.
492. Daca un copil mai mic de 40 de zile este lasat singur in casa, trebuie asezate langa el un cutit, o ceapa si un usturoi.
493. Oamenii care au asupra lor bani sau aur nu trebuie sa fie lasati sa vada un copil mai mic de 40 de zile. Daca o fac totusi, ei trebuie sa lase banii si aurul langa copil pentru o vreme.
494. Daca o femeie viziteaza o casa in perioada de 40 zile dupa ce a nascut , ea trebuie sa toarne apa cu frunze de mirt in fata casei inainte de a intra.
495. Daca o procesiune de nunta trece prin fata casei in care se gaseste un copil mai mic de 40 de zile, se crede ca mireasa nu va avea copii.
496. Mieii nu trebuie sa fie vazuti de straini pana cand nu depasesc varsta de 40 de zile.
Credinte despre apa si pietre
497. Este lipsit de intelepciune sa intri noaptea intr’un lac .Se crede ca strigoii se imbaiaza in lacuri pe timp de noapte si pot fura sufletele oamenilor.
498. Oricine urineaza afara noaptea va fi paralizat de catre strigoi.
499. Cutitele nu trebuie sa fie puse in apa fierbinte.
500. Scuipatul intr’o apa aduce ghinion.
501. Dormitul in apropierea unei fantani atrage diavolul.
502. Dormitul pe o stanca mare, intrata adanc in pamant, nu este recomandat intrucat poate atrage diavolul.
503. Saritul peste apa in care se spala hainele este o dovada de nesabuinta, intrucat in acea apa se afla diavolul.

Alte superstiții populare despre noapte și intuneric
504. Daca o ceapa este mancata la vreme de seara, ingerii nu vor vizita locul unde s’a intamplat asta.
505. Privitul in oglinda in timpul inserarii poate scurta viata.
506. Alimentele iuti precum usturoiul, ceapa, sau ardeii nu se scot afara pe timp de noapte. La fel si laptele, iaurtul, branza sau sarea.
507. Este un pacat sa fluieri pe timp de noapte.
508. Usa de la intrare nu se curata noaptea.

Credinte populare despre belșug
509. Cine mananca cea dintai paine facuta din prima faina de la moara isi va pierde sotia.
510. O gospodarie va fi pandita de saracie daca drojdia de aici este data in alte case.
511. Saracia vine intr’o casa in care s’a calcat peste faramiturile de paine.
512. Oricine pleaca in strainatate trebuie sa ia asupra lui o bucata de paine.
513. Taierea unor lucruri in timp ce sunt inca purtate de oameni poate aduce ghinion.
514. Dca cineva incepe sa manance inainte de a pomeni pe Dumnezeu, el se va scula flamand de la masa , intrucat a mancat impreuna cu diavolul.
515. Daca o persoana isi rupe omoplatul, ea va avea parte de noroc.
516. Nu mânca sau bea apă dintr’o farfurie sau cană stricată sau crăpată dacă nu vrei să fii lipsit de succes, bunăstare și prosperitate – Vesela spartă e ghinion și viața se poate fisura.
Prin urmare, este mai bine să arunci farfuria, cana, castronul, dacă a apărut chiar o mică crăpătură sau i’a sărit o margine.
517. Dacă vrei ca niciun rău și nicio persoană rea să îți poată trece pragul casei tale, iar norocul să devină un oaspete frecvent – atârnă deasupra ușii de la intrare două crenguțe de soc încrucișate.
518. Dacă dorești belșug și noroc în tot ceea ce faci, dimineața, când ieși din pat, pune jos piciorul drept jos primul, și apoi stângul.
519. Nu căuta niciodată al doilea pantof / încălțăminte, în timp ce primul picior este deja încălțat. Mai întâi găsește amândoi pantofii și apoi încalță’te!
520. Dacă vrei să vină norocul în casa ta, păstrează mereu ca talisman o monedă din altă țară, dar numai de argint.
521. Dacă vrei să începi o nouă etapă în viața ta, așteaptă luna nouă și rearanjează mobilierul din casă. Norocul nu va aștepta mult.
522. Nu lăsa niciodată pe masă bucăți de pâine nemâncată, dacă vrei să îți păstrezi fericirea. O bucată de pâine, chiar și uscată, nu o arunca, altfel, în casa ta nu va fi prosperitate. Mai bine dă’o săracilor sau hrănește cu pâinea veche păsările, animalele dar nu o arunca!
523. Dacă încă nu ai succes deși ai făcut multe eforturi în privința asta, presară sare pe toate pervazurile din casa ta. Las’o acolo doar atâta timp până când norocul nu se întoarce. După asta, ia mătura și strânge’o toată, fără să o atingi cu mâinile, pune’o într’un pachet și du’o departe de casă sau îngroap’o.
524. Nu povesti nimănui despre succesul sau banii tăi! Dacă totuși povestești cuiva despre succesul și averea ta, bate de trei ori pe ceva de lemn și scuipă de trei ori peste umărul stâng, ca să nu’l deochi.
525. Nu da niciodată banii mărunți săracilor, cei primiți ca rest de la cumparat pâine sau sare – riști să cazi în sărăcie. De asemenea, nu oferi pomană ultimul mărunțiș, rămas în portmoneu.
526. Când îți cumperi un portmoneu nou, pune acolo pentru o vreme o bijuterie scumpă din aur. Va aduce o mulțime de bani și multă avere. Dacă nu ai o bijuterie, pune o bancnotă pe care să o păstrezi mereu în buzunarul secret al portofelului, și din care să nu cheltui niciodată.
527. Pune în portmoneul în care ții banii frunze de mentă și un praf de scorțișoară. Ele atrag după sine banii.
528. Dacă dorești să ai mereu bani și să nu cunoști nevoi, niciodată nu transporta banii într’un tub, nu număra banii din pușculiță și niciodată nu pune geanta pe podea.

Alte superstiții populare despre casă:
529. Oricine întârzie in fata usii de la intrare va fi ucis in curand.
530. Nu este bine sa dormi langa perete pentru ca te paste pericolul paraliziei.
531. O casa murdara este intotdeuna vizitata de diavol asa incat in acea casa va domni cearta in locul armoniei.
532. Oamenii nu trebuie să’și viziteze vecinii purtand cu ei franghia folosita la caratul greutatilor, deoarece aceasta franghie poate aduce ghinion in acea casa.
533. Daca nu vor sa para cersetori, oamenii sunt sfatuiti sa nu stea in fata usii de la intrarea intr’o casa.
534. Nu este indicat sa stai in pragul usii unei case, intrucat acela este locul diavolului.
535. Este un pacat sa stai in pragul casei altcuiva in timp ce ploua.

Superstitii populare referitoare la evenimentele atmosferice
536. Pentru a opri grindina , oamenii arunca un cutit in gradina gopsodariei.
537. Atunci cand un craniu este scos dintr’un mormant si este fiert in apa , cu siguranta va ploua.
538. In timpul ceremoniei de nunta a diavolului (ploia din aprilie), oricine sta in ploaie va fi luat de strigoi.
539. A musca un fier in timp ce fulgera aduce noroc.
540. Atunci cand pasesc pe sub un curcubeu creaturile feminine se transforma in masculi, iar masculii se prefac in femele.
541. A manca o bucata de gheata adusa de cea dintai grindina a anului este un lucru bun pentru sanatate.
542. Atunci cand fulgera, se recomanda aruncarea unui cutit pe acoperisul casei.
Credinte populare despre anotimpuri, luni si zile
543. In prima zi de martie nimanui nu ii este permis sa intre intr’o casa cu exceptia celor ce stau in ea. In caz contrar vor muri mieii si viteii.
544. Daca primii oameni vazuti in prima zi a lunii ianuarie arata bine si sanatosi , anul ce urmeaza va fi sanatos; daca acei oameni nu arata bine, cineva apropiat va muri in noul an.
545. Nu este permisa spalarea hainelor martea. Cine face asa ceva va muri curand.
546. Copiii nascuti martea devin asasini.
547. Nu se fac nunti in ziua de marti.
548. Atat scuturarea prafului cat si lucrul nu sunt permise martea.
549. Copiii nascuti vineri devin intelepti.
550. Nu este permisa spalarea rufelor sambata.
551. Daca un copil se naste vineri noaptea, el va ajunge bogat.
552. Daca cineva coase vinerea, isi va pierde norocul.
553. Cine isi taie unghiile vinerea are parte de ghinion.
554. Oricine se duce pe camp in ziua de 7 august va paraliza.
555. Campurile nu se insamanteaza in zilele de marti si miercuri.
556. Vinerea copacii nu pot fi taiati decat dupa slujba religioasa.
557. Orice treaba inceputa lunea va inainta lent.
Superstitii populare despre barbati si femei
558. Daca un barbat aprinde lumina intr’o camera, intreaga casa se va bucura.
559. Daca o femeie intarzie un barbat pe un drum, va urma un ghinion.
560. Daca o femeie merge intre doi barbati, ea nu avea niciodata un copil.
561. Daca un barbat merge intre doua femei, vorbele lui nu vor fi ascultate.
562. Daca un barbat merge intre doua fete, el va avea o barba saraca.
563. Daca o femeie bea o cana cu ceai, isi va pierde barbatul.
564. Daca o femeie paseste in fata unui vanator pe un drum, vanatoarea nu va avea succes.
565. Daca primul fir de par al unei fetite este taiat de unchiul ei (fratele mamei), ea va avea un par bogat.
566. Fetele care se marita si merg intr’o noua casa, trebuie sa paraseasca casa parintilor martea sau duminica.

Suprestiţiile sunt incluse de unii antropologi în cadrul magiei populare.
567. În România se crede că dacă eşti căsătorit, nu trebuie să mănânci pe vatra cuptorului, căci ajungi văduv.
568. O veche credinţă europeană spune că dacă stai în interiorul unui cerc, eşti la adăpost de spiritele rele.

569. La fel, dacă ai un caras auriu în acvariu, atragi ghinionul în casă.
570. Când rămâne mămăliga lipită pe ceaun, să n’o mănânci căci vin necazurile despre tine. Este o superstiţie răspândită mai ales în Moldova.
571. La români se crede dintotdeauna că nu este bine să faci copiii în zilele de sărbătoare, căci acei copii se vor naşte cocoşaţi sau cu vreun alt defect fizic.
572. Tot la români se crede că cine fură vreo găină sau altă pasăre de curte, pe lumea cealaltă va fi pedepsit să le numere toţi fulgii. După ce termină de numărat, vine o pală de vânt şi risipeşte fulgii, iar hoţul de găini trebuie să numere iarăşi fulgii şi penele păsărilor pe care le’a furat cât timp trăia.
573. Pentru a avea noroc tot anul, trebuie să porţi haine noi în ziua de Paşte.
574. Când data de 13 a fiecărei luni cade într’o zi de vineri, acea zi este prin definiţie una plină de ghinioane.
575. Dacă o pasăre mică se izbeşste în zbor de fereastra unei case şi moare în urma impactului, în multe ţări din lume, se crede că cineva din acea casă va muri în scurt timp.
576. În Moldova se crede că oamenii care au gropiţe în obraji sunt predispuşi să fure.
Încrucişarea celor două degete se crede că alungă ghinionul şi îndeplineşte dorinţele.

577. Încrucişarea celor două degete se crede că alungă ghinionul şi îndeplineşte dorinţele.
578. Dacă faci focul iar lemnele aprinsede tine ţiuie şi şuieră, este semn că te vei certa cu cineva.
579. La români exista pe vremuri interdicţia de a omorî orice fluture intrat ziua în casă, căci se credea că acela este sufletul unui copil omorât.
580. Când tinerii merg la cununie şi pe drum viitoarea mireasă se împiedică de ceva, este semn sigur că nu mai este fecioară.
581. În trecut se credea că nu este bine să se sacrifice animale sau păsări în ziua de duminică, căci este mare păcat.
582. Se crede că diavolii aud tot ce vorbesc oamenii, nu însă şi ce gîndesc aceştia.
583. În Oltenia se credea că nu este bine ca mamele să’şi sărute băieţeii pe spate, căci aceştia se vor face curvari şi afemeiaţi atunci când vor creşte mari şi vor deveni bărbaţi.

584. Dacă omori greieri, vei atrage ghinionul asupra ta.
585. Când îţi rugineşte vreun cuţit, este semn că cineva din casă a tăiat ceva de furat cu acel cuţit.

586. La fel, o veche superstiţie europeană spune că nu este bine să te căsătoreşti în luna mai, altfel mariajul nu va ţine nici măcar un an de zile.
587. Nu trebuie să deschizi umbrela în interiorul casei, căci acest gest ar atrage ghinionul.

588. Marinarii se fereau să ucidă chiar şi accidental pescăruşi sau albatroşi, de teama ghinionului care urma să le lovească atât echipajul, cât şi corăbile.
589. Se crede că croncănitul ciorilor anunţă mari nenorociri.
590. Se crede că oamenii care au mâinile calde, au în schimb sufletul rece.
591. Românii cred că niciun bogat nu va intra în Rai, căci ”nimeni nu poate să o boierească în amândouă lumile”.
592. Când îţi transpiră palmele, vei lua bătaie.
593. Să nu’ţi faci nevoile pe poarta sau gardul cuiva, căci pe lumea cealaltă acela îşi va face nevoile pe tine.
594. Când îţi ţiuie urechile, te înjură sau te vorbeşte de rău cineva.
595. Când la masă se varsă vinul din pahar, este semn de veselie.
596. Dacă iarna pisicile se apucă brusc să sară şi să se joace prin casă, este semn sigur de ninsoare cu viscol.
597. La români se crede că Sfârşitul Lumii va veni când vor fi crâşme la toate marginile de drum, moşnegii vor lua de neveste fete tinere, iar babele vor lua de soţim bărbaţi tineri.
598. Nu trebuie să omori câine sau pisică, căci nu’ţi vor ieşi murăturile bune.

599. Când cântă cocoşul în pragul uşii, urmează să îţi vină oaspeţi acasă.

600. În unele părţi din România se crede că dacă apare vreun păduche pe fruntea unui om care boleşte la pat, acela nu va trăi mult.

601. Tot la noi se crede că nu este bine sa se tăia unghiile copilului mic, până ce acesta împlineşte vârsta de un an, căci altfel devine hoţ când va creşte.

602. La români se crede că atunci când visezi urs, are să dea norocul peste tine.

603. În toată Europa se crede că dacă te mănâncă palma, este semn că vei primi bani.

604. Se crede că dacă ai mereu un măgar în preajmă, diavolii nu se vor apropia niciodată de tine.
605. Când cucul cântă şi noaptea, va fi un an bun.
606. Nu trebuie niciodată ca băieţeii să fie loviţi sau ameninţaţi cu mătura, căci atunci când vor ajunge bărbaţi, vor fugi fetele de ei.

Câteva superstiții din lume:

1. În India se crede şi în prezent că masturbarea duce invariabil la impotenţă sexuală
2. În Japonia, pe de altă parte se crede că masturbarea creşte coeficientul de inteligenţă al bărbaţilor, pe motiv că aceştia se pot concentra mai uşor dacă s’au masturbat recent.
3. În Franţa se crede că dacă ţii în mână o broască ţestoasă şi aceasta se urinează pe tine, atunci trebuei să’ţi pui orice dorinţă, căci se va îndeplini negreşit.
4. Peste tot în lume se crede căziua de 13 aduce ghinion. Statisticile însă nu confirmă că în zillele de 13 s’ar întâmpla mai multe nenorociri decât în alte zile.
5. La polonezi se crede că dacă miroşi o floare de păpădie, vei urina în pat în noaptea următoare.
6. La englezi se crede că la capătul curcubeului este întotdeauna o comoară îngropată.
7. Soldaţii romani obişnuiau să studieze antent furnicile înainte de începerea bătăliilor. Dacă furnicile se luptau între ele, întreaga armată romană de la generali la centurioni, decurioni şi simpli legionari, era convinsă că inamicul era undeva pe aproape.
8. La chinezi se crede că statuile cu lei şi dragoni din faţa caselor alungă toţi demonii.
Peste tot în lume se crede că ziua de 13 aduce ghinion. Statisticile însă nu confirmă că în zillele de 13 s’ar întâmpla mai multe nenorociri decât în alte zile.

9. Simbolul ochiului albastru se crede că alungă ghinionul şi deochiul, această credinţă fiind foarte răspândită în Turcia şi în alte ţări musulmane.

10. La foarte multe culturi se crede că rolul vălului miresei este acela de a o proteja de deochi şi ghinion.
11. În Turcia se crede că nu este bine să mesteci gumă de mestecat la miezul nopţii, căci mesteci din carnea celor morţi.
12. În Marea Britanie se crede că nu este bine să mănânci salată verde, căci nu vei mai putea face copii.
13. În Spania, se obişnuieşte să se mănânce struguri în noaptea de Anul Nou pentru a goni ghinionul din anul care tocmai a sosit.

Se spune ca aduce noroc dacă faci cadou:
Bijuterii | Inele de aur si argint | Inel fara perle | Inel cu perla neagra | Inel cu diamant, rubin, safir, camee | Bratara de aur | Bratara de argint | Cercei | Ceas cu nume gravat | Colier cu perle în număr fără sot | Album | Caseta de bijuterii | Sal | Pahare de cristal | Blana | Manusi | Carte | Lampa | Medalie gravata | Tablou | Vioara.

FLORI CU NOROC:
Trandafiri albi, rosii | Garoafe albe si rosii | Crin | Vasc | Liliac | Trifoi | Nu ma uita

PARFUMURI CU NOROC:
Cu mirosuri dulci

Se spune ca aduce ghinion dacă faci cadou:
Inel de aur sau argint cu perle | Inel cu opal | Inel cu ametist | Medalion | Ac de cravata | Ac de palarie | Cutie de lemn | Batista | Portret | Pila de unghii | Centura | Fular | Incaltaminte | Umbrela | Oglinda | Perdele | Cuie | Cufar | Carnet | Creion | Calimara | Cutit.

FLORI CU GHINION:
Ciclamen | Tuberoza | Mac |

PARFUMURI CU GHINION:
Cu mirosuri violente

Citiți și: CATEDRALA NEAMULUI ROMÂNESC NU POATE FI DIN LEMN ȘI NICI MICĂ

sau: CÂT DE POLIGAMI ERAU GEȚII?

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgi i‬ Dacia‬ROMANIA‬

MINORITARII SECESIONIȘTI AU FURAT STEAGUL GALIȚIEI

De ce vor minoritarii alogeni din România steagul Galiției în Ardeal?

Nu este aceasta tâlhărie la drumul mare? Tehnic se numește plagiat, dar plagiatul tot furt se numește, chiar dacă este unul mai elevat, îmbrăcat în haine patriotarde locale, încercându’se implementarea subliminal a acestui tricolor galițian în conștiința românilor ardeleni, mizându’se pe lipsa de vigilență în special a celor neavizați!

Cei avizați cunosc realitățile istorice, dar închid ochii complice la acest act subversiv ce atacă la fundația statului unitar român. Ori, se dorește alipirea cel puțin psihologic și în privința culorilor tricolorului cu acele regiuni care au apaținut cândva imperiului habsburgic.

Cam asta este intenția reală, de refacere a vechiului imperiu habsburgic, dar alogenii României nu o recunosc fățiș, pentru că în realitate toată politica revanșardă, iredentismul capetelor înfierbântate de cele mai multe ori este subversiv, capătând adesea semnificații penale.

Ce trebuie să afle orice român contemporan este că Transilvania nu a avut niciun fel de steag! Transilvania nu a avut steag și românii nu au folosit vreodată vreun steag ardelenesc.

Numai xenofobii, iredentiștii și secesioniștii anti-români și anti-Trianon îl flutură:

Sau, ca să descompunem spectral problema, a existat o singură mențiune a unui steag albastru-roșu-galben, fluturat de sași în 1848, steag ce poate să’i fi reprezentat doar pe sași, nu regiunile românești istorice, fie că vorbim de Ardeal, Banat, Crișana sau Maramureș. Apoi, în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, românii au încercat, în două rânduri, să convingă autoritățile maghiare să’i lase să folosească culorile naționale românești, încercând să amintească de culorile Marelui Principat al Transilvaniei.

Dacă dânșii chiar se simțeau legați de drapelul transilvănean, l’ar fi folosit mai des, mai ales că în 1914, când au primit dreptul la steag, acesta a fost roșu-galben-albastru, românesc.

Așadar, steagul modern al Transilvaniei, cel vânturat și în 2016-2017 pe străzi de minoritarii maghiarofoni, rămâne doar un steag care nu’i reprezintă pe români, ci doar pe alogenii care și’ar dori să vadă ruptă România în bucăți.

Tricolorul românesc pe orizontală și cu galben la mijloc a fost în realitate steagul românilor ardeleni

Românii și’au purtat culorile, dar cu prudență. Autoritățile de la Budapesta interziceau purtarea culorilor naționale și îi urmăreau pe cei ce le purtau. O portiță de a purta tricolorul au găsit românii în steagurile breslelor. Dovadă stau două steaguri de breaslă, unul din Sibiu și celălalt din Hațeg.

Steag al breslei cizmarilor din Sibiu, avers 1867

Steagul Breslei Cizmarilor este dreptunghiular, format din trei benzi dispuse orizontal – roșu, galben, albastru. În centru este aplicat un medalion, încadrat de o bandă de culoare galbenă, cu fir din argint răsucit pe miez din bumbac. Pictura din medalion reprezintă, pe una din fețe semnul Breslei Cizmarilor și anul 1667, iar pe cealaltă, Sfânta Treime. Pe marginile steagului sunt cusuți franjuri cu fir metalic.

Steagul este fixat pe hampă cu 43 de ținte. Hampa este pictată în trei culori, ca și steagul, iar pe vârful metalic în formă de lance este aplicat anul 1867.

Se poate afirma cu certitudine că: nu există vreun steag păstrat al Marelui Principat al Transilvaniei care să folosească azur-roșu-aur așa cum e cel vehiculat de adepții secesiunii de România a Ardealului.

Nu există vreo lucrare heraldică sau vexilologică contemporană care să menționeze vreun steag de genul acesta, cum nu am găsit vreo referință la acest steag în lucrările heraldice din Vest – Hugo Gerhard Ströhl, heraldistul Curții Imperiale, nu a scris nimic despre vreun drapel transilvănean; diploma prin care Maria Theresia ridică Transilvania la rang de mare principat nu menționează vreun drapel.

Steagul Societății Olarilor din Hațeg are formă dreptunghiulară, terminat în coadă de rândunică. Este confecționat din trei benzi de culoare roșie, galbenă, albastră, dispuse orizontal. Pe una din fețe, central, este aplicat un medalion pictat cu o scenă religioasă, Sfânta Treime, deasupra căruia este inscripţia:

”SOCIETATEA OLARILORU IN HATIEGU. 1777”

Sub medalion, într’un scut, pe fond roșu stelat cu decor floral, este pictată insigna țehului. Pe cealaltă parte a steagului, pe medalion, este pictat un înger ce poartă pe o tavă capul Sfântului Ioan Botezătorul, iar dedesubt, într’un scut, pe fond roșu, anul 1868. Medalionul aplicat pe ambele fețe este încadrat de o bandă de dantelă galbenă. Pe marginile steagului sunt cusuți franjuri în aceleași culori ca și steagul. Vârful lipsește.

TRICOLOR DIN LÂNĂ:

”Steagul delegaţiei comunei Lupşa, judeţul Alba, participantă la adunarea de la Alba-Iulia, 1918, are formă dreptunghiulară, culorile fiind dispuse orizontal, cu albastrul în partea superioară, galbenul la mijloc şi roşul în partea inferioară. Fiecare din culorile care compun pânza se termină în vârf cu câte un ciucure în culoarea respectivă. Hampa din lemn vopsit în maron are în vârf un buchet de busuioc; tot de hampă este legată o eşarfă tricoloră îngustă terminată la capete cu câte un ciucure. Delegaţia din comuna Lupşa, judeţul Alba, a participat la Marea Adunarea Naţională de la Alba-Iulia din 1 decembrie 1918. Pânza tricoloră a steagului a fost confecţionată din lână de către femeile din Lupşa, într’o zi şi o noapte. După reîntoarcerea delegaţiei în Lupşa, steagul a fost păstrat în casa învăţătorului Clapă Sebastian, unul dintre participanţii la adunare, de unde a trecut la directorul Muzeului de Etnografie din Lupşa, Albu Pamfilie.”

De ce s’ar pune problema steagului atât de acut dacă nu s’ar dori nașterea unor sentimente statale diferite de România a românilor din Ardeal? La acest ideal lucrează minoritarii etnici și cei afiliați la fondurile special trimise de cercurile interesate să se creeze o fisură în monolitul statului român.

A existat un steag al Transilvaniei?

Istoria ne spune că nu, sau cel puțin nu așa cum îl știm noi astăzi. Au existat, într’adevăr, o serie de steaguri ce aveau stema Marelui Principat al Transilvaniei, dar nu și steaguri azur-roșu-aur, așa cum le cunoaștem azi furat de la galițieni și de la perși. Au existat câteva steaguri istorice ale câtorva Comiți ai Sașilor și unul al lui Teleki Pál, unde se poate vedea stema Transilvaniei. Dar cam atât, nu erau niște steaguri oficiale ale unui stat de sine stătător.

Tricolorul românesc purtat de revoluționarii pașoptiști:

Alte steaguri ce merită menționate sunt cel cu inscripția ”3/15 MAIU 1848”:

”Pânza tricoloră, de formă dreptunghiulară, are una din laturi terminată, pentru fiecare culoare în parte, sub formă de unghi, cu vârful în exterior. Culorile sunt dispuse orizontal, cu albastru în partea superioară, galben la mijloc și roșu în partea inferioară; pe fâșia de culoare galbenă se află aplicată, tot din mătase, inscripția ”3/15 MAIU 1848”, data la care a avut loc adunarea de la Blaj.

La 3/15 mai 1848, sub flamurile acestui steag cetele de moți de sub conducerea lui Avram Iancu au participat la adunarea națională de pe Câmpia Libertăț ii din Blaj, care a marcat începutul revoluției românilor din Transilvania.

Steagul revoluționarilor din Ardeal

După revoluție, steagul s’a păstrat în podul casei părintești a lui Avram Iancu din comuna Vidra de Sus, unde a fost găsit de familia Gomboș, ai cărei membri au luat parte activă la acțiunile revoluționare din Munții Apuseni. În anul 1906, protopopul Iosif Gomboș l’a predat Casinei Române din Abrud, iar în anul 1909 steagul a fost trecut dincoace de Carpați și încredințat familiei Pușcariu, de origine ardeleană, stabilită la București. În anul 1929 inginerul Valeriu Pușcariu l’a donat Muzeului Militar Național, iar în anul 1971 intrând în patrimoniul muzeului.”

Ce concluzii să tragem?

Păi e important de menționat faptul că românii nu au folosit vreodată steagul transilvănean. Nu au simțit că acel steag îi reprezintă, folosind în schimb tricolorul românesc cu aur sau argint în mijloc, după cum vom mai observa și în alte situații.

Am văzut, totuși, că a existat și un fel de steag al Transilvaniei, folosit de sași la Reghinul Săsesc: o față a drapelului era negru-aur, iar cealaltă era azur-roșu-aur. Nu s’a păstrat vreun steag de genul acesta, din păcate, deci ne rămâne doar descrierea.

Și acum un scurt istoric al Regatului Galiției, cel căruia i se fură culorile steagului tricolor de către niște plagiatori autohtoni și despre care noi românii nu am învățat în școală mare lucru datorită politicii de ascundere a adevărului istoric promovat de sovietici și bolșevici, Galiția aflându’se azi în componența Ucrainei, iar în trecut după 1945 în componența URSS.

Galiția, numită uneori și Halici (ucraineană: Галичина Halîcina, rusă: Галиция Galițiia, polonă: Galicja sau Halicz, germană: Galizien, maghiară: Halics) este o regiune istorică împărțită actualmente între Polonia (Voievodatul Pod-Carpației) și Ucraina (regiunile Lvov, Ivano-Frankovsk și Tarnopol). Zona cunoscută sub numele Galicia sau Galiția, este o fostă regiune a geților liberi de 80.000 km, ce includea pantele nordice ale Munților Carpați și văile superioare ale Vistulei și partea superioară a râurilor Nistru, Bug, și Siret.

Din secolul al VI – lea d.Hr. locuite de geți sclavi; principatele medievale ale Halicz și Lodomeria au apărut spre secolul XII și s’au unit în secolul al XIII -lea. Partea estică odată atașată la principatul Kievului, și separată de teritoriul rusesc de invazia mongolă. În cele din urmă a devenit parte din Polonia 1772 și 1795, apoi anexată de imperiul Austriac.

Partea de vest a Galiției a fost inclusă în marele ducat al Varșoviei în 1809, după care a revenit la Austria în 1846. În primul război mondial a devenit scenă de luptă între ruși,  austrieci și germani și cedată către Austria în 1919. După război Polonia au cucerit partea de est care a aderat la Ucraina, iar în 1923 a fost confirmată posesia ei prin departamentele poloneze Cracovia, Lwow, Stanislawow și Ternopol.

A fost apoi împărțită între Germania și URSS 1939 până la izbucnirea războiului german împotriva URSS din 1941 (al doilea război mondial), iar jumătatea estică a revenit la URSS și a făcut parte din RSS Ucraineană, după al doilea război mondial, iar cealaltă jumătate de Vest inclusă Poloniei.

Chiar dacă la început a fost locuită de români, polonezi și ucraineni, din secolul al XIII-lea a făcut parte din Regatul Poloniei, din 1772 din Imperiul Austriac, iar între 1919 și 1939 din nou din Polonia. Între anii 1786-1849 și 1860-1861, această provincie, numită atunci Regatul Galiției și Lodomeriei a făcut parte din Imperiul Austriac.  Numai că secesioniștii ardeleniști nu susțin că steagul ar aparține românilor din regiunile românești Rutenia sau Galiția, ei susțin sus și tare că este în tradiția ardelenilor această ordine a culorilor tricolorului, ceea ce se constituie pe lângă furt și o minciună sfruntată!

În secolul al XIX – lea, zona locuită de români și ruteni, cunoscuți ulterior ca ucraineni, a fost împărțită între Rusia și Imperiul Austriac. Austria a primit Galicia după împărțirea Poloniei în 1772 teritoriu ce a fost adăugat mai târziu, inclusiv Ducatul Bucovinei. Din 1815, fostele posesiuni poloneze din Austria, s’au cunoscut sub numele de Regatul Galiciei și Lodomeriei.

Românii mărgineni (ucrainenii) au fost o majoritate numai în părțile estice ale acestui regat, spre Bucovina de Nord.

Acest tricolor este folosit și de cazacii de pe Don. Dar despre aceste culori ale cazacilor, într’un alt material vom dezvolta.

Austria avea să participe la prima împărțire a Poloniei în 1772, anexând Galiția. După acel moment, regiunile poloneze și ucrainene stăpânite de Austria aveau să devină ”Regatul Galiției și Lodomeriei”, denumire care sublinia pretențiile Ungariei iezuite asupra acestor teritorii. După a treia împărțire a Poloniei, Regatului i’a mai fost adăugată Galiția apuseană (Galiția Nouă). Orașul Lemberg a devenit capitala noii entități. Conducerea regatului era dominată de aristocrația poloneză, în ciuda faptului că majoritatea populației, în principal în zona estică, era formată din români mărgineni , azi ucraineni sau ruteni, cum erau cunoscuți în acea perioadă. În afară de români ucrainieni și polonezi, regiunea era locuită și de evrei khazari, care erau concentrați în special în regiunile estice.

În timpul primilor zeci de ani de stăpânire austriacă, Galiția a fost guvernată direct de la Viena, birocrația austriacă (formată din germani și cehi germanizați) a aplicat în regiune o serie de reforme. Aristocrația locală a primit garanții cu privire la anumite drepturi, drepturi care au fost însă puternic îngrădite. Foștii iobagi au devenit supuși ai legii statului austriac, fiind scoși de sub dominația marilor moșieri. Țăranilor le’au fost garantate anumite libertăți personale, cum ar fi acela de a se căsători fără permisiunea moșierului. Obligațiile de muncă ale țăranilor au fost definite foarte clar și au fost limitate, ei putându’se adresa în chestiunile legale direct curților de justiție austriece de orice nivel.

Biserica ”Unită” de Rit Răsăritean a fost redenumită ”Greco-Catolică”, punând’o astfel pe picior de egalitate cu Biserica Romano Catolică. Greco-catolicii au reușit în aceste condiții să creeze, și cu ajutorul autorităților austriece, mai multe seminare și să’și aleagă un mitropolit. Toate reformele au fost acceptate cu greu de către aristocrația locală, dar au fost primite foarte bine de majoritatea populației, atât cea poloneză cât și cea ”ucraineană”, ceea ce a dus la apariția unui curent favorabil împăratului de la Viena, atitudine care nu s’a schimbat până la sfârșitul dominației austriece. Pe de altă parte, noua posesiune imperială a asigurat Vienei venituri suplimentare, iar din rândul populației locale au fost recrutați numeroși soldați pentru armată.

Regatul Galiției între 1815 – 1860

În 1815, ca urmare a deciziilor Congresului de la Viena, orașul Lublin și regiunile înconjurătoare (cea mai mare parte a Galiției de vest și a Galiției Noi) au fost cedate de Austria în favoarea Poloniei Congresului, (aflată sub dominația Imperiului Rus). În schimb, regiunea Ternopil, inclusiv regiunea istorică a Podoliei sudice, a fost retrocedată de Rusia (care o stăpânea din 1809) Austriei. Marele oraș Cracovia și teritoriul înconjurător, (care fuseseră parte a Galiției Noi), au fost transformate în Orașul Liber Cracovia.

Deceniile al treilea și al patrulea au fost o perioadă de conducere absolutistă a Vienei, birocrația locală galițiană fiind formată din germani și cehi germanizați, deși unii dintre copii acestora din urmă au fost polonizați. După eșecul Insurecției din Noiembrie a polonezilor de sub ocupație rusă (1830 – 1831), la care au participat mai multe sute de voluntari galițieni, în Galiția au sosit numeroși refugiați polonezi. În deceniul al patrulea au apărut numeroase organizații clandestine poloneze, care au reușit să organizeze în 1846 Insurecția din Cracovia. Rebeliunea polonezilor a fost rapid înăbușită de autoritățile austriece, ajutate de țăranii locali, rămași loiali împăratului.

Insurecția s’a manifestat doar în partea vestică a Galiției, populată de polonezi. Insurecția a adus în prim plan și conflictul dintre nobilimea autoproclamată ”patriot” și țărănimea lipsită de înțelegere pentru idealurile naționaliste. Ca urmare a eșecului revoltei, Cracovia, care funcționase până atunci ca ”oraș-republică liberă”, a devenit parte a Galiției și și’a pierdut statul de capitală în favoarea Lembergului.

În partea răsăriteană a Galiției, a început să se manifeste în deceniul al patrulea și semnele redeșteptării naționale a rutenilor. Activiștii nationaliști – în principal seminariști greco-catolici – afectați de mișcările romantice europene și de exemplul fraților slavi din alte părți, în special din Ucraina răsăriteană de sub controlul rus, și’au îndreptat atenția spre popor și spre limba maternă. În 1837, așa-numita ”Triada Ruteană” condusă de Markian Șașkevici au publicat ”Nimfa Nistrului”, o colecție de cântece populare și povestiri în limba ruteană. Autoritățile austriece și Mitropolitul greco-catolic au interzis cartea.

În 1848 a izbucnit Revoluția din Viena alte regiuni ale Imperiului Austriac. La Lemberg a fost format Consiliul Național Polonez și Consiliul Suprem Ucrainean (Rutean). Într’o încercare de contracarare a acțiunilor revoluționare, guvernatorul austriac Franz Stadion a abolit ultimele obligații feudale ale țăranilor. Cererile polonezilor pentru autonomia Galiția au fost întâmpinate de propunerile ucrainenilor pentru egalitate națională și pentru împărțirea regiunii în două entități naționale: poloneză în vest și ucraineană în răsărit. Revoluția din Lemberg a fost înăbușită de trupele imperiale, care au atacat orașul cu artileria și infanteria.

După revoluția de la 1848 a urmat un deceniu de absolutism, dar pentru a opri agitația naționalistă poloneză, a fost numit în funcția de vicerege nobilul polonez podolian Agenor Gołuchowski. El a început polonizarea administrației și a respins cererile rutenilor pentru împărțirea provinciei. El a încercat fără succes să forțeze Biserica Greco Catolică să treacă la folosirea calendarului gregorian și pe ucraineni să treacă la alfabetul latin și să renunțe la cel chirilic.

Steagul Regatului Galiției și Lodomeriei între (1849–1918)

După înfrângerea suferită de austrieci în Italia în 1859, imperiul a intrat într’o perioadă a experimentelor constituționale. În 1860, guvernul de la Viena a urmat sfatul viceregelui Galiției, Agenor Gołuchowski și a emis Diploma din Octombrie, prin care se statuta o federalizare limitată a imperiului. Reacția negativă a populației din teritoriile locuite de majoritatea vorbitoare de limbă germană a dus la o schimbare. În februarie anul următor a fost emis Patenta din Februarie, care punea capăt acestei încercări de descentralizare. Cu toate acestea, Galiției i s’a permis să aleagă o Dietă (adunare legislativă). Dacă la începuturile ei, adunarea aceasta avea în rândurile ei aproximativ o jumăte dintre membri proveniți din rândul țărănimii prohabsburgice poloneze și ucrainene, iar chestiunea națională ucraineană a fost pusă pe ordinea de zi, presiunile administrative au limitat eficacitatea ei.

Treptat, Dieta Galiției a ajuns să fie dominată de aristocrația poloneză, favorabilă autonomiei. În același an, în teritoriile poloneze aflate sub dominația țaristă au izbucnit o serie de tulburări, care și-au făcută influența și în Galiția. În fața amenințărilor naționaliste poloneze, administrația de la Viena a hotărât desființarea Dietei.

După izbucnirea unei noi serii de revolte în teritoriile poloneze aflate sub dominația țaristă, guvernul austriac a proclamat starea de asediu în Galiția în perioada 1864 – 1865, trecând la suspendarea anumitor drepturi civile.

Anul 1865 a marcat renașterea ideilor federaliste, așa cum fuseseră sugerate de Gołuchowski. Reprezentanții nobilimii poloneze au reluat tratativele de autonomie cu guvernul de la Viena. Rutenii se simțeau în această perioadă abandonați de guvernanții de la Viena. Naționaliștii ”Rutenii Vechi”, organizați în jurul nucleului de la Catedrala greco-catolică Sfântul Gheorghe, și’au întors privirile către Rusia. Printre aceștia s’au remarcat un grup extremist al rusofililor ucraineni. În același timp s’a dezvoltat o mișcare intelectuală ucrainofilă influențată de scriitorul ucrainean Taras Șevcenko. Această mișcarea a asigurat publicarea unor lucrări literare în limba localnicilor și a înființat o rețea de case de lectură. Activiștii acestei mișcări au fost numiți „populiști”, iar mai târziu au fost numiți simplu „ucraineni”. În ciuda acestor dezvoltări naționaliste, majoritatea rutenilor mai sperau încă că li se va recunoaște identitatea etnică și va avea loc o împărțirea a Galiției pe principii etnice.

În 1866, după Bătălia de la Sadova și înfrângerea austriecilor în războiul austro-prusac, Imperiul Austriac a început să aibă tot mai multe probleme interne. Împăratul Franz Iosif, într’o încercare de a lărgi sprijinul pentru monarhie, a început negocierile cu nobilimea maghiară. Unii dintre membrii guvernului, printre care și premierul Richard von Belcredi, l’au sfătuit pe împărat că accepte compromisuri constituționale cu naționalitățile imperiului și să creeze o structură federală a statului. Belcredi se temea că o înțelegere exclusivă cu ungurii nu va face decât să scadă sprijinul restului naționalităților din imperiu. Împăratul a considerat însă că nu este cu putință să ignore puterea și influența nobilimii maghiare, care nu era dispusă să accepte decât un compromis bazat pe dualismul puterii între maghiari și austrieci.

În cele din urmă a avut loc ”Ausgleich”– Compromisul din februarie 1867, în urma cărui Imperiul Austriac a fost reformat și transformat în Imperiul dualist Austro-Ungar. Deși planurile polonezilor și cehilor pentru includerea teritoriilor locuite de ei într’o structură federală au eșuat, în Galiția a început să se dezvolte un proces lent, dar continuu, de liberalizare politică. Reprezentanții aristocrației și intelectualității poloneze au cerut împăratului o mai mare autonomie a Galiției. Dacă cererile polonezilor nu au fost acceptate la început, în cursul anilor care au urmat au fost făcute concesii importante în chestiunea autonomiei Galiției.

Galiția a devenit autonomă ”de facto” din 1873 în cadrul statului austro-ungar, iar limba poloneză a primit statutul de limbă oficială. De asemenea, și limba ucraineană a început să fie folosită într-o mai mare măsură în administrație. Procesul de germanizare a fost oprit, iar cenzura a fost ridicată. Galiția era subiect al părții austriece a monarhie dualiste, dar Dieta (Seimul) Galiției și administrația provincială s’au bucurat de drepturi vaste, în special în domeniul învățământului, culturii și afacerilor locale.

Mutarea centrului de greutate politică de la Viena spre clasa avută poloneză nu a fost văzută cu ochi buni de ruteni, a căror orientări politice s’au divizat clar între rusofili și naționaliștii ucraineni. Atât austriecii cât și polonezii îi considerau trădători pe rusofili și puterea a inițiat o serie de procese politice pentru discreditarea lor. În 1880, s’a parafat un acord între polonezi și ”populiștii” ucraineni, prin care se prevedea ucrainizarea parțială a sistemului de învățământ public în Galiția răsăriteană și o serie de concesii făcute publicațiilor ucrainene. Ca urmare, mișcarea națională ucraineană s’a întărit rapid în regiunile locuite de ruteni și, în ciuda unor reculuri repetate, la începutul secolului al XX-lea, această mișcare a înlocuit aproape complet mișcarea ruteană în lupta pentru putere cu facțiunea poloneză. De’a lungul acestei perioade, ucrainenii nu au renunțat nicio clipă la cererile tradiționale ale rutenilor pentru egalitate națională și pentru împărțirea provinciei în două regiuni: poloneză în vest și ucraineană în est.

Un alt steag plagiat este cel al Persiei prezentat aici.

Începând cu ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea, a apărut o mișcare de emigrare de masă a țăranilor galițieni. Emigrația a început ca o deplasare sezonieră în Germania (țară reunificată de puțină vreme și foarte dinamică din punct de vedere economic) și a continuat cu o migrațiune de amploare transatlantică, în Statele Unite ale Americii, Canada și Brazilia. Migrația a avut ca principală cauză condițiile economice grele din Galiția și sărăcia din regiunile rurale. Primii emigranți au fost cei din vest, populată de polonezi, urmați la ceva verme și de ucrainenii din est. La această amplă mișcare de migrație au participat toate naționalitățile din regiune: polonezii, ucrainenii, evreii și germanii. Polonezii au migrat în principal în New England și statele Vestului Mijlociu American, dar și în alte regiuni ale SUA, Brazilia sau Canada. Ucrainenii au emigrat în SUA, Canada și Brazilia. Un grup foarte numeros din sudul Podoliei a emigrat în Canada apuseană. Evreii au emigrat direct în Americi, sau după o perioadă intermediară de locuire în alte regiuni ale Austro-Ungariei. La Marea Emigrație Economică au participat mai multe sute de mii de oameni. Numărul celor emigrați a crescut neîncetat până în momentul izbucnirii Primului Război Mondial în 1914. Războiul a dus la încetarea temporară a emigrației, care a fost reluată după sfârșitul conflictului mondial, dar la proporții mult mai mici decât în perioada antebelică.

