HAITA SAU CLANUL LUPILOR

tumblr_ngzlqykIkP1s03x0vo1_500

Nici un alt animal nu a strîns în jurul său atîtea legende, mituri și povești precum lupul. Numai în privința simbolisticii lupului se pot scrie biblioteci întregi, într’atît de important a fost acest animal pentru strămoșii noștri, dar și pentru omenire în general. A întemeiat orașe și a fost doica unor popoare.

Spirit redutabil ce dădea tîrcoale primelor așezări omenești, a fost preluat de șamani drept inițiator și cunoscător al puterilor tainice ale Naturii. Foarte puțini dintre noi, geto-rumînii contemporani, cunoaștem adevărul despre lupi și haitele de lupi.

Cine descoperă ce este o haită de lupi în realitate, va descoperi și de ce lupii erau apreciați și onorați de strămoșii noștri, pelasgo-geții.Așa că cine cunoștea altceva despre haitele de lupi, dar va citi aceste rînduri va avea o mică revelație.

Cine studiază cu atenție lupii și comportamentul lor și este în același timp ancorat în cultura contemporană, îi va fi greu să ignore evidența că, din punct de vedere al comportamentului, nu există o mai mare asemănare între două specii pe Pămînt decît între lupi și oameni.

Asemeni oamenilor, lupii trăiesc în familii, iar înlăuntrul haitei sînt lesne de observat structura socială și preocuparea pentru dobîndirea unui anume statut. În materia comportamentului animalelor sociale, exemplarul cu cel mai înalt statut în interiorul comunității este numit alfa.

Rudolf Schenkel de la Universitatea din Basel a fost primul care a folosit această terminologie în 1947, fundamentîndu’și teoria de segregare ierarhică a indivizilor (alfa, beta și omega) pe observarea comportamentului unor lupi ținuți în captivitate.

Astfel, Schenkel a observat că lupii își disputau supremația de gen, iar din competiție lua naștere o ”pereche alfa” – masculul lider și femela cea mai puternică.Ideea e preluată în 1970 de L. David Mech în ”Lupul”, care continuă studiul lui Schenkel și popularizează ideea unei dinamici sociale bazate pe ierarhia de tip lider / subordonat în interiorul haitei de lupi.

Ambii cercetători descriu această dinamică ca pe o competiție pentru întîietate, în care masculii alfa sînt cei dominanți, agresivi și violenți și își folosesc aceste atribute pentru a’și anihila rivalii și pentru a deveni liderul de necontestat în haită.

Cultura populară s’a grăbit să preia acest concept, împreună cu distincțiile între alfa și beta, și le’au aplicat la oameni, mai ales la bărbați. De aici, ideea de bărbat alfa, cel care ia ce’i aparține și nu se scuză pentru asta. Singura problemă cu această idee este că cercetarea pe care s’a bazat este complet eronată.

Nativii americani vedeau lupii ca spirite înrudite și nu e de mirare că bărbații s’au confruntat adesea cu presiunea de a se ridica la înălțimea statutului masculului alfa. Să căutăm în continuare inspirație în comportamentului lupilor poate fi foarte util, dar doar dacă înțelegem ce înseamnă asta cu adevărat. Cea mai mare parte a secolului XX cercetătorii au crezut că haitele de lupi se formau în fiecare iarnă din indivizi independenți și neînrudiți care își împărțeau teritoriul.

Concluzia a fost formulată în bază observării unor grupuri de lupi luați de pe la diverse grădini zoologice și aduși să locuiască împreună în captivitate. În aceste împrejurări cercetătorii au observat că lupii își cîștigau ierarhia în haită în funcție de putere, agresiune și abilitatea de a domina, iar masculul alfa era cel capabil să dovedească aceste trăsături.

Doar că niște cercetători s’au hotărît că ar trebui să observe cum se întîmplă de fapt formarea haitei în sălbăticie, în mediul lor natural.În baza studiilor efectuate pe lupii ținuți în captivitate, se așteptau să vadă cum lupii se luptau între ei.

Au fost însă foarte surprinși să observe altceva la lupii din sălbăticie, blîndețea fiind o latură a acestui tipar comportamental. În loc să formeze haita prin asocierea unor indivizi neînrudiți, în care masculul alfa se luptă să ajungă la vîrful ierarhiei, observatorii au descoperit că, în sălbăticie, haitele sînt de fapt familii.

Lupii sînt o specie monogamă, în care masculul și femela se împerechează și trăiesc împreună toată viața.

Împreună ei formează o haită, constînd de obicei din 5 pînă la 11 membri – perechea și puii, care rămîn în haită pînă la vîrsta de un an, cînd pleacă să’și găsească propria pereche și să’și facă propria haită. În unele cazuri au fost observate chiar haite de pînă la 40 de indivizi.

Marimea haitei este influențată de teritoriu, personalitățile membrilor și abundența prăzii. Perechea de lupi își împarte responsabilitățile în a conduce familia și de a’și îngriji puii. Și, în virtutea statutului de părinți și de a’și ”conduce” puii, ei formează o pereche alfa.

Lupul alfa sau lupul-tată stă astfel în topul ierarhiei masculine din familie, iar lupoaica-mamă este la vîrful ierarhiei în cadrul familiei.

Cu alte cuvinte, lupul alfa nu’și cîștiga supremația prin agresiune și prin dominarea celorlalți masculi, ci pentru că ceilalți lupi din haită sînt perechea și puii săi.

El este patriarhul haitei, pater familias. Și ca orice bun familist, individul alfa își protejează familia și îi tratează cu bunătate, generozitate și dragoste.

Prin excelență animale sociabile, lupii au dus la perfectiune conceptele de familie și clan. Univers și centru al vietii lupului, haita are caracteristici unice în lumea animală. Haitele se formează la începutul iernii și încep să cutreiere neobosite în căutarea prăzii.

wolves

Un lup singur poate vîna orice animal, de la șoarece la căprioară. Totul se schimbă radical cînd în haită se înmulțesc lupii. Atunci intră în alertă toate animalele: cerbi, mistreți, mufloni, boi moscati, reni, chiar și bizoni adulți sau urși tineri sau prea bătrîni să se apere de moartea sigură. Haita ucide, clar și sigur!

Conducerea haitei este asigurată de cei 2 lupi, masculul alfa și femela alfa, și este evident că se hrănesc primii din prada doborîtă, și tot ei au drept de viață și de moarte în interiorul haitei.

Din toată haita, ei singuri au dreptul de împerechere; celelate lupoaice nu se împerechează și dau raportul necondiționat lupoaicei șefă. Într’o haită de lupi există o ierarhie și, deși toate femelele întră în călduri în același timp, doar femelele alfa se montează.

În ciuda acestui fapt, toate celelalte femele din subordine trec printr’un proces de dezvoltare a glandei mamare, secretă lapte și își modifică comportamentul matern. Puii sînt, prin urmare capabili să se hranească de la oricare din femelele haitei. Gestatia falsă este, prin urmare, un mecanism de a proteja puii în cazul în care femela alfa moare.

Îndatoririle pe care le au femelele față de lupoaica alfa, le au și lupii masculi față de conducătorul sau ”patriarhul” haitei.Lupii alfa își sînt extrem de fideli unul altuia. Ierarhiile haitei sînt determinate mai degrabă de războiul psihologic decît de încleștarea luptei, iar obținerea unei poziții înalte se bazează mai degrabă pe atitudine și personalitate decît pe mărime sau forță.

Rangul unui lup nu este niciodată batut în cuie, nici măcar cel al lupilor alfa.

Haitele sînt în război neîncetat unele cu altele, cînd două haite își dispută teritoriul sau prada, de cele mai multe ori moartea apare brusc în rîndul lupilor…Teritoriul unui animal în general, dar și al lupului în particular este definit simplu ca fiind arealul în care se poate apăra de alți indivizi din specia sa.

Aceasta este diferenta între teritoriu și areal de răspîndire, în ultimul animalele interferează cu alți indivizi ai speciei, de care nu se pot apăra.

Este foarte dificil să se stabiliească cît de teritoriali sînt lupii pentru că acest lucru presupune monitorizarea mișcărilor întregii haite pentru o perioadă mare de timp, și determinarea modului de interacționare cu alți lupi din teritoriul său.

Specialiștii au observat haite de lupi care atacă alți lupi (Mech, 1970) precum și haite mari care atacă haite mai mici.

Lupii sînt rar prietenoși cu alți lupi nerelaționați cu haita.

Teritoriul unei haite va cuprinde și arealele de vînătoare și călătorie, deci sînt foarte mari, dar haitele sînt despărțite de distanțe mari, ca atare suprapunerea teritoriilor este nesemnificativă. Atunci cînd teritoriile se suprapun, haitele vor proceda astfel încît să stea departe una de alta. Mărimea teritoriului haitei depinde de o varietate de factori, putînd varia de la 18 kmp / haită la 1300 kmp / haită. Lupii trăiesc în teritorii mici, bine definite atunci cînd au o pradă abundentă, ei rămînînd mulți ani în același loc.

Teritoriile mici sînt caracteristice pentru zonele unde prada nu migrează, iar teritoriile foarte mari pentru zonele în care prada migreaza (exemplu, în Alaska, unde prada este renul, lupii migreaza sute de km în fiecare an).

Alți factori care influențează mărimea teritoriului pe care haita îl apăra sînt climatul, prezenta altor haite și natura terenului. În arealele cu densitate mare de locuitori, lupii au teritorii mici.

Lupii au tendința de a avea teritorii mari în arealele în care există alte carnivore mari: rîși, urși.Lupii își schimbă frecvent teritoriul în căutarea prăzii, îl măresc sau diminuează ca răspuns la mișcările prăzii. Haitele au fost observate călătorind pe distanțe mari în timpul iernii, nefiind un lucru neobișnuit ca o haită să se deplaseze și 50 km pe zi.

Există și lupi singuratici, nu doar în haită. Lupii singuratici nu au un teritoriu definit și călătoresc pe distanțe impresionante pentru a’și găsi perechea și a se reproduce (Van Tighem, 1999).

De exemplu, unei lupoaice denumită Opal i’a fost montat un emitator radio in Kananaskis (în Alberta) și a fost găsită mai tîrziu în Idaho, nord de Yellowstone. Aceasta a călătorit deci peste 1000 km.

O altă lupoaică numită „Pluie”, care a fost prinsă și radiolocată în Alberta centrală, a călătorit într’un areal de peste 100.000 kmp. După ce a fost radiolocată, a plecat spre Banff, s’a alaturat haitei de acolo, a părăsit haita, a plecat spre valea plata din British Columbia, s’a îndreptat spre Ihaho, după care a revenit in Banff. Această călătorie a durat 3 ani.

Mai tîrziu colarul a fost gasit cateva sute de km sud in nordul Waterton-Glacier International Peace Park. Cercetătorii i’au pierdut urma, după care au gasit’o ucisă de braconieri lînga Invermere, British Columbia.

Lupii utilizează multe metode pentru a’și marca teritoriul. În teritoriile bine definite cea mai importantă metodă este marcarea cu miros. Lupii urineaza pentru a’și marca teritoriul, lupi putînd detecta ușor prezența haitei concurente. Lupii au un simț al mirosului foarte bun, astfel că un intrus este repede descoperit.

Lupii tolereaza foarte rar alti lupi in teritoriu, R.D. Lawrence, în cartea Trail of the Wolf descrie însă cîteva scene în care nu există altercații atunci cînd se întîlnesc două haite.

Cînd un lup își marchează teritoriul își va ridica unul din picioarele posterioare și va improsca cu o mică cantitate de urină locul marcat (un trunchi, un tufiș, o rocă). Acest tip de urinare, numită urinare prin ridicarea piciorului este diferită de urinarea ordinară, în care lupul va împroșca urina pe pămînt. Acest tip de urinare este realizată de alfa-lupi (masculi si femele), cu o tendință mai mare la alfa masculi.

Alfa femela marcheaza teritoriul mai ales în timpul împerecherii, femela urinînd mai întîi direct pe sol. Toate celelalte femele din haită, ca și lupii inferiori sau juvenili vor urina îndoindu’și picioarele din spate.

Candace Savage în cartea The Nature of Wolves menționează că uneori toți lupii din haită vor marca un loc, lupii așteptînd în linie să le vina rîndul la marcat.

Lupii singuratici nu marcheaza teritoriul prin acesastă metodă, pentru ca haita să nu le descopere prezența.Lupii alfa vor marca limitele teritoriului cu urină la fiecare 350 m. Limitele vor fi marcate de mai multe ori, aceste limite fiind foarte importante pentru a nu se produce altercatii între haite.

Lupii nu vor marca acolo unde exista deja marcaje lasate de alti lupi, vulpi, caprioare, etc. Lupii își vor freca gîtul de trunchiul copacilor, îl vor linge sau vor scurma pămîntul (adesea dupa urinat). Astfel la mirosul urinei se va adauga mirosul lasat de glandele de pe gat sau dintre degete.

În timpul vînătorii, lupii selecteaza cele mai bătrîne, bolnave sau slăbite animale. Odată izolată victima, lupii atacă din toate unghiurile țintind gîtul și abdomenul, astfel încît moartea survine repede și fără dureri. La masă, un lup consumă în medie circa 3 kg de carne, însă lăsat singur la pradă termină fără probleme chiar 10 kg.

Februarie este luna nunților lupesti, iar 60 de zile mai tîrziu, într’o văgăună ascunsă sub copaci, stînci sau hățiâșuri cît mai innaccesibile, apar pe lume cele mai prețioase comori ale haitei. Pentru primele 3 săptămîni din viață, cei 1-14 puiuți de lup nu părăsesc siguranța și căldura vizuinii.

Mama stă cu ei timp de 2 luni, hrănindu’i cu lapte în prima luna, apoi lupușorii trec gradat la un regim bazat pe carne regurgitată special pentru ei de toți membrii haitei. La circa 6 luni își schimbă dinții și încep să participe la vînătoare. După un an de zile sînt aproape adulți, părăsind haita la 2-3 ani cînd sînt maturi sexual, gata să reia ciclul vieții de lup.

Lupul zilelor noastre a apărut pe scena Naturii acum circa 4-5 milioane de ani.

Strămoșul său, denumit științific Canis dirus, era foarte asemănător lui, doar că avea picioarele proporțional mai scurte, era de două ori mai mare, se hranea preponderent cu cadavre și înspăimînta vietuitoarele din habitatul său. Cel mai mare dintre cîinii salbatici, lupul este prădătorul cheie în toate ecosistemele unde se întîlnește.

Talia si greutate sa variaza considerabil, ambele cresc proportional cu latitudinea si temperaturile reci. Lupii sînt construiți pentru efort continuu și rezistență îndelungată. Au trăsături croite pentru călătorii îndelungate: pieptul adînc și îngust, picioarele lungi si puternice. Labele lupului sînt adaptate pentru alergat pe terenuri cît mai variate, în special pentru zapezi mari. Au o mică membrană între degete care’i permite să nu se afunde în zăpadă în timpul vînătorii, ilustrînd perfect proverbul rumînesc ”Pe lup picioarele’l hrănesc”.

Uneori lupul pare mai masiv datorită blănii groase alcătuite din două straturi de păr. Primul strat, format din peri aspri, înlătura usor apa, noroiul si praful. Al doilea protejeaza contra gerului si umezelii.

Lupii năpîrlesc primăvara si toamna. Culoarea blanii variaza mult de la nuante diverse de gri-sur pana la alb pur sau chiar negru intens. Lupii cu blana deschisă au intotdeauna ochii închiși la culoare, cei cu blana întunecată au ochii luminoși strălucitori.

îAnimale extrem de adaptabile, lupii au cucerit munți și stepe, păduri temperate, Taigaua și Tundra, chiar și deșerturi, fiind, în trecut, cea mai răspîndită specie de mamifere după oameni. Astăzi, cele mai stabile populații au rămas cele din Siberia, Alaska si Canada. Lupii au fost exterminați în toate țările Europei Centrale și de nord în perioada secolului XIX și al doilea război mondial.

Au mai rămas populații în Portugalia, Spania, Italia, Grecia și Finlanda, deși lupii au repopulat în mod natural multe părți ale Europei; recolonizând Franța, Germania, Suedia și Norvegia.

Cele mai mari populații sînt întîlnite în Europa de est, Rumînia, Peninsula Balcanică și Polonia. În Rumînia, lupul, vînat frenetic în vremea lui Ceaușescu, nu mai prezintă un areal continuu, nenumărate goluri fiind create de vînarea necontrolată.În mod natural lupul se găsește în Rumînia în Delta Dunării, în golul alpin, prezentînd o mare amplitudine ecologică, datorată inteligenței sale deosebite, așa cum se întîmplă și în cazul corbului..

În Antichitate era simbol si atribut solar al lui Apollo; templul zeului situat în pădurea sacră de lîngă Atena se numea Lukaion, adică Tărîmul Lupului. Mai tîrziu, Aristotel își expunea învățăturile în acest loc. De aici vine originea cuvîntului “Liceu”, instituție școlară frecventată inițial de “lupii tineri”.

În confreriile razboinice, cum era și cea a lui Daci Balo, alături de marile feline, urși sau vulturi, lupul este principalul inițiator și călăuzitor în dobîndirea spiritului și virtuților marțiale.

De la temuții bersekeri ai vikingilor la indienii preriilor, lupul a fost totem universal al luptătorilor.

Detaliu pl.14

Detaliu de pe o Tăbliță de la Sinaia cu Stindardul Geților cu cap de lup

Legătura dintre lupi și geți este cea mai cunoscută imagine pe care o avea antichitatea referitor la strămoșii nostri.

Stindardul geților, dragonul cu cap de lup deși este specific geților el a fost ulterior răspîndit de geții care au migrat în diverse locuri din lume, așa a ajuns în inima Asiei printre triburile turcofone, dar și stindardul legiunile romane. Unii cercetători cred că era un simbol al sanctuarelor Geției.

Geții adorau cu sfințenie pe cel considerat căpetenia lupilor, tainicul Lup Alb. Legende uitate spun ca el a fost alături de geți și la căderea Sarmigetuzei. Se mai povestește că tot spiritul Lupului Alb l’a vegheat pe Apostolul Andrei prin pustia Dobrogei spre pestera care să’i ofere adăpost. Ziua Sfîntului Andrei, precum și cea a Sfîntului Petre, alt patron al lupilor, erau ținute la mare respect în lumea satului.

De Bobotează se crede că lupii vînează diavolii alungati de sfințirea apelor. Ghid pentru lumea de dincolo, lupul este omniprezent în folclorul geto-rumînesc drept însoțitor credincios al “dalbului de pribeag”. Dalbul pribeag este denumirea metaforică a mortului, folosită în majoritatea cîntecelor ceremoniale de înmormîntare; amintește de vechile construcții metaforice bazate pe interdicție verbală, este un tabú; în concepția tradițională geto-rumînească, sintagma izvorăște din ideea că moartea este o mare călătorie dinspre lumea celor vii spre lumea celor morți; pribeag, în limbajul popular, desemnează pe cel care și’a părăsit casa și pe ai săi și rătăcește prin lume; dalbe sînt florile din refrenul colindelor, dalbă este și fata de măritat din colinde, dalbe sunt și visele, dalb este mîndrul din cîntecele lirice, sonoritatea particulară și gingășia deosebită a epitetului fiind date de vechimea și raritatea lui.

Caracterul ambivalent al lupului este definitoriu pentru el. Dacă în trecut era animal sacru, odată cu Evul Mediu nu a existat un alt animal mai demonizat, urît, temut și în consecință vînat pînă la extincție.

Armonia dintre lupi și urmașii geților carpatici, cu noi geto-rumînii de azi, s’a dereglat brusc și brutal odată cu importul pe tancurile sovietice a comunismului. Prin anii ’60 bolșevicii au sfidat ridicolul și au arătat că prostia nu are margini cînd au condamnat lupii în cadrul unei plenare. Declarat drept „Dușman al poporului și al clasei muncitoare ce trebuie stîrpit cu orice mijloace”, lupii au fost supusi unui adevărat genocid prin campanii de exterminare, în care erau uciși de pădurari chiar și puii abia născuți din vizuini.

Astăzi mai supraviețuiesc circa 2.000-3000 de lupi, majoritatea în județele Hunedoara, Caraș-Severin, Sibiu, Maramureș, Suceava și Vîlcea. În ciuda numărului lor mic și a faptului ca sînt o specie pe cale de dispariție, încă se mai vîneaza lupi în Rumînia…scopul fiind doar unul singur: ruperea lanțului magic creat în trecut de strămoșii noștri cu acest animal sfînt.

Citește și: CRONOLOGIA ISTORICĂ A GETO-RUMÎNILOR ULTIMILOR 2000 DE ANI

sau: GETO-ROMÂNII, CEL MAI FURAT POPOR DIN ISTORIE

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s