Cele mai vechi dovezi ale prelucrării aurului în spaţiul carpato-dunărean sînt din epoca pietrei şlefuite, din mileniul V – IV, î.Hr. Aici putem aminti podoabele şi piesele de ritual de la Lungoci, Balaci şi Moigrad (foto 1).
La geți, arta prelucrării aurului a început să se remarce în mileniul II, î.Hr., în perioada mijlocie şi tîrzie a epocii bronzului şi la începutul epocii fierului. Dovadă stă tezaurul de la Perşinari, diademele de la Galeşu (Poarta Albă), tezaurele de la Ostrovu Mare, Hinova, vasul getic de aur descoperit la Biia (jud. Alba) despre care vom vorbi mai jos, dar și figura ”monstruoasă” descoperită la Stînceşti (jud. Botoşani).
Printre alte piese arheologice de excepţie descoperite întîmplător sau prin săpături arheologice sistematice, o atenţie deosebită trebuie acordată tezaurului de vase de aur descoperit la Rădeni (com. Păstrăveni), locul probabil al descoperirii făcute de către un sătean cu ocazia lucrărilor agricole din 1965-1966, numindu’se ”În Fânaţ” şi fiind situat la cca. 400 m de marginea vestică a satului, pe terasa secundară stîngă a pîrîului Rădeanca.
În colecţia Muzeului de Istorie şi Arheologie Piatra-Neamţ se păstrează doar trei ceşti din totalul de opt al acestui tezaur, toate deformate prin presare şi prin lovituri executate pe corp, aparţinînd secolelor XV-X î.Hr.
Extragerea şi prelucrarea metalelor preţioase au o tradiţie veche, moştenită din epoca bronzului. De ce prima epocă a primului metal din istorie a fost dedicată unui aliaj, care nu este atît de la îndemînă de a fi creat, pe cît pare. Oare nu un fenomen magnetic de natură cosmică a influențat alegerile omului din acele epoci?
Anna Ferrari, cu al său ”Dicţionar de mitologie greacă şi romană” (Ed. Polirom, 2003) ne’a purtat prin epocile istoriei omenirii, din punctul de vedere al anticilor, cei ce aveau o experiență anterioară de mii și mii de ani.
Ei scriau mesajele importante în aur și argint, în marmură și porfir, spre a avea șansa de a ajunge cît mai departe în timp. Căutîndu’se analogii în alte culturi, istoricii țin să menționeze faptul că nu există o linie de demarcaţie între bijuteriile din spaţiul carpato-dunărean şi altele străine, şi există interferenţe, mai ales în domeniul artistic şi religios.
Dintre cele mai vechi obiecte din aur, găsite pe teritoriul ţării noastre sînt tezaurele de figurine plate de la Moigrad (foto 1), prelucrate prin ciocănire, din foiţă de aur, şi Perşinari (foto 2).
Imaginile prezente pe obiectele de artă produse de către geţi vorbesc despre regi, eroi, zei, într’un limbaj specific epocii lor. Din păcate, lipsa izvoarelor scrise nu ne permite să le decriptăm în totalitatea lor. Astfel, în afara unor constatări de ordin general şi a unor analogii, încercările de a înţelege mesajul încifrat pe obiectele de artă getice nu poate depăşi stadiul unor simple speculaţii culte, dovadă şi opiniile adeseori contradictorii, chiar ireconciliabile, în rîndul cercetătorilor care s’au dedicat acestui domeniu de studiu.
Arta geților nu este o artă în accepţiunea modernă a termenului, ci un mijloc de transmitere a unor informaţii, a unor simboluri, a unor mesaje. Mesajul transmis de obiecte este polivalent. Pe de’o parte, metalul preţios, fie el aur sau argint, era el însuşi un simbol care indica statutul social şi potenţa economică a deţinătorului ei.
Astfel, posesorii coifurilor de aur şi de argint getice, au fost cu siguranţă nişte basilei (regi) importanţi ai vremii în care au trăit, etalîndu’şi luxul în aceste piese care au avut cu siguranţă un rol ceremonial. Vasele de aur și argint bogat ornamentate, rhitonurile şi fialele, exprimă la rîndul lor aceeaşi bogăţie şi opulenţă. Contactul cu lumea mediteraneeană, contactul cu lumea geto-scytică şi prin ea, cu lumea geto-iraniană, generează şi duce în timp la noi modele identitare şi noi moduri de manifestare şi de simbolizare a puterii în întreg spaţiul geto-arian.
Consolidarea şi edificarea regatelor getice sub domnia lui Burebista şi a urmaşilor săi, va duce la crearea unei situaţii politice distincte, la o societate diferită de cea existentă cu cîteva secole înainte. Constelaţiile de regi, basilei şi şefi locali vor ajunge treptat, mai mult sau mai puţin sub influenţa Sarmizegetusei. Piesele de paradă din metal preţios, caracteristice ”veacului de aur” al aristocraţiei getice, nu se mai perpetuează în perioada regatului.
Apar în schimb noi simboluri sau piese de cult, precum garniturile de podoabe şi accesorii de argint, vasele de tip mastos şi kantharos, respectiv falerele sau plăcuţele cu reprezentări mitologice sau sacre. Se constată de asemenea o înmulţire semnificativă a reprezentărilor figurate în şi pe ceramică.
La prima vedere pare greu de explicat de ce aristocraţia şi regalitatea getică a renunţat la coifurile ceremoniale ca instrumente ale prestigiului cîtă vreme potenţa financiară şi economică din această perioadă era una cu mult mai ridicată. Descoperiri arheologice mai vechi şi mai noi vin să aducă nuanţări unora din aceste constatări.
Astfel, e de presupus că discurile de fier, posibil scuturi de paradă descoperite în cetatea de la Piatra Roşie vin să aducă noi date despre formele de manifestare şi legitimare a puterii în această perioadă. Faptul că ele sunt din fier, nu este lipsit de semnificaţie, fierul fiind una din bogăţiile naturale pe care s’au întemeiat regatele getice carpatice, siderurgia getică fiind una dintre cele mai dezvoltate din întreaga Europă Antică.
O notă aparte merită, în acest context şi unele reprezentări de pe baza Columnei Traiane. Aici, mîna artiştilor romani a redat o serie de spolii, piese de echipament militar getic capturat în timpul războaielor. Între scuturile bogat ornamentate, armele curbe şi stindardele specifice, apar şi o serie de coifuri, unele dintre ele de o formă aparte, cu ornamente deosebite, cu bune paralele în arta getică a acestei perioade. Însă în lipsa unor descoperiri arheologice de astfel de piese se ridică întrebarea cît din ceea ce s’a reprezentat acolo este real şi cît este fantezia sculptorilor romani.
Vasele de aur
”Aur pentru zei”, o descoperire aparţinînd epocii bronzului de la Bistriţa
Cea mai spectaculoasă descoperire făcută la Bistrița-Dealul Tîrgului este evident vasul de aur. Obiectul este un vas din aur care, alături de două alte obiecte din bronz, a fost descoperit în anul 2014 cu detectorul de metale.
Datarea vasului între anii 1900 şi 1700 î.Hr. îi asigură locul de cel mai vechi vas de aur realizat de meşterii locali din Bazinul Carpatic, mult mai timpuriu decît vasele similare din ”fostul comitat Bihor” şi de la Biia.
O altă observaţie demnă de reţinut este aceea că descoperirea datează chiar dinaintea vaselor de aur ale ”lumii minoico-miceniene”, deci este mai veche şi decît acestea.
Pornind de la un model ideal de delimitare a teritoriului aşezării din epoca bronzului de pe Dealul Tîrgului, stabilit doar pe baza razei optime de vizibilitate, s’a trasat un areal imaginar, controlabil în mod direct de către cei care locuiau pe respectiva înălţime. În acest areal nu s’a aflat nici o locuire contemporană, deci erau probabil singurii posesori ai întinsului teren din jur.
Abia mai târziu zona dovedeşte o dinamică umană diferită, mult mai intensă, de la locuiri, la locuri de înmormîntare sau alte dovezi ale prezenţei umane, însumînd peste 20 de descoperiri, databile între 1700 şi 1400 î.Hr.
Legislaţia rumînească privitoare la astfel de descoperiri este, încă, poate prea puţin cunoscută de către arheologi, dar mai ales de publicul larg. Așa cum s’a văzut, în urma verificărilor de la fața locului, nu s’au obținut date noi privind felul în care a fost depusă piesa. De aceea, trebuie să ne mulțumim doar cu informațiile pe care ne’au parvenit de la descoperitor. Potrivit acestuia vasul ar fi fost găsit izolat la o adîncime mică în pămînt.
Săpăturile arheologice au fost realizate pe locul indicat de descoperitori ca fiind cel unde s’ar fi găsit obiectele din metal, respectiv vasul din aur şi cele două obiecte din bronz (un topor şi o daltă), însă fără nici un rezultat.
Sondajele au continuat, în schimb, cu rezultate neaşteptate, pe o înălţime de peaceeaşi culme (alt. 651,7 m), unde ”detectoriştii” ar fi găsit un ac din bronz cu capul rulat.
S’a putut demonstra, astfel, că piesa metalică provenea dintr’o locuire Wietenberg, necunoscută pînă atunci (după Chidioşan, fazele II şi III), ce ocupa atît platoul superior, cît şi pantele, pe care s’au amenajat mai multe terase antropice. Identificarea resturilor unor structuri de locuire, dar şi a unui bogat şi, mai ales, divers material arheologic a permis recuperarea unor informaţii importante privitoare la inventarul locuirilor Wietenberg situate în zonele dealurilor înalte. Au fost descoperite, însă, şi urme de locuire aparţinînd comunităţilor Coţofeni şi epocii getice.
Vasul de aur, care s’ar fi găsit la cca. 700 m de locuirea identificată arheologic, depus fiind la mică adîncime sub solul de pădure actual. Raritatea deosebită a unor astfel de vase ne obligă să zăbovim puţin asupra descoperirii.
Recipientul este mic (diametrul maxim de 12 cm şi înălţimea de 9,4 cm, încorporând 321,61 g de aur) şi a fost realizat prin baterea aurului la rece, pînă la obţinerea formei dorite. Acesta poate fi descris ca o ceaşcă cu corpul pîntecos şi profilul în formă de ”S”, prevăzută cu o toartă ce se supraînălţa din buză.
Analiza metalului, prin metoda EDX (Energy dispersive X-Ray), a indicat folosirea unui aliaj natural de aur şi argint (electrum), care explică culoarea galben-deschisă a metalului, posibil din zona de zăcăminte învecinate de la Anieş-Rodna.
Decorul vasului acoperă părţile decorate şi în cazul vaselor ceramice, iar ornamentele sunt similare şi au fost realizate cu o dăltiţă bine ascuţită: 66 de triunghiuri haşurate înlănţuite, caneluri oblice (care încing partea mediană), benzi incizate oblic, volute (sub toartă) şi spirală (pe fund)
Vasul are forma unei cești cu gura largă, cu profilul în formă de ”S” și este ușor deformat, probabil din cauza greutății pămîntului. Din buza vasului pornește o mică toartă supraînălțată, ruptă încă din vechime.
Vasul a fost curățat de descoperitor astfel încît în prezent nu se mai observă urme ale unor depuneri ce ne’ar fi putut sugera conţinutul său. Buza a fost deteriorată după descoperire, de unde a fost decupată o mică bucată cu scopul de a verifica din ce metal a fost realizat vasul.
Această bucată, recuperată și ea, a fost analizată non-invaziv de către dr. Lucian Barbu-Tudoran prin metoda EDX (Energy dispersive X-Ray) la Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Tehnologii Izotopice și Moleculare Cluj-Napoca. Prin această metodă se poate identifica compoziția elementelor dintr’o probă. Analizele efectuate atât la suprafață fragmentului de buză cât și în secțiunea sa au demonstrat că vasul a fost confecționat dintr-un aliaj natural de aur și argint (electrum), cu o concentrație de argint care variază între 13,57 și 32,08 % Ag.
Din această cauză vasul are o culoare galben deschisă. Concentrații variate de argint (cuprinse între 37,9% și 64,9%) au fost identificate și pentru alte descoperiri arheologice, cum este cazul unui inel de buclă atribuit bronzului mijlociu descoperit pe Valea Pianului, în zona centrală a Transilvaniei (Cristea 2013, 17, Fig. 6–8).
În ceea ce privește ornamentația, doar la o simplă privire se remarcă eleganța, modul armonios de dispunere a registrelor decorative în funcție de părțile componente ale vasului și priceperea meșterului aurar care a executat cu multă siguranță decorul.
Buza vasului este marcată printr’o linie fin incizată plasată imediat sub margine, banda astfel obținută fiind umplută cu mici crestături oblice. Decorul de pe buză se termină sub toartă cu două volute incizate (Figura de mai jos).
Alte două benzi realizate în aceeași manieră, cu rolul de a separa registrele ornamentale, sunt plasate la baza gîtului și o alta în treimea inferioară. Linia incizată de pe gît constituie suportul pentru un șir de 66 de mici triunghiuri umplute cu trei sau patru linii oblice, fără să existe vreo regulă în dispunerea lor.
Mai deosebite sunt două triunghiuri, diferite ca formă de restul, plasate sub toartă: unul mai lat umplut cu 5 linii oblice și un altul mai ascuțit în care au fost incizate doar două linii oblice. Acesta din urmă pare să fie oarecum înghesuit în acest registru pentru a nu se lăsa un loc gol. Posibil ca artizanul să fi început decorarea vasului din această zonă și la final s-a văzut nevoit să modifice registrul inițial (Figura de mai jos).
Ornamentul central este compus din 60 de caneluri oblice plasate pe pântecul vasului mărginite în partea superioară și inferioară de cele două benzi gravate și umplute cu mici incizii. Baza vasului a fost și ea frumos ornamentată cu o spirală crestată.
Din nefericire nu știm cum se termina toarta, aceasta fiind ruptă din vechime. Cu siguranță ea nu a fost prinsă de corpul vasului. Secțiunea sa este diferită de cea a vasului de la Biia (Soroceanu 2008, Abb. 40), cu care am fi tentați la început să o comparăm.
Din momentul în care am văzut vasul, pe baza formei, dar mai ales a ornamentelor, atribuite perioadei mijlocii a epocii bronzului, identificând elemente decorative Wietenberg II (după N. Chidioșan), A2 și parțial B (după N. Boroffka) sau caracteristice fazei timpurii a acestei culturi arheologice (după G. Bălan).
Discuții recente asupra cănilor acestei secvențe cronologice din Transilvania ne determină să nu mai reluăm subiectul (Bălan et al. 2017, 172, Fig. 266).
Săpăturile care s’au făcut pe Dealul Tîrgului au confirmat acest lucru și au adus argumente în plus.
Dorim să subliniem un aspect important relevat de cercetarea arheologică a locuirii învecinate. Între fragmentele de vase ceramice se regăsesc unele cu decor identic motivelor de pe vasul de aur şi,mai cu seamă, o serie de spirale în relief, care aduc foarte mult cu spirala obţinută pe fundul vasului din metal. Aceste asemănări, o spun şi autorii cercetării, constituie un argument în plus privitor la provenienţa locală a recipientului din metal preţios.
Spirala, așa cum apare ea pe baza vasului de electrum, este un element definitoriu al stilului ceramic Wietenberg II (Chidioșan 1980, 57–59; Boroffka 1994, 249–250; Bălan et al. 2016a, 72, Pl. I; Bălan et al. 2017, 179–180).
La fel ca și pe vasul de aur, ea apare profilată și pe suprafața vaselor ceramice descoperite în așezarea cercetată.
Există însă și varianta de spirale incizate așa cum au fost ele gravate sub toartă. Canelurile oblice sunt des întîlnite pe recipientele ceramice, ele fiind la fel mărginite în partea superioară și inferioară cu linii incizate umplute cu puncte sau hașuri.
La fel de răspîndite sunt, pe ceramica așezării noastre, și triunghiurile umplute cu hașuri.
Avînd în vedere decorul identic de pe vasul de aur și ceramica Wietenberg descoperită în așezarea de pe Dealului Târgului, aflată la cca. 700 de m vest de locul indicat de cel care a găsit piesele de metal, credem că nu există niciun dubiu în a le considera contemporane.
Și pentru alte obiecte decorate, realizate din aur sau bronz din Transilvania, G. Bălan a identificat ornamente similare pe ceramica din necropola de incinerație de la Sebeș, contemporană cu descoperirile noastre (Bălan et al. 2017, 185, Fig. 226–229).
În ceea ce privește materia primă din care a fost confecționat vasul am văzut că avem de’a face cu un aliaj natural de aur și argint al cărui procent variază semnificativ.
Un studiu recent al Al. Țârlea și a colaboratorilor ei, care au analizat prin metoda XRF (X-Ray Fluorescence) un număr de 29 de piese preistorice din România, a arătat că obiectele din bronzul mijlociu au fost realizate din aur cu o puritate mai scăzută. În schimb, în etapele ulterioare ale bronzului târziu și primei epoci a fierului puritatea aurului devine mai mare (Țârlea et al. 2016, 64).
Astfel, piesele din tezaurele de la Săcuieni (jud. Bihor) sau Pecica (jud. Arad), care au fost datate în bronzul mijlociu, au o concentrație de argint cuprinsă între 23,00% și 26,31% (Țârlea et al. 2016, 61, Table 1; Cristea-Stan, Constantinescu 2016, Table 1).
Vasul de la Biia (jud. Alba), de pe Valea Târnavei în centrul Transilvaniei, a cărui datare a variat între bronzul mijlociu și prima epocă a fierului (Ha B) (Țârlea, Popescu 2013, 59; Țârlea et al. 2016, 67), are și el o concentrație de 15,11 Ag (Țârlea et al. 2016, Table 1; Cristea-Stan, Constantinescu 2016, Table 1).
Ca sursă de materie primă, ne gîndim în primul rînd la zona Anieș-Rodna aflată la cca. 35 de km în linie dreaptă de locul de descoperire a vasului nostru (Fig. 75). Într’un letopiseţ rusesc, Rodna este amintită ca ”baie” în 1235, foarte probabil exploatarea fiind începută încă de la sfîrșitul secolului al XII-lea. Prosperitatea adusă de exploatarea metalelor preţioase se regăsește și în documentele vremii, Rodna fiind numită civitas încă din 1239 (civitatem Rodna) și oppidum în 1241 (Niedermaier 2012, 218, 226; Rădulescu 2004, 12–13).
În secolul al XIII-lea minele de argint (regis argentifodinam) de aici erau atît de importante încît se bătea o monedă după măsura de la Rodna (Zimmermann, Werner 1892, doc. 118), importanţa minelor de aur și argint fiind mare pînă în prima jumătate a secolului al XVI-lea.
Aici a funcționat în Evul Mediu cea mai mare exploatare de argint și aur din tot Ardealul și Panonia la un loc (Niedermaier 2004, 33–34). Urme ale acestor exploatări s’au identificat cu peste 10 ani în urmă la Anieș în cadrul unui proiect privind mineritul antic din Transilvania (vezi și Wollmann, Slota 2004).
Analizele recente făcute pe zăcămintele din Munții Apuseni au demonstrat cazuri în care era prezentă o concentrație mare de argint în aurul extras din mine sau o concentrație foarte mare de aur în unele nisipuri aurifere (Bugoi et al. 2008; Neacșu et al. 2009; Pop et al. 2011; Cristea 2013, 21–46; Țârlea et al. 2016, 66; Cristea-Stan, Constantinescu 2016, 28–32).
De aceea este foarte greu de precizat dacă pentru vasul nostru a fost folosită o sursă primară, adică minereul exploatat dintr’o mină, sau una secundară, cum este nisipul aurifer recuperat din rîuri.
Momentan există puține informații privind mineritul preistoric în Transilvania (Boroffka 2006; Thomas 2014). Mult mai facilă era spălarea nisipului aurifer, îndeletnicire practicată constant pe Valea Someșului Mare până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea (Șotropa 1928, 5, 27).
Avînd în vedere aceste date, este posibil ca sursa de materie primă pentru vasul nostru să fi fost nisipul aurifer. Modul în care a fost confecționat un asemenea vas de aur a fost reconstituit de către B. Armbruster (Armbruster 2000, 128–135; Armbruster 2012; Armbruster 2013, 464–466).
Conform scenariului său, după topirea inițială a metalului la circa 1000 °C, aurul era mai apoi ”copt” la aproximativ 750 °C pentru a se evita crăparea sau ruperea sa. Următoare etapă a fost ciocănirea la rece, probabil cu un ciocan de piatră, pînă s’a obținut forma dorită. Remarcăm că toarta nu a fost adăugată ulterior, ci realizată împreună cu corpul vasului, ca și în cazul exemplarelor de la Biia sau ”fostul comitat Bihor” (Soroceanu 2008, Abb. 39–40). Nu am observat urme de ciocănire, ele fiind îndepărtate printr’o finisare atentă atât a interiorului cît și a exteriorului vasului.
Ornamentarea s’a realizat prin ciocănirea dinspre interior a canelurilor de pe corp și prin incizarea cu ajutorul unei dăltițe a unui motiv spiralic pe baza sa. Inciziile de pe suprafața vasului au fost zgîriate atent și sigur cu o daltă ascuțită.
Analogiile stabilite pe baza elementelor decorative de pe vasul de aur și fragmentele ceramice descoperite în așezarea de pe vîrful Dealului Tîrgului, dovedesc că el a fost un produs local realizat de către un meșter al unei comunități Wietenberg timpurii. Vasul se datează în cronologia relativă în bronzul mijlociu II (Bronz A2 central European) și în cea absolută undeva între 1900 și 1700 î.Hr. Din punct de vedere tipologic el nu se regăsește printre exemplarele, oricum mai tîrzii ale lumii minoico-miceniene (Laffineur 1977; Matthäus 1980).
Același lucru se poate spune și despre vasele de aur descoperite în centrul, vestul și nordul Europei (Metzner-Nebelsick 2003; Gerloff 2010, Abb. 29; Ebbensen, Abrahamsen 2012; Armbruster 2013, 459, Fig. 25.3).
În această situație ne aflăm în fața celui mai vechi recipient de aur produs în Bazinul Carpatic. Descoperirile efectuate mai demult, precum cele din ”fostul comitat Bihor” sau Biia au fost datate în mod diferit de către specialiștii care le’au studiat, fiind plasate într’un interval lung de timp din bronzul mijlociu până în prima epocă a fierului (Soroceanu 2008, 233–234 cu bibliografia mai veche).
Pentru a aminti doar datările mai noi propuse de T. Soroceanu, în sinteza sa privind vasele de metal pre-scytice din Rumînia, vasul de la Biia și’ar găsi mai multe analogii în vesela de metal din sec. X-VIII î.Hr., iar pentru cele din ”fostul comitat Bihor” ar fi argumente pentru a le încadra într’o perioadă post Bronz D (Soroceanu 2008, 234–236).
Acum, prin vasul de la Bistrița, este cît se poate de evident că astfel de căni au fost produse în Bazinul Carpatic cu mult mai devreme. Astfel, se verifică ipoteza lui T. Soroceanu privind distribuirea în timp a recipientelor de aur și nu datarea lor la un singur moment cronologic. Vasul de la Bistrița nu este singura piesă de aur care poate fi atribuită cu certitudine comunităților Wietenberg. Relativ contemporane sunt inelele de buclă sau brățările de aur descoperite la Oarța de Sus (jud. Maramureș) în nordul Transilvaniei (Kacsó 2004, Pl. XXXIX).
Depunerile de aici au fost considerate de către Al. Vulpe, pe bună dreptate, ca aparținând unui sanctuar în aer liber (Vulpe 2001b, 19–20).
Impresia generală pe care o lasă vasul de la Bistriţa este că a fost confecționat de un meșter cu o mare experiență care știa foarte bine ceea ce trebuia să facă. Vasul nu este o inovație sau un experiment, ci un produs pentru o piață obișnuită cu asemenea piese.
Era în toamna anului 2014, cînd un bistriţean, folosindu’se de un detector de metale, avea să descopere pe Dealul Târgului, situat între municipiul Bistriţa şi comuna Dumitra, un vas din aur, precum şi două obiecte din bronz (un topor de tip Hajdúsámson şi o daltă cu toc de înmănuşare).
Nu ştia pe atunci că ce ţine în mînă avea să fie datat ca cel mai vechi obiect din metal preţios din epoca bronzului găsit pe teritoriul României şi că acesta va conduce la descoperirea unei aşezări vechi de aproximativ 3.600 de ani.
Vasul cîntăreşte puţin peste 320 de grame şi a fost realizat din electrum – un aliaj natural din aur care conţine şi argint. A fost datat din epoca mijlocie a bronzului, ca aparţinând culturii Wietenberg, şi se crede că era folosit în ritualuri închinate zeilor.
Șeful Secţiei de istorie a Complexului Muzeal Bistriţa-Năsăud:
”Se poate spune că este o depunere rituală, probabil, într-un loc situat în afara aşezării. Se practică în epoca bronzului aşa-numitele depuneri rituale de bronzuri sau de obiecte din metal preţios în afara aşezărilor, pentru zei. Asta este o interpretare. Alţii interpretează că sunt bunuri preţioase ascunse de populaţiile respective. În prezent, cercetarea merge mai mult pe depuneri rituale legate de credinţele oamenilor din epoca bronzului.”
George Marinescu, împreună cu cercetătorul clujean Florin Gogâltan, au fost solicitaţi să efectueze o verificare arheologică a zonei, în urma descoperirii vasului din aur, campania de cercetare avînd loc în vara anului 2016, cu fonduri de la muzeu. Locul indicat de cel care a găsit vasul şi celelalte obiecte de bronz s’a dovedit lipsit de alte secrete. Extinderea săpăturilor la aproape 700 metri distanţă de locul investigat a dus, însă, la identificarea aşezării populaţiei căreia îi aparţinea vasul.
S-au găsit ceramică, râşniţe din piatră care atestă practicarea agriculturii, urmele unor locuinţe din lut şi s-a stabilit că zona fusese terasată şi supusă unor ample lucrări antropice. Pentru George Marinescu, toate acestea sunt dovezi că Dealul Târgului era locuit, în urmă cu aproximativ 3.600 de ani, de o comunitate importantă.
George Marinescu:
”Cred că era vorba despre o comunitate foarte importantă, care a locuit intens acest deal şi era un reper pentru întreaga zonă.”
Ceramica găsită în această aşezare a fost dovada că vasul din aur aparţinea populaţiei respective, deoarece decorurile folosite – triunghiuri haşurate, canelura, brîul crestat – erau identice. Mai mult, această ceramică a ajutat la datarea vechimii vasului din aur.
George Marinescu:
”Este cea mai veche descoperire datată care poate fi atribuită epocii mijlocii a bronzului din Transilvania şi din România, din metal preţios, pentru că mai există descoperiri de vase, dar se datează un pic mai târziu. Ce este important este că, prin ceramica pe care am găsit’o, noi am putut să demonstrăm că este într’adevăr databil în epoca mijlocie a bronzului. Sunt foarte rare în toată Europa astfel de descoperiri, având în vedere metalul din care este confecţionat. Este cea mai valoroasă piesă a muzeului bistriţean, cu care s’ar mândri orice muzeu din lume, cu siguranţă.”
Asemănător ca format cu Vasul de aur de la Biia (jud. Alba; sec. XIII – XII î.Hr.) și cele cinci vase de aur (două fragmentare și trei întregi) din Tezaurul de la Rădeni (jud. Neamț; sec. XII – XI î.Hr.), Vasul de aur de la Bistrița se dovedește a fi cel mai vechi vas din aur aparținând Epocii Bronzului din România – 3600 de ani. Există asemănări și cu piese din Tezaurul de aur de la Valchitran (Bulgaria; sec. XIII î.Hr.), cel atribuit Geților sud dunăreni.
Avînd în vedere asemănările dintre formele vaselor de aur din tezaurele prezentate, dar și a simbolurilor reprezentate pe suprafața lor, este posibil ca acestea să fi fost folosite în ritualurile unei religii comune de pe un teritoriu mult mai vast decît cel getic cunoscut, un teritoriu trans-dunărean și chiar trans-balcanic.
Programul de măsuratori ”in situ” (direct în muzee) efectuat de grupul de arheometrie de la IFIN-HH pe artefacte de aur din Neolitic şi Epoca Bronzului descoperite pe teritoriul Rumîniei a arătat că în Transilvania a existat o neîntreruptă tradiţie de prelucrare a aurul din Neolitic pînă în Epoca Getică folosind preponderent aur aluvionar şi procedee metalurgice primitive.
Astfel în Neolitic s’a început cu folosirea pepitelor din albia rîurilor care erau prelucrate prin batere la rece obţinându’se podoabe (mai ales de mici dimensiuni). O dată cu trecerea la Epoca Bronzului, locuitorii meleagurilor transilvane au început să folosească un procedeu asemănător sintetizării, prin care mici pepite şi praf de aur aluvionar erau încălzite şi simultan supuse baterii cu ciocanul în ”matriţe” de piatră, obţinîndu’se lingouri puternic neomogene în compoziţie.
De remarcat că acest procedeu metalurgic primitiv a fost aplicat inclusiv în Epoca Getică la faimoasele brăţări de aur, aurul nefiind rafinat în Transilvania pînă la venirea romanilor. S’a constatat că foarte multe dintre descoperirile conţinînd artefacte de aur s’au făcut în situri situate în zone bogate în aur aluvionar – ex. Valea Pianului şi rîurile din Munţii Apuseni, cum este rîul Arieş, ceea ce se constituie într’o dovadă a tradiţiei multimilenare de exploatare a aurului în Transilvania.
Cît priveşte descoperirile din zona extra-carpatică, mult mai puţine decît cele din Transilvania, ipoteza plauzibilă este cea a unor obiecte ”de import” din Balcani realizate cu aur aluvionar de la sudul Dunării (Hartmann,1970), lucru confirmat de analiza Tezaurului de la Rădeni – Piatra Neamţ.
Majoritatea artefactelor analizate au prezentat urme de staniu, explicaţii posibile pentru prezenţa acestuia fiind acelea că staniul poate proveni din casiteritul din formaţiunile traversate in formarea placerului de aur sau din sulfosăruri de staniu ce concresc cu aurul filonian – ex. stanit (Cu2FeSnS4), canfieldit (Ag8AnS6) şi pirquitasit (Ag2ZnSnS4) (Popescu & Neacşu, 2011).
În unele artefacte s’au identificat urme de stibiu şi telur – explicate prin faptul că granulele de aur aluvionar folosite proveneau din zone apropiate filoanelor de aur primar, în cazul telurului fiind vorba şi de neîncălzirea de către ”metalurgiştii” preistorici ai aurului la o temperatură înaltă care să’i producă evaporarea.
S’a constatat de mai multe ori că proporţia de cupru în artefactele preistorice depăşea proporţia de cupru din aurul nativ din Transilvania, fapt ce se explică prin confuzia făcută de culegatorii de aur între granulele de aur şi calcopirită.
La aceasta trebuie adăugată şi contribuţia micro-incluziunilor conţinînd calcopirită (cazul unei probe de la Cavnic-Roată) şi pirită, toate ducând în final la un conţinut în impurităţi de cupru şi fier relativ semnificativ în artefactele preistorice de aur.
Plecînd de la analizele compoziţionale efectuate pe probe de aur nativ din Transilvania cum ar fi aur hidrotermal de la Roşia Montană, cariera Cetate şi de la Cavnic, mina Roata, și de aur aluvionar provenit din Valea Pianului, Sebeş, Lupşa-Arieş, Dunăre între Bratislava şi Budapesta, – lucrarea explică aspectele menţionate mai sus prin consideraţii geologice obţinute din studiul complex al compoziţiei şi micro-structurii acestor probe prin metode bazate pe raze X şi de microscopie optică şi electronică de tip SEM-EDAX.
În aurul nativ de la Roşia Montană, cariera Cetate, s’a pus în evidenţă existenţa unor micro-incluziuni de telururi de argint (hessit – Ag2Te) şi compuşi Sb-Ag (pirargirit – Ag3SbS3).
Acest fapt explică prezenţa urmelor de telur şi stibiu în artefactele preistorice de aur din Transilvania, căci metalurgia primitivă folosită de strămoşii noştri (imposibilitatea de a atinge punctul de topire al aurului) făcea posibilă păstrarea acestor micro-incluziuni în lingourile din care ulterior se realizau artefactele.
În aurul de la Cavnic, mina Roată, s’a pus în evidenţă pentru prima dată prezenţa unor telururi de argint – cerveleit-ul (Ag4TeS) si hessit-ul (Ag2Te) – în câmpul metalogenetic Cavnic ceea ce înseamnăevidenţierea cerveleit-ului în districtul metalogenetic Baia Mare.
Aceste rezultate demonstrează că în aurul nativ există micro-incluziuni (de la cîţiva microni pînă la câteva zeci de microni, greu sau imposibil de observat cu ochiul liber) de minerale de aur şi argint cu stibiu, 48 telur şi sulf care se pot regăsi în obiectele preistorice de aur datorită imposibilităţii detectării lor prealabile de către ”minierul” (culegătorul preistoric), la care se adaugă tehnologia metalurgică primitivă care nu permitea topirea totală a aurului, lingourile folosite ulterior la producerea artefactelor fiind obţinute printr-un procedeu asemănător sinterizarii: încălzire parţială (neatingându’se punctul de topire a aurului) cuplată cu ciocănire la cald.
Prezența Sb, Te Sn in artefacte poate fi deci folosită ca indiciu de provenienţă a aurului.
Din punct de vedere geologic se poate denumi fenomenul micro-incluziunilor acestor telururi şi compuşi cu stibiu gen cerveleit, pirargirit sau hessit ca micro-geochimie a aurului, el fiind reversul simetric al prezenţei micro-incluziunilor de aliaj Au-Ag nativ în minerale din zonele aurifere (Tămaş et al. 2006), Cioacă et al. (2010).
Deoarece este unanim acceptat că aurul preistoric provine în cvasitotaliate din placers-uri, s’a acordat o atenţie deosebită studierii probelor de aur aluvionar din diverse zone ale Rumîniei, zone în care s’au descoperit tezaure preistorice, cum sunt Valea Pianului, Valea Arieşului, Văile Crişurilor, Valea Oltului. Analizând două probe de aur aluvionar din Valea Pianului, respectiv Valea Ţebei (Munţii Metaliferi) din colecţiile Muzeului Aurului de la Brad, s’au separat din ele mici granule de culoare cenuşiu închis care analizate prin metodele XRF, micro-PIXE si microscopie electronică de tip SEM-EDAX s’au dovedit a fi granule de casiterit.
Trebuie luată în considerare totuşi şi posibilitatea că în anumite cazuri chiar aurul primar poate fi însoţit de minerale de staniu în filon. Problema provenienţei staniului în aurul aluvionar din Transilvania este într’un fel tranşată, ambele variante trebuind sa fie luate în consideraţie – casiterit şi alte minerale de staniu care însoţesc aurul primar, ceea ce diferenţiază totuşi sursele de aur fiind elementele rare (Ta, Nb), care par să fie specifice aurului din Carpaţii Meridionali (Sebeş, Pianu, etc).
Concluzia cea mai importantă a tezei este că micro-incluziunile de minerale de aur şi argint cu telur şi stibiu – pot furniza elemente de identificare a provenienţei aurului preistoric al artefactelor descoperite în siturile arheologice din Transilvania.
De asemenea, prezenţa staniului constituie un indicator al folosirii aurului atât aluvionar cât şi filonian. Din punct de vedere geologic, rezultatele din această teză pot constitui un punct de plecare pentru realizarea unui studiu complex, implicând atât metodele non-distructive de analiză bazate pe raze X cât şi microscopia opticăşi microscopia electronică de suprafaţă cuplată cu analiza de raze X (SEM-EDAX), toate vizând identificarea şi a altor tipuri de micro-incluziuni – poate chiar unele nano-incluziuni de dimensiuni mai mari – cu telururi şi compuşi de stibiu şi alte elemente cu aur şi argint în probele de aur nativ provenit din zăcămintele Rumîniei.
Despre descoperirile arheologice ale detectoriștilor
Ce s’a învăţat din experienţa unor descoperiri ale celor numiţi, în sens peiorativ, ”detectorişti”? În primul rînd, că mai avem multe de învăţat.
Am învăţat apoi, din acest demers, că o conlucrare este absolut necesară şi că, pentru arheolog, rolul său în această echipă este să recupereze informaţia istorică şi contextele care ogenerează, dar şi să ofere credibilitate unor date aflate la graniţa dintre legendă şi adevăr.
Atunci cînd vom şti, cunoscînd şi legislaţia ţării, să avem comportamentul adecvat în astfel de situaţii, vom putea şi evita pe viitor eventualele abuzuri care pot afecta un demers judiciar firesc.
Sunt atât de multe cazurile de recuperare doar a pieselor găsite (vezi cazul celor din zona Munţilor Şureanu, majoritatea excepţionale) şi atât de multe situaţiile în care arheologul nu a venit în urma braconierului de patrimoniu să reconstituie şi să recupereze contextul istoric, necesar unui dosar complet de artefact.
Şi mai este ceva: atunci cînd ”detectoristul” nu va dori să facă pe arheologul, cînd arheologul nu va dori să facă pe poliţistul de patrimoniu, când poliţistul nu va dori să joace rolul procurorului decaz, şi când cei din urmă nu vor dori să joace rolul arheologului (şi exemplele pot continua…), probabil că vom putea vorbi şi de o normalitate a lucrurilor din ”arheologia furtului” în România, despre care vorbesc mai toţi, dar nu mişcă un deget mai nimeni.
Dacă semenii noştri de acum cîteva mii de ani au adus tribut zeilor un frumos vas de aur, depus pe unul dintre dealurile Bistriţei actuale, faptul că lucrarea ”Aur pentru zei” a apărut sub zodia Anului European al Patrimoniului, îl apreciem tot ca pe un tribut pe care autorii îl aduc arheologiei.
Tezaurul getic de vase din aur de la Rădeni
Cunoscut de specialiştii în istorie veche încă de acum două decenii, dar fără o prea bună receptare în rîndul publicului larg, tezaurul de vase din aur getic de la Rădeni (com. Urecheni / Păstrăveni), reprezintă una dintre cele mai spectaculoase descoperiri arheologice din ultima jumătate de veac de pe teritoriul judeţului Neamţ.
Care este istoria acestei ”comori”?
În timpul unor lucrări agricole, efectuate în marginea de vest a satului Rădeni, la locul numit ”În fînaț”, pe terasa secundară a pîrîului Rădeanca, prin anii 1965-1966, au fost scoase la lumină mai multe vase din aur.
Deşi se bănuieşte, după spusele descoperitorilor, că ar fi fost găsite opt recipiente lucrate din metal preţios, au mai putut fi recuperate doar cinci, întregi şi fragmentare. Trei vase se păstrează în colecţia Muzeului de Istorie şi Arheologie Piatra Neamţ din anul 1978, cînd s’a constatat că erau confecționate din aur (inițial s’a crezut că sunt din bronz), iar bucăţi din alte două au ajuns la Muzeul Naţional de Istorie a Rumîniei din București.
Din punct de vedere morfologic este vorba despre ceşti cu una sau două torţi uşor înălţate, având dimensiuni medii (între 8-13 cm). În ceea ce priveşte greutatea vaselor, aceasta variază între aproximativ 200-450 grame.
Fiecare recipient a fost confecţionat dintr’o singură foaie de tablă din aur, iar forma s’a obţinut prin batere la cald pe un calapod, în timp ce torţile s’au obţinut prin laminare, fiind fixate de corpul vaselor prin nituri.
Doar unul dintre cele cinci vase prezintă elemente decorative, pe torţi avînd gravate forme geometrice (romburi haşurate alternativ, ca o tablă de șah; semn al Lumii cu patru laturi, ce se prăbușește și se reface apoi, precum simbolul Coloana Infinitului). Faptul că a fost descoperit întîmplător, ridică anumite probleme în ceea ce priveşte datarea acestui tezaur şi implicit semnificaţiile sale.
Cele mai bune analogii pentru ceştile de aur de la Rădeni pot fi găsite în Ucraina, la Krizovlin, şi în Bulgaria, la Vălcitrăn. Pe baza mai multor elemente care au fost luate în considerare (formă, decoruri, analogii), piesele de aur de la Rădeni au fost datate la nivelul secolelor XII-XI î. Hr., într’o perioadă ce corespunde sfîrşitului epocii bronzului şi începutului epocii fierului.
Deşi am fi tentaţi să credem că aceste obiecte au fost ascunse acum mai bine de trei milenii datorită unor pericole, sau pentru a fi refolosite, există o serie de aspecte care contrazic o astfel de interpretare.
În primul rînd, reţinem informaţia potrivit căreia tezaurul a fost constituit dintr’un vas mai mare, cu două torţi, de care au fost legate cu o sîrmă, probabil tot din aur, alte şapte recipiente. Numărul 8 (7+1) simbolizează octogonul (semn al infinitului, al coșciugului, al Lumii Duble, al acelei intervenții în orbita planetei noastre, cu efecte catastrofale asupra Pămîntului – Potopul planetar).
Recipientele (posibil folosite în libații sau alte manifestări cu caracter sacru) au fost deformate spre a nu mai putea fi umplute, încheindu-și astfel funcția (ca și în cazul ”monstrului” din aur ”pămînt–apă-aer” (mistreț-pește-pasăre) descoperit la Stîncești în formă rulată, sau în cazul spadelor descoperite în mormintele unor războinici, îndoite și pliate de două, sau trei ori, spre a nu mai putea fi folosite. Posibil ca și așezarea acestor artefacte pe rugurile funerare ale războinicilor să fie făcută tot din aceleași motive, să nu mai poată fi folosite de alte persoane).
Nu este exclus, iar în arheologie situaţiile sunt numeroase, ca aceste obiecte să fi avut o destinaţie cultică, iar îngroparea lor, în acelaşi loc, a făcut parte dintr’un anumit ceremonial.
Un alt amănunt care subliniază caracterul deosebit al acestor produse de orfevrărie este cel privitor la deformarea intenţionată a lor încă din vechime, prin presare şi batere. Din nou pot fi găsite confirmări în preistorie ale unor astfel de obiceiuri, în cazul obiectelor metalice. Deşi se poate bănui că vasele getice din Tezaurul de la Rădeni au fost manufacturate în ateliere locale, împreună cu descoperirile din Ucraina şi Bulgaria ele conturează o unitate culturală vastă, pe întreg teritoriul Geților de Aur primordiali.
Importanţa acestui depozit de piese lucrate din aur derivă nu doar din valoarea metalului şi vechimea sa, ci mai ales din aceea că oferă indicii legate de caracterul său mai puţin profan şi ne arată aspecte ale comportamentului uman de acum aproximativ 3000 de ani.
Am considerat necesar să aducem în atenţia publicului larg această descoperire datorită semnificaţiei sale istorice, reflectată şi în numeroasele expoziţii muzeale naţionale în care au fost incluse respectivele vase de aur getice de la Rădeni (jud. Neamț).
Cunoscut de specialiştii în istorie veche încă de acum două decenii (Al. Vulpe, V. Mihailescu-Bîrliba, Tezaurul de la Rădeni-Neamţ, în Memoria Antiquitatis, XI-XIV, Piatra Neamţ, 1986, p. 41-63), dar fără o prea bună receptare în rîndul publicului larg, tezaurul de vase din aur de la Rădeni (com. Urecheni), reprezintă una dintre cele mai spectaculoase descoperiri arheologice din ultima jumătate de veac de pe teritoriul judeţului Neamţ.
Vasul getic de aur de la Biia
Aflat în prezent în vitrinele Muzeului Național de Istorie a României din București, ”Vasul de aur de la Biia” (jud. Alba) a fost descoperit întâmplător într’o carieră de nisip de pe malul râului Târnava în anul 1895. Din cele mai îndepărtate timpuri, datorită situării geografice a acestuia, teritoriul județului Alba a constituit un cadru extrem de favorabil apariției și dezvoltării comunităților umane (cursuri numeroase de apă, relief variat, cu lunci mănoase și păduri întinse).
Astfel, printre cele mai importante descoperiri arheologice care punctează istoria așezărilor acestui județ amintim: relicve din epoca paleolitica (la Sohodol); din neolitic: Cultura Criș (la Alba Iulia) și Cultura Petrești (la Pianu de Jos, Rahău, Limba, Mihalț, Noslac, Daia Romana și Ghirbom); Cultura Coțofeni – faza de tranziție de la neolitic la epoca bronzului (la Cetate, Cîlnic, Capud, Sebeș, Livezile, Straja, Pianu de Jos, Pianu de Sus, Blandiana, Piatra Craivii); epoca bronzului (la Alba Iulia, Cetea, Ighiel, Rimeț, Talna, Bucium, Ceru Băcăinți, Roșia de Secaș, etc.), epoca fierului (la Biia, Blaj, Alba Iulia, Sebeș, Crăciunelu de Jos, etc.), alături de geții autohtoni, fiind prezenți pe teritoriul județului și scyții și apoi celții.
Din perioada primului stat considerat centralizat și independent din vremea lui Burebista și apoi Decebal, amintim cetățile fortificate getice ale jud. Alba, pe cele de la Căpîlna, Piatra Craivii, Cugir și Cetatea de Baltă.
”Vasul de aur de la Biia” este ornamentat cu cercuri concentrice şi proeminenţe conice, cu linii în zig-zag incizate. Vasul de aur getic se încadrează perioadei tîrzii a epocii bronzului (Hallstatt timpuriu), sec. XIII – XII î.Hr); orizontul Turnu Măgurele-Apold.
Lucrat în foaie de aur și ornamentat prin tehnica ”au repousse”, ciocănire și cizelare, vasul are corpul semisferic aplatizat, cu margine răsfrîntă în exterior şi două toarte desprinse din buză, arcuite în jos, libere, terminate în dublă volută (mici discuri spiralice opuse; ”coarne de berbec”, sau ”șarpele încolăcit în Oul Lumii” (cel ce se va naște; semnul dragonului, al șarpelui cu cap de lup, al balaurului).
Pe umăr are un decor punctat în zig-zag; pe diametrul maxim două şiruri orizontale de proeminenţe; pe fund două şiruri circulare de proeminenţe şi cinci grupe de câte trei cercuri concentrice cu umbo central.
După ”mesajele” scrise în aurul său, ”Vasul de aur de la Biia” este un vas de ritual, folosit la stropiri, ablațiuni, etc. El are reprezentat pe fundul său un ”soare” central (trei cercuri concentrice, cu un umbo), urmat de un cerc de ”perle” proeminente, apoi o altă ”orbită” pe care apar patru ”planete” (formate din cîte trei cercuri, cu umbo central).
Urmează două cercuri de perle pe diametrul maxim, apoi punctat în zig-zag decorul prezintă un element repetitiv al unor siluete simplificate de oameni (Hora Zeilor ce ne vor călca în picioare).
Putem vedea aici semnul lui 4 (Lumea noastră, cu patru colțuri – Vechea Biserică Valaho – Egipteană), simbolul tetrapilonului (patru pe margine (picioarele elefantului; fixarea Pămîntului), dar și ”Cel de al V-lea element” în centru Zeul; Păpușa; statuia ”Cel care va sta și va lua”; Creatorului și Distrugătorul; Cel ce susține Lumea. El mai poate reprezenta o hartă cerească sau un mesaj atemporal, cu reprezentarea celor patru epoci mari ale omenirii (existente în ”Metamorfozele” lui Ovidiu).
Mitul succedării pe pămînt a diferitelor rase de oameni, care, prin degenerări progresive, trec de la cea a aurului, cea mai veche, la cea actuală a fierului, este expus pentru prima oară de Hesiod în lucrarea sa ”Munci şi zile”.
Aici se aminteşte că prima rasă de oameni creată de zei a fost cea de aur, plasată cronologic în perioada cînd Cronos domnea asupra sferei divine. Oamenii de aur trăiau asemenea zeilor, fără griji, fără să trudească şi fără să cunoască sărăcia; nu îmbătrîneau şi îşi petreceau viaţa în sărbători, înconjuraţi de toate lucrurile frumoase, pe care tot pămîntul le oferea fără ca ei să trebuiască să’l lucreze.
Moartea îi lua pe oamenii de aur asemenea somnului, iar ei, transformaţi în demoni buni prin voinţa lui Zeus, se ascundeau sub pămînt, veghind asupra muritorilor şi împărţind bogăţii. Mai tîrziu, în timpul domniei zeilor olimpieni, au fost creaţi oamenii din rasa de argint, inferioară celei dinainte şi diferită de ea. Oamenii de argint îmbătrîneau, deşi timp de o sută de ani rămîneau copii şi abia apoi traversau o scurtă perioadă de maturitate.
Deveniţi adulţi, se făceau vinovaţi de trufie şi de necredinţă faţă de zei, astfel încît şi ei au fost îngropaţi de Zeus în adîncurile pămîntului, unde continuă să fie veneraţi ca demoni, asemenea celor din rasa de aur, chiar dacă sunt de rang inferior.
Următorul neam creat de Zeus, rasa de bronz, s’a născut din frasini. Definiţi de Hesiod drept ”năprasnici” şi ”cumpliţi”, oamenii din această seminţie erau curajoşi, foarte puternici, cu trupuri viguroase şi ”braţe nebiruite”.
Ei aveau arme de bronz şi au pierit ucigîndu’se unii pe alţii, din cauza dorinţei lor de război;
”Plecară’n mucedele case, la înspăimîntătorul Hades,/
[…] căci sumbra moarte […]/
I’a dus şi părăsiră a soarelui lumină vie.”
Perioada următoare epocii de bronz este mai dreaptă şi mai bună; acum trăiesc eroii, numiţi şi semizei; destinul lor este să fie distruşi în marile bătălii despre care povestesc miturile, începând cu războiul Troiei şi terminând cu cel al Tebei;
”Pieriră în războiul crîncen şi’n bătălia-nverşunată/
O bună parte’n faţa Tebei […]; altă parte/
La Troia poposit’a […]/
Şi’acolo moartea cu obştescul sfîrşit, pe rînd, i’a’nvăluit./
Lor însă, osebit de oameni, le’a dat şi viaţă şi lăcaş/
Cronidul tată Zeus, ducîndu’i la capătul pămîntului”, aceştia sunt locuitorii îndepărtatelor Insule ale Fericiţilor.
A cincea epocă a istoriei omului este cea în care trăieşte poetul; oamenii din epoca fierului:
”nu vor conteni/
Să’ndure trude şi necazuri nu numai ziua ci şi noaptea,/
Sleiţi de griji apăsătoare pe care zeii le trimit.”
Deşi alături de aceste nenorociri vor fi şi lucruri bune, cel ce trăieşte în această perioadă îşi doreşte să fi murit mai devreme sau să se fi născut mai tîrziu. E adevărat că în viitor, după ce va pieri acest neam, Zeus va crea un altul, ”de oameni care din născare vor fi cu tîmple-ncărunţite”,
”Cu minunatele lor trupuri în albe straie-nveşmîntate,/
La zeii veşnici se vor duce şi părăsi-vor omenirea/
Smerenia şi Osîndirea”,iar ”răul n”o să aibă leac”.
În ciuda acestei perspective extreme, a unei vîrste complet opuse celei dintâi (dominată de violenţă şi nedreptate, pe cînd în epoca de aur domneau fericirea şi dreptatea), concepţia ciclică asupra lumii şi timpului lasă loc speranţei că, o dată terminat parcursul de la epoca aurului la cea a răului, este posibil ca el să fie reluat, poate în sens invers, pentru a ne reîntoarce la fericirea originară.
În mitul lui Hesiod despre vîrstele lumii şi omului, accentul cade nu doar pe ideea decăderii progresive, care, de altfel, nu este constantă (epoca eroilor, de pildă, marchează o oprire în procesul de declin, fiind mai bună decît precedenta şi creînd o asimetrie în schema generală a metalelor; o atenţie deosebită se acordă opoziţiei dintre dreptate şi hybris, trufia sau depăşirea limitelor omeneşti; în plus, succesiunea vârstelor omenirii oferă o schemă de referinţă pentru desfăşurarea istoriei omului şi o organizează, luînd în calcul întâmplările paralele ale zeilor (de la domnia lui Cronos la cea a lui Zeus) şi propunând o ierarhie corespunzătoare a destinelor în lumea de dincolo (de la demonii buni la cei răi şi la cei comuni, morţi obscuri din împărăţia lui Hades).
Vîrstele lumii sunt reduse la trei în dialogul ”Critias” al lui Platon, unde se succedă zeii, eroii şi oamenii. Primii, zeii, şi’au împărţit între ei, în mod egal şi fără disensiuni, dominaţia asupra lumii; Atena şi Hefaistos, cărora le’a revenit Atica, au făcut să se nască acolo eroii minunaţi, în prezent păstrîndu’se doar amintirea faptelor şi numelor acestora (printre ei se numără Erihtonios, Cecrops, Erisihton etc.); în sfîrşit, oamenii, împinşi de nevoia de a’şi procura mijloacele de subzistenţă, au uitat cea mai mare parte a faptelor eroilor şi s’au limitat să celebreze amintirea numelor acestora şi câteva tradiţii obscure.
În poezia latină, mitul vîrstelor apare în ”Metamorfozele” lui Ovidiu, unde sunt reluate cele patru epoci: a aurului (epoca Geților de Aur primordiali), a argintului, a bronzului şi a fierului; din mitul lui Hesiod se preia în special aspectul decăderii progresive la care face aluzie calitatea descrescătoare a metalelor, dar se reia şi corespondenţa dintre evenimentele de pe pământ şi cele din cer, unde împărăţia zeilor este zdruncinată de certurile şi războiul care îi opune pe giganţi olimpienilor.
În opoziţie cu mitul lui Hesiod, Pitagora şi Platon despre epoca de aur, care are nenumărate variante, apare reconstituirea istoriei omului la Lucreţiu, ce porneşte de la o epocă dominată de viaţa aspră şi crudă, de violenţă şi de lupta sălbatică pentru supravieţuire (Poemul naturii); potrivit lui Lucreţiu şi epicureilor, progresul fazelor istoriei umane marchează trecerea de la un stadiu primitiv la faze mai evoluate, exact invers faţă de ceea ce presupune Hesiod.
Poetul latin ne oferă un tablou comparabil cu cel al epocii de aur atunci cînd descrie începuturile vieţii agricole, ce reprezintă deja o fază superioară a progresului uman.
După Lucreţiu, vîrstele următoare din istoria umană sunt dominate de organizarea vieţii în comunitate şi de stăpînirea unor tehnici mereu noi; nu regăsim însă o succesiune clară de epoci definite cu precizie, ca la Hesiod.
Una dintre cele mai celebre trimiteri la mitul vîrstelor omului din poezia latină îi aparţine lui Vergiliu (”Egloge”), care, bazîndu’se pe doctrinele pitagoricienilor, academicienilor şi stoicilor, anunţă venirea unei noi vîrste de aur:
”Ultima vîrstă a venit acum, după profeţia de la Cumae, ciclul marilor secole se naşte de la început, acum se întoarce chiar şi Fecioara, se întorc domniile lui Saturn, acum o nouă rasă e trimisă din înaltul cerului”, ”Bucolicele”.
În comentariul lui Servius, ”Sibila din Cumae a împărţit vîrstele după metale şi a spus cine va fi stăpînul fiecărei vîrste. […] A mai zis şi că la sfîrşitul tuturor vîrstelor se vor repeta lucrurile întocmai, concept comun filosofilor, care spun că, o dată încheiat un mare an, toate stelele se întorc în punctul unde se aflau la început şi pornesc din nou, având aceeaşi mişcare. Iar dacă mişcarea stelelor este aceeaşi, neapărat trebuie să se repete toate întîmplările care au avut loc, fiindcă e limpede că în univers orice lucru depinde de mişcarea astrelor”.
Ustensilele din fier folosite pînă atunci, în istorie, prin metamorfozare sau atracție magnetică spațială? (”zeul” ce va coborî pe Pămînt va avea caracteristici necunoscute; El va lovi cu fulgere plutonice din spațiu (fulgerul lui Jupiter); în present nimeni nu calculează efectele pe care îl poate avea o încărcătură electrică cosmică, creată prin mișcarea continuă a planetelor sistemului solar prin spațiu; magnetismul care ține unit sistemul poate să își schimbe polii ”din mers”, cu efectele adiacente de rigoare).
Posibil ca ”oamenii de cupru” au fost salvați din acest fenomen cataclismic (aveau sîngele albastru) și de aceea au folosit apoi cuprul la crearea ustensilelor necesare vieții de zi cu zi. Acesta fiind prea moale, l’au aliat cu costitorul, creînd astfel bronzul.
Arama avea să influențeze o epocă istorică (numele dat de ”aramă”, poate fi ”A-Rama, sau ”Rama (cu 4 laturi) în care este cuprins A-ul”, ca piramidă-munte ce se va prăvăli peste noi – Piatră de Moară cerească. Avem și expresia ”A’și da arama pe față” (sau „A’și arăta arama!”), cu sens de ”A’și arăta adevăratul caracter” (nemairespectînd conveniențele sociale, politețea, a’și arăta fondul ascuns al firii sale), pentru că ”fenomenul” cosmic ce va veni va apare frumos la vedere, ca un curcubeu – pod și cale spre cele necunoscute și care se vor dovedi mincinoase (semn al penelor colorate pe care îl purtau toate căpeteniile de’a lungul istoriei și al veșmintelor de paradă).
Bronzul este un aliaj de cupru cu staniu, aluminiu, plumb etc., mai dur și mai rezistent decît cuprul, avînd numeroase întrebuințări tehnice. Toate aliajele cuprului se numesc bronzuri cu excepția aliajelor Cu-Zn care se numesc alame și aliajelor Cu-Ni-Zn care se numesc alpacale.
În mod curent, prin bronz se înțeleg aliaje Cu-Sn și de regulă se precizează principalul element de aliere, de exemplu ”bronz de beriliu” sau ”bronz de aluminiu”. Epoca de bronz (sau a bronzului) este epoca din istoria societății umane care cuprinde, în general, mileniul al II-lea î.Hr. și se caracterizează prin descoperirea metalelor și a bronzului.
Bronzul este și un pigment metalic de culoare galbenă sau albă, cu care se vopsește un obiect. Bronzul este un metal artificial din care se fac monede, clopote, tunuri, instrumente musicale.
Avem și expresia: ”Caracter de bronz” = ”caracter ferm, neclintit”, dar și nesimțitor: inimă de bronz.
Hitiții (ghetiții), poporul care a trăit înaintea erei noastre, luptau cu săbii din bronz negru care era mai dur decît oțelul de cea mai bună calitate din timpurile noastre. Atunci, în perioada tîrzie a epocii bronzului (Hallstatt timpuriu), sec. XIII – XII î.Hr) a înflorit o artă specială, de prelucrare a metalelor preţioase, arta getică, numită de istorici ”artă traco-dacă”.
În epoca romană, aurul a fost folosit în special pentru confecţionarea bijuteriilor de uz personal, precum: inele, brăţări, cercei şi pandantive. Citîndu’l pe Criton, medicul lui Traian, Ioanes Lydus spune despre împăratul roman, că acesta ”a luat drept pradă de război 165,5 tone de aur şi 331 tone de argint” numai de la geți.
Așa că, atunci cînd mergem la Roma și suntem fermecați de mulțimea, măreția și frumusețea monumentelor să știți că o parte dintre aceste frumuseți antice ale metropolei au fost făcute cu aurul geților liberi, strămoșii noștri.
”Vasul de aur de la Biia” (jud. Alba) și mesajele sale din orizontul epocii de bronz (Hallstatt timpuriu), din sec. XIII – XII î.Hr, au reușit să ajungă pînă la noi.
Să ne aplecăm spre a le citi și a le înțelege…
Citește și: BRĂȚĂRILE GETICE DE AUR
Surse: researchgate.net (Florin Gogâltan, George G. Marinescu), Piutorean Ruxandra (”Imagine și iconografie la geto-daci”), adevărul.ro, ziarulnatiunea.ro (Conf. univ. dr. George V Grigore), agerpres.ro, Cristian Ioan Popa
Pelasgii Geții Geția Dacii Dacia Daco-geți Vatra Stră-Română ROMANIA
Vatra Stră-Rumînă 