SEUTHOPOLIS, CAPITALA REGATULUI GETIC AL ODRISILOR VA FI SCOASĂ DIN APĂ

În adîncurile lacului de acumulare Koprinka, din Bulgaria, se află unul dintre cele mai fascinante situri arheologice subacvatice. Este vorba despre capitala regatului getic al odrysilor, cel mai puternic trib getic de la sud de Dunăre, din Tracia Getică, mărturie a gloriei marelui neam al geților antici care a creat o măreață cuvilizație.

Misterele oraşului antic scufundat de comunişti

Seuthopolis era capitala celui mai puternic trib getic din Balcani, și este o adevărată comoară arheologică pentru care există planuri de readucere a lui la suprafaţă de către arheologii care au demarat o serie de măsuri pentru a’l cerceta și reconstrui.

Ruinele orașului au fost descoperite și excavate în 1948 de către arheologii bulgari în timpul construirii Barajului Georgi Dimitrov (ulterior redenumit Koprinka).  Propriu-zis sit-ul a fost descoperit chiar înainte de a fi inundat, fiind considerat la acea vreme cel mai bine conservat oraş getic din Tracia.

În perioada 1940-1950, guvernul comunist al Bulgariei a decis construirea unui baraj pe rîul Tundzha şi crearea lacului de acumulare Koprinka lîngă Kazanlak. La prima vedere nimic excepţional, avînd în vedere că toate republicile populare cu regimuri comuniste preferau astfel de mega-structuri uneori cu accente megalomanice.

Din punct de vedere arheologic şi cultural, odată cu inundarea zonei de la Koprinka s’a produs o adevărată dramă, în același timp, o pagubă imensă din punct de vedere cultural, istoric și turistic. În acest fel orașul vechi de peste 23 de secole și un sit arheologic de o valorare inestimabilă a fost inundat și a fost lăsat cu bună știință aproape șapte decenii la 20 de metri adîncime sub apele lacului de acumulare.

Prin intermediul arheologiei subacvatice, specialiştii în domeniu au reuşit să găsească sit-ul sub apă. Este vorba despre un spectaculos şi misterios oraş antic al geților odrysi, întemeietorii unui regat care a dominat Balcanii cîteva secole.

Oraşul getic de pe fundul lacului de acumulare Koprinka a fost identificat de specialişti ca fiind Seuthopolis, capitala regatului getic al odrysilor. Autorităţile datorită importanței descoperirii, au dat apoi arheologilor răgaz timp de 6 ani să cerceteze și să păstreze cît pot mai mult din oraș, apoi au decis inundarea zonei şi implicit a fostei capitale Seuthopolis.

Seuthopolis poate fi scos din apele lacului

Poveștile Atlantidei sînt și astăzi apreciate atît de copii, cît și de părinți. Cine s’ar fi gîndit însă, că o astfel de poveste ar fi atît de aproape de realitate?

În anul 2005, arhitectul Zheko Tilev a realizat un proiect numit ”Seuthopolis project”, prin intermediul căruia se urmăreşte scoaterea de sub ape a vechiului oraş Seuthopolis. Arhitectul bulgar Zheko Tilev a propus în cadrul proiectului, asanarea zonei, conservarea și reconstrucția orașului Seuthopolis (cel mai bine conservat oraș getic din Bulgaria de azi) prin intermediul unui zid de baraj care înconjoară ruinele din mijlocul barajului, permițînd înregistrarea sit-ului ca un monument al Patrimoniului Mondial UNESCO și o destinație turistică de importanță mondială.

Costurile s’ar ridica la 50 de milioane de euro, iar autorităţile municipale din Kazanlîk au fost încîntate de acest proiect mai ales că scoaterea la suprafaţă a oraşului Seuthopolis ar reprezenta o fantastică oportunitate din punct de vedere turistic.

Turiștii vor fi transportați la sit-ul arheologic cu bărci. Zidul rotund, de 420 de metri înălțime, ar permite vizitatorilor să vadă orașul de la 20 de metri deasupra și ar avea, de asemenea, ”grădini suspendate”, ascensoare de sticlă, chei, restaurante, cafenele, magazine, ateliere, lumini nocturne etc.

Din păcate nu a putut fi strînsă suma necesară, încă. În anul 2015, ministrul Turismului din Bulgaria a precizat că urmăreşte finanţarea ”Proiectului Seuthopolis” prin ”Fondurile Ambasadorilor pentru Conservare Cultural” a Ambasadei Statelor Unite în Sofia. Ambasada SUA poate finanţa însă doar parţial acest proiect.

Proiectul a fost donat de arhitect municipalității Kazanlîk și fondurile strînse sînt insuficiente pentru a începe construcția.

Seuthopolis, minunea de sub ape

Oraşul a fost construit la ordinele regelui geților odrisi Seuthes al III-lea în secolul al IV lea î.Hr. De altfel în apropiere, în Valea Regilor Geți, în zona văii Kazanlîk, se află şi mormîntul lui Seuthes al III-lea, acest rege faimos al geților odrisi.

În anul 1980, arheologii bulgari au putut efectua cercetări succinte la Seuthopolis, profitînd de golirea lacului de acumulare pentru reparaţii la baraj. Cu această ocazie, arheologii bulgari au putut constata că zidurile oraşului sînt conservate.

Se presupune că Seuthopolis a fost fondat ca oraş în anul 323 î.Hr. servind drept capitală pînă în anul 270 î.Hr. În urma cercetărilor arheologice efectuate înainte şi după scufundarea oraşului s’a ajuns la concluzia că Seuthopolis era o aşezare fortificată care se întindea pe 5 hectare. La această suprafaţă se adăugau suburbiile.

S’a constatat că Seuthopolis a fost construit pe ruinele unui complex getic mai vechi, probabil tot o aşezare de mari dimensiuni. Poziţia capitalei Seuthopolis era strategică, oraşul fiind înconjurat din trei părţi de rîul Tundzha, numit în antichitate Tonezus.

Chiar şi aşa Seuthopolis era înconjurat de un zid puternic lung de 890 de metri. Oraşul lui Seuthes al III lea ar fi avut două porţi de unde plecau două străzi care străbăteau întreaga aşezare. După dimensiuni, dar şi ceea ce s’a putut observa ca spaţii de locuire, Seuthopolis ar fi avut capacitatea să adăpostească peste 50 de familii, evident spuma aristocraţiei geților odrisi.

S’au descoperit şi ruinele unui palat care ar fi avut două nivele. Se presupune că era reşedinţa lui Seuthes al III-lea. Palatul dar şi numeroasele monumente erau ridicate în stil elinesc, existînd o evidentă influenţă elenistică în arhitectura capitalei odrisilor.

Lîngă palat se afla o clădire impunătoare, tot cu o puternică influenţă elinească, probabil un templu. Totodată, arheologii au constatat că majoritatea clădirilor erau construite din cărămidă, ceea ce’l făcea unic în lumea getică sud-dunăreană.

Pentru specialişti, Seuthopolis era simbolul măreţiei şi puterii economice a regelui Seuthes al III-lea. Drept dovadă stau cele peste 2000 de monede descoperite în Seuthopolis, dintre care 800 cu chipul lui Seuthes.

Totodată au fost descoperite şi obiecte de lux, de provenienţă elinească, în special ceramică, bijuterii, amfore, dar şi alte tipuri de artefacte. Sunt de asemenea, numeroase alte clădiri ale căror funcţionalitate nu este deocamdată cunoscută. Deocamdată multe mistere planează în jurul acestui oraş scufundat, unul dintre cele mai spectaculose din această parte a Europei.

Seuthopolis plan urbanistic

Seuthopolis a fost un oraș vechi de tip elenistic fondat de regele geților Seuthes III între anii 325-315 î.Hr. devenind capitala Regatului Odrysilor. Ruinele sale se află acum pe fundul lacului de acumulare Koprinka lîngă Kazanlîk, provincia Stara Zagora, în centrul Bulgariei. La cîțiva kilometri nord de oraș se află Valea Regilor Geți, unde se găsesc numeroase morminte regale magnifice.

Seuthopolis nu a fost un adevărat polis, ci mai degrabă sediul lui Seuthes și curtea lui. Palatul său avea un rol dublu, funcționînd și ca un sanctuar al Cabirilor, zeii Samotraci.
Cea mai mare parte a spațiului din oraș era ocupată nu de case, ci de structuri oficiale, majoritatea locuitorilor trăiau în afara orașului care a avut populație getică și elină.

Rolul dublu al palatului lui Seuthes (curtea regală și sanctuarul) indică faptul că Seuthes era un rege preot: marele preot al Cabirilor printre geții odrysi. În mitologia antică, Cabeiri sau Cabiri (elina veche: Kábeiroi), de asemenea transliterat Kabiri, au fost un grup de  de zeități htonice enigmatice. Ei s’au închinat într’un misterios cult strîns asociat cu cel al lui Hefaistos, centrat în Insulele din Marea Egee de Nord din Lemnos şi, eventual, Samothrace, (Complexul Templelor Samothrace), şi la Teba.

În originile lor îndepărtate Cabirii şi zeii Samothraciani puteau include elemente pre-elene, sau alte elemente non-elene, cum ar fi cele getice, Tireniane, Pelasge, Frigiene sau Hitite. Cultul Lemnian a fost întotdeauna local la Lemnos, dar cultul misterios Samothracian s’a răspîndit rapid în întreaga lumea elină în perioada elenistică, iar în cele din urmă a devenit un cult în care s’au iniţiat și romanii. 

Unele surse mai vechi nu erau de acord că zeităţile din Samothrace au fost Cabiri, ci relatează despre două culte diferite în detalii. Dar cele două insule sînt aproape una de alta, la capătul nordic al Mării Egee, iar cultele ce par similare, nu se potrivesc cu uşurinţă în Panteonul Olimpic: Cabirii și’au dat o genealogie mitică, în special ca fii ai lui  Hefaistos ca zeu al focului, al metalelor și al metalurgiei, al fierarilor, sculptorilor și artizanilor, și Cabeiro, o nimfă a mării care a trăit pe insula Lemnos, fiică a zeului marin Proteus. După ce a fost alungat de pe Muntele Olimp, zeul Hephaistos a avut trei fii, cunoscuți sub numele de Cabeiri și trei nimfe cabire.

Potrivit lui Strabon, Cabirii erau venerați în Imbros și Lemnos, inclusiv în Seuthopolis în Tracia şi diverse alte orașe din Asia mică.

Conform urmelor descoperite în Seuthopolis, în piața din Seuthopolis se afla sanctuarul lui Dionyssos sau al lui Sabazios.

Cimitirul din Seuthopolis include o serie de morminte de cărămidă numite tholos (construcție funerară de forma circulară acoperită cu un fel de cupolă), unele acoperite de tumuli, în care clasa superioară a fost cuprinsă, uneori împreună cu caii lor. Cei mai puțin bogați au fost incinerați, cu morminte modeste, așezate alături.

Printre altele nu se ştie, cum a sfîrşit acest oraş, dacă a fost abandonat sau cucerit. În 281 î.Hr. a fost se pare ocupat de către celți. Seuthopolis nu a fost singura capitală a geților odrisi, dar spun specialiştii bulgari a fost cea mai strălucitoare.

Vechii stăpîni ai Balcanilor

Cei care au construit Seuthopolis, oraşul scufundat, au fost geții odrysi. Era unul dintre cele mai puternice triburi getice din valea rîului Hebrus, adică Maritsa, de astăzi.

Istoricul grec Herodot este primul care’i menţionează pe odrisi. Mai apoi Tucidide şi Xenophon vorbesc despre obiceiurile şi faptele odrysilor.

Odrisii locuiau o suprafaţă destul de întinsă, în special în centrul Traciei (cu roșu pe harta noastră), dar întinzîndu’se pînă la nordul Munților Haemus din sudul Scyithiei Minor (Dobrogea) către nord-est şi pînă către partea europeană a Turciei de astăzi.

Odrisii erau neamuri foarte războinice şi mari amatori de vin.

Xenophon scria că odrisii erau îndrăgostiţi de cursele de cai şi era o obişnuinţă la aceştia să bea cantităţi uriaşe de vin atunci cînd îngropau un războinic faimos. Poate aşa se explică uşurinţa cu care odrisii au adoptat cultul lui Dyonisos şi ar fi ridicat un templu în cinstea acestuia chiar şi în capitala Seuthopolis.

Puterea odrisilor a început să crească odată cu slăbirea puterii persane în zona Traciei.
Este cunoscut faptul că Tracia a făcut parte din Imperiul Persan din anul 516 î.Hr., în urma cuceririlor întreprinse de marele rege persan Darius cel Mare. După o serie de revolte şi o efemeră eliberare de sub jugul persan, Mardonius aduce sub ascultare Tracia, din nou în 492 î.Hr..

Tracia făcea parte din Satrapia Skudra. Nu după mult timp, în urma înfrîngerilor suferite de perşi împotriva oraşelor-state elineşti, în timpul războaielor eleno-persane, geții din Tracia au scuturat stăpînirea, şi aşa formală, a marilor regi din Orient. Primii care şi’au afirmat dominaţia au fost triburile getice ale odrisilor.

Mai mult decît atît au unificat în jurul lor peste 40 de triburi getice, reuşind să constituie o confederaţie foarte puternică, dar şi un regat odris. Încă din sec.V Herodot şi Tucidide menţionează existenţa unui regat odris care s’ar fi întins de la Abdera şi pînă la gurile Dunării.

În imediata succesiune a domniei lui Zalmoxe, izvoarele literare care ne’au parvenit nu ne oferă prea multe informaţii privitoare la situaţia politică din regiunea Dunării de Jos şi cu atît mai puţin la o instituţie anume (fie ea şi cea mai vizibilă) a arhitecturii statale din această parte a lumii. În articolul ”Regalitatea arhaică. Momentul Zalmoxis” (Nistorescu 2010), autorul a propus şi argumentat că domnia legendarului rege s’a desfăşurat la cumpăna secolelor VI-V î.Hr., cu un debut ulterior anului 508 î.Hr. şi un sfîrşit mult anterior anului 429 î.Hr. Lucrarea ”Davele Dacilor” a lui Dan Oltean este dedicată și epocii lui Zalmoxis și care îl plasează pe Zalmoxe în intervalul secolelor 7-5 î.Hr.

Dacă această lacună ar reflecta starea de fapt, am fi obligaţi să punem sub semnul întrebării întreaga reconstituire de mai sus, întrucît ar fi greu de susţinut ca existenţa unui personaj istoric atât de important şi cu care posteritatea nemijlocită a fost atît de generoasă să nu fi produs consecinţe de durată.

Din fericire, aşa precare cum sunt, izvoarele literare nu ocolesc referirile la instituţia regalităţii, iar completările pe care investigaţiile arheologice le aduc sînt mult mai generoase: în intervalul de timp dintre sfîrşitul dominaţiei persane în Balcani (corespunzînd, grosso modo, cu dispariţia fizică a lui Zalmoxis) şi declanşarea epopeii macedoneene, formatoare de universalitate elenistică, în spaţiul getic sunt clar puse în evidenţă procese precum reluarea locuirii în cîmpia deschisă a Dunării, dezvoltarea unor aşezări suprarurale de’a lungul rutelor comerciale şi apariţia unor sisteme de cetăţi şi fortificaţii integrate pe spaţii largi (fapte atestînd indubitabil existenţa unei autorităţi capabile să confere securitate locuitorilor din regiune), precum şi manifestări ale unei aristocraţii bine formate şi nemijlocit interesate în existenţa unui factor de putere centralizat.

Personaje regale desemnate generic (precum Rex Histrianorum), sugerate (spre exemplu, ca şi lideri politici, eventual şi efectivi, ai contingentelor getice din armatele conduse de regii odrysi Sitalkes şi Seuthes sau, mai tîrziu, ai armatei opuse lui Alexandru cel Mare şi Zopyrion), vagi (precum Charnabon), ori explicit nominalizate (precum Ariapeithes, Spargapeithes, Octamasades, Zeuta/Seuthes, Kotys, Scylas, Kothelas, Atheas, Filip al II-lea etc., iar spre finalul intervalului, Moskon şi Alexandru cel Mare) – scyţi, traci sau macedoneni, cu toții fiind geţi – sînt menţionate ca exercitîndu’şi efectiv ori revendicînd autoritatea la gurile Dunării.

Să urmărim firul cronologic.

Sîntem îndreptăţiţi să apreciem că domnia şi viaţa lui Zalmoxe s’au încheiat cîndva, în perioada suveranităţii lui Xerxes (486 – 465 î.Hr.) sau mai devreme, cel mai probabil după eşecul campaniei acestuia de cucerire a Eladei, din anii 480-479 î.Hr..

Aşa stînd lucrurile, este tentant să credem că succesorul său imediat (sau, cel mult, după 2-3 efemere alte domnii) a fost anterior pomenitul rege get Charnabon – aceasta, dacă luăm în calcul faptul că ”tragedia Triptolemos” a lui Sofocle (cea în care apare menţiunea despre Charnabon, „care în timpurile de faţă domneşte peste geţi”) a fost scrisă în jurul anului 468 î.Hr..

Referinţele la regelui get Charnabon sunt, totuşi, prea fragile pentru a le putea utiliza într’o interpretare istorică; în schimb, este de domeniul evidenţei faptul că regele agatîrs Spargapeithes a fost contemporan mai degrabă cu sfîrşitul regalităţii zalmoxiene, în vreme ce incidentul care l’a opus pe acesta regelui scyt Ariapeithes trebuie plasat după epoca zalmoxiană, chiar după 445 î.Hr., anul dispariţiei fizice a socrului lui Ariapeithes, întemeietorul statului geto-odrys, Teres I.

Una dintre cele mai valoroase descoperiri este o mască aurie masivă de aproximativ 600 g, care prezintă o față masculină cu păr bogat și barbă, această Masca de înmormîntare din aur și inelul cu sigiliu, se crede că aparțineau regelui legendar Teres al Odrysilor descoperite în 2004.

În mormîntul ”Svetița” a fost descoperit un tezaur bogat al unui aristocrat al geților. Printre darurile funerare se numără obiecte de aur, argint, bronz, ceramică, fier.  Tezaurul de înmormîntare a fost găsit într’un bloc masiv de piatră. Numai o parte din oasele corpului s’au găsit. Potrivit opiniei arheologului Georgi Kitov, cadavrul a fost disecat înainte de moarte, iar în mormînt s’au plasat doar părți din acesta care mărturisesc un ritual orfic. Articolele expuse fac parte din colecția Muzeului Istoric Iskra – Kazanlîk și sînt singurele exemplare muzeografice ale originalelor care se țin la Sofia.

Teres I, întemeietorul acestui regat sud-dunărean a trăit între aproximativ 470-440 î.Hr. și a fost primul rege al Regatului Odris. Datele cu privire la începutul și sfîrșitul perioadei în care s’a aflat la conducere diferă de la o sursă la alta. A avut doi fii: Sitalkes și Sparadokos, care i’au succedat la conducerea regatului și o fiică ce va fi dată de soție regelui scyt Ariapeithes.

În regiunea getică a Traciei este primul regat format prin unificarea mai multor triburi getice sub un conducător unic. Teres I este cunoscut pentru abilitățile sale militare și și’a petrecut o mare parte din viață pe cîmpul de luptă. La început regatul se extindea numai în Tracia de Est și în regiunile nordice, pînă la gura Dunării.

În jurul anului 440 î.Hr. a murit la vîrsta de 92 ani în timpul uneia din numeroasele sale campanii militare. A fost înlocuit de cel de’al doilea fiu, Sitalkes.

O rasă de călăreţi

În acest al doilea sfert al veacului V î.Hr., interval în care, la sudul Balcanilor, regatul lui Teres înlocuia satrapia Skudra pe măsura alungării una cîte una a garnizoanelor persane, viaţa politico-militară de la Dunărea getică a fost marcată de conflicte, unele ajungând pînă la confruntări armate, între odrysi şi scyţi (cel prezumabil a se fi încheiat prin căsătoria fiicei lui Teres cu Ariapeithes), scyţi şi agatîrşi, fiind de asemenea posibilă implicarea directă a elenilor (în primul rînd a coloniilor din Pontul Stîng, puse în faţa necesităţii de a’şi asigura securitatea după ieşirea din scenă a metropolei miletiene, dar şi a reprezentanţilor coaliţiei ateniene, preocupate să preia controlul unor puncte strategice din spaţiul ponto-egeean) şi a autohtonilor geţi.

Este aproape sigur că statul odrys nu şi’a extins autoritatea la nord de Balcani în acest interval; după cum o dovedeşte incidentul dintre neamul thynilor şi Teres, acesta nu avea, încă, autoritate nici asupra întregului spaţiu dintre Balcani şi Marea Egee.

Genealogie a regilor geți din Sudul Dunării, descendeți ai regelui get Teres I

Urmaşul lui Teres, Sitalkes I (aprox. 440-424 î.Hr.) a purtat o serie de lupte cu scyţii din nordul Dunării şi a dus o politică de bună înţelegere cu grecii din Abdera şi încheind alianţe cu Atena. Sub acest cîrmuitor, regatul odrys, avînd o bună organizare internă şi întemeindu’şi autoritatea pe supunerea celorlalte seminţii getice şi pe tributul plătit de unele cetăţi elineşti, a cunoscut maxima sa înflorire.

Potrivit aceleaşi surse Sparadokos, fratele lui Sitalkes, care domnea în partea de nord a Traciei şi’a atras antipatia atenienilor din cauza politicii sale ostile. Atenienii i’au asmuţit pe macedonenii lui Perdiccas, dar chiar şi pe geții lui Sitalkes, contra lui Sparadokos.

Extinderea regatului se petrece cel mai probabil în cursul primilor ani ai domniei lui Sitalkes, fiul şi succesorul imediat al fondatorului Teres- moment care trebuie plasat, din perspectivă getică, în generaţia care urmează dispariţiei lui Zalmoxe, generaţie înăuntrul căruia ar putea fi plasată o eventuală domnie istorică a lui Charnabon.

Cu sau fără acest element, probabilitatea ca asocierea getică la statalitatea incipientă geto-odrysă să fi avut un caracter voluntar este foarte mare. Poate cel mai important dintre argumentele în favoarea unei atari prezumţii este raportul de forţe care se manifestă între tribului odrysilor şi geţii luați în ansamblu.

În vremurile sale de glorie, armata regatului odris era de temut.

Tucidide scria că regele geto-odrys Sitalkes adunase din neamurile geților sud-dunăreni 150.000 de războinici pe care i’a aruncat ca pe ”un stol de lăcuste” împotriva Macedonenilor măturînd totul în cale.

Istoricii spun însă în realitate avînd în vedere fragmentarea tribală a populaţiilor getice, se putea aduna odată nu mai mult de 20.000 de războinici.

Chiar dacă hegemonia celor dintîi pare a fi categorică, geţii se dovedesc a fi, încă din primele două generaţii ale existenţei regatului pan-getic al odrysilor, un factor de putere militară imposibil de neglijat de către suveranii odrysi: în oastea lui Sitalkes, contribuţia geţilor este de acelaşi ordin de mărime cu cea efectiv odrysă luată separat (împreună, cele două neamuri formînd un corp de cavalerie de 50.000 de luptători, în vreme ce în campania condusă de Seuthes în părţile Chersonesului (deci la mari distanţe de locurile de origine, fapt ce face cifra mai importantă), geţii oferă un contingent de 2.000 de pedestraşi.

Dacă nu luăm în calcul posibilitatea ca asocierea geţilor la aşezămîntul politico-militar creat pe structurile fostei satrapii persane să se fi făcut pe căi mai curînd voluntariste, ar fi foarte greu de explicat cum, într’un răstimp relativ scurt, în care au avut de înfruntat ostilitatea aproape a tuturor celorlalţi vecini, suveranii odrysi au reuşit să’şi extindă şi, mai ales, să’şi menţină autoritatea pe un teritoriu atît de mare. De altfel, caracterul asociativ al relaţiei geto-odryse nu ar fi fost o excepţie, în poziţii similare găsindu’se neamurile sud-est-getice ale melandiţilor, tranipseilor şi thynilor, care ajung să constituie domeniul unor principi ce vor revendica la un moment dat regalitatea pan-getică a Traciei, precum Maesades, tatăl lui Seuthes al II-lea.

Este posibil ca acestă alianţă asimetrică dintre geţi şi tribul odrysi să fi luat, uneori, şi forma uniunii personale – cel puţin aceasta este sugestia pe care o face informaţia (altminteri tîrzie) consemnată de Jordanes, care’l nominalizează pe Zeuta (Seuthes) ca rege-sacerdot al geţilor, alături de Zalmoxis şi Deceneu.

Aceeaşi interpretare poate fi luată în calcul şi în cazul inscriptiilor evocîndu’l pe regele Kotys pe fiala de la Agighiol şi, respectiv, pe cupa de la Borovo – primul suveran geto-odrys cu acest nume (care a domnit, cel mai probabil, între anii 384 – 359 î.Hr. şi al cărui nume va mai fi purtat în secolele următoare, poate chiar în consecinţă genealogică, de mai mulţi regi geți şi chiar de un ocupant al tronului regal de la Sarmizegetusa) fiind, de altfel, beneficiarul direct al cuceririlor geto-odryse în Chersones.

În schimb, faptul că, pe timpul lui Lisimah, sînt simultan desemnaţi ca regi ai odrysilor şi Seuthes al III-lea, şi Dromichete, ne determină să luăm în considerare şi posibilitatea ca geţii să’şi fi avut în mod constant un rege propriu, gentilic, care să fi participat în virtutea rangului său la ”frăţia regală” aflată în fruntea condominium-ului getic sub hegemonie odrysă.

Unul dintre primele momente în care putem detecta implicarea geţilor în această ”frăţie regală” – este drept, nu în mod explicit – se petrece în imediata consecinţă a decesului regelui scyt Ariapiethes, petrecută, am amintit mai sus, ca urmare a conflictului cu regele agatîrs Spargapeithes. Anterior conflictului dintre regii scyt şi agatîrs, cel dintîi încheiase cu regele odrys Teres, foarte probabil pentru a stinge o stare de conflict prexistentă, o alianţă matrimonială, fructul căsătoriei dintre Ariapeithes şi fiica lui Teres fiind principele Octamasades.

Instalat pe tronul tatălui său, fiul lui Teres, Sitalkes, va încerca să’şi impună nepotul pe tronul scyt, după moartea lui Ariapeithes – însă se va lovi de opoziţia fermă a unui alt pretendent la succesiunea lui Ariapeithes, fiu al acestuia cu o aristocrată din cetatea Histriei, Scylas, care’şi va păstra rangul de rege.

Este vorba, să precizăm, de acelaşi Scylas despre care Herodot ne informează că şi’a ridicat un palat la Olbia şi s’a iniţiat în misterele dionysiace – îndrăznim să afirmăm, o etapă obligatorie pentru legitimarea puterii în această parte a lumii. Lesne de observat, întreaga intrigă gravitează în jurul domeniului geto-histrian: conflictele (deopotrivă cel scyto-agatîrs şi cele scyto-odryse – inclusiv cel evitat de Sitalkes prin predarea lui Octamades către Scylas, care’şi va ucide rivalul) au loc în zonele de contingenţă cu stăpînirea getică (sau geto-agatîrsă), de controlul cărora trebuie să legăm natura litigiilor şi miza alianţelor matrimoniale.

În acest tablou, geţii nu sunt nominalizaţi distinct – dar faptul că foarte puţin după aceste întîmplări, mai exact în anul 429 î.Hr., ei ajung să furnizeze un consistent contingent de luptători profesionişti pentru cavaleria pe care Sitalkes o angajează în lupta cu macedoneenii, ne obligă să’i considerăm nemijlocit angajaţi în evenimente. De altfel, pe agenda cooperării politico-militare odryso-gete, alături de înlăturarea scyţilor de la controlul Histriei şi al gurilor Dunării şi, respectiv, consolidarea forţei militare a tinerei statalităţi pan-getice, apar în curînd şi alte obiective – printre ele numărîndu’se confruntarea cu geții triballi, în luptă cu care Sitalkes îşi va pierde, în asediul de la Delion din 424 î.Hr., chiar viaţa.

La moartea lui Sitalkes, lucrurile vor rămîne nerezolvate în ceea ce priveşte mecanismul de transmitere a succesiunii în cadrul „frăţiei regale” pan-getice – şi putem evoca, în acest sens, faptul că acestuia nu’i urmează la tron fiul său Sadocus (devenit cetăţean atenian în cadrul aranjamentelor diplomatice contemporane Războiului Peloponesiac, la fel cum cumnatul lui Sitalkes, Nimphodorus, va deveni ambasadorul regatului getic la Atena), ci un nepot de frate al suveranului decedat, Seuthes, primul rege get cu acest nume, care era avantajat de alianţa matrimonială cu fostul adversar, Perdicas al II-lea al Macedoniei.

Seuthes I va domni pînă prin 410 î.Hr., la moartea sa regatul cunoscînd prima divizare, între Seuthes al II-lea şi Amadocus – şi este foarte tentant să presupunem că celui dintîi i’a revenit acea parte a ţării de care erau legaţi şi geţii, fapt ce’i va fi dat posterităţii temeiul să’l considere rege şi sacerdot get.

Kotys I 384-359 î.Hr.

Dacă lucrurile vor fi stat efectiv astfel, este totuşi greu de spus; cert este că sub fiul acestui Seuthes al II-lea, Kotys I (care domneşte în al doilea sfert al secolului IV î.Hr.), regatul geto-odrys îşi va reface vremelnic unitatea pan-getică – pentru ca, după asasinarea acestuia (petrecută cu mînă ateniană, cel mai probabil în anul 360 î.Hr.), statul să se divizeze pentru a două oară – de această dată, în trei părţi distincte (ce revin lui Amadocus al III-lea, Kersobleptes şi Berisades).

Încă şi mai evident decît în cazul primei divizări, geţii par să nu fi format obiectul acestei împărţiri, toate cele trei domenii regale fiind localizabile la sud de Munţii Haemus, unde vor avea de suportat presiunea Atenei şi a Macedoniei lui Filip al II-lea – în vreme ce la nord de Balcani Munții Haemus, spre fluviu şi probabil şi dincolo de acesta, este atestată, independent de evoluţiile politice sud-getice, existenţa unui aparent anonim Rex Histrianorum.

Nu după mult timp, macedonenii îşi îndreaptă privirile către regatul odrys, iar Filip al II lea, cel care a revoluţionat de altfel armata şi societatea macedoneană îi cucereşte. Chiar şi aşa, nuclee de rezistenţă odryse au rămas şi în vremea lui Alexandru Macedon, inclusiv în timpul regelui Seuthes.

Cu toate că Alexandru cel Mare a antrenat în campaniile sale din Asia pe mulţi geți, mulţi din cei rămaşi au format nuclee de rezistenţă care au dat mult de furcă macedonienilor mai ales sub conducerea lui Seuthes.

De altfel, odrysii au rezistat şi puternicei invazii geto-celtice în Balcani, dar şi cuceririi romane. Contra primilor veniţi, celţii, s’au răsculat şi au reuşit să refacă un regat odrys în Balcani.

Forţa principală a geților odrisi era cavaleria spune Christopher Webber în lucrarea sa ”Odrysian cavalry arms, equipment, and tactics”.

”Armata odrysilor era compusă în mare parte din cavalerie şi peltaști (infanterie uşoară specializată în hărţuirea inamicului, mai ales dotată cu suliţe pentru aruncat şi scut), restul fiind infanterie cu aruncători de suliţă, luptători cu praştia și arcaşi. În armata lui Siltakes aceşti războinici veneau din triburile geţilor ale triburilor odrisilor, trerilor, tilateanilor, apsinthilor, crobizilor, bessilor şi thynilor.”

Impresionantă era însă cavaleria getică, în special a odrysilor. Euripides şi Homer îi numeşte pe geți, ”o rasă de călăreţi”.

În urma studiilor realizate pe resturile osteologice ale cailor găsite în mormintele din Tracia, arată că războinicii geți beneficiau de rase bune de cai. Erau mai mari decît caii de stepă şi comparabili cu cei ai elenilor.

Xenophon scria că geții din Tracia îşi antrenau caii pentru război şi pentru curse. De atfel geții aveau în aceaste condiţii o iscusinţă deosebită în lupta călare. Cavaleriştii odrysi luptau de obicei fără armură, bazîndu’se pe viteză şi pe precizie, aruncînd din goala calului suliţe asupra armatei adverse.

După campaniile lui Filip II în 347-342, o parte semnificativă a Traciei era dependentă de Macedon. După moartea lui Filip în 336 î.Hr., multe dintre triburile getice s’au revoltat împotriva fiului lui Filip, Alexandru cel Mare, care a organizat o campanie împotriva și i’a învins pe geți și pe regele Syrmus al geților Triballi.

Toți ceilalți geți au trimis trupe să se alăture armatei lui Alexandru.

Seuthes sa revoltat împotriva Macedoniei în jurul anului 325 î.Hr., după ce guvernatorul lui Alexandru Zopyrion a fost ucis în lupta împotriva geților.

După ce Alexandru a murit în 323 î.Hr., el a luat din nou brațe în opoziție cu noul guvernator Lysimach. Ei s’au luptat unul cu celălalt la egalitate și fiecare sa retras din luptă.
În cele din urmă, Seuthes a fost obligat să recunoască autoritatea lui Lysimach, de atunci unul dintre regii succesorilor lui Alexandru.

În 320 î.Hr., Seuthes III a mutat regatul Odrysilor în centrul Traciei și și’a construit capitala la Seuthopolis (Kazanlîk, actuala Bulgaria).

Capul de bronz al regelui Seuthes III

În 313 î.H., el l’a sprijinit pe Antigonus I în războiul lui din urmă împotriva lui Lysimach, ocupînd văile muntelui Haemus împotriva domnitorului său, dar a fost din nou învins și forțat să se supună.

Cu romanii au reuşit să trateze şi să se înţeleagă pînă în anul 46 d.Hr., cînd împăratul Claudius va transforma Regatul Odris în provincia Romană Tracia.

Citește și:   TRACIA ȘI ANATOLIA, ȚINUTURI VECHI GETICE

Izvoare literare

* Herodot Herodot, Istorii, ed. Onu, Liviu, Şapcaliu, Lucia, Ed. Minerva, Bucureşti 1984

* Iordanes Iordanes, Getica, trad. Popa-Lisseanu, Gh., ed. Drăgan, J.C., Ed. Nagard & Centrul European de Studii Tracice, Roma 1986

* Tucidide Tucidide/Thukydides, Istoria Războiului Peloponesian, trad. Barbu, Nicolae I., ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1966

Literatură modernă – sinteze

* Lund 1992 Lund, Helen Sarah, Lysimachus: A Study in Early Hellenistic Kingship, ed. Routledge, London/New York

* Petre 2004 Petre, Zoe, Practica nemuririi. O lectură critică a izvoarelor greceşti referitoare la geţi, ed. Polirom, Iaşi

* Preda 1994 Preda, Constantin (coord.), Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi a României (EAIVR) vol I A-C, Ed. Enciclopedică, Bucureşti

* Preda 1996 Preda, Constantin (coord.), Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi a României (EAIVR) vol II D-L, Ed. Enciclopedică, Bucureşti

* Preda 2000 Preda, Constantin (coord), Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi a României (EAIVR) vol III M-Q, Ed. Enciclopedică

Literatură modernă – articole

* Lewis 2000 Lewis, D.M. (ed.), The Cambridge ancient history: The fourth century B.C., vol. VI, Ed. Cambridge University Press

* Nistorescu 2010 Nistorescu, Laurenţiu, Regalitatea arhaică. Momentul Zalmoxis, în Studii de Istoria Banatului nr 34, ed. Universităţii de Vest, Timişoara 2010, pg. 5-22

* Vulpe 2000-a Vulpe, Alexandru, Dacia înainte de romani, în „Istoria românilor”, vol I, Petrescu-Dâmboviţa, Mircea, Vulpe Alexandru (coord), ed. Academia Română – Secţia de ştiinţe istorice şi arheologice, ed. Enciclopedică, Bucureşti 2001, pg. 399-450

* Vulpe 2000-b Vulpe, Alexandru, Istoria şi civilizaţia spaţiului carpato-dunărean între mijlocul secolului al VII-lea şi începutul secolului al III-lea a.Chr., în „Istoria românilor”, vol I, Petrescu-Dâmboviţa, Mircea, Vulpe Alexandru (coord), ed. Academia Română – Secţia de ştiinţe istorice şi arheologice, ed. Enciclopedică, Bucureşti 2001, pg. 461-464

* laurlucus.ro, editiadedimineata.ro

Foto: archaeologyinbulgaria.com

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s