MINORITARII SECESIONIȘTI AU FURAT STEAGUL GALIȚIEI

De ce vor minoritarii alogeni din România steagul Galiției în Ardeal?

Nu este aceasta tâlhărie la drumul mare? Tehnic se numește plagiat, dar plagiatul tot furt se numește, chiar dacă este unul mai elevat, îmbrăcat în haine patriotarde locale, încercându’se implementarea subliminal a acestui tricolor galițian în conștiința românilor ardeleni, mizându’se pe lipsa de vigilență în special a celor neavizați!

Cei avizați cunosc realitățile istorice, dar închid ochii complice la acest act subversiv ce atacă la fundația statului unitar român. Ori, se dorește alipirea cel puțin psihologic și în privința culorilor tricolorului cu acele regiuni care au apaținut cândva imperiului habsburgic.

Cam asta este intenția reală, de refacere a vechiului imperiu habsburgic, dar alogenii României nu o recunosc fățiș, pentru că în realitate toată politica revanșardă, iredentismul capetelor înfierbântate de cele mai multe ori este subversiv, capătând adesea semnificații penale.

Ce trebuie să afle orice român contemporan este că Transilvania nu a avut niciun fel de steag! Transilvania nu a avut steag și românii nu au folosit vreodată vreun steag ardelenesc.

Numai xenofobii, iredentiștii și secesioniștii anti-români și anti-Trianon îl flutură:

Sau, ca să descompunem spectral problema, a existat o singură mențiune a unui steag albastru-roșu-galben, fluturat de sași în 1848, steag ce poate să’i fi reprezentat doar pe sași, nu regiunile românești istorice, fie că vorbim de Ardeal, Banat, Crișana sau Maramureș. Apoi, în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, românii au încercat, în două rânduri, să convingă autoritățile maghiare să’i lase să folosească culorile naționale românești, încercând să amintească de culorile Marelui Principat al Transilvaniei.

Dacă dânșii chiar se simțeau legați de drapelul transilvănean, l’ar fi folosit mai des, mai ales că în 1914, când au primit dreptul la steag, acesta a fost roșu-galben-albastru, românesc.

Așadar, steagul modern al Transilvaniei, cel vânturat și în 2016-2017 pe străzi de minoritarii maghiarofoni, rămâne doar un steag care nu’i reprezintă pe români, ci doar pe alogenii care și’ar dori să vadă ruptă România în bucăți.

Tricolorul românesc pe orizontală și cu galben la mijloc a fost în realitate steagul românilor ardeleni

Românii și’au purtat culorile, dar cu prudență. Autoritățile de la Budapesta interziceau purtarea culorilor naționale și îi urmăreau pe cei ce le purtau. O portiță de a purta tricolorul au găsit românii în steagurile breslelor. Dovadă stau două steaguri de breaslă, unul din Sibiu și celălalt din Hațeg.

Steag al breslei cizmarilor din Sibiu, avers 1867

Steagul Breslei Cizmarilor este dreptunghiular, format din trei benzi dispuse orizontal – roșu, galben, albastru. În centru este aplicat un medalion, încadrat de o bandă de culoare galbenă, cu fir din argint răsucit pe miez din bumbac. Pictura din medalion reprezintă, pe una din fețe semnul Breslei Cizmarilor și anul 1667, iar pe cealaltă, Sfânta Treime. Pe marginile steagului sunt cusuți franjuri cu fir metalic.

Steagul este fixat pe hampă cu 43 de ținte. Hampa este pictată în trei culori, ca și steagul, iar pe vârful metalic în formă de lance este aplicat anul 1867.

Se poate afirma cu certitudine că: nu există vreun steag păstrat al Marelui Principat al Transilvaniei care să folosească azur-roșu-aur așa cum e cel vehiculat de adepții secesiunii de România a Ardealului.

Nu există vreo lucrare heraldică sau vexilologică contemporană care să menționeze vreun steag de genul acesta, cum nu am găsit vreo referință la acest steag în lucrările heraldice din Vest – Hugo Gerhard Ströhl, heraldistul Curții Imperiale, nu a scris nimic despre vreun drapel transilvănean; diploma prin care Maria Theresia ridică Transilvania la rang de mare principat nu menționează vreun drapel.

Steagul Societății Olarilor din Hațeg are formă dreptunghiulară, terminat în coadă de rândunică. Este confecționat din trei benzi de culoare roșie, galbenă, albastră, dispuse orizontal. Pe una din fețe, central, este aplicat un medalion pictat cu o scenă religioasă, Sfânta Treime, deasupra căruia este inscripţia:

”SOCIETATEA OLARILORU IN HATIEGU. 1777”

Sub medalion, într’un scut, pe fond roșu stelat cu decor floral, este pictată insigna țehului. Pe cealaltă parte a steagului, pe medalion, este pictat un înger ce poartă pe o tavă capul Sfântului Ioan Botezătorul, iar dedesubt, într’un scut, pe fond roșu, anul 1868. Medalionul aplicat pe ambele fețe este încadrat de o bandă de dantelă galbenă. Pe marginile steagului sunt cusuți franjuri în aceleași culori ca și steagul. Vârful lipsește.

TRICOLOR DIN LÂNĂ:

”Steagul delegaţiei comunei Lupşa, judeţul Alba, participantă la adunarea de la Alba-Iulia, 1918, are formă dreptunghiulară, culorile fiind dispuse orizontal, cu albastrul în partea superioară, galbenul la mijloc şi roşul în partea inferioară. Fiecare din culorile care compun pânza se termină în vârf cu câte un ciucure în culoarea respectivă. Hampa din lemn vopsit în maron are în vârf un buchet de busuioc; tot de hampă este legată o eşarfă tricoloră îngustă terminată la capete cu câte un ciucure. Delegaţia din comuna Lupşa, judeţul Alba, a participat la Marea Adunarea Naţională de la Alba-Iulia din 1 decembrie 1918. Pânza tricoloră a steagului a fost confecţionată din lână de către femeile din Lupşa, într’o zi şi o noapte. După reîntoarcerea delegaţiei în Lupşa, steagul a fost păstrat în casa învăţătorului Clapă Sebastian, unul dintre participanţii la adunare, de unde a trecut la directorul Muzeului de Etnografie din Lupşa, Albu Pamfilie.”

De ce s’ar pune problema steagului atât de acut dacă nu s’ar dori nașterea unor sentimente statale diferite de România a românilor din Ardeal? La acest ideal lucrează minoritarii etnici și cei afiliați la fondurile special trimise de cercurile interesate să se creeze o fisură în monolitul statului român.

A existat un steag al Transilvaniei?

Istoria ne spune că nu, sau cel puțin nu așa cum îl știm noi astăzi. Au existat, într’adevăr, o serie de steaguri ce aveau stema Marelui Principat al Transilvaniei, dar nu și steaguri azur-roșu-aur, așa cum le cunoaștem azi furat de la galițieni și de la perși. Au existat câteva steaguri istorice ale câtorva Comiți ai Sașilor și unul al lui Teleki Pál, unde se poate vedea stema Transilvaniei. Dar cam atât, nu erau niște steaguri oficiale ale unui stat de sine stătător.

Tricolorul românesc purtat de revoluționarii pașoptiști:

Alte steaguri ce merită menționate sunt cel cu inscripția ”3/15 MAIU 1848”:

”Pânza tricoloră, de formă dreptunghiulară, are una din laturi terminată, pentru fiecare culoare în parte, sub formă de unghi, cu vârful în exterior. Culorile sunt dispuse orizontal, cu albastru în partea superioară, galben la mijloc și roșu în partea inferioară; pe fâșia de culoare galbenă se află aplicată, tot din mătase, inscripția ”3/15 MAIU 1848”, data la care a avut loc adunarea de la Blaj.

La 3/15 mai 1848, sub flamurile acestui steag cetele de moți de sub conducerea lui Avram Iancu au participat la adunarea națională de pe Câmpia Libertăț ii din Blaj, care a marcat începutul revoluției românilor din Transilvania.

Steagul revoluționarilor din Ardeal

După revoluție, steagul s’a păstrat în podul casei părintești a lui Avram Iancu din comuna Vidra de Sus, unde a fost găsit de familia Gomboș, ai cărei membri au luat parte activă la acțiunile revoluționare din Munții Apuseni. În anul 1906, protopopul Iosif Gomboș l’a predat Casinei Române din Abrud, iar în anul 1909 steagul a fost trecut dincoace de Carpați și încredințat familiei Pușcariu, de origine ardeleană, stabilită la București. În anul 1929 inginerul Valeriu Pușcariu l’a donat Muzeului Militar Național, iar în anul 1971 intrând în patrimoniul muzeului.”

Ce concluzii să tragem?

Păi e important de menționat faptul că românii nu au folosit vreodată steagul transilvănean. Nu au simțit că acel steag îi reprezintă, folosind în schimb tricolorul românesc cu aur sau argint în mijloc, după cum vom mai observa și în alte situații.

Am văzut, totuși, că a existat și un fel de steag al Transilvaniei, folosit de sași la Reghinul Săsesc: o față a drapelului era negru-aur, iar cealaltă era azur-roșu-aur. Nu s’a păstrat vreun steag de genul acesta, din păcate, deci ne rămâne doar descrierea.

Și acum un scurt istoric al Regatului Galiției, cel căruia i se fură culorile steagului tricolor de către niște plagiatori autohtoni și despre care noi românii nu am învățat în școală mare lucru datorită politicii de ascundere a adevărului istoric promovat de sovietici și bolșevici, Galiția aflându’se azi în componența Ucrainei, iar în trecut după 1945 în componența URSS.

Galiția, numită uneori și Halici (ucraineană: Галичина Halîcina, rusă: Галиция Galițiia, polonă: Galicja sau Halicz, germană: Galizien, maghiară: Halics) este o regiune istorică împărțită actualmente între Polonia (Voievodatul Pod-Carpației) și Ucraina (regiunile Lvov, Ivano-Frankovsk și Tarnopol). Zona cunoscută sub numele Galicia sau Galiția, este o fostă regiune a geților liberi de 80.000 km, ce includea pantele nordice ale Munților Carpați și văile superioare ale Vistulei și partea superioară a râurilor Nistru, Bug, și Siret.

Din secolul al VI – lea d.Hr. locuite de geți sclavi; principatele medievale ale Halicz și Lodomeria au apărut spre secolul XII și s’au unit în secolul al XIII -lea. Partea estică odată atașată la principatul Kievului, și separată de teritoriul rusesc de invazia mongolă. În cele din urmă a devenit parte din Polonia 1772 și 1795, apoi anexată de imperiul Austriac.

Partea de vest a Galiției a fost inclusă în marele ducat al Varșoviei în 1809, după care a revenit la Austria în 1846. În primul război mondial a devenit scenă de luptă între ruși,  austrieci și germani și cedată către Austria în 1919. După război Polonia au cucerit partea de est care a aderat la Ucraina, iar în 1923 a fost confirmată posesia ei prin departamentele poloneze Cracovia, Lwow, Stanislawow și Ternopol.

A fost apoi împărțită între Germania și URSS 1939 până la izbucnirea războiului german împotriva URSS din 1941 (al doilea război mondial), iar jumătatea estică a revenit la URSS și a făcut parte din RSS Ucraineană, după al doilea război mondial, iar cealaltă jumătate de Vest inclusă Poloniei.

Chiar dacă la început a fost locuită de români, polonezi și ucraineni, din secolul al XIII-lea a făcut parte din Regatul Poloniei, din 1772 din Imperiul Austriac, iar între 1919 și 1939 din nou din Polonia. Între anii 1786-1849 și 1860-1861, această provincie, numită atunci Regatul Galiției și Lodomeriei a făcut parte din Imperiul Austriac.  Numai că secesioniștii ardeleniști nu susțin că steagul ar aparține românilor din regiunile românești Rutenia sau Galiția, ei susțin sus și tare că este în tradiția ardelenilor această ordine a culorilor tricolorului, ceea ce se constituie pe lângă furt și o minciună sfruntată!

În secolul al XIX – lea, zona locuită de români și ruteni, cunoscuți ulterior ca ucraineni, a fost împărțită între Rusia și Imperiul Austriac. Austria a primit Galicia după împărțirea Poloniei în 1772 teritoriu ce a fost adăugat mai târziu, inclusiv Ducatul Bucovinei. Din 1815, fostele posesiuni poloneze din Austria, s’au cunoscut sub numele de Regatul Galiciei și Lodomeriei.

Românii mărgineni (ucrainenii) au fost o majoritate numai în părțile estice ale acestui regat, spre Bucovina de Nord.

Acest tricolor este folosit și de cazacii de pe Don. Dar despre aceste culori ale cazacilor, într’un alt material vom dezvolta.

Austria avea să participe la prima împărțire a Poloniei în 1772, anexând Galiția. După acel moment, regiunile poloneze și ucrainene stăpânite de Austria aveau să devină ”Regatul Galiției și Lodomeriei”, denumire care sublinia pretențiile Ungariei iezuite asupra acestor teritorii. După a treia împărțire a Poloniei, Regatului i’a mai fost adăugată Galiția apuseană (Galiția Nouă). Orașul Lemberg a devenit capitala noii entități. Conducerea regatului era dominată de aristocrația poloneză, în ciuda faptului că majoritatea populației, în principal în zona estică, era formată din români mărgineni , azi ucraineni sau ruteni, cum erau cunoscuți în acea perioadă. În afară de români ucrainieni și polonezi, regiunea era locuită și de evrei khazari, care erau concentrați în special în regiunile estice.

În timpul primilor zeci de ani de stăpânire austriacă, Galiția a fost guvernată direct de la Viena, birocrația austriacă (formată din germani și cehi germanizați) a aplicat în regiune o serie de reforme. Aristocrația locală a primit garanții cu privire la anumite drepturi, drepturi care au fost însă puternic îngrădite. Foștii iobagi au devenit supuși ai legii statului austriac, fiind scoși de sub dominația marilor moșieri. Țăranilor le’au fost garantate anumite libertăți personale, cum ar fi acela de a se căsători fără permisiunea moșierului. Obligațiile de muncă ale țăranilor au fost definite foarte clar și au fost limitate, ei putându’se adresa în chestiunile legale direct curților de justiție austriece de orice nivel.

Biserica ”Unită” de Rit Răsăritean a fost redenumită ”Greco-Catolică”, punând’o astfel pe picior de egalitate cu Biserica Romano Catolică. Greco-catolicii au reușit în aceste condiții să creeze, și cu ajutorul autorităților austriece, mai multe seminare și să’și aleagă un mitropolit. Toate reformele au fost acceptate cu greu de către aristocrația locală, dar au fost primite foarte bine de majoritatea populației, atât cea poloneză cât și cea ”ucraineană”, ceea ce a dus la apariția unui curent favorabil împăratului de la Viena, atitudine care nu s’a schimbat până la sfârșitul dominației austriece. Pe de altă parte, noua posesiune imperială a asigurat Vienei venituri suplimentare, iar din rândul populației locale au fost recrutați numeroși soldați pentru armată.

Regatul Galiției între 1815 – 1860

În 1815, ca urmare a deciziilor Congresului de la Viena, orașul Lublin și regiunile înconjurătoare (cea mai mare parte a Galiției de vest și a Galiției Noi) au fost cedate de Austria în favoarea Poloniei Congresului, (aflată sub dominația Imperiului Rus). În schimb, regiunea Ternopil, inclusiv regiunea istorică a Podoliei sudice, a fost retrocedată de Rusia (care o stăpânea din 1809) Austriei. Marele oraș Cracovia și teritoriul înconjurător, (care fuseseră parte a Galiției Noi), au fost transformate în Orașul Liber Cracovia.

Deceniile al treilea și al patrulea au fost o perioadă de conducere absolutistă a Vienei, birocrația locală galițiană fiind formată din germani și cehi germanizați, deși unii dintre copii acestora din urmă au fost polonizați. După eșecul Insurecției din Noiembrie a polonezilor de sub ocupație rusă (1830 – 1831), la care au participat mai multe sute de voluntari galițieni, în Galiția au sosit numeroși refugiați polonezi. În deceniul al patrulea au apărut numeroase organizații clandestine poloneze, care au reușit să organizeze în 1846 Insurecția din Cracovia. Rebeliunea polonezilor a fost rapid înăbușită de autoritățile austriece, ajutate de țăranii locali, rămași loiali împăratului.

Insurecția s’a manifestat doar în partea vestică a Galiției, populată de polonezi. Insurecția a adus în prim plan și conflictul dintre nobilimea autoproclamată ”patriot” și țărănimea lipsită de înțelegere pentru idealurile naționaliste. Ca urmare a eșecului revoltei, Cracovia, care funcționase până atunci ca ”oraș-republică liberă”, a devenit parte a Galiției și și’a pierdut statul de capitală în favoarea Lembergului.

În partea răsăriteană a Galiției, a început să se manifeste în deceniul al patrulea și semnele redeșteptării naționale a rutenilor. Activiștii nationaliști – în principal seminariști greco-catolici – afectați de mișcările romantice europene și de exemplul fraților slavi din alte părți, în special din Ucraina răsăriteană de sub controlul rus, și’au îndreptat atenția spre popor și spre limba maternă. În 1837, așa-numita ”Triada Ruteană” condusă de Markian Șașkevici au publicat ”Nimfa Nistrului”, o colecție de cântece populare și povestiri în limba ruteană. Autoritățile austriece și Mitropolitul greco-catolic au interzis cartea.

În 1848 a izbucnit Revoluția din Viena alte regiuni ale Imperiului Austriac. La Lemberg a fost format Consiliul Național Polonez și Consiliul Suprem Ucrainean (Rutean). Într’o încercare de contracarare a acțiunilor revoluționare, guvernatorul austriac Franz Stadion a abolit ultimele obligații feudale ale țăranilor. Cererile polonezilor pentru autonomia Galiția au fost întâmpinate de propunerile ucrainenilor pentru egalitate națională și pentru împărțirea regiunii în două entități naționale: poloneză în vest și ucraineană în răsărit. Revoluția din Lemberg a fost înăbușită de trupele imperiale, care au atacat orașul cu artileria și infanteria.

După revoluția de la 1848 a urmat un deceniu de absolutism, dar pentru a opri agitația naționalistă poloneză, a fost numit în funcția de vicerege nobilul polonez podolian Agenor Gołuchowski. El a început polonizarea administrației și a respins cererile rutenilor pentru împărțirea provinciei. El a încercat fără succes să forțeze Biserica Greco Catolică să treacă la folosirea calendarului gregorian și pe ucraineni să treacă la alfabetul latin și să renunțe la cel chirilic.

Steagul Regatului Galiției și Lodomeriei între (1849–1918)

După înfrângerea suferită de austrieci în Italia în 1859, imperiul a intrat într’o perioadă a experimentelor constituționale. În 1860, guvernul de la Viena a urmat sfatul viceregelui Galiției, Agenor Gołuchowski și a emis Diploma din Octombrie, prin care se statuta o federalizare limitată a imperiului. Reacția negativă a populației din teritoriile locuite de majoritatea vorbitoare de limbă germană a dus la o schimbare. În februarie anul următor a fost emis Patenta din Februarie, care punea capăt acestei încercări de descentralizare. Cu toate acestea, Galiției i s’a permis să aleagă o Dietă (adunare legislativă). Dacă la începuturile ei, adunarea aceasta avea în rândurile ei aproximativ o jumăte dintre membri proveniți din rândul țărănimii prohabsburgice poloneze și ucrainene, iar chestiunea națională ucraineană a fost pusă pe ordinea de zi, presiunile administrative au limitat eficacitatea ei.

Treptat, Dieta Galiției a ajuns să fie dominată de aristocrația poloneză, favorabilă autonomiei. În același an, în teritoriile poloneze aflate sub dominația țaristă au izbucnit o serie de tulburări, care și-au făcută influența și în Galiția. În fața amenințărilor naționaliste poloneze, administrația de la Viena a hotărât desființarea Dietei.

După izbucnirea unei noi serii de revolte în teritoriile poloneze aflate sub dominația țaristă, guvernul austriac a proclamat starea de asediu în Galiția în perioada 1864 – 1865, trecând la suspendarea anumitor drepturi civile.

Anul 1865 a marcat renașterea ideilor federaliste, așa cum fuseseră sugerate de Gołuchowski. Reprezentanții nobilimii poloneze au reluat tratativele de autonomie cu guvernul de la Viena. Rutenii se simțeau în această perioadă abandonați de guvernanții de la Viena. Naționaliștii ”Rutenii Vechi”, organizați în jurul nucleului de la Catedrala greco-catolică Sfântul Gheorghe, și’au întors privirile către Rusia. Printre aceștia s’au remarcat un grup extremist al rusofililor ucraineni. În același timp s’a dezvoltat o mișcare intelectuală ucrainofilă influențată de scriitorul ucrainean Taras Șevcenko. Această mișcarea a asigurat publicarea unor lucrări literare în limba localnicilor și a înființat o rețea de case de lectură. Activiștii acestei mișcări au fost numiți „populiști”, iar mai târziu au fost numiți simplu „ucraineni”. În ciuda acestor dezvoltări naționaliste, majoritatea rutenilor mai sperau încă că li se va recunoaște identitatea etnică și va avea loc o împărțirea a Galiției pe principii etnice.

În 1866, după Bătălia de la Sadova și înfrângerea austriecilor în războiul austro-prusac, Imperiul Austriac a început să aibă tot mai multe probleme interne. Împăratul Franz Iosif, într’o încercare de a lărgi sprijinul pentru monarhie, a început negocierile cu nobilimea maghiară. Unii dintre membrii guvernului, printre care și premierul Richard von Belcredi, l’au sfătuit pe împărat că accepte compromisuri constituționale cu naționalitățile imperiului și să creeze o structură federală a statului. Belcredi se temea că o înțelegere exclusivă cu ungurii nu va face decât să scadă sprijinul restului naționalităților din imperiu. Împăratul a considerat însă că nu este cu putință să ignore puterea și influența nobilimii maghiare, care nu era dispusă să accepte decât un compromis bazat pe dualismul puterii între maghiari și austrieci.

În cele din urmă a avut loc ”Ausgleich”– Compromisul din februarie 1867, în urma cărui Imperiul Austriac a fost reformat și transformat în Imperiul dualist Austro-Ungar. Deși planurile polonezilor și cehilor pentru includerea teritoriilor locuite de ei într’o structură federală au eșuat, în Galiția a început să se dezvolte un proces lent, dar continuu, de liberalizare politică. Reprezentanții aristocrației și intelectualității poloneze au cerut împăratului o mai mare autonomie a Galiției. Dacă cererile polonezilor nu au fost acceptate la început, în cursul anilor care au urmat au fost făcute concesii importante în chestiunea autonomiei Galiției.

Galiția a devenit autonomă ”de facto” din 1873 în cadrul statului austro-ungar, iar limba poloneză a primit statutul de limbă oficială. De asemenea, și limba ucraineană a început să fie folosită într-o mai mare măsură în administrație. Procesul de germanizare a fost oprit, iar cenzura a fost ridicată. Galiția era subiect al părții austriece a monarhie dualiste, dar Dieta (Seimul) Galiției și administrația provincială s’au bucurat de drepturi vaste, în special în domeniul învățământului, culturii și afacerilor locale.

Mutarea centrului de greutate politică de la Viena spre clasa avută poloneză nu a fost văzută cu ochi buni de ruteni, a căror orientări politice s’au divizat clar între rusofili și naționaliștii ucraineni. Atât austriecii cât și polonezii îi considerau trădători pe rusofili și puterea a inițiat o serie de procese politice pentru discreditarea lor. În 1880, s’a parafat un acord între polonezi și ”populiștii” ucraineni, prin care se prevedea ucrainizarea parțială a sistemului de învățământ public în Galiția răsăriteană și o serie de concesii făcute publicațiilor ucrainene. Ca urmare, mișcarea națională ucraineană s’a întărit rapid în regiunile locuite de ruteni și, în ciuda unor reculuri repetate, la începutul secolului al XX-lea, această mișcare a înlocuit aproape complet mișcarea ruteană în lupta pentru putere cu facțiunea poloneză. De’a lungul acestei perioade, ucrainenii nu au renunțat nicio clipă la cererile tradiționale ale rutenilor pentru egalitate națională și pentru împărțirea provinciei în două regiuni: poloneză în vest și ucraineană în est.

Un alt steag plagiat este cel al Persiei prezentat aici.

Începând cu ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea, a apărut o mișcare de emigrare de masă a țăranilor galițieni. Emigrația a început ca o deplasare sezonieră în Germania (țară reunificată de puțină vreme și foarte dinamică din punct de vedere economic) și a continuat cu o migrațiune de amploare transatlantică, în Statele Unite ale Americii, Canada și Brazilia. Migrația a avut ca principală cauză condițiile economice grele din Galiția și sărăcia din regiunile rurale. Primii emigranți au fost cei din vest, populată de polonezi, urmați la ceva verme și de ucrainenii din est. La această amplă mișcare de migrație au participat toate naționalitățile din regiune: polonezii, ucrainenii, evreii și germanii. Polonezii au migrat în principal în New England și statele Vestului Mijlociu American, dar și în alte regiuni ale SUA, Brazilia sau Canada. Ucrainenii au emigrat în SUA, Canada și Brazilia. Un grup foarte numeros din sudul Podoliei a emigrat în Canada apuseană. Evreii au emigrat direct în Americi, sau după o perioadă intermediară de locuire în alte regiuni ale Austro-Ungariei. La Marea Emigrație Economică au participat mai multe sute de mii de oameni. Numărul celor emigrați a crescut neîncetat până în momentul izbucnirii Primului Război Mondial în 1914. Războiul a dus la încetarea temporară a emigrației, care a fost reluată după sfârșitul conflictului mondial, dar la proporții mult mai mici decât în perioada antebelică.

Ucrainenii din estul Galiției și din Volînia învecinată formau aproximativ 12% din populația Poloniei și reprezenta cea mai mare minoritate națională a tinerei republici. Politica guvernului de la Varșovia față de minorități a fost una agresivă, ceea ce a dus la apariția unei mișcări clandestine – Organizația Naționaliștilor Ucraineni.În timpul Primului Război Mondial, Galiția a fost unul dintre cele mai sângeroase teatre de luptă a Puterilor Centrale și Imperiului Rus. Forțele ruse au reușit să ocupe cea mai mare parte a teritoriului Galiției în 1914. Rușii au fost respinși în primăvara și vara anului 1915, în urma unei acțiuni cobinate germano-autro-ungare.

În 1918, Galiția apuseană a devenit parte a statului polonez renăscut. Populația locală ucraineană și’a proclamat pentru puțină vreme independența în Galiția estică, unde a fost fondată Republica Populară a Ucrainei Occidentale. În timpul războiului polono-sovietic, bolșevicii au încercat să creeze un stat marionetă, ”RSS Galițiană”, în estul regiunii, care a rezistat numai câteva luni. Până în cele din urmă, întreaga regiunea a fost ocupată de polonezi. Anexarea Galiției răsăritene de către polonezi nu a fost acceptată niciodată de naționaliștii ucraineni, dar a fost recunoscută de comunitatea internațională în 1923.

Varianta poloneză pentru Galiția este Galicja, nu Halicz, care se referă la un oraș mic, o capitală al unui ducat rutean din Evul Mediu timpuriu. Din câte știm varianta ucraineană pentru Galiția este Halychchyna.

Când se menționează Lodomeria, trebuie să știm că este o formă latinizată de la ”Vladimir din Volînia” (Wlodzimierz) sau Vladimir Volhynsky. Lodomeria a fost un termen inventat de habsburgii din Austria atunci când au fondat ”Regatul Galiției și Lodomeria” în 1772.

Sursa: crwflags.com, clasate.cimec.ro,  Webster New, Dicționar Geografic, 1988, Enciclopedia Ucrainei.

Citiți și:  STEMA ARDEALULUI ARE DOAR ELEMENTE DE SIMBOLISTICĂ ANCESTRALĂ ROMÂNEASCĂ !

sau: ETNOGENEZA, CONTINUITATEA ROMÂNILOR ȘI PALEOGENETICA

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

PILA ROMÂNIEI DE LÂNGĂ TRUMP ȘI AFACEREA ROȘIA MONTANA

Românca Jenny (Zaharia) Paulson și John Paulson, legăturile de prietenie dintre familia Paulson şi actualul preşedinte al SUA, Donald Trump, și cum a reușit românca noastră să’l convingă să candideze.
Întrebarea care se ridică acum, este cum va reuși Guvernul României să profite de prezența româncei în anturajul celui mai puternic om al lumii? Pentru că Jenny Paulson, fostă Zaharia, cea mai bogată româncă, este pe lista scurtă pentru postul de ambasador SUA la Bucureşti.

Datele recente ale organizaţiei britanice Oxfam arată că cele 80 de persoane cele mai bogate din lume controlează nu mai puţin de jumătate din bogăţia mondială.
Cei mai bogaţi oameni din lume, reprezentând 1% din populaţia globului, au deţinut în 2016 o avere cumulată echivalentă cu cea deţinută de restul de 99% din populaţia lumii. Cei înstăriţi îşi folosesc resursele şi pentru a influenţa deciziile politice în propriul lor beneficiu.

În 2015 în Statele Unite s’au cheltuit circa 400 de milioane de dolari în activităţi de lobby. Pe de altă parte există evaziunea fiscală pe scară extinsă practicată de mediul de afaceri, mai ales cu ajutorul paradisurilor fiscale.

În topul celor mai bogaţi oameni din lume se află şi românca Jenny (Zaharia) Paulson, soţia miliardarului american John Paulson.
Nu se cunosc prea multe informaţii din timpul în care aceasta a trăit în România. Ea a renunţat la cetăţenia română atunci când a fost naturalizată în SUA, iar din anul 2000 este căsătorită cu John Paulson, miliardar care controlează compania Paulson & Co.

Jenny Zaharia a fost asistenta personală a lui John, iar de când s’au căsătorit, apare rareori în public şi atunci la evenimente caritabile. John Paulson, 59 de ani, are o avere estimată la 14 miliarde $, fiind clasat pe locul 73 în topul celor mai bogaţi din lume (Forbes), de când a dat lovitura pe criza imobiliară, pariind masiv pe colapsul pieţei imobiliare.

John Paulson, proprietarul companiei Paulson & co, este un abil manipulant al piețelor financiare, care a reușit să strângă o avere bunicică, de câteva miliarde de dolari. Printre cele mai bune afaceri realizate de Paulson se poate nominaliza specularea crizei financiare din 2007, când fondul său de investiții a câștigat peste 15 miliarde de dolari. Astfel în 2007, Paulson & Co a obţinut un profit net de 15 mld. $, din care 4 mld. $ au fost câştigurile personale ale lui John. Investitorul a repetat isprava şi anul următor obţinând un profit total de 5 mld. dolari, din care 2 mld. partea sa. Paulson a preluat în 2013 producătorul de piane Steinway pentru 512 milioane de dolari.

John Paulson este una dintre personalitățile cu un cuvânt greu în lumea Wall Street, care a susținut încă de la început candidatura lui Trump la prezidențiale.

Deşi preferă să fie mai discretă decât soţul ei, românca Jenny Paulson este cel puţin la fel de abilă atunci când vine vorba de business, iar aceasta, alături de miliardar, s’a apropiat de afaceristul care a cucerit Casa Albă încă din perioada în care ideea unei candidaturi părea doar ceva îndepărtat. Cea mai bogată româncă din lume a început să’i câştige încrederea afaceristului şi, alături de Paulson, l’a convins că dorinţa acestuia de a deveni preşedintele celei mai puternice ţări din lume, merită să fie pusă în aplicare.

Mai mult decât atât, Jenny Paulson a pus în joc sume enorme pentru campania lui Trump, ajungând inclusiv în presa americană cu unul dintre evenimentele organizate pentru strângerea de fonduri, având drept invitaţi doar oameni foarte importanţi, care şi’au permis să achite suma minimă cerută pentru participare. În iunie, Paulson a găzduit o acțiune de strângere de fonduri pentru candidatul republican, într’un club exclusivist din Manhattan, Le Cirque, unde plăcerea de a fi văzut în lumea bună a New-York-ului a costat de la 250.000 de dolari în sus. Atunci, cea mai bogată româncă din lume a achitat, la fel ca soţul ei, suma impresionantă, nefiind de altfel prima dată când a ”aruncat” cu bani pentru ca Trump să fie ales în fruntea statului!

Încă din luna august, recunoștința lui Trump s’a revărsat asupra lui Paulson, acesta fiind cooptat în echipa consilierilor economici ai miliardarului. Presa americană notează că printre altele conturile susținătorilor lui Donald Trump, inclusiv cele ce’i aparțin lui John Paulson vor fi extrem de încântate de deciziile economice ale noului executiv american, ce s’a instalat la Casa Albă în acest an. Soții Paulson fac acum parte din oamenii cei mai apropiaţi şi mai de încredere din jurul lui Donald Trump, acesta având grijă să le ceară constant sfatul în privinţa deciziilor politice.

Se speculează pe seama alegerii lui Trump pentru importanta funcție de ambasador în România! De ce?

Iată câteva răspunsuri:
Donald Trump a fost sfătuit intens de românca Jenny să candideze pentru funcția de președinte, iar americanul John i’a furnizat o sumă importantă pentru campania electorală.
Jenny este foarte bună prietenă cu Melania, actuala soție a lui Donald, iar Trump îi poartă o vie recunoștință miliardarului John Paulson pentru că în momentele financiare de cumpănă a primit ajutor substanțial, câteva sute de milioane de dolari, pentru a ieși din faliment.

Pentru interesele familiei Paulson în România și de ce ar trebui să pariem la Bursa de la Toronto pe acțiunile Gabriel Resources = indice GBU? Pentru că în mai 2017 acțiunile GBU valorează doar 0,37 dolari (vezi graficul de mai jos) la Bursa de la Toronto, iar după ce va fi nominalizată Jenny Paulson ca ambasador al SUA la București acestea probabil vor crește.

Dar ce legătură are familia Paulson cu Gabriel Resources de ar putea să influențeze creșterea acțiunilor GBU pe Bursa de la Toronto?

Ei bine, Jenny & John Paulson au o legătură de mai multe ”interese” cu proprietatea Gabriel Resources Ltd!

Citiți și:  SOROȘ ESTE ACUZAT CĂ URMĂREȘTE PRĂBUȘIREA EURO ȘI GERMANIA

Un ”cvintet de vis” susține cauza fiscală în fața Congresului American:

Miliardarii speculatori George Soroș, Jim Simons, John Paulson, Philip Falcone și Kenneth Griffin, în aceeași cameră, la aceeași masă !!!

În iulie 2016, ANAF a suspectat o fraudă uriașă la Roșia Montană Gold Corporation, când o echipă de inspectori ANAF au concluzionat că Roșia Montană Gold Corporation S.A. – RMGC (deținută de Gabriel Resources), ar fi comis în perioada 2010–2016 o fraudă fiscală cu TVA de peste 42 de milioane de lei, circa 10 milioane de dolari.

După control, RMGC a făcut contestație. La sfârșitul lunii septembrie 2016, Direcția Generală pentru Soluționarea Contestațiilor a casat parțial evaluarea și a decis să se reia inspecția privind evaziunea cu TVA, pentru aceeași perioadă, dar cu o altă echipă de inspectori.

Numai că, odată cu noua inspecție, în paralel cu noul control dedicat posibilei fraude cu TVA, o altă divizie din ANAF a demarat o anchetă extinsă pe perioada 1997–2016 solicitând date și documente despre activitățile operaționale și despre tranzacțiile efectuate de Roșia Montană Gold Corporation S.A.
Ei bine, noua anchetă extinsă i’a scos din sărite pe acționarii RMGC care consideră că solicitările ANAF, foarte multe documente solicitate, cantități de informații și explicații privind tranzacțiile cu toți furnizorii săi și tranzacțiile financiare ale RMGC – sunt exagerate.

Șefii companiei Gabriel Resources consideră că ANAF și’a depășit cu mult atribuțiile, că amploarea și profunzimea solicitărilor sunt în mod intenționat abuzive.

Motivul? Pentru a intimida patronatul RMGC și a solicita stoparea procesului pe care l’a deschis statului român.

Așadar, apare întrebarea legitimă:

Oare viitorul Ambasador al SUA la București, soția unuia dintre miliardarii americani interesați direct de finanțele companiei Gabriel Resources, doamna Jenny Paulson, va interveni pe lângă statul român pentru a aplana dualul conflict?

Evident intervenția doamnei ambasador Paulson va fi făcută în spatele ușilor închise.
Dar, pe Bursa de la Toronto o astfel de informație, soția unuia dintre ”inițiați” care va fi ajuns Ambasador în România unde RMGC are probleme cu legea fiscală, va conta enorm.

Efectul? Acțiunile Gabriel Resources – GBU vor crește simțitor în următoarea perioadă.

Există un argument serios așa după cum rezultă din ”Graficul pe 10 ani al variației acțiunilor GBU pe Bursa de la Toronto”:

De câte ori a intervenit președintele Traian Băsescu în problema exploatării minei de la Roșia Montană, imediat acțiunile GBU au crescut… mefistofelic! Iar această influență pe bursă a deciziilor politice ale lui Băsescu sunt exact ce a afirmat chiar el, atunci când a spus că va fi un Președinte Jucător.

Dar câți s’au gândit la ce a vrut să spună cu adevărat?

Iar cine a avut informații, adică doar cei inițiați, și au știut să joace pe bursă au câștigat bine din ”jocul de glezne al lui Băsescu!

Tehnica e simplă: cumperi în cădere, un minim programat, și vinzi în creștere, un maxim previzibil! Roșia Montană produce bani la Bursa de la Toronto, iată mai jos câteva date ce pot fi ușor corelate cu graficul mai jos pe 10 ani și vă puteți întreba retoric:

Cine a făcut parte din mulțimea inițiaților și a pariat pe acțiunile GBU în perioada 2009-2012?

Campanie 2009: Președintele Băsescu aprobă proiectul Roșia Montană, prețul acțiunilor se dublează;

30 decembrie 2009. Președintele reales Traian Băsescu anunță că proiectul va fi discutat în CSAT. În primele zile ale lunii ianuarie, acțiunile cresc cu 1,8%.

14 iulie 2011: La intervența lui Băsescu, se emite certificatul de descărcare de sarcină arheologică. Gabriel Resources a câștigat pe bursă peste 9%:

18 iulie 2011: Traian Băsescu vorbește la Grupul de Dialog Social despre necesitatea exploatării resurselor. Pe bursa de la Toronto se vând 617.500 de acțiuni Gabriel Resources, valoarea tranzacțiilor cu acțiunile companiei canadiene fiind de 5,06 milioane de dolari americani. Acțiunile cresc cu peste 2%.

Protest împotriva exploatării de la Roșia Montană solicitată intens președintelui Traian Băsescu de John Paulson, unul dintre acționarii importanți ai companiei Gabriele Resources, soțul viitorului Ambasador al SUA la București, Jenny Paulson

22 august 2011: Traian Băsescu susține proiectul Roșia Montană. Acțiunile Gabriel Resources fac un salt de 9%.

30 august 2011: Reacții în presa națională și internațională după vizita lui Băsescu la Roșia Montană. Acțiunile de pe bursa canadiană cresc cu 11%, cel mai mare salt înregistrat de Gabriel Resources de la începutul anului 2011.

8 noiembrie 2012: Băsescu readuce Roșia Montană în discuție, la întâlnirea cu FMI. Preţul acţiunilor crește cu peste 13%

27 decembrie 2012: Efectul referendumului anti-Gabriel Resources se resimte pe bursă.

Acţiunile intră din nou pe o pantă descendentă, efect aproape devastator pentru valoarea unei acțiuni Gabriel Resources, deși rezultatele referendumului referitor la repornirea mineritului şi exploatarea de la Roşia au fost favorabile.

În comună s’au prezentat la urne 66 % dintre cetăţenii cu drept de vot, dintre care 78,75 la sută s’au pronunţat în favoarea cianurii, iar 19,44 împotrivă! Sunt cifre care, deşi invalidate, reprezintă dovada că deceniul de campanie agresivă în care canadienii au investit fonduri imense a dat rezultate, mai ales că de cealaltă parte alternativele au fost mult mai abstracte. Pe plan judeţean, au votat 43 la sută dintre cetăţeni, 62 % dintre aceştia fiind favorabili mineritului, pentru că nici în celelalte foste localităţi miniere din Alba nu curge lapte şi miere, iar ”strategiile” de stat ori private nu au reuşit înlocuirea mineritului falimentar cu vreo altă activitate economică.

Cu toate acestea, acțiunile nu și’au mai revenit din 2012, Traian Băsescu nereușind până la sfârșitul mandatului în 2014 să mai influențeze simțitor evoluția acțiunilor Gabriel Resources, și nici redeschiderea exploatărilor la Roșia Montană.

Jurnaliștii americani estimează că Paulson și grupul de interese pe care îl reprezintă au mizat pe un loz câștigător, și că vor reuși să câștige câteva miliarde de dolari. Este vorba de acțiunile fondurilor de garantare a investițiilor imobiliare, Federal Housing Finance Agency și Federal Home Loan Mortgage Corporation, protejate de stat și oprite de la tranzacții bursiere în timpul crizei financiare din 2008, pe care Paulson și asociații săi le’au răscumpărat la prețuri derizorii, sperând că la un moment dat vor avea posibilitatea de a face presiuni asupra guvernului american pentru a recapitaliza aceste instituții.

Și momentul a sosit, analiștii economici fiind de părere că această acțiune este în topul priorităților pentru viitoarea Administrație Trump, iar câștigul ar putea fi enorm, estimându’se că prin plasarea lor la bursă, o acțiune ar putea sări de la o valoare de câțiva cenți la 30-40 de dolari.

De asemenea, Proiectul aurifer eșuat de la Roșia Montană ar putea deveni un subiect de discuție între statul român și noua administrație de la Washington, prin prisma persoanelor implicate și a intereselor financiare foarte mari care se învârt în jurul acestei povești. John Paulson, unul dintre cei mai importanți finanțatori ai campaniei electorale a noului președinte al SUA, Donald Trump, și totodată prieten apropiat al acestuia, deține o felie importantă din proiectul minier muribund, aflat în dispută la International Centre for Settlement of Investment Disputes – ICSID.

Secretul care acoperă procesul dintre Gabriel Resources Ltd. și România, cu o miză de 4 miliarde de dolari, arată că, dincolo de modul în care se apără cele două părți, este posibilă o înțelegere ”la masa verde” care ar putea duce chiar la un restart al proiectului. Posibilitatea repunerii în discuție a proiectului a fost adusă recent în discuție și de către mai multe organizații ostile investiției, într’un raport internațional făcut public recent de către Corporate Europe Observatory. Procesul are loc în baza tratatelor internaționale semnate între România și Marea Britanie și Canada (unde Gabriel Resources Ltd. are filiale), dar acționarii sunt din mai multe țări.

Influența lui Paulson la Casa Albă este deja foarte mare și este evidentă. Într’un interviu pentru CNBC, una dintre televiziunile americane foarte importante, ”magnatul american al aurului”, cum îi place să fie numit, a declarat că politicile economice ale lui Trump în legătură cu veniturile post-taxe vor duce la un impuls semnificativ de creștere asupra câștigurilor din tranzacționarea acțiunilor. Aceasta este una dintre contribuțiile miliardarului american la strategia economică a noului președinte. Doar principiile morale l’ar putea reține pe Paulson să nu își apere interesele directe prin prisma influenței pe care o are și în cazul proiectului de la Roșia Montană. Iar principiile morale nu sunt din păcate, punctele tari ale unuia dintre cei mai duri jucători de pe Wall Street.

Implicarea acestuia în proiectul din Munții Apuseni nu a rămas neobservată, când Paulson a cumpărat 16% din acțiunile companiei, casa acestuia din New York fiind pichetată săptămânal de un grup de români stabiliți în SUA.

Deși au fost invitați în biroul său, oamenii au refuzat să se întâlnească cu acesta, preferând o corespondență scrisă. Protestatarii au avut atunci și un mic succes, venind la protest cu o oră mai devreme și reușind ”să-l prindă” pe Paulson când se întorcea de la alergarea de dimineață. Casa acestuia a mai fost vizitată în trecut și de protestatarii din cadrul mișcării ”Ocupy Wall Street”.

Protestatarii, imigranţi români, s’au adunat în faţa casei lui Paulson pentru a’i cere miliardarului să îşi retragă investiţiile din compania canadiană Gabriel Resources, care de 14 ani încearcă să obţină acordul Guvernului român pentru deschiderea celei mai mari mine de aur în aer liber din Europa.

Paulson şi’a atras nemulţumirea protestatarilor deoarece este cel mai mare susţinător financiar al Gabriel. Ulterior, protestatarii au descoperit că soţia sa, Jenny Zaharia, este româncă.

Grupul de manifestanţi era supărat că nu au venit mai mulţi români din New York, în timp ce zeci de mii de persoane se reunesc pe străzile oraşelor din România în demonstraţii cu care ţara nu s’a mai confruntat de la revoluţia din 1989.

”Credem că mina de la Roşia Montană va fi în conformitate cu normele UE şi este similară altor mine care operează în siguranţă folosind aceeaşi tehnologie şi substanţe chimice în multe părţi ale lumii”, spunea Paulson într’un comunicat cu ocazia protestului.

Aceasta nu este pentru prima dată când casa lui Paulson este pichetată. În toamna lui 2011, casa lui a fost vizată de protestatarii din cadrul mişcării Occupy Wall Street.

Cine este John Paulson?

Bunicii materni ai lui John Paulson au fost evrei emigranți din România și Lituania. A fost numit ”unul dintre cele mai proeminente nume din lumea finanțelor mondiale”, fiind considerat totodată unul dintre oamenii care au acumulat cea mai mare avere din istoria burselor de pe Wall Street.

Proprietățile sale imobiliare se întind în toată lumea, din stațiunile de lux, pe plajele însorite și până în zona zero a New Yorkului.

Procedurile care l’au îmbogățit țin de speculațiile inteligente pe bursă, uneori la limita legală, însă aproape întotdeauna dincolo de limita morală. În ultimii ani a devenit un investitor major în aur, fiind interesat de proiectul de la Roșia Montană, într’un moment foarte vulnerabil pentru investiție.

Familia Jenny & John Paulson are mari interese în România

De asemenea, viitoarea ambasadoare are ”interese” și în compania Delphi din România, companie care dă de muncă la peste 10.000 de români.

Miliardarul american John Paulson, care controlează fondul Paulson & Co, se află și în spatele companiei Delphi, producătorul american de componente care deține în România patru fabrici.
Paulson & Co, cel mai mare acţionar al Delphi, a avut un pachet de 22%, dar a redus această cotă la 15%. Fondul deţinut de Paulson a vândut aproape 24,2 milioane de acţiuni dintr’un total de 27,7 milioane scoase la vânzare, cu o valoare totală de 665 mil. dolari (488 mil. euro).

Delphi este o fostă divizie a gigantului american General Motors. Ca să înțelegeți dimensiunea afacerii familiei Paulson în România, vă spunem că una dintre fabricile deținute de Delphi, la Iași, DELPHI DIESEL SYSTEMS ROMANIA SRL a avut o cifră de afaceri de peste 425 de milioane de euro și a înregistrat un profit net de circa 9,3 milioane de euro în 2015.

În acest moment Delphi are peste 10.000 de angajați în cele patru fabrici din România.
Așadar, Jenny Paulson, viitorul ambasador al SUA la București, are mari interese financiare în România!

Povestea demnă de basmul ”Cenușăreasa” a lui Jenny Paulson, cea mai bogata româncă din lume al cărei destin ar putea fi oricând scenariul unui film:

Din studenta care a fugit in SUA, unde s’a chinuit să se întrețină, Jenny Paulson a ajuns să aibă o avere estimată la 7 miliarde de dolari. Jenny era la începutul anilor ’90, studentă și a decis să plece din țară tocmai în SUA, unde o aștepta fratele ei, George, sportiv de performanță, și care la rândul lui se refugiase în New York, fugind de la o competiție europeană.

Ajunsă pe ”Tărâmul făgăduinței”, tânăra româncă a reușit să facă bani, fiind la un moment dat, a lucrat chiar și reporter la o televiziune românească din New York.

L’a cunoscut pe miliardarul John Paulson în 1995, la un an după ce acesta își deschisese firma care avea să fie afacerea vieții lui, Paulson & Co, unde avea nevoie de o secretară-asistentă, iar românca părea să poată face față cererilor postului.

La acea vreme, americanul avea 45 de ani, vârstă până la care își construise o reputație de playboy în cercurile exclusiviste newyorkeze, de bărbat șarmant mereu înconjurat de frumuseți, iar românca Jenny nu făcea nici pe departe notă discordantă, lucru pe care l’a remarcat și noul ei șef.
Primii ani în serviciul magnatului nu au fost ușori pentru Jenny, acesta vărsându’și nervii în repetate rânduri pe asistenta sa, atunci când o afacere nu’i ieșea cum voia. Deloc imună la presiunea de la locul de muncă, românca le’a mărturisit prietenilor ei ca ar vrea să demisioneze, dar nu putea să o facă, pentru că avea nevoie de bani.

Trei ani mai târziu, relația ei cu șeful avea să se schimbe pentru totdeauna. În 1998, observând că mai toți prietenii lui erau însurați, John Paulson a decis să’și pună pofta de petreceri în cui și să se așeze și el la casa lui.

Și’a făcut o listă cu trăsăturile pe care trebuia sa le aibă femeia ideală, lista în capul căreia stătea următoarea cerință:

”Să fie voioasă”.

Acela a fost momentul în care Paulson a avut o revelație: românca Jenny era exact ceea ce’și dorea.

”Jenny nu obișnuia să bea, să fumeze, să piardă nopțile prin oraș”, a explicat el, peste ani.

După ce a admirat’o în tăcere, cuceritorul Paulson și’a luat inima în dinți și a invitat’o pe Jenny în oraș. Femeia l’a refuzat, pe motiv ca nu ar fi fost profesionist să iasă cu șeful ei.
Paulson nu s’a dat bătut și, săptămână de săptămână, timp de mai bine de un an, a invitat’o pe româncă în oraș. Disperată, Jenny i’a cerut să o dea afară, pentru că numai așa va accepta să iasă cu el.

El a schimbat abordarea și a încercat să’i câștige inima oferindu’i excursii în locuri la care ea nici nu îndrăznea să viseze, excursii pe care ea le’a refuzat. În cele din urmă, românca a acceptat să ia prânzul cu el. Așa a început o serie de mai bine de 200 de întâlniri în secret. Șase luni mai târziu, cu inima topită după Jenny, John Paulson a cerut’o de nevastă, iar femeia nu a mai avut puterea să’i spună ”nu”.

Românca are parte de atunci de o viață de poveste: s’a căsătorit, în 2000, cu bărbatul iubit, cu care are doi copii, Giselle şi Danielle, și cu care împarte o avere colosală, estimată la mai bine de 14 miliarde de dolari.

John Paulson, 57 de ani, are o avere estimată la 7,9 miliarde de dolari.

Jenny locuieşte în New York unde familia deţine o casă impresionată în Upper East Side. Cumpărată în anul 2004 cu 14,7 milioane de dolari, această casă, construită în 1917, a fost iniţial un club privat. Dar, aceasta nu este singura locuinţă a celor doi.

Paulson a mai cumpărat un apartament de două camere aproape de biroul său pe care a plătit 2,9 milioane de dolari în 2010. Acesta se află pe Fifth Avenue, unul dintre bulevardele celebre ale New Yorkului. Tot în New York, Jenny şi soţul ei mai au o casă care valorează 41 de milioane de dolari.

Familia mai deţine o casă de vacanţă în staţiunea Aspen, care în prezent este scoasă la vânzare cu 29,9 milioane de dolari. Soții Paulson vinde această reşedinţă deoarece a cumpărat o fermă în acelaşi stat, Colorado, de la un prinţ saudit pe care a plătit 49 de milioane de dolari.

Rămâne de văzut dacă și România va beneficia financiar și politic și dacă se va paria pe mâna Ambasadorului SUA româno-americanca Jenny Paulson, fostă Zaharia.

Sursă: capital.ro, secunda.ro, cancan.ro

Citiți și:  UN COLȚIȘOR DIN ROMÂNIA – BRAȘOV

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

 

ROMÂNI FIȚI MÂNDRI, UN MILION DE JERTFE A DAT ROMÂNIA ÎN 140 DE ANI

De la înfiinţarea statului modern, România a trecut prin trei războaie majore. Indiferent care au fost motivele declanşării lor de către puterile europene, românii și’au urmat propriile idealuri naţionale: independenţa, apoi întregirea naţională şi apărarea ţării în faţa pericolelor, de la est și de la vest, și, în sfârșit, reîntregirea naţională şi menţinerea ţării între naţiunile europene libere şi civilizate.

În urma Războiului de Independență și a Primului Război Mondial, românii au reuşit să’şi realizeze ţelurile care îi animaseră şi le dăduseră tăria de a spera şi lupta până la capăt, în pofida greutăţilor imense cu care s’au confruntat.

Pierderi ale Armatei Române în războaiele din secolele al XIX-lea şi al XX-lea
Întrucât în opinia publică circulă diverse cifre privind pierderile Armatei Române de’a lungul timpului, unele fanteziste, aş vrea să vă ofer datele la care istoriografia militară românească a ajuns, după cercetări minuţioase în arhivele româneşti şi străine. Oricum, cercetările sunt departe de a fi finalizate, dar informaţiile sunt credibile.

Efectivele angajate în aceste conflicte au fost numeroase, iar pierderile umane însemnate, datorită mai multor factori: slaba înzestrare asigurată pe timp de pace forţelor militare; raportul de forţe, îndeobşte nefavorabil; erori grave în planificarea strategică şi în conducerea trupelor; condiţiile de timp şi anotimp (la Stalingrad şi Caucaz în toamna anului 1942, cei aproape 400.000 de soldaţi români au fost prinşi de ”iarna rusească”, în ţinută de vară care nu a mai sosit până la terminarea luptelor) etc.

România a participat, în secolele al XIX-lea şi al XX-lea la patru mari războaie:

1. 1877-1878 Războiul pentru Independenţă;

În Războiul de Independenţă, armata română a pierdut:
– 4.302 morţi şi dispăruţi, din care 40 de ofiţeri şi 15 medici;
– 3.316 răniţi din care 70 de ofiţeri.
De asemenea, în acest conflict armata a avut 19.084 de bolnavi din care 210 ofiţeri şi 74 de medici.

2. 1913 al Doilea Război Balcanic, primul consumându’se în anul 1912, fără participare românească.

În al Doilea Război Balcanic (1913) nu au avut loc ciocniri sau lupte, dar armata a avut 2.705 militari morţi, datorită epidemiei de holeră, declanşată în zona muntoasă a Balcanilor. În timpul incursiunii dincolo de hotarul sudic al ţării, care a durat 18 zile, perioadă în care militarii români nu au tras nici măcar un glonţ spre inamici, o epidemie de holeră s’a abătut peste Balcani, provocând multe decese în rândul tuturor armatelor aflate pe acest teritoriu.

Aproximativ 15.000 de militari români s’au îmbolnăvit, dintre aceştia decedând cam unul din cinci. Un număr de 2.705 de soldaţi români apar pe lista morţilor în cel de’al Doilea Război Balcanic, întocmită de Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor. Măsurile de carantină nu au fost respectate de comandanţii militari, holera fiind adusă la nord de Dunăre, continuând să facă victime şi după cel de’al Doilea Război Mondial.

Secvență a masacrului de la Bartolomeu, din 1916.

3. 1916-1919 Războiul (Re)Întregirii;

În timpul Războiului de Întregire, cercetările serioase din arhive arătă următoarea situaţie:

– 1913 ofiţeri şi 95.454 de soldaţi morţi pe front, în infirmerii sau spitale din ţară ca urmare a bolilor sau rănilor; aceştia au fost identificaţi nominal
– 248 de ofiţeri şi 51.177 de soldaţi morţi pe front, în ţară sau străinătate în împrejurări necunoscute; în mare parte ei sunt neindentificaţi
– 169 de ofiţeri şi 70.335 de soldaţi morţi în lagărele de prizonieri.
Numărul total al morţilor armatei române se ridică, prin urmare, la 2.331 de ofiţeri şi 216.966 soldaţi.

Numărul civililor morţi ca urmare a bătăliilor, rănilor ori tifosului exantematic este apreciat la circa 250.000. Nu intră aici decesele considerate normale.
Cifrele de mai sus sunt pentru Vechiul Regat. Dar, în anii Primului Război Mondial, sute de mii de români au luptat în armatele austro-ungare şi ruse. Numărul militarilor români, morţi sub steag străin este greu de apreciat. Cercetări estimative vorbesc de circa 50.000 de morţi pentru românii transilvăneni în anii 1914-1918.

4. 1941-1945 cu două secvenţe, unul sfânt 22 iunie 1941-23 august 1944 şi altul drept 23 august 1944-12 mai 1945

În al Doilea Război Mondial situaţia se prezintă astfel:

– campania din est: 71.585 de morţi, din care 3.113 ofiţeri, 1.823 de subofiţeri şi 66.649 de soldaţi;
– campania din vest: 21.053 de morţi din care 859 de ofiţeri, 776 de subofiţeri ţi 19.400 de soldaţi.
Total în cele două campanii: 92.620 de morţi, din care 3.372 de ofiţeri, 2599 de subofiţeri şi 86.049 de soldaţi.
La aceştia se adaugă 333.966 de răniţi 243.622 în Est şi 90.344 în Vest şi 367.976 de dispăruţi, cei mai mulţi prizonieri, din care 309.533 în Est şi 58.443 în Vest.

 

TOTAL:

Cifrele totale se ridică la 796.117 militari, 626.295 în Est şi 169.822 în Vest.

Cifrele evident sunt credibile, dar nu acoperă întreaga jertfă a românilor, pentru că în această cifră totală nu sunt prinși militarii români care au servit alte steaguri, cum ar fi cei din Ungaria, Serbia, Uniunea Sovietică, și nici civilii care au fost victime colaterale atâtor războaie.

Rămăşiţe umane ale unor prizonieri români,  se găsesc în continuare în gropi comune, așa cum a fost cea descoperită în Rusia anul trecut, și în care ar putea fi 15.000-20.000 de cadavre îngropate în anul 1943, în timpul celui de-al II-lea Război Mondial. Printre victime se numără şi români. Groapa comună a fost descoperită în iunie 2016, la periferia oraşului rus Kirov, situat la 800 de km nord-est de Moscova, în stepa rusă.

Reprezentanţi ai Grupului de speologie italian San Martino au declarat că în groapa care are dimensiunile de 100/50 de metri sunt 15.000-20.000 de schelete, este vorba de resturi aparţinând unor militari decedaţi în primele luni ale anului 1943 după ce au fost luaţi prizonieri de armata sovietică după contraofensiva de la Stalingrad. După primele cercetări, au fost stabilite naţionalităţile unora dintre victime: italieni, germani, români şi unguri – prizonieri de război morţi de foame, de frig, de boli, în timp ce erau transportaţi cu trenul. De aceea au fost îngropaţi de’a lungul căii ferate. Cercetătorii ruşi Aleksei Ivakin şi Andrei Ogoljuk au estimat că în groapă ar putea fi între 15.000 şi 20.000 de schelete.

Așadar, putem aprecia undeva la peste un milion de români victime ale războaielor, direct sau indirect, fără riscul de a greși.

Când avem ocazia, să punem o floare la monumentele strămoșilor noștri, acolo unde suntem fiecare sau să aprindem o lumânare pentru toţi cei care, în uniformă sau în civil, si’au jertfit viaţa pentru țară, urmare acestor conflagrații!

Poate că bucuria și satisfacţia datoriei împlinite au stat la baza înflăcărării patriotice cu care românii au acţionat și după războaie. Efervescenţa care a cuprins întreaga ţară s’a materializat prin monumente înălțate prin care să’şi probeze patriotismul, respectul şi recunoştinţa faţă de cei care şi’au dat viaţa pentru acele măreţe idealuri.

În schimb, după cea de’a doua confruntare mondială, uitarea s’a cam aşternut în bună măsură peste oasele şi memoria celor căzuţi în luptă, iar reproşul și chiar răzbunarea s’au abătut asupra celor care supraviețuiseră campaniei din Răsărit.

Col. (r) Petrea Cujbă:

”Nepăsarea, neputinţa dar şi obedienţa unora, au făcut ca morţii pentru ţară, în campania din Est, să nu primească nici măcar minima recunoştinţă sau înțelegere datorată celor care și’au făcut datoria față de țară. Nu numai că nu au fost ridicate monumentele pe care le meritau ostașii căzuţi pe front, nu numai că oasele lor nu au primit locul de odihnă cuvenit, iar numele lor veşnica recunoştinţă, dar chiar şi cei care s’au încăpăţânat să rămână în viață au suferit prigoana din partea celor care se cocoţaseră la putere.

Puţinele monumente ridicate aminteau, uneori, doar o parte din ceea ce a însemnat războiul, prin durata şi victimile sale: perioada 23 august 1944 – mai 1945 şi morţii din campania din Vest. Mari pete albe de uitare se aşternuseră în cartea istoriei neamului.

Dascăli, istorici, arhitecţi, intelectuali care mânuiesc pana, penelul, dalta sau compasul, preoți și militari, instituţii şi organizaţii de stat sau private, reprezentanţi ai societăţii civile, avem cu toţii datoria patriotică de a pune umărul la reconstrucţia identității și demnității naţionale.

Să lăsăm deoparte, măcar pentru o vreme, orgoliile exagerate, personale sau de ”castă”, egocentrismele sau pur şi simplu intersele şi ”egoismele” de orice fel, pentru a dărui României ceea ce merită: redescoperirea valorilor perene ale acestui pământ, recunoştinţa pentru sacrificiile înaintaşilor, pentru că, demonstrând respectul nostru pentru ceea ce au realizat şi ne’au lăsat strămoşii noştri, să putem să construim pentru urmaşi viitorul pe care îl dorim şi pe care îl merită, iar flăcările amintirii să ardă în inimile românilor ca niște eterne coloane fără sfârșit, înălțate în jurul Monumentului Recunoștinței!”

Sursă: absolventi1969.wordpress.com

Citiți și:   ROMÂNIA TRĂDATĂ

sau:  ACȚIUNE ÎN JUSTIȚIE PENTRU CONSTATAREA NULITĂȚII ABSOLUTE DE INSTAURARE A FORMEI REPUBLICANE DE GUVERNĂMÂNT

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

ACȚIUNE ÎN JUSTIȚIE PENTRU CONSTATAREA NULITĂȚII ABSOLUTE DE INSTAURARE A FORMEI REPUBLICANE DE GUVERNĂMÂNT

Principesa Margareta, a fost destinatarul unei scrisori deschise semnată de către organizațiile monarhiste, dar care totodată se adresează tuturor instituțiilor statului, cât și întregii societăți românești.

Convenția Națională pentru Monarhie Constituțională care reunește mai multe organizații, anunță că vor înainta o acțiune judiciară pentru constatarea nulității absolute a actului de instaurare a formei republicane de guvernământ și pentru restaurarea statului român modern.

Principesei Margareta i se cere public să’și exprime punctul de vedere asupra celor afirmate în scrisoare și să clarifice ”comentariile celor care susțin că primul adversar al monarhiei este Custodele Coroanei”. De asemenea, Principesei Margareta i se solicită să redea prințului Nicolae titlul de Alteță Regală și Principe al României, repunându’l în linia de succesiune dinastică.

 

În data de 6 August 2016, în Cetatea încoronarii Alba Iulia s’a constituit Convenția Națională pentru Monarhie Constitutionala. În urma discuțiilor, reprezentanții organizatiilor semnatare au căzut de acord asupra umatorului Protocol:

”Mișcarea pentru Regat și Coroană, Clubul Monarhiștilor Români din Uniunea Europeană, și Mișcarea pentru Regatul României, au convenit ca, în conformitate cu scopurile fiecareia, să coopereze pentru susținerea restaurării Monarhiei Constituționale.

Semnarea prezentului Protocol nu va împiedica în niciun fel desfăsurarea activităților proprii, organizațiile pastrându’și individualitatea și personalitatea juridica, potrivit statutelor lor. Prin semnarea prezentului Protocol organizațiile semnatare resping orice tentativă de confiscare politică a Coroanei României.

Organizațiile semnatare, prin consens, desfașoară acțiuni comune pentru restaurarea monarhiei constitutionale in Romania. În acest sens organizațiile semnatare hotărăsc să acționeze pentru declararea Sărbătorii naționale de 10 Mai ca Zi Națională a României, sărbătorirea anuală a Zilei de naștere a Regelui Mihai precum și înscrierea stemei României Reîntregite pe drapelul național potrivit Legii de la 24 aprilie 1922 (de fapt, Legea pentru fixarea stemei Regatului României întregit cu ţările surori unite, publicată în Monitorul Oficial nr. 92 din 29 iulie 1921, p. 3569-3573 – n.n.).

Coordonarea activității Convenției Naționale pentru Monarhie Constituțională este asigurată de un Secretariat compus din 3 membri, desemnați de organizațiile semnatare.

Secretariatul îi convoacă ori de câte ori va fi necesar, pe reprezentantii organizațiilor Convenției, la propunerea uneia sau a mai multor organizații semnatare, în vederea realizării programelor comune de acțiune pentru restaurarea monarhiei constituționale. În cadrul Convenției, hotărârile se iau prin consens (potrivit regulii unanimității).

Oricare organizație a societății civile care împărtășește idealul restaurării monarhiei este invitata să se alăture Convenției Naționale pentru Monarhie Constituțională.

Așa să ne ajute Dumnezeu! Trăiască Regele !

Protocolul a fost semnat de Marilena Rotaru din partea Mișcării pentru Regat și Coroană, de dr. Dan Marinca din partea Clubului Monarhiștilor Români din Uniunea Europeană și de prof. Alexandru Cărăușu din partea Mișcării pentru Regatul României.

A fost desemnat și Secretariatul Convenției Naționale pentru Monarhie Constituțională: Marius Oprea propus de Mișcarea pentru Regat și Coroană, Dan Nica, propus de Clubul Monarhiștilor Români din Uniunea Europeana și Alexandru Cărăușu din partea Mișcării pentru Regatul României.”

Convenția Națională pentru Monarhie Constituțională, organizație non-guvernamentală care susține restaurarea Monarhiei Constituționale drept unic și decisiv act al finalizării Revoluției române și a procesului comunismului în România, adresează Principesei Moștenitoare Margareta a României, și, spre știință, tuturor românilor fideli crezului Totul pentru Țară și Rege, următoarea scrisoare deschisă:
Alteța Voastră Regală,

Subsemnații, reprezentanți ai Convenției Naționale pentru Monarhie Constituțională, ne adresăm Alteței Voastre cu întreaga încredere și speranță că veți înțelege acest demers drept un semn al crezului nostru în deviza Totul pentru Țară și Rege și al fidelității noastre față de Familia Regală și față de Alteța Voastră, Custode al Coroanei Române, ca simbol al Monarhiei Constituționale în România.

Convenția Națională pentru Monarhie Constituțională își manifestă deschis satisfacția și recunoștința față de Alteța Voastră pentru repudierea tacită a demersurilor prin care s’a urmărit asimilarea Casei Regale unei instituții republicane, pe care noi am considerat’o de la bun început o lovitură la fel de dură pentru Monarhie ca și abdicarea forțată la care a fost silit Regele Mihai la 30 decembrie 1947. Ne bucurăm că aceste demersuri nu au avut succes și că, fidelă față de deviza Casei Regale, Nihil sine Deo, și cea a Măritului Rege Carol I, ”Tot pentru Țară, nimic pentru mine”, Alteța Voastră Regală a ținut departe acest dar otrăvit, care nu numai că ar fi subminat prestigiul Coroanei, dar ar fi fost mult mai nociv, aservind Coroana republicii.

Convenția Națională pentru Monarhie Constituțională se adresează atât tuturor instituțiilor statului, cât și întregii societăți românești și are, în însuși statutul său, acțiunea militantă, în limitele legii, în vederea restaurării Monarhiei, ca unic mod de a reinstaura legalitatea constituțională, abolită prin forță în 1947, când s’a realizat instaurarea ilegală a Republicii. Monarhia nu a fost niciodată ”abolită” în România prin voința liber exprimată a poporului. În schimb, singurul mod în care această voință s-a exprimat a fost Revoluția anticomunistă din decembrie 1989, iar singura cale de a condamna și a șterge definitiv ororile comunismului instalat la 6 martie 1945 și ale regimului republican, impus cu forța de un regim de ocupație sovieto-comunist la 30 decembrie 1947, este reinstaurarea Monarhiei, ca demers final și legitim al actului eroic al Revoluției Române.

Noi milităm pentru reinstaurarea constituționalismului monarhic românesc, ca patrimoniu istoric național, eliberat de degradările comuniste, având drept călăuzitor moral pe Majestatea Sa, Regele Mihai. La întoarcerea sa din exil, desi nu a pretins reinstaurarea legitimă și legală pe Tronul Regatului României, înțelegând noile conjuncturi politice, demonstrând, ca un adevărat suveran, că acceptă în orice condiții să se pună în slujba poporului său, a participat la reclădirea fundamentelor democrației în țara pe care a fost silit să o părăsească în urmă cu aproape șapte decenii. Și datorită Majestății Sale Regelui Mihai, în prezent, România este o democrație consolidată. Cu toate acestea, în nici un moment Majestatea Sa Regele Mihai nu a abdicat de la dezideratul legitim al reinstaurării monarhiei și de la dreptul său constituțional, istoric, legitim, legal și moral de revenire pe Tronul României. Regele Mihai este unanim recunoscut drept un simbol național al rezistenței anticomuniste și exemplu absolut de suveran în toate marile cancelarii ale lumii, unde este socotit ”un mare Rege”. Prin toate acțiunile sale din ultimele două decenii și jumătate, Regele Mihai a arătat, prin exemplul său, că o bună guvernare a României, prosperitate și stabilitate a țării, pot fi asigurate numai prin revenirea la Monarhie, ca stare legitimă de drept constituțional, abolită prin forță în 1947, când s-a realizat instaurarea ilegală a Republicii.

Citiți și:  ROMÂNIA FĂRĂ ACTUL REGELUI DE LA 23 AUGUST 1944 – UN DEZASTRU

România nu are o tradiție republicană. Istoria monarhiei în țara noastră este milenară, paginile ei glorioase fiind scrise de voievozi și principi în toate cele trei provincii istorice ale țării, în vreme ce istoria ei republicană se numără în decenii, mai mult de două treimi din aceasta fiind sinonimă cu regimul represiv de ocupație sovieto-comunist. Anii de după 1989 ai Republicii sunt marcați de o tranziție tulbure, în care instituția prezidențială nu s-a putut ridica la prestigiul și măreția din trecut ale Coroanei Române. În noile condiții din România, ale unei democrații consolidate, considerăm că acest pas, de revenire la o stare de drept, legitimă legal și istoric necesară, prin reinstaurarea Monarhiei Constituționale, poate și trebuie să fie făcută, pe cale democratică, prin dreptul de a ne adresa justiției pentru recunoașterea acestei situații juridice de drept.

Alteța Voastră Regală,

Pe 3 aprilie, exact în urmă cu un secol, istoria consemna două evenimente: Guvernul Rusiei aproba ca 30.000 de prizonieri români transilvăneni să fie eliberați, pentru a se alătura eroicei rezistențe conduse de Regele Ferdinand pe frontul din Moldova, în momente de cumpănă pentru Țară și Rege. Acești voluntari aveau să-i jure Regelui credință o lună mai tîrziu, mulți cu lacrimi în ochi, apărând cu prețul sângelui ceea ce mai rămăsese din România și punând jertfa vieții lor, alături de hotărârea și curajul nestrămutate ale Regelui Ferdinand, drept temelie la nașterea României Mari. Este numai o pagină din eroismul cu care a fost apărată Coroana României, simbol al consacrării unei națiuni puternice și demne la porțile de răsărit ale Europei, la sfârșitul acelui război. Tot acum o sută de ani, pe 3 aprilie 1917, sosea la Sankt Petersburg, în Rusia, unde fusese detronat Țarul Nicolae al II-lea, într-un tren blindat, Vladimir Ilici Lenin, care pregătise Tezele din Aprilie, în care a elaborat principiul primatului forței asupra legalității și legitimității și răsturnarea prin insurecție armată a ordinii constituționale. Acestea au dus la instaurarea sângeroasei dictaturi comuniste în Rusia sovietică și, trei decenii mai târziu, forțele bolșevice din România ocupată de Armata Roșie, au dus la răsturnarea Monarhiei și la instaurarea unui regim republican, care masca regimul de teroare al ocupației sovieto-comuniste. Revoluția din decembrie 1989, prin caracterul ei anticomunist necontestat de nimeni, a consacrat ilegitimitatea acestui regim comunist și implicit a Republicii, ca formă de guvernare în România. Instaurarea acesteia la 30 decembrie 1947 s’a făcut inclusiv printr-un act pe care îl considerăm în temeiul a numeroase și temeinice dovezi drept ilegal, nul din punct de vedere juridic, dar care însă nu a fost constatat ca atare până acum de o instanță a justiției din România.

Astăzi, Justiția i’a pus sub acuzare pentru crime împotriva umanității pe mai mulți dintre promotorii regimului comunist, criminal, degradant, inuman … Dosarele Vișinescu, Ficior, Ursu, Revoluție, Mineriada sunt edificatoare …. Urmează ca Justiția – grație hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului, în urma plângerilor victimelor inițiate de o cunoscută organizație non-guvernamentală (Asoc. 21 Dec.) – să dea curs analizei regimului criminal, ale cărui acte trebuie să înceteze a mai produce efecte! În acest context se impune deschiderea unui dosar în Justiție cu privire la cercetarea actelor și faptelor comise la 30 Decembrie 1947, ca parte a atacului generalizat și sistematic asupra instituțiilor statului , împotriva drepturilor fundamentale ale omului, declanșat de structurile militare și paramilitare care au răsturnat ordinea constituțională în Regatul României și au capturat Statul Român până în Decembrie 1989 – Iunie 1990 …. Credem că numai o sesizare penală ar putea restabili ordinea legală și constituțională după atacurile generalizate și sistematice asupra instituțiilor democratice și a drepturilor fundamentale ale omului.

Convenția Națională pentru Monarhie Constituțională va înainta o acțiune judiciară pentru constatarea nulității absolute a actului de instaurare a formei republicane de guvernământ și pentru restaurarea statului român modern, cu puternice rădăcini europene, ilustrat și exprimat de Monarhia constituțională, aceea care a plasat România între cele mai prospere și civilizate țări ale lumii, statuată prin Constituția din 1923, singura Constituție validă istoric și juridic. Militând pentru restabilirea adevărului istoric și moral, ne asumăm, prin cunoaștere și respect, afirmarea valorilor proprii națiunii noastre, pe care Coroana Regală Română le reprezintă și le-a slujit cu profund și continuu devotament, vreme de 150 de ani. Recursul nostru la îndeplinirea acestui act de justiție prin care se va recunoaște ilegalitatea regimului republican în România are drept suport respectul față de lege, morala creștină și adevărul istoric, urmând unui instinct al binelui național, care va putea constitui remediul vindecării, al ștergerii consecințelor morale și instituționale ale înstrăinării de sine provocate de deceniile de Republică dictatorială comunistă și ai anilor tulburi care i’au urmat. Țara noastră nu a reușit să’și găsească, după Revoluția anticomunistă, sub același regim republican care continuă abuzul de forță și de drept prin care s’a răsturnat Monarhia, calea spre stabilitate și prosperitate, spre o reformă morală a societății. Reinstaurarea Monarhiei este singurul mod prin care această cale poate fi regăsită, însemnând reinstaurarea unei instanțe morale și politice care nu s’a regăsit în sistemul politic actual și prin care Revoluția din 1989 poate ajunge să își desăvârșească rolul și sensul său istoric.

Alteța Voastră Regală,

Ne aflăm în pragul Centenarului Reîntregirii României, înfăptuită prin jertfa de sânge a sute de mii de români, sub însemnele Coroanei României și prin curajul eroic al Regelui Ferdinand. În aceste împrejurări, cu speranța că odată cu acest Centenar vom sărbători și revenirea la normalitate și legalitate, prin reinstaurarea Monarhiei, singura formă legitimă, de instaurare a democrației autentice, adresăm Alteței Voastre Regale rugămintea să’și exprime punctul de vedere asupra celor afirmate de noi, clarificând și spulberând comentariile celor care susțin că primul adversar al monarhiei este Custodele Coroanei.

La 26 aprilie se împlinesc 25 de ani de la venirea Majestății Sale Regelui Mihai, ]n România, de Paști 1992, împreună cu Majestatea Sa Regina Ana, cu Alteța Sa Regală Principesa Elena și cu Principele Nicolae. Imaginea Familiei Regale Române și, mai ales, a viitorului ei, a umplut sufletele românilor de speranță și de bucurie. Peste douăzeci de ani, stabilirea în țară a nepotului Regelui Mihai, și mai ales, popularitatea și iubirea câștigate în inima acestui neam, au urcat considerabil procentul susținătorilor monarhiei.

Alteța Voastră Regală,

Cu profund respect, în spiritul Învierii, al mântuirii și al valorilor familiei creștine, ne exprimăm speranța că Alteța Voastră are puterea de a ierta greșelile și de a accepta penitența lui Nicolae, redându-i titlul de Alteță Regală și Principe al României, repunându’l în linia de succesiune dinastică. Ne facem astfel ecoul majorității susținătorilor monarhiei și al multor români, mai ales tineri, care, de la venirea în țară a nepotului Majestății Sale Regelui Mihai și al Alteței Voastre, au înțeles, au iubit și susțin monarhia.

Alteța Voastră Regală,

Avem credința că demersul nostru va fi corect înțeles. Singurul nostru scop este acela de a fi recunoscut legal, dezideratul legitim istoric – de Reinstaurare a Monarhiei Constituționale în România – ultima șansă pentru ca Țara să’și împlinească destinul istoric, brutal întrerupt de regimul comunist și de anii care i’au urmat. Numai astfel, jertfa celor care și-au dat viața pentru Marea Unire, pentru Coroana Română, în războiul de apărare împotriva comunismului și a fascismului, în anii de teroare ai comunismului, pentru Țară și Rege și, nu în ultimul rând, jertfa eroilor Revoluției anticomuniste, care a redat demnitatea și speranța neamului românesc, își vor găsi rostul istoric în calea către o Românie în care toate se vor împlini după voia Domnului.Așa să ne ajute Dumnezeu! Trăiască Regele!

Convenția Națională pentru Monarhie Constituțională alcătuită din:

Clubul Monarhiștilor din Uniunea Europeană
Președinte: dr. Dan Marinca
Secretar: Szilard Ivan Csatlos, economist
Președinți sucursale:
Oradea: Daniel E. Nica, Conte al Casei Regale Imperiale Rurikovich – Grand Master – Imperiului Istoric Al Cavalerilor Teuton Ai Sf. Marii Din Jerusalem. Bacău: Dănuț Pătrașcu Alba: Șanta Claudiu, inginer. Constanța: Cristian Chesler, inginer. Mureș: Ionică Olteanu, profesor Caraș Severin: Grațiel Poamă, inginer.Buzău: Constantin Badea, inginer. Harghita: Letiția Mitrofan. Sălaj: grof Beldi Paul Ladislau. Spania: Robert Tămășan. Portugalia: Ramona Pop
Mișcarea pentru Regat și Coroană
Președinte: Marilena Rotaru Distinsă cu Medalia Regele Mihai I pentru loialitate și Crucea Casei Regale Vicepreședinte: Marius Oprea Distins cu Medalia Regele Mihai I pentru loialitate Secretar general: Antonie Popescu, avocat.
Mișcarea pentru Regatul României
Președinte: Prof. Dr. Alexandru Cărăușu Distins cu Medalia Regele Mihai I pentru loialitate
Mișcarea pentru Monarhie Constituțională
Președinte: Mariana Berinde
Asociația Foștilor Deținuți Politici
Distinsă cu decorația Regală NIHIL SINE DEO Președinte: Octav Bjoza
Acad. Alexandru Zub Decorat cu Crucea Casei Regale Membru în Consiliul de Garanție Morală al Mișcării pentru Regat și Coroană
Prof. dr Nicolae M. Constantinescu Ofiter al Ordinului Coroana României, Membru de onoare al Academiei Oamenilor de Știință, Membru titular al Academiei de Științe Medicale din România Membru în Consiliul de Garanție Morală al Mișcării pentru Regat și Coroană
Victor George Rebengiuc Distins cu decorația regală NIHIL SINE DEO
Cristian Bădiliță Teolog, istoric al creștinismului, eseist, traducător și poet român contemporan. Membru în Consiliul de Garanție Morală al Mișcării pentru Regat și Coroană
Pr. Marcel Răduț Seliște Teolog și publicist, Decorat cu Medalia Regele Mihai I pentru loialitate

10 aprilie 2017

Citiți și: CUM AR ARĂTA ROMÂNIA DUPĂ UNIRE ?

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgi i‬ Dacia‬ ROMANIA‬

ROMÂNIA TRĂDATĂ


Multe neadevăruri se pun în cârca noastră, a românilor, România ar fi trădat aliații.
Un evreu ungur, cu cetățenie canadiană, născut în 1935 la Ofen-Buda, Ungaria, pe nume George Jonasz, afirmă că România ar fi avut un comportament nedemn de încredere pentru foștii aliați. Desigur, nu doar acest individ consideră astfel atitudinea românilor în conflictele din ultimii 150 de ani, la acest cor anti-românesc aliindu’se destui ”prieteni”.

Să vedem ce ni se impută de dușmanii mediatici:

1. Cine a trădat în războiul ruso-turc de la 1877? România este trădată de ”aliatul” ei, nimeni altul, decât imperiul rus! Este un caz nemaiîntâlnit felul în care a pierdut România sudul Basarabiei, deși eram co-beligeranți învingători.
Așa ne trebuie când vrem să fim învingători alături de Rusia. Doar ei câștigă, și doar în dauna noastră. Aviz amatorilor, care au impresia că vor câștiga ceva vreodată alături de ei.

2. Chipurile, România a trădat Bulgaria. Asta da, inepție!
Bulgaria dacă ar fi avut potență militară trebuie să recunoaștem deschis, că ar fi ocupat Dobrogea singură, cum de altfel a și făcut’o pe spinarea germanilor, dar ea singură a capitulat în al doilea război balcanic, dovedind o impotență militară crasă. Nu Bulgaria a fost trădată în războaiele balcanice, ci românii noștri sud-dunăreni, aromâni, megleno-români, sărăcăcianii etc.
Nu ”bulgarizații” au ceva de imputat. În realitate, numai românii care nu au profitat de conjunctura favorabilă pentru a’și ajuta pe frații lor de la deznaționalizare sau chiar să’și creeze un stat propriu, un stat românesc la sudul Dunării, până la Pind și în Albania de azi, stat care ar fi putut azi avea peste 12 milioane de români. Așadar, putem vorbi de trădare, dar numai noi între noi avem a ne reproșa nehotărârea și indiferența.

3. Cea mai mare aberație, însă, este aserțiunea că noi am trădat Imperiul Habsburgic. Adica, România și’a ”invadat” proprii conaționali.
Cât de cretin să fii ca să susții așa ceva, după ce România a declarat război în 1916 imperiului ce’și avea zilele numărate deja de 2 ani de război de uzură, și când românii ignoră un pact făcut pe sub masă de Carol I cu Puterile Centrale.

O înțelegere secretă, care nu era în interesul nostru și fără acordul nostru, nu poate fi numită trădare. Carol I și’a jucat cartea sa personală și a Puterilor Centrale, dar în România nu exista dictatură regală pentru ca regele să decidă în numele tuturor. Consiliul de coroană decide intrarea în război împotriva imperiului austriac, și declară război acestora, cu toate promisiunile lui Carol pentru nemți.
În schimb, aliații ne’au trădat în Primul Război Mondial.

Rusia ”aliatul” de nădejde ne’a întors spatele militărește și nici aurul nu l’a mai returnat, asta ca să ne fie învățătură de minte ca să’i mai credem vreodată pe ruși.
Nici ceilalți aliați n’au respectat toate înțelegerile, angajamentele și promisiunile nici pe front, nici în timpul confruntărilor militare, nici la masa împărțelilor teritoriale, când iarăși ni s’a aruncat praf în ochi, și românii din Crișana și din Banat au rămas în afara României.

Deci, am fost trădați pe linie, de toți!

4. România trădeaza Ungaria. Altă inepție! Cică România a rupt pacea de la București și a invadat Ungaria, după prăbușirea monarhiei, chiar în timpul când comuniștii la Budapesta, ajunși la putere, dizolvă armata maghiară.

În fapt, la 19 spre 20 iulie 1919, armata ungară a atacat armata româna. Acesta este adevărul gol-goluț. Această agresiune împotriva românilor, se așteaptă oare cineva să nu fi primit un răspuns pe măsură?
Este cât se poate de evident că atât au așteptat românii, pentru a’și atârna opinca pe cea mai înaltă poziție din Ofen-Buda, de parcă această umilință așteptau românii să le’o plătească pentru că ungurii nu se împăcaseră încă cu pierderea războiului.

5. România trădează, chipurile, din nou Puterile Aliate!!!
România a trădat Puterile Aliate, când steaua lui Hitler a fost ascendentă ca să impiedice pierderea totală a Ardealului. De aceea, în 1940, s’a ”întors” numai nordul Transilvaniei la Ungaria.

Totul a început în septembrie 1939 când Germania și Rusia au împărțit ca pe o turtă dulce, Polonia. România nu era aliată nici cu unii, nici cu alții, și nici cu Polonia, cum au fost alții care nici nu au intervenit, ci au trădat Polonia și în 1939 și după război.

Așa se face că, România ca un bun amic a permis polonezilor să treacă cu întreg tezaurul și cu elita militară prin România, arătându’ne loialitatea față de aliații Poloniei de atunci. Da, noi aveam niște aliați în 1940, care ca și în cazul Poloniei, și în cazul României nu au fost solidari nici cu ei, nici cu noi.

Ce greutate au avut alianțele noastre, atunci?

Niciuna. Ca și Polonia am fost măcelăriți teritorial de aceiași rechini, și la vest și la est. Unde e trădarea noastră în acest caz? Alții ne’au trădat în 1940.
Se poate vorbi evident și aici, ca în cazul aromânilor din războaiele balcanice de o trădare a basarabenilor, care, spun gurile rele, nu ne’o iartă nici azi. Dar, dacă luăm cazul Finlandei care a făcut jocul Germaniei în 1940, a plătit cu prețul de a pierde uriaș după război, cu mult mai mult decât ceruse Stalin inițial. Asta trebuie cântărit, când se vorbește despre acest subiect, 1940 și Basarabia: dacă azi granița era pe Prut sau pe Carpați, iar Bacău, Galați, sau Suceava să le fi înghițit balaurul bolșevic în 1944.

6. Trădarea Germaniei hitleriste. Asta da trădare! Când Hitler a fost condamnat, România a trădat alianța lui cu Germania și cu Puterile Centrale (Puterile Axei), și a fugit pe partea Puterilor Aliate, și așa mai departe. Din nou, a primit ca recompensă, Transilvania. Potrivit lui Jonasz, evreul ungur, prefăcătoria României este fără exemplu în istoria țărilor lumii.

Să fim serioși!

Se pare că Germania nu ne va ierta niciodată, pentru ”trădarea” de la 23 August 1944. Nici nu ne mirăm la câtă momorie selectivă au toți vis-a-vis de români. Să remarcăm însă un fapt petrecut de curând care ar trebui să ne supere din cale afară, la comemorarea din 2014 a Poloniei pentru ce s’a petrecut în 1939, Polonia suferă subit și dânșii de amnezie și ”uită” gestul României de a o ajuta cu tezaurul și uită să invite și România.

Ce să faci? La primit plăcinte și ajutor înainte, la recunoștință și război înapoi!!! Așadar, ”prietenii” polonezi au și ei amnezii!

Cât privește pe germani, și ei suferă de amnezie cronică. La Cotul Donului, românii au murit cu sutele de mii din cauza lui Hitler pentru că a refuzat retragerea pe timpul iernii de pe aliniamentele de la Stalingrad, care nu puteau fi apărate din cauza aprovizionării deficitare. Acolo, noi putem considera că Germania a trădat românii, sau ne’a condamnat direct la moarte militarii angajați pe front!

De ce pomenim de acest moment cheie? Pentru că foarte mulți strategi militari consideră că războiul, aici s’a pierdut. Românii au fost trădați, pentru că nici muniția, și nici echipamentul și armamentul promis nu a fost primit, iar asta nu a însemnat doar trădarea românilor, ci și a tuturor aliaților Germaniei, pentru că în final a dus la pierderea războiului.

De asemenea, Ion Antonescu a început tratativele de ieșire din război ulterior informării lui Hitler despre intențiile sale de a stopa transformarea României în teatru de război. Deci, despre ce trădare mai poate fi vorba, când Hitler depășit de evenimente, nu ia nici atunci decizia de a capitula?

Când însăși generalii lui îl trădau pe Hitler, nerespectând convențiile de a înarma pe români, așa cum americanii îi înarmau pe ruși, cum mai putem arunca anatema pe români?
Adică, după actul sinucigaș de la Cotul Donului, românii trebuiau să se sinucidă mai departe, doar continuând inconștient să jucăm pe ”mâna moartă” a lui Hitler, acela care pecetluiește însăși soarta Germaniei, cum s’a dovedit ulterior.

Nicidecum, românii nu au trădat, ci au fost loiali, până în clipa în care loialitatea față de Hitler, ar fi devenit un act de trădare al propriilor conaționali din Ardealul de Nord, și din întreaga Românie.

Când existența țării tale este în pericol, rupi orice alianță care devine toxică!

Cum rămâne totuși, cu nerespectarea promisiunilor, a angajamentelor, a trădării în definitiv, a celor care azi cu totul ipocrit, au amnezii sau se spală pe mâini de propriile lor păcate?

Ofiţeri şi soldaţi români, plângându’şi morţii la Stalingrad, în noiembrie 1942 (colecția Vasile Șoimaru).

Imagini cu reînhumarea eroilor noștri de la Cotul Donului, acolo unde au murit 150.000 de români din Armata Româna și 100.000 de români ardeleni din armata criminală (e puțin spus) care i’a trimis în prima linie, aici:

http://www.ziaristionline.ro/2016/10/26/primele-imagini-cu-ceremonia-de-reinhumare-a-eroilor-romani-cazuti-in-razboiul-sfant-la-cotul-donului-foto-info/

Conform datelor publicate de profesorul Raoul Şorban în cartea sa ”Invazie de stafii” (Editura ”Meridiane”, 2003), acolo s’au pierdut şi 100.000 de români care făceau parte din armata maghiară…

În România, întreaga Europă de Est, este plină de Cimitire ale soldaţilor ruşi, pe când în Stepa Calmucă, la Cotul Donului, în Caucazul de Nord, în Crimeea, la Dalnik, lângă Odesa etc. nu veţi găsi niciun cimitir, un monument, o troiţă, în memoria ostaşilor români, căzuţi pe Frontul de Est… Dar în Frontul de Est, România a pierdut, conform datelor Academicianului Dinu Giurescu, 624 540 de români:

”…Acţiuni militare de amploare, în cadrul bătăliei de la Stalingrad, desfăşurate de trupele române, alături de cele germane, în timpul celui de’al Doilea Război Mondial. Obiectivul ofensivei germane lansată în Rusia Meridională a urmărit atingerea fluviului Volga pentru oprirea aprovizionării trupelor sovietice şi ocuparea regiunii petrolifere din Caucaz. În această acţiune, forţelor române le revine sarcina de a prelua un sector de front în lungime de 110 km pe braţul de nord al Donului, la vest de Stalingrad. Armata 3 română, comandată de generalul Petre Dumitrescu, se confruntă cu existenţa a trei capete de pod inamice, puternic întărite de trupele sovietice, numeric superioare şi foarte bine dotate cu piese de artilerie şi blindate. La 19 nov. 1942 trupele sovietice atacă în forţă. Superioritatea acestora, dublată de lipsa sprijinului german, conduce la spargerea frontului român, culminând cu încercuirea a trei divizii. Succesul înregistrat în prima zi de lupte este consolidat prin spargerea frontului român în mai multe locuri. În faţa pericolului de distrugere a forţelor, comandamentul român face demersuri pe lângă cel german pentru începerea rapidă a retragerii, solicitare respinsă de Hitler, preocupat de menţinerea poziţiilor române în susţinerea propriului efort de la Stalingrad. În ciuda ordinelor primite, comandanţii trupelor române, încercuite deja, decid retragerea pe direcţia sud-vest. Demersul nu reuşeşte decât parţial, o mică parte a trupelor străpungând încercuirea. Restul forţelor capitulează, rând pe rând, până la 24 nov. 1942.”


”…să calci pe oasele a 600 de mii de ostaşi români îngropaţi pe întinsurile Estului, de la Odesa până la Stary Krim (Crimeea), Krymsk (Caucazul de Nord) şi Cotul Donului de lângă Volga, şi să nu găseşti măcar o troiţă, o simplă cruce, nemaivorbind de un cimitir de onoare, în memoria celor trimişi de Statul Român la moarte, aproape sigură, pentru dezrobirea teritoriilor româneşti, Basarabia şi Nordul Bucovinei, pentru a readuce creştinismul în Rusia bolşevică… Ce gânduri ar mai putea să’ţi vină în afară de un pesimism total cu privire la perspectivele acestui popor?
Căutările urmelor sutelor de mii de români căzuţi la datorie, urme practic dispărute ca rezultat, în primul rând, al neglijenţei şi al uituceniei statului român modern, m’au pus pe gânduri dacă mai sunt români în fruntea statului român, suspectând de nu se vrea cumva să dispară şi ultimii doritori din rândul românilor, rămaşi la vatră, de a’şi mai apăra, în caz de necesitate, Ţara şi Neamul…
Eu, am căutat locurile unde au fost înmormântaţi ungurii şi italienii, pentru că mi s’a spus că statul maghiar şi cel italian au inaugurat cimitire ale eroilor lor, pe când autorităţile române au treburi mai ”arzătoare” acasă şi n’au fost, n’au instalat măcar o cruce. A trebuit să fac eu acest lucru în acest an la Cotul Donului… Mi’i şi ruşine, mă uit că la Bucureşti se bat politicieni între ei, nu ştiu dacă ştiu ei pentru ce se bat, crezând că o să trăiască doua vieţi şi nu’şi dau seama că o să vină vremea când fiecare dintre ei vor răspunde în faţa lui Dumnezeu pentru ceea ce fac astăzi, pentru batjocura faţă de memoria celor 150 de mii de ostaşi români căzuţi la datorie la Cotul Donului, pe Frontul de Est.”

Citiți și: ROMÂNIA FĂRĂ ACTUL REGELUI DE LA 23 AUGUST 1944 – UN DEZASTRU

sau:  ADEVĂRUL DESPRE TEZAURUL ROMÂNESC DE LA MOSCOVA

Sursă foto: cotuldonului.wordpress.com, neamulromanescblog.wordpress.com

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

BRĂȚĂRILE GETICE DE AUR

Dacă rememorăm locurile unde au fost descoperite marile tezaure de aur şi argint constatăm că acestea au fost îngropate lângă ape, mai sigur în malurile unor râuri şi pârâuri, cel din 1491 în râul Sebeş, iar cel din 1542 în malul râului Strai. Lângă ape au fost îngropate şi tezaurele de argint de la Sărăcsău, Săcălăcsău, Poiana Gorj, Şeica Mică, Vedea. Malurile râurilor reprezentau în acele timpuri repere sigure care puteau fi marcate de stânci, arbori, coturi etc., repere sigure de identificare şi recuperare. Trebuie să dăm crezare relatărilor izvoarelor antice cu privire la îngroparea tezaurului lui Decebal în râul Sar-Geția. De ce nu ar fi procedat în acelaşi fel şi alţi demnitari ai regatului Geția cu tezaurele lor din aur şi argint. Tezaurele descoperite în anii 1802-1804 se aflau la rădăcina unui fag, altul lângă un izvor şi un al treilea la rădăcina unui fag tăiat între două pâraie. Toate erau plasate lângă un reper sigur pentru a fi recuperate.

Datarea acestor tezaure şi mai ales a brăţărilor spiralice din aur întâmpină multe dificultăţi. Marea lor majoritate au fost descoperite în condiţii aproape necunoscute şi întâmplătoare. S’ar fi putut obţine date mai precise dacă descoperirile de tezaure monetare împreună cu alte obiecte de podoabă din aur şi argint ar fi fost recuperate în întregime ca să putem analiza ultimele emisiuni monetare în vederea unei datări mai exacte. Aşteptăm rezultatele unor studii aprofundate ale unui presupus tezaur monetar de aur conţinând aurei imperiali descoperit pe culmea înălţimii ”Căprăreaţa” în 1998. Chiar şi numai prin semnalarea prezenţei unor aurei romani se poate deduce că acumularea, tezaurizarea şi îngroparea lor s’a făcut în secolul I d.Hr.

Brăţările spiralice de aur nu sunt primele piese de orfevrărie descoperite în vecinătatea fortificaţiilor şi sanctuarelor getice din Munţii Orăştiei. Ele sunt însă primele pe care modernitatea a reuşit să le recupereze. Descoperiri mai vechi, consemnate de izvoare renascentiste sau din secolul al XIX-lea au fost reciclate pentru metalul nobil conţinut şi, astfel, s’au pierdut.

Este și cazul unui ”şarpe de aur” trimis la Viena la mijlocul secolului al XVI-lea sau al unor fibule de argint găsite de un păstor, în jurul anului 1800, la rădăcina unui copac prăbuşit de pe Dealul Grădiştii.

Se pune întrebarea dacă decoraţia acestor brăţări nu imită foarte stilizat, dragonul, reprezentând stindardele getice care apar sculptate pe Columnă?

Abia sub înrâurirea romantismului şi pe măsura maturizării lor întru modernitate, structurile statale au început să instituie legi şi mecanisme destinate recuperării şi conservării vestigiilor străvechi. În aceste condiţii, cele dintâi brăţări spiralice getice (cele de la Orăştie şi Hetiur) au fost salvate şi păstrate abia după mijlocul secolului al XIX-lea. Ulterior, aveau să fie descoperite întâmplător şi alte piese asemănătoare, niciodată însă prin cercetări arheologice sistematice. Şi aceasta, tocmai datorită faptului că, adesea, obiectele de preţ preistorice nu au fost abandonate în aşezări, ci au fost îngropate în mediul natural, în locuri greu accesibile sau mai puţin umblate.

Fig.1 Peisajul arheologic Dealul Grădiştii – Dealul Căprăreaţa:

1 – fortificaţia, sanctuarele şi alte edificii; 2 – terase amenajate cu urme de locuire şi de activităţi meşteşugăreşti; 3 – locurile de descoperire aproximative ale tezaurelor cu brăţări de aur

Descoperite pe pante abrupte şi împădurite, tezaurele cu brăţări de aur se integrează unui peisaj cultural unic, marcat în mod cu totul excepţional de fortificaţii şi sanctuare (hartă fig. 1), de terase săpate în roca Dealului Grădiştii şi a Dealului Căprăreaţa (hartă fig. 2). Edificiile de aici sunt cele mai vechi construcţii cu piatră fasonată de pe teritoriul Transilvaniei şi chiar de pe cel actual al României, exceptând, desigur, cetăţile greceşti şi regiunile lor limitrofe. Ele reflectă aspiraţia către o organizare arhitecturală monumentală a spaţiului şi constituie o expresie a puterii şi a concepţiei despre sacru. Cercetate superficial şi fără acribie metodologică, vestigiile de piatră de pe Dealul Grădiştii nu şi’au dezvăluit încă deplin semnificaţiile.

Fig.2 Aria de răspândire a brăţărilor spiralice getice cu plăci terminale

Trebuie subliniat faptul că efortul constructiv getic s’a concentrat tocmai în zone montane izolate, lipsite de resursele necesare traiului cotidian preistoric, la altitudini la care acesta devenea incomod, dacă nu imposibil. Ridicarea fortificaţiilor şi sanctuarelor din Munţii Orăştiei este deci rezultatul acţiunii unei suprastructuri conducătoare ierarhizate şi complexe, capabile să mobilizeze forţe de producţie eficiente, plurivalente şi calificate. Implicată în efortul de transformare a unui întreg peisaj montan, această elită şi’a dezvoltat un repertoriu propriu de însemne şi simboluri, a promovat o mitologie originală şi a instituit ritualuri particulare.

O parte a patrimoniului de semne şi simboluri getic poate fi recunoscută în orfevreria secolelor I î.Hr.-I d.Hr. În cadrul acestei creaţii locale în metale preţioase, alături de agrafe ceremoniale şi falere sau vase de lux, brăţările spiralice ocupă o poziţie de întâietate, prin complexitatea lor tehnologică şi ornamentală, prin masivitatea lor şi prin răspândirea lor pe întreg cuprinsul Geții carpatice.

Fig.3  Brăţara de argint de la Izvorul Frumos. Urme de aurire se mai disting numai în interiorul orna­­­mentelor gravate.

Descoperirea tezaurelor cu brăţări de aur la numai câteva sute şi chiar la numai câteva zeci de metri de sanctuare așterne o lumină nouă şi particulară asupra semnificaţiilor peisajului arheologic getic din zona Dealului Grădiştii. Aceste tezaure pot fi percepute ca prima atestare a unor practici depoziţionale cu posibile valenţe votive realizate în imediata vecinătate a edificiilor monumentale de aici. Asemănările dintre brăţările de aur şi celelalte exemplare de argint descoperite de’a lungul timpului în Transilvania, Muntenia şi (rar) chiar şi la sud de Dunăre fac posibilă, pentru prima dată în cercetarea epocii getice, surprinderea unei legături estetice şi simbolice între nucleul cultural din Munţii Orăştiei şi manifestările fastuoase din restul Geției preromane. Aceste analogii indică adeziunea membrilor elitelor regionale dacice la un cod simbolic, identitar-heraldic, elaborat poate tocmai în preajma centrului monumental de la Grădiştea de Munte.

Anatomia unui simbol

Fig.4  Comparaţie între desfăşurările terminaţiilor unor brăţări de aur (1-3) şi de argint (4-6):

1 – Grădiştea de Munte brăţara nr. 2; 2 – Grădiştea de Munte brăţara nr. 5; 3 – Grădiştea de Munte brăţara nr. 8; 4 – brăţara de la Orăştie; 5 – brăţara de la Vălişoara; 6 – brăţara de la Senereuş.

Brăţările spiralice din aur au extremităţile lăţite în formă rectangulară decorate cu câte 7 palmete, 8 brăţări şi 6 palmete una. Corpul este decorat cu incizii în formă de brăduleţ, şiruri de puncte, linii în zigzag, linii arcuite, cercuri incizate şi puncte în formă de romb. Capetele se termină într’o protomă (capete de animale), puternic stilizate, reprezentând foarte probabil capete de şarpe sau lup. Unii arheologi cred că au fost reprezentate capete de porc, cerb sau vultur. Inciziile pe unele dintre acestea ar putea să redea stilizat părul de pe corpul animalului. În general au fost decorate cu un număr mic de elemente, faţă de suprafaţa pe care o aveau la dispoziţie. Protomele împreună cu palmetele desfăşurate pe orizontală dau imaginea unui şarpe, uneori cu aripi.

Numărul de spire variază între 5.5 şi 7.5 şi nu sunt legate de greutatea în aur a fiecărei brăţări. Unele brăţări mai grele conţin mai puţine spire şi nu credem că numărul spirelor ar putea avea o valoare simbolică. Mai sigur numărul palmetelor, întotdeauna 7 cu o singură excepţie. Grosimea tijelor brăţărilor variază între 3.5 mm şi 6 mm, iar lăţimea plăcilor terminale de la 1.9 cm până la 2.12 cm.

Înălţimea este de la 7.5 cm până la 9.2 cm, iar diametrul variază între 10.4 cm şi 12.5 cm. Greutatea variază de asemenea între 680 g şi 1200 g, iar puritatea aurului de la 18.18 până la 22.3 carate.

 

Fig.5  Desfăşurarea uneia dintre terminaţiile brăţării nr. 9.

Ca şi numeroasele lor analogii în argint (fig. 3/4-6 şi fig. 8-9), brăţările de aur de la Grădiştea de Munte (fig. 3/1-3 şi fig. 4-7) au fost elaborate după reguli tehnice, morfologice şi ornamentale comune. Toate sunt realizate dintr’o singură tijă masivă din metal preţios, prelucrată prin martelare şi decorată prin ştanţare, gravare şi poansoare.
Terminaţiile au aspectul unor plăci prelungi, configurate pe baza aceleiaşi scheme tripartite de registre: protoma zoomorfă, coama şi registrul palmetelor (fig. 3, 10, 11). Această soluţie compoziţională a fost adoptată nu numai de meşterii brăţărilor de aur de la Grădiştea de Munte, grupaţi foarte probabil într’un atelier, ci şi de diferiţi meşteri itineranţi de pe cuprinsul Geției preromane. Astfel, compararea brăţărilor de aur cu cele de argint permite conturarea unei relaţii centru-periferie extinsă pe întregul areal cultural dacic. Atracţia centrului ar putea fi întrevăzută şi în preocuparea pentru aurire a plăcilor terminale ale majorităţii exemplarelor de argint (fig. 8-9).

 

Fig. 6  Desfăşurarea uneia dintre terminaţiile unei brăţări de argint de provenienţă necunoscută (Bucureşti, Colecţia Severeanu).

Meşterii brăţărilor de la Grădiştea de Munte şi din alte regiuni ale Geției au respectat cu o surprinzătoare scrupulozitate schema compoziţională tripartită, indiferent de îndemânarea sau de stângăcia lor ori de cantitatea de materie primă avută la dispoziţie. Excepţiile sunt rare şi ilustrează abateri de la un canon consacrat. Pe de altă parte, brăţările nu sunt identice între ele (fig. 3). Unicitatea fiecărui exemplar a fost asigurată prin conturarea variată a protomelor, gravarea liberă a coamei sau prin diferitele combinaţii de motive din interiorul palmetelor.

Fig.7  Grădiştea de Munte, brăţara nr. 5.

Singura variaţie compoziţională semnificativă a plăcilor terminale este determinată de numărul palmetelor: şapte sau şase şi numai în mod excepţional cinci (fig. 2). Această variaţie nu a fost corelată alegerii metalului preţios (aur sau argint). Ea putea fi corelată gradului de apropiere sau de depărtare faţă de ”centru”: exemplare cu şapte palmete la fiecare terminaţie se regăsesc numai în Transilvania, în timp ce cu şase apar şi în afara arcului carpatic (fig. 2). Din această perspectivă, brăţările sunt susceptibile să fi conţinut un cod simbolic particular.

Fig. 8  Grădiştea de Munte, brăţara nr. 8.

O diferenţă semnificativă între exemplarele de aur şi cele de argint apare numai în cazul tehnicilor de ornamentare a palmetelor (fig. 3; de comparat fig. 4-7 cu fig. 8). În cazul pieselor de aur, întregul decor al palmetelor, compus din nervuri şi proeminenţe rotunde, este rezultatul exclusiv al ştanţării.

În schimb, palmetele majorităţii exemplarelor de argint au fost ornamentate parţial sau complet prin gravare şi poansonare. Această diferenţă reflectă o adaptare a tehnicilor de ornamentare la proprietăţile plastice specifice ale celor două metale preţioase folosite: aurul, mai maleabil, se pretează mai lesne ştanţării decât argintul, mai rigid.

Fig.9   Grădiştea de Munte, brăţara nr. 9.

Masivitatea brăţărilor spiralice de aur şi de argint este considerabilă. Greutatea celor de aur variază între 700 şi 1.200 de grame, iar a celor de argint păstrate întregi variază în jurul unei jumătăţi de kilogram. Astfel de piese nu pot fi considerate simple podoabe ale portului cotidian, ci trebuie integrate în sfera reprezentării simbolice, ca însemne specifice unor ritualuri ceremoniale. Corpul spiralic şi asemănarea până la identitate a terminaţiilor aceleiaşi brăţări conferă piesei înfăţişarea unei făpturi ofidiene bicefale. Referirile la şarpe ar mai putea fi întrevăzute şi în interpretarea palmetelor ca solzi sau în unduirea şerpuită a marginilor supraînălţate ale plăcilor terminale – poate o sugestie a mişcării sinuoase a reptilei.

Fig.10  Descoperirea tezaurelor cu brăţări de aur așterne o lumină particulară asupra semnificaţiilor peisajului arheologic getic din zona Dealului Grădiştii

În schimb, reprezentarea ”coamei” între protomă şi înşiruirea de palmete contravine unei simple reprezentări de ofidan şi impune, odată în plus, integrarea fiinţei reprezentate prin brăţări în domeniul bestiarului fantastic. Sorgintea unui astfel de simbol trebuie căutată în fantasticul imaginarului colectiv înrădăcinat în fondul mitologic al acelor vremuri. Dacă şarpele simboliza eroizarea cavalerului din mitologia locală preromană, dublarea imaginii sale în structura aceluiaşi obiect ar putea fi interpretată ca alegorie a unei duble imortalităţi asigurate prin regenerare ciclică alternativă.

Ghilgameș, Muzeul Luvru

Surse de inspiraţie ale brăţărilor spiralice getice ar putea fi căutate în orfevrăria elenistică târzie, în cea a mediului celtic-central-european sau a mediului sarmatic-nord-pontic, cât și în îndepărtatul Sumer. Nu spunem că vreun stil a influențat altul, ci observăm că în lumea getică antică aceste bijuterii cu particularități carpatice devin sursă de inspirație pentru alți artiști din orfevrării orientale.


Totuşi, originalitatea schemei compoziţionale tripartite a terminaţiilor, combinaţiile neobişnuite de motive şi abstractizarea plastică a formelor disting brăţările getice de aur şi de argint ca opere de vârf ale unui mediu aparte de creaţie în metale preţioase. Ele ni se dezvăluie ca expresie supremă a unui sistem simbolic particular.

Tehnică sau artă?

Arheologul Florin Medeleţ a consacrat un studiu amplu privitor la brăţările spiralice din argint identificând, până în 1994, 27 de brăţări din care 3 de dimensiunile celor din aur. La acestea se adaugă 18 brăţări din aur, cifra ridicându’se la cca. 50 bucăţi. Acelaşi autor a enumerat o serie de tehnici de prelucrare a brăţărilor spiralice din argint şi a altor bijuterii getice prin tehnici de turnare, ciocănire, trefilare, poansonare, incizie, aurire, insistând cu precădere asupra tehnicii prin ciocănire a metalelor nobile.

Specialista germană Deppert-Lippitz susţine că geții au utilizat în mod deosebit tehnica prelucrării metalelor prin ciocănire la rece a lingourilor de argint şi aur. Aceasta era o tehnică foarte veche care a fost abandonată încă din antichitate în lumea greco-romană, acolo optându’se pentru turnarea metalelor în forme, inclusiv a bijuteriilor. Din acest motiv bijuteriile getice, inclusiv brăţările spiralice din aur sunt cu siguranţă opere originale, putând fi identificate şi datorită acestei tehnici care în prezent nu mai poate fi imitată. Până să se obţină un lingou, praful de aur era topit şi se prelucra prin batere cu ciocane de lemn, pe o nicovală de lemn.

Citiți și: MATRIȚĂ DE BRONZ GETICĂ DESCOPERITĂ LA SARMIZEGETUSA REGIA

Lingourile obţinute pentru confecţionarea brăţărilor puteau fi lungite, susţine Medeleţ, până la 2 m, neexistând nici o tehnică a trefilării. Foarte probabil în această fază să se fi realizat prin batere cu diferite poansoane din bronz protomele, palmetele şi celelalte elemente decorative după care barele au fost rulate pe un tambur de lemn bine şlefuit, posibil învelit în piele ca să nu se imprime în metalul nobil irizaţiile lemnului. Posibil ca şi în această fază să se fi realizat şi alte elemente decorative cu dăltiţe speciale, parte din protome, gura şi ochii animalului, precum şi alte decoruri stilizate. Această tehnică a fost utilizată şi la baterea monedelor autohtone.

În legătură cu provenienţa materiei prime a aurului şi a argintului, au existat multe teorii pe care le’au emis arheologii şi istoricii români, ajungându’se la concluzia generală că metalele nobile proveneau din zăcăminte auro-argentifere autohtone din arcul carpatic. Această concluzie a fost confirmată şi de analizei făcute asupra provenienţei aurului din brăţările spiralice de către laboratorul Institutului de Fizică Nucleară de la Măgurele, precizând că acesta provine din zăcămintele din Munţii Apuseni din zona Brad şi Arieş.

Aurul de înaltă puritate din care s’au confecţionat brăţările spiralice, geții îl puteau obţine din exploatarea filoanelor de aur, dar mai ales din nisipurile aurifere ale râurilor din Munţii Apuseni: din Arieş, denumit în documentele latine medievale ”Aureus”, din Ampoi, Crişul Alb, dar mai ales din văile râurilor care coboară din Munţii Cibinului, Sebeşului, Orăştiei şi Retezatului şi anume Sebeşul şi pâraiele Pianului, unde au fost atestaţi spălători de aur din secolul al XV-lea până în secolul al XX-lea, şi unde s’au descoperit pepite de aur nativ în greutate de câteva zeci de grame, la care se adaugă râurile: Strei, Cugir şi pâraiele Gârbovei, Răhăului, Valea Ciorii, Valea Orăştiei, iar la est Cibinul şi Lotrul.

Aurul obţinut din nisipurile aurifere din văile ce curg din Carpaţii Sudici are în compoziţie staniu şi stibiu ce provine din rocile cristaline de bază a ascestor munţi. Cristalele aurifere ce provin din aceste masive au o culoare brun-roşcată, în schimb cele care provin din Munţii Apuseni sunt mai închise, brun spre negru, în special cele din zona Bucium şi Roşia Montană. Pe unele brăţări, în zonele mai puţin cizelate, domină culoarea brun-roşcată a aurului aluvionar extras din Carpaţii Sudici. Au fost atestaţi în secolul al XIII-lea spălători de aur, iobagi a Episcopiei Romano Catolice din Alba Iulia la vărsarea râului Ampoi în Mureş.

Se ştie, de asemenea, că după ocuparea de către turci a Imperiului Bizantin a fost blocat comerţul cu aur al Orientului spre Europa încât habsburgii au devenit principalul exportator de aur în Europa de Vest, aur provenind din zăcămintele auro-argentifere din Transilvania şi Slovacia până la descoperirea Americii.

Am făcut această referire la izvoarele medievale pentru a dovedi că a existat o neîntreruptă activitate şi tradiţie autohtonă în extragerea metalelor preţioase din nisipurile aurifere ale Transilvaniei din cele mai vechi timpuri la care se adaugă extragerea şi transportul sării cu plutele pe Mureş. Olt şi Someş. Unele toponime de origine slavonică: Zlatna (jud. Alba), pârâul Zlaşti, Gura Zlata (jud. Hunedoara), dovedesc că şi în perioada micilor migraţii s’a extras aur din nisipurile aurifere. Când documentele medievale au atestat şi nume de oameni care au îmbrăţişat această ocupaţie începând din secolul al XIV-lea acestea erau aproape în exclusivitate româneşti, ceea ce ne întăreşte convingerea că a existat o puternică tradiţie şi continuitate pelasgo-getică, apoi românească în ultimele 6-7  milenii, iar meseria a fost practicată până în 1948 când comuniştii au naţionalizat principalele mijloace de producţie.

Tocmai la această veche tradiţie s’a referit experta germană Barbara Depert cu o declaraţie deosebită:

”Voi românii aveţi o istorie de peste şase milenii scrisă în aur. Însăşi identitatea voastră a fost scrisă în aur. În tezaurele Muzeului Naţional de Istorie puteţi să vă regăsiţi identitatea privind cronologia, importantele descoperiri în aur de’a lungul a şase milenii. Nu înţeleg de ce trebuie să vă căutaţi identitatea în alte ţări sau muzee ale lumii când o aveţi aici, aproape de voi şi ea trebuie doar privită. Brăţările de aur, care fără nici o îndoială aparţin civilizaţiei dacice, vin să încununeze această istorie făcând’o mai evidentă, mai strălucitoare”.

Citiți și:  HARGHITA-COVASNA GETICĂ: 200 DE AȘEZĂRI, 34 DE CETĂȚI ȘI PESTE 30 DE TEZAURE GETICE

Cercetătorii care s’au ocupat de cultura materială a dacilor, în special a tezaurelor de argint, au constatat că acestea erau constituite numai din obiecte de podoabe şi monede din argint, lipsind obiectele de aur. De asemenea cele din aur, foarte rare, erau constituite numai din monede şi nu aveau în componenţă piese de argint. Medeleţ a inventariat, în 1994, 111 localităţi unde au fost descoperite podoabe de argint getice şi peste 230 tezaure monetare din argint, îndeosebi tetradrahme şi denari republicani şi imperiali romani. În prezent cifra descoperirilor din ambele categorii este cu 5 % mai mare. Dacă în tezaurele de argint alături de monede au fost descoperite şi piese de podoabă din acelaşi material în cele din aur nu se cunoşteau până în prezent numai tezaure monetare.

Specialista germană aduce noi precizări şi în această problemă. În tezaurul descoperit în 1542 şi însuşit de cardinalul Martinuzzi se aflau pe lângă monedele de aur, kosoni şi lisimachi şi un şarpe de aur care nu era altceva decât o brăţară spiralică din aur. Această informaţie a fost consemnată într’un raport înaintat de un specialist numismat al cărui nume nu l’am reţinut, al regelui şi împăratului Ferdinant I (rege între 1526-1556, împărat între 1556-1564). Prin această descoperire specialista germană a elucidat două probleme: prima se referea la prezenţa în tezaurul monetar de aur getic şi a altor tipuri de podoabe, iar a doua a confirmat faptul că după asasinarea lui Martinuzi în 1551 cel puţin o parte din tezaurul descoperit în râul Strei a fost trimis de către generalul Castaldo regelui Ferdinand I la Viena unde a fost topit.

Acestei descoperiri i se adaugă tezaurul din 1998 în care pe lângă o mare cantitate mare de monede de aur, conţinea şi două brăţări spiralice din acelaşi metal. Această descoperire nu schimbă cu nimic vechile constatări ale arheologilor cu privire la monopolul regal asupra aurului. Emisiunile monetare diverse ale geților începând din secolul al III-lea î.Hr., a necesitat mult argint, încât probabil monopolul s’a extins şi asupra argintului şi probabil, al aramei.

Citiți și:  TEZAURUL DE LA OLĂNEȘTI

Nu trebuie să neglijăm una dintre bogăţiile Geției, sarea, care a fost foarte probabil o sursă importantă de venit prin exportul acesteia în sudul Dunării. Aşa se poate explica prezenţa în tezaurele Geției a unei cantităţi mari de lisimachi de aur şi tetradrahme ale oraşelor greceşti. Alte surse de acumulare a metalelor preţioase s’a putut face în societatea getică prin economia de piaţă, susţin arheologii, prin schimburi comerciale cu lumea greco-romană, exportând sare, fier, ceară, miere şi, cu siguranţă sclavi. Această acumulare s’a mai făcut şi prin schimburi de daruri, acţiune denumită şi economia de prestigiu, cu oraşele greceşti de la Marea Neagră, cu şefii triburilor popoarelor înconjurătoare, iazigi, roxolanii şi posibil cu conducătorii provinciilor romane din sudul Dunării.

De asemenea, începând din secolul al II-lea î.Hr. şi până în secolul I d.Hr. şi prin expediţii de jaf şi cucerire a triburilor proprii, dar mai ales prin exploatarea resurselor proprii. Acumulările s’au făcut treptat începând din secolul al III-lea î.Hr. ajungându’se sub regii Burebista şi Decebal, centralizatorii regatelor getice carpatice și balcanice să posede o mare cantitate de metale preţioase. Numai în acest fel se poate explica imensul tezaur al regelui Decebal pe care l’a descoperit în vadul râului Sargeţia împăratul Traian, şi pe care l’a transportat la Roma, utilizându’l pentru edificarea a numeroase lucrări edilitare la Roma şi în alte părţi ale imperiului. Din aceste metale s’au bătut monedele din argint, imitaţii după cele greceşti şi denari romani republicani şi de aur kosonii, şi s’au confecţionat numeroase podoabe, printre care brăţările spiralice din aur şi argint.

Citește și: TEZAUR GETIC

Cine avea dreptul să poarte asemenea podoabe, în special brăţările spiralice? Dacă ne referim la cele din aur şi cunoscând faptul că acesta a fost monopol regal este evident că aceste podoabe deosebite erau purtate de rege şi de familia regală, posibil şi de familia reginei. Nu excludem din această categorie pe şefii triburilor care au intrat în uniunea statală. Chiar prinţii, copii fiind, aveau dreptul să poarte asemenea bijuterii, după cum reiese din recenta descoperire a unei brăţări mici de aur la Castelul de la Hunedoara. Brăţările spiralice din argint aveau dreptul să le poarte membrii importanţi a familiilor din clasa pileati sau tarabostes. Unii dintre aceştia deţineau funcţii civile şi militare în cadrul statului. Puteau fi comandanţi ai cetăţilor, administratorii monopolurilor statului, al metalelor nobile, aramă, sare, fier, colectorii de cereale şi slujitorii curţii regale. Expunerea noastră se bazează pe constatarea că aceste brăţări erau purtate de către bărbaţi în cadrul unor ceremonii.

Medeleţ, afirmă că nu a descoperit brăţări de acest fel la geții reprezentaţi pe Columna lui Traian. Era foarte normal, deoarece geții care au fost reprezentaţi pe columnă se aflau în situaţii limită, disperaţi şi încleştaţi în războaiele cu romanii şi chiar dacă ar fi avut bijuterii nu le’ar fi purtat în asemenea condiţii.

Şi totuşi, celebrele brăţări spiralice apar reprezentate pe Columnă în scenele ce redau cea de a doua expediţie a lui Traian pentru ocuparea teritoriilor getice de la nord de Dunăre.   Argumentul nostru se sprijină pe reprezentarea într’o scenă de pe Columna lui Traian, desenată de către pictorul şi graficianul italian Pietro Santi Bartoli în anul 1667 şi reproduse sub formă de gravuri pe plăci de cupru, publicate de către E. A. P. Dzur în anul 1941 în Olanda sub titlul de ”Die Traianssäule”.

Restul trebuiesc căutate la cuceritori şi nu la cuceriţi, iar asta dacă nu le’au topit acum 1900 de ani.

Citește și:  ADEVĂRUL DESPRE TEZAURUL ROMÂNESC DE LA MOSCOVA

Literatura subiectului
B. Deppert-Lippitz, Spiralele dacice din aur din Munţii Orăştiei/Dakische Goldspiralen aus den Orăştie Bergen, în: A. Lazăr, B. Deppert-Lippitz, P. G. Ferri, S. Alămoreanu, M. Ciuta, A. Condruz (ed.), Combaterea criminalităţii contra patrimoniului arheologic european/Combating the criminality against the european archaeological heritage, Patrimonium, Bucureşti, 2008, p. 203-288, M. Ciută, G. T. Rustoiu, Consideraţii asupra unui complex deosebit în pro­ximitatea Sarmizegetusei Regia. Un experiment arheologico-judiciar, Apulum 44, 2007, p. 99-111, B. Constantinescu, E. Oberländer-Târnoveanu, R. Bugoi, V. Cojocaru, M. Radtke, The Sarmizegetusa bracelets, Antiquity 84, 326, 2010, p. 1028-1042 ● E. Oberländer-Târnoveanu, B. Constantinescu, Analize de suprafaţă şi compoziţionale privind autenticitatea unor brăţări plurispiralice de aur din secolele II-I î.H. descoperite în zona Sarmizegetusa Regia prin acţiuni ilegale de detectare: explorarea limitelor expertizei de tip clasic şi modern în cazul obiectelor arheologice, în: A. Lazăr, B. Deppert-Lippitz, P.G. Ferri, S. Alămoreanu, M. Ciuta, A. Condruz (ed.), Combaterea criminalităţii contra patrimoniului arheologic european/Combating the criminality against the European archaeological heritage, Patrimonium, Bucureşti, 2008, p. 289-332, E. Oberländer-Târnoveanu, G. Trohani, Comorile dacilor. Catalog de expoziţie, Ploieşti, 2009, D. Spânu, Misterioasele descoperiri de monede şi podoabe de aur dacice din secolul al XVI-lea. Contribuţie la istoricul descoperirilor dacice din Munţii Orăştiei, Argesis. Studii şi comunicări (Piteşti) 15, 2006, p. 77-90, D. Spânu, Research Issues regarding the Grădiştea de Munte Spiral Gold Bracelets Hoards. An Essay, Revue Roumaine d’Histoire 48, 1-2, 2009, p. 3-17, D. Spânu, Consideraţii pe marginea primei publicaţii ştiinţifice dedicate brăţărilor de aur dacice (recenzie), Studii şi Comunicări de Istorie Veche şi Arheologie 59-60, 2009-2010, p. 193-202, D. Spânu, Zur Analyse der Goldspiralen von Grădiştea de Munte, Rumänien, Das Altertum 55, 4, 2010, p. 271-314, D. Spânu, Meanings of the Dacian golden spiral bracelets. Outlines, Caietele ARA (Bucureşti) 2, 2011, p. 23-37,  arhitectura-1906.ro, dacoromania-alba.ro

Citiți și:  SAREA DIN CARPAȚI, UN ”EL DORADO” PENTRU ÎNCĂ 1000 DE ANI

sau:  BLESTEMUL AURULUI GETIC

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

 

O LUME CARE’ȘI UCIDE INVENTATORII

Este evidentă strădania creatorilor de filme de la Hollywood de a sublinia cât este de ”necesar” ca guvernele să păstreze tăcerea asupra unor subiecte precum invențiile tehnologice de vârf, printre care și cele din categoria free energy. Cei mai mulți dintre inventatorii geniali ale căror idei ar fi revoluționat domeniul energiei și’au încheiat călătoria prin această lume într’un mod suspect.

După ce veți parcurge următoarele rânduri, veți ajunge probabil să vă întrebați, ca și noi: de ce, oare, aceste tehnologii avansate care ar putea ajuta enorm oamenii sunt ascunse publicului larg?

Această secretizare și mascare a adevărului au ajuns azi printre subiectele predilecte de film, care oferă un răspuns prefabricat la întrebarea noastră.

Adevărul despre lumea în care trăim: Invenții revoluționare îngropate de autorități.

Scenariul este întotdeauna același: oamenii în negru coboară din limuzină cu o valiză de bancnote și cu o armă cu amortizor. Agenții lobby-urilor masonice, funcționarii corupți ai statului, marii bancheri internaționali, patronii multinaționalelor, magnații industriei automobilelor și petrolului, aceștia și membrii conspirației pentru instaurarea statutului fascist unic planetar sunt suspecții principali în ochii celor care au studiat cazurile.

Este evident că în spatele tuturor acestor acțiuni criminale și subversive se ascunde patima demoniacă a posesiunilor și a dominației: controlul resurselor, controlul maselor, controlul regiunilor ș.a.m.d. Consecințele sunt, în cele din urmă, catastrofale pentru omenire: războaie nemiloase sunt declanșate de clica de la vârful masoneriei pentru însușirea tuturor resurselor și totul trece prin bani, iar știința ajunge să fie doar o edulcorație primitivă de modele depășite îndesate cu abilitate în mințile tinerilor printr’un sistem de educație învechit și părtinitor. Într’un final, elementul esențial este și rămâne controlul.

Există o așa-numită elită ce are drept scop înrobirea popoarelor și a întregii umanități pentru a duce de fapt destinul Planetei într’o direcție dementă, satanică. În spatele oricărui război se ascunde întotdeauna un imens interes financiar, iar banii ca atare, așa cum observăm, sunt folosiți pentru controlul ființelor umane. În final se vizează instaurarea unei globalizări absurde și ciudate care, la modul cum este ea concepută, aduce umanității numai suferințe.

1. Rudolf Diesel (18 martie 1858 – 29 septembrie 1913)

În seara zilei de 29 septembrie 1913, Diesel urcă la bordul vasului cu aburi Dresda, în Portul Anvers. Destinația călătoriei sale era Londra, pentru a se întâlni cu reprezentanții din conducerea companiei Consolidated Diesel Manufacturing Ltd. După servirea cinei, la bordul navei, se retrage în cabina sa de dormit, în jurul orelor 22:00. Lasă vorbă pentru a fi trezit în dimineața zilei următoare, la ora 06:15. Diesel n’a mai fost văzut de atunci niciodată în viață. Zece zile mai târziu, pe 9 octombrie 1913, echipajul de pe pescadorul olandez Coertsen a adus la bord cadavrul unui om găsit plutind pe mare. Corpul era într-o stare avansată de descompunere, așa că nu’l puteau păstra la bord. În schimb, echipajul a luat obiectele personale găsite asupra acestei ființe defuncte (un suport de ocular, un portofel, un cuțit de buzunar și o cutie pentru pilule), înainte de a’l reda mării. La 13 octombrie, elementele respective au fost identificate de către Eugen Diesel, fiul lui Rudolf Diesel, ca aparținând tatălui său.

Există diverse teorii care urmăresc să explice moartea lui Rudolf Diesel. Biografii lui, cum ar fi Grosser (1978), prezintă un caz de sinucidere, în mod clar (cât de comod!!!). Alte ipoteze sugerează că oamenii de afaceri din ”cercuri diverse”, susținuți de interese militare, au fost în fapt autorii unui asasinat.

2. Charles Nelson Pogue (15 septembrie 1897 – 1985)

O altă modalitate de reducere la tăcere, se pare, în cazul domnului Pogue a fost realizată cu succes de anumite ”foruri de interese din umbră”. Pogue a reușit să pună în practică un mit: parcurgerea a 200 mile cu un galon de carburant (1 milă = 1,6 km, un galon = 3,7854 litri). Această performanță se petrecea în anii 30 ai secolului trecut! Pogue a realizat o demonstrație cu o mașină echipată cu un carburator construit după invenția sa. Rezultatele au indicat peste 216 mile/galon (~1litru la 100 km). Într’un mod foarte suspect, peste noapte, invenția sa este trecută sub tăcere, iar Pogue, dintr’un inventator împovărat de greutăți financiare, devine directorul unei fabrici de filtre de ulei din industria auto. Ceea ce ne’a atras și mai mult atenția este faptul că, în anul 1945, armata americană și’a dotat tancurile folosite în cel de’al Doilea Război Mondial cu un model de carburator pe care scria ”Carburator Pogue, nu deschideți!”.

Și mai interesant este că respectivele carburatoare au fost scoase din circulație imediat după război.

Fără să ne hazardăm în comentarii la adresa domnului Pogue, vom încheia capitolul cu câteva din declarațiile sale de după anul 1936, după ce, în mod regulat, istoria sa era ”redescoperită” de mass-media în SUA: Întrebat fiind despre controversata sa imagine legendară a unei noi generații de motoriști, Pogue răspunde:

”Nu vreau să aud despre așa ceva. Nu am nimic de câștigat spunându-vă povestea mea. Dacă aș ști că mâine voi muri sau că voi pleca definitiv din țară, aș spune! Și ar fi o adevărată poveste! Dar acum sunt în viață și aceasta este casa mea!” – indicând cu mâna centrul orașului Montreal (Canada). În același interviu, acordat unui reporter din New York, Pogue admitea totuși că pe mașina sa era montat un carburator inventat de el, dar a refuzat să specifice performanțele dispozitivului. Mai cităm câteva rânduri din interviu:
Citeste si: Documentar: Dovezi ale existentei Raiului

(Reporter) – Ați fost vreodată amenințat?

(Pogue) – Da, de câte ori!

(Rep.) – Ați fost vreodată atacat fizic?

(Pogue) – Nu.

(Rep.) – Atelierul dumneavoastră a fost vreodată spart, iar modelele de carburator furate?

(Pogue) – De câteva ori.

(Rep.) – Ați fost vreodată victima vreunei presiuni politice?

(Pogue) – Tu ce crezi? Să spunem că faci parte din guvern și că ai depozite de petrol însemnate, pe urmă invenția mea este făcută publică. Ce ai face dumneata? Am fost presat atât de către reprezentanți ai guvernului canadian, cât și din SUA. Un concetățean de’al dumneavoastră, mare figură politică la Washington astăzi, a fost unul dintre ei.

(Rep.) – Ați fi dispus să îl numiți?

(Pogue) – NU!

3. Un mare geniu – Viktor Schauberger (30 iunie 1885 – 25 septembrie 1958)
Ființă excepțională, Viktor Schauberger a deschis orizonturi cu adevărat inedite pentru omenire. Modelele sale au fost testate de către profesorul Franz Popel din partea Guvernului vest-german de la acea vreme.

Toate testele au fost încununate de succes, confirmând genialitatea lui Schauberger, dar și aspectele practice ale invențiilor sale. În anul 1958, Viktor Schauberger este abordat de către Karl Gerchsheimer și Robert Donner, care i’au propus să călătorească în SUA pentru a’și pune în practică invențiile, ”în țara tuturor posibilităților”.

Acești ”domni” au reușit să’l păcălească pe Schauberger, furându’i la drumul mare invențiile (nu se știe cu excatitate, dar se pare că beneficiarul ideilor sale este chiar guvernul SUA). Cinci zile mai târziu l’au trimis înapoi acasă unde a murit la scurt timp, distrus și deziluzionat.

http://www.energielibera.net/Ce-este-vortexul/introducere-despre-viktor-schauberger.html

4. Paul Pantone (n. 1950) – Apa poluată poate fi curățată

Pantone a fost pus sub acuzație în anul 2006 pentru acțiuni bursiere ilegale, deși el le’a negat vehement. Suspect este desigur întregul dosar apărut parcă din senin, imediat după ce a făcut publică invenția sa. Este interesant cum ”oarba” justiție americană atât de mult invidiată pentru obiectivitatea ei, reușește să îl condamne cu 7-8 capete de acuzare pe Paul Pantone pentru niște presupuse fraude.

Acestea ar fi fost detectate de către „autorități vigilente” și care, culmea, ar fi avut loc în alte state decât Utah – conform legislației SUA, fiind vorba de fapte săvârșite în afara jurisdicției Statului Utah, el nici nu putea să fie acuzat în Utah, ci numai în statele respective (cum oare a fost posibil?). Pantone este deci încarcerat în mare grabă. Cunoaștem cazuri similare și în draga noastră patrie… iar de sistemul ei juridic… cu adevărat să te tot minunezi.
Un comentariu la acest material video ne’a amintit o altă ”coincidență” interesantă: Wilhelm Reich, părintele orgonului, a murit exact în ziua în care a fost eliberat din închisoare, unde și el a fost trimis tot în urma publicării unor teorii cu aplicații practice, cu privire la orgon.
Pe data de 12 mai 2009, Paul Pantone a fost în sfârșit eliberat din spitalul-închisoare în care se afla. Eliberarea lui s’a datorat presiunilor intense ale susținătorilor săi din întreaga lume, în frunte cu fiul său, reuniți sub numele de GEET Friends.

Pantone trăiește acum în afara Statului Utah, se recuperează după traumele psihice și fizice (printre care și hepatita C) suferite în spital. Susține conferințe, demonstrații și interviuri acolo unde este invitat. Există mulți entuziaști care au pus în practică soluția Pantone. Îi găsiți foarte ușor pe youtube.com; căutați ”GEET”.

Există chiar un grup de oameni ce se numesc ”The GEET guys” care au propus guvernului SUA să folosească tehnologia GEET pentru a curăța apa din golful Mexic, apă ce a fost poluată masiv cu petrol la sfârșitul lunii aprilie în anul 2010, după ce o conductă principală de petrol s-a spart. Dispozitivul GEET inventat de Pantone folosește pe post de carburant petrol natural nerafinat și apă (inclusiv apă sărată care poate fi extrasă direct din ocean). Gazele de eșapament ce rezultă în urma combustiei conțin 23% oxigen.

Cum aerul atmosferic conține 21% oxigen, GEET ar curăța apa golfului Mexic de petrol și ar oxigena atmosfera. Este inutil să mai spunem că ”The GEET guys” au fost ignorați de guvernul american, atât ei, cât și propunerea lor de folosire a tehnologiei GEET.

5. Andrija Puharich (19 februarie 1918 – 3 ianuarie 1995) – Disocierea moleculelor de apă prin rezonanță

Se pare că Andrija Puharich este cel care l’a inspirat pe Stanley Meyer în dezvoltarea celebrei sale disocieri prin rezonanță. Andrija Puharich are un brevet de invenție cu titlul ”Metodă și dispozitiv pentru disocierea moleculelor de apă” al cărui principiu de funcționare este foarte asemănător cu cel al lui Meyer.

Fiind bun prieten cu R. J. Reynolds (al 3-lea), el pare să fi fost chiar protejat și susținut în cercetările sale. Totul până când cercetările sale în domeniul folosirii apei pe post de carburant au ajuns la urechea lui David Rockefeller. Puharich a căzut imediat în dizgrația acestuia (Rockefeller este una din familiile considerate a fi elita planetei Pământ, iar orice tehnologie pe bază de apă poate periclita poziția de control global deținută de această familie). Pentru o vreme, Puharich a găsit sprijin la alt prieten de’al său, pe atunci președinte al Mexicului. Susținerea pe care a avut’o s’a diminuat sub presiunile constante ale lui David Rockefeller, iar Puharich a cedat în cele din urmă fiind nevoit să promită personal în fața familiei Rockefeller că nu va mai realiza nicio cercetare în domeniul carburanților pe bază de apă.

6. Daniel Dingel (n. 1926) – Motorul cu apă

Inventator filipinez, Daniel Dingel a convertit încă din anul 1969 peste 100 de automobile pentru a folosi apa în loc de combustibil.

Deși a propus în repetate rânduri guvernului filipinez introducerea metodei sale de disociere a apei și folosirea ei pe post de combustibil, a fost refuzat de fiecare dată pe motiv că nu există suficient de multe fonduri. Culmea! O asemenea invenție ar fi scos întreaga țară din situația financiară extrem de dificilă în care se află. Ne vedem nevoiți să constatăm că există opinii contradictorii la adresa lui Daniel Dingel.

Pe de’o parte am găsit mențiuni că ar fi făcut multe demonstrații publice unde specialiștii au putut constata că metoda sa funcționează, iar pe de altă parte că, de fapt, este vorba despre o fraudă. Există un mare semn de întrebare: o fraudă care durează de 40 de ani?

Ce aflăm mai departe? În decembrie 2008, la vârsta de 82 de ani, Daniel Dingel este condamnat la închisoare cu pedeapsa maximă (20 de ani!!!) pentru înșelătorie și pus să plătească suma de 380.000 de dolari americani unei companii din Taiwan cu care încheiase un contract. Dingel trebuia să cumpere trei autoturisme și să le convertească spre a folosi apa. Din studiul pe care l’am efectuat, se pare că Dingel are partea lui de vină în acest contract.

Totuși, întreaga ”înșelătorie” este generată de refuzul lui Dingel de a dezvălui secretul metodei sale. Se pare că ceea ce l’a motivat să facă acest lucru este faptul că i s’a refuzat dreptul de a’și patenta invenția, iar divulgarea acestui secret l’ar fi lăsat complet descoperit. Daniel Dingel spunea că ar fi dispus să divulge secretul unei companii care ar angaja 200 de filipinezi, iar restul de beneficii obținute din drepturi de autor să fie transferate unei organizații umanitare.

7. Ken Rasmussen – Apa se transformă în energie

Ken Rasmussen este inventatorul unei tehnologii de transformare a apei în energie. Tehnologia folosită de el are similarități de construcție și de rezultate cu cea patentată de profesorul Kanarev, personalitate recunoscută la nivel internațional, având multe invenții înregistrate.

Rasmussen a încetat lucrul la acest proiect în momentul în care unul din membrii echipei sale a fost amenințat în plină stradă de câțiva bărbați îmbrăcați în negru, conducând o mașină neagră model ”Lincoln Town”. Acești bărbați știau foarte multe lucruri despre toți membrii echipei, lucruri atât de intime că nici măcar ei nu erau conștienți de ele. Rasmussen a concluzionat că nu putea fi vorba de vreun potențial investitor în tehnologia sa, deoarece erau necesare echipamente foarte speciale pentru a avea acces la acele informații.

Și astfel, o altă invenție este îngropată cu o diabolică dibăcie.

8. Stanley Meyer (24 august 1940 – 21 martie 1998)

Meyer a murit în ziua de 21 martie 1998. Cauza morții sale: otrăvire. Ce se știe despre acest eveniment este că în ziua aceea el lua cina împreună cu mai mulți oficiali NATO la restaurantul Cracker Barrel din Grove City, Pennsylvania (SUA). La unul din toasturile grupului s’au ciocnit pahare cu suc de merișoare. Imediat după ce a băut, Meyer a fugit afară din clădire vomând violent. Fratele său l’a urmat afară și l’a auzit spunând, printre ultimele sale cuvinte, că a fost otrăvit.

Foarte suspect este faptul că ancheta a fost extrem de lapidară și că nu s’a stabilit niciodată cu exactitate cine erau membrii acelui grup și ce sărbătoreau mai exact la acel toast, cu atât mai puțin cine a pus otrava exact în paharul lui Stanley Meyer – în afară de Meyer niciun alt membru prezent atunci la reuniune nu a fost otrăvit.

9. John Andrews – Benzina foarte ieftină

Andrews a fost un inventator de origine portugheză. În luna mai a anului 1974 el a făcut imprudența de a’și prezenta soluția de a aditiva benzina cu gaz în fața unor oficiali ai Marinei americane. Soluția sa ar fi redus costul litrului de benzină la aproximativ 1,75 bani (2 cenți americani pe galon). Reprezentanții Marinei au venit să încheie contractul cu Andrews, dar i’au găsit laboratul jefuit, iar el nu a mai fost găsit niciodată de atunci.

10. Phil Stone – ”Motorul cu apă”

O modalitate și mai meschină de aducere la tăcere este folosirea ordinelor de secretizare. O metodă uzată de altfel și în România. Prin intermediul lor, o anumită invenție poate să fie considerată secret național și să fie interzisă cu desăvârșire. Phil Stone, profesor de fizică la o facultate din SUA (ca și mulți alții pe care nu i’am mai amintit în această lucrare), a primit în 1950 (!!!) un astfel de ordin de secretizare prin care i se interzicea să mai lucreze sau să divulge orice informație legată de invenția sa denumită ”Motorul cu apă”.

În cazul în care se încălca acel ordin, ”făptașul” avea să fie condamnat la 20 de ani de închisoare.

Desigur că lista celor care au fost boicotați și reduși la tăcere este mult mai lungă. Cei interesați pot găsi din abundență informații de acest gen pe Internet. Parte din informațiile despre abuzurile și amenințările descrise au rolul de a evidenția două aspecte: invențiile respective chiar aveau o adevărată valoare practică și, celălalt aspect, că cineva se teme la modul real de astfel de invenții. Pe de altă parte, nu excludem nici posibilitatea ca anumite articole să fie, de fapt, ”plantate” cu o perfidă îndrăzneală la ordinul organizațiilor de diferit rang, toate cu interese directe în a menține schema actuală de putere și organizare economică mondială. Aceste nemiloase foruri care nu au absolut niciun scrupul și pentru care banul este suprema rațiune de a trăi, nu ocolesc pe nimeni, nici măcar pe cei din rândul lor.

Iată un alt scandal: Strauss-Kahn, fost director FMI, este acuzat de tentativă de viol în SUA. Strauss-Kahn a candidat la președinția Franței. Faptul că era director al FMI ar trebui să ne dea de gândit prin ce fel de cercuri se ”învârtea”.

Greșeala sa? Ideea de a modifica politica FMI spre a veni în folosul țărilor mai slab dezvoltate în detrimentul celor puternic dezvoltate. Nu știm ce s’a petrecut cu adevărat în cazul scandalului Strauss-Kahn, dar rezultatul este evident: Strauss-Kahn a demisionat. Chiar dacă se demonstrează că a fost o înscenare, scopul îndepărtării unei persoane anticorporatiste dintr’o asemenea instituție (care împrumută guverne și controlează astfel la modul direct viața oamenilor de pe Planetă) a fost atins.

Ce intenționăm să subliniem este mai degrabă că toate aceste invenții sunt cu adevărat valoroase și că elita mondială se teme de ele. Motivul este mai mult decât evident. Uitați’vă împrejur. Există o strădanie plină de o îndârjire diabolică de a controla toate aspectele vieții omului de rând. Reglementări și tot felul de standardizări au drept scop punerea umanității într’un imens ”staul”. Cine refuză confortabilul loc în acest staul, pregătit cu mare și atentă grijă, devine dușmanul de moarte al ”managementului staulului”.

Libertatea și independența au fost întotdeauna mai mult idealuri decât realități. Îndrăznim să sperăm că umanitatea va depăși stadiul de grădiniță în care se află și va reuși să treacă la o maturitate demnă de înzestrările pe care le are.

Sursa: criticalunity.org

Citiți și:  SAREA DIN CARPAȚI, UN ”EL DORADO” PENTRU ÎNCĂ 1000 DE ANI

sau: CUVINTE ROMÂNEȘTI ÎN LIMBA MAGHIARĂ

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA