OSTAȘI, VĂ ORDON: TRECEȚI PRUTUL !

Pe 22 iunie 1941 Rumînia intra în războiul pentru eliberarea Basarabiei

ORDIN CĂTRE ARMATĂ

”Ostaşi,
V’am făgăduit din prima zi a noii Domnii şi a luptei mele naţionale să vă duc la biruinţă; să şterg pata de dezonoare din cartea Neamului şi umbra de umilire de pe fruntea şi epoleţii voştri.

Azi, a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoşeşti şi a Bisericii, lupta pentru vetrele şi altarele rumîneşti de totdeauna.

Ostaşi, Vă ordon: Treceţi Prutul!

Sdrobiţi vrăjmaşii din răsărit şi miazănoapte. Desrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voevodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre.

Ostaşi,

Plecaţi azi pe drumul biruinţelor lui Ştefan cel Mare ca să cuprindeţi cu jertfa voastră ceea ce au supus strămoşii noştri cu lupta lor. Înainte. Fiţi mîndri că veacurile ne’au lăsat aci straja dreptăţii şi zid de cetate creştină. Fiţi vrednici de trecutul rumînesc.

Ostaşi,

Înainte. Să luptaţi pentru gloria Neamului. Să muriţi pentru vatra părinţilor şi a copiilor voştri. Să cinstiţi prin vitejia voastră amintirea lui Mihai Vodă şi a lui Ştefan cel Mare, a martirilor şi eroilor căzuţi în pămîntul veşniciei noastre cu gîndul ţintă la Dumnezeu.

Să luptaţi pentru desrobirea fraţilor noştri, a Basarabiei şi Bucovinei, pentru cinstirea bisericilor, a vieţii şi a căminurilor batjocorite de păgîni cotropitori.

Să luptaţi pentru a ne răzbuna umilirea şi nedreptatea. V’o cere Neamul, Regele şi Generalul Vostru.

Ostaşi,

Izbînda va fi a noastră. La luptă.

Cu Dumnezeu înainte!

General Ion Antonescu, 22 iunie 1941”

Bustul Mareșalului Ion Victor Antonescu de la Biserica Sfinții Constantin și Elena din Bucuresti, Vergului – Muncii, ctitorită cu mama sa Elena Antonescu, altfel

”Să ne toarcem

din credinţa în Dumnezeu şi Justiţie

drumul viitorului”

(Ion Antonescu, 10 mai 1941).

de Gh. Buzatu (…)

22 iunie 1941 a marcat – peste orice consideraţii teoretice, ideologice, militare, etice ori holocaustologice –, deopotrivă cu 24 ianuarie 1859, 9 mai 1877, 15 august 1916, 1 decembrie 1918 sau 22 august 1968, una dintre Zilele astrale ale istoriei naţionale.

Aşa după cum este cunoscut, în 1940 URSS a săvîrşit împotriva Rumîniei, neprovocată în vreun fel, un act de agresiune făţişă, ocupînd cu forţele militare ţinuturi rumîneşti străvechi: Basarabia în întregime, Nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa şi mai multe ostroave din zona Gurilor Dunării.

Agresiunea URSS a declanşat reacţia în lanţ care, în scurt timp, în vara-toamna anului 1940, a condus direct la prăbuşirea Rumîniei Mari.

În momentele în care s’a pregătit şi a început Războiul în Est, la 22 iunie 1941, URSS încă nu era aliată cu SUA şi Marea Britanie, tabăra Naţiunilor Unite închegîndu’se în urma agresiunii hitleriste şi întărindu’se în perioada următoare, cînd Rumînia se afla deja în urmărirea agresorului sovietic.

 

Reiese că nu se poate susţine cum că, din start, de la 22 iunie 1941, Rumînia s’ar fi pus în stare de beligeranţă cu Puterile Occidentale (cu Marea Britanie şi SUA, în primul rînd).

Campania Rumîniei în Est – Războiul Sfînt, cum a fost denumit din cele dintîi minute – a beneficiat, indiferent de ”culoarea” aliatului (A. Hitler) ori de stadiul deplorabil al pregătirii armatei noastre, de susţinerea poporului rumîn în întregime, de acordul partidelor politice ale momentului şi al monarhiei, mai puţin de suportul comuniştilor şi al altor indivizi aflaţi în solda Moscovei ori subjugaţi propagandei staliniste.

Avînd în vedere situaţia concretă şi ţelurile campaniei (eliberarea provinciilor răşluite şi zdrobirea comunismului), războiul Rumîniei din 1941-1944 a purtat, de la un capăt la altul, un caracter naţional şi popular.

Rumînia n’a luptat decît pentru a’şi recupera fiii şi pentru a’şi impune recunoaşterea dreptului; ea nu s-a angajat nicidecum într’un război rasial, nici într’unul în afara legilor internaţionale. S’a întîmplat, aşa după cum anticipase, în decembrie 1916, la Iaşi fiind, inegalabilul Nicolae Iorga, şi anume că bătălia Rumînilor se desfăşura, atunci, ca şi, adăugăm noi, după 22 iunie 1941, pentru ”DREPTUL NOSTRU ÎNTREG. ATÎT, ŞI PENTRU NIMIC MAI MULT, NU”!

(…)

În 1941, cu siguranţă, Antonescu se dovedise, înainte de orice, omul faptelor. La 22 iunie 1941, el a răspuns exemplar pentru riscul imens asumat – un război împotriva URSS, pentru distrugerea pericolului comunist şi eliberarea provinciilor istorice ocupate de Kremlin în 1940.

Cum am precizat, Războiul Rumîniei a fost unul drept de la un capăt la altul, în mod precis de la 22 iunie 1941 şi până la trădarea internă, cu ramificaţii internaţionale, din 23 august 1944.

De altfel, chiar la 1 iunie 1946, în ziua execuţiei, care a amintit, potrivit voinţei învingătorilor de moment, de un veritabil masacru, Mareşalul Antonescu a transmis mamei sale, în cursul ultimei lor întîlniri, la Jilava, această declaraţie cu valoare de testament:

« DACĂ MOR, ESTE PENTRU BUCOVINA ŞI BASARABIA. DE’AR FI SĂ REÎNCEP, AŞ FACE LA FEL! »

Citiți și:    PRO SAU CONTRA ION ANTONESCU, BIOGRAFIA UNUI MAREȘAL CONTROVERSAT

În context, se impune această precizare:

Războiul din Est al Rumîniei nu a avut absolut nici o legătură cu holocaustul brun, nazist, nefiindu’i nici cauză şi nici efect.

A suportat însă toate consecinţele holocaustului roşu, sovietic, atît după 1944, dar şi… anticipat, în 1940-1941, în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei ocupate de Armata Roşie în urma notelor ultimative ale lui V. M. Molotov din 27-28 iunie 1940.

Este mai puţin cunoscut că, în noaptea de 21/22 iunie 1941, în orele care au precedat nemijlocit atacul din zorii zilei, Ion Antonescu, în prezenţa generalului Eugen Ritter von Schobert şi a unor ofiţeri germani şi rumîni, în trenul de comandament « Patria », garat în staţia Piatra Neamţ, a prevestit acţiunea militară «dreaptă şi sfîntă» proiectată:

« Domnule General, Domnilor, vă anunţ că în această zi a sosit ceasul luptei pentru a şterge pata de dezonoare de pe fruntea Ţării şi de pe stindardele Armatei. Peste puţin timp, în faptul acestei zile, Armata Ţării va primi ordinul să treacă Prutul spre a împlini trupul Ţării, aşa cum a fost lăsat de la Basarab …»

Au urmat, în fapt, două documente de amplă rezonanţă istorică, atît Ordinul către Armată, dar şi Proclamaţia către Ţară, esenţiale din multiple puncte de vedere, dar înainte de orice pentru declanşarea operaţiunii militare şi constatarea intervenţiei stării de casus belli între Rumînia şi URSS, pentru definirea precisă a ţelurilor de război – eliberarea provinciilor istorice şi a Rumînilor subjugaţi prin forţă în 1940 de către Imperiul roşu stalinist şi sensul cruciadei anticomuniste, angajată pentru prevenirea pericolului unei viitoare cotropiri sovietice.

Ambele documente, exprimând forţa şi hotărîrea în acţiune, l’au dezvăluit fără dificultate pe autorul mesajului, care, dacă acceptăm, cum se cuvine, că stilul reprezintă Omul, atunci acesta a fost Antonescu, care, de altfel, după cum vom constata, a intervenit personal în text.

După cum a fost şi în intenţia autorului, documentele erau şi au rămas, o dată cu desfăşurarea evenimentelor, apoi cu trecerea deceniilor, inclusiv a celor ce vor să vină, piese de referinţă pentru orice antologie a demnităţii naţionale. Cum cititorul dispune mai jos de textul integral al Ordinului lui Antonescu, vom stărui asupra îndemnului cuprins în Proclamaţia către Ţară:

« Români ! Vă chem la luptă. La lupta sfântă, în contra prăvălitorilor civilizaţiei şi bisericii, ai dreptăţii şi propriilor noastre drepturi. La lupta sfântă pentru Neam şi pentru Rege. La lupta mare şi dreaptă, alături de Marea Naţiune Germană, pentru dreptatea viitorului românesc».

Este, după cum avertizat, rîndul lui Antonescu să intervină, motivîndu’şi personal rolul şi rostul:

«…V’am cerut să’mi dăruiţi nădejdea voastră, încrederea voastră, făgăduindu’vă să lupt pentru reînălţarea Patriei. Şi m’aţi ascultat. Dumnezeu m’a ajutat ca la un an numai de la prăbuşirea graniţelor – anul umilirii, al suferinţei şi învăţăturii rumîneşti – să pot îndrepta din nou Neamul nostru pe calea luptei şi sfintelor noastre drepturi. Am purtat de’ajuns pe braţele mele zbuciumate frământatele ruine ale Rumîniei Scumpe şi Mari

[…] A sosit vremea să’mi împlinesc jurămîntul. Pornim la luptă. În acest ceas de încercare, jur să vă duc la biruinţa sfinţirii drepturilor noastre asupra bătrînei Moldove, să fac din nou in pămîntul Basarabilor vatra morţilor şi leagănul copiilor noştri şi din codrii Bucovinei straja nepieritoare a gloriei rumîneşti.

Mulţumesc Domnului că m’a învrednicit să sparg atît de repede cătuşele roşii ale anarhiei şi pradei cotropitoare […]

Dumnezeu ne’a dat ani grei de încercare cruntă. Ne’a deschis drumul de furtună spre zori de înălţare. Să’l urmăm cu încredere, Rumîni! Cu gîndul ţintă la drepturile Neamului … Să pornim la luptă, Rumîni! …

Cu Dumnezeu înainte. Urmaţi’mă! Războiul Sfînt a început! »

Studiul integral al Profesorului Gheorghe Buzatu la:

”Ostaşi, Vă ordon: Treceţi Prutul!”

Prof. Gh. Buzatu despre Ordinul lui Ion Antonescu:

”22 iunie 1941, Zi astrală a Istoriei neamului rumînesc”

Citește și:  ROMÂNIA FĂRĂ ACTUL REGELUI DE LA 23 AUGUST 1944 – UN DEZASTRU

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

 

AȘEZĂRI ÎN CARPAȚI MAI VECHI DECÎT PIRAMIDELE EGIPTENE, DOVEZI DE ÎNTÎIETATE ÎN EUROPA


Un adevăr greu digerabil nu doar de către parveniții tineri din Europa, dar chiar și de cei din Occident, la fel de tineri, este că nu doar chinezii, perșii, egiptenii sau elenii se pot lăuda cu dovezi de civilizație antică sau elemente spectaculoase la fel de străvechi.

Ei bine, și noi rumînii avem așezări preistorice aparținînd unor culturi vechi de mii de ani, mai vechi chiar și decît unele civilizații precum vestita Mesopotamie sau Vechiul Egipt din nordul Africii.

Unele așezări din Carpați sînt atît de vechi, încît cele din Mesopotamia și Egipt pălesc…și nu degeaba se spune de către foarte mulți cercetători că aceasta este vatra multor triburi care au creat popoare în alte părți ale lumii. Un exemplu sînt chiar celții care au populat Alpii, Germania, Iberia, Britania, aceștia coborînd din vechii cimerieni de la Marea Neagră care cel mai probabil parte din ei se trag și din Cultura Cucuteni.

Să ne gîndim de pildă la culturile Cucuteni, Hamangia, ori Boian, întinse la est, respectiv la sud de Carpați, în mare parte pașnice, matriarhale, fascinante, pasionate de frumos, de artă și de olărit.

Au fost stabilite cu certitudine matematică și arheologică pe teritoriul Rumîniei de astăzi cu 3.000 – 4.000 de ani înaintea binecunoscuților geți și romani pentru care s’a creat o adevărată obsesie. Poate și pentru că de acolo avem cele mai multe dovezi materiale.

Nimic rău în asta, dacă nu am da însă la o parte și pagini de istorie veche mult mai importante, unele care au precedat marile și cunoscutele piramide egiptene, de exemplu!

Dar ceea ce este remarcabil de știut este că din oamenii acestor culturi s’a stabilit genetic că ne tragem cea mai parte din rumînii de azi, tot pașnici ca și cei de atunci, ceea ce ne face niște urmași foarte fideli strmoșilor noștri cărora le’am moștenit felul lor de a fi.

Cînd ni se spune ”mămăligari’, deși este spusă cu intenția de a ne jigni ca popor, în fapt, invidioșii ne recunosc implicit vechimea matriarhală ale acelor vremuri fără să știe, săracii de ei !!!

Sintagma ”mămăliga greu explodează” este o trimitere directă la trecutul nostru matriarhal, în care strămoșii noștri apreciau mai presus decît orice Zeița Mamă, care era o Zeiță a Păcii, a Fecundității și a Pămîntului, și nu a oricărui pămînt, ci exact a acestui pămînt căruia de curînd i s’a adus încă o dată recunoașterea unui tărîm a Maicii Domnului, și nu gratuit.

Să dăm citire unor așezări, mai vechi decît celebrele piramide:

1. VÎRFU CÎMPULUI, Botoșani

Toată Moldova și Basarabia este plină de urmele civilizației Cucuteni.

Vorbim despre o cultură care’și are începuturile pe la 5.500 î.Hr., adică cu 2.000 de ani înainte de construirea primelor piramide egiptene și cu 3.500 de ani înainte de patriarhii din Biblie.

Este o cultură care a dăinuit timp de peste 2.700 de ani și care a lăsat în urma ei obiecte uluitoare de artă ceramică, dar și mărturii ale unei filozofii de viață atemporale uimitoare și încă de nepătruns și de explicat în întregul ei.

De exemplu, pe teritorul comunei Vîrfu Cîmpului din Botoșani, în punctul numit ”La Temelii” (Ionășeni), s’au găsit numeroase fragmente ceramice de culoare neagră, brună sau gălbuie cu lustru și incizii specifice, iar astfel de descoperiri abundă pe tot teritoriul Moldovei, pentru că civilizația care le’a lăsat în urmă se întindea pînă departe, în stepele Ucrainei, acolo unde de asemenea această civilizație își are urmași.

Multe din frumusețile culturii se pot vedea la Iași la muzeul civilizației Cucuteni.

Citește și:  SPAȚIUL ROMÂNESC A GĂZDUIT CEA MAI MARE CIVILIZAȚIE A VECHII EUROPE

2. HÎRȘOVA, așezare veche de șapte milenii

Hîrșova este o localitate cu vechime de 7.000 de ani!

În partea de sud-est a localității, pe malul Dunării, se găsește o așezare neo-eneolitică dezvoltata sub forma unei coline de aproape 12 m ca urmare a distrugerii și refacerilor succesive a locuințelor din lut.

Cercetările de aici au identificat o comunitate care se ocupa cu vînătoarea, pescuitul, cultivarea pămîntului și creșterea animalelor.

Au fost identificate schimburi comerciale cu comunități de pe spații mult mai îndepărtate. Pe vatra localității se găsesc mai multe așezări din epoca bronzului și fierului, ceea ce arată o continuitate neîntreruptă de locuire în diferite etape ale dezvoltării umane.

Epocile următoare sunt bine ilustrate.

În antichitate, comunitățile de aici au cunoscut cea mai mare dezvoltare.
Acestea s’au aflat în strînsă legătură cu orașele de pe litoralul vestic al Mării Negre (Histria și Tomis, cu deosebire).

Epoca romană a marcat puternic istoria oamenilor de aici.

Cel mai probabil, în a doua jumătate a secolului I d.Hr. s’a clădit fortificația cunoscută în izvoarele romane cu numele Carsium (un toponim de origine getică legat de aspectul stîncos al zonei, de la care derivă și numele de astăzi, slavizat, al localității.

Punctul de vedere potrivit căruia numele actual se trage de la cuvintele ”hîrsîz-ova”, ceea ce înseamna ”vadul hoților” este cu totul eronat și nerealist din punct de vedere topografic.

În documentele cadiilor din perioada stăpînirii otomane, cetatea este trecută cu numele Harisova, iar pe hărțile germane din secolele XVII-XVIII o găsim cu numele de Chirschowa, Hirsowe, Kersova, iar în secolul al XIX-lea, Hirsowa.  În secolul al XVII-lea celebrul călător Evlia Celebi, care a vizitat localitatea, preciza că numele vine din expresia, ”odovan hîrs geliyor,”! care se traduce prin ”vine ursul (hîrs) din șes (cîmpie)”.

Vorbele acestea au fost rostite de sultan la cucerirea fortificației.

Apărătorii cetății au folosit piei de urs pentru a’i speria pe turci. Atunci sultanul a strigat:
”Odovan hîrs geliyor”!, pecetluind astfel numele acesteia.

Cetatea este distrusă în epoca marilor invazii și refacută tot de atîtea ori.

Sînt atestate reconstrucții din timpul împăraților Constantin cel Mare și Justinian din secolele IV-VI d.Hr.

Din a doua jumătate a secolului al VII-lea, după așezarea bulgarilor la sud de Dunăre se întrerup contactele cu lumea răsăriteana.

Abia în secolul al X-lea bizantinii revin la Dunăre și reconstruiesc vechile fortificații, între care și pe cea de la Carsium.

Este posibil ca în secolul al XIII-lea așezarea să fi fost sub administrație genoveză.

În secolul al XIV-lea, în timpul lui Mircea cel Bătrîn, intră în componența Tării Românești.

Între secolul al XV-lea și prima parte a secolului al XIX-lea este fortificație otomană.
Orașul cunoaște o mare înflorire. La 1651 Evlia Celebi face o descriere a acestuia: avea 1600 case, geamii, băi, bazar și era apărat de un zid de 3000 pași.

Cu puțin timp înainte de distrugerea sa, cetatea este imortalizată într’un desen după care se fac celebrele litografii, de către A. von Saar, la 1826.

În secolul al XIX-lea aici sosesc mocanii ardeleni care construiesc orașul modern.
Centrul acestuia se afla pe malul Dunării. În jurul portului se construiesc prăvălii, depozite, bănci, iar pe dealul dinspre vest, o scoală monumentală și o biserică pe măsură. Școala a adăpostit și un muzeu, primul muzeu regional al Dobrogei.

În timpul primului război mondial orașul a fost ars în întregime. Distrugeri mari s’au facut și în al doilea război mondial.

Epoca regimului comunist a marcat începutul decăderii orașului. Dintr’un centru al comerțului cu cereale, centru administrativ și judecătoresc, a fost reclădit cu o noua identitate. Au fost închise Judecătoria, Procuratura, Muzeul. Economia a capatat un caracter meșteșugăresc. Lipsit de resurse, orașul a decăzut. Mulți locuitori au migrat spre orașele învecinate (Tulcea, Constanța, Slobozia ).

În ultimii ani ai regimului comunist, toate clădirile vechi, istorice din partea centrală a orașului, lasate special în ruină, au fost demolate și s’au construit blocuri. În vecinătate s’a ridicat și o platformă industrială unde s’a construit o întreprindere de sîrmă și cabluri care funcționează și parțial un șantier naval ruginit astăzi.

La 20 de ani după prăbușirea regimului comunist, localitatea nu’și regăsește vechiul destin.  Cei care au administrat localitatea visează încă să o facă un puternic centru industrial, ceea ce este imposibil, în lipsa unor resurse naturale și infrastructuri adecvate. Așa se face că de pe stema orașului adoptată în 1933, crucea și semiluna au fost înlocuite cu semiroata dințată, simbol al unei industrii aproape inexistente, și ancora, simbol portuar, dar și al speranței, în cazul de față, cu totul întîmplător.

Pornind de la experiența altor așezări similare din Europa și din spațiul apropiat, trebuiesc puse în valoare resursele existente: lutul, foarte bun pentru materiale de construcții, calcarul, monumentele istorice care pot fi o bază solidă pentru turismul cultural și apele termo-sulfuroase din amonte, excelente pentru afecțiuni reumatismale.

Am trecut în revistă o întreagă istorie a unui oraș ca să vedem cum prin inconștiență sau neprofesionalism nu se pot valorifica adevăratele comori ale unor locuri. Grecia azi trăiește eminamente din turism, cum la fel și Hărșova ar putea să o facă lejer cu oameni bine ancorați în realitățile acelor locuri.  Și nu cu industrie, Dumnezeule Mare !

3. CERNAVODĂ și Gînditorul de la Hamangia

Și această așezare dăinuie, sub o formă sau alta, de peste 7.000 de ani. Aici primele descoperiri aparțin culturii Hamangia (eneolitic timpuriu) – mai multe așezări și o necropolă (cca. 400 de morminte).

Tot aici a fost descoperit Gînditorul de la Hamangia alaturi de perechea sa Femeie Sezînd, datînd din a doua jumătate a mileniului V – începutul mileniului IV î.Hr.

4. TURDAȘ, o așezare de dinainte de piramide

În apropierea rîului Mureș a fost descoperită așezarea neolitică de la Turdaș care datează de dinainte de piramide, pentru că aparține culturii Vinca-Turdaș, contemporană cu etapa timpurie a culturii Cucuteni (5.700 – 4.500 î.Hr.).

Istoricii rumîni spun chiar că e primul oraș din Transilvania, și printre primele din Europa.

Suprafața cercetată de arheologii sibieni a fost de aproximativ 11 hectare, considerată a fi imensa, mult peste orice standard în Europa.

Așezarea, estimată la 100 de hectare suprafață, era de fapt un oraș, lucru dovedit de existența fortificațiilor din lemn, unul care includea și niște ritualuri înfricoșătoare, avînd în vedere descoperirea de sacrificii umane la fața locului.

Orașul dispunea de un sistem de fortificație cu porți întărite și turnuri din lemn.

De asemenea, se pare că așezarea de la Turdaș a fost și un centru regional de producție și distribuție a ceramicii, fapt dovedit de descoperirea unui număr foarte mare de cuptoare și obiecte din ceramica, de la vase pana la statuete antropomorfe, zoomorfe și‚ ”statuete pe tron” care reprezintă regalitatea – unii dintre primii regi ai continentului european !!!!

Tăblițele de la Tărtăria, parte a Culturii Vinca-Turdaș.

Alții le’ar transforma în suveniruri și simboluri ușor de recunoscut în lumea întreagă.
Noi ce facem ? Oricum, nimic în acest sens. Sau prea greoi…

Și cîte ar fi de făcut ca să valorificăm aceste dovezi în favoarea rumînilor, nu doar de continuitate, ci de’a dreptul de întîietate asupra tuturor europenilor !!!

Dacă spunem și că au mai fost găsite doar 2-3 situri similare în Europa, ne dăm seama că vorbim de o comoară imensă.

Lăsată de noi în pămînt, evident, de ce să o valorificăm !???

Cercetările arheologice de pe traseul viitoarei autostrăzi Sibiu-Nadlac au scos la iveala primul oraș din Transilvania – așezarea neolitică de la Turdaș, judetul Hunedoara, care era un centru regional de de producție și distribuție a ceramicii.

Sabin Luca, directorul Muzeului National Brukenthal din Sibiu, institutie care a coordonat o parte din lucrările arheologice de pe traseul viitoarei autostrăzi Sibiu-Nadlac, a declarat, într’o conferință de presa, că în punctul Lunca din judetul Hunedoara, în apropierea rîului Mureț, a fost descoperit primul oraș din Transilvania – așezarea neolitică de la Turdaș, care datează ”de dinainte de piramide”.

Suprafața cercetată de arheologii sibieni, între lunile mai – noiembrie 2011, a fost de aproximativ 11 hectare, ”o cercetare arheologică imensă, peste orice standard în Europa”.

Așezarea de la Turdaș era cunoscută de arheologi încă de la jumătatea secolului al XIX-lea, datorită materialului deosebit de bogat descoperit, inclusiv Sabin Luca conducînd, din 1992, timp de opt ani, cercetări arheologice în zonă, împreună cu Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, însă acestea au fost de mici dimensiuni.

Sabin Luca, spune:

„Primele cercetări s’au facut in jurul anului 1850. Poate ca e unul din primele situri cercetate în Rumînia. Iar prima cercetare sistematică s’a făcut în 1875, de prima femeie arheolog din zona aceasta a Europei, Zsofia Torma.”

Explicația materialului arheologic foarte bogat, descoperit de’a lungul timpului în zonă, sta în faptul că această așezare, estimata la 100 de hectare suprafață, era de fapt un oraș, lucru dovedit de existența fortificațiilor din lemn, unul chiar consacrat religios, dovadă fiind sacrificiile umane descoperite.

Directorul muzeului Brukenthal, Sabin Luca:

„De ce spun că e primul oraș din Transilvania, ca să nu spun cel puțin din sud – estul Europei: pentru că am descoperit un sistem de fortificație, de imprejmuire, compus din 11 palisade și șanțuri succesive, pe o profuzime de 200 de metri. Am descoperit două porți de intrare în sistemul de fortificație, cu turnuri, totul din lemn. Acest sistem, de o așa de mare dimensiune, nu s’a putut cerceta în Europa fiindcă costă foarte mult. Am surprins aceste palisade, șanțuri, turnuri, care ocroteau un nucleu care, din punctul meu de vedere, în stadiul inițial avea cam 100 de hectare împrejmuit. Faptul că este consacrat după toate regulile vedem din faptul că, la distanțe de aproximativ 200 de metri, în interiorul primei sau celei de’a doua fortificații este pus cîte un sacrificat. Am gasit vreo cinci (schelete – n.n.). Ceea este curios este ca nici unul nu e în aceeasi poziție, deci e clar că e sacrificiu, nu este o înmormîntare. I’au sacrificat în diverse ritualuri. Sînt puși fie pe burtă cu mîinile și picioarele legate, fie pe spate cu mîinile si picioarele legate, fie cu capul tăiat și pus pe piept.”

Potrivit acestuia, așezarea de la Turdaș a fost un centru regional de producție și distribuție a ceramicii, fapt dovedit de descoperirea unui număr foarte mare de cuptoare și obiecte din ceramică, de la vase, în stilul Turdașului, ”unic in Europa”, pînă la statuete antropomorfe, zoomorfe, și „statuete pe tron”, care exemplifica regalitatea și care au mai fost găsite doar în „două – trei situri din Europa”.

Sabin Luca:

„Trebuie să ne gîndim la un mare centru regional al acelui moment. Am găsit explicația asupra numărului mare de vase și statuete de lut descoperite aici. Am găsit 60 de cuptoare pentru arderea obiectelor de mici dimensiuni și singura concluzie care se poate trage este că aici se făcea plastica de statuete, idolii, pentru o țară. Și această mare așezare sacră cu caracter urban livra aceste piese, consacrate deja, spre comunități. E singura așezare din toate cele cercetate pînă acum din Europa neolitică care are un număr așa mare de cuptoare. (…) Putem argumenta ideea că sîntem în fața unei așezări protourbane aidoma marilor așezări din Orient, o așezare care avea sigur regi, datorită statuilor pe tron.”

În situl de la Turdaș au fost descoperite șase orizonturi diferite, datate în neoliticul timpuriu, eneoliticul timpuriu si dezvoltat, perioada getică și cea medievala, în jurul secolului XII.

Potrivit lui Luca, așezările neolitice descoperite aici erau suspendate, la șase-opt metri înălțime, datorită inundațiilor, localnicii dovedind cunoștințe inginerești remarcabile pentru acea epocă și datorită sistemului de fortificații care a rezistat calamităților.
De asemenea, s’a putut dovedi existenta în acea perioadă a „metalurgiei cuprului, lucru ce toată lumea bănuia pînă acum”.

Sabin Luca:

”Săpăturile din ultimul an și jumătate (2011-2012) au creat un nou muzeu, avem deja mii de piese întregi restaurate, extrem de reprezentative, unicat, de la ceramica la metal, de la piatră la os. La cercetarea aceasta se va mai lucra patru-cinci ani pînă cînd vom tipări volumele. (…) Pînă acum s’a cercetat un eșantion ceramic de doi-trei la sută și s’a cercetat cam trei-patru la sută din oase. La cea mai mare cercetare din Europa nu poți să estimezi nimic, decît că la final vom raporta cel mai mare esantion ceramic cercetat în Europa, cel mai mare esantion osteologic cercetat în Europa, cel mai mare, pentru că ăsta a fost norocul nostru.”

5. SCHELA CLADOVEI, 8.750 de ani de locuire neîntreruptă

Conform concluziilor trase în urma cercetărilor făcute la Schela Cladovei din Drobeta Turnu-Severin, se pare că aici se afla, dacă nu cea mai veche așezare umană din Europa, în mod sigur una dintre cele mai vechi.

Are urme de locuire continuă datînd de peste 8.700 de ani!
Zona a fost locuită înca din cele mai vechi timpuri ale umanității, dar cine să știe asta în Rumînia?

Vorbim de schelete de Homo Sapiens vechi de peste 8.000 de ani, de ateliere, de locuințe, de urmele unei așezări nu doar agrare, ci și de mesteșugari, care’și duceau traiul aici acum aproape 9.000 de ani!

Au fost descoperite locuințe, vetre rituale și morminte, precum și unelte agricole.
Șantierul arheologic ar fi mană cerească pentru turism, în alte țări. Am da aici 2 exemple Serbia și Bulgaria, 2 țări care nu sînt gîtuite de mentalitatea latinistă care a fost impusă samavolnic la noi.

La noi, totul e trecut cu vederea de oficiali, sau fac cunoscute aceste realități cu mari rețineri, de parcă cineva, o autoritate le’ar cenzura entuziasmul profesional.
Sigur, mulți știm deja ce se află în spatele acestei tăceri și rețineri a specialiștilor, cu toții trebuind să păstreze un mod de silenzio stampa asupra unor origini ale noastre care ies din tiparele impuse de școala ardeleană și de rigorile accepate de papalitate cîndva.

Un lucru aparte al așezării Schela Cladovei o reprezintă locuitorii săi preistorici: după descoperirea a peste 60 de morminte de înhumatie, s’a observat ca oamenii de aici erau adevărați ”uriași”, de regulă avînd peste 1,90 m înălțime, fapt neobișnuit pentru zona și timpurile acelei perioade.

Mai mult, se pare ca erau consumatori de carne crudă. Așezarea Schela Cladovei pare să fie cel puțin pînă în prezent și cea mai veche așezare omenească stabilă distrusă printr’un conflict armat.

Azi ne limităm numai la istorii tinere de 2000 de ani, cînd în realitate deținem mai mult decît atît, iar necunoașterea valorii istorice a locurilor peste care edilii sînt însărcinați să fie primari este o adevărată dramă pentru acele așezări.

Cunoașterea atît de către aceștia, cît și de către localnici ar trebui să fie obligatorie, pentru că un popor nu are viitor fără un trecut, și cunoașterea acestuia, iar acel popor ”ajunge să moară încet, dacă nu este deja un popor mort” !

Elenii se laudau cu istoria zeilor olimpieni, în timp ce multe dintre legendele lor trimit către lumea de la nord de Dunăre, adică către pămînturile noastre.

De unde le veneau semizeii lor ancestrali? De ce tot ignorăm, oare, această moștenire?

Trebuie să cerem cuiva acordul să ne asumăm aceste identități străvechi?

Personal cred că fiecare dintre noi care nu depindem de salariul sau pensia sistemului captiv unei ideologii străine de meleagurile noastre, trebuie să spunem răspicat și cu mult curaj, că ascendența noastră ca neam zace aici în aceste civilizații străvechi.

Citește și:  ”ȚARA ORAȘELOR” PELASGILOR CUCUTENIENI

sau: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

PETRE ȚUȚEA DESPRE UNGURI

”Cu ungurii nu putem avea probleme militare: dacă dăm drumul la toţi caii din Ardeal, fără călăreţi, în două ceasuri se pişă în Budapesta…

…Ungaria este un cavou al medievalismului habsburgic. Cum poţi să fii cavaler, dacă nu eşti militar?

Ce geniu militar a dat într’o mie de ani de bătălii?

Au fost pe la liziera habsburgică. N’au avut misiuni civilizatoare. Au fost grăniceri.

Cum puteau să ne civilizeze pe noi?

Noi suntem popor…, din sămânţă glorioasă, cu o istorie glorioasă strivită între trei împărăţii revărsate şi lăbărţate asupra noastră.

Ungurii au rămas antropoizi. Un popor turanic nefericit, care şi’a păstrat limba şi sîngele, şi care se simte rău în haina europeană catolică latino-germanică.

Se bat acum cu uzbecii, veniţi sub forma diviziilor blindate sovietice, ca asiaticii prin păpurişuri. N’au tactică, n’au strategie politică şi nici militară.

… Ungurii au venit din Atelcuz şi prezintă un fenomen de involuţie. Un neam turanic, care nu poate asimila valorile Europei. Reprezintă o cireada de elefanţi care vor să se facă o turmă de purcei sau de mioare.

N’au dat nici un om mare.

Bolyai este sas: îl cheamă Johann, iar pe tatăl său Wolfgang. Cultura lor este latino-germană.

Antropoizi fără măsură, n’au dat niciun cavaler şi niciun jurist.

Nu sunt de acord în evaluarea rasială a maghiarilor. Topor impulsiv, cu viziune planetară ca toate popoarele de stepă, călări, iar nu sedentari, ca plugarii, maghiarii au un panaş simpatic.”

Petre Pandrea, Memoriile mandarinului valah, 2011.

Citiți și:   ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

ARGUMENTE IMBATABILE DESPRE CONTINUITATEA GETO-RUMÎNILOR

Descoperirile arheologice și urmele materiale atestă continuitatea populației geto-rumînești, păstrarea riturilor funerare, circulația monetară. Teoria continuității a evoluat în epoca modernă în funcție de politică, lucru care a influențat intelectualitatea rumînească. Temele principale au fost originea și rolul romanilor, geților și slavilor în formarea poporului rumîn, spațiul geografic al etnogenezei rumînilor.

CERTITUDINI ȘI ARGUMENTE IMBATABILE DESPRE CONTINUITATEA GETO-RUMÎNILOR

1. RETRAGEREA AURELIANĂ NU A FOST TOTALĂ, ȘI NICIDECUM A BĂȘTINAȘILOR
Populația băștinașă nu a avut un motiv real de a părăsi teritoriul getic nord-dunărean. Au plecat în schimb doar oficialii care aparțineau de imperiul roman, aceștia fiind pe ștatul de plată al autorităților romane, urmașii acestora trecînd Dunărea înapoi, precum legionarii, funcționarii imperiali, magistrații etc.

Oricum, prea puțini geți din sudul Dunării au venit în provincia romană Dacia ca să se reîntoarcă la locurile lor de baștină, și nu că nordul nu le’ar fi aparținut tot lor…

Cei care’i șicanau pe oficialii imperiului erau geți din alte triburi, forțîndu’i să elibereze teritoriile ocupate de la nordul Dunării, mai întîi de toate erau frați cu populația locală, și apoi de ce ar fi pus’o pe fugă, dacă ei nu au pus nicăieri pe fugă băștinașii, nici la sudul Dunării, nici măcar la Roma pe care au ocupat’o în final.

Dimpotrivă, din cîte știm Teodoric, regele geților din Italia ocupată a dat legi de împăcare și toleranță reciprocă între romani și geții ocupanți.

2. JUDELE ERA JUDECĂTORUL BĂȘTINAȘILOR

Documente din secolul 4 atestă prezența Judelui, cel care împărțea dreptatea băștinașilor, iar dacă nu era populație localnică, cui o împărțea?

Cu siguranță nu oficialilor romani plecați, și care s’ar fi numit altfel: caesar, patriciu, despot. Judele era un termen local ar căpeteniilor geto-rumîne peste băștinașii lor, un administrator sau un om la legii al unor comunități. Acest termen se păstrează peste 1200 de ani căpătînd și alte conotații, jude devenind stăpînul rumînului, iar judec rumînul liber.

Cîtă vreme a existat rumînia, miciĭ proprietarĭ au păstrat și purtat cu mîndrie titlul de judec.

De aceea termenul de Jude ne caracterizează prin timp pe noi rumînii, și prin legile care le aplica Judele, acel celebru Jus Valachicum, adică vechile Legi Belagine ale geților (Pelasgine, Velaghine, Valachine). Judele avea și un echivalent slavon Cneaz, ca să îl înțelegem mai bine. Cneazul a dat naștere la Cnezat, iar Judele la Județ în spațiul în care stăpînea.

3. DISPARIȚIA TOTALĂ A INSCRIPȚIILOR ESTE FALSĂ

Inscripțiile nu au dispărut cu totul, deși cunoaștem că inscripțiile în piatră au fost un specific al autorităților romane. Așadar, dacă se face caz de lipsa inscripțiilor în piatră de după Retragerea Aureliană ar trebui să se facă și despre lipsa lor de dinaintea ocupației romane. Ori dacă, lipsa lor era și înainte ca și după, pe cine au mai cucerit atunci romanii?

Explicațiile lipsei inscripțiilor sînt însă mult mai simple, populația localnică eminamente rurală, pentru că cetățile fuseseră distruse, nu aveau motive raționale să treacă la producerea lor.

Construcțiile în piatră oricum nu erau un specific al localnicilor geți, știindu’se că ei erau pasionați ai lemnului, cetățile în general fiind construite masiv din acest material abundent în Carpați și pe teritorul nord-dunărean.

Decapitarea elitelor geto-rumînești va rămîne din păcate ca un blestem specific local, deoarece acestea greu s’au mai ridicat în condițiile în care acest teritoriu va fi mereu călcat de alte căpetenii venite din afara spațiului carpatic și lideri de clanuri care supuneau populația pașnică locală.

Lipsa inscripțiilor sau a scrierilor despre localnici este o explicație elementară și pentru faptul că nu ai ce să relatezi despre o populație locală pașnică care nu duce războaie. Dar este de la sine înțeles că aceste grupuri războinice nu ar fi cucerit un teritoriu gol de populație ca să’l lucreze agricol, ci dimpotrivă, o populație localnică supusă de la care luau cele de trebuință pentru susținerea unei elite de luptători.

Monument funerar (stecak) atribuit vlahilor din Bosnia si Muntenegru în vestul Rumîniei

4. TĂCEREA DOCUMENTELOR

Așa cum am spus mai sus despre lipsa inscripțiilor care nu au dispărut în totalitate, nici tăcerea documentelor nu este o ipoteză de acceptat pentru existența sau inexistența unei populații.

Despre albanezi nu se pomenește peste 1000 de ani, dar ei există în acel spațiu și au o vechime considerabilă pe care nu o neagă nimeni, dimpotrivă li se atribuie o moștenire antică ilirică perfect logică.

Nici despre populația Raetică nu se pomenește nicăieri în documente, dar această populație este azi o realitate.

5. A FĂGĂDUI, A TĂGĂDUI, A BĂNUI SÎNT CUVINTE CE ATESTĂ O PERIOADĂ LUNGĂ DE CONVIEȚUIRE CU LIMBA MAGHIARĂ

Dacă aceste verbe folosite uzual în actele de justiție au fost luate dintr’un radical din limba maghiară, așa cum se susține, aceasta denotă și o lungă conviețuire cu cei cărora li se dorea implementarea unei legislații impuse de regele apostolic al meleagurilor controlate de Papă de peste Panonia.

Papalitatea își dorea cu insistență extinderea către est în Ardeal, apoi în Moldova, iar această misiune era girată celor care ocupau deja mlaștinile panonice, adică unor triburi păgîne care se prosternau scaunului papal mai ales după marea schismă care împărțeau acum nevoiașii în catolici și ortodocși.

Lupta de cucerire devenise practic un laitmotiv de impărțire a legilor catolice prin misionari înarmați și pregătiți de Papă, și se ridică întrebarea atunci, pe cine să convertească la catolicism dacă nu ar fi existat păgîni mai întîi, și apoi schismatici?

6. TRANSILVANIA ȘI SILVAE BLACHORUM

În documentele medivale se arată fără echivoc că geto-rumînii trăiau în pădurile acestui spațiu, ferindu’se evident din calea acelor căpetenii venite după jaf și tîlhării.

În definitiv ”rumînul frate cu codrul” este o vorbă veche rumînească care atestă această situație. Ceea ce se știe foarte puțin este că aceste teritorii locuite de rumîni erau cîndva complet acoperite de păduri, nu degeaba vlăsie sau vlașcă sînt numite și azi pădurile puține cîte au mai rezistat defrișărilor.

Vlăsia sau Vlașca era locul împădurit locuit de vlasi, vlachi, numit în documente latine și silvae blachorum, adică păduri valahe. Cum toate pădurile erau locuite de valachi, nu e de mirare că și azi a rezistat titulatura unei regiuni Transilvania, care era locul de dincolo de păduri, deci un loc plin de bogății de dincolo de vlăsiile valahilor rumîni.

Din aceste considerente, armatelor catolice trimise de Papă le iau peste 3 secole ca să ocupe Ardealul și nu din lene sau lentoare, știind cît de iuți au fost cînd fugeau din calea pecenegilor, triburile asiatice care sălășluiau la Nistru de au ajuns rapid o sperietoare pentru germanicii lui Otto, cel care’i va decima pînă la o mînă de familii de le va scoate din cap gîndul jafurilor.

7. SLAVISMELE DIN LIMBA RUMÎNĂ NU PROVIN DOAR DE LA SUD, CI ȘI DE LA VEST SAU NORD-EST

Cuvintele din limba rumînă care sînt considerate ca provenind din limbile slave sud dunărene, nu presupunea ca rumînii să trăiască la sud pentru a le prelua și asta în cazul în care cu adevărat au fost împrumutate de la cei sudici (bulgari, sîrbi) și nu de la cei nordici (slovaci, polonezi, ucrainieni).

Pe acest considerent, slavii trăind la toate punctele cardinale ale Carpaților, trebuie ca rumînii să fi venit de peste tot, și de la nord, și de la vest și de la nord și est.

Numai că incidența cuvintelor slave în limba maghiară, mai curînd pe aceștia îi face slavi, și nu ”unguri” asiatici.

Cercetarea statisticilor demografice austriece arată cît de puțini maghiarofoni trăiau la 1800 în mlaștinile panonice, pe cînd vlasii (blasii) și păstorii rumînilor erau pomeniți încă de acum 1000 de ani în cronicile medievale în aceste mlaștini inundabile și greu locuibile.

De asemenea, pînă la venirea slavilor în Balcani aici trăiau peste tot geto-rumîni, aceștia fiind numiți placi, blaci, blachi, vlachi, vlasi, tocmai de către noii-veniți, iar toate teritoriile împădurite care erau imense, Vlăsii, tocmai de acești slavi care s’au insinuat printre aceste populații locale, pe alocuri chiar dominînd politic localnicii.

Influența limbii slave asupra gramaticii limbii getice a fost însă inexistentă și asta arată doar că limba rumînească veche era deja închegată în formele sale medii ca să o mai poată influența un străin.

În schimb toată lumea recunoaște existența slavilor în toată zona carpatică prin toponimele vechi lăsate aici încă dinainte de anul 1000 localnicilor: Bistrița, Ialomița, Prahova etc.

Desigur, în acest sens nu doar argumentele lingvistice sînt de evidențiat, ci și cele arheologice, etnografice, care întăresc ideea continuității din secolele de tăcere a documentelor.

8. AȘA-ZISELE ÎMPRUMUTURI DIN LIMBA ALBANEZĂ SÎNT ANALOGII PUERILE

De ce o cultură geto-rumînească locală trebuia să împrumute cuvinte dintr’o limbă sud-dunăreană cum era albaneza?

În primul rînd că nu erau vecine aceste limbi, poate decît cu rumînii sud-dunăreni, printre albanezi trăind și azi multe comunități de aromîni, armîni băștinași acolo unde trăiesc și azi.

Este cît se poate evident că așa cum foarte multe cuvinte nu ne parvin din limbile slave, enorm de multe cuvinte au etimologii eronate azi în dex-ul oficial, acestea parvenind nu din alte limbi învecinate, ci dintr’un lexic comun arhaic din care au ajuns și în albaneză, dar și în cele slave, pentru că toate acestea și inclusiv greaca și latina au aceeași origine europeană arhaică foarte puțin explorată și cercetată în Rumînia.

Așa aflăm din dex-ul cu etimologii false și eronate că limba rumînească este o limbă de împrumuturi și nu o limbă de sine stătătoare care, dimpotrivă, este mai curînd donatoare de lexic altora, decît primitoare.

9. GELU SAU GHILĂU, APOI GILĂU SÎNT NUME GET-BEGET RUMÎNEȘTI

Dacă asupra numelor lui Glad și Menumorut planează confuzia, asupra numelui Ghelău (Gelu) care este cît se poate de băștinaș, devine chiar toponim în timp, Gilău.

Osteneala celor fără rădăcini prin Europa de a nega cronica lui Anonimus, cea care pomenește aceste nume de voievozi, este inutilă, cît prezența vlasilor, volochilor este menționată și de cronica rusească a lui Nestor care vorbește de prezența geto-rumînilor în spațiul carpatic înainte de venirea asiaticilor.

10. TOPONIMELE ANTICE AU FOST PĂSTRATE DE BĂȘTINAȘI, NU DE VENETICI

Carpați, Cluj, Dunărea, Nistru, Nipru, Prut, Siret, Argeș, Buzău, Olt, Mureș, Timiș, Criș, Someș, Tisa și multe altele poartă la origine benumirile antice și multe altele sînt păstrate puțin schimbate în limba rumînă modernă de către cei mai vechi locuitori ai acestor locuri.

Acesta este unul dintre cele mai importante argumente că pe lîngă vechii geți care au păstrat în limba rumînă toponimele vechi, s’au așezat și cîțiva slavi care au dat toponime slave cum am spus mai sus, toponime care sînt însă tîrzii, de cel mult 1000 de ani, și nu antice, cu vechimi mai mari de 2000 de ani, precum Dunărea (Danubius, Donaris, Danaistru).

A se vedea: Vladimir Iliescu, Die Räumung Dakiens im Lichte der Schriftquellen în Dacoromania 1, 1973, Karl Albert Verlag, Freiburg i. Br, p.6-27 precum și celelalte articole din volumul citat.

Vezi, de asemenea: Vladimir Iliescu, Romania du Sud – Est în Romanische Sprachgeschichte, ed. G. Ernst, M-.D. Gleßgen, Chr. Schmitt, W. Schweikard, Vol. 2, Art. Nr. 101, Walter de Gruyter, Berlin-New York, 2006, p.1153-1167.

Concluziile acestor lucrări au fost confirmate de Cambridge Ancient History, ed. 2, 2005, vol. XII, p. 53 și urm.

Djuvara, Neagu (2012). A Concise History of Romanians. Cross Meridian. p. 21

Citiți și:  CONTINUITATEA ROMÂNILOR ȘI TOPONIMIA LOCALITĂȚILOR

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA