Chiar dacă poporul rumîn nu are o mitologie de sine stătătoare, mituri cosmogonice și antropogonice s’au păstrat sub formă de legende. Stoparea creării unei mitologii a fost datorată creștinării timpurii a poporului rumîn, mai exact din faza de maturizare, fază care a început înainte de Zalmoxio care a dat linia unei credințe puternice în nemurire, accentuată pe vremea lui Boerobistas (Burebista) și apoi Deceneu care au creat conștiința unei vetre etnice și a unor conduite morale și care s’a întețit după retragerea aureliană din perioada 260-271 provocată de revirimentul geților și al aliaților lor împotriva ocupației nord-dunărene.
Credințele arhaice împreună cu influențele culturilor adiacente Carpaților, în speță cea romană, în special, dar și a celei elinești, compilate în contextul mediului predominant rural și agricultural a dus la formarea unor ființe și a unor obiceiuri endemice în spațiul geto-rumînesc.
Totuși, creștinarea a împiedicat dezvoltarea lor, acestea transformîndu’se în superstiții, asociate de obicei răului, dar și binelui, devenind sfinți.
Un exemplu de modificare locală a nervurii mitice biblice reprezintă dorința lui Adam și a Evei, morți la vîrsta de 700 de ani, de a fi îngropați în muntele Alelei. În folclorul bucovinean s’au păstrat variante cosmogonice stranii, cu rădăcini foarte vechi: la început nu era nimic pe lume, decît un munte mare purtat de vînturi; din vîrful său ieșea foc, iar din foc s’a născut o femeie neînsuflețită al cărei trup a fost purtat multă vreme de vînturi pînă a ajuns la Vîntul-cel-mai-de-sus, care i’a dat viață.
De acolo femeia coboară pe munte unde, găsind două bucăți de fier le înghite, rămînînd astfel însărcinată, naște doi copii: unul șchiop și deștept, altul teafăr și prost. Muntele neavînd fier și frații avînd nevoie de lut, cel prost aduce lut din adîncul mărilor, iar cel deștept creează din lut un cal fără viață.
Ei intră pe rînd în cal ca să’l miște, făcînd apoi și o căruță; fiindcă numai fratele prost izbutise să miște calul, rămîne să tragă el toată viața. Ceea ce acest mit vrea să exprime este ca Dumnezeu era necunoscut în acele timpuri, deci creștinismul nu se infiltrase în teritoriul rumînesc, sau se infiltrase sporadic.
Există și instrumente magice, folosite de eroi în scopul învingerii răului sau în scopul de a face rău (căciula fermecată, flautul fermecat, bușteanul ielelor).
Există și tărîmuri paralele cel mai cunoscut fiind Tărîmul Celălalt, care nu este infernul ci o lume para-umană din alt univers.
Mitologia rumînă are patru caracteristici de bază:
a) lumea populată de duhuri rele și bune pe care omul le poate păcăli cu ajutorul inteligenței sale
b) destinul implacabil așa cum spune și Dimitrie Cantemir despre credința rumînilor, ce cred că punctul de sfîrșit al vieții este pus de zei și nu poate fi schimbat, de asemenea orice moment din viață. Un exemplu în acest sens este balada populară Miorița, unde oracolul nu este o prevenire, ci o anunțare obiectivă a unui fenomen natural ce nu poate fi modificat.
c) credința într’un tărîm secund paralel, rar infernal și de obicei paradisiac, dar nu în sensul biblic, deoarece credințele păgîne nu au pătruns încă în acest mit.
d) convingerea că undeva există nemurire, așa numita tinerețe-fără-bătrînețe-și-viață-fără-de-moarte.
Mitologia rumînă, în formele cunoscute de noi astăzi nu mai cuprinde zei, numai duhuri, divinități de origine totemică (Sfînta Vineri, Pasărea Măiastră), animale oraculare (Oaia Năzdrăvană, Calul Năzdrăvan), demoni (Ielele, dracul, Muma-Pădurii), divinități luciferice (cățelul pămîntului), monștri zoomorfi (balaurii), giganți (Uriașii, Novacii), eroi miraculoși (Făt-Frumos, Prîslea) și zîne (ursitoarele, Ileana-Cosânzeana), divinități ale naturii aduse de creștinism (Sîn-Petru, Sînt-Ilie).
Cu toate acestea credem că în Panteonul rumînesc actual s’au strecurat și zei antici precum este Sînt-Ilie, o divinitate a Soarelui și a focului, identificată cu Elio sau Elie (Helios) și Geb-ELEI-zis (Gebeleizis) din mitologia arhaică ce se pierde înainte de epoca bronzului, regăsit îndeosebi în perioada getică, știindu’se că a existat și o cetate sau un regat mitic al geților numit Elio (Eliau) despre care se pomenește și în Tăblițele de la Sinaia, un centru spiritual în care se vevera cu prisosință Zeul Soare.
În mitologia egipteană, Geb era un zeu antropomorf, personificînd Pămîntul, in comparație cu Geb-Elei-Zis care stăpînea și Cerul și Pămîntul
În unele imagini, trupul lui Geb este acoperit de pete verzi (vegetație). Geb este fiul zeiței Tefnut și al zeului atmosferic Shu, e despărțit violent de către tatăl său, de soția sa Nut (zeița cerului), cu care a avut patru copii: Osiris, Isis, Seth și Nephthys.
După un mit heliopolitan a fost primul rege de pe pămînt (din dinastia regilor).
La geții-celți, zeul Elie / Elei (Helios) a fost Belenus, vechea formă divină a geților celți, cu cultul său răspîndit la toate triburile celtice din Galia, Britania, și în zonele celtice ale Italiei și Austriei. Mai este cunoscut și sub numele Belinus, Belenos, Belinos, Belinu, Bellinus, Belus sau Bel.
La geții-celți numele lui Belenus înseamnă „strălucitorul”, el fiind un zeu al focului și al vindecării, dar și ca un zeu al războiului așa cum apare în unele legende. În onoarea lui Belenus, celții organizau o sărbătoare ritualică importantă numită „Beltrine”, iar consoarta acestui zeu era Belisama.
Pe Tăblițele de la Sinaia deloc întîmplător un zeu foarte venerat era Zabelio, considerat zeul Războiului, formele Zabelio și Gebeleizis sau Zabeleizis sînt extrem de asemănătoare, Zibelthiurdos fiind o altă formă coruptă sub care apare în cronici antice.
Deși avem termenul original prezent în Tăblițe au fost lingviști care s’au apropiat de sensul getic, Zebeleizis, după cum este de părere și Ioan I. Russu.
Deja, Tomaschek recunoscuse în acest nume o paralelă cu zeul geților meridional Zibeltiurdos, identificînd în Zbelsurdos tema *z(i)bel și radicalul arhaic european *g’heib – lumină, fulger.
A doua parte a numelui, surdos, ar deriva de la rădăcina *suer – a mugi, a vîjîi. Astfel, cei doi zei, Zibelsurdos și Zibeleizis (Gebeleizis), ar fi zei ai furtunii, comparabili cu Donar, Taranis, Perkùnas, Perunù.
În scrierile antice, Gebeleizis (ortografiat și Beleizis și Beleixis) apare numai în manuscrisele lui Herodot (484 î.Hr-cca.425 î.Hr) care afirmă că Zalmoxio este numit și Gebeleizis de către unii dintre geți.
Totuși, pe Tăblițele de la Sinaia apar amîndoi ca zei distincți, și nu avem confirmarea că geții se referă la unul și același zeu.
Plecînd de la afirmația lui Herodot, Kretschmer se străduiește să lege etimologic pe Zalmoxis de Gebeleizis pe baza echivalenței temelor zemele / gebele, ceea ce implică echivalența bazelor zamol- și gebele.
În sfîrșit, Kretchmer vede în Gebeleizis numele get sudic (tracic) și în Zamolxis numele nordic, un hibrid ”scyto-trac” al aceluiași zeu.
Etimologia lui Kretschmer a fost respinsă de Russu și de alți savanți, însă este considerată de Eliade ca avînd „meritul de a explica mărturia lui Herodot conform căreia geții credeau într’un singur zeu numit de unii Zalmoxis, de alții Gebeleizis.
Arheologul Vasile Pîrvan nu se îndoia de validitatea mărturiei lui Herodot, iar Jean Coman vorbea chiar de un monoteism getic, care este contrazis de Tăblițele de la Sinaia, tocmai prin apariția mai multor zei venerați.
Cine este Geb-Elei-Zis peste care Biserica a așezat altceva și l’a trimis în uitare, cum a făcut cu toți zeii noștri?
Lipsa de izvoare despre Gebeleizis este explicată de Mircea Eliade printr’un fenomen curent – Gebeleizis a devenit un deus otiosus:
”Faptul că mitologia folclorică rumînească în jurul profetului Ilie conține numeroase elemente proprii unui zeu al furtunii demonstrează cel puțin faptul că Gebeleizis era încă activ în momentul creștinării Geției, oricare ar fi fost numele lui în această epocă. Se poate admite, de asemenea, că, ulterior, un sincretism religios, încurajat de marele preot și clasa sacerdotală, a sfîrșit prin a’l confunda pe Gebeleizis cu Zalmoxis.”
Deus otiosus este un concept teologic folosit pentru a descrie un tip de zeu suprem creator care și’a abandonat opera, retrăgîndu’se în cer și nemaipăstrînd relații cu lumea creată. Deus otiosus e traductibil prin zeu care se odihnește, zeu neutru, care nu participă la treburile lumii. Aceste divinități sunt prezente în numeroase tradiții (Brahma, Anu, divinitatea baltică Dievas, divinități africane etc.).
Un concept similar este cel de deus absconditus sau ”zeu ascuns” al lui Toma de Aquino (1225–1274) și Nicolaus Cusanus. Deși Toma de Aquino a fost catolic și nu deist, conceptul de „zeul inactiv” se referă la o zeitate a cărei existență este cunoscută de oameni doar prin contemplare sau prin examinarea acțiunilor divine. Conceptul deus otiosus sugerează adesea un zeu care a obosit să se mai implice în această lume și a fost înlocuit de zei mai tineri și mai activi, în timp ce conceptul deus absconditus se referă la un zeu care a părăsit în mod conștient această lume pentru a se ascunde altundeva.
Gebeleizis, Gebelexis sau Nebeleizis era Divinitatea Supremă a geților carpatici, poate și a celor extra carpatici pînă în spațiul unde îl întîlnim pe Helios, fulgerul fiind una dintre armele pe care acesta le folosea, și unde Colosul din Rhodos a fost dedicat zeului Helios.
Colosul (Helios) din Rodos
Gebeleizis era reprezentat ca un bărbat chipeş, uneori cu barbă. În unele reprezentări acesta apare aşezat pe tron, iar în altele, în chip de călăreţ, avînd în mîna stîngă un arc; un şarpe coboară spre capul calului.
Lui i se atribuie ritualul descris de Herodot: ”Acești geți trag și ei din arc spre cer împotriva acestui tunet și fulger și îl amenință pe Dumnezeu. Ei nu consideră pe nimeni altul decît propriul Dumnezeu.”
Dar acest ritual nu este probabil o amenințare pentru Dumnezeu, ci o imitație a comportamentului divin față de demonii norilor.
Herodot a identificat pe Gebeleizis cu Zalmoxio, iar această identificare a fost probabil influențată direct și de preoți, deoarece Sanctuarul de la Sarmizegetusa și Costești, avînd simbolism ceresc, sînt atribuite de autorii romani lui Zalmoxio, care nu deține trăsături cerești.
Acest zeu este stăpînul Cerului şi al Pămîntului, patronul aristocraţiei militare; el ar putea avea însă atribute Uraniene, solare.
Gebeleizis mai este însoţit şi de un vultur cu corn. Vulturul ţine în cioc un peşte atunci cînd simbolizează singur Divinitatea amintită, iar în gheare are un iepure.
Zeul cel mare, Gebeleizis, mai este cunoscut şi sub numele de Cavalerul Dunărean (get sau trac) Derzelas sau Derzis (deși alţii îl consideră cavalerul dunărean o apariţie mai tîrzie, ca un erou şi nu ca un Zeu).
Alteori Zeul apare în ipostaza de călăreţ luptător însoţit de un cîine; el poartă o lance pe care o aruncă asupra unui porc mistreţ din fuga calului.
Cînd nu este în ipostaza de luptător ori vînător el are trăsăturile unui călăreţ paşnic purtînd în mână o torţă ori un corn al abundenţei; uneori este reprezentat avînd trei capete, (tricefal), asemenea cîinelui însoţitor, alteori ca un Zeu binecuvîntător, avînd primele trei degete ale mîinii drepte înălţate sau desfăcute iar celelalte strînse către podul palmei.
Placă din zidul cetății Helis (Elio pe Tăblițele de la Sinaia) reprezentînd Zeul Soare cu 7 spițe. Nu trebuie să insistăm pe semnificația magică a cifrei ”7”, în ritualurile preoților geți era foarte importantă și avea legătură cu nemurirea. În credințele populare rumînesti, Raiul are șapte trepte sau șapte etape de purificare a sufletului, o împletire a crezurilor străvechi cu învățamintele creștine.
Gebeleizis apare în mărturiile epigrafice şi numismatice de la Histria şi Odessos (Varna), iar la Limanu (jud. Constanta) Derzelas apare călare, ca de altfel în ceramica de la Răcătău şi Zimnicea, tezaurele de la Bucureşti – Herăstrău şi Surcea (jud. Constanta).
Îl vom întîlni mai tîrziu în lumea antică la macedoneni – ”călăreţul macedonean”, iar în Mitologia elenă sub numele de Zeus.
Omologul lui Gebeleizis în Anatolia era Vahagn: Zeul armean ucigător de dragoni și aducător de foc
Din Geția, Tribalia, Tracia și Elada, cultul lui Gebeleizis a pătruns și în Anatolia prin secolul VII î.Hr., odată cu hitiții și frigienii unde a fost asimilat și de către armeni, devenind Divinitatea naţională a acestora, Vahagn sau zeul războiului, vestit pentru curajul cu care omora dragonii.
Datorită existentei unei punţi terestre de legătură între Balcani și Anatolia, istoricii eleni, cît şi alţii moderni au admis posibilitatea deplasării populaţiei getice din zona Carpato-Pontico-Dunăreană spre sudul Peninsulei Balcanice şi de acolo, în Asia Mică, chiar în unele regiuni din jurul Mediteranei Răsăritene: Bythinia, Troada, Misia anatoliană, Frigia, Lidia, Hatti cunoscută ca Regatul hittit etc.
După cum se ştie, soarta acestor populaţii a fost diferită: unele s’au rătăcit printre alte seminţii amestecîndu’se sau au fost dați uitării. Alţii au dispărut la mare distanţă, cum este cazul troienilor supravieţuitori, despre care o legendă spune că Aeneas Getul i’a călăuzit după apocalipsa Troiei pînă pe valea Tibrului, unde aveau să pună stăpînire și să pună fundația la ceea ce va deveni Ruma, viitoarea Romă.
În spațiul Anatoliei, Vahagn era asociat cu trăsnetele şi fulgerele, fiind reprezentat ca un bărbat cu părul şi barba din flăcări, iar ”ochii lui erau ca doi sori”.
Gravura artistului austriac J. Rotter, Vahagn ucigînd Dragonul
Vahagn este un zeu extrem de popular în Armenia. Datorită popularității sale în rîndul armenilor, închinarea unei alte zeități zoroastriene cunoscute, Mithra, nu a reușit să cîștige un punct ferm în această țară.
Vahagn este o zeitate care a fost venerată în Armenia în perioada anterioară venirii creștinismului. Vahagn era venerat ca un zeu al focului. Vahagn a fost, de asemenea, venerat ca un zeu al vulcanilor, o zeitate solară și un zeu războinic.
Numele Vahagn este derivat dintr’o combinație de două cuvinte sanscrite – Vah și Agni.
Primul se spune că înseamnă ”a aduce”, în timp ce al doilea înseamnă ”foc”. Prin urmare, în conformitate cu această interpretare, numele acestei zeități străvechi poate fi tradus ca ”aducătorul focului”.
Agni este Zeul focului în mitologia vedică, al doilea după Indra. El este focul din soare, din fulger și din vatra de cult și personificarea divină a focului de sacrificiu. Este, deci, mesagerul între oameni și sferele divine.
Agni este descris ca avînd o culoare rumenă și două fețe, una binevoitoare și alta malefică. În Rig Veda este uneori identificat cu Rudra, predecesorul lui Shiva.
Romanii l’au identificat cu zeul Apollo.
Alte origini alternative ale numelui Vahagn:
O explicație alternativă pentru originea numelui Vahagn este că a provenit din persană Veretrana / Veretranga / Verethranga. În acest caz, nu a fost doar numele zeității, ci zeul însuși care a fost adus în Armenia dintr’o țară străină. Zeitatea cunoscută sub numele de Artagnes este o versiune elenizată a Vahagn, întrucît prima a fost identificată ca Veretrana / Veretranga / Verethranga.
Divinitatea Artagnes, apropo, este mai cunoscută ca unul dintre zeii compoziți (Artagnes-Herakles-Ares) înfățișat pe Muntele Nemrud, mormîntul-sanctuarul construit de Antiohus I Theos, cel mai cunoscut conducător al Regatului Commagene.
Vahagn a fost venerat în mod obișnuit ca parte a unei triade, alături de zeitățile Aramazd și Anahit. Deși aceste două zeități sînt armene, este foarte posibil să fie adoptate din Persia. Aramazd este derivat din Zoroastrian Ahura Mazda, în timp ce Anahit din vechea persană Anahita. Aceasta poate fi considerată o dovadă suplimentară care susține afirmația potrivit căreia Vahagn este versiunea armenească a persanelor Veretrana / Veretranga / Verethranga.
Cu toate acestea, există și cei care susțin că Vahagn nu a fost un import persan, ci o zeitate armenească a cărei origini poate fi găsită în trecutul îndepărtat al țării.
Nașterea unui secerător de dragoni
Deși a fost venerat ca parte a unei triade, Vahagn era un zeu semnificativ la propriu.
De exemplu, această zeitate este cunoscută în mod obișnuit sub epitetul său ”Vishapakagh”, care înseamnă ”Secerătorul Dragonului”.
Acest titlu este auto-explicativ, adică faptul că Vahagn a luptat și a cucerit dragonii, făcîndu’l astfel un fel de zeu războinic. Această poveste se regăsește într’o melodie antică scrisă de un istoric armenesc din secolul al V-lea d.Hr., cu numele lui Moses Khorenatsi / Moise de Khoren.
Din păcate, se spune că partea despre combaterea dragonilor este acum pierdută. În ciuda acestui fapt, povestea nașterii lui Vahagn a fost păstrată și poate arunca o lumină asupra acestei zeități.În această melodie, Vahagn este descris că s’a născut dintr’o tulpină de stuf gol în mare,
”La naștere au fost cerul și pămîntul,
La naștere, de asemenea, marea purpurie!
Slujba a ținut în mare micul stuf roșu.
Prin golul tulpinii a ieșit fum,
Prin golul tulpinii a ieșit flacăra,
Și din flacără a alergat o tinerețe!”
În text, este subliniată în continuare ideea că Vahagn a fost o zeitate de foc. În plus, poate fi interesant de remarcat faptul că fumul și flacăra care ies din ”scobitura tulpinii” este oarecum similar cu o poveste din mitologia hindusă, în care zeul focului, Agni, se ascunde în golul unei tulpini de plante din pentru a se ascunde de ceilalți zei care doreau să’l atribuie cu purtarea de oferte făcute de ființele umane către ei.
Un truc care a făcut calea lactee
Vahagn nu a fost doar un zeu al focului și un zeu războinic, ci, într’o anumită măsură,
un zeu smecher. Una dintre titlurile lui Vahagn a fost ”Hartagogh”, care înseamnă ”Hoț de fîn”. Povestea care explică etichetarea lui Vahagn cu acest titlu poate fi găsită într’o legendă înregistrată de un astronom armenesc din secolul al VII-lea d.Hr., pe numele de Anania Shirakatsi.
Conform acestei povești, Vahagn a furat cîndva fîn de la un zeu rival Barsham / Baalshamin, în timpul unei nopți de iarnă. Totuși, în graba lui de a se îndepărta, o parte din fîn s’a împrăștiat pe cerul nopții, creînd astfel Calea Lactee.
După venirea creștinismului, Vahagn a fost redus de la o divinitate la un rege, adică fiul lui Tigranes I, și tatăl lui Aravan.
În sfîrşit, Gebeleizis în ipostaza eroului ucigaș de dragoni, asociat cu cavalerul dunărean și care se regăseşte în mitologia altor popoare ca Zeus sau Vahagn, a fost asimilat de către creştini drept… Sfîntul Gheorghe!
Mitul cavalerului getic sau dunărean (macedonean) constituie în tradiţia rumînească (geto-rumînă, aromînă, macedoneană) un scenariu aproape canonic al colindelor vechi de iarnă, creştine.
C. Cinodaru remarca cu surprindere că geții aveau în Aprilie ”serbările păgîne” ţinute în cinstea eroului dunărean. Odată cu consolidarea creştinismului în spaţiul balcanic, aceasta sărbătoare a fost înlocuită cu cea a Sfîntului Gheorghe, Sfînt a cărui iconografie a fost inspirată de cea a cavalerului dunărean.
Basorelieful dedicat Cavalerului Getic (Danubian, Zamolxian), de la Muzeul de Istorie Națională și Arheologie din Constanța, descoperit în Dobrogea, în timpul cercetărilor arheologice efectuate în cadrul programului de restaurare a cetății Capidava care se ridică pe malul drept al Dunării, la jumătatea distanței dintre Hîrșova și Cernavodă, și fixat cronologic în perioada secolelor II – III d.Hr., de către Dr. Zaharia Covacef, cercetător ştiinţific I, arheolog expert la Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanţa.
În unele colinde numele Sfîntului Gheorghe se schimbă cu cel a lui Isus, apărînd în felul acesta o totală contradicţie între versurile colindului şi momentul în care acesta se cînta, respectiv anotimpul iernii:
”Pe luncile Soarelui, Flori vineţitoare de mar.
Grădina cu florile lerui Doamne,
Flori dalbe, flori de măr,
Ler de măr, florile-s dalbe”,
sau:
”… Căluţul lui negru pintenog
Luciu ca un corb
Pa chivara lui tăiată în săgeată,
Pe ochi cam plecată
Ba suliţa lui
Duratul de vară,
Fulgerul de seară…”
Oricine poate vedea că în aceasta colindă nu se pomeneşte nimic care ar putea sugera anotimpul iernii, ci dimpotrivă, se aminteşte clar despre cel al verii şi, în plus, de ”fulgerul de seară” care era simbolul Zeului get Gebeleizis.
Şi în alte cicluri de colinde de Crăciun, alături de Soarele personificat apare şi sora cea mare a Soarelui, Salomina. De asemenea, pe mireasa eroului întors de la vînătoare o chema Ileana Daliana sau Lina Melina.
Zeul solar la toți geții din Balcani era sărbătorit primăvara, aşa cum de fapt i se precizează ambianţa şi în colindele de Crăciun la vremea renaşterii naturii şi a înfloririi ”florilor dalbe de măr”.
Iar dacă în acest mozaic mitologic rumînesc pelasgic, getic sau balcanic cum vreţi să’i spuneţi, ne’am redescoperit împreună credinţa uitată în Zeul Gebeleizis, și variantele sale feminine Marea Zeiţă Bendis, Zeiţa focului şi a vetrei, Hestia, tot nu v’am spus încă nimic dacă nu l’am menţionat pe Marele Zeu al Războiului, Ares.
Ovidius (43 î.Hr. – 17 d.Hr.) aminteşte pe ”getul” care se închină lui Ares, Marte, Zeu al Războiului, iar Vegetiu afirma nici mai mult, nici mai puţin, că ”Marte s’a născut în ţara geților”. Şi dacă’l mai ascultăm şi pe Iordanes, acesta declară că ”geţii l’au adorat întotdeauna printr’un cult foarte sălbatic pe Marte (Zeul Ares la romani) şi jertfele lui erau prizonierii ucişi”.
Ca divinitate solară și meteorologică, Gebeleizis provoca tunetele şi fulgerele așa cum și Sînt-Ilie provoacă tunete, trăznete, ploi torentiale și incendii, leagă si dezleagă ploile, hotărăște unde și cînd să bată grindina.
Sînt-Ilie, continuatorul lui Gebeleizis în panteonul și conștiința rumînilor este ziua de celebrare a zeului solar Sînt-Ilie, la data 20 iulie, considerată a fi mijlocul sezonului pastoral.
Thor, Zeul naturii, al fulgerelor și al războiului la nordici
Ce spune Biserica de Sfîntul Ilie?
Sînt-Ilie, ca și Sîn-George și Sîmedru, este o divinitate foarte populară, dar se consideră în cadrul bisericii ortodoxe că a preluat numele și data celebrării de la un sfînt creștin numit Sfîntul Prooroc Ilie Tesviteanul.
În perioada sa pămînteană Ilie a savîrșit păcate, cel mai mare fiind uciderea părinților săi la îndemnul diavolului, păcate pe care le’a ispășit în moduri diferite și din această cauză Dumnezeu l’a iertat, l’a trecut în rîndul sfinților și l’a urcat la cer într’o trăsură cu roți de foc trasă de doi sau de patru cai albi înaripați.
În cer, Sînt-Ilie cutreiera norii, fulgeră și trăsnește dracii cu biciul său de foc pentru a’i pedepsi pentru răul pe care i l’au pricinuit. Și, pentru că dracii înspăimîntați se ascund pe pamînt prin arbori, pe sub streașina caselor, în turlele bisericilor și chiar în trupul unor animale, Sînt-Ilie trăsnește năprasnic pentru a nu’i scăpa pe nici unul dintre ei.
În tradiția populară, Sf. Mare Prooroc Ilie este considerat ocrotitorul recoltelor și a rămas în istoria Bisericii Ortodoxe ca un exemplu de credință și curaj demn de urmat. Biserica Ortodoxă îi aduce multă cinstire, pentru că este pomenit ca mare bărbat și erou al credinței.
Fiii Bisericii Ortodoxe Române au o evlavie profundă pentru acest sfînt făcător de minuni. Există tradiții populare diferite din toate zonele geografice ale Rumînei, încît unitatea este cinstea deosebită care i se cuvine profetului Ilie.
Oamenii cred că atunci cînd se întîmpla fenomene meteorologice spectaculoase, Ilie de fapt traversează cerul cu căruța lui de foc, pentru a ne ocroti. El este mereu și mereu în slujba binelui. Dreptatea si autoritatea precumpănesc în raport cu alte virtuți ale sfinților Noului Testament. Fiind unul dintre Profeții evrei, Biserica Ortodoxă îl cunoaște sub numele de Sfântul Mare Prooroc Ilie Tesviteanul.
Totuși în Panteonul rumînesc arhaic Sînt-Ilie rămîne o divinitate a Soarelui și a focului, identificată foarte clar cu Helios din mitologia balcanică și cu Gebeleizis din mitologia getică. Așadar, considerăm că Sînt-Ilie ne parvine din periaoda ante-creștină.
O divinitate solară este acel zeu sau zeiță care reprezintă soarele, sau un aspect al acestuia. Oamenii au venerat soarele și divinitățile solare din cele mai vechi timpuri ale istoriei cunoscute; venerarea soarelui este cunocută și sub numele de helioatrie.
De aici, multe credințe și legende s’au format în jurul acestei venerări, cea mai interesantă variantă de mituri fiind cea a ”lipsei soarelui”, motiv răspîndit în întreaga lume.
Chiar dacă multe surse susțin că că divinitățile solare sunt în general masculine și frate, tată, soț și / sau inamic cu divinitatea lunară (de obicei feminină), această regulă nu este valabilă pentru toate mitologiile, zeițe ale soarelui întîlnindu’se pe toate continentele lumii.
Unii mitologi, cum ar fi Brian Branston, dimpotrivă, spun că zeițele solare sînt mai răspîndite ca zeii solari. Ei mai susțin că tendința asocierii zeității solare cu masculinul se datorează mai ales mitologiilor mai bine cunoscute, ca cea greacă și cea egipteană, care nu respectă regula ”soarelui feminin”.
Relief din calcar reprezentîndu’l pe zeul Helios, asemeni lui Sînt-Ilie din icoane (vezi icoana de mai jos), conducînd cvadriga cerească, proveniența: Saint Mard, Virton, provincia Luxemburg, Belgia. Muzeele regale de artă și istorie, Bruxelles, Belgia
Superstițiile de Sînt-Ilie ne arată vechimea și crezul lor din perioada ante-creștină
De Sfîntul Ilie nu se lucrează de teama pagubelor (trăznete, ploaie, grindină).
De Sfîntul Ilie dacă tună și fulgeră vor fi merele și alunele viermănoase; dacă plouă, va ploua 20 de zile. Se credea și se mai crede și astăzi că dacă tuna de Sînt-Ilie, toate alunele vor seca, iar fructele din livezi vor avea viermi.
Pe Sfîntul Ilie, îl cinstesc mai ales cojocarii, stuparii – se reteaza stupii, se duc faguri și mere la biserică spre binecuvîntare și se împart de pomană.
De Sfîntul Ilie se culeg în zori plante de leac stropite cu sînge de cocoș tăiat deasupra lor.
În ajunul acestei zile, fetele se duceau noaptea pe ogoarele semănate cu cînepă (cînepiști), se dezbrăcau și, goale, se tăvăleau prin cultură, apoi se îmbrăcau și se întorceau acasă. Dacă, în noaptea dinspre Sînt-Ilie, visau cînepa verde era semn că se vor mărita cu flăcăi tineri și frumoși, iar dacă visau cînepa uscată se zicea că se vor mărita cu oameni bătrîni.
În dimineața acestei zile se culegeau plante de leac, în special busuiocul, ce erau puse la uscat în podurile caselor, sub streșini sau în cămări. Tot acum se culegeau și plantele întrebuințate la vrăji și farmece.
Femeile duceau în această zi busuioc la biserică pentru a fi sfințit după care, întoarse acasă, îl puneau pe foc iar cenușa rezultată o foloseau în scopuri terapeutice atunci cînd copiii lor faceau bube în gură.
Nu era voie să se consume mere pînă la 20 iulie și nici nu era voie ca aceste fructe să se bată unul de altul, pentru a nu bate grindina, obicei păstrat și astăzi. În această zi, merele (fructele lui Sînt-Ilie) se duc la biserica pentru a fi sfințite, crezîndu’se ca numai in acest mod ele vor deveni mere de aur pe lumea cealaltă.
La sate, apicultorii recoltau mierea de albine, operație numita ”retezatul stupilor”.
Recoltarea mierii se făcea numai de către bărbați curați trupește și sufletește, îmbrăcați în haine de sărbătoare, ajutați de către un copil, femeile neavînd voie să intre în stupină.
După recoltarea mierii, cei din casă, împreună cu rudele și vecinii invitați la acest moment festiv, gustau din mierea nouă și se cinsteau cu țuică îndulcită cu miere.
Masa festivă avea menirea de a asigura belșugul apicultorilor și de a apăra stupii de furtul manei și se transforma într’o adevărată petrecere cu cîntec și joc.
Era nevoie de multă atenție, ca la această masă să nu fie prezenți cei ce știau să facă farmece și vrăji, căci mierea furată în astfel de zile mari „e mai cu putere la farmecele și vrăjile lor”.
Ca divinitate populară a Soarelui si a focului, Sînt-Ilie este atestat prin numeroase tradiții, mai ales în mediile păstorești.
De Sfîntul Ilie se duc berbecii la berbecar.
Sînt-Ilie marchează miezul verii pastorale, dată cînd le era permis ciobanilor să coboare în sate, pentru prima dată după urcarea oilor la stînă. Cu această ocazie, ciobanii tineri sau chiar cei maturi aduceau în dar iubitelor sau soțiilor lor furci de lemn pentru tors, lucrate cu multă migală.
De Sfîntul Ilie, rumînii își aminteau și de sufletele morților, în special de sufletele copiilor morți.
Femeile chemau copii străini sub un măr, pe care îl scuturau ca să dea de pomană merele căzute. Astfel, se considera că morții se veselesc.
Scenariul ritual de renovare a timpului, specific tuturor marilor sărbători calendaristice, cuprinde si practici de pomenire a morților.
Bisericile sînt pline, acum, cu bucate pentru pomenirea morților (Moșii de Sînt-Ilie), iar la casele gospodărilor se organizează praznice mari.
Iarmaroace (Nedei) de Sînt-Ilie
NEDÉIE este o petrecere cîmpenească populară de origine pastorală organizată de obicei cu prilejul unei sărbători sau al unui hram.
În vechime, se obișnuia ca în această zi să se organizeze întîlniri ale comunităților sătești de pe ambii versanți ai Carpaților, numite nedei, se organizau tîrguri de Sînt-Ilie, iarmaroace și bîlciuri, unele păstrate pînă în zilele noastre.
De Sfîntul Ilie se ține „Tîrgul de fete de pe Muntele Găina” din jud. Alba.
De Sfîntul Ilie la Săcele este „Tîrgul feciorilor de la Săcele” – manifestare tradițională ce se organizează anual.
Săcele – Sărbătoarea mocanilor de Sfîntul Ilie – sîmbăta si duminica în preajma zilei de Sf. Ilie, in Poiana Angelescu
De Sfîntul Ilie pe 20 iulie la Polovragi – „Nedeea de la Polovragi” – manifestare etnofolclorică și tîrg anual.
De Sfîntul Ilie 20 iulie în Covasna – Nedeea mocănească „Sînt Ilie la rumîni” – la care participa și un grup de tradiții populare din judetul Sibiu.
În cadrul acestor manifestări, ce durau mai multe zile și erau considerate a fi bune prilejuri de cunoaștere pentru tineri, atmosfera era însuflețită de muzică și se făcea comerț cu produse pastorale, instrumentar casnic, unelte și produse agricole.
Pentru ținutul sucevean este demn de amintit renumitul bîlci de Sînt-Ilie de la Fălticeni, bîlci care, din anul 1814, în urma hrisovului lui Scarlat Vodă Calimach, era al doilea ca mărime din Europa, dupa cel de la Leipzig.
Cu două-trei săptămîni înainte de 20 iulie, pe strazile Fălticeniului începea să se adune mozaic de lume și se auzeau strigătele și chemările negustorilor rostite în polonă, rusă, letonă, cehă, germană, maghiară, turcă sau arabă.
La bîlciul organizat cu această ocazie („Comedia din deal”) veneau artiști de circ – acrobați, iluzioniști, înghițitori de săbii, motocicliști ce evoluau la zidul și globul curajului – soseau parcuri de animale sălbatice, erau montate scrîncioburi de diverse forme și marimi, erau aduse teatre de păpuși, roata norocului și multe alte atracții pentru curioșii adunați „pe deal”.
Iarmarocul de Fălticeni a sugerat lui Constantin Stamati gînduri pesimiste despre neamul nostru. Sub titlul ”Geniul vechiu al Rumînilor şi Rumînii de astăzi”, Stamati scrie despre cele ce a văzut în iarmaroc, în anul 1830. Făcînd o comparaţie între starea sufletească a Rumînilor din zilele despre care vorbeşte şi între acea a strămoşilor noştri, pornind de la ”Zamolhis” al geto-rumînilor, constată o mare decadenţă şi scrie:
”Bărbaţii rumîni sînt astăzi atît de gingaşi, podoabele lor aşa de asemănate cu ale femeilor, feţele lor aşa de drese şi întocmite că în oraşele Principaturilor, samănă a fi numai sexul femeesc, iară bărbaţi niciunul. Aşadar sufletele unora ca ale acestor rumîni fiind dedate desfătărilor, nu sînt în stare să simţească adevărata mulţămire a unei vieţi ticnite, măsurate şi cu fapte bune, iară trupurile lor cu totul fiind gingăşite de trîndava şi desfrînata vieţuire sînt totdeauna bolnăvicioşi şi tînjesc, neştiind pentru ce.”
Treptat, iarmarocul de la Fălticeni, ca de altfel multe alte manifestări tradiționale, și’a pierdut importanța, astăzi încercîndu’se revigorarea lui în cadrul Festivalului folcloric „Șezătoarea”.
Citește și: 600 DE SUPERSTIȚII LA ROMÂNI
sau: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”
Vatra Stră-Română Dacii Geții Pelasgii Dacia ROMANIA
Vatra Stră-Rumînă 
Pingback: HAITA SAU CLANUL LUPILOR | Vatra Stră-Rumînă
Pingback: BALAUR, CUVÎNT GETO-RUMÎNESC | Vatra Stră-Rumînă