ISTORIA AUTOSTRĂZILOR CARPAȚILOR

Enigma Transfăgărășanului, drumul considerat moftul lui Ceaușescu și cum a devenit o biată potecă cea mai spectaculoasă șosea din Rumînia?

”Transfăgărăşanul este cel mai uimitor drum pe care l’am văzut vreodată! (…) Arată ca și cum fiecare curbă a fiecărei mari piste de curse din lume a fost înnodată pentru a crea o mare fundă a perfecțiunii automobilistice!”

Acestea sînt cuvintele folosite, în urmă cu cîțiva ani, de celebrul Jeremy Clarkson, unul dintre realizatorii celei mai de succes emisiuni automobilistice de pe planetă, ”Top Gear”, pentru a descrie Transfăgărășanul…

Considerat moftul antisovietic al lui Ceauşescu, spectaculosul drum a fost realizat în mai puţin de un cincinal, deși, spun specialiştii, în condiţii normale lucrările la Transfăgărăşan ar fi trebuit să dureze 20 de ani.

Implicarea Armatei şi atacarea obiectivului în 100 de puncte de lucru au accelerat procesul, astfel încît lucrările au putut fi finalizate în septembrie 1974.

Transfăgărășanul are ca punct de pornire comuna Bascov, din județul Argeș, și se încheie la intersecția cu Drumul Național 1, în zona comunei Cîrțișoara (județul Sibiu). Are aproape 152 de kilometri lungime și traversează Munții Făgăraș, cei mai înalți ai Rumîniei.

Șoseaua care șerpuiește astăzi ca un circuit de Formula 1 prin inima coloșilor stîncoși atinge altitudinea maximă de 2.042 de metri, în zona tunelului de la Bîlea, fiind întrecută în Rumînia doar de ”Transalpina”, care ne înalță pînă la 2.145 de metri.

Putină lume știe însă că șoseaua considerată de unii drept un capriciu al celui mai iubit fiu al poporului şi care, în realitate, a avut un scop strategic, de pregătire pentru o eventuală invazie a URSS, urma să poarte numele ”Drumul Transfăgărăşan Nicolae Ceauşescu” şi că, mai mult, cel care a refuzat această denumire a fost însuşi Ceauşescu, semn că, în septembrie 1974, cultul personalităţii încă nu devenise literă de lege.

Faptul că Transfăgărăşanul a avut la bază calcule militare a fost un secret doar pentru marea masă a populației.

Nicolae Mazilu, fost ofițer in armată, comandantul unora din trupele care au participat la construirea Transfăgărăşanului, povestește cum i s’au comunicat aspectele legate de scopul obiectivului şi de necesitatea intervenției armatei.

La vremea aceea, deja toate marile şantiere ale ţării erau împînzite cu zeci de mii de soldați, ofițeri, maiștri şi subofițeri. Armata era implicată într’o serie de lucrări de anvergură ale economiei naţionale, unele dintre ele, lucrări strategice – drumuri, poduri, platforme industriale, sisteme de irigații, lucrări hidrotehnice.

Nicolae Ceauşescu trăia cu teama că Rumînia ar fi următoarea ţintă a URSS, după invazia sovieticilor în Cehoslovacia (în 1968), şi ținea să fie pregătit strategic pentru înaintarea rapidă a trupelor militare rumîneşti prin nord, fiindcă pînă la realizarea Transfăgărăşanului traversarea Făgăraşilor prin acea zonă nu se putea face nici măcar călare.

O biată potecă avea să devină peste numai patru ani drumul Transfăgărăşan. Strîmtul traseu pentru care se făcuseră planuri mari este descris de Nicolae Mazilu în volumul ”Enigma Transfăgărăşanului”:

”Pe versantul vestic al văii Bîlei, o potecuţă, pe cît de discretă, pe atît de încăpățînată, urca uzînd de tot felul de întortocheri şugubeţe spre Căldarea Bîlei (…) De pe această potecuţă discretă am putut urmări traseul drumului, marcat pe muntele de vizavi de către cei mai buni alpinişti ai vînătorilor de munte, cu dungi de vopsea roşie, din 50 în 50 de metri sau cu cearceafuri prinse de stînci cu pitoane (…) Dacă am lua în consideraţie numai această operaţiune de marcare a cotei drumului în punctele esenţiale şi tot ne’am face o idee despre marile sacrificii şi riscuri asumate de către proiectanţi şi constructori pentru realizarea acestei măreţe opere de artă ! În acea zi de decembrie am înţeles că apasă pe umerii mei o răspundere uriaşă şi că trebuie să mă ţin bine.”

Potecuţa aceea avea să devină un drum spectaculos, săpat în stîncă în mai puţin de un cincinal, cu eforturi uriaşe, motivate de frică, disciplină şi distincţii socialiste. Cinci ministere şi un institut de cercetări şi proiectări s’au implicat în realizarea drumului, iar două regimente de genişti au fost executanţii cei care au dus, de fapt, greul.

Nicolae Mazilu mai scrie:

”La începutul anului 1973 se execută o a doua mare manevră de forţe, primul regiment ce începuse lucrările în martie 1970 se retrage pe valea pîrîului Capra, iar pe conturul lacului Vidraru e adusă o nouă unitate de geniu comandată de colonelul Gheorghe Buzatu (ulterior, în faza finală – 1974 de către locotenent-colonelul Mircea Dospinescu).”

Uriaşele eforturi tehnice şi materiale făcute pe şantierele Transfăgărăşanului sînt greu de imaginat. Mai bine de jumătate din cei 100 de kilometri ai drumului au fost dăltuiţi în stîncă de militari, în buza prăpăstiilor, în condiţii cumplit de grele, pe arşiţă, ploaie, zăpadă, frig, viscol, viitură, avalanşe, după cum povesteşte Nicolae Mazilu, autorul ”Enigmei Transfăgărăşanului”.

În primă fază, Transfăgărășanul ar fi trebuit să aibă o singură bandă de circulație, dar mai apoi, în anul 1971, s’a revenit asupra proiectului și s’a hotărât lărgirea sa. Proiectul în sine a fost unul extrem de dificil de executat, în condițiile în care, în mod normal, muncitorii și soldații mobilizați nu ar fi putut să lucreze mai mult de cinci luni pe an. Timpul scurt de execuție cerut de autorități a făcut ca normele de securitate să fie însă, adeseori, încălcate.

Tocmai de aceea, construirea șoselei a implicat și pierderi de vieți omenești.

Nicolae Mazilu în memoriile sale:

”Aproape 40 de morţi şi încă pe atîţia răniţi au constituit jertfa de sînge pentru îmblînzirea acestui balaur uriaş! (…) Pentru noi, constructorii, Transfăgărăşanul a însemnat, pe lîngă afirmarea noastră ca specialişti, şi cea mai mare încleştare fizică şi nervoasă din viaţa noastră. Am fost ca în război!”

În memoria celor care au trudit construind Transfăgărășanul au fost ridicate două monumente: la cota 1.200 se află ”Poarta Geniștilor”, în vreme ce la cota 1.600 se găsește ”Poarta Întîlnirii”, denumită astfel după ce, în vara anului 1971, acolo s’au întâlnit două subunități de geniu care primiseră misiunea de a deschide șoseaua din sensuri opuse.

În 1974 drumul a fost inaugurat cu fast, dar asfaltarea sa integrală avea să mai dureze încă șase ani.

Citește și:  IIA, UN BRAND ROMÂNESC RĂSPÂNDIT ÎN TOATĂ LUMEA DE CELEBRITĂȚI

Dacă statisticile oficiale se rezumă la cei 40 de militari striviţi sub stînci, prăbuşiti în hăuri ori surprinşi de avalanşe, neoficial se spune că bilanţul ar fi fost de ordinul a sutelor de vieţi.

Cifrele legate de construirea Transfăgărășanului sînt impresionante și evocă dificultatea extremă a realizării unei șosele montane de o asemenea anvergură. În doar patru ani, constructorii au spart efectiv în stîncă 92 de kilometri de drum.

Au fost deplasate nu mai puțin de 3 milioane de tone de rocă, geniștii folosind pe parcursul operațiunilor 6.520 de tone de dinamită!

Transfăgărășanul cuprinde încă cel mai lung tunel rutier din Rumînia. Este vorba despre Capra-Bîlea, cunoscut și ca ”Pasul Bîlea”, care se întinde pe o distanță de 884 de metri și a fost construit în anul 1972.

Pentru a fi executat, echipele care au lucrat acolo au dislocat peste 41.000 de metri cubi de stâncă, utilizînd în acest sens 20 de tone de dinamită. Au mai fost utilizate pentru amenajarea sa, printre altele, 3.500 de tone de ciment, 130 de tone de plase sudate și 4.100 de tone de țeavă.

TRANSALPINA – Drumul Regelui, un drum prin nori de aproape 2000 de ani


Transalpina este cel mai înalt drum rutier din Rumînia cît și din întregul lanț al Munților Carpați, atît din țară cît și din afara ei. Aflată la peste 2.000 de metri altitudine, Transalpina este cel mai înalt drum din România care poate fi traversat cu maşina, avînd punctul cel mai înalt în Pasul Urdele unde atinge altitudinea maximă de 2.145 m.

Transalpina traversează Munții Parîng de la N la S fiind paralelă cu Valea Oltului și Valea Jiului, între care se află, și leagă Localitatea Săliște din Jud. Sibiu de Localitatea Novaci din Jud. Gorj. Transalpina, denumită și ”Drumul Regelui” face legătura între Transilvania și Oltenia.

Drumul și’a luat numele de la latinescul ”Transalpina” (țara de dincolo de munți), cum era numită în vechile texte și hărți latinești Țara Rumînească, și e supranumit ”Drumul Regelui”, pentru că Regele Carol al II-lea, după ce l’a reconstruit, în anul 1935, l’a inaugurat parcurgîndu’l el însuși împreună cu familia regală.

Deși este mai înaltă, mult mai veche și mai frumoasă decît Transfăgărașanul, este mai puțin cunoscută pentru că, Transalpina, cu toate că este catalogat drum național, DN 67c (parțial), nu a fost pînă în 2009 niciodată asfaltată, chiar dacă figura ca și drum național pe toate hărțile, fie ele tipărite sau GPS.

În 2009 a început asfaltarea și modernizarea acestui drum pe o distanţă de 148 de kilometri, între Sebeş, judeţul Alba și Bengești judeţul Gorj. În 2012 pe mai mult de 99% din traseul Transalpinei primul strat de asfalt a fost așternut. Se preconiza ca întreaga Transalpina va fi asfaltată și modernizată pînă la finele anului 2012 însă lucrările au fost oprite pentru că firma constructoare a intrat în insolvență și era în proces cu Statul Rumîn.

Începuturile acestui drum sînt neclare. Unele surse susţin că Transalpina a fost construită prima dată de legiunile romane în timpul războaielor cu geții lui Decebal, în drumul lor spre Sarmisegetuza Regia, motiv pentru care pe hărţile de istorie este trecut sub denumirea de ”coridorul IV strategic roman”.

Transalpina a fost pavată cu piatră de Regele Carol al II-lea după 1930 și reabilitată de nemți în al II-lea război mondial după care a fost dată uitării de autoritățile rumîne.

Există şi o legendă locală, care spune că, la sfîrşitul secolului XVIII începutul secolului XIX, fiecare familie de localnici a participat la construirea unei porţiuni din acest drum, în funcţie de posibilităţile fizice şi financiare ale sale.

Potrivit altor surse, şoseaua a fost construită şi pietruită de germani în timpul primului razboi mondial, din raţiuni militare, însă a fost foarte puţin folosită. Transalpina a fost reconstruită în perioada interbelică şi dată în folosinţă după 1935-1939, cînd a fost inaugurată de regele Carol al II-lea.

Drumul a mai fost reabilitat în timpul celui de’al doilea razboi mondial, cînd germanii aveau nevoie de această cale de acces din motive militare. De atunci Transalpina a fost foarte puţin întreţinută fiind accesibilă doar mașinilor de teren.

Traseul era folosit din timpuri străvechi de către păstorii din Marginimea Sibiului care își treceau turmele în Oltenia, fiind nu mai mult decît o cărăruie prăpăstioasă pentru cai, numită sugestiv „Poteca Dracului”.

În lucrarea sa Istoria Olteniei supt austriaci (1718-1739), istoricul Constantin C. Giurescu arată că încă din anul 1731 autoritățile austriece propuneau construirea unui drum transcarpatic pe traseul vechiului drum de transhumanță ce lega Transilvania de Oltenia.

Dumitru Brezulescu a pus bazele Transalpinei

Cel care a avut pentru prima dată ideea şi iniţiativa construirii drumului care traversează Munţii Parîng a fost Dumitru Brezulescu, un avocat ilustru care a înfiinţat Banca Populară ”Gilortul”, destinată sprijinirii ţărănimii.

Dumitru Brezulescu l’a cunoscut pe inginerul Aurel Diaconovici, absolvent al Scolii Politehnice din Graz, care a numit, în anul 1884, şeful Serviciului Tehnic din Gorj, care a proiectat şi realizat nenumărate drumuri şi poduri. Cei doi au devenit buni prieteni şi într’una dintre peregrinările lor se naşte ideea construirii drumului care traversează Munţii Parîng şi care să lege Oltenia de Ardeal.

Calea de acces era folosită de ciobanii din cele două zone care circulau pe aceasta pentru a face schimb de produse. În anul 1912, Diaconovici realizează un proiect al drumului.

Planul construirii Transalpinei eşuează, după ce Dumitru Brezulescu moare în mod neaşteptat în anul 1916 la Bucureşti, la numai 36 de ani. Acesta este operat ca urmare a unor dureri la stomac, dar după numai două săptămâni decedează din cauza unei septicemii. La înmormântare au participat mii de ţărani şi chiar ministrul Educaţiei din perioada respectivă, I. G. Duca.

Cum a început construcţia Transalpinei ?

Proiectul lui Brezulescu şi Diaconovici nu a murit, iar conducerea Băncii ”Gilortul” cere, în anul 1934, premierului României, Gheorghe Tătărăscu, să demareze construcţia drumului drumului peste Parîng. Directorul băncii era era Ion Giurgiulean, un învăţător din Novaci care fusese ajutat în tinereţe cu o bursă de Brezulescu.

În anul respectiv, Gheorghe Tătărăscu a venit la Novaci şi a organizat o adunare populară în locul numit Plaiul Mare. Pentru prima dată, Tătărăscu le’a vorbit localnicilor despre construcţia drumului, proiect care era susţinut de Casa Regala a României. La sfîrşitul adunării, Tătărăscu s’ar fi urcat pe un cal şi ar fi parcurs, alături de 40 de ciobani, o parte din traseul viitorului drum, pînă la Rînca.

Pentru stabilirea traseului drumului, primul-ministru Gheorghe Tătărăscu a plecat pe munte de la Novaci la Lotru, însotit de 20 de călăreți din Novaci, conduși de învățătorul Ion D. Giurgiulan. În urma acestei acțiuni, Gheorghe Tătărăscu a inaugurat lucrările de construcție a drumului pe platoul Novaciului, iar lucrările de construcţie au început în acelaşi an.

Gheorghe Cuţuliga, din Novaci, a fost martor la construcţia drumului, dar şi la inaugurarea acestuia. Acesta a povestit, în urmă cu mai mulţi ani, cum au început lucrările, dar şi despre întîlnirea lui Tătărăscu cu sătenii:

”În Plaiul Mare, din Novaci, o să vedeţi un monument din piatră. În acel loc a fost tribuna la care a urcat Gheorghe Tătărăscu şi a ţinut discursul inaugural. Pe o distanţă de aproape un kilometru, se întindea o mare de oameni îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, veniţi din satele învecinate, care l’au aclamat cu toţii cînd a terminat de vorbit. La final, premierului i’a fost înmînat un tîrnăcop şi, mergînd pe marginea drumului, el a dat cîteva lovituri simbolice, arătînd că s’a deschis lucrarea. Apoi, cu un grup de ciobani din Novaci, care cîntau din fluiere, a fost condus pînă la Rînca, unde a servit masa.”

Regele, primit cu pîine şi sare în Novaci

Un an mai tîrziu, 800 de muncitori din comunele din împrejurimi au început lucrările la porţiunea dintre Novaci şi Şugag. În anii aceia, Gheorghe Cuţuliga, pe atunci elev la şcoala primară, a luat parte la inaugurarea drumului, eveniment la care a venit însuşi regele Carol al II-lea.

Gorjeanul Gheorghe Cuţuliga care a fost o perioadă îndelungată şef al hidrocentralei din Novaci, și care între timp a decedat a mai istorisit:

”Acest drum a fost inaugurat de regele Carol al II-lea, Mihai, mare voievod de Alba-Iulia, şi prim-ministrul Gheorghe Tătărăscu. Coloana regală, formată din 11 maşini, a venit de la Sebeş, de peste munţi. Au fost întâmpinaţi cu pîine şi sare de primarul comunei Novaci, Gheorghe Comănescu, care purta eşarfa tricoloră. Regele a tăiat panglica, iar apoi, pe drumul între Novaci şi Gara Copăcioasa, săteni din toate comunele au ieşit la porţi, să’l aplaude pe suveran pentru reuşita acestei lucrări.”

Avînd în vedere învățămintele din Primul Război Mondial, regele Carol al II-lea a dorit să aibă la dispoziție un drum strategic, pentru artileria montană, trasă de cai, care să poată fi parcurs de trupele care se mișcau între Oltenia și Ardeal.

Lucrările de refacere decise de rege au avut loc în perioada 1934-1939. La inaugurarea drumului, în anul 1939, a participat și regele Carol al II-lea, însoțit de viitorul rege Mihai I, precum și primul-ministru Gheorghe Tătărescu și soția sa Arethia. Aceștia au parcurs întregul traseu al drumului la bordul unei mașini de teren, la volan aflîndu’se chiar regele Carol al II-lea.

Inaugurarea Transalpinei s’a făcut de către regele Carol al II-lea la Săliște în Județul Sibiu. La acea vreme, drumul era considerat o mare realizare tehnică, cu rol economic, strategic și militar, cu atît mai mult cu cît oamenilor le era proaspătă în minte perioada în care li se impusese religia catolică și cînd unele familii au plecat pe acest drum pentru a’și păstra tradiția.

Conform memoriilor localnicilor, circa 200 de localnici din Jina, aflat acum în județul Sibiu, însoțiți de preotul satului, au luat drumul bejaniei, traversînd munții pe ”Poteca Dracului” și stabilindu’se în localități precum Corbii de Piatră, Novaci sau Vaideeni.

Așa se explică și faptul că locuitorii din Mărginimea Sibiului și cei din localitatile Novaci, Vaideeni și Băbeni, aflate dincolo de munți, în judetul Vîlcea, au aceleași costume naționale, aceleași tradiții și aceeasi ocupatie: păstoritul, fiind cunoscuți sub numele de „ungureni”.

După inaugurare, drumul a fost cunoscut sub denumirea de Drumul Regal sau Drumul Regelui, care a înlocuit denumirea populară de Poteca Dracului.

Drumul a mai fost reabilitat în timpul celui de’al Doilea Război Mondial, cînd germanii aveau nevoie de această cale de acces din motive militare. De atunci a fost foarte puțin întreținut.

După revoluția din decembrie 1989 drumul nu a mai fost întreținut, o parte a zidurilor de sprijin au fost stricate, piatra fiind furată și utilizată la realizarea fundațiilor unor vile construite la Rînca.

Transalpina, Drumul Regelui, pornește din Jina de unde coboară pe o distanță de 7 km pînă la Șugag. De aici începe urcușul. După cîțiva kilometri se ajunge la barajul Tău și apoi la barajul Oașa.

Transalpina continuă traversînd în partea stîngă Barajul Oașa mergînd apoi pînă la Obîrșia Lotrului.

Tot de la barajul Oașa, în dreapta, se poate lua spre colonia de la „Fetița”, unde s’a construit o mănăstire. De acolo, urcînd spre Sureanu, se trece prin „Luncile Prigoanei”, un loc de tristă amintire pentru localnici, deoarece aici erau pedepsiti cei ce vroiau sa plece în bejenie, si se ajunge la Cabana și Iezerul Șureanu, magnific descris de Lucian Blaga, în scrierea „Hronicul si cantecul varstelor”.

Vechea cabană Oașa este acoperita acum de apele lacului de la barajul cu același nume, ca de altfel si celebrul „brad stramb” al lui Mihail Sadoveanu.

De la Obîrșia Lotrului, aflată într’o vale cu o deschidere foarte frumoasă, sînt mai multe posibilități: se poate merge în stînga spre Brezoi ce se află la circa 60 km, trecînd pe lîngă Lacul Vidra și apoi prin stațiunea Voineasa, sau în dreapta spre Petroșani, cale de 35 de km.

Pentru a continua însă Drumul Regelui, Transalpina DN 67C, trebuie mers înainte spre Novaci. De fapt, de abia acum începe cea mai spectaculoasă parte a Drumului Regal, drumul prin zona alpina, adevărata Transalpina. Serpentinele se înșiruie una după alta, ducîndu’ne în locuri tot mai înalte: Ștefanu, Cărbunele, Muntinu, Urdele.

Dintr’o data muntele dispare, iar in fata se intinde platoul de langa Varful Carbunele si Iezerul Muntinu de unde se coboara in Căldarea Urdele, pentru ca mai apoi să se urce în Pasul Urdele, punctul cel mai înalt al Transalpinei 2145 m.

Drumul coboară pe lîngă Vîrful Păpușa în Stațiunea Rînca și apoi la Novaci unde ia sfîrșit Transalpina.

În 1935, la inaugurarea Transalpinei, Carol al II-lea și suita sa au parcurs traseul Novaci – Săliștea în opt ore. În zilele noastre Transalpina este parcursă într’un timp de aproximativ 3 – 4 ore in functie de trafic și de opririle călătorului.

Faptul că a fost uitata și a devenit un drum greu de parcurs cu mașini normale a ajutat Transalpina să’și păstreze neatinsă sălbăticia și farmecul aparte pe care puține locuri din țară îl mai au.

Este printre puținele drumuri din țară pe care se poata ajunge cu masina pînă la nori și chiar deasupra lor.

Șoseaua Transalpina este un drum aflat încă în reabilitare. Firma care a început lucrările în 2008 a intrat în insolvență și este în proces cu Statul Rumîn care dorește rezilierea contractului și organizarea unei noi licitații pentru finalizarea lucrărilor.

În 2018 Transalpina era asfaltata (cel puțin un strat de asfalt) în proportie de peste 99 %. Porțiunea Novaci – Rînca este integral asfaltată și reabilitată. Porțiunea cea mai frumoasă a Transalpinei dintre Rînca și Obîrșia Lotrului este asfaltată, dar încă mai sînt de realizat lucrări de stabilizare a versanților.

Începînd cu 05 Iunie 2019 Transalpina a fost deschisa circulației rutiere între Rînca și Obîrșia Lotrului cu restricții de tonaj de pînă la 7,5 t.

Între Lacul Oașa și Lacul Tău mai sînt zone în care nu s’a terminat asfaltarea, zone în care nu s’au finalizat pereții de susținere a drumului și de asemenea, zone în care nu sînt montați parapeții și semnele de circulatie.

Dinspre Șugag spre Obîrșia Lotrului mai erau de asfaltat mai putin de 800 m, între coada Barajului Oașa și intersecția cu drumul 106N ce duce la Păltiniș, plus alte cîteva zone scurte între 5 și 50 de m între Lacul Oașa și Șugag. În noiembrie 2012 s’au finalizat lucrările și pe cei 5,5 km dintre Dobra și Jina.

Deocamdată se lucrează la montarea parapeților și indicatoarelor între Rînca si Obîrșia Lotrului și la plombarea drumului între Lacul Oasa si Lacul Tău. În lucru este și drumul de legatură cu Transalpina, DN7A, pe porțiunea dintre Obîrșia Lotrului și Stațiunea Vidra.

Așadar, desi primul strat de asfalt a fost asternut pe aproape tot traseul Transalpinei lucrarile sînt finalizate doar în proporție de 80%, de aceea drumul trebuie parcurs cu viteză redusă și cu atenție. Transalpina nu a avut niciodată un program fix de deschidere sau închidere, totul depinzînd de venirea zăpezii și de topirea ei.

Pe porțiunea Obîrșia Lotrului – Rînca zăpada persistă de obicei din luna noiembrie pînă în luna iunie.

Mulți și’au dorit ca Transalpina să fie asfaltată, pentru a putea să o parcurgă cu mașina normală, însă majoritatea după ce parcurg zonele ce se asfaltează regretă că acolo unde a ajuns asfaltul a ajuns și grătarul, muzica ascultată la maxim și petul aruncat la tot pasul.

Se gîndesc atunci că ar fi fost mai bine să rămînă neasfaltată și să fie parcursă, cu greu, doar de cei care iubesc muntele cu adevărat.

Cînd asfaltarea Transalpinei va fi terminata poate ca cea mai buna promovare ar fi inaugurarea ei de către cei de la Top Gear care au fost și pe Transfagărășan.

Un titlu gen: ”Top Gear on Transalpina highest Romania road” ar face celebra Transalpina mai mult decÎt orice altĂ campanie de promovare a turismului rumînesc. În urma vizitei pe Transfăgărășan a celor de la Top Gear Transfăgărășanul a fost clasat în primele 13 cele mai spectaculoase drumuri din lume fiind vizitat apoi de o mulțime de turiști din toată Europa și nu numai.

În numele tuturor celor care iubesc Transalpina să demonstrăm fiecare din noi că asfaltarea nu va duce la distrugerea acestei zone și dacă o parcurgem o vom păstra la fel de frumoasă și curată în continuare.

Urmăriți mai jos un documentar despre Oltenia în care sînt prinse și imagini cu Transalpina:

Vatra Stră-Română ‬Dacii‬‎ Geții‬‎ Pelasgii‬‎ Dacia‬‪ ROMANIA

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s