În rîndurile care urmează vă vom expune succint cam ce susțin Tocsinii, Napoleonii și toți dacopații manipulați de teoria sovietică a existenței ”Daciei” și a ”dacilor”.
Pentru început trebuie lămurit un lucru elementar.
A existat vreodată un regat numit Dacia?
Răspunsul este răspicat: NU.
Dacă ar fi existat un regat numit Dacia ar fi existat și documente getice (sau eventual ”dacice”) a existenței acestui regat, iar tocsinii și dacopații manipulați de aceste unelte sovietice le prezentau publicului larg.
Chiar dacă cei mai mulți istorici contemporani sau cei care au scris despre acești ”daci” inventați au tot rostogolit această minciună în scrierile lor din ultimele secole, nici măcar unul singur nu a putut prezenta nici cea mai mică dovadă a existenței regatului ”Dacia”.
Luați la bani mărunți și dacopații se fac că plouă.
Întrebarea care se ridică este simplă:
De ce se vorbește despre un ”regat dacic” dacă nu există dovezi ale existenței acestui regat sau stat ”dacic”?
Răspunsul este la fel de simplu:
Spune o minciună în mod repetat și in timp această minciună va fi luată drept adevăr de ignoranți.
Atunci, de unde s’a născut această minciună?
Dacia, a fost într’adevăr o provincie-colonie pe care au înființat’o romanii pe teritoriile getice din nordul Dunării, dar de la o colonie care azi ar fi acoperit doar 13 județe rumînești, este cale lungă pînă la afirmarea ca adevăr absolut a existenței vreunui regat numit astfel: ”Dacia”.
Că această denumire a fost latină, și doar latină, o dovedește faptul menționat de foarte mulți istorici care spun că romanii după anii 260-270 d.Hr, după zeci de ani de războaie cu geții liberi din afara arcului carpatic, și’au luat jucăriile și denumirea ”Dacia”, și au mutat’o în sudul Dunării, numind’o Dacia Ripensis sau Dacia Mediterraneo.
Întrebare pentru dacopați:
Dacă romanii își numeau colonia ”Prostia” noi rumînii am fi fost urmașii ”proștilor”?
Deci, nu era o denumire getică, ci latină.
O altă sursă de neclarități este povestea sforăitoare că romanii le spuneau ”daci”, iar ”grecii” le spuneau geți strămoșilor noștri.
Mai întîi care greci?
Etnonimul ”grec” nu a existat în antichitate, etnonimul strămoșilor grecilor de azi din Grecia era ”eleni” din vechea Eladă, adică ceea ce au devenit triburile pelasgo-getice ale dorienilor, ionienilor și aheilor și nu numai ale lor, pentru că triburile getice din sudul Balcanilor erau cu sutele.
Amintim aici și tribul mirmidonilor conduși de getul Achile.
Elenii le spuneau ”geți” la geții din nordul Eladei pentru că trăiau printre ei, iar geții deveniți ulterior ”eleni” nu se mai identificau cu frații lor de sînge de unde se trăgeau la rîndul lor.
Sînt perioade în istoria unor popoare care își iau alte identități etnice, cum este și cazul nostru al rumînilor, pentru că nu ne mai identificăm cu strămoșii noștri pelasgo-geți decît prin ceea ce mai citim prin documente vechi.
Apoi, romanii și’au extins dominația mult mai tîrziu, dar tot geți le spuneau strămoșilor noștri la începuturi.
Ce este așa greu de priceput?
Citiți despre geți în operele romane (sau latine) mai vechi de 2000 de ani.
Porecla de daci a apărut relativ tîrziu în istorie.
Nu existau ”daci” acum 2000 de ani, au fost inventați de romani pentru că au inventat și o colonie Dacorum pe care intenționau să o ocupe.
Ca să fim bine înțeleși, nu susținem că aceste colonii romane (Dacia, Tracia, Moesia, Ilyria etc) nu ar fi fost locuite de geți.
Dimpotrivă, geții trăiau în toată Europa, nu doar pe cele două maluri ale Dunării, și inclusiv la Roma.
Așadar, avem azi o Teorie care ne spune că a existat Regatul ”Dacia” și care este promovată puternic prin agenții lor din Rumînia, și ghidonați din spatele ușilor închise ale Moscovei.
Moscova are toate interesele ca să suțină această minciună pentru că:
1. Nu se mai pomenește de geți și Geția al cărui teritoriu era și peste Scyția (actuala Ucraina) sau de Massa-Geți și Massa-Geția care azi sînt pe teritoriul Rusiei.
2. Se restrînge teritoriul locuit în antichitate de geto-rumîni la spațiul ocupat de romani (al celor 13 județe de azi) care acoperea doar Ardealul, Banatul și Oltenia (vezi poza).
3. Își justifică cuceririle teritoriale din Ucraina, Basarabia și Bucovina de Nord, care de drept ar aparține urmașilor Geților, Tyra-Geților și fraților geto-scyți și sarmo-geți (sarmați) cu care au făcut alianțe în antichitate împotriva Imperiului Roman, și pe care l’au și cucerit după anii 476 d.Hr.
4. Teoria existenței ”Daciei” este în solidar cu Testamentul lui Petru cel Mare care a lăsat ordin peste timp ca rușii să ajungă cu cuceririle teritoriale la Marea Mediterană
În consecință, ”dacii” au fost geții care locuiau colonia romană Dacia, iar ”tracii” au fost geții care trăiau în colonia Tracia, ambele colonii inventate de romani ca să supună aceste teritorii și să le ”civilizeze”….prin exploatarea lor de resurse.
Dacă se vorbește de ”daci” nu doar că se restrînge teritoriul geto-rumînilor la doar 13 județe din nordul Dunării, dar se scurtează istoria ”dacilor” la doar 1900 de ani cît ar fi de la înființarea provinciei romane ”Dacia Romană”, de cînd a început exploatarea geților din Carpați și a resurselor lor.
În esență, Teoria Sovietică a ”Daciei” ne sugerează că Moldova, Dobrogea, Nordul Moldovei numit Bucovina nu ar aparține țării noastre de drept, iar la această teorie au achiesat ungurii și bulgarii.
Bulgarii revendică Dobrogea, iar ungurii susțin că dacii s’au mutat în sudul Dunării, în Dacia Ripensis, iar teritoriul ar fi fost gol la venirea asiaticilor în Panonia, în consecință Ardealul, Crișana și Banatul ar fi ale lor. Mai mult unii unguri afirmă că ar fi descendenți din acei ”daci” din ”Dacia Romană” tot din interes expansionist.
Tot din această Teorie Sovietică a ”Daciei” s’a născut și ”moldovenismul”, ”ardelenismul”, semi-teorii care suțin existența unor popoare moldovenești sau ardelene separate de geto-rumînism, teorii care susțin în primul rînd ruperea Rumîniei.
Construcţia mitologică a ”dacilor” a prins cote monumentale în discursul comunist al Epocii de Aur, cînd Tovarăşul Ceaușescu aproape că ajunsese să se creadă descendent direct din familia lui Decebal, însă Revoluţia din 1989 nu a pus capăt acestei aberaţii, dimpotrivă.
De aceea, dacopații fac rău acestei națiuni prin ignoranța de care dau dovadă susținînd niște rusofili care s’au cățărat pe baricadele ”dacismului” și ”tracismului” și promovează neîncetat existența unor ”daci” și ”traci” inventați de romani acum 1900 de ani, apoi exploatați de interesele expansioniste ale Rusiei.
Din păcate sînt mulți rumîni care au îndrăgit această ”istorie” pictată și așezonată cu ”daci” dar nu știu ce este în realitate în spatele acestei perdele de fum.
Rumînii din Carpați sînt urmașii direcți ai pelasgo-geților, fapt confirmat nemijlocit de testele genetice afectuate în rîndul populației actuale a Rumîniei, pelasgo-geți care trăiau aici necontenit încă de acum peste 10.000 de ani de cînd omul inteligent a creat primele orașe, primele arme, cetăți și regate, apoi a populat întreaga Europă și restul continentelor.
Rumînii care’și fac testul genetic și au una din ramurile haplogrupului I (I1, I2, I2a, I2b etc) sînt urmași direcți ai Pelasgilor străvechi care au ridicat Civilizația Dunăreană cu celebrele Culturi: Turdaș, Cucuteni, Gumelnița, Hamangia etc.
Rumînii care’și fac testul ADN și poartă una din ramurile haplogrupului R1 (R1a, R1b) sînt urmași direcți ai Geților care azi controlează Europa în proporție de peste 60-70%.
VA INTRA RUMÎNIA ÎN BASARABIA DACĂ ODESSA ESTE OCUPATĂ?
Decriptarea manevrelor militare ruse din Ucraina Dacă Putin ocupă Odessa și dezvoltă ofensiva spre vest, Rumînia va trebui să ocupe militar Bugeacul și să pună trupe rumînești (NATO) pe malul Nistrului
Binecunoscutul analist, de către specialiști, Cristian Negrea, scriitor și redactor-șef la Tactica și Strategia – Revistă de istorie militară și geopolitică, autor al unor volume fulminante, care au răscolit presa ucraineană și transnistreană la data apariției lor, ne face onoare să accepte publicarea analizelor sale despre situația din Ucraina.
Volumele la care facem referire sînt: ”Cînd Armele Vorbesc”, ”Sînge pe Nistru” și ”Cnutul Maicii Rusia”, publicate de Editura Marist.
Cristian Negrea: Publicat: Duminică, 27 februarie 2022
Atenție, filmarea de mai sus este doar prezentarea volumul ”Cînd Armele Vorbesc”, un scenariu despre un război cu Ucraina, din… 2012!
În scenariul său prevedea, la fel ca Donald Trump acum, și atacarea Taiwanului de către China, care tocmai și’a învîrtit niște elice de elicoptere prin zonă. În continuare, considerațiile autorului asupra momentelor din aceste zile de la granițele României:
Am mai spus’o și o repet:
În cazul in care Putin ocupa Odessa și dezvoltă ofensiva spre vest, alături de trupele din Transnistria ce ar avansa dinspre nord, Rumînia va trebui, obligatoriu, cu sau fără acceptul Ucrainei (ar fi bine să fie cu acceptul acesteia), cu acceptul neoficial al NATO (trebuie negociat la sînge aici), să ocupe militar Bugeacul și să pună trupe rumînești (trupe NATO) pe limanul Nistrului, pentru a interzice pătrunderea trupelor rusești în Bugeac!
Dacă Bugeacul ar cădea în mîna Rusiei, ar fi o catastrofa strategică pentru Rumînia, dar și pentru NATO!
Închipuiți’vă ce ar însemna să fim vecini cu Rusia peste brațul Chilia!
Mulți se întreabă de ce Putin face ce face la ora actuală. Răspunsul este simplu, pentru ca poate! De ce?
Fiindcă este singurul lider al unei puteri importante care are putere absolută, discreționară, comparabilă cu a unui dictator dintr’o țară din lumea a treia, sau din Coreea de Nord.
Dar de ce China, liderul ei Xi Jimping nu ar putea face la fel? Răspunsul e simplu, liderul chinez nu are puterea discreționară în stat la fel cum o are Vladimir Putin. În cazul Chinei, o dictatura comunista, Xi nu are puterile discreționare de care beneficiază Putin în Rusia.
Deoarece acolo este un comitet de conducere (Comitetul Politic Executiv al PCC format din 9 membri) în care sînt reprezentanții mai multor fracțiuni din Partidul Comunist, unii cu o anumită viziune, alții cu o alta.
Xi este rezultatul unui consens, iar puterea sa este limitată de membrii acestui comitet de partid, care se pot opune unei căi sau alteia. Xi este lider din 2012. În cazul Rusiei lui Putin, aceasta opozitie internă, chiar din sînul propriului partid, nu mai există, după 22 de ani la putere.
Deci, Putin poate face în Rusia ce vrea, Xi înca nu, fiindcă este limitat de optiunile celorlalți 8 membri ai CPE al PCC, care nu toți sînt neapărat în consens cu el.
Dar Putin nu are nici o opoziție în structurile de putere de la Moscova, toți sînt slujitorii săi, iar opoziția din afara puterii nu există, este în pămînt, în exil, sau în Gulag. De aceea nu este nimeni în Rusia care să’l tragă pe Putin de mînecă, iar după 22 de ani de putere absolută, e normal să se îmbolnăvească de beția puterii.
Vorba lordului britanic Acton: Puterea corupe, puterea absolută corupe în mod absolut.
Continui cu considerentele mele dupa a treia zi de război.
Ucrainenii încă rezistă, fapt care ridică mari probleme rușilor și lui Putin.
Ei bine, la ora actuala Putin este victima propriei beții a puterii, nimeni din cercul său nu îndraznește să’l contrazică sau să se pună contra planurilor sale, este înconjurat de lachei obedienți, așa că atunci cînd a decis ca forța militară a Rusiei, marea forță militară, trebuie folosită împotriva Ucrainei, nu a fost nimeni care să’i zică că poate nu va fi așa ușor.
Ați văzut reacția lui Narîșkin care aproape făcea pe el ca să’i spună lui Putin ce dorea el sa audă.
Vă închipuiți vreun general care să’i spun alui Putin: Vladimir Vladimirovici, în cazul în care întîmpinăm rezistență pe axa… Imediat Putin ar fi sărit în sus, cum, generale, armata Rusiei este mult mai bine pregatită, iar ucrainenii ne vor întîmpina ca eliberatori etc !
Deci invazia s’a făcut după cum credea Putin că se va întîmpla, nu dupa o analiza atentă a tuturor factorilor din teren. După impresia lui Putin, care a făcut exact ca și Hitler în ww2, cînd desconsidera sfaturile generalilor valoroși, acceptînd doar sfaturile lacheilor incompetenți ca Jodl sau Keitel.
Dar sa revenim.
Conform planificarilor initiale, Kiev, Harkov si Mariupol ar fi trebuit să cadă în prima, maxim a doua zi de război, pentru a intra în vigoare faza a doua a ofensivei terestre.
Iată că nu s’a întîmplat nici în a treia zi (încă nu știm situația exactă din Mariupol), iar luptele continuă, Kievul și Harkovul încă rezistă. Kievul are mari șanse să reziste și peste noaptea asta.
Dar ne dăm seama de nervozitatea și de faptul că rușii sînt puși într’o situație dificilă, în sensul că au încercat să devanseze fază a doua o ofensivei terestre, spre Odessa și gurile Dunării, atacînd în Khersones, la ieșirea din istmul Perekop spre vest, către Odessa.
Scopul este mutarea atenției ucrainenilor către acest front, poate să mute rezervele acolo, manevra pe linii interioare, pentru a slăbi apărarea din celelalte puncte cheie ce trebuiau să cadă din prima zi, dar nu au făcut’o.
O sabie cu două tăișuri, și rușii vor trebui să mute din forțele de atac spre Mariupol (est de istmul Perekop) pentru a întări atacul spre Khersones. Dar Khersonesul a rezistat, podul a fost aruncat în aer și o coloană blindată rusă distrusă cu dronele turcesti Bayraktar. Atacul demonstrativ respins, așa că se revine asupra celorlalte trei puncte de interes maxim.
Să fim bine înțeleși, Putin va forța și mai mult, este ultima lui șansă. De aceea i’a bagat pe cecenii lui Rahmad Kadîrov, și nu le va fi ușor ucrainenilor în noaptea asta, va fi cea mai grea noapte pentru Kiev.
Orașul a fost atins la nord-vest, dar ucrainenii au o șansă mai mare ca și ieri, care era mai mare ca și alaltăieri.
Ramzan Kadîrov, măcelarul lui Putin, este și el acolo alături de cecenii săi, ar fi o șansă ca lumea să scape de el, la fel cum au scăpat de tatăl lui, Ahmad, ucis de o bombă plasată sub tribuna oficială în care primea defilarea oficială de ziua victoriei la 9 mai 2004.
Aici este și o chestiune de moral. Soldații ruși sînt demoralizați, multi nu știu ce caută acolo, au fost aruncați în luptă de generalii lui Putin care nu au avut curaj să’i spună direct în față ca nu au 140.000 de luptători profesioniști de primă mînă, antrenați și pregătiți, așa că au improvizat cu recruți.
Nu este prima oară, și în primul război cecen din 1996 au aruncat recruți în prima linie care au fost măcelăriți de ceceni. Moralul ucrainenilor este pe o panta ascendentă, mii de civili și voluntari pun mîna pe arme.
Al rușilor, dimpotrivă. Să ne amintim de vorba aia militara: Nu mă tem de o armată de lei condusă de o oaie, ci de una de oi condusă de un leu.
Iar Zelenski ăsta s’a dovedit, un leu. În schimb, Putin iese nervos si cere armatei ucrainene să’și răstoarne conducerea de drogați și naziști.
Încă o scurta chestiune, unde sînt filmele video care ar justifica narațiunea lui Putin, că rusii sînt eliberatorii ucrainenilor?
Nu există nici unul în care trupele ruse să fie primite cu flori de populația ucraineană, cum au fost cele din Donbass si Crimeea in 2014. Propaganda rusă ar trebui rapid să produca astfel de filmulete, pentru a justifica în continuare acțiunea militară.
Ca și concluzie, după a treia zi de război.
Putin este în corzi, trebuie să încheie rapid războiul cu o victorie decisivă, altfel zilele îi sînt numarate. Iar perspectiva unui război scurt și victorios s’au depărtat rapid în aceste trei zile, și în cele ce vor urma.
Chiar dacă Kievul va cădea sub loviturile cecenilor și Zelenski va fi ucis, exemplul său va fi preluat și ucrainenii vor continua lupta. Guvernul se va muta la Lvov, în vestul Ucrainei, și războiul va continua, cu pierderi importante pentru ruși.
Între timp ajutoarele internationale în armament și munitie vor crește potențialul de rezistență al ucrainenilor. Se pare că Putin a greșit enorm, și nu are cum să iasă bine din această situație, indiferent de deznodamînt.
În cel mai fericit caz, va obține o victorie a la Pyrrus, care i’ar putea prelungi domnia cîțiva ani, izolat de toata lumea, dar va fi debarcat și poate judecat, cînd lipsurile populației vor face traiul rușilor de rînd de nesuportat.
O înfrîngere ar însemna că va fi debarcat chiar din interiorul cercului său, sau eliminat fizic. Există o șansă, destul de mică, că după ce va fi debarcat să ajungă în fața Tribunalului Penal Internațional.
O șansa foarte mica, e drept, rusii isi rezolva problemele in interior, eliminînd martorii, fiindcă și cei care vor prelua puterea dupa Putin îi sînt complici, cel puțin într’o măsură.
Cristian Negrea: Dovada că lucrurile merg prost pentru ruși pe plan militar este că Putin a făcut anunțul cu punerea în alertă a forțelor nucleare (Luni, 28 februarie 2022)
Continui cu considerațiile mele personale dupa a patra zi de război.
Cum spuneam mai devreme, ucrainenii au cîștigat și această runda, în sensul că înca rezistă, și i’au pus pe rusi într’o mare încurcătură, prin faptul ca nici unul dintre obiectivele lor imediate nu a putut fi atins.
Kievul a rezistat și după noaptea trecută, Harkovul, după lupte grele duse în oraș, i’a alungat pe ruși recîștigînd controlul ucrainean deplin asupra orașului.
La sud rușii au mai progresat, ocupînd Melitopol și amenințînd Mariupol, al treilea punct cheie, și dinspre sud. Aici rușii ar putea avea cel mai mare succes de pînă acum, dacă reușesc să facă joncțiunea dintre trupele venite din Crimeea și cele din Donbass, Mariupolul ar putea fi izolat și înconjurat din toate părțile, și atunci nu ar avea cum să mai reziste (eventual cîteva zile, avînd în vedere rezistența încăpățînată de pînă acum).
Dar asta a venit cu un cost, rusii au trebuit sa devanseze faza a doua, divizand trupele din Crimeea, o parte trimițîndu’le spre vest, care Odessa. dar contingentul a fost prea redus, si a avut pierderi grele ieri la Khersones, si apoi fiind batut si aruncat inapoi la Mikolaiv, pe cursul inferior al Bugului, noaptea trecuta. Iar acest aspect va avea repercusiuni asupra tariei fortelor de la sud de la Mariupol, dînd o sansa de respiro aparatorilor.
Avand in vedere comportarea trupelor ruse pe campul de lupta, multi incep sa ia in calcul ideea ca trupele din primul val nu au fost cele mai bune, ci doar trupe de sacrificiu, pe modelul basibuzucilor din armata otomana, care inmuiau rezistenta si gaseau puntele tari si cele slabe ale apararii, fiind decimate in acest proces.
Este un rationament fals, daca ar fi asa, cum ramane cu blitzkriegul? Nu trimiti in blitzkrieg trupele cele mai slabe, ca atunci nu mai e blitzkrieg!
O dovada in acest sens este apelarea la ceceni, adica elita ce a putut fi adusa pe campul de lupta. S’a apelat la ei fiindca ofensiva s’a impotmolit, si nu existau trupe mai bune.
Dar si cecenii lui Kadirov au avut ghinion, un regiment a fost distrus cu drone turcesti Bayraktar si chiar unul din adjunctii lui Kadirov, Mahomed Tushaev, a fost ucis. Nu stim daca nu vor incerca din nou, cei ce au mai ramas.
Faptul ca lucrurile merg prost pentru rusi pe plan militar (nu mai vorbesc pe plan economic sau al sanctiunilor) este faptul ca Putin a pus in alerta fortele nucleare.
De ce a facut asta, din moment ce nimeni nu ameninta Rusia, nuclear sau nenuclear?
E simplu, pentru a transmite un mesaj, ca este la butoane, la conducere, el e seful. Iar daca are nevoie de un astfel de mesaj, lucrurile merg prost pentru el.
Au inceput primele fisuri in cercul sau interior, stim doar ca doi dintre oligarhii lui credinciosi (Fridman si Deripaska) i’au cerut lui Putin sa faca pace, semn ca sanctiunile functioneaza, totusi, si o vor face si mai bine in zilele urmatoare. Iar asta inseamna ca tot mai multi dintre apropiatii lui Putin incep sa considere ca se afla in tabara gresita.
Kievul este in fata unei noi nopti de lupte grele.
Pe de o parte, situatia este mai dificila, orasul fiind atins de trupele ruse in nord-vest si nord, dar inca nu au trecut mai departe, iar orasul nu a fost inconjurat.
Pe de alta parte, succesele din noptile precedente le’au intarit aparatorilor ucraineni speranta in victorie, iar moralul lor este mult mai bun decat al rusilor, care nu prea mai au ambitie sa se arunce la noi si noi atacuri, cand credinta in victorie incepe sa li se clatine.
În astfel de cazuri atacurile stagneaza, oamenii nu prea se indeamna s aatace, iar rezultatul este o degradare tot mai mare a moralului si a dorintei d elupta, care oricum nu era prea mare.
Rezistenta incapatanata si eroica a ucrainenilor a produs si alte consecințe care ii vor afecta militar pe rusi. Tarile NATO au inceput sa trimita ajutoare militare sub forma de armament si munitie, nu numai casti si echipamente sanitare. Iar acest lucru ar fi fost imposibil daca Kievul ar fi cazut in zilele precedente. Deci rezistenta nu a fost fara rost, putem spune asta cu siguranta.
Iar Putin incepe sa isi piarda rabdarea, se vede clar, nu se astepta la asa ceva. Nu va ceda, dimpotriva, dar se vede ca lucrurile nu merg deloc in favoarea lui. Va cere noi si noi atacuri, nu poate renunta. Iar daca atacurile esueaza repetat cu pierderi, se va produce o defectiune in cadrul armatei din zona de opratiuni.
Nu ma refer la simpli soldati, ci in lantul de comanda, la nivel mediu.
Comandantii de unitati, stiind starea de demotivare a trupei acre nu mai vrea s alupte si ca sunt pe cale sa le pierda din mana, vor incepe sa eludeze ordinele de atac, adica vor incepe sa se fofileze.
Vor incepe sa se faca ca nu au inteles unele ordine, ca nu mai au combustibil, ca nu au fost sprijiniti etc. Si vor miniti in rapoarte asupra situatiei din teren. Deja se vad primele semne, tancuri ramase in drum fara combustibil, unitati ratacite etc. Inseamna ca e o problema de logistica, de noncombat, sau amandoua.
Chiar si faptul ca a cerut negocieri spune asta, cand inainte cerea armatei ucrainene ba sa depuna armele, ba să’și rastoarne conducatorii.
Mare atentie la aceste negocieri.
De fiecare data cand Rusia a cerut negocieri si a semnat acorduri de incetare a foscului, niciodata nu le’a respectat. Dimoptrivă, s’a folosit de ele să’și concentreze fortele si sa atace prijn surprindere.
Așa a procedat in 1992 în Osetia de Sud, in 1993 in Abhazia si cu alte ocazii. Banuiesc ca Zelenski, in noua lui postura de erou, nu va face prostia sa mearga in persoana la negocieri, ar fi prostie enorma. Si trebuie sa se astepte ca oricea acord de incetare a focului sa fie incalcat printr’un atac surpriză.
REVERSUL MEDALIEI. Rușii știu asta, NATO știe că rușii știu, și toți se fac că nu se întîmplă nimic
Publicat: Marţi, 01 martie 2022
Considerațiile mele personale după a cincea zi de război. Subliniez încă o dată că sunt considerațiile mele personale, sunteți de acord sau nu, sunt ale mele și nu reprezintă poziția cuiva sau altcuiva.
După cum scriam ieri (și se pare că am avut dreptate), citez:
”La sud rușii au mai progresat, ocupînd Melitopol și amenințînd Mariupol, al treilea punct-cheie, și dinspre sud.
Aici rușii ar putea avea cel mai mare succes de pînă acum, dacă reușesc să facă joncțiunea dintre trupele venite din Crimeea și cele din Donbass, Mariupolul ar putea fi izolat și înconjurat din toate părțile, și atunci nu ar avea cum să mai reziste (eventual câteva zile, avînd în vedere rezistența încăpățînată de pînă acum).
”Sînt știri încă neconfirmate conform cărora Mariupol ar fi fost înconjurat sau chiar ar fi căzut. Nu știm încă, dar faptul că a fost înconjurat este aproape sigur, poate nu este real, sper că nu, dar este foarte probabil.
În acest caz, situația ucrainenilor la est devine problematică, riscă ca trupele lor ce sunt fixate în est, în Donbass, să fie învăluite, singura soluție este să fie evacuate spre vest, lăsînd o bucată destul de mare din est rușilor.
Harkovul este amenințat de această evoluție a frontului, piloanele de rezistență din est sunt pierdute, iar Harkovul riscă să fie încercuit în câteva zile.
Mai poate rezista, în lupte de stradă, fiind al doilea oraș ca mărime al Ucrainei, Se poate încerca stabilirea unei linii defensive de la Harkov spre sud-vest, pînă la Nipru, undeva la nord de Zaporoje, sau chiar la Zaporoje dacă este recucerit printr’un contraatac rapid.
Și această linie poate fi doar temporară, putînd fi învăluită de pătrunderea rușilor de la nord de Harkov, dar suficientă pentru a evacua Harkovul pînă nu e prea tîrziu.
Măsuri dureroase, dar necesare. Dar încă nu e prea tîrziu pentru a evita acest scenariu.
Poate fi evitat în primul rand, daca Mariuoplul rezista, chiar incercuit. Dacă rezistă, și cu cît rezistă mai mult, rușii nu vor avea suficiente resurse militare pentru a învălui forțele ucrainene din est, din fața Donbassului.
Și mai există o chestiune esențială, nu știu în ce măsură ucrainenii au prevăzut’o sau nu.
Toate forțele aflate în conflict sunt desfășurate ca pe un semicerc, în interiorul semicercului sunt ucrainenii, în exterior, rușii, care presează în diferite puncte să străpungă semicercul. Ucrainenii manevrează pe linii interioare, rușii, pe linii exterioare.
Avantajul celui de pe linii interioare este că are distanțe mai mici de acoperit pentru a sprijini punctele de rezistență, față de atacatorul care are distanțe mult mai lungi de acoperit, deci necesită o superioritate mare de forțe și tehnică de luptă.
Coarda pe care se sprijină semicercul este râul Nipru. Întrebarea de bază, de strategie militară elementară, este dacă și unde și’au plasat ucrainenii rezervele.
În mod normal, trebuie să fie dispuse undeva către centrul ariei sub formă de jumătate de cerc, de unde pot interveni la nevoie în orice direcție pentru un contraatac care să respingă inamicul în punctul în care dispozitivul defensiv cedează.
Dacă ucrainenii au dispuse astfel de rezerve unde trebuie, printr’un contraatac rapid pot sparge încercuirea Mariupolului și să dea o grea lovitură rușilor.
Repet, dacă există aceste rezerve și dacă sunt poziționate unde trebuie (în 1940 francezii pur și simplu nu le’au avut!).
Și încă o condiție, restul frontului, celelalte puncte, Kiev, Harkov și altele de mai mică importanță (impropriu spus, deoarece toate sunt importante, dar nu atât de cunoscute) ca și Cernikov sau la nord de Zaporoje, plus Mikolaev, spre Odessa, să reziste.
Am mai spus că nu am încredere în negocierile dintre ruși și ucraineni, de fiecare dată rușii s’au folosit de acest răstimp să își consolideze forțele și să atace prin surprindere, ca în 1992 Osetia, 1993, Abhazia, 1992 Transinistria și multe altele.
Ca dovadă, în timp ce la granița ucraineano-belarusă se discută, rusii își regrupau forțele pentru atac și au supus Kievul unor puternice bombardamente de artilerie.
De nivelare, pentru a pregăti terenul unei ofensive devastatoare.
Să nu fiu rău înțeles, nu vreau să apar ca în povestea cu Petrică și lupul, deoarece de fiecare dată am zis că noaptea următoare va fi foarte dificilă, sau cea mai dificilă.
De data asta, chiar așa este. Mă bazez pe regrupări, pe bombardamentele de artilerie, plus au mai apărut doi factori.
Primul este declarația lui Zelenski, care spune că noaptea următoare este decisivă, iar omul știe ce spune, este acolo, în teren.
A doua, declarațiile unor oficiali americani, care acum două zile spuneau că doar 50% din forțele rusești sunt în interiorul Ucrainei, iar astăzi au revenit că două treimi din forțele rusești grupate sunt în teritoriul Ucrainei.
Deci, ofensivă decisivă. Mai mult de două treimi nu au cum să fie decât în cazuri disperate, mai este nevoie de logistică, mai sunt unități necombatante, de mentenanță, dar două treimi reprezintă concentrarea maximă de forțe rusești.
Ofensivă decisivă.
Prin bombardarea nediscriminatorie a Kievului cu artileria, unde nu ai precizia necesară pentru a evita clădirile civile, Putin a arătat încă o dată, dacă mai era nevoie, că este un criminal de război fără scrupule, care ar face orice ca să evite căderea sa.
Așa a făcut și în 1999-2002 în Groznîi, l’a tocat cu artileria, dar cui i’a păsat atunci, era un oraș rusesc, iar mărturiile erau prea puține, mijloacele de comunicare așijderea, să nu uităm că a fost acum 20 de ani.
Putin nu va ceda, chiar dacă va duce după el încă mii de morți, chiar și civili.
Ciudată idee, de a reuni poporul ucrainean cu cel rus, distrugându-l pe cel ucrainean. Sigur și’a pierdut rațiunea, cum crede că după atîtea victime, ucrainenii vor avea o părere pozitivă despre el.
Încă un ultim aspect. Văd că mulți se întreabă de unde și cum au ucrainenii o asemenea precizie în lovirea coloanelor blindate, cum reușesc să doboare avioane și elicoptere, de unde această siguranță și precizie.
Este secretul lui Pollichinelle. De la NATO, toate informațiile le vin de la NATO.
Adică nu numai muniția, armamentul de genul lansatoarelor Javelin sau dronele turcești Bayraktar, plus armamentul, muniția și echipamentele ce vin, inclusiv din Rumînia.
Dar în primul rînd informațiile. Cum?
Culegerea de informații din spațiul și teritoriul NATO, nu numai prin sateliți, ci și în alte moduri.
De exemplu, în nordul Botoșaniului a fost instalat un sistem radar Gap Filler pentru a monitoriza activitatea în spațiul aerian al Ucrainei.
Avioanele militare zboară în permanență de’a lungul frontierelor NATO ale Ucrainei, inclusiv la noi, deasupra Maramureșului și Bucovinei, dar nu sînt doar F-16 cu rol de protecție a frontierei, ci și avioane AWACS de supraveghere și război electronic, cum ar fi EA18G Growler, de exemplu, care, de la o altitudine de 10-12.000 de metri, culeg date, le transmit mai departe către centrele noastre, care le diseminează, le interpretează și le folosește după cum consideră de cuviință. Iar, parte din ele, esențiale, ajung unde trebuie și provoacă ceea ce vedem.
Ucrainenii nu trag în orb, trag pe niște coordonate precise care le parvin ca din întîmplare de la niște prieteni.
Să nu credeți că e marele secret militar pe care vi’l dezvălui eu aici, rușii știu asta, NATO știe că rușii știu, și toți se fac că nu se întîmplă nimic.
Este reversul medaliei pentru Putin, în sensul că opt ani a susținut că rușii nu sînt în Donbass, că acolo sînt doar ucraineni care luptă împotriva regimului tiranic de la Kiev. Deși știa că nu e așa, NATO știa că nu e așa, iar Putin știa că NATO știe că nu e așa.
Cum am zis, reversul medaliei.
Pagubele înregistrate de Rusia: 5.700 de soldați uciși, 198 de tancuri și 864 de blindate distruse
Peste 5.700 de soldați ruși ar fi murit în primele cinci zile ale războiului din Ucraina, anunță armata Ucrainei. Potrivit acesteia, militarii ucraineni și forțele civile au reușit să distrugă:
198 de tancuri 846 de blindate 29 de avioane 29 de elicoptere 7 sisteme antiaeriene 24 de sisteme de artilerie 77 de sisteme de artilerie 60 de cisterne și vehicule de aprovizionare cu combustibil 3 drone 2 bărci 305 vehicule
Resurse:
Cristian Negrea:
Dacă Putin ocupă Odessa și dezvoltă ofensiva spre vest, Rumînia va trebui să ocupe militar Bugeacul și să pună trupe rumînești (NATO) pe malul Nistrului
Dovada că lucrurile merg prost pentru ruși pe plan militar este că Putin a făcut anunțul cu punerea în alertă a forțelor nucleare
REVERSUL MEDALIEI. Rușii știu asta, NATO știe că rușii știu, și toți se fac că nu se întîmplă nimic
O întrebare care preocupă azi specia umană este legată de viitorul oamenilor, sau mai precis dacă va evolua în mai multe specii?
Răspunsul pare a fi negativ, deoarece omul a ocupat toate nișele ecologice posibile, din Antarctica pînă la tropice și mai mult, nu mai există izolare geografică între toate populațiile umane.
Populațiile umane, oriunde s’au dezvoltat în ultimii 100.000 de ani, s’au mixat natural cu alte populații odată ce contactul a fost restabilit, după ce mii de ani grupuri umane au evoluat distinct în rase. Azi, datorită interconectării și globalizării dispar încet barierele rasiale deși ele încă mai există, tendința pe glob este de a se estompa granițele rasiale, etnice și religioase.
În ce privește spațiul carpato-dunărean a fost un areal dintotdeauna propice activităților umane, iar pe baza datelor de care dispunem azi, specialiștii apreciază că primele manifestări de viață omenească pe teritoriul Rumîniei datează de peste 1.500.000 de ani.
Epoca pietrei este bine reprezentată în descoperiri arheologice în spațiul rumînesc. La Bugiulesti, în valea Oltețului, au fost descoperite resturi osteologice a 20 de specii de animale, ce datează de 1.800.000- 1.400.000 de ani, atestînd cea mai veche intervenție umană pe teritoriul actual al Rumîniei, găsindu’se pe oase urme de zdrobire.
Ce este genomul uman?
Genele sînt în primul rînd instrucțiuni pentru crearea proteinelor, și îndeplinesc bine această sarcină. Genele seamănă oarecum cu clapele unui pian, fiecare cîntînd o singură notă și nimic altceva, ceea ce, evident, sună puțin cam monoton.
Dar, atunci cînd combinăm genele așa cum combinăm notele clapelor pianului, putem crea o infinitate de acorduri și melodii. Reunind toate aceste gene, obținem simfonia existenței cunoscută sub numele de genom uman.
Genomul uman este stocat pe 23 de perechi de cromozomi, iar 22 dintre acestea sînt perechi de cromozomi autozomali, în timp ce ultima determină sexul.
Genomul uman haploid ocupă puțin mai mult de 3 miliarde de perechi de baza de ADN (acid deoxiribonucleic). Genomul uman haploid conține circa 20.000 de gene codificante.
Doar 1,5% din genom codifică proteine, restul fiind gene ARN necodificante, șiruri de reglare, introni, și ceea ce se numește ”junk” ADN. Fiecare celulă din corp are același set complet de gene.
O genă este formată din ADN și este, în principiu, un tip de instrucțiune genetică. Aceste instrucțiuni pot fi folosite pentru a realiza proteine și pentru a controla reacția chimică a vieții. Unele gene sînt active în unele țesuturi și organe, dar nu și în altele. De asta un plămîn este diferit de un ficat.
Genele sînt activate sau dezactivate în timpul dezvoltării, dar și ca răspuns la schimbările de mediu, de metabolism sau de infecții.
Human Genome Project a produs o secvență de referința a genomului uman eucromatic, utilizată în toată lumea în științele biomedicale.
Proiectul genomul uman a produs primele secvențe complete ale genomilor umani, iar prima analiză a fost publicată în anul 2001. Datele rezultate sînt utilizate în întreaga lume în domeniul științei biomedicale, antropologiei și alte ramuri ale științei.
Există o așteptare că studiile genomice vor conduce la progrese în diagnosticarea și tratamentul bolilor dar și că vor oferi noi perspective în multe domenii ale biologiei, inclusiv evoluția umană.
Deși secvența genomului uman a fost (aproape) complet determinată prin secvențierea ADN-ului, nu este încă pe deplin înțeleasă. Cele mai multe gene au fost identificate printr’o combinație de abordări experimentale folosind mijloace bioinformatice și necesită mult efort pentru elucidarea funcțiilor lor biologice.
Rezultatele recente arată că o mare parte din ADN-ul necodant din genom prezintă activități biochimice, inclusiv reglarea expresiei genelor, organizarea arhitecturii cromozomiale și poate controla moștenirea epigenetica.
Există aproximativ 19.000 – 20.000 de gene care codifica proteine. Estimarea numărului de gene a fost revizuita în mod repetat față de predicțiile inițiale estimate la 100.000.
Secvențele de codificare a proteinelor reprezintă doar o fracțiune mica în comparație cu dimensiunea genomului (aproximativ 1,5%), iar restul de gene sînt asociate cu moleculele de ARN necodante sau secvențe de ADN de reglare.
Aborigen din Tasmania
Lungimea totală a genomului uman este de peste 3 miliarde de perechi de baze. Genomul uman include, de asemenea, ADN-ul mitocondrial, o molecula prezentă în fiecare mitocondrion.
Genele pot suferi mutații, însă se întîmplă destul de rar. O mutație reprezintă o schimbare permanentă a ADN-ului. Dar avînd în vedere că sîntem făcuți din trilioane de celule, mutațiile par mai frecvente. În timp ce unele sînt dăunătoare, altele pot să nu aibă nici un efect, sau pot fi chiar benefice.
Corpul nostru recunoaște și distruge celulele care prezintă mutații dăunătoare, dar asta nu se întîmplă întotdeauna. Astfel apare cancerul.
În general, genomul este destul de stabil și structura genetică se păstrează pe parcursul vieții.
Mark Stoeckle de la Universitatea Rockefeller din New York și David Thaler de la Universitatea din Basel, Elveția, au publicat o lucrare interesantă în jurnalul Human Evolution.
Știm că populațiile mari care se deplasează mult, precum furnicile, șobolanii și oamenii, vor deveni mai diversificate cu timpul din punct de vedere genetic.
Însă este adevărat? Stoeckle spune ca nu.
Truganini, în anul 1866, ultima femeie aborigen din Tasmania
Poate cel mai surprinzător rezultat al studiului este ca 9 din 10 specii existente azi pe Pămînt, inclusiv oamenii, au apărut în urmă cu 100.000 – 200.000 de ani.
Cum explicăm faptul ca 90% din viața de pe Pămînt, are aproape aceeași vîrsta?
Ultimul cataclism major care a făcut să dispară multe specii de pe Pămînt s’a întîmplat acum 65,5 milioane de ani, deci explicația trebuie să fie alta.
Stoeckle spune că poate ”cea mai simplă interpretare este că viața este într’o permanentă evoluție”.
Privind din această perspectivă, o specie are o durata limitată de timp înainte ca aceasta să evolueze în ceva nou sau să dispară.
Genomul uman prezintă urme ale evoluției. Progresele în secvențierea ADN-ului, genomica funcțională și modelarea genetică a populației n’au îmbunătățit înțelegerea istoriei și a dinamicii populațiilor umane.
Aceste progrese au dezvăluit, de asemenea, mulți factori anterior subapreciați care influențează evoluția genomului uman, inclusiv schimbări funcționale ale ADN-ului și histonei (proteine alcaline), mutațiile eterogene sau variațiile structurale.
Studiul evoluției genomului uman este interesant pentru că dezvăluie răspunsuri la întrebările fundamentale despre originea umană și ne arată baza genetică ce ne dă trăsăturile specifice umane.
Femeie din Niger
În ciuda unor progrese imense de la secvențierea primului genom uman, există încă multe lucruri pe care nu le înțelegem despre evoluția genomului uman.
Progresele recente statistice și experimentale și secvențierea a mii de genomuri umane din diverse populații au dezvăluit o complexitate semnificativă.
Poate că cel mai dramatic rezultat în acest domeniu în ultimii ani a fost secvențierea ADN-ului din hominidele arhaice, precum Neanderthalienii și Denisovienii.
În imagine, om cu turban din India
Sîntem o specie tînără. Cele mai recente dovezi genetice și fosile sugerează că oamenii moderni au apărut în Africa de Est acum 200.000 de ani în urmă, ceea ce înseamnă extrem de puțin, avînd în vedere că ne’am separat de genul Pan (din care fac parte cimpanzeii de azi) acum 6 milioane de ani.
În doar 200.000 de ani oamenii s’au răspîndit pe tot globul, depășind cu mult toate celelalte specii umane arhaice.
Succesul nostru se datorează în mare parte caracteristicilor biologice complexe, incluzînd un creier mai mare, mersul în două picioare și modificările morfologice craniofaciale și ale membrelor, care au apărut pe linia umană cu mult înainte de apariția oamenilor moderni.
Aceste adaptări au facilitat evoluția trăsăturilor comportamentale unice ale omului, precum limbajul, care se datorează modificărilor secvenței ADN apărute pe linie umană de la divizarea om-cimpanzeu.
Identificarea acestor schimbări a devenit o prioritate majoră a studiului geneticii și a genomicii umane.
Secvențierea genomului cimpanzeului, macacus rhesus, dar și a altor genomuri de primate a făcut posibilă identificarea schimbărilor din ADN-ul uman folosind metode comparative.
Studii recente au încercat să diferențieze schimbările funcționale critice utilizînd diferite metode statistice pentru a identifica genele umane și secvențele de reglare ale genei care prezintă o evoluție neașteptat de rapidă.
Rezultatele acestor analize cuprind un catalog al evoluției specific umane la nivel molecular. Avînd în vedere originea noastră recentă, diferențele care disting oamenii moderni de specia umana arhaică vor fi probabil un mic subset al tuturor diferențelor de secvențe om-cimpanzeu.
Neanderthalienii au fost ținta primară a unor astfel de studii din mai multe motive.
Neanderthalienii sînt rude apropiate ale oamenilor moderni și ambele specii au trăit în Europa acum 40.000 de ani, indicînd posibilitatea de împerechere.
Mai multe studii recente au folosit o metodă de abordare metagenomică cuplată cu secvențierea paralelă pentru a obține secvența genomică. Au existat speculații despre ceea ce va dezvălui acest proiect, multe chiar fanteziste, cum că s’ar putea folosi o secvență a genomului neanderthalian pentru a aduce specia la viață.
Sîntem singura specie din genul Homo rămasă în viață și prin urmare, nu știm dacă Neanderthalienii sau celelalte rude dispărute împărtășesc capacitatea noastră de inovație, raționament abstract sau limba.
A trebuit să facem speculații pe baza anatomiei, a așezărilor și a artefactelor lăsate în urmă.
În spațiul rumînesc pe valea Dîrjovului, valea Dîmbovnicului, Ricipeni, Valea Lupului au fost descoperite unelte primitive, precum bolovani ciopliți din silex, răzuitoare, așchii, străpungătoare, atestînd culturi arheologice. Numai la Ricipeni au fost identificate 16 niveluri de locuire.
Toporul din piatră cu două fețe este considerat una dintre uneltele cele mai reprezentative ale Paleoliticului inferior rumînesc. Pe rîul Prut sînt găsite numeroase unelte din silex.
La Mitoc și la Ciutulești, pe malul rîului Răuț, au fost descoperite primele vetre de foc.
În peștera Climente II-Dubova a fost găsit un sanctuar în care era depus un schelet uman, în poziție chircită și acoperit cu strat de ocru roșu. Cultura musteriană este atestată în întregul teritoriu al Rumîniei actuale. Au fost descoperite numeroase unelte din creme și din cuarțit în așezări din peșteri sau terase.
De asemenea, erau utilizate și unelte din os.
La Ohaba-Ponor s’au descoperit urme osteologice fosile ale omului. S’au găsit complexe de locuire și adăposturi-paravan, în formă de arc, pentru protecția împotriva vânturilor, de 2 metri înălțime, ridicate din oase lungi și crengi, acoperite cu piei de animale și sprijinite, la baza, cu pietre. În interior au fost descoperite și vetre de foc, ca cele din Molodova (vezi harta de mai sus) și Chetrosu.
Datorită similitudinii biologice între oamenii moderni și neanderthalieni s’a ajuns la concluzia că strămoșul comun al celor două specii a trăit acum 300.000 – 700.000 de ani în urmă.
Liniile moderne umane și neanderthale au continuat pe traiectorii evolutive paralele după divergenta lor, cu descendenții unei ramuri migrînd spre Europa și dînd naștere Neandetalienilor, iar cealaltă ramură rămînînd în Africa – ramura din care avea să apărem noi.
Colonizarea umană a Europei – acum circa 45.000 de ani – a adus din nou în contact aceste două specii.
Însă cît de mult au avut în comun? Au fost oamenii moderni și neanderthalienii capabili să se împerecheze? Și dacă da, cît de mult a influențat felul în care noi arătăm astăzi?
Primii oameni moderni care au colonizat Europa aveau aceeași capacitate cognitivă ca și oamenii de azi: au realizat picturi în peșteri, figurine și instrumente muzicale. Au avut cel mai probabil și capacitatea de a comunica verbal, indicînd o capacitate umană modernă de abstractizare.
Acest comportament simbolic nu era un fenomen nou; există dovezi că oamenii moderni făceau decorațiuni și au sculptat reprezentări abstracte în Africa cu cel puțin 75.000 de ani în urmă.
Cea mai veche așezare ce evidențiază ocuparea umană se află în estul Europei în peștera Kozarnika din Bulgaria unde s’a găsit un singur dinte uman și pietre cioplite care datează de acum 1,4 milioane de ani.
În Spania, la Atapuerca, s’au găsit rămășițe umane care datează de acum 1,2 milioane de ani.
Cele mai vechi arme folosite pentru vînătoare găsite pe continetul european sînt sulițele găsite într’o mină de cărbune din Schoningen, Germania, care datează de acum 380 000 de ani. Toate acestea aparțineau unor indivizi din specia Homo Erectus care au emigrat din Africa (probabil din cauza creșterii temperaturilor și a secetei) și s’au stabilit pe continentul european cu vegetație mai densă și cu mai multe surse de apă potabilă. Aceștia au populat zone precum Lézignan-la-Cèbe din Franța, Orce din Spania, Monte Poggiolo din Italia și Kozarnika din Bulgaria.
Oamenii Homo Erectus au evoluat în specia Homo antecessor, în Homo heidelbergensis, iar ulterior, acum 250 000 de ani, au evoluat în Homo neanderthalensis care au predominat continentul european următorii 200 000 de ani.
Aceștia au inventat tehnologii noi precum flautul, unelte și arme cioplite din piatră, instrumente din oase de cerb cu vîrfuri lustruite cu care țeseau vestimentația din piele sau blănuri de animale, topeau seva de mesteacăn, săpau adăposturi în stînci și produceau capcane pentru mamuți.
Acum 70.000 de ani a izbucnit glaciatiunea Wurm cunoscută drept Era glaciară.
Primii oameni moderni care au aparținut speciei Homo Sapiens s’au stabilit pe continentul european acum 45.000 de ani conform urmelor acestora descoperite în peștera „Grotta di Fumane” și „Grotta del Cavallo” din Italia.
Apariția acestora pe continentul european a culminat cu dispariția oamenilor de Neanderthal. Oamenii de Neanderthal au dispărut probabil din cauza conflictelor, din cauza unor epidemii și catastrofe naturale sau din cauza asimilării acestora prin împerecherea cu oamenii moderni.
Acum 40 000 de ani, supervulcanul Campi Flegrei, de lîngă Napoli, a erupt, iar cenușa vulcanică s’a depus în toată Mediterana de Est și în toată Europa centrală și de Sud-Est. Regiuni întregi din Italia pînă în Caucaz, și din Scandinavia până în Africa de Nord, au fost afectate.
Vegetația a fost distrusă, multe specii de animale (precum mamutii) au dispărut, și norii de cenușă au blocat lumina Soarelui să între în atmosfera timp de cîțiva ani. Populația oamenilor de Neanderthal, fiind restrînsă și retrasă în peninsula iberică, a dispărut în cele din urmă.
Apariția Aurignacianului în Europa este legată de sosirea Homo sapiens din Orientul Apropiat.
Acum 35 000 de ani, cultura Aurignaciană și’a făcut apariția în zona Carpato-Dunăreană și s’a extins în Panonia, iar acum 32 000 de ani a apărut cultura Gravettian în munții Crimeeii care s’a extins în Caucaz, remarcîndu’se cu celebrele statuete venusiene.
Jean-Jacques Hublin indică faptul că cele mai vechi fosile de Homo sapiens atestate în prezent în Europa sînt datate la 48.000 de ani în Rumînia și 38.000 de ani în Franța.
După dispariția lui homo neanderthalensis, homo sapiens fossilis devine specia predominantă. Culturile aurignaciene sînt dominante, urmate de culturile gravettiene orientale, fiind găsite urme în peșterile Cioclovina și Liliecilor sau terase din Boinești și Dîrțu-Ceahlău.
Au apărut și primele manifestări artistice, singura peșteră cu pereți pictați fiind cea de la Cuciulat, pe valea Someșului, pe unul dintre pereți fiind reprezentate un cal și o felină. Au fost descoperite și podoabe-scoici marine, dinți de animale sălbatice, amulete din piatră și os găsite la Lapoș, Mitoc, Brînzeni, grota Duruitoarea Veche din Duruitoarea și Cosăuți, ce reprezintă mărturii ale unor credințe religioase.
La Anina, în Peștera cu Oase, a fost descoperite cele mai vechi oseminte umane din specia Homo sapiens sapiens din Europa, Ion de la Anina, ale căror resturi de mandibulă datează de 42.000 de ani.
Omul de Neanderthal era prezent atunci cînd se dezvoltă Aurignacianul, dar este caracterizat prin cultura Châtelperroniană, care începe acum 45.000 de ani în Arcy-sur-Cure și a cărei industrie litică și osoasă este diferită.
Sofisticarea și conștientizarea de sine demonstrată în lucrări i’au determinat pe arheologi să’i considere pe producătorii artefactelor aurignaciene primii oameni moderni din Europa.
Cea mai bună datare a asociației dintre industria aurignaciană și resturile umane sînt cele a cel puțin cinci persoane din peșterile Mladeč din Republica Cehă, datată prin măsurători radiocarbon ale scheletelor la cel puțin 31.000-32.000 ani.
Cel puțin trei indivizi robuști, dar tipic anatomic-moderni din Peștera cu Oase, Rumînia, au fost datate la cca. 35.000-36.000 de ani. Aceste descoperiri se încadrează în gama cronologică și geografică a Aurignacianului timpuriu din sud-estul Europei.
S’au găsit figurine aurignaciene care prezintă reprezentări fauniste ale perioadei, asociate cu mamifere acum extincte, inclusiv mamuți, rinoceri și tarpan, împreună cu reprezentări antropomorfate care pot fi interpretate ca unele dintre cele mai vechi dovezi ale religiei.
Multe figurine animale vechi de 35.000 de ani au fost descoperite în peșterile Vogelherd și Hohlenstein-Stadel din Germania.
În general figurinele reprezintă animale puternice și periculoase, în atitudini de multe ori agresive: mamut, bizon, urs etc.
Deseori ele sunt vopsite cu ocru cu nuanțe apropiate culorilor reale ale animalelor. Producția de margele de fildeș pentru ornamentarea corporală a fost de asemenea importantă în timpul Aurignacianului.
Celebrele picturi din peștera Chauvet datează din această perioadă.
Statuetele tipice constau din femei care se numesc figurine Venus. Ele au accentuate șoldurile, sînii și alte părți ale corpului asociate cu fertilitatea.
Picioarele și brațele lipsesc sau sînt reduse la minimum. Una dintre cele mai vechi figurine a fost descoperită în 2008 în peștera Hohle Fels din Germania. Figurina a fost datată acum 35.000 de ani.
Venus din Brassempouy sau ”Doamna cu glugă” este o figurină fragmentară din fildeș din paleoliticul superior, aparent ruptă dintr’o figură mai mare. A fost descoperită într’o peșteră din Brassempouy, Franța în 1892. Veche de aproximativ 25.000 de ani, este una dintre cele mai vechi reprezentări realiste cunoscute ale unui chip uman
Descoperirile aurignaciene includ flauturi osoase. Cel mai vechi necontestat instrument muzical a fost flautul descoperit în peștera Hohle Fels din Germania în 2008. El este confecționat dintr’un os de aripă de vultur, perforat cu cinci găuri și datează de acum aproximativ 35.000 de ani.
Un flaut a fost găsit și la Abri Blanchard, în sud-vestul Franței.
În Europa de Est și Centrală s’a desoperit în peștera Mladec (Moravia) obiecte din os, care inițial au fost interpretate ca sulițe, apoi ca pandantive, ele fiind perforate și prezentînd rotunjiri îngrijite la unul din capete.
Tot aici s’au descoperit 22 de dinți perforați (9 de castor, 10 incisivi de ren, restul de urs, cal și lup).
În peștera Mamutova, Cracovia, s’au găsit 13 dinți perforați (patru de lup, trei de vulpe, trei de urs de peșteră, unul de cal, unul de cerb, unul de bovide) și mărgele de fildeș de mici dimensiuni.
În peștera Bacho-Kiro din Bulgaria s’au găsit dinți perforați de vulpe și urs, întrebuințați ca pandantive sau cusuți pe veșminte.
Acum 22.000 de ani, culturile Solutrean și Gravettian s’au extins în regiunea sud-vestică a Europei.
S’a teoretizat că s’a desfășurat atunci mari migrații de populații din Orientul Mijlociu, Asia Mică și Balcani.
După dispariția culturii Gravettian, cultură Solutrean s’a extins din nordul Spaniei în sud-estul Franței, remarcîndu’se cu tehnologie avansată a pietrei, a arcului și săgeții și cu îmbunătățirea tehnicilor de pictură rupestră.
Acum 17.000 de ani, a apărut cultură Magdaleniană care a extins tehnicile avansate de artă rupestră și sculptură prin vestul și centrul Europei, persistâîd pînă în anul 8000 î.Hr. care a evoluat în culturi microlitice în Spania, Franța și centrul Europei.
Această a lăsat în urma ei o serie de unelte de roca și urme de artă figurativă abstractă.
Acum 10.500 de ani, glaciatiunea Wurm s’a încheiat. Temperaturile au dus la creșterea nivelului mărilor, schimbînd harta geografică a Europei și afectînd mediul oamenilor preistorici.
Nu știm dacă Neanderthalienii aveau talente similare, însa au făcut cu siguranță unelte și aveau creiere mai mari decît oamenii moderni. Nu știm nici dacă comunicau prin limbaj, deși trăsăturile anatomice ar fi permis vorbirea articulata.
Toate studiile privind ADN-ul de Neanderthal folosesc material obținut din oase.
După cum este de așteptat, calitatea materialului genetic care poate fi recuperat din astfel de specimene este foarte slabă, deoarece ADN-ul se degradează în timp.
În consecință, majoritatea fosilelor descoperite nu ofera un ADN utilizabil. Cînd este prezent, ADN-ul genomic este recuperat în fragmente scurte iar conținutul este degradat. Leziunile ADN-ului și contaminarea microbiană depind de condițiile ambientale: probele care au furnizat cel mai intact ADN sînt resturile de mamut recuperate din permafrost (din solurile înghețate).
Nici unul dintre specimenele de Neanderthal descoperite pînă acum nu se apropie de acest nivel de conservare. Pe lîngă aceste provocări, specimenele devin frecvent contaminate cu ADN uman în timpul manipulării și extracției a ADN-ului.
Neanderthalienii (în imagine – impresie artistică) sînt doar o mică parte din povestea noastră și poate distorsionează modul în care privim trecutul.
S’a discutat dacă Neanderthalienii sînt o specie separată. Avînd în vedere complexitatea evenimentelor ar trebui menținută prudență atunci cînd se caută legături între populația vie și cea fosilă. În esență, avem nevoie de modele bazate pe populație – nu pe specii.
Istoria biologică umană recentă este în centrul unei chestiuni de “microevolutie”. Durata noastră de viață este mică și nu putem observa efectele evoluției pe o perioadă atît de scurtă de timp.
Însă semnele evoluției recente sunt răspîndite în întreaga lume. Există peste 700 de regiuni din ADN-ul uman care au avut parte de o selecție puternică, conducînd la răspîndirea unor gene legate de diferite caracteristici.
Aceste mutații s’au produs în ultimii 5.000 – 10.000 de ani, a spus Jonathan Pritchard, genetician implicat în realizarea unui studiu. Rezultatele sugerează că oamenii din diferite regiuni au continuat să se adapteze în numeroase moduri la schimbările de mediu și la inovațiile culturale.
Multe dintre modificările genetice identificate de grupul Pritchard au apărut în timpul sau după apariția agriculturii, începînd cu aproximativ 10.000 de ani în urmă. Unele dintre genele cele mai puternic afectate de selecție au fost cele asociate de culoarea pielii, structura osoasă și metabolismul.
Folosind datele recent disponibile, oamenii de știință au analizat la nivel genomic pentru a descoperi dovezi ale selecției naturale în populațiile europene, asiatice și africane. Majoritatea genelor selectate au variat puternic între cele 3 grupuri, arătînd că oamenii s’au adaptat la presiuni specifice diferitelor părți ale lumii.
Istoria umană a trecut printr’o perioadă de schimbare destul de rapidă. Dieta s’a schimbat considerabil, iar o dată cu explorarea de noi lumi, expunerea la diferiți agenți patogeni dar și a unui nou climat, toți acești parametri au contribuit la selecția naturală.
De exemplu, schimbările majore în dietă au avut loc în timp ce vînătorii-culegători nomazi au așezat omenirea către prosperitate și progres. Și anume, au decis sa creeze așezări permanente și să dezvolte agricultura.
Extinderea agriculturii
Primii agricultori trăiau în niște insule umane artificiale pe care le izolau laborios de sălbăticia din jur. Tăiau păduri, săpau canale, curățau cîmpuri, construiau case etc. Habitatul artificial rezultat era menit doar oamenilor și animalelor ”lor”.
Oamenilor le era dificil să’și părăsească insulele lor artificiale. Și pe bună dreptate, pentru că pe atunci, majoritatea oamenilor erau încă nomazi și oricînd produsele agriculturii sau animalele puteau fi furate.
Pritchard spune că această tranziție a lăsat o moștenire puternică asupra genelor asociate procesării carbohidraților și acizilor grași. Cel mai clar exemplu este gena care permite digestia laptelui la vîrsta adultă.
Printre europeni, ai căror strămoși s’au bazat pe produsele lactate, această genă a devenit larg răspîndită.
Însă în cele mai multe alte populații, gena este rară.
Mezoliticul a debutat în Balcani acum 17.000 de ani, extinzîndu’se în vestul Europei acum 14.000 de ani.
Au fost descoperite microlite-unelte de mici dimensiuni, confecționate din silex, cuarț, cuarțit și os din corn. Vechile sulițe au fost înlocuite cu arcul și săgeata treptat.
Apar cete de vînători din 20-30 de persoane. Este atestată domesticirea animalelor. Primele așezări mezolitice atestate se găsesc la Erbiceni din Iași, Riciceni-Izvor, Cremenea din Covasna, Buesti-Dealul Taberei, Băneasa I și II, Bălăbănești Spinoasă din Iași, Mihail Kogălniceanu din Iași, Ghireni din Botoșani, Lapos din Buzău, Soroca din Moldova.
În Mezolitic sînt prezente două culturi: tardenosiană și Schela Cladovei. Au fost descoperite complexe de locuit, obiecte litice, vetre, simple sau amenajate, resturi de fauna. Cele mai multe unelte erau realizate prin tehnici de cioplire rudimentară.
La Schela Cladovei au fost identificate cîteva fragmente osoase ale unui craniu și o mandibulă, și două fragmente de omoplat, ce aparținuseră unui individ de 50 de ani, ce a murit violent. Numeroase descoperiri de schelete poartă amprente unor săgeți din os sau din silex și cranii ce prezintă traume majore.
Primele practici de agricultură au apărut în anii 8500- 5500 î.Hr. Oamenii cultivau grîu emmer, grîu galben, mazăre, orz, mei.
Societatea neolitică se caracterizează prin economie de tip predominant agrar, practici funerare specifice şi o religie bazată pe un cult al fecundităţii. Tipul de societate se apropie poate de acea ”peer policy” (egalitarism), după Colin Renfrew.
Procesul de domesticire al animalelor a fost lent și complex (aprox. 6500 î.Hr., Carcea Gura Baciului).
Animalele supuse procesului au suferit modificări morfologice, comportamentale, speciile fiind riguros selectate.
Primul animal domesticit ar fi fost cîinele, probabil chiar din mezolitic, acum 10.000 de ani în Europa.
Evident, strămoșii cîinilor erau sălbatici, aceștia fiind lupii. A urmat oaia, prin 9000 î.Hr., al cărui strămoș sălbatic era muflonul roșu din Europa sudică.
Prin 7000 î.Hr., au fost domesticiți capra și porcul (al cărui strămoș era mistrețul) și boul, în nordul Greciei, al cărui strămoș era ”bos primigenius”.
Procesul de domesticire a implicat adoptarea unor pui de animale de către vînători, fie urmărirea animalelor sălbatice, supraveghind turmele în stare de libertate, fie îngrădind animalele în țarcuri și fiind hrănite de om. Acestea erau înmulțite în stare de captivitate.
Porcul era sacrificat la vîrstă de un an, oaia la 4-10 ani, bovinele-peste 10 ani.
Bovinele de sex masculin la vîrste avansate erau sacrificate. Erau castrate pentru a fi folosite la tracțiune.
Caii nu erau încă domesticiți, în aria culturii Vădastra fiind încă în formă sălbatică și vînat.
Epoca Neolitică a debutat în Asia Mică și în Caucaz.
În Thessalia, Grecia, s’au găsit urme care atestă practici agricole, domesticirea vitelor și olăritul ce aparțin cuturii Sesklo care a dat naștere culturii proto-ceramică lineară și apoi la apariția grupurilor culturale danubiene.
Neoliticul în spațiul carpato-dunărean este marcat astfel: a. Neoliticul timpuriu (6600-5500). Culturi: Carcea – Gura Baciului, Starcevo Criș, Ciumesti-Piscolt
b. Neoliticul dezvoltat (5500-5000). Culturi: cultura ceramicii liniare, Vinca (timpurie), Lumea Nouă, Dudești, Hamangia (timpurie) c. Eneolitic timpuriu (5500-4500). Culturi: Boian, Vădastra, Hamangia, Turdaș-Vinca, Precucuteni d. Eneolitic tîrziu (4500-3800/3700). Culturi: Cucuteni-Ariușd, Sălcuța, Bodrogkeresztur, Tiszapolgar, Decea Mureșului, Cernavodă I.
Cultura Criș-Starcevo se remarcă ca fiind cea mai veche cultură neolitică din spațiul carpato-danubian fiind originală din Asia via Anatolia, extinzîndu’se pe teritoriul actual al Rumîniei, exceptînd Dobrogea și estul Munteniei.
Majoritatea așezărilor erau dispuse în vecinătatea cursurilor de apă, în peșteri ca cea de la Climente sau Veterani. Purtătorii culturii au adus cu ei cea mai veche ceramică pictată înainte de ardere, predominînd motivele geometrice, de culoare maro, alb sau negru, pe fond roșu.
Cultura Criș-Starcevo
În Neoliticul inferior, în spațiul rumînesc au fost identificate puține situri, unul dintre cele mai reprezentative fiind cel de la Gura Baciului din Cluj, unde a fost atestată o incinerație funerară. Au fost descoperite capete de piatră, similare cu alte produse din spațiile vecine, ceea ce atestă posibile contacte între autohtoni și migratori.
Arta străveche neolitică este marcată în prima etapă de dezvoltare ce cuprinde un variat inventar ceramic, cu decorațiuni incizate, excizate sau pictate policrom, cu caracter geometric.
Figurile feminine sînt frecvente, ca simbol al fertilității, dedicat cultului Zeiței-Mamă.
Tehnicile de producție și diversificarea activității economice au fost dezvoltate, impunînd o diviziune socială. Au fost descoperite semințe carbonizate, ceea ce subliniază cultivarea multor cereale de grîu sau orz, sau leguminoase ca linte și măzăriche.
Se modifică radical tipul de alimentație, cu consecințe în general benefice pentru starea de sănătate.
Mijloacele de subzistență sînt multiplicate, ceea ce duce la un spor demografic și creșterea duratei medii de viață. Mobilitatea grupurilor umane scade, începînd procesul de sedentarizare.
Sedentarizarea presupune abandonarea peșterilor și apariția așezărilor în care sînt clădite locuințe durabile și confortabile. Așezările erau poziționate lîngă o sursă de apă, rîu sau izvor, de regulă, populațiile neolitice locuind pe terasele rîurilor, ostroavelor.
Există însă și așezări la înălțime, pe deal, ca cele de la Starcevo-Cris, Precucuteni, Cucuteni. Așezările erau deschise, aparate natural. Erau fortificate sau împrejmuite, că cele de la Tîrpesti / Precucuteni, Traian-Dealul Viilor / Cucuteni, Ghindarești / Gumelnița.
Așezările erau de tip tell, că cele de la Gumelnița, Hamangia-Hârșova, Sălcuța și Stoicani din Aldeni. Erau împrejmuite de șanțuri, valuri de pămînt, palisade din pari și nuiele, din pietre și lut ca cel de la Ghindaresti.
Construirea fortificațiilor presupunea un efort colectiv mare, așezările fiind de dimensiuni mari. Se desfășurau inelar sau se fortificau părțile nesecurziate natural. Așezările mici cuprindeau doar 5-6 gospodării, iar așezări mari, ca cele de la Trușești / Cucuteni, cuprindeau 93 de construcții.
Așezarea Kolominscina din Ucraina este o așezare tipic proto-urbană. Locuințele erau dispuse în cerc cu o piață centrală ca la Tîrpesti, fie pe șiruri, fie în cercuri concentrice, că cele de la Cucuteni. În Ucraina a fost găsită o rețea radială de ulițe, locuințele fiind dispuse aleatoriu, fără un plan prestabilit.
Locuințele aveau o suprafață de 1-2 camere sau erau compuse dintr’o cameră și un pridvor, rectangulare, avînd acoperiș în două ape. S’au făcut reconstituiri pe baza descoperirilor arheologice și pe baza unor piese miniaturale din lut ce reproduc locuințe. Erau locuințe îngropate în sol, ca bordeie, semibordeie, circulare, cu acoperișuri conice. Erau locuințe cu podea platformă ca cele de la Boian, Vadastra, Cucuteni.
Erau locuințe cu etaj, ca cele de la Parța. Podeaua era din lut sau era pămînt bătătorit. Ferestrele erau rotunde, acoperite cu bășici de porc. Acoperișurile erau din paie, stuf, papură și crengi. S’au găsit locuințe cu pereți pictați, ca cele din Casciarele, Radovanu, Petru Rareș, Gumelnita. Structura de rezistență era asigurată de trunchiuri masive de copac, în colțuri, pe linia mediană sau centru.
Pereții aveau o structura din pari, în care se împleteau nuiele . Partea exterioară și interioară a pereților era acoperită cu lut amestecat din pleava și bălegar. În camerele interioare erau vetrele (adîncituri în sol, cu pereții lutuiți, înconjurate de o grădina din pietre, poate și cioburi în structura și un cenușar) și cuptoarele.
S’au găsit și hambare și gropi de provizii.
La Iclod, în Cluj, a fost descoperită o așezare fortificată din Neoliticul mijlociu, prevăzută cu șanț, valuri de pămînt și palisade, alături de o necropola de inhumație și un bogat inventar funerar.
La Parța au fost descoperite case cu formă rectangulară, realizate din bârne și lipitură din lut. Cele mai mari se întindeau pe 80 de metri pătrați.
În centrul așezării de la Parța a fost găsită și o piață centrală, avînd un sanctuar, cu altar monumental și o statuie a Zeiței-Mame cu corespondent masculin.
Erau cultivate graminee-grîu, orz, secară, mei și ovăz, precum și leguminoase ca bob, mazăre și linte, plante tehnice, in și cînepă, și pomi fructiferi ca mărul, atestat doar în aria Cucuteni.
Probabil cultivau Triticum monococcum, cea mai veche specie de grîu, ce descinde din Triticum boeticum, originar din Orient și sudul peninsulei Balcanice, ce ulterior s’a răspîndit pe spații largi pentru că se adapta la orice atitudine cuprinsă între 0-2000 metri.
Cultivau Triticum dicoccum, ce există în stare sălbatică în Orientul apropiat, adaptat la relief înalt. Cultivau orz ce se găsea în stare sălbatică în Orientul Apropiat și Mijlociu.
În neoliticul timpuriu, se optează pentru soiuri de grîu potrivite zonei de climă și reliefului, la Gumelnița fiind cultivat Triticum vulgare, iar la Cucuteni Triticum compactum și Triticum vulgare’. Utilizau plantatorul și săpăligă din corn de cerb pentru solurile nisipoase.
Incendiau pădurile pentru a rezerva spații pentru cultivat, crescînd și procentul de potasiu din sol.
Cultivau terenurile pînă la epuizarea solului, și atunci, așezarea era abandonată. Ca metode de îngrășare, depuneau resturile vegetale sau bălegarul. Au impus probabil rotația culturilor, cultivînd un teren și lăsînd altul în pîrloagă (asolamentul bienal), ce are drept consecință sedentarizarea.
Nu au fost atestate însă irigațiile. La recoltare, smulgeau sau adunau snopii, fie cu ajutorul secerilor primitive.
În Eneolitic utilizau aratul, cu un plug primitiv din lemn, ce permitea exploatarea terenurilor mai dure, ce a dus în cele din urmă la procesul de sedentarizare. Ulterior, a apărut secera Karanovo și rîșnița pentru recoltare și producerea făinii.
În spațiul carpato-dunărean se cuvine menționată ceramica din aria culturii eneolitice Cucuteni, care a constituit apogeul civilizației înainte de venirea triburilor indo-europene.
În spaţiul românesc, apare o cultură arheologică eneolitică (epoca pietrei şlefuite şi a aramei), care se numără printre cele mai vechi din Europa: cultura Cucuteni. Această cultură este probabil ultima care a creat ceramică pictată din Europa.
În aria culturii Cucuteni, au fost descoperite locuințe cu podea din trunchiuri de lemn închegate cu lut.
La sfîrșitul Neoliticului, așezările erau frecvent fortificate. De asemenea, curentul matriarhatului era la apogeu, dedicat zeițelor însărcinate.
În cadrul practicilor funerare, predomină inhumația, în poziție ghemuită sau întinsă, existînd o singură necropola de incinerație la Supaclu de Barcău de la Crișana. Unele necropole înregistrează 400 de morminte.
Forma gropilor era rectangulară sau ovală. Defunctul era întins pe spate sau chircit lateral. Femeile erau depuse pe stînga, bărbații pe dreapta.
Sub locuințe sub podele au fost descoperite morminte de copii sau cranii izolate, pictate cu ocru roșu, ilustrînd prezența ritualurilor funerare, pe model occidental sau sub influențe orientale. De asemenea, au fost găsite schelete decapitate la Cucuteni ce ar atesta comiterea unor jertfe umane.
În alte zone, scheletele erau depuse în gropi menajere sau în șanțul de apărare, fie în spații dezafectate ale așezării. Abia din eneolitic apar necropole situate în afara așezărilor.
Inventarele sînt sărace pînă în eneolitic, constînd în vase, lame de silex, topoare de piatră, mărgele, pandantive, brățări din scoică Spondylus, ofrande de carne, ocru sub formă de pulbere sau bulgări.
Se găsesc însă inventare bogate în necropola de la Iclod, constînd în 1-12 vase sau în necropola de la Varna unde au fost descoperitea 281 morminte.
În aria culturii Hamangia, la Cernavodă, sînt depuse statuete antropomorfe.
Apare cenotaful. Cele mai bogate morminte aparțineau bărbaților. Un bărbat de 40-50 de ani avea peste 1000 de piese în inventar: mărgele, aplici de aur, verigi și brățări de aur.
În nordul Europei au apărut societăți care își duceau existența pe baza unor surse de hrană bogată din mlaștini create în urma creșterii temperaturilor, rezultînd două culturi: cea Maglemosiana și Aziliană.
În paralel, pe coasta adriatică și în sudul Italiei s’a dezvoltat cultură ceramicii Cardium cu proveniență din Thessalia și din Liban, alcătuită din marinari, pescari, ciobani de oi și capre.
O altă cultură neolitică s’a dezvoltat în Ucraina și sudul Rusiei de azi, cultura Dniepr-Don, precum și în Andaluzia, Spania, unde s’a făcut remarcată tipul de ceramică La Almagra.
Prin anii 6500-6000 î.Hr., cultura neolitică s’a extins în vestul și nordul Europei, dar prin acte de violență și subjugare a unor triburi de către alte triburi.
Neoliticul s’a încheiat în conformitate cu schimbările climatice, geografice și demografice, principalele ocupații fiind modificate, iar mobilitatea triburilor locale a sporit.
Peste triburile de agricultori sedentari de la sfîrșitul eneoliticului, au venit triburi de păstori din stepele nord-pontice, care sînt presupuse neamuri indo-europene, strămoșii geților.
Sînt cunoscute culturile precum Vinca-Turda (din Serbia și Rumînia de azi) și cultura Karanovo III-Vesselinovo (Bulgaria de azi).
În regiunea mediterană, pescarii culturii Cardium au colonizat întreagă peninsula italică și regiuni de coasta din Spania și Franța. Grupuri de vînători-culegători s’au amplasat pe malurile Oceanului Atlantic, dezvoltînd noi tehnologii precum cea din sud-vestul Spaniei de azi, unde au fost ridicate morminte megalitice (dolmenii), precum și în Danemarca de azi ocupată de cultura Ertebölle.
În mileniul al VI-lea î.Hr. s’au format cinci culturi regionale majore:
a. Cultura Danubiană – din nordul Franței pînă în vestul Ucrainei, care ulterior s’a împărțit în cultura Boian în Rumînia și Bulgaria, cultura Rossen în vest, cultura Lengyel în Austria și Ungaria b. Cultura mediteraneană- din Italia și Spania pînă în Franța și Elveția, divizată în alte grupuri. c. Cultura Dimini-Vinca: Grecia, Macedonia, Serbia, Slovenia și Italia d. În Estul Europei s’a remarcat cultura Dniepr-Don în Rusia și Belarus unde au fost domesticiți caii. e. În Europa Atlantică: s’au dezvoltat un mozaic de culturi locale din Portugalia pînă în Suedia și Franța, adoptînd ritualurile funerare.
Alte culturi independente s’au dezvoltat în Andaluzia, sudul Greciei și pe coastele rumînești ale Mării Negre, precum cultura Hamangia.
Cunoscută drept Epoca Cuprului, Chalcoliticul european a însemnat începutul folosirii primelor metale precum cuprul la nivel local. Cuprul a fost folosit pentru prima oară în Balcani în anii 5500-5000 î.Hr., fiind apoi folosit în Europa centrală și estică.
În Epoca Bronzului timpuriu au început să se dezvolte diferite culturi arheologice: cultura Baden-Coţofeni, cultura „Cernavodă III-Belleraz”, cultura Glina, „cultura” Verbicioara etc. În această perioadă, cea mai importantă cultură din Muntenia şi Oltenia este cultura Glina.
Ocupaţiile principale ale oamenilor sînt agricultura, extragerea minereurilor şi creşterea animalelor.
Locuinţele sînt rectangulare şi de dimensiuni medii.
În ultima perioadă a bronzului timpuriu întîlnim tipuri vaste de podoabe (inele de buclă, brăţări, coliere, pandantive lucrate special din cupru, aur, argint şi, în special, bronz).
Cultura Verbicioara a fost identificată în anul 1949 prin săpăturile din staţiunea eponimă. La prima prezentare (foarte succintă de altfel) se considera că a avut o origine vestică, legată de complexele Periam-Pecica şi Vatina, pătrunzînd în Oltenia după grupa Glina III, pe care o împinge către est.
Referitor la înmormîntări, se considera că, la început, obiceiul era cel a înhumării morţilor, pentru ca apoi, în a III-a fază, să se constate practica incineraţiei. Pe baza conţinutului material, Verbicioara a fost inclusă în cinci faze.
În 5.500 î.Hr., Europa de Est e dominată de cultura Yamna, înlocuind cultura Dnieper-Donets, forțînd astfel populațiile să emigreze în regiunea baltică și în Danemarca de azi, unde s’au combinat cu nativii respectivi, ceea ce a dus astfel la crearea varietății lingvistice indo-europene.
În regiuni din zona Dunării și Rumînia de azi este dominantă cultura Boian-Marica care se afirmă că fiind prima societate tribală care impune monarhia ca regim de conducere după cum atestă mormintele regale de pe coasta Mării Negre.
În perioada bronzului mijlociu, populaţia din Rumînia şi ţările vecine a fost delimitată de apariţia mai multor culturi importante; printre care se remarcă: cultura Otomani (întîlnită în Slovacia, în Rumînia la Sălacea), cultura Wietenberg (întîlnită în Transilvania), cultura Mureş, cultura Gîrla Mare (de la care s’au păstrat nişte minunate figurine şi statuete din lut).
Economia Epocii Bronzului se baza pe creşterea oilor, a caprelor şi a porcilor. În cultura Wietenberg, vitele mari au fost folosite, alături de cabaline, pentru tracţiune şi hrană.
În timpul Epocii Bronzului s’a constatat o evoluţie importantă, în special pe plan economic, faţă de eneolitic. S’au înmulţit, în acelaşi timp, şi manifestările artistice, reprezentate de cultura Gîrla Mare, prin statuetele complexe, lucrate din lut.
Ideea generală despre Epoca bronzului este aceea că se instalează cultele uraniene (solare). Ca argumente, sînt folosite unele motive ornamentale, considerate a fi simboluri solare, ce apar frecvent redate pe ceramică sau pe piesele din metal: cercurile concentrice, cercurile însoţite de raze, zvastica.
Însăşi incineraţia este considerată a fi legată de aceste culte.
În spaţiul rumînesc sînt cunoscute trei sanctuare din Epoca bronzului: Sălacea (cultura Otomani, faza a II-a), judeţul Bihor; Balej (cultura Gîrla Mare) din Bulgaria, Monteoru (cultura Monteoru, judeţul Buzău).
Din aria culturii Wietenberg, faza II, se cunoaşte un loc de cult la Oarţa de Sus.
În legătură cu plastica antropomorfă, aceasta este mai slab reprezentată în această perioadă decât în perioada neoliticului. Singura cultură din spaţul nostru care este foarte bine reprezentată, din acest punct de vedere, este cultura „Žuto Brdo – Gîrla Mare”, la care se adaugă cultura „Szeremle-Bijelo Brdo-Dalj” din Ungaria şi Croaţia. În aria celor două culturi s-au descoperit în jur de 340 piese, dintre care 244 sînt din aria Gîrla Mare.
S’au descoperit din această perioadă şi topoare miniaturale din lut (topoare-ciocan) sau securi duble. Securea dublă (labrys-ul) este frecvent în lumea minoică şi cea miceniană unde apare, cel mai adesea, în complexe de cult şi morminte (mormîntul securii duble de la Knossos), mai rar în complexe profane.
În spaţiul micenian are dimensiuni diferite, de la forme miniaturale pînă la forme uriaşe, de 1,20 de metri. Totuşi, labrys-ul apare frecvent asociat şi cu luna şi poate fi şi un simbol al unei zeiţe a vegetaţiei, precursoare a Demetrei, care apare reprezentată pe sigilii miceniene aşezată sub un arbore. Ea are un topor în mînă şi primeşte, în dar, măciulii de mac şi fructe.
În bazinul mediteranean, multe culturi din sud-estul Franței și nordul Italiei au alcătuit uniuni prin care era distribuit silexul printr’o rețea de troc.
Sînt atestate și conflicte după cum atestă rămășițele umane cu răni fatale, precum Ötzi, al cărui cadavru înghețat a fost găsit în Alpi cu un topor din cupru.
În regiunile atlantice sînt îmbunătățite practicile agricole.
În 4200 î.Hr. este atestată venirea unor grupuri umane din Asia Centrală în Europa, fiind cunoscuți că indo-europeni.
Arheologii și istoricii presupun că agricultorii indo-europeni din orientul apropiat s’au amplasat pe continentul european și s’au amesctecat cu populația de vînători-culegători. Sînt folosiți caii pentru transport la mare distanță, crescînd mobilitatea.
În mileniul al III-lea î.Hr., populațiile danubiene s’au organizat în cultura Baden.
Populația balcanică a fost restructurată după invaziile anterioare, exceptînd cea a Culturii Coțofeni din regiunea muntoasă care nu arată vreo influență estică sau indo-europeană.
În Bulgaria a înflorit cultura Ezero unde este folosit pseudo-bronzul (un aliaj al cuprului cu arsenic). În anii 2800 î.Hr. s’a format cultura Cicladică în Grecia de azi.
Nordul Europei este supus culturii danubiene, iar în est, populațiile indo-europene estice, amplasate dincolo de Volga al culturii Yamna, strămoși ai Massa-Geților (scyți, sarmați, arieni), au ocupat sudul Rusiei și Ucrainei.
În Europa vestică s’a creat o super cultură megalitică, extinsă din Suedia pînă în Spania. În 2400 î.Hr., populația culturii Corded Ware a populat și s’a extins în zonele danubiene și nordice.
O altă populație, din Cultura Beaker, este prima care practică comerțul, tehnici de olărit și ritualurile funerare specifice în Europa centrală.
Epoca bronzului european se caracterizează prin artefacte de bronz și utilizarea uneltelor de bronz. Epoca bronzului începe cu epoca egeeană a bronzului în 3200 î.Hr. cu durata de pînă la aproximativ 600 î.Hr.
În Wiltshire, Anglia, la 3 mile vest de Amesbury, a fost construit complexul Stonhenge dintr’un inel de pietre în picioare, fiecare piatră în picioare având o înălțime de 4 metri, lățime de 2 metri și o greutate de aproximativ 25 de tone.
Stonehange
Pietrele sînt amplasate în cadrul lucrărilor de terasament în mijlocul celui mai dens complex de monumente din epoca neolitică și de epoca bronzului din Anglia, incluzînd cîteva sute de morminte, Arheologii cred că a fost construită între 3000 î.Hr. și 2000 î.Hr.
Civilizațiile au stabilit o rețea de comerț care a importat staniu și cărbune în Cipru, unde a fost extras cuprul și a fost combinat cu staniu pentru a produce bronz. Obiectele de bronz au fost apoi exportate pe scară largă și au susținut comerțul.
Un timpul celui de’al doilea mileniu î.Hr., Cultura Nuraghi a înflorit în insula Sardinia. A fost o cultură destul de omogenă, cu peste 7000 de clădiri impunătoare de turnuri de piatră, cunoscute sub numele de Nuraghe, au fost construite de această cultură pe întreaga insulă, împreună cu alte tipuri de monumente cum ar fi templele megaron, sanctuarele, mormintele giganților monumentali și templele sfinte.
Cultura Yamnaya era predominant nomadică, cu o practicare a agriculturii în apropierea rîurilor sudice Prut, Nistru, Bug, Don și Ural și a cîtorva dealuri pontice.
Cultura Catacomba, care acoperă mai multe culturi arheologice conexe, a fost prima care a introdus ceramică cu decorații și a arătat o utilizare a toporului de luptă lustruit, oferind o legătură spre Occident.
Cultura Atlantică a fost un complex cultural din epoca bronzului din anii 1300-700 î.H., care a inclus culturi diferite în Portugalia, Andaluzia, Galicia, Franța, Marea Britanie și Irlanda și a fost marcată de schimbul economic și cultural care a condus la un grad ridicat a similitudinii culturale expuse de comunitățile de coastă, inclusiv utilizarea frecventă a pietrelor chevaux-de-frize, înființarea unor castele de stîncă sau a arhitecturii domestice, uneori caracterizată de casele rotunde.
Înainte de apariția faimoasei civilizații minoice, coloniști amplasați în insulele grecești cultivau orz și grâu și cel mai probabil pescuiau prin Marea Egee. De asemenea, au fost sculptori în piatră, atestați prin descoperirile semnificative ale figurinelor de marmură.
Prima mare civilizație cunoscută din Europa a fost cea minoica. Civilizația minoica a fost civilizația epocii bronzului care a apărut pe insula Cretă și a înflorit din anii 2600 pînă în anii 1700 î.Hr. A fost redescoperit la începutul secolului al XX-lea prin muncă arheologului britanic Arthur Evans . Durant îl va numi drept „prima legătură din lanțul european”.
Civilizația minoică este deosebit de notabilă pentru palatele sale mari și elaborate, sisteme sanitare elaborate și au fost decorate cu fresce. Cel mai notabil palat minoic este cel al lui Knossos , urmat de cel al lui Phaistos.
Perioada minoică a cunoscut un comerț extins între așezările Cretei, Egee și mediteraneene, în special cu Orientul Apropiat. Prin intermediul comercianților și artiștilor, influența culturală a Minosului a ajuns dincolo de Creta în Ciclade, Vechiul Regat al Egiptului, Cipru, Canaan și Coasta Levantină și Anatolia.
Unele dintre cele mai bune obiece de artă minoică sînt păstrate în orașul Akrotiri pe insula Santorini , distrusă de erupția minoică. Motivele declinului lent al civilizației minoice, începute în jurul anului 1550 î.H., sînt neclare; teoriile includ invazii miceneene în Elada continentală și erupția vulcanică majoră din Santorini.
Minoicii au fost înlocuiți de civilizația miceniană care a înflorit prin anii 1600 -1100 î.Hr., cînd cultura helicică din Elada continentală a fost transformată sub influențe din Creta minoică.
Principalele orașe miceniene erau Mycenae și Tiryns în Argolis, Pylos în Messenia, Atena în Attica, Teba și Orchomen în Boeotia și Iolkos în Tesalia. În Creta, micenienii au ocupat Knossos.
Locațiile de așezare miceneene au apărut și în Epir, Macedonia, pe insulele din Marea Egee, pe coasta Mării Asiei, Levant, Cipru și Italia. Artefactele miceneene s’au găsit bine și în afara limitelor lumii miceniene.
Spre deosebire de minoici, a căror societate a prosperat din comerț, micenienii au avansat prin război.
Civilizația miceniană a fost dominată de o aristocrație de războinici. În jurul anului 1400 î.Hr., micenienii și’au extins controlul în Creta, centrul civilizației minoice, și a adoptat o formă de scriere (Linear A) pentru a scrie forma lor timpurie de elenă în Linear B.
Civilizația miceniană a dispărut odată cu prăbușirea civilizațiilor din epoca bronzului de pe țărmurile estice ale Mării Mediterane. Prăbușirea este frecvent atribuită invaziei doriene, deși alte teorii descriu dezastrele naturale și schimbările climatice.
Oricare ar fi cauzele, civilizația miceniană a dispărut definitiv după ce Mycenae și Tirynth au fost distruse și și’au pierdut relevanța.
Începutul secolului al XI-lea î.Hr. a deschis un nou context, acela al protogeometricului, începutul perioadei geometrice, Evul Mediu elen al istoriografiei tradiționale.
În Europa, epoca fierului este ultima etapă a perioadei preistorice și a primelor perioade protoistorice .
Pentru o mare parte din Europa, perioada a ajuns la un sfîrșit brusc după cucerirea romană, deși prelucrarea fierului a rămas tehnologia dominantă.
Fierul a fost introdus în Europa la sfîrșitul secolului al XI – lea î.Hr., probabil din Caucaz, și încet s’a răspîndit spre nord și spre vest de’a lungul următoriilor 500 de ani.
De exemplu, epoca de fier a Irlandei preistorice începe în jurul anului 500 î.Hr., cînd epoca elinească a fierului s’a încheiat deja, și se termină în jurul anului 400 d.Hr. Utilizarea la scară largă a tehnologiei de fier a fost pusă în aplicare în Europa simultan cu Asia.
Coiful de fier de la Ciumești
Începutul epoca fierului este marcat de noi grupări culturale sau, cel puțin, de termeni, cu declinul civilizatiei miceniene, în timp ce în Europa Centrală cultura Urnfieldului a fost înlocuită de cultura Hallstatt.
În nordul Italiei, cultura Villanovan este considerată începutul civilizației etrusce. La fel ca cultura succesorului său La Tène, Hallstatt este privită ca fiind de origine geto-celtică.
Principala invenție a epocii Hallstatt este metalurgia fierului. Folosirea metalelor – aramă, plumb, aur – a precedat cu cîteva milenii începuturile epocii fierului. În această perioadă s’a generalizat metalurgia bronzului și, apoi, a fierului.
În jurul anului 800 î.Hr. metalurgia fierului ajunge și la triburile getice de pe teritoriul Rumîniei, marcînd începutul epocii fierului.
Pe teritoriul Rumîniei, în perioada timpurie a culturii Hallstatt, obiecte de fier au apărut aproape de cursul inferior al Dunării, la Babadag și Cernatu de Sus. Au apărut și cetăți fortificate, care îndeplineau rolul de cetăți permanente sau de refugiu. Locuințele simple aveau pereții de lemn pe fundații de piatră.
Fenomenul major care caracterizează viața spirituală în această perioadă este apariția panteonului, chiar dacă in cadrul anumitor populații au dăinuit credințe ancestrale, cum ar fi animismul, cultul naturii.
Panteonul se caracterizează prin asocierea unor expresii umane cu principii naturale, sociale, economice. S’a manifestat la geți în general și la celți, traci, iberici în particular.
Epoca fierului în România este perioada din istorie în care oamenii folosesc fierul și stăpînesc procesul tehnologic al obținerii acestuia. Potrivit expresiei lui Fr. Engels, în întreaga Europă epoca fierului este mai bogată în progrese ale producției decît toate epocile anterioare luate laolaltă. Aceasta se datorează folosirii noului metal, din care se puteau făuri unelte mai rezistente și mai productive.
Plugul cu brăzdar de fier permite obținerea unor recolte superioare, iar topoarele, cleștile, ciocanele, ferăstraiele, dălțile, sfredele, tîrnăcoapele și sapele de fier sporeau considerabil productivitatea muncii în diferite ramuri de activitate.
Aceeași superioritate o aveau și armele de fier asupra celor de bronz sau de piatră. De fapt, utilizarea fierului elimină cu desăvîrșire uneltele și armele de piatră.
În avîntul creat de folosirea pe scară largă a fierului se încadrează și ramurile economice fără legătură directă cu metalurgia.
Astfel, se dezvoltă creșterea vitelor, țesutul și olăritul; acum începe să se folosească și pe teritoriul țării noastre roata olarului. Meșteșugurile cer o specializare tot mai accentuată și multe meserii nu se mai pot practica pe lîngă casă, împreună cu agricultura și creșterea vitelor.
Se petrece, ca urmare, cea de’a doua diviziune socială a muncii: deprinderea meșteșugarilor ca o categorie socială aparte în cadrul triburilor. Schimbul de produse e mult mai intens; se poate vorbi acum de o adevărată, deși încă redusă, producție de mărfuri, adică o procucție destinată schimbului. Pentru înlesnirea schimburilor de produse începe să fie folosită moneda.
Creșterea productivității muncii determină schimbări profunde în structura societății daco-getice. Familia patriarhală se fărîmițează în mai multe familii mici (formate din părinți și copii), care reușesc să’și asigure traiul prin munca lor.
În mod firesc, aceste familii mici, monogame, ajung acum stăpîne pe unelte, vite și roadele muncii; treptat, împărțirea periodică a loturilor din ogorul obștesc încetează să se mai practice și pămîntul arabil ajunge în proprietatea privată.
Legăturile gentile își pierd însemnătatea și locul obștilor patriarhale îl iau treptat obștile sătești (sau teritoriale), care grupează familiile locuind în aceeași așezare, fără a fi neapărat înrudite între ele.
Se înțelege că extinderea proprietății private duce la adîncirea inegalității de avere între membrii societății și la întărirea aristocrației gentilico-tribale, care devine posesoare de pămînturi întinse, de turme de vite și de sclavi.
Trăsăturile caracteristice ale epocii fierului nu apar toate dintr’o dată. Topoarele încep să fie făurite din noul metal încă de pe la 800 î.Hr., dar brăzdarul de plug de fier își face apariția numai în secolul al II-lea î.Hr. Moneda apare și ea abia pe la mijlocul epocii, ca și fenomenele de detrămare a obștilor patriarhale.
Pe temeiul dezvoltării tehnico-economice și social-politice, știința împarte epoca fierului în două perioade sau vîrste: prima vîrstă a fierului, numită, după o localitate din Austria, Hallstatt sau perioada hallstattiană și a doua vîrstă a fierului, numită, după o plajă a unui lac elvețian, Laténe. Perioada hallstatiană ocupă intervalul de timp dintre 800 și 300 î.Hr., iar perioada sau cultura Laténe veacurile următoare pînă la 106 d.Hr. Aceasta din punct de vedere arheologic, căci din punct de vedere social-economic și politic epoca fierului, ca epocă a comunei primitive, ia sfîrșit mai repede (circa 80 î.Hr.), odată cu formarea regatelor getice.
Istoricul antic Herodot îi pomenește, pentru anul 514 î.Hr., pe geții dobrogeni ca pe o ramură distinctă a numerosului neam ”tracic” așa cum vedeau ei neamul nordic, știind că ”trake” în limba elenă veche însemna ”miazănoapte”.
Aceasta înseamnă că încă în prima vîrstă a fierului se produsese diviziunî în cadrul marelui neam getic, știind că dorienii și aheii care formau încet dar sigur Elada antcă se trăgeau și ei dintre geți. Sîntem, de aceea, îndreptățiți să vedem în geți pe creatorii șî purtătorii culturii hallstattiene în spațiul Balcanic.
În unele regiuni ale spațiului rumînesc de azi sînt menționați, așadar, în diferite perioade, și triburi care purtau deja alte etnonime ce desmnau anumite regiuni vaste de inde se deplasau, precum Illiria cu illiri (prin sec. VIII î.Hr. în Oltenia), Scyția cu scyți (pe la anul 600 î.Hr. în Transilvania), Sarmația cu sarmați (roxolanii migrează în secolele II -I î.Hr. spre apus, pătrunzînd în regiunile extracarpatice unde conviețuiesc cu geții carpatici și participă alături de bastarni și iazygi care erau tot geți sarmați, la raidurile din Moesia romană în anii 68-69, 85-86 d.Hr.), Tracia cu traci (sec. V î.Hr. în Dobrogea), dar și triburi care nu desemnau regiuni cunoscute, precum celții (pe la mijlocul sec. IV î.Hr. Ardeal), sau bastarnii (mijlocul sec. III î.Hr. în Moldova).
Istoricii consideră că toate aceste triburi ce s’au insinuat în spațiul carpato-dunărean au sfîrșit prin a fi asimilate de autohtoni, în masa cărora s’au topit, aserțiune cu care putem fi în consonanță deoarece toate aceste triburi își aveau obîrșia tot în marele neam al geților, și care roiau în spațiul european din diverse interese (hrană, pășuni, comerț, mercenariat etc).
Prima jumătate a perioadei hallstattiene este caracterizată prin formarea și răspîndirea pe teritoriul țării noastre a culturii Basarabi. Așezările și cimitirele descoperite la Basarabi (Oltenia), București, Poiana (Moldova), Răhău (Transilvania) și în alte localități dovedesc dezvoltarea metalurgiei fierului și orientarea triburilor locale spre practicarea cu precădere a agriculturii.
Această situație se menține și în a doua parte a perioadei de cînd datează descoperirile de la Bîrsești (în ținutul Vrancei) și Ferigele (Oltenia), unde au fost găsite întinse necropole (cimitire) de incinerație, în care peste mormintele bogate în obiecte de metal și în vase de lut ars au fost ridicate mari movile de pămînt.
Din perioada hallstattiană finală datează puternicele cetăți getice de la Stîncești, Cotnari și Moșna (Moldova, ridicate, probabil, ca stavilă împotriva sciților din stepele nord-pontice. Dintre descoperirile aparținînd altor triburi stabilite pe teritoriul Geției merită amintite cimitirile scytice de la Ciumbrud și Cipău (Transilvania).
Întemeierea coloniilor elinești (dorienii și aheii care au construit societatea elenă avîndu’și originile printre strămoșii geților) au loc în cursul primei vîrste a fierului cînd se petrece un eveniment care va avea înrîuriri profunde asupra dezvoltării societății getice în ansamblu, amplasarea acestor colonii elinești pe țărmul dobrogean al Pontului Euxin (Marea Neagră) facilitînd un schimb comercial crescut. De asemenea, geții localnici asigurau un protectorat necesar oricărei aglomerații urbane.
Cea dintîi colonie – Histria – a fost întemeiată în a doua jumătate a secolului al VII-lea î.Hr., pe malul golfului (azi lacului) Sinoe. Cam după un veac, în sudul Dobrogei, pe locul actualei Mangalii, apare orașul Callatis, iar pe locul Constanței de astăzi – orașul Tomis. Elenii stabiliți în aceste colonii exploatau bogățiile solului și ale mării (grîu. lemn, pește) și făceau schimb de produse cu băștinașii geți: luînd de la ei grîne, ceară, miere, piei de animale, lemn și chiar sclavi, negustorii eleni le aduceau din Elada vinuri și untdelemn, ceramică de lux și obiecte de podoabă.
Treptat, orașele elinești de pe litoralul Dobrogei cresc ca însemnătate economică. Unele mărfuri cerute de autohtoni continuă să fie importate din Elada, dar multe se confecționează pe loc, în atelierele histriene, callatiene și tomitane. Prima care ajunge la o producție proprie de mărfuri este Histria, pe la mijlocul secolului al V-lea î.Hr.; comerțul său cu populația getică în primul rînd, este atît de viu, încît orașul bate monedă proprie de argint și de bronz.
Exemplul Histriei e imitat, un veac mai tîrziu, de Callatis și apoi de Tomis. De prin secolul al III-lea î.Hr., atît din pricina împrejurărilor istorice, cît și din cauza înnisipării ieșirii din golful Sinoe, economia Histriei decade, pe primul plan impunîndu’se colonia Callatis.
În coloniile dobrogene viața culturală e intensă și de un elenism veritabil. Inscripțiile oficiale și private sînt scrise într’o limbă elenă pură și corectă; tinerii erau educați după tradițiile elene, în gimnazii, iar relațiile culturale cu alte orașe grecești erau vii. La Histria avem cunoștință chiar de existența unui teatru. Din coloniile dobrogene s’au ridicat cărturari care au adus o contribuție valoroasă la dezvoltarea culturii grecești în ansamblu. Elenă este și arta coloniilor dobrogene, ilustrată prin temple în stil doric descoperite la Histria, prin numeroase fragmente arhitectonice și statuete de piatră, metal și ceramică, găsite în săpături. Locuitorii celor trei orașe se închinau divinității elinești, deși în această privință au suferit și o anumită influență autohtonă.
Întemeierea ca orașe-state, coloniile grecești din Dobrogea au cunoscut o evoluție de la regimuri oligarhice, caracterizate prin concentrarea puterii în mâinile unei pături subțiri de bogătași (în elinește oligos = puțin și arche = putere), la regimuri democratice sclavagiste (sec. V î.Hr.).
Pentru aceste orașe, stabilite în mijlocul populației getice, era extrem de important să întrețină relații de bună vecinătate cu autohtonii. În legătură cu aceasta, datele concrete sînt foarte puține, dar e probabil ca raporturile să fi fost, în general, bune. Totuși, cîteodată relațiile se înrăutățeau și se ajungea chiar la conflicte; acesta pare să fi fost cazul în anul 514 î.Hr., cînd histrienii îl ajută pe Darius I, regele perșilor, care, în expediția sau împotriva scyților de la nordul Mării Negre, trece prin Dobrogea și’i supune pe geți.
Alteori, geții și elenii sînt aliați, cum s’a întîmplat în anul 339 î.Hr., cînd se opun împreună năvălirii în Dobrogea a căpeteniei scyte Ateas.
Îndată după aceea, Dobrogea întreagă ajunge sub stăpînirea regilor macedoneni Filip al II-lea și Alexandru cel Mare, iar după moartea acestuia din urmă – sub stăpînirea unui general și succesor al său, regele Traciei, Lisimah. Împotriva lui Lisimah se răscoală în două rînduri, dar fără succes, orașele elinești sub conducerea coloniei Callatis.
După moartea lui Lisimah, coloniile elinești, independente dar mereu atacate de bastarni și de geții din Tracia, sînt nevoite să ceară protecția scump plătită a căpeteniilor getice, dar și scyte. În sfîrșit, prin anii 72-71, în timpul războiului dintre Roma și Mitridate, regele Pontului, pămîntul Dobrogei este călcat pentru prima dată de armatele romane. Generalul Lucullus obligă coloniile elinești să încheie cu Roma tratate de alianță, care le puneau într’o veritabilă dependență față de puterea romană.
Trăind într’un strâns și continuu contact cu elenii, geții au suferit o influență relativ puternică în domeniul culturii materiale. În așezarea de la Tariverde (lîngă Histria), în stratul arheologic aparținând secolului al VI-lea î.Hr., s’au descoperit, alături de ceramica autohtonă, numeroase fragmente de vase antice de lux.
Amforele grecești din Rhodos și Thasos se găsesc răspîndite în aproape toată zona extracarpatică a Rumîniei și geții încep să le imite. Prin aportul lor la dezvoltarea forțelor de producție ale băștinașilor, la intensificarea comerțului și prin exemplul de organizare social-politică pe care’l ofereau, coloniile elinești au contribuit la grăbirea procesului de dezvoltare în societatea getică.
În perioada Laténe au loc schimbări însemnate în economia și viața social-politică a geților. Acum ia un considerabil avînt metalurgia fierului; tot mai multe și mai variate sînt uneltele făurite din acest metal, cea mai importantă dintre ele fiind brăzdarul de fier pentru plug, care permite dezvoltarea agriculturii. Din fier sînt făurite și armele, iar vasele de lut sînt tot mai frecvent modelate cu ajutorul roții olarului; și celelalte meșteșuguri cunosc un mare avînt.
O ocupație importantă rămîne, în continuare, creșterea vitelor mari, a oilor etc; arheologii au descoperit în Munții Orăștiei și urmele unor stîne getice. Tot în cadrul culturii Laténe geții încep să bată monedă proprie, inspirată de monedele macedonene și elinești. obștea patriarhală e definitiv înlocuită cu obștea sătească, iar triburile getice se grupează în puternice uniuni războinice, capabile să țină piept oricărui dușman. Societatea getică ajunge în această perioadă în pragul formării unui mare regat și chiar va trece acest prag.
Trecerea de la prima la cea de’a doua vîrstă a fierului are loc ca urmare a dezvoltării forțelor de producție în societatea getică.
Deși există, poate, anumite regiuni care cunosc, o vreme. un progres ceva mai rapid, această trecere se petrece cam în același timp pe întreg teritoriul getic carpatic; începutul perioadei Laténe poate fi stabilit în jurul anului 300 î.Hr.
Deși au avut un rol secundar, influențele externe au contribuit, totuși, la grăbirea procesului de trecere de la perioada hallstattiană la perioada Laténe. În regiunile extracarpatice s’a făcut simțită mai ales influența coloniilor elinești și a geților din Tracia. În Transilvania, factorul care a ajutat la formarea culturii Laténe a fost elementul geto-celtic. Toate triburile de origine getică se influențau reciproc, dar se ajungeau deseori și la conflicte armate.
Pe teritoriul țării noastre, și anume în Transilvania, celții au pătruns în jurul anului 350 î.Hr.; o așezare geto-celtică s’a descoperit la Ciumești (jud. Satu Mare), iar morminte ale lor la Ciumești, Fîntînele (jud. Bistrița-Năsăud), Apahida (lângă Cluj-Napoca), Mediaș etc. Adeseori, vertigii geto-celtice se găsesc împreună cu cele autohtone, împrejurare care dovedește conviețuirea celților cu geții.
Conviețuind cu autohtonii, geto-celții sfârșesc prin a fi asimilați de aceștia (sec. II î.Hr).
Privită din punct de vedere arheologic, cultura Laténe, specifică celei de’a doua vîrste a fierului, durează de la anul 300 î.Hr pînă la 106 dșHr., anul cuceririi a unei părți din Geția de către romani.
Privită sub aspect social-economic și politic, perioada Laténe durează însă numai pînă la începutul sec I î.eHr., cînd în Geția se formează societatea împărțită în clase și ia naștere regatul lui Burebista.
Geția a fost întotdeauna o răscruce de drumuri, un regat deschis celor mai diverse curente de civilizație, o punte de legătură între Peninsula Balcanică și teritoriile din răsărit, centrul și nordul Europei. Geții au intrat de timpuriu în contact cu civilizațiile altor neamuri, prelucrînd de la ele o serie de elemente avansate, dar exercitînd, în același timp, o influență asupra lor.
Influențe persane și scytice se simt în stilul obiectelor de argint și de argint aurit răspîndite în lumea getică în sec. IV î.Hr. și descoperite la noi în mormintele de la Agighiol (jud. Tulcea) și Peretu (jud. Teleorman), la Băiceni (lîngă Iași) și Coțofenești (jud. Prahova).
Pe de altă parte însă, geto-scyții care au pătruns în Transilvania au preluat de la autohtoni anumite obiecte și, pînă la urmă, au fost asimilați prin limbă și tradiții. Același lucru s’a întmplat și cu geto-celții, care adoptă ritul de înmormîntare al autohtonilor geți – incinerați.
Gustul autohton se răsfrînge și asupra produselor meșteșugărești ale coloniilor grecești din Dobrogea, destinate cu precădere geților. Mai tîrziu, geții sînt influențați de cultura materială și spirituală romană, iar la rîndul lor exercită o anumită influență asupra sarmaților (sarmo-geților) rupți din sînul Massa-geților arieni.
Geții carpatici s’au dovedit întotdeauna receptivi la elementele înaintate din civilizația altor triburi frățești genetic, dar nu s’au mulțumit să le imite, ci le’au adaptat în mod creator la propriile lor nevoi, gusturi și tradiții. Așadar, contactul cu alte civilizații ale antichității (persană, elinească, romană etc.) a îmbogățit civilizația getică din Carpați, dar fără a’i răpi originalitatea.
GEȚII EURO-INDIENI (INDO-EUROPENI)
Suetoniu vorbește de regii regatului ”Getarum”: ”Cosoni Getarum regi” și ”dein Cotisio, regi Getarum”.
”Apoi, în timpul domniei la goţi a lui Buerebista, a venit în Goţia Deceneu, pe vremea cînd Syla a pus mîna pe putere la Roma. Primindu’l pe Deceneu, Buerebista i’a dat o putere aproape regală. După sfatul acestuia goţii au început să pustiească pămînturile germanilor pe care acuma le stăpînesc francii”, Jordanes.
Myso-geți, An-geți și multe alte forme corupte mai există printre așa-zisele popoare menționate de așa-zișii ”istorici” de’a lungul vremurilor.
La aceste ”neamuri” care erau doar unul singur, și care a dus etnonimul geților în forme diverse peste tot în Europa, Asia și Africa, se adaugă neamurile care fac parte din același mare grup genetic R1: cimerienii, celții, hitiții, troienii (tracii), brigii (frigienii), ilyrii, dorienii, aheii, lydienii, odrysii, macedonenii, arienii (iranienii), toch-arienii, scyții etc..
În această prima perioadă, civilizaţia fierului pătrunde în spațiul rumînesc de azi şi, în special, în zona Olteniei, dinspre Banat, pe valea Dunării, dînd naştere aspectului cultural de tip Vîrtop, caracteristic prin ceramica de culoare neagră, metalică, decorată cu caneluri.
În colecţia dedicată primei epoci a fierului, atrag atenţia, în mod deosebit, piesele hallstattiene descoperite la Basarabi, lîngă Calafat. Ceramica găsită în tumulii funerari de aici a dus la definirea unei noi culturi, cultura Basarabi.
Formele ceramice rare găsite în complexele funerare de la Balta Verde, judeţul Mehedinţi, şi Vîrtop, depozitul de tipare din piatră folosite la turnare a topoarelor de tip celt din bronz, descoperit la Pleniţa, armele şi podoabele de fier şi bronz din inventarul mormintelor necropolei de la Basarabi, brăţările plurispiralice şi pandantivele circulare din depozitul de podoabe de bronz de la Ghidici, sînt piese de referinţă ale epocii fierului din Oltenia.
În privința ritualurilor funerare, înhumarea devine preponderentă, înlocuind, cu timpul, incinerarea. Fenomenul de stratificare socială a dus la o dezvoltare fără precedent a artelor minore. Importanța persoanei era adesea sugerată prin purtarea de obiecte de prestigiu, cel mai adesea confecționate din diverse metale.
Așezările perioadei Hallstatt erau, în general, de dimensiuni mici, ocupate de cîteva familii, de obicei grupate în jurul unei fortificații care, în caz de pericol, constituia cetatea de refugiu. Numărul așezărilor mici de jur împrejurul fortificației era variabil, de la cîteva zeci la peste o sută (de exemplu complexul de la Wicina, Polonia).
Nu au avut loc mari mișcări de populații, cu excepția migrațiilor celților, care au ajuns pînă la Babilon (324 î.Hr.). Din punct de vedere al structurii sociale, unitatea de bază o constituia familia, principala forță economică. Populația era preponderent rurală, agricolă. În perioada Hallstatt timpurie se pare că se ajunsese la o relativă egalizare socială.
Cultura La Tène a reprezentat o cultură europeană a Epocii Fierului. La Tène este situl prototip și acest termen este utilizat de arheologi pentru perioada mai tîrzie a culturii și artei vechilor geto-celți. Deși termenul este ferm înrădăcinat în înțelegerea populară, prezintă numeroase probleme pentru istorici și arheologi.
Cultura a devenit foarte răspîndită, și prezintă o mare varietate de diferențe locale. De multe ori este distinsă de culturile precedente și de cele mai apropiate, în principal prin stilul La Tène ale artei geto-celtice, caracterizate prin decorațiuni curbe de forma unor vîrtejuri și asociate cu predilecție confeciților metalice.
Cultura La Tène s’a dezvoltat și a înflorit în epoca târzie a fierului (între aproximativ 500 î.e.n. și cucerirea romană din secolul I î.Hr.) în Belgia, estul Franței, Elveția, Austria, sudul Germaniei, Cehia, Polonia, Slovacia, Slovenia, Croația și unele părți din Ungaria, Ucraina și Rumînia.
La Celtiberienii din vestul Iberiei s’au regăsit multe dintre aspectele culturii La Tène, deși a lipsit în general stilul artistic propriu al acesteia. Spre nord a prelungit Epoca Fierului pre-romană din Europa de Nord, incluzînd cultura Jastorf din nordul Germaniei.
Cultura La Tène s’a dezvoltat în afara epocii de început a fierului (cultura Hallstatt), aparent fără o perioadă de tranziție culturală.
Aceasta s’a produs ca urmare a puternicelor influențe mediteraneene ale elenilor din Galia pre-romană, ale civilizației etrusce, și ale Culturii Golasecca.
Barry Cunliffe a identificat geneza culturii La Tène în secolul V, prin apariția a două zone de putere și inovație: una aflată în vest în arealul Marna – Mosella, care avea legături comerciale cu cîmpia Padului prin intermediul trecătorilor alpine centrale spre cultura Golasecca și alta în zona de est a Boemiei, cu legături separate spre marea Adriatică prin rutele alpine estice spre cultura Veneților.
O schimbare a centrelor de colonizare a avut loc în secolul al IV-lea.
Materiale aparținînd culturii La Tène s’au răspîndit pe o suprafață mare, incluzînd părți din Irlanda și Marea Britanie, nordul Spaniei, partea de nord a centrului Italiei, Burgundia, și Austria.
Morminte sofisticate descoperite de arheologi au dezvăluit o largă rețea comercială. În localitatea Vix din Franța, o femeie din elita locală a fost înmormîntată în secolul VI î.Hr. cu un mare vas de bronz folosit la amestecarea vinului, fabricat în Elada.
Exporturile din ariile culturale de tip La Tène în alte zone culturile mediteraneene s’au bazat pe sare, cositor, cupru, chihlimbar, lînă, piele, blănuri și aur.
Cultura La Tène nu a avut o scriere proprie. Rare exemple de inscripții elinești există totuși, precum și mai tîrziu monede geto-celtice cu inscripții adesea latine. Aspectele sale culturale și istorice s’au regăsit în scrierile autorilor clasici, de cele mai multe ori pradă unor viziuni ostile și stereotipe.
Epoca de fier în Europa se caracterizează printr’o elaborare a desenelor și modelelor de arme, unelte și unelte. Acestea nu mai sînt aruncate, ci forjate în formă, iar decorarea este elaborată mai degrabă in forma curbilină decît simpla rectilinie. Formele și caracterul ornamental al armelor nord-europene seamănă în unele privințe cu arme romane, în timp ce în alte privințe ele sînt specifice și evident reprezentative pentru arta nordică.
Cultura geto-celtică s’a extins într’o mare parte a Europei Centrale și, ca urmare a invaziei galice în Balcani și Asia Centrală.
Cîteva Triburi geto-celtice cele mai cunoscute au fost:
Arvenii – trib gallic, unul dintre cele mai puternice triburi din centrul Galiei Incenii – trib breton, stabilit în sudul Marii Britanii Lusitanii – trib iberic amplasat în vestul Spaniei Boii – amplasați în Boemia și Germania de azi Tracii – geții din Tracia erau amplasați în sudul peninsulei balcanice, unde au creat un mare regat al odrisilor Galatia – formațiune geto-celtică alcatuită în Asia Mică (Turcia de azi) în urma migrației din secolul III î.Hr. Ardiaei – trib geto-iliric amplasat pe coasta Mării Adriatice
Populații geto-germanice s’au amplasat în nordul si centrul Europei, cele mai cunoscute fiind Suevii (Șvabii), Cheruscii, Cimbrii (Cimerieni) sau Marcomanii.
Alte triburi nomade s’au amplasat in estul Europei: Masa-Geți, scyți, roxolani etc
Resurse: Despre toate, pe scurt – De la Big Bang la ADN, Bill Bryson, editura Polirom, Adams, Jonathan; Otte, Marcel (1999). „Did Indo-European Languages Spread Before Farming?”. Current Anthropology, Miles, David (2016), The Tale of the Axe: How the Neolithic Revolution Transformed Britain. London, UK: Thames & Hudson. Gimbutas, M (1980), „The Kurgan wave migration (c. 3400–3200 î.Hr.) into Europe and the following transformation of culture”. Journal of Near Eastern Studies, Manual Istorie VIII (Istoria antică și medie) – Editura didactică și pedagogică București 1984 – Epoca fierului în Rumînia, Wikisource Jackson, Henry (1911), ”Socrates”, În Chisholm, Hugh. Encyclopædia Britannica. 25 (ed. 11). Cambridge University Press. p. 331, Cristian Ştefan-Epoca Bronzului, pagina 1, archaeology.ro, prehistoire.e-monsite.com, britannica.com, descopera.org, genome.gov, mbe.oxfordjournals.org, ncbi.nlm.nih.gov, ashg.org, genome.cshlp.org
CUI NU’I PLAC OBICEIURILE PUR RUMÎNEȘTI, IGNATUL SAU POMANA PORCULUI ?
Oficiali de la Bruxelles ne pregătesc surprize neplăcute. Acești funcționari ciudați care se află pe ștatul de plată al Comisiei UE, parcă sînt decupați din altă lume pentru că le displac obiceiurile tradiționale ale noastre, ale rumînilor.
Aceștia propun nici mai mult, nici mai puțin schimbarea denumirii sărbătorii noastre tradiționale de iarnă numită Crăciun, într’un termen neutru fără semnificație, precum ar fi ”sărbătoare”,,,.
De ce îi stresează pe oficialii europeni tradițiile legate de Crăciun?
În ghidurile UE există referiri pentru o comunicare ”corectă” în ceea ce privește religiile. De exemplu, în text este indicat ca, în orice conținut comunicativ, ”să nu se folosească nume proprii tipice unei anumite religii”.
Referitor la sărbători, comisia cere ”să evităm să considerăm ca fiind de la sine înțeles că toată lumea este creștină”. Şi în acest sens oferă o mulțime de exemple: în loc să spunem sau să scriem ”Crăciunul este stresant”, executivul european ne invită să folosim cuvintele: ”Sărbătorile sînt stresante”.
Oficialii europeni nu ar trebui să afle de la cineva că acest Crăciun acum 2000-2500 de ani era ținut și nu avea nimic ”creștinesc” pentru a deranja alte culte?
Era o sărbătoare agricolă.
Apoi, unde este respectul altor culte pentru Crăciunul creștinesc? Sau nu mai trebuie să ne respectăm unii altora sărbătorile religioase?
Doar creștinii trebuie să facă concesii?
Acest document a stîrnit revoltă în toată Europa.
Giorgia Meloni, liderul formaţiunii Fratelli d’Italia, scrie pe Twitter:
”Comisia Europeană, printr’un document intern, consideră Crăciunul o sărbătoare neincluzivă. Numele Maria și Ion sînt și ele vizate. Motivul? Ar putea fi ”ofensatoare” pentru necreștini. Gata, acum e deja prea mult: ne sînt şterse istoria și identitatea.”
Atacul la sărbătoarea Crăciunului este în fapt nu doar un atac la sărbătoarea creștină, ci și la ceea ce se află în spatele acestei sărbători: preparatele din porc.
Un obicei specific numai țării noastre este ca fiecare familie să taie un porc în preajma sărbătorilor de iarnă acest eveniment prefațînd, de fapt, apropierea Crăciunului.
IGNATUL RUMÎNILOR ȘI ETIMOLOGIILE SALE HAZARDATE
Așa cum știm, Ignatul este numele dat zilei de 20 decembrie, în care țăranii obișnuiesc să’și taie porcii îngrășați în vederea sărbătorilor de iarnă, și în special cu ocazia Crăciunului.
În același timp, Ignat este și un nume de onomastică, și nu întîmplător, pentru că această sărbătoare unică în an a fost luată ca nume în semn de respect pentru acest obicei străvechi cu adînci semnificații în viața strămoșilor noștri.
Ignat este destul de rar folosit astăzi ca prenume, dar destul de popular ca nume de familie. Ignat ar corespunde latinescului „Ignatius” ar spune latinopații, a cărui etimologie rămîne neclară, totuși.
Se mai consideră că provine din latinescul ”Egnātĭus” și apoi este latinizat ca Ignatie, nume de origine etruscă cel mai probabil, un popor pre-roman din regiunea centrală a Italiei, la nord de Roma, cu o limbă inițial non-indo-europeană.
Scriitorul roman Pliniu cel Bătrîn (sec I d.Hr.) menționează Egnātĭa, pentru a se referi la regiunea Apulia (apulii provin din Carpați din zona Alba-Iulia) din sud-estul Italiei, cu fața spre Marea Adriatică, situată în călcîiul cizmei peninsulare, precum și numele unei vile, aparent din aceeași zonă.
A existat, de asemenea, un personaj numit Egnātĭus Rufus sau Egnacio Rufus, un aedile sau magistrat care a organizat o conspirație împotriva lui Cezar Augustus, primul împărat al Romei. Scriitorul latin Tacitus menționează Egnātĭa ca nume de femeie.
O ipoteză pe care unii o văd interesantă este aceea prin care consideră ”Ignathu” a fi o formă a vechiului nume gentilic „Egnitius”, modificare datorată probabil unei etimologii populare, prin apropierea de latinescul ”ignis” ce însemna ”foc”.
Au legat numele lui Ignatie (Ignatius) cu termenul latin ignĕus, care înseamnă ”foc și tot ce are legătură cu acesta”, sau „arderea”, dar trebuie să fie o etimologie populară, deoarece, așa cum tocmai am menționat, Egnātĭa, Egnātĭus sînt termeni care fac aluzie la toponime și nume personale din cele mai vechi timpuri.
Alții văd că ar putea fi înrudit cu termeni din elina veche cu ”ἴγνης” (ígnēs,”indigen”), ἴγνητος (ígnētos), din ἔν-γνη-τες (én-gnē-tes), format din έν (én) + proto-indo-europeanul * ǵenh₁- (”a da naștere, a produce”), văzut și în γίγνομαι (gígnomai, ”a se înființa”).
După părerea noastră este trecut în latină din elina veche, din Ignatios (Ἰγνάτιος), în traducere ”înfocatul”. Elina veche sau cea mai mare parte a ei, după unii etimologi, își are origini în pelasga veche a Europei vechi, din care se trage și etrusca cel mai probabil, dar și limba bască.
Acum nu știm dacă Ignatie (Sfîntul) ne parvine dintr’un cuvînt elinesc sau este un atribut al caracterului Sfîntului Ignatie Teoforul care într’adevăr era brusc ”înfocat” în convingerile sale după convertire, devenit chiar Episcop al Antiohiei, dar și cel care a fost condamnat la moarte în perioada persecuțiilor împotriva creștinilor din timpul împăratului Traian și executat la Roma în arena cu lei.
Preoţii ortodocşi atrag atenţia, însă, că între Sfîntul Ignatie Teoforul (cinstit tot pe 20 decembrie) şi obiceiul sacrificării porcului nu există nici o legătură. Ceea ce este totuși de reținut, Sf. Ignatie este născut la cîțiva ani după crucificarea lui Iisus, trăind undeva între anii 35 sau 50 d.Hr. și decedat între 98 și 117 d.Hr.
Ceea ce fac rumînii, tradiţional, se suprapune deloc întîmplător cu această sărbătoare religioasă, acest obicei păgîn pre-creștin a fost asimilat de către creştini, precum au făcut cu toate sărbătorile pre-creștine peste care au suprapus o sărbătoare creștină, plagiind practic tradițiile și sărbătorile ancestrale ale strămoșilor.
Altfel cum s’ar explica o discrepanță a sărbătoririi pe 17 octombrie în calendarul romano-catolic și anglican, respectiv pe 20 decembrie în calendarul creștin-ortodox și în cel greco-catolic. Sînt totuși două luni, care nu se justifică decît prin încercarea de a atenua pe cît posibil impactul Ignatulul clasic pre-creștin la rumînii din toată Peninsula Balcanică.
Bineînțeles, că nu au reușit nici după 1900 de ani să schimbe obiceiurile noastre cu toate însemnele cruciforme pe care le facem în timpul ritualului de sacrificare a porcului !!!
De altfel, viaţa sfîntului nu are absolut nici o tangenţă cu sacrificarea porcilor.
Revenind la Ignatul rumînesc sau Tăierea porcului de 20 decembrie, această zi marchează o datină pur rumînească în spatele căreia stă o legendă.
Se spune că un bărbat, pe nume Ignat, vrînd să taie porcul, din greşeală şi’a lovit tatăl cu securea în cap. Bătrînul a fost îngropat, iar fiul, răvăşit de durere, a plecat în lume şi, căindu’se, a primit mila lui Dumnezeu şi a Sfîntului Petru. Povestea, deşi încîlcită, vorbeşte în termeni creştini despre păcat şi recunoaşterea lui.
Această poveste are o similitudine pînă la un punct cu cea a vieții Sfîntului Ignatie Teoforu prin aceea că nu s’a născut din părinți creștini, el fiind păgîn, și nu oricare, ci un mare persecutor al creștinilor pînă la convertirea sa.
Pînă la convertirea sa probabil tăia porci de ”Ignat”, neexistînd pe atunci o sărbătoare creștină în aceeași zi sau vreo zi de sfînt.
O altă ipoteză a etimologiei termenului rumînesc Ignat, vehiculată de această dată de slavopați, ar fi din slava veche ”Ignatije”. Numai că pînă și Ignjatije (sau Ignatije) este considerat doar un nume masculin, variantă a numelui latin Ignatius.
Și alții au latinopații lor !
Observăm cum se caută rădăcini doar în limbi foarte vechi un echivalent al Ignatului rumînesc, pentru că
Ignatul chiar este un obicei mai vechi decît toate limbile moderne !!!
Pentru că în limbile moderne există pe tot globul numeroase variante: Iñaki în bască, Iggy în engleză, Ignace în franceză, Ignasi în catalană, Egnatius în Roma antică, Ignazio în italiană, Ignác în maghiară și cehă, Ignaas în olandeză, Ignatiy în rusă, Ignacy în poloneză.
În Mexic este folosit foarte mult într’un mod hipocoristic ca Nacho și Nacha.
Numele basc Iñaki a fost propus de spaniolul Sabino Policarpo Arana (1865-1903), deoarece a fost un simpatizant al naționalismului basc și a vrut să evite numele de origine latină, datorită influenței religiei catolice în limba bască.
Conform lui Pokorny (p. 293), ignis este legat de rădăcina indo-europeană *egnis-, *ognis- (foc).
De Vaan (p. 297) menționează rădăcina PIE hingw-ni-‘(a) (foc).
– ἀγλαός = aglaós (splendoare, strălucire, om nobil sau faimos) etc.
Igneous cu sensul de „de foc”, „care are natura focului” apare în dicționarul RAE în 1734, și în sensul său geologic (rocă igneous), cuvîntul colectat în 1918 de dicționarul în castiliană de Manuel Rodríguez Navas.
Această rădăcină (egnis-) este documentată în Dicționarul Pokorny nr. 450, pagina 293 din Indogermanisches Etymologisches Woerterbuch de Julius Pokorny.
Nu există o listă oficială a rădăcinilor proto-indo-europene. Folosim Pokorny, deoarece este una dintre cele mai complete și mai ușoare liste de obținut.
Această rădăcină mai este sub *egni- (pagina 23) în The American Heritage Dictionary of Indo-European Roots. Editat de Calvert Watkins – Ediția a III-a – 2011.
Această rădăcină mai este documentată ca *egni- în Dicționarul etimologic indo-european al limbii spaniole (pagina 50) de Edward A. Roberts și pastorul Bárbara – Prima ediție 1996.
În limba rumînă mai avem ”a igni” (a icni), de asemenea, cuvînt neaoș.
În concluzie Limba getică arhaică a transmis în limba rumînă modernă un termen pe care îl găsim în aproape toate limbile moderne.
Ignat NU ne vine din latină deoarece și latina l’a moștenit dintr’un grai universal al acelor vremuri, așa cum îl moștenim și noi în spațiul carpato-danubian.
Dar mai cu seamă este complet ilogic să considerăm un obicei arhaic al băștinașilor care este denumit mult mai tîrziu printr’un termen împrumutat, numai și pentru faptul că niște legionari înrolați în armatele imperiale dintre geții sud-dunăreni au administrat sau ‘pacificat” un spațiu vreme de 150 de ani în Carpați, oameni care acasă, de asemenea, își tăiau porcul de ignat.
Meteahna așa-zișilor lingviști care desconsideră limba rumînă, batjocorind’o în același timp, prin inventarea unor rădăcini cuvintelor rumînești străine de aceste meleaguri, trebuie să înceteze.
Ignatul este un cuvînt vechi pelasgo-getic care poate însemna simbolistic, ori focul purificării, ori trecerea (arderea) de la vechiul an, și în același timp renașterea noului an agricol printr’un sacrificiu de sînge ca ofrandă adusă Sfîntului Crăciun.
Printre semnificațiile sale, aceasta marchează în calendarul popular rumînesc, începutul ciclului celor 12 zile de sărbătoare ce însoțesc trecerea de la Anul Vechi la Anul Nou, perioadă a nașterii și renovării timpului calendaristic, perioadă în care agricultorul ce a încheiat un ciclu agrar își pregătește intrarea în următorul prin acte rituale cu rol apotropaic și augural.
Privit din această perspectivă, tăierea porcului, străvechi spirit agrar, se plasează în sfera ofrandelor-sacrificiu, adresate forțelor supreme, de mulțumire pentru recolta obținută și captarea bunăvoinței privind recolta viitoare.
Putem identifica prescripții și interdicții ce amintesc scheme rituale antice, din care nu lipsește faza pregătitoare sacrificiului, faza ”consacrării” religioase a victimei și cea a consumului colectiv al cărnii la o masă comună (pomana porcului), toate acestea le regăsim și azi la cîteva milenii distanță.
Pomana porcului
Există un timp ritual al sacrificiului porcului – ziua de Ignat (20 decembrie) sau după Sfîntul Vasile (aproximativ aceeași zi pe stil vechi), dimineața în zori – moment propice multor practici rituale.
Relevante semnificații rituale în actul sacrificial al porcului la Crăciun le are sîngele. Obiceiurile legate de tăierea porcului scot în evidență credințele în valoarea lui de simbol al vieții ca și în legăturile ”de sînge” ce se realizează cu divinitatea (dar și între comeseni) în timpul consumării cărnii animalului sarificat.
Ca urmare, părul porcului (după ce a fost legat pentru bidinele) trebuie înmuiat în sînge ”pentru ca să nu se stingă neamul porcilor”.
De asemenea, sîngele care curge în timpul sacrificiului trebuie strîns într’un vas cu mei, pentru utilizarea ulterioară în scopuri etnoiatrice. Aceleași efecte tămăduitoare asunt atribuite unturii rezultate (mai ales cea de la un porc negru tăiat în timpul ritual al zilei de Ignat).
Ansamblul ritual al tăierii porcului este încheiat prin masa comună, numită în genere ”pomana porcului”, pe alocuri ”praznicul porcului” (Prahova).
Ca formă de comuniune alimentară ce constituie faza finală a oricărui act sacrificial, ”pomana porcului” depășește prin semnificațiile ei conotațiile alimentare.
În vechi tipare de viață tradițională, ea se desfășura într’o atmosferă solemnă, în liniște, realizîndu’se, în primul rînd, comuniunea spirituală a participanților la actul sacrificial înfăptuit.
Actuala notă euforică a mesei de ”pomană a porcului” este rezultat al deritualizării pe ansamblu a actului sacrificial, prevalent rămînînd azi sensul lui pragmatic.
Aceasta tradiție transmisă din generație în generație își are originea la vechile comunități arhaice al căror aliment de baza, în perioada rece a anului, era carnea de porc. Oamenii comunităților tradiționale din vechime foloseau acest prilej de sacrificare și ”sărbatorirea” acestuia prin consumarea unei mici părți în comun ca semn al încrederii și bunei-înțelegeri al viețuirii laolaltă.
În societatea contemporană s’a păstrat numai partea practica a obiceiului cunoscută sub denumirea ”pomana porcului”.
După taiere, cei ce au participat la taierea porcului, vor bea țuica fiartă sau vin, iar la sfîrșit, cînd se termină tranșarea acestuia se face o masă pentru a gusta fiecare din carnea porcului și a se face urarea ca cel de anul viitor sa fie mai mare.
Tăierea porcului de Ignat ne vine de la Geți
Ceea ce n’a reușit creștinismul nu va reuși nici Uniunea Europeană, care și’a pus în plan cu virusul pestei porcine și cu măsuri coercitive să ne scoată porcii din bătătură.
Porcul a însoțit evoluția omului prin mileniile care au trecut, ca o sursă deosebit de importantă de hrană.
Porcul domestic este, alături de cîine, cel mai vechi animal domesticit de oameni. Se pare că domesticirea lui s’a produs acum între 9000 și 12000 de ani.
În tradițiile getice, care probabil ne parvin chiar din neolitic de la cucutenieni, gumelnițeni sau turdeșeni, de Ignat se tăiau animale, de preferință porci sau găini.
Înaintea marii sărbători a Crăciunului mai există un moment important de celebrat, și anume Ignatul.
Iulia Gorneanu. folclorist:
”Ignatul și Crăciunul demonstrează permanența și continuitatea sărbătorilor precreștine în calendarul nostru popular. Înainte vreme, în noaptea de Crăciun se ardea un butuc iar tăciunele rămas se păstra de leac peste an. Butucul era un substitut al zeului autohton Crăciun, zeu solar întocmai ca Saturn al romanilor sau iranianul Mithra, a cărui moarte şi renaştere era sărbătorită în apropierea solstițiului de iarnă. Calendarul popular e din bătrîni iar legea lor e sfîntă…. În aproape toate mitologiile popoarelor focul reprezintă proiecția Soarelui pe pămînt, iar animalele sacrificate ritual în timpul sărbătorilor solare sînt întruchipările zoomorfe ale astrului venerat. Slăbit de efortul depus peste an, Soarele are nevoie de viață, de sînge, iar momentul în care omul arhaic s’a gîndit să intervină pentru a’l salva, a fost în preajma solstițiului de iarnă, atunci cînd acesta lumina cel mai puțin.”
Într’adevăr sacrificiul de sînge se face în ziua cea mai scurtă a anului cînd se marchează începutul iernii astronomice. Începînd cu această dată, durata zilelor va crește, în timp ce durata nopților va scădea.
Tăiatul porcului sau Ignatul este una dintre cele mai mari sărbători de iarnă și poate cea mai sîngeroasă a anului. Se sărbătorește în fiecare an pe 20 decembrie, iar tradițiile în care sîngele este elementul central sînt la mare preț.
Potrivit etnologului Ion Ghinoiu, atît sacrificarea sîngeroasă a porcului (animal asociat în antichitate divinităților vegetației) cît și ritualul de după înjunghiere (pîrlitul – procedeu ce mimează incinerarea, spălatul şi acoperitul corpului, folosirea scării de lemn drept targă funerară, semnele făcute pe frunte, ceafă, spate, prepararea unor alimente ceremoniale şi pomana porcului) sînt reminiscențele unei practici preistorice strămutată de la echinocțiul de primăvară la solstițiul de iarnă.
La noi, ziua în care s’a împămîntenit acest străvechi ritual se celebrează pe 20 decembrie, iar animalul sacrificat este porcul.
La fel ca în cazul butucului, și de această dată este sacrificat, prin substituţie, zeul care moare şi renaşte anual, odată cu timpul.
Deși nu face parte din complexul ceremonial de 12 zile ale sărbătorilor de Crăciun, în absența sa nu poate fi imaginat Crăciunul. După ritualul sacrificării porcului, din el se vor prepara bucatele de sărbătoare.
Așadar, Porcului i’a fost ”dedicată” o sărbătoare – Ignatul, Tăierea Porcilor, Ignatul Porcilor etc. moment marcat și pe Tăblițele Getice de la Sinaia (vezi foto).
În consecință, la ţară, porcul devine actorul central al sărbătorilor.
Ce ar însemna aceste sărbători fără porc?
Există zone însă unde acest sacrificiu se face în Ajun sau chiar în ziua de Crăciun, datorită interdicţiei impuse de post.
În orice caz, există o ”obligativitate” aproape ritualică de a sacrifica un animal. Dacă însă ești atît de sărman și nu ai porc de tăiat, ceva trebuie sacrificat (în unele părți în nici un caz găină, deoarece ea ”scurmă” norocul omului pentru tot anul următor).
Obiceiul este străvechi și adînc înrădăcinat în mentalitatea arhaică:
”În mentalitatea oamenilor societăţilor arhaice există o legătură simpatetică între sînge şi vlaga fertilizatoare, între sînge şi ploaie. Provocarea curgerii de sînge prin răni, bătăi, încăierări ca practică magică de a produce ploaia este înregistrată la multe popoare. (…) De ziua lui Ignat, denumită şi Inătoarea (20 decembrie) se practica nu doar sacrificiul porcului. Cu sîngele porcului tăiat de Ignat oamenii şi copiii se mînjeau pe faţă, iar cei care nu aveau porc trebuiau să producă o sîngerare.”
Treptat, porcul și sîngele lui, simboluri ale norocului, belșugului și fertilității au devenit emblema sărbătorii.
Ar fi foarte greu de explicat, altfel decît prin reminiscenţe ancestrale, obiceiul sacrificării sîngeroase a animalului naţional şi emblematic în preajma sărbătorii Crăciunului.
Căci dacă toate celelalte animale au vreo legătură, fie cu naşterea lui Iisus, fie cu Creaţia divină, porcul este socotit, în creştinism, drept unul dintre cele mai ”spurcate” şi diavoleşti animale.
Cu toate acestea, biserica a asimilat această secvență atît de pregnant încît, în mediile rurale, după sacrificarea și ”grijirea” porcului, urmează un moment cu adevărat solemn: porcului i se face o cruce cu cuțitul (în care se presară sare, pentru ca astfel carnea să nu se strice), oamenii spun ”Doamne ajută!”, ”Să’l mîncați sănătoși”, ”Să ne vedem la anul, cu bine” etc., după care gazda va servi țuica fiartă.
În unele localități din Ardeal, chiar și azi, acest moment este celebrat de către preotul satului, care binecuvîntează gospodăria, rostind o mică rugăciune.
Din felurile specifice ne vom opri la sîngerete sau borîndău, care este expresia cea mai potrivită a sacrificiului sîngeros de Ignat.
Mîncarea se face din sîngele animalului sacrificat, colectat într’un vas, cu sare, și apoi se călește ceapă în grăsimea în care se fierb caltaboșii și tobele. Se amestecă totul, se servește cald, cu mămăligă.
În anumite zone ale ţării este obiceiul ca stăpînul casei să ia din sîngele scurs din porc şi să deseneze o cruce pe fruntea copiilor, pentru ca aceştia să crească rumeni şi sănătoşi.
Fetele din casă şedeau deoparte şi, cînd cei care lucrau la tăiatul porcului nu erau atenţi, furau sînge şi se stropeau pe frunte ori îşi desenau dorinţele: o inimă pentru iubire, o cruce pentru curăţenie sufletească sau un pom pentru a fi roditoare.
Superstiții și tradițiii populare
În concepția populară se zice că la tăierea porcului nu trebuiau să asiste persoanale miloase, existînd credința că dacă porcul murea chinuit, carnea nu va mai fi bună. Se mai spunea chiar că cei care văitau porcul ori le părea rău de el îl supărau pe Dumnezeu.
După ce porcul nu mai mișcă, se spală cu apă caldă, se întinde un amestec de sare și mălai după care se acoperă cu un preș sau o folie. Toate aceasta făcîndu’se pentru a îndepărta murdăria, dar și ca șoriciul să fie moale.
Dupa aceea se făcea o tăietură cu semnul crucii, la ceafă, peste aceasta punîndu’se sare, spunîndu’se că numai așa sufletul porcului va ieși din corp.
De obicei, după ce era spintecat, coada și urechile erau date copiilor; bășica (vezica urinară) o umflau folosind’o ca minge.
Gospodarii era interesați, în special, de splina, aceasta indicîndu’le, în functie de grosime, cum va fi iarna; doritoarele de păr lung trebuiau neapărat să mănînce din această splină.
Găsirea sîngelui închegat în inima porcului îl bucura tare mult pe stăpîn, acest lucru însemnînd noroc la bani.
Dacă porcul era negru, cei care participau la tăiere se mînjeau cu sînge pe față, sperînd ca vor fi mai roșii la față și sănătoși tot anul care va urma. Același sînge, strîns într’o strachină cu mălai, uscat și măcinat, era bun pentru afumarea copiilor bolnavi de guturai, nălucă, spaimă etc.
Cei care trebuiau neapărat să muncească pe 20 decembrie, o puteau face numai după ce vedeau sînge; altfel, femeile urmau a grohai ca porcii sau le erau distruse rufele puse la uscat pe garduri de aceiași porci.
Cînd tai porcul de Ignat, înainte de Crăciun, trebuie să’i verifici splina.
Grosimea acestui organ prevestește cît de grea va fi iarna care vine. Cînd splina este groasă de la un capăt la altul, iarna va fi grea de la început pînă la sfîrșit. Dacă ea este groasă doar în anumite părți, iarna va fi doar la început sau la sfîrșit mai grea. Dacă splina e mai umflată la mijloc, așa și iarna o să fie mai grea la mijloc.
Tot în zona țărănească a neamului există și obiceiul ca primăvara, să fie semănat porumbul în aceeași zi din săptămînă în care a picat Ignatul, iar dacă se aruncă în locul respective și semințe de dovleac, rodul va fi bogat.
În seara de Ignat se ia un dovleac, i se taie coada și se pastrează, pentru că se spune ca este bun pentru leac de bube dulci la copii.
Se spune că în această noapte vrăjitoarele umblă să ia belșugul casei, de aceea se presară mei și sare împrejurul casei, al hambarelor și al curtii.
Dacă porcul este negru, se ia o bucată din untura lui şi se duce la biserică de Bobotează, să fie sfinţită de preot. Apoi poate fi folosită de cei care au dureri de picioare sau junghiuri. Tot cu untură de porc negru tăiat la Ignat era uns trupul celui bănuit că ar putea ajunge strigoi. De asemenea, ea se foloseşte şi pentru tratarea unor boli ale porcilor, oilor şi viţeilor.
Diferite organe ale porcului sacrificat sînt utilizate ca remedii în tratarea unor boli ale omului sau animalelor, în practici magice de vindecare a unor boli atribuite deochiului, spiritelor malefice, ca adjuvant în vrăji şi farmece.
Despre ficatul porcului se spune ca este bun pentru vindecarea anemiei sau a lipsei poftei de mîncare. Sîngele animalului, amestecat cu mei şi lăsat să se usuce, este bun pentru afumat copiii când se sperie sau cînd au guturai.
Părul de porc se păstrează şi cu el se afumă copiii atunci cînd se crede că sînt deochiaţi. Cu el se afumă şi adăposturile vitelor, pentru a le proteja de atacul animalelor sălbatice.
Tradiţia spune că în ziua de Ignat nu este permisă nici o altă activitate, ziua întreagă trebuind dedicată doar tăierii, sortării şi preparării specialităţilor din carne de porc.
Singura activitate permisă în ziua de Ignat este tăiatul porcului. Se credea că prestarea oricărei alte munci – spălatul rufelor, cusutul, torsul lînii, măturatul casei – atrăgea după sine pedepsirea celor care încălcau normele sărbătoririi.
Dacă în inima porcului se găseşte mult sînge ”îngheţat”, este semn că stăpînul va avea noroc la bani.
În casă este adusă mai întîi căpăţîna porcului cu rîtul înainte, ca să meargă bine treaba în gospodărie.
Între Ignat şi Crăciun, femeile nu trebuie să toarcă, ele pisează grîu ca să aibă pînă la Crăciun. Din ele se fac un fel de turte, numite „cîrpele Domnului Hristos”, cu miere şi nuci, pe care le mănîncă în ajunul Crăciunului.
Sărbătoarea trebuie ţinută cu sfinţenie de femeile însărcinate, pentru a naşte prunci întregi la trup şi minte.
Vechimea domesticirii porcului
În Europa și Orientul Îndepărtat, carnea de porc este preferată de consumatorii de carne, însă unele religii, precum islamul, iudaismul și cultul adventist de Ziua a Șaptea interzic consumul cărnii de porc.
Dovezile arheologice sugerează că porcii au fost domesticiți dintre mistreți în Orientul Apropiat în Bazinul Tigrului, Çayönü, Kaffir Höyük, Nevalı Çori fiind crescuți în sălbăticie într’un mod similar cu felul în care sînt crescuți de în Noua Guinee modernă sau cum erau crescuți în părțile rumînești.
A existat și o domesticire separată în China, care a avut loc acum aproximativ 8.000 de ani
În Orientul Apropiat, creșterea porcilor s’ar fi răspîndit în următoarele milenii.
Rămășițele de porci au fost datate cu o vechime mai mare de 11.400 de ani în Cipru.
Aceste animale trebuie să fi fost introduse de pe continent, spun specialiștii, ceea ce sugerează domesticirea pe continentul adiacent pînă atunci.
Cu alte cuvinte specialiștii pun foarte mult accent pe dovezile arheologice din zonele unde azi porcul este dezavuat pe linie religioasă, dar nu prezintă un interes deosebit în zonele unde porcul reprezintă pentru localnici o mare importanță, aproape de mistic însoțind multe din tradițiile unui popor…
Și atunci ne întrebăm retoric cît de relevante sînt aceste ”dovezi arheologice” din Orient cît timp adevărate studii încă nu avem cunoștință că s’au efectuat în spațiul în care porcul este parte din cultura populară străveche ???
Domesticirea s’ar fi redus treptat în timpul epocii bronzului, deoarece populațiile rurale s’au concentrat în schimb pe animalele producătoare de mărfuri.
Cu toate acestea, au fost regiuni urbanizate care au susținut domesticirea. Unele dovezi ADN din rămășițele subfosile ale dinților și oaselor maxilare ale porcilor neolitici arată că primii porci domestici din Europa fuseseră aduși din Orientul Apropiat.
Acest lucru a stimulat domesticirea mistreților europeni locali, ceea ce a dus la un al treilea eveniment de domesticire, cu genele din Orientul Apropiat dispăruți în porcinele europene.
Porcii domestici moderni au implicat schimburi complexe, liniile domestice europene fiind exportate, la rîndul lor, în Orientul Apropiat antic.
Înregistrările istorice indică faptul că porcii asiatici au fost introduși în Europa în secolul al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea.
În august 2015, un studiu a analizat peste 100 de secvențe de genom de porc pentru a stabili procesul lor de domesticire, care se presupunea că a fost inițiat de oameni, a implicat puțini indivizi și s’a bazat pe izolarea reproductivă între formele sălbatice și cele domestice.
Studiul a indicat că porcii au fost domesticiți separat în Asia de Vest și China, cu porci din Asia de Vest introduși în Europa, unde s’au încrucișat cu mistreți.
Un model care se potrivea datelor a inclus un amestec cu o populație fantomă acum dispărută de porci sălbatici în timpul Pleistocenului.
Studiul a mai constatat că, în ciuda încrucișării cu porci sălbatici, genomul porcilor domestici are semnături puternice de selecție la loci ADN care afectează comportamentul și morfologia.
Studiul a concluzionat că selecția umană pentru trăsăturile domestice a contracarat probabil efectul de omogenizare al fluxului de gene de la mistreți și a creat insule de domesticire în genom. Același proces se poate aplica și altor animale domestice.
În 2019, un studiu a arătat că porcul a ajuns în Europa din Orientul Apropiat în urmă cu 8.500 de ani. În următorii 3.000 de ani, porcul ajuns aici s’a amestecat apoi cu mistrețul european pînă cînd genomul lor a arătat mai puțin de 5% strămoși din Orientul Apropiat, dar și’au păstrat caracteristicile domestice.
Dintre animalele pe care spaniolii le’au introdus în Arhipelagul Chiloé în secolul al XVI-lea, porcii au avut cel mai mult succes în adaptare. Porcii au beneficiat de crustacee și alge abundente expuse de mareele mari ale arhipelagului.
Porcii au fost aduși în sud-estul Americii de Nord din Europa de către de Soto și alți exploratori spanioli timpurii.
Porcii scăpați au devenit sălbatici și au provocat o mare perturbare nativilor americani. Populațiile de porci sălbatici din sud-estul Statelor Unite au migrat de atunci către nord și reprezintă o preocupare tot mai mare în Vestul Mijlociu. Considerată o specie invazivă, multe agenții de stat au programe pentru a prinde sau vîna porci sălbatici ca mijloace de îndepărtare.
Porcii domestici au devenit sălbatici în multe alte părți ale lumii (de exemplu, Noua Zeelandă și nordul Queenslandului) și au cauzat daune substanțiale mediului.
Hibrizii sălbatici ai mistretului european cu porcul domestic sînt, de asemenea, foarte perturbatori atît pentru mediu, cît și pentru agricultură (printre cele mai dăunătoare 100 de specii de animale), în special în sud-estul Americii de Sud, de la Uruguay pînă la Mato Grosso do Sul din Brazilia și São Paulo.
Cu aproximativ 1 miliard de indivizi în viață în orice moment, porcul domestic este unul dintre cele mai numeroase mamifere mari de pe planetă.
Numărul porcilor domestici este de aproximativ 961 de milioane capete, din care 190 de milioane în Europa și 489 de milioane în China.
În Rumînia populația suinelor a scăzut de la 12 milioane înainte de revoluție, la 5,8 milioane în 2009 și pînă la 3,9 mil. în 2018.
Porcul este omnivor, putînd fi hrănit atît cu furaje de origine animală, cît și vegetală. Durata naturală de viață a porcului este de aproximativ 12 ani.
Porcii rumînești în evul mediu
Porcul crescut de rumîni în evul mediu era mic, se îngrăşa greu şi era pe jumătate sălbatic, iar de multe ori păstoritul turmelor de porci ducea la apariţia unor conflicte între vecini. Merită menţionat faptul că în evul mediu, rumînii creşteau aceeaşi rasă de porc, de la Nistru pînă în Munţii Apuseni.
Cum arătau porcii crescuţi de rumîni în evul mediu? Ce valoare aveau şi cum erau tăiaţi?
La aceste întrebări şi multe altele au încercat să răspundă Luminiţa Bejenaru, Ludmila Bacumenco-Pîrnău şi Simina Stanc într’un studiu intitulat ”Consideraţii privind importanţa porcului domestic (Sus domesticus) în economia alimentară a Moldovei medievale”, apărut în Revista Arheologică editată de Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova.
Oase şi cronici Istoria porcului domestic din evul mediu a fost refăcută pe baza oaselor recuperate din gropile menajere de arheologi, dar şi a informaţiilor din cronici şi hrisoave.
Apariţia oaselor de porc în anumite situri arheologice vine uneori să confirme evenimente politice importante: la Orheiul Vechi apariţia oaselor de porc se suprapune cu retragerea tătarilor, care fiind musulmani consumau carne de vită, capră şi oaie.
Voievodul Moldovei Alexandru Lăpuşneanu apare în documentele vremii sale ca unul dintre cei mai mari negustori de porci, pe care îi exporta la Bistriţa, în Transilvania şi se supăra dacă nu primea preţul dorit.
Peste Carpaţii Orientali exista chiar şi un ”Drum al Porcilor, drept peste şesul Trebeşului, la apa Suhudolului”, după cum este atestat de un hrisov al lui Alexandru Lăpuşneanu din anul 1584.
În evul mediu porcii nu erau crescuţi pe lîngă gospodării, ci erau strînşi în turme şi lăsaţi să se hrănească singuri, de preferinţă în păduri de fag şi de stejar.
Ludmila Bacumenco-Pîrnău, una din autoarele studiului citat:
”Pe atunci nu exista porcul domestic aşa cum este el acum. Amenajarea locurilor speciale pentru creşterea porcilor începe abia din secolul al XVIII-lea, iar aceste locuri se numeau purcăriţe.”
Conform cercetărilor efectuate asupra oaselor descoperite în localităţi din Moldova medievală, porcii din acele vremuri aveau o înălţime la greabăn de circa 75 de centimetri – pentru comparaţie, înălţimea medie a porcilor din Franţa medievală fiind de aproximativ 80 de centimetri.
Ca înfăţişare generală, porcii din Moldova medievală aveau rîtul lung şi puternic bine adaptat pentru rîmat, picioarele subţiri, cele din faţă fiind mai lungi decît cele din spate.
Unele din oasele păstrate indică faptul că metisarea porcilor domestici cu mistreţii nu reprezenta o excepţie.
Înfăţişarea generală rezultată în urma analizelor arheo-zoologice indică faptul că ar fi vorba de rasa Stocli, o rasă autohtonă de porci care în prezent s’a păstrat în stare pură în vestul Munţilor Apuseni, regiunea Vrancei, Măcinului şi în Balta Brăilei.
Chiar şi în ziua de azi, porcii din rasa Stocli se pretează pentru exploatarea extensivă, specifică evului mediu: pot fi întreţinuţi cu uşurinţă la păşune, în regiunile de munte şi în cele cu ghindă, jir şi alte fructe de pădure.
Porcii din rasa Stocli pot trăi în libertate perioade lungi de timp, fără adăpost, procurîndu’şi singuri hrana. Conform standardelor contemporane, porcii crescuţi în evul mediu nu erau foarte rentabili: erau sacrificaţi în jurul vîrstei de 2-3 ani, ceea ce indică o productivitate scăzută.
Porcul, hrana ţăranilor
În Moldova medievală, clasele superioare precum orăşenii şi nobilimea preferau să consume carne de vită, în vreme ce ţăranii trebuiau să se mulţumească cu carnea de porc.
Ludmila Bacumenco-Pîrnău:
”Potrivit descoperirilor arheologice reiese că vitele erau pe primul loc.
Totuşi eşantioanele sînt puţine şi nu putem generaliza. Carnea de vită era considerată o carne nobilă, porcul era pentru oamenii de rînd.”
Chiar şi aşa, sursele istorice scrise indică faptul că Moldova medievală era bogată în turme de porci.
Soţia cronicarului Grigore Ureche a primit o moştenire formată din obiecte de podoabă, haine, vase de bucătărie şi ”60 de vaci cu boi, 40 de porci”.
Documentele medievale din Moldova atestă faptul că exista şi o clasificare a porcilor: porcii domneşti şi porcii ţărăneşti.
Un porc domnesc valora cît zece porci ţărăneşti.
Faptul că porcii erau lăsaţi liberi să pască ducea de multe ori la apariţia unor conflicte.
În 1593 voievodul Aron al Moldovei emitea un act prin care apăra moşia mănăstirii Pîngăraţi:
”Nimeni să nu aibă a’şi face acolo coşare nici pentru oi, nici pentru porci, fără voia lor”.
În 1669 voievodul Gheorghe Duca încerca să reglementeze situaţia turmelor de animale poruncind ca ”cine va avea porci, vaci, boi să’şi pună păstor”.
”Doar au dăruit domnul Dumnezeu jirul sau ghinda, să faceţi dumneavoastră bine pentru voia noastră ca să trimitem oarece porci avem, doar s’ar îngrăşa. Episcopul Efrem de Rădăuţi, cerea la 1600 bistriţenilor să’i permită să pască porcii episcopiei în pădurile lor.”
Pînă la inceputul secoului al 19-lea, rasa de porci Socli era rasa de porcine cu cea mai mare răspîndire în județele din sudul țării (Muntenia, Oltenia și partea sudica a Moldovei).
În prezent, porcinele din rasa Stocli au pierdut mult din importanța lor economică de altă dată, arealul lor de răspîndire reducîndu’se doar la zone izolate, în gospodăriile țărănești din așezările Deltei Dunarii, zonă în care, alte rase de porcine nu ar rezista la condițiile de climă, dar mai ales de exploatare, de multe ori în sistem de semi-libertate, sau mai exact de semi-sălbăticie.
Cum erau tăiaţi porcii medievali
Pe baza urmelor lăsate pe oasele descoperite în siturile arheologice, studiul citat a reconstituit modul în care erau tranşaţi porcii medievali în Moldova – relevînd faptul că nu există mari deosebiri faţă de modul în care sînt tăiaţi porcii în gospodării în ziua de azi.
În primul rînd nu au fost găsite urme specifice jupuirii (precum în cazul bovinelor) ceea ce indică faptul că tranşarea începea prin decuparea slăninei.
Detaşarea capului de trunchi se realiza prin lovituri puternice de satîr, aplicate între occipital şi atlas.
Carnea era desprinsă de pe picioare, iar coastele erau desprinse cu lovituri de topor de coloana vertebrală. Estimarea din studiul emintit arată că un porc din perioada medievală furniza aproximativ 75 de kilograme de carne.
Porcii în Rumînia de azi
Rumînia are o tradiție în creșterea porcilor, iar de la gospodărie pînă la fermă, sînt prezente condițiile optime pentru această activitate zootehnică.
În ultimii ani, direcțiile spre care s-a îndreptat sectorul de creștere a suinelor în România a vizat: creșterea în regim gospodăresc, mica fermă de familie și ferma industrială.
Astfel, noile orientări în creşterea porcinelor au dus la renunţarea metodei îngrăşării porcilor pînă la 130-150 kg cu slănină groasă şi formarea unor rase care la 6 luni de zile pot atinge în jur de100 kg, cu sporuri medii zilnice mari, cu carne slabă, cu un conţinut mic de grăsime.
Rasele de porci rumînești sînt la mare căutare în rîndul micilor crescători care își doresc să înființeze ferme axate mai ales către un comerț direct, în care consumatorul final să aprecieze o carne obținută cu furajare naturală.
Dupa provenienta, rasele pot fi clasificate in rase indigene (locale) formate pe teritoriul tării noastre și rase importate.
Ca rase indigene amintim: Stocli, Mangalita, Bazna, Albul de Banat și Albul de Rușețu.
Principalele criterii de clasificare a suinelor din Rumînia sînt criteriul economic și tipul morfo-product
Dupa criteriul economic rasele de suine au fost clasificate in functie de capacitatea productiva în:
1. Rase primitive, apropiate de primii porci rezultați în urma domesticirii (Stocli, Băltărețu)
2. Rase ameliorate, ce posedă însușiri productive medii (Bazna)
3. Rase perfecționate care grupeză rasele cu însușiri productive superioare (Landrace, Marele Alb)
După criteriul morfo-productiv rasele se grupează în:
1. Rase pentru carne, care la sacrificare dau carcase cu un procent ridicat de tesut muscular, peste 65-70 % (Landrace, Pietrain)
2. Rase mixte, a căror producție este mixtă, cu un procent mai redus de carne în carcasă (50-55%) și un strat mai mare de grăsime (Bazna)
3. Rase pentru grăsime a caror producție la sacrificare este în favoarea grăsimii avînd doar 45-50% carne în carcasă (Mangalița)
Cele mai cunoscute rase de porci rumînești:
Rasa Stocli
Rasa de porci Stocli este cea mai veche rasă de porci crescută în Rumînia și reprezintă varietatea de munte a suinelor rustice din zona Deltei.
Aceasta rasa este una primitiva, care provine din porcul mistreț de tip european. Prezinta insusiri mixte, dar din păcate randamentele sînt scăzute.
Caracteristicile și Rezistenta rasei Stocli
Este mic şi pe jumătate sălbatic. Porcii din aceasta rasa aveau urechile drepte si scurte. Pielea de culoare cenușie / maro era una mai groasă decît în mod obișnuit.
Există în general două varietăți preponderente, una de munte, iar cealaltă băltăreț.
Băltărețul
Băltărețul este una dintre cele mai vechi rase de porci rumînești, avîndu’și originea în porcul mistreț din zona Deltei Dunării, de aici și numele rasei. Băltărețul Stocli este o rasă autohtonă rustică de porci ce își are originea în porcul salbatic sus scrofa ferus, varietatea din deltă.
Rasa de porci Băltăreți are o talie medie, de 70-90 cm, iar greutatea suinelor poate varia între 115 kg și 250 kg, masculii avînd un gabarit mai mare.
O scroafă de Băltăreț fată 6-7 purcei care cîntăresc la fătare 1,14 kg.
Sporul mediu zilnic la porcii Băltăreț este de 300 grame, iar stratul de grăsime măsoare 56-64 de centimetri la o greutate de 120 kg. Un porc din rasa Băltăreț consumă 7-9 kg de furaj pe zi.
Porcii din rasa Băltăreț păstrează caracteristicile mistreților avînd o dezvoltarea mai mare a treimii anterioare.
Urechile acestor porci sînt drepte, îndreptate în sus. Au linia superioară convexă, musculatura redusă, sunci slab dezvoltate în toate sensurile.
Culoarea părului acesor porci este gri-maroniu închis, uneori cenușiu-arămiu.
Este un supravietuitor in mediul rural, fără adăpost. Este utilizat experimental ca rezerva de gene.
Varietatea de munte poartă numele de Stocli.
Porcii Stocli de munte au păr abundent, aspru, de culoare maro, ca la mistreți, cu mai multe nuanțe. Linia superioară a trunchiului este convexă, crupa teșită, iar șuncile sînt sărace în musculatură.
Porcii din rasa rumînească Stocli au membre mai lungi, nu groase, dar rezistente, cu unghii tari, mici. Greutatea atinsă de scroafele Stocli este de 145 de kilograme la vîrsta de 2 ani.
Din punct de vedere al caracteristicilor fiziologice, rasa de porci Stocli avea un corp convex, cu membre lungi, nu foarte groase, însă cu o bună rezistență.
Scroafele, la vîrsta de 2 ani, putea atinge circa 140 kg. Prolificitatea ajunge în general la 6-7 purcei.
Porcul Stocli are o rezistenta deosebita la conditiile dure de climă și de îngrijire.
Rasa Stocli are in prezent perspective extrem de reduse, rezistînd doar prin cateva nuclee izolate.
Aceste rase au insusiri morfo-productive medii, o viteza de creștere redusă și stratul de grăsime mare, motiv pentru care principalele rase de interes economic din Rumînia sînt reprezentate de rasele perfecționate sau importate, precum și de metișii acestora.
Porcul Stocli, avînd in vedere mai ales rezistența lui deosebită, caracter genetic important al acestei rase, a fost folosit la încrucișări cu alte rase, cum ar fi Marele Alb, Negru de Strei și Mangalița.
Din rasa Stocli s’au format alte două rase rumînești de suine: Alb de Rușețu și Negru de Strei.
Porcul alb de Rușețu
Rasa de porci Stocli încrucișat cu Marele Alb a dus la realizarea unei noi populații de porcine, reprezentată de Porcul de Rușețu.
Porcul rumînesc de carne – Alb de Rușețu este o rasă rustică obținută din încrucișarea porcului autohton Stocli cu Marele Alb, care este de asemenea un metis Stocli.
Suinele din rasa Alb de Rușețu au pielea deschisă la culoare, uneori cu bălțături. Talia porcilor este de 75-85 de centimetri, cu o lungime a corpului de 140-160 cm.
Greutatea unui porc Alb de Rușețu este de 180-220 de kilograme, cu o evoluție de la 50-60 de kilograme la vîrsta de 5-6 luni și de 120-140 kg la vîrsta de un an. Prolificitatea porcilor de carne de Rușețu este medie, maturitatea de reproducția a acestor suine fiind în jurul vîrstei de 8-10 luni.
Porcul rumînesc de carne de Rușețu este crescut astăzi mai ales în sudul țării.
Bazna
Porcul de Bazna este poate cea mai cunoscută rasă de porci rumînești și cea care cunoaște și astăzi o răspîndire largă la nivel național, cu importante centre genetice în zona Transilvaniei.
Această rasă s’a format prin încrucişări între scrofiţe de rasă Mangaliţa şi vieruşi Berk, începînd din anul 1872, în localitatea Bazna din județul Sibiu.
Talia porcilor Bazna este mijlocie. Aceste suine au conformaţia corporală caracteristică tipului morfo-productiv mixt, cu un cap potrivit de mare, cu profilul uşor concav.
Urechile sînt mijlocii purtate înainte şi lateral sau orizontal. Gîtul porcului de Bazna este scurt, larg şi adînc, bine legat de cap şi trunchi.
Trunchiul este de lungime mijlocie, larg, destul de adînc şi aproape cilindric. Linia superioară a corpului este uşor convexă.
Culoarea caracteristică rasei este neagră cu brîu alb care înconjoară trunchiul în dreptul spetelor cuprinzând şi membrele anterioare.
Lăţirea brîului alb variază de la cîţiva cm pînă la 30-40 cm. Trecerea de la brâul alb la culoarea neagră se face printr’o zonă fumurie, datorită pieliii pigmentate şi părului nepigmentat, zonă caracterisitcă tuturor raselor negre cu brîu alb.
Prolificitatea rasei de porci Bazna este bună, cu o medie de 9,5 purcei la fătare din care la înțărcare ajung circa 8 purcei.
Longevitatea productivă este remarcabilă: 8-12 fătări / viaţă.
La diferite vîrste tineretul de Bazna ajunge la următoarele greutăţi corporale: la naştere 1,2 kg; la o lună 5,6 kg; la două luni 14 kg; la şase luni 60-65 kg; iar la un an 125-135 kg.
Mangalița
Rasa de porci Mangalița este cea mai apreciată rasă de porci rumînești și are mai multe varități: albă, neagră, roșie sau cu coloratură ca la mistreț.
Porcii din rasa Mangalița sînt foarte apreciați pentru carnea săracă în colesterol, fiind supranumită și ”porcul somon”.
Numele acesei rase de suine vine de la cuvîntul de origine slavonă mangala, care înseamnă ”corp în formă de butoi”.
Rasa Mangalița se caracterizează prin talie mijlocie, corp scurt cu aspect de butoi la animalele îngrăşate.
Capul este mare cu râtul lung ascuţit şi cilindric. Urechile sînt de formă foarte variată. Gîtul este musculos scurt şi gros.
Prolificitatea rasei de porci Mangalița este redusă față de rasele industriale.
O scroafă de Mangalița fată 4-6 purcei și nu au un instinct matern dezvoltat, iar la înţărcare purcei au mase corporale 8-10 kg.
Porcii Mangalița sînt cunoscuţi ca porci rustici, cu o rezistentă mare la boli, nepretenţioşi la factorul hrană se recomadă a fi crescuţi în turme pe păşuni din zonele mai umede şi umbroase pentru a se obţine aşa zisa ”carne ecologică”, din ce în ce mai căutată.
Porcul negru de Strei
Porcul negru de Strei este una dintre vechile rase rumînești de porci. S’a format în bazinul rîului Strei – de aici și numele rasei de porci, în jurul anilor 1870-1880, din încrucișarea rasei Stocli și rasele Mangalița și Berk.
Rasa de porci Negru de Strei are o serie de caracteristici ce o face să fie preferată de micii crescători.
Este o rasă rustică, rezistentă. Aspectul porcilor de Strei este caracterizat de părul negru, des.
Greutatea porcilor Negru de Strei variază între 140 și 150 de kilogramele la scroafe și până la 175-180 de kilograme la vieri.
Prolificitatea porcilor Negru de Strei este de medie, cu 9-10 purcei la o fătare. Vîrsta la care animalele se introduc la reproducere este de 11-12 luni.
Sporul zilnic de creștere pe porcii Negru de Strei este de 480-550 de grame.
Porcul Alb de Banat
Porcul alb de Banat este o rasă de porci rumînești crescută atît pentru carne, cît și pentru grăsime.
Rasa a fost obținută din rasele locale din Banat, înscrucișate cu Albul Mijlociu.
Ca aspect, porcul Alb de Banat seamănă cu rasa Alb Mijlociu.
Corpul este cilindric, cu cap de mărime medie, schelet acoperit cu musculatură. Pielea și părul porcului sunt albe, uneori cu pete negre în jurul ochilor și pe ceafă.
Talia porcilor Alb de Banat este de 65-75 de centimetri, corpul are o lungime de 120-145 de centimetri, iar greutatea în viu atinge 200 de kilograme.
Prolificitatea porcului Alb de Banat este de 8-11 purcei la o fătare.
Purceii ating o greutate de 40-60 kg la vârsta de 6 luni, iar la un an au 90-120 de kilograme.
Albul de Banat este un porc crescut mai ales în județele din Banat, dar și în județul Mureș sînt încă prezente nuclee puternice.
Rase de import: Marele Alb
Marele Alb, cunoscut și sub numele de Yorkul Mare, este o rasă de porci originară din Anglia, ce a fost dezvoltată pentru producția de carne, unde oferă rezultate excepționale, fiind una dintre cele mai răspîndite rase de porci din lume.
Porcul din rasa Marele Alb se distinge prin urechile ridicate, de culoare albă, pielea alb-rozalie și dimensiunile impunătoare, fiind încă de la început un animal destinat producției de carne. Este un animal masiv și rezistent, care suportă foarte bine variațiile climaterice.
Masculii sînt folosiți și pentru îmbunătățirea altor rase.
Carnea produsă de porcul din rasa Marele Alb este de foarte bună calitate, cu un conținut redus de grăsime.
Chiar dacă este masiv, porcul din rasa Marele Alb este foarte activ, ceea ce îi permite să aibă o viață lungă și o sănătate bună, în plus, această rasă nu manifestă sensibilitatea la stres.
Porcul din rasa Marele Alb este foarte prolific, de la o singură fătare rezultînd aproximativ 12 purcei.
Femelele din această rasă au insticte materne foarte bune și produc mult lapte, ceea ce ajută la creșterea rapidă în greutate a purceilor. La înțărcare, la vârsta de 21 de zile, greutatea unui purceluș este 45-55 de kilograme. Dacă este hrănit corespunzător, la vîrsta de 7-8 luni atinge o greutate de 110-120 de kilograme.
Rasa de porci Duroc
Rasa Duroc s’a format în partea de N-E a S.U.A. avînd la bază Durocul vechi crescut în statul New-York şi Jersey-Red din statul New-Jersey, format la rîndul său din rasa Tamworth, originară din Anglia.
Capul este potrivit de mare, cu profil uşor concav. Urechile prezintă mărime mijlocie şi sunt purtate semierect.
Trunchiul este cilindric cu linia inferioară scurtă, iar cea superioară lungă şi convexă. Spinarea, şalele şi crupa sînt lungi, largi şi bine îmbrăcate în musculatură. Şuncile sînt mari, descinse pînă la jaret.
Membrele sînt puternice, cu ongloane rezistente şi unghiul jaretului foarte deschis. Culoarea caracteristică a robei este roşcată, de diferite nuanțe, cu păr rar şi uşor ondulat.
Sub aspectul însuşirilor fiziologice, prolificitatea este de 8-9 purcei, cu o capacitate de alăptare de 45-48 kg. Sporul mediu zilnic depăşeşte frecvent 700 gr, cu un consum specific de 2,8-3 kg de concentrate/kg.
Chiar dacă la maturitate un porc cîntărește pînă la 250 kg, stratul de grăsime de sub piele nu depășește 3 cm, procentul de mușchi în carcasă putând ajunge pînă la 80%.
Principalele avantaje ale rasei Duroc sînt:
– prezintă capacitatea de a lua relativ rapid în greutate, valorificînd orice tip de hrană; – sunt animale docile, nu prezintă agresivitate față de stăpîn sau condițiile în care trăiesc; – raportul de carne-grăsime în carcasă este unul foarte bun, aproape 80% din carcasă este reprezentată de carne.
Chiar dacă nu manifestă pretenție în ceea ce privește alimentația, pentru a obține o carne de calitatea superioară este indicată hrănirea purceilor cu o rețetă de furajare bogată în proteine care să’i ajute să ia în greutatea, fără a acumula țesut adipos.
Datorită însuşirilor şi performanțelor de creştere şi calității carcasei, rasa Duroc se utilizează în metisările industriale cu scopul economic imediat, fie ca vier terminal, fie ca rasă paternă în schemele de formare a metişilor sau hibrizilor utilizați ca vieri terminali.
În țară, rasa a început să fie importată din anul 1968.
Rasa Hampshire
Rasa Hampshire a fost formată în America (Kentucky), fiind o rasă relativ mai nouă, extrem de apreciată pentru calitatea superioară a carcaselor și a stratului subțire de slănină.
Porcii din această rasă sînt de talie medie, fiind ușor recunoscuți datorită trupului colorat în alb și negru, capul mare cu rît alungit și urechi mici.
Hampshire se crește în rasă pură și se utilizează ca vier în încrucișarea trimestrială. Scroafele fată în medie 9 purceluși, iar vîrsta primei fătări este la 370 de zile (peste 1 an). Vierușii ajung la greutatea de 92 kg în aproximativ 181 de zile, astfel că ating 100 kg la 196 de zile.
Stratul mediu de slănină este de 12 mm.
Principalul dezavantaj al acestei rase este că purceii suportă greu stresul la înţărcare, sînt sensibili la condiţiile de hrănire şi întreţinere, au viteza de creştere în perioada de tineret mai scăzută decît rasele materne şi un procent mai mare de pierderi. De asemenea, animalele adulte sînt foarte fricoase, iar situațiile stresante pot cauza pierderi în greutatea sau creșterea lentă în înălțime.
După cum vedem, atenția acordată creșterii porcului peste tot în Europa, dar și în țara noastră în ultimele decenii, poate fi acordată de fucționarii Uniunii Europene și tradițiilor locale din acest colț european.
Am spune noi, chiar o foarte mare atenție !
În Europa, sărbătorile, tradițiile și obiceiurile trebuie să facă parte din patrimoniul nostru cultural comun.
Acestea ne unesc peste granițe, structurîndu’ne anotimpurile și viețile, adesea reflectînd teme legate de istorie, identitate, religie și natură, aspecte care trebuiesc cu sfințenie păstrate așa cum sînt sau cum evoluează firesc.
Cei care au tendințe de a interveni cu brutalitate printre aceste sensibilități își pot controla refulările și în moduri cu mult mai constructive.
Resurse: Ivan Evseev, Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale, Timișoara, Editura Amarcord, 1994, p. 412; agrointel.ro, adevărul.ro
Pot vaccinurile pe bază de ARN-mesager să provoace modificări genetice?
În privința editării genetice a embrionului uman una dintre numeroasele comisii internaționale întrunite pe acest subiect spune răspicat că:
”Știința încă nu este pregătită”
Nașterea acum trei ani (2018) a bebelușilor modificați genetic a stîrnit proteste. Chinezii ar fi modificat genetic creierele unor gemene.
Ce putere au fetiţele “mutant”?
Lulu şi Nana, primele două gemene ale căror gene au fost modificate de savanţii chinezi înainte de naştere pentru a fi rezistente la HIV, ar beneficia de fapt de un efect secundar neşteptat.
Potrivit Technology Review, cele două copile, născute în anul 2018 în China, au o mutaţie neaşteptată apărută în urma editării genelor. Studiile făcute pe şoareci au arătat că ştergerea genei CCR5 nu produce doar imunitate la SIDA, ci îmbunătăţeşte substanţial şi memoria şi funcţiile cognitive în general.
Neurobiologul Alcino J. Silva de la Universitatea din California, care a studiat gena CCR5, spune că “cea mai simplă interpretare este că mutaţiile vor avea impact asupra funcţiilor cognitive ale gemenelor. Efectul e imposibil de prezis, aşa ceva nu ar trebui făcut niciodată”.
Experimentul a fost făcut public în noiembrie 2018, cînd He Jiankui, un profesor la Universitatea din Shenzhen, în provincia Guangdong, a provocat un scandal global prin anunțarea nașterii primilor bebeluși modificați genetic, gemene al căror ADN a fost modificat pentru a deveni rezistente în fața virusului SIDA. anunț făcut pe YouTube.
Comisia Naţională chineză de Sănătate a cerut o ancheta la scurt timp:
”Am cerut autorităţilor sanitare din provincia Guangdong să deschidă imediat o anchetă minuţioasă cu scopul de a stabili faptele.”
Anunţul lui He Jiankui a provocat un val de critici în comunitatea ştiinţifică mondială.
Cercetătorul, care a studiat în Statele Unite, la Stanford şi conducea în China un laborator specializat în modificarea genomului, a folosit tehnica CRISPR. Ştirea a produs speculaţii privind faptul că această tehnică de editare genetică ar putea fi folosită pentru a produce persoane super-inteligente.
Chiar şi neurobiologii americani recunosc că ar putea fi utilizată în viitor în acest scop, dar efectele secundare nu sînt cunoscute.
Doi ani mai tîrziu, o comisie internațională își exprima recomandările, relatate de AFP:
”Este necesar să fim siguri că modificarea genetică a embrionilor umani în scopuri medicale nu provoacă efecte nedorite, înainte de a lua în considerare posibilitatea de a recurge la aceasta.”
Această comisie, formată din 18 experți din discipline diferite, nu respinge principiul modificării genetice la om. Dar intenționează să ofere un cadru și linii roșii care să nu fie trecute de țările care decid să ia această cale.
”Modificarea genomului transmisibil descendenților nu este încă pregătită pentru a fi testată într’un mod sigur și eficient la oameni”, avertizează experții într’un comunicat de presă care însoțește raportul lor.
Și orice autorizare posibilă a utilizării sale va trebui făcută ”treptat și cu prudență”, spunea Richard Lifton, președintele Universității Rockefeller (Statele Unite) și copreședinte al acestei comisii, creată de academiile americane de medicină și științe și Societatea Regală Britanică.
Un al treilea copil cu ADN modificat s’a născut ulterior, potrivit agenției de știri oficiale New China.
Acel cercetător, care conducea un laborator în Shenzhen (sud), în final a fost demis din funcție și condamnat în decembrie 2018 la trei ani de închisoare pentru ”efectuarea ilegală a manipulării genetice a embrionilor în scopul reproducerii”.
Ampla polemică din lumea științifică, după anunțul privind nașterea primilor copii modificați genetic, în China a dus la concluzia firească:
”O cutie a Pandorei a fost deschisă”
He Jiankui spunea că a folosit tehnica CRISPR-Cas9, care a revoluționat medicina genomică în ultimii ani.
Aceste ”foarfece genetice” înlocuiesc părți ale genomului, cum ar fi corectarea unei greșeli de tipar pe un computer.
Mult mai puțin costisitoare și mai ușor de utilizat decît tehnicile utilizate pînă acum, diseminarea acestei tehnici a reînviat dezbaterea cu privire la implicațiile aplicării sale la oameni.
În martie 2019, cercetători au pledat pentru un moratoriu privind tehnicile de modificare a genomului.
Alții s’au temut de oprirea cercetărilor care suscită speranța în ceea ce privește tratamentul bolilor genetice.
Recomandările comisiei internaționale se refereau la modificările ADN-ului gameților (ovulelor și spermatozoizilor), embrionilor umani destinați să conducă la o sarcină de succes – și nu numai în scopuri de cercetare.
Aceste modificări sînt deosebit de sensibile, deoarece pot fi transmise generațiilor următoare.
”Prevenirea bolilor grave”
Dacă unele țări decid să permită astfel de modificări ale genomului transmisibil, acestea vor trebui să fie precedate de ”cercetări preclinice riguroase” pentru a se asigura că mutațiile introduse nu duc la consecințe negative neintenționate.
”Un criteriu care nu este încă îndeplinit de nici o tehnologie de editare a genomului existentă”, este concluzia celor 18 experți.
O altă condiție esențială: organizarea ”unei ample dezbateri cu privire la problemele sociale și etice” implicate de aceste tehnici.
Și inițial, va fi necesar să se limiteze utilizarea lor la ”prevenirea bolilor grave cauzate de mutația unei singure gene”, precum fibroza chistică, siclemie, talasemia sau boala Tay-Sachs, o boală neuro- degenerativă ereditară care are ca rezultat în special deficitul intelectual sever și orbirea.
Atunci cînd nu există nici o alternativă, ”modificarea transmisibilă a genomului uman ar putea reprezenta o opțiune importantă pentru a permite viitorilor părinți cu risc cunoscut de transmitere a unei boli genetice să aibă un copil care este înrudit genetic cu aceștia dar care nu este purtător al acestei boli”, se spune în acel raport.
Vaccinul anti-covid existent pe piață ne modifică genetic?
Terapia genică pe bază de ARN-mesager, folosită în principalele vaccinuri anti-COVID aflate pe piață, a ridicat numeroase semne de întrebare legate, printre altele, de posibilitatea modificării ADN-ului uman.
Absolut toate informațiile și ghidurile [1] oficiale de vaccinare ne dau asigurări că acest lucru nu se va întîmpla sub nici o formă, deoarece, susțin ele, ”ARN-ul-mesager nu intră în nucleul celulei (acolo unde se află ADN-ul) și are structura și compoziția chimică diferită de ADN. Prin urmare, ARNm nu poate fi încorporat în genomul uman”.
Oare?
În ce măsură se justifică însă acest entuziasm și asigurările autorităților în privința terapiei genice aplicată prin intermediul vaccinului? (V.G.)
Într’un interviu [2] acordat recent canalului de televiziune cipriot ”Sigma”, Prof. Ioannis Ioannidis, cunoscutul epidemiolog de la Universitatea din Standford, își exprima elegant îndoiala față de procentele uriașe de siguranță, de peste 90%, pe care se presupune că le au vaccinurile anti-COVID-19.
Iar acesta este numai unul dintre oamenii de știință care ridică semne de întrebare privind aceste vaccinuri.
Trecînd în revistă istoria terapiei genice, vom constata că, începînd cu primul deceniu al secolului nostru, s’au dezvoltat tot mai mult cercetările privind așa-zisele elemente mobile ale genomului, cunoscute și sub denumirea de Junk ADN sau elemente transpozabile.
La mamifere, ele constituie aproximativ 45 % din întregul genom. Aceste elemente sînt considerate astăzi un fel de arhitecți ai genomului, în sensul că, prin mecanismul de ”copy-paste” și prin transpunerea replicativă, reușesc să’și modifice poziția în cromozom, și chiar să introducă noi fragmente de ADN în genom [3].
La om, elementele transpozabile active sînt retroelementele: elemente transpozabile ARN numite „LINE-1” (Long Interspersed Nuclear Elements, ”elemente nucleare intercalate lungi”) sau ”L1”. Deși constituie aproximativ 17% din genomul uman, ele exercită un rol esențial în remodelarea genomului, în procesele epigenetice, dar și în apariția cancerului [4 [5] [6], a bolilor autoimune [7] și a altor afecțiuni, precum schizofrenia.
De pildă, în apariția cancerului hepatic de sorginte virală, factorul LINE-1 joacă un rol determinant [8].
O observație importantă este aceea că proteinele codificate de LINE-1 – ORF1 și ORF2[9] – sînt supra-exprimate în mai multe cancere[10] [11], în boli precum autismul [12] și schizofrenia, dar și la persoanele expuse mai mult stresului oxidativ. Există, desigur și mecanisme de control al LINE-1, care împiedică, la majoritatea oamenilor, mutațiile cancerigene[13] [14] [15].
Dar există deopotrivă și mecanisme ‒ cum sînt intoxicațiile cu metale grele sau cu xenobiotice ‒ care induc o activitate patologică a acestor elemente transpozabile [16].
Impactul genetic al virusului SARS CoV-2
În privința infectării cu SARS CoV-2, lucrurile sînt destul de clare.
Un studiu publicat la sfîrșitul anului 2020 demonstra faptul că materialul genetic al virusului poate ajunge să fie inserat în ADN-ul uman, chiar și în lipsa enzimei revers transcriptaza, care, în general, face posibilă transcrierea în ADN-ul uman a ARN-ului viral [17].
”Eroul” mutațiilor genetice pe care le poate produce virusul SARS CoV-2 nu este altul decît LINE-1, adică unitatea genetică de comandă a modificărilor genomice.
Se pare că însuși virusul poate crește activitatea acestui element transpozabil, demonstrează studiul, favorizînd astfel transcrierea ARN-ului viral și pătrunderea în nucleu, unde are cale liberă adiționării la ADN-ul uman.
Aceasta ar explica, potrivit cercetătorilor, faptul că, la distanță destul de mare de o infecție și chiar de o vindecare a bolii, ARN-ul virusului mai poate fi depistat, deși infecții nu au mai existat între timp.
Din nefericire, după cum se va putea constata, pe căile unor mecanisme celulare asemănătoare, și ARN-ul vaccinului anti-COVID poate ajunge în genom.
În principiu, publicul larg și chiar personalul medical știu prea puțin despre evoluția terapiei genice în ultimele decenii, fapt care face ca lucrurile să pară foarte confuze atunci cînd se vorbește despre posibilitatea ca un ARN injectat în corpul uman să producă o mutație genetică.
În esență însă, în cele mai multe cazuri, terapia genică chiar asta urmărește: inserția unei noi gene în genom, fiind o preocupare mai veche a cercetătorilor ce doresc vindecarea diferitelor boli prin intermediul acestei metode.
Există deja o întreagă literatură pe această temă, demersurile debutînd încă din anii ʼ90, cînd se anticipa chiar folosirea unor virusuri sintetice și a unor produși lipidici, lipozomali, ca vehicule pentru penetrarea celulei ‒ așadar, nimic extraordinar în vaccinul actual, după 25 de ani de cercetări în această direcție [18].
De asemenea, folosirea ARN-ului în acest scop este cît se poate de cunoscută în mediile de specialitate [19] [20]. De pildă, se vorbește mult despre faptul că un retrovirus, precum HIV-ul, se poate insera în ADN-ul celulei-gazdă, însă se are mai puțin în vedere că și un virus ARN poate face același lucru [21] [22].
Metoda presupunea, într’o primă fază, folosirea ca vehicule pentru penetrarea nucleului și inserarea în cromozom a sistemelor ”Sleeping Beauty” și ”piggyBac” [23], care sînt vectori hibrizi de transfer de gene, utilizați în terapiile genice.
La începutul anului 2010 însă, se experimenta deja integrarea în genom a materialului genetic al unui adenovirus, cu ajutorul vectorului retrotranspozabil LINE-1.
Aceasta, pentru că se știa deja că acest element genetic poate sluji ca vehicul pentru transportul unui ARN străin în nucleu, în propriul genom [24]. Experimentul reușește [25].
Vaccinul anti-COVID Astra Zeneca, de pildă, folosește chiar un adenovirus pentru a transmite informația genetică necesară generării anticorpilor la proteina spike.
Pe de altă parte, în esență, discuția privind posibilitatea apariției unor mutații genetice se rezumă la afirmarea faptului că degradarea ARNm-ului se produce imediat după ce a fost citit de ribozomi.
Potrivit literaturii de specialitate însă, există mecanisme care reglează timpul de citire și degradare a ARN-ului [26]. Dar, în studiile de pînă în anul 2019, mecanismul de degradare ‒ adică ce anume determină degradarea ARN-ului și ce o blochează ‒ nu era încă deplin înțeles [27].
Pe site-ul fundației GAVI a lui Bill Gates se afirmă că acest timp este de 72 de ore, dar, practic, nu știe nimeni răspunsul la această necunoscută [28].
Afirmația rămîne astfel la nivelul unui optimism nejustificat sau neverificat științific.
Așadar, pentru a face improbabilă mutația genetică produsă de mARN-ul introdus în corpul uman prin vaccinare, ar trebui să fie îndeplinite cel puțin două condiții:
1. Timpul de viață al acestui mARN să fie suficient de scurt pentru a se reduce la maxim probabilitatea copierii sale către de proteinele ORF1 și ORF2, exprimate de LINE-1.
2. Activitatea elementului retrotranspozabil LINE-1 să fie scăzută, ceea ce iarăși ar reduce mult probabilitatea acestei copieri a mARN-ului proteinei skipe.
În nici unul dintre cazuri însă, indiferent de condiții, această probabilitate nu poate fi zero, aceasta fiind o observație extrem de important de reținut.
Așadar, în caz contrar, adică în condițiile în care mARN-ul proteinei spike ar rezista mai mult pînă la dizolvare, iar activitatea lui LINE-1 ar fi crescută, ar putea fi foarte mare probabilitatea – căci despre probabilitate este vorba – ca acest ARN să pătrundă în nucleu pentru a se adiționa ADN-ului nostru.
Cauze ale vulnerabilității genetice
Avînd în vedere aceste lucruri, ce ar putea să împiedice inserția mARN-ului injectat prin vaccin în ADN-ul uman?
Care este probabilitatea copierii mARN-ului străin în genom, prin transformarea lui într’o secvență ADN, cu ajutorul elementului transpozabil LINE-1?
Răspunsul este dat de gradul de activare a acestui element, care, la rîndul lui, depinde de stresul oxidativ [29], de infecții, intoxicații [30] și de alți factori de activare a acestui element mobil.
Așadar, dacă infecția cu ARN-ul străin, produsă prin intermediul vaccinului sau al unei infecții cu un virus ARN, are loc în perioada în care elementul retrotranspozabil LINE-1 este activat, probabilitatea ca acesta să fie copiat și introdus în genom pentru a fi adiționat propriului nostru ADN devine foarte mare.
Aceasta, mai ales în condițiile în care însuși mARN-ul respectiv este capabil să rămînă mai mult în citoplasmă pînă va fi distrus.
Care va fi efectul pătrunderii ARN-ului străin în materialul nostru genetic?
Desigur, consecințele nu pot fi ușor anticipate. Dar, de pildă, în cazul vaccinurilor anti-COVID pe bază de mesager ARN, producerea ulterioară de proteină spike va conduce, cel mai probabil, la o boală autoimună, atîta timp cît anticorpii neutralizanți anti-proteina spike deja s’au produs prin infecția inițială.
Esențial rămîne însă faptul că noul vaccin anti-proteina spike inaugurează, la scară largă, o nouă epocă a terapiilor bazate pe inginerii genetice, care vor determina alterarea materialului genetic uman.
Proteina Spike intră în nucleul celulei și împiedică refacerea ADN-ului, constată cercetătorii din Suedia
După ce directorul Pfizer, Albert Bourla, a dezvăluit că se lucrează la tratamente m-ARN, cu care să fie editat ADN-ul uman, o altă bombă explodează pe aceeași temă. Doi cercetători de la două universități din Suedia, din Stockholm și Umea, susțin că în urma unor experimente de laborator au detectat faimoasa proteină Spike în nucleul celulelor.
Acolo unde ne asigurau reclamele la vaccin că nu poate ajunge cu nici un chip. Mai mult, misterioasa proteină ar avea un efect direct asupra ADN-ului, printr’un mecanism care afectează imunitatea.
După nume (Hui Jiang și Ya-Fang Mei) par chinezi, dar le vom spune în continuare suedezi, după universitățile în care activează. Articolul lor științific a fost trimis în august anul acesta revistei medicale MDPI, din Basel, Elveția.
În septembrie, redacția revistei a recenzat critic articolul, care a primit girul editorului științific helvet Oliver Shildgen. În fine, în 13 octombrie, articolul a fost publicat într’o ediție specială a revistei, dedicată integral interacțiunii virusului SARS-COV2 cu celulele gazdă.
Titlul e mai complicat:
”Proteina Spike din SARS-COV2 afectează repararea daunelor ADN și inhibă recombinarea in vitro V(D)J”
(Recombinarea V(D)J e un mecanism somatic în interiorul limfocitelor.) Cercetătorii descriu în mare detaliu ce linii celulare au folosit, ce fel de microscop și derularea experimentului, dar vom rămîne la un nivel accesibil tuturor.
”În mod suprinzător, am găsit o abundență de proteină Spike în nucleu”
Virusul, ne spun aceștia, constă din proteine structurale și nestructurale. După infectare, proteinele capturează și dezorganizează mașinăria celulară a gazdei pentru a se multiplica.
În apărarea sa, organismul omului are două sisteme critice: sistemul imunitar și sistemul de reparare a ADN-ului. Acestea sînt interdependente, în special în dezvoltarea limfocitelor.
”O eroare în procesul de reparare a ADN-ului poate duce la imunodeficiență. (…) Dacă daunele la nivelul ADN-ului nu pot fi reparate corespunzător, ele vor contribui la amplificarea patologiei induse de virus.”
”Repararea ADN-ului are loc în principal în nucleu pentru a asigura stabilitatea genomului. Deși proteinele SARS-COV2 sînt sintetizate în citosol (lichidul intra-celular), unele proteine virale sînt detectabile și în nucleu.”
”Proteinele Spike trec prin aparatul membranei celulare împreună cu alte proteine virale, pentru a forma virionul matur.” (un virion e un singur virus întreg)
Cercetătorii au constatat că proteina Spike poate avea și o formă prescurtată, respectiv că doar varianta întreagă are acel efect inhibitor periculos. După cum se poate constata, ei nu sînt nici pe departe ”negaționiști” ai existenței virusului și nici anti-vacciniști.
Dimpotrivă, vin cu sugestia ca în vaccin să se folosească doar o parte din proteina Spike.
În cadrul experimentului, ei au supus celulele unor tratamente de natură să producă alterări de ADN, cum ar fi iradierea sau tratamentele cu peroxid de hidrogen (H2O2) sau doxurobicin. Și au constatat că remedierea are loc mai puțin în prezența proteinei Spike.
”Pentru a confirma existența proteinei Spike în nucleu, am efectuat analiza fracției subcelulare și am găsit că proteina Spike e nu doar îmbogățită în fracția membranei celulare, dar din abundență și în fracția nucleară, cu expresii detectabile și în fracția legată de cromatină.”
”Descoperirile noastre oferă dovezi că proteina Spike preia mecanismul de reparare a ADN-ului și mașinăria imuno-adaptativă in vitro.”
Ei presupun că acest mecanism ar explica și de ce virusul e mai periculos pentru cei în vîrstă, al căror organism nu are oricum aceeași capacitate de refacere. Dar mai ales, subliniază explicit că descoperirea lor poate indica un efect advers al vaccinurilor care folosesc întreaga proteină Spike.
(Nu e esențială pentru înțelegerea articolului, dar dacă sunteți curioși, puteți vedea o animație despre recombinarea V(D)J.)
Implicațiile descoperirii
Cercetarea sintetizată mai sus vine după alte descoperiri, care i’au pus pe savanți pe gînduri. O cercetare amintește că proteina Spike însăși poate afecta celulele endoteliale. Același lucru aici, cu referire la celulele creierului.
Alt studiu arăta că proteina Spike se poate alipi de celulele inimii. (Articol preluat de British Heart Foundation.)
Ca să contracareze aceste dezvăluiri, verificatoarele de conținut au început să producă la foc automat pagini de infirmare – la adresa unor interviuri, nu a studiilor citate – și să susțină că proteina Spike nu e toxică.
Desigur, elefantul din cameră e că vaccinurile mARN ”dresează” organismul să producă proteină Spike (fără a se putea ști cu precizie pentru cît timp și în ce cantitate).
Dar interferența proteinei singure cu ADN-ul uman, aflat în nucleul celulelor corpului, ridică și semne de întrebare dacă nu este rodul faimoasei ”gain of function” – procedura de modificare a virusului în laborator, pe care e acuzat doctorul Fauci că a finanțat’o.
Încă de la descoperirea virusului, laureatul Nobel Luc Montagnier a opinat că virusul e o creație de laborator, în care s’ar recunoaște unele aspecte ale virusului HIV. A presupus atunci că virusul ar fi scăpat unor cercetători care nu încercau să facă o armă biologică ci un tratament pentru SIDA.
Oficial, SARS-COV2 e considerat incapabil să lase urme în genom, așa cum poate un retrovirus ca HIV.
Cum ne putem apăra?
Nu putem.
Cutia pandorei a fost deschisă înaintea pandemiei covid, atunci cînd s’a confirmat că ADN-ul modificat genetic ajunge în organismul oamenilor.
Pericolul consumului produselor din organisme modificate genetic.
Public Library of Science (PLOS) a publicat acum cîțiva ani un studiu care demonstrează că fragmentele de ADN care provin din hrană conţin gene complete care intră în sistemul circulator uman printr’un mecanism necunoscut.
Atunci existau suspiciuni conform cărora cercetătorii corporaţiilor biotehnologice, precum Monsanto, au identificat deja acest mecanism şi îl folosesc cu bună ştiinţă.
Studiul se bazează pe analiza a peste 1000 de eşantioane de sînge de la persoane diferite prelevate de 4 institute de cercetare independente.
PLOS este o publicaţie ştiinţifică respectată, care raportează în principal despre cercetarea ştiinţifică şi medicală. Studiul pe care l’a publicat despre organismele modificate genetic (OMG) confirmă ceea ce se bănuieşte de ani de zile.
În ceea ce priveşte recoltele şi hrana modificată genetic, efectele pe termen lung asupra publicului sînt necunoscute și imposibil de anticipat.
Primele produse alimentare din organisme modificate genetic au început să fie comercializate înainte de 1994. Testarea tuturor combinaţiilor posibile asupra unei mase destul de mari de oameni şi pe o perioadă de timp destul de lungă este imposibilă încă, deci nu se poate spune cu siguranţă că sînt inofensive.
Geneticianul David Suzuki şi’a exprimat îngrijorarea asupra faptului că populaţia planetei este supusă unui “experiment genetic de proporţii” de durată lungă, deoarece mulţi oameni continuă să consume OMG.
Progresele ştiinţifice din ultimii ani în genetică au arătat că organismele pot face schimb de gene unele cu altele.
Înainte de asta se credea că genele pot fi schimbate doar între membrii aceleiaşi specii, prin reproducere.
Geneticienii urmăreau, de obicei, moştenirea genetică în mod linear vertical pe firul matern şi patern. Azi, oamenii de ştiinţă recunosc faptul că genele pot fi schimbate nu doar între membrii aceleiaşi specii, ci şi între membrii speciilor diferite.
“Sistemul nostru circulator e considerat a fi un mediu bine delimitat de lumea externă şi de tractul digestiv. Conform paradigmei standard, macromoleculele mari ingerate prin hrană nu pot trece direct în sistemul circulator. În timpul digestiei, se crede că proteinele şi ADN-ul sînt degradate în constituenţi mai mici, respectiv aminoacizi şi acizi nucleici, iar apoi absorbiţi printr’un proces activ şi complex şi distribuiţi în diferite părţi ale corpului prin circulaţia sîngelui. Aici, prin analiza a peste 1000 de eşantioane de sînge uman prelevate de 4 institute independente, s’au identificat dovezi că fragmentele de ADN provenite din hrană sînt destul de mari ca să poarte gene întregi, pot evita degradarea şi printr’un mecanism necunoscut pot pătrunde în sistemul circulator uman. În una dintre mostrele de sînge concentraţia de ADN provenită din plante era mai mare decît concentraţia de ADN uman. Concentraţia de ADN de plante arată o distribuţie normală a genelor surprinzător de exactă în probele de plasmă în timp ce proba non-plasmatică de control s’a dovedit a fi fără ADN de la plante.”
Nu e ca şi cum o fiinţă umană s’ar împerechea cu un măr sau banană şi ar face astfel schimb de material genetic.
Ceea ce biotehnologia şi corporaţiile precum Monsanto au făcut a fost că au permis transferul de gene fără a ţine cont de limitările sau constrîngerile biologice. Problema cu acest fapt e că se bazează pe o ştiinţă foarte nocivă.
Condiţiile şi regulile biologice care se aplicau pînă acum transferului genetic vertical (între membrii aceleiaşi specii prin reproducere, de la părinţi la urmaşi), cel puţin cele de care sîntem conştienţi, nu se aplică în mod necesar şi transferului genetic pe orizontală.
Biotehnologia se bazează pe presupunerea că principiile care guvernează moştenirea genetică sînt aceleaşi pentru transferul genetic pe verticală şi orizontală. OMG-urile ar trebui supuse mult mai multor experimente şi cercetări riguroase înainte să continuăm să le consumăm.
David Suzuki, profesor în departamentul de genetică al Universității British Columbia între anii 1963 – 2001, activist de mediu:
”Noi credem că îmbunătăţim aceste forme de viaţă, dar este ca şi cum ai lua orchestra din Toronto pregătită să cînte o simfonie de Beethoven, apoi iei nişte baterişti oarecare de ‘’aici’ şi’i amesteci cu simfonia din Toronto şi le spui să cînte. Rezultatul va fi ceva foarte, foarte diferit. Publiciştii spun că în spatele organismelor modificate genetic sînt bune intenţii, dar adevărul este că sînt determinate de bani.”
Așadar, banii i’au tentat și pe cei care au răspîndit virusul SARS-COV2 în populație, așa cum s’a speculat pe bună dreptate la începutul pandemiei, și nu printr’un ”accident” banal, speculație confirmată și întărită și de viteza incredibilă de ”descoperire” aproape în același timp de mai multe companii și cercetători a unui vaccin miraculos.
Singura noastră posibilă liniște poate izvorî din însăși această bănuială criminală că totuși virusul a fost plantat, deci antidotul ar fi fost și el în posesia acelor personaje malefice cu mult înaintea pandemiei, și probabil testat pe oameni cobai ceva mai mult timp decît o fac în prezent pe cei vaccinați anticovid.
Dar putem fi siguri că este așa?
Nimeni nu a dovedit actul criminal și va fi aproape imposibil de demonstrat această pistă prea curînd.
Dacă acest vaccin nu a fost testat anterior pandemiei pe oameni, el a fost administrat fără a fi testat suficient de atent în timp pentru a elimina riscuri și situații neprevăzute. În acest caz îi transformă pe primii oameni vaccinați anticovid în niște veritabili cobai.
David Suzuki a mai afirmat:
”O mică mutaţie într’o fiinţă umană poate determina foarte multe lucruri, ideea e că atunci cînd scoţi o genă, o singură genă, o genă mică, dintr’un organism şi o muţi într’altul, îi schimbi complet contextul. Este imposibil să prezici cum se va comporta şi care va fi rezultatul.”
E de asemenea foarte clar că ADN-ul din mîncare poate ajunge şi chiar ajunge în ţesuturile animalelor şi în produsele lactate pe care le consumă oamenii.
Există studii care atestă că atunci cînd oamenii sau animalele digeră hrană modificată genetic, genele create artificial sînt transferate şi alterează caracterul bacteriilor benefice din intestine. Cercetătorii raportează că microbii găsiţi în intestinul subţire al oamenilor care suferă de ileostemie sînt capabili să achiziţioneze şi să adăpostească secvenţe de ADN de la plantele modificate genetic.
Recoltele modificate genetic au pătruns în hrana animalelor din 1996, iar acum este ceva normal ca ele să aibă o dietă bazată doar pe OMG. Studiile au arătat că există o legătură între furajele modificate genetic şi inflamări stomacale severe şi utere mărite la porcine.
Mai e notabil faptul că transferul genetic între recoltele manipulate genetic şi speciile native înconjurătoare a dus la apariţia unor specii de buruieni foarte rezistente, supranumite super-buruieni.
Conform Organizaţiei Mondiale de Sănătate, transferul genetic şi mişcarea genelor de la OMG la recoltele convenţionale, sau speciile înrudite ar putea avea un efect asupra siguranţei alimentare.
”Riscul este real, după cum s’a demonstrat atunci cînd urme de porumb aprobat doar pentru furajare au apărut în produsele cu porumb destinate populaţiei SUA.”
Geneticienii nu au luat deloc în considerare faptul că genele se vor transfera, atunci cînd au produs aceste organisme şi le’au introdus în mediul natural.
Drept rezultat, începem să vedem consecinţele modificărilor genetice, mai ales cum se răspîndesc şi modifică alte organisme din diferite medii.
Watrud et al (2004) a descoperit că plantele modificate rezistente la ierbicid s’au răspîndit prin polen cu pînă la 21 de kilometri dincolo de perimetrul zonei de control şi au polenizat cu plantele tîrîtoare sălbatice.
Anii trecuți, mai multe guverne au tras concluzia că transferul genetic de la OMG la recoltele convenţionale este improbabil să se producă.
Azi știm contrariul și s’a demonstrat că nu aveau dreptate, la fel cum primim azi un noian de asigurări cum că vaccinul anticovid este ”benefic” și ne apără de acest virus ”apărut din senin”.
Despre influenţa nefastă a modificărilor genetice se ştie puţin, iar ceea ce cunoaştem deja e îngrijorător, legînd OMG şi pesticidele de diferite afecţiuni de sănătate.
Nu e de mirare că majoritatea ţărilor au interzis complet organismele modificate genetic pe teritoriile lor.
Conspirații pînă la proba contrarie
Dezvoltarea acestor ”vaccinuri cu eficiență de peste 90%” împotriva virusului SARS-CoV-2 a adus nu numai o rază de speranță privind sfîrșitul pandemiei, ci așa cum e firesc și noi îngrijorări privind efecte adverse, conspirații mondiale sau teama de a fi inoculați cu substanțe care ne vor modifica structura biologică.
Mai mulți oameni de știință consultați de BBC încearcă să demonteze cele mai răspîndite temeri, zvonuri și conspirații legate de vaccinurile anti-COVID.
Cercetătorii cu care au discutat jurnaliștii BBC au analizat cele mai răspîndite temeri despre vaccinuri, de la injectarea de microcipuri, pînă la remodelarea structurii ADN.
Vaccinul și modificarea structurii ADN
Una din fricile generate de vaccinul anti-COVID este că va modifica ADN-ul indivizilor vaccinați. Trei oameni de știință independenți consultați de BBC au respins această ipoteză.
Unele dintre vaccinurile dezvoltate pentru combaterea coronavirului, cum sînt cele dezvoltate de Pfizer – BioNTech sau Moderna, folosesc fragmente de material genetic de la virusul SARS-CoV-2, așa-numitul mesager ARN.
Prof. Jeffrey Almond de la Universitatea Oxford:
”Injectarea de ARN nu afectează deloc ADN-ul celulei umane.”
Sigur, aici după cum observăm părerile specialiștilor sînt împărțite după cum am arătat mai sus.
Acest tip de vaccin ar transmite corpului doar instrucțiuni să producă o proteină care este prezentă pe suprafața coronavirusului. Sistemul imunitar învață apoi să o recunoască și să producă anticorpi împotriva proteinei.
Nu este pentru prima dată cînd apar aceste temeri că un vaccin va modifica ADN-ul persoanei. Oamenii se plîng că tehnologia vaccinurilor pe bază de mesager ARN nu a mai fost testată și aprobată pînă acum.
Acest lucru este adevărat, însă în ultimii ani s’au făcut mai multe studii privind folosirea vaccinurilor pe bază de mRNA.
De la începutul pandemiei, acest vaccin a fost testat pe zeci de mii de persoane și a trecut prin procese riguroase de aprobare, arată cercetătorii consultați de BBC. Mai mult, monitorizarea celor inoculați va continua și după ce vaccinul va fi aprobat pentru utilizare.
Cu toate acestea nu putem fi siguri 100% în aceste vaccinuri scoase la foc automat la vînzare, cu toate asigurările producătorilor de vaccinuri, din cel puțin 3 motive?
1. Nu toți medicii susțin vaccinarea, tocmai cei care ar trebui cu pregătirea lor profesională să aibă cele mai multe informații legate de aceste virusuri și antidoturi numite vaccinuri.
2. Nimeni nu îți garantează că vaccinul te protejează 100 % împotriva virusului sars-cov2, iar dacă o fac nu au cum să explice decesul de sars-cov2 al celor deja vaccinați.
3. Informațiile despre reacțiile adverse ulterioare inoculării vaccinului sînt puține, sînt minimizate, ba sînt chiar ascunse sistematic multiplele raportări despre complicațiile și reacțiile adverse post-vaccinare.
Microcipurile lui Bill Gates
Una din teoriile conspirației vehiculate pretinde că pandemia este pretextul unui plan secret de a implanta microcipuri prin care oamenii să fie urmăriți și că în spate se află Bill Gates, fondatorul Microsoft.
Fundația Bill și Melinda Gates au respins această teorie (BBC).
Zvonurile au început să se înmulțească în luna martie, cînd Bill Gates a declarat într’un interviu că, în viitor, ”vom avea un fel de certificate digitale” care vor fi folosite pentru a ține evidența cui s’a vindecat, cine a fost testat, cine a fost vaccinat.
El nu a făcut însă nici o referire la microcipuri, dar între timp vaccinații anticovid au primit acele certificate digitale promise. Asta înseamnă că planurile lui Bill Gates sînt în grafic cu ajutorul OMS și al guvernelor naționale.
Unul dintre cele mai citate articole apărute după acest interviu a avut titlul:
”Bill Gates va folosi implanturi cu microcipuri în lupta împotriva coronavirusului.”
Articolul făcea referire la un studiu finanțat de Fundația Bill și Melinda Gates privind o tehnologie prin care istoricul vaccinării unei persoane ar putea fi stocat într’o cerneală specială, care ar fi administrată odată cu o injecție.
Tehnologia nu este un microcip, ci mai degrabă un ”tatuaj invizibil”.
Ea nu a apărut încă, nu va permite localizarea oamenilor și nu va stoca informațiile personale ale purtătorilor, a declarat Ana Jaklenec, om de știință care a luat parte la studiu.
Aceasta nu este singura conspirație pusă în cîrca lui Bill Gates. În ciuda lipsei oricăror dovezi, un sondaj realizat în luna mai pe 1.640 de persoane a arătat că 28% dintre americani cred că Bill Gates vrea să folosească vaccinul pentru a implanta microcipuri oamenilor.
Vaccin cu țesut de la fetuși
O altă teorie susține că vaccinul conține țesut din plămînii unui fetus avortat. Și aceasta sîntem asigurați că este falsă.
Oare?
Dr. Michael Head de la Universitatea din Southampton, spune așa:
”Nu se folosesc celule de la fetuși în nici un vaccin produs.”
Un video postat pe una dintre cele mai urmărite pagini de Facebook ale anti-vacciniștilor face trimitere la un studiu care, susține naratorul, arată din ce este compus vaccinul dezvoltat de AstraZeneca și Oxford.
Dar sîntem iarăși asigurați că interpretarea naratorului este greșită – studiul în cauză vorbește despre cum se comportă vaccinul cînd este inoculat în celule umane în laborator.
Confuzia poate apărea pentru că în timpul procesului de creare a unui vaccin este o fază în care se folosesc celule crescute în laborator, celule provenite din celule embrionare care altfel ar fi fost distruse.
Tehnica a fost dezvoltată în anii 1960 și sîntem asigurați că nici un fetus nu a fost avortat pentru a folosi acestui studiu.
Este însă foarte greu să ai încredere în astfel de asigurări.
Multe vaccinuri sînt dezvoltate astfel, arată dr. David Matthews de la Universitatea din Bristol, adăugînd că orice urmă de celulă este îndepărtată în urma unui proces foarte minuțios, la ”standarde extrem de ridicate”.
Cercetătorii de la Universitatea Oxford au declarat că au lucrat cu celule clonate, iar aceste celule ”nu sînt celule de la fetuși avortați”.
Cercetătorii ne spun că celulele lucrează ca o uzină care produce o formă foarte slăbită a virusului, care a fost adaptată să funcționeze ca vaccin. Dar chiar dacă virusul slăbit este creat folosind celule clonate, materialul celular este îndepărtat cînd virusul este purificat și nu se folosește în vaccin.
Mitul fals al vindecării
Un alt argument împotriva vaccinului este acela că la ce folosește, din moment ce rata de mortalitate provocată de coronavirus este atît de mică.
O memă foarte răspîndită pe rețelele sociale susține că rata de vindecare dup COVID este 99,97% și că e mai sigur să faci boala decît vaccinul.
În primul rînd, procentajul nu este corect. Aproximativ 99% din oamenii care se îmbolnăvesc de COVID supraviețuiesc, arată Jason Oke, statistician la Universitatea Oxford.
Deci, aproximativ 100 de oameni din 10.000 care fac boala mor – mult mai mult decît 3 din 10.000, cum sugerează mema.
Jason Oke a adăugat că în toate cazurile riscurile depind foare mult de vîrstă și nu iau în calcul morbiditatea ”pe termen scurt și lung provocată de COVID”.
În plus, nu este vorba doar despre supraviețuire.
Pentru fiecare pacient care moare sînt alții care supraviețuiesc, dar trec prin tratamente în spital, iar unii rămîn cu sechele pe termen lung.
Acest lucru conduce la presiuni uriașe pe sistemele de sănătate, care sînt supraaglomerate intenționat sau nu, cu ”pacienți COVID”, după cum o cer interesele pan-naționale fie că e implicată OMS în această mizerie, fie alte structuri farmaceutice multinaționale, reducînd astfel drastic posibilitatea de tratare a altor afecțiuni și implicit provocarea multor decese cauzate de boli cronice care ulterior sînt declarate tot de covid.
De ce se întîmplă toate aceste lucruri?
Dacă nu banii sînt în spatele acestei mega-afaceri de sub acoperișul pandemiei, răspunsul rămas posibil va fi unul de un cinism similar și fără de margini:
3. Kozeretska, I. A., S. V. Demydov, and L. I. Ostapchenko. „Mobile genetic elements and cancer. From mutations to gene therapy.” Experimental oncology (2011).
4. Xiao-Jie, Lu, et al. „LINE-1 in cancer: multifaceted functions and potential clinical implications.” Genetics in Medicine 18.5 (2016): 431-439.
5. Kemp, Jacqueline R., and Michelle S. Longworth. „Crossing the LINE toward genomic instability: LINE-1 retrotransposition in cancer.” Frontiers in chemistry 3 (2015): 68.
6. Sciamanna, Ilaria, Chiara De Luca, and Corrado Spadafora. „The reverse transcriptase encoded by LINE-1 retrotransposons in the genesis, progression, and therapy of cancer.” Frontiers in chemistry 4 (2016): 6.
7. Crow, Mary K. „Long interspersed nuclear elements (LINE-1): potential triggers of systemic autoimmune disease.” Autoimmunity 43.1 (2010): 7-16.
8. Honda, Tomoyuki. „Links between human LINE-1 retrotransposons and hepatitis virus-related hepatocellular carcinoma.” Frontiers in chemistry 4 (2016): 21.
9. ORF, Open Reading Frame (cadrul de citire deschis), este termenul folosit pentru o secvență de nucleotide care, atunci când e decodificată și transformată în secvența de aminoacizi, nu conține codoni „Stop”. Sunt implicate în diferite tipuri de mutații genetice.
10. McKerrow, Wilson, et al. „Human transposon insertion profiling by sequencing (TIPseq) to map LINE-1 insertions in single cells.” Philosophical Transactions of the Royal Society B 375.1795 (2020): 20190335.
11. Tufarelli, Cristina, and Richard M. Badge. „Retrotransposon-Driven Transcription and Cancer.” Human Retrotransposons in Health and Disease. Springer, Cham, 2017. 259-273.
12. Shpyleva, Svitlana, et al. „Overexpression of LINE-1 retrotransposons in autism brain.” Molecular neurobiology 55.2 (2018): 1740-1749.cancer
13. Ariumi, Yasuo. „Guardian of the human genome: host defense mechanisms against LINE-1 retrotransposition.” Frontiers in chemistry 4 (2016): 28.
14. Tiwari, Bhavana, et al. „p53 directly represses human LINE1 transposons.” Genes & development 34.21-22 (2020): 1439-1451.
15. Muñoz-Lopez, Martin, et al. „Study of transposable elements and their genomic impact.” Transposons and Retrotransposons (2016): 1-19.
16. Hancks, Dustin C., and Haig H. Kazazian Jr. „Active human retrotransposons: variation and disease.” Current opinion in genetics & development 22.3 (2012): 191-203.
17. Zhang, Liguo, et al. „SARS-CoV-2 RNA reverse-transcribed and integrated into the human genome.” bioRxiv (2020).
18. Hodgson, C. P., et al. „Biosynthetic retrovectoring systems for gene therapy.” Journal of molecular medicine 75.4 (1997): 249-258.
19. Di Matteo, Mario, et al. „Recent developments in transposon-mediated gene therapy.” Expert opinion on biological therapy 12.7 (2012): 841-858.
20. Tipanee, Jaitip, et al. „Preclinical and clinical advances in transposon-based gene therapy.” Bioscience reports 37.6 (2017).
21. Shimizu, Akira, et al. „Characterisation of cytoplasmic DNA complementary to non-retroviral RNA viruses in human cells.” Scientific reports 4.1 (2014): 1-9.
22. Geuking, Markus B., et al. „Recombination of retrotransposon and exogenous RNA virus results in nonretroviral cDNA integration.” Science 323.5912 (2009): 393-396.
23. Vargas, José Eduardo, et al. „Retroviral vectors and transposons for stable gene therapy: advances, current challenges and perspectives.” Journal of translational medicine 14.1 (2016): 1-15.
24. Hancks, Dustin C., and Haig H. Kazazian Jr. „Active human retrotransposons: variation and disease.” Current opinion in genetics & development 22.3 (2012): 191-203.
25. Soifer, Harris, et al. „Stable integration of transgenes delivered by a retrotransposon–adenovirus hybrid vector.” Human gene therapy 12.11 (2001): 1417-1428.
27. Karousis, Evangelos D., and Oliver Mühlemann. „Nonsense-mediated mRNA decay begins where translation ends.” Cold Spring Harbor Perspectives in Biology 11.2 (2019): a032862.
29. Patchsung M, Boonla C, Amnattrakul P, Dissayabutra T, Mutirangura A, Tosukhowong P. Long interspersed nuclear element-1 hypomethylation and oxidative stress: correlation and bladder cancer diagnostic potential. PLoS One 2012; 7: e37009.
30. Stribinskis, Vilius, and Kenneth S. Ramos. „Activation of human long interspersed nuclear element 1 retrotransposition by benzo (a) pyrene, an ubiquitous environmental carcinogen.” Cancer research 66.5 (2006): 2616-2620.
Rumînii care cred în Dumnezeu reprezintă 95% din totalul populației, dar doar 21% merg la biserică
”La prima vedere, Rumînia este o ţară în care credinţa într’o fiinţă divină este extrem de puternică şi de larg răspîndită. Primează factorul ”identitate”, acordul cu valori sau principii creştine fiind, în funcţie de subiect, uşor mai mic (…)
Prin contrast, aplicarea în viaţa de zi cu zi a normelor religioase (ex. mersul la biserică) este mai puţin populară. Acţiunile propriu-zise care să marcheze o implicare mai puternică a religiei în societate (precum un referendum pe o temă conservatoare sau susţinerea cultelor de către stat) beneficiază de o susţinere minoritară.
Astfel, se poate trage concluzia că religiozitatea în Rumînia este un fenomen complex şi multi-stratificat, existînd multe stadii intermediare de poziţionare între auto-identificarea generică drept ”religioasă / religios” şi activism /militantism.” (monitorsocial.ro)
Aproximativ 95% dintre cetăţenii Rumîniei cred în Dumnezeu, dar numai 21% spun că merg săptămînal la biserică, și doar 27% dintre rumîni consideră necesară organizarea de referendumuri pentru definirea constituţională a familiei, arată un infografic despre credinţa religioasă în Rumînia, realizat de Fundaţia Friedrich Ebert România.
Datele arată faptul că în Rumînia există ”o diferenţă semnificativă” între a afirma credinţa într’o fiinţă divină şi manifestarea acordului faţă de perspectivele cultelor religioase cu privire la societate, o diferenţă şi mai mare existînd între afirmarea credinţei şi activitatea religioasă propriu-zisă.
”Astfel, deşi există o minoritate activă şi puternic religioasă, pentru cea mai mare parte a societăţii credinţa are un rol mai degrabă redus, neconvertindu’se în acţiuni sociale şi politice concrete.”
Acesta mai arată că aproape toţi cetăţenii Rumîniei cred în Dumnezeu (95%) şi/sau se consideră religioşi (89%), 44% afirmă că se roagă zilnic, iar 33% se consideră ”religioşi practicanţi”.
79% sînt de acord cu afirmaţia că ”este necesar să crezi în Dumnezeu pentru a fi moral şi pentru a avea valori corecte”, iar 67% sînt de acord cu afirmaţia ”homosexualitatea trebuie descurajată de societate”.
În schimb, doar 21% spun că merg la biserică săptămînal, 27% consideră necesar sau foarte necesar referendumul cu privire la definirea căsătoriei ca fiind permisă exclusiv între persoane de sex opus, în timp ce ponderea celor care cred că guvernul ar trebui să sprijine răspîndirea valorilor religioase este de 46%.
Rumînii respectă cu sfințenie zilele de sărbătoare și nu muncesc, așa reiese dintr’un studiu sociologic efectuat asupra unui eșantion de 1000 de rumîni, la nivel național realizat de Reveal Marketing Research, companie de cercetare de piață, a analizat comportamentul religios în rîndul romanilor de religie creștin ortodoxă, care cred în Dumnezeu.
Din populația reprezentativă a Rumîniei care se declară creștin-ortodoxă, se evidențiază următoarele trei tipologii:
1. practicanți (42%),
2. non-practicanți (24%) și
3. spirituali (34%).
Pentru majoritatea rumînilor creștin-ortodocși, care cred în Dumnezeu, rugăciunea reprezintă o parte importantă a vieții lor de zi cu zi. Practica rugăciunii este cea mai frecventă în cazul practicanților (68%). De asemenea, 62% dintre non-practicanți au obișnuința rugăciunii. Ponderea spiritualilor care declară că obișnuiește să se roage (51%) este cea mai scăzută dintre tipurile de enoriași.
Per ansamblu, practica rugăciunii este mai răspîndită: în rîndul femeilor (aproximativ 73% dintre femei comparativ cu 57% dintre bărbați declară că e parte integrantă a vieții de zi cu zi).
În mod surprinzător, rugăciunea este răspîndită și în rîndul persoanelor tinere (72% dintre cei cu vîrstă cuprinsă între 18 și 24 de ani și 70% dintre cei cu vîrstă cuprinsă între 25 și 34 de ani).
Obiceiuri creștin-ortodoxe respectate
Din studiul realizat de Reveal Marketing Research mai rezultă că, există anumite practici care țin de dogma religioasă și care separă credincioșii în funcție de tipologie (practicant, non-practicant și spiritual).
Închinatul atunci cînd trec prin fața unei biserici (58%), respectarea zilelor de sărbătoare prin faptul că nu se muncește nici măcar în gospodărie (65%), aprinderea lumînărilor (63%), participarea la slujbe cu ocazia sărbătorilor importante (56%) sînt obiceiuri comune în special în rîndul practicanților și non-practicanților.
− Peste jumătate dintre rumînii de religie creștin-ortodoxă care cred în Dumnezeu, declară că se închină atunci cînd trec prin fața unei biserici. Pentru cele trei tipologii de enoriași în care închinatul constituie o practică importantă – practicanți, non-practicanți și spirituali – ponderea persoanelor care fac acest lucru frecvent este aproximativ aceeași – peste 40%.
Pe criterii socio-demografice, închinatul este mai frecvent, la femei, la persoanele vîrstnice și tinere (18-24 de ani).
− Zilele de sărbătoare sînt respectate în mod frecvent de peste trei sferturi dintre români prin faptul că nu muncesc și nu realizează alte treburi gospodărești. Din nou practica este adoptată într’o măsură mai mare de femei (73%), persoane vîrstnice (peste 55 de ani) și persoane tinere (35 – 44 ani).
− 21% dintre rumîni declară că postesc. Postul este ținut în mai mare măsură de către femei. Practicanții respectă această cutumă în cea mai mare măsură (26%), urmați de nonpracticanți (3%) și spirituali (2%).
− A avea un duhovnic și spoveditul periodic este o practică răspîndită la practicanți (10%).
Care sînt principalele motivații pentru respectarea obiceiurilor crestinești?
Respondenții care au fost educați religios în familie au declarat că motivul pentru care respectă obiceiurile creștinești este că așa au fost invățați și obișnuiți în famile (61%).
Un alt motiv important invocat este iubirea față de Dumnezeu (58%).
Alte motivatii secundare se refera la faptul că:
Dumnezeu vine în ajutorul celor care respectă obiceiurile creștinești (49%). Frica de Dumnezeu (35%). Judecata de apoi (2%).
Rumînia nu are o religie de stat (conform art. 29 (5) din Constituția Rumîniei, cultele religioase sînt autonome față de stat).
Conform recensămîntului din 2011, 16.307.004 cetățeni, reprezentînd 89,45% din populație, s’au declarat ortodocși, 870.774 s’au declarat romano-catolici (4,62% din populație), 600.932 reformați (3,19%), 362.314 penticostali (1,92%), 150.593 greco-catolici (0,8%), 112.850 baptiști (0,6%) ș.a.m.d.
În Dobrogea, există o minoritate islamică (0,34%), compusă majoritar din turci și tătari.
Există și un număr mic de atei (0,11%), agnostici, persoane care sînt nereligioase (0,1%) și persoane fără o religie declarată.
Conform Annuario Pontificio, buletinul oficial al Sfîntului Scaun, în aceeași perioadă, recensămîntul intern al Bisericii Catolice a numărat în Rumînia 1.193.806 credincioși romano-catolici (cu 165.405 persoane mai mult decît cele înregistrate de autoritățile rumîne).
Potrivit unui studiu mondial, ”Religiosity and Atheism Index”, realizat de institutul Gallup International, Rumînia se află în top 10 cele mai religioase țări din lume.
Astfel, Rumînia se clasează pe locul șapte în lume, 89% din populație declarînd că este religioasă, fiind singura țară din Uniunea Europeană care apare în top 10.
Raportul mai arată că Rumînia este printre puținele țări în care numărul credincioșilor a crescut din 2005 pînă în 2012, de la 85% pînă la 89% persoane care se declară religioase.
În Rumînia sînt, la nivelul anului 2015, 18.436 de lăcașuri de cult.
Din acestea, 14.765 sînt biserici, 359 de capele, 1.096 case de rugăciune, 47 de catedrale, 2 episcopii, 2 moschei, 76 de geamii, 286 de mănăstiri și 89 de sinagogi.
În medie, anual, în Rumînia apar 90 de biserici noi.
După 1989 și pînă în prezent, bisericile ortodoxe s’au înmulțit cu aproximativ 2.000 de lăcașuri de cult în toată țara.
Finanțarea bugetară a statului rumîn, destinată construirii și renovării de biserici, a fost de 130 de milioane de lei în anul 2014 și de 41,198 milioane de lei în anul 2015.
Resurse:
1. Infograficul avînd ca temă credinţa religioasă în Rumînia a fost lansat în contextul referendumului iminent cu privire la definirea constituţională a familiei, iar sursele datelor folosite în infografic sînt studiul ”Religious Belief and National Belonging in Central and Eastern Europe” (Pew Research Center), sondaje CURS şi Cult Research din 2018, precum şi recensămîntul naţional din 2011, se precizează în comunicat.
2. Metoda de colectare pentru proiect este CAWI (computer assisted web interview).
Datele au fost colectate: pe un eșantion reprezentativ national (urban și rural), 1.018 interviuri + Marja de eroare este de +/-3%. Nivel de încredere: 95%. Perioada de colectare: Iunie 2021.
Universul cercetării este reprezentat la nivel național, de bărbați și femei care declară că aparțin religiei creștin – ortodoxe și care cred în Dumnezeu.
Alianţa Rumîniei cu Germania nazistă a marcat o pagină de istorie importantă în derularea celui de al doilea război mondial.
Destinul politic al Rumîniei a fost dramatic afectat pe un interval de timp de exact cinci ani de zile: 23 august 1939- 23 august 1944.
La primul 23 august s’a semnat pactul Ribentropp-Molotov, care a deschis calea sfîrtecării Rumîniei şi a împins’o spre alianţa cu Germania nazistă.
La al doilea 23 august, prin întoarcerea armelor s’a lăsat cale liberă Armatei Roşii, care a adus un regim de ocupaţie mascat, schimbat cu unul de vasalitate faţă de Moscova şi de comunizare a Rumîniei.
A venit timpul să ne întrebăm: ce ”beneficii” a avut Rumînia de pe urma acestor evenimente, respectiv alianţele cu Germania nazistă şi nu în ultimul rînd din cea cu URSS.
În însemnările sale zilnice, Carol II notează că pactul Ribentropp-Molotov era cît se poate de periculos pentru Rumînia, deoarece ”în loc de a avea două fronturi de apărat iată că vom avea două şi jumătate, ceea ce este aproape peste puterile noastre”.
Practic erau doar trei posibilităţi: alăturarea de Antantă, trecerea de partea Germaniei sau neutralitatea. Consiliul de Coroană convocat la 6 septembrie 1939 stabilea neutralitatea drept unica soluţie de a apăra hotarele ţării.
Între 10 mai şi 22 iunie 1940 însă, Germania invadînd Olanda şi Belgia şi obţinînd capitularea Franţei, Rumînia rămînea solitară între Berlin şi Moscova.
Optica guvernului lui Carol II a fost Germania, căreia i s’a propus ”lărgirea colaborării amicale” dar, la 2 iunie 1940, Berlinul replica clar că nu pot fi discutate relaţiile bilaterale decît dacă Bucureştiul ”ia în considerare eventualele cereri de revizuire ale vecinilor săi, ca de pildă a Rusiei în cazul Basarabiei”.
La 23 iunie Molotov îi spunea ambasadorului german la Moscova că ”soluţionarea problemei Basarabiei nu mai suportă nici o amînare”, Berlinul răspunzînd după două zile că este gata ca ”în spiritul înţelegerii cu Moscova să sfătuiască conducerea rumînă pentru o clarificare paşnică a problemei Basarabiei în sensul rusesc”.
O zi mai târziu URSS dădea ultimatumul prin care Rumînia era somată să’i cedeze Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa.
Două Consilii de Coroană au fost reunite în această chestiune la 27 iunie 1940, cedarea fiind acceptată cu 20 de voturi contra 6.
Aşa începea sfîrtecarea Rumîniei, pe care o putem considera drept primă consecinţă negativă a asocierii cu Germania lui Hitler.
Pierderea Basarabiei şi Bucovinei a însennat împingerea Rumîniei și mai mult spre Berlin.
Abia numit premier, Ion Gigurtu anunţa, la 4 iulie 1940, că Bucureştiul aspiră la “încorporare în sistemul creat de axa Berlin-Roma”.
La 15 iulie, Hitler îi comunica lui Carol II că nu va garanta frontierele Rumîniei şi nu va trimite o misiune militară germană la Bucureşti atîta vreme cît nu vor fi rezolvate problemele de frontieră cu Ungaria şi Bulgaria, anticipare a Arbitrajului de la Viena (30 august 1940), prin care Rumînia pierdea nord-estul Transilvaniei.
La 7 septembrie aveam să cedăm şi Cadrilaterul.
Abia acestei Rumînii amputate Germania şi Italia aveau să’i garanteze ”integritatea şi inviolabilitatea”, în principal, dar tacit, faţă de URSS.
Sintetizînd, vom spune că prima consecinţă pentru ţara noastră a orientării spre Berlin a fost de natură politică şi teritorială.
Politic, devenea obligatorie intrarea în Axă, iar teritorial pierdeam (28 iunie- 7 septembrie 1940) 99.926 km2 (33,79 % din teritoriu) şi 6.829.238 locuitori (34% din populaţie).
Izolat şi atacat de toate partidele, Carol II îi propunea, la 4 septembrie 1940, generalului Ion Antonescu formarea guvernului.
A doua zi, Antonescu cerea şi obţinea ”puteri depline pentru conducerea statului rumîn”.
Abdicarea lui Carol II şi urcarea pe tron a lui Mihai s’au produs la 6 septembrie.
Între timp, relaţiile cu Germania evoluau “pozitive”.
La 10 octombrie 1940 sosea la Bucureşti misiunea militară germană, avînd ca obiectiv declarat instruirea armatei rumîne şi nedeclarat controlul cîmpurilor petroliere.
La 3 noiembrie, Rumînia adera la Axa Berlin-Roma-Tokio, urmînd ca relaţia politică să fie completată prin acorduri economico-financiare.
Acesta este capitolul la care mulţi autori invocă o inegalitate în relaţia rumîno-germană din 1940-1944, principala acuză fiind că petrolul rumînesc era plătit de Germania la preţurile antebelice care erau cu 50% sub preţurile pieţei libere a vremii.
De asemenea, Germania reexporta petrol românesc în ţările ocupate şi în Franţa vasalizată cîştigând diferenţa dintre preţul de achiziţie şi cel de vînzare.
Dacă este adevărat că petrolul rumînesc a fost baza energetică a efortului german de război, mai ales pe frontul estic unde şi Rumînia s’a angajat militar, tot atît de adevărat este că încă din 1940, dinainte de intrarea Rumîniei în Axă, exportul de petrol era realizat pe baza acordului armament-petrol care prevedea că preţul ţiţeiului era cel din 1939.
În schimb, însă, Germania trimitea Rumîniei arme şi echipamente militare.
Odată cu începerea campaniei din est şi cu participarea Rumîniei la război decontarea petrolului a fost reglementată printr’un nou protocol semnat la 17 ianuarie 1942.
Conform acestuia livrările germane de arme se făceau pe baza unui credit de război de 600 milioane mărci, restituit în proporţie de 50% prin cliring, în cote semestriale, cu 3,5% dobîndă, în decurs de 7 ani; restul sumei urma să fie plătită după încheierea războiului.
În 1942 întregul export de petrol al Rumîniei a fost de 3,3 milioane tone, din care 2,2 milioane tone destinate Germaniei şi 1,1 milioane tone aliaţilor acesteia.
În acel timp, extracţia de ţiţei a ţării noastre ajunsese la 5,6 milioane tone, cu o creştere faţă de 1941, creştere datorată asigurării industriei extractive rumîneşti cu utilaje şi materiale livrate de Germania.
O rămînere în urmă a livrărilor germane către Rumînia a creat o criză în relaţiile economice bilaterale, motiv pentru care Hitler a discutat direct cu Antonescu (10-12 iunie 1943).
El i’a propus Mareşalului compensarea prin plata în aur a restanţelor.
O nouă convenţie economică a fost încheiată pentru perioada februarie-septembrie 1943. Dar în 1943 industria germană nu mai făcea faţă nici nevoilor proprii de maşini şi utilaje.
Pentru a stinge nemulţumirile Rumîniei s’au purtat convorbiri dificile la Bucureşti, convorbiri soldate cu un nou protocol economic semnat la 9 februarie 1944.
Prin el, Germania se obliga la livrări masive de material de război, iar Rumînia la livrarea unei mari cantităţi de cereale.
Totodată Banca Naţională Germană punea la dispoziţia BNR o cantitate de aur din depozitele sale elveţiene, din care să se plătească produsele petroliere rumîneşti şi furniturile pentru nevoile trupelor germane din Rumînia.
Situaţia BNR la 23 august 1944, comparativ cu 23 august 1940, arată că stocul de aur crescuse în acea perioadă – în care exporturile au fost direcţionate aproape exclusiv spre Germania – cu 11 vagoane de aur, din care 8,5 din Germania.
În memoriul său către Tribunalul Poporului din 15 mai 1946, Mareşalul Ion Antonescu sublinia că ”pînă în 1940, timp de 25 de ani de pace, Banca Naţională nu reuşise decît o acoperire în devize şi aur echivalentă cu 16 vagoane. La 23 august 1944 Banca Naţională avea 23 vagoane de aur”.
De notat că în 1941-1944 Rumînia a mai exportat în Germania 85.000 vagoane cereale (10 tone fiecare) faţă de un export antebelic de 100.000-300.000 de vagoane anual, 10.000 vagoane lemn anual faţă de 50.000-100.000 vagoane anual antebelic şi aproximativ 3 milioane tone petrol anual (în 1944 doar 1,4 milioane tone), în condiţiile în care consumul intern de petrol a crescut de la 1,7 milioane tone în 1941 la 2,5 milioane tone, în 1944.
Pentru a fi corecţi, trebuie să spunem că raporturile economice rumîno-germane erau între parteneri egali şi că Germania a livrat Rumîniei numai în 1942-1943: 6.700 tractoare cu pluguri, 110.000 pluguri, 7.100 semănătoare, 5.000 secerătoare, 71.000 prăşitoare şi 24.000 grape.
Tot Germania a furnizat utilajele necesare trecerii transportului feroviar pe alimentarea cu cărbune şi pentru modernizarea nodurilor de cale ferată.
În acelaşi memoriu din 1946, Ion Antonescu scria, nu fără îndreptăţire:
”Am făcut mari investiţii în timpul războiului în agricultură, industrie, comunicaţii, telefoane, şcoli, biserici, armată şi opere sociale. Toate au fost acoperite cu veniturile ordinare şi cu creditul de 80 miliarde acordat de germani cu dobîndă de 3,12% pe 7 şi 15 ani, fără a da nici un gaj.”
Ansamblul relaţiilor economice rumîno-germane din 1940-1944 s’a desfăşurat pe baza unor principii ferm expuse şi aplicate de partea rumînă, în baza cărora Rumînia nu a făcut nici o înstrăinare de proprietate, a păstrat conducerea întreprinderilor sale şi a decis singură asupra ponderii capitalului străin în economia naţională.
Cel mai serios analist al relaţiilor rumîno-germane din perioada respectivă, Andreas Hillgruber, notează şi faptul că raportul marcă-leu a fost menţinut la 1 la 60 din 1941 pînă în 1944, ceea ce a făcut ca, dacă la începutul războiului Rumînia avea un debit de 90 milioane mărci în 1944 Germania să aibă un debit de un miliard de mărci.
”Inechitatea produsă la primul acord economic s’a stins pe parcursul anilor în care guvernul rumîn şi în special Mihai Antonescu au dovedit fermitate în apărarea intereselor şi drepturilor rumîneşti.”
Acest tablou al relaţiilor rumîno-germane trebuie să’l completăm cu urmările colaborării politico-militare a lui Antonescu cu Hitler.
Angajată pe frontul de est contra URSS, armata noastră a pierdut, în intervalul 22 iunie 1941 – 23 august 1944, 624.540 de oameni, dintre care 71.585 de morţi, 243.622 răniţi şi 309.333 prizonieri luaţi de ruşi după 23 august 1944 în Moldova, Basarabia şi Dobrogea.
Între 4 aprilie şi 10 august 1944, raidurile aviaţiei aliate asupra Rumîniei au avariat serios reţeaua feroviară, mai ales triajele din Braşov, Ploieşti şi Bucureşti, au distrus 30.000 de imobile, au rănit 7.809 oameni şi au ucis 7.639.
La două săptămîni după ultimul raid asupra zonei petroliere, Rumînia a cerut armistiţiu, a ieşit din războiul cu URSS şi a întors armele contra Axei.
Era 23 august 1944, respectiv intrarea ţării în sfera de interese geopolitice a URSS.
Alianţa Rumîniei cu Rusia sovietică
Ca şi după 23 august 1939 (pactul Ribentropp-Molotov), după 23 august 1944 Rumînia s’a găsit într’o situaţie fără ieşire, fără alternative.
În 1939 avea de optat între alianţa cu Germania şi distrugerea ţării, iar în 1944 între supunerea faţă de URSS şi aceeaşi distrugere a fiinţei naţionale.
Brutal, mareşalul Malinovski, comandantul Frontului 2 Ucrainian în 1944, îi spunea generalului Constantin Vasiliu-Răşcanu că Rumînia trebuie să abandoneze iluzia ”că puteri îndepărtate – de peste mări şi ţări – i’ar putea veni în ajutor. Aceste puteri fiind prea îndepărtate nu vă pot oferi practic prietenia lor”.
Desigur că părinţii şi bunicii noştri nu cunoşteau atunci realitatea dramatică a împărţirii sferelor de influenţă încă de la Yalta (1943), ei împărtăşindu’se în continuare din iluzia cuprinsă în sintagma ”vin americanii”, o iluzie de tip hollywoodian spulberată de comunismul real.
Proclamaţia regală de la 23 august 1944 anunţa că ”pentru salvarea ţării de la o catastrofă totală” (trupe sovietice intraseră pe teritoriul naţional în martie 1944, iar la 20 august lansaseră o puternică ofensivă pe frontul Iaşi-Chişinău) exista ca singură soluţie ”ieşirea noastră din alianţa cu Puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite”, motiv pentru care proclamaţia regală afirmă textual:
”Rumînia a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii.”
În realitate însă, Rumînia continua să se afle în stare de război cu Naţiunile Unite.
De altfel, în seara de 24 august, Stalin ordona mareşalilor Timoşenko, Malinovski şi Tolbuhin să nu ia în seamă ”nici o declaraţie a rumînilor despre încetarea acţiunilor militare”.
La 31 august, generalul Sănătescu (numit deja premier), întîlnindu’se cu un general sovietic, consemna în jurnalul său:
”Îmi spune că ştie de armistiţiul cerut, dar că pînă la semnareea lui sîntem tot în război.”
Abia la 12 septembrie 1944 generalul-premier Sănătescu putea scrie:
”În fine, s’a semnat armistiţiul cu puterile aliate. Poate se vor mai normaliza lucrurile.”
Prin articolul 19 al convenţiei de armistiţiu, Aliaţii socotesc ”hotărîrea Arbitrajului de la Viena cu privire la Transilvania ca nulă şi neavenită şi sînt de acord ca Transilvania să fie restituită Rumîniei”.
La 26 octombrie 1944, eliberarea Transilvaniei era un fapt împlinit, iar trupele sovietice şi rumîne, cot la cot, trecuseră graniţa, înaintînd în Ungaria.
La 9 martie 1945, răspunzînd unei scrisori ce’i fusese adresată de premierul Petru Groza şi vicepremierul Gheoghe Tătărescu, Stalin afirma clar că ”guvernul sovietic a hotărît să satisfacă cererea guvernului rumîn şi, în conformitate cu convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944, să consimtă la instaurarea în Transilvania a administraţiei guvernului rumîn”.
Presa moscovită a acordat o atenţie deosebită acestui eveniment, subliniind că Rumînia este decisă să’şi îndeplinească toate obligaţiile faţă de Aliaţi, să aibă legături strînse cu URSS şi să participe la operaţiunile militare pe frontul antihitlerist.
Nu putem să trecem sub tăcere contribuţia deosebită a armatei rumîne, care, prin exemplara prestaţie de după 23 august 1944, a consolidat poziţia Rumîniei în ochii Aliaţilor, în primul rînd ai URSS. Mareşalul Malinovski nota, la 13 aprilie 1945, cînd pe frontul de vest se dădeau unele dintre cele mai aprige lupte:
”Armatele rumîne luptă foarte bine şi sînt foarte mulţumit de comandanţi, de statele majore şi de trupă; sunt bravi şi gata de tot sacrificiul.”
Totul începuse în aceeaşi zi de 23 august 1944, cînd armata rumînă a acţionat impecabil şi a rezistat tuturor încercărilor de reacţie ale trupelor germane, în număr de 500.000 de oameni, aflate pe teritoriul nostru.
Întoarcerea armelor a fost rapidă, coordonată şi deplină, armata rumînă ţinând sub control întregul teritoriu al ţării, oprind tentativele de înaintare spre linia Carpaţilor a forţelor germano-ungare şi ţinînd deschise drumurile pentru Armata Roşie.
Datorită României, frontul sovietic a avansat cu 600 km. în trei săptămîni fără a întîmpina rezistenţă.
În acelaşi timp, acţiunea Rumîniei a obligat Wehrmachtul să evacueze în pripă, în 8 săptămîni, Bulgaria, Grecia, Albania, Macedonia, Serbia şi o parte a Bosniei.
Întrerupînd aprovizionarea cu petrol a armatelor germane şi deschizînd practic un ”al patrulea front în Europa”, Rumînia a scurtat durata războiului.
Cifrele ilustrează clar că efortul de război alături de Aliaţi transforma Rumînia într’o adevărată putere cobeligerantă şi o îndreptăţea la statutul de Aliat, pe care însă nu l’a primit.
Armata rumînă a acţionat pe frontul de vest 244 de zile, cu 12-14 divizii plus corpul aerian, încadrată fiind în Frontul 2 Ucrainian.
Între 23 august şi 25 octombrie 1944 a fost eliberat teritoriul naţional.
După 21 septembrie 1944, Armatele 1 şi 4 române au luptat în Ungaria, pătrunzând 300 km. în adîncimea dispozitivului germano-ungar; din 210.000 militari rumîni care au luptat în Ungaria au căzut 42.700 (peste 20% din efectiv).
De la 18 decembrie 1944 şi pînă la capitularea Germaniei, rumînii au luptat în Slovacia, Cehia, Moravia şi Austria cu 250.000 de oameni, pierzînd 66.500 (27% din efective).
Efortul rumînesc s’a mai concretizat în parcurgerea unui traseu de luptă de 1700 km. între Constanţa şi Praga, ocuparea a 3.831 localităţi, dintre care 53 de oraşe.
Economic, efortul rumînesc de război a fost de 1,2 miliarde dolari la valoarea din 1938.
“Sunday Times”, reluat de Radio Londra la 7 ianuarie 1945, a apreciat textual că “dintre Naţiunile Unite care luptă împotriva Germaniei hitleriste, Rumînia se situează azi pe locul 4 prin numărul de soldaţi participanţi la bătălie”.
Ca să respectăm adevărul istoric, va trebui să arătăm că după 23 august 1944, “aliatul sovietic” a dezarmat şi luat prizonieri 150.000 de militari rumîni, a capturat toată flota noastră şi a comis o serie de abuzuri pe care şeful guvernului, generalul Sănătescu, le sintetiza astfel:
”Mare bătaie de cap cu ruşii care nu respectă nimic. Devastările şi jafurile continuă. Nu se pot face semănăturile de toamnă fiindcă ridică fără nici un fel de socoteală vitele de pe cîmp. Comuniştii, care nu însemnau nimic pînă la venirea ruşilor, acum au protecţia lor. Am dificultăţi şi cu aplicarea armistiţiului. Ruşii nu se gîndesc a’l respecta. Transportă tot ce pot la est de Prut, fără a da socoteală.”
Convenţia de armistiţiu stabilea că Rumînia va plăti către URSS o despăgubire de 300 milioane dolari pentru pagubele produse pe teritoriul sovietic.
Dar în total aveam de plătit, pe lîngă cele 300 de milioane dolari, alte 470 de milioane ca restituiri, 200 de milioane ca reîntregiri şi drepturi, 75 milioane pentru întreţinerea trupelor sovietice aflate în Rumînia şi 50 milioane dolari ca alte plăţi.
Despăgubirile de război urmau a fi plătite în 6 ani, în mărfuri: petrol, cereale, lemn, vase maritime şi fluviale, locomotive şi vagoane de cale ferată, diverse alte bunuri şi mărfuri.
Sub egida guvernului Petru Groza s’au înfiinţat sovromurile, societăţi mixte rumîno-sovietice.
Au apărut peste noapte Sovrompetrol, Sovromcărbune, Sovrombank şi Sovromasigurare, Sovromcuarţ şi Sovrommetal.
Mai tîrziu, la desfiinţarea acestora (1954-1956), valoarea părţii de participare sovietică urma să fie răscumpărată de statul roman, în rate anuale, eşalonate pe 10 ani începînd cu 1966 şi plătibile în mărfuri.
La lichidarea sovromurilor, Moscova şi’a evaluat participarea la 9,6 miliarde lei, sumă redusă după negocieri la 5,3 miliarde lei.
În condiţiile imediat postbelice, posibilităţile României de participare la circuitul economic mondial erau drastic limitate datorită costurilor războiului pe frontul de est şi efortului militar alături de Naţiunile Unite.
Valuta şi devizele rumîneşti din străinătate erau blocate, iar ţara nu avea credit pe pieţele financiare internaţionale.
Singurele credite au venit de la URSS (10 milioane dolari), Cehoslovacia (10 milioane dolari) şi SUA (7 milioane dolari), dar ele erau insuficiente, reconstrucţia naţională fiind evaluată la 600 milioane dolari.
În aceste condiţii extrem de grele, un balon de oxigen a venit tot din partea URSS, prin încheierea, la 8 mai 1945, a două importante instrumente economice: Acordul bilateral privind schimbul de mărfuri şi Acordul de colaborare economică dintre Rumînia şi URSS.
Erau primele înţelegeri economice internaţionale ale Rumîniei ieşite din alianţa cu Germania.
Datorită lor, în 1947 Rumînia realiza importuri echivalente cu 50% din nivelul anului 1938 şi exporturi de 24% în acelaşi termen de comparaţie, după ce în 1945 valorile importurilor fuseseră de 9,21%, iar ale exporturilor de 4,38%.
Din totalul schimburilor comerciale rumîneşti în 1947, Uniunii Sovietice îi reveneau 91% din exporturi şi 70% din importuri.
În acelaşi timp, staţionarea trupelor sovietice în ţara noastră între 1945 şi 1958, staţionare ce contravenea prevederilor convenţiei de armistiţiu, costa foarte mult.
Numai reparaţiile la cazarmele ocupate de Armata Roşie pînă la semnarea tratatului de pace cu Rumînia (10 februarie 1947) au însumat 225 miliarde lei, iar alimentele livrate de Rumînia echivalau cu 500.000 de raţii.
Dislocarea trupelor sovietice, începută în septembrie 1944, a cuprins garnizoane din Bucureşti, Braşov, Ploieşti, Piteşti, Tîrgovişte, Slatina, Caracal, Turnu Severin, Lugoj, Timişoara, Arad, Deva, Petroşani, Alba Iulia, Sebeş, Dej, Sibiu, Buzău, Bîrlad şi Focşani.
În 1946, trupele sovietice ocupau 200 de cazarme şi barăci militare din 60 de garnizoane, iar în cazul aviaţiei toate pistele betonate, 73% din clădiri, 83% din hangare, 82% din atelierele de reparaţii şi 80% din magazii.
Deşi tratatul de pace prevedea retragerea în 80 de zile a tuturor forţelor aliate din Rumînia, URSS îşi rezerva dreptul de “a păstra pe teritoriul Rumîniei forţele armate care i’ar fi necesare pentru menţinerea lucrărilor de comunicaţii cu zona sovietică de ocupaţie din Austria”.
Practic, prin acest amendament staţionarea trupelor sovietice în România era legalizată. Dislocate în continuare în 14 garnizoane, aceste trupe de ocupaţie vor fi fost retrase abia în 1958, în baza unui acord bilateral.
Tot pe plan militar trebuie contabilizată sovietizarea armatei rumîne prin adoptarea modelului sovietic şi schimbarea doctrinei de apărare.
Între 1949 şi 1960, în armata rumînă a fiinţat instituţia consilierilor sovietici, un fel de supervizori bine plătiţi. Acei consilieri erau cazaţi în apartamente ale căror chirii erau plătite de Ministerul Rumîn al Apărării, casele fiind mobilate şi dotate cu aparate electrocasnice plătite de aceeaşi parte rumînă.
În 1952 erau în armata noastră 105 consilieri militari sovietici permanenţi şi 17 nepermanenţi, pentru ca în 1954 numărul lor să ajungă la 161.
Apoi, treptat, numărul consilierilor militari sovietici a scăzut la 72 în 1955, 63 în 1956, 25 în 1957 şi 10 în 1958. În acel an au fost retrase din ţara noastră trupele sovietice, iar în 1959-1960 şi ultimii consilieri militari.
Aservirea Rumîniei faţă de URSS a încetat în 1964, cînd Gheorghe Gheorghiu-Dej a afirmat statutul de autonomie al PMR şi implicit al ţării.
Un statut continuat de deschiderea spre vest din anii ’70, dar și de închiderea spre același vest, din anii ’90.
Declaraţia din aprilie 1964 a avut, între alte consecinţe, închiderea Editurii şi Librăriei “Cartea Rusă”, înfiinţate în 1946, a Institutului de studii rumîno-sovietice, înfiinţat în 1947, a Institutului de limbă rusă “Maxim Gorki” şi a Muzeului rumîno-rus, înfiinţate în 1948.
În relaţia cu URSS, Rumînia a rămas doar ca membru al Pactului de la Varşovia (cu rezerve echivalente celor ale Franţei faţă de NATO) şi a CAER-ului, de asemenea cu rezerve timpuriu exprimate (1962-1964) faţă de forme integratoare vizînd amputarea economiei şi chiar a fiinţei naţionale.
Strict respectată de Occident în frunte cu SUA, apartenenţa Rumîniei la sfera de interese a URSS a fost o jumătate de secol factorul de îndepărtare, izolare şi întîrziere a ţării noastre faţă de Europa, în care, acum, readmisă fiind, nu s’a putut reintegra deplin nici la 30 de ani după prăbuşirea comunismului ceauşist şi a Cortinei de Fier.
De la dimensiunile unui județ de statura unuia rumînesc obișnuit de azi care cuprindea Moscova și ceva împrejurimi, azi se întinde ca un colos peste 2 continente înghițind peste 160 de grupuri etnice și popoare autohtone, crescînd continuu prin cuceriri succesive peste toate națiile înconjurătoare.
De aceea se poate spune că Rusia a fost un stat agresor ÎN TOATĂ ISTORIA SA, încă de la nașterea Moscovei de acum peste 900 de ani.
Prima referință este de prin 1147, cînd era un orășel obscur într’o mică provincie, cu populație predominant fino-ugrică numită Merya.
Să creadă cineva că a cucerit o șesime din suprafata planetei numai ca urmare a războaielor ”de apărare”, poate doar un om complet lipsit de orice cunoaștere a istoriei, sau care si’a pierdut complet capacitatea de a gîndi, după o doză zdravănă administrată de propaganda Kremlinului. Și asta o spune editorialistul Ivan Lenski, pe site-ul rusesc ru.krymr.com.
În realitate totul este complet pe dos.
Dacă ne întoarcem la istorie totul este consemnat acolo.
Iată ce spune Mihai Eminescu despre tendinţele de cucerire ale Rusiei acum 150 de ani în ”Tendinţe de cucerire”, pe 7 aprilie 1878 în prag de Proclamare a Independenței Rumîniei:
”Răsărită din rase mongolice, de natura lor cuceritoare, aşezate pe stepe întinse a căror monotonie are înrîurire asupra inteligenţei omeneşti, lipsind’o de mlădioşie şi dîndu’i instincte fanatice pentru idei de’o vagă măreţie, Rusia e în mod egal muma mîndriei şi a lipsei de cultură, a fanatismului şi a despotismului.
Frumosul e înlocuit prin măreţ, precum colinele undoiate şi munţii cu dumbrăvi a ţărilor apusene sînt acolo înlocuite prin şesuri fără de capăt. În tendinţele de cucerire, în aşa-numitele misiuni istorice care’şi caută marginile naturale nu e nimic dedesupt decît pur şi simplu neştiinţa şi gustul de spoliare.
În zadar caută un popor în întinderi teritoriale, în cuceriri, în războaie ceea ce’i lipseşte în chiar sufletul lui; sub nici o zonă din lume nu va găsi ceea ce Dumnezeu i’a refuzat, sau mai bine zicînd ceea ce Dumnezeu a voit ca să fie rezultatul muncii a multe generaţii dedate la lucru.
Căci stă oare destoinicia unei naţii în vreun raport cu întinderea teritoriului pe care ea îl ocupă?
Mica Veneţie era odată o putere mare europeană prin cultura ei intensivă, prin arte, prin industrie, prin judecata sănătoasă a aristocraţiei ei.
Dar toate aceste condiţii de mărire erau cîştigate prin muncă îndelungată – deprinderea şi priceperea se moştenea apoi din neam în neam, încît chiar astăzi ciceronii veneţieni au păstrat mai mult gust în judecarea tablourilor de cum au mulţi profesori de estetică.
Un rol analog l’a avut Olanda în istorie şi astăzi încă sînt state mici, care se bucură de’o înflorire extraordinară; pe un pămînt de mică întindere se află mai multe averi decît în Rusia întreagă.
Astfel sîntem aproape siguri că în cumpăna economică Rusia, cîtu’i de mare, trage mai uşor decît mica Belgie.
De aceea, ni se pare că, din nefericire, ruşii sînt sub dominarea unui deşert sufletesc, a unui urît, care’i face să caute în cuceriri ceea ce n’au înlăuntrul lor.
Nouă ni se pare că cercurile culte în loc de a stăvili acest horror vacui, în loc de a’l umple prin muncă şi cultură, îl sumuţă contra Europei pe care o numesc îmbătrînită şi enervată, coaptă pentru a cădea întreagă sub dominaţie rusească.
Europa le pare astăzi în starea în care era Bizanţul la apariţia unui neam asemenea mongolic, a turcilor.
În locul civilizaţiei greceşti, înflorit’a în Bizanţ o cultură turcească? Deloc.
Tocmai aşa nu va înflori o cultură moscovită pe pămînturile supuse ruşilor, pentru că lipseşte rădăcina subiectivă a unei asemenea culturi.
În Rusia chiar miezul culturii e în Ingermanland şi în cele trei provincii baltice, în mîinile şi capetele a poate două sute de mii de oameni de origine germană, pe cînd populaţiile străvechi a acelor provincii, leţii, levii, crevinii şi cum îi mai cheamă nu se vor fi aflînd cu mult mai sus, de cum îi va fi găsit episcopul Albrecht la anul 1200.
Astfel misiunea istorică de care se face atîta vorbă nu’i o misiune care’şi are originea în afară, ea e rezultatul unui gol sufletesc, a unei barbarii spoite cu frac şi mănuşi, a unui deşert care de’ar stăpîni pămîntul, tot nu s’ar umple. Cerul de’asupră’l schimbi, nu sufletul marea trecînd’o.
Pot să treacă şi Dunărea şi Carpaţii şi Adrianopol, să ia Roma veche, precum ameninţă pe cea nouă, pot să presure Europa întreagă cu cenuşă şi cadavre, nu se va naşte din milioanele de oameni nici un Rafael, nici un Beethoven, nici un Kant, ba tocmai lipsa unor asemenea spirite de adîncă înţelepciune şi de un adînc sentiment pentru bunurile ce înnobilează omenirea este cauza acelui gol sufletesc, care’şi caută compensaţie în glorii sîngeroase şi în cuceriri.
De mult, dar mai cu seamă de o sută cincizeci de ani încoace ţinta cuceririlor ruseşti sînt ţările răsăritene ale Europei.
Nu mai vorbim despre cuvîntul lui Aksakof, care vede întinzîndu’se panslavismul în miezul Europei, în ţările coroanei habsburgice pînă la Marea Adriatică.
C’un cuvînt, în loc de’a desfăşura activitatea înlăuntru, ochii vecinului nostru sînt pironiţi cu flămîngiune asupra apusului, cercurile culte umplu golul sufletesc cu fantasmagoria unui imperiu care ar ajunge de la Sibir pînă sub zidurile Veneţiei şi apoi mai departe… tot mai departe. Şi această misiune tainică o împlinesc apoi diplomaţii şi baionetele.
Existe testamentul lui Petru cel Mare sau nu existe, el există în capetele a mii de oameni visători, care dau tonul în Rusia. Războiul a fost declarat Porţii pentru a elibera pe creştini – în formă – în fond însă pentru a cuceri întreg imperiul otoman într’un mod care să poată fi înghiţit mai de voie, mai de nevoie de Europa.
După Turcia urmează imperiul habsburgic, după dînsul cine mai ştie cine. Scopul fictiv al războiului şi scopul adevărat sînt diametral opuse. Se stabileşte principiul ca Basarabia să fie cedată prin liberă învoială – ceea ce presupune că suntem în drept de a o ceda sau de a n’o ceda.
Ne hotărîm de a n’o ceda şi Rusia a ocupat’o astăzi pe deplin. În fine, susţinînd dreptul nostru, vedem ivindu’se colţii prieteşugului: Bucureştii sînt împresuraţi de trupe, în Vlaşca cazacii îşi bat joc de populaţie, dînd oamenii afară din case, trenurile noastre cu muniţii sînt oprite în drum, c’un cuvînt Rusia a început a întrebuinţa mijloacele ei civilizatrice pentru a ne intimida.
Nu deprindem frica şi pace bună. Teamă ne e numai ca imperiul habsburgic să nu cadă la învoială cu Rusia, căci despre Anglia nu e vorbă.
Ea este în stare a ţine războiul, pînă ce Rusia’şi va fi zvîrlit în vînt cea din urmă rublă metalică.
Dar contele Andrassy a făcut propuneri de împărţeală şi aceste propuneri prefac înţelegerea în complicitate şi complicitatea cu Rusia e totdeauna fatală.
Oamenii fără simţ istoric, liberalii cosmopoliţi c’un foarte incolor sentiment de patrie s’au dat în apele Rusiei şi au declarat un război care ne’a costat mii de suflete viteze, zeci de milioane şi poate o provincie.
Zicem poate, pentru că Europa e interesată ca şi noi în chestiune.
Se poate ca Rusiei să i se întîmple soarta pe care ne’o pregăteşte nouă.
Deşi nu s’a născut încă rusul care să fie în stare a ne insufla frică, grijă tot ne inspiră, ba putem zice siguranţă că ne aşteaptă vremi grele.
Despre biruinţa cauzei drepte nu ne îndoim, precum nu ne îndoim că oricare ar fi curentul ce se mişcă în contra civilizaţiei, el trebuie să fie nimicit cu vremea. Dar acea vreme e adesea foarte departe. Deviza noastră este: a nu spera nimic şi a nu ne teme de nimic.
Nesperînd nimic, n’avem nevoie de a ne mai încrede în alţii precum ne’am încrezut, ci numai în noi înşine şi în aceia care sînt nevoiţi să ţie cu noi; netemîndu’ne de nimic, n’avem nevoie de a implora generozitatea în locuri unde ea e plantă exotică. (”Tendinţe de cucerire”, 7 aprilie 1878)
Faimosul general rus Kuropatkin, în memorandumul său trimis împăratului în anul 1900, spunea că:
”În ultimii 200 de ani, Rusia a fost în război 128 de ani și a avut pace 72 de ani. Din cei 128 de ani de război – doar 5 ani au fost războaie de apărare și 123 de cucerire.”
Practic, în toata istoria sa, Rusia a dus o politică agresivă față de statele vecine.
Să dăm cîteva exemple de războaie de cucerire duse de Rusia:
Anul 1558. Războiul Livonian.
A fost un război pentru teritoriile actualelor țări baltice si Belarus. Defensiv acest război nu poate fi numit nici chiar și de cei mai înrăiți patrioti, a fost o agresiune pură împotriva unui stat vecin.
Rusia a cîștigat atunci un impuls în urma cuceririi hanatelor Kazan și Astrahan, Bashkiria, Marea Hoarda a Nogailor, a cazacilor și Kabarda și şi’a dorit foarte mult teritoriile Livoniei.
Istoricii sovietici spun că războiul s’a dus pentru acces la Marea Baltică, de fapt, motivele pentru acesta au fost complet diferite.
Rusia nu a primit tributul şi, din cauza asta, a atacat Livonia. Ca urmare a războiului, Rusia a fost învinsă, a renunțat la pretențiile asupra Belarus, dar, cu toate acestea, a primit ceva teritorii in zona de frontieră.
Anul 1654. Războiul cu Polonia și ”unirea” cu Ucraina.
Această poveste este plina de pete negre.
Ucrainenii se întreabă și astăzi cine l’a autorizat pe hatmanul zaporojenilor Hmelnițki să decidă pentru întreaga Ucraina?
Părintele istoriografiei ucrainene Mihai Hrushevsky, care a scris ”Istoria poporului ucrainean”, se indoieste că el (Bogdan Hmelnițki) s’a gîndit la crearea unui stat comun cu Moscova.
Da, a cerut ajutor de la țarul rus, dar de aici pîna la dorința de ”unire”…
Documentul istoric original privind ”unirea” Ucrainei cu Rusia a fost pierdut și cel mai probabil nu întîmplător.
Curtea Moscovei a profitat pur si simplu de turbulențele din Ucraina și s’a grăbit să’și alipească întreaga țară.
Asta nu vă amintește despre nimic?
Numeroasele campanii asipra Constantinopolului au fost, iarăși, agresiuni deghizate.
La început, Rusia le’a motivat de apărarea comercianților rusi oprimati de otomani, apoi și’a amintit de creștinii din Balcani.
Anii 1695-1696. Campania de la Azov a lui Petru cel Mare.
Rusia avea nevoie de acces la mare, așa că trebuia să ocupe cetatea turcească Azov.
Aici, chiar si cel mai mare patriot rus cu greu ar putea numi război de apărare agresiunea asupra Azovului.
Cu Turcia rușii au avut aproximativ 10 războaie, în urma carora au rupt bucăți mari de pămînt.
Anul 1700. Marele război cu Suedia.
Temeiul – Rusia avea nevoie neaparată de acces la mare, deși rușii nu au fost niciodată văzuți la Marea Baltică.
Pretextul tradițional cu apărarea populației vorbitoare de limbă rusă nu putea fi folosit – pur și simplu ei nu erau acolo.
Au găsit un alt pretext – au nevoie de acces la mare. Și aşa teritoriul a devenit ”pămînt rusesc strămoșesc”.
Apoi au fost alipite alte teritorii ”strămoșești” – Finlanda, Țările Baltice, Ingermanlandia, în ciuda faptului că ruși nu se găseau acolo nici pomină.
Anii 1772-1775. Au fost trei împărțiri ale Poloniei.
Prusia a propus împărătesei Ekaterina să împartă Polonia. Ea evident că nu a refuzat.
Numeroasele revolte poloneze împotriva ocupației ruse au fost denumite mai tîrziu de istoricii rusi războaie ruso-poloneze.
De fapt, nu era nimic mai mult decît rezistența populației la invazia unui agresor străin.
Anul 1783. Anexarea Crimeei.
Numai un nebun ar putea numi momentul acesta istoric drept apărare.
A fost agresiune pură, justificată de preîntîmpinarea unor raiduri ale Hanilor de Crimeea.
Justificarea anexării cu apărarea ortodocșilor nu poate fi luată de bună, pentru că în Crimeea aceștia erau o minoritate absolută.
Și, de fapt, nimeni nu îi asuprea – armenii, de exemplu, care au trăit în Crimeea pînă la anexarea ruseasca, au fost alungați de acolo după capturarea peninsulei, deși aceștia erau ortodocși.
Iată adevărata ”grijă față de frații crestini”.
Anul 1783. Regatul Kartli-Kakheti, situat în estul Georgiei, a intrat sub protectoratul Imperiului rus.
Se pare că a fost un succes al diplomației ruse, zona a intrat sub influența Moscovei nu ca urmare a războiului, ci de bună voie. Doar că se pastrează tăcerea cu privire la Imereti.
Ce s’a întîmplat de fapt?
De cînd regatul independent georgian a devenit dintr’o dată o parte a Imperiului Rus?
Sau anexarea Georgiei pe bucăți este o altă tradiție rusească în regiune?
Anul 1812. Jumătate din MOLDOVA lui Ștefan a fost ANEXATĂ de Imperiul rus (țarist).
”Turcia nu putea ceda ceea ce nu’i aparţinea, pentru că Poarta otomană n’a fost niciodată suverană asupra ţărilor rumîne. Poarta însăşi recunoscuse acest lucru, cînd la Carlovitz, presată de poloni să cedeze Moldo-Valachia, ea răspunse că nu are dreptul de a face vreo cesiune teritorială, deoarece capitulaţiile nu’i confereau decît un drept de suzeranitate”. Karl Marx, 1856
Înainte de a trece la o analiză privind impasul diplomatic în care se află astăzi Republica Moldova, propunem să facem o scurtă incursiune în istorie pentru a reaminti tuturor că pentru Republica Moldova această etapă istorică va fi una decisivă din punct de vedere (geo)politic.
E timpul să spunem lucrurilor pe nume.
E timpul să scăpăm de complexul servilismului politic (rusofilismului) şi să ne decidem singuri soarta pornind de la propria experienţă istorică.
Or, ceea ce nu pare să se înţeleagă nici la București, nici la Chişinău este că vom fi dependenţi de Rusia atît timp cît vom fi şantajaţi cu dosarul transnitrean.
Vom face abstracţie de faptul că din punct de vedere juridic, între Republica Moldova de astăzi şi Voievodatul Moldovei, întemeiat în 1359, nu există o legătură de succesiune.
Relaţiile diplomatice ale Moldovei cu Rusia datează din 1711, cînd Petru I încheie un tratat cu Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei.
Acesta stipula clar că:
”Art. 1. Moldova va dobîndi întreg teritoriul dintre Nistru şi Bugeac. Toate cetăţile aşezate pe malul stîng al Prutului vor aparţine de drept Moldovei; Art. 2. Moldova nu va plăti nici un tribut Rusiei; Art. 3. Domnul se obligă să ţină 10.000 de oşteni, plata cărora va fi acoperită de Rusia; Art. 4. Rusia nu se va amesteca în afacerile ţării, şi nici unui rus nu’i va fi permis să se căsătorească şi să dobîndească moşii în Moldova; Art. 5. Titlul domnului va fi Alteţa Sa domn şi singur stăpînitor al Moldovei, aliata Rusiei.”
Semnarea acestui tratat intră în contradicţie cu vectorii de expansiune ai Rusiei Ţariste formulate în ”Testamentul” aceluiaşi ţar.
Şi dacă pentru ruşi, cucerirea peninsulei Crimeea însemna stăpînirea Mării Negre, Basarabia (teritoriul Moldovei dintre Prut şi Nistru) reprezenta controlul asupra deltei Dunării – un pas înainte spre Constantinopol.
Pe tot parcursul războaielor ruso-austro-turce din 1736-1739, 1768-1774 şi 1788-1791 Moldova a fost transformat într’un obiect al disputelor teritoriale dintre cele trei puteri.
Pe tot parcursul acestei perioade eforturile Rusiei s’au îndreptat spre cucerirea teritoriului Moldovei pînă la Siret şi gurile Dunării.
Caracterul duplicitar al diplomaţiei ruse se manifestă prin ocuparea în 1806-1812 a Principatelor Rumîne şi intervenţia abuzivă în afacerile interne ale acestor două ţări.
Savantul rus L. S. Berg aminteşte şi despre împrejurările în care diplomaţii ruşi au falsificat sensul noţiunii geografice Basarabia:
”În conformitate cu una din clauzele Tratatului de la Tilzit, încheiat între Napoleon şi Alexandru I, Rusia se obliga să’şi evacueze, pînă la încheierea păcii, trupele din Moldova şi Muntenia. În decursul tratativelor ulterioare de la Paris, la sfîrşitul anului 1807, împuternicitul rus arăta că în tratat nu se vorbeşte nimic despre Basarabia, fapt pentru care a insistat ca ea să rămînă Rusiei, interpretînd noţiunea de Basarabia mai larg, incluzînd în ea nu numai Bugeacul, dar şi întregul teritoriu dintre Nistru şi Prut”, astfel ţarul Alexandru I a ştiu cum să’şi menţină trupele în Principate prevenind ocupaţia turcească, fără ca Napoleon să bage de seamă.
Pacea de la Bucureşti, semnată la 16/18 mai 1812 între Rusia şi Imperiul otoman, a încălcat flagrant acordul semnat între Moldova şi Rusia cu mai bine de 102 de ani în urmă, prin care statul rus recunoştea graniţa Moldovei ce cuprindea şi Basarabia.
Anume începînd cu anul 1812 acest teritoriu, rupt din trupul Moldovei, intră în orbita intereselor (geo)politice ale Imperiului Țarist.
Fiind totodată rupt de procesul unificării celor două principate într’un singur stat – Rumînia.
Consecinţa acestui eveniment istoric este resimţit din păcate şi astăzi.
Boierii moldoveni au protestat în cadrul şedinţei Divanului din 26 octombrie 1812, scriind că le’a fost răpit ”tot pămîntul şi inima ţării […], sursa de vite […], grînarul ţării, încurajarea şi refugiul locuitorilor”, ”boierii” noştri, din păcate, manifestă servilism şi nu au o viziune politică pe termen lung.
Astăzi, la începutul mileniului III, interesele Federaţiei Ruse sînt evident de altă natură, însă putem constata că moştenirea caracterului diplomatic duplicitar al liderilor ruşi s’a manifestat atît în perioada Uniunii Sovietice, cît şi în prezent, atunci cînd oficialii Kremlinului discută despre conflictul transnistrean şi Armata a 14-a.
Rusia promite că se retrage din estul Republicii Moldova, şi uită…şi atunci cum poate evolua reglementarea acestui dosar?
În primul rînd trebuie să înţelegem că Transnistria este o miză mult mai importantă pentru Rusia decît întreaga Republică Moldova, aici sînt puse în joc interesele sale (geo)politice la Marea Neagră.
Iar Rusia când negociază, nu face politică, ci geopolitică.
Cartea integrării europene a Republicii Moldova, şi implicit a Transnistriei, pe care mizează Chişinăul la negocieri, nu este altceva decît o butadă, atît în ochii Tiraspolului, cît şi a Kremlinului.
Rolul Republicii Moldova este momentan de a legaliza prezenţa internaţională a acestei regiuni, care nestingherit, întreţine legături comerciale cu Europa.
Acest Disney Land comunist reprezintă o zonă off-shore a corupţiei, traficului de armament, terorismului şi spălării de bani.
Conflictul transnistrean, este, indiscutabil, ”cheia dificultăţilor” statului moldovenesc – o pîrghie de şantaj a Rusiei de a menţine Republica Moldova în zona neutralităţii (geo)politice.
Dar, analizînd mai atent rolul şi poziţionarea geostrategică a republicii, ajungem uşor la concluzia că Transnistria este foarte importantă din punct de vedere strategic pentru Moscova în perspectiva divizării Ucrainei în două părţi, de est (sub controlul Rusiei) şi de vest (sub controlul Occidentului).
Provocările ulterioare la adresa Republicii Moldova se vor manifesta, în primul rînd, prin presiunile asupra localităţilor din stînga Nistrului aflate sub controlul guvernului de la Chişinău.
De aceea, negocierea privind statutul acestor localităţi şi obţinerea unor garanţii este vitală pentru asigurarea securităţii cetăţenilor de acolo.
Semnalele din partea Rusiei sunt din ce în ce mai ”îndrăzneţe” şi ne indică doar o singură tendinţă: ”recunoaşterea oficială a regimului de la Tiraspol”.
Preţul acestei ”recunoaşteri” oficiale va fi negociat mai devreme, sau mai tîrziu de Chişinău şi Moscova – depinde acum care va fi configuraţia politică internă a republicii şi dacă basarabenii vor fi buni negociatori.
Iar pentru asta trebuie ca diplomaţii să pună capăt caracterului umil atunci cînd se află în faţa reprezentanţilor de la Kremlin şi să negocieze avînd pe masă Tratatul de la 13 aprilie 1711.
Referitor la Războiul între Rusia şi Imperiul otoman amintim că s’a desfăşurat între anii 1806-1812 și s’a încheiat cu semnarea Păcii de la Bucureşti la 16/18 mai 1812.
Ţarul Alexandru I, reprezentat de generalul Mihail Ilarionovici Kutuzov, comandantul trupelor ruse pe teatrul de operaţiuni dunărean, a cerut ca Poarta să accepte cedarea teritoriului Moldovei pînă la Siret şi gurile Dunării.
Turcii nu au acceptat şi au avansat propunerea ca teritoriul cedat să fie cel al Moldovei dintre Prut şi Nistru, mai puţin sudul lui, Bugeacul, care să rămînă în stăpînirea Porţii. Tratativele au continuat mai multe luni.
Între timp, contextul politico-militar internaţional, favorabil Rusiei, s’a deteriorat, existînd pericolul unui conflict cu Franţa. Deoarece tratativele se prelungeau şi pentru Rusia războiul devenise iminent, ţarul Alexandru I a trimis spre Bucureşti o delegaţie condusă de amiralul Ciceagov, care avea împuternicirea să încheie pacea cu Turcia în orice condiţii.
Aflînd aceasta, pînă la sosirea delegaţiei, generalul M.I. Kutuzov a acţionat în grabă, profitînd de trădarea fraţilor Dumitrache şi Panaiotachi Moruzi, primul şef al departamentului de externe otoman şi translatorul Porţii otomane, cel de’al doilea funcţionar în acelaşi departament.
Prin intermediul celor doi M.I. Kutuzov a aflat conţinutul unei scrisori a lui Napoleon către sultanul Mahmud al II-lea, pe care Panaiotachi a ascuns’o sultanului şi a trimis’o fratelui său.
Scrisoarea împăratului francez anunţa războiul cu Rusia şi sfătuia pe turci să nu cedeze pretenţiilor ruse.
Cedînd turcilor gurile Dunării, M.I. Kutuzov i’a ademenit pe aceştia să semneze pacea prin care Moldova pierdea teritoriul dintre Prut şi Nistru.
Trădarea fraţilor Moruzi a fost descoperită curînd după aceea. În iunie 1812 cei doi frați au fost executaţi la Constantinopol.
Războiul Crimeii 1853-1856.
Ei bine, aici pare a fi un război de apărare.
Mișeii de francezi, turci și britanici au asediat Sevastopolul. Atunci cînd vorbesc despre acest război, istoricii ruși uită să menționeze că, în paralel, Rusia derula campanii de cuceriri în Balcani.
Cîteva puteri și’au unit forțele pentru a ține piept agresorului. Judecarea războiul din Crimeea, fără a lua în considerare războaiele Rusiei în Balcani, este o mare greseala.
Rusia își făcuse un obicei. Era suficient ca vecinii să se certe între ei, ca Moscova să efectueze o alipire ”pașnică”.
Așa au decurs alipirile din secolul al XIX-lea.
Secolul XIX. Anexarea Asiei Centrale. Hanatul Kokand, Emiratul Bukhara, Hanatul Khiva, Turkmenistan, toate au devenit parte a Imperiului Rus în spiritul strategiei ”apărării active”.
Războaiele caucaziene din secolul al XIX-lea.
Oricine l’a citit pe Hadji Murat știe că a fost un război murdar, de agresiune, însoțit de genocidul populațiilor locale. Rebeliunile muntenilor se succedau una dupa alta, așa că despre ce fel de alipire pașnică a Caucazului poate fi vorba?
În 1920-1921, începutul primului război sovieto-polonez.
Despre acest război istoricilor sovietici nu le place să vorbească. Acesta a fost complet pierdut și șters din cărțile de istorie. Rusiei nu’i place să vorbească despre înfrîngeri.
Armata muncitoresc-țărănească a URSS începe operațiunile militare în regiunile estice ale Poloniei.
Desigur, totul în scop de pace.
Nici despre aceste pagini de istorie rușilor nu le place să’și amintească.
Anul 1939. Războiul sovieto-finlandez.
Agresiva armata finlandeză, cu 60 de tancuri, a atacat în pașnica URSS, care întîmplător avea la granița cu Finlanda 2.300 de tancuri.
Evident că lumea nu a crezut așa ceva. Liga Națiunilor a declarat URSS stat agresor și l’a exclus din rîndul membrilor săi.
Acest lucru, de asemenea, este trecut cu tăcere de istoriografia sovietică și rusească.
Anul 1940. Absolut ”pașnica” anexare a Țărilor Baltice.
28 iunie 1940: Anexarea Basarabiei de către URSS
Potrivit istoriei sovietice, estonienii, letonii şi lituanienii visau cu ochii deschiși intrarea în frățeasca Uniune Sovietică.
Marele Război pentru Apărarea Patriei.
Aici, aparent, războiul este defensiv. Dar povestea e mai complicată.
Conform istoricului Victor Suvorov, cauza principală a Marelui Război pentru Apararea Patriei a fost politica externa a lui Stalin, care viza capturarea de state europene și proliferarea ”revoluției proletare” cu instaurarea dictaturii socialiste.
Potrivit lui Suvorov, Armata Roșie se pregătea în mod activ pentru un atac surpiză împotriva Germaniei.
Pentru Uniunea Sovietică, atacul german a fost unul mișelesc. Și cum altfel – URSS se pregătea pentru ofensivă și şi’a luat’o în dinți.
Istoricii ruși tac atunci cînd este vorba despre dovezile privind pregatirea agresiunii sovietice împotriva Europei.
Lipsa de amenajări defensive și concentrarea unui număr mare de trupe la frontierele de vest confirma acest fapt istoric.
Următorii pași de politică ”pașnică” a URSS?
Ungaria în 1956, și Cehoslovacia în 1968.
Anul 1979. Afganistan.
Aproximativ un milion de afgani au fost uciși în timpul agresiunii URSS. Rusia de astăzi ar trebui să’şi ceară iertare pentru afganii uciși.
Anul 2008. Anexarea Abhaziei și Osetiei de Sud.
Anul 2014. Anexarea Crimeei și războiul din estul Ucrainei.
Ca și altă dată în istorie, Rusia a atacat o țară vecină în momentele de slăbiciune internă.
Noi teritorii
De ce Crimeea? De ce nu Alaska.
Ultima, în conștiința imperial rusa este, de asemenea, ”pămînt rusesc strămoșesc”.
Răspunsul este simplu: America este o superputere, iar aparitia ”omuleților verzi” la Anchorage ar fi un act sinucigas.
Rusia atacă numai tarile în mod clar mai slabe, de preferat devorate de haos, cu puterea statului destructurata etc.
Și totusi, de ce Rusia nu se poate opri?
La urma urmei, ea nu a fost niciodată capabila să dezvolte teritoriile deținute deja, și cu toate acestea continuă expansiunea.
De ce Yakuția, una dintre cele mai bogate regiuni ale lumii, chiar mai bogată decît Emiratele Arabe Unite, este împotmolita în sărăcie?
Răspunsul este simplu: Rusia este un imperiu al cuceririlor, nu un imperiu al gospodăririi.
De amenajarea teritoriului sa se ocupe state precum Elveția, a cărei granite sînt neschimbate de aproape 800 de ani.
Rusia se comporta în teritoriile sale recente ca un ocupant clasic.
Pompează resursele în avantajul unei duzine de ”imperialiști”.
Toți aceștia se bucură de avantajele civilizației occidentale, in Occident, iar Rusia o folosec ca pe o exploatație colonială. Cetățeanul de rînd al Imperiului trebuie să se mulțumească cu vodcă și locuințe de urgență; drumuri sparte, ecologie moartă, alimentație surogat pe bază de ulei de palmier și o mulțime de propagandă ieftină.
Un ”dumnezeu” inamovibil la Kremlin, orașe plictisitor de cenușii.
Scări de bloc jegoase – locatari care nu se îngrijesc de nimic, nici chiar de propriile lor apartamente, ca să nu mai vorbim despre cartiere, orașe, țară…
Dar să revenim la ceea ce spunea Eminescu ceea ce va fi rezonabil de actual și mîine:
*[…] După documentele consultate şi după faptele istorice, vedem că altele sînt cuvintele ce împing pe ruşi spre miazăzi şi răsărit. Împărăţia rusească nu este un stat, nu este un popor, este o lume întreagă care, negăsind în sine nimic de o măreţie intensivă, caută mîngîierea propriei măriri în dimensiunile mari.
Lupta între turci şi ruşi este o consecvenţă firească a deosebirilor de credinţe; dar mai mult decît din această deosebire, luptele au urmat din prisosul de putere omenească ce s’a produs totdeauna în Rusia.
Ţarul e puternic şi nu ştie ce să facă cu puterile de care dispune.
Chiar înlăuntrul împărăţiei sale nici prin muncă pacinică, nici prin lucrare sufletească, aceste puteri nu se pot consuma; pentru aceea ele dau mereu năvală în afară, altfel ar trebui să se mistuiască în lupte interne.
Este o lume săracă şi pentru aceea cuprinsă de un neastîmpăr statornic. Încă ţarul Petru îşi întemeiază chiar capitala pe pămînt cucerit şi pune astfel marca deosebitoare pe noua împărăţie.
De atunci pînă în ziua de astăzi ruşii înaintează mereu atît spre răsărit cît şi spre miazăzi.
Popoare puternice odinioară au căzut şi s’au sfărîmat sub pasul lor. Leşii au pierit ca ”neam hotărîtor” de pe faţa pămîntului; cetele de cazaci, care încă la 1711 luptau alăturea cu turcii, au căzut sub stăpînirea ţarului; Kievul a ajuns a fi un oraş rusesc; tătarii neastîmpăraţi sînt supuşi poruncilor ţarului; pînă la Nistru, ruşii nu găsesc nici o stavilă destul de puternică.
Aci însă, la Nistru, ei se opresc.
Dar nu se opresc decît spre a se pregăti pentru înaintare.
Documentele istorice, relatînd fapte netăgăduite, ne dovedesc că ruşii sînt o putere mistuitoare, mistuitoare nu numai prin puterea braţului, ci şi prin urmările demoralizatoare ale înrîuririi lor.
Polonia nu a fost nimicită prin puterea braţului; Crimeea, înainte de a fi fost cucerită, a fost eliberată.
Ca orice putere mare, ruşii, acolo unde văd că vor întîmpina rezistenţă mare, se opresc şi lucrează cu o răbdare seculară spre a surpa încet, încet, temeliile puterilor ce li se pun împotrivă.
Puterea lor în ţările ocupate e blîndă, dar plină de o dulceaţă demoralizatoare; şi tot astfel, în ţările cucerite, la început sînt plini de îngrijire pentru binele cuceriţilor, încetul cu încetul însă ei se înăspresc pînă ajung de cer, nu averea, ci sufletul cuceriţilor.
Urmările ocupaţiunilor ruseşti în ţările rumîneşti le sînt tuturora cunoscute; viciile sociale ce rumînii au contractat de la binevoitorii lor nici pînă astăzi nu sînt cu desăvârşire stîrpite.
Ei nu sunt poporul plin de îndărătnică mîndrie, ce provoacă pe alte popoare la luptă dreaptă şi întăritoare; sînt poporul ce’şi dă mereu silinţa să dezarmeze pe celelalte popoare, pentru ca apoi să şi le supună.
Pentru aceea ocuparea pe cît se poate de îndelungată a ţărilor străine este unul dintre semnele deosebitoare ale politicii ruseşti; e peste putinţă ca o ţară să fie timp mai îndelungat ocupată de oştiri străine şi mai ales de oştiri ce au în purtarea lor dulceaţa omorîtoare, fără ca în populaţia ţării să nu scadă energia vitală, fără ca ocupaţia să nu devină o deprindere şi încetul cu încetul o trebuinţă din ce în ce tot mai viu simţită…
În mai multe rînduri, Austria a ocupat ţările rumîneşti, pentru ca ruşii să nu le poată ocupa.
În mai multe rînduri le’au ocupat ruşii; dar peste puţin Austria le’a făcut somaţia obişnuită şi ei s’au retras.
Astfel ocuparea în toate formele cerute de dreptul internaţional a teritoriului cuprins între Nistru, Prut şi Dunăre are pentru Rusia mai mult decît importanţa unei simple cuceriri: prin aceasta ruşii cîştigă poziţii care dominează ţările rumîneşti şi Dunărea, cîştigă Hotinul, de unde dominează intrările despre miazănoapte ale Carpaţilor, cîştigă în sfîrşit o înrîurire mai directă asupra poporului rumîn.*
”Politica Rusiei în secolul al XVIII-lea”, 6 mai 1878, Mihai Eminescu
Din serialul ”Să demitizăm superioritatea neamului unguresc”, revenim cu un nou episod. Nu totdeauna în spatele unui nume cu rezonanță maghiară zace un maghiar, ci poți descoperi persoane din peste 30 de etnii care compun și azi populația Ungariei.
Aceasta este posibil, doar pentru că etnia nu este totuna cu cetățenia.
Una dintre marotele cu care vîntură propaganda ungaristă superioritatea neamului maghiar în opoziție cu națiunea rumînească este numărul mare de premii NOBEL primite de ”unguri”.
Propaganda deșănțată a rumînofobilor, uită să specifice ce etnie are fiecare laureat Nobel în parte, deoarece toată șandramaua propagandistică li s’ar deșira precum un castel de nisip.
În realitate, dincolo de cetățenia Imperiului Habsburgic, sau a Ungariei de mai tîrziu, ne este imposibil să găsim mai mult de un etnic maghiar veritabil, și acela născut din famile de calviniști ardeleni, care la fel de bine poate avea strămoși rumîni care s’au maghiarizat în timp..
Nu urmărim cu această ocazie să minimalizăm cu nimic probitatea profesională a personalităților pe care le vom nominaliza mai jos, scopul nostru fiind cu totul altul, acela de a semnala grandomania nejustificată a unor xenofobi, și naționaliști anti-rumîni, și de a’i readuce cu picioarele pe pămînt pe acei propagandiști mult prea înflăcărați să facă față unei realități nu tocmai confortabile.
Cu această ocazie reiterăm un adevăr simplu, dar greu de rumegat de către maghiaropați, acela că Ungaria era și încă este un stat care adăpostea o națiune de maghiarizați din peste 30 de etnii, printre care se afla și se mai află și cea a rumînilor (și arumînilor).
S’a născut la 22 aprilie 1876 la Viena (după unele surse la Rohonc sau Rechnitz în Burgenland, land al Austriei) ca fiul cel mai mare dintre cei șase copii ai lui Ignác Bárány, administrator de fermă și funcționar de bancă evreu originar din Várpalota.
2. Dennis Gabor – Evreu
Gabor, născut Günszberg Dénes, fiul lui Günszberg Bernát și Jakobovits Adél. A fost un fizician și inventator de origine iudaică, care ulterior în 1918 s’a convertit la luteranism.
În 1933, Gabor a fugit din Germania nazistă, unde era considerat evreu și a fost invitat în Marea Britanie să lucreze la departamentul de dezvoltare al companiei britanice Thomson-Houston din Rugby, Warwickshire.
3. John Harsanyi – Evreu
Harsanyi s’a născut pe 29 mai 1920, fiul lui Alice Harsányi (născută Gombos) și Károly Harsányi, proprietarul unei farmacii.
Părinții săi s’au convertit de la iudaism la catolicism cu un an înainte de a se naște.
4. Avram Hershko – Evreu
Hershko s’a născut Herskó Ferenc în Karcag, Ungaria, fiul lui Shoshana Margit și Moshe Hershko, ambii profesori. În timpul celui de’al doilea război mondial, tatăl său a fost forțat să se angajeze în munca în armata maghiară și apoi luat ca prizonier de armata sovietică.
De ani de zile familia lui Avram nu știa nimic despre ce se întîmplă cu tatăl său. Avram, mama sa și fratele său mai mare au fost duși într’un ghetou la Szolnok. În ultimele zile ale ghetoului, majoritatea evreilor au fost trimiși la moarte în Auschwitz, dar Avram și familia sa au reușit să urce în trenuri care i’au dus într’un lagăr de concentrare din Austria, unde au fost nevoiți să muncească până la sfîrșitul războiului.
Avram și mama sa au supraviețuit războiului și s’au întors la casa lor. Tatăl său s’a întors și el, la 4 ani de cînd îl văzuseră. Alături de Aaron Ciechanover și Irwin Rose, el a fost distins cu Premiul Nobel pentru Chimie în 2004.
5. Georg Karl von Hevesy – Evreu
Familia tatălui său Lajos, se numea la origine Bischitz (după localitatea Bischitz, azi Byšice, din Boemia) și fusese înnobilată de către împăratul Franz Josef în anul 1895. Georg Karl von Hevesy a trăit și lucrat în Austria, Anglia, SUA, și mai ales în Germania, Danemarca și vreme de 18 ani în Suedia, laureat al Premiului Nobel pentru chimie (1943).
6. Imre Kertész – Evreu
La vîrsta de 14 ani a fost deportat în lagărele de concentrare Auschwitz-Birkenau și Buchenwald. ”Nedestinare” – aşa s’ar putea echivala în limba rumînă titlul volumului care i’a adus lui Kertész Imre, în anul 2002, Premiul Nobel pentru Literatură.
7. George Andrew Olah – Evreu
Paradoxal, George Andrei Vlahul, deși pare a fi rumîn get-beget după nume, în biografia sa am găsit că a fost fiul unui cuplu de evrei, Julius Olah (avocat) și Magda Krasznai.
8. Eugene Paul Wigner – Evreu
A fost un fizician evreu, naturalizat american în anul 1936, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în anul 1963. S’a născut în 17 noiembrie 1902, din părinți evrei din clasa de mijloc, Elisabeth (Einhorn) și Anthony Wigner, o tăbăcătoare de piele. Familia lui Wigner era evreiască, dar nu era religioasă.
La 11 ani, Wigner a contractat ceea ce medicii săi credeau a fi tuberculoză. Părinții săi l’au trimis să locuiască șase săptămîni într’un sanatoriu din munții austrieci, înainte ca medicii să ajungă la concluzia că diagnosticul a fost greșit.
9. John Polanyi – Evreu german
Familia lui Polanyi s’a mutat din Germania în Marea Britanie în 1933, parțial ca urmare a persecuției evreilor sub Adolf Hitler. Tatăl lui Polanyi, s’a născut evreu și s’a convertit la catolicism.
În timpul celui de’al Doilea Război Mondial, tatăl lui Polanyi l’a trimis în Canada timp de trei ani, când avea 11 ani, astfel încât să fie în siguranță de atentatele germane. A fost laureat al Premiului Nobel pentru chimie (1986).
10. Elie Wiesel – Evreu din Rumînia
Deși este născut în Rumînia, Ungaria și’l revendică în stilul caracteristic ca și laureat Nobel al Ungariei. Elie Wiesel s’a născut în Rumînia, în 1928, ca al treilea copil și singurul băiat dintre cei patru copii ai lui Șlomo și Sara Wiesel, într’o familie de evrei care aveau o băcănie în Sighet, județul Maramureș (interbelic).
Sara provenea dintr’un sat de lîngă Sighet, fiica unui agricultor, David (Dudi) Feig, care aparținea de curentul hasidic al rabinilor din Vijnița.
Orașul Sighet avea în perioada aceea o majoritate evreiască de 38,6%.
11. Georg von Beckes – Germano-Croat
Bekesh s’a născut în 1899, fiind copilul cel mai mare al lui Alexander von Beckes (1860-1923), diplomat financiar născut în Transilvania la Cluj soția sa fiind de origine croată, Paula Mazali (1877-1919) născută la Čađavica în Croația.
12. Daniel Carleton Gajdusek – Slovac-Maghiar
Tatăl lui Gajdusek, Karol Gajdusek, a fost un măcelar, un etnic slovac din Büdöskő, acum Smrdáky, Slovacia, iar mama lui maghiară calvinistă. Bunicii lui materni, etnicii maghiari de credință calvinistă, au emigrat din Debrețin, Crișana.
Gajdusek s’a născut la Yonkers, New York, și a absolvit în 1943 la Universitatea din Rochester, unde a studiat fizica, biologia, chimia și matematica. A obținut un doctorat de la Universitatea Harvard în 1946 și a efectuat cercetări postdoctorale la Universitatea Columbia, Institutul Tehnologic din California și Harvard.
În 1951, Gajdusek a fost redactat în armata Statelor Unite și repartizat ca virolog de cercetare la Școala de absolvire a serviciului medical Walter Army Reed. În 1954, după externarea sa militară, a mers să lucreze ca investigator în vizită la Institutul de Cercetări Medicale Walter and Eliza Hall din Melbourne, Australia. Acolo, el a început munca care a culminat cu premiul Nobel.
13. Philipp Eduard Anton Lenard – Austriac Tirolez
Familia Lenard provenea inițial din Tirol în secolul al XVII-lea, iar părinții lui Lenard erau vorbitori de germană (germană carpatină). Philipp Lenard s’a născut în 1862 la Pressburg, astăzi Bratislava, Slovacia.
Familia a primit titlul ereditar de nobilime în 1722, dar urmașii nu l’au mai folosit de la sfîrșitul secolului XIX. Tatăl său, Philipp von Lenardis (1812-1896), era comerciant de vinuri în Pressburg (Bratislava). Mama sa a fost Antonie Baumann (1831-1865).
În cercetările sale a utilizat un tub de raze catodice precursor al tubului cu raze X, primind în anul 1905, Premiul Nobel.
14. Leopold Ružička – Croat
A fost un chimist elvețian de origine croată, laureat al Premiului Nobel pentru chimie (1939). Ružička s’a născut în Vukovar, Croația. Familia sa de meșteri și fermieri era în mare parte de origine croată, cu un străbunic ceh, Ružička, și o străbunică și un străbunic din Austria.
Și’a schimbat ideea inițială de a deveni preot și a trecut la studierea disciplinelor tehnice. Chimia a fost alegerea lui, probabil pentru că spera să obțină o poziție la rafinăria de zahăr recent deschisă, construită în Osijek.
15. Richard Adolf Zsigmondy – German
Richard Zsigmondy a fost un chimist german, laureat al Premiului Nobel pentru chimie (1925), s’a născut la Viena, în familia doctorului Adolf Zsigmondy, unul din pionierii stomatologiei din Austria, decedat în 1880. Mama sa, a fost Irma von Szakmarz.
16. Albert Szent-Györgyi – Maghiar din Ardeal
Tatăl său, Miklós Szent-Györgyi, a fost proprietar de pămînt, născut în Transilvania, la Tîrgu Mureș, un calvinist care a putut să’și urmărească strămoșii din 1608, cînd Sámuel, un predicant calvinist, a fost înnobilat.
A fost un medic biochimist maghiar care a cîștigat Premiul Nobel pentru Medicină în 1937. Albert Szent-Györgyi a jucat un rol în eforturile diplomatice, nereușite, ale regimului lui Horthy de a ajunge la un acord de armistițiu cu puterile aliate în anul 1944, și în cele din urmă a fost nevoit să intre în ilegalitate.
După terminarea războiului în anul 1945 a încercat prin intrarea în politică să salvgardeze democrația și tradiția științifică maghiară, dar în cele din urmă, în anii regimului comunist, în 1947 a fost nevoit să aleagă calea exilului. În 1955 a primit cetățenia americană.
În urma celor prezentate mai sus, putem trage iarăși concluzia că Ungaria are o populație de maghiarizați din diverse etnii.
Tabelul de mai sus reflectă clasamentul țărilor celor mai afectate de pandemia cu SARS-COV2, iar numitorul comun al acestui clasament este că primele 17 țări cu cei mai mulți decedați sînt numai țări ale rasei albe.
Sigur, nu se poate afirma că s’a urmărit cu predilecție lovirea în rasa alba, ca să’l putem considera un soi de război rasial, știind că sînt foarte multe țări din acest top care au minorități însemnate de asiatici, africani sau chiar de chinezi.
Dar dacă privim clasamentul din prismă economică, observăm că cele mai multe dintre ele reprezintă cele mai dezvoltate state ale lumii. Pe lîngă SUA, mai sînt Marea Britanie sau Inima Imperiului Britanic (CommonWealth-ul) alături de Canada, apoi Germania, Franța, Italia, Spania, Olanda, Suedia, Belgia, Austria, Portugalia, 9 țări din UE, care împreună însumează 80,8% din PIB-ul UE.
Funcționînd ca o piață unică formată din 27 de țări, UE este o putere comercială majoră pe plan mondial.
Cît de mare este economia UE și de ce s’a urmărit lovirea UE cu virusul SARS Cov 2?
Politica economică a UE se axează pe crearea de locuri de muncă și stimularea creșterii economice printr’o utilizare mai inteligentă a resurselor financiare, prin eliminarea obstacolelor din calea investițiilor și prin asigurarea vizibilității și furnizarea de asistență tehnică pentru proiectele de investiții.
Dacă ținem cont de valoarea tuturor bunurilor și serviciilor produse (PIB), economia UE este mai mare decît cea americană.
PIB-ul UE în 2017 a fost de 15,3 mii de miliarde EURO
Peste 64 % din comerțul total al țărilor din UE se realizează cu alte țări din Uniune.
Cu toate că populația UE reprezintă doar 6,9 % din populația mondială, schimburile sale comerciale cu restul lumii reprezintă aproximativ 15,6 % din importurile și exporturile derulate la nivel mondial.
Împreună cu Statele Unite și China, UE este unul dintre cei mai mari 3 actori globali din comerțul internațional.
În 2016, statele membre ale UE au deținut cea de’a doua cotă din importurile și exporturile de bunuri.
Exporturile lor au reprezentat 15,6 % din totalul mondial, deși în 2014 acestea au fost depășite pentru prima dată în existența UE de cele înregistrate de China (16,1 % în 2014 și 17,0 % în 2016). Totuși, țările UE au devansat SUA (11,8 %).
Statele Unite au deținut o pondere mai mare din importurile mondiale (17,6 %), comparativ cu țările din UE (14,8 %) sau China (12,4 %).
Nu este deloc o coincidență că cele mai puternice economii din UE au și cele mai multe decese.
Numai că nu numărul de decese a fost urmărit ci efectul de bumerang al pandemiei în economie, care prin modul de răspîndire al virusului măsurile de izolare a persoanelor au venit firesc în paralel cu închiderea unor ramuri importante ale economiilor fiecărui stat lovit.
Cu alte cuvinte, observăm că principalii concurenți ai Chinei pe piața mondială sînt cei mai afectați de această pandemie: SUA, UE și proaspăta ieșită din UE, Marea Britanie, lider al CommonWealth-ul care are o populație de peste 2,3 miliarde de vorbitori de engleză.
Nu și prietenul strategic al Chinei, Rusia, care are doar 94 de decese și unde majoritatea cazurilor de coronavirus raportate în Rusia au provenit tot din Italia, așa cum susțin oficialii ruși din domeniul sănătății.
Reuters a publicat în martie un document secret prin care acuză Federația Rusă că ar fi dus o amplă campanie de dezinformare cu rolul de a discredita Uniunea Europeană și de a întări ideea că ne aflăm în fața unui război biologic provocat de state cu interese economice.
Deși aparent toate marile puteri economice ale lumii sînt afectate, nu toate sînt afectate în egală măsură, iar China și Rusia sînt cel mai bine protejate de efectele pandemiei.
China chiar dacă ar fi avut 100.000 de victime pe altarul Covid-19, nu poate fi foarte afectată deoarece are o populație de peste 1, 5 miliarde !
Un alt tabel revelator arată cum țările sărace nu au foarte multe cazuri de coronavirus, chiar dacă nivelul populației este comparabil cu cel al Rumîniei.
Așadar, Rumînia este o victimă colaterală a acestui război economic absurd, afectată deopotrivă economic, cît și prin numărul de decese, apartenența la UE fiind factor determinant al acestei situații, știind că numărul mare decese este și datorită numărului de peste 3-4 milioane de rumîni care lucrează în țările cele mai afectate Italia, și Spania.
China urmărește să’și impună supremația mondială și la nivelul ONU, mărturie stînd acțiunile acestui stat care sînt descrise de o ancheta realizată de Le Figaro.
ANCHETA realizată de Le Figaro (de Isabelle Lasserre) ne arată cum trage China sforile la Organizația Mondială a Sănătății
Profitînd de retragerea americană față de sistemul multilateral, China își manevrează pionii și candidații în posturile strategice pentru a’și impune regulile.
Războiul Rece care opune Statele Unite și China a atins etapa care vizează Organizația Mondială a Sănătății (OMS). Donald Trump, a cărui țară e principalul contributor la această instituție a Națiunilor Unite, a amenințat cu retragerea în semn de protest contra politicii părtinitoare pro-chineze a directorului său, etiopianul Tedros Adhanom Ghebreyesus.
Etiopianul Tedros Adhanom Ghebreyesus, directorul controversat al OMS
Președintele American și senatorii republicani reproșează OMS că ar fi subestimat importanța pandemiei, de a se fi comportat ca și ”complici” ai ”flagrantei operațiuni de disimulare” a COVID-19.
La presiunea Chinei, OMS nu a declarat urgență internațională la sfîrșitul lunii ianuarie și a criticat Administrația americană atunci cînd aceasta a închis frontierele țării pentru călătorii venind din China. Aceasta a reluat fără rezerve elementele de limbaj ale Partidului Comunist Chinez.
Mai rău: președintele său n’a încetat să felicite autoritățile chineze pentru ”transparență” încă de la începutul crizei!
În condițiile în care se știe măsură în care autoritățile chineze au mințit, ascunzînd epidemia, apoi minimizînd numărul de morți, am fi rîs, dacă situația nu ar fi fost atît de gravă, de formulele de apparatchik ale președintelui OMS.
Antonio Guterres, secretarul general al Natiunilor Unite, îl sfătuia pe Donald Trump să ”nu politizeze virusul”, afirmînd că vom avea timp, după ce criza se va termina, să ”revenim” asupra acțiunii actorilor.
Dar influența chineză asupra anumitor instituții ale Națiunilor Unite, printre care OMS, a devenit atît de evidentă, încît destui, nu doar în sînul Administrației americane dar și în Europa, consideră că e cazul să fie denunțată.
China își manevrează pionii
Începînd cu 2010, această influență nu a făcut decît să crească. În plină ascensiune, puterea chineză tinde să’și ocupe locul pe scena internațională, și preluarea puterii în sînul marilor organizații internaționale este o bună metodă de acțiune.
Profitînd de retragerea americană față de sistemul multilateral, China, rămînînd discretă în sînul celei mai mediatizate incinte ONU, Consiliul de Securitate, își manevrează pionii în organizațiile satelit, cum ar fi OMS. Ca o caracatiță, își întinde tentaculele în spațiile vacante ale organizației și își sprijină candidații în posturile strategice.
China controlează de asemenea, direct sau indirect, Organizația pentru Alimentație și Agricultură (al cărei scop principal este eliminarea foametei la scară mondială), Comisia pentru Dezvoltare Industrială, cea de Telecomunicații Internaționale și Organizația Mondială a Sănătății, care, după ce a fost condusă de o chinezoaică, este astăzi dirijată de un prieten etiopian al Beijingului.
Pînă recent, China controla și direcția Interpol. China participă la menținerea păcii în diverse misiuni ale Națiunilor Unite în Sudanul de Sud, își majorează contribuțiile și tinde să’și impună viziunea asupra unor texte ale ONU.
”China e pe punctul de a prelua controlul asupra ONU”, a avertizat un diplomat francez după o lungă perioadă petrecută la New York.
Chinezii s’au aliat cu un bloc African care îi votează rezoluțiile pe care le propune Națiunilor Unite. După ce s’a bătut pentru controlul căilor maritime în Marea Chinei, sau accesul la tehnologia 5G, Beijingul utilizează organizațiile internaționale pentru a’și dezvolta influența și a încerca să impună o nouă ordine post-occidentală.
”Obiectivul Chinei este de a impune o nou-limbă la Națiunile Unite și de a destructura texte care apără drepturile omului, despre care chinezii afirmă că sînt inspirate de valorile occidentale pe care noi i le’am fi impus. Ei încearcă să pună pe picioare o coaliție anti-drepturile omului și anti-occidentală împreună cu aliații lor”, afirmă un diplomat francez.
Legătura dintre Etiopia și China are și alte fațete.
”Chinezii s’au aliat cu un bloc African care îi votează rezoluțiile propuse Națiunilor Unite”, explică Valerie Niquet, care a publicat un studiu pe acest subiect pentru Fundația de Cercetări Strategice (FRS). Dar pe continentul African, Etiopia a avut un rol aparte. China întreține legături directe cu conducătorii etiopieni actuali, vechi marxiști.
Numeroasele investiții realizate în această țară explică într’o mare măsură rata sa de creștere de 9%. Beijingul a finanțat de asemenea sediul Uniunii africane (UA), așa că nu e de mirare că președintele UA a apărat OMS-ul contra atacurilor lui Donald Trump.
Tot grație sprijinului chinez a fost ales și Tedros Adhanom Ghebreyesus în fruntea OMS în 2017, un fost membru al Partidului communist din Etiopia. Primul African director al OMS, acesta a evitat orice critică la adresa Chinei.
”Din acel moment, OMS a urmărit pas cu pas toate declarațiile chineze, repetîndu’le ca un papagal. OMS nu și’a îndeplinit rolul, dar aceasta este exact ceea ce și’a droit Beijingul. În același mod, a refuzat să redea Taiwanului rolul de observator, ceea ce a fost o exigență din partea Chinei”, a continuat Valerie Niquet.
Diplomația umanitară
De la începutul pandemiei de COVID-19, Beijingul dirijează o mare ofensivă de soft power, care se sprijină mai ales pe diplomație umanitară. China, bineînțeles, își alege țintele care’i servesc interesele.
Cînd trimite medici și ventilatoare în Italia, ea se lingușește pe lîngă cel mai important partener din Europa, care îi susține proiectul ”noului Drum al Mătăsii”. Cînd trimite măști în Olanda, ea ajută o țară care trebuie să se decidă în iunie dacă își deschide sau nu piața tehnologiei 5G al Huawei.
China încearcă de asemenea să’și prezinte sistemul drept un model de virtute și eficacitate la nivel international.
În sfîrșit, ea caută să’și schimbe imaginea și să’și spele reputația, compromisă de opacitatea cu care a tratat situația timp de cîteva săptămîni, permițînd virusului de a se răspîndi în întreaga lume, și de maniera violentă cu care i’a înnăbușit pe cei care au sunat alarma, ca Dr. Li Wenliang.
Dar acțiunile Chinei, care a exportat deja a treia oară, prin SARS, gripa aviară și COVID-19, un virus provenit de pe teritoriul său, se pretează unor critici din ce în ce mai vocale din partea întregii lumi.
Nominalizarea Chinei în cadrul unei agenții a Consiliului drepturilor omului al ONU a trezit reacția ONG-urilor.
”Este incoerent și imoral ca ONU să permită unui guvern opresiv, cum este cel al Chinei, să joace un rol cheie în selecția celor responsabili de modelarea normelor internaționale privind drepturie omului și a celor care semnalează violarea lor în lume”, consideră Hillel Neuer, directorul UN Watch. Aceasta echivalează, în opinia sa, cu numirea ”unui piroman în fruntea pompierilor din oraș”.
În cadrul organizațiilor internaționale, China pare să se poarte ca la ea acasă.
”Disponibilitatea numeroaselor organizații internaționale față de China se poate explica prin ponderea sa geopolitică, capacitatea sa de a spune ”nu” și în anumite cazuri de a forma coaliții de vot…”, explică specialistul Francois Godement pentru Institutul Montaigne.
”Și mai e și speranța susținută că Beijingul va colabora pe viitor și va da dovadă de flexibilitate sporită”, continuă el.
Totuși, țările europene își ascund din ce în ce mai puțin iritarea vizavi de China, acuzată că și’ar manevra pionii și influența sub pretextul diplomației sanitare, încercînd în același timp să rescrie istoria pandemiei pe teritoriul său.
Acestea sunt de asemenea îngrijorate de importanta dependență economică în care s’au plasat singure față de China, in special în domeniul medical, măști și medicamente.
A considera că China poate să se schimbe e un gînd pios pentru Valerie Naquet.
”Imaginea Chinei e distrusă grav. Nu cred că ea va reuși să convingă în legătură cu superioritatea modelului său. Am oferit Chinei un loc pe care regimul său nu’l merită, crezînd că se poate schimba, cînd scopul său real este să se mențină la putere. China nu respectă nicio regulă, ea nu joacă corect.”
Naquet regretă că SUA și China sînt puse pe același cîntar. Nu trebuie să confundăm vinovații, consideră ea.
”Nu America a adus virusul, ci China! Trebuie să desemnăm adevărații responsabili. Chiar dacă va fi nevoie să creăm pentru asta un tribunal international!”
În următoarele luni vom afla cum vor ieși marii actori ai lumii din constrîngerile economice generate de restricțiile de mișcare ale oamenilor.
Vatra Stră-Rumînă 