EUROPA: ATAC LA TRADIȚIILE RUMÎNEȘTI

CUI NU’I PLAC OBICEIURILE PUR RUMÎNEȘTI, IGNATUL SAU POMANA PORCULUI ?

Oficiali de la Bruxelles ne pregătesc surprize neplăcute. Acești funcționari ciudați care se află pe ștatul de plată al Comisiei UE, parcă sînt decupați din altă lume pentru că le displac obiceiurile tradiționale ale noastre, ale rumînilor.

Aceștia propun nici mai mult, nici mai puțin schimbarea denumirii sărbătorii noastre tradiționale de iarnă numită Crăciun, într’un termen neutru fără semnificație, precum ar fi ”sărbătoare”,,,.

De ce îi stresează pe oficialii europeni tradițiile legate de Crăciun?

În ghidurile UE există referiri pentru o comunicare ”corectă” în ceea ce privește religiile. De exemplu, în text este indicat ca, în orice conținut comunicativ, ”să nu se folosească nume proprii tipice unei anumite religii”.

Referitor la sărbători, comisia cere ”să evităm să considerăm ca fiind de la sine înțeles că toată lumea este creștină”. Şi în acest sens oferă o mulțime de exemple: în loc să spunem sau să scriem ”Crăciunul este stresant”, executivul european ne invită să folosim cuvintele: ”Sărbătorile sînt stresante”.

Oficialii europeni nu ar trebui să afle de la cineva că acest Crăciun acum 2000-2500 de ani era ținut și nu avea nimic ”creștinesc” pentru a deranja alte culte?

Era o sărbătoare agricolă.

Apoi, unde este respectul altor culte pentru Crăciunul creștinesc? Sau nu mai trebuie să ne respectăm unii altora sărbătorile religioase?

Doar creștinii trebuie să facă concesii?

Acest document a stîrnit revoltă în toată Europa.

Giorgia Meloni, liderul formaţiunii Fratelli d’Italia, scrie pe Twitter:

”Comisia Europeană, printr’un document intern, consideră Crăciunul o sărbătoare neincluzivă. Numele Maria și Ion sînt și ele vizate. Motivul? Ar putea fi ”ofensatoare” pentru necreștini. Gata, acum e deja prea mult: ne sînt şterse istoria și identitatea.”

Atacul la sărbătoarea Crăciunului este în fapt nu doar un atac la sărbătoarea creștină, ci și la ceea ce se află în spatele acestei sărbători: preparatele din porc.

Un obicei specific numai țării noastre este ca fiecare familie să taie un porc în preajma sărbătorilor de iarnă acest eveniment prefațînd, de fapt, apropierea Crăciunului.

IGNATUL RUMÎNILOR ȘI ETIMOLOGIILE SALE HAZARDATE

Așa cum știm, Ignatul este numele dat zilei de 20 decembrie, în care țăranii obișnuiesc să’și taie porcii îngrășați în vederea sărbătorilor de iarnă, și în special cu ocazia Crăciunului.

În același timp, Ignat este și un nume de onomastică, și nu întîmplător, pentru că această sărbătoare unică în an a fost luată ca nume în semn de respect pentru acest obicei străvechi cu adînci semnificații în viața strămoșilor noștri.

Ignat este destul de rar folosit astăzi ca prenume, dar destul de popular ca nume de familie. Ignat ar corespunde latinescului „Ignatius” ar spune latinopații, a cărui etimologie rămîne neclară, totuși.

Se mai consideră că provine din latinescul ”Egnātĭus” și apoi este latinizat ca Ignatie, nume de origine etruscă cel mai probabil, un popor pre-roman din regiunea centrală a Italiei, la nord de Roma, cu o limbă inițial non-indo-europeană.

Scriitorul roman Pliniu cel Bătrîn (sec I d.Hr.) menționează Egnātĭa, pentru a se referi la regiunea Apulia (apulii provin din Carpați din zona Alba-Iulia) din sud-estul Italiei, cu fața spre Marea Adriatică, situată în călcîiul cizmei peninsulare, precum și numele unei vile, aparent din aceeași zonă.

A existat, de asemenea, un personaj numit Egnātĭus Rufus sau Egnacio Rufus, un aedile sau magistrat care a organizat o conspirație împotriva lui Cezar Augustus, primul împărat al Romei. Scriitorul latin Tacitus menționează Egnātĭa ca nume de femeie.

O ipoteză pe care unii o văd interesantă este aceea prin care consideră ”Ignathu” a fi o formă a vechiului nume gentilic „Egnitius”, modificare datorată probabil unei etimologii populare, prin apropierea de latinescul ”ignis” ce însemna ”foc”.

Au legat numele lui Ignatie (Ignatius) cu termenul latin ignĕus, care înseamnă ”foc și tot ce are legătură cu acesta”, sau „arderea”, dar trebuie să fie o etimologie populară, deoarece, așa cum tocmai am menționat, Egnātĭa, Egnātĭus sînt termeni care fac aluzie la toponime și nume personale din cele mai vechi timpuri.

Alții văd că ar putea fi înrudit cu termeni din elina veche cu ”ἴγνης” (ígnēs,”indigen”), ἴγνητος (ígnētos), din ἔν-γνη-τες (én-gnē-tes), format din έν (én) + proto-indo-europeanul * ǵenh₁- (”a da naștere, a produce”), văzut și în γίγνομαι (gígnomai, ”a se înființa”).

După părerea noastră este trecut în latină din elina veche, din Ignatios (Ἰγνάτιος), în traducere ”înfocatul”.
Elina veche sau cea mai mare parte a ei, după unii etimologi, își are origini în pelasga veche a Europei vechi, din care se trage și etrusca cel mai probabil, dar și limba bască.

Acum nu știm dacă Ignatie (Sfîntul) ne parvine dintr’un cuvînt elinesc sau este un atribut al caracterului Sfîntului Ignatie Teoforul care într’adevăr era brusc ”înfocat” în convingerile sale după convertire, devenit chiar Episcop al Antiohiei, dar și cel care a fost condamnat la moarte în perioada persecuțiilor împotriva creștinilor din timpul împăratului Traian și executat la Roma în arena cu lei.

Preoţii ortodocşi atrag atenţia, însă, că între Sfîntul Ignatie Teoforul (cinstit tot pe 20 decembrie) şi obiceiul sacrificării porcului nu există nici o legătură. Ceea ce este totuși de reținut, Sf. Ignatie este născut la cîțiva ani după crucificarea lui Iisus, trăind undeva între anii 35 sau 50 d.Hr. și decedat între 98 și 117 d.Hr.

Ceea ce fac rumînii, tradiţional, se suprapune deloc întîmplător cu această sărbătoare religioasă, acest obicei păgîn pre-creștin a fost asimilat de către creştini, precum au făcut cu toate sărbătorile pre-creștine peste care au suprapus o sărbătoare creștină, plagiind practic tradițiile și sărbătorile ancestrale ale strămoșilor.

Altfel cum s’ar explica o discrepanță a sărbătoririi pe 17 octombrie în calendarul romano-catolic și anglican, respectiv pe 20 decembrie în calendarul creștin-ortodox și în cel greco-catolic. Sînt totuși două luni, care nu se justifică decît prin încercarea de a atenua pe cît posibil impactul Ignatulul clasic pre-creștin la rumînii din toată Peninsula Balcanică.

Bineînțeles, că nu au reușit nici după 1900 de ani să schimbe obiceiurile noastre cu toate însemnele cruciforme pe care le facem în timpul ritualului de sacrificare a porcului !!!

De altfel, viaţa sfîntului nu are absolut nici o tangenţă cu sacrificarea porcilor.

Revenind la Ignatul rumînesc sau Tăierea porcului de 20 decembrie, această zi marchează o datină pur rumînească în spatele căreia stă o legendă.

Se spune că un bărbat, pe nume Ignat, vrînd să taie porcul, din greşeală şi’a lovit tatăl cu securea în cap.
Bătrînul a fost îngropat, iar fiul, răvăşit de durere, a plecat în lume şi, căindu’se, a primit mila lui Dumnezeu şi a Sfîntului Petru. Povestea, deşi încîlcită, vorbeşte în termeni creştini despre păcat şi recunoaşterea lui.

Această poveste are o similitudine pînă la un punct cu cea a vieții Sfîntului Ignatie Teoforu prin aceea că nu s’a născut din părinți creștini, el fiind păgîn, și nu oricare, ci un mare persecutor al creștinilor pînă la convertirea sa.

Pînă la convertirea sa probabil tăia porci de ”Ignat”, neexistînd pe atunci o sărbătoare creștină în aceeași zi sau vreo zi de sfînt.

O altă ipoteză a etimologiei termenului rumînesc Ignat, vehiculată de această dată de slavopați, ar fi din slava veche ”Ignatije”. Numai că pînă și Ignjatije (sau Ignatije) este considerat doar un nume masculin, variantă a numelui latin Ignatius.

Și alții au latinopații lor !

Observăm cum se caută rădăcini doar în limbi foarte vechi un echivalent al Ignatului rumînesc, pentru că

Ignatul chiar este un obicei mai vechi decît toate limbile moderne !!!

Pentru că în limbile moderne există pe tot globul numeroase variante: Iñaki în bască, Iggy în engleză, Ignace în franceză, Ignasi în catalană, Egnatius în Roma antică, Ignazio în italiană, Ignác în maghiară și cehă, Ignaas în olandeză, Ignatiy în rusă, Ignacy în poloneză.

În Mexic este folosit foarte mult într’un mod hipocoristic ca Nacho și Nacha.

Numele basc Iñaki a fost propus de spaniolul Sabino Policarpo Arana (1865-1903), deoarece a fost un simpatizant al naționalismului basc și a vrut să evite numele de origine latină, datorită influenței religiei catolice în limba bască.

Conform lui Pokorny (p. 293), ignis este legat de rădăcina indo-europeană *egnis-, *ognis- (foc).

De Vaan (p. 297) menționează rădăcina PIE hingw-ni-‘(a) (foc).

De asemenea, legate de Ignat mai sînt:

– Agni (foc) și argara (cărbune) în sanscrită;

– Aknis (o zeitate) în hitită;

– ”Nk’yr (șemineu, acasă) în limba sogdiană;

– òganj (incendiu) în sîrbo-croată;

– αἴγλη = aigle (foc, lumina soarelui și lumina lunii, strălucire),

– ἀγλαός = aglaós (splendoare, strălucire, om nobil sau faimos) etc.

Igneous cu sensul de „de foc”, „care are natura focului” apare în dicționarul RAE în 1734, și în sensul său geologic (rocă igneous), cuvîntul colectat în 1918 de dicționarul în castiliană de Manuel Rodríguez Navas.

Această rădăcină (egnis-) este documentată în Dicționarul Pokorny nr. 450, pagina 293 din Indogermanisches Etymologisches Woerterbuch de Julius Pokorny.

Nu există o listă oficială a rădăcinilor proto-indo-europene. Folosim Pokorny, deoarece este una dintre cele mai complete și mai ușoare liste de obținut.

Această rădăcină mai este sub *egni- (pagina 23) în The American Heritage Dictionary of Indo-European Roots. Editat de Calvert Watkins – Ediția a III-a – 2011.

Această rădăcină mai este documentată ca *egni- în Dicționarul etimologic indo-european al limbii spaniole (pagina 50) de Edward A. Roberts și pastorul Bárbara – Prima ediție 1996.

În limba rumînă mai avem ”a igni” (a icni), de asemenea, cuvînt neaoș.

În concluzie Limba getică arhaică a transmis în limba rumînă modernă un termen pe care îl găsim în aproape toate limbile moderne.

Ignat NU ne vine din latină deoarece și latina l’a moștenit dintr’un grai universal al acelor vremuri, așa cum îl moștenim și noi în spațiul carpato-danubian.

Dar mai cu seamă este complet ilogic să considerăm un obicei arhaic al băștinașilor care este denumit mult mai tîrziu printr’un termen împrumutat, numai și pentru faptul că niște legionari înrolați în armatele imperiale dintre geții sud-dunăreni au administrat sau ‘pacificat” un spațiu vreme de 150 de ani în Carpați, oameni care acasă, de asemenea, își tăiau porcul de ignat.

Meteahna așa-zișilor lingviști care desconsideră limba rumînă, batjocorind’o în același timp, prin inventarea unor rădăcini cuvintelor rumînești străine de aceste meleaguri, trebuie să înceteze.

Ignatul este un cuvînt vechi pelasgo-getic care poate însemna simbolistic, ori focul purificării, ori trecerea (arderea) de la vechiul an, și în același timp renașterea noului an agricol printr’un sacrificiu de sînge ca ofrandă adusă Sfîntului Crăciun.

Printre semnificațiile sale, aceasta marchează în calendarul popular rumînesc, începutul ciclului celor 12 zile de sărbătoare ce însoțesc trecerea de la Anul Vechi la Anul Nou, perioadă a nașterii și renovării timpului calendaristic, perioadă în care agricultorul ce a încheiat un ciclu agrar își pregătește intrarea în următorul prin acte rituale cu rol apotropaic și augural.

Privit din această perspectivă, tăierea porcului, străvechi spirit agrar, se plasează în sfera ofrandelor-sacrificiu, adresate forțelor supreme, de mulțumire pentru recolta obținută și captarea bunăvoinței privind recolta viitoare.

Putem identifica prescripții și interdicții ce amintesc scheme rituale antice, din care nu lipsește faza pregătitoare sacrificiului, faza ”consacrării” religioase a victimei și cea a consumului colectiv al cărnii la o masă comună (pomana porcului), toate acestea le regăsim și azi la cîteva milenii distanță.

Pomana porcului

Există un timp ritual al sacrificiului porcului – ziua de Ignat (20 decembrie) sau după Sfîntul Vasile (aproximativ aceeași zi pe stil vechi), dimineața în zori – moment propice multor practici rituale.

Relevante semnificații rituale în actul sacrificial al porcului la Crăciun le are sîngele. Obiceiurile legate de tăierea porcului scot în evidență credințele în valoarea lui de simbol al vieții ca și în legăturile ”de sînge” ce se realizează cu divinitatea (dar și între comeseni) în timpul consumării cărnii animalului sarificat.

Ca urmare, părul porcului (după ce a fost legat pentru bidinele) trebuie înmuiat în sînge ”pentru ca să nu se stingă neamul porcilor”.

De asemenea, sîngele care curge în timpul sacrificiului trebuie strîns într’un vas cu mei, pentru utilizarea ulterioară în scopuri etnoiatrice. Aceleași efecte tămăduitoare asunt atribuite unturii rezultate (mai ales cea de la un porc negru tăiat în timpul ritual al zilei de Ignat).

Ansamblul ritual al tăierii porcului este încheiat prin masa comună, numită în genere ”pomana porcului”, pe alocuri ”praznicul porcului” (Prahova).

Ca formă de comuniune alimentară ce constituie faza finală a oricărui act sacrificial, ”pomana porcului” depășește prin semnificațiile ei conotațiile alimentare.

În vechi tipare de viață tradițională, ea se desfășura într’o atmosferă solemnă, în liniște, realizîndu’se, în primul rînd, comuniunea spirituală a participanților la actul sacrificial înfăptuit.

Actuala notă euforică a mesei de ”pomană a porcului” este rezultat al deritualizării pe ansamblu a actului sacrificial, prevalent rămînînd azi sensul lui pragmatic.

Aceasta tradiție transmisă din generație în generație își are originea la vechile comunități arhaice al căror aliment de baza, în perioada rece a anului, era carnea de porc. Oamenii comunităților tradiționale din vechime foloseau acest prilej de sacrificare și ”sărbatorirea” acestuia prin consumarea unei mici părți în comun ca semn al încrederii și bunei-înțelegeri al viețuirii laolaltă.

În societatea contemporană s’a păstrat numai partea practica a obiceiului cunoscută sub denumirea ”pomana porcului”.

După taiere, cei ce au participat la taierea porcului, vor bea țuica fiartă sau vin, iar la sfîrșit, cînd se termină tranșarea acestuia se face o masă pentru a gusta fiecare din carnea porcului și a se face urarea ca cel de anul viitor sa fie mai mare.

Tăierea porcului de Ignat ne vine de la Geți

Ceea ce n’a reușit creștinismul nu va reuși nici Uniunea Europeană, care și’a pus în plan cu virusul pestei porcine și cu măsuri coercitive să ne scoată porcii din bătătură.

Porcul a însoțit evoluția omului prin mileniile care au trecut, ca o sursă deosebit de importantă de hrană.

Porcul domestic este, alături de cîine, cel mai vechi animal domesticit de oameni. Se pare că domesticirea lui s’a produs acum între 9000 și 12000 de ani.

În tradițiile getice, care probabil ne parvin chiar din neolitic de la cucutenieni, gumelnițeni sau turdeșeni, de Ignat se tăiau animale, de preferință porci sau găini.

Înaintea marii sărbători a Crăciunului mai există un moment important de celebrat, și anume Ignatul.

Iulia Gorneanu. folclorist:

”Ignatul și Crăciunul demonstrează permanența și continuitatea sărbătorilor precreștine în calendarul nostru popular. Înainte vreme, în noaptea de Crăciun se ardea un butuc iar tăciunele rămas se păstra de leac peste an. Butucul era un substitut al zeului autohton Crăciun, zeu solar întocmai ca Saturn al romanilor sau iranianul Mithra, a cărui moarte şi renaştere era sărbătorită în apropierea solstițiului de iarnă. Calendarul popular e din bătrîni iar legea lor e sfîntă….
În aproape toate mitologiile popoarelor focul reprezintă proiecția Soarelui pe pămînt, iar animalele sacrificate ritual în timpul sărbătorilor solare sînt întruchipările zoomorfe ale astrului venerat. Slăbit de efortul depus peste an, Soarele are nevoie de viață, de sînge, iar momentul în care omul arhaic s’a gîndit să intervină pentru a’l salva, a fost în preajma solstițiului de iarnă, atunci cînd acesta lumina cel mai puțin.”

Într’adevăr sacrificiul de sînge se face în ziua cea mai scurtă a anului cînd se marchează începutul iernii astronomice. Începînd cu această dată, durata zilelor va crește, în timp ce durata nopților va scădea.

Tăiatul porcului sau Ignatul este una dintre cele mai mari sărbători de iarnă și poate cea mai sîngeroasă a anului. Se sărbătorește în fiecare an pe 20 decembrie, iar tradițiile în care sîngele este elementul central sînt la mare preț.

Potrivit etnologului Ion Ghinoiu, atît sacrificarea sîngeroasă a porcului (animal asociat în antichitate divinităților vegetației) cît și ritualul de după înjunghiere (pîrlitul – procedeu ce mimează incinerarea, spălatul şi acoperitul corpului, folosirea scării de lemn drept targă funerară, semnele făcute pe frunte, ceafă, spate, prepararea unor alimente ceremoniale şi pomana porcului) sînt reminiscențele unei practici preistorice strămutată de la echinocțiul de primăvară la solstițiul de iarnă.

La noi, ziua în care s’a împămîntenit acest străvechi ritual se celebrează pe 20 decembrie, iar animalul sacrificat este porcul.

La fel ca în cazul butucului, și de această dată este sacrificat, prin substituţie, zeul care moare şi renaşte anual, odată cu timpul.

Deși nu face parte din complexul ceremonial de 12 zile ale sărbătorilor de Crăciun, în absența sa nu poate fi imaginat Crăciunul. După ritualul sacrificării porcului, din el se vor prepara bucatele de sărbătoare.

Așadar, Porcului i’a fost ”dedicată” o sărbătoare – Ignatul, Tăierea Porcilor, Ignatul Porcilor etc. moment marcat și pe Tăblițele Getice de la Sinaia (vezi foto).

În consecință, la ţară, porcul devine actorul central al sărbătorilor.

Ce ar însemna aceste sărbători fără porc?

Există zone însă unde acest sacrificiu se face în Ajun sau chiar în ziua de Crăciun, datorită interdicţiei impuse de post.

În orice caz, există o ”obligativitate” aproape ritualică de a sacrifica un animal. Dacă însă ești atît de sărman și nu ai porc de tăiat, ceva trebuie sacrificat (în unele părți în nici un caz găină, deoarece ea ”scurmă” norocul omului pentru tot anul următor).

Obiceiul este străvechi și adînc înrădăcinat în mentalitatea arhaică:

”În mentalitatea oamenilor societăţilor arhaice există o legătură simpatetică între sînge şi vlaga fertilizatoare, între sînge şi ploaie. Provocarea curgerii de sînge prin răni, bătăi, încăierări ca practică magică de a produce ploaia este înregistrată la multe popoare. (…) De ziua lui Ignat, denumită şi Inătoarea (20 decembrie) se practica nu doar sacrificiul porcului. Cu sîngele porcului tăiat de Ignat oamenii şi copiii se mînjeau pe faţă, iar cei care nu aveau porc trebuiau să producă o sîngerare.”

Treptat, porcul și sîngele lui, simboluri ale norocului, belșugului și fertilității au devenit emblema sărbătorii.

Ar fi foarte greu de explicat, altfel decît prin reminiscenţe ancestrale, obiceiul sacrificării sîngeroase a animalului naţional şi emblematic în preajma sărbătorii Crăciunului.

Căci dacă toate celelalte animale au vreo legătură, fie cu naşterea lui Iisus, fie cu Creaţia divină, porcul este socotit, în creştinism, drept unul dintre cele mai ”spurcate” şi diavoleşti animale.

Cu toate acestea, biserica a asimilat această secvență atît de pregnant încît, în mediile rurale, după sacrificarea și ”grijirea” porcului, urmează un moment cu adevărat solemn: porcului i se face o cruce cu cuțitul (în care se presară sare, pentru ca astfel carnea să nu se strice), oamenii spun ”Doamne ajută!”, ”Să’l mîncați sănătoși”, ”Să ne vedem la anul, cu bine” etc., după care gazda va servi țuica fiartă.

În unele localități din Ardeal, chiar și azi, acest moment este celebrat de către preotul satului, care binecuvîntează gospodăria, rostind o mică rugăciune.

Din felurile specifice ne vom opri la sîngerete sau borîndău, care este expresia cea mai potrivită a sacrificiului sîngeros de Ignat.

Mîncarea se face din sîngele animalului sacrificat, colectat într’un vas, cu sare, și apoi se călește ceapă în grăsimea în care se fierb caltaboșii și tobele. Se amestecă totul, se servește cald, cu mămăligă.

În anumite zone ale ţării este obiceiul ca stăpînul casei să ia din sîngele scurs din porc şi să deseneze o cruce pe fruntea copiilor, pentru ca aceştia să crească rumeni şi sănătoşi.

Fetele din casă şedeau deoparte şi, cînd cei care lucrau la tăiatul porcului nu erau atenţi, furau sînge şi se stropeau pe frunte ori îşi desenau dorinţele: o inimă pentru iubire, o cruce pentru curăţenie sufletească sau un pom pentru a fi roditoare.

Superstiții și tradițiii populare

În concepția populară se zice că la tăierea porcului nu trebuiau să asiste persoanale miloase, existînd credința că dacă porcul murea chinuit, carnea nu va mai fi bună. Se mai spunea chiar că cei care văitau porcul ori le părea rău de el îl supărau pe Dumnezeu.

După ce porcul nu mai mișcă, se spală cu apă caldă, se întinde un amestec de sare și mălai după care se acoperă cu un preș sau o folie. Toate aceasta făcîndu’se pentru a îndepărta murdăria, dar și ca șoriciul să fie moale.

Dupa aceea se făcea o tăietură cu semnul crucii, la ceafă, peste aceasta punîndu’se sare, spunîndu’se că numai așa sufletul porcului va ieși din corp.

De obicei, după ce era spintecat, coada și urechile erau date copiilor; bășica (vezica urinară) o umflau folosind’o ca minge.

Gospodarii era interesați, în special, de splina, aceasta indicîndu’le, în functie de grosime, cum va fi iarna; doritoarele de păr lung trebuiau neapărat să mănînce din această splină.

Găsirea sîngelui închegat în inima porcului îl bucura tare mult pe stăpîn, acest lucru însemnînd noroc la bani.

Dacă porcul era negru, cei care participau la tăiere se mînjeau cu sînge pe față, sperînd ca vor fi mai roșii la față și sănătoși tot anul care va urma. Același sînge, strîns într’o strachină cu mălai, uscat și măcinat, era bun pentru afumarea copiilor bolnavi de guturai, nălucă, spaimă etc.

Cei care trebuiau neapărat să muncească pe 20 decembrie, o puteau face numai după ce vedeau sînge; altfel, femeile urmau a grohai ca porcii sau le erau distruse rufele puse la uscat pe garduri de aceiași porci.

Cînd tai porcul de Ignat, înainte de Crăciun, trebuie să’i verifici splina.

Grosimea acestui organ prevestește cît de grea va fi iarna care vine. Cînd splina este groasă de la un capăt la altul, iarna va fi grea de la început pînă la sfîrșit. Dacă ea este groasă doar în anumite părți, iarna va fi doar la început sau la sfîrșit mai grea. Dacă splina e mai umflată la mijloc, așa și iarna o să fie mai grea la mijloc.

Tot în zona țărănească a neamului există și obiceiul ca primăvara, să fie semănat porumbul în aceeași zi din săptămînă în care a picat Ignatul, iar dacă se aruncă în locul respective și semințe de dovleac, rodul va fi bogat.

În seara de Ignat se ia un dovleac, i se taie coada și se pastrează, pentru că se spune ca este bun pentru leac de bube dulci la copii.

Se spune că în această noapte vrăjitoarele umblă să ia belșugul casei, de aceea se presară mei și sare împrejurul casei, al hambarelor și al curtii.

Dacă porcul este negru, se ia o bucată din untura lui şi se duce la biserică de Bobotează, să fie sfinţită de preot. Apoi poate fi folosită de cei care au dureri de picioare sau junghiuri. Tot cu untură de porc negru tăiat la Ignat era uns trupul celui bănuit că ar putea ajunge strigoi. De asemenea, ea se foloseşte şi pentru tratarea unor boli ale porcilor, oilor şi viţeilor.

Diferite organe ale porcului sacrificat sînt utilizate ca remedii în tratarea unor boli ale omului sau animalelor, în practici magice de vindecare a unor boli atribuite deochiului, spiritelor malefice, ca adjuvant în vrăji şi farmece.

Despre ficatul porcului se spune ca este bun pentru vindecarea anemiei sau a lipsei poftei de mîncare.
Sîngele animalului, amestecat cu mei şi lăsat să se usuce, este bun pentru afumat copiii când se sperie sau cînd au guturai.

Părul de porc se păstrează şi cu el se afumă copiii atunci cînd se crede că sînt deochiaţi. Cu el se afumă şi adăposturile vitelor, pentru a le proteja de atacul animalelor sălbatice.

Tradiţia spune că în ziua de Ignat nu este permisă nici o altă activitate, ziua întreagă trebuind dedicată doar tăierii, sortării şi preparării specialităţilor din carne de porc.

Singura activitate permisă în ziua de Ignat este tăiatul porcului. Se credea că prestarea oricărei alte munci – spălatul rufelor, cusutul, torsul lînii, măturatul casei – atrăgea după sine pedepsirea celor care încălcau normele sărbătoririi.

Dacă în inima porcului se găseşte mult sînge ”îngheţat”, este semn că stăpînul va avea noroc la bani.

În casă este adusă mai întîi căpăţîna porcului cu rîtul înainte, ca să meargă bine treaba în gospodărie.

Între Ignat şi Crăciun, femeile nu trebuie să toarcă, ele pisează grîu ca să aibă pînă la Crăciun. Din ele se fac un fel de turte, numite „cîrpele Domnului Hristos”, cu miere şi nuci, pe care le mănîncă în ajunul Crăciunului.

Sărbătoarea trebuie ţinută cu sfinţenie de femeile însărcinate, pentru a naşte prunci întregi la trup şi minte.

Vechimea domesticirii porcului

În Europa și Orientul Îndepărtat, carnea de porc este preferată de consumatorii de carne, însă unele religii, precum islamul, iudaismul și cultul adventist de Ziua a Șaptea interzic consumul cărnii de porc.

Dovezile arheologice sugerează că porcii au fost domesticiți dintre mistreți în Orientul Apropiat în Bazinul Tigrului, Çayönü, Kaffir Höyük, Nevalı Çori fiind crescuți în sălbăticie într’un mod similar cu felul în care sînt crescuți de în Noua Guinee modernă sau cum erau crescuți în părțile rumînești.

A existat și o domesticire separată în China, care a avut loc acum aproximativ 8.000 de ani

În Orientul Apropiat, creșterea porcilor s’ar fi răspîndit în următoarele milenii.

Rămășițele de porci au fost datate cu o vechime mai mare de 11.400 de ani în Cipru.

Aceste animale trebuie să fi fost introduse de pe continent, spun specialiștii, ceea ce sugerează domesticirea pe continentul adiacent pînă atunci.

Cu alte cuvinte specialiștii pun foarte mult accent pe dovezile arheologice din zonele unde azi porcul este dezavuat pe linie religioasă, dar nu prezintă un interes deosebit în zonele unde porcul reprezintă pentru localnici o mare importanță, aproape de mistic însoțind multe din tradițiile unui popor…

Și atunci ne întrebăm retoric cît de relevante sînt aceste ”dovezi arheologice” din Orient cît timp adevărate studii încă nu avem cunoștință că s’au efectuat în spațiul în care porcul este parte din cultura populară străveche ???

Domesticirea s’ar fi redus treptat în timpul epocii bronzului, deoarece populațiile rurale s’au concentrat în schimb pe animalele producătoare de mărfuri.

Cu toate acestea, au fost regiuni urbanizate care au susținut domesticirea. Unele dovezi ADN din rămășițele subfosile ale dinților și oaselor maxilare ale porcilor neolitici arată că primii porci domestici din Europa fuseseră aduși din Orientul Apropiat.

Acest lucru a stimulat domesticirea mistreților europeni locali, ceea ce a dus la un al treilea eveniment de domesticire, cu genele din Orientul Apropiat dispăruți în porcinele europene.

Porcii domestici moderni au implicat schimburi complexe, liniile domestice europene fiind exportate, la rîndul lor, în Orientul Apropiat antic.

Înregistrările istorice indică faptul că porcii asiatici au fost introduși în Europa în secolul al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea.

În august 2015, un studiu a analizat peste 100 de secvențe de genom de porc pentru a stabili procesul lor de domesticire, care se presupunea că a fost inițiat de oameni, a implicat puțini indivizi și s’a bazat pe izolarea reproductivă între formele sălbatice și cele domestice.

Studiul a indicat că porcii au fost domesticiți separat în Asia de Vest și China, cu porci din Asia de Vest introduși în Europa, unde s’au încrucișat cu mistreți.

Un model care se potrivea datelor a inclus un amestec cu o populație fantomă acum dispărută de porci sălbatici în timpul Pleistocenului.

Studiul a mai constatat că, în ciuda încrucișării cu porci sălbatici, genomul porcilor domestici are semnături puternice de selecție la loci ADN care afectează comportamentul și morfologia.

Studiul a concluzionat că selecția umană pentru trăsăturile domestice a contracarat probabil efectul de omogenizare al fluxului de gene de la mistreți și a creat insule de domesticire în genom. Același proces se poate aplica și altor animale domestice.

În 2019, un studiu a arătat că porcul a ajuns în Europa din Orientul Apropiat în urmă cu 8.500 de ani. În următorii 3.000 de ani, porcul ajuns aici s’a amestecat apoi cu mistrețul european pînă cînd genomul lor a arătat mai puțin de 5% strămoși din Orientul Apropiat, dar și’au păstrat caracteristicile domestice.

Dintre animalele pe care spaniolii le’au introdus în Arhipelagul Chiloé în secolul al XVI-lea, porcii au avut cel mai mult succes în adaptare. Porcii au beneficiat de crustacee și alge abundente expuse de mareele mari ale arhipelagului.

Porcii au fost aduși în sud-estul Americii de Nord din Europa de către de Soto și alți exploratori spanioli timpurii.

Porcii scăpați au devenit sălbatici și au provocat o mare perturbare nativilor americani. Populațiile de porci sălbatici din sud-estul Statelor Unite au migrat de atunci către nord și reprezintă o preocupare tot mai mare în Vestul Mijlociu. Considerată o specie invazivă, multe agenții de stat au programe pentru a prinde sau vîna porci sălbatici ca mijloace de îndepărtare.

Porcii domestici au devenit sălbatici în multe alte părți ale lumii (de exemplu, Noua Zeelandă și nordul Queenslandului) și au cauzat daune substanțiale mediului.

Hibrizii sălbatici ai mistretului european cu porcul domestic sînt, de asemenea, foarte perturbatori atît pentru mediu, cît și pentru agricultură (printre cele mai dăunătoare 100 de specii de animale), în special în sud-estul Americii de Sud, de la Uruguay pînă la Mato Grosso do Sul din Brazilia și São Paulo.

Cu aproximativ 1 miliard de indivizi în viață în orice moment, porcul domestic este unul dintre cele mai numeroase mamifere mari de pe planetă.

Numărul porcilor domestici este de aproximativ 961 de milioane capete, din care 190 de milioane în Europa și 489 de milioane în China.

În Rumînia populația suinelor a scăzut de la 12 milioane înainte de revoluție, la 5,8 milioane în 2009 și pînă la 3,9 mil. în 2018.

Porcul este omnivor, putînd fi hrănit atît cu furaje de origine animală, cît și vegetală. Durata naturală de viață a porcului este de aproximativ 12 ani.

Porcii rumînești în evul mediu

Porcul crescut de rumîni în evul mediu era mic, se îngrăşa greu şi era pe jumătate sălbatic, iar de multe ori păstoritul turmelor de porci ducea la apariţia unor conflicte între vecini. Merită menţionat faptul că în evul mediu, rumînii creşteau aceeaşi rasă de porc, de la Nistru pînă în Munţii Apuseni.

Cum arătau porcii crescuţi de rumîni în evul mediu? Ce valoare aveau şi cum erau tăiaţi?

La aceste întrebări şi multe altele au încercat să răspundă Luminiţa Bejenaru, Ludmila Bacumenco-Pîrnău şi Simina Stanc într’un studiu intitulat ”Consideraţii privind importanţa porcului domestic (Sus domesticus) în economia alimentară a Moldovei medievale”, apărut în Revista Arheologică editată de Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova.

Oase şi cronici Istoria porcului domestic din evul mediu a fost refăcută pe baza oaselor recuperate din gropile menajere de arheologi, dar şi a informaţiilor din cronici şi hrisoave.

Apariţia oaselor de porc în anumite situri arheologice vine uneori să confirme evenimente politice importante: la Orheiul Vechi apariţia oaselor de porc se suprapune cu retragerea tătarilor, care fiind musulmani consumau carne de vită, capră şi oaie.

Voievodul Moldovei Alexandru Lăpuşneanu apare în documentele vremii sale ca unul dintre cei mai mari negustori de porci, pe care îi exporta la Bistriţa, în Transilvania şi se supăra dacă nu primea preţul dorit.

Peste Carpaţii Orientali exista chiar şi un ”Drum al Porcilor, drept peste şesul Trebeşului, la apa Suhudolului”, după cum este atestat de un hrisov al lui Alexandru Lăpuşneanu din anul 1584.

În evul mediu porcii nu erau crescuţi pe lîngă gospodării, ci erau strînşi în turme şi lăsaţi să se hrănească singuri, de preferinţă în păduri de fag şi de stejar.

Ludmila Bacumenco-Pîrnău, una din autoarele studiului citat:

”Pe atunci nu exista porcul domestic aşa cum este el acum. Amenajarea locurilor speciale pentru creşterea porcilor începe abia din secolul al XVIII-lea, iar aceste locuri se numeau purcăriţe.”

Conform cercetărilor efectuate asupra oaselor descoperite în localităţi din Moldova medievală, porcii din acele vremuri aveau o înălţime la greabăn de circa 75 de centimetri – pentru comparaţie, înălţimea medie a porcilor din Franţa medievală fiind de aproximativ 80 de centimetri.

Ca înfăţişare generală, porcii din Moldova medievală aveau rîtul lung şi puternic bine adaptat pentru rîmat, picioarele subţiri, cele din faţă fiind mai lungi decît cele din spate.

Unele din oasele păstrate indică faptul că metisarea porcilor domestici cu mistreţii nu reprezenta o excepţie.

Înfăţişarea generală rezultată în urma analizelor arheo-zoologice indică faptul că ar fi vorba de rasa Stocli, o rasă autohtonă de porci care în prezent s’a păstrat în stare pură în vestul Munţilor Apuseni, regiunea Vrancei, Măcinului şi în Balta Brăilei.

Chiar şi în ziua de azi, porcii din rasa Stocli se pretează pentru exploatarea extensivă, specifică evului mediu: pot fi întreţinuţi cu uşurinţă la păşune, în regiunile de munte şi în cele cu ghindă, jir şi alte fructe de pădure.

Porcii din rasa Stocli pot trăi în libertate perioade lungi de timp, fără adăpost, procurîndu’şi singuri hrana.
Conform standardelor contemporane, porcii crescuţi în evul mediu nu erau foarte rentabili: erau sacrificaţi în jurul vîrstei de 2-3 ani, ceea ce indică o productivitate scăzută.

Porcul, hrana ţăranilor

În Moldova medievală, clasele superioare precum orăşenii şi nobilimea preferau să consume carne de vită, în vreme ce ţăranii trebuiau să se mulţumească cu carnea de porc.

Ludmila Bacumenco-Pîrnău:

”Potrivit descoperirilor arheologice reiese că vitele erau pe primul loc.

Totuşi eşantioanele sînt puţine şi nu putem generaliza. Carnea de vită era considerată o carne nobilă, porcul era pentru oamenii de rînd.”

Chiar şi aşa, sursele istorice scrise indică faptul că Moldova medievală era bogată în turme de porci.

Soţia cronicarului Grigore Ureche a primit o moştenire formată din obiecte de podoabă, haine, vase de bucătărie şi ”60 de vaci cu boi, 40 de porci”.

Documentele medievale din Moldova atestă faptul că exista şi o clasificare a porcilor: porcii domneşti şi porcii ţărăneşti.

Un porc domnesc valora cît zece porci ţărăneşti.

Faptul că porcii erau lăsaţi liberi să pască ducea de multe ori la apariţia unor conflicte.

În 1593 voievodul Aron al Moldovei emitea un act prin care apăra moşia mănăstirii Pîngăraţi:

”Nimeni să nu aibă a’şi face acolo coşare nici pentru oi, nici pentru porci, fără voia lor”.

În 1669 voievodul Gheorghe Duca încerca să reglementeze situaţia turmelor de animale poruncind ca ”cine va avea porci, vaci, boi să’şi pună păstor”.

”Doar au dăruit domnul Dumnezeu jirul sau ghinda, să faceţi dumneavoastră bine pentru voia noastră ca să trimitem oarece porci avem, doar s’ar îngrăşa. Episcopul Efrem de Rădăuţi, cerea la 1600 bistriţenilor să’i permită să pască porcii episcopiei în pădurile lor.”

Pînă la inceputul secoului al 19-lea, rasa de porci Socli era rasa de porcine cu cea mai mare răspîndire în județele din sudul țării (Muntenia, Oltenia și partea sudica a Moldovei).

În prezent, porcinele din rasa Stocli au pierdut mult din importanța lor economică de altă dată, arealul lor de răspîndire reducîndu’se doar la zone izolate, în gospodăriile țărănești din așezările Deltei Dunarii, zonă în care, alte rase de porcine nu ar rezista la condițiile de climă, dar mai ales de exploatare, de multe ori în sistem de semi-libertate, sau mai exact de semi-sălbăticie.

Cum erau tăiaţi porcii medievali

Pe baza urmelor lăsate pe oasele descoperite în siturile arheologice, studiul citat a reconstituit modul în care erau tranşaţi porcii medievali în Moldova – relevînd faptul că nu există mari deosebiri faţă de modul în care sînt tăiaţi porcii în gospodării în ziua de azi.

În primul rînd nu au fost găsite urme specifice jupuirii (precum în cazul bovinelor) ceea ce indică faptul că tranşarea începea prin decuparea slăninei.

Detaşarea capului de trunchi se realiza prin lovituri puternice de satîr, aplicate între occipital şi atlas.

Carnea era desprinsă de pe picioare, iar coastele erau desprinse cu lovituri de topor de coloana vertebrală. Estimarea din studiul emintit arată că un porc din perioada medievală furniza aproximativ 75 de kilograme de carne.

Porcii în Rumînia de azi

Rumînia are o tradiție în creșterea porcilor, iar de la gospodărie pînă la fermă, sînt prezente condițiile optime pentru această activitate zootehnică.

În ultimii ani, direcțiile spre care s-a îndreptat sectorul de creștere a suinelor în România a vizat: creșterea în regim gospodăresc, mica fermă de familie și ferma industrială.

Astfel, noile orientări în creşterea porcinelor au dus la renunţarea metodei îngrăşării porcilor pînă la 130-150 kg cu slănină groasă şi formarea unor rase care la 6 luni de zile pot atinge în jur de100 kg, cu sporuri medii zilnice mari, cu carne slabă, cu un conţinut mic de grăsime.

Rasele de porci rumînești sînt la mare căutare în rîndul micilor crescători care își doresc să înființeze ferme axate mai ales către un comerț direct, în care consumatorul final să aprecieze o carne obținută cu furajare naturală.

Dupa provenienta, rasele pot fi clasificate in rase indigene (locale) formate pe teritoriul tării noastre și rase importate.

Ca rase indigene amintim: Stocli, Mangalita, Bazna, Albul de Banat și Albul de Rușețu.

Principalele criterii de clasificare a suinelor din Rumînia sînt criteriul economic și tipul morfo-product

Dupa criteriul economic rasele de suine au fost clasificate in functie de capacitatea productiva în:

1. Rase primitive, apropiate de primii porci rezultați în urma domesticirii (Stocli, Băltărețu)

2. Rase ameliorate, ce posedă însușiri productive medii (Bazna)

3. Rase perfecționate care grupeză rasele cu însușiri productive superioare (Landrace, Marele Alb)

După criteriul morfo-productiv rasele se grupează în:

1. Rase pentru carne, care la sacrificare dau carcase cu un procent ridicat de tesut muscular, peste 65-70 % (Landrace, Pietrain)

2. Rase mixte, a căror producție este mixtă, cu un procent mai redus de carne în carcasă (50-55%) și un strat mai mare de grăsime (Bazna)

3. Rase pentru grăsime a caror producție la sacrificare este în favoarea grăsimii avînd doar 45-50% carne în carcasă (Mangalița)

Cele mai cunoscute rase de porci rumînești:

Rasa Stocli

Rasa de porci Stocli este cea mai veche rasă de porci crescută în Rumînia și reprezintă varietatea de munte a suinelor rustice din zona Deltei.

Aceasta rasa este una primitiva, care provine din porcul mistreț de tip european. Prezinta insusiri mixte, dar din păcate randamentele sînt scăzute.

Caracteristicile și Rezistenta rasei Stocli

Este mic şi pe jumătate sălbatic. Porcii din aceasta rasa aveau urechile drepte si scurte. Pielea de culoare cenușie / maro era una mai groasă decît în mod obișnuit.

Există în general două varietăți preponderente, una de munte, iar cealaltă băltăreț.

Băltărețul

Băltărețul este una dintre cele mai vechi rase de porci rumînești, avîndu’și originea în porcul mistreț din zona Deltei Dunării, de aici și numele rasei. Băltărețul Stocli este o rasă autohtonă rustică de porci ce își are originea în porcul salbatic sus scrofa ferus, varietatea din deltă.

Rasa de porci Băltăreți are o talie medie, de 70-90 cm, iar greutatea suinelor poate varia între 115 kg și 250 kg, masculii avînd un gabarit mai mare.

O scroafă de Băltăreț fată 6-7 purcei care cîntăresc la fătare 1,14 kg.

Sporul mediu zilnic la porcii Băltăreț este de 300 grame, iar stratul de grăsime măsoare 56-64 de centimetri la o greutate de 120 kg. Un porc din rasa Băltăreț consumă 7-9 kg de furaj pe zi.

Porcii din rasa Băltăreț păstrează caracteristicile mistreților avînd o dezvoltarea mai mare a treimii anterioare.

Urechile acestor porci sînt drepte, îndreptate în sus. Au linia superioară convexă, musculatura redusă, sunci slab dezvoltate în toate sensurile.

Culoarea părului acesor porci este gri-maroniu închis, uneori cenușiu-arămiu.

Este un supravietuitor in mediul rural, fără adăpost. Este utilizat experimental ca rezerva de gene.

Varietatea de munte poartă numele de Stocli.

Porcii Stocli de munte au păr abundent, aspru, de culoare maro, ca la mistreți, cu mai multe nuanțe. Linia superioară a trunchiului este convexă, crupa teșită, iar șuncile sînt sărace în musculatură.

Porcii din rasa rumînească Stocli au membre mai lungi, nu groase, dar rezistente, cu unghii tari, mici.
Greutatea atinsă de scroafele Stocli este de 145 de kilograme la vîrsta de 2 ani.

Din punct de vedere al caracteristicilor fiziologice, rasa de porci Stocli avea un corp convex, cu membre lungi, nu foarte groase, însă cu o bună rezistență.

Scroafele, la vîrsta de 2 ani, putea atinge circa 140 kg. Prolificitatea ajunge în general la 6-7 purcei.

Porcul Stocli are o rezistenta deosebita la conditiile dure de climă și de îngrijire.

Rasa Stocli are in prezent perspective extrem de reduse, rezistînd doar prin cateva nuclee izolate.

Aceste rase au insusiri morfo-productive medii, o viteza de creștere redusă și stratul de grăsime mare, motiv pentru care principalele rase de interes economic din Rumînia sînt reprezentate de rasele perfecționate sau importate, precum și de metișii acestora.

Porcul Stocli, avînd in vedere mai ales rezistența lui deosebită, caracter genetic important al acestei rase, a fost folosit la încrucișări cu alte rase, cum ar fi Marele Alb, Negru de Strei și Mangalița.

Din rasa Stocli s’au format alte două rase rumînești de suine: Alb de Rușețu și Negru de Strei.

Porcul alb de Rușețu

Rasa de porci Stocli încrucișat cu Marele Alb a dus la realizarea unei noi populații de porcine, reprezentată de Porcul de Rușețu.

Porcul rumînesc de carne – Alb de Rușețu este o rasă rustică obținută din încrucișarea porcului autohton Stocli cu Marele Alb, care este de asemenea un metis Stocli.

Suinele din rasa Alb de Rușețu au pielea deschisă la culoare, uneori cu bălțături. Talia porcilor este de 75-85 de centimetri, cu o lungime a corpului de 140-160 cm.

Greutatea unui porc Alb de Rușețu este de 180-220 de kilograme, cu o evoluție de la 50-60 de kilograme la vîrsta de 5-6 luni și de 120-140 kg la vîrsta de un an. Prolificitatea porcilor de carne de Rușețu este medie, maturitatea de reproducția a acestor suine fiind în jurul vîrstei de 8-10 luni.

Porcul rumînesc de carne de Rușețu este crescut astăzi mai ales în sudul țării.

Bazna

Porcul de Bazna este poate cea mai cunoscută rasă de porci rumînești și cea care cunoaște și astăzi o răspîndire largă la nivel național, cu importante centre genetice în zona Transilvaniei.

Această rasă s’a format prin încrucişări între scrofiţe de rasă Mangaliţa şi vieruşi Berk, începînd din anul 1872, în localitatea Bazna din județul Sibiu.

Talia porcilor Bazna este mijlocie. Aceste suine au conformaţia corporală caracteristică tipului morfo-productiv mixt, cu un cap potrivit de mare, cu profilul uşor concav.

Urechile sînt mijlocii purtate înainte şi lateral sau orizontal. Gîtul porcului de Bazna este scurt, larg şi adînc, bine legat de cap şi trunchi.

Trunchiul este de lungime mijlocie, larg, destul de adînc şi aproape cilindric. Linia superioară a corpului este uşor convexă.

Culoarea caracteristică rasei este neagră cu brîu alb care înconjoară trunchiul în dreptul spetelor cuprinzând şi membrele anterioare.

Lăţirea brîului alb variază de la cîţiva cm pînă la 30-40 cm. Trecerea de la brâul alb la culoarea neagră se face printr’o zonă fumurie, datorită pieliii pigmentate şi părului nepigmentat, zonă caracterisitcă tuturor raselor negre cu brîu alb.

Prolificitatea rasei de porci Bazna este bună, cu o medie de 9,5 purcei la fătare din care la înțărcare ajung circa 8 purcei.

Longevitatea productivă este remarcabilă: 8-12 fătări / viaţă.

La diferite vîrste tineretul de Bazna ajunge la următoarele greutăţi corporale: la naştere 1,2 kg; la o lună 5,6 kg; la două luni 14 kg; la şase luni 60-65 kg; iar la un an 125-135 kg.

Mangalița

Rasa de porci Mangalița este cea mai apreciată rasă de porci rumînești și are mai multe varități: albă, neagră, roșie sau cu coloratură ca la mistreț.

Porcii din rasa Mangalița sînt foarte apreciați pentru carnea săracă în colesterol, fiind supranumită și ”porcul somon”.

Numele acesei rase de suine vine de la cuvîntul de origine slavonă mangala, care înseamnă ”corp în formă de butoi”.

Rasa Mangalița se caracterizează prin talie mijlocie, corp scurt cu aspect de butoi la animalele îngrăşate.

Capul este mare cu râtul lung ascuţit şi cilindric. Urechile sînt de formă foarte variată. Gîtul este musculos scurt şi gros.

Prolificitatea rasei de porci Mangalița este redusă față de rasele industriale.

O scroafă de Mangalița fată 4-6 purcei și nu au un instinct matern dezvoltat, iar la înţărcare purcei au mase corporale 8-10 kg.

Porcii Mangalița sînt cunoscuţi ca porci rustici, cu o rezistentă mare la boli, nepretenţioşi la factorul hrană se recomadă a fi crescuţi în turme pe păşuni din zonele mai umede şi umbroase pentru a se obţine aşa zisa ”carne ecologică”, din ce în ce mai căutată.

Porcul negru de Strei

Porcul negru de Strei este una dintre vechile rase rumînești de porci. S’a format în bazinul rîului Strei – de aici și numele rasei de porci, în jurul anilor 1870-1880, din încrucișarea rasei Stocli și rasele Mangalița și Berk.

Rasa de porci Negru de Strei are o serie de caracteristici ce o face să fie preferată de micii crescători.

Este o rasă rustică, rezistentă. Aspectul porcilor de Strei este caracterizat de părul negru, des.

Greutatea porcilor Negru de Strei variază între 140 și 150 de kilogramele la scroafe și până la 175-180 de kilograme la vieri.

Prolificitatea porcilor Negru de Strei este de medie, cu 9-10 purcei la o fătare. Vîrsta la care animalele se introduc la reproducere este de 11-12 luni.

Sporul zilnic de creștere pe porcii Negru de Strei este de 480-550 de grame.

Porcul Alb de Banat

Porcul alb de Banat este o rasă de porci rumînești crescută atît pentru carne, cît și pentru grăsime.

Rasa a fost obținută din rasele locale din Banat, înscrucișate cu Albul Mijlociu.

Ca aspect, porcul Alb de Banat seamănă cu rasa Alb Mijlociu.

Corpul este cilindric, cu cap de mărime medie, schelet acoperit cu musculatură. Pielea și părul porcului sunt albe, uneori cu pete negre în jurul ochilor și pe ceafă.

Talia porcilor Alb de Banat este de 65-75 de centimetri, corpul are o lungime de 120-145 de centimetri, iar greutatea în viu atinge 200 de kilograme.

Prolificitatea porcului Alb de Banat este de 8-11 purcei la o fătare.

Purceii ating o greutate de 40-60 kg la vârsta de 6 luni, iar la un an au 90-120 de kilograme.

Albul de Banat este un porc crescut mai ales în județele din Banat, dar și în județul Mureș sînt încă prezente nuclee puternice.

Rase de import: Marele Alb

Marele Alb, cunoscut și sub numele de Yorkul Mare, este o rasă de porci originară din Anglia, ce a fost dezvoltată pentru producția de carne, unde oferă rezultate excepționale, fiind una dintre cele mai răspîndite rase de porci din lume.

Porcul din rasa Marele Alb se distinge prin urechile ridicate, de culoare albă, pielea alb-rozalie și dimensiunile impunătoare, fiind încă de la început un animal destinat producției de carne. Este un animal masiv și rezistent, care suportă foarte bine variațiile climaterice.

Masculii sînt folosiți și pentru îmbunătățirea altor rase.

Carnea produsă de porcul din rasa Marele Alb este de foarte bună calitate, cu un conținut redus de grăsime.

Chiar dacă este masiv, porcul din rasa Marele Alb este foarte activ, ceea ce îi permite să aibă o viață lungă și o sănătate bună, în plus, această rasă nu manifestă sensibilitatea la stres.

Porcul din rasa Marele Alb este foarte prolific, de la o singură fătare rezultînd aproximativ 12 purcei.

Femelele din această rasă au insticte materne foarte bune și produc mult lapte, ceea ce ajută la creșterea rapidă în greutate a purceilor. La înțărcare, la vârsta de 21 de zile, greutatea unui purceluș este 45-55 de kilograme. Dacă este hrănit corespunzător, la vîrsta de 7-8 luni atinge o greutate de 110-120 de kilograme.

Rasa de porci Duroc

Rasa Duroc s’a format în partea de N-E a S.U.A. avînd la bază Durocul vechi crescut în statul New-York şi Jersey-Red din statul New-Jersey, format la rîndul său din rasa Tamworth, originară din Anglia.

Capul este potrivit de mare, cu profil uşor concav. Urechile prezintă mărime mijlocie şi sunt purtate semierect.

Trunchiul este cilindric cu linia inferioară scurtă, iar cea superioară lungă şi convexă. Spinarea, şalele şi crupa sînt lungi, largi şi bine îmbrăcate în musculatură. Şuncile sînt mari, descinse pînă la jaret.

Membrele sînt puternice, cu ongloane rezistente şi unghiul jaretului foarte deschis. Culoarea caracteristică a robei este roşcată, de diferite nuanțe, cu păr rar şi uşor ondulat.

Sub aspectul însuşirilor fiziologice, prolificitatea este de 8-9 purcei, cu o capacitate de alăptare de 45-48 kg. Sporul mediu zilnic depăşeşte frecvent 700 gr, cu un consum specific de 2,8-3 kg de concentrate/kg.

Chiar dacă la maturitate un porc cîntărește pînă la 250 kg, stratul de grăsime de sub piele nu depășește 3 cm, procentul de mușchi în carcasă putând ajunge pînă la 80%.

Principalele avantaje ale rasei Duroc sînt:

– prezintă capacitatea de a lua relativ rapid în greutate, valorificînd orice tip de hrană;
– sunt animale docile, nu prezintă agresivitate față de stăpîn sau condițiile în care trăiesc;
– raportul de carne-grăsime în carcasă este unul foarte bun, aproape 80% din carcasă este reprezentată de carne.

Chiar dacă nu manifestă pretenție în ceea ce privește alimentația, pentru a obține o carne de calitatea superioară este indicată hrănirea purceilor cu o rețetă de furajare bogată în proteine care să’i ajute să ia în greutatea, fără a acumula țesut adipos.

Datorită însuşirilor şi performanțelor de creştere şi calității carcasei, rasa Duroc se utilizează în metisările industriale cu scopul economic imediat, fie ca vier terminal, fie ca rasă paternă în schemele de formare a metişilor sau hibrizilor utilizați ca vieri terminali.

În țară, rasa a început să fie importată din anul 1968.

Rasa Hampshire

Rasa Hampshire a fost formată în America (Kentucky), fiind o rasă relativ mai nouă, extrem de apreciată pentru calitatea superioară a carcaselor și a stratului subțire de slănină.

Porcii din această rasă sînt de talie medie, fiind ușor recunoscuți datorită trupului colorat în alb și negru, capul mare cu rît alungit și urechi mici.

Hampshire se crește în rasă pură și se utilizează ca vier în încrucișarea trimestrială. Scroafele fată în medie 9 purceluși, iar vîrsta primei fătări este la 370 de zile (peste 1 an). Vierușii ajung la greutatea de 92 kg în aproximativ 181 de zile, astfel că ating 100 kg la 196 de zile.

Stratul mediu de slănină este de 12 mm.

Principalul dezavantaj al acestei rase este că purceii suportă greu stresul la înţărcare, sînt sensibili la condiţiile de hrănire şi întreţinere, au viteza de creştere în perioada de tineret mai scăzută decît rasele materne şi un procent mai mare de pierderi. De asemenea, animalele adulte sînt foarte fricoase, iar situațiile stresante pot cauza pierderi în greutatea sau creșterea lentă în înălțime.

După cum vedem, atenția acordată creșterii porcului peste tot în Europa, dar și în țara noastră în ultimele decenii, poate fi acordată de fucționarii Uniunii Europene și tradițiilor locale din acest colț european.

Am spune noi, chiar o foarte mare atenție !

În Europa, sărbătorile, tradițiile și obiceiurile trebuie să facă parte din patrimoniul nostru cultural comun.

Acestea ne unesc peste granițe, structurîndu’ne anotimpurile și viețile, adesea reflectînd teme legate de istorie, identitate, religie și natură, aspecte care trebuiesc cu sfințenie păstrate așa cum sînt sau cum evoluează firesc.

Cei care au tendințe de a interveni cu brutalitate printre aceste sensibilități își pot controla refulările și în moduri cu mult mai constructive.

Resurse: Ivan Evseev, Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale, Timișoara, Editura Amarcord, 1994, p. 412; agrointel.ro, adevărul.ro

Citiți și: ROMÂNIA VA DEVANSA ITALIA ȘI SPANIA, ȘI VA AJUNGE FRANȚA ȘI ANGLIA DIN URMĂ

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgi i‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA‬