ACUM 2000 DE ANI NU EXISTA DACIA ÎN CARPAȚI ȘI NICI DACII ÎNCHIPUIȚI DE ROXIN

Nu vom obosi să repetăm celor care insistă că ”dacii” au existat cu adevărat, că aceștia erau în realitate geți, inclusiv celui care s’a cățărat pe așa-zisele baricade ale luptei cu falsurile din istoria scrisă despre  trecutul geto-rumînilor, fie că el se numește Roxin sau Săvescu, ambii aflîndu’se într’o eroare clasică pe care o fac și iluștri cărturari precum Eminescu sau Eliade.

Redau mai jos un scurt dialog stîrnit de postarea pe youtube de Roxin a unui clip despre Imnul național, în care spune că Traian ar trebui să lipsească nu doar din Imn, dar și să fie reconsiderată istoria vis-a-vis de interpretarea corectă a acțiunilor lui în Geția nord-dunăreană, dialog care nu a catadicsit să’l susțină ci a preferat să ne blocheze dovedind parșivitate:

Thraxus Ares:

”Dragă Roxin, Trogus Pompeius spune că așa-zișii ”daci” (un exonim regăsit mai ales la latini) sînt o mlădiță a geților.

Păi cum refacem noi trecutul prin îndepărtarea falsurilor, dacă o ții în continuare că strămoșii noștri sînt ”daci”? Nu cumva introduci tocmai dumitale falsuri printre celelalte existente de secole bune?

De asemenea, printre alte afirmații regăsite prin clipurile dumitale, susții că geții sînt traci, altă ENORMITATE care văd că rezistă din antichitate și pe care o îmbrățișezi fără menajamente… neînțelegînd că tracii erau geții din Tracia.

Strămoșii noștri sînt pelasgii matriarhali (vezi Cucuteni, Turdaș, Hamangia etc) și geții patriarhali (războinicii epocii bronzului și fierului), acesta este singurul adevăr istoric despre neamul geto-rumînesc, chiar dacă printre aceștia s’au mai strecurat ulterior frați genetici ai geților antici cum erau elenii mediteraneeni sau celții din vest, sau cîțiva asiatici (avari, cumani, pecenegi) care cei mai mulți erau probabil geți turcizați în marele areal asiatic unde s’au deplasat acum cîteva mii de ani prin extinderea firească a geto-arienilor.

Struțo-cămilele geto-daci, traco-geți, traco-daci sînt enormități introduse în istorie tocmai de aceia care doresc bulversarea generațiilor actuale de rumîni. Da, rumîni, nu FALSUL ”români”…

Așadar, ca să ai credibilitate fă te rog mai întîi curățenie printre propriile dumitale concepții sau percepții despre neamul geto-rumînilor, abia mai apoi emite pretenții de îndepărtare a falsurilor din trecutul nostru !!!

Un demers făcut pe jumătate sau chiar pe sfert nu are efect decît minor, sau nesemnificativ și va fi ignorat în continuare !”

Daniel Roxin:

”Iarta’mă ca îti spun dar, indiferent ce crezi tu despre cunostiintele tale, nu prea întelegi cu adevarat istoria. Dio Casius spune clar ca dacii isi spuneau lor insisi daci. Iar Tracii inseamna mai mult decat getii, in sensul ca numele de traci este mai cuprinzator, in randul lor inscriindu-se multe neamuri, printre care getii si dacii.

Prin urmare, atat numele de traci, cat si cel de geti sau daci au toata justificarea si au legatura cu stramosii nostrii. Dincolo de asta, stiu ca esti mult prea suficient si orgolios ca sa accepti ca poti gresi si o sa o dai mai departe cu aceleasi teorii, pretinzand ca eu falsific istoria cu buna stiinta sau din ignoranta. Si, asa cum ii sta bine unui clevetitor cu pretentii de mare cunoscator al istoriei, vei face asta tot restul vietii din anonimat. Tie- rusine cu tine sau de ce nu te prezinti cu nume, prenume si fotografie ca sa stim si noi cu cine vorbim?”

Thraxus Ares:

”Dragă, nu e cazul să repeți aceleași enormități la nesfîrșit, doar ca să’ți încălzească clipa de satisfacție efemeră. Fără să’ți dai seama ai devenit un tonomat consecvent în aceeași eroare mereu.

Cei care te urmăresc, îți cunosc erorile pe care le’ai preluat și dumitale cu aceeași nonșalanță de la cei care au făcut erori înaintea dumitale.

Dar la eroarea fundamentală pe care o emiți de ani buni, se adaugă una și mai gravă, clamarea tot ca un tonomat că vrei să repari greșelile altora.

Să fim serioși ! Este hilar să constați că cel care vrea să schimbe o eroare, ține morțiș să o înlocuiască cu o altă eroare.

De ce să înlocuim ”latinii” închipuiți ai latinopaților, cu ”dacii” închipuiți ai dumitale? De ce nu vlahi atunci? Tot exonim este !!!

Nu ne spune că nu poți face diferența dintre exonim și endonim !!!

Cine și’ar mai dori în acest caz vreo schimbare? Ca peste un timp să muncească alții să’ți schimbe teoriile eronate? Oare ne facem că nu vedem cît de greu scăpăm de inerțiile unei educații cu grave carențe ale actualelor generații?

Cu toții constatăm cum după cel puțin 10 ani de perseverență în cruciada la care te’ai înhămat nu realizezi că nu s’a schimbat mare lucru. Orice om întreg la cap ar căuta cu alte arme să rezolve problema care persistă.

Precum vezi, eu nu’ți contest ”patriotismul”, ”devotamentul” și ”implicarea”, chiar dacă în spatele perdelelor de fum pe care le împrăștii există și profit mai mult pe seama naivilor care’ți cumpără produsele.

Foarte bine dacă pe cîrca ”dacilor” tăi închipuiți scoți bănuți frumoși, deși este complet imoral.

Dar nu ne jucăm cu istoria unui popor, totuși, doar ca să’i meargă unuia afacerea, pentru că scorneala cu ”dacii” a prins la o parte din publicul rumînesc. Și mai ales cu etnonimul real al neamului rumînesc, care știi destul de bine că este Get sau Pelasg, iar acest lucru tot mai mulți încep să’l cunoască.

Nu te lasă stăpînii să te abați de la linia impusă sau autosuficiența?

Argumentul pe care l’ai invocat (Dio Cassius) arată și mai clar autosuficiența și lipsa de analiză mai profundă asupra subiectului pentru care te’am abordat. Lucius Claudius Cassius Dio a trăit (155-235 d.Hr) într’o perioadă în care exista Colonia Dacia și era natural ca pe acești coloniști să’i numească daci, iar locuitorii acestei colonii să’și spună daci, la fel cum geții din Colonia Tracia își spuneau traci, sau geții din Colonia Moesia să’și spună moesi, panoni în Colonia Panonia, scyți în Scyția etc.

Generațiile băștinașilor din Colonia Dacia Romană din perioada 155-235 d.Hr cît a trăit istoricul menționat, aveau conștiința apartenenței la acea Colonie numită Dacia de romani, tot așa cum oltenii din Oltenia sînt conștienți de apartenența la Regiunea Oltenia, iar dacă întrebi un oltean îți va spune că este oltean cu siguranță, iar un moldovean, de asemenea, și azi, cînd în egală măsură știu că etnonimul neamului este rumîn (sau eronat român).

E suficient să privești la generațiile actuale de basarabeni cum de sînt ei conștienți de apartenența la o republică fantomă cam tot cît a existat și Colonia Dacia, ca să pricepi fenomenul…

Dar noi nu discutăm aici cum își spuneau geții din toate regiunile locuite de ei, ci care este endonimul real al strămoșilor noștri.

În altă ordine de idei Dio Cassius era tot latin, ca și alții care menționează ”dacii” în scriptele lor, iar așa cum știm deja cam toți latinii le spuneau la geți, daci…Cum puterea romană era predominantă în Balcani, nu e de mirare că Dio Cassius elen la origini se folosește de clișeul epocii sale să’i numească pe locuitorii de la nordul Dunării și nu de etnonimul general al geților.

Cine ne mai spune nouă rumînilor azi geți, sau chiar daci? Prea puțini.

Dar oricît vei căuta în trecutul nostru mai departe de acum 2000-2100 de ani nu vei găsi pomenit acest exonim pentru geți. Chiar romanii înainte de anii 100 î.Hr. le spuneau numai geți. Nu existau nici daci, nici Dacia, vezi Pomponius Mela care prin 43 î.Hr. nu ne arată pe hărțile lui nici daci, nici Dacia.

(click pe Sarmația ca să vezi online harta lui Pomponius Mela n.n.)

Oare de ce? Pomponius Mela era mai latin decît cel invocat de dumneata, care a trăit ulterior peste 2 secole, elenul Dio Cassius, și natural trebuia să descrie unde sînt acești ”daci” închipuiți de tine pe hărțile sale în care apar alături de geți și istrienii, adică dunărenii care evident tot geți erau, dar nu și ”dacii” dumitale.

Să înțelegem că doar atît ne dorești istoria noastră a rumînilor? De cel mult 2000-2100 de ani?

Cam puțin pentru pretențiile clamate de un patriot, din moment ce te contrezi cu cineva care’ți dă mură’n gură argumentat unde greșești.

Gnaeus Pompeius Trogus, cunoscut sub numele de Trogus Pompeius, și despre care am pomenit în comentariul anterior, a fost un istoric roman din secolul I î.Hr. La origine, el a fost celt din tribul celtic al vocontilor din Galia „Narbonensis”.

El este cu mult mai credibil decît Dio Cassius, din două motive:

1. Nu folosește un anumit tip de clișeu al epocii, ”dac” nu era un clișeu încă, Dacia nu exista, vezi Pomponius Mela, dar va apare ca etnonim probabil în special pentru ”davi”, acei geți care locuiau în davele montane.

2. Trăiește în perioada de apariție a majorității davelor montane, și este contemporan cu apariția anti-tezei davi-daci, și cu siguranță a știut cine au fost acei davi (daci) care au construit davele montane, mai ales complexul de la Orăștie.

Endonimul GET (după părerea mea este adevăratul etnonim al neamului alături de ”pelasg” care este la fel de vechi) însă se pierde în negura vremurilor. Nu întîmplător îl regăsim și în titulatura SarmiGETuzei, capitala spirituală a geților.

Get, deși este pomenit și în războaiele cu perșii de acum 2500 de ani, ascunde o primordialitate foarte clară și de necontestat, identificîndu’se cu vechimea pămîntenilor, ge-geea, reprezentînd în limba anticilor însăși Pămîntul și primii pămînteni.

Nu vreau să insist mai mult decît este cazul, aceste lucruri fiind arhicunoscute de cei mai mulți dintre pasionații istoriei noastre. De aceea, este de neînțeles cramponarea celor care cred că au confiscat lupta de renaștere a adevărului istoric despre neamul rumînesc în ținte false, la fel de false ca ale acelora care sînt în prezent la butoanele istoriei deja contrafăcute.

Poate ar fi momentul să’ți faci un up-date la retorică. Sau ți’e rușine să recunoști că ai greșit ce ai enunțat în ultimii ani?

Părerea mea este că ar trebui să începi să te întrebi cu ce au greșit mai mult adepții Școlii Ardelene, mai mult decît o faci dumneata personal de ani buni.”

Ce ar mai fi putut replica Roxin unui răspuns atît de explicit și logic?

Asta dincolo de faptul că acest mare ”războinic” din teama de a dezbate deschis despre subiect, contului Thraxus Ares de pe youtube i’a fost interzis să mai posteze pe contul youtube a lui Roxin – ”Marele Bărbat” ?

Poate doar banalități, sau explicații puerile, ori paralele cu subiectul, de genul celei care o făcuse oricum, identitatea celui care semnează cu pseudonimul Thraxus Ares. Cînd cineva nu mai are argumente duce discuția în derizoriu, schimbă subiectul sau pune pumnul în gură celuilalt interzicîndu’i posibilitatea să’l conteste cu argumente valide.

De parcă alegerea publicării sub numele real ar aparține altei persoane, nu celui care nu vrea publicitate, merite puerile sau chiar atacuri inconștiente ale unor descreierați care nu sînt de acord cu teoriile avansate de cel care a ales să semneze cu nume fictiv, nepopulare, dar sincere, fără să urmărească vreo notorietate efemeră.

Da, acesta este ”Marele Bărbat” Roxin, un individ alunecos și parșiv care nu acceptă contraargumente, și îi interzice pe pagina sa de youtube pe criticii care nu sînt de acord cu inepțiile care le susține de ani buni.

Nu, acesta insistă cu strămoșii noștri închipuiți, ”dacii”, care nici pe vremea lui Herodot nu existau, fără a accepta că este în eroare.

Această hartă este concepută după descrierile făcute în opera sa ”Istorii”, Herodot nemenționînd nicăieri ”dacii”, în contradicție cu geții, tyrageții, thyssageții massageții…

Pe spațiul Rumîniei, existau doar Geți, Tyrageți, Neuri și Agathîrși considerați a fi scyți, dar care la rîndul lor se trag din marele neam getic.

Herodot pomenește de davi (davos) prin care identificăm geții care locuiau în Dave, cetățile fortificate ale geților, care circula în paralel cu varianta ”Ceta” de la care ne vine și termenul de cetățeni.

Iată mai jos termenul de davo geto în alfabetul vechi getic.

Pe Tăblițele de la Sinaia întîlnim ambii termeni semn că ”davi’ a fost mai puțin important dacă nu ne’a rămas pînă azi în lexic, dar cuvîntul ”cetățeni” s’a consacrat și își are conform lui Mihai Vinereanu originea din cuvintele getice ceta (vezi foto jos), cetu, cetie care înseamnă cete, cetate, garnizoană, și este predecesorul rumînescului ceată, cetate, cetățuie, cetățeni și are echivalent și în latină, dar nu ne parvine de la romani.

Citește și: DANIEL ROXIN, NECONVINGĂTOR ÎN ÎNCERCAREA DE A MENȚINE ÎN CIRCULAȚIE TERMENII: DAC, DACI, DACIA

Etnia majoritară a antichității a fost cea a geților

Cei care nu a auzit de geți, nu are decît să se documenteze și (poate) la sfîrșit, va constata că cel mai întâlnit etnonim în antichitate este cel de get, pe o intindere geografică care nu mai lasă loc de îndoieli la întrebarea: cine era ”etnia” majoritară a antichității (ghilimelele sînt puse deoarece geții nu erau un popor care trăia într’un imperiu sau un mare regat, ci în mii de triburi și zeci de regate)?

Ca număr și întindere geografică, geții erau chiar înaintea inzilor care trăiau doar în India, nu cum trăiesc azi urmașii geților pe 6 continente…

Dar, pentru toți cei care contestă materialul de față, să ia o temă pentru acasă:

Suetoniu vorbește de regii regatului ”Getarum”: ”Cosoni Getarum regi” și ”dein Cotisio, regi Getarum”.

Geți https://ro.wikipedia.org/wiki/Geți

Tyra-geți https://ro.wikipedia.org/wiki/Tyrageți

Massa-geți https://ro.wikipedia.org/wiki/Masageții

Tissa-geți https://en.wikipedia.org/wiki/Thyssagetae

Iler-geți https://en.wikipedia.org/wiki/Ilergetes

Indi-geți https://en.wikipedia.org/wiki/Indigetes

Geați https://en.wikipedia.org/wiki/Geats

Samo-geți https://en.wikipedia.org/wiki/Samogitians

Sarmogeți (sarmogetae)sau sarmați https://books.google.ro/books?id=Rx1YAAAAcAAJ&pg=PA62&dq=sarmogetae&hl=ro&sa=X&ved=0ahUKEwiS0s6Ate3SAhXEbZoKHUZ_B70Q6AEIGjAA#v=onepage&q=sarmogetae&f=false

Sargeți https://ro.wikipedia.org/wiki/Sargeți

SarmoGeți (Samaiten) https://books.google.ro/books?id=X8YHiRyVuzEC&pg=PA62&dq=sarmogetae&hl=ro&sa=X&ved=0ahUKEwiS0s6Ate3SAhXEbZoKHUZ_B70Q6AEIITAB#v=onepage&q=sarmogetae&f=false

Getuli https://en.wikipedia.org/wiki/Gaetuli

Goți https://en.wikipedia.org/wiki/Goths

”Apoi, în timpul domniei la goţi a lui Buerebista, a venit în Goţia Deceneu, pe vremea cînd Syla a pus mâna pe putere la Roma. Primindu’l pe Deceneu, Buerebista i’a dat o putere aproape regală. După sfatul acestuia goţii au început să pustiească pământurile germanilor pe care acuma le stăpînesc francii.” Jordanes

Jeți https://en.wikipedia.org/wiki/Jat_people

Yuezhi https://en.wikipedia.org/wiki/Yuezhi

Myr-geți, Pien-geți, Thussa-geți, Tyran-geți https://books.google.ro/books?id=HzNDAAAAcAAJ&pg=PA311&lpg=PA311&dq=myr+getae&source=bl&ots=ND7S16_mA4&sig=DxcBfwNj_mnTDuDKwIyo3hSqUmE&hl=ro&sa=X&ved=0ahUKEwifjpeDndDRAhWTF8AKHbtWCqAQ6AEIHTAA#v=onepage&q=myr%20getae&f=false

Myso-geți, An-geți și multe alte forme corupte mai există printre așa-zisele popoare menționate de așa-zișii ”istorici” de’a lungul vremurilor. La aceste neamuri care au dus etnonimul geților în forme diverse peste tot în Europa, Asia, Africa, America se adaugă neamurile cu alte etnonime, dar care fac parte din același mare grup genetic R1, deci frați genetici cu toții:

cimerienii, celții (gelții, galli), hitiții (ghitiții), troienii (tracii), brigii (frigienii), ilyrii, dorienii, aheii, lydienii, odrysii, macedonenii, arienii (iranienii), toch-arienii, scyții etc.

Să vedem ce spune și Strabon la trecerea dintre milenii în opera sa ”Geografia” despre geți și davi (daci), misi și alte neamuri getice numite în fel și chip și despre alt clișeu al acelor vremuri ”tracii”, în capitolul VII. Strabon a trăit între anii 63 î.Hr. și a decedat în 23 d.Hr. la Amasia unde se și născuse, la vîrsta de 86 de ani.

Strabon, așadar a trăit în perioada cînd apare pentru prima oară menționați acei geți numiți și ”daci”:

”VII,1,3. … Numai că unii din suebi locuiesc, după cum am spus, în Pădurea [Hercinică], alţii în afara ei – învecinîndu’se cu geţii.

VII,3,1. Partea de miazăzi a Germaniei, de dincolo de Elba, este – cel puţin acolo unde se învecinează cu fluviul – în stăpînirea suebilor. Apoi, îndată urmează teritoriul geţilor, la început îngust – mărginit la sud cu Istrul, în partea opusă cu munţii Pădurii Hercinice şi cuprinzînd şi o parte din munţi. Apoi se lărgeşte şi se întinde spre nord pînă la tyrageţi – fruntarii pe care nu le putem descrie precis.

Hartă creată pe baza descrierilor lui Strabon

Fiindcă nu sînt cunoscute aceste locuri, sînt luaţi în seama făuritorii de mituri ce vorbesc despre munţii Ripei şi despre hiperboreeni, crezîndu’se minciunile lui Pytheas masaliotul despre ţinuturile din jurul Oceanului, lucruri născocite pe care el le înşiruia sub cuvînt că face ştiinţă astronomică şi cercetări matematice.

Dar mărturia acestora trebuie nesocotită. Nu ne interesează nici dacă Sofocle spune într’o tragedie că Oritia a fost răpită de Boreas şi dusă

«dincolo de Pont, la capătul lumii, unde sînt izvoarele nopţii şi unde cerul este luminat de o lumină ce abia mijeşte, vechea grădină a lui Febus»,

această susţinere, neputînd întări spusele noastre, trebuie lăsată la o parte ca şi ceea ce ne spune Socrate în Fedru. Noi să afirmăm numai lucruri care se întemeiază pe cercetările vechi şi contemporane.

VII,3,2. Astfel elenii i’au socotit pe geţi de neam tracic. Aceşti geţi locuiau şi pe un mal şi pe celălalt al Istrului, ca şi misii, care sînt şi ei traci – acum ei se numesc moesi; şi de la ei au pornit şi misii statorniciţi în zilele noastre printre lidieni, frigieni şi troieni.

Frigienii nu sunt atlceva decît brigii, popor tracic, ca şi migdonii şi bebricii, medobitinii, bitinii, tinii şi – socot eu – mariandinii. Aceia au părăsit cu toţii Europa. Misii însă au rămas pe loc. Pe bună dreptate crede Posidoniu că aceşti misi din Europa (vreau să spun cei din Tracia) i’a pomenit Homer în versurile sale:

«El şi’a întors privirea îndărăt, uitîndu’se la ţara tracilor îmblînzitori de cai şi a misilor războinici, pricepuţi în lupta de aproape».

Dacă cineva ar înţelege aceasta ca privindu’i pe misii din Asia, pasajul nu s’ar lega de context. A susţine că [Zeus] nu şi’a întors ochii de la Troia spre pămîntul Traciei şi că nu a îmbrăţişat dintr’o privire – o dată cu Tracia – şi Misia, care este aproape, ci s’a uitat spre ţinuturile vecine cu Troada, aşezate în spatele ei şi pe ambele ei laturi, despărţite fiind, însă, de traci prin toată lăţimea Helespontului, înseamnă a confunda continentele şi a nu pricepe ce vrea să spună Homer. Căci aici expresia «şi’a întors» înseamnă, fără îndoială, spre partea dinapoi.

Oricine şi’ar întoarce privirea de la troieni spre cei ce nu sînt în spatele lor sau la dreapta şi la stîngă, înseamnă că ar privi înainte, nu îndărăt. Cele ce spune – mai departe – Homer confirmă părerea noastră, căci acestor misi el adaugă pe hipemolgi, galactofagi, abii, care sunt scyţi, şi pe sarmaţii ce’şi duc traiul în care. Aceste neamuri, ca şi bastarnii, sînt chiar astăzi amestecate cu tracii – mai ales cu cei de dincolo de Istru, dar şi cu acei de dincoace, care sînt amestecaţi şi cu neamurile celtice, boii, scordiscii, tauriscii. Totuşi pe scordisci unii îi numesc «scordişti, pe taurisci «teurişti» şi «taurişti».

VII,3,3 (C. 296). Posidoniu afirmă că misii se feresc, din cucernicie, de a mînca vietăţi; şi iată deci motivul pentru care nu se ating de carnea turmelor lor. Se hrănesc însă cu miere, lapte şi brînză, ducînd un trai liniştit – pentru care pricină au fost numiţi «theosebi» şi «capnobaţi». Unii traci – spune acesta – îşi petrec viaţa fără să aibă legături cu femeile, numindu’se «ctişti»; ei sunt onoraţi şi socotiţi sacri trăind, aşadar, feriţi de orice primejdie.

Pe toţi aceştia poetul i’a numit «străluciţii mulgători de iepe», «cei care se hrănesc cu lapte», «cei care duc viaţa sărăcăcioasă» şi «oamenii cei mai drepţi». Îi numeşte «abii» mai ales pentru că trăiesc departe de femei, fiind încredinţaţi că o viaţă singuratică, de om necăsătorit, e o viaţă numai pe jumătate, ca şi casa lui Protesilaus, numai pe jumătate casă, pentru că [acesta murind] este văduvită de el. Iar epitetul de «luptători din apropiere» dat misilor se datorează faptului că nu pot fi biruiţi – ca nişte buni războinici ce sînt.

De aceea, în cartea a XIII-a (a Iliadei) trebuie scris «moesii care luptă din apropiere» în loc de «misii care luptă din apropiere».

VII,3,4. Ar fi de prisos, poate, să schimbăm un text acceptat de atîţia ani. Mult mai probabil e că, în vechime, aceştia au purtat numele de misi şi că – [cu timpul] – s’a schimbat în acel de astăzi, iar cuvîntul «abii» nu ar trebui înţeles în legătură cu abţinerea de la plăcerile trupului, ci, mai degrabă, ar trebui luat în sensul că aceia n’au vetre şi trăiesc în care. Deoarece de cele mai multe ori neînţelegerile izvorăsc din învoieli şi stăpînirea bunurilor, e drept ca pe aceştia, care duc o viaţă atât de modestă şi folosesc atît de puţine lucruri, lumea să’i numească «cei mai drepţi».

Căci înţelepţii, nefăcând aproape nici o deosebire între dreptate şi cumpătare, au urmărit în primul rînd mulţumirea cu puţin şi simplitatea. Iată pentru ce au mers uneori cu exagerarea pînă la cinism. Dar împrejurarea de a trăi lipsiţi de femei nu arată o concepţie de felul acesta, îndeosebi la traci şi – între aceştia – mai ales la geţi.

Iată ce spune despre ei Menandru, desigur fără a plăsmui ceva, ci respectind realitatea istorică:

«Aşa sîntem noi, tracii toţi, şi mai ales geţii (mă mîndresc că mă trag din neamul acestora din urmă): nu suntem din cale afară de cumpătaţi»,

şi puţin mai departe da exemple de necumpătare în privinţa femeilor:

«Nici unul din noi nu ia o singură femeie, ci zece, unsprezece sau douăsprezece, dacă nu mai multe. Cînd se întîmplă să moară cineva care a avut doar patru sau cinci neveste, cei din partea locului spun despre el: bietul om, n’a fost însurat, n’a cunoscut iubirea.»

Susţinerile acestea sînt întărite şi de alţii. Nu este lucru firesc – prin urmare – ca oamenii ce socot nefericită viaţa fără multe femei să creadă în acelaşi timp că ar fi un om destoinic şi drept acel căruia îi lipsesc femeile. Socotindu’i «adoratori ai zeilor» şi «oameni care umblă în fum» pe cei fără femei, [geţii] s’ar ridica împotriva părerii obşteşti. De bună seamă, întotdeauna s’a pus pe seama femeilor îndemnurile în cele ale cucerniciei, căci ele împing pe bărbaţi la o prea mare slăvire a zeilor, la serbări în cinstea lor şi la acte de adoraţie…

Iată ce mai spune acelaşi poet, aducînd pe scenă un soţ supărat de cheltuielile pe care le fac femeile cu jertfele. Cuvintele [soţului] sînt:

«Ne prăpădesc zeii, nu altceva, mai ales pe noi cei căsătoriţi. Căci mereu e nevoie să se facă o serbare.»

Pe misogin îl pune să aducă aceleaşi învinuiri:

«Jertfeam de cîte cinci ori pe zi. Cinci sclave loveau chimvalele, stînd în cerc, iar altele scoteau urlete».

Ar fi, aşadar, o absurditate să se creadă că la geţi sînt socotiţi evlavioşi îndeosebi cei necăsătoriţi. Nu ne putem îndoi – din cele spuse de Posidoniu, şi [de asemenea] bizuindu’ne pe întreaga istorie a geţilor – că în neamul lor rîvna pentru cele divine a fost un lucru de căpetenie.

VII,3,5. Se spune că un GET cu numele Zamolxis ar fi fost sclavul lui Pitagora şi că ar fi deprins de la acesta unele cunoştinţe astronomice, iar o altă parte ar fi deprins’o de la egipteni, căci cutreierările sale l’ar fi dus pînă acolo.

Întorcîndu’se la el în ţară, s’ar fi bucurat de o mare trecere la conducători şi la popor – întrucît, întemeiat pe semnele cereşti, el făcea prorociri. În cele din urmă l’a convins pe rege să’l facă părtaş la domnie, spunîndu’i că este în stare să’i vestească voinţa zeilor.

Mai întîi, [Zamolxis] s’ar fi făcut preot al zeului cel mai slăvit la ei, iar după aceea a primit şi numele de zeu, petrecîndu’şi viaţa într’o peşteră, pe care a ocupat’o el şi unde ceilalţi nu puteau intra. Se întîlnea rar cu cei din afară, cu excepţia regelui şi a slujitorilor acestuia. Regele lucra în înţelegere cu el, fiindcă vedea că oamenii ajunseseră [datorită lui] mult mai ascultători decît înainte. Căci supuşii lui credeau că [regele] dă poruncile sfătuit de zei.

Obiceiul acesta a continuat pînă în zilele noastre, pentru că mereu se găsea cineva gata să’l sfătuiască pe rege – şi acelui om geţii îi spuneau zeu. Muntele [unde se afla peştera] a fost socotit sfînt şi s’a numit aşa. I se zicea Cogaionon şi la fel a fost şi numele râului care curgea pe lîngă el. Pe cînd domnea asupra geţilor Burebista – împotriva căruia s’a pregătit să pornească divinul Cezar -, cinstirea mai sus amintită o avea Decaineos. A dăinuit la geţi obiceiul pitagoreic, adus lor de Zamolxis, de a nu se atinge de carnea animalelor.

VII,3,7. … Aceştia susţinea [Homer], din pricina neştiinţei sale, nu pomeneşte pe scyţi şi nu aminteşte de cruzimea lor faţă de străini, pe care’i jertfeau şi’i mîncau, slujindu’se la băut de ţestele lor. Şi el nu spune că din pricina acestora a dobîndit marea numele de «neospitalieră».

Mai adaugă ei că Homer născoceşte neamuri, cum ar fi străluciţii hipemolgi, galactofagi şi abii – oameni foarte drepţi -, care nu au trăit nicăieri. Dar atunci cum de i s’a dat numele de «neospitalieră», dacă nu cunoşteau cruzimea celor de acolo, ori pe cei care mai ales se arătau cruzi? Aceştia nu puteau fi decât scyţii, sau, poate, pe atunci cei ce locuiau dincolo de misi, de traci şi de geţi, nu erau nici hipemolgi, nici galactofagi, nici abii?

Dar şi în ziua de azi se găsesc pe meleagurile acelea locuitori numiţi «hamaxoici» şi «nomazi», care trăiesc din ce produc turmele lor, din lapte şi brînză, mai ales de iapă. Ei nu ştiu sa strîngă bogăţii sau să facă negoţ decît dînd o marfă în schimbul alteia. Cum se poate, aşadar, să nu’i fi cunoscut el pe sciţi, cînd doar vorbeşte de hipemolgi şi de galactofagi?

Căci pe atunci scyţii erau numiţi hipemolgi, precum ne arată şi Hesiod în versurile citate de Eratostene:

«Pe etiopieni, pe liguri şi pe scyţii hipemolgi».

De ce trebuie, prin urmare, să ne mirăm dacă, din pricina deselor înşelătorii care se fac la noi – cînd este vorba de învoieli -, Homer i’a numit cei mai drepţi pe nişte oameni care nu îşi petrec cît de cît viaţa îndeletnicindu’se cu învoieli şi cu agonisirea banilor, oameni care nu posedă nimic afară de sabie şi de cupă? Căci totul este în devălmăşie la ei, şi, în primul rînd, femeile şi copiii – aşa cum concepe Platon.

De altfel şi Eschil se arată a fi de partea lui Homer când spune despre scyţi:

«Scyţii care mănîncă brînză din lapte de iapă şi au legi bune».

Aceasta este părerea grecilor şi în ziua de astăzi. Noi socotim pe scyţi drept oameni cu viaţa cea mai simplă şi cei mai fără vicleşug, cu mult mai puţin pretenţioşi decît noi şi de o mai mare cumpătare. Cu toate acestea, felul nostru de viaţă s’a răspîndit aproape la toţi, corupînd moravurile şi introducînd la scyţi viaţa foarte îmbelşugată şi trăită în desfătări, izvorul tuturor răutăţilor, prin care ei urmăreau să’şi mulţumească nenumăratele lor pofte. Vicleniile acestea au pătruns în mare parte şi la barbari, printre alţii, la nomazi, încumetîndu’se a porni pe mare, ei s’au corupt; au prădat şi au ucis pe străini. După ce au ajuns în legătură cu tot soiul de oameni, au împrumutat de la aceştia luxul şi obiceiurile negustoreşti. Măcar că acestea par să ajute la îmblînzirea deprinderilor, de fapt le strică şi înlocuiesc simplitatea – despre care tocmai am vorbit – cu vicleşugul.

VII,3,8. Scyţii care au trăit înaintea noastră – mai ales cei de pe vremea lui Homer – au fost socotiţi de către eleni aşa cum spune Homer că au fost şi cum au şi fost de fapt. Vezi ce povesteşte Herodot despre regele scyt împotriva căruia pornise cu război Darius şi ce răspuns i’a trimis acela. Vezi de asemenea ce spune Crisip cu privire la regii Bosporului, printre care este şi Leucon. Epistolele persane şi Cuvintele vrednice de amintire, care s’au păstrat de la egipteni, babilonieni şi inzi, sînt pline – şi ele – de această simplitate, despre care am pomenit. Din această pricină şi Anacharsis şi Abaris şi cîţiva alţii, la fel cu ei, erau vestiţi printre eleni, pentru felul lor deosebit – specific neamului din care făceau parte -, întrunind bunăvoinţa, simplitatea şi dreptatea.

Dar ce să mai spunem despre cei vechi? Se zice că Alexandru, fiul lui Filip, cu prilejul expediţiei sale împotriva tracilor de dincolo de Haemus,  după ce a năvălit în ţara tribalilor – despre care ştia că se întindeau pînă la Istru şi insula Peuce, din Istru -, cunoscînd de asemenea şi că ţinutul de dincolo de fluviu se află în puterea geţilor, ar fi înaintat pînă acolo şi nu ar fi putut să debarce în insulă, din lipsa corăbiilor. (Acolo se refugiase Syrmos, regele tribalilor, şi se împotrivea încercării lui [Alexandru] de a debarca). Atunci acesta, după ce intra în ţinutul geţilor, cuceri o cetate şi se întoarse – cât putu mai repede – la el în ţară. A primit daruri de la seminţiile de acolo şi de la Syrmos. Ptolemeu, fiul lui Lagos, spune că în cursul acestei expediţii au sosit la Alexandru celţii de lîngă Marea Adriatică, pentru a stabili cu el legături de prietenie şi ospitalitate.

Regele, primindu’i cu multă bunăvoinţă, şi întrebă – în timpul ospăţului – de ce se tem ei mai tare; credea că vor rosti numele lui. Iar ei au răspuns că de nici un om; ziceau doar că le este frică să nu se prăbuşească peste ei cumva cerul. Dar – au adăugat aceştia – pun mai presus de orice prietenia unui om atât de însemnat. Iată, prin urmare, caracteristicile simplităţii barbare. Unul din ei n’a îngăduit debarcarea în insulă, însă a trimis daruri şi a legat prietenie cu cel care’l atacase. Ceilalţi pomeniţi, susţinînd că nu se tem de nimeni, au spus totuşi că preţuiesc mai mult decît orice prietenia oamenilor mari. [Încă un exemplu].

Pe timpul urmaşilor lui Alexandru, rege al geţilor era Dromichaites. Acesta – după ce l’a prins pe Lisimah, care pornise cu război împotriva lui – i’a arătat mai întâi sărăcia lui şi a neamului său, precum şi traiul lor cumpătat. I’a îndemnat apoi să nu mai poarte război împotriva unor oameni de soiul lor, ci [mai degrabă] să caute a se împrieteni cu dînşii. Iar după ce l’a cinstit ca pe un oaspete, a legat prietenie cu el şi l’a lăsat să plece.

VII,3,10. Şi cu privire la misi trebuie să i se ceară socoteală lui Apollodor, pentru ceea ce spune despre ei Homer în versurile sale.

Nu cumva îi crede şi pe ei nişte născociri, atunci cînd poetul zice:

«a misilor care luptă corp la corp şi a străluciţilor hipemolgi»?

Vede în ei pe aceia din Asia? Dacă înţelege să vorbească despre cei din Asia, atunci nu desluşeşte bine pe Homer, după cum am arătat mai sus. Susţinînd că ei nu sunt decît născocirea poetului, întrucât n’ar fi existat misi în Tracia, [el contrazice] realitatea, într’adevăr, chiar în zilele noastre Aelius Catus a strămutat din teritoriul de dincolo de Istru în Tracia cincizeci de mii de oameni luaţi de la geţi, neam vorbind aceeaşi limbă cu tracii. Şi acum ei locuiesc acolo, iar numele lor este moesi. Se poate că şi mai înainte li se spunea astfel, iar în Asia numele lor s’a prefăcut în misi.

Sau, mai înainte, cei din Tracia se numeau misi, ceea ce se potriveşte mai bine cu istoria şi cu cele ce pretinde poetul. Dar despre aceasta sunt de ajuns cele de mai sus. Acum mă întorc la explicaţiile ce trebuie să vină la rînd.

VII,3,11. Lăsînd la o parte trecutul îndepărtat al geţilor, întîmplările din vremea noastră sînt următoarele:

Ajungînd în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, GETUL Burebista l’a înălţat atÎt de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci, încât, în câţiva ani, a făurit un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine. Ba încă a ajuns să fie temut şi de romani. Căci trecînd plin de îndrăzneală Dunărea şi jefuind Tracia – pînă în Macedonia şi Iliria -, a pustiit pe celţii care erau amestecaţi cu tracii şi cu ilirii şi a nimicit pe de’a întregul pe boii aflaţi sub conducerea lui Critasiros şi pe taurisci. Spre a ţine în ascultare poporul, el şi’a luat ajutor pe Deceneu, un magician (! proroc, prevestitor n.n.) care rătăcise multă vreme prin Egipt, învăţînd acolo unele semne de prorocire, mulţumită cărora susţinea că tălmăceşte voinţa zeilor.

Ba încă de un timp fusese socotit şi zeu, aşa cum am arătat cînd am vorbit despre Zamolxis. Ca o dovadă pentru ascultarea ce i’o dădeau [geţii], este şi faptul că ei s’au lăsat înduplecaţi să taie viţa de vie şi să trăiască fără vin. Cît despre Burebista, acesta a pierit din pricina unei răscoale, mai înainte ca romanii să apuce a trimite o armată împotriva lui. Urmaşii acestuia la domnie s’au dezbinat, fărîmiţînd puterea în mai multe părţi. De curînd, cînd împăratul August a trimis o armată împotriva lor, puterea era împărţită în cinci state. Atunci, însă, stăpînirea se împărţise în patru. Astfel de împărţiri sunt vremelnice şi se schimbă cînd într’un fel, cînd într’altul.

Citește: CINE A PRELUAT PUTEREA DE LA BUREBISTA (TĂBLIȚA 62)

VII,3,12. A existat şi o altă împărţire a teritoriului chiar din cele mai vechi timpuri: căci pe unii îi denumesc [autorii] daci, iar pe alţii geţi. Geţii sînt cei care se întind spre Pont şi spre răsărit, iar dacii cei care locuiesc în partea opusă, spre Germania şi spre izvoarele Istrului.

Socot că ei se numeau în vechime davi. De aici şi numele de sclavi, Geta şi Davos, obişnuite la atici. Această presupunere merită mai multă crezare decît aceea potrivit căreia numele ar veni de la «scyţii dai», care locuiesc prea departe, lîngă Hyrcania; şi nu pare de crezut să se fi adus de acolo sclavi în Atica. Într’adevăr, atenienii îi numeau pe sclavii lor după numele neamurilor de unde îi aduceau – cum ar fi Lydos şi Syros -, sau îi numeau cu acele nume care erau mai obişnuite în tara lor de baştină, bunăoară: Manes ori Midas, pe cei din Frigia, şi Tibios, pe cei din Paflagonia.

Neamul geţilor, care se înălţase atît de mult sub Burebista, a decăzut [apoi] cu totul din pricina dezbinărilor lăuntrice şi din pricina romanilor. Totuşi, ei sînt încă în stare şi astăzi să trimită la luptă patruzeci de mii de oameni.

VII,3,13. Prin ţara lor curge rîul Marisos, care se varsă în Dunăre. Pe aceasta îşi făceau romanii aprovizionările pentru război. Ei numeau Danubius partea superioară a fluviului şi cea dinspre izvoare pînă la cataracte. Ţinuturile de aci se află, în cea mai mare parte, în stăpînirea dacilor. Partea inferioară a fluviului, pînă la Pont – de’a lungul căreia trăiesc geţii -, ei o numesc Istru.

Dacii au aceeaşi limbă ca şi geţii. Aceştia sînt mai bine cunoscuţi de eleni, deoarece se mută des de pe o parte pe alta a Istrului şi totodată mulţumită faptului ca s’au amestecat cu tracii şi cu misii.

Acelaşi lucru s’a petrecut şi cu tribalii, ei fiind de neam trac. Căci şi ei au primit imigrări, întrucît vecinii lor îi cotropeau, fiind mai slabi. Ba chiar, acei de dincolo de Istru – şi anume scyţii, bastarnii şi sarmaţii -, după ce îi învingeau, treceau şi fluviul o dată cu cei alungaţi de ei, statornicindu’se chiar, unii dintre aceştia, fie în insule, fie în Tracia. Cei care locuiau de cealaltă parte a fluviului erau biruiţi urii ales de iliri.

Cît despre geţi şi daci după ce numărul lor crescuse neînchipuit de mult, într’atît încît puteau să trimită la luptă pînă la două sute de mii de oameni, ei s’au împuţinat şi au ajuns în zilele noastre cam la vreo patruzeci de mii şi sînt acum pe cale de a se supune romanilor. Nu se află încă de tot sub stăpînirea lor, pentru că îşi mai pun nădejdea în germani, duşmanii romanilor.

VII,3,14. Între [geţi şi] Marea Pontică, de la Istru pînă la Tyras, se întinde pustiul geţilor, care e în întregime şes şi fără ape. Cînd Darius, fiul lui Histaspe, a trecut Istrul împotriva scyţilor, a fost în primejdie să piară de sete împreună cu toată oştirea sa.

Într’un tîrziu, a înţeles cum stau lucrurile şi s’a retras. Mai tîrziu, pornind la război împotriva geţilor şi a regelui lor Dromichaites, Lisimah a trecut prin mari primejdii şi, mai mult încă, a fost luat în captivitate. Dar a scăpat, deoarece a întîlnit un barbar bun la suflet, după cum am arătat mai sus.

VII,3,17. … Prima parte a întregii regiuni ce se întinde la nord între Istru şi Boristene este pustiul geţilor. Apoi vin tyrageţii, iar după ei sarmaţii iazigi şi cei care se numesc regali, apoi urgii. Cei mai mulţi dintre ei sunt nomazi, doar puţini îndeletnicindu’se şi cu agricultura. Se spune că aceştia locuiesc lîngă Istru, adeseori şi pe un mal şi pe celălalt, înăuntrul ţării se aflau bastarnii, care se învecinează cu tyrageţii şi cu germanii. Şi ei sînt un fel de neam germanic şi se împart în mai multe triburi. Unii poartă numele de atmoni şi sidoni; alţii, acela de peucini şi locuiesc în insula Peuce din Istru.

Roxolanii sînt cei mai de la miazănoapte dintre acei care locuiesc în cîmpiile dintre Tanais şi Boristene. Căci toată regiunea de la miazănoapte, cuprinsă între Germania şi Marea Caspică, este cîmpie – în măsura în care o cunoaştem. Nu avem însă ştiinţă dacă deasupra roxolanilor locuiesc alte neamuri… Cît despre roxolani, ei au luptat împotriva generalilor lui Mitridate Eupator, avîndu’l în fruntea lor pe Tasios. Au venit în ajutorul lui Palacos, fiul lui Sciluros, şi ei se bucurau de faima unor oameni viteji. Dar înaintea unei falange orînduite şi cu arme grele, orice seminţie barbară – ostaşi uşor înarmaţi – vădeşte slăbiciune. Aceia, opunînd cam vreo cincizeci de mii de oameni celor şase mii ai lui Diofant, generalul lui Mitridate, nu au putut ţine piept, ci majoritatea lor au fost ucişi.

Se folosesc de coifuri şi platoşe făcute din piele de bou netăbăcită, poartă scuturi împletite din nuiele şi au drept arme de atac lănci, arc şi sabie. Seamănă cu ei cei mai mulţi dintre barbari. Corturile nomazilor, făcute din pîslă, sunt bine fixate pe carele unde ei îşi petrec viaţa, în jurul corturilor se află turmele, al căror lapte ei îl folosesc drept hrană, făcând din acesta şi brînză, iar carnea animalelor o mănîncă. Ei le urmează la păşune, schimbînd mereu locurile, după cum au iarbă, în timpul iernii stau prin mlaştinile de lângă Lacul Meotic, iar vara în cîmpii.

VII,5,2. O parte din teritoriul amintit dacii l’au prefăcut într’un pustiu, în urma războiului în care i’a biruit pe boi si pe taurisci – seminţii celtice de sub stăpînirea lui Critasiros.

(Tabel cu o încercare nereușită de a situa rîul Parisos menționat de Strabon cît mai aproape de Carpați prin identificarea sa cu Tisa, pentru a nu deranja pe germani, acolo unde spune foarte clar Strabon că se află acești ”daci” la poalele Alpilor sau la Izvoarele Dunării n.n.)

Dacii pretind că acest ţinut ar fi al lor, cu toate că este despărţit de ei prin rîul Parisos (după unii rîul Paar din Germania, după alții Tisa n.n.) – care vine din munţi şi se varsă în Istru, prin părţile galilor numiţi scordisci. Într’adevăr, aceştia locuiau amestecaţi cu ilirii şi cu tracii. Dar pe cei dintîi i’au nimicit dacii, pe cîtă vreme cu aceştia din urmă adeseori ei au făcut alianţă. Restul ţinutului, spre miazănoapte şi răsărit, îl ocupă panonii, pînă la Segestica şi Istru.

Spre celelalte părţi, se întind mai mult. Oraşul Segestica aparţine panonilor, fiind aşezat la confluenţa mai multor rîuri, toate navigabile. El alcătuieşte o întăritură foarte potrivită pentru războiul împotriva dacilor, căci se află la poalele Alpilor, care se întind pînă la iapodi – aceştia fiind un amestec de celţi şi iliri. De acolo curg rîuri care duc multă marfă la [oraşul] acesta, printre altele şi marfă din Italia.

De la Aquileia la Nauportos, trecînd peste Ocra, sînt trei sute cincizeci de stadii – unii spun cinci sute -, iar pe drumul acesta carele pot merge până la Nauportos, veche colonie a tauriscilor. Ocra este cea mai joasă parte a Alpilor, care se întinde din Retia pînă la Iapodi. De acolo, munţii se înalţă din nou la Iapodi, purtînd numele de Albi.

De asemenea, şi de la Tergeste – sat al carnilor – este o trecătoare prin Ocra, către mlaştina ce se cheamă Lugeon. În apropiere de Nauportos, întâlnim rîul Corcoras, care primeşte mărfurile aduse pînă la Nauportos, şi se varsă în Savos, iar acesta în Dravos – acel afluent al lui Noaros ce se varsă lîngă Segestica. De acolo, Noaros – cu apele sporite, deoarece îl primeşte apoi şi pe Colapis, care curge din muntele Albion, pe la iapodi – se varsă în Dunăre, la scordisci.

Rîurile despre care vorbim curg mai mult spre miazănoapte. De la Tergeste la Dunăre se face un drum de vreo mie două sute de stadii, în apropiere de Segestica întîlnim şi Siscia, un fort, şi Sirmium, aşezate pe drumul care duce spre Italia.

VII,5,4. … [Locuitorii de lîngă Adriatica] se tatuează întocmai ca şi toate neamurile ilirice şi trace.”

Ca o concluzie care o tragem din spusele lui Strabon din aceste vorbe:

”A existat şi o altă împărţire a teritoriului chiar din cele mai vechi timpuri: căci pe unii îi denumesc [autorii] daci, iar pe alţii geţi”,

este una singură și certă:

Unii dintre geți, erau numiți de ”autorii” latini și daci. Dar nu reiese de nicăieri că geții își spuneau astfel: ”daci”.

De ce Geții Liberi și Demni au fost transformați în ”daci” robi / sclavi ai Romei?

Cine privește fără prejudecăți harta Imperiului lui Boerobistas (Burebista) și are o fărîmă de sinceritate va constata că spațiul ocupat de Imperiul roman din teritoriile geților se apropie simțitor de 40-50%, ceea ce este în contradicție și cu cei care minimalizează că a fost de fapt ocupat doar 14%, sau o treime (33%) cum spune Roxin, dar și cu cei care exagerează (latinopații) că a fost aproape 80-90%.

Tot sudul Geției lui Boerobistas a fost inclus în imperiul roman.

Cei care minimalizează acest procent spun că Imperiul lui Boerobistas a fost aproape de 10 ori mai mare decît a fost în realitate, iar cei care exagerează îi includ și pe geții sau pe iazigii clientelari imperiului, uitînd că aceștia erau independenți în realitate față de Roma.

Ce s’a întîmplat cu teritoriile geților de la sud de Dunăre nu a fost atît de evocat în monumente și scrieri precum cele de la nord de Dunăre.

Imperiul Roman nu a acordat nici unei alte regiuni cucerite atît de multă atenție mai ales din partea artiștilor plastici, iar Columna lui Traian, operă care a revoluționat arta romană, devine un argument în plus în acest sens, dar și prin multitudinea statuilor geților rămase ca dovadă vie pînă astăzi.

Această hartă a Geției lui Boerobistas este incompletă pentru că nu acoperă Regiunea Apollonia, Munții Haemus (Balcani), nici izvoarele Dunării spre Germania, nici teritoriile Scordiscilor cuceriți la sud, mărginindu’se în toate punctele cardinale în prea puține teritorii controlate de Boerobistas, în opinia noastră o hartă falsă.

O altă latură a problematicii supusă dezbaterii este că pe toate reprezentările de geți din muzee se află, eticheta ”Prizonier dac”, deși etichetele au fost puse mult mai tîrziu și nu credem că reprezintă adevărul.

Noi credem că adevăratul motiv pentru care se vehiculează etnonimul de ”dac” este de a se împămînteni statutul de rob al locuitorului din Carpați.

Dintre aceste statui de geți, cele mai multe au fost descoperite de’a lungul timpului în urma săpăturilor din Forul lui Traian. Este posibil ca acestea să fi fost realizate la comanda lui Traian, împăratul învingător, special pentru a’i împodobi forul.

Dar toate statuile au fost amplasate la înălțime, iar toți geții reprezentați sînt cu priviri semețe și clare, cu o atitudine liniștită, fie ei tineri sau bătrîni, fie nobili, sau geți de rînd.

Deși se cunoaște că au fost luați prizonieri după anul 106 cînd a căzut Geția lui Decebal, totuși aceste statui nu par a fi de geți prizonieri pentru că nu sînt încătușați sau ținuți în lanțuri.

În Galeria Chiaramonti, în Sala Braccio Nuovo, mai sunt amplasate trei capete colosale de geți, deosebit de expresive. Chiar pe partea dreaptă a acestei săli se află un comatus get, aflat în floarea vîrstei.

În comparație cu el, capetele de romani din stînga și din dreapta sa sînt de două ori mai mici.

Aproape de ieșire se află și celelalte două capete de geți: un tînăr comatus ce poartă numărul de ordine 115 și inscripția ”Captivus Dacus”, care are o atitudine mîndră și calmă.

La numărul 124 se află un tarabostes cu binecunoscuta’i cușmă getică. Este mai în vîrstă decît ceilalți doi, cu barba stufoasă ce îi este aranjată elegant, are părul tuns scurt la spate și fruntea ușor încruntată. Privește înainte, are pomeții ușor proeminenți, iar întreaga înfățișare arată inteligentă și hotărîre.

Despre acest chip s’a mai spus de multe ori că îl reprezintă chiar pe însuși regele Daci Balo (Decebal).

Daci Balo

În Roma, aproape de Colosseum, se află cel mai mare arc de triumf din Roma. Este Arcul lui Constantin, ridicat de senat în cinstea acestuia după victoria de la podul Milvius, împotriva lui Maxentiu, din începutul secolului al IV-lea al erei creștine. Patru dintre basoreliefurile de pe acest arc înfățișează scene de luptă dintre geți și romani.

Trecuseră deja două secole de la aceste lupte, dar ele, se pare, mai dăinuiau în memoria romanilor.

Specialiștii consideră că aceste basoreliefuri făceau parte dintr’un monument al lui Traian, fiind refolosite la acest monument. Imaginea lui Traian din aceste scene se pare că a fost înlocuită cu cea a lui Constantin, dar geții nu au fost înlocuiți. Pe cele opt coloane corintice ale arcului se află opt statui imense de geți. Statuile geților străjuiesc arcul de la o înălțime de aproape 25 de metri.

Patru dintre acestea sînt de nobili geți, iar patru sînt de oameni de rînd, fără căciula specifică rangului.

Atitudinea lor este una demnă, iar aceștia stau cu capetele ușor aplecate (parcă privesc peste Roma) și mîinile împreunate. Toți sînt bărboși, au plete lungi și mantii ornate cu franjuri pe margini ce sunt prinse pe un umăr și le ajung până la călcîie. Pantalonii lor sînt strînși la glezne, iar în picioare au opinci. Ochii lor scrutează zarea, pînă dincolo de mări și țări, acolo unde adevărul dăinuie.

Se crede că aceste statui provin tot din Forul lui Traian. Întrebarea ce dăinuie și astăzi este acesta:

Ce caută niște statui de geți, pe un monument ridicat la două secole după războaiele lui Traian cu Decebal?

Sau se încerca păstrarea respectului cuvenit unui popor ce a salvat omenirea la ceas de grea încercare…

Geții, strămoșii pelasgilor, cei ce au refăcut nucleul Vechii Europe, acordînd o nouă șansă umanității, reprezentau un modelul uman în fața căruia și Imperiul Roman se înclina cu respect.

La Muzeul Borghese se află un bust enorm, probabil o fostă statuie întreagă a unui tînăr get, cu ambele mîini lipsă și cu fața zdrobită.

Alte statui, capete și busturi de geți se găseau odinioară în Roma, în muzeele Torlonia, Lateran, Capitolin, sau chiar în atelierele unor sculptori, precum Canova și Tadolini sau Monteverde.

Din păcate, colecțiile au fost mutate, unele au fost vîndute sau descompuse, reîntregite, iar urma acestor statui a fost pierdută.

Dar orașul Roma nu este singurul care ascunde astfel de comori.

La Florența se află cîteva statui minunate de daci, sculptate în porfir roșu, iar alte statui se găsesc la Napoli.

În afara Italiei, găsim geții ”de piatră” în multe muzee și colecții private: la Oxford, Berlin, la Paris (Luvru), Madrid, la Praga, la Toulouse, Bruxelles, la Sankt Petersburg (Ermitaj), la Copenhaga, Smyrna, Atena, la New York, în Israel etc.

Cel mai recent cap de get a fost descoperit în 1999, în Forul lui Traian. El a fost expus pentru scurta vreme și la Muzeul Național de Istorie a Rumîniei din București.

Leonard Velcescu, cel care a pornit un studiu vast asupra chipurilor de geți, spunea:

”Aceste sculpturi de geți, păstrate acum în muzee și colecții particulare, au fost găsite în mare parte în Forul lui Traian și au fost făcute de artiștii antici romani în perioada lui Traian. Există însă și statui de geți făcute într’o perioadă mai tîrzie, posterioară lui Traian (de exemplu, în timpul lui Hadrian), care au cu totul alta origine și o altă istorie.
Este foarte important de reținut că, din punct de vedere iconografic, în timpul lui Traian, arta romană se afla la apogeul ei, iar calitatea sculpturilor de geți, din punct de vedere portretistic, este remarcabilă.

Nicidecum nu au fost lucrate ca o imagine stereotipă, adică toate la fel, cum se reprezentau de pildă divinitățile, ci au fost sculptate după modele reale, într’un stil realist roman, caracteristic pentru aceasta perioadă.

Detaliile sînt minuțios realizate și naturaliste, reprezentînd fizionomia detaliată a fiecărui personaj: atitudine demnă, privire ageră, de neînvins, calma la exterior, relativ agitată la interior, gata sa treacă la acțiune, la momentul potrivit.

Statuie de Get la Muzeul Luvru, Paris

Cînd mă refer la sculpturile de geți redate în teza mea, vorbesc, bineînțeles, de statui întregi, de statui acefale (fără cap), busturi, capete, multe fragmente (brațe, mîini, picioare, etc.).

Aceste statui de geți au fost făcute de romani în perioada lui Traian, pentru Forul de la Roma.

Conform reconstituirilor Forului lui Traian făcute de italieni și, ceva mai recent, de americani, cred că au fost la origine în jur de o sută de statui de geți. În curtea principală a forului, aceste statui se aflau la înălțime, deasupra porticurilor (galeriilor) care înconjurau piața principală a acestui for, cam în dreptul fiecărei coloane care susținea porticul.

Acestor statui din marmură trebuie să li se adauge și statuile din porfir roșu-vișiniu care au făcut parte din faimosul portic din porfir al forului. Nu se poate ști exact cîte statui de geți au făcut parte din acest portic, menționat de mai multe ori în antichitate.

De altfel, așa s’a aflat de existența lui, din scrieri, căci deocamdată arheologii nu au găsit nimic și nu au reușit să’l localizeze în complexul forului.

De ce nu s’a mai găsit nici o urmă?

Pentru că toate complexurile monumentale din Roma au fost ”jefuite”, materialele au fost descompletate, luate și reutilizate la construcții, mai ales în timpul Renașterii.

Și cum Forurile Imperiale erau garnisite cu diferite marmuri colorate de toate tipurile și nuanțele, așa se poate explica de ce acest portic a dispărut complet: era construit din porfir roșu, material de construcție deosebit de căutat în Renaștere și Baroc. Și acest portic din porfir se pare că a existat cu adevărat, căci au fost găsite 5 statui de geți din porfir roșu-vișiniu.

Două se află în prezent la Luvru (Franța), trei la Florența, iar cîteva fragmente în rezervele Forului lui Traian (Italia).

Chiar dacă se vorbește de niște prizonieri de război, toate statuile de geți sînt ale unor oameni liberi, nu sclavi sau prizonieri.”

Leonard Velcescu vorbește deschis despre un nou subiect:

”Pot să vă spun că aceste sculpturi ocupau un loc foarte important din punct de vedere iconografic, fiind ca o imagine a ”barbarilor” în inima lumii romane, adică la Roma.

De ce romanii (mai precis Traian) au decis să’i reprezinte pe geți, popor considerat ”barbar”, în centrul de elită al lumii romane?

De ce nu au fost reprezentate personalitățile romane, cum ar fi fost mult mai logic?

Este un Mare Mister. Nu trebuie să uităm că acest for a fost construit pentru a’l glorifica pe împăratul Traian.

Dar, în urma constatărilor arheologice, putem adăuga că, în același timp, acest loc de o mare importanță pentru romani a fost dedicat în mare parte și glorificării geților.

Învinșii au fost glorificați și omagiați de învingători. Acest lucru consider că este de o mare importanță și poate fi considerat total ieșit din comun.”

Romanii au adus, au implantat, de bună voie, imaginea geților, popor învins în inima sa, Sarmizegetusa care a fost demolată practic, incendiată și rasă de pe fața pămîntului, iar imaginea lumii ”barbare”, prezentată în locul cel mai de preț al lor, Forul.

De ce acest contrast între Sarmizegetusa distrusă și evidențierea și etalarea statuilor geților? Dacă erau atît de importanți geții, de ce nu a fost conservată Sarmizegetusa?

Ochii statuilor de geți ascund o enigmă, iar expresia lor este aceea a unor înțelepți.

De ce au vrut romanii sa îi aibă, în mijlocul Romei și în mijlocul imperiului lor, pe acești enigmatici inițiați, cu privirea lor senină, dar de nedescifrat?

De ce i’au adus în for și le’au închinat o grandioasă columnă, celebrîndu’le moartea și sacrificiul?

Nu Traian și neamul său de cuceritori ai lumii sînt cei ce i’au scos pe geți din istorie distrugîndu’le inima lor Sarmizegetusa?

Oarecum trebuie sa le fim recunoscători într’un fel, pentru că i’au făcut astfel nemuritori, prin trupul marmurei. Aceste minunate statui de geți sînt tot atîtea altare ale neuitării groaznicei grozăvii din care a fost salvat neamul getic.

Pare a fi ciudată această anomalie, dar nu foarte ciudat în definitiv, pentru că cea mai mare parte a teritoriilor geților erau incluse deja în Imperiu, iar mulți dintre acești geți deveniseră cetățeni ai imperiului, cu dreptul de a urca pe scara socială, ceea ce s’a și petrecut.

Poate că romanii în intențiile lor distructive nu au vrut ca un alt centru spiritual al lumii să fie mai important decît Roma.

Poate că imaginea ”sclavilor daci” nu este decît o strategie actuală de a îngenunchea imaginea veche a geților nobili și demni, în ochii contemporanilor, și pentru ca noi urmașii lor să fim umili în fața Romei, în fața occidentului, în fața creștinismului vestic catolic, și să uităm de măreția strămoșilor noștri, ori chiar să ținem doliu etern acestora, prin purtarea căciulilor negre pe care le vedem azi pe capetele celor care vorbesc doar despre ”daci”, nu și despre geții nobili și demni care purtau cușme roșii.

Da, Sarmizegetusa se constituia în acea vreme într’un centru politic puternic care se dovedise pe vremea lui Boerobistas capabil să contrabalanseze geopolitica acestui continent.

Romanii au distrus acest centru care concura Roma, dar de asemenea, nu trebuie uitat cîți împărați geți au condus’o ulterior.

De ce uităm acest aspect important care este omis cu obstinație din cărțile de istorie?
Din cauza acestei legi draconice a uitării instituite acum cîteva mii de ani, ”damnatio memoriae”, au dispărut toate cărțile ce vorbeau despre Geți și Geția, s’au ascuns dovezile arheologice, paleontologice, geologice, astronomice, biologice, ale șocurilor planetare prin care a trecut Pămîntul.

Nu sînt foarte îndepărtate acele timpuri.

Trebuia să uităm ca să putem merge mai departe sau trebuie să ne reamintim ce se vrea uitat?

Uitarea atît de necesară în trecut trebuie acum înlăturată și regîndit rolul geților în istoria imperiului roman.

Priviți ochii geților și încercați să înțelegeți ceva din tăcerea lor.

sau: DACII SUNT DIN NEAMUL GEȚILOR, ROMÂNE! IUBEȘTE’ȚI STRĂMOȘII REALI!

Sursă hărți: wikipedia (Pomponius Mela), noema.crifst.ro

Alte resurse: forumromanum.org, Izvoare privind istoria Romîniei, Editura Republicii Populare Romîne, Bucureşti, 1964 (citatul din Geografia lui Strabon), ziarulnatiunea.ro

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

 

DATINILE ȘI OBICEIURILE DE SFÎNTUL ILIE (GEB-ELEI-ZIS) SÎNT MOȘTENIRE DE LA GEȚI

Chiar dacă poporul rumîn nu are o mitologie de sine stătătoare, mituri cosmogonice și antropogonice s’au păstrat sub formă de legende. Stoparea creării unei mitologii a fost datorată creștinării timpurii a poporului rumîn, mai exact din faza de maturizare, fază care a început înainte de Zalmoxio care a dat linia unei credințe puternice în nemurire, accentuată pe vremea lui Boerobistas (Burebista) și apoi Deceneu care au creat conștiința unei vetre etnice și a unor conduite morale și care s’a întețit după retragerea aureliană din perioada 260-271 provocată de revirimentul geților și al aliaților lor împotriva ocupației nord-dunărene.

Credințele arhaice împreună cu influențele culturilor adiacente Carpaților, în speță cea  romană, în special, dar și a celei elinești, compilate în contextul mediului predominant rural și agricultural a dus la formarea unor ființe și a unor obiceiuri endemice în spațiul geto-rumînesc.

Totuși, creștinarea a împiedicat dezvoltarea lor, acestea transformîndu’se în superstiții, asociate de obicei răului, dar și binelui, devenind sfinți.

Un exemplu de modificare locală a nervurii mitice biblice reprezintă dorința lui Adam și a Evei, morți la vîrsta de 700 de ani, de a fi îngropați în muntele Alelei. În folclorul bucovinean s’au păstrat variante cosmogonice stranii, cu rădăcini foarte vechi: la început nu era nimic pe lume, decît un munte mare purtat de vînturi; din vîrful său ieșea foc, iar din foc s’a născut o femeie neînsuflețită al cărei trup a fost purtat multă vreme de vînturi pînă a ajuns la Vîntul-cel-mai-de-sus, care i’a dat viață.

De acolo femeia coboară pe munte unde, găsind două bucăți de fier le înghite, rămînînd astfel însărcinată, naște doi copii: unul șchiop și deștept, altul teafăr și prost. Muntele neavînd fier și frații avînd nevoie de lut, cel prost aduce lut din adîncul mărilor, iar cel deștept creează din lut un cal fără viață.

Ei intră pe rînd în cal ca să’l miște, făcînd apoi și o căruță; fiindcă numai fratele prost izbutise să miște calul, rămîne să tragă el toată viața. Ceea ce acest mit vrea să exprime este ca Dumnezeu era necunoscut în acele timpuri, deci creștinismul nu se infiltrase în teritoriul rumînesc, sau se infiltrase sporadic.

Există și instrumente magice, folosite de eroi în scopul învingerii răului sau în scopul de a face rău (căciula fermecată, flautul fermecat, bușteanul ielelor).

Există și tărîmuri paralele cel mai cunoscut fiind Tărîmul Celălalt, care nu este infernul ci o lume para-umană din alt univers.

Mitologia rumînă are patru caracteristici de bază:

a) lumea populată de duhuri rele și bune pe care omul le poate păcăli cu ajutorul inteligenței sale

b) destinul implacabil așa cum spune și Dimitrie Cantemir despre credința rumînilor, ce cred că punctul de sfîrșit al vieții este pus de zei și nu poate fi schimbat, de asemenea orice moment din viață. Un exemplu în acest sens este balada populară Miorița, unde oracolul nu este o prevenire, ci o anunțare obiectivă a unui fenomen natural ce nu poate fi modificat.

c) credința într’un tărîm secund paralel, rar infernal și de obicei paradisiac, dar nu în sensul biblic, deoarece credințele păgîne nu au pătruns încă în acest mit.

d) convingerea că undeva există nemurire, așa numita tinerețe-fără-bătrînețe-și-viață-fără-de-moarte.

Mitologia rumînă, în formele cunoscute de noi astăzi nu mai cuprinde zei, numai duhuri, divinități de origine totemică (Sfînta Vineri, Pasărea Măiastră), animale oraculare (Oaia Năzdrăvană, Calul Năzdrăvan), demoni (Ielele, dracul, Muma-Pădurii), divinități luciferice (cățelul pămîntului), monștri zoomorfi (balaurii), giganți (Uriașii, Novacii), eroi miraculoși (Făt-Frumos, Prîslea) și zîne (ursitoarele, Ileana-Cosânzeana), divinități ale naturii aduse de creștinism (Sîn-Petru, Sînt-Ilie).

Cu toate acestea credem că în Panteonul rumînesc actual s’au strecurat și zei antici precum este Sînt-Ilie, o divinitate a Soarelui și a focului, identificată cu Elio sau Elie (Helios) și Geb-ELEI-zis (Gebeleizis) din mitologia arhaică ce se pierde înainte de epoca bronzului, regăsit îndeosebi în perioada getică, știindu’se că a existat și o cetate sau un regat mitic al geților numit Elio (Eliau) despre care se pomenește și în Tăblițele de la Sinaia, un centru spiritual în care se vevera cu prisosință Zeul Soare.

În mitologia egipteană, Geb era un zeu antropomorf, personificînd Pămîntul, in comparație cu Geb-Elei-Zis care stăpînea și Cerul și Pămîntul

În unele imagini, trupul lui Geb este acoperit de pete verzi (vegetație). Geb este fiul zeiței Tefnut și al zeului atmosferic Shu, e despărțit violent de către tatăl său, de soția sa Nut (zeița cerului), cu care a avut patru copii: Osiris, Isis, Seth și Nephthys.

După un mit heliopolitan a fost primul rege de pe pămînt (din dinastia regilor).

La geții-celți, zeul Elie / Elei (Helios) a fost Belenus, vechea formă divină a geților celți, cu cultul său răspîndit la toate triburile celtice din Galia, Britania, și în zonele celtice ale Italiei și Austriei. Mai este cunoscut și sub numele Belinus, Belenos, Belinos, Belinu, Bellinus, Belus sau Bel.

La geții-celți numele lui Belenus înseamnă „strălucitorul”, el fiind un zeu al focului și al vindecării, dar și ca un zeu al războiului așa cum apare în unele legende. În onoarea lui Belenus, celții organizau o sărbătoare ritualică importantă numită „Beltrine”, iar consoarta acestui zeu era Belisama.

Pe Tăblițele de la Sinaia deloc întîmplător un zeu foarte venerat era Zabelio, considerat zeul Războiului, formele Zabelio și Gebeleizis sau Zabeleizis sînt extrem de asemănătoare, Zibelthiurdos fiind o altă formă coruptă sub care apare în cronici antice.

Deși avem termenul original prezent în Tăblițe au fost lingviști care s’au apropiat de sensul getic, Zebeleizis, după cum este de părere și Ioan I. Russu.

Deja, Tomaschek recunoscuse în acest nume o paralelă cu zeul geților meridional Zibeltiurdos, identificînd în Zbelsurdos tema *z(i)bel și radicalul arhaic european *g’heib – lumină, fulger.

A doua parte a numelui, surdos, ar deriva de la rădăcina *suer – a mugi, a vîjîi. Astfel, cei doi zei, Zibelsurdos și Zibeleizis (Gebeleizis), ar fi zei ai furtunii, comparabili cu Donar, Taranis, Perkùnas, Perunù.

În scrierile antice, Gebeleizis (ortografiat și Beleizis și Beleixis) apare numai în manuscrisele lui Herodot (484 î.Hr-cca.425 î.Hr) care afirmă că Zalmoxio este numit și Gebeleizis de către unii dintre geți.

Totuși, pe Tăblițele de la Sinaia apar amîndoi ca zei distincți, și nu avem confirmarea că geții se referă la unul și același zeu.

Plecînd de la afirmația lui Herodot, Kretschmer se străduiește să lege etimologic pe Zalmoxis de Gebeleizis pe baza echivalenței temelor zemele / gebele, ceea ce implică echivalența bazelor zamol- și gebele.

În sfîrșit, Kretchmer vede în Gebeleizis numele get sudic (tracic) și în Zamolxis numele nordic, un hibrid ”scyto-trac” al aceluiași zeu.

Etimologia lui Kretschmer a fost respinsă de Russu și de alți savanți, însă este considerată de Eliade ca avînd „meritul de a explica mărturia lui Herodot conform căreia geții credeau într’un singur zeu numit de unii Zalmoxis, de alții Gebeleizis.

Arheologul Vasile Pîrvan nu se îndoia de validitatea mărturiei lui Herodot, iar Jean Coman vorbea chiar de un monoteism getic, care este contrazis de Tăblițele de la Sinaia, tocmai prin apariția mai multor zei venerați.

Cine este Geb-Elei-Zis peste care Biserica a așezat altceva și l’a trimis în uitare, cum a făcut cu toți zeii noștri?

Lipsa de izvoare despre Gebeleizis este explicată de Mircea Eliade printr’un fenomen curent – Gebeleizis a devenit un deus otiosus:

”Faptul că mitologia folclorică rumînească în jurul profetului Ilie conține numeroase elemente proprii unui zeu al furtunii demonstrează cel puțin faptul că Gebeleizis era încă activ în momentul creștinării Geției, oricare ar fi fost numele lui în această epocă. Se poate admite, de asemenea, că, ulterior, un sincretism religios, încurajat de marele preot și clasa sacerdotală, a sfîrșit prin a’l confunda pe Gebeleizis cu Zalmoxis.”

Deus otiosus este un concept teologic folosit pentru a descrie un tip de zeu suprem creator care și’a abandonat opera, retrăgîndu’se în cer și nemaipăstrînd relații cu lumea creată. Deus otiosus e traductibil prin zeu care se odihnește, zeu neutru, care nu participă la treburile lumii. Aceste divinități sunt prezente în numeroase tradiții (Brahma, Anu, divinitatea baltică Dievas, divinități africane etc.).

Un concept similar este cel de deus absconditus sau ”zeu ascuns” al lui Toma de Aquino (1225–1274) și Nicolaus Cusanus. Deși Toma de Aquino a fost catolic și nu deist, conceptul de „zeul inactiv” se referă la o zeitate a cărei existență este cunoscută de oameni doar prin contemplare sau prin examinarea acțiunilor divine. Conceptul deus otiosus sugerează adesea un zeu care a obosit să se mai implice în această lume și a fost înlocuit de zei mai tineri și mai activi, în timp ce conceptul deus absconditus se referă la un zeu care a părăsit în mod conștient această lume pentru a se ascunde altundeva.

Gebeleizis, Gebelexis sau Nebeleizis era Divinitatea Supremă a geților carpatici, poate și a celor extra carpatici pînă în spațiul unde îl întîlnim pe Helios, fulgerul fiind una dintre armele pe care acesta le folosea, și unde Colosul din Rhodos a fost dedicat zeului Helios.

Colosul (Helios) din Rodos

Gebeleizis era reprezentat ca un bărbat chipeş, uneori cu barbă. În unele reprezentări acesta apare aşezat pe tron, iar în altele, în chip de călăreţ, avînd în mîna stîngă un arc; un şarpe coboară spre capul calului.

Lui i se atribuie ritualul descris de Herodot: ”Acești geți trag și ei din arc spre cer împotriva acestui tunet și fulger și îl amenință pe Dumnezeu. Ei nu consideră pe nimeni altul decît propriul Dumnezeu.”

Dar acest ritual nu este probabil o amenințare pentru Dumnezeu, ci o imitație a comportamentului divin față de demonii norilor.

Herodot a identificat pe Gebeleizis cu Zalmoxio, iar această identificare a fost probabil influențată direct și de preoți, deoarece Sanctuarul de la Sarmizegetusa și Costești, avînd simbolism ceresc, sînt atribuite de autorii romani lui Zalmoxio, care nu deține trăsături cerești.

Acest zeu este stăpînul Cerului şi al Pămîntului, patronul aristocraţiei militare; el ar putea avea însă atribute Uraniene, solare.

Gebeleizis mai este însoţit şi de un vultur cu corn. Vulturul ţine în cioc un peşte atunci cînd simbolizează singur Divinitatea amintită, iar în gheare are un iepure.

Zeul cel mare, Gebeleizis, mai este cunoscut şi sub numele de Cavalerul Dunărean (get sau trac) Derzelas sau Derzis (deși alţii îl consideră cavalerul dunărean o apariţie mai tîrzie, ca un erou şi nu ca un Zeu).

Alteori Zeul apare în ipostaza de călăreţ luptător însoţit de un cîine; el poartă o lance pe care o aruncă asupra unui porc mistreţ din fuga calului.

Cînd nu este în ipostaza de luptător ori vînător el are trăsăturile unui călăreţ paşnic purtînd în mână o torţă ori un corn al abundenţei; uneori este reprezentat avînd trei capete, (tricefal), asemenea cîinelui însoţitor, alteori ca un Zeu binecuvîntător, avînd primele trei degete ale mîinii drepte înălţate sau desfăcute iar celelalte strînse către podul palmei.

Placă din zidul cetății Helis (Elio pe Tăblițele de la Sinaia) reprezentînd Zeul Soare cu 7 spițe. Nu trebuie să insistăm pe semnificația magică a cifrei ”7”,  în ritualurile preoților geți era foarte importantă și avea legătură cu nemurirea. În credințele populare rumînesti, Raiul are șapte trepte sau șapte etape de purificare a sufletului, o împletire a crezurilor străvechi cu învățamintele creștine.

Gebeleizis apare în mărturiile epigrafice şi numismatice de la Histria şi Odessos (Varna), iar la Limanu (jud. Constanta) Derzelas apare călare, ca de altfel în ceramica de la Răcătău şi Zimnicea, tezaurele de la Bucureşti – Herăstrău şi Surcea (jud. Constanta).

Îl vom întîlni mai tîrziu în lumea antică la macedoneni – ”călăreţul macedonean”, iar în Mitologia elenă sub numele de Zeus.

Omologul lui Gebeleizis în Anatolia era Vahagn: Zeul armean ucigător de dragoni și aducător de foc

Din Geția, Tribalia, Tracia și Elada, cultul lui Gebeleizis a pătruns și în Anatolia prin secolul VII î.Hr., odată cu hitiții și frigienii unde a fost asimilat și de către armeni, devenind Divinitatea naţională a acestora, Vahagn sau zeul războiului, vestit pentru curajul cu care omora dragonii.

Datorită existentei unei punţi terestre de legătură între Balcani și Anatolia, istoricii eleni, cît şi alţii moderni au admis posibilitatea deplasării populaţiei getice din zona Carpato-Pontico-Dunăreană spre sudul Peninsulei Balcanice şi de acolo, în Asia Mică, chiar în unele regiuni din jurul Mediteranei Răsăritene: Bythinia, Troada, Misia anatoliană, Frigia, Lidia, Hatti cunoscută ca Regatul hittit etc.

După cum se ştie, soarta acestor populaţii a fost diferită: unele s’au rătăcit printre alte seminţii amestecîndu’se sau au fost dați uitării. Alţii au dispărut la mare distanţă, cum este cazul troienilor supravieţuitori, despre care o legendă spune că Aeneas Getul i’a călăuzit după apocalipsa Troiei pînă pe valea Tibrului, unde aveau să pună stăpînire și să pună fundația la ceea ce va deveni Ruma, viitoarea Romă.

În spațiul Anatoliei, Vahagn era asociat cu trăsnetele şi fulgerele, fiind reprezentat ca un bărbat cu părul şi barba din flăcări, iar ”ochii lui erau ca doi sori”.

Gravura artistului austriac J. Rotter, Vahagn ucigînd Dragonul

Vahagn este un zeu extrem de popular în Armenia. Datorită popularității sale în rîndul armenilor, închinarea unei alte zeități zoroastriene cunoscute, Mithra, nu a reușit să cîștige un punct ferm în această țară.

Vahagn este o zeitate care a fost venerată în Armenia în perioada anterioară venirii creștinismului. Vahagn era venerat ca un zeu al focului. Vahagn a fost, de asemenea, venerat ca un zeu al vulcanilor, o zeitate solară și un zeu războinic.

Numele Vahagn este derivat dintr’o combinație de două cuvinte sanscrite – Vah și Agni.

Primul se spune că înseamnă ”a aduce”, în timp ce al doilea înseamnă ”foc”. Prin urmare, în conformitate cu această interpretare, numele acestei zeități străvechi poate fi tradus ca ”aducătorul focului”.

Agni este Zeul focului în mitologia vedică, al doilea după Indra. El este focul din soare, din fulger și din vatra de cult și personificarea divină a focului de sacrificiu. Este, deci, mesagerul între oameni și sferele divine.

Agni este descris ca avînd o culoare rumenă și două fețe, una binevoitoare și alta malefică. În Rig Veda este uneori identificat cu Rudra, predecesorul lui Shiva.
Romanii l’au identificat cu zeul Apollo.

Alte origini alternative ale numelui Vahagn:

O explicație alternativă pentru originea numelui Vahagn este că a provenit din persană Veretrana / Veretranga / Verethranga. În acest caz, nu a fost doar numele zeității, ci zeul însuși care a fost adus în Armenia dintr’o țară străină. Zeitatea cunoscută sub numele de Artagnes este o versiune elenizată a Vahagn, întrucît prima a fost identificată ca Veretrana / Veretranga / Verethranga.

Divinitatea Artagnes, apropo, este mai cunoscută ca unul dintre zeii compoziți (Artagnes-Herakles-Ares) înfățișat pe Muntele Nemrud, mormîntul-sanctuarul construit de Antiohus I Theos, cel mai cunoscut conducător al Regatului Commagene.

Vahagn a fost venerat în mod obișnuit ca parte a unei triade, alături de zeitățile Aramazd și Anahit. Deși aceste două zeități sînt armene, este foarte posibil să fie adoptate din Persia. Aramazd este derivat din Zoroastrian Ahura Mazda, în timp ce Anahit din vechea persană Anahita. Aceasta poate fi considerată o dovadă suplimentară care susține afirmația potrivit căreia Vahagn este versiunea armenească a persanelor Veretrana / Veretranga / Verethranga.

Cu toate acestea, există și cei care susțin că Vahagn nu a fost un import persan, ci o zeitate armenească a cărei origini poate fi găsită în trecutul îndepărtat al țării.

Nașterea unui secerător de dragoni

Deși a fost venerat ca parte a unei triade, Vahagn era un zeu semnificativ la propriu.
De exemplu, această zeitate este cunoscută în mod obișnuit sub epitetul său ”Vishapakagh”, care înseamnă ”Secerătorul Dragonului”.

Acest titlu este auto-explicativ, adică faptul că Vahagn a luptat și a cucerit dragonii, făcîndu’l astfel un fel de zeu războinic. Această poveste se regăsește într’o melodie antică scrisă de un istoric armenesc din secolul al V-lea d.Hr., cu numele lui Moses Khorenatsi / Moise de Khoren.

Din păcate, se spune că partea despre combaterea dragonilor este acum pierdută. În ciuda acestui fapt, povestea nașterii lui Vahagn a fost păstrată și poate arunca o lumină asupra acestei zeități.În această melodie, Vahagn este descris că s’a născut dintr’o tulpină de stuf gol în mare,

”La naștere au fost cerul și pămîntul,
La naștere, de asemenea, marea purpurie!
Slujba a ținut în mare micul stuf roșu.
Prin golul tulpinii a ieșit fum,
Prin golul tulpinii a ieșit flacăra,
Și din flacără a alergat o tinerețe!”

În text, este subliniată în continuare ideea că Vahagn a fost o zeitate de foc. În plus, poate fi interesant de remarcat faptul că fumul și flacăra care ies din ”scobitura tulpinii” este oarecum similar cu o poveste din mitologia hindusă, în care zeul focului, Agni, se ascunde în golul unei tulpini de plante din pentru a se ascunde de ceilalți zei care doreau să’l atribuie cu purtarea de oferte făcute de ființele umane către ei.

Un truc care a făcut calea lactee

Vahagn nu a fost doar un zeu al focului și un zeu războinic, ci, într’o anumită măsură,
un zeu smecher. Una dintre titlurile lui Vahagn a fost ”Hartagogh”, care înseamnă ”Hoț de fîn”. Povestea care explică etichetarea lui Vahagn cu acest titlu poate fi găsită într’o legendă înregistrată de un astronom armenesc din secolul al VII-lea d.Hr., pe numele de Anania Shirakatsi.

Conform acestei povești, Vahagn a furat cîndva fîn de la un zeu rival Barsham / Baalshamin, în timpul unei nopți de iarnă. Totuși, în graba lui de a se îndepărta, o parte din fîn s’a împrăștiat pe cerul nopții, creînd astfel Calea Lactee.

După venirea creștinismului, Vahagn a fost redus de la o divinitate la un rege, adică fiul lui Tigranes I, și tatăl lui Aravan.

În sfîrşit, Gebeleizis în ipostaza eroului ucigaș de dragoni, asociat cu cavalerul dunărean și care se regăseşte în mitologia altor popoare ca Zeus sau Vahagn, a fost asimilat de către creştini drept… Sfîntul Gheorghe!

Mitul cavalerului getic sau dunărean (macedonean) constituie în tradiţia rumînească (geto-rumînă, aromînă, macedoneană) un scenariu aproape canonic al colindelor vechi de iarnă, creştine.

C. Cinodaru remarca cu surprindere că geții aveau în Aprilie ”serbările păgîne” ţinute în cinstea eroului dunărean. Odată cu consolidarea creştinismului în spaţiul balcanic, aceasta sărbătoare a fost înlocuită cu cea a Sfîntului Gheorghe, Sfînt a cărui iconografie a fost inspirată de cea a cavalerului dunărean.

Basorelieful dedicat Cavalerului Getic (Danubian, Zamolxian), de la Muzeul de Istorie Națională și Arheologie din Constanța, descoperit în Dobrogea, în timpul cercetărilor arheologice efectuate în cadrul programului de restaurare a cetății Capidava care se ridică pe malul drept al Dunării, la jumătatea distanței dintre Hîrșova și Cernavodă, și fixat cronologic în perioada secolelor II – III d.Hr., de către Dr. Zaharia Covacef, cercetător ştiinţific I, arheolog expert la Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanţa.

În unele colinde numele Sfîntului Gheorghe se schimbă cu cel a lui Isus, apărînd în felul acesta o totală contradicţie între versurile colindului şi momentul în care acesta se cînta, respectiv anotimpul iernii:

”Pe luncile Soarelui, Flori vineţitoare de mar.
Grădina cu florile lerui Doamne,
Flori dalbe, flori de măr,
Ler de măr, florile-s dalbe”,

sau:

”… Căluţul lui negru pintenog
Luciu ca un corb
Pa chivara lui tăiată în săgeată,
Pe ochi cam plecată
Ba suliţa lui
Duratul de vară,
Fulgerul de seară…”

Oricine poate vedea că în aceasta colindă nu se pomeneşte nimic care ar putea sugera anotimpul iernii, ci dimpotrivă, se aminteşte clar despre cel al verii şi, în plus, de ”fulgerul de seară” care era simbolul Zeului get Gebeleizis.

 

Şi în alte cicluri de colinde de Crăciun, alături de Soarele personificat apare şi sora cea mare a Soarelui, Salomina. De asemenea, pe mireasa eroului întors de la vînătoare o chema Ileana Daliana sau Lina Melina.

Zeul solar la toți geții din Balcani era sărbătorit primăvara, aşa cum de fapt i se precizează ambianţa şi în colindele de Crăciun la vremea renaşterii naturii şi a înfloririi ”florilor dalbe de măr”.

Iar dacă în acest mozaic mitologic rumînesc pelasgic, getic sau balcanic cum vreţi să’i spuneţi, ne’am redescoperit împreună credinţa uitată în Zeul Gebeleizis, și variantele sale feminine Marea Zeiţă Bendis, Zeiţa focului şi a vetrei, Hestia, tot nu v’am spus încă nimic dacă nu l’am menţionat pe Marele Zeu al Războiului, Ares.

Ovidius (43 î.Hr. – 17 d.Hr.) aminteşte pe ”getul” care se închină lui Ares, Marte, Zeu al Războiului, iar Vegetiu afirma nici mai mult, nici mai puţin, că ”Marte s’a născut în ţara geților”. Şi dacă’l mai ascultăm şi pe Iordanes, acesta declară că ”geţii l’au adorat întotdeauna printr’un cult foarte sălbatic pe Marte (Zeul Ares la romani) şi jertfele lui erau prizonierii ucişi”.

Ca divinitate solară și meteorologică, Gebeleizis provoca tunetele şi fulgerele așa cum și Sînt-Ilie provoacă tunete, trăznete, ploi torentiale și incendii, leagă si dezleagă ploile, hotărăște unde și cînd să bată grindina.

Sînt-Ilie, continuatorul lui Gebeleizis în panteonul și conștiința rumînilor este ziua de celebrare a zeului solar Sînt-Ilie, la data 20 iulie, considerată a fi mijlocul sezonului pastoral.

Thor, Zeul naturii, al fulgerelor și al războiului la nordici

Ce spune Biserica de Sfîntul Ilie?

Sînt-Ilie, ca și Sîn-George și Sîmedru, este o divinitate foarte populară, dar se consideră în cadrul bisericii ortodoxe că a preluat numele și data celebrării de la un sfînt creștin numit Sfîntul Prooroc Ilie Tesviteanul.

În perioada sa pămînteană Ilie a savîrșit păcate, cel mai mare fiind uciderea părinților săi la îndemnul diavolului, păcate pe care le’a ispășit în moduri diferite și din această cauză Dumnezeu l’a iertat, l’a trecut în rîndul sfinților și l’a urcat la cer într’o trăsură cu roți de foc trasă de doi sau de patru cai albi înaripați.

În cer, Sînt-Ilie cutreiera norii, fulgeră și trăsnește dracii cu biciul său de foc pentru a’i pedepsi pentru răul pe care i l’au pricinuit. Și, pentru că dracii înspăimîntați se ascund pe pamînt prin arbori, pe sub streașina caselor, în turlele bisericilor și chiar în trupul unor animale, Sînt-Ilie trăsnește năprasnic pentru a nu’i scăpa pe nici unul dintre ei.

În tradiția populară, Sf. Mare Prooroc Ilie este considerat ocrotitorul recoltelor și a rămas în istoria Bisericii Ortodoxe ca un exemplu de credință și curaj demn de urmat. Biserica Ortodoxă îi aduce multă cinstire, pentru că este pomenit ca mare bărbat și erou al credinței.

Fiii Bisericii Ortodoxe Române au o evlavie profundă pentru acest sfînt făcător de minuni. Există tradiții populare diferite din toate zonele geografice ale Rumînei, încît unitatea este cinstea deosebită care i se cuvine profetului Ilie.

Oamenii cred că atunci cînd se întîmpla fenomene meteorologice spectaculoase, Ilie de fapt traversează cerul cu căruța lui de foc, pentru a ne ocroti. El este mereu și mereu în slujba binelui. Dreptatea si autoritatea precumpănesc în raport cu alte virtuți ale sfinților Noului Testament. Fiind unul dintre Profeții evrei, Biserica Ortodoxă îl cunoaște sub numele de Sfântul Mare Prooroc Ilie Tesviteanul.

Totuși în Panteonul rumînesc arhaic Sînt-Ilie rămîne o divinitate a Soarelui și a focului, identificată foarte clar cu Helios din mitologia balcanică și cu Gebeleizis din mitologia getică. Așadar, considerăm că Sînt-Ilie ne parvine din periaoda ante-creștină.

O divinitate solară este acel zeu sau zeiță care reprezintă soarele, sau un aspect al acestuia. Oamenii au venerat soarele și divinitățile solare din cele mai vechi timpuri ale istoriei cunoscute; venerarea soarelui este cunocută și sub numele de helioatrie.

De aici, multe credințe și legende s’au format în jurul acestei venerări, cea mai interesantă variantă de mituri fiind cea a ”lipsei soarelui”, motiv răspîndit în întreaga lume.

Chiar dacă multe surse susțin că că divinitățile solare sunt în general masculine și frate, tată, soț și / sau inamic cu divinitatea lunară (de obicei feminină), această regulă nu este valabilă pentru toate mitologiile, zeițe ale soarelui întîlnindu’se pe toate continentele lumii.

Unii mitologi, cum ar fi Brian Branston, dimpotrivă, spun că zeițele solare sînt mai răspîndite ca zeii solari. Ei mai susțin că tendința asocierii zeității solare cu masculinul se datorează mai ales mitologiilor mai bine cunoscute, ca cea greacă și cea egipteană, care nu respectă regula ”soarelui feminin”.

Relief din calcar reprezentîndu’l pe zeul Helios, asemeni lui Sînt-Ilie din icoane (vezi icoana de mai jos), conducînd cvadriga cerească, proveniența: Saint Mard, Virton, provincia Luxemburg, Belgia. Muzeele regale de artă și istorie, Bruxelles, Belgia

Superstițiile de Sînt-Ilie ne arată vechimea și crezul lor din perioada ante-creștină

De Sfîntul Ilie nu se lucrează de teama pagubelor (trăznete, ploaie, grindină).

De Sfîntul Ilie dacă tună și fulgeră vor fi merele și alunele viermănoase; dacă plouă, va ploua 20 de zile. Se credea și se mai crede și astăzi că dacă tuna de Sînt-Ilie, toate alunele vor seca, iar fructele din livezi vor avea viermi.

Pe Sfîntul Ilie, îl cinstesc mai ales cojocarii, stuparii – se reteaza stupii, se duc faguri și mere la biserică spre binecuvîntare și se împart de pomană.

De Sfîntul Ilie se culeg în zori plante de leac stropite cu sînge de cocoș tăiat deasupra lor.

În ajunul acestei zile, fetele se duceau noaptea pe ogoarele semănate cu cînepă (cînepiști), se dezbrăcau și, goale, se tăvăleau prin cultură, apoi se îmbrăcau și se întorceau acasă. Dacă, în noaptea dinspre Sînt-Ilie, visau cînepa verde era semn că se vor mărita cu flăcăi tineri și frumoși, iar dacă visau cînepa uscată se zicea că se vor mărita cu oameni bătrîni.

În dimineața acestei zile se culegeau plante de leac, în special busuiocul, ce erau puse la uscat în podurile caselor, sub streșini sau în cămări. Tot acum se culegeau și plantele întrebuințate la vrăji și farmece.

Femeile duceau în această zi busuioc la biserică pentru a fi sfințit după care, întoarse acasă, îl puneau pe foc iar cenușa rezultată o foloseau în scopuri terapeutice atunci cînd copiii lor faceau bube în gură.

Nu era voie să se consume mere pînă la 20 iulie și nici nu era voie ca aceste fructe să se bată unul de altul, pentru a nu bate grindina, obicei păstrat și astăzi. În această zi, merele (fructele lui Sînt-Ilie) se duc la biserica pentru a fi sfințite, crezîndu’se ca numai in acest mod ele vor deveni mere de aur pe lumea cealaltă.

La sate, apicultorii recoltau mierea de albine, operație numita ”retezatul stupilor”.

Recoltarea mierii se făcea numai de către bărbați curați trupește și sufletește, îmbrăcați în haine de sărbătoare, ajutați de către un copil, femeile neavînd voie să intre în stupină.

După recoltarea mierii, cei din casă, împreună cu rudele și vecinii invitați la acest moment festiv, gustau din mierea nouă și se cinsteau cu țuică îndulcită cu miere.

Masa festivă avea menirea de a asigura belșugul apicultorilor și de a apăra stupii de furtul manei și se transforma într’o adevărată petrecere cu cîntec și joc.

Era nevoie de multă atenție, ca la această masă să nu fie prezenți cei ce știau să facă farmece și vrăji, căci mierea furată în astfel de zile mari „e mai cu putere la farmecele și vrăjile lor”.

Ca divinitate populară a Soarelui si a focului, Sînt-Ilie este atestat prin numeroase tradiții, mai ales în mediile păstorești.

De Sfîntul Ilie se duc berbecii la berbecar.

Sînt-Ilie marchează miezul verii pastorale, dată cînd le era permis ciobanilor să coboare în sate, pentru prima dată după urcarea oilor la stînă. Cu această ocazie, ciobanii tineri sau chiar cei maturi aduceau în dar iubitelor sau soțiilor lor furci de lemn pentru tors, lucrate cu multă migală.

De Sfîntul Ilie, rumînii își aminteau și de sufletele morților, în special de sufletele copiilor morți.

Femeile chemau copii străini sub un măr, pe care îl scuturau ca să dea de pomană merele căzute. Astfel, se considera că morții se veselesc.

Scenariul ritual de renovare a timpului, specific tuturor marilor sărbători calendaristice, cuprinde si practici de pomenire a morților.

Bisericile sînt pline, acum, cu bucate pentru pomenirea morților (Moșii de Sînt-Ilie), iar la casele gospodărilor se organizează praznice mari.

Iarmaroace (Nedei) de Sînt-Ilie

NEDÉIE este o petrecere cîmpenească populară de origine pastorală organizată de obicei cu prilejul unei sărbători sau al unui hram.

În vechime, se obișnuia ca în această zi să se organizeze întîlniri ale comunităților sătești de pe ambii versanți ai Carpaților, numite nedei, se organizau tîrguri de Sînt-Ilie, iarmaroace și bîlciuri, unele păstrate pînă în zilele noastre.

De Sfîntul Ilie se ține „Tîrgul de fete de pe Muntele Găina” din jud. Alba.

De Sfîntul Ilie la Săcele este „Tîrgul feciorilor de la Săcele” – manifestare tradițională ce se organizează anual.

Săcele – Sărbătoarea mocanilor de Sfîntul Ilie – sîmbăta si duminica în preajma zilei de Sf. Ilie, in Poiana Angelescu

De Sfîntul Ilie pe 20 iulie la Polovragi – „Nedeea de la Polovragi” – manifestare etnofolclorică și tîrg anual.

De Sfîntul Ilie 20 iulie în Covasna – Nedeea mocănească „Sînt Ilie la rumîni” – la care participa și un grup de tradiții populare din judetul Sibiu.

În cadrul acestor manifestări, ce durau mai multe zile și erau considerate a fi bune prilejuri de cunoaștere pentru tineri, atmosfera era însuflețită de muzică și se făcea comerț cu produse pastorale, instrumentar casnic, unelte și produse agricole.

Pentru ținutul sucevean este demn de amintit renumitul bîlci de Sînt-Ilie de la Fălticeni, bîlci care, din anul 1814, în urma hrisovului lui Scarlat Vodă Calimach, era al doilea ca mărime din Europa, dupa cel de la Leipzig.

Cu două-trei săptămîni înainte de 20 iulie, pe strazile Fălticeniului începea să se adune mozaic de lume și se auzeau strigătele și chemările negustorilor rostite în polonă, rusă, letonă, cehă, germană, maghiară, turcă sau arabă.

La bîlciul organizat cu această ocazie („Comedia din deal”) veneau artiști de circ – acrobați, iluzioniști, înghițitori de săbii, motocicliști ce evoluau la zidul și globul curajului – soseau parcuri de animale sălbatice, erau montate scrîncioburi de diverse forme și marimi, erau aduse teatre de păpuși, roata norocului și multe alte atracții pentru curioșii adunați „pe deal”.

Iarmarocul de Fălticeni a sugerat lui Constantin Stamati gînduri pesimiste despre neamul nostru. Sub titlul ”Geniul vechiu al Rumînilor şi Rumînii de astăzi”, Stamati scrie despre cele ce a văzut în iarmaroc, în anul 1830. Făcînd o comparaţie între starea sufletească a Rumînilor din zilele despre care vorbeşte şi între acea a strămoşilor noştri, pornind de la ”Zamolhis” al geto-rumînilor, constată o mare decadenţă şi scrie:

”Bărbaţii rumîni sînt astăzi atît de gingaşi, podoabele lor aşa de asemănate cu ale femeilor, feţele lor aşa de drese şi întocmite că în oraşele Principaturilor, samănă a fi numai sexul femeesc, iară bărbaţi niciunul. Aşadar sufletele unora ca ale acestor rumîni fiind dedate desfătărilor, nu sînt în stare să simţească adevărata mulţămire a unei vieţi ticnite, măsurate şi cu fapte bune, iară trupurile lor cu totul fiind gingăşite de trîndava şi desfrînata vieţuire sînt totdeauna bolnăvicioşi şi tînjesc, neştiind pentru ce.”

Treptat, iarmarocul de la Fălticeni, ca de altfel multe alte manifestări tradiționale, și’a pierdut importanța, astăzi încercîndu’se revigorarea lui în cadrul Festivalului folcloric „Șezătoarea”.

Citește și: 600 DE SUPERSTIȚII LA ROMÂNI

sau: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

FÎNTÎNA GEȚILOR ȘI CONDUCTELE DE APĂ DE LA SARMIGETUZO

Potrivit istoricilor, Sarmizegetusa Regia a fost capitala Regatului Geția înainte de războaiele dintre geți şi romani. Este considerată cel mai important centru economic şi religios al Geției, iar datorită numeroaselor sale mistere, a vechimii şi unicităţii sale şi a atractivităţii pentru pasionaţii de astronomie a fost asemănată cu celebrul monument neolitic Stonehenge din Marea Britanie.

Sarmizegetusa Regia a fost centrul economic, religios şi politic al Geției, înainte de războaiele geto-romane din jurul anului 100. Oraşul antic, înconjurat de zidurile ce pot fi văzute şi în prezent, se întindea pe o suprafaţă de trei hectare, susţin istoricii, iar la poalele cetăţii, pe o rază de trei kilometri, se aflau numeroase aşezări civile.

Mai mult, pe vîrfurile munţilor care înconjurau Sarmizegetusa Regia, geții au ridicat cetăţi de apărare, iar în vremurile de restrişte, populaţia îşi găsea adăpost în aşezarea din munţi. Templele şi sanctuarele din Sarmizegetusa Regia au fost dispuse pe patru terase, iar istoricii au stabilit că au fost ridicate unele din vremea regelui Burebista, iar altele în vremea lui Decebal, în care aşezarea s’a aflat în apogeul dezvoltării sale economice.

Locurile sacre au fost construite din materiale aduse de la zeci de kilometri distanţă, folosindu’se o tehnologie încă necunoscută istoricilor și inginerilor de astăzi.

Sarmizegetusa Regia a fost devastată, de legiunile romane. A fost incendiată, iar templele ei au fost distruse şi abandonate în cele din urmă.

Dovadă că în permanență aflăm lucruri noi despre acest centru antic fortificat al geților, este o dovadă că știm încă foarte puține despre Sarmizegetusa Regia, chiar dacă peste cîțiva ani vom sărbători centenarul cercetărilor sistematice. Surprize pot apărea oricînd, chiar fără săpături arheologice.

Un exemplu îl constituie cercetarea documentelor din sec. al XIX-lea, ce provin de la o serie de pasionați care au săpat în sit și au făcut descoperiri despre care astăzi nu mai știm nimic, dar și documente din anii ’80 ale regimului comunist despre canalizarea din Sarmizegetusa Regia

S’a considerat pe larg pînă acum că incinta Sarmizegetusa Regia (Grădiștea de Munte / Grădiștea Muncelului) nu s’a bucurat niciodată de o alimentare permanentă cu apă, deoarece cele două surse de apă identificate de arheologi – cea din localitatea civilă vestică și cea din zona sacră – sînt situate lîngă ea.

Cu toate acestea, în timp, fragmente dintr’o conductă ceramică au fost descoperite în incintă sau în imediata apropiere, dar aceste informații au rămas nefolosite pînă acum.

Prima mențiune a unor conducte de lut din ruinele Grădiștea Muncelului datează încă din rapoartele autorității fiscale austriece care a continuat săpături în zonă în 1803 și 1804; ele apar și în planul întocmit de cartograful András Szőts, care a fost trimis acolo în toamna anului 1804 de către autorități.

Săpăturile din incintă au dezvăluit aspectul unei conducte – cel mai probabil în 1803, dar ne lipsește cîteva rapoarte pentru campania din acel an, deci descoperirea nu este înregistrată de la prima mînă.

Din fericire, raportul sumar redactat de exploratorul minier Anton Bögözi, care a supravegheat săpăturile, fiind datat în 25 aprilie 1805, marchează această descoperire, oferind totodată o mulțime de detalii.

Astfel, aflăm despre o conductă de lut bine arsă găsită în pămîntul de lângă perete, la adîncimea de 1,5-1,50 m (4-5 picioare) și îmbrăcată (Fig. 1-2) cu scînduri de 10-12 inci (0,25-0,30 m).

Fig. 1-2 Tub de ceramică excavat de la Sarmizegetusa

Tuburile au o lungime de 0,90 m (3 picioare), grosimea peretelui este de 3,81 cm (1 ½ inci) și diametrul este de 0,38 m. Lungimea totală a conductei găsite nedeteriorate de 11 piese este de 20,79 m.

Textul nu menționează partea terasei unde a avut loc săpătura. Informațiile sînt extrem de valoroase și nu au fost exploatate pînă acum de arheologi, deși au fost publicate de mai multe ori.

Szőts a marcat pe planul său două locuri în care conductele au fost dezgropate în interiorul incintei (cu excepția cazului în care sînt cele două capete ale unei singure conducte).

Din păcate, desenul originar este pierdut (sau nu a mai fost căutat în arhive) și avem o copie în mod sigur care nu are unele detalii, inclusiv plasarea acestor conducte (Fig. 3) deși sînt menționate în legendă.

Fig 3. Detaliu de pe harta din 1804 cu cetatea Grădiștea Muncelului. Sursa: Österreichisches Staatsarchiv, Kriegsarchiv, Kartenabteilung KVIIk 403 I / 2.

Textul din legendă ne informează că săparea a avut loc în interiorul incintei, unde s’au găsit tuburi ceramice interconectate în punctele marcate ca m și n.

Cea de’a doua planșă prezintă, printre alte descoperiri, un tub ceramic într’o secțiune longitudinală și transversală, dimensiunile sînt închise celor raportate de Bögözi și, prin urmare, ar putea fi din această conductă (Fig. 4).

Fig. 4 Detaliu de pe planșa cu artefactele găsite la Grădiștea Muncelului în campaniile din 1803-1804 reprezentînd un tub dintr’o conductă. Imaginea sursă: Österreichisches Staatsarchiv, Kriegsarchiv, Kartenabteilung KVIIk 403 I / 2

Este dificil de identificat pe teren traseul conductei. Nu se cunoaște partea din incinta de unde a fost săpată, dar avem cîteva indicii.

Planurile fortăreței întocmite înainte de 1981 arată pe terasa IV un șanț vechi de aproximativ 25 de metri lungime, paralel cu latura de est a incintei, la o distanță de aproximativ 10 m de ea (mai aproape de zidul de la capătul nordic și care se îndepărtează departe de spre vest), tăind ceea ce este acum calea din fața porții de est și care a fost completată după lucrările de întreținere din 1980 (Fig. 5).

Fig. 5 Planul incintei Sarmizegetusa Regia cu amplasarea excavărilor în care au fost descoperite tuburi de lut ale unei conducte. Bazat pe Glodariu și alii, 1996 b, p. 135, fig.  24 și Glodariu și alii, 2004, pl. 1

Lungimea și poziția sa față de perete sugerează că ar putea fi acel șanț austriac cu conducte în interior.

Amplasarea conductei ”austriece”, neașteptat este confirmată de săpăturile mai recente.

În 2011, o suprafață săpată pe terasa IV ”nu departe de poarta estică”, pentru a stabili direcția drumului asfaltat, a traversat colțul sud-estic o săpătură mai veche, numită de arheologi ”groapa austriacă”, unde au fost descoperite ”fragmente din tuburi realizate din lut ars dintr’o conductă de dimensiuni mari”.

Fig. 6 Imagine cu conducta de lut ars la o adîncime de 1,5 m

Este foarte posibil ca echipa condusă de Gelu Florea să fi găsit rămășițele conductei raportate la începutul sec. al XIX-lea.

Rapoartele nu menționează adîncimea pieselor, care a fost oricum tulburată de austrieci și de lucrările ulterioare, dar rămîne să se stabilească legătura cronologică dintre conductă și drumul asfaltat, pe măsură ce acestea se traversează între ele.

Mai devreme, în 1988, s’a secționat o țeavă ”de dimensions beaucoup plus grandes, semblables à ceux qui utilisaient les Romans”, (de dimensiuni mult mai mari, asemănătoare cu cele care au fost folosite de romani) la sud de fortificație, lîngă clădirea considerată ca baie romană, care este probabil să fie aceeași cu cea ”austriacă”.

Nu este sigur de ce această țeavă seamănă cu cele romane, dat fiind faptul că singurul indiciu este diametrul, irelevant în stabilirea producătorului.

Eugen Iaroslavschi a încercat atunci să dovedească originea romană a țevilor bazîndu’se pe locul descoperirii – alături de edificiul termic – și pe faptul că a fost orientat spre acestea.

Din păcate, informațiile sînt foarte laconice și nu permit plasarea edificiului în plan.

Cu toate acestea, se știe că diametrul țevii este mult mai mare decît cel al unei conducte. dezgropate de austrieci și secționate probabil în 1988.

Cu siguranță această clădire a fost alimentată de către un traseu de țeavă care vine din țeava largă care poate că ducea mai spre sud și pentru a deservi alte terase.

Prin urmare, datarea conductei săpate de austrieci este legată de datarea acestei clădiri.

Fig. 7 Elemente de legătură din sistemul de amenajare hidrotehnică de la Sarmigetuzo care dovedesc cunoștințe avansate despre ingineria hidrotehnică

Problema nu pare însă ușoară, deoarece clădirea este preluată de romani, și încă nu sîntem convinși de originea romană a conductei, pentru că încă nu s’a găsit nici un argument valabil în favoarea interpretării băilor ca fiind romane.

Mai mult decît atît, romanii foloseau pentru a închide capetele țevilor ciment și mortar, informații care nu au fost incluse în descrierea raportului austriac. 

Bazat pe aceste informații, Iaroslavschi consideră că există o sursă de apă în incintă, pe terasa IV, unde există vegetație acvatică, dovedind existența apei în pămînt.

Această ipoteză nu a fost însă verificată. Cu toate acestea, există alte două descoperiri recente. În 2002, o zonă din sectorul nordic al terasei III a fost săpată și găsite totodată fragmente dintr’o conductă de apă.

În următorul an, s’a deschis un șanț pe aceeași terasă, la sud de săpăturile din 2002 și pe aceeași linie și s’a găsit din nou ”fragmente de conducte de apă”.

Cele două rapoarte arheologice nu demonstrează faptul că țeava rămasă (ale cărei dimensiuni nu sînt specificate) sau alte artefacte din acele săpături sînt originare dintr’un alt loc, eventual dintr’un nivel diferit.

Nu este exclus ca piesele să provină din altă parte, avînd în vedere că terasa a fost amenajată de romani, dar cele două locuri unde au fost dezgropate sînt bine aliniate cu calea șanțului austriac și acestea sînt singurele locuri de pe terasă (și singura terasă din interiorul incintei, în afară de terasa IV) unde au fost raportate resturi de conductă, deși s’au efectuat excavații în mai multe părți ale acesteia.

Alinierea acestor secțiuni în care s’au găsit părți ale unei conducte nu este aproape coincidentală.

Astfel, am putea așeza sursa de apă mai sus decît credea Iaroslavschi, și anume în partea de nord a terasei III, aproape de zid.

Acest sector rămîne neinvestigat pînă în prezent, cel puțin conform rapoartelor arheologice publicate. Izvorul nu a putut fi amplasat în partea superioară, deoarece a fost săpat complet și nu a apărut nici un indiciu în această direcție.

Pentru că incinta ocupă cel mai înalt punct din zonă, nu putem plasa sursa în afara ei.

Fig. 8 Modul de îmbinare al conductelor

Teoretic, există posibilitatea ca aceștia să se folosească pe o anumită distanță, de o sursă dintr’un loc mai înalt, dar geții poate că nu știau cum să reducă presiunea creată pe conductele de pe versanții înalti, așa că nu fac decît să folosească pante mai joase.

Este posibil ca o altă țeavă să furnizeze apă din aceeași sursă pentru rezervația terasei IV, lîngă latura vestică a fortificației, cu excepția cazului în care nu existau două izvoare în interiorul incintei.

Diametrul mare al conductei, menționat de austrieci și săpăturile din 1988 și 2011, sînt argumente pentru o sursă cu un debit puternic. Astăzi acest lucru nu este vizibil la suprafață.

Adîncimea conductei este mult sub nivelul de îngheț, fie din cauza adîncimii sursei, fie din cauza necesității obținerii unei pante aconstante sau din alte motive constructive.

Fig. 9 Descoperirea unor instalaţii de captare şi de distribuţie a apei ilustrează,  standardul ridicat de viaţă al locuitorilor capitalei Sarmigetuzo, unde apa era transportată pe distanţe mari prin intermediul unor conducte din tuburi de lut ars, similare celor din mediul greco-roman.

Alinierea secțiunilor care conțin resturile de conducte sugerează că conducta a fost direcționată spre sud.

Cu toate acestea, nu putem spune nimic despre direcția sau lungimea totală a conductei, doar săpăturile sau prospecțiunea geofizică ar putea aduce date suplimentare.

Nu se poate exclude cu siguranță posibilitatea ca conductele de argilă aflate în interiorul incintei să aparțină într’adevăr romanilor sau să fie construite de meșterii romani cîndva aproape de cucerire, dar totuși nu avem suficiente argumente pentru a afirma acest lucru.

Chiar dacă avem de’a face cu o conductă romană, ceea ce este important este faptul că dovedește existența unei surse de apă acolo.

Este extrem de improbabil faptul ca geții să nu știe de acest izvor și că a fost dezvăluit și folosit doar de romanii care au rămas acolo după 106 d.Hr. Mai mult, putem susține că locul pentru construirea cetății getice a fost ales pe baza existenței acestui izvor.

De asemenea, o construcție necunoscută a fost scoasă la iveală în 1844 de către medicul hunedorean Fodor András. Primul lucru care i’a atras acestuia atenția cînd a ajuns în zona sacră (despre care nu se știa, la acea vreme, că este o zonă cu temple), a fost izvorul.

Poate și pentru că era specialist în balneologie.

Fig. 10 Izvorul astăzi

A urmărit firul apei și a constatat că acesta dispare sub pământ la un moment dat, printr’o gaură cu diametrul de cca 15 cm, și reapare mai încolo, în coasta dealului, la o distanță de cca 19 m. A început să sape în locul în care reapărea apa și a dat de o construcție din blocuri de piatră frumos prelucrate, înaltă de aproape 2 m, lată tot atît și lungă de aproape 6 m.

În peretele dinspre deal se găsea un tub de zinc (sau poate de plumb), cu diametrul de cca 4 cm, iar în peretele opus, cel dinspre vale, a găsit deschizătura unei uși și mai multe seturi de cuie și balamale de la aceasta.

Pe aceeași latură, în partea de jos a peretelui, se găseau un jgheab de piatră, care putea fi blocat, și prin care apa adunată în interior putea fi lăsată să curgă spre vale. Fodor a mai văzut în interiorul clădirii niște blocuri de piatră aranjate pe lîngă pereți, despre care a crezut că sînt ”scaune”.

În interpretarea lui de balneolog, ceea ce tocmai descoperise era o ”baie de apă rece”, folosită în trecut de locuitorii cetății.

Fig. 11 Propunere de reconstituire a clădirii dezvelite în 1844 (arh. Marian Coman)

Întors acasă, Fodor a ținut o conferință și a publicat un articol într’un ziar local, în care a povestit ce descoperiri a făcut. Plin de entuziasm, a strîns o echipă de 18 oameni și a urcat din nou la cetate, în anul 1847.

Deja imediat după descoperire, el își exprimase temerea că pereții clădirii se vor ruina repede, din pricina apei și a noroiului care se scurgeau peste ei. Iar temerile i’au fost adeverite: trei ani mai tîrziu, nu mai găsea în picioare decît peretele nordic.

Acum însă redactează un plan și pune pe plan locul în care găsise această construcție. Colegii lui notează și ei pe planurile lor punctul exact în care se găseau ruinele clădirii. Toate indiciile arată că este vorba de locul în care izvorul se scurge în vale, în marginea terasei XI.

Ce s’a întîmplat mai departe?

Fig. 12 ”Dușul” studenților

După un secol și ceva, cînd săpăturile arheologice au luat amploare, probabil că nu se mai vedea mare lucru în acel loc. Izvorul a fost amenajat ca ”duș” pentru studenții care făceau practica arheologică acolo.

În 1980, cînd au avut loc lucrări hidrotehnice în sit, cu scopul de a asigura drenarea apelor, a fost ”regularizat” și cursul acestui izvor, iar în peisaj au apărut cămine de beton acoperite cu capace de fontă.

Astăzi apa dispare sub pămînt cam în același loc în care dispărea și acum un secol și jumătate și este condusă printr’o țeavă spre coasta dealului. Capătul unei țevi de plastic este și acum vizibil în locul în care apa debușează spre vale.

La ce folosea acea construcție în vremea geților?

Izvorul unde se aud clopote

La prima vedere, după informațiile pe care le avem de la Fodor, pare să fie vorba de un bazin, de o ”fîntînă”, ce colecta apele izvorului ce curgea printre temple. Poate un izvor sacru, posibil o ”fîntînă” cu conotații religioase sau poate doar cu rol practic.

Izvorul din Sarmizegetusa Regia, pe care unii turişti l’au botezat ”izvorul lui Zalmoxis”, a dat naştere unei legende. Cei care ajung în preajma lui pot auzi sunete asemănătoare unor clopote şi se spune că sînt clopotele de la Mănăstirea Prislop, aflată la circa 50 de kilometri depărtare.

De fapt, sunetele deosebite sînt cauzate de căderea de apă într’o canalizare banală despre care puteți citi mai jos.

Fig. 13 Capac de canal clasic

Totuși, sînt unele detalii care te pun pe gînduri: de ce avea ușă această construcție (în cazul în care Fodor descris corect ce a văzut)?

Și ce rol aveau acele blocuri așezate pe lîngă pereți?

Din păcate, informațiile sînt prea vagi ca să putem avansa cu interpretările. O cercetare arheologică atentă ar putea să mai descopere urme ale acestei structuri și să lămurească misterul.

Pînă atunci, rămînem în lumea imaginației, a fîntînilor sacre, în care zeii își spălau dimineața chipul, înainte de a zîmbi peste Sarmizegetusa.

Aceste imagini (Fig. 14-15) reprezintă două reconstituiri virtual ipotetice semnate de Rumînia de Vis.

În concluzie, a existat o sursă permanentă de apă în interiorul incintei, cu un debit puternic, folosit de geți și probabil și de garnizoana romană aflată acolo după cucerire.

Cu toate acestea, interogarea cronologiei și a relației dintre conductă și etapele incintei rămîn încă nesoluționate pînă cînd vor fi date la iveală alte date.

Necunoașterea informațiilor despre conducta din incintă a condus la ipoteze despre vulnerabilitatea cetății împotriva asediilor.

În consecință, scena dramatică CXX-CXXI din Columna lui Traian (Fig. 16) a fost interpretată în acest mod și ar putea reprezenta, după unii cercetători, distribuirea ultimelor resurse de apă.

În viitor, ar trebui să reconsiderăm astfel de interpretări.

Fig. 16 Detaliu din scena CXX din Coloana lui Traian. Fotografie realizată de Aurora Pețan exemplarului copie aflat la Muzeul Național de Istorie a Rumîniei

Prin urmare, modul în care a fost considerată inițial problema aprovizionării cu apă a Sarmizegetusei Regia trebuie discutat dintr’un punct de vedere diferit, precum și despre implicațiile pe care le are în economia și în strategia defensivă a fortăreței.

Cercetările arheologice viitoare vor trebui să identifice bazinele hidrografice, calea apeductului și ramurile sale și să stabilească cînd a fost construit, pentru că sînt unele păreri care atribuie acestor amenajări hidrotehnice o vechime mai mare de 7000 de ani, și este necesar să cunoaștem adevărul despre trecutul strămoșilor noștri și cît de avansată era tehnologia cunoscută de ei, dar și pentru a infirma tezele unor neaveniți care le neagă acestora numeroase cunoștințe tehnice, de astrologie, medicină și de altă natură, atribuindu’le în egală măsură epitete precum: barbari, primitivi, sălbatici, înapoiați, analfabeți, fără cultură, orbi, muți și surzi…

Misterul reţelei subterane construite în incinta sacră a fostei capitale antice getice. Proiectul controversat din anii 1980

O reţea de canalizare complexă, a cărei construcţie a început la începutul anilor 1980, dar care a rămas abandonată, se află la Sarmizegetusa Regia.

Fig. 17  Sistemul abandonat de regimul comunist

Un document din Arhive dezvăluie planurile autorităţilor regimului comunist, din urmă cu patru decenii, pentru Sarmizegetusa Regia. Incinta sacră a fostei capitale a Regatului Geția urma să fie dotată cu una dintre cele mai complexe reţele de canalizare, care avea aproape doi kilometri de canale şi zeci de cămine, unele adînci de peste patru metri.

O parte dintre căminele, rezervoarele şi canalele ei, a cărei existenţă nu era cunoscută, a fost descoperită în urma unor lucrări de curăţare a vegetaţiei din vecinătatea sanctuarelor getice. Administratorii sitului UNESCO susţin că reţeaua îşi întinde canalele sub unele monumente, dar în lipsa unor planuri de situaţie, se poate identifica cu greu traseul conductelor şi locul unor cămine.

Paznicul și administratorul sitului UNESCO Sarmizegetusa Regia:

”Din 2013, de cînd am început curăţenia în Sarmizegetusa Regia, au fost scoase la iveală aceste ”betoane”, unele ca pavaje, altele ca şi canalizare. Această reţea nu a fost funcţională. În arhive nu apar planurile şi poziţionarea acestor canale, iar arheologii nu ştiu nici ei exact ce este cu acestea.

Sînt probabil nişte idei abandonate, iar unele dintre aceste canale sînt încă nedescoperite. Majoritatea sînt sub pămînt şi este nevoie de cercetări magnetometrice pentru a le identifica. Nu am găsit nici planşele cu planurile, nici ridicările topografice.”

Marele proiect de conservare a sitului Arhivele judeţului Hunedoara păstrează proiectul de conservare a incintei sacre Sarmizegetusa Regia, întocmit în 1979 de specialiştii de la Institutul de Proiectări Hunedoara (IPH) – Deva.

Proiectul prevedea construirea unei reţele de canalizare întinse sub Sarmizegetusa Regia, însă a fost realizat doar parţial. Altfel, Sarmizegetusa Regia ar fi arătat cu totul diferit faţă de cea înfăţişată astăzi turiştilor.

Memoriul justificativ al proiectului arată că:

”În vederea conservării incintei sacre, ţinînd cont de faptul că este amplasată într’o zonă alpină, la circa 1200 de metri altitudine, şi se prezintă sub forma unei terase înconjurată de versanţi cu pante între 10 şi 30 la sută, împădurite, regimul de precipitaţii find de 1.200 – 1.400 mm anual, pentru stabilitatea zidurilor de sprijin precum şi a celorlalte construcţii ce formează centrul getic, se impune colectarea apelor meteorice din precipitaţii şi a scurgerilor de pe versanţi şi evacuarea acestora în afara incintei sacre.”

Fig. 18 Drenaj

Documentul întocmit de IPH Deva, păstrat în Arhivele judeţului Hunedoara, prevedea construirea a aproape doi kilometri de drenuri, canale şi conducte prin Sarmizegetusa Regia, dar şi amenajarea a peste 70 de cămine, care ajutau la scurgerea apei de ploaie.

Astfel, potrivit memoriului justificativ al proiectului, au fost proiectate 10 drenuri de captare a apei în lungime totală de 592 de metri. Sistemul de drenaj urma să fie aibă elemente prefabricate din beton armat şi să fie alcătuit din mai multe straturi, din dale, pietriş şi nisip.

Proiectul IPH Deva prevedea:

”Terasamentele pentru pozarea drenurilor, datorită formei geometrice proiectate şi a condiţiilor locale, se vor executa cu foarte multă atenţie. În cazul identificării unor relicve, lucrările vor fi sistate imediat, putînd fi reluate numai cu acordul arheologilor. Pe traseul drenurilor de captare se vor amplasa cămine, iar transportul apei se va face cu tuburi de beton cu cep şi buză, avînd diametrul de 300 mm, ce vor face legătura cu ultimul cămin de rupere a pantei şi căminul de golire. Lungimea totală a porţiunilor de scurgere prin tuburi de beton fiind de 21 de metri.”

Fig. 19 Gură de canal

Acoperirea tuburilor de beton urma să se fie realizată cu pămînt rezultat din săpături, care va fi compactat. De asemenea, au fost proiectate, în zonele cu scurgeri importante la suprafaţă, două canale de gardă cu lungimea totală de 674 de metri. Canalele urmau să fie realizate din prefabricate, iar procesul de execuţie era să fie identic cu cel al drenurilor.

În Sarmizegetusa Regia au fost proiectate 33 de cămine de scurgere, construcţii din beton, de tip monolit, adînci de 170 centimetri. Amplasamentul fiecărui cămin urma să fie marcat pe planul de situaţie.

Proiectul mai prevedea amplasarea a 13 cămine de ruperea pantei, cu o adîncime de 2,2 metri, 15 cămine de tipul III, cu o adîncime de 3,2 metri, 10 cămine cu adîncimea de 4,20 metri, realizate din beton armat, cinci cămine de golire, un rezervor de apă cu instalaţii hidraulice, avînd o capacitate de 25 de metri cubi, o conductă de captare, un dren de captare a izvorului de opt metri, prevăzut cu filtru invers, ce utma să capteze apa şi să o ducă în camera de captare prevăzută cu un deznisipator şi o cameră a vanelor.

Fig. 20 Vană

În 1980, Sarmizegetusa Regia a trecut prin cele mai mari schimbări din istoria recentă. A intrat într’un proces de ”înfrumuseţare”, motivat de celebrarea a 2050 de ani de la ”crearea primului stat get centralizat şi independent, sub conducerea lui Burebista”, dar şi de vizita anunţată a lui Nicolae Ceauşescu.

Marele proiect de restaurare a complexului arheologic a fost plănuit încă din anul 1977, în plenara Comitetului Central al Partidului Comunist Rumîn, iar lucrările au început în anul 1980.

Specialiştii de la Muzeul din Deva, arheologi şi restauratori, dar şi arhitecţi şi ingineri de la Institutul de Proiectări Hunedoara au luat parte la transformarea Samizegetusei Regia.

Fig. 21 Gură de canal din beton în pădure

Proiectul s’a derulat în perioada 1980-1981 şi a fost stopat din lipsa fondurilor, dar şi din cauza renunţării la soluţiile găsite la acea vreme pentru valorificarea sitului.

În cei aproape doi ani de lucrări, restauratorii au întregit cu ciment soarele de andezit, au plantat stîlpii din lemn în marele sanctuar solar, au înlocuit blocurile din calcar degradate cu replici, au adus discuri şi blocuri din beton în incinta sacră, pentru a’i schimba aspectul, au înălţat şi protejat zidurile de apărare.

Au intenţionat, de asemenea, chiar mutarea soarelui de andezit din Sarmizegetusa Regia la Muzeul din Deva, şi înlocuirea acestuia cu o replică.

În anul 2000, plintele originale au fost puse la loc, cu mari eforturi, de arheologi, iar în vara anului 2010, aproape 50 de discuri din beton ”plantate” la începutul anilor 1980 în Sarmizegetusa Regia au fost îndepărtate din sit, conform unei dispoziţii ulterioare a Ministerului Culturii.

Ce s’a descoperit pînă acum e infinit mai puțin decît ce urmează

Rezultate de ultimă oră ale ”arheologiei aeriene” arată că, de fapt, aria de extindere și de locuire a fostei capitale a geților depășește cu mult zona sacră și zona castrului roman, singurele vestigii săpate acolo de istoricii noștri în ultima jumătate de secol. Dacă teoriile se confirmă, am putea descoperi în Grădiștea de Munte o adevărată metropolă antică, cu nimic mai prejos decît cele mai frumoase orașe din Elada și Roma începutului de mileniu!

Dr. Alexan­dru Diaco­nes­cu, arheolog de epocă ro­mană și confe­ren­țiar în cadrul Facultății de Istorie a Univer­sității ”Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, a structurat o cura­joasă teorie legata de ca­pitala regatului Geția:

”Viziunea noastră pănă acum era că Grădiștea de Munte va fi fost o cetățuie ca toate celelalte, o cetățuie în care lo­cuiau cîteva zeci de oameni, așeza­rea civilă întinzîndu’se pe platourile secun­dare și la poalele dealului. Or, Gradiștea e altceva! Sarmizegetusa getică a fost, de fapt, un oras, ceea ce nu ne vine prea ușor să credem, dupa ce am tot citit că între ziduri nu erau decît cîteva sanctuare și cam atît. S’a gasit acolo, în doua-trei cladiri-atelier, o cantitate mare de fier, care depășește cantitativ tot fierul din Europa așa-zis barbară. Ai, la Sarmi­zegetusa, cea mai mare producție indus­trială din Europa, după Grecia si Roma! Recent, Simion Ștefan, în cartea sa de­dicată războaie­lor lui Domitian și Traian cu geții, re­dactată în franceză, arată că la Sarmi­zegetusa Regia a existat o locuire foar­te mare, pe care o plaseaza aproxi­mativ pe toată culmea dealului Gradiștei.

În plus, el intuieste că incinta cetății geti­ce trebuie să fi fost mult mai extinsă, însă, fără date suplimentare, planurile propuse de Simion Stefan sînt inexacte… Dar acum, iată, intervin aceste fotografii plătite de englezii de la BBC: iar imaginile LIDAR arată că, în afara unui castru roman cunoscut, se mai văd urmele înca unui castru, precum și numeroase alte con­strucții. Se dis­ting detaliile unui urbanism getic care depășește orice închipuire.”

În 102, cînd, după primul război cu regele Dece­bal, împăratul Traian a impus condițiile pentru înche­ierea păcii, prima dintre ele a fost expulzarea din Geția a arhitecților, a inginerilor și a instructorilor mili­tari.

Asta îl durea cel mai tare pe Traian!

Erau instructori militari care îi ajutasera pe geți să lupte bine contra romanilor si erau ingineri si arhitecti pe care regii geți i’au folosit pentru a fi la zi cu tot ceea ce însemnau arhitectura și fortificațiile vremii.

Avînd monopol pe metalele pretioase, Decebal era atât de bogat ca nici nu avea nevoie de monedă proprie.

Ce să facă el cu o monedă pe care să scrie «Decebalus per Scorilo»?

Geții confecționau la perfecție moneda romană și, astfel, practic, ei îi plăteau în «valută forte» pe acești specialiști străini, despre care vorbește punctul 1 al tratatului de pace din 102. Cînd se întorceau acasă, specialiș­tii angajati de regii geți mergeau cu bani frumoși «și fără miros», cîștigați peste Dunare.

Unde mai pui ca monedele geților erau făcute din metale de calitate, din argint mai bun decît cel de la Roma. Geții aveau de secole contacte strînse cu cetățile pontice și cu lumea elenă și s’au folosit din plin de experți și specialiști din cetățile prietene.

Profesorul Alexandru Diaconescu:

”Elitele geților nu erau străine de principiile urbanismului clasic. Recent descoperitul oraș getic, datînd din se­colul III înainte de Hristos, de la Sboryanovo, în Bulgaria, este posibilul predecesor al Sarmizegetusei getice. Întreg situl, inclusiv celebra necropola de la Svestari, ocupă aproape 100 de hectare și este situat imediat la sud de Ruse. Totul are o anvergura incredibilă față de ceea ce știam anterior.

Fotografiile aeriene deschid o nouă perspectivă în întelegerea lumii getice, pentru că avem de’a face cu un fel de Machu Pichu din Peru. Putem vorbi nu numai despre construcții pe terase cu un amplu sistem de canalizare și despre ziduri cu corecție optică, pen­tru care s’au folosit însemne grecești. Pe fotografii se vad clădiri dincolo de zona cunoscută pînă acum. Totul are o anvergură incredibilă față de ceea ce știam anterior….

Noile fotografii arată că sînt două castre romane și o incintă getică, mult mai mare, care cuprinde o acropolă rectangulara și o agoră, unde sînt sanctua­rele.”

Fig. 22 Sarmigetuzo așa cum este turnată pe Tăblița 21. Deasupra turlelor cetății se poate citi lesne: TALIPIKO SARMIGETOIZO, deasupra stindardului geților (Draconul getic), iar la baza cetății în stînga se află, de statură înaltă, regele MATO BOEROBISETO

”Apoi, foarte spectaculos este faptul că marele drum procesional continuă mult spre vest, pe sute de metri. Către vest se văd, de altfel, mai multe clădiri monumentale de piatră de o parte și de alta a dru­mului, despre care nu știam nimic înainte.

E un drum neobișnuit, pentru ca este de o lățime impresionantă, în comparație cu drumurile ro­mane normale, care erau foarte înguste, cît să treacă un car, doar cele principale atingînd 12 metri lățime. Plus că drumul getic era pavat cu blocuri de piatră atît de fină, că parca ar fi fost calupuri de lut tăiate cu sabia. Nu poate fi decît un drum ritualic, căci nu­mai la ceremoniile religioase mergi cu două sau trei care unul lîngă celalalt.

Către sud-est, din marele drum procesional pornește, perpendicular, un drum, probabil paralel cu cel care ducea la una dintre porțile cetății getice.

Aceste căi, care se încrucișeaza în unghi drept, sînt specifice urbanismului ele­nistic. De altfel, și poarta de sud-est a incintei getice, și turnul hexagonal de curtină, zid care unește flancurile a două bastioane au fost construite, conform cercetărilor ar­heologice, din blocuri fasonate conform teh­nicilor edilitare elenistice. Această in­cintă ar trebui urmarită de arheologi pas cu pas, căci nu pare să fi avut un traiect regulat.”

Fig. 23 Sarmigetuzo, drumul pietruit care traversează conductele de aducțiune a apei

Dacă scanarea LIDAR a reușit să eli­mine, virtual, pădurea care acoperă vesti­giile antice, în realitate, arheologii vor tre­bui să faca efec­tiv acest lucru, pentru a pu­tea săpa vechea Sar­mizegetusa.

Mai mulți specialiști sînt de acord cu ideea că:

”Este evi­dent că primă masură care trebuie luată este defrișarea pădurii care a invadat rui­nele capitalei getice.”

Ca orice oraș construit în stil ele­nistic, Sarmizegetusa trebuie să fi avut o parte înconjurată de zid, cu edificii publice și reședințe de lux, ”orașul de sus”, și alta mult mai largă, ”orașul de jos”.

Un bun exemplu de astfel de oraș, ridicat pe terase susți­nute cu ziduri, este Pergamon, în Asia Mică.

Cum își imaginează profesorul Diaconescu ­frumoasa capitală a geților:

”Sus erau re­șe­dința regală și tem­plele, apoi, pe terasele următoare, sînt ampla­sate piețe publice și edificii de cult, iar mai jos, începe locuirea civilă. Cu doar un an în urmă, înainte de documentarul celor de la BBC, un astfel de vis ar fi părut curată nebunie…”

Am reprodus spusele unui istoric care a studiat fotografiile aeriene captate de BBC, pentru a realiza cu toții că sistemul hidrotehnic al Sarmigetuzei este doar un mic detaliu necesar planului urbanistic specific unei metropole antice.

Fig. 24 Sarmigetuzo (Sarmizegetusa), cel mai probabil denumirea în getică a capitalei Geției (Getyo) și a geților (geto)

Sursa: ”Furnizarea apei la marginea Sarmizegetusei Regia”, Aurora Pețan, dacica.ro, formulaas.ro, adevărul.ro

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA