BALAUR, CUVÎNT GETO-RUMÎNESC

Analiza cuvîntului BALAUR pornește de la studiile lui Constantin Drăgulescu, în vederea realizării Dicționarului explicativ al fitonimelor rumînești, care completează substanțial Dicționarul lui Al. Borza, ce cuprinde, pe lîngă 10.906 de nume rumîneşti de plante pentru 2.095 specii. și cîteva mii de nume de plante maghiare, săseşti, germane, franţuzeşti, engleze, ruseşti, ucraineene, sîrbeşti, bulgăreşti și turceşti.

Prin publicarea Dicţionarului explicativ al fitonimelor rumîneşti și a Dicționarului de fitonime rumînești, Constantin Drăgulescu a ridicat numărul numelor rumîneşti de plante cunoscute la 21.839 fitonime cunoscute pînă în prezent, fitonime care aparţin unui număr de 3.227 specii de plante indigene şi exotice, spontane şi cultivate.

La acestea se adaugă 3.070 nume de soiuri şi 612 termeni care desemnează de părţi (organe) de plante.

Astfel, fitonimia rumînească însumează, deocamdată, peste 26.000 de termeni.

Termenul balaur are etimologie necunoscută conform DLR (2010), posibil element autohton cf. alb. tosc bollë și gheg bullar cu semnificația ”șarpe (mare)”, ”șarpe de apă”, în limba rumînă existînd și termenul bală ”animal monstruos, duh necurat din povești”.

Apare în textele lui Varlaam și Dosoftei, dar conform DELR (2012) apărea deja la 1480 ca antroponim.

Dacă citești wiki-piki, Balaur este un gen de dinozaur dromaeosaurid theropod de la sfîrșitul Cretacicului (circa acum 70 milioane de ani) ce a trăit pe teritoriul actualei Rumînii.

A fost descoperit și descris în august 2010, primind numele unei creaturi mitice rumînesti, balaur. Este cunoscut dintr’un singur schelet parțial, reprezentînd specia Balaur bondoc, numele provenind de la construcția oaselor, care erau mai scurte și mai grele decît cele ale altor membrii ai familiei.

Reconstituirea Balaurului Bondoc

Spre deosebire de dinozaurii cu care este înrudit, avea cîte două gheare sub formă de seceră la toate labele, cu gheare mari retractabile la primul și al doilea deget. A fost descris ca „o variantă musculoasă a prădătorului Velociraptor”.

Un studiu publicat în 2015, susține că Balaur bondoc ar fi fost o pasăre nezburătoare primitivă, specia fiind mult mai apropiată de Jeholornis, Sapeornis și Archaeopteryx decît de Velociraptor.

Însă, în tradiția populară rumînească, termenul desemnează un monstru ofidian, uneori înaripat, cu unul, trei, șapte, nouă sau douăsprezece capete.

Nu numai că are formă de șarpe, dar rumînii presupuneau că, la origini, era șarpe.

Balaurul cu cap de lup, stindardul geților, era întotdeauna înfipt în sulița, ceea ce sugerează izbînda celor vrednici asupra dușmanilor.

Pe de altă parte, celebrul ”Cavaler Danubian”, ipostaza a lui Apollon-Zamolxio, este reprezentat mai mereu ucigînd balaurul, imagine preluată mai tîrziu de Sfîntul Gheorghe.

În mitologia rumînească, balaurii apar uneori ca făuritori și străjeri al nestematelor și aurului, locuind pe funduri de prăpăstii, prin ”Țara Armenească”.

Alteori, balaurii sînt totuna cu Zburătorul, deci antropomorfici, locuind în văzduh, printre nori. Alți balauri locuiesc și ei tot printre nori, producînd ploi torențiale și grindină

În unele basme, Balaurul-Zburator este singurul vizibil de către om, și provine din șarpe, caruia îi cresc aripi și care începe să zboare, putînd fi zărit strălucind pe cerul înnourat.

Cu siguranță, la originea imaginii balaurului din văzduh, deasupra meleagurilor noastre, se află norii aducători de furtuni, fulgere și tunete.

De obicei, în mitologia rumînesc, balaurul are o înfățișare cumplită, cu un cap mare, cu 12 limbi.

În general însă, suprafireasca fiara are pînă la 7 capete.

Gura îi este atît de largă încît poate înghiți mai mulți oameni deodată; ochii îi sînt bulbucați, nările îi sînt larg deschise și pot azvîrli un foc ucigător asupra celui ce se luptă cu această dihanie înspaimîntătoare.

Trupul balaurului este lung, ca de șarpe, și e acoperit cu solzi și plăci de oțel sau de piatră, fiind și înaripat. Are patru sau mai multe picioare și gheare ca de leu, coada lungă și atît de puternică încît cu o lovitură dărîma un munte sau produce un cutremur.

Dintr’un salt el poate atinge cerul, iar printr’o zvîcnire de aripi poate pluti pîna în Vîntul Turbat; cu un racnet poate dărîma zidurile unei cetăți.

Locuiește în codri întunecați, în peșteri sau în fîntîni. Se hrănește cu carne de om, pe care îl poate înghiți cu cal cu tot, după care doarme zile întregi.

Făt Frumos și alți eroi s’au luptat cu balaurul și l’au învins, salvînd’o astfel pe fata de împărat, pe care fiara o pretindea ca tribut.

În general, balaurii provin din șerpi.

Balaurul Dobrogean sau Șarpele Balaur

Reptilă cvasi necunoscută majorităţii rumînilor, aşa numitul balaur dobrogean, sau şarpe balaur (Elaphe sauromates) prin dimenisiunile şi aspectul său unic în herpetofauna autohtonă, pare un demn urmaş al balaurilor din basmele care ne’au încântat copilăria.

Atît reptila, cît şi uriaşele personaje mitologice au de partea lor poveşti deosebit de interesante.

Balaurul se transformă, fie într’o zi de primăvară, în urma ingerării unei mărgele făurită din balele amestecate ale unei adunări de șerpi, fie stînd ascuns timp de șase ani, fără a’l vedea lumina soarelui și oamenii.

Într’o anumită zi de primăvara, din șapte în șapte ani, se strîng la un loc toți șerpii, de toate vîrstele și mărimile.

Locul acela este într’un munte stîncos, înconjurat de bălării și necălcat de picior de om. Cînd se apropie acea zi, toți șerpii devin neliniștiți, dansează la Lună, apoi pornesc ca vrăjiți.

Citește și: BRĂȚĂRILE GETICE DE AUR

În acel loc montan, serpii se strîng unii într’alții, aplecîndu’se în dreapta și în stînga, fluierînd întruna, pîna ce se adună toți. Atunci își varsă balele, pe rînd, într’un loc ferit, în vreme ce cel mai batrîn dintre ei descînta cu stihuri numai de el știute.

Din balele acelea, amestecate și vrăjite, se formează o nestemată cu străluciri solare. Pentru ea se luptă toți serpii, pînă cînd cel mai puternic izbutește să înghită acea piatră scumpă.

Întreaga ceremonie se numeste Fiertul Mărgelei. Șarpele care a înghițit piatra prețioasa fuge prin codri, și, dacă șapte ani consecutivi nu l’a zărit nici un om, se preface în balaur.

Dacă însă a zărit față de om în cei șapte ani, șarpele plesnește de necaz.

Iar dacă a ajuns balaur, se ascunde într’un lac sau într’o fîntîna, de unde este scos doar de Solomonari. Se mai prefac în balauri șerpii care trăiesc cît trei vieți de om și au făcut numai rău în tot acest timp.

Cînd coboară din nouri, balaurul se ascunde în iazuri sau în puțuri și înghite oameni și vite.

Alături de alte făpturi suprafirești, balaurul locuiește uneori în Celalalt Tărîm și se hrănește cu pui de pajură sau de zgripțuroaică.

Atunci, Făt Frumos, părăsit acolo de frații lui ticăloși, salvează puii și, drept răsplată, pajura-mama îl readuce în Lumea Albă, adică în lumea noastră.

Puterea năprasnică a balaurului îi face pe cei arși de dragoste să’l invoce, ca în acest descîntec de ursită:

”Tu, serpe-balaura,

Cu solzii de aură,

Cu noauș limbe împungătoare,

Cu nouă cozi izbătoare,

Sa te duci la C. si tu s’o cauți

Unde vei afla’o;

De’i afla’o în casa,

De’i afla’o afara,

De’i afla’o vorobind cu tata-său

Sau cu maică-sa, Cu frate-sau, Cu prietenul sau,

Sau cu ibovnicul,

Culcată sau sculată, Tu să nu o lași

Pînă ce ea cu mine nu s’a întîlni

Și n’a vorbi! Tu ei să nu’i dai stare,

Așezare, Ca unui paros pe foc!

În tradiția așa-zis recentă, balaurul trăiește pe fundul fîntînilor, prin peșteri, prin codri neumblați și este malefic, în cea arhaică el reprezenta ființa primordială, întruchipînd haosul acvatic precosmogonic.

În opinia lui Andrei Oișteanu, balaurul – principiu al Haosului – nu era independent (așa cum considera Traian Herseni), ci era doar unul dintre termenii unui binom cosmologic arhetipal (celălalt termen fiind, evident, eroul demiurg, cel care, învingînd balaurul, pune Ordine în Haos sau, cu alte cuvinte, transformă Haosul în Cosmos, în Lume).

În toate legendele cosmologice în care Fîrtatul sau Dumnezeu creează inițial Arborele Lumii în vastul întins de ape, la rădăcina lui se află un șarpe-balaur, identificat ulterior cu dracul, punînd un semn de egalitate între acesta și apele primordiale, haosul acvatic precosmogonic.

Unele legende rumînești specifică pedeapsa aplicată de Fîrtat șarpelui care urzea împotriva acestuia: Fîrtatul îl aruncă în hău și îi poruncește să se încolăcească de nouă ori în jurul pămîntului și să îl apere de ”prăpădul apelor”.

Balaurul va avea un rol hidrometeorologic în numeroase legende și tradiții rumînești și adesea este pus în relație cu solomonarii.

În urma presiunilor exercitate de Biserică și doctrina creștină, Balaurul a devenit din monstrul primordial cosmologic un monstru malefic, iar solomonarii din niște oameni pioși au devenit vrăjitori ce și’au vîndut sufletele diavolului.

Vechea religie a fost transformată în magie, daimonii în demoni, iar vechii preoți în vrăjitori.

Un aspect interesant este cel al ”legării” balaurului, motiv detaliat de Andrei Oișteanu în mai multe locuri.

În prima lui fază, motivul implica doar Balaurul și o fecioară.

Numeroase imagini înfățișează fata ținînd balaurul legat cu un cordon, un lanț sau tot soiul de alte legături (Marea desfrînată din Apocalipsă ține în frîu un balaur cu șapte capete), inclusiv, precum în cazul Sfintei Martha, cu propria centură de castitate (o aluzie transparentă la pierderea fecioriei).

În aceasta secțiune a Apocalipsei apar niște personaje care sînt si ele simbolice. Acestea sînt o femeie si un copil de parte bărbătească care sînt persecutati de un balaur și uneltele sau ajutoarele lui – o fiara si o femeie desfrînată.

Viziunea Bisericii asupra Balaurului din Apocalipsă:

Biserica spune că aceia care sînt dispuși să privească superficial sau în spirit batjocoritor cuvîntul lui Dumnezeu, toate aceste elemente par a fi fost împrumutate din lumea basmelor, a poveștilor cu feți frumoși și balauri care se slujesc de cele mai decăzute elemente omenești.

În această viziune pana inspirației divine ne transportă înapoi la începuturile dispensațiunii creștine pentru ca să străbatem încă o dată același drum. Motivul pentru care Dumnezeu procedează așa este ca prin aceste repetări El dorește să imprime și mai bine în mintea noastră anumite adevăruri.

Și mai este ceva: fiecare repetare îi ofera ocazia lui Dumnezeu de a introduce pe scena profeției noi elemente și noi unghiuri din care El ne cheamă ca să privim realitățile din jurul nostru.

Capitolul 12, cu care se deschide noua viziune, reprezintă nu numai începutul celei de a patra secțiuni a Apocalipsei, ci și începutul celei de a doua jumătăți a cărții cuprinsă între capitolul 12 și ultimul ei capitol, 22.

Privind la această ultimă jumătate a cărții descoperim acele forțe care s’au ridicat împotriva Domnului Iisus și împotriva bisericii Sale.

Ele sînt: balaurul, fiara care s’a ridicat din mare, fiara care s’a ridicat din pamînt, Babilonul și toți oamenii care au primit semnul fiarei.

Cam asta ar fi din prisma bisericii, interpretarea viziunii Balaurului din Apocalipsă.

Un alt punct de vedere interesant legat de femeia care ține piept Balaurului din Apocalipsă îl redăm la final.

Actul implică însă, erotism și subscriem și noi ipotezei conform căreia, inițial, foamea balaurului se referea la foamea sexuală.

Acestuia i se ofereau, din partea unei comunități, întotdeauna fete (de multe ori îmbrăcate în straie de mireasă), pe malul unei ape sau la gura unei peșteri.

Fata îl potolea și îl ”lega”.

Într’o epocă ulterioară, fetei i’a fost refuzată calitatea de eroină, a fost transformată într’o biată victimă, fiind introdus un fecior care să o salveze, inclusiv Sf. Gheorghe.

În mituri și în basme, inevitabil, salvatorul se va căsători cu fata.

Se impune o structură socială patriarhală, cultul Zeului-Tată-Cer în dauna cultului Zeiței-Mamă Pămînt.

Odată cu expansiunea creștinismului, cel care este legat sau cu care fata stabilește legături nu mai este balaurul, dragonul, șarpele ”draco”, ci un înlocuitor al său, impus de noua religie, ”dracul”.

Astfel, la Toulouse, în 1275, a avut loc prima ardere pe rug a unei femei acuzate de presupuse relații (sexuale) cu diavolul.

Este inițiat un lung și rușinos șir de atrocități săvîrșite ”în numele Domnului”.

Într’o altă lucrare am identificat un număr de 69 de fitonime rumînești create cu ajutorul termenului ”drac” cf. gr. drákon ”drac”, lat. draco ”dragon, balaur, şarpe”.

Dumitru Bejan arăta că în fitonimia rumînească, din domeniul ființelor supra- (sau sub) naturale, ireale, termenul drac este constituentul lexical cel mai frecvent în formarea denumirilor populare rumnîești de plante.

Din păcate, autorul nu prezintă nici o dovadă în acest sens.

De asemenea, face precizarea, cum că uneori e mai greu de explicat care este semnificația cuvîntului ”drac”.

Din analiza noastră reiese, că plantele se numesc astfel, în primul rînd, datorită aspectului lor, cu rare excepții, neplăcut sau pentru că au un miros neplăcut.

Urmează, ca număr, denumirile provenite din calcuri sau etimologii populare, apoi speciile necomestibile.

Ultimele două locuri sunt ocupate de fitonimele plantelor parazitare și cele ale căror explicații sînt de natură mitologică, religioasă etc. Cu siguranță, în denumirile populare rumînești de plante, etimonul latin al termenului drac nu este reprezentat în sensul său propriu.

Oamenii din popor au trecut lexemul prin filtrul religios (nu neapărat creștin) sau mitologic. Informatorii noștri nu îl asociază pe diavol cu șarpele, nici măcar cu referire la episodul păcatului originar, constituentul lexical al fitonimelor analizate exprimînd cu precădere atribute neplăcute, necurate, nefirești sau dăunătoare omului.

Pe una dintre cele 25 de plăcuțe de argint descoperite la Letnița, regiunea Loveci din nordul Bulgariei, plăcuțe datînd in secolul al IV-lea î.Hr., incluse în fondul de artă getică, apare, stînd în picioare, un personaj feminin (identificat de specialiști ca fiind Cora sau Hecate – protectoarea vrăjitoarelor) care ține în mîna dreaptă o pateră, iar mîna stîngă o ține pe gîtul unui balaur tricefal, aflat în poziție verticală.

Pe o altă plăcuță din același tezaur, apare tot un personaj feminin (identificat cu o nereidă sau Marea Zeiță a geților) care ține de căpăstru un balaur hipocefal și pare că îl călărește, așezată cu ambele picioare pe aceeași parte.

Pe o faleră de argint datînd din secolul al II-lea î.Hr, descoperită la Lupu, Cergău, jud. Alba, apare un personaj feminin care ține într’o mînă un vas cu toarte, iar în cealaltă un șarpe mare.

Zeița întruchipată pe cele două plăcuțe de argint ar putea fi Bendis, zeiță a lunii, a pădurilor și a farmecelor, protectoare a femeilor.

Tomaschek, Decev, Gh. Mușu, Mircea Eliade ș.a., au indicat ca sursă a teonimului rădăcina indo-europeană *bhendh ”a lega”, de unde germ. Binden, Bund, Band, engl. bind, rom. Bandă, bentiță etc.

Această etimologie a fost respinsă de I.I. Russu.

O preoteasă a acestei zeițe, Medeea, o ilustrează călătorind prin văzduh într’un car tras de balauri, iar Diodor din Sicilia notează că, pentru a demonstra populației din Tesalia puterile cu care era învestită, Medeea a făcut să apară ”chipurile unor balauri” pe care pretindea că îi adusese zeița Artemis / Bendis.

Referiri la această preoteasă fac și Platon, Aristotel și Ovidiu.

Numele Bendis a fost treptat abandonat în favoarea celui roman, Diana, care a generat ulterior din Sancta Diana numele Sînziana și sânziene, incluziv fitonimul.

Sînzienele paralizează, ”leagă” feciorii care le surprind dansînd sau cîntînd sau pe cei care încalcă diferite tabuuri.

Balaurii sînt călăriți și de solomonari în credința poporului rumîn.

Un portret complex al solomonarului a fost zugrăvit de profesorul Traian Gherman. El spune că solomonarii nu’și mărturisesc profesiunea în fața oamenilor.

Cu toate astea, orice sătean îl recunoaște:

”Solomonarii au înfățișare îngrozitoare, ochi roșii, bulbucați, fruntea lată și încrețită, piept lat, gît puternic, statură mijlocie ori mică (…) au două cozi, una de pene subsuoară, și alta e prelungirea șirei spinării.

(…) Toată înfățișarea li’e de oameni sălbatici cu păr sburlit și aspru, ca părul de porc. Hainele lor sunt numai petece și murdare.

(…) De multe ori umblă îmbrăcați cu șapte pieptare chiar și în mijlocul verii, într-o mână cu o carte, iar în cealaltă cu un toiag. Totdeauna sînt scurți la vorbă, arareori îi auzi vorbind, dacă capătă ceva milă nu mulțumesc, pita căpătată de pomană nu o mănîncă, ci o aruncă pe ape. Nu dorm nicicînd în casă, (…) locuiesc în munți prin peșteri, prin păduri în colibe sau prin țarine. Ei (…) îs oameni blăstămați de Dumnezeu, cari se pun în legătura cu necuratul și își vînd sufletul, ca să capete putere asupra văzduhului și a balaurilor.”

Absolvirea școlii este indispensabilă:

”După șapte ani de învățătură iasă din școală învăluiți în neguri și țin’ndu’se cu mâinile de un fuior lung de nor, care îi scoate în lumea noastră din celălalt tărîm, îmbrăcați tot cu veșmintele cu care au intrat, iar din școală capătă o carte, un toiag sau un cîrlig și un frâu de scoarță de mesteacăn.”

Solomonarii sunt numiți legători și dezlegători ai ploilor, sau ”valhasi” (”volhv” – ”vrăjitor” sau ”sacerdot” slav păgîn). Unii folcloriști mai speculează că solomonarii ar fi trăit în locuri solitare, în păduri sau aproape de lacurile montane.

În principiu, nu se acceptă identificarea solomonarilor cu șamanii. Mircea Eliade citînd cu prudență pe călătorul străin Bandinus care vorbea despre niște ”incantatores” din Moldova de nord, pune la îndoială informația, întrucat ea nu e confirmată de un atît de bun cunoscător al obiceiurilor moldovenești ca Dimitrie Cantemir; de aici rezultă că nu se poate vorbi, în cazul solomonarilor, de un șamanism rumînesc.

O definiție lipsită de exagerări și întemeiată pe informații stricte din secolul XIX (deci mai apropiate de epoca în care această tagmă mai funcționa) găsim în cartea lui Fr. Muller, Siebenburgische Sagen:

”Solomonarii sînt moștenitorii înțelepciunii lui Solomon, considerat ca mare vrăjitor, care poate închide și deschide cerul cu farmece, a îngheța apele și lacurile, a aduce roua și grindina în cîmpii.”

Funcția lor magică se pare că se limita la ceea ce spunea etnologul Tudor Pamfile:

”Solomonarii se duc la iezere și de acolo scot Balaurul.”

Același folclorist definește și balaurul, ca instrument al operațiunilor solomonărești:

”Șarpele pe care nouă ani de zile nime nu l’a văzut, se face Balaur, adică șarpe uriaș, care poate și sbura. După ce poate sbura, se duce pînă găsește un hău fără fund, numit iezer, se bagă acolo și tot bea apa pînă’l scoate vreun solomonar.”

Citește și: PREOȚII PELASGO-GEȚILOR, SOLOMONARII HIPERBOREENI

Din toate sursele folclorice autentice rezultă constant că solomonarii sînt oameni cu puteri supranaturale, care se prezintă de obicei icognito, ca și cerșetori zdrențăroși sau ca domni eleganți purtînd într’o mînă o carte, iar în cealalta un toiag sau mai ales un căpăstru (adesea din coajă de tei) cu care lovește balaurul în cap.

Capacitatea supranaturală a solomonarului e descrisă de folclor contradictoriu: deși e socotit de cele mai multe ori un discipol al Diavolului, uneori se consideră ca e un sfînt, subaltern al lui Dumnezeu.

Această diferență portretistică a depins probabil de influența Bisericii creștine, în raport cu capacitatea de rezonanță a conștiinței populare dintr’un mediu sau altul.

Totuși, pretutindeni se crede că solomonarii sînt ființe pozitive care fac bine oamenilor, fiind vindicativi.

Numai cu oamenii răi nu se poartă bine, lor stricîndu’le semănăturile, bătîndu’le cu grindina.

În stratul mai adînc al concepției mitologice rurale, Diavolul e agreat discret și chiar admirat pentru inteligența pe care o dovedește.

Toată tehnica învățată în școala diabolică de solomonar se rezumă la căpăstrul amintit și la cartea din care citește, către balaur, formulele magice, care nu sunt însă descîntece.

Obligat astfel de solomonar, balaurul înghite apa iezerului, pe care apoi o varsă asupra locului indicat, cînd solomonarul traversează cerul călare pe acest balaur zburător.

Știm că folclorul conține pentru fiecare act malefic, pentru fiecare noxă, un antidot care, ca și în cazul buruienilor de leac, ține de magia albă.

Față de acțiunea solomonăriei, antidotul îl posedă niște ”contrasolomonari”, proveniți dintre meșterii zidari, cărămidari, pietrari, despre care se crede că au fost solomonari ce și’au încheiat durata slujbei.

Ei înfig patru furculițe spre cele patru puncte cardinale, rostind o formulă magică; iar, dacă vor, pot chiar să ucidă balaurul pluvial, aruncînd în inima vîrtejului un cuțit.

Solomonarii trebuie să treacă niște teste ale curajului și ale rezistenței la durere fizică în situații extreme.

Solomonarii ucenici ascultă prelegerile predate de diverși demoni (printre care arhidemonul Uniila), citesc manulalele numai la lumina unui opaiț în timp ce sunt așezați pe o piatră de moară rotindu’se cu mare viteză și suspendată cu un fir magic de tavanul peșterii în care e adapostită școala.

Dacă privim cu atenție acest cadru misterios, conceput în atmosferă de basm, vom remarca totuși că școala subterană a inițierii e un ecou sărăcit al vechilor mistere de inițiere hermeneutică prin cărțile sapiențiale ale lui Hermes Trismegistul sau de inițiere agrară, ca în Misterele Eleusine.

Aspectele și implicațiile mitologice ale balaurului sînt mult prea complexe pentru a putea fi expuse în acest articol care își propune să prezinte cum se reflectă acestea în denumirile rumînești de plante și de unde tragem concluzia firească că Balaur este cuvînt străvechi geto-rumînesc .

O sursă bogată de material lingvistic (atît la nivel denotativ cît și conotativ) în privința reprezentărilor balaurului în tradiția rumînească, îl constituie fitonimia.

Între fitonimele rumînești am identificat un număr de nouă care implică imaginea balaurului, dintre care cinci sunt create cu ajutorul termenului balaur.

Nu am analizat fitonimele ce fac referire la șarpe, acestea constituind obiectul unei alte analize, în care am totalizat numărul mare de fitonimele rumînești – 8313 create cu ajutorul termenului ”șarpe” < lat. serpens, lat. serpes < lat. serpens, în opinia lui Vinereau, recurgînd la Diez, Pușcariu, Ciorănescu ș.a., derivarea directă din lat. serpens, este imposibilă, din punct de vedere fonetic, termenul putînd fi prelatin, dat fiind sankritul sarpati ”a (se) târî”, v. ind. sarpa ”șarpe”, alb. gjarpër ”șarpe”, cf. rad. i.-e. *serp-, *srp- ”a se tîrî” din care lat. serpo, -ere, v.ind. sárpati; lat. pop. serpes este etimonul oferit și de Candrea și de DEX, la Scriban: mlat. sĕrpes, format din nom. cl. sĕrpens, gen. -éntis, vrom. șearpe, de unde și mold. lit. șerpe; vgr. ῾erpetón, tîrîtor, scr. sarpa-s, șarpe; it. pg. serpe, serpente, pv. cat. serp, fr. serpent, sp. sierpe, serpientelat; serpens la Șăineanu și în NoDEX.

Din lucrarea respectivă, am avut în vedere strict termenul ”șarpe”, nu și substituenții săi, dubletele sinonimice etc. precum zmeu, balaur, viperă, năpîrcă, tîrîtoare, veveriță, gîndac, pește, pepe ș.a.

Nici în articolul de față nu ne vom referi în detaliu la sinonimia balaur-zmeu, aceasta constituind subiectul unei lucrări viitoare.

Opunîndu’ne concepției semanticii clasice care nu recunoștea numelor decît relația de denotație, considerăm că sensul și semnificația rezidă din interacțiunea semnificaților, care preferă opoziția dintre semne inerente și aferente, motivația putînd afecta porțiunea aferentă sensului contextual.

Dintre fitonimele care implică balaurul, patru sunt concentrate într’un termen unic: bălăurei, samcă, sancă și sămcuță, primul un diminutiv plural, al doilea numele unei entități feminine malefice, cunoscută și sub numele de Avestița sau Aripa-diavolului (și altele mai puțin răspîndite), al treilea, o formă regională a celui de al doilea, dar denumind specii diferite de plante, iar al patrulea un diminutiv al celui de al doilea.

Cinci se compun din doi termeni, toți formați prin hipotaxă, dintr’un substantiv în nominativ+substantiv în genitiv: capul-dragonului, gura-balaurului, iarba-balaurului, oulbalaurului, porumbul-șarpelui.

În privința posibilității studierii semantice a nomenclaturilor, Simina Terian consideră că ”textemele realizează adeseori o reorganizare a opozițiilor echipolente din lexicul primar sub forma unor opoziții graduale și / sau privative”.

Chiar dacă, la origine, multe dintre aceste configuraţii semantice au reprezentat metafore insolite, ele şi’au pierdut, prin ”repetare”, orice valoare ”poetică”, devenind astfel expresii convenţionale.

Am adoptat ortografia propusă de DOOM2, conform căruia se scriu cu cratimă substantivele compuse cu unitate semantică și gramaticală mai mică decît a celor scrise într’un cuvânt, eventual, cu articulare și flexiune și la primul element, avînd structura substantiv + prepoziție + substantiv, substantiv + substantiv în nominativ, substantiv (articulat) + substantiv în genitiv.

De asemenea, DOOM2 prevede generalizarea scrierii cu cratimă a compuselor nesudate care denumesc specii distincte de plante:

Bălăurei (Galeopsis speciosa): florile bilabiate ale plantei melifere au fost asemănate cu capete de mici balauri; planta se mai numește balbisă şi lăcomele, denumiri sugerate, dacă nu chiar impuse, de aspectul de guri deschise.

În cazul denumiri balbisă, în opinia lui Constantin Drăgulescu fitonimul ar proveni din tema balb- din care şi verbul rom. a se bîlbîi, lat. Balbus, în prima parte a fitonimului identificînd rădăcina i.-e. *bhel-, *bhlō- ”floare, a înflori” sau rad. i-.e. *bhel- “a străluci”, *bhā-, *bhō- “lumină, a luci, a sclipi, nobleţe”, iar în finalul său rad. i.-e. *bu- ”buză” din care rom. buză, alb. buzä ”buză”.

Capul-dragonului (Dracocephalum austriacum, Dracocephalum moldavicum), este un calc după nume străin, în multe limbi fitonimele avînd aceeaşi semnificație, dată de aspectul florilor ca un cap, ca o gură de balaur sau dragon.

Gura-balaurului (Hemerocallis fulva) are flori mai mult sau mai puţin asemănătoare unor guri/boturi de balaur (a se vedea iarba-balaurului).

Iarba-balaurului, iarba-bălaurului (Arum maculatum, Dracunculus vulgaris, Polygonum bistorta), oul-balaurului (Lasiosphaera gigantea), referire la aspectul rizomilor (Polygonum bistorta şi Arum maculatum au numele lat. dracontea) sau al inflorescenţei / florilor şi forma şi mărimea ciupercii Lasiosphaera gigantea; Polygonum bistorta se numeşte şi iarba-şarpelui, rădăcina-şerpilor, şerpariţă, datorită rădăcinii ”încolăcite” ca un şarpe; numele iarba balaurului ar putea proveni din sinonimizarea termenului balaur cu zmeu/șarpe şi receptarea fitonimului rus. goreţ zmeinîĭ ”troscotul şarpelui” ca însemnând ”troscotul / iarba zmeului.

Oul-balaurului (Lasiosphaera gigantea) a se vedea iarba-balaurului.

Porumbul-șarpelui (Arum maculatum) speciile au inflorescenţe şi / sau fructificații asemănătoare știuletelui de porumb dar, nefiind comestibile, au fost considerate ale șarpelui.

Arum maculatum are tulpina (în vârf cu inflorescența apărată de spat) asemănătoare unui șarpe cu capul foarte mare / balaur (de unde numele gr. dracontion, lat. dracontium).

S’a folosit în Antichitate contra mușcăturilor de șerpi.

Samcă (Eryngium planum, Galium schultesii) cf. subst. samcă ființă imaginară malefică, Avestița (v. sl. *věštica cf. bg. veštica), vatămă în special gravidele (Sim. Fl. Marian), lăuzele și copiii acestora (Teodorescu, Candrea, Pamfile), regină a spiritelor rele (Pamfile) boală provocată copiilor de această ființă.

Planta este numită samcă (< ucr., bg. samka ”duh rău, diavol”) fiindcă este spinoasă, rumînii receptând sl. dračĭ ”mărăcine” ca drac(i) ”diavol(i)”.

Samcă desemnează și o boală a cailor (în zona Bistricioara-Borsec) și umflătura care se formează, uneori, sub pielea gîtului la vite (în zona Enisala-Babadag).

Sancă (Elsholtzia ciliata, Lallemantia iberica) florile seamănă cu niște capete de balaur sau șarpe, asimilat cu subst. drac. De comparat și cu bg. sănka ”fantomă, duh necurat”.

Sămcuţă, sîmcuță (Galium schultesii, Sisymbrium officinale, Veronica chamaedrys) din subst. samcă „fiinţă imaginară rea, diavol; boală cauzată de această fiinţă” (< ucr. samka ori din sl. samǔka „femeie”) (a se vedea samcă).

Galium schultesii se numește și sînziană-de pădure, ceea ce permite legătura cu Samodiva ”zînă rea de pădure, drăgaică” (o specie înrudită, Galium odoratum, se numește muma pădurii).

Sisymbrium officinale şi Veronica chamaedrys s’au folosit contra colicilor și convulsiilor epileptiforme (ale copiilor).

Platele se mai numesc și Tu-mi-ai-zis (Galium schultesii, Sisymbrium officinale), tu-ne-ai zîs (Veronica chamaedrys), tunezisă (Veronica teucrium), al treilea fitonim format, de fapt, din trei cuvinte tu-ne-zisă ”tu nenumită / cu numele nerostit” adică tabu, fiindcă era considerată iarba șarpelui (și chiar are acest nume).

Ultima specie are și numele cuibul necuratului, conform unor legende acesta ar fi spus la ce folosește planta. Rezultă că numele corect al speciilor de mai sus a fost, inițial, tu-ne-zis(ă) (tu < lat. tu, ne < sl. ne- și zis/zisă < a zice < lat. dicere).

De altfel, în Dicționarul Borza fitonimul tunezisă s’a tipărit pentru Veronica teucrium însă, în lucrarea folosită ca sursă numele apare la Veronica chamaedrys.

Sașii folosesc pentru Veronica persica numele ungenanntgekräutig ”buruiană nenumită”, posibil calc din rumînă.

Fitonimele sînt sugerate în special de aspectul fizic al plantelor, apoi două denumiri au o explicație de natură mitologică și, în fine, una are o explicație de natură lingvistică, mai exact un calc.

Implicațiile și simbolistica lumii vegetale în culturile tradiționale sînt evidente și îndelung discutate.

Aici vom reda interpretarea viziunii din Apocalipsă legată de Femeie și Balaur promisă mai sus:

Vom analiza acest caz în parte, avînd în vedere niște reguli, care trebuiesc respectate la interpretarea Apocalipsei:

  1. Cartea Apocalipsa este “Descoperirea Domnului Isus” (Apocalipsa 1:1)
    Deci, această carte are scopul să ne descopere tainele lui Dumnezeu și nu să ne încurce.
  2. Domnul Isus a făcut cunoscut planul Său prin semne
    Expresia “le’a făcut cunoscut”, folosită în versetul Apocalipsa 1:1, potrivit cu dicționarul cuvintelor elinești, are sensul de ”a arăta prin semne” (σημαίνω,v {say-mah’-ee-no} – a da un semn, a indica, a face cunoscut).

De exemplu:

– femeia din capitolul 17 reprezintă o cetate:

”Şi femeia, pe care ai văzut’o, este cetatea cea mare, care are stăpînire peste împăraţii pămîntului.” (Apocalipsa 17:18),

– cetatea Noul Ierusalim din capitolul 21 este Mireasa Mielului, adică Biserica:

”Apoi unul din cei şapte îngeri, cari ţineau cele şapte potire, pline cu cele din urmă şapte urgii, a venit şi a vorbit cu mine, şi mi’a zis:,, Vino să’ţi arăt mireasa, nevasta Mielului! Şi m’a dus, în Duhul, pe un munte mare şi înalt. Şi mi’a arătat cetatea sfîntă, Ierusalimul, care se pogora din cer dela Dumnezeu…” (Apocalipsa 21:9-10).

Și autorul începe capitolul 12 cu specificarea: În cer s’a arătat un semn mare: o femeie învăluită în soare, cu luna supt picioare, şi cu o cunună de douăsprezece stele pe cap. (Apocalipsa 12:1)

  1. Interpretarea trebuie făcută în contextul Bibliei și nu abstract.
    Pentru început să vedem ce informație ne dă Apocalipsa 12 despre personajele principale din acest text: femeia, copilul de parte bărbătească, Balaurul și Mihail.
  2. Femeia din cartea Apocalipsa 12
    – este învăluită în soare, cu luna la picioare, cu o cunună de douăsprezece stele pe cap, (Apocalipsa 12:1)
    – era însărcinată, țipa în durerile nașterii și avea un mare chin să nască: în timpul acesta Balaurul stătea înaintea ei ca să’i mănînce copilul, cînd avea să se nască. Motivul pentru care – era urmărită de Balaur era copilul pe care urma să’L nască! (Apocalipsa 12:2)
    – a născut un copil de parte bărbătească (Apocalipsa 12:5)
    – a fugit în pustie, într’un loc pregătit de Dumnezeu, ca să fie hrănită acolo o mie două sute șase zeci de zile. Cînd a fugit Femeia în pustie? Cînd Balaurul este aruncat pe pămînt. De ce a fugit femeia în pustie? Pentru că Balaurul văzîndu’se pe pămînt a început s’o urmărească. Cum a fugit Femeia în pustie? Cele două aripi ale vulturului celui mare au fost date femeii, ca să zboare cu ele în pustie, în locul ei unde este hrănită o vreme, vremi și jumătatea unei vremi, departe de fața șarpelui. (Apocalipsa 12:13-14)
    – cînd a fugit în pustie, Balaurul a căutat să o nimicească, dar pămîntul a dat ajutor femeii și ea a reușit să fugă în pustie (Apocalipsa 12:15-16).
    – cînd va fugi femeia în pustie, o rămășiță a seminței ei nu va reuși să fugă în pustie. Despre ei se spune că păzesc poruncile lui Dumnezeu și țin mărturia lui Isus Hristos.
  3. Copilul de parte bărbătească:
    – născut de femeia urmărită de Balaur: problema nu era în femeie, ci în copilul care urma să se nască!
    – de parte bărbătească,
    – el are să cîrmuiască toate neamurile cu un toiag de fier.
    – după ce s’a născut, a fost răpit la Dumnezeu și la scaunul Lui de domnie (Apocalipsa 12:5)
  4. Balaurul:
    – mare, roșu, cu 7 capete, 10 coarne și 7 cununi împărătești pe capete (Apocalipsa 12:3)
    – cu coada trăgea după el a treia parte din stelele cerului, şi le arunca pe pămînt (Apocalipsa 12:4)
    – stătea înaintea femeii ca să’i mănânce pruncul, când avea să-l nască (Apocalipsa 12:4),
    – are îngeri (Apocalipsa 12:7)
    – s’a luptat cu Mihail și îngerii lui, dar nu a putut birui și locul lor nu li s’a mai găsit în cer: până atunci se afla în cer (Apocalipsa 12:7),
    – Balaurul cel mare, șarpele cel vechi, numit Diavolul și Satana (Apocalipsa 12:9)
    – înșeală lumea (Apocalipsa 12:9)
    – a fost aruncat jos pe pămînt și împreună cu el au fost aruncați și îngerii lui (Apocalipsa 12:9),
    – pîrăște pe sfinți zi și noapte înaintea lui Dumnezeu (Apocalipsa 12:10),
    – în cer s’a făcut un război în care el și îngerii lui s’au luptat cu Mihail și îngerii săi, dar fiindcă nu au putut birui (Balaurul și îngerii lui), locul lor nu s’a mai găsit în cer (Apocalipsa 7-8)
    – a fost aruncat jos pe pămînt (Apocalipsa 12:10)
    – cînd a fost aruncat pe pământ, în cer s’a anunțat că a venit mîntuirea, puterea și împărăția lui Dumnezeu și stăpînirea Hristosului Lui (Apocalipsa 12:10)
    – a fost biruit prin sângele Mielului și prin mărturia sfinților (Apocalipsa 12:11)
    – s’a coborît pe pămînt cuprins de o mînie mare, fiindcă știe că i’a rămas puțină vreme: deci, din moment ce este aruncat pe pămînt, i’a rămas puțină vreme! (Apocalipsa 12:12)
    – cînd s’a văzut pe pămînt a început să urmărească femeia (Apocalipsa 12:13),
    – a aruncat apă după femeie ca să o ia apele, dar pămîntul a dat ajutor femeii (Apocalipsa 12:15),
    – mîniat pe femeie s’a dus să facă război cu rămășița femeii care țin poruncile lui Dumnezeu și mărturia lui Isus Hristos (Apocalipsa 12:17).
  5. Mihail
    – are îngeri (Apocalipsa 12:7)
    – este în cer și se luptă cu balaurul și îngerii lui (Apocalipsa 12:7)
    – nu a putut fi biruit de balaur și îngerii lui și, ca rezultat a luptei, balaurul și îngerii lui sunt aruncați pe pământ (Apocalipsa 7-10)

Acum că ne’am făcut o imagine de ansamblu a capitolului 12 din cartea Apocalipsa, să încercăm să analizăm fiecare teorie în parte:

I. Femeia este Biserica

Argumentele principale în susținerea acestei teorii este că Biserica 1) este în continuă luptă cu balaurul (diavolul), 2) ea biruiește pe diavol și 3) ea continuu suferă durerile nașterii pentru fiecare suflet născut din nou.

Care sunt argumentele contra?

Din textul de la Apocalipsa nu vedem ca femeia să se lupte cu balaurul: cu balaurul se luptă Mihail și îngerii lui, iar protecția femeii vine din partea lui Dumnezeu, care o ajută să fugă într’un loc pregătit, departe de fața balaurului.

Biruința vine din jertfa Domnului Isus (Apocalipsa 12:11)

Durerile nașterii s’au soldat cu nașterea unui copil de parte bărbătească, care după naștere a fost luat la Dumnezeu și la scaunul Lui de domnie.

Despre El se spune că va cârmui Neamurile cu un toiag de fier.

Este evident că merge vorba despre Domnul Isus despre care la Apocalipsa 19:15 este scris:

”Din gura Lui ieșea o sabie ascuțită, ca să lovească neamurile cu ea, pe care le va cîrmui cu un toiag de fier.”

și la Apocalipsa 2:26-27 găsim o promisiune a Domnului Isus pentru biruitori:

”Celui ce va birui și celui ce va păzi pînă la sfîrșit lucrările Mele îi voi da stăpînire peste neamuri. Le va cîrmui cu un toiag de fier și le va zdrobi ca pe niște vase de lut, cum am primit și Eu putere de la Tatăl Meu.”

Concluzie: Femeia din cartea Apocalipsa 12 nu poate fi Biserica, deoarece nu ea a născut pe Domnul Isus, ci Domnul Isus ”a născut Biserica”.

II. Femeia este fecioara Maria, care a născut pe Domnul nostru Isus Hristos

Am demonstrat, deja, că pruncul născut din femeia din Apocalipsa 12 este Domnul Isus și, în ce privește trupul, Domnul Isus s’a născut din fecioara Maria, logodnica lui Iosif, din seminția lui David.

Apare întrebarea: cînd Maria, mama Domnului Isus a fugit în pustie departe de fața balaurului?

Este vorba despre fuga lui Iosif cu Maria și pruncul în Egipt (Matei 2:13-15)? Scripturile nu specifică cît timp s’au aflat ei în Egipt.

Dar să vedem din Apocalipsa 12, cînd femeia fuge în pustie:

– potrivit cu versetele 5 și 6, femeia fuge în pustie după ce copilul a fost răpit la Dumnezeu,

– potrivit cu versetele 13 și 14, aceasta se întîmplă când Balaurul este aruncat pe pămînt.

Acum ne rămîne să clarificăm cînd Balaurul sau diavolul este aruncat pe pămînt!

Potrivit cu Efeseni 6:12, diavolul și îngerii lui pînă acum se află în locurile cerești:

Căci noi n’avem de luptat împotriva cărnii şi sîngelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpînitorilor întunerecului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii cari sînt în locurile cereşti. (Efeseni 6:12)

Concluzie: Femeia din cartea Apocalipsa 12 nu poate fi fecioara Maria, fiindcă 1) ea a fugit în Egipt împreună cu Pruncul, înainte ca El (Domnul Isus) să fie luat la cer, 2) diavolul sau balaurul și îngerii lui pînă în prezent nu a fost încă aruncați din cer pe pămînt.

III. Femeia este Poporul Israel, din care s’a născut Domnul nostru Isus Hristos:

Iată argumentele:

  1. Descrierea femeii, și anume, că era învăluită în soare, cu luna sub picioare, şi cu o cunună de douăsprezece stele pe cap. (Apocalipsa 12:1), amintește un eveniment din Geneza 37:9-10. Iosif, unul din cei 12 fii ai patriarhului Iacov (sau Israel) a avut un vis:

Iosif a mai visat un alt vis, şi l’a istorisit fraţilor săi. El a zis:

”Am mai visat un vis! Soarele, luna, şi unsprezece stele se aruncau cu faţa la pămînt înaintea mea. L’a istorisit tatălui său şi fraţilor săi. Tatăl său l’a mustrat, şi i’a zis: ”,Ce înseamnă visul acesta, pe care l’ai visat? Nu cumva vom veni, eu, mama ta şi fraţii tăi, să ne aruncăm cu faţa la pămînt înaintea ta?” (Geneza 37:9-10)

Potrivit acestui text, soarele îl simbolizează pe Iacov (Israel), din care se trag cele douăsprezece seminții ale lui Israel, luna este mama și stele sunt frații lui Iosif, adică semințiile lui Israel, din care s’a ridicat poporul Israel.

  1. Potrivit cu cronologia cărții Apocalipsa, Balaurul este aruncat pe pămînt la mijlocul săptămînii a șaptezecea rînduită de Dumnezeu pentru poporul Israel și pentru Ierusalim (Daniel 9:24-27), cînd poporul Israel, potrivit cu Matei 24:15-22, trebuie să fugă la munte, căci acolo va fi scăparea lor. De ce afirmăm că Balaurul va fi aruncat pe pămînt la mijlocul săptămînii a șaptezecea? Răspunsul îl găsim tot în cartea Apocalipsa. La Apocalipsa 11:15 găsim scris:

Îngerul, al şaptelea a sunat din trîmbiţă. Şi în cer s’au auzit glasuri puternice, care ziceau:

”Împărăţia lumii a trecut în mînile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor.”

Aceasta s’a întîmplat după ce, potrivit cu Apocalipsa 11, cei doi proroci au înviat și noi știm că moartea lor marchează mijlocul săptămînii: în prima jumătate a săptămînii (1260 zile) ei au prorocit la Ierusalim, iar în a doua jumătate a săptămînii (42 luni) urmează ca fiara sau Antihristul să domnească tot la Ierusalim, așezîndu’se în Templul lui Dumnezeu, dîndu’se drept Dumnezeu (2 Tesaloniceni 2:4).

Iar la Apocalipsa 12:10 ni se spune motivul pentru care a venit împărăția lui Dumnezeu și de ce Domnul Isus începe anume atunci să împărățească:

Şi am auzit în cer un glas tare, care zicea: ,

”Acum a venit mîntuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru, şi stăpînirea Hristosului Lui, pentru că pîrîşul fraţilor noştri, care zi şi noaptea îi pîra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos. (Apocalipsa 12:10)

Deci, Balaurul este aruncat pe pămînt înainte de trîmbița a șaptea, adică la mijlocul săptămînii. De altfel, din Apocalipsa 13, aflăm că Balaurul lucrează cu toată puterea prin Fiară sau Antihristul, motiv pentru care și descrierea lor este aseamănătoare: șapte capete, 10 coarne (Balaurul din Apocalipsa 12 și Fiara din Apocalipsa 13 și 17).

Diavolul a lucrat pe parcursul istoriei împotriva lui Israel prin șapte imperii: Egiptul, Asiria, Babilonul, Medo-Persia, Grecia (care în raport cu timpul în care a trait Ioan, autorul Apocalipsei, căzuseră /Apocalipsa 17:10/) Roma (care este), și imperiul, care nu a venit încă este imperiul Roman restabilit prin cei 10 împărați despre care scrie prorocul Daniel în Daniel 7 și despre care găsim scris și la Apocalipsa 17:12.

Însăși Fiara este al optulea împărat (Apocalipsa 17:11-12), a cărui imperiu va fi din rîndul celor șapte, menționate mai sus și anume din imperiul Roman. El este și cornul cel mic din Daniel 7, prin care diavolul va lucra cu toată puterea: el va fi întruchiparea diavolului.

Care sunt argumentele? La Apocalipsa 13 Fiara este descrisă în felul următor:

Fiara, pe care am văzut’o, semăna cu un leopard; avea labe ca de urs, şi gură ca o gură de leu.

Balaurul i’a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpînire mare. (Apocalipsa 13:2)

Descrierea acestei fiare amintește descrierea celor patru fiare din Daniel 7:

I. Cea dintîi semăna cu un leu, şi avea aripi de vultur. (Daniel 7:4) – Imperiul Babilonului

II. Şi, iată că o a doua fiară era ca un urs şi stătea într’o rînă; avea trei coaste în gură între dinţi; şi i s’a zis:

”Scoală’te, şi mănîncă multă carne! (Daniel 7:5) – Imperiul Medo-Persan

III. După aceea m’am uitat mai departe şi iată o alta ca un pardos (leopard), care avea pe spate patru aripi ca o pasăre; fiara aceasta avea şi patru capete, şi i s’a dat stăpînire. (Daniel 7:6) – Imperiul Greciei

IV. După aceea m’am uitat în vedeniile mele de noapte, şi iată că era o a patra fiară, nespus de grozav de înspăimîntătoare şi de puternică; avea nişte dinţi mari de fier, mînca, sfărîma, şi călca în picioare ce mai rămînea; era cu totul deosebită de toate fiarele de mai înainte, şi avea zece coarne.

M’am uitat cu băgare de seamă la coarne, şi iată că un alt corn mic a ieşit din mijlocul lor, şi dinaintea acestui corn au fost smulse trei din cele dintîi coarne. Şi cornul acesta avea nişte ochi ca ochii de om, şi o gură…, care vorbea cu trufie. (Danile 7:7-8) – Imperiul Roman, din care urmează să se ridice 10 împărați și pe vremea lor trebuie să se ridice Antihristul căruia acești 10 împărați îi vor da toată puterea lor și vor lucra împreună cu el (Apocalipsa 17:12-13).

  1. Un alt moment important este că Balaurul va fi aruncat pe pămînt de către Mihail și îngerii lui în rezultatul unui război, pe care Balaurul nu l’a putut cîștiga, în contextul urmăririi femeii. La Daniel 12 ni se spune că la vremea sfîrșitului, cînd Antihristul (sau împăratul de la miază-noapte, în Daniel 11) ”îşi va întinde corturile palatului său între mare şi muntele cel slăvit şi sfînt” (Daniel 11:45), se va scula voievodul Mihail, ocrotitorul poporului lui Daniel, adică a lui Israel, și va veni în ajutorul lor:

În vremea aceea se va scula marele voivod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strîmtorare, cum n’a mai fost de cînd sînt neamurile şi pînă la vremea aceasta. Dar în vremea aceea, poporul tău (adică Israel) va fi mîntuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte. (Daniel 12:1)

Menționăm că Scriptura specifică clar “poporul tău”, adică a lui Daniel și aume poporul Israel, și nu scrie ”poporul sfinților”, adică Biserica, cum afirmă unii care cred că Dumnezeu a lepădat pe Israel și toate promisiunile făcute lui Israel sînt doar pentru Biserică.

Concluzie: Femeia din cartea Apocalipsa 12 este poporul Israel, din care s’a născut Domnul Isus, și care la vremea sfârșitului va trece printr’un necaz mare cum nu a mai fost, motiv pentru care ei trebuie să fugă din Ierusalim și din Iudea departe de fața balaurului.

Balaurul sau diavolul a urmărit pe Israel prin imperiile care s’au ridicat pe rînd pe pămînt și anume: Egiptul, Asiria, Babilonul, Medo-Persia, Grecia, Roma.

Faptul că Israel a fost restabilit ca și stat, după aproape 2000 de ani, dovedește că Dumnezeu are un plan pentru poporul acesta și Dumnezeu nu a lepădat pe Israel, după cum scrie și apostolul Pavel, în mod special, în capitolul 11 din epistola sa către sfinții din Roma:

”Fraţilor, pentru ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într’o împietrire, care va ţinea pînă va intra numărul deplin al Neamurilor. Şi atunci tot Israelul va fi mîntuit, după cum este scris:

”Izbăvitorul va veni din Sion, şi va îndepărta toate nelegiurile dela Iacov. Acesta va fi legămîntul, pe care’l voi face cu ei, cînd le voi şterge păcatele. În ce priveşte Evanghelia, ei sînt vrăjmaşi, şi aceasta spre binele vostru; dar în ce priveşte alegerea, sînt iubiţi, din pricina părinţilor lor. Căci lui Dumnezeu nu’I pare rău de darurile şi de chemarea făcută. După cum voi odinioară n’aţi ascultat de Dumnezeu, şi după cum prin neascultarea lor aţi căpătat îndurare acum, tot aşa, ei acum n’au ascultat, pentru că, prin îndurarea arătată vouă, să capete şi ei îndurare.” (Romani 11:25-31)

Dincolo de această interpretare a Apocalipsei, semnificația poveștii este lupta celor păcătoși și răi cu Dumnezeu.

Făt Frumos îl personifica pe Dumnezeu. Iubita lui Făt frumos poate personifica Raiul sau Desăvîrșirea… Ea este pusa in pericol de zmeu…

Ei bine Dumnezeu dă păcătoșilor întîi avertismente…
Îl bagă pe pacatos în pămînt numai de un cot la început, numai pînă la genunchi.

Dacă pacatosul nu se pocăiește și face rele în continuare sfindînd pe Dumnezeu, Acesta îl ridică ceva mai sus și la cadere se afunda de doi coți…

Dacă nici atunci nu se pocăiește, îl arunca și mai sus în văzduh și va intra pînă la gît în cădere în pămînt… Dacă din trei avertismente nu te pocăiești… Dumnezeu poate are și alte treburi… Intri de nu mai ieși…

Făt Frumos ăsta seamăna foarte mult cu Arhanghelul Mihai.

Credeți că există vreo deosebire între zmeu și balaur în folclorul geto-rumînesc?

Noi credem că nu, de aceea redăm și povestea lui Greuceanu ca să ne edificăm, mai ales că mulți dintre rumîni nici nu au auzit’o cînd erau mici.

A fost odată ca niciodată, că dacă nu ar fi fost nu s’ar povesti…

Era un împărat și se numea împăratul Roșu. El era foarte mîhnit că, în zilele lui, niște zmei furaseră soarele și luna de pe cer.

Trimise deci oameni prin toate țările și răvașe prin orașe, ca să dea de știre tuturor că oricine se va găsi să scoață soarele și luna de la zmei, acela va lua pe fiie’sa de nevastă și încă jumătate din împărăția lui, iară cine va umbla și nu va izbîndi nimic, acela să știe că i se va tăia capul.

Mulți voinici se potricăliseră semețindu’se cu ușurință că va scoate la capăt o asemenea însărcinare; și cînd la treabă, hîț în sus, hîț în jos, da din colț în colț și nu știa de unde s’o înceapă și unde s’o sfîrșească, vezi că nu toate muștele fac miere.

Împăratul însă se ținu de cuvînt.

Pe vremea aceea, se afla un viteaz pe nume Greuceanu.

Auzind și el de făgăduința împărătească, ce se gândi, ce se răzgândi, că numai își luă inima în dinți, încumetîndu’se pe ajutorul lui Dumnezeu și pe voinicia sa, și plecă și el la împăratul să se închine cu slujba.

Pe drum se întîlni cu doi oameni pe cari slujitorii împărătești îi ducea la împăratul ca să’i taie, pentru că fugiseră de la o bătălie ce o avusese împăratul acesta cu niște gadine. Ei erau triști, bieții oameni, dară Greuceanu îi mîngîie cu niște vorbe așa de dulci, încît le mai veni nițică inimă, că era și meșter la cuvînt Greuceanu nostru.

El își puse nădejdea în întîmplarea aceasta și își zise:

”Îmi voi încerca norocul. De voi izbuti să înduplec pe împăratul a ierta pe acești oameni de la moarte, mă voi încumeta să mă însărcinez și cu cealaltă treabă; iară de nu, sănătate bună! Mă voi duce de unde am venit. Asta să fie în norocul meu; niciodată nu strică cineva să facă o încercare.”

Și astfel, poftorindu’și unele ca acestea, aide, aide, ajunge la curtea împărătească.

Înfățișîndu’se la împăratul, atîtea îi povesti, așa cuvinte bune și dulci scoase și atîta meșteșug puse în vorbirea sa, încît și împăratul crezu că pe nedrept ar fi să omoare pe acei oameni; că mai de folos i’ar fi lui să aibă doi supuși mai mult, și că mai mare va fi vaza lui în lume de s’ar arăta milostiv către popor.

Nu mai putură oamenii de bucurie cînd auziră că Greuceanu a măglisit pe împăratul pînă într’atîta, încît l’a făcut să’i ierte.

Mulțumiră lui Greuceanu din toată inima și îi făgăduiră că toată viața lor se vor ruga lui Dumnezeu pentru dînsul ca să meargă din izbîndă în izbîndă, ceea ce și făcură.

Această izbîndă o luă drept semn bun, și Greuceanu, mergând a doua oară la împăratul, grăi cu cuvintele lui mieroase cele următoare:

– Mărite doamne, să trăiești întru mulți ani pe luminatul scaunul acestei împărății. Mulți voinici s’au legat către măria ta să scoată de la zmei soarele și luna pe care le’a hrăpit de pe cer, și știu că cu moarte au murit, fiindcă n’au putut să’și îndeplinească legămintele ce au făcut către măria ta. Și eu, mărite doamne, cuget a mă duce întru căutarea acestor tîlhari de zmei, și mi’ar fi voia să’mi încerc și eu norocul, doar-doar va da Dumnezeu să ajungem a putea pedepsi pe acei blestemați de zmei, pentru nesocotita lor îndrăzneală. Dar fii’mi milostiv și mînă de ajutor.

– Dragul meu Greucene, răspunse împăratul, nu pot să schimb nici o iotă, nici o cirtă din hotărîrea mea. Și aceasta nu pentru altceva, ci numai și numai pentru că voiesc să fiu drept. Poruncile mele voi să fie una pentru toată împărăția mea; la mine părtinire nu este scris.

Văzînd statornica hotărîre a împăratului și dreptatea celor vorovite de dînsul, Greuceanu cuvântă cu glas voinicesc:

– Fie, mărite împărate, chiar de aș ști că voi pieri, tot nu mă voi lăsa pînă nu voi duce la capăt bun sarcina ce îmi iau de bună-voia mea.

Se învoiră, și peste cîteva zile și plecă, după ce puse la cale tot ce găsi că e bine să facă, ca să scape cu fața curată din această întreprindere.

Greuceanu luă cu dînsul și pe fratele său și merse, merse, merse cale lungă, depărtată, pînă ce ajunse la Faurul-pămîntului, cu care era frate de cruce. Acest faur, fiind cel mai mare meșter de pe pământ, era și năzdrăvan. Aici se opriră și poposiră. Trei zile și trei nopți au stat închiși într’o cămară Greuceanu cu Faurul-pămîntului și se sfătuiră.

Și, după ce se odihniră cîteva zile și mai plănuiră ceea ce era de făcut, Greuceanu și frate-său o luară la drum.

Îndată după plecarea Greuceanului, Faurul-pămîntului se apucă și făcu chipul lui Greuceanu numai și numai din fier, apoi porunci să arză cușnița ziua și noaptea și să țină chipul acesta fără curmare în foc.

Iară Greuceanu și frate-său merseră cale lungă, și mai lungă, pînă ce li se făcu calea cruci; aici se opriră, se așezară pe iarbă și făcură o gustărică din merindele ce mai aveau, și apoi se despărțiră, după ce se îmbrățișară, și plînseră ca niște copii.

Mai nainte d’a se despărți, își împărțiră cîte o basma și se înțeleseră zicînd:

”Atunci cînd basmalele vor fi rupte pe margini, să mai tragă nădejde unul de altul că se vor mai întîlni; iară cînd basmalele vor fi rupte în mijloc, să se știe că unul din ei este pierit.”

Mai înfipse și un cuțit în pămînt și ziseră:

”Acela din noi, care s’ar întoarce mai întîi și va găsi cuțitul ruginit să nu mai aștepte pe cellalt, fiindcă aceasta însemnează că a murit.”

Apoi Greuceanu apucă la dreapta și frate-său la stînga.

Fratele Greuceanului, umblînd mai multă vreme în sec, se întoarse la locul de despărțire și, găsind cuțitul curat, se puse a’l aștepta acolo cu bucurie, că văzuse soarele și luna la locul lor pe cer.

Iară Greuceanu se duse, se duse pe o potecă care’l scoase tocmai la casele zmeilor, așezate unde’și înțărcase dracul copiii.

Dacă ajunse aici, Greuceanu se dete de trei ori peste cap și se făcu un porumbel. Vezi că el ascultase năzdrăvăniile ce’l învățase Faurul-pămîntului.

Făcîndu’se porumbel, Greuceanu zbură și se puse pe un pom care era tocmai în fața caselor.

Atunci, ieșind fata de zmeu cea mare și, uitîndu’se, se întoarse repede și chemă pe mumă’sa și pe soră’sa cea mică, ca să vină să vază minunea.

Fata cea mică zise:

– Măiculiță și surioară, pasărea asta gingașă nu mi se pare ogurlie pentru casa noastră. Ochii ei nu seamănă a de pasăre, ci mai mult seamănă a fi ochii lui Greuceanu cel de aur. Pînă acuma ne’a fost și nouă! D’aici înainte numai Dumnezeu să’și facă milă de noi și d’ai noștri.

Pasămite aveau zmeii cunoștință de vitejia lui Greuceanu.

Apoi intrară cîteștrele zmeoaicele în casă și se puseră la sfat.

Greuceanu numaidecît se dete iarăși de trei ori preste cap și se făcu o muscă și intră în cămara zmeilor. Acolo se ascunse într’o crăpătură de grindă de la tavanul casei și ascultă la sfatul lor.

După ce luă în cap tot ce auzi, ieși afară și se duse pe drumul ce ducea la Codru Verde și acolo se ascunse subt un pod.

Cum se vede treaba, din cele ce auzise, știa acum că zmeii se duseseră la vînat în Codru Verde și aveau să se întoarcă unul de cu seară, altul la miezul nopții și tartorul cel mare despre ziuă.

Așteptînd Greuceanu acolo, iată măre, că zmeul cel mai mic se întorcea și, ajungînd calul la marginea podului, unde sforăi o dată și sări înapoi de șapte pași. Dară zmeul, mîniindu’se, zise:

– Ah, mînca’o’ar lupii carnea calului! Pe lumea asta nu mi’e frică de nimeni, numai de Greuceanu de Aur; dar și pe acela c’o lovitură îl voi culca la pămînt.

Greuceanu, auzind, ieși pe pod și strigă:

– Vino, zmeule viteaz, în săbii să ne tăiem, sau în luptă să ne luptăm.

– Ba în luptă, că e mai dreaptă.

Se apropiară unul de altul și se luară la trântă.

Aduse zmeul pe Greuceanu și’l băgă în pămînt până în genuchi. Aduse și Greuceanu pe zmeu și’l băgă în pămînt până în gât și’i tăie capul. Apoi, după ce aruncă leșul zmeului și al calului sub pod, se puse să se odihnească.

Cînd, în puterea nopții, veni și fratele cel mare al zmeului, și calul lui sări de șaptesprezece pași înapoi. El zise ca și frate’său, iară Greuceanu îi răspunse și lui ca și celui dintîi.

Ieșind de sub pod, se luă la trîntă și cu acest zmeu.

Și unde mi’aduse, nene, zmeul pe Greuceanu și’l băgă în pămînt pînă la brîu. Dară Greuceanu, sărind repede, unde mi’aduse și el pe zmeu o dată, mi’l trînti și’l băgă în pământ pînă în gît și’i tăie capul cu paloșul.

Aruncîndu’i și mortăciunea acestuia și a calului său sub pod, se puse iarăși de se odihni.

Cînd despre zori, unde venea, măre, venea tat-al zmeilor, ca un tartor, [de] cătrănit ce era, și cînd ajunse la capul podului, sări calul lui șaptezeci și șapte de pași înapoi. Se necăji zmeul de această întîmplare cît un lucru mare, și unde răcni:

– Ah, mîncare’ar lupii carnea calului; că pe lumea asta nu mi’e frică de nimenea, doară de Greuceanu de Aur; și încă și pe acesta numai să’l iau la ochi cu săgeata și îl voi culca la pămînt.

Atunci, ieșind și Greuceanu de sub pod, îi zise:

– Deh! zmeule viteaz, vino să ne batem, în săbii să ne tăiem, în suliți să ne lovim, ori în luptă să ne luptăm.

Sosi zmeul și se luară la bătaie: în săbii se bătură ce se bătură și se rupseră săbiile; în suliți se loviră ce se loviră și se rupseră sulițile; apoi se luară la luptă: se zguduiau unul pre altul de se cutremura pămîntul; și strînse zmeul pe Greuceanu o dată, dară acesta, băgînd de seamă ce are de gînd zmeul, se umflă și se încordă în vine și nu păți nimic, apoi Greuceanu strînse o dată pe zmeu, tocmai cînd el nu se aștepta, de’i pîrîi oasele.

Așa luptă nici că s’a mai văzut. Și se luptară, și se luptară, pînă ce ajunse vremea la nămiezi, și osteniră. Atunci trecu pe dasupra lor un corb carele se legăna prin văzduh și căuta la lupta lor.

Și văzîndu’l, zmeul îi zise:

– Corbule, corbule, pasăre cernită, adu’mi tu mie un cioc de apă și’ți voi da de mîncare un voinic cu calul lui cu tot.

Zise și Greuceanu:

– Corbule, corbule, mie să’mi aduci un cioc de apă dulce, căci eu ți’oi da de mâncare trei leșuri de zmeu și trei de cal.

Auzind corbul aceste cuvinte, aduse lui Greuceanu un cioc de apă dulce și îi astîmpără setea; căci însetoșaseră, nevoie mare.

Atunci Greuceanu mai prinse la suflet, și, împuternicindu’se, unde ridică, nene, o dată pe zmeu, și trîntindu’mi’l îl băgă în pămînt pînă în gît și’i puse piciorul pe cap, ținîndu’l așa.

Apoi îi zise:

– Spune-mi, zmeule spurcat, unde ai ascuns tu soarele și luna, căci azi nu mai ai scăpare din mîna mea.

Se codea zmeul, îngîna verzi și uscate, dară Greuceanu îi mai zise:

– Spune’mi’vei ori nu, eu tot le voi găsi, și încă și capul reteza’ți’l’voi.

Atunci zmeul, tot mai nădăjduindu’se a scăpa cu viață daca îi va spune, zise:

– În Codru Verde este o culă. Acolo înăuntru sînt închise. Cheia este degetul meu cel mic de la mîna dreaptă.

Cum auzi Greuceanu unele ca acestea, îi reteză capul, apoi îi tăie degetul și’l luă la sine.

Dete corbului, după făgăduială, toate stîrvurile, și, ducîndu’se Greuceanu la cula din Codru Verde, deschise ușa cu degetul zmeului și găsi acolo soarele și luna.

Luă în mîna dreaptă soarele și în cea stîngă luna, le aruncă pe cer și se bucură cu bucurie mare.

Oamenii, cînd văzură iarăși soarele și luna pe cer, se veseliră și lăudară pe Dumnezeu că a dat atîta tărie lui Greuceanu de a izbîndit împotriva împielițaților vrăjmași ai omenirii.

Iară el, mulțumit că a scos la bun capăt slujba, o luă la drum, întorcându-se înapoi.

Găsind pe frate-său la semnul de întrolocare, se îmbrățișară și, cumpărînd doi cai ce mergeau ca săgeata de iute, întinseră pasul la drum ca să se întoarcă la împăratul.

În cale, dete peste un păr plin de pere de aur. Fratele Greuceanului zise că ar fi bine să mai poposească puțin la umbra acestui păr, ca să mai răsufle și caii, iară pînă una, alta să culeagă și cîteva pere, spre a’și mai momi foamea.

Greuceanu, care auzise pe zmeoaice ce plănuiseră, se învoi a se odihni; dară nu lăsă pe frate-său să culeagă pere, ci zise că le va culege el.

Atunci trase paloșul și lovi părul la rădăcină. Cînd, ce să vezi d-ta? unde începu a curge niște sînge și venin scârbos și un glas se auzi din pom, zicînd:

– Mă mîncași friptă, Greucene, precum ai mîncat și pre bărbatul meu.

Și nimic nu mai rămase din acel păr, decît praf și cenușe; iară frate-său încremeni de mirare, neștiind ce sînt toate acestea.

După ce plecară și merseră ce merseră, deteră preste o grădină foarte frumoasă cu flori și cu fluturei și cu apă limpede și rece.

Fratele Greuceanului zise:

– Să ne oprim aici nițel, ca să ne mai odihnim căișorii. Iar noi să bem nițică apă rece și să culegem flori.

– Așa să facem, frate, răspunse Greuceanu, dacă această grădină va fi sădită de mîini omenești și dacă acel izvor va fi lăsat de Dumnezeu.

Apoi, trăgînd paloșul, lovi în tulpina unei flori care se părea mai frumoasă și o culcă la pămînt; după aceea împunse și în fundul fîntînei și a marginilor ei, dară în loc de apă începu a clocoti un sînge mohorît, ca și din tulpina florii, și umplu văzduhul de un miros grețos.

Praf și țărână rămase și din fata cea mai mare de zmeu, căci ea se făcuse grădină și izvor ca să învenineze pe Greuceanu și să’l omoare.

Și scăpînd și d’această pacoste, încălecară și plecară la drum, repede ca vîntul; cînd ce să vezi d-ta?

Unde se luase după dînșii scorpia de mumă a zmeoaicelor cu o falcă în cer și cu alta în pămînt ca să înghiță pe Greuceanu și mai multe nu; și avea de ce să fie cătrănită și amărîtă: căci nu mai avea nici soț, nici fete, nici gineri.

Greuceanu simțind că s’a luat după dînșii zmeoaica cea bătrână, zise frățină-său:

– Ia te uită, frate, înapoi și spune’mi ce vezi.

– Ce să văz, frate, îi răspunse el, iată un nor vine după noi ca un vîrtej.

Atunci dete bice cailor cari mergeau repede ca vîntul și lin ca gîndul; dară Greuceanu mai zise o dată fratelui său să se uite în urmă. Acesta îi spuse că se apropie norul ca o flăcăraie; apoi, mai făcînd un vânt cailor, ajunseră la Faurul-pămîntului.

Aci, cum descălecară, se închise în făuriște. Pe urma lor iaca și zmeoaica. De’i ajungea, îi prăpădea! Nici oscior nu mai rămînea din ei. Acum însă n’avea ce le mai face.

O întoarse însă la șiretlic: rugă pe Greuceanu să facă o gaură în părete ca măcar să’l vază în față.

Greuceanu se prefăcu că se înduplecă și făcu o gaură în părete. Dară Faurul-pămîntului se aținea cu chipul lui Greuceanu cel de fier, ce arsese în foc de sărea scîntei din el.

Cînd zmeoaica puse gura la spărtură ca să soarbă pe Greuceanu, Faurul-pămîntului îi băgă în gură chipul de fier roșu ca focul și i’l vîrî pe gît.

Ea, înghiorț! înghiți și pe loc și crăpă. Nu trecu mult și stîrvul zmeoaicei se prefăcu într’un munte de fier și astfel scăpară și de dânsa.

Faurul-pămîntului deschise ușa făuriștei, ieși afară și se veseliră trei zile și trei nopți de așa mare izbîndă.

El mai cu seamă era nebun de bucurie pentru muntele de fier. Atunci porunci călfilor să facă lui Greuceanu o căruță cu trei cai cu totul și cu totul de fier.

După ce fură gata, suflă asupra lor și le dete duh de viață.

Luîndu’și ziua bună de la frate-său de cruce, Faurul-pământului, Greuceanu se urcă în trăsură cu frate-său cel bun și porni la Roșu-împărat ca să’și primească răsplata.

Merse, merse, pînă ce li se înfurci calea. Aci se opriră și poposiră. Apoi, Greuceanu desprinse de la căruță un cal și’l dete fratelui său, ca să ducă împăratului Roșu vestea cea bună a sosirii lui Greuceanu cu izbînda săvârșită; iară el rămase mai în urmă.

Înaintând el alene, răsturnat în căruță, trecu pre lîngă un diavol șchiop carele ținea calea drumeților ca să le facă neajunsuri. Acestuia îi fu frică să dea piept cu Greuceanu, dară, ca să nu scape nici el neatins de răutatea lui cea drăcească, îi scoase cuiul din capul osiei de dindărăt și’l aruncă departe în urmă.

Apoi tot el zise Greuceanului:

– Măi, vericule, ți’ai pierdut cuiul, du’te de ți’l caută.

Greuceanu sărind din căruță, își uită acolo paloșul, din greșeală. Iară cînd el își căuta cuiul, diavolul îi fură paloșul, apoi, așezîndu’se în marginea drumului, se dete de trei ori peste cap și se schimbă într’o stană de piatră.

Puse Greuceanu cuiul la capul osiei, îl înțepeni bine, se urcă în căruță, și pe ici ți’e drumul! Nu băgă însă de seamă că paloșul îi lipsește.

Ascultați acum și vă minunați, boieri d-voastră, de pățania bietului Greuceanu.

Un mangosit de sfetnic d’ai împăratului Roșu se fagăduise diavolului, dacă îl va face să ia el pe fata împăratului. Ba încă și rodul căsătoriei sale îl închinase acestui necurat.

Împielițatul știa că Greuceanu, fără paloș, era și el om ca toți oamenii. Puterea lui în paloș era; fără paloș era necunoscut. Îi fură paloșul și’l dete becisnicului de sfetnic.

Acesta se înfățișă la împăratul și îi ceru fata, zicînd că el este cel cu izbînda cea mare.

Împăratul îl crezu, văzîndu’i și paloșul, și începuseră a pune la cale cele spre cununie. Pe cînd se pregătea la curte, pentru nuntirea fiicei împăratului cu voinicul cel mincinos ce zicea că a scos soarele și luna de la zmei, vine și fratele Greuceanului cu vestea că Greuceanu are să sosească în curînd.

Sfetnicul cel palavatic, cum auzi de una ca aceasta, merse la împăratul și zise că acela este un amăgitor și trebuie pus la închisoare.

Împăratul îl ascultă. Iară sfetnicul umbla d’a’ncîtelea, zorind să se facă mai curînd nunta, cu gînd că, dacă se va cununa odată cu fata împăratului, apoi poate să vină o sută de Greuceni, că n’are ce’i mai face, lucru fiind sfîrșit.

Împăratului însă nu’i prea plăcu zorul ce da sfetnicul pentru nuntă, și mai tărăgăi lucrurile.

Nu trecu mult și iată că sosește și Greuceanu și, înfățișîndu’se la împăratul, acesta nu știa între care să aleagă.

Credea că acesta să fie Greuceanu, dară nu’și putea da seamă de cum paloșul lui Greuceanu se află în mîna sfetnicului. Atunci băgă de seamă și Greuceanu că’i lipsește paloșul și tocmai acum îi veni în minte pentru ce nu văzuse el stana de piatră dec’t după ce’și găsise cuiul de la osie și se întorcea la căruță cu dînsul.

Pricepu el că nu e lucru curat.

– Împărate prealuminate, zise el, toată lumea știe că ești om drept. Te rog să’mi faci și mie dreptate. Mult ai așteptat, mai așteaptă, rogu’te încă puțin și vei vedea cu ochii adevărului.

Priimi împăratul a mai aștepta pînă ce să se întoarcă Greuceanu. Acesta se puse iarăși în căruța lui cu cai cu tot de fier și într’un suflet merse, pînă ce ajunse la stana de piatră, acolo unde Necuratul îi scosese cuiul de la căruță.

– Ființă netrebnică și păgubitoare omenirii, zise el, dă’mi paloșul ce mi’ai furat, căci de unde nu, praful nu se alege de tine.

Piatra nici că se clinti din loc măcar.

Atunci Greuceanu se dete de trei ori peste cap, se făcu buzdugan cu totul și cu totul de oțel, și unde începu, nene, a lovi în stană de se cutremura pămîntul.

De cîte ori da, de atîtea ori cădea cîte o zburătură din piatră. Și lovi ce lovi până ce îi sfărîmă vîrful. Apoi deodată începu stana de piatră a tremura și a cere iertăciune.

Iară buzduganul, de ce da, d’aia își întețea loviturile, și dete, și dete, pănă o făcu pulbere. Cînd nu mai fu în picioare nimic din stana de piatră, cătă prin pulberea ce mai rămăsese, și’și găsi Greuceanu paloșul ce’i furase Satana.

Îl luă și, fără nici o clipă de odihnă, veni și se înfățișă iarăși la împăratul.

– Sînt gata, mărite împărate, zise el, s’arăt oricui ce poate osul lui Greuceanu. Să vină acel sfetnic nerușinat care a voit să te amăgească, spre a ne înțelege la cuvinte.

Împăratul îl chemă.

Acesta, dacă veni și văzu pe Greuceanu cu sprinceana încruntată, începu să tremure și’și ceru iertăciune, spunînd cum căzuse în mîinile lui paloșul lui Greuceanu.

După rugăciunea lui Greuceanu, dobîndi iertare și de la împăratul, dar acesta îi porunci să piară din împărăția lui. Apoi scoase pe fratele Greuceanului de la închisoare și se făcu o nuntă d’alea împărăteștile, și se încinse niște veselii care ținură trei săptămîni…

Și eu încălecai p’o șea, și vă povestii d-voastră așa.

Resurse: moldovacrestina.md

Bejan, Dumitru, Nume rumînești de plante, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1991.
Bidu-Vrănceanu, A., Călărașu, C., Ionescu Ruxăndoiu, L., Mancaș, M., Pană Dindelegan, G.,
Dicționar de Științe ale Limbii, București, Editura Științifică, 1997; București, Editura Nemira,2001, reeditat în 2005.
Borș, Monica, Mitologii nominale în proza lui Mircea Eliade, Iași, Editura Institutul European, 2015.
Borza, Al. Dicționar etnobotanic, București, Editura Academiei R.S.R., 1968.
Butură, V., Enciclopedie de etnobotanică rumînească, București, Editura Știinţifică şi Enciclopedică, 1979.
Butură, V., Enciclopedie de etnobotanică rumînească II. Credinţe şi obiceiuri despre plante, Paris, 1988.
Candrea, I. A., Adamescu, Gh., Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea rumînească”, București, Editura Cartea Rumînească, 1932.
Chivu, Gheorghe, Dictionarium Valachico-Latinum. Primul dicționar al limbii române, studiu introductiv, ediție, indici și glosar de Gh. Chivu, Editura Academiei Române, București, 2008.
Chivu, Gheorghe, Nume de plante în Dictionarium valachico-latinum, în Limba română.
Controverse, delimitări, noi ipoteze, Actele celui de al 9-lea Colocviu al Catedrei de limba rumînă, I, Editura Universităţii din Bucureşti, 2010, p. 333-340.
Chivu, Gheorghe, Nume de plante în texte românești vechi,
onomasticafelecan.ro/ iconn2/ proceedings/9_04_Chivu_ Gheorghe_ICONN_2.pdf, accesat la 9 octombrie 2016.
Ciorănescu, Alexandru, Dicționarul etimologic al limbii rumîne, București, 2002.
Dicționarul etimologic al limbii rumîne, I (A-B), București, Editura Academiei Române, 2010.
Dicționarul etimologic al limbii rumîne, II (C-cizmă), București, Editura Academiei Române, 2015.
Dicționarul limbii române, (în XIX volume), București, Editura Academiei Române, 2010.
Drăgulescu, Constantin, Dicționar de fitonime românești, Sibiu, Editura Universității ”Lucian Blaga” din Sibiu, 2014.
Drăgulescu, Constantin, Dicționarul explicativ al fitonimelor rumînești, Sibiu, Editura Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, 2010.
Drăgulescu, Constantin, Radu Drăgulescu, Contribuţii la cunoaşterea limbii geto-dacilor.
Denumirile dacice de plante, Sibiu, Editura Universităţii ”Lucian Blaga”, 2000.
Drăgulescu, Constantin, Drăgulescu, Radu, 2014, Considerații asupra unor lexeme daco-getotrace, Sibiu: Editura Universității ”Lucian Blaga” din Sibiu.
Eliade, Mircea, Istoria credințelor și ideilor religioase, vol I, Chișinău, Editura Universitas, 1994.
Gledhill, David, The Names of Plants, fourth edition, Cambridge University Press, 2008.
Gorovei, A., Credinţe şi superstiţii ale poporului român, București. Editura Vestala, 2103.
Hasdeu, B.P., Etymologicum Magnum Romaniae, Bucureşti, 1894.
Marian, Simion Florea, Botanica poporană română, vol. I Suceava, Editura Mușatinii, 2008,
vol. II-III, București, Editura Academiei Rumîne, 2010.
Niculiță-Voronca, Elena, Datinile și credințele poporului rumîn. Adunate și așezate în ordine mitologică, 2 vol., București, Editura Saeculum Vizual, 2008.
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES Issue no. 10/2017
110
Oișteanu, Andrei, Sexualitate și societate. Istorie, religie și literatură, Iași, Editura Polirom,
2016.
Oișteanu, Andrei, Ordine și Haos. Mit și magie în cultura tradițională rumînească, Iași,
Editura Polirom, 2013.
Pamfile, Tudor, Mitologia poporului rumîn, 2 vol., București, Editura Vestala, 2008.
Russu, I. I., Etnogeneza rumînilor, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981.
Terian, Simina, ”Premise pentru o poetică a textemelor”, in EITM5, Târgu Mureș
upm.ro /facultati_departamente/stiinte_litere/conferinte/situl_integrare_eur
opeana/Lucrari5/IETM5_Part41.pdf.
Terian, Simina-Maria, Textemele rumînești. O abordare din perspectiva lingvisticii integrale,
Iași, Institutul European, 2015.
Vinereanu, M., Dicţionarul etimologic al limbii rumîne pe baza cercetărilor de indoeuropenistică, București, Editura Alcor Edimpex, ed. a 2-a, 2009.
Vulcănescu, Romulus, Mitologie română, București, Editura Academiei, 1987.

Citește și: DATINILE ȘI OBICEIURILE DE SFÎNTUL ILIE (GEB-ELEI-ZIS) SÎNT MOȘTENIRE DE LA GEȚI

sau: GETO-ROMÂNII, CEL MAI FURAT POPOR DIN ISTORIE

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA

4 gânduri despre &8222;BALAUR, CUVÎNT GETO-RUMÎNESC&8221;

    • Buna ziua! Citez din articolul dvs. ” Numele inițial provine din latinul november, prin haplologie (procesul de ștergere a una sau două silabe identice într-un cuvânt compus), întâi din *nove(m)-mēmbris, „al nouălea membru”. „Cu toate astea, noiembrie („al nouălea membru”) este a 11 a luna. De ce aceasta necorelare, care este „rădăcina” ei? La fel este si pentru septembrie, octombrie, decembrie. Care este „misterul” ? Multumesc!

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s