CUBA TOVARĂȘULUI CASTRO, UN LAGĂR MAI DUR DECÎT RUMÎNIA SOCIALISTĂ

Fidel Castro a fost una dintre personalitaţile controversate ale istoriei, un revoluţionar care a luptat toată viaţa pentru idealul său de a transforma Cuba într’un stat socialist şi de a’l menţine aşa pe tot parcursul vieţii sale.

Cine nu şi’ar fi dorit să ajungă dictator pe o insulă tropicală pe care s’o conducă după cum vrea cu o mînă de fier, să impună propriile legi, să’şi promoveze membrii familiei în funcţii cheie pentru a fonda o dinastie proprie, să reprime orice rebeliune, să aplice propria ideologie, să decidă destinul cetăţenilor săi şi să sfideze marile puteri?

În vreme ce mulţi dintre noi ne vom mulţumi să fim dictatori insulari virtuali în jocul ”Tropico”, Fidel Castro, pe numele său real de ”Fidel Alejandro Castro Ruz” a fost poate printre puţinii oameni din istorie care şi’a văzut dorinţa împlinită, rămînînd în istorie ca ”El Presidente” sau „El Lidero Maximo”.

Sarcina lui Castro a fost cu atît mai grea cu cît Cuba a fost primul stat din emisfera vestică ce s’a apropiat atît de mult de URSS, devenind la rîndul său stat socialist. Sarcina sa a fost copleşitoare şi pentru că acest stat insular, Cuba, deşi cea mai mare insulă din Caraibe, totuşi nu măsoară mai mult de circa 1250 km lungime și de la 35 la 145 km lăţime.

Aceste considerente geografice sînt destul de clare încît să se ajungă cu uşurinţă la concluzia că statului Cubanez i’a fost greu să’şi menţină orientările în faţa unei puteri importante şi puternice precum Statele Unite cu care se învecinează şi cu care îşi intersectează interesele.

SUA avea în Cuba interese financiare importante. Totuşi, iată că Fidel Castro nu numai că a indrăznit să viseze o patrie socialistă pe care să o modeleze conform vederilor sale, dar a şi reuşit să’şi îndeplinească acest vis. Drumul pe care l’a avut de urmat a fost greu şi i’a adus o faimă pe cît de mare, dar bivalentă, în sensul în care mulţi consideră că Fidel Castro a fost un personaj extraordinar de care Cuba avea nevoie pentru a se afirma, dezvolta, dar și opiniile care spun că a fost un personaj care a urmărit mai degrabă preamărire personală, recunoaştere, putere deplină.

Acest conducător cubanez a rezistat în faţa a zece preşedinţi americani (Eisenhower, Kennedy, Johnson, Nixon, Ford, Carter, Reagan, Bush senior, Clinton, Bush junior), a supravieţuit mai multor secretari generali sovietici, devenind liderul cu cea mai mare perioadă în care a condus un stat de pe parcursul întregului secol XX. [1]

El aparţine generaţiei de insurgenţi ai secolului XX alături de Nelson Mandela, Ho Shi Min, Che Guevara, Camilo Torres, Mehdi Ben Barka. A avut relaţii apropiate cu unii dintre cei mai importanţi oameni politicii ai vremii sale, precum Tito, Hrusciov, Nelson Mandela, Indira Gandhi, Jiang Zemin, Nasser şi a cunoscut mai mulţi oameni de cultură care au lăsat moştenire un tezaur cultural nepreţuit (Jean-Paul Sartre, Simone de Beauvoir, Ernest Hemingway, Gabriel Garcia Marquez, Gerard Depardieu, Steven Spielberg, Maradona etc.) [2].

Întreaga sa viaţă este interesantă şi spectaculoasă, deci merită cercetată, înţeleasă şi astfel vom reuşi să înţelegem multe aspecte ale parcursului său politic care a fost foarte important pentru lumea de după cel de-Al Doilea RĂzboi Mondial.

Viitorul războinic al marxismului s’a născut într’o familie înstărită

Conform datelor oficiale ale Consiliului De Stat din Cuba, Fidel Castro Ruz s’a născut la ferma tatălui său, Angel Castro y Argiz, pe 13 august 1926 la Birấn, în provincia cubaneză Oriente şi provenea din familia unui mare proprietar. Provenit din Galicia şi de origine foarte modestă, emigrant spaniol Angel Castro, a revenit pe insulă după ce a luat parte la războiul de independenţă cubanez luptînd în rîndurile armatei spaniole.

În vremurile marii depresiuni, tatăl său Angel Castro va strînge în Cuba o avere considerabilă (o plantaţie de zahăr proprie, un teren de 800 ha şi altul închiriat de 10 000 ha) și se va îmbogăți în urma afacerii sale cu cultivarea trestiilor de zahăr la ferma ”Las Manacas” din Biran, Provincia Oriente.

După ce a divorţat, s’a căsătorit cu Lina Ruz Gonzales, servitoarea sa de origine spaniolă, cu care a avut şapte copii, inclusiv Fidel. El a fost al treilea copil nelegitim al lui Angel Castro y Argiz. La 6 ani, Castro a trăit în Santiago de Cuba în casa învăţătorului său.

A fost botezat pe ritul romano-catolic la 8 ani pentru a fi admis la şcoala-internat ”La Salle” din Santiogo, fiind apoi transferat la şcoala iezuită privată, El Colegio de Belen, din Havana. Castro era interesat de istorie şi geografie, însă era mai degrabă pasionat de sport.

Veniturile familiei proveneau din cultura de trestie de zahăr, creşterea vitelor, exploatarea lemnului şi a unei mici mine de nichel. În acest mediu Fidel cunoaşte de mic agricultura, problemele sociale, lipsurile familiilor simple de la ţară care lucrau terenurile familiei sale.

La 13 ani va avea prima sa acţiune cu caracter rebel de nesupunere, anume îi instigă pe lucrătorii de la trestia de zahăr să organizeze o grevă împotriva tatălui său pentru a obţine condiţii de lucru mai bune.

Ulterior va declara:

”Eram fiu de moşier, nu nepot. Dacă aş fi fost nepot, m’aş fi născut deja într’un mediu aristocratic şi toţi prietenii mei, întreaga mea cultură, ar fi fost marcate de sentimentul de superioritate faţă de cei din jur.” [3]

În copilărie va fi impresionat de tatăl său care îi va oferi un model de om sobru, hotărît, care se impune în orice situaţie, auster, duşman al luxului şi opulenţei. Mama sa însă va fi mai apropiată de el, blîndă şi se va îngriji ca el să aibă parte de o educaţie încă de mic.

Despre viaţa de familie îşi va aminti:

”Nu am căpătat o cultură burgheză. Tatăl meu era un moşier rupt de realitate. Părinţii mei nu făceau vizite şi primeau extrem de rar oaspeţi. Nu aveau cultura sau obiceiurile unei familii din clasa celor avuţi.” [4]

O vreme a cunoscut un oarecare dispreţ din partea oamenilor din jur datorită originii ţărăneşti, a naşterii ilegitime şi a faptului că s’a botezat tîrziu.

De la 5 ani merge la şcoala din satul Macarane, iar în scurt timp va lua ore particulare cu o învăţătoare de culoare în capitala provinciei, Santiago de Cuba. Îşi va continua studiile la Colegiul Dolores, iar rezultatele bune îi determină pe părinţi să îl înscrie în 1941 la colegiul elitelor administrat de iezuiţi, Balén, situat în Havana.

La acest colegiu va rămîne în amintirea profesorilor ca un elev activ din punct de vedere sportiv, cu o memorie excelentă şi cu un real talent oratoric. Această calitate de orator îi va servi toată viaţa, dovadă stînd numeroasele sale discursuri ţinute în faţa poporului cubanez care i’au adus popularitate şi susţinerea maselor. Se pare că în anii petrecuţi la Colegiul Balén va avea parte de o lectură variată (Primo de Rivera, Marx şi Lenin, Jose Marti). [5]

Recunoaşte că educaţia primită acolo îi va folosi toată viaţa:

”Fără îndoială iezuiţii ne’au influenţat în decursul formării prin valorile lor, stricteţea organizaţiei şi disciplina lor, prin simţul dreptăţii (…) Promovau sportul, excursiile, drumeţiile şi căţăratul montan. Nici eu nu bănuiam că mă pregăteam să devin un guerillero.” [6]

Se pare că instinctul său pentru sport şi dragostea pentru natură vor sta la baza formării sale fizice şi a experienţei care i’a permis să poarte în multă vreme razboi de guerila împotriva sistemului din Cuba pe care în considera nedrept:

”Îmi plăcea să ma urc pe munte. Cînd un munte îmi apărea în faţa ochilor, mi se părea o provocare. Punea stăpînire pe mine dorinţa de a escalada acea culme, de a ajunge în vîrf. Autobuzul era nevoit să aştepte uneori cîte patru ore, deoarece eu nu mă întorsesem încă de pe munte (…) Dar participam şi la restul competiţiilor şi am sfîrşit prin a fi desemnat, în ultimul an – în şcoală învăţau o mie şi ceva de elevi -, cel mai bun sportiv al colegiului. Mă remarcam la baschet, la footbal, la baseball, la alergări de fond şi de viteză, în aproape toate disciplinele sportive.” [7]

Rebel anti-imperialist de tînăr îmbrăţişează marxismul

După ce obţine o diplomă pentru rezultatele strălucite la Balen, abia în 1945, la terminarea celui de’al doilea război mondial, Castro şi’a început studiile la Facultatea de Drept la Universitatea din Havana. S’a afirmat ca student activist, făcînd parte din găşti violente.

Castro s’a alăturat ”Mişcării 30 septembrie” ce se opunea violenţelor comise de găşti. Pe 13 noiembrie, voluntarii lui Castro au ţinut un discurs prin care expuneau înţelegerile secrete dintre guvern şi găşti, atrăgînd atenţia presei naţionale. Discursul a înfuriat găştile, iar Castro, de teama de a fi încolţit, s’a ascuns în mediul rural, apoi a plecat în SUA. După câteva săptămâni, s’a întors în Havana, unde îşi va lua Doctoratul în Drept, în septembrie 1950.

Era anti-imperialist convins, se opunea intervenţiei americane în Caraibe, candidînd fără success la preşedinţia Federaţiei a Studenţilor Universităţii, folosind sloganul ”onestitate, decenţă şi justiţie”. Critica public corupţia administraţiei prezidenţiale Ramon Grau, discursurile sale ajungând în ziare.

Castro, deşi avea o altă viziune politică iniţială, s’a orientat spre politica de stânga, devenind adept al scrierilor lui Karl Marx, Friedrich Engels şi Vladimir Lenin. Povestea că se simţea ca un om orb rătăcit în pădure pînă să’l descopere pe Marx. A continuat să militeze împotriva împărţirii pe clase, împotriva ”politicienilor corupţi”, împotriva ”rasismului”, împotriva imperialismului şi capitalismului, crezînd în idealul de revoluţie proletară ce ar putea răsturna orînduirea actuală.

”În acea universitate în care nu am intrat decât cu un spirit rebel şi cu anumite idei elementare despre dreptate, am devenit revoluţionar, m’am transformat într’un marxist-leninist şi am dobîndit valorile pe care le susţin şi pentru care am luptat de’a lungul vieţii mele.” [8]

Aici însă descoperă un mediu opus celui din colegiul iezuit. Campusul în care a locuit era controlat de două grupări mafiote rivale care influenţau evenimentele politice ale capitalei prin violenţă şi bani.

Numele lor (Mişcarea Revoluţionară Socialistă şi Uniunea Insurecţială Revoluţionară) nu se potrivesc cu activităţile propriu-zise ale mişcărilor, fiind etichete false. Aceste grupări controlează permanent guvernul de la putere şi Asociaţia Studenţească. Viaţa politică e atît de coruptă încît politicienii se folosesc de aceşti ”pistoleros” pentru diferite scopuri iar uneori îi întărîtă unii împotriva altora pentru a’i ţine ocupaţi şi sub control.

După 1948 rolul lor creşte, deoarece primesc posturi în poliţie. În paralel îşi exercită rolul puternica mafie americană, puternic înrădăcinată în Cuba. Şeful acesteia, marele mafiot Meyer Lansky, joacă mult timp un rol în politica Cubei.

Acesta este mediul politic şi al vieţii universitate în perioada în care Fidel Castro va veni în Havana să studieze Dreptul. Cînd va hotărî să participe la comitetele politicii universitare cu scopul de a deveni preşedintele asociaţiei universitare, membrii Mişcării Socialiste Revoluţionare îl vor trece pe lista neagră ameninţîndu’l.

Acum decide să nu ţină cont de ameninţări ci să se afirme ca urmaş al lui Jose Marti şi ca un continuator al revoluţiei acestuia. Într’o discuţie cu jurnalistul Ignacio Ramonet, Castro povesteşte astfel evenimentele periculoase prin care a trecut în acea perioadă:

”Presiunile fizice şi ameninţările erau considerabile. În preajma alegerilor pentru FSU (Federatia Studenților Universitari), pe cînd eram în cel de’al doilea an al Şcolii de Drept, acea mafie, iritată de nesubordonarea mea după numeroase incidente, utiliză o măsură dură de intimidare: îmi interzice să mai intru în universitate. Nu mă mai puteam întoarce în acel centru de studii.”

Jurnalistul îl întreabă ”Şi ce aţi făcut?”, iar el marturiseşte:

”Ei bine, am plîns. (…) Problema era deosebit de complexă. Erau oameni înarmaţi, cu aplecare către crimă, care se bazau pe spriinul tuturor organismelor poliţieneşti.  (…) Nimeni nu îi înfruntase deschis în feuda lor universitară şi nu mai erau dispuşi să tolereze o astfel de îndrazneală. Exista riscul de a’mi pierde viaţa într’o aparentă încăierare a grupurilor adverse. Am plîns, dar m’am hotărât să mă întorc şi să ma lupt, conştient că acest lucru putea să însemne o moarte sigură.” [9]

Totuşi a scăpat cu bine din această provocare.

Campion la Baseball:

A fost un jucător de baseball talentat, iar în 1944 a cîştigat premiul de cel mai bun jucător din şcoala la care învaţă.

Va avea în 1949 şansa unei cariere sportive în lumea baseballu-lui profesionist, atunci cînd echipa New York Giants îi oferă un contract, dar refuză. Ulterior, un membru al negociatorilor declară:

”A fost incredibil, a refuzat. Nimeni din America Latină nu mai spusese pînă atunci nu.” [10]

Suspect de tentative de omor

Violenţele studenţeşti au escaladat după ce preşedintele reales, Grau, a angajat lideri ai bandelor în funcţii de ofiţeri de poliţie. Castro, fiind ameninţat cu moartea, a trebuit să părăsească Cuba. S’a înarmat şi s’a alăturat camarazilor săi. Mulţi dizidenţi l’au acuzat mai târziu că Castro şi banda sa au comis asasinate în perioada respectivă.

În acestă perioadă va fi acuzat de trei ori că a participat la tentative de omor: se zvoneşte că în 1946 a împuşcat un membru al Uniunii Insurecţiale Revoluţionare, în februarie 1948 e acuzat că l’a ucis pe directorul naţional al Sporturilor, Manolo Castro (care, în ciuda numelui, nu îi era rudă), iar peste 4 luni i se impută ca a împuşcat un ofiţer de poliţie. Toate aceste 3 cazuri au rămas în istorie fără a fi vreodată demonstrate. [11]

În perioada următoare va lua parte la anumite acţiuni revoluţionare. Va participa în vara lui 1952 la o acţiune eşuată contra dictatorului Republicii Dominicane, Rafael Trujillo. Campania eşuează, iar pentru a scăpa cu viaţă sare peste bordul navei pe care de afla şi va înota 10 mile marine prin ape despre care se spune că erau populate de rechini, după care ajunge acasă. Va lua parte şi la o mişcare internă desfăşurată în Columbia în care au murit peste 3500 de oameni şi care a rămas în istorie sub numele ”Bogotazo”. [12]

Ulterior se interesează detaliat de politica latino-americană şi se implică în mişcarea de independenţă a unor state precum Puerto Rico, Argentina, Venezuela, Columbia, Panama, state care vor să stopeze politica colonialistă a SUA în America Latină.

Omul politic Castro

Din punct de vedere politic, Fidel Castro devine membru în „Partido Ortodoxo”, Partidul Poporului Cubanez, fondat în 1947 de politicianul carismatic Eduardo Chibas ce l’a inspirat pe Fidel, pe principiile susţinute în trecut de Jose Marti: naţionalism, antiimperialism, independenţă economică, libertate politică şi dreptate socială. Va face parte din partid pînă cînd acesta se va desfiinţa, după 8 ani de existenţă.

Chibas a pierdut alegerile, iar Castro a continuat să lucreze pe cont propriu.

În 1947, Castro şi’a pregătit expediţia pentru a înlătura junta militară de extremă dreaptă a lui Rafael Trujillo din Republica Dominicană, aliatul Americii. Devenind preşedinte al Comitetului Universitar pentru Democraţie în Republica Dominicană, Castro şi’a adunat o forţă militară de 1200 de voluntari, mulţi cubanezi şi dominicani exilaţi.

Împreună, au navigat spre Cuba în iulie 1947 unde au fost arestaţi. Castro şi tovarăşii săi de arme au evadat şi s’au întors în Havana unde a militat împotriva uciderii studenţilor de către forţele guvernamentale. Protestele au escaladat în violenţe în februarie 1948, Castro însuşi fiind bătut.

În aprilie, Castro a călătorit spre Bogota, Columbia, unde un grup de studenţi cubanezi finanţaţi de preşedintele Argentinei de atunci, Juan Peron, l’au asasinat pe liderul stângii populare Jorge Eliecer Gaitan Ayala, ceea ce a condus la revolte şi ciocniri dintre conservatori, susţinuţi de armată, şi liberalii de stînga. Castro s’a alăturat liberalilor, furînd armele conservatorilor din staţia de poliţie.

Reîntors în Cuba, Castro a continuat să conducă protestele. În acelaşi an, Grau a decis să nu mai candideze şi să’l lase pe candidatul Carlos Prio Socarras din Partido Autentico să preia preşedinţia. Prio a continuat să reprime cu brutalitate protestele, poliţia asasinîndu’l pe Justo Fuentes, un prieten al lui Castro.

În 1848, în ciuda dezacordului ambelor familii, se căsătoreşte cu studenta la filosofie Mirta Diaz-Balart, provenită dintr’o familie bogată. Astfel ajunge într’o familie cu cele mai bune legături politice, creîndu’se speranţa că Fidel va putea fi atras de partea regimului.

Pînă la urmă, cuplul a primit binecuvântarea şi zeci de mii de dolari de la tatăl Mirtei pentru a petrece 3 luni de ”miere” în New York City. Cei doi s’au mutat într’un spaţiu mai larg al oraşului Havana. Un an mai tîrziu vor avea un fiu, numit Fidelito.

Castro a avut 8 copii, cel mai mare fiind Fidelito, cu numele real Fidel Castro-Diaz – Balart. Fiica, Alina Fernandez, a rezultat în urma unei relaţii extraconjugale, a scăpat din Cuba ca turist şi a devenit un permanent critic la adresa regimului la un program de radio din Miami.

Articol din Adevărul de Cluj, 29 Decembrie 1993

Castro mai are 5 fii cu cea de’a doua soţie, Dalia Soto, a căror nume încep cu litera A, cel mai tînăr fiind numit Antionio, medical echipei naţionale de baseball.

Deoarece aşa doreşte Fidel, ei trăiesc în cele mai modeste condiţii. Castro va înfiinţa o organizaţie de tineret numită Asociaţia Radicală Ortodoxă, va deveni în 1950 triplu licenţiat în ştiinţe juridice, ştiinţe sociale şi drept internaţional, iar mai tîrziu va deschide un cabinet de avocatură pentru oamenii săraci. [13]

În urma unei campanii nereuşite de ajutorare a cubanezilor săraci, Castro a falimentat. Nu şi’a putut plăti taxele, mobilierul i’a fost confiscat, electricitatea întreruptă, soţia a devenit nervoasă pe el.

Dar şi’a continuat cariera de activist. În noiembrie 1950, la Cienfuegos, s’a luptat cu poliţia la protestul împotriva interzicerii asociaţiilor studenţeşti.

Fidel Castro şi preluarea puterii în Cuba. Revoluţia Cubaneză

Văzîndu’se ca urmaşul lui Chibas, Castro a candidat pentru alegerile din iunie 1952 pentru Congres, însă nu a fost nominalizat datorită reputaţiei sale radicale, fiind nominalizat în schimb pentru Casa Reprezentanţilor.

Pe perioada campaniei, Castro s’a întâlnit cu viitorul său rival, Generalul Fulgencio Batista care avea orientări politice de dreapta. Deşi amîndoi erau împotriva regimului Prio, nu aveau relaţii amicale.

Pe 10 martie 1952, Baptista Fulgencio a preluat puterea ţării printr’o lovitură de stat și va deveni şef al statului punînd bazele unei dictaturi corupte, iar Meyer Lansky, marele mafiot american, va deveni consilierul oficial al acestuia. Prio a fugit în Mexic.

Declarîndu’se preşedinte, Baptista a anulat sistemul democratic electoral şi şi-a impus ”democraţia disciplinată”. Era pro-american de partea elitelor bogate. Înrăutăţise relaţiile cu Uniunea Sovietică, desfiinţase sindicatele şi persecutase grupurile socialiste cubaneze.

Castro era nemulţumit văzînd că în locul unei camarile de politicieni autoritari şi corupţi venise un dictator. Fidel Castro va lupta contra lui Fulgencio Batista: iniţial foloseşte metode juridice. Va depune plîngere la înalta Curte de Justiţie împotriva loviturii de stat şi va declara ”dacă Batista ia puterea cu forţa, trebuie să îi fie luată cu forţa”.

Ulterior va organiza o lovitură de forţă cu scopul de a declanşa o insurecţie. Castro a creat un grup numit ”Mişcarea” care a operat clandestin, publicînd ziarul ”El Acusador” şi înarmînd şi instruind recruţi.

În iulie 1952, mişcarea ajunsese la 1200 de membri din cele mai sărace cartiere ale Havanei. Castro a evitat să încheie o alianţă cu Partidul Socialist Popular de teama politicilor moderate ale acestuia, însă a menţinut legătura cu membrii prin intermediul fratelui său Raul, care era membru al partidului. Castro a depozitat arme pentru a planifica atacarea cazărmilor Moncada din Santago de Cuba.

Pe 25 iulie, militanţii lui Castro, îmbrăcaţi în uniforme militare, au ajuns şi au năpustit asupra cazărmilor pînă să vină întăririle.

Revoluţia Cubaneză s’a declanşat!

Castro, preluînd modelul cubanezilor care au luptat pentru independenţa împotriva spaniolilor în secolul al XIX-lea, se vedea ca un nou eliberator asemeni lui Jose Marti (om politic, scriitor cubanez). Cu 165 de revoluţionari, a ordonat trupelor să nu provoace crime decît dacă întîmpinau rezistenţă armată.

Pe 26 iulie 1953 încearcă să ocupe fortăreaţa La Moncada din Santiago de Cuba cu sprijinul cîtorva zeci de partizani, un nou atac a fiind declanșat. Însă doar 3 din cele 16 maşini care trebuiau să plece din Santiago au stat la dispoziţia atacatorilor. Planul său dă greş, fapt care duce la torturarea şi executarea multor participanţi

Revoluţionarii, ajungând la cazărmi, alarma a fost declanşată şi paznicii au început să tragă cu mitraliera. 19 revoluţionari au fost ucişi şi alţii 27 au fost răniţi. Castro a ordonat retragerea. Unii revoluţionari răniţi au frecventat servicile de urgenţă publice, fiind rapid capturaţi de forţele guvernamentale. Rebelii capturaţi au fost torturaţi şi 22 dintre aceştia au fost executaţi fără judecată. Castro, acompaniat de 19 tovarăşi, a plecat la Gran Piedra, în Munţii Sierra Maestra unde a stabilit o bază.

Batista a proclamat ”legea marţială” ca reacţie la rebeliune, ordonînd cenzurarea presei şi reprimarea violentă a oricărui protest. Apăreau zvonuri că rebelii comunişti ucideau pacienţi din spitale şi totuşi, au apărut în ritm alarmant ştiri şi poze ce atestau folosirea torturii de către armată şi execuţiile sumare. Populaţia a devenit agitată şi nemulţumită.

Curînd, Castro şi cîţiva rebeli au fost arestaţi şi transportaţi către nordul Santiago.

Pe 21 septembrie, regimul Batista a acuzat partidele Ortodoxo şi PSP de complot şi au început procese la Palatul Justiţiei din Santiago. La proces, Fidel Castro acuză regimul de ilegalitate, abuzuri şi declară că doreşte să reformeze şi să democratizeze Cuba.

Castro, pentru a se apăra, a citat din Marti şi a convins 3 judecători că era acuzat greşit că ar organiza o rebeliune împotriva autorităţilor constituţionale ale statului cubanez, şi în schimb îl acuza pe Baptistă că a preluat puterea prin mod neconstituţional.

Ca încheiere a pledoariei sale rosteşte celebra frază:

”Istoria mă va absolvi.”

Procesele s’au încheiat pe 5 octombrie, mulţi rebeli fiind eliberaţi, alţi 55 fiind condamnaţi la închisoare de la 7 la 13 ani. Juraţii au decis pe 16 octombrie ca să fie condamnat Castro la 15 ani de închisoare într’un spital. Un loc confortabil, timp în care şi’a scris discursul cu titlul ”Istoria mă va ierta”.

Această frază va servi drept titlu al broşurii-program pe care o va concepe mai tîrziu. [14]

Castro, închis cu alţi 25 de tovarăşi, şi’a redenumit mişcarea în ”MR-26-7” (Mişcarea 26 iulie) în memoria datei în care a lansat atacul asupra cazărmilor din Moncada. A continuat să citească cărţile lui Lenin, Marx, Marţi, Freud, Kant, Shakespeare, Munthe, Maugham şi Dostoievski, vrând să devină un revoluţionar intelectual.

Soţia l’a părăsit, luînd custodia fiului lor Fidelito.

În 1954, Baptista a permis desfăşurarea alegerilor, însă nici un politician nu s’a putut opune.  Astfel, alegerile au fost cîştigate de Batista. A urmat o perioadă de acalmie politică. La sugestia unor politicieni influenţabili, Congresul şi Batista au decis că Fidel Castro nu reprezenta o ameninţare şi pe 15 mai 1955, el şi cu ceilalţi prizonieri au fost eliberaţi.

Castro s’a întors la Havana, oferind interviuri la radio, însă fiind monitorizat strict de guvern. Acum divorţat, Castro s’a combinat cu două femei ce i’au sprijinit mişcarea, Naty Revuelta şi Maria Laborde.

A continuat însă să planifice revoluţia, argumentînd că ţara are nevoie de un lider puternic pentru a se dezvolta. Ca orice revoluţionar recidivist, a continuat demonstraţiile violente.

Războiul de gherilă

Pentru a nu a mai fi arestat, el şi cu Raul au fugit din ţară din nou. A lăsat o scrisoare prin care declara că ”lasă Cuba pentru că toate ușile păcii i s’au închis, iar ca adept al lui Marti, credea că ora în care cubanezii îşi vor lua drepturile înapoi a sosit, însă trebuie să lupte şi nu să implore”.

Pleacă în exil (Mexic) unde începe colaborarea cu argentinianul Ernesto Che Guevara sprijinindu’se şi pe ajutorul fratelui său Raul.

Castro, în Mexic alături de fratele său s’au întîlnit cu marxistul argentinian, Ernest Che Guevara. Lui Fidel i’a plăcut figura sa revoluţionară. S’a împrietenit cu spaniardul Alberto Bayo care s’a lăsat convins să’i instruiască rebelii pentru a duce războiul de gherilă.

Avînd nevoie de fonduri, Castro a plecat prin SUA pentru a căuta simpatizanţi bogaţi, în special americani înstăriţi de stînga care erau atunci persecutaţi de Joseph McCarthy.

Cînd a întîlnit cîţiva, monitorizaţi de agenţii lui Batista, aceştia din urmă i’au orchestrat o tentativă de asasinare. Castro însă a scăpat şi a contactat grupul MR-26-7 din Cuba, aflînd că şi alte grupări începeau să militeze împotriva lui Batista, inclusiv mişcarea studenţească ”Directorio Revolucionario Estudiantil” a lui Jose Antonio Echeverria cu care s’a întîlnit în Mexico City.

În Mexic el hotărăşte să înceapă un război de guerilă în Cuba prin care să izbutească să preia controlul în defavoarea lui Batista. [15]

Anul următor, pe 25 noiembrie 1956, revine cu aceşti colaboratori de încredere şi declanşează în Cuba mai multe centre ale războiului de guerilă. Aceasta este perioada în care Partidul Socialis Popular Cubanez va lua legătura cu rebelii şi îi va sprijini.

A cumpărat yacht-ul ”Granma”, şi pe 25 noiembrie 1956, Castro, împreună cu fratele său şi Camilo Cienfuegos au navigat alături de 81 de revoluţionari spre Tuxpan, Veracruz, într’o călătorie dificilă de 5 zile, fără provizii şi cu rău de mare. Au ajuns la destinaţie pe 30 noiembrie unde Frank Pais i’a condus în Santiago şi Manzanillo.

Granma i’a dus pe revoluţionari în mlaştina din Playa Las Coloradas, în apropiere de Los Cayuelos. Echipajul său a ajuns lângă muntele împădurit din Sierra Maestra, începînd atacurile asupra trupelor lui Batista. Doar 19 rebeli au ajuns la destinaţie, restul fiind ucişi sau capturaţi. După cîteva atacuri, Castro a rămas fără întăriri căci Pais şi militanţii săi s’au retras. Situaţia devenise critică.

Castro, Che şi Camilo Cienfuegos şi’au stabilit tabăra, începînd raidurile asupra posturilor militare pentru a fura arme.

În ianuarie 1957, au copleşit apărarea. Soldaţii răniţi care s’au predat au primit îngrijiri de la rebeli, însă Chicho Osario, observatorul local a fost executat, inspirînd încrederea populaţiei locale în rebeli. Unii locali chiar s’au alăturat rebeliunii.

În februarie 1957, Castro s’a întâlnit cu Celia Sanchez, care i’a devenit un prieten apropiat.

În iulie 1957, Castro şi’a divizat armata în trei coloane, comandate de el, fratele său şi Guevara, operînd în zonele urbane pentru a provoca agitaţie. Între timp, toată Cuba era devastată de actele de sabotaj şi atacuri cu bombe comise de grupurile anti-Batista.

Poliţia a răspus cu arestări în masă, tortură şi execuţii sumare. În martie 1957, DR a lansat un atac eşuat asupra palatului prezidenţial, Antonio fiind împuşcat. Frank Pais a fost de asemenea ucis.

Castro a continuat să obţină suportul revoluţionarilor mai puţin radicali. S’a întîlnit cu membri ai Partido Ortodoxo, Raul Chibas şi Felipe Pazos, discutînd despre reforma agrară, industrializare şi programul de alfabetizare ce aveau să fie promise cetăţenilor pentru a le cîştigă încrederea înaintea alegerilor.

A contactat presa străină pentru a’şi răspândi mesajul, devenind o celebritate străină pentru americani după ce a fost intervievat de jurnalistul de la The New York Times, Herbert Matthews, dar şi de reporter de la CBS şi Paris Match.

Forţele de gherilă ale lui Castro creşteau, la fel şi atacurile. În primăvara 1958, rebelii controlau un spital, şcoli, presă scrisă, fabricile de mină şi de tutun. Batista era sub presiune. Americanii, aflînd despre detaliile şocante precum folosirea torturii şi cenzurarea presei, au încetat să’l mai aprovizioneze pe Batista cu arme. O greva generală a paralizat ţara, acompaniată de atacurile armate ale grupului MR-26-7.

Batista a răspuns cu Operaţiunea Verano, prin care zonele împădurite şi satele suspecte că ar sprijini rebelii erau bombardate. 10 000 de soldaţi sub comanda generalului Eulogio Cantillo au înconjurat Sierra Maestra. În ciuda superiorităţii numerice şi tehnice, armata nu putea duce lupte de gherilă. Castro a continuat ofensiva folosind mine de teren şi ambuscade.

Soldaţii lui Batista au fost învinşi de rebelii lui Castro ce au cîştigat suportul popular local. În vara 1958, MR-26-7 a împins armata spre munţi. Castro controla deja Oriente şi Las Villas, divizând Cuba.

Americanii, temîndu’se că Castro era socialist, l’au instruit pe Cantillo să’l sprijine totuşi pe Batista. Acesta a încheiat un acord secret cu Castro prin care înceta focul şi va promite că Batista va fi judecat ca criminal de război. Guerila triumfă cu sprijinul poporului şi a mişcărilor clandestine urbane, iar Batista e silit să fugă în timp ce Fidel Castro preia puterea.

Revoluţia biruise. Batista scapă însă, fugind în exil cu 300 milioane de dolari pe 31 decembrie 1958. Cantillo a intrat la Palatul Prezidenţial din Havana, cerînd Curţii Supreme să’l numească pe Carlos Piedra să devină preşedinte şi să numească un guvern.

Castro s’a înfuriat, a înterupt acordul de încetare a focului şi a ordonat arestarea lui Cantillo. Pe 1 ianuarie 1959, cubanezii sărbătoreau nu doar ”anul nou”, ci şi căderea lui Batista.

Castro a ordonat prevenirea oricărui act de vandalism. Cienfuegos şi Guevara au ajuns la Havana pe 2 ianuarie, iar Castro a intrat în Santiago unde a ţinut un discurs invocînd războiul pentru independenţa. Populaţia îl aplauda şi îl aclama în toată Havana.

Manuel Urrutia Lleo a fost proclamat ca preşedintele interimar, Castro anunţînd desfăşurarea alegerilor populare.

Castro și Che Guevara în 1958

Castro s’a proclamat drept Reprezentantul Forţelor Armate Rebele, stabilindu’se la Havana Hilton Hotel. A purtat discuţii cu Partidul Socialist Popular pentru crearea statului socialist. Presa, aflată sub mîna lui Castro, a declarat că regimul lui Batista a ucis 20 000 de cubanezi, însă în realitate doar cîteva mii au fost ucişi.

Castro, promiţînd dreptate şi justiţie, a organizat o serie de procese, rezultînd sute de execuţii la care au fost supuşi adepţii regimului anterior. Castro a făcut un tur în toată America Latină.

A vizitat inclusiv Venezuela unde s’a întîlnit cu preşedintele Romulo Betancourt unde fără succes, nu au putut încheia un acord energetic. La întoarcere, s’au iscat tensiuni între Castro şi figurile guvernamentale. Castro era înfuriat de faptul că guvernul a lăsat mii de şomeri pe drumuri după ce au închis cazinourile şi bordelurile. Ca rezultat, premierul Jose Miro Cardona a demisionat şi s’a dus în exil în America, alăturîndu’se mişcării anti-Castro.

Chiar dacă Castro cîştigase războiul cu Batista şi revoluţia a avut un succes, un nou război se anunţa, un război cu un inamic şi mai puternic şi mai de temut: Statele Unite ale Americii.

El Premiero în război cu America

Pe 16 februarie 1959, Castro a fost numit premier al Cubei.

În aprilie a vizitat SUA pentru a se întîlni cu vice-preşedintele Richard Nixon. Nixon l’a displăcut instant. Castro a continuat să călătorească în Canada, Trinidad, Brazilia, Uruguay şi Argentina. A participat la conferinţa de la Buenos Aires unde a propus fără success emiterea unui Plan Marshall pentru America Latină de 30 de miliarde de dolari.

În mai 1959, prima sa realizare ca premier a fost semnarea legii primei reforme agrare, stabilind 402 hectare pe cap de locuitor, interzicînd străinilor să deţină proprietăţi în Cuba. De atunci, a început epoca de tristă amintire pentru Cuba: comunismul, o epocă a economiei planificate, a izolaţionismului, a dictaturii unui om asupra maselor, a egalităţii în sărăcie.

Proprietarii bogaţi au fost alienaţi, în schimb muncitorii de rînd fiind protejaţi şi susţinuţi să trăiască egali în sărăcie. Castro s’a numit însuşi preşedinte al Industriei Naţionale a Turismului. A încercat fără succes să facă publicitate unui ”paradis tropical lipsit de rasism” pentru a’i încuraja pe turiştii afro-americani să’i viziteze ţară. Salariile judecătorilor şi politicienilor au fost reduse. În martie 1959, Castro a declarat chirii pentru cei care plăteau mai puţin de 100 dolari pe luna.

Deşi refuză să’şi catalogheze regimul ca fiind unul socialist, a numit marxişti în poziţii cheie, ca Che Guevara, guvernator al Băncii Centrale, Ministru al Industriei, Pedro Luis Diaz Lanz în poziţia de comandant al aviaţiei.

În urma unui conflict cu preşedintele Urrutia, 500 000 de suporteri ai lui Castro i’au înconjurat palatul prezidenţial. Urrutia a fost nevoit să demisioneze. Castro a continuat că premier să conducă ţara cu o mâna de fier, numindu’l pe marxistul Osvaldo Dorticos ca preşedinte.

Castro a încercat să impună proiecte sociale pentru a ridica nivelul de trai. S’a axat pe reformarea educaţiei, multe clase de şcoală fiind deschise în primele 30 de luni de cînd a venit Castro la putere. Educaţia primară oferea şi un program de studiu şi muncă, elevii fiind obligaţi ca pe lîngă timpul alocat studiului să participe şi la o activitate productivă.

Sistemul sanitar a fost naţionalizat şi extins, multe policlinici fiind deschise în zonele rurale oferind tratament medical gratuit. S’a impus vaccinarea gratuită a copiilor pentru a reduce rata mortalităţii infantile.

Apoi, Castro a implementat un program social prin care dezvolta infrastructura. 600 de mile de drumuri au fost construite în primele 6 luni de guvernare şi 300 de milioane de dolari au fost cheltuiţi pentru proiecte sanitare şi pe aprovizionarea apei potabile. Peste 800 de locuinţe au fost construite în fiecare lună în primii ani de guvernare. S’au deschis centre speciale pentru copii cu dizabilităţi şi bătrîni.

Cam acestea au fost singurele realizări notabile şi benefice ale lui Castro. Ce’i drept, el doar urma trendul global. Cuba trebuia să între în secolul XX.

În rest, Castro s’a purtat ca un oarecare dictator comunist cu interese şi ambiţii personale, gîndindu’se doar la persoana sa. Folosind radioul şi televiziunea pentru a comunica cu poporul, şi’a instaurat un cult propriu al personalităţii pentru a fi iubit de muncitori, ţărani şi studenţi.

Asta în vreme ce opoziţia venea din partea clasei mijlocii şi din rîndul bogaţilor. Mii de doctori şi ingineri i’au refuzat regimul şi au preferat să emigreze în Florida din SUA, cauzînd fenomenul economic de ”brain drain” – exodul intelectualilor în favoarea Americii. Productivitatea a început să scadă simţitor, iar rezervele financiare s’au terminat în doi ani.

Curînd, au urmat epurările căci Castro, ca orice dictator ”iubit” şi ”venerat de popor”, trebuia să’şi asigure poziţia. În urma unui incident în care s’au implicat presa conservatoire şi sindicatele socialiste, Castro a început să aresteze sute de contra-revoluţionari. Mulţi ce’i drept, erau finanţaţi de exilaţi, de CIA şi de guvernul Dominican cu care Castro nu se avea bine. S’au desfăşurat rebeliuni ca Rebeliunea Escambray pentru îndepărtarea la putere a lui Castro, tot în stilul rebeliunii pe care a dus’o Castro în munţi şi păduri, cu tehnici de gherilă şi instrumente similare .

Din 1960, Castro părea că simpatiza marxismul-leninismul şi socialismul al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică în defavoarea democraţiei capitaliste şi liberale a Statelor Unite ale Americii. S’a întâlnit astfel cu primul deputat premier Anastas Mikoyan cu care au încheiat un acord de comerţ de zahăr şi fructe în schimbul petrolului, bunuri industriale şi a unui împrumut de 100 milioane de dolari.

Guvernul Cubanez a ordonat rafinăriilor americane private din ţară, ca Shell, Esso şi Standard Oil, să proceseze petrol sovietic, ordin cu care deţinătorii şi guvernanţii americani nu erau de acord.

Statele Unite au refuzat să mai importe zahăr cubanez, ceea ce l’a provocat pe Castro să naţionalizeze bănci şi fabrici de zahăr de pe teritoriul Cubei. Astfel, a început războiul dintre o insula minusculă şi o superputere militară şi economică cu capacităţi nucleare.

Relaţiile s’au înrăutăţit şi mai rău cînd un vas francez a explodat în portul Havanei în martie 1960, vas care transporta arme din Belgia. Castro a acuzat America că ar fi sabotat vasul şi a ţinut un discurs prin care le acuza, încheind cu ”Patria o Muerte!” (Patria-Tată sau Moarte).

Preşedintele american de atunci, Eisenhower, a început să’şi facă griji şi a autorizat CIA să înlăture guvernul Castro după modelul Guatemalei din 1954. Castro reprezenta nu un impediment, ci o ”adevărată pacoste” pentru interesele şi afacerile americane. Ba chiar le’a oferit agenţiilor şi un buget de 13 milioane de dolari prin care le permitea să se alieze cu mafia cubaneză. Iar mafioţii cubanezi erau supăraţi pe Castro că acesta le’a închis bordelurile şi cazinourile.

În septembrie 1960, Castro a plecat la New York, la Adunarea Generală a Naţiunilor Unite. A stat la Hotelul Theresa din Harlem, întîlnindu’se cu jurnalişti şi figuri ca Malcom X. La adunare s’a întîlnit cu premierul Uniunii Sovietice, Nikita Sergheevici Hruşciov.

Amîndoi s’au cunoscut, au discutat şi s’au plăcut, văzînd că au multe în comun. Cei doi s’au împrietenit şi au condamnat sărăcia şi rasismul în faţa americanilor în Harlem. S’au aplaudat reciproc la încheierea discursurilor din cadrul Adunării Generale de pe 29 septembrie.

Castro Oratorul:

Trebuie menţionat că Fidel Castro a ţinut cel mai lung discurs din istoria Adunărilor ONU: 4 ore şi 29 de minute, ţinut pe 29 septembrie 1960. Însă cel mai lung discurs ţinut de el a fost în cadrul celui de’al treilea congres al partidului comunist în 1986, vorbind timp de 7 ore şi 10 minute!

Castro avea pe cine să se bazeze. A fost vizitat de prim-secretarul polonez Wladyslaw Gomulka, Preşedintele Bulgariei Todor Zhivkov, Preşedintele Egiptului, Gamal Abdel Nasser şi de premierul indian Jawaharlal Nehru. Caatro chiar a participat în urma unei invitaţii la ”Fair Play for Cuba Committee”.

Era adorat de mulţi americani de stînga din SUA şi chiar se fotografiase cu copii acestora ce purtau bărbi false ca să’l imite. Castro devenise o celebritate tabloidă a aniilor 50’ pentru americani. Pentru autorităţile guvernamentale însă, era un ”Hitler cu barbă ce fuma trabucuri”.

O Cubă comunistă în preajma Americii era chiar un ghimpe în coaste după cum declara secretarul de stat Christian Herter mai tîrziu că Fidel Castro conducea după model sovietic, fiind o singură putere în stat, un guvern ce controla sindicatele şi suprima libertăţile civile ca libertatea de exprimare şi presa liberă. Castro susţinea însă că regimul său proclamase democraţia directă, permiţînd alegeri libere şi dreptul cubanezilor de a’şi exprima voinţă politică.

În ianuarie 1961, datorită paranoiei sale, Castro a ordonat reducerea personalului ambasadei americane din Havana la 300 de membri, suspectînd că erau mulţi spioni.

Americanii sponsorizau dizidenţii exilaţi şi rebelii anti-Castro, atacînd vasele ce comercializau cu Cuba şi bombardînd fabricile, magazinele şi plantaţiile de zahăr.

Noul preşedinte american care l’a succedat pe Einsenhower, John F. Kennedy, a fost şi mai hotărât să stîrpească dictatura cubaneză, sprijinind CIA pentru ajutorarea miliţiei dizidenţilor, Frontul Revoluţionar Democratic, să invadeze Cuba şi să’l înlăture pe Castro.

În aprilie 1961 a avut loc invazia în Goful Porcilor

Invaziile dinspre mare nu erau noi în istoria cubaneză. Însuși Castro, care a plecat și el în exil pentru a se refugia de regimul lui Batista, urmase aceeași cale, în decembrie 1956, lansînd o invazie cu doar 80 de oameni.

La sfîrșitul secolului al XIX-lea, în 1895, forțele lui José Martí, considerat părintele naționalismului cubanez, a invadat insula și a luptat trei ani împotriva autorităților coloniale spaniole. Acest al doilea război de independență (primul a avut loc între 1868 și 1878) s’a sfârșit cu intrarea Cubei sub control american, situație ce va dura 60 de ani.

În primele trei decenii ale secolului XX, americanii au intervenit de mai multe ori în zona Americii Centrale și în Caraibe, de cele mai multe ori pentru ”restaurarea ordinii”.

Promovarea intereselor americane în zonă a luat forme mai subtile în timpul lui Roosevelt, dar după Al Doilea Război Mondial și începutul Războiului Rece, americanii au revenit la o politică fermă de intervenții. Aceasta a luat forma sprijinirii, mai mult sau puțin deschise, a rebelilor anticomuniști împotriva regimurilor pro-sovietice. Însă nu toate grupările antisovietice erau sprijinite, ci doar cele care promiteau să protejeze interesele Statelor Unite.

Cel mai cunoscut caz de o astfel de intervenție americană indirectă era Guatemala. În 1954, guvernul lui Jacobo Arbenz Guzmán a fost răsturnat în urma unui atac lansat din Honduras de către disidenții guatemalezi sprijiniți de CIA și aviația americană.

Istoricii nu s’au pus de acord asupra responsabilității susținătorilor lui Castro și a guvernului american (atît a Congresului, cît și a lui Eisenhower (1953-1961) privind deteriorarea relațiilor dintre SUA și Cuba după lovitura de stat a lui Castro. Această deteriorare a fost, în mod clar, previzibilă, iar Eisenhower și vicepreședintele său, Nixon, au ajuns, pînă în 1959, la concluzia că Fidel Castro trebuie înlăturat.

Naționalizările instituite de regimul său, care au afectat atît companiile private, cît și marile proprietăți funciare, i’au afectat nu doar pe cubanezii înstăriți, dar și pe americani (inclusiv pe mafioții din Chicago, Las Vegas, Miami etc). La un an după revoluție, americanii pierduseră deja proprietăți în valoare de 1 miliard de dolari din cauza naționalizărilor.

Statele Unite au reacționat prin amenințări privind limitarea sau chiar anularea clauzelor favorabile ale importului de zahăr din Cuba, în condițiile în care zahărul era cel mai important și profitabil produs de export. Acesta a fost doar unul dintre motivele pentru care guvernul cubanez a căutat să se reorienteze și să încheie acorduri comerciale cu blocul sovietic.

Pe parcursul anului 1960, relațiile economice și diplomatice dintre Cuba și Statele Unite s’au înrăutățit. Democrații, precum fostul președinte Truman și John F. Kennedy, candidat la viitoarele alegeri prezidențiale, îi acuzau pe Eisenhower și Nixon (candidatul republican) că sînt slabi în fața comunismului.

Pe 13 octombrie 1960, Statele Unite ale Americii au iniţiat embargoul îndelungat asupra Cubei, interzicînd orice export din Cuba. Dar relaţiile cu Uniunea Sovietică erau îmbunătăţite.

David vs. Goliat – Eșecul americanilor în Goful Porcilor sau cum se explică succesul Cubei?

Nu se știe exact cît anume a contat această critică sau opinia publică în decizia care avea să fie luată în martie 1960. Atunci, Eisenhower a autorizat CIA să antreneze și să echipeze refugiați cubanezi pentru organizarea unei contralovituri de stat, precum și pentru plănuirea unui asasinat împotriva lui Castro.

Directorul CIA era la vremea aceea Allen Dulles, fratele primului Secretar de Stat al lui Eisenhower, John Foster Dulles, care murise la scurtă vreme după victoria lui Castro. Frații Dulles colaboraseră cu succes în problema loviturii de stat din Guatemala; merită observat faptul că ambii frați aveau legături cu faimoasa companie United Fruit, ale cărei mari plantații din Guatemala erau ținte ale naționalizării.

Nu putem spune că operațiunea din Golful Porcilor era de la început sortită eșecului, dar este, însă, clar că ea a avut cîteva mari probleme: scopul ei, dincolo de cel general de răsturnare a lui Castro, era neclar, iar dificultățile la nivel birocratic, politic și militar au împiedicat buna planificare a invaziei.

Naționalismul cubanez, direcționat în primul rînd împotriva Statelor Unite, are o istorie îndelungată, astfel că mulți cubanezi au luptat de bunăvoie împotriva a ceea ce ei considerau a fi un imperialism american. Apoi, forțele lui Castro ajunseseră la putere în urma unei lupte în care erau, numeric, dezavantajați, dar acum constau din 250.000 de oameni (organizați în miliție) și alți 30.000 de soldați foarte bine pregătiți și instruiți politic.

Strategii de la Washington au subestimat dificultățile unei contralovituri de stat, bazîndu’se prea mult pe presupusa lipsă de suport popular a regimului lui Castro. O invazie la scară largă ar fi presupus implicarea foarte multor soldați americani și, potrivit estimărilor Departamentului Apărării, circa 40-50.000 de victime.

În plus, o asemenea operațiune ar fi inflamat opinia publică: o intervenție armată americană ar fi prejudiciat imaginea Statelor Unite, în condițiile în care, cu doar cîțiva ani înainte, guvernul condamnase invazia sovietică din Ungaria și intervenția armată anglo-franceză din Suez.

Înainte de inaugurarea lui Kennedy din ianuarie 1961, New York Times a publicat informații referitoare la operațiunea de invazie, la cîteva luni după ce noul președinte fusese informat de planul decis în timpul predecesorului său. În plus, de cîteva luni, guvernul cubanez tot vorbea de o iminentă invazie americană.

În aceste condiții, Kennedy era supus unei presiuni mari de a dezminți toate zvonurile. Însă la doar cîteva săptămâni după ce președintele a propus înființarea unei Alianțe pentru progres în emisfera vestică, un plan pe 10 ani în valoare de 20 de miliarde de dolari care urma să încerce să rezolve din problemele sociale, economice și politice ale zonei (probleme care inspiraseră Revoluția cubaneză), Kennedy a dat autorizația pentru operațiunea din Golful Porcilor.

Cu două zile înainte de invazie, o lovitură aeriană trebuia să distrugă trei baze aeriene importante. Bombardierele B-26, oferite de americani, au purtat inscripția FAR (Forțele Aeriene Revoluționare), dar proveniența lor a ieșit la iveală atunci cînd două dintre ele au aterizat în apropiere de Miami.

Pe 15 aprilie, CIA a bombardat trei aeroporturi militare cubaneze. Castro, de teama invaziei, a arestat 100.000 de suspecţi contra-revoluţionari, proclamînd public că ”ce imperialiştii nu’i pot ierta, este că au o revoluţie socialistă sub nasul lor”.

CIA şi Frontul Revoluţionar Democratic şi’au amplasat forţele de 1400 de sodaţi, Brigada 2506 în Nicaragua. În noaptea de 16-17 aprilie, brigada a păşit pe pămînt cubanez în Golful Porcilor, lansînd invazia şi declanşînd luptele cu miliţia locală revoluţionară.

Castro a ordonat căpitanului Jose Ramon Fernandez să lanseze contra-ofensiva. Raidurile au avariat, dar nu au distrus forța aeriană cubaneză. Deja confruntat cu divulgarea ajutorului american, Kennedy a anulat acordarea de sprijin aerian în ziua invaziei, decizie ce a pecetluit soarta operațiunii.

După ce a bombardat vasele invadatoare şi a adus întăriri, Castro a forţat Brigada să se predea pe 20 aprilie. 1189 de rebeli capturaţi au fost interogaţi de presă şi daţi la televizor în direct, Castro însuşi punîndu’le întrebări pe 25 aprilie.

14 au fost condamnaţi pentru crime, iar restul au fost lăsaţi să se întoarcă în SUA în schimbul proviziilor în valoare de 25 de milioane de dolari.

În august 1961, la o conferință a Organizației Statelor Americane din Uruguay, Che Guevara i’a trimis un bilet lui Kennedy, în care i’a scris următoarele cuvinte:

”Mulțumim pentru Playa Girón. Înainte de invazie, revoluția era slabă. Acum e mai puternică ca niciodată.”

Victoria lui Castro a inspirat întreaga America Latină, dar şi ura clasei de mijloc din Cuba. Nu aveau ce să facă decât să emigreze şi mai mulţi în Florida.

Castro s’a reunit cu MR-26-7, Partidul Socialist Popular şi cu Directoratul Revoluţionar, declarînd Cuba drept stat socialist cu democraţie leninistă, iar Organizaţiile Revoluţionare Integrate erau redenumite în ”PURSC” – Partidul Unit al Revoluţiei Socialiste Cubaneze.

Tehnicieni sovietici au sosit pe insulă, oferindu’i lui Castro Premiul Păcii Lenin. Pînă şi China lui Mao Zedong i’a lăudat realizările în ciuda despărţirii sino-sovietice.

Totuşi, o mare parte din populaţia cubaneză avea de suferit: oponenţii politici, prostituatele, homosexualii erau persecutaţi. Economia a suferit un declin major datorită embargoului comercial. Hrana pentru populaţie începea să fie raţionalizată ca pe timp de război, rezultînd protestele de la Cardenas.

După eșecul operațiunii, imaginea președintelui american nu a fost, după cum era de așteptat, distrusă, căci el a îndrăznit să’și asume public responsabilitatea pentru operațiunea planificată de predecesorul său.

În spatele ușilor închise, Kennedy i’a învinuit în primul rînd pe cei din CIA, dar și pe șefii statelor majore, pentru lipsa de entuziasm. Pe viitor, președintele se va baza pe Forțele Speciale.

Poate cea mai importantă consecință a invaziei din Golful Porcilor a fost apropierea lui Castro față de comunism. Pînă atunci, el nu se îmbrățișase oficial ideologia marxist-leninistă, dar după lovitura americană, el s’a apropiat încă și mai mult de sovietici, căutînd la Moscova ajutor împotriva presiunii Statelor Unite.

Doi ani mai tîrziu, Cuba era din nou în atenția întregii lumi, în urma declanșării Crizei Rachetelor…

Cînd Castro a adus lumea în pragul anihilării nucleare

În iulie 1962, Fraţii Castro, Guevara, Dorticos şi Ramiro Valdes i’au permis liderului sovietic Hruşciov să’şi instaleze în secret rachetele nucleare R-12 MRBM şi să construiască facilităţi de lansare a rachetelor pentru a înclina balanţă de putere dintre Uniunea Sovietică şi superioritatea tehnologică a Statele Unite ale Americii şi Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord.

Castro credea că aceste rachete vor garanta siguranţa Cubei şi vor spori cauza socialismului. Nu a durat mult ca o misiune de recunoaştere aeriană să descopere fapta în luna octombrie. Autorităţile guvernamentale americane au descoperit mutarea rachetelor sovietice şi construirea facilităţilor de lansare a rachetelor sub nasul lor în Cuba. Acest fapt fusese declarat ofensator la adresa americanilor. Riscul de izbucnire al unui război atomic crescuse.

Pe 22 octombrie, Forţele Armate SUA au stabilit alerta la DEFCON 3, aviaţia militară fiind pregătită să decoleze în 15 minute. Pe 24 octombrie, alerta a fost stabilită la DEFCON 2, forţele armate fiind amplasate să se angajeze în luptă în mai puţin de 6 ore, alertă care a rămas astfel setată pînă pe 15 noiembrie. Pînă pe 20 noiembrie, Cuba a fost supusă blocadei militare pentru ca nici o rachetă sovietică să fie transportată în Cuba.

Criză Rachetelor Cubaneze a fost astfel declanşată

Castro a insistat să comunice autorităţilor guvernamentale americane că rachetele erau destinate pentru apărare. Totodată însă, i’a cerut lui Hruşciov să emită o declaraţie de ameninţare de atac nuclear asupra Statelor Unite dacă Cuba era atacată.

Hruşciov, văzînd ce faptă prostească a comis, era acum disperat să evite războiul nuclear. Pînă la urmă, radicalul Castro a fost lăsat în afara negocierilor pentru ca Hruşciov şi preşedintele Americii, John F. Kennedy, să negocieze între patru ochi.

Tensiunile luaseră amploare. O întreagă planetă era atentă la negocierile ce decideau soarta omenirii. Kennedy a cerut desfiinţarea facilităţilor din Cuba şi demontarea rachetelor şi transportarea acestora înapoi în Uniunea Sovietică.

Hruşciov a fost de acord să’şi retragă rachetele în schimbul unui compromis: SUA să nu invadeze Cuba şi să’şi retragă rachetele nucleare din Turcia şi Italia. Părea un lucru umilitor pentru superputerea americană să cedeze astfel în faţa puterii sovietice. Dar preşedintele Kennedy, fiind ferm şi încrezător, a acceptat.

Criza luase sfîrşit.

Avînd senzaţia că a fost trădat de Hruşciov, Castro s’a înfuriat văzînd cît de uşor au cedat sovieticii. A trimis totuşi Americii un plan de 5 puncte, cerînd ridicarea embargoului, retragerea din Golful Guantanamo, încetarea sprijinirii dizidenţilor, oprirea violării spaţiului aerian cubanez şi a apelor teritoriale, prezentîndu’le şi Secretarului General al ONU.

Statele Unite i’au ignorat cererile, iar Castro, la rîndul său, a refuzat să permită primirea echipei de inspecţie ONU. Oportunitatea lui Castro de a transforma Cuba într’un actor important pe scena relaţiilor internaţionale se evaporase.

El Presidente şi El Lidero Maximo

Castro a continuat totuşi să menţină relaţiile strînse cu URSS şi chiar a fost în vizită la Hruşciov, vizitînd 14 oraşe, inclusiv Moscova, Piaţa Roşie, fiindu’i acordat Ordinul Lenin. În ianuarie 1964, Cuba a încheiat un nou acord cu Moscova privind comerţul cu zahăr.

Totodată, în perioada respectivă, Castro era învinuit de asasinarea lui John F. Kennedy, deşi şi el era profund îngrijorat de asasinat, crezînd că un complot s’ar fi aflat în spatele acestuia. Ba chiar i’a trimis noului preşedinte american, Lyndon B. Johnson, un mesaj prin care îi transmitea că era dispus să negocieze.

Castro a continuat să finanţeze militanţii de stînga şi pe cei implicaţi în luptele de eliberare naţională. A sprijinit mişcarea de gherilă a lui Che Guevara în zonele muntoase din Bolivia, Peru şi Argentina, dar şi grupările revoluţionare din Vietnam, permiţîndu’le să se antreneze în Cuba. A sprijinit de asemenea guvernul socialist din Congo al lui Alphonse Massamba-Debat, ba chiar permiţîndu’i lui Guevara să călătorească în Congo pentru a’i instrui pe revoluţionari.

Dar în octombrie 1967, Castro aflase o veste teribilă ce l’a devastat: prietenul său, Che Guevara, a fost asasinat de trupele sprijinite de CIA în Bolivia.

În 1966, Castro a fost protagonistul organizării unei Conferinţe Tri-Continentale din Africa, Asia şi America Latină la Havana, continuînd să impună Cuba drept jucător pe scenă mondială, rezultând OLAS, Organizaţia Latino-Americană de Solidaritate, cu sloganul ”datoria unei revoluţii este de a face revoluţie”.

Relaţiile Cubei cu URSS s’au înrăutăţit însă odată cu venirea la putere a lui Leonid Brejnev la Moscova. Afirmînd independenţa Cubei, Castro a refuzat să semneze Tratatul de neproliferare a armelor nucleare, declarînd că SUA şi URSS complotează să domine lumea a treia. Cuba părea să fie de acum înainte pe cont propriu.

Urmau vremuri dificile pentru Castro. Un loialist sovietic, Anibal Escalante, a organizat o reţea guvernamentală de opoziţie împotriva lui Castro. În ianuarie 1968, acesta şi susţinătorii săi au fost arestaţi pentru că erau asociaţi cu Moscova.

La presiunile lui Brejnev, Castro a ales să rămînă totuşi ascultător faţă de Moscova şi chiar a denunţat Primăvara de la Praga, lăudînd intervenţia sovietia în Cehoslovacia. A susţinut mişcarea ”Marele Salt Înainte” din China a lui Mao Zedong. În acelaşi an, Castro a închis toate magazinele şi întreprinderile private rămase în Cuba. Producţia a scăzut astfel, sectoare largi ale populaţiei fiind puse să muncească din greu pentru a stimula economia.

Între timp, elita revoluţionară deţinea mai multe locuinţe, transport privat, beneficia de servitor şi putea cumpără bunuri de lux din străinătate. În 1969, Castro a impus raţionalizarea zahărului, o cultură şi aşa afectată de uragan. Pentru a îndeplini cota de export, guvernul a elaborat o armată pentru a forţa implementarea săptămânii de lucru la şapte zile şi chiar sărbătoriile au fost amînate pentru a prelungi recolta.

Neavînd succes, Castro s’a oferit să demisioneze din funcţia de premier la un discurs public, însă populaţia a insistat să rămînă. Căutînd ajutor, a apelat la economişti sovietici în anii 1970-1972 pentru a reorganiza economia Cubei. În 1972, Cuba a aderat la Consiliul de Ajutor Economic Reciproc.

Relaţiile cu SUA erau la fel de reci şi tensionate. În 1970, echipajele a două bărci de pescari cubanezi au fost răpite în Florida. Castro a pus presiune, cerînd eliberarea acestora, pescarii fiind astfel eliberaţi şi primiţi înapoi ca eroi. În aprilie 1971 însă, Castro a fost condamnat la nivel internaţional pentru că a comandat arestarea poetului dizident Heberto Padilla. A fost eliberat ulterior, însă de atunci, guvernul a stabilit Consiliul Cultural Naţional pentru a’i supraveghea pe intelectuali şi artişti.

Castro a vizitat Chile în 1971 pentru a’i sprijini reformele socialiste ale preşedintelui Salvador Allende.

Eșecul lui Ceaușescu în afacerile cu Castro

Relaţiile rumîno – cubaneze începuseră cu mult înaintea sosirii lui Fidel Castro în Rumînia. Cuba şi Rumînia au avut relaţii strînse în perioada comunistă pentru că ambele ţări gravitau în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice.

Fidel Castro a fost la Bucureşti în 1972 şi dictatorul Ceauşescu l’a primit cu mare pompă, ca pe un prieten. De altfel, ţara noastră deschisese de un deceniu o linie de credit pentru susţinerea financiară a Cubei comuniste.

Sosirea la Bucureşti a lui Fidel Castro a umplut cu zeci de minute transmisiunile singurei televiziuni din Rumînia anilor 70. Era încă o şansă pentru comunistul din fruntea ţării să îşi etaleze relaţiile cu alţi lideri ce aveau aceleaşi mentalităţi.

El Lider Maximo a stat cinci zile la noi şi conducerea comunistă de la Bucureşti l’a copleşit cu onoruri.

Regimul comunist de la Bucureşti a salutat cu satisfacţie venirea la putere a castriştilor în 1959. Doi ani mai tîrziu, cele două ţări comuniste îşi numeau ambasadori la Havana şi Bucureşti, iar în 1967 ajungea în Rumînia fratele liderului cubanez, Raul Castro Ruz, în calitate de al II-lea secretar al Partidului Comunist Cubanez. Şi Nicolae Ceauşescu a fost în Cuba în 1973. Toate aceste vizite s’au concretizat în numeroase contracte economice de la tehnică industrială la telecomunicaţii.

Un disident cubanez declara în urmă cu cîțiva ani că Fidel Castro și Nicolae Ceaușescu aveau multe în comun.

Pedro Fuentes:

”De altfel, erau şi buni prieteni. Ambii voiau să pară independenţi de ruşi, ceea ce probabil că, în inimile lor, şi erau, dar amîndoi erau administratori ineficienţi. De asemenea, ambii erau cruzi cu oamenii.”

Potrivit disidentului, ”comunismul lui Ceauşescu a fost însă de zece ori mai blînd decît ceea ce îndură acum cubanezii (…) Dacă în Rumînia, Cehia sau Polonia am putut vorbi despre comunism, în Cuba nu putem vorbi nici de comunism, nici de socialism, ci doar despre fidelism. Este un regim care nu are nici o ideologie, ci se bazează exclusiv pe raţionamentul unei singure persoane”.

Pedro Fuentes este de profesie avocat. A luptat ca revoluţionar alături de Fidel Castro împotriva generalului Batista, după care a ajuns disident al regimului şi a stat în închisoare timp de 16 ani. Acum locuieşte în Miami. Declaraţiile lui au fost făcute în cadrul conferinţei ”Cuba at the Crossroads” (Cuba la răscruce), organizată de Centrul de Studii asupra Comunismului şi Postcomunismului, la Universitatea Al.I Cuza, din Iaşi, la 10 februarie 2009.

La întîlnirea cu Fidel Castro din mai 1972, Ceauşescu a încercat să’l convingă pe omologul cubanez să vîndă Rumîniei nichel la tarif preferenţial. Însă liderul revoluţiei de la Havana nu avea dispoziţie pentru afaceri, venind la Bucureşti ca să’i ”înfiereze” pe ”imperialiştii” americani.

”El Lider Maximo” Fidel Castro, prim-secretar al partidului comunist cubanez, se afla într’un turneu mondial. A profitat de ocazie pentru a’l cunoaşte îndeaproape pe tovarăşul său rumîn.

Ceauşescu şi Castro au avut trei întîlniri oficiale, pe 26, 27 şi 29 mai. Ziua de 28 mai a fost rezervată unei vizite la Ploieşti, ocazie pentru liderul cubanez să cunoască realizările socialismului rumînesc.

La discuţiile bilaterale au participat Ion-Gheorghe Maurer (prim-ministru), Emil Bodnăraş (vicepreşedinte al Consiliului de Stat), Ion Păţan (ministrul Comerţului Exterior), Ion Ioniţă (ministrul Apărării), Bujor Almăşan (ministrul Minelor, Petrolului şi Geologiei), George Macovescu (prim-adjunct al ministrului de Externe), Gheorghe Oprea (consilier al CC al PCR) şi Petre Ionescu (ambasadorul Rumîniei la Havana).

Refuzul colaborării economice

Ceauşescu i’a invitat la discuţii pe miniştrii din domeniul economic deoarece avea de gînd să’i propună lui Castro proiecte de cooperare în domeniul industrial şi comercial. Liderul rumîn pusese ochii pe rezervele de nichel ale Cubei, dorind înfiinţarea unei turnatorii printr’o societate mixtă. Castro nu s’a arătat prea încrezător în proiectele lui Ceauşescu, considerînd spaţiul imens dintre cele două ţări o piedică în calea colaborării.

”El Lider Maximo” era interesat să discute doar despre ”imperialismul yankeu”. Castro susţinea că economia Americii de Sud nu se putea dezvolta liber atâta vreme cît ţările din regiune erau subjugate de guvernul de la Washington. Cubanezii erau gată să’şi consilieze confraţii latino-americani dacă ar fi început revoluţii contra capitalismului.

Pe Castro nu’l mulţumeau nici măcar sovieticii. În primii ani după cucerirea puterii îşi pusese mari speranţe în ajutorul Moscovei pentru lupta contra ”imperialismului american”.

Entuziasmul iniţial se prăbuşise în timpul crizei rachetelor din octombrie 1962. Hruşciov era interesat de Cuba în măsura în care statul latino-american putea să’i ofere un avantaj strategic. Cei zece ani de la consumarea crizei rachetelor mai vindecaseră o parte din rănile dezamăgirii. Însă relaţiile sovieto-cubaneze nu mai aveau exaltarea de altădată.

Obsesia anti-americană a lui Castro

La întîlnirea din 27 mai 1972, Ceauşescu i’a propus oaspetelui sud-american să discute pe larg despre relaţiile internaţionale. Castro a fost încîntat să converseze despre soarta lumii, însă l’a anunţat pe liderul rumîn că nu’l interesa Orientul Mijlociu sau problemele din Africa. Tema sa preferată era conflictul din Indochina, unde ”imperialiştii yankei” cotropiseră paşnicul poporul vietnamez.

Ceauşescu a încercat să impună un ton moderat discuţiei. Secretarul general al PCR s’a lăudat cu eforturile sale privind procesul de pace. Ceauşescu i’a spus lui Castro că nici el nu accepta invazia americană în Vietnam, însă conflictul era o realitate şi trebuia încheiat prin soluţii politice.

Ceaușescu susţinea că războiul din Indochina arătase lumii că o ţară mică putea face faţă unui colos militar, fiind o lecţie pentru marile puteri. Ceauşescu i’a mai povestit lui Castro cum îi sfătuise el pe liderii vietnamezi să se întoarcă la masa negocierilor de la Paris, soluţia politico-diplomatică fiind cea mai înţeleaptă.

Revoluţionarul Castro nici nu dorea să audă de negocieri. Fără o ripostă militară a vietnamezilor, spunea el, ”imperialiştii” americani rămîneau pentru totdeauna în Indochina. În opinia liderului cubanez, dacă războiul se încheia printr’o soluţie politică, ar fi însemnat de fapt capitularea militară a americanilor.

”Înfrîngerea trebuie numită soluţie politică?”, se întreba ironic ”El Lider Maximo”.

Dacă aveau onoare, ”yankeii” ar fi trebuit să’şi asume public pierderea războiului din Vietnam.

Castro, spionat pas cu pas la Bucureşti

Cu toate că discuţiile oficiale au fost deosebit de cordiale, Ceauşescu nu s’a putut abţine să nu’și spioneze prietenul sud-american. La reşedinţa de protocol a lui Castro a fost instalată tehnică operativă, Ceauşescu primind zilnic note privind remarcile liderului cubanez la adresa Rumîniei şi a secretarului general al PCR.

Probabil şi Fidel Castro proceda asemenea în ţara sa, deoarece din discuţiile interceptate s’au cules numai politeţuri. Într’o convorbire cu medicul său, Castro l’a prezentat pe Ceauşescu a fi un ”om de acţiune, sincer şi dinamic”.

Omologul rumîn îi lăsase impresia că stăpînea bine problemele politice şi economice, fiind şi o gazdă primitoare deoarece îşi asculta interlocutorii foarte atent. Liderul cubanez i’a mai spus medicului că se odihnise instantaneu după aterizarea în Rumînia, cu toate că venea dintr’un turneu solicitant. L’a ajutat căldura oamenilor şi a tovarăşilor rumîni. Castro se simţea ca acasă deoarece înţelegea multe cuvinte din limba locală.

Castro l’a primit pe Ceaușescu în Cuba

Ziua de 29 august 1973 a însemnat un moment istoric în viața soților Ceaușescu. A fost prima vizită oficială a cuplului prezidențial în America Latină, iar Cuba era primul obiectiv politic.

Încă de la intrarea în spațiul aerian al Cubei comuniste, aeronava prezidențială a Ceaușeștilor a fost escortată de patru avioane militare ale Havanei.

Vizita oficială a început cu stîngul, Fidel Castro întîrziind nu mai puțin de 45 de minute la întîlnirea cu Nicolae Ceaușescu, acesta fiind nevoit să îl aștepte pe liderul cubanez pe aeroportul ”Jose Marti”, alături de întreaga delegație de la București ce’l însoțea pe președintele Rumîniei.

Soții Ceaușescu au mers în Cuba alături de 200 de persoane: miniștri și soțiile acestora, membri ai CC al PCR, deputați din Marea Adunare Națională și jurnaliști.

Gafa făcută de Fidel Castro a fost însă îndreptată ulterior, de către locuitorii de rînd ai Cubei, care au scandat, pe drumul dintre aeroport și reședința oficială, ”Binevenido Companero Ceauşescu!”.

Nicolae Ceaușescu a mers în Cuba cu cadouri foarte scumpe atît pentru liderul de partid, Fidel Castro, cît și pentru liderul cubanez de la acea vreme, Osvaldo Dorticos, al doilea om în Administrația de la Havana. Președintele Rumîniei i’a dăruit lui Castro un covor cu motive populare rumînești, evaluat la 4.500 de lei, dar și un serviciu de porțelan ”Brîncovenesc” pentru 12 persoane, estimat la 1.500 de lei.

Cuplul prezidențial, însoțiți de delegația de la București au fost plimbați sub îndrumarea li Fidel Castro prin cartierul muncitoresc Almar din Havana, cartier construit după model sovietic, dar au vizitat și fosta cazarmă Moncada, simbol al revoluției comuniste care a adus instalarea la putere a lui Fidel Castro.

Vizita în Cuba a însemnat începutul unei frumoase și lungi prietenii între Ceaușescu și comunistul Fidel Castro, de altfel neînteruptă pînă în 1989. Una dintre ipotezele legate de sfîrșitul tragic al soților Ceaușescu era că aceștia ar fi trebuit să se refugieze în Cuba, plan eșuat însă.

Periplul mondial al lui Castro

Castro a vizitat Guineea pentru a se întîlni cu preşedintele Sekou Toure. A vizitat apoi Algeria, Bulgaria, Polonia, Germania de Est, Ungaria, Cehoslovacia şi Uniunea Sovietică, primind distincţii şi premii şi vizitînd fabrici. A susţinut deschis contribuţia sovietică şi faptele ”revoluţionarilor” în Războiul din Vietnam.

În 1973, armata chiliană l’a adus la putere printr’o lovitură de stat pe Augusto Pinochet, dictatorul pro-SUA.

În septembrie 1973 a participat la summit-ul din Algeria a celei de’a patra Mişcări Nealinitate unde i’a fost criticată prezenţa de către mulţi membri, declarînd că Cuba a fost aliniată Pactului de la Varşovia. La conferinţă, Castro a anunţat public ruperea relaţiilor cu Israelul, invocînd relaţiile strînse cu SUA şi tratamentul aplicat palestinienilor.

Castro a cîştigat astfel respectul lumii arabe, în special a colonelului dictator al Libiei, Muammar Gaddafi, care i’a devenit prieten şi aliat. În Războiul din Yom Kippur, Cuba a trimis 4000 de militari pentru a apăra teritoriul Siriei de trupele israeliene. Apoi, Castro a vizitat Irakul şi Vietnamul de Nord.

Economia Cubei a început să crească în 1974 datorită preţurilor ridicate ale zahărului şi acordurilor cu Argentina, Canada şi Europa de Vest. Cuba a fost readmisă în OSA, Organizaţia Statelor Americane, Henry Kissinger fiind de acord, sperînd astfel că Cuba s’ar putea democratiza şi descentraliza de Castro.

La primul Congres Naţional al Partidului Comunist Cubanez, Castro a creat Consiliul de Stat şi Consiliul de Miniştri, devenind astfel şef al guvernului şi lider al statului cubanez.

A continuat să se implice în relaţiile internaţional, trimiţînd 18.000 de soldaţi în Angola devastată de războiul civil. A sprijinit guvernul Marxist-leninist din Mozambic, guvernul marxist din Etiopia în război civil, cît şi mişcările revoluţionare din America Latină şi a purtat relaţii cu guvernul socialist din Yemenul de Sud, cu Libia, Algeria, Somalia, Tanzania, Angola, fiind întîmpinat ca un erou. S’a opus apartheidului din Africa de Sud. A făcut vizite la Berlin şi Moscova.

În 1979, Castro a fost ales ca preşedintele Mişcării de Nealiniere , poziţie pe care a deţinut’o pînă în 1982. La Adunarea Generală de la ONU a vorbit într’un discurs despre discrepanţa dintre bogaţi şi săraci, fiind chiar întîmpinat cu aplauze din partea unor lideri mondiali.

Reputaţia sa a fost şterpelită însă atunci cînd Mișcarea de Nealiniere – NAM l’a criticat pentru că sprijinea invazia sovietică a Afghanistanului. Dar relaţiile Cubei cu alte ţări americane s’au îmbunătăţit, inclusive cu Mexicul condus de Luis Echeverria, Canada premierului Pierre Trudeau şi Statele Unite conduse la aceea vreme de preşedintele Jimmy Carter, chiar dacă acesta critica abuzurile drepturilor omului în Cuba.

Amîndoi adoptînd o abordare respectuoasă, s’au înţeles bine. Castro a eliberat prizonieri politici şi le’a permis celor exilaţi să’şi viziteze rudele rămase pe insulă.

Sfîrşitul comunismului la nivel global

Relaţiile cu China s’au deteriorat, căci Castro l’a acuzat pe Deng Xiaoping că a trădat principiile revoluţionare prin iniţierea legăturilor comerciale cu SUA.

Ba chiar l’a criticat pe noul secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov, pentru că aplica reforme ce puteau slăbi statul socialist.

În aprilie 1989, Gorbaciov l’a vizitat pe Castro. Castro i’a spus că reformele însemnau încetarea subvenţiilor pentru Cuba.

Ignorînd cererile de liberalizare în conformitate cu URSS, Castro a continuat să reprime dizidenţii pe perioada acutizării războiului rece din anii 80’. Ofiţeri militari de rang înalt, ca Ochoa sau Tony de la Guardia au fost cercetaţi pentru corupţie şi contrabandă cu cocaină, fiind executaţi.

Ultimul trabuc aprins:

Poate cea mai dură luptă pe care a dus’o dictatorul cubanez a fost cea cu fumatul. Acesta declara că ultimul trabuc l’a aprins în 1985, spunînd că ”cel mai bun lucru pe care îl poţi face cu un pachet de ţigări este să’l dăruieşti inamicului”.

Într’un final, în 1985, Castro şi’a implementat propria ”perestroika” – a renunţat la fumat.

Acesta a continuat să denunţe datoriile lumii a treia impuse de Banca Mondială. Havana chiar a găzduit cinci conferinţe internaţionale privind problema datoriei mondiale. În 1986, a vizitat Coreea de Nord, întîlnindu-se cu dictatorul Kim Il-sung.

În 1987, Castro a fost înfuriat cînd a văzut abordarea lui Gorbaciov în chestiunea războilui civil din Angola care a negociat cu SUA şi Africa de Sud prin care au fost de acord să retragă trupele străine din zona de conflict. În anul 1989 guvernele comuniste din Europa de Est au căzut. În 1991, Uniunea Sovietică s’a desfiinţat.

Lui Castro nu’i mai rămăsese nimeni din afara Americii Latine care să’i fie aliat. S’a concentrat însă pe întărirea relaţiilor cu vecinii, îmbunătăţind relaţiile cu Panama condusă de Manuel Noriega. Noriega a fost însă înlăturat în 1989 de trupele americane, urmînd să fie învinşi şi aliaţii săi din Nicaragua.

Odată cu prăbuşirea blocului sovietic, SUA au putut vota rezoluţia care condamna Cuba pentru încălcarea drepturilor omului în urma Comisiei pentru Drepturile Omului al ONU de la Geneva. Cuba a refuzat să primească delegaţia de investigaţie.

Se părea că Preşedintele Americii de atunci, Ronald Reagan, a realizat ce nu au putut realiza preşedinţii anteriori: Cuba a fost înfrîntă şi izolată. Iar noul preşedinte al Federaţiei Ruse ce înlocuise Uniunea Sovietică, Boris Elţîn, îl dispreţuia pe Castro.

Cuba intrase într’o perioadă specială pe timp de pace după cum declara ”El Presidente”, vizibil mai îmbătrînit şi neputincios în această epocă a hegemoniei americane.

Raţiile de benzină s’au redus dramatic, biciclete chinezeşti au fost importate pentru a înlocui maşinile, fabrici au fost închise, tractoarele au fost înlocuite de animale de tracţiune, lemnele de foc au început să fie folosite pentru gătit, iar curentul electric era raţionalizat, întrerupt deseori.

Economia Cubei a scăzut cu 40% în 1992, devenind una dintre cele mai sărace state latino-americane. Castro, care încă mai spera la restaurarea marxismului în lume, a încercat totuşi să îmbunătăţească relaţiile cu naţiunile capitaliste. S’a împrietenit cu Manuel Fraga şi chiar a vrut s’o abordeze pe Margaret Thatcher.

A încetat să mai sprijine militanţii străini.

În 1991, Havana a găzduit totuşi Jocurile Pan-Americane, fiind construit un stadion şi locuinţe pentru sportivi. Echipa Cubei chiar a bătut pentru prima dată echipa Americii, luînd medalia de aur.

Mulţimile îi strigau cu regularitate numele, ceea ce demonstra că poporul cubanez, în mare parte, încă îl mai iubea. Dar se părea că în august 1994 se demonstrase contrariul, la Havana a avut loc cea mai mare demonstraţie anti-Castro, 300 de tineri aruncînd cu pietre în poliţie, cerîndu’le să’i lase să emigreze la Miami.

Castro a încercat astfel să facă restructurări din 1991 de la cel de’al patrulea Congres al Partidului Comunist Cubanez. Castro a demisionat din poziţia de şef al guvernului, rămînînd în continuare liderul partidului şi comandantul suprem militar.

Ba chiar a facilitat restricţiile privind emigrarea în SUA, permiţîndu’le cetăţenilor cubanezi nemulţumiţi de regim să emigreze la Miami. A încurajat piaţa liberă, întreprinderile private mici pentru a stimula economia, a salutat dezbaterile dintre susţinătorii şi adversarii reformelor sale. A diversificat economia în biotehnologie şi turism.

Mii de turişti mexicani şi spanioli au început să viziteze Cuba, iar prostituţia a luat amploare, fără că liderul să mai intervină. A permis oamenilor religioşi să se înscrie în partidul comunist, chiar dacă iniţial privea Biserica Romano-Catolică ca pe o instituţie pro-capitalistă.

În ianuarie 1998, l’a primit pe Papa Ioan Paul al II-lea. A început să îmbrăţişeze ecologismul, ducînd o campanie împotriva încălzirii globale şi risipei resurselor naturale, declarînd că SUA sînt principalul poluator al lumii şi chiar a înfiinţat un minister al mediului.

Lui Fidel Castro îi era frică să înfrunte aceeaşi soartă ca cea a liderului comunist din Rumînia, Nicolae Ceauşescu, care a fost executat de revoluţionarii anti-comunişti. Castro a continuat totuşi să conducă ca un dictator, metamorfozîndu’şi regimul comunist într’un unul local.

A continuat să militeze împotriva globalizării şi companiilor multinaţionale. L’a susţinut public pe Nelson Mandela şi anti-apartheidul. A participat la inaugurarea lui Mandela ca preşedintele Africii de Sud în 1994. Iar în 2001, Castro a participat la Conferinţa împotriva rasismului din Africa de Sud.

L’a ajutat şi pe socialistul Hugo Chavez să cîştige alegerile pentru preşedinţia Venezuelei cu care a dezvoltat o prietenie strînsă. În anul 2000 au semnat un acord prin care Cuba trimitea 20.000 de medici în Venezuela în schimbul a 53.000 de barili de petrol pe zi, acordul fiind îmbunătăţit în 2004, numărul medicilor trimişi crescînd la 40.000, iar cantitatea de petrol importată la 90.000 de barili pe zi.

Castro a iniţiat şi un proiect medical comun care furniza operaţii gratuite la ochi pentru 300.000 de indivizi din fiecare naţiune. În 2005, salariul minim a fost dublat pentru 1, 6 milioane de lucrători. Pensiile au fost crescute şi au fost livrate aparaturi casnice pentru cubanezii săraci.

Practic, odată cu liberalizarea, începuse un real progres pentru Cuba.

Totuşi, Castro a închis 118 de fabrici, uzinele siderurgice, plantaţiile de zahăr şi fabricile de hîrtie pentru a combate penuria de combustibil. Cuba şi Venezuela au devenit membrele fondatoare ale Alternativei Bolivariene pentru Americi (ALBA) care să redistribuie bogăţia în mod uniform în toate ţările membre pentru protejarea agriculturii şi de a se opune liberalizării economice şi privatizării.

În 2006 a semnat un acord comercial cu Bolivia condusă de Evo Morales. Cuba a deschis patru ambasade, însă a rupt relaţiile cu Panama după un conflict diplomatic privind graţierea cubanezilor exilaţi de către preşedintele Mireya Moscoso, acuzaţi că au încercat să’l asasineze pe Castro, relaţii reluate în 2005 cu noul preşedinte de stînga, Martin Torrijos.

Cuba a fost vizitată de premierul canadian Jean Chretien şi de către fostul preşedinte american Jimmy Carter. În 2001, Castro s’a implicat în donarea alimentelor către SUA după uraganul Michelle şi chiar a condamnat atentatul terorist de la 11 septembrie comis de al-Qaida, oferind aeroporturile cubaneze pentru aterizarea de urgenţă a avioanelor americane deturnate, susţinînd că atacurile teroriste contraproductive ar face politica externă americană să fie mai agresivă.

L’a criticat pe preşedintele american George W. Bush jr. pentru invazia Irakului din 2003, acuzîndu’l de aplicarea ”legii internaţionale a junglei”.

Ce se spune azi despre Castro, omul suprem

El Presidente Eterno: cel mai longediv dictator comunist şi poate cel mai longediv lider al unei republici naţionale din istorie (după Chiang Kai-shek şi Kim il Sung), a stat la conducerea Cubei 52 de ani şi 62 de zile, din 1959 de cînd s’a proclamat premier pînă în 2011 cînd a demisionat din funcţia de prim secretar al partidului comunist cubanez.

Supravieţuitorul suprem:

A supravieţuit 634 de tentative de asasinat la viaţa sa, majoritatea plănuite de CIA, folosind mijloace ca pastile otrăvitoare, trabucuri otrăvitoare, moluşte explosive, costume îmbibate cu substanţe chimice ce pot produce căderea bărbii.

Sfidătorul suprem:

A reuşit să sfideze 10 preşedinţi americani, de la Eisenhower la Bush, care au încercat diferite metode de a’l înlătura de la putere: intervenţii ca cea din Goful Porcilor, plătirea rebelilor anti-Castro, sancţiuni, asasinate, negocieri cu statele rivale Cubei. Doar Ronald Reagan l’a lovit decisiv, izolîndu’l de aliaţii comunişti, ceea ce l’a determinat să’şi relaxeze politicile comuniste, şi sănătatea precară care l’a forţat să renunţe la putere.

Mulgătorul de vaci:

În anii 1980, Castro a lansat proiectul Ubre Blanca prin care se făcea propagandă laptelui local pentru a favoriza colectivizarea agrară, mărind producţia de lapte. Se produceau 110 de litri de lapte într’o singură zi.

Poza din 1987 a vacii Ubre Blanca (White Udder), umplută în interiorul unei cutii de sticlă, într’o fermă de vaci la est de Havana.

Cea mai cunoscută vacă care a trăit vreodată, Ubre Blanca sau White Udder a fost proiectul pentru animale de companie al lui Fidel Castro în anii ’80. Era foarte apreciată în Cuba că oamenii o văd ca un simbol național, dînd mîndrie conaționalilor ei pentru producția de lapte productivă și de recorduri.

O singură realizare a ei a fost chiar înregistrată în Guinness World of Record ca fiind singura vacă care a lovit 241 kg de producție de lapte într’o singură zi. Ea a murit ca un erou și o statuie la dimensiunea vieții se află în Nuevo Gerona pentru a’și comemora contribuția la poporul cubanez.

Producția de lapte care a trecut mult peste normal Ubre Blanca a înregistrat un record mondial în ianuarie 1982, producînd un uimitor 109,5 litri de lapte, care este de patru ori mai mare decît producția medie a unei vaci normale. Ea a fost capabilă să producă 24.268,9 litri într’o singură perioadă de lactație care s’a prelungit timp de 305 de zile.

Acest lucru a fost înregistrat de Guinness World Records și este astăzi neînvins.

Vaca pentru animale de companie a lui Fidel Castro era o rasă încrucișată între un taur Zebu și un Holstein. Mărimea ei mare compensa cantitatea de lapte pe care a fost capabil să o producă într’o singură zi. În timpul morții sale, întreaga țară din Cuba a jelit și i s’au acordat onoruri militare complete.

Muzicieni din toată țara s’au jelit pentru ea creînd melodii care să’i serbeze viața. În fiecare ziar a fost publicat un necrolog de pagină completă, iar poeții au scris elogii profund emoționante pentru proiectul pentru animale de companie al lui Fidel Castro.
Un proiect de propagandă condamnat de la început

Fidel Castro i’a plăcut atât de mult laptele, încât CIA a încercat odată să’l otrăvească, strecurînd toxina botulinică în milkshake-ul său. După ce a devenit liderul Cubei, Castro a fost profund propulsat să creeze o ”supercow” care să fie folosită pentru a stimula industria produselor lactate din țări.

Ubre Blanca a fost singurul produs de succes al inseminării folosind specia locală bovină Zebu și vaca Holstein extrem de scumpă. Programul său de reproducere a avut succes doar prin Ubre Blanca, care a fost îngrijită cu atenție.

Dar din cauza presiunii provocate de așteptările multora, de a treia sarcină, tumorile ei au proliferat și ea a murit după a treia sarcină. Productivitatea laptelui Ubre Blanca nu a fost asociată cu urmașii ei, iar Fidel Castro a fost obligat să abandoneze programul de reproducere ”supercow”.

Săracul dictator bogat:

Deşi a condus ţara cu o mîna de fier, a locuit într’o casă modestă cu două etaje. Ce’i drept, fuma trabucuri scumpe, juca golf, se plimbă cu limuzina, se uita la TV alături de nepoţi, scria ocazional, citea ziare, făcea exerciţii timp de două ore pe zi.

Avea o avere de 500 milioane de dolari conform Forbes, deși el pretindea că nu deține nici măcar un cent. A declarat că Isus era ”socialist” căci a hrănit 5000 de oameni.

Revoluția sexuală din era Castro

”El Amor Cubano”: Făcea sex cu cîte doua femei pe zi.

”S’a culcat cu cel puțin două femei pe zi pentru mai mult de patru decenii. Una la prînz și una la cină. Cîteodată, comanda una la micul dejun”, spunea o sursă, pentru publicația New York Post.

În toată viaţa sa de dictator s’a culcat cu 35 000 de femei.

Guide de voyage, Cuba-routard.com, 2014, consacră termenului jinetera prima parte din capitolul ”Tradiţii”:

”O jinetera e o «cavaleră».”

Altfel spus, o fată care însoţeşte un băiat. Veţi remarca pudoarea termenului, care apelează la toate nuanţele, pentru a evita cuvântul prostituţie. Veritabil fenomen social, apărut după explozia turismului, jineteras par a fi peste tot, cu deosebire la Havana şi în oraşele turistice.

Sub termenul de jineteras se ascund două tipuri de fenomene. Pe de’o parte, prostituţia clară, evidentă. Desigur, aceasta nu’i de dragul şarmului vostru, ci de dragul portofelului vostru. Pe de altă parte, e «întîlnirea» mai clasică.

Acest gen de jinetera îşi oferă corpul pentru a avea acces la bunuri de consum inaccesibile cubanezilor şi visează la un mariaj – un bilet fără întoarcere pentru o viaţă în afara Cubei. În marea lor majoritate, jineteras sînt tinere femei în căutare de cîţiva pesos convertibili pentru a supravieţui şi a’şi ajuta familia”.

Fidel Castro despre jineteras

Fidel Castro se numără printre cei care privesc cu maximă indulgenţă fenomenul jineteras, disociindu’l categoric de prostituţie. În Discursul de la închiderea Sesiunii Plenare a celui de-al VI-lea Congres al Uniunii Tineretului Comunist (Unión de Jóvenes Comunistas) din Cuba, 4 aprilie 1992, El Comandante en Jefe menţionează:

”Suntem preocupaţi ca fetiţele pe care le vor naşte femeile însărcinate de acum să nu devină mîine prostituate. Pot fi jineteras la noi, dar eu unul trebuie să adaug că ele sunt strict voluntare (aplauze). Nici o femeie din ţara asta nu’i obligată să se prostitueze. Bine, ce poate să aducă orînduirea capitalistă? Ce poate să promită? Pentru femeile cubaneze, prostituţia cu un înalt nivel educaţional.”

Diferenţa dintre jineterismo şi prostituţie e reafirmată cu putere de Fidel Castro şi în Discursul din 11 iulie 1992, ţinut la sesiunea de seară a Adunării Naţionale a Poporului (Parlamentul cubanez):

”N’avem femei forţate să se vîndă turistului. Cele care fac asta, o fac pe cont propriu, în chip voluntar, şi fără a fi constrînse să facă asta. Putem spune că ele sînt curve educate şi suficient de sănătoase, pentru că sîntem ţara cu cel mai mic număr de cazuri de SIDA.”

De ce se concentra Fidel Castro pe efortul de a dovedi că jineteras nu sînt prostituate?

Mai întîi, deoarece el ţine să arate cubanezilor că turismul promovat ca soluţie de obţinere de valută în perioada specială în timp de pace nu e, în niciun caz, întoarcerea la turismul putred moral, anterior Revoluţiei. În al doilea rînd, pentru că Fidel Castro, macho cubanez, ştie că jineteras nu sînt prostituate în sensul clasic. Faţă de ele, El Comandante en Jefe trădează chiar o simpatie secretă. Făcînd faţă criticilor interne şi externe, din cauză că simplii cubanezi n’au acces în hotelurile pentru străini, Fidel Castro se referă la jineteras în Cuvîntarea de la Sesiunea de seară a Adunării Naţionale a Poporului (Parlamentul cubanez) din 11 iulie 1992:

”Noi nu putem avea cetăţeni care să plătească în dolari. Ar fi mai rău, deoarece s’ar crea o inegalitate. Orice jinetera poate pleca în căutare de dolari. Ea poate merge la hotel dacă vrea să aibă o chestie cu un turist, şi va fi plătită în dolari. Apoi, cea care are dolari poate merge la hotel. Dar aici nu e o chestie de cine are dolari. E mai degrabă un serviciu exportat peste hotare, nu unul exportat în interiorul ţării, pentru cubanezii cu dolari.”

Altfel spus – după Fidel Castro –, jineteras prestează doar pentru străini, cei care au dolari, nu pentru cubanezi, care oricum nu au. Prin asta ele amintesc de exporturile de lux, care nu sunt destinate cubanezilor. E mai mult decît curios că Fidel Castro, cel care a făcut Revoluţia şi pentru ca insula să nu mai fie Bordelul Americii, manifestă o toleranţă liberală, ca să’i zicem aşa, faţă de jineteras.

Guvernul cîştigă, totuşi, din fenomenul jineteras

Înainte de 1959, Cuba – zisă şi Bordelul Americii – se baza pe turismul de decadenţă: droguri, prostituţie, jocuri de noroc. Potrivit lui Louis A. Pérez în lucrarea Cuba: Between Reform and Revolution (Cuba: între reformă şi revoluţie), 2005, Oxford University Press, înainte de Revoluţie, Havana avea 27.000 de bordeluri şi 115.000 de prostituate.

Interzis timp de 30 de ani, contactul sexual pe bani cu străini a înflorit în perioada specială. Oficialităţile împărtăşesc o poziţie ambiguă faţă de fenomen. Eradicarea prostituţiei a fost una dintre împlinirile de orgoliu ale Revoluţiei cubaneze.

Discursurile lui Fidel Castro conţin 100 de referiri la eradicarea prostituţiei în Cuba, mai ales prin mijloace educative, cum ar fi transformarea prostituatelor în nituitoare fruntaşe. Fidel Castro se străduieşte, după cum s’a văzut, să diminueze semnificaţia negativă a jineterismo, deosebindu’l de prostituţie.

Nu numai pentru că revenirea prostituţiei ar însemna eşecul unui ţel revoluţionar, dar şi pentru că autorităţile foloseau jineteras la obţinerea valutei.

În 1991, revista ”Playboy” şi’a dedicat coperta unei cubaneze despuiate. Echipa de fotografi şi secretari ai revistei a fost invitată şi găzduită de Ministerul Turismului din Cuba. Coperta anunţa un întreg grupaj – text şi fotografii – menit a atrage în Cuba turiştii străini prin publicitarea trupului despuiat al cubanezelor.

Unul dintre fotomodelele reproduse în grupaj a reuşit să se mărite cu fotograful francez, plecînd din Cuba. Studiul Jineterismo în timpul perioadei speciale, semnat de Elisa Facio, în 1999, pune punctul pe i:

”Guvernul cubanez de azi – în ceea ce se numeşte «legalizarea realităţii» – foloseşte dolarii cîştigaţi de jineteras şi alte afaceri ilicite pentru a depăşi catastrofa economică provocată de propriul management dezastruos, dispariţia aliatului URSS şi blocada USA.”

Nu putem exclude din realitate şi rolul jineteras de supapă pentru nemulţumirile sociale. O parte a populaţiei – şi nu din cea analfabetă – obţine bunuri de larg consum necesare traiului ca urmare a jineterismo. De aceea, deşi autorităţile întreprind raiduri (ele se numesc Raidul celor trei P – pederaşti, prostituate, proxeneţi), duc cavaleristele în Centre de reeducare, totuşi, faţă de prostituţia mascată dovedesc toleranţă.

Eseul Cuba: What Everyone Needs to Know (Second edition), de Julia E. Sweig, apărut la Oxford University Press în 2013, face legătura între politica dobândirii de valută cu orice preţ şi înflorirea sex-work în Cuba:

”Cu semnificativă implicare investiţională spaniolă şi a altor europeni în construirea de noi lanţuri de hoteluri şi de all inclusive resort, turismul devine repede principalul producător de valută, împreună cu serviciile de primire a banilor din străinătate (remesas), mineritul şi serviciile medicale. Aceasta însă a catalizat o răbufnire a prostituţiei şi a altor formule de hărţuire a străinilor (oferirea spre vînzare pe sub mînă de ţigări, rom şi alte produse) de către cubanezi – adesea cu înaltă calificare profesională –, care găsesc că’i mai uşor, chiar dacă degradant, de a-şi procura cele necesare cu astfel de activităţi.

Uneori, autorităţile şi societatea reacţionau cu oroare la spectacolul adolescentelor prostituate şi luau măsuri, dar dovezile neoficiale sugerează că autorităţile închideau ochii, recunoscînd tacit că prostituţia şi piaţa neagră mergeau mînă’n mînă cu turismul, cu deosebire în zonele scutite de controlul puternic al statului.”

Cuba după plecarea lui El Eterno Guerrillero

Sănătatea lui Castro s’a deteriorat la vîrsta de 80 de ani. În iulie 2006 a suferit o intervenţie chirurgicală pentru sîngerări intestinale. În februarie 2007, fratele său Raul a anunţat că starea de sănătate a lui Castro a devenit precară. Bush jr. însuşi l’a ironizat, declarând că ”într’o zi, Domnul îl va duce pe Fidel Castro departe”.

Castro, ateu fiind, a răspuns şi el ironic ”acum înţeleg de ce am supravieţuit planurilor lui Bush şi a altor preşedinţi care au ordonat asasinarea mea: Bunul Dumnezeu m’a protejat”.

În 2008, Fidel Castro s’a retras definitiv din funcţia de preşedinte al Consiliului de Stat şi comandant supreme, afirmînd că în ciuda devotamentului total dedicat poporului, nu era într’o condiţie fizică de a’l mai oferi.

Pe 24 februarie 2008, Adunarea Naţională a puterii populare l’a votat pe Raul în calitate de preşedinte.

Castro Autorul:

Ca orice dictator intelectual, Fidel Castro a publicat zeci de cărţi, cele mai citite fiind ”Che: A Memoir” (2005), Capitalism în Crisis: Globalization and World Politics Today (2000), Obama and The Empire (2011), War, Racism and Economic Justice: The Global Ravages of Capitalism (2002) şi Playa Girón / Bay of Pigs: Washington’s First Military Defeat în the America.

Castro a continuat să interacţioneze cu poporul cubanez, publicînd ”Reflecţii în Granma” şi deschizîndu’şi un cont Twitter, susţinînd şi conferinţe publice ocazionale.

A continuat să militeze pentru pace şi prevenirea holocaustului nuclear, condamnînd intervenţia militară NATO în Libia şi cerînd Coreeii de Nord şi Americii să fie mai chibzuite în chestiunea nucleară.

În 2011, Castro a demisionat din comitetul central al Partidului Comunist, lăsîndu’l pe Raul ca succesor al său. A preluat rolul de ”bătrînul om de stat”.

În 2012, a primit vizita Papei Benedict al XVI-lea.

În 2014, Castro a primit Premiul pentru Pace ”Confucius” pentru că a căutat soluţii paşnice la conflictul cu SUA.

Castro și Putin în 2014

În ianuarie 2015, el a comentat normalizarea relaţiilor dintre SUA şi Cuba iniţiată de preşedintele american Barack Obama şi Raul Castro şi a lăudat ”dezgheţul cubanez”.

Castro a menţionat la împlinirea vîrstei de 90 de ani că va muri în viitorul apropiat, însă le’a cerut celor apropiaţi să’şi menţină idealurile comuniste. L’a primit în vizită pe preşedintele Iranian Hassan Rouhani şi pe premierul japonez Shinzo Abe, întîlnindu’se şi cu preşedintele Portugaliei, Marcelor Rebelo de Sousa.

Călăul și viața sa secretă, teribilă, infernală

Castro era un dictator simpatic, dar dacă îl supărai sau erai un rebel cu convingeri capitaliste sau liberale, nu era de bine, pentru că 1253 de oameni au fost executaţi imediat cum Castro s’a instalat la putere în 1959.

Sînt poze în care el personal alături de fratele său legau nefericitele victime de copac pentru a fi împuşcate. Castro este acuzat pentru arestarea, torturarea şi executarea oponenţilor politici, scufundarea unor vase cu femei şi copii, doborîrea unui avion american civil, construirea lagărelor în care prizonierii erau puşi la muncă forţată, separarea familiilor, restricţiile impuse în migraţie, intervenţiile sale în războaiele civile ale altor ţări care au produs şi mai multe victime.

Numărul de victime datorate regimului comunist cubanez s’ar ridică la zeci de mii.

Preț de 17 ani Juan Reinaldo Sánchez a fost una dintre cele mai de încredere și prețuite gărzi de corp ale dictatorului cubanez Fidel Castro. ”Prețuit” în măsura în care cineva cu felul de a fi al lui El Comandante poate aprecia și trata un om indiferent dacă acesta este unul oarecare ori din imediata lui apropiere.

Pe întreaga perioadă în care l’a servit pe Castro, Sánchez a făcut față de El Lider Máximo dovada fidelidății necondiționate. I’a apărat viața și a contribuit la protejarea secretelor sale. Multe dintre ele teribile. Infernale.

În 1994, Juan Reinaldo Sánchez a ajuns să știe mult prea multe. Acumularea de informații a ajuns la maximum și a determinat un proces de conștiință. O criză. Deja cu multă vreme înainte extazul cvasi-mistic cu care Sánchez l’a privit și înconjurat pe conducătorul imposibil de contestat al Revoluției cubaneze și pe șeful comuniștilor din Cuba se afla în cădere liberă.

Excesiv de multe lucruri ilicite, prea mare distanța între legendă, mit și realitate, prea multe fapte care depășeau cu mult limitele legii. Ce să mai vorbim despre promisiunile de libertate, egalitate, fraternitate cu care au fost, mai sunt extrem de generoase în teorie regimurile marxiste din întreaga lume, promisiuni fără rușine încălcate?

Doi membri ai familiei lui Sánchez își luaseră lumea în cap, părăsiseră Cuba și au încercat să își găsească rostul pe alte meleaguri. Una dintre fiice se căsătorise cu un venezuelean și a preferat să locuiască la Caracas, iar, la puțină vreme după aceea, fratele mai mic al lui Juan Reinaldo Sánchez și’a asumat toate riscurile aferente și a ajuns în Florida, la Miami.

În noile condiții, Sánchez s’a gîndit că ar fi înțelept și profitabil să se pensioneze. Imposibil. Știa nepermis de multe secrete despre viața intimă ale Comandantului Șef.

Despre existența lui de lux, despre reședința acestuia de la Cayo Pedra, despre felul în care înțelegea Castro să guverneze, despre ce se ascundea în spatele nenumăratelor lipsuri și umilințe cu care se confruntau zilnic cubanezii, despre asasinatele executate și despre procesele măsluite la comanda și din ordinul lui Fidel Castro Ruz. Despre comerțul ilicit cu droguri pe care acesta îl patrona, despre părerea acestuia referitoarea la Mișcarea Țărilor Nealiniate, despre felul în care înțelegea Castro relația cu dictatorii de carton, dar și cu ceilalți șefi de stat din lumea comunistă.

Numai că Sánchez a făcut o socoteală greșită. Dovada că niciodată, nici un muritor nu ajunge să știe totul despre satrapii din lumea comunistă. Pentru Comandantul Șef și pentru mașinăria perfect reglată care îi asigura acestuia protecția, pentru sistemul represiv care, dincolo de elementele lui specifice, reproducea în cele mai mici detalii modelul din celelalte țări căzute pradă ideologiei comuniste, 26 de ani în serviciul lui El Comandante, din care 17 în prima linie, în calitate de gardă de corp, nu valorau nimic.

Au urmat arestarea, interogatoriile, tortura, un simulacru de proces, și el în specificul lumii comuniste, condamnarea la 8 ani de închisoare, ar fi urmat, poate, chiar moartea provocată de cine știe ce boală, ori accident ordonate de același Fidel Castro.

Printr’un miracol, în 1996, Juan Reinaldo Sánchez a obținut eliberarea. Au urmat opt tentative de așa-zisă ”părăsire frauduloasă” a Infernului care devenise Cuba. După reușită, adică după sosirea pe tărîm american, cel care a comis greșeala de a’i dedica prima jumătate din viață lui Fidel Castro Ruz a decis să scrie o carte în care să’i dezvăluie secretele.

Adică ”febra puterii absolute” și disprețul față de popor. A făcut’o împreună cu jurnalistul Axel Gylden. Cartea se cheamă Viața secretă a lui Fidel Castro – 17 ani în intimitatea lui Lider Maximo și a apărut în anul 2014 în Franța, carte care în 2018 a fost tradusă de Diana Zotea și a apărut în colecția Memorii, jurnale, biografii a editurii Humanitas.

Nu poți, parcurgînd cartea lui Juan Reinaldo Sánchez și Axel Gyldén, să nu o compari cu aceea a lui Pacepa și să nu fii frapat de asemănări. Secretomania, legea bunului plac, conștiința fermă a unicității, convingerea că unui lider comunist îi este îngăduit orice, că poporul nu contează, că unicul rol al acestuia este să sufere și aplaude, spionajul, traficul de droguri și de arme, practicarea terorismului internațional, dreptul la viață și la moarte exercitat asupra celorlaltor demnitari ai Statului, convingerea că nu există pentru toate acestea nici o soluție în afara morții Dictatorului.

Toate acestea fac parte oricînd și oriunde dintre descriptorii regimurilor dictatoriale comuniste. Citind și descoperind secretele dictaturii castriste, cititorul rumîn se reîntîlnește cu trecutul lui și al țării noastre, o realitate mai puțin teribilă!

Moartea lui Castro

În noaptea de 25 noiembrie 2016, televiziunea de stat cubaneză a anunţat că Fidel Castro a murit la Havana.

Fratele său, preşedintele Raul Castro, a confirmat ştirea printr’un scurt discurs. Trupul dictatorului a fost incinerat pe 26 noiembrie. La aflarea veştii, imigranţii cubanezi din SUA au sărbătorit în stradă moartea dictatorului comunist care generaţii la rînd i’a persecutat în timp ce mulţi dintre cei rămaşi în Cuba îl jelesc.

Trecînd în lumea umbrelor și cel ce a condus destinele statului insular începînd din 1959, Media mondială a preluat cu nesaț știrea și toate canalele de televiziune au dedicat rubrici mai mult sau mai puțin consistente despre cel ce a sfidat SUA și a adus independența Cubei.

Și conducătorii lumii au început să emită judecăți de valoare despre opera defunctului, dar mai bine tăceau. Liderii din China, Rusia, Vietnam și Venezuela l’au considerat un mare revoluționar ce a adus fericirea poporului cubanez și a fost un mare luptător pe calea socialismului.

Aceste cuvinte alese cu grijă demonstrează cîtă perversitate intelectuală există pe această planetă. Cel ce a preluat puterea la Havana a transformat țara într’un mare lagăr în care execuțiile erau deja un fapt banal.

Elita țării a fost lichidată sau a fugit peste mări. Au fost executate cam 15.000 – 17.000 de persoane dupǎ datele publicate ȋn Cartea neagrǎ a comunismului. Culmea este că fugeau din raiul socialist spre decadenta societate americană. Datele statistice americane confirmǎ fuga din paradisul roșu a circa 1.2 milioane de cubanezi.

Dacǎ excludem persoanele avînd probleme cu legea sau pe cele cu anumite afinitǎți ideologice, nu prea exista emigrație spre paradisul insular.

Obsesia anti-americană a dus la apropierea de URSS și Cuba a devenit un important cumpărător de armament sovietic de cea mai bunǎ calitate. Numai din varianta T-54/55 au fost aduse 800 de exemplare. Era prea puțin și au mai fost importate 380 de T-62, mai moderne și mai bine ȋnarmate.

Fiecare blindat T-62 avea un motor foarte ȋnsetat și rezervoarele de combustibil puteau sǎ fie umplute cu 960 l de motorinǎ. Se ȋnțelege de ce nu exista combustibil lichid pentru economie și pentru nevoile populației. Totuși, nu tancurile erau cea mai scumpǎ armǎ din arsenalul armatei revoluționare.

Avionul asigurǎ superioritatea pe fronturile rǎzboiului modernși Uniunea Sovieticǎ a livrat cantitǎți mari de MiG-uri 15, 17, 19, 21, 23 și 29, cu mult peste posibilitǎțile de platǎ ale statului insular. Trebuia sǎ asigure tehnica pentru revoluția mondialǎ, marele vis al conducǎtorilor de la Kremlin.

Nivelul de trai a scǎzut drastic din moment ce tancurile nu pot fi consumate la micul dejun. Cum nu existau mijloace de platǎ pentru tehnica militarǎ livratǎ, stǎpînul de la Havana a decis trimiterea de luptǎtori pentru rǎspîndirea comunismului la nivel planetar. Astfel, ȋn Etiopia au fost deplasați 15.000 de militari din care cel puțin 400 au pierit ȋn luptele cu somalezii.

Să nu uităm că primirea de rachete nucleare sovietice pe insulă a adus planeta în pragul războiului atomic și Havana ar fi fost prima rasă de pe pămînt. Nikita Hrușciov a mutat periculos rachetele R-12 ȋn cadrul uriașei Operațiuni Anadȋrdin 1962.

Cuba a devenit un pion extrem de periculos ȋn jocul marilor puteri și doar prudența liderilor americani a dus la evitarea un pîrjol nuclear ce ar fi ȋnceput ȋn mod obligatoriu cu insula din Atlantic.

Unde erau beneficiile pentru cubanezi?

Conducǎtorul revoluționar a intrat ȋntr’un joc fǎrǎ sens și care demonstreazǎ o lipsǎ totalǎ de rațiune.

Cuba a fost un model de dezvoltare comunistă, adică a rămas aproximativ ca în 1959 pînă la prăbușirea sistemului sovietic în 1991. Poporul cubanez a avut ghinion cu resursele uriașe de zahǎr și tutun ce au putut sǎ alimenteze fanteziile politice ale liderilor de la Havana.

Deși, Fidel Castro a murit, sistemul încă se menține la putere și mai torturează poporul cu încă nouă zile de doliu național. Din păcate, cei ce nu merită au parte de onoruri.

Conducǎtorii planetei au demonstrat o deosebitǎ lipsǎ de caracter prin aducerea unor laude nemeritate la moartea unui asasin zis revoluționar.

Președintele Franței a vorbit despre un uriaș personaj al secolului trecut. Mihail Gorbaciov a considerat cǎ Fidel și’a ȋndrumat țara spre o dezvoltare independentǎ.

Moscova și Beijingul au considerat cǎ au pierdut un aliat prețios și de ȋncredere. Mai bine pǎstrau tǎcerea. Adevǎrul rǎmîne ceva greu de spus chiar și ȋn aceastǎ perioadǎ. Minciuna pare foarte iubitǎ ȋn sferele politicii mondiale.

Fidel Castro, ajuns la putere printr’o revoluţie remarcabilă şi care a sfidat superputerea americană, poate fi criticat pentru atrocităţile comise, persecutarea unor categorii, sărăcirea îndelungată a Cubei, arestarea pe nedrept, torturarea şi execuţia opozanţilor, intensificarea relaţiilor tensionante cu vecinul american, încălcarea drepturilor omului, caracterul tiranic al regimului său, susţinerea mişcărilor socialiste pe întreg globul ce escaladau şi mai rău conflictele, dar poate fi lăudat pentru initiaţivele sale din ultimii ani ai dictaturii, ca liberalizarea economiei cubaneze, declaraţiile paşnice pentru aplanarea conflictelor, ajutorarea celor săraci pe durata regimului, facilitarea emigraţiei şi reformele educaţionale şi medicale.

Chiar şi aşa, Cuba rămâne o ţară la fel de săracă şi blocată în timp după şase decenii. Noi rumînii, înțelegem foarte bine destinul tragic al cubanezilor, dar numai istoria îl va judeca pe acest El Lidero Maximo.

Identificată cu figura lui Castro, de acum înainte, rămîne de văzut unde se va îndrepta Cuba în viitor.

Referințe: Juan Reinaldă Sánchez și Axel Gyldén – Viața secretă a lui Fidel Castro – 17 ani în intimitatea lui El Lider Maimo; Colecția Memorii, jurnale, biografii; Traducerea: Diana Zotea; Editura Humanitas, București, contributors.ro, 2018history101.com, adevărul.ro, historia.ro

[1] Volker Skierka, Fidel Castro, o biografie, Bucureşti, Publica, 2011, p. 12.

[2] Ignacio Ramonet, Fidel Castro:Biografie pe două voci, Bucureşti, Editura Minerva, 2009, pp. 12-13.

[3] Ignacio Ramonet, Fidel Castro:Biografie pe două voci, Bucureşti, Editura Minerva, 2009, p.71.

[4] Ignacio Ramonet, Fidel Castro:Biografie pe două voci, Bucureşti, Editura Minerva, 2009, p. 73.

[5] Stéphane Courtois, Dicţionarul comunismului, Polirom 2008, Bucureşti, p. 144.

[6] Volker Skierka, Fidel Castro, o biografie, Bucureşti, Publica, 2011, p. 33.

[7] Ignacio Ramonet, Fidel Castro:Biografie pe două voci, Bucureşti, Editura Minerva, 2009, pp. 104-109.

[8] Ignacio Ramonet, Fidel Castro:Biografie pe două voci, Bucureşti, Editura Minerva, 2009, p. 143.

[9] Ignacio Ramonet, director al revistei Le Monde Diplomatique, specialist în geopolitică şi strategie internaţională, a realizat pe parcursul anilor 2003-2005 lucrarea Fidel Castro:Biografie pe două vocipublicată şi în România, la Editura Minerva, 2009, în formă tipărită. Lucrarea reprezintă un interviu lung de 100 de ore, pe care jurnalistul i l-a luat lui Fidel Castro. Aşternut pe hărte, interviul ocupă 1200 de pagini. Informaţiile citate de află la pagina 147.

[10] Volker Skierka, Fidel Castro, o biografie, Bucureşti, Publica, 2011, p. 38.

[11] Volker Skierka, Fidel Castro, o biografie, Bucureşti, Publica, 2011, pp. 30-40.

[12] Stéphane Courtois, Dicţionarul comunismului, Polirom 2008, Bucureşti, p. 144.

[13] Volker Skierka, Fidel Castro, o biografie, Bucureşti, Publica, 2011, p. 45.

[14] Documentul care reprezintă această brosură-program poate fi accesat la adresa http://www.marxists.org/history/cuba/archive/castro/1953/10/16.htm, de pe site-ul Internet Marxists Archive (http://www.marxists.org/index.htm) În broşură Castro condamnă regimul lui Batista şi il acuză că permite ca deţinuţii să fie închişi în condiţii inumane, îl mai acuză că urmăreşte să îl reducă la tăcere deoarece este un personaj incomod pentru noul tiran al Cubei şi îşi exprimă promisiunea de a lupta împotriva regimului Batista.

[15] Stéphane Courtois, Dicţionarul comunismului, Polirom 2008, Bucureşti, p. 145.

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s