Vorbe cu tîlc, adunate în versuri ritmate, descîntecele au şi azi o mare putere de sugestie. Forţa lor magică sporeşte în preajma zilelor de post sau cînd se apropie Luna plină.
Persoana care descîntă trebuie să fie întotdeauna o femeie, sau cel puțin așa percepe tradiția azi, dar nu întotdeauna a fost așa, în anumite perioade din trecut sau în anumite zone bărbații aveau acest monopol.
Dar pentru că femeile erau considerate dotate cu acest har, acestea erau mereu considerate vrăjitoare de către inchiziție, pentru că superstițiile și crezurile au influențat dramatic realitatea secolelor trecute. Miturile umpleau golul lăsat de lipsa cunoașterii, iar frica de ceea ce era necunoscut devenea frica întruchipării ființei mitului. Astfel s’au născut ”vrăjitoarele” și vînătoarea de vrăjitoare.
Vînătoarea de vrăjitoare a fost declanșată de documentul din 1484, atribuit papei Inocențiu al VIII-lea, care valorifica crezul scos din Cartea lui Moise cum că femeia care face vrăji trebuie găsită și ucisă, tocmai pentru a’i ”salva” sufletul păcătos. Astfel se estimează un număr foarte variat între 50.000 și 100.000 de victime care și’au găsit sfîrșitul în tribunalele inchizitoriale.
În Ardeal, unde fenomenul își pierde caracterul religios, acuzații fiind judecați de o instanță laică, adevărata goană după vrăjitoare începe în timpul lui Mihai Apafi I (1632-1690), cînd după nenumărate sarcini pierdute a principesei Apafi, moașa e acuzată de vrăjitorie și arsă pe rug.
Acuzațiile proveneau, însă, cel mai adesea din păturile sociale mai sărace, ”fenomenele inexplicabile” avînd de multe ori la bază răfuieli personale sau invidie socială, căci vrăjitoarea era adesea femeia cu un statut aparte în comunitate sau cel puțin diferită de restul lumii: moașa, văduva, femeia singură, femeia curtată, ireal de frumoasă sau tocmai cea deformată.
Și totuși, nu doar femeia trebuia să îndeplinească întregul ritual al descîntecului ca să aibă un efect garantat, să facă semnul crucii peste apa neîncepută, peste omul suferind şi peste duhurile necurate, ca să le alunge.
George Pavelescu a cules în 1940 din zona Munților Apuseni toate descîntecele și remediile naturiste și a ajuns la concluzia că descîntătorii nu erau femeile, ci în proporție de 90% erau bărbații. Bărbații care aveau știința sacră a descîntecelor erau descîntători, dar această îndeletnicire a fost suplinită după primul război mondial de femeile care le muriseră bărbații în lupte, spărgîndu’se oarecum ”monopolul”.
Geto-rumînii aveau peste 1000 de descîntece personalizate fiecărei maladii trupești, iar apa şi busuiocul sfinţit, cărbunii din vatră, fierul şi nuiaua de alun sînt cîteva din obiectele necesare ritualului.
Lumînările aprinse, semnul crucii şi invocarea Maicii Domnului apar adesea în descîntece, semn că pentru oamenii simpli a existat întotdeauna o legătură puternică între credinţa în Dumnezeu şi magia vindecătoare.
Descîntecele pre-creștine trebuie să fi fost invocate nu Maicii Domnului, ci Zeiței Mamă, sau Zeiței Pămîntului, precum erau atunci credințele matriarhale.
Ce este descîntecul?
Descîntecul face parte din practicile derivate din magia personală. Este acțiunea unei persoane asupra alteia. Prin etimologie, cuvîntul implica o idee de voință.
Se disting mai multe feluri de descîntece: mai întîi inconștientul și conștientul; apoi cel al urii și al dragostei; în sfîrșit, cel care se exercită asupra operatorului sau auto-descîntecul și cel care se exercită asupra altcuiva.
Puterea descîntecelor ca și a celorlalte practici vrăjitorești fiind bazată pe credință, autosugestie și sugestie, iar scopul lor fiind alinarea și vindecarea suferințelor omenești și chiar a animalelor, oricine cunoaște puterea influenței personale poate fi un perfect descîntător.
Descîntecele se fac în orice timp al zilei sau nopții, afară de zilele de sărbătoare. În unele cazuri se cere ca descîntecul să fie spus de un bărbat, o fată sau o femeie ce are copii etc.
Ritualul actului de vrăjitorie e centrat în firul rostirii descîntecului. Formula este totdeauna esența performanței magice.
Vraja (farmecul) este totalitatea formelor ceremonialului întrebuințat de vrăjitoare pentru a ajunge la un rezultat, ce’l urmărește, iar descîntecul este formula verbală care face parte integrantă și indispensabilă din vrajă.
Prin vrăji, se pot despărți doua persoane: doi prieteni, doi iubiți, părinte de copil etc.; farmecele au scop ca persoana ce farmecă sau pentru care se farmecă să se facă frumos, plăcut, atrăgător.
Un rol deosebit îl dețin farmecele de dragoste ce au în vedere atragerea celui iubit, legarea magică a unui bărbat (femeie) pentru totdeauna; desfacerile au ca scop fie îndepărtarea de la sine a tuturor vrăjilor, farmecelor, fie a dezlega legăturile magice sau farmecele acute altor persoane.
Ca să fie cît mai eficiente, descîntecele se repetă întotdeauna de trei, de şase sau de nouă ori.
Descîntecul de însănătoşire:
Fă semnul crucii de trei ori asupra persoanei bolnave, rosteşte descîntecul şi fă iar semnul crucii de trei ori. Ritualul trebuie repetat dimineaţa şi seara cel puţin trei zile la rînd:
”La Maica Domnului m’am rugat,/
Maica Domnului m’a ascultat,/
Bolile le’a adunat,/
Departe le’a aruncat,/
Bolile s’au vindecat/
Şi am rămas/
Frumos şi sănătos,/
Curat şi luminat,/
La trup,/ La cap/ Şi la suflet,/
Ca de Maica Domnului lăsat!”
Descîntecul de împăcare:
Cînd vrei să împaci două persoane aflate în conflict, repetă descîntecul de trei ori în prag de seară, învîrtind în sensul invers al acelor de ceasornic o ulcică de lut cu apă neîncepută.
”Eu întorc ulcica/
Şi ulcica întoarce vatra/
Şi vatra întoarce soba/
Şi soba întoarce grinzile cu horna/
Şi grinzile întorc podelele,/
Leaţurile şi şindrilele,/
Şindrilele întorc crângurile/
Şi crîngurile întorc pe Sfîntu Spiridon/
Şi pe Sînziene/
Şi Maica Domnului/
Să întoarcă inimile celor împricinaţi/
Unul asupra altuia/ Cu cugetele/
Şi cu dragostea/ Să se împăciuiască!” (cules de Tudor Pamfile – ”Sărbătorile la români”)
Spațiul carpato-danubian este un meleag de poveste, în care mulți își găsesc vindecarea sufletului. Arta vindecării la poporul geto-rumînesc are o vechime milenară, putînd fi considerată un dar strămoşesc.
Fondul său inalienabil, comun tuturor regiunilor locuite de rumîni, permite identificarea unui tezaur originar, arhaic al acestui meşteşug care, după anumite indicii istorice, arheologice, antropologice, geoclimatice, poate fi atribuit sacerdoţilor geți.
Condiţiile climaterice ale Geției Antice, corelate cu bogăţia celor geografice (şes, deal şi munte, ape curgătoare şi tezaure minerale) au favorizat existenţa în acest spaţiu a unei incredibile diversităţi de specii vegetale, multe fiind endemice, adică locale. Încă de pe vremea geților, o serie de plante ce cresc pe teritoriul de astăzi al Rumîniei erau întrebuinţate ca ierburi de leac.
Chiar expresiile neaoş getice si vechi rumîneşti a lecui, leac, o leacă (intim înrudite cu elinescul oligo – puţin) trimit la remedii în aparenţă infime (cantitativ vorbind), care însă pot vindeca sau menţine sănătatea celor care le cunosc adevărata întrebuinţare.
Renumele unora dintre aceste plante merge pînă acolo încît şi astăzi ele apar în percepţia populară ca fiind înzestrate cu virtuţi vindecătoare magice, extraordinare, legate de o adevărată mitologie vegetală.
Multe dintre plante sînt considerate sfinte, precum Busuiocul (Ocimum basilicum), unele făcînd cîndva obiectul unui cult specific, aşa cum este cazul Mătrăgunei (Atropa belladona), al cărei nume este cu totul consonant, în mod uimitor, cu două cuvinte din vocabularul mistic al Vedelor (matra şi guna).
Acest cult urmăreşte întotdeauna rezultate din domeniul medicinei magice, cum este cazul descîntecelor ce se săvîrşesc cu ajutorul anumitor ierburi.
Plante de o mare importanţă biologică pentru om, prin principiile lor active, sînt întîlnite acolo unde odinioară erau aşezările geților.
Circaea lutetiana sau Circaea intermedia, popular numită Tilişcă, Iarba vrăjitoarei
Iată în această privinţă mărturia cunoscutului fitoterapeut Ovidiu Bojor:
”În urmă cu mulţi ani, lucram pe teren în zona Grădiştei, aproape de sanctuarul vechii cetăţi regale Sarmigetuzo, împreună cu un amic care nu prea cunoştea plantele şi efectele lor. Am găsit acolo, printre alte specii, şi specia Circaea lutetiana sau Circaea intermedia, popular numită Tilişcă, Iarba vrăjitoarei… Seara i’am făcut tovarăşului meu de drum un ceai din această plantă. Omul depăşise bine a doua vîrstă. Dimineaţa următoare mi’a povestit că de mult timp nu a avut o noapte atît de frumoasă şi că s’a simţit ca la douăzeci de ani. A cules mai multe plante şi pentru acasă. Din păcate, prin uscare ele şi’au pierdut acel efect cu adevărat miraculos.”
Această plantă era cunoscută şi de antichitatea elenă, numele ei ştiinţific, Circaea, fiind conex cu elinul kirke, adică vrăjitoare (cu puţină intuiţie putem sesiza şi legătura cu termenul popular rumînesc ”hîrcă”, ce desemnează adesea o babă pricepută în ale vrăjitoriei).
De remarcat că în Elada şi în regiunile mediteraneene această plantă nu creşte (de fapt, din cele cinci specii de Circaea răspîndite pe planetă, trei cresc pe teritoriul Rumîniei), ceea ce’l determină pe Bojor să considere că planta era procurată de anticii greci din Geția, unde era cunoscută şi folosită.
În ce priveşte mentalitatea aşa-zis populară despre plante, din pespectiva ei, mare parte dintre ierburi se află sub puterea celor mai temute şi mai respectate dintre fiinţele lumii nevăzute. Se folosesc astfel expresiile Grădina Milostivelor, Grădinile Frumuşelelor, cu trimitere la Iele sau Rusalii.
Deloc întîmplător, tocmai în acele zone cresc flori precum Bănuţeii (Bellis perennis), folosiţi contra bronşitei cronice, Saschiul (Vinca minor), Banatul (Geranium), folosit în practica populară contra junghiurilor şi Vîzdoagele sau Garoafa de munte (Dianthus superbus).
Ultima, care are o floare frumoasă, este numită şi Buruiană de urît, este considerată ca ”aducătoare de urît“, considerîndu’se, din motive obscure pentru mintea omului modern, că cel ce o poartă este respins de ceilalţi oameni.
Descîntec de junghii:
”După cum omul cu norocul
Sămănînd sămînța pe loc
Lasă sămînța de vară
Peste a de primăvară
Așa ăst junghiul ăstă
Din toate oscioarele
Din toate mădularele
Din cap
Din mîini
Din picioare
De pe trupul tot
Să lase pe ……..
Curat, luminat
Cum Dumnezeu l’a lăsat.”
În Moldova de peste Prut, ţăranii nu administrau niciodată bolnavilor o plantă de leac, indiferent de puterea ei vindecătoare, fără descîntec sau fără anumite practici magice.
Acest fapt demonstrează filiaţia ancestrală a medicinei populare, care se originează într’o medicină sacerdotală, singura în care restabilirea sănătăţii era pusă în legătură cu forţe supranaturale.
În cazul Buruienii cu cinci degete (Potentila recta), numită şi Iarba faptului pentru că i se atribuie puterea de a desface vrăjile, aceasta era adusă acasă, iar după ce se spăla icoana Maicii Domnului, cu apa respectivă se stropea Buruiana cu cinci degete, care se punea la icoană şi, dacă planta urma să fie fiartă în ulcică nouă, se băteau trei mătănii, rostindu’se:
”Te primim cu pîine şi sare, să ne fii folositoare.”
Conform unei credinţe populare, cunoaşterea virtuţilor magico-terapeutice ale plantelor poate fi însuşită în mod direct de la ele, prin intermediul miticului şarpe alb.
În prima jumătate a secolului al XIX-lea, în Transilvania era renumit vraciul ţăran Mihai Sas, din Topliţa Română, care spunea că un şarpe năzdrăvan i’a dat cunoştinţa graiului tuturor ierburilor de leac. În casa lui era un adevărat pelerinaj al bolnavilor, care erau vindecaţi cu descîntecele şi leacurile pregătite de el din ierburi.
Culegerea plantelor de leac se desfăşoară de asemenea după un anumit calendar cosmic, urmînd un ritual specific.
Unele plante, precum Usturoiul sau Pelinul, îşi păstrează virtuţile vindecătoare pe tot parcursul anului, altele, precum Săgetătura, erau culese înainte de Sfredelul Rusaliilor, ele pierzîndu’şi puterea binefăcătoare timp de o lună după aceea, pînă la sfîrşitul Săptămînii Mari.
Uscarea plantelor se face în mănunchiuri legate, care se atîrnă de o grindă în pod.
Herodot scria că geții că sînt ”buni cunoscători ai plantelor, avînd şi un meşteşug deosebit pentru îngrijirea bolnavilor cu ajutorul plantelor“.
Homer, marele poet al Antichităţii, scria despre geți că, ”în afară de curajul şi bărbăţia dovedite în lupte, ei manifestau şi o înaltă educaţie morală, evidenţată prin grija faţă de străini, de bolnavi şi de răniţii căzuţi pe pămîntul lor”.
Strabon afirmă că la geţi preoţii erau medici (iatros) şi cunoscători de descîntece, vraci (goes) totodată.
Îmagine de pe platourile de filmare cu preoții lung-metrajului artistic ZALMOXIS
În creaţia poetică a lui Ovidius (43 î.Hr.-17 d.Hr.), completată în timpul exilului său la Tomis-Constanţa (8-17 d.Hr.), erau menţionate multe plante medicinale care creşteau în spaţiul carpato-danubian şi mai ales la Marea Neagră (Pontus Euxinus).
Platon, în dialogul său Charmides, pomeneşte leacurile şi descîntecele medicilor geți, în cuvintele:
”Aşa stau lucrurile, Charmides, şi cu descîntecul nostru. L’am învăţat cu prilejul unei expediţii, de la unul dintre medicii din Tracia ai lui Zalmoxis, despre care se zice că au darul de a te face nemuritor.”
Tot el consemnează principiile holiste ale medicinei getice, punîndu’le în gura unui medic din Tracia al lui Zalmoxis:
”Zalmoxis, regele nostru, care este un zeu şi un mare înţelept, ne învaţă că, după cum e nepotrivit să încercăm îngrijirea ochilor fără să vindecăm întîi capul, tot la fel, nici capul nu poate fi îngrijit nesocotind trupul; avînd în vedere acest adevăr, trupul trebuie să fie îngrijit, în acelaşi fel, într’un mod potrivit, împreună cu sufletul. Căci motivul pentru care medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli este acela că ei nu cunosc tainele întregului pe care’l au de îngrijit. Dacă acest întreg e bolnav, atunci nici partea nu poate fi sănătoasă. Dacă însă partea tulburată va fi vindecată, atunci şi întregul va fi din nou armonios, aşa cum trebuie să fie, iar omul va trăi mult timp, plin de vigoare, bun la suflet şi fericit. Căci toate se trag din suflet, atît cele rele, cît şi cele bune ale trupului şi ale fiinţei noastre întregi, revărsîndu’se din suflet, aşa cum se răsfrîng de la cap asupra ochiului. Ca urmare. mai întîi sufletului trebuie să’i dăm îngrijire, dacă vrem ca deopotrivă capul şi restul trupului s’o ducă bine. Iar sufletul se îngrijeşte cu descîntece. Să nu te laşi înduplecat să îngrijeşti capul nimănui, dacă nu’ţi va fi încredinţat mai întîi sufletul spre îngrijirea prin descîntec. Aceasta este greşeala pe care, acum, o săvîrşesc oamenii, încercînd să vindece o parte fără cealaltă.”
Oameni mari ai istoriei au vorbit și au scris cu respect și admirație despre stămoșii noștrii.
Cu toate acestea mult timp, descîntecul a fost considerat de către știința materialistă doar o superstiție băbească. Cercetătorii rumîni nici acum nu’l socot demn de studiat în profunzime.
Fizica clasică, care a luat ființă din teoriile lui René Descartes și ale lui Newton, consideră că elementele lumii sînt izolate, iar universul este văzut ca o mașină.
Omul este situat în afara acestui univers.
Newton și Descartes ”au scos inima și sufletul din univers, lăsînd în urmă un șir de componente lipsite de viață, care se sincronizau între ele”.
Între aceste componente ar exista un spațiu gol pe care fizicienii de tip newtonian l’au numit vid cosmic.
Această viziune asupra lumii ”ca o colecție de lucruri izolate” a fost spulberată atunci cînd fizicienii de frontieră au început să studieze particulele subatomice.
Ei au constatat un lucru uimitor: la nivel fundamental, materia nu poate fi divizată în unități care să existe independent.
Ceea ce fizicienii de tip newtonian numeau spațiu gol ”este în realitate un cazan de energii clocotitoare”. El e generat ”de curgerea nesfîrșită a energiei, înainte și înapoi, între toate particulele subatomice”.
Aceste particule sînt ”mici pachete de energie vibratorie” ce își dau în permanență energie una alteia, dînd naștere acestui ocean de energie inimaginabil de mare, pe care savanții l’au numit Cîmpul Punctului Zero.
”Informațiile despre toate aspectele vieții, de la comunicarea celulară la gama vastă de comenzi ale ADN-ului, s’ar baza pe schimbul de informații la nivel cuantic.”
Chiar gîndirea și simțirea noastră se datorează interacțiunii dintre particolele subatomice din creierele noastre și oceanul de energie cuantică.
Pe de altă parte, s’a constatat că la nivelul cel mai profund al materiei, lumea și relațiile sale se află în starea potențialității pure și a infinitei posibilități.
În lumea subatomică există un fenomen chemat nonlocalizare.
O entitate cuantică, cum ar fi un electron, poate influența instantaneu o altă particulă cuantică, la orice distanță”. Însă ”cel mai esențial element al acestui univers interconectat este conștiința vie care îl observă”. Între observator și fenomenele observate există o relație participativă.
”În clipa, în care ne uităm la un electron sau îi facem o măsurătoare, îl ajutăm să își determine starea finală.”
Așadar, conștiința noastră este mai mult decît un rezultat al activității biochimice a creierului. Este o substanță din afara corpului nostru – o energie ordonată, care are capacitatea de a schimba materia fizică.
Întrebarea este: Cum? Prin ce mecanism?
”Știința a început de curînd să dovedească ceea ce miturile și religiile străvechi au susținut dintotdeauna: că s’ar putea să existe o forță vitală.”
Această forță vitală a fost numită în diverse feluri: conștiință colectivă, Sfîntul Duh. Pentru fizicienii de graniță este Energia Cîmpului Zero. În ultimă instanță, această forță decide dacă sîntem sănătoși sau bolnavi și la ea trebuie să ne conectăm pentru a ne vindeca.
Prin magia cuvîntului și a intenției direcționate, descîntătorii populari tocmai asta fac: ne conectează la forța vitală a cîmpului cuantic. Cum fizica cuantică de frontieră a dovedit că ”noi sîntem în legătură unii cu alții și cu lumea în profunzimea ființei noastre” și chiar și mințile noastre ”funcționează conform proceselor cuantice”, este clar de ce medicina alternativă – în cazul nostru, descîntecele – sînt eficiente.
Sîrbul Vlatko Vedral este de părere că magia interconectării cuantice ar putea foarte bine să fie cheia vieții însăși.
În concluzie, am putea spune că magia descîntecului se bazează pe magia interconectării cuantice, iar efectul lui se explică prin natura cuantică a gîndurilor și intențiilor noastre.
Astfel, fizica cuantică îi dă dreptate getului Zamolxio, care susținea, prin medicina sa holistică, că nu poți trata trupul fără să tratezi mai întîi sufletul.
”La nivelul nostru cel mai de bază, mintea și trupul omenesc nu sînt distincte și separate de mediul lor, ci constituie un «pachet» de putere pulsatorie care interacționează constant cu această vastă mare de energie”.
La nivelul ei infinitezimal, lumea pare a fi ”o uriașă rețea de informare cuantică, în care toate părțile componente vorbesc mereu la telefon una cu alta”.
Pe de altă parte, majoritatea descîntecelor se fac cu ajutorul apei.
Cercetătorul japonez Masaru Emoto, care a studiat apa, a observat că aceasta preia și poartă informații, schimbîndu’și calitatea în funcție de natura acestora.
Mai mult: apa înțelege cuvintele. El lipea pe sticlă bilețele cu diverse informații apoi îngheța apa și studia cristalele. A observat că apa pe care scria ”fericire”, ”mulțumesc”, ”înger”, ”pace” forma cristale frumoase.
Dimpotrivă, cînd i se transmiteau cuvinte negative (”nefericire”, ”prost”, ”război”), cristalele erau dezechilibrate sau nu existau deloc.
Așadar, conștiința noastră are puterea de a schimba apa. Aceasta, la rîndul ei, are capacitatea de a transmite mesajele noastre. Cu ajutorul apei ne putem schimba noi înșine sau îi putem schimba pe alții.
Cum are loc acest lucru?
Savantul a descoperit că apa este sensibilă la acea formă subtilă de energie din Univers pe care el o numește hado.
Toate lucrurile au vibrații, sau hado, inclusiv particulele subatomice. Mintea și corpul nostru sunt afectate de vibrațiile cu care rezonăm.
Bazîndu’se pe acest fenomen, precum și pe credința japoneză că ”cuvintele sufletului există într’un spirit numit kotodama, sau spiritul cuvintelor, iar acțiunea de a rosti cuvinte are puterea de a schimba lumea”, Masaru Emoto a conceput medicina hado.
Măsurînd vibrațiiile persoanei cu ajutorul unui dispozitiv, el pregătea apa hado în care transfera informația necesară pentru corectarea acestora.
Esența ființelor pămîntene o reprezintă apa, corpul nostru fiind alcătuit aproximativ 70% din apă.
Prin urmare, influențînd apa, influențăm și alte ființe. Pătrunzînd în particulele subatomice ale corpului, apa oprește efectul vibrațiilor negative.
Cam același mecanism stă și la baza descîntecului nostru popular. Cuvintele sînt o formă de vibrație.
”Deși cuvintele diferitelor limbi s’ar putea să aibă înfățișare sonoră sau grafică diferită, ele sînt toate formate în conformitate cu principiile naturii.”
Este vorba de cuvintele vechi, fundamentale ale unei limbi.
”Cunoașterea faptului că toate cuvintele provin din vibrațiile universului ar trebui să ne ajute să vedem că noi toți sîntem unul și același lucru.”
Inițiatul get Zamolxio știa acest lucru, iar medicina sa holistică se baza întru totul pe el.
Descîntătoarea de la țară, deși nu are idee de ”pachete de energie”, ”vibrație” și ”interconectare cuantică”, acționează din vremuri imemorabile în spiritul acestora.
Ea ține ulcica în mînă și descîntă apa. În acel moment comunică apei, cu ajutorul cuvintelor, adică al vibrațiilor, un mesaj pozitiv de însănătoșire. După care i se dă bolnavului să bea din ea ori este stropit.
Masaru Emoto a emis chiar o teorie proprie, bazată pe vibrația cuvintelor și cristalele formate de apă:
”Fenomenele dezastruoase sînt rezultatul dezechilibrelor apărute în energia iubirii și a recunoștinței.”
Se pare că baba Ileana, cu puterea cuvintelor vechi, restabilește echilibrul dintre aceste energii, care, după părerea cercetătorului nipon, ”constitue forțele esențiale în viața noastră”, iar cînd sînt șoptite apei, ea formează cele mai frumoase cristale.
Cînd nu este folosită apa, se folosește intenția sau gîndul direcționat. Descîntătoarea recită o formulă magică moștenită de la strămoașa sa din neolitic.
Restul este fizică cuantică. Mici pachete de energie vibratorie și capacitatea lor de a se influența reciproc de la orice distanță.
”Noile modele de conștiință descriu intenția ca pe o entitate capabilă să depășească granițe fizice de orice fel. Intenția pare să fie ceva asemănător cu un diapazon, care face diapazoanele altor lucruri din univers să rezoneze pe aceeași frecvență.”
După ce aflăm acest lucru, nu ne mai mirăm că bătrîna Ileana Vaman din satul Frumosu, ultima descîntătoare de nevăstuici din Bucovină, își rostea descîntecul deasupra vasului cu apă neîncepută lîngă vatra propriei case, iar calul se însănătoșea în alt capăt de sat, în grajdul stăpînului său.
(Fragment din cartea ”Credițe Magice Geto-Dacice”, autor Iulia Brânză Mihăileanu).
Descîntec de frigare
Se înroșește o frigare în foc și se stinge într’o cană cu vin sau cu apă. Cu vinul roșu sau cu apa se spală de la inimă în jos. Se înfige frigarea într’o ceapă, se așează la capul bolnavului timp de trei zile. Descîntecul se zice pe nerăsuflate în toate cele trei zile:
Sare focu’ să stingă apa,
Sare apa să stingă focu’,
Sare la cutare
Și stinge pocităr’le,
Întîlnitur’le
Săgetătur’le
Dîn mîni,
Dîn schinare,
Dîn chept,
Dîn plămîi,
De su’ plămîi,
Din băier’le inimii,
Din toate mădular’le,
Din toate ciolanele.
Două, trei cuvinte de la mine
Și leacu’ de la Dumnezău Sfîntu’.
(6 aug. 1974, Maria Ionașcu, țărancă, 74 ani, com. D. Cantemir, jud. Vaslui)
Descîntec de deochi
Se descîntă de trei ori cu pai de mătură în apă. Se stropește cu apa și bea. Descîntecul e valabil și pentru vite:
A plecat cutare pe cale,
Pă cărare,
Pîn’ la 99 de cruci în cale,
S’a’ntîlnit cu dăoachetorii,
Cu dăoachetoarilii,
Cu strigoi,
Cu strigoaice,
Cu moroi,
Cu moroaice;
S’a’ntîlnit cu ele’n cale,
Fața i’a dăochiat,
Inima i’a mîncat,
Sîngili i’a turburat,
Oasili i’au încleștat.
Cutare s’a olicăit,
S’a văietat;
Maica Sfîntă Marie dîn cer l’a auzit,
La cutare’a coborît,
Dă mîna dreaptă l’a luat,
În sus l’a ridicat,
L’a scuturat,
L’a vindecat,
Dă dăocheturi l’a curățat,
Dă durori,
Dă fiori
L’a curățat,
Nici p’aia nu l’a lăsat,
La mine, Măria dăscîntătoarea, l’a mînat,
Eu, Măria dăscîntătoarea, meșteră eram,
Cu limba descîntam,
Cu mătura măturam,
Pă cutare vindecam
Dă dăocheturi,
Dă mîncături,
Dă inimă și dă ficați,
Că dăochetorii,
Strigoii,
Strigoaicili,
Muroii,
Muroaicili,
Dăochetorii,
Dăochetoarili,
Vînturili,
Vîrtejurili,
Zmeii,
Zmeoaicili,
Zburătorii,
Zburăturoaicili,
Care s’o fi mirat dă cutare,
Să nu să mire dă cutare
Și să’l mănînce dă inimă și dă ficaț’.
Și să să mire de bou breaz,
Bîrlobreaz,
Care umblă noaptea pîn sat,
Dă patru picere-mpiedicat,
Fugind,
Împungînd,
Duduind,
Dîn coadă apărînd.
Strigoii,
Strigoaicili,
Muroii,
Muroaicili,
Dăochetorii,
Dăochetoarili,
Mirătorii,
Mirătoarili,
Gonindu’le,
Duduindu’le,
Cu mîncăturile dă inimă și dă ficați,
Cu durorili,
Cu fiorili,
Dî la cutare,
Dîn carne,
Dîn piele,
Dî la cutare să pieie.
Cutare să rămîie curat,
Luminat,
Ca Maica Domnului dîn cer cum l’a lăsat.
Ca steaua’n cer,
Ca roua’n cîmp,
Ca strugurili’n vie,
Leacu’ de la mine să’i fie.
Leac dî la mîna mea
Și dî la Maica Precista.
(29 aug. 1957, Maria Stîngă, țărancă, 50 ani, Sat Rădești, com. Oporelu, jud. Olt)
Tradiţii şi superstiţii. Cui se transmite descîntecul şi cînd are leac
Se crede că bolile sînt de origine supranaturală, fie că sînt trimise ca o pedeapsă dumnezeiască, fie că sînt opera duhurilor necurate sau sînt datorate uneltirilor duşmănoase. Dar, în mai toate cazurile, babele sînt convinse că darul de a lecui îl au de la Maica Domnului sau de la Iele, în urma unei boli grele, în care timp sufletul lor e purtat de Iele prin văzduh şi le’nvaţă să lecuiască.
De asemenea, cred că le vine în ajutor Sfînta Vineri, pe care o serbează prin nelucrare şi post. Alte babe spun că au învăţat descîntecele, în vis, de la Maica Domnului.
Ca să aibă leac, descîntecul trebuie să’l furi: tragi cu urechea cînd baba descîntă şi’l înveţi ”prin furarea şoaptelor”, în întregime sau numai o frîntură din el. Aceste crîmpeie de descîntece sau descîntecele întregi pe care le’ai furat trebuie să le spui de mai multe ori, cînd ţeşi la argea sau în timpul cununiei, şi atunci sînt cu leac.
Descîntatul nu trebuie spus nimănui, căci altfel îşi pierde leacul. Această credinţă e generală.
Îşi mai pierde leacul şi descîntecul spus cuiva mai în vîrstă decât tine. Ca să nu’şi mai piardă leacul, în cazul acesta, e bine să ţii o lespede sub brîu. Dacă deosebirea de vîrstă e numai de 2-3 ani, i se poate spune cuiva descîntecul, fără să’şi piardă leacul. În genere, mama transmite cîte un descântec, mai ales cel de ”deochi”, fetei sale, cînd e ”să intre în horă”.
Uneori şi fetiţele de 10-12 ani învaţă de la mama sau de la bunica lor cîte un descîntec de ”deochi”, ca să’şi poată descînta singure, cînd vor fi deocheate de flăcăiaşi. Mai tîrziu învaţă şi alte descîntece, dar abia la cîţiva ani după ce s’au măritat. Cînd a învăţat cineva un descîntec, înainte de a se apuca să descînte cuiva, trebuie să de ducă la o salcie şi să zică:
”Cum s’a prins salcia asta pe pămînt, aşa să se prindă şi descîntecul meu.”
Descîntătoarea nu’şi descântă niciodată singură, că e fără folos: n’are leac. Se duce la o femeie mai bătrînă, sau la nevoie chiar la una mai tînără decît dînsa, şi aceasta îi descîntă. Dacă însă nu se găseşte în satul ei o descîntătoare bună, pune caii la căruţă şi se duce în alt sat, unde ştie că e una. Alteori, descîntătoarea, cînd e bolnavă, învaţă pe cineva mai mic din casă cum să’i descînte, şi’i trece.
Descîntatul n’are leac dacă o mamă descîntă unui copil al ei, afară numai dacă îşi pune o lingură în brîu. Pentru anumite afecţiuni, bolnavul poate să’şi descînte şi singur. Aşa de pildă, cel ce are guşă, în timpul cînd toacă popa la vecernie, sîmbăta seara, ia un ac şi împunge uşor guşa sau se bate peste gură cu un băţ de alun, zicînd:
”Popa toacă, guşa seacă!”
Sau, cînd vede, vara, ”curcubeul bînd apă din pîrîu”, i se recomandă să se dea de 3 ori peste cap şi să zică:
”Curcubeu, de unde bei? Bea din guşa mea!”
Cînd are cineva bube, să se spele în zilele de sec – ca să ”sece” – cu rouă, pînă nu răsare soarele şi să’şi descînte astfel:
”cum trece raza de soare/
şi spuma de mare/
aşa să treacă răul peste mine.”
Cînd omul s’a îmbolnăvit de insolaţie ia o cofă cu apă neîncepută şi o ţine astfel ca soarele să se reflecte într’însa.
Bolnavul, cu ochii aţintiţi asupra cofei, rosteşte de 3 ori descîntecul:
”eu credeam că soarele’i în capul meu / dar e în botă.”
În Bucovina, bolnavul ia 9 surcele de la tăietor (trunchiul sau locul unde se taie lemnele) şi se duce cu ele la o apă curgătoare. Ajuns acolo, ia pe rînd surcelele şi le aruncă peste cap, rostind la fiecare aruncătură descîntecul:
”În’de’soarea’n apă / sănătatea’n cap”
Vrajă de dragoste
La fîntînă descîntătoarea mestecă cu un fir de busuioc într’o sticlă cu apă, din care trebuie să bea cel căruia i’a descîntat:
Duminica mă sculai/ Vadra’n mînă o luai,/ La fîntîniță plecai,/ Pe poteca necălcată,/
Pe rouă nescuturată,/ Cu busuiocul ăsta buciumai,/ Dragostele adunai,/
De la cîrciumărese,/ De la jupînese,/ De la flăcăi,/ De la fete mari,/ De la copii mici,/
Și’n apa lui… (cutare) le băgai/ Și pe… (cutare)’l luai/ Și’l dusei la rîul Iordan/
Și’l spălai/ Și’l curățai/ Pe trup/ De păr de lup/ Pe cap/ De păr de țap/ Pe țâțe/
De păr de mîțe/ Și’l dăruii/ Cu doi luceferei,/ În doi umerei,/ Cu stele,/
Mărunțele, pe mînecele./ Cu cine o vorbi… (cutare),/ Cu cine’o tăinui,/ Cu miere l’o lipi;/
Să le vie a plesni,/ Prin gene,/ Prin sprîncene,/ Mai ales prin ismene./
Să nu’i dea a sta,/ Să nu’i dea a mînca.»
(”Materialuri folkloristice”, culese și publicate sub auspiciile Ministerului Cultelor și Învățămîntului Public, prin îngrijirea lui Gr. G. Tocilescu, București, 1900)
Citește și: 600 DE SUPERSTIȚII LA ROMÂNI
Pelasgii Geții Geția Dacii Dacia Daco-geți Vatra Stră-Română ROMANIA
Vatra Stră-Rumînă 