Înainte de 1940, termenul ”arian” și numele ”rasă ariană” făceau parte din vocabularul obișnuit al oricărei persoane moderat educată în lumea europeană. Astăzi, cuvîntul ”arian” este încărcat cu tot felul de conotații negative, în mare parte datorită ideologiei naziste, arienii au devenit asociați cu ierarhiile rasiale care considerau superioare popoarele albe, blonde, cu ochii albaștri.
Aceasta a servit ca un instrument de propagandă foarte util pentru cuplarea sentimentelor rasiste în realități istorice aparente. Cu toate acestea, nu este faptic.
După cel de’al Doilea Război Mondial, ”Arianul” a căzut într’o stare de nefolosire și de disprețuire datorită asocierii sale cu ideologia rasială național-socialistă.
”Arian” este numele corect și propriu al rasei noastre
Învingătorii scriu cărțile de istorie, iar ”Arianul” era un cuvînt pe care ei voiau să’l elimine. În schimb, a fost înlocuit cu ”alb” în uz cotidian, și de ”indo-european” pentru a fi folosit de specialiștii istorici și lingviști. La un moment dat în anii 1970, ziarele au încetat să o valorifice și a devenit doar ”alb”.
Acum stăpînii noștri ne spun că rasa albă în sine nu există, că este doar o ”construcție socială” menită să mențină rasele colorate ale lumii suprimate.
Un truc destul de bun, nu? Mai întîi sîntem exterminați lingvistic, apoi conceptual și, în continuare, bine, uciderea rasei ariene poate fi cu greu un genocid, dacă în realitate nu există, nu’i așa?
O contramăsură esențială pentru acest proiectat genocid este pentru noi să recuperăm atît identitatea noastră rasială ca arieni, cît și cuvîntul ”arian” în sine. Următorul este adevărul despre termenul ”arian”, pe care dușmanii noștri rasiali îl urăsc atît de mult.
Adevărații Arieni: Cine au fost cu adevărat și cum au fost corupte originile lor?
Numai la sfîrșitul secolului al XIX-lea la începutul secolului XX arianul a devenit egal cu popoarele germanice sau nordice. Înainte de această corupere, arianul făcea referire la o limbă arhaică ai cărei vorbitori s’au răspîndit și au influențat limbi în întregul subcontinent indian.
Pentru a pune repede orice supunere nazistă, primii arieni cunoscuți au trăit în Iranul preistoric. Acești oameni au migrat în nordul Indiei cîndva în jurul anului 1.500 î.Hr. Locuitorii precedenți ai subcontinentului indian îi numeau pe acești nou-veniți ārya.
Cuvîntul englez ”arian” provine din acest cuvînt sanscrit sau evident, doar se înrudește cu el.
Deși cuvîntul ”arian” există și în limba rumînă, lingviștii se pot foarte ușor păcăli prin atribuirea unei etimologii clasice latine sau poate chiar orientale, numai că la noi există mai mult de atît, o familie întreagă de cuvinte cu aceeași rădăcină: ar, ara, arie, areal, arendă etc., și atunci cum ne putem gîndi că acestea sînt aduse din alte părți cînd le avem și azi acasă, în Arealul Carpato-Dunărean de unde a plecat și arianul ca vorbitor de sanscrită, dar și cel de latină sau de engleză?
Nu este deloc o coincidență că termenul are un conținut în limba persană, ērān. Acest cuvînt este sursa numelui de țară modern, Iran. De fapt, denumirile ”Irlanda” și ”Iran” înseamnă ”pămîntul arienilor”, și sînt mărturia amploarei așezămintelor indo-europene sau ariene, cu un epicentru de iradiere situat undeva în Bazinul Dunării sau al Mării Negre.
Civilizația din Valea Indusului a fost foarte dezvoltată înainte de sosirea arienilor. Unele dovezi ”sugerează că civilizația de pe Valea Indusului avea condiții sociale comparabile cu Sumeria și chiar superioară babilonienilor și egiptenilor contemporani”. (Violetti, 2013).
Religiile apăruseră în jurul anului 5.500 î.Hr., comunitățile agricole în jurul anului 4000 î.Hr., iar viața urbană în jurul anului 2.500 î.Hr. Zona a atins apogeul în 2.000 î.Hr.
Începînd cu aproximativ 1500 î.Hr., crescătorii de bovine nomade din Asia Centrală au început să traverseze Munții Hindu Kush și să se stabilească în Valea Indusului. Acești nomazi erau, desigur, arienii.
Mitul popular spune că arienii au fost invadatori de neoprit, proto-mongoli, care au preluat subcontinentul indian și au dus civilizația din Valea Indusului să se prăbușească.
Cum este doar un mit, nu există prea multe dovezi care să susțină această teorie. Mai degrabă, se pare că de’a lungul timpului arienii au umplut golul lăsat de prăbușirea civilizației din Valea Indusului.
Diorama vieții de zi cu zi în Civilizația Văii Indus
Dovezile arheologice arată că societățile erau în scădere în 1800 î.Hr., cel mai probabil din cauza schimbărilor în climatul rîurilor. Unii cercetători susțin că rîul Saraswati s’a uscat; alții spun că a devenit predispus la inundații catastrofale. Studenții științei mediului vor ști că aceste scenarii nu se exclud reciproc.
Indiferent de inundații, secete sau invazie, practicile agricole care au permis inițial înflorirea oamenilor din Indus au fost perturbate. După aceea, economiile și ordinele societății construite pe această agricultură s’au prăbușit și ele.
”Dovezile care susțin declinul civilizației rîului Indus sînt convingătoare: scrierea a început să dispară, greutățile și măsurile standardizate utilizate în scopuri comerciale și de impozitare au pierdut, legăturile cu Orientul Apropiat au fost întrerupte și unele orașe au fost abandonate treptat.” (Violetti, 2013)
La scurt timp după aceea, arienii au intrat în scenă. Curînd, practicile lor de limbă, agricultură și zootehnie au devenit ascendente.
Mitul nordic al arienilor neconfirmat
De asemenea, unul dintre miturile originii arienilor din zona Arcticii, nu se confirmă prin prisma ultimelor decoperiri ale geneticii.
Persoanele cu ochi albaştri se trag dintr’un strămoş comun, care a trăit acum aproximativ 10.000 de ani şi care a suferit o mutaţie genetică. Cercetătorii explică modul în care culoarea irisului oamenilor, iniţial închisă la culoare, a ajuns să fie, în cazul unor persoane, albastră.
Conform rezultatelor acestor cercetări, toţi oamenii din lume care au ochi albaştri provin dintr’un strămoş comun – un european care a trăit acum aproximativ 6.000-10.000 de ani şi care a suferit o mutaţie genetică deosebită.
În cazul lui, mutaţia a dus la culoarea albastră a irisului. Acesta a fost primul om cu ochi albaştri din lume. Cu siguranţă o apariţie stranie, pentru că toţi ceilalţi oameni, pînă atunci, aveau ochii căprui.
Culoarea ochilor căprui este dată de gena OCA2, iar anumite variaţii genetice au produs mereu nuanţe diferite de maroniu, dar niciodată o culoare deschisă.
Ochii albaştri au apărut în urma mutaţiei unei alte gene, HERC2, care a dus la blocarea genei OCA2 care determină cantitatea de melanină ce determină culoarea maronie a ochilor.
Mutaţia a apărut prima dată în perioada în care oamenii migrau din Africa spre Europa.
De aceea, cercetătorii cred că toţi oamenii cu ochi albaştri au un strămoş comun care a trăit în acea perioadă în Europa. Teoria se bazează pe faptul că mutaţia genei HERC2 a fost observată la absolut toate persoanele cu ochi albaştri. Astfel, este evident că oamenii care au această trăsătură au moştenit de la strămoşul lor comun mutaţia care le dă un farmec aparte.
Desigur, este foarte greu de identificat cine a fost primul om cu ochi albaştri din lume. Cele mai vechi rămăşite descoperite pînă acum, care au aparţinut unui om cu ochi albaştri, datează de acum 7.000 de ani şi au fost descoperite într’o peşteră din Spania.
Regatul arian
Există puține dovezi care să vorbească despre cum a fost Regatul arian. Sursele antice fac referire doar la arieni și nu există nici o modalitate de a ști cît de exacte sînt oricare dintre afirmații.
Aproximativ 4.000 sau 5.000 de ani în urmă a existat o serie de triburi omogenă rasial care se numeau ei inșiși ”arieni” sau ceva similar. Numele înseamnă ”cei nobili” și se referă, de exemplu, la cuvintele elinești aristos (”cel mai bun”) și arte (”excelența în virtute”).
Pe lîngă faptul că erau o singură rasă sau origine etnică, toți vorbeau aceeași limbă și aveau o religie comună, un sistem juridic și o structură socială.
Din cauza lamentabilei corectitudini politice, in lumea post-1945, oamenii de știință au ales să vorbească despre acești oameni ca Indo-europeni, dar practic vorbind, indo-europeni și arieni sînt acelasi lucru ca desemnare rasială.
Există multe controverse cu privire la locația exactă a patriei ariene (indo-europene), dar consensul opiniei informate o plasează undeva în sud-estul Europei (probabil în bazinul Dunării) sau în Asia de Sud-Vest (poate în stepele occidentale sau poate în Anatolia).
La un moment dat în timp, a început o mare ieșire din patria indo-europeană. Unele triburi ariene s’au mutat la est și la sud. Indo-arienii erau acel trib sau lume care traversau munții Hindu Kush și coborau în valea Indului, unde au dat naștere civilizației indiene clasice.
Alții (cum ar fi Mitanni) au migrat în zona cunoscută acum sub numele de Iran, unde au creat civilizația persană antică. Iar alții (cum ar fi Toch-arienii), au călătorit mai departe spre Est, spre soarele răsare, aventurîndu’se în deșertul Takla Makan și către China de Vest.
De’a lungul timpului, toți acești arieni orientali s’au căsătorit cu femeile mai multor popoare non-ariene pe care le’au împresurat prin amplitudine. În consecință, ei și’au pierdut identitatea rasială distinctivă și au dispărut, topindu’se ca indivizi în noile popoare create.
În Istorii (circa 450 î.Hr.), Herodot folosește de fapt cuvîntul ”arian” pentru a descrie Medii, care erau un popor antic relaționat cu elenii și care trăiau direct la est de eleni.
Herodot scrie:
”Medii au fost numiți în antichitate de către toate popoarele ”arieni”, dar cînd Medea, colchianul, a venit la ei din Atena, și’au schimbat numele. Acesta este motivul pe care ei înșiși îl dau.”
Acest lucru nu este foarte util în înțelegerea caracterului oamenilor arieni.
În India, triburile ariene au păstrat numele ”arian” ca etnonimul lor specific (și în Afganistan), unde continuă să fie folosit și astăzi, mult după ce ultima picătură de sînge pur arian a dispărut.
Un raport la fel de schițat al legitimității antice ariene este religia zoroastriană.
Termenul Airyana Vaejah, care se traduce prin ”întindere ariană”, se referă la patria mitică a poporului iranian și se presupune că este centrul lumii. Acest lucru generează termenul cu o anumită respectabilitate, dar încă nu îi oferă nici un sens rasial sau ierarhic.
În altă parte, regii persani precum Darius cel Mare și Xerxes sînt descriși drept ”arieni din stocul arian”. Acest lucru se referă cel mai probabil la arienii originali care proveneau din Asia Centrală.
Posibil datorită influențelor zoroastriene asupra religiilor vedice, termenii arya și anarya sînt folosiți în sens moral, pentru a distinge un comportament adecvat de un comportament impropriu.
Astfel, un arian a fost unul care a trăit în conformitate cu dharma lui. Nu este clar dacă acest cuvînt derivă dintr’un nume tribal. Dar este clar modul în care această desemnare ar putea începe să preia conotații de noblețe și superioritate.
Arienii europeni, urmînd direcția apusului soarelui, s’au revărsat în Europa.
Geții au cucerit Carpații și Balcanii. Elenii au cucerit Elada, triburile italice au cucerit Italia. Celții s’au extins în Europa de Nord-Vest, pînă în Irlanda. În Europa de Nord, popoarele germane și’au stabilit cultura distinctivă.
Toate națiunile și popoarele Europei, cu excepția bascilor din vest și a popoarelor finno-ugrice din nord-est, sînt descendenți din arienii antici, în orice caz, bascii și finno-ugricii sînt de origine rasială înrudită.
Deoarece popoarele pe care le’au cucerit au fost asemănătoare rasial cu ele, amestecul dintre cuceritorii indo-europeni și ”vechii europeni” pre-arieni a permis Arienilor antici să’și păstreze identitatea rasială distinctivă pînă în prezent.
O rumîncă (7) printre alți europeni arieni
Printre hitiții antici, probabil cea mai veche civilizație ariană, găsim documente care folosesc termenul ”nata ara” pentru a se referi la non-hitiți. Înseamnă exact ceea ce credeți că înseamnă: ”non-arian”.
”Arianul” devine distorsionat
În epopeea indiană Ramayana, Ravana se referă la sine ca arya. Acest lucru ar putea fi pentru că el face parte din cea mai înaltă caste sau pentru că acționează onorabil.
Oricare ar fi moștenirea lingvistică confuză a arianului, este sigur că pînă în zorii secolului XX, ariana devenise echivalată cu noblețe și superioritate.
Undeva în ceața timpului, acest termen indo-iranian a fost folosit pentru popoarele indo-europene.
Gîndirea a decurs că popoarele europene antice s’au răspîndit din nordul frigid pentru a cuceri toată Eurasia. Aceste popoare străvechi erau arienii.
Mai mult, cu cît era ceva mai vechi, cu atît era mai legitim și mai superior se credea. Astfel, germanii s’au declarat descendenții rasei ariene antice, nobile, cea mai superioară rasă din ierarhia rasială, care a condus cîndva toată Eurasia. Această pseudo-știință a servit drept propagandă pentru naziști pentru a’și atinge scopurile politice.
Rețineți că astăzi, termenul uzual este limbile proto-indo-europene (PIE) și nu implică faptul că o limbă a cucerit și a influențat’o pe toate celelalte, ci mai degrabă că multe limbi antice din Eurasia par să împartă originile comune.
Subcategoriile PIE includ proto-celtice, proto-baltice-slave, proto-elinești și proto-indo-iraniene (limba indo-ariană poate fi găsită în această ultimă categorie). Anumite grupări neonaziste susțin și azi că rasa ariană este germanică sau nordică – dar acest lucru nu este susținut de dovezi istorice și nici arheologice.
Unii savanți încearcă să pretindă că termenul ”arian” are valoare numai atunci cînd este folosit lingvistic sau aplicat arienilor din India.
Dar registrul istoric și preistoric este clar:
”Arianul” era o desemnare rasială sau populară cu mult înainte de a fi însușită ca un termen lingvistic îngust.
Astăzi, oamenii de rasă albă conștienți în întreaga lume au reclamat cu mîndrie acest antic descriptor rasial ca nume propriu al Rasei lor – și așa este cum ar trebui să fie.
Sîntem arieni, și o spunem deschis cu mintea deschisă și fără prejudecăți !
Enigma Transfăgărășanului, drumul considerat moftul lui Ceaușescu și cum a devenit o biată potecă cea mai spectaculoasă șosea din Rumînia?
”Transfăgărăşanul este cel mai uimitor drum pe care l’am văzut vreodată! (…) Arată ca și cum fiecare curbă a fiecărei mari piste de curse din lume a fost înnodată pentru a crea o mare fundă a perfecțiunii automobilistice!”
Acestea sînt cuvintele folosite, în urmă cu cîțiva ani, de celebrul Jeremy Clarkson, unul dintre realizatorii celei mai de succes emisiuni automobilistice de pe planetă, ”Top Gear”, pentru a descrie Transfăgărășanul…
Considerat moftul antisovietic al lui Ceauşescu, spectaculosul drum a fost realizat în mai puţin de un cincinal, deși, spun specialiştii, în condiţii normale lucrările la Transfăgărăşan ar fi trebuit să dureze 20 de ani.
Implicarea Armatei şi atacarea obiectivului în 100 de puncte de lucru au accelerat procesul, astfel încît lucrările au putut fi finalizate în septembrie 1974.
Transfăgărășanul are ca punct de pornire comuna Bascov, din județul Argeș, și se încheie la intersecția cu Drumul Național 1, în zona comunei Cîrțișoara (județul Sibiu). Are aproape 152 de kilometri lungime și traversează Munții Făgăraș, cei mai înalți ai Rumîniei.
Șoseaua care șerpuiește astăzi ca un circuit de Formula 1 prin inima coloșilor stîncoși atinge altitudinea maximă de 2.042 de metri, în zona tunelului de la Bîlea, fiind întrecută în Rumînia doar de ”Transalpina”, care ne înalță pînă la 2.145 de metri.
Putină lume știe însă că șoseaua considerată de unii drept un capriciu al celui mai iubit fiu al poporului şi care, în realitate, a avut un scop strategic, de pregătire pentru o eventuală invazie a URSS, urma să poarte numele ”Drumul Transfăgărăşan Nicolae Ceauşescu” şi că, mai mult, cel care a refuzat această denumire a fost însuşi Ceauşescu, semn că, în septembrie 1974, cultul personalităţii încă nu devenise literă de lege.
Faptul că Transfăgărăşanul a avut la bază calcule militare a fost un secret doar pentru marea masă a populației.
Nicolae Mazilu, fost ofițer in armată, comandantul unora din trupele care au participat la construirea Transfăgărăşanului, povestește cum i s’au comunicat aspectele legate de scopul obiectivului şi de necesitatea intervenției armatei.
La vremea aceea, deja toate marile şantiere ale ţării erau împînzite cu zeci de mii de soldați, ofițeri, maiștri şi subofițeri. Armata era implicată într’o serie de lucrări de anvergură ale economiei naţionale, unele dintre ele, lucrări strategice – drumuri, poduri, platforme industriale, sisteme de irigații, lucrări hidrotehnice.
Nicolae Ceauşescu trăia cu teama că Rumînia ar fi următoarea ţintă a URSS, după invazia sovieticilor în Cehoslovacia (în 1968), şi ținea să fie pregătit strategic pentru înaintarea rapidă a trupelor militare rumîneşti prin nord, fiindcă pînă la realizarea Transfăgărăşanului traversarea Făgăraşilor prin acea zonă nu se putea face nici măcar călare.
O biată potecă avea să devină peste numai patru ani drumul Transfăgărăşan. Strîmtul traseu pentru care se făcuseră planuri mari este descris de Nicolae Mazilu în volumul ”Enigma Transfăgărăşanului”:
”Pe versantul vestic al văii Bîlei, o potecuţă, pe cît de discretă, pe atît de încăpățînată, urca uzînd de tot felul de întortocheri şugubeţe spre Căldarea Bîlei (…) De pe această potecuţă discretă am putut urmări traseul drumului, marcat pe muntele de vizavi de către cei mai buni alpinişti ai vînătorilor de munte, cu dungi de vopsea roşie, din 50 în 50 de metri sau cu cearceafuri prinse de stînci cu pitoane (…) Dacă am lua în consideraţie numai această operaţiune de marcare a cotei drumului în punctele esenţiale şi tot ne’am face o idee despre marile sacrificii şi riscuri asumate de către proiectanţi şi constructori pentru realizarea acestei măreţe opere de artă ! În acea zi de decembrie am înţeles că apasă pe umerii mei o răspundere uriaşă şi că trebuie să mă ţin bine.”
Potecuţa aceea avea să devină un drum spectaculos, săpat în stîncă în mai puţin de un cincinal, cu eforturi uriaşe, motivate de frică, disciplină şi distincţii socialiste. Cinci ministere şi un institut de cercetări şi proiectări s’au implicat în realizarea drumului, iar două regimente de genişti au fost executanţii cei care au dus, de fapt, greul.
Nicolae Mazilu mai scrie:
”La începutul anului 1973 se execută o a doua mare manevră de forţe, primul regiment ce începuse lucrările în martie 1970 se retrage pe valea pîrîului Capra, iar pe conturul lacului Vidraru e adusă o nouă unitate de geniu comandată de colonelul Gheorghe Buzatu (ulterior, în faza finală – 1974 de către locotenent-colonelul Mircea Dospinescu).”
Uriaşele eforturi tehnice şi materiale făcute pe şantierele Transfăgărăşanului sînt greu de imaginat. Mai bine de jumătate din cei 100 de kilometri ai drumului au fost dăltuiţi în stîncă de militari, în buza prăpăstiilor, în condiţii cumplit de grele, pe arşiţă, ploaie, zăpadă, frig, viscol, viitură, avalanşe, după cum povesteşte Nicolae Mazilu, autorul ”Enigmei Transfăgărăşanului”.
În primă fază, Transfăgărășanul ar fi trebuit să aibă o singură bandă de circulație, dar mai apoi, în anul 1971, s’a revenit asupra proiectului și s’a hotărât lărgirea sa. Proiectul în sine a fost unul extrem de dificil de executat, în condițiile în care, în mod normal, muncitorii și soldații mobilizați nu ar fi putut să lucreze mai mult de cinci luni pe an. Timpul scurt de execuție cerut de autorități a făcut ca normele de securitate să fie însă, adeseori, încălcate.
Tocmai de aceea, construirea șoselei a implicat și pierderi de vieți omenești.
Nicolae Mazilu în memoriile sale:
”Aproape 40 de morţi şi încă pe atîţia răniţi au constituit jertfa de sînge pentru îmblînzirea acestui balaur uriaş! (…) Pentru noi, constructorii, Transfăgărăşanul a însemnat, pe lîngă afirmarea noastră ca specialişti, şi cea mai mare încleştare fizică şi nervoasă din viaţa noastră. Am fost ca în război!”
În memoria celor care au trudit construind Transfăgărășanul au fost ridicate două monumente: la cota 1.200 se află ”Poarta Geniștilor”, în vreme ce la cota 1.600 se găsește ”Poarta Întîlnirii”, denumită astfel după ce, în vara anului 1971, acolo s’au întâlnit două subunități de geniu care primiseră misiunea de a deschide șoseaua din sensuri opuse.
În 1974 drumul a fost inaugurat cu fast, dar asfaltarea sa integrală avea să mai dureze încă șase ani.
Dacă statisticile oficiale se rezumă la cei 40 de militari striviţi sub stînci, prăbuşiti în hăuri ori surprinşi de avalanşe, neoficial se spune că bilanţul ar fi fost de ordinul a sutelor de vieţi.
Cifrele legate de construirea Transfăgărășanului sînt impresionante și evocă dificultatea extremă a realizării unei șosele montane de o asemenea anvergură. În doar patru ani, constructorii au spart efectiv în stîncă 92 de kilometri de drum.
Au fost deplasate nu mai puțin de 3 milioane de tone de rocă, geniștii folosind pe parcursul operațiunilor 6.520 de tone de dinamită!
Transfăgărășanul cuprinde încă cel mai lung tunel rutier din Rumînia. Este vorba despre Capra-Bîlea, cunoscut și ca ”Pasul Bîlea”, care se întinde pe o distanță de 884 de metri și a fost construit în anul 1972.
Pentru a fi executat, echipele care au lucrat acolo au dislocat peste 41.000 de metri cubi de stâncă, utilizînd în acest sens 20 de tone de dinamită. Au mai fost utilizate pentru amenajarea sa, printre altele, 3.500 de tone de ciment, 130 de tone de plase sudate și 4.100 de tone de țeavă.
TRANSALPINA – Drumul Regelui, un drum prin nori de aproape 2000 de ani
Transalpina este cel mai înalt drum rutier din Rumînia cît și din întregul lanț al Munților Carpați, atît din țară cît și din afara ei. Aflată la peste 2.000 de metri altitudine, Transalpina este cel mai înalt drum din România care poate fi traversat cu maşina, avînd punctul cel mai înalt în Pasul Urdele unde atinge altitudinea maximă de 2.145 m.
Transalpina traversează Munții Parîng de la N la S fiind paralelă cu Valea Oltului și Valea Jiului, între care se află, și leagă Localitatea Săliște din Jud. Sibiu de Localitatea Novaci din Jud. Gorj. Transalpina, denumită și ”Drumul Regelui” face legătura între Transilvania și Oltenia.
Drumul și’a luat numele de la latinescul ”Transalpina” (țara de dincolo de munți), cum era numită în vechile texte și hărți latinești Țara Rumînească, și e supranumit ”Drumul Regelui”, pentru că Regele Carol al II-lea, după ce l’a reconstruit, în anul 1935, l’a inaugurat parcurgîndu’l el însuși împreună cu familia regală.
Deși este mai înaltă, mult mai veche și mai frumoasă decît Transfăgărașanul, este mai puțin cunoscută pentru că, Transalpina, cu toate că este catalogat drum național, DN 67c (parțial), nu a fost pînă în 2009 niciodată asfaltată, chiar dacă figura ca și drum național pe toate hărțile, fie ele tipărite sau GPS.
În 2009 a început asfaltarea și modernizarea acestui drum pe o distanţă de 148 de kilometri, între Sebeş, judeţul Alba și Bengești judeţul Gorj. În 2012 pe mai mult de 99% din traseul Transalpinei primul strat de asfalt a fost așternut. Se preconiza ca întreaga Transalpina va fi asfaltată și modernizată pînă la finele anului 2012 însă lucrările au fost oprite pentru că firma constructoare a intrat în insolvență și era în proces cu Statul Rumîn.
Începuturile acestui drum sînt neclare. Unele surse susţin că Transalpina a fost construită prima dată de legiunile romane în timpul războaielor cu geții lui Decebal, în drumul lor spre Sarmisegetuza Regia, motiv pentru care pe hărţile de istorie este trecut sub denumirea de ”coridorul IV strategic roman”.
Transalpina a fost pavată cu piatră de Regele Carol al II-lea după 1930 și reabilitată de nemți în al II-lea război mondial după care a fost dată uitării de autoritățile rumîne.
Există şi o legendă locală, care spune că, la sfîrşitul secolului XVIII începutul secolului XIX, fiecare familie de localnici a participat la construirea unei porţiuni din acest drum, în funcţie de posibilităţile fizice şi financiare ale sale.
Potrivit altor surse, şoseaua a fost construită şi pietruită de germani în timpul primului razboi mondial, din raţiuni militare, însă a fost foarte puţin folosită. Transalpina a fost reconstruită în perioada interbelică şi dată în folosinţă după 1935-1939, cînd a fost inaugurată de regele Carol al II-lea.
Drumul a mai fost reabilitat în timpul celui de’al doilea razboi mondial, cînd germanii aveau nevoie de această cale de acces din motive militare. De atunci Transalpina a fost foarte puţin întreţinută fiind accesibilă doar mașinilor de teren.
Traseul era folosit din timpuri străvechi de către păstorii din Marginimea Sibiului care își treceau turmele în Oltenia, fiind nu mai mult decît o cărăruie prăpăstioasă pentru cai, numită sugestiv „Poteca Dracului”.
În lucrarea sa Istoria Olteniei supt austriaci (1718-1739), istoricul Constantin C. Giurescu arată că încă din anul 1731 autoritățile austriece propuneau construirea unui drum transcarpatic pe traseul vechiului drum de transhumanță ce lega Transilvania de Oltenia.
Dumitru Brezulescu a pus bazele Transalpinei
Cel care a avut pentru prima dată ideea şi iniţiativa construirii drumului care traversează Munţii Parîng a fost Dumitru Brezulescu, un avocat ilustru care a înfiinţat Banca Populară ”Gilortul”, destinată sprijinirii ţărănimii.
Dumitru Brezulescu l’a cunoscut pe inginerul Aurel Diaconovici, absolvent al Scolii Politehnice din Graz, care a numit, în anul 1884, şeful Serviciului Tehnic din Gorj, care a proiectat şi realizat nenumărate drumuri şi poduri. Cei doi au devenit buni prieteni şi într’una dintre peregrinările lor se naşte ideea construirii drumului care traversează Munţii Parîng şi care să lege Oltenia de Ardeal.
Calea de acces era folosită de ciobanii din cele două zone care circulau pe aceasta pentru a face schimb de produse. În anul 1912, Diaconovici realizează un proiect al drumului.
Planul construirii Transalpinei eşuează, după ce Dumitru Brezulescu moare în mod neaşteptat în anul 1916 la Bucureşti, la numai 36 de ani. Acesta este operat ca urmare a unor dureri la stomac, dar după numai două săptămâni decedează din cauza unei septicemii. La înmormântare au participat mii de ţărani şi chiar ministrul Educaţiei din perioada respectivă, I. G. Duca.
Cum a început construcţia Transalpinei ?
Proiectul lui Brezulescu şi Diaconovici nu a murit, iar conducerea Băncii ”Gilortul” cere, în anul 1934, premierului României, Gheorghe Tătărăscu, să demareze construcţia drumului drumului peste Parîng. Directorul băncii era era Ion Giurgiulean, un învăţător din Novaci care fusese ajutat în tinereţe cu o bursă de Brezulescu.
În anul respectiv, Gheorghe Tătărăscu a venit la Novaci şi a organizat o adunare populară în locul numit Plaiul Mare. Pentru prima dată, Tătărăscu le’a vorbit localnicilor despre construcţia drumului, proiect care era susţinut de Casa Regala a României. La sfîrşitul adunării, Tătărăscu s’ar fi urcat pe un cal şi ar fi parcurs, alături de 40 de ciobani, o parte din traseul viitorului drum, pînă la Rînca.
Pentru stabilirea traseului drumului, primul-ministru Gheorghe Tătărăscu a plecat pe munte de la Novaci la Lotru, însotit de 20 de călăreți din Novaci, conduși de învățătorul Ion D. Giurgiulan. În urma acestei acțiuni, Gheorghe Tătărăscu a inaugurat lucrările de construcție a drumului pe platoul Novaciului, iar lucrările de construcţie au început în acelaşi an.
Gheorghe Cuţuliga, din Novaci, a fost martor la construcţia drumului, dar şi la inaugurarea acestuia. Acesta a povestit, în urmă cu mai mulţi ani, cum au început lucrările, dar şi despre întîlnirea lui Tătărăscu cu sătenii:
”În Plaiul Mare, din Novaci, o să vedeţi un monument din piatră. În acel loc a fost tribuna la care a urcat Gheorghe Tătărăscu şi a ţinut discursul inaugural. Pe o distanţă de aproape un kilometru, se întindea o mare de oameni îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, veniţi din satele învecinate, care l’au aclamat cu toţii cînd a terminat de vorbit. La final, premierului i’a fost înmînat un tîrnăcop şi, mergînd pe marginea drumului, el a dat cîteva lovituri simbolice, arătînd că s’a deschis lucrarea. Apoi, cu un grup de ciobani din Novaci, care cîntau din fluiere, a fost condus pînă la Rînca, unde a servit masa.”
Regele, primit cu pîine şi sare în Novaci
Un an mai tîrziu, 800 de muncitori din comunele din împrejurimi au început lucrările la porţiunea dintre Novaci şi Şugag. În anii aceia, Gheorghe Cuţuliga, pe atunci elev la şcoala primară, a luat parte la inaugurarea drumului, eveniment la care a venit însuşi regele Carol al II-lea.
Gorjeanul Gheorghe Cuţuliga care a fost o perioadă îndelungată şef al hidrocentralei din Novaci, și care între timp a decedat a mai istorisit:
”Acest drum a fost inaugurat de regele Carol al II-lea, Mihai, mare voievod de Alba-Iulia, şi prim-ministrul Gheorghe Tătărăscu. Coloana regală, formată din 11 maşini, a venit de la Sebeş, de peste munţi. Au fost întâmpinaţi cu pîine şi sare de primarul comunei Novaci, Gheorghe Comănescu, care purta eşarfa tricoloră. Regele a tăiat panglica, iar apoi, pe drumul între Novaci şi Gara Copăcioasa, săteni din toate comunele au ieşit la porţi, să’l aplaude pe suveran pentru reuşita acestei lucrări.”
Avînd în vedere învățămintele din Primul Război Mondial, regele Carol al II-lea a dorit să aibă la dispoziție un drum strategic, pentru artileria montană, trasă de cai, care să poată fi parcurs de trupele care se mișcau între Oltenia și Ardeal.
Lucrările de refacere decise de rege au avut loc în perioada 1934-1939. La inaugurarea drumului, în anul 1939, a participat și regele Carol al II-lea, însoțit de viitorul rege Mihai I, precum și primul-ministru Gheorghe Tătărescu și soția sa Arethia. Aceștia au parcurs întregul traseu al drumului la bordul unei mașini de teren, la volan aflîndu’se chiar regele Carol al II-lea.
Inaugurarea Transalpinei s’a făcut de către regele Carol al II-lea la Săliște în Județul Sibiu. La acea vreme, drumul era considerat o mare realizare tehnică, cu rol economic, strategic și militar, cu atît mai mult cu cît oamenilor le era proaspătă în minte perioada în care li se impusese religia catolică și cînd unele familii au plecat pe acest drum pentru a’și păstra tradiția.
Conform memoriilor localnicilor, circa 200 de localnici din Jina, aflat acum în județul Sibiu, însoțiți de preotul satului, au luat drumul bejaniei, traversînd munții pe ”Poteca Dracului” și stabilindu’se în localități precum Corbii de Piatră, Novaci sau Vaideeni.
Așa se explică și faptul că locuitorii din Mărginimea Sibiului și cei din localitatile Novaci, Vaideeni și Băbeni, aflate dincolo de munți, în judetul Vîlcea, au aceleași costume naționale, aceleași tradiții și aceeasi ocupatie: păstoritul, fiind cunoscuți sub numele de „ungureni”.
După inaugurare, drumul a fost cunoscut sub denumirea de Drumul Regal sau Drumul Regelui, care a înlocuit denumirea populară de Poteca Dracului.
Drumul a mai fost reabilitat în timpul celui de’al Doilea Război Mondial, cînd germanii aveau nevoie de această cale de acces din motive militare. De atunci a fost foarte puțin întreținut.
După revoluția din decembrie 1989 drumul nu a mai fost întreținut, o parte a zidurilor de sprijin au fost stricate, piatra fiind furată și utilizată la realizarea fundațiilor unor vile construite la Rînca.
Transalpina, Drumul Regelui, pornește din Jina de unde coboară pe o distanță de 7 km pînă la Șugag. De aici începe urcușul. După cîțiva kilometri se ajunge la barajul Tău și apoi la barajul Oașa.
Transalpina continuă traversînd în partea stîngă Barajul Oașa mergînd apoi pînă la Obîrșia Lotrului.
Tot de la barajul Oașa, în dreapta, se poate lua spre colonia de la „Fetița”, unde s’a construit o mănăstire. De acolo, urcînd spre Sureanu, se trece prin „Luncile Prigoanei”, un loc de tristă amintire pentru localnici, deoarece aici erau pedepsiti cei ce vroiau sa plece în bejenie, si se ajunge la Cabana și Iezerul Șureanu, magnific descris de Lucian Blaga, în scrierea „Hronicul si cantecul varstelor”.
Vechea cabană Oașa este acoperita acum de apele lacului de la barajul cu același nume, ca de altfel si celebrul „brad stramb” al lui Mihail Sadoveanu.
De la Obîrșia Lotrului, aflată într’o vale cu o deschidere foarte frumoasă, sînt mai multe posibilități: se poate merge în stînga spre Brezoi ce se află la circa 60 km, trecînd pe lîngă Lacul Vidra și apoi prin stațiunea Voineasa, sau în dreapta spre Petroșani, cale de 35 de km.
Pentru a continua însă Drumul Regelui, Transalpina DN 67C, trebuie mers înainte spre Novaci. De fapt, de abia acum începe cea mai spectaculoasă parte a Drumului Regal, drumul prin zona alpina, adevărata Transalpina. Serpentinele se înșiruie una după alta, ducîndu’ne în locuri tot mai înalte: Ștefanu, Cărbunele, Muntinu, Urdele.
Dintr’o data muntele dispare, iar in fata se intinde platoul de langa Varful Carbunele si Iezerul Muntinu de unde se coboara in Căldarea Urdele, pentru ca mai apoi să se urce în Pasul Urdele, punctul cel mai înalt al Transalpinei 2145 m.
Drumul coboară pe lîngă Vîrful Păpușa în Stațiunea Rînca și apoi la Novaci unde ia sfîrșit Transalpina.
În 1935, la inaugurarea Transalpinei, Carol al II-lea și suita sa au parcurs traseul Novaci – Săliștea în opt ore. În zilele noastre Transalpina este parcursă într’un timp de aproximativ 3 – 4 ore in functie de trafic și de opririle călătorului.
Faptul că a fost uitata și a devenit un drum greu de parcurs cu mașini normale a ajutat Transalpina să’și păstreze neatinsă sălbăticia și farmecul aparte pe care puține locuri din țară îl mai au.
Este printre puținele drumuri din țară pe care se poata ajunge cu masina pînă la nori și chiar deasupra lor.
Șoseaua Transalpina este un drum aflat încă în reabilitare. Firma care a început lucrările în 2008 a intrat în insolvență și este în proces cu Statul Rumîn care dorește rezilierea contractului și organizarea unei noi licitații pentru finalizarea lucrărilor.
În 2018 Transalpina era asfaltata (cel puțin un strat de asfalt) în proportie de peste 99 %. Porțiunea Novaci – Rînca este integral asfaltată și reabilitată. Porțiunea cea mai frumoasă a Transalpinei dintre Rînca și Obîrșia Lotrului este asfaltată, dar încă mai sînt de realizat lucrări de stabilizare a versanților.
Începînd cu 05 Iunie 2019 Transalpina a fost deschisa circulației rutiere între Rînca și Obîrșia Lotrului cu restricții de tonaj de pînă la 7,5 t.
Între Lacul Oașa și Lacul Tău mai sînt zone în care nu s’a terminat asfaltarea, zone în care nu s’au finalizat pereții de susținere a drumului și de asemenea, zone în care nu sînt montați parapeții și semnele de circulatie.
Dinspre Șugag spre Obîrșia Lotrului mai erau de asfaltat mai putin de 800 m, între coada Barajului Oașa și intersecția cu drumul 106N ce duce la Păltiniș, plus alte cîteva zone scurte între 5 și 50 de m între Lacul Oașa și Șugag. În noiembrie 2012 s’au finalizat lucrările și pe cei 5,5 km dintre Dobra și Jina.
Deocamdată se lucrează la montarea parapeților și indicatoarelor între Rînca si Obîrșia Lotrului și la plombarea drumului între Lacul Oasa si Lacul Tău. În lucru este și drumul de legatură cu Transalpina, DN7A, pe porțiunea dintre Obîrșia Lotrului și Stațiunea Vidra.
Așadar, desi primul strat de asfalt a fost asternut pe aproape tot traseul Transalpinei lucrarile sînt finalizate doar în proporție de 80%, de aceea drumul trebuie parcurs cu viteză redusă și cu atenție. Transalpina nu a avut niciodată un program fix de deschidere sau închidere, totul depinzînd de venirea zăpezii și de topirea ei.
Pe porțiunea Obîrșia Lotrului – Rînca zăpada persistă de obicei din luna noiembrie pînă în luna iunie.
Mulți și’au dorit ca Transalpina să fie asfaltată, pentru a putea să o parcurgă cu mașina normală, însă majoritatea după ce parcurg zonele ce se asfaltează regretă că acolo unde a ajuns asfaltul a ajuns și grătarul, muzica ascultată la maxim și petul aruncat la tot pasul.
Se gîndesc atunci că ar fi fost mai bine să rămînă neasfaltată și să fie parcursă, cu greu, doar de cei care iubesc muntele cu adevărat.
Cînd asfaltarea Transalpinei va fi terminata poate ca cea mai buna promovare ar fi inaugurarea ei de către cei de la Top Gear care au fost și pe Transfagărășan.
Un titlu gen: ”Top Gear on Transalpina highest Romania road” ar face celebra Transalpina mai mult decÎt orice altĂ campanie de promovare a turismului rumînesc. În urma vizitei pe Transfăgărășan a celor de la Top Gear Transfăgărășanul a fost clasat în primele 13 cele mai spectaculoase drumuri din lume fiind vizitat apoi de o mulțime de turiști din toată Europa și nu numai.
În numele tuturor celor care iubesc Transalpina să demonstrăm fiecare din noi că asfaltarea nu va duce la distrugerea acestei zone și dacă o parcurgem o vom păstra la fel de frumoasă și curată în continuare.
Urmăriți mai jos un documentar despre Oltenia în care sînt prinse și imagini cu Transalpina:
Unul din adevărurile greu acceptate încă de istorici este că geții la un anumit moment istoric deja vorbeau mai multe dialecte. Acest adevăr neîndoielnic nu este cunoscut încă de foarte mulți dintre noi, pentru că nu a fost abordat serios nici de către lingviști, nici de către de istorici, neavînd surse scrise pe această nișă.
Geția, spațiul getic, Terra Getarum în latinește este posibilul loc atît de căutat, al genezei popoarelor
Dar, odată ce familiile, gințile, triburile sau neamurile geților s’au răsfirat printr’o expansiune teritorială firească, comunitățile lor au evoluat cultural, lingvistic și religios independent unii de alții. Cu toate acestea, astăzi, Geții antici încă, sînt considerați, contrar evidențelor istorice, doar un trib restrîns la Dunăre, ceea ce este întru totul fals.
Fie că erau de’a lungul secolelor numiți de cronicari, celți, scyți, geto-daci, geto-goți, samo-geți, tira-geți, massa-geți, yuezhi, gitti, jați, geats, dahi, daci, doci, sau chiar iranieni, cu toții erau mlădițe etnice ale aceluiași mare POPOR GETIC, care au populat Europa Pelasgică (Pelasgii fiind cei mai vechi locuitori europeni), dar și mari teritorii asiatice care se întindeau prin expansiunea strămoșilor noștri, de la Atlantic pînă în India, și chiar mai departe pînă în insulele japoneze, apoi prin colonizări succesive pînă Australia, Africa, și ambele Americi.
Generic, geții sînt cunoscuți și ca poporul care vorbeau limbile indo-europene, atît cele ramificate în grupa centum, cît și cele din grupa satem, iar simplul fapt că genetic și unii și ceilalți au haplogrupuri genetice înrudite nu mai este considerată azi doar o coincidență, așa cum finicii (finlandezii), chinezii și alte neamuri asiatice nu sînt nici indo-europeni la vorbă, nici frați cu europenii din punct de vedere genetic.
Cîteva informații despre expansiunea incontestabilă a geților
Spaţiul polonez de astăzi, acoperit de gheaţă, ca şi nordul Germaniei, pînă la începutul Holocenului (etapa geologică actuală ), n’au putut fi populate decît dinspre sud, din spaţiul Carpatic, după prelungirea drumurilor sării. (Cercetarea Universităţii Californiei din Los Angeles, întocmită de profesorul arheolog Marija Gimbutas)
Geter este fiul lui Aram, nepotul lui Sem si strănepotul lui Noe, asa cum este scris în Geneză.
În „La selva di varia istoria”:
Spun scriitorii, aproape în unanimitate, că Goţii au fost primii care au atacat Imperiul Roman. Aceștia au venit din peninsula Scandia (Scandinavia) încă de la începuturi, cînd au populat pămîntul sub comanda lui GETER – nominat de Moise în Geneză, și de la care au luat numele de Geţi, deveniţi apoi Goti. Au locuit în Europa în teritoriul Valahiei si încă se mai disting în peninsula mai sus numită în Ostrogoţi si Vizigoţi, vocabule care în limba lor înseamnă Goţii de răsărit si Goţii de Apus.
Sigur, interpretarea că anumite popoare pomenite în Geneza biblică i’ar face evrei este complet deplasată.
Aici trebuie să amintim, de asemenea, că în acea vreme ”fizica pămîntului era diversă iar Ablavio, interpretînd gresit studiile geografice ale lui Ptolemeu, l’a făcut pe Iordanes să creadă că Goţii proveneau din insula Scantia sau Scandia, fără ca vreunul dintre ei să o cunoască”, fapt care a atras ulterior confuzia universală si pentru multe secole, a unei origini Scandinave a Goţilor.
În Dell’origine de Barbari che distrussero per tutto’l mondo l’Impero di Roma :
”În Istoriile Caldeilor ale lui Berosus se citeste cum că Noe a plecat din Armenia, a traversat fluviul Tanais (n.t. Don) și a mers deasupra Mării Ocean, luandu’i cu el pe cei patru fii ai lui Aram: Messa, Ul, Ur si Geter, care sînt amintiţi de Moise, în Geneză. La început au locuit împreună, deasupra Mării despre care am vorbit.
Cei patru fraţi s’au stabilit cu coloniile lor în acele teritorii astfel: din Messa vor iesi acele popoare care vor da numele provinciei Moesia. Separîndu’se, unii s’au asezat pe ţărmul Mării Majore (n.t. Marea Neagră), adică în Moesia Inferioară, care este Valahia de astăzi, deasupra Dunării, iar alţii în Moesia Superioară, care este Serbia si Bulgaria de astăzi.
Din Ul, al doilea născut, vor ieși popoarele Ulmerige, despre care aminteste si Herodot. Aceștia au locuit în acea parte care se numeste Moscovia și au luat, mai tarziu, numele de Vandali. Din al treilea fiu, Ur, au iesit popoarele Urone, despre care nu avem nici o memorie. Iar din Geter, al patrulea fiu, au ieșit Geţii, cărora le dedic această Carte.
La aceeasi pagină, un paragraf mai jos, se afirmă că Berig, fiul lui Geter, se va reîntoarce în Scyţia, ceea ce demonstrează că acela a fost pămîntul iniţial al Geţilor, iar Scyţia, așa cum afirmă si Carlo Troya, era apelativul eronat, prin care se făcea referire de multe ori la Dacia (Geția):
”Dar, o dată cu moartea lui Geter, poporul iesit din colonia sa, va pleca de aici din cauza geroasei ţări si se va reîntoarce în Scyţia. Berig, al doilea fiu al lui Geter, a plecat cu poporul său în trei nave care au fost printre primele construite în lume, căci primul constructor a fost Telechines, în Egipt, cu ale cărui nave a acostat în Rodos, locuind apoi în acea Insulă.”
În ”Storia dei dominii stranieri in Italia dalla caduta dell’Impero Romano in Occidente” este scris: Schlozer, cunoscut publicist și autor al uneia dintre faimoasele Istorii universale ale Septentriunii, după 50 de ani de lungi căutări a recunoscut cu ingenuitate de a nu fi găsit nici măcar un document din care să reiasă cine să fi fost primii locuitori ai Scandinaviei care, cu atîta dezinvoltură sau mai bine spus, cu atîta ușurinţă, s’a continuat pentru atîta timp să fie considerată pămîntul originar al Goţilor.
Autori remarcabili, dintre care îl numim, dintre cei mai moderni, pe celebrul Cav. I. Jacob Graberg, au început să combată cu succes eroarea infuzată de mai mult de treisprezece secole, cum că din Scandinavia, devenită un fel de creatoare de natiuni, ar fi migrat iniţial Goţii.
Se spune că aceștia au fost scyţi sau geţi sau daci, că ei ar fi avut un puternic și faimos rege cu 38 sau 39 de secole Înaintea Erei Vulgare, numit Berig și care, cu puţine nave, a plecat din Insula Scandia din Marea Septentrională, debarcînd la malurile Vistulei, că de aici s’ar fi extins de la Boristene la Tanai si la Mlaștina Meotide.
Faza primară a Culturii Vedice s’a desfăşurat în Carpaţi, cel mai probabil, iniţial, în Ardeal unde se găseşte, Ancient India (India Veche). (1922 The Cambridge History of India, Universitatea din Cambridge, bază vechea literatură vedică).
Alfabetul Getic sau Ulfilan
”Se spune că literele gotice au fost inventate de Gulfia, Gylfe, Vulfila, adică Ulfila, episcop al goţilor din Basarabia, din anul 373 î.Hr.”
Contele Jakob Graberg fran Hemso, autorul eseului ”Saggio istorico su gli Scaldi o antichi poeti scandinavi” afirmă că:
”În timpul primelor sale studii, un prieten doct, interesat ca și el în chestiunile naţiunii, scrisese un mic tratat, prin care sublinia că acel episcop nu era altul decat Gylfe, Regele Suediei din timpul invaziei lui Sigge, numit de noi, Odin; că el a fugit din faţa acelui puternic războinic legislator și, abandonînd Septentriunea, s’a refugiat în Scyţia, la Pontul Euxin, pentru a învăţa direct de la sursă acea religie care, mai mult decît forţa armelor, îl făcuse pe Sigge să supună atatea naţiuni.”
”Sigge Fridulfson (n.t. fiul lui Fridulf), fugind la rîndul său din calea hunilor, s’a refugiat în Suedia, unde a fondat cruda religie descrisă în Edda. El a fost numit Odin al III-lea și considerat de unii Alan, de alţii Got, deoarece a fost însoţit de Asii, adică de Eroii Goţi, Semizei.”
În acei ani, teritoriul Basarabiei era locuit de geții liberi, care se retrăseseră cu mult din Dacia ocupată de Traian, de unde vor face acele nenumărate incursiuni și vor jura exterminarea Imperiului Roman.
Nădejdea lui Decebal se împlinise: Imperiul fusese dărîmat prin loviturile oamenilor de la Dunăre, Roma însăşi învingătoarea tuturor popoarelor a trebuit să slujească supusă şi să primească jugul triumfului getic. (Isidor De Sevilla între 560-636)
Polonezii sînt urmaşii acelor geți care, neîmpăcîndu’se cu cucerirea romană, şi’au părăsit locurile de baştină şi s’au mutat la nord. (Jan Trynkowski, istoric polonez).
Denumirile getice de plante, păstrate la Dioscoride (medic grec din perioada împăraţilor Claudius 41 – 54 î.Hr. şi Nero 54 – 68 î.Hr. ) pot fi găsite şi în fondul limbii germane. (Jakob Grimm 1785-1863, în Istoria limbii germane).
Romanii nu au ajuns nici în Maramureş, cu atît mai puţin în şesul dintre Carpaţii păduroşi şi Marea Baltică, spaţiu de expansiune al populaţiei carpatice. Aici şi’au organizat atacurile contra Imperiului Roman, armatele Geto-Dace, numite de unii şi gotice. (Waclaw Aleksander Maciejowski 1792 – 1883 , în lucrarea Geto-dacii vistulieni şi niprieni strămoşii polonilor).
Getii sînt consideraţi fondatorii popoarelor nordice (Gesta Normanorum, Cronica ducilor de Normandia, Carolus Lundius etc. );
Geţii sînt consideraţi fondatorii teutonilor, prin saxoni şi frizieni, ai olandezilor al căror nume naţional este şi azi Daci (Dutch) şi ai Anglilor. (Leibniz, Collectanea Etymologica etc.)
Sarmatia GETICĂ (Σαρματία).
Sarmatia antică, un teritoriu antic din nordul Rumîniei, în partea de est a Poloniei și partea de sud a Rusiei în Europa, și o parte din nordul Europei și Asia. Teritoriul vechi Sarmația a variat de la rîul Vistula la gura de vărsare a Dunării și spre est de Volga, se invecineaza cu malul mărilor Neagră și Marea Caspică, precum și cu Caucazul la sud.
Un nume folosit prima dată de către Mela pentru partea de nord a Europei și Asia se extinde de la Vistula (Wisla) și Munții Sarmatici pe zona de vest, care a împărțit Germania, la (Volga) la est, pe care a împărțit Scythia; delimitată la sud-vest și sud de rîurile Ister (Dunăre), Tibiscus (Theiss), și Tyras (Nistru), care se diviza Pannonia și Geția, și, mai departe, prin Marea Getică, și dincolo de ea de Muntele Caucaz, care mărginea Colchis, Iberia, și Albania; și se întindea la nord pînă la Marea Baltică și în regiunile necunoscute din nordul Europei.
Sarmații de la care vine numele de Sarmația au locuit doar o mică parte a țării. Cea mai mare parte din ea a fost populat de triburi getico-scytice; dar unii dintre locuitorii din partea de vest pare să fi fost de origine germană, așa cum Venedi pe Marea Baltică, și iazigi, Rhoxolani, iar Hamaxobii în sudul Rusiei; celelalte triburi din vest de Tanais (Don) au fost Alauni sau Alani Scyți, un popor scytic care este considerat eronat că au venit din Asia și locuitori în partea centrală a Rusiei.
Întreaga țară a fost împărțită de rîul Tanais (Don) în două părți, numite respectiv Sarmatia Europaea și Sarmatia Asiatica; dar trebuie să se observe că, în conformitate cu impărțirea modernă a continentului, întreaga Sarmație aparține Europei.
De asemenea, trebuie remarcat faptul că Chersonesus taurica (Crimeea), deși se încadrează în limitele specificate, nu a fost considerată ca o parte din Sarmația, ci ca o țară separată. Într’un mod general numele Sarmația este adesea folosit ca termen nelimitat a întregii Europe de nord-est.
Sarmații (Sarmatæ latină sau elină, Sauromatæ Σαρμάται, Σαυρομάται) au fost un popor considerat ”iranian” în Antichitatea clasică, apărînd din secolul V î.Hr. sau secolul IV d.Hr.. Teritoriul lor a fost cunoscut sub numele de Sarmația de etnografii greco-romani, pentru partea de vest a Scyției (Rusia de Sud, Ucraina, precum și Estul Balcanilor de azi).
Din 100 î.Hr., aceste triburi sînt menționate, de la râul Vistula la gura de vărsare a Dunării și spre est de Volga, și în vecinătatea Mării Negre și Marea Caspică, precum și Caucazul la sud.
Sarmații au decăzut în secolul al IV-lea odată cu incursiunile legate de perioada de migrație (hunii, goți, turci). Descendenții sarmaților au devenit cunoscuți ca alani în timpul Evul Mediu timpuriu, și în cele din urmă a dat naștere la grupul etnic Osetic modern.
SARMAȚIA, numele unei țări din Europa și Asia. O formă anterioară a cuvîntului în elinește este SAUROMATAE
Numele pare să aibă în primul rînd proveniența la eleni, prin scyții de la sud de Nipru si Don care era o populație considerată non-Scytică. Fie ca această populație era non-Scytică înșiși, fie că a fost doar invecinată acestora, este incert încă.
A fost un nume, care de asemenea, îi definea pe GEȚI (getae).
De asemenea, era un nume folosit de unele dintre populațiile Panonice. A fost, probabil, numele care sarmații înșiși îl utilizau parțial pentru vecinii lor, în general, la fel ca și Galli, Graeci, și mulți alții.
Mai importante decît originea numelui sînt întrebările cu privire la populația la care se aplică. Autoritatea noastră pe acestă nișă este Ptolemeu; indicațiile lui Strabon sînt tangențiale și parțiale.
Zona dată de Strabon la Galatae și Germani, se extinde pînă la Borysthenes, sau chiar Don, Tyragetae fiind cea mai vestică poziție a țărilor care nu sînt germanii din sud-est, iar bastarnii fiind îndoielnic, germanici (vii, p 289).
De cîteva națiuni particulare, cum ar fi Jazygii, Hamaxobii, și Roxolanii, o etichetă scurtă este dată, fără însă, a se face vreo referire specială la sarmați sau afinitățile lor non-sarmatice.
În Asia, țara Sauromatae este intinsă în cîmpiile Sarmatae, mărginită de muntii Caucaz.
Dimensiunea excesivă acordată Germaniei de Strabon aproape incluzînd, nu numai Sarmatia, dar și Scythia în Europa, precum sînt mențiunile lui Pliniu, la fel de accidentale ca ale lui Strabon, și aproape la fel de scurte, întinderea Germaniei spre est fiind, de asemenea, exagerată…
Germania lui Tacitus este delimitată la est de Sarmatae și Daci.
Sarmatae aici, sînt populația unei zone relativ mici între Dunăre și Theiss (Tisa), precum și pe limitele Ungariei, Moldovei, și Galliciei. Acest lucru, evident, scade ceva din vasta Germanie a lui Strabon (care aproape a însemnat Europa de Nord); dar tot insuficient.
Poziția Bastarnilor, Peucinilor, Venedilor, sau Finnilor, este încă o problemă deschisă.
Acest lucru ne pregătește pentru ceva mai sistematic, și poate la Ptolemeu vom descoperi: SARMATIAE lui Ptolemeu se încadrează în Europa și Asia.
Sarmatia Europaea, avea limita de vest pe Vistula; la nord Marea Baltică, în ceea ce privește golful Venedic și un capăt de țară necunoscută !; la sud, țara de Metanastae Jazyges și Dacia; la est, istmul din Crimeea, și Don.
Astfel, avem incluse părți ale Poloniei și Galliciei, Litlhuania, Esthonia, și vestul Rusiei. Aceasta îi include pe Finni (probabil doar o parte), și Alauni, care sînt scyți. Mai include bastarnii, Peucinii, și mai ales pe Venedi.
Aceasta include, de asemenea, Jazyges simpli, spre deosebire de Jazyges Metanastae, care formează o mică fracțiune. Toate acestea, cu excepția Finnilor, sînt declarate a fi marile națiuni ale Sarmației, la care se adaugă Roxolanii și Hamaxobii, dintre cele mai mici.
Din națiunile mai mari din Samatia Europaea, Peucinii și Bastarnii lui Ptolemeu sînt plasați mai la nord decît Peucinii și Bastarnii predecesorilor săi.
La scriitorii de mai tîrziu sînt rareori menționați VENEDI.
Nici Jazyges, nu sînt ca Jazyges Sarmatae la Strabon. Aceștia, împreună cu Roxolanii, sînt regăsiți de’a lungul malurilor Maeotis, în Herson, Tauris și Ekaterinoslav.
Roxolanii Hamaxobi este doar un termen descriptiv. Probabil, a fost aplicat la unele populații scytice. Pliniu scrie Hamaxobii aut Aorsi, un fapt care la noi este descris mai jos.
Alauni, în pofida unor confuzii, pot fi cu greu alții decît Alanii din Caucaz; Periegesis sînt scyți, incontestabil.
Nestor, într’adevăr, are o populație altfel necunoscută, numiți Uliczi, care sînt plasați pe Nistru.
Peucinii au fost cel mai bine cunoscuți ca ocupanții unei insule de la gurile Dunării. Aceștia de asemenea, s’au extins mult în Basarabia. Deci, multe sînt schimbările care le au cuvintele cu inflexiuni sarmatice sau scytice, nu este improbabil ca Peuc-ini pot fi cuvintele moderne Budjack sau Bess, în Bess-Arabia.
Următoarele sînt formele reale pe care numele Patz-inacks, exact în țara Peuc-inilor, le suferă la scriitorii medievali și bizantini, modificări precum Πατζινακῖται, Pecenatici, Pizenaci, Pincenates, Postinagi, Peczenjezi (în slavonă), Petinei, Pecinei (cea mai apropiată abordare a Peucinilor), sau chiar pecenegii de mai tîrziu.
Apoi, în direcția de Budziak și Bessi, Behnakije, Petschnakije, Pezina-völlr (în nordică), Bisseni și Bessi, (Zeuss, Die Deutschen, si c. s. v. Pecinaci și Cumani).
Patzinaks au fost scyții, care nu pot fi dovediți a fi de origine recentă în Europa. Aceștia pot, atunci, să fi fost descendenții reali ai Peucinilor; deși acest lucru nu este obligatoriu, pentru că ar fi fost un popor străin care, la ocuparea țării Peucinilor, să le fi luat numele; într’un astfel de caz fiind Peucini în felul în care un englez este un britanic, adică deloc.
Diferența dintre Peucini și Bastarni a fost nominală. Poate că aceștia din urmă au fost moldoveni din dreapta Prutului, mai degrabă decît din Basarabia.
Atmoni și Siaones la Strabon au fost bastarni.
Geografia națiunilor minore este mai obscură, dispunerea la Ptolemeu poate fi ceva artificial. El le urmarește în două coloane paralele, de la nord la sud, începînd, în ambele cazuri cu țara Venedilor, și luînd malul estic al Vistulei primul.
Primul nume de pe această listă este cel al Gythones, la sud de Venedi. Să nu se înțeleagă prin aceasta că pe Venedi îi pune între Gythones și Marea Baltică, astfel încît să’l facă pe cel din urmă un popor interior.
Și nici nu poate ca acest popor să fie separat de Guttones și Aestyii, adică populațiile din țară chihlimbarului, sau Prusia de Est….
Pe harta ptolemaică nu este probabil ca acești finlandezi (finlandezii din Finlanda) să poată fi stabiliți spre sud, în Prusia de Est, deși nu este imposibil. Ei au fost, probabil, mai la est.
Acei Bulanes (Sulones?), cu Phrugundiones la sud, și Avareni la nordul Vistulei, ne aduce la frontiera Getică. De aici detaliile sînt toate conjuncturale.
Zeuss a identificat Bulanes cu Boranii lui Zosimus, care, împreună cu Goții, Carpii, și Urugundi, au atacat imperiul sub Gallus.
Nestor a numit o populație Suliczi și ocupau o localitate între Nipru și Nistru, dar acest lucru este prea mult spre est.
În Livonia, Henry Lett dă importanță națiunii Selones, o identificare plauzibilă. Pentru Bulanes (presupunînd că aceasta e citirea adevărată) cuvîntul Polyane ne dă semnificația cea mai plauzibilă.
Nestor îl foloseste frecvent. Este Pole, adică în primul rînd ocupanți ai cîmpiei.
Ori de cîte ori, apoi, s’au aflat la cîmpie aceștia puteau fi Polyane, iar Nestor menționează de fapt, două diviziuni ale acestora; Lekhs (Leșii), sau polonezii de pe Vistula, dar și Polyane ai Niprului.
Acei Phrugundiones ai lui Ptolemeu au fost întotdeauna în Geographica cruciali. După nume, ei sînt atît ca Burgundiones și ar fi sugerat ideea unei migrări din Polonia în Bourgogne.
Apoi, există Urugundii și Burgundii scriitorilor bizantini (a se vedea Zeuss, s. V. Borani, Urugundi), cu care populația lui Ptolemeu este, probabil, identică.
Scriitorul care nu dorește să’și asume migrații inutile va întreba dacă Burgundys nu pot fi explicați mai mult pe principiul sugerat de cuvîntul Polyane, dacă cuvîntul nu poate fi numele a mai multor localități cu aceleași particularități. Probabil, aceasta este situația.
În germană, precum și, de asemenea, în limbile slave, cuvîntul Fairguni, Fergund, Vergunt, Virgunda, Virgunndia, și Viraunnia, înseamnă tip de deal mediu, pădure, regiune ridicată.
Dintre acestea ar putea fi în oricare caz, apariția lor în diferite și depărtate părți, dar în nici un caz nu implică migrații.
Avarenii pot fi plasați în Gallicia.
Rumîniei îi revin Ombrones (posibil Umbrii) și Anarto-phracti. Sînt aceștia Anarții lui Cezar?
Acei Anarți ai lui Cezar care au fost pe limitele de est ale pădurii Hercynice (Bell. Gall. 6,24, 25), care coincid cu ale Dacilor, fapt care, situați de’a lungul frontierelor țării, ne dă Vestul Galliciei, sau Silezia austriacă, pentru Anarto-phracti.
Ombrones dacă sînt o diviziune a Umbrilor care populează Peninsula Apenină, ei se mai numesc Ombrii în unele surse romane.
Mulți scriitori romani au crezut că Umbrii ar fi Celtici. Corneliu Bocchus a scris că au coborît de la un trib galic vechi, iar Plutarh a scris că numele ar putea fi un mod diferit de a scrie numele tribului celtic Ambrones, ceea ce înseamnă vag „Regele boilor”.
De asemenea, el a sugerat că Insubres, un alt trib galic, ar putea fi o legătură, numele lor Celtic Isombres ar putea însemna, eventual, „Umbrii mai mici”, sau locuitori ai țării de mai jos de Umbria.
Pliniu cel Bătrîn a scris cu privire la etimologia populară a numelui:
”Oamenii Umbriei se cred cei mai vechi din Italia; ei cred că erau numiți Ombrii (aici, „oamenii din furtună”), de către greci, deoarece au supraviețuit potopului (literalmente o inundație a terenurilor de la furtuni, imbribus). Etruscii au învins 300 de orașe din Umbria.”
Anarții sau Anartoii au fost triburi celtice sau, în cazul acelor subgrupuri de Anarți care au pătruns în regiuni vechi din Geția, celtii fiind asimilați cultural de geți.
Ptolemeu în Geographia localizează Anartoii în Geția, sau Dacia cum o numește el după colonia romană înființată după 106. d.Hr. Unele grupuri de Anarți au ocupat părți din Slovacia modernă și sud-estul Poloniei.
Orașul getic de la Docidava a fost situat pe teritoriul Anarților, potrivit Pîrvan, ceea ce ne arată că ei înșiși își spuneau daci sau doici, doci, cam cum își spun azi germanii: deutsch (doici).
Anartophracti (sau Anartofraktoi) sînt menționați de Ptolemeu. Numele acestui trib pare a fi compus denumirea în limba latină-greacă și poate fi legată de Anartoi rezidenți în Geția, susție Czarnecki.
Anartofraktoi au fost un trib getic din nord, în conformitate cu Braune sau în amestec daco-celtic, conform lui Pîrvan.
În sursele antice, cea mai veche mentiune a Anarților este în Elogium de Tusculum (10 î.Hr.).
În De Bello Gallico, o relatare din propriile sale campanii în Războaiele Galice (58-51 î.Hr.), Iulius Cezar a scris (VI.25.1):
„Pădurea Hercynică începe din teritoriile Helveților, Nemeti și Rauraci si se intinde, pentru o distanță de călătorie de 9 zile „pentru un călător rapid, de’a lungul Dunării și coincide cu granițele Dacilor și Anarților.”
În jurul 172 AD, Anarții au refuzat să asiste romanii în războiul lor împotriva marcomanilor. Pentru a’i pedepsi, împăratul roman Marcus Aurelius a ordonat deportarea Anarților din țările lor native a provinciei romane Pannonia Inferior, o mișcare care a avut loc nu mai tîrziu de 180 d.Hr.
Apoi vin Burgiones, apoi Arsiaetae (comparați cu Aorsi), apoi Sabocii, apoi Piengitae (Pien-Geții), iar apoi Bessii, de’a lungul Munților Carpați.
După Webber (2001). la bessi războinici între 14-11 î.Hr., a avut loc răscoala lui Vologeses, marele preot al lui Dionysos la bessi, care, victorios în luptele cu dinastia odrisă, a ajuns pînă la Chersones.
Bessii au fost înfrînţi în cele din urmă, după o rezistenţă eroică, de L. Calpurnius Piso (Cassius Dio, LIV, 34). Probabil, imediat după aceste evenimente o parte din bessi au fost dislocaţi în Dobrogea, unde îi găsim încă din anii 8-17 d.Hr. (Ovidiu, Tristele, III, 10, 5 şi IV, 1, 67), fiind menţionaţi apoi în calitate de consistentes în inscripţii datînd din perioada 133-177 d.Hr., cînd prezenţa lor este legată, între altele, de extragerea fierului.
Cei rămaşi la vechile vetre au fost organizaţi în strategia Bessica apărând în izvoare şi după căderea Imperiului roman de apus. În Geția extracarpatică apar prin unitatea auxiliară Cohors II Flavia Bessorum, cantonată în castrul Cincsor pe Olt şi în alte puncte din Dacia Inferior.
De numele bessilor vom auzi peste 1000 de ani cînd apare familia Basarabilor, apoi și mai tîrziu cînd va lua ființă provincia Bessarabia sau Basarabia din stînga Prutului.
Gallicia, cu părți din Volînia și Podolia ne dă un spațiu amplu pentru aceste populații necunoscute, și astfel denumite.
Populațiile din coloana a doua, posibil cu o eroare începînd din nou cu Venedi. Vilnius, Grodno, cu părți din Minsk, Volinia, Podolia, și Kiev ne dă o zonă asupra căreia avem șase nume de enumerat.
La sud sînt munți Peucinian (Bukhovinia?).
(1) Galindae – Aceștia sînt situați prea departe spre est, dacă nu greșim în identificarea lor cu Gal-inditae de Gal-andia și Gol-enz în Evului Mediu, ei sunt prusacii de la estul Lacului Spirding.
(2) Sudeni – Aceștia, par a fi Sudo-vitae coincid cu Gal-inditae, dar la Nord-est de ei. Districtul lor se numește Sudovia.
(3) În ceea ce privește Stavanii, aceștia, avem afirmația surprinzătoare, că ei se extind până la Alauni. Se extind fie Stavanii în Caucaz, sau Alanii în Prusia, dar asta iese din discuție.
(4) În Igylliones, Zeuss a încercat să identifice acest nume cu un alt nume care apare în atîtea alte forme ca să facă aproape orice presupunere scuzabilă, Jaz-wingi, Jac-wingi, Jacz-wingi, Jec-wesin, Get-uinzitae, Get-wezitae , Jent-uisiones, Jent-uosi, Jacint-iones, Jat-wjazi, Jat-wjezi, sau Get-wesia, și Got-wezia, toate formele actuale.
Zonă a populației, care a fost una dintre cele mai puternice ramuri din spațiul lituanian în secolul al 13-lea, a fost parte din Grodno, Minsk, și Volînia, o localitate care se potrivește cu siguranță Igylliones.
(5) Costobocii din Podolia.
(6) Transmontanii, acesta este un nume latin al Geților, poate, cu toate acestea, o traducere comună a slavonului Za-volovskaje, adică dincolo de bazinelor hidrografice. În traducere, trans-muntenii, a fost aplicată, probabil, la populația de la frontiera de nord a Geției în general.
A treia listă, începe, de asemenea, cu:
(1) Venedii, urmeaza linia de la Marea Baltică de la Vilnius și Courland spre Finlanda, și atinge interiorul, spre est și sud. Imediat pe Golful Venedic se află Veltae. Cuvânt cu cuvânt, aceasta este Vylte și Wilzi ai Evului Mediu; o formă care apare încă din Alfred. Au fost germani, dar folosit de franci la anumite populații slavone. Au fost, de asemenea nativi, pluralul fiind Weletabi.
Puține națiuni afară mai proeminent decît aceste Wilts din perioada Carlovingian. Ei mint, însă, la vest de Prusia, și într’adevăr de Pomerania, din care Oder le’a împărțit. Pe scurt, ei au fost în Mecklenburg, mai degrabă decît în Livonia sau Esthonia, cum ar fi Veltae de Tacitus.
Sinonim pentru aceste Wiltae de Vest sau Welatabi, a fost Liut-ICI (Luticzi). Un sinonim probabil pentru Veltae a lui Tacitus a fost, de asemenea, o formă a lui Lit-. Aceasta o deducem de la localitățile lor, făcînd parte din actuala Lithuania sau Lettland. Adăugați la aceasta faptul că un scriitor, cel puțin (Adam din Bremen) plasează Wilzi în țara Veltae a lui Ptolemeu. Explicația exactă a acestui aspect dublu pentru o pereche de nume este necunoscută.
Este sigur, însă, Veltae sînt menționați în Lettland, adică în părțile de sud ale Livoniei, și, probabil, în unele părți ale Lituania de azi și Courland. Constantin Porphyrogenetul îi menționează ca Veltini, la nord de Veltae,
(2) Osii (Ossii), probabil din insula Oesel. Trebuie adăugat, totuși, rădăcina vestel, wes-, apare frecvent în geografia Prusiei. Osilii, un nume pentru ocupanții Oesel, apare devreme în istorie medievală.
(3) Carbones, la nord de Osii. Acesta este un nume cu mai multe explicații. Acesta poate fi cuvîntul Finn pentru pădure=Carbo. Acesta poate fi rădăcina curentă (sau Kr), care apare într’o serie mare de cuvinte Finn, – Coralli (Karelia), curentă (în Cur-land), Kur- (în Kur-sk), & C. Formele Curones și Curonia (Courland) se apropie, dar localitatea este la sud în loc de nord. Mai este probabil = Kar-Elia.
Ea aproape sigur arată că am trecut de la o țară a Slavonilor și lituanienilor, la cea a Esthonienilor, Ingrianilor, și Finlandezilor. Apoi, la est, –
(4) Kar-eotae. Aici Kar- este rădăcina comună Finnică ca și mai înainte. Orice parte a guvernului din Novogorod sau Olonetz ar fi furnizat numele, finlandezii din prezent aparținând de ambele diviziuni ale Kareliei, cu numele (el-nefiind radical).
Apoi (5, 6, 7, 8, 9, 10, 11) Sali, la sud de Agatîrși, apoi Aorsi și Pagyritae, la sud de Savari, și Borusci pînă în Munții Rhipaean.
Apoi Akibi și Naski, la sud de Vibiones și Idrae, și la sud de Vibiones, până la Alauni, Sturni. Între Alauni și Hamaxobii Karyones și SARGAȚII.
SARGEȚII sînt considerați de Ptolemeu și de Ammianus Marcellinus ca fiind neamuri iraniene scito-sarmate din regiunea Donului.
Vasile Pîrvan afirmă că sargeții (în latină sargetae) din Geția sînt sciți asimilați de localnicii daci. Dio Cassius povestește că regele Decebal a abătut apele rîului Sargeția (Streiul de astăzi) și săpînd o groapă a ascuns o mare comoară cu obiecte de aur și argint.
Apele au fost readuse în vechea albie după securizarea tezaurului. După cucerirea romană a Geției intra-carpatice, romanii au pus mîna pe comoară datorită trădării prizonierului Bicilis.
Nu se știe exact dacă sargeții (respectiv SarGeția) din Geția ar putea fi de origine scito-iraniană, dar precum ne spune și numele, se știe că plasarea lor în regiunea Hunedoara și Țara Hațegului coincide cu unul din cele mai însemnate centre culturale, politice și economice ale geților din ultimele două secole pînă la cucerirea romană.
La cotul Donului (Tanais), Ophlones și Tanaitae. Există câteva puncte în această listă, care sînt fixe. Cotul Donului va plasa Ophlones în Ekaterinoslav.
Boruscii, au ajuns la Munții Rhipaean, iar dacă aceștia au fost Uralici, mai degrabă dincolo de Valdai, trebuie să se fi extins mult dincolo de Sarmația europeană și asiatică, lucru puțin probabil deoarece Munții Rhipaean au fost identificați adesea cu Munții Carpați de mai tîrziu.
Savarii poartă un nume similar, pomenit de Nestor – Sjevera, pe Desna, SEM, și Sula, – un cuvînt care ar putea pur și simplu însemna din nord. Este un nume care reapare în Caucaz, Sabeiri.
Aorsi pot fi Ersad (d este inflexional), o ramură a Mordvinilor, ocupantul în prezent al regiunii Oka.
Pa-gyritae poate să fi fost triburile de pe (po=pe) Gerrhus, astfel de compuși fiind comuni în limba slavonă, de exemplu, Po-labi (pe Elba), Po-morania (la mare).
Întreaga geografie, însă, este nedeterminată și incertă.
Sargații sînt menționați în Ptolemeu. La sud de Tanaitae venit Osuli (Soliczi lui Nestor), ajungînd pînă la Roxolanii, adică ocupînd părți din Cherson și Ekaterinoslav.
Între roxolanii și Hamaxobii, Rhakalani și Exobugitae.
În așezările lui Pliniu acești Hamaxobi au fost Aorsii, combinațiile cu similitudinea de nume între Aorsi și Ersad, nu ne va ajuta aici. Ersad sînt în guvernele Penza și Tamlov,
Hamaxobii sînt mai spre vest.
Rhakalani pare însă o altă formă de Roxolani. În Exo-bug-gitae silaba din mijloc ne poate da rădăcina Bug, numele modern al Hypanis-ului, numele elinesc al rîului Kuban din sudul Rusiei, dar mai puțin consistent decît gitae, care înseamnă evident, geți, denumirea antică a Bugului fiind Hypanis.
S’a presupus că aceasta este situația cu Sa-bok-ae, și Costo-bocii, localizarea s’ar potrivi.
Între Peucini și Basternae (această diferență între cele două națiuni identificate astfel, creează o complicație) se află Carpianii, la nordul cărora se află Gevinii și Budinii.
Carpii trebuie să fi fost în apropierea sau prin Munții Carpați, cărora le vor da numele, pînă atunci fiind identificați cu Munții Ri. Ei apar ca o națiune de fond în istoria de mai tîrziu de la Roma, în alianță cu Sarmații, la frontiera Daciei.
Avem o Victoria Carpica Arpi; Carpiani și Καρποδάκαι – Carpodaci (Zeuss îi face Dacii Carpaților) mai multe forme ale acestui nume – CARPI.
Aceștia, împreună cu Costobocii, Armadocii, și Astingii, apar ca cei mai importanți vecini din nordul Daciei Romane. Între Bastarni și Roxolanii sînt Chunii, și în proprii lor munți Amadoci și Navari, iar de’a lungul lacului din Byke, Torekkadae, iar de’a lungul cursului Achillaean Tauroscythae, și la sud de Bastarnii în direcția Daciei, Tagri, și la sud de ei Tyragetae.
Pentru Tauroscythae și Tyrangetae, în Scyția, Tagri arata ca o formă modificată de Zagora (Tramontane), un nume geografic comun slavonei, aplicabil multor localități.
Amadocii ocupau Munții Amadocus conform lui Ptolemeu. Această juxtapunere a unui munte și lac ar trebui să stabilească localizarea lor mai mult decît o arată.
Istoria lor se conectează cu Costobocii (Zeuss, s. V. Costoboci, Amadoci). Condițiile fizice, cu toate acestea, reies mai clar decît prezintă cunoștințele noastre topografice din Podolia, Minsk.
Costobocii sînt creatori culturii Lipița, o cultură atestată arheologic care este prin excelență getică. O inscripție descoperită la Roma (Muratori 1039) atestă și un rege numit Pieporis al acestui trib daco-getic:
”D. M. Ziai Tiati fil. Dacae uxori Piepori regis Coisstobocensis Natoporus et Drilgisa aviae cariss. b. m. fecer.”
În Dacia Romană, orașele asociate cu costobocii și regele lor Pieporis par să fi fost Piroboridava (capitală), Tamasidava, Utidava, Trifulon etc.
Interpretînd hărțile lui Ptolemeu, G. Schutte, arată că au existat la un moment dat două triburi diferite de geți costoboci: costobocii ”transmontanoi” (extremitatea nordică a Carpaților, locuitori ai orașului Setidava) și costobocii din Dacia Romană.
Atributul transmontanoi a fost adăugat de Ptolemeu tocmai pentru a diferenția geografic cele două grupuri de costoboci. În Getica, Vasile Pîrvan a admis și el această interpretare.
Un alt nume asociat cu un rege costoboc este Bithoporus. Pieporus, Natoporus și Bithoporus sînt nume getice, sau cum se mai spunea în vechime: tracice.
Teritoriul ocupat de costoboci nu se poate stabili cu precizie, iar părerile savanților sînt împărțite, fapt datorat informațiilor geografului Ptolemeu, majoritatea cercetătorilor, printre care și K. Mullenhoff, H. Kiepert, R. Much, L. Schmid, sînt de părere că teritoriul ocupat de costoboci este cel de lîngă rîul Mureș și pe cursul superior al Tisei.
Theodor Mommsen îi situa mai la sud, în zona de NE a Mării Negre.
Potrivit lui Julius Capitolinus (Bell. Marcom XXII) costobocii au luptat împotriva imperiului roman în primul război Marcomanic 166-172 î.Hr., alături de alte triburi getice, biessoi și saboci.
Istoria Augusta vorbește despre o mare coaliție antiromană a populațiilor barbare de la frontierele Daciei romane și Moesiei Inferior, cuprinzînd triburi sarmate, germanice (marcomani) și getice. Între 170-171 î.Hr., pe vremea lui Marcus Aurelius, costobocii aliați cu bastarnii și sarmații, traversează Dunărea, pustiind Moesia, Tracia, Macedonia, ajungînd pînă în Attica și distrugînd templul Eleusis.
Un incident din 172 relatat de Dio Cassius dintre vandalii asdingi, geții costoboci și romani exemplifică cel mai bine istoria de la granița Daciei Romane a acelor vremuri.
În 172 î.Hr., după ce au fost învinși în raidurile lor din 170-171 de trupele romane, costobocii nu mai constituiau o forță importantă.
La acel moment, Cornelius Clemens, guvernatorul Daciei (recunoscut pentru calitățile sale de a exploata rivalitățile dintre triburile vecine Daciei Romane), a reușit să dirijeze migrația triburilor Vandale ale asdingilor și lacringilor către teritoriul costobocilor. Apoi, i’a convins pe costoboci să atace invadatorii vandali promițîndu’le ajutorul romanilor și subsidii romane.
Asdingii au fost la inceput victorioși. Atunci, Clemens i’a convins pe lacringi să’i atace și totodată i’a incurajat și pe inițial învinșii costoboci să se ridice la luptă și să încheie o alianță cu lacringii. Cînd costobocii au invins în acest plănuit ”război civil”, Marcus i’a încurajat să devină loiali aliaților romani prin daruri generoase de pamînt și bani. Ei s’au dovedit aliați loiali în al doilea război al romanilor împotriva marcomanilor.
Ca rezultat, potrivit lui Dio Cassius, în 180 î.Hr., un număr de 18.000 geți independenți au fost primiți în Dacia Romană, probabil întemeind orașele Piroboridava și Tamasidava, ale căror nume arată o origine getică mai tîrzie. Nu putem, însă, miza prea mult pe această relatare, Piroboridava fiind adesea identificată în afara arcului carpatic, în Moldova, deci în afara Daciei Romane.
Numele de Chuni este unul important și înseamnă Huni.
În Torek-KAD-ae și Exo-bug-itae avem două elemente ale unui compus aparent care apare frecvent în geografia Schyto-Sarmațiană. Tyr-get-ae, & C, Costo-bok-i, Sa-Boc-i, ceea ce ne arată o frăție getică între tyra-geți și costoboci.
Geografia este destul de compatibilă în prezența acestor elemente.
RÎURI – Vistula spre est, Chronus, Rhubon, Turuntus, de Chersinos, ordinea numelor moderne fiind PREGEL, Memel, Duna, și Neva.
MUNȚII – Peuce, Montes Amadoci, Mons Budinus, Mons Alaunus, Munții Carpathus, Munții Venedici, Munții Rhipaean. Nici unul dintre aceștia nu sînt cu certitudine identificați. Este dificil de spus cum a numit Ptolemeu cele mai importante forme de relief sau regiuni din Rusia, cum ar fi, Munții Valdai.
Pe de altă parte, numele din textul său indică mai mulți munți decît există cu adevărat, toți munții lui erau, cel mai probabil, masivi din Carpați, la fel ca și în Sarmația Asiatică, masivi din Caucaz.
Claudius Ptolemeu a trăit între anii 100 – 170 d.Hr și a fost un matematician, un astronom, geograf și astrolog.
El a locuit în orașul Alexandria, în provincia romană din Egipt, sub stăpînirea Imperiului Roman, avînd nume latin, de la care mai mulți istorici au presupus că a fost și cetățean roman. Ptolemeu a citat filosofi eleni, și a folosit observații babiloniene și teoria lunară babiloniană.
Ptolemeu a scris mai multe tratate științifice, dintre care trei au fost importante pentru științele bizantine, islamice și occidentale de mai tîrziu.
Primul este tratatul astronomic acum cunoscut sub numele de Almagest, deși inițial a fost intitulat Tratatul matematic (Mathēmatikē Syntaxis) și apoi cunoscut sub numele de The Great Treatise.
Al doilea este Geografia, care este o discuție aprofundată a cunoștințelor geografice ale lumii eleno-romane.
Al treilea este tratatul astrologic în care a încercat să adapteze astrologia horoscopică la filozofia naturală aristotelică din zilele sale. Aceasta este uneori cunoscută sub denumirea de Apotelesmatika, dar mai des cunoscută sub numele de Tetrabiblos din elenă care înseamnă ”Patru cărți” sau de către Quadripartitum latin.
Deși Abu Ma’shar credea că Ptolemeu este unul dintre Ptolemii care a condus Egiptul după cucerirea lui Alexandru, titlul de ”rege” Ptolemeu este în general privit ca o marcă de respect pentru poziția ridicată a lui Ptolemeu în știință.
Ptolemaeus este un nume elinesc și pare o dată în mitologia elenă și are o formă homerică. Era comună în rîndul clasei superioare a Macedoniei la vremea lui Alexandru Macedon, și în armata lui Alexandru s’au numărat mai multe din acest nume, dintre care unul s’a făcut chiar faraon în 323 î.Hr.
Ptolemeu I Soter, primul rege al ptolemei Regat. Toți regii bărbați ai Egiptului elenistic, până când Egiptul a devenit provincie romană în 30 î.Hr., încheind stăpînirea familiei macedonene, au fost și Ptolemei.
Numele Claudius este un nume roman, aparținînd gens Claudia; ciudata formă multipartă a întregului nume Claudius Ptolemaeus este un obicei roman, caracteristic cetățenilor romani.
Mai mulți istorici au dedus că acest lucru indică faptul că Ptolemeu ar fi fost cetățean roman. Gerald Toomer, traducătorul lui Almagest al lui Ptolemeu în engleză, sugerează că cetățenia a fost probabil acordată unuia dintre strămoșii lui Ptolemeu fie de împăratul Claudius, fie de împăratul Nero.
Astronomul persan din secolul al nouălea, Abu Ma’shar, îl prezintă pe Ptolemeu ca un membru al liniei regale a Egiptului, afirmînd că urmașii generalului lui Alexandru Ptolemeu I, care a condus Egiptul, erau înțelepți ”și l’au inclus pe Ptolemeu Înțeleptul, care a compus cartea Almagestului”.
Abu Maʿshar a înregistrat credința că un alt membru al acestei linii regale ”a compus cartea despre astrologie și a atribuit’o lui Ptolemeu”.
Putem dovedi confuzie istorică asupra acestui punct din observația ulterioară a lui Abu Ma’shar:
”Se spune uneori că omul foarte învățat care a scris cartea de astrologie a scris și cartea Almagestului. Răspunsul corect nu este cunoscut.”
Există puține dovezi cu privire la strămoșii lui Ptolemeu, în afară de ceea ce se poate trage din detaliile numelui său; cu toate acestea, savanții moderni se referă la relatarea lui Abu Ma’shar ca eronată și nu se mai îndoiește că astronomul care a scris Almagestul a scris și Tetrabiblos ca omologul său astrologic.
Ptolemeu a scris în greacă veche și se poate demonstra că a folosit date astronomice babiloniene.
Poate că a fost cetățean roman, dar a fost etnic fie elen, fie egiptean elenizat. El a fost adesea cunoscut în surse arabe mai tîrziu drept ”Egiptul de Sus”, sugerînd că ar fi putut avea originile în sudul Egiptului.
Astronomul din secolul al XIV-lea Theodore Meliteniotes și’a dat locul de naștere drept orașul elinesc proeminent Ptolemais Hermiou în Thebaid (Thebais).
Această atestare este destul de tîrzie, însă nu există alte dovezi care să o confirme sau să o contrazică.
Mai târziu, astronomii, geografii și fizicienii arabi s’au referit la el cu numele său în arabă Baṭlumyus. A murit la Alexandria în jurul anului 168-170 d.Hr (69-70 ani), Egipt, Imperiul Roman
Sursele noastre istorice ale căror informații le avem despre Sarmația din antichitate sînt colectate și discutate de către Kalina, De Fontibus etc. (1872) – Harry Thurston Peck. Harpers, Dicționar de Antichități Clasice. New York. Harper și Brothers 1898, Dictionary of Greek and Roman Geography (1854) William Smith, LLD, Ed. (1854) William Smith, LLD, Ed.
Harta 1: Tabula Europae VI – Munster S., 1542. First Munster woodblock.
Antique Ptolemaic map of eastern Europe by S. Munster.
Covers the region of Ukraine and Southern Russia.
Data primei ediții: 1540
Data hărții: 1542
Geographia Universalis, Vetus et Nova, complectens Claidii Prolemaei Alexandrini enarrationis libros VIII. Basel, Heinrich Petri, 1542.
Atentatul din Serajevo comis de nişte sectari demenţi, şi atribuit guvernului sîrb, constituie pentru opinia publică a întregei lumi, cel mai criminal pretext invocat de Austria pentru a cotropi în lăcomia’i fără seamăn, micul dar bravul popor sîrbesc, care în ultimele războae a dat o glorioasă dovadă că mai bine moare decît să trăiască subjugat.
Pentru Austria însă exploatarea ca pretext a morţei principiilor de coroană, pentru satisfacerea lăcomiei sălbatice de cotropire teritorială, constitue cel mai crud şi ruşinos gest al unui stat către suveranul său.
Austria în orbirea ei însă, nu a priceput că un război deschis pe un pretext bine venit pentru dînsa, îşi pregăteşte peirea sa, deschizînd chestia moştenirei statului său, faţă de care Germania sub masca aliatului s’a erijat în legatar universal al anarchicului imperiu austriac.
Aceea ce nu a înţeles guvernul de là Viena, înţelege acum întreaga lume conştientă, Austria şi’a pregătit mormîntul prin mîna cioclului său ”Germania”.
Ani şi secole de politică perfidă şi neleală, de tendinţe cotropitoare şi de desnaţionalizare, către vecinii săi şi popoarele constitutive ale imperiului habsburgic, ajutată în opera sa de veninul unguresc, astăzi vor luă sfîrşit căci ”Austria este în agonie”.
Vezi și atrocitățile ungurilor în Ardealul de nord:
Dar sălbateca monarchie a ţinut că în momentul morţei sale, să lase o pagină de ruşine în istoria civilizaţiei actuale, înscriind în epitaf pe mormîntul său cu sânge ”Ruşine şi sălbătecie”.
Căci în neputinţa sa de a zdrobi pe cei care i’au stat în cale, în special viteazul popor sîrb, a căutat să semene răzbunarea sîngeroasă asupra bietului popor, batjocorind, pentru ultima oară însă, ”Cinstea şi mîndria” unui neam atît de viteaz şi de conştient de sine.
Nu se ştie dacă în viitor, Europa, şi în special: popoarele balcanice, nu vor aveâ o licărire de recunoştinţă către Germania, care cu o oră mai de vreme, prin machiavelismul său politic faţă de Austria, scapă continentul de această ruşine a secolului, ”Austria”, făcînd astfel ca să se mai atenueze sila. şi dispreţul pe care vor simţi popoarele civilizate pentru poporul german, la amintirea sălbatecului atentat ce a manifestat în actualul răsboi, faţă de tot ce prin cultură şi civilizaţie, îl puneâ pe o treaptă inferioară celorlalte ţări din continent, exceptînd Austria, egală, dacă nu superioară sa în cruzime şi perfidie.
Dacă istoria va povesti în viitor cu groază despre atentatul Germaniei la civilizaţia actuală în răsboiul de azi, această istorie va reaminti cu scîrbă omenirei, despre trecuta şi trista existenţă a infectului hoit austriac care nu a visat cât a trăit, decât sânge, răzbunare şi cotropire.
Căci grozăviile ce vom arătă mai jos, comise de către austro-ungari în Serbia, este ruşinoasa dovadă pentru prezent şi viitor, că cea mai flagrantă insultă s’a adus civilizaţiei secolului XX-lea de către sălbatecul popor austriac.
II Memoriul asupra atrocităților comise de trupele austro-ungare în Serbia
Armata austro-ungară a comis, în timpul scurtei sale şederi pe teritoriul sîrb, în luna August, cele mai crude atrocităţi:
După rapoarte oficiale ale ofiţerilor sîrbi şi’ ale prefecţilor, precum şi mărturiile medicilor şi corespondenţilor streini care au luat parte la anchete, ofiţerii şi soldaţii austro-ungari au omorît prisonieri, au ucis soldaţi, au masacrat ţărani, bătrîni şi copii inofensivi, au violat şi masacrat femei şi fete.
În cîmpiile de là Matchwa au furat şi distrus recolte, au incendiat oraşele şi satele, distrugînd tot ceea ce nu puteau luâ cu ei.
Guvernul sîrb ţine să dea la iveală faptul că, toate aceste atrocităţi au fost comise nu numai cu ştirea autorităţilor militare austro-ungare, dar chiar din ordinul lor.
Pentru a dovedi aceasta, este de ajuns să se citeze cîteva pasagii din: directivele asupra atitudinei de observat cu privire la populaţiunea sîrbă, care sub formă de broşuri, au fost împărţite trupelor de către comandantul corpului IX de armată, generalul de infanterie Hornstein, şi al căror original se găseşte în mâinile noastre.
Se citeşte între altele:
”Operaţiunile de răsboi ne duc într’o ţară inamică, a cărei populaţie este animată către noi de o fanatică ură, într’o ţară în care asasinatul, după cum dovedeşte catastrofa de là Serajevo, este permis chiar în clasele cele mai de sus ale societăţei, unde este cît mai glorificat.”
”Către o astfel de populaţie, nu’şi are locul nici un sentiment de umanitate şi generozitate.”
”Nu permit să se facă prizonieri locuitori care ar fi găsiţi fără uniformă, dar cu arme; trehaesc împuşcaţi fără excepţie.”
”Intrînd în regiunile locuite, trebue numai decît a se procură ostateci: (preoţi, directori de şcoală, fruntaşi).
Aceşti ostatici vor fi împuşcaţi, dacă un singur foc de puşcă s’a tras asupra trupelor noastre, iar casele vor fi incendiate toate!”
”În oricare locuitor care se va găsi afară din oraşe şi sate, să nu se vadă decît un membru al vreunei bande care a ascuns arme, şi cum nu este timp să se facă multe cercetări, locuitorii astfel găsiţi să fie împuşcaţi, dacă vor păreâ cît de puţin suspecţi.”
Aceste expuse vor da o ideie de forma sub care trupele austro-ungare au interpretat şi executat ordinele primite.
Enumerarea acestor fapte este forţamente necomplectă, căci în multe cazuri, mai ales în cele de asasinate, victimele au fost îngropate din motive de salubritate şi de milă, înainte ca să se fi putut face constatările oficiale.
III Distrugeri, devastări, jafuri, incendieri
Oraşele şi satele arătate mai jos au fost complect sau în parte distruse, devastate, jefuite şi arse:
a) Oraşele: Chabatz, Loznitza, Lechnitza şi Liou- bovia;
Din toate aceste localităţi, oraşele Chabatz, Losnitza şi Lecnitza, precum şi bogatul oraş Prniavor au suferit cel mai mult.
Prniavor a fost ars complect, casele sale nu mai sînt decît o grămadă de cenuşe. Aceste oraşe nu au fost jefuite în sensul propriu al cuvîntului, ele au fost cu totul devastate.
Austriacii au distrus sub orice formă, ceea ce nu au putut duce cu ei. Ei au spart pînă şi ferestrele sau le’au murdărit cu escremente. Au otrăvit fîntînele, au spart şi distrus tot ce se găseâ prin farmacii.
În bănci, nu numai că au furat toţi banii şi hârtiile de valoare, dar au distrus toate cărţile şi registrele. În şcoli au distrus tot materialul de învăţămînt.
Bisericile şi mănăstirile noastre au fost obiectul urei particulare a ofiţerilor şi soldaţilor austro-ungari şi a turbărei lor destructive.
Catedrala din Șabatz a fost cu totul batjocorită.
Mănăstirea Tchokechina a fost devastată. În biserica din Lachnitza obiectele sfinte au fost scuipate şi aruncate pe jos. La Yarebitza biserica, a fost transformată în grajd, găsindu’se înăuntru excremente de cai pînă şi în altar.
Fete tinere au fost aduse în această biserică şi violate pe sfînta masă.
IV Şantaje
Austriacii au comis şantaje odioase.In satul Gruchitch au promis unui ţăran să’i lase viaţa dacă le’ar da o sută ducaţi (1200 lei); după ce le’a dat această sumă, l’au sugrumat.
În satul Tsikote au torturat pe ţăranul Ilia Aleksitz pentruca să le deâ bani; el se jura că nu ar^ dar ei refuzară să’l creadă, şi îl torturară până ce muri.
Într’un sat o ţărancă s’a aruncat la picioarele lor plângând; ea îi rugă să cruţe pe singurul său băiat, copil de zece ani, oferindu’le toate economiile sale care se ridicau la 1000 lei.
Ei i’au făgăduit că nu se vor atinge de copil, dar primind mia de lei l’au omorât imediat sub ochii mamei sale.
Austriacii nu au stors bani numai de là particulari; ei au înşelat oraşe întregi.
Spre exemplu: Au cerut treizeci de mii de lei oraşului Loznitza.
Această sumă nu a fost cerută nici cu titlu de rechiziţie, nici de represalii, ci numai ca preţ al promisiunei de a cruţă oraşul de jaf şi foc.
Pentru a’şi asigură plata acestei sume, Austriacii au luat ostatici dintre fruntaşă oraşului.
Oraşul Loznitza le’a plătit cele 30.000 lei, dar ostaticii nu au fost înapoiaţi, fiind duşi nu se ştie unde.
V Asasinate
Austriacii au comis asasinate nenumărate asupra populaţiunei civile pretutindeni pe unde au trecut. Numărul victimelor lor nu se poate determină, aproximativ socotit însă este prea mare, căci ei omorau în masa.
Legau împreună un număr mai mic sau mai mare de locuitori şi îi omorau cu lovituri de paturi de armă sau de baionetă. Foarte adesea îi închideă în masă prin case cărora le puneă foc.
Iată cîteva exemple:
În satul Zulkovitch s’au găsit mase de oameni sugrumaţi sau arşi de vii, oameni, femei, bătrâni, femei bătrâne, băieţi, fete mari şi copii de ambele sexe. Intr’un şanţ zăceau 27 cadavre de oameni sugrumaţi sau găuriţi de gloanţe.
În curtea unei case s’a găsit cadavrele unui băiat, al unei femei tinere, al unei bătrâne şi al unui copil de un an; în o odaie a acestei case s’a găsit pe pat cadavrul unei fete, iar pe jos acela al unei bătrâne.
În o altă casă în care trăiau şease surori cu bătrâna lor mamă, aceasta împreună cu patru din fetele sale au fost omorâte, a cincea a fost rănită, a şeasea a scăpat cu fuga.
În satul Prniavor locuitorii au fost siliţi prin lovituri de baionetă, să se închidă în casele lor, cărora în urmă li s’a dat foc, arzînd de vii cu acest mijloc un mare număr de locuitori.
Nu se poate precizâ cifra victimelor, dar se poate judecă prin ceeace s’a petrecut într’o singură casă care aparţineă unuia anume Milan Milutinovitch, din care s’a scos cincizeci de cadavre carbonizate.
Patru din cele mai numeroase familii din acest sat, au fost complect exterminate.
În satul Yarebitza s’au găsit omorâţi într’o casă toţi membrii unei familii, chiar copii de doi ani.
În o altă casă din acelaş sat, Austriacii au sugrumat o femeie şi pe cei patru copiii ai săi, după care au grămădit cadavrele unul peste altul.
În satul Bogoslovatz au omorât în o singură casă şease persoane, tatăl, mama şi patru copii.In oraşul Lechnitza Austriacii au asasinat una sută cincisprezece persoane.
În satul Tchokechina printre locuitorii asasinaţi se cunoaşte numele a douăzeci de persoane, dintre care fruntaşul Jivion Tsvetkovitch cu femeea şi cinci copii mici.
În satul Bogossavatz, în casa lui Nicolae Antitch s’a găsit asasinat proprietarul Nicolae, femeea sa, fratele său, fiul său, nora sa şi patru copii delà 3—7 ani. In o a treia casă a aceluiaş sat s’a găsit patru cadave, în o a patra doi oameni spînzuraţi, în o a cincea o femeie însărcinată sugrumată, şi cu copilul smuls din abdomen.
În oraşul Şabatz toţi soldaţii noştri din al XlII-lea şi al XlV-lea regiment, care fuseseră făcuţi prizonieri, au fost asasinaţi de către inamic in momentul cînd a fost obligat să se retragă.
Aceşti soldaţi au fost închişi în o casă lângă proprietatea lui M. Gachitch; din aceştia douăzeci au fost asasinaţi în curte înaintea grajdului, iar treizeci în o cameră în care cadavrele lor au fost grămădite pe trei rînduri.
În satul Tsulkovitch alături de femeea şi fiica sa asasinate, s’a găsit un bătrân într’o stare de plîns; eră crestat prin lovituri de cuţit, jumătate mort şi aproape nebun:
El spunea:
”Nu ştiu cum am mai putut trăi şi pentru ce mai trăesc. De trei zile de cînd zac aci privind pe femeea şi copila mea moarte pe pragul casei. Nu am putut nici să gem, nici să strig. Ne’au torturat, ne’au crestat cu cuţitele, ne’au necinstit şi apoi au fugit. Iată de cînd privesc curgînd spre mine acest lac de sînge, şi nu pot face nici o mişcare ca să pot scăpă undeva.”
În satul Prniavor un martor ocular povesteşte că o femeie, în momentul când Austriacii puseră foc casei sale în care eră închisă, încercă să ascundă copilul în sîn pentru a’l scăpă de flăcări.
Acelaş martor a văzut o altă femeie cu un copil pe genunchi şi alţi doi copii lîngă ea, şi care toţi patru au ars de vii ţinîndu’se îmbrăţişaţi.
În satul Krivaya, în livadea din apropierea râului de lângă cârciumă, s’a găsit un grup de cincisprezece cadavre de bărbaţi şi femei sugrumaţi.
Printre cadavre se găseă corpul unei fete cu faţa străpunsă cu o lovitură de baionetă intrată prin partea stângă la maxilarul inferior, şi eşind prin pometa dreaptă; dinţii îi căzuseră în şiroaele de sînge ce curgeâ dealungul spatelui unei bătrâne sugrumată alături de ea.
Austriacii omorau pe toţi pe care’i întâlneau: băr’baţi şi femei, copii şi adulţi.
Printre victimele lor se giseau bătrâni de optzeci de ani şi copii de un an.
Aşa spre exemplu, în satul Moikovitch au omorît pe:
Peter Panich (87 ani), Jivko Arsenovitch (70 ani), Ilia Qkiurghievitch (54 ani), Dobria, soţia lui Teodor Vasilievitch (40 ani), Libomir Ghiurghievitch (35 ani), un fin al lui Milorad, Ghiurghievitch (15 ani), un copil al Dobriei Vasilievitch (4 ani), Ion, fiul lui Dragomir Ghiurghievitch (3 ani).
Soldaţii austriaci nu cruţau nici femei, nici copii.
În localităţile: Grucitch, Tsurkovitch, Dobritch, Prniavor, Sipulia, Bistritza, Yarebitza, Zavlaka, Dessitch, Béla Reka, Boitch, Bogoslovatz, Lechnitza, Churitza, Tsikote, Petrovitza, Moikovitch, Maovo, Jevremovatz, s’au găsit cadavre de copii mai mici de zece ani.
În satul Tsulkovitch au spintecat cu cuţitele un copil de un an, omorând şi o femee după ce i’a sugrumat copilul.
În satul Prniavor au înfipt un copil pe un cuţit, rănind pe fiul lui Andrei Maistorovitch în etate de 7 ani, precum şi pe fiica lui Vladislav Atanovitch de 2 ani.
În oraşul Lechnitza toţi copii de sex masculin de la 8 ani în sus au fost omorîţi.
În satul Tsikote au omorât două fetiţe de patru ani numite Stanislava Matitcheva şi Kata Andritcheva.
Austriacii omorau pe toţi locuitorii sub diferite pretexte.
La Tchokechina omorîră o femeie pentrucă declarase că nu are bărbat, găsindu’se în urmă ia ea o cămaşe bărbătească.
La Tsikote au omorât patru fraţi pentru singurul motiv, că găsiseră la unul din ei un glonte turcesc, provenit din ultimul răsboi sîrbo-turc.
La Yarebitza au omorît pe toţi la cei care găsiseră o armă, aceasta după ce toţi depuseseră armele, după cum se ordonase mai dinainte locuitorilor.
La Bêla Reka, Sipulia, Varna, au împuşcat ţărani, cărora le ordonaseră să le arate drumul, după ce au executat acest ordin, sub pretext de a nu descoperi armatei sîrbeşti drumul ce luaseră.
La Tsulkovitch au poruncit locuitorilor să strige:
Cine refuză să execute acest ordin, eră imediat împuşcat. Abia intraţi la Prniavor, împuşcară mai mulţi fruntaşi din acesi sat, pentru ca să inspire frică locuitorilor.
În acelaş scop împuşcară cincizeci de locuitori la Lechnitza, şi pentru ca efectul să fie mai puternic, obligară femeile şi copiii acestui oraş, să asiste la executare. În multe localităţi ca: Grucitch, Bela Reka, Tsulkovitch etc., pentru a înspăimîntă populaţia, au împuşcat pe primari.
Dar (în imensa majoritate a cazurilor, Austriacii nici nu’şi dădeau osteneala a căută vreun pretext ca să extermine populaţia civilă.
”Ei omorau pe locuitorii noştri, numai, pentru motivul că erau sîrbi.”
VI Mutilări – Torturi – Violuri – ]afuri
S’a găsit un foarte mare număr de cadavre mutilate.
Aceasta provine din aceea că Austriacii supuneau victimele lor la cele mai îngrozitoare torturi, înainte de a le omorî, şi adesea spintecau cu baionetele şi mutilau victimele déjà moarte.
La Tsulkovitch, Austriacii au crăpat ochii unui tînăr şi apoi J’au omorât.
Pe poziţia de là Kik au împuns cu baioneta pe un băiat şi apoi l’au aruncat pe roata unei mori care se învârtea.
La Cuvritza au torturat pe preotul satului, i’au acoperit barba cu scuipat şi apoi l’au sugrumat.
La Tsikote au tăiat nasul şi urechile unui anume Illia Aleksitch, i’au tăiat bucăţi de carne de pe pulpe şi l’au sărat.
În satul Dvorska au legat pe Maxim Vassitch de roata unei mori, şi’ pe cînd aceasta se învîrtea, ei aşteptau cu cuţitele, pentru ca fiecare din ei să le împlînte în carnea victimei.
În unele localităţi ca la: Yarebitza, Tchokechina, Bogossavatz, locuitorii au fost arşi de vii.
S’au găsit numeroase cadavre la care li se crăpase ochii, li se tăiaseră urechile, pielea, dar se pare că aceste victime au fost mai întîi asasinate şi apoi mutilate.
Austriacii tăiau femeilor sînii foarte adeseori.
La Prniavor ei au tăiat degetele unei femei, apoi i’au străpuns sînii în care i’au pus degetele tăiate.
La Maovo mai trăieşte încă o femeie ai cărei sîni au fost sfâşiaţi prin lovituri de baionetă.
La Bogossăvatz au omorît o femee însărcinată, şi după ce i’au smuls copilul din abdomen, l’au înfipt într’un cuţit.
Ei desbrăcau complect şi lăsau goale femeile pe care le omorau.
În multe locuri unde omorîseră mama şi copilul, mama zăcea goală, iar copilul era aşezat între picioarele acesteia.
Violuri au fost comise pretutindeni pe unde au trecut austriacii; ei violau pe toate fiinţele de sex femenin: bătrîne, femei tinere, fete, ţigănci şi chiar copile.
La Şabatz într’un hotel în care închiseseră numeroşi locuitori, au violat pe toate copilele de sex femenin începînd de là zece ani.
Ei comiteau aceste violuri sub ochii mamelor pe care le loveau cu patul armei dacă încercau să’şi apere copiii.
În fine, Austriacii au comis o crimă de care pînă acum nici o armată modernă nu s’a făcut culpabilă.
Au luat cu ei, în Austria, în captivitate pe cetăţenii din oraşe şi sate nu ca ostatici, ci pentru un alt motiv, acela că Regele Petru, după cum spuneau ei, să rămînă fără soldaţi pentru cîţiva ani.
Dar odată ce au început să trimită locuitori în captivitate în Austria, nu au mai ţinut în seamă să ia numai băieţi tineri, după cum făceau la început pentru motivul arătat.
Au luat în urmă în captivitate oameni în vîrstă, bătrîni, femei, mai ales fete şi chiar copii mici.
Deci în contra dreptului internaţional, Austriacii au inventat dreptul de a lua ca prizonieri nu numai soldaţi, dar chiar cetăţeni pașnici.
S’a constatat că Austriacii au dus în captivitate pe toţi oamenii tineri din satele Gruckitch, Petko- Vitza, Ribari; vreo douăzeci de băeţi şi fete din Tzulkovitch, pe toţi locuitorii de sex masculin din Béla Reka începînd de là bătrîni, pînă la băieţaşi de şcoală primară, răpind şi nouă copii mici.
La Prniavor au luat pe toţi copiii de sex masculin începînd de là 12 ani în sus.
La Yarebitza-Draghintzi au luat mai multe fete, şease fetiţe de là cincisprezece la patru ani; la Simina Brdo, din casa lui Stanka Ivanovitch două fete şi doni bătrîni; la Tekeritch vreo douăzeci de locuitori (bărbaţi, femei şi copii); la Lechnitza cincizeci de cetăţeni.
De asemenea, au dus în captivitate mulţi cetăţeni din satele următoare: Churitza, Tchokechina, Bastava, Maikovitch, Lihodra şi Vrbitch.
În satul Lipolist s’a găsit rănit de un glonte dum-dum, numitul Dragomir Marinkovitch, al cărui tată Teodor, văr Marko în etate de 13 ani, şi mamă Rouzitsa fuseseră omorîţi.
În satul Maovo s’a găsit o femee tînără omorîtă şi pe pieptul său dormind copilul său viu.
Examenul acestor victime a dovedit că fuseseră mai întîi maltratate, apoi legate în parte, toate mutilate, şi pe urmă omorîte cu lovituri de paturi de armă şi de baionetă.
Înainte de a atinge aceste cadavre, grupa a fost fotografiată în prezenţa comisiunei şi în prezenţa maiorului din armata austro-ungară Josef Balzarick din al XVI-lea regiment de infanterie, făcut prizonier în apropierea satului Krivalia, şi care a supraveghiat şi încurajat aceste crime.
După ce în faţa comisiunei de anchetă şi’a recunoscut vina, acest maior s’a sinucis prin împuşcare.
Starea civilă a acestor victime si rănile vizibile:
1) Spomenka Tchossitch, în vîrstă de 16 ani, cu craniul înfundat pe 15 centimetri lungime, o parte a creierului eşită din craniu. Această victimă primise trei gloanţe în piept şi unul în braţ. Avea o batistă albă legată în jurul braţului. Acest cadavru a fost fotografiat.
2) Mirka Tchossitch în vârstă de 58 ani cu două gloanţe în piept deasupra sânului. Are o rană la coapsa stângă de 15 centimetri adîncime, produsă probabil cu o baionetă.
3) Sara Tzerotchevitch în etate de 50 de ani, are un glonţ în piept şi pe fiecare coapsă o rană lungă de 15 centimetri şi adîncă de 6 la 7 centimetri, produse prin un instrument tăios. Deasupra şoldului, pe o suprafaţă egală cu aceea a palmei unui om, o bucată de carne a fost tăiată din corp cu un instrument tăios. Această victimă a fost fotografiată.
4) Milana Blagoyevitch în etate de 50 de ani, a primit un glonte în ficat, unul în genunchiul piciorului stîng, două în subţioara dreaptă şi unul în muşchiul braţului drept, osul fiind sdrobit în acest loc. Scurgere de sânge prin urechi, nas şi gură, acuzînd astfel o fractură a bazei craniului.
5) Torna Tzerotchevitch în etate de 50 ani, a primit două gloanţe în piept, şi o rană la gît, partea stîngă, de 10 centimetri lungime, 6 cm. lărgime şi 10 cm. adîncime, descoperind plămînul şi arterele mari. Acest cadavru a fost fotografiat.
6) Tzvetko Bîagoyevitch în vîrstă de 13 ani, cu un glonte în piept şi o rană adâncă la gît la dreapta. Are în subţioara stîngă o plagă adîncă de 6 cm. lungime şi 4 cm. lărgime produsă prin un instrument ascuţit.
7) Milan Stefanovitch în vîrstă de 60 de ani, are barba şi maxilarul inferior complect sdrobit, precum şi un glonte în piept, şi unul în abdomen, pe rotula piciorului drept are o plagă de 10 cm., lungime şi 4 cm. lărgime, osul fiind zdrobit în acest loc.
8) Stoiadine Bîagoyevitch în vârstă de 13 ani, are o mare plaga sub genunchiul drept, osul fiind sdrobit în acest loc. Are deasupra genunchiului o puternică contuzie, un glonţ în pîntece şi două în şoldul drept.
9) Vukossaya Tgerotchevitch în etate de 18 ani, are o plagă la gît în stînga, mergînd de là maxilarul inferior la umăr, largă de 4 cm. şi adâncă de 5 cm. Maxilarul inferior este zdrobit, are o plagă pe braţul drept.
10) Kosmania Bîagoyevitch de 18 ani, lovitură de baionetă în sânul drept, un glonte în sînul stîng, un glonte în pântece şi două în coapsa dreaptă, osul eră zdrobit în acest loc. Capul turtit, deasupra pulpei stângi o bucată de carne egală cu palma unui om a fost tăiată din corp.
11) Ilinka Tserotchevitch de 26 ani, are osul coapsei zdrobit şi în acest loc o plagă de 5 cm. lărgime. Are gîtul străbătut de 2 gloanţe şi sînul stîng de unul.
12) Lazăr Tserotchevitch de 48 ani, are tibia şi peronéul piciorului drept zdrobite, o plagă adâncă la piciorul stâng şi pieptul străbătut de un glonţ.
13) Stanka Blagoyevitch de 15 ani are coapsa dreaptă străbătută de un glonţ, osul fiind zdrobit. Are fracturi multiple ale craniului şi pieptul străbătut de două gloanţe.
14) Givana Blagoevitch de 12 ani are pieptul găurit de un glonţ şi bărbia sdrobită de un altul, capul turtit.
15) Krsta Blagoyevitch de 45 ani, are osul coapsei drepte fracturat şi a primit două gloanţe în abdomen şi unul-în piept. Scurgere de sânge pe nas, gură şi urechi.
16) Milan Relizitch de 52 ani a primit douăgloanţe în piept, un glonte în abdomen şi unul în cap.
17) Dragomir Relyitch de 52 ani, are gîtul străbătut de un glonte, şi un al doilea glonte în >o-chiul stâng.
18) Petka Jokssimovitch de 24 ani, a primit un glonte în pîntece şi unul în ochiul drept.
Primele cincisprezece victime sunt din satul Simina Brda, ultimele trei din Zavlak.
Din toate rănile produse de gloanţe s’a văzut că acestea purtau urme de arsuri, deci erau făcute de aproape.
Raportul comisiunei numită de comandantul circumscripţiei militare a diviziei de Drina şi de prefectul districtului Valjevo; însărcinată să constate crimele comise pe teritoriul Zavlak – Breziak; comisiune compusă din:
Prefectul districtului Valjevo,
Janitchie Krassoyevitch,
D-rul Svetislav Nicolaevici, medic al spitalelor din Belgrad,
şl din martorii:
D-rul Arms van Tienhoven din Haga, Olanda şl Jules Schmidt, inginer industriaş în Elveţia.
La 8/21. August 1914 în satul Krivalia situat pe şoseaua Valjevo-Losnitza, comisiunea este condusă de către bătrînul satului într’o câmpie la piciorul unui mic deal, departe de 4 -500 metri de şosea.
În această cîmpie, în apropierea unui râuleţ, zac cincisprezece cadavre de diferite vîrste şi sexe, amestecate unele peste altele în poziţia în care le’a surprins moartea.
Douăsprezece din aceste cadavre aveau mâinile legate la spate şi legate între ele cu o frînghie lungă.
Puţin mai departe în aceeaşi cîmpie trei cadavre de bărbaţi înaintaţi în vîrstă, erau întinşi pe iarbă unul aproape de altul.
La 9/22 August în satul Bresiak pe marginea şoselei Valyevo-Losnitza, comisiunea s’a dus într’o cîmpie aproape 500 metri de şosea.
Acolo, într’o groapă, zăceau cinci cadavre: Tatăl, mama, şi trei fiice ale lor, toţi masacraţi şi mutilaţi:
1) Lazăr Petrovici de 40 ani din Breziak.
2) Miliza, femeea sa de 40 ani din Breziak
3) Dohia, fiica lor de 18 ani din Breziak.
4) Angelina, fiica lor de 14 ani din Breziak5) Stanoika, fiica lor de 12 ani din Breziak.
Lîngă aceste cadavre s’a găsit întins cadavrul unui câine legat de piciorul micuţei Stanoika.
Acest grup a fost fotografiat în prezenţa comisiunei.
La o sută de metri departe de acest grup într’un ogor de porumb, un mormînt proaspăt mărgineşte drumul.
Comisiunea ordonînd ca acest mormînt să fie deschis, s’a scos din el cinci cadavre care fuseseră aruncate unul peste altul, la o adîncime atît de mică încît cadavrul de deasupra eşi aproape afară.
Comisiunea a stabilit că aceste victime erau:
1) Sima Jesditch de 14 ani din Bresiak.
2) Aniţa Jesditch de 30 ani din Bresiak
3) Angelina Pavlovitch de 14 ani din Bresiak
4) Dragitch Pavlovitch de 14 ani din Bresiak)
5) Julia Tomitch de 14 ani din Bresiak.
Toţi mutilaţi. Acest grup a fost fotografiat.In aceiaşi zi comisiunea s’a transportat într’o colibă la o distanţă de 70 metri de groapa pomenită, şi a găsit acolo cadavrul unei tinere femei a cărei identitate s’a stabilit că este Miroslava, femeea lui Milorad Petrovitch din Bresiak.
Acest cadavru eră întins pe un pat pe spate, cu picioarele desfăcute, cu corpul descoperit, cu sînii tăiaţi, părţile genitale umflate şi sîngerate, ceea ce dovedeşte că această victimă a fost violată de un mare număr de indivizi. Moartea i’a fost produsă de o lovitură de baionetă în sînul stâng.
Identitatea acestor victime a fost stabilită de rudele lor şi prin organele municipale din aceste sate.
Pe tot teritoriul vizitat de comisiune ca să constate crimele comise de Austriaci, aceasta şi’a dat seama că absolut tot mobilierul locuitorilor, ca: paturi, dulapuri, scaune, mese, maşini de cusut şi chiar sobele, au fost făcute bucăţi şi aruncate afară din case.
Comisiunea a constatat deasemenea că toate animalele domestice care nu au fost consumate sau transportate, au fost măcelărite.
După declaraţiile locuitorilor şi a organelor municipale, reiese că crime la fel au fost comise în toate satele care au fost ocupate de trupe austro-ungare, dar comisiunea crede că constatarea oficială numai a cazurilor aci arătate, este suficientă pentru a face dovada, că nu este vorba de cazuri izolate, ci de un sistem de represalii, adică de răzbunare fără nume în istoria răsboaielor.
Tradus de Jules Autral.
Noi subsemnaţii declarăm că constatarea crimelor comise la Limana Brda, Bresiak în departamentul Şabatz, a avut loc în prezenţa noastră la 8/21 şi 309/22 August 1914, şi că raportul (traducere) care precede este în totul conform cu ceea ce am văzut în localitate.
Valjevo 9/22 August
Dr. în medecină Arms van Tienhoven
Semnaţi: Jules Schmidt, Ing.
Membrii commisiunei
Janitchie Krasoyevitch, Dr. Svet Nicolayévitch
STAT MAJORUL QUARTIERULU1 G-RAL
No. oficial
Văzut de noi pentru autenticitatea acestei copii pe care o certificăm conform cu originalul depus într’un dosar No. A 24.348 la birourile militare ale rêgiunei de Drina.
Înaintea faptelor povestite pînă aci după rapoarte oficiale, nu putem decît privind cu scîrbă spre monarhia vecină de tristă memorie, şi plecîndu’ne capetele în faţa victimelor sălbăticiei austro-ungureşti, să împărtăşim durerea bietului popor sîrb, atît de brav şi de nenorocit.
Avînd convingerea că dacă ocaziunea ar fi fost prielnică, un moment nu am fi fost cruţaţi de mîrşava vecină, duşmană a tot ce este civilizaţie şi progres.
Această trîndavă monarhie, ruşinea continentului ce i’a tolerat pînă astăzi existenţa, care veacuri peste veacuri a trăit din jaf şi crimă, fiind cioclul propriei sale dinastii, a atins astăzi superlativul bestialităţei şi cruzimei.
Setea de răzbunare şi sînge a ucis în conştiinţa ei şi ultima lucire a sentimentului moral, redeşteptînd în schimb în soldatul austriac bestia umană setoasă de crimă şi jaf.
Dar a sosit momentul ca subjugaţii să’şi termine socotelile cu această mascaradă monarchică a Europei, ruşinea timpului în care trăim.
Austria moare, şi cu ea va muri o epocă tristă de politică meschină de cotropire şi jaf contra celor mici, dar bravi.
Prin moartea ei, Austria va înscrie în cartea vieţei popoarelor din Orient, în special, o epocă de înflorire, făcîndu’le să respire uşurate aerul libertatéi, salvîndu’le sufocărei miasmelor politice ce pînă acum acest stîrv monarchic a exalat în Europa.
Iar istoria omenirei înscrie una din cele mai sîngeroase pagini, transmiţînd posterităţii peste secole chiar, faima crimelor sale sîngeroase, a căror amintire va fi insultă pentru omenire, atît cît va dura acest glob pămîntesc, care răbdător, a tolerat atît timp existenţa Austriei.
Portretul real al lui Iuliu ”Tom” Maniu, ”spionul patriotic” și caracterizarea necruțătoare pe care i’a făcut’o Patriarhul Miron Cristea, toate adunate într’o încercare de radiografie a unui om politic rumîn care a încercat să se afirme și să’și construiască o carieră în vîltoarea evenimentelor de la începutul secolului 20, atunci cînd neamul rumînesc și’a înfăptuit una din marile sale năzuințe: unirea teritoriile locuite de rumîni, punînd adesea crezurile și interesale sale personale înaintea celor naționale.
A făcut puțină vîlvă în spațiul rumînesc seria de interviuri (contributors și pressone) acordate de istoricul britanic Dennis Deletant, în care acesta recunoaște deschis faptul că Iuliu Maniu, fost lider țărănist în perioada interbelică, a fost agent al serviciilor secrete britanice.
Admisiunea, chit că făcută cu precizarea comică – ”agent patriotic” – este un pas înainte: recunoașterea cercetărilor făcute de istorici rumîni în trecutul recent, față de negarea vehementă a acestui statut, de pînă acum.
A fost Iuliu Maniu spion britanic?
Cum a ajuns termenul de ”fascist” să denumească tot ce era anti-sovietic?
Ce spune într’un interviu Contributors.ro, remarcabilul istoric Dennis Deletant?
”Ceea ce englezii n’au făcut este că n’au spus clar oamenilor ca Maniu că, de fapt, anglo americanii se retrag din Europa de est. Puteau să spună asta. Nu l’au anunțat pe Maniu despre trocul din octombrie ’44. De aceea spun că elementele politice pro-democratice, pro-occidentale au fost sacrificate de către anglo-americani.”
Profesor la Georgetown University, azi în vărstă de 73 de ani, Dennis Deletant predă trei cursuri pe an. Cunoaște în profunzime realitatea și istoria Rumîniei și are foarte mulți prieteni rumîni apropiați.
Lui Dennis Deletan i’a apărut în rumînește, la editura Humanitas, un nou volum, interesant și solid, care strabate multe dintre cele mai importante și sensibile încă teme ale istoriei Rumîniei intre 1935 – 1947. Cartea se numește ”Activități britanice clandestine în Rumînia în timpul celui de’al Doilea Război Mondial” și relateză în detaliu acțiunile de spionaj SOE (Special Operations Executive) și MI6 in România acelor ani.
Interviul cu istoricul Dennis Deletant, care sperăm să nu plictisească:
Cît de mult mai urmăriți ceea ce se petrece acum în Rumînia?
Încerc să urmăresc dar, după cum se știe, apar atâtea noutăți în România. Întotdeauna le spun prietenilor mei ne-români și studenților că Rumînia ne rezervă surprize. Și trebuie să încerci să înțelegi aceste surprize. Deși mă ocup de istoria Rumîniei de peste 40 de ani, tot nu înțeleg anumite aspecte. Iar acesta este un imbold pentru mine să continui. Citesc o parte din ceea ce apare pe internet, dar efectiv n’am timp să fiu la curent cu toate dezvoltările, mai ales politice, pe plan rumînesc.
Ieșiți însă din timp în timp cu precizări, de pildă cînd senatorul Șerban Nicolae l’a echivalat pe Churchill cu Stalin, imediat ați scris cu un text de răspuns.
Da, cînd văd că un reprezentant al electoratului român care ar trebui să se documenteze înainte să se pronunțe, cînd văd că greșește, după părerea mea, atunci cred că este datoria unui istoric să ofere un alt punct de vedere, bazat pe documente. Și mi s’a părut că dl Nicolae a sărit peste cal, s’a aventurat, a avut îndrăzneala să se pronunțe într’un domeniu despre care știe destul de puțin.
La fel, după manifestațiile din 10 august, ați scris un articol pe blogul London School of Economics în care atrăgeați atenția și asupra unor probleme economice care ar putea să apară în Rumînia: declinul forței de muncă care poate aduce la o presiune asupra sistemelor de asigurări sociale.
Aceste aspecte ale dezvoltării economice a Rumîniei sigur că mă intersează pentru că ele o să aibă un impact asupra viitorului și cred că este util ca un observator din afară să ofere un punct de vedere care poate că nu este luat chiar așa de în serios de către mass-media din Rumînia. Exodul tineretului și Consecințele economice ale exodului tinerilor reprezintă un fenomen care se întîlnește și’n alte țări. S’a manifestat, de exemplu, în Portugalia și Spania în anii ’80. A fost un exod masiv al tineretului din Portugalia care a avut consecințe severe asupra economiei Portugaliei. Încă vedem în Spania, din cauza șomajului foarte mulți spanioli lucrează în afara Spaniei, în cadrul Uniunii Europene. Aceasta a avut un efect mare asupra bugetului spaniol, acești tineri nelucrînd în Spania nu mai plătesc impozit, plătesc impozit în Franța sau în Anglia sau în Germania. Pe de altă parte, longevitatea oamenilor face ca statul să fie obligat să plătească pensii pe o perioadă mai mare decît acum 20 de ani, dar numărul de contribuabili scade, numărul celor care au dreptul la pensie crește și, desigur, dacă guvernele nu iau măsuri corespunzătoare, faptul poate să ducă la o criză economică.
Care credeți că ar fi, în momentul acesta, pericolele principale care pîndesc Rumînia, interne și externe?
Aș răspunde la această întrebare separând aspectul extern, adică politica externă a Rumîniei și politica mare, internă a României. Rumînia are multe atuuri din punct de vedere al politicii externe. În primul rând poziția geografică care a fost o problemă, un dezavantaj mare în trecut, dar poate fi un avantaj foarte mare pentru securitatea Rumîniei, în sensul că Rumînia a devenit un pilon pentru NATO și pentru UE, este la graniță cu Republica Moldova, cu Ucraina, zone care sînt încă într’o stare de tranziție, dar Rumînia, fiind o țară stabilă din punct de vedere al securității, beneficiază de încrederea pe care o au statele membre ale NATO-ului în ea. Și dovadă că SUA, de exemplu, s’au hotărât să amplaseze un al doilea lot de rachete în Rumînia, nu numai ca să apere Rumînia, dar ca să apere flancul estic al NATO-ului. Asta este o garanție militară, dar și una politică…
Este și una politică? Senzația mea este că deciziile trec mai puțin pe la Departamentul de Stat…
Ați sesizat foarte bine, pentru că aici, după aprecierea mea, Departamentul de Stat e foarte preocupat, ca de obicei, de situațiile interne ale țărilor respective, pe cînd Pentagonul are un mare cuvînt de spus în asigurarea securității americane. Plus că președintele Trump este foarte interesat în a vinde arme americane, deci are și interesul să vîndă Rumîniei acest al doilea grup de rachete balistice, dînd un împrumut mare statului rumîn ca să le achiziționeze.
Revin la problema internă. Aici este foarte important pentru că dacă situația internă dintr’o țară nu este stabilă atunci aruncă o îndoială asupra capacității aliatului NATO de a respecta angajamentele pe care le are în cadrul alianței. Dacă privești lucrurile din afară și te uiți spre Rumînia, sigur că, chiar pentru Pentagon, situația internă este importantă în măsura în care guvernul, indiferent de ce culoare are, poate să asigure o stabilitate. Pentru că totuși sunt interese americane, ale NATO-ului, trupe americane bazate în România, aspectul intern, stabilitatea internă contează. După conversațiile mele cu mai mulți americani, atât la Pentagon, cît și la Departamentul de Stat, există totuși o îngrijorare că unii politicieni din Rumînia sar calul, își pun interesul personal deasupra interesului național și asta e îngrijorător pentru un garant al securității unei țări.
Să începem să vorbim despre acest volum apărut în Rumînia. În Marea Britanie a apărut în 2016. Care era miza principală a activităților britanice clandestine în Rumînia: petrolul…
De fapt, România a reprezentat un interes mare pentru Anglia începînd cu anul 1938 pentru că britanicii și’au dat seama de atunci, sau credeau, aveau motive să creadă, prin serviciul de informații, că Germania va încerca întîi să pună mâna pe Europa de est și după aceea să intre în Europa occidentală. Să intre în Europa occidentală după ce acapara resursele petroliere ale Rumîniei. Deci, interesul Angliei era de a împiedica Germania să capete aceste resurse petroliere sau să împiedice Rumînia să facă livrări de petrol către Germania. Și de aceea partea britanică a adoptat două planuri. Primul plan a fost să facă sabotaj în cîmpurile petroliere de la Ploiești și a doua strategie a fost să scufunde șlepuri care livrau petrol pe Dunăre către Germania. Prima strategie privind cîmpurile petroliere de la Ploiești a fost proiectată împreună cu francezii. Și chiar în vara lui ‘39 a venit un inginer francez, Léon Wenger, împreună cu cîțiva specialiști britanici și au discutat cu statul major rumîn și cu Regele Carol posibilitatea de a sabota cîmpurile petroliere sau să fie luate măsuri ca Rumînia să nu mai dea petrol Germaniei. Însă aceste tratative, deși au avut loc, n’au produs nici un rezultat, pentru că România în perioada aceea era o țară neutră, nu intrase în război, Regele Carol devenise foarte pro-german, dar voia să păstreze încă această neutralitate. Și în august ’40, vara următoare, englezii și francezii au încercat prin inginerii lor – pentru că erau cîteva firme petroliere care erau britanice sau franțuzești – au încercat să arunce în aer cîteva sonde, dar n’au reușit pentru că au fost deconspirați de către Siguranța rumînă și de către Gestapo, poliția militară germană, care asigura paza împreună cu autoritățile rumînești la Ploiești. Deci, planul acesta a eșuat. Primul plan. Al doilea plan cu șlepurile a eșuat pentru că marinarii britanici care trebuiau întîi să cumpere cu ajutorul fondurilor de la guvernul britanic șlepurile respective, s’au îmbătat la Giurgiu și au deconspirat tot planul. Rumînii au cam tăcut că erau destul de stînjeniți că marinarii vorbeau deschis despre acest plan, dar nemții au pus presiune asupra rumînilor să ia măsuri, și de fapt marinarii au fost arestați, dar ținuți numai cîteva zile și pe urmă deportați în Anglia. N’au fost arestați deși eram deja în război, Anglia era deja în război cu Germania.
Povestiți’ne cum a luat ființă British Council. Este o poveste foarte interesantă. British Council a apărut în 1937, special pentru a promova interesele britanice în Europa.
Da, și în lume, în general, pentru că au activat și în America Latină, la un nivel mai redus …
Primul președinte a fost lordul Lloyd. Dați în carte un citat, el spune că ”Balcanii au o foame de ajutorul nostru”. Aș vrea să comentați apariția British Council și activitățile de dinainte de începutul războiului în România și în Balcani.
Cred că contribuția României la Primul Război Mondial a avut un efect foarte important în mass media în Marea Britanie pentru că Rumînia în Primul Război Mondial a avut de înfruntat și Imperiul Habsburgic sau armata austro-ungară, după aceea a avut de înfruntat armata turcă și, în al treilea rînd, armata germană. Și s’a comportat într’un mod foarte valoros, impresionant – sigur că știm evoluția Rumîniei în timpul războiului. Dar curajul arătat de către forțele rumînești a avut un impact în conștiința generală, în mediul public. După aceea, în anii ’20, legștura tînărului principe Carol cu amanta, Elena Lupescu, a început să fie un motiv de interes pentru publicul de scandal, pentru publicul britanic, sigur ceva foarte colorat, într’un fel negativ, dar totuși pasionant.
Interesul spre Rumînia a început să crească din ce în ce mai mult la sfîrșitul anilor ’20. Pe urmă vizitatorii care au venit în Rumînia – și dacă urmărim publicațiile scrise de ziariști britanici, în anii ’30, avem chiar cărți solide, bazate pe experiențele personale ale ziariștilor. Ceea ce oferea Rumînia din punct de vedere turistic era unic în Europa, acesta iarăși a fost un factor foarte important. Aceste lucruri l’au influențat foarte mult pe Lordul Lloyd să vrea să descopere mai mult despre tainele rumînești, adică tainele țării, tainele poporului, faptul că Rumînia era o țară unde trăiau mai multe minorități, un exemplu de conviețuire pașnică între popoare în anii ’30. Toate astea au contribuit la interesul pe care a început să’l aibă Lordul Lloyd și atunci el a luat decizia, cum ați spus, să înființeze o filială a lui British Council chiar în Rumînia. Și aici a fost ajutat foarte mult de către Viorel Tilea care devenit ambasadorul Rumîniei la sfîrșitul anilor ’30 și de însuși Regele Carol care a sprijinit activitatea Consiliului britanic.
Englezii au început să trimită lectori, la un moment dat erau 4 sau 5 lectori britanici în Rumînia, între ‘37 și 1940, anul cînd au fost retrași. Aici fac o mică paranteză. Întotdeauna Anglia a avut o concurență culturală cu Franța. Franța avea și mai mulți lectori francezi în Rumînia iar acest lucru, într’un fel, l’a durut pe Lordul Llyod care a zis hai să facem și noi un efort suplimentar. Chiar italienii aveau mai mulți lectori decît britanicii, la început.
Maniu era personajul principal pentru serviciile secrete britanice și pentru diplomația britanică. El a ținut legătura cu serviciile secrete britanice, a avut de pildă un radio-transmițător cu care trimitea informații. Aceste transmisii s’au dovedit extrem de importante imediat dupa 23 august, de exemplu.
Totuși Maniu nu avea o imagine foarte bună pentru serviciile secrete?
Maniu era o persoană, din punctul de vedere britanic, foarte indecisă și ezita. Spre onoarea lui, deși a fost invitat de 2-3 ori, prima oară în decembrie ’41 să vină în Anglia și să conducă o mișcare de rezistență de la Londra, el a refuzat. A zis în mai multe rînduri că locul lui este în România, printre rumîni.
Totuși, cînd englezii încercau să’l facă să întreprindă o acțiune pozitivă, de exemplu, să trimită oameni pe teren și să dea informații despre armata germană în Rumînia, foarte greu se mișca. Nu’mi explic de ce, sau că nu găsea amatori, oameni să’l ajute, sau era o lipsă de contact, contactul era foarte greu, deși era asigurat la un moment dat de cîte un radio emițător. Deseori operatorii sau stațiile au fost desconspirate, descoperite de către partea germană, care aveau tot felul de vagoane special care depistau radio emițătoarele și Gestapoul anunța Siguranța rumînească care opera arestările. A fost o lipsă de contact continuă între englezi si Maniu ceea ce a dus la mai multe neînțelegeri.
Aici aș vrea să vorbesc puțin despre grupul care a fost constituit de către Maniu ca să’i ajute pe englezi. Maniu era ardelean, mulți dintre colegii din grupul lui Maniu erau ardeleni, și el a obținut de la englezi promisiunea că după război Anglia va lua măsuri ca Ardealul de nord să fie restituit Rumîniei. Și că englezii vor convinge Statele Unite să fie de acord ca Ardealul de nord să fie restituit. Sigur, știm că în martie ‘45 a fost restituit, dar sub egidă sovietică de fapt, dar acest aspect patriotic transilvănean l’a influențat foarte tare pe Maniu în ceea ce făcea. Ăsta e un lucru.
Al doilea lucru este că Maniu credea în democrație, credea în importanța sistemului democratic și importanța posibilității ca rumînii să’și exprime vederile. Cînd Rumînia a intrat în război, el înțelegea de ce Antonescu a luptat împotriva Uniunii Sovietice împreună cu Hitler, a înțeles asta, dar întotdeauna a spus: și eu, și Brătianu i’am spus lui Antonescu să nu depășim frontierele vechi ale Rumîniei, să nu intrăm în Ucraina, să nu intrăm în Uniunea Sovietică. Iar Antonescu n’a ascultat.
Maniu a fost cu siguranță, cum spuneam, un mare patriot, dar era și un politician destul de abil. Am citit recent chiar în unele reviste rumînești că Maniu era agent britanic, spion britanic.
Era, dacă vrem să luăm grămadă ce înseamnă agent și spion, dar era spion în interesul Rumîniei, el încerca prin atitudinea lui să creeze o situație în care rușii n’ar avea motive să ocupe Rumînia. Sigur, putem să credem că era naiv, dar asta era intenția lui. De asta i’a tot scris lui Antonescu, să nu depășiți Nistrul, să nu intrați în Transnistria, să nu mergeți mai departe.
A primit Maniu bani de la britanici ca să se construiască mai multe radio emițătoare dar, în ’45, SOE, unul dintre serviciile noastre care se ocupa de sabotaj și spionaj, a venit cu o socoteală, adică au trimis echipe în toate țările în care au acționat în mod clandestin. Ei au cerut un fel de deviz, să vadă ce s’a întîmplat cu banii, iar Maniu a restituit, nu toți banii pentru că a cheltuit o parte din ei, dar a restituit ce n’a cheltuit, există documente în Anglia.
Un spion-agent care să fi făcut așa ceva cred e foarte rar în istorie. Deci, cei care îl critică astăzi, ar trebui să studieze documentele înainte să se pronunțe. După terminarea războiului, foarte mulți agenți, agenți de influență sau agenți secreți au fost arestați în Rumînia, iar guvernul britanic a făcut demersuri multă vreme să fie eliberați. Nu toți au fost eliberați, deși unii luptaseră – să spun așa – de partea bună a lucrurilor, au murit în închisoare.
Cum ajunsese țara în această situație?
Ocupația sovietică, bineînțeles, a lăsat o amprentă foarte puternică. Deși Regele Mihai a făcut actul acela foarte curajos, lovitura de stat din 23 august, el, a fost apoi constrîns de faptul că Uniunea Sovietică avea Armata Roșie pe teritoriul Rumîniei. Pe de altă parte, nici englezii, nici americanii nu voiau să’l înfrunte pe Stalin, datorită faptului că în octombrie ’44 Churchill a semnat această fițuică prin care s’a făcut împărțirea Europei de est.
Acei rumîni care au suferit au fost victimele acestui acord al lui Churchill, din octombrie ’44, dar au fost și victime ale unei ezitări, oarecum ale unei inerții, din partea anglo-americanilor de a încerca să ocrotească interesele celor care au servit interesului american și celui britanic în timpul războiului. Ce vreau să spun prin asta, sovieticii cînd au venit, ei au văzut Occidentul sub aspectul politic, și pentru ei occidentalii erau corupți de fascism. Dacă ne uităm la tratatele de pace semnate cu Finlanda, Ungaria, Rumînia în februarie ’47, există un alineat acolo, care stipula ”să se interzică publicațiile fasciste”.
Care erau publicațiile fasciste?
Discursurile lui Franklin Delano Roosevelt, discursurile lui Charles de Gaulle, discursurile lui Winston Churchill. Deci, aliații lui Stalin erau desemnați, în tratatul de pace, fasciști. Și, de fapt, definiția fascismului a fost dată de Stalin sau de ruși, nu de oameni politici din Occident sau de profesori de istorie sau filosofie politică, de științe politice. În tratatul de pace, dacă erai anti-sovietic erai fascist. Asta reiese clar cînd citești aceste documente. Și, desigur, Rumînia a suferit de această aplicare a definiției fascismului.
Și de aceea Maniu a fost încondeiat în unele ziare din ‘47, în octombrie, cînd a fost procesul împotriva lui, drept fascist. Brătianu la fel, guvernul lui Rădescu – regim de tip fascist. Aceste definiții provin din concepția lui Stalin, o concepție sovietică a fascismului. Și astăzi, uneori, cînd citesc anumite publicații și văd cum se folosește acest cuvînt. fascism, … este interpretat ca fiind un anti sovietism, ceva anti-rusesc. Dacă ești anti-rus, riști să devii calomniat ca fascist.
Cum au colaborat serviciile secrete sovietice, britanic, american în timpul războiului? Exista o comunitate de informații sau nu?
A existat încă din ’43, dar n’aș spune că era comunitate. S’au dus cîțiva ofițeri britanici și americani la Moscova și au stat de vorba cu generalul Fitin, general sovietic de la GRU. Dar domeniile în care împărtășeau informații erau strict militare, bazate pe strategii adoptate împotriva Germaniei hitleriste. Ambele părți, și anglo-americanii și rușii au fost foarte precauți în ce divulgau, cu informațiile pe care le împărtășau între ei. A fost o colaborare, da, dar, dar foarte limitată.
Serviciile secrete britanice să nu și’ar fi dat seama care va fi viitorul acestei regiuni sub ocupație sovietică?
N’aș spune asta, chiar Churchill și’a dat seama și a și spus în ’44 că este clar că armata sovietică, Armata Roșie, va decide soarta Europei de est, el era complet conștient. Ceea ce englezii n’au făcut este că n’au spus clar oamenilor ca Maniu că, de fapt, anglo americanii se retrag din Europa de est. Puteau să spună asta. Nu l’au anunțat pe Maniu despre trocul din octombrie ’44. De aceea spun că elementele politice pro-democratice, pro-occidentale au fost sacrificate de către anglo-americani. Anglo-americanii au fost cam cinici, după părerea mea, pentru că n’au spus adevărul.
Dacă, știa Maniu că s’a făcut acest aranjament în octombrie ’44, poate că n’ar fi rămas în Rumînia. Nici Regele Mihai nu știa, deci amîndoi au stat cît au stat, încercînd să înfrunte puterea rusească, puterea sovietică și sînt de admirat pentru faptul că au rezistat atîta.
Regele Mihai a putut pleca, Maniu nu. A fost, după cum știm, închis, ca și alții. N’aș spune chiar în toate documentele pe care le’am văzut la Londra sau la Washington apare acest lucru, dar e destul de clar că experții anglo-americani vizau o Europă centrală viitoare dominată de Uniunea Sovietică.
Ultima dvs carte este despre comunismul rumînesc și se numește Paradox și degenerare. De ce degenerare?
Degenerare din punct de vedere al economiei românești și al politicii economice a lui Ceaușescu. Din cauză că el și’a pus toate ouăle într’un singur coș, n’a putut, cred, ca formație să renunțe la politica de industrializare intensă. Atunci cînd vorbesc de perioada de după ’75, cînd s’a dublat prețul petrolului, industria rumînească chimică era bazată pe un anumit preț al petrolului. Dar după criza petrolului din Iran, sau din Orientul Mijlociu mai bine zis, s’a scumpit petrolul, iar produsele rumînești chimice de export au devenit prea scumpe pentru piața mondială.
România era producător de petrol și a început să importe petrol. Era producător mare de carne și exporta carne de porc în Uniunea Sovietică, dar politica aceasta a dus la introducerea raționalizării în Rumînia, cozile care s’au văzut. Era o politică aberantă pentru că Rumînia era mare producătoare de cereale, dar pîinea era pe cartelă.
Cum explici asta în termeni economici?
Este o politică economică falimentară, n’are rațiune. De aceea zic degradare, N’a existat o opoziție în sînul Partidului Comunist din Rumînia – spre deosebire de alte țări comuniste, sau alte regimuri comuniste unde erau mișcări, n-as spune chiar concludente în sânul partidului, dar totuși mișcări destul de importante ca să schimbe sau să nuanțeze. Politica economică a Ungariei, este un exemplu, Cehoslovacia, într-un anumit sens, și Polonia. Dar în Rumînia Ceaușescu a continuat pe făgașul lui în detrimentul populației din Rumînia. Paradoxul este politica externă.
Pe plan extern, Ceaușescu era un politician foarte abil. Și de aceea a reușit să’i convingă pe americani să introducă statutul de ‘națiunea cea mai favorizată’; a obținut anumite înlesniri de la americani în ceea ce privește tarifele, a devenit un fel de lider neoficial al lumii a treia după moartea lui Tito. Pe plan internațional era văzut, cum spuneam, drept un politician abil care a știut să navigheze în apele foarte periculoase ale politicii mondiale.
Dar, pe plan intern, după ce a venit Gorbaciov la putere, în martie ’85, Ceaușescu a devenit irelevant pentru Statele Unite. Pentru că Gorbaciov a fost un reformist care voia să reformeze tot sistemul socialist. Ceaușescu era o fosilă, era ca un vechi Brejnev. Era un om din trecut, era un stalinist. Americanii nu mai aveau evoie de el și nici el nu s’a adaptat. Și nici nu și’a dat seama, plus că nevastă’sa tot intervenea. Dacă citiți stenogramele Biroului politic după ’85, să vedeți intervențiile doamnei Ceaușescu … mă rog, n’am cuvinte.
Mi-a rămas o frază din carte în minte, așa cum îți rămîn deseori în minte fraze răzlețe dar obsedante:
”crearea unei culturi în rîndul elitei dominante în care lăcomia era considerată o dovadă de iscusință și inteligență.”
Dar este un citat, nu este opinia mea. Este un citat dintr’o carte publicată de unul dintre consulii britanici, William Wilkinson, care a publicat o carte în 1826. Și el a constatat, iar eu am pus citatul ca să se vadă cum erau văzute Țările Rumînești în unele capitale occidentale, în secolul acela. Această părere poate fi găsită la francezi.
Sînt multe documente, dacă citiți amintirile primului ministru francez Raymond Poincaré, în 1912, el spunea cam același lucru. Am pus fraza ca să ilustrez care era impresia diplomaților occidentali, dar mai ales a celor germani, francezi și englezi, care totuși au stat cîțiva ani buni, ba la Iași, ba la București. Și, sigur că ei transmiteau aceste impresii acasă, fie la Paris, fie la Berlin, fie la Londra. De fapt, aș putea spune că în perioada interbelică în Rumînia sunt destul de multe exemple ale lăcomiei din partea politicienilor rumîni.
Dvs. folosiți acest citat pentru a arăta condițiile ascensiunii Gărzii de Fier. Spuneți apoi că inocența, idealismul era neglijat în epocă…
Am citit ceva literatură legionară, sigur aveam acces la ea și sub comunism, cărțile existau în Franța, în Anglia, în Germania. E clar că mulți tineri erau foarte deziluzionați în anii ’30 de sistemul politic din Rumînia și de corupția de pe scena politică. Gîndiți’vă că regele Carol avea 16 Mercedes-uri, avea monopol asupra producției de chibrituri, avea monopol, sau aproape monopol, asupra producției de sare în Rumînia, era și scutit de taxe, după lege. Asta nu este, după părerea mea, o reclamă foarte bună pentru monarhie. Regina noastră nu beneficiază de așa ceva și nu cred că regele spaniol sau regele olandez beneficiază de asemenea prevederi.
Din păcate monarhia…, de fapt, Carol a devalorizat monarhia.
Regele Mihai, după el, a trebuit să depășească, să schimbe această optică, acest renume pe care îl avea monarhia, după ce a moștenit el tronul. Și nu i’a fost ușor. Contrastul între Regele Carol și Regele Mihai este vast, este așa de impresionant, în sensul că Regele Mihai n’a avut nici una din caracteristicile, zic eu, ale tatălui lui.
DENNIS DELETANT s’a născut la Norfolk (Anglia) în 1946; este profesor invitat al Catedrei de studii românești ”Ion Raţiu“ de la Georgetown University, Washington, DC, și profesor emerit la School of Slavonic and East European Studies, University College, London.
Primul contact cu Rumînia l’a avut în 1965, cînd a urmat cursurile școlii de vară de la Sinaia organizate de Universitatea București.
A studiat în Rumînia în cadrul unei burse postuniversitare acordate de British Council în 1969 și a vizitat apoi frecvent țara până în 1988, cînd a fost declarat persona non grata ca urmare a comentariilor nefavorabile la adresa regimului Ceaușescu pe care le’a făcut în presa britanică. La sfîrșitul lui decembrie 1989, a revenit la București în calitate de consultant al televiziunii BBC în perioada revoluției române.
În 1990, a fost invitat să facă parte din comitetul consultativ al British Government’s Know‑How Fund, implicîndu’se activ în aspectele rumînești ale activității acestuia; pentru această contribuție i s’a decernat Order of the British Empire (OBE) în 1995.
Volumul lui Dennis Deletant:
”Activități britanice clandestine în Rumînia în timpul celui de’al Doilea Război Mondial este prima monografie care examinează activitatea SOE (Special Operations Executive – organizație căreia Churchill îi încredințase misiunea ”să dea foc Europei”) și MI6 (agenția de spionaj a Marii Britanii) pe toată durata războiului. Ministerul de Război britanic a crezut că Germania va căuta să’și impună voința asupra Europei de Sud-Est înainte de a’și îndrepta atenția către Europa Occidentală. Dată fiind poziția geografică a Rumîniei, Marea Britanie nu’i putea oferi mare lucru. Realitatea dură a relațiilor rumîno-britanice era prezența incomodă a Germaniei: oportunitatea, proximitatea industriei și logistica aprovizionării vorbeau în favoarea celui de’al Treilea Reich. La fel stăteau lucrurile, desigur, și în privința chestiunilor militare și economice. În aceste împrejurări, britanicii au ajuns la concluzia că singura lor armă împotriva ambițiilor germane în țările intrate în orbita lui Hitler erau operațiunile militare subversive și o încercare concomitentă de a scoate Rumînia din alianța ei cu Germania.”
Într’un alt interviu acordat ActiveNews în 2015, istoricul Alex Mihai Stoenescu devoala și numele de cod al politicianului rumîn: ”Tom”.
A se insista că Iuliu ”Tom” Maniu a fost un politician providențial, care a acceptat să colaboreze cu Guvernul altui stat, doar ”din dragoste” de Rumînia, așa cum insinuează jurnaliștii de mai sus, reprezintă o mistificare a faptelor.
Maniu nu a colaborat cu serviciile secrete britanice din constrîngere, iar acest adevăr se înscrie într’o serie mai lungă de acțiuni anti-rumînești și anti-democratice pe care fostul lider ardelean le’a întreprins pentru acapararea puterii în Rumînia.
Grație volumului II al Istoriei Loviturilor de Stat din Rumînia (Editura Rao, 2010), semnat de Alex Mihai Stoenescu, trecem în revistă acțiunile politice, mai puțin cunoscute ale lui ”Tom”, unele dintre ele cu efecte catastrofale pentru statul rumîn, consecințe pe care le resimțim și astăzi.
În ordine cronologică, începem cu declarațiile făcute Iuliu Maniu în Parlamentul de la Budapesta și acțiunile sale înainte de Marea Unire, așa cum au fost ele receptate de către marele Nicolae Iorga.
Credem că aceste fragmente nu mai au nevoie de alte comentarii:
”De exemplu, marele istoric găsea că declarația lui luliu Maniu față de Ungaria: ”suntem cu toată curățenia sufletului nostru fii credincioși ai acestei țări”, nu era deloc patriotică.
Ba, dimpotrivă, luliu Maniu se declara în ședința din 28 iulie 1906 a Parlamentului de la Budapesta patriot maghiar, ripostînd la invectivele care i se aduceau pentru că este etnic rumîn:
”Invectivele acestea — cer scuze pentru expresiunea (sic) — se îndreaptă în contra noastră totdeauna cu gîndul rezervat ca noi nu suntem fii așa de credincioși și de buni ai acestei patrii, după cum s’ar putea pretinde de la noi din punct de vedere etic și omenesc. Dați’mi voie să declar ca impresia aceasta a d-voastră nu are nici o bază reală. Niciodată nu veți putea arăta vreun exemplu din istorie în care să dovediți că noi ne’am fi aliat o singură dată cu dușmanii țării.”
Acest răspuns venea la acuzația că rumînii sînt dușmanii ”patriei” ungare, ca urmare a participării unor delegații transilvănene la festivitățile de la București, organizate cu ocazia sărbătoririi a 40 de ani de domnie ai lui Carol I. Și, pentru a nu exista nici un dubiu, luliu Maniu subliniază în aceeași cuvîntare:
”Baza. patriotismului nostru e că trecutul nostru e legat de această țară întocmai ca și viitorul nostru… Susținerea Ungariei și în general a Monarhiei austro-ungare este o necesitate politică și internațională, atît pentru rumîni, cit și pentru maghiari. Conștiința acestei necesități și sinceritatea sentimentelor este punctul de mînecare al activității noastre politice”,
în sfîrșit, luliu Maniu își va încheia funestul discurs cu următoarele cuvinte:
”Trecutul nostru e legat de țara aceasta întocmai ca și sentimentele noastre, aspirațiunile noastre de viitor vrem să le realizăm aici, în Ungaria, cercînd baze sigure în țara aceasta pentru dezvoltarea noastră culturală și economică.”
Este important de precizat că aceste declarații au fost cercetate de lorga în arhiva Parlamentului de la Budapesta, în original în limba maghiară, și că au fost publicate în ziarul rumînesc Unirea din Blaj. De altfel, în acest ziar, care aparținea catolicilor și greco-catolicilor din localitate, chiar sub nasul deputatului budapestan luliu Maniu, un profesor pe nume Alesiu Viciu scria următoarele:
”La alte popoare, o nulitate ca Eminescu ar fi murit ignorat și uitat” și înfiera ”cultul rușinos al lui Eminescu”.
Șocul acestor realități transilvănene pe care nu le’am cunoscut — și asupra cărora nu insist, cu dorința de a nu’mi pierde obiectivitatea auctorială —, ar fi putut fi atenuat dacă am afla că, în acea perioadă dificilă și sub regimul de teroare austro-ungar, intelectualii noștri au fost nevoiți să facă unele compromisuri pentru a salva vieți, instituții rumînești și idei aflate în pericol de a fi oprimate.
Altfel spus, este posibil ca luliu Maniu să fi avut o ”schemă” pentru a’i păcăli pe asupritori?
Realitatea istorică arată că nu.
În totală contradicție cu declarațiile abominabile la adresa Iui Eminescu din ziarul canonicilor blăjeni, preotul ardelean Ilie Miron Cristea (viitorul Patriarh) își dădea doctoratul la Budapesta, în inima Ungariei, cu o superbă teză:
”Opera poetică a Iui Mihai Eminescu”, pe care o publica în limba maghiară. Tot la Budapesta, Octavian Goga și I. Tăzlăoanu scoteau publicația Luceafărul, ”spunînd îndrăzneț ce simte și vrea un neam întreg”.
Ion Agîrbiceanu milita pe față pentru națiunea rumînă, iar preotul greco-catolic Augustin Bunea, chiar din Blaj, făcea declarații categorice împotriva proiectului legii care intenționa să interzică folosirea limbii rumîne:
”Cereți’ne sîngele, cereți’ne averea și le dăm, dar, cînd ne cereți sufletul, atunci avem și noi cuvînt. Poporul rumîn își are religia sa, limba sa și cultura și literatura sa, are poeți celebri, cunoscuți în Europa întreagă și traduși în limba maghiară. […] Proiectul limbii este un adevărat atentat contra existenței poporului rumîn și a Bisericilor sale.”
Episcopul Vasile Hossu, care poate că risca mai mult decît oricare alt rumîn, protesta public:
”Susțin cu toată liniștea — și voi primi cu durere contra-afirmația documentală — că, de o mie de ani de cînd locuiesc pe țărmii acestor patru rîuri românii și maghiarii, alături unii de alții, n’a fost o singură mișcare, niciun moment cînd poporul românesc ca atare să fi dat dovadă de sentimente iredentiste”, în aceste probleme fundamentale, deputatul budapestan luliu Maniu, care era de așteptat să reprezinte interesele rumînilor, avea o voce foarte slabă sau tăcea, nefiind practic implicat în lupta pentru păstrarea identității naționale și culturale, rezumîndu’se la comentariul juridic sau ocolind pur și simplu subiectul.
Concluzia istoricului Nicolae lorga, ca urmare a cercetărilor făcute pentru a descoperi contribuția lui luliu Maniu la lupta rumînilor transilvăneni, este că activitatea sa politică în slujba rumînismului este nulă.”
Iuliu Maniu a introdus și promovat regionalismului ardelean ca politică de partid în Rumînia Mare.
Scrie Alex M. Stoenescu:
”Încă din primele luni care au urmat Marii Uniri, în interiorul Partidului National Român au existat fracțiuni care s’au strîns în jurul celor trei lideri: Alexandru Vaida-Voevod (ajuns prim-ministru înaintea lui Maniu), Octavian Goga și luliu Maniu. înțelegerile mai vechi pe care conducerea Partidului Național Rumîn le avea cu Partidul Național Liberal implicau fuziunea după realizarea unității naționale, Brătienii considerînd că partidul pe care l’au sprijinit și finanțat mai multe decenii în Transilvania nu își mai are rostul în arhitectura Rumîniei Mari.
Vaida-Voevod și Goga erau adepții acestui proiect; Maniu s’a razgîndit pe drum. El a pornit o bătălie tenace pentru supraviețuirea partidului transilvănean, care ar fi putut ocupa locul rămas liber prin dispariția lentă și tristă a Partidului Conservator, o altă bătălie pentru a’și asigura supremația în acest partid și apoi o bătălie clasică împotriva adversarului parlamentar.
Pe plan intern, de partid, Alexandru Vaida-Voevod i’o luase înainte, fiind deja numit prim-ministru și primul președinte al Camerei Deputaților Rumîniei Mari.
În fața pericolului de a fi marginalizat, luliu Maniu va specula dificultățile inerente integrării Transilvaniei și va miza pe sentimentul regionalist al adepților săi pentru a putea rămîne în jocul politic, devenind mult mai activ și căutînd să realizeze o fuziune cu un partid mai slab, pe care să’l poată domina.”
După 1903, gruparea tînără a mișcării naționaliste din Transilvania adoptă activismul, care presupunea participarea la alegeri și reprezentarea rumînilor în Parlamentul de la Budapesta.
”La congresul de la Sibiu al partidului, în 1905, s’a decis abandonarea pasivismului. Alți fruntași rumîni pătrunseseră între timp, ca deputați, în Parlamentul de la Budapesta: Teodor Mihali, luliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod.”
Această nouă orientare, numită impropriu activism, se afla în opoziție cu doctrina luptei pentru unitate națională, care presupunea sacrificii, riscuri și martiraj, dar și legitimitate istorică, în plus, ”activismul”, pentru a se putea adapta compromisului instituțional și prezenței în parlamentul ungar, devenise regionalist, căutînd o iluzorie independență a Transilvaniei și arătîndu’se pe alocuri ostil reîntregirii.
luliu Maniu va adopta o poziție ambiguă, fiind discipol și protejat al naționalistului Gh. Pop de Băsești, dar adept rigid al compromisului cu ocupantul. Alegînd ca atitudine principiile dreptului, el se va posta departe de mișcarea pentru unitatea națională, preferînd să interpreteze evoluțiile politice exclusiv din unghi juridic, unghi care în marile momente ale istoriei devine fad, inoperant, chiar ridicol, în momentul în care Maniu s’a decis să interpreteze un rol în mișcarea naționalistă, el a ales regionalismul.”
Sub conducerea lui Iuliu Maniu, PNȚ a făcut o alianță politică cu Partidul Comunist din Rumînia, (PCdR) formațiune interzisă de lege pentru activitățile sale anti-rumînești. În 1929, PNȚ-ul, aflat la Guvernare, trimite o echipă de specialiști în URSS pentru un schimb de experiență.
Alex Mihai Stoenescu:
”La alegerile locale din 1926, partidul lui luliu Maniu acceptă pentru prima dată alianța electorală cu Partidul Comunist din Rumînia, agentură sovietică infiltrată în rîndurile Blocului Muncitoresc-Țărănesc. Fenomenul se va repeta de mai multe ori pînă la 1944, cînd PNȚ și PCR s’au aliat pentru răsturnarea lui Ion Antonescu, dar aceste colaborări, care ni se par nouă astăzi ciudate și care în 1931 au adus pentru prima dată deputați comuniști în Parlament, nu au fost decît un simptom al orientării generale de stîngă a partidului, în sfîrșit, după lungi pertractări, ”Congresul Partidului Național, desfășurat la 10 octombrie 1926 în sala Transilvania din București a aprobat «cu aclamații» fuziunea, principiile generale, programul și statutul Partidului Național Țărănesc”.
”Relativ la adeziunea ”maselor” la Partidul Țărănesc al lui Ion Mihalache, topit în interiorul PNȚ, afirmația se sprijinea pe înțelegerile cu Partidul Social Democrat și pe pactul secret încheiat cu Partidul Comunist din Rumînia, agentura sovietică interzisă prin lege. Baza înțelegerii secrete dintre PNȚ și Partidul Comunist din România viza o alianță între țărani și muncitori prin intermediul a două formațiuni politice și, nu în ultimul rînd, legalizarea PCR:
”De aceea, printre participanții cei mai activi la adunarea din 18 martie s’au aflat militanți de seamă ai Partidului Comunist Român, precum Gheorghe M. Vasilescu, Nicolae Popescu-Doreanu, David Avramescu, Imre Aladar. De asemenea, la adunare au fost prezenți Ilie Moscovici, Constantin Titel Petrescu, loan Flueraș și alți conducători ai Partidului Social-Democrat”.
La adunare a luat cuvîntul și celebrul Gheorghe Cristescu—Plăpumaru, cel dintîi prim secretar al Partidului Comunist din Rumînia.”
Mai mult, pe 22 aprilie 1928, PNȚ convoacă o Adunare Națională la Alba Iulia (vezi foto mai sus), care se erija într’un ”Parlament al Transilvaniei”, deși acolo se fluturau numeroase steaguri roșii ale bolșevicilor.
Nicolae Iorga scria:
”Luptătorii neapăratei revoluții, adecă ai prefacerii totale a României în Stat pentru țerani, oricari țerani, și anume nu pentru că sînt rumîni, ci numai pentru că sunt țerani, se aruncară deci în Camere, ca pe vremuri, asupra dușmanului: strigătele, injuriile, urnele răsturnate — și, de partea cealaltă, excluderile —, pentru a încheia cu o retragere eroică din Parlament, anunțînd că, în fața acestuia, în curînd un adevărat Parlament își va începe ședințele, «Adunarea Națională» a lor.”
Iuliu Maniu instrumentează prima campanie împotriva Rumîniei în presa străină, apelînd la serviciile lordului Rothermere, propagandist în slujba Ungariei și notoriu simpatizant nazist.
Scopul campaniei era demonizarea Guvernului rumîn pentru a putea forța înlocuirea acestuia cu PNȚ.
Alex M. Stoenescu:
”Prima mișcare a liderului PNȚ a fost lansarea unei campanii internaționale de presă care să împiedice obținerea de către România a unui împrumut menit să asigure stabilizarea monetară. Cum partidul nu avea fonduri pentru a susține o astfel de campanie, Maniu a apelat la serviciile lordului Rothermere, magnat al presei, dar și finanțator și aprig luptător în campania de nerecunoaștere a Tratatului de la Trianon, al alipirii Transilvaniei la Rumînia, iredentist cunoscut și extremist anti-rumînesc. Rezultatul imediat a atins însă două scenarii: Slăbirea guvernului țării prin adîncirea crizei monetare și economice, dar și lansarea unui program de sensibilizare a opiniei publice internaționale asupra ”nedreptății” făcute Ungariei prin ”cedarea” Transilvaniei la Rumînia.
luliu Maniu este răspunzător direct pentru primul scenariu și indirect pentru al doilea.
Constatînd că nu poate obține chemarea la guvernare pe căi legale, PNȚ declanșază o campanie de agitații politice, întruniri și mișcări de stradă în care acuză guvernarea liberală de tiranie și îndeamnă la nesupunere civică. Cetățenii Rumîniei sînt îndemnați să refuze de a mai plăti impozitele, iar tinerilor li se cere să nu se mai prezinte la încorporare. Bineînțeles că aceste îndemnuri aveau un caracter penal.”
Lovitura de stat din 1930 prin care Carol al II-lea revine, ilegal pe tron. Carol al II-lea îl are ca aliați pe Maniu și același Lord Rohermere. Maniu a încercat încă din 1928 să’l readucă pe Tron pe Carol al II-lea, cel care era la vremea respectivă un civil acuzat de dezetare și lașitate.
PNȚ organizează în acest scop o serie de agitații și manifestări, între care Adunarea Națională de la Alba Iulia și Marșul asupra Bucureștilor. Acțiunile instituțiilor de forță au zădărnicit planul care urmărea ca ”revoluția țărănistă” să fie încununată cu revenirea lui Carol al II-lea pe Tron.
Instaurarea Regenței după moartea Regelui Ferdinand îi va da ocazia lui Maniu să reia planul de readucere a lui Carol, cu ajutorul aceluiași Lord Rothermere.
Alex Mihai Stoenescu:
”Între Carol Caraiman și lordul Rothermere a intervenit o înțelegere privind o revizuire a condițiilor în care Transilvania a revenit la România, în schimbul sprijinului pentru ocuparea Tronului Rumîniei. Imediat, concernul de presă al lordului Rothermere, din care făceau parte ziare importante, ca Daily Mail, a declanșat o campanie de presă în vederea revizuirii granițelor Ungariei, în plus, au fost tipărite în Ungaria 20.000 de manifeste, conținînd Proclamația pentru țară a lui Carol Caraiman.
La punctul 16, Carol cerea:
”Rezolvarea chestiunilor pendinte cu foștii inamici printr’o bună înțelegere mutuală care să ni’i facă prieteni și să garanteze astfel o pace spre folosul nostru, al Europii și al civilizației.”
La 10 ani de la Marea Unire și la 8 ani de la semnarea Tratatului de pace de la Trianon, ”chestiunile pendinte” erau rezolvate juridic și ca subiect de drept internațional, și nimeni, în afara extremiștilor unguri, nu mai punea problema revizuirii acestor acte majore. Relațiile dintre cele două state naționale, Rumînia și Ungaria, se desfășurau normal prin legături politice, diplomatice și economice fără restricții. Textul a fost, fără îndoială, prețul plătit lordului Rothermere pentru sprijinul acordat.
Deși au fost negate vehement aceste înțelegeri, întrevederea ministrului plenipotențiar al Ungariei în Anglia cu un înalt funcționar al Foreign Office, desfășurată la 7 mai 1928, aduce lumină asupra cazului: ministrul ungar a confirmat legătura dintre Carol și lordul Rothermere cu scopul unei intervenții în România, Carol putînd ”fi un atu prețios pentru Ungaria.”
”Tot ceea ce se construise din 1866 pentru credibilitatea instituției monarhice în Rumînia și pentru stabilitatea instituțiilor statului democratic s’a prăbușit atunci. Apăruse un voevod de Alba-Iulia, ca o recunoaștere a existenței separate a Transilvaniei, Bugetul statului susținea bănci particulare, iar înzestrarea Armatei s’a făcut după principiul afacerii, fără nici un interes pentru nevoile de apărare ale țării, în sfîrșit, regimul instituit prin lovitura de stat din 1930 va conduce inevitabil la dictatura regală, la pierderea integrității teritoriale și la instalarea dictaturii militare, țara trezindu’se în fața celui de’al doilea război mondial fără rezervă politică și dezorganizată militar, subordonată total pe plan extern intereselor altor state.
Manevrînd șantajul legitimității, Carol al II-lea va slăbi pînă la pieire sistemul democratic, regimul parlamentar, monarhia și politica externă ale țării.
luliu Maniu este principalul responsabil politic pentru această catastrofă și primul vinovat dintr’un șir lung de vinovați. Legenda democratismului său și a lipsei de recunoștință arătate lui de Carol al II-lea mai bîntuie și astăzi lumea politică rumînească.
Faptele însă îl acuză fără apel”, se arată în volumul II al Istoriei Loviturilor de Stat în Rumînia.
Nemulțumirile exagerate și folosite politic de către Maniu și PNȚ s’au întors împotriva Rumîniei în 1940.
Alex Mihai Stoenescu mai scrie în lucrarea citată:
”Ce este mai grav s’a întîmplat în timpul negocierilor Ungariei cu Italia și Germania pentru Dictatul de la Viena din 1940, cînd baza argumentației sale a fost ”nemulțumirea și nefericirea populației transilvănene”, exprimate în repetate rînduri prin ”vocea sa cea mai autorizată” — Partidul Național Țărănesc.”
Afacerea Skoda: Maniu a pus la dispoziția lui Bruno Szekely, spion aflat sub supravegherea serviciilor rumînești, informații strategice despre apărarea națională.
Comisionul încasat de liderii țărăniști: 116 000 USD în 1928, la valoarea de azi peste 1,7 milioane de USD.
Stoenescu a mai scris:
”Iuliu Maniu se lăudase înainte de numirea sa ca prim-ministru că are în buzunar împrumuturi, contracte, investiții, într’adevăr, imediat ce s’a constituit guvernul PNȚ, la 10 noiembrie 1928, lui Bruno Selezky, reprezentantul uzinelor Skoda în România și spion aflat sub urmărirea serviciilor de informații rumînești, i s’a încredințat întocmirea unui studiu privind modernizarea armanentului rumînesc, comandă prin care i s’a dat accesul la informațiile strategice ale statului, în luna mai 1929, în condițiile falsificării informațiilor asupra altor oferte și îndepărtării de către autoritățile guvernamentale național-țărăniste a competitorilor veniți pe piața rumînească, Bruno Selezky era sigur de cîștigarea contractului…
…La scurt timp după aceasta, are loc o ședință a oficialităților rumîne, avînd același scop — al înzestrării Armatei rumîne — ; printre participanți se numărau primul ministru luliu Maniu, ministrul apărării naționale, generalul Cihoschi, precum și o serie de ofițeri superiori de specialitate. Cu acest prilej s’a luat hotărîrea de a comanda la uzinele Skoda o parte a muniției și armamentului necesar”.
Cercetarea judecătorească făcută după izbucnirea scandalului a demonstrat ca afacerea era perfectată cu liderii național-țărăniști încă din cursul anului 1928. A fost stabilită și suma precisă a comisioanelor – 19.219.335 de lei (aprox. 116.000 USD la valoarea din 1928).”
Guvernarea PNȚ a anulat, în mare măsură, politica economică națională ”Prin noi înșine” a lui Brătianu, subordonînd’o străinilor.
Alex Mihai Stoenescu mai scrie în volumul II al Istoriei Loviturilor de Stat în Rumînia:
”Ceea ce s’a întîmplat în primii doi ani de guvernare național-țărănistă, prin cedarea multor active și proprietăți, precum și a unor monopoluri de stat către firme străine, căutînd să anuleze măsurile naționaliste luate de Ionel I.C. Brătianu, a venit să confirme această ipoteză. Semnarea la 2 februarie 1929 a contractului de împrumut mult așteptat s’a făcut prin garantarea cu veniturile Regiei Monopolurilor Statului, cu terenurile petrolifere, cu societatea de telefoane și alte valori rumînești, la care se adăuga acceptarea angajării pe banii statului rumîn a unor consilieri sau experți străini în instituțiile garante, pe care aceștia, de fapt, le controlau….
…Fundamental în înțelegerea mișcării politice care l’a adus pe fostul prinț Carol pe Tronul Rumîniei este condiționarea recunoașterii Rumîniei Mari de satisfacerea unor interese economice al Marilor Puteri occidentale, situație pe care Ionel I.C. Brătianu a refuzat’o brutal.
”Naționalizarea” valorilor rumînești și ”gonirea” capitalului nerumînesc au declanșat ofensiva forțelor care s’au considerat trădate de Rumînia, prin tentativa acesteia de a se constitui în putere politică, economică și militară regională independentă, visul dinastiei Brătianu. Ionel relua în termeni avansați și mult mai duri doctrina tatălui său: prin noi înșine, al cărui înțeles real era controlul rumînesc al economiei românești”, a mai scris Stoenescu.
PNȚ și Maniu au fost finanțați masiv de băncile străine, iar o mare parte din conducerea PNȚ era membră în conducerile acestora, deși aceste instituții finanțau și irendentismul maghiar.
A fost deja probat cu documente incontestabile că, în efortul de răsturnare a guvernului liberal din 1928, Partidul Național Țărănesc a contractat împrumuturi imense pe numele liderilor săi. Principala sursă a fondurilor a fost banca Marmorosch Blank — un fel de Caritas sau Bancorex avânt la lettre — care a primit ordin de la organizațiile oculte din Occident, ce sprijineau urcarea lui Carol Caraiman pe Tron, să ofere liderilor PNȚ credite fără limită, dar și fără acoperire.
Aici se află secretul ordinului dat de Carol al II-lea, ca Bugetul țării să acopere deficitul băncii Blank, și tot aici originea unei celebre reacții a ministrului de Finanțe:
”Cu cît ne’ați cumpărat?”
După cucerirea puterii, Partidul Național Țărănesc a militat consecvent pentru pătrunderea capitalului străin în Rumînia, punînd însă drept garanție mai multe monopoluri deținute de stat. Mai interesant însă este fenomenul — cu care noi astăzi suntem deja familiarizați — al prezenței liderilor PNȚ în consiliile de administrație ale unor bănci și societăți capitaliste pătrunse pe piața rumînească sub guvernarea țărănistă.
Să nominalizăm cîteva personalități ale acestei practici:
”Emil Hațieganu — membru al consiliului de administrație la Banca Agrara din Cluj, la societățile Turul, Arboria, Iris, Băile Borsec și președinte al societății Dermata;
Mihai Popovici — membru al consiliului de administrație la Banca de Credit Rumîn, la societățile Titan Nădrag, Astra, Petroșani, Crisciatic, vicepreședinte al Băncii Ardelene din Cluj si președinte al societății Casa Noastră din Satu Mare;
Zaharia Boilă — membru în consiliul de administrație al Băncii Agrare din Cluj;
Ionel Popp — membru în consiliul de administrație al Băncii Marmorosch-Blank, al Băncii Românești și al societății Discom, precum și președinte al societății Ady
Valentin Porutiu — vicepreședinte al societății Industria sîrmei, președinte al Băncii Centrale pentru Industrie și Comerț din Cluj, membru în consiliu de administrație al societății Cuprum;
Ionel Comșa — director general al Băncii Centrale pentru Industrie și Comerț, președinte al societății Industria sîrmei și al societății Cuprum, membru în consiliu de administrație al societăților Britania, Petroșani și SRD.”
”Cercetarea mai îndeaproape a originii capitalului societăților incluse în tabel demonstrează, totodată, faptul mai puțin știut că în realitate capitalul «național» transilvănean se întrepătrunde intim cu capitalul nerumînesc — străin sau aparținînd burgheziei naționalităților conlocuitoare.
Astfel, Banca Ardeleană din Cluj era controlată de capitaliști maghiari; Banca Timișoarei și societate comercială pe acțiuni — de Banca anglo-ungară din Budapesta; Dermata făcea parte din concernul Cluj Shoes Ltd., care avea sediul central la Londra și așa mai departe. Se poate deduce însă că relațiile fruntașilor politici ai aripii ardelene cu capitalul străin erau mult mai largi, dacă se are în vedere participarea lor în consiliile de administrație ale unor societăți mari, ca Britania, Agricola-Fonciera, Reșița etc.”
Fenomenul nu ar fi fost atît de grav, dacă sub acoperirea acestor firme maghiaro-britanice nu se desfășurau activități anti-naționale cu consecințe care se vor dovedi funeste pentru integritatea teritorială a României”, argumentează istoricul.
Semnarea Concordatului între statul rumîn și Vatican, un act care acorda cultului catolic privilegii ce intrau în contradicție cu legislația rumînească. Mai mult, anula autonomia Bisericii Unite, transformînd’o într’o anexă a Bisericii Romano Catolice.
În anul 1929, Parlamentul controlat de luliu Maniu a votat un tratat cu Vaticanul, document cu valoare de înțelegere între state, care a rămas cunoscut cu numele de concordat. El a fost aspru criticat de Biserica Ortodoxă Rumînă și de majoritatea oamenilor politici rumîni, pentru că acorda cultului catolic privilegii care veneau în contradicție cu legile statului național unitar rumîn.
Rămîne încă fără explicație semnarea de către guvernul național-țărănist a Concordatului cu Rumînia, unde, la Art. XVI se preciza că ”programul de studii se va fixa de către autoritatea bisericească competentă”, iar ”studiul limbii și istoriei naționale se va face în măsura în care nu va împiedica studiile religioase și va fi compatibil cu caracterul acestor școli”.
Așadar, privilegii pe care Biserica romano-catolică nu le avea nici în Italia, unde religia de stat era catolică! în al doilea rînd, declarația oficială de recunoaștere de către Cetatea Vaticanului a Rumîniei Mari, în integritatea sa teritorială, suverană și independentă, ca stat național unitar, a fost trecută într’o anexă, și nu în corpul Concordatului.
Această anexă a fost furată din sediul Ministerului Afacerilor Externe ale Rumîniei și nu va mai fi găsită niciodată.
Speculînd gravele erori ale guvernului național-țărănist, Biserica romano-catolică va declara în numeroase documente oficiale că episcopatele maghiare din Transilvania se află pe un ”teritoriu vremelnic ocupat de Rumînia”.
Cu excepția acuzelor aduse de comuniști după 1947, nici pînă astăzi nu avem o explicație pentru atitudinea lui luliu Maniu în acest subiect. Să nu uităm nici amănuntul că refuzul lui Maniu de a participa la ceremoniile încoronării lui Ferdinand ca rege al Rumîniei Mari au coincis cu ordinul primit de greco-catolici de Ia papă de a nu păși în Biserica Reîntregirii, fapt confirmat lui lorga de episcopul luliu Hossu.
În al treilea rînd, ”Biserica romano-catolică a obținut prin Concordat averi imense, pe care nu le’a avut nici în Austro-Ungaria catolică. Zeci de mii de hectare de pămînt, sute de imobile și alte proprietăți intrau în așa-numitul «patrimoniu sacru» al bisericii romano-catolice, necesar pentru întreținerea instituțiilor ei, a episcopilor și a personalului bisericesc”, se arată în lucrarea menționată mai sus.
Un alt amănunt semnificativ, pe care azi îl considerăm profund nedemocratic, este modul în care Maniu controla obiediența parlamentarilor săi. Înainte de a intra în Parlament, aceștia îi înmânau liderului țărănist demisiile în alb, astfel încît acesta să fie sigur că aceștia nu vor ieși din cuvîntul său.
Deși mai sunt multe de spus, încheiem cu portretul pe care Patriarhul Miron Cristea, ardelean ca și Maniu, i’l făcea fruntașului țărănist.
Cităm din același volum:
”Cea mai semnificativă, în acest sens, este întîlnirea Patriarhului Miron Cristea, membru al Regenței, cu luliu Maniu:
”îl chem la mine singur, îl dojenesc. «Cine ești tu? Ce’ai făcut pentru Rumînism, în raport cu Averescu, lorga, Brătianu Ionel etc.?
Erai ofițer austriac, luptai contra aliaților Rumîniei; pe cînd Averescu s’a luptat cu demnitate pentru dezrobirea noastră.
Ce economie națională veți salva voi, care ați trăit cu 2 – 3 franci în buzunar?» (Voiam să’i spui că’i un calic, plin de datorii. Dacă nu știu niciodată să trăiască în situație bănească aranjată, cum vor putea aduce la bunăstare o țară întreagă).
A priceput el. L’am umilit cum trebuie, arătînd că în timpul războiului a depus armele morale ale chestiei rumînești.
Vaida era «bolnav» într’un sanatoriu din Elveția. Goldiș scria articole ungurești de sociologie teoretică în «Aradi Hirlap», ca să’l iee sub scutul lor în cursul războiului.
Dr. Vlad spunea în adunarea județului Hunedoara (Deva) «că numai gunoiul a dezertat în Rumînia: Moța, Dr. Lucaciu, Goga etc.», ca să scape de frontul unguresc.
«Numai Dr. Valeriu Braniște, omul meu de încredere de la Lugoj, cînd eram episcop la Caransebeș, a rămas demn pe teren. A și terminat’o la Seghedin, în temniță, unde aproape orbise. Cehii Massarik, Kramer, erau judecați la moarte. Voi ați depus armele. Deci, fiți mai modești!”
Cine a fost patriarhul Miron Cristea?
Printre altele a fost singurul patriarh prim-ministru.
La începutul anului 1938, Rumînia trăia mari frămîntări politice interne. Este momentul cînd Regele Carol al II-lea simte nevoia să facă o schimbare majoră, cauzată şi de demisia neaşteptată a primului ministru Octavian Goga, care nu a rezistat în fruntea Guvernului decît ceva mai mult de o lună.
Pe 11 februarie 1938, Regele Carol al II-lea şi’a constituit propriul guvern, avîndu’l alături pe primul patriarh ar României, Miron Cristea.
Potrivit istoricului Ioan Scurtu, numirea patriarhului în această demnitate a fost privită favorabil de opinia publică şi de mulţi lideri politici. Unul dintre acei lideri politici, Nicolae Iorga, scria într’un articol publicat pe 18 februarie, cu titlul ”Sub cîrjă”, următoarele aprecieri:
”Am stat atîta vreme sub puterea vrăjilor electorale. Am răbdat viaţa parlamentară ieşită din sila ciomegilor. Am văzut înaintea noastră primejdia unui viitor impus cu revolverul la tîmplă. Am intrat acum sub blînda oblăduire a cîrjei, care întrebuinţată viteaz, după marile noastre tradiţii, cuprinde o taină înaintea căreia armele cad.”
Patriarhul Miron Cristea a avut condus trei guverne în perioada 11 februarie 1938 – 6 martie 1939.
Prima preşedinţie a consiliului de miniştri a durat între 11 februarie şi 29 martie 1938, perioadă în care a elaborat noua Constituţie a Rumîniei, intrată în vigoare pe 27 februarie.
Această Constituţie, spun istoricii, legifera sfîrşitul regimului parlamentar în Rumînia şi instaura dictatura Carlistă, care a durat pînă în 1940. Constitutia din 1938 era alcătuita din 100 de articole, grupate în 8 titluri. Ea a abrogat expres Constitutia din 1923.
Cu prilejul promulgării noii Constituţii, Miron Cristea spunea în discursul său următoarele:
”Astăzi, s’a distrus hidra cu 29 de capete electorale, care a învrăjbit, fără folos, pe toţi spre paguba ţării întregi. Astăzi s’a rupt păienjenişul de pe ochii cetăţenilor Rumîniei Întregite, ca să vadă limpede de unde vine mîntuirea: de la eroica hotărîre a Majestăţii Tale şi de la înţelegerea rosturilor ţării şi adevăratele ei interese. Astăzi, s’au distrus zarva, certurile, bătăile electorale şi chiar onorurile şi în locul lor se va întrona liniştea, munca, pacea şi unirea, pecetluite pe frăţeştile îmbrăţişări ale poporului, ca în timpurile legendare”, i se adresa Miron Cristea celui care l’a numit în funcţie.
Cea de’a doua perioadă în care a deţinut funcţia de prim-ministru a fost cuprinsă între 30 martie 1938 şi 31 ianuarie 1939.
În toată această perioadă, Miron Cristea a deţinut şi poziţia de cap al Bisericii Ortodoxe Române, din această poziţie efectuînd în luna mai 1938 o vizita în Polonia. Istoricii spun că vizita în Polonia a reprezentat de fapt un subterfugiu de a nu fi prezent în ţară în ziua condamnării capului Mişcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu.
În fine, cel de’al treilea guvern condus de patriarh a avut o viaţă destul de scurtă, între 1 februarie şi 6 martie 1939, zi în care Miron Cristea a murit, la Cannes, în Franţa, unde se afla la tratament.
Istoricii nu au reţinut mari fapte de stat ale Patriarhului Miron Cristea în calitate de şef de Guvern, spre deosebire de reformele pe care le’a înfăptuit în fruntea Bisericii Ortodoxe Române.
Unul dintre cei mai fini cunoscători ai activităţii primului patriarh al României, Antonie Plămădeală, fost mitropolit al Ardealului, avea în una dintre lucrările sale o altă părere:
”A ieşit din scenă la 6 martie 1939, după o activitate extrem de bogată, desfăşurată într’o epocă de mari frămîntări şi contradicţii care, de altfel, au şi generat al Doilea Război Mondial. A organizat şi consolidat instituţii bisericeşti, le’a dotat cu regulamente de funcţionare şi le’a asigurat cu oameni. A ajuns în vîrful piramidei, a rămas om de echilibru, fiind chemat în funcţii mari nu pentru că ar fi fost politician, ci pentru că oferea soluţii din afara politicii, spre a lăsa răgaz oamenilor politici să’şi reconsidere şi să’şi clarifice ideile.”
Miron Cristea s’a născut în anul 1868, la Topliţa. În perioada 1925-1939 a fost primul patriarh al bisericii Ortodoxe Rumîne.
Între 1927 şi 1930 a fost senator regent, fiind un mare militant pentru unificarea teritorială a României.
Trupul neînsufleţit al patriarhului a fost înmormîntat în Catedrala Patriarhală din Bucureşti.
Acesta a fost succedat în funcţia de premier de Armand Călinescu şi în cea de patriarh de Nicodim Munteanu.
Miron Cristea a fost primul care a susţinut cauza construirii unei Catedrale a Mîntuirii Neamului, idee abandonată din cauza războiului, dar reluată după 1989 de noii capi ai bisericii Ortodoxe Rumîne.
Cine a fost Iuliu Maniu?
Iuliu Maniu s’a născut pe 8 ianuarie 1873, Bădăcin și a decedat pe 5 februarie 1953, la Sighetu Marmației. A fost un om politic, deputat rumîn de Transilvania în Dieta de la Budapesta, de mai multe ori prim-ministru al Rumîniei (noiembrie 1928-iunie 1930; iunie 1930-octombrie 1930; octombrie 1932-ianuarie 1933), președinte al Partidului Național-Țărănesc (1926-1933, 1937-1947), deținut politic după 1947, decedat în închisoarea Sighet.
A fost membru de onoare (din 1919) al Academiei Rumîne.
Iuliu Maniu s’a născut la 8 ianuarie 1873 în localitatea Bădăcin, comuna Pericei, pe atunci în comitatul Sălaj (în județul Sălaj de astăzi), fiu al lui Ioan și Clara Maniu. Tatăl său, Ioan Maniu (1833-1895), a crescut în casa unchiului, Simion Bărnuțiu, urmînd studiile juridice la Pesta și Viena.
În 1865 Ioan Maniu s’a căsătorit cu Clara Maniu, născută Coroianu (fiica vicarului greco-catolic al Silvaniei, Demetriu Coroianu), cu care a avut 9 copii: Scipio (decedat în anii studenției), Cassiu (1867-1943), Elena (1869-1935), Ionel (decedat în adolescență), Iuliu (1873-1953), Cornelia (1876-1956), Sabina (1883-1905), Emilia (decedată la 2 ani) și Iuliana (decedată de mică).
Iuliu Maniu și’a petrecut copilăria la Șimleu Silvaniei și Bădăcin, a urmat școala primară la Blaj, absolvind, apoi, liceul reformat calvin din Zalău.
A efectuat studii la Universitatea din Cluj (Facultatea de Drept – 1891-1896), pe care le-a continuat la Budapesta și la Viena, unde a devenit doctor în drept în anul 1896. Revenit în Transilvania, s’a stabilit la Blaj, unde și’a început activitatea de avocat al Mitropoliei greco-catolice și profesor de drept civil la Academia Teologică greco-catolică din „Mica Romă” a Transilvaniei.
Cariera politică în Imperiul Austro-Ungar
Iuliu Maniu și’a început cariera politică în cadrul Partidului Național Rumîn din Transilvania. Debutează totodată ca membru, iar apoi președinte al Societății Academice ”Petru Maior”, fiind cooptat în 1897, la numai 24 de ani, în comitetul de conducere al PNR.
În Monarhia Austro-Ungară, a fost ales, în 1906, deputat în Parlamentul din Budapesta, ca deputat de Vințu de Jos, comitatul Alba, activitatea sa parlamentară dezvăluindu’i curajul și intransigența.
Pe 22 mai 1906 ține primul său discurs în Dieta de la Budapesta.
În iunie 1915 Maniu a fost încorporat în Armata Comună austro-ungară și trimis pe frontul italian, de unde a fost demobilizat în 1918, întorcîndu’se la Arad. Împreună cu personalități de primă mărime ale Partidul Național Rumîn din Ungaria și Transilvania, precum Gheorghe Pop de Băsești și Ștefan Cicio-Pop, Iuliu Maniu a participat hotărîtor la pregătirea unirii Transilvaniei cu Vechiul Regat.
Imediat după întoarcerea din Italia, Maniu a fost trimis la Viena pentru a negocia drepturile minorității române din Transilvania, înființând, la 30 octombrie 1918, la Viena, Consiliul Național al Rumînilor din Transilvania.
A sosit la Arad în 14 noiembrie 1918, unde a pus capăt negocierilor dintre CNR și Oszkár Jászi, reprezentantul guvernului Mihály Károlyi, prin deciderea ruperii Transilvaniei de Austro-Ungaria, spre unire cu restul teritoriilor românești (Vechiul Regat).
Maniu și Regina Maria la Alba Iulia (30.05.1919)
Iuliu Maniu s’a numărat între organizatorii Marii Adunări de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, unde s’a decis unirea Transilvaniei cu Regatul României. În cuvîntarea pe care a ținut’o cu ocazia Adunării naționale de la Alba Iulia, Maniu a spus:
”Privim în înfăptuirea unității noastre naționale ca la un triumf al libertății rumînești.”
Pe 2 decembrie 1918 a fost ales în funcția de ministru-prezident al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, funcție echivalentă cu cea de guvernator, îndeplinind, totodată, și funcția de ministru de interne.
Cariera politică în Regatul Rumîniei
După dizolvarea Consiliului Dirigent la 4 aprilie 1920, de Guvernul Alexandru Averescu, relațiile dintre Iuliu Maniu și politicienii din București s’au înrăutățit.
Acuzînd favorizarea PNL și împingerea intelectualității ardelene într’un con de umbră, Maniu a refuzat să voteze Constituția din 1923, considerînd’o prea centralistă și invocînd chestiuni de principiu.
Partidul Național Român din Transilvania a reclamat prin vocea lui Iuliu Maniu faptul că modificarea Constituției din 1866 putea fi făcută doar prin alegerea unei Adunări Constituante, așa cum era prevăzut la art. 128.
În loc să procedeze astfel, guvernul condus de Ion I. C. Brătianu a profitat de faptul că PNL-ul câștigase alegerile din martie 1922, și nevrînd să riște alegerea unei constituante, a pus Senatul și Camera Deputaților să voteze, la 26 martie respectiv 27 martie 1923, o nouă constituție, folosindu’se, astfel, de majoritatea de care dispunea în Parlament.
Alegătorii din martie 1922 nu’i învestiseră pe cei pe care i’au ales cu dreptul de a modifica Legea Fundamentală, ci aleseseră un parlament obișnuit, cu puteri obișnuite, care trebuia să se supună prevederilor Constituției, nefiind deasupra ei. Așadar, nici nu se poate vorbi despre un ”vot în constituantă”, căci nu a existat o constituantă, ci parlamentul a fost deturnat și instrumentalizat să facă ceva ce nu intra în competența și atribuțiunile sale.
De aceea Maniu nu a recunoscut Constituția din 1923, afirmînd că ar fi nulă de drept, ea neprovenind de la o adunare abilitată. În mai multe rînduri, Iuliu Maniu a reclamat faptul că noua constituție nu ar fi făcut nimic altceva, decît să cimenteze oligarhia din Vechiul Regat, oligarhie aflată sub influența PNL-ului.
Iuliu Maniu nu a participat la încoronarea regelui Ferdinand și a reginei Maria la Alba Iulia, ceremonia fiind monopolizată de ierarhii ortodocși, deși ponderea ortodoxă în Transilvania era de doar 27%.
Partidul Național Rumîn din Transilvania s’a unit în 1926 cu Partidul Țărănesc al lui Ion Mihalache, constituind Partidul Național Țărănesc. Iuliu Maniu a fost președinte al partidului (1926-1933 și 1937-1947) și de trei ori prim-ministru al României între 1928 și 1933.
Pentru a aduce PNȚ la putere, Maniu s’a implicat în organizarea unor proteste publice împotriva guvernelor PNL (manifestațiile din mai 1928) și a plănuit efectuarea ”Marșului asupra Bucureștiului”, un marș al țăranilor ardeleni la București, după modelul Marșului asupra Romei al lui Mussolini.
Va reuși obținerea unei majorități favorabile PNȚ, în urma alegerilor din decembrie 1928, din nefericire prima guvernare țărănistă a avut loc în perioada marii depresiuni economice, iar programul lui Maniu nu a putut fi implementat.
În plan extern a colaborat cu lordul Rothermere, fervent susținător al revizuirii tratatului de la Trianon și a frontierelor rumîno-ungare, așa cum arătat deja, mai sus.
În timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea
Criza dinastică din anii 1920 a pus principalele partide politice (PNL și PNȚ) pe poziții opuse. Guvernul Ion I.C. Brătianu a dat mai multe lovituri taberei carliste (alcătuită din susținătorii lui Carol al II-lea): în octombrie 1927, a fost arestat Mihail Manoilescu, ”unul dintre cei mai înfocați carliști”, fiind acuzat de tulburarea ordinii constituționale a statului.
După moartea lui Ion I.C. Brătianu, ”în campania sa vizînd răsturnarea liberalilor de la putere, Partidul Național Țărănesc nu a ezitat să agite problema revenirii lui Carol.
După cum explica Iuliu Maniu, Regența instaurată în 1926 era slabă, iar în țară se crease un puternic curent de opinie favorabil reîntoarcerii în țară și pe tron a moștenitorului de drept al tronului:
”Regența, care după moartea regelui Ferdinand a preluat prerogativele regelui Mihai pe timpul minoratului său, era slabă. Prințul Nicolae nu avea nici o tragere de inimă să’și îndeplinească rolul ce i se încredințase. Patriarhul Miron se mulțumea să acumuleze bani și să’și protejeze acoliții. Regentul Buzdugan, singurul demnitar care’și îndeplinea rolul cu convingere, nu putea face față, în mod obiectiv, sarcinilor constituționale, fiind subiectiv și angrenat în sfera de interese a partidului liberal. Armata simțea nevoia unei căpetenii, Prințul Nicolae neavînd vocațiunea de a o conduce. <<Restaurația>> prințului <<martir>> plutea în aer.”
În acele condiții, Maniu a negociat prin diverși interpuși condițiile reîntoarcerii în țară a ”prințului sacrificat de liberali”:
”Intuind oarecum caracterul lui, am voit să’mi iau asigurări eficiente pentru a stăvili excesele dintr’o încorsetare deliberată. I’am trimis, încă din 1928, în mod discret, oameni de încredere, pe Popovici și pe Leucuția, care să trateze cu el condițiile revenirii. I’am cerut să se despartă definitiv de Lupeasca. A acceptat. I’am cerut să se reconcilieze cu Principesa Elena, mama copilului său, după ce m-am asigurat de acceptul Principesei. A primit. I’am cerut angajamentul solemn că va domni, fără a încerca să guverneze, că va respecta Constituția, legile țării și statutul civil al casei domnitoare și că va renunța la răzbunări și favoritisme. A acceptat și această condiție. Desigur că asentimentul pe care și l’a dat pentru respectarea condițiilor mele a fost doar formal. Influențat de Lupeasca și de câțiva ciraci care’l cultivau în mod interesat, ca Manoilescu, Gavrilă Marinescu, generalul Dumitrescu și Puiu Dumitrescu, Cesianu, Gatoski și alții, s’a hotărât să revină fără știrea și concursul oficialității, pentru a nu contacta nici o obligație și nici un angajament. Și’a organizat singur și destul de eficient revenirea, cu intenția de a ne pune în fața faptului împlinit, contând, desigur, mai mult pe simpatia de care se bucura în țară, și chiar în armată, despre care era bine informat, contînd pe fratele său care i’a fost loial – și puțin și pe complotul minor și destul de pueril, pe care’l încropise cu cîțiva militari devotați. După ce a sosit și a fost instalat de respectivii militari la Cotroceni, m’am prezentat la el și i’am propus formula restaurației: angajamentul solemn de a respecta clauzele pe care le cunoștea, intrarea în Regență în locul lui Sărățeanu, pînă la anularea divorțului și restabilirea conviețuirii cu Principesa și pînă la trecerea prin Parlament a dispozițiilor de abrogare a legilor legate de renunțarea lui la tron; pînă la urmă, proclamarea lui ca rege și încoronarea cu Elena.”
În cadrul înțelegerilor privind întronarea succesorului regelui Ferdinand ar fi intrat și plănuita încoronare a lui Carol la Alba Iulia, pentru care manifestele au fost imprimate în Ungaria.
Întreaga acțiune a fost dejucată de serviciile rumîne de informații, care au obținut de la guvernul englez expulzarea lui Carol din Marea Britanie (unde acesta aștepta desfășurarea evenimentelor).
În schimb, Carol a dus imediat o politică proprie, nu a mai recunoscut cele promise (că’și va relua căsnicia cu regina Elena, mama regelui Mihai ș.a.) și l’a înlăturat pe Maniu rapid de la guvernare.
Ce spunea Iuliu Maniu în campaniile electorale?
Omul politic Iuliu Maniu a susţinut în 28 iunie 1936 un discurs istoric în faţa alegătorilor săi din Vinţu de Jos, judeţul Alba. Maniu a lăudat realizările Partidului Naţional Ţărănesc, i’a criticat pe liberali, dar şi pe Regele Carol al II-lea:
”Am crezut că voi veni la Vinţu de Jos la o adunare mică, la o sărbătoare restrînsă, unde vor veni alegătorii care au votat cu mine, din fosta circumscripţie a Vinţului de Jos, precum şi cîteva sate din jur, pentru ca să povestim împreună necazurile şi dorinţele noastre, dar în loc de asta constat cu bucurie că am în faţa mea o mare, impunătoare şi însufleţită adunare, o măreaţă manifestare a sufletului rumînesc. Văd în jurul meu ţărani veniţi din depărtări arzînd de dorul să asculte cuvîntul adevărului, izvorît din căldura sufletului, văd o numeroasă şi distinsă pleiadă de intelectuali din tot cuprinsul Banatului şi al Ardealului, văd o ceată puternică de tineri, cărturari, ţărani şi chiar universitari, fapt care îmi serveşte spre mare mîngîiere, fiindcă asta dovedeşte solidaritatea tuturor generaţiilor pentru ideile de libertate şi dreptate socială, în jurul partidului naţional-ţărănesc.”
Astfel şi’a început discursul Iuliu Maniu în faţa oamenilor din circumscripţia electorală pe care a reprezentat’o în Parlament. Maniu a rămas impresionat de prezenţa unui bătrân preot, Nicolae Costea, şi şi’a exprimat respectul fată de cei care şi’au vărsat sîngele, marcând un moment de reculegere, după care le’a mulţumit celor care l’au votat în urmă cu 30 de ani şi tuturor celor prezenţi.
Discursul a continuat cu prezentarea drumului politic: recunoaşte implicarea în politică de 40 de ani, aminteşte ca de 30 de ani este deputat al cercului Vinţu de Jos, şi mărturiseşte că oamenii au fost părtaşi ai idealurilor şi împlinirilor sale.
Maniu le’a cerut auditorilor să’l asculte ”cu o inimă curat rumînească şi cu mintea limpede şi să’l urmeze, declarîndu’se mulţumit că cei din Ardeal şi Banat au ascultat de sfaturile sale. A reamintit susceptibilitatea cu care a fost privit la început, dar şi bucuria reuşitelor că ţăranul rumîn ”poate ara pentru copilaşii săi şi fericirea sa”.
Maniu considera că ţărăniştii au apărat drepturile sfinte ale poporului din Ardeal şi Banat şi a continuat cu prezentarea a ceea ce s’a făcut în cei doi ani de guvernare ţărănistă: alegeri libere la Parlament, judeţ şi comună, scăderea dării pe pămînt la jumătate, s’au şters prestaţiile de drum, s’a făcut o lege care a scăzut camîta la 10%, după care s’a realizat conversiunea datoriilor.
Alte realizări prezentate de Iulia Maniu au fost: reforma organizaţiei centrale de stat prin reducerea miniştrilor de la 16 la 11, autonomia comunelor şi judeţelor, modificarea legii jandarmilor şi a siguranţei, oprindu’i pe agenţi să lovească oamenii, adoptarea unei noi legi pentru îngrijirea sănătăţii poporului şi realizarea unui plan de înzestrare a armatei, în cazul necesităţii de apărare a ţării.
”Am stors bacşişul şi am stârpit corupţia”, după care i’a acuzat pe liberali de încălcarea drepturilor, de corupţie, cenzură şi dictatură. Referindu’se la rege, Maniu a spus că nu e bine să îi ţină aproape pe ”sfătuitorii cei răi”, care au alte interese, nu pe ale ţării.
A completat că, naţiunea a căzut în amorţeală şi deznădejde sufletească şi s’a declarat cu toată convingerea contra comunismului şi contra dictaturii.
”Noi am luptat pe Câmpia Libertăţii în 1848 şi am jurat atunci şi apoi la Alba-Iulia în 1918 şi în 1928, că ţinem la libertate şi că ne vom păstra drepturile noastre. De aceea vă sfătuiesc pe dvs. să vă ţineţi de acele jurăminte şi să vă păstraţi drepturile constituţionale. Pentru a înlătura sărăcia, mizeria care stăpîneşte ţara întreagă, trebuie să facem mari reforme, mari schimbări economice şi sociale. Ştiu că nu sunt bani şi că este nevoie de o reformă monetară. Este nevoie de mari lucrări publice, drumuri, porturi, căi ferate, edificii publice, pentru ca poporul să aibă unde lucra şi cîştiga şi să poată consuma ceea ce produce ţărănimea. Ar trebui introdusă economia social-organizată, care să fie condusă de puterea publică, pentru binele tuturor şi administraţia ţării trebuie să fie în mîna poporului. Avem raporturi de bună prietenie cu toate popoarele, ferme, şi care nu trebuie să permită nimănui să se atingă de ţara noastră. Nu putem face o politică externă cu autoritate, cîtă vreme nu avem o armată puternică şi cîtă vreme nu respectăm tratatele şi contractele încheiate fiind de părere că doar în timpul guvernării ţărăniste înţelegerile au fost respectate”, a mai spus Iuliu Maniu.
Politicianul a mai spus că Partidul Naţional ţărănesc a scos din iobăgie rumînii şi are programul cel mai minunat, prin urmare ”calea strămoşilor nu trebuie abandonată”.
A condamat încălcarea legilor de către cei puternici şi a pus mai presus de orice renumele şi viitorul ţării:
”Şi dacă ar veni la dvs. unii să vă abată, spuneţi’le să vă lase în pace, să vină în tabăra noastră luptătoare, în care au loc toţi aceia care cinstesc legile lui Dumnezeu”, a mai afirmat Iuliu Maniu.
Oamenii au fost de acord cu discursul acestuia şi au ovaţionat.
Iuliu Maniu văzîndu’și cariera sa trasă pe linie moartă s’a opus ulterior în permanență guvernării autocratice a regelui Carol al II-lea, iar în particular înființării în 15 decembrie 1938 a Frontului Renașterii Naționale, o formațiune totalitară, care dădea startul unipartidismului rumîn.
În aceeași zi de 15 decembrie 1938, Iuliu Maniu și alți cincizeci de membri importanți (ardeleni și bănățeni) ai Partidului Național Țărănesc, au prezentat regelui Carol al II-lea un memorandum: Patria de lux. Memorandul rumînilor din Transilvania (Ardeal, Banat, Crișana, Satu-Mare, Maramureș) prezentat M.S. Regelui Carol II în 15 decembrie 1938, în care este sever criticată dictatura regală și centralizarea excesivă a țării.
După eșecul politicii lui Carol al II-lea și pierderile teritoriale din 1940, Maniu a refuzat colaborarea cu regimurile instalate după 6 septembrie 1940.
În timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea, Corneliu Coposu a notat riguros toate nemulțumirile, criticile și întîlnirile dintre Iuliu Maniu și regele dictator. În mai multe rînduri, Coposu insistă pentru a afla detaliile legate de venirea ilegală în țară a prințului Carol, pe care, în calitate de prim-ministru al guvernului României, Iuliu Maniu ar fi putut să’l aresteze, și vrea să afle motivele pentru care nu s’a întîmplat acest lucru.
Iată cum îi explica Maniu lui Coposu această decizie:
”Puteam să’l arestez la 6 iunie. Nu ar fi fost oportun. Ar fi fost chiar o greșeală politică pe care partidul ar fi plătit’o scump. În anul 1930, lumea românească, în marea ei majoritate, nutrea o simpatie evidentă pentru cel socotit atunci <<Prințul sacrificat de liberali.>> Țara îl dorea. El era considerat o victimă a manevrelor lui Brătianu și încarna multe nădejdi. Opinia publică trecea, cu destulă ușurință, peste aventurile lui anterioare. Ba chiar îi apreciau romantismul și cavalerismul dovedit. Țara era pornită contra liberalilor, uzați de o guvernare prelungită și destul de abuzivă, și îmbrățișa cu ostentație pe toți adversarii guvernanților și în primul rând pe prințul moștenitor, prin a cărui îndepărtare din țară fusese întronat un copil, tutelat prin regență’.”
Coposu explică în notele sale de ce lecțiile de politică și istorie primite de la Iuliu Maniu l’au ajutat să înțeleagă una dintre cele mai complicate perioade din istoria națională.
Datorită apropierii de Iuliu Maniu, Corneliu Coposu (amîndoi în poza de mai sus) a fost martor ocular și participant la nenumărate evenimente politice importante (negocierile lui Iuliu Maniu cu regele Carol al II-lea; pactele politice încheiate de Partidul Național Țărănesc cu alte partide din opoziție pentru limitarea efectelor dictaturii personale regale a lui Carol al II-lea; pregătirea actului de la 23 august 1944; înscenările făcute de comuniști împotriva partidelor istorice, în particular, împotriva Partidului Național Țărănesc), fapt care i’a permis, ulterior, să dea informații inedite, să corecteze erori factuale ori istoriografice, interpretări greșite sau tendențioase ale istoriei și politicii interbelice, din timpul celui de’al Doilea Război Mondial, din perioada postbelică și din cea comunistă.
În timpul celui de’al Doilea Război Mondial
Astfel, o mărturie a lui Corneliu Coposu din perioada statului național legionar arată că Partidul Național Țărănesc a fost una dintre țintele terorismului criminal legionar.
În notele inedite ale lui Corneliu Coposu, publicate abia în 2014, ”Seniorul” povestește că la zece minute după ridicarea de acasă a lui Madgearu, care, la vremea respectivă, era secretarul general al Partidului Național Țărănesc, Iuliu Maniu a fost sunat de doamna Madgearu, care i’a povestit că soțul îi fusese ridicat de acasă de către legionari.
După ce Maniu și Coposu s’au dus la locuința lui Madgearu, iar președintele PNȚ l’a sunat pe secretarul general al Ministerului de Interne, colonelul Rioșianu, care i’a explicat că autoritățile (nelegionare) nu știau nimic despre acest caz.
Maniu l’a trimis pe Coposu atât la Ministerul de Interne, de unde a primit din partea lui Rioșianu două pistoale și cartușe, precum și instrucțiuni precise despre cum să procedeze dacă vin legionarii și la Maniu:
”Trageți în ei, ca în cîini, pe răspunderea mea!”
Seara pe la ora 18 s’a primit înștiințarea oficială a asasinării lui Virgil Madgearu.
Maniu și Coposu s’au deplasat de urgență la locul asasinatului.
Începînd cu 1940, Maniu, de asemenea, a fost un opozant al regimului lui Ion Antonescu, între Maniu, Brătianu și Ion Antonescu existînd un schimb extensiv de corespondență privitoare la deciziile politice ale conducătorului statului.
În jurnalul lui Corneliu Coposu se regăsesc detaliile privind rolul central jucat de către Iuliu Maniu în organizarea loviturii de stat de la 23 august 1944, prin care Rumînia ieșea din alianța cu Germania lui Hitler și intra în alianță cu puterile occidentale și URSS, care au implicat partidele politice, grupuri din diplomație, armată, casa regală; Iuliu Maniu l’a convins pe tînărul rege Mihai I să participe la înlăturarea de la putere a mareșalului Antonescu, ceea ce a conferit legitimitate politică actului de la 23 august 1944; diplomatul Grigore Niculescu Buzești a fost unul dintre cei care făceau legătura între Iuliu Maniu și regele Mihai.
Coposu povestește și explică în mod clar circumstanțele în care și motivele pentru care Iuliu Maniu a refuzat să prezideze guvernul instalat după 23 august 1944; acel guvern ar fi fost sabotat de către sovietici și complicii lor comuniști.
În perioada comunistă, arestarea, întemnițarea
După 23 august 1944 Maniu a luptat împotriva preluării țării de către comuniști, proces pe care a refuzat să’l accepte, încrezător în sprijinul marilor puteri occidentale.
La 1 noiembrie 1944, Iuliu Maniu îl întreba printr’o telegramă pe vicemareșalului Donald Stevenson dacă guvernul britanic are de gînd să predea Rumînia Uniunii Sovietice, răspunsul fiind negativ.
Pe 8 noiembrie însă ministerul de externe al Marii Britanii (Foreign Office) îi scria reprezentantului său la București (John Le Rougetel) într’o telegramă strict confidențială că înțelegerea dintre Churchill și Stalin privind Grecia și Rumînia orientează politica britanică.
S’a opus instalării guvernului Groza la 6 martie 1945, protestând mereu împotriva încălcării democrației, inclusiv prin memorii adresate puterilor occidentale. A obținut, alături de PNȚ, o victorie zdrobitoare în alegerile din 19 noiembrie 1946, rezultate eliminate însă prin falsificarea alegerilor de comuniști.
În urma înscenării de la Tămădău a fost arestat, la 14 iulie 1947, de autoritățile comuniste și judecat pentru „înaltă trădare” în procesul început la 29 octombrie 1947.
Prin sentința dată la 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu era condamnat la închisoare pe viață. Avea 74 de ani și a fost trimis la penitenciarul din Galați, pe baza ordinului de arestare 105.515/27 noiembrie 1947.
Celula morții lui Iuliu Maniu, Memorialul Sighet
În august 1951 este transferat, împreună cu Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Camil Demetrescu, Niculescu-Buzești, N. Carandino și alții din ”lotul Maniu”, la Sighet.
În ultimele luni de viață, colegul său de celulă a fost N. Carandino, în ale cărui memorii se găsesc relatările privind ”testamentul politic” și ”testamentul religios” ale ”Domnului Președinte”, precum și detalii importante din viața, activitatea politică, gîndirea morală, religioasă, politică a lui Maniu.
Certificatul de deces al lui Maniu
Iuliu Maniu s’a stins din viață la 5 februarie 1953 la Sighet, în vârstă de 80 de ani, cadavrul său fiind aruncat într’o groapă din Cimitirul Săracilor, de la marginea orașului Sighet.
În data de 12 noiembrie 1998, prin decizia nr. 40/1998, Curtea Supremă de Justiție a dispus reabilitarea lui Iuliu Maniu și a înlăturat pedeapsa complementară a confiscării averii, pronunțată în 1947.
Monumentul lui Iuliu Maniu din București
La 1 decembrie 1998 a fost dezvelit Monumentul lui Iuliu Maniu din București. De asemenea, un important bulevard al Bucureștiului îi poartă numele.
La Bădăcin a fost recuperată casa Iuliu Maniu, în care urmează să fie amenajat un muzeu.
Membrii Academiei Române din 1866 pînă în prezent, Academia Română
Andreea Dobeş, p. 7, p. 9, p. 11.
Familia lui Iuliu Maniu
REGIMUL DE EXTERMINARE DE LA ÎNCHISOAREA GALAŢI
Silviu Macrineanu: Iuliu Maniu şi şcoala sa de suflet, cu mentorul Petri Mór şi dirigintele Kincs Gyula, Corbii albi, 5 ianuarie 2019
La Universitatea Eötvös Lorand din Budapesta, pe atunci numită Universitatea Pázmány Péter
Şematismul Arhidiecezei de Alba Iulia şi Făgăraş pre anul Domnului 1900, Blaş [Blaj], pag. 103.
„Why Angels Fall – A Journey Through Orthodox Europe From Byzantium To Kosovo”. Victoria Clark. Picador 2001 (first published 2000 by Macmillan); this electronic edition published 2011 by Picador (an imprint of Pan Macmillan, a division of Macmillan Publishers Limited).
Vezi Ioan Scurtu, ”Studiu introductiv” la Carol al II-lea, Regele României. Însemnări zilnice, 1937-1951, volumul II, p. 7, 8.
Corneliu Coposu, File dintr-un jurnal interzis. 1936-1947, 1953, 1967-1983, ediţie îngrijită de Doina Alexandru, Bucureşti, Editura Vremea, 2014, pp. 152-155, 116-118, 133, p. 156
Iuliu Maniu, Patria de lux. Memorandul rumînilor din Transilvania (Ardeal, Banat, Crişana, Satu-Mare, Maramureş) prezentat M.S. Regelui Carol II în 15 decembrie 1938, ediţie îngrijită şi prefaţată de Sabin Gherman, 84 de pagini, 2001.
Vezi Doina Alexandru, ”Prefaţă” la Corneliu Coposu, File dintr’un jurnal interzis, pp. 5-9.
Giurescu 1996, pp. 40-41
În rîndurile de față nu vom face o demonstrație pro domo a afirmației ce decurge lesne din titlu, ci vom puncta cîteva din mărturiile care ne’au rămas peste timp din legendele care ne spun explicit pe alocuri cine sîntem noi, și cine sînt frații noștri din Europa în pofida curgerii mileniilor, ținînd cont evident și de o vorbă rumînească care spune că sîngele apă nu se face.
Avem convingerea că cei care vor citi aceste rînduri vor trage singuri concluzia din titlu.
Deși Eneida, este considerată epopeea națională a romanilor, fiind un poem epic aparținînd scriitorului latin Vergilius, în conținutul acesteia descoperim geneza troienilor și a romanilor din geți sau pelasgi hiberboreeni, cum mai erau denumiți primii oameni ai lumii.
Citiţi aceste texte aparent lapidare pentru că, deşi, sînt pentru noi de importanţă capitală, nu le întîlnim nicăieri interpretate în sensul pe care’l propunem.
”Nebiruiţilor troieni, ţara din care a pornit obîrşia neamului vostru, tot ea o să vă primească la întoarcere în rodnicu’i sîn; căutaţi urmele străvechii voastre mame. Acolo seminţia lui Enea va domni peste toate ţinuturile, şi copiii copiilor lor şi cei ce se vor naşte dintr’înşii. Astfel glăsui Apolo şi o mare bucurie învălmăşită de chiote se ridică printre noi …”
Pasajul din Eneida este grăitor prin amplitudinea spaţială şi temporală a viziunii, dar şi prin concentrarea într’un singur gînd a unei vaste istorii viitoare: troienii se vor întoarce ca într’o Ţară a Făgăduinţei la obîrşia neamului lor, în Hiperboreea, unde ”seminţia lui Enea va domni peste toate ţinuturile, şi copiii copiilor lor şi cei ce se vor naşte dintr’înşii.”
Apolo se adresează, evident, troienilor, dar o face cu o afectivitate aparte, de parcă s’ar include şi pe sine în acea revenire la origini, pentru că ţara din care a pornit obîrşia neamului troienilor era Geția, ”străvechea mamă” şi a mamei lui însuşi, ţara care lui i’a consacrat o cetate, Apulon, unde un trib se numeşte ”Ai lui Apolo”, iar țara poate Apollonia sau Apulia.
După ocuparea romanilor a Geției o parte de ţară va fi redenumită Dacia Apulensis în amintirea Țării lui Apollo.
Pe harta de mai sus se observă împărțirea teritoriului getic de la nord de Dunăre cum a fost împărțit de romani: Dacia Apulensis în amintirea tribului apulilor în locul unde azi ”secuii” vor autonomii fanteziste, Dacia Porolissensis, Dacia Malvensis.
Pentru că nu avem texte getice care să ne amintească de Apollo sau Apolo, numit în elena veche: Ἀπόλλων, adică Apollōn, iar în latină Apollō, vom face referire la acest zeu menționat și în mitologia elenă și în mitologia romană, zeul zilei, al luminii și al artelor, protector al poeziei și al muzicii, conducătorul corului muzelor, o personificare a Soarelui, numit fiind și Phoebus-Apollo.
Numeroși autori antici eleni susțineau că Apollo venea adeseori în Geția hiperboreeană, acolo unde s’a născut Ares, iar Artemis, sora sa geamănă, își petrecea și ea o mare parte din timp printre geți.
Au supraviețuit din antichitate cîteva referiri la Gemenii Zalmoxis, născuți la Argedava, iar istoricul austriac Eduard Robert Roesler declara în Romänische studien din 1871 că a descoperit în religia geților și o zeitate feminina numită Zalmoxis. Prin urmare, geții nu erau monoteiști, ci politeisti, la fel ca restul geților din Europa și Asia, în religia cărora trebuie să cautăm zeitățile getice dispărute din istorie.
Apolo era doar unul dintre ei.
După cum știm denumirea mitologică a Munților Carpaţi era ”Munţii Rifei”. Numerosi autori vorbesc de munții Rifei din ținuturile Hiperboreene de cînd se știe că Munții Carpați erau numiti în antichitate Monthes Riphaei.
De asemenea, cei vechi înțelegeau prin Axis Boreus, Cardines Mundi, Chion – Ouranon etc., polul spiritual al lumii.
Iar despre Hyperborei, populaţia care locuia în extremul – septentrion, se găsesc menţionări în numeroşi autori ai antichităţii latinești şi elineşti.
Prima mărturie apare la Hecateu din Milet (sec.VI î.Hr.), care îi situează în extremul nord al pămîntului, între Ocean şi Munţii Rifei.
Date asemănătoare, dar mai ample, au fost furnizate de Herodot, care scrie:
”Aristeas din Proconez, fiu al lui Castrobiu, compunînd un poem epic, spune că a ajuns îndemnat de Phoebus în apropiere de Isedonii şi că dincolo de Isedonii locuiesc Arimaspii, oameni cu un ochi, şi dincolo de ei grifonii păstrători ai aurului, iar în sfîrşit, dincolo de ei Hiperboreii, care se întind pînă la mare. Toţi aceştia, exceptînd Hiperboreii, începînd cu Arimaspii, îşi agresează încontinuu vecinii; şi astfel de către Arimaspi au fost izgoniţi din ţara lor Isedonii, de către Isedoni Scyţii; iar Cimerienii, care locuiau spre marea australă, împinşi de Scyţi, şi’au părăsit ţinutul lor.” (IV,13).
Din Eneida aflăm, însă, despre:
”Rifeu, omul cel mai drept dintre troieni şi slujitorul preacredincios al adevărului.”
Dante îl aşază în Paradis.
Guénon bănuieşte echivalenţa dintre Rifeu şi Orfeu şi se întreabă asupra legăturii ce va fi fiind între aceştia şi Munţii Rifei.
În apropiere de Troia era o insulă care se chema Carpatos, iar marea din jur, Carpatia.
Mai aflăm că Scorilo sau Corilus are un înaintaş în troianul Coroebus:
”dîrz june, Coroebus cel tare,/
fiul lui Mygdon: acesta de’abia sosise la Troia/
Straşnic aprins de’a Cassandrei iubire – cu’o patimă oarbă:/
Ginere vrînd să’i ajungă lui Priam…”
Despre Eneida să mai spunem că ne arată povestea Romei, o legendă alcătuită din 12 cărți, grupate în două părți, corespunzătoare celor două epopei ale lui Homer, un model literar al poetului latin.
Primele șase cărți prezintă călătoria lui Aeneas de la plecarea din Troia pînă la sosirea în Latium unde vor fi pomeniți întîia oară latinii.
Latinii erau acea populație italică antică din Latium Vetus (Vechiul Latium), care a migrat în această regiune în secolele al VIII-lea sau al IX-lea î.Hr. dinspre nord. Deși locuiau în orașe-state independente, latinii aveau aceeași limbă, aceeași religie și un puternic simț al înrudirii exprimat prin mitul că toți erau descendenții lui Latinus, socrul lui Aeneas.
Asemănătoare cu Odiseea, această parte a epopeei infățișează evenimentele care au avut loc în al șaptelea an de rătăciri pe mare. După ce flota lui Aeneas este aruncată de furtună pe țărmurile Africii, regina Cartaginei, Didona, îi găzduiește pe troieni și organizează în cinstea lor un banchet.
Ultimele șase cărți prezintă luptele dintre troieni și populațiile din Latium, conduse de Turnus, regele rutuliilor.
După ce pleacă din Cartagina, Aeneas (Eneas) debarcă la gurile Tibrului, unde domnea Latinus; fiica acestuia, Lavinia, urma să devină soția lui Aeneas; Turnus, logodnicul Laviniei, pregătește războiul împotriva lui Aeneas. Din această luptă, eroul troian iese victorios, apropiindu’se de îndeplinirea misiunii sale istorice.
Latinus era venerat asemenea lui Jupiter Latiaris pe Mons Albanus (Monte Cavo) într’un festival anual la care luau parte toți latinii, inclusiv romanii.
Ambițiile teritoriale romane au provocat cu timpul unirea celorlalți italici împotriva sa (341 î.Hr.), însă în cele din urmă victoria a aparținut Romei (338 î.Hr.). În consecință, unele dintre statele independente italice au fost încorporate în statul roman, iar locuitorii lor au devenit cetățeni romani cu drepturi depline.
Alții au devenit aliați ai Romei, bucurîndu’se de anumite privilegii. Treptat, odată cu răspîndirea puterii Romei în Italia, ”latin” a încetat să denumească o etnie, devenind un termen legal.
Eneida este o legendă pentru noi de temelie în accepţia proprie a termenului, dar total necunoscută multor împătimiți ai istoriei antice.
Eneida însă, nu este singura legendă antică din care să tragem concluzia cine erau strămoșii noștri, ai troienilor și ai romanilor.
Hecateu din Abdera (sec. IV-III î.Hr.), autor al unei opere despre Hiperborei, din care ne’au mai parvenit numai unele fragmente, îi situează şi el la nord, într’o insulă a Oceanului ”nu mai mică decît Sicilia”.
Pe această insulă, din care se poate vedea luna de aproape, cei trei fii ai lui Boreus practică un cult al lui Apolo, însoţiţi de cîntecul unui stol de lebede venite din munţii Rifei (Munții Carpați).
Alte citate se găsesc în primul Imn homeric către Dionisos, în Pindar, în Eschil, în Diodor Sicilianul, în Lucian.
De partea sa, Strabon îi situează pe Hiperborei între Marea Neagră, Dunăre şi Adriatică:
”Toate popoarele din nord aveau numele din partea istoricilor greci de Scyţi sau Celtoscyţi, dar scriitorii încă mai vechi făceau distincţii între ei, numind Hiperborei pe cei ce trăiau în zona Pontului Euxin, a Istrului şi a Adriaticii.” (Geografia 11,6,2).
Între latini găsim acest text în Virgiliu:
”Aceştia sînt oamenii sălbatici care sub septentrionul hiperborean sunt biciuiţi de vîntul rifeu şi îşi acoperă corpul în blănuri blonde aprinse de animale.” (Georgice 3, 381-383).
Dar mărturia cea mai bogată e aceea a lui Pliniu cel Bătrîn:
”Apoi sunt munţii Rifei şi regiunea numită Pterophoros din cauza frecventelor căderi de zăpadă, asemănătoare cu fulgii, o parte din lume fiind condamnată de natură să stea cufundată în întuneric, sub acţiunea îngheţului şi gerului Aquilonului. În spatele acelor munţi şi dincolo de Aquilon, un popor fericit (după cît se crede), numit Hiperborei, trăieşte pînă la bătrîneţe, faimos pentru minuni legendare. Se crede că în acel loc sunt polii lumii şi limitele extreme ale revoluţiilor stelare, cu şase luni de lumină şi o singură zi fără soare; nu, cum au spus necunoscătorii, de la echinocţiul de primăvară pînă în toamnă: pentru ei soarele răsare o singură dată pe an, la solstiţiul de vară, şi apune o dată, la solstiţiul de iarnă.” (Naturalis Historia IV, 88).
Aquilon este un nume care derivă din Aquilo, forma latină a vîntului din nord-est.
Pentru a localiza și mai bine aceste denumiri antice este necesar a aminti cum erau numite de antici principalele vînturi cardinale.
În mitologia elenă, Anemoi, în limba elenilor: ”aνεμοι = vînturi, erau cei patru zei eleni ai vîntului din cele patru direcții cardinale.
– Boreas (elenă: Βορέας, Boreu) era zeul elen al vîntului rece de nord și aducător de iarnă. Echivalentul său roman era Aquilo sau Aquilon, mai rar se folosea numele Septentrio.
De la poziționarea geografică a geților nordici în raport cu cei care trăiau la Marea Egee sau Marea Mediterană li se trage și supranumele de Hiper Borei, iar a țării lor HiperBoreea.
Celelalte vînturi cardinale erau:
– Notus (elenă: Νότος, Nótos) era zeul grec al vîntului de sud. Echivalentul său roman era Auster, în limba rumînă Austru.
– Zephyrus sau doar Zephyr (greacă: Ζέφυρος, Zéphuros, „vîntul de vest”), în latină Favonius, era zeul elen al vîntului de vest.
– Eurus (elenă: Εύρος, Euro) era o zeitate greacă care personifica vîntul de est considerat ghinionist. Se considera că aduce căldură și ploaie, iar simbolul său era un vas inversat, din care curgea apă. Echivalentul său roman era Vulturnus (a nu se confunda cu Volturnus, un zeu tribal al rîului care mai tîrziu a devenit o zeitate romană a râului Tibru).
Dar să ne întoarcem și la descrierea lui Pliniu:
”E o regiune luminoasă cu clima blândă, ferită de orice flagel. Au drept case crînguri şi păduri, venerează zeii în comun, discordia şi orice boală le sunt necunoscute. Nu e moarte, decît după oboseala vieţii, după ospeţe şi după o bătrîneţe liniştită; se aruncă în mare de pe o stîncă; acest fel de înmormîntare e cel mai fericit (…) Nu te poţi îndoi de acel popor: atîţi autori ne transmit că ei sunt singurii care trimit la Delos, lui Apolo, venerat de ei între toţi, ofrandele ritualurilor. Le duceau fecioare, venerate de ospitalitatea poporului, pînă cînd, fiind încălcată făgăduinţa, oamenii s’au hotărît să depună ofrandele sacre la hotarul vecinilor, pentru ca aceştia să le treacă vecinilor lor, şi aşa până la Delos.” (Naturalis Historia IV,89-91).
După părerea noastră, un ecou al temei hiperboreene s’ar putea distinge chiar în Odiseia. După cum s’a observat, primul autor clasic la care ideea de septentrion pare să aibă conotaţii reductibile la termeni reali este autorul Odiseii, ale cărui versuri dau o idee precisă despre ceea ce semnifica Nordul pentru mediteraneeni.
Cînd Ulise coboară în infern, găseşte intrarea în ţinutul Cimerienilor, întunecat şi îngheţat. Atît despre Cimeria, ca şi despre Lestrigonia, unde vara domneşte o luminozitate continuă, Homer pare să fi avut informaţii de la negustorii ce frecventau porturile Mării Negre septentrionale, unde elenii se stabiliseră din secolul VIII î.Hr. *1.
În realitate, despre cele ce se întîmplă în zonele septentrionale ale globului terestru elenii ar fi putut să aibă informaţii chiar din epoca miceniană, cînd importau chihlimbarul din Baltica.
Şi nu e exclus ca în cartea a zecea a Odiseii să se fi păstrat un element relativ la staţiunea originară a popoarelor indoeuropene în zona arctică şi subarctică; aşa cum elemente asemănătoare s’au păstrat în imnurile vedice, după cum a demonstrat Bîl Gangîdhar Tilak *2.
Şi cum să nu aminteşti dialogul dintre Zarathustra şi Ahura Mazda în Vendidad (II,39-41)?
”O, creator al lumii, demn de Asa! Ce candelabre sînt acestea, demne de Asa, care strălucesc acolo, în tăria zidită de Yima?
Atunci răspunse Ahura Mazda – Sunt candelabre eterne şi trecătoare. O singură dată răsar şi apun cu soarele, cu luna şi cu stelele. Şi aceasta e o zi care în realitate e un an.”
Importanţa acestui fragment nu’i scapă lui Herman Wirth, care îl comentează în următorii termeni:
”Mersul celest al constelaţiilor atît de limpede descrise lasă o unică posibilitate pentru determinarea locului de observare, care poate coincide numai cu regiunea arctică. Vrem să reamintim încă o dată mersul astrelor, aşa cum se arată privirii omului arctic. Pentru toate populaţiile rasei nordice, septentrionul este direcţia sacră după care ele se orientează. Acolo sus e locul lui Dumnezeu, punctul cardinal al orientării terestre.”
La Telepylos Laistrygonia, după cum spune aedul, ”întorcîndu’se acasă unul din doi păstori îl cheamă pe un altul, şi acesta ieşind îi răspunde. Astfel un om nedormit ar încasa plată dublă: una păscînd boii şi alta păscînd albe turme de oi, căci cărările Nopţii şi ale Zilei sunt apropiate.” (Odiseia, X, 82-86).
Cu alte cuvinte, un păstor care ar fi în stare să fie treaz continuu ar putea face două treburi, pentru că în ţara lestrigonilor durata luminii diurne e de circa douăzeci şi patru de ore. (Imaginea celor două cărări ale Zilei şi ale Nopţii se clarifică în acest sens, dacă o confruntăm cu Hesiod – Theogonia 746 şi urm.).
Fenomenul descris de Hesiod îşi găseşte răspunsul în ceea ce în mod efectiv se întîmplă în septentrionul extrem; chiar şi numele de Lamos, citat în fragmentul amintit, readuce în mod curios, după cum s’a observat, pe acela de Lamǿy, o insulă apropiată de coastele septentrionale ale Norvegiei *3.
În sfîrşit, nu trebuie trecut cu vederea faptul că Telepylos Laistrygonia ar putea foarte bine semnifica ”Laistrygonia Poarta Îndepărtată”, în care caz avem o sintagmă analogă cu ”ultima Thule”.
Un antic text taoist, Lieh-tzu sau Adevărata carte a sublimei virtuţi a golului şi vidului, conţine o lungă descriere a unui ţinut din extremul septentrion, care se găseşte la nord de marea septentrională:
”nu ştiu la cîte mii sau zeci de mii de li de provinciile centrale.”
Această ţară, în care condiţiile climatice sînt blînde (”nu e vînt şi ploaie, îngheţ şi rouă”), ”dă viaţă la păsări şi animale, la insecte şi la peşti, la iarbă şi la copaci”.
Geografia acestei ţări aminteşte, sub unele puncte de vedere, anumite descrieri ale Paradisului:
”Între cele patru laturi e complet plană, fiind înconjurată de dealuri abrupte. În mijlocul ţinutului este un munte în formă de urcior, numit Hu-ling, pe vîrful căruia e o deschidere în formă de brăţară rotundă, numită Peştera Abundenţei, din care izvorăşte o apă numită Fîntîna Supranaturală: are o mireasmă mai puternică decît aceea a orhideelor şi a aromatelor, o savoare mai puternică decît aceea a mustului. Acest singur izvor, împărţindu’se, formează patru cursuri de apă, care curg de pe munte şi irigă tot ţinutul.”
Care țară are hidrografia mai abundentă decît Rumînia, întrebăm și noi retoric?
Locuitorii Extremului Septentrion, continuă Lieh-tzu, trăiesc o viaţă fericită.
”Avînd un caracter binevoitor şi generos, nu dau naştere la conflicte şi nu sunt agresivi; avînd inima sensibilă şi osatura delicată, nu sunt orgolioşi şi nici servili (…).”
Temele paradisului hiperborean şi al originii polare, atestate în formele tradiţionale cele mai vechi, sînt reprezentate în mod unitar şi definit, în forme tradiţionale mai recente, cum e cea islamică, care a situat în extremul septentrion ”ţinutul celest” Hûrqalyâ.
Această doctrină, expusă în epoca contemporană de şcolile şiite shaykhî şi ishrâqî, reia tema mazdeistă a ”Pămîntului transfigurat”: într’adevăr, geograful Yaqût afirma că muntele Qâf, ”mama tuturor munţilor”, din care pleacă drumul polar spre Allâh, s’a chemat într’o vreme Alborz.
De partea sa, Henry Corbin, atrage atenţia că Orientul despre care vorbeşte cosmologia lui Avicena trebuie căutat în ”dimensiunea polară”, şi nu în răsăritul arătat de hărţile noastre geografice.
”Într’adevăr, explică Henry Corbin, acest Orient este polul ceresc, ”centrul” oricărei orientări conceptibile. Trebuie să’l căutăm în direcţia Nordului cosmic, aceea a ”Pămîntului luminos” *5.
În Cartea despre Omul Perfect (Kitab al-insân al-Kâmil), ’Abd al Karîm al Jîlî (1365-1403) vorbeşte de un loc care în Coran (VII,44-46) este desemnat cu numele al-A’rîf (Înălţimile), iar în LIV, 55 e definit ”sălaşul de adevăr lîngă un rege puternic”; cel ce locuieşte în acest loc este un ”om treaz”, un ”veghetor” (în arabă yaqzân, echivalent cu homericul àypnos); pe de altă parte, ţinutul vecin al îngerului Yûh, pe care domneşte Sayyidnâ al-Khidr, este ţinutul soarelui de miezul nopţii, unde nu e în vigoare obligaţia rugăciunii rituale de seară (salât al-maghreb), pentru că aici aurora precede seara.
”Unde era, unde nu era, dincolo de cele şase ţări şi o a şapta parte, dincolo de Muntele de Cristal, dincolo de Marea Operenciás, a fost odată…” *6
În motivul celor ”şase ţări şi o a şapta parte” (hetedhétország) sau al celor ”şapte lumi” (hétvilág), care apare de obicei la începutul poveştilor populare ungureşti, folclorul maghiar a păstrat reziduul fosil al unui element de doctrină tradiţională amplu difuzat în culturile Eurasiei.
Cele ”şapte ţări” sau cele ”şapte lumi” ale tradiţiei maghiare se întâlnesc şi în geografia sacră a Purâna-lor hinduse, care vorbesc de şapte dwîpa, aşadar de şapte ”insule” continentale ieşite din apă una după alta.
Dar motivul celor ”şapte ţinuturi” e prezent şi în geografia tradiţională iraniană, care distinge şapte keshvar (avest. karshvar), şapte ”climaturi” care sunt în realitate şapte zone ale Terei. Keshvar-ul central, care reprezintă spaţiul terestru accesibil actual oamenilor, e la rândul lui subîmpărţit (de exemplu de al-Bîrûnî) în şapte regiuni:
1) India, 2) Arabia şi Abisinia, 3) Siria şi Egiptul, 4) Iran, 5) Bizanţul şi lumea slavă, 6) Turkestan, 7) China şi Tibetul.
În esoterismul islamic cele ”şapte ţinuturi” reprezintă şapte categorii (tabaqît) ale existenţei terestre: fiecare e guvernată de un Pol (Qutb) şi cei şapte Poli sunt subordonaţi Polului Suprem (al-Qutb al-Ghawth).
Celor şapte Poli ai islamului (celor şapte rsi din India, celor şapte înţelepţi ai antichităţii greceşti, etc) corespund cei şapte Magyar (hetumoger) despre care vorbesc cronicile medievale, cei hét vezér ale triburilor ugrice conduse de Almos și Árpád.
Dincolo de cele ”şapte ţinuturi”, dincolo de cele „şapte lumi”, printre celelalte personaje fabuloase este şi Ion cel Puternic (Erös János, Erös Jancsi). În acest personaj (care corespunde lui Batyr Ivan din basmele ciuvase şi lui Starker Hans din basmele germane) găsim reflexul fabulos al unei întregi serii de ”copii divini” mitici, careia îi aparţin, cum a arătat Károly Kerényi *7, şi Kullervo din Kalevala şi Mir-susne-hum din mitologia vogulă.
Unele poveşti spun că Puternicul János e fiul unei văduve, ca Parsifal, ca Mani; altele spun că nu are nici tată, nici mamă, ca Melchisedec (Evrei 7,3), pe care unii îl identifică cu Sayyidnâ al-Khidr.
Pe de altă parte, figura ”copilului divin” se referă la o arché; şi adesea această arché e însoţită de referinţe „polare” şi hiperboreene.
Într’o poveste, Puternicul János se face ascultat de un urs pe care l-a găsit în pădure; unele variante explică extraordinara forţă fizică a băiatului, atribuindu-i paternitatea unui urs.
E bine ştiut că simbolul ursului corespunde, în una din valenţele sale, Nordului: o aminteşte Ursa Mare, dar şi terminologia geografică şi astronomică relativă la nord, care în diferite limbi îşi trage originea din grecescul àrktos (”urs”).
Dar după tradiţia hindusă, septentrionalul ”ţinut al ursului” fusese mai înainte ”ţinutul mistreţului”, Vîrîhî, pentru că mistreţul (vîrîha în limbă sanscrită) simbolizează a treia ”coborîre” a lui Vishnu în actualul manvantara, adică în ciclul prezent al umanităţii.
Această schimbare de nume, explică René Guénon, ar fi efectul unei revolte a castei războinice împotriva castei sacerdotale, revoltă căreia i’a pus capăt al şaselea avatîra al lui Vishnu, Parashu-Rama.
Ori, dacă Puternicul János s’ar fi limitat să supună ursul, rolul său ar fi fost identic celui al lui Parashu-Rama şi eroul poveştii ungureşti ar fi o variantă folclorică a unui avatîra.
Iar, pentru a rămîne în aria ugro-finică, János s’ar identifica cu Mir-susne-hum, care urmăreşte ursul şi îl învinge.
Dar János reuneşte în jurul persoanei sale atît ursul, cît şi mistreţii, aproape o demonstrare a faptului că ”cele două simboluri ale mistreţului şi ursului nu apar întotdeauna în mod necesar în opoziţie sau în luptă, dar, în anumite cazuri, pot chiar reprezenta autoritatea spirituală şi puterea temporală, sau cele două caste ale druizilor şi cavalerilor, în raporturile lor normale şi armonice” *8.
Aşadar, dacă îmbinarea simbolurilor în această poveste nu este întîmplătoare, ea ar trebui să se refere la o epocă îndepărtată în care între cele două funcţiuni exista încă o perfectă armonie.
În sfîrşit, o observaţie asupra numelui protagonistului.
În studiul său asupra ”Daciei hiperboreene” *9, Geticus (respectiv Vasile Lovinescu) a raportat numele Ion (Giovanni), care după interpretarea sa desemnează pe ”Regele Lumii” în tradiţia populară rumînă, la numele lui Ianus (Janus), zeul care domneşte în Latium în vîrsta de aur.
Dar s’ar putea adăuga că latinul Janus, independent de orice consideraţie propriu zis etimologică, prezintă o curioasă asonanţă şi cu maghiarul János; şi la această întîmplătoare analogie fonetică între cele două nume se adaugă o analogie substanţială între cele două figuri, pentru că atît Ianus cel cu două feţe (Janus bifrons) cît şi János care domină urşii şi mistreţii reprezintă o unitate primordială încă nu separată prin dualitate.
Teza lui Geticus / Lovinescu e cunoscută.
După părerea sa, Geția ar fi fost într’o anumită perioadă a antichităţii sediul unui centru spiritual de origine hiperboreană; în alţi termeni, Hiperboreenii, deplasîndu’se din sediul originar septentrional spre sud, s’ar fi oprit în teritoriul cuprins între Dunăre şi Carpaţi, unde ar fi făcut un sediu secundar.
Pentru a susţine o atare presupunere, autorul Daciei Hiperboreene trece în revistă un vast material documentar, extras substanţial din opera lui N. Densuşianu *10: folclorul, toponomastica, numismatica, izvoarele greceşti şi latine, chiar istoria Principatelor Rumîne, care, după Geticus / Lovinescu, susţin ipoteza prin care tradiţia getică ar fi supravieţuit pînă în timpurile relativ recente.
Geticus-Lovinescu îşi expune aceste păreri într’o serie de articole care au apărut în ”Études Traditionnelles” între 1936-1937.
Aceste scrieri au avut o rezonanţă mai amplă cincizeci de ani mai tîrziu, cînd, ca urmare a ediţiei italiene din 1984 şi a celei franceze din 1987, Vintilă Horia a vorbit despre ele cu admiraţie, în timp ce în Rumînia, Virgil Cîndea a atras atenţia asupra imaginii Geției arhaice prezentată de ”B.P.Haşdeu, Nicolae Densuşianu, Mihail Sadoveanu, Matila Ghyka, Mircea Eliade, Mihai Vîlsan, Mihai Avramescu, Vasile (şi chiar Horia) Lovinescu, Nichita Stănescu, pentru a nu cita decît pe acei autori care au cultivat philosophia perennis cu mijloace, ambiţii şi rezultate diferite” *11.
Ediţia franceză, în special, a trezit interesul unor cercetători ca Charles Ridoux şi Paul Georges Sansonetti; acesta din urmă, elev al lui Henry Corbin şi Gilbert Durand, a ţinut la Sorbona un curs despre ”Dacia hiperboreană”.
Indicaţiile conţinute în Dacia hiperboreană au primit o oarecare dezvoltare în Rusia, în scrierile lui Aleksandr Dughin, care încă din 1991 făcea să circule în samizdat a sa Giperborejskaia teorija *12.
Dughin scrie:
”Dacia hiperboreană a lui Geticus reprezintă polul comun a două cercuri opuse: cercul meridional mediteranean şi cercul septentrional (…) ruso-slav (în care intră şi componentele balto-scandinave) (…)
Oricum ar fi, ”Dacia hiperboreană” reprezinta limita meridională a Rusiei hiperboreene, concentrînd în sine energiile sacre ale Nordului şi motivele mitice solare hiperboreene. Dar, poziţia sa intermediară între cele două cercuri amintite mai sus explică în parte înrădăcinarea tendinţelor hiperboreene pe teritoriul rumînesc.” *13.
Tot în Rusia, Valerij Diomin a condus în 1997 o expediţie ştiinţifică în peninsula Kola, unde au fost descoperite resturile unei civilizaţii care urcă probabil cu douăzeci de mii de ani mai înainte. Referindu’se la rezultatele acelei expediţii, presa rusească anunţa că Hiperborea ”leagănul tuturor popoarelor hiperboreene (…) nu numai că a existat, dar se găsea pe teritoriul Septentrionului rusesc.” *14.
Așadar, aproape toate izvoarele istorice spun că geții erau prin excelență un popor hiperborean.
Pindar ne mai arată pe Apollo, după ce ridicase zidurile Troiei întorcîndu’se în patria sa de pe Istru (Istron Elaunon) la Hiperboreeni (Olymp. VIII. 47).
Strabon spunea în „Geografia XI.62” că: „primii care au deschis diferitele părți ale lumii spun ca Hiperboreeni locuiau deasupra Pontului Euxin si a Istrului”.
Clement din Alexandria numea pe profetul Geților, Zamolxis Hiperboreanul (Stromata IX.213).
Apolonius din Rodos spunea în ”Argonautice II.5 si 675″ că:
”Hiperboreeni sînt Pelasgi, locuitori ai nordului Traciei.”
Macrobiu vorbeste de regiunile udate de Don și Dunăre (Tanais et Ister) ca fiind ținuturi Hiperboreene (Comm in Somnium Scipionis II.7).
Plinius cel Bătran ne spune ca poporul Arimphaei-lor care locuia aproape de munții Rifei, descendenti din neamul hiperboreenilor (His.nat. VI.7).
Ovidiu se plangea după ce a fost exilat la Tonis ca e constrans să’și petreacă viaa sub Axis Boreus, la stînga Pontului Euxin (Trista IV.41 și 42).
În altă scrisoare el spune că se găsește chiar sub Cardines Mundi și ca vorbește în imaginație cu amicul sau sub axul boreal în Țara Getilor (Pontice II.19, 40,45).
Martial într’o epigrama adresata soldatului marcelin care pleca in expeditie în Geția scria:
”Soldat Marcelin, tu pleci acum sa iei pe umerii tai cerul Hiperborean si astrele Polului Getic.”
Tot Martial numeste triumful lui domitian asupra Geților ”Hiperboreus Triumfus” (Ep VIII.78) iar in „Ep VIII.50″ scrie:
”De trei ori a trecut prin coarnele perfide ale Istrului Sarmatic, de trei ori și’a scăldat calul în zăpada Geților; mereu modest, el a refuzat triumful pe care îl merita și nu a adus cu sine decît renumele de a fi invins lumea Hiperboreenilor.”
Vergilius în „Georgica IV,V.5, 17″ spunea de Orpheu:
”Singuratec, cutreiera ghețurile Hiperboreene și Donul acoperit de ghețuri și cîmpiile niciodată fără zăpada din jurul muntilor Riphei (Carpați) pînă ce femeile trace mîniate de disprețul său îl sfîșiară.”
Geograful Ptolemeu descrie în „Geografica III.10″ una din principalele cetăți ale Geției ca fiind situate pe Hierasus, (azi Siret) și se numea Piriboridava nume care arată o cetate Hiperboreană, prin termenul ”Bori” care’l conține.
Situată în marginea de nord-vest a satului Poiana, pe un platou de pe malul stîng, înalt şi abrupt, al rîului Siret, aproape de confluenţa acestuia cu Trotuşul, staţiunea de la Poiana, denumită şi Cetăţuia, constituie unul dintre cele mai importante obiective arheologice din partea de răsărit a Geției.
Datorită poziţiei ei strategice şi economice de o importanță deosebită şi datorită situaţiei ei geografice, care îi oferea posibilitatea de a asigura legatura principală a celui mai scurt drum de comunicaţie existent între Carpaţi şi Gurile Dunării, această așezare getică a avut o îndelungată existenţă şi o dezvoltare demnă de remarcat.
Primele cercetări efectuate la Poiana datează din anul 1913, cînd Vasile Pîrvan procedează la o recunoaştere a locului şi la practicarea unor sondaje modeste ca întindere, în urma cărora emite ipoteza existenţei unui lagăr roman ridicat pe vestigiile unei locuiri mai vechi.
Cercetările ample, efectuate în 1928 şi în cele din următorii doi ani, făceau dovada că la Poiana n’a fost niciodată un castru roman, ci o aşezare autohtonă a geților hiperboreeni, care, înfiinţată în plină vîrstă a bronzului şi locuită în perioada hallstattiană, avea să reprezinte în cea de’a doua epocă a fierului şi pînă în epocă romana un centru foarte activ al culturii getice.
Rezultatele acestor cercetări îl conduc pe Radu Vulpe spre identificarea staţiunii de la Poiana cu aşezarea getică Piroboridava, înscrisă în Geografia lui Claudiu Ptolemeu şi într’un papirus publicat de A.S. Hunt *15.
Ca și alte cetăți getice ale Hiperboreii, Țara geților hiperboreeni, era și Cetatea lui Apollo, Cetatea Apulon. Chiar dacă are o importanţă deosebită, este mai puţin cunoscută faţă de restul cetăţilor getice despre care mulți istorici au povestit.
Cetatea getică Apulon (Apoulon) de la Piatra Craivii, în Munţii Trascău, este considerată de mulţi istorici ultimul refugiu al regelui Decebal din calea expansiunii romane în Geția Carpatică.
Istoria locurilor şi legendele spuse de localnici spun, însă, multe despre ce a reprezentat în decursul secolelor de existenţă. Aşezarea se desfăşoară pe terase, în cea mai mare parte amenajate artificial şi susţinute de ziduri. Pe asemenea platforme au existat turnuri de apărare. Cercetările arheologice efectuate în zona cetăţii au scos la iveală sanctuare cu baze de piatră de genul celor de la Grădiştea Muncelului.
Atît începuturile aşezării getice de la Piatra Craivii, cît şi perioada construirii zidurilor de piatră nu au putut fi precizate cu destulă corectitudine.
Printre alte materiale ce au putut fi datate cu oarecare exactitate, au fost descoperite cinci monede, dintre care patru sunt denari romani republicani emişi în anii 88-70 î.Hr. şi una getică de argint, bătută la sfîrşitul secolului al 3-lea sau începutul celui următor.
Luînd drept criteriu cea mai veche monedă, s’a presupus existenţa aşezării încă din secolul al 3-lea î.Hr., corespunzînd vremii de ridicare a geților sub regele Rubobostes.
Acestei epoci i’ar aparţine doar aşezarea, iar fortificaţia propriu-zisă ar fi fost construită în vremea ultimului dintre regii geți, Decebal.
Potrivit arheologilor, sanctuarul de la Piatra Craivii a avut o formă rectangulară şi acoperiş din ţiglă, de inspiraţie greco-romană. Sanctuarul a fost descoperit în anii ’60.
Tot aici au mai fost identificate şi o locuinţa din perioada clasică a civilizaţiei getice, dar şi o serie de obiecte, de la ceramică obişnuită la produse de lux precum sticlă şi vase de bronz din lumea greco-romană, mărgele de factură elenistică.
Înfrînt la Sarmizegetusa după o rezistenţă îndelungată, Decebal s’ar fi retras la Piatra Craivii.
Aici era una dintre cele mai puternice fortăreţe dacice, construită într’un stil unic, de meşteri greci veniţi special pentru asta la regele Decebal. Construcţia specială a cetăţii, poziţia aproape inaccesibilă în vîrful unui munte abrupt, de stanca, făceau din Piatra Craivii un adăpost de necucerit.
Însă romanii aveau deja o lungă experienţă în războaiele geto-romane și au asediat fortăreaţa luni întregi. Au incendiat’o şi au tăiat toate sursele de apă şi hrană, pînă cînd geții au cedat, iar Decebal s’a hotărât să fugă din calea soldaţilor romani.
Descoperirile arheologice de la Piatra Craivii, precum şi plasarea ei geografică la nord de Alba Iulia corespund cu latitudinea centrului Apoulon, menţionat de geograful grec Ptolomeu.
Tribul care locuia aici şi avea cetatea în stăpînire se numea appuli, care are drept corespondent atributul de «cei viteji», «cei puternici». De la această bază s’a format şi numele centrului locuit de appuli, Apoulon.
Deși aproape nimeni nu face o analogie între Apulon, appuli și Apulia, regiunea din sud-estul peninsulei italice unde este ”tocul” din cizma Italiei, noi o vom face, trecînd peste ”lipsa cronică de imaginație” a lingviștilor și istoricilor…. ori cîrdășia anti-rumînească din istoriografia rumînilor.
Am găsit această hartă a Apuliei din epoca renascentistă pe un site interesant, dedicat templierilor cavaleri.
Putem să ne întrebăm și să nu facem o analogie cu apulii ardeleni antici cînd vorbim despre originile toponimului Apulia sau Appulia, numele pe care romanii l’au folosit pentru această regiune și numele prin care descoperim Apulia modernă?
Multe surse online pomenesc despre o etimologie eronată și folclorică ”o pluvia”, ceea ce înseamnă în mod evident, lipsa ploii sau fără ploi. Există atît de multe motive pentru care acest etimon este improbabil.
Teza se destramă repede cînd observăm că în această situație este folosită într’un context elinesc (un prefix privativ, care înseamnă fără, ca în apatie, fără a simți) în timp ce pluvia (ploaie) este latină !!!
Celălalt motiv este că Apulia nu este lipsită de ploaie. De fapt, combinația unică de lumină a soarelui abundentă și precipitații face ca peninsula Apulia să fie ideală pentru agricultură, fapt care nu s’a pierdut din antichitate.
Alții ar vedea că Apulia și apulii antici (etnonimul folosit pentru locuitorii regiunii) provin de la regele antic Epulon (Aepulon sau Apulo în italiană), un conducător iliric al Istriei. Dar această etimologie, după cum notează cei mai serioși savanți, este la fel de puțin probabilă.
Conform Dicționarului de toponimie, numele provine din elinescul Iapudes sau Iapigi, un toponim sau etnonim care denota un loc sau oameni din cealaltă parte a Adriaticii.
Etnonimul Apuli apare înaintea toponimului Apulia în latina antică și este foarte probabil ca numele să vină de la coloniștii pre-italici ai regiunii. Înțelesul lui Iapudes nu este cunoscut, însă.
Numai că tot vorbind de coloniști, nimeni nu ne mai poate opri să indicăm și locul lor de origine, Ardealul și Piatra Craivii unde era venerat Apollo: Apulon.
Fortăreaţa din Evul Mediu
În epoca medievală, în cu totul alte condiţii, stînca de la Piatra Craivii a devenit locul unui castru feudal, reluîndu’se astfel noi forme de viaţă materială.
În 1267 s’a construit pe această stâncă, aflată în posesia oaspeţilor saşi din Cricău, o nouă cetate regală, utilizîndu’se parţial, materiale din fortificaţia getică.
Această cetate a fost menţionată pentru prima dată în anul 1272 cu numele de «Gastrum Kechkes» (Cetatea Caprei), care suplinea, în comitatul Albei, dispariţia cetăţii regale din Alba Iulia.
Într’un document emis de capitlul din Oradea la 19 februarie 1339 se susţine că voievodul Toma al Transilvaniei ţine, fără drept, în stăpînire o serie de sate ale capitlului Albei şi are de gînd să le schimbe pe alte sate.
Acţiunile armate dintre părţi au început în jurul anului 1340, cînd Toma, voievodul Transilvaniei, a dat ordin garnizoanei cetăţii de la Piatra Craivii, condusă de castelanul Nicolae, zis Ryma să atace direct oraşul Alba Iulia, «năpustindu’se înarmat asupra bisericii din Alba şi i’a dat foc.
În 1515, un document regal relatează că în cetatea de la Piatra Craivii se afla un cuib de haiduci pe care regele îl numea «peşteră a hoţilor şi fugarilor», care atacau moşiile episcopale şi nobiliare din jurul Albei. Ei nu au putut fi învinşi numai după ce episcopul de la Alba Iulia a organizat o adevărată oaste a nobilimii comitatului Albei cu care a cucerit şi a dărâmat cetatea de la Piatra Craivii, cu aprobarea regelui, în 1515.
Masacrul din 1602
Populaţia din împrejurimi a folosit ruinele ei ca loc de refugiu pînă în secolul al XVII-lea. Cronicarul ardelean Wolfgang Bethlen a relatat în cronica sa ”De rebus transilvanis” un episod tragic petrecut între zidurile părăsite ale castrului de pe Piatra Craivii, în toamna anului 1602, cînd trupele de mercenari ale generalului Basta au măcelărit fără cruţare pe locuitori satelor din jur.
Legenda lăsată scrisă de cronicarul Bethlen.
”Cînd soldaţii s’au apropiat de castru, ţăranii i-au întâmpinat cu pietre, suliţe, cuţite.
Cînd s’au terminat grămezile de pietre, tîlharii s’au căţărat pe stîncă. S’a început un groaznic măcel, soldaţii nefăcînd deosebire de vîrstă şi sex. Unii sunt aruncaţi în prăpastia îngrozitoare, alţii rămîn agăţaţi de colţurile stîncii iar ceilalţi au fost măcelăriţi pe loc. Pînă acolo au mers sălbăticiunile soldaţilor lui Basta încît nu au lăsat în viaţă nici măcar un copil din cei 45 de captivi.”
O descoperire interesantă, care confirmă aceste afirmaţii ale cronicarilor din secolul al XVII-lea, a fost făcută în interiorul castrului. Între bastion şi zidul gros (2,20 m) ce transversa castrul de la N la S s’a găsit o groapă comună de 50/250/0,50 m, conţinînd 16 schelete (12 bărbaţi, 3 femei şi un copil, cele mai multe fără cap.
Legendele locurilor
Bătrînii satelor din jur povestesc despre o cetate construită de uriaşi, pe vârful stâncii; bogăţii imense, ascunse de oamenii unor vremuri îndepărtate, zac în măruntaiele stîncii în locuri ferite, acoperite de lespezi grele şi păzite de porţi ferecate care se deschid numai la zile mari, o dată la 7 ani.
Tăieturile din stîncă, făcute de mîna omului, şi urmele unor ziduri de pe „creştetul frunţii”, precum şi descoperirea din cînd în cînd a unor obiecte din fier, blocuri de piatră cioplite şi fragmente de vase dau curs liber imaginaţiei populare.
O altă poveste spune că, printre stîncile de la Piatră Craivei, s’ar afla un puţ fără fund.
De fapt e vorba despre un ochi de apă, numit Fîntînă Orbului, în care localnicii spun că s’ar fi înecat o mireasă, al cărei trup neînsufleţit nu a mai fost găsit.
Ba chiar se crede că ar există un tunel subteran între Fîntînă Orbului şi izvorul Ochiul Cricăului, din comună Cricău.
Dovadă ar fi fost adusă de nişte ciobani care au găsit acolo tocmai fluierul pe care îl aruncaseră în Fîntîna Orbului.
O altă legendă spune cum Piatra Craivii se deschide o dată la şapte ani, lăsînd cale liberă înspre comorile pe care le ascunde înăuntru.
Se zice că un om a nimerit acolo acum 50 de ani, cînd se deschideau stîncile şi şi’a umplut traista cu galbeni.
După ce i’a îngropat într’un loc tainic, s’a întors la Piatra Craivei, plin de lăcomie.
Dar piatra l’a închis înăuntru; bătrînii spun că noaptea se aud gemetele celor încuiaţi în adâncuri şi că în fiecare Joie a Paştilor, când trag clopotele, Piatra se deschide pentru cîteva clipe.
Oamenii locului mai spun că la Piatra Craivii s’ar afla capul lui Decebal, regele Geției de Sus (Sar Geția).
Conform scenelor reprezentate pe columna lui Traian, acesta şi’a tăiat gîtul în timpul luptelor cu romanii, în clipa cînd a simţit înfrîngerea.
Pe de altă parte, însă, istoricii consideră fantezistă legenda capului de la Piatră Craivei. Ei indică faptul că ”trofeul” a fost dus la Roma şi aruncat de pe o stîncă în rîul Tibru, conform unui străvechi ritual.
În perioada 2005 – 2010 în situl arheologic de la Piatra Craivii au avut loc mai multe campanii de cercetare.
Fondurile insuficiente nu au permis, însă, continuarea activităţilor arheologice şi dezvoltarea acestora la un nivel care să permită conturarea unor concluzii mult mai exacte cu privire la acest mare centru getic din Apuseni.
Paleogenetica ne’ar putea rescrie istoria
Trecînd acum din teritoriul arheologic și legendar pe un tărîm mult mai actual al cercetărilor genetice aflăm că rumînii, o informație șocantă pentru niște neprieteni ai noștri, sînt genetic, aceiaşi de peste 6.000 de ani
O aşezare neolitică din Călăraşi, veche de 6.000 de ani, ale cărei rămăşiţe au fost expuse la Muzeul Naţional de Istorie, conţin cîteva date ieşite din comun, bulversante, despre originea noastră a rumînilor, printre care și niște desene cu lalele, despre care vom vorbi mai jos.
Expoziţia se referea la situl arheologic din localitatea Sultana-Malu Roşu, judeţul Călăraşi. Această localitate se pare că ar fi fost locuită permanent cel puţin din anul 4.000 î.Hr. pînă astăzi.
În aşezarea neolotică, aparţinând culturii Gumelniţa, au fost descoperite cel puţin 11 locuinţe de suprafaţă, de dimensiuni relativ mici, rar depăşind 4 metri lungime şi 3 metri lăţime.
Unele aveau podele din lut amenajate peste un pat din bîrne, iar vetrele, nelipsite din case, erau amplasate de obicei în colţul de nord-vest.
Pereţii erau făcuţi din stîlpi de lemn cu împletitură de crengi lipite cu lut, iar acoperişul era, cel mai probabil, din stuf. Aşezarea a avut şi un şanţ de apărare, adînc de circa 6 m, care era dublat spre interior de un val de pământ cu o înălţime de aproximativ un metru şi o lăţime de 3-4 metri.
Dintre piesele ceramice descoperite în urma săpăturilor din sit, se detaşează cea numită ”Îndrăgostiţii” sau ”Vasul cu îndrăgostiţi” de la Sultana, o capodoperă a artei preistorice.
Pe fundul unei străchini decorate cu romburi albe şi roşii este modelat un cuplu şezând pe un fel de băncuţă; bărbatul ţine pe după umeri femeia, iar aceasta are braţele aşezate pe pîntec.
O altă piesă din cele expuse atrage atenţia prin decoraţiunea sa ciudată. Este vorba despre un vas deosebit de frumos, numit ”Vasul cu lalele” (vezi foto), vechi de 6.000 de ani.
Ce e straniu la acest obiect? La vremea respectivă, nu existau lalele în Europa!
Aceste flori au fost aduse în Anatolia de turci, din Extremul Orient, în Epoca Medievală!
De la turci, floarea a fost furată de occident abia în secolul al XVI-lea.
Mai precis, în anul 1593, cînd Charles de l’Ecluse (Carolus Clusius), unul dintre cei mai reputaţi horticultori din Europa, ”a procurat” bulbii de lalele din Turcia, prin intermediul lui Ogir Ghiselin de Busbecq, ambasador al Sfîntului Imperiu Roman de Naţiune Germană la curtea sultanului Soliman Magnificul.
Abia de la această dată încoace se poate vorbi despre răspîndirea lalelelor în Europa…
S’a ridicat întrebarea: de unde ştiau strămoşii noştri de lalele, cu peste 5.500 de ani înainte ca ele să apară pe bătrînul continent?
Cum de le’au desenat, dacă nu le’au văzut niciodată?
Rămîne un mister în continuare, o întrebarea care nu a primit încă un răspuns ştiinţific corect.
O altă ciudăţenie descoperită în situl respectiv vine din zona geneticii. Aşa cum arată specialiştii care au întocmit expoziţia, studiile genetice asupra oaselor din cimitirul neolitic al localităţi au scos la iveală faptul că preistoricii aveau aceleaşi gene ca actualii localnici.
Adică rumînii, spre deosebire de alţi europeni, nu s’au mişcat de pe teritoriul lor de cel puţin 6.000 de ani, iar călărăşeanul este călărăşean încă din Epoca pietrei!
Textul din expoziţie spune aşa:
”Analizele efectuate pe ADN-ul mitocondrial au relevat faptul că populaţiile Boian şi Gumelniţa sunt foarte apropiate genetic de populaţia contemporană din Rumînia, prin comparaţie cu alte populaţii din Europa sau Asia.”
Boian este o cultură care a precedat Gumelniţa. Cu alte cuvinte, mişcările de populaţii despre care s’a spus că ar fi devastat teritoriul actualei Rumînii şi ar fi modificat structura etnică, inclusiv prin ”romanizarea Geției”, nu au susţinere biologică.
Concluzia uimitoare este că Paleogenetica ne’ar putea rescrie istoria. Ideea testării paleogenetice a poporului rumîn nu este chiar nouă.
A mai existat un studiu pe acestă temă, iar rezultatele au fost identice cu cele prezentate acum la Muzeul Naţional de Istorie. În toamna anului 2001, la Facultatea de Biologie din Bucureşti s’a pus problema realizării unui studiu de paleogenetică menit să determine originea poporului rumîn.
Un astfel de demers presupunea compararea informaţiei genetice obţinute din rămăşiţele osoase aparţinînd populaţiilor vechi de pe teritoriul Rumîniei cu informaţiile conţinute în ADN-ul populaţiei actuale.
În proiect s’au implicat imediat antropologii, care au oferit cea mai mare parte a materialului osos studiat. În total, cercetătorii a avut la dispoziţie material osos din peste 20 de situri din Rumînia (bazinul carpato-danubiano-pontic), de la un număr de 50 de indivizi aparţinînd populaţiilor vechi.
Apoi, studiul a fost sprijinit de oameni de ştiinţă din alte ţări, care au furnizat informaţii genetice despre populaţiilor actuale de pe teritoriul Europei. În ceea ce priveşte probele de sînge de la populaţia actuală a Rumîniei, acestea au fost obţinute de la Institutul Marius Nasta şi Clinica de Ftiziologie Bucureşti.
Finanţările au fost susţinute din bugetul directorial al Institutului de Biologie Umană şi Antropologie al Universităţii din Hamburg, Germania, şi prin Programul Sokrates-Erasmus al Uniunii Europene.
Sînge getic în toată peninsula Balcanică
Concluziile studiului s’au dovedit bulversante: între actuala populaţie a Rumîniei şi populaţiile care au trăit pe teritoriul acestei ţări acum 2.500-5.000 de ani există o clară înrudire genetică, fapt care susţine o continuitate incontestabilă a poporului rumîn pe aceste meleaguri.
Actuala populaţie a Rumîniei se înrudeşte genetic în special cu populaţiile Greciei şi ale Bulgariei, care s’au dezvoltat într’un spaţiu locuit cîndva de geți (cărora li se mai spune și traci după vechile clișee), cu care s’au şi amestecat, şi doar într’o foarte mică măsură cu populaţia italiană.
S’a mai dovedit – iar aceasta este cea mai şocantă concluzie a studiului! – că o parte dintre italieni, în special cei din nord, sunt, la rîndul lor, înrudiţi genetic cu populaţiile vechi care au trăit în Arcul Carpatic acum 2.500-5.000 de ani!
De unde concluzia halucinantă că nu noi suntem urmaşii Romei, ci o parte dintre italieni sînt urmaşi ai geților… așa cum am arătat și despre originea apulilor din Puglia, regiunea din sudul Italiei de azi.
Gumelniţa, prima civilizaţie din Europa?
În a doua jumătate a mileniului al V-lea î.Hr., în partea de miazăzi a Rumîniei, a evoluat Civilizaţia Gumelniţa – denumită astfel de arheologi după primele descoperiri aparţinînd acestei culturi, la Măgura Gumelniţa, la 4 km nord-est de municipiul Olteniţa.
Această civilizaţie a fost cea mai avansată din Europa la acea vreme, cu un stadiu de dezvoltare socială şi economică similar civilizaţiilor contemporane din Egipt şi Mesopotamia, considerate leagăne ale civilizaţiei omenirii.
Aria Gumelniţa cuprindea toată Muntenia, sudul Moldovei, Dobrogea, estul Bulgariei şi ajungea până la Marea Egee. Ceramica de aici, variat decorată, are ornamente incizate, reliefate sau pictate, mai ales cu grafit.
Motivele decorative predominante sunt cele geometrico-spiralice. Oamenii de atunci prelucrau aurul şi arama, din care făceau în special podoabe. Unele realizări plastice ale acestei civilizaţii sînt adevărate opere de artă.
Cea mai veche scriere din lume, este cea găsită la Miercurea Sibiului
Descoperirile de la Sultana nu sunt singurele care bulversează istoria acestor locuri.
Pînă în anul 2012 se presupunea că scrierea cea mai veche din lume, datată 5.500 î.Hr., aparţine culturii neolitice Turdaş, prin cele trei tăbliţe descoperite la Tărtăria, judeţul Alba, în 1961. Tăbliţele sunt inscripţionate cu un alfabet asemănător cu cel sumerian, doar că cel din Ardeal e cu cel puţin 1.000 de ani mai bătrân.
Mulţi istorici au criticat vehement descoperirea de la Tărtăria, motivînd că ea nu poate reprezenta o scriere, nu în înţelesul de astăzi, ci o simplă înşiruire de simboluri. Printre aceşti istorici se număra şi directorul Muzeului Naţional Brukenthal, prof. dr. Sabin Luca.
Soarta a vrut ca tocmai profesorul Luca să descopere, pe traseul viitoarei autostrăzi Sibiu – Orăştie, în situl arheologic Miercurea Sibiului 2, la doar 40 de kilometri distanţă de Tărtăria, o scriere şi mai veche…
Directorul Muzeului Naţional Brukenthal declară:
”Eu sunt zguduit. Am organizat simpozioane, am publicat volume internaţionale cu semne şi simboluri, căutând să destructurez ideea după care în perioada neolitică existau sisteme de scriere. Nu ştiu ce să zic în cazul acesta, e ceva ordonat, nu e ornament. Din punct de vedere ştiinţific, este o descoperire deosebită. Cînd va apărea în lumea internaţională va stîrni o furtună.”
Obiectul respectiv este o bucată dintr’un vas ceramic inscripţionat, a fost realizat în anul 6200 î.Hr., adică are o vechime de 8.200 de ani, şi a fost găsit la cinci metri sub pămînt, adâncime neobişnuită pentru săpăturile arheologice.
Deşi nu există încă o cheie de citire a mesajului de pe vas, prof. Sabin Luca consideră că înlănţuirea de semne ar putea fi descifrată dacă vor fi puse cap la cap simbolurile asemănătoare care există din abundenţă în zona dunăreană.
Concluzia de final o trageți singuri, oameni buni, iar ce e mai important este că viitorul sună foarte promițător !
12. Aleksandr Dughin, Giperborejskaja teorija, Arktogeja, Moskva,1993.
13. Aleksandr Dughin, Rusia. El misterio de Eurasia, Grupo Libro 88, Madrid,1992.
14. Vittorio Strada, Scoperta Iperborea. „Corriere della Sera”, 19 apr.1998.
15. Radu Vulpe, Piroboridava. Consideraţiuni archeologice şi istorice asupra cetăţuii de la Poiana în Moldova de Jos, Bucureşti, 1931; Radu Vulpe, La civilisation dace et ses problemes a la lumiere des dernieres fouilles de Poiana, en Basse Moldavie, în Dacia, NS, I, 1957, p.143-165; Radu Vulpe, Silvia Teodor, Piroboridava, aşezarea geto-dacică de la Poiana, Biblioteca Thracologica, XXXIX, 2003.
Nu facem aici digresiuni asupra modului în care au fost judecați Ion Antonescu, Mihai Antonescu și a celorlalți doi năpăstuiți ai justiției care se înscăuna în Rumînia după ocuparea țării de trupele sovietice, fiind executați în același timp.
Ion Victor Antonescu (cunoscut şi sub titlul Mareşalul Ion Antonescu), un personaj istoric controversat, a fost un militar şi om de stat rumîn, ofiţer de carieră, general, şeful secţiei de operaţii a Marelui Cartier General al Armatei în Primul Război Mondial, ataşat militar la Londra şi Paris, comandant al Şcolii Superioare de Război, şef al Marelui Stat Major şi ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 pînă în 23 august 1944 a fost prim-ministru al Rumîniei şi Conducător al Statului.
Ion Antonescu a decis intrarea României în al Doilea Război Mondial de partea puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile rumîneşti pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena şi Pactului Ribbentrop-Molotov vor fi retrocedate Rumîniei sub presiunile Germaniei.
Politica sa externă s’a dovedit iniţial câştigătoare, Rumînia reuşind să dobîndească pentru scurt timp teritoriile cedate Uniunii Sovietice şi Transnistria, motiv pentru care Antonescu a primit de la rege bastonul de mareşal.
Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad şi teritoriile estice ocupate de armata roşie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat şi predat spre pază comuniştilor, apoi vîndut de aceștia Uniunii Sovietice.
La 17 mai 1946 a fost condamnat la moarte pentru crime de război de către Tribunalul Poporului din Bucureşti.
Mormînt: Execuţia a avut loc în data de Valea Piersicilor de la Penitenciarul Jilava, în data de 1 iunie 1946, trupul său fiind incinerat la Crematoriul ”Cenuşa” din Bucureşti.
Despre Mormîntul Mareșalului Ion Antonescu, și cîteva date despre trupul mareșalului după plecarea la Ceruri:
PROCES-VERBAL
Conformîndu’se dispozițiunilor articolului 19 din Regulamentul No. 12/1942, Comandantul Grupei a comandat pregătirea armelor, ochirea și focul, care s’a executat cu arme de tip militar.
După încetarea focului, Domnul Medic legist Doctor Alexandru Gr. Ionescu, constatînd că cei executați dădeau încă semne de viață, Comandantul Grupei de execuție a executat loviturile de grație, trăgînd cu revolverul în capul fiecărui condamnat.
La ora 18,12 Domnul Medic legist a constatat moartea tuturor celor patru condamnați mai sus arătați, prezentîndu’ne separat actul sau de constatarea morții, act ce se anexeaza în original prezentului proces-verbal.
Cadavrele condamnaților executati au rămas pe loc timp de o oră sub paza unei gărzi formată dintr’un șef și opt gardieni publici.
La orele 19,15, cadavrele au fost luate în primire de Domnul Procuror Gheorghe Sandulescu, pe care l’am însarcinat sa procedeze la perchezitionarea lor și să dreseze proces-verbal de cele ce va constata.
După aceasta Domnia sa a luat măsuri pentru transportarea cadavrelor la Crematoriul Cenușa din București în vederea incinerării lor, urmînd ca, potrivit dispozițiunilor primite de la Domnul Prim Procuror Jean Nicolau, să se dispună ulterior asupra eventualei lor predări catre familiile respective.
Menționăm că dintre rudele celor executați, Doamna Lita Colonel Savovici-Baranga, mama lui Ion Antonescu și Doamna Doctor Gabriela Paraschivescu-Vasiliu, sotia lui Constantin Z. Vasiliu ne’au spus (sic) prin Domnul avocat Constantin Paraschivescu-Balaceanu cîte o petițiune prin cari solicitau fie să li se predea cadavrele, fie – în caz de incinerare – să li se predea urnele cu cenușe.
Aceste cereri se anexează, de asemeni, la prezentul act.
Menționăm în mod expres că, pîna în momentul executării, nici unul dintre condamnați nu ne’a încredințat nici un fel de înscris sau vreun obiect.
La ora 20, s’a părăsit de noi și de domnul grefier incinta închisorii militare Jilava.
Drept care am încheiat prezentul proces-verbal în patru exemplare, urmînd ca, potrivit art. 22 din Regulamentul No. 12 / 1942, primul exemplar să fie trimis Tribunalului Poporului din București, Completul I de judecată, spre a fi atașat la dosarul cauzei, al doilea exemplar să fie trimis Ministerului Justitiei, al treilea exemplar să fie păstrat în arhiva Parchetului Tribunalului Ilfov, iar al patrulea exemplar sa fie trimis Domnului Comandant al închisorii Militare Jilava, pentru a’l trimite Oficiului Starei Civile pentru înscrierea morților în registrele starii civile.
Se va raporta Ministerului de Justiție că cei patru condamnați despre care se vorbește în prezentul act au fost executați.
PROCUROR PROCUROR ASISTENT
Alfred V. Petrescu Gheorghe Săndulescu
Acesta este actul care marcheaza sfîrșitul tragic al unuia dintre cei mai mari patrioți rumîni.
Asasinii Mareșalului Ion Antonescu nu trebuie considerați cei care au pus în executare hotărîrea de condamnare la moarte.
Avem convingerea că procesul verbal nu reproduce, cu fidelitate absolută, modul în care s’a desfășurat execuția. Unele detalii, supărătoare pentru cei care au pus la cale această înscenare judiciară, mai mult ca sigur, nu au fost consemnate.
Se pune întrebarea, cine si de ce a refuzat predarea cadavrelor celor executați, ori a urnelor cu cenușă rezultată prin incinerare, asa cum s’a solicitat, familiilor lor?
Din dosar nu rezultă cine a rezolvat aceste cereri, absolut justificate. Nu știm pînă la ce nivel al conducerii statului au fost prezentate aceste cereri legitime. Oricum, o asemenea problemă importantă și riscul rezolvării ei necorespunzatoare nu și’o puteau asuma decît cei care se aflau în fruntea țării.
Rezolvarea nedreaptă și profund inumană a acestor cereri nu exprimă decît teama de Mareșalul Ion Antonescu și după moarte, pe care o inspira dușmanilor Rumîniei.
De teama de un eventual mormînt sau de o urnă cu cenușa Mareșalului s’a dorit rapid intrarea în uitare a acestui mare rumîn.
Această teamă nu s’ar fi justificat, dacă ar fi fost o judecată dreaptă și dacă Maresalul Ion Antonescu ar fi trădat într’adevăr interesele poporului rumîn, dacă într’adevăr ar fi fost judecat în numele poporului rumîn.
BOCETUL LUI ION FĂRĂ DE MORMÎNT
Ioane, Ioane, Ioane
Ai murit ca milioane
Gloanțe trupul tău l’au frânt
Ioane, fără de mormÎnt.
Ioane, ai murit soldat,
Unde te’or fi îngropat,
Că’ți rămase țara oarbă
Să întrebe’un fir de iarba
Unde’i Ion, copilul meu
Care m’a iubit mereu,
Care nu s’a dat cu dușii
Care s’a bătut cu rușii.
Cine să răspundă, cine
Țării tale nu’i fu bine
C’au venit oștiri străine
Precum noaptea nopții vine
Ne’au scos morții din morminte,
Ne’au distrus biserici sfinte,
Și apoi ne’au dat pe noi
Cu un secol înapoi
Și în tine, Ioane dragă
Au pus potera să tragă,
Tu te’ai stins netemător
Și privind în ochii lor.
I’ai iertat cu’n ultim gest
Pe călăii tăi din est,
I’ai privit în ochi curat
Și i’ai binecuvîntat.
Ei mureau de frica ta
Arma’n mîini le tremura,
Ioane, fără de mormînt,
Ioane, Mareșal Rumîn.
Ioane, comandant de oști,
Ca să nu ne mai cunoști,
I’au dat țării altă haină
Și’au falsificat’o’n taină
Și pe tine te’au ascuns,
Ioane fără de răspuns,
Să nu ai lăcaș de moarte,
Să ne fii mereu departe
Jalea țării noastre lungă
Pururea să nu te’ajungă,
Jalea noastră fără vreme
Pururea să nu te cheme
Hărțile să nu vorbească
Despre harta rumînească
Nimenea să nu te știe
Ioane, fără bucurie.
Uite ceasul cum mai trece
Vine ceasul doisprezece
Iarăși cîntă’n steaguri cuci
Neamul tău e la răscruci
Numele ți’l spunem iar
Pe cînd orice calendar
Simte paza umbrei tale,
Mareșale, Mareșale
Nu ni’i fapta cît ni’i zisa
Dar istoria, proscrisă,
Iarăși adevăr promis’a
De la Nistru pîn-la Tisa
Să te căutăm adînc,
Cu toți ochii ce ne plîng
Cu’nviindele plutoane
Unde ți’e mormîntul, Ioane
Ioane, fără de mormînt
Urci în calendar ca sfînt,
Cazi în noi ca un părinte
Și ca rouă pe morminte
Toate rănile ne dor
Ca soldat și ca popor
Dar tu te stingi de dor
În mormînt rătăcitor
Uite vremea cum mai trece
Vine ceasul doisprezece
Nu putem continua
Fără de Măria Ta
Nu dorim decât atît
Să aflăm numai decît
Unde ți’e mormîntul, Ioane
Într-atâtea milioane
Vrem să’ți punem flori pe el
Și umbruța de drapel
Să dormi Ioane liniștit
Neamul tău nu a murit
Dacă vrei și dacă poți
Să ne ierți cumva pe toți
Să ne ierți cu crezămînt
Ioane, fără de mormînt
Vatra Stră-Rumînă 