LEGĂTURILE NEBĂNUITE DINTRE GEȚI ȘI FARAONI

”Nici un lucru n’ar fi clar nimănui, nici în raporturile sale cu alte lucruri nici în cele cu el însuşi, dacă n’ar exista numărul şi esenţa sa.” (Philolaus)

În primii ani ai istoriei egiptene, trupurile faraonilor trecuți în lumea de dincolo erau ținute în piramide, structuri masive din piatră construite la marginea deșertului, în apropiere de Nil. Piramidele erau atît morminte regale, cît și temple religioase, unde spiritul faraonului mort avea sa fie venerat.

De foarte multe ori s’au invocat legăturile dintre geți și vechiul Egipt şi faptul că faraonii egipteni erau blonzi, ceea ce contrasta cu restul populaţiei, alcătuită din mulatri afro.

Din ultimele cercetări ale genomului uman chiar au demonstrat că ADN-ul faraonilor era asemănător cu acela al populaţiilor din nordul Dunării, dar unora li se pare prea mult excesul de legături al lumii antice cu geții din spaţiul mioritic.

Încă nu putem afirma cu certitudine că piramidele nu sînt decît niște tumuli la o scară mult mărită și făuriți din blocuri de piatră. Așa cum știm în Rumînia regăsim cu mult peste 5.000 de astfel de ”piramide”, dar ridicate din pămînt.

Un tumul, sau cum i se mai spune, gorgan, este o movilă ridicată din pămînt, din piatră sau din blocuri de piatră, de formă conică sau piramidală, și cu detalii de construcție mult mai complexă decît o movilă, ridicat deasupra unui mormînt în scop de protecție cu holuri și o cameră centrală mortuară.

Un alt nume comun este kurgan, pentru acest tip de movile, ușor diferit, în interiorul cărora defunctul era îngropat alături de multe bogății. Cu cît acești tumuli sînt mai înalți, cu atît defunctul avea un rang mai important în societate și bineînţeles, era mai bogat.

Ambele sînt marcate de o înălțime artificială care ascunde cel mai adesea mormintele unor defuncți ai triburilor getice (indo-europene) antice, în timp ce movile de acest tip sînt necunoscute în America și în Orientul îndepărtat. În Japonia, o întreagă epocă a istoriei – perioada Kofun – a fost numită imediat după înmulțirea tumulilor.

Tumulii sînt caracteristici pentru multe culturi antice din toată lumea, ei fiind ridicați începînd din neolitic, nu numai în scop funerar, ci și ca observator astronomic sau semn geodezic.

Tradiția de a ridica movile de înmormîntare a fost un semn distinctiv al multor popoare din întreaga lume, într’o gamă largă de epoci istorice. Cei mai renumiți sînt tumulii getici și/sau gotici, scytici, etrusci, celtici, sarmatici, viking, cumani, avari, tătari, mongoli și cei japonezi pomeniți mai sus.

Tumulii au fost construiți pe un interval larg de timp ce însumează peste 5000 de ani, dintre neoliticul tîrziu și epoca bronzului pînă în antichitate și chiar pînă în Evul Mediu (mil. IV/III î.Hr. – sec. XIII).

Ca să putem afirma cu certitudine că piramida unui faraon este un tumul mai mare, trebuie să răspundem la întrebarea: ce i’a determinat pe vechii geți care au ajuns pe teritoriul african să ridice astfel de ”tumuli”?

Știm de la egiptenii contemporani că străbunilor lor, le spun ”jed” cu semnificația de ”bătrîn”, ”strămoș”, ceea ce nu poate fi o coincidență oarecare, cu aceea că de la strămoșii noștri carpatici ne’a rămas și nouă sintagma ”get-beget”.

Există totuşi şi alt gen de dovezi, chiar incontestabile, pentru că sînt încifrate în construcţiile geților. Aceste dovezi sînt legate de etaloanele de lungime folosite de geți în proiectarea şi realizarea sanctuarelor de pe platoul Sarmisegetuzei.

Cu toate că ceea ce a mai rămas din sanctuarele geților pare doar ruină, provocată de năvălitori şi de timp, pietrele care mai stau încă în picioare şi conturează planul construcţiilor multimilenare, marchează, prin dispunerea lor, planul şi informaţia înscrisă de meşterii geți. Cum e posibil?

Marea coincidență este că geții, ca şi Arhitectul Piramidei-Keops, au înscris în măsurile sanctuarelor lor anumite numere sacre, ce se regăsesc şi în măreţul monument egiptean.

Piramida lui Keops ar putea fi anterioară Egiptului antic, fiind un mesaj din neolitic.

Informaţiile încifrate în măsurile ei sunt foarte precise (matematic) şi putem să constata că piramidologii, care s’au ocupat cu acest subiect, au fabulat mult, iar unii au căzut de’a dreptul în subiectivism, deoarece informaţia din Piramidă este ştiinţă pură, chiar superioară ştiinţei timpului nostru.

În ciuda faptului că pe traseul istoriei, uneori bibliotecile au fost arse, cărţi de mare valoare fiind pierdute pentru totdeauna, se pare că mesajele unor civilizaţii apuse au rămas încifrate în construcţiile lor, aşa cum este şi cazul celor getice, de la Sarmisegetuza.

De aceea pietrele lor vorbesc despre ştiinţa avansată pe care o posedau şi, cu siguranţă, sursa culturii lor provine dintr’un timp ancestral şi nu de la Pitagora, care i’ar fi fost învăţător lui Zalmoxe, după presupunerile subiective ale lui Herodot.

Totuşi el este ambiguu şi recunoaşte deschis:

”Eu despre acestea şi despre subterană (în care s’a retras Zalmoxe pentru trei ani), nici nu zic că n’au fost, nici nu cred tare că ar fi fost, bănuiesc numai că Zalmoxe acesta trebuie să fi trăit cu mulţi ani înainte de Pythagoras. Dar ori că a fost om Zalmoxe, ori că va fi el vreun zeu pămîntean al Geţilor, treaba lui.”

Această tatonare a lui Herodot, aproape de ambiguitate, arată că informaţia pe care o avea nu era din surse sigure, la care aveau acces doar iniţiaţii geți, ci, mai degrabă, cele relatate erau zvonuri răspîndite pe cale orală în popor.

Dar nu numai Zalmoxe şi religia lui vin dintr’un timp îndepărtat, ci întreg sistemul de valori al geților este ancestral. Referindu’se la modelul practic de măsurare a timpului în sanctuarele de la Sarmisegetuza, profesorul Cornel Samoilă scrie:

”Este cert că nu a fost conceput dintr’o dată, ci este o chintesenţă de experimente şi modele rezultate din observarea timp de mii de ani a cerului, cu transmiterea informaţiilor din generaţie în generaţie.” [4; p.38]

Probabil că piramidele, ca şi neamul geților, provin dintr’un timp mai îndepărtat, plasat undeva prin neolitic, unde îşi află originea lumea de azi. O origine comună, uitată şi ignorată de ştiinţa oficială, căci cine vrea vede că lumea e plină de piramide şi aproape toate limbile pămîntului au adiacenţă cu limba rumînă.

Deci cîndva, înainte de marile cataclisme, cum au fost Potopul şi scufundarea capitalei Atlantidei, a existat o civilizaţie avansată care construia piramide, geții fiind o linie genetică directă din aceasta, iar ipoteza atlantă nu este chiar lipsită de fundament.

Evident că ideea nu este nouă, căci, după cum afirmă Marc Pagel (profesor, şef al laboratorului de bioinformatică la Universitatea Reading, Anglia):

”Acum 10.000 de ani în spaţiul carpatic a existat o cultură, un popor care vorbea o limbă unică şi precursoare a sanscritei şi latinei.”

Ori, frînturi din acea ”cultură precursoare” se regăseşte în toată antichitatea, care totdeauna, cînd era posibil, se raporta la informaţia ei, mai ales în materie de construcţii şi de etaloane de măsură, care toate provin (sau au adiacenţă) cu măsuri ale Marii Piramide egiptene.

Vom vedea mai departe că sanctuarele geților încifrează aceleaşi numere, regăsite în mixtura dimensională a Marii Piramide, ceea ce arată cunoaşterea avansată a geților, dar şi ceva extrem de important pentru înţelegerea moştenirii getice, şi anume faptul că ei utilizau ca etaloane pentru măsurat lungimea cotul şi degetul piramidal şi culmea, la acelaşi nivel de precizie la care acest etalon străvechi a fost ”conservat” în interiorul Piramidei-Keops.

Drept ar fi să amintim aici că deja într’o broşură scrisă de H. Ciocan, dar tipărită la Piteşti, fără a se consemna anul apariţiei, acesta arată că ”cotul moldovenesc este cot sacru”, fiind foarte apropiat de măsura cotului piramidal, folosit la proiectarea Piramidei egiptene şi care avea 0,63566 m (exact).

Degetul piramidal era definit ca 1/25 dintr’un cot, avînd, în consecinţă, 0,0254264 m.

Informaţia despre etaloanele Arhitectului Piramidei-Keops există în interiorul ei, deasupra uşii de intrare în Camera Regelui fiind reliefată o formă absidată (un dreptunghi absidat, ca o potcoavă) ce are circumferinţa de un cot piramidal, iar grosimea de 25 de ori mai mică, reprezentînd un deget piramidal.

De asemenea, despre unităţile de măsură utilizate în ţara noastră, ne este utilă şi cartea lui Nicolae Stoicescu intitulată ”Cum măsurau strămoşii”, care este o sursă bună în argumentarea celor afirmate mai sus.

Misterul este numitorul comun atît al piramidelor egiptene, cît și al construcțiilor de la Sarmisegetuza

Piramidele de la Giza, pe malul vestic al Nilului, la sud de Cairo, au fost construite din blocuri imense din calcar și granit, fiecare bloc cîntărind mai mult de două tone. Este încă un mister modul în care aceste pietre gigantice au fost ridicate în construcția piramidelor, mai ales că în acea perioadă, acum 4000 de ani, nu existau mașinării și metode inginerești de care să știm, care să transporte astfel de greutăți.

Se spune că forța umană a contribuit cel mai mult la realizarea acestor contrucții incredibile. Există însă mult mai multe mistere ce se învîrt în jurul piramidelor de la Giza.

Dintre toate acestea, Piramida lui Keops, denumită și Marea Piramidă, a stîrnit cel mai mult interes în rîndul istoricilor, matematicienilor și arheologilor.

Una dintre cele sapte minuni ale lumii antice, singura care încă stă în picioare, Marea Piramidă a fost construita între anii 2700 – 2500 î.Hr. Timp de 43 de secole, pînă în anul 1889 cînd s’a construit Turnul Eiffel din Paris, aceasta avea să fie cea mai înaltă construcție din întreaga lume, măsurînd 139 de metri în înălțime.

Cîteva lucruri fascinante despre Piramida lui Keops:

Marea Piramida a fost construită pentru Faraonul Keops, cunoscut și sub numele de Khufu (al doilea faraon al dinastiei a IV-a), fiul lui Sneferu și al lui Hetepheres I.

Acesta a urcat la tron în jurul varstei de 20 de ani și a fost faraon timp de 23 de ani. În prezent se cunosc foarte putine informatii despre Keops, acestea fiind dezvăluite cîteva secole dupa moartea sa, în Istoriile lui Herodot.

Singura statuie a sa care a fost găsita are în jur de 8 centimetri.

În construcția piramidei s’au folosit în jur de 2,3 milioane de blocuri de piatră. Acestea au fost luate de la cariera de piatră de la Aswan, situata la circa 845 de kilometri depărtare de locul în care s’a ridicat piramida. Fiecare bloc cîntărește în medie 2,5 tone, iar piramida în sine cîntărește 6,5 milioane de tone.

Conceputa ca mormînt, Marea Piramida contine trei camere (Camera Regelui, Camera Reginei si Marea Galerie) create cu scopul de a găzdui trupul lui Keops și al soției sale, precum si comorile lor pe care le’au luat cu ei în viața de apoi. Intrarea se află în fațeta de nord. Camera mortuară a faraonului se găsește fix în inima piramidei și poate fi accesată străbătînd Marea Galerie și un coridor ascensional.

La începutul acestei galerii există și un pasaj care duce către Camera Reginei. Camera Regelui conține un sarcofag realizat din granit roșu, la fel ca pereții încăperii. Este extrem de interesant modul în care a fost încăperea construită, pietrele camerei potrivindu’se atît de bine încît nu se poate introduce între ele nici măcar un card.

Orientat conform direcțiilor busolei, sarcofagul este cu doar un centimetru mai mic decît intrarea în cameră, motiv pentru care se presupune că acesta a fost introdus aici încă din timpul construcției piramidei.

Nu se mai găsește aproape nimic în Camera Regelui. Cu excepția sarcofagului, s’a furat tot din această încăpere, inclusiv trupul și comorile faraonului. În plus, carcasa albă de calcar care cîndva acoperea exteriorul a fost luată și folosită de diferiți conducători și regi în alte proiecte de construcție.

Piramida lui Keops deslușește o mulțime de date și teorii matematice și astronomice.

Această minune a lumii antice continuă și în ziua de azi să’i uimească pe matematicieni și fizicieni.

Iată cîteva dintre teoriile care s’au descoperit aici: Fiecare fațadă a piramidei este orientată cu precizie spre cîte un punct cardinal: Nord, Est, Vest si Sud.

Piramida este așezată exact pe paralela de 30 de grade, cea care separă în mod egal uscatul de ape.

Diagonalele prelungile ale Piramidei lui Keops traversează centrul fiecărui continent.

O latură a bazei piramidei are 365 de coți si aproape un sfert, exact cîte zile are un an.

Cultul Soarelui

Lipsa acoperișului la templele getice, pentru a nu ascunde Soarele, aranjamentul stîlpilor și lespezilor din sanctuarul rotund de la Sarmisegetuza dovedește cunoașterea calendarului de 365 de zile și a mișcării Soarelui pe parcursul anului, utilizarea focului sacru și practicarea incinerației, ca omagii aduse Soarelui.

Cultul Soarelui a fost foarte răspîndit, pe toata suprafata pămîntului si la diverse culturi, dar prima atestare arheologică a venerării Soarelui provine din Egipt, unde în sec. XIV î.Hr.

Cînd faraonul Ikhnaton sau Akhenaton a reformat religia egipteana, el a reluat cultul zeitatii antice Ra – Horakhte, sub numele de Aton, o denumire veche dată discului Soarelui. Ra era un zeu egiptean reprezentînd o personificare a soarelui, fiind cel mai puternic din toți zeii. Era venerat la Heliopolis (Cetatea Soarelui).

Cetatea Soarelui la geți se numea Helis (elinește) sau Elio (Helio) în getică.

A fost prima formă de monoteism cunoscută în istorie, care însă a durat puțin, deoarece preoții vechilor temple au instigat populația împotriva faraonului Akhenaton, care a fost asasinat, iar templele lui Aton au fost distruse.

În perioada interbelică, mai mulţi istorici cunoscuţi, precum Vasile Pîrvan, au lansat teza că religia geților ar fi fost una monoteistă, iar faptul că religia creştină a fost acceptată atît de uşor în vechea Geție ar fi explicabil prin asemănarea dintre cele două credinţe religioase. Însă există alţi istorici care spun că geții erau politeişti şi că ar fi avut o serie de divinităţi, prin care Zalmoxe, zeul suprem, Gebeleizis, zeu solar şi Bendis, Zeiţa Lunii.

Toate populațiile care au venerat Soarele au avut unele caracteristici comune: existența unor orașe-cetăți și credința în natura sacră a regelui.

Soarele era conducătorul atît al lumilor superioare cît si a celor inferioare, pe care le vizita zilnic în cursul deplasării pe bolta cerească, fiind simbolizat de ochiul care le vede pe toate. El era garantul justiției și sursa înțelepciunii.

Mărturii care dovedesc existența cultului Soarelui la geți:

„Soarele de andezit” de la Sarmisegetuza, cu un diametru de 7,1 m, lucrat din plăci de andezit și avînd în centru un disc de 1,5 m diametru. Săgeata încrustată este orientată către nord.

Acest loc, după cum susțin unii istorici, ar fi fost altarul pe care se aduceau ofrande și se realizau sacrificii…

În preajma Discului Soarelui afli o liniște nefirească. Dacă ai pătruns în mijlocul cetății, acolo unde se mai văd încă rămășițele marelui templu, ai sentimentul că timpul va rămîne pe loc pentru totdeauna, prins în soarele de andezit.

Cîțiva pași mai departe, un vas uriaș de piatră strînge ploaia într’un luciu de apă pe care se ivesc năluci de demult. Aici, magii citeau stelele și urmăreau curgerea vremii, iar în clipele de taină chemau puterea muntelui prin ritualurile lor magice.

Legenda spune că geții nu aleseseră întîmplător înălțimile Grădiștei să’și construiască aici măreața Sarmisegetuza. Dincolo de beneficiile strategice ale regiunii, geții credeau că aceste locuri era ocrotite de energiile sacre emanate din inima muntelui, unde se spune că ajungeau sufletele nemuritoare.

Soarele de Andezit, cum i se spune cadranului uriaș de piatră, marca grota în care trăise zeul lor, Zalmoxe, în timpuri imemoriale.

Cîțiva autori antici au scris despre cunoștințele astronomice ale geților, referindu’se, desigur, doar la anumite persoane sau grupuri de persoane, la preoți, inițiați, elite.

Aceste cunoștințe, transmise pesemne pe cale ezoterică, le confereau inițiaților capacitatea de a prevesti anumite fenomene. Cele două personaje implicate în povestirile păstrate sînt Zamolxe și Deceneu, ambii considerați inițiați și reformatori, care ar fi călătorit pînă  în Egipt de unde au și deprins cunoștințele de astronomie.

Iată ce spune Strabon, în ”Geografia” sa (VII, 3, 5):

”Se spune că un get cu numele Zamolxe a fost sclavul lui Pythagoras și că ar fi deprins de la acesta unele cunoștințe astronomice, iar o altă parte ar fi deprins’o de la egipteni,
căci cutreierările sale l’ar fi dus pînă acolo. Întorcîndu’se la el în țară, s’ar fi bucurat de o mare trecere la conducători și la popor, întrucît, întemeiat pe semnele cerești, el făcea prorociri.”

Porphyrios spune în ”Viața lui Pythagoras”:

”[Pythagoras] mai avea și un alt adolescent, pe care îl dobîndise în Tracia, numit Zamolxe. […] Îndrăgindu’l, Pythagoras l’a învățat să cerceteze fenomenele cerești
și [să se priceapă]la sacrificii și la alte ceremonii în cinstea zeilor.”

Cel mai amplu pasaj se găsește la Iordanes, în ”Getica”, 69-70:

”Demonstrîndu’le teoria celor douăsprezece semne ale zodiacului, [Deceneu] le’a arătat mersul planetelor și toate secretele astronomice și cum crește și scade orbita Lunii și cu cît globul de foc al Soarelui întrece măsura globului pămîntesc și le’a expus sub ce nume și sub ce semne cele 346 de stele trec îndrumul lor cel repede de la răsărit pînă la apus spre a se depărta de polul ceresc. Vezi cu mare plăcere că niște oameni prea viteji să se îndeletnicească cu doctrinele filosofice… putem vedea pe unul cercetînd poziția cerului, … pe acesta studiind creșterea și descreșterea Lunii, pe celălalt observînd eclipsele Soarelui și cum,nprin rotația cerului, astrele care se gră- besc să atingă regiunea orientală, sunt duse înapoi spre regiunea occidentală, odihnindu’se după o regulă prestabilită.”

Interpretarea acestor pasaje a variat, de la acceptarea fără rezerve a autenticității informațiilor pînă la contestarea totală a acesteia de către unii cercetători, invocîndu’se caracterul anecdotic al povestirilor.

Cu siguranță, calea de mijloc este cea mai potrivită: nu pot fi contestate în bloc aceste informații, deoarece preocupările de astronomie ale geților au fost confirmate arheologic, dar nici nu putem avea certitudinea că detaliile acestor relatări sînt în întregime reale.

Despre liniștea nefirească a ruinelor și despre fiorul energiei din adînc vorbesc foarte mulți din cei care ajung la măreața cetate. Puținii oameni care străbat pădurea găsesc aici mai mult decît vestigii arheologice, găsesc o cale de a citi istoria dincolo de informațiile mărunte pe care le’au adunat istoricii.

Sarmisegetuza, cea mai importantă moștenire lăsată de geți, locul care ne’ar putea dezvălui atît de multe despre istoria strămoșilor noștri, a fost cercetată superficial, cunoscîndu’se mai puțin de 3 % din întreaga așezare.

Surprinzător este numărul mare de temple, al căror rol nu este descifrat pe deplin. Cu siguranță, preoții oficiau ritualuri prin care chemau bunăvoința zeilor și încercau să descifreze viitorul. Dar templele aveau și rol de școală și inițiere, aici erau transmise pe cale orală toate cunoștințele și întreaga moștenire spirituală a poporului.

Cine pleacă urechea la legendele locului, va fi surprins să afle despre preotesele lui Bendis, zeița Lunii și a Magiei, și despre copilele fecioare care le slujeau.

Cetatea preoteselor de la Fețele Albe, construită tot în perimetrul capitalei Sarmisegetuza, este înconjurată de mister și tenebre. Povești vechi spun că, aici, aveau loc ritualuri greu de înțeles, în cadrul cărora, uneori, era sacrificată o tînără fecioară, pentru ca rugămințile preoteselor să fie ascultate de Zalmoxe. Tînăra aleasă să fie trimisă în lumea umbrelor era educată din pruncie să fie mîndră de sacrificiul pe care îl făcea și să creadă cu tărie în nemurirea sufletului ei.

Dacă era într’adevăr așa, nu vom știi niciodată. Adevărul istoric este greu de recuperat, dar cultul preoteselor înveșmîntate în alb, războinice abile și stăpîne ale magiei, s’a păstrat în legenda ielelor, făpturi din altă lume care se arată doar în Noaptea de Sînziene.

Sursă: Mesajul atlanților: Pledoarie pentru o abordare ştiinţifică a Piramidei Keops, Dorel Bîrsan

https://biransblogblog.wordpress.com/

A. Pețan, Cunoștințe de astronomie la daci. Câteva considerații despre Sarmizegetusa Regia

Citește și: ARGUMENTE IMBATABILE DESPRE CONTINUITATEA GETO-RUMÎNILOR

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA

LIMBA GETICĂ (RUMÎNA ARHAICĂ) ESTE LA ORIGINEA LIMBILOR EUROPENE

Este demn de remarcat că nu numai în Rumînia, dar și în alte țări unde se vorbesc limbi romanice, au apărut voci care contestă originea latină a acestor limbi, precum franceza sau spaniola. Cităm aici pe Yves Cortez și pe Carme Himénez Huertas.

Romanistica este acea parte a lingvisticii comparativ-istorice moderne care se ocupă cu studiul limbilor romanice. Vechea teorie susține că limbile romanice se trag în principiu din latină, deși nu chiar din latina clasică, ci din așa-zisa latină vulgară, adică latina vorbită la Roma și în Peninsula Italică, apoi dusă mai departe și în alte părți ale imperiului, dar această teorie este mult prea veche și nu ia în considerare o serie de date lingvistice.

În acest articol ne propunem să aducem în discuție o serie de astfel de date cărora vom încerca să le găsim adevărata semnificație.

Trebuie menționat de la început că nimeni nu a definit cu adevărat latina vulgară, cel puțin așa cum se ”reflectă” ea în limbile romanice al căror vocabular este în mare parte deosebit de cel latin, dar destul de asemănător în cadrul limbilor romanice (mai ales în cele de apus), rumîna reprezentînd o excepție în mai multe privințe.

În plus, se pot adăuga o mulțime de diferențe de ordin gramatical: dispariția cazurilor la presupusa trecerea de la latină la limbile romanice, structură sintactică diferită, precum și prezența articolului hotărît și nehotărît în limbile romanice, ambele absente cu desăvîrșire în latină, la care se poate adăuga simplificarea modalităților de formare a pluralului, precum și dispariția terminațiilor de caz.

În principiu, sînt date gramaticale imposibil de explicat printr’o origine latină a limbilor romanice, fie că vorbim de latina clasică sau de cea populară, pe care vom încerca să o identificăm și să o redefinim cu un termen folosit chiar în acele vremuri:

acela de ”lingua romana rustica”.

După presupusa simplificare a desinențelor de plural, limbile romanice se grupează în grupul de est: în principiu, rumîna și italiana, la care putem adăuga și dalmata, care formează pluralul adăugînd terminația -i la masculin și -e la feminin; asta în timp ce grupul de vest, adică franceza, provensala, spaniola și portugheza, adaugă un -s pentru plural, atît la masculin, cît și la feminin.

De aceea a fost postulată existența a mai multor ramuri ale latinei vulgare, cel puțin două, una în est și alta în vest, dar această anomalie nu a fost niciodată clarificată, nici măcar abordată în mod serios.

S’ar putea afirma că în vest a avut loc o schimbare în modalitatea de formare a pluralului după cucerirea acestor regiuni de către romani, dar teoria cade imediat dacă ne gîndim la unitatea dintre rumînă și italiană, care nu se poate explica prin nici un fel de latină mai mult sau mai puțin vulgară, ținînd cont de faptul că Geția a fost parțial cucerită mult mai tîrziu decît toate celelalte provincii.

Este evident că răspunsul trebuie căutat în altă parte.

Nu este cumva vorba, în fiecare caz, de o unitate pre-romanică? Acesta pare să fie adevărul, din moment ce formarea pluralului în -i se regăsește și în alte limbi indo-europene, cum ar fi limbile slave.

Un alt aspect surprinzător este lipsa genului neutru din toate limbile romanice, cu excepția limbii rumîne.

Latina avea trei genuri: masculin, feminin și neutru, iar limbile romanice de vest au numai genul masculin și feminin. Deși româna are trei genuri ca și latina, modul de formare a genului neutru din română diferă de cel latin și, prin urmare, nu se poate spune că genul neutru rumînesc provine din latină. Ca atare, genul neutru din limba rumînă pare să fie de origine pre-latină.

Multe alte limbi indo-europene au trei genuri, similare cu cele din latină.

Toate aceste neconcordanțe încep să capete un alt contur în momentul în care aflăm că limba latină era deja o limbă moartă (ca limbă vorbită) începînd cu secolul I î.Hr., dar acest adevăr nu este cunoscut și nici discutat sau măcar menționat în lucrările de lingvistică romanică.

Poetul roman Gnaeus Naevius (cca 270- cca 201, î.Hr.) spune următoarele pe propriul epitaf:

”Immortales mortales si foret fas flere
flerent divae Camene Naevium poetam
itaque, postquam est Orchi traditus thesauro
obliti sunt Romani loquier lingua latina.”

”Dacă muritorilor li s’ar îngădui să’i plîngă pe muritori
ei vor plînge pe divinul poet Gnaeus Naevius
iar după ce va fi pus în cutia lui Orchus
Romanii vor fi uitat să vorbească latina.” (tr. n.).

Poetul latin Gnaeus Naevius a murit în exil, sinucigîndu’se în nordul Africii, în 201 î.Hr., nu înainte de a’și scrie propriul epitaf, departe de Roma, exprimîndu’și regretul că romanii nu mai vorbesc realmente limba latină.

Se pare că într’adevăr către sfârșitul secolui III î.Hr., limba latină nu mai era vorbită la Roma decît într’o mică măsură, așa cum se exprimă și Gnaeus Naevius, fapt explicabil în ultimă instanță, după cum vom vedea mai în cele ce urmează.

Se știe că latina era vorbită doar în Latium, o provincie de mărimea unui județ, reprezentînd mai puțin de 5% din întreg teritoriul peninsulei italice. Către sfîrșitul secolului V î.Hr., Roma începe să cucerească și să subjuge celelalte popoare din peninsulă.

Această perioadă de cucerire a durat peste 200 de ani, pînă către sfîrșitul sec. III î.Hr.

Majoritatea limbilor din Italia erau limbi indo-europene înrudite sau foarte înrudite cu latina; cu o parte dintre ele era reciproc inteligibilă, cu excepția limbii etrusce care era o limbă ne-indo-europeană și grecești care, deși limbă indo-europeană, era totuși destul de diferită de limbile italice. După ce Roma ajunge să controleze toată peninsula, vorbitori ai altor limbi și dialecte italice se stabilesc la Roma cauzînd astfel declinul limbii latine ca limbă vorbită.

Ovidiu, la sfîrșitul sec. I, î.Hr. în Ars amandi, spune lectorilor săi:

”Să nu considerați cultivarea inteligenței prin studierea artelor și a celor două limbi ca pe o grijă superfluă.”

Fără îndoială: prin cele două limbi, poetul se referea la greacă și la latină. Cu alte cuvinte, Ovidiu ne spune că la Roma, în vremea sa, pe la sfîrșitul secolului I î.Hr., latina trebuia învățată ca și artele, deci nu mai era limba maternă a romanilor.

Ceva mai tîrziu, în secolul I d.Hr., în Satiricon, unul din personajele lui Petronius spune:

”Să nu credeți că disprețuiesc studiul; am două biblioteci, una în greacă și alta în latină.”

Pe cînd Juvenal, în jurul anului 120 d.Hr., în Satirele sale scrie:

”Doamnelor, nu vă simțiți rușinate să ignorați latina?”

Prin urmare, Juvenal nu afirmă că doamnele din înalta societate romană vorbesc prost latinește, ci le reproșează că nu au habar de latină. Acest reproș vine în contextul unei societăți în care bărbații din clasele de sus studiau în școală latina și aveau cunoștințe mai solide de latină, pe cînd sexul frumos nu cunoștea deloc sau mai deloc latina și astfel nu o mai puteau transmite tinerelor generații.

De cele mai multe ori, bărbații cunoșteau în egală măsură și limba greacă, iar unii dintre ei scriau în ambele limbi. Marc Aureliu a scris mai mult în greacă, iar Suetoniu și Apuleius au scris atît în greacă, cît și în latină. Despre o serie dintre acești autori bilingvi, istorici moderni ai literaturii latine spun că limba (latină) în care au scris se depărta din ce în ce mai mult de latina clasică.

Citește și: LIMBA GETICĂ , IZVORUL VORBIRII EUROPENE, NU A DISPĂRUT

Cam în aceeași perioadă, pe la anul 100 d.Hr., într’un studiu al său despre gramatici și oratori, Suetoniu spune următoarele despre unul dintre ei:

”Caecilius Epitora… deschise o școală și … se spune că fu primul care discuta în latină fără să se pregătească”, (cf. Y. Cortez, pg. 22).

Prin urmare și un celebru profesor (sau orator) roman trebuia să se pregătească atunci cînd avea de vorbit în latină.

Dacă toate aceste argumente nu sînt suficiente pentru cei care (mai) cred în originea latină a limbilor romanice, adăugăm că același Suetoniu (Cei 12 Cezari) arată că Iulius Caesar organizase la Roma ”diferite spectacole: lupte de gladiatori, precum și spectacole în toate cartierele Romei în cele trei limbi”, cele trei limbi fiind latina, greaca și …. osca.

Este un fapt destul de bine cunoscut că după cucerirea teritoriilor locuite de osci, situate în imediata vecinătate de sud a Latiului, mulți dintre aceștia s’au stabilit la Roma.

Amintim că oscii și umbrii erau grupurile etno-lingvistice cele mai numeroase din grupul italic. În mod evident, orice persoană confruntată cu astfel de date, se va întreba cum cineva mai poate susține că romanii au răspîndit și implementat latina de la Oceanul Atlantic pînă la Marea Neagră, cînd în Roma, începînd cu secolul I d.Hr, nimeni nu mai vorbea latina ca limbă maternă.

Triburile oscilor au fost cucerite de romani în a doua jumătate a secolului IV î.Hr. Prin urmare, 300 de ani mai tîrziu, o mare parte din populația Romei vorbea limba oscă, în timp ce limba latină încetase de mai fi vorbită.

Pe de altă parte, foarte buni cunoscători ai literaturii latine, au arătat că, începînd cu secolul II d.Hr., literatura în limbă latină cunoaște un regres ireversibil.

Astfel, J.-C. Alexis Pierron (1882) afirmă următoarele:

”După Juvenal poezia dispare; după Pliniu cel Tânăr elocvența; după Tacit istoria.”

Despre Aelius Gellius spune:

”Este plin de alocuțiuni străine, are adesea mania arhaismelor.”

Iar despre Apuleius exclamă:

”Limba lui Apuleius este compusă din toate limbile sau, dacă doriți, din toate patois de care s’a impregnat în călătoriile sale”, (cf. Cortez, 22).

Unde ”patois” este vorbirea sau limbajul care este considerat non-standard, deși termenul nu este definit formal în lingvistică. Ca atare, patois se poate referi la pidgins (limbă stricată), creolă, dialect sau vernacul (limbă indigenă), dar nu în mod obișnuit la jargon sau argou, care sînt forme vocale bazate pe vocabular.

În utilizarea colocvială a termenului, în special în Franța, distincțiile de clasă sînt implicate de înțelesul propriu al termenului, deoarece în franceză, patois se referă la orice sociolect asociat cu clase rurale needucate, în contrast cu limba dominantă de prestigiu (franceza standard) vorbită de clasele mijlocii și înalte ale orașelor sau utilizate în literatură și setări formale (”acrolect”).

Mai aproape de zilele noastre, Jean Barbet (Littérature latine, 1965), un alt istoric al literaturii latine afirmă următoarele despre literatura latină a secolelor I și II ale erei creștine:

”Scriitorii au continuat să scrie o limbă clasicizantă, artificială…de obicei, în secolul II citesc și imită, de preferință, autori arhaici, cedînd unei tendințe deja foarte pronunțate încă de pe vremea lui Cicero.”

Alți istorici ai literaturii latine exprimă și au opinii similare, dar ne vom opri aici.

Cu toate acestea, limba latină a fost folosită ca limbă scrisă pe tot cursul Evului Mediu, mai ales datorită faptului că era folosită ca limbă de cult de către Biserica Catolică.

Fapt: în urma Conciliului din Tours, din 813, s’a luat hotărîrea ca preoții să folosească ”limba romană rustică (lingua romana rustica) sau limba germanică întrucît toți le pot înțelege cu ușurință”.

După cum am văzut, limba romană rustică era doar o lingua franca și era diferită de limbile și dialectele romanice vorbite la acea vreme în diversele provincii ale fostului imperiu roman, dar se pare că autorii textului respectiv nu făceau distincția între acea lingua romana și limbile romanice respective.

Limba romană rustică era limba vorbită pe tot cuprinsul Imperiului Roman și a luat naștere în Peninsula Italică, în timpul și după cucerirea peninsulei de către romani; a avut statut de lingua franca pe care mai toți locuitorii peninsulei o puteau înțelege mai mult sau mai puțin, dar nu o vorbeau la ei acasă.

De aceea nu trebuie să deducem că vechile limbi italice au dispărut odată cu apariția acestei limbi de comunicare. Ele au continuat să fie vorbite, multă vreme după aceea. Acest lucru a fost posibil tocmai datorită faptului că marea majoritate a limbilor italice erau îndeaproape înrudite – în unele cazuri reciproc inteligibile.

Este posibil ca latina să fi avut un rol preponderent în modelarea fonetică a acestor limbi la început, înainte de a dispărea ca limbă vorbită. Cînd spunem modelare fonetică, ne referim la folosirea unei pronunții similare a unui mare număr de cuvinte care era comun tuturor acestor limbi.

Că limbile italice nu au dispărut în totalitate nici azi, stă mărturie faptul că limba italiană de azi are atît de multe dialecte destul de diferite, încît în multe cazuri vorbitorii acestor dialecte nu se pot înțelege între ei.

Într’o situație similară se află și spaniola, dar nu și franceza. Este demn de remarcat că dialectele italiene cele mai arhaice seamănă cel mai mult cu rumîna.

Pentru a înțelege mai bine cele afirmate mai sus, începem prin a arăta că limbile italice se împart în două grupuri mari: cele aparținînd dialectelor – Q și cele aparținînd dialectelor – P.

Toate aceste limbi împărtășesc o bună parte din lexic, precum și un număr de caracteristici fonetice. Diferența majoră între dialectele – Q și dialectele – P este aceea că sunetele labio-velare proto-indo-europene *kʷ, *gʷ au trecut la p, respectiv la b, în dialectele – P, dar au rămas neschimbate în dialectele – Q.

În limbile celtice avem o situație identică din acest punct de vedere, unde limbile celtice continentale (din perioada antică) aparțineau dialectelor – P, pe cînd cele insulare (și probabil și celtiberica), aparțineau dialectelor – Q.

În cazul limbilor italice osca și umbrica aparțineau grupului dialectal – P, iar celelalte (inclusiv latina) aparțineau grupului dialectal – Q. De fapt osca și umbrica erau dialecte celtice, venite din nord pe la 1200 î.Hr. și stabilite în peninsulă.

Aici trebuie să precizăm că în lucrări anterioare (Vinereanu, DELR, 2008) am arătat că strămoșii oscilor și ai umbrilor au emigrat din spațiul celtic (sudul Germaniei de azi), fapt confirmat atît de o serie de date lingvistice, cum ar fi trecerea tuturor labio-velarelor la bi-labiale (p, b), dar și de mărturiile unor autori antici precum Eusebius Pamphilius, scriitor latin de origine galică.

Cu alte cuvinte oscii și umbrii erau de fapt la origine celți, iar limbile vorbite de ei erau celtice, desprinse din rîndul dialectelor celtice continentale, pe la 1200-1300 î.Hr.

Indo-europeniști de renume, precum G. Devoto, R.S. Conway, M.S. Beeler și alții au arătat că limbile italice nu s’au format pe teritorul peninsulei italice, ci au venit din diferite zone cu populații vorbind limbi înrudite.

Astfel, Devoto spune ”separarea latinilor de osco-umbri nu este un fapt italic, ci un fapt dialectal indo-european, în Italia indo-europenii au venit în două valuri extrem de diferite”, în timp ce Beeler este mult mai explicit:

”[N]u cred că vreuna din inovațiile aflate în latină și osco-umbrică este destul de puternică să constituie un argument irefutabil pentru o ”fază italică” concepută ca o comunitate lingvistică separată în timp și spațiu încă din proto-indo-europeană. Mai degrabă aș sugera că pre-latina și pre-osco-umbrica au putut ocupa arii învecinate într’o comunitate indo-europeană apuseană încă unitară”.

Într’adevăr, așa cum am arătat în Argument-ul la Dicționarul Etimologic al Limbii Rumîne, a existat, în mod indubitabil o comunitate geto-traco-iliro-celtică, iar italicii nu sînt altceva decît triburi emigrate din spațiul geto-traco-iliro-celtic, la momente istorice diferite, fie din Balcani (siculii), fie de pe cursul superior al Dunării (osco-umbrii), fie de pe cursul mijlociu al Dunării (latino-faliscii).

Prin urmare, italicii nu sînt decât un amestec de astfel de emigranți (geto-traco-iliri sau celți), ale căror limbi au evoluat în mod separat de trunchiul comun, păstrînd desigur o serie de elemente comune, ceea ce arată că ele sînt înrudite, deși înrudirea lor provine dintr’o perioadă pre-italică.

Astfel că ceea ce s’a întîmplat din punct de vedere lingvistic în peninsula italică, rezultat al influenței reciproce a limbilor italice din care a fost generată lingua romana rustica, a avut influență și în celelalte provincii. Mai precis: aceeași lingua romana rustica a reușit să ajute la remodelarea fonetică a limbilor preponderent celtice din Galia și Spania, ceea ce se întîmplase anterior cu osco-umbrica din peninsula italică.

Aceste limbi și dialecte locale nu au fost, însă, influențate la fel de mult și la nivel lexical sau gramatical. Numai astfel se explică, o serie de ”inovații” lingvistice (de multe ori comune) din limbile romanice, din secolele IX-X pînă în zilele noastre.

Cred că cea mai importantă ajustare fonetică a fost revenirea lui p și b (acolo unde proveneau din labio-velarele proto-indo-europene) la qŭ sau gŭ în limbile oscă și umbrică (de fapt două dialecte ale aceleeași limbi), făcînd ca aceste limbi să nu mai pară atît de diferite de dialectele-Q (latina și celelalte).

Fenomenul s’a repetat prin modelarea fonetică a limbilor și dialectelor celtice vorbite în Galia și Spania, transformîndu’le dar nu eliminîndu’le, așa cum s’a crezut pînă acum. Acesta este un detaliu extrem de important, de care va trebui să se țină cont de acum încolo.

În ceea ce privește rumîna, nici măcar o astfel de modelare fonetică nu a avut loc. În rumînă, mai toate elementele lexicale au aceeași evoluție fonetică, de la proto-indo-europeană la rumînă, fie că sînt de origine getică (după unii traco-iliro-dacă !), fie că au echivalent în latină, ceea ce dovedește că acele cuvinte care au echivalent în latină, nu sînt realmente de origine latină.

Vorbind de labio-velarele proto-indo-europene, nu numai celticele continentale (aici includem și osco-umbrica) le’au transformat în bi-labiale, ci și getica (traco-iliră-dacă).

Spre deosebire de limbile celtice continentale (devenite limbi romanice), rumîna a păstrat intacte aceste bi-labiale (provenite din labio-velarele proto-indoeuropene), fapt care dovedește că lingua romana rustica nu a influențat cu nimic getica la nivel fonetic și, în mod logic, nici la nivel gramatical. Singura influență este cea a unor împrumturi lexicale, nu multe la număr (cf. Vinereanu, DELR, 2008).

Putem adăuga că ceea ce s’a întîmplat atunci, cu peste 2000 în urmă în peninsula italică și apoi cîteva sute de ani mai tîrziu, dincolo de Alpi (în Galia și Spania), s’a întîmplat mult mai tîrziu cu dialectele limbilor moderne, atunci cînd au început să se impună limbile literare.

Nici rumîna nu a făcut excepție de la aceată regulă. O serie de deosebiri de pronunție au fost aduse la un numitor comun, cum ar fi palatalizarea mai multor consoane din limba rumînă. Astfel, acolo unde f trecuse la h, ca în fier > hier, a fi > a hi, etc. s’a revenit la formele în f.

Un fenomen amplu răspîndit în graiurile rumînești (în special în cele din Moldova și Translivania, dar nu numai) a fost palatalizarea labialelor, adică trecerea lui p și b la chi și respectiv ghi, atunci cînd erau urmate de o vocală palatală (e sau i) ca în bine > ghine, piatră > chiatră, etc.

O astfel de pronunție sună neobișnuit, iar simpla ”corectare” a lor face celelalte diferențe de pronunție să pară minore. Aceste fenomene fonetice aproape au dispărut din graiurile românești din Rumînia, datorită învățămîntului obligatoriu și a mass-mediei, dar ele sînt mult mai vizibile în Republica Moldova, unde pînă nu demult limba oficială a fost limba rusă, iar influența limbii rumîne literare era mult mai mică.

Așa vor fi sunat și diferențele de pronunție ale osco-umbrilor pentru urechile vorbitorilor de latină și ale celorlate dialecte – Q din peninsulă, ca și cele ale celților din Galia, frați buni cu osco-umbri.

Lingua romana rustica era încă folosită ca lingua franca în secolul IX, fiind limba Jurămintelor de la Strasburg (versiunea romanică o vom reda mai jos).

Este un document bilingv în limba romană rustică și în germana veche (mai precis un dialect germanic vorbit în acea perioadă), mai precis în dialectul franc al vechii germane de sus. În discuția noastră ne interesează doar cel în limba romană rustică.

Redăm mai jos textul integral:

”Pro Deo amur et pro christian poblo et nostro comun salvament, d’ist di in avant, in quant deus savir et podir me dunat, si salvarai eo cist meo fradre Karlo et in aiudha et in cadhuna cosa, si om perdreit son fradra salvar dist, in o quid il mi altresi fazet, et ab Ludher nul plaidnunquam prindrai, qui meon vol cist meon fradre Karle in damno sit.”

Cercetătorii consideră că acest document este scris în proto-franceză, fiind în același timp, și cel mai vechi document scris într’o limbă romanică.

După părerea noastră acest document este scris în lingua romana rustica, aceeași despre care se vorbește și în documentul Conciliului din Tours, iar nu în proto-franceză, cum se crede îndeobște.

La o privire mai atentă, în text nu poate fi reperat nici un articol hotărît (sau nehotărît).

Cînd a apărut, prin urmare, articolul hotărît în franceză, dacă nu era prezent în secolul IX? În secolele X-XI ?

Așa ceva nu este posibil. De fapt, tot din secolul IX datează și La Cantilène de Sainte Eulalie, un text scris într’o limbă romanică, diferită de limba Jurămintelor de la Strasburg.

În limba acestui text poate fi reperat articolul hotărît și alte elemente lexicale sau gramaticale care o identifică ca fiind limba proto-franceză. Textul constă din 29 de versuri și îl redăm în întregime, avînd în vedere importanța deosebită pe care o are pentru înțelegerea originii limbilor romanice:

”Buona pulchela fut Eulalia/Bel auret corps bellezour anima./Voldrent la veintre li do inimi/ Voldrent la faire diavle server/ Elle nont eskoltet les mal coselliers? Quelle do raneiet chi meant sus en ciel./ Ne por or ned argent , ne paramenz./ Por manatce regielne preiement./ Niule cose non la pouret omque pleier./ La pole sempre non amast lo do menestier./ e por [lo]fut p[re]sentede maximien/Chi rex eret a cels dis sour pagiens/ il [] li enortet don’t leinonq[ue] chilet/ Qued elle fuietlo nomxp[ist]iien/ Elle adunet lo nsuon element/ Melz sostendreiet les empedementz/ Quelle p[er]desse sa viriginet/ Por []os suret morte a grand honestet./ enz enl fou la getterent com arde tost./ Elle colpes n[on] auret por []o nos coist. ? A[]czo nos vouldret concreidre li rex pagient./ Ad une spede li nrouerent tolit lo chiefLa domnizelle celle kose n[on] contredist./ Voltlo seule lazsier si rouet krist./ In figure de colombvolat a ciel./ Tuit oram que por[]nos laist venir/ Pa souue clementia.”

Traducerea în franceza modernă:

”Eulalie etait une bonne jeune fille/ Son corps etait beau, son âme plus belle encore/ Les enemis voulurent la vaincre,/ Et lui faire server diable/ [mieux] que soutînt les tortures,/ Quelle ne perdît sa virginité./ Pour cela elle mourrait en grand honneur./ Ils la jetèrent dans le feu pour qu’elle y brûle./ Elle était sans pêché et our cela ne brûla pas./ À cela, le roi païen ne voulut croire./ Avec une épée, il ordonna de lui trancher la tête./ la demoiselle ne contredit pas cele,/ Et acceeptera quitter ce monde, si le Christ l’ordonnait./ Sous le forme d’une colombe, elle monta au ciel./ Tous prion que pour elle daigne prier,/ Que le Christ nous ait en sa pitié, / Après la mort, et qu’à lui il laisse venir/ Par sa clémence.”

Este destul de evident că cele două texte nu sînt scrise în aceeași limbă. Numai cel de’al doilea este scris în franceza veche din secolul al IX-lea.

Prin urmare, limbile romanice nu provin nici din latină, dar nici din limba romanică (în care este scris Jurămîntul de la Strasburg). De aceea putem susține că lingua romana rustica a influențat limbile locale transformîndu’le mai mult sau mai puțin: mult mai mult în cazul limbii galice și foarte puțin în cazul limbii getice, dar nu stă la baza nici uneia dintre aceste limbi.

Pe de altă parte, texte vechi din Spania, cam din aceeași perioadă, sînt scrise în forme timpurii ale dialectelor hispanice. Cel mai vechi dintre ele este un text scurt în Glosas Emilianses (Glosele mănăstirii Sfîntului Emilian) care datează de la jumătatea secolului X (959) și sună astfel:

”Con o aiutorio de nuestro dueno Christo, dueno salbatore, qual dueno get ena honore et qual duenno tienetela mandatione con o patrecon o spiritu sancto en os sieculo. Facanos Deus Omnipotes tal serbitio fere ke denante ela sua face gaudioso segamus. Amin.”

Traducere în limba engleză:

”With the help of our Lord Christ, Lord Savior, who is in honor, Lord that has command with the Father, with the Holy Spirit, for ever and ever. God Omnipotent, make us do such a service that before His face joyful we are. Amen.”

Majoritatea cercetărilor consideră că textul prezentat mai sus este scris în dialectul navarro-aragonez din secolul X, ipoteză la care aderăm și noi. Articolul hotărît în acest text este bine definit și seamănă cu cel din dialectul aragonez de azi, din cel galician, precum și cu cel din limba portugheză prin faptul că l inițial a fost elidat.

Din exemplele de mai sus, reiese că limbile romanice erau bine definite încă din secolele IX-X, chiar și la nivel dialectal.

Atunci ne întrebăm: cînd s’au format aceste limbi? Dar dialectele lor?

Sînt întrebări legitime fundamentale de care atîrnă în mod esențial înțelegerea istoriei limbilor romanice. Pe de altă parte, lingua romana rustica era și ea folosită, tot în aceeași perioadă, ca limbă distinctă.

Astfel, este legitim să ne întrebăm de ce Jurămintele de la Strasburg folosesc lingua romana și nu limba franceză, ca autorul cantilenei amintite mai sus.

Cauza pare să fie aceea că cei doi regi, Carol Pleșuvul și fratele său Ludovic (Lothar), erau vorbitori de limbă germană și nu înțelegeau limba franceză veche, ca de altfel și cei ai mulți din anturajul lor; au recurs astfel la limba romanică, mult mai folosită la acea vreme decît latina clasică, se pare chiar și în scris.

În acest articol, am adus în discuție o serie de argumente (lingvistice și extra-lingvistice) care justifică din plin faptul că latina nu este limba mamă a limbilor romanice, așa cum nici latina clasică – dar nici altfel de latină – nu este.

Noțiunea de latină vulgară (populară) nu are nici o acoperire: o astfel de limbă, așa cum a fost și este încă înțeleasă de lingviști nu a existat.

A existat, în schimb, lingua romana rustica, o lingua franca unitară, folosită în tot imperiul roman, dar și după prăbușirea acestuia, limbă care a influențat evoluția limbilor romanice de vest, fără, însă, să înlocuiască limbile locale existente.

Această limbă nu a fost limba maternă a nici unui grup etnic sau social. Prezența acestei limbi în același context istoric cu proto-franceza, dar și cu proto-spaniola, este o dovadă irefutabilă în acest sens, dovadă care nu mai poate fi ignorată de dragul unor teorii greșite, formulate cu mai multe sute de ani în urmă.

Este, prin urmare, necesar ca originea limbilor romanice să fie re-evaluată pe baza unor date extra-lingvistice mai vechi, ignorate (cu bună știință sau din comoditate), precum și o serie de date lingvistice a căror reală semnificație a fost, de asemenea, trecută cu vederea pînă acum.

În acest articol, am prezentat doar cîteva date de importanță majoră, fără a intra în detalii. Necesitatea unei evaluări ample a tuturor datelor care ne stau la dispoziție este, credem, evidentă; scopul ?

Originea limbilor romanice trebuie să fie abordată corect din punct de vedere lingvistic, nu politic.

Bibliografie:

Vinereanu, Mihai – DESPRE DREAPTA INTERPRETARE A DATELOR DIN LIMBILE ROMANICE SAU CĂTRE O NOUĂ ȘTIINȚĂ A ROMANISTICII

Cortez, Yves- Le français ne vient pas du latin -Essai sur une aberration linguistique, L’Harmattan, Paris, 2007.

Jiménez Huertas, Carme – No venimos del latin, Circulo Rojo, 2013.

Vinereanu, Mihai – Dicționar Etimologic al Limbii Române, Pe baza cercetărilor de indo-europenistică, Alcor Edimpex, București, 2008.

Citește și: ARGUMENTE IMBATABILE DESPRE CONTINUITATEA GETO-RUMÎNILOR

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA