Istoria așa cum am învățat’o la școală este doar o fațetă a realităților trecute, mai mult sau mai puțin reală, din nefericire istoria fiind scrisă mai ales așa cum au vrut și încă mai vor anumite cercuri interesate ca noi cei mulți să o cunoaștem.
Numai că realitățile din trecut sau evenimentele petrecute nu avem de unde să știm că au fost cu adevărat chiar așa, cum au fost lăsate în scris sau cum ar vrea regimurile să o acceptăm.
Balzac (1799- 1850) în ”Comedia umană” spunea extrem de explicit:
”Toate popoarele posedă două istorii, una mincinoasă care se învață la școală și pe care guvernul (statul), își bazeaza puterea. A doua istorie, adevărată se ascunde de elevi și de popor căci odată știută adevărata istorie, sistemul se prăbușește.’’
De ce ar fi spus Balzac astfel de lucruri dacă el însuși nu a simțit marea manipulare a oamenilor?
Istoria reală cu siguranță nu a fost povestită cu exactitate din diverse motive obiective, dar și din foarte multe motive subiective.
De asemenea, nu avem originale la foarte multe cărți ca să confruntăm ce a transmis chiar autorul, ca să nu mai amintim că cele mai multe cărți care nu doar ”au dispărut”, așa cum se vehiculează sec, multe dintre ele fiind ascunse intenționat sau distruse pentru că deranjau multe capete înguste care au trăit în trecut sau care trăiesc și în prezent și perpetuează acest status quo al dualității, sau al falsității.
De ce au deranjat cărțile dispărute sau distruse?
Elementar.
Pentru că spuneau, poate, chiar adevărul, iar acel adevăr nu era pe placul multora.
În definitiv, de ce s’ar mai răscoli trecutul așa cum a fost lăsat să fie cunoscut, tocmai de cei care au făcut cărțile?
Singurii interesați să schimbe ceva nu sînt decît cei privați de adevărul istoric, iar aceștia sînt prea mici la scara planetei pentru a putea să fie luați acum în seamă, dacă sute de ani au fost nesocotiți, batjocoriți, exploatați.
În acest caz se încadrează și geto-rumînii.
Vedem cu toții, cum fiecare descoperire, reinterpretare, teorie nouă este ori ignorată, ori persiflată, ori desființați prin atacuri uneori fără scrupule autorii acestor noi viziuni asupra trecutului.
Probabil, noi ca rumîni sau ca urmași de pelasgi și geți, va trebui să acceptăm că cea mai deranjantă istorie pentru cele mai multe popoare europene a fost și este, încă, tocmai istoria pelasgo-geților din Carpați, locul de baștină al europenilor.
Spațiul Danubiano-Carpato-Pontic nu ar avea nimic deosebit dacă nu ar fi fost aici Bazinul Dunărean și Gurile Dunării de unde a iradiat civilizația cucuteniană acum peste 7000-8000 de ani și din care se pare că s’au născut sau mixat numeroase triburi care au format mai tîrziu popoare europene: dar în special pelasgii și geții, apoi cei numiți scyți, celți, ”traci”, ”greci” sau eleni, iliri, cimerieni, cimbri, romani, vikingi, goți, alani (roxolani, iazigi), carpi, iar mai tîrziu, germani, slavi și alte triburi mai mult sau mai puțin menționate în textele istorice ale tuturor vremurilor trecute.
Nu este departe de adevăr, tendința de a minimaliza importanța aflării locului de baștină al europenilor, mai ales dacă acela nu este cel în care trăiesc urmașii lor de azi din vestul sau din estul Rumîniei.
Așadar, să aveți rețineri asupra ceea ce știați despre trecutul geto-rumînesc, realitățile trecute sînt oarecum diferite de ceea ce oficial este acceptat ca dogme de breasla care se auto-certifică, se autorizează pe ei înșiși într’un cerc extrem de ermetic, și se auto-declară deținătorii adevărului absolut.
Deci, tratați ca atare istoria oficială, așa cum trebuie să tratați întreaga istorie scrisă de pretutindeni, dar și toate clișeele arhicunoscute și vehiculate cu îndîrjire.
Tratați cu circumspecție, și cîntăriți și analizați cu propria dvs. capacitate mentală.
Istoria reală este se pare ca o alternativă la ceea ce oficial este vehiculat, varianta fidelă, sau mai realistă, mai logică, mai aproape de ceea ce poate fiecare din noi simțim, pe drept.
Părerea noastră este efectiv particulară, și nu susținem decît teoriile noastre, bazate pe propriile noastre documentări și intuiții.
În rest, fiecare crede ce dorește și cît este capabil să înțeleagă.
În ce privește adevărul istoric, nimeni nu’l deține, deși sînt destui care se hrănesc cu această proastă apucătură că doar ei ar fi deținătorii adevărului, deși luați la bani mărunți nu pot dovedi ceea ce susțin.
Adevărul istoric complet este imposibil de aflat, pentru că sînt situații trecute despre care nimeni nu mai poate relata sau dovedi că s’a întîmplat cu adevărat.
Nedumeriri și întrebări au peste 50 % dintre oameni.
Și spunem doar 50%, pentru că un procent foarte mare dintre noi nu sîntem interesați de trecut, ceea ce este un semn clar că omenirea nu mai este interesată nici de viitor.
Acest lucru ne arată cît de gravă este situația generației actuale, și că este cu totul rațional să credem că suntem conduși mai ales de cei care se gîndesc doar la prezent și poate la ziua de după azi, dar nu mai încolo.
Acest site nu va face apologia ”urieșilor”, spre exemplu, pentru că nu ne hazardăm să credem în giganți mai mari decît a putut specia umană să producă, sau în extratereștri, pentru că încă nu s’au deschis muzee cu aceste creaturi ca să le vadă tot omul.
Nu facem, de asemenea, nici apologia, ”dacilor”, cum fac mai ales dacopații lui Tocsin, Săvescu și sau alți napoleoni toxici ca ei, și de care ne disociem, ”dacii” fiind doar un alt nume dat de alții geților, un exonim, precum ”vlahi”, nimic altceva.
În ce privește hărțile ”alambicate” care blogul le găzduiește, ele fac parte fiecare din propria noastră teorie legată de cum s’a format poporul balcanic, apoi cel european din care face parte și cel rumînesc, dar care are în spate poate munca a sute sau mii de geneticieni, arheologi, etnologi, sau alte tipuri de specialiști.
În definitiv, istoria trecută este una singură, diferită este doar interpretarea dată de unul sau altul, interesat sau nu, plătit sau nu să relateze într’o anumită direcție sau alta.
Invariabil s’a spus mereu, că istoria scrisă a fost mereu falsificată de către învingători. Dar ce scuză mai au cei plătiți să bată moneda doar pe anumite născociri sau invenții năstrușnice care s’au inoculat sute de ani populației?
Din nefericire istoria pelasgo-geto-rumînilor are puține pagini de istorie scrisă, iar azi sîntem un popor prea mic la scara planetei pentru a ne impune versiunea noastră reală a istoriei.
Chiar dacă am ști cu siguranță că este reală o anumită variantă, cu dovezi trainice ea nu va fi acceptată de către orgoliile înguste ale altor națiuni.
Interesul nostru este doar adevărul, și nu cel clamat de istoricii oficiali, plătiți să vă îndruge snoavele lor și să ne țină pe toți în ignoranță.
Ca o concluzie scurtă, orice geto-rumîn trebuie să știe că noi nu sîntem o specie de popor așa total separată de ceilalți, ci doar ca limbă ne deosebim puțin, dar nici prin limbă prea mult, de restul poporului european sau balcanic.
Pentru orice lămurire legată de originea geto-rumînilor așteptăm întrebări la orice postare unde ceva nu este clar, dar asta ca să lămurim propria noastră viziune asupra evenimentelor care s’au petrecut.
Dacopații lui Tocsin și alți dacomani înrăiți se vor supăra iar pe noi…pentru că le destrămăm iluziile formate din castele de nisip.
Ce trebuie spus răspicat tuturor celor care sînt interesați de trecutul geto-rumînilor?
Că mai întîi au fost Geții despre care au scris și grecii și romanii încă de acum peste 2500 de ani, afirmîndu’se despre ei că au fost primii pămînteni, Geea-Geo-Get reprezentînd din vechime familia de cuvinte ce desemnau Zeița Pămintului, Pămîntul și Pămîntenii.
Asta ce înseamnă?
Că nu avem o istorie de numai 1900 de ani cum afirmă toți dacopații lui Tocsin care vor ca țara noastră să se numească ”Dacia” !!!
Istoria noastră a rumînilor se confundă cu istoria omenirii.
Apoi, trebuie spus iarăși răspicat că romanii i’au inventat pe ”daci” și au încropit și o țară a lor numită ”Dacia” pe care au înființat’o în Carpați și asta după ce au distrus toată civilizația getică din acea zonă (Sudul Ardealului, Oltenia, Banat), demolînd din temelii SarmiGetuza, capitala Geților și furînd tezaurul geților cu ajutorul unor Biciliși, săvești, napoleoni sau toxini.
Acești ”daci” inventați de romani au fost de fapt o ”mlădiță” a Geților, cel puțin așa afirmă Trogus Pompeius acum peste 2000 de ani.
Sigur, noi știm asta și fără să o fi spus vreun învățat roman sau elen în trecut.
Strabon afirmă și el acum 2000 de ani că ”dacii” vorbeau aceeași limbă a Geților.
Dar întrebăm și noi, dacă invenția numită ”daci” erau tot geți, ce altă limbă să vorbească, mai ales că pînă și romanii vorbeau limba getică, căreia i se spunea ”limba latină”?
Limba latină a fost o limbă ceva mai sofisticată și standardizată de scribii și cărturarii Romei, nevorbită de nimeni și care a circulat pe timpul imperiului roman, apoi ținută în viață de clerul catolic.
Apoi, iarăși trebuie spus răspicat, că Strabon afirma încă de acum 2000 de ani că ”dacii” erau poziționați la izvoarele Dunării cam pe acolo unde azi este Germania (adică în țara lor numită Țara Dacilor = iar în limba lor ”Deutschland” și unde și azi nemții își spun ”deutsch”, iar olandezii ”duch”).
Este în realitate o tentativă subtilă, de foarte puțini sesizată de a germaniza Geții prin ”dacizarea” noastră (Daci = Deutsch, Duch) a rumînilor care sîntem urmașii lor.
Apoi, iarăși trebuie spus răspicat că deși de’a lungul anilor geții s’au luptat cu perșii sau cu romanii sau cu alte seminții ale vremurilor, nu avem relatări detaliate despre luare de robi / sclavi a geților.
Povestea se schimbă, însă, radical în cazul ”dacilor”.
”Dacii” au fost robii romanilor este o realitate incontestabilă a acelor ani înscrisă în piatră chiar de marele Jefuitor al Geților, numit Traian.
În imagine avem o reprezentare a unui ”DACUS CAPTIVUS”, iar pe Columna lui Traian, acesta a ordonat să fie reprezentați ”dacii” luați robi la Roma.
Nicăieri în lume nu veți găsi, însă, un ”Getes Captivus”, dimpotrivă pe Arcul lui Constantin tronează măreți statui gigantice ale unor Geți așa cum îi vedea Constantin cel Mare.
Mai trebuie spus că Geții au fost un popor liber, iar cei care au rămas liberi în ”Barbaricum” (acele teritorii ale geților de dincolo de imperiul roman) i’au eliberat pe ”dacii” luați sclavi, Geții i’au eliberat de mai multe ori pe ”dacii” ocupați:
1. La 270 d.Hr de sub ocupația romană (așa zisa ”retragere aureliană”)
2. La 1919 de sub ocupația bolșevică a Budapestei, braț apostolic al Vaticanului de luptă împotriva celor care nu se converteau CATOLICI și în special împotriva ortodocșilor rumîno-geți.
3. Ar mai fi fost și o a treia oară, în 1944 de sub ocupația hortystă, dar între 1940-1944 doar o mică parte a Daciei romane a fost ocupată de Budapesta.
Iar actul de la 1600 a fost mai mult o unire simbolică, iar drepturile politice ale ”dacilor” deși nu mai erau ocupați, erau tot mai puține în țara lor.
Și atunci întrebăm iar, pe toți dacopații lui Tocsin de ce să numim țara noastră ”Dacia” – ”Țara Robilor” și nu Geția, Țara Geților Liberi ?????
Nu, noi sîntem geți-begeți (geto) și ne tragem din Țara Soarelui cu capitala la SarmiGetuzo înființată de Zamolxio, Geția (Getyo) regăsită și în cuprinsul textelor de pe Tăblițele de la Sinaia !!!
Alianţa Rumîniei cu Germania nazistă a marcat o pagină de istorie importantă în derularea celui de al doilea război mondial.
Destinul politic al Rumîniei a fost dramatic afectat pe un interval de timp de exact cinci ani de zile: 23 august 1939- 23 august 1944.
La primul 23 august s’a semnat pactul Ribentropp-Molotov, care a deschis calea sfîrtecării Rumîniei şi a împins’o spre alianţa cu Germania nazistă.
La al doilea 23 august, prin întoarcerea armelor s’a lăsat cale liberă Armatei Roşii, care a adus un regim de ocupaţie mascat, schimbat cu unul de vasalitate faţă de Moscova şi de comunizare a Rumîniei.
A venit timpul să ne întrebăm: ce ”beneficii” a avut Rumînia de pe urma acestor evenimente, respectiv alianţele cu Germania nazistă şi nu în ultimul rînd din cea cu URSS.
În însemnările sale zilnice, Carol II notează că pactul Ribentropp-Molotov era cît se poate de periculos pentru Rumînia, deoarece ”în loc de a avea două fronturi de apărat iată că vom avea două şi jumătate, ceea ce este aproape peste puterile noastre”.
Practic erau doar trei posibilităţi: alăturarea de Antantă, trecerea de partea Germaniei sau neutralitatea. Consiliul de Coroană convocat la 6 septembrie 1939 stabilea neutralitatea drept unica soluţie de a apăra hotarele ţării.
Între 10 mai şi 22 iunie 1940 însă, Germania invadînd Olanda şi Belgia şi obţinînd capitularea Franţei, Rumînia rămînea solitară între Berlin şi Moscova.
Optica guvernului lui Carol II a fost Germania, căreia i s’a propus ”lărgirea colaborării amicale” dar, la 2 iunie 1940, Berlinul replica clar că nu pot fi discutate relaţiile bilaterale decît dacă Bucureştiul ”ia în considerare eventualele cereri de revizuire ale vecinilor săi, ca de pildă a Rusiei în cazul Basarabiei”.
La 23 iunie Molotov îi spunea ambasadorului german la Moscova că ”soluţionarea problemei Basarabiei nu mai suportă nici o amînare”, Berlinul răspunzînd după două zile că este gata ca ”în spiritul înţelegerii cu Moscova să sfătuiască conducerea rumînă pentru o clarificare paşnică a problemei Basarabiei în sensul rusesc”.
O zi mai târziu URSS dădea ultimatumul prin care Rumînia era somată să’i cedeze Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa.
Două Consilii de Coroană au fost reunite în această chestiune la 27 iunie 1940, cedarea fiind acceptată cu 20 de voturi contra 6.
Aşa începea sfîrtecarea Rumîniei, pe care o putem considera drept primă consecinţă negativă a asocierii cu Germania lui Hitler.
Pierderea Basarabiei şi Bucovinei a însennat împingerea Rumîniei și mai mult spre Berlin.
Abia numit premier, Ion Gigurtu anunţa, la 4 iulie 1940, că Bucureştiul aspiră la “încorporare în sistemul creat de axa Berlin-Roma”.
La 15 iulie, Hitler îi comunica lui Carol II că nu va garanta frontierele Rumîniei şi nu va trimite o misiune militară germană la Bucureşti atîta vreme cît nu vor fi rezolvate problemele de frontieră cu Ungaria şi Bulgaria, anticipare a Arbitrajului de la Viena (30 august 1940), prin care Rumînia pierdea nord-estul Transilvaniei.
La 7 septembrie aveam să cedăm şi Cadrilaterul.
Abia acestei Rumînii amputate Germania şi Italia aveau să’i garanteze ”integritatea şi inviolabilitatea”, în principal, dar tacit, faţă de URSS.
Sintetizînd, vom spune că prima consecinţă pentru ţara noastră a orientării spre Berlin a fost de natură politică şi teritorială.
Politic, devenea obligatorie intrarea în Axă, iar teritorial pierdeam (28 iunie- 7 septembrie 1940) 99.926 km2 (33,79 % din teritoriu) şi 6.829.238 locuitori (34% din populaţie).
Izolat şi atacat de toate partidele, Carol II îi propunea, la 4 septembrie 1940, generalului Ion Antonescu formarea guvernului.
A doua zi, Antonescu cerea şi obţinea ”puteri depline pentru conducerea statului rumîn”.
Abdicarea lui Carol II şi urcarea pe tron a lui Mihai s’au produs la 6 septembrie.
Între timp, relaţiile cu Germania evoluau “pozitive”.
La 10 octombrie 1940 sosea la Bucureşti misiunea militară germană, avînd ca obiectiv declarat instruirea armatei rumîne şi nedeclarat controlul cîmpurilor petroliere.
La 3 noiembrie, Rumînia adera la Axa Berlin-Roma-Tokio, urmînd ca relaţia politică să fie completată prin acorduri economico-financiare.
Acesta este capitolul la care mulţi autori invocă o inegalitate în relaţia rumîno-germană din 1940-1944, principala acuză fiind că petrolul rumînesc era plătit de Germania la preţurile antebelice care erau cu 50% sub preţurile pieţei libere a vremii.
De asemenea, Germania reexporta petrol românesc în ţările ocupate şi în Franţa vasalizată cîştigând diferenţa dintre preţul de achiziţie şi cel de vînzare.
Dacă este adevărat că petrolul rumînesc a fost baza energetică a efortului german de război, mai ales pe frontul estic unde şi Rumînia s’a angajat militar, tot atît de adevărat este că încă din 1940, dinainte de intrarea Rumîniei în Axă, exportul de petrol era realizat pe baza acordului armament-petrol care prevedea că preţul ţiţeiului era cel din 1939.
În schimb, însă, Germania trimitea Rumîniei arme şi echipamente militare.
Odată cu începerea campaniei din est şi cu participarea Rumîniei la război decontarea petrolului a fost reglementată printr’un nou protocol semnat la 17 ianuarie 1942.
Conform acestuia livrările germane de arme se făceau pe baza unui credit de război de 600 milioane mărci, restituit în proporţie de 50% prin cliring, în cote semestriale, cu 3,5% dobîndă, în decurs de 7 ani; restul sumei urma să fie plătită după încheierea războiului.
În 1942 întregul export de petrol al Rumîniei a fost de 3,3 milioane tone, din care 2,2 milioane tone destinate Germaniei şi 1,1 milioane tone aliaţilor acesteia.
În acel timp, extracţia de ţiţei a ţării noastre ajunsese la 5,6 milioane tone, cu o creştere faţă de 1941, creştere datorată asigurării industriei extractive rumîneşti cu utilaje şi materiale livrate de Germania.
O rămînere în urmă a livrărilor germane către Rumînia a creat o criză în relaţiile economice bilaterale, motiv pentru care Hitler a discutat direct cu Antonescu (10-12 iunie 1943).
El i’a propus Mareşalului compensarea prin plata în aur a restanţelor.
O nouă convenţie economică a fost încheiată pentru perioada februarie-septembrie 1943. Dar în 1943 industria germană nu mai făcea faţă nici nevoilor proprii de maşini şi utilaje.
Pentru a stinge nemulţumirile Rumîniei s’au purtat convorbiri dificile la Bucureşti, convorbiri soldate cu un nou protocol economic semnat la 9 februarie 1944.
Prin el, Germania se obliga la livrări masive de material de război, iar Rumînia la livrarea unei mari cantităţi de cereale.
Totodată Banca Naţională Germană punea la dispoziţia BNR o cantitate de aur din depozitele sale elveţiene, din care să se plătească produsele petroliere rumîneşti şi furniturile pentru nevoile trupelor germane din Rumînia.
Situaţia BNR la 23 august 1944, comparativ cu 23 august 1940, arată că stocul de aur crescuse în acea perioadă – în care exporturile au fost direcţionate aproape exclusiv spre Germania – cu 11 vagoane de aur, din care 8,5 din Germania.
În memoriul său către Tribunalul Poporului din 15 mai 1946, Mareşalul Ion Antonescu sublinia că ”pînă în 1940, timp de 25 de ani de pace, Banca Naţională nu reuşise decît o acoperire în devize şi aur echivalentă cu 16 vagoane. La 23 august 1944 Banca Naţională avea 23 vagoane de aur”.
De notat că în 1941-1944 Rumînia a mai exportat în Germania 85.000 vagoane cereale (10 tone fiecare) faţă de un export antebelic de 100.000-300.000 de vagoane anual, 10.000 vagoane lemn anual faţă de 50.000-100.000 vagoane anual antebelic şi aproximativ 3 milioane tone petrol anual (în 1944 doar 1,4 milioane tone), în condiţiile în care consumul intern de petrol a crescut de la 1,7 milioane tone în 1941 la 2,5 milioane tone, în 1944.
Pentru a fi corecţi, trebuie să spunem că raporturile economice rumîno-germane erau între parteneri egali şi că Germania a livrat Rumîniei numai în 1942-1943: 6.700 tractoare cu pluguri, 110.000 pluguri, 7.100 semănătoare, 5.000 secerătoare, 71.000 prăşitoare şi 24.000 grape.
Tot Germania a furnizat utilajele necesare trecerii transportului feroviar pe alimentarea cu cărbune şi pentru modernizarea nodurilor de cale ferată.
În acelaşi memoriu din 1946, Ion Antonescu scria, nu fără îndreptăţire:
”Am făcut mari investiţii în timpul războiului în agricultură, industrie, comunicaţii, telefoane, şcoli, biserici, armată şi opere sociale. Toate au fost acoperite cu veniturile ordinare şi cu creditul de 80 miliarde acordat de germani cu dobîndă de 3,12% pe 7 şi 15 ani, fără a da nici un gaj.”
Ansamblul relaţiilor economice rumîno-germane din 1940-1944 s’a desfăşurat pe baza unor principii ferm expuse şi aplicate de partea rumînă, în baza cărora Rumînia nu a făcut nici o înstrăinare de proprietate, a păstrat conducerea întreprinderilor sale şi a decis singură asupra ponderii capitalului străin în economia naţională.
Cel mai serios analist al relaţiilor rumîno-germane din perioada respectivă, Andreas Hillgruber, notează şi faptul că raportul marcă-leu a fost menţinut la 1 la 60 din 1941 pînă în 1944, ceea ce a făcut ca, dacă la începutul războiului Rumînia avea un debit de 90 milioane mărci în 1944 Germania să aibă un debit de un miliard de mărci.
”Inechitatea produsă la primul acord economic s’a stins pe parcursul anilor în care guvernul rumîn şi în special Mihai Antonescu au dovedit fermitate în apărarea intereselor şi drepturilor rumîneşti.”
Acest tablou al relaţiilor rumîno-germane trebuie să’l completăm cu urmările colaborării politico-militare a lui Antonescu cu Hitler.
Angajată pe frontul de est contra URSS, armata noastră a pierdut, în intervalul 22 iunie 1941 – 23 august 1944, 624.540 de oameni, dintre care 71.585 de morţi, 243.622 răniţi şi 309.333 prizonieri luaţi de ruşi după 23 august 1944 în Moldova, Basarabia şi Dobrogea.
Între 4 aprilie şi 10 august 1944, raidurile aviaţiei aliate asupra Rumîniei au avariat serios reţeaua feroviară, mai ales triajele din Braşov, Ploieşti şi Bucureşti, au distrus 30.000 de imobile, au rănit 7.809 oameni şi au ucis 7.639.
La două săptămîni după ultimul raid asupra zonei petroliere, Rumînia a cerut armistiţiu, a ieşit din războiul cu URSS şi a întors armele contra Axei.
Era 23 august 1944, respectiv intrarea ţării în sfera de interese geopolitice a URSS.
Alianţa Rumîniei cu Rusia sovietică
Ca şi după 23 august 1939 (pactul Ribentropp-Molotov), după 23 august 1944 Rumînia s’a găsit într’o situaţie fără ieşire, fără alternative.
În 1939 avea de optat între alianţa cu Germania şi distrugerea ţării, iar în 1944 între supunerea faţă de URSS şi aceeaşi distrugere a fiinţei naţionale.
Brutal, mareşalul Malinovski, comandantul Frontului 2 Ucrainian în 1944, îi spunea generalului Constantin Vasiliu-Răşcanu că Rumînia trebuie să abandoneze iluzia ”că puteri îndepărtate – de peste mări şi ţări – i’ar putea veni în ajutor. Aceste puteri fiind prea îndepărtate nu vă pot oferi practic prietenia lor”.
Desigur că părinţii şi bunicii noştri nu cunoşteau atunci realitatea dramatică a împărţirii sferelor de influenţă încă de la Yalta (1943), ei împărtăşindu’se în continuare din iluzia cuprinsă în sintagma ”vin americanii”, o iluzie de tip hollywoodian spulberată de comunismul real.
Proclamaţia regală de la 23 august 1944 anunţa că ”pentru salvarea ţării de la o catastrofă totală” (trupe sovietice intraseră pe teritoriul naţional în martie 1944, iar la 20 august lansaseră o puternică ofensivă pe frontul Iaşi-Chişinău) exista ca singură soluţie ”ieşirea noastră din alianţa cu Puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite”, motiv pentru care proclamaţia regală afirmă textual:
”Rumînia a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii.”
În realitate însă, Rumînia continua să se afle în stare de război cu Naţiunile Unite.
De altfel, în seara de 24 august, Stalin ordona mareşalilor Timoşenko, Malinovski şi Tolbuhin să nu ia în seamă ”nici o declaraţie a rumînilor despre încetarea acţiunilor militare”.
La 31 august, generalul Sănătescu (numit deja premier), întîlnindu’se cu un general sovietic, consemna în jurnalul său:
”Îmi spune că ştie de armistiţiul cerut, dar că pînă la semnareea lui sîntem tot în război.”
Abia la 12 septembrie 1944 generalul-premier Sănătescu putea scrie:
”În fine, s’a semnat armistiţiul cu puterile aliate. Poate se vor mai normaliza lucrurile.”
Prin articolul 19 al convenţiei de armistiţiu, Aliaţii socotesc ”hotărîrea Arbitrajului de la Viena cu privire la Transilvania ca nulă şi neavenită şi sînt de acord ca Transilvania să fie restituită Rumîniei”.
La 26 octombrie 1944, eliberarea Transilvaniei era un fapt împlinit, iar trupele sovietice şi rumîne, cot la cot, trecuseră graniţa, înaintînd în Ungaria.
La 9 martie 1945, răspunzînd unei scrisori ce’i fusese adresată de premierul Petru Groza şi vicepremierul Gheoghe Tătărescu, Stalin afirma clar că ”guvernul sovietic a hotărît să satisfacă cererea guvernului rumîn şi, în conformitate cu convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944, să consimtă la instaurarea în Transilvania a administraţiei guvernului rumîn”.
Presa moscovită a acordat o atenţie deosebită acestui eveniment, subliniind că Rumînia este decisă să’şi îndeplinească toate obligaţiile faţă de Aliaţi, să aibă legături strînse cu URSS şi să participe la operaţiunile militare pe frontul antihitlerist.
Nu putem să trecem sub tăcere contribuţia deosebită a armatei rumîne, care, prin exemplara prestaţie de după 23 august 1944, a consolidat poziţia Rumîniei în ochii Aliaţilor, în primul rînd ai URSS. Mareşalul Malinovski nota, la 13 aprilie 1945, cînd pe frontul de vest se dădeau unele dintre cele mai aprige lupte:
”Armatele rumîne luptă foarte bine şi sînt foarte mulţumit de comandanţi, de statele majore şi de trupă; sunt bravi şi gata de tot sacrificiul.”
Totul începuse în aceeaşi zi de 23 august 1944, cînd armata rumînă a acţionat impecabil şi a rezistat tuturor încercărilor de reacţie ale trupelor germane, în număr de 500.000 de oameni, aflate pe teritoriul nostru.
Întoarcerea armelor a fost rapidă, coordonată şi deplină, armata rumînă ţinând sub control întregul teritoriu al ţării, oprind tentativele de înaintare spre linia Carpaţilor a forţelor germano-ungare şi ţinînd deschise drumurile pentru Armata Roşie.
Datorită României, frontul sovietic a avansat cu 600 km. în trei săptămîni fără a întîmpina rezistenţă.
În acelaşi timp, acţiunea Rumîniei a obligat Wehrmachtul să evacueze în pripă, în 8 săptămîni, Bulgaria, Grecia, Albania, Macedonia, Serbia şi o parte a Bosniei.
Întrerupînd aprovizionarea cu petrol a armatelor germane şi deschizînd practic un ”al patrulea front în Europa”, Rumînia a scurtat durata războiului.
Cifrele ilustrează clar că efortul de război alături de Aliaţi transforma Rumînia într’o adevărată putere cobeligerantă şi o îndreptăţea la statutul de Aliat, pe care însă nu l’a primit.
Armata rumînă a acţionat pe frontul de vest 244 de zile, cu 12-14 divizii plus corpul aerian, încadrată fiind în Frontul 2 Ucrainian.
Între 23 august şi 25 octombrie 1944 a fost eliberat teritoriul naţional.
După 21 septembrie 1944, Armatele 1 şi 4 române au luptat în Ungaria, pătrunzând 300 km. în adîncimea dispozitivului germano-ungar; din 210.000 militari rumîni care au luptat în Ungaria au căzut 42.700 (peste 20% din efectiv).
De la 18 decembrie 1944 şi pînă la capitularea Germaniei, rumînii au luptat în Slovacia, Cehia, Moravia şi Austria cu 250.000 de oameni, pierzînd 66.500 (27% din efective).
Efortul rumînesc s’a mai concretizat în parcurgerea unui traseu de luptă de 1700 km. între Constanţa şi Praga, ocuparea a 3.831 localităţi, dintre care 53 de oraşe.
Economic, efortul rumînesc de război a fost de 1,2 miliarde dolari la valoarea din 1938.
“Sunday Times”, reluat de Radio Londra la 7 ianuarie 1945, a apreciat textual că “dintre Naţiunile Unite care luptă împotriva Germaniei hitleriste, Rumînia se situează azi pe locul 4 prin numărul de soldaţi participanţi la bătălie”.
Ca să respectăm adevărul istoric, va trebui să arătăm că după 23 august 1944, “aliatul sovietic” a dezarmat şi luat prizonieri 150.000 de militari rumîni, a capturat toată flota noastră şi a comis o serie de abuzuri pe care şeful guvernului, generalul Sănătescu, le sintetiza astfel:
”Mare bătaie de cap cu ruşii care nu respectă nimic. Devastările şi jafurile continuă. Nu se pot face semănăturile de toamnă fiindcă ridică fără nici un fel de socoteală vitele de pe cîmp. Comuniştii, care nu însemnau nimic pînă la venirea ruşilor, acum au protecţia lor. Am dificultăţi şi cu aplicarea armistiţiului. Ruşii nu se gîndesc a’l respecta. Transportă tot ce pot la est de Prut, fără a da socoteală.”
Convenţia de armistiţiu stabilea că Rumînia va plăti către URSS o despăgubire de 300 milioane dolari pentru pagubele produse pe teritoriul sovietic.
Dar în total aveam de plătit, pe lîngă cele 300 de milioane dolari, alte 470 de milioane ca restituiri, 200 de milioane ca reîntregiri şi drepturi, 75 milioane pentru întreţinerea trupelor sovietice aflate în Rumînia şi 50 milioane dolari ca alte plăţi.
Despăgubirile de război urmau a fi plătite în 6 ani, în mărfuri: petrol, cereale, lemn, vase maritime şi fluviale, locomotive şi vagoane de cale ferată, diverse alte bunuri şi mărfuri.
Sub egida guvernului Petru Groza s’au înfiinţat sovromurile, societăţi mixte rumîno-sovietice.
Au apărut peste noapte Sovrompetrol, Sovromcărbune, Sovrombank şi Sovromasigurare, Sovromcuarţ şi Sovrommetal.
Mai tîrziu, la desfiinţarea acestora (1954-1956), valoarea părţii de participare sovietică urma să fie răscumpărată de statul roman, în rate anuale, eşalonate pe 10 ani începînd cu 1966 şi plătibile în mărfuri.
La lichidarea sovromurilor, Moscova şi’a evaluat participarea la 9,6 miliarde lei, sumă redusă după negocieri la 5,3 miliarde lei.
În condiţiile imediat postbelice, posibilităţile României de participare la circuitul economic mondial erau drastic limitate datorită costurilor războiului pe frontul de est şi efortului militar alături de Naţiunile Unite.
Valuta şi devizele rumîneşti din străinătate erau blocate, iar ţara nu avea credit pe pieţele financiare internaţionale.
Singurele credite au venit de la URSS (10 milioane dolari), Cehoslovacia (10 milioane dolari) şi SUA (7 milioane dolari), dar ele erau insuficiente, reconstrucţia naţională fiind evaluată la 600 milioane dolari.
În aceste condiţii extrem de grele, un balon de oxigen a venit tot din partea URSS, prin încheierea, la 8 mai 1945, a două importante instrumente economice: Acordul bilateral privind schimbul de mărfuri şi Acordul de colaborare economică dintre Rumînia şi URSS.
Erau primele înţelegeri economice internaţionale ale Rumîniei ieşite din alianţa cu Germania.
Datorită lor, în 1947 Rumînia realiza importuri echivalente cu 50% din nivelul anului 1938 şi exporturi de 24% în acelaşi termen de comparaţie, după ce în 1945 valorile importurilor fuseseră de 9,21%, iar ale exporturilor de 4,38%.
Din totalul schimburilor comerciale rumîneşti în 1947, Uniunii Sovietice îi reveneau 91% din exporturi şi 70% din importuri.
În acelaşi timp, staţionarea trupelor sovietice în ţara noastră între 1945 şi 1958, staţionare ce contravenea prevederilor convenţiei de armistiţiu, costa foarte mult.
Numai reparaţiile la cazarmele ocupate de Armata Roşie pînă la semnarea tratatului de pace cu Rumînia (10 februarie 1947) au însumat 225 miliarde lei, iar alimentele livrate de Rumînia echivalau cu 500.000 de raţii.
Dislocarea trupelor sovietice, începută în septembrie 1944, a cuprins garnizoane din Bucureşti, Braşov, Ploieşti, Piteşti, Tîrgovişte, Slatina, Caracal, Turnu Severin, Lugoj, Timişoara, Arad, Deva, Petroşani, Alba Iulia, Sebeş, Dej, Sibiu, Buzău, Bîrlad şi Focşani.
În 1946, trupele sovietice ocupau 200 de cazarme şi barăci militare din 60 de garnizoane, iar în cazul aviaţiei toate pistele betonate, 73% din clădiri, 83% din hangare, 82% din atelierele de reparaţii şi 80% din magazii.
Deşi tratatul de pace prevedea retragerea în 80 de zile a tuturor forţelor aliate din Rumînia, URSS îşi rezerva dreptul de “a păstra pe teritoriul Rumîniei forţele armate care i’ar fi necesare pentru menţinerea lucrărilor de comunicaţii cu zona sovietică de ocupaţie din Austria”.
Practic, prin acest amendament staţionarea trupelor sovietice în România era legalizată. Dislocate în continuare în 14 garnizoane, aceste trupe de ocupaţie vor fi fost retrase abia în 1958, în baza unui acord bilateral.
Tot pe plan militar trebuie contabilizată sovietizarea armatei rumîne prin adoptarea modelului sovietic şi schimbarea doctrinei de apărare.
Între 1949 şi 1960, în armata rumînă a fiinţat instituţia consilierilor sovietici, un fel de supervizori bine plătiţi. Acei consilieri erau cazaţi în apartamente ale căror chirii erau plătite de Ministerul Rumîn al Apărării, casele fiind mobilate şi dotate cu aparate electrocasnice plătite de aceeaşi parte rumînă.
În 1952 erau în armata noastră 105 consilieri militari sovietici permanenţi şi 17 nepermanenţi, pentru ca în 1954 numărul lor să ajungă la 161.
Apoi, treptat, numărul consilierilor militari sovietici a scăzut la 72 în 1955, 63 în 1956, 25 în 1957 şi 10 în 1958. În acel an au fost retrase din ţara noastră trupele sovietice, iar în 1959-1960 şi ultimii consilieri militari.
Aservirea Rumîniei faţă de URSS a încetat în 1964, cînd Gheorghe Gheorghiu-Dej a afirmat statutul de autonomie al PMR şi implicit al ţării.
Un statut continuat de deschiderea spre vest din anii ’70, dar și de închiderea spre același vest, din anii ’90.
Declaraţia din aprilie 1964 a avut, între alte consecinţe, închiderea Editurii şi Librăriei “Cartea Rusă”, înfiinţate în 1946, a Institutului de studii rumîno-sovietice, înfiinţat în 1947, a Institutului de limbă rusă “Maxim Gorki” şi a Muzeului rumîno-rus, înfiinţate în 1948.
În relaţia cu URSS, Rumînia a rămas doar ca membru al Pactului de la Varşovia (cu rezerve echivalente celor ale Franţei faţă de NATO) şi a CAER-ului, de asemenea cu rezerve timpuriu exprimate (1962-1964) faţă de forme integratoare vizînd amputarea economiei şi chiar a fiinţei naţionale.
Strict respectată de Occident în frunte cu SUA, apartenenţa Rumîniei la sfera de interese a URSS a fost o jumătate de secol factorul de îndepărtare, izolare şi întîrziere a ţării noastre faţă de Europa, în care, acum, readmisă fiind, nu s’a putut reintegra deplin nici la 30 de ani după prăbuşirea comunismului ceauşist şi a Cortinei de Fier.
De la dimensiunile unui județ de statura unuia rumînesc obișnuit de azi care cuprindea Moscova și ceva împrejurimi, azi se întinde ca un colos peste 2 continente înghițind peste 160 de grupuri etnice și popoare autohtone, crescînd continuu prin cuceriri succesive peste toate națiile înconjurătoare.
De aceea se poate spune că Rusia a fost un stat agresor ÎN TOATĂ ISTORIA SA, încă de la nașterea Moscovei de acum peste 900 de ani.
Prima referință este de prin 1147, cînd era un orășel obscur într’o mică provincie, cu populație predominant fino-ugrică numită Merya.
Să creadă cineva că a cucerit o șesime din suprafata planetei numai ca urmare a războaielor ”de apărare”, poate doar un om complet lipsit de orice cunoaștere a istoriei, sau care si’a pierdut complet capacitatea de a gîndi, după o doză zdravănă administrată de propaganda Kremlinului. Și asta o spune editorialistul Ivan Lenski, pe site-ul rusesc ru.krymr.com.
În realitate totul este complet pe dos.
Dacă ne întoarcem la istorie totul este consemnat acolo.
Iată ce spune Mihai Eminescu despre tendinţele de cucerire ale Rusiei acum 150 de ani în ”Tendinţe de cucerire”, pe 7 aprilie 1878 în prag de Proclamare a Independenței Rumîniei:
”Răsărită din rase mongolice, de natura lor cuceritoare, aşezate pe stepe întinse a căror monotonie are înrîurire asupra inteligenţei omeneşti, lipsind’o de mlădioşie şi dîndu’i instincte fanatice pentru idei de’o vagă măreţie, Rusia e în mod egal muma mîndriei şi a lipsei de cultură, a fanatismului şi a despotismului.
Frumosul e înlocuit prin măreţ, precum colinele undoiate şi munţii cu dumbrăvi a ţărilor apusene sînt acolo înlocuite prin şesuri fără de capăt. În tendinţele de cucerire, în aşa-numitele misiuni istorice care’şi caută marginile naturale nu e nimic dedesupt decît pur şi simplu neştiinţa şi gustul de spoliare.
În zadar caută un popor în întinderi teritoriale, în cuceriri, în războaie ceea ce’i lipseşte în chiar sufletul lui; sub nici o zonă din lume nu va găsi ceea ce Dumnezeu i’a refuzat, sau mai bine zicînd ceea ce Dumnezeu a voit ca să fie rezultatul muncii a multe generaţii dedate la lucru.
Căci stă oare destoinicia unei naţii în vreun raport cu întinderea teritoriului pe care ea îl ocupă?
Mica Veneţie era odată o putere mare europeană prin cultura ei intensivă, prin arte, prin industrie, prin judecata sănătoasă a aristocraţiei ei.
Dar toate aceste condiţii de mărire erau cîştigate prin muncă îndelungată – deprinderea şi priceperea se moştenea apoi din neam în neam, încît chiar astăzi ciceronii veneţieni au păstrat mai mult gust în judecarea tablourilor de cum au mulţi profesori de estetică.
Un rol analog l’a avut Olanda în istorie şi astăzi încă sînt state mici, care se bucură de’o înflorire extraordinară; pe un pămînt de mică întindere se află mai multe averi decît în Rusia întreagă.
Astfel sîntem aproape siguri că în cumpăna economică Rusia, cîtu’i de mare, trage mai uşor decît mica Belgie.
De aceea, ni se pare că, din nefericire, ruşii sînt sub dominarea unui deşert sufletesc, a unui urît, care’i face să caute în cuceriri ceea ce n’au înlăuntrul lor.
Nouă ni se pare că cercurile culte în loc de a stăvili acest horror vacui, în loc de a’l umple prin muncă şi cultură, îl sumuţă contra Europei pe care o numesc îmbătrînită şi enervată, coaptă pentru a cădea întreagă sub dominaţie rusească.
Europa le pare astăzi în starea în care era Bizanţul la apariţia unui neam asemenea mongolic, a turcilor.
În locul civilizaţiei greceşti, înflorit’a în Bizanţ o cultură turcească? Deloc.
Tocmai aşa nu va înflori o cultură moscovită pe pămînturile supuse ruşilor, pentru că lipseşte rădăcina subiectivă a unei asemenea culturi.
În Rusia chiar miezul culturii e în Ingermanland şi în cele trei provincii baltice, în mîinile şi capetele a poate două sute de mii de oameni de origine germană, pe cînd populaţiile străvechi a acelor provincii, leţii, levii, crevinii şi cum îi mai cheamă nu se vor fi aflînd cu mult mai sus, de cum îi va fi găsit episcopul Albrecht la anul 1200.
Astfel misiunea istorică de care se face atîta vorbă nu’i o misiune care’şi are originea în afară, ea e rezultatul unui gol sufletesc, a unei barbarii spoite cu frac şi mănuşi, a unui deşert care de’ar stăpîni pămîntul, tot nu s’ar umple. Cerul de’asupră’l schimbi, nu sufletul marea trecînd’o.
Pot să treacă şi Dunărea şi Carpaţii şi Adrianopol, să ia Roma veche, precum ameninţă pe cea nouă, pot să presure Europa întreagă cu cenuşă şi cadavre, nu se va naşte din milioanele de oameni nici un Rafael, nici un Beethoven, nici un Kant, ba tocmai lipsa unor asemenea spirite de adîncă înţelepciune şi de un adînc sentiment pentru bunurile ce înnobilează omenirea este cauza acelui gol sufletesc, care’şi caută compensaţie în glorii sîngeroase şi în cuceriri.
De mult, dar mai cu seamă de o sută cincizeci de ani încoace ţinta cuceririlor ruseşti sînt ţările răsăritene ale Europei.
Nu mai vorbim despre cuvîntul lui Aksakof, care vede întinzîndu’se panslavismul în miezul Europei, în ţările coroanei habsburgice pînă la Marea Adriatică.
C’un cuvînt, în loc de’a desfăşura activitatea înlăuntru, ochii vecinului nostru sînt pironiţi cu flămîngiune asupra apusului, cercurile culte umplu golul sufletesc cu fantasmagoria unui imperiu care ar ajunge de la Sibir pînă sub zidurile Veneţiei şi apoi mai departe… tot mai departe. Şi această misiune tainică o împlinesc apoi diplomaţii şi baionetele.
Existe testamentul lui Petru cel Mare sau nu existe, el există în capetele a mii de oameni visători, care dau tonul în Rusia. Războiul a fost declarat Porţii pentru a elibera pe creştini – în formă – în fond însă pentru a cuceri întreg imperiul otoman într’un mod care să poată fi înghiţit mai de voie, mai de nevoie de Europa.
După Turcia urmează imperiul habsburgic, după dînsul cine mai ştie cine. Scopul fictiv al războiului şi scopul adevărat sînt diametral opuse. Se stabileşte principiul ca Basarabia să fie cedată prin liberă învoială – ceea ce presupune că suntem în drept de a o ceda sau de a n’o ceda.
Ne hotărîm de a n’o ceda şi Rusia a ocupat’o astăzi pe deplin. În fine, susţinînd dreptul nostru, vedem ivindu’se colţii prieteşugului: Bucureştii sînt împresuraţi de trupe, în Vlaşca cazacii îşi bat joc de populaţie, dînd oamenii afară din case, trenurile noastre cu muniţii sînt oprite în drum, c’un cuvînt Rusia a început a întrebuinţa mijloacele ei civilizatrice pentru a ne intimida.
Nu deprindem frica şi pace bună. Teamă ne e numai ca imperiul habsburgic să nu cadă la învoială cu Rusia, căci despre Anglia nu e vorbă.
Ea este în stare a ţine războiul, pînă ce Rusia’şi va fi zvîrlit în vînt cea din urmă rublă metalică.
Dar contele Andrassy a făcut propuneri de împărţeală şi aceste propuneri prefac înţelegerea în complicitate şi complicitatea cu Rusia e totdeauna fatală.
Oamenii fără simţ istoric, liberalii cosmopoliţi c’un foarte incolor sentiment de patrie s’au dat în apele Rusiei şi au declarat un război care ne’a costat mii de suflete viteze, zeci de milioane şi poate o provincie.
Zicem poate, pentru că Europa e interesată ca şi noi în chestiune.
Se poate ca Rusiei să i se întîmple soarta pe care ne’o pregăteşte nouă.
Deşi nu s’a născut încă rusul care să fie în stare a ne insufla frică, grijă tot ne inspiră, ba putem zice siguranţă că ne aşteaptă vremi grele.
Despre biruinţa cauzei drepte nu ne îndoim, precum nu ne îndoim că oricare ar fi curentul ce se mişcă în contra civilizaţiei, el trebuie să fie nimicit cu vremea. Dar acea vreme e adesea foarte departe. Deviza noastră este: a nu spera nimic şi a nu ne teme de nimic.
Nesperînd nimic, n’avem nevoie de a ne mai încrede în alţii precum ne’am încrezut, ci numai în noi înşine şi în aceia care sînt nevoiţi să ţie cu noi; netemîndu’ne de nimic, n’avem nevoie de a implora generozitatea în locuri unde ea e plantă exotică. (”Tendinţe de cucerire”, 7 aprilie 1878)
Faimosul general rus Kuropatkin, în memorandumul său trimis împăratului în anul 1900, spunea că:
”În ultimii 200 de ani, Rusia a fost în război 128 de ani și a avut pace 72 de ani. Din cei 128 de ani de război – doar 5 ani au fost războaie de apărare și 123 de cucerire.”
Practic, în toata istoria sa, Rusia a dus o politică agresivă față de statele vecine.
Să dăm cîteva exemple de războaie de cucerire duse de Rusia:
Anul 1558. Războiul Livonian.
A fost un război pentru teritoriile actualelor țări baltice si Belarus. Defensiv acest război nu poate fi numit nici chiar și de cei mai înrăiți patrioti, a fost o agresiune pură împotriva unui stat vecin.
Rusia a cîștigat atunci un impuls în urma cuceririi hanatelor Kazan și Astrahan, Bashkiria, Marea Hoarda a Nogailor, a cazacilor și Kabarda și şi’a dorit foarte mult teritoriile Livoniei.
Istoricii sovietici spun că războiul s’a dus pentru acces la Marea Baltică, de fapt, motivele pentru acesta au fost complet diferite.
Rusia nu a primit tributul şi, din cauza asta, a atacat Livonia. Ca urmare a războiului, Rusia a fost învinsă, a renunțat la pretențiile asupra Belarus, dar, cu toate acestea, a primit ceva teritorii in zona de frontieră.
Anul 1654. Războiul cu Polonia și ”unirea” cu Ucraina.
Această poveste este plina de pete negre.
Ucrainenii se întreabă și astăzi cine l’a autorizat pe hatmanul zaporojenilor Hmelnițki să decidă pentru întreaga Ucraina?
Părintele istoriografiei ucrainene Mihai Hrushevsky, care a scris ”Istoria poporului ucrainean”, se indoieste că el (Bogdan Hmelnițki) s’a gîndit la crearea unui stat comun cu Moscova.
Da, a cerut ajutor de la țarul rus, dar de aici pîna la dorința de ”unire”…
Documentul istoric original privind ”unirea” Ucrainei cu Rusia a fost pierdut și cel mai probabil nu întîmplător.
Curtea Moscovei a profitat pur si simplu de turbulențele din Ucraina și s’a grăbit să’și alipească întreaga țară.
Asta nu vă amintește despre nimic?
Numeroasele campanii asipra Constantinopolului au fost, iarăși, agresiuni deghizate.
La început, Rusia le’a motivat de apărarea comercianților rusi oprimati de otomani, apoi și’a amintit de creștinii din Balcani.
Anii 1695-1696. Campania de la Azov a lui Petru cel Mare.
Rusia avea nevoie de acces la mare, așa că trebuia să ocupe cetatea turcească Azov.
Aici, chiar si cel mai mare patriot rus cu greu ar putea numi război de apărare agresiunea asupra Azovului.
Cu Turcia rușii au avut aproximativ 10 războaie, în urma carora au rupt bucăți mari de pămînt.
Anul 1700. Marele război cu Suedia.
Temeiul – Rusia avea nevoie neaparată de acces la mare, deși rușii nu au fost niciodată văzuți la Marea Baltică.
Pretextul tradițional cu apărarea populației vorbitoare de limbă rusă nu putea fi folosit – pur și simplu ei nu erau acolo.
Au găsit un alt pretext – au nevoie de acces la mare. Și aşa teritoriul a devenit ”pămînt rusesc strămoșesc”.
Apoi au fost alipite alte teritorii ”strămoșești” – Finlanda, Țările Baltice, Ingermanlandia, în ciuda faptului că ruși nu se găseau acolo nici pomină.
Anii 1772-1775. Au fost trei împărțiri ale Poloniei.
Prusia a propus împărătesei Ekaterina să împartă Polonia. Ea evident că nu a refuzat.
Numeroasele revolte poloneze împotriva ocupației ruse au fost denumite mai tîrziu de istoricii rusi războaie ruso-poloneze.
De fapt, nu era nimic mai mult decît rezistența populației la invazia unui agresor străin.
Anul 1783. Anexarea Crimeei.
Numai un nebun ar putea numi momentul acesta istoric drept apărare.
A fost agresiune pură, justificată de preîntîmpinarea unor raiduri ale Hanilor de Crimeea.
Justificarea anexării cu apărarea ortodocșilor nu poate fi luată de bună, pentru că în Crimeea aceștia erau o minoritate absolută.
Și, de fapt, nimeni nu îi asuprea – armenii, de exemplu, care au trăit în Crimeea pînă la anexarea ruseasca, au fost alungați de acolo după capturarea peninsulei, deși aceștia erau ortodocși.
Iată adevărata ”grijă față de frații crestini”.
Anul 1783. Regatul Kartli-Kakheti, situat în estul Georgiei, a intrat sub protectoratul Imperiului rus.
Se pare că a fost un succes al diplomației ruse, zona a intrat sub influența Moscovei nu ca urmare a războiului, ci de bună voie. Doar că se pastrează tăcerea cu privire la Imereti.
Ce s’a întîmplat de fapt?
De cînd regatul independent georgian a devenit dintr’o dată o parte a Imperiului Rus?
Sau anexarea Georgiei pe bucăți este o altă tradiție rusească în regiune?
Anul 1812. Jumătate din MOLDOVA lui Ștefan a fost ANEXATĂ de Imperiul rus (țarist).
”Turcia nu putea ceda ceea ce nu’i aparţinea, pentru că Poarta otomană n’a fost niciodată suverană asupra ţărilor rumîne. Poarta însăşi recunoscuse acest lucru, cînd la Carlovitz, presată de poloni să cedeze Moldo-Valachia, ea răspunse că nu are dreptul de a face vreo cesiune teritorială, deoarece capitulaţiile nu’i confereau decît un drept de suzeranitate”. Karl Marx, 1856
Înainte de a trece la o analiză privind impasul diplomatic în care se află astăzi Republica Moldova, propunem să facem o scurtă incursiune în istorie pentru a reaminti tuturor că pentru Republica Moldova această etapă istorică va fi una decisivă din punct de vedere (geo)politic.
E timpul să spunem lucrurilor pe nume.
E timpul să scăpăm de complexul servilismului politic (rusofilismului) şi să ne decidem singuri soarta pornind de la propria experienţă istorică.
Or, ceea ce nu pare să se înţeleagă nici la București, nici la Chişinău este că vom fi dependenţi de Rusia atît timp cît vom fi şantajaţi cu dosarul transnitrean.
Vom face abstracţie de faptul că din punct de vedere juridic, între Republica Moldova de astăzi şi Voievodatul Moldovei, întemeiat în 1359, nu există o legătură de succesiune.
Relaţiile diplomatice ale Moldovei cu Rusia datează din 1711, cînd Petru I încheie un tratat cu Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei.
Acesta stipula clar că:
”Art. 1. Moldova va dobîndi întreg teritoriul dintre Nistru şi Bugeac. Toate cetăţile aşezate pe malul stîng al Prutului vor aparţine de drept Moldovei; Art. 2. Moldova nu va plăti nici un tribut Rusiei; Art. 3. Domnul se obligă să ţină 10.000 de oşteni, plata cărora va fi acoperită de Rusia; Art. 4. Rusia nu se va amesteca în afacerile ţării, şi nici unui rus nu’i va fi permis să se căsătorească şi să dobîndească moşii în Moldova; Art. 5. Titlul domnului va fi Alteţa Sa domn şi singur stăpînitor al Moldovei, aliata Rusiei.”
Semnarea acestui tratat intră în contradicţie cu vectorii de expansiune ai Rusiei Ţariste formulate în ”Testamentul” aceluiaşi ţar.
Şi dacă pentru ruşi, cucerirea peninsulei Crimeea însemna stăpînirea Mării Negre, Basarabia (teritoriul Moldovei dintre Prut şi Nistru) reprezenta controlul asupra deltei Dunării – un pas înainte spre Constantinopol.
Pe tot parcursul războaielor ruso-austro-turce din 1736-1739, 1768-1774 şi 1788-1791 Moldova a fost transformat într’un obiect al disputelor teritoriale dintre cele trei puteri.
Pe tot parcursul acestei perioade eforturile Rusiei s’au îndreptat spre cucerirea teritoriului Moldovei pînă la Siret şi gurile Dunării.
Caracterul duplicitar al diplomaţiei ruse se manifestă prin ocuparea în 1806-1812 a Principatelor Rumîne şi intervenţia abuzivă în afacerile interne ale acestor două ţări.
Savantul rus L. S. Berg aminteşte şi despre împrejurările în care diplomaţii ruşi au falsificat sensul noţiunii geografice Basarabia:
”În conformitate cu una din clauzele Tratatului de la Tilzit, încheiat între Napoleon şi Alexandru I, Rusia se obliga să’şi evacueze, pînă la încheierea păcii, trupele din Moldova şi Muntenia. În decursul tratativelor ulterioare de la Paris, la sfîrşitul anului 1807, împuternicitul rus arăta că în tratat nu se vorbeşte nimic despre Basarabia, fapt pentru care a insistat ca ea să rămînă Rusiei, interpretînd noţiunea de Basarabia mai larg, incluzînd în ea nu numai Bugeacul, dar şi întregul teritoriu dintre Nistru şi Prut”, astfel ţarul Alexandru I a ştiu cum să’şi menţină trupele în Principate prevenind ocupaţia turcească, fără ca Napoleon să bage de seamă.
Pacea de la Bucureşti, semnată la 16/18 mai 1812 între Rusia şi Imperiul otoman, a încălcat flagrant acordul semnat între Moldova şi Rusia cu mai bine de 102 de ani în urmă, prin care statul rus recunoştea graniţa Moldovei ce cuprindea şi Basarabia.
Anume începînd cu anul 1812 acest teritoriu, rupt din trupul Moldovei, intră în orbita intereselor (geo)politice ale Imperiului Țarist.
Fiind totodată rupt de procesul unificării celor două principate într’un singur stat – Rumînia.
Consecinţa acestui eveniment istoric este resimţit din păcate şi astăzi.
Boierii moldoveni au protestat în cadrul şedinţei Divanului din 26 octombrie 1812, scriind că le’a fost răpit ”tot pămîntul şi inima ţării […], sursa de vite […], grînarul ţării, încurajarea şi refugiul locuitorilor”, ”boierii” noştri, din păcate, manifestă servilism şi nu au o viziune politică pe termen lung.
Astăzi, la începutul mileniului III, interesele Federaţiei Ruse sînt evident de altă natură, însă putem constata că moştenirea caracterului diplomatic duplicitar al liderilor ruşi s’a manifestat atît în perioada Uniunii Sovietice, cît şi în prezent, atunci cînd oficialii Kremlinului discută despre conflictul transnistrean şi Armata a 14-a.
Rusia promite că se retrage din estul Republicii Moldova, şi uită…şi atunci cum poate evolua reglementarea acestui dosar?
În primul rînd trebuie să înţelegem că Transnistria este o miză mult mai importantă pentru Rusia decît întreaga Republică Moldova, aici sînt puse în joc interesele sale (geo)politice la Marea Neagră.
Iar Rusia când negociază, nu face politică, ci geopolitică.
Cartea integrării europene a Republicii Moldova, şi implicit a Transnistriei, pe care mizează Chişinăul la negocieri, nu este altceva decît o butadă, atît în ochii Tiraspolului, cît şi a Kremlinului.
Rolul Republicii Moldova este momentan de a legaliza prezenţa internaţională a acestei regiuni, care nestingherit, întreţine legături comerciale cu Europa.
Acest Disney Land comunist reprezintă o zonă off-shore a corupţiei, traficului de armament, terorismului şi spălării de bani.
Conflictul transnistrean, este, indiscutabil, ”cheia dificultăţilor” statului moldovenesc – o pîrghie de şantaj a Rusiei de a menţine Republica Moldova în zona neutralităţii (geo)politice.
Dar, analizînd mai atent rolul şi poziţionarea geostrategică a republicii, ajungem uşor la concluzia că Transnistria este foarte importantă din punct de vedere strategic pentru Moscova în perspectiva divizării Ucrainei în două părţi, de est (sub controlul Rusiei) şi de vest (sub controlul Occidentului).
Provocările ulterioare la adresa Republicii Moldova se vor manifesta, în primul rînd, prin presiunile asupra localităţilor din stînga Nistrului aflate sub controlul guvernului de la Chişinău.
De aceea, negocierea privind statutul acestor localităţi şi obţinerea unor garanţii este vitală pentru asigurarea securităţii cetăţenilor de acolo.
Semnalele din partea Rusiei sunt din ce în ce mai ”îndrăzneţe” şi ne indică doar o singură tendinţă: ”recunoaşterea oficială a regimului de la Tiraspol”.
Preţul acestei ”recunoaşteri” oficiale va fi negociat mai devreme, sau mai tîrziu de Chişinău şi Moscova – depinde acum care va fi configuraţia politică internă a republicii şi dacă basarabenii vor fi buni negociatori.
Iar pentru asta trebuie ca diplomaţii să pună capăt caracterului umil atunci cînd se află în faţa reprezentanţilor de la Kremlin şi să negocieze avînd pe masă Tratatul de la 13 aprilie 1711.
Referitor la Războiul între Rusia şi Imperiul otoman amintim că s’a desfăşurat între anii 1806-1812 și s’a încheiat cu semnarea Păcii de la Bucureşti la 16/18 mai 1812.
Ţarul Alexandru I, reprezentat de generalul Mihail Ilarionovici Kutuzov, comandantul trupelor ruse pe teatrul de operaţiuni dunărean, a cerut ca Poarta să accepte cedarea teritoriului Moldovei pînă la Siret şi gurile Dunării.
Turcii nu au acceptat şi au avansat propunerea ca teritoriul cedat să fie cel al Moldovei dintre Prut şi Nistru, mai puţin sudul lui, Bugeacul, care să rămînă în stăpînirea Porţii. Tratativele au continuat mai multe luni.
Între timp, contextul politico-militar internaţional, favorabil Rusiei, s’a deteriorat, existînd pericolul unui conflict cu Franţa. Deoarece tratativele se prelungeau şi pentru Rusia războiul devenise iminent, ţarul Alexandru I a trimis spre Bucureşti o delegaţie condusă de amiralul Ciceagov, care avea împuternicirea să încheie pacea cu Turcia în orice condiţii.
Aflînd aceasta, pînă la sosirea delegaţiei, generalul M.I. Kutuzov a acţionat în grabă, profitînd de trădarea fraţilor Dumitrache şi Panaiotachi Moruzi, primul şef al departamentului de externe otoman şi translatorul Porţii otomane, cel de’al doilea funcţionar în acelaşi departament.
Prin intermediul celor doi M.I. Kutuzov a aflat conţinutul unei scrisori a lui Napoleon către sultanul Mahmud al II-lea, pe care Panaiotachi a ascuns’o sultanului şi a trimis’o fratelui său.
Scrisoarea împăratului francez anunţa războiul cu Rusia şi sfătuia pe turci să nu cedeze pretenţiilor ruse.
Cedînd turcilor gurile Dunării, M.I. Kutuzov i’a ademenit pe aceştia să semneze pacea prin care Moldova pierdea teritoriul dintre Prut şi Nistru.
Trădarea fraţilor Moruzi a fost descoperită curînd după aceea. În iunie 1812 cei doi frați au fost executaţi la Constantinopol.
Războiul Crimeii 1853-1856.
Ei bine, aici pare a fi un război de apărare.
Mișeii de francezi, turci și britanici au asediat Sevastopolul. Atunci cînd vorbesc despre acest război, istoricii ruși uită să menționeze că, în paralel, Rusia derula campanii de cuceriri în Balcani.
Cîteva puteri și’au unit forțele pentru a ține piept agresorului. Judecarea războiul din Crimeea, fără a lua în considerare războaiele Rusiei în Balcani, este o mare greseala.
Rusia își făcuse un obicei. Era suficient ca vecinii să se certe între ei, ca Moscova să efectueze o alipire ”pașnică”.
Așa au decurs alipirile din secolul al XIX-lea.
Secolul XIX. Anexarea Asiei Centrale. Hanatul Kokand, Emiratul Bukhara, Hanatul Khiva, Turkmenistan, toate au devenit parte a Imperiului Rus în spiritul strategiei ”apărării active”.
Războaiele caucaziene din secolul al XIX-lea.
Oricine l’a citit pe Hadji Murat știe că a fost un război murdar, de agresiune, însoțit de genocidul populațiilor locale. Rebeliunile muntenilor se succedau una dupa alta, așa că despre ce fel de alipire pașnică a Caucazului poate fi vorba?
În 1920-1921, începutul primului război sovieto-polonez.
Despre acest război istoricilor sovietici nu le place să vorbească. Acesta a fost complet pierdut și șters din cărțile de istorie. Rusiei nu’i place să vorbească despre înfrîngeri.
Armata muncitoresc-țărănească a URSS începe operațiunile militare în regiunile estice ale Poloniei.
Desigur, totul în scop de pace.
Nici despre aceste pagini de istorie rușilor nu le place să’și amintească.
Anul 1939. Războiul sovieto-finlandez.
Agresiva armata finlandeză, cu 60 de tancuri, a atacat în pașnica URSS, care întîmplător avea la granița cu Finlanda 2.300 de tancuri.
Evident că lumea nu a crezut așa ceva. Liga Națiunilor a declarat URSS stat agresor și l’a exclus din rîndul membrilor săi.
Acest lucru, de asemenea, este trecut cu tăcere de istoriografia sovietică și rusească.
Anul 1940. Absolut ”pașnica” anexare a Țărilor Baltice.
28 iunie 1940: Anexarea Basarabiei de către URSS
Potrivit istoriei sovietice, estonienii, letonii şi lituanienii visau cu ochii deschiși intrarea în frățeasca Uniune Sovietică.
Marele Război pentru Apărarea Patriei.
Aici, aparent, războiul este defensiv. Dar povestea e mai complicată.
Conform istoricului Victor Suvorov, cauza principală a Marelui Război pentru Apararea Patriei a fost politica externa a lui Stalin, care viza capturarea de state europene și proliferarea ”revoluției proletare” cu instaurarea dictaturii socialiste.
Potrivit lui Suvorov, Armata Roșie se pregătea în mod activ pentru un atac surpiză împotriva Germaniei.
Pentru Uniunea Sovietică, atacul german a fost unul mișelesc. Și cum altfel – URSS se pregătea pentru ofensivă și şi’a luat’o în dinți.
Istoricii ruși tac atunci cînd este vorba despre dovezile privind pregatirea agresiunii sovietice împotriva Europei.
Lipsa de amenajări defensive și concentrarea unui număr mare de trupe la frontierele de vest confirma acest fapt istoric.
Următorii pași de politică ”pașnică” a URSS?
Ungaria în 1956, și Cehoslovacia în 1968.
Anul 1979. Afganistan.
Aproximativ un milion de afgani au fost uciși în timpul agresiunii URSS. Rusia de astăzi ar trebui să’şi ceară iertare pentru afganii uciși.
Anul 2008. Anexarea Abhaziei și Osetiei de Sud.
Anul 2014. Anexarea Crimeei și războiul din estul Ucrainei.
Ca și altă dată în istorie, Rusia a atacat o țară vecină în momentele de slăbiciune internă.
Noi teritorii
De ce Crimeea? De ce nu Alaska.
Ultima, în conștiința imperial rusa este, de asemenea, ”pămînt rusesc strămoșesc”.
Răspunsul este simplu: America este o superputere, iar aparitia ”omuleților verzi” la Anchorage ar fi un act sinucigas.
Rusia atacă numai tarile în mod clar mai slabe, de preferat devorate de haos, cu puterea statului destructurata etc.
Și totusi, de ce Rusia nu se poate opri?
La urma urmei, ea nu a fost niciodată capabila să dezvolte teritoriile deținute deja, și cu toate acestea continuă expansiunea.
De ce Yakuția, una dintre cele mai bogate regiuni ale lumii, chiar mai bogată decît Emiratele Arabe Unite, este împotmolita în sărăcie?
Răspunsul este simplu: Rusia este un imperiu al cuceririlor, nu un imperiu al gospodăririi.
De amenajarea teritoriului sa se ocupe state precum Elveția, a cărei granite sînt neschimbate de aproape 800 de ani.
Rusia se comporta în teritoriile sale recente ca un ocupant clasic.
Pompează resursele în avantajul unei duzine de ”imperialiști”.
Toți aceștia se bucură de avantajele civilizației occidentale, in Occident, iar Rusia o folosec ca pe o exploatație colonială. Cetățeanul de rînd al Imperiului trebuie să se mulțumească cu vodcă și locuințe de urgență; drumuri sparte, ecologie moartă, alimentație surogat pe bază de ulei de palmier și o mulțime de propagandă ieftină.
Un ”dumnezeu” inamovibil la Kremlin, orașe plictisitor de cenușii.
Scări de bloc jegoase – locatari care nu se îngrijesc de nimic, nici chiar de propriile lor apartamente, ca să nu mai vorbim despre cartiere, orașe, țară…
Dar să revenim la ceea ce spunea Eminescu ceea ce va fi rezonabil de actual și mîine:
*[…] După documentele consultate şi după faptele istorice, vedem că altele sînt cuvintele ce împing pe ruşi spre miazăzi şi răsărit. Împărăţia rusească nu este un stat, nu este un popor, este o lume întreagă care, negăsind în sine nimic de o măreţie intensivă, caută mîngîierea propriei măriri în dimensiunile mari.
Lupta între turci şi ruşi este o consecvenţă firească a deosebirilor de credinţe; dar mai mult decît din această deosebire, luptele au urmat din prisosul de putere omenească ce s’a produs totdeauna în Rusia.
Ţarul e puternic şi nu ştie ce să facă cu puterile de care dispune.
Chiar înlăuntrul împărăţiei sale nici prin muncă pacinică, nici prin lucrare sufletească, aceste puteri nu se pot consuma; pentru aceea ele dau mereu năvală în afară, altfel ar trebui să se mistuiască în lupte interne.
Este o lume săracă şi pentru aceea cuprinsă de un neastîmpăr statornic. Încă ţarul Petru îşi întemeiază chiar capitala pe pămînt cucerit şi pune astfel marca deosebitoare pe noua împărăţie.
De atunci pînă în ziua de astăzi ruşii înaintează mereu atît spre răsărit cît şi spre miazăzi.
Popoare puternice odinioară au căzut şi s’au sfărîmat sub pasul lor. Leşii au pierit ca ”neam hotărîtor” de pe faţa pămîntului; cetele de cazaci, care încă la 1711 luptau alăturea cu turcii, au căzut sub stăpînirea ţarului; Kievul a ajuns a fi un oraş rusesc; tătarii neastîmpăraţi sînt supuşi poruncilor ţarului; pînă la Nistru, ruşii nu găsesc nici o stavilă destul de puternică.
Aci însă, la Nistru, ei se opresc.
Dar nu se opresc decît spre a se pregăti pentru înaintare.
Documentele istorice, relatînd fapte netăgăduite, ne dovedesc că ruşii sînt o putere mistuitoare, mistuitoare nu numai prin puterea braţului, ci şi prin urmările demoralizatoare ale înrîuririi lor.
Polonia nu a fost nimicită prin puterea braţului; Crimeea, înainte de a fi fost cucerită, a fost eliberată.
Ca orice putere mare, ruşii, acolo unde văd că vor întîmpina rezistenţă mare, se opresc şi lucrează cu o răbdare seculară spre a surpa încet, încet, temeliile puterilor ce li se pun împotrivă.
Puterea lor în ţările ocupate e blîndă, dar plină de o dulceaţă demoralizatoare; şi tot astfel, în ţările cucerite, la început sînt plini de îngrijire pentru binele cuceriţilor, încetul cu încetul însă ei se înăspresc pînă ajung de cer, nu averea, ci sufletul cuceriţilor.
Urmările ocupaţiunilor ruseşti în ţările rumîneşti le sînt tuturora cunoscute; viciile sociale ce rumînii au contractat de la binevoitorii lor nici pînă astăzi nu sînt cu desăvârşire stîrpite.
Ei nu sunt poporul plin de îndărătnică mîndrie, ce provoacă pe alte popoare la luptă dreaptă şi întăritoare; sînt poporul ce’şi dă mereu silinţa să dezarmeze pe celelalte popoare, pentru ca apoi să şi le supună.
Pentru aceea ocuparea pe cît se poate de îndelungată a ţărilor străine este unul dintre semnele deosebitoare ale politicii ruseşti; e peste putinţă ca o ţară să fie timp mai îndelungat ocupată de oştiri străine şi mai ales de oştiri ce au în purtarea lor dulceaţa omorîtoare, fără ca în populaţia ţării să nu scadă energia vitală, fără ca ocupaţia să nu devină o deprindere şi încetul cu încetul o trebuinţă din ce în ce tot mai viu simţită…
În mai multe rînduri, Austria a ocupat ţările rumîneşti, pentru ca ruşii să nu le poată ocupa.
În mai multe rînduri le’au ocupat ruşii; dar peste puţin Austria le’a făcut somaţia obişnuită şi ei s’au retras.
Astfel ocuparea în toate formele cerute de dreptul internaţional a teritoriului cuprins între Nistru, Prut şi Dunăre are pentru Rusia mai mult decît importanţa unei simple cuceriri: prin aceasta ruşii cîştigă poziţii care dominează ţările rumîneşti şi Dunărea, cîştigă Hotinul, de unde dominează intrările despre miazănoapte ale Carpaţilor, cîştigă în sfîrşit o înrîurire mai directă asupra poporului rumîn.*
”Politica Rusiei în secolul al XVIII-lea”, 6 mai 1878, Mihai Eminescu
Vatra Stră-Rumînă 