Nu vom obosi să repetăm celor care insistă că ”dacii” au existat cu adevărat, că aceștia erau în realitate geți, inclusiv celor care s’au cățărat pe așa-zisele baricade ale luptei cu falsurile din istoria scrisă despre trecutul geto-rumînilor, fie că el se numește Rocsin sau Săvescu, ambii aflîndu’se într’o eroare clasică pe care o fac și iluștri cărturari precum Eminescu sau Eliade.
Redau mai jos un scurt dialog stîrnit de postarea pe youtube de Rocsin a unui clip despre Imnul național, în care spune că Traian ar trebui să lipsească nu doar din Imn, dar și să fie reconsiderată istoria vis-a-vis de interpretarea corectă a acțiunilor lui în Geția nord-dunăreană, dialog care nu a catadicsit să’l susțină ci a preferat să ne blocheze dovedind parșivitate:
Thraxus Ares:
”Dragă Roxin, Trogus Pompeius spune că așa-zișii ”daci” (un exonim regăsit mai ales la latini) sînt o mlădiță a geților.
Păi cum refacem noi trecutul prin îndepărtarea falsurilor, dacă o ții în continuare că strămoșii noștri sînt ”daci”? Nu cumva introduci tocmai dumitale falsuri printre celelalte existente de secole bune?
De asemenea, printre alte afirmații regăsite prin clipurile dumitale, susții că geții sînt traci, altă ENORMITATE care văd că rezistă din antichitate și pe care o îmbrățișezi fără menajamente… neînțelegînd că tracii erau geții din Tracia.
Strămoșii noștri sînt pelasgii matriarhali (vezi Cucuteni, Turdaș, Hamangia etc) și geții patriarhali (războinicii epocii bronzului și fierului), acesta este singurul adevăr istoric despre neamul geto-rumînesc, chiar dacă printre aceștia s’au mai strecurat ulterior frați genetici ai geților antici cum erau elenii mediteraneeni sau celții din vest, sau cîțiva asiatici (avari, cumani, pecenegi) care cei mai mulți erau probabil geți turcizați în marele areal asiatic unde s’au deplasat acum cîteva mii de ani prin extinderea firească a geto-arienilor.
Struțo-cămilele geto-daci, traco-geți, traco-daci sînt enormități introduse în istorie tocmai de aceia care doresc bulversarea generațiilor actuale de rumîni. Da, rumîni, nu FALSUL ”români”…
Așadar, ca să ai credibilitate fă te rog mai întîi curățenie printre propriile dumitale concepții sau percepții despre neamul geto-rumînilor, abia mai apoi emite pretenții de îndepărtare a falsurilor din trecutul nostru !!!
Un demers făcut pe jumătate sau chiar pe sfert nu are efect decît minor, sau nesemnificativ și va fi ignorat în continuare !”
Daniel Rocsin:
”Iarta’mă ca îti spun dar, indiferent ce crezi tu despre cunostiintele tale, nu prea întelegi cu adevarat istoria. Dio Casius spune clar ca dacii isi spuneau lor insisi daci. Iar Tracii inseamna mai mult decat getii, in sensul ca numele de traci este mai cuprinzator, in randul lor inscriindu-se multe neamuri, printre care getii si dacii.
Prin urmare, atat numele de traci, cat si cel de geti sau daci au toata justificarea si au legatura cu stramosii nostrii. Dincolo de asta, stiu ca esti mult prea suficient si orgolios ca sa accepti ca poti gresi si o sa o dai mai departe cu aceleasi teorii, pretinzand ca eu falsific istoria cu buna stiinta sau din ignoranta. Si, asa cum ii sta bine unui clevetitor cu pretentii de mare cunoscator al istoriei, vei face asta tot restul vietii din anonimat. Tie- rusine cu tine sau de ce nu te prezinti cu nume, prenume si fotografie ca sa stim si noi cu cine vorbim?”
Thraxus Ares:
”Dragă, nu e cazul să repeți aceleași enormități la nesfîrșit, doar ca să’ți încălzească clipa de satisfacție efemeră. Fără să’ți dai seama ai devenit un tonomat consecvent în aceeași eroare mereu.
Cei care te urmăresc, îți cunosc erorile pe care le’ai preluat și dumitale cu aceeași nonșalanță de la cei care au făcut erori înaintea dumitale.
Dar la eroarea fundamentală pe care o emiți de ani buni, se adaugă una și mai gravă, clamarea tot ca un tonomat că vrei să repari greșelile altora.
Să fim serioși ! Este hilar să constați că cel care vrea să schimbe o eroare, ține morțiș să o înlocuiască cu o altă eroare.
De ce să înlocuim ”latinii” închipuiți ai latinopaților, cu ”dacii” închipuiți ai dumitale? De ce nu vlahi atunci? Tot exonim este !!!
Nu ne spune că nu poți face diferența dintre exonim și endonim !!!
Cine și’ar mai dori în acest caz vreo schimbare? Ca peste un timp să muncească alții să’ți schimbe teoriile eronate? Oare ne facem că nu vedem cît de greu scăpăm de inerțiile unei educații cu grave carențe ale actualelor generații?
Cu toții constatăm cum după cel puțin 10 ani de perseverență în cruciada la care te’ai înhămat nu realizezi că nu s’a schimbat mare lucru. Orice om întreg la cap ar căuta cu alte arme să rezolve problema care persistă.
Precum vezi, eu nu’ți contest ”patriotismul”, ”devotamentul” și ”implicarea”, chiar dacă în spatele perdelelor de fum pe care le împrăștii există și profit mai mult pe seama naivilor care’ți cumpără produsele.
Foarte bine dacă pe cîrca ”dacilor” tăi închipuiți scoți bănuți frumoși, deși este complet imoral.
Dar nu ne jucăm cu istoria unui popor, totuși, doar ca să’i meargă unuia afacerea, pentru că scorneala cu ”dacii” a prins la o parte din publicul rumînesc. Și mai ales cu etnonimul real al neamului rumînesc, care știi destul de bine că este Get sau Pelasg, iar acest lucru tot mai mulți încep să’l cunoască.
Nu te lasă stăpînii să te abați de la linia impusă sau autosuficiența?
Argumentul pe care l’ai invocat (Dio Cassius) arată și mai clar autosuficiența și lipsa de analiză mai profundă asupra subiectului pentru care te’am abordat. Lucius Claudius Cassius Dio a trăit (155-235 d.Hr) într’o perioadă în care exista Colonia Dacia și era natural ca pe acești coloniști să’i numească daci, iar locuitorii acestei colonii să’și spună daci, la fel cum geții din Colonia Tracia își spuneau traci, sau geții din Colonia Moesia să’și spună moesi, panoni în Colonia Panonia, scyți în Scyția etc.
Generațiile băștinașilor din Colonia Dacia Romană din perioada 155-235 d.Hr cît a trăit istoricul menționat, aveau conștiința apartenenței la acea Colonie numită Dacia de romani, tot așa cum oltenii din Oltenia sînt conștienți de apartenența la Regiunea Oltenia, iar dacă întrebi un oltean îți va spune că este oltean cu siguranță, iar un moldovean, de asemenea, și azi, cînd în egală măsură știu că etnonimul neamului este rumîn (sau eronat român).
E suficient să privești la generațiile actuale de basarabeni cum de sînt ei conștienți de apartenența la o republică fantomă cam tot cît a existat și Colonia Dacia, ca să pricepi fenomenul…
Dar noi nu discutăm aici cum își spuneau geții din toate regiunile locuite de ei, ci care este endonimul real al strămoșilor noștri.
În altă ordine de idei Dio Cassius era tot latin, ca și alții care menționează ”dacii” în scriptele lor, iar așa cum știm deja cam toți latinii le spuneau la geți, daci…Cum puterea romană era predominantă în Balcani, nu e de mirare că Dio Cassius elen la origini se folosește de clișeul epocii sale să’i numească pe locuitorii de la nordul Dunării și nu de etnonimul general al geților.
Cine ne mai spune nouă rumînilor azi geți, sau chiar daci? Prea puțini.
Dar oricît vei căuta în trecutul nostru mai departe de acum 2000-2100 de ani nu vei găsi pomenit acest exonim pentru geți. Chiar romanii înainte de anii 100 î.Hr. le spuneau numai geți. Nu existau nici daci, nici Dacia, vezi Pomponius Mela care prin 43 î.Hr. nu ne arată pe hărțile lui nici daci, nici Dacia.
(click pe Sarmația ca să vezi online harta lui Pomponius Mela n.n.)
Oare de ce? Pomponius Mela era mai latin decît cel invocat de dumneata, care a trăit ulterior peste 2 secole, elenul Dio Cassius, și natural trebuia să descrie unde sînt acești ”daci” închipuiți de tine pe hărțile sale în care apar alături de geți și istrienii, adică dunărenii care evident tot geți erau, dar nu și ”dacii” dumitale.
Să înțelegem că doar atît ne dorești istoria noastră a rumînilor? De cel mult 2000-2100 de ani?
Cam puțin pentru pretențiile clamate de un patriot, din moment ce te contrezi cu cineva care’ți dă mură’n gură argumentat unde greșești.
Gnaeus Pompeius Trogus, cunoscut sub numele de Trogus Pompeius, și despre care am pomenit în comentariul anterior, a fost un istoric roman din secolul I î.Hr. La origine, el a fost celt din tribul celtic al vocontilor din Galia „Narbonensis”.
El este cu mult mai credibil decît Dio Cassius, din două motive:
1. Nu folosește un anumit tip de clișeu al epocii, ”dac” nu era un clișeu încă, Dacia nu exista, vezi Pomponius Mela, dar va apare ca etnonim probabil în special pentru ”davi”, acei geți care locuiau în davele montane.
2. Trăiește în perioada de apariție a majorității davelor montane, și este contemporan cu apariția anti-tezei davi-daci, și cu siguranță a știut cine au fost acei davi (daci) care au construit davele montane, mai ales complexul de la Orăștie.
Endonimul GET (după părerea mea este adevăratul etnonim al neamului alături de ”pelasg” care este la fel de vechi) însă se pierde în negura vremurilor. Nu întîmplător îl regăsim și în titulatura SarmiGETuzei, capitala spirituală a geților.
Get, deși este pomenit și în războaiele cu perșii de acum 2500 de ani, ascunde o primordialitate foarte clară și de necontestat, identificîndu’se cu vechimea pămîntenilor, ge-geea, reprezentînd în limba anticilor însăși Pămîntul și primii pămînteni.
Nu vreau să insist mai mult decît este cazul, aceste lucruri fiind arhicunoscute de cei mai mulți dintre pasionații istoriei noastre. De aceea, este de neînțeles cramponarea celor care cred că au confiscat lupta de renaștere a adevărului istoric despre neamul rumînesc în ținte false, la fel de false ca ale acelora care sînt în prezent la butoanele istoriei deja contrafăcute.
Poate ar fi momentul să’ți faci un up-date la retorică. Sau ți’e rușine să recunoști că ai greșit ce ai enunțat în ultimii ani?
Părerea mea este că ar trebui să începi să te întrebi cu ce au greșit mai mult adepții Școlii Ardelene, mai mult decît o faci dumneata personal de ani buni.”
Ce ar mai fi putut replica Rocsin unui răspuns atît de explicit și logic?
Asta dincolo de faptul că acest mare ”războinic” din teama de a dezbate deschis despre subiect, contului Thraxus Ares de pe youtube i’a fost interzis să mai posteze pe contul youtube a lui Rocsin – ”Marele Bărbat” ?
Poate doar banalități, sau explicații puerile, ori paralele cu subiectul, de genul celei care o făcuse oricum, identitatea celui care semnează cu pseudonimul Thraxus Ares. Cînd cineva nu mai are argumente duce discuția în derizoriu, schimbă subiectul sau pune pumnul în gură celuilalt interzicîndu’i posibilitatea să’l conteste cu argumente valide.
De parcă alegerea publicării sub numele real ar aparține altei persoane, nu celui care nu vrea publicitate, merite puerile sau chiar atacuri inconștiente ale unor descreierați care nu sînt de acord cu teoriile avansate de cel care a ales să semneze cu nume fictiv, nepopulare, dar sincere, fără să urmărească vreo notorietate efemeră.
Da, acesta este ”Marele Bărbat” Rocsin, un individ alunecos și parșiv care nu acceptă contraargumente, și îi interzice pe pagina sa de youtube pe criticii care nu sînt de acord cu inepțiile care le susține de ani buni.
Nu, acesta insistă cu strămoșii noștri închipuiți, ”dacii”, care nici pe vremea lui Herodot nu existau, fără a accepta că este în eroare.
Această hartă este concepută după descrierile făcute în opera sa ”Istorii”, Herodot nemenționînd nicăieri ”dacii”, în contradicție cu geții, tyrageții, thyssageții massageții…
Pe spațiul Rumîniei, existau doar Geți, Tyrageți, Neuri și Agathîrși considerați a fi scyți, dar care la rîndul lor se trag din marele neam getic.
Herodot pomenește de davi (davos) prin care identificăm geții care locuiau în Dave, cetățile fortificate ale geților, care circula în paralel cu varianta ”Ceta” de la care ne vine și termenul de cetățeni.
Iată mai jos termenul de davo geto în alfabetul vechi getic.
Pe Tăblițele de la Sinaia întîlnim ambii termeni semn că ”davi’ a fost mai puțin important dacă nu ne’a rămas pînă azi în lexic, dar cuvîntul ”cetățeni” s’a consacrat și își are conform lui Mihai Vinereanu originea din cuvintele getice ceta (vezi foto jos), cetu, cetie care înseamnă cete, cetate, garnizoană, și este predecesorul rumînescului ceată, cetate, cetățuie, cetățeni și are echivalent și în latină, dar nu ne parvine de la romani.
Citește și: DANIEL ROCSIN, NECONVINGĂTOR ÎN ÎNCERCAREA DE A MENȚINE ÎN CIRCULAȚIE TERMENII: DAC, DACI, DACIA
Etnia majoritară a antichității a fost cea a geților
Cei care nu a auzit de geți, nu are decît să se documenteze și (poate) la sfîrșit, va constata că cel mai întâlnit etnonim în antichitate este cel de get, pe o intindere geografică care nu mai lasă loc de îndoieli la întrebarea: cine era ”etnia” majoritară a antichității (ghilimelele sînt puse deoarece geții nu erau un popor care trăia într’un imperiu sau un mare regat, ci în mii de triburi și zeci de regate)?
Ca număr și întindere geografică, geții erau chiar înaintea inzilor care trăiau doar în India, nu cum trăiesc azi urmașii geților pe 6 continente…
Dar, pentru toți cei care contestă materialul de față, să ia o temă pentru acasă:
Suetoniu vorbește de regii regatului ”Getarum”: ”Cosoni Getarum regi” și ”dein Cotisio, regi Getarum”.
Geți https://ro.wikipedia.org/wiki/Geți
Tyra-geți https://ro.wikipedia.org/wiki/Tyrageți
Massa-geți https://ro.wikipedia.org/wiki/Masageții
Tissa-geți https://en.wikipedia.org/wiki/Thyssagetae
Iler-geți https://en.wikipedia.org/wiki/Ilergetes
Indi-geți https://en.wikipedia.org/wiki/Indigetes
Geați https://en.wikipedia.org/wiki/Geats
Samo-geți https://en.wikipedia.org/wiki/Samogitians
Sarmogeți (sarmogetae)sau sarmați https://books.google.ro/books?id=Rx1YAAAAcAAJ&pg=PA62&dq=sarmogetae&hl=ro&sa=X&ved=0ahUKEwiS0s6Ate3SAhXEbZoKHUZ_B70Q6AEIGjAA#v=onepage&q=sarmogetae&f=false
Sargeți https://ro.wikipedia.org/wiki/Sargeți
SarmoGeți (Samaiten) https://books.google.ro/books?id=X8YHiRyVuzEC&pg=PA62&dq=sarmogetae&hl=ro&sa=X&ved=0ahUKEwiS0s6Ate3SAhXEbZoKHUZ_B70Q6AEIITAB#v=onepage&q=sarmogetae&f=false
Getuli https://en.wikipedia.org/wiki/Gaetuli
Goți https://en.wikipedia.org/wiki/Goths
”Apoi, în timpul domniei la goţi a lui Buerebista, a venit în Goţia Deceneu, pe vremea cînd Syla a pus mâna pe putere la Roma. Primindu’l pe Deceneu, Buerebista i’a dat o putere aproape regală. După sfatul acestuia goţii au început să pustiească pământurile germanilor pe care acuma le stăpînesc francii.” Jordanes
Jeți https://en.wikipedia.org/wiki/Jat_people
Yuezhi https://en.wikipedia.org/wiki/Yuezhi
Myr-geți, Pien-geți, Thussa-geți, Tyran-geți https://books.google.ro/books?id=HzNDAAAAcAAJ&pg=PA311&lpg=PA311&dq=myr+getae&source=bl&ots=ND7S16_mA4&sig=DxcBfwNj_mnTDuDKwIyo3hSqUmE&hl=ro&sa=X&ved=0ahUKEwifjpeDndDRAhWTF8AKHbtWCqAQ6AEIHTAA#v=onepage&q=myr%20getae&f=false
Myso-geți, An-geți și multe alte forme corupte mai există printre așa-zisele popoare menționate de așa-zișii ”istorici” de’a lungul vremurilor. La aceste neamuri care au dus etnonimul geților în forme diverse peste tot în Europa, Asia, Africa, America se adaugă neamurile cu alte etnonime, dar care fac parte din același mare grup genetic R1, deci frați genetici cu toții:
cimerienii, celții (gelții, galli), hitiții (ghitiții), troienii (tracii), brigii (frigienii), ilyrii, dorienii, aheii, lydienii, odrysii, macedonenii, arienii (iranienii), toch-arienii, scyții etc.
Să vedem ce spune și Strabon la trecerea dintre milenii în opera sa ”Geografia” despre geți și davi (daci), misi și alte neamuri getice numite în fel și chip și despre alt clișeu al acelor vremuri ”tracii”, în capitolul VII. Strabon a trăit între anii 63 î.Hr. și a decedat în 23 d.Hr. la Amasia unde se și născuse, la vîrsta de 86 de ani.
Strabon, așadar a trăit în perioada cînd apare pentru prima oară menționați acei geți numiți și ”daci”:
”VII,1,3. … Numai că unii din suebi locuiesc, după cum am spus, în Pădurea [Hercinică], alţii în afara ei – învecinîndu’se cu geţii.
VII,3,1. Partea de miazăzi a Germaniei, de dincolo de Elba, este – cel puţin acolo unde se învecinează cu fluviul – în stăpînirea suebilor. Apoi, îndată urmează teritoriul geţilor, la început îngust – mărginit la sud cu Istrul, în partea opusă cu munţii Pădurii Hercinice şi cuprinzînd şi o parte din munţi. Apoi se lărgeşte şi se întinde spre nord pînă la tyrageţi – fruntarii pe care nu le putem descrie precis.
Hartă creată pe baza descrierilor lui Strabon
Fiindcă nu sînt cunoscute aceste locuri, sînt luaţi în seama făuritorii de mituri ce vorbesc despre munţii Ripei şi despre hiperboreeni, crezîndu’se minciunile lui Pytheas masaliotul despre ţinuturile din jurul Oceanului, lucruri născocite pe care el le înşiruia sub cuvînt că face ştiinţă astronomică şi cercetări matematice.
Dar mărturia acestora trebuie nesocotită. Nu ne interesează nici dacă Sofocle spune într’o tragedie că Oritia a fost răpită de Boreas şi dusă
«dincolo de Pont, la capătul lumii, unde sînt izvoarele nopţii şi unde cerul este luminat de o lumină ce abia mijeşte, vechea grădină a lui Febus»,
această susţinere, neputînd întări spusele noastre, trebuie lăsată la o parte ca şi ceea ce ne spune Socrate în Fedru. Noi să afirmăm numai lucruri care se întemeiază pe cercetările vechi şi contemporane.
VII,3,2. Astfel elenii i’au socotit pe geţi de neam tracic. Aceşti geţi locuiau şi pe un mal şi pe celălalt al Istrului, ca şi misii, care sînt şi ei traci – acum ei se numesc moesi; şi de la ei au pornit şi misii statorniciţi în zilele noastre printre lidieni, frigieni şi troieni.
Frigienii nu sunt atlceva decît brigii, popor tracic, ca şi migdonii şi bebricii, medobitinii, bitinii, tinii şi – socot eu – mariandinii. Aceia au părăsit cu toţii Europa. Misii însă au rămas pe loc. Pe bună dreptate crede Posidoniu că aceşti misi din Europa (vreau să spun cei din Tracia) i’a pomenit Homer în versurile sale:
«El şi’a întors privirea îndărăt, uitîndu’se la ţara tracilor îmblînzitori de cai şi a misilor războinici, pricepuţi în lupta de aproape».
Dacă cineva ar înţelege aceasta ca privindu’i pe misii din Asia, pasajul nu s’ar lega de context. A susţine că [Zeus] nu şi’a întors ochii de la Troia spre pămîntul Traciei şi că nu a îmbrăţişat dintr’o privire – o dată cu Tracia – şi Misia, care este aproape, ci s’a uitat spre ţinuturile vecine cu Troada, aşezate în spatele ei şi pe ambele ei laturi, despărţite fiind, însă, de traci prin toată lăţimea Helespontului, înseamnă a confunda continentele şi a nu pricepe ce vrea să spună Homer. Căci aici expresia «şi’a întors» înseamnă, fără îndoială, spre partea dinapoi.
Oricine şi’ar întoarce privirea de la troieni spre cei ce nu sînt în spatele lor sau la dreapta şi la stîngă, înseamnă că ar privi înainte, nu îndărăt. Cele ce spune – mai departe – Homer confirmă părerea noastră, căci acestor misi el adaugă pe hipemolgi, galactofagi, abii, care sunt scyţi, şi pe sarmaţii ce’şi duc traiul în care. Aceste neamuri, ca şi bastarnii, sînt chiar astăzi amestecate cu tracii – mai ales cu cei de dincolo de Istru, dar şi cu acei de dincoace, care sînt amestecaţi şi cu neamurile celtice, boii, scordiscii, tauriscii. Totuşi pe scordisci unii îi numesc «scordişti, pe taurisci «teurişti» şi «taurişti».
VII,3,3 (C. 296). Posidoniu afirmă că misii se feresc, din cucernicie, de a mînca vietăţi; şi iată deci motivul pentru care nu se ating de carnea turmelor lor. Se hrănesc însă cu miere, lapte şi brînză, ducînd un trai liniştit – pentru care pricină au fost numiţi «theosebi» şi «capnobaţi». Unii traci – spune acesta – îşi petrec viaţa fără să aibă legături cu femeile, numindu’se «ctişti»; ei sunt onoraţi şi socotiţi sacri trăind, aşadar, feriţi de orice primejdie.
Pe toţi aceştia poetul i’a numit «străluciţii mulgători de iepe», «cei care se hrănesc cu lapte», «cei care duc viaţa sărăcăcioasă» şi «oamenii cei mai drepţi». Îi numeşte «abii» mai ales pentru că trăiesc departe de femei, fiind încredinţaţi că o viaţă singuratică, de om necăsătorit, e o viaţă numai pe jumătate, ca şi casa lui Protesilaus, numai pe jumătate casă, pentru că [acesta murind] este văduvită de el. Iar epitetul de «luptători din apropiere» dat misilor se datorează faptului că nu pot fi biruiţi – ca nişte buni războinici ce sînt.
De aceea, în cartea a XIII-a (a Iliadei) trebuie scris «moesii care luptă din apropiere» în loc de «misii care luptă din apropiere».
VII,3,4. Ar fi de prisos, poate, să schimbăm un text acceptat de atîţia ani. Mult mai probabil e că, în vechime, aceştia au purtat numele de misi şi că – [cu timpul] – s’a schimbat în acel de astăzi, iar cuvîntul «abii» nu ar trebui înţeles în legătură cu abţinerea de la plăcerile trupului, ci, mai degrabă, ar trebui luat în sensul că aceia n’au vetre şi trăiesc în care. Deoarece de cele mai multe ori neînţelegerile izvorăsc din învoieli şi stăpînirea bunurilor, e drept ca pe aceştia, care duc o viaţă atât de modestă şi folosesc atît de puţine lucruri, lumea să’i numească «cei mai drepţi».
Căci înţelepţii, nefăcând aproape nici o deosebire între dreptate şi cumpătare, au urmărit în primul rînd mulţumirea cu puţin şi simplitatea. Iată pentru ce au mers uneori cu exagerarea pînă la cinism. Dar împrejurarea de a trăi lipsiţi de femei nu arată o concepţie de felul acesta, îndeosebi la traci şi – între aceştia – mai ales la geţi.
Iată ce spune despre ei Menandru, desigur fără a plăsmui ceva, ci respectind realitatea istorică:
«Aşa sîntem noi, tracii toţi, şi mai ales geţii (mă mîndresc că mă trag din neamul acestora din urmă): nu suntem din cale afară de cumpătaţi»,
şi puţin mai departe da exemple de necumpătare în privinţa femeilor:
«Nici unul din noi nu ia o singură femeie, ci zece, unsprezece sau douăsprezece, dacă nu mai multe. Cînd se întîmplă să moară cineva care a avut doar patru sau cinci neveste, cei din partea locului spun despre el: bietul om, n’a fost însurat, n’a cunoscut iubirea.»
Susţinerile acestea sînt întărite şi de alţii. Nu este lucru firesc – prin urmare – ca oamenii ce socot nefericită viaţa fără multe femei să creadă în acelaşi timp că ar fi un om destoinic şi drept acel căruia îi lipsesc femeile. Socotindu’i «adoratori ai zeilor» şi «oameni care umblă în fum» pe cei fără femei, [geţii] s’ar ridica împotriva părerii obşteşti. De bună seamă, întotdeauna s’a pus pe seama femeilor îndemnurile în cele ale cucerniciei, căci ele împing pe bărbaţi la o prea mare slăvire a zeilor, la serbări în cinstea lor şi la acte de adoraţie…
Iată ce mai spune acelaşi poet, aducînd pe scenă un soţ supărat de cheltuielile pe care le fac femeile cu jertfele. Cuvintele [soţului] sînt:
«Ne prăpădesc zeii, nu altceva, mai ales pe noi cei căsătoriţi. Căci mereu e nevoie să se facă o serbare.»
Pe misogin îl pune să aducă aceleaşi învinuiri:
«Jertfeam de cîte cinci ori pe zi. Cinci sclave loveau chimvalele, stînd în cerc, iar altele scoteau urlete».
Ar fi, aşadar, o absurditate să se creadă că la geţi sînt socotiţi evlavioşi îndeosebi cei necăsătoriţi. Nu ne putem îndoi – din cele spuse de Posidoniu, şi [de asemenea] bizuindu’ne pe întreaga istorie a geţilor – că în neamul lor rîvna pentru cele divine a fost un lucru de căpetenie.
VII,3,5. Se spune că un GET cu numele Zamolxis ar fi fost sclavul lui Pitagora şi că ar fi deprins de la acesta unele cunoştinţe astronomice, iar o altă parte ar fi deprins’o de la egipteni, căci cutreierările sale l’ar fi dus pînă acolo.
Întorcîndu’se la el în ţară, s’ar fi bucurat de o mare trecere la conducători şi la popor – întrucît, întemeiat pe semnele cereşti, el făcea prorociri. În cele din urmă l’a convins pe rege să’l facă părtaş la domnie, spunîndu’i că este în stare să’i vestească voinţa zeilor.
Mai întîi, [Zamolxis] s’ar fi făcut preot al zeului cel mai slăvit la ei, iar după aceea a primit şi numele de zeu, petrecîndu’şi viaţa într’o peşteră, pe care a ocupat’o el şi unde ceilalţi nu puteau intra. Se întîlnea rar cu cei din afară, cu excepţia regelui şi a slujitorilor acestuia. Regele lucra în înţelegere cu el, fiindcă vedea că oamenii ajunseseră [datorită lui] mult mai ascultători decît înainte. Căci supuşii lui credeau că [regele] dă poruncile sfătuit de zei.
Obiceiul acesta a continuat pînă în zilele noastre, pentru că mereu se găsea cineva gata să’l sfătuiască pe rege – şi acelui om geţii îi spuneau zeu. Muntele [unde se afla peştera] a fost socotit sfînt şi s’a numit aşa. I se zicea Cogaionon şi la fel a fost şi numele râului care curgea pe lîngă el. Pe cînd domnea asupra geţilor Burebista – împotriva căruia s’a pregătit să pornească divinul Cezar -, cinstirea mai sus amintită o avea Decaineos. A dăinuit la geţi obiceiul pitagoreic, adus lor de Zamolxis, de a nu se atinge de carnea animalelor.
VII,3,7. … Aceştia susţinea [Homer], din pricina neştiinţei sale, nu pomeneşte pe scyţi şi nu aminteşte de cruzimea lor faţă de străini, pe care’i jertfeau şi’i mîncau, slujindu’se la băut de ţestele lor. Şi el nu spune că din pricina acestora a dobîndit marea numele de «neospitalieră».
Mai adaugă ei că Homer născoceşte neamuri, cum ar fi străluciţii hipemolgi, galactofagi şi abii – oameni foarte drepţi -, care nu au trăit nicăieri. Dar atunci cum de i s’a dat numele de «neospitalieră», dacă nu cunoşteau cruzimea celor de acolo, ori pe cei care mai ales se arătau cruzi? Aceştia nu puteau fi decât scyţii, sau, poate, pe atunci cei ce locuiau dincolo de misi, de traci şi de geţi, nu erau nici hipemolgi, nici galactofagi, nici abii?
Dar şi în ziua de azi se găsesc pe meleagurile acelea locuitori numiţi «hamaxoici» şi «nomazi», care trăiesc din ce produc turmele lor, din lapte şi brînză, mai ales de iapă. Ei nu ştiu sa strîngă bogăţii sau să facă negoţ decît dînd o marfă în schimbul alteia. Cum se poate, aşadar, să nu’i fi cunoscut el pe sciţi, cînd doar vorbeşte de hipemolgi şi de galactofagi?
Căci pe atunci scyţii erau numiţi hipemolgi, precum ne arată şi Hesiod în versurile citate de Eratostene:
«Pe etiopieni, pe liguri şi pe scyţii hipemolgi».
De ce trebuie, prin urmare, să ne mirăm dacă, din pricina deselor înşelătorii care se fac la noi – cînd este vorba de învoieli -, Homer i’a numit cei mai drepţi pe nişte oameni care nu îşi petrec cît de cît viaţa îndeletnicindu’se cu învoieli şi cu agonisirea banilor, oameni care nu posedă nimic afară de sabie şi de cupă? Căci totul este în devălmăşie la ei, şi, în primul rînd, femeile şi copiii – aşa cum concepe Platon.
De altfel şi Eschil se arată a fi de partea lui Homer când spune despre scyţi:
«Scyţii care mănîncă brînză din lapte de iapă şi au legi bune».
Aceasta este părerea grecilor şi în ziua de astăzi. Noi socotim pe scyţi drept oameni cu viaţa cea mai simplă şi cei mai fără vicleşug, cu mult mai puţin pretenţioşi decît noi şi de o mai mare cumpătare. Cu toate acestea, felul nostru de viaţă s’a răspîndit aproape la toţi, corupînd moravurile şi introducînd la scyţi viaţa foarte îmbelşugată şi trăită în desfătări, izvorul tuturor răutăţilor, prin care ei urmăreau să’şi mulţumească nenumăratele lor pofte.
Vicleniile acestea au pătruns în mare parte şi la barbari, printre alţii, la nomazi, încumetîndu’se a porni pe mare, ei s’au corupt; au prădat şi au ucis pe străini. După ce au ajuns în legătură cu tot soiul de oameni, au împrumutat de la aceştia luxul şi obiceiurile negustoreşti. Măcar că acestea par să ajute la îmblînzirea deprinderilor, de fapt le strică şi înlocuiesc simplitatea – despre care tocmai am vorbit – cu vicleşugul.
VII,3,8. Scyţii care au trăit înaintea noastră – mai ales cei de pe vremea lui Homer – au fost socotiţi de către eleni aşa cum spune Homer că au fost şi cum au şi fost de fapt. Vezi ce povesteşte Herodot despre regele scyt împotriva căruia pornise cu război Darius şi ce răspuns i’a trimis acela. Vezi de asemenea ce spune Crisip cu privire la regii Bosporului, printre care este şi Leucon. Epistolele persane şi Cuvintele vrednice de amintire, care s’au păstrat de la egipteni, babilonieni şi inzi, sînt pline – şi ele – de această simplitate, despre care am pomenit. Din această pricină şi Anacharsis şi Abaris şi cîţiva alţii, la fel cu ei, erau vestiţi printre eleni, pentru felul lor deosebit – specific neamului din care făceau parte -, întrunind bunăvoinţa, simplitatea şi dreptatea.
Dar ce să mai spunem despre cei vechi? Se zice că Alexandru, fiul lui Filip, cu prilejul expediţiei sale împotriva tracilor de dincolo de Haemus, după ce a năvălit în ţara tribalilor – despre care ştia că se întindeau pînă la Istru şi insula Peuce, din Istru -, cunoscînd de asemenea şi că ţinutul de dincolo de fluviu se află în puterea geţilor, ar fi înaintat pînă acolo şi nu ar fi putut să debarce în insulă, din lipsa corăbiilor. (Acolo se refugiase Syrmos, regele tribalilor, şi se împotrivea încercării lui [Alexandru] de a debarca). Atunci acesta, după ce intra în ţinutul geţilor, cuceri o cetate şi se întoarse – cât putu mai repede – la el în ţară. A primit daruri de la seminţiile de acolo şi de la Syrmos. Ptolemeu, fiul lui Lagos, spune că în cursul acestei expediţii au sosit la Alexandru celţii de lîngă Marea Adriatică, pentru a stabili cu el legături de prietenie şi ospitalitate.
Regele, primindu’i cu multă bunăvoinţă, şi întrebă – în timpul ospăţului – de ce se tem ei mai tare; credea că vor rosti numele lui. Iar ei au răspuns că de nici un om; ziceau doar că le este frică să nu se prăbuşească peste ei cumva cerul. Dar – au adăugat aceştia – pun mai presus de orice prietenia unui om atât de însemnat. Iată, prin urmare, caracteristicile simplităţii barbare. Unul din ei n’a îngăduit debarcarea în insulă, însă a trimis daruri şi a legat prietenie cu cel care’l atacase. Ceilalţi pomeniţi, susţinînd că nu se tem de nimeni, au spus totuşi că preţuiesc mai mult decît orice prietenia oamenilor mari. [Încă un exemplu].
Pe timpul urmaşilor lui Alexandru, rege al geţilor era Dromichaites. Acesta – după ce l’a prins pe Lisimah, care pornise cu război împotriva lui – i’a arătat mai întâi sărăcia lui şi a neamului său, precum şi traiul lor cumpătat. I’a îndemnat apoi să nu mai poarte război împotriva unor oameni de soiul lor, ci [mai degrabă] să caute a se împrieteni cu dînşii. Iar după ce l’a cinstit ca pe un oaspete, a legat prietenie cu el şi l’a lăsat să plece.
VII,3,10. Şi cu privire la misi trebuie să i se ceară socoteală lui Apollodor, pentru ceea ce spune despre ei Homer în versurile sale.
Nu cumva îi crede şi pe ei nişte născociri, atunci cînd poetul zice:
«a misilor care luptă corp la corp şi a străluciţilor hipemolgi»?
Vede în ei pe aceia din Asia? Dacă înţelege să vorbească despre cei din Asia, atunci nu desluşeşte bine pe Homer, după cum am arătat mai sus. Susţinînd că ei nu sunt decît născocirea poetului, întrucât n’ar fi existat misi în Tracia, [el contrazice] realitatea, într’adevăr, chiar în zilele noastre Aelius Catus a strămutat din teritoriul de dincolo de Istru în Tracia cincizeci de mii de oameni luaţi de la geţi, neam vorbind aceeaşi limbă cu tracii. Şi acum ei locuiesc acolo, iar numele lor este moesi. Se poate că şi mai înainte li se spunea astfel, iar în Asia numele lor s’a prefăcut în misi.
Sau, mai înainte, cei din Tracia se numeau misi, ceea ce se potriveşte mai bine cu istoria şi cu cele ce pretinde poetul. Dar despre aceasta sunt de ajuns cele de mai sus. Acum mă întorc la explicaţiile ce trebuie să vină la rînd.
VII,3,11. Lăsînd la o parte trecutul îndepărtat al geţilor, întîmplările din vremea noastră sînt următoarele:
Ajungînd în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, GETUL Burebista l’a înălţat atÎt de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci, încât, în câţiva ani, a făurit un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine. Ba încă a ajuns să fie temut şi de romani. Căci trecînd plin de îndrăzneală Dunărea şi jefuind Tracia – pînă în Macedonia şi Iliria -, a pustiit pe celţii care erau amestecaţi cu tracii şi cu ilirii şi a nimicit pe de’a întregul pe boii aflaţi sub conducerea lui Critasiros şi pe taurisci. Spre a ţine în ascultare poporul, el şi’a luat ajutor pe Deceneu, un magician (! proroc, prevestitor n.n.) care rătăcise multă vreme prin Egipt, învăţînd acolo unele semne de prorocire, mulţumită cărora susţinea că tălmăceşte voinţa zeilor.
Ba încă de un timp fusese socotit şi zeu, aşa cum am arătat cînd am vorbit despre Zamolxis. Ca o dovadă pentru ascultarea ce i’o dădeau [geţii], este şi faptul că ei s’au lăsat înduplecaţi să taie viţa de vie şi să trăiască fără vin. Cît despre Burebista, acesta a pierit din pricina unei răscoale, mai înainte ca romanii să apuce a trimite o armată împotriva lui. Urmaşii acestuia la domnie s’au dezbinat, fărîmiţînd puterea în mai multe părţi. De curînd, cînd împăratul August a trimis o armată împotriva lor, puterea era împărţită în cinci state. Atunci, însă, stăpînirea se împărţise în patru. Astfel de împărţiri sunt vremelnice şi se schimbă cînd într’un fel, cînd într’altul.
Citește: CINE A PRELUAT PUTEREA DE LA BUREBISTA (TĂBLIȚA 62)
VII,3,12. A existat şi o altă împărţire a teritoriului chiar din cele mai vechi timpuri: căci pe unii îi denumesc [autorii] daci, iar pe alţii geţi. Geţii sînt cei care se întind spre Pont şi spre răsărit, iar dacii cei care locuiesc în partea opusă, spre Germania şi spre izvoarele Istrului.
Socot că ei se numeau în vechime davi. De aici şi numele de sclavi, Geta şi Davos, obişnuite la atici. Această presupunere merită mai multă crezare decît aceea potrivit căreia numele ar veni de la «scyţii dai», care locuiesc prea departe, lîngă Hyrcania; şi nu pare de crezut să se fi adus de acolo sclavi în Atica. Într’adevăr, atenienii îi numeau pe sclavii lor după numele neamurilor de unde îi aduceau – cum ar fi Lydos şi Syros -, sau îi numeau cu acele nume care erau mai obişnuite în tara lor de baştină, bunăoară: Manes ori Midas, pe cei din Frigia, şi Tibios, pe cei din Paflagonia.
Neamul geţilor, care se înălţase atît de mult sub Burebista, a decăzut [apoi] cu totul din pricina dezbinărilor lăuntrice şi din pricina romanilor. Totuşi, ei sînt încă în stare şi astăzi să trimită la luptă patruzeci de mii de oameni.
VII,3,13. Prin ţara lor curge rîul Marisos, care se varsă în Dunăre. Pe aceasta îşi făceau romanii aprovizionările pentru război. Ei numeau Danubius partea superioară a fluviului şi cea dinspre izvoare pînă la cataracte. Ţinuturile de aci se află, în cea mai mare parte, în stăpînirea dacilor. Partea inferioară a fluviului, pînă la Pont – de’a lungul căreia trăiesc geţii -, ei o numesc Istru.
Dacii au aceeaşi limbă ca şi geţii. Aceştia sînt mai bine cunoscuţi de eleni, deoarece se mută des de pe o parte pe alta a Istrului şi totodată mulţumită faptului ca s’au amestecat cu tracii şi cu misii.
Acelaşi lucru s’a petrecut şi cu tribalii, ei fiind de neam trac. Căci şi ei au primit imigrări, întrucît vecinii lor îi cotropeau, fiind mai slabi. Ba chiar, acei de dincolo de Istru – şi anume scyţii, bastarnii şi sarmaţii -, după ce îi învingeau, treceau şi fluviul o dată cu cei alungaţi de ei, statornicindu’se chiar, unii dintre aceştia, fie în insule, fie în Tracia. Cei care locuiau de cealaltă parte a fluviului erau biruiţi urii ales de iliri.
Cît despre geţi şi daci după ce numărul lor crescuse neînchipuit de mult, într’atît încît puteau să trimită la luptă pînă la două sute de mii de oameni, ei s’au împuţinat şi au ajuns în zilele noastre cam la vreo patruzeci de mii şi sînt acum pe cale de a se supune romanilor. Nu se află încă de tot sub stăpînirea lor, pentru că îşi mai pun nădejdea în germani, duşmanii romanilor.
VII,3,14. Între [geţi şi] Marea Pontică, de la Istru pînă la Tyras, se întinde pustiul geţilor, care e în întregime şes şi fără ape. Cînd Darius, fiul lui Histaspe, a trecut Istrul împotriva scyţilor, a fost în primejdie să piară de sete împreună cu toată oştirea sa.
Într’un tîrziu, a înţeles cum stau lucrurile şi s’a retras. Mai tîrziu, pornind la război împotriva geţilor şi a regelui lor Dromichaites, Lisimah a trecut prin mari primejdii şi, mai mult încă, a fost luat în captivitate. Dar a scăpat, deoarece a întîlnit un barbar bun la suflet, după cum am arătat mai sus.
VII,3,17. … Prima parte a întregii regiuni ce se întinde la nord între Istru şi Boristene este pustiul geţilor. Apoi vin tyrageţii, iar după ei sarmaţii iazigi şi cei care se numesc regali, apoi urgii. Cei mai mulţi dintre ei sunt nomazi, doar puţini îndeletnicindu’se şi cu agricultura. Se spune că aceştia locuiesc lîngă Istru, adeseori şi pe un mal şi pe celălalt, înăuntrul ţării se aflau bastarnii, care se învecinează cu tyrageţii şi cu germanii. Şi ei sînt un fel de neam germanic şi se împart în mai multe triburi. Unii poartă numele de atmoni şi sidoni; alţii, acela de peucini şi locuiesc în insula Peuce din Istru.
Roxolanii sînt cei mai de la miazănoapte dintre acei care locuiesc în cîmpiile dintre Tanais şi Boristene. Căci toată regiunea de la miazănoapte, cuprinsă între Germania şi Marea Caspică, este cîmpie – în măsura în care o cunoaştem. Nu avem însă ştiinţă dacă deasupra roxolanilor locuiesc alte neamuri… Cît despre roxolani, ei au luptat împotriva generalilor lui Mitridate Eupator, avîndu’l în fruntea lor pe Tasios. Au venit în ajutorul lui Palacos, fiul lui Sciluros, şi ei se bucurau de faima unor oameni viteji. Dar înaintea unei falange orînduite şi cu arme grele, orice seminţie barbară – ostaşi uşor înarmaţi – vădeşte slăbiciune. Aceia, opunînd cam vreo cincizeci de mii de oameni celor şase mii ai lui Diofant, generalul lui Mitridate, nu au putut ţine piept, ci majoritatea lor au fost ucişi.
Se folosesc de coifuri şi platoşe făcute din piele de bou netăbăcită, poartă scuturi împletite din nuiele şi au drept arme de atac lănci, arc şi sabie. Seamănă cu ei cei mai mulţi dintre barbari. Corturile nomazilor, făcute din pîslă, sunt bine fixate pe carele unde ei îşi petrec viaţa, în jurul corturilor se află turmele, al căror lapte ei îl folosesc drept hrană, făcând din acesta şi brînză, iar carnea animalelor o mănîncă. Ei le urmează la păşune, schimbînd mereu locurile, după cum au iarbă, în timpul iernii stau prin mlaştinile de lângă Lacul Meotic, iar vara în cîmpii.
VII,5,2. O parte din teritoriul amintit dacii l’au prefăcut într’un pustiu, în urma războiului în care i’a biruit pe boi si pe taurisci – seminţii celtice de sub stăpînirea lui Critasiros.
(Tabel cu o încercare nereușită de a situa rîul Parisos menționat de Strabon cît mai aproape de Carpați prin identificarea sa cu Tisa, pentru a nu deranja pe germani, acolo unde spune foarte clar Strabon că se află acești ”daci” la poalele Alpilor sau la Izvoarele Dunării n.n.)
Dacii pretind că acest ţinut ar fi al lor, cu toate că este despărţit de ei prin rîul Parisos (după unii rîul Paar din Germania, după alții Tisa n.n.) – care vine din munţi şi se varsă în Istru, prin părţile galilor numiţi scordisci. Într’adevăr, aceştia locuiau amestecaţi cu ilirii şi cu tracii. Dar pe cei dintîi i’au nimicit dacii, pe cîtă vreme cu aceştia din urmă adeseori ei au făcut alianţă. Restul ţinutului, spre miazănoapte şi răsărit, îl ocupă panonii, pînă la Segestica şi Istru.
Spre celelalte părţi, se întind mai mult. Oraşul Segestica aparţine panonilor, fiind aşezat la confluenţa mai multor rîuri, toate navigabile. El alcătuieşte o întăritură foarte potrivită pentru războiul împotriva dacilor, căci se află la poalele Alpilor, care se întind pînă la iapodi – aceştia fiind un amestec de celţi şi iliri. De acolo curg rîuri care duc multă marfă la [oraşul] acesta, printre altele şi marfă din Italia.
De la Aquileia la Nauportos, trecînd peste Ocra, sînt trei sute cincizeci de stadii – unii spun cinci sute -, iar pe drumul acesta carele pot merge până la Nauportos, veche colonie a tauriscilor. Ocra este cea mai joasă parte a Alpilor, care se întinde din Retia pînă la Iapodi. De acolo, munţii se înalţă din nou la Iapodi, purtînd numele de Albi.
De asemenea, şi de la Tergeste – sat al carnilor – este o trecătoare prin Ocra, către mlaştina ce se cheamă Lugeon. În apropiere de Nauportos, întâlnim rîul Corcoras, care primeşte mărfurile aduse pînă la Nauportos, şi se varsă în Savos, iar acesta în Dravos – acel afluent al lui Noaros ce se varsă lîngă Segestica. De acolo, Noaros – cu apele sporite, deoarece îl primeşte apoi şi pe Colapis, care curge din muntele Albion, pe la iapodi – se varsă în Dunăre, la scordisci.
Rîurile despre care vorbim curg mai mult spre miazănoapte. De la Tergeste la Dunăre se face un drum de vreo mie două sute de stadii, în apropiere de Segestica întîlnim şi Siscia, un fort, şi Sirmium, aşezate pe drumul care duce spre Italia.
VII,5,4. … [Locuitorii de lîngă Adriatica] se tatuează întocmai ca şi toate neamurile ilirice şi trace.”
Ca o concluzie care o tragem din spusele lui Strabon din aceste vorbe:
”A existat şi o altă împărţire a teritoriului chiar din cele mai vechi timpuri: căci pe unii îi denumesc [autorii] daci, iar pe alţii geţi”,
este una singură și certă:
Unii dintre geți, erau numiți de ”autorii” latini și daci. Dar nu reiese de nicăieri că geții își spuneau astfel: ”daci”.
De ce Geții Liberi și Demni au fost transformați în ”daci” robi / sclavi ai Romei?
Cine privește fără prejudecăți harta Imperiului lui Boerobistas (Burebista) și are o fărîmă de sinceritate va constata că spațiul ocupat de Imperiul roman din teritoriile geților se apropie simțitor de 40-50%, ceea ce este în contradicție și cu cei care minimalizează că a fost de fapt ocupat doar 14%, sau o treime (33%) cum spune Roxin, dar și cu cei care exagerează (latinopații) că a fost aproape 80-90%.
Tot sudul Geției lui Boerobistas a fost inclus în imperiul roman.
Cei care minimalizează acest procent spun că Imperiul lui Boerobistas a fost aproape de 10 ori mai mare decît a fost în realitate, iar cei care exagerează îi includ și pe geții sau pe iazigii clientelari imperiului, uitînd că aceștia erau independenți în realitate față de Roma.
Ce s’a întîmplat cu teritoriile geților de la sud de Dunăre nu a fost atît de evocat în monumente și scrieri precum cele de la nord de Dunăre.
Imperiul Roman nu a acordat nici unei alte regiuni cucerite atît de multă atenție mai ales din partea artiștilor plastici, iar Columna lui Traian, operă care a revoluționat arta romană, devine un argument în plus în acest sens, dar și prin multitudinea statuilor geților rămase ca dovadă vie pînă astăzi.
Această hartă a Geției lui Boerobistas este incompletă pentru că nu acoperă Regiunea Apollonia, Munții Haemus (Balcani), nici izvoarele Dunării spre Germania, nici teritoriile Scordiscilor cuceriți la sud, mărginindu’se în toate punctele cardinale în prea puține teritorii controlate de Boerobistas, în opinia noastră o hartă falsă.
O altă latură a problematicii supusă dezbaterii este că nu pe toate reprezentările de geți din muzee se află, eticheta ”Captivus Dacus”, iar etichetele cel mai probabil au fost puse mult mai tîrziu.
Noi credem că adevăratul motiv pentru care se vehiculează etnonimul de ”dac” este de a se împămînteni statutul de rob al locuitorului din Carpați.
Dintre aceste statui de geți, cele mai multe au fost descoperite de’a lungul timpului în urma săpăturilor din Forul lui Traian.
Este posibil ca acestea să fi fost realizate la comanda lui Traian, împăratul învingător, special pentru a’i împodobi forul.
Dar toate statuile au fost amplasate la înălțime, iar toți geții reprezentați sînt cu priviri semețe și clare, cu o atitudine liniștită, fie ei tineri sau bătrîni, fie nobili, sau geți de rînd.
Deși se cunoaște că au fost luați prizonieri după anul 106 cînd a căzut Geția lui Decebal, totuși aceste statui nu par a fi de geți prizonieri pentru că nu sînt încătușați sau ținuți în lanțuri.
În Galeria Chiaramonti, în Sala Braccio Nuovo, mai sunt amplasate trei capete colosale de geți, deosebit de expresive. Chiar pe partea dreaptă a acestei săli se află un comatus get, aflat în floarea vîrstei.
În comparație cu el, capetele de romani din stînga și din dreapta sa sînt de două ori mai mici.
Aproape de ieșire se află și celelalte două capete de geți: un tînăr comatus ce poartă numărul de ordine 115 și inscripția ”Captivus Dacus”, care are o atitudine mîndră și calmă.
La numărul 124 se află un tarabostes cu binecunoscuta’i cușmă getică. Este mai în vîrstă decît ceilalți doi, cu barba stufoasă ce îi este aranjată elegant, are părul tuns scurt la spate și fruntea ușor încruntată. Privește înainte, are pomeții ușor proeminenți, iar întreaga înfățișare arată inteligentă și hotărîre.
Despre acest chip s’a mai spus de multe ori că îl reprezintă chiar pe însuși regele Daci Balo (Decebal).
Daci Balo
În Roma, aproape de Colosseum, se află cel mai mare arc de triumf din Roma. Este Arcul lui Constantin, ridicat de senat în cinstea acestuia după victoria de la podul Milvius, împotriva lui Maxentiu, din începutul secolului al IV-lea al erei creștine. Patru dintre basoreliefurile de pe acest arc înfățișează scene de luptă dintre geți și romani.
Trecuseră deja două secole de la aceste lupte, dar ele, se pare, mai dăinuiau în memoria romanilor.
Specialiștii consideră că aceste basoreliefuri făceau parte dintr’un monument al lui Traian, fiind refolosite la acest monument.
Imaginea lui Traian din aceste scene se pare că a fost înlocuită cu cea a lui Constantin, dar geții nu au fost înlocuiți. Pe cele opt coloane corintice ale arcului se află opt statui imense de geți. Statuile geților străjuiesc arcul de la o înălțime de aproape 25 de metri.
Patru dintre acestea sînt de nobili geți, iar patru sînt de oameni de rînd, fără căciula specifică rangului.
Atitudinea lor este una demnă, iar aceștia stau cu capetele ușor aplecate (parcă privesc peste Roma) și mîinile împreunate. Toți sînt bărboși, au plete lungi și mantii ornate cu franjuri pe margini ce sunt prinse pe un umăr și le ajung până la călcîie. Pantalonii lor sînt strînși la glezne, iar în picioare au opinci. Ochii lor scrutează zarea, pînă dincolo de mări și țări, acolo unde adevărul dăinuie.
Se crede că aceste statui provin tot din Forul lui Traian, deși nu există dovezi clare. Întrebarea ce dăinuie și astăzi este acesta:
Ce caută niște statui de geți, pe un monument ridicat la două secole după războaiele lui Traian cu Decebal?
Sau se încerca păstrarea respectului cuvenit unui popor ce a salvat omenirea la ceas de grea încercare…
Geții, urmașii pelasgilor, cei ce au refăcut nucleul Vechii Europe, acordînd o nouă șansă umanității, reprezentau un model uman în fața căruia și Imperiul Roman se înclina cu respect.
La Muzeul Borghese se află un bust enorm, probabil o fostă statuie întreagă a unui tînăr get, cu ambele mîini lipsă și cu fața zdrobită.
Alte statui, capete și busturi de geți se găseau odinioară în Roma, în muzeele Torlonia, Lateran, Capitolin, sau chiar în atelierele unor sculptori, precum Canova și Tadolini sau Monteverde.
Din păcate, colecțiile au fost mutate, unele au fost vîndute sau descompuse, reîntregite, iar urma acestor statui a fost pierdută.
Dar orașul Roma nu este singurul care ascunde astfel de comori.
La Florența se află cîteva statui minunate de daci, sculptate în porfir roșu, iar alte statui se găsesc la Napoli.
În afara Italiei, găsim geții ”de piatră” în multe muzee și colecții private: la Oxford, Berlin, la Paris (Luvru), Madrid, la Praga, la Toulouse, Bruxelles, la Sankt Petersburg (Ermitaj), la Copenhaga, Smyrna, Atena, la New York, în Israel etc.
Cel mai recent cap de get a fost descoperit în 1999, în Forul lui Traian. El a fost expus pentru scurta vreme și la Muzeul Național de Istorie a Rumîniei din București.
Leonard Velcescu, cel care a pornit un studiu vast asupra chipurilor de geți, spunea:
”Aceste sculpturi de geți, păstrate acum în muzee și colecții particulare, au fost găsite în mare parte în Forul lui Traian și au fost făcute de artiștii antici romani în perioada lui Traian. Există însă și statui de geți făcute într’o perioadă mai tîrzie, posterioară lui Traian (de exemplu, în timpul lui Hadrian), care au cu totul alta origine și o altă istorie.
Este foarte important de reținut că, din punct de vedere iconografic, în timpul lui Traian, arta romană se afla la apogeul ei, iar calitatea sculpturilor de geți, din punct de vedere portretistic, este remarcabilă.
Nicidecum nu au fost lucrate ca o imagine stereotipă, adică toate la fel, cum se reprezentau de pildă divinitățile, ci au fost sculptate după modele reale, într’un stil realist roman, caracteristic pentru aceasta perioadă.
Detaliile sînt minuțios realizate și naturaliste, reprezentînd fizionomia detaliată a fiecărui personaj: atitudine demnă, privire ageră, de neînvins, calma la exterior, relativ agitată la interior, gata sa treacă la acțiune, la momentul potrivit.
Statuie de Get la Muzeul Luvru, Paris
Cînd mă refer la sculpturile de geți redate în teza mea, vorbesc, bineînțeles, de statui întregi, de statui acefale (fără cap), busturi, capete, multe fragmente (brațe, mîini, picioare, etc.).
Aceste statui de geți au fost făcute de romani în perioada lui Traian, pentru Forul de la Roma.
Conform reconstituirilor Forului lui Traian făcute de italieni și, ceva mai recent, de americani, cred că au fost la origine în jur de o sută de statui de geți. În curtea principală a forului, aceste statui se aflau la înălțime, deasupra porticurilor (galeriilor) care înconjurau piața principală a acestui for, cam în dreptul fiecărei coloane care susținea porticul.
Acestor statui din marmură trebuie să li se adauge și statuile din porfir roșu-vișiniu care au făcut parte din faimosul portic din porfir al forului. Nu se poate ști exact cîte statui de geți au făcut parte din acest portic, menționat de mai multe ori în antichitate.
De altfel, așa s’a aflat de existența lui, din scrieri, căci deocamdată arheologii nu au găsit nimic și nu au reușit să’l localizeze în complexul forului.
De ce nu s’a mai găsit nici o urmă?
Pentru că toate complexurile monumentale din Roma au fost ”jefuite”, materialele au fost descompletate, luate și reutilizate la construcții, mai ales în timpul Renașterii.
Și cum Forurile Imperiale erau garnisite cu diferite marmuri colorate de toate tipurile și nuanțele, așa se poate explica de ce acest portic a dispărut complet: era construit din porfir roșu, material de construcție deosebit de căutat în Renaștere și Baroc. Și acest portic din porfir se pare că a existat cu adevărat, căci au fost găsite 5 statui de geți din porfir roșu-vișiniu.
Două se află în prezent la Luvru (Franța), trei la Florența, iar cîteva fragmente în rezervele Forului lui Traian (Italia).
Chiar dacă se vorbește de niște prizonieri de război, toate statuile de geți sînt ale unor oameni liberi, nu sclavi sau prizonieri.”
Leonard Velcescu vorbește deschis despre un nou subiect:
”Pot să vă spun că aceste sculpturi ocupau un loc foarte important din punct de vedere iconografic, fiind ca o imagine a ”barbarilor” în inima lumii romane, adică la Roma.
De ce romanii (mai precis Traian) au decis să’i reprezinte pe geți, popor considerat ”barbar”, în centrul de elită al lumii romane?
De ce nu au fost reprezentate personalitățile romane, cum ar fi fost mult mai logic?
Este un Mare Mister. Nu trebuie să uităm că acest for a fost construit pentru a’l glorifica pe împăratul Traian.
Dar, în urma constatărilor arheologice, putem adăuga că, în același timp, acest loc de o mare importanță pentru romani a fost dedicat în mare parte și glorificării geților.
Învinșii au fost glorificați și omagiați de învingători. Acest lucru consider că este de o mare importanță și poate fi considerat total ieșit din comun.”
Romanii au adus, au implantat, de bună voie, imaginea geților, popor învins în inima sa, Sarmizegetusa care a fost demolată practic, incendiată și rasă de pe fața pămîntului, iar imaginea lumii ”barbare”, prezentată în locul cel mai de preț al lor, Forul.
De ce acest contrast între Sarmizegetusa distrusă și evidențierea și etalarea statuilor geților? Dacă erau atît de importanți geții, de ce nu a fost conservată Sarmizegetusa?
Ochii statuilor de geți ascund o enigmă, iar expresia lor este aceea a unor înțelepți.
De ce au vrut romanii sa îi aibă, în mijlocul Romei și în mijlocul imperiului lor, pe acești enigmatici inițiați, cu privirea lor senină, dar de nedescifrat?
De ce i’au adus în for și le’au închinat o grandioasă columnă, celebrîndu’le moartea și sacrificiul?
Nu Traian și neamul său de cuceritori ai lumii sînt cei ce i’au scos pe geți din istorie distrugîndu’le inima lor Sarmizegetusa?
Oarecum trebuie sa le fim recunoscători într’un fel, pentru că i’au făcut astfel nemuritori, prin trupul marmurei. Aceste minunate statui de geți sînt tot atîtea altare ale neuitării groaznicei grozăvii din care a fost salvat neamul getic.
Pare a fi ciudată această anomalie, dar nu foarte ciudat în definitiv, pentru că cea mai mare parte a teritoriilor geților erau incluse deja în Imperiu, iar mulți dintre acești geți deveniseră cetățeni ai imperiului, cu dreptul de a urca pe scara socială, ceea ce s’a și petrecut.
Poate că romanii în intențiile lor distructive nu au vrut ca un alt centru spiritual al lumii să fie mai important decît Roma.
Poate că imaginea ”sclavilor daci” nu este decît o strategie actuală de a îngenunchea imaginea veche a geților nobili și demni, în ochii contemporanilor, și pentru ca noi urmașii lor să fim umili în fața Romei, în fața occidentului, în fața creștinismului vestic catolic, și să uităm de măreția strămoșilor noștri, ori chiar să ținem doliu etern acestora, prin purtarea căciulilor negre pe care le vedem azi pe capetele celor care vorbesc doar despre ”daci”, nu și despre geții nobili și demni care purtau cușme roșii.
Da, Sarmizegetusa se constituia în acea vreme într’un centru politic puternic care se dovedise pe vremea lui Boerobistas capabil să contrabalanseze geopolitica acestui continent.
Romanii au distrus acest centru care concura Roma, dar de asemenea, nu trebuie uitat cîți împărați geți au condus’o ulterior.
De ce uităm acest aspect important care este omis cu obstinație din cărțile de istorie?
Din cauza acestei legi draconice a uitării instituite acum cîteva mii de ani, ”damnatio memoriae”, au dispărut toate cărțile ce vorbeau despre Geți și Geția, s’au ascuns dovezile arheologice, paleontologice, geologice, astronomice, biologice, ale șocurilor planetare prin care a trecut Pămîntul.
Nu sînt foarte îndepărtate acele timpuri.
Trebuia să uităm ca să putem merge mai departe sau trebuie să ne reamintim ce se vrea uitat?
Uitarea atît de necesară în trecut trebuie acum înlăturată și regîndit rolul geților în istoria imperiului roman.
Priviți ochii geților și încercați să înțelegeți ceva din tăcerea lor.
sau: DACII SUNT DIN NEAMUL GEȚILOR, ROMÂNE! IUBEȘTE’ȚI STRĂMOȘII REALI!
Sursă hărți: wikipedia (Pomponius Mela), noema.crifst.ro
Alte resurse: forumromanum.org, Izvoare privind istoria Romîniei, Editura Republicii Populare Romîne, Bucureşti, 1964 (citatul din Geografia lui Strabon), ziarulnatiunea.ro
Vatra Stră-Română Dacii Geții Pelasgii Dacia ROMANIA
Vatra Stră-Rumînă 
