RUMÎNIA A TRĂDAT GERMANIA, DOAR UNA DIN MINCIUNILE SPUSE DESPRE 23 AUGUST 1944

Multe minciuni sînt vehiculate la adresa rumînilor și a țării noastre. Despre actul de la 23 august 1944 din Rumînia s’a scris foarte mult, dar s’au ascuns, cu destulă abilitate, poporului rumîn, unele adevăruri ale acestui act şi implicaţiile lui pentru Rumînia, 23 august 1944 rămînînd, probabil, cel mai controversat moment al istoriei noastre moderne.

În fond, discuţiile pro şi contra din jurul actului de la 23 august se axează pe răspunsurile la două întrebări majore:

a. A fost lovitura de palat a Regelui Mihai cauza şi nu doar preludiul instaurării comunismului în Rumînia?

b. Cît de benefică din punct de vedere moral, politic şi militar a fost pentru ţara noastră, întoarcerea armelor împotriva Germaniei şi alinierea alături de puterile aliate (URSS, Marea Britanie şi SUA)?

În seara zilei de 23 august 1944, la orele 22,25, regele Mihai a citit la radio Proclamaţia către Ţară, redactată de Lucreţiu Pătrăşcanu, reprezentantul Partidului Comunist din Rumînia în coaliţia care viza răsturnarea regimului antonescian. Printre altele, suveranul a precizat că ”Rumînia a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii”.

În realitate, în acel moment nu exista nici un armistiţiu. El a fost semnat abia la 12 septembrie 1944, la Moscova.

S’a trecut cu vederea în mod deliberat situaţia militară a Rumîniei în primăvara şi vara anului 1944, nu s’au spus multe lucruri poporului rumîn despre acțiunea considerată trădare, de la Iaşi, din 20 august 1944 (a comandantului Armatei a 4-a, general de Corp Armată Mihai Racoviţă, săvîrşită în strînsă legatură cu Casa Regală şi cu Partidul Comunist), au fost prezentate în mod denaturat situaţia militară a Rumîniei de dinainte de 23 august 1944, precum si tratativele diplomatice ale guvernului Antonescu de la Cairo si Stockholm, iniţiate încă de la sfîrşitul anului 1943, ca şi despre rezultatele acestora.

Nu s’a suflat o vorbă despre manevrele cercurilor palatului de sabotare a acestor tratative şi nu s’a spus pînă acum nimic despre conspiraţiile Casei Regale şi a P.C.R. pentru arestarea lui Ion Antonescu şi a guvernului său.

Vă prezentăm 12 minciuni gogonate vehiculate despre actul de la 23 August 1944 și despre personalitățile care au făcut posibil acest eveniment hotărîtor pentru destinul ulterior al Rumîniei.

Minciuna 1: ”Rumînia a trădat Germania.”

După cum observa Prof. Adrian Cioroianu ”Rumînia nu a trădat Germania, ci pe un Hitler pe care chiar şi nişte eroi germani încercaseră deja să’l omoare, în cîteva rînduri. Un Hitler care transformase Germania într’un stat zombificat şi mancurtizat.”

A susţine că grija faţă de cariera lui Hitler era prioritatea rumînilor la 23 august 1944 e o dovadă de prostie şi de atitudine antirumînească, mascate cu greu printr’un maximalism moral de paradă. Cuvîntul dat de Ion Antonescu unui criminal nebun nu putea fi pus înaintea salvării unor mii de vieţi prin scurtarea războiului, a şansei de a recîştiga Transilvania, de a evita distrugeri materiale şi de a menţine (măcar un timp) o administraţie normală.

Absenţa unor manifestări de rebeliune din partea militarilor şi sprijinul popular arătat Regelui sînt dovada faptului că rumînii aveau mult mai multă încredere în suveran şi în Iuliu Maniu decît în Ion Antonescu şi că nu se simţeau deloc alături de nemţi. Să nu uităm că Transilvania de Nord, Basarabia si Bucovina de Nord ne fusesera luate ruşi şi unguri cu acordul nemţilor, că amintirea barbarei ocupaţii germane din Primul Război Mondial era încă vie şi că mulţi lideri militari o cunoşteau din proprie experienţă, pentru că luptaseră în Primul Război Mondial.

Ofiţerii si soldaţii luaţi prizonieri, arestati, deportaţi sau daţi afară din Armată după venirea ruşilor nu i’au regretat pe nemţi şi nu au pus persecuţiile pe care le’au suferit pe seama realizatorilor actului de la 23 august, ci pe seama comuniştilor. Ei nu au pus la indoială patriotismul deciziilor luate de Rege și de liderul ţărănist. Acuzaţiile de trădare a Armatei la 23 august 1944 sînt recente şi nu sunt motivate de empatia pentru militarii noştri, ci de intenţia de a delegitima Rumînia Mare prin compromiterea liderilor democraţi ai săi.

Fără terorismul de stat naţional-socialist şi sovietic nu ar fi intrat în război nici o ţară din Est, în afară poate de Ungaria. De la bun început, ”alianţa” noastră cu Hitler, neformalizată vreodată, nu a avut nimic de a face cu o alegere liberă, ci a fost o minciună şi o nenorocire pentru noi.

Cu toate acestea, cînd a decis să iasă din Axă, Rumînia a preferat lichidarea paşnică a raporturilor cu Germania. Generalul von Gerstenberg, ataşatul Luftwaffe la Bucureşti, a primit permisiunea de a ieşi din capitală pentru a putea opri, după spusele sale, un eventual atac german datorat unei neînţelegeri. După ce a trecut de teritoriul controlat de rumîni, Gerstenberg l’a arestat pe aghiotantul rumîn care îl însoţea şi a preluat comanda trupelor care au atacat Bucureştiul.

Aşadar, răspunsul lui Camil Demetrescu, şeful adjunct al Cifrului din Ministerul Afacerilor Străine, rămîne perfect valabil:

”ÎNVINUIREA DE TRĂDARE A GERMANIEI ADUSĂ DE UN ROMÂN ESTE O GROSOLĂNIE INTELECTUALĂ, CA SĂ MĂ EXPRIM EUFEMISTIC. ADUSĂ DE UN STRĂIN, ESTE PE LÎNGĂ ACEASTA ŞI O DOVADĂ A UNEI OSTILITĂŢI, DEGHIZATE SAU NU.”

Citește și: RUMÎNIA TRĂDATĂ

Minciuna 2: ”Lovitura de stat nu a fost pregătită.”

Fără pregătire era practic imposibil ca o ţară ca Rumînia să iasă din Axă fără incidente majore. Invocarea ”norocului” celor care au luat decizia este neserioasă din punct de vedere intelectual. Aspectele neprevăzute nu au fost legate de decizie în sine, ci de devansarea datei, după ce s’a aflat că Mareşalul Antonescu va fi pe front la 26 august (data stabilită iniţial). Pregătirile au fost clandestine, deci se impunea să fie limitate şi, oricum, caracterul tragic al situaţiei nu putea fi schimbat.

Regimul sovietic a arătat dispreţ faţă de viaţă şi demnitatea umană, deopotrivă propriilor cetăţeni şi celor pe care îi considera duşmani. Noi pierduserăm războiul în faţa unei ţări care nu îi elibera, ci îi împuşca sau îi trimitea în gulag pe soldaţii săi căzuţi prizonieri, şi a cărei conducători păstraseră puterea ucigînd pe timp de pace mai mulţi cetăţeni decît omorîseră duşmanii pe timp de război. Nu e vorba de statistici din cărţi, ci realitatea pe care au trăit’o milioane de oameni.

Deşi ni se repetă pe toate vocile că după război am avut o soartă tragică, pentru că suntem ”altfel”, din nefericire, jaful, deportările, naţionalizările, violurile, eliminarea elitelor democratice împreună cu familiile lor, acapararea statelor de către analfabeţi şi semidocţi ticăloşi şi servili, au fost prezente în toate ţările preluate de URSS în toate timpurile şi pe toate meridianele. Libertatea a durat foarte puţin după 1944, pentru că în acel moment nu au existat alternative în Europa de Est.

Minciuna 3: ”Antoneştii ar fi ieşit oricum din război.”

E adevărat că Antoneştii aveau cunoştinţă de eforturile lui Iuliu Maniu şi ale colaboratorilor săi de a scoate Rumînia din Axă şi că înţelegeau că acest pas trebuia să fie făcut. Nu îl considerau trădător pe preşedintele PNŢ, ci îl respectau foarte mult. Totuşi, imaginea pe care o aveau ei asupra situaţiei nu era realistă.

Anul 1942 aduce schimbări importante în situația de pe front. Este smulsă inițiativa strategică din mîna Germaniei de către coaliția Aliaților. Între 23 octombrie si 3 noiembrie 1942, este înfrînta armata germana din nordul Africii în bătălia de la El Alemain; între 12 si 18 ianuarie 1943, armatele sovietice străpung blocada Leningradului, iar la 2 februarie, acelasi an, capituleaza armatele germano-rumîne la Stalingrad.

Înfrângerile acestea i’au dat certitudine Mareșalului Antonescu că Germania a pierdut războiul. Încă din noiembrie 1942, în trenul ce’l aducea spre București de la o întrevedere cu Hitler, Antonescu a făcut o declaratie senzațională:

”Germania a pierdut razboiul, trebuie acum să ne concentrăm să nu îl pierdem pe al nostru.”

Demersurile făcute de Antonescu vin să confirme aceasta îngrijorare și preocupare.

Mihai Antonescu era dezorientat. Credea că Mareşalul spera ”să se ivească pe frontul germano-sovietic un moment mai prielnic pentru încheierea unui armistiţiu” sau ”că ar fi existat contacte secrete germano-sovietice” care ar fi făcut negocierile noastre inutile.

Barbu Ştirbei, trimis la Cairo sub numele de Bond

Încă din februarie 1943, Mareşalul Antonescu îi propune lui Mussolini ieşirea comună din război, iar în septembrie 1943 încep negocieri secrete pentru încheierea unui armistiţiu cu anglo-americanii. După întrevederea serviciilor secrete aliate la Cairo, s’a decis trimiterea misiunii colonelului De Castelaine în Rumînia, împreună cu alţi doi ofiţeri, pentru a lucra ca intermediari între aliaţi şi Bucureşti.

Acesta este prins la paraşutare şi instalat, în Bucureşti, într’un apartament al Jandarmeriei la ultimul etaj. Ca urmare a paraşutării colonelului De Castelaine în Rumînia, principele Barbu Ştirbei este trimis în cel mai mare secret la Cairo, sub numele de BOND, cu un paşaport dat de Antonescu, dar la Istanbul este demascat nemţilor de către englezi, care nu erau pentru ieşirea Rumîniei din Axă.

La sprijinirea războiului antisovietic au contribuit şi cererile americane, din ianuarie 1943, reluate în ianuarie 1944, adresate ţărilor Axei, inclusiv Rumîniei, de capitulare necondiţionată, cereri prezentate şi în negocierile de armistiţiu de la Cairo, din martie 1944, respinse atît de către guvernul Antonescu, cît şi de opoziţia Maniu-Brătianu, fapt ce a dus la prelungirea războiului cu peste un an.

Ruşii îşi urmareau, şi ei, cu destulă abilitate interesele. Încă din octombrie 1943, la Conferinţa miniştrilor de Externe de la Moscova, ministrul de Externe al URSS, a afirmat că „singurul om ce poate face o atare schimbare de front în Rumînia este Maresalul Antonescu”.

Pe la mijlocul lunii septembrie 1943, Mihai Antonescu aducea la cunoştinţa lui Dulles că:

„Participarea Rumîniei la război nu mai e decît simbolică. A rupe cu acest simbol, înseamnă a expune Rumînia celor mai grave represalii. Asta nu e cu putinţă decît în cazul unei debarcări aliate.”

Cu acest prilej, el insista asupra inoportunităţii schimbării regimului Antonescu, care dispunea de 45 de vagoane de aur, de mari cantităţi de cereale şi de un milion de soldaţi înarmaţi.

În negocierile de armistiţiu de la Cairo, a ieşit în evidenţă faptul că între Departamentul de Stat al SUA, reprezentaţii militari şi presedintele american Roosevelt existau serioase divergenţe de opinie. Departamentul de Stat a salutat propunerile rumîneşti de armistiţiu, arătînd că:

”Noi credem că ei singuri (rumînii) trebuie să decidă dacă vor o lovitură de stat a lui Maniu sau ieşirea din Axă o va face guvernul Antonescu. Dar, pentru o schimbare de front, recunoaştem că, dacă Mareşalul Antonescu vrea şi este hotărât sa o facă, numai el are mijloacele necesare şi cele mai mari şanse de succes.”

Dar Roosevelt rămînea neclintit în acţiunea de capitulare necondiţionată.

Opoziţia din Rumînia – Maniu şi Brătianu – au colaborat strîns cu Antonescu la toate negocierile de armistiţiu în vederea ieşirii României din război alături de Axă. Guvernul sovietic a răspuns categoric la discuţiile dintre putere şi opozitie:

”Noi, ruşii, preferăm să negociem cu actualul Guvern al Rumîniei şi suntem gata să’l ajutăm să elibereze ţara de germani.”

Stockholm: primele negocieri cu URSS si unele avantaje

Deoarece negocierile de la Cairo trenau din cauza poziţiei rigide a SUA, guvernul Antonescu începe negocierile de armistiţiu la Stockholm cu guvernul sovietic. Contactul, discuţiile şi negocierile din capitala suedeză se concretizează prin formularea unor condiţii precise de armistiţiu şi nu de capitulare necondiţionată, cum ceruse Roosevelt la Cairo. Trupele rumîne de pe front, fie se predau ruşilor, fie vor ataca trupele germane.

Ruşii se obligau să le aprovizioneze cu armament şi alte materiale necesare şi să rămînă la dispoziţia lui Antonescu şi Maniu pentru a restabili independenţa şi suveranitatea Rumîniei. Ruşii acceptă ca Rumînia să dea un ultimatum de 15 zile Germaniei, pentru a’i părăsi teritoriul înainte de a’i declara război.

În cazul retragerii trupelor germane, Rumînia poate rămîne neutră; Arbitrajul de la Viena este nul şi neavenit. Transilvania revine la patria-mamă în totalitate; Ruşii se mulţumesc numai cu o fîşie de trecere în nordul ţării, iar guvernul rumîn poate să’şi exercite funcţiile într’o parte a ţării neocupată de armatele sovietice.

În paralel cu nogocierile de armistiţiu de la Stockholm şi Cairo şi cu urzicarea complotului regal, privitor la tratativele de armistitiu de la Stockholm, prin trimişii regelui se duceau tratative şi de către Partidul Comunist de scoatere a Rumîniei din războiul antisovietic. Oricît s’ar nega sau subestima azi, PCR a jucat un rol important în complotul de la Palatul Regal și în trădarea de la Iaşi, dar și în desfăşurarea ulterioară a evenimentelor declanşate la 23 august 1944.

În august 1944, înaintarea Aliaţilor era de neoprit. La noi, ruşii pătrunseseră bine pe teritoriul rumînesc, nemţii îşi retrăseseră 11 mari unităţi din Rumînia, războiul era pierdut, ocuparea Rumîniei fiind practic inevitabilă. Nimeni nu credea că frontul putea fi ”stabilizat” în acele condiţii (gluma aceasta a apărut recent).

Cu toate acestea, Ion Antonescu încă mai trăgea de timp. Deşi accepta că armistiţiul este necesar, sînt destule indicii care arată că nu aprecia realist nici atunci urgenţa momentului (vezi aici argumente: https://www.flux24.ro/marturii-23-august-1944-traian-borcescu-seful-directiei-de-contrainformatii-din-cadrul-serviciul-special-de-informatii-titus-garbea-seful-misiunii-militare-romane-pe-langa-comandamentul-german-p/).

Încercase să reia negocierile de la Stockholm dar, după ce întîrziase cîteva luni să’i trimită instrucţiuni lui Fred Nanu, ministrul nostru din capitala Suediei, cînd în sfîrşit s’a decis să reacţioneze, în loc să transmită rapid o telegramă cifrată, a ales să trimită mesajul printr’un curier diplomatic, Neagu Djuvara, cu riscul real ca acesta să nu ajungă la destinaţie.

De asemenea, negocierile pe care le antamase la Ankara au fost tardive şi stîngace. A iniţiat contacte numai cu anglo-americanii, prin col. Teodorescu, ataşatul nostru militar la Ankara, fără însă să îl informeze pe superiorul acestuia, Alexandru Cretzianu, şi dînd totodată impresia greşită că Rumînia doreşte revenirea asupra condiţiilor stabilite pînă atunci.

Din păcate, celor care mai cred că frontul era ”stabilizat” sau că linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi era de luat în seamă, le sugerăm să studieze hărţile de mai jos, care arată cum a evoluat frontul din Europa de la 15 august la 15 octombrie 1944.

Harta Europei la 15 august 1944 şi 1 octombrie 1944

Citiți și: ROMÂNIA FĂRĂ ACTUL REGELUI DE LA 23 AUGUST 1944 – UN DEZASTRU

Martorii evenimentelor au considerat că, după ultima vizită la Hitler, Mareşalul fusese foarte impresionat de imaginea Varşoviei în flăcări, care îi fusese arătată pe drumul de întoarcere în ţară, probabil ca avertisment pentru eventualitatea în care Rumînia s’ar fi gîndit să urmeze exemplul Italiei şi să iasă din Axă. Se pare că el nu îşi pierduse speranţa într’o bătălie decisivă a războiului, dacă nu pe linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi (care îşi dădea seama că nu rezistă), undeva mai la sud, în Bărăgan (vezi aici detalii: http://romanialibera.ro/special/documentare/amintirile-lui-neagu-djuvara–23-august–de-la-tragedie-la-salvare-in-istoria-romaniei-274616).

Vorbise şi de posibilitatea perfecţionării ”armelor noi” ale nemţilor, deşi nu credea sincer că pot avea un impact real.

Mai ales, Ion Antonescu înţelegea greşit exigenţele morale cînd insista că trebuia să îi prevină pe nemţi şi că era încă legat de cuvîntul dat lui Hitler. Cum spunea Generalul Sănătescu, acel cuvînt ”nu putea lega o ţară întreagă în orice condiţiuni”.

Nemţii nu fuseseră oneşti de la bun început şi era evident că nu mai puteau respecta condiţiile pe care şi le asumaseră. Victor Rădulescu-Pogoneanu aminteşte că Mareşalul însuşi spusese celor din jurul său că la ultima sa întrevedere cu Hitler ”a stat de vorbă cu un nebun” (citește aici detalii: http://inliniedreapta.net/declaratia-lui-victor-radulescu-pogoneanu-din-2-decembrie-1961-text-integral/).

Barbu Știrbei îl găzduiește pe Bodnăraș

În noaptea de 13-14 iunie 1944, are loc o întîlnire conspirativă (ultima) a reprezentanţilor PCR, Emil Bodnăraş şi Lucreţiu Pătrăşcanu, cu reprezentanţii Palatului Regal şi ai armatei.

Emil Bodnăraş a prezentat planul Partidului Comunist care prevedea:

a) răsturnarea prin forţă a dictaturii militaro-fasciste;

b) scoaterea ţării din războiul hitlerist;

c) întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste.

Cei prezenţi au aprobat planul elaborat de PCR, iar a doua zi l’a aprobat şi Regele, care se împotrivea armistiţiului negociat de guvern cu ruşii. Pozitia lui faţă de armistiţiu rezulta clar dintr’o declaraţie făcută lui Gheorghe Brătianu:

”Dacă îl lăsăm pe Antonescu să facă singur armistiţiul, ne va ţine sub papuc.”

Cu acest prilej, l’a sfătuit pe Brătianu să se retragă de la orice acţiune cu Antonescu. În acest spirit a acţionat şi Gheorghe Duca, trimisul regelui la Stockholm, care, şi la vîrsta de 80 de ani, îsi făcea un titlu de ”glorie” din misiunea ce i’a dat’o Regele de a sabota tratativele de armistiţiu rumîno-sovietice.

Antonescu este arestat chiar în Palatul Regal

În dimineaţa zilei de 23 august 1944, Antonescu aştepta răspunsul de la Stockholm, pentru a semna armistiţiul cu URSS. În aşteptarea răspunsului, el a cerut scrisori de la Maniu şi Brătianu, pentru susţinerea armistiţiului. Între timp, de la Stockholm a sosit la Ministerul Afacerilor Externe acceptarea sovietică la propunerile rumîneşti de armistiţiu, printr’o telegramă despre care nimeni nu știe nimic, dar despre care foarte mulți vorbesc ca și cum ar fi existat.

Se vehiculează că această telegramă, în loc să’i fie înmînată lui Antonescu, Grigore Niculescu-Buzeşti, participant la conjuraţie, i’o înmînează Regelui. În situaţia dată, Regele, fără să vorbească despre telegramă şi implicat în complot alături de comunişti, le comunică lui Maniu şi Brătianu că va intra în acţiune şi va face singur armistiţiul, fiind sătul de tutela lui Antonescu.

Deşi Mareşalul Antonescu nu a primit telegrama aşteptată, a mers totuşi la Palat şi acolo a fost arestat. Că Antonescu era hotărît să încheie armistiţiul cu URSS rezultă şi din faptul că în seara de 22 august l’a convocat pe ministrul german la Bucureşti, Clodius, şi în prezenţa generalului Pantazi, ministru de război, i’a adus la cunoştinţă ca Rumînia a cerut armistiţiul.

Armistiţiul sovietic cu România era o necesitate şi pentru Rusia. Poziţiile întărite rumîno-germane din Moldova, care au rezistat la numeroase atacuri sovietice, prezentai pericolul transformării Rumîniei într’un teatru de război. De aceea, toţi factorii interesaţi în destinul Rumîniei, inclusiv Rusia, căreia o rezistenţă pe linia de fortificaţii i’ar fi afectat interesele în Balcani, au considerat ca necesară ieşirea ţării din război prin încheierea unui armistiţiu.

Datorită evenimentelor de la Iaşi, de la 20 august 1944, frontul rumîno-german din Moldova a căzut fulgerător (citiți mai multe aici: https://magnanews.ro/2018/05/operatiunea-poarta-iasiului-ramane-o-controversa-a-istoriei/).

La 23 august 1944, ora 13.00, trupele sovietice, aflate în marş prin Moldova, deoarece nu au întîmpinat nici o rezistenţă, se aflau la 60 km de Focşani, iar la ora 18.00 avangărzile sovietice au ajuns la linia de fortificaţii.

Regele ordonă încetarea focului înaintea semnării Armistiţiului

La ora 22.00, în ziua de 23 august, prin Comunicatul Regelui Mihai, s’a ordonat încetarea focului între trupele rumîne şi cele sovietice, dar, pentru că armistiţiul cu sovieticii nu era semnat, ruşii au continuat să captureze militarii rumîni. Aşa au luat drumul Siberiei circa 175.000 de militari rumîni, 40.000 dintre aceştia au fost internaţi în lagărul de la Bălţi din Basarabia, unde au murit de foame sau de frig, de boli sau au fost executaţi de comisari basarabeni din Armata sovietică, între ei numărîndu’se şi maiorul Alexandru Bîrlădeanu.

Armistiţiul se semnează abia pe 12 septembrie

Criticii actului de la 23 august 1944 (şi nu sunt puţini) îl consideră ca ”act de înaltă trădare”, iar alţii o ”gravă eroare politică”.

Aceştia susţin că Mareşalul Antonescu trebuia lăsat să încheie şi să semneze armistiţiul, deoarece el îl negociase şi putea să impună ruşilor, prin puternica sa armată de un milion de oameni, un alt mod de acţiune decît capitularea. Prin arestarea lui Antonescu şi capitularea întregii armate, din ordinul Regelui Mihai, înaintea semnării armistiţiului cu ruşii, Rumînia a pierdut baza juridică şi morală a apărării drepturilor sale, s’a dezonorat singură.

Capitularea necondiţionată a însemnat un dezastru naţional, un mare calvar pentru Rumînia, ce îl va purta o lungă perioadă de timp. Alături de cei circa 175.000 de militari rumîni care au luat drumul lagărelor sovietice de prizonieri după 23 august 1944, au mai fost deportaţi în URSS peste 20.000 de alti rumîni şi 72.000 de rumîni de etnie germană.

Prin nesemnarea armistiţiului şi capitularea necondiţionată, Rumînia şi’a pierdut definitiv libertatea, i s’a refuzat statutul de ţară cobeligerantă, deşi a fost a patra putere militară participantă la înfrîngerea Germaniei fasciste. În decurs de un deceniu şi jumătate, după 23 august 1944, Rumînia a fost furată de ruşi de cel putin trei miliarde de dolari, în locul celor 300 de milioane impuse prin ”armistiţiu” dictat de Moscova.

Semnarea armistiţiului cu URSS, care conţinea destule condiţii împovărătoare pentru Rumînia, faţă de armistiţiul negociat cu Antonescu, a fost tărăgănată pîna la 12 septembrie 1944, iar protocolul privind raporturile dintre Armata rumînă şi Armata sovietică a fost semnat abia pe 25 septembrie, ceea ce a făcut ca Armata rumînă să se angajeze singură în luptele pentru eliberarea Transilvaniei, reuşind ca, pînă către jumătatea lunii septembrie, să fie respinse de pe teritoriul Rumîniei, pînă la frontiera vremelnic impusă, trupele hitleristo-hortiste.

Semnificativ pentru prestigiul de care se bucura la Moscova Mareşalul Antonescu este şi răspunsul dat de Molotov lui Lucreţiu Pătrăşcanu, la 12 septembrie 1944, prezent la Moscova cu delegatia rumînă pentru semnarea armistiţiului.

Cînd Pătrăşcanu a întrebat de ce condiţiile de armistiţiu impuse de URSS Rumîniei sînt mai grele decît cele oferite lui Antonescu, Molotov i’a răspuns:

”Antonescu reprezenta Rumînia, iar voi nu reprezentaţi pe nimeni.”

Către începutul lunii septembrie 1944, s’au intensificat presiunile comandamentelor sovietice de subordonare a Armatei rumîne, iar începînd cu ziua de 7 septembrie, Armata română a intrat în subordinea Armatei sovietice, fiind împărţită la diferite grupuri de armate sovietice, iar Marinei rumîne i’au fost debarcate echipajele la 3 septembrie și înlocuite cu echipaje sovietice.

Minciuna 4: ”Tinerii diplomaţi din Ministerul Afacerilor Străine au fost imprudenţi.”

Grigore Niculescu-Buzeşti, Victor Rădulescu-Pogoneanu şi Camil Demetrescu erau deosebit de bine pregătiţi şi, pentru seriozitatea lor s’au bucurat de încrederea Regelui Mihai, a Reginei Elena şi a liderilor democraţi, Iuliu Maniu, Brătienii, Barbu Ştirbey etc.

Aceşti tineri au arătat viziune şi curaj când, cu riscuri importante, s’au implicat în ruperea ”alianţei” cu Hitler. Au lucrat foarte profesionist, sistemul de cifrare ales de ei nu a fost niciodată spart de nemţi. Opinia lor era că locul firesc al Rumîniei nu era în Axă şi că era foarte important ca rumînii, şi nu ruşii, să ia decizia ieşirii noastre din războiul alături de Hitler.

Şi alţi lideri din Est au avut acelaşi raţionament.

După 23 August, tot Grigore Niculescu-Buzeşti, Victor Rădulescu-Pogoneanu şi Camil Demetrescu i’au asistat pe liderii democraţi în eforturile lor de a aduce la cunoştinţa lumii civilizate abuzurile sovietice şi de a obţine recunoaşterea cobeligeranţei. Cînd a fost negată această evidenţă, au ales să rămînă alături de Iuliu Maniu, conducătorul şi simbolul luptei pentru libertate a poporului rumîn.

Pentru atitudinea lor verticală au fost consideraţi ”cei mai periculoşi duşmani ai regimului” comunist şi au fost trimişi în închisori de exterminare înfiinţate anume pentru elite. Nu au regretat participarea lor la Actul de la 23 August 1944 şi încercările la care au fost supuşi pentru că nu s’au dezis de preşedintele PNŢ.

Istoria rezistenţei anticomuniste din Rumînia nu se poate scrie fără diplomaţii implicaţi în Actul de la 23 August.

Minciuna 5: ”Actul de la 23 August a slăbit poziţia României.”

Antoneştii înşişi admiteau că situaţia era deja dezastroasă. Reluăm afirmaţia lui Neagu Djuvara:

”A scrie că sovieticii au intrat pe teritoriul României fiindcă Antonescu a fost arestat este ori o ignoranţă crasă a cursului evenimentelor, ori un neadevăr debitat conştient cu intenţia de a induce cititorii în eroare: înainte de 23 august 1944, sovieticii pătrunseseră de mai multe săptămăni pe o bună bucată de teritoriu rumînesc, astfel încît marea lor ofensivă din 19-20 August s’a făcut de pe o linie între Chişinău şi puţin la nord de Iaşi”.

Nu cei care au colaborat la Actul de la 23 August au slăbit Rumînia. Fragilizarea a fost începută de catastrofala politică a lui Carol II şi a lui Tătărăscu, de ignoranţa, fanatismul şi fărădelegea legionarilor, şi a fost desăvîrşită de terorismul de stat nazist şi sovietic, de orgoliul şi de slaba pregătire politică a lui Antonescu şi de lipsa de moralitate a Vestului.

Minciuna 6: ”Alternativa la 23 August era un destin asemănător Finlandei sau Ungariei.”

Este o pură speculaţie a unora care poate şi’ar fi dorit ca toată România să arate precum Berlinul în 1945 (vezi video) sau nu ştiu cum a fost reprimată libertatea în Ungaria, cîţi unguri au pierit în gulag şi cîtă influenţă a avut mereu Rusia în această ţară.

Nici comparaţia cu Finlanda nu e satisfăcătoare. Singura asemănare este că armata finlandeză a luptat un timp alături de Hitler şi apoi împreună cu Aliaţii. Finlanda, spre deosebire de Rumînia, a fost doar cobeligerantă cu Germania, nu a aderat la Pactul Tripartit şi nu a declarat război SUA.

Parlamentul finlandez a funcţionat normal pe toată durata războiului, evreii nu au fost persecutaţi, iar Mareşalul Mannerheim nu a fost dictator, dar nici rusofob. Educat la Sankt Petersburg şi apropiat de Ţar, el a ţinut seamă de interesele ruse şi la asediul Leningradului a acţionat mai mult în favoarea ruşilor decît a nemţilor, contribuind la eşecul acestora.

De altfel, se pare că Mannerheim ştia că Finlanda va cădea în sfera de influenţă sovietică. Deşi fusese atacată de URSS şi se apărase fără să depăşească graniţele sale, Finlanda a plătit despăgubiri grele ruşilor, a pierdut teritorii şi o parte importantă din independenţa politică,

Este infantil să visăm fără argumente doar la varianta ideală şi să nu luăm în calcul contextul istoric şi experienţa tuturor ţărilor din Est, unde peste tot a fost aplicată varianta nefericită.

”Nici germanii, nici italienii, nici japonezii, spune Neagu Djuvara, nu au obţinut condiţii mai bune decît capitularea necondiţionată. Aceasta a fost o condiţie pe care americanii au început să o pună din cauza a ceea ce s’a întîmplat în 1918. Adică atunci s’a acceptat capitularea Germaniei, dar cu tot felul de condiţii.” (vezi aici interviul: https://www.timpul.md/articol/interviu-cu-neagu-djuvara-e-aberant-sa-existe-un-stat-separat-dincolo-de-prut-16434.html)

E de bun simţ să ne gîndim că, fără 23 August, distrugerile ar fi fost mult mai mari în urma luptelor dintre ruşi şi nemţi pe teritoriul nostru, instituţiile statului ar fi fost dezorganizate şi ar fi fost mai uşor de motivat pierderi teritoriale mai importante şi transformarea rămăşiţelor statului într’o republică sovietică.

Minciuna 7: ”23 August e o invenţie comunistă.”

Actul de la 23 August a fost un moment hotărîtor în al Doilea Război Mondial, care a fost scurtat prin decizia Regelui, salvîndu’se astfel sute de mii de vieţi. Rumînii şi’au arătat sprijinul pentru Rege şi pentru Iuliu Maniu, care era liderul opoziţiei faţă de regimul Antonescu.

Actul de la 23 August 1944 este interpretată și ca Lovitura de stat de la 23 august 1944, funcție de ce efect se dorește să se evidențieze atunci cînd se pomenește despre acest eveniment istoric.

Așadar, evenimentul petrecut pe 23 august 1944 a fost acţiunea prin care, la data de 23 august 1944, regele Mihai a decis demiterea şi arestarea lui Ion Antonescu, prim-ministrul Rumîniei şi ”Conducătorul Statului”, a dispus încetarea imediată a colaborării Rumîniei cu Puterile Axei şi începerea tratativelor de armistiţiu cu Aliaţii şi de colaborare militară cu Uniunea Sovietică.

Numit de regele Carol al II-lea, prin decretul regal din 4 septembrie 1940, în funcţia de prim-ministru al Rumîniei şi reconfirmat de Mihai I la 6 septembrie 1940, la 23 august 1944, Antonescu a fost arestat de regele Mihai şi demis prin decret regal.

Acest act a pus capăt regimului instaurat de Ion Antonescu la 6 septembrie 1940.

Ion Antonescu a refuzat să se supună cererii regale din 1944 de semnare imediată a armistiţiului cu Uniunea Sovietică, trecerea ţării şi Armatei rumîne de partea Aliaţilor şi încetarea războiului împotriva acestora.

Imediat după demiterea şi arestarea lui Ion Antonescu, Rumînia a ieşit din alianţa cu Puterile Axei, a declarat încetarea unilaterală a războiului împotriva Aliaţilor şi a declarat război Germaniei şi Ungariei.

Acordul de Armistiţiu între guvernele Statelor Unite ale Americii, Regatului Unit şi URSS-ului, pe de o parte, şi guvernul Rumîniei, pe de altă parte, a fost ulterior semnat la Moscova, pe 12 septembrie 1944, acord în care au fost stabilite modalităţile politice de guvernare a Rumîniei, precum şi plata de despăgubiri materiale către URSS în valoare de 300 milioane de dolari defalcate pe 6 ani, sub formă de bunuri.

Alt rezultat al schimbării de alianţă din 23 august 1944 a fost revenirea Transilvaniei de Nord în graniţele Rumîniei, în timp ce Cadrilaterul retrocedat Bulgariei, precum şi Basarabia şi Bucovina de Nord, cedate Uniunii Sovietice în 1940, rămîneau în posesia acestora.

Schimbarea de alianţă a Rumîniei din 23 august 1944 a accelerat înaintarea Aliaţilor spre graniţele Germaniei, armata rumînă participînd la operaţiunile din 1944 contra Germaniei naziste pe teritoriul ţării sale, precum şi la cele de pe teritoriile Ungariei şi Cehoslovaciei pînă la sfîrşitul războiului.

La acea vreme, comuniştii erau detestaţi sau nu erau cunoscuţi deloc. Implicarea lor în evenimente a fost redusă, în ultimele etape ale negocierilor.

Comuniştii nu au realizat, ci au manipulat Actul de la 23 August cu scopul de a face din PCdR campionul luptei antifasciste. Realizatorii principali ai Actului de la 23 August (care au fost burghezi sau aristocraţi ţărănişti şi liberali) nu au participat la mascarada comunistă şi au plătit cu exilul, închisoarea şi chiar cu viaţa refuzul lor de a falsifica istoria.

”Ziua de naştere” a comunismului rumînesc NU este 23 august 1944, aşa cum repetă trolii prosteşte. La 23 august ţara a revenit la normalitate. Guvernul Sănătescu a decis revenirea la Constituţia din 1923 şi reluarea relaţiilor normale cu ţările civilizate.

În fruntea Rumîniei a venit lideri democraţi, care au respectat legile şi obiceiurile de pînă atunci. Acestea nu aveau nimic de a face cu o revoluţie comunistă, care însemna impunerea unei religii politice. Comuniştii s’au inflitrat şi au acaparat puterea prin violenţe si abuzuri, nu respectînd, ci fraudînd brutal sistemul existent, cu sprijinul unei armate de ocupaţie.

De la 6 martie 1946, cînd tot prin fraudă a fost impus Groza în fruntea guvermului, comuniştii au avut posibilitatea reală de a confisca ţara. (Comunişti fixaseră 6 martie 1946 ca momentul în care a venit la putere clasa muncitoare, nu pentru că nu ar fi vrut să se creadă că erau importanţi deja de la 23 august 1944, ci pentru că pur şi simplu nu aveau cum să susţină aşa ceva.)

A spune că 23 august 1944 e ziua de naştere a comunismului e ca şi cum ai spune că timişorenii au inaugurat regimul Iliescu, la 16 decembrie 1989.

Minciuna 8: ”23 August a fost o greşeală pentru că în cazul particular al Rumîniei fascismul a fost mai bun decît comunismul.”

Afirmaţia este profund imorală şi arată o totală necunoaştere a celor două sisteme. Fascismul şi comunismul sînt religii politice. Amîndouă urmăresc să impună cu forţa o anumită viziune generală asupra vieţii. Nu se pot aplica decît dacă statul controlează toate aspectele vieţii publice şi private. Oriunde au fost aplicate, aceste regimuri au fost criminale şi neviabile economic.

Deosebirile dintre Hitler şi Stalin nu au fost legate de principii, ci de pofta de putere şi teritorii. Ajutorul lui Stalin a fost decisiv pentru ascensiunea lui Hitler. Antonescu a ajuns la putere în urma împărţirii unor porţiuni mari din teritoriul naţional între fascişti şi comunişti, regimul lui fiind tot o dictatură, care are pe conştiinţă moartea soldaţilor rumîni care au luptat dincolo de Nistru, mai ales în ofensiva şi retragerea de la Stalingrad, precum şi de persecuţia şi de moartea a mii de evrei.

Le fel de imoral este şi argumentul că Rumînia a căşigat mult de pe urma razboiului din banii plătiţi de nemţi. Germania nu a folosit resurse proprii pentru a plăti Rumînia, ci, de exemplu, aurul Belgiei (luat prin Franţa).

Minciuna 9: ”Realizatorii Actului de la 23 August nu ştiau ce este comunismul sovietic.”

Se puteau face presupuneri teoretice, însă nu se putea evalua şi anticipa tragedia ce va urma. Anticipările realiste au fost foarte rare şi, dacă au existat, nu au oferit posibilitatea de ripostă reală şi nu au ameliorat soarta vreunei ţări din Est (că doar balticii şi basarabenii ştiau foarte bine ce înseamnă să fii ocupat de URSS).

Este greu de susţinut că măcar comuniştii cunoşteau cu adevărat sistemul. Pătrăşcanu, Pauker sau Dej, care erau consideraţi intelectuali, s’au dovedit a fi nişte executanţi servili, pe ale căror vieţi şi destine sovieticii nu au pus nici un preţ.

Poate că cei semianalfabeţi, ca soţii Ceuşescu sau Ghizela Vass, au intuit mai bine lucrurile, dat fiind că au ajus în vîrf şi s’au menţinut acolo fără să caute subtilităţi, ci doar prin brutalitatea şi viclenia caracteristice luptei bolşevice pentru putere. Nu e de regretat că liderii rumîni nu au intrat în această logică.

În condiţiile date, datoria lor, pe care şi’au îndeplinit’o, era să facă tot ce pot, prin mijloace politice normale, pentru a evita sau măcar întîrzia sovietizarea.

Minciuna 10: ”Politicianismul partidelor istorice a întîrziat / grăbit Actul de la 23 august.”

Acuzaţia legată de întîrziere este o minciuna veche de pe vremea lui Brucan şi a celorlalţi ticăloşi aserviţi sovieticilor. A fost invocată la procesul conducătorilor Partidului Naţional Ţărănesc şi la alte procese înscenate împotriva elitelor democrate ale ţării.

Întîrzierea s’a datorat lui Ion Antonescu, dar partidele istorice, prin îndepărtarea acestuia, au reuşit să rupă Rumînia de Axă, cu rezultatul cert că războiul a fost scurtat.

Schimbarea politicii Rumîniei a avut loc, după cum a spus Victor Rădulescu-Pogoneanu la procesul PNŢ, ”în singura clipă posibilă”, prin hotărârea rumînilor, nu a anglo-americanilor, nici a sovieticilor.

Rumînia avea şanse reale să rupă ”alianţa” cu Hitler doar atunci cînd ruşii nu erau încă destul de puternici, iar nemţii erau suficient de slăbiţi ca să nu mai poată impune la conducerea ţării un regim mai radical decît cel existent atunci, aşa cum facuseră în Ungaria.

E de reţinut că riscul a fost foarte mare chiar în august 1944, pentru că în Bucureşti erau destui militari germani care puteau să’i elimine foarte simplu pe autorii loviturii de stat. (Nemţii au considerat că militarii rumîni care ar fi apărat Palatul puteau să le facă faţă şi au decis că o ofensivă pornită din afara Bucureştiului are mai multe şanse de succes. Din fericire, acest calcul s’a dovedit eronat.)

Este evident că nu se putea conta pe sprijinul ruşilor pentru ruperea de Hitler. Aceştia voiau să ”elibereze” ţările estice numai ca să le ocupe URSS. Nu avem motive să credem că ar fi sprijinit cu bună credinţă iniţiativa Regelui şi a lui Iuliu Maniu, cînd ştim că nu au fost loiali cu noi nici în Primul Război Mondial, nici în alte momente istorice, şi cînd ştim că au continuat atitudinile ostile şi după 23 august, făcînd mii de prizonieri, acceptînd semnarea armistiţiului de abia la 12 septembrie 1944, refuzînd permanent să recunoască cobeligeranţa etc.

De ce ar fi fost generoşi cu noi, când nu au facut nici un gest pentru a ajuta Insurecţia de la Varşovia, preferînd să privească cum mor mii de oameni în flăcările care distrugeau oraşul? (E de amintit şi că varianta unei Debarcări anglo-americane în Balcani fusese abandonată sau nu existase niciodată, cu consecinţe care poate se simt şi acum la Marea Neagră, aşa cum a prevăzut Victor Rădulescu-Pogoneanu).

Acuzaţia legată de grăbirea ieşirii din razboiul alături de Hitler e mai nouă şi e vehiculată de urmaşii lui Brucan, adică de amicii de azi ai Moscovei. În esenţă, această legendă spune că Antonescu ar fi obţinut condiţii de armistiţiu favorabile tocmai în ziua de 23 august, dar că telegrama prin care erau comunicate aceste condiţii a fost interceptată de Grigore Niculescu-Buzeşti.

Singura problemă e că acea telegramă nu e menţionată în arhive sau în memorialistică şi nu a vazut’o nimeni nicăieri. Deci rămâne o gogoriţă, chiar dacă i se face multă publicitate. (A se vedea şi minciunile 3, 4 şi 6).

Minciuna 11: ”Iuliu Maniu a regretat Actul de la 23 August.”

Răspîndacii şi chiar câţiva oameni de bună credinţă circulă încă o istorioară (vezi video) potrivit căreia, după arestare, preşedintele PNŢ ar fi marturisit unor legionari: ”am crezut că am de ales între nemţi şi anglo-americani; nu mi’am dat seama că aveam de ales între ruşi şi nemţi”.

a) Iuliu Maniu nu a fost văzut de multă lume în închisoare. Nu a fost plimbat prin multe locuri şi nu a stat niciodată într’o cameră aglomerată unde taclalele politice erau posibile. Nu există nici o informaţie / mărturie în acest sens.

b) Iuliu Maniu nu ar fi fost niciodată pus în încurcătură dacă ar fi avut de ales între două variante de dictatură. Le’ar fi respins fără ezitare pe amîndouă.

c) Formularea e naivă şi nu seamană deloc cu fraza îngrijită şi prudentă, foarte caracteristică liderului PNŢ.

d) Nici un istoric serios nu menţionează vreun regret faţă realizarea în sine a Actului de la 23 august 1944, care să fi fost exprimat de liderii marcanţi ai PNŢ şi PNL, de Rege şi de apropiaţii lui, sau de militarii şi diplomaţii importanţi implicaţi în evenimente.

e) Informaţii credibile despre ce a spus preşedintele PNŢ în detenţie sînt cele transmise de personalităţile închise cu el ani de zile la Galaţi şi Sighet, ale căror nume, onorabilitate, activitate publică, locuri şi perioade de detenţie sînt arhicunoscute şi accesibile oricui. Nicolae Carandino şi Ilie Lazăr, care l’au îngrijit pe Iuliu Maniu în ultima perioadă a vieţii, nu pomenesc de presupusele regrete, nici Card. Alexandru Todea, care l’a spovedit, şi nici alţii.

f) Probabilitatea ca după arestare Iuliu Maniu să fi întâlnit şi să fi avut discuţii politice chiar cu un număr mic de legionari este practic inexistentă. Cei din lotul Maniu au fost cei mai izolaţi şi mai bine păziţi deţinuţi politici. După arestare, Iuliu Maniu a fost la închisorile din Galaţi, Sighet şi putin timp la Malmaison (pentru ancheta în procesul Pătrăşcanu).

Despre condiţiile de la Galaţi, diplomatul Camil Demetrescu precizează că după proces, preşedintele PNŢ a stat singur într’o celulă care era separată de celulele celorlaţi deţinuţi printr’o încăpere a gardienilor:

”La 14 noiembrie [1947] am fost vîrîţi în celulele de la parter ale celularului de la numărul unu la treisprezece, fiind o celulă lîngă Maniu rezervată pentru gardianul de zi şi pentru cel de noapte, ca şi pentru plantonul nostru care dormea acolo. Aceasta ca să’l izoleze mai tare pe acel om bătrîn…”, (Camil Demetrescu, Note – Relatari, Bucuresti, Editura Enciclopedica 2001).

La Malmaison izolarea era strictă, iar pe culoare erau cîini de pază. Toţi cei care au fost implicaţi în procesul Pătrăşcanu amintesc de condiţii deosebit de dure, nu de discuţii politice între deţinuţi. La Sighet (ca şi la Râmnicu Sărat) nu au fost legionari în locaţiile în care au stat liderii politici, militari şi religioşi.

g) Zvonul fiind zvon, numele legionarilor amintiţi, ca şi locul şi data întîlnirii lor cu liderul PNŢ nu sînt cunoscute nici măcar cu aproximaţie. Aşa că, în afară de recunoaşterea implicită a rolului eminent pe care l’a avut Iuliu Maniu în realizarea Actului de la 23 august, istorioara cu regretele nu face doi bani.

Minciuna 12: ”23 August ţine de trecut.”

Aceasta este cea mai mare minciună despre Actul de la 23 August 1944. Fondurile şi energia care se risipesc pentru vehicularea minciunilor de mai sus arată că miza Actului de la 23 August este foarte actuală.

Calomnierea adevăraţilor realizatori ai Actului de la 23 August 1944 a fost neîntreruptă timp de peste 70 de ani şi a avut scopul de a şterge definitiv din istorie faptul că rumînii, atunci cînd au putut să aleagă liber, s’au îndreptat totdeauna spre Vest şi au preferat democraţia autoritarismului şi dictaturii.

Hitler şi Stalin au urît Europa.

La 23 August 1944, Rumînia a ales singură revenirea la civilizaţia europeană. Această opţiune exista din secolul XIX şi, cu toate păcatele politicii noastre, constituia orientarea principală a ţării pînă la al Doilea Război Mondial.

Rumînii nu s’au simţit în război cu anglo-americanii, ci numai cu ruşii, de aceea decizia Regelui de la 23 August 1944, ca şi ”venirea americanilor”, li s’au părut fireşti.

Denigrarea actuală a Actului de la 23 August 1944 urmăreşte avansarea ideii că locul Rumîniei nu e în NATO şi UE, ci în afara oricăror alianţe, undeva într’un limb, ca Ucraina, R. Moldova sau Georgia, la cheremul vecinului de la Est. Nostalgicii ceauşişti şi legionari, împreună cu rusofilii, germanofilii şi europrogresiştii de azi duc mai departe, fără să se deranjeze unii pe alţii, vechile eforturi de eliminare din istorie a celui mai important om politic rumîn din secolul XX, Iuliu Maniu, şi de înlocuire a lui cu Ion Antonescu, căruia îi inventează o carismă şi o popularitate pe care Mareşalul nu le’a avut şi dorit vreodată.

În plus, este de domeniul evidenţei că politicile istorice ruse şi germane au multe puncte comune, mai ales agresivitatea cu care exagerează importanţa curentelor fasciste din toate ţările din Est, nu doar din Rumînia. Ruşii, care acum 70 de ani au ocupat jumătate de continent ca să îl ”elibereze” de fascism, reiau foarte puternic acuzaţiile de fascism împotriva celor care nu le aprobă politica, ceea ce convine perfect Germaniei, a cărei responsabilitate pare mai mică dacă este prezentată prin comparaţie cu fascismul crunt al esticilor.

Nemţii investesc enorm în expunerea păcatelor altora şi a nedreptăţilor pe care le’au suferit ei, trecînd cu vederea că au jucat rolul piromanilor. Şi la noi, în ultimul timp, s’a ajuns să se vorbească mai cu milă de nenorocirile etnicilor germani decît de cele nu mai puţin reale ale rumînilor transilvăneni şi basarabeni. Totodată, participarea noastră la Frontul de Vest rămîne un subiect tabu (este o ruşine absolută faptul că tema a fost mai bine studiată pe timpul lui Ceauşescu decît acum) şi se insistă isteric pe minciuna că rezistenţa anticomunistă a fost dominată de radicali şi fanatici.

Fără tradiţie democratică, fără trupe pe Frontul de Vest, fără politicieni de talia lui Maniu, Mihalache sau Brătianu, fără ţărănişti şi liberali în închisori, rumînii par să aibă fascismul înscris în ADN.

Cum Actul de la 23 August 1944 încă mai contestă acest lucru, trebuie să fie în continuare manipulat şi tîrît în noroi ca să nu mai încurce socotelile nimănui: rumînii să îşi joace rolul prestabilit, să fie mici şi vinovaţi faţă de nemţi şi faţă de ruşi, să îi asculte şi să se mulţumească cu un rol de execuţie – cînd se stabilesc cotele de refugiaţi, cînd Germania, Franţa şi Italia relansează UE, cînd se negociază interesele ruse în Est etc…

Mica și sărmana Rumînie, va rămîne mult timp în răscrucea vremurilor.

Așadar, se ridică întrebarea cine a trădat pe cine?

Regele Mihai:

”Nu pot să’l iert pe Churchill, care ne’a aruncat în mîinile ruşilor.”

Cotidianul spaniol El Pais l’a vizitat, la sfîrşitul anului 2011, în Elveţia pe regele Mihai al Rumîniei.

Hitler şi Mussolini nu şi’au imaginat niciodată că acel tânăr şi neexperimentat monarh va fi capabil să schimbe cursul celui De’al Doilea Război Mondial cu o lovitură de Stat, sau cel puţin să scurteze cu şase luni acel carnagiu.

Regele Mihai:

”Oficial, ceea ce am făcut a fost să scot Rumînia din război, cu speranţa de a evita o vărsare de sînge. Deşi ştiam că nemţii nu vor accepta niciodată asta. De altfel, nici nu au făcut’o, în aceeaşi zi ne’au bombardat.”

Dar în lungii ani de exil, pe Mihai l’a apăsat mereu ceea ce în fond consideră o trădare a Occidentului şi, în special, a liderului britanic Winston Churchill.

”România şi toate ţările aflate la est de Germania au fost abandonate, la Yalta”, spune el, reamintindu’şi de conferinţa din februarie 1945, la care Stalin, Roosevelt şi Churchill au stabilit reîmpărţirea Europei.

”Bineînţeles că înţeleg de ce Churchill a crezut că era singura strategie posibilă, sau cel puţin din perspectiva britanică. Dar nu pot să’l iert, nici să i’o accept.”

Regele nu uită că oamenii de rînd au fost cei care au plătit consecinţele.

”Aceleaşi popoare pentru care au intrat Aliaţii în război”, adaugă el.

”Şi deşi nu a existat opoziţie din partea niciunui alt lider prezent la Yalta la împărţirea continentului, a fost Churchill cel care a considerat’o o soluţie naturală şi perfect acceptabilă.”

Reserse: Historia.ro, Mihaela Bărbuș

Citiți și: PRO SAU CONTRA ION ANTONESCU, BIOGRAFIA UNUI MAREȘAL CONTROVERSAT

sau:

DACĂ ION ANTONESCU ERA JUDECAT PE DREPT AVEA ASTĂZI UN MORMÎNT ???

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   ‪Dacii‬   Dacia‬ ‪ ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

 

Publicitate