LEGILE RUMÎNEȘTI / LEGILE BELAGINE / JUS VALACHICUM – ARGUMENTE

Ceea ce ne leagă pe noi rumînii dincolo de aspectele lingvistice, etno-culturale, istorice, genetice, este și latura vieții strămoșilor noștri pe care o reprezentau Legile Rumînești, care au fost pomenite în diferite perioade din trecut, Legile Belagine sau Legile Valahilor. Ele devin, prin asimilare, parte componentă a Legilor Obiceiului Pămîntului, Belaginele, adică Legile Valahilor şi întăresc morala atît de necesară, acum cînd codurile scrise nu mai există şi cînd e nevoie de autoritate pentru a supravieţui ca popor.

Societatea umană a înregistrat în evoluţia ei de’a lungul istoriei, populaţii care s’au distins prin nivelul înalt al civilizaţiei, exprimată în formele organizării socio-economice şi ale celei spirituale.

Pelasgii, sau proto-geții sînt cei mai vechi locuitori ai Europei, după unii cercetători chiar, cei mai vechi locuitori ai Terrei (D. Balasa, Noi nu sîntem urmașii Romei). Anticii îi mai numesc și hiperboreeni, ceea ce atestă conștiinta identității acestor termeni, a sensului lor, și despre aceștia vorbesc miturile.

Civilizaţia superioară a pelasgilor, ale căror rădăcini urcă în mituri, organizaţi după legi flexibile, realiste şi perfectibile în timp, a asigurat evoluţia întregii omeniri.

Cufundîndu’ne în adîncimea timpului, auzim ecourile cele mai îndepărtate ale strămoşilor, care n’au pierit, ci s’au înveşnicit şi ne’au înveşnicit prin limba lor melodioasă şi prin frumuseţea legilor, care îi unea de Cer şi’i ţinea drept, pe Pământ.

N. Densusianu în ”Dacia preistorică”, Bucuresti 1913, pag. 988, spune că ”primul om pămîntean, întemeietorul semințiilor pămîntului”, homus universales, identic cu Adam, a fost Pelasg, (Munteanul, sau Uranus).

Acesta a întemeiat neamul pelasgilor care și’a întins stăpînirea pe un teritoriu imens. Considerăm lucru absolut posibil, dacă luăm în considerare ceea ce spune S. Coryll în opera ”Valahii în Cartea Genezei”.

Acesta arată, că și Biblia, ca înainte de deriva continentelor, pămîntul era o insula înconjurată de ape. Mitul omului pelasg înregistrează prezența acestuia înainte de potopul lui Noe.

Superioritea omului pelasg e surprinsă tot în mituri; acestea – cum spune Rene Guenon – sunt cele mai durabile creații în timp, ale căror învelișuri ascund miezul adevărului pierdut și neînteles de mase, dar tocmai prin aceasta avînd asigurata ființarea.

Inițiații sînt chemați să descifreze acest miez, al miturilor care, cum spune și Mircea Eliade în ”Mituri esențiale”, reprezintă sacrul, reiterînd timpul ab origine, în ritualuri încifrate.

Despre civilizaţia pelasgilor, înaintaşii GETO-rumînilor, ai valahilor, au scris, sau au vorbit, mai toţi învăţaţii sau personalităţile antichităţii şi n’au fost puţini. Acest lucru este explicabil, dacă ne gîndim că pelasgii au roit din centrul originar, spaţiu vechi primordial, civilizator, aflat în zona carpato-danubiană, în toate direcţiile.

În urmă cu 12 milenii, pe acest teritoriu sînt menţionate în documentele antice, universităţile zalmoxiene, prin care au trecut mari nume ale antichităţii. Atestată documentar este însă Hestia – Ista – Vesta 2500 î.Hr., ca Mare Preoteasă a Colegiului Fecioarelor – ştiutoare de carte.

Aceasta conducea regatul feminin al geților ”ce avea la bază cel mai vechi cod de legi scrise din lumea antică, cod cunoscut sub numele de BELAGINE, sau Legile Frumoase.”

Etimologia cuvîntului ”Belagine”

Unii cercetători propun ca etimologie structurile belanus – cele bune (legi) + ginus = începători, sau începuturi, deci legi de la începuturi, sau derivă acest cuvânt compus de la belle + leagines, ori de la bela + logos.

Vom arăta care este etimologia cuvîntului Belagine pornind de la relevarea clară a etimonului lexemului ”Valah”, care arată, fără îndoială, că Valahii de azi sunt aceeaşi cu

Pelasgii de ieri şi că aceştia, cu adevărat, au fiinţat dintotdeauna aici, sunt cei mai îndreptăţiţi să se mîndrească cu înaintaşii civilizatorii lumii, cu originea lor nobilă, şi că, acceptînd Adevărul, oricît de surprinzător ar fi pentru cei încremeniţi în rutină, aşa-zisele pete albe, dispar.

Vorbim de evoluţia în timp a lexemului ”Pelasg” şi înregistrăm următoarele forme:
pelasg(i) / pelah(i) / velah(i) / valah (nu insistăm asupra legilor fonetice, acestea au fost prezentate în studiul / Valahii – factor de continuitate în istoria universală – M. Ciornei – rev. Dacia Magazin nr. 23 iulie 2005).

Considerăm lexemul BELAGINES un cuvînt compus din doi termeni şi anume din pelasgus şi gentes (gens-gentis, însemnînd, ”neam”, ”gintă”).

Înregistrăm următoarea evoluţie fonetică: desinenţa finală ”us” cade ca o lege generală a trecerii la limba getică/rumînă/valahă – desinenţa – us este pelasgă nu latină – şi rezultă termenul pelas(g)gentis.

Şi prima consoană ”s”, greu de pronunţat dispare şi rămîne cuvîntul pelagentis.
Prin efectul legii comodităţii în comunicare, se anulează fonemul ”t” – se ajunge la forma pelagenis.

Are loc metateza ”i/e”; în vorbire, vocala ”e” se confundă uşor cu vocala ”i” şi se pronunţă termenul în discuţie pelagines.

Între bilabialele ”p” şi ”b” se face confuzia într’o vorbire fluentă, fiind foarte apropiate sonor şi va rezulta termenul în discuţie belagines. În timp se pierde şi terminaţia finală ”s” într’un proces normal de dezvoltare, în condiţii diferite ale aceleaşi limbi pelasge şi va rezulta lexemul belagine.

Să sintetizăm:

PELASGUS + GENTES = PELASGENTIS / PELAGENTIS / PELAGENIS / PELAGINES / BELAGINES / BELAGINE… q.e.d

În traducere vom spune – stricto senso – că cele două cuvinte ”pelasgus” şi ”gentis” înseamnă – ”a neamului pelasg”.

Se cere, fireşte, o completare a sintagmei.

Pentru a deveni inteligibilă adăugăm ceea ce’i lipseşte, şi anume cuvîntul iniţial ”leges”.
Se spunea încă în antichitate LEGES P(B)ELAG(E)INTES, adică LEGILE NEAMULUI PELASG.

Citește și:  PELASGII ȘI GEȚII DINTRE NOI

Cu timpul s’a pierdut, prin neuzanţă, termenul ”leges” şi sensul său l’a integrat lexemul BELAGINES.

Sînt nenumărate exemple: sarmo-getae=sarmatae etc.

Memoria colectivă n’a mai păstrat întreaga sintagmă, formată din mai mulţi termeni.
Acest lucru se datorează tot nevoii de comunicare sintetică; utilizarea frecventă a termenului belagines, a făcut să se piardă sensul originar al celor două cuvinte, devenind sinonim cu noţiunea de ”cod de legi”.

Etimologia cuvîntului BELAGINE odată relevată, constituie încă o verigă din lanţul continuităţii şi vechimii valahilor.

Deşi transformările etimologice nu sunt uşor de urmărit, fiind chiar plictisitoare, etimologia poate aduce lumină în problemele nedezlegate până acum, deschizînd largi orizonturi spre cunoaştere, nu numai în istoria noastră, dar şi în cea universală.

Dacă Pelasgii sunt Valahii, şi Belaginele sunt Legile Valahilor, atunci concluzia cea mai directă este că Belaginele sunt Legile Valahilor, şi am putea chiar închide demersul nostru privind – Belaginele, ca dovadă a continuităţii milenare a valahilor, în istorie.

Demonstrarea evoluţiei fonetice a lexemului BELAGINES, susţine, ca un argument în plus, că valahii cei dispreţuiţi de unii ignoranţi, sau rău intenţionaţi, au ca strămoşi direcţi pe nobilii pelasgi, creatorii unei civilizaţii care s’a impus în toată lumea.

Herodot – lib. I 211, aminteşte de un rege al agatîrşilor Anacharsis care era contemporan cu Numa Pompiliu al Romei – 694 î.Hr., care a compus o lucrare în versuri despre legile scyţilor păstori.

Despre legile agathîrşilor, scrise în versuri a amintit şi Aristotel, N. Densusianu ”Dacia Preistorică” (Buc.Institutul de Arte Grafice Carol Gobel 1913 p. 895).

Familie cucuteno-geto-cimmeriană din perioada migrării triburilor euro-asiatice ale scyţilor-massa-geți. Imagine de pe YouTube, ciclul ”Skazki Nait”, popoarele străvechi… Autorul, probabil arheolog german, redă aici cu fidelitate tipul antropologic (moştenit genetic de geto-valahii rumîni), îmbrăcămintea şi armele populaţiei autohtone din acea perioadă, pregătită să’şi apere de invadatori meleagul natal, căminul şi viaţa.

Redactarea legilor scyte sau agathîrşe, atribuite lui Anacharsis e mult mai veche, ţinînd cont de faptul că turdulii sau turdetanii din Pens. Iberică care s’au desprins în timpuri ”obscure” din arealul Transilvaniei, aveau, cum spune Strabon 1 III 1, 6 ”un codice de legi vechi de 6000 de ani după mărturisirea lor”.

Despre legile agathîrşilor scrise şi cîntate, vorbeşte şi Aristotel (Pobl. Sect.-xix, 28).
De altfel, creştinismul a preluat practica cîntării Legilor Noi, hristice care sporeşte şi întreţine atmosfera de sacralitate.

Putem accepta că aceste legi, date geţilor, sînt de origine divină, cum susţin unii, numai avînd în vedere faptul că, pelasgii făuritorii unei culturi şi ai unei civilizaţii superioare, erau consideraţi de vechii eleni, care au venit mult mai tîrziu pe pămînturile Eladei din N, ”dioi”, (”divini”) de aceeaşi origine cu zeii, (Homer-Iliada X, 422-426, 441) stîrnindu’le admiraţia şi recunoaştera superiorităţii.

Existenţa pelasgilor antici consemnează pe un rege bărbat, numit Zalmoxa. Numele ni’l arată ca fiind un slujitor al lui Zalmoxis, menţionat la jumătatea mileniului al II-lea. (1400 î. d. H.), mare legislator.

Scriitorul Iamblicus (33 d.e.n. Fontes I pag. 19) adaugă că Zalmoxa, ”le’a întocmit legile” şi ”le’a scris”.

Credem că acesta a reconsiderat aceste legi, în raport cu cerinţele timpului, rescriindu’le, aşa cum, de fapt, a făcut şi Deceneu.

La începuturi în adîncul vremii, Belaginele au fost impuse prin constrîngeri şi cu ajutorul vestalelor ştiutoare de carte.

Deceneu, Marele Iniţiat şi Rege al geților, preocupat de cultivarea supuşilor săi, cum spune şi Herodot, a transcris aceste legi şi ele se păstrează pînă astăzi sub numele de BELAGINE” (Fontes II p.416-417), şi tot el este cel ce a simţit nevoia să revizuiască şi să impună mai cu hotărîre, actualizînd, legile vechi.

Belaginele ”stau la baza civilizaţiei umane” (Fontes II p.19).

Ele au prinse în sine legile sfinte care au înveşnicit pe cei nobili, prin respectarea lor, prin perfecţiunea laturii iniţiatice şi nu numai, dar au fost şi ”cuţite” pentru cei ce nu ştiau de nici o ordine.

Belaginle sînt traduse diferit şi de contemporani; fie ”legile frumoase”, (D. Bălaşa op. cit. p.5 ), fie ”legile naturii” (V. Kernbach – ”Universul mitic al rumînilor”, Ed.Ştiinţifică 1994).
Putem lua în considerare aceste interpretări, avînd în vedere că ele erau puse şi în versuri şi se şi cîntau, asigurînd prin prevederile lor, în cazul aplicării, o viaţă armonioasă.

Vechimea Belaginelor

Acestea vin din timpuri imemoriale, după cum am arătat; existau încă în sec. al VI-lea d.Hr. şi Iordanes (”Getica” c.11) spune că se numeau LEGES BELAGINES.

Şi Dionisie Exigul, get de origine,(465-545) cel ce a pus bazele calendarului creştin, introducînd era noastră de la Hristos, responsabilul Marii Arhive Sinodale a Bisericii din Contantinopole ”a avut în bibliotecă Belaginele” (Nicolae V. Dură – ”Strărumînul Dionisie Exigul şi opera sa”, Rev. ”Ortodoxia” 1979, p. 7).

Filozof, publicist, astrolog, poet şi mare didacticist, moralist a fost acesta, Dionisie Exigul a ţinut legătura cu geții de acasă. Ştiutor de carte multă, cunoscînd bine aceste legi morale, de bază pentru geții trăitori, le’a lărgit importanţa, completîndu’le, valorificînd şi tradiţiile orale şi a format un corpus de legi pe care le’a şi comentat şi care s’au impus printre credincioşi, şi printre slujitorii preoţi.

Aceste legi le’au păstrat şi urmaşii; în documentele istorice ale Banatului se numesc Jus Walachie, în Transilvania, în Ţara Rumînească şi în Moldova, Lex Vlachorum, sau Jus et Consuetudo; în Ungaria – Antiqua Valachorum Lex et Consuetudo sau Mos Valachorum.

În Polonia se numeau Jus Valachorum (apud N. Densusianu. op cit. p. 879).

Am insistat asupra acestor denumiri pentru că, avînd în vedere că ”pelasgii” se numesc în timp ”valahi”, este clar că legile bătrîne s’au păstrat neîntrerupt şi că vecinii aveau conştiinţa originii valahilor şi a vechimii legilor lor, pe care le numesc fie Antiqua, fie Vetus.

Orgolioşii romani au preluat legile de la geto-pelasgi, chiar dacă’i urau.

Tacitus (Ann. 27) menţionează că decemvirii, la îndemnul senatului, au făcut un proiect de legi pentru romani, ”culegînd din toate părţile, unde au putut afla ceva bun”.
Servius (Aen. VII 695) spune că aceeaşi decemviri au luat de la falisci, ”o populaţie de păstori, grupă de BELACI – velahi, emigraţi din regiunea Carpaţilor şi a Istrului, stabiliţi în Etruria, sute de dispoziţiuni legale şi au mai luat unele suplimente la cele ”XII Table”.
În sec.al XVI-lea şi al XVII-lea la Făgăraş încă se înregistra Lex Antiqua Valachorum.

N. Densusianu, în urma unui studiu comparativ între acestea şi legile romane prinse în cele ”XII Table”, ambele scrise în limba latină, arată că sunt identice şi ajunge la concluzia că ”Tabulele” sînt o compilaţiune ”şi că acelaşi cod din timpurile pelasge sunt Leges Belagines, în evul mediu numite Lex Antiqua Valachorum, sau Jus Valachie, prezente în A. şi E. Europei.” (N. Densusianu ”Dacia Preistorică”, pag. 903.)

S’ar putea pune problema şi invers-adică de ce n’ar fi copiat valahii legile de la romani.
Problema are răspuns; în primul rînd am demonstrat că valahii de azi sunt pelasgii de ieri, în al doilea rînd înşişi autorii romani vorbesc de o lege tradiţională imemorială, (vezi Cicero – De Republica I. V 1) pe care o numesc Vetus Lex Romana, sau Vetus Mos, ori Romanus Mos – (Nominus p. 53).

Chiar şi în Galia aceeaşi lege tradiţională era denumită Vetustissima Paganorum Consuetudo – (Cicero opera citată).

Dacă cele ”XII Table” romane constituie fondul legislasţiei romane, atunci sintagma Lex Antiqua Romanorum, sigur se referă la antichitatea anticilor, care nu pot fi decît strămoşii lor pelasgi.

Platon (Critias, II, 259) confirmă acest adevăr spunînd că ”în regatul lui Atheas, care domnise peste hiperboreenii din nordul Traciei, au existat cele mai vechi legi de origine divină, scrise cu litere, pe o columnă de aramă”.

Ateas (circa 429 î.Hr. – 339 î.Hr.) a fost descris în sursele elinești și romane ca cel mai puternic rege al Scythiei, care și’a pierdut viața și imperiul în conflictul cu Filip al II-lea Macedon în 339 î.Hr.

Numele lui apare și ca Atheas, Ateia, Ataias și Ateus. În anii 340, el a unit sub puterea sa triburile scyte care locuiau pe un vast teritoriu între Dunăre și mlaștinile maeoțiene. Capitala sa pretinsă a fost excavată de arheologii sovietici în apropierea orașului Kamianka pe Nipru.

Harta teritoriului din nordul şi vestul Mării Negre, invadat în secolele VII-VI î.Hr. de triburile nomade euro-asiatice ale sciţilor-massa-geți, unde aceştia au terorizat populaţia autohtonă prin raidurile lor de jaf, asasinate şi luare de robi. Robii erau vînduţi foarte rentabil pe vase de lux din aur şi ceramică, ulei de măsline şi vin, oraşelor sclavagiste ale metropolei greceşti, prin factoriile lor instalate în aceeaşi perioadă pe litoralul Mării Negre, la început vremelnic, apoi, cu sprijinul interesat al scyţilor şi ale unor căpetenii locale corupte cu aur şi vin grecesc, – definitiv. Devenind puternice, oraşele-colonii sclavagiste, unele formînd uniunea Regatului Bosfor, au inclus cu forţa şi părţi însemnate din teritoriile autohtonilor (v. pe larg în text), înrobind neamurile cucuteno-geto-cimmeriene ale sindilor, meotilor, dandarilor etc., provocînd numeroase răscoale ale acestora, cum a fost revoluţia meoţilor, condusă de regina Tyrgatao (vezi istoria acesteia în text).

La romani aceste legi aveau şi autoritatea unor legi sfinte pe care le venerau – tinerii erau învăţaţi să le cînte – spune acelaşi Cicero. (op. cit.), dar cu mult mai înainte acest lucru îl făceau agatîrşii de pe malul rîului Maris. (Aristotel-op citată)

Belaginele – arc în timp

În demersul nostru de a alcătui un studiu despre antroponimele pelasgo-rumîne, am întîlnit spre bucuria şi stupoarea noastră cîteva antroponime – (nume de familie ) ce trimit la belagine în modul cel mai direct, purtînd în sine, sau în radical, noţiunea de belagine.

Prezentăm aceste antroponime odată cu identificarea lor:

– Blaga = balaginus + lexunus = cele date, legile cunoscute de toţi pe care le respectă.

– Blaguţi = belaginus + gutiunus = termenul ”gut (iunus) este păstrat în germană din adstratul pelasgic – (în istorie se vorbeşte de prezenţa pelasgilor şi în N. Germaniei), însemnînd bun, straşnic, deci legile date (pentru toţi) păzite cu străşnicie.

– Blahovici = blaganus+ hovinecus = homo+ovis+ nec(us) = ucigător de oi străine (locuţiune adj. cu sens metaforic) = neruşinat, deci legile obligatorii cu neruşinare călcate (înseamnă moarte)…

Ne uluieşte puterea de influenţă a acestor Belagine, rămase peste milenii încifrate în nişte nume de familii care există şi astăzi; aflăm, în acelaşi timp şi formele locale de pronunţie a lexemului Belagine şi anume – balaginus / belaginus / blaganus.

Observăm că încă din vechime lexemul belagines include şi pe cel de ”leges”.
Ecouri impresionante, din întunecimea istoriei aduc aceste antroponime. Un imens prestigiu a făcut ca să rămînă peste milenii, în legătură cu nişte răstrămoşi, ai celor ce poartă acest nume, indivizi contemporani cu noi.

Un succint comentariu evidenţiază cîteva caracteristici care explică păstrarea legilor belagine pînă foarte tîrziu, în epoca modernă, sub denumirea de ”legile pămîntului” sau ale ”obiceiului pămîntului”.

Desprindem de aici argumente imbatabile în legătură cu vechimea extraordinară a geților pe aceste pămînturi, evidenţiind şi continuitatea lor pe toată întinderea fostei Geții, indiferent de evenimentele istorice, păstrarea lor nealterată, ca şi faptul că încălcarea lor putea duce la pedeapsa cu moartea.

Dacă documentele scrise despre geto-rumînii pelasgi, valahi s’au pierdut, sau au fost distruse intenţionat, dacă monumentele-edificii le-a distrus timpul sau omul, atunci limba rămâne sursa de informare cea mai sigură şi cea mai conservatoare.

Belaginele – legile obştilor valahilor

După ocuparea Geției la 106 d.Hr., statul getic al lui Decebal dispare; o mică parte dintre băştinaşi colaborează cu noii stăpîni – doar cei legaţi de administraţie în principal. Marea masă se retrage, în frunte cu nobilii şi preoţii iniţiaţi, în munţi, spre nord, spre est la triburile frățești.

Aceştia se organizează – aplicînd vechile legi în condiţii diferite. Principala formă ce funcţionează este cea a obştilor, ce se vor menţine, în unele zone destul de tîrziu, pentru că ele vor fi celula de bază a întemeierii cnezatelor şi a voievodatelor.

Încă din ”Pactul” propus de geții răsculaţi în anul 117, d.Hr. se vorbeşte despre drepturile acestor ”obşti”, ceea ce arată că legile romane n’aveau aplicare pentru geții organizaţi după legile ”gintei”.

Jus Valachicum

Ius Valachicum este sintagma prin care este desemnat vechiul drept românesc care a fost în vigoare în ţările române pînă la mijlocul secolului XIX. A apărut cu mult înainte de cristalizarea puterii de stat şi s’a perpetuat prin formele de organizare socială şi judecătorească ale românilor, pornind de la ”obiceiul bun şi bătrân” şi a ”legilor bune şi drepte” aplicate ”din bătrâni”, trecând prin juzi, cnezi, voievozi şi pînă la domni.

Belaginele devin Legile Obiceiului Pămîntului.

Alte denumiri: ius Volachie, antiqua et approbata lex districtum Volachicaliu universorum, lex Olachorum, ritus Volachie, modus Olachorum, mos Olachorum, Volachorum antiqua let et consuetudo. Toate aceste denumiri desemnează dreptul românesc consuetudinar, ca un ansamblu de reguli juridice de fond sau de normă.

Conducătorii obştei erau, de regulă, bătrînii, depozitarii legilor străvechi. Bătrînii erau numiţi şi înţelepţi şi obştea de aceea era condusă de sfatul bătrînilor.
Transmise din generaţie în generaţie, prin viu grai, devin călăuzitoare în toată viaţa obştei, şi forţa lor de influenţare capătă tăria pămîntului, purtînd şi denumirea de ”rînduieli”.

Normele de drept ale rumînilor au avut la început un caracter cutumiar şi s’au impus chiar şi acolo unde ei s’au aflat sub stăpînire străină.

În Transilvania mai ales, stăpînirea străină a fost nevoită să recunoască dreptul rumînesc valah al populaţiei autohtone, pe cînd în statele rumîneşti independente s’a putut dezvolta fără obstacole.

Cea mai importantă lege, avea în vedere neînstrăinarea pămîntului unui ”neam”, ca instituţie constituită din membri înrudiţi prin sînge, care se integrau obştilor.

Obştea era alcătuită de un număr de ”moşi” care aveau în spate lor ”un neam”, care stăpînea pămîntul în devălmăşie. (Paul Stahl-1998, ”Satele devălmaşe rumîneşti şi europene. Studii introductive- în H. H. Stahl, ”Satele devălmaşe”. vol. I Edit. Cartea Rumînească, Buc. pp.I-XLV).

În popor mai circulă şi azi zicala ”a vinde moşi pe groşi.”(a minţi)

O dovadă a rolului ”moşilor” şi a vechimii instituţiei ce o reprezintă, este faptul că a derivat cuvinte esenţiale din fondul principal lexical precum: ”moşie”, ”moştenire”, ”moştenitor”, ”moşnean”, ”moesi”, ”mesi”, ”Moesia”.

Aceste lexeme se referă la ceea ce se va denumi mai tîrziu ”patria”, ”pămîntul”, transmiterea dreptului de stăpînire a acestuia din generaţie în generaţie, deci ”continuitate”, dar menţionează şi pe ”deţinătorul liber de pămînt, aparţinător de un neam, ce avea in frunte un moş”’.

Recunoaştem în spatele acestor cuvinte perpetuarea legilor străvechi, care consemnau libertăţile şi drepturile geților.

Acestea sunt prinse în Lex Vlachorum păstrată în spaţiul carpato-dunărean pînă în zilelele apropiate, prin refuzul urbanizării şi prin continuitatea legii comunităţilor săteşti, lege a pămîntului, asigurată de bătrînii cu brazda în cap.
Pînă tîrziu, (în sec. al XIX-lea), existau şi în Bucovina aceste formaţiuni obşteşti.

Mai multe dintre acestea se integrau unui ”ocol” cu un centru numit şi ”vatră” care aveau instituţii proprii, obligaţia de a da ostaşi, aveau un for judecător particular, alcătuit din ”Oameni Buni” – care erau oameni de bunăcredinţă, întocmai cum ”aceeaşi instituţiune a oamenilor buni” asigura arbitri şi martori aşa cum aflăm din vechiul drept rumînesc numit în documentele evului mediu mijlociu, Jus Valachie” (Hasdeu-Arh. Ist. III, 46 ), care nu puteau fi traşi în judecată decît de domnitor.

Despre aceste instituţii vorbeşte codul numit şi Lex Romana Utinensis (sec.VI, VII ) despre care Schzupfer ( L. R. U. pag.85, I, 6. 2.) spune că au fost copiate după un cod barbar şi că au fost scrise, la început, nu în latină, ci într’o limbă barbară (cel mai probabil în limba getică). Bethman – (Hegel, Storia della constituzioni dei municipii italiani-1881, p.221), crede că această lege îşi are originea în Istria.

Concluzia o trage tot N. Densusianu (opera citată):

”Idioma în care e scrisă are particularităţi caracteristice limbii vorbite în Carpaţi şi Marea Neagră. Chiar şi principiile fundamentale ale legii se întemeiază pe Lex Antiqua Valachorum”, (op cit. p.906).

Legea consemnează rolul important pe care’l aveau, în judecata proceselor ”Boni Homines” (oamenii buni) care se bucurau de mare independenţă juridică, ce puteau fi răspunzători doar în faţa principelui ”întocmai ca în Banat.” (ibidem).
Pentru a argumenta că Lex Valachorum, Lex Utinensis şi Legea Pămîntului este una şi aceeaşi vom aduce cîteva dovezi din documentele vechi.

Am descoperit un volum, de acte istorice – cele mai vechi din sec al XVI-lea- adunate de judecătorul Cîmpulungului Moldovenesc Tudor Ştefanelli, membru al Academiei Române, publicată în 1915.

Acesta se intitulează ”Documente din Vechiul Ocol al Cîmpulungului Moldovenesc, cu mai multe iscălituri facsimilate în texte şi 19 reproduceri facsimilate de documente originale”, (Ediţiunea Academiei Rumîne, Buc. Librăriile Socec şi Sfetea, 1915). Aceste ”Documente”, au constituit, de altfel, materialul care a stat la baza discursului ”de recepţiune” a autorului la Academia Rumînă, intitulat ”Istoricul luptei pentru drept în ţinutul Câmpulungului Moldovenesc”.

Credem că nu’i lipsit de interes, să amintim că T. Ştefanelli a avut colaboratori pe prof. I. Bianu, pe dr. D. Onciul şi pe N. Iorga.

Puţin cunoscute şi nevalorificate ”documentele luminează multe părţi întunecate ale istoriei Cîmpulungului Moldovenesc şi ale multor alte ţinuturi, care în vechime păstrase, faţă cu descălecătorii Moldovei, oarecare neatîrnare în traiul şi organizaţia lor internă; locuitorii din vechiul ocol al Cîmpulungului se bucurau în munţii lor de multe privilegii şi de o neatîrnare pe care celelalte ţinuturi ale Moldovei, afară de Vrancea şi Tigheciul (Basarabia) nu o aveau.

Din acest motiv D. Cantemir în ”Descriptio Modaviae” le consideră nişte ”mici republici”.
Volumul amintit cuprinde tranzacţii de vînzare/cumpărare, danii, zălojaguri, înscrisuri de împrumut cărţi de judecată ale bătrînilor şi ale vornicilor, hrisoave domneşti pentru câmpulungeni, cuprinse între sf. sec. al XVI-lea pînă în sec. al XIX-lea.

În documentele amintite se arată, mai ales, importanţa OAMENILOR BUNI. Prezenţa lor e cerută de Legea Pămîntului, ei fiind împlinitorii judeţului dar şi garanţi ai adevărului hotărîrii.

Citește:    GETO-VLAHO-ROMÂNII, UN CONTINUUM ETNIC IMPOSIBIL DE CONTESTAT

În cel mai vechi document ce e prins în acest volum, o carte de ”zălojag”, de la anul 1611, leat 7119, între Ursul Mănăilă şi feciorul lui Gheorghe pentru un loc din Pecişte se vorbeşte că atunci cînd s’au făcut ”acest adevărat zapis, au fost mulţi oameni buni” urmează o listă de 7 nume, (op. cit. p. 1)

Aceeaşi importanţă a celor aleşi de obşte, este consemnată în înscrisul de la 1765=7274 noev 11 ”dat la mîna lui Ghiorghiţ(î)..precum să să ştie, după cum arată hotarnica pîn mărturie a oameni buni şi bătrîni”, (idem pag. 78).

Chiar domnitorii şi boierii recunoşteau această instanţă a bătrînilor, după cum arată un act din 1775-leat 7264 prin care paharnicul C-tin Cantacuzino, ispravnic al ţinutului Sucevei ”rînduie pe urma unei cărţi gospod pe mai mulţi bătrîni din Candreni să măsure şi să hotărască moşiile fraţilor Candrea”, (op. cit. p.56-57).

Acest rol de înfăptuitori de dreptate al bătrînilor se păstrează chiar şi în timpul habsburgilor şi în Transilvania şi în Bucovina.

În rezolvarea unor neînţelegeri, de pildă – într-un act de la 1822,august,2,mart, 2 se arată că Scaunul C-lungului rânduieşte hotarnici pe Ioniţă Mircăş şi pe Ioniţă Lehaci, care împărţesc o moşie între urmaşi, cărora “le dau la mînă carte de învoiaşă întărită de vornicul C-lungului şi de bătrînii din vatră”, (idem p. 380-381).

Reprezentanţii obştei se implică şi în treburile împărăteşti, drept mărturie stă jurământul juraţilor din C-lung ”rînduiţi de scaun şi de sat să facă cislă împărţirei banilor împărăteşti”, (1786 dec,1 op cit. p. 169).

Funcţionarii împărăteşti nu puteau da din pămîntul împărătesc vreo bucată de pământ slujitorilor împărăţiei, fără hotărîrea sătenilor. (”Noi sătenii din vatra C-lungului am dat această adevărată scrisoare la mâna lui Vasile Olariul, de aice, precum se ştie ca fiind bun gospodar şi purtător în poruncile împărăteşti şi moşie neavând, pentru trebuinţa sa, au făcut cerire şi i’am dat o bucată din locu împărătescu”. (1784 iulie 10, op cit. p.150).

Şi acum, după milenii recunoaştem, în modul de înstrăinare al pămîntului, Lex Valahorum.

Moşia nu se putea înstrăina, nici pe timpul stăpînirii austriecilor, fără încuviinţarea tuturor rudelor; această încuvinţare era exprimată în zapise având în vedere, fraţii părinţii, nepoţii.

Dacă în străvechime funcţionau legile scrise care prevedeau pedepse pentru cei ce nu respectau legile, în evul mediu până în secolul al XIX-lea se folosea imprecaţia asupra celor din neam, care ar fi revendicat vreodată ceea ce s’a vândut cu încuviinţarea neamurilor.

Practica blestemului celor ce vor urma şi nu vor respecta dorinţele înaintaşilor este – se vede – mult mai veche – o întîlnim şi în actele de danie ale domnitorilor; Ştefan cel Mare lasă Mănăstirii Putna pămînturi, sate şi privilegii, cu blestem straşnic pentru cei ce vor nesocoti voinţa lui.

Blestemul ţine loc de lege scrisă, dar e mai tare decît aceasta.

O formulă întîlnită în mai toate actele de până la sf. sec al XIX-lea, arată influenţa creştinismului.

Aducem drept exemplu un document edificator, frumos şi pentru limbajul arhaic – ”iară de acmu să va rădica dintru nepoţii noştri, sau din verii noştri, sau fieştecine din ruda noastrâ, să mai umble a mai răscumpăra acel iaz, să fie treclea şi proclet de 318 oteţ(i) din vă Nicichii şi anaftima şi negru ca Ariea, şi’s fim de Maica Domnului Hristos neertaţi. (e vorba de cei 318 părinţi de la Niceea ) 1652=(leat 7171 noemvre, 17-op cit. p .4-5).

După Edictul de la Milano, din 313 d.Hr., dat de împăratul Constantin cel Mare, prin care creştinismul devin ”religio licita”, şi geții, care au suferit prigoană timp de aproape trei secole de la Hristos, cu biserică apostolică, şi care au dat şi martiri, se bucură de recunoaşterea credinţei şi de încetarea persecuţiilor.

Pentru geți, Sinodul I Ecumenic de la Niceea anul 325 e.n. a constituit un punct de reper în continuitatea fiinţării lor, ca neam, prin acceptarea prevederilor acestuia.

Adunarea tuturor episcopilor bisericii creştine a pus bazele fundamentale ale creştinismului, a luat decizii majore, ce privesc dreapta credinţă şi unitatea bisericii, a respins ereziile lui Arie.

A participat şi episcopul Geţiei Teodosie (”Izvoarele Istoriei Rumîniei”, Buc. 970, p. 225-229).

Prevederile sinodale s’au răspîndit cu repeziciune, avînd în vedere uriaşa lor importanţă existenţială. Cunoscute chiar in prima jumătate a sec. al IV-lea, creştinii geto-rumîni le’au transmis din generaţie în generaţie. Ele se manifestă în înscrisuri, multe secole.

Jurămintele făcute în actele lor, pînă tîrziu, în sec. al XVII-lea şi chiar al XIX-lea, arată că legile strămoşeşti, Legile Belagine nu s’au pierdut.

În concluzie, putem spune ca Iordanes în sec. al VI-lea – că ”Belaginele există şi azi”. Ele trebuie descoperite prin dăruire, prin renunţarea la prejudecăţi, şi, mai ales, prin deschiderea la ceea ce oferă miturile, obiceiurile, şi datinile, tradiţiile orale, şi, în mod deosebit, limba.

Cu alte cuvinte să dam crezare miturilor, căci altfel ar trebui să’l scoatem din istorie pe Schliemann, pe care istoricii sobri, savanții îl numeau ”biet diletant cu idei fixe” și totuși acesta a descoperit Troia, asupra cărui aspect foarte mulți istorici sînt în acord.

Valahii sînt menționati în ”Cartea Facerii” din Biblie, în versetele 11 si 12,cap. 2, Moise spune ca din Eden iesea un rîu care uda Raiul si care se despartea în patru brațe, iar unul dintre ele se numea Fison și înconjura Tara Havila. Efrem Sirul susține că Fisonul este Danubius.

Un autor anonim, într’o lucrare din sec al V-lea, al VI-lea intitulata ”Despre cele patru fluvii ale Paradisului” preluînd informații de la înaintași, printre care și amintitul Efrem Sirul sec. al- IV-lea, ori ale lui Severian, episcop de Gabala, spune că Danubius este numit Fison, iar locuitorii se numesc fisoniți.

Leon Diaconul, în sec. al X-lea, participant la expeditia împaratului Vasile al II-lea, supranumit ”Filosoful” sau ”cel Întelept”, împotriva bulgarilor, scria despre ”Istrul, numit Fison’”, acesta fiind unul din fluviile ”care curg din Eden”, (Valahii în Cartea Genezei de, S.Coryill).

Iată citatul:

”Tara Havila, pe care iudeii o scriu Havilah, este evident anagrama pentru lexemul VLAHIA(H). Adăugînd articolul hotarît proclitic ”ha” în adaptarea la structura limbii geto-rumîne de mai tîrziu, silaba ”ha” trece la sfârsitul cuvîntului, devenind articol hotarît pentru feminin, haVilah devenind VLAHIA.”

Noi considerăm mai aproape de adevar părerea autorului citat ”că a existat încă din vechime și denumirea de VLAHIA, pe care evreii au articulat’o și, iotacizînd consoana –v- ajung la forma VILAH. În timp, copiștii, nemaiîntelegînd cuvîntul initial, au interpretat aceasta variantă ca nume de țara, și au articulat’o încă o dată, devenită HAVILAH – forma din Biblie HAVILAH”.

Se pune întrebarea fireasca: cine sînt locuitorii cei mai vechi ai acestei țări?

Anticii vorbesc de o populatie straveche numita aviii. Acestia sunt mentionati prima data de Homer-Iliada-Cîntul-al XIII-lea – cînd Zeus plecînd de la Troia, trece cu privirea peste popoarele întîlnite – tracii, moesii și aviii. Aceștia sînt proto-geții pelasgi.

Rămîne sa demonstrăm.

Homer îi caracterizează ca pe ”cei mai drepti dintre muritori”, înainte cu trei secole ca Sofocles să amintească de geți și de Herodot (Istorii IV ), care le va spune ”cei mai

drepți dintre traci”.

Considerăm că în adevăr aviii sînt locuitorii Țării Havilah (Vlahia(h). E vorba de havilahii / avilahii / aviii / lahii, adică aviii din Tara Lah (Vlah).

Strabon (Fontes Historiae Daco-Romane Buc. Pg. 227) îi consideră scyți, dar el se refera la skistai, adică cei ce duceau o viata ascetică.

Arian vorbeste despre acesti skistai, ca despre niște asceți.

De altfel, termenul de skyți, folosit pentru populația getică, s’a păstrat mult după asimilarea scyților, chiar si V. Pîrvan procedeaza la fel.

Încercăm să’i urmarim, mai departe.

Ion Coman în studiul ”Nemurirea la traco-geto-daci”, îi consideră GEȚI. Cu timpul termenul suferă o modificare, păstrîndu’se partea care’i definește, adică cei din Țara Lah, adică lahii.

Pe acești lahi, denumiti și lai, printr’o firească evoluție fonetică, avînd în vedere legea comodității în vorbire, îi aminteste chiar Tucidide, III, 96.

De la Stephanos din Bizant, aflăm că această populație e amintită din sec. al V -lea d.Hr. ca bătîndu’și monedă proprie și, că fiind transferată pe teritoriul histrian, între anii 198-246 d.Hr. odată cu besii.

Mai tîrziu îi găsim atestați în sec. al VI-lea d.Hr.. la Procopiu (”Despre Edificii”, V, 8), ca fiind trimisi de împaratul bizantin Iustinian în Asia, pe Muntele Sinai pentru a construi o mănăstire – fortareață, cu scopul de a apăra Palestina de sarazini; aceasta va fi mănăstirea Sf. Ecaterina, pentru care împăratul amintit a dislocat cam ”100 de sclavi ai Romei cu soțiile si copiii lor” – dupa cum spune Eutichius, patriarh al Alexandrie 933-940.

La anul 1626 sînt semnalați în niște însemnări ale lui Thomas Herbert, citat de Marcu Beza, care, la începutul secolului trecut, vizitează aceste locuri si întîlnește chiar ultimii urmași ai acestei populații, care mai știau că vin din Țara Lah si că au fost creștini.

În memoria băștinasilor ei sunt recunoscuți sub denumirea de vlahi—asemenea sunt considerati și de vizitatori.

Relativ recent, pe 8 iulie 2005, postul T V. Senso a transmis o emisiune în care ieromonahul econom Iustinian Stoica, vietuitor al Athosului la schitul rumînesc Prodromu de 24 de ani, povestește despre un pelerinaj făcut în anul 1981 la locurile sfinte. Ajunge și în pustie la Mănăstirea Sf. Ecaterina de pe Muntele Sinai. Starețul i’a arătat și locurile din împrejurimi, unde erau niste metoace, care erau locuite de beduini și care deserveau mănăstirea. Cînd au auzit că este rumîn, unul a spus: io rumîn.

Descoperim, cu emoție, faptul că acești oameni păstrează amintirea originii lor, pe care și’o asumă și după 1400 de ani.

Al. Suceveanu în vol. ”Strămoșii poporului rumîn, daco-geții” – Edit. Politica, Buc. 1980, spune că laii sînt vechi trib getic.

Privind în urmă, constatăm, cu uluire, că populația numită vlahi, cu variantele aviii, lahii, laii e consemnată din timpurile mitice biblice, trecînd de la Homer, sec al XIII-lea î.Hr., la Tucidide sec. al V-lea î.Hr., transferati în Skytia Minor – Dobrogea de azi în sec. al II-III-lea d.Hr., trimiși în Palestina în sec. al VI-lea d.Hr.

Îi urmărim pe acești vlahi mai departe pe firul vremii. Cercetătorii contemporani, sau din ultimele două secole, găsesc lexemul V(A)LAH, atestat tîrziu, în sec al -X -lea, mai exact în izvoarele bizantine.

Istoricii spun că prima mențiune scrisă a termenului e în anul 976 la Kedrenos, sub formula de – Vlahii drumeți – sugerînd ocupațiile – oieritul și comerțul.

Lucian Pavel, în studiul intitulat ”Despre semnificația cuvîntului VLAH”, aminteste aceasta dată.

Iată că’l aflăm cu surprindere, într’un fascicol publicat de Marcu Beza în 1934 (Academiea Rumîna – Memoriile Sectiunii Literare – Seria III – Tomul III – Mem. 3) cu titlul ”Biblioteci mănăstirești la Muntele Athos”, semnalat într’un un manuscris la Manastirea Constamonitu intitulat ”?” , care cuprinde însemnarea ca ”pe vremea iconomahilor, adica 726-727, monahii risipiti la Muntele Athos, înainte de cladirea mănăstirilor, își dau silința a creștina pe VALAHI”.

Sînt amintiți autori eleni ca Gherasimos Smirnaclis care ”sînt interesați a socoti pe vlahi – emigranți de peste Dunare. Dar că nu’s ei niste ciobani oarecare, ci o națiune aparte, reiese din pomenirea lor alaturi de alte semintii ca Righinii, Sagudatii”.
(M. Gedeon ”O”. Athos, Constantinopole 1885, pag. 315).

Întemeindu’se pe surse foarte vechi, egumenul Teodorit, al cărui scris e mai recent, spune chiar că misiunea de creștinare, despre care vorbeam mai sus, a dat roade deoarece ”dintre vlahii creștinați unii s’au dedat pustniciei, pe colinele Samariei, deasupra Mănăstirii Esfigmeni, poate cînd ea nu ființa încă în vremile de demult”.

Iată că se mai găsesc documente, care aduc atestarea Valahilor, cu exact două secole și jumătate mai devreme, și scoase acum la lumină.

În anul 885, împaratul Vasile Macedoneanul, ”ca urmare a tendinței de a se consacra Muntele Athos, retragerii monahicești”, a împiedicat pe valahi să intre cu oile pe munte.

În anii, în secolele ce vor urma se va acutiza conflictul între monahii de pe munte și vlahii pîrîti la Împărăție.

Așa aflăm că și împăratul Leon Înteleptul a întărit și el aceasta poruncă de oprire în anul 911.

Urmează și alte mențiuni, alți ani: împaratul Constantin al IX-lea Manomahul 1042-1054 a fost nevoit să’i alunge pe vlahi, care se strecurau cu turmele și nevestele lor pe munte.

Întîmplări asemenea sînt consemnate de un manuscris elen al mănăstirii SF. Pantelimon, cu titlul‚ ”Scandalurile petrecute la Athos prin anul 1088”, în care e vorba de plîngerile călugărilor de valahi, ce au patruns în inima muntelui, în timpul domniei împaratului Alexie Comneanul 1081-1118.

Urme ale șederii vlahilor în răstimpul dintre secolele al VIII-lea și al XI-lea pe Muntele Athos le găsim în numele caracteristice de localitati: Călită, Soți, Izvor.

Rezultă clar cine erau locuitorii dintotdeauna ai acestor meleaguri; așa se și explică desele incursiuni cu turmele pe munte.

Vlahii își cunoșteau și istoria și drepturile, știau că acest teritoriu este și a fost al lor de la începutul lumii.

Dar nu ne putem imagina că această ”națiune”, n’a existat și înainte de aceste referiri – e vorba de o locuire a acestor meleaguri, neîntreruptă. Cu mult înainte de patrunderea creștinismului în Muntele Athos, acești vlahi au trăit pe aceste meleaguri ale lor, menționate încă de pe vremea marelui Galer Împăratul geților, care a desființat Imperiul Roman, constituind Imperiul Getic, la anul 305 și care ”n’au migrat în nici o parte; au rămas pe vatra lor ancestrală, ei fiind izolați de migratorii sedentarizați”, (Basmul romanizarii, D.Balasa, pag. 19).

E timpul să tragem o concluzie.

După retragera aureliană sec al III –lea d.Hr., unii așa-zis istorici au contestat drepturile rumînilor de a stăpîni teritoriul pe care se află și azi, aducînd, ca argument principal, inexistenta documentelor vreme de 1000 de ani. Secolele urmatoare, al IV-lea si al V-lea sînt evident marcate de retragerea în munți și printr’o îndîrjită luptă împotriva barbarilor, geții fiind organizati acum după legile gentilice, care n’au anulat luptele pentru apărarea libertății, viața, transhumanța de’o parte și alta a Carpaților n’a încetat.

Dovadă este faptul ca limba rumînă este aceeași peste tot.

Romanii au ocupat doar o parte din teritoriul getic (cu roșu pe harta de sus), dar nici limba geților și nici obiceiurile lor n’au fost cu nimic atinse.

Geto-rumînii au ființat fără întrerupere pe teritoriile originare; documentele există – așa cum am aratat, sînt semnalați valahii în sec. al VI-lea în vremea împăratului Iustinian -sub denumire de lai-lahi-pe Muntele Sinai.

În secolul al VIII-lea, mai precis, în anii 726-727, îi găsim menționați în documentul amintit de la Muntele Athos.

Avem date cuprinse tot într’un manuscris de la același munte, care se referă la prezența vlahilor aici și în sec al IX-lea respectiv anul 885, adică e vorba de secolul al IX-lea.

Chiar înainte de anul 976, vezi Kedrenos, sînt mentionați vlahii în anul 911 și apoi izvoarele documentare sporesc.

Vorbim deci de documente din sec al VI-lea, al -VIII-lea, al IX-lea, al X-lea al XI-lea, al XII-lea; în secolele următoare date despre valahi gasim în documentele vremii ale bizantinilor, ale ungurilor, ori ale slavonilor și nu numai.

Venirea slavilor ne face să ne punem întrebarea firească: de ce n’au rămas slavii în N Dunarii, dacă au găsit teritoriul liber, cum susțin unii cercetatori nerumîni și neprieteni?

Să nu le fi plăcut câmpiile întinse si manoase, sau padurile adânci, atât de bogate, ori poate apele si fluviul cu iesire la mare?

Sau de ce doar unor străini de aceste locuri (uigurilor-unguarilor) să le fi plăcut teritoriile geto-rumînilor vlahi?

Adevărul este că au găsit aici o populație masivă, compactă care i’a împins peste Dunăre, care a continuat să existe neîncetat, cunoscută de cei străini de neamul lor, ce’i înconjurau, sub denumirea de valahi.

Denumirea vlahilor în timpuri diferite

Din antichitate și pîna tîrziu în epoca modernă, ei sunt consemnați cu denumiri apropiate, în funcție de aparatul fonator al vecinilor:

aviii, lahii, laii, volcae, balaci, felahi, bolaci, bellovaci, belioaci, blaci blasci placi palaci, blaceni, belcae, volsci, vlaqui, valach, valah, valahus, olah, olacz, walach, wlachos și enumerarea ar mai putea continua.

Ne punem întrebarea fireasca: de ce au păstrat populațiile antice pînă la cele moderne aceste denumiri numeroase pentru VLAHI ?

Răspunsul e dat, desigur, de marea putere de iradiere a acestei populații, care cu siguranță a reprezentat o civilizație superioară.

Istoricii, cercetătorii și’au pus, pe bună dreptate întrebarea care este etimonul comun tuturor acestor etnonime care au penetrat istoria.

Unii spun că e imposibil a găsi acest etimon, alții se rezumă a declara că termenul se constata pur si simplu la un moment dat.

V. Kernbach (”Universul mitic al rumînilor”) spune ”că s’a afirmat că termenul vlah / valah ar fi numele rumînilor medievali, dinainte de slavi și i s’a atribuit etnonimul germanic walach”.

Mai departe, acelasi autor V. Kernbach declara ferm:

”Nu știm cum se autodenumeau stră-rumînii; etnonimul de azi e o generalizare tîrzie.”

Lucian Pavel (”Despre semnificația cuvîntului VALAH”) considera termenul valah, derivînd din denumirea unui trib celtic, walh, cu adj. wal(a)his, welitsch – welsch, preluat de slavi. Termenul e mult mai vechi – îl întîlnim și la Caesar (”De bello galico”), cu forma volcae, fiind numele unui trib celtic, spune acelasi autor rumîn citat mai sus.

De fapt, credem noi, e vorba de triburi geto-pelasgice din toată zona de S.E. Europei, pînă în N. Germaniei și în N. Africii, unde numele de walh, welisch, welsch, sînt atribuite populațiilor ce vorbeau linqua priscă sau vulgata. Noi considerăm că toate denumirile amintite au etimonul comun VALAH(US). Toate derivatele etnonimului valah(us) se pot explica prin evoluția firească a legilor limbilor diferite.

Să luăm cîteva exemple: slavii spun voloh / vloh- ne’o demonstrează și antroponimele, aparent slave – Volosciuc / Volosiniuc / Vlosiuc etc. E vorba aici de nume de valahi cărora li s’a adăugat sufixul specific slav-iuc, echivalent în limba rumîna sufixului -esc, întîlnit foarte des mai ales în Muntenia, dar si în celelalte provincii ale Rumîniei.

Acest sufix provine din pelasgul ”escunus” care se traduce – ”neam” cu, înrudit cu…în cazul nostru – înrudit cu valahii. Se vede dar, cine erau acesti indivizi traitori în enclavele slave.

În Țara Rumînească, mai ales, sufixul – esc, e foarte prolific, formînd prin derivare, cuvinte noi, în mod special antroponime, ce arata originea, de ex: de la Pop, Pop-escu, de la Ion, Ion-escu etc.

Așa-zisul germanic wal(a)ch vine de la Valahus, ce primeste o terminație specific germană, prin căderea terminației finale  ”us” și înlocuirea cu una proprie ch, rezultînd formele walach / welach, vezi si alte exemple cu aceeasi terminație, întîlnite și azi, precum  inertich / launtric, sau Ostereich / Austria).

De la etnonimul wal(c)h se ajunge lesne la formele celtice, dar si la cuvintele uzuale și azi în engleză: walas, walace, weles, welles, wels, etc. Termenul etimon Valahus sub forma wels, îl folosesc nelatinii, în Evul Mediu pentru populațiile de origine așa-zis romana, pîna la formarea natiunilor denumite latine.

Așadar, acest lucru arată că memoria colectiva a popoarelor a păstrat ideea de adstrat comun numit – impropriu – romanic, pelasgic în realitate, în Evul Mediu, pentru toate aceste popoare.

Alt exemplu: cuvintele ce au consoana inițială b –blaci / belaci etc. arată că vorbitorii au aparat fonator ce percepe labialele, ușor de confundat într’o vorbire fluentă, adică pe – v -, ca – b-, iar terminația – ci – este o sonorizare a lui – hi – deci – de la v(a)lahi – la blahi – blaci etc. Ușor se poate explica și forma olac(z)i, prin afereza consoanei – v – din cuvîntul valahi – și prin aceeași sonorizare a terminației finale, grupul – hi – devenind – c(z).

Considerăm suficiente exemplele date, pentru a admite că am demonstrat că etnonimul VALAH(US) – VLAH(US) este la originea celorlalte forme. Acesta este, de altfel, cel cu care au fost numiti rumînii pîna tîrziu, în epoca modernă.

La ce ne duce acest lung parcurs în istorie?

Întrebarea firească care se pune: dar etimonul cuvîntului VALAH care este ?

Taina tainelor

Vom începe a încerca a da un răspuns acestei întrebari, prin niste citate edificatoare:

”Trebuie să spunem ca din întreg vocabularul limbii rumîne, cuvîntul cel mai ciudat este acela de VALAH, ciudat cu atât mai mult cu cît el nu denumeste un obiect oarecare, ci e chiar numele sub care strainii au cunoscut pe rumîni în întreg Ev Mediu, și în epoca modernă, pîna la sf. sec al XIX-lea, timp de peste 1000 de ani”, (S. Coryll – Valahii în Cartea Genezei).

”Nimeni nu știe nici cînd, nici de unde, nici cum a aparut acest cuvînt”.

Gh. Bratianu chiar susține că termenul e un subiect de controversă (”O enigmă și un miracol istoric – poporul rumîn”), lui nu i se poate da un etimon.

D. M. Pipidi îi atribuie origine celtica (Dicționar de istorie veche a Rumîniei), ”Dicționarul Enciclopedic”, (Buc. Edit. Științ. 1998), găsește acest etimon de origine ”germană”.

Fugariu Florea (SC. Ardeleana Buc. 1970 vol III, pag. 35), vorbește de o origine slavă.

Cercetători ai istoriei și ai religiilor vorbesc de prestigiul ”extraordinar al termenului care a dus la apariția și existența lexemului V(A)LAH”, care justifică uluitoarea forță de iradiere a acestui nume, din aria culturala bizantinî, din Peninsula Sinai pînă în Germania, din Caucaz pîna la Vatican, (S. Coryll,op. citata).

Etimonul cuvîntului VALAH va face lumină în istoria geto-românilor și în cea universală.

Cu adevărat acest cuvînt ascunde în spatele său un prestigiu urias, demonstrînd totodată  existenta neîntreruptă a locuitorilor celor mai vechi din lume, consemnati și de Biblie, cu ascendență pînă în mitul Marelui Pelasg CEL Negru, sau cel Ceresc, ori Cel Nobil, simbolul unei civilizatii superioare, veche de zeci de milenii.

Încercăm să facem lumină asupra etimonului cuvîntului VALAH; dorim să arătăm că nu există acea pată albă de 1000 de ani în istoria noastră, idee susținută și fluturată cu aroganță, de cei ce n’au radacini în aceste locuri, și că încă o verigă solidă din lanțul continuu al ființării noastre, pe aceste pămînturi, va spulbera definitiv acele teorii fabricate de, mai ales, rău intentionați din istorie, începînd chiar cu antichitatea care, prin interesații ei, vezi orgolioșii romani, au distrus intentionat dovezile vechimii și nobleții originii geto-rumînilor.

Căci altfel cum să interpretăm – dacă nu prin ură și invidie, și greutatea de recunoaștere a unui stat, ce a întemeiat un imperiu, că populatia lui a fost civilizată de strămoșii geților?

Cum putem explica că Roma are și istorici cunoscuti prin opera lor și poeți și geografi, a căror opera exista și azi etc., și că grecii au păstrat și transmis omenirii mostre de civilizație și cultura de exceptie, si nu numai acestia.

Numai despre geți tot ce s’a scris s’a pierdut și nu s’a scris puțin – aproape toți anticii luminați, din varii domenii, au vorbit despre geți, chiar influenta lor era, la un moment dat atît de mare, încît atunci cînd senatul nu reusea să ajungă la o hotarîre, recurgea la parerea poporului scyt (citește geto-pelasg), la plebiscit.

Și exemple ale implicării geților în treburile interne ale romanilor pot continua.

Despre etimonul cuvîntului Valah, Etimologia cuvîntului VALAH

Dacă izvoarele scrise au fost pierdute intentionat, sau le’a distrus timpul cu vicisitudinile lui, apoi limba rămîne cea mai fidelă oglindă a istoriei, ce nu poate fi măsluită.

Deși de ani buni se vorbește de înaintașii pelasgi ai geto-rumînilor și nu numai ai lor, totuși nimeni nu a reușit să taie nodul gordian, explicit, logic, științific.

Acesta își are originea în cuvîntul PELASGUS, demonstrație făcută și la BELAGINE, dar pe care o reluăm dat fiind importanța acesteia. Să urmarim transformările fonetice datorate legilor impuse de vorbire în decursul timpului.

– Terminatia ”us” a căzut – lege generală în aceasta trecere la noua limba geto-rumîna, și a rezultat forma PELASG(I).

– Grupul de consoane dure – sg, greu de pronunțat, se supune legii comodității în vorbire și, prin iotacizare, se ajunge la forma PELAH(I).

– Confuzia, ușor de facut într-o vorbire fluenta, între bilabialele – p- si – v – a dus la forma VELAH(I).

– Prin atractia fonetica, a vocalei e – de catre – a – se ajunge la lexemul de baza si anume VALAH(I).

Pentru edificare: pelasgus – pelasg(i) – pelah(i) – velah(i) – valah(i).

Ne simțim datori a justifica titlul dat mai sus – și anume ”Taina tainelor”.

Relevarea clară, în mod științific a etimonului Pelasg pentru Valah, deschide porți nebănuite spre găsirea, cu ușurință, a multor adevăruri, aflate încă în ceață, din istoria neîntreruptă a geților-pelasgi, sau din cea universală, putînd aborda istoria omenirii întregi în conexiuni firești în dezvoltarea tuturor populațiilor, sau cel putin a tuturor celor europene vechi.

Și orizonturile se deschid – ramîne să fim deschiși și noi adevărului, oricît de greu ar fi să ne desprindem de clișee, de rutină.

Noi credem că etnonimul PELASGUS (terminația în – us – e pelasgă, nu latină), ar fi putut circula în paralel în antichitate și sub forma de VELASGUS, mai ales la etrusci, avînd în vedere că etruscii sînt o ramură a pelasgilor, desprinsă printre primele din trunchiul comun și, luînd în considerare unele toponime antice etrusce ca Vulci la N. de Tarquinia, sau Veii Vulca, localitate din care Lucius Tarquinius Superbus a chemat la Roma un sculptor etrusc, pentru a împodobi Marele Templu din Capitoliu, a lui Optimus Maximus Jupite; ori localitatea Volsinii în etruscă Velsna (”Limba și civilizația etruscilor”, Edit. Științ. Buc. 1997 de Giuliano și Larisa Bonfante).

Se poate ușor demonstra aceasta evoluție fonetică; luăm un ex: VULCI / VULCUS /VALCUS / VALACUS / VALASGUS / VELASGUS; de altfel, tradiția romana vorbește de istorici etrusci care’și asumau originea valasgă.

După demonstrarea identității, ca sens, a celor doi termeni – PELASG / VALAH, credem că am adus și argumentul decisiv în a convinge că, într’adevăr lexemul VALAH(US) este etimonul comun tuturor variantelor etnonime, care au circulat în istorie, în Evul Mediu, pînă în epoca modernă.

Despre relația pelasg / valah / rumîn, nu ne’am propus a vorbi acum.

Credem că demersul nostru a putut convinge de continuitatea geto-rumînilor în istorie, despre prestigioasa sa origine, ce urcă pînă în mit și despre abordarea corectă a fenomenului istoric, respectînd ADEVĂRUL.

Oricît de surprinzător ar fi pentru unii cercetători rumîni, sau chiar pentru străini, va trebui să impunem acele adevăruri, care fac lumină în trecut, dar și justifică prezentul, restituind națiunii rumîne demnitatea, la care au atentat și încă o mai fac așa-zișii istorici, mînați de alte interese, decît evidențele istorice.

În ce ne privește, credem cu tărie că va veni și ziua cînd copiii noștri și copiii copiilor noștri vor trăi mîndri de neamul lor și de cei care, ca genialul N. Densușianu, și’au închinat viața, pentru a lumina calea spre acest adevăr, ce ar trebui cuprins cu dreptate, pînă, și mai ales, în manualele școlare.

Adaptare după Maria Ciornei: ”Legile Belagine”, Belaginele-expresie a dăinuirii milenare a valahilor în istorie, Valahii – DESCENDENȚII DIRECȚI AI PELASGILOR

Citește și:     VOIEVOZII CARE AU VRUT UNIREA ÎNAINTE DE MIHAI VITEAZUL

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s