Ucrainenii din estul Galiției și din Volînia învecinată formau aproximativ 12% din populația Poloniei și reprezenta cea mai mare minoritate națională a tinerei republici. Politica guvernului de la Varșovia față de minorități a fost una agresivă, ceea ce a dus la apariția unei mișcări clandestine – Organizația Naționaliștilor Ucraineni.În timpul Primului Război Mondial, Galiția a fost unul dintre cele mai sângeroase teatre de luptă a Puterilor Centrale și Imperiului Rus. Forțele ruse au reușit să ocupe cea mai mare parte a teritoriului Galiției în 1914. Rușii au fost respinși în primăvara și vara anului 1915, în urma unei acțiuni cobinate germano-autro-ungare.

În 1918, Galiția apuseană a devenit parte a statului polonez renăscut. Populația locală ucraineană și’a proclamat pentru puțină vreme independența în Galiția estică, unde a fost fondată Republica Populară a Ucrainei Occidentale. În timpul războiului polono-sovietic, bolșevicii au încercat să creeze un stat marionetă, ”RSS Galițiană”, în estul regiunii, care a rezistat numai câteva luni. Până în cele din urmă, întreaga regiunea a fost ocupată de polonezi. Anexarea Galiției răsăritene de către polonezi nu a fost acceptată niciodată de naționaliștii ucraineni, dar a fost recunoscută de comunitatea internațională în 1923.

Varianta poloneză pentru Galiția este Galicja, nu Halicz, care se referă la un oraș mic, o capitală al unui ducat rutean din Evul Mediu timpuriu. Din câte știm varianta ucraineană pentru Galiția este Halychchyna.

Când se menționează Lodomeria, trebuie să știm că este o formă latinizată de la ”Vladimir din Volînia” (Wlodzimierz) sau Vladimir Volhynsky. Lodomeria a fost un termen inventat de habsburgii din Austria atunci când au fondat ”Regatul Galiției și Lodomeria” în 1772.

Sursa: crwflags.com, clasate.cimec.ro,  Webster New, Dicționar Geografic, 1988, Enciclopedia Ucrainei.

Citiți și:  STEMA ARDEALULUI ARE DOAR ELEMENTE DE SIMBOLISTICĂ ANCESTRALĂ ROMÂNEASCĂ !

sau: ETNOGENEZA, CONTINUITATEA ROMÂNILOR ȘI PALEOGENETICA

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

PILA ROMÂNIEI DE LÂNGĂ TRUMP ȘI AFACEREA ROȘIA MONTANA

Românca Jenny (Zaharia) Paulson și John Paulson, legăturile de prietenie dintre familia Paulson şi actualul preşedinte al SUA, Donald Trump, și cum a reușit românca noastră să’l convingă să candideze.
Întrebarea care se ridică acum, este cum va reuși Guvernul României să profite de prezența româncei în anturajul celui mai puternic om al lumii? Pentru că Jenny Paulson, fostă Zaharia, cea mai bogată româncă, este pe lista scurtă pentru postul de ambasador SUA la Bucureşti.

Datele recente ale organizaţiei britanice Oxfam arată că cele 80 de persoane cele mai bogate din lume controlează nu mai puţin de jumătate din bogăţia mondială.
Cei mai bogaţi oameni din lume, reprezentând 1% din populaţia globului, au deţinut în 2016 o avere cumulată echivalentă cu cea deţinută de restul de 99% din populaţia lumii. Cei înstăriţi îşi folosesc resursele şi pentru a influenţa deciziile politice în propriul lor beneficiu.

În 2015 în Statele Unite s’au cheltuit circa 400 de milioane de dolari în activităţi de lobby. Pe de altă parte există evaziunea fiscală pe scară extinsă practicată de mediul de afaceri, mai ales cu ajutorul paradisurilor fiscale.

În topul celor mai bogaţi oameni din lume se află şi românca Jenny (Zaharia) Paulson, soţia miliardarului american John Paulson.
Nu se cunosc prea multe informaţii din timpul în care aceasta a trăit în România. Ea a renunţat la cetăţenia română atunci când a fost naturalizată în SUA, iar din anul 2000 este căsătorită cu John Paulson, miliardar care controlează compania Paulson & Co.

Jenny Zaharia a fost asistenta personală a lui John, iar de când s’au căsătorit, apare rareori în public şi atunci la evenimente caritabile. John Paulson, 59 de ani, are o avere estimată la 14 miliarde $, fiind clasat pe locul 73 în topul celor mai bogaţi din lume (Forbes), de când a dat lovitura pe criza imobiliară, pariind masiv pe colapsul pieţei imobiliare.

John Paulson, proprietarul companiei Paulson & co, este un abil manipulant al piețelor financiare, care a reușit să strângă o avere bunicică, de câteva miliarde de dolari. Printre cele mai bune afaceri realizate de Paulson se poate nominaliza specularea crizei financiare din 2007, când fondul său de investiții a câștigat peste 15 miliarde de dolari. Astfel în 2007, Paulson & Co a obţinut un profit net de 15 mld. $, din care 4 mld. $ au fost câştigurile personale ale lui John. Investitorul a repetat isprava şi anul următor obţinând un profit total de 5 mld. dolari, din care 2 mld. partea sa. Paulson a preluat în 2013 producătorul de piane Steinway pentru 512 milioane de dolari.

John Paulson este una dintre personalitățile cu un cuvânt greu în lumea Wall Street, care a susținut încă de la început candidatura lui Trump la prezidențiale.

Deşi preferă să fie mai discretă decât soţul ei, românca Jenny Paulson este cel puţin la fel de abilă atunci când vine vorba de business, iar aceasta, alături de miliardar, s’a apropiat de afaceristul care a cucerit Casa Albă încă din perioada în care ideea unei candidaturi părea doar ceva îndepărtat. Cea mai bogată româncă din lume a început să’i câştige încrederea afaceristului şi, alături de Paulson, l’a convins că dorinţa acestuia de a deveni preşedintele celei mai puternice ţări din lume, merită să fie pusă în aplicare.

Mai mult decât atât, Jenny Paulson a pus în joc sume enorme pentru campania lui Trump, ajungând inclusiv în presa americană cu unul dintre evenimentele organizate pentru strângerea de fonduri, având drept invitaţi doar oameni foarte importanţi, care şi’au permis să achite suma minimă cerută pentru participare. În iunie, Paulson a găzduit o acțiune de strângere de fonduri pentru candidatul republican, într’un club exclusivist din Manhattan, Le Cirque, unde plăcerea de a fi văzut în lumea bună a New-York-ului a costat de la 250.000 de dolari în sus. Atunci, cea mai bogată româncă din lume a achitat, la fel ca soţul ei, suma impresionantă, nefiind de altfel prima dată când a ”aruncat” cu bani pentru ca Trump să fie ales în fruntea statului!

Încă din luna august, recunoștința lui Trump s’a revărsat asupra lui Paulson, acesta fiind cooptat în echipa consilierilor economici ai miliardarului. Presa americană notează că printre altele conturile susținătorilor lui Donald Trump, inclusiv cele ce’i aparțin lui John Paulson vor fi extrem de încântate de deciziile economice ale noului executiv american, ce s’a instalat la Casa Albă în acest an. Soții Paulson fac acum parte din oamenii cei mai apropiaţi şi mai de încredere din jurul lui Donald Trump, acesta având grijă să le ceară constant sfatul în privinţa deciziilor politice.

Se speculează pe seama alegerii lui Trump pentru importanta funcție de ambasador în România! De ce?

Iată câteva răspunsuri:
Donald Trump a fost sfătuit intens de românca Jenny să candideze pentru funcția de președinte, iar americanul John i’a furnizat o sumă importantă pentru campania electorală.
Jenny este foarte bună prietenă cu Melania, actuala soție a lui Donald, iar Trump îi poartă o vie recunoștință miliardarului John Paulson pentru că în momentele financiare de cumpănă a primit ajutor substanțial, câteva sute de milioane de dolari, pentru a ieși din faliment.

Pentru interesele familiei Paulson în România și de ce ar trebui să pariem la Bursa de la Toronto pe acțiunile Gabriel Resources = indice GBU? Pentru că în mai 2017 acțiunile GBU valorează doar 0,37 dolari (vezi graficul de mai jos) la Bursa de la Toronto, iar după ce va fi nominalizată Jenny Paulson ca ambasador al SUA la București acestea probabil vor crește.

Dar ce legătură are familia Paulson cu Gabriel Resources de ar putea să influențeze creșterea acțiunilor GBU pe Bursa de la Toronto?

Ei bine, Jenny & John Paulson au o legătură de mai multe ”interese” cu proprietatea Gabriel Resources Ltd!

Citiți și:  SOROȘ ESTE ACUZAT CĂ URMĂREȘTE PRĂBUȘIREA EURO ȘI GERMANIA

Un ”cvintet de vis” susține cauza fiscală în fața Congresului American:

Miliardarii speculatori George Soroș, Jim Simons, John Paulson, Philip Falcone și Kenneth Griffin, în aceeași cameră, la aceeași masă !!!

În iulie 2016, ANAF a suspectat o fraudă uriașă la Roșia Montană Gold Corporation, când o echipă de inspectori ANAF au concluzionat că Roșia Montană Gold Corporation S.A. – RMGC (deținută de Gabriel Resources), ar fi comis în perioada 2010–2016 o fraudă fiscală cu TVA de peste 42 de milioane de lei, circa 10 milioane de dolari.

După control, RMGC a făcut contestație. La sfârșitul lunii septembrie 2016, Direcția Generală pentru Soluționarea Contestațiilor a casat parțial evaluarea și a decis să se reia inspecția privind evaziunea cu TVA, pentru aceeași perioadă, dar cu o altă echipă de inspectori.

Numai că, odată cu noua inspecție, în paralel cu noul control dedicat posibilei fraude cu TVA, o altă divizie din ANAF a demarat o anchetă extinsă pe perioada 1997–2016 solicitând date și documente despre activitățile operaționale și despre tranzacțiile efectuate de Roșia Montană Gold Corporation S.A.
Ei bine, noua anchetă extinsă i’a scos din sărite pe acționarii RMGC care consideră că solicitările ANAF, foarte multe documente solicitate, cantități de informații și explicații privind tranzacțiile cu toți furnizorii săi și tranzacțiile financiare ale RMGC – sunt exagerate.

Șefii companiei Gabriel Resources consideră că ANAF și’a depășit cu mult atribuțiile, că amploarea și profunzimea solicitărilor sunt în mod intenționat abuzive.

Motivul? Pentru a intimida patronatul RMGC și a solicita stoparea procesului pe care l’a deschis statului român.

Așadar, apare întrebarea legitimă:

Oare viitorul Ambasador al SUA la București, soția unuia dintre miliardarii americani interesați direct de finanțele companiei Gabriel Resources, doamna Jenny Paulson, va interveni pe lângă statul român pentru a aplana dualul conflict?

Evident intervenția doamnei ambasador Paulson va fi făcută în spatele ușilor închise.
Dar, pe Bursa de la Toronto o astfel de informație, soția unuia dintre ”inițiați” care va fi ajuns Ambasador în România unde RMGC are probleme cu legea fiscală, va conta enorm.

Efectul? Acțiunile Gabriel Resources – GBU vor crește simțitor în următoarea perioadă.

Există un argument serios așa după cum rezultă din ”Graficul pe 10 ani al variației acțiunilor GBU pe Bursa de la Toronto”:

De câte ori a intervenit președintele Traian Băsescu în problema exploatării minei de la Roșia Montană, imediat acțiunile GBU au crescut… mefistofelic! Iar această influență pe bursă a deciziilor politice ale lui Băsescu sunt exact ce a afirmat chiar el, atunci când a spus că va fi un Președinte Jucător.

Dar câți s’au gândit la ce a vrut să spună cu adevărat?

Iar cine a avut informații, adică doar cei inițiați, și au știut să joace pe bursă au câștigat bine din ”jocul de glezne al lui Băsescu!

Tehnica e simplă: cumperi în cădere, un minim programat, și vinzi în creștere, un maxim previzibil! Roșia Montană produce bani la Bursa de la Toronto, iată mai jos câteva date ce pot fi ușor corelate cu graficul mai jos pe 10 ani și vă puteți întreba retoric:

Cine a făcut parte din mulțimea inițiaților și a pariat pe acțiunile GBU în perioada 2009-2012?

Campanie 2009: Președintele Băsescu aprobă proiectul Roșia Montană, prețul acțiunilor se dublează;

30 decembrie 2009. Președintele reales Traian Băsescu anunță că proiectul va fi discutat în CSAT. În primele zile ale lunii ianuarie, acțiunile cresc cu 1,8%.

14 iulie 2011: La intervența lui Băsescu, se emite certificatul de descărcare de sarcină arheologică. Gabriel Resources a câștigat pe bursă peste 9%:

18 iulie 2011: Traian Băsescu vorbește la Grupul de Dialog Social despre necesitatea exploatării resurselor. Pe bursa de la Toronto se vând 617.500 de acțiuni Gabriel Resources, valoarea tranzacțiilor cu acțiunile companiei canadiene fiind de 5,06 milioane de dolari americani. Acțiunile cresc cu peste 2%.

Protest împotriva exploatării de la Roșia Montană solicitată intens președintelui Traian Băsescu de John Paulson, unul dintre acționarii importanți ai companiei Gabriele Resources, soțul viitorului Ambasador al SUA la București, Jenny Paulson

22 august 2011: Traian Băsescu susține proiectul Roșia Montană. Acțiunile Gabriel Resources fac un salt de 9%.

30 august 2011: Reacții în presa națională și internațională după vizita lui Băsescu la Roșia Montană. Acțiunile de pe bursa canadiană cresc cu 11%, cel mai mare salt înregistrat de Gabriel Resources de la începutul anului 2011.

8 noiembrie 2012: Băsescu readuce Roșia Montană în discuție, la întâlnirea cu FMI. Preţul acţiunilor crește cu peste 13%

27 decembrie 2012: Efectul referendumului anti-Gabriel Resources se resimte pe bursă.

Acţiunile intră din nou pe o pantă descendentă, efect aproape devastator pentru valoarea unei acțiuni Gabriel Resources, deși rezultatele referendumului referitor la repornirea mineritului şi exploatarea de la Roşia au fost favorabile.

În comună s’au prezentat la urne 66 % dintre cetăţenii cu drept de vot, dintre care 78,75 la sută s’au pronunţat în favoarea cianurii, iar 19,44 împotrivă! Sunt cifre care, deşi invalidate, reprezintă dovada că deceniul de campanie agresivă în care canadienii au investit fonduri imense a dat rezultate, mai ales că de cealaltă parte alternativele au fost mult mai abstracte. Pe plan judeţean, au votat 43 la sută dintre cetăţeni, 62 % dintre aceştia fiind favorabili mineritului, pentru că nici în celelalte foste localităţi miniere din Alba nu curge lapte şi miere, iar ”strategiile” de stat ori private nu au reuşit înlocuirea mineritului falimentar cu vreo altă activitate economică.

Cu toate acestea, acțiunile nu și’au mai revenit din 2012, Traian Băsescu nereușind până la sfârșitul mandatului în 2014 să mai influențeze simțitor evoluția acțiunilor Gabriel Resources, și nici redeschiderea exploatărilor la Roșia Montană.

Jurnaliștii americani estimează că Paulson și grupul de interese pe care îl reprezintă au mizat pe un loz câștigător, și că vor reuși să câștige câteva miliarde de dolari. Este vorba de acțiunile fondurilor de garantare a investițiilor imobiliare, Federal Housing Finance Agency și Federal Home Loan Mortgage Corporation, protejate de stat și oprite de la tranzacții bursiere în timpul crizei financiare din 2008, pe care Paulson și asociații săi le’au răscumpărat la prețuri derizorii, sperând că la un moment dat vor avea posibilitatea de a face presiuni asupra guvernului american pentru a recapitaliza aceste instituții.

Și momentul a sosit, analiștii economici fiind de părere că această acțiune este în topul priorităților pentru viitoarea Administrație Trump, iar câștigul ar putea fi enorm, estimându’se că prin plasarea lor la bursă, o acțiune ar putea sări de la o valoare de câțiva cenți la 30-40 de dolari.

De asemenea, Proiectul aurifer eșuat de la Roșia Montană ar putea deveni un subiect de discuție între statul român și noua administrație de la Washington, prin prisma persoanelor implicate și a intereselor financiare foarte mari care se învârt în jurul acestei povești. John Paulson, unul dintre cei mai importanți finanțatori ai campaniei electorale a noului președinte al SUA, Donald Trump, și totodată prieten apropiat al acestuia, deține o felie importantă din proiectul minier muribund, aflat în dispută la International Centre for Settlement of Investment Disputes – ICSID.

Secretul care acoperă procesul dintre Gabriel Resources Ltd. și România, cu o miză de 4 miliarde de dolari, arată că, dincolo de modul în care se apără cele două părți, este posibilă o înțelegere ”la masa verde” care ar putea duce chiar la un restart al proiectului. Posibilitatea repunerii în discuție a proiectului a fost adusă recent în discuție și de către mai multe organizații ostile investiției, într’un raport internațional făcut public recent de către Corporate Europe Observatory. Procesul are loc în baza tratatelor internaționale semnate între România și Marea Britanie și Canada (unde Gabriel Resources Ltd. are filiale), dar acționarii sunt din mai multe țări.

Influența lui Paulson la Casa Albă este deja foarte mare și este evidentă. Într’un interviu pentru CNBC, una dintre televiziunile americane foarte importante, ”magnatul american al aurului”, cum îi place să fie numit, a declarat că politicile economice ale lui Trump în legătură cu veniturile post-taxe vor duce la un impuls semnificativ de creștere asupra câștigurilor din tranzacționarea acțiunilor. Aceasta este una dintre contribuțiile miliardarului american la strategia economică a noului președinte. Doar principiile morale l’ar putea reține pe Paulson să nu își apere interesele directe prin prisma influenței pe care o are și în cazul proiectului de la Roșia Montană. Iar principiile morale nu sunt din păcate, punctele tari ale unuia dintre cei mai duri jucători de pe Wall Street.

Implicarea acestuia în proiectul din Munții Apuseni nu a rămas neobservată, când Paulson a cumpărat 16% din acțiunile companiei, casa acestuia din New York fiind pichetată săptămânal de un grup de români stabiliți în SUA.

Deși au fost invitați în biroul său, oamenii au refuzat să se întâlnească cu acesta, preferând o corespondență scrisă. Protestatarii au avut atunci și un mic succes, venind la protest cu o oră mai devreme și reușind ”să-l prindă” pe Paulson când se întorcea de la alergarea de dimineață. Casa acestuia a mai fost vizitată în trecut și de protestatarii din cadrul mișcării ”Ocupy Wall Street”.

Protestatarii, imigranţi români, s’au adunat în faţa casei lui Paulson pentru a’i cere miliardarului să îşi retragă investiţiile din compania canadiană Gabriel Resources, care de 14 ani încearcă să obţină acordul Guvernului român pentru deschiderea celei mai mari mine de aur în aer liber din Europa.

Paulson şi’a atras nemulţumirea protestatarilor deoarece este cel mai mare susţinător financiar al Gabriel. Ulterior, protestatarii au descoperit că soţia sa, Jenny Zaharia, este româncă.

Grupul de manifestanţi era supărat că nu au venit mai mulţi români din New York, în timp ce zeci de mii de persoane se reunesc pe străzile oraşelor din România în demonstraţii cu care ţara nu s’a mai confruntat de la revoluţia din 1989.

”Credem că mina de la Roşia Montană va fi în conformitate cu normele UE şi este similară altor mine care operează în siguranţă folosind aceeaşi tehnologie şi substanţe chimice în multe părţi ale lumii”, spunea Paulson într’un comunicat cu ocazia protestului.

Aceasta nu este pentru prima dată când casa lui Paulson este pichetată. În toamna lui 2011, casa lui a fost vizată de protestatarii din cadrul mişcării Occupy Wall Street.

Cine este John Paulson?

Bunicii materni ai lui John Paulson au fost evrei emigranți din România și Lituania. A fost numit ”unul dintre cele mai proeminente nume din lumea finanțelor mondiale”, fiind considerat totodată unul dintre oamenii care au acumulat cea mai mare avere din istoria burselor de pe Wall Street.

Proprietățile sale imobiliare se întind în toată lumea, din stațiunile de lux, pe plajele însorite și până în zona zero a New Yorkului.

Procedurile care l’au îmbogățit țin de speculațiile inteligente pe bursă, uneori la limita legală, însă aproape întotdeauna dincolo de limita morală. În ultimii ani a devenit un investitor major în aur, fiind interesat de proiectul de la Roșia Montană, într’un moment foarte vulnerabil pentru investiție.

Familia Jenny & John Paulson are mari interese în România

De asemenea, viitoarea ambasadoare are ”interese” și în compania Delphi din România, companie care dă de muncă la peste 10.000 de români.

Miliardarul american John Paulson, care controlează fondul Paulson & Co, se află și în spatele companiei Delphi, producătorul american de componente care deține în România patru fabrici.
Paulson & Co, cel mai mare acţionar al Delphi, a avut un pachet de 22%, dar a redus această cotă la 15%. Fondul deţinut de Paulson a vândut aproape 24,2 milioane de acţiuni dintr’un total de 27,7 milioane scoase la vânzare, cu o valoare totală de 665 mil. dolari (488 mil. euro).

Delphi este o fostă divizie a gigantului american General Motors. Ca să înțelegeți dimensiunea afacerii familiei Paulson în România, vă spunem că una dintre fabricile deținute de Delphi, la Iași, DELPHI DIESEL SYSTEMS ROMANIA SRL a avut o cifră de afaceri de peste 425 de milioane de euro și a înregistrat un profit net de circa 9,3 milioane de euro în 2015.

În acest moment Delphi are peste 10.000 de angajați în cele patru fabrici din România.
Așadar, Jenny Paulson, viitorul ambasador al SUA la București, are mari interese financiare în România!

Povestea demnă de basmul ”Cenușăreasa” a lui Jenny Paulson, cea mai bogata româncă din lume al cărei destin ar putea fi oricând scenariul unui film:

Din studenta care a fugit in SUA, unde s’a chinuit să se întrețină, Jenny Paulson a ajuns să aibă o avere estimată la 7 miliarde de dolari. Jenny era la începutul anilor ’90, studentă și a decis să plece din țară tocmai în SUA, unde o aștepta fratele ei, George, sportiv de performanță, și care la rândul lui se refugiase în New York, fugind de la o competiție europeană.

Ajunsă pe ”Tărâmul făgăduinței”, tânăra româncă a reușit să facă bani, fiind la un moment dat, a lucrat chiar și reporter la o televiziune românească din New York.

L’a cunoscut pe miliardarul John Paulson în 1995, la un an după ce acesta își deschisese firma care avea să fie afacerea vieții lui, Paulson & Co, unde avea nevoie de o secretară-asistentă, iar românca părea să poată face față cererilor postului.

La acea vreme, americanul avea 45 de ani, vârstă până la care își construise o reputație de playboy în cercurile exclusiviste newyorkeze, de bărbat șarmant mereu înconjurat de frumuseți, iar românca Jenny nu făcea nici pe departe notă discordantă, lucru pe care l’a remarcat și noul ei șef.
Primii ani în serviciul magnatului nu au fost ușori pentru Jenny, acesta vărsându’și nervii în repetate rânduri pe asistenta sa, atunci când o afacere nu’i ieșea cum voia. Deloc imună la presiunea de la locul de muncă, românca le’a mărturisit prietenilor ei ca ar vrea să demisioneze, dar nu putea să o facă, pentru că avea nevoie de bani.

Trei ani mai târziu, relația ei cu șeful avea să se schimbe pentru totdeauna. În 1998, observând că mai toți prietenii lui erau însurați, John Paulson a decis să’și pună pofta de petreceri în cui și să se așeze și el la casa lui.

Și’a făcut o listă cu trăsăturile pe care trebuia sa le aibă femeia ideală, lista în capul căreia stătea următoarea cerință:

”Să fie voioasă”.

Acela a fost momentul în care Paulson a avut o revelație: românca Jenny era exact ceea ce’și dorea.

”Jenny nu obișnuia să bea, să fumeze, să piardă nopțile prin oraș”, a explicat el, peste ani.

După ce a admirat’o în tăcere, cuceritorul Paulson și’a luat inima în dinți și a invitat’o pe Jenny în oraș. Femeia l’a refuzat, pe motiv ca nu ar fi fost profesionist să iasă cu șeful ei.
Paulson nu s’a dat bătut și, săptămână de săptămână, timp de mai bine de un an, a invitat’o pe româncă în oraș. Disperată, Jenny i’a cerut să o dea afară, pentru că numai așa va accepta să iasă cu el.

El a schimbat abordarea și a încercat să’i câștige inima oferindu’i excursii în locuri la care ea nici nu îndrăznea să viseze, excursii pe care ea le’a refuzat. În cele din urmă, românca a acceptat să ia prânzul cu el. Așa a început o serie de mai bine de 200 de întâlniri în secret. Șase luni mai târziu, cu inima topită după Jenny, John Paulson a cerut’o de nevastă, iar femeia nu a mai avut puterea să’i spună ”nu”.

Românca are parte de atunci de o viață de poveste: s’a căsătorit, în 2000, cu bărbatul iubit, cu care are doi copii, Giselle şi Danielle, și cu care împarte o avere colosală, estimată la mai bine de 14 miliarde de dolari.

John Paulson, 57 de ani, are o avere estimată la 7,9 miliarde de dolari.

Jenny locuieşte în New York unde familia deţine o casă impresionată în Upper East Side. Cumpărată în anul 2004 cu 14,7 milioane de dolari, această casă, construită în 1917, a fost iniţial un club privat. Dar, aceasta nu este singura locuinţă a celor doi.

Paulson a mai cumpărat un apartament de două camere aproape de biroul său pe care a plătit 2,9 milioane de dolari în 2010. Acesta se află pe Fifth Avenue, unul dintre bulevardele celebre ale New Yorkului. Tot în New York, Jenny şi soţul ei mai au o casă care valorează 41 de milioane de dolari.

Familia mai deţine o casă de vacanţă în staţiunea Aspen, care în prezent este scoasă la vânzare cu 29,9 milioane de dolari. Soții Paulson vinde această reşedinţă deoarece a cumpărat o fermă în acelaşi stat, Colorado, de la un prinţ saudit pe care a plătit 49 de milioane de dolari.

Rămâne de văzut dacă și România va beneficia financiar și politic și dacă se va paria pe mâna Ambasadorului SUA româno-americanca Jenny Paulson, fostă Zaharia.

Sursă: capital.ro, secunda.ro, cancan.ro

Citiți și:  UN COLȚIȘOR DIN ROMÂNIA – BRAȘOV

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