FÎNTÎNA GEȚILOR ȘI CONDUCTELE DE APĂ DE LA SARMIGETUZO

Potrivit istoricilor, Sarmizegetusa Regia a fost capitala Regatului Geția înainte de războaiele dintre geți şi romani. Este considerată cel mai important centru economic şi religios al Geției, iar datorită numeroaselor sale mistere, a vechimii şi unicităţii sale şi a atractivităţii pentru pasionaţii de astronomie a fost asemănată cu celebrul monument neolitic Stonehenge din Marea Britanie.

Sarmizegetusa Regia a fost centrul economic, religios şi politic al Geției, înainte de războaiele geto-romane din jurul anului 100. Oraşul antic, înconjurat de zidurile ce pot fi văzute şi în prezent, se întindea pe o suprafaţă de trei hectare, susţin istoricii, iar la poalele cetăţii, pe o rază de trei kilometri, se aflau numeroase aşezări civile.

Mai mult, pe vîrfurile munţilor care înconjurau Sarmizegetusa Regia, geții au ridicat cetăţi de apărare, iar în vremurile de restrişte, populaţia îşi găsea adăpost în aşezarea din munţi. Templele şi sanctuarele din Sarmizegetusa Regia au fost dispuse pe patru terase, iar istoricii au stabilit că au fost ridicate unele din vremea regelui Burebista, iar altele în vremea lui Decebal, în care aşezarea s’a aflat în apogeul dezvoltării sale economice.

Locurile sacre au fost construite din materiale aduse de la zeci de kilometri distanţă, folosindu’se o tehnologie încă necunoscută istoricilor și inginerilor de astăzi.

Sarmizegetusa Regia a fost devastată, de legiunile romane. A fost incendiată, iar templele ei au fost distruse şi abandonate în cele din urmă.

Dovadă că în permanență aflăm lucruri noi despre acest centru antic fortificat al geților, este o dovadă că știm încă foarte puține despre Sarmizegetusa Regia, chiar dacă peste cîțiva ani vom sărbători centenarul cercetărilor sistematice. Surprize pot apărea oricînd, chiar fără săpături arheologice.

Un exemplu îl constituie cercetarea documentelor din sec. al XIX-lea, ce provin de la o serie de pasionați care au săpat în sit și au făcut descoperiri despre care astăzi nu mai știm nimic, dar și documente din anii ’80 ale regimului comunist despre canalizarea din Sarmizegetusa Regia

S’a considerat pe larg pînă acum că incinta Sarmizegetusa Regia (Grădiștea de Munte / Grădiștea Muncelului) nu s’a bucurat niciodată de o alimentare permanentă cu apă, deoarece cele două surse de apă identificate de arheologi – cea din localitatea civilă vestică și cea din zona sacră – sînt situate lîngă ea.

Cu toate acestea, în timp, fragmente dintr’o conductă ceramică au fost descoperite în incintă sau în imediata apropiere, dar aceste informații au rămas nefolosite pînă acum.

Prima mențiune a unor conducte de lut din ruinele Grădiștea Muncelului datează încă din rapoartele autorității fiscale austriece care a continuat săpături în zonă în 1803 și 1804; ele apar și în planul întocmit de cartograful András Szőts, care a fost trimis acolo în toamna anului 1804 de către autorități.

Săpăturile din incintă au dezvăluit aspectul unei conducte – cel mai probabil în 1803, dar ne lipsește cîteva rapoarte pentru campania din acel an, deci descoperirea nu este înregistrată de la prima mînă.

Din fericire, raportul sumar redactat de exploratorul minier Anton Bögözi, care a supravegheat săpăturile, fiind datat în 25 aprilie 1805, marchează această descoperire, oferind totodată o mulțime de detalii.

Astfel, aflăm despre o conductă de lut bine arsă găsită în pămîntul de lângă perete, la adîncimea de 1,5-1,50 m (4-5 picioare) și îmbrăcată (Fig. 1-2) cu scînduri de 10-12 inci (0,25-0,30 m).

Fig. 1-2 Tub de ceramică excavat de la Sarmizegetusa

Tuburile au o lungime de 0,90 m (3 picioare), grosimea peretelui este de 3,81 cm (1 ½ inci) și diametrul este de 0,38 m. Lungimea totală a conductei găsite nedeteriorate de 11 piese este de 20,79 m.

Textul nu menționează partea terasei unde a avut loc săpătura. Informațiile sînt extrem de valoroase și nu au fost exploatate pînă acum de arheologi, deși au fost publicate de mai multe ori.

Szőts a marcat pe planul său două locuri în care conductele au fost dezgropate în interiorul incintei (cu excepția cazului în care sînt cele două capete ale unei singure conducte).

Din păcate, desenul originar este pierdut (sau nu a mai fost căutat în arhive) și avem o copie în mod sigur care nu are unele detalii, inclusiv plasarea acestor conducte (Fig. 3) deși sînt menționate în legendă.

Fig 3. Detaliu de pe harta din 1804 cu cetatea Grădiștea Muncelului. Sursa: Österreichisches Staatsarchiv, Kriegsarchiv, Kartenabteilung KVIIk 403 I / 2.

Textul din legendă ne informează că săparea a avut loc în interiorul incintei, unde s’au găsit tuburi ceramice interconectate în punctele marcate ca m și n.

Cea de’a doua planșă prezintă, printre alte descoperiri, un tub ceramic într’o secțiune longitudinală și transversală, dimensiunile sînt închise celor raportate de Bögözi și, prin urmare, ar putea fi din această conductă (Fig. 4).

Fig. 4 Detaliu de pe planșa cu artefactele găsite la Grădiștea Muncelului în campaniile din 1803-1804 reprezentînd un tub dintr’o conductă. Imaginea sursă: Österreichisches Staatsarchiv, Kriegsarchiv, Kartenabteilung KVIIk 403 I / 2

Este dificil de identificat pe teren traseul conductei. Nu se cunoaște partea din incinta de unde a fost săpată, dar avem cîteva indicii.

Planurile fortăreței întocmite înainte de 1981 arată pe terasa IV un șanț vechi de aproximativ 25 de metri lungime, paralel cu latura de est a incintei, la o distanță de aproximativ 10 m de ea (mai aproape de zidul de la capătul nordic și care se îndepărtează departe de spre vest), tăind ceea ce este acum calea din fața porții de est și care a fost completată după lucrările de întreținere din 1980 (Fig. 5).

Fig. 5 Planul incintei Sarmizegetusa Regia cu amplasarea excavărilor în care au fost descoperite tuburi de lut ale unei conducte. Bazat pe Glodariu și alii, 1996 b, p. 135, fig.  24 și Glodariu și alii, 2004, pl. 1

Lungimea și poziția sa față de perete sugerează că ar putea fi acel șanț austriac cu conducte în interior.

Amplasarea conductei ”austriece”, neașteptat este confirmată de săpăturile mai recente.

În 2011, o suprafață săpată pe terasa IV ”nu departe de poarta estică”, pentru a stabili direcția drumului asfaltat, a traversat colțul sud-estic o săpătură mai veche, numită de arheologi ”groapa austriacă”, unde au fost descoperite ”fragmente din tuburi realizate din lut ars dintr’o conductă de dimensiuni mari”.

Fig. 6 Imagine cu conducta de lut ars la o adîncime de 1,5 m

Este foarte posibil ca echipa condusă de Gelu Florea să fi găsit rămășițele conductei raportate la începutul sec. al XIX-lea.

Rapoartele nu menționează adîncimea pieselor, care a fost oricum tulburată de austrieci și de lucrările ulterioare, dar rămîne să se stabilească legătura cronologică dintre conductă și drumul asfaltat, pe măsură ce acestea se traversează între ele.

Mai devreme, în 1988, s’a secționat o țeavă ”de dimensions beaucoup plus grandes, semblables à ceux qui utilisaient les Romans”, (de dimensiuni mult mai mari, asemănătoare cu cele care au fost folosite de romani) la sud de fortificație, lîngă clădirea considerată ca baie romană, care este probabil să fie aceeași cu cea ”austriacă”.

Nu este sigur de ce această țeavă seamănă cu cele romane, dat fiind faptul că singurul indiciu este diametrul, irelevant în stabilirea producătorului.

Eugen Iaroslavschi a încercat atunci să dovedească originea romană a țevilor bazîndu’se pe locul descoperirii – alături de edificiul termic – și pe faptul că a fost orientat spre acestea.

Din păcate, informațiile sînt foarte laconice și nu permit plasarea edificiului în plan.

Cu toate acestea, se știe că diametrul țevii este mult mai mare decît cel al unei conducte. dezgropate de austrieci și secționate probabil în 1988.

Cu siguranță această clădire a fost alimentată de către un traseu de țeavă care vine din țeava largă care poate că ducea mai spre sud și pentru a deservi alte terase.

Prin urmare, datarea conductei săpate de austrieci este legată de datarea acestei clădiri.

Fig. 7 Elemente de legătură din sistemul de amenajare hidrotehnică de la Sarmigetuzo care dovedesc cunoștințe avansate despre ingineria hidrotehnică

Problema nu pare însă ușoară, deoarece clădirea este preluată de romani, și încă nu sîntem convinși de originea romană a conductei, pentru că încă nu s’a găsit nici un argument valabil în favoarea interpretării băilor ca fiind romane.

Mai mult decît atît, romanii foloseau pentru a închide capetele țevilor ciment și mortar, informații care nu au fost incluse în descrierea raportului austriac. 

Bazat pe aceste informații, Iaroslavschi consideră că există o sursă de apă în incintă, pe terasa IV, unde există vegetație acvatică, dovedind existența apei în pămînt.

Această ipoteză nu a fost însă verificată. Cu toate acestea, există alte două descoperiri recente. În 2002, o zonă din sectorul nordic al terasei III a fost săpată și găsite totodată fragmente dintr’o conductă de apă.

În următorul an, s’a deschis un șanț pe aceeași terasă, la sud de săpăturile din 2002 și pe aceeași linie și s’a găsit din nou ”fragmente de conducte de apă”.

Cele două rapoarte arheologice nu demonstrează faptul că țeava rămasă (ale cărei dimensiuni nu sînt specificate) sau alte artefacte din acele săpături sînt originare dintr’un alt loc, eventual dintr’un nivel diferit.

Nu este exclus ca piesele să provină din altă parte, avînd în vedere că terasa a fost amenajată de romani, dar cele două locuri unde au fost dezgropate sînt bine aliniate cu calea șanțului austriac și acestea sînt singurele locuri de pe terasă (și singura terasă din interiorul incintei, în afară de terasa IV) unde au fost raportate resturi de conductă, deși s’au efectuat excavații în mai multe părți ale acesteia.

Alinierea acestor secțiuni în care s’au găsit părți ale unei conducte nu este aproape coincidentală.

Astfel, am putea așeza sursa de apă mai sus decît credea Iaroslavschi, și anume în partea de nord a terasei III, aproape de zid.

Acest sector rămîne neinvestigat pînă în prezent, cel puțin conform rapoartelor arheologice publicate. Izvorul nu a putut fi amplasat în partea superioară, deoarece a fost săpat complet și nu a apărut nici un indiciu în această direcție.

Pentru că incinta ocupă cel mai înalt punct din zonă, nu putem plasa sursa în afara ei.

Fig. 8 Modul de îmbinare al conductelor

Teoretic, există posibilitatea ca aceștia să se folosească pe o anumită distanță, de o sursă dintr’un loc mai înalt, dar geții poate că nu știau cum să reducă presiunea creată pe conductele de pe versanții înalti, așa că nu fac decît să folosească pante mai joase.

Este posibil ca o altă țeavă să furnizeze apă din aceeași sursă pentru rezervația terasei IV, lîngă latura vestică a fortificației, cu excepția cazului în care nu existau două izvoare în interiorul incintei.

Diametrul mare al conductei, menționat de austrieci și săpăturile din 1988 și 2011, sînt argumente pentru o sursă cu un debit puternic. Astăzi acest lucru nu este vizibil la suprafață.

Adîncimea conductei este mult sub nivelul de îngheț, fie din cauza adîncimii sursei, fie din cauza necesității obținerii unei pante aconstante sau din alte motive constructive.

Fig. 9 Descoperirea unor instalaţii de captare şi de distribuţie a apei ilustrează,  standardul ridicat de viaţă al locuitorilor capitalei Sarmigetuzo, unde apa era transportată pe distanţe mari prin intermediul unor conducte din tuburi de lut ars, similare celor din mediul greco-roman.

Alinierea secțiunilor care conțin resturile de conducte sugerează că conducta a fost direcționată spre sud.

Cu toate acestea, nu putem spune nimic despre direcția sau lungimea totală a conductei, doar săpăturile sau prospecțiunea geofizică ar putea aduce date suplimentare.

Nu se poate exclude cu siguranță posibilitatea ca conductele de argilă aflate în interiorul incintei să aparțină într’adevăr romanilor sau să fie construite de meșterii romani cîndva aproape de cucerire, dar totuși nu avem suficiente argumente pentru a afirma acest lucru.

Chiar dacă avem de’a face cu o conductă romană, ceea ce este important este faptul că dovedește existența unei surse de apă acolo.

Este extrem de improbabil faptul ca geții să nu știe de acest izvor și că a fost dezvăluit și folosit doar de romanii care au rămas acolo după 106 d.Hr. Mai mult, putem susține că locul pentru construirea cetății getice a fost ales pe baza existenței acestui izvor.

De asemenea, o construcție necunoscută a fost scoasă la iveală în 1844 de către medicul hunedorean Fodor András. Primul lucru care i’a atras acestuia atenția cînd a ajuns în zona sacră (despre care nu se știa, la acea vreme, că este o zonă cu temple), a fost izvorul.

Poate și pentru că era specialist în balneologie.

Fig. 10 Izvorul astăzi

A urmărit firul apei și a constatat că acesta dispare sub pământ la un moment dat, printr’o gaură cu diametrul de cca 15 cm, și reapare mai încolo, în coasta dealului, la o distanță de cca 19 m. A început să sape în locul în care reapărea apa și a dat de o construcție din blocuri de piatră frumos prelucrate, înaltă de aproape 2 m, lată tot atît și lungă de aproape 6 m.

În peretele dinspre deal se găsea un tub de zinc (sau poate de plumb), cu diametrul de cca 4 cm, iar în peretele opus, cel dinspre vale, a găsit deschizătura unei uși și mai multe seturi de cuie și balamale de la aceasta.

Pe aceeași latură, în partea de jos a peretelui, se găseau un jgheab de piatră, care putea fi blocat, și prin care apa adunată în interior putea fi lăsată să curgă spre vale. Fodor a mai văzut în interiorul clădirii niște blocuri de piatră aranjate pe lîngă pereți, despre care a crezut că sînt ”scaune”.

În interpretarea lui de balneolog, ceea ce tocmai descoperise era o ”baie de apă rece”, folosită în trecut de locuitorii cetății.

Fig. 11 Propunere de reconstituire a clădirii dezvelite în 1844 (arh. Marian Coman)

Întors acasă, Fodor a ținut o conferință și a publicat un articol într’un ziar local, în care a povestit ce descoperiri a făcut. Plin de entuziasm, a strîns o echipă de 18 oameni și a urcat din nou la cetate, în anul 1847.

Deja imediat după descoperire, el își exprimase temerea că pereții clădirii se vor ruina repede, din pricina apei și a noroiului care se scurgeau peste ei. Iar temerile i’au fost adeverite: trei ani mai tîrziu, nu mai găsea în picioare decît peretele nordic.

Acum însă redactează un plan și pune pe plan locul în care găsise această construcție. Colegii lui notează și ei pe planurile lor punctul exact în care se găseau ruinele clădirii. Toate indiciile arată că este vorba de locul în care izvorul se scurge în vale, în marginea terasei XI.

Ce s’a întîmplat mai departe?

Fig. 12 ”Dușul” studenților

După un secol și ceva, cînd săpăturile arheologice au luat amploare, probabil că nu se mai vedea mare lucru în acel loc. Izvorul a fost amenajat ca ”duș” pentru studenții care făceau practica arheologică acolo.

În 1980, cînd au avut loc lucrări hidrotehnice în sit, cu scopul de a asigura drenarea apelor, a fost ”regularizat” și cursul acestui izvor, iar în peisaj au apărut cămine de beton acoperite cu capace de fontă.

Astăzi apa dispare sub pămînt cam în același loc în care dispărea și acum un secol și jumătate și este condusă printr’o țeavă spre coasta dealului. Capătul unei țevi de plastic este și acum vizibil în locul în care apa debușează spre vale.

La ce folosea acea construcție în vremea geților?

Izvorul unde se aud clopote

La prima vedere, după informațiile pe care le avem de la Fodor, pare să fie vorba de un bazin, de o ”fîntînă”, ce colecta apele izvorului ce curgea printre temple. Poate un izvor sacru, posibil o ”fîntînă” cu conotații religioase sau poate doar cu rol practic.

Izvorul din Sarmizegetusa Regia, pe care unii turişti l’au botezat ”izvorul lui Zalmoxis”, a dat naştere unei legende. Cei care ajung în preajma lui pot auzi sunete asemănătoare unor clopote şi se spune că sînt clopotele de la Mănăstirea Prislop, aflată la circa 50 de kilometri depărtare.

De fapt, sunetele deosebite sînt cauzate de căderea de apă într’o canalizare banală despre care puteți citi mai jos.

Fig. 13 Capac de canal clasic

Totuși, sînt unele detalii care te pun pe gînduri: de ce avea ușă această construcție (în cazul în care Fodor descris corect ce a văzut)?

Și ce rol aveau acele blocuri așezate pe lîngă pereți?

Din păcate, informațiile sînt prea vagi ca să putem avansa cu interpretările. O cercetare arheologică atentă ar putea să mai descopere urme ale acestei structuri și să lămurească misterul.

Pînă atunci, rămînem în lumea imaginației, a fîntînilor sacre, în care zeii își spălau dimineața chipul, înainte de a zîmbi peste Sarmizegetusa.

Aceste imagini (Fig. 14-15) reprezintă două reconstituiri virtual ipotetice semnate de Rumînia de Vis.

În concluzie, a existat o sursă permanentă de apă în interiorul incintei, cu un debit puternic, folosit de geți și probabil și de garnizoana romană aflată acolo după cucerire.

Cu toate acestea, interogarea cronologiei și a relației dintre conductă și etapele incintei rămîn încă nesoluționate pînă cînd vor fi date la iveală alte date.

Necunoașterea informațiilor despre conducta din incintă a condus la ipoteze despre vulnerabilitatea cetății împotriva asediilor.

În consecință, scena dramatică CXX-CXXI din Columna lui Traian (Fig. 16) a fost interpretată în acest mod și ar putea reprezenta, după unii cercetători, distribuirea ultimelor resurse de apă.

În viitor, ar trebui să reconsiderăm astfel de interpretări.

Fig. 16 Detaliu din scena CXX din Coloana lui Traian. Fotografie realizată de Aurora Pețan exemplarului copie aflat la Muzeul Național de Istorie a Rumîniei

Prin urmare, modul în care a fost considerată inițial problema aprovizionării cu apă a Sarmizegetusei Regia trebuie discutat dintr’un punct de vedere diferit, precum și despre implicațiile pe care le are în economia și în strategia defensivă a fortăreței.

Cercetările arheologice viitoare vor trebui să identifice bazinele hidrografice, calea apeductului și ramurile sale și să stabilească cînd a fost construit, pentru că sînt unele păreri care atribuie acestor amenajări hidrotehnice o vechime mai mare de 7000 de ani, și este necesar să cunoaștem adevărul despre trecutul strămoșilor noștri și cît de avansată era tehnologia cunoscută de ei, dar și pentru a infirma tezele unor neaveniți care le neagă acestora numeroase cunoștințe tehnice, de astrologie, medicină și de altă natură, atribuindu’le în egală măsură epitete precum: barbari, primitivi, sălbatici, înapoiați, analfabeți, fără cultură, orbi, muți și surzi…

Misterul reţelei subterane construite în incinta sacră a fostei capitale antice getice. Proiectul controversat din anii 1980

O reţea de canalizare complexă, a cărei construcţie a început la începutul anilor 1980, dar care a rămas abandonată, se află la Sarmizegetusa Regia.

Fig. 17  Sistemul abandonat de regimul comunist

Un document din Arhive dezvăluie planurile autorităţilor regimului comunist, din urmă cu patru decenii, pentru Sarmizegetusa Regia. Incinta sacră a fostei capitale a Regatului Geția urma să fie dotată cu una dintre cele mai complexe reţele de canalizare, care avea aproape doi kilometri de canale şi zeci de cămine, unele adînci de peste patru metri.

O parte dintre căminele, rezervoarele şi canalele ei, a cărei existenţă nu era cunoscută, a fost descoperită în urma unor lucrări de curăţare a vegetaţiei din vecinătatea sanctuarelor getice. Administratorii sitului UNESCO susţin că reţeaua îşi întinde canalele sub unele monumente, dar în lipsa unor planuri de situaţie, se poate identifica cu greu traseul conductelor şi locul unor cămine.

Paznicul și administratorul sitului UNESCO Sarmizegetusa Regia:

”Din 2013, de cînd am început curăţenia în Sarmizegetusa Regia, au fost scoase la iveală aceste ”betoane”, unele ca pavaje, altele ca şi canalizare. Această reţea nu a fost funcţională. În arhive nu apar planurile şi poziţionarea acestor canale, iar arheologii nu ştiu nici ei exact ce este cu acestea.

Sînt probabil nişte idei abandonate, iar unele dintre aceste canale sînt încă nedescoperite. Majoritatea sînt sub pămînt şi este nevoie de cercetări magnetometrice pentru a le identifica. Nu am găsit nici planşele cu planurile, nici ridicările topografice.”

Marele proiect de conservare a sitului Arhivele judeţului Hunedoara păstrează proiectul de conservare a incintei sacre Sarmizegetusa Regia, întocmit în 1979 de specialiştii de la Institutul de Proiectări Hunedoara (IPH) – Deva.

Proiectul prevedea construirea unei reţele de canalizare întinse sub Sarmizegetusa Regia, însă a fost realizat doar parţial. Altfel, Sarmizegetusa Regia ar fi arătat cu totul diferit faţă de cea înfăţişată astăzi turiştilor.

Memoriul justificativ al proiectului arată că:

”În vederea conservării incintei sacre, ţinînd cont de faptul că este amplasată într’o zonă alpină, la circa 1200 de metri altitudine, şi se prezintă sub forma unei terase înconjurată de versanţi cu pante între 10 şi 30 la sută, împădurite, regimul de precipitaţii find de 1.200 – 1.400 mm anual, pentru stabilitatea zidurilor de sprijin precum şi a celorlalte construcţii ce formează centrul getic, se impune colectarea apelor meteorice din precipitaţii şi a scurgerilor de pe versanţi şi evacuarea acestora în afara incintei sacre.”

Fig. 18 Drenaj

Documentul întocmit de IPH Deva, păstrat în Arhivele judeţului Hunedoara, prevedea construirea a aproape doi kilometri de drenuri, canale şi conducte prin Sarmizegetusa Regia, dar şi amenajarea a peste 70 de cămine, care ajutau la scurgerea apei de ploaie.

Astfel, potrivit memoriului justificativ al proiectului, au fost proiectate 10 drenuri de captare a apei în lungime totală de 592 de metri. Sistemul de drenaj urma să fie aibă elemente prefabricate din beton armat şi să fie alcătuit din mai multe straturi, din dale, pietriş şi nisip.

Proiectul IPH Deva prevedea:

”Terasamentele pentru pozarea drenurilor, datorită formei geometrice proiectate şi a condiţiilor locale, se vor executa cu foarte multă atenţie. În cazul identificării unor relicve, lucrările vor fi sistate imediat, putînd fi reluate numai cu acordul arheologilor. Pe traseul drenurilor de captare se vor amplasa cămine, iar transportul apei se va face cu tuburi de beton cu cep şi buză, avînd diametrul de 300 mm, ce vor face legătura cu ultimul cămin de rupere a pantei şi căminul de golire. Lungimea totală a porţiunilor de scurgere prin tuburi de beton fiind de 21 de metri.”

Fig. 19 Gură de canal

Acoperirea tuburilor de beton urma să se fie realizată cu pămînt rezultat din săpături, care va fi compactat. De asemenea, au fost proiectate, în zonele cu scurgeri importante la suprafaţă, două canale de gardă cu lungimea totală de 674 de metri. Canalele urmau să fie realizate din prefabricate, iar procesul de execuţie era să fie identic cu cel al drenurilor.

În Sarmizegetusa Regia au fost proiectate 33 de cămine de scurgere, construcţii din beton, de tip monolit, adînci de 170 centimetri. Amplasamentul fiecărui cămin urma să fie marcat pe planul de situaţie.

Proiectul mai prevedea amplasarea a 13 cămine de ruperea pantei, cu o adîncime de 2,2 metri, 15 cămine de tipul III, cu o adîncime de 3,2 metri, 10 cămine cu adîncimea de 4,20 metri, realizate din beton armat, cinci cămine de golire, un rezervor de apă cu instalaţii hidraulice, avînd o capacitate de 25 de metri cubi, o conductă de captare, un dren de captare a izvorului de opt metri, prevăzut cu filtru invers, ce utma să capteze apa şi să o ducă în camera de captare prevăzută cu un deznisipator şi o cameră a vanelor.

Fig. 20 Vană

În 1980, Sarmizegetusa Regia a trecut prin cele mai mari schimbări din istoria recentă. A intrat într’un proces de ”înfrumuseţare”, motivat de celebrarea a 2050 de ani de la ”crearea primului stat get centralizat şi independent, sub conducerea lui Burebista”, dar şi de vizita anunţată a lui Nicolae Ceauşescu.

Marele proiect de restaurare a complexului arheologic a fost plănuit încă din anul 1977, în plenara Comitetului Central al Partidului Comunist Rumîn, iar lucrările au început în anul 1980.

Specialiştii de la Muzeul din Deva, arheologi şi restauratori, dar şi arhitecţi şi ingineri de la Institutul de Proiectări Hunedoara au luat parte la transformarea Samizegetusei Regia.

Fig. 21 Gură de canal din beton în pădure

Proiectul s’a derulat în perioada 1980-1981 şi a fost stopat din lipsa fondurilor, dar şi din cauza renunţării la soluţiile găsite la acea vreme pentru valorificarea sitului.

În cei aproape doi ani de lucrări, restauratorii au întregit cu ciment soarele de andezit, au plantat stîlpii din lemn în marele sanctuar solar, au înlocuit blocurile din calcar degradate cu replici, au adus discuri şi blocuri din beton în incinta sacră, pentru a’i schimba aspectul, au înălţat şi protejat zidurile de apărare.

Au intenţionat, de asemenea, chiar mutarea soarelui de andezit din Sarmizegetusa Regia la Muzeul din Deva, şi înlocuirea acestuia cu o replică.

În anul 2000, plintele originale au fost puse la loc, cu mari eforturi, de arheologi, iar în vara anului 2010, aproape 50 de discuri din beton ”plantate” la începutul anilor 1980 în Sarmizegetusa Regia au fost îndepărtate din sit, conform unei dispoziţii ulterioare a Ministerului Culturii.

Ce s’a descoperit pînă acum e infinit mai puțin decît ce urmează

Rezultate de ultimă oră ale ”arheologiei aeriene” arată că, de fapt, aria de extindere și de locuire a fostei capitale a geților depășește cu mult zona sacră și zona castrului roman, singurele vestigii săpate acolo de istoricii noștri în ultima jumătate de secol. Dacă teoriile se confirmă, am putea descoperi în Grădiștea de Munte o adevărată metropolă antică, cu nimic mai prejos decît cele mai frumoase orașe din Elada și Roma începutului de mileniu!

Dr. Alexan­dru Diaco­nes­cu, arheolog de epocă ro­mană și confe­ren­țiar în cadrul Facultății de Istorie a Univer­sității ”Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, a structurat o cura­joasă teorie legata de ca­pitala regatului Geția:

”Viziunea noastră pănă acum era că Grădiștea de Munte va fi fost o cetățuie ca toate celelalte, o cetățuie în care lo­cuiau cîteva zeci de oameni, așeza­rea civilă întinzîndu’se pe platourile secun­dare și la poalele dealului. Or, Gradiștea e altceva! Sarmizegetusa getică a fost, de fapt, un oras, ceea ce nu ne vine prea ușor să credem, dupa ce am tot citit că între ziduri nu erau decît cîteva sanctuare și cam atît. S’a gasit acolo, în doua-trei cladiri-atelier, o cantitate mare de fier, care depășește cantitativ tot fierul din Europa așa-zis barbară. Ai, la Sarmi­zegetusa, cea mai mare producție indus­trială din Europa, după Grecia si Roma! Recent, Simion Ștefan, în cartea sa de­dicată războaie­lor lui Domitian și Traian cu geții, re­dactată în franceză, arată că la Sarmi­zegetusa Regia a existat o locuire foar­te mare, pe care o plaseaza aproxi­mativ pe toată culmea dealului Gradiștei.

În plus, el intuieste că incinta cetății geti­ce trebuie să fi fost mult mai extinsă, însă, fără date suplimentare, planurile propuse de Simion Stefan sînt inexacte… Dar acum, iată, intervin aceste fotografii plătite de englezii de la BBC: iar imaginile LIDAR arată că, în afara unui castru roman cunoscut, se mai văd urmele înca unui castru, precum și numeroase alte con­strucții. Se dis­ting detaliile unui urbanism getic care depășește orice închipuire.”

În 102, cînd, după primul război cu regele Dece­bal, împăratul Traian a impus condițiile pentru înche­ierea păcii, prima dintre ele a fost expulzarea din Geția a arhitecților, a inginerilor și a instructorilor mili­tari.

Asta îl durea cel mai tare pe Traian!

Erau instructori militari care îi ajutasera pe geți să lupte bine contra romanilor si erau ingineri si arhitecti pe care regii geți i’au folosit pentru a fi la zi cu tot ceea ce însemnau arhitectura și fortificațiile vremii.

Avînd monopol pe metalele pretioase, Decebal era atât de bogat ca nici nu avea nevoie de monedă proprie.

Ce să facă el cu o monedă pe care să scrie «Decebalus per Scorilo»?

Geții confecționau la perfecție moneda romană și, astfel, practic, ei îi plăteau în «valută forte» pe acești specialiști străini, despre care vorbește punctul 1 al tratatului de pace din 102. Cînd se întorceau acasă, specialiș­tii angajati de regii geți mergeau cu bani frumoși «și fără miros», cîștigați peste Dunare.

Unde mai pui ca monedele geților erau făcute din metale de calitate, din argint mai bun decît cel de la Roma. Geții aveau de secole contacte strînse cu cetățile pontice și cu lumea elenă și s’au folosit din plin de experți și specialiști din cetățile prietene.

Profesorul Alexandru Diaconescu:

”Elitele geților nu erau străine de principiile urbanismului clasic. Recent descoperitul oraș getic, datînd din se­colul III înainte de Hristos, de la Sboryanovo, în Bulgaria, este posibilul predecesor al Sarmizegetusei getice. Întreg situl, inclusiv celebra necropola de la Svestari, ocupă aproape 100 de hectare și este situat imediat la sud de Ruse. Totul are o anvergura incredibilă față de ceea ce știam anterior.

Fotografiile aeriene deschid o nouă perspectivă în întelegerea lumii getice, pentru că avem de’a face cu un fel de Machu Pichu din Peru. Putem vorbi nu numai despre construcții pe terase cu un amplu sistem de canalizare și despre ziduri cu corecție optică, pen­tru care s’au folosit însemne grecești. Pe fotografii se vad clădiri dincolo de zona cunoscută pînă acum. Totul are o anvergură incredibilă față de ceea ce știam anterior….

Noile fotografii arată că sînt două castre romane și o incintă getică, mult mai mare, care cuprinde o acropolă rectangulara și o agoră, unde sînt sanctua­rele.”

Fig. 22 Sarmigetuzo așa cum este turnată pe Tăblița 21. Deasupra turlelor cetății se poate citi lesne: TALIPIKO SARMIGETOIZO, deasupra stindardului geților (Draconul getic), iar la baza cetății în stînga se află, de statură înaltă, regele MATO BOEROBISETO

”Apoi, foarte spectaculos este faptul că marele drum procesional continuă mult spre vest, pe sute de metri. Către vest se văd, de altfel, mai multe clădiri monumentale de piatră de o parte și de alta a dru­mului, despre care nu știam nimic înainte.

E un drum neobișnuit, pentru ca este de o lățime impresionantă, în comparație cu drumurile ro­mane normale, care erau foarte înguste, cît să treacă un car, doar cele principale atingînd 12 metri lățime. Plus că drumul getic era pavat cu blocuri de piatră atît de fină, că parca ar fi fost calupuri de lut tăiate cu sabia. Nu poate fi decît un drum ritualic, căci nu­mai la ceremoniile religioase mergi cu două sau trei care unul lîngă celalalt.

Către sud-est, din marele drum procesional pornește, perpendicular, un drum, probabil paralel cu cel care ducea la una dintre porțile cetății getice.

Aceste căi, care se încrucișeaza în unghi drept, sînt specifice urbanismului ele­nistic. De altfel, și poarta de sud-est a incintei getice, și turnul hexagonal de curtină, zid care unește flancurile a două bastioane au fost construite, conform cercetărilor ar­heologice, din blocuri fasonate conform teh­nicilor edilitare elenistice. Această in­cintă ar trebui urmarită de arheologi pas cu pas, căci nu pare să fi avut un traiect regulat.”

Fig. 23 Sarmigetuzo, drumul pietruit care traversează conductele de aducțiune a apei

Dacă scanarea LIDAR a reușit să eli­mine, virtual, pădurea care acoperă vesti­giile antice, în realitate, arheologii vor tre­bui să faca efec­tiv acest lucru, pentru a pu­tea săpa vechea Sar­mizegetusa.

Mai mulți specialiști sînt de acord cu ideea că:

”Este evi­dent că primă masură care trebuie luată este defrișarea pădurii care a invadat rui­nele capitalei getice.”

Ca orice oraș construit în stil ele­nistic, Sarmizegetusa trebuie să fi avut o parte înconjurată de zid, cu edificii publice și reședințe de lux, ”orașul de sus”, și alta mult mai largă, ”orașul de jos”.

Un bun exemplu de astfel de oraș, ridicat pe terase susți­nute cu ziduri, este Pergamon, în Asia Mică.

Cum își imaginează profesorul Diaconescu ­frumoasa capitală a geților:

”Sus erau re­șe­dința regală și tem­plele, apoi, pe terasele următoare, sînt ampla­sate piețe publice și edificii de cult, iar mai jos, începe locuirea civilă. Cu doar un an în urmă, înainte de documentarul celor de la BBC, un astfel de vis ar fi părut curată nebunie…”

Am reprodus spusele unui istoric care a studiat fotografiile aeriene captate de BBC, pentru a realiza cu toții că sistemul hidrotehnic al Sarmigetuzei este doar un mic detaliu necesar planului urbanistic specific unei metropole antice.

Fig. 24 Sarmigetuzo (Sarmizegetusa), cel mai probabil denumirea în getică a capitalei Geției (Getyo) și a geților (geto)

Sursa: ”Furnizarea apei la marginea Sarmizegetusei Regia”, Aurora Pețan, dacica.ro, formulaas.ro, adevărul.ro

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

4 gânduri despre &8222;FÎNTÎNA GEȚILOR ȘI CONDUCTELE DE APĂ DE LA SARMIGETUZO&8221;

  1. Pingback: GEȚII SAU GOȚII AU FOST UNA ȘI ACEEAȘI NAȚIUNE | Vatra Stră-Rumînă

  2. Inconsecvenţele sunt inerente oricărui autor.

    Dar cu cifrele dimensionale vehiculate în legătură cu aceste „conducte” de lut ars ale dacilor sunt sceptic. Totdeauna arheologii aproximează (rotunjesc, chiar potrivesc) cifrele în metri (văd că această doamnă autoare lucrează chiar în picioare englezeşti, sau greceşti, că sunt etaloane apropiate ca valoare). Aceasta este o eroare, deoarece dacii nu au folosit ca etalon metrul de la Paris şi nu putea să iasă valori rotunde în metri. Dacii măsurau cu cotul şi degetul piramidal şi asta trebuie să le intre bine în cap istoricilor, care mai spun încă despre daci că au luat etaloane de la romani sau de mai ştiu eu unde.

    Se confirmă şi din datele prezentate în articolul d-stră că am dreptate întrucât (spre exemplu) 3,81 cm (grosimea peretelui) echivalează cu fix 1,5 degete piramidale, iar 38 cm (diametrul tubului) reprezintă 15 degete piramidale. Evident că cei 0,9 m ai tubului de lut ars reprezintă 1,5 coţi piramidali, numai că nu se înţelege de ce arheologii au cotat la 0,9 m când puteau măsura cu precizie de 2 zecimale, căci ruleta permite citirea în mm.
    Ca de obicei arheologii se cred mai precis decât dacii, ceea ce nu este adevărat, căci dacii au păstrat şi transmis peste milenii (până spre epoca modernă) valoarea cotului piramidal cu o decalibrare minimă, ce s-a produs în Evul Mediu. Dar la adoptarea sistemului metric aceste etaloane măsurau 0,637 m în Ţara Românească şi 0,644 în Moldova (faţă de valoarea originală a cotului folosit de daci de 0,63566 m).

    Geţii au fost singura seminţie care utiliza ca etaloane de măsurat lungimea chiar etaloanele atlanţilor, cei care au construit majoritatea piramidelor de pe Terra. Ei nu au împrumutat nici un etalon din altă parte. Le-au avut de milenii. Demonstrez acest lucru în cartea „Miraculoasele etaloane de măsură ale geto-dacilor”, apărută anul curent şi poate arheologii vor înţelege odată că dacii au avut un sistem de unităţi de măsură foarte elaborat şi nu vor mai exprima dimensiunile artefactelor, ce provin de la ei, în metri sau în picioare englezeşti, cum e cazul mai sus.

    Numai bine.

    Apreciază

  3. Aveţi o greşeală în text:

    „Tuburile au o lungime de 3 cm (0,90 m)” .

    De asemenea, dacă o piesă are 0,9 m (în ideea că acea cotă din paranteză e corectă totuşi) atunci 11 piese vor avea lungimea de 9,9 m şi nu 20,79 cum apare în textul d-stră, iar dacă aceste din urmă date sunt valide, atunci un element tubular ar trebui să aibă 1,89 m, ceea ce ar fi cam mult, căci la diametrul de 0,38 m ar fi greu de realizat practic de meşterii olari.

    Aş fi interesat din ce articol aveţi datele, căci în cel indicat la „surse” bibliografice nu le-am găsit.

    Mulţumesc. Numai bine.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s