CUBA TOVARĂȘULUI CASTRO, UN LAGĂR MAI DUR DECÎT RUMÎNIA SOCIALISTĂ

Fidel Castro a fost una dintre personalitaţile controversate ale istoriei, un revoluţionar care a luptat toată viaţa pentru idealul său de a transforma Cuba într’un stat socialist şi de a’l menţine aşa pe tot parcursul vieţii sale.

Cine nu şi’ar fi dorit să ajungă dictator pe o insulă tropicală pe care s’o conducă după cum vrea cu o mînă de fier, să impună propriile legi, să’şi promoveze membrii familiei în funcţii cheie pentru a fonda o dinastie proprie, să reprime orice rebeliune, să aplice propria ideologie, să decidă destinul cetăţenilor săi şi să sfideze marile puteri?

În vreme ce mulţi dintre noi ne vom mulţumi să fim dictatori insulari virtuali în jocul ”Tropico”, Fidel Castro, pe numele său real de ”Fidel Alejandro Castro Ruz” a fost poate printre puţinii oameni din istorie care şi’a văzut dorinţa împlinită, rămînînd în istorie ca ”El Presidente” sau „El Lidero Maximo”.

Sarcina lui Castro a fost cu atît mai grea cu cît Cuba a fost primul stat din emisfera vestică ce s’a apropiat atît de mult de URSS, devenind la rîndul său stat socialist. Sarcina sa a fost copleşitoare şi pentru că acest stat insular, Cuba, deşi cea mai mare insulă din Caraibe, totuşi nu măsoară mai mult de circa 1250 km lungime și de la 35 la 145 km lăţime.

Aceste considerente geografice sînt destul de clare încît să se ajungă cu uşurinţă la concluzia că statului Cubanez i’a fost greu să’şi menţină orientările în faţa unei puteri importante şi puternice precum Statele Unite cu care se învecinează şi cu care îşi intersectează interesele.

SUA avea în Cuba interese financiare importante. Totuşi, iată că Fidel Castro nu numai că a indrăznit să viseze o patrie socialistă pe care să o modeleze conform vederilor sale, dar a şi reuşit să’şi îndeplinească acest vis. Drumul pe care l’a avut de urmat a fost greu şi i’a adus o faimă pe cît de mare, dar bivalentă, în sensul în care mulţi consideră că Fidel Castro a fost un personaj extraordinar de care Cuba avea nevoie pentru a se afirma, dezvolta, dar și opiniile care spun că a fost un personaj care a urmărit mai degrabă preamărire personală, recunoaştere, putere deplină.

Acest conducător cubanez a rezistat în faţa a zece preşedinţi americani (Eisenhower, Kennedy, Johnson, Nixon, Ford, Carter, Reagan, Bush senior, Clinton, Bush junior), a supravieţuit mai multor secretari generali sovietici, devenind liderul cu cea mai mare perioadă în care a condus un stat de pe parcursul întregului secol XX. [1]

El aparţine generaţiei de insurgenţi ai secolului XX alături de Nelson Mandela, Ho Shi Min, Che Guevara, Camilo Torres, Mehdi Ben Barka. A avut relaţii apropiate cu unii dintre cei mai importanţi oameni politicii ai vremii sale, precum Tito, Hrusciov, Nelson Mandela, Indira Gandhi, Jiang Zemin, Nasser şi a cunoscut mai mulţi oameni de cultură care au lăsat moştenire un tezaur cultural nepreţuit (Jean-Paul Sartre, Simone de Beauvoir, Ernest Hemingway, Gabriel Garcia Marquez, Gerard Depardieu, Steven Spielberg, Maradona etc.) [2].

Întreaga sa viaţă este interesantă şi spectaculoasă, deci merită cercetată, înţeleasă şi astfel vom reuşi să înţelegem multe aspecte ale parcursului său politic care a fost foarte important pentru lumea de după cel de-Al Doilea RĂzboi Mondial.

Viitorul războinic al marxismului s’a născut într’o familie înstărită

Conform datelor oficiale ale Consiliului De Stat din Cuba, Fidel Castro Ruz s’a născut la ferma tatălui său, Angel Castro y Argiz, pe 13 august 1926 la Birấn, în provincia cubaneză Oriente şi provenea din familia unui mare proprietar. Provenit din Galicia şi de origine foarte modestă, emigrant spaniol Angel Castro, a revenit pe insulă după ce a luat parte la războiul de independenţă cubanez luptînd în rîndurile armatei spaniole.

În vremurile marii depresiuni, tatăl său Angel Castro va strînge în Cuba o avere considerabilă (o plantaţie de zahăr proprie, un teren de 800 ha şi altul închiriat de 10 000 ha) și se va îmbogăți în urma afacerii sale cu cultivarea trestiilor de zahăr la ferma ”Las Manacas” din Biran, Provincia Oriente.

După ce a divorţat, s’a căsătorit cu Lina Ruz Gonzales, servitoarea sa de origine spaniolă, cu care a avut şapte copii, inclusiv Fidel. El a fost al treilea copil nelegitim al lui Angel Castro y Argiz. La 6 ani, Castro a trăit în Santiago de Cuba în casa învăţătorului său.

A fost botezat pe ritul romano-catolic la 8 ani pentru a fi admis la şcoala-internat ”La Salle” din Santiogo, fiind apoi transferat la şcoala iezuită privată, El Colegio de Belen, din Havana. Castro era interesat de istorie şi geografie, însă era mai degrabă pasionat de sport.

Veniturile familiei proveneau din cultura de trestie de zahăr, creşterea vitelor, exploatarea lemnului şi a unei mici mine de nichel. În acest mediu Fidel cunoaşte de mic agricultura, problemele sociale, lipsurile familiilor simple de la ţară care lucrau terenurile familiei sale.

La 13 ani va avea prima sa acţiune cu caracter rebel de nesupunere, anume îi instigă pe lucrătorii de la trestia de zahăr să organizeze o grevă împotriva tatălui său pentru a obţine condiţii de lucru mai bune.

Ulterior va declara:

”Eram fiu de moşier, nu nepot. Dacă aş fi fost nepot, m’aş fi născut deja într’un mediu aristocratic şi toţi prietenii mei, întreaga mea cultură, ar fi fost marcate de sentimentul de superioritate faţă de cei din jur.” [3]

În copilărie va fi impresionat de tatăl său care îi va oferi un model de om sobru, hotărît, care se impune în orice situaţie, auster, duşman al luxului şi opulenţei. Mama sa însă va fi mai apropiată de el, blîndă şi se va îngriji ca el să aibă parte de o educaţie încă de mic.

Despre viaţa de familie îşi va aminti:

”Nu am căpătat o cultură burgheză. Tatăl meu era un moşier rupt de realitate. Părinţii mei nu făceau vizite şi primeau extrem de rar oaspeţi. Nu aveau cultura sau obiceiurile unei familii din clasa celor avuţi.” [4]

O vreme a cunoscut un oarecare dispreţ din partea oamenilor din jur datorită originii ţărăneşti, a naşterii ilegitime şi a faptului că s’a botezat tîrziu.

De la 5 ani merge la şcoala din satul Macarane, iar în scurt timp va lua ore particulare cu o învăţătoare de culoare în capitala provinciei, Santiago de Cuba. Îşi va continua studiile la Colegiul Dolores, iar rezultatele bune îi determină pe părinţi să îl înscrie în 1941 la colegiul elitelor administrat de iezuiţi, Balén, situat în Havana.

La acest colegiu va rămîne în amintirea profesorilor ca un elev activ din punct de vedere sportiv, cu o memorie excelentă şi cu un real talent oratoric. Această calitate de orator îi va servi toată viaţa, dovadă stînd numeroasele sale discursuri ţinute în faţa poporului cubanez care i’au adus popularitate şi susţinerea maselor. Se pare că în anii petrecuţi la Colegiul Balén va avea parte de o lectură variată (Primo de Rivera, Marx şi Lenin, Jose Marti). [5]

Recunoaşte că educaţia primită acolo îi va folosi toată viaţa:

”Fără îndoială iezuiţii ne’au influenţat în decursul formării prin valorile lor, stricteţea organizaţiei şi disciplina lor, prin simţul dreptăţii (…) Promovau sportul, excursiile, drumeţiile şi căţăratul montan. Nici eu nu bănuiam că mă pregăteam să devin un guerillero.” [6]

Se pare că instinctul său pentru sport şi dragostea pentru natură vor sta la baza formării sale fizice şi a experienţei care i’a permis să poarte în multă vreme razboi de guerila împotriva sistemului din Cuba pe care în considera nedrept:

”Îmi plăcea să ma urc pe munte. Cînd un munte îmi apărea în faţa ochilor, mi se părea o provocare. Punea stăpînire pe mine dorinţa de a escalada acea culme, de a ajunge în vîrf. Autobuzul era nevoit să aştepte uneori cîte patru ore, deoarece eu nu mă întorsesem încă de pe munte (…) Dar participam şi la restul competiţiilor şi am sfîrşit prin a fi desemnat, în ultimul an – în şcoală învăţau o mie şi ceva de elevi -, cel mai bun sportiv al colegiului. Mă remarcam la baschet, la footbal, la baseball, la alergări de fond şi de viteză, în aproape toate disciplinele sportive.” [7]

Rebel anti-imperialist de tînăr îmbrăţişează marxismul

După ce obţine o diplomă pentru rezultatele strălucite la Balen, abia în 1945, la terminarea celui de’al doilea război mondial, Castro şi’a început studiile la Facultatea de Drept la Universitatea din Havana. S’a afirmat ca student activist, făcînd parte din găşti violente.

Castro s’a alăturat ”Mişcării 30 septembrie” ce se opunea violenţelor comise de găşti. Pe 13 noiembrie, voluntarii lui Castro au ţinut un discurs prin care expuneau înţelegerile secrete dintre guvern şi găşti, atrăgînd atenţia presei naţionale. Discursul a înfuriat găştile, iar Castro, de teama de a fi încolţit, s’a ascuns în mediul rural, apoi a plecat în SUA. După câteva săptămâni, s’a întors în Havana, unde îşi va lua Doctoratul în Drept, în septembrie 1950.

Era anti-imperialist convins, se opunea intervenţiei americane în Caraibe, candidînd fără success la preşedinţia Federaţiei a Studenţilor Universităţii, folosind sloganul ”onestitate, decenţă şi justiţie”. Critica public corupţia administraţiei prezidenţiale Ramon Grau, discursurile sale ajungând în ziare.

Castro, deşi avea o altă viziune politică iniţială, s’a orientat spre politica de stânga, devenind adept al scrierilor lui Karl Marx, Friedrich Engels şi Vladimir Lenin. Povestea că se simţea ca un om orb rătăcit în pădure pînă să’l descopere pe Marx. A continuat să militeze împotriva împărţirii pe clase, împotriva ”politicienilor corupţi”, împotriva ”rasismului”, împotriva imperialismului şi capitalismului, crezînd în idealul de revoluţie proletară ce ar putea răsturna orînduirea actuală.

”În acea universitate în care nu am intrat decât cu un spirit rebel şi cu anumite idei elementare despre dreptate, am devenit revoluţionar, m’am transformat într’un marxist-leninist şi am dobîndit valorile pe care le susţin şi pentru care am luptat de’a lungul vieţii mele.” [8]

Aici însă descoperă un mediu opus celui din colegiul iezuit. Campusul în care a locuit era controlat de două grupări mafiote rivale care influenţau evenimentele politice ale capitalei prin violenţă şi bani.

Numele lor (Mişcarea Revoluţionară Socialistă şi Uniunea Insurecţială Revoluţionară) nu se potrivesc cu activităţile propriu-zise ale mişcărilor, fiind etichete false. Aceste grupări controlează permanent guvernul de la putere şi Asociaţia Studenţească. Viaţa politică e atît de coruptă încît politicienii se folosesc de aceşti ”pistoleros” pentru diferite scopuri iar uneori îi întărîtă unii împotriva altora pentru a’i ţine ocupaţi şi sub control.

După 1948 rolul lor creşte, deoarece primesc posturi în poliţie. În paralel îşi exercită rolul puternica mafie americană, puternic înrădăcinată în Cuba. Şeful acesteia, marele mafiot Meyer Lansky, joacă mult timp un rol în politica Cubei.

Acesta este mediul politic şi al vieţii universitate în perioada în care Fidel Castro va veni în Havana să studieze Dreptul. Cînd va hotărî să participe la comitetele politicii universitare cu scopul de a deveni preşedintele asociaţiei universitare, membrii Mişcării Socialiste Revoluţionare îl vor trece pe lista neagră ameninţîndu’l.

Acum decide să nu ţină cont de ameninţări ci să se afirme ca urmaş al lui Jose Marti şi ca un continuator al revoluţiei acestuia. Într’o discuţie cu jurnalistul Ignacio Ramonet, Castro povesteşte astfel evenimentele periculoase prin care a trecut în acea perioadă:

”Presiunile fizice şi ameninţările erau considerabile. În preajma alegerilor pentru FSU (Federatia Studenților Universitari), pe cînd eram în cel de’al doilea an al Şcolii de Drept, acea mafie, iritată de nesubordonarea mea după numeroase incidente, utiliză o măsură dură de intimidare: îmi interzice să mai intru în universitate. Nu mă mai puteam întoarce în acel centru de studii.”

Jurnalistul îl întreabă ”Şi ce aţi făcut?”, iar el marturiseşte:

”Ei bine, am plîns. (…) Problema era deosebit de complexă. Erau oameni înarmaţi, cu aplecare către crimă, care se bazau pe spriinul tuturor organismelor poliţieneşti.  (…) Nimeni nu îi înfruntase deschis în feuda lor universitară şi nu mai erau dispuşi să tolereze o astfel de îndrazneală. Exista riscul de a’mi pierde viaţa într’o aparentă încăierare a grupurilor adverse. Am plîns, dar m’am hotărât să mă întorc şi să ma lupt, conştient că acest lucru putea să însemne o moarte sigură.” [9]

Totuşi a scăpat cu bine din această provocare.

Campion la Baseball:

A fost un jucător de baseball talentat, iar în 1944 a cîştigat premiul de cel mai bun jucător din şcoala la care învaţă.

Va avea în 1949 şansa unei cariere sportive în lumea baseballu-lui profesionist, atunci cînd echipa New York Giants îi oferă un contract, dar refuză. Ulterior, un membru al negociatorilor declară:

”A fost incredibil, a refuzat. Nimeni din America Latină nu mai spusese pînă atunci nu.” [10]

Suspect de tentative de omor

Violenţele studenţeşti au escaladat după ce preşedintele reales, Grau, a angajat lideri ai bandelor în funcţii de ofiţeri de poliţie. Castro, fiind ameninţat cu moartea, a trebuit să părăsească Cuba. S’a înarmat şi s’a alăturat camarazilor săi. Mulţi dizidenţi l’au acuzat mai târziu că Castro şi banda sa au comis asasinate în perioada respectivă.

În acestă perioadă va fi acuzat de trei ori că a participat la tentative de omor: se zvoneşte că în 1946 a împuşcat un membru al Uniunii Insurecţiale Revoluţionare, în februarie 1948 e acuzat că l’a ucis pe directorul naţional al Sporturilor, Manolo Castro (care, în ciuda numelui, nu îi era rudă), iar peste 4 luni i se impută ca a împuşcat un ofiţer de poliţie. Toate aceste 3 cazuri au rămas în istorie fără a fi vreodată demonstrate. [11]

În perioada următoare va lua parte la anumite acţiuni revoluţionare. Va participa în vara lui 1952 la o acţiune eşuată contra dictatorului Republicii Dominicane, Rafael Trujillo. Campania eşuează, iar pentru a scăpa cu viaţă sare peste bordul navei pe care de afla şi va înota 10 mile marine prin ape despre care se spune că erau populate de rechini, după care ajunge acasă. Va lua parte şi la o mişcare internă desfăşurată în Columbia în care au murit peste 3500 de oameni şi care a rămas în istorie sub numele ”Bogotazo”. [12]

Ulterior se interesează detaliat de politica latino-americană şi se implică în mişcarea de independenţă a unor state precum Puerto Rico, Argentina, Venezuela, Columbia, Panama, state care vor să stopeze politica colonialistă a SUA în America Latină.

Omul politic Castro

Din punct de vedere politic, Fidel Castro devine membru în „Partido Ortodoxo”, Partidul Poporului Cubanez, fondat în 1947 de politicianul carismatic Eduardo Chibas ce l’a inspirat pe Fidel, pe principiile susţinute în trecut de Jose Marti: naţionalism, antiimperialism, independenţă economică, libertate politică şi dreptate socială. Va face parte din partid pînă cînd acesta se va desfiinţa, după 8 ani de existenţă.

Chibas a pierdut alegerile, iar Castro a continuat să lucreze pe cont propriu.

În 1947, Castro şi’a pregătit expediţia pentru a înlătura junta militară de extremă dreaptă a lui Rafael Trujillo din Republica Dominicană, aliatul Americii. Devenind preşedinte al Comitetului Universitar pentru Democraţie în Republica Dominicană, Castro şi’a adunat o forţă militară de 1200 de voluntari, mulţi cubanezi şi dominicani exilaţi.

Împreună, au navigat spre Cuba în iulie 1947 unde au fost arestaţi. Castro şi tovarăşii săi de arme au evadat şi s’au întors în Havana unde a militat împotriva uciderii studenţilor de către forţele guvernamentale. Protestele au escaladat în violenţe în februarie 1948, Castro însuşi fiind bătut.

În aprilie, Castro a călătorit spre Bogota, Columbia, unde un grup de studenţi cubanezi finanţaţi de preşedintele Argentinei de atunci, Juan Peron, l’au asasinat pe liderul stângii populare Jorge Eliecer Gaitan Ayala, ceea ce a condus la revolte şi ciocniri dintre conservatori, susţinuţi de armată, şi liberalii de stînga. Castro s’a alăturat liberalilor, furînd armele conservatorilor din staţia de poliţie.

Reîntors în Cuba, Castro a continuat să conducă protestele. În acelaşi an, Grau a decis să nu mai candideze şi să’l lase pe candidatul Carlos Prio Socarras din Partido Autentico să preia preşedinţia. Prio a continuat să reprime cu brutalitate protestele, poliţia asasinîndu’l pe Justo Fuentes, un prieten al lui Castro.

În 1848, în ciuda dezacordului ambelor familii, se căsătoreşte cu studenta la filosofie Mirta Diaz-Balart, provenită dintr’o familie bogată. Astfel ajunge într’o familie cu cele mai bune legături politice, creîndu’se speranţa că Fidel va putea fi atras de partea regimului.

Pînă la urmă, cuplul a primit binecuvântarea şi zeci de mii de dolari de la tatăl Mirtei pentru a petrece 3 luni de ”miere” în New York City. Cei doi s’au mutat într’un spaţiu mai larg al oraşului Havana. Un an mai tîrziu vor avea un fiu, numit Fidelito.

Castro a avut 8 copii, cel mai mare fiind Fidelito, cu numele real Fidel Castro-Diaz – Balart. Fiica, Alina Fernandez, a rezultat în urma unei relaţii extraconjugale, a scăpat din Cuba ca turist şi a devenit un permanent critic la adresa regimului la un program de radio din Miami.

Articol din Adevărul de Cluj, 29 Decembrie 1993

Castro mai are 5 fii cu cea de’a doua soţie, Dalia Soto, a căror nume încep cu litera A, cel mai tînăr fiind numit Antionio, medical echipei naţionale de baseball.

Deoarece aşa doreşte Fidel, ei trăiesc în cele mai modeste condiţii. Castro va înfiinţa o organizaţie de tineret numită Asociaţia Radicală Ortodoxă, va deveni în 1950 triplu licenţiat în ştiinţe juridice, ştiinţe sociale şi drept internaţional, iar mai tîrziu va deschide un cabinet de avocatură pentru oamenii săraci. [13]

În urma unei campanii nereuşite de ajutorare a cubanezilor săraci, Castro a falimentat. Nu şi’a putut plăti taxele, mobilierul i’a fost confiscat, electricitatea întreruptă, soţia a devenit nervoasă pe el.

Dar şi’a continuat cariera de activist. În noiembrie 1950, la Cienfuegos, s’a luptat cu poliţia la protestul împotriva interzicerii asociaţiilor studenţeşti.

Fidel Castro şi preluarea puterii în Cuba. Revoluţia Cubaneză

Văzîndu’se ca urmaşul lui Chibas, Castro a candidat pentru alegerile din iunie 1952 pentru Congres, însă nu a fost nominalizat datorită reputaţiei sale radicale, fiind nominalizat în schimb pentru Casa Reprezentanţilor.

Pe perioada campaniei, Castro s’a întâlnit cu viitorul său rival, Generalul Fulgencio Batista care avea orientări politice de dreapta. Deşi amîndoi erau împotriva regimului Prio, nu aveau relaţii amicale.

Pe 10 martie 1952, Baptista Fulgencio a preluat puterea ţării printr’o lovitură de stat și va deveni şef al statului punînd bazele unei dictaturi corupte, iar Meyer Lansky, marele mafiot american, va deveni consilierul oficial al acestuia. Prio a fugit în Mexic.

Declarîndu’se preşedinte, Baptista a anulat sistemul democratic electoral şi şi-a impus ”democraţia disciplinată”. Era pro-american de partea elitelor bogate. Înrăutăţise relaţiile cu Uniunea Sovietică, desfiinţase sindicatele şi persecutase grupurile socialiste cubaneze.

Castro era nemulţumit văzînd că în locul unei camarile de politicieni autoritari şi corupţi venise un dictator. Fidel Castro va lupta contra lui Fulgencio Batista: iniţial foloseşte metode juridice. Va depune plîngere la înalta Curte de Justiţie împotriva loviturii de stat şi va declara ”dacă Batista ia puterea cu forţa, trebuie să îi fie luată cu forţa”.

Ulterior va organiza o lovitură de forţă cu scopul de a declanşa o insurecţie. Castro a creat un grup numit ”Mişcarea” care a operat clandestin, publicînd ziarul ”El Acusador” şi înarmînd şi instruind recruţi.

În iulie 1952, mişcarea ajunsese la 1200 de membri din cele mai sărace cartiere ale Havanei. Castro a evitat să încheie o alianţă cu Partidul Socialist Popular de teama politicilor moderate ale acestuia, însă a menţinut legătura cu membrii prin intermediul fratelui său Raul, care era membru al partidului. Castro a depozitat arme pentru a planifica atacarea cazărmilor Moncada din Santago de Cuba.

Pe 25 iulie, militanţii lui Castro, îmbrăcaţi în uniforme militare, au ajuns şi au năpustit asupra cazărmilor pînă să vină întăririle.

Revoluţia Cubaneză s’a declanşat!

Castro, preluînd modelul cubanezilor care au luptat pentru independenţa împotriva spaniolilor în secolul al XIX-lea, se vedea ca un nou eliberator asemeni lui Jose Marti (om politic, scriitor cubanez). Cu 165 de revoluţionari, a ordonat trupelor să nu provoace crime decît dacă întîmpinau rezistenţă armată.

Pe 26 iulie 1953 încearcă să ocupe fortăreaţa La Moncada din Santiago de Cuba cu sprijinul cîtorva zeci de partizani, un nou atac a fiind declanșat. Însă doar 3 din cele 16 maşini care trebuiau să plece din Santiago au stat la dispoziţia atacatorilor. Planul său dă greş, fapt care duce la torturarea şi executarea multor participanţi

Revoluţionarii, ajungând la cazărmi, alarma a fost declanşată şi paznicii au început să tragă cu mitraliera. 19 revoluţionari au fost ucişi şi alţii 27 au fost răniţi. Castro a ordonat retragerea. Unii revoluţionari răniţi au frecventat servicile de urgenţă publice, fiind rapid capturaţi de forţele guvernamentale. Rebelii capturaţi au fost torturaţi şi 22 dintre aceştia au fost executaţi fără judecată. Castro, acompaniat de 19 tovarăşi, a plecat la Gran Piedra, în Munţii Sierra Maestra unde a stabilit o bază.

Batista a proclamat ”legea marţială” ca reacţie la rebeliune, ordonînd cenzurarea presei şi reprimarea violentă a oricărui protest. Apăreau zvonuri că rebelii comunişti ucideau pacienţi din spitale şi totuşi, au apărut în ritm alarmant ştiri şi poze ce atestau folosirea torturii de către armată şi execuţiile sumare. Populaţia a devenit agitată şi nemulţumită.

Curînd, Castro şi cîţiva rebeli au fost arestaţi şi transportaţi către nordul Santiago.

Pe 21 septembrie, regimul Batista a acuzat partidele Ortodoxo şi PSP de complot şi au început procese la Palatul Justiţiei din Santiago. La proces, Fidel Castro acuză regimul de ilegalitate, abuzuri şi declară că doreşte să reformeze şi să democratizeze Cuba.

Castro, pentru a se apăra, a citat din Marti şi a convins 3 judecători că era acuzat greşit că ar organiza o rebeliune împotriva autorităţilor constituţionale ale statului cubanez, şi în schimb îl acuza pe Baptistă că a preluat puterea prin mod neconstituţional.

Ca încheiere a pledoariei sale rosteşte celebra frază:

”Istoria mă va absolvi.”

Procesele s’au încheiat pe 5 octombrie, mulţi rebeli fiind eliberaţi, alţi 55 fiind condamnaţi la închisoare de la 7 la 13 ani. Juraţii au decis pe 16 octombrie ca să fie condamnat Castro la 15 ani de închisoare într’un spital. Un loc confortabil, timp în care şi’a scris discursul cu titlul ”Istoria mă va ierta”.

Această frază va servi drept titlu al broşurii-program pe care o va concepe mai tîrziu. [14]

Castro, închis cu alţi 25 de tovarăşi, şi’a redenumit mişcarea în ”MR-26-7” (Mişcarea 26 iulie) în memoria datei în care a lansat atacul asupra cazărmilor din Moncada. A continuat să citească cărţile lui Lenin, Marx, Marţi, Freud, Kant, Shakespeare, Munthe, Maugham şi Dostoievski, vrând să devină un revoluţionar intelectual.

Soţia l’a părăsit, luînd custodia fiului lor Fidelito.

În 1954, Baptista a permis desfăşurarea alegerilor, însă nici un politician nu s’a putut opune.  Astfel, alegerile au fost cîştigate de Batista. A urmat o perioadă de acalmie politică. La sugestia unor politicieni influenţabili, Congresul şi Batista au decis că Fidel Castro nu reprezenta o ameninţare şi pe 15 mai 1955, el şi cu ceilalţi prizonieri au fost eliberaţi.

Castro s’a întors la Havana, oferind interviuri la radio, însă fiind monitorizat strict de guvern. Acum divorţat, Castro s’a combinat cu două femei ce i’au sprijinit mişcarea, Naty Revuelta şi Maria Laborde.

A continuat însă să planifice revoluţia, argumentînd că ţara are nevoie de un lider puternic pentru a se dezvolta. Ca orice revoluţionar recidivist, a continuat demonstraţiile violente.

Războiul de gherilă

Pentru a nu a mai fi arestat, el şi cu Raul au fugit din ţară din nou. A lăsat o scrisoare prin care declara că ”lasă Cuba pentru că toate ușile păcii i s’au închis, iar ca adept al lui Marti, credea că ora în care cubanezii îşi vor lua drepturile înapoi a sosit, însă trebuie să lupte şi nu să implore”.

Pleacă în exil (Mexic) unde începe colaborarea cu argentinianul Ernesto Che Guevara sprijinindu’se şi pe ajutorul fratelui său Raul.

Castro, în Mexic alături de fratele său s’au întîlnit cu marxistul argentinian, Ernest Che Guevara. Lui Fidel i’a plăcut figura sa revoluţionară. S’a împrietenit cu spaniardul Alberto Bayo care s’a lăsat convins să’i instruiască rebelii pentru a duce războiul de gherilă.

Avînd nevoie de fonduri, Castro a plecat prin SUA pentru a căuta simpatizanţi bogaţi, în special americani înstăriţi de stînga care erau atunci persecutaţi de Joseph McCarthy.

Cînd a întîlnit cîţiva, monitorizaţi de agenţii lui Batista, aceştia din urmă i’au orchestrat o tentativă de asasinare. Castro însă a scăpat şi a contactat grupul MR-26-7 din Cuba, aflînd că şi alte grupări începeau să militeze împotriva lui Batista, inclusiv mişcarea studenţească ”Directorio Revolucionario Estudiantil” a lui Jose Antonio Echeverria cu care s’a întîlnit în Mexico City.

În Mexic el hotărăşte să înceapă un război de guerilă în Cuba prin care să izbutească să preia controlul în defavoarea lui Batista. [15]

Anul următor, pe 25 noiembrie 1956, revine cu aceşti colaboratori de încredere şi declanşează în Cuba mai multe centre ale războiului de guerilă. Aceasta este perioada în care Partidul Socialis Popular Cubanez va lua legătura cu rebelii şi îi va sprijini.

A cumpărat yacht-ul ”Granma”, şi pe 25 noiembrie 1956, Castro, împreună cu fratele său şi Camilo Cienfuegos au navigat alături de 81 de revoluţionari spre Tuxpan, Veracruz, într’o călătorie dificilă de 5 zile, fără provizii şi cu rău de mare. Au ajuns la destinaţie pe 30 noiembrie unde Frank Pais i’a condus în Santiago şi Manzanillo.

Granma i’a dus pe revoluţionari în mlaştina din Playa Las Coloradas, în apropiere de Los Cayuelos. Echipajul său a ajuns lângă muntele împădurit din Sierra Maestra, începînd atacurile asupra trupelor lui Batista. Doar 19 rebeli au ajuns la destinaţie, restul fiind ucişi sau capturaţi. După cîteva atacuri, Castro a rămas fără întăriri căci Pais şi militanţii săi s’au retras. Situaţia devenise critică.

Castro, Che şi Camilo Cienfuegos şi’au stabilit tabăra, începînd raidurile asupra posturilor militare pentru a fura arme.

În ianuarie 1957, au copleşit apărarea. Soldaţii răniţi care s’au predat au primit îngrijiri de la rebeli, însă Chicho Osario, observatorul local a fost executat, inspirînd încrederea populaţiei locale în rebeli. Unii locali chiar s’au alăturat rebeliunii.

În februarie 1957, Castro s’a întâlnit cu Celia Sanchez, care i’a devenit un prieten apropiat.

În iulie 1957, Castro şi’a divizat armata în trei coloane, comandate de el, fratele său şi Guevara, operînd în zonele urbane pentru a provoca agitaţie. Între timp, toată Cuba era devastată de actele de sabotaj şi atacuri cu bombe comise de grupurile anti-Batista.

Poliţia a răspus cu arestări în masă, tortură şi execuţii sumare. În martie 1957, DR a lansat un atac eşuat asupra palatului prezidenţial, Antonio fiind împuşcat. Frank Pais a fost de asemenea ucis.

Castro a continuat să obţină suportul revoluţionarilor mai puţin radicali. S’a întîlnit cu membri ai Partido Ortodoxo, Raul Chibas şi Felipe Pazos, discutînd despre reforma agrară, industrializare şi programul de alfabetizare ce aveau să fie promise cetăţenilor pentru a le cîştigă încrederea înaintea alegerilor.

A contactat presa străină pentru a’şi răspândi mesajul, devenind o celebritate străină pentru americani după ce a fost intervievat de jurnalistul de la The New York Times, Herbert Matthews, dar şi de reporter de la CBS şi Paris Match.

Forţele de gherilă ale lui Castro creşteau, la fel şi atacurile. În primăvara 1958, rebelii controlau un spital, şcoli, presă scrisă, fabricile de mină şi de tutun. Batista era sub presiune. Americanii, aflînd despre detaliile şocante precum folosirea torturii şi cenzurarea presei, au încetat să’l mai aprovizioneze pe Batista cu arme. O greva generală a paralizat ţara, acompaniată de atacurile armate ale grupului MR-26-7.

Batista a răspuns cu Operaţiunea Verano, prin care zonele împădurite şi satele suspecte că ar sprijini rebelii erau bombardate. 10 000 de soldaţi sub comanda generalului Eulogio Cantillo au înconjurat Sierra Maestra. În ciuda superiorităţii numerice şi tehnice, armata nu putea duce lupte de gherilă. Castro a continuat ofensiva folosind mine de teren şi ambuscade.

Soldaţii lui Batista au fost învinşi de rebelii lui Castro ce au cîştigat suportul popular local. În vara 1958, MR-26-7 a împins armata spre munţi. Castro controla deja Oriente şi Las Villas, divizând Cuba.

Americanii, temîndu’se că Castro era socialist, l’au instruit pe Cantillo să’l sprijine totuşi pe Batista. Acesta a încheiat un acord secret cu Castro prin care înceta focul şi va promite că Batista va fi judecat ca criminal de război. Guerila triumfă cu sprijinul poporului şi a mişcărilor clandestine urbane, iar Batista e silit să fugă în timp ce Fidel Castro preia puterea.

Revoluţia biruise. Batista scapă însă, fugind în exil cu 300 milioane de dolari pe 31 decembrie 1958. Cantillo a intrat la Palatul Prezidenţial din Havana, cerînd Curţii Supreme să’l numească pe Carlos Piedra să devină preşedinte şi să numească un guvern.

Castro s’a înfuriat, a înterupt acordul de încetare a focului şi a ordonat arestarea lui Cantillo. Pe 1 ianuarie 1959, cubanezii sărbătoreau nu doar ”anul nou”, ci şi căderea lui Batista.

Castro a ordonat prevenirea oricărui act de vandalism. Cienfuegos şi Guevara au ajuns la Havana pe 2 ianuarie, iar Castro a intrat în Santiago unde a ţinut un discurs invocînd războiul pentru independenţa. Populaţia îl aplauda şi îl aclama în toată Havana.

Manuel Urrutia Lleo a fost proclamat ca preşedintele interimar, Castro anunţînd desfăşurarea alegerilor populare.

Castro și Che Guevara în 1958

Castro s’a proclamat drept Reprezentantul Forţelor Armate Rebele, stabilindu’se la Havana Hilton Hotel. A purtat discuţii cu Partidul Socialist Popular pentru crearea statului socialist. Presa, aflată sub mîna lui Castro, a declarat că regimul lui Batista a ucis 20 000 de cubanezi, însă în realitate doar cîteva mii au fost ucişi.

Castro, promiţînd dreptate şi justiţie, a organizat o serie de procese, rezultînd sute de execuţii la care au fost supuşi adepţii regimului anterior. Castro a făcut un tur în toată America Latină.

A vizitat inclusiv Venezuela unde s’a întîlnit cu preşedintele Romulo Betancourt unde fără succes, nu au putut încheia un acord energetic. La întoarcere, s’au iscat tensiuni între Castro şi figurile guvernamentale. Castro era înfuriat de faptul că guvernul a lăsat mii de şomeri pe drumuri după ce au închis cazinourile şi bordelurile. Ca rezultat, premierul Jose Miro Cardona a demisionat şi s’a dus în exil în America, alăturîndu’se mişcării anti-Castro.

Chiar dacă Castro cîştigase războiul cu Batista şi revoluţia a avut un succes, un nou război se anunţa, un război cu un inamic şi mai puternic şi mai de temut: Statele Unite ale Americii.

El Premiero în război cu America

Pe 16 februarie 1959, Castro a fost numit premier al Cubei.

În aprilie a vizitat SUA pentru a se întîlni cu vice-preşedintele Richard Nixon. Nixon l’a displăcut instant. Castro a continuat să călătorească în Canada, Trinidad, Brazilia, Uruguay şi Argentina. A participat la conferinţa de la Buenos Aires unde a propus fără success emiterea unui Plan Marshall pentru America Latină de 30 de miliarde de dolari.

În mai 1959, prima sa realizare ca premier a fost semnarea legii primei reforme agrare, stabilind 402 hectare pe cap de locuitor, interzicînd străinilor să deţină proprietăţi în Cuba. De atunci, a început epoca de tristă amintire pentru Cuba: comunismul, o epocă a economiei planificate, a izolaţionismului, a dictaturii unui om asupra maselor, a egalităţii în sărăcie.

Proprietarii bogaţi au fost alienaţi, în schimb muncitorii de rînd fiind protejaţi şi susţinuţi să trăiască egali în sărăcie. Castro s’a numit însuşi preşedinte al Industriei Naţionale a Turismului. A încercat fără succes să facă publicitate unui ”paradis tropical lipsit de rasism” pentru a’i încuraja pe turiştii afro-americani să’i viziteze ţară. Salariile judecătorilor şi politicienilor au fost reduse. În martie 1959, Castro a declarat chirii pentru cei care plăteau mai puţin de 100 dolari pe luna.

Deşi refuză să’şi catalogheze regimul ca fiind unul socialist, a numit marxişti în poziţii cheie, ca Che Guevara, guvernator al Băncii Centrale, Ministru al Industriei, Pedro Luis Diaz Lanz în poziţia de comandant al aviaţiei.

În urma unui conflict cu preşedintele Urrutia, 500 000 de suporteri ai lui Castro i’au înconjurat palatul prezidenţial. Urrutia a fost nevoit să demisioneze. Castro a continuat că premier să conducă ţara cu o mâna de fier, numindu’l pe marxistul Osvaldo Dorticos ca preşedinte.

Castro a încercat să impună proiecte sociale pentru a ridica nivelul de trai. S’a axat pe reformarea educaţiei, multe clase de şcoală fiind deschise în primele 30 de luni de cînd a venit Castro la putere. Educaţia primară oferea şi un program de studiu şi muncă, elevii fiind obligaţi ca pe lîngă timpul alocat studiului să participe şi la o activitate productivă.

Sistemul sanitar a fost naţionalizat şi extins, multe policlinici fiind deschise în zonele rurale oferind tratament medical gratuit. S’a impus vaccinarea gratuită a copiilor pentru a reduce rata mortalităţii infantile.

Apoi, Castro a implementat un program social prin care dezvolta infrastructura. 600 de mile de drumuri au fost construite în primele 6 luni de guvernare şi 300 de milioane de dolari au fost cheltuiţi pentru proiecte sanitare şi pe aprovizionarea apei potabile. Peste 800 de locuinţe au fost construite în fiecare lună în primii ani de guvernare. S’au deschis centre speciale pentru copii cu dizabilităţi şi bătrîni.

Cam acestea au fost singurele realizări notabile şi benefice ale lui Castro. Ce’i drept, el doar urma trendul global. Cuba trebuia să între în secolul XX.

În rest, Castro s’a purtat ca un oarecare dictator comunist cu interese şi ambiţii personale, gîndindu’se doar la persoana sa. Folosind radioul şi televiziunea pentru a comunica cu poporul, şi’a instaurat un cult propriu al personalităţii pentru a fi iubit de muncitori, ţărani şi studenţi.

Asta în vreme ce opoziţia venea din partea clasei mijlocii şi din rîndul bogaţilor. Mii de doctori şi ingineri i’au refuzat regimul şi au preferat să emigreze în Florida din SUA, cauzînd fenomenul economic de ”brain drain” – exodul intelectualilor în favoarea Americii. Productivitatea a început să scadă simţitor, iar rezervele financiare s’au terminat în doi ani.

Curînd, au urmat epurările căci Castro, ca orice dictator ”iubit” şi ”venerat de popor”, trebuia să’şi asigure poziţia. În urma unui incident în care s’au implicat presa conservatoire şi sindicatele socialiste, Castro a început să aresteze sute de contra-revoluţionari. Mulţi ce’i drept, erau finanţaţi de exilaţi, de CIA şi de guvernul Dominican cu care Castro nu se avea bine. S’au desfăşurat rebeliuni ca Rebeliunea Escambray pentru îndepărtarea la putere a lui Castro, tot în stilul rebeliunii pe care a dus’o Castro în munţi şi păduri, cu tehnici de gherilă şi instrumente similare .

Din 1960, Castro părea că simpatiza marxismul-leninismul şi socialismul al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică în defavoarea democraţiei capitaliste şi liberale a Statelor Unite ale Americii. S’a întâlnit astfel cu primul deputat premier Anastas Mikoyan cu care au încheiat un acord de comerţ de zahăr şi fructe în schimbul petrolului, bunuri industriale şi a unui împrumut de 100 milioane de dolari.

Guvernul Cubanez a ordonat rafinăriilor americane private din ţară, ca Shell, Esso şi Standard Oil, să proceseze petrol sovietic, ordin cu care deţinătorii şi guvernanţii americani nu erau de acord.

Statele Unite au refuzat să mai importe zahăr cubanez, ceea ce l’a provocat pe Castro să naţionalizeze bănci şi fabrici de zahăr de pe teritoriul Cubei. Astfel, a început războiul dintre o insula minusculă şi o superputere militară şi economică cu capacităţi nucleare.

Relaţiile s’au înrăutăţit şi mai rău cînd un vas francez a explodat în portul Havanei în martie 1960, vas care transporta arme din Belgia. Castro a acuzat America că ar fi sabotat vasul şi a ţinut un discurs prin care le acuza, încheind cu ”Patria o Muerte!” (Patria-Tată sau Moarte).

Preşedintele american de atunci, Eisenhower, a început să’şi facă griji şi a autorizat CIA să înlăture guvernul Castro după modelul Guatemalei din 1954. Castro reprezenta nu un impediment, ci o ”adevărată pacoste” pentru interesele şi afacerile americane. Ba chiar le’a oferit agenţiilor şi un buget de 13 milioane de dolari prin care le permitea să se alieze cu mafia cubaneză. Iar mafioţii cubanezi erau supăraţi pe Castro că acesta le’a închis bordelurile şi cazinourile.

În septembrie 1960, Castro a plecat la New York, la Adunarea Generală a Naţiunilor Unite. A stat la Hotelul Theresa din Harlem, întîlnindu’se cu jurnalişti şi figuri ca Malcom X. La adunare s’a întîlnit cu premierul Uniunii Sovietice, Nikita Sergheevici Hruşciov.

Amîndoi s’au cunoscut, au discutat şi s’au plăcut, văzînd că au multe în comun. Cei doi s’au împrietenit şi au condamnat sărăcia şi rasismul în faţa americanilor în Harlem. S’au aplaudat reciproc la încheierea discursurilor din cadrul Adunării Generale de pe 29 septembrie.

Castro Oratorul:

Trebuie menţionat că Fidel Castro a ţinut cel mai lung discurs din istoria Adunărilor ONU: 4 ore şi 29 de minute, ţinut pe 29 septembrie 1960. Însă cel mai lung discurs ţinut de el a fost în cadrul celui de’al treilea congres al partidului comunist în 1986, vorbind timp de 7 ore şi 10 minute!

Castro avea pe cine să se bazeze. A fost vizitat de prim-secretarul polonez Wladyslaw Gomulka, Preşedintele Bulgariei Todor Zhivkov, Preşedintele Egiptului, Gamal Abdel Nasser şi de premierul indian Jawaharlal Nehru. Caatro chiar a participat în urma unei invitaţii la ”Fair Play for Cuba Committee”.

Era adorat de mulţi americani de stînga din SUA şi chiar se fotografiase cu copii acestora ce purtau bărbi false ca să’l imite. Castro devenise o celebritate tabloidă a aniilor 50’ pentru americani. Pentru autorităţile guvernamentale însă, era un ”Hitler cu barbă ce fuma trabucuri”.

O Cubă comunistă în preajma Americii era chiar un ghimpe în coaste după cum declara secretarul de stat Christian Herter mai tîrziu că Fidel Castro conducea după model sovietic, fiind o singură putere în stat, un guvern ce controla sindicatele şi suprima libertăţile civile ca libertatea de exprimare şi presa liberă. Castro susţinea însă că regimul său proclamase democraţia directă, permiţînd alegeri libere şi dreptul cubanezilor de a’şi exprima voinţă politică.

În ianuarie 1961, datorită paranoiei sale, Castro a ordonat reducerea personalului ambasadei americane din Havana la 300 de membri, suspectînd că erau mulţi spioni.

Americanii sponsorizau dizidenţii exilaţi şi rebelii anti-Castro, atacînd vasele ce comercializau cu Cuba şi bombardînd fabricile, magazinele şi plantaţiile de zahăr.

Noul preşedinte american care l’a succedat pe Einsenhower, John F. Kennedy, a fost şi mai hotărât să stîrpească dictatura cubaneză, sprijinind CIA pentru ajutorarea miliţiei dizidenţilor, Frontul Revoluţionar Democratic, să invadeze Cuba şi să’l înlăture pe Castro.

În aprilie 1961 a avut loc invazia în Goful Porcilor

Invaziile dinspre mare nu erau noi în istoria cubaneză. Însuși Castro, care a plecat și el în exil pentru a se refugia de regimul lui Batista, urmase aceeași cale, în decembrie 1956, lansînd o invazie cu doar 80 de oameni.

La sfîrșitul secolului al XIX-lea, în 1895, forțele lui José Martí, considerat părintele naționalismului cubanez, a invadat insula și a luptat trei ani împotriva autorităților coloniale spaniole. Acest al doilea război de independență (primul a avut loc între 1868 și 1878) s’a sfârșit cu intrarea Cubei sub control american, situație ce va dura 60 de ani.

În primele trei decenii ale secolului XX, americanii au intervenit de mai multe ori în zona Americii Centrale și în Caraibe, de cele mai multe ori pentru ”restaurarea ordinii”.

Promovarea intereselor americane în zonă a luat forme mai subtile în timpul lui Roosevelt, dar după Al Doilea Război Mondial și începutul Războiului Rece, americanii au revenit la o politică fermă de intervenții. Aceasta a luat forma sprijinirii, mai mult sau puțin deschise, a rebelilor anticomuniști împotriva regimurilor pro-sovietice. Însă nu toate grupările antisovietice erau sprijinite, ci doar cele care promiteau să protejeze interesele Statelor Unite.

Cel mai cunoscut caz de o astfel de intervenție americană indirectă era Guatemala. În 1954, guvernul lui Jacobo Arbenz Guzmán a fost răsturnat în urma unui atac lansat din Honduras de către disidenții guatemalezi sprijiniți de CIA și aviația americană.

Istoricii nu s’au pus de acord asupra responsabilității susținătorilor lui Castro și a guvernului american (atît a Congresului, cît și a lui Eisenhower (1953-1961) privind deteriorarea relațiilor dintre SUA și Cuba după lovitura de stat a lui Castro. Această deteriorare a fost, în mod clar, previzibilă, iar Eisenhower și vicepreședintele său, Nixon, au ajuns, pînă în 1959, la concluzia că Fidel Castro trebuie înlăturat.

Naționalizările instituite de regimul său, care au afectat atît companiile private, cît și marile proprietăți funciare, i’au afectat nu doar pe cubanezii înstăriți, dar și pe americani (inclusiv pe mafioții din Chicago, Las Vegas, Miami etc). La un an după revoluție, americanii pierduseră deja proprietăți în valoare de 1 miliard de dolari din cauza naționalizărilor.

Statele Unite au reacționat prin amenințări privind limitarea sau chiar anularea clauzelor favorabile ale importului de zahăr din Cuba, în condițiile în care zahărul era cel mai important și profitabil produs de export. Acesta a fost doar unul dintre motivele pentru care guvernul cubanez a căutat să se reorienteze și să încheie acorduri comerciale cu blocul sovietic.

Pe parcursul anului 1960, relațiile economice și diplomatice dintre Cuba și Statele Unite s’au înrăutățit. Democrații, precum fostul președinte Truman și John F. Kennedy, candidat la viitoarele alegeri prezidențiale, îi acuzau pe Eisenhower și Nixon (candidatul republican) că sînt slabi în fața comunismului.

Pe 13 octombrie 1960, Statele Unite ale Americii au iniţiat embargoul îndelungat asupra Cubei, interzicînd orice export din Cuba. Dar relaţiile cu Uniunea Sovietică erau îmbunătăţite.

David vs. Goliat – Eșecul americanilor în Goful Porcilor sau cum se explică succesul Cubei?

Nu se știe exact cît anume a contat această critică sau opinia publică în decizia care avea să fie luată în martie 1960. Atunci, Eisenhower a autorizat CIA să antreneze și să echipeze refugiați cubanezi pentru organizarea unei contralovituri de stat, precum și pentru plănuirea unui asasinat împotriva lui Castro.

Directorul CIA era la vremea aceea Allen Dulles, fratele primului Secretar de Stat al lui Eisenhower, John Foster Dulles, care murise la scurtă vreme după victoria lui Castro. Frații Dulles colaboraseră cu succes în problema loviturii de stat din Guatemala; merită observat faptul că ambii frați aveau legături cu faimoasa companie United Fruit, ale cărei mari plantații din Guatemala erau ținte ale naționalizării.

Nu putem spune că operațiunea din Golful Porcilor era de la început sortită eșecului, dar este, însă, clar că ea a avut cîteva mari probleme: scopul ei, dincolo de cel general de răsturnare a lui Castro, era neclar, iar dificultățile la nivel birocratic, politic și militar au împiedicat buna planificare a invaziei.

Naționalismul cubanez, direcționat în primul rînd împotriva Statelor Unite, are o istorie îndelungată, astfel că mulți cubanezi au luptat de bunăvoie împotriva a ceea ce ei considerau a fi un imperialism american. Apoi, forțele lui Castro ajunseseră la putere în urma unei lupte în care erau, numeric, dezavantajați, dar acum constau din 250.000 de oameni (organizați în miliție) și alți 30.000 de soldați foarte bine pregătiți și instruiți politic.

Strategii de la Washington au subestimat dificultățile unei contralovituri de stat, bazîndu’se prea mult pe presupusa lipsă de suport popular a regimului lui Castro. O invazie la scară largă ar fi presupus implicarea foarte multor soldați americani și, potrivit estimărilor Departamentului Apărării, circa 40-50.000 de victime.

În plus, o asemenea operațiune ar fi inflamat opinia publică: o intervenție armată americană ar fi prejudiciat imaginea Statelor Unite, în condițiile în care, cu doar cîțiva ani înainte, guvernul condamnase invazia sovietică din Ungaria și intervenția armată anglo-franceză din Suez.

Înainte de inaugurarea lui Kennedy din ianuarie 1961, New York Times a publicat informații referitoare la operațiunea de invazie, la cîteva luni după ce noul președinte fusese informat de planul decis în timpul predecesorului său. În plus, de cîteva luni, guvernul cubanez tot vorbea de o iminentă invazie americană.

În aceste condiții, Kennedy era supus unei presiuni mari de a dezminți toate zvonurile. Însă la doar cîteva săptămâni după ce președintele a propus înființarea unei Alianțe pentru progres în emisfera vestică, un plan pe 10 ani în valoare de 20 de miliarde de dolari care urma să încerce să rezolve din problemele sociale, economice și politice ale zonei (probleme care inspiraseră Revoluția cubaneză), Kennedy a dat autorizația pentru operațiunea din Golful Porcilor.

Cu două zile înainte de invazie, o lovitură aeriană trebuia să distrugă trei baze aeriene importante. Bombardierele B-26, oferite de americani, au purtat inscripția FAR (Forțele Aeriene Revoluționare), dar proveniența lor a ieșit la iveală atunci cînd două dintre ele au aterizat în apropiere de Miami.

Pe 15 aprilie, CIA a bombardat trei aeroporturi militare cubaneze. Castro, de teama invaziei, a arestat 100.000 de suspecţi contra-revoluţionari, proclamînd public că ”ce imperialiştii nu’i pot ierta, este că au o revoluţie socialistă sub nasul lor”.

CIA şi Frontul Revoluţionar Democratic şi’au amplasat forţele de 1400 de sodaţi, Brigada 2506 în Nicaragua. În noaptea de 16-17 aprilie, brigada a păşit pe pămînt cubanez în Golful Porcilor, lansînd invazia şi declanşînd luptele cu miliţia locală revoluţionară.

Castro a ordonat căpitanului Jose Ramon Fernandez să lanseze contra-ofensiva. Raidurile au avariat, dar nu au distrus forța aeriană cubaneză. Deja confruntat cu divulgarea ajutorului american, Kennedy a anulat acordarea de sprijin aerian în ziua invaziei, decizie ce a pecetluit soarta operațiunii.

După ce a bombardat vasele invadatoare şi a adus întăriri, Castro a forţat Brigada să se predea pe 20 aprilie. 1189 de rebeli capturaţi au fost interogaţi de presă şi daţi la televizor în direct, Castro însuşi punîndu’le întrebări pe 25 aprilie.

14 au fost condamnaţi pentru crime, iar restul au fost lăsaţi să se întoarcă în SUA în schimbul proviziilor în valoare de 25 de milioane de dolari.

În august 1961, la o conferință a Organizației Statelor Americane din Uruguay, Che Guevara i’a trimis un bilet lui Kennedy, în care i’a scris următoarele cuvinte:

”Mulțumim pentru Playa Girón. Înainte de invazie, revoluția era slabă. Acum e mai puternică ca niciodată.”

Victoria lui Castro a inspirat întreaga America Latină, dar şi ura clasei de mijloc din Cuba. Nu aveau ce să facă decât să emigreze şi mai mulţi în Florida.

Castro s’a reunit cu MR-26-7, Partidul Socialist Popular şi cu Directoratul Revoluţionar, declarînd Cuba drept stat socialist cu democraţie leninistă, iar Organizaţiile Revoluţionare Integrate erau redenumite în ”PURSC” – Partidul Unit al Revoluţiei Socialiste Cubaneze.

Tehnicieni sovietici au sosit pe insulă, oferindu’i lui Castro Premiul Păcii Lenin. Pînă şi China lui Mao Zedong i’a lăudat realizările în ciuda despărţirii sino-sovietice.

Totuşi, o mare parte din populaţia cubaneză avea de suferit: oponenţii politici, prostituatele, homosexualii erau persecutaţi. Economia a suferit un declin major datorită embargoului comercial. Hrana pentru populaţie începea să fie raţionalizată ca pe timp de război, rezultînd protestele de la Cardenas.

După eșecul operațiunii, imaginea președintelui american nu a fost, după cum era de așteptat, distrusă, căci el a îndrăznit să’și asume public responsabilitatea pentru operațiunea planificată de predecesorul său.

În spatele ușilor închise, Kennedy i’a învinuit în primul rînd pe cei din CIA, dar și pe șefii statelor majore, pentru lipsa de entuziasm. Pe viitor, președintele se va baza pe Forțele Speciale.

Poate cea mai importantă consecință a invaziei din Golful Porcilor a fost apropierea lui Castro față de comunism. Pînă atunci, el nu se îmbrățișase oficial ideologia marxist-leninistă, dar după lovitura americană, el s’a apropiat încă și mai mult de sovietici, căutînd la Moscova ajutor împotriva presiunii Statelor Unite.

Doi ani mai tîrziu, Cuba era din nou în atenția întregii lumi, în urma declanșării Crizei Rachetelor…

Cînd Castro a adus lumea în pragul anihilării nucleare

În iulie 1962, Fraţii Castro, Guevara, Dorticos şi Ramiro Valdes i’au permis liderului sovietic Hruşciov să’şi instaleze în secret rachetele nucleare R-12 MRBM şi să construiască facilităţi de lansare a rachetelor pentru a înclina balanţă de putere dintre Uniunea Sovietică şi superioritatea tehnologică a Statele Unite ale Americii şi Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord.

Castro credea că aceste rachete vor garanta siguranţa Cubei şi vor spori cauza socialismului. Nu a durat mult ca o misiune de recunoaştere aeriană să descopere fapta în luna octombrie. Autorităţile guvernamentale americane au descoperit mutarea rachetelor sovietice şi construirea facilităţilor de lansare a rachetelor sub nasul lor în Cuba. Acest fapt fusese declarat ofensator la adresa americanilor. Riscul de izbucnire al unui război atomic crescuse.

Pe 22 octombrie, Forţele Armate SUA au stabilit alerta la DEFCON 3, aviaţia militară fiind pregătită să decoleze în 15 minute. Pe 24 octombrie, alerta a fost stabilită la DEFCON 2, forţele armate fiind amplasate să se angajeze în luptă în mai puţin de 6 ore, alertă care a rămas astfel setată pînă pe 15 noiembrie. Pînă pe 20 noiembrie, Cuba a fost supusă blocadei militare pentru ca nici o rachetă sovietică să fie transportată în Cuba.

Criză Rachetelor Cubaneze a fost astfel declanşată

Castro a insistat să comunice autorităţilor guvernamentale americane că rachetele erau destinate pentru apărare. Totodată însă, i’a cerut lui Hruşciov să emită o declaraţie de ameninţare de atac nuclear asupra Statelor Unite dacă Cuba era atacată.

Hruşciov, văzînd ce faptă prostească a comis, era acum disperat să evite războiul nuclear. Pînă la urmă, radicalul Castro a fost lăsat în afara negocierilor pentru ca Hruşciov şi preşedintele Americii, John F. Kennedy, să negocieze între patru ochi.

Tensiunile luaseră amploare. O întreagă planetă era atentă la negocierile ce decideau soarta omenirii. Kennedy a cerut desfiinţarea facilităţilor din Cuba şi demontarea rachetelor şi transportarea acestora înapoi în Uniunea Sovietică.

Hruşciov a fost de acord să’şi retragă rachetele în schimbul unui compromis: SUA să nu invadeze Cuba şi să’şi retragă rachetele nucleare din Turcia şi Italia. Părea un lucru umilitor pentru superputerea americană să cedeze astfel în faţa puterii sovietice. Dar preşedintele Kennedy, fiind ferm şi încrezător, a acceptat.

Criza luase sfîrşit.

Avînd senzaţia că a fost trădat de Hruşciov, Castro s’a înfuriat văzînd cît de uşor au cedat sovieticii. A trimis totuşi Americii un plan de 5 puncte, cerînd ridicarea embargoului, retragerea din Golful Guantanamo, încetarea sprijinirii dizidenţilor, oprirea violării spaţiului aerian cubanez şi a apelor teritoriale, prezentîndu’le şi Secretarului General al ONU.

Statele Unite i’au ignorat cererile, iar Castro, la rîndul său, a refuzat să permită primirea echipei de inspecţie ONU. Oportunitatea lui Castro de a transforma Cuba într’un actor important pe scena relaţiilor internaţionale se evaporase.

El Presidente şi El Lidero Maximo

Castro a continuat totuşi să menţină relaţiile strînse cu URSS şi chiar a fost în vizită la Hruşciov, vizitînd 14 oraşe, inclusiv Moscova, Piaţa Roşie, fiindu’i acordat Ordinul Lenin. În ianuarie 1964, Cuba a încheiat un nou acord cu Moscova privind comerţul cu zahăr.

Totodată, în perioada respectivă, Castro era învinuit de asasinarea lui John F. Kennedy, deşi şi el era profund îngrijorat de asasinat, crezînd că un complot s’ar fi aflat în spatele acestuia. Ba chiar i’a trimis noului preşedinte american, Lyndon B. Johnson, un mesaj prin care îi transmitea că era dispus să negocieze.

Castro a continuat să finanţeze militanţii de stînga şi pe cei implicaţi în luptele de eliberare naţională. A sprijinit mişcarea de gherilă a lui Che Guevara în zonele muntoase din Bolivia, Peru şi Argentina, dar şi grupările revoluţionare din Vietnam, permiţîndu’le să se antreneze în Cuba. A sprijinit de asemenea guvernul socialist din Congo al lui Alphonse Massamba-Debat, ba chiar permiţîndu’i lui Guevara să călătorească în Congo pentru a’i instrui pe revoluţionari.

Dar în octombrie 1967, Castro aflase o veste teribilă ce l’a devastat: prietenul său, Che Guevara, a fost asasinat de trupele sprijinite de CIA în Bolivia.

În 1966, Castro a fost protagonistul organizării unei Conferinţe Tri-Continentale din Africa, Asia şi America Latină la Havana, continuînd să impună Cuba drept jucător pe scenă mondială, rezultând OLAS, Organizaţia Latino-Americană de Solidaritate, cu sloganul ”datoria unei revoluţii este de a face revoluţie”.

Relaţiile Cubei cu URSS s’au înrăutăţit însă odată cu venirea la putere a lui Leonid Brejnev la Moscova. Afirmînd independenţa Cubei, Castro a refuzat să semneze Tratatul de neproliferare a armelor nucleare, declarînd că SUA şi URSS complotează să domine lumea a treia. Cuba părea să fie de acum înainte pe cont propriu.

Urmau vremuri dificile pentru Castro. Un loialist sovietic, Anibal Escalante, a organizat o reţea guvernamentală de opoziţie împotriva lui Castro. În ianuarie 1968, acesta şi susţinătorii săi au fost arestaţi pentru că erau asociaţi cu Moscova.

La presiunile lui Brejnev, Castro a ales să rămînă totuşi ascultător faţă de Moscova şi chiar a denunţat Primăvara de la Praga, lăudînd intervenţia sovietia în Cehoslovacia. A susţinut mişcarea ”Marele Salt Înainte” din China a lui Mao Zedong. În acelaşi an, Castro a închis toate magazinele şi întreprinderile private rămase în Cuba. Producţia a scăzut astfel, sectoare largi ale populaţiei fiind puse să muncească din greu pentru a stimula economia.

Între timp, elita revoluţionară deţinea mai multe locuinţe, transport privat, beneficia de servitor şi putea cumpără bunuri de lux din străinătate. În 1969, Castro a impus raţionalizarea zahărului, o cultură şi aşa afectată de uragan. Pentru a îndeplini cota de export, guvernul a elaborat o armată pentru a forţa implementarea săptămânii de lucru la şapte zile şi chiar sărbătoriile au fost amînate pentru a prelungi recolta.

Neavînd succes, Castro s’a oferit să demisioneze din funcţia de premier la un discurs public, însă populaţia a insistat să rămînă. Căutînd ajutor, a apelat la economişti sovietici în anii 1970-1972 pentru a reorganiza economia Cubei. În 1972, Cuba a aderat la Consiliul de Ajutor Economic Reciproc.

Relaţiile cu SUA erau la fel de reci şi tensionate. În 1970, echipajele a două bărci de pescari cubanezi au fost răpite în Florida. Castro a pus presiune, cerînd eliberarea acestora, pescarii fiind astfel eliberaţi şi primiţi înapoi ca eroi. În aprilie 1971 însă, Castro a fost condamnat la nivel internaţional pentru că a comandat arestarea poetului dizident Heberto Padilla. A fost eliberat ulterior, însă de atunci, guvernul a stabilit Consiliul Cultural Naţional pentru a’i supraveghea pe intelectuali şi artişti.

Castro a vizitat Chile în 1971 pentru a’i sprijini reformele socialiste ale preşedintelui Salvador Allende.

Eșecul lui Ceaușescu în afacerile cu Castro

Relaţiile rumîno – cubaneze începuseră cu mult înaintea sosirii lui Fidel Castro în Rumînia. Cuba şi Rumînia au avut relaţii strînse în perioada comunistă pentru că ambele ţări gravitau în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice.

Fidel Castro a fost la Bucureşti în 1972 şi dictatorul Ceauşescu l’a primit cu mare pompă, ca pe un prieten. De altfel, ţara noastră deschisese de un deceniu o linie de credit pentru susţinerea financiară a Cubei comuniste.

Sosirea la Bucureşti a lui Fidel Castro a umplut cu zeci de minute transmisiunile singurei televiziuni din Rumînia anilor 70. Era încă o şansă pentru comunistul din fruntea ţării să îşi etaleze relaţiile cu alţi lideri ce aveau aceleaşi mentalităţi.

El Lider Maximo a stat cinci zile la noi şi conducerea comunistă de la Bucureşti l’a copleşit cu onoruri.

Regimul comunist de la Bucureşti a salutat cu satisfacţie venirea la putere a castriştilor în 1959. Doi ani mai tîrziu, cele două ţări comuniste îşi numeau ambasadori la Havana şi Bucureşti, iar în 1967 ajungea în Rumînia fratele liderului cubanez, Raul Castro Ruz, în calitate de al II-lea secretar al Partidului Comunist Cubanez. Şi Nicolae Ceauşescu a fost în Cuba în 1973. Toate aceste vizite s’au concretizat în numeroase contracte economice de la tehnică industrială la telecomunicaţii.

Un disident cubanez declara în urmă cu cîțiva ani că Fidel Castro și Nicolae Ceaușescu aveau multe în comun.

Pedro Fuentes:

”De altfel, erau şi buni prieteni. Ambii voiau să pară independenţi de ruşi, ceea ce probabil că, în inimile lor, şi erau, dar amîndoi erau administratori ineficienţi. De asemenea, ambii erau cruzi cu oamenii.”

Potrivit disidentului, ”comunismul lui Ceauşescu a fost însă de zece ori mai blînd decît ceea ce îndură acum cubanezii (…) Dacă în Rumînia, Cehia sau Polonia am putut vorbi despre comunism, în Cuba nu putem vorbi nici de comunism, nici de socialism, ci doar despre fidelism. Este un regim care nu are nici o ideologie, ci se bazează exclusiv pe raţionamentul unei singure persoane”.

Pedro Fuentes este de profesie avocat. A luptat ca revoluţionar alături de Fidel Castro împotriva generalului Batista, după care a ajuns disident al regimului şi a stat în închisoare timp de 16 ani. Acum locuieşte în Miami. Declaraţiile lui au fost făcute în cadrul conferinţei ”Cuba at the Crossroads” (Cuba la răscruce), organizată de Centrul de Studii asupra Comunismului şi Postcomunismului, la Universitatea Al.I Cuza, din Iaşi, la 10 februarie 2009.

La întîlnirea cu Fidel Castro din mai 1972, Ceauşescu a încercat să’l convingă pe omologul cubanez să vîndă Rumîniei nichel la tarif preferenţial. Însă liderul revoluţiei de la Havana nu avea dispoziţie pentru afaceri, venind la Bucureşti ca să’i ”înfiereze” pe ”imperialiştii” americani.

”El Lider Maximo” Fidel Castro, prim-secretar al partidului comunist cubanez, se afla într’un turneu mondial. A profitat de ocazie pentru a’l cunoaşte îndeaproape pe tovarăşul său rumîn.

Ceauşescu şi Castro au avut trei întîlniri oficiale, pe 26, 27 şi 29 mai. Ziua de 28 mai a fost rezervată unei vizite la Ploieşti, ocazie pentru liderul cubanez să cunoască realizările socialismului rumînesc.

La discuţiile bilaterale au participat Ion-Gheorghe Maurer (prim-ministru), Emil Bodnăraş (vicepreşedinte al Consiliului de Stat), Ion Păţan (ministrul Comerţului Exterior), Ion Ioniţă (ministrul Apărării), Bujor Almăşan (ministrul Minelor, Petrolului şi Geologiei), George Macovescu (prim-adjunct al ministrului de Externe), Gheorghe Oprea (consilier al CC al PCR) şi Petre Ionescu (ambasadorul Rumîniei la Havana).

Refuzul colaborării economice

Ceauşescu i’a invitat la discuţii pe miniştrii din domeniul economic deoarece avea de gînd să’i propună lui Castro proiecte de cooperare în domeniul industrial şi comercial. Liderul rumîn pusese ochii pe rezervele de nichel ale Cubei, dorind înfiinţarea unei turnatorii printr’o societate mixtă. Castro nu s’a arătat prea încrezător în proiectele lui Ceauşescu, considerînd spaţiul imens dintre cele două ţări o piedică în calea colaborării.

”El Lider Maximo” era interesat să discute doar despre ”imperialismul yankeu”. Castro susţinea că economia Americii de Sud nu se putea dezvolta liber atâta vreme cît ţările din regiune erau subjugate de guvernul de la Washington. Cubanezii erau gată să’şi consilieze confraţii latino-americani dacă ar fi început revoluţii contra capitalismului.

Pe Castro nu’l mulţumeau nici măcar sovieticii. În primii ani după cucerirea puterii îşi pusese mari speranţe în ajutorul Moscovei pentru lupta contra ”imperialismului american”.

Entuziasmul iniţial se prăbuşise în timpul crizei rachetelor din octombrie 1962. Hruşciov era interesat de Cuba în măsura în care statul latino-american putea să’i ofere un avantaj strategic. Cei zece ani de la consumarea crizei rachetelor mai vindecaseră o parte din rănile dezamăgirii. Însă relaţiile sovieto-cubaneze nu mai aveau exaltarea de altădată.

Obsesia anti-americană a lui Castro

La întîlnirea din 27 mai 1972, Ceauşescu i’a propus oaspetelui sud-american să discute pe larg despre relaţiile internaţionale. Castro a fost încîntat să converseze despre soarta lumii, însă l’a anunţat pe liderul rumîn că nu’l interesa Orientul Mijlociu sau problemele din Africa. Tema sa preferată era conflictul din Indochina, unde ”imperialiştii yankei” cotropiseră paşnicul poporul vietnamez.

Ceauşescu a încercat să impună un ton moderat discuţiei. Secretarul general al PCR s’a lăudat cu eforturile sale privind procesul de pace. Ceauşescu i’a spus lui Castro că nici el nu accepta invazia americană în Vietnam, însă conflictul era o realitate şi trebuia încheiat prin soluţii politice.

Ceaușescu susţinea că războiul din Indochina arătase lumii că o ţară mică putea face faţă unui colos militar, fiind o lecţie pentru marile puteri. Ceauşescu i’a mai povestit lui Castro cum îi sfătuise el pe liderii vietnamezi să se întoarcă la masa negocierilor de la Paris, soluţia politico-diplomatică fiind cea mai înţeleaptă.

Revoluţionarul Castro nici nu dorea să audă de negocieri. Fără o ripostă militară a vietnamezilor, spunea el, ”imperialiştii” americani rămîneau pentru totdeauna în Indochina. În opinia liderului cubanez, dacă războiul se încheia printr’o soluţie politică, ar fi însemnat de fapt capitularea militară a americanilor.

”Înfrîngerea trebuie numită soluţie politică?”, se întreba ironic ”El Lider Maximo”.

Dacă aveau onoare, ”yankeii” ar fi trebuit să’şi asume public pierderea războiului din Vietnam.

Castro, spionat pas cu pas la Bucureşti

Cu toate că discuţiile oficiale au fost deosebit de cordiale, Ceauşescu nu s’a putut abţine să nu’și spioneze prietenul sud-american. La reşedinţa de protocol a lui Castro a fost instalată tehnică operativă, Ceauşescu primind zilnic note privind remarcile liderului cubanez la adresa Rumîniei şi a secretarului general al PCR.

Probabil şi Fidel Castro proceda asemenea în ţara sa, deoarece din discuţiile interceptate s’au cules numai politeţuri. Într’o convorbire cu medicul său, Castro l’a prezentat pe Ceauşescu a fi un ”om de acţiune, sincer şi dinamic”.

Omologul rumîn îi lăsase impresia că stăpînea bine problemele politice şi economice, fiind şi o gazdă primitoare deoarece îşi asculta interlocutorii foarte atent. Liderul cubanez i’a mai spus medicului că se odihnise instantaneu după aterizarea în Rumînia, cu toate că venea dintr’un turneu solicitant. L’a ajutat căldura oamenilor şi a tovarăşilor rumîni. Castro se simţea ca acasă deoarece înţelegea multe cuvinte din limba locală.

Castro l’a primit pe Ceaușescu în Cuba

Ziua de 29 august 1973 a însemnat un moment istoric în viața soților Ceaușescu. A fost prima vizită oficială a cuplului prezidențial în America Latină, iar Cuba era primul obiectiv politic.

Încă de la intrarea în spațiul aerian al Cubei comuniste, aeronava prezidențială a Ceaușeștilor a fost escortată de patru avioane militare ale Havanei.

Vizita oficială a început cu stîngul, Fidel Castro întîrziind nu mai puțin de 45 de minute la întîlnirea cu Nicolae Ceaușescu, acesta fiind nevoit să îl aștepte pe liderul cubanez pe aeroportul ”Jose Marti”, alături de întreaga delegație de la București ce’l însoțea pe președintele Rumîniei.

Soții Ceaușescu au mers în Cuba alături de 200 de persoane: miniștri și soțiile acestora, membri ai CC al PCR, deputați din Marea Adunare Națională și jurnaliști.

Gafa făcută de Fidel Castro a fost însă îndreptată ulterior, de către locuitorii de rînd ai Cubei, care au scandat, pe drumul dintre aeroport și reședința oficială, ”Binevenido Companero Ceauşescu!”.

Nicolae Ceaușescu a mers în Cuba cu cadouri foarte scumpe atît pentru liderul de partid, Fidel Castro, cît și pentru liderul cubanez de la acea vreme, Osvaldo Dorticos, al doilea om în Administrația de la Havana. Președintele Rumîniei i’a dăruit lui Castro un covor cu motive populare rumînești, evaluat la 4.500 de lei, dar și un serviciu de porțelan ”Brîncovenesc” pentru 12 persoane, estimat la 1.500 de lei.

Cuplul prezidențial, însoțiți de delegația de la București au fost plimbați sub îndrumarea li Fidel Castro prin cartierul muncitoresc Almar din Havana, cartier construit după model sovietic, dar au vizitat și fosta cazarmă Moncada, simbol al revoluției comuniste care a adus instalarea la putere a lui Fidel Castro.

Vizita în Cuba a însemnat începutul unei frumoase și lungi prietenii între Ceaușescu și comunistul Fidel Castro, de altfel neînteruptă pînă în 1989. Una dintre ipotezele legate de sfîrșitul tragic al soților Ceaușescu era că aceștia ar fi trebuit să se refugieze în Cuba, plan eșuat însă.

Periplul mondial al lui Castro

Castro a vizitat Guineea pentru a se întîlni cu preşedintele Sekou Toure. A vizitat apoi Algeria, Bulgaria, Polonia, Germania de Est, Ungaria, Cehoslovacia şi Uniunea Sovietică, primind distincţii şi premii şi vizitînd fabrici. A susţinut deschis contribuţia sovietică şi faptele ”revoluţionarilor” în Războiul din Vietnam.

În 1973, armata chiliană l’a adus la putere printr’o lovitură de stat pe Augusto Pinochet, dictatorul pro-SUA.

În septembrie 1973 a participat la summit-ul din Algeria a celei de’a patra Mişcări Nealinitate unde i’a fost criticată prezenţa de către mulţi membri, declarînd că Cuba a fost aliniată Pactului de la Varşovia. La conferinţă, Castro a anunţat public ruperea relaţiilor cu Israelul, invocînd relaţiile strînse cu SUA şi tratamentul aplicat palestinienilor.

Castro a cîştigat astfel respectul lumii arabe, în special a colonelului dictator al Libiei, Muammar Gaddafi, care i’a devenit prieten şi aliat. În Războiul din Yom Kippur, Cuba a trimis 4000 de militari pentru a apăra teritoriul Siriei de trupele israeliene. Apoi, Castro a vizitat Irakul şi Vietnamul de Nord.

Economia Cubei a început să crească în 1974 datorită preţurilor ridicate ale zahărului şi acordurilor cu Argentina, Canada şi Europa de Vest. Cuba a fost readmisă în OSA, Organizaţia Statelor Americane, Henry Kissinger fiind de acord, sperînd astfel că Cuba s’ar putea democratiza şi descentraliza de Castro.

La primul Congres Naţional al Partidului Comunist Cubanez, Castro a creat Consiliul de Stat şi Consiliul de Miniştri, devenind astfel şef al guvernului şi lider al statului cubanez.

A continuat să se implice în relaţiile internaţional, trimiţînd 18.000 de soldaţi în Angola devastată de războiul civil. A sprijinit guvernul Marxist-leninist din Mozambic, guvernul marxist din Etiopia în război civil, cît şi mişcările revoluţionare din America Latină şi a purtat relaţii cu guvernul socialist din Yemenul de Sud, cu Libia, Algeria, Somalia, Tanzania, Angola, fiind întîmpinat ca un erou. S’a opus apartheidului din Africa de Sud. A făcut vizite la Berlin şi Moscova.

În 1979, Castro a fost ales ca preşedintele Mişcării de Nealiniere , poziţie pe care a deţinut’o pînă în 1982. La Adunarea Generală de la ONU a vorbit într’un discurs despre discrepanţa dintre bogaţi şi săraci, fiind chiar întîmpinat cu aplauze din partea unor lideri mondiali.

Reputaţia sa a fost şterpelită însă atunci cînd Mișcarea de Nealiniere – NAM l’a criticat pentru că sprijinea invazia sovietică a Afghanistanului. Dar relaţiile Cubei cu alte ţări americane s’au îmbunătăţit, inclusive cu Mexicul condus de Luis Echeverria, Canada premierului Pierre Trudeau şi Statele Unite conduse la aceea vreme de preşedintele Jimmy Carter, chiar dacă acesta critica abuzurile drepturilor omului în Cuba.

Amîndoi adoptînd o abordare respectuoasă, s’au înţeles bine. Castro a eliberat prizonieri politici şi le’a permis celor exilaţi să’şi viziteze rudele rămase pe insulă.

Sfîrşitul comunismului la nivel global

Relaţiile cu China s’au deteriorat, căci Castro l’a acuzat pe Deng Xiaoping că a trădat principiile revoluţionare prin iniţierea legăturilor comerciale cu SUA.

Ba chiar l’a criticat pe noul secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov, pentru că aplica reforme ce puteau slăbi statul socialist.

În aprilie 1989, Gorbaciov l’a vizitat pe Castro. Castro i’a spus că reformele însemnau încetarea subvenţiilor pentru Cuba.

Ignorînd cererile de liberalizare în conformitate cu URSS, Castro a continuat să reprime dizidenţii pe perioada acutizării războiului rece din anii 80’. Ofiţeri militari de rang înalt, ca Ochoa sau Tony de la Guardia au fost cercetaţi pentru corupţie şi contrabandă cu cocaină, fiind executaţi.

Ultimul trabuc aprins:

Poate cea mai dură luptă pe care a dus’o dictatorul cubanez a fost cea cu fumatul. Acesta declara că ultimul trabuc l’a aprins în 1985, spunînd că ”cel mai bun lucru pe care îl poţi face cu un pachet de ţigări este să’l dăruieşti inamicului”.

Într’un final, în 1985, Castro şi’a implementat propria ”perestroika” – a renunţat la fumat.

Acesta a continuat să denunţe datoriile lumii a treia impuse de Banca Mondială. Havana chiar a găzduit cinci conferinţe internaţionale privind problema datoriei mondiale. În 1986, a vizitat Coreea de Nord, întîlnindu-se cu dictatorul Kim Il-sung.

În 1987, Castro a fost înfuriat cînd a văzut abordarea lui Gorbaciov în chestiunea războilui civil din Angola care a negociat cu SUA şi Africa de Sud prin care au fost de acord să retragă trupele străine din zona de conflict. În anul 1989 guvernele comuniste din Europa de Est au căzut. În 1991, Uniunea Sovietică s’a desfiinţat.

Lui Castro nu’i mai rămăsese nimeni din afara Americii Latine care să’i fie aliat. S’a concentrat însă pe întărirea relaţiilor cu vecinii, îmbunătăţind relaţiile cu Panama condusă de Manuel Noriega. Noriega a fost însă înlăturat în 1989 de trupele americane, urmînd să fie învinşi şi aliaţii săi din Nicaragua.

Odată cu prăbuşirea blocului sovietic, SUA au putut vota rezoluţia care condamna Cuba pentru încălcarea drepturilor omului în urma Comisiei pentru Drepturile Omului al ONU de la Geneva. Cuba a refuzat să primească delegaţia de investigaţie.

Se părea că Preşedintele Americii de atunci, Ronald Reagan, a realizat ce nu au putut realiza preşedinţii anteriori: Cuba a fost înfrîntă şi izolată. Iar noul preşedinte al Federaţiei Ruse ce înlocuise Uniunea Sovietică, Boris Elţîn, îl dispreţuia pe Castro.

Cuba intrase într’o perioadă specială pe timp de pace după cum declara ”El Presidente”, vizibil mai îmbătrînit şi neputincios în această epocă a hegemoniei americane.

Raţiile de benzină s’au redus dramatic, biciclete chinezeşti au fost importate pentru a înlocui maşinile, fabrici au fost închise, tractoarele au fost înlocuite de animale de tracţiune, lemnele de foc au început să fie folosite pentru gătit, iar curentul electric era raţionalizat, întrerupt deseori.

Economia Cubei a scăzut cu 40% în 1992, devenind una dintre cele mai sărace state latino-americane. Castro, care încă mai spera la restaurarea marxismului în lume, a încercat totuşi să îmbunătăţească relaţiile cu naţiunile capitaliste. S’a împrietenit cu Manuel Fraga şi chiar a vrut s’o abordeze pe Margaret Thatcher.

A încetat să mai sprijine militanţii străini.

În 1991, Havana a găzduit totuşi Jocurile Pan-Americane, fiind construit un stadion şi locuinţe pentru sportivi. Echipa Cubei chiar a bătut pentru prima dată echipa Americii, luînd medalia de aur.

Mulţimile îi strigau cu regularitate numele, ceea ce demonstra că poporul cubanez, în mare parte, încă îl mai iubea. Dar se părea că în august 1994 se demonstrase contrariul, la Havana a avut loc cea mai mare demonstraţie anti-Castro, 300 de tineri aruncînd cu pietre în poliţie, cerîndu’le să’i lase să emigreze la Miami.

Castro a încercat astfel să facă restructurări din 1991 de la cel de’al patrulea Congres al Partidului Comunist Cubanez. Castro a demisionat din poziţia de şef al guvernului, rămînînd în continuare liderul partidului şi comandantul suprem militar.

Ba chiar a facilitat restricţiile privind emigrarea în SUA, permiţîndu’le cetăţenilor cubanezi nemulţumiţi de regim să emigreze la Miami. A încurajat piaţa liberă, întreprinderile private mici pentru a stimula economia, a salutat dezbaterile dintre susţinătorii şi adversarii reformelor sale. A diversificat economia în biotehnologie şi turism.

Mii de turişti mexicani şi spanioli au început să viziteze Cuba, iar prostituţia a luat amploare, fără că liderul să mai intervină. A permis oamenilor religioşi să se înscrie în partidul comunist, chiar dacă iniţial privea Biserica Romano-Catolică ca pe o instituţie pro-capitalistă.

În ianuarie 1998, l’a primit pe Papa Ioan Paul al II-lea. A început să îmbrăţişeze ecologismul, ducînd o campanie împotriva încălzirii globale şi risipei resurselor naturale, declarînd că SUA sînt principalul poluator al lumii şi chiar a înfiinţat un minister al mediului.

Lui Fidel Castro îi era frică să înfrunte aceeaşi soartă ca cea a liderului comunist din Rumînia, Nicolae Ceauşescu, care a fost executat de revoluţionarii anti-comunişti. Castro a continuat totuşi să conducă ca un dictator, metamorfozîndu’şi regimul comunist într’un unul local.

A continuat să militeze împotriva globalizării şi companiilor multinaţionale. L’a susţinut public pe Nelson Mandela şi anti-apartheidul. A participat la inaugurarea lui Mandela ca preşedintele Africii de Sud în 1994. Iar în 2001, Castro a participat la Conferinţa împotriva rasismului din Africa de Sud.

L’a ajutat şi pe socialistul Hugo Chavez să cîştige alegerile pentru preşedinţia Venezuelei cu care a dezvoltat o prietenie strînsă. În anul 2000 au semnat un acord prin care Cuba trimitea 20.000 de medici în Venezuela în schimbul a 53.000 de barili de petrol pe zi, acordul fiind îmbunătăţit în 2004, numărul medicilor trimişi crescînd la 40.000, iar cantitatea de petrol importată la 90.000 de barili pe zi.

Castro a iniţiat şi un proiect medical comun care furniza operaţii gratuite la ochi pentru 300.000 de indivizi din fiecare naţiune. În 2005, salariul minim a fost dublat pentru 1, 6 milioane de lucrători. Pensiile au fost crescute şi au fost livrate aparaturi casnice pentru cubanezii săraci.

Practic, odată cu liberalizarea, începuse un real progres pentru Cuba.

Totuşi, Castro a închis 118 de fabrici, uzinele siderurgice, plantaţiile de zahăr şi fabricile de hîrtie pentru a combate penuria de combustibil. Cuba şi Venezuela au devenit membrele fondatoare ale Alternativei Bolivariene pentru Americi (ALBA) care să redistribuie bogăţia în mod uniform în toate ţările membre pentru protejarea agriculturii şi de a se opune liberalizării economice şi privatizării.

În 2006 a semnat un acord comercial cu Bolivia condusă de Evo Morales. Cuba a deschis patru ambasade, însă a rupt relaţiile cu Panama după un conflict diplomatic privind graţierea cubanezilor exilaţi de către preşedintele Mireya Moscoso, acuzaţi că au încercat să’l asasineze pe Castro, relaţii reluate în 2005 cu noul preşedinte de stînga, Martin Torrijos.

Cuba a fost vizitată de premierul canadian Jean Chretien şi de către fostul preşedinte american Jimmy Carter. În 2001, Castro s’a implicat în donarea alimentelor către SUA după uraganul Michelle şi chiar a condamnat atentatul terorist de la 11 septembrie comis de al-Qaida, oferind aeroporturile cubaneze pentru aterizarea de urgenţă a avioanelor americane deturnate, susţinînd că atacurile teroriste contraproductive ar face politica externă americană să fie mai agresivă.

L’a criticat pe preşedintele american George W. Bush jr. pentru invazia Irakului din 2003, acuzîndu’l de aplicarea ”legii internaţionale a junglei”.

Ce se spune azi despre Castro, omul suprem

El Presidente Eterno: cel mai longediv dictator comunist şi poate cel mai longediv lider al unei republici naţionale din istorie (după Chiang Kai-shek şi Kim il Sung), a stat la conducerea Cubei 52 de ani şi 62 de zile, din 1959 de cînd s’a proclamat premier pînă în 2011 cînd a demisionat din funcţia de prim secretar al partidului comunist cubanez.

Supravieţuitorul suprem:

A supravieţuit 634 de tentative de asasinat la viaţa sa, majoritatea plănuite de CIA, folosind mijloace ca pastile otrăvitoare, trabucuri otrăvitoare, moluşte explosive, costume îmbibate cu substanţe chimice ce pot produce căderea bărbii.

Sfidătorul suprem:

A reuşit să sfideze 10 preşedinţi americani, de la Eisenhower la Bush, care au încercat diferite metode de a’l înlătura de la putere: intervenţii ca cea din Goful Porcilor, plătirea rebelilor anti-Castro, sancţiuni, asasinate, negocieri cu statele rivale Cubei. Doar Ronald Reagan l’a lovit decisiv, izolîndu’l de aliaţii comunişti, ceea ce l’a determinat să’şi relaxeze politicile comuniste, şi sănătatea precară care l’a forţat să renunţe la putere.

Mulgătorul de vaci:

În anii 1980, Castro a lansat proiectul Ubre Blanca prin care se făcea propagandă laptelui local pentru a favoriza colectivizarea agrară, mărind producţia de lapte. Se produceau 110 de litri de lapte într’o singură zi.

Poza din 1987 a vacii Ubre Blanca (White Udder), umplută în interiorul unei cutii de sticlă, într’o fermă de vaci la est de Havana.

Cea mai cunoscută vacă care a trăit vreodată, Ubre Blanca sau White Udder a fost proiectul pentru animale de companie al lui Fidel Castro în anii ’80. Era foarte apreciată în Cuba că oamenii o văd ca un simbol național, dînd mîndrie conaționalilor ei pentru producția de lapte productivă și de recorduri.

O singură realizare a ei a fost chiar înregistrată în Guinness World of Record ca fiind singura vacă care a lovit 241 kg de producție de lapte într’o singură zi. Ea a murit ca un erou și o statuie la dimensiunea vieții se află în Nuevo Gerona pentru a’și comemora contribuția la poporul cubanez.

Producția de lapte care a trecut mult peste normal Ubre Blanca a înregistrat un record mondial în ianuarie 1982, producînd un uimitor 109,5 litri de lapte, care este de patru ori mai mare decît producția medie a unei vaci normale. Ea a fost capabilă să producă 24.268,9 litri într’o singură perioadă de lactație care s’a prelungit timp de 305 de zile.

Acest lucru a fost înregistrat de Guinness World Records și este astăzi neînvins.

Vaca pentru animale de companie a lui Fidel Castro era o rasă încrucișată între un taur Zebu și un Holstein. Mărimea ei mare compensa cantitatea de lapte pe care a fost capabil să o producă într’o singură zi. În timpul morții sale, întreaga țară din Cuba a jelit și i s’au acordat onoruri militare complete.

Muzicieni din toată țara s’au jelit pentru ea creînd melodii care să’i serbeze viața. În fiecare ziar a fost publicat un necrolog de pagină completă, iar poeții au scris elogii profund emoționante pentru proiectul pentru animale de companie al lui Fidel Castro.
Un proiect de propagandă condamnat de la început

Fidel Castro i’a plăcut atât de mult laptele, încât CIA a încercat odată să’l otrăvească, strecurînd toxina botulinică în milkshake-ul său. După ce a devenit liderul Cubei, Castro a fost profund propulsat să creeze o ”supercow” care să fie folosită pentru a stimula industria produselor lactate din țări.

Ubre Blanca a fost singurul produs de succes al inseminării folosind specia locală bovină Zebu și vaca Holstein extrem de scumpă. Programul său de reproducere a avut succes doar prin Ubre Blanca, care a fost îngrijită cu atenție.

Dar din cauza presiunii provocate de așteptările multora, de a treia sarcină, tumorile ei au proliferat și ea a murit după a treia sarcină. Productivitatea laptelui Ubre Blanca nu a fost asociată cu urmașii ei, iar Fidel Castro a fost obligat să abandoneze programul de reproducere ”supercow”.

Săracul dictator bogat:

Deşi a condus ţara cu o mîna de fier, a locuit într’o casă modestă cu două etaje. Ce’i drept, fuma trabucuri scumpe, juca golf, se plimbă cu limuzina, se uita la TV alături de nepoţi, scria ocazional, citea ziare, făcea exerciţii timp de două ore pe zi.

Avea o avere de 500 milioane de dolari conform Forbes, deși el pretindea că nu deține nici măcar un cent. A declarat că Isus era ”socialist” căci a hrănit 5000 de oameni.

Revoluția sexuală din era Castro

”El Amor Cubano”: Făcea sex cu cîte doua femei pe zi.

”S’a culcat cu cel puțin două femei pe zi pentru mai mult de patru decenii. Una la prînz și una la cină. Cîteodată, comanda una la micul dejun”, spunea o sursă, pentru publicația New York Post.

În toată viaţa sa de dictator s’a culcat cu 35 000 de femei.

Guide de voyage, Cuba-routard.com, 2014, consacră termenului jinetera prima parte din capitolul ”Tradiţii”:

”O jinetera e o «cavaleră».”

Altfel spus, o fată care însoţeşte un băiat. Veţi remarca pudoarea termenului, care apelează la toate nuanţele, pentru a evita cuvântul prostituţie. Veritabil fenomen social, apărut după explozia turismului, jineteras par a fi peste tot, cu deosebire la Havana şi în oraşele turistice.

Sub termenul de jineteras se ascund două tipuri de fenomene. Pe de’o parte, prostituţia clară, evidentă. Desigur, aceasta nu’i de dragul şarmului vostru, ci de dragul portofelului vostru. Pe de altă parte, e «întîlnirea» mai clasică.

Acest gen de jinetera îşi oferă corpul pentru a avea acces la bunuri de consum inaccesibile cubanezilor şi visează la un mariaj – un bilet fără întoarcere pentru o viaţă în afara Cubei. În marea lor majoritate, jineteras sînt tinere femei în căutare de cîţiva pesos convertibili pentru a supravieţui şi a’şi ajuta familia”.

Fidel Castro despre jineteras

Fidel Castro se numără printre cei care privesc cu maximă indulgenţă fenomenul jineteras, disociindu’l categoric de prostituţie. În Discursul de la închiderea Sesiunii Plenare a celui de-al VI-lea Congres al Uniunii Tineretului Comunist (Unión de Jóvenes Comunistas) din Cuba, 4 aprilie 1992, El Comandante en Jefe menţionează:

”Suntem preocupaţi ca fetiţele pe care le vor naşte femeile însărcinate de acum să nu devină mîine prostituate. Pot fi jineteras la noi, dar eu unul trebuie să adaug că ele sunt strict voluntare (aplauze). Nici o femeie din ţara asta nu’i obligată să se prostitueze. Bine, ce poate să aducă orînduirea capitalistă? Ce poate să promită? Pentru femeile cubaneze, prostituţia cu un înalt nivel educaţional.”

Diferenţa dintre jineterismo şi prostituţie e reafirmată cu putere de Fidel Castro şi în Discursul din 11 iulie 1992, ţinut la sesiunea de seară a Adunării Naţionale a Poporului (Parlamentul cubanez):

”N’avem femei forţate să se vîndă turistului. Cele care fac asta, o fac pe cont propriu, în chip voluntar, şi fără a fi constrînse să facă asta. Putem spune că ele sînt curve educate şi suficient de sănătoase, pentru că sîntem ţara cu cel mai mic număr de cazuri de SIDA.”

De ce se concentra Fidel Castro pe efortul de a dovedi că jineteras nu sînt prostituate?

Mai întîi, deoarece el ţine să arate cubanezilor că turismul promovat ca soluţie de obţinere de valută în perioada specială în timp de pace nu e, în niciun caz, întoarcerea la turismul putred moral, anterior Revoluţiei. În al doilea rînd, pentru că Fidel Castro, macho cubanez, ştie că jineteras nu sînt prostituate în sensul clasic. Faţă de ele, El Comandante en Jefe trădează chiar o simpatie secretă. Făcînd faţă criticilor interne şi externe, din cauză că simplii cubanezi n’au acces în hotelurile pentru străini, Fidel Castro se referă la jineteras în Cuvîntarea de la Sesiunea de seară a Adunării Naţionale a Poporului (Parlamentul cubanez) din 11 iulie 1992:

”Noi nu putem avea cetăţeni care să plătească în dolari. Ar fi mai rău, deoarece s’ar crea o inegalitate. Orice jinetera poate pleca în căutare de dolari. Ea poate merge la hotel dacă vrea să aibă o chestie cu un turist, şi va fi plătită în dolari. Apoi, cea care are dolari poate merge la hotel. Dar aici nu e o chestie de cine are dolari. E mai degrabă un serviciu exportat peste hotare, nu unul exportat în interiorul ţării, pentru cubanezii cu dolari.”

Altfel spus – după Fidel Castro –, jineteras prestează doar pentru străini, cei care au dolari, nu pentru cubanezi, care oricum nu au. Prin asta ele amintesc de exporturile de lux, care nu sunt destinate cubanezilor. E mai mult decît curios că Fidel Castro, cel care a făcut Revoluţia şi pentru ca insula să nu mai fie Bordelul Americii, manifestă o toleranţă liberală, ca să’i zicem aşa, faţă de jineteras.

Guvernul cîştigă, totuşi, din fenomenul jineteras

Înainte de 1959, Cuba – zisă şi Bordelul Americii – se baza pe turismul de decadenţă: droguri, prostituţie, jocuri de noroc. Potrivit lui Louis A. Pérez în lucrarea Cuba: Between Reform and Revolution (Cuba: între reformă şi revoluţie), 2005, Oxford University Press, înainte de Revoluţie, Havana avea 27.000 de bordeluri şi 115.000 de prostituate.

Interzis timp de 30 de ani, contactul sexual pe bani cu străini a înflorit în perioada specială. Oficialităţile împărtăşesc o poziţie ambiguă faţă de fenomen. Eradicarea prostituţiei a fost una dintre împlinirile de orgoliu ale Revoluţiei cubaneze.

Discursurile lui Fidel Castro conţin 100 de referiri la eradicarea prostituţiei în Cuba, mai ales prin mijloace educative, cum ar fi transformarea prostituatelor în nituitoare fruntaşe. Fidel Castro se străduieşte, după cum s’a văzut, să diminueze semnificaţia negativă a jineterismo, deosebindu’l de prostituţie.

Nu numai pentru că revenirea prostituţiei ar însemna eşecul unui ţel revoluţionar, dar şi pentru că autorităţile foloseau jineteras la obţinerea valutei.

În 1991, revista ”Playboy” şi’a dedicat coperta unei cubaneze despuiate. Echipa de fotografi şi secretari ai revistei a fost invitată şi găzduită de Ministerul Turismului din Cuba. Coperta anunţa un întreg grupaj – text şi fotografii – menit a atrage în Cuba turiştii străini prin publicitarea trupului despuiat al cubanezelor.

Unul dintre fotomodelele reproduse în grupaj a reuşit să se mărite cu fotograful francez, plecînd din Cuba. Studiul Jineterismo în timpul perioadei speciale, semnat de Elisa Facio, în 1999, pune punctul pe i:

”Guvernul cubanez de azi – în ceea ce se numeşte «legalizarea realităţii» – foloseşte dolarii cîştigaţi de jineteras şi alte afaceri ilicite pentru a depăşi catastrofa economică provocată de propriul management dezastruos, dispariţia aliatului URSS şi blocada USA.”

Nu putem exclude din realitate şi rolul jineteras de supapă pentru nemulţumirile sociale. O parte a populaţiei – şi nu din cea analfabetă – obţine bunuri de larg consum necesare traiului ca urmare a jineterismo. De aceea, deşi autorităţile întreprind raiduri (ele se numesc Raidul celor trei P – pederaşti, prostituate, proxeneţi), duc cavaleristele în Centre de reeducare, totuşi, faţă de prostituţia mascată dovedesc toleranţă.

Eseul Cuba: What Everyone Needs to Know (Second edition), de Julia E. Sweig, apărut la Oxford University Press în 2013, face legătura între politica dobândirii de valută cu orice preţ şi înflorirea sex-work în Cuba:

”Cu semnificativă implicare investiţională spaniolă şi a altor europeni în construirea de noi lanţuri de hoteluri şi de all inclusive resort, turismul devine repede principalul producător de valută, împreună cu serviciile de primire a banilor din străinătate (remesas), mineritul şi serviciile medicale. Aceasta însă a catalizat o răbufnire a prostituţiei şi a altor formule de hărţuire a străinilor (oferirea spre vînzare pe sub mînă de ţigări, rom şi alte produse) de către cubanezi – adesea cu înaltă calificare profesională –, care găsesc că’i mai uşor, chiar dacă degradant, de a-şi procura cele necesare cu astfel de activităţi.

Uneori, autorităţile şi societatea reacţionau cu oroare la spectacolul adolescentelor prostituate şi luau măsuri, dar dovezile neoficiale sugerează că autorităţile închideau ochii, recunoscînd tacit că prostituţia şi piaţa neagră mergeau mînă’n mînă cu turismul, cu deosebire în zonele scutite de controlul puternic al statului.”

Cuba după plecarea lui El Eterno Guerrillero

Sănătatea lui Castro s’a deteriorat la vîrsta de 80 de ani. În iulie 2006 a suferit o intervenţie chirurgicală pentru sîngerări intestinale. În februarie 2007, fratele său Raul a anunţat că starea de sănătate a lui Castro a devenit precară. Bush jr. însuşi l’a ironizat, declarând că ”într’o zi, Domnul îl va duce pe Fidel Castro departe”.

Castro, ateu fiind, a răspuns şi el ironic ”acum înţeleg de ce am supravieţuit planurilor lui Bush şi a altor preşedinţi care au ordonat asasinarea mea: Bunul Dumnezeu m’a protejat”.

În 2008, Fidel Castro s’a retras definitiv din funcţia de preşedinte al Consiliului de Stat şi comandant supreme, afirmînd că în ciuda devotamentului total dedicat poporului, nu era într’o condiţie fizică de a’l mai oferi.

Pe 24 februarie 2008, Adunarea Naţională a puterii populare l’a votat pe Raul în calitate de preşedinte.

Castro Autorul:

Ca orice dictator intelectual, Fidel Castro a publicat zeci de cărţi, cele mai citite fiind ”Che: A Memoir” (2005), Capitalism în Crisis: Globalization and World Politics Today (2000), Obama and The Empire (2011), War, Racism and Economic Justice: The Global Ravages of Capitalism (2002) şi Playa Girón / Bay of Pigs: Washington’s First Military Defeat în the America.

Castro a continuat să interacţioneze cu poporul cubanez, publicînd ”Reflecţii în Granma” şi deschizîndu’şi un cont Twitter, susţinînd şi conferinţe publice ocazionale.

A continuat să militeze pentru pace şi prevenirea holocaustului nuclear, condamnînd intervenţia militară NATO în Libia şi cerînd Coreeii de Nord şi Americii să fie mai chibzuite în chestiunea nucleară.

În 2011, Castro a demisionat din comitetul central al Partidului Comunist, lăsîndu’l pe Raul ca succesor al său. A preluat rolul de ”bătrînul om de stat”.

În 2012, a primit vizita Papei Benedict al XVI-lea.

În 2014, Castro a primit Premiul pentru Pace ”Confucius” pentru că a căutat soluţii paşnice la conflictul cu SUA.

Castro și Putin în 2014

În ianuarie 2015, el a comentat normalizarea relaţiilor dintre SUA şi Cuba iniţiată de preşedintele american Barack Obama şi Raul Castro şi a lăudat ”dezgheţul cubanez”.

Castro a menţionat la împlinirea vîrstei de 90 de ani că va muri în viitorul apropiat, însă le’a cerut celor apropiaţi să’şi menţină idealurile comuniste. L’a primit în vizită pe preşedintele Iranian Hassan Rouhani şi pe premierul japonez Shinzo Abe, întîlnindu’se şi cu preşedintele Portugaliei, Marcelor Rebelo de Sousa.

Călăul și viața sa secretă, teribilă, infernală

Castro era un dictator simpatic, dar dacă îl supărai sau erai un rebel cu convingeri capitaliste sau liberale, nu era de bine, pentru că 1253 de oameni au fost executaţi imediat cum Castro s’a instalat la putere în 1959.

Sînt poze în care el personal alături de fratele său legau nefericitele victime de copac pentru a fi împuşcate. Castro este acuzat pentru arestarea, torturarea şi executarea oponenţilor politici, scufundarea unor vase cu femei şi copii, doborîrea unui avion american civil, construirea lagărelor în care prizonierii erau puşi la muncă forţată, separarea familiilor, restricţiile impuse în migraţie, intervenţiile sale în războaiele civile ale altor ţări care au produs şi mai multe victime.

Numărul de victime datorate regimului comunist cubanez s’ar ridică la zeci de mii.

Preț de 17 ani Juan Reinaldo Sánchez a fost una dintre cele mai de încredere și prețuite gărzi de corp ale dictatorului cubanez Fidel Castro. ”Prețuit” în măsura în care cineva cu felul de a fi al lui El Comandante poate aprecia și trata un om indiferent dacă acesta este unul oarecare ori din imediata lui apropiere.

Pe întreaga perioadă în care l’a servit pe Castro, Sánchez a făcut față de El Lider Máximo dovada fidelidății necondiționate. I’a apărat viața și a contribuit la protejarea secretelor sale. Multe dintre ele teribile. Infernale.

În 1994, Juan Reinaldo Sánchez a ajuns să știe mult prea multe. Acumularea de informații a ajuns la maximum și a determinat un proces de conștiință. O criză. Deja cu multă vreme înainte extazul cvasi-mistic cu care Sánchez l’a privit și înconjurat pe conducătorul imposibil de contestat al Revoluției cubaneze și pe șeful comuniștilor din Cuba se afla în cădere liberă.

Excesiv de multe lucruri ilicite, prea mare distanța între legendă, mit și realitate, prea multe fapte care depășeau cu mult limitele legii. Ce să mai vorbim despre promisiunile de libertate, egalitate, fraternitate cu care au fost, mai sunt extrem de generoase în teorie regimurile marxiste din întreaga lume, promisiuni fără rușine încălcate?

Doi membri ai familiei lui Sánchez își luaseră lumea în cap, părăsiseră Cuba și au încercat să își găsească rostul pe alte meleaguri. Una dintre fiice se căsătorise cu un venezuelean și a preferat să locuiască la Caracas, iar, la puțină vreme după aceea, fratele mai mic al lui Juan Reinaldo Sánchez și’a asumat toate riscurile aferente și a ajuns în Florida, la Miami.

În noile condiții, Sánchez s’a gîndit că ar fi înțelept și profitabil să se pensioneze. Imposibil. Știa nepermis de multe secrete despre viața intimă ale Comandantului Șef.

Despre existența lui de lux, despre reședința acestuia de la Cayo Pedra, despre felul în care înțelegea Castro să guverneze, despre ce se ascundea în spatele nenumăratelor lipsuri și umilințe cu care se confruntau zilnic cubanezii, despre asasinatele executate și despre procesele măsluite la comanda și din ordinul lui Fidel Castro Ruz. Despre comerțul ilicit cu droguri pe care acesta îl patrona, despre părerea acestuia referitoarea la Mișcarea Țărilor Nealiniate, despre felul în care înțelegea Castro relația cu dictatorii de carton, dar și cu ceilalți șefi de stat din lumea comunistă.

Numai că Sánchez a făcut o socoteală greșită. Dovada că niciodată, nici un muritor nu ajunge să știe totul despre satrapii din lumea comunistă. Pentru Comandantul Șef și pentru mașinăria perfect reglată care îi asigura acestuia protecția, pentru sistemul represiv care, dincolo de elementele lui specifice, reproducea în cele mai mici detalii modelul din celelalte țări căzute pradă ideologiei comuniste, 26 de ani în serviciul lui El Comandante, din care 17 în prima linie, în calitate de gardă de corp, nu valorau nimic.

Au urmat arestarea, interogatoriile, tortura, un simulacru de proces, și el în specificul lumii comuniste, condamnarea la 8 ani de închisoare, ar fi urmat, poate, chiar moartea provocată de cine știe ce boală, ori accident ordonate de același Fidel Castro.

Printr’un miracol, în 1996, Juan Reinaldo Sánchez a obținut eliberarea. Au urmat opt tentative de așa-zisă ”părăsire frauduloasă” a Infernului care devenise Cuba. După reușită, adică după sosirea pe tărîm american, cel care a comis greșeala de a’i dedica prima jumătate din viață lui Fidel Castro Ruz a decis să scrie o carte în care să’i dezvăluie secretele.

Adică ”febra puterii absolute” și disprețul față de popor. A făcut’o împreună cu jurnalistul Axel Gylden. Cartea se cheamă Viața secretă a lui Fidel Castro – 17 ani în intimitatea lui Lider Maximo și a apărut în anul 2014 în Franța, carte care în 2018 a fost tradusă de Diana Zotea și a apărut în colecția Memorii, jurnale, biografii a editurii Humanitas.

Nu poți, parcurgînd cartea lui Juan Reinaldo Sánchez și Axel Gyldén, să nu o compari cu aceea a lui Pacepa și să nu fii frapat de asemănări. Secretomania, legea bunului plac, conștiința fermă a unicității, convingerea că unui lider comunist îi este îngăduit orice, că poporul nu contează, că unicul rol al acestuia este să sufere și aplaude, spionajul, traficul de droguri și de arme, practicarea terorismului internațional, dreptul la viață și la moarte exercitat asupra celorlaltor demnitari ai Statului, convingerea că nu există pentru toate acestea nici o soluție în afara morții Dictatorului.

Toate acestea fac parte oricînd și oriunde dintre descriptorii regimurilor dictatoriale comuniste. Citind și descoperind secretele dictaturii castriste, cititorul rumîn se reîntîlnește cu trecutul lui și al țării noastre, o realitate mai puțin teribilă!

Moartea lui Castro

În noaptea de 25 noiembrie 2016, televiziunea de stat cubaneză a anunţat că Fidel Castro a murit la Havana.

Fratele său, preşedintele Raul Castro, a confirmat ştirea printr’un scurt discurs. Trupul dictatorului a fost incinerat pe 26 noiembrie. La aflarea veştii, imigranţii cubanezi din SUA au sărbătorit în stradă moartea dictatorului comunist care generaţii la rînd i’a persecutat în timp ce mulţi dintre cei rămaşi în Cuba îl jelesc.

Trecînd în lumea umbrelor și cel ce a condus destinele statului insular începînd din 1959, Media mondială a preluat cu nesaț știrea și toate canalele de televiziune au dedicat rubrici mai mult sau mai puțin consistente despre cel ce a sfidat SUA și a adus independența Cubei.

Și conducătorii lumii au început să emită judecăți de valoare despre opera defunctului, dar mai bine tăceau. Liderii din China, Rusia, Vietnam și Venezuela l’au considerat un mare revoluționar ce a adus fericirea poporului cubanez și a fost un mare luptător pe calea socialismului.

Aceste cuvinte alese cu grijă demonstrează cîtă perversitate intelectuală există pe această planetă. Cel ce a preluat puterea la Havana a transformat țara într’un mare lagăr în care execuțiile erau deja un fapt banal.

Elita țării a fost lichidată sau a fugit peste mări. Au fost executate cam 15.000 – 17.000 de persoane dupǎ datele publicate ȋn Cartea neagrǎ a comunismului. Culmea este că fugeau din raiul socialist spre decadenta societate americană. Datele statistice americane confirmǎ fuga din paradisul roșu a circa 1.2 milioane de cubanezi.

Dacǎ excludem persoanele avînd probleme cu legea sau pe cele cu anumite afinitǎți ideologice, nu prea exista emigrație spre paradisul insular.

Obsesia anti-americană a dus la apropierea de URSS și Cuba a devenit un important cumpărător de armament sovietic de cea mai bunǎ calitate. Numai din varianta T-54/55 au fost aduse 800 de exemplare. Era prea puțin și au mai fost importate 380 de T-62, mai moderne și mai bine ȋnarmate.

Fiecare blindat T-62 avea un motor foarte ȋnsetat și rezervoarele de combustibil puteau sǎ fie umplute cu 960 l de motorinǎ. Se ȋnțelege de ce nu exista combustibil lichid pentru economie și pentru nevoile populației. Totuși, nu tancurile erau cea mai scumpǎ armǎ din arsenalul armatei revoluționare.

Avionul asigurǎ superioritatea pe fronturile rǎzboiului modernși Uniunea Sovieticǎ a livrat cantitǎți mari de MiG-uri 15, 17, 19, 21, 23 și 29, cu mult peste posibilitǎțile de platǎ ale statului insular. Trebuia sǎ asigure tehnica pentru revoluția mondialǎ, marele vis al conducǎtorilor de la Kremlin.

Nivelul de trai a scǎzut drastic din moment ce tancurile nu pot fi consumate la micul dejun. Cum nu existau mijloace de platǎ pentru tehnica militarǎ livratǎ, stǎpînul de la Havana a decis trimiterea de luptǎtori pentru rǎspîndirea comunismului la nivel planetar. Astfel, ȋn Etiopia au fost deplasați 15.000 de militari din care cel puțin 400 au pierit ȋn luptele cu somalezii.

Să nu uităm că primirea de rachete nucleare sovietice pe insulă a adus planeta în pragul războiului atomic și Havana ar fi fost prima rasă de pe pămînt. Nikita Hrușciov a mutat periculos rachetele R-12 ȋn cadrul uriașei Operațiuni Anadȋrdin 1962.

Cuba a devenit un pion extrem de periculos ȋn jocul marilor puteri și doar prudența liderilor americani a dus la evitarea un pîrjol nuclear ce ar fi ȋnceput ȋn mod obligatoriu cu insula din Atlantic.

Unde erau beneficiile pentru cubanezi?

Conducǎtorul revoluționar a intrat ȋntr’un joc fǎrǎ sens și care demonstreazǎ o lipsǎ totalǎ de rațiune.

Cuba a fost un model de dezvoltare comunistă, adică a rămas aproximativ ca în 1959 pînă la prăbușirea sistemului sovietic în 1991. Poporul cubanez a avut ghinion cu resursele uriașe de zahǎr și tutun ce au putut sǎ alimenteze fanteziile politice ale liderilor de la Havana.

Deși, Fidel Castro a murit, sistemul încă se menține la putere și mai torturează poporul cu încă nouă zile de doliu național. Din păcate, cei ce nu merită au parte de onoruri.

Conducǎtorii planetei au demonstrat o deosebitǎ lipsǎ de caracter prin aducerea unor laude nemeritate la moartea unui asasin zis revoluționar.

Președintele Franței a vorbit despre un uriaș personaj al secolului trecut. Mihail Gorbaciov a considerat cǎ Fidel și’a ȋndrumat țara spre o dezvoltare independentǎ.

Moscova și Beijingul au considerat cǎ au pierdut un aliat prețios și de ȋncredere. Mai bine pǎstrau tǎcerea. Adevǎrul rǎmîne ceva greu de spus chiar și ȋn aceastǎ perioadǎ. Minciuna pare foarte iubitǎ ȋn sferele politicii mondiale.

Fidel Castro, ajuns la putere printr’o revoluţie remarcabilă şi care a sfidat superputerea americană, poate fi criticat pentru atrocităţile comise, persecutarea unor categorii, sărăcirea îndelungată a Cubei, arestarea pe nedrept, torturarea şi execuţia opozanţilor, intensificarea relaţiilor tensionante cu vecinul american, încălcarea drepturilor omului, caracterul tiranic al regimului său, susţinerea mişcărilor socialiste pe întreg globul ce escaladau şi mai rău conflictele, dar poate fi lăudat pentru initiaţivele sale din ultimii ani ai dictaturii, ca liberalizarea economiei cubaneze, declaraţiile paşnice pentru aplanarea conflictelor, ajutorarea celor săraci pe durata regimului, facilitarea emigraţiei şi reformele educaţionale şi medicale.

Chiar şi aşa, Cuba rămâne o ţară la fel de săracă şi blocată în timp după şase decenii. Noi rumînii, înțelegem foarte bine destinul tragic al cubanezilor, dar numai istoria îl va judeca pe acest El Lidero Maximo.

Identificată cu figura lui Castro, de acum înainte, rămîne de văzut unde se va îndrepta Cuba în viitor.

Referințe: Juan Reinaldă Sánchez și Axel Gyldén – Viața secretă a lui Fidel Castro – 17 ani în intimitatea lui El Lider Maimo; Colecția Memorii, jurnale, biografii; Traducerea: Diana Zotea; Editura Humanitas, București, contributors.ro, 2018history101.com, adevărul.ro, historia.ro

[1] Volker Skierka, Fidel Castro, o biografie, Bucureşti, Publica, 2011, p. 12.

[2] Ignacio Ramonet, Fidel Castro:Biografie pe două voci, Bucureşti, Editura Minerva, 2009, pp. 12-13.

[3] Ignacio Ramonet, Fidel Castro:Biografie pe două voci, Bucureşti, Editura Minerva, 2009, p.71.

[4] Ignacio Ramonet, Fidel Castro:Biografie pe două voci, Bucureşti, Editura Minerva, 2009, p. 73.

[5] Stéphane Courtois, Dicţionarul comunismului, Polirom 2008, Bucureşti, p. 144.

[6] Volker Skierka, Fidel Castro, o biografie, Bucureşti, Publica, 2011, p. 33.

[7] Ignacio Ramonet, Fidel Castro:Biografie pe două voci, Bucureşti, Editura Minerva, 2009, pp. 104-109.

[8] Ignacio Ramonet, Fidel Castro:Biografie pe două voci, Bucureşti, Editura Minerva, 2009, p. 143.

[9] Ignacio Ramonet, director al revistei Le Monde Diplomatique, specialist în geopolitică şi strategie internaţională, a realizat pe parcursul anilor 2003-2005 lucrarea Fidel Castro:Biografie pe două vocipublicată şi în România, la Editura Minerva, 2009, în formă tipărită. Lucrarea reprezintă un interviu lung de 100 de ore, pe care jurnalistul i l-a luat lui Fidel Castro. Aşternut pe hărte, interviul ocupă 1200 de pagini. Informaţiile citate de află la pagina 147.

[10] Volker Skierka, Fidel Castro, o biografie, Bucureşti, Publica, 2011, p. 38.

[11] Volker Skierka, Fidel Castro, o biografie, Bucureşti, Publica, 2011, pp. 30-40.

[12] Stéphane Courtois, Dicţionarul comunismului, Polirom 2008, Bucureşti, p. 144.

[13] Volker Skierka, Fidel Castro, o biografie, Bucureşti, Publica, 2011, p. 45.

[14] Documentul care reprezintă această brosură-program poate fi accesat la adresa http://www.marxists.org/history/cuba/archive/castro/1953/10/16.htm, de pe site-ul Internet Marxists Archive (http://www.marxists.org/index.htm) În broşură Castro condamnă regimul lui Batista şi il acuză că permite ca deţinuţii să fie închişi în condiţii inumane, îl mai acuză că urmăreşte să îl reducă la tăcere deoarece este un personaj incomod pentru noul tiran al Cubei şi îşi exprimă promisiunea de a lupta împotriva regimului Batista.

[15] Stéphane Courtois, Dicţionarul comunismului, Polirom 2008, Bucureşti, p. 145.

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   ‪Dacii‬   Dacia‬ ‪ ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

PAGINI DIN ISTORIA BUCUREȘTIULUI ȘI ETIMOLOGIILE CARTIERELOR SALE

Bucureşti era un oraș cu bărbaţi arătoşi şi femei frumoase în perioada otomană, concluzie trasă acum 4 secole de un cronicar turc, Evliya Celebi, în Cartea călătoriilor, unde a descris în detaliu oraşul Bucureşti, declarînd că este un loc plăcut, dar spunem noi, privit prin ochii unui musulman critic:

”Îndeosebi cînd omul vede fetele necăsătorite umblînd cu capul gol şi cu părul despletit fir cu fir şi cu papucii galbeni în picioare, la drept vorbind i se împrăştie mintea ca părul răvăşit. Dar majoritatea acestora sînt nişte sărmane cu moravuri uşoare. Toate nelegiuitele de aici umblă cu faţa descoperită şi poartă fuste de stofă şi de mătase aurită, în diferite culori. Toţi ghiaurii de aici poartă dulame albastre, postav şi veşminte ca cei de la serah, iar pe cap îşi pun căciulă tătărască. Mari şi mici, toţi îşi atîrnă de gît o cruce de aur, de argint sau de bronz, fiindcă aceşti ghiauri sînt din neamul lui Mesia, iar cartea lor este Evanghelia. Au datini eretice, iar în loc de bairam au unele zile nefaste, adică sărbătoarea de ouă roşii care este aceeaşi ca la ghiaurii greci.”

București este capitala Rumîniei, cel mai populat oraș și cel mai important centru industrial și comercial al țării. Populația de 1.883.425 de locuitori (2011) face ca Bucureștiul să fie al zecelea oraș ca populație din Uniunea Europeană.

Conform unor estimări ale unor specialiști, Bucureștiul adună zilnic peste trei milioane de oameni, iar în următorii ani, acest număr va depăși patru milioane.

La acestea se adaugă faptul că localitățile din preajma orașului, care vor face parte din viitoarea Zonă Metropolitană, însumează o populație de aproximativ 430.000 de locuitori.

Citește și: AȘEZĂRI ÎN CARPAȚI MAI VECHI DECÎT PIRAMIDELE EGIPTENE, DOVEZI DE ÎNTÎIETATE ÎN EUROPA

Etimologia numelui București este legată de istoria orașului

Pe malurile Dîmboviței și ale Colentinei este atestată cultura paleolitică și neolitică. Pînă în 1800 î. Hr. apar anumite dovezi ale unor comunități în zonele Dudești, Lacul Tei și Bucureștii Noi de astăzi.

Săpăturile arheologice arată trecerea acestei zone printr’un proces de dezvoltare din epoca bronzului și pînă în anul 100 î. Hr., în timpul căruia zonele Herăstrău, Radu Vodă, Lacul Tei, Pantelimon, Dealul Mihai Vodă, Popești-Leordeni și Popești-Novaci sînt populate de indo-europeni (mai precis de geți). Primele locuințe după retragerea aureliană din 273 d. Hr. sînt atestate în secolele III–XIII, pînă în Evul Mediu.

Capitala sărbătorește în aceste zile 560 de ani de la prima atestare documentară.

Legenda spune că Bucureștiul a fost fondat de un oier pe nume Bucur. Conform altei variante mai probabile, București a fost întemeiat de către Mircea cel Bătrîn la sfîrșitul secolului al XIV-lea.

Prima mențiune a localității apare în 1459. Așezarea este atestată documentar la 21 septembrie 1459 într’un act emis de Vlad Țepeș, domn al Țării Rumînești, prin care se întărește o moșie unor boieri. Cetatea Dîmboviței, cum mai apare în primii ani orașul, avea rol strategic, urmînd să supravegheze drumul ce mergea de la Tîrgșor la Giurgiu, în ultima așezare aflîndu’se o garnizoană otomană.

În scurt timp, Bucureștiul se afirmă, fiind ales la 14 octombrie 1465 de către Radu cel Frumos ca reședință domnească. În anii 1558–1559, la Curtea Veche este construită Biserica Domnească, ctitorie a domnului Mircea Ciobanul, aceasta rămînînd pînă astăzi cel mai vechi lăcaș de cult din oraș păstrat în forma sa inițială.

În 1659, sub domnia lui Gheorghe Ghica, Bucureștiul devine capitala Țării Rumînești, din ordin turcesc, pentru a avea o capitală în zona de cîmpie și aproape de Dunăre, mai ușor de controlat în comparație cu Tîrgoviște. Din acel moment se și trece la modernizarea acestuia. Prima mahala a Tîrgului a fost Sf. Gheorghe Vechi, zonă locuită de negustori și meșteșugari.

La vest de Curtea Domneasca s’a format mahalaua Bălăceanului care acoperea spațiul actual dintre Curtea Veche și Muzeul National de Istorie. Aceasta se va sparge la rîndul ei în cîteva mici suburbii care există și azi în apropierea bisericii Sf. Gheorghe Nou.

Orașul a fost inițial ajutat de răspîntia drumurilor. El nu s’ar fi născut dacă în zona pieței Unirea de pilda nu s’ar fi întretăiat cîteva drumuri comerciale de rezonanță europeană care legau Balcanii de Europa de Nord sau Europa Centrală de Marea Neagră și care traversau mijlocul Dîmbovitei pe la noi.

Posibilitățile geografice ale vremurilor trecute favorizau trecerea și răspîntia în această zonă.

La marginea Dîmboviței și la răspîntia drumurilor comerciale, azi Piața Unirii

Termenul de mahala, provenit din turcă, a fost pîna în 1830, sinonim cu cartier, indiferent de plasarea sa în centru sau la margine.  Judecînd la alți parametri, cînd circulația ideilor și a mărfurilor este mult schimbată față de evul mediu, orașul continuă să fie într’o zonă de răspîntie.

Dintr’un spatiu marginal, periferia devine unul tranzitoriu preluînd ierarhia urbană care avea deja trăsături moderne, cosmopolite. Asta îl avantajează: oamenii vor avea preocupări diferite, dinamice deci va fi o multiculturalitate pe care nu o întîlnești într’un oraș mai așezat din Ardeal, de pildă.

Reversul este nesincronizarea între aceste falii istorice urbane plasate pe paliere diferite ca nivel de cultură, educație, preocupări și idealuri…

Apar primele drumuri pavate cu piatră de rîu (1661), se înființează prima instituție de învățământ superior, Academia Domnească (1694) și este construit Palatul Mogoșoaia (Constantin Brîncoveanu, 1702), edificiu în care astăzi se află Muzeul de Artă Feudală Brîncovenească. În 1704 ia ființă, la inițiativa spătarului Mihai Cantacuzino, Spitalul Colțea, care a fost avariat ulterior într’un incendiu și un cutremur și reconstruit în 1888.

Cînd a aruncat centrul modern colacul de salvare spre periferiile sale și cum s’au împrăștiat mahalalele și ”mahalagii” adunați în ele?

În anii 1830 modernizarea orașului oprește înaintarea mahalalelor spre centru. iar un sfert de veac mai tîrziu acestea sînt prinse în proiecte edilitare și încep să se topească în spațiul urban.

În scurt timp, Bucureștiul se dezvoltă din punct de vedere economic; se remarcă creșterea numărului meșteșugarilor, ce formau mai multe bresle (ale croitorilor, cizmarilor, cavafilor, cojocarilor, pînzarilor, șalvaragiilor, zăbunarilor ș.a).

Odată cu acestea continuă modernizarea orașului. Sînt create primele manufacturi și cișmele publice, iar populația se mărește continuu prin aducerea de locuitori din întreaga Muntenie (catagrafiatul din 1798 indica 30.030 de locuitori, în timp ce cel din 1831 număra 10.000 de case și 60.587 de locuitori).

Curtea interioară a Hanului lui Manuc, construit de Manuc Bei în 1808

În 1862 devine capitala Principatelor Unite. De atunci a suferit schimbări continue, devenind centrul scenei artistice, culturale și mass-media rumînești. Arhitectura elegantă și atmosfera sa urbană i’au adus în Belle Époque supranumele de ”Micul Paris”.

Dupa 1900, mahalalele aflate în zona Curții Domnești capătă trăsături urbane și sunt locuite de cei cu profesii liberale. Chiar și la mahala, omul care nu avea posibilități financiare de a’și face o casa modernă și utilată investea în ornamente de arhitectură.

Încet-încet apar o serie de instituții de interes (Teatrul Național, Grădina Cișmigiu, Cimitirul Șerban Vodă, Societatea Academică, Societatea Filarmonică, Universitatea din București, Gara de Nord, Grand Hôtel du Boulevard, ziarul Universul, cafenele, restaurante, Grădina Botanică, Ateneul Rumîn, Banca Națională, cinematografe) și inovații în materie de tehnologie și cultură (iluminatul cu petrol lampant, prima linie de tramvai, iluminatul electric, primele linii telefonice).

Plimbîndu’se prin oras, pe strazile centrale dorea să aducă și la el acasa ceva apropiat din ceea ce văzuse. La rîndul lor, cei ce’au construit vilele moderne pe Lascăr Catargiu de azi au fost influențați de ceea ce au văzut în călătoriile lor prin alte capitale europene.

Etimologia numelui București

La jumătatea secolului al XVII-lea, călătorul oriental Evliya Çelebi nota în memoriile sale că numele reședinței de scaun a Țării Rumînești se trage de la acel fiu al lui Gebel-ul Himme din tribul Beni-Kureis, anume Ebu-Karis, de aici Bukris – București.

În 1781, istoricul elvețian Franz Josef Sulzer considera că numele vine de la ”bucurie, bucuros, a bucura”.

Trei decenii mai tîrziu, într’o carte tipărită la Viena, se consemna că denumirea se trage de la pădurile de fag ce se numesc ”bukovie”.

Istoricul Adrian Majuru amintește că în limba albaneză ”bukureshti” înseamnă ”frumos este”. Prin etimologie populară domnitorii fanarioți au tradus toponimul prin Hilariopolis, ceea ce, în limba greacă, înseamnă ”orașul veseliei”.

Cu toate acestea, majoritatea cercetătorilor au pornit, în procesul lor de documentare, de la tradiția legendarului cioban Bucur, chiar dacă nu o consideră viabilă. Ea rămîne însă prima variantă preluată și cea mai des întîlnită la începutul oricărei dezbateri pe această temă.

De altfel, prima consemnare a legendei lui Bucur se regăsește în monografia istoricului brașovean sas Johann Filstich, intitulată Tentanem Historiae Vallachicae, ce face referiri la o ”Metropolis in Turcica Valachia (…) Bukurestum”.

Mai mult, acesta vorbește despre faptul că ”numele acestui oraș, cum i se zice în Țara Rumînească, se trage de la un schit, așezat pe un muncel, în calea Dunării, ridicat de un cioban care hălăduia acolo și avea numele de Bucur, nume dat mai apoi întregului tîrg, care se umplu de locuitori, adică București”.

Antroponimul de origine albaneză (bukur = ”frumos”) a fost legat de unii istorici de numele Radu (radosti = ”bucurie”), cu referire directă la domnitorul Radu cel Frumos. Derivarea cu sufixul ”- ești” este foarte specializată, oiconimul București îi denumește strict doar pe descendenții lui Bucur, care s’au impus în comunitatea sătească.

Viitoarele Cartiere mărginașe centrului istoric

Fie ne’am născut în ele, fie ne’au găzduit în anii facultăţii sau ne’au oferit un loc de muncă, cîţi dintre noi ne’am întrebat, însă, de unde provin denumirile cartierelor din Capitală, poveşti pe care poate doar istoricii le mai cunosc.

Municipiul București a fost pînă la instaurarea regimului comunist în Rumînia reședința județului Ilfov. În aceea perioadă era denumit ”micul Paris” datorită asemănării cu capitala franceză, dar și’a pierdut farmecul în perioada comunismului. În ultimul timp dezvoltarea imobiliară a stîrnit îngrijorare cu privire la soarta clădirilor de interes istoric din oraș, în special a acelora din centrul istoric.

Deși clădirile și cartierele din centrul vechi istoric au fost deteriorate sau distruse de război, cutremure și programul lui Nicolae Ceaușescu de sistematizare, multe au supraviețuit. În ultimele decenii, orașul a cunoscut un boom economic și cultural.

Din punct de vedere economic, București este orașul cel mai prosper din Rumînia, și este unul dintre principalele centre industriale și noduri de transport din Europa de Est.

Citește și: BUCUREȘTI, MOTORUL ECONOMIC AL ROMÂNIEI

Orașul are facilități pentru convenții, instituții de învățămînt, zone culturale, centre comerciale, și zone de agrement. Orașul este administrat de Primăria Municipiului București, are același nivel administrativ ca și județele Rumîniei și este împărțit în șase sectoare.

Conform datelor preliminare din recensămîntul 2011, 1.677.985 de locuitori trăiesc în limitele orașului, mai puțini față de cifra înregistrată la recensămîntul din 2002.

Mediul urban se extinde dincolo de limitele Bucureștiului, cu o populație de 1,93 milioane de locuitori. Prin adăugarea orașelor satelit din jurul zonei urbane, zona metropolitană a Bucureștiului propusă ar avea o populație de 2,2 milioane de locuitori.

Conform Eurostat, Bucureștiul are o zonă mai mare urbană de 2.151.880 rezidenți, însă potrivit datelor neoficiale, populația este de peste 3 milioane de locuitori.

Numele cartierelor Capitalei îşi au originea nu doar într’o serie de întîmplări, denumirile fiind legate mai ales de evoluţia aşezărilor din jurul oraşului, explică istoricul şi antropologul Adrian Majuru, directorul general al Muzeului Municipiului Bucureşti.

Denumirea multor cartiere din Bucureşti este legată de vechile vetre săteşti, dar și de diferite obiective importante – biserici, piețe, clădiri importante. Pe viitor, însă, vor deveni cartiere bucureștene actualele localități de la granița imediată a Capitalei, dat fiind istoricul cartierelor actuale?

Adrian Majuru, istoric:

„Au fost atîtea întîmplări care au legat spaţii care s’au dezvoltat nu numai în jurul legendelor, dar au atras şi o populaţie care dorea să se profesionalizeze şi nu să rămînă doar în domeniul rural, ca săteni sau şerbi, pînă dincolo de 1907. Şi atunci, oraşul era o poartă de eliberare, printr’o profesie. Iar toate vetrele acestea de sate, din preajma Bucureştiului, pînă să se lipească de oraş, au fermentat profesional această populaţie şi au pregătit’o, mai ales a doua generaţie, copiii care se nasc din părinţi care le colonizează.”

Istoricul afirmă că denumirea multor cartiere din Bucureşti este legată de vechile vetre săteşti, „care au fost, apoi, prin urbanizare, topite în tîrgul medieval şi în oraşul modern”.

Adrian Majuru:

”Astfel de vetre săteşti evident că aveau o dezvoltare în jurul unei parohii, pentru că parohia ţinea catastiful cu plătitorii de taxe, care taxe plecau apoi la Domnie, preoţii fiind cam singurii ştiutori de carte, o bună perioadă de timp.

(…) Aceste sate au luat fie denumirea unui toponim, cum a fost Oţetari, de pildă, avem stradă şi biserică, sau numele unui ctitor, ori a unui apropiat ctitorului şi care a participat în felul acesta la ridicarea bisericii, pentru că de biserică e vorba aici – cazul Mîntuleasa, de pildă. Sau ţineau de o demografie dominantă, cum a fost Mahalaua Negustori, că avem şi strada.”

Ulterior, pe locul domeniului boieresc sau al bisericii ctitorite de o anumită persoană care îi dă şi numele, alţi boieri, alte familii ridică o instituţie, un aşezămînt, dar zona păstrează denumirea iniţială. În acest sens, istoricul dă ca exemplu toponimul ”Colţea”.

Adrian Majuru:

”Întîi a fost domeniul şi biserica Colţea, ridicată de Colţea Doicescu. Ulterior, familia Cantacuzino ridică un spital, care tot Colţea se va numi în final. După cum vedeţi, sunt denumiri care vin din mai multe direcţii, dar, cu precădere, sunt legate de biserică, de un hram, sau de o demografie profesională, sau o categorie socială, cum era Mahalaua Flămînda, sau Biserica Săraca, care acum e pe Bulevardul Dimitrie Cantemir. Asta se’ntîmpla în Evul Mediu, pînă’n veacul al XVIII-lea.”

După 1870, arată Adrian Majuru, cînd oraşul este delimitat clar, apar şi aşezări suburbane, comune sau sate apropiate de Bucureşti, asociate de acesta nu prin legislaţie, ci, mai degrabă, prin factori economici. Practic, aceste aşezări alimentau oraşul ”cu precupeţi, cu zarzavaturi, cu forţă de muncă (…) mai ieftină”.

Pajura, Crîngași, Militari și Drumul Taberei

Adrian Majuru:

”Abia după Primul Război Mondial, cu noua lege administrativă, în 1926, apar primele comune suburbane, care rămîn comune suburbane pînă la începutul anilor ’50, cînd o nouă lege administrativă le înglobează în oraş, mărindu’l. Şi avem noile cartiere, cum au fost urbanizate după anii ’60: Balta Albă, Militari, apoi Apărătorii Patriei, sau cartierul Pajura, făcut de la zero, lîngă Dămăroaia, care era un sat. Nu mai vorbesc de Griviţa, de Crîngaşi, care era un cătun.”

Potrivit lui Adrian Majuru, Militari, de la care şi’a luat numele viitorul cartier, a fost o comună, iar Drumul Taberei era, pînă în anii ’50 – ’60 poligon de tragere, de aici denumirea de mai tîrziu.

La sfîrșitul secolului al XIX-lea, în zona Cartierului Militari se afla un cartier suburban, locuit de subofițeri și de ofițeri din gradele inferioare din armată. Din punct de vedere administrativ, zona face parte din orașul București începînd cu 1950, ulterior ridicîndu’se aici cartierul de blocuri.

Militari, zona Lujerului

Denumirea cartierului Drumul Taberei este legată și de trecutul acestor locuri unde, în timpul Revoluției de la 1821, Tudor Vladimirescu și’a stabilit tabăra de panduri.

Adrian Majuru:

”Comuna Militari nu era neapărat un spaţiu locuit de veterani de război, cum a fost Dămăroaia, de pildă, sau Apărătorii Patriei. Dar erau şi angajaţi ai serviciilor militare de rang inferior. O comună obişnuită. În schimb, Şoseaua Pandurilor nu e legată de o aşezare, ci de un culoar de intrare şi părăsire a oraşului în timpul lui Tudor Vladimirescu.”

Etimologia cartierului Crîngași este evidentă: cîndva, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, Crîngași era o prelungire a Codrului Vlăsiei, un crîng. Cei care trăiau acolo se numeau, normal, crîngași.

Lacul Morii este un lac de acumulare de pe rîul Dâmbovița, format de acest rîu în spatele barajului Ciurel din cartierul Crîngași, baraj executat în principal pentru protecția municipiului împotriva inundațiilor.

Numai că această construcție a Barajului Ciurel a dat naștere în ultimul timp la o întrebare tot mai actuală: cînd se va produce următorul mare cutremur în Vrancea și dacă va rezista Barajul Lacului Morii?

Lacul Morii și cartierul Crîngași, noaptea

Specialiştii au declarat că în cazul unui cutremur mai mare, Lacul Morii ar putea ”îneca” Bucureştiul, deoarece apa ar acoperi cîţiva kilometri buni.

Directorul onorific al Institutului National de Fizica Pămîntului, Gheorghe Marmureanu, a declarat că, din analizele si cercetările sale, următorul mare cutremur care se va produce în Rumînia va fi in anul 2040 sau în perioada 2077 – 2078. În schimb, directorul INFP, Constantin Ionescu, susține ca nu se pot face astfel de estimări, dar afirmă că seismele înregistrate în ultima perioadă sînt normale pentru zona Vrancea.

Părerea specialiştilor este că Bucureştiul s’ar putea îneca în orice moment, deoarece digul a fost construit acum mai bine de 30 de ani, dar de atunci nu s’au mai făcut renovări, lacul Ciurel reprezentînd un adevărat pericol în cazul unui cutremur puternic.

Dan Trifu, inginer afirmă:

”Dacă cutremurul este foarte mare atunci poate ceda şi stăvilarul cît şi barajul şi această cantitate se poate revărsa şi asupra oraşului. Se văd plăci care au început să alunece. Dacă ar ceda stăvilarul atunci ar ceda şi digul de protecţie cu siguranţă. Este clar, cartierul Grozăveşti, cartierele joase, zona Eroilor, zona Parlamentului, zona Unirii, Timpuri Noi, cartierele Tineretului şi Văcăreşti.”

Specialiștii de la Apele Rumîne spun în schimb că barajul este verificat periodic.

Șeful sistemului hidrotehnic Dîmbovița, Mihai Georgescu afirmă:

”Această acumulare, barajul şi digul au fost concepute şi proiectate să reziste la un cutremur de 8,5 de scara richter. Acest baraj a trecut prin mai multe cutremure la fiecare mişcare seismică mai mare de 4 grade se face o inspecţie post seism.”

Cartierele Ghencea și Giulești

Pe vremea fanarioților, Ghenci-aga era șeful arnăuților din garda domnească.

Despre numele Cartierului Ghencea, Adrian Majuru a dezvăluit că acesta „are legătură cu biserica, anterioară cartierului şi care, prin tradiţie, aminteşte de ctitorul lăcaşului de cult, (…) un arnăut de origine albaneză Ghenci-Aga, aga fiind, de fapt poziţia lui militară”.

În ceea ce priveşte denumirea Cartierului Giuleşti, acesta susţine că vine de la boierii Giuleşti care aveau un domeniu în zona respectivă, o proprietate boiereasca care apartinea Giulestilor.

Giuleștii au fost pomeniți în documentele medievale începînd cu anul 1548. Localități cu numele de Giulesti există în toate provinciile rumînesti. Giulea este un nume vechi in onomastica rumînească, provenind probabil de la numele antic (Iuliu, Jula, Giula, Gelău, Gelu) atribuit mai mult romanilor, dar este posibil să fi fost și un nume băștinaș getic, în nici un caz provenind din Gyula cum afirmă maghiarii.

Maternitatea Giulești

Adrian Majuru ne aminteşte:

„A fost un domeniu al Giuleştilor. Erau mai multe sate. Unul locuit de oameni liberi aduşi de peste Dunăre şi care erau manufacturieri, meşteşugari de toate felurile, era Giuleşti Sîrbi. Apoi mai era un sălaş de ţigani, Giuleşti Ţigănie, care’i lucrau boierului pămînturile. Era un domeniul mult mai întins, de unde Calea Giuleşti, care lega oraşul de acest domeniu. Practic, el intră în denumirea urbană a corpului Bucureştilor abia după ce, în a doua decadă a secolului al XIX-lea, acest spaţiu intră pe deplin în proprietate publică, adică dispare după Reforma agrară a lui Alexandru Ioan Cuza. Acest domeniu intră în proprietatea statului pentru că prin reformă n’au fost secularizate doar averile mănăstireşti, ci şi o bună parte a proprietăţile latifundiare.”

Dristor, Nicolae Grigorescu (Sălăjan), Dudești, Balta Albă, Titan și Colentina

Numele cartierului Dristor este strîns legat de cetatea Drastorului (Silistra). Odinioara, exista Drumul Silistrei, ce ducea, dupa cum arată și numele, spre Silistra, și care și’a schimbat, mai apoi, denumirea în Calea Călărași.

Adrian Majuru?

„Dristorul nu cred că are legătură cu măcinarea făinii sau a mălaiului. Nu uitaţi că pe linia Dunării era oraşul Dîrstor, care astăzi este Silistra şi erau drumuri comerciale care legau Bucureştiul de linia Dunării. Nu avem şi Şoseaua Giurgiului? Şi Şoseaua Olteniţei? Era şi Şoseaua Brăilei, Calea Vergului? Era Calea Craiovei, care ducea spre Drobeta, de fapt, şi era apoi Calea Rahovei după Războiul de Independenţă. Aşa şi cu această cale, care şi asta se află în amprenta stradală a oraşului.”

În vremea fanarioților, exista breasla dîrstorenilor (negustori), alături de breslele chiprovicenilor, brăilenilor. Cetatea Silistra (Dristor) a fost luată drept gaj împreună cu Principatele Rumîne de Rusia, conform Regulamentului Organic la 1829.

Între războaie, prin locul care înainte se chemase ”Gura Lupului”, trecea drumul ce pleca de la sud de București și ținea pînă la Silistra: Drumul Dristorului (Diristorul și Kaliacra – provincii rumînesti la sud de Dunăre).

Cadru din Dristor

Dudești este un cartier situat în sectorul 3 al Bucureștiului. Se învecinează cu cartierele Vitan, Văcărești și Dristor. Renumita ”Crucea de piatră” din perioada interbelică a fost simbolul bordelurilor din cartierul Dudești cu celebre felinare roșii, acolo existînd peste 20 de case de toleranță, cu varii tarife pentru toate buzunarele (”Cu un pol puteai cumpăra o oră de amor”), desființate în urma decretului din 1949 al fostei Republici Populare Rumîne.

Locul era numit astfel după o cruce de piatră care era așezată in fața unei biserici bombardată în Primul Război Mondial. Numele de Cruce de hotar i’a rămas din vremuri străvechi, cînd crucea de demarcație a teritoriului era din piatră, un obicei al domnitorilor rumîni de a marca astfel zone de periferie ale orașului.

”Crucea de Piatră care era înconjurată de un gard de fier” se găsea situată la intersecția Văcăreștiului cu Dudeștii, unde se afla o biserică reconstruită pe vechiul locaș al uneia mai vechi. În vecinătate se găseau: poșta Vitan, piața Vitan, școala generală nr. 72 (situată pe strada Anton Pann) și cinematograful Flacăra, iar ca mijloc de transport în comun circula tramvaiul 19.

Case vechi din Dudești

În Dudești se aflau varii comunități etnice. Cartierul a fost desființat de către regimul comunist în anii ’80.

Cultura Dudești (mileniile 5-4 î.Hr.) care cuprindea zona Cîmpiei Rumîne și Dobrogea a fost numită după această zonă în care s’au făcut primele descoperiri.

Zona a fost în trecut un sat, dar pe măsură ce Bucureștiul s’a extins a fost absorbit de acesta. Numele vine de la familia aristocrată din Valahia, Dudești. În timpul primei domnii a lui Alexandru Moruzi în zonă a fost inaugurat un spital pentru ciumați.

Spre deosebire de alte cartiere, zona a scăpat planului de sistematizare a orașului din perioada comunistă.

Contrar aparenței, numele cartierului Sălăjan nu vine de la Sălaj, ci de la un fruntaș al mișcării muncitorești și revoluționare, Leon Szilaghi, cunoscut și sub numele de Leontin Sălăjan.

Deși s’a spus că Sălăjan era de etnie maghiară, liderul comunist Gheorghe Gaston Marin susține că acesta era rumîn:

”Secretar era Leontin Sălăjan Silaghi, foarte bun băiat. (…) În Ardeal foarte puțini rumîni erau atunci comuniști… La Oradea erau mai ales maghiari. Rumîni nu prea erau. Puțini erau. Însă secretarul comitetului era rumîn. Silaghi, numit ulterior Sălăjan, era rumîn.”

După ultimele analize făcute de către CNSAS, Leontin Sălăjan era de origine maghiară.

Azi cartierul și stația de metrou poartă denumirea ilustrului pictor, Nicolae Grigorescu.

Cartierul Titan si’a luat numele de la fabrica de ciment ”Titan”, construită la începutul secolului XX, mai exact, în anul 1912.

Numele Cartierului Balta Albă provine de la o groapă de var unde, în vremea domnitorului Caragea Vodă, erau aruncate cadavrele ciumaţilor

Istoria leagă numele acestui cartier, Balta Albă, de un obicei mai morbid al începutului de secol XIX: în zonă se afla o groapa de var unde, pe timpul ciumei lui Caragea, în 1813, se topeau cadavrele ciumaților pentru că morții erau atît de mulți încît nu se mai prididea cu înhumările.

Atunci, s’a dat ordin să se sape gropi comune și să fie băgate acolo victimele, să se arunce var peste ele și să fie astupate. Din cauza ploilor însă, varul a ieșit la suprafață, formînd bălți albe.

După războiul din anii 1806-1812 s’a declanşat o cumplită epidemie de ciumă pe teritoriul actual al Rumîniei. Ioan Caragea, domnitorul Ţării Rumîneşti, a luat o serie de măsuri pentru a stîrpi flagelul.

Din izvoarele scrise reiese că ciuma din vara anului 1813, cunoscută drept «ciuma lui Caragea», făcea 100 de victime pe zi. A fost adusă de suita lui Ioan Gheorghe Caragea, care venea din Constantinopol pentru a se înscăuna la Bucureşti.

Dan Falcan, istoric în cadrul Muzeului de Istorie al Municipiului Bucureşti:

”A fost o molimă devastatoare, de aceea a rămas celebră în istorie. Epidemia a omorît 70.000 de oameni în Ţara Rumînească, din care 40.000 au murit în Bucureşti.”

Epidemia a debutat în anul 1812, iar punctul culminant a fost atins în anul următor, în luna aprilie. Conducătorii ţării nu au luat, însă, măsurile necesare pentru a diminua consecinţele.

Se pare că molima ar fi venit de la Constantinopol şi că mai întîi ar fi început în Bucureşti. Una dintre variantele producerii epidemiei și presupuşi vinovaţi pentru declanşarea epidemiei se consideră a fi nişte lucrători imprudenţi care au deschis nişte baloturi de marfă venite din capitala Imperiului Otoman fără a lua măsuri de siguranţă. Aceştia s’au îmbolnăvit, iar în cele din urmă, şi din cauza măsurilor de igienă precare din acea vreme, boala s’a răspîndit în tot oraşul.

Alte surse spun că ciuma a început la o mănăstire de lîngă Bucureşti, adusă de nişte călugări veniţi din Orient.

”…să auzi la Văcărești în sat, din jos de București, cum că s’ar fi primejduit o casă de astfel de bolă, încît s’au dat și foc. După aceasta au mai trecut cîteva zile. Socoteam glumă. Alții zicea: minciuni! Pînă s’au adevărat. În București lumea tot nu credea. Pînă cînd începu a să îndeși în luna lui august cît mergea mai rău. Iar cînd fu la octomvrie să întări o groaznecă morte, care nici nu s’au mai pomenit să mai fi fost vreodată măcar și alocurea.”

Așa zicea Ioan Dobre zis Dobrescu, cojocar, țîrcovnic și autor al unor însemnări în care sugerează că… păcatele oamenilor aduseseră ciuma în Bucureștiul anului 1812. Păcatele, moda, carnea și Voltaire.

”Și intră învățătura lui Volter, acela urîtul lui dumnezeu, pe care îl avea păgînii ca pre un dumnezeu.”

Lăsîndu’l pe Voltaire la o parte, alții zic că ciuma fusese de fapt adusă de alaiul noului domn fanariot Ioan Gheorghe Caragea, care după intrarea în oraș a poposit cîteva săptămîni la Mănăstirea Văcărești.

În același an, capitala otomană fusese decimată de o epidemie de ciumă, așa că Ion Ghica și medicul german Friedrich Reinhold Grohman au socotit că printre însoțitorii domnitorului se poate să fi fost cîțiva bolnavi de la care’a pornit nenorocirea’n București.

Ion Ghica consemnează faptul că ciuma a apărut la 13 decembrie 1812 printre oamenii domnitorului, sosiţi cu el de la Constantinopol. Scrisorile lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri sînt printre cele mai bune mărturii cu privire la starea generală şi la atmosfera din vremea ciumei:

”A muritu pînă la 300 de oameni pe zi şi se crede că numărul morţiloru în toată ţara a fost mai mare de 90.000. Contagiunea era aşa de primejdioasă, în cîtu celu mai micu contactu cu o casă molipsită ducea moartea, într’o familie întreagă, şi violenţa era aşa mare, în cîtu unu omu lovitu de ciumă era unu omu mortu. Spaima intrase în toate inimile şi făcuse să dispară ori ce simţămîntu de iubire şi de devotamentu. Muma şi părăsia copiii şi bărbatulu soţia pe mînile ciocliloru, nişte oameni fără cugetu şi fără frică de Dumnezeu.”

Istoricul Gabriel Ciotoran menţionează în lucrarea ”Bucureştiul, în timpul epidemiei de ciumă din anul 1812”:

”Pe străzi se găseau mulţi bolnavi, atît adulţi cît şi copii. Optimist, Caragea îi scrie lui Archisatras, care deţinea funcţia de prim medic, următoarele:

«Să orînduiţi a cerceta pe unii ca aceia: ce boli au şi ce bube sînt acelea şi să mi se arate».

În 1813 erau 10 doctori, o moaşă şi un doctor empiric «iscusit în meşteşugul tămăduirii celor salatisfiţi de mîini şi oase». Curînd, boala s’a manifestat în preajma mănăstirii Văcăreşti.

Apoi, ori ”la Văcărești, în sat”, ori chiar la Mănăstire, s’a auzit că ar fi fost primejdie de ciumă, după cum scria cojocarul Ioan Dobre, însă tot el menționează că ”socoteam glumă”.

Primele cazuri de ciumă au fost raportate abia în iunie 1813, pentru că din diverse motive (ori boala nu a putut fi diagnosticată corect de la început, ori pericolul nu a fost luat în serios, ori poate nu venise odată cu Caragea) și tot atunci s’au instituit și primele măsuri de carantină.

Domnul a orînduit un zapciu spătăresc cu 15 neferi pentru a păzi năpristan toate drumurile de la Văcărești pînă în deal la Spirea cu poruncă ”de a nu lăsa pe nimenea ori pe jos sau călare, sau cu carul să intre în poliție” (V.A. Urechia), la 1 iulie s’au închis barierele orașului, s’au spălat casele contaminate cu ajutorul tulumbagiilor, țiganii și cerșetorii au fost îndepărtați din capitală, cîrciumile și cafenelele au fost închise.

”În mahalaua Cărămidarilor oamenii mor ca muștele și zilnic sînt înmormîntări.”

În consecinţă, s’a ordonat spătarului un «zapciu» de 15 oameni care «să nu mai îngăduie intrarea dinspre Văcăreşti spre oraş , fără ştirea Spătăriei şi a şefului lazareturilor».

Pe 1 iulie, întregul sistem de combatere a ciumei era definitivat. În conformitate cu acesta s’au rînduit «epistate» de mahalale, care împreună cu preoţii şi vătăşeii mahalalelor «să întrebe de sănătate la toate casele, şi nu numai să întrebe, ci şi să inspecteze ei înşişi de aproape în fiecare zi, raportînd boierilor ipistaţi, marele ban Radu Golescu şi fostul Mare Postelnic Costache Sutzu, că îndată ce va fi găsit un bolnav de ciumă să fie ridicat. Să se dea poveţe tuturor, să facă fumuri îndestulate la tot locul». (…)

În termen de patru zile, măsurile adoptate trebuiau duse la îndeplinire. Pe 1 iulie 1813, domnitorul Ioan Caragea, i’a scris mitropolitului şi a rugat să se ordone preoţilor să ţină slujba şi «molifte în toate mahalalele şi paradise, rugîndu’l pe Dumnezeu să înlăture boala».

Totodată s’a ordonat marelui Armas «să zgonească» din Bucureşti şi din jurul său pe toţi ţiganii lăeşi şi să fie duşi în judeţele de munte.”

Bolnavii de ciumă s’au refugiat în păduri. Spitalelor, în special celui de la Dudeşti, li s’au acordat o atenţie aparte, i s’a alocat o sumă de peste 3.000 de lei pentru reparaţii.

Istoricul Dan Falcan:

”Cîmpul dintre Dudeşti şi Cioplea a devenit brusc loc de carantină şi îngropăciune. La Dudeşti se făceau gropi comune şi se aruncau grămadă cîte 100 de trupuri goale, copii, bătrîni, femei, bărbaţi, săraci şi bogaţi. Nu mureau numai oameni. Piereau şi animale. Se spune că liniştea care se lăsase peste tîrg era atît de adîncă, încît se auzea plescăitul din cioc şi fîlfîitul de aripi al berzelor negre, numite de popor «călugăriţe». Aceste păsări erau considerate vestitoare de nenorociri.”

Cerşetorii au fost îndepărtaţi de pe străzile oraşului. Mulţi dintre cei bolnavi au fugit şi s’au ascuns prin păduri.

”Mulţi contaminaţi fugeau prin crînguri, porumburi şi cîmpii. Îşi făceau colibe acolo, iar după ce mureau erau mîncaţi de cîini. Dacă se mai însănătoşeau, reveneau în oraş, însă îi contaminau pe cei sănătoşi. De aceea domnitorul a dat ordin pe 6 octombrie 1813 Marelui Spătar de a cerceta împrejurimile oraşului şi să’i ridice pe cei ascunşi, ducîndu’i în lazareturi. Prin AGA s’a ordonat că «nu’i este permis nimănui să primească» în gazdă oameni fără învoirea epistoşiei lazaretului.

S’a decis ca în cazul în care se va îmbolnăvi cineva în vreo casă, să fie dator a da de ştire preotului mahalalei; acesta să anunţe doctorul. Dacă se constată că nu este bolnav de ciumă va fi lăsat în casă; dacă a murit, să fie îngropat fără pomană. Dacă moartea s’a datorat bolii «bolnavul din împrejurimi, cei care intraseră în contact cu ei, să fie internaţi la Spitalul Dudeşti.

Cei care i’au ascuns pe bolnavi să fie izgoniţi; lucrurile lor să fie arse; celetnicele (prostituatele) să fie izgonite din zona cîrciumii». S’a decis oprirea circulaţiei evreilor înspre oraş, şi’n sens invers (umblau cu boccele prin oraş pe care le vindeau).

În toată nebunia creată, oficialităţile au luat o decizie uluitoare: au stabilit modalitatea oficială prin care cetăţenii Bucureştiului pot cumpăra băutură de la cîrciumi. Crîşmarii să vîndă doar ziua şi pe la uşă, s’a reglementat ca oamenii să cumpere vin sau ţuică prin ferestrele localurilor, adică fără să intre pe uşi, pentru a evita astfel, pe cît posibil, contaminarea. Concluzia: în acele momente grele, bucureştenii, ca buni rumîni, consumau mult alcool, de necaz.

Dacă murea vreo vită, ea să fie adînc îngropată; primirea hainelor să se facă doar în cazul în care erau însoţite de «răvaş», ce atestă că provin de la un om sănătos”, se mai menţionează în lucrarea ”Bucureştiul, în timpul epidemiei de ciumă din anul 1812”.

Bîlciurile au fost redeschise în primăvara anului 1814. Cioclii purtau o bucată de postav roşu. Ea îi determina pe oamenii sănătoşi să se ferească de ei.

Istoricul Gabriel Ciotoran redă ce spunea Ion Ghica:

”Spaima intrase în toate inimile şi făcuse să dispară orice simţământ de iubire şi devotament. Mama îşi păzea copiii, iar bărbatul, soţia de mîinile cioclilor, care erau nişte oameni fără cuget şi fără frică de Dumnezeu. Toţi beţivii, toţi desfrînaţi îşi agăţau un şervet roşu de gît şi urcau într’un car cu boi şi porneau pe hoţie din uşă, din curte.

Intrau ziua şi noaptea în locuinţele oamenilor şi puneau mîna pe ce găseau: bani, argintărie, ceasornice, scule, fără ca nimeni să îndrăznească să le spună ceva. Fugea lumea de ei ca de moarte, căci ei luau pe bolnavi sau pe morţi în spinare, îi trînteau în car, claie peste grămadă şi plecau cu carul plin spre Dudeşti sau spre Cioplea, unde erau ordiile ciumaţilor; se încreţea carnea pe trup audiindu’se grozăviile şi cruzimile făcute de aceşti tîlhari asupra cutărui creştin căzut în ghearele lor peste cap făcea într’o clipă ceea ce era să facă boala în două, trei zile. Mai de jale erau cei aruncaţi de vii în cîmpul Dudeştilor, rară aşternut, rară acoperămînt pe pămîntul ud şi îngheţat; cale de jumătate de ceas se auzeau ţipetele şi vaietele nenorociţilor.”

Comportament îngrozitor al cioclilor a dus la revolta ciumaţilor, care s’a soldat cu uciderea a 10 ciocli, cu toporul.

”Urmarea a fost că s’a organizat un serviciu sanitar. Conform acestuia, cioclii erau însoţiţi de «rătăşei», mergînd din casă în casă, cu aceeaşi întrebare:

«Sănătoşi copiii?»

Fundamentală schimbare a comportamentului, o dovadă că şi’n acest caz revolta n’a fost în zadar! Într’un raport înaintat unui superior de către un cioclu se arăta textual:

«Adi, am adunat 15 morţi, dar n’am îngropat decît 14, deoarece unul a fugit şi nu l’am putut prinde!».

Elocvent pentru mentalitatea lor în privinţa vieţii omului! Cei vii erau puşi la un loc cu morţii! Datorită faptului că la cei care fuseseră bolnavi nu mai contactau boala, ei se făceau ciocli, fără teamă că se vor îmbolnăvi. Datorită situaţiei excepţionale, judecătoriile s’au închis, iar datornicii au fost eliberaţi. Alte arestări nu s’au mai făcut pe acest motiv.”

Finalul epidemiei de ciumă

Alte măsuri care au fost luate au constat în: trecătorii nu erau primiţi în case; banii trebuiau ţinuţi în oţet; marfa să fie dezinfectată.

Nimeni nu putea intra în oraş decît dacă i se făcea o inspecţie, măsură care se aplica şi în primăvara anului 1814. Dacă era găsit sănătos, primea un bilet şi pătrundea în oraş.

Un focar de infecţie reprezenta fiecare cetate ocupată de turci. În anul 1815, epidemia a cunoscut o stagnare, dar numărul morţilor continua să fie mare, astfel că spre sfîrşitul anului 1815 s’a instituit o comisie ca să se ocupe de starea de sănătate din ţară.

Epidemia a reizbucnit aşa că s’a dispus interzicerea organizării vînzărilor în tîrguri a blănurilor, a pînzeturilor, a obiectelor din cînepă. Abia după trei ani de la declanşarea epidemiei, numărul îmbolnăvirilor începe să scadă, peste 70.000 de oameni pierind.

Despre ciumă dacă poate reizbucni prof. dr. Adrian Streinu Cercel declara:

”Într’adevăr, bacteria supravietuiește, însă este vorba despre o boala moartă. Nu există risc de îmbolnăvire. Ciuma bubonică se transmite de la șobolan la om, șobolanul este gazda, deci pentru ca boala să existe ar trebui să apară în primul rînd la șobolan și apoi să o transmită la om. Ciuma nu a mai dat semnale de pe vremea lui Caragea, ceea ce înseamna că bacteria s’a izolat.,.”

A rămas cunoscută în istorie cu numele de ”ciuma lui Caragea”.

În acele vremuri groaznice, Comisia a decis crearea la Mănăstirea Plumbuita a unui loc de dezinfecţie pentru călătorii şi negustorii care vin la Bucureşti cu marfă. Pentru lazareturi s’au făcut donaţii din partea diferitelor mănăstiri de la particulari.

Mănăstirea Plumbuita din Cartierul Colentina, azi renovată

Probabil doar o legendă, numele cartierului Colentina pare’se că vine de la ”colea-n-tină”, cu referire la locul băltit unde Matei Basarab i’ar fi invins pe turci într’o bătălie. O vreme s’a numit și ”Olintina”.

Teritoriul actual al cartierului Colentina a constituit o comună de sine stătătoare, inclusă la 1901 în județul Ilfov și formată din satele Colentina, Fundeni și Plumbuita.

Curtea Domnească – Istoricul Curții Vechi în jurul căreia s’au ridicat cartierele Bucureștiului

Și’au înălțat aici palate, bineînțeles nu din piatră, ori din cărămidă, ci din lemn – care se găsea din belșug – și din chirpici, ambele materiale fiind perisabile. Este una dintre cauzele ”întunericului” așternut peste epocile vechi ale existenței Bucureștilor.

Reconstruirea din piatră și din zid a acestor palate și curți domnesti a însemnat o altă întemeiere a orașului „Cetatea București” – expresie descriind mai degrabă un statut moral de sorginte evident medievală, decît o cetate propriu-zisă.

Curtea Veche este prima curte domnească din București, a devenit nefuncțională după incendiul din 1718, care a distrus întregul București și după cutremurul din 1738.

Întreaga Curte Domnească era formată dintr’un palat – Palatul Voievodal, o biserică – Biserica Buna Vestire, cunoscută ulterior sub numele de Biserica Curtea Veche, case cu saloane de recepție, cancelariile domnești, grajduri și grădini.

Nu se cunosc prea multe detalii despre întemeietorul curții, dar conform opiniei cercetătorilor care au studiat istoria Bucureștiului, curtea pare a fi construită de către Mircea cel Bătrîn, undeva la sfîrșitul secolului al XIV-lea și începutul secolului a XV-lea.

În prezent, ruinele Palatului Voievodal au devenit sit arheologic protejat, fiind amenajat și un muzeu, Muzeul Curtea Veche.

Curtea domnească se întindea pe suprafața cuprinsă între străzile Halelor (fosta Carol), Șelari, Lipscani, Bărăției, Calea Moșilor. De’a lungul timpului orașul București a suferit diverse modificări urbanistice, astfel că vechea curte domnească nu mai corespunde întru totul cu vechile descrieri. Conform vechilor descrieri, Curtea Veche era așezată pe o colină destul de înaltă, înconjurată la sud de malul foarte înalt al Rîului Dîmbovița, iar în celelate puncte cardinale de ziduri puternice.

Accesul în curtea domnească era posibil prin două porți opuse. Prima poartă, amplasată la intersecția străzilor Smîrdan cu Halelor (fosta Carol), a avut mai multe denumiri, Poarta de Sus, Turnul despre Nemți, Clopotnița Domnească, iar mult mai tîrziu după ce turnul de piatră s’a ruinat, Foișorul Roșu (probabil numele a fost luat de la culoarea în care a fost vopsit turnul). A doua poartă, Poarta de Jos, era situată în locul în care pornește strada Moșilor.

Pe locul în care ulterior va fi construită curtea domnească, Mircea cel Bătrîn construiește o cetate, undeva între anii 1386-1418. Cetatea avea ziduri de cărămidă și era înconjurată de șanț de apărare.

În secolul al XV-lea, Vlad Țepeș, domnul Țării Rumînești, consolidează cetatea construită de Mircea cel Bătrîn și o ridică la rangul de reședință domnească, alternativă celei de la Tîrgoviște.

Primele date certe despre Curtea Veche le avem din documentele de pe vremea lui Radu cel Frumos, acesta a mutat scaunul domnesc la București.

Deși pentru o perioadă de timp s’a crezut că Curtea Domnească a fost distrusă complet, cercetările arheologice au scos la iveală importante ruine, printre care: hrube, ziduri, baze de turnuri, trepte coloane, camere aflate în construcții din secolul al XIX-lea.

Cercetătorii au stabilit că Curtea Veche a suferit diverse rezidiri și refaceri de’a lungul timpului, începînd cu a doua jumătate a secolului al XIV-lea pînă la Vlad Țepeș, de la Basarab cel Tînăr și pînă la Mircea Ciobanul, de la Matei Basarab pînă la Constantin Brîncoveanu.

Conform urmelor arheologice păstrate a fost identificată prima cetate a Bucureștilor, o cetățuie situată pe malul nordic al Dîmboviței. Situată pe un mic promontoriu, pe o suprafață de 160 mp, cetatea construită din cărămidă avea forma unui turn trapezoidal și era înconjurată de un șanț lat de 1,50-2,20 m.

Încă din 1458 Vlad Țepeș le scria brașovenilor cerîndu’le meșteri în zidirea cetăților. Într’un document din 10 august 1460 Vlad Țepeș amintește de ”ex castro fluvi Domboviche”. Conform acestor date Ion Ionașcu și Dan Berindei au considerat că această cetate a fost construită între 1458-1459, o construcție din lemn cu întărituri de pămînt, ridicată oarecum în pripă din cauza pericolului otoman.

Deși nu s’au păstrat dovezi concludente, istoricii au considerat că cetatea construită de Vlad Țepeș între 1458-1459 a fost ridicată pe vechea cetățuie de pe malul Dîmboviței. Nu sînt cunoscute date despre importanța cetății pentru apărarea Țării Rumînești, în campania lui Mahomed al II-lea, din 1462, dar cert este că cetatea avea un rol de apărare.

În 18 decembrie 1473 fratele lui Vlad Țepeș, Radu cel Frumos, se refugiază în cetatea din București, numită în cronica lui Ștefan cel Mare descoperită de Oligierd Gorka,”cetatea de scaun Dîmbovița”.

După un asediu care a durat cîteva zile, cetatea este cucerită, după ce Radu cel Frumos părăsește fortificația în toiul nopții. În 24 noiembrie 1473, moldovenii pătrund în cetate, iar conform letopisețului lui Grigore Ureche, Ștefan a dobîndit Cetatea Dîmboviței punînd mîna pe toate avuțiile lui Radu cel Frumos chiar și pe fiica acestuia Voichița.

Ștefan îl urcă pe scaunul domnesc pe Basarab Laiotă, dar după o scurtă perioadă acesta se închină la sultan.

În 11 noiembrie 1476 Ștefan cel Mare atacă din nou cetatea Bucureștilor și o cucerește ajutîndu’l pe Vlad Țepeș să revină la domnie. În acest fel, Ștefan și’a plătit datoria pe care o avea față de Vlad Țepeș, pentru ajutorul acestuia din urmă în alungarea din Suceava a lui Petru Aron, ucigașul părintelui lui Ștefan.

În perioada următoare Vlad Țepeș dorind să reînceapă lupta împotriva sultanului le scrie brașovenilor cerîndu’le ajutor în reconstruirea cetății din București. În această perioadă cetatea era cunoscută sub diferite nume: Castrum Bokoryscha, Bocerestya, Bocoresth.

După doar cîteva săptămîni de domnie Vlad Țepeș cade victima unui complot pus la cale de boierii filo-otomani, în scaunul din Ceatatea Bucureștilor urcînd din nou Basarab Laiotă. Nici acesta din urmă nu a rezistat prea multă vreme, cel care l’a succedat fiind Basarab cel Tînăr (1477-1482), poreclit Țepeluș.

Basarab cel Tînăr în toți cei 5 ani de domnie, la fel ca Vlad Țepeș apelează la meșterii brașoveni și reconstruiește cetatea Bucureștilor. Conform documentelor în această perioadă cetatea suferă refaceri ample, astfel că în unele surse este chiar numită Noua Cetate.

Transformarea cetății în acestă perioadă este atestată și prin urmele arheologice descoperite în strada Soarelui de astăzi. Deși din această perioadă s’au păstrat o serie de documente emise de cancelaria domnească, doar cîteva amintesc de refacerea cetății, astfel că informații detaliate despre cetate nu s’au păstrat. Conform unui document din 1480 aflăm că cetatea purta numele Cetatea nouă de scaun București, iar alt document emis de vornicul Neagu amintește de ”castro Bokorestch”.

Sursele principale în aflarea cîtorva date despre înfățișarea curții din această ultimă perioadă sînt descoperirile arheologice. Acestea au scos la iveală ruinele unei cetăți din bolovani de rîu și cărămidă, întinsă pe o suprafața totală de peste 900 mp. Săpăturile arheologice au scos la iveală și parterul înalt al castelului, situat pe niște pivnițe și hrube foarte încăpătoare și curtea interioară a palatului întinsă pe o suprafață de peste 100 mp.

Deși de’a lungul istoriei mulți din domnii Țării Rumînești au ales ca cetate de scaun Curtea Domnească din Tîrgoviște, unii din ei au folosit și cetatea Bucureștilor ca cetate de scaun. Este și cazul lui Vlad Călugărul (1482-1495), care deși avea Curtea Domească la Tîrgoviște semna documente (s’au păstrat peste 30 de astfel de documente) din Cetatea Bucureștilor. O dovadă pentru cele amintite anterior este un document emis, în anul 1506, din minunatul scaun al Bucureștilor.

După cele două calamități din secolul al XVIII-lea, care au distrus curtea și clădirile aferente, a fost construită o nouă curte domnească, Curtea Nouă.

În interiorul acestei „cetăți”, Curtea Domnească a fost – din cauza vicisitudinilor istoriei – destul de călătoare, deși avea un „castel” permanent în preajma Dîmboviței, numit Curtea Domnească, si un altul, mai sus de Mănăstirea Mihai Vodă, ridicat de Alexandru Ipsilanti.

Curtea Nouă a fost reședința domnitorilor din Țara Rumînească în perioada 1776 – 1812. A fost construită între 1775-1776, în timpul lui Alexandru Vodă Ipsilanti, pentru a înlocui Curtea Veche. Clădirea a ars în anul 1812, iar de atunci i s’a spus ”Curtea Arsă”.

O acuarela executată de W. Wats după o gravura a lui Luigi Mayer prezintă acest castel în anul 1793.

Era o clădire nouă, solidă, impunătoare, cu o biserică enormă, careia i s’a dat hramul Sf. Ecaterina, după numele principesei Ipsilanti, Ecaterina, și din care se vede o turlă.

Se află deasupra mănăstirii care, ca orice mănăstire mare, cu ctitor princiar, avea si un apartament domnesc, numit ”Casele domnești”. Este singura imagine a acestui castel căzut prada focului în timpul lui Caragea și căruia, din acest motiv, i s’a spus „Curtea Arsă”.

Cartierele Ferentari, Berceni, Vitan, Pantelimon și Colentina

Ferentari, construit în perioada 1945-1947, a fost gîndit ca un cartier muncitoresc și număra în jur de 600 de apartamente.

Cartierului Ferentari, considerat astăzi una dintre zonele rău famate ale Capitalei, i s’a căutat o etimologie ”rafinată” a originii numelui, și în tradiția deja cunoscută din DEX a majorității cuvintelor din lexicul rumînesc acestuia i s’a scormonit prin latină cuvîntul latinesc ”Ferentarius” – soldat din infanteria ușoara a legiunilor romane.

Referindu’se la asocierea numelui Cartierului Ferentari cu o sintagmă latină ”Ferentarius”, Adrian Majuru susţine că aceasta este ”o exagerare”, și că ar fi mult mai recentă și legată de maghiari.

Majuru explică:

”N’are legătură cu denumirea latină. Este o exagerare din punctul meu de vedere. Mai degrabă are legătură cu un corp militar unguresc, care, în timpul Războiului curuţilor, cînd Transilvania a fost regiune autonomă şi s’a opus ocupării ocupării austriece de după 1683, asediul Vienei. Erau, evident, ardeleni, erau reformaţi, nu erau catolici precum austriecii, aveau un conte Bercsényi care îi conducea. Evident că ei fiind învinşi prin 1710, războiul pornind în 1702, o bună parte din aceste trupe s’au refugiat în Valahia, care era de partea lor alături de Imperiul Otoman. Au rămas aici o perioadă, pînă cînd şi’au negociat libertatea de a reveni în Ungaria, la un anumit moment dat, după ce a fost încheiat un tratat de pace între Imperiul Otoman şi Imperiul Austriac (1718). Drumul folosit de ei, inclusiv tabăra, este Drumul Ferentarilor şi Cartierul Berceni să nu uităm.”

În 1701, principele Rákóczi (1676-1735) fuge din puşcărie cu ajutorul soției sale și al francezilor care au intervenit prin iezuiți, facilitând evadarea lui Rákóczi, care a lăsat Împăratului o scrisoare în care a precizat că este gata să fie judecat, dar numai conform legislației maghiare.

Din temniță Rákóczi a fugit în Polonia, la Brzeżany (azi Berezhany, Ucraina), la Miklós Bercsényi, însă și acolo era în primejdie, deoarece pe capul său fusese pusă o recompensă de 10.000 de forinți.

Fără nici un sprijin, Rákóczi cere ajutor amicului său, Bercsényi. Acesta îi dă bani lui Rákóczi, îl ajută să își facă o armată, ba chiar face o călătorie pînă la Paris pentru a cere o sumă de bani lui regelui Ludovic. La polonezi se îndrăgosteşte de o altă femeie, o localnică – prințesa Sieniawaska, dar acest amor îi va aduce numai probleme: în 1703, împăratul Vienei îi declară război.

Nobilul maghiar Francisc Rakoczi al II-lea pleacă și la turci înainte de Razboiul curuților (1703-1711) ca să discute despre răsturnarea Imperiului Habsburgic. La fel au procedat si o parte din apropiații lui Rakoczi, mai exact, o ceată de husari conduși de groful Mikloș Bercsenyi. Undeva la sud de București, husarii lui Bercsenyi au făcut un popas la sud de București, de unde și numele cartierului.

Pasajul Piața Sudului

Numele acestui cartier este foarte important pentru istoria noastră, pentru că amintește de lupta rumînilor din Transilvania şi și din părţile ungureşti, care au luat parte şi ei masiv la răscoala lui Rakoczi, iobagi, libertini, micile categorii militare, mica nobilime.

Din Maramureş, Sătmar, Bihor, Arad şi pînă la graniţa de răsărit a Transilvaniei, cetele de răsculaţi, unităţile curuţeşti sînt înţesate cu rumîni, cu soldaţi mai ales, dar şi cu subofiţeri, sau chiar cu comandanţi de cete sau de unităţi militare mai mari.

În Bihor, printre primii care trecură de partea curuţilor a fost colonelul imperial Marcu Haţeganu.

În Maramureş, au luptat în rîndurile curuţilor iobăgimea, nobilimea mică. Comandanţi rumîni de cete sau de unităţi, se ridică în regiunile Sătmar, Oaş, Chioar, Baia Mare, Sălaj sau chiar în comitatul Szabolc.

În jurul Băii Mari au luptat cetele haiducului Gligor Pintea, supranumit popular Pintea Viteazul. El a căzut în faţa Băii Mari în momentul cînd haiducii săi, alături de curuţi, provocaseră predarea oraşului.

Mulţi rumîni apar pe Someş, în jurul Clujului: aici se făcu cunoscut mai ales căpitanul Ciurilă. În comitatul Turzii se remarcă Nichita Balica, căpitanul care’şi făcuse cetate din Cheile Turzii; în Mureş şi Odorhei căpitanul Vasile Negru; în Ţara Bîrsei şi Trei Scaune căpitanul Bucur Cîmpean.

În jurul Albei-Iulii se remarcă regimentul lui Ştefan Sudriceanu; în jurul Aradului, regimentul colonelului Farcaş Dragul sau Drăgulea. Acesta a luptat în mai multe părţi şi l’a urmat pe Rákóczi şi în Polonia. Şi mulţi alţii.

Cetele curuţilor însă sînt, în genere, amestecate. Mai ales în rîndurile celor de jos se crease o întinsă frăţie de arme, lăsînd urme chiar în literatură, în muzica populară, în cîntece, în dansuri.

Curuţii sînt în bune raporturi şi cu Ţara Rumînească şi Moldova. Acolo se refugiază adesea după insuccese, acolo se pregătesc de noi acţiuni, acolo îşi adăpostesc de primejdie familiile cei mai aproape de graniţe.

Rákóczi însuşi e în bune raporturi cu Ţara Rumînească şi cu Moldova, caută să câştige pe domnii rumîni, mai ales pe Constantin Brîncoveanu pentru lupta sa, să’i atragă în cercul de alianţe antihabsburgice. Pe lîngă împăratul Petru cel Mare, Rákóczi se servea de David Corbea, originar din Șcheii Braşovului, acelaşi care îl servise şi pe Constantin Brîncoveanu, devenit consilier aulic în serviciul statului rus.

Ajutorul financiar al regelui Ludovic nu va sosi niciodată, din acest motiv Rákóczi va pierde războiul, iar armata lui se va risipi: unii se predau, alții ajung în Banat.

Voievodul Țării Rumînești, Constantin Brîncoveanu, pentru ai pacifica și păstra în slujba sa, le dă o bucată de pămînt dincolo de Mănăstirea Văcăreşti, unde aceștia își vor alcătui un sat. Nu știm cîți dintre aceștia au fost ardeleni rumîni, și cîți maghiari, dar din cei stabiliți aici, de teama represaliilor habsburgilor, au rămas rămășițe ale armatei lui Bercsényi, de unde ne’a rămas numele: Berchenyi la francezi, Berceni la noi.

Cartierul Berceni, din sudul Bucureștiului, deși este cu mult mai puțin faimos decît alte părți ale Capitalei, își începe povestea, cum spuneam, cu sute de ani în urmă.

Cartierul Berceni împreună cu artera care îi poartă numele, Șoseaua Berceni, s’a construit după anul 1945. În perioada comunistă întreaga zonă a fost afectată de demolări.

Teritoriul pe care s’a dezvoltat actualul cartier Berceni reprezintă partea sudică a fostei comune Șerban Vodă, din vecinătatea fostelor localități Progresul și Apărătorii Patriei. Pînă cînd a fost începută, în 1960, ridicarea cartierului de blocuri, zona avea aspect de mahala bucureșteană interbelică, cu mult teren liber, locuințele avînd un singur nivel.

În viziunea urbanistică specifică epocii, Berceniul a fost gîndit ca un cartier-dormitor pentru oamenii muncii care construiau socialismul pe noua platformă industrială din partea sudică a Bucureștiului – IMGB, precum și în uzinele ”Timpuri Noi”, vechile ateliere Lemaître.

Numele cartierului Vitan din Capitală, o variantă ar fi că ar veni de la Cîmpia Vitanului, unde, odată, pășteau vitele orășenilor.

Curcubeu peste cartierul Vitan

Totuși, consideră istoricul Majuru, Cartierul Vitan îşi trage numele de la un proprietar al zonei, domeniul acestuia devenind un sat şi ulterior o comună suburbană, în timp ce Pantelimonul vine de la domeniul ecleziastic cu acelaşi nume al Mănăstirii Sfîntul Pantelimon.

Cartierul Pantelimon și’a luat numele după Mănăstirea Sfîntul Pantelimon, a cărei construcție a început la 1735, la porunca domnitorul Grigore al II-lea Ghica. În greacă, ”pan” înseamnă ”tot” și ”eleimon” înseamnă ”milă”. Așadar, ”Panteleimon” se traduce ”întru totul milostiv”.

Istoria Mănăstirii Pantelimon

Asemenea Sfîntului Mare Mucenic Pantelimon, care încă din timpul vieţii sale pămîntești a tămăduit, cu puterea lui Dumnezeu, mulțime de bolnavi, dar care a cunoscut şi pătimirile şi moartea mucenicească († 303) în timpul marii persecuții a creș­tinilor ordonată de împăratul Diocleţian, tot așa şi fosta mănăstire a Sfîntului Pantelimon de lîngă Bucureşti a cunoscut de’a lungul istoriei sale o perioadă de înflorire, cînd oferea vindecare sufletească şi trupească prin biserica şi spitalul organizat în mănăstire, dar a cunoscut şi chinurile pătimirilor şi moartea mucenicească, atunci cînd a fost ucisă prin demolare şi desfiin­țare.

Mănăstirea Sfîntului Pantelimon a fost una dintre cele mai mari mănăstiri domnești din Țara Rumînească. Hramul ei, sărbătoarea Sfîntului Mare Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon, a influențat toponimia întregii zone, astfel încît astăzi avem: lacul Pantelimon, insula Pantelimon, parcul şi orașul Pantelimon, care pînă la înființarea mănăstirii se numea Florești.

Noaptea prin Cartierul Pantelimon

În anul 1750, domnitorul Grigore Ghica al II-lea a înzestrat ctitoria sa cu moaștele Sfîntului Pantelimon (ulna antebrațului drept, adusă din Grecia, conform inscripției în argint de pe sfintele moaşte). Aceste relicve sfinte sunt cele mai vechi moaşte ale Sfîntului Pantelimon de pe teritoriul țării noastre (fragmente din moaștele Sfîntului Pantelimon se mai găsesc şi la Arhiepiscopia Tomisului sau la Arhiepiscopia Dunării de Jos, fiind aduse, în anul 1931, din Orientul apropiat).

Acest odor de mare preț a fost păstrat cu evlavie în Mănăstirea Sfîntului Pantelimon, unde se desfășura atunci o bogată activitate filantropică şi socială. Mănăstirea administra un spital pentru bolnavi, care, spre sfîrșitul secolului 18, a fost extins, devenind al doilea spital din Bucureşti, ca mărime, după spitalul Mănăstirii Colțea.

O grijă deosebită de acest spital a avut şi regele Carol I. În anul 1868, la îndemnul dr. Carol Davila, pe latura de sud a ansamblului Mănăstirii ”Sfîntul Pantelimon”, a fost construită o clădire nouă cu 80 de paturi de spital. În acest spital au fost tratați şi soldații rumîni răniți în Războiul de Independență al Rumîniei (1877-1878).

De asemenea, între anii 1889-1890, capacitatea spitalului a fost mărită cu încă 160 de paturi, într’o clădire pe latura de est.

Pătimirile şi moartea mucenicească a Mănăstirii Sfîntului Pantelimon au avut loc în timpul regimului comunist, cînd mănăstirea şi Spitalul ”Sfîntul Pantelimon”, afectate de cutremurul din anul 1977, au rămas în ruină ani întregi, întrucît statul comunist nu a dorit refacerea lor, hotărînd demolarea completă a bisericii şi desființarea mănăstirii, pentru a se construi în acel loc un complex hotelier şi de agrement.

Mormîntul domnitorului Grigore Ghica al II-lea a fost scos din ctitoria sa, de asemenea şi mormîntul domnitorului Alexandru al II-lea Ghica (1834-1842), primul domnitor regulamentar al Țării Rumînești, fiind mutate la Biserica Doamna Ghica – Tei, din Bucureşti, de asemenea ctitorie a dinastiei Ghica.

Prin grija Patriarhului Iustin Moisescu (1977-1986), obiectele din tezaurul liturgic al fostei mănăstiri au fost încredințate spre păstrare unor biserici din apropiere: ușile sculptate şi catapeteasma se găsesc la Biserica Sfîntul Nicolae din orașul Pantelimon, județul Ilfov, care a primit atunci şi al doilea hram, Sfântul Mare Mucenic Pantelimon. Icoanele mari din catapeteasmă se află la Mănăstirea Plumbuita.

După căderea comunismului, cînd Biserica Ortodoxă Rumînă a avut libertatea de a se exprima şi organiza conform vocației sale, Patriarhia Rumînă a făcut demersurile necesare pentru revenirea în proprietate a fostei Mănăstiri Sfîntul Pantelimon, lucru care s’a împlinit abia în anul 2004.

În prezent, cu binecuvîntarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Rumîne, din anul 2014, pe locul fostei mănăstiri funcționează Centrul cultural-misionar ”Familia” şi Casa ”Sfîntul Pantelimon”, unde se desfășoară acti­vități cultural-educative şi activităţi social-pastorale privind Botezul şi Cununia dedicate familiei creștine în general, dar şi activităţi având caracter social-filan­tropic.

Prin ocrotirea Sfîntului Mare Mucenic Pantelimon, care prin credința lui puternică în Hristos Cel răstignit şi înviat a devenit bun biruitor mucenic, la iniția­tiva şi cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, în anul 2017 au început lucrările de reconstruire a bisericii fostei mănăstiri a Sfîntului Pantelimon.

Moaștele Sfîntului Mucenic Pantelimon care au aparținut acestei istorice mănăstiri sînt păstrate în prezent în paraclisul Reședinței Patriarhale, cu hramul ”Sfîntul Mare Mucenic ­Gheorghe”, deloc întîmplător am putea spune, avînd în vedere că Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe, ca şi Sfîntul Mare Mucenic Pantelimon, a suferit moarte mucenicească în același an: 303, la aceeași vîrstă: 20 de ani, în timpul aceleiași persecuții a împăratului Diocleţian.

Adrian Majuru evocă şi modul în care a apărut şi s’a dezvoltat Parcul Ioanid şi zona de case din jurul său:

”A fost proprietatea unui librar, George Ioanid, căruia nu’i prea mergea lui bine cu librăria şi atunci, pe o suprafaţă mai mare de teren, şi’a amenajat o mică fermă unde cultiva, pentru a vinde, pomi fructiferi şi pomi ornamentali. Şi avea şi reclamă, primăvara şi toamna, cu precădere, şi vindea bine. Evident că moştenitorii desfac afacerea şi vînd statului. Asta după Primul Război Mondial. Atunci, din proprietatea Ioanid, o bună parte din teren se lotizează, pentru că era Bulevardul Dacia amenajat, la începutul perioadei interbelice, şi apar clădirile frumoase din jur. Iar pe zona mai mlăştinoasă, asupra căreia era mai complicat să intervii, au amenajat un parc. Cum a fost şi cu Grădina Icoanei.

(…) A fost amenajat un parc prin secarea unui lac. E complicat să ridici acolo clădiri, e pînza freatică ridicată. Aşa şi cu această grădină care era firesc să păstreze memoria proprietarului şi a unei amintiri legate de un loc care a avut o altă destinaţie.”

Acesta nu uită să menţioneze şi „cartierele etnice ale Bucureştilor”, precum cel evreiesc, mahalaua grecilor sau a albanezilor:

”Erau şi cartiere etnice, care au devenit astfel în câteva generaţii. Alături de Cartierul Evreiesc, foarte dinamic tot timpul, încă din secolul al XVI-lea, a mai fost zona locuită de băraţii unguri, în jurul Bărăţiei catolice, a mai fost Mahalaua Grecilor, în zona veche a oraşului, cu o biserică a lor, care nu mai este, şi pe locul acela se află Palatul Dacia România, fostă societate de asigurări ridicată în 1870 şi care va fi, sper în cîţiva ani, sediul Pinacotecii Bucureşti. (…) A mai fost şi o mahala a albanezilor, în zona Parcului Izvor, care a dispărut la sistematizare, la începutul secolului al XIX-lea. Şi bulgarii aveau un spaţiu al lor, dar cu precădere înspre Popeşti-Leordeni, bulgarii pavlikeni, de confesiune catolică. Ei emigrau din Balcani sub presiune turcească”, povesteşte istoricul.

El a punctat, în acest context, că, în jurul anului 1900, ”pe majoritatea străzilor centrale ale oraşului, nu doar în Centru Vechi, ci şi spre Piaţa Romană, Mihai Bravu” exista populaţie alogenă.

Majuru mai relatează:

”Nu era stradă să nu aibă populaţie alogenă. Cetăţeni rumîni, dar de alte confesiuni etnice şi religioase. Erau foarte mulţi. Această populaţie a dispărut după cel de’al Doilea Război Mondial, cînd ei au emigrat. Sau chiar în anii războiului. Erau şi mulţi maghiari şi mulţi germani aici, care n’au legătură cu războaiele. Şi englezi şi scoţieni, erau şi elveţieni. Asta pe la 1900. Antreprenori, manufacturieri, arendaşi. Scoteau bani din orice.”

Vatra Luminoasă, Grivița, Floreasca, Domenii, Cotroceni, Dorobanți

Potrivit istoricului, Adrian Majuru, Bucureştiul avea şi cartiere rău famate:

”Nu a fost numai Ferentariul, care nu era famat deloc. Nici în perioada interbelică. Asta e o poveste care apare după Al Doilea Război Mondial. Erau, prin comportament şi prin sărăcia socială a acestor populaţii care le colonizau – a fost Tirchileştiul, Delea Veche şi Delea Nouă, care erau în partea de est, nord-est a oraşului. Sînt şi acum străzile şi bisericile. Spre Mihai Bravu. Dar asta e o poveste de secol XIX.”

Seniorii Bucurestiului spun ca i s’a spus ”Vatra Luminoasa” în spiritul bolșevic al timpului pentru că lumina venea, nemijlocit de la răsărit – de la ruși. Alții susțin că denumirea își are alta origine: la 1 august 1906, Regina Elisabeta, susținută de Regele Carol I și de înalți reprezentanți ai clasei politice a vremii, a fondat Societatea Orbilor din Rumînia.

În cartierul Grivița de astăzi se afla, la 1608, Mănăstirea Cernica, ridicată de Cernica Știrbei, Mare Vornic al lui Mihai Viteazul. Mai tîrziu, unele documente atestă faptul că o parte a acestei mosii a aparținut domnitorului Șerban Cantacuzino.

În secolul al XIX-lea, zona a fost parcelata și s’au trasat străzi pe care s’au construit case, printre care și Calea Floreasca.

În anul 1922 a apărut cartierul Floreasca, ridicat pe marginile gropii de odinioara.

Din secolul al XVI-lea apare o atestare documentară a moșiei ”Floreștii de pe Colentina”. Sub Mihai Viteazul e atestat satul Floreștii (al Floreascăi), pe Colentina, la Est de oraș. Se împărțea în 3 așezări distincte: Floreasca de Sus, de Mijloc și de Jos. Satul Floreasca de Jos era numit si Gradistea Floreștilor.

Cartierul Domenii a fost construit în perioada interbelică pentru elitele bucureștene. Numele zonei este legat cu dezvoltarea Bucureștiului dintre anii 1920-1940, unde s’au vîndut parcele și loturi de pămînt angajatilor din Ministerul Agriculturii și al Domeniilor, de unde și numele de Domenii.

Cunoscutul cartier Cotroceni, unde se află și Palatul Cotroceni, sediul Administratiei Prezidențiale a Rumîniei, și’a luat numele de la verbul regionalist arhaic ”a cotroci”.

”A cotroci” inseamna ”a cotrobăi”, ”a scotoci”, ”a scormoni”! De unde vine, însă, ”a cotroci”?

Cotroceni era un vechi sat, atestat documentar pentru prima dată în timpul domniei lui Mihai Viteazul. Lîngă sat se afla falnica și deasa pădure a Cotrocenilor. În 1671, satul a intrat în proprietatea marelui logofăt Serban Cantacuzino. Acuzat că urmărea să devină Domn, și’a atras ura domnitorului Gheorghe Duca, fiind nevoit, astfel, să fugă pentru a’și salva viața.

Cartierul Cotroceni

Scăparea a găsit’o în Pădurea Cotrocenilor, unde a stat ascuns trei zile, iar drept mulțumire a ridicat pe un lăcaș de cult mai vechi o frumoasa biserica de zid: Mănăstirea Cotrocenilor.

Platoul întins al Cotrocenilor este legat și de numele lui Aurel Vlaicu, al cărui prim zbor temerar cu avionul construit de el a avut loc la 17 iunie 1910 în această zonă.

Zona Dorobanți și’a primit numele în anul 1878, dupa Războiul de Independență dintre 1877-1878, ca omagiu adus trupelor de dorobanți care au luptat la Plevna, Vidin și Grivița.

Dealul Spirii

În secolul al XVI-lea, Dealul Spirei se numea Dealul Lupeștilor, unde se aflau numeroase culturi de vie ce apartineau Mănăstirii Radu Vodă.

Biserica Spirea Veche, numită ulterior Dealul Spirea, a fost construită de doctorul Spirea (Spiridon Kristofi originar din Corfu, de aici și hramul bisericii) pe acest deal înainte de anul 1765, cu ajutorul rudei sale Hristofi (fost ceauș spătăresc și mai apoi căpitan de lefegii).

Biserica Spirea Veche (Sf. Spiridon Vechi) a fost construită începînd cu anii 1921-1922, după planurile arhitectului Ioan D. Trajanescu, în locul acelei bisericuţe de sec. al XVIII-lea. Foto: Alex. Petit (anii ’30)

Nava noii biserici, terminată în 1930, a fost printre primele construcţii la construcția cărora s-a folosit betonul armat.

Arhitectul bisericii Sf. Spiridon – „Spirea Veche”, profesorul Ioan D. Trajanescu, a conceput un plan basilical în cruce greacă înscrisă, delimitat de stîlpi puternici din beton armat, cu secţiunea de cca. 1 metru; absidele laterale erau de plan rectangular. Alţi stîlpi din beton armat descriau planul masivului turn-clopotniţă cu foişor, aflat în capătul vestic al bisericii. Între toţi aceşti stîlpi erau mari panouri din cărămidă masivă, întreaga structura fiind acoperita la exterior cu cărămidă aparentă smăltuită. Acoperişul turlelor era din ţiglă smălţuită.

Biserica de la Uranus 27, aflată la intersecţia de la „Niţă Stere”, a fost cu greu demolată în 27 aprilie 1984. Punerea sa la pămînt a fost făcută prin mai multe încercări de dinamitare, neputînd fi dărîmată cu excavatoarele… o construcție extrem de solidă!

Doar cîteva vitralii, strănile şi icoana de hram a Sfîntul Spiridon au putut fi salvate, ele fiind duse la Biserica Lucaci din Capitală.

Spirea Veche are o soră mai mică, dar și mai modestă, care mai există şi azi în str. Puișor – Biserica Spirea Nouă, construită la sfîrșitul sec. al XVIII-lea. Casa parohială acestei biserici a fost construită la 1911 din banii ”defunctului Niță Sterie” așa cum reiese din plăcuța existentă pe peretele ei.

Băneasa, Pajura, Bucureștii Noi, Aviației, Aviatorilor

Contrar impresiei majorității bucureștenilor, cartierul Băneasa nu se numește astfel de la Pădurea Băneasa. Potrivit unor surse, ”Băneasa” vine de la nevasta banului Dimitrie Ghica (1816-1897).

Alte surse spun altceva: cartierul Băneasa, fosta comună suburbană Băneasa, a luat naștere pe o porțiune din vechea moșie a Mariei Bibescu, contesa de Montesquiou Fezensac (1845-1929), soția contelui Odon de Montesquiou Fezensac și mătușa prințului George-Valentin Bibescu.

În 1898, Nicolae Bazilescu, avocat și profesor la Facultatea de Drept, a cumpărat moșia Maicănesti – Grefoaicele (aparținînd de comuna Baneasa din acele vremuri), aflată în zona de nord-vest a orașului.

Bazilescu a parcelat terenul și a scos la vînzare jumătate din loturi, cealaltă jumătate fiind donată primăriei. Pînă in 1913, 1.423 de persoane au cumpărat terenuri aici. Din acest motiv, noii așezări i s’a dat numele de Bucureștii Noi.

Teatrul Masca din Bucureștii Noi

Denumirea cartierului Pajura a fost preluată de la artera de circulație care’l străbate. Strada Pajurei a primit aceasta denumire in anul 1959, cînd a fost începută construcția primelor blocuri pe un teritoriu liber.

Cartierul Aviației a fost construit după 1980. Fostul dictator Nicolae Ceaușescu dorea ca în acest cartier să locuiască personalul din cadrul armatei, poliției și aviatiei, de unde și numele cartierului. În cartierul Aviației se află și Muzeul Aviației, pe strada Fabrica de Glucoză. Muzeul, construit pe amplasamentul fostului Aeroport Pipera, a fost inaugurat în martie 2006.

Numele cartierului Aviatorilor este dat de Monumentul Eroilor Aerului, cunoscut și ca ”Statuia Aviatorilor”. Monumentul a fost inaugurat în anul 1935, fiind o opera ce aparține sculptorilor Iosif Fekete și Lidia Kotzebue.

Cartierul Chitila și așezarea Chitila

Cartierul de pe teritoriul Capitalei cu care se învecinează orașul Chitila a primit același nume, neoficial, Chitila, iar artera rutieră ce leagă Cartierul Chitila de orașul Chitila se numește Șoseaua Chitilei.

Începuturile așezării Chitila nu se cunosc precis, dar pot fi situate în vremurile cînd pe aceste locuri se întindea renumitul Codru al Vlăsiei, aproximativ prin secolul al XV-lea.

Ipoteza că pe teritoriul orașului Chitila au existat așezări omenești încă din cele mai vechi timpuri este confirmată de descoperirile arheologice făcute. Săpăturile de pe malurile rîului Colentina (limitrof orașului) au scos la iveală vestigii din secolul IV, era noastră – cuptor de topit bronzul, oseminte de oameni găsite, unele pe locurile unde s’au săpat cazemate pentru apărare antiaeriană în cel de’al doilea Război Mondial, unde s’au pus temeliile Societății Comerciale de Confecții Metalice, toate acestea sunt dovezi de vechime ale așezării Chitila.

Numele orașului Chitila se consideră deocamdată că provine de la un vechi termen bulgar – Kitilă – care înseamnă ”locul de peste apă”.

Noi credem că denumirea este mai veche, chiar de dinaintea venirii bulgarilor în Europa. În Rumînia avem de’a face cu o multitudine de toponime formate din cuvinte rumînești înțelese de toată lumea, dar și din toponime antice autohtone, sau date de alte grupuri de migratori care au trecut prin zonă.

Referitor la numele Chitilei, acesta este un toponim clar de origine autohtonă, cu toate confuziile mai mult sau mai puțin intenționate care au circulat în anumite perioade. El provine dintr’un toponim asemănător cu toponimele getice la numele proprii asemănător cu Brăilă-Brăila, Bănilă-Bănila. Este tipic rumînesc fiind atestat documentar  ca nume personal.

I se poate atribui numelui Chitila o origine indo-europeană, însemnînd foarte multe lucruri, astfel chitila sau a chiti are numeroase sensuri acceptate: aprecia, aranja, arunca, așeza, avînta, azvîrli, chibzui, clasa, clasifica, considera, crede, dispune, distribui, găsi, gîndi, grupa, intenționa, împărți, întocmi, judeca, ochi, opina, ordona, organiza, orândui, plănui, potrivi, precipita, proiecta, pune, repartiza, repezi, rîndui, sări, sistematiza, socoti, ținti, viza, zvîrli, mai toate într’un sens comun de așezare, rînduială, grupare specifice unei populații sedentare foarte vechi.

A chití mai înseamnă a împodobi, a înfrumuseța, a orna, a calcula, toate aceste sensuri fiind acceptate în dicționarele de azi.

Există numeroase echivalente în limbile surori europene: vsl. kytati, sb. kititi – a înfrumuseța, a orna, a potrivi, sau bg. kyta – buchet, chită (Cihac, II, 51; Miklosich, Slaw. Elem., 27; Miklosich, Lexicon, 328; Berneker 679) și cu ngr. kittázo, privesc, it. guatare, fr. guetter, vgerm. wahtên, ngerm. wachten, a păzi, a pîndi. Bern. 1, 679.

De asemenea are și următoarele sensuri; ochesc, țintesc, îndrept lovitura: aĭ chitit bine! Ochesc, pun ochiĭ, aleg: a chitit un copac, un ginere. Așez, aștern bine (un pat, un țol, niște snopĭ. În Olt. chichesc). Cuget, chibzuĭesc: Și tot chiteam și ne gîndeam Cum să ne cadă´n gheară (Al. Peneș). Cred, socotesc (fam. pop.): eŭ chiteam că’ĭ bine așa. V. refl. Mă potrivesc, cadrez: haĭnele se chitesc bine pe trupu luĭ. Mă gîndesc, chibzuĭesc: mă chiteam cum să scap. Mă arunc, mă răped [!] (P. P.): el pe Turcĭ mi se chitea. Trans. (d. chită 1). Mă gătesc, mă dichisesc; toate aceste sensuri ne dă clar o ascendență autohtonă.

Cu toate că evoluția semantică este firească în toate fazele ei, este rar ca un cuvînt slav să fi dezvoltat în rumînă, de la sine, o gamă atît de întinsă de sensuri. Este de presupus că în evoluția sa ar fi influențat vreun cuvînt ca a căta, sau poate ngr. ϰιττάζω ”a vedea, a privi”, în derivatele chitilă și chiteală, s. f. (podoabă; giuvaiere, bijuterii; ordine, organizare; aranjare, potrivire; judecată, părere; supoziție, idee)…

Așadar, numele de Chitila provine ori de la unul din sensurile de mai sus enumerate, ori de la expresia ”a se chiti”, care înseamnă a se piti, a se ascunde, ceea ce ar face și mai simplă explicația provenienței sale, presupunînd că în Codrii Vlăsiei, pe teritoriul actualului oraş îşi găsiseră loc de refugiu răzvrătiţii împotriva stăpînirii de atunci.

Cu timpul, ”chiteală” sau ”chitire” s’a transformat în Chitila, nume pe care oraşul îl poartă şi în zilele noastre.

Monumentul Eroilor din Chitila

Actualul oraş are la bază o mică localitate situată pe vechea ”cale domnească” care făcea legătura între Palatul Cotroceni și capitala Ţării Rumîneşti – Tîrgovişte. Localitatea – aflată lîngă apa Mangului – apare pe harta Principatelor Rumîne de la 1823 (circa 470 locuitori).

La sfîrșitul secolului al XIX-lea, satul Chitila făcea parte din comuna Bucoveni din plasa Snagov, județul Ilfov, având 322 de locuitori. Fortul Kitila este menționat ca loc de popas al regelui în timpul inspecţiei pe care a făcut’o în 1889 liniei de apărare a capitalei.

În sat funcționa o fabrică de zahăr, deținută între 1876 și 1881 de prințul Nicolae G. Bibescu, și care fusese apoi cumpărată și repusă în funcțiune de ginerele principelui Bibescu, Dimitrie Cezianu.

În 1931, Chitila a devenit comună de sine stătătoare, avînd în compunere localitățile Chitila și Traian. Apoi, în 1950, comuna a fost inclusă în raionul Grivița Roșie al orașului republican București. În 1968, Chitila a devenit comună suburbană în subordinea municipiului București, având în componență și satul Rudeni.

Teritoriul orașului Chitila a facut parte din moșiile familiilor Brâncoveanu (din anul 1681) și mai tîrziu Bibescu. Chitila, ca sat, făcea parte în anul 1892 din comuna Bucoveni, plasa Buftea, județul Ilfov. Populația număra atunci 437 persoane, din care 212 barbați și 225 femei. Aceștia locuiau în 73 de case.

Chitila (în trecut și Zalhanaua lui Papazolu) este un oraș în județul Ilfov, Muntenia, România, format din localitățile componente Chitila (reședința) și Rudeni. Localitatea se află în vecinătatea nord-vestică a municipiului București, la ieșirea către Tîrgoviște și Pitești, fiind un oraș-satelit al Capitalei.

În 1981, comuna Chitila a fost inclusă în Sectorul Agricol Ilfov, subordonat municipiului București, sector devenit în 1997 județul Ilfov. Localitatea a fost ridicată la rang de oraș în anul 2005, alături de alte comune din județul Ilfov.

Conform recensămîntului din anul 2011, Chitila are o populație de 14.184 de locuitori, fiind al șaselea centru urban al județului Ilfov din punct de vedere demografic.

Orașul Chitila se află în vestul județului Ilfov, la nord-vest de municipiul București, de care este despărțit de podul peste șoseaua de centură a Bucureștiului. Orașul-satelit este poziționat la distanța de 9 km de centrul Capitalei.

Chitila are în imediata vecinătate Lacul Chitila, care este unul dintre lacurile create de râul Colentina și care are legătură directă cu lacul Mogoșoaia și cu lacul Străulești. De asemenea, se învecinează cu pădurea Mogoșoaia-Chitila.

Cartierul 13 Septembrie și Rahova

Cartierul bucureștean 13 Septembrie și’a luat numele de la Ziua Pompierilor, amintind de 13 septembrie 1848, cînd a avut loc bătălia din Dealul Spirii, între pompierii conduși de Pavel Zăgănescu și trupele otomane conduse de Kerim Pașa.

Rahova este un cartier din sud-vestul Bucureștiului, situat în sectorul 5, în vestul rîului Dîmbovița. Numele cartierului provine de la victoria obținută la Rahova de armatele rumîne, în 9 noiembrie 1877.

Numele cartierului Rahova vine de la Calea Rahovei, una dintre cele 5 străzi principale ale Bucureștilor botezate în secolul XIX în onoarea Razboiului de Independență: Calea Grivitei, Calea Plevnei, Calea Rahovei, Calea Victoriei și Calea Dorobanților.

Cartierul este delimitat în vest de Strada Antiaeriană, Drumul Sării și Piața Panduri, în nord de Șoseaua Panduri și Calea 13 Septembrie, Bulevardul George Coșbuc, Șoseaua Viilor și Șoseaua Sălaj în est și periferia Bucureștiului în sud. Cele mai importante străzi sînt Calea 13 Septembrie și Calea Rahovei.

Cartierul se învecinează cu Drumul Taberei, Centrul Civic, și Ferentari și conține dealurile Viilor și Uranus.

Podul Calicilor în 1856

Calea Rahovei a fost cunoscută în trecut sub denumirea de Podul Calicilor sau Drumul Florăreselor, principalul drum de acces către Alexandria. Numele de pod venea de la scîndurile de lemn cu care era pavat, acesta fiind un material mai ieftin decît piatra.

Podul Calicilor era înconjurat de cerșetori și oameni nevoiași, dar autoritățile i’au alungat și au redenumit strada în Calea Craiovei pentru a îndepărta reputația proastă.

Vor ajunge actualele localități limitrofe viitoare cartiere bucureștene?

Acesta vorbeşte şi despre prezent, afirmînd că există şi acum localităţi în apropierea oraşului care depind economic de Bucureşti.

Adrian Majuru afirmă:

”În momentul de faţă, Bucureştiul respiră în ceafa unor oraşe şi comune care sunt aproape lipite de limita administrativă, cum ar fi Chitila, Popeşti-Leordeni sau Chiajna – să nu mai vorbim de comuna Roşu – şi, practic, cum ar fi şi firesc, printr’o manieră diferită, prin legea viitorului spaţiu metropolitan, economic ele depind de Bucureşti şi vor intra şi administrativ, probabil cu o formă de autonomie locală, adică îşi vor păstra primarii şi micile politici comunitare.

Nu vor mai fi cartiere topite într’un sector cu un primar distinct, tocmai pentru a da, pe noul trend administrativ european, libertatea comunităţilor locale să se dezvolte armonios şi prin deciziile pe care le iau în ceea ce le priveşte.”

Istoricul crede că actualele denumiri ale cartierelor Capitalei vor rămîne şi după adoptarea preconizatei legislaţii.

Citește și: DRUMUL SĂRII – IMPORTANȚA ÎN TRECUT A BANALEI SĂRI DE AZI

sau:

DOVEZI ALE CONTINUITĂȚII ÎN RITUL FUNERAR AL GETO-ROMÂNILOR

Resurse: ”Bucureștii mahalalelor sau periferia ca mod de existență”, 2003, Editura Compania, de Adrian Majuru, cultural.bzi.ro

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   ‪Dacii‬   Dacia‬ ‪ ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

CRYPTO EVREII ȘI NOI, CEILALȚI PĂMÎNTENI

AVERTISMENT: Acest articol deși se referă la imaginea evreului și la acele clișee întîlnite în general în istorie, totuși se dorește a se concentra asupra intereselor crypto-evreilor: Adică asupra acelor evrei care s’au unit printr’o agendă ascunsă să domine lumea. Unii dintre acești crypto-evrei sînt descendenți ai lui Avraam și evrei prin naștere.

Dar ce trebuie să reținem ca relevant pentru noi toți ceilalți, non-evreii, este că nu există rasă care să reclame un nivel mai înalt al neprihănirii decît alții prin virtutea eredității lor.

”Pentru că toți au păcătuit și sînt lipsiți de slava lui Yah.” (Romani 3:23)

Nu există nici o rasă care să fie total satanică. Evreii nu fac excepție. Există oameni buni în fiecare rasă, în fiecare religie. Dar și oameni răi în fiecare rasă și religie, așa cum este și cazul crypto-evreilor din rasa evreilor.

Crypto-evreii, totuși, se identifică ca fiind evrei și sînt primii care joacă cartea rasială, plîngîndu’se de ”anti-semitism” ca să reducă la tăcere pe cei ce se opun planurilor lor secrete de control asupra lumii.

Imaginea evreului în cultura rumînă modernă: caracteristicile alterităţii. Reprezentări ale mentalului colectiv

Evreitatea este studiu de caz, întrucît raportările mai jos-menţionate sînt general-valabile oricărei evoluţii umane, individuale şi colective.

Nu vom ”concura” ambiţiosul eseu Evreul şi Celălalt (de Esther Benbassa şi Jean-Cristophe Attias), care şi’a propus o introspecţie a evreităţii, construită pe jocul de ambiguităţi evreu – celălalt, de la origini pînă în prezent.

Chiar motto-ul cărţii, un fragment dintr’o scriere a lui Samuel Hugo Bergmann (1883-1975), supune meditaţiei, plecînd de la binecunoscutele citate biblice (”Aminteşte’ţi ce ţi’a făcut Amalek”, ”Iubeşte’ţi aproapele ca pe tine însuţi”), ceea ce Bergmann crede că ar reprezenta două tendinţe fundamentale în iudaism: ”izolaţionismul”, respectiv ”iudaismul iubirii şi al iertării”.

Tendinţe discutabile, deoarece evreii nu s’au izolat, ci au fost izolaţi de’a lungul unei istorii prea încărcate de suferinţă; faptul le-a creat o mai mare receptivitate la suferinţa aproapelui.

Semnificativ, în acest sens, este versetul-prolog din Hagada sel Pesah:

”Toţi cei flămânzi să vină să stea cu noi la masă.”

Ceea ce autorii definesc prin ”evreul-celălalt intim” formează conglomeratul de elemente structural- iudaice, ferment pentru dezvoltarea civilizaţiei europene: spirit contestatar împotriva oricăror anchiloze de gândire; reevaluarea noţiunii de timp (activ şi fluid); orientare comportamentistă în filosofie; implicaţii în estetica romantismului, avangardismului ş.a. Eseul este axat pe ideea experienţei stimulative a alterităţii:

”Celălalt mă face să fiu ce sunt, îmi permite să mă împlinesc.”

”Celălalt” este raportarea evreităţii la Dumnezeu, la umanitate, la sine.

Andrei Oişteanu, este adeptul unei abordări comparative, pe patru direcţii distincte: comparaţie în timp (contextualizarea diacronică a temei, prin care surprindeţi cum au evoluat clişeele şi motivele legendare şi puneţi în evidenţă cauzele care au determinat evoluţia sau involuţia acestora); comparaţia în spaţiu (încercarea de a plasa tema principală în context geocultural, cercetătorul propunîndu’şi să vadă în ce măsură portretul ”evreului imaginar” din cultura tradiţională rumînească se aseamănă sau diferă de cel din cultura tradiţională a altor popoare europene); comparaţia etnică (în ce măsură şi de ce imaginea evreului în cultura tradiţională rumînească diferă sau nu faţă de imaginea altor ”străini”); comparaţia culturală (stabilirea aspectelor şi elementelor ”antisemitismului popular” care au fost preluate de ”antisemitismul intelectual” (literatura cultă şi literatura politică din secolele XIX-XX).

În strînsă legătură cu Imaginea evreului în cultura rumînă este studiul de imagologie în context est-central european (ediţia a II-a revăzută şi adăugită), Humanitas, Bucureşti, 2004, lucrare supradocumentată, empatică şi critică.

În rîndurile de mai jos s’a urmărit nu atît trecerea prejudecăţilor din mediul tradiţional şi rural în cel cult şi urban, supravieţuirea cîtorva stereotipuri, dispariţia altora, cît originea, evoluţia în timp, răspîndirea clişeelor care compun portretul fizic şi moral al ”evreului imaginar”, evaluarea diferenţei faţă de portretul ”evreului real”; s’a reprodus, mai ales, modul în care legendele, credinţele mitologice, superstiţiile, tradiţiile populare, iconografia şi textele creştine (canonice şi apocrife), cunoştinţele insuficient digerate, fobiile şi prejudecăţile reflectă distanţa substanţială dintre cele două portrete.

Deşi măsurătorile antropometrice nu pot trimite la scopul referatului, ne vom permite să deschidem o ”paranteză”.

În credinţa populară, portretul fizic, ”portretul-robot” al aşa-numitului evreu tipic include, printre altele, ”nasul convex”, ”buzele senzuale”, ”ochii bulbucaţi sau oblici”.

Prin anii ’30 ai secolului XX – revistele anitisemite *1 scriau:

”Anomaliile faciale şi malformaţiunile craniului sînt cartea de vizită după care se poate distinge un jidan.”

Iar părul, barba şi perciunii rituali completează detaliile fizionomice. Din perspectiva creştinismului folcloric *2, unele legende populare rumîneşti încearcă să explice de cînd şi de ce evreii au obiceiuri legate de portul părului. O dată cu Învierea lui Hristos, revine la viaţă (din borşul în care fierbea) şi un cocoş; acesta începe să cînte, să dea din aripi şi să’i stropească pe evrei cu picături de zeamă clocotită, provocîndu’le pistrui pe corp *3.

Unele legende bucovinene (de tipul invocat) continuă:

”Cocoşul din blidul cu zeamă învie şi, bătînd din aripi, începe a cînta. Jidovii, văzînd aceasta, se băgară în toate răcorile şi, de spaimă, săriră ca fripţi de la masă şi voiră s’o taie la fugă. Cocoşul însă, înainte de ce apucară a spăla ei putina, îi împroaşcă pe toţi cu zeamă şi, pre cari i’a ajuns zeama, i’a împestriţat şi le’a umplut tot capul de râie. Şi de atunci jidovii îşi tund şi rad capul, pe unde i’a ajuns zeama din pricina urechilor, lasă părul şi poartă aşa-numiţii perciuni.” *4

Opoziţia dintre ”pletoşi / bărboşi” pe de o parte, ”tunşi / raşi”, pe de altă parte, se suprapune, adesea, opoziţiei identitare dintre ”sălbatici” şi ”civilizaţi”. Cert este că modul în care oamenii poartă părul/  barba a servit drept operator cultural al unei departajări între ”noi” şi ”ei”; barba şi părul evreului trec însă de prima fixare a distanţei culturale *5, îi dau acestuia înfăţişare demonică.

O legendă rumînească, versificată în 1843 de Costachi Stamati, fixează puterea hanului tătar în talismanul vrăjit care conţine ”Cîteva fire de păr / Din barba lui Solomon / şi alte lucruri drăceşti”.

Poezioare, ajunse prin degradarea semnificaţiei, în folclorul copiilor *6, scot în evidenţă raportul dintre barba evreului şi Diavol:

”Iese Dracul din tăciuni, / Cu jidanul de perciuni; / Iese Dracul de sub iarbă, / Cu jidanul dus de barbă” *7.

”Jidanul cu barbă roşie / Duce pe Dracu’ la poştie; Jidanul cu barbă neagră / Duce pe Dracu’ la iarbă”; ”Măi jidane, barbă mare, / Măi jidane, barba ta / Face Dracul bidinea, / Bidinea de văruit, / Barba ta de zgîlţăit”.

”Barba de zgîlţăit” nu este doar un vers ludic şi gratuit, inventat de copii sau pentru copii, ci reflectarea unei realităţi sociale. În 1847, Mihail Sturdza, domnitorul Moldovei, semnase un ofis prin care impunea evreilor să renunţe la portul tradiţional (caftan, straimel, barbă, perciuni etc.) invocînd, drept sprijin, tocmai brutalităţile şi injuriile suportate de evreii tradiţionalişti din cauza înfăţişării lor.

Pentru unii locuitori xenofobi ai mahalalelor, zgîlţîirea evreului de perciuni şi de barbă (”Lasă’mă de barbă, că se rupe leuca”), arderea sau tunderea bărbii nu desemnau doar amuzamentul, ci aveau şi semnificaţia gestului făcut de ”bunul creştin”.

Potrivit lui Andrei Oişteanu, adevărata victorie a creştinului era considerată tunderea bărbii şi tăierea perciunilor rituali, anulîndu’se ”distanţa culturală”, iar gestul dobîndind autoritatea unei ”convertiri religioase”, fie şi forţate, prestigiul aducerii ”ne-legiuitului păgîn” la ”legea noastră”; credem că gestul putea să aibă şi caracter ludic sau imitativ, cel puţin atunci cînd unii copii creştini tăiau perciunii colegilor evrei…

Diversele credinţe populare care asociază evreul cu ”omul roşu” nu au apărut doar ca rezultat al prezenţei pistruilor, ci şi din ”cauza” părului şi bărbii roşii. Mentalitatea populară percepe ”însuşirile” cromatice ale evreilor drept anomalii fizice, iar acestea din urmă pot degenera – uneori – în anomalii psihice sau morale:

”De omul roş, spîn şi însemnat”, afirmă o superstiţie moldovenească, ”să te fereşti, că’i însemnat”; ”Oamenii (cu barba roşie) ca para focului, sînt foarte răi la inimă şi primejdioşi” sau ”oamenii cu părul roşu sînt răi” – avertizează credinţe populare din Moldova şi Bucovina.

Tot în Moldova de nord, spre exemplu, se recomandă ”Să nu ţii cîine roşu la casă”, ”vaca roşie” fiind considerată, la rîndu’i, o întrupare a diavolului *8…

În proverbe, credinţe şi basme populare româneşti, ”omul roşu” (ca şi evreul) nu este doar negativ valorizat, este chiar demonizat:

”Să te păzeşti mai bine de omul roşu decît de dracul cu coarne”,

sau,

”Dracul se preface în omul roşu”, care sălăşuieşte pe Dealul roşu, la Mărul Roşu, în Marea Roşie *9 etc.

O altă prejudecată, cu răspîndire în Europa, se referă la murdăria evreului, la mirosul pestilenţial pe care îl degajă acesta. Proverbele şi zicalele surprind, sintetic, un reflex al imaginarului colectiv: ”jidan împuţit” sau ”jidoafcă-mpuţită” (zicale şi expresii rumîneşti gen ”Evreul miroase a capră rîioasă”, ”Mai urît ca la jidani”).

În limbajul popular din Transilvania şi Bucovina, prin termenul de ”jidan” (”jidov”) se înţelege o ”goangă puturoasă”, care secretă lichid urît mirositor – la fel este desemnat, în Moldova (judeţul Neamţ), gîndacul Mamornic (Meloe Proscarabeus), o insectă ”neagră, gheboasă, puturoasă ca un jidan”.

Uneori, s’a produs asocierea evreului cu ”păduchele’ț, ”murdăria, putoarea şi parazitismul”; s’a făcut destul caz pe tema excesului de usturoi şi ceapă din dietă (”pute a usturoi ca un evreu”) *10.

Chestiunea murdăriei ”evreului real” trebuie nuanţată cu argumente pro şi contra, îmbinînd ”explicaţia rasistă” (fără însuşire, ci prin exerciţiu metodologic) cu cea ”realistă”, ”antropologică” sau ”mitologico-teologică”; sînt destule motive (preceptele talmudice, reglementări rituale respectate de majoritatea comunităţii, în acord cu tradiţia religioasă, meseriile tradiţionale practicate de evrei, mărturiile unor scriitori şi etnografi rumîni, dar, îndeosebi, vechimea acestei imagini *11) pentru a respinge prejudecata că străinul / evreul ar fi urît mirositor *12.

În mare parte, acest clişeu şi’ar găsi răspuns în receptarea alterităţii la nivelul mentalităţii populare, conform principiului ”cel diferit miroase diferit”; cu alte cuvinte, (se crede că) evreul miroase diferit deoarece (se crede că) el este diferit.

Oişteanu, vede mai interesat şi mai departe decît alții, considerînd evreul ca prototip al omului diferit. Creştinii sfinţi sînt şi ei diferiţi (faţă de creştinii de rînd); ca atare, miros şi ei diferit, dar plăcut – spre deosebire de evrei, care miros diferit, dar neplăcut *13.

”Duhoarea” pe care o degajă ”evreul imaginar” reprezintă un motiv stereotip secundar, generat de motive stereotipe primare: miroase ”urît” din cauză că ar fi blestemat pentru deicid. Legenda populară rumînească potrivit căreia Maica Domnului i’ar fi blestemat pe evrei să miroasă urît a condus la o altă credinţă:

”De la Sf. Maria Mare (15 august) pînă la Sf. Maria Mică (8 septembrie), dacă nu cade bruma, se împut jidovii.”

Judecata implicită ne spune că ”ei put mai totdeauna”, deoarece bruma cade extrem de rar în această perioadă de sfîrşit de vară, mai mult, ”ca o consecvenţă a blestemului, evreii sunt spurcaţi, suferă de tot felul de boli ciudate şi particulare, au miros sau mirosuri urîte, întocmai ca vrăjitorii.” *14.

La acest ghem de clişee s’a mai adăugat unul (influenţat de vechi legende evreieşti şi creştine): ca să scape de miros, evreul trebuie să se spele pe corp nu numai cu apă *15, fie ea baptismală, ci şi cu sînge de copil creştin.

”Spurcaţii doctori jidovi”, glăsuieşte legenda dintr’un Cronograf românesc al secolului XVII, i’au recomandat împăratului Constantin (îmbolnăvit de lepră ca pedeapsă divină pentru persecutarea creştinilor) să se scalde în sîngele colectat prin uciderea a mii de copii nevinovaţi; cuprins de milă şi oprind uciderea pruncilor, Constantin primise, în vis, de la Sfinţii Petru şi Pavel, adevăratul remediu, după care l’a chemat pe episcopul creştin Silvestru, ”botezîndu’se şi îndată i se curăţi rugina de bube ce avia peste tot trupul său şi rămasă curat şi sănătos. Iară noroadele toate văzînd acia minune, să botezară mulţi fără samă” *16…

Cîteva considerații asupra termenului jidan

În 8 august 2011, Centrul pentru Monitorizarea si Combaterea Anti-semitismului din Rumînia (MCA Rumînia), o organizație obscură, condusă de un anume Marco Maximilian Katz, a solicitat Institutului de Lingvistică ”Iorgu Iordan-Al. Rosetti”, din cadrul Academiei Rumîne, să schimbe din Dictionarul Explicativ al Limbii Rumîne definitia cuvîntului jidan, considerat insultător la adresa evreilor, si să specifice clar că este vorba de un termen peiorativ.

Să facem precizarea că acest domn, Marco Maximilian Katz, de profesie comisionar vamal, desi prin presă își spune uneori și istoric, nu s’a făcut remarcat pînă în prezent decît printr’o tentativă ne-reușită de a țepui statul rumîn de 132 milioane de dolari, tentativă dejucată de către FBI.

Evident că dînsul, fiind evreu, emigrat din Romania în 1977, nu a suportat rigorile legii, asa că își desfășoară în continuare activitătile holocaustologice. Desi nu sîntem lingviști de profesie, vom face cîteva precizări, considerăm utile, deoarece și noi folosim uneori acest termen.

Să precizăm pentru început că în limba rumînă nu a existat cuvîntul jidan pînă în sec. 17. Abia din sec. 17 el intră în limbă ca un neologism datorită evreilor ashkenazi care începuseră să pătrundă în număr tot mai mare pe teritoriul istoric rumînesc, cu precădere în Maramureș, Bucovina, Basarabia și nordul Moldovei, împinsi de persecuțiile imperiilor austro-ungar și țarist.

Evreii ashkenazi vorbeau limba Yiddish (Jiddish) și își spuneau Yid (Jid) la singular si Yidden (Jidden) la plural. În limba Yiddish (Jiddish) acel en din Jidden se citește și se pronunță Jiddăn, care din punct de vedere fonetic se aseamănă foarte mult cu jidan.

Asa a pătruns în limba rumînă acest termen. Mai facem precizarea că în sudul tării, cu precădere în Bucuresti, trăiau de mai multă vreme evrei sefarzi, de rit spaniol, emigrați în sec. 15 din Spania si Portugalia, în urma persecutiilor religioase, evrei ce vorbeau limba ladino, sau iudeo-spaniola, bazată pe graiul castilian medieval.

Termenul folosit pe atunci în tările rumîne era de ovrei, prin care erau desemnati cu precădere evreii romanioti, o sectă de evrei care nu apartinea nici iudaismului ashkenaz si nici celui spaniol (sefard) si care au trăit în peninsula Balcanică, în insulele grecești și în Turcia.

Evreii romanioți vorbeau o limbă greacă antică amestecată cu cuvinte ebraice care se numea iavanică (iudeo-greacă) si ritualul lor religios se asemăna cu vechiul ritual folosit în Statul Iudeu. În număr destul de mic, acești romanioți au fost deportati de germani, odată cu ocuparea Greciei, putinii rămasi în viată, emigrînd mai apoi în Israel.

În sec. 19 a apărut în vorbirea curentă si termenul de israelit, cu referire la evreii sioniști probabil. Mai existau termeni cu iz peiorativ precum tîrtan (din germ. Untertan, supus străin), gujbeider si maramoi, denumiri arhaice si exotice, azi aproape dispărute din vocabularul curent.

Cuvîntul jidan s’a impus si prin faptul că populația de evrei ashkenazi ajunsă la cca. 750.000 de persoane în Rumînia Mare, în preajma celui de-al II-lea război mondial, era incomparabil mai numeroasă față de evreii sefarzi.

În ceea ce priveşte sensul peiorativ, se pare că această chestiune a fost pusă pentru prima dată pe filieră comunistă, cînd în 1933 Stalin a decretat incriminarea folosirii lui zhyd (echivalentul slav al cuvîntului jidan). Această informație este documentată în numeroase surse, inclusiv de Soljenițîn și această incriminare a fost folosită ca pretext în anii instaurării comunismului în Rumînia ca numeroși rumîni să fie arestati si exterminati.

Problema sensului peiorativ este discutabilă. În limbajul curent de azi, jidan are printre altele, si sensul de afacerist lipsit de scrupule. Sigur, un oarece sens peiorativ există, dar nicidecum degradant sau jignitor.

Problema are o istorie lungă, începînd cu invazia, sau infiltrarea în masă despre care vorbea Căpitanul, pe teritoriul rumînesc, a evreilor ashkenazi, pe la începutul sec.19. Problema era că această populatie, ai cărei membri, în bună parte nu cunoșteau nici măcar limba rumînă la nivel elementar, închisi în propriile lor comunităti, refuzînd orice imixtiune si manifestînd o intoleranță mai mult sau mai putin fățișă fată de rumîni, prin exploatarea nemiloasă, cămătărie, alcool contrafăcut etc…, a ajuns inevitabil în conflict cu populatia rumînească.

Atunci ca si acum, din păcate, acest conflict nu s’a putut tranșa în mod liber între părţi, datorită imixtiunii brutale a marilor puteri. Dovada cea mai bună este însusi subiectul nostru, cererea insolentă a d-lui Katz, adresată Academiei Rumîne, în paralel fiind transmisă Associated Press, ca si ambasadelor marilor puteri. Dl. Katz, ca si alţi indivizi autohtoni fac mare caz, forțînd bunul simț al rumînilor și făcînd apel la anumite aspecte tragice cu mare impact emoțional la public, afirmînd în cererea sa, cităm:

”Acest cuvînt a fost auzit de evrei atunci cînd acestia au fost urcati în trenurile morții.”

Oare cum ar fi trebuit domnilor să se spună? Ceva de genul:

”Domnilor cetățeni de etnie evreiască, vă rugăm frumos, poftiți în vagoanele ne-aerisite!”

Era cumva crima mai mică?

Ideea e că atunci nu exista alt termen, în afară de cel de evreu. Niciunul din ele nu avea sens peiorativ. Sensul peiorativ s’a adăugat timp de aproape două secole datorită experientei extrem de benefice pentru rumîni, cu invazia evreiască care vasăzică, astfel că în multe orașe din Moldova, rumînii ajunseseră minoritari, fără a mai vorbi de cămătărie si altele.

Nu românii au adăugat sensul peiorativ termenului, ci jidanii înșiși, astfel că azi termenul are sensul pe care’l are, de afacerist lipsit de scrupule. Esențială fiind partea a doua, lipsit de scrupule. Peiorativ întrucîtva, dar în niciun caz jignitor si degradant.

În ceea ne priveste, utilizăm termenul de evreu în cazul cetășenilor statului Israel, chiar dacă marea majoritate sînt de origine ashkenază, dar si în cazul general al membrilor acestei etnii, asa cum este folosit acest termen în documentele oficiale.

De asemenea, în toate cazurile cu referire la etnia respectivilor, pentru că este clar că nu există o etnie jidănească. Dar în cazurile individuale, atunci cînd respectivul este sigur de origine ashkenază, sau în cazul evreilor din nordul Moldovei, Basarabia, Bucovina, toți de origine ashkenază, nimeni nu ne poate opri să folosim termenul corect de jidan.

Nici legal, nici moral, nici altfel. Oarece indivizi corecți din punct de vedere politic susțin că acest termen ar răni ”sensibilitătile evreilor”. Nimeni nu i’a îndemnat să se apuce de cămătărie, falsificat alcool, arendășie, bancrută frauduloasă, trafic de valută si alte blestemății. Și nu de azi de ieri, ci numai de vreo 4000 de ani încoace, etichete precum jidan sau jidov sînt greu de eliminat din vocabularul popular.

Despre Marco Maximilian Katz, trebuie spus că nu cu termenul cu pricina din limba rumîna are dînsul o problemă, ci cu anti-semitismul rumînilor, pe care dînsul caută cu orice pret să’l demonstreze. Și dl. Moses Rosen acum douăzeci de ani si mai bine a făcut la fel. Astfel că după doar 10 zile, în 11 iulie 1991, Senatul Statelor Unite ale Americii s’a conformat și a emis o rezolutie care condamnă resurecția antisemitismului și a intoleranței etnice din Rumînia.

Astfel că a fost blocată pentru ceva ani intrarea în NATO, cu consecintele știute, fără a mai vorbi de conditiile impuse prin aderare.

Iată ce scrie acesta în încheierea cererii adresate Academiei Rumîne, cităm:

”În aceste conditii, exprimînd din nou aprecierea noastră pentru răspunsul dumneavoastră prompt, vă solicităm ca, în corectarea neîntîrziată a definitiei cuvîntului ”JIDAN”, să țineți seama de opinia noastră, cei care în Rumînia încă sîntem numiți ”JIDANI”, și care, în acest moment, si pe fondul actualei definiții a cuvîntului ”JIDAN”, întîmpinăm dificultăți în a ne regăsi și apăra dreptul la demnitate în țara noastră.”

Credem că dînsul a fost destul de clar. Nu putem decît să întelegem că ar vrea ca acest cuvînt să fie scos din limba rumînă, printr’o lege sau prin alte mijloace. Problema e că nimeni nu poate scoate un cuvînt din limba rumînă, Academia Rumînă poate eventual cel mult să’l scoată din DEX, dar nu a rezolvat nimic cu asta.

Un cuvînt nu poate dispărea din vorbirea curentă, decît atunci cînd devine perimat ca sens sau conținut, sau cînd alt cuvînt mai la modă, mai la îndemînă, sau mai des vehiculat în mass-media îl înlocuiește. Dar atîta vreme cît dînșii se vor comporta precum dl. Katz, cuvîntul jidan, afacerist lipsit de scrupule, va rămîne acolo unde îi este locul, și cu sensul pe care îl are.

Cît despre faptul că vorbeste despre Rumînia, desi dînsul este cetățean israelian, ca despre țara noastră, nici nu mai are rost să pomenim, pentru că tupeul dînsului a fost demonstrat cu prisosință.

În mai multe articole de’ale Colonelui (r.) Vasile I. Zărnescu acesta a precizat că noţiunea ”jidan / jidani” este forma fonetică deformată, dar istorică şi ştiinţifică, provenită din germanicul din Das Jüden.

În limba rumînă, foarte multe neologisme de origine academică latină care încep cu ”j” sau care’l conţin pe ”j” se pronunţă ca atare, ”j”: just, justiţie, justiţiar, justiţiabil, justiţialist, injust/ă, injustiţie, Justinian / Iustinian; majestate / maiestate; majestuos / maiestuos.

Sunetul semnificat de litera nemţească ”ü” – redat în scrierile mai vechi şi prin litera ”y” – pronunţat prin diftongul ”iu”, s’a aglutinat, prin eliminarea vocalei u, în sunetul ”i”.

Astfel că germanicul ”Jüden” – care în germană se pronunţă ”iúden” – a dat în rumîneşte pe ”jidani”, consemnat ca atare şi în Dicţionarul lui Lazăr Şăineanu, care era jidan şi care nu se ruşina de acest cuvînt.

De fapt, cuvîntul ”jidani” este adaptarea în limba rumînă a cuvîntului ”Jüden”, care a fost preluat din celelalte limbi cu pronunţie fonetică a scrierii din ţările Europei Centrale şi de Est – din Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Rusia etc. – de unde au venit jidanii în Ţările Rumîne: Moldova, Transilvania şi Muntenia.

Diferenţierea dintre ”evreu” şi ”jidan” se face şi lingvistic, la fel ca în limba rumînă, inclusiv în alte limbi: în limba franceză, ”evreu” = ”hébreu”, unde sunetul ”v” a devenit ”b”, de unde şi ”limba ebraică”, pentru ”limba evreiască”, dar ”jidan” = ”juif”; în limba spaniolă, ”evreu” = ”hebreo”, dar ”jidan” = ”judio”; în limba rusă, ”evreu” = ”yevrey”, dar ”jidan” = ”jid”, sufixat cu -ov (jidov, preluat şi în limba română!); în limba italiană, ”evreu” = ”ebreo”; în limba engleză, ”jidan” = ”jew”; în limba germană, ”jidan” = ”Jüde” etc.

Aşadar, în limbile engleză şi germană, pentru ”evreu” nici nu există, în uzul curent, varianta biblică şi europeană ”evreu”, ‘hébreu’ / hebrew, ci doar ”jidan” = jew, Jüde!

Şi aceasta, deoarece în Marea Britanie şi Germania, fiind mai îndepărtate de Palestina, evreii autentici nu prea au ajuns, ci doar jidanii, veniţi din Europa de Est: din Rusia, Polonia (Galiţia), Cehoslovacia (Boemia-Moravia), Ungaria şi, fireşte, Germania, căci doar treceau Canalul Mînecii.

Ceea ce este curios, dar şi favorabil cercetării acestuia, fiind în consens cu cele pe care le susţine aici, este faptul că, dacă foloseşti motorul de căutare şi de traducere Google, atunci cînd ceri traducerea în engleză şi franceză a expresiei ”Evrei de vînzare”, apar sintagmele ”Hebrew for Sale” şi ”Hébreu à vendre”.

Dar dacă ceri găsirea titlului ”Yehuda Bauer Hebrew for Sale?” şi ”Yehuda Bauer Hébreu à vendre?”, se afişează numai ”JEWS FOR SALE? by Yehuda Bauer” şi, respectiv, ”Juifs à vendre?: les négociations entre nazis et Juifs”.

Cu alte cuvinte, şi motorul Google, contemporan nouă şi abia inventat – dar ”cult în cap”, cum zice Marean Vanghelie, un veritabil self-made man al ţiganilor – ştie că Hitler a avut de vînzare nu evrei, ci jidani: nu a avut de vîndut un milion de ”Hebrews / Hébreus” pe zece mii de camioane, ci un milion de ”Jews / Juifs” – din cele şase milioane pe care le exterminase, dar, care rămăseseră tot şase milioane, conform unei caricaturi care’l reprezintă pe Albert Einstein scăzînd 3.000.000 din 6.000.000 şi dîndu’i la rest tot… 6.000.000!

Desigur, în literatura de specialitate, apar sporadic şi formele ”hébreu” / hebrew, mai ales în denumirea unor ziare, cum vom arăta în continuare. În mod evident, prin forţa lucrurilor, în literatura problemei – exprimată, îndeosebi, în limbile franceză şi engleză, dar, de aici, prin inerţie şi mimetism, în alte limbi – s’a preluat forma proprie a cuvîntului avută în conotaţia noţiunii germane, Das Jüden, adică ”Jews / Juifs”, care, în limba rumînă trebuie tradusă prin termenul general ”iudei”, dar trebuie avută în vedere lecţiunea particulară redată prin grafia ”jidani”, întrucât noţiunea generală şi ambiguă de ”iudei” îi desemnează atît pe ”evrei”, cît şi pe jidani.

Ca atare, când a fost vorba de traducerea textelor din engleză sau franceză, noţiunile ”Jews / Juifs” s’au tradus, în funcţie de contextul istoric şi geografic, prin ”iudei”, îndeosebi cînd era vorba de evreii de pînă la anul 740 d.Hr. – cînd khazarii au devenit jidani, prin adoptarea subită, la ordinul lui Bulan, a religiei mozaice, cu rugămintea ca cititorul să facă această reservatio mentalis, anume că autorii străini nu fac distincţia între ”evrei” şi jidani – deci îi consideră pe toţi ca fiind iudei, tratîndu’i după forma cultului religios adoptat, iudaismul, şi nu după neam, după matricea lor genetică, turco-mongolă şi nu semită, adică după sînge, deşi, conform paremiologiei rumîneşti, ”sîngele apă nu se face!”

O altă dovadă istorică irefutabilă care atestă că jidanii nu sunt evrei decît prin însuşirea religiei mozaice este faptul că jidanii nu au cunoscut niciodată limba ”ebraică”.

Jidanii şi’au format, în decursul secolelor de convieţuire cu popoarele europene pe care le’au păcălit să’i suporte, limba idiş, grafiată şi idish sau yiddish: un amestec indistinct de cuvinte din limbile germană, polonă, rusă, ”ucraineană” (care ea însăşi era o aglutinare de dialecte ale etniilor trăitoare pe teritoriul respectiv, denumit imprecis ”u kraina”, însemnînd ”la margine”, unde se refugiau cei ce voiau să scape de pedepsele consemnate de legile ţărilor vecine sau de persecuţia unor satrapi locali) etc.

Elocvent este că pe site-ul Wikipedia, unde este postat link-ul pentru ”Yiddish language”, la începutul textului este pus avertismentul:

”Not to be confused with Hebrew language!” (A nu se face confuzie cu limba ebraică).

Nu, nu facem această confuzie! Tocmai de aceea explicăm, pe îndelete, că jidanii sunt una, iar ”ebraicii”, ”evreii” alta. Jidanii din Europa (de la Atlantic pînă în Munţii Urali şi pînă dincolo de ei, în republica ex-sovietică Birobidjan, unde s’a încercat concentrarea jidanilor din vestul Uniunii Sovietice!) vorbesc limba idiş, care este o corcitură, ca şi ”cultura idiş”, ce conţine elemente furate din limbile popoarelor principale pe care le’au parazitat – german, rus, polon, maghiar, ceh, lituanian etc. – şi de unde au emigrat (au ”aliat”) în Palestina, transformată în Israel.

Dar aici, toţi jidanii, ca să fie cît mai repede şi mai autentic transformaţi în ”evrei”, sînt obligaţi să înveţe rapid limba ebraică, pe care ei, jidanii, întrucît sunt descendenţii khazarilor, nu au ştiut’o niciodată, fiindcă nu erau evrei!

Totodată, sociologia limbii mai oferă un argument esenţial dat de logica intrinsecă a limbii. Întrucît khazarii şi’au însuşit, prin directiva conducătorului, cultul iudaic, au fost numiţi ”iudei” – nu ”evrei”.

Dintre ţările Europei, jidanii au dus’o cel mai bine în Germania. Ca atare, limba germană a constituit unul dintre ingredientele de bază la formarea limbii idiş. De aceea s’a împămîntenit germanicul Das Jüden, iudei, care a luat forma jew / jews, cu derivatele sale, în arealul anglo-saxon şi juif / juives în limba franceză, cu variantele sale în limbile neoromanice, şi care a devenit jidan / jidani în limba rumînă, preluat, cum am relevat la început, din limbile popoarelor din Europa Centrală şi de Est, de unde ne’au invadat jidanii, începînd de pe la anul 1830.

Dar forma ”iudeo”, chiar dacă este pronunţată ca atare, este grafiată şi ”judeo-…” în unele cuvinte compuse: ”judeo-bolşevic”, ”judeo-maghiar”, ”judeo-comunist” etc., dar este pronunţată în ambele variante, ”judeo-bolşevic” sau ”iudeo-bolşevic”, ”judeo-comunist” sau ”iudeo-comunist”.

Elocvent este şi faptul esenţial, pe care trebuie să’l ştiţi şi să îl reţineţi: că ”evreii” autentici, zişi de neam, sefarzii – numiţi aşa fiindcă în limba ebraică Spania era numită Sefard, şi, de aceea, mai sunt numiţi şi sefardimi, care au fost foarte puţini în Rumînia şi au rămas şi mai puţini, fiindcă au fost excedaţi de jidani, de aşchenazi – le poartă o ură deplină şi definitivă jidanilor şi nu vor să se amestece cu jidanii nici sub pămînt!

Într’adevăr, în Bucureşti, de exemplu, există trei cimitire ”evreieşti”: unul este cimitirul sefard, mai mic – lîngă Cimitirul Bellu –, iar celelalte două, uriaşe, sînt ale ashkenazilor: unul pe Bulevardul Ion Mihalache (fost ”1 Mai”) şi altul pe Şoseaua Giurgiului. Dar şi mai elocvente sînt aserţiunile făcute de reputatul psiholog american Kevin MacDonald, în formidabila sa carte INFLUENŢA EVREILOR ÎN LUME:

”Marea majoritate a jidanilor (Jews) din S.U.A. sînt jidanii aşchenazi.”

Şi încă:

«Jidanii au fost unici, ca grup american de imigranţi, prin ostilitatea lor faţă de cultura creştină a Americii şi prin eforturile lor agresive de a schimba această cultură. După opinia lui Ford, din cartea sa, JIDOVUL INTERNAŢIONAL, Statele Unite importaseră, în decursul a patruzeci de ani, 3.500.000 de imigranţi jidani cu un puternic simţ al identităţii lor şi vorbitori de idiş. În timpul unei foarte scurte etape, jidanii au avut o influenţă imensă asupra societăţii americane, mai ales în ceea ce priveşte eforturile lor de a elimina expresiile creştine din viaţa publică, eforturi începute încă din 1899-1900, cînd au încercat să elimine cuvîntul ”creştin” din Proiectul de Legi al Virginiei:

”Hotărârea jidanilor de a şterge din viaţa publică orice urmă a caracterului predominant creştin al S.U.A. este, în prezent, singura formă activă de intoleranţă religioasă din ţară”» (op. cit., pag. 68 – s.n., V.I.Z.).

Henry Ford şi’a publicat studiile sale antijidăneşti în 1920; deci, cele patru decenii la care se referă sînt cuprinse în intervalul 1880-1920. Din cele 3,5 milioane de jidani imigraţi în S.U.A. şi număraţi de către Ford trebuie să’i scădem pe cei vreo 300 şi ceva de jidani care s’au întors în Rusia, împreună cu Leon Troţki, în calitate de ”revoluţionari de profesie”, şi care veniseră pentru a fi puşi în funcţii de conducere a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, formînd nucleul dur al jidănimii acaparatoare a conducerii viitoarei U.R.S.S.!

Acelaşi comportament agresiv au manifestat jidanii de cînd s’au infiltrat în Rumînia, ocupând şi aici posturile de conducere, şi la fel de agresiv procedează şi acum, după ”democraţia” instalată în decembrie 1989.

Presiunea făcută de jidanii conduşi de escrocul vamal Marco Maximilian Katz – care a avut impertinenţa să înfiinţeze un centru de monitorizare a presei rumîneşti pentru depistarea ”antisemitismului”–, de către cei de la ”institutul naţional” ”Elie Wiesel” – care denigrează banii rumînilor băștinașii acestei țări şi, de aceea, trebuie denumit mai curînd ”antinaţional”,  la Academia Rumînă şi au cerut eliminarea cuvântului jidan din vocabular pentru că ar fi insultător pentru jidănime, este absolut condamnabilă, iar concesiile făcute de Academia Română din cauza acestei presiuni sînt ruşinoase, antinaţionale şi antirumîneşti.

Ar trebui să’şi schimbe numele în Academia jidovită din Rumînia. Aceleaşi presiuni intolerante şi inadmisibile au comis aceleaşi stabilimente jidăneşti în cazul difuzării la TVR3 a unui străvechi colind românesc, categorisit ca ”antisemit”.

În limba rumînă, cuvîntul ”jidov” – însemnînd şi ”uriaş”, prin nu ştiu care etimologie – este mult străvechi rumînesc, spre deosebire de omonimul său omograf ”jidov”, împrumutat de la ruşi, care înseamnă jidan, care l’a dat şi pe ”jidovit”, cu sensul de ”jidănit”.

De aceea, pentru a respecta adevărul istoric şi pentru a’i respecta pe ”evrei”, pe evrei (cîţi mai sînt ca număr, cîţi mai sînt ”evrei” ca religie mozaică străveche şi nu s’au jidănit, şi ei, prin influenţa rabinilor jidani / aşchenazi talmudişti, şi cîţi mai sunt ”evrei” ca genom, ca matrice genetică!) să’i denumim ca atare, evrei – sau, mai corect istoric şi etimologic, iudei –, iar pe jidani, jidani.

Cine sînt de fapt Evreii? De ce sunt așa de răi ? Ce’i face ”cei mai răi dintre cei răi” ?

Evreii de azi sînt reprezentați de:

1. Farisei
2. Khazari
3. Sămînța Șarpelui

1. Fariseii și puterea romană

El i’a cunoscut. El le’a auzit batjocura din vocea lor. Le’a sesizat ura crescînd.

A simțit prezența deliberatei necredințe, a viclenei ipocrizii. I’a recunoscut.

Le’a întîmpinat încăpățînarea zicînd:

”Cerurile și pămîntul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece. Iată vi se lasă casa, națiunea, religia pustie. Parăsită. Blestemată.”

Și Yahushua, Cel Uns, S’a intors și a plecat.

Iar apoi S’a oprit, doar o clipă, și cu lacrimi în ochii Săi, a scuturat praful de pe picioarele Lui.

Întîmpinînd răutatea, viclenia și ura, Yahushua cunoștea cu precizie caracterul evreilor care se luptau împotriva Lui. Le cunoștea originile.

Le’a spus, ”Voi sunteți de la tatăl vostru – diavolul, și faceți faptele tatălui vostru. El este un ucigaș de la început, și nu locuiește în adevăr pentru că adevărul nu este în el. Cînd vorbește, el vorbește minciuni, vorbește de la sine însuși: pentru că este un mincinos și tatăl minciunii.” (Ioan 8:44)

Edificator este însă întreg dialogul cu fariseii:

”Veridicitatea mărturiei lui Isus

(…) 12 Isus le’a vorbit din nou, zicînd:

– Eu sunt Lumina lumii. Cel ce Mă urmează pe Mine nu va umbla niciodată în întunecime, ci va avea Lumina vieții.

13. Fariseii I’au zis:

– Tu mărturisești despre Tine Însuți, deci mărturia Ta nu este adevărată.

14. Isus a răspuns și le’a zis:

– Chiar dacă Eu mărturisesc despre Mine Însumi, totuși mărturia Mea este adevărată, pentru că Eu știu de unde vin și unde Mă duc, dar voi nu știți nici de unde vin și nici unde Mă duc.

15. Voi judecați după înfățișare. Eu nu judec pe nimeni.

16. Și chiar dacă aș judeca, judecata Mea este adevărată, pentru că Eu nu sunt singur, ci sunt împreună cu Tatăl Care M’a trimis.

17. Chiar în Legea voastră este scris că mărturia a doi oameni este adevărată.

18. Sînt Eu Cel Care mărturisesc despre Mine Însumi, și apoi despre Mine mai mărturisește și Tatăl Care M’a trimis.

19. Atunci ei L’au întrebat:

– Unde este Tatăl Tău?

Isus a răspuns:

– Voi nu Mă cunoașteți nici pe Mine, nici pe Tatăl Meu. Dacă M’ați cunoaște pe Mine, L’ați cunoaște și pe Tatăl Meu.

20 Aceste cuvinte le’a spus în vistierie, în timp ce dădea învățătură în Templu, dar nu L’a arestat nimeni, pentru că încă nu’I sosise ceasul.

21. El le’a zis iarăși:

– Eu Mă duc, iar voi Mă veți căuta, însă veți muri în păcatul vostru. Unde Mă duc Eu, voi nu puteți veni.

22. Atunci iudeii au zis:

– Doar n’o avea de gînd să Se omoare, de zice: ”Unde Mă duc Eu, voi nu puteți veni“?

23. El le’a zis:

– Voi sunteți de jos; Eu sunt de sus. Voi sunteți din lumea aceasta; Eu nu sunt din lumea aceasta.

24. De aceea v’am spus că veți muri în păcatele voastre. Căci dacă nu credeți că Eu sunt, veți muri în păcatele voastre.

25. Ei L’au întrebat:

– Cine ești Tu?

Isus le’a răspuns:

– Ceea ce vă tot spun de la început.

26. Eu am multe de zis și de judecat cu privire la voi, însă Cel Ce M’a trimis este adevărat, iar Eu, ceea ce am auzit de la El, aceea spun lumii.

27. Ei nu și’au dat seama că le vorbea despre Tatăl.

28. Isus le’a zis:

– Cînd Îl veți înălța pe Fiul Omului, atunci veți cunoaște că Eu sunt și că nu fac nimic de la Mine Însumi, ci spun aceste lucruri așa cum M’a învățat Tatăl.

29. Iar Cel Ce M’a trimis este cu Mine. El nu M’a lăsat singur, pentru că Eu fac întotdeauna ceea ce Îi este plăcut.

30. În timp ce spunea aceste lucruri, mulți au crezut în El. Urmașii lui Avraam

31. Atunci Isus le’a zis iudeilor care crezuseră în El:

– Dacă rămîneți în Cuvîntul Meu, atunci sînteți într’adevăr ucenicii Mei.

32. Veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va elibera.

33. Ei I’au răspuns:

– Sîntem sămînța lui Avraam și niciodată n‑am slujit ca sclavi nimănui. Deci cum spui Tu: ”Veți fi liberi”?!

34. Isus le’a răspuns:

– Adevărat, adevărat vă spun că oricine face păcatul este sclav al păcatului.

35. Și sclavul nu rămâne pe veci în casă, însă fiul rămîne pe veci.

36. Deci, dacă Fiul vă eliberează, veți fi cu adevărat liberi.

37. Știu că sunteți sămînța lui Avraam, dar cu toate acestea căutați să Mă omorâți, pentru că nu pătrunde în voi Cuvîntul Meu.

38. Eu spun ceea ce am văzut la Tatăl, iar voi faceți ceea ce ați auzit de la tatăl vostru.

39. Ei au răspuns și I’au zis:

– Tatăl nostru este Avraam!

Isus le’a zis:

– Dacă ați fi copiii lui Avraam, ați face faptele lui Avraam.

40. Însă acum încercați să Mă omorâți pe Mine, un Om Care v’am spus adevărul pe care l’am auzit de la Dumnezeu. Așa ceva Avraam n’a făcut.

41. Voi faceți deci faptele tatălui vostru.

Atunci I’au zis:

– Noi nu suntem născuți din curvie. Avem un singur Tată: pe Dumnezeu!

42. Isus le’a zis:

– Dacă ar fi Dumnezeu Tatăl vostru, atunci M’ați iubi, pentru că Eu de la Dumnezeu am ieșit și am venit. Căci Eu n’am venit de la Mine Însumi, ci El M’a trimis.

43. De ce nu înțelegeți vorbirea Mea? Pentru că nu puteți asculta Cuvântul Meu.

44. Voi sunteți de la tatăl vostru, diavolul, și doriți să împliniți poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaș și n‑a stat în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbește din ale lui, pentru că este mincinos și tatăl minciunii! 45Iar pe Mine, pentru că spun adevărul, nu Mă credeți.

46. Care dintre voi Mă poate dovedi vinovat de păcat? Dacă spun adevărul, de ce nu Mă credeți?

47. Cel care este din Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu. Voi de aceea nu ascultați, pentru că nu sunteți din Dumnezeu. Isus este înainte de Avraam

48. Iudeii au răspuns și I’au zis:

– Nu zicem noi bine că ești samaritean și că ai demon?!

49. Isus a răspuns:

– Eu nu am demon, ci Îl cinstesc pe Tatăl Meu, iar voi Mă necinstiți pe Mine.

50. Totuși, Eu nu caut slava Mea; este Unul Care o caută și judecă.

51 Adevărat, adevărat vă spun că, dacă păzește cineva Cuvântul Meu, în veci nu va vedea moartea!

52. Atunci iudeii I’au zis:

– Acum știm că ai demon! Avraam a murit, profeții – de asemenea, și Tu zici:

”Dacă păzește cineva Cuvîntul Meu, în veci nu va gusta moartea!”

53. Doar nu ești Tu mai mare decât tatăl nostru Avraam, care a murit?! Și profeții au murit! Cine pretinzi Tu că ești?!

54. Isus a răspuns:

– Dacă Eu Mă slăvesc pe Mine Însumi, slava Mea nu înseamnă nimic. Tatăl Meu este Cel Care Mă slăvește, Cel despre Care voi spuneți: ”Este Dumnezeul nostru!“,

55. deși nu’L cunoașteți. Eu însă Îl cunosc, iar dacă aș spune că nu’L cunosc, aș fi și Eu un mincinos ca voi. Dar Îl cunosc și păzesc Cuvântul Lui.

56. Avraam, tatăl vostru, s’a bucurat nespus de mult că are să vadă ziua Mea; și a văzut’o și s’a bucurat.

57. Atunci iudeii I’au zis:

– N’ai nici cincizeci de ani și l’ai văzut pe Avraam?!

58. Isus le’a răspuns:

– Adevărat, adevărat vă spun că, mai înainte să se fi născut Avraam, Eu sînt!

59. Atunci au luat pietre ca să arunce în El. Dar Isus S’a ascuns și a ieșit din Templu.”

Voi sunteți ai tatălui vostru – diavolul. Nu există cuvinte mai dure adresate vreunui grup de oameni din Scriptură ca acestea.

Yahushua îi iubea pe Israeliți ! Dar tocmai pentru că’i iubea și pentru că nu vroia să’i abandoneze fără să’i avertizeze adecvat cu privire la originile lor și ce era în inima lor.

Adevărul este că israeliții erau cei mai răi dintre cei răi. Datorită acestui motiv Mântuitorul a fost trimis la ei. Dacă ar fi fost trimis Mesia la alții, L’ar fi primit cu bucurie. Din nou și din nou, Biblia a înregistrat cum Mîntuitorul a fost acceptat și bine -primit de samariteni, de asiro-fenicieni, de eleni și chiar de romani.

După ce Și’a descoperit misiunea Sa divină israeliților, Scriptura înregistrează trista afirmație:

”După aceste lucruri Yahushua a plecat în Galileea, pentru că nu mai vroia să rămînă intre Iudei fiindcă Iudeii căutau să’L omoare.” (Ioan 7:1)

Cei cu adevărat aleși să’L primească pe Mesia, au fost chiar cei care L’au respins și care I’au înscenat moartea. De pe timpul lui Avraam, Satana a cunoscut în ce linie genealogică urma să vină Răscumpărătorul. Yahuwah i’a promis lui Avraam cel fără copil:

”În tine vor fi binecuvîntate toate familiile pămîntului.” (Geneza 12:3)

Aceasta era o referință clară cu privire la venirea Celui Făgăduit. Așa că Satana și’a concentrat vasta inteligență și cele mai mari eforturi ca să corupă linia genealogică a lui Avraam chiar mai mult decît era ca rezultat al căderii.

Mulți dintre ”evreii” actuali nu sînt descendenții lui Avraam. Mai degrabă ei sunt khazari, ”un popor de origine turcă din Asia Centrală” *17. Ei reprezintă o linie ereditară complet diferită, totuși sînt primii care reclamă ”rasism” ori de cîte ori scopurile agendei lor se confruntă cu opoziție.

”Anti-semitismul” reprezintă motivul autovictimizării lor folosit în repetate rînduri de acești așa-ziși evrei care nu sînt descendenți ai lui Avraam dar care reclamă origine iudaică.

În 1976, Harold Rosenthal, un asistent administrativ al Senatorului SU, Jacob Javits, a oferit un interviu lui Walter White, Jr., unde a fost întrebat despre strămoșii khazari a multora dintre aceia ce declară că sînt ”evrei”.

White a spus, ”Conform cu ultimile descoperiri savante, strămoșii tăi nu sunt israeliți ci mongoli și asiatici din Europa răsăriteană și Asia de vest, deci strămoșii tăi se află la mii de mile depărtare de Țara Sfîntă.- dovedind că poporul tău nu reprezintă poporul ales al lui Dumnezeu.”

”Și ce?” Rosenthal a întrebat. ”Care’i diferența ?”

White a răspuns: “De mulți ani, suntem mințiți în stil mare că evreii sunt poporul Ales de Dumnezeu, aici e diferența. O diferență gravă.”

Rosenthal părea în mod deliberat că nu înțelege și a întrebat, “Ce diferență gravă?”

White cunoștea istoria lui și a dat pe față faptele: “Este dovada că marea majoritate a evreilor de azi sunt de origine khazară. Strămoșii tăi niciodată nu au trecut prin locurile unde a umblat Hristos. N-au cunoscut niciodată Ierusalimul și Palestina cum ai putea…”

Rosenthal l’a întrerupt, strigînd, “La naiba, care mai e diferența acum?” *18

Aceasta este atitudinea crypto-evreilor. (Rosenthal a fost ucis în circumstanțe suspicioase la o lună după ce oferise acel interviu revelator.)

Benjamin H. Freedman, un evreu influent care recunoștea răul făcut de cripto-evrei și doritor să avertizeze și pe alții a afirmat:

Descoperirea recentă a stabilit ca adevăr că așa-zișii sau auto-proclamații ”evrei” din Europa răsăriteană în niciun moment din istoria lor n’au putut fi priviți în mod corect ca linia descendentă a legendarelor ”triburi pierdute” din învățătura Bibliei. Așa-zișii sau auto-proclamații ”evrei” din Europa răsăriteană în perioada modernă a istoriei nu poate arăta în mod legitim nici măcar un singur strămoș antic care a pus vreodată piciorul pe solul Palestinei în era istoriei biblice.

Cercetările au arătat că așa-zișii sau auto-proclamații ”evrei” din Europa de est nu au fost niciodată ”semiți” și nu sînt ”semiți” nici azi și nici în viitor oricât de imaginativi am fi.

Cercetările exhaustive resping irevocabil ca pe o fabricație fantastică credința general acceptată de creștini că așa-zișii sau auto-proclamații ”evrei” din Europa răsăriteană reprezintă legendarul ”Popor Ales” așa de mult susținut în mod public de clerul creștin de la amvoanele lor. *19

Este interesant de notat că, deși adevărul originii khazare a multora dintre evreii de azi a devenit cunoscut peste tot, există o încercare tot mai mare din partea evreilor de a acoperi adevărul și de a nega faptele istoriei. Cu toate că, Eran Elhaik, un savant israelit în domeniul geneticii moleculare și totodată cercetător post-doctoral la Universitatea John Hopkins, a respins zgomotos această încercare de schimbare a istoriei..

În ”The Missing Link of Jewish European Ancestry: Contrasting the Rhineland and the Khazarian Hypotheses,” (Conexiunea Lipsă a Strămoșilor Evreilor Europeni: Contrastul dintre Ipotezele din ținuturile Rhinului și Khazariei) publicat în Decembrie [2012] în jurnalul Genome Biology and Evolution (Biologia Genomului și Evoluționism), Elhaik zice că a dovedit că Evreii-Ashkenazi își au rădăcinile în Caucaz – o regiune de la granița dintre Europa și Asia care se întinde între Marea Neagră și Marea Caspică — nu în Orientul Mijlociu.

Ei sînt descendenții Khazarilor, după cum argumentează el, un popor de origine turcă care locuia în cel mai mare stat din Euroasia și care apoi a migrat în Europa răsăriteană în secolele 12 și 13. *20

Cînd Yahushua era pe pămînt, nimeni nu a arătat o opoziție mai aprigă față de Mîntuitor ca Fariseii și nici o altă clasă nu a fost așa de răsunător denunțată de El pentru tradițiile lor omenești, pentru marea ipocrizie, și intențiile ascunse ale minților lor diavolești.

Fariseilor le plăcea să se ascundă sub masca devoțiunii spirituale, atît de bine încît și ucenicii erau înșelați. Mîntuitorul, totuși, a putut discerne cu claritate faptele deprăvării ascunse sub masca unei prezențe exterioare plăcute.

El a declarat cu curaj:

”Vai vouă, cărturari și farisei, ipocriți! Pentru că voi sunteți ca mormintele care nu se văd, și peste care oamenii umblă fără să știe.” (Luca 11:44, KJV)

Evreii de astăzi sînt descendenții spirituali ai Fariseilor. Nu este nici un secret.

Cu puţin timp înainte de luna plină din primăvara anului 70 d.Hr. Titus se afla în faţa Ierusalimului, cu o forţă militară uriaşă. Pe toate străzile şi pe toate drumurile se rostogolesc spre oraş coloane cum Iudeea nu a mai văzut nicicînd. Se apropiau legiunile V, X, XII şi XV, însoţite de cavalerie, trupe de geniu şi alte trupe auxiliare, aproape 80.000 de oameni!

În Oraşul Sfînt e forfotă; pelerinii au venit din toate colţurile lumii pentru sărbătoarea de Pesach. Ciocnirile dintre elementele extreme ale zeloţilor şi tabăra moderaţilor se suprapun peste pioasele rugăciuni; pe drum rămîn morţi şi răniţi.

Jefuirea Templului, gravură de pe Arcul lui Titus

În luna august a anului 70 d.Hr. legionarii romani şi’au înălţat drapelele în zona sacră a evreilor şi au adus jertfe în faţa lor. Deşi jumătate de Ierusalim se află în mîinile duşmanului, deşi – asemenea unor semne prevestitoare de rău – din Templul arzînd se ridică sumbre coloane de fum, zeloţii nu se predau. Ioan din Ghisala scapă, cu o ceată mai mare, din zona Templului în Oraşul de Sus de pe colina vestică.

Alţii se refugiază în palatul lui Irod, cel cu turnuri puternice. Încă o dată Titus trebuie să introducă în luptă geniştii, artileria, maşinăriile-berbece, toată strălucita sa tehnică de asediu. În septembrie sînt trecute şi aceste ziduri, cucerite ultimele bastioane; rezistenţa este înfrântă definitiv.

Pierderile umane ale iudeilor sunt inimaginabil de mari. În timpul asediului s’au aflat în cetate, conform datelor lui Tacit, 600.000 de oameni. Josephus notează ca număr al prizonierilor, fără a socoti şi crucificaţii şi spintecaţii, 97.000 şi adaugă că pe o singură poartă iudeii au scos într’un interval de trei luni 115.800 de cadavre.

Deasupra ruinelor, pustiului şi deznădejdii din Templul Ierusalimului, pe care, sub ameninţarea pedepsei cu moartea, nimeni nu avea voie să calce, împăratul Adrian ridica o nouă colonie romană: Aelia Capitolina. Priveliştea unei colonii străine pe pămîntul sacru al culturii iudaice provoacă încă o dată o rebeliune deschisă.

Iulius Severus, guvernatorul Britanniei, este trimis în Iudeea şi zdrobeşte şi ultima încercare disperată a iudeilor, care a durat trei ani, de a’şi recuceri libertatea. Împăratul Adrian pune acum să mai fie construit un hipodrom, două băi şi un teatru mare.

Pe masele de moloz ale sanctuarului iudaic se înalţă în toată splendoarea, parcă în bătaie de joc, un monument al lui Jupiter; iar acolo unde, conform tradiţiei creştine, s’a aflat mormîntul lui Hristos, oameni străini merg în pelerinaj, urcînd terasele în trepte, la sanctuarul zeiţei păgîne Venus !

Însuși evreii admit că:

Odată cu dispariția Templului 70 d.Hr., Saducheii au dispărut cu toții, lăsînd administrarea tuturor afacerilor evreiești în mîinile Fariseilor. De vreme ce viața evreiască era ordinată de Farisei; întreaga istorie a iudaismului a fost reconstruită din punct de vedere fariseic, și Sanhedrinul din trecut a căpătat un nou aspect. Un nou lanț al tradiției a suplimentat vechea tradiție preoțească (Abot 1:1).

Fariseismul a format caracterul iudaismului, viața și gîndirea evreului pentru tot viitorul. *21

Crezurile unui om formează atitudinea, opiniile și acțiunile. Evreii de astăzi sunt inspirați de același spirit de care au fost conduși predecesorii lor: spiritul fariseic.

2. Khazarii

Altundeva în interviul său, Rosenthal s’a lăudat:

”Anti-Semitism nu semnifică în opoziție cu Semitismul. Nu există așa ceva. Este o expresie pe care noi, evreii o folosim ca un cuvînt batjocoritor pentru a stigmatiza, așa cum voi folosiți cuvîntul bigot, pe cei care critică evreii. Îl folosim împotriva celor ce ne urăsc. ”

Aroganța absolută a acestor oameni de a revendica drepturi speciale ca ”Aleși ai lui Dumnezeu” te uimește. Mulți dintre ei sunt perfect avertizați că nu pot ridica pretenția unei descendențe fizice din Avraam, dar pe măsură ce ținta căutărilor lor personale de avea putere este împlinită, nu le pasă.

3. Sămînța Șarpelui

Evreii reprezintă sămînța Șarpelui. Yahushua Însuși i’a numit:

”Șerpi! Pui de năpîrci!” și a întrebat, ”Cum veți putea scăpa de pedeapsa viitoare?” (Vezi Matei 23:33.)

Un ”pui” de viperă. În alte cuvinte din familia, din linia ereditară,a unor șerpi periculoși și otrovitori. Ei reprezintă ”sămânța șarpelui” care într’adevăr zdrobește călcîiul Mântuitorului. Făcînd aceasta, ei au cooperat cu tatăl lor, Satana.

Aceste fapte nu trebuie să surprindă pe nimeni. Yahushua n’ar fi putut să facă adevărul mai clar de atît. El le’a dat iute replica:

”Voi sunteți ai tatălui vostru, diavolul, și poftele tatălui vostru faceți. El, de la început, este un ucigaș și în el nu locuiește adevărul, pentru că în el nu e adevăr.” (Ioan 8:44, KJV)

De aceea Tatăl Yahuwah a trimis pe Fiul Său să fie născut dintr’o mamă israelită: ca să ajungă și să salveze pe cei mai căzuți dintre cei căzuți.

Acesta este adevăratul motiv pentru care evreii disprețuiesc toate neamurile. Rosenthal a afirmat:

”Voi și noi suntem atât de separați Voi sunteți o altă rasă.Nu sunteți de condiția noastră. Nu este niciun secret că nu avem respect față de voi și de condiția voastră.”

Reporterul a întrebat:

”Te referi doar la condiția noastră de ‘creștini’?”

În replică, Rosenthal a zis, ”Nu, voi neamurile. Cu toții sînteți inamicii noștrii.”

Harold Wallace Rosenthal (2 noiembrie 1947 – 11 august 1976), a fost asistent senior al senatorului Jacob K. Javits. Rosenthal a fost ucis într’un atac terorist la Istanbul, Turcia.

Rosenthal a absolvit Universitatea Cambridge și școala absolvită a Universității Harvard , ambele la burse. După ce a lucrat pentru congresmanul Hugh Carey (D-NY), s’a mutat la biroul senatorului Walter Mondale (D-MN), unde a dirijat agenda legislativă a senatorului. După o părere la Rockefeller Brothers Fund, Rosenthal s’a întors la Senat pentru a lucra ca asistent senior la Jacob K. Javits din New York.

La 11 august 1976, Rosenthal a fost una dintre cele patru persoane ucise într’un atac terorist la poarta El Al din Istanbul, Turcia. Printre alte victime s’au numărat Yutaka Hirano, un ghid turistic din Japonia, Ernest Eliash din Petach Tikvah și Shlomo Weisbachs împreună cu peste 20 de răniți.

O femeie americană, Margaret Shearer a fost rănită cu un glonț în gleznă.

Doi atacatori prinși s’au identificat la poliția turcă drept Mohamed Mehdi și Mohamed Husein al-Rashid al Frontului Popular pentru Eliberarea Palestinei.

În 1977, în memoria sa a fost instituită Bursa Harold Rosenthal în relații internaționale.

În fiecare an, 9-13 studenți calificați li se oferă posibilitatea de a’și petrece vara în burse profesionale cu un membru al Congresului sau într’un departament guvernamental. Cererile sînt încurajate de la studenții absolvenți interesați de toate ramurile guvernamentale.

Teoria interviului

În 1978, un pamflet intitulat The Hidden Tyranny a inclus un interviu realizat de Walter White cu Rosenthal, care pretindea că evreii americani au pus în aplicare un plan al protocoalelor Bătrînilor din Sion pentru a prelua lumea.

Pamfletul a fost republicat în anii ’90 și distribuit la Idaho de către 11th Hour Remnant Messenger, finanțat de antreprenorii bogați Vincent Bertollini și Carl E. Story. Liga anti-defăimare a numit’o ”un document fabricat” și a pus întrebări de ce autorul ”va aștepta să publice prima dată broșura pînă în 1978, la 2 ani după ce a ”vorbit” cu Rosenthal, care a fost ucis de teroriști în 1976.”

Tom Metzger a raportat pe site-ul White Aryan Resistance ”că interviul nu a avut loc niciodată. Walter White a funcționat gratuit și liber pe unele subiecte, ca acesta … acel interviu este fals”.

Daniel Levitas în cartea sa The Terrorist Next Door: The Militia Movement and the Radical Right i’a atribuit interviul fals  soția lui White, Opal Tanner White, un ajutor al lui Gerald LK Smith, scriind ”de cînd Rosenthal era mort, White era liber să să atribuie tot ceea ce și’ar fi dorit – oricît ar fi de neplăcut sau de urît – pentru asistentul Javits din cînd în cînd.”

Dominația Absolută a Lumii

Bigotismul liderului sefardic, Rabinul Ovadia Yosef reprezintă aroganța tipică, rasistă, plină de ură pe care majoritatea evreilor o au față de non-evrei. Într’o discuție pe care Yosef o avea cu privire la tipurile de muncă pe care un non-evreu le poate face în Sabat, el a declarat:

”Goyim s’au născut, doar ca să ne slujească. Fără aceasta ei nu’și află rostul în lume; doar ca să slujească Poporului Israel. La ce sunt necesare neamurile? Ei vor lucra, vor ara, vor culege recolta. Noi ne vom așeza ca niște ”efendi” și vom mînca. Cu neamurile se va întîmpla asemenea oricărei ființe: Ei merită să moară, dar Dumnezeu le va da longevitate. De ce? Imaginați’vă, dacă le’ar muri măgarul și’ar pierde banii. fiindcă el îi slujește. De aceea el are viață lungă ca să lucreze pentru evreu.”

Goim (goyim) este un termen biblic evreiesc pentru ”națiune”. În perioada romană a căpătat înțelesul de ”ne-evreu”. Tot acesta este înțelesul său și în idiș.

”De aceea nici unui evreu, indiferent sub care nume, nu i se va permite să rămînă aici fără permisiunea mea scrisă. Știu că nu există o pestă mai devastatoare în stat ca această rasă, care împovărează poporul prin frauda lor, prin cămătăria lor și împrumuturile lor financiare și care comit tot felul de fapte pe care orice om onorabil le dezaprobă. Ca mai apoi, să fie duși și excluși de aici cît de mult posibil.”

(Maria Thérèsa, Arhi-Ducesă de Austria, Împărăteasă A Sfîntului Imperiu Roman, și Regina Ungariei și a Boemiei, 1717-1780)

Evreii de astăzi domină lumea. Ei controlează direct, sau printr’o influență indirectă asupra finanțelor lumii, asupra armatei, educației, cercetărilor științifice, guvernelor, organizațiilor non-guvernamentale, asupra media și divertismentului, ca să numim doar cîteva.

Ei fac aceasta prin trei deghizări:

A) Israelul (și Mossadul lor) își impune voința sa prin armata SUA cu care are legături strînse;

B) Bancherii evrei exercită control totalitar prin Rezerva Federală SUA și dinastia bancară Rothschilds.

C) Sioniștii controlează și influențează religia și divertismentul.

Individuali și colectivi, aceștia sînt crypto-evreii. În alte cuvinte, evreii sunt uniți în împlinirea agendei lor nesfinte de dominare totală a lumii. Unii pot fi descendenți evrei; mulți nu. Dar cu toții sunt uniți în dorința de putere și în conștiința superiorității lor.

Crypto = secret, ascuns sau acoperit, din elenul kryptos = acoperit, tainic. O persoană care aderă sau susține în secret un grup, un partid sau credință.

Crypto-evreii sînt mințile care conduc din spatele vastei conspirații globale pentru dominarea și guvernarea tuturor neamurilor. În acest scop, au avantajul secret că: mintea celei mai dotate persoane nu poate intui magnitudinea răului premeditat în care crypto-evreii sînt implicați activ.

Ca să oferim cîteva exemple din agenda lor de mai înainte, cripto-evreii au fundamentat Revoluția Bolșevică *22, precum și cele două Războaie Mondiale I și II *23 în care intenționat și’au sacrificat propriul popor.

Winston Churchill a scris:

”Nu este nevoie să exagerăm rolul jucat în crearea bolșevismului și în susținerea efectivă a Revoluției Ruse de către acești evrei internaționali în mare parte atei. Cu siguranță a fost unul mare; întrece pe toate celelalte. Cu excepția notabilă a lui Lenin, majoritatea liderilor sunt evrei. Mai mult, inspirația principală și puterea conducătoare vine de la liderii evrei… În instituțiile sovietice predominanța evreilor este și mai uimitoare…”

Acest lucru le’a procurat un card gratuit permanent de eliberare din pușcărie sub sloganul ”Niciodată din nou.”

Acest lucru ar putea să șocheze pe aceia care au fost îndoctrinați să creadă că șase milioane de evrei *24 și’au pierdut viețile în holocaust, dar Rosenthal a explicat:

”Sîntem întotdeauna gata să sacrificăm cîteva mii de evrei ca să schimbăm conducerea lumii. Este un preț mic nu este nimic rău în asta.. Știi că am rîs de povestea celor șase milioane cum am râs de povestea că Hristos era iudeu și de povestea Poporului Ales de Dumnezeu. Aceasta ar trebui să arate oamenilor că solidaritatea dintre noi nu se compară cu nici o alta din lume. Evreii sunt foarte apropiați între ei chiar dacă nu s’au văzut și nici nu s’au auzit vreodată.”

Prin controlul asupra finanțelor și educației, crypto-evreii au fost capabili să influențeze gîndirea a milioane de oameni. Așa cum se lăuda Rosenthal:

”Prin controlul sistemului bancar suntem capabili să controlăm capitalul corporațiilor. Prin acesta, am căpătat monopol total în industria cinematografică, în radio difuziune și în dezvoltarea mediei televizate. Industria presei, a ziarelor, periodicelor și a jurnalelor tehnice au căzut deja în mâinile noastre.

Cireașa de pe tort a venit mai tîrziu cînd am luat în stăpânire editurile pentru toate materialele școlare. Prin aceste mijloace înfluențăm opinia publică ca să se potrivească propriilor noastre scopuri. Oamenii nu sunt decît niște porci stupizi care rîmă și înghit orice le oferim, adevăr sau minciună.”

Dar crypto-evreii au cele mai eficiente mijloace de infuențare a gîndirii și de schimbare a politicii, prin influența vastă asupra religiei, cu scopul de a’și îndeplini agenda.
Infiltrarea în Creștinism

Prin religie am căpătat control complet asupra societății, guvernului și economiei. Nici o lege nu trece cu excepția celor a căror merite au fost mai întîi elogiate de la amvon. Un astfel de exemplu este egalitatea raselor care a condus la integrare și în ultimă instanță la (corcirea) amestecarea raselor.

Clerul credul, într’un glas instruiesc enoriașii că sîntem speciali-poporul ales în timp ce cu alt glas proclamă că toate rasele sînt la fel. *25

Papa Francisc îmbrățișînd evrei și musulmani în excursia lui din Mai 2014 în Israel

Iudaismul este portaltoiul din care au crescut atât creștinismul cît și islamismul. Unele surse sugerează că evreii au fost în spatele coruperii și apostazie creștinismului în Biserica Romano-Catolică *26 și, prin Biserica Catolică, la crearea Islamului. Rabinul Abe Finkelstein, într’un interviu oferit Pastorului James Wickstrom, admitea ”Noi am format Iezuiții.” *27

Cripto-evreii s’au infiltrat în fiecare domeniu al creștinătății și la fel de bine în seminariile creștine prin oferirea mărului discordiei: presupusa lor legătură și cunoaștere a rădăcinilor ebraice ale creștinismului.

Religia, deasemenea, trebuie împărtășită și noi am lucrat în vederea împliniri acestei nevoi. Prin cenzura asupra textului tipărit și asupra știrilor-media, am fost capabili să ne menținem ca autoritate în religie.

Mulți dintre rabinii noștri, acum, dețin catedre în seminariile teologice creștine. Suntem uimiți de prostia creștinilor de a accepta învățăturile noastre și de a le propaga ca și cum ar fi ale lor.

Iudaismul nu este reprezentat doar de învățăturile din sinagogă, ci și de doctrinele din fiecare ”Biserică Creștină” din America. Datorită propagandei noastre biserica a devenit cel mai avid suporter al nostru. Oferindu’ne chiar un loc special în societate datorită credinței lor în minciuna că noi suntem ”poporul ales” iar ei neamurile. *28

O mînă de cripto-evrei controlează, astfel, milioane de oameni, simplu, prin modificarea sistemului lor teologic de credințe. Creștinii privesc la evrei, astăzi, pentru iluminare spirituală.

Ei adoptă practicile și tradițiile fariseice pentru a ”îmbogăți” închinarea lor religioasă. Unii merg atît de departe încît poartă yarmulkas doar pentru că toți evreii fac asta, iar ei au fost îndoctrinați cu idea că evreii sînt ”poporul ales de Dumnezeu”.

Teologia creștină a fost transformată de cripto-evrei să folosească agendei propriei lor auto-slujiri!

Cripto-evreii mint și schimbă faptele istoriei doar ca să se potrivească cu propria lor agendă.

”Trebuie să’i alungăm pe arabi și să le luăm locul.” (David Ben-Gurion, 1937.)

”Trebuie să facem orice ca să ne asigurăm că ei (palestinienii) nu se mai întorc niciodată… Bătrînul va muri iar tînărul va uita.” (David Ben-Gurion, asigurînd pe colegii sioniști că palestinienii nu se vor mai întoarce niciodată la căminele lor, 18 Iulie, 1948, citat din Michael Bar Zahor’s Ben-Gurion: The Armed Prophet/Ben Gurion:Profetul Înarmat, p.157.)

”Cum putem să returnăm teritoriile ocupate? Cînd nu există nimeni căruia să’i returnăm.” (Golda Meir, March 8, 1969.)

”N’a fost nici un palestinan; ei n’au existat nicodată.” (Golda Meir,15 Iunie, 1969.)

Sfînta Mită

Rasa evreiasă este cunoscută pentru oportunismul ei de a trage foloase și de a se îmbogăți din necazul altora. Acest lucru a fost recunoscut de premierul australian, William M. Hughes. Exprimându’și îngrijorarea asupra impactului pe care practicile afaceriste ale evreilor l’a avut în Australia, el spunea:

”Montefiores au preluat Australia pe cont propriu nu există mină de aur sau oaie din Tasmania pînă în New South Wales care să nu le plătească un greu tribut. Ei reprezintă adevărații proprietari ai continentului de la antipod. Ce folos că sîntem o națiune bogată, dacă bogăția aceasta este toată în mîna evreilor germani ?” *29

Henry H. Beamish, blamat peste tot de evrei ca fiind un ”anti-semit”, observa:

”Războiul Boer a durat 37 de ani … Mulți cetățeni au criticat acțiunea britanicilor de a’i îndepărta pe Boeri. În urma cercetării, am aflat că toate minele de aur și de diamante din Africa de Sud erau proprietatea evreilor; Rothschild controla aurul; Samuels controla argintul; Baum controla alte mine și Moise controla metalele de bază. Acest popor spurcă, inevitabil, tot ce ating.” *30

”Yahushua a văzut acest spirit și a avertizat: ‘

”Nimeni nu poate sluji la doi stăpîni: pentru că fie va urî pe unul și va iubi pe celălalt; sau va ținea la unul iar pe celălat îl va disprețui. Nu poți sluji lui Yahuwah și lui mamona (bogăție, avuții).” (Matei 6:24)

Cripto-evreii s’au auto-promovat cu succes ca ”poporul ales al lui Dumnezeu”. Puterea, influența și bogăția lor au crescut exponențial cu această propagandă de auto-mărire. Ei învață că pentru a beneficia de binecuvîntările lui Yahuwah, creștinii trebuie să ”binecuvânteze” Israelul.

Această pretenție se bazează pe promisiunea lui Avraam:

”Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta și voi blestema pe cei ce te vor blestema.” (Geneza 12:3)

Această doctrină a auto-slujirii își are originea în cripto-evreii care s’au infiltrat la seminariile creștine, producînd lideri religioși creștini care învață astfel de învățături false pe cei ce’i urmează.

”Există deja ceva asemenea unui monopol în finanțele de la nivel înalt… Ceea ce este cel mai distinctiv dintre toate, este că această tendință de a monopoliza se răspîndește asemenea unei boli contagioase.” (Hillaire Belloc, The Jews, (Evreii) p. 9.)

Multitudine de creștini cred astăzi că este datoria lor creștinească să susțină Israelul. Chemările merg înainte ”Rămîneți alături de Israel.”

Acest suport este oferit pe două căi:

1) înțelegeri politice;

2) bani.

ÎNȚELEGERE POLITICĂ: Creștinii sînt îndemnați să “Stea alături de Israel ca să primească binecuvântările lui Yahuwah”.

Această credință a devenit atât de răspîndită, încît există mulțime de creștini care cred că prosperitatea Americii este în funcție de cît de mult ea suportă sau se o opune politicii externe și interne israeliene.

Pe un website se află o imagine pe care scrie:

”Cere un Profesor de Biblie.”

Altcineva sugera în scris:

”Națiunea noastră [Statele Unite] a fost binecuvîntată datorită faptului că a ajutat poporul evreu și Israelul în tot acești ani pînă azi. Dacă îi presăm să renunțe mai mult la teritoriul lor pentru pace și nu’i mai susținem, nu ne va judeca Dumnezeu pentru aceasta?”

Răspunsul a fost :

”…Există aceia care au corelat dezastrele ”naturale” pe care le’am suferit în ultimii ani cu timpurile cînd l’am forțat pe Israel să renunțe la teren. Descoperirile lor sunt în afara coincidențelor. Concluzia poate fi doar una singură judecata a început deja.” *31

BANI:

”Dumnezeu binecuvîntează pe cei ce binecuvîntează pe Israel, așa că binecuvîntați pe Israel și veți fi voi înșivă binecuvântați”, reprezintă tema.

Toți slujitorii creștini sunt devotați colectării de bani pentru a’i trimite în Israel. Creștinii devotați dau și dau din zecimile și darurile lor pentru a ”binecuvînta” pe evrei pentru că ei cred că nu pot primi binecuvîntările lui Yahuwah dacă nu fac asta.

Acesta este mesajul liderilor creștini asemenea lui John Hagee. Hagee a fondat Creștinii Uniți Pentru Israel (CUFI). CUFI este cea mai mare organizație pro-Israel din Statele Unite cu peste 2,5 milioane de membri. Ținta lor este ”de a educa pe creștini cu privire la imperativele morale și biblice de a susține pe Israel și de a construi un suport creștin pentru Israel prin întreaga America.” *32

Ei susțin anual o conferință la nivel înalt în Washington, D.C., cu ”membrii CUFI, împuterniciți să vorbească personal cu oficialii lor aleși în favoarea Isralului.” *33

La un astfel de summit, Hagee a descoperit clar agenda de auto-slujire din spatele cripto-evreilor ascunși și asistența creștină acordată Israelului:

”Voi binecuvînta pe cei cei ce vă binevântă și voi blestema pe cei ce vă blesteamă”, a spus Hagee, citînd din cartea Genezei.

”Aceasta este politica față de străini a lui Dumnezeu, și nu s’a schimbat.” *34

Directorul Executiv al CUFI este David Brog, el însuși evreu practicant. Brog a spus unui reporter de la Washington Post că mulți evanghelici ”au un profund simț al vinovăției în era creștină, cum de s’a întîmplat Holocaustul și cum de creștinii n’au făcut nimic să împiedice.”

Aroganța unei astfel de afirmații, făcute de un evreu, te uimește cînd se combină cu următoarele fapte:

Există un fapt documentat, istoric că evreimea mondială a declarat război Germaniei în 1933, cu ani înaintea celui de al Doilea Război Mondial (Vezi nota *6).

La acel timp, ziarul evreiesc, Natscha Retsch, a publicat această declarație:

”Războiul împotriva Germaniei va fi dus de toate comunitățile, conferințele și congresele evreiești… de fiecare evreu în parte. De aceea războiul împotriva Germaniei va fi însuflețit ideologic și va promova interesele noastre, care cer ca Germania să fie distrusă în întregime.”

”…Pericolul pentru noi, evreii îl constitue poporul german în întregime, Germania ca întreg și ca individ. Trebuie acționat inofensiv tot timpul… În acest război, noi, evreii trebuie să participăm cu toată puterea și tăria pe care o avem la dispoziție.”

Evreul Rothschilds a finanțat din ambele părți războiul, strîngînd miliarde din afaceri sîngeroase, profitînd de suferința mulțimilor.

Destul de devreme, în 1934, cripto-evreul Emil Ludwig Cohn admitea:

”Hitler nu are război (nu vrea război), dar îl vom forța, nu anul acesta dar în curînd.” *35

La apogeul războiului, Rabbi Felix Mendlesohn afirma:

”Al Doilea Război Mondial se luptă în apărarea principiilor fundamentale ale Iudaismului.” *36

Hitler însuși spunea mai tîrziu:

”Nu este adevărat că eu sau altcineva din Germania doream război în 1939. A fost dorit de oamenii de stat internaționali care fie erau de origine evreiască fie lucrau în interesele evreilor. Niciodată nu mi’aș fi dorit ca după Primul Război Mondial, să mai fie un al doilea împotriva Angliei și Americii.” Adolf Hitler, April, 1945, *37

Dar cărțile de istorie sînt scrise de învingători. Iar cripto-evreii stau în spate și rîd de credulitate goyim-ului pe care’i consideră vite încălțate.

Creștinii sînt printre cei mai altruiști oameni de pe pămînt. Face parte din moralitatea lor înăscută, din religia lor, să facă bine altora să fie onești și integri în toate afacerile lor, să se sacrifice pentru binele celorlalți. Aceasta a fost tăria și frumusețea lui Yahushua, imitată de urmașii Săi adevărați.

Cripto-evreii sînt chiar opusul. Nu au nici un fel de milă pentru goyim.

Aaron Cohen afirmă:

”Neamurile (non-evreii) sau mai precis altruismul goyim-ului este așa de euforizant că fiecărui evreu trebuie să’i fie frică. Ori de cîte ori goyim și’a abandonat propriile vicii pentru binele mai mare în favoarea etnicilor, comunității și națiunii sale, evreii au suferit în istorie, de obicei fiind expulzați… O mică doză de altruism controlat din partea neamurilor poate fi benefic.

Singurul moment – vreau să spun unicul moment – cînd Neamurilor li se poate permite să fie altruiste este atunci când se sacrifică pe ei însiși și libertatea lor pentru binele mai mare în favoarea poporului evreu sau Israel. Nu mai puțin decît războiul finalizat din Irak (și următoarele cu Siria și Iran), demonstrează că această formă artificială de altruism al Neamurilor, odată ghidat către propriile noastre interese, poate servi bine,  cu adevărat, poporului evreu.

Și, de asemenea, este permis altruismului tipic al goyim-ului să simtă ceva adevărat în propriile lor instincte de grup, oricum distorsionate prin adăugarea unei texturi realiste lumii fanteziste, pictată de alți evrei loiali pe frontul industriei spectacolului, Red Summerstone (de asemenea cunoscut ca Murray Rothstein), Michael Eisner și Spielberg.” *38

Steven Spielberg, alături de mulți alți evrei domină Hollywoodul, este responsabil de formarea crezurilor și de alterarea percepțiilor a milioane de persoane prin media și filme.

Rădăcinile Răului

Așa cum s’a afirmat mai devreme, unul dintre cele mai mari avantaje pe care le au cripto-evreii în avansarea agendei lor este faptul că nici cea mai avansată minte nu poate cuprinde adîncimile răului la care recurg fără ezitare.

Dar de unde izvorăște acest rău? Care’i este sursa?

Nici o religie organizată nu este lăsată mult timp fără îndoctrinare. Aceasta lucrează în ambele direcții bine și rău. Creștinismul nu poate exista fără Biblie. Islamul are nevoie de Coran. Iudaismul are Talmudul.

Cripto-evreii comit cu îndrăzneală cele mai rele fapte, cele mai oribile crime. Mint, rup legăminte, fură, declanșează războaie, ucid în dorința nebună de a domina lumea… și aceste lucruri sînt justificate prin ”scrierile lor sacre”, Talmudul.

Departe de a fi o carte sfîntă, Talmudul reprezintă haznaua răului, direct din mațele iadului. De aceea este șocant că un mare număr de creștini se întorc din ce mai frecvent la evrei pentru iluminare spirituală, adoptînd tradițiile evreiești și practicîndu’le ca și cum ar fi ale lor, gîndind că astfel muțumesc pe Yahuwah într’o măsură mai mare.

Unii ar putea protesta, ”Eu nu urmez Talmudul! Eu urmez Tora!”

Dar ceea ce ei pierd din vedere este că tradițiile și riturile evreiești pe care ei le’au adoptat ca propriile lor practici, au fost filtrate prin Talmud! Tora reprezintă ceea ce evreii numesc Cărțile lui Moise, primele cinci cărți ale Bibliei creștine. Talmudul provine dintr’o lungă tradiție orală. Pe timpul lui Yahushua se făcea referire la ”datinile strămoșești”.

Yahushua a cunoscut Talmudul! Era familiar cu datinile strămoșești și nu s’a folosit de aceste porunci și reglementări omenești.

Atunci cărturarii și fariseii care erau de la Ierusalim au venit la Yahushua, zicînd:

”De ce ucenicii Tăi calcă datina strămoșească? Căci nu’și spală mîinile cînd mănîncă pâine.”

El le’a răspuns:

”Dar voi de ce călcați porunca lui Yahuwah datorită tradiției voastre?” (Matei 15:1-3)

”Evreii întotdeauna au știut, de’a lungul istoriei, că, dacă creștinii ar afla ce scrie în Talmud, i’ar înfuria foarte tare. Și astfel pot acoperi cea mai mare parte din afirmațiile lor blasfemiatoare la adresa lui Isus Hristos deoarece oamenii nu vorbesc evreiește.”

Aceia care privesc la obiceiurile evreiești pentru ”îmbogățirea” practicilor lor spirituale, au nevoie să înțeleagă că tocmai aceste rituri și tradiții au fost denunțate de Yahushua cînd era pe pămînt.

Rabbi Louis Finklestein a fost foarte cunoscut și foarte respectat pentru erudiția sa. A fost conducătorul Seminariului Teologic Evreiesc din America. Era totodată și scriitor. El a scris, în legătură cu fariseii, un lucru care a devenit clasic, faimos în lume:

”Fariseismul a devenit Talmudism … [Dar] spiritul antic al Fariseilor a supraviețuit nealterat. Cînd un evreu … studiază Talmudul, el practic repetă argumentele folosite de academiile palestiniene… Spiritul doctrinar al fariseilor a rămas pătrunzător și viu… Din Palestina la Babilon; din Babilonia în Africa de Nord, Italia, Spania, Franța și Germania; din acestea în Polonia, Rusia și Europa Răsăriteană în general, fariseismul antic s’a preumblat.” *39

Tradiția evreiască nu trebuie să’și găsească loc în inima, mintea sau practica niciunui creștin ce crede în Biblie. Yahushua nu a văzut lumină spirituală în tradițiile evreiești cînd a exclamat:

”Vai de voi, cărturari și farisei, ipocriți! Căci voi sunteți precum mormintele, care pe dinafară sunt văruite, dar înăuntru sunt pline de oasele morților și de toate necurățile. Tot asemenea, voi vă arătați pe dinafară neprihăniți, dar pe dinăuntru sunteți plini de ipocrizie și de fiere amară.” (Matei 23:27-28)

Nu tradiția evreiască a fost îmbrățișată: tradiția fariseică a câștigat teren și a corupt creștinismul tot mai mult.

Talmudul își derivă autoritatea din poziția avută în academiile antice (fariseice), învățătorii acestor academii erau considerați, atît cei din Palestina cît și cei din Babilon, succesorii Sinedriului. . . Actualmente, poporul iudeu nu are o autoritate centrală comparabilă în statut cu Sinedriul antic sau academiile de mai tîrziu.

De aceea, orice decizie cu privire la religia evreiască trebuie să se bazeze pe Talmud ca ultim rezumat al învățăturilor ale acelor autorități când existau.  *40

Autorul creștin, Texe Marrs, nota neîncrezător:

”Există evrei mesianici care, astăzi, vor să creștineze Talmudul. Cum poți lua o carte condamnabilă și s’o faci creștină? Toate acele minciuni despre Isus sunt chiar acolo!” *41

„Israel are dreptul să dea pe alții în judecată, dar cu certitudine nimeni nu are dreptul să dea în judecată poporul evreu sau Statul Israel.”

(Primul Ministru Israelian, Ariel Sharon, 25 Martie, 2001, citat de BBC News Online.)

Talmudul: Autoportretul Răului

Există principiul psihologic, la ce privești aceea te transformă. Evreii sunt reflectarea la ceea ce există în Talmud; iar Talmudul reprezintă autoportretul răului.

Nici un obstacol nu’i descurajează; [evreii] păstrează pretutindeni în lume, de’a lungul secolelor, unitatea rasei lor. Talmudul le’a oferit o organizație puternică pe care progresele moderne nu a putut s’o schimbe. Adânc,ura imposibil de eradicat împotriva a tot ce nu este evreiesc îi stimulează la război împotriva Societății Creștine, care este prea divizată ca să fie capabilă să lupte cu energia necesară. *42

Celor care n-au citit niciodată Talmudul li se pare confuz. Nu este scris într-un format clar, asemenea scrierilor lui Moise. Mai întâi, este făcută o afirmație. Apoi, opinia Acestuia sau Aceluia dintre rabini va fi citată. Este, in mod literal,tradiție orală a strămoșilor în formă scrisă.

Dar, ca cercetător atent al adevărului ce se citește printre rânduri, întrezărim zorii unei inspăimântătoare realități ce ne stupefiază. Talmudul reprezintă încercarea studiată de adesființalegea divină, astfel încât să se poată încă beneficia de recompensa ascultării. Un exemplu excelent se află în învățătura talmudică care spune că dacă un evreu pierde ceva, proprietatea lui trebuie să fie retrocedată. Totuși dacă un non-evreu pierde un lucru, evreul care l-a găsit poate să-l păstreze:

”Evreul poate păstra orice lucru pe care-l găsește și care aparține unui Akum,pentru că este scris:Returnează fratelui tău ce a pierdut [Deuteronom 22:3].Pentru că cei care înapoiază proprietatea pierdută a unui non-evreu păcătuiește împotriva Legii, crescând puterea celor ce calcă Legea. Este vrednic de laudă să returnezi proprietatea dacă prin aceasta creștinii îi vor lăuda pe evrei și îi vor onora ca popor ales.” (Choschen Ham., 266,1)

”Evreii se socotesc superiori umanității, și privesc în perspectivă nu la unirea cu alte rase ci la triumful lor asupra tuturor și la dominația lor finală aupra lumii sub conducerea unui Mesia tribal.” (Goldwin Smith, Profesor de Istorie Modernă, Oxford University, October, 1881.)

Yahushua a spus:

”Orice voiți să vă facă vouă oamenii, făceți-le și voi la fel, lor; căci aceasta reprezintă legea și profeții.” (Matei 7:12) Dar evreii se bazează pe faptul că, după Talmud, doar evreii sunt socotiți ca oameni. De vreme ce neamurile sunt considerate animale non-umane, nu se calcă legea lui Yahuwah dacă păstrezi sau furi ceva ce aparține neamurilor.”Pentru că stă scris” zice Talmudul,”Și tu,turma mea, turma pașunii mele , sunteți oameni; doar voi sunteți modelați ” oameni” (Baba Mezi’a 114b) *43

Talmudul face trei lucruri:

1) Oferă evreilor justificarea și permisiunea multele lor crime oribile împotriva umanității.

2) Filtrează adevărurile conținute în Tora prin tradițiile fariseice.

3) Blasfemiază pe Yahushua în cel mai grotesc mod.

Talmudul oferă permisiunea de a păcătui
Tradițiile fariseice , codificate în Talmud, reprezintă justificarea folosită de cripto-evrei pentru a perpetua orice fel de rău. Mai mult, oferă permisiunea tacită de a comite crime împotriva neamurilor. Creștinii, în particular, ar trebui să fie exterminați.

De vreme ce, totuși, nu întotdeauna și nu peste tot se poate duce la exterminarea creștinilor, Talmudul recomandă ca acestia să fie atacați indirect: prin rănirea lor în orice mod posibil, prin diminuarea puterii lor, ajutând la distrugerea lor finală. Dar ori de câte ori are ocazia un evreu să ucidă un creștin s-o facă fără milă…

Unui evreu i se comandă să rănească creștinii ori de câte ori poate, atât direct prin a le refuza ajutorul în orice situație și indirect prin distrugerea planurilor și proiectelor lor; niciodată nu trebuie să salveze un creștin care se află în pericol de moarte. *44

De dragul bravadei, nu este posibil să listăm toate păcatele care sunt admise evreilor prin intermediul tradiției evreiești, așa cum sunt interpretate în Talmud. Totuși această listă scurtă oferă o idee.

Evreii pot minții pe neamuri: “Este permis să înșeli goim-ul.” (Babha Kama, 113b)

Evreii pot pretinde că sunt creștini pentru a-i înșela: “Dacă un evreu este capabil să-i înșele (pe idolatrii), pretinzând că se închină la stele, este liber s-o facă.” (Iore Dea, 157,2.Hagah)

Bolnave sau rănite, neamurile nu trebuie să fie ajutate : “ Akum nu vor primi tratament nici chiar pentru bani, decât dacă le-am dezarma dușmănia.” (Iore Dea, 158,1)

Neamurile aflate în pericol nu trebuie să fie ajutate, decât ca să moară mai ușor: “Nu arătați nici un fel de milă față de ei… De aceea, dacă vezi un Akumîn dificultate sau înecându-se, să nu vi în ajutorul lui. Și dacă este în pericol de moarte, nu-l salva de la moarte ” (Hilkoth Akum, X,1)

Evreii pot minți chiar pot face sperjur pentru a condamna creștini: “Dacă un evreu și un goim vine la judecată, absolvă evreul, dacă poți, conform legilor din Israel… Dacă acest lucru nu se poate face calomniază’l pe Goim, după cum recomandă Rabinul Ischmael…” (Babha Kama, 113a)

“Numele lui Dumnezeu nu este profanat dacă Goi nu știe că evreul a mințit.” (Babha Kama, 113a, marginal note.)

”Există un motiv pentru care se ucid bebelușii(din tabăra inamică) chiar dacă ei nu au călcat cele șapte Legi Noaide, din cauza pericolului viitor pe care’l pot prezenta, de vreme ce ei vor crește și vor deveni răi asemenea părinților lor…” (Rabbi Yitzhak Shapira, Uciderea Neamurilor în Război.)

Chiar cuvîntul folosit pentru descrierea neamurilor, goim / goyim, este un cuvânt derogatoriu care înseamnă ”asemenea animalului”.

Legea lui Yahuwah cum sunt prezentate în cele zece porunci *45, guvernează viața fiecărui suflet. Dar evreii cred că legea divină se aplică numai lor, de vreme ce doar ei sunt umani.

Astfel, Talmudul le oferă de fapt permisiunea de a păcătui.

Iată de ce, cu toate că legea lui Moise enumeră pe parcursul a unui număr de capitole, crime și ucideri, Talmudul a schimbat’o. Talmudul afirmă că dacă unul dintre neamuri ucide un evreu, el trebuie să fie condamnat la moarte, dar dacă un evreu ucide pe unul dintre neamuri, nu există penalitate. (Vezi Tractate Sanhedrin, 57a.)

Ce contrast făță de ce spunea Cel Smerit și Umil:

”Ați auzit că s’a spus dinte pentru dinte și ochi pentru ochi: Dar Eu vă spun rezistați răului: oricui te lovește peste obrazul drept întoarcei-l și pe celălalt.” (Matei 5:38-39)

Pavel, deasemenea, zicea:

”Nu vă lăsați copleșiți de rău și biruiți răul prin bine.” (Roman 12:21)

Talmudul filtrează adevărul

În realitate, argumentele evreilor asupra modului de interpretare a fiecărui punct delicat din legea lui Yahuwah sunt filtre. Ei scot în evidență problemele minore în timp ce erori uriașe sunt lăsate ascunse. Yahushua a văzut acest lucru și cu oroare a declarat:

”Voi, călăuze oarbe care strecurați țânțarul și înghițiți cămila!” (Matei 23:24)

În ultimă instanță, tot adevărul este îndepărtat și doar eroarea rămîne. Evreii, întotdeauna, au evaluat viața evreului mai presus de ”goyim”.

Un tată palestinian își plînge moartea copiilor uciși de izraelieni

Un astfel de exemplu îl găsim într’o ”rugăciune” pe care fiecare evreu trebuie s’o spună în Ziua Ispășirii. În mintea evreului, aceasta îi dă voie să amăgească pe neamuri până la următoare Zi de Ispășire.

Într’un discurs oferit în New York City, în 1961, de către Benjamin Freedman, un evreu care dezaprobă astfel de practici greșite, avertiza ascultătorii cu privire la urmașii săi evrei, și explica care este justificarea lor:

”Cunoașteți că la Ziua Ispășirii despre care credeți că este sacră pentru ei, că în acea Zi — și eu sunt unul dintre ei! Acest lucru nu este glumă. Nu sunt aici să vorbesc în van. Sunt aici să vă ofer fapte. Când intri într’o sinagogă în Ziua Ispășirii, este prima rugăciune pe care o recitați pentru care vă ridicați, este singura dată când vă ridicați și repetați de trei ori o scurtă rugăciune, Kol Nidre.

Prin ea voi intrați într-un legământ cu Dumnezeul Atotputernic prin care orice jurământ, vot sau declarație pe care le veți face în următoarele 12 luni să fie socotite nule și neavenite. Jurământul nu va fi jurământ. Votul nu va fi vot. Declarația nu va fi declarație. Ele nu vor avea putere nici înainte nici după. Și mai mult decât atât, Talmudul învață ca ori de câte ori faci vre-un jurământ, vot sau declarație, să’ți amintești jurământul Kol Nidre făcut în Ziua Ispășirii, iar aceasta te absolvă de la împlinirea lor.

Un exemplu excelent în acest sens îl constitue interviul Rabinului Abe Finkelstein oferit lui James Wickstrom menționat mai devreme. Finklestein a fost de acord să plătească jumătate din cheltuielile interviului, numai ca să nege mai tărziu. Un evreu mediator i-a luat partea lui Finkestein deoarece rabinii pot face excepție bazat pe jurământul Kol Nidre. Pentru a asculta interviul faceți clic aici.”

Pentru a citi raportul lăudăros al perfidiei lui Finkelstein, faceți clic aici)

Talmud chiar a mers atât de departe încât a permis păzirea Sabatului în păgâneasca Zi a lui Saturn (Sîmbăta) de pe calendarul gregorian.

Tractate Shabbat, capitolul 7, Mishna 1, spune că dacă cineva ”se dezorientează” în ce privește timpul Sabatului, nu are de cît să țină o zi din șapte.

Bine le’a spus Yahushua:

”Vai de voi, cărturari și farisei, ipocriți! Pentru că voi măsurați marea și pămîntul ca să faceți un prozelit, și cînd l’ați făcut, devine de două ori mai rău decît voi înșiși.” (Matei 23:15)

Tată și fiu, isrelieni

”Oricine varsă sîngele celor necredincioși este la fel de acceptat de Dumnezeu ca și cel care oferă sacrificii lui Dumnezeu.” (Ialkut Simoni, 245c. n. 772)

”(Palestinienii) vor fi zdrobți asemenea lăcustelor… cu capetele sparte de borduri și de pereți.” (Israeli Prime Minister, Yitzhak Shamir, New York Times April 1, 1988.)

”(Palestinienii) sînt fiare pe două picioare.” (Israeli Prime Minister Menachem Begin, „Begin and the ‘Beasts,” New Statesman, June 25, 1982.)

Realitatea este că evreii nu vorsă împărtășească adevărul cu altii. În primul rând fiindcă, dacă alții află adevărul învățăturilor lor și cum a fost coruptă legea lui Yahuwah, non-evreii ar fi mai atenți la afacerile lor corupte și înșelătoare. În al doilea rând ei nu vor să împărtășească nici chiar incoruptibele cărți ale lui Moise (Torah) cu cei din afară deoarece ei sunt apărători geloși ai mântuirii ca și cum ar fi doar pentru ei.

Talmudul afirmă că ”Un păgîn care studiază Torah merită moartea, pentru că este scris, Moise ne-a poruncit legea ca moștenire; este moștenirea noastră,nu a lor”. *46

Cine privește la evrei pentru a primi adevăr spiritual nu-l va primi niciodată. În primul rând pentru că ei nu-l au, deoarece filtrează tot prin ”prisma tradiției strămoșești”; în al doilea rând pentru că ei caută să’l ascundă cu mare grijă de non-evrei. Întotdeauna a fost așa pentru că evreii s’au lăsat conduși mereu de spiritul lui Satana. Yahushua a recunoscut aceasta când a spus:

”Dar vai de voi, cărturari și farisei fățarnici! Pentru că voi închideți împărăția cerurilor pentru oameni:nici voi nu intrați și nici pe alții nu-i lăsați să intre.” (Matei 23:13)

Talmudul afirmă:

”Dacă un păgîn lovește un evreu este vrednic de moarte,… este ca și cum ar fi asaltat Prezența Divină; căci este scris, cel ce lovește omul [i.e. un israelit] atacă pe Cel Sfînt.” (Tractate Sanhedrin, 58b)

Talmudul blasmefiază pe Yahushua

Mai rău decît orice proclamă sau învață Talmudul, este modul blasfemiator în care se referă la Yahushua. Conform Talmudului, Yahushua a fost un bastard. Mama lui l’a necinstit pe soțul ei cu un bărbat care poartă diferite nume: Pandera/ Panthera / Pantera / Pantiri. Există un anumit motiv pentru care se accentuează ilegimitatea lui Yahushua:

”Una dintre restricțiile statutului său este că nu se poate căsătorii legitim cu o femeie evreică și să fie tatăl unor copii evrei— cum să fondeze singur o congregație ce se declară a fi, ”noul Israel” *47

Numele presupusului tată a lui Yahushua reprezintă un exemplu al căilor subtile, ascunse prin care evrei batjocoresc și blasfemiază pe Fiul lui Yah în Talmud:

Ceea ce întîlnim aici este bine-cunoscuta practică rabinică de batjocorire a păgânilor sau a numelor sfinte creștinești folosind peiorative, ca de exemplu penei elah (fața lui dumnezeu) este schimbat cu penei kelev (fața câinelui).

Dar lovitura de grație în cazul nostru este citirea inversă a consoanelor cuvîntului grecesc – folosind intenționat, practica magică(!) a citirii inverse a cuvântului… prin schimbarea cuvântului parthenos cu panteros,rabini nu numai că folosesc cacofenisme în acest caz, ci mai degrabă înalță o încantație magică sau o formulă de exorcizare, și ”transformă ” nașterea lui Isus dintr-o virgină într-una obijnuită ce îl are ca tată pe un soldat roman numit Panther.

Argumentul major al lui Maier împotriva acestei devieri (cine poate înțelege o argumentație așa de sofisticată) subestimează grosolan rabinii și pe cititorii lor.

”Primul Rabin Drach, convertit la catolicism, recunoștea că Talmudul conține “un mare număr de …indecențe din cele mai revoltătoare, și mai presus de tot, cele mai oribile blasfemii împotriva a tot ce au creștinii mai sfânt și mai drag.” (H. De Vries De Heekelingen, quoted in “Israël. Son Passé. Son Avenir.”, April, 1937.)

Tot ce știm din sursele rabinice ca și din cele păgâne punctează faptul că o contra informație răutăcioasă din Noul Testament— Miriam/Maria era o femeie ușoară iar fiul său un bastard—a reprezentat răspunsul evreilor la propaganda creștină a originei divine a lui Isus. *48

Dacă blasfemiile s-ar opri acolo!…

Talmudul învață că Isus Hristos era fiu ilegitim, conceput în timpul menstruației; că avea sufletul lui Esau; că era nebun, un fermăcător, un seducător; care a fost crucificat , îngropat în iad și s-a ridicat asemenea unui idol, văzut doar de discipolii lui. *49

Talmudul se referă la Yahushua în diferite forme și sub o pleiadă de nume insultătoare, nume care sunt clar înțelese de evrei ca adresându-se lui Yahushua.

[Aceasta] nu este ceva nou în scrierile evreiești și este făcută cu scopul ca să nu poată fi descoperită înșelăciunea prea ușor de către creștini… Există evrei care ei înșiși mărturisesc aceasta. De exemplu, în cartea Sepher Juchasin (9b):

”Rabinii întotdeauna i’au înșelat pe Nazarineni (creștini) spunându-le că Isus despre care vorbește Talmudul nu este același cu Isus Hristos al creștinilor. Ei înșiși acceptă compromisul de dragul păcii”… *50

Pare că este ca și cum niște spirite din adânc ar fi intrat în rabini, inspirându-le imaginația cu cele mai noi fapte de deprăvare deoarece, după ei,

Yahushua se află încă în iad, pedepsit să zacă în escremente fierte:

El [Onqelos] a mers și a scos afară pe Isus Nazarineanu (Yeshu hanotzri)/ pe păcătoșii lui Israel (posheee Yisrael) din mormintul lui/ mormintele lor prin necromanție și i’a întrebat:

Cine este important în lume?

El/ei [Isus/păcătoșii] au răspuns: Israel!

[Onqelos:] Cum vă alăturați lor?

[Isus/păcătoșii din Israel] au răspuns: Căutând prosperitatea lor, căutând să nu-i rănim. Oricine îi atinge pe ei atinge lumina ochilor Lui [Dumnezeu]!

[Onqelos:] Care este pedeapsa voastră?

[Isus/păcătoșii lui Israel] au răspuns: În escremente fierte. Pentru că stăpânul a spus: Oricine batjocorește cuvintele înțelepților este pedepsit cu escremente fierte. *51

TatălYahuwah a iubit lumea cu dragoste necondiționată, infinită, încât a sacrificat de bunăvoie pe singurul Său Fiu, Singurul Fiu Născut. La oferit rasei decăzute, trimițându’L în cel mai de jos loc, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică. Dacă acest dar neprețuit este acceptat sau respins, depinde de individ, dar în ultimă instanță, el trebuie să fie văzut cu respectul meritat unei astfel de iubiri altruiste. Evreii, de aceea, nu dețin nimic decât cele mai grosolane blasfemii, cele mai mizerabile insinuări și insulte adresat Mântuitorului.

”Nu există civili în timp de război… O mie de non-evrei nu merită nici cît unghia unui evreu!” (Rabinul Dov Lior, conducătorul din Shavei-Hevron yeshiva din Kiryat Arba)

Sinagoga lui Satana

Mâna evreului a fost întotdeauna, asemenea lui Ișmael, împotriva oricărui om dar nu asupra celor ce merg la sinagogă. Pasiunile sale îngrozitoare și viclenia specifică, combinată cu puteri intelectuale anormale, cu o vitalitate intensă și o determinare a scopului ieșită din comun, motivată peste măsură de setea de sânge generată de spiritul de luptător, se combină și face din el un dușman de moarte pentru orice ființă, în timp ce antisociala și nedreapta lor Lege Orală [Talmudul] acontribuit la inflamarea poftelor sălbatice ale sinelui, și la justificarea crimelor sugerate de ură și de superstiție. *52

Credința că evreii reprezintă, astăzi, poporul ales, special al lui Yahuwah și că națiunea israelită are statut special față de Cer nu vine din Scriptură. Este o nouă doctrină, ce-și are originea odată cu înșiși cripto-evrei. Ei cunosc valoarea și onoarea neamurilor.

Făcîndu’le pe neamuri să creadă că evrei încă sunt poporul ales al lui Yah, ei pot convinge ”vita” să le trimită zecimile și darurile.

Strigătul comun, ”Rămîneți cu Israel” permite armatei israeliene să comită cele mai atroce crime împotriva umanității, iar restul lumii păstrează tăcerea.

Evreu Hasidic cu perciuni la stînga; Luptător kazar cu perciuni în centru și în dreapta

Această credință în suportul, peste tot răspîndit, pentru evrei, în calitate de popor ales al lui Yahuwah, a cîștigat proeminență în secolul 20. Primii creștini nu acționau sub ”politica corectă” a botnițelor. Cunoșteau cine erau evreii și nu le era frică să’i denunțe pentru răul pe care’l făceau prin învățăturile și tradiția lor.

În ultima sa predică, înainte de a muri, Martin Luther a declarat:

”Ei reprezintă inamicii noștrii publici și continuă să blasfemeieze pe Domnul Isus Hristos, ei numesc pe Binecuvîntata Fecioară Maria o depravată, iar pe Fiul Sfînt un bastard, iar nouă ne oferă epitetul copii înlocuiți la naștere și avortoni.” *53

Luther de fapt a scris o carte în care a făcut conexiunea dintre învățăturile evreilor și Talmud spunînd:

”Ar trebui să li se ia cărțile de predici și Talmudurile în care se specifică atîta idolatrie, minciună, blestem și blasfemie. *54

Ioan Crisostom, un patriarh creștin timpuriu (CE 344-407), a fost chiar mai deschis în puternicile declarații formulate despre evrei:

”Sinagoga este ceva mai rău decît bordelul. Este văgăuna ticăloșilor și culcușul fiarelor sălbatice… templu demonilor consacrat cultelor idolatre… refugiul depravaților și caverna diavolilor. Este criminala adunare a evreilor… un loc de întîlnire al asasinilor lui Hristos… o peșteră de tîlhari, o locuință a nelegiuirii, refugiul dracilor, o prăpastie și un abis al pierzării. Aș putea spune la fel și despre sufletele lor.”

În Apocalipsa 3, Biserica din Filadelfia primește o foarte interesantă făgăduință:

”Iată, îi voi face pe cei din sinagoga lui Satana, care spun că sunt iudei și nu sunt ci mint, iată îi voi face să vină și să se închine la picioarele tale, ca să cunoști că te’am iubit.” (Apocalipsa 3:9)

”Sinagoga” este cuvîntul fascinant, ales aici.

”Biserică” reprezintă un termen distinctiv pentru credința creștină. ”Templele” sînt înțelese de oricine că aparțin hidușilor, budiștilor, creștinilor și altora. Dar numai evreii merg la sinagogă. Cît de curios că Martorul Adevărat a menționat pe cei din sinagoga Satanei ”care spun că sînt iudei și nu sînt, ci mint”.

Ce descriere clară a Sioniștilor, a Kazarienilor crypto-evrei?

”Noi Iudeii nu am avut în posesie nici o instituție religioasă care să se dezvolte în afara propriei noastre conștiințe, deoarece noi ducem lipsă de orice fel de idealism. Aceasta înseamnă că o credință în viața de dincolo de această existență terestră ne este străină. De fapt, Talmudul nu deține principii care să pregătească individul pentru viața ce va veni, ci oferă doar reguli pentru a menține o viață somtuoasă în această lume. Este o colecție de instrucțiuni pentru păstrarea rasei evreiești și arbitrează inter-relațiile dintre evrei și goim. Învățăturile noastre nu se confruntă cu probleme de morală, ci mai de grabă de cum să OBȚII.” (Harold Rosenthal)

Mai devreme, Yahushwah chiar se referise la grosolana blasfemie a crypto-evreilor cînd a spus bisericii din Smirna:

”Știu faptele tale, suferința și sărăcia ta, (dar ești bogat) și cunosc hula celor ce spun că sînt iudei, dar nu sînt, ci sunt o sinagogă a Satanei.” (Apocalipsa 2:9)

Există o mulțime de evrei care recunosc răutatea Sioniștilor, agenda cripto-evreilor. Benjamin Freedman și Tony Greenstein, auto-proclamați anti – Sioniști și anti-rasiști, sunt doar doi dintre ei. Alții de asemenea și’au înălțat vocile avertizând cu privire la nesfintele afaceri dintre iudei și neamuri.

Dacă chiar evreii însăși văd răul, de ce atît de mulți creștini, după toate, gîndesc evreiește?

Chiar esența judaismului se bazează pe Talmudism, în opoziție diametrală cu legea lui Yahuwah care afirmă:

”Iubiți pe Yahuwah, Eloahul tău cu toată inima, cu tot cugetul tău cu tot sufletul tăuși pe aproapele ca pe tine însuși” (vezi Matei 22:37-39 aici)

Talmudismul evreiesc, pe lîngă blasfemiile lui grosolane împotriva Fiului lui Yah, învață chiar opusul: să profiți de avantajul asupra altora, să’i tratezi ca pe niște animale inferioare ție. Acestea reprezintă atributele spiritului lui Satana și sunt promovate și predicate ca principii peste tot în iudaism.

Nimeni nu poate separa fariseismul de iudaism, deoarece iudaismul este fariseism—acelașifariseism împotriva căruia Yahushua a luptat cînd se afla pe pământ. Dr. David Goldstein, un evreu convertit la catolicism, obijnuia să spună ”Isus era evreu”.

Benjamin Freedman, a făcut excepție la aceasta. În 1954, el a scris o scrisoare lui Goldstein, explicându’i istoria evreilor – Khazari și prin aceasta respingînd presupozițiile care erau făcute pe baza că ”Isus era evreu.”

Să pretinzi că ”Isus a fost evreu” în sensul că stilul Său de viață mărturisită și practicată era conform formelor de închinare ale religiei cunoscute sub numele modern de ”Iudaism”, este fals și de domeniu imaginației cele mai blasmeiatoare.

Dacă pentru a fi așa numit ”Iudeu”

Isus a respins și a denunțat formele de închinare practicate în Iudeea timpului Său și care, astăzi, sînt cunoscute și practicate sub numele nou de ”Iudaism”. Crezul religios de atunci era cunoscut sub denumirea de ”Fariseism”.

Nici un copil al lui Yahuwah nu poate, avînd o conștiință bună, să trimită bani pentru a susține agenda acestor entități malefice. Ei nu’i pot apăra, nu pot vota pentru a le susține politicile ucigașe, sau să privească la ei pentru îndrumare spirituală.

Sinagoga Satanei reprezintă ”sămînța șarpelui”. Ei nu dețin nici un fel de lumină spirituală. Mai degrabă fiindcă au respins Lumina Cuvântului, ”casa lor li se lasă pustie”. Ei nu dețin lumină.

”Dacă lumina care este în tine este întuneric , cît de mare este acel întuneric!” (Matei 6:23, )38

Furînd Făgăduințele

Este vital pentru crypto-evrei să afirme importanța superioară pe care o au în ochii lui Yahuwah, datorită așa-zisei ”sămînțe a lui Avraam”, astfel ei sunt recunoscuți ca moștenitori ai făgăduințelor făcute lui Avraam. Trist este că mulți creștini au încredere în aceste afirmații ale așa numitul ”popor ales al lui Yah” și le acceptă ca fiind de valoare.

Adevărul, totuși, este uimitor!

Făgăduințele sînt făcute lui Avraam, dar sunt valabile tuturor… dar cu o singură condiție, doar prin Yahushua! Ele nu vin datorită vreunei conexiuni reale sau imaginare cu Avraam, așa cum doresc crypto-evreii să ne facă să gîndim.

Făgăduințele vin pentru toți prin HRISTOS Yahushua.

De aceea cunoașteți că cei ce au credință, doar ei sunt socotiți copii ai lui Avraam. Iar Scriptura, prevăzînd că Yahuwah va justifica pe păgîn prin credință, a predicat mai înainte evanghelia lui Avraam, zicînd:

”În tine toate națiunile vor fi binecuvîntate. Așa că doar cei care au credință sînt binecuvîntați cu (nu prin) credinciosul Avraam. Căci binecuvîntarea lui Avraam trebuia să vină către Neamuri prin Hristos Yahushua; că noi am putea primi făgăduința Duhului Sfînt prin credință. Acum promisiunea a fost făcută către Avraam și sămînței sale. El nu a spus: Și semințelor sale, ca fiind mai multe, ci una, Și seminței tale care este Hristos.” (Galateni 3:7-9,14,16)

”Sămînța lui Avraam” este Yahushua. Punct.

Sămînța lui Avraam nu sînt evreii. Nu sunt credincioșii. Sămînța lui Avraam este Yahushua prin Care curg binecuvântările către toți cei ce cred în promisiunile date lui Avraam și seminței sale, Yahushua, și le acceptă prin credință.

Sămînța lui Avraam

Oamenii care se bazează pe legalism din dorința de a fi protejați, întotdeauna vor vrea mai mult, ceva mai greu de făcut, ca să se asigure că sunt devotați cauzei. Ei vor căuta comunitățile spirituale care promovează standarde înalte de performanță și cele mai precise cerințe. Acest lucru se găsește cu ușurință în iudaism.

Creștinii sinceri privesc la viața lui Yahushua ca exemplu ultim de neprihănire și nu pot arunca nici măcar o scurtă privire la practicile evreiești. Mîntuitorul, pentru farisei, părea prea liberal.

În conformitate cu practicile de astăzi El ar fi găsit greșit. Nici un urmaș adevărat al lui Yahushua nu îi va venera pe evrei, căutînd să le imite practicile religioase. Nu există lumină spirituală de obținut de la acest grup care sînt promotorii ascunși ai celor mai oribile atrocități din ultimii 2000 de ani și care au fost respinși de Cer datorită refuzului încăpățînat de a accepta pe Mântuitorul omenirii.

Oricine crede în Yahushua ca Sămînță a lui Avraam, trebuie să ia poziție împotriva iudaismului. Chiar dacă nu ar exista un alt motiv, este de ajuns că Talmudul blasfemiază pe Mîntuitor.

Dar mai mult decît atît, chiar esența iudaismului se bazează pe talmudism și este diametral opus Legii lui Yahuwah care declară:

”Iubește pe Yahuwah, Eloahul tău cu toată inima, cu tot cugetul și cu tot sufletul tău și pe aproapele ca pe tine însuți.” (Matei 22:37-39)

Nu vă aliați cu sămînța șarpelui.

”Pot doi să meargă împreună fără să se înțeleagă?” (Amos 3:3)

Nu vă înjugați la un jug nepotrivit cu necredincioșii: căci ce legătură este între neprihăniți și nelegiuiți? Și ce legătură este între lumină și întuneric?

”Masoneria se bazează pe iudaism. Elimină învățăturile iudaismului din ritualurile lor masonice și ce mai rămîne?” (The Jewish Tribune, New York, NY: October 28, 1927.)

Cum se împacă Hristos cu Satana? Sau ce parte are cel credincios cu cel necredincios?

Ce înțelegere poate fi între templul lui Yahuwah și idolii? Pentru că voi sunteți templul viu al lui Eloah; așa cum a spus Yahuwah.

”Eu voi locui în ei, și voi umbla cu ei și voi fi Eloahul lor iar ei vor fi poporul Meu.”

De aceea, ieșiți din mijlocul lor poporul Meu, și fiți despărțiți și nu vă atingeți de niciun lucru necurat; și vă voi primi. (2 Corinteni 6:14-17)

”Vai”- urile asupra fariseilor sînt adresate tuturor celor care îmbrățișează tradițiile evreilor rabinici, deoarece evreii rabinici reprezintă fariseii.

”Vai de voi, cărturari și farisei fățarnici! Pentru că voi curățiți partea din afară a paharului și blidului, dar partea din lăuntru este plină de răpire și necumpătare. Fariseu orb! Curăță întîi partea din lăuntru a paharului și blidului, pentru ca partea de afară să fie curată.” (Matei 23:25-26)

WLC vă imploră să:

”Să vă feriți de aluatul fariseilor… (care este) doctrina fariseilor.” (Matei 16:5-12.)

Caută tu însuți fața lui Yahuwah. Nu accepta ”adevărul” filtrat prin canalul corupt al iudaismului. Yahuwah a jurat pe tronul Său veșnic că ne va da tot ce avem nevoie, chiar o mai mare înțelegere spirituală.

Întoarce’te la El și caută’L doar pe El. Și El îți va împlini toate nevoile tale.

Istoria evreilor în Europa și a antisemitismului

Pentru că am convenit la începutul acestor rînduri că nu vom scrie împotriva evreilor, vom vorbi și despre antisemitism. care a apărut aproape natural la apariția evreilor în Europa, și spunem noi că a fost proprie unei firi umane normale, fie că vorbim despre prezența rațiunii, ori chiar de lipsa rațiunii.

Antisemitismul este o atitudine veche în Europa. În Evul Mediu a fost îndreptată în special împotriva evreilor. Încurajat de Biserică şi bazat pe multe mituri, antisemitismul european a dus la violenţe fără precedent, comunităţi întregi de evrei fiind mascrate.

Evreii au fost o prezenţă constantă în Europa încă din primul secol de dinainte de Hristos, înmulţindu’se prin migraţii şi deportări după războaiele dintre romani şi evrei.

În Evul Mediu în special evreii trăiau în comunităţi distincte în număr mare şi în general prosperau din activităţile lăsate libere lor, precum comerţul, finanţele şi medicina. De altfel erau apreciaţi pentru priceperea lor în aceste domenii.

Cu toate acestea, miturile, obscurantismul şi fanatismul religios au dus în repetate rînduri la masacrarea populaţiilor evreieşti din vestul Europei în special, deşi inclusiv în Rusia Ţaristă au avut loc măceluri îndreptate împotriva evreilor.

În general se crede că pogromul şi uciderea evreilor au fost caracteristice secolului XX, cu precădere în Germania Nazistă. De altfel, noţiunea de pogrom este asociată cu Hitler, lagăre de concetrare sau regimurile de extrem-naţionalism din Europa mijlocului de secol XX.

Aşa cum arată o serie de fapte petrecute în Evul Mediu, pogromul era practicat pe scară largă de sute de ani, mai ales în Europa Vestică. De’a lungul secolelor comunităţi întregi de evrei au fost măcelărite cu sălbăticie, inclusiv pentru jaf. Este o istorie crudă şi puţin cunoscută a Europei, o istorie în care sute de oameni îşi pierdeau viaţa doar fiindcă nu erau creştini sau pe baza unor mituri şi superstiţii, a unei uri inexplicabile faţă de o etnie.

Evreii bancherii şi comercianţii Europei

Primii evrei care au poposit pe continentul european sînt evreii din Alexandria, care au ajuns în special în zona Greciei încă din secolul al III lea î.Hr. Ocupaţia lor principală fiind negoţul şi finanţele, s’au extins în tot bazinul Mării Mediterane, în aşa măsură încît în anul 27 î.Hr, în timpul primului împărat roman Octavian Augustus, numai în Roma erau peste 7.000 de evrei. Inclusiv istoricul eveu Joshephus confirma faptul că în Europa romană erau numeroase comunităţi evreieşti, în special din triburile lui Iuda şi Beniamin.

În Evul Mediu, în Europa era o diasporă evreiască înfloritoare stabilită cu precădere în statele puternice ale vremii, precum Anglia, Sfîntul Imperiu Roman de neam Germanic, Franţa sau Spania. Se preconizează că în jurul anului 1000 erau deja peste 1,5 milioane de evrei în Europa. Cea mai mare concentrare se pare că iniţial a fost în zona germană.

În lucrarea ”Persecution Perpetuated: The Medieval Origins of Anti-Semitic Violence in Nazi Germany”, scrisă de Nico Voigtländer şi Hans-Joachim Voth se arată:

”Evreii au ajuns probabil în Germania în timpul perioadei romane. Însemnări din jurul anului 1000 confirmau comunităţi evreieşti în oraşele mari precum Worms, Speyer, Cologne şi Mainz. Pînă în secolul 14, erau confirmate aproape 300 de localităţi cu comunităţi evreieşti.”

Totodată erau semnalate mari comunităţi evreieşti în Anglia medievală, mai ales în oraşul York, dar şi în Franţa, cu precădere la Paris şi Metz. Mulţi evrei s’au localizat şi în Elveţia actuală, în special la Berna. Comunităţile evreieşti nu erau supuse legile feudale europene. Însă erau priviţi ca un element străin. Nu aveau cetăţenie, nu puteau dispune de proprietăţi funciare şi nu puteau deţine ranguri nobiliare şi funcţii în stat.

Cu toate acestea, comunităţiile evreieşti au devenit deosebit de prospere, iar mulţi membri ai acestor comunităţi s’au îmbogăţit. Şi asta fiindcă evreii s’au adaptat. Mai precis au începu să domine comerţul în Europa. La un moment dat, ”evreu” era sinonim cu ”negustor”. Nobilimea în special considera dezonorantă această activitate şi o lăsa în seama evreilor.

Totodată aceştia s’au ocupat inclusiv de matematică şi medicină, obţinînd performanţe deosebite în acest domeniu. După ridicarea negustorimii din Germania, Franţa şi Anglia, evreii s’au readaptat devenind primii bancheri şi cămătari, reuşind pe baza averilor strînse anterior să’i împrumute pe ceilalţi. Era tot o nişă, mai ales că Biserica interzicea creştinilor cămătăria şi activităţile bancare. Chiar şi după ridicarea acestei interdicţii, evreii aveau secole de experienţă, ceea ce i’a făcut să nu aibă foarte mare concurenţă.

Totodată comunităţile evreieşti au avut perioade în care au fost protejate de suverani sau de marii feudali, tocmai pentru beneficiile financiare sau medicale pe care le obţineau de la aceştia.

Măceluri antisemite organizate de ”apărătorii crucii”

Aceste comunităţi înfloritoare evreieşti au fost însă supuse încă din prejma anului 1000 la pogromuri desfăşurate cu o cruzime uluitoare. Comunităţi întregi au fost măcelărite de creştini, iar mii de evrei – arşi sau spînzuraţi.

Era vremea anti-semitismului european. Primul incident serios consemnat a avut loc cu ocazia primei cruciade, iar ucigaşii au fost, culmea, cei care s’au declarat ”războinicii lui Hristos”.

Convocată în 1096, de papa Urban al II la, pentru eliberarea locurilor Sfinte, adică Ierusalimul, de sub ocupaţia musulmană, de fapt un bun prilej de căpătuire pentru feudalii şi sărăcimea Europei, prima cruciadă a avut un real succes. Armate întregi au plecat în special din Franţa, au traversat Europa către coastele Orientului Apropiat pentru a’i înfrunta pe musulmani.

În drumul lor ”credincioşii” au găsit însă de cuvinţă să jefuiască şi să omoare. Ura lor s’a abătut în primul rînd asupra evreilor de pe teritoriul Germaniei. Un incident cu totul revoltător şi deosebit de brutal a avut loc la Worms şi mai apoi în toată zona Rinului.

De altfel toţi ”cavalerii lui Hristos” s’au răfuit cu evreii din zona Rinului pe durata a trei cruciade.

Nico Voigtländer şi Hans-Joachim Voth precizează:

”Cruciadele din 1096, 1146 şi 1309 au fost martorele uciderii în masă a evreilor în oraşele de’a lungul rîului Rin. Pe lîngă acestea, pogromurile Rintfleisch în Bavaria şi Franconia la finalul secolului al XIII-lea au adus distrugerea a peste 140 de comunităţi evreieşti.”

Primul masacru în masă al evreilor a avut loc însă aşa cum am amintit în oraşul Worms în 1096. Acesta a deschis o serie cumplită de pogromuri ale cruciaţilor în Germania şi Franţa. Totul s’a petrecut în luna mai a anului 1096. O armată de 25.000-30.000 de oameni a plecat din Franţa prin Germania către Asia Mică.

Ajunşi pe valea Rinului, oamenii din armata contelui Emicho de Leiningen, instigaţi cu fanatism religios împotriva ”păgînilor”, soldaţii dornici de jaf şi sînge s’au aruncat asupra comunităţilor de evrei Ashkenazi, acuzaţi că sînt din neamul celor care l’au ucis pe Hristos.

Evreii din Worms (Germania) purtau ecusonul galben obligatoriu.

În armată a fost lansat zvonul că evreii din Worms au otrăvit fântânile. A urmat un măcel cumplit. Sute de soldaţi s’au năpustit pe străzile Worms-ului căutînd evrei. Majoritatea au fost prinşi în case, omorîţi fără deosebire de vârstă sau sex. Erau dezbrăcaţi şi aruncaţi în stradă, tăiaţi sau spînzuraţi.

Bineinţeles, soldaţii creştini au jefuit casele evreilor, luînd toate bogăţiile găsite. Episcopul oraşului a făcut un gest creştinesc şi i’a adăpostit pe cîţiva supravieţuitori în palatul episcopal. Nici măcar autoritatea înaltei feţe bisericeşti nu a temperat furia şi dorinţa de jaf a cruciaţilor. Aceştia au spart porţile palatului şi i’au omorât pe toţi evreii găsiţi înăuntru. Peste 800 de evrei au fost omorîţi doar la Worms.

Măcelurile au continuat la Speyer, Mainz şi pe toată valea Rinului. Se presupune că peste 5000 de evrei au fost măcelăriţi pînă cînd armatele cruciate au părăsit teritoriul german. A fost unul dintre primele exemple importante de anti-semitism şi xenofobie medievală europeană.

Evrei arşi de vii de Sfîntul Valentin şi jafuri cumplite

Episoade de acest gen au fost întîlnite pe toată perioada Evului Mediu. Unele cu o violenţă sporită. Unul dintre cele mai brutale pogromuri medievale a avut loc, culmea, cu ocazia celebrării iubirii şi a unui sfînt creştin. Practic morala creştină a fost uitată în faţa urii şi a dorinţei de sînge. Mai precis este vorba despre incidentul din 14 februarie 1349, atunci când în jur de 2.000 de evrei au fost arşi de vii la Strasbourg.

Era în perioada Marii Ciume, atunci cînd Europa a fost aproape distrusă de acest flagel. Comunităţi întregi dispăreau răpuse de boală. În rîndul populaţiei devastate de ciumă, dominată de misticism, trebuia să existe un ţap ispăşitor. Evreii au fost găsiţi vinovaţi de acest blestem care căzuse asupra Europei. Mai precis exista supersiţia că evreii, ca oameni care nu împărtăşeau credinţa creştină, ar fi otrăvit fântânile, puşi să extermine seminţiile.

Tocmai de aceea furia gloatelor s’a îndreptat contra lor în mod cumplit. În toată Europa evreii au fost măcelăriţi şi arşi de vii. Cel mai grav incident a fost însă cel de la Strasbourg.

Deşi nobilii şi clerul, avînd în vedere interesele lor economice, au încercat să’i apere pe evrei de furia mulţimilor, arătînd că nu au nicio vină pentru ororile ciumei. În cele din urmă au cedat în faţa superstiţiilor şi i’a lăsat pe oameni să dea frîu liber furiei şi anti-semitismului.

Jacob Marcus, în ”The Jew in the Medieval World: A Sourcebook, 315-1791”, scria:

”Sîmbătă, în ziua Sfîntului Valentin, ei i’au ars pe evrei pe o platformă de lemn în cimitir. Erau aproape 2.000 de oameni. Cei care doreau să se boteze erau cruţaţi. Mulţi copiii mici erau scoşi din flăcări şi botezaţi împotriva voinţei părinţilor. Şi tot ce se datora evreilor era anulat, iar evreii trebuiau să predea toate poliţile sau însemnările cu privire la datorii.”

Un măcel cumplit împotriva populaţiei evreieşti a avut loc şi în oraşul York, cu două secole mai devreme. Mai precis în 1190, în Anglia condusă de regele Richard Inimă de Leu, un cruciat prin vocaţie, plecat mai mult în campanii militare, evreii din York au fost masacraţi de mulţimea dezlănţuită.

Era o perioadă a cruciadelor în care anti-semitismul şi fervoarea religioasă au atins cote greu de imaginat. Evreii erau priviţi ca ucigaşii lui Hristos şi viaţa lor era ameninţată în permanenţă. Totodată averile strînse de bogaţii evrei din York ispiteau mulţimile din ce în ce mai nevoiaşe.

Totul a pornit de la banchetul de încoronare al regelui Richard din anul 1189. Acesta se pregătea să plece în cruciadă, iar la acest banchet, pentru a’şi arăta repulsia faţă de necredincioşi, a refuzat participarea celui mai bogat evreu din York, numit Benedict.

A urmat o dezlănţuire furioasă la adresa evreilor chiar la Westminster, iar Benedict a fost ucis. În decurs de un an, cîţiva reprezentanţi ai nobilimii din zona York au instigat mulţimea la măcel contra evreilor. Majoritatea aveau un motiv bine întemeiat. Aveau datorii mari la creditorii evrei şi uciderea lor ar fi însemnat stingerea datoriilor.

O serie de măceluri au început în Norwich, Lincoln şi Stamford. Mulţimea furioasă condusă de cavaleri şi chiar călugări s’a năpustit asupra evreilor din York.

Au fost omorîţi peste 150 dintre aceştia, iar restul s’au refugiat în fortificaţia numită turnul Clifford. Turnul a fost asediat de cavaleri şi de mulţimea furioasă.  Pentru a nu cădea în mâinile lor, evreii şi’au ucis soţiile şi copiii, apoi s-au sinucis incendiind turnul.

Un adevărat pogrom a avut loc şi în Spania la jumătatea secolului al XIV lea. Comunitatea evreiască era foarte bogată şi ajunsese să’l susţină pe regele Pedro în conflictul cu rivalul său, Henry de Trastamara. Cum acesta a triumfat, a urmat măcelul îndreptat împotriva evreilor. Numai în cartierele evreieşti din Toledo au fost omorâţi peste 12.000 de evrei în 1355.

Au urmat măceluri în toată Castilia. Totul a culminat cu uciderea a peste 4000 de evrei în Sevilla, măcelăriţi de populaţia dezlănţuită. Restul au supravieţuit doar convertindu’se la creştinism.

Astfel de măceluri de mică amploare sau alungarea evreilor din regate a continuat în tot Evul Mediu, cu mici perioade de acceptare şi protecţie din partea regilor.

Evreii acuzaţi de uciderea lui Hristos, de otrăvirea fîntînilor şi de uciderea copiilor

Motivele care au stat în spatele acestor măceluri sunt multiple. Pe de o parte erau motivele economice şi financiare ale nobilimii sau ale populaţiei din clasa de mijloc, iar de cealaltă parte obscurantismul şi fanatismul claselor de jos, puternic îndoctrinate religios şi folosite ca masă de manveră.

În primul rînd scopul principal era jaful şi anularea datoriilor pe care în special nobilimii le aveau la evrei. De exemplu în 1096, la Worms, jaful a fost scopul principal, prosperele comunităţi evreieşti fiind o oportunitate bună de căpătuială. Totodată acelaşi motiv a stat şi în spatele arderii evreilor din Stasbourg. Mai precis anularea datoriilor şi confiscarea averilor.

Jacob Marcus în aceeaşi lucrare ”The Jew in the Medieval World: A Sourcebook, preciza:

”Consiliul (din Strasbourg) a luat banii de la evrei şi i’a împărţit între oameni. Banii au fost cei care i’au omorît pe evrei. Dacă ar fi fost săraci, iar lorzii feudali nu le’ar fi fost datorii, evreii nu ar fi ars.”

Aceleaşi motive evidente au stat şi în spatele măcelurilor de la York, nobilii şi populaţia dorind să scape de datoriile faţă de evrei şi totodată să pună mâna pe averea lor. Pentru a’şi atinge aceste scopuri, soldaţii de rând sau gloata era folosită ca masă de manevră.

Erau aruncate zvonuri, inclusiv de către oamenii Bisericii, pentru a’i întărâta împotriva evreilor.

Obscurantismul şi uneori fanatismul populaţiei făceau aceste zvonuri să devină credibile. De exemplu, era popularizată ideea că evreii erau vinovaţi de uciderea lui Hristos, tot evreii otrăveau fîntînile şi mai grav beau sîngele copiilor de creştin pentru a’şi întreţine vitalitatea.

De cele mai multe ori, oamenii Evului Mediu credeau aceste poveşti şi se dezlănţuiau asupra evreilor. Evreii au fost găsiţi inclusiv ţapi ispăşitori pentru declanşarea ciumei în Europa Medievală.

Dacă evreii nu ar exista … cine ar vrea să’i inventeze?

În imagine, un evreu participă la un ritual kapparot, în care un pui de găina este învîrtit violent pe deasupra capul păcătosului, în convingerea că păcatele evreului din anul trecut sînt transferate în pui.

Discursul de ură

De cînd cu invazia musulmană si comentariile din retelele sociale exprimînd nemulțumirea, au introdus un nou termen ”discursul de ură”, pînă acum era doar antisemitismul pus la orice critică sau comentariu la dresa evreilor sau a Israelului.

Este un fenomen tot mai mare, tot mai amenințător, din ce în ce mai rău, dar, din fericire, exista și echipe de experți dedicați care lucrează zi și noapte pentru a ajuta guvernele occidentale să o combatî.

Taxele pot fi mari, dar acesti tipi sînt cei mai buni în afacere: evrei precum Rabbi Abraham Foxman (stînga) din Liga Anti-defăimare din SUA si Michael Whine (dreapta sic) din Trustul Comunității de Securitate din Marea Britanie.

Abe si Mike recunosc ura cînd o văd, pentru că rasa lor se ocupa cu ea de mult timp

Uită’te la cartea lor sfîntă, Tora, sărutată cu dragoste în sinagogi în fiecare zi. Iată cîteva exemple de discursuri de ură inregistrate acolo de evrei în memoria numeroșilor lor dușmani:

Spargeți’le dinții, ”Elohiim, în gura lor. Lăsați’i să se topească ca apele care curg mereu, să fie ca niște bucăți tăiate. Tsaddiiq se va bucura cînd va vedea răzbunarea; își va spăla picioarele în sîngele rasha.” (Psalmul 58)

”Betababel, care trebuie să fie distrus; fericit va fi cel care te răsplateate așa cum ne’ai servit! Fericit va fi cel care va lua și’i va lepăda pe micuții tăi împotriva pietrelor!” (Psalmul 137)

E o chestie de sange, si e de mirare ca evreii se opun atat de puternic discursului urii? Nu, nu este, pentru ca daca exista un lucru, evreii nu pot suporta concurenta. Discursul de ura de mai sus nu era destinat evreilor, ci a fost creat de evrei pentru a fi folosit impotriva dusmanilor lor.

”Elohiim este Dumnezeul evreiesc, Betababel este ”fiica Babilonului”. Taddiq înseamnă ”drept” în ebraică, rasha înseamnă ”rău”, dar puteti ghici cum definesc evreii acesti termeni.

Evreii înșiși sînt neprihăniți; dacă ești un dușman al evreilor, ești rău. Iar cei aleși de Dumnezeu vor să’și spele picioarele în sîngele tău și să distruga creierul copiilor tăi.

Ei ar dori ca Dumnezeu să urmeze aceste instrucțiuni pentru tratarea unui dușman:

”Lăsați zilele lui să fie puține. Copiii săi să fie orfani și soția sa văduvă. Copiii lui să fie mereu vagabonzi și să cerșească. Să nu fie nimeni căruia să’i fie milă; să nu fie nimeni care să favorizeze copiii orfania.” (Psalmul 109)

Da, adevărul este că evreii sînt astfel de experți în discursul urii, pentru că l’au folosit atît de mult ei înțiși. Se toarnă ura pagină după pagină în cartea lor sfîntă, iar goyimii creștini se unesc în grup să se impace cu Dumnezeul lor de Iubire si Pace.

Evreii n’au nevoie să se uneasca în grupuri pentru că nu văd nici o problemă. Dumnezeul evreu este doar o proiecție a eului evreiesc masiv, și așa cum evreii înșiși sînt plini de ură și poftă de putere, la fel este și Dumnezeul lor.

Evreii continuă să facă planuri pentru putere, astfel încît să poată dăuna multor oameni pe care’i urăsc, iar cele mai grave abuzuri de putere din secolul al XX-lea au urmat manualului de instrucțiuni scrise de megalomaniacul tipic evreu și tiran Karl Marx.

Dar Marx nu este tipic evreu doar pentru ca era plin de ură și nebun. Altă mare caracteristică evreiească este ca era extrem de plictisitor.

Marxismul, ca si psihanaliza creata de evrei și ”corectitudinea politică”, golesc viața și interesul din tot ceea ce ating. De ce iudeiilor le este ușor să păstreze în permanență crimele presupuse ale national-socialiștilor germani, în timp ce crimele reale și mult mai rele ale comunismului evreu sînt ignorate?

Pentru că național socialismul este plin de farmec și fascinant. Comunismul, dimpotrivă, este plictisitor, plictisitor, plictisitor.

Dacă nu ar fi atît de nociv ți periculos, nici un necomunist nu l’ar băga în seama, pentru că el este o reflectare perfecta a celor care l’au creat. Există unii indivizi gentili care au dat lumii mai mult într’o scurtă viață decît întreaga rasa evreiască în mii de ani.

Gandiți’vă la Beethoven sau la Leonardo da Vinci sau la Shakespeare. Vă puteți dedica viața studierii unuia dintre acești bărbați și veți fi recompensati la infinit.

Si, de fapt, unii evrei fac asta: toate aceste genii au interpreți evrei care le interpretează și le explică pentru goyimi, iar acest lucru este tipic evreiesc.

Evreii nu creeaza pentru ei înșiși, ei exploatează ce crează ceilalți oameni. Orice altă rasă de pe pămînt, chiar rasa neagră, a creat o artă și o civilizație distinctă proprie. Dar nu există nici un fel de ”civilizație evreiască”, iar contribuția evreiască la artă a fost aceea de a corupe și de a vicia.

După cum un mare om a spus odată:

”Poporul evreu, în ciuda tuturor calităților intelectuale aparente, nu are o cultură adevarată și, în special, nu are o cultură proprie. Pentru că falsa cultură pe care evreul de astăzi o deține este proprietatea altor popoare și, în cea mai mare parte, este ruinată în mîinile sale.” (Adolf Hitler, Mein Kampf, volumul I, capitolul 11)

Gîndiți’vă la ”Hanukkah”.

De ce auzim din ce în ce mai multe despre asta în aceste zile? La urma urmei, nu este cea mai importanta festivitate a iudaismului, iar evreii sînt doar un procent mic din populație. Dar este cea mai apropiata sarbatoare evreiască de Yuletide (Serbările de Yule, de la nordicul antic Jul, se sărbătoresc în fiecare solstițiu de iarna). Este din sărbătorile popoarelor nordice, relaționată cu mitologia germană și păgînismul nordic. Yule dura 12 zile și creștinismul l’a asimilat cu Crăciunul.

Deci, este mijlocul prin care evreii, cu aroganța tipică și importanța de sine, încearcă să submineze și să distrugă un frumos festival alb pe care nu l’ar fi creat niciodată pentru ei înșiși.

Acesta este motivul pentru care antisemitismul trebuie să fie corect. Nimeni nu ar pierde atît de mult timp cu o astfel de rasă plictisitoare, puțin sau deloc creativă, și neproductivă, dacă rasa asta nu era atît de distructivă și periculoasă.

În mod similar, unii viruși primesc o mare atenție, chiar daca nu sînt foarte interesanti în sine. Virusul variolei a fost studiat atît de mult pentru că face mult rău, nu pentru că este un organism deosebit de fascinant.

Marxismul si alte ideologii evreiesti sînt si virusi si li se acorda mai multă atentie decît merita din cauza răului pe care il fac, nu din cauza interesului lor intrinsec.

Ceea ce face parazitologia sau studiul paraziților, nu paraziții sînt atat de fascinanți ci modul în care ei exploatează și înșeala gazdele care sînt adesea mult mai complexe. Parazitul nu poate exista fără gazdă, dar gazda poate exista fără parazit.

Aceasta este relația evreilor cu restul rasei umane și, dacă goyim-ul dispare, această predicție a lui Adolf Hitler, creatorul fascinantului național-socialism, se va implini rapid:

”Evreul este unit doar atunci cînd un pericol comun îi obligă sa fie, sau o pradă comună îi atrage; dacă lipsesc aceste două motive, egoismul cel mai prost intră în joc cît ai clipi din ochi si poporul unit se transformă într’o hoardă de sobolani, luptîndu’se la sînge între ei. Dacă evreii ar fi fost singuri în această lume, ei s’ar fi înăbușit în mizeria internă; ei ar încerca să avanseze unul peste celalalt într’o lupta plină de ură și să se extermine unul pe altul.” (Mein Kampf, volumul I, capitolul 11)

Evreii sunt, literalmente, plictisitori de moarte, cea mai plictisitoare rasă de naufragiați ai națiunii de pe planetă. *56

Naționalismul și antisemitismul intelectualilor rumîni și apariția ”problemei evreiești” în Rumînia

Dacă de principiu acceptăm că ploblema evreiască la noi a apărut odată cu apariția evreilor pe teritoriile rumînești, ca să înțelegem mai bine acest fenomen ar trebui să redăm aici și punctul de vedere al unui evreu care a trăit în Rumînia și care ulterior a emigrat în Israel, viziune cu care putem sau nu să fim de acord, dar de dragul echidistanței o vom reda mai jos.

Leon Volovici născut pe 10 august 1938, Iași, Rumînia și decedat pe 1 decembrie 2011, la Ierusalim, în Israel în 1984, a fost membru al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în Rumînia, creată pentru a cerceta și stabili adevărul în privința Holocaustului în Rumînia.

Datorită sensibilităților inerente, Leon Volovici, va sesiza punctual fiecare poziție a vreunui intelectual rumîn dintr’o perioadă de reale frămîntări ale Rumîniei moderne, lucru care ne ajuta să înțelegm nu doar trăirile minorității evreiești, dar și a intelectualilor rumîni în opoziție cu ”problema evreiască”:

1. Idealul naţional şi apariţia ”problemei evreieşti” în viaţa politică şi intelectuală

Istoricii spiritului public românesc fixează perioada de formare a conceptelor de conştiinţă naţională, ideal naţional, a ideii moderne de patrie şi patriotism în secolul al XVIII-lea, sub influenţa ideilor Luminismului şi a culturii occidentale *57.

Originea latină, ”descoperită” cultural cu un secol în urmă, la care s’a adăugat ulterior şi asumarea unei descendenţe dacice, au fixat componentele unei identităţi etnice, devenită un adevărat ”mit al identităţii”, datorită poziţiei particulare a rumînilor, izolaţi într’o masă de popoare de origine slavă. *58

Generaţia intelectuală afirmată în preajma revoluţiei de la 1848 a conferit ideii naţionale aura ei romantică şi misionară şi tot acestei generaţii i se datoreşte crearea mitului naţional şi fundamentarea doctrinei naţionaliste. Conceptele ei de bază (patrie, popor, naţiune) au o ”pre-istorie” cu vechi rădăcini în mentalul colectiv, dar ele se rescriu, la nivelul intelectual şi cultural, începînd din prima jumătate a secolului al XIX-lea, se conturează într’o ideologie, cu o evoluţie ascendentă şi dominantă în viaţa politică şi socială a României *59.

În limbajul romantic al vremii, ideea naţională a căpătat la rumîni aureola şi forţa unui mit naţional, cu o intensitate sporită de conştiinţa unei continue ameninţări din partea marilor puteri vecine: Turcia, Austria, Rusia. Unitatea naţională şi suveranitatea vor fi vreme îndelungată o revendicare, un ideal, iar momentele de parţială realizare (1859 — unirea Moldovei şi a Munteniei; 1877 — declararea independenţei) sînt mereu ameninţate de o posibilă intervenţie străină *60. Aici se află şi una din rădăcinile xenofobiei şi neîncrederii faţă de străinul extern şi intern.

În cazul Rumîniei, perioada romantismului coincide cu faza de laicizare şi modernizare a culturii, în sens occidental, iar pe plan social cu apariţia burgheziei şi o dată cu ea şi a intelectualităţii ca pătură socială distinctă. Din rîndul acestei generaţii romantice se vor ridica primii doctrinari ai ”naţionalismului democratic” (M. Kogălniceanu, N. Bălcescu, Alecu Russo), ca şi primii poeţi şi scriitori a căror ţintă supremă era de a ajunge ”rapsod naţional”, ”mesager al străbunilor” şi profetic conducător spiritual al poporului. *61

Obsedat de recuperarea întîrzierii în raport cu Occidentul, omul de cultură român este, şi datorită necristalizării categoriilor sociale, scriitor, conducător de instituţii publice, om politic, reformator social (ceea ce a creat o adevărată tradiţie menţinută şi în secolul următor). Prestigiul spiritual al intelectualului rumîn nu va fi însoţit şi de o corespunzătoare poziţie socială, dar influenţa asupra vieţii publice va fi considerabilă.

Ideologia naţională românească, formulată în limbajul romantismului istoric (Michelet, Lamennais, Quinet, Mickiewicz erau printre autorii cei mai frecventaţi) se întemeiază pe cultul tradiţiei şi valorilor autohtone. Păstrarea şi definirea specificului naţional va rămîne, fără întrerupere, o preocupare obsesivă în cultura română *62. Cîteva curente de idei tradiţionaliste, dominante în viaţa spirituală românească, au făcut din românism, etnicism, ortodoxism, elementele centrale ale construcţiei lor. *63

O dată cu ideea naţională, liberalismul luat din principiile egalitare ale Revoluţiei Franceze se face simţit în manifestele ideologice şi politice ale primilor doctrinari naţionali şi se aplică în principiu şi faţă de evreii rumîni, printr’o solidarizare, firească în faza revendicărilor, cu cei care avuseseră de suferit din cauza legislaţiei ”vechiului regim”. Proiectele de constituţie elaborate în preajma revoluţiei de la 1848 acordau evreilor ceea ce va rămîne un deziderat şi peste o jumătate de secol: egalitate deplină în faţa legii. *64

După numai două decenii, chiar unii dintre liderii revoluţiei de la 1848 vor fi printre cei mai vehemenţi adversari ai acordării de drepturi evreilor (Heliade-Rădulescu, Cezar Bolliac, Ion Ghica, Simion Bărnuţiu, Vasile Alecsandri) *65.

”Spiritul vremii” se schimbase, foştii luptători pentru eliberarea popoarelor se aflau în funcţii importante, convingerile din tinereţe s-au acomodat realităţilor şi presiunii grupurilor dominante *66.

Naţionalism însemna acum lupta pentru suveranitate naţională, crearea unui stat unitar rumînesc. Idealul naţional a devenit politică naţională şi apărarea intereselor naţionale, în conflict cu alte ţări sau cu diferitele minorităţi.

Teama de străini, justificată de primejdiile externe, este întărită de specificul unei comunităţi refractare la schimbări şi înnoiri după un model străin, provocator de complexe de inferioritate *67.

În cazul rumînilor, xenofobia nu a exclus o constantă atitudine tolerantă faţă de alte grupări etnice sau de religie diferită, aşezate pe teritoriile româneşti.

Structura socială a Rumîniei mai era în prima jumătate a secolului al XIX-lea una preponderent rurală, patriarhală, iar cultura pe care a dezvoltat-o a fost întemeiată şi orientată spre sat şi spre valorile tradiţionale, populare *68.

Cu un accent deosebit pe elementul rural (ţăranul, cu universul său spiritual şi etic, este prototipul românului), doctrina naţională a dezvoltat de la început modele negative ale străinului: turcul (păgîn, invadator), polonul (arogant şi invadator, într’o perioadă mai veche *69); maghiarul (asupritor al rumînilor din Transilvania); rusul (acaparator de teritorii rumîneşti, duşman al unirii şi suveranităţii rumînilor; primejdia ”rusificării”).

Modelul negativ intern va fi, mai ales în secolul al XVIII-lea, grecul şi, constant, evreul. Ambii acumulează toate defectele morale ale străinului dinăuntru *70.

Grecii s’au stabilit în număr mare mai ales în secolul al XVIII-lea, aduşi de domnii fanarioţi numiţi de turci în Moldova şi Muntenia. Mulţi greci ocupă dregătorii importante, ”acaparează” comerţul, ”grecizează” cultura claselor de sus.

Scrierile vremii (şi chiar studii ulterioare) sînt pline de pamflete antigreceşti. După un veac şi jumătate, ”problema grecească” — pentru că a existat o asemenea problemă — dispare, nu prin plecarea grecilor, ci prin asimilarea lor. A rămas însă, în istoriografia românească, un puternic „mit fanariot”, simbolizînd degradarea naţională (socială, morală) datorată influenţei nefaste greceşti *71.

În conştiinţa publică şi în diversele doctrine naţionaliste, mitul fanariot a fost înlocuit cu mitul primejdiei evreieşti.

Grec sau evreu, străinul intern care a pătruns în viaţa economică şi socială rumînească a devenit o problemă constantă în ideologia politică românească. Existenţa sa a fost exploatată la maximum, pornind de la o realitate incontestabilă: prezenţa sa dominantă în cadrul clasei de mijloc şi ponderea sa în economie.

Evreul, cu deosebire, a devenit prototipul străinului, în ambele ipostaze: intern, pentru că, spre deosebire de grecul creştin-ortodox, nu s’a asimilat cu cei de aceeaşi religie (şi nu a ambiţionat asimilarea) şi extern, pentru realele şi imaginarele legături dintre burghezia evreiască din Rumînia şi cea din alte ţări, ridicate la proporţiile unei ”conspiraţii” mondiale.

Apariţia ”problemei evreieşti” în Rumînia, şi începuturile antisemitismului politic şi doctrinar, de la mijlocul secolul al XIX-lea, nu sînt o consecinţă directă a creşterii populaţiei evreieşti (135 de mii, pe la 1859, adică 3% din populaţie, 266 de mii pe la sfîrşitul secolului, adică 4,5% *72), deşi se înregistrează în această perioadă cîteva ”valuri” de imigranţi din Galiţia şi Rusia, proporţia lor fiind umflată fabulos şi ameninţător în textele antisemite.

Problema apare pe agenda politică românească o dată cu formarea statului rumîn unitar, cînd, inevitabil, se pune în discuţie şi statutul evreilor, consideraţi pînă atunci, în totalitate, ca străini. Dar chestiunea modificării statutului de străini şi a acordării de drepturi evreilor nu a apărut ca o consecinţă a evoluţiei normale a societăţii rumîneşti în faza ei de modernizare, după modelul Europei occidentale, ci a fost impusă, în mare măsură, din afară, de către puterile europene; împlinirea unor esenţiale obiective naţionale şi, implicit, recunoaşterea internaţională erau astfel condiţionate de emanciparea evreilor.

Violenţa dezbaterilor politice şi a manifestărilor publice atinge punctul maxim la 1866, cînd, cu toată presiunea Germaniei şi Franţei, se votează articolul 7 din Constituţie care menţinea evreilor statutul de străin, şi, din nou, după declararea independenţei (în perioada 1877-1879), cînd, după congresul de la Berlin, Rumînia este practic silită să modifice în favoarea evreilor articolul amintit.

La somaţiile puterilor occidentale, răspunsul oamenilor politici şi al liderilor vieţii intelectuale a fost, aproape unanim, un refuz categoric. Cîteva personalităţi politice (A. Costa-Foru, Petre Carp, Titu Maiorescu) care au optat pentru o rezolvare pozitivă nu au putut influenţa curentul general, care va rămîne şi în deceniile următoare ostil emancipării evreilor.

În rîndul opozanţilor figurează (cu excepţia lui Maiorescu) numele celor care au fixat direcţiile de dezvoltare ale gîndirii politice, sociale şi culturale rumîneşti:

Mihail Kogălniceanu, Ion Heliade-Rădulescu, Cezar Bolliac, Ion Ghica, Simion Bărnuţiu, C. Negruzzi, I.C. Brătianu, Vasile Alecsandri, B.P. Hasdeu, Vasile Conta, M. Eminescu.

Starea de spirit anti-evreiască se vădeşte a fi mai răspîndită în clasele de mijloc şi de sus, în păturile intelectuale *73. Ea se extinde chiar şi în elitara societate culturală Junimea din Iaşi, iniţial o tolerantă lojă masonică *74.

Împotrivirea la ”amestecul din afară” a resuscitat şi potenţat toate preconcepţiile despre evreu, păstrate din perioada medievală, la care se adaugă argumentele noi, scoase din publicaţiile germane, austriece şi franceze ale timpului, integrînd de la bun început antisemitismul rumînesc în curentul antisemit european de după 1860 *75.

”Problema evreiască” a fost cel mai des asociată cu ”problema ţărănească”, problema centrală a vieţii economice şi politice rumîneşti, cu pătrunderea formelor capitaliste în Rumînia şi a consecinţelor sale negative asupra structurilor sociale vechi, feudale *76.

Ca şi în Rusia şi Polonia, prezenţa evreilor la sate ca arendaşi şi cîrciumari va fi socotită cauza degradării vieţii rurale şi sărăciei ţăranului rumîn. Evreii — ”lipitorii satelor” şi ”plaga” ţărănimii — sînt argumentul principal împotriva emancipării şi sloganul cel mai răspîndit al propagandei antisemite tradiţionale. Situaţiile de criză extremă în conflictele sociale, încheiate cu revolte rurale, sînt simultane cu momentele de apogeu ale manifestărilor şi instigaţiilor antisemite. *77

”Problema evreiască” a devenit, începînd cu această perioadă, o temă centrală a dezbaterilor politice şi a discuţiilor despre starea socială şi economică a ţării, apoi, într’o altă fază, un element important (cu valoare negativă) de definire a specificului naţional, o chestiune ”vitală” pentru naţiunea rumînă, mereu reluată cu argumente şi intensităţi sporite, adaptate noilor împrejurări. Istoricul şi omul politic M. Kogălniceanu (unul din doctrinarii curentului naţional rumînesc) o enunţă răspicat într’un discurs din 1864:

”Vă spun, domnilor, că nu este nici o cestiune mare pentru Moldova decît cestiunea israeliţilor.” *78

Un vechi observator al vieţii sociale şi politice din Rumînia, ziaristul B. Brănişteanu, nota în jurnalul său, după o jumătate de veac de activitate publicistică:

”Două probleme mari au jucat un rol precumpănitor în luptele politice de la noi: acea agrară ţărănească şi problema evreiască.” *79

Împrejurările politice amintite (reacţia împotriva presiunilor externe) şi xenofobia tradiţională au făcut ca ”primejdia evreiască” să devină catalizatorul consolidării naţionalismului, stimulent al ”deşteptării naţionale”.

Vasile Alecsandri revine cu insistenţă asupra acestui fapt în discursul său din 1879:

”Alianţa Israelită… ne’au deschis ochii asupra pericolului ce ne ameninţă şi au deşteptat în noi instinctul conservării naţionale. (…) Ce ne foloseşte independenţa dacă suntem constrînşi a inaugura această independenţă printr’un act de supunere (…) Acel articol 44, prin condiţia pusă recunoaşterii independenţei noastre cuprinde un blam nemeritat de noi, o insultă care loveşte demnitatea noastră rumînă.”

A respinge încetăţenirea evreilor înseamnă, mai adăuga Alecsandri, ”refuza sinuciderea neamului nostru”. *80

Din 1865 încep să apară broşuri, studii, petiţii către Adunarea deputaţilor, de regulă într’o formă polemică virulentă, care’şi propun să demonstreze gravele consecinţe pentru economia naţională ale unei eventuale emancipări a evreilor. Printre autori, cîteva nume de autoritate: economistul Dionisie Pop Marţian *81 şi un mare filolog şi scriitor, Bogdan Petriceicu Hasdeu *82.

Argumentele economice sînt întărite, mai ales de către scriitori, cu evidenţierea ”calităţilor negative” ale evreilor (după formularea lui Hasdeu) şi anume: parazitism, necinste, ostilitate faţă de celelalte popoare, absenţa patriotismului. *83

După un deceniu, în studiul unui alt important scriitor, Ioan Slavici, motivarea respingerii încetăţenirii capătă un spor de complexitate. Evreii au o puternică individualitate etnică, ”străină de firea societăţii noastre”, ”ne tulbură armonia socială”, religia lor e ”negaţiunea tuturor religiilor”, ei refuză amestecul cu alte popoare. La aceasta se adaugă condiţiile specifice, economice şi politice, ale societăţii rumîneşti, care o fac inaptă, în faza actuală, să asimileze o nouă populaţie străină. *84

Perspectiva unei depline integrări sociale a evreilor — susţine Slavici cu insistenţă — este pentru mentalitatea rumînilor de neconceput:

”Nu poate să intre în capul unui rumîn gîndirea de a vedea ovrei în administraţia comunală şi judiţiană, în jurisdicţiune şi armată, nu gîndirea ca rumînii să aibă profesori, deputaţi, miniştri, ba chiar boieri ovrei. Ei nu ştiu pentru ce: simt însă că toate aceste sînt lucruri, care, la urma urmelor, nu se pot face.” *85

O hotărîre care ar nesocoti simţămintele rumînilor ar putea provoca reacţii violente de mari proporţii, Slavici sugerînd chiar posibilitatea unui genocid:

”Nu ne’ar rămîne deci decît ca, la un semn dat, să închidem graniţele şi să îi tăiem şi să îi aruncăm în Dunăre pînă la cel din urmă om, încît să nu mai rămîie nici sămînţă de dînşii. Aceasta e singura soluţiune, ce după mintea sănătoasă îi poate rămîne unui popor trainic în nişte împregiurări ca cele de astăzi.” *86

Presa şi literatura participă intens, de la început, la crearea şi fixarea stereotipului antisemit la nivelul culturii. Observaţia unui istoric asupra caracterului compozit al antisemitismului modern *87, se confirmă întocmai în cazul Rumîniei: stereotipul tradiţional antisemit se reînnoieşte cu elemente noi, este justificat şi adaptat la noile împrejurări. El se ”înnobilează” prin scrisul unor intelectuali de prestigiu, devine un bun al culturii naţionale. Forţa lui de propagare este, de la început, neobişnuit de puternică.

Cea mai ”tezistă” imagine a evreului o creează Vasile Alecsandri, cel mai important şi mai popular scriitor al epocii. Lui i se datorează, în bună parte, apariţia în literatura rumînă a stereotipului literar al ”evreului polonez” (Ostjude). Înfăţişarea lui (cu perciuni şi caftan, vorbind un jargon stîlcit), asociată cu trăsăturile ”tipice” (înşelător, fără scrupule, avid de cîştig, cămătar, exploatator şi „otrăvitor” al ţăranului) va deveni, într’o lungă serie literară şi propagandistică, imaginea prototip a evreului *88

În dezbaterile din Adunarea generală (1864) în ”cestiunea israelită”, Kogălniceanu trimite la imaginea-caricatură din piesa lui Alecsandri pentru a justifica respingerea emancipării globale:

”Domnilor, pentru ca să cunoaşteţi pe evreii din Moldova nu aveţi decît să vă duceţi la teatru să vedeţi piesa Lipitorile satelor şi să credeţi că nu este o ficţiune acea piesă, este adevărul cel mai real.” *89

În aprinsele dezbateri din presă din anii 1876-1879 pe marginea modificării articolului 7, intervine în discuţie, în repetate rînduri, şi poetul Mihai Eminescu. Opoziţia sa categorică ”oricărei concesii juridice sau economice cît de neînsemnate faţă cu totalitatea evreilor” *90 nu avea atunci o semnificaţie deosebită.

Eminescu era un tînăr gazetar în redacţia unei publicaţii conservatoare şi la începutul carierei sale literare. În deceniile care au urmat morţii sale (1889) însă, genialitatea poetului, socotit pe drept cel mai mare poet al rumînilor, chintesenţă a spiritualităţii rumîneşti, ca şi biografia sa tragică l’au proiectat într’o aură de mit. Cultul său, la fel de puternic în prezent, ca şi la începutul veacului, ia forme aproape religioase, imaginea sa suprapunîndu’se celei a lui Isus, metafora martirului crucificat revenind cel mai des, de’a lungul timpului, în textele şi versurile care’l omagiază.

Ideologia sa naţionalistă şi poziţia sa în ”problema evreiască”, exprimată în articolele sale de gazetă (considerate la fel de sacre ca şi poezia), au avut o înrîurire covîrşitoare asupra orientării curentelor naţionaliste *91 şi creării unui ”misticism naţional”.

Toate mişcările antisemite l’au revendicat ca precursor (deseori cu prea puţină îndreptăţire) şi şi’au înnobilat drapelul naţionalist cu citate din articolele sale. *92 (Şi textele antisemite, semnalate în presa rumînească de după 1980, fac apel la ”moştenirea” eminesciană şi la imaginea poetului martir, chinuit de primejdia iudaică *93).

 

Prin formaţie intelectuală şi temperament artistic, Eminescu este mai apropiat de romantismul german în spiritul căruia s’a cristalizat şi ideologia sa naţionalistă: telurică, paseistă, predispusă spre xenofobie *94.

Ca şi prietenul său Ioan Slavici şi alţi intelectuali români, mai ales cei originari din Transilvania, Eminescu a studiat la Viena, în jurul anului 1870, adică în unul din primele focare ale antisemitismului european modern.

Respingerea ideii modificării statutului evreilor se integrează, la Eminescu, în logica concepţiei sale, limpede şi bogat argumentată, asupra naturii şi evoluţiei societăţii rumîneşti. În cazul evreilor, şi al străinilor în general (greci, bulgari, austrieci, armeni), punctul de pornire este un conflict obiectiv, de concurenţă social-economică.

Sărăcia şi declinul clasei ţărăneşti, singura ”clasă productivă”, au fost provocate de formele economiei capitaliste, care au promovat o nouă burghezie, în bună parte străină, ce împiedica, printr’o concurenţă distrugătoare, dezvoltarea clasei de mijloc autohtone.

Deşi se referă uneori la evreii imigraţi din Galiţia şi Rusia în perioada mai recentă, Eminescu nu face distincţie între aceştia şi evreii aflaţi de mai multe generaţii pe teritoriile rumîneşti; ei sînt în totalitate străini. Ca şi grecii, atacaţi cîteodată de Eminescu cu o înverşunare mai mare decît evreii *95, aceştia din urmă constituie ”păturile suprapuse”, parazitare, ce se întreţin din exploatarea muncii ţăranului.

Protecţionismul economic naţional revine des ca principal argument împotriva evreilor:

”…nu ura contra rasei israelite, nu patima, nu prevenţiuni religioase ne’au silit a menţine un atît de strict punct de vedere, ci mai cu seamă natura ocupaţiunilor economice ale evreilor…” *96

Toleranţa religioasă, pe care Eminescu o susţine, nu implică şi drepturi:

”…Evreul nu merită drepturi nicăiri în Europa, pentru că nu munceşte (…) El e vecinic consumator, niciodată producător.” *97

În viziunea naţionalistă a poetului, conflictele economice se reduc, în ultimă instanţă, la imperativul conservării naţionale. Pătrunderea elementului evreiesc în economia naţională devine o primejdie etnică:

”Pericolul nu este în împrejurarea că evreii ar acapara toată proprietatea, ci în aceea că ei nu sînt — nu pot fi români, precum în genere nu sînt nici pot fi germani, englezi, franţuji, italiani.” *98

Împrejurările istorice amintite şi spiritul societăţii româneşti, de tip rural, arhaic, pe care Eminescu îl ridica la rang de model naţional unic şi etern, au exacerbat imaginea negativă a străinului şi xenofobia. La Eminescu, străinul ca primejdie provoacă, şi în opera poetică, imagini terifiante, ca apocaliptica invazie a străinătăţii din poezia, în stil popular, Doină, cu un ecou enorm în conştiinţa rumînilor.

Naţia, ”în înţelesul cel mai adevărat al cuvîntului”, se confundă la Eminescu cu clasa ţărănească, ”clasa cea mai pozitivă din toate, cea mai conservatoare în limbă, port, obiceiuri, purtătorul istoriei unui popor”. *99.

Dintre străinii aşezaţi, fie şi de secole, printre rumîni, evreii sînt cei mai depărtaţi de graniţele acestei idei de naţie: ”străini de rit necreştin, ce nu se pot contopi cu poporul nostru” *100; ca pătură socială ce trăieşte din munca ţăranului şi ca ”venetic”, corp străin în interiorul naţiei.

Violenţa stilului său pamfletar, provocată mai ales de comentariile critice din presa străină despre persecutarea evreilor din Rumînia, îl face deseori să iasă din cadrele naţionalismului său ideologic şi să adopte, în afară de limbajul ”clasic” al înaintaşilor săi: Alecsandri, C. Negruzzi, Heliade-Rădulescu, Bolliac, Hasdeu (”lipitori şi precupeţi”, ”venetici neproductivi”), şi clişee de largă circulaţie, luate din presa antisemită europeană.

Evreii, va scrie şi el, ”conspiră în sinagogă contra creştinilor”, ”sînt o armie economică, o rasă de asociaţi naturali contra a tot ce nu e evreu”, reprezintă ”autoritatea ocultă a statului în stat”, beneficiază de ”comitetele ascunse ale alianţei universale”, ei ”otrăvesc” jurnalistica şi literatura europeană, sînt ”o armă a străinilor în contra noastră”. *101

Spre deosebire de articolele lui Eminescu, o mare rezonanţă în epocă a avut discursul lui Vasile Conta (publicat sub titlul Chestia evreiască) ţinut în Parlament în septembrie 1879.

Profesor de drept, proaspăt ales deputat, Vasile Conta este cel mai important filozof rumîn din a doua parte a secolului trecut. În discursul său, Conta îşi propune fundamentarea ştiinţifică a discriminării evreilor, după ”principiile ştiinţei moderne”, şi el poate fi considerat adevăratul întemeietor al antisemitismului doctrinar rumînesc.

Criteriile sale nu mai sînt de natură social-economică, ci sînt derivate din ”principiul naţionalităţilor” — înţeles ca unitate de rasă şi religie — ce stă la baza existenţei unui stat şi a unei naţiuni omogene. *102

Elementul alogen poate fi acceptat numai dacă este de rit creştin şi dacă se amestecă, prin căsătorii, cu cel autohton. Ceea ce, în cazul evreilor, este o imposibilitate:

”Jidanii constituiesc o naţiune distinctă de toate celelalte naţiuni şi duşmanii acestora. Mai mult decît atîta: putem zice că jidanii sînt naţiunea cea mai bine constituită şi cea mai distinctă, din toate naţiunile cari sînt pe lume.” Ei descind ”dintr’o singură rasă care s’a păstrat totdeauna pură”. *103

Religia lor este de fapt ”o organizare socială şi politică îmbrăcată cu forma religiunei”, ”o organizare socială teocratică” *104, menită a’i împiedica pe evrei să se încadreze ca cetăţeni loiali într’un stat.

Ţinta supremă a evreilor, formulată în Biblie şi Talmud, este să ”robească toate celelalte popoare poporului jidovesc”, pentru a asigura ”stăpînirea lumii întregi de către jidani” *105. Evreii reprezintă deci o primejdie universală:

”Pretutindenea pe unde au trecut au ruinat, au corupt şi au ajuns chiar pînă a nimici poporul în mijlocul cărora au trăit” *106. Instrumentele folosite pentru dominarea lumii sînt: Alianţa Israelită Universală (”nu este în realitate decît un guvern al poporului jidovesc” *107, conspiraţiile economice şi acapararea presei mondiale (”trei din patru părţi din jurnalistica lumii se află în mîna jidanilor” *108).

Primejdia, pentru rumîni, este chiar mai mare, pentru că evreii, care complotează la refacerea unui stat al lor, au ales Rumînia ca loc pentru a clădi ”o ţară curat jidovească, cu alte cuvinte să stabilească acea Palestină mult aşteptată şi anunţată de Talmud” *109.

Avertismentul lui Conta este răspicat:

”…Noi dacă nu vom lupta în contra elementului jidovesc, vom pieri ca naţiune.” *110

Observăm că argumentaţia lui Vasile Conta nu apelează niciodată la bagajul oferit de biserică (deicid etc.). Pentru Conta, filozof materialist, primejdia evreiască priveşte numai existenţa raselor şi naţiunilor. Criteriul etnic, ”principiul de conservaţiune” (ca şi la Eminescu) este cel care trebuie să ghideze vigilenţa românilor şi opoziţia la modificarea legislaţiei privitoare la evrei.

Cu toată preocuparea de a da un ton academic expunerii sale, Conta foloseşte în locul cuvîntului evreu sinonimul său popular jidan, care avea de pe atunci, mai ales în limba scrisă, o mare încărcătură semantică peiorativă *111.

Cu aceeaşi nuanţă dispreţuitoare cuvîntul fusese folosit şi înainte, de alţi mari scriitori (Negruzzi, Alecsandri, Hasdeu, Slavici) şi apare şi în publicistica lui Eminescu, în pasajele polemice cele mai violente. Prestigiul acestor nume a dat o vreme cuvîntului drept de circulaţie, chiar la nivelul cel mai de sus al culturii.

Cu timpul, cuvîntul ”jidan” (şi derivaţii săi) rămas în mare circulaţie orală, se retrage spre o zonă mai joasă a literaturii cu tendinţă net antisemită, e simţit ca neestetic, oarecum compromiţător în scrisul unui intelectual. Folosirea lui, la nivelul culturii, revine puternic în anii ’30, iar o dată cu legislaţia antisemită din 1938 cuvîntul, cu aceleaşi conotaţii, capătă, pentru prima dată, o validare oficială; apare în declaraţii guvernamentale şi în cuvîntări publice oficiale.

Legiferarea discriminării e însoţită de oficializarea dispreţului.

Începînd din a doua jumătate a secolului al XlX-lea apare în publicistica rumînească conceptul de rumînism, dezvoltat în cadrul ideologiei naţionaliste. El exprimă, iniţial, sentimentul apartenenţei la naţiunea rumînă, fixează notele etnice, considerate a fi specific rumîneşti, o sumă de calităţi înnăscute şi întărite apoi de tradiţie, obiceiuri, religie, de o istorie comună.

La 1870, Hașdeu înfiinţează societatea ”Rumînismul”, care editează publicaţia ”Foaia Societăţii «Rumînismul»”. *112

Termenul capătă o importanţă sporită o dată cu folosirea lui cu finalitate xenofobă, opus mai ales ”spiritului evreiesc”. Pe la 1890 se întîlnesc studii dedicate acestei opoziţii. *113

Rumînismul va căpăta, cum vom vedea, o aprofundare teoretică remarcabilă după primul război mondial, atît în direcţia naţionalistă de dreapta, cît şi în studii sociologice şi filozofice privind specificul naţional. Puternicele lui conotaţii xenofobe şi antisemite căpătate mai ales în deceniul patru au dus la ”compromiterea” sa, de aceea în ultimele decenii el este aproape scos din uz.

În a doua jumătate a secolului al XlX-lea, mitul naţional, cu componenta sa xenofobă şi anti-evreiască, se conştientizează, capătă expresia sa culturală, se consolidează ca un element al vieţii spirituale rumîneşti. Ca şi în Germania, antisemitismul e o parte din istoria intelectuală a Rumîniei.

2. Organizaţii şi partide antisemite; antisemitism în medii intelectuale

După 1880, antisemitismul devine în Rumînia un fenomen social şi politic curent. *114

Presiunile externe pentru emanciparea evreilor au fost folosite de oamenii politici pentru a crea o atmosferă de ”vigilenţă” şi alarmă în faţa pericolului pătrunderii elementului evreiesc. Pentru observatorii străini, societatea rumînească va lăsa, de acum înainte, impresia unui mediu de antisemitism generalizat.

Iată, de pildă, caracterizarea întîlnită în raportul ambasadorului francez la Bucureşti, A. Henry, în 1900:

”L’antisemitisme est plus qu’une opinion en Roumanie, c’est une passion dans laquelle se rencontrent des hommes politiques de tous les partis, les representants de l’orthodoxie et on peut ajouter, tous les paysans valaques et moldaves.” *115

Partidele politice şi presa vor asocia constant ”problema evreiască” şi prezenţa elementului evreiesc în noile structuri capitaliste cu situaţia gravă a ţării, menţinută, şi în pragul secolului XX, în cadrul unor înapoiate şi falimentare structuri feudale, cu şomajul, crizele economice şi alte fenomene negative generate de o agricultură înapoiată şi de o dezvoltare inegală a economiei capitaliste.

Tulburările ţărăneşti din 1888 şi, mai ales, marea răscoală a ţăranilor din 1907, vor căpăta, pe plan propagandistic, o pronunţată coloratură antisemită.

Frecvent, studiile istorice şi cele de economie din jurul anului 1900 analizează ”problema evreiască” în legătură cu procesele social-economice, ajungînd, de regulă, la aceleaşi concluzii: nu pătrunderea formelor capitaliste a favorizat afirmarea evreilor în comerţ, finanţe, industrie, meşteşuguri, ci invers: ”năvălirea” lor a adus capitalismul, cu toate consecinţele sale negative — declasarea şi sărăcirea ţăranilor, ruina marilor proprietari rurali etc *116.

Dacă pînă prin 1880 unul din argumentele de bază ale manifestelor antisemite era refuzul asimilării (explicat prin intoleranţa religioasă evreiască), după 1900 teza aceasta tinde a fi înlocuită cu un slogan contrar, reflectînd o nouă realitate: integrarea evreilor în structurile sociale rumîneşti (proces care ia amploare) trebuie împiedicată, pentru că pune în pericol caracterul naţional rumînesc.

Unele evoluţii intervenite în viaţa comunităţii evreieşti — apariţia primelor forme de organizare social-politică şi culturală a evreilor *117, cu programe revendicative şi organe de presă în limba rumînă, primele mişcări sioniste *118, prezenţa numeroasă a evreilor în mişcarea socialistă — se vor reflecta şi în multiplicarea şi ”modernizarea” formelor de antisemitism şi apariţia unor noi capete de acuzare în campaniile împotriva acordării de drepturi civile evreilor. Pînă în 1912 numai 361 de evrei primiseră încetăţenirea. *119

Primele organizaţii antisemite sînt concomitente, uneori chiar racordate la grupări similare din alte ţări sau chiar ”internaţionale”. În 1886 are loc la Bucureşti congresul de constituire a ”Alianţei Anti-Israelite Universale”. Participă delegaţi din România, Ungaria şi Franţa; Edouard Drumont e ales preşedinte (observăm că 1886 este anul apariţiei cărţii lui Drumont, La France Juive, de mare circulaţie şi preţuire în mediile antisemite rumîneşti).

În 1895 ia fiinţă o ”Alianţă Antisemită” (condusă de un Dumitrescu) şi ”Liga Antisemită Universală”, avînd printre fondatori pe A.C. Cuza şi N. Iorga *120.

Trecînd peste alte organizaţii studenţeşti sau profesionale antisemite, trebuie consemnată constituirea, în 1910, a Partidului Naţionalist Democratic (aceiaşi fondatori: N. Iorga şi A.C. Cuza) cu un program explicit şi preponderent antisemit.

Toate aceste organizaţii politice, inclusiv partidul amintit, au o apreciabilă influenţă în presă, dar o pondere relativ redusă în viaţa politică. Cu excepţia lui A. C. Cuza, nici un politician nu a putut face o serioasă carieră politică mizînd pe un program exclusiv antisemit, pentru că antisemitismul era, în grade diferite, implicat în politica marilor partide naţionale, de direcţie liberală sau conservatoare.

Cu toate acestea, aspiraţia liderilor politici rumîni de a integra România în sfera Occidentului, de a oferi imaginea unei ţări democrate şi liberale, îi determină spre un constant efort de a evita orice ”stigmă’ antisemită. Aceasta ar putea compromite Rumînia în opinia publică europenă şi provoca îndoieli asupra angajamentelor guvernului rumîn la conferinţele internaţionale. Niciodată politica antisemită nu este declarată explicit; antisemitismul ”gălăgios” este respins.

Cunoscutul ideolog socialist C. Dobrogeanu-Gherea explică amintita duplicitate într’o scrisoare către scriitorul rus Vladimir Korolenko, în 1912:

”Această tactică a muţeniei, a trecerii sub tăcere, muşamalizării, a calmării (dacă se poate spune aşa) a problemei evreieşti i’a reuşit strălucit guvernului nostru şi claselor conducătoare şi, de aceea, ei se tem ca de foc de zarvă, gălăgie şi de orice ridicare zgomotoasă sau de menţionare a problemei evreieşti; şi oricine aminteşte în mod gălăgios de ea, fie chiar şi sub forma unui mic pogromaş antievreiesc sau a unui proces antisemit de asasinat ritual, este considerat chiar un trădător de patrie, sau agent conştient sau inconştient al jidanilor şi al lui Alliance Israelite. Iată de ce nouă, aici, nu ne este frică nici de pogromuri, nici de procese antievreieşti; înşişi conducătorii noştri se îngrijesc ca ele să nu izbucnească. La noi suprimarea evreilor şi a drepturilor lor politice şi cetăţeneşti se petrece într’o totală tăcere şi linişte. Gălăgia nu este permisă.” *121

Răspîndirea antisemitismului este mai vizibilă în mediile intelectuale şi culturale şi mai accentuată la nivelul clasei mijlocii şi al ”proletariatului intelectual”, grupări neafirmate şi dornice de a dobîndi prestigiu şi o poziţie socială. Extinderea este însă însoţită de o scădere treptată a numărului personalităţilor intelectuale reprezentative, în comparaţie cu momentul 1878. Chiar şi cei care adoptă, cum vom vedea, atitudini sau ideologii antisemite (N. Iorga, Oct. Goga) evită sau resping epitetul de ”antisemit”, simţit ca fiind compromiţător, mai ales în ochii străinătăţii.

”Pericolul evreiesc”, economic în primul rînd, apoi social şi cultural, este o temă niciodată epuizată în presă şi în dezbaterile politice. Broşurile şi volumele cu conţinut violent antisemit sporesc în momentele acute: expulzări, măsuri protecţioniste anti-evreieşti pentru stimularea ”rumînizării” Rumîniei şi a profesiunilor intelectuale.

Prefaţa unei astfel de lucrări propagandistice din preajma anului 1900 ilustrează bine limbajul epocii şi conţinutul termenului ”antisemit” la nivelul agitatorilor din presă, ca şi sporirea ameninţătoare a tonului vindicativ:

”A fi astăzi cineva antisemit nu însemnează a fi predominat de vederile strimte şi înguste ale unui exclusivism naţional şi religios, ci însemnează a fi luptătorul devotat în contra unui curent materialist care pune banul mai presus decît onoarea, virtutea şi cele mai înalte sentimente ale demnităţii naturii omeneşti. (…) Antisemitul are a se lupta şi contra jidanilor şi contra spiritului jidovit şi corupt a unor oameni care înţeleg rău, ba chiar prostituesc cuvintele de toleranţă şi civilizaţie. (…) Antisemiţii sînt incarnaţiunea aspiraţiunilor şi a simţirilor celor mai adînci ale sufletului poporului rumînesc, sărăcit şi exploatat cu neomenie de potopul de jidani cîţi au năvălit din toate părţile; ei sînt antimergătorii liberării mult încercatului de soartă popor rumînesc de sub odioasa subjugare a elementului străin, cotropitor, jidovesc. (…) Cînd cuţitul va fi ajuns la os, rumînii ieşiţi din răbdarea lor vor arăta jidanilor drumul de unde au venit şi dacă se vor face a nu înţelege, după cum s’a făcut pînă acum, vor fi nevoiţi a uza de orice măsură pe cari le’o dictează instinctul de conservare. *122

Autorul, un oarecare Mina Savel, îşi prezintă, pe foaia de titlu, şi cartea de vizită: „Fost director al ziarului antisemit Alarma Moldovei, membru al congresului antisemit internaţional ţinut la Bucureşti la 26 august 1886 şi membru al ordinului Coroana Rumîniei.”

În aceeaşi scrisoare din 1912, Dobrogeanu-Gherea făcea o apreciere globală asupra antisemitismului intelectualilor români:

”…Întreaga intelectualitate rumînească (cu excepţia lui P. Carp, preşedintele guvernului actual, a răposatului Caragiale şi încă a doi-trei oameni mai puţini mari), toţi au predispoziţii antisemite şi sînt saturaţi de spirit antisemit.” *123

Aprecierea, excesiv de categorică, vine, totuşi, din partea unuia din cei mai importanţi doctrinari sociali ai României, care, deşi evreu, în acord cu tradiţia socialistă şi marxistă, a evitat constant implicarea directă în aprinsele dezbateri ale ”problemei evreieşti”. *124

3. Schimbări politice şi sociale după primul război mondial

Consecinţele primului război mondial vor schimba într’o măsură considerabilă datele problemei. După unirea din decembrie 1918, Rumînia Mare include în noile graniţe, în afară de Moldova şi Valahia, provinciile Transilvania, Basarabia, Bucovina şi o parte a Dobrogei. Populaţia evreiască, de la 230 000, cît fusese înainte de război, ajunge la 767.000 (5 % din populaţie), situîndu’se pe locul trei, după unguri şi germani, în statistica minorităţilor naţionale. *125

Comunităţile evreieşti integrate recent sînt cu adevărat străine, prin cultură şi limbă, de mediul rumînesc, cu un procent ridicat de burghezie integrată în viaţa economică. *126

Revoluţia rusă din 1917 şi cea maghiară, cu numeroşi protagonişti evrei, au avut o influenţă sensibilă printre intelectualii evrei din România şi au intensificat imaginea negativă a evreului — ca ”revoluţionar”, ”anarhist” şi ”bolşevic”.

Pe de altă parte, încetăţenirea tuturor evreilor născuţi în Rumînia şi a celor care au participat la război în armata rumînă, decretată de guvernul rumîn în 1919 (din nou, constrîns de puterile străine, prin tratatul de pace de la Versailles) şi consfinţită prin constituţia din 1923, va fi un alt factor care a ”relansat” mişcarea antisemită, pînă la o cotă de intensitate şi amploare nemaiîntîlnită pînă atunci în România *127.

Mediul cel mai afectat este cel orăşenesc-intelectual (studenţi, profesori, magistraţi), alarmaţi de creşterea numărului evreilor în universităţi, barouri, gazetărie etc., ceea ce a provocat nu numai violente manifestări de stradă, greve şi agitaţii studenţeşti, ci şi constituirea unor noi organizaţii şi partide politice cu programe ”protecţioniste” menite să stimuleze promovarea rumînilor etnici în economie şi cultură şi reducerea ponderii economice a evreilor, maghiarilor şi altor minoritari. *128

La fel ca în Germania şi Ungaria în aceeaşi perioadă *129, în Rumînia are loc o primă importantă fuziune între ideologii antisemitismului şi ”grupurile de incitare” ale păturilor de mijloc, primii devenind liderii şi organizatorii acestor grupuri. Parodie a vechiului ”revoluţionarism”, intelectualul antisemit ”iese în stradă”, micile revoluţii avînd acum ca scenă exclusivă cartierul evreiesc.

4. Antisemitism ideologic: A.C. Cuza şi Nicolae Paulescu

Schimbările intervenite pe plan social şi politic, după primul război mondial, ca şi noua configuraţie şi noul statut juridic al comunităţii evreieşti au provocat o radicalizare a fenomenului antisemit după 1922, urmată, în mediile intelectuale, de o regrupare a forţelor şi tendinţelor. Într’o fază iniţială însă, tonul şi direcţia sînt date de ”veteranii” curentelor antisemite.

Este cazul doctrinarilor social-politici, afirmaţi încă în ultimele decenii ale secolului trecut, care’şi fac din antisemitism un program politic, chiar un crez filozofic şi o ideologie. Grupul lor este dominat de figura profesorului universitar A. C. Cuza. Activitatea lui pe acest tărîm (precedată, în tinereţe, de prezenţa sa în cercurile şi publicaţiile socialiste) se întinde pe mai bine de o jumătate de veac (începînd din 1888). Cuza a fost cel mai consecvent teoretician şi propagator al antisemitismului, în presă, la catedră, în viaţa politică şi în manifestări publice.

A întemeiat, în 1910, împreună cu Nicolae Iorga, Partidul Nationalist-Democratic, în 1919, Garda Conştiinţei Naţionale, în 1923, Liga Apărării Naţional Creştine (L.A.N.C.), cu care vor fuziona, după doi ani, primele organizaţii fasciste; în 1935, împreună cu Octavian Goga, Partidul Naţional Creştin. Din 1911 pînă în 1938 (cînd se dizolvă Parlamentul) a fost, aproape fără întrerupere, deputat; în decembrie 1937 îl va seconda pe Goga în alcătuirea guvernului care decretează legislaţia antisemită. *130

Autor al unor lucrări de economie, contestate ca valoare, acuzat de plagiat, A.C. Cuza ilustrează perfect cazul intelectualului mediocru, cu un mod rudimentar de argumentare, care face o carieră ştiinţifică şi politică remarcabilă exclusiv datorită promovării unui program de combatere a ”pericolului evreiesc”.

Deşi antisemitismul lui A.C. Cuza a fost văzut deseori ca o obsesie maniacală *131, se pot distinge în evoluţia sa cîteva etape distincte, deplasări semnificative în sferele din care sînt alese argumentele. În prima fază, care ţine pînă în preajma primului război mondial, predomină factorii economici, etnici şi culturali, elementul religios fiind aproape inexistent (desigur, o reminiscenţă a ateismului fostului socialist, dar şi o sincronizare cu bibliografia antisemită europeană de la sfîrşitul secolului, cu care Cuza era mereu la curent).

Evreul reprezintă pentru naţiunea rumînă în primul rînd o primejdie etnică:

”Străin ca rasă, adică fiind înzestrat cu anumite însuşiri fizice şi morale, şi astfel zidit încît el nu se asimilează cu nici un popor, jidanii tind să ne înlocuiască în ţările române. Aici dar nu mai este vorba de o invazie trecătoare, ci de o adevărată cucerire, de o luptă pe viaţă şi pe moarte între două neamuri deosebite, dintre cari unul, evreul, nimiceşte pe celălalt, pe rumîn.” *132

Structura populaţiei orăşeneşti după meserii, statisticile demografice confirmă primejdia evreiască pentru economia naţională şi necesitatea unei politici protecţioniste. Obiectivul principal este ”rumînizarea” clasei de mijloc, prin eliminarea treptată a evreilor. *133

Opera sa ideologică ”clasică”, Naţionalitatea în artă, îşi propune un ţel ambiţios: să demonstreze, cu argumente filozofice şi estetice — pornind de la principiul ”naţionalitatea e puterea creatoare a culturii umane” — că, şi în cazul rumînilor, cultura naţională nu poate fi creată decît de ”rumînii de sînge”.

Participarea evreilor (”străini de altă rasă, de altă lege, cu alte principii de cultură şi neasimilabili”) nu poate fi decît nocivă. Eliminarea lor e o condiţie de supravieţuire etnică şi spirituală. *134

Nu numai calitatea de străini îi face pe evrei periculoşi, ci şi inferioritatea rasei, vizibilă şi în cultura lor sterilă, dizolvantă, morbidă:

”[Evreii] n’au produs niciodată o operă de valoare permanentă”, ”au avut talente, niciodată genii”, ”nu au avut nici o însemnătate pozitivă pentru înaintarea civilizaţiei umane”. Pentru ilustrare, Cuza trece în revistă istoria evreilor începînd cu perioada biblică, compilînd de fapt din Drumont, Momsen, E. Renan, H. S. Chamberlain. În vremea noastră, demonstrează Cuza, evreii sînt purtătorii unor noi microbi de disoluţie socială: umanitarismul, ateismul, socialismul, ”democraţia cu perciuni”. *135

După 1918, doctrina antisemită a lui Cuza se înnoieşte cu elemente luate din noua conjunctură. Participarea evreilor la război, ca soldaţi în armata rumînă (argument important în favoarea emancipării lor) este discreditată prin acuzaţii de trădare, dezertare, spionaj în favoarea inamicului. *136

Noul slogan al luptei antisemite a devenit, după emanciparea evreilor prin Constituţia din 1923, numerus clausus, pentru a stăvili ”năvala” evreilor spre şcoli şi universităţi:

”Jidanii cari ocupă universităţile (…) vor conduce ei destinele naţiei rumîneşti, falsificînd cultura naţională rumînească.” *137

Numerus clausus este numai o fază preliminară, ”o formă de tranziţie către forma din urmă, singura logică şi prin urmare definitivă: numerus nullus”. *138

În această etapă, A.C. Cuza descoperă forţa unor mai vechi argumente teologice. El devine, pe neaşteptate, un exeget al doctrinei creştine, pe care încearcă să o ”reformeze” spre o mai bună împlinire a mesajului militant anti-iudaic al învăţăturii lui Isus. *139

Biserica este acuzată că nu a repudiat Vechiul Testament, îngăduind astfel atotputernicia Satanei ”întrupată în jidani”. *140

Accentul deosebit pus pe sensul naţional-creştin al luptei antisemite apăruse mai înainte, în scrierile lui N. Paulescu; Cuza preia repede aceste clişee, intuind schimbarea de direcţie şi de limbaj a noilor curente antisemite.

Stereotipurile mistice predomină şi în publicaţiile şi broşurile sale de ”popularizare” a antisemitismului. În ziarul său Apărarea Naţională (scos împreună cu N. Paulescu, din 1922) sînt transcrise, număr de număr, scene de omor ritual şi alte rituri abominabile la care s’au dedat evreii, în diferite ţări, de’a lungul timpurilor. Ciclul se încheie cu următoarea precizare:

”Sînt nenumărate alte cazuri dovedite şi descrise de autori pe baza mărturiilor contemporane. Aproape la toate se dovedeşte acelaşi lucru: omorul se săvîrşeşte în mod barbar, victima e chinuită, de cele mai multe ori imitîndu’se chinuirea lui Isus Cristos, sîngele victimei se scurge în vase, sau pe cearşafuri, cari apoi se ard şi cenuşa obţinută este întrebuinţată la tot felul de rituri sălbatice. Aceste spicuiri din istorie le’am putea duce la infinit.” *141

În paginile aceluiaşi ziar, Cuza fundamentează ”ştiinţa antisemitismului”:

”Ştiinţa antisemitismului are ca obiect judaismul ca problemă socială, fiind astfel, în mod necesar, sinteza tuturor ştiinţelor care pot contribui la soluţia ei.”

Ştiinţele convocate în sprijin sînt: istoria, antropologia, teologia, politica, economia politică şi filozofia, iar toate investigaţiile… interdisciplinare duc la aceeaşi soluţie practică:

”Eliminarea jidanilor din mijlocul celorlalte popoare, punînd capăt existenţei lor nefireşti, parazitare, datorită unei concepţii anahronice, contrară civilizaţiei şi liniştii tuturor naţiilor şi pe care ele nu o mai pot tolera.” *142

Ştiinţa antisemitismului este al treilea element şi corolarul altor două elemente constitutive ale antisemitismului: instinctul (care provoacă reacţiile violente ale mulţimii) şi conştiinţa pericolului evreiesc.

Sub presiunea unor grupări antisemite mai noi, care tind să se emancipeze de sub tutela sa, Cuza îşi redefineşte doctrina, spre sfîrşitul deceniului trei, intitulată acum ”doctrina naţionalistă creştină”, pe care o include într’o sferă mai largă, ”un sistem de gîndire şi acţiune”, denumit cuzismul:

”Cuzismul se prezintă cu sistemul său propriu, complect, unitar, ştiinţific, al doctrinei naţionaliste creştine, dovedind din totalitatea elementelor ei, biologice, teologice, economice, sociologice, istorice şi din fiecare în parte, că singura soluţie posibilă a problemei jidăneşti este eliminarea jidanilor: care presupune acţiunea imediată, pe toate terenurile, şi de orice moment, pe baza unui program lămurit, cu scopul acestei eliminări, necesare şi realizabile.” *143

Rezumată în zece teze fundamentale, doctrina (aşa cum e expusă în 1928) pune un accent mai apăsat pe unitatea rasei, a ”sîngelui” şi a religiei creştine, ca şi pe imperativul unei mobilizări generale în vederea eliminării duşmanului.

Cu un program antisemit radical, partidul său (L.A.N.C.) îşi propune chiar de la înfiinţare (1923) anularea drepturilor politice ale evreilor, expulzarea celor intraţi în ţară după 1914, scoaterea evreilor din armată şi din funcţiile publice, întregul program — sub deviza ”Rumînia a Rumînilor!” *144

Pentru a ţine pasul cu extremismul altor grupări antisemite concurente, Cuza ”supralicitează”. Se disociază de ”L’Action Francaise”, considerată prea moderată, şi adoptă mai decis ideea expulzării:

”Acţiunea imediată: de eliminare a jidanilor din orice domeniu — şi de aşezare a lor pe un pămînt liber, pe care să’şi creeze şi ei cultura lor proprie…” *145

Începînd din 1921, zvastica este aleasă ca semn distinctiv al mişcării lui Cuza, este reprodusă în publicaţii, broşuri, programe electorale. A. C. Cuza revendică prioritatea şi caracterul pur rumînesc al acestui simbol, fără a face vreo referire la circulaţia zvasticii în Germania. *146

Fapt semnificativ, din aceeaşi perioadă (deceniul 3), se constată sporul de respectabilitate dobîndit de A. C. Cuza în societatea românească şi, o dată cu el, antisemitismul politic extrem este validat de forurile politice şi culturale de prestigiu. Din 1922, ca decan de vîrstă, Cuza este preşedintele Camerei Deputaţilor *147; inaugurarea Ligii Apărării Naţional Creştine se face printr-o ceremonie religioasă la Mitropolia din Iaşi, urmată de o adunare festivă, în aula Universităţii din Iaşi, cea mai veche universitate din ţară. *148

Ascensiunea prestigiului său social va continua, cum vom vedea, şi în deceniul următor, fără o relaţie directă cu succesele sau insuccesele politice ale mişcării sale. *149

Un colaborator apropiat al lui A.C. Cuza a fost Nicolae C. Paulescu, reputat profesor de fiziologie la Facultatea de medicină din Bucureşti, cu studii şi cercetări serioase în Franţa şi Rumînia. L’a secundat pe Cuza în întemeierea mişcărilor şi partidelor ultra-naţionaliste după 1922 şi au scos împreună ziarul Apărarea Naţională.

Spre deosebire de Cuza, Paulescu dezvoltă în special latura religioasă a doctrinei antisemite româneşti, însoţită însă şi de o fundamentare a antisemitismului cu ajutorul medicinei şi psiho-patologiei. El însuşi este un caz interesant de antisemitism visceral obsesiv. În expuneri savante (una a apărut şi la Paris, în 1913), Paulescu acumulează toate acuzaţiile aduse evreilor, într’o creştere accelerată care atinge forme delirante.

Punctul de plecare este o teorie a pasiunilor şi a conflictelor sociale studiate din punctul de vedere al unei discipline denumite ”fiziologia filozofică” şi ilustrate în primul rînd cu comportamentul evreilor, cazul limită al unei rase stăpînite de patimi şi anume: instinctul de dominare şi cel de proprietate. *150

Instrumentele prin care evreii îşi asigură dominarea lumii, în vederea exterminării celorlalte popoare, sînt Talmudul, ca doctrină, şi, ca organizaţie, Cahalul, a cărui funcţionare, conspirativă şi complicată, Paulescu o descrie amănunţit, folosindu’se de textele lui Drumont, J. Braffman, Rohling, dar şi de exemple din metodele ”diavoleşti” ale comunităţii evreilor din România. Chiar răscoala ţăranilor de la 1907 (ideea nu’i trecuse prin cap nici lui Cuza) a fost pregătită, finanţată şi organizată de Cahalul mondial, specialist în ”uneltiri revoluţionare”. *151

Acumularea morbidă a unor descrieri şi perversiuni sexuale, cu scopul de a arăta mijloacele demonice ale evreilor de corupere a poporului rumîn, îl duce, inevitabil, la ideea exterminării duşmanului, formulată interogativ încă în 1913:

”…Dar o chestiune radicală se pune pentru noi, rumînii: Ce trebuie să facem cu aceşti oaspeţi nepoftiţi care, hodoronc-tronc, s’au instalat în ţară — sau mai bine-zis cu aceşti paraziţi răufăcători cari sînt, în acelaşi timp, şi hoţi şi asasini? Putem oare să’i exterminăm — cum bunăoară se ucid ploşniţele? Acesta ar fi mijlocul cel mai simplu şi cel mai comod de a ne scăpa repede de ei, — mijloc care ar fi chiar licit, dacă am urma legile Talmudului.” *152

Soluţia este însă respinsă din considerente creştine şi înlocuită cu propunerea, mai constructivă, de reeducare forţată a acestei rase, prin abandonarea dogmelor Talmudului şi lichidarea Cahalului.

După 1922 (Paulescu a murit în 1931), conflictul este văzut în termeni religioşi, ca o luptă uriaşă între ”creştinismul dumnezeiesc” şi ”jidanismul diavolesc”. Pentru că evreii se pregătesc să creeze în răsăritul Europei o ţară a lor proprie şi ”să extermine popoarele băştinaşe”, aşa cum au făcut şi în Rusia, N.C. Paulescu cheamă la mobilizarea întregii lumi creştine:

”Unirea tuturor creştinilor se impune ca o necesitate imperioasă şi inexorabilă — mai ales astăzi, cînd e vorba de Viaţă şi de Moarte pentru Creştinism şi pentru Rumînism.” *153

Doctrinarii ortodoxismului din deceniul următor vor vedea în Paulescu un precursor al lor în privinţa fixării dogmei creştine ortodoxe ca element al naţionalismului şi prin demascarea evreilor ca pe cea mai gravă primejdie pentru lumea creştină. Nichifor Crainic, principalul ideolog al ortodoxismului, îl va omagia pe N.C. Paulescu ca pe ”fondatorul naţionalismului creştin”, ”cel mai complect şi mai normativ dintre doctrinarii eminenţi ai naţionalismului nostru”. *154

Teoriile susţinute de Cuza şi Paulescu n’au pătruns în viaţa politică rumînească decît în anii ’30. Unele din ele vor ajunge în cele din urmă elemente ale politicii de stat.

5. Mitul naţional şi ”problema evreiască”: Nicolae Iorga

După primul război mondial, cele două idei dominante care se confruntă în viaţa intelectuală şi politică românească sînt democraţia şi naţionalismul, cu echivalentele lor în diversele curente ideologice. Abordarea ”problemei evreieşti” se va integra în dezbaterea acestor orientări divergente.

Pe terenul doctrinelor naţionaliste, cei doi termeni, naţionalism şi democraţie, se află într’un raport de excludere. Conţinutul reînnoit al naţionalismului (prin absorbirea teoriilor lui H. S. Chamberlain şi Ch. Maurras), cu un accent deosebit pus pe ideea de rasă şi spirit autohton, scot pe evreu, irevocabil, în afara sferei naţionale, el este fatalmente străin.

Gradul de nocivitate al acestui străin (în economie, cultură, viaţă politică şi socială) variază de la o doctrină la alta, ca şi argumentele aduse în susţinerea lor. Conceptul de democraţie se deplasează spre un sens exclusiv negativ. Democraţia a devenit duşmanul principal al naţionalismului, iar relaţia evreu = democraţie s’a constituit, fireşte, ca o axiomă. Acelaşi proces s’a desfăşurat şi în alte ţări europene, uneori cu două-trei decenii mai devreme. *155

Particularitatea românească e continuitatea (ca şi predominanţa) mitului naţional, substituirea mitului romantic (”naţionalismul revoluţionar”), printr-unul net conservator, definit prin patriarhalism, tradiţionalism, ruralism, xenofobie.

După poetul Mihai Eminescu, istoricul Nicolae Iorga este, pentru cîteva generaţii, cea mai importantă întruchipare a ideologiei naţionaliste, cel mai important propagator al specificului naţional şi al ”sufletului rumînesc” în cultură şi artă.

Iorga este cel mai mare istoric român. Din ultimul deceniu al secolului XIX şi pînă la moartea sa în 1940, Iorga domină viaţa culturală şi academică din Rumînia prin personalitatea sa puternică şi contradictorie. După obţinerea doctoratului la Universitatea din Leipzig în 1893, predă istoria universală la Universitatea din Bucureşti, cu scurte întreruperi, timp de patruzeci şi şase de ani. Iorga este autorul unui număr impresionant de monografii şi colecţii de documente asupra culturii, civilizaţiei şi istoriei rumînilor, ca şi autorul unor vaste sinteze de istorie şi cultură universală.

A întemeiat importante instituţii culturale şi ştiinţifice, a fost ales membru onorific al unor prestigioase academii europene.

Doctrinar social, scriitor prolific şi activ om politic (fondator de partide, deputat, ministru, prim-ministru), Iorga, ca şi poetul Octavian Goga, confirmă, în cultura rumînească, persistenţa semnificativă a mitului romantic al cărturarului — conducător spiritual al naţiunii. Amîndoi vor fi promotorii inspiraţi al unui alt mit dominant în cultura rumînească, cel al renaşterii (regenerării) naţionale.

Anacronismul prototipului într’o perioadă cînd viaţa intelectuală se autonomizează *156 explică, poate, şi eşecurile lor politice, dar confirmă gradul accentuat de intelectualizare a vieţii politice rumîneşti. *157

Ca şi la Eminescu, ideologia naţionalistă a lui Iorga are la temelie o mistică naţională. Ea implică promovarea valorilor tradiţionale ale vieţii rurale rumîneşti, opoziţia faţa de modernizare şi, în diferite perioade, grade variabile de xenofobie.

După o scurtă criză socialistă de tinereţe, Iorga s’a angajat, în strînsă asociaţie cu A. C. Cuza, într’o foarte energică activitate publicistică şi politică, de tendinţă naţionalistă şi de un antisemitism incendiar, promovat în special în paginile ziarului Neamul Rumînesc (1906-1944). În 1910 amîndoi fondează Partidul Naţionalist-Democratic, cu un program net antisemit, şi vor fi aleşi deputaţi. *158

Diferenţa dintre ei era însă enormă (ca valoare intelectuală şi ca mod de a aborda ideea naţională) şi ei se vor despărţi total după 1922, Iorga avînd mereu grijă de a minimaliza fuziunea lor anterioară, atent de a nu fi confundat politiceşte cu A. C. Cuza. *159

În faza militantismului lor comun, tema predilectă a lui Iorga este dominaţia economică a evreilor, cu efectele ei nefaste asupra ţărănimii, dominaţie care vine în contradicţie cu dreptul exclusiv al rumînilor de neam de a controla întreaga organizare social-economică a ţării. *160

”Invazia” evreiască asupra unor oraşe vechi româneşti (Iaşi, Suceava) este resimţită acut ca o degradare a spiritualităţii naţionale. Suprapunerea păturii evreieşti (comercială, mai ales) peste populaţia autohtonă este o ”maculare”, o profanare a unor locuri sacre prin vechime şi spiritualitate:

”Iaşul este locuit pe trei sferturi de evrei. Bogăţia, viaţa, mişcarea este a lor. Flacăra sionismului s’a aprins şi arde mai puternic acolo. Noi avem la Iaşi numai două lucruri: şcoala şi biserica. Şi regele Rumîniei vine în capitala prigonită de murdara viaţă de afaceri a unui alt neam. Prin actele şi cuvintele lui, trecutul şi prezentul nostru se leagă iarăşi nedespărţite înaintea străinului păgîn şi duşman. Căci oricît s’ar scurge la noi valul necurat al vînătorilor de cîştig, pămîntul e al nostru. Şi vîntul va lua odată pleava pe care el a adus’o, iar noi vom rămîne.” *161

Orator de mare talent şi forţă de convingere, Iorga dă discursului său naţionalist şi xenofob o mare încărcătură emoţională, profetică, vestind cataclisme şi răzbunări cumplite. Atacul împotriva ”străinului” este cînd direct ca un rechizitoriu, cînd criptic, aluziv, străbătut de ameninţări misterioase.

Stăpînit de o mistică înflăcărare patriotică, Iorga devine un mesager al străbunilor cerînd răzbunare. Impresia unor inflamante pamflete ale sale este că lupta este aproape pierdută, rumînii au intrat în robia evreilor; el e glasul ultimului conducător de oşti, care, cu o ultimă speranţă, îndeamnă la recucerirea poziţiilor.

Dar acesta este numai unul din discursurile sale. Fanatismul lui Iorga e mai mult o chestiune de stil oratoric. Schimbînd brusc registrul, Iorga devine conciliant, spirit luminat, ”european”, respinge violenţa şi măsurile extreme, propunînd soluţii constructive.

Evreii au, în Rumînia, o istorie a lor, pe care el o studiază *162, unii au merite faţă de cultura rumînă (printre ei, Moses Gaster şi chiar socialistul Gherea), dar în total, ei sînt străini şi primejdioşi pentru naţiunea rumînă, prin număr şi pondere social-economică.

Înlocuirea lor treptată, ”paşnică”, din sectoarele importante al vieţii sociale, pe măsură ce se vor forma elementele etnic rumîneşti apte să le ia locul, este o necesitate vitală. Şi îndrumarea evreilor spre alte sfere de activitate (munca agricolă, de pildă) ar putea diminua intensitatea conflictului. *163

Activitatea sa culturală şi literară, în cadrele mişcării semănătoriste, s’a concretizat şi în foarte ample acţiuni publice, desfăşurate în toată ţara şi mai ales la Vălenii de Munte (reşedinţa lui), unde a creat o universitate populară, cu o influenţă covîrşitoare asupra studenţilor, profesorilor, preoţilor. Aureola de ”apostol al neamului” indică sensul acţiunii sale — ”afirmarea mai energică a sufletului rumînesc” *164, efervescenţa unei atmosfere de ”renaştere naţională” prin cultură, imprimată de personalitatea excepţională a istoricului.

În acest cadru, orice discurs antisemit (al său sau al invitaţilor săi, printre ei — A.C. Cuza) capătă gravitatea unui înalt comandament naţional. Prin asocierea programului de promovare a valorilor spirituale româneşti cu combaterea ”primejdiei evreieşti”, Iorga a dat mişcărilor antisemite un nimb de misiune patriotică şi o sporită legitimitate. *165

N. Iorga a evoluat însă într’un mod mai consecvent concepţiei sale naţionaliste. Cînd mişcarea antisemită ia forme extreme în anii 1922-23, Iorga se dezice de ea, consideră noua lozincă, numerus clausus, ”o absurditate”. *166

Doctrina naţionalistă, pe care o reprezintă şi o redefineşte într’o expunere din decembrie 1922, este văzută ca o continuare şi o dezvoltare firească a spiritului tradiţional românesc, de structură ţărănească, şi a direcţiei naţionale inaugurate la 1840 de M. Kogălniceanu, unul din primii doctrinari şi oameni politici ai Rumîniei moderne. Este un naţionalism ”democratic” (cu sensul exclusiv de popular, rural), ce urmăreşte stimularea evoluţiei fireşti, ”organice”, a naţiunii (”fiinţă naturală şi organică”), prin educaţie şi acţiune morală.

În contextul puternicelor agitaţii antisemite şi ţinînd seama de noua configuraţie a minorităţilor din Rumînia după război, Iorga deduce din doctrina naţionalistă şi atitudinea faţă de evrei, fără a’i numi însă direct (formularea e foarte prudentă şi diplomatică). Opţiunea e constructivă, conciliantă, în vădit contrast cu orientarea sa mai veche. În acelaşi stil aluziv, Iorga ţine să se detaşeze de A.C. Cuza, fostul tovarăş de idei politice, ca şi de zgomotoşii lui discipoli:

”Această concepţie am mărturisit’o şi fără ascuţişuri de polemică împotriva unei categorii din locuitorii acestei ţări care trebuie adusă a cunoaşte mai deplin că are datorii faţă de ţara în care s’a născut şi de naţia care predomină în această ţară, dar nici într’un chip nu poate fi considerată ca duşmana naturală a unui popor care ar dori să n’aibă nici un duşman natural, dar, dacă’l are, să fie în afară de corpul său politic. S’a produs astfel o deosebire foarte esenţială care a determinat anumite separaţii pe care sînt mîndru că le’am făcut, fiindcă dacă nu le’aş fi făcut, în momentul de faţă mi’ar fi ruşine să mă înfăţişez înaintea dumneavoastră în calitate de complice al unor acţiuni care desonorează o civilizaţie.” *167

Elementele ”nerumîneşti prin sînge” trebuie să fie conştiente de necesitatea colaborării cu ”stăpînii îndrituiţi ai acestui pămînt”. *168

Conjuncturile politice, fluctuaţiile temperamentale şi mai ales contradicţiile ”rumînismului” său, cu o puternică fibră xenofobă, îl vor readuce pe Iorga, în anii următori, la discursul antisemit.

6. Naţionalism şi populism: C. Stere

O rădăcină populistă a naţionalismului rumînesc de tendinţă antisemită poate fi găsită în studiile sociologice ale lui Constantin Stere, important om politic, principal ideolog al poporanismului. *169

După primul război mondial el a devenit liderul Partidului Ţărănesc. În cultura politică rumînească, el inaugurează, în studiul său din 1907 ”Social-democratism sau poporanism?”, o formă nouă de naţionalism antisemit, care respinge antisemitismul zgomotos, excesele, violenţele, demagogia, în numele ”naţionalismului sănătos şi adevărat”.

În capitolul ”Problema naţională şi social-democratismul — Antisemitismul”, din studiul amintit, de mare rezonanţă în viaţa intelectuală şi politică rumînească, Stere îşi propune o analiză obiectivă a ”problemei evreieşti”, din perspectivă naţională şi socială:

”Vreau să vorbesc despre «chestiunea evreiască», în care, cum am spus, într’un conflict real de interese, o luptă necesară şi legitimă a fost cu desăvîrşire denaturată de iudofagia vulgară şi feroce a antisemiţilor noştri, cari astfel nu numai ne compromit în faţa lumii civilizate, îngreuind o soluţiime raţională şi dreaptă, dar care o transportă, dintr’o poziţie inatacabilă, pe un teren unde sîntem de mai înainte condamnaţi la o înfrîngere pe atît de inevitabilă, pe atît de fatală pentru noi.” *170

Evreii, constată Stere, constituie ”o piedică pentru dezvoltarea noastră normală” datorită calităţilor şi nu defectelor lor, cum cred ”antisemiţii”. *171

Sursele conflictului se află în tipul de cultură pe care’l reprezintă evreii şi caracteristicile structurilor sociale rumîneşti. O cauză universal valabilă este caracterul ”arhaic” al religiei mozaice, care duce ”fatal” la un conflict cu societăţile moderne, pentru că transformă pe evrei într’un organism social şi politic autonom, de un exclusivism ”feroce” şi ”fanatic” (egal cu cel al ”antisemiţilor”), opus oricărei inovaţii.

Şansa integrării evreilor în cultura universală este ieşirea din ”zidurile înăbuşitoare ale Talmudului” şi renunţarea la tiparele culturii iudaice. Aceasta ar duce însă la dispariţia evreilor ca tip cultural distinct — ceea ce explică ”fanatismul conservator şi exclusivismul naţional şi religios” al iudaismului, ”eternizînd astfel această tragedie, şi aşa peste măsură de lungă”. *172

Aspectul rumînesc al ”problemei evreieşti” este, după Stere, de natură socială. Cu un limbaj înnoit, mai pronunţat sociologic, Stere reia tezele principale din articolele lui Eminescu. În condiţiile înapoierii economice şi sociale a Rumîniei, aflată într’un moment de tranziţie, evreii, intraţi în ţară în număr mare, datorită unei imigraţii necontrolate, au ajuns să alcătuiască ”tot stratul claselor mijlocii, împiedicînd astfel dezvoltarea normală a ţării”.

Din punct de vedere economic, evreii reprezintă, exclusiv, capitalismul ”vagabond”, ”de bancă”, ”de camătă”, care nu are rolul ”progresiv, creator, revoluţionar” al capitalismului industrial. *173

Această stare de lucruri are consecinţe grave şi pentru cultura naţională: o clasă mijlocie străină, ”ce nu vorbeşte limba poporului, ce nu are nevoie de creaţiunile lui literare”, blochează accesul poporului spre cultură. Reacţia de apărare este legitimă:

”Poate un popor, oricît de tolerant ar fi el, să se resemneze la deplasarea centrului de gravitate politică în folosul elementelor străine, să încredinţeze astfel destinele sale unei clase străine?” *174

Teza lui Stere urmăreşte delegitimizarea clasei de mijloc (cum observa sociologul Mihai Dinu Gheorghiu) numai pentru că este etnic eterogenă. *175

Problema socială a devenit una exclusiv etnică. Este, conchide Stere, ”un conflict naţional” ”dureros şi fatal, un conflict adînc şi real, ale cărui victime sîntem şi noi şi evreii”. *176

Gravitatea situaţiei impune renunţarea la antisemitismul gălăgios, combătut cu sarcasm:

”Cu arme ruginite, scoase din arsenalul prigonirilor medievale, cu propagarea de ură, cu pătimaşa aţîţare la excese, cu răscolirea în masele populare a instinctelor bestiale, cu injurii triviale şi grosolane, cari înjosesc numai pe cel cari le aruncă, — se poate numai compromite o cauză dreaptă — care nu este cauza antisemitismului.” *177

”Cauza dreaptă”, formulată de Stere la 1907 (ulterior abandonată) este, în fapt, un antisemitism ”civilizat”, exprimat într’o politică echilibrată, justificată de o ideologie bine articulată. Măsurile concrete propuse nu sînt însă mai puţin radicale: un program de expulzare a ”acestui prisos de populaţie evreiască”, organizarea strictă a emigrării evreilor, ”regularizată şi canalizată conform cu interesele noastre”. *178

Stere exprimă, în esenţă, politica oficială a ”partidelor istorice” rumîneşti, menţinută, deschis sau camuflat, pînă în 1938. *179

Dobrogeanu-Gherea, în scrisoarea amintită, către Korolenko (1912), a intuit exact poziţia prietenului său:

”Iată’l pe prietenul nostru comun Stere, care în articolul despre problema evreiască propune ca rezolvare a acestei probleme exilarea evreilor din Rumînia pe socoteala statului (iată ce minunat e!) la mama dracului, iar fiind prefect el se ocupă cu evacuarea lor şi colonizarea lor în anumite locuri prestabilite.” *180

În limbaj ”neo-marxist”, teoriile lui C. Stere despre rolul negativ, anti-naţional, al ”clasei de mijloc” compusă din străini, reprezentanţi ai capitalismului ”prădalnic”, destructiv, au fost reluate recent în sociologia rumînească. *181

După primul război mondial, Stere a pledat pentru reforme democratice care să rezolve şi situaţia evreilor:

”Rumînia nu poate rămînea, după prăbuşirea ţarismului, singurul punct de pe suprafaţa globului pămîntesc unde chestiei evreieşti să’i poată fi dată altă soluţie decît în toată lumea.” *182

Declaraţiile de simpatie şi interes faţă de evrei sporesc o dată cu creşterea tensiunii antisemite în ţară. Problema evreiască este ”o rană vie”, ”o racilă cu care nu se poate împăca nici o conştiinţă morală, nici un suflet ales”. *183

În 1929, Stere scrie despre însemnătatea evreilor în istoria omenirii, convins că ei vor ocupa şi în viitor ”un loc de cinste în obştea neamurilor”. Referirile sînt, de regulă, la situaţia generală a evreilor în lume (”o mare naţiune istorică este de fapt scoasă afară din sfera ordinei de drept”), fără a mai reveni însă la o analiză socială a ”problemei” în Rumînia. *184

7. Naţionalism şi antisemitism în Transilvania: Aurel C. Popovici, G. Bogdan-Duică, Octavian Goga

Curentul naţionalist în viaţa intelectuală rumînească din Transilvania (inclusă pînă în 1918 în cadrul Imperiului Habsburgic) are forme particulare şi o intensitate aparte. Transilvania a fost, începînd din secolul al XVIII-lea, focarul unei foarte puternice mişcări culturale rumîneşti orientată spre păstrarea şi cultivarea identităţii rumîneşti.

Naţionalismul rumînesc este în Transilvania mai ardent şi mai dramatic, datorită persecuţiilor autorităţilor austro-ungare. O altă notă care îi distinge pe ideologii din Transilvania este generată şi de formaţia lor intelectuală, mai deschisă (în urma studiilor la Viena) influenţelor culturii germane.

Conflictul rumîno-maghiar fiind acut, ”problema evreiască” se află pe un plan secund, dar devine importantă după unirea Transilvaniei cu Rumînia, cînd are loc şi o ”sincronizare” a curentelor antisemite.

Un reputat ideolog naţionalist a fost, după 1900, Aurel C. Popovici. Om politic şi publicist, el a fost, printre altele, redactor la Sămănătorul condus de N. Iorga.

Din moştenirea doctrinară a lui Eminescu, Popovici extrage latura conservatoare, pe care o expune pe larg într’un studiu intitulat semnificativ Naţionalism sau Democraţie (1910). Dezvoltarea sănătoasă a naţiunii române, susţine Popovici, este condiţionată de păstrarea ”caracterului patriarhal” al rumînilor şi de menţinerea unei purităţi etnice, cu tolerarea unui mic coeficient de amestec străin:

”Căci fiecare naţiune are un coeficient propriu în puterea ei de asimilaţie a elementelor străine. Îndată ce infuziunea sîngelui etniceşte străin trece o limită anumită, chiar şi naţiunea cea mai mare şi mai puternică se descompune.” *185

Duşmanul naţionalismului este ”democraţia cosmopolită”. Crizele sociale, toate formele de ”pervertire a mentalităţii naţionale” sînt efecte ale democraţiei. În Rumînia, democraţia a fost adusă de străini.

O consecinţă dăunătoare a democraţiei este şi puterea enormă a presei. Ziarele, ”puteri plutocratice”, aflate în mîinile evreilor, au posibilitatea de a manevra opinia publică, de a crea, în folosul lor, ”cazuri” de mare răsunet — afacerea Dreyfus, de pildă — şi trec sub tăcere nedreptăţi la fel de grave: persecutarea românilor din Transilvania. *186

Noutatea adusă de doctrina lui Aurel C. Popovici este adoptarea ideilor lui H. S. Chamberlain, de la care ia, în primul rînd, teoria inegalităţii raselor, ceea ce îi prilejuieşte, printre altele, aşezarea ungurilor printre rasele inferioare. *187

Face şi elogiul arianismului, al ”spiritului german” şi al ”seminţiilor germanice”, mîndru că şi poporul rumîn, de rasă latină, ”are ceva sînge germanic în vinele sale”. *188

Popovici se desparte de Chamberlain numai prin importanţa pe care o acordă creştinismului ca element definitoriu al caracterului naţional. În acest punct, vom vedea, se distanţează toţi doctrinarii rumîni ai naţionalismului de teoriile de mare circulaţie în Germania. *189

Mult mai preocupat de ”pericolul evreiesc” este un alt om de litere transilvănean, istoricul literar tradiţionalist G. Bogdan-Duică. *190

Spirit erudit, Bogdan-Duică afişează cu atenţie, minuţios, lucrarea lui Sombart, Die Juden und das Wirtschaftleben, pe August Rohling şi autori evrei (A. Ruppin ş.a.), numeroase volume de teologie, sociologie şi economie politică, pentru a demonstra, cu mai multe argumente şi abundenţă de surse bibliografice, ideile lui Cuza şi Paulescu: ”iudaizarea economică” a Rumîniei, pericolul acordării de drepturi evreilor din Rumînia, trufia şi intoleranţa evreilor, ”stupiditatea religioasă” a lor sau ”inferioritatea rasei”. Numeroase date şi statistici despre evreii din Galiţia, Rusia, Austria, Ungaria, Bucovina, Transilvania demonstrează prezenţa ”marelui arc de cerc care înconjoară” şi urgenţa măsurilor de apărare. *191

A rămas refractar ”înnoirilor” aduse de tinerii lideri ai Legiunii Arhanghelului Mihail (a polemizat, în 1927, cu asprime profesorală, cu Ion I. Moţa, co-fondatorul mişcării). *192

Numai absenţa unui program clar de acţiune politică şi poate excesul de erudiţie l’au împiedicat pe Bogdan-Duică să fie consacrat ca un ideolog al antisemitismului.

La răscrucea la care Iorga s’a îndepărtat de antisemitismul politic activ — anul 1922 — cel care se alătură, cucerit de elanul naţionalist al tineretului, este poetul şi omul politic Octavian Goga. El este o altă figură reprezentativă a naţionalismului rumînesc, în varianta sa transilvăneană. Militant asiduu pentru drepturile rumînilor din Transilvania, Goga a devenit o figură de prim-plan a vieţii politice rumîneşti după unirea din 1918 şi a exercitat o considerabilă influenţă cu deosebire în provincia sa natală. *193

Unul din cei mai importanţi poeţi naţionali rumîni din acest secol, Goga ilustrează — în publicistică şi activitate politică — metamorfoza naţionalismului tradiţional într-o formă de românism, înţeles ca ideologie a luptei împotriva străinului. Noul impuls antisemit, adus de generaţia de tineri intelectuali care vor popula Garda de Fier are, în persoana lui Goga, un simpatizant constant şi un admirator, cu foarte rare rezerve. El îi descoperă mişcării, de la primele manifestări, rădăcini în tradiţia rumînească şi ar putea fi considerat primul ideolog de prestigiu al ei, dacă nu s’ar fi menţinut, din strategie politică, în afara ei, ulterior chiar adversar al ei, pe terenul luptei pentru putere.

Într’un lung şir de foiletoane adunate în volumul Mustul care fierbe (1927), Goga urmăreşte cu crescîndă simpatie şi solidarizare mişcările studenţeşti pentru numerus clausus şi semnalează, cu o intuiţie exactă, noutatea şi semnele unei prefaceri de adîncime.

Mişcarea e o ”largă răzvrătire tinerească”, dornică de ”o religie nouă”, ea descinde din ”adevărurile organice ale rasei”, este ”prima avangardă a acestei evoluţii de conştiinţă naţională” şi vesteşte ”un ferment nou de viaţă morală”, ”o furtună purificatoare”, ”reprezintă religia naţională fanatică şi intransigentă, cea mai de seamă temelie a vieţii noastre de stat”. *194

Un atentat politic este ”un caz de conştiinţă”, ”o izbucnire de protestare a instinctului naţional” şi îndeosebi un avertisment străinilor:

”Acest adevăr ar trebui să’l pătrundă toţi care pot influenţa opinia publică din ţară: şi băştinaşi şi străini. Cei care se găsesc la ei acasă să îndrume în sens constructiv pulsaţia vie a instinctului naţional, iar cei oploşiţi pe un pămînt binecuvîntat să’şi deie seama că prin provocări îndrăzneţe se împinge la extrema limită bătrîneasca răbdare a unui popor.” *195

Ideea naţională (definită ca o ”credinţă fanatică în patriotismul specific al neamului” *196) este, şi pentru Goga, o emanaţie a ideologiei lui Eminescu, dar cu o semnificativă accentuare pe ”puritatea rasei”, ”prerogativele sîngelui”, ”adevărurile organice ale rasei” *197.

Primejdia principală care ameninţă ”rasa” vine, aproape exclusiv, din partea evreilor. Chiar şi pericolul maghiar e ”ungaro-semit”. *198

Metaforele ”primejdiei” şi ”luptei decisive” domină publicistica sa, extrem de combativă şi patetică. Goga este printre primii politicieni şi oameni de cultură rumîni care văd în recrudescenţa antisemitismului mărturia izbucnirii unui ”război” împotriva străinului (evreu). Violenţele recente sînt numai o reacţie îndreptăţită de apărare:

”E adevărat că în Rumînia se găsesc astăzi două tabere militante puse faţă în faţă. În ultimii ani o prăpastie s’a deschis între ele. Rumînismul integral, cu toate impulsurile unei istorii milenare, e pe o baricadă şi pe alta sînt cetăţenii proaspeţi ai tratatului de pace, veselii profitori ai războiului. Două concepţii de viaţă deosebite s’au angajat în luptă. Vorbeşte pămîntul cu firul de praf adus de vînturi. Reconcilierea devine tot mai grea, sîntem de acord. Realitatea însă e că, în această ciocnire, ofensiva a pornit de la cei puţini. Ei, rumînii cu hîrtiile semnate de noua orînduire, complect străini de logica sîngelui, au deslănţuit atacul. Impetuoşi şi intoleranţi, la toate ocaziile, obraznici adesea, dispreţuind psihologia mediului, ne’au pălmuit amîndoi obrajii (…)

Ca o consecinţă a acestei tentative am avut răspunsul. Violenţa a trezit retorsiune. (…) Din momentul ce s’a pornit războiul, mijloacele pentru smulgerea biruinţei cad pe al doilea plan (…)

Ce se va întîmpla de’aci înainte, se va vedea. Un lucru însă e cert, rumînismul e în plină mobilizare şi la el acasă îşi va impune izbînda, indiferent că ea se va realiza printr’o revărsare de argumente teoretice sau printr’o pădure de palme. *199

Goga respinge acuzaţia de antisemitism doctrinar. Atitudinea sa are cauze ”obiective”: schimbarea raporturilor demografice, o dată cu valul ”intruşilor indezirabili” din Basarabia şi Bucovina *200, maghiarofilia evreilor din Transilvania, acapararea presei naţionale, infiltrarea dăunătoare în cultură, ameninţarea pentru puritatea etnică a rumînilor.

Întruparea primejdiei evreieşti este, în publicistica lui Goga, gazetarul evreu, cel care ”spurcă conştiinţa publică şi otrăveşte lumea” *201 — şi ea marchează o deplasare sensibilă a stereotipului antisemit din sfera economică şi socială spre cea intelectuală. E o spiritualizare a tezelor antisemite care se va accentua şi amplifica la un alt ideolog important: Nichifor Crainic, precum şi la alţi intelectuali alăturaţi Gărzii de Fier.

Demascarea primejdiei spirituale evreieşti va trece pe primul plan. Primii ani după încheierea primului război mondial au fost hotărîtori pentru evoluţia antisemitismului în Rumînia şi a ideilor sociale şi politice în această direcţie.

Manifestările studenţeşti din toată ţara şi intensitatea campaniilor de presă antisemite marchează o schimbare revoluţionară, nu atît în discursul antisemit, cît în depăşirea unor inhibiţii de tradiţie democratică, raţionalistă, şi adoptarea unei atitudini de luptă deschisă, de ”război sfînt” împotriva evreilor, cu mijloacele politice şi noul limbaj oferit de doctrinele totalitare, în curs de consolidare.

În fața atîtor dovezi adunate din ”activitatea anti-semită” a atîtor intelectuali rumîni, ne reamintim elebra vorbă rumînească: ”fum fără foc nu iese”.

Iar, după tăvălugul evreo-bolșevic din anii ’50 care a pustiit pentru vreo 100 de ani Rumînia, evreii încă nu consideră că și’au luat revanșa totală pentru ideologiile sau atitudinile unor intelectuali împotriva evreilor din perioada Rumîniei moderne.

Cel puțin ideologic, evrei ca Patapievici au lucrat și mai lucrează și azi mai mult sau mai puțin vizibil împotriva rumînilor și Rumîniei. Vă redăm cîteva din opiniile lui Patapievici care nu sînt deloc mai prejos decît cele culese de Leon Volovici de la intelectualii rumîni.

Cîteva citate care l’au consacrat pe Patapievici, din volumul ”Politice”, ediţia 1996 despre rumîni și Rumînia:

Pagina 34:

”Un popor cu substanţă tîrîtă. Oriunde te uiţi, vezi feţe patibulare, ochi mohorîţi, maxilare încrîncenate, feţe urîte, guri vulgare, trăsături rudimentare.”

Pagina 49:

”Puturoşenia abisală a stătutului suflet rumînesc… spirocheta rumînească îşi urmează cursul pînă la erupţia terţiară, subreptice, tropăind vesel într’un trup inconşient, pînă ce mintea va fi în sfîrşit scobită: inima devine piftie iar creierul un amestec apos.”

Pagina 63:

”Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării.”

”În toată istoria, mereu peste noi a urinat cine a vrut. Cînd i’au lăsat rumînii pe daci în forma hibridă strămoşească, ne’au luat în urină slavii: se cheamă că ne’am plămădit din această clisă, daco-romano-slavă, mă rog. Apoi ne’au luat la urinat la gard turcii: era să ne înecăm, aşa temeinic au făcut’o. Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvîntată iar ei reîncepeau: ne zvîntam gura la Călugăreni, ne’o umpleau iar la Războieni, şi aşa mai departe, la nesfîrşit. Apoi ne’au luat la urină ruşii, care timp de un secol şi’au încrucişat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmă, avînd o băşică a udului mai mare (de, beţiile…) i’au dovedit.”

Pagina 64:

”Rumîna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau… să o folosim numai pentru înjurături…”

sau:

”Rumînii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cît o turmă: după grămadă, la semnul fierului roşu.”

Cîtă distanță este între ce spune un evreu rumîn și cineva care a iubit neamul rumînesc precum Martha Bibescu, deși se trăgea dintr’o familie de fanarioți (Mavrocordat):

”Va veni o vreme cînd se va acorda atenţie acestui popor, prea puţin luat în seamă. Cîntece şi armonii se vor auzi venind de la această ţară despre care nu se prea vorbeşte. După mii de ani de vieţuire, acest neam se va ridica şi lumea se va uimi ca de o minune, aflând, în sfîrşit, cîte lucruri a ştiut neamul acesta despre conştiinţa universală. Bucuriile acestui popor au rămas ascunse; nefericirile lui n’au fost cunoscute. Nimeni nu i’a scris mitologia. Puţini i’au cunoscut istoria. Şi, totuşi, oamenii aceştia au avut mai mult decît oricare alţii geniul mitului…”

În lumina celor spuse mai sus întrebarea care va rămîne fără răspuns în continuare este:

Va supraviețui crypto-evreul fără restul națiunilor, fără noi ceilalți, ”goyimii”?

Citește și: ATROCITĂȚILE EVREILOR ÎMPOTRIVA NEAMULUI ROMÂNESC, UN VERITABIL GENOCID

Evreu cu gîscă, cunoscut şi sub numele de ”Un cetăţean în perspectivă”, este o pictură de gen realizată de artistul rumîn Nicolae Grigorescu în anul 1880.

Primul nume cu care este cunoscut tabloul, este cel pe care l’a purtat la expoziţia de la Paris la Salonul Oficial din anul 1880 – Juif moldave allant demander la naturalisation à l’Assemblée roumaine. Lucrarea nu a fost datată şi aparţine astăzi Muzeului Naţional de Artă al Rumîniei.

Referințe:

*1 Gen ”Porunca vremii”… De fapt, antisemiţii au speculat nu numai teoria ”uniformităţii antropologice a evreilor”, ci şi pe cea a ”diversităţii tipurilor evreieşti”. Poate că ar fi trebuit analizate câteva situaţii în care clişeele primesc reformulări, reactivări, ideologizări, multiplicări prin presă, ”trezindu’se” retransmise cu o forţă înfinit mai mare în spaţiul cultural care le’a generat. De altfel, teza noastră de doctorat, odată cu reflectarea, în revuistica timpului, a principalelor aspecte de politică externă interbelică, ”tratează”, timid, şi maladiile prefigurate, cercetează originea şi natura lor, reevaluează unele sisteme ideologice şi ”credinţe populare”. Vezi Nicolae Tomescu, Politica externă a Rumîniei întregite. Reflecţii şi atitudini în presa vremii, Editura Fides, Iaşi, 2000 (o mostră, la p. 32:

”Obligaţia noastră este să fim atenţi şi la cuvintele care pun în mişcare conflictele. În interiorul lor, ”micile patrii” – funcţionând o vreme după orologiul fragil şi greu de întreţinut al înţelegerilor interetnice – lasă realităţile să curgă într’un singur sens. Există o memorie a răului, mai activă decît toate celelalte, care mutilase sentimentele, exacerbîndu’le şi punîndu’le faţă în faţă, în condiţia tragică a anulării celuilat.”)

*2 Sintagma preluată de la Andrei Oişteanu:

”(…) a existat un grad de toleranţă religioasă şi la nivel popular, care se justifică prin tipul de creştinism adoptat de români, şi anume un sincretism religios foarte complex, un amestec inextricabil de mitologie păgână şi creştină, un creştinism folcloric sau, cum l’a definit Mircea Eliade, un „creştinism cosmic.”

În aceste condiţii culturale şi cultuale, populaţia din spaţiul românesc nu s-a situat, de regulă, pe poziţii doctrinare foarte rigide, exclusiviste, prin urmare, intolerante faţă de doctrinele altor religii (mozaism, islamism) sau faţă de diversele „erezii” creştine. Acceptarea diferenţei confesionale s-a finalizat în câteva zicale populare, care indică un anume tip de mentalitate tolerantă: „câte bordeie, atâtea obicee”, fiecare om fiind lăsat „în legea lui”, dacă nu chiar „în plata Domnului”. Andrei Oişteanu, Imaginea evreului în cultura română. Studiu de imagologie în context est-central european (ediţia a II-a revăzută şi adăugită), Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 34.

*3 Legenda etiologică a cunoscut numeroase variante, versificate sau nu. În unele, peştele ia locul cocoşului, în altele îl dublează. Indiferent de variante, se ajunge la aceeaşi concluzie: „De atunci (şi de aceea) au jidanii pistrui”, ca pedeapsă pentru faptul că nu au crezut în Hristos şi Înviere. Pistruii de pe chipul unui român creştin sunt consideraţi a fi un semn infamant, care (precum părul roşu) poate aduce ghinion. Adesea, astfel de oameni „în-semnaţi” sunt „socoţiţi drept jidovi” şi se crede că „petele de pe faţă li se pot înmulţi”. În Moldova, ca să „scape de semnele piază rea”, „oamenii pistruiaţi” rostesc, pe timpul nopţii de Sîn Petru (29 iunie), tot felul de descântece şi „se spală cu apă la miezul nopţii, cînd cântă cocoşul”. Din cauza contaminării, se crede că apa de la miezul nopţii ar fi un remediu magic împotriva pistruilor”… Putem suprapune două motive mitice independente, unul canonic şi celălalt apocrif – pe de o parte, cocoşul evanghelic, care cântă în noaptea cînd Apostolul Petru se leapădă de Iisus şi, pe de altă parte, cocoşul legendar (care provoacă evreilor pistrui, la Învierea lui Iisus)?

*4 Simeon Fl. Marian, Sărbătorile la români. Studiu etnografic, Ediţie îngrijită de Iordan Datcu, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1994, vol. II, pp. 131-132.

*5 Din cauze care ţin strict de limita responsabilităţii ştiinţifice asumate, nu ne-am propus o “inventariere” a stigmatului etnic (sau confesional), deşi, potrivit unor cercetări, acesta reflectă tocmai procesul de asimilare a evreilor, transformându-se într-un semn al infamiei sau, dimpotrivă, al mândriei.

*6 Andrei Oişteanu a diagosticat, tranşant, aceste poezioare „aparent hazlii şi nevinovate” – Myth and Rite in Romanian Children’s Folklore, „International Journal of Roumanian Studies”, vol. 6, nr.1, Amsterdam, 1988, menţionat în Imaginea evreului în cultura română. Studiu de imagologie în context est-central european (ediţia a II-a revăzută şi adăugită), Humanitas, Bucureşti, 2004, “Note şi Bibliografie”.

*7 Moses Schwarzfeld, Evreii în literatura lor populară. Studiu etnico-psichologic, Editura Universală, Bucureşti, 1898 (consemnat de Andrei Oişteanu în Imaginea evreului în cultura română, pp. 9, 11, 12, 89, 134, 140, 172, 175, 179, 186, 202, 227-230, 238, 239, 270, 296, 307, 436, 437; dar şi în Evreul imaginar versus evreul real în folclorul şi mitologia română, „Revista de Istorie şi Teorie Literară”, 1995, pp. 25-34).

*8 Lazăr Şăineanu, în Basmele române, Editura Minerva, Bucureşti, 1978, p. 25, surprinde credinţe similare – proverbul maghiar „Câine roşu, mînz roşu, om roşu, nici unul nu-i bun”. Astfel de superstiţii dobândiseră o vechime milenară – chaldeenii (din Orientul Apropiat) credeau că „templul în care intră un câine roşu este părăsit de zei”, iar, la evrei, „juncana roşie” era menită sacrificării (Numerii, 19, 1-3).

*9 Cf. Artur Gorovei, Credinţe şi superstiţii ale poporului român, Editura Socec, Bucureşti, 1915. Nu mi-am însuşit, întru-totul, înţelesul de „lume de dincolo” al acestor toponime mitice, înţeles pe care îl oferă Vasile Bogrea, Pagini istorico-filologice, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1971…

*10 Mirosul de usturoi degajat de evreu devine, începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, un motiv literar, care nu putea să lipsească din anecdotele şi snoavele populare: ”Săracii jidanii noştri”, zice un cântecel popular din Moldova, „au gura plină de usturoi”, „Cu rabinu’ între noi, / Cu trei care d’usturoi” (Simeon Florea Marian, op. cit., p. 384); chestiunea publicării „satirelor”, „anecdotelor populare” culese, după cum se afirma, „din gura ţăranului nostru român”, ridică o posibilă întrebare: Aşa să fi fost în toate cazurile?

*11 Imaginea nu pare generată de mizeria şi de lipsa de igienă a majorităţii Ostjuden din secolele XVII-XIX, pentru simplul motiv că existase în Europa de vest încă din atichitate şi Evul Mediu.

*12 Ne facem datoria şi reproducem expresia răsturnată, cu atestare sporadică, folosită ca o replică simetrică la expresia „jidan împuţit”. Pentru evreu, românul este „valah împuţit” (Vulah schtink, în idiş). Menţionată în Imaginea evreului în cultura română. Studiu de imagologie în context est-central european (ediţia a II-a revăzută şi adăugită), Humanitas, Bucureşti, 2004.

*13 Idem, p. 87. „Conform concepţiei Bisericii creştine, nonputrefacţia unui cadavru şi mirosul de smirnă pe care îl degajă acesta este o dovadă de sfinţenie. De exemplu, „Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava”, scria, în 1630, Petru Movilă, avea „trupul neputrezicios” şi cu „mir înmiresmat” – A. Oişteanu citează din Petru Movilă, Împăcarea Bisericii Ortodoxe, Ediţie îngrijită de Vlad Chiriac, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 52.

*14 Moses Schwarzfeld, Evreii în literatura lor populară. Studiu etnico-psichologic, Editura Universală, Bucureşti, 1898, p. 19 (consemnat de Andrei Oişteanu în op. cit., p. 89).

*15 „Jidovii” erau „necuraţi”, dar, din perspectiva mentalului creştin, apa din cristelniţă elimină mirosurile evreului convertit.

*16 Această poveste legendară apare, tot în secolul XVII, şi în scrierea Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie.

*17 http://www.khazaria.com/khazar-history.html

*18 For the full interview, see: http://www.antichristconspiracy.com/HTML%20Pages/Harold_Wallace_Rosenthal_Interview_1976.htm

*19 ”The Truth About Khazars,” http://antimatrix.org/Convert/Books/Benjamin.H.Freedman/The.Truth.about.Khazars.htm

*20 https://www.darkmoon.me/2013/top-israeli-scientist-says-ashkenazi-jews-came-from-khazaria-not-palestine/

*21 „Pharisees,” The Jewish Encyclopedia, Vol. IX, (1901-1906 ed.), p.666. All emphasis supplied unless otherwise noted.

*22 Winston Churchill (http://www.fpp.co.uk/bookchapters/WSC/WSCwrote1920.html)

*23 For Jewish involvement in the war against Germany, click here and here. To understand why Jewish bankers were also behind Japan entering the war, click here.

*24 Cercetările au stabilit că numărul ”șase milioane” reprezintă un mit. Conform recesămîntului făcut înainte de război și după război un astfel de număr este imposibil. .

*25 Rosenthal, op cit.

*26 See Solving the Mystery of Babylon The Great by Edward Hendrie.

*27 https://www.youtube.com/watch?v=_7TrfD-qlRY, mark 40:10.

*28 Walter White, Jr., The Hidden Tyranny, quoting Harold Rosenthal.

*29 “Saturday Evening Post,” June 19, 1919.

*30 New York City speech, October 30, 1937.

*31 https://gracethrufaith.com/ask-a-bible-teacher/blessing-those-who-bless-israel/

*32, 33 http://www.cufi.org/site/PageServer?pagename=about_AboutCUFI

*34 http://www.slate.com/articles/news_and_politics/politics/2014/07/christians_united_for_israel_the_most_insanely_pro_israel_conference_of.htmlSee also, http://query.nytimes.com/gst/fullpage.html?res=950DE3DE173EF937A25752C1A9609C8B63

*35 ”Les Annales”, June, 1934.

*36 ”Chicago Sentinel”, October 8, 1942.

*37 Adolf Hitler, “My Political Testament”, http://hitler.org/writings/last_testament/.

*38 Aaron Cohen, “Why It Can Never Happen Again,” December 18, 2006, emphasis original.

*39 Louis Finklestein, The Pharisees: The Sociological Background of their Faith, Vol. 1, Forward to first edition, p. XXI, emphasis supplied.)

*40 Louis Finklestein, The Jews – Their History, Culture, and Religion, Vol. 4, p. 1332.

*41 https://www.youtube.com/watch?v=_7TrfD-qlRY

*42 F. Trocase, L’Autriche Juive, 1899.

*43 http://come-and-hear.com/babamezia/babamezia_114.html

*44 I. B. Pranaitis, The Talmud Unmasked: The Secret Rabbinical Teachings Concerning Christians, 1892.

*45 https://www.worldslastchance.com/romanian/biblical-christian-beliefs/cele-zece-porunci.html

*46 http://www.come-and-hear.com/sanhedrin/sanhedrin_59.html, emphasis in original.

*47, 48 Peter Schäfer, Jesus in the Talmud, chapter 9.

*49, 50 The Talmud Unmasked, op cit.

*51 Jesus in the Talmud, op cit.

*52 Sir Richard Francis Burton, 19th century British diplomat, writer.

*53 Martin Luther, “Warning Against The Jews.”

*54 Martin Luther, The Jews And Their Lies.

*55 WLC învață importanța închinării în Sabatul biblic original, dar care a fost instituit la Creațiune și nu în timpul Exodului. De aceea , sărbătorile lui Yahuwah, prezentate în Levitic 23 nu au fost date doar evreilor ci ne leagă pe toți.

*56 https://nationalvanguard.org/2018/07/if-jews-didnt-exist-whod-want-to-invent-them/

*57. Procesul formării conştiinţei naţionale şi al ideologiei naţionale romantice este analizat în: Vlad Georgescu, Political Ideas and the Enlightenment in the Romanian Principalities. 1750-1831 (New York, 1971); Paul Cornea, Originile romantismului românesc (Buc., 1972), pp. 458-911; Ştefan Lemny, Originea şi cristalizarea ideii de patrie în cultura română (Buc., 1986), cap. VI; Katherine Verdery, „Moments in the Rise of the Discourse of National Identity,” în I. Agrigoroaiei, Gh. Buzatu, V. Cristian (ed.), Românii în istoria universală, vol. III—1 (Iaşi, 1988).

*58. Sorin Alexandrescu, „Le paradoxe roumain,” International Journal of Rumanian Studies (Amsterdam), 1-2(1976), p. 10.

*59. Despre conceptul de „popor” în perioada romantică, în mediile intelectuale paşoptiste, vezi: Paul Cornea, Regula jocului (Buc., 1980), pp. 208-243.

*60. Sorin Alexandrescu, op. cit., p. 3; Al. Zub, „History and Myth in Rumanian Society in the Modern Period,” International Journal of Rumanian Studies, 2(1987).

*61. L. Volovici, Apariţia scriitorului în cultura română (Iaşi, 1976).

*62. Paul E. Michelson, Myth and Reality in Romanian National Development (Huntington, 1986), republ. în International Journal of Rumanian Studies, 2(1987). O selecţie de articole despre specificul românesc în: Florin Mihăilescu (ed.) Aesthesis Carpato-Dunărean (Buc., 1981).

*63. O analiză mai amplă în: Z. Ornea, Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea (Buc., 1980).

*64. Paul Cornea şi Mihai Zamfir (ed.), Gîndirea românească în epoca paşoptistă (1830-1860) (Buc., 1969), p. 79.

*65. Carol Iancu, Les Juifs en Roumanie (1866-1919). De l’exclusion a l’emancipation (Universite de Provence, 1978), pp.31-62.

*66. Catherine Durandin, „Bonheur et malheur. Les intellectuels roumains d’une generation a l’autre, 1848-1878,” International Journal of Rumanian Studies, 1(1984-1986).

*67. Z. Barbu, „Rumania,” în S. J. Woolf (ed.), Fascism in Europe (London, 1981), p. 152.

*68. Em. Turczynski, „The Background of Romanian Fascism,” în Peter F. Sugar (ed.), Native Fascism in the Successor States (Santa Barbara, 1971); Michael Shafir, Romania. Politics, Economics and Society (London, 1981), pp. 1-4.

*69. Despre stereotipul polonezului în literatura veche română: Leon Volovici, „Polonii şi Ţara Leşească în literatura română,” Anuar de lingvistică şi istorie literară, XXVIII(1981-1982), pp. 57-64.

*70. Despre căutarea „inamicului comun” în definirea identităţii naţionale: Karl W. Deutsch, „Nation Building and National Development,” în Nation Building (New York, 1966); comentat de Michael Shafir, Political Culture, Intellectual Dissent and Intellectual Consent. The Case of Rumania (Jerusalem, 1978).

*71. Despre imaginea grecului în cultura română: Ştefan Lemny, „La critique du regime phanariote: cliches mentaux et perspectives historiographiques,” în Al. Zub (ed.), Culture and Society (Iaşi, 1985). Despre „mitul fanariot”: Alexandru Zub, „History and Myth in Rumanian Society in Modern Period,” loc. cit.

*72. Despre evoluţia demografică a populaţiei evreieşti din România, în: Moses Schwarzfeld, Ochire asupra istoriei evreilor în România (Buc., 1887); W. Filderman, Adevărul asupra problemei evreieşti în România (Buc., 1925).

*73. G. Ibrăileanu scrie, referindu-se la aceeaşi perioadă: „Să observăm în treacăt că la noi mai toate clasele sînt mai mult ori mai puţin antisemite.”; vezi Spiritul critic în cultura românească, (Buc., 1929), p. 189.

*74. Mihai Dim. Sturdza, „Junimea societate secretă”, Ethos (Paris), 1(1973): 81-109.

*75. Carol Iancu, op. cit., pp. 119-134. Un punct de vedere opus, în Gheorghe Cliveti, Rumînia şi Puterile garante (Iaşi, 1988). Poziţia oficială românească nu a fost provocată de „pretinse porniri antisemite”, ci de „interesele naţionale” ale noului stat rumîn (p. 122-123).

*76. O remarcabilă analiză sociologică a pătrunderii capitalismului în România şi a formării burgheziei româneşti, ca şi a reacţiei naţionaliste şi xenofobe, în: Ştefan Zeletin, Burghezia română (Buc., 1925). Despre importanţa politică a problemei agrare şi a relaţiei cu „problema evreiască”, în: Henry L. Roberts, Rumania. Political Problems of an Agrarian State (New Haven, 1951).

*77. Şt. Antim, Chestia evreiască (Craiova, 1926), pp. 4r-9.

*78. Cestiunea israelită înaintea Adunarei Generale a României din 1864 (Buc., 1879), p. 19.

*79. B. Brănişteanu, Jurnal. 1943-1944 (manuscris), Yad Vashem Archives (Jerusalem), 0-11/77; nota din 31 iulie 1943, p.148.

*80. Moţiunea nerevisioniştilor în cestiunea israelită (Buc., 1879), pp. 149,166-168.

*81. Dionisie Pop Marţian, Proprietatea şi Naţionalitatea şi ochire în marea chestie a jidanilor (Buc., 1866).

*82, 83. B. P. Hasdeu, Industria naţională, industria streină şi industria ovreiască faţă cu principiul concurenţei (Buc., 1866), pp.10-34.

*84, 85, 86. Ioan Slavici, „Soli” şi „Haben”. Cestiunea ovreilor din România (Buc., 1878), pp. 11,47,  Ibid.,pp. 70-71, Ibid., p.73.

*87. Jacob Katz, From Prejudice to Destruction: Anti-Semitism 1700-1933 (Cambridge, Mass., 1980), p. 320.

*88. Despre imaginea evreului în opera lui Alecsandri: B. P. Hasdeu, Trei ovrei: jupînul Shylok, domnul Gobsek al lui Balzac şi jupînul Moise al lui Alecsandri (Buc., 1865); G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent (Buc., 1941), pp. 253, 279-280; Carol Iancu, op. cit, p. 211. Despre „Ost-jude”, ca simbol antisemit, în literatura germană şi austriacă: Steven E. Aschheim, „Caftan and Cravat: The Ostjude as a Cultural Symbol in the Development of German Anti-Semitism,” în Politicai Sytnbolism in Modem Europe. Essays in honor of G. L. Mosse (New Jersey, 1982).

*89. „Şedinţa din 5 Martie 1864,” în Cestiunea israelită înaintea Adunarei Generale a Rumîniei (Buc., 1879), p. 18.

*90. Mihai Eminescu, Opere, vol. IX: Publicistica. 1870-1877 (Buc., 1980), p. 217.

*91. Eugen Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne (Buc., 1925), vol. II, p. 139.

*92. Despre posteritatea ideologiei eminesciene, Lovinescu scrie în 1926: „înăbuşită un moment, influenţa eminesciană şi-a răscumpărat uşor timpul pierdut: pus în circulaţie prin mişcarea sămănătoristă, continuată apoi prin oameni şi acţiuni felurite, ea îşi supravieţuieşte şi astăzi în unele manifestări xenofobe sau fasciste ce se reclamă încă de la «actualitatea lui Eminescu»…”: Istoria literaturii române contemporane, vol. I, (Buc., 1973), p. 14. Despre xenofobia lui Eminescu şi „moştenitorii” ei: G. Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura românească, (Buc., 1929), pp. 153-192; E. Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne, vol. II, p. 139-153; G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. I (Buc., 1934); T. M. Munteanu, „Antisemitismul lui Eminescu,” Convorbiri literare, 6-9(1939); Ion Zamfirescu, Spiritualităţi româneşti (Buc., 1941), pp. 326-331; D. Murăraşu, Naţionalismul lui Eminescu (Madrid, 1955); Virgil Nemoianu, „Purest Dacian,” The Times Literary Supplement, no. 4233,18 May 1984. O încercare de a justifica xenofobia lui Eminescu cu argumente „neo-marxiste” în Ilie Bădescu, Sincronism european şi cultură critică românească (Buc., 1984).

*93. Michael Shafir, „From Eminescu to Goga via Corneliu Vadim Tudor: A New Round of Antisemitism in Romanian Cultural Life,” Soviet Jewish Affairs 3(1984).

*94. Despre componenta naţionalistă a romantismului german şi respingerea evreului ca străin, în: Shmuel Almog, Naţionalism & Antisemitism in Modern Europe, 1815-1945 (Oxford, 1990), pp. 6-11.

*95. ”Şi dacă s’a stricat rîndul şi tocmeala acestor ţări [rumîneşti], dacă am pierdut provincii, dacă am înlăturat cu uşurinţă obiceiuri bune şi vechi, dacă au intrat corupţia şi laşitatea în clasele vechii societăţi rumîneşti, totdeauna izvorul acestor rele se va găsi c’a fost sau un grec sau o mînă de greci.” Citat de D. Murăraşu, op. cit., p. 200.

*96. Mihai Eminescu, Opera politică, vol. I, p. 546; citat de Al. Oprea, „Introducere” la Mihai Eminescu, Opere, vol. IX, p.33.

*97, 98, 99, 100, 101. Mihai Eminescu, Opere, IX, p. 301, Ibid., p. 302, Ibid., p. 173, Ibid., p. 281, Ibid., pp. 301,303.

*102, 103, 104, 105, 106, 107, 108, 109, 110. Vasile Conta, Opere complecte (Buc., 1914), p. 642, Ibid., p. 648, Ibid., p. 645, Ibid., p. 650, Ibid., p. 652, Ibid., p. 658, Ibid., p. 657, Ibid. p. 660, Ibid., p. 647.

*111. Dicţionarul limbii române (Academia Română) (Buc., 1937), tom II, part II, fasc. 1. pp. 20-22.

*112. Vezi: Constantin Rădulescu-Motru, Românismul. Catehismul unei noi spiritualităţi (Buc., 1936), pp. 98-100.

*113. I. M. M [Manolescu-Mladin], Caracteristica evreilor sau Românismul în faţa cestiunii jidoveşti (Iaşi, 1892).

*114. Carol Iancu, op. cit., pp. 220-229; Michael Stanislawski, „Introduction”, în Emil Dorian, The Quality of Witness, Marguerite Dorian ed. (Philadelphia, 1982), p. XXVI.

*115. ”Antisemitismul e mai mult decît o opinie în România, e o pasiune în care se întîlnesc oameni politici din toate partidele, reprezentanţi ai ortodoxiei şi, se poate adăuga, toţi ţăranii valahi şi moldoveni.” Apud Carol Iancu, op. cit., p. 229.

*116. Două exemple frecvent citate: A. D. Xenopol, La question israelite en Roumanie (Paris, 1902); Verax [Radu Rosetti], La Roumanie et Ies Juijs (Buc., 1903). Eseul lui Xenopol a provocat replica socialistului Adolphe Clamet: Les Juifs-roumains. Reponse a M. A. D. Xenopol (Paris, 1903).

*117. Encyclopaedia of Jewish Communities. Rumania (în ebraică) (Jerusalem, 1969), vol. I, pp. 31-40.

*118. Moshe Schaerf, The Torch was lit in Romania. Samuel Pineles and Early Zionism in Romania (în ebraică) (Jerusalem, 1986).

*119. Joshua Starr, „Jewish Citizenship in Rumania (1878-1940), Jewish Social Studies, vol. III, 1(1941), p. 53.

*120. Carol Iancu, op. cit., pp. 220-225.

*121. C. Dobrogeanu-Gherea, Opere complete, vol. VIII (Buc., 1983), p. 279.

*122. Mina Savel, Judaismul în Romania (Iaşi, 1896), pp. 3-4.

*123. C. Dobrogeanu-Gherea, op. cit., p. 279

*124. O excepţie: interviul dat ziarului Rumînia muncitoare (5 Dec. 1913), în care observa că statutul evreilor din Rumînia constituie ”o absurditate juridică unică în felul ei” ( Opere complete, vol. V, p. 169). O prezentare a atitudinii lui Gherea în ”problema evreiască”, în Michael Shafir, ”Romania’s Marx and the National Question: Constantin Dobrogeanu-Gherea,” History of Political Thought, vol. V, 11(1984).

*125. W. Filderman, Adevărul asupra problemei evreieşti în România (Buc., 1925), p. XLIII.

*126. Ezra Mendelsohn, The Jews of East Central Europe between the World Wars (Bloomington, 1983), pp. 173-183.

*127. ”Moţiune din partea evreilor rumîni,” îndreptarea, 25 (1926), p. 2; M. Campeano, Les troubles antisemites en Roumanie et la question antisemite en general (Buc., 1928).

*128. T. Teodorescu-Branişte, ”Începuturile mişcării antisemite în Rumînia după primul război mondial,” Toladot (Jerusalem), 1(1972).

*129. Andreas Hillgruber, „The Extermination of the European Jews in its Historical Context — A Recapitulation,” Yad Vashem Studies, XVII(1986); Victor Karady — Istvan Kemeny, ”Antisemitisme universitaire et concurrence de classe: la loi du numerus clausus en Hongrie entre les deux guerres,” Acfes de la recherche en sciences sociales, 34 (Sept. 1980).

*130. Despre activitatea politică a lui A. C. Cuza: Gh. T. Pop, Caracterul antinaţional şi antipopular al activităţii Partidului Naţional Creştin (Cluj, 1978); M. Rusenescu — I. Saizu, Viaţa politică în România. 1922-1928 (Buc. 1979); Pamfil Şeicaru, Un junimist antisemit: A. C. Cuza (Madrid, 1956); Carol Iancu, op. cit., pp . 217-229.

*131. I. Ludo, În jurul unei obsesii (Buc., 1936).

*132, 133. A. C. Cuza, Meseriaşul român (Buc., 1893), p. VI, Ibid., p. XXXII.

*134, 135. A. C. Cuza, Naţionalitatea în artă (Buc., 1908), p. 6, Ibid., pp. 147-149.

*136. A. C. Cuza, Jidanii în război (Buc., 1924). Vezi şi răspunsul lui W. Filderman: op. cit.

*137, 138. A. C. Cuza, Numerus clausus (Buc., 1923), p. 32, Ibid., p. 2.

*139. A. C. Cuza, Învăţătura lui Isus. judaismul ori teologia creştină (Iaşi, 1925); A. C. Cuza, Doctrina naţionalistă creştină (Iaşi, 1928); A. C. Cuza, Doctrina cuzistă. Lupta pentru credinţa şi problema învăţămîntului religios cu ilustraţii din Thora (Iaşi, 1928).

*140. A. C. Cuza, Învăţătura lui Isus, p. 25.

*141. Apărarea Naţională, nr. 10, 15 aug. 1922. Relatările despre omorul ritual au provocat o replică interesantă din partea unui medic şi teolog care discreditează legenda într-un studiu amănunţit: Virgil Ciobanu, ”Omorul ritual” din punct de vedere istoric şi medical (Buc., 1924). De notat şi o observaţie a sa din prefaţă: ”În Ardeal, credinţa în omorul ritual este generală, la toate straturile societăţii, cu unele mici excepţiuni.”

*142. A. C. Cuza, ”Ştiinţa antisemitismului,” Apărarea Naţională, nr. 6,15 nov. 1922.

*143. A. C. Cuza, Doctrina naţionalistă creştină (Iaşi, 1928).

*144. ”Programul L.A.N.C.,” în I. Mironescu-Nor, Moldova creştină şi judaismul talmudic (Buc., 1927), pp. 163-164.

*145. A. C. Cuza, Doctrina naţionalistă creştină, p. 16.

*146. ”Svastica stă în legătură cu cultul solar şi apare în acele ţări în cari a trăit rasa pelasgică, pe care o găsim de la început în ţările noastre. Svastica este, în genere, semnul distinctiv al rasei arice, şi în special al ramurei Tracilor, din care ne tragem, prin Daci. Cele mai vechi însemnări cu svastica au fost găsite pe pămîntul nostru (…) Cu vechimea ei, la noi, svastica este dar, în primul rînd, a noastră, rumînească, prin descendenţa din arii traci (…). Svastica este semnul nostru ca neam; Crucea este semnul credinţei noastre, la fel cu a tuturor popoarelor creştine. Numai împreună, Svastica şi Crucea, arată fiinţa noastră întreagă — trupul şi sufletul — ari şi creştini.” (A. C. Cuza, Învăţătura lui Isus, pp. 33-34)

*147. Pamfil Şeicaru, op. cit., p.20.

*148. Corneliu Z. Codreanu, Pentru legionari (Sibiu, 1936), pp.119-120.

*149. Un discipol zelos al lui A. C. Cuza a fost I. Mironescu-Nor, autorul volumului Moldova creştină şi judaismul talmudic (1927). În spiritul programului L.A.N.C., pe care’l reproduce, Mironescu propune ca măsură intermediară, pînă la realizarea ”extincţiunii” evreilor din Rumînia, să fie expulzaţi mai întîi evreii care împlinesc vîrsta de 21 de ani (numai bărbaţii; ”femeile evreilor în general nu sînt o primejdie”). În vederea educaţiei antisemite a rumînilor, autorul propune cursuri de religie ebraică şi predici care să avertizeze asupra primejdiilor Talmudului.

*150. N. C. Paulescu, Phisiologie philosophique. Les passions. Les conflits sociaux. Remides moraux (Paris, 1914); Fiziologia filozofică. Talmudul, Cahalul, Franc-Masoneria (Buc., 1913); Fiziologia filozofică. Sinagoga şi biserica faţă de pacificarea omenirei (Buc., 1923); Complot jidano-franc-masonic împotriva neamului rumînesc (Buc., 1924).

*151, 152. N. C. Paulescu, Talmudul…, p. 11, Ibid., p. 55.

*153. N. C. Paulescu, Sinagoga şi biserica…, pp. 166,177.

*154. Nichifor Crainic, Ortodoxie şi etnocraţie (Buc., 1937), pp. 146-158. Vezi şi Pan M. Vizirescu, ”Ortodoxia şi Etnocraţia — doctrina salvării şi a misiunii noastre,” Gîndirea, 9 (1938).

*155. H. Stuart Hughes, Consciousness and Society. The Reorientation of European Social Thought. 1890-1930 (New York, 1958); Zeev Sternhell, La droite revolutionaire. 1885-1914. Les origines francaises du fascisme (Paris, 1978).

*156. Despre autonomizarea vieţii intelectuale în România: Mihai Dinu Gheorghiu, „La strategie critique de la revue Viaţa Românească, 1906-1916,” în Al. Zub (ed.), Culture and Society (Iaşi, 1985).

*157. Paul Michelson, ”Myth and Reality in Rumanian National Development,” loc. cit. (vezi nota 6).

*158. Carol Iancu, op. cit., p. 227.

*159. Nicolae Iorga, O viaţă de om aşa cum a fost, vol. II (Buc., 1934).

*160. Nicolae Iorga, ”Sentiment naţional şi idee naţională,” Neamul Rumînesc, nr. 147-148, 25 dec. 1909.

*161. Sămănătorul, 10 nov. 1904. Citat şi de S. Schafferman, Dr. W. Filderman (Tel Aviv, 1986), p. 12.

*162. Nicolae Iorga, Histoire des Juifs en Roumanie (Buc., 1914)

*163. Despre ideologia naţionalistă a lui Nicolae Iorga: William O. Oldson, The Historical and Nationalistic Thought of Nicolae Iorga (New York, 1973).

*164. Nicolae Iorga, Istoria literaturii rumîne contemporane (Buc., 1934), p. 63.

*165. Cf. E. Lovinescu, Titu Maiorescu şi posteritatea lui critică (Buc., 1943). Un alt punct de vedere, de ”disculpare” a lui Iorga, în: Mircea Martin, Identificări (Buc., 1977), pp. 157-161.

*166. A. C. Cuza, Numerus clausus (Buc., 1923), p. 3.

*167, 168. Nicolae Iorga, „Doctrina naţionalistă”, în Doctrinele partidelor politice (Buc., 1923), pp. 45-46, Ibid., p. 46.

*169. Despre activitatea politică şi publicistică a lui Stere pînă la primul război mondial, în: Z. Ornea, Viaţa lui C. Stere, vol. I (Buc., 1989).

*170, 171, 172, 173, 174. C. Stere, ”Social-democraţie sau poporanism?”, Viaţa Rumînească 8 (1907), p. 186, Ibid., p. 187, Ibid., pp. 192,193, Ibid., pp. 197,199, Ibid., p. 198.

*175. Mihai Dinu Gheorghiu, Scena literaturii. Elemente pentru o sociologie a culturii rumîneşti (Buc., 1987), pp. 195-198.

*176, 177, 178. C. Stere, op. cit., p. 204, Ibid., p. 205, Ibid.

*179. Henry L. Roberts, op. cit, p. 147 (vezi nota 20). Despre naţionalismul lui Stere, în Armin Heinen, Die Legion ”Erzengel Michael” in Rumänien: Soziale Bewegung und politische Organisation (München, 1986), pp. 79-98.

*180. C. Dobrogeanu-Gherea, op. cit., VIII, p. 279 (vezi nota 90).

*181. Ilie Bădescu, Sincronism european şi cultură critică rumînească (Buc., 1984).

*182. C. Stere, „Calea de mîntuire”, Lumina, 5 apr. 1919.

*183. C. Stere, „Nemuritorul Izrael,” Adevărul literar şi artistic, nr. 258, 15 nov. 1925. În acelaşi spirit, interviul lui în Curierul israelit, nr. 43, 7 dec. 1930.

*184. C. Stere, „Iudaismul şi politica evreilor din România”, în A. Blumenfeld-Scrutator, Greşeli în politica evreiască (Buc., 1929).

*185, 186, 187, 188. Aurel C. Popovici, Naţionalism sau Democraţie. O critică a civilizaţiunii moderne (Buc., 1910), p. 12, Ibid., pp. 271,272, Ibid., p. 153, Ibid., p. 343.

*189. La numai un an de la apariţie, studiul lui Aurel C. Popovici primeşte o replică interesantă în lucrarea cu acelaşi titlu a lui Virgil I. Bărbat, ”Naţionalism” sau ”Democraţie” (Buc., 1911). Acesta contestă tezele principale ale lui Popovici, mai ales transformarea naţionalismului într’o ”filosofie universală a vieţii” (p. 19) şi tendinţa de a’i da „un caracter autocratic-utopic, un caracter formalist şi autoritar” (p. 29).

*190. G. Bogdan-Duică, Românii şi Ovreii (Buc., 1913); Ovreii pămînteni şi subpămînteni (Buc., 1913).

*191. G. Bogdan-Duică, Românii şi Ovreii, p. 191.

*192. I. Moţa, Cranii de lemn (Buc., 1937), pp. 77-87.

*193. Despre activitatea politică a lui Oct. Goga, vezi Paul A. Shapiro, „Prelude to Dictatorship in Romania: The National Christian Party in Power, December 1937 — February 1938,” Canadian-American Slavic Studies, 1(Spring 1974).

*194, 195, 196, 197, 198, 199, 200, 201. Octavian Goga, Mustul care fierbe (Buc., 1927), p. 69, Ibid., p. 89, Ibid., p. 26, Ibid., pp. 55,140, Ibid., p. 24, Ibid., p. 85, Ibid., p. 396, Ibid., p. 434.

LEON VOLOVICI, ”Ideologia naționalistă si ”problema evreiască”. Eseu despre formele antisemitismului intelectual în Rumînia anilor ’30, București, 1995.

Alte Resurse: Nicolae TOMESCU, File din Istoria Evreilor. Studii și recenzii, worldslastchance.com, bible.com – Biblia, Noua Traducere Rumînească (NTR), Copyright © 2007, 2010, 2016 by Biblica, Inc.®, adevărul.ro, karensmithdotblog.wordpress.com, radioiasi.ro, necenzuratmm.ro, wikipedia.org, ziaristionline.ro

Vasile I. Zărnescu, „Înnegresc ţiganii imaginea României?“, AlterMedia, 2 noiembrie 2007, pe http://www.altermedia.info/romania/2007/11/02/innegresc-tiganii-imaginea-romaniei/; cf. şi: http://bratuldefier.blogspot.ro/2009_03_01_archive.html;
http://islamulazi.ro/forum/index.php?showtopic=2060.
Vasile I. Zărnescu, „Problema holocaustului (2)“, AlterMedia, 28 octombrie 2008, pe http://www.altermedia.info/romania/2008/10/28/problema-holocaustului-2/;
idem, „Holocau$tul, jidanii şi palestinienii“, AlterMedia, 22 ianuarie 2009, pe http://www.altermedia.info/romania/2009/01/22/holocautul-jidanii-si-palestinienii/.
Kevin MacDonald, INFLUENŢA EVREILOR ÎN LUME. Editura Vicovia, Bacău, 2006, pag. archive.org/details/UnderstandingJewishInfluence_355;
amazon.com/Understanding-Jewish-Influence-Kevin-MacDonald/dp/1593680171.

„Javits Condemns Attack As a Stunning and Useless Tragedy”. Jewish Telegraphic Agency. 1976-08-13.
„Funeral Services Held for Two Israelis Killed in Istanbul”. Jewish Telegraphic Agency. 1976-08-20.
„El Al Passengers at Istanbul Attacked; Guprrillas Seized”. The New York Times. 1976-08-12.
„Terrorists Kill 3, Wound 24 El Al Passengers at Istanbul Airport; Israel Seeking to Extradite Two”. Jewish Telegraphic Agency. 1976-08-13.
„Las Vegas Sun Newspaper Archives, Aug 13, 1976, p. 6”. newspaperarchive.com.
„Rosenthal Memorial Fund Set Up”. Jewish Telegraphic Agency. 1976-08-27.
Rosenthal Fellowship Description
GERANIOS, NICHOLAS K. (1998-12-20). „Wealthy Backers of White Supremacists Raise Concerns in Idaho”. Los Angeles Times.
„Identity – The Ideology of Hate”. web.archive.org. 2012-10-11.
„THE INSURGENT”. archive.org. 2013-05-10.
Levitas, Daniel (2002). „31”. The Terrorist Next Door: The Militia Movement and the Radical Right (1st ed.). New York: Thomas Dunne Books/St. Martin’s Press. p. 226. ISBN 0312291051. OCLC 49901749. „Titled „The Hidden Tyranny: The Issue that Dwarfs All Other Issues, „textul a fost un presupus ”interviu confidențial” cu Harold Rosenthal, un asistent administrativ în vîrstă de 29 de ani al senatorului american Jacob Javits din New York. Scris inițial de doamna Opal Tanner White, un asociat în vîrstă al ministrului antisemit Gerald L. K. Smith, The Hidden Tyranny a apărut pentru prima dată în 1978, la doi ani după ce Rosenthal a fost ucis de teroriștii arabi care încercau să deturneze un avion israelian la Istanbul. De cînd Rosenthal era mort, White era liber să atribuie tot ceea ce și’ar fi dorit – oricît ar fi de groaznic sau de urît – asistentul lui Javits în timp.”

Fellowships / Internships – American Jewish Committee
ZioPedia – All There Is To Know About Zionism

Imagini: http://www.dailymail.co.uk/news/article-2639420/Pope-Francis-bows-head-prayer-Western-Wall-leaving-note-calling-peace-Christians-Muslims-Jews.html,

http://images.indianexpress.com/2016/02/steven-spielberg.jpg?w=820?w=323

https://cintayati.wordpress.com/2014/07/08/israels-war-on-children-part-1-murdering-children-for-sport-the-jewish-holcaust-against-arab-children/

https://electronicintifada.net/blogs/ali-abunimah/disturbing-photos-show-militarization-israeli-children

Pentru studii suplimentare:

Pentru a asculta discursul lui Benjamin Freedman, faceți clic aici și pentru a asculta interviul lui Rabin Abe Finklestein, faceți clic aici, (materiale între timp raportate și șterse de pe youtube).
Pentru a citi interviul cu Harold Rosenthall, faceți clic aici.
Pentru a citi scrisoarea lui Benjamin Freedman, ”Adevărul despre Khazari”, faceți clic aici.
Pentru informații despre Talmud, faceți clic aici.
Pentru informații despre declarația de război a evreilor asupra Germaniei naziste în 1933, faceți clic aici.
Gorila de 800 de lire despre care nici nu puteți glumi

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   ‪Dacii‬   Dacia‬ ‪ ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

 

 

GETO-RUMÎNII DIN CARPAȚI VORBESC DE CÎTEVA MII DE ANI LIMBA GETICĂ

Deși, principalilor trădători ai neamului geto-rumînesc carpatic nu le place că pe acest areal se menține o unitate lingvistică de nezdruncinat după cel puțin 4000-5000 de ani de continuitate etno-genetică, în pofida existenței în aceste milenii a cîtorva imperii care au stors de vlagă sute de generații de băștinași, și au extras comori și resurse imense, e bine să ne reamintim măcar din cînd în cînd și noi băștinașii, dar și celor care speră să înfrîngă această cerbicie a băștinașilor, că nu vor reuși să întrerupă această linie milenară de cultură și tradiție.

Deja suntem obișnuiți că una dintre principalele unelte ale trădătorilor neamului rumînesc s’a dovedit a fi în diverse împrejurări lucian boia (paprika), care printre altele, declară în mod cu totul fals că Ştefan cel Mare vorbea ”moldoveneşte” şi că ”dacă i’am fi spus că e rumîn, n’ar fi înţeles ce spunem”.

Ce e drept, nu știm cît de ridicată era școala și erudiția pe atunci, și cît de multe cunoșteau despre strămoșii lor, rumînii din vremea lui Ștefan cel Mare.

Ce limbă vorbea Ştefan cel Mare şi ce limbă credea voievodul că vorbea?

Sînt întrebări la care nu se poate răspunde simplu şi asta din mai multe motive. Principala problemă este reprezentată de faptul că nu avem un text scris integral în limba rumînească populară vorbită în vremea lui Ştefan cel Mare.

Cancelaria domnească redacta documentele ţării în limba slavonă, limba oficială a vremii. Nici acest lucru nu ar trebui să ne mire: în Europa occidentală contemporană cu voievodul Moldovei limba oficială era latina, care ca și slavona era tot o lingua franca de circulație pentru documente, deşi limba maternă a fiecărui european era limba acelui neam în care s’a născut, iar această limbă a fiecărui neam abia pe la sfîrşitul veacului al XV-lea îşi făceau loc în cultura scrisă cam toate limbile popoarelor europene.

Primul document în limba rumînă păstrat pînă în zilele noastre este scrisoarea lui Neacşu de la Cîmpulung, datată în anul 1521, la doar 17 ani de la moartea lui Ştefan cel Mare. Sigur, au existat documente redactate în limba rumînească și mai demult, dar acestea nu ne’au parvenit prin timp, sau nu au fost încă descoperite.

Eliminarea confuziilor

Problema ridicată de afirmaţia trădătorului lucian boia paprika este complicată suplimentar de planurile diferite pe care se poartă disputa asupra perechii rumîn-moldovean.

De multe ori este creată o confuzie (intenţionată sau nu): termenul de moldovean se poate referi la un cetăţean al statului medieval Moldova, locuitor al regiunii istorice Moldova din actuala Rumînie, cetăţean al Republicii Moldova sau poate desemna un individ care îşi asumă construcţia sovietică a unei identităţi etnice şi naţionale promovată de Uniunea Sovietică începînd din anul 1924.

Suprapunerea acestor planuri denotă rea-voinţă cu intenţii politice sau ignorarea surselor istorice. Cînd vorbim de identitatea etnică medievală a rumînilor ne izbim de alte complicaţii şi confuzii. Pentru perioadele vechi lipsesc documentele create de rumîni, iar documentele scrise de rumîni mai apoi sînt redactate sute de ani în limba slavonă sau limba latină.

Mai mult, cei care scriau aceste documente nu o făceau pentru a ne lămuri nouă dilemele din ziua de azi – hîrtia era scumpă şi ştiutorii de carte puţini, iar documentele scrise aveau scopuri practice (în general atestarea proprietăţilor). Nu putem decît să tragem cu ochiul printre perdelele istoriei şi să încercăm să bănuim cam cum gîndeau strămoşii noştri acum 500 de ani.

Documentul polonez şi poreclele moldovenilor

În arhivele Poloniei este păstrat tratatul încheiat între Ştefan cel Mare şi regele Poloniei în anul 1485, tratat care poartă menţiunea ”ex valahico in latinum versa est” – ”a fost tradus din valahă în latină”.

De ce au ales diecii polonezi să denumească ”valahă” limba în care a fost redactat un tratat cu Ştefan cel Mare?

Dacă voievodul Moldovei ar fi fost pătruns de o identitate moldovenească fermă ar fi trebui să fie folosită denominarea de ”limbă moldovenească”. Polonezii contemporani cu Ştefan cel Mare cunoşteau destul de bine realităţile: moldovean se referea la identitatea politică, însă identitatea lingvistică şi etnică era ”valahă” – sau mai bine zis rumînească, ”valah” fiind numele dat rumînilor de străini, un exonim.

Ar trebui să încercăm să răspundem la întrebarea ce limbă vorbea Ştefan cel Mare şi contemporanii săi din Moldova medievală? Ce cuvinte foloseau şi conform căror reguli?

Este greu de răspuns la această întrebare cîtă vreme nu va fi descoperit un document din acele vremuri scris integral în limba vorbită de popor. Însă documentele de cancelarie ale lui Ştefan cel Mare, deşi sînt redactate în limba slavonă, conţin totuşi o serie de cuvinte în limba populară, transcrise cu alfabet chirilic.

Avem astfel numeroase nume de sate şi locuri precum: Găureni, Poiana de la Pîrîu, Galbeni, Miculeşti, Căcăceni, Deocheaţi, Toporăuţi, la Movile, Urdeşti, Uşiţa, Roşioara, Urseşti, Măzăreşti, prisaca Vrabia, Vultureşti, Cioreşti etc.

Tot în documentele slavone apar numeroase nume de boieri, ale căror porecle ne furnizează o amplă colecţie de substantive folosite în limba populară din vremea lui Ştefan cel Mare:

Lînă Rugină, Petru Puiul, Giurgiu Blidarul, Ion Munteanu, Moişă Filosoful, Petru Oţelescul, Mîndrea, Candrea fiul lui Greul, Creţu, Iuga Grasul, Zbierea Pîrcălab, Fătu, Marcu Bălaur, Vîlcu Purcelescul, Mihul Lungul, Giurgea Căcărează, Radul Cîrlig, Ion Frunteş, Mihul Ciocan, Ivan Ciumalea, Urîta fiica Malei nepoata lui Giurgiu Piatră, Giurgiu Puţeanul etc.

Avem astfel o serie de substantive comune pe care le înţelegem fără nici un fel de probleme la 500 de ani de la consemnarea lor în scris, plus o serie de elemente gramaticale precum declinarea substantivelor ceea ce ne îndreptăţeşte să spunem că în cazul inventării unei maşini a timpului un moldovean din vremea lui Ştefan cel Mare s’ar înţelege fără probleme cu un oltean, cu un dobrogean, sau cu un ardelean contemporan cu noi, mai ales în ceea ce priveşte lexicul de bază.

Ştefan cel Mare vorbea rumîneşte – sau cel puţin s’ar fi înţeles cu un rumîn – dar ce limbă credea el că vorbea?

Noi credem că Ștefan ce la Mare nu avea probleme de acest gen. De nicăieri nu rezultă că rumînii din acele vremuri aveau astfel de preocupări.

Tătarul şi legea rumînească

La 8 februarie 1470 Ştefan cel Mare emitea în Suceava un document extrem de interesant, din care redăm în rîndurile următoare un fragment de interes pentru discuţia de faţă:

”(…) am dat această carte a noastră tătarului şi robului nostru care au fugit de la noi şi din ţara noastră în Ţara leşească, anume Oană tătarul, şi copiilor lui, pentru aceea ca el să vină de la sine înapoi (…) iar de robie să fie iertat (…) aşa cum stau şi trăiesc în ţara noastră toţi rumînii după legea rumînească (…) şi să nu dea şi să nu plătească niciodată nimic după legea robilor şi a tătarilor, nici coloade, nici dare să nu plătească nici unui boier al său, la care va trăi atunci. Iar cine îi va pîrî pentru orice faptă (…) ei să nu plătească nici o ajutorinţă mai mult, ci numai să plătească după legea rumînească, cum este legea rumînească, iar mai mult de aceasta să nu dea, ci să fie în ţara noastră după legea rumînească.”

Fragmentul necesită cîteva explicaţii suplimentare, dincolo de evidenţa eliberării unui rob tătar. În original, ”legea rumînească” este redată prin ”voloskîm zakonom”, dacă vrem să fim extrem de precişi ”legea valahă”.

Expresia nu este o confuzie sau o greşeală, pentru că este repetată în document de patru ori. Este un document intern, Ştefan cel Mare nu se adresa vreunui principe european căruia, pentru a nu’l zăpăci într’o epocă a geografiei precare, ar fi trebuit să’i vorbească de ”Valahia Minor”.

Fiind vorba de un document intern, Ştefan cel Mare (care se intitulează la început ”domn al Moldovei”) ar fi putut folosi netulburat expresia ”legea moldovenească” – însă a preferat ”legea vlahă” sau ”legea rumînească”, fără doar și poate pentru că moldovenii aveau conștiința apartenenței mai largi la neamul rumînesc carpatic, ”jus valahicum” nefiind aplicat doar de unele grupuri rumînești restrînse, ci de întreaga suflare rumînească.

În cazul de faţă, cînd discutăm despre ”legea rumînească” în opoziţie cu ”legea robilor” şi ”legea tătarilor” este vorba de setul de reguli (impozite, norme juridice) care se aplica unei anumite categorii sociale, categorie socială care se suprapunea unei identificări etnice – legea rumînilor (persoane libere) opusă legii tătarilor (persoane cu statut de robi).

”Voloskîm zakonom” a lui Ştefan cel Mare de la 1470 aminteşte de ”zakonom vlahom” a lui Ştefan Duşan care se aplica rumînilor de la sudul Dunării în anii 1334-1346, dar şi de ”jus valahicum” din Transilvania, aflat în vigoare pînă tîrziu în secolul al XVIII – răspîndirea şi comunitatea lingvistică a grupurilor cărora li se aplicau aceste norme juridice îndreptăţindu’ne să folosim termenul de ”legea rumînilor”.

Germanii supăraţi pe unguri înainte de apariţia naţiunilor

În prezent domină concepţia că naţiunile au apărut în secolul al XIX-lea, şi că naţiunea este o construcţie artificială, fără nici un fel de suport în perioadele anterioare.

Conform acestei teorii, etnia nu avea aproape nici o importanţă în evul mediu, în această epocă diferenţele erau sociale: nobili, clerici, orăşeni şi ţărani – se spune că nu conta originea etnică.

Numai că această teorie nu prea se potriveşte deloc cu jurnalul sasului braşovean Andreas Hegyes care îi înjura cu sîrg pe unguri pe la 1613.

Hegyes manifesta o conştiinţă naţională bine definită cu vreo 200 de ani înainte să fie inventate naţiunile. Iar criteriul etnic funcţiona deja, la Braşov de pe la 1500.

Statutul breslei blănarilor din Braşov de la 1424 (cel mai vechi document de acest tip păstrat) punea o singură condiţie pentru intrarea în breaslă: candidatul să fie născut legitim.

Statutele breslelor din anii următori păstrează această condiţie pentru candidaţi, iar în listele de meşteri şi calfe din Braşov, pe lîngă numele majoritar germane apar şi nume maghiare.

Situaţia se schimbă brusc în 1505 în statutul breslei arcarilor, unde se spune aşa:

”Ungurii care sunt acum în breaslă să rămână şi în continuare cu fii lor în breaslă, dar pe viitor să nu fie luat la meşteşug cineva de altă limbă, ci numai germani.”

Urmează o serie de înnoiri de statute sau statute noi care îi exclud pe maghiari din breslele braşovene.

Statutul breslei aurarilor de la 1510 spune:

”Să nu primească pe nimeni în sus-numita breaslă a aurarilor, dacă nu este născut legitim şi creştin din părinţi evlavioşi şi cinstiţi, care să fie de limbă germană, deoarece nu se primeşte nici un maghiar în breaslă.”

Înnoirea statutului breslei blănarilor din 1528 (care la 1424 îi primea pe maghiari):

”De asemenea, nici un străin să nu fie primit în breaslă, dacă nu aduce scrisori suficiente, că este apt, că este născut legitim şi că este de neam german.”

O explicaţie fundamentată a excluderii maghiarilor din breslele braşovene de la începutul veacului al XVI-lea ar necesita mai multe cercetări, extinse la nivelul întregii Transilvanii.

Totuşi am găsit o motivaţie în statutul breslei tîmplarilor, pictorilor şi sculptorilor în lemn braşoveni din anul 1523:

”De asemeni, să nu fie primit în viitor la meşteşug vreun ucenic maghiar. De asemeni, pe viitor să nu fie primit nici un meşter maghiar în vreo breaslă a meşteşugului nostru din cauză că maghiarii şi germanii rareori trăiesc paşnic unii cu alţii.”

Moldovenii erau de fapt rumîni, rumări

Bodea Rumărul dintr’un hrisov al lui Ștefan cel Mare, emis la Suceava pe 13 martie 1489 (6997)

Traducere din Documenta Romaniae Historica. Seria A. Moldova. Vol. III (1487 – 1504), București, 1980:

”Iar hotarul acestei seliști, unde a fost Târgul Săratei, mai sus de gura Săratei, <să fie> începând de asemenea de la gura Săratei, și pe malul Prutului în sus pînă la seliștea lui Bodea Sîrbul (Бодѣ Сръбоуʌа), de aici tot pe malul Prutului în sus, pînă la seliștea lui Bodea Rumărul* (Бодѣ РȢмърȢʌа), iar de aici în sus la deal și peste cîmp la pisc la matca Săratei, de aici pe vechiul drum la deal și pe vîrful dealului în jos. la movila săpată, de aici pe pisc la un stîlp și la un alt stîlp, de aici pe drum până la hotarul lui Limbădulce. Acesta le este tot hotarul.”

Fotocopie din Colecția de Documente a Serviciului Județean Iași al Arhivelor Naționale

Scrisoare din perioada 1592-1597

Primarul rumîn și cel armean din Suceava și consilierii lor cer lui (Gaspar sau Johannes) Budaker și lui Urban (Weidner) să elibereze niște oameni reținuți la Bistrița. Ei exprimă totodată rugămintea de a nu se reclama drepturi vamale pentru boii cumpărați în Transilvania de Csáky István.

”† Scris’am adecă noi, birăul cel rumânescu şi cu cel armenescu şi cu 24 de pîrgari de la uraş, de la Suceava, şi vă mulţemim dumilor-voastre ca fraţilor şi ca vecinilor de bine şi de socotinţă prentru ce aţi făcut bine de ne’aţi socotitu oameni ai noştri şi fraţii. Acmu ne rugăm dumilor-voastre să faceţi b(i)ne prentru voia noastră să grăiţi acelui neamiş mare, lui Ianăş, ce ţine vidicul dumilor-voastre pre acolea, ca să slobodzească pre feciorii noştri ce avem acolea, însă armeani şi cu alţii ce au pre lîngă ei. Iară, de bine ce veţi face dumile-voastre, noi avem a mulţemi ca fraţilor, şi ce va hi treaba dumilor-voastre la noi, noi avem a face prentru voia dumilor-voastre. Şi să fiţi dumile-voastre sănătoş, adevăr.

Sc(r)is în Suceava.

Și ne rugăm dumilor-voastre, că am înțelegut că ceareți du(mi)le-voastre vamă de preste acei boi ce’au luat Ceachi Iuștuan. ce ne rugă, să iertați dumile-voastre, că nu să cade, nice’i cu direaptă.

† Scris’am la giupînul, la Budachi birăul, și la Orban birăul, sănătate.”

Toader, fiul Agathonei, vinde unui frate partea sa din satul Nemerniceni, ținutul Suceava (1609)

”Adecă eu Toader, ficioriul Agathonii, fratele lui Evloghie din Nemerniceni despre Șumuz, din țănutul Sucevii, mărturisesc însumi pre mine cu acestu zapis al mieu, cum am văndut a patra parte de giumătate de sat Nemerniceni, ce iaste parte me, fac trei jerebii și giumătate, așijdire și giumătate de heleșteu, din gios și din mo(a)ra, giumătate și de heleșteu din sus, iarăși a patra parte. Și am văndut fratelui nostru lui Vasilie Șaptelici și giupănesii sale Tofana și ficiorilor săi drept 100 de taler(i) bătuți, de argintu, tot taleri de față. Și mi’au plătit deplin, denainte a mulți oameni buni și boeri: Nicolai hotnog și Dubău hotnog și Cărstiian pihnicer și Zota vameș și Londe, nepot Mihili(i) și’nainte doi șultuj(i) Pet(ru) rumînesc și Norco arminesc și Gavriil Potlog și Ghelasie a Magdalinii și Andahur cupeț și Hiorga cupeț, ginerile Turcului și Toader și Afvar, a dumisale hatmanului și Isaico și Costin și toți vătămanii de ocolul Sucevii. Și am văndut cu tot venitul, cum scrie mai sus, ca să’i hie de acum înainte diriaptă ocină fratelui nostru, Vasilie Șaptelici și fimei sale Tofanii și cuconilor săi și nepoților și strănepoți(lor).

Și noi dacă am văzut de bună voia lor vănzare și tocmala și deplin plata, noi am pus mai mare mărturie și pecețile noastre cătră acestu zapis. Și altul ca să nu să amestice, denaintea scrisorii mele, ca să să știe.

S’au scris în Suciav(a), 7117 (=1609) Ghenar 28.
S’au posleduit, Constandin Leondari sulg.
Mare log(o)f(ă)t.”

Moldovean vorbitor de limbă rumînă

În lucrarea „De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor” cronicarul Miron Costin lămureşte cît se poate de clar diferenţele între identitatea lingvistică, identitatea etnică şi identitatea politică.

În termenii actuali, cetăţenia era moldovenească, însă locuitorii Moldovei medievale erau rumîni care vorbeau limba rumînă.

În introducerea lucrării amintite, Miron Costin enunţă scopul efortului său:

„Începutul ţărilor acestora şi a neamului moldovenescu şi muntenescu, şi cîţi sunt şi în ţările ungureşti cu acest nume şi rumîni şi pînă astăzi, de unde sînt şi de ce seminţie, de cînd şi cum au descălecat aceste părţi de pămîntu…”

Deşi boier moldovean, Miron Costin se considera avînd aceeaşi origine etnică şi vorbind aceeaşi limbă cu rumînii din Transilvania şi Ţara Rumînească.

”Şi aşa neamul acesta de carele scriem, al ţărilor acestora (Moldovei şi Ţării Munteneşti şi rumînilor din Ardeal), numele vechiu şi mai direptu iaste rumîn, adică rîmlean, de la Roma, tot acest nume au ţinut şi ţin pînă astădzi..”, subliniază cronicarul.

”Măcară dară că şi la istorii şi la graiul şi streinilor şi înde sine cu vreme, cu vacuri, cu primenele au şi dobîndescu şi alte nume, iară acela carile iaste vechiu nume stă întemeiat şi înrădăcinat: rumîn. Cum vedem că, măcar că ne răspundem acum moldoveni, iară nu întrebăm: „ştii moldoveneşte?”, ce „ştii rumîneşte?” pre limba latinească… Şi aşa iaste acestor ţări şi ţărîi noastre, Moldovei şi Ţării Munteneşti numile cel direptu de moşie, iaste rumân, cum să răspundu şi acum toţi aceia din ţările ungureşti lăcuitori şi muntenii ţara lor şi scriu şi răspundu în graiul: Ţara Rumînească”

Acesta fiind fragmentul definitoriu pentru identitatea lingvistică a locuitorilor Moldovei, acest fragment este ignorat cu bună ştiinţă de promotorii teoriei moldoveniste sau de maghiaropați și de către trădătorii și dușmanii neamului rumînesc.

Este greu de spus cu siguranţă că Ştefan cel Mare avea aceeaşi concepţie cu Miron Costin asupra identităţii moldoveneşti, între ei este o diferenţă de mai bine de 150 de ani, însă nu putem exclude acest lucru fără să ne punem mai multe întrebări şi mai ales nu se poate afirmă cu siguranţă că Ştefan cel Mare se credea moldovean vorbitor de limbă moldovenească.

În definitiv, Moldova ca regiune nu reprezintă decît o mică parte a Regatului lui Burebista, care se întindea și peste Moldova, și peste Muntenia, Oltenia, Ardeal, Crișana, Banat, și pînă dincolo de Nistru spre Crimeea, dincolo de Dunăre, la vest pînă dincolo de Panonia, pînă la Munții Alpi, dar și la sudul Dunării pînă la Marea Adriatică și Marea Egee.

Numai și dacă luăm o astfel de întindere a vechilor provincii controlate de geți, putem spune ori că așa-zisa limbă moldovenească se vorbește și azi în Grecia, Ungaria, Serbia, Bulgaria, ori că în toată Moldova – Basarabia, și dincolo de Nistru în Transnistria și Ucraina se vorbește încă limba lui Burebista, LIMBA GETICĂ !!!

Pentru că în Moldova nu a călcat picior de soldat roman !

Pentru că din toate documentele pe care le avem despre Burebista, reiese că era get ! Burebista nu era nici latin, nici moldovean, nici valah !

Datorită științelor moderne, cum ar fi genetica, știm deja azi că cei mai mulți trăitori de azi din teritoriile Geției lui Burebista sînt urmașii celor care trăiau aici dintotdeauna și acum 5000 de ani și acum 10.000, iar limba lor a fost moștenită din generație în generație pînă azi și nu a fost adusă de nicăieri, ci mai curînd dusă spre locurile unde azi se vorbesc limbi înrudite cu limba rumînă.

Deci, să fim bine înțeleși, rumînii de azi nu vorbesc nici latina, nici alt grai regional… fie el bănățean, oltenesc sau transnistrean. Sîntem geți, și vorbim o limbă getică modernă căreia îi spunem limba rumînă datorită unui accident istoric !

Acest accident este confuzia perpetuată secole la rînd și în care se află și azi aceia care încă mai cred că limba rumînă este urmașa limbii vorbită de soldații romani trimiși de la Roma să treacă Dunărea și să’l prindă pe Decebal, nicidecum să alfabetizeze o populație. Acest ”accident” așa cum este natural nu s’a petrecut nici, în Egipt, nici în Palestina la Ierusalim, nici în Asia Mică (Turcia), nici în Britania, Iberia sau în alt loc cucerit de Roma.

Cînd s’au făcut aceste presupuneri empirice, precum că limba rumînească ar fi un vlăstar al limbii latine, ramura lingvisticii numită etimologie era la începuturi. Cu ajutorul etimologiei deși era aplicată încă din antichitate, asupra majorității lexicului rumînesc încă nu i s’a dat verdictul final. Poate doar datorită Dicționarului Etimologic al lui Mihai Vinereanu, putem vorbi de o apropiere de originile reale ale limbii rumînești, acesta susținînd că limba rumînească se trage direct (60% din lexicul actual) din substratul vechi european, fiind una dintre cel mai vechi limbi europene.

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   ‪Dacii‬   Dacia‬ ‪ ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

 

30 DE MORȚI NE’A COSTAT SIGURANȚA RUMÎNIEI SUB UMBRELA NATO

Ce a cîştigat Rumînia în 15 ani de apartenență NATO?

Sentimentul securităţii asigurat de principiul solidarităţii colective înscris în art. 5 al Tratatului Nord-Atlantic, modernizarea armatei, participarea la scutul antirachetă sînt cîteva dintre avantajele apartenenţei la NATO, plătite de Rumînia cu vieţi omeneşti, dar necontestate practic de nimeni.

Rumînia a aderat la NATO la 29 martie 2004, dar primele contacte au avut loc la doar cîteva luni de la Revoluţia din decembrie 1989. Drumul a fost deschis în iulie 1990 de premierul Petre Roman care l’a invitat pe secretarul general al NATO, Manfred Wörner, să viziteze Rumînia şi propunea acreditarea unui ambasador rumîn la Alianţă.

În urmă cu 15 ani, Rumînia adera la NATO și devenea de jure membră a alianței militare fondate în anul 1949. Rumînia fusese invitată să adere la NATO în anul 2002, alături de alte șase state din Europa Cetrală și de Est: Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia și Slovenia.

Toate aceste țări fuseseră membre ale Tratatului de la Varșovia, controlat de fosta URSS și care, timp de decenii, a fost principalul adversar al NATO.

De la reformă accelerată la dezinteres și neglijență

Aderarea la NATO a reprezent o oportunitate pentru reforma și reforma forțelor armate. Astfel de la o armată bazată pe conscripție, Rumînia a trecut la o armată profesionistă bazată pe voluntari. De la 330.000 de persoane aflate sub arme înainte de 1989 în prezent forțele armate numără în jur de 69.000 de militari profesioniști.

Armata de dinainte de 1989 era una ineficientă, în general slab dotată (raportat chiar și la aliații din Tratatul de la Varșovia) și care opera, mai ales după anii 70, în baza doctrinei războiului întregului popor – o doctrină născocită de regimul comunist, inspirat de experiența Iugoslaviei (dar probabil și a Vietnamului în conflictul acestuia cu Franța și Statele Unite).

Armata din vremea comunismului era mai mult obișnuită cu muncile agricole și lucrările de construcție decît cu poligonul de instrucție. Spre sfîrșitul comunismului apar așa numitele ”batalioane de diribau” a căror misiune era creșterea productivității în anumite sectoare cu ajutorul mîinii de lucru ieftine furnizate de militarii în termen.

Astfel Armata Rumînă a participat la realizarea Casei Republicii (actualul Palat al Parlamentului), la săparea Canalului Dunăre-Marea Neagră, la extragerea cărbunelui și bineînțeles la muncile agricole.

Ineficacitatea și ineficiența armatei Republicii Socialiste Rumînia au fost demonstrate cu prisosință în timpul Revoluției din 1989, cînd aceasta fie s’a luptat cu năluci, fie s’a confruntat cu o pleiadă întreagă de incidente fratricide.

Dacă se adaugă și faptul că înainte de 22 decembrie 1989 armata a tras în civilii neînarmați care protestau la Timișoara și București, se conturează astfel imaginea unei instituții aservite PCR, care îndeplinea două misiuni simultan – apărarea suveranității și independenței (misiunea sa normală) precum și protejarea regimului comunist de contestare internă (misiune care o împărțea cu Departamentul Securității Statului).

Căderea comunismului, dizolvarea Tratatului de la Varșovia precum și evoluțiile la nivel global în domeniul militar (RMA sau revolution in military affairs) au impus regîndirea politicii de apărare și în Rumînia.

Procesul de aderare la NATO a oferit oportunitatea pentru reformarea forțelor armate și transformarea acestei instituții într-un pilon fundamental al unui stat democratic. O parte a acestui proces a fost îndeplinit, permițînd în 2004 aderare Rumîniei la Alianța Nord-Atlantică.

Aderarea Rumîniei la NATO nu a fost un proces lin. Pînă la Revoluția din 1989, NATO era considerată dușmanul Rumîniei. Imediat după căderea comunismului, puțini erau cei care îndrăzneau să susțină intrarea Rumîniei în această alianță. Printre ei se numărau Regele Mihai I, Corneliu Coposu și Ion Rațiu.

Însă dispariția Tratatului de la Varșovia a lăsat Rumînia singură într’o Europă în care granițele se modificau rapid, fie ca urmare a reunificării Germaniei, fie ca o consecință a destrămării URSS, Iugoslaviei sau Cehoslovaciei.

În regiunea Mării Negre apăruseră multe conflicte, precum cele din Transnistria, Nagorno-Karabah, Osetia de Sud și Abhazia, iar în fosta Iugoslavie, războaiele erau tot mai sîngeroase. În acest context geopolitic, Rumînia a depus o cerere oficială de aderare la NATO în anul 1993.

Inițial, cererea de aderare părea doar o tentativă fără prea mari șanse de reușită, însă autoritățile de la București au demonstrat că doresc cu adevărat să se apropie de NATO un an mai tîrziu, atunci cînd Rumînia a devenit primul stat care a aderat la Parteneriatul pentru Pace propus de NATO.

Dorinţa de fi membră a NATO, existînd şi un consens naţional în acest sens, a făcut ca Rumînia să devină prima ţară fostă comunistă care a aderat, la 26 ianuarie 1994, la Parteneriatul pentru Pace, un fel de anticameră a Alianţei Nord-Atlantice creată în acelaşi an cu scopul apropierii de statele care s’au aflat sub influenţa sovietică.

Aderarea la Parteneriatul pentru Pace a însemnat, practic, o intensificare a relaţiilor din Rumînia şi NATO, un moment important avînd loc în 1999, cînd Bucureştiul a permis utilizarea spaţiului său aerian de către avioanele aliate, în timpul conflictului din Iugoslavia, şi tranzitul contingentelor cehe şi poloneze din cadrul trupelor internaţionale de menţinere a păcii pentru Kosovo (KFOR).

Țările NATO au cerut Rumîniei să stabilească relații de cooperare cu toți vecinii săi, iar autoritățile rumîne au negociat noi tratate de prietenie cu țări precum Ungaria și Ucraina, în relațiile cu care fuseseră tensiuni diplomatice.

Prin aceste tratate, Rumînia a renunțat să revendice teritorii istorice românești, precum Bucovina de Nord, Ținutul Herța sau Basarabia de Sud, aflate în componența Ucrainei, tot așa cum Ungaria renunțase să mai revendice Transilvania.

Sigur, nu știm nici cît de realiste ar fi fost încercările de recuperare pe cale diplomatică a acestor teritorii pierdute acum 80 de ani prin rapturile din 1940. Probabil am fi încercat măcar să unificăm Rumînia cu Republica Moldova într’o neutralitate iluzorie fără un suport real internațional și într’o zonă economică gri în care se află și azi Basarabia la cheremul oligarhilor și a rețelelor de spălare de bani.

Voința Rumîniei de a adera la NATO a fost pusă clar la încercare în timpul bombardamentelor americane din Serbia, cînd Rumînia a ales calea spre integrare NATO și a fost favorabilă alianței occidentale.

De asemenea, a fost decisiv sprijinul acordat de România coaliției internaționale împotriva terorismului lansată de Statele Unite ale Americii după atentatele teroriste din 11 septembrie 2001.

Înainte de a deveni membră NATO, Rumînia a participat la misiunea din Afganistan, demarată în iunie 2002, pentru ca în 2003 să înregistreze primele două victime în această misiune.

Alţi 28 de soldaţi rumîni aveau să’şi piardă viaţa, ultimul zilele trecute, în cei 15 ani de apartenenţă la NATO.

Deşi dureroase, aceste pierderi de vieţi omeneşti nu au dus nici pînă în ziua de azi la discuţii sau dezbateri serioase privind participarea Rumîniei la misiunile militare ale NATO, aşa cum se întîmplă în statele membre vechi, precum Germania.

Singurul ”incident” în relaţia Rumînia – NATO a fost declanşat de premierul Călin Popescu Tăriceanu, care, în 2006, a propus retragerea trupelor din Irak. CSAT a respins, în şedinţa din 30 iunie, documentul care viza retragerea trupelor din Afganistan, Bosnia, Kosovo şi cerea reducerea participării în Irak cu doar 20 de militari, premierul şi ministrul Apărării, Teodor Atanasiu, fiind singurii care au votat ”pentru”.

Din păcate, traseul politic ulterior al lui Tăriceanu în peisajul politichiei rumînești nu a mai mirat pe nimeni.

Într’o analiză din 2017 pentru revista Q Magazine, analistul militar Vasile Roman explică, în cifre și fapte, cît de mult s’a implicat Rumînia în războiul din Afganistan și cît a avut de profitat de pe urma acestui conflict.

Un conflict care este departe de a se fi încheiat și pentru care SUA cer o implicare mai consistentă a forțelor armate, Concluzia generalului Roman este că, deși Rumînia s’a implicat masiv în acest război, un calcul sumar cu privire la cheltuielile Rumîniei în cei 15 ani de participare în Afganistan, ajungînd la aproximativ 150 de milioane de euro, am primit infinit mai puțin din partea SUA.

Vasile Roman:

”Secretarul Apărării al Statelor Unite ale Americii, James Mattis a declarat recent că trebuie crescute forțele armate ale coaliției care luptă în Afganistan. Cu siguranță, România va lua poziție de drepți și va trimite alte trupe. Dar să vedem la ce a folosit efortul rumînilor, pînă acum, în acest război? Cifre și fapte.

Amintind că, în urma atentatelor din septembrie 2001, SUA au decis că se pot angaja singure în războiul împotriva Al-Qaeda și a regimului taliban din Afganistan și că nu au nevoie de NATO sau UE, dar în timp s’a dovedit contrariul, generalul Vasile Roman precizează că ”Rumânia s’a angajat în acest efort încă din anul 2002 (convinși fiind că prin acest gest vom fi mai repede admiși în Alianța nord-atlantică).

Prezența noastră în război a însemnat trimiterea unui număr de 400 de militari, în rotații de câte șase luni, fiind angajați în operația Enduring Freedom, acționînd în Kandahar, sub comanda SUA.

Rumînia s’a comportat în acest conflict după o tipologie predictibilă, aceea a neimplicării și a executării ordinelor altora. Nimeni nu poate emite pretenții ca o țară de mărime medie să facă mari strategii de reconstrucție a unui stat aflat în colaps, dar ideea de a intra și de a te menține cu un efort material și uman consistent pentru mai mult de 15 ani, pare să fie ieșit din orice normalitate.

Dacă participarea din anul 2002, a presupus o misiune de pază a facilităților din Kandahar, cu efectivele unui batalion de infanterie (405 militari), în anul 2006, la un scurt bilanț, se constata că Rumînia dislocase un număr de 3.200 de militari (rotind un număr de 8 batalioane de infanterie).

Începînd cu anul 2006, militarii rumîni preiau aria de responsabilitate Zabol (la început cu un numar de 400 de militari) și ajung în anul 2010 să disloce un task-force format din elemente de comandă, structuri de manevră, informații și logistică, ale căror efective depășeau 1.700 de militari.

Un calcul sumar (în care se includ doar diurnele de delegare, costul cazării și hrănirii) cu privire la cheltuielile Rumîniei în cei 15 ani de participare în Afganistan, ne duce la suma de aproximativ 150 de milioane de euro. Cu această sumă se puteau achiziționa 110 de tancuri rumînești sau 25 dintre cele mai moderne tancuri de pe piața internațională.

Dacă analizăm care au fost contribuțiile SUA în domeniul militar (investiții în infrastructura și logistica instruirii), constatăm că în 20 de ani suma se ridică la aproximativ 325 milioane de euro, adică un sprijin echivalent cu cheltuielile noastre în Afganistan.

Se poate pune întrebarea legată de cîștigul României, dacă privim și spre ceea ce presupune achiziția de sisteme de armament moderne (6 miliarde de euro pentru Patriot și sisteme de apărare antiaeriană cu rază scurtă, precum și un miliard de euro pentru sisteme de artilerie), avînd în vedere că investițiile americane în Rumînia sînt la un nivel modest, SUA ocupînd poziția a 14-a în topul statelor cu investiții străine în țara noastră (2,06% din totalul investițiilor străine).”

În final, el spune că:

”Sintetizînd, constatăm că pentru SUA, care știu să’și negocieze interesele, sîntem un bun partener pentru că dăm mult (scutul de la Deveselu, achiziții de armament, prezență permanentă în teatre de operații) și cerem extrem de puțin (un ajutor financiar militar situat la jumătatea valorii celui acordat Poloniei, o prezență americană semnificativă și investiții economice minore).

SUA vor cere cu siguranță o prezență sporită în Afganistan (costisitoare de altfel) și vor aștepta ca Rumînia să solicite ceva, ceea ce este puțin probabil să se întîmple avînd în vedere incapacitatea decidenților de a negocia.

În caz contrar, americanii (în special militarii) vor ști să ofere ceea ce au mai oferit: simple contribuții de logistică și prezență militară, echivalente efortului de război și nicidecum celui economic al țării noastre.”

După aderare reforma armatei a stagnat, iar sectorul apărării a fost subfinanțat. La nivelul elitei politice s’a instalat dezinteresul pentru sectorul apărării, mergîndu’se pe ideea că o dată intrați în NATO, apărarea națională și securitatea națională sînt asigurate prin simpla apartenență la cea mai de succes alianță politico-militară.

Efectul acestor evoluții la nivel intern au început să se vadă începînd cu 2010 cînd a început să se vorbească în mod deschis despre pierderea capacității de apărare a teritoriului.

Cartea Albă a Apărării notează că și în prezent cadrul legislativ de funcționare a forțelor armate este incoerent și produce pe alocuri efecte adverse, structura de forțe a armatei nu corespunde misiunilor pe care trebuie să le îndeplinească, sistemele de comandă și control nu mai sunt compatibile cu cele din alte state membre NATO, politica de personal nu este în conformitate cu tipurile de misiuni care trebuie îndeplinie sau structurile care trebuie deservite, reducerea numărului de militare în confirmitate cu reformele asumate nu a fost însoțită cu dotarea adecvată a Armatei, scăzînd astfel capacitatea de luptă – cu alte cuvinte deși s’a avut în vedere compensarea reducerii efectivelor prin sporirea nivelului tehnologic al armatei, acest lucru nu s’a realizat din cauza lipsei de fonduri –, iar la 15 ani de la aderarea la NATO majoritatea structurilor asumate în cadrul procesului de planificare a apărării în cadrul alianței au fost certificate cu limitări, din cauza dotării insuficiente cu echipamente.

Situația prinde mai bine contur în același document, publicat cu foarte mare întîrziere, cînd se discută nivelul de echipare al forțelor armate: ”echipamentele majore sunt nefuncționale în proporție de 60 %, cu tendințe de agravare a situației”.

Cea mai gravă situație se atinsese la Forțele Aeriene unde ”starea de operativitate a tehnicii de aviație și de apărare aeriană cu baza la sol a atins un prag critic”. Este vorba în principal de avioanele MiG-21 Lancer și rachetele sol-aer S-75 Volhov, sisteme de arme dezvoltate în anii 50 în URSS.

Mai mult, ”nivelul de pregătire al forțelor destinate serviciului de luptă este menținut cu dificultate la standardele NATO”, cel mai greu de asigurat și în acest caz fiind apărarea spațiului aerian, vulnerabil la incursiunile neautorizate. Situația stă aproximativ la fel și la forțele terestre și la marina militară.

Analiza efectuată în Cartea Albă a apărării relevă un aspect important – subfinanțarea sectorului apărării duce la scăderea capacității de luptă a forțelor.

Se poate argumenta că dat fiind faptul că Rumînia traversa din 2008 o criză economică profundă, subfinanțarea apărării a fost un efect ”normal” al acestei situația. Situația e un pic mai complicată, astfel Apărarea fiind subfinanțată chiar dinainte de izbucnirea crizei economice din 2008.

Astfel dacă în 2004 și 2005 Rumînia aloca 2% pentru apărare începînd cu 2006 procentele scad la 1,8%, 1,6 (2007) și 1,5 (2008). Atenție, vorbim de ani de boom economic, cînd economia ”duduia” și care ar fi permis deci o finanțare pentru MApN la nivelul prevăzut de lege de 2,38 % din PIB.

De ce a scăzut bugetul apărarii după aderarea la NATO?

Explicația e relativ simplă – după bifarea obiectivulul aderării la Alianță, apărarea nu a mai reprezentat o prioritate politică pentru guvern. Criza economică nu a făcut decât să acutizeze tendința de descreștere a bugetului militar al Rumîniei. Cartea Albă mai sugerează un aspect important privind apărarea Rumîniei –reforma forțelor armate este un proces care nu s’a încheiat, iar lipsa de consecvența în acest proces a condus la rezultate ambivalente și suboptime.

Ce a însemnat în practică subfinanțarea apărării în termeni reali?

Pierderea capacității de apărare a teritoriului în cazul unui scenariu prevăzut de Articolul 5 al Tratatului de la Washington, documentul fondator al NATO. Rumînia nu este însă singurul stat membru NATO care se confruntă cu acest fenomen – reducerile bugetelor militare pe fondul crizei economice au avut loc în majoritatea statelor europene, capacitatea de apărare teritorială a acestor armate fiind pusă sub semnul întrebării.

În 2012 pierderea capacității de apărarea a teritoriului a fost recunoscută oficial și au început să fie luate primele măsuri de remediere a acestui fenomen. Membrii CSAT au concluzionat că Armata Rumîniei are capacităţi limitate de a’şi îndeplini misiunile ce’i revin şi au decis ca, la viitoarele reuniuni a Consiliului, Guvernul Rumîniei să prezinte un program multianual de restabilire a capacităţii de luptă a acesteia…

Partea plină a paharului…

Probabil cel mai mare cîștig al aderării la NATO, în afară de asigurarea pe termen lung a securității naționale, este experiența militară acumulată în misiunile internaționale, precum și interacțiunea continuă și sub diferite forme cu forțele militare ale statelor din alianță.

Acest aspect a sporit nivelul de pregătire a militarilor români și a creat premisele necesare pentru continuarea procesului de reformă. Probabil cel mai mare impact la nivel organizatoric a fost adoptarea procedurilor operaționale și de planificare ale NATO.

Aderarea la NATO a însemnat participarea pe termen lung la misiuni de luptă în afara granițelor și proiectarea strategică a forței militare pe distanțe mari.Peste 40000 de militari au participat la misiuni internaționale în diferite teatre de operațiuni de la aderarea la NATO – de la Balcanii de Vest pînă în Afganistan și Irak, din Marea Mediterană pînă în Oceanul Indian.

Rumînia a început să trimite forțe de menținere a păcii în teatre de luptă începînd cu 1991, dar din 2002 aceste misiuni au căpătat o cu totul altă importanță și semnificație.

Participarea în 2002 la operațiunile de luptă și menținere a păcii din Afganistan după atacurile teroriste de la 11 septembrie, securizează obiectivul de aderare la NATO.

Misiunile din Afganistan și Irak, în ciuda pericolelor inerente și a testării capacităților de luptă și logistice ale forțelor armate, au permis acumulare unei de experiene de luptă care poate fi utilă mai târziu dacă este inclusă în doctrina operațională.

Politic aceste misiuni au oferit oportunitatea de a demonstra angajamentul față de Alianță, de a dovedi potențialul militar al Rumîniei, de a arată că statul român este un furnizor de securitate la nivel global nu numai regional și local și de a spori prestigiul internațional al Rumîniei.

Din punct de vedere militar misiunile din Afganistan și Irak au reprezentat oportunitatea de a pune în aplicare antrenamentul militarilor, de a lupta într’un mediu atipic și cu un inamic asimetric, de a coopera cu alți membri NATO în operații de luptă și de a se familiariza cu modul de operare al aliaților.

În cei 15 ani de NATO, peste 50.000 de militari, 35 de batalioane şi 150 de microstructuri au participat în misiuni externe de menţinere a păcii, potrivit datelor Ministerului Apărării. Peste 400 de militari în misiuni de reprezentare în structurile de comandă ale NATO şi 80 de structuri militare certificate pentru participarea la misiuni şi operaţii ale Alianţei.

Misiunea din Afganistan, aflată sub comanda NATO, a însemnat cel mai mare efort depus de Armata rumînă într’un teatru de operaţii, mai ales că multe forţe rumîneşti au fost concentrate, din august 2006, în provincia Zabul, o zonă foarte instabilă din sudul acestei ţării.

Momentul de vîrf al participării rumîneşti la Forţa de Asistenţă de Securitate din Afganistan (ISAF) a fost în 2011, an în care au fost dislocaţi, pentru o perioadă de cîteva luni, peste 2.000 de militari. De altfel, Rumînia a fost a şaptea ţară contributoare la misiunea ISAF, din punctul de vedere al numărului de militari dislocaţi şi al complexităţii misiunilor executate. În martie 2014, în Afganistan, mai erau dislocaţi 1.021 de militari rumîni.

Timp de 17 ani, la misiunea din Afganistan, au luat parte, prin rotaţie, 35 de batalioane de manevră din Forţele Terestre, precum şi 137 de microstructuri. Totodată, Forţele Aeriene au asigurat comanda Aeroportului Internaţional din Kabul pentru o perioadă de şase luni, în 2006, şi în perioada aprilie 2011 – aprilie 2019, în două rotaţii, tot de cîte şase luni.

Rumînia a participat şi la misiunea NATO din Afganistan, „Resolute Support”.

O altă misiune importantă a fost cea din Irak, unde Rumînia a luat parte încă dinainte de aderare. La misiunea coaliţiei internaţionale ”Iraqi Freedom”, Rumînia a participat timp de peste şase ani (19 martie 2003 – 23 iulie 2009), numărul maxim de militari dislocaţi fiind de 773.

De asemenea, Bucureştiul a contribuit cu instructori la cea de’a doua misiune din acest teatru de operaţii, în perioada ianuarie 2005 – noiembrie 2011.

Dacă oficialii NATO şi cei americani au lăudat, în nenumărate rînduri, comportamentul militarilor rumîni în teatrele de operaţii, Rumînia nu se putea mîndri cu respectarea promisiunii de alocare a 2,38% din Produsul Intern Brut pentru apărare, pînă acum 3 ani. Promisiune încălcată altfel de multe state europene, mai ales după declanşarea crizei economice şi financiare.

În 2004, bugetul Apărării a crescut semnificativ, cu 8,4% faţă de anul precedent, cele 50.000 de miliarde de lei (1,4 milioane de dolari) reprezentând 2,38% din PIB. A urmat o creştere în 2005, cînd MApN a primit 60.000 de miliarde de lei (1,6 miliarde de dolari).

În 2006, suma creşte cu circa 400 de milioane de dolari, dar reprezintă doar 2,1% din PIB. Acelaşi lucru se întîmplă şi în 2007, cînd bugetul Apărării reprezintă 2,05% din PIB (7,7 miliarde de lei), după o propunere iniţială de 1,78%.

Cînd economia „duduia”, MApN a primit 8,3 miliarde de lei în 2008, adică o creştere cu 12,28 % faţă de 2007, dar reprezentînd doar 1,89 % din Produsul Intern Brut, în timp ce în 2009 alocarea a scăzut la 7,3 miliarde de lei (în jur de 1,3% din PIB).

La 3 noiembrie 2009, deputaţii au adoptat, în pofida opoziţiei PDL, o propunere legislativă care stabilea ca bugetul Ministerului Apărării Naţionale să fie anual de minimum 2% din PIB, dar reducerea bugetului a continuat şi în 2010, cînd apărarea a primit circa 7 miliarde de lei, adică 1,31% din PIB.

Cel mai scăzut buget a fost alocat în 2011, cînd MApN a primit numai 4,8 miliarde de lei (0,81% din PIB), ca urmare a faptului că fondurile pentru plata pensiilor militare au fost trecute la Ministerul Muncii.

La 31 martie 2011, Ministerul Apărării Naţionale a solicitat Ministerului Finanţelor Publice majorarea bugetului instituţiei, începând din anul 2012, la 2,38% din Produsul Intern Brut, potrivit angajamentului asumat de ministrul Gabriel Oprea la preluarea mandatului. Solicitare în van, bugetul MApN pentru 2012 fiind de 7,57 miliarde de lei, reprezentând 1,31% din PIB.

Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a aprobat, în şedinţa din 5 februarie 2013, suplimentarea graduală a bugetului Ministerului Apărării Naţionale cu 0,3% din PIB anual, pînă la atingerea, în 2016, a nivelului de 2% din PIB.

Ministrul Apărării, Mircea Duşă, a declarat, că „de’a lungul timpului, odată cu bucuria primirii în NATO, politicienii au uitat ca bugetul MApN să fie unul care să’i permită să realizeze” obiectivele asumate la aderarea la Alianţă. El a reamintit de documentul strategic, cu putere juridică, elaborat de CSAT anul trecut, care să asigure o creştere anuală a bugetului Ministrului Apărării, astfel încît, în 2016-2017, acesta să ajungă la 2% din Produsul Intern Brut.

În ceea ce priveşte contribuţia Rumîniei la bugetul Alianţei Nord-Atlantice, ea a reprezentat în aceşti ani aproximativ 1% din bugetul total al NATO. În 2013, valoarea tuturor contribuţiilor financiare ale Rumîniei la NATO s’a ridicat la aproape 180 de milioane de lei, conform Ministerului Apărării Naţionale.

După aderare au fost aduse şi o serie de modificări legislative pentru armonizarea legislaţiei naţionale cu acquis-ul NATO, inclusiv în Constituţia revizuită din 2003. Aceste modificări aduse unor texte constituţionale au creat temeiul pentru eliminarea, pe timp de pace, a serviciului militar obligatoriu şi, totodată, trecerea la o armată de profesionişti, începînd cu 1 ianuarie 2007.

În caz de război însă, stare de mobilizare şi stare de asediu, serviciul militar redevine obligatoriu.

Legea nr. 384/2006 privind statutul soldaţilor şi gradaţilor profesionişti, cu modificările şi completările ulterioare, a marcat o realizare semnificativă în cadrul procesului de formare şi dezvoltare a unei armate moderne, suple, cu o capacitate operaţională sporită, interoperabilă cu armatele altor state membre NATO.

Strategia de Transformare a Armatei Rumîniei (STAR) cuprinde trei etape distincte, pînă în 2015 derulîndu’se cea de’a doua fază, ”Etapa integrării operaţionale în NATO şi Uniunea Europeană”, prevăzută a se derula în perioada 2008-2015. Pe parcursul acestei etape era proiectată îndeplinirea unor obiective pe termen mediu, precum continuarea operaţionalizării forţelor, desfăşurarea programelor majore de înzestrare, reorganizarea învăţămîntului militar, extinderea implementării, la nivelul unităţilor nedislocabile, a unor cerinţe de interoperabilitate ale Obiectivelor Forţei,  creşterea contribuţiei pentru Forţa de Răspuns a NATO şi UE.

În ultima etapă a procesului de transformare – Integrarea deplină în NATO şi UE (2016-2025) urmează să fie îndeplinite obiectivele pe termen lung, care vizează:
a. concentrarea eforturilor şi resurselor financiare şi umane în vederea realizării capabilităţilor prevăzute în Ţintele de Capabilităţi şi îndeplinirii responsabilităţilor în cadrul NATO şi Uniunii Europene;
b. continuarea modernizării înzestrării cu echipamente noi şi realizarea interoperabilităţii depline cu armatele ţărilor membre NATO şi ale Uniunii Europene;
c. crearea condiţiilor pentru dispunerea marilor unităţi şi unităţilor în cazărmi cu facilităţi complete pentru asistenţă socială, cazare, dispunerea echipamentelor militare şi instrucţie;
d. concentrarea activităţilor de evaluare sistemică şi structurală pe domeniul procesului de înzestrare şi modernizare cu tehnică şi echipamente.

O altă contribuţie importantă este adusă de Rumînia la personalul din structurile Alianţei. Încadrarea posturilor permanente în cadrul comandamentelor din structura de comandă (NCS) şi a celor din structura de forţe a NATO (NFS), precum şi în cadrul Agenţiilor NATO, dar şi al Centrelor de Excelenţă, a evoluat din 2004, cînd erau încadrate 50 de posturi în comandamentele NATO, la peste 150 în prezent.

În ceea ce priveşte nivelul de vizibilitate al posturilor încadrate, dacă în anul 2004 era prevăzută o singură funcţie de general la Celula de Coordonare a Parteneriatului, în prezent Rumînia are alocate 5 posturi de general. Potrivit MApN, în cei 15 ani de apartenenţă la NATO, peste 400 de militari au fost rotiţi pe funcţii internaţionale sau în cadrul reprezentanţelor militare ale Rumîniei la NATO.

Fără îndoială, cea mai vizibilă poziţie este cea ocupată de Sorin Ducaru, unul dintre asistenţii Secretarului general al NATO.

Rumînia se prezintă bine şi la capitolul schimb de informaţii. Astfel, în perioada 2008-2012, Direcţia Informaţii Militare (DIM) s’a situat între primii cinci contributori ai Diviziei informaţii a Statului Major Militar Internaţional al NATO şi s’a aflat pe primul loc la contribuţii în sprijinul Diviziei informaţii, anul trecut.

Într’un interviu acordat Mediafax la 30 martie, directorul SRI, George Maior, declara că Rumînia este a doua ţară contributoare cu informaţii la unitatea civilă de informaţii a NATO.

”Din punct de vedere al informaţiilor, sîntem a doua ţară contributoare cu informaţii la unitatea civilă de informaţii a NATO, despre ea pot să vorbesc acum, unde contribuie, de altfel, şi SRI, a coordonat deja mai multe rapoarte pe informaţii legate de securitatea energetică, SRI împreună cu colegii de la SIE, şi chiar avem oameni din partea Serviciului care lucrează, de fapt, în aceste unităţi foarte apreciate, unul dintre ei fiind chiar unul dintre adjuncţii unităţii de informaţii civile a Alianţei. Deci, sunt foarte mulţumit şi de schimbul de informaţii care se desfăşoară în context NATO şi de contribuţia noastră cu analiză şi informaţie la sistemul de informaţie al Alianţei”, preciza directorul Serviciului Rumîn de Informaţii, George Maior.

Pe lîngă participarea la operaţiunile militare clasice ale Alianţei, Rumînia participă la diferite organisme create în cadrul NATO.

Din 2010, Rumînia este membră a Unităţii Multinaţionale de Logistică pentru Controlul Mişcării – Mov Con MILU, în această calitate urmînd să asigure, prin componenta naţională, desfăşurarea operaţiunilor de mişcare şi transport în teatrul de operaţii Kosovo, în trimestrul II din 2014 şi în trimestrele I şi II din 2015.

Un domeniu nou, dezvoltat după accederea Rumîniei, îl reprezintă programul NATO de investiţii în securitate – NSIP. Rumînia este desemnată ca autoritate de implementare (calitate de ţară gazdă) pentru un număr total de 50 de proiecte NSIP, care fac parte din 10 pachete de capabilităţi. Aceste pachete de capabilităţi vizează furnizarea de facilităţi operaţionale, îndeosebi în domeniul infrastructurii de aerodrom, asigurarea şi întreţinerea capabilităţilor incluse în Sistemul Integrat NATO de Apărare Antiaeriană – NADINADS şi îmbunătăţirea sistemelor de comunicaţii în reţea, de interes major la nivelul NATO.

La capitolul înzestrare, Departamentul pentru Armament a achiziţionat, în cei 15 ani, două fregate tip T‑22R „Regele Ferdinand” şi „Regina Maria”, avioane de transport scurt/mediu curier „C-27J Spartan”, sisteme de artilerie reactivă tip „LAROM”, sisteme de artilerie antiaeriană 2×35 mm, „Viforul” şi „Gepard B2L”.

Pe listă se mai află elicopterele IAR-330 modernizate, în variantele SOCAT, Transport şi MEDEVAC, elicopterele IAR-330 navalizate, ambarcate la bordul fregatelor tip T-22R, autovehicule 4×4 tip „VAMTAC”, în variantele blindată şi neblindată, transportoare blindate pentru trupe 8×8 tip „Piranha III-C”, radare pentru supraveghere la înălţimi mici şi medii tip „Gap Filler”, precum şi echipamente de război electronic pentru avioanele de transport „C-130 Hercules”.

Avioanele au reprezentat însă o problemă importantă şi amplu dezbătută, care nu s’a încheiat încă.

În 2003, Forţele Aeriene Române aveau în dotare 101 avioane MIG 21 Lancer modernizate, dintre care doar 58 zburau, şi alte 100 de aparate MIG 21 nemodernizate, care îşi epuizaseră resursele de zbor.

La 21 septembrie 2005, ministrul Apărării de atunci, Teodor Atanasiu, declara, într’un interviu pentru Reuters, că România va selecţiona noi avioane de vânătoare, în 2006, pentru a înlocui flota aeriană învechită de aeronave MiG-21. Teodor Atanasiu preciza că Rumînia are nevoie de cel puţin 24 de avioane noi, care ar putea fi achiziţionate inclusiv în sistem leasing în urma unor licitaţii, sau ar putea fi obţinute prin participarea la proiectul forţelor aeriene americane F-35 Joint Strike Fighter (JSF), dezvoltat de Lockheed Martin.

Dar abia în septembrie 2012, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a aprobat proiectul de „realizare graduală a capabilităţii de apărare aeriană” în cadrul programului „Avion multirol al Forţelor Aeriene”.

În iunie 2013, Guvernul a anunţat aprobarea proiectului de lege privind achiziţia a 12 avioane vechi de tip F-16, pentru care se vor plăti 628 milioane euro.

La 11 octombrie anul 2013, MApN a informat că Guvernul României şi cel al Portugaliei au semnat contractul de achiziţie pentru F-16.

La 10 ianuarie 2014, ministrul Apărării Naţionale, Mircea Duşa, a anunţat că peste 90 de persoane vor pleca, în vara acestui an, în Portugalia şi SUA, pentru pregătire în vederea operării avioanelor multirol F-16, care vor sosi în Rumînia în 2016.

”Poliţia Aeriană se asigură cu avioane MIG 21 Lancer care îşi consumă resursa de zbor în 2017. De aceea, a fost imperios necesar ca anul trecut să demarăm programul de înzestrare a aviaţiei de vânătoare cu avioane care să poată realiza misiuni de poliţie aeriană. Primele avioane din programul de înzestrare cu avioane multirol vor sosi în Rumînia în 2016″, preciza Duşa.

Lucru care s’a și întîmplat. Ultimele trei avioane ale escadrilei de F-16 au fost receptionate în octombrie 2017, la baza Aeriana 86 de la Borcea, în cadrul unei ceremonii la care au participat seful Fortelor Aeriene, Laurian Anastasof, secretarul de stat Mircea Dusa si omologul său portughez, Marcos Perestrello.

Generalul-locotenent Laurian Anastasof:

”Tehnologic, trecerea de la generația 3 la generația 4 aduce Rumînia în clubul țărilor cu o capabilitate credibilă și sosește cu o perspectivă de a putea realiza trecerea către generatia 5 de avioane de luptă. Pentru Fortele Aeriene Rumîne a fost un pas important și obligatoriu, inovatiile tehnologice din ultima perioada conducînd la evoluții și schimbări rapide în cadrul sistemului de apărare aeriană.”

Este important ca aceasta platformă aeriana sa fie exploatata la capacitate maxima, F-16 fiind un sistem de armă extrem de tehnologizat, interconectat cu toate sistemele de comunicatii, de comanda/control din sistemul de apărare aerian national și NATO.

Mircea Dușa:

„Aducerea în Rumînia a avioanelor F-16 reprezintă etapa de tranziție către introducerea în serviciul Forțelor Aeriene Rumîne a aeronavelor de generatia 5 si modernizarea aviatiei de luptă rumînești.”

Primele sase aeronave din escadrila de 12 avioane multirol incluse în acordul rumîno-portughez au intrat în dotarea Fortelor Aeriene Rumîne pe data de 29 septembrie 2016, iar urmatoarele trei pe 16 decembrie 2016.

Înzestrarea cu tehnică şi echipamente militare și respectarea angajamentelor asumate de Rumînia în calitate de stat membru NATO impune, pentru Ministerul Apărării Naţionale, realizarea capabilităţilor militare stabilite prin Obiectivele Forţei, precum şi pregătirea şi punerea la dispoziţia Alianţei a capabilităţilor pentru Forţa de Răspuns a NATO (NRF).

În intervalul ce a urmat aderării la Alianţă s’a acţionat pentru îndeplinirea obiectivelor fundamentale ale procesului de înzestrare şi anume:

1. înzestrarea structurilor militare cu echipamente şi sisteme de armamente necesare realizării capabilităţilor operaţionale asumate de România în procesul de planificare a apărării colective;

2. modernizarea permanentă a echipamentelor şi a armamentelor prin etapizarea înzestrării pe timpul întregului ciclu de viaţă al bunurilor;

3. standardizarea şi asigurarea calităţii echipamentelor şi a armamentelor prin asigurarea compatibilităţii celor din dotare cu cele din înzestrarea armatelor statelor membre NATO şi UE.

În baza principiului ”pachetului unic de forţe şi capabilităţi”, Rumînia, ca şi alţi aliaţi, a dezvoltat şi menţine un singur set de forţe şi capabilităţi, atît pentru participarea la întregul spectru de misiuni al Alianţei, inclusiv apărarea colectivă, cît şi pentru contribuţii la operaţii conduse de UE. În perioada parcursă de la aderare s’au derulat, ori sînt în curs de derulare, o serie de programe de înzestrare dintre care cele mai relevante sînt modernizarea tancului; modernizarea Maşinii de Luptă a Infanteriei (MLI); achiziţiea Trasportorurului Blindat pentru Trupe 8×8 (TBT),  modernizarea Sistemul de Comunicaţii şi Informatică al Armatei Rumîniei (SCIAR), achiziţia de fregate,  achiziţia şi modernizarea elicopterelor navalizate,  Sistemul de Comandă şi Control Aerian Naţional (SCCAN), Sistemul Integrat de Supraveghere a Frontierei Maritime (SCOMAR), avionul scurt mediu curier.

Programul strategic ”Avion multirol al Forţelor Aeriene” – aprobat de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, prevede realizarea, în prima fază, a unei capabilităţi aeriene iniţiale şi ulterior, gradual, a capabilităţii finale cu avioane de generaţia a 5-a, F-35 JSF, parcurgînd o perioadă de tranziţie asigurată cu avioane F-16 din excedentul altor state.

În condiţiile declanşării crizei financiare, s’a avut în vedere combinarea eforturilor naţionale cu cele ale altor naţiuni pentru dezvoltarea de capabilităţi comune, care să asigure îmbunătăţirea capacităţii de apărare şi de management al crizelor.

Participarea la realizarea de capabilităţi multinaţionale în cadrul NATO s’a concretizat în contribuţii pentru achiziţia de produse specifice pentru unele programe cum sunt cele din domeniile Sistemului de Comandă şi Control Aliat (ACCS), ale sistemului NATO de apărare antirachetă (ALTBMD), cercetare, supraveghere şi recunoaştere (JISR), capabilităţii de transport strategic (SAC), supravegherea terestră din aer (AGS) şi din domeniul cercetării şi avertizării timpurii (NAEW).

Operaţionalizarea forţelor destinate NATO

Procesul de operaţionalizare a forţelor a început în anul 2005, odată cu iniţierea procesului de integrare în NATO a Armatei Rumîniei, derulat în baza Planului de accedere şi integrare al Comandamentului Forţei Întrunite Napoli pentru Bulgaria, Rumînia şi Slovenia / 2004.

Pînă în prezent au fost certificate şi afirmate 80 de structuri din Forţele Terestre, Forţele Aeriene, Forţele Navale şi Comandamentul Logistic Întrunit. Aceste structuri fac parte din pachetul de forţe şi capabilităţi asumate prin Obiectivele Forţei 2008 şi sînt incluse în structura de forţe a Armatei Rumîniei.

Participarea la proiectul american de dezvoltare etapizată a sistemului de apărare antirachetă în Europa, parte integrantă a sistemului NATO Missile Defence

În conformitate cu deciziile adoptate la Summit-urile NATO de la Bucureşti, din 2008, al celui de la Strasbourg-Kehl, din 2009, şi cel de la Lisabona, din 2010, Rumînia participă la dezvoltarea sistemului american de apărare antirachetă, parte integrantă a sistemului NATO de apărare antirachetă, ceea ce reprezintă o contribuţie substanţială la dezvoltarea capabilităţii aliate de apărare antirachetă şi asigură creşterea vizibilităţii şi întărirea rolului ţării noastre în cadrul Alianţei.

Participarea Rumîniei la proiectul menţionat vizează etapa a II-a a programului şi presupune instalarea şi găzduirea de interceptori tereştri care urmează să devină operaţionali începînd cu anul 2015. Statul Major General coordonează activităţile privind implementarea Sistemului de Apărare Antirachetă al SUA în ţara noastră – operaţionalizarea Bazei Militare 99 Deveselu şi securitatea transportului elementelor sistemului antirachetă în bază.

Participarea la iniţiativele de dezvoltare a capabilităţilor

Dezvoltarea capabilităţilor în Armata României este parte integrantă a procesului de planificare a apărării şi are drept scop constituirea unui pachet de forţe care să asigure îndeplinirea misiunilor naţionale şi a angajamentelor internaţionale asumate, astfel:

– derularea activităţilor pentru implementarea Obiectivelor Forţei 2008, respectiv a noilor Ţinte de capabilităţi 2013;
– derularea proiectelor / programelor de dezvoltare a capabilităţilor în cadrul angajamentelor naţionale asumate anterior conceptului NATO Smart Defence (concept ce vizează utilizarea cu maximum de eficienţă a resurselor alocate pentru apărare, în scopul respectării nivelului de ambiţie al Alianţei şi menţinerii capacităţii de îndeplinire a misiunilor), cît şi în cadrul acestuia;
– derularea proiectelor pentru realizarea capabilităţilor prin cooperare bilaterală.

În esenţă, în cei 10 ani, anterior apariţiei conceptului Smart Defence (înainte de 2010), Armata Rumîniei şi’a asumat participarea la şase programe/proiecte:

– Sistemul Aliat de Supraveghere Terestră – Allied Ground Surveillance (AGS);
– Forţa Aeropurtată NATO de Avertizare Timpurie şi Control – NATO Airborne Early Warning and Control (NAEW&C);
– Sistemul de Comandă-Control Aerian al NATO – Air Command and Control System (ACCS);
– Apărarea împotriva rachetelor balistice – Ballistic Missile Defence (BMD);
– Modulul NATO de comunicaţii şi informatică dislocabil – Deployable Communications Module (DCM E);
– Capabilitatea de transport aerian strategic – Strategic Airlift Capability (SAC).

În cadrul conceptului ”Smart Defence”, Rumînia vizează 46 din cele 148 de proiecte, împărţite în cadrul celor trei domenii (Tier) astfel:

– participă la 16 din cele 27 proiecte cuprinse în Tier 1 (proiecte care au o naţiune lider şi se apreciază că pot fi implementate);
– interesată de 22 din 54 de proiecte cuprinse în Tier 2 (proiecte pentru care a fost manifestată o dorinţă moderată de participare a naţiunilor şi nu a fost identificată o naţiune lider);
– interesată pe termen lung de 8 din cele 67 de proiecte incluse în Tier 3 (proiecte care nu pot fi dezvoltate deocamdată din cauza resurselor insuficiente şi a interesului scăzut manifestat de naţiuni, dar care prezintă un bun potenţial pentru dezvoltarea ulterioară).

În calitate de aliat fidel al SUA în cadrul NATO, Rumînia a beneficiat de modernizarea bazei de la Mihail Kogălniceanu, unde s’au instalat, în vara anului 2010, militarii americani din Joint Task Force East. Modernizarea a costat 50 de milioane de dolari, plătiţi de Washington, dar baza, care poate găzdui pînă la 1.600 de militari, este folosită în comun de militarii rumîni şi americani.

Totodată, baza de la Mihail Kogălniceanu va deveni un nod de transport esenţial pentru echipamentele americane care se reîntorc din Afganistan, după ce Kîrgîzstan nu a mai dorit să reînnoiască acordul pentru folosirea bazei de la Manas de către trupele SUA.

Ca urmare a situaţiei din Crimeea, Statele Unite au cerut Rumîniei permisiunea de a suplimenta numărul soldaţilor americani de la Kogălniceanu. Preşedintele Traian Băsescu a aprobat solicitarea Ambasadei SUA privind dislocarea la aerodromul Mihail Kogălniceanu a unor elemente ale unei unităţi de infanterie marină denumită ”Special Purpose Marine Air-Ground Task Force-Crises Response (SP MAGTF-CR)”, cu până la 600 de militari, precum şi cu „un număr de aeronave militare necesare pentru îndeplinirea minisunilor specifice”. Astfel, numărul militarilor americani dislocaţi va fi de maximum 1.600.

Securitatea Rumîniei a devenit mult mai întărită după amplasarea scutului antirachetă de la Deveselu.

Rumînia participă la dezvoltarea sistemului american de apărare antirachetă, parte integrantă a sistemului NATO de apărare antirachetă, care a devent operaţional din 2015. Scutul de la Deveselu nu a fost pe placul Moscovei, care susţine, în pofida asigurărilor de la Washington şi de la Bucureşti, că este îndreptat împotriva sa.

Totodată, criza din Crimeea și Turcia a făcut ca Rumînia să fie unul dintre beneficiarii repoziţionării forţelor NATO în regiune. Dezavantajul, semnalat și de preşedintele Traian Băsescu, va consta mereu în posibila intensificare a activităţilor de spionaj.

Preşedintele Băsescu a declarat, la 26 martie 2014, după bilanţul SRI, că este posibil ca Rumînia să fie unul dintre beneficiarii repoziţionării forţelor NATO, urmare a evoluţiilor din regiune, ceea ce o va face „mult mai atractivă” pentru spionaj, astfel că trebuie consolidată componenta de contraspionaj.

Şi tot situaţia din Ucraina a readus în atenţie faptul că Rumînia este protejată de un eventual atac, în baza principiului solidarităţii colective înscris în Articolul 5 al Tratatului Nord-Atlantic.

Fotografie de la exercițiul NATO care a avut loc în 2017 în apropierea graniței cu Rusia (IOANA EPURE)

Aderarea la NATO a reprezentant un efort național, poate cel mai mare de la înlăturarea comunismului. Cu greu un om politic rumîn sau o forță politică poate să’și aroge meritul pentru succesul Rumîniei în cadrul acestui proces complex intern și internațional.

Acest proces a generat un consens politic național ceea ce în momentul de față poate părea excepțional avînd în vedere polarizarea din prezent.

Însă cel mai important aspect al aderării la NATO este faptul că Rumînia a putut, după foarte mult timp, să’și selecteze în mod suveran și independent aliații, fără intervenția sau presiunile vreunei alte puteri.

Decizia politică de a deveni membru al NATO nu a fost făcută sub imperiul vreunei mutilări teritoriale – cazul alianței cu Germania nazistă după 1940 sau dictată de vreo putere hegemonică, care controla toate aspectele politicii externe rumînești – cazul URSS și al semnării Tratatului de la Varșovia.

Costul teritorial, uman și economic al aderării la NATO pentru Rumînia, probabil nu va niciodată mai mare decît a fost cel contabilizat în anii cînd așa-zișii noștri ”aliați” ne’au întors spatele la nevoie, Rumînia pierzînd și economic (tezaur, despăgubiri de război, înapoiere economică ș.a.m.d.), uman (cel puțin un milion de rumîni morți sau dispăruți) dar și teritorial (Basarabia, Cadrilaterul).

Citește și: RUMÎNIA TRĂDATĂ

Pînă să invadeze rușii Crimeea, în urmă cu 5 ani, nimeni nu se gîndea serios la posibilitatea izbucnirii unor războaie între state și anexări teritoriale.

Nici măcar NATO. Probabil nici cel mai vizionar strateg militar rumîn nu a prevăzut că la 10 ani de la aderare Rusia va lovi Crimeea.

O întrebare merită să fie pusă: Ce s’ar fi întîmplat dacă în 2014 americanii nu erau în țara noastră, se limitau rușii doar la Ucraina?

Rumînia stă un pic mai bine decît balticii sau polonezii, care au graniță comună cu Rusia, însă relațiile cu Moscova nu sunt înfloritoare, iar istoria ne’a învățat că numai prieteni nu ne sunt rușii – în 1812 au anexat Basarabia, în 1917 ne’au lăsat singuri în fața Puterilor Centrale, în ’40 ne’au luat iar Basarabia. Nu mai vorbim de Tezaur etc.

Citește aici adevărul despre Tezaur: ADEVĂRUL DESPRE TEZAURUL ROMÂNESC DE LA MOSCOVA

În fine, în momentul ăsta nu se pune problema unui război cu Rusia. Cu toate astea, mulți dintre noi ne întrebăm de multe ori ce’ar fi dacă Putin ar vrea să ne atace și militar, pentru că propagandistic Rusia o face dintotdeauna.

Calitativ și cantitativ, rușii stau mult mai bine decît noi – mii de avioane de luptă față de o biată escadrilă la noi, o armată de zeci de ori mai mare, tancuri grele față de tancuri medii la noi – ca să nu mai vorbim de sistemele lor ultra-performante de rachete sau de armament nuclear.

Și mai au și ceva experiență recentă dacă ne gîndim că, în ultimii zece ani, i’au făcut praf pe georgieni și pe ucraineni și au și pus mîna la întoarcerea războiului din Siria în favoarea lui Assad.

Pe de altă parte, să ne amintim și că nu sînt invincibili, de cînd și’au furat’o în Afganistan.

Analistul Claudiu Degeratu spune că războiul informațional cu Rusia a început deja.

Forța militară a Rumîniei reprezintă, cantitativ și calitativ, o fracțiune din cea a Rusiei. Am avea vreo șansă să rezistăm? Ce crede acest expert militar că se va întîmpla dacă Putin ar ataca Rumînia vom afla în rîndurile următoare:

Claudiu Degeratu:

”Șansele noastre sînt să rezistăm 24 de ore sau cel mult 36, nu văd cum ar fi posibil mai mult decît atît în condițiile în care nu avem apărare antiaeriană, nici capacitatea de a lovi în adîncime, nu avem sisteme ofensive care să asigure capacitatea de distrugere mare ca să încetinească avansul.

În principal ne omoară faptul că nu avem apărare aeriană credibilă, pentru că asta înseamnă primele 24 de ore – războiul se poartă de către aviație. Probabil că avem o șansă să rezistăm undeva în zona Galați, pentru că dacă se ajunge în Bărăgan va trebui să ne pregătim de gherilă urbană în București. Scenariul optimist este că am rezista 48 de ore, iar cel realist este că am fi învinși în 36 de ore.”

Faptul că nu avem infrastructură, rutieră, feroviară, poate fi un avantaj, în sensul în care să’i împiedice pe ruși? Plus că avem munți, dealuri…

Claudiu Degeratu:

”Relieful nu îi încetinește, nu ne putem baza pe acest lucru, pentru că rușii ar viza cel mai important centru administrativ, iar acesta nu beneficiază de protecția reliefului. La București se ajunge ușor de la graniță – în șase, cel mult zece ore. Oricum, și dacă ar fi fost mai favorabil nu știu cît ne’ar fi ajutat – s’a văzut și în Georgia că relieful nu mai reprezintă o problemă, la fel și în Ucraina și Siria.

Pe hîrtie, conform manualelor militare, s’ar putea să existe zone de rezistență în munți, dar acestea ar fi nesemnificative pentru că obiectivul este cel mai important centru administrativ, Bucureștiul, care n’are nicio calitate în ceea ce privește geografia.”

În perioada sovietică, Armata a 14-a era cea care ar fi avut misiunea să se lanseze către Balcani, trecînd prin Rumînia; exista chiar și un drum secret prin teritoriul Republicii Moldova. Acum Armata a 14-a este departe de ce era altădată. Cum ar putea să ne invadeze acum rușii?

Claudiu Degeratu:

”E destul de puțin probabil că vor lansa o invazie pentru că neavînd graniță comună e greu să dezvolte o ofensivă terestră. Aceasta ar presupune adăugarea sau anexarea unor zone gen sudul Ucrainei pentru acces la gurile Dunării sau desant maritim. Și acesta din urmă ar fi complicat, dat fiind că spatele frontului nu ar fi asigurat, iar, în plus, în Marea Neagră trebuie ținut cont și de Turcia.

Dacă, totuși, s’ar ajunge aici, cea mai bună soluție pentru Federația Rusă ar fi o ofensivă terestră pe regiunea Galați – Sulina – Constanța dublată de un desant maritim. Sau, se poate renunța la desantul maritim dacă este atacată Constanța de pe mare și sunt bombardate cele două aeroporturi, cel civil și cel militar de la Kogălniceanu, pentru că interesul este anihilarea facilităților portuare și aeroportuare pentru ca Rumînia să nu primească întăriri militare.

Totodată, ar fi bombardată linia de comunicații București – Constanța pentru a preveni aducerea de forțe spre Constanța; ulterior, forțele ruse s’ar deplasa pe una din două direcții Constanța – București sau Galați – București.

În mod clasic, armata rusă are două-trei direcții de ofensivă și în cazul atacării Rumîniei ar trebui să aibă cel puțin una terestră / marină și o a doua care să țină sub control logistica. Dar, repet, probabilitatea este foarte mică.”

Odată cu preluarea președinției de către Donald Trump s’a vehiculat ideea că NATO nu ar interveni dacă un stat membru ar fi atacat (celebrul articol 5). Există această posibilitate la modul realist?

”Aplicarea articolului 5 se face doar cu consens – nu se poate fără vreunul din statele membre. În ultimul război din Irak s’a blocat discuția pe articolul 5 pentru că Franța nu a vrut activarea sa atunci cînd Turcia a cerut ajutor. Comandamentul militar a decis atunci întărirea zonei militare, fără o declarație politică, pentru că Franța nu voia, așadar există portițe de ocolire a articolului 5.

Oricum, după summiturile de la Varșovia și Bruxelles, aplicarea articolului 5 a devenit mai viabilă decît era atunci cînd Rusia a anexat Crimeea. S’a aprobat planul de contingență (un plan de apărare detaliat) pentru Rumînia, s’a aprobat și ca supravegherea maritimă în Marea Neagră să fie integrată la comandamentul din Marea Britanie, care se ocupă de situația operațională din Marea Mediterană și Marea Neagră în vederea aplicării articolului 5. Deci e mai bine.”

Să presupunem că NATO va interveni. Un document publicat recent arată că Alianța ar fi incapabilă să prevină, de exemplu, o cucerire a țărilor baltice de către Rusia. Ar fi diferită situația în cazul nostru?

Claudiu Degeratu:

”Încă e foarte firavă pregătirea militară iar prezența rotațională a forțelor NATO și americane nu e de ajuns. Toată lumea trage două semnale de alarmă – să avem o prezență permanentă, nu doar rotațională, pentru că forțele permanente au altfel de pregătire decît cele rotaționale cum sunt forțele de reacție rapidă. De exemplu acestea nu au tehnică grea.

La baltici se vorbea de necesitatea staționării a șapte brigăzi, dintre care trei blindate. Iar o forță de astfel de dimensiuni trebuie să fie staționară, la 10 km de graniță, cum se întîmpla în Germania în timpul Războiului Rece. În al doilea rînd, țările din flancul estic nu fac față militar și e presiune să’și dezvolte propriile capacități de apărare.

Forțele de reacție rapidă deja existente vor interveni dar sunt înarmate ușor și au capacitatea să reziste în conflict de nivel înalt 30 de zile dacă au toate materialele necesare – iar asta presupune inclusiv ca teritoriul național să fie pregătit să le primească.

În ceea ce privește România, facilitățile americane de la noi sînt mai mult destinate antrenamentului și menținerii unei prezențe și mai puțin consolidării apărării. Ne bazăm, însă, pe parteneriatul strategic cu SUA care are și un aspect de prevenție.

E greu să imaginezi o agresiune asupra Dobrogei cu atacuri masive asupra facilităților americane – astfel de ținte nu pot fi evitate urmărind doar forțe rumînești.”

În ultimii ani se vorbește tot mai mult despre războaie hibride: forțe paramilitare, război electronic și informațional. În cazul în care Rumînia ar fi ținta unui astfel de război, cum s’ar putea apăra?

Claudiu Degeratu:

”NATO poate ajuta politic – pentru că va sancționa clar și un atac hibrid. Din punct de vedere al războiului cibernetic s’au făcut progrese pentru că a fost clasificat ca domeniu operațional de planificare militară, la fel cum se întîmplă pentru cazurile unui conflict terestru, aerian sau maritim. Iar asta implică ripostă și capacitate de apărare cibernetică pentru orice aliat.

Partea de război informațional este mai vizibilă – avem de’a face cu fake news, cu penetrări de instituții politice, cu sprijinirea unor campanii (gen modificarea Constituției cu privire la familie).

Este un domeniu în care e mai complicat să operezi pentru că e vorba de politică și opinie, însă au fost cazuri de ingerință politică din partea Rusiei și nu m’ar mira, de exemplu, ca după referendumul pentru familie să înceapă să se promoveze ideea unuia cu privire la prezența bazelor străine pe teritoriul Rumîniei, inclusiv cea de la Deveselu, care găzduiește scutul anti-rachetă. Astfel de abordări sînt testate pentru că Rusia pleacă de la premiza că trebuie folosite conflicte locale existente sau trebuie acces la forțe politice influențabile.

Articolul 5 poate fi aplicat pentru agresiune cibernetică. Altfel, NATO poate să dezvolte comunicare strategică, poate întări capacitatea pe intelligence, inclusiv intelligence strategic și schimb de informații.”

Citește și: ROMÂNIA, O PIEDICĂ PENTRU IEȘIREA RUSIEI LA ADRIATICA ȘI PENTRU UNGARIA ”MARE”

Resurse: mediafax.ro, civitaspolitics.ro, Armées d’aujourd’hui, Nr. 387, Martie 2014, p. 53, vice.ro

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   ‪Dacii‬   Dacia‬ ‪ ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

 

PANNONIA STRĂ-RUMÎNEASCĂ

Înainte de venirea triburilor din Asia, Pannonia a fost locuită de neamuri stră-rumîneşti

La venirea triburilor asiatice în Panonnia, vechile cronici spun că actualul teritoriu al Ungariei era locuit de slavi, bulgari şi de o populaţie numită ”păstori ai romanilor”. O parte a istoricilor rumîni este convinsă că este vorba de populaţii rumîneşti. Cu alte cuvinte, înainte de cucerirea maghiară, Pannonia ar fi fost locuită de neamuri stră-rumîneşti.

În secolul al IX-lea d.Hr., în Europa evului întunecat sosea o nouă populaţie de călăreţi războinici. Era vorba de războinicii siberieni ugro-maghiari, în traducere ”copiii pămîntului”, neamuri fino-ugrice, venite gradual din stepele Asiei şi aşezîndu’se către mijlocul secolului al IX-lea împinşi mai ales de pecenegi între rîurile Nistru şi Prut.

Maghiarii erau conduşi la acea vreme de căpetenia Arpad, erau nomazi şi trăiau din creşterea vitelor. Erau renumiţi arcaşi călare, atacînd din goana calului, evitînd înfruntările de lungă durată şi corp la corp.

Ce spunea despre acești maghiari siberieni abatele Regino în secolul al X-lea:

”Ei luptă mai ales cu săgeţi pe care ştiu să le arunce cu dibăcie din arcurile lor de lemn. Nu se pricep a lupta într’o ordine de bătaie sau a asedia cetăţi; adeseori se prefac a fugi pentru a înşela pe duşman. Nu ţin mult timp la luptă, astfel, dacă stăruinţa lor în bătaie ar egala furia primelor ciocniri, ar fi de neînvins. Se hrănesc aproape în chipul fiarelor sălbatice, cu carne crudă şi cu sînge.”

Ugricii și azi mănîncă crudă carnea de ren

Aceste triburi au fost folosite de bizantini contra bulgarilor ţarului Simion, în 895, cînd pradă cumplit Bulgaria şi îi bat pe oamenii ţarului în trei bătălii. Ţarul Simion se răzbună şi trimite pecenegii contra maghiarilor.

Aceştia din urmă sînt alungaţi şi pleacă într’o fostă provincie a imperiului roman, numită Pannonia. Ajung aici în 896 şi descoperă o populaţie mixtă de slavi, bulgari şi în special pe misterioşii ”păstori ai romanilor”.

Locuitorii Pannoniei

Pannonia, adică uriaşa cîmpie pe care se întinde Ungaria de astăzi, în secolul al IX-lea era sub influenţa regatului franc. Era organizată în cnezate şi ducate slave, conduse de boemi, vasali ai francilor. Cel puţin asta o arată şi cronica lui Rudolf din Ems.

Populaţiile aflate însă pe teritoriul Pannoniei sînt descrise atît de cronicarii latini din Ungaria, cît şi de slavi. Astfel, la sosirea siberienilor ugrici în Pannonia, în 896 aceştia găsesc aici slavi, parţial bulgari şi vlahi numiţi ”păstori ai romanilor” întinşi pe toată suprafaţa fostei provincii romane.

Iată, de exemplu, ce spune despre populaţiile din Pannonia la sosirea ugro-maghiarilor cronicarul Anonymus, un secretar al regelui Bella al II-lea după Constantin C. Giurăscu în lucrarea sa ”Gesta Hungarorum”:

”Că această ţară o locuiesc slavii, bulgarii şi blachii, adică păstorii romanilor. Fiindcă, după moartea lui Attila, pămîntul Pannoniei romanii îi ziceau că este păşune, fiindcă turmele lor păşteau în ţara Pannoniei. Şi cu drept cuvînt se spunea că pămîntul Pannoniei ar fi păşunile romanilor, fiindcă şi acum romanii pasc pe moşiile Ungariei.”

Consideraţia nu este singulară, fiind întîlnită şi la un alt cronicar ungur, Simon de Keza, dar şi în cronica rusească a lui Nestor.

”Se apucară (n.r.- ungurii) să lupte cu valahii şi cu slavii care locuiau acele ţări.”

Tot la Anonymus, dar şi în alte jurnale de călătorie medievale, se vorbeşte despre ”păstorii romanilor” sau de ”romani” alungaţi de ugro-maghiari din Pannonia,

Anonymus povestind o întîmplare prin care o garnizoană ”romană” era alungată din castrul ”Beszprem”, situat undeva în vestul Pannoniei.

”A patra zi însă au ajus la fortăreţa Bezprem. Atunci Usubu şi Eusee, orînduindu’şi armata împotriva soldaţilor romani ce păzeau fortăreaţa Bezprem, au început să lupte cu îndîrjire”, se arată în cronica lui Anonymus.

Misterioşii ”romani” sau ”păstori ai romanilor”, despre care se vorbea la aproape 500 de ani de la căderea Imperiului Roman de Apus, au declanşat aprigi dispute în rîndul istoricilor.

Se  știe că Pannonia era un areal în care păstorii își creșteau animalele de mii de ani.

Păstorii romanilor erau strămoşii rumînilor

Istoricii rumîni, dar şi unii germani şi chiar ugro-maghiari sînt de părere că ”păstorii romanilor” şi ”romanii” de pe teritoriul Pannoniei erau populaţii stră-rumîneşti care convieţuiau cu slavii şi migraseră după retragerea aureliană în aceste zone mai ferite ale imperiului pînă la invazia hunilor şi mai apoi a avarilor.

De altfel, cronicarii dau indicii, Anonymus le spune ”blachi” adică ”vlahi”, termen german preluat şi de slavi şi ungurii siberieni sub forma ”olahi”, atribuit populaţiilor rumîneşti.

Citeste și: ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

Acelaşi lucru o arată şi Simon de Keza, dar mai ales cronica lui Nestor. Istoricii rumîni sînt ferm convinşi că misterioşii ”păstori ai romanilor din cronici” sunt valahi, iar aceştia ocupau nu doar actuala Transilvanie, dar şi porţiuni din teritoriul Ungariei de astăzi, fiind alungaţi de triburile ugro-maghiare.

Iată ce preciza în ”Istoria rumînilor”, Constantin C. Giurăscu.

”În partea de răsărit a cîmpiei de o parte şi de alta a Tisei, ungurii au dat peste strămoşii noştri care se îndeletniceau pe lîngă agricultură şi cu creşterea vitelor. De aceea ei şi sunt amintiţi în cronicile ungureşti ca «păstori ai romanilor».”

Vlahii au locuit sute de ani în Ungaria medievală

Gheorghe Popa Lisseanu, istoric şi filolog rumîn, susţine chiar că aceste comunităţi rumîneşti au rămas o parte şi după cucerirea ugro-maghiară a Pannoniei şi continuau să ocupe spaţii întinse chiar în zona lacului Balaton.

Mai mult decît atît, istoricul rumîn spune că multe nume de locuri amintesc încă de comunităţile rumîneşti din Pannonia. Acesta descoperise în perioada interbelică, în colecţia de documente a lui G. Fejer, numeroase denumiri de sate, munţi şi ape din Ungaria medievală, mai precis în secolele X-XII, cu rezonanţe rumîneşti sau slavo-rumîneşti.

”Şi ceea ce este mai extraordinar este faptul că urme de localităţi şi de populaţiune rumînească se constată chiar în centrul Pannoniei, în jurul lacului Balaton”, preciza G. Popa Lisseanu într’un articol din 27 octombrie 1930. Este vorba în special de numele de localităţi Mikola, Rodusna, Culun, Capul Petri, Simighiun, Pascu, Genusara, Bab, Ursa sau Lupa.

Totodată, într’un document mănăstiresc din 1211 al unui aşezămînt monahal din Ungaria sunt pomenite nume rumîneşti, după părerea istoricului, purtate de personalul mănăstirii: Foca, Radu, Florian, Micu, Bob, Gelu ș.a.m.d.

Popa Lisseanu descoperă, după cum arată într’un articol ulterior din acelaşi an, zeci de sate rumîneşti rămase în Ungaria medievală şi susţine că populaţiile stră-rumîneşti au stăpînit alături de slavi şi Pannonia, nu doar Transilvania, la momentul venirii siberienilor unguri.

Printre argumene se află şi pomenirea unui castru de către cronicarul Anonymus, pe locul Veszpremului de mai tîrziu, apărat de ”romani” contra siberienilor unguri în secolul al X lea d.Hr.

”Dar, romanii din Panonnia, numiţi de cronici şi de celelalte izvoare istorice medievale vlahi, nu sînt păstori nomazi. Ei sunt ostaşi, ei sunt apărători de cetăţi romane, fiind numiţi, unii dintre ei, chiar principes şi cu care maghiarii au avut să poarte lupte înverşunate. Aceşti romani se găseau peste tot locul în fosta Ungarie, atît în ţinuturile Pannoniei, cît şi în cele ale Daciei, şi ei reprezintă continuitatea romană în apus, după cum daco-romanii reprezintă continuitatea romană din răsărit”, preciza Popa Lisseanu.

Sarcofag descoperit în Ungaria, pe spațiul unui castru roman – Brigia

Cît despre prezenţa rumînilor în Transilvania, istoricii rumîni spun că nu există dubii. De altfel, vlahii sînt pomeniţi alături de slavi sub stăpînirea lui Gelu în zona Someşului sau sub conducerea lui Menumorut pe valea Crişurilor.

Totodată, vlahii luptă alături de bulgari, după cum arată tot Anonymus sub conducerea lui Glad. Aceiaşi vlahi sînt pomeninţi de ”Cîntecul nibelungilor” sub conducerea unui duce numit Ramunc.

La aceste menţiuni se adaugă şi acelea ale lui Jansen Enikel în secolul al XIII lea, care’i plasează în zona Transilvaniei, dar şi cele din cronicile lui Rudolf din Ems, Ottocar de Styria sau Gotifredus din Viterbo din secolul XII și alții.

Citește și: AȘA-ZIȘII UNGURI SUNT ROMÂNI, GERMANI ȘI SLAVI (SÂRBO-SLOVACI) MAGHIARIZAȚI

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   ‪Dacii‬   Dacia‬ ‪ ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

RUMÎNIA A TRĂDAT GERMANIA, DOAR UNA DIN MINCIUNILE SPUSE DESPRE 23 AUGUST 1944

Multe minciuni sînt vehiculate la adresa rumînilor și a țării noastre. Despre actul de la 23 august 1944 din Rumînia s’a scris foarte mult, dar s’au ascuns, cu destulă abilitate, poporului rumîn, unele adevăruri ale acestui act şi implicaţiile lui pentru Rumînia, 23 august 1944 rămînînd, probabil, cel mai controversat moment al istoriei noastre moderne.

În fond, discuţiile pro şi contra din jurul actului de la 23 august se axează pe răspunsurile la două întrebări majore:

a. A fost lovitura de palat a Regelui Mihai cauza şi nu doar preludiul instaurării comunismului în Rumînia?

b. Cît de benefică din punct de vedere moral, politic şi militar a fost pentru ţara noastră, întoarcerea armelor împotriva Germaniei şi alinierea alături de puterile aliate (URSS, Marea Britanie şi SUA)?

În seara zilei de 23 august 1944, la orele 22,25, regele Mihai a citit la radio Proclamaţia către Ţară, redactată de Lucreţiu Pătrăşcanu, reprezentantul Partidului Comunist din Rumînia în coaliţia care viza răsturnarea regimului antonescian. Printre altele, suveranul a precizat că ”Rumînia a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii”.

În realitate, în acel moment nu exista nici un armistiţiu. El a fost semnat abia la 12 septembrie 1944, la Moscova.

S’a trecut cu vederea în mod deliberat situaţia militară a Rumîniei în primăvara şi vara anului 1944, nu s’au spus multe lucruri poporului rumîn despre acțiunea considerată trădare, de la Iaşi, din 20 august 1944 (a comandantului Armatei a 4-a, general de Corp Armată Mihai Racoviţă, săvîrşită în strînsă legatură cu Casa Regală şi cu Partidul Comunist), au fost prezentate în mod denaturat situaţia militară a Rumîniei de dinainte de 23 august 1944, precum si tratativele diplomatice ale guvernului Antonescu de la Cairo si Stockholm, iniţiate încă de la sfîrşitul anului 1943, ca şi despre rezultatele acestora.

Nu s’a suflat o vorbă despre manevrele cercurilor palatului de sabotare a acestor tratative şi nu s’a spus pînă acum nimic despre conspiraţiile Casei Regale şi a P.C.R. pentru arestarea lui Ion Antonescu şi a guvernului său.

Vă prezentăm 12 minciuni gogonate vehiculate despre actul de la 23 August 1944 și despre personalitățile care au făcut posibil acest eveniment hotărîtor pentru destinul ulterior al Rumîniei.

Minciuna 1: ”Rumînia a trădat Germania.”

După cum observa Prof. Adrian Cioroianu ”Rumînia nu a trădat Germania, ci pe un Hitler pe care chiar şi nişte eroi germani încercaseră deja să’l omoare, în cîteva rînduri. Un Hitler care transformase Germania într’un stat zombificat şi mancurtizat.”

A susţine că grija faţă de cariera lui Hitler era prioritatea rumînilor la 23 august 1944 e o dovadă de prostie şi de atitudine antirumînească, mascate cu greu printr’un maximalism moral de paradă. Cuvîntul dat de Ion Antonescu unui criminal nebun nu putea fi pus înaintea salvării unor mii de vieţi prin scurtarea războiului, a şansei de a recîştiga Transilvania, de a evita distrugeri materiale şi de a menţine (măcar un timp) o administraţie normală.

Absenţa unor manifestări de rebeliune din partea militarilor şi sprijinul popular arătat Regelui sînt dovada faptului că rumînii aveau mult mai multă încredere în suveran şi în Iuliu Maniu decît în Ion Antonescu şi că nu se simţeau deloc alături de nemţi. Să nu uităm că Transilvania de Nord, Basarabia si Bucovina de Nord ne fusesera luate ruşi şi unguri cu acordul nemţilor, că amintirea barbarei ocupaţii germane din Primul Război Mondial era încă vie şi că mulţi lideri militari o cunoşteau din proprie experienţă, pentru că luptaseră în Primul Război Mondial.

Ofiţerii si soldaţii luaţi prizonieri, arestati, deportaţi sau daţi afară din Armată după venirea ruşilor nu i’au regretat pe nemţi şi nu au pus persecuţiile pe care le’au suferit pe seama realizatorilor actului de la 23 august, ci pe seama comuniştilor. Ei nu au pus la indoială patriotismul deciziilor luate de Rege și de liderul ţărănist. Acuzaţiile de trădare a Armatei la 23 august 1944 sînt recente şi nu sunt motivate de empatia pentru militarii noştri, ci de intenţia de a delegitima Rumînia Mare prin compromiterea liderilor democraţi ai săi.

Fără terorismul de stat naţional-socialist şi sovietic nu ar fi intrat în război nici o ţară din Est, în afară poate de Ungaria. De la bun început, ”alianţa” noastră cu Hitler, neformalizată vreodată, nu a avut nimic de a face cu o alegere liberă, ci a fost o minciună şi o nenorocire pentru noi.

Cu toate acestea, cînd a decis să iasă din Axă, Rumînia a preferat lichidarea paşnică a raporturilor cu Germania. Generalul von Gerstenberg, ataşatul Luftwaffe la Bucureşti, a primit permisiunea de a ieşi din capitală pentru a putea opri, după spusele sale, un eventual atac german datorat unei neînţelegeri. După ce a trecut de teritoriul controlat de rumîni, Gerstenberg l’a arestat pe aghiotantul rumîn care îl însoţea şi a preluat comanda trupelor care au atacat Bucureştiul.

Aşadar, răspunsul lui Camil Demetrescu, şeful adjunct al Cifrului din Ministerul Afacerilor Străine, rămîne perfect valabil:

”ÎNVINUIREA DE TRĂDARE A GERMANIEI ADUSĂ DE UN ROMÂN ESTE O GROSOLĂNIE INTELECTUALĂ, CA SĂ MĂ EXPRIM EUFEMISTIC. ADUSĂ DE UN STRĂIN, ESTE PE LÎNGĂ ACEASTA ŞI O DOVADĂ A UNEI OSTILITĂŢI, DEGHIZATE SAU NU.”

Citește și: RUMÎNIA TRĂDATĂ

Minciuna 2: ”Lovitura de stat nu a fost pregătită.”

Fără pregătire era practic imposibil ca o ţară ca Rumînia să iasă din Axă fără incidente majore. Invocarea ”norocului” celor care au luat decizia este neserioasă din punct de vedere intelectual. Aspectele neprevăzute nu au fost legate de decizie în sine, ci de devansarea datei, după ce s’a aflat că Mareşalul Antonescu va fi pe front la 26 august (data stabilită iniţial). Pregătirile au fost clandestine, deci se impunea să fie limitate şi, oricum, caracterul tragic al situaţiei nu putea fi schimbat.

Regimul sovietic a arătat dispreţ faţă de viaţă şi demnitatea umană, deopotrivă propriilor cetăţeni şi celor pe care îi considera duşmani. Noi pierduserăm războiul în faţa unei ţări care nu îi elibera, ci îi împuşca sau îi trimitea în gulag pe soldaţii săi căzuţi prizonieri, şi a cărei conducători păstraseră puterea ucigînd pe timp de pace mai mulţi cetăţeni decît omorîseră duşmanii pe timp de război. Nu e vorba de statistici din cărţi, ci realitatea pe care au trăit’o milioane de oameni.

Deşi ni se repetă pe toate vocile că după război am avut o soartă tragică, pentru că suntem ”altfel”, din nefericire, jaful, deportările, naţionalizările, violurile, eliminarea elitelor democratice împreună cu familiile lor, acapararea statelor de către analfabeţi şi semidocţi ticăloşi şi servili, au fost prezente în toate ţările preluate de URSS în toate timpurile şi pe toate meridianele. Libertatea a durat foarte puţin după 1944, pentru că în acel moment nu au existat alternative în Europa de Est.

Minciuna 3: ”Antoneştii ar fi ieşit oricum din război.”

E adevărat că Antoneştii aveau cunoştinţă de eforturile lui Iuliu Maniu şi ale colaboratorilor săi de a scoate Rumînia din Axă şi că înţelegeau că acest pas trebuia să fie făcut. Nu îl considerau trădător pe preşedintele PNŢ, ci îl respectau foarte mult. Totuşi, imaginea pe care o aveau ei asupra situaţiei nu era realistă.

Anul 1942 aduce schimbări importante în situația de pe front. Este smulsă inițiativa strategică din mîna Germaniei de către coaliția Aliaților. Între 23 octombrie si 3 noiembrie 1942, este înfrînta armata germana din nordul Africii în bătălia de la El Alemain; între 12 si 18 ianuarie 1943, armatele sovietice străpung blocada Leningradului, iar la 2 februarie, acelasi an, capituleaza armatele germano-rumîne la Stalingrad.

Înfrângerile acestea i’au dat certitudine Mareșalului Antonescu că Germania a pierdut războiul. Încă din noiembrie 1942, în trenul ce’l aducea spre București de la o întrevedere cu Hitler, Antonescu a făcut o declaratie senzațională:

”Germania a pierdut razboiul, trebuie acum să ne concentrăm să nu îl pierdem pe al nostru.”

Demersurile făcute de Antonescu vin să confirme aceasta îngrijorare și preocupare.

Mihai Antonescu era dezorientat. Credea că Mareşalul spera ”să se ivească pe frontul germano-sovietic un moment mai prielnic pentru încheierea unui armistiţiu” sau ”că ar fi existat contacte secrete germano-sovietice” care ar fi făcut negocierile noastre inutile.

Barbu Ştirbei, trimis la Cairo sub numele de Bond

Încă din februarie 1943, Mareşalul Antonescu îi propune lui Mussolini ieşirea comună din război, iar în septembrie 1943 încep negocieri secrete pentru încheierea unui armistiţiu cu anglo-americanii. După întrevederea serviciilor secrete aliate la Cairo, s’a decis trimiterea misiunii colonelului De Castelaine în Rumînia, împreună cu alţi doi ofiţeri, pentru a lucra ca intermediari între aliaţi şi Bucureşti.

Acesta este prins la paraşutare şi instalat, în Bucureşti, într’un apartament al Jandarmeriei la ultimul etaj. Ca urmare a paraşutării colonelului De Castelaine în Rumînia, principele Barbu Ştirbei este trimis în cel mai mare secret la Cairo, sub numele de BOND, cu un paşaport dat de Antonescu, dar la Istanbul este demascat nemţilor de către englezi, care nu erau pentru ieşirea Rumîniei din Axă.

La sprijinirea războiului antisovietic au contribuit şi cererile americane, din ianuarie 1943, reluate în ianuarie 1944, adresate ţărilor Axei, inclusiv Rumîniei, de capitulare necondiţionată, cereri prezentate şi în negocierile de armistiţiu de la Cairo, din martie 1944, respinse atît de către guvernul Antonescu, cît şi de opoziţia Maniu-Brătianu, fapt ce a dus la prelungirea războiului cu peste un an.

Ruşii îşi urmareau, şi ei, cu destulă abilitate interesele. Încă din octombrie 1943, la Conferinţa miniştrilor de Externe de la Moscova, ministrul de Externe al URSS, a afirmat că „singurul om ce poate face o atare schimbare de front în Rumînia este Maresalul Antonescu”.

Pe la mijlocul lunii septembrie 1943, Mihai Antonescu aducea la cunoştinţa lui Dulles că:

„Participarea Rumîniei la război nu mai e decît simbolică. A rupe cu acest simbol, înseamnă a expune Rumînia celor mai grave represalii. Asta nu e cu putinţă decît în cazul unei debarcări aliate.”

Cu acest prilej, el insista asupra inoportunităţii schimbării regimului Antonescu, care dispunea de 45 de vagoane de aur, de mari cantităţi de cereale şi de un milion de soldaţi înarmaţi.

În negocierile de armistiţiu de la Cairo, a ieşit în evidenţă faptul că între Departamentul de Stat al SUA, reprezentaţii militari şi presedintele american Roosevelt existau serioase divergenţe de opinie. Departamentul de Stat a salutat propunerile rumîneşti de armistiţiu, arătînd că:

”Noi credem că ei singuri (rumînii) trebuie să decidă dacă vor o lovitură de stat a lui Maniu sau ieşirea din Axă o va face guvernul Antonescu. Dar, pentru o schimbare de front, recunoaştem că, dacă Mareşalul Antonescu vrea şi este hotărât sa o facă, numai el are mijloacele necesare şi cele mai mari şanse de succes.”

Dar Roosevelt rămînea neclintit în acţiunea de capitulare necondiţionată.

Opoziţia din Rumînia – Maniu şi Brătianu – au colaborat strîns cu Antonescu la toate negocierile de armistiţiu în vederea ieşirii României din război alături de Axă. Guvernul sovietic a răspuns categoric la discuţiile dintre putere şi opozitie:

”Noi, ruşii, preferăm să negociem cu actualul Guvern al Rumîniei şi suntem gata să’l ajutăm să elibereze ţara de germani.”

Stockholm: primele negocieri cu URSS si unele avantaje

Deoarece negocierile de la Cairo trenau din cauza poziţiei rigide a SUA, guvernul Antonescu începe negocierile de armistiţiu la Stockholm cu guvernul sovietic. Contactul, discuţiile şi negocierile din capitala suedeză se concretizează prin formularea unor condiţii precise de armistiţiu şi nu de capitulare necondiţionată, cum ceruse Roosevelt la Cairo. Trupele rumîne de pe front, fie se predau ruşilor, fie vor ataca trupele germane.

Ruşii se obligau să le aprovizioneze cu armament şi alte materiale necesare şi să rămînă la dispoziţia lui Antonescu şi Maniu pentru a restabili independenţa şi suveranitatea Rumîniei. Ruşii acceptă ca Rumînia să dea un ultimatum de 15 zile Germaniei, pentru a’i părăsi teritoriul înainte de a’i declara război.

În cazul retragerii trupelor germane, Rumînia poate rămîne neutră; Arbitrajul de la Viena este nul şi neavenit. Transilvania revine la patria-mamă în totalitate; Ruşii se mulţumesc numai cu o fîşie de trecere în nordul ţării, iar guvernul rumîn poate să’şi exercite funcţiile într’o parte a ţării neocupată de armatele sovietice.

În paralel cu nogocierile de armistiţiu de la Stockholm şi Cairo şi cu urzicarea complotului regal, privitor la tratativele de armistitiu de la Stockholm, prin trimişii regelui se duceau tratative şi de către Partidul Comunist de scoatere a Rumîniei din războiul antisovietic. Oricît s’ar nega sau subestima azi, PCR a jucat un rol important în complotul de la Palatul Regal și în trădarea de la Iaşi, dar și în desfăşurarea ulterioară a evenimentelor declanşate la 23 august 1944.

În august 1944, înaintarea Aliaţilor era de neoprit. La noi, ruşii pătrunseseră bine pe teritoriul rumînesc, nemţii îşi retrăseseră 11 mari unităţi din Rumînia, războiul era pierdut, ocuparea Rumîniei fiind practic inevitabilă. Nimeni nu credea că frontul putea fi ”stabilizat” în acele condiţii (gluma aceasta a apărut recent).

Cu toate acestea, Ion Antonescu încă mai trăgea de timp. Deşi accepta că armistiţiul este necesar, sînt destule indicii care arată că nu aprecia realist nici atunci urgenţa momentului (vezi aici argumente: https://www.flux24.ro/marturii-23-august-1944-traian-borcescu-seful-directiei-de-contrainformatii-din-cadrul-serviciul-special-de-informatii-titus-garbea-seful-misiunii-militare-romane-pe-langa-comandamentul-german-p/).

Încercase să reia negocierile de la Stockholm dar, după ce întîrziase cîteva luni să’i trimită instrucţiuni lui Fred Nanu, ministrul nostru din capitala Suediei, cînd în sfîrşit s’a decis să reacţioneze, în loc să transmită rapid o telegramă cifrată, a ales să trimită mesajul printr’un curier diplomatic, Neagu Djuvara, cu riscul real ca acesta să nu ajungă la destinaţie.

De asemenea, negocierile pe care le antamase la Ankara au fost tardive şi stîngace. A iniţiat contacte numai cu anglo-americanii, prin col. Teodorescu, ataşatul nostru militar la Ankara, fără însă să îl informeze pe superiorul acestuia, Alexandru Cretzianu, şi dînd totodată impresia greşită că Rumînia doreşte revenirea asupra condiţiilor stabilite pînă atunci.

Din păcate, celor care mai cred că frontul era ”stabilizat” sau că linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi era de luat în seamă, le sugerăm să studieze hărţile de mai jos, care arată cum a evoluat frontul din Europa de la 15 august la 15 octombrie 1944.

Harta Europei la 15 august 1944 şi 1 octombrie 1944

Citiți și: ROMÂNIA FĂRĂ ACTUL REGELUI DE LA 23 AUGUST 1944 – UN DEZASTRU

Martorii evenimentelor au considerat că, după ultima vizită la Hitler, Mareşalul fusese foarte impresionat de imaginea Varşoviei în flăcări, care îi fusese arătată pe drumul de întoarcere în ţară, probabil ca avertisment pentru eventualitatea în care Rumînia s’ar fi gîndit să urmeze exemplul Italiei şi să iasă din Axă. Se pare că el nu îşi pierduse speranţa într’o bătălie decisivă a războiului, dacă nu pe linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi (care îşi dădea seama că nu rezistă), undeva mai la sud, în Bărăgan (vezi aici detalii: http://romanialibera.ro/special/documentare/amintirile-lui-neagu-djuvara–23-august–de-la-tragedie-la-salvare-in-istoria-romaniei-274616).

Vorbise şi de posibilitatea perfecţionării ”armelor noi” ale nemţilor, deşi nu credea sincer că pot avea un impact real.

Mai ales, Ion Antonescu înţelegea greşit exigenţele morale cînd insista că trebuia să îi prevină pe nemţi şi că era încă legat de cuvîntul dat lui Hitler. Cum spunea Generalul Sănătescu, acel cuvînt ”nu putea lega o ţară întreagă în orice condiţiuni”.

Nemţii nu fuseseră oneşti de la bun început şi era evident că nu mai puteau respecta condiţiile pe care şi le asumaseră. Victor Rădulescu-Pogoneanu aminteşte că Mareşalul însuşi spusese celor din jurul său că la ultima sa întrevedere cu Hitler ”a stat de vorbă cu un nebun” (citește aici detalii: http://inliniedreapta.net/declaratia-lui-victor-radulescu-pogoneanu-din-2-decembrie-1961-text-integral/).

Barbu Știrbei îl găzduiește pe Bodnăraș

În noaptea de 13-14 iunie 1944, are loc o întîlnire conspirativă (ultima) a reprezentanţilor PCR, Emil Bodnăraş şi Lucreţiu Pătrăşcanu, cu reprezentanţii Palatului Regal şi ai armatei.

Emil Bodnăraş a prezentat planul Partidului Comunist care prevedea:

a) răsturnarea prin forţă a dictaturii militaro-fasciste;

b) scoaterea ţării din războiul hitlerist;

c) întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste.

Cei prezenţi au aprobat planul elaborat de PCR, iar a doua zi l’a aprobat şi Regele, care se împotrivea armistiţiului negociat de guvern cu ruşii. Pozitia lui faţă de armistiţiu rezulta clar dintr’o declaraţie făcută lui Gheorghe Brătianu:

”Dacă îl lăsăm pe Antonescu să facă singur armistiţiul, ne va ţine sub papuc.”

Cu acest prilej, l’a sfătuit pe Brătianu să se retragă de la orice acţiune cu Antonescu. În acest spirit a acţionat şi Gheorghe Duca, trimisul regelui la Stockholm, care, şi la vîrsta de 80 de ani, îsi făcea un titlu de ”glorie” din misiunea ce i’a dat’o Regele de a sabota tratativele de armistiţiu rumîno-sovietice.

Antonescu este arestat chiar în Palatul Regal

În dimineaţa zilei de 23 august 1944, Antonescu aştepta răspunsul de la Stockholm, pentru a semna armistiţiul cu URSS. În aşteptarea răspunsului, el a cerut scrisori de la Maniu şi Brătianu, pentru susţinerea armistiţiului. Între timp, de la Stockholm a sosit la Ministerul Afacerilor Externe acceptarea sovietică la propunerile rumîneşti de armistiţiu, printr’o telegramă despre care nimeni nu știe nimic, dar despre care foarte mulți vorbesc ca și cum ar fi existat.

Se vehiculează că această telegramă, în loc să’i fie înmînată lui Antonescu, Grigore Niculescu-Buzeşti, participant la conjuraţie, i’o înmînează Regelui. În situaţia dată, Regele, fără să vorbească despre telegramă şi implicat în complot alături de comunişti, le comunică lui Maniu şi Brătianu că va intra în acţiune şi va face singur armistiţiul, fiind sătul de tutela lui Antonescu.

Deşi Mareşalul Antonescu nu a primit telegrama aşteptată, a mers totuşi la Palat şi acolo a fost arestat. Că Antonescu era hotărît să încheie armistiţiul cu URSS rezultă şi din faptul că în seara de 22 august l’a convocat pe ministrul german la Bucureşti, Clodius, şi în prezenţa generalului Pantazi, ministru de război, i’a adus la cunoştinţă ca Rumînia a cerut armistiţiul.

Armistiţiul sovietic cu România era o necesitate şi pentru Rusia. Poziţiile întărite rumîno-germane din Moldova, care au rezistat la numeroase atacuri sovietice, prezentai pericolul transformării Rumîniei într’un teatru de război. De aceea, toţi factorii interesaţi în destinul Rumîniei, inclusiv Rusia, căreia o rezistenţă pe linia de fortificaţii i’ar fi afectat interesele în Balcani, au considerat ca necesară ieşirea ţării din război prin încheierea unui armistiţiu.

Datorită evenimentelor de la Iaşi, de la 20 august 1944, frontul rumîno-german din Moldova a căzut fulgerător (citiți mai multe aici: https://magnanews.ro/2018/05/operatiunea-poarta-iasiului-ramane-o-controversa-a-istoriei/).

La 23 august 1944, ora 13.00, trupele sovietice, aflate în marş prin Moldova, deoarece nu au întîmpinat nici o rezistenţă, se aflau la 60 km de Focşani, iar la ora 18.00 avangărzile sovietice au ajuns la linia de fortificaţii.

Regele ordonă încetarea focului înaintea semnării Armistiţiului

La ora 22.00, în ziua de 23 august, prin Comunicatul Regelui Mihai, s’a ordonat încetarea focului între trupele rumîne şi cele sovietice, dar, pentru că armistiţiul cu sovieticii nu era semnat, ruşii au continuat să captureze militarii rumîni. Aşa au luat drumul Siberiei circa 175.000 de militari rumîni, 40.000 dintre aceştia au fost internaţi în lagărul de la Bălţi din Basarabia, unde au murit de foame sau de frig, de boli sau au fost executaţi de comisari basarabeni din Armata sovietică, între ei numărîndu’se şi maiorul Alexandru Bîrlădeanu.

Armistiţiul se semnează abia pe 12 septembrie

Criticii actului de la 23 august 1944 (şi nu sunt puţini) îl consideră ca ”act de înaltă trădare”, iar alţii o ”gravă eroare politică”.

Aceştia susţin că Mareşalul Antonescu trebuia lăsat să încheie şi să semneze armistiţiul, deoarece el îl negociase şi putea să impună ruşilor, prin puternica sa armată de un milion de oameni, un alt mod de acţiune decît capitularea. Prin arestarea lui Antonescu şi capitularea întregii armate, din ordinul Regelui Mihai, înaintea semnării armistiţiului cu ruşii, Rumînia a pierdut baza juridică şi morală a apărării drepturilor sale, s’a dezonorat singură.

Capitularea necondiţionată a însemnat un dezastru naţional, un mare calvar pentru Rumînia, ce îl va purta o lungă perioadă de timp. Alături de cei circa 175.000 de militari rumîni care au luat drumul lagărelor sovietice de prizonieri după 23 august 1944, au mai fost deportaţi în URSS peste 20.000 de alti rumîni şi 72.000 de rumîni de etnie germană.

Prin nesemnarea armistiţiului şi capitularea necondiţionată, Rumînia şi’a pierdut definitiv libertatea, i s’a refuzat statutul de ţară cobeligerantă, deşi a fost a patra putere militară participantă la înfrîngerea Germaniei fasciste. În decurs de un deceniu şi jumătate, după 23 august 1944, Rumînia a fost furată de ruşi de cel putin trei miliarde de dolari, în locul celor 300 de milioane impuse prin ”armistiţiu” dictat de Moscova.

Semnarea armistiţiului cu URSS, care conţinea destule condiţii împovărătoare pentru Rumînia, faţă de armistiţiul negociat cu Antonescu, a fost tărăgănată pîna la 12 septembrie 1944, iar protocolul privind raporturile dintre Armata rumînă şi Armata sovietică a fost semnat abia pe 25 septembrie, ceea ce a făcut ca Armata rumînă să se angajeze singură în luptele pentru eliberarea Transilvaniei, reuşind ca, pînă către jumătatea lunii septembrie, să fie respinse de pe teritoriul Rumîniei, pînă la frontiera vremelnic impusă, trupele hitleristo-hortiste.

Semnificativ pentru prestigiul de care se bucura la Moscova Mareşalul Antonescu este şi răspunsul dat de Molotov lui Lucreţiu Pătrăşcanu, la 12 septembrie 1944, prezent la Moscova cu delegatia rumînă pentru semnarea armistiţiului.

Cînd Pătrăşcanu a întrebat de ce condiţiile de armistiţiu impuse de URSS Rumîniei sînt mai grele decît cele oferite lui Antonescu, Molotov i’a răspuns:

”Antonescu reprezenta Rumînia, iar voi nu reprezentaţi pe nimeni.”

Către începutul lunii septembrie 1944, s’au intensificat presiunile comandamentelor sovietice de subordonare a Armatei rumîne, iar începînd cu ziua de 7 septembrie, Armata română a intrat în subordinea Armatei sovietice, fiind împărţită la diferite grupuri de armate sovietice, iar Marinei rumîne i’au fost debarcate echipajele la 3 septembrie și înlocuite cu echipaje sovietice.

Minciuna 4: ”Tinerii diplomaţi din Ministerul Afacerilor Străine au fost imprudenţi.”

Grigore Niculescu-Buzeşti, Victor Rădulescu-Pogoneanu şi Camil Demetrescu erau deosebit de bine pregătiţi şi, pentru seriozitatea lor s’au bucurat de încrederea Regelui Mihai, a Reginei Elena şi a liderilor democraţi, Iuliu Maniu, Brătienii, Barbu Ştirbey etc.

Aceşti tineri au arătat viziune şi curaj când, cu riscuri importante, s’au implicat în ruperea ”alianţei” cu Hitler. Au lucrat foarte profesionist, sistemul de cifrare ales de ei nu a fost niciodată spart de nemţi. Opinia lor era că locul firesc al Rumîniei nu era în Axă şi că era foarte important ca rumînii, şi nu ruşii, să ia decizia ieşirii noastre din războiul alături de Hitler.

Şi alţi lideri din Est au avut acelaşi raţionament.

După 23 August, tot Grigore Niculescu-Buzeşti, Victor Rădulescu-Pogoneanu şi Camil Demetrescu i’au asistat pe liderii democraţi în eforturile lor de a aduce la cunoştinţa lumii civilizate abuzurile sovietice şi de a obţine recunoaşterea cobeligeranţei. Cînd a fost negată această evidenţă, au ales să rămînă alături de Iuliu Maniu, conducătorul şi simbolul luptei pentru libertate a poporului rumîn.

Pentru atitudinea lor verticală au fost consideraţi ”cei mai periculoşi duşmani ai regimului” comunist şi au fost trimişi în închisori de exterminare înfiinţate anume pentru elite. Nu au regretat participarea lor la Actul de la 23 August 1944 şi încercările la care au fost supuşi pentru că nu s’au dezis de preşedintele PNŢ.

Istoria rezistenţei anticomuniste din Rumînia nu se poate scrie fără diplomaţii implicaţi în Actul de la 23 August.

Minciuna 5: ”Actul de la 23 August a slăbit poziţia României.”

Antoneştii înşişi admiteau că situaţia era deja dezastroasă. Reluăm afirmaţia lui Neagu Djuvara:

”A scrie că sovieticii au intrat pe teritoriul României fiindcă Antonescu a fost arestat este ori o ignoranţă crasă a cursului evenimentelor, ori un neadevăr debitat conştient cu intenţia de a induce cititorii în eroare: înainte de 23 august 1944, sovieticii pătrunseseră de mai multe săptămăni pe o bună bucată de teritoriu rumînesc, astfel încît marea lor ofensivă din 19-20 August s’a făcut de pe o linie între Chişinău şi puţin la nord de Iaşi”.

Nu cei care au colaborat la Actul de la 23 August au slăbit Rumînia. Fragilizarea a fost începută de catastrofala politică a lui Carol II şi a lui Tătărăscu, de ignoranţa, fanatismul şi fărădelegea legionarilor, şi a fost desăvîrşită de terorismul de stat nazist şi sovietic, de orgoliul şi de slaba pregătire politică a lui Antonescu şi de lipsa de moralitate a Vestului.

Minciuna 6: ”Alternativa la 23 August era un destin asemănător Finlandei sau Ungariei.”

Este o pură speculaţie a unora care poate şi’ar fi dorit ca toată România să arate precum Berlinul în 1945 (vezi video) sau nu ştiu cum a fost reprimată libertatea în Ungaria, cîţi unguri au pierit în gulag şi cîtă influenţă a avut mereu Rusia în această ţară.

Nici comparaţia cu Finlanda nu e satisfăcătoare. Singura asemănare este că armata finlandeză a luptat un timp alături de Hitler şi apoi împreună cu Aliaţii. Finlanda, spre deosebire de Rumînia, a fost doar cobeligerantă cu Germania, nu a aderat la Pactul Tripartit şi nu a declarat război SUA.

Parlamentul finlandez a funcţionat normal pe toată durata războiului, evreii nu au fost persecutaţi, iar Mareşalul Mannerheim nu a fost dictator, dar nici rusofob. Educat la Sankt Petersburg şi apropiat de Ţar, el a ţinut seamă de interesele ruse şi la asediul Leningradului a acţionat mai mult în favoarea ruşilor decît a nemţilor, contribuind la eşecul acestora.

De altfel, se pare că Mannerheim ştia că Finlanda va cădea în sfera de influenţă sovietică. Deşi fusese atacată de URSS şi se apărase fără să depăşească graniţele sale, Finlanda a plătit despăgubiri grele ruşilor, a pierdut teritorii şi o parte importantă din independenţa politică,

Este infantil să visăm fără argumente doar la varianta ideală şi să nu luăm în calcul contextul istoric şi experienţa tuturor ţărilor din Est, unde peste tot a fost aplicată varianta nefericită.

”Nici germanii, nici italienii, nici japonezii, spune Neagu Djuvara, nu au obţinut condiţii mai bune decît capitularea necondiţionată. Aceasta a fost o condiţie pe care americanii au început să o pună din cauza a ceea ce s’a întîmplat în 1918. Adică atunci s’a acceptat capitularea Germaniei, dar cu tot felul de condiţii.” (vezi aici interviul: https://www.timpul.md/articol/interviu-cu-neagu-djuvara-e-aberant-sa-existe-un-stat-separat-dincolo-de-prut-16434.html)

E de bun simţ să ne gîndim că, fără 23 August, distrugerile ar fi fost mult mai mari în urma luptelor dintre ruşi şi nemţi pe teritoriul nostru, instituţiile statului ar fi fost dezorganizate şi ar fi fost mai uşor de motivat pierderi teritoriale mai importante şi transformarea rămăşiţelor statului într’o republică sovietică.

Minciuna 7: ”23 August e o invenţie comunistă.”

Actul de la 23 August a fost un moment hotărîtor în al Doilea Război Mondial, care a fost scurtat prin decizia Regelui, salvîndu’se astfel sute de mii de vieţi. Rumînii şi’au arătat sprijinul pentru Rege şi pentru Iuliu Maniu, care era liderul opoziţiei faţă de regimul Antonescu.

Actul de la 23 August 1944 este interpretată și ca Lovitura de stat de la 23 august 1944, funcție de ce efect se dorește să se evidențieze atunci cînd se pomenește despre acest eveniment istoric.

Așadar, evenimentul petrecut pe 23 august 1944 a fost acţiunea prin care, la data de 23 august 1944, regele Mihai a decis demiterea şi arestarea lui Ion Antonescu, prim-ministrul Rumîniei şi ”Conducătorul Statului”, a dispus încetarea imediată a colaborării Rumîniei cu Puterile Axei şi începerea tratativelor de armistiţiu cu Aliaţii şi de colaborare militară cu Uniunea Sovietică.

Numit de regele Carol al II-lea, prin decretul regal din 4 septembrie 1940, în funcţia de prim-ministru al Rumîniei şi reconfirmat de Mihai I la 6 septembrie 1940, la 23 august 1944, Antonescu a fost arestat de regele Mihai şi demis prin decret regal.

Acest act a pus capăt regimului instaurat de Ion Antonescu la 6 septembrie 1940.

Ion Antonescu a refuzat să se supună cererii regale din 1944 de semnare imediată a armistiţiului cu Uniunea Sovietică, trecerea ţării şi Armatei rumîne de partea Aliaţilor şi încetarea războiului împotriva acestora.

Imediat după demiterea şi arestarea lui Ion Antonescu, Rumînia a ieşit din alianţa cu Puterile Axei, a declarat încetarea unilaterală a războiului împotriva Aliaţilor şi a declarat război Germaniei şi Ungariei.

Acordul de Armistiţiu între guvernele Statelor Unite ale Americii, Regatului Unit şi URSS-ului, pe de o parte, şi guvernul Rumîniei, pe de altă parte, a fost ulterior semnat la Moscova, pe 12 septembrie 1944, acord în care au fost stabilite modalităţile politice de guvernare a Rumîniei, precum şi plata de despăgubiri materiale către URSS în valoare de 300 milioane de dolari defalcate pe 6 ani, sub formă de bunuri.

Alt rezultat al schimbării de alianţă din 23 august 1944 a fost revenirea Transilvaniei de Nord în graniţele Rumîniei, în timp ce Cadrilaterul retrocedat Bulgariei, precum şi Basarabia şi Bucovina de Nord, cedate Uniunii Sovietice în 1940, rămîneau în posesia acestora.

Schimbarea de alianţă a Rumîniei din 23 august 1944 a accelerat înaintarea Aliaţilor spre graniţele Germaniei, armata rumînă participînd la operaţiunile din 1944 contra Germaniei naziste pe teritoriul ţării sale, precum şi la cele de pe teritoriile Ungariei şi Cehoslovaciei pînă la sfîrşitul războiului.

La acea vreme, comuniştii erau detestaţi sau nu erau cunoscuţi deloc. Implicarea lor în evenimente a fost redusă, în ultimele etape ale negocierilor.

Comuniştii nu au realizat, ci au manipulat Actul de la 23 August cu scopul de a face din PCdR campionul luptei antifasciste. Realizatorii principali ai Actului de la 23 August (care au fost burghezi sau aristocraţi ţărănişti şi liberali) nu au participat la mascarada comunistă şi au plătit cu exilul, închisoarea şi chiar cu viaţa refuzul lor de a falsifica istoria.

”Ziua de naştere” a comunismului rumînesc NU este 23 august 1944, aşa cum repetă trolii prosteşte. La 23 august ţara a revenit la normalitate. Guvernul Sănătescu a decis revenirea la Constituţia din 1923 şi reluarea relaţiilor normale cu ţările civilizate.

În fruntea Rumîniei a venit lideri democraţi, care au respectat legile şi obiceiurile de pînă atunci. Acestea nu aveau nimic de a face cu o revoluţie comunistă, care însemna impunerea unei religii politice. Comuniştii s’au inflitrat şi au acaparat puterea prin violenţe si abuzuri, nu respectînd, ci fraudînd brutal sistemul existent, cu sprijinul unei armate de ocupaţie.

De la 6 martie 1946, cînd tot prin fraudă a fost impus Groza în fruntea guvermului, comuniştii au avut posibilitatea reală de a confisca ţara. (Comunişti fixaseră 6 martie 1946 ca momentul în care a venit la putere clasa muncitoare, nu pentru că nu ar fi vrut să se creadă că erau importanţi deja de la 23 august 1944, ci pentru că pur şi simplu nu aveau cum să susţină aşa ceva.)

A spune că 23 august 1944 e ziua de naştere a comunismului e ca şi cum ai spune că timişorenii au inaugurat regimul Iliescu, la 16 decembrie 1989.

Minciuna 8: ”23 August a fost o greşeală pentru că în cazul particular al Rumîniei fascismul a fost mai bun decît comunismul.”

Afirmaţia este profund imorală şi arată o totală necunoaştere a celor două sisteme. Fascismul şi comunismul sînt religii politice. Amîndouă urmăresc să impună cu forţa o anumită viziune generală asupra vieţii. Nu se pot aplica decît dacă statul controlează toate aspectele vieţii publice şi private. Oriunde au fost aplicate, aceste regimuri au fost criminale şi neviabile economic.

Deosebirile dintre Hitler şi Stalin nu au fost legate de principii, ci de pofta de putere şi teritorii. Ajutorul lui Stalin a fost decisiv pentru ascensiunea lui Hitler. Antonescu a ajuns la putere în urma împărţirii unor porţiuni mari din teritoriul naţional între fascişti şi comunişti, regimul lui fiind tot o dictatură, care are pe conştiinţă moartea soldaţilor rumîni care au luptat dincolo de Nistru, mai ales în ofensiva şi retragerea de la Stalingrad, precum şi de persecuţia şi de moartea a mii de evrei.

Le fel de imoral este şi argumentul că Rumînia a căşigat mult de pe urma razboiului din banii plătiţi de nemţi. Germania nu a folosit resurse proprii pentru a plăti Rumînia, ci, de exemplu, aurul Belgiei (luat prin Franţa).

Minciuna 9: ”Realizatorii Actului de la 23 August nu ştiau ce este comunismul sovietic.”

Se puteau face presupuneri teoretice, însă nu se putea evalua şi anticipa tragedia ce va urma. Anticipările realiste au fost foarte rare şi, dacă au existat, nu au oferit posibilitatea de ripostă reală şi nu au ameliorat soarta vreunei ţări din Est (că doar balticii şi basarabenii ştiau foarte bine ce înseamnă să fii ocupat de URSS).

Este greu de susţinut că măcar comuniştii cunoşteau cu adevărat sistemul. Pătrăşcanu, Pauker sau Dej, care erau consideraţi intelectuali, s’au dovedit a fi nişte executanţi servili, pe ale căror vieţi şi destine sovieticii nu au pus nici un preţ.

Poate că cei semianalfabeţi, ca soţii Ceuşescu sau Ghizela Vass, au intuit mai bine lucrurile, dat fiind că au ajus în vîrf şi s’au menţinut acolo fără să caute subtilităţi, ci doar prin brutalitatea şi viclenia caracteristice luptei bolşevice pentru putere. Nu e de regretat că liderii rumîni nu au intrat în această logică.

În condiţiile date, datoria lor, pe care şi’au îndeplinit’o, era să facă tot ce pot, prin mijloace politice normale, pentru a evita sau măcar întîrzia sovietizarea.

Minciuna 10: ”Politicianismul partidelor istorice a întîrziat / grăbit Actul de la 23 august.”

Acuzaţia legată de întîrziere este o minciuna veche de pe vremea lui Brucan şi a celorlalţi ticăloşi aserviţi sovieticilor. A fost invocată la procesul conducătorilor Partidului Naţional Ţărănesc şi la alte procese înscenate împotriva elitelor democrate ale ţării.

Întîrzierea s’a datorat lui Ion Antonescu, dar partidele istorice, prin îndepărtarea acestuia, au reuşit să rupă Rumînia de Axă, cu rezultatul cert că războiul a fost scurtat.

Schimbarea politicii Rumîniei a avut loc, după cum a spus Victor Rădulescu-Pogoneanu la procesul PNŢ, ”în singura clipă posibilă”, prin hotărârea rumînilor, nu a anglo-americanilor, nici a sovieticilor.

Rumînia avea şanse reale să rupă ”alianţa” cu Hitler doar atunci cînd ruşii nu erau încă destul de puternici, iar nemţii erau suficient de slăbiţi ca să nu mai poată impune la conducerea ţării un regim mai radical decît cel existent atunci, aşa cum facuseră în Ungaria.

E de reţinut că riscul a fost foarte mare chiar în august 1944, pentru că în Bucureşti erau destui militari germani care puteau să’i elimine foarte simplu pe autorii loviturii de stat. (Nemţii au considerat că militarii rumîni care ar fi apărat Palatul puteau să le facă faţă şi au decis că o ofensivă pornită din afara Bucureştiului are mai multe şanse de succes. Din fericire, acest calcul s’a dovedit eronat.)

Este evident că nu se putea conta pe sprijinul ruşilor pentru ruperea de Hitler. Aceştia voiau să ”elibereze” ţările estice numai ca să le ocupe URSS. Nu avem motive să credem că ar fi sprijinit cu bună credinţă iniţiativa Regelui şi a lui Iuliu Maniu, cînd ştim că nu au fost loiali cu noi nici în Primul Război Mondial, nici în alte momente istorice, şi cînd ştim că au continuat atitudinile ostile şi după 23 august, făcînd mii de prizonieri, acceptînd semnarea armistiţiului de abia la 12 septembrie 1944, refuzînd permanent să recunoască cobeligeranţa etc.

De ce ar fi fost generoşi cu noi, când nu au facut nici un gest pentru a ajuta Insurecţia de la Varşovia, preferînd să privească cum mor mii de oameni în flăcările care distrugeau oraşul? (E de amintit şi că varianta unei Debarcări anglo-americane în Balcani fusese abandonată sau nu existase niciodată, cu consecinţe care poate se simt şi acum la Marea Neagră, aşa cum a prevăzut Victor Rădulescu-Pogoneanu).

Acuzaţia legată de grăbirea ieşirii din razboiul alături de Hitler e mai nouă şi e vehiculată de urmaşii lui Brucan, adică de amicii de azi ai Moscovei. În esenţă, această legendă spune că Antonescu ar fi obţinut condiţii de armistiţiu favorabile tocmai în ziua de 23 august, dar că telegrama prin care erau comunicate aceste condiţii a fost interceptată de Grigore Niculescu-Buzeşti.

Singura problemă e că acea telegramă nu e menţionată în arhive sau în memorialistică şi nu a vazut’o nimeni nicăieri. Deci rămâne o gogoriţă, chiar dacă i se face multă publicitate. (A se vedea şi minciunile 3, 4 şi 6).

Minciuna 11: ”Iuliu Maniu a regretat Actul de la 23 August.”

Răspîndacii şi chiar câţiva oameni de bună credinţă circulă încă o istorioară (vezi video) potrivit căreia, după arestare, preşedintele PNŢ ar fi marturisit unor legionari: ”am crezut că am de ales între nemţi şi anglo-americani; nu mi’am dat seama că aveam de ales între ruşi şi nemţi”.

a) Iuliu Maniu nu a fost văzut de multă lume în închisoare. Nu a fost plimbat prin multe locuri şi nu a stat niciodată într’o cameră aglomerată unde taclalele politice erau posibile. Nu există nici o informaţie / mărturie în acest sens.

b) Iuliu Maniu nu ar fi fost niciodată pus în încurcătură dacă ar fi avut de ales între două variante de dictatură. Le’ar fi respins fără ezitare pe amîndouă.

c) Formularea e naivă şi nu seamană deloc cu fraza îngrijită şi prudentă, foarte caracteristică liderului PNŢ.

d) Nici un istoric serios nu menţionează vreun regret faţă realizarea în sine a Actului de la 23 august 1944, care să fi fost exprimat de liderii marcanţi ai PNŢ şi PNL, de Rege şi de apropiaţii lui, sau de militarii şi diplomaţii importanţi implicaţi în evenimente.

e) Informaţii credibile despre ce a spus preşedintele PNŢ în detenţie sînt cele transmise de personalităţile închise cu el ani de zile la Galaţi şi Sighet, ale căror nume, onorabilitate, activitate publică, locuri şi perioade de detenţie sînt arhicunoscute şi accesibile oricui. Nicolae Carandino şi Ilie Lazăr, care l’au îngrijit pe Iuliu Maniu în ultima perioadă a vieţii, nu pomenesc de presupusele regrete, nici Card. Alexandru Todea, care l’a spovedit, şi nici alţii.

f) Probabilitatea ca după arestare Iuliu Maniu să fi întâlnit şi să fi avut discuţii politice chiar cu un număr mic de legionari este practic inexistentă. Cei din lotul Maniu au fost cei mai izolaţi şi mai bine păziţi deţinuţi politici. După arestare, Iuliu Maniu a fost la închisorile din Galaţi, Sighet şi putin timp la Malmaison (pentru ancheta în procesul Pătrăşcanu).

Despre condiţiile de la Galaţi, diplomatul Camil Demetrescu precizează că după proces, preşedintele PNŢ a stat singur într’o celulă care era separată de celulele celorlaţi deţinuţi printr’o încăpere a gardienilor:

”La 14 noiembrie [1947] am fost vîrîţi în celulele de la parter ale celularului de la numărul unu la treisprezece, fiind o celulă lîngă Maniu rezervată pentru gardianul de zi şi pentru cel de noapte, ca şi pentru plantonul nostru care dormea acolo. Aceasta ca să’l izoleze mai tare pe acel om bătrîn…”, (Camil Demetrescu, Note – Relatari, Bucuresti, Editura Enciclopedica 2001).

La Malmaison izolarea era strictă, iar pe culoare erau cîini de pază. Toţi cei care au fost implicaţi în procesul Pătrăşcanu amintesc de condiţii deosebit de dure, nu de discuţii politice între deţinuţi. La Sighet (ca şi la Râmnicu Sărat) nu au fost legionari în locaţiile în care au stat liderii politici, militari şi religioşi.

g) Zvonul fiind zvon, numele legionarilor amintiţi, ca şi locul şi data întîlnirii lor cu liderul PNŢ nu sînt cunoscute nici măcar cu aproximaţie. Aşa că, în afară de recunoaşterea implicită a rolului eminent pe care l’a avut Iuliu Maniu în realizarea Actului de la 23 august, istorioara cu regretele nu face doi bani.

Minciuna 12: ”23 August ţine de trecut.”

Aceasta este cea mai mare minciună despre Actul de la 23 August 1944. Fondurile şi energia care se risipesc pentru vehicularea minciunilor de mai sus arată că miza Actului de la 23 August este foarte actuală.

Calomnierea adevăraţilor realizatori ai Actului de la 23 August 1944 a fost neîntreruptă timp de peste 70 de ani şi a avut scopul de a şterge definitiv din istorie faptul că rumînii, atunci cînd au putut să aleagă liber, s’au îndreptat totdeauna spre Vest şi au preferat democraţia autoritarismului şi dictaturii.

Hitler şi Stalin au urît Europa.

La 23 August 1944, Rumînia a ales singură revenirea la civilizaţia europeană. Această opţiune exista din secolul XIX şi, cu toate păcatele politicii noastre, constituia orientarea principală a ţării pînă la al Doilea Război Mondial.

Rumînii nu s’au simţit în război cu anglo-americanii, ci numai cu ruşii, de aceea decizia Regelui de la 23 August 1944, ca şi ”venirea americanilor”, li s’au părut fireşti.

Denigrarea actuală a Actului de la 23 August 1944 urmăreşte avansarea ideii că locul Rumîniei nu e în NATO şi UE, ci în afara oricăror alianţe, undeva într’un limb, ca Ucraina, R. Moldova sau Georgia, la cheremul vecinului de la Est. Nostalgicii ceauşişti şi legionari, împreună cu rusofilii, germanofilii şi europrogresiştii de azi duc mai departe, fără să se deranjeze unii pe alţii, vechile eforturi de eliminare din istorie a celui mai important om politic rumîn din secolul XX, Iuliu Maniu, şi de înlocuire a lui cu Ion Antonescu, căruia îi inventează o carismă şi o popularitate pe care Mareşalul nu le’a avut şi dorit vreodată.

În plus, este de domeniul evidenţei că politicile istorice ruse şi germane au multe puncte comune, mai ales agresivitatea cu care exagerează importanţa curentelor fasciste din toate ţările din Est, nu doar din Rumînia. Ruşii, care acum 70 de ani au ocupat jumătate de continent ca să îl ”elibereze” de fascism, reiau foarte puternic acuzaţiile de fascism împotriva celor care nu le aprobă politica, ceea ce convine perfect Germaniei, a cărei responsabilitate pare mai mică dacă este prezentată prin comparaţie cu fascismul crunt al esticilor.

Nemţii investesc enorm în expunerea păcatelor altora şi a nedreptăţilor pe care le’au suferit ei, trecînd cu vederea că au jucat rolul piromanilor. Şi la noi, în ultimul timp, s’a ajuns să se vorbească mai cu milă de nenorocirile etnicilor germani decît de cele nu mai puţin reale ale rumînilor transilvăneni şi basarabeni. Totodată, participarea noastră la Frontul de Vest rămîne un subiect tabu (este o ruşine absolută faptul că tema a fost mai bine studiată pe timpul lui Ceauşescu decît acum) şi se insistă isteric pe minciuna că rezistenţa anticomunistă a fost dominată de radicali şi fanatici.

Fără tradiţie democratică, fără trupe pe Frontul de Vest, fără politicieni de talia lui Maniu, Mihalache sau Brătianu, fără ţărănişti şi liberali în închisori, rumînii par să aibă fascismul înscris în ADN.

Cum Actul de la 23 August 1944 încă mai contestă acest lucru, trebuie să fie în continuare manipulat şi tîrît în noroi ca să nu mai încurce socotelile nimănui: rumînii să îşi joace rolul prestabilit, să fie mici şi vinovaţi faţă de nemţi şi faţă de ruşi, să îi asculte şi să se mulţumească cu un rol de execuţie – cînd se stabilesc cotele de refugiaţi, cînd Germania, Franţa şi Italia relansează UE, cînd se negociază interesele ruse în Est etc…

Mica și sărmana Rumînie, va rămîne mult timp în răscrucea vremurilor.

Așadar, se ridică întrebarea cine a trădat pe cine?

Regele Mihai:

”Nu pot să’l iert pe Churchill, care ne’a aruncat în mîinile ruşilor.”

Cotidianul spaniol El Pais l’a vizitat, la sfîrşitul anului 2011, în Elveţia pe regele Mihai al Rumîniei.

Hitler şi Mussolini nu şi’au imaginat niciodată că acel tânăr şi neexperimentat monarh va fi capabil să schimbe cursul celui De’al Doilea Război Mondial cu o lovitură de Stat, sau cel puţin să scurteze cu şase luni acel carnagiu.

Regele Mihai:

”Oficial, ceea ce am făcut a fost să scot Rumînia din război, cu speranţa de a evita o vărsare de sînge. Deşi ştiam că nemţii nu vor accepta niciodată asta. De altfel, nici nu au făcut’o, în aceeaşi zi ne’au bombardat.”

Dar în lungii ani de exil, pe Mihai l’a apăsat mereu ceea ce în fond consideră o trădare a Occidentului şi, în special, a liderului britanic Winston Churchill.

”România şi toate ţările aflate la est de Germania au fost abandonate, la Yalta”, spune el, reamintindu’şi de conferinţa din februarie 1945, la care Stalin, Roosevelt şi Churchill au stabilit reîmpărţirea Europei.

”Bineînţeles că înţeleg de ce Churchill a crezut că era singura strategie posibilă, sau cel puţin din perspectiva britanică. Dar nu pot să’l iert, nici să i’o accept.”

Regele nu uită că oamenii de rînd au fost cei care au plătit consecinţele.

”Aceleaşi popoare pentru care au intrat Aliaţii în război”, adaugă el.

”Şi deşi nu a existat opoziţie din partea niciunui alt lider prezent la Yalta la împărţirea continentului, a fost Churchill cel care a considerat’o o soluţie naturală şi perfect acceptabilă.”

Reserse: Historia.ro, Mihaela Bărbuș

Citiți și: PRO SAU CONTRA ION ANTONESCU, BIOGRAFIA UNUI MAREȘAL CONTROVERSAT

sau:

DACĂ ION ANTONESCU ERA JUDECAT PE DREPT AVEA ASTĂZI UN MORMÎNT ???

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   ‪Dacii‬   Dacia‬ ‪ ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA