30 DE MORȚI NE’A COSTAT SIGURANȚA RUMÎNIEI SUB UMBRELA NATO

Ce a cîştigat Rumînia în 15 ani de apartenență NATO?

Sentimentul securităţii asigurat de principiul solidarităţii colective înscris în art. 5 al Tratatului Nord-Atlantic, modernizarea armatei, participarea la scutul antirachetă sînt cîteva dintre avantajele apartenenţei la NATO, plătite de Rumînia cu vieţi omeneşti, dar necontestate practic de nimeni.

Rumînia a aderat la NATO la 29 martie 2004, dar primele contacte au avut loc la doar cîteva luni de la Revoluţia din decembrie 1989. Drumul a fost deschis în iulie 1990 de premierul Petre Roman care l’a invitat pe secretarul general al NATO, Manfred Wörner, să viziteze Rumînia şi propunea acreditarea unui ambasador rumîn la Alianţă.

În urmă cu 15 ani, Rumînia adera la NATO și devenea de jure membră a alianței militare fondate în anul 1949. Rumînia fusese invitată să adere la NATO în anul 2002, alături de alte șase state din Europa Cetrală și de Est: Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia și Slovenia.

Toate aceste țări fuseseră membre ale Tratatului de la Varșovia, controlat de fosta URSS și care, timp de decenii, a fost principalul adversar al NATO.

De la reformă accelerată la dezinteres și neglijență

Aderarea la NATO a reprezent o oportunitate pentru reforma și reforma forțelor armate. Astfel de la o armată bazată pe conscripție, Rumînia a trecut la o armată profesionistă bazată pe voluntari. De la 330.000 de persoane aflate sub arme înainte de 1989 în prezent forțele armate numără în jur de 69.000 de militari profesioniști.

Armata de dinainte de 1989 era una ineficientă, în general slab dotată (raportat chiar și la aliații din Tratatul de la Varșovia) și care opera, mai ales după anii 70, în baza doctrinei războiului întregului popor – o doctrină născocită de regimul comunist, inspirat de experiența Iugoslaviei (dar probabil și a Vietnamului în conflictul acestuia cu Franța și Statele Unite).

Armata din vremea comunismului era mai mult obișnuită cu muncile agricole și lucrările de construcție decît cu poligonul de instrucție. Spre sfîrșitul comunismului apar așa numitele ”batalioane de diribau” a căror misiune era creșterea productivității în anumite sectoare cu ajutorul mîinii de lucru ieftine furnizate de militarii în termen.

Astfel Armata Rumînă a participat la realizarea Casei Republicii (actualul Palat al Parlamentului), la săparea Canalului Dunăre-Marea Neagră, la extragerea cărbunelui și bineînțeles la muncile agricole.

Ineficacitatea și ineficiența armatei Republicii Socialiste Rumînia au fost demonstrate cu prisosință în timpul Revoluției din 1989, cînd aceasta fie s’a luptat cu năluci, fie s’a confruntat cu o pleiadă întreagă de incidente fratricide.

Dacă se adaugă și faptul că înainte de 22 decembrie 1989 armata a tras în civilii neînarmați care protestau la Timișoara și București, se conturează astfel imaginea unei instituții aservite PCR, care îndeplinea două misiuni simultan – apărarea suveranității și independenței (misiunea sa normală) precum și protejarea regimului comunist de contestare internă (misiune care o împărțea cu Departamentul Securității Statului).

Căderea comunismului, dizolvarea Tratatului de la Varșovia precum și evoluțiile la nivel global în domeniul militar (RMA sau revolution in military affairs) au impus regîndirea politicii de apărare și în Rumînia.

Procesul de aderare la NATO a oferit oportunitatea pentru reformarea forțelor armate și transformarea acestei instituții într-un pilon fundamental al unui stat democratic. O parte a acestui proces a fost îndeplinit, permițînd în 2004 aderare Rumîniei la Alianța Nord-Atlantică.

Aderarea Rumîniei la NATO nu a fost un proces lin. Pînă la Revoluția din 1989, NATO era considerată dușmanul Rumîniei. Imediat după căderea comunismului, puțini erau cei care îndrăzneau să susțină intrarea Rumîniei în această alianță. Printre ei se numărau Regele Mihai I, Corneliu Coposu și Ion Rațiu.

Însă dispariția Tratatului de la Varșovia a lăsat Rumînia singură într’o Europă în care granițele se modificau rapid, fie ca urmare a reunificării Germaniei, fie ca o consecință a destrămării URSS, Iugoslaviei sau Cehoslovaciei.

În regiunea Mării Negre apăruseră multe conflicte, precum cele din Transnistria, Nagorno-Karabah, Osetia de Sud și Abhazia, iar în fosta Iugoslavie, războaiele erau tot mai sîngeroase. În acest context geopolitic, Rumînia a depus o cerere oficială de aderare la NATO în anul 1993.

Inițial, cererea de aderare părea doar o tentativă fără prea mari șanse de reușită, însă autoritățile de la București au demonstrat că doresc cu adevărat să se apropie de NATO un an mai tîrziu, atunci cînd Rumînia a devenit primul stat care a aderat la Parteneriatul pentru Pace propus de NATO.

Dorinţa de fi membră a NATO, existînd şi un consens naţional în acest sens, a făcut ca Rumînia să devină prima ţară fostă comunistă care a aderat, la 26 ianuarie 1994, la Parteneriatul pentru Pace, un fel de anticameră a Alianţei Nord-Atlantice creată în acelaşi an cu scopul apropierii de statele care s’au aflat sub influenţa sovietică.

Aderarea la Parteneriatul pentru Pace a însemnat, practic, o intensificare a relaţiilor din Rumînia şi NATO, un moment important avînd loc în 1999, cînd Bucureştiul a permis utilizarea spaţiului său aerian de către avioanele aliate, în timpul conflictului din Iugoslavia, şi tranzitul contingentelor cehe şi poloneze din cadrul trupelor internaţionale de menţinere a păcii pentru Kosovo (KFOR).

Țările NATO au cerut Rumîniei să stabilească relații de cooperare cu toți vecinii săi, iar autoritățile rumîne au negociat noi tratate de prietenie cu țări precum Ungaria și Ucraina, în relațiile cu care fuseseră tensiuni diplomatice.

Prin aceste tratate, Rumînia a renunțat să revendice teritorii istorice românești, precum Bucovina de Nord, Ținutul Herța sau Basarabia de Sud, aflate în componența Ucrainei, tot așa cum Ungaria renunțase să mai revendice Transilvania.

Sigur, nu știm nici cît de realiste ar fi fost încercările de recuperare pe cale diplomatică a acestor teritorii pierdute acum 80 de ani prin rapturile din 1940. Probabil am fi încercat măcar să unificăm Rumînia cu Republica Moldova într’o neutralitate iluzorie fără un suport real internațional și într’o zonă economică gri în care se află și azi Basarabia la cheremul oligarhilor și a rețelelor de spălare de bani.

Voința Rumîniei de a adera la NATO a fost pusă clar la încercare în timpul bombardamentelor americane din Serbia, cînd Rumînia a ales calea spre integrare NATO și a fost favorabilă alianței occidentale.

De asemenea, a fost decisiv sprijinul acordat de România coaliției internaționale împotriva terorismului lansată de Statele Unite ale Americii după atentatele teroriste din 11 septembrie 2001.

Înainte de a deveni membră NATO, Rumînia a participat la misiunea din Afganistan, demarată în iunie 2002, pentru ca în 2003 să înregistreze primele două victime în această misiune.

Alţi 28 de soldaţi rumîni aveau să’şi piardă viaţa, ultimul zilele trecute, în cei 15 ani de apartenenţă la NATO.

Deşi dureroase, aceste pierderi de vieţi omeneşti nu au dus nici pînă în ziua de azi la discuţii sau dezbateri serioase privind participarea Rumîniei la misiunile militare ale NATO, aşa cum se întîmplă în statele membre vechi, precum Germania.

Singurul ”incident” în relaţia Rumînia – NATO a fost declanşat de premierul Călin Popescu Tăriceanu, care, în 2006, a propus retragerea trupelor din Irak. CSAT a respins, în şedinţa din 30 iunie, documentul care viza retragerea trupelor din Afganistan, Bosnia, Kosovo şi cerea reducerea participării în Irak cu doar 20 de militari, premierul şi ministrul Apărării, Teodor Atanasiu, fiind singurii care au votat ”pentru”.

Din păcate, traseul politic ulterior al lui Tăriceanu în peisajul politichiei rumînești nu a mai mirat pe nimeni.

Într’o analiză din 2017 pentru revista Q Magazine, analistul militar Vasile Roman explică, în cifre și fapte, cît de mult s’a implicat Rumînia în războiul din Afganistan și cît a avut de profitat de pe urma acestui conflict.

Un conflict care este departe de a se fi încheiat și pentru care SUA cer o implicare mai consistentă a forțelor armate, Concluzia generalului Roman este că, deși Rumînia s’a implicat masiv în acest război, un calcul sumar cu privire la cheltuielile Rumîniei în cei 15 ani de participare în Afganistan, ajungînd la aproximativ 150 de milioane de euro, am primit infinit mai puțin din partea SUA.

Vasile Roman:

”Secretarul Apărării al Statelor Unite ale Americii, James Mattis a declarat recent că trebuie crescute forțele armate ale coaliției care luptă în Afganistan. Cu siguranță, România va lua poziție de drepți și va trimite alte trupe. Dar să vedem la ce a folosit efortul rumînilor, pînă acum, în acest război? Cifre și fapte.

Amintind că, în urma atentatelor din septembrie 2001, SUA au decis că se pot angaja singure în războiul împotriva Al-Qaeda și a regimului taliban din Afganistan și că nu au nevoie de NATO sau UE, dar în timp s’a dovedit contrariul, generalul Vasile Roman precizează că ”Rumânia s’a angajat în acest efort încă din anul 2002 (convinși fiind că prin acest gest vom fi mai repede admiși în Alianța nord-atlantică).

Prezența noastră în război a însemnat trimiterea unui număr de 400 de militari, în rotații de câte șase luni, fiind angajați în operația Enduring Freedom, acționînd în Kandahar, sub comanda SUA.

Rumînia s’a comportat în acest conflict după o tipologie predictibilă, aceea a neimplicării și a executării ordinelor altora. Nimeni nu poate emite pretenții ca o țară de mărime medie să facă mari strategii de reconstrucție a unui stat aflat în colaps, dar ideea de a intra și de a te menține cu un efort material și uman consistent pentru mai mult de 15 ani, pare să fie ieșit din orice normalitate.

Dacă participarea din anul 2002, a presupus o misiune de pază a facilităților din Kandahar, cu efectivele unui batalion de infanterie (405 militari), în anul 2006, la un scurt bilanț, se constata că Rumînia dislocase un număr de 3.200 de militari (rotind un număr de 8 batalioane de infanterie).

Începînd cu anul 2006, militarii rumîni preiau aria de responsabilitate Zabol (la început cu un numar de 400 de militari) și ajung în anul 2010 să disloce un task-force format din elemente de comandă, structuri de manevră, informații și logistică, ale căror efective depășeau 1.700 de militari.

Un calcul sumar (în care se includ doar diurnele de delegare, costul cazării și hrănirii) cu privire la cheltuielile Rumîniei în cei 15 ani de participare în Afganistan, ne duce la suma de aproximativ 150 de milioane de euro. Cu această sumă se puteau achiziționa 110 de tancuri rumînești sau 25 dintre cele mai moderne tancuri de pe piața internațională.

Dacă analizăm care au fost contribuțiile SUA în domeniul militar (investiții în infrastructura și logistica instruirii), constatăm că în 20 de ani suma se ridică la aproximativ 325 milioane de euro, adică un sprijin echivalent cu cheltuielile noastre în Afganistan.

Se poate pune întrebarea legată de cîștigul României, dacă privim și spre ceea ce presupune achiziția de sisteme de armament moderne (6 miliarde de euro pentru Patriot și sisteme de apărare antiaeriană cu rază scurtă, precum și un miliard de euro pentru sisteme de artilerie), avînd în vedere că investițiile americane în Rumînia sînt la un nivel modest, SUA ocupînd poziția a 14-a în topul statelor cu investiții străine în țara noastră (2,06% din totalul investițiilor străine).”

În final, el spune că:

”Sintetizînd, constatăm că pentru SUA, care știu să’și negocieze interesele, sîntem un bun partener pentru că dăm mult (scutul de la Deveselu, achiziții de armament, prezență permanentă în teatre de operații) și cerem extrem de puțin (un ajutor financiar militar situat la jumătatea valorii celui acordat Poloniei, o prezență americană semnificativă și investiții economice minore).

SUA vor cere cu siguranță o prezență sporită în Afganistan (costisitoare de altfel) și vor aștepta ca Rumînia să solicite ceva, ceea ce este puțin probabil să se întîmple avînd în vedere incapacitatea decidenților de a negocia.

În caz contrar, americanii (în special militarii) vor ști să ofere ceea ce au mai oferit: simple contribuții de logistică și prezență militară, echivalente efortului de război și nicidecum celui economic al țării noastre.”

După aderare reforma armatei a stagnat, iar sectorul apărării a fost subfinanțat. La nivelul elitei politice s’a instalat dezinteresul pentru sectorul apărării, mergîndu’se pe ideea că o dată intrați în NATO, apărarea națională și securitatea națională sînt asigurate prin simpla apartenență la cea mai de succes alianță politico-militară.

Efectul acestor evoluții la nivel intern au început să se vadă începînd cu 2010 cînd a început să se vorbească în mod deschis despre pierderea capacității de apărare a teritoriului.

Cartea Albă a Apărării notează că și în prezent cadrul legislativ de funcționare a forțelor armate este incoerent și produce pe alocuri efecte adverse, structura de forțe a armatei nu corespunde misiunilor pe care trebuie să le îndeplinească, sistemele de comandă și control nu mai sunt compatibile cu cele din alte state membre NATO, politica de personal nu este în conformitate cu tipurile de misiuni care trebuie îndeplinie sau structurile care trebuie deservite, reducerea numărului de militare în confirmitate cu reformele asumate nu a fost însoțită cu dotarea adecvată a Armatei, scăzînd astfel capacitatea de luptă – cu alte cuvinte deși s’a avut în vedere compensarea reducerii efectivelor prin sporirea nivelului tehnologic al armatei, acest lucru nu s’a realizat din cauza lipsei de fonduri –, iar la 15 ani de la aderarea la NATO majoritatea structurilor asumate în cadrul procesului de planificare a apărării în cadrul alianței au fost certificate cu limitări, din cauza dotării insuficiente cu echipamente.

Situația prinde mai bine contur în același document, publicat cu foarte mare întîrziere, cînd se discută nivelul de echipare al forțelor armate: ”echipamentele majore sunt nefuncționale în proporție de 60 %, cu tendințe de agravare a situației”.

Cea mai gravă situație se atinsese la Forțele Aeriene unde ”starea de operativitate a tehnicii de aviație și de apărare aeriană cu baza la sol a atins un prag critic”. Este vorba în principal de avioanele MiG-21 Lancer și rachetele sol-aer S-75 Volhov, sisteme de arme dezvoltate în anii 50 în URSS.

Mai mult, ”nivelul de pregătire al forțelor destinate serviciului de luptă este menținut cu dificultate la standardele NATO”, cel mai greu de asigurat și în acest caz fiind apărarea spațiului aerian, vulnerabil la incursiunile neautorizate. Situația stă aproximativ la fel și la forțele terestre și la marina militară.

Analiza efectuată în Cartea Albă a apărării relevă un aspect important – subfinanțarea sectorului apărării duce la scăderea capacității de luptă a forțelor.

Se poate argumenta că dat fiind faptul că Rumînia traversa din 2008 o criză economică profundă, subfinanțarea apărării a fost un efect ”normal” al acestei situația. Situația e un pic mai complicată, astfel Apărarea fiind subfinanțată chiar dinainte de izbucnirea crizei economice din 2008.

Astfel dacă în 2004 și 2005 Rumînia aloca 2% pentru apărare începînd cu 2006 procentele scad la 1,8%, 1,6 (2007) și 1,5 (2008). Atenție, vorbim de ani de boom economic, cînd economia ”duduia” și care ar fi permis deci o finanțare pentru MApN la nivelul prevăzut de lege de 2,38 % din PIB.

De ce a scăzut bugetul apărarii după aderarea la NATO?

Explicația e relativ simplă – după bifarea obiectivulul aderării la Alianță, apărarea nu a mai reprezentat o prioritate politică pentru guvern. Criza economică nu a făcut decât să acutizeze tendința de descreștere a bugetului militar al Rumîniei. Cartea Albă mai sugerează un aspect important privind apărarea Rumîniei –reforma forțelor armate este un proces care nu s’a încheiat, iar lipsa de consecvența în acest proces a condus la rezultate ambivalente și suboptime.

Ce a însemnat în practică subfinanțarea apărării în termeni reali?

Pierderea capacității de apărare a teritoriului în cazul unui scenariu prevăzut de Articolul 5 al Tratatului de la Washington, documentul fondator al NATO. Rumînia nu este însă singurul stat membru NATO care se confruntă cu acest fenomen – reducerile bugetelor militare pe fondul crizei economice au avut loc în majoritatea statelor europene, capacitatea de apărare teritorială a acestor armate fiind pusă sub semnul întrebării.

În 2012 pierderea capacității de apărarea a teritoriului a fost recunoscută oficial și au început să fie luate primele măsuri de remediere a acestui fenomen. Membrii CSAT au concluzionat că Armata Rumîniei are capacităţi limitate de a’şi îndeplini misiunile ce’i revin şi au decis ca, la viitoarele reuniuni a Consiliului, Guvernul Rumîniei să prezinte un program multianual de restabilire a capacităţii de luptă a acesteia…

Partea plină a paharului…

Probabil cel mai mare cîștig al aderării la NATO, în afară de asigurarea pe termen lung a securității naționale, este experiența militară acumulată în misiunile internaționale, precum și interacțiunea continuă și sub diferite forme cu forțele militare ale statelor din alianță.

Acest aspect a sporit nivelul de pregătire a militarilor români și a creat premisele necesare pentru continuarea procesului de reformă. Probabil cel mai mare impact la nivel organizatoric a fost adoptarea procedurilor operaționale și de planificare ale NATO.

Aderarea la NATO a însemnat participarea pe termen lung la misiuni de luptă în afara granițelor și proiectarea strategică a forței militare pe distanțe mari.Peste 40000 de militari au participat la misiuni internaționale în diferite teatre de operațiuni de la aderarea la NATO – de la Balcanii de Vest pînă în Afganistan și Irak, din Marea Mediterană pînă în Oceanul Indian.

Rumînia a început să trimite forțe de menținere a păcii în teatre de luptă începînd cu 1991, dar din 2002 aceste misiuni au căpătat o cu totul altă importanță și semnificație.

Participarea în 2002 la operațiunile de luptă și menținere a păcii din Afganistan după atacurile teroriste de la 11 septembrie, securizează obiectivul de aderare la NATO.

Misiunile din Afganistan și Irak, în ciuda pericolelor inerente și a testării capacităților de luptă și logistice ale forțelor armate, au permis acumulare unei de experiene de luptă care poate fi utilă mai târziu dacă este inclusă în doctrina operațională.

Politic aceste misiuni au oferit oportunitatea de a demonstra angajamentul față de Alianță, de a dovedi potențialul militar al Rumîniei, de a arată că statul român este un furnizor de securitate la nivel global nu numai regional și local și de a spori prestigiul internațional al Rumîniei.

Din punct de vedere militar misiunile din Afganistan și Irak au reprezentat oportunitatea de a pune în aplicare antrenamentul militarilor, de a lupta într’un mediu atipic și cu un inamic asimetric, de a coopera cu alți membri NATO în operații de luptă și de a se familiariza cu modul de operare al aliaților.

În cei 15 ani de NATO, peste 50.000 de militari, 35 de batalioane şi 150 de microstructuri au participat în misiuni externe de menţinere a păcii, potrivit datelor Ministerului Apărării. Peste 400 de militari în misiuni de reprezentare în structurile de comandă ale NATO şi 80 de structuri militare certificate pentru participarea la misiuni şi operaţii ale Alianţei.

Misiunea din Afganistan, aflată sub comanda NATO, a însemnat cel mai mare efort depus de Armata rumînă într’un teatru de operaţii, mai ales că multe forţe rumîneşti au fost concentrate, din august 2006, în provincia Zabul, o zonă foarte instabilă din sudul acestei ţării.

Momentul de vîrf al participării rumîneşti la Forţa de Asistenţă de Securitate din Afganistan (ISAF) a fost în 2011, an în care au fost dislocaţi, pentru o perioadă de cîteva luni, peste 2.000 de militari. De altfel, Rumînia a fost a şaptea ţară contributoare la misiunea ISAF, din punctul de vedere al numărului de militari dislocaţi şi al complexităţii misiunilor executate. În martie 2014, în Afganistan, mai erau dislocaţi 1.021 de militari rumîni.

Timp de 17 ani, la misiunea din Afganistan, au luat parte, prin rotaţie, 35 de batalioane de manevră din Forţele Terestre, precum şi 137 de microstructuri. Totodată, Forţele Aeriene au asigurat comanda Aeroportului Internaţional din Kabul pentru o perioadă de şase luni, în 2006, şi în perioada aprilie 2011 – aprilie 2019, în două rotaţii, tot de cîte şase luni.

Rumînia a participat şi la misiunea NATO din Afganistan, „Resolute Support”.

O altă misiune importantă a fost cea din Irak, unde Rumînia a luat parte încă dinainte de aderare. La misiunea coaliţiei internaţionale ”Iraqi Freedom”, Rumînia a participat timp de peste şase ani (19 martie 2003 – 23 iulie 2009), numărul maxim de militari dislocaţi fiind de 773.

De asemenea, Bucureştiul a contribuit cu instructori la cea de’a doua misiune din acest teatru de operaţii, în perioada ianuarie 2005 – noiembrie 2011.

Dacă oficialii NATO şi cei americani au lăudat, în nenumărate rînduri, comportamentul militarilor rumîni în teatrele de operaţii, Rumînia nu se putea mîndri cu respectarea promisiunii de alocare a 2,38% din Produsul Intern Brut pentru apărare, pînă acum 3 ani. Promisiune încălcată altfel de multe state europene, mai ales după declanşarea crizei economice şi financiare.

În 2004, bugetul Apărării a crescut semnificativ, cu 8,4% faţă de anul precedent, cele 50.000 de miliarde de lei (1,4 milioane de dolari) reprezentând 2,38% din PIB. A urmat o creştere în 2005, cînd MApN a primit 60.000 de miliarde de lei (1,6 miliarde de dolari).

În 2006, suma creşte cu circa 400 de milioane de dolari, dar reprezintă doar 2,1% din PIB. Acelaşi lucru se întîmplă şi în 2007, cînd bugetul Apărării reprezintă 2,05% din PIB (7,7 miliarde de lei), după o propunere iniţială de 1,78%.

Cînd economia „duduia”, MApN a primit 8,3 miliarde de lei în 2008, adică o creştere cu 12,28 % faţă de 2007, dar reprezentînd doar 1,89 % din Produsul Intern Brut, în timp ce în 2009 alocarea a scăzut la 7,3 miliarde de lei (în jur de 1,3% din PIB).

La 3 noiembrie 2009, deputaţii au adoptat, în pofida opoziţiei PDL, o propunere legislativă care stabilea ca bugetul Ministerului Apărării Naţionale să fie anual de minimum 2% din PIB, dar reducerea bugetului a continuat şi în 2010, cînd apărarea a primit circa 7 miliarde de lei, adică 1,31% din PIB.

Cel mai scăzut buget a fost alocat în 2011, cînd MApN a primit numai 4,8 miliarde de lei (0,81% din PIB), ca urmare a faptului că fondurile pentru plata pensiilor militare au fost trecute la Ministerul Muncii.

La 31 martie 2011, Ministerul Apărării Naţionale a solicitat Ministerului Finanţelor Publice majorarea bugetului instituţiei, începând din anul 2012, la 2,38% din Produsul Intern Brut, potrivit angajamentului asumat de ministrul Gabriel Oprea la preluarea mandatului. Solicitare în van, bugetul MApN pentru 2012 fiind de 7,57 miliarde de lei, reprezentând 1,31% din PIB.

Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a aprobat, în şedinţa din 5 februarie 2013, suplimentarea graduală a bugetului Ministerului Apărării Naţionale cu 0,3% din PIB anual, pînă la atingerea, în 2016, a nivelului de 2% din PIB.

Ministrul Apărării, Mircea Duşă, a declarat, că „de’a lungul timpului, odată cu bucuria primirii în NATO, politicienii au uitat ca bugetul MApN să fie unul care să’i permită să realizeze” obiectivele asumate la aderarea la Alianţă. El a reamintit de documentul strategic, cu putere juridică, elaborat de CSAT anul trecut, care să asigure o creştere anuală a bugetului Ministrului Apărării, astfel încît, în 2016-2017, acesta să ajungă la 2% din Produsul Intern Brut.

În ceea ce priveşte contribuţia Rumîniei la bugetul Alianţei Nord-Atlantice, ea a reprezentat în aceşti ani aproximativ 1% din bugetul total al NATO. În 2013, valoarea tuturor contribuţiilor financiare ale Rumîniei la NATO s’a ridicat la aproape 180 de milioane de lei, conform Ministerului Apărării Naţionale.

După aderare au fost aduse şi o serie de modificări legislative pentru armonizarea legislaţiei naţionale cu acquis-ul NATO, inclusiv în Constituţia revizuită din 2003. Aceste modificări aduse unor texte constituţionale au creat temeiul pentru eliminarea, pe timp de pace, a serviciului militar obligatoriu şi, totodată, trecerea la o armată de profesionişti, începînd cu 1 ianuarie 2007.

În caz de război însă, stare de mobilizare şi stare de asediu, serviciul militar redevine obligatoriu.

Legea nr. 384/2006 privind statutul soldaţilor şi gradaţilor profesionişti, cu modificările şi completările ulterioare, a marcat o realizare semnificativă în cadrul procesului de formare şi dezvoltare a unei armate moderne, suple, cu o capacitate operaţională sporită, interoperabilă cu armatele altor state membre NATO.

Strategia de Transformare a Armatei Rumîniei (STAR) cuprinde trei etape distincte, pînă în 2015 derulîndu’se cea de’a doua fază, ”Etapa integrării operaţionale în NATO şi Uniunea Europeană”, prevăzută a se derula în perioada 2008-2015. Pe parcursul acestei etape era proiectată îndeplinirea unor obiective pe termen mediu, precum continuarea operaţionalizării forţelor, desfăşurarea programelor majore de înzestrare, reorganizarea învăţămîntului militar, extinderea implementării, la nivelul unităţilor nedislocabile, a unor cerinţe de interoperabilitate ale Obiectivelor Forţei,  creşterea contribuţiei pentru Forţa de Răspuns a NATO şi UE.

În ultima etapă a procesului de transformare – Integrarea deplină în NATO şi UE (2016-2025) urmează să fie îndeplinite obiectivele pe termen lung, care vizează:
a. concentrarea eforturilor şi resurselor financiare şi umane în vederea realizării capabilităţilor prevăzute în Ţintele de Capabilităţi şi îndeplinirii responsabilităţilor în cadrul NATO şi Uniunii Europene;
b. continuarea modernizării înzestrării cu echipamente noi şi realizarea interoperabilităţii depline cu armatele ţărilor membre NATO şi ale Uniunii Europene;
c. crearea condiţiilor pentru dispunerea marilor unităţi şi unităţilor în cazărmi cu facilităţi complete pentru asistenţă socială, cazare, dispunerea echipamentelor militare şi instrucţie;
d. concentrarea activităţilor de evaluare sistemică şi structurală pe domeniul procesului de înzestrare şi modernizare cu tehnică şi echipamente.

O altă contribuţie importantă este adusă de Rumînia la personalul din structurile Alianţei. Încadrarea posturilor permanente în cadrul comandamentelor din structura de comandă (NCS) şi a celor din structura de forţe a NATO (NFS), precum şi în cadrul Agenţiilor NATO, dar şi al Centrelor de Excelenţă, a evoluat din 2004, cînd erau încadrate 50 de posturi în comandamentele NATO, la peste 150 în prezent.

În ceea ce priveşte nivelul de vizibilitate al posturilor încadrate, dacă în anul 2004 era prevăzută o singură funcţie de general la Celula de Coordonare a Parteneriatului, în prezent Rumînia are alocate 5 posturi de general. Potrivit MApN, în cei 15 ani de apartenenţă la NATO, peste 400 de militari au fost rotiţi pe funcţii internaţionale sau în cadrul reprezentanţelor militare ale Rumîniei la NATO.

Fără îndoială, cea mai vizibilă poziţie este cea ocupată de Sorin Ducaru, unul dintre asistenţii Secretarului general al NATO.

Rumînia se prezintă bine şi la capitolul schimb de informaţii. Astfel, în perioada 2008-2012, Direcţia Informaţii Militare (DIM) s’a situat între primii cinci contributori ai Diviziei informaţii a Statului Major Militar Internaţional al NATO şi s’a aflat pe primul loc la contribuţii în sprijinul Diviziei informaţii, anul trecut.

Într’un interviu acordat Mediafax la 30 martie, directorul SRI, George Maior, declara că Rumînia este a doua ţară contributoare cu informaţii la unitatea civilă de informaţii a NATO.

”Din punct de vedere al informaţiilor, sîntem a doua ţară contributoare cu informaţii la unitatea civilă de informaţii a NATO, despre ea pot să vorbesc acum, unde contribuie, de altfel, şi SRI, a coordonat deja mai multe rapoarte pe informaţii legate de securitatea energetică, SRI împreună cu colegii de la SIE, şi chiar avem oameni din partea Serviciului care lucrează, de fapt, în aceste unităţi foarte apreciate, unul dintre ei fiind chiar unul dintre adjuncţii unităţii de informaţii civile a Alianţei. Deci, sunt foarte mulţumit şi de schimbul de informaţii care se desfăşoară în context NATO şi de contribuţia noastră cu analiză şi informaţie la sistemul de informaţie al Alianţei”, preciza directorul Serviciului Rumîn de Informaţii, George Maior.

Pe lîngă participarea la operaţiunile militare clasice ale Alianţei, Rumînia participă la diferite organisme create în cadrul NATO.

Din 2010, Rumînia este membră a Unităţii Multinaţionale de Logistică pentru Controlul Mişcării – Mov Con MILU, în această calitate urmînd să asigure, prin componenta naţională, desfăşurarea operaţiunilor de mişcare şi transport în teatrul de operaţii Kosovo, în trimestrul II din 2014 şi în trimestrele I şi II din 2015.

Un domeniu nou, dezvoltat după accederea Rumîniei, îl reprezintă programul NATO de investiţii în securitate – NSIP. Rumînia este desemnată ca autoritate de implementare (calitate de ţară gazdă) pentru un număr total de 50 de proiecte NSIP, care fac parte din 10 pachete de capabilităţi. Aceste pachete de capabilităţi vizează furnizarea de facilităţi operaţionale, îndeosebi în domeniul infrastructurii de aerodrom, asigurarea şi întreţinerea capabilităţilor incluse în Sistemul Integrat NATO de Apărare Antiaeriană – NADINADS şi îmbunătăţirea sistemelor de comunicaţii în reţea, de interes major la nivelul NATO.

La capitolul înzestrare, Departamentul pentru Armament a achiziţionat, în cei 15 ani, două fregate tip T‑22R „Regele Ferdinand” şi „Regina Maria”, avioane de transport scurt/mediu curier „C-27J Spartan”, sisteme de artilerie reactivă tip „LAROM”, sisteme de artilerie antiaeriană 2×35 mm, „Viforul” şi „Gepard B2L”.

Pe listă se mai află elicopterele IAR-330 modernizate, în variantele SOCAT, Transport şi MEDEVAC, elicopterele IAR-330 navalizate, ambarcate la bordul fregatelor tip T-22R, autovehicule 4×4 tip „VAMTAC”, în variantele blindată şi neblindată, transportoare blindate pentru trupe 8×8 tip „Piranha III-C”, radare pentru supraveghere la înălţimi mici şi medii tip „Gap Filler”, precum şi echipamente de război electronic pentru avioanele de transport „C-130 Hercules”.

Avioanele au reprezentat însă o problemă importantă şi amplu dezbătută, care nu s’a încheiat încă.

În 2003, Forţele Aeriene Române aveau în dotare 101 avioane MIG 21 Lancer modernizate, dintre care doar 58 zburau, şi alte 100 de aparate MIG 21 nemodernizate, care îşi epuizaseră resursele de zbor.

La 21 septembrie 2005, ministrul Apărării de atunci, Teodor Atanasiu, declara, într’un interviu pentru Reuters, că România va selecţiona noi avioane de vânătoare, în 2006, pentru a înlocui flota aeriană învechită de aeronave MiG-21. Teodor Atanasiu preciza că Rumînia are nevoie de cel puţin 24 de avioane noi, care ar putea fi achiziţionate inclusiv în sistem leasing în urma unor licitaţii, sau ar putea fi obţinute prin participarea la proiectul forţelor aeriene americane F-35 Joint Strike Fighter (JSF), dezvoltat de Lockheed Martin.

Dar abia în septembrie 2012, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a aprobat proiectul de „realizare graduală a capabilităţii de apărare aeriană” în cadrul programului „Avion multirol al Forţelor Aeriene”.

În iunie 2013, Guvernul a anunţat aprobarea proiectului de lege privind achiziţia a 12 avioane vechi de tip F-16, pentru care se vor plăti 628 milioane euro.

La 11 octombrie anul 2013, MApN a informat că Guvernul României şi cel al Portugaliei au semnat contractul de achiziţie pentru F-16.

La 10 ianuarie 2014, ministrul Apărării Naţionale, Mircea Duşa, a anunţat că peste 90 de persoane vor pleca, în vara acestui an, în Portugalia şi SUA, pentru pregătire în vederea operării avioanelor multirol F-16, care vor sosi în Rumînia în 2016.

”Poliţia Aeriană se asigură cu avioane MIG 21 Lancer care îşi consumă resursa de zbor în 2017. De aceea, a fost imperios necesar ca anul trecut să demarăm programul de înzestrare a aviaţiei de vânătoare cu avioane care să poată realiza misiuni de poliţie aeriană. Primele avioane din programul de înzestrare cu avioane multirol vor sosi în Rumînia în 2016″, preciza Duşa.

Lucru care s’a și întîmplat. Ultimele trei avioane ale escadrilei de F-16 au fost receptionate în octombrie 2017, la baza Aeriana 86 de la Borcea, în cadrul unei ceremonii la care au participat seful Fortelor Aeriene, Laurian Anastasof, secretarul de stat Mircea Dusa si omologul său portughez, Marcos Perestrello.

Generalul-locotenent Laurian Anastasof:

”Tehnologic, trecerea de la generația 3 la generația 4 aduce Rumînia în clubul țărilor cu o capabilitate credibilă și sosește cu o perspectivă de a putea realiza trecerea către generatia 5 de avioane de luptă. Pentru Fortele Aeriene Rumîne a fost un pas important și obligatoriu, inovatiile tehnologice din ultima perioada conducînd la evoluții și schimbări rapide în cadrul sistemului de apărare aeriană.”

Este important ca aceasta platformă aeriana sa fie exploatata la capacitate maxima, F-16 fiind un sistem de armă extrem de tehnologizat, interconectat cu toate sistemele de comunicatii, de comanda/control din sistemul de apărare aerian national și NATO.

Mircea Dușa:

„Aducerea în Rumînia a avioanelor F-16 reprezintă etapa de tranziție către introducerea în serviciul Forțelor Aeriene Rumîne a aeronavelor de generatia 5 si modernizarea aviatiei de luptă rumînești.”

Primele sase aeronave din escadrila de 12 avioane multirol incluse în acordul rumîno-portughez au intrat în dotarea Fortelor Aeriene Rumîne pe data de 29 septembrie 2016, iar urmatoarele trei pe 16 decembrie 2016.

Înzestrarea cu tehnică şi echipamente militare și respectarea angajamentelor asumate de Rumînia în calitate de stat membru NATO impune, pentru Ministerul Apărării Naţionale, realizarea capabilităţilor militare stabilite prin Obiectivele Forţei, precum şi pregătirea şi punerea la dispoziţia Alianţei a capabilităţilor pentru Forţa de Răspuns a NATO (NRF).

În intervalul ce a urmat aderării la Alianţă s’a acţionat pentru îndeplinirea obiectivelor fundamentale ale procesului de înzestrare şi anume:

1. înzestrarea structurilor militare cu echipamente şi sisteme de armamente necesare realizării capabilităţilor operaţionale asumate de România în procesul de planificare a apărării colective;

2. modernizarea permanentă a echipamentelor şi a armamentelor prin etapizarea înzestrării pe timpul întregului ciclu de viaţă al bunurilor;

3. standardizarea şi asigurarea calităţii echipamentelor şi a armamentelor prin asigurarea compatibilităţii celor din dotare cu cele din înzestrarea armatelor statelor membre NATO şi UE.

În baza principiului ”pachetului unic de forţe şi capabilităţi”, Rumînia, ca şi alţi aliaţi, a dezvoltat şi menţine un singur set de forţe şi capabilităţi, atît pentru participarea la întregul spectru de misiuni al Alianţei, inclusiv apărarea colectivă, cît şi pentru contribuţii la operaţii conduse de UE. În perioada parcursă de la aderare s’au derulat, ori sînt în curs de derulare, o serie de programe de înzestrare dintre care cele mai relevante sînt modernizarea tancului; modernizarea Maşinii de Luptă a Infanteriei (MLI); achiziţiea Trasportorurului Blindat pentru Trupe 8×8 (TBT),  modernizarea Sistemul de Comunicaţii şi Informatică al Armatei Rumîniei (SCIAR), achiziţia de fregate,  achiziţia şi modernizarea elicopterelor navalizate,  Sistemul de Comandă şi Control Aerian Naţional (SCCAN), Sistemul Integrat de Supraveghere a Frontierei Maritime (SCOMAR), avionul scurt mediu curier.

Programul strategic ”Avion multirol al Forţelor Aeriene” – aprobat de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, prevede realizarea, în prima fază, a unei capabilităţi aeriene iniţiale şi ulterior, gradual, a capabilităţii finale cu avioane de generaţia a 5-a, F-35 JSF, parcurgînd o perioadă de tranziţie asigurată cu avioane F-16 din excedentul altor state.

În condiţiile declanşării crizei financiare, s’a avut în vedere combinarea eforturilor naţionale cu cele ale altor naţiuni pentru dezvoltarea de capabilităţi comune, care să asigure îmbunătăţirea capacităţii de apărare şi de management al crizelor.

Participarea la realizarea de capabilităţi multinaţionale în cadrul NATO s’a concretizat în contribuţii pentru achiziţia de produse specifice pentru unele programe cum sunt cele din domeniile Sistemului de Comandă şi Control Aliat (ACCS), ale sistemului NATO de apărare antirachetă (ALTBMD), cercetare, supraveghere şi recunoaştere (JISR), capabilităţii de transport strategic (SAC), supravegherea terestră din aer (AGS) şi din domeniul cercetării şi avertizării timpurii (NAEW).

Operaţionalizarea forţelor destinate NATO

Procesul de operaţionalizare a forţelor a început în anul 2005, odată cu iniţierea procesului de integrare în NATO a Armatei Rumîniei, derulat în baza Planului de accedere şi integrare al Comandamentului Forţei Întrunite Napoli pentru Bulgaria, Rumînia şi Slovenia / 2004.

Pînă în prezent au fost certificate şi afirmate 80 de structuri din Forţele Terestre, Forţele Aeriene, Forţele Navale şi Comandamentul Logistic Întrunit. Aceste structuri fac parte din pachetul de forţe şi capabilităţi asumate prin Obiectivele Forţei 2008 şi sînt incluse în structura de forţe a Armatei Rumîniei.

Participarea la proiectul american de dezvoltare etapizată a sistemului de apărare antirachetă în Europa, parte integrantă a sistemului NATO Missile Defence

În conformitate cu deciziile adoptate la Summit-urile NATO de la Bucureşti, din 2008, al celui de la Strasbourg-Kehl, din 2009, şi cel de la Lisabona, din 2010, Rumînia participă la dezvoltarea sistemului american de apărare antirachetă, parte integrantă a sistemului NATO de apărare antirachetă, ceea ce reprezintă o contribuţie substanţială la dezvoltarea capabilităţii aliate de apărare antirachetă şi asigură creşterea vizibilităţii şi întărirea rolului ţării noastre în cadrul Alianţei.

Participarea Rumîniei la proiectul menţionat vizează etapa a II-a a programului şi presupune instalarea şi găzduirea de interceptori tereştri care urmează să devină operaţionali începînd cu anul 2015. Statul Major General coordonează activităţile privind implementarea Sistemului de Apărare Antirachetă al SUA în ţara noastră – operaţionalizarea Bazei Militare 99 Deveselu şi securitatea transportului elementelor sistemului antirachetă în bază.

Participarea la iniţiativele de dezvoltare a capabilităţilor

Dezvoltarea capabilităţilor în Armata României este parte integrantă a procesului de planificare a apărării şi are drept scop constituirea unui pachet de forţe care să asigure îndeplinirea misiunilor naţionale şi a angajamentelor internaţionale asumate, astfel:

– derularea activităţilor pentru implementarea Obiectivelor Forţei 2008, respectiv a noilor Ţinte de capabilităţi 2013;
– derularea proiectelor / programelor de dezvoltare a capabilităţilor în cadrul angajamentelor naţionale asumate anterior conceptului NATO Smart Defence (concept ce vizează utilizarea cu maximum de eficienţă a resurselor alocate pentru apărare, în scopul respectării nivelului de ambiţie al Alianţei şi menţinerii capacităţii de îndeplinire a misiunilor), cît şi în cadrul acestuia;
– derularea proiectelor pentru realizarea capabilităţilor prin cooperare bilaterală.

În esenţă, în cei 10 ani, anterior apariţiei conceptului Smart Defence (înainte de 2010), Armata Rumîniei şi’a asumat participarea la şase programe/proiecte:

– Sistemul Aliat de Supraveghere Terestră – Allied Ground Surveillance (AGS);
– Forţa Aeropurtată NATO de Avertizare Timpurie şi Control – NATO Airborne Early Warning and Control (NAEW&C);
– Sistemul de Comandă-Control Aerian al NATO – Air Command and Control System (ACCS);
– Apărarea împotriva rachetelor balistice – Ballistic Missile Defence (BMD);
– Modulul NATO de comunicaţii şi informatică dislocabil – Deployable Communications Module (DCM E);
– Capabilitatea de transport aerian strategic – Strategic Airlift Capability (SAC).

În cadrul conceptului ”Smart Defence”, Rumînia vizează 46 din cele 148 de proiecte, împărţite în cadrul celor trei domenii (Tier) astfel:

– participă la 16 din cele 27 proiecte cuprinse în Tier 1 (proiecte care au o naţiune lider şi se apreciază că pot fi implementate);
– interesată de 22 din 54 de proiecte cuprinse în Tier 2 (proiecte pentru care a fost manifestată o dorinţă moderată de participare a naţiunilor şi nu a fost identificată o naţiune lider);
– interesată pe termen lung de 8 din cele 67 de proiecte incluse în Tier 3 (proiecte care nu pot fi dezvoltate deocamdată din cauza resurselor insuficiente şi a interesului scăzut manifestat de naţiuni, dar care prezintă un bun potenţial pentru dezvoltarea ulterioară).

În calitate de aliat fidel al SUA în cadrul NATO, Rumînia a beneficiat de modernizarea bazei de la Mihail Kogălniceanu, unde s’au instalat, în vara anului 2010, militarii americani din Joint Task Force East. Modernizarea a costat 50 de milioane de dolari, plătiţi de Washington, dar baza, care poate găzdui pînă la 1.600 de militari, este folosită în comun de militarii rumîni şi americani.

Totodată, baza de la Mihail Kogălniceanu va deveni un nod de transport esenţial pentru echipamentele americane care se reîntorc din Afganistan, după ce Kîrgîzstan nu a mai dorit să reînnoiască acordul pentru folosirea bazei de la Manas de către trupele SUA.

Ca urmare a situaţiei din Crimeea, Statele Unite au cerut Rumîniei permisiunea de a suplimenta numărul soldaţilor americani de la Kogălniceanu. Preşedintele Traian Băsescu a aprobat solicitarea Ambasadei SUA privind dislocarea la aerodromul Mihail Kogălniceanu a unor elemente ale unei unităţi de infanterie marină denumită ”Special Purpose Marine Air-Ground Task Force-Crises Response (SP MAGTF-CR)”, cu până la 600 de militari, precum şi cu „un număr de aeronave militare necesare pentru îndeplinirea minisunilor specifice”. Astfel, numărul militarilor americani dislocaţi va fi de maximum 1.600.

Securitatea Rumîniei a devenit mult mai întărită după amplasarea scutului antirachetă de la Deveselu.

Rumînia participă la dezvoltarea sistemului american de apărare antirachetă, parte integrantă a sistemului NATO de apărare antirachetă, care a devent operaţional din 2015. Scutul de la Deveselu nu a fost pe placul Moscovei, care susţine, în pofida asigurărilor de la Washington şi de la Bucureşti, că este îndreptat împotriva sa.

Totodată, criza din Crimeea și Turcia a făcut ca Rumînia să fie unul dintre beneficiarii repoziţionării forţelor NATO în regiune. Dezavantajul, semnalat și de preşedintele Traian Băsescu, va consta mereu în posibila intensificare a activităţilor de spionaj.

Preşedintele Băsescu a declarat, la 26 martie 2014, după bilanţul SRI, că este posibil ca Rumînia să fie unul dintre beneficiarii repoziţionării forţelor NATO, urmare a evoluţiilor din regiune, ceea ce o va face „mult mai atractivă” pentru spionaj, astfel că trebuie consolidată componenta de contraspionaj.

Şi tot situaţia din Ucraina a readus în atenţie faptul că Rumînia este protejată de un eventual atac, în baza principiului solidarităţii colective înscris în Articolul 5 al Tratatului Nord-Atlantic.

Fotografie de la exercițiul NATO care a avut loc în 2017 în apropierea graniței cu Rusia (IOANA EPURE)

Aderarea la NATO a reprezentant un efort național, poate cel mai mare de la înlăturarea comunismului. Cu greu un om politic rumîn sau o forță politică poate să’și aroge meritul pentru succesul Rumîniei în cadrul acestui proces complex intern și internațional.

Acest proces a generat un consens politic național ceea ce în momentul de față poate părea excepțional avînd în vedere polarizarea din prezent.

Însă cel mai important aspect al aderării la NATO este faptul că Rumînia a putut, după foarte mult timp, să’și selecteze în mod suveran și independent aliații, fără intervenția sau presiunile vreunei alte puteri.

Decizia politică de a deveni membru al NATO nu a fost făcută sub imperiul vreunei mutilări teritoriale – cazul alianței cu Germania nazistă după 1940 sau dictată de vreo putere hegemonică, care controla toate aspectele politicii externe rumînești – cazul URSS și al semnării Tratatului de la Varșovia.

Costul teritorial, uman și economic al aderării la NATO pentru Rumînia, probabil nu va niciodată mai mare decît a fost cel contabilizat în anii cînd așa-zișii noștri ”aliați” ne’au întors spatele la nevoie, Rumînia pierzînd și economic (tezaur, despăgubiri de război, înapoiere economică ș.a.m.d.), uman (cel puțin un milion de rumîni morți sau dispăruți) dar și teritorial (Basarabia, Cadrilaterul).

Citește și: RUMÎNIA TRĂDATĂ

Pînă să invadeze rușii Crimeea, în urmă cu 5 ani, nimeni nu se gîndea serios la posibilitatea izbucnirii unor războaie între state și anexări teritoriale.

Nici măcar NATO. Probabil nici cel mai vizionar strateg militar rumîn nu a prevăzut că la 10 ani de la aderare Rusia va lovi Crimeea.

O întrebare merită să fie pusă: Ce s’ar fi întîmplat dacă în 2014 americanii nu erau în țara noastră, se limitau rușii doar la Ucraina?

Rumînia stă un pic mai bine decît balticii sau polonezii, care au graniță comună cu Rusia, însă relațiile cu Moscova nu sunt înfloritoare, iar istoria ne’a învățat că numai prieteni nu ne sunt rușii – în 1812 au anexat Basarabia, în 1917 ne’au lăsat singuri în fața Puterilor Centrale, în ’40 ne’au luat iar Basarabia. Nu mai vorbim de Tezaur etc.

Citește aici adevărul despre Tezaur: ADEVĂRUL DESPRE TEZAURUL ROMÂNESC DE LA MOSCOVA

În fine, în momentul ăsta nu se pune problema unui război cu Rusia. Cu toate astea, mulți dintre noi ne întrebăm de multe ori ce’ar fi dacă Putin ar vrea să ne atace și militar, pentru că propagandistic Rusia o face dintotdeauna.

Calitativ și cantitativ, rușii stau mult mai bine decît noi – mii de avioane de luptă față de o biată escadrilă la noi, o armată de zeci de ori mai mare, tancuri grele față de tancuri medii la noi – ca să nu mai vorbim de sistemele lor ultra-performante de rachete sau de armament nuclear.

Și mai au și ceva experiență recentă dacă ne gîndim că, în ultimii zece ani, i’au făcut praf pe georgieni și pe ucraineni și au și pus mîna la întoarcerea războiului din Siria în favoarea lui Assad.

Pe de altă parte, să ne amintim și că nu sînt invincibili, de cînd și’au furat’o în Afganistan.

Analistul Claudiu Degeratu spune că războiul informațional cu Rusia a început deja.

Forța militară a Rumîniei reprezintă, cantitativ și calitativ, o fracțiune din cea a Rusiei. Am avea vreo șansă să rezistăm? Ce crede acest expert militar că se va întîmpla dacă Putin ar ataca Rumînia vom afla în rîndurile următoare:

Claudiu Degeratu:

”Șansele noastre sînt să rezistăm 24 de ore sau cel mult 36, nu văd cum ar fi posibil mai mult decît atît în condițiile în care nu avem apărare antiaeriană, nici capacitatea de a lovi în adîncime, nu avem sisteme ofensive care să asigure capacitatea de distrugere mare ca să încetinească avansul.

În principal ne omoară faptul că nu avem apărare aeriană credibilă, pentru că asta înseamnă primele 24 de ore – războiul se poartă de către aviație. Probabil că avem o șansă să rezistăm undeva în zona Galați, pentru că dacă se ajunge în Bărăgan va trebui să ne pregătim de gherilă urbană în București. Scenariul optimist este că am rezista 48 de ore, iar cel realist este că am fi învinși în 36 de ore.”

Faptul că nu avem infrastructură, rutieră, feroviară, poate fi un avantaj, în sensul în care să’i împiedice pe ruși? Plus că avem munți, dealuri…

Claudiu Degeratu:

”Relieful nu îi încetinește, nu ne putem baza pe acest lucru, pentru că rușii ar viza cel mai important centru administrativ, iar acesta nu beneficiază de protecția reliefului. La București se ajunge ușor de la graniță – în șase, cel mult zece ore. Oricum, și dacă ar fi fost mai favorabil nu știu cît ne’ar fi ajutat – s’a văzut și în Georgia că relieful nu mai reprezintă o problemă, la fel și în Ucraina și Siria.

Pe hîrtie, conform manualelor militare, s’ar putea să existe zone de rezistență în munți, dar acestea ar fi nesemnificative pentru că obiectivul este cel mai important centru administrativ, Bucureștiul, care n’are nicio calitate în ceea ce privește geografia.”

În perioada sovietică, Armata a 14-a era cea care ar fi avut misiunea să se lanseze către Balcani, trecînd prin Rumînia; exista chiar și un drum secret prin teritoriul Republicii Moldova. Acum Armata a 14-a este departe de ce era altădată. Cum ar putea să ne invadeze acum rușii?

Claudiu Degeratu:

”E destul de puțin probabil că vor lansa o invazie pentru că neavînd graniță comună e greu să dezvolte o ofensivă terestră. Aceasta ar presupune adăugarea sau anexarea unor zone gen sudul Ucrainei pentru acces la gurile Dunării sau desant maritim. Și acesta din urmă ar fi complicat, dat fiind că spatele frontului nu ar fi asigurat, iar, în plus, în Marea Neagră trebuie ținut cont și de Turcia.

Dacă, totuși, s’ar ajunge aici, cea mai bună soluție pentru Federația Rusă ar fi o ofensivă terestră pe regiunea Galați – Sulina – Constanța dublată de un desant maritim. Sau, se poate renunța la desantul maritim dacă este atacată Constanța de pe mare și sunt bombardate cele două aeroporturi, cel civil și cel militar de la Kogălniceanu, pentru că interesul este anihilarea facilităților portuare și aeroportuare pentru ca Rumînia să nu primească întăriri militare.

Totodată, ar fi bombardată linia de comunicații București – Constanța pentru a preveni aducerea de forțe spre Constanța; ulterior, forțele ruse s’ar deplasa pe una din două direcții Constanța – București sau Galați – București.

În mod clasic, armata rusă are două-trei direcții de ofensivă și în cazul atacării Rumîniei ar trebui să aibă cel puțin una terestră / marină și o a doua care să țină sub control logistica. Dar, repet, probabilitatea este foarte mică.”

Odată cu preluarea președinției de către Donald Trump s’a vehiculat ideea că NATO nu ar interveni dacă un stat membru ar fi atacat (celebrul articol 5). Există această posibilitate la modul realist?

”Aplicarea articolului 5 se face doar cu consens – nu se poate fără vreunul din statele membre. În ultimul război din Irak s’a blocat discuția pe articolul 5 pentru că Franța nu a vrut activarea sa atunci cînd Turcia a cerut ajutor. Comandamentul militar a decis atunci întărirea zonei militare, fără o declarație politică, pentru că Franța nu voia, așadar există portițe de ocolire a articolului 5.

Oricum, după summiturile de la Varșovia și Bruxelles, aplicarea articolului 5 a devenit mai viabilă decît era atunci cînd Rusia a anexat Crimeea. S’a aprobat planul de contingență (un plan de apărare detaliat) pentru Rumînia, s’a aprobat și ca supravegherea maritimă în Marea Neagră să fie integrată la comandamentul din Marea Britanie, care se ocupă de situația operațională din Marea Mediterană și Marea Neagră în vederea aplicării articolului 5. Deci e mai bine.”

Să presupunem că NATO va interveni. Un document publicat recent arată că Alianța ar fi incapabilă să prevină, de exemplu, o cucerire a țărilor baltice de către Rusia. Ar fi diferită situația în cazul nostru?

Claudiu Degeratu:

”Încă e foarte firavă pregătirea militară iar prezența rotațională a forțelor NATO și americane nu e de ajuns. Toată lumea trage două semnale de alarmă – să avem o prezență permanentă, nu doar rotațională, pentru că forțele permanente au altfel de pregătire decît cele rotaționale cum sunt forțele de reacție rapidă. De exemplu acestea nu au tehnică grea.

La baltici se vorbea de necesitatea staționării a șapte brigăzi, dintre care trei blindate. Iar o forță de astfel de dimensiuni trebuie să fie staționară, la 10 km de graniță, cum se întîmpla în Germania în timpul Războiului Rece. În al doilea rînd, țările din flancul estic nu fac față militar și e presiune să’și dezvolte propriile capacități de apărare.

Forțele de reacție rapidă deja existente vor interveni dar sunt înarmate ușor și au capacitatea să reziste în conflict de nivel înalt 30 de zile dacă au toate materialele necesare – iar asta presupune inclusiv ca teritoriul național să fie pregătit să le primească.

În ceea ce privește România, facilitățile americane de la noi sînt mai mult destinate antrenamentului și menținerii unei prezențe și mai puțin consolidării apărării. Ne bazăm, însă, pe parteneriatul strategic cu SUA care are și un aspect de prevenție.

E greu să imaginezi o agresiune asupra Dobrogei cu atacuri masive asupra facilităților americane – astfel de ținte nu pot fi evitate urmărind doar forțe rumînești.”

În ultimii ani se vorbește tot mai mult despre războaie hibride: forțe paramilitare, război electronic și informațional. În cazul în care Rumînia ar fi ținta unui astfel de război, cum s’ar putea apăra?

Claudiu Degeratu:

”NATO poate ajuta politic – pentru că va sancționa clar și un atac hibrid. Din punct de vedere al războiului cibernetic s’au făcut progrese pentru că a fost clasificat ca domeniu operațional de planificare militară, la fel cum se întîmplă pentru cazurile unui conflict terestru, aerian sau maritim. Iar asta implică ripostă și capacitate de apărare cibernetică pentru orice aliat.

Partea de război informațional este mai vizibilă – avem de’a face cu fake news, cu penetrări de instituții politice, cu sprijinirea unor campanii (gen modificarea Constituției cu privire la familie).

Este un domeniu în care e mai complicat să operezi pentru că e vorba de politică și opinie, însă au fost cazuri de ingerință politică din partea Rusiei și nu m’ar mira, de exemplu, ca după referendumul pentru familie să înceapă să se promoveze ideea unuia cu privire la prezența bazelor străine pe teritoriul Rumîniei, inclusiv cea de la Deveselu, care găzduiește scutul anti-rachetă. Astfel de abordări sînt testate pentru că Rusia pleacă de la premiza că trebuie folosite conflicte locale existente sau trebuie acces la forțe politice influențabile.

Articolul 5 poate fi aplicat pentru agresiune cibernetică. Altfel, NATO poate să dezvolte comunicare strategică, poate întări capacitatea pe intelligence, inclusiv intelligence strategic și schimb de informații.”

Citește și: ROMÂNIA, O PIEDICĂ PENTRU IEȘIREA RUSIEI LA ADRIATICA ȘI PENTRU UNGARIA ”MARE”

Resurse: mediafax.ro, civitaspolitics.ro, Armées d’aujourd’hui, Nr. 387, Martie 2014, p. 53, vice.ro

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s