GEȚIA SARMATICĂ SAU SARMAȚIA GETICĂ !

Unul din adevărurile greu acceptate încă de istorici este că geții la un anumit moment istoric deja vorbeau mai multe dialecte. Acest adevăr neîndoielnic nu este cunoscut încă de foarte mulți dintre noi, pentru că nu a fost abordat serios nici de către lingviști, nici de către de istorici, neavînd surse scrise pe această nișă.

Geția, spațiul getic, Terra Getarum în latinește este posibilul loc atît de căutat, al genezei popoarelor

Dar, odată ce familiile, gințile, triburile sau neamurile geților s’au răsfirat printr’o expansiune teritorială firească, comunitățile lor au evoluat cultural, lingvistic și religios independent unii de alții. Cu toate acestea, astăzi, Geții antici încă, sînt considerați, contrar evidențelor istorice, doar un trib restrîns la Dunăre, ceea ce este întru totul fals.

Fie că erau de’a lungul secolelor numiți de cronicari, celți, scyți, geto-daci, geto-goți, samo-geți, tira-geți, massa-geți, yuezhi, gitti, jați, geats, dahi, daci, doci, sau chiar iranieni, cu toții erau mlădițe etnice ale aceluiași mare POPOR GETIC, care au populat Europa Pelasgică (Pelasgii fiind cei mai vechi locuitori europeni), dar și mari teritorii asiatice care se întindeau prin expansiunea strămoșilor noștri, de la Atlantic pînă în India, și chiar mai departe pînă în insulele japoneze, apoi prin colonizări succesive pînă Australia, Africa, și ambele Americi.

Generic, geții sînt cunoscuți și ca poporul care vorbeau limbile indo-europene, atît cele ramificate în grupa centum, cît și cele din grupa satem, iar simplul fapt că genetic și unii și ceilalți au haplogrupuri genetice înrudite nu mai este considerată azi doar o coincidență, așa cum finicii (finlandezii), chinezii și alte neamuri asiatice nu sînt nici indo-europeni la vorbă, nici frați cu europenii din punct de vedere genetic.

Cîteva informații despre expansiunea incontestabilă a geților

Spaţiul polonez de astăzi, acoperit de gheaţă, ca şi nordul Germaniei, pînă la începutul Holocenului (etapa geologică actuală ), n’au putut fi populate decît dinspre sud, din spaţiul Carpatic, după prelungirea drumurilor sării. (Cercetarea Universităţii Californiei din Los Angeles, întocmită de profesorul arheolog Marija Gimbutas)

Geter este fiul lui Aram, nepotul lui Sem si strănepotul lui Noe, asa cum este scris în Geneză.

În „La selva di varia istoria”:

Spun scriitorii, aproape în unanimitate, că Goţii au fost primii care au atacat Imperiul Roman. Aceștia au venit din peninsula Scandia (Scandinavia) încă de la începuturi, cînd au populat pămîntul sub comanda lui GETER – nominat de Moise în Geneză, și de la care au luat numele de Geţi, deveniţi apoi Goti. Au locuit în Europa în teritoriul Valahiei si încă se mai disting în peninsula mai sus numită în Ostrogoţi si Vizigoţi, vocabule care în limba lor înseamnă Goţii de răsărit si Goţii de Apus.

Sigur, interpretarea că anumite popoare pomenite în Geneza biblică i’ar face evrei este complet deplasată.

Aici trebuie să amintim, de asemenea, că în acea vreme ”fizica pămîntului era diversă iar Ablavio, interpretînd gresit studiile geografice ale lui Ptolemeu, l’a făcut pe Iordanes să creadă că Goţii proveneau din insula Scantia sau Scandia, fără ca vreunul dintre ei să o cunoască”, fapt care a atras ulterior confuzia universală si pentru multe secole, a unei origini Scandinave a Goţilor.

În Dell’origine de Barbari che distrussero per tutto’l mondo l’Impero di Roma :

”În Istoriile Caldeilor ale lui Berosus se citeste cum că Noe a plecat din Armenia, a traversat fluviul Tanais (n.t. Don) și a mers deasupra Mării Ocean, luandu’i cu el pe cei patru fii ai lui Aram: Messa, Ul, Ur si Geter, care sînt amintiţi de Moise, în Geneză. La început au locuit împreună, deasupra Mării despre care am vorbit.

Cei patru fraţi s’au stabilit cu coloniile lor în acele teritorii astfel: din Messa vor iesi acele popoare care vor da numele provinciei Moesia. Separîndu’se, unii s’au asezat pe ţărmul Mării Majore (n.t. Marea Neagră), adică în Moesia Inferioară, care este Valahia de astăzi, deasupra Dunării, iar alţii în Moesia Superioară, care este Serbia si Bulgaria de astăzi.

Din Ul, al doilea născut, vor ieși popoarele Ulmerige, despre care aminteste si Herodot. Aceștia au locuit în acea parte care se numeste Moscovia și au luat, mai tarziu, numele de Vandali. Din al treilea fiu, Ur, au iesit popoarele Urone, despre care nu avem nici o memorie. Iar din Geter, al patrulea fiu, au ieșit Geţii, cărora le dedic această Carte.

La aceeasi pagină, un paragraf mai jos, se afirmă că Berig, fiul lui Geter, se va reîntoarce în Scyţia, ceea ce demonstrează că acela a fost pămîntul iniţial al Geţilor, iar Scyţia, așa cum afirmă si Carlo Troya, era apelativul eronat, prin care se făcea referire de multe ori la Dacia (Geția):

”Dar, o dată cu moartea lui Geter, poporul iesit din colonia sa, va pleca de aici din cauza geroasei ţări si se va reîntoarce în Scyţia. Berig, al doilea fiu al lui Geter, a plecat cu poporul său în trei nave care au fost printre primele construite în lume, căci primul constructor a fost Telechines, în Egipt, cu ale cărui nave a acostat în Rodos, locuind apoi în acea Insulă.”

În ”Storia dei dominii stranieri in Italia dalla caduta dell’Impero Romano in Occidente” este scris: Schlozer, cunoscut publicist și autor al uneia dintre faimoasele Istorii universale ale Septentriunii, după 50 de ani de lungi căutări a recunoscut cu ingenuitate de a nu fi găsit nici măcar un document din care să reiasă cine să fi fost primii locuitori ai Scandinaviei care, cu atîta dezinvoltură sau mai bine spus, cu atîta ușurinţă, s’a continuat pentru atîta timp să fie considerată pămîntul originar al Goţilor.

Autori remarcabili, dintre care îl numim, dintre cei mai moderni, pe celebrul Cav. I. Jacob Graberg, au început să combată cu succes eroarea infuzată de mai mult de treisprezece secole, cum că din Scandinavia, devenită un fel de creatoare de natiuni, ar fi migrat iniţial Goţii.

Se spune că aceștia au fost scyţi sau geţi sau daci, că ei ar fi avut un puternic și faimos rege cu 38 sau 39 de secole Înaintea Erei Vulgare, numit Berig și care, cu puţine nave, a plecat din Insula Scandia din Marea Septentrională, debarcînd la malurile Vistulei, că de aici s’ar fi extins de la Boristene la Tanai si la Mlaștina Meotide.

Faza primară a Culturii Vedice s’a desfăşurat în Carpaţi, cel mai probabil, iniţial, în Ardeal unde se găseşte, Ancient India (India Veche). (1922 The Cambridge History of India, Universitatea din Cambridge, bază vechea literatură vedică).

Alfabetul Getic sau Ulfilan

”Se spune că literele gotice au fost inventate de Gulfia, Gylfe, Vulfila, adică Ulfila, episcop al goţilor din Basarabia, din anul 373 î.Hr.”

Contele Jakob Graberg fran Hemso, autorul eseului ”Saggio istorico su gli Scaldi o antichi poeti scandinavi” afirmă că:

”În timpul primelor sale studii, un prieten doct, interesat ca și el în chestiunile naţiunii, scrisese un mic tratat, prin care sublinia că acel episcop nu era altul decat Gylfe, Regele Suediei din timpul invaziei lui Sigge, numit de noi, Odin; că el a fugit din faţa acelui puternic războinic legislator și, abandonînd Septentriunea, s’a refugiat în Scyţia, la Pontul Euxin, pentru a învăţa direct de la sursă acea religie care, mai mult decît forţa armelor, îl făcuse pe Sigge să supună atatea naţiuni.”

”Sigge Fridulfson (n.t. fiul lui Fridulf), fugind la rîndul său din calea hunilor, s’a refugiat în Suedia, unde a fondat cruda religie descrisă în Edda. El a fost numit Odin al III-lea și considerat de unii Alan, de alţii Got, deoarece a fost însoţit de Asii, adică de Eroii Goţi, Semizei.”

În acei ani, teritoriul Basarabiei era locuit de geții liberi, care se retrăseseră cu mult din Dacia ocupată de Traian, de unde vor face acele nenumărate incursiuni și vor jura exterminarea Imperiului Roman.

Nădejdea lui Decebal se împlinise: Imperiul fusese dărîmat prin loviturile oamenilor de la Dunăre, Roma însăşi învingătoarea tuturor popoarelor a trebuit să slujească supusă şi să primească jugul triumfului getic. (Isidor De Sevilla între 560-636)

Polonezii sînt urmaşii acelor geți care, neîmpăcîndu’se cu cucerirea romană, şi’au părăsit locurile de baştină şi s’au mutat la nord. (Jan Trynkowski, istoric polonez).

Denumirile getice de plante, păstrate la Dioscoride (medic grec din perioada împăraţilor Claudius 41 – 54 î.Hr. şi Nero 54 – 68 î.Hr. ) pot fi găsite şi în fondul limbii germane. (Jakob Grimm 1785-1863, în Istoria limbii germane).

Romanii nu au ajuns nici în Maramureş, cu atît mai puţin în şesul dintre Carpaţii păduroşi şi Marea Baltică, spaţiu de expansiune al populaţiei carpatice. Aici şi’au organizat atacurile contra Imperiului Roman, armatele Geto-Dace, numite de unii şi gotice. (Waclaw Aleksander Maciejowski 1792 – 1883 , în lucrarea Geto-dacii vistulieni şi niprieni strămoşii polonilor).

Geții sînt consideraţi fondatorii spaniolilor (Cronicile spaniolilor 25, p. 179 );

Getii sînt consideraţi fondatorii popoarelor nordice (Gesta Normanorum, Cronica ducilor de Normandia, Carolus Lundius etc. );

Geţii sînt consideraţi fondatorii teutonilor, prin saxoni şi frizieni, ai olandezilor al căror nume naţional este şi azi Daci (Dutch) şi ai Anglilor. (Leibniz, Collectanea Etymologica etc.)

Sarmatia GETICĂ (Σαρματία).

Sarmatia antică, un teritoriu antic din nordul Rumîniei, în partea de est a Poloniei și partea de sud a Rusiei în Europa, și o parte din nordul Europei și Asia. Teritoriul vechi Sarmația a variat de la rîul Vistula la gura de vărsare a Dunării și spre est de Volga, se invecineaza cu malul mărilor Neagră și Marea Caspică, precum și cu Caucazul la sud.

Un nume folosit prima dată de către Mela pentru partea de nord a Europei și Asia se extinde de la Vistula (Wisla) și Munții Sarmatici pe zona de vest, care a împărțit Germania, la (Volga) la est, pe care a împărțit Scythia; delimitată la sud-vest și sud de rîurile Ister (Dunăre), Tibiscus (Theiss), și Tyras (Nistru), care se diviza Pannonia și Geția, și, mai departe, prin Marea Getică, și dincolo de ea de Muntele Caucaz, care mărginea Colchis, Iberia, și Albania; și se întindea la nord pînă la Marea Baltică și în regiunile necunoscute din nordul Europei.

Sarmații de la care vine numele de Sarmația au locuit doar o mică parte a țării. Cea mai mare parte din ea a fost populat de triburi getico-scytice; dar unii dintre locuitorii din partea de vest pare să fi fost de origine germană, așa cum Venedi pe Marea Baltică, și iazigi, Rhoxolani, iar Hamaxobii în sudul Rusiei; celelalte triburi din vest de Tanais (Don) au fost Alauni sau Alani Scyți, un popor scytic care este considerat eronat că au venit din Asia și locuitori în partea centrală a Rusiei.

Întreaga țară a fost împărțită de rîul Tanais (Don) în două părți, numite respectiv Sarmatia Europaea și Sarmatia Asiatica; dar trebuie să se observe că, în conformitate cu impărțirea modernă a continentului, întreaga Sarmație aparține Europei.

De asemenea, trebuie remarcat faptul că Chersonesus taurica (Crimeea), deși se încadrează în limitele specificate, nu a fost considerată ca o parte din Sarmația, ci ca o țară separată. Într’un mod general numele Sarmația este adesea folosit ca termen nelimitat a întregii Europe de nord-est.

Sarmații (Sarmatæ latină sau elină, Sauromatæ Σαρμάται, Σαυρομάται) au fost un popor considerat ”iranian” în Antichitatea clasică, apărînd din secolul V î.Hr. sau secolul IV d.Hr.. Teritoriul lor a fost cunoscut sub numele de Sarmația de etnografii greco-romani, pentru partea de vest a Scyției (Rusia de Sud, Ucraina, precum și Estul Balcanilor de azi).

Din 100 î.Hr., aceste triburi sînt menționate, de la râul Vistula la gura de vărsare a Dunării și spre est de Volga, și în vecinătatea Mării Negre și Marea Caspică, precum și Caucazul la sud.

Sarmații au decăzut în secolul al IV-lea odată cu incursiunile legate de perioada de migrație (hunii, goți, turci). Descendenții sarmaților au devenit cunoscuți ca alani în timpul Evul Mediu timpuriu, și în cele din urmă a dat naștere la grupul etnic Osetic modern.

SARMAȚIA, numele unei țări din Europa și Asia. O formă anterioară a cuvîntului în elinește este SAUROMATAE

Numele pare să aibă în primul rînd proveniența la eleni, prin scyții de la sud de Nipru si Don care era o populație considerată non-Scytică. Fie ca această populație era non-Scytică înșiși, fie că a fost doar invecinată acestora, este incert încă.

A fost un nume, care de asemenea, îi definea pe GEȚI (getae).

De asemenea, era un nume folosit de unele dintre populațiile Panonice. A fost, probabil, numele care sarmații înșiși îl utilizau parțial pentru vecinii lor, în general, la fel ca și Galli, Graeci, și mulți alții.

Mai importante decît originea numelui sînt întrebările cu privire la populația la care se aplică. Autoritatea noastră pe acestă nișă este Ptolemeu; indicațiile lui Strabon sînt tangențiale și parțiale.

Zona dată de Strabon la Galatae și Germani, se extinde pînă la Borysthenes, sau chiar Don, Tyragetae fiind cea mai vestică poziție a țărilor care nu sînt germanii din sud-est, iar bastarnii fiind îndoielnic, germanici (vii, p 289).

De cîteva națiuni particulare, cum ar fi Jazygii, Hamaxobii, și Roxolanii, o etichetă scurtă este dată, fără însă, a se face vreo referire specială la sarmați sau afinitățile lor non-sarmatice.

În Asia, țara Sauromatae este intinsă în cîmpiile Sarmatae, mărginită de muntii Caucaz.

Dimensiunea excesivă acordată Germaniei de Strabon aproape incluzînd, nu numai Sarmatia, dar și Scythia în Europa, precum sînt mențiunile lui Pliniu, la fel de accidentale ca ale lui Strabon, și aproape la fel de scurte, întinderea Germaniei spre est fiind, de asemenea, exagerată…

Germania lui Tacitus este delimitată la est de Sarmatae și Daci.

Sarmatae aici, sînt populația unei zone relativ mici între Dunăre și Theiss (Tisa), precum și pe limitele Ungariei, Moldovei, și Galliciei. Acest lucru, evident, scade ceva din vasta Germanie a lui Strabon (care aproape a însemnat Europa de Nord); dar tot insuficient.

Poziția Bastarnilor, Peucinilor, Venedilor, sau Finnilor, este încă o problemă deschisă.

Acest lucru ne pregătește pentru ceva mai sistematic, și poate la Ptolemeu vom descoperi: SARMATIAE lui Ptolemeu se încadrează în Europa și Asia.

Sarmatia Europaea, avea limita de vest pe Vistula; la nord Marea Baltică, în ceea ce privește golful Venedic și un capăt de țară necunoscută !; la sud, țara de Metanastae Jazyges și Dacia; la est, istmul din Crimeea, și Don.

Astfel, avem incluse părți ale Poloniei și Galliciei, Litlhuania, Esthonia, și vestul Rusiei. Aceasta îi include pe Finni (probabil doar o parte), și Alauni, care sînt scyți. Mai include bastarnii, Peucinii, și mai ales pe Venedi.

Aceasta include, de asemenea, Jazyges simpli, spre deosebire de Jazyges Metanastae, care formează o mică fracțiune. Toate acestea, cu excepția Finnilor, sînt declarate a fi marile națiuni ale Sarmației, la care se adaugă Roxolanii și Hamaxobii, dintre cele mai mici.

Din națiunile mai mari din Samatia Europaea, Peucinii și Bastarnii lui Ptolemeu sînt plasați mai la nord decît Peucinii și Bastarnii predecesorilor săi.

La scriitorii de mai tîrziu sînt rareori menționați VENEDI.

Nici Jazyges, nu sînt ca Jazyges Sarmatae la Strabon. Aceștia, împreună cu Roxolanii, sînt regăsiți de’a lungul malurilor Maeotis, în Herson, Tauris și Ekaterinoslav.

Roxolanii Hamaxobi este doar un termen descriptiv. Probabil, a fost aplicat la unele populații scytice. Pliniu scrie Hamaxobii aut Aorsi, un fapt care la noi este descris mai jos.

Alauni, în pofida unor confuzii, pot fi cu greu alții decît Alanii din Caucaz; Periegesis sînt scyți, incontestabil.

Nestor, într’adevăr, are o populație altfel necunoscută, numiți Uliczi, care sînt plasați pe Nistru.

Peucinii au fost cel mai bine cunoscuți ca ocupanții unei insule de la gurile Dunării. Aceștia de asemenea, s’au extins mult în Basarabia. Deci, multe sînt schimbările care le au cuvintele cu inflexiuni sarmatice sau scytice, nu este improbabil ca Peuc-ini pot fi cuvintele moderne Budjack sau Bess, în Bess-Arabia.

Următoarele sînt formele reale pe care numele Patz-inacks, exact în țara Peuc-inilor, le suferă la scriitorii medievali și bizantini, modificări precum Πατζινακῖται, Pecenatici, Pizenaci, Pincenates, Postinagi, Peczenjezi (în slavonă), Petinei, Pecinei (cea mai apropiată abordare a Peucinilor), sau chiar pecenegii de mai tîrziu.

Apoi, în direcția de Budziak și Bessi, Behnakije, Petschnakije, Pezina-völlr (în nordică), Bisseni și Bessi, (Zeuss, Die Deutschen, si c. s. v. Pecinaci și Cumani).

Patzinaks au fost scyții, care nu pot fi dovediți a fi de origine recentă în Europa. Aceștia pot, atunci, să fi fost descendenții reali ai Peucinilor; deși acest lucru nu este obligatoriu, pentru că ar fi fost un popor străin care, la ocuparea țării Peucinilor, să le fi luat numele; într’un astfel de caz fiind Peucini în felul în care un englez este un britanic, adică deloc.

Diferența dintre Peucini și Bastarni a fost nominală. Poate că aceștia din urmă au fost moldoveni din dreapta Prutului, mai degrabă decît din Basarabia.

Atmoni și Siaones la Strabon au fost bastarni.

Geografia națiunilor minore este mai obscură, dispunerea la Ptolemeu poate fi ceva artificial. El le urmarește în două coloane paralele, de la nord la sud, începînd, în ambele cazuri cu țara Venedilor, și luînd malul estic al Vistulei primul.

Primul nume de pe această listă este cel al Gythones, la sud de Venedi. Să nu se înțeleagă prin aceasta că pe Venedi îi pune între Gythones și Marea Baltică, astfel încît să’l facă pe cel din urmă un popor interior.

Și nici nu poate ca acest popor să fie separat de Guttones și Aestyii, adică populațiile din țară chihlimbarului, sau Prusia de Est….

Pe harta ptolemaică nu este probabil ca acești finlandezi (finlandezii din Finlanda) să poată fi stabiliți spre sud, în Prusia de Est, deși nu este imposibil. Ei au fost, probabil, mai la est.

Acei Bulanes (Sulones?), cu Phrugundiones la sud, și Avareni la nordul Vistulei, ne aduce la frontiera Getică. De aici detaliile sînt toate conjuncturale.

Zeuss a identificat Bulanes cu Boranii lui Zosimus, care, împreună cu Goții, Carpii, și Urugundi, au atacat imperiul sub Gallus.

Nestor a numit o populație Suliczi și ocupau o localitate între Nipru și Nistru, dar acest lucru este prea mult spre est.

În Livonia, Henry Lett dă importanță națiunii Selones, o identificare plauzibilă. Pentru Bulanes (presupunînd că aceasta e citirea adevărată) cuvîntul Polyane ne dă semnificația cea mai plauzibilă.

Nestor îl foloseste frecvent. Este Pole, adică în primul rînd ocupanți ai cîmpiei.

Ori de cîte ori, apoi, s’au aflat la cîmpie aceștia puteau fi Polyane, iar Nestor menționează de fapt, două diviziuni ale acestora; Lekhs (Leșii), sau polonezii de pe Vistula, dar și Polyane ai Niprului.

Acei Phrugundiones ai lui Ptolemeu au fost întotdeauna în Geographica cruciali. După nume, ei sînt atît ca Burgundiones și ar fi sugerat ideea unei migrări din Polonia în Bourgogne.

Apoi, există Urugundii și Burgundii scriitorilor bizantini (a se vedea Zeuss, s. V. Borani, Urugundi), cu care populația lui Ptolemeu este, probabil, identică.

Scriitorul care nu dorește să’și asume migrații inutile va întreba dacă Burgundys nu pot fi explicați mai mult pe principiul sugerat de cuvîntul Polyane, dacă cuvîntul nu poate fi numele a mai multor localități cu aceleași particularități. Probabil, aceasta este situația.

În germană, precum și, de asemenea, în limbile slave, cuvîntul Fairguni, Fergund, Vergunt, Virgunda, Virgunndia, și Viraunnia, înseamnă tip de deal mediu, pădure, regiune ridicată.

Dintre acestea ar putea fi în oricare caz, apariția lor în diferite și depărtate părți, dar în nici un caz nu implică migrații.

Avarenii pot fi plasați în Gallicia.

Rumîniei îi revin Ombrones (posibil Umbrii) și Anarto-phracti. Sînt aceștia Anarții lui Cezar?

Acei Anarți ai lui Cezar care au fost pe limitele de est ale pădurii Hercynice (Bell. Gall. 6,24, 25), care coincid cu ale Dacilor, fapt care, situați de’a lungul frontierelor țării, ne dă Vestul Galliciei, sau Silezia austriacă, pentru Anarto-phracti.

Ombrones dacă sînt o diviziune a Umbrilor care populează Peninsula Apenină, ei se mai numesc Ombrii în unele surse romane.

Mulți scriitori romani au crezut că Umbrii ar fi Celtici. Corneliu Bocchus a scris că au coborît de la un trib galic vechi, iar Plutarh a scris că numele ar putea fi un mod diferit de a scrie numele tribului celtic Ambrones, ceea ce înseamnă vag „Regele boilor”.

De asemenea, el a sugerat că Insubres, un alt trib galic, ar putea fi o legătură, numele lor Celtic Isombres ar putea însemna, eventual, „Umbrii mai mici”, sau locuitori ai țării de mai jos de Umbria.

Pliniu cel Bătrîn a scris cu privire la etimologia populară a numelui:

”Oamenii Umbriei se cred cei mai vechi din Italia; ei cred că erau numiți Ombrii (aici, „oamenii din furtună”), de către greci, deoarece au supraviețuit potopului (literalmente o inundație a terenurilor de la furtuni, imbribus). Etruscii au învins 300 de orașe din Umbria.”

Anarții sau Anartoii au fost triburi celtice sau, în cazul acelor subgrupuri de Anarți care au pătruns în regiuni vechi din Geția, celtii fiind asimilați cultural de geți.

Ptolemeu în Geographia localizează Anartoii în Geția, sau Dacia cum o numește el după colonia romană înființată după 106. d.Hr. Unele grupuri de Anarți au ocupat părți din Slovacia modernă și sud-estul Poloniei.

Orașul getic de la Docidava a fost situat pe teritoriul Anarților, potrivit Pîrvan, ceea ce ne arată că ei înșiși își spuneau daci sau doici, doci, cam cum își spun azi germanii: deutsch (doici).

Anartophracti (sau Anartofraktoi) sînt menționați de Ptolemeu.  Numele acestui trib pare a fi compus denumirea în limba latină-greacă și poate fi legată de Anartoi rezidenți în Geția, susție Czarnecki.

Anartofraktoi au fost un trib getic din nord, în conformitate cu Braune sau în amestec daco-celtic, conform lui Pîrvan.

În sursele antice, cea mai veche mentiune a Anarților este în Elogium de Tusculum (10 î.Hr.).

În De Bello Gallico, o relatare din propriile sale campanii în Războaiele Galice (58-51 î.Hr.), Iulius Cezar a scris (VI.25.1):

„Pădurea Hercynică începe din teritoriile Helveților, Nemeti și Rauraci si se intinde, pentru o distanță de călătorie de 9 zile „pentru un călător rapid, de’a lungul Dunării și coincide cu granițele Dacilor și Anarților.”

În jurul 172 AD, Anarții au refuzat să asiste romanii în războiul lor împotriva marcomanilor. Pentru a’i pedepsi, împăratul roman Marcus Aurelius a ordonat deportarea Anarților din țările lor native a provinciei romane Pannonia Inferior, o mișcare care a avut loc nu mai tîrziu de 180 d.Hr.

Apoi vin Burgiones, apoi Arsiaetae (comparați cu Aorsi), apoi Sabocii, apoi Piengitae (Pien-Geții), iar apoi Bessii, de’a lungul Munților Carpați.

După Webber (2001). la bessi războinici între 14-11 î.Hr., a avut loc răscoala lui Vologeses, marele preot al lui Dionysos la bessi, care, victorios în luptele cu dinastia odrisă, a ajuns pînă la Chersones.

Bessii au fost înfrînţi în cele din urmă, după o rezistenţă eroică, de L. Calpurnius Piso (Cassius Dio, LIV, 34). Probabil, imediat după aceste evenimente o parte din bessi au fost dislocaţi în Dobrogea, unde îi găsim încă din anii 8-17 d.Hr. (Ovidiu, Tristele, III, 10, 5 şi IV, 1, 67), fiind menţionaţi apoi în calitate de consistentes în inscripţii datînd din perioada 133-177 d.Hr., cînd prezenţa lor este legată, între altele, de extragerea fierului.

Cei rămaşi la vechile vetre au fost organizaţi în strategia Bessica apărând în izvoare şi după căderea Imperiului roman de apus. În Geția extracarpatică apar prin unitatea auxiliară Cohors II Flavia Bessorum, cantonată în castrul Cincsor pe Olt şi în alte puncte din Dacia Inferior.

De numele bessilor vom auzi peste 1000 de ani cînd apare familia Basarabilor, apoi și mai tîrziu cînd va lua ființă provincia Bessarabia sau Basarabia din stînga Prutului.

Gallicia, cu părți din Volînia și Podolia ne dă un spațiu amplu pentru aceste populații necunoscute, și astfel denumite.

Populațiile din coloana a doua, posibil cu o eroare începînd din nou cu Venedi. Vilnius, Grodno, cu părți din Minsk, Volinia, Podolia, și Kiev ne dă o zonă asupra căreia avem șase nume de enumerat.

La sud sînt munți Peucinian (Bukhovinia?).

(1) Galindae – Aceștia sînt situați prea departe spre est, dacă nu greșim în identificarea lor cu Gal-inditae de Gal-andia și Gol-enz în Evului Mediu, ei sunt prusacii de la estul Lacului Spirding.

(2) Sudeni – Aceștia, par a fi Sudo-vitae coincid cu Gal-inditae, dar la Nord-est de ei. Districtul lor se numește Sudovia.

(3) În ceea ce privește Stavanii, aceștia, avem afirmația surprinzătoare, că ei se extind până la Alauni. Se extind fie Stavanii în Caucaz, sau Alanii în Prusia, dar asta iese din discuție.

(4) În Igylliones, Zeuss a încercat să identifice acest nume cu un alt nume care apare în atîtea alte forme ca să facă aproape orice presupunere scuzabilă, Jaz-wingi, Jac-wingi, Jacz-wingi, Jec-wesin, Get-uinzitae, Get-wezitae , Jent-uisiones, Jent-uosi, Jacint-iones, Jat-wjazi, Jat-wjezi, sau Get-wesia, și Got-wezia, toate formele actuale.

Zonă a populației, care a fost una dintre cele mai puternice ramuri din spațiul lituanian în secolul al 13-lea, a fost parte din Grodno, Minsk, și Volînia, o localitate care se potrivește cu siguranță Igylliones.

(5) Costobocii din Podolia.

(6) Transmontanii, acesta este un nume latin al Geților, poate, cu toate acestea, o traducere comună a slavonului Za-volovskaje, adică dincolo de bazinelor hidrografice. În traducere, trans-muntenii, a fost aplicată, probabil, la populația de la frontiera de nord a Geției în general.

A treia listă, începe, de asemenea, cu:

(1) Venedii, urmeaza linia de la Marea Baltică de la Vilnius și Courland spre Finlanda, și atinge interiorul, spre est și sud. Imediat pe Golful Venedic se află Veltae. Cuvânt cu cuvânt, aceasta este Vylte și Wilzi ai Evului Mediu; o formă care apare încă din Alfred. Au fost germani, dar folosit de franci la anumite populații slavone. Au fost, de asemenea nativi, pluralul fiind Weletabi.

Puține națiuni afară mai proeminent decît aceste Wilts din perioada Carlovingian. Ei mint, însă, la vest de Prusia, și într’adevăr de Pomerania, din care Oder le’a împărțit. Pe scurt, ei au fost în Mecklenburg, mai degrabă decît în Livonia sau Esthonia, cum ar fi Veltae de Tacitus.

Sinonim pentru aceste Wiltae de Vest sau Welatabi, a fost Liut-ICI (Luticzi). Un sinonim probabil pentru Veltae a lui Tacitus a fost, de asemenea, o formă a lui Lit-. Aceasta o deducem de la localitățile lor, făcînd parte din actuala Lithuania sau Lettland. Adăugați la aceasta faptul că un scriitor, cel puțin (Adam din Bremen) plasează Wilzi în țara Veltae a lui Ptolemeu. Explicația exactă a acestui aspect dublu pentru o pereche de nume este necunoscută.

Este sigur, însă, Veltae sînt menționați în Lettland, adică în părțile de sud ale Livoniei, și, probabil, în unele părți ale Lituania de azi și Courland. Constantin Porphyrogenetul îi menționează ca Veltini, la nord de Veltae,

(2) Osii (Ossii), probabil din insula Oesel. Trebuie adăugat, totuși, rădăcina vestel, wes-, apare frecvent în geografia Prusiei. Osilii, un nume pentru ocupanții Oesel, apare devreme în istorie medievală.

(3) Carbones, la nord de Osii. Acesta este un nume cu mai multe explicații. Acesta poate fi cuvîntul Finn pentru pădure=Carbo. Acesta poate fi rădăcina curentă (sau Kr), care apare într’o serie mare de cuvinte Finn, – Coralli (Karelia), curentă (în Cur-land), Kur- (în Kur-sk), & C. Formele Curones și Curonia (Courland) se apropie, dar localitatea este la sud în loc de nord. Mai este probabil = Kar-Elia.

Ea aproape sigur arată că am trecut de la o țară a Slavonilor și lituanienilor, la cea a Esthonienilor, Ingrianilor, și Finlandezilor. Apoi, la est, –

(4) Kar-eotae. Aici Kar- este rădăcina comună Finnică ca și mai înainte. Orice parte a guvernului din Novogorod sau Olonetz ar fi furnizat numele, finlandezii din prezent aparținând de ambele diviziuni ale Kareliei, cu numele (el-nefiind radical).

Apoi (5, 6, 7, 8, 9, 10, 11) Sali, la sud de Agatîrși, apoi Aorsi și Pagyritae, la sud de Savari, și Borusci pînă în Munții Rhipaean.

Apoi Akibi și Naski, la sud de Vibiones și Idrae, și la sud de Vibiones, până la Alauni, Sturni. Între Alauni și Hamaxobii Karyones și SARGAȚII.

SARGEȚII sînt considerați de Ptolemeu și de Ammianus Marcellinus ca fiind neamuri iraniene scito-sarmate din regiunea Donului.

Vasile Pîrvan afirmă că sargeții (în latină sargetae) din Geția sînt sciți asimilați de localnicii daci. Dio Cassius povestește că regele Decebal a abătut apele rîului Sargeția (Streiul de astăzi) și săpînd o groapă a ascuns o mare comoară cu obiecte de aur și argint.

Apele au fost readuse în vechea albie după securizarea tezaurului. După cucerirea romană a Geției intra-carpatice, romanii au pus mîna pe comoară datorită trădării prizonierului Bicilis.

Nu se știe exact dacă sargeții (respectiv SarGeția) din Geția ar putea fi de origine scito-iraniană, dar precum ne spune și numele, se știe că plasarea lor în regiunea Hunedoara și Țara Hațegului coincide cu unul din cele mai însemnate centre culturale, politice și economice ale geților din ultimele două secole pînă la cucerirea romană.

La cotul Donului (Tanais), Ophlones și Tanaitae. Există câteva puncte în această listă, care sînt fixe. Cotul Donului va plasa Ophlones în Ekaterinoslav.

Boruscii, au ajuns la Munții Rhipaean, iar dacă aceștia au fost Uralici, mai degrabă dincolo de Valdai, trebuie să se fi extins mult dincolo de Sarmația europeană și asiatică, lucru puțin probabil deoarece Munții Rhipaean au fost identificați adesea cu Munții Carpați de mai tîrziu.

Savarii poartă un nume similar, pomenit de Nestor – Sjevera, pe Desna, SEM, și Sula, – un cuvînt care ar putea pur și simplu însemna din nord. Este un nume care reapare în Caucaz, Sabeiri.

Aorsi pot fi Ersad (d este inflexional), o ramură a Mordvinilor, ocupantul în prezent al regiunii Oka.

Pa-gyritae poate să fi fost triburile de pe (po=pe) Gerrhus, astfel de compuși fiind comuni în limba slavonă, de exemplu, Po-labi (pe Elba), Po-morania (la mare).

Întreaga geografie, însă, este nedeterminată și incertă.

Sargații sînt menționați în Ptolemeu. La sud de Tanaitae venit Osuli (Soliczi lui Nestor), ajungînd pînă la Roxolanii, adică ocupînd părți din Cherson și Ekaterinoslav.

Între roxolanii și Hamaxobii, Rhakalani și Exobugitae.

În așezările lui Pliniu acești Hamaxobi au fost Aorsii, combinațiile cu similitudinea de nume între Aorsi și Ersad, nu ne va ajuta aici. Ersad sînt în guvernele Penza și Tamlov,
Hamaxobii sînt mai spre vest.

Rhakalani pare însă o altă formă de Roxolani. În Exo-bug-gitae silaba din mijloc ne poate da rădăcina Bug, numele modern al Hypanis-ului, numele elinesc al rîului Kuban din sudul Rusiei, dar mai puțin consistent decît gitae, care înseamnă evident, geți, denumirea antică a Bugului fiind Hypanis.

S’a presupus că aceasta este situația cu Sa-bok-ae, și Costo-bocii, localizarea s’ar potrivi.

Între Peucini și Basternae (această diferență între cele două națiuni identificate astfel, creează o complicație) se află Carpianii, la nordul cărora se află Gevinii și Budinii.

Carpii trebuie să fi fost în apropierea sau prin Munții Carpați, cărora le vor da numele, pînă atunci fiind identificați cu Munții Ri. Ei apar ca o națiune de fond în istoria de mai tîrziu de la Roma, în alianță cu Sarmații, la frontiera Daciei.

Avem o Victoria Carpica Arpi; Carpiani și Καρποδάκαι – Carpodaci (Zeuss îi face Dacii Carpaților) mai multe forme ale acestui nume – CARPI.

Aceștia, împreună cu Costobocii, Armadocii, și Astingii, apar ca cei mai importanți vecini din nordul Daciei Romane. Între Bastarni și Roxolanii sînt Chunii, și în proprii lor munți Amadoci și Navari, iar de’a lungul lacului din Byke, Torekkadae, iar de’a lungul cursului Achillaean Tauroscythae, și la sud de Bastarnii în direcția Daciei, Tagri, și la sud de ei Tyragetae.

Pentru Tauroscythae și Tyrangetae, în Scyția, Tagri arata ca o formă modificată de Zagora (Tramontane), un nume geografic comun slavonei, aplicabil multor localități.

Amadocii ocupau Munții Amadocus conform lui Ptolemeu. Această juxtapunere a unui munte și lac ar trebui să stabilească localizarea lor mai mult decît o arată.

Istoria lor se conectează cu Costobocii (Zeuss, s. V. Costoboci, Amadoci). Condițiile fizice, cu toate acestea, reies mai clar decît prezintă cunoștințele noastre topografice din Podolia, Minsk.

Costobocii sînt creatori culturii Lipița, o cultură atestată arheologic care este prin excelență getică. O inscripție descoperită la Roma (Muratori 1039) atestă și un rege numit Pieporis al acestui trib daco-getic:

”D. M. Ziai Tiati fil. Dacae uxori Piepori regis Coisstobocensis Natoporus et Drilgisa aviae cariss. b. m. fecer.”

În Dacia Romană, orașele asociate cu costobocii și regele lor Pieporis par să fi fost Piroboridava (capitală), Tamasidava, Utidava, Trifulon etc.

Interpretînd hărțile lui Ptolemeu, G. Schutte, arată că au existat la un moment dat două triburi diferite de geți costoboci: costobocii ”transmontanoi” (extremitatea nordică a Carpaților, locuitori ai orașului Setidava) și costobocii din Dacia Romană.

Atributul transmontanoi a fost adăugat de Ptolemeu tocmai pentru a diferenția geografic cele două grupuri de costoboci. În Getica, Vasile Pîrvan a admis și el această interpretare.

Un alt nume asociat cu un rege costoboc este Bithoporus. Pieporus, Natoporus și Bithoporus sînt nume getice, sau cum se mai spunea în vechime: tracice.

Teritoriul ocupat de costoboci nu se poate stabili cu precizie, iar părerile savanților sînt împărțite, fapt datorat informațiilor geografului Ptolemeu, majoritatea cercetătorilor, printre care și K. Mullenhoff, H. Kiepert, R. Much, L. Schmid, sînt de părere că teritoriul ocupat de costoboci este cel de lîngă rîul Mureș și pe cursul superior al Tisei.
Theodor Mommsen îi situa mai la sud, în zona de NE a Mării Negre.

Potrivit lui Julius Capitolinus (Bell. Marcom XXII) costobocii au luptat împotriva imperiului roman în primul război Marcomanic 166-172 î.Hr., alături de alte triburi getice, biessoi și saboci.

Istoria Augusta vorbește despre o mare coaliție antiromană a populațiilor barbare de la frontierele Daciei romane și Moesiei Inferior, cuprinzînd triburi sarmate, germanice (marcomani) și getice. Între 170-171 î.Hr., pe vremea lui Marcus Aurelius, costobocii aliați cu bastarnii și sarmații, traversează Dunărea, pustiind Moesia, Tracia, Macedonia, ajungînd pînă în Attica și distrugînd templul Eleusis.

Un incident din 172 relatat de Dio Cassius dintre vandalii asdingi, geții costoboci și romani exemplifică cel mai bine istoria de la granița Daciei Romane a acelor vremuri.

În 172 î.Hr., după ce au fost învinși în raidurile lor din 170-171 de trupele romane, costobocii nu mai constituiau o forță importantă.

La acel moment, Cornelius Clemens, guvernatorul Daciei (recunoscut pentru calitățile sale de a exploata rivalitățile dintre triburile vecine Daciei Romane), a reușit să dirijeze migrația triburilor Vandale ale asdingilor și lacringilor către teritoriul costobocilor. Apoi, i’a convins pe costoboci să atace invadatorii vandali promițîndu’le ajutorul romanilor și subsidii romane.

Asdingii au fost la inceput victorioși. Atunci, Clemens i’a convins pe lacringi să’i atace și totodată i’a incurajat și pe inițial învinșii costoboci să se ridice la luptă și să încheie o alianță cu lacringii. Cînd costobocii au invins în acest plănuit ”război civil”, Marcus i’a încurajat să devină loiali aliaților romani prin daruri generoase de pamînt și bani. Ei s’au dovedit aliați loiali în al doilea război al romanilor împotriva marcomanilor.

Ca rezultat, potrivit lui Dio Cassius, în 180 î.Hr., un număr de 18.000 geți independenți au fost primiți în Dacia Romană, probabil întemeind orașele Piroboridava și Tamasidava, ale căror nume arată o origine getică mai tîrzie. Nu putem, însă, miza prea mult pe această relatare, Piroboridava fiind adesea identificată în afara arcului carpatic, în Moldova, deci în afara Daciei Romane.

Numele de Chuni este unul important și înseamnă Huni.

În Torek-KAD-ae și Exo-bug-itae avem două elemente ale unui compus aparent care apare frecvent în geografia Schyto-Sarmațiană. Tyr-get-ae, & C, Costo-bok-i, Sa-Boc-i, ceea ce ne arată o frăție getică între tyra-geți și costoboci.

Geografia este destul de compatibilă în prezența acestor elemente.

RÎURI – Vistula spre est, Chronus, Rhubon, Turuntus, de Chersinos, ordinea numelor moderne fiind PREGEL, Memel, Duna, și Neva.

MUNȚII – Peuce, Montes Amadoci, Mons Budinus, Mons Alaunus, Munții Carpathus, Munții Venedici, Munții Rhipaean. Nici unul dintre aceștia nu sînt cu certitudine identificați. Este dificil de spus cum a numit Ptolemeu cele mai importante forme de relief sau regiuni din Rusia, cum ar fi, Munții Valdai.

Pe de altă parte, numele din textul său indică mai mulți munți decît există cu adevărat, toți munții lui erau, cel mai probabil, masivi din Carpați, la fel ca și în Sarmația Asiatică, masivi din Caucaz.

Claudius Ptolemeu a trăit între anii 100 – 170 d.Hr și a fost un matematician, un astronom, geograf și astrolog.

El a locuit în orașul Alexandria, în provincia romană din Egipt, sub stăpînirea Imperiului Roman, avînd nume latin, de la care mai mulți istorici au presupus că a fost și cetățean roman. Ptolemeu a citat filosofi eleni, și a folosit observații babiloniene și teoria lunară babiloniană.

Ptolemeu a scris mai multe tratate științifice, dintre care trei au fost importante pentru științele bizantine, islamice și occidentale de mai tîrziu.

Primul este tratatul astronomic acum cunoscut sub numele de Almagest, deși inițial a fost intitulat Tratatul matematic (Mathēmatikē Syntaxis) și apoi cunoscut sub numele de The Great Treatise.

Al doilea este Geografia, care este o discuție aprofundată a cunoștințelor geografice ale lumii eleno-romane.

Al treilea este tratatul astrologic în care a încercat să adapteze astrologia horoscopică la filozofia naturală aristotelică din zilele sale. Aceasta este uneori cunoscută sub denumirea de Apotelesmatika, dar mai des cunoscută sub numele de Tetrabiblos din elenă care înseamnă ”Patru cărți” sau de către Quadripartitum latin.

Deși Abu Ma’shar credea că Ptolemeu este unul dintre Ptolemii care a condus Egiptul după cucerirea lui Alexandru, titlul de ”rege” Ptolemeu este în general privit ca o marcă de respect pentru poziția ridicată a lui Ptolemeu în știință.

Ptolemaeus este un nume elinesc și pare o dată în mitologia elenă și are o formă homerică. Era comună în rîndul clasei superioare a Macedoniei la vremea lui Alexandru Macedon, și în armata lui Alexandru s’au numărat mai multe din acest nume, dintre care unul s’a făcut chiar faraon în 323 î.Hr.

Ptolemeu I Soter, primul rege al ptolemei Regat. Toți regii bărbați ai Egiptului elenistic, până când Egiptul a devenit provincie romană în 30 î.Hr., încheind stăpînirea familiei macedonene, au fost și Ptolemei.

Numele Claudius este un nume roman, aparținînd gens Claudia; ciudata formă multipartă a întregului nume Claudius Ptolemaeus este un obicei roman, caracteristic cetățenilor romani.

Mai mulți istorici au dedus că acest lucru indică faptul că Ptolemeu ar fi fost cetățean roman. Gerald Toomer, traducătorul lui Almagest al lui Ptolemeu în engleză, sugerează că cetățenia a fost probabil acordată unuia dintre strămoșii lui Ptolemeu fie de împăratul Claudius, fie de împăratul Nero.

Astronomul persan din secolul al nouălea, Abu Ma’shar, îl prezintă pe Ptolemeu ca un membru al liniei regale a Egiptului, afirmînd că urmașii generalului lui Alexandru Ptolemeu I, care a condus Egiptul, erau înțelepți ”și l’au inclus pe Ptolemeu Înțeleptul, care a compus cartea Almagestului”.

Abu Maʿshar a înregistrat credința că un alt membru al acestei linii regale ”a compus cartea despre astrologie și a atribuit’o lui Ptolemeu”.

Putem dovedi confuzie istorică asupra acestui punct din observația ulterioară a lui Abu Ma’shar:

”Se spune uneori că omul foarte învățat care a scris cartea de astrologie a scris și cartea Almagestului. Răspunsul corect nu este cunoscut.”

Există puține dovezi cu privire la strămoșii lui Ptolemeu, în afară de ceea ce se poate trage din detaliile numelui său; cu toate acestea, savanții moderni se referă la relatarea lui Abu Ma’shar ca eronată și nu se mai îndoiește că astronomul care a scris Almagestul a scris și Tetrabiblos ca omologul său astrologic.

Ptolemeu a scris în greacă veche și se poate demonstra că a folosit date astronomice babiloniene.

Poate că a fost cetățean roman, dar a fost etnic fie elen, fie egiptean elenizat. El a fost adesea cunoscut în surse arabe mai tîrziu drept ”Egiptul de Sus”, sugerînd că ar fi putut avea originile în sudul Egiptului.

Astronomul din secolul al XIV-lea Theodore Meliteniotes și’a dat locul de naștere drept orașul elinesc proeminent Ptolemais Hermiou în Thebaid (Thebais).

Această atestare este destul de tîrzie, însă nu există alte dovezi care să o confirme sau să o contrazică.

Mai târziu, astronomii, geografii și fizicienii arabi s’au referit la el cu numele său în arabă Baṭlumyus. A murit la Alexandria în jurul anului 168-170 d.Hr (69-70 ani), Egipt, Imperiul Roman

Sursele noastre istorice ale căror informații le avem despre Sarmația din antichitate sînt colectate și discutate de către Kalina, De Fontibus etc. (1872) – Harry Thurston Peck. Harpers, Dicționar de Antichități Clasice. New York. Harper și Brothers 1898, Dictionary of Greek and Roman Geography (1854) William Smith, LLD, Ed. (1854) William Smith, LLD, Ed.

Harta 1: Tabula Europae VI – Munster S., 1542. First Munster woodblock.
Antique Ptolemaic map of eastern Europe by S. Munster.
Covers the region of Ukraine and Southern Russia.
Data primei ediții: 1540
Data hărții: 1542
Geographia Universalis, Vetus et Nova, complectens Claidii Prolemaei Alexandrini enarrationis libros VIII. Basel, Heinrich Petri, 1542.

Harta 2:  Abrahami Ortelii. Pontvs Euxinvs (17th century).  (upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/6/6b/Abrahami_Ortelii._Pontvs_Euxinvs_%2817th_century%29.jpg)

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA