100 MARI RUMÎNI DIN TOATE TIMPURILE

În 2006, Televiziunea Rumînă – TVR, a realizat un sondaj pentru a determina publicul larg să aleagă care au fost cei mai mari 100 rumîni din toate timpurile, după o versiune a show-ului TV britanic 100 de Mari britanici.

Seria rumînească, ”Mari rumîni” a fost titlul emisiunii produse de Televiziunea Rumînă sub forma unei campanii publice de identificare a celor mai mari rumîni din toate timpurile, pe baza votului exprimat de telespectatorii rumîni care au dorit să’și exprime preferințele prin internet, sms sau telefon.

În acest Top 100 sunt cuprinse atît persoane reale, cît și personaje imaginare (Bulă), care reflectă modul în care publicul a perceput acest sondaj.

Încheiat cu o dezbatere, la 21 octombrie, TVR a anunțat că ”cel mai mare rumîn al tuturor timpurilor” după votare a fost Ștefan cel Mare și Sfînt.

Să ne reamintim:

1. Ștefan cel Mare și Sfînt (1435-1504) – Principele Moldovei și’a cîștigat renumele în Europa pentru lunga rezistență față de turcii otomani
2. Carol I (1839-1914) – primul domnitor rumîn al dinastiei Hohenzollern-Sigmaringen (1866-1914), primul rege al Rumîniei (din 1881) după ce țara și’a dobîndit independența deplină sub conducerea sa
3. Mihai Eminescu (1850 – 1889) – poet romantic târziu, considerat cel mai influent poet român
4. Mihai Viteazul (1558 – 1601) – Principele Țării Rumînești, principele Moldovei, și Principele Ardealului a fost primul care a reușit să conducă Țara Rumînească, Transilvania și Moldova (cele trei principate fiind în majoritate locuite de rumîni)
5. Richard Wurmbrand (1909-2001) – predicator creștin evanghelic luteran, autor și educator care a petrecut un total de 14 ani în închisoarea comunistă
6. Ion Antonescu (1882 – 1946) – Premierul și liderul Rumîniei în timpul celui de’al doilea război mondial
7. Mircea Eliade (1907 – 1986) – cercetător și profesor de istorie a religiilor, orientalist și romancier
8. Alexandru Ioan Cuza (1820 – 1873) – primul domnitor al Principatelor Unite ale Rumîniei după unirea Moldovei și Țării Rumînești în 1859; reformele sale au calea spre modernizarea Rumîniei
9. Constantin Brîncuși (1876 – 1957) – faimosul sculptor modern
10. Nadia Comăneci (1961 -) – gimnastă, cîștigătoare de cinci medalii olimpice de aur, iar primul care a primit un scor perfect de 10 într’un eveniment al gimnasticii olimpice

11. Nicolae Ceaușescu (1918 – 1989) – ultimul președinte comunist al Rumîniei
12. Vlad Țepeș (1431 – 1476) – Principele Țării Rumînești
13. Gigi Becali (1958 -) – politician și om de afaceri, proprietar al clubului de fotbal Steaua (FCSB)
14. Henri Coandă (1886 – 1972) – pionier de inventator și aerodinamică
15. Gheorghe Hagi (1965 -) – jucător de fotbal
16. Ion Luca Caragiale (1852 – 1912) – dramaturg și scriitor de povestiri
17. Nicolae Iorga (1871 – 1940) – istoric, scriitor și politician
18. Constantin Brîncoveanu (1654 – 1714) – Principe al Țării Rumînești
19. George Enescu (1881 – 1955) – compozitor și muzician
20. Gregorian Bivolaru (1952 -) – fondator al organizației de yoga MISA
21. Mirel Rădoi (1980 -) – jucător de fotbal
22. Corneliu Zelea Codreanu (1899 – 1938) – liderul unei mișcări naționaliste rumînești în anii ’30
23. Nicolae Titulescu (1882 – 1941) – diplomat, președinte al Societății Națiunilor
24. Ferdinand I al Rumîniei (1865 – 1927) – Regele Rumîniei în timpul primului război mondial
25. Mihai I (1921 – 2017) – ultimul rege al Rumîniei în perioada comunistă
26. Decebal (87 – 106) – ultimul rege al Geției înaintea cuceririi Romane
27. Traian Băsescu (1951 -) – politician, fost președinte al Rumîniei
28. Gheorghe Mureșan (1971 -) – jucător de baschet NBA
29. Ion I.C. Brătianu (1864 – 1927) – politician liberal, prim-ministru al României pentru cinci mandate
30. Răzvan Lucescu (1969 -), fotbalist și manager de club de fotbal
31. Nicolae Paulescu (1869 – 1931) – fiziolog, descoperitorul insulinei
33. Iuliu Maniu (1873 – 1953) – politician
33. Iuliu Hossu (1885 – 1970) – Episcop greco-catolic, victimă a regimului comunist
34. Emil Cioran (1911 – 1995) – filosof, scriitor și eseist
35. Avram Iancu (1824 – 1872) – lider al revoluției din 1848 în Ardeal
36. Burebista (? – 44 î.Hr.) – rege al geților
37. Maria de Rumînia (1875 – 1938) – Regina Rumîniei
38. Petre Țuțea (1902 – 1991) – filosof, victimă a regimului comunist
39. Corneliu Coposu (1914 – 1995) – politician, victimă a regimului comunist
40. Aurel Vlaicu (1882 – 1913) – inventator, pionier al aviației
41. Iosif Trifa (1888 – 1938) – preot ortodox, fondator al organizației creștine „Oastea Domnului” („Armata Domnului”)
42. Nichita Stănescu (1933 – 1983) – poet și eseist
43. Ion Creangă (1837 – 1889) – scriitor
44. Mădalina Manole (1967 – 2010) – cîntăreață pop
45. Corneliu Vadim Tudor (1949 – 2015) – politician, scriitor și jurnalist puternic naționalist; fondator și lider al partidului Rumînia Mare
46. Traian Vuia (1872 – 1950) – inventator, pionier al aviației
47. Lucian Blaga (1895 – 1961) – poet, dramaturg și filosof
48. George Emil Palade (1912 – 2008) – biolog celular, câștigător al Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină (1974)
49. Ana Aslan (1897 – 1988) – biolog, medic și inventator, autorul cercetării esențiale în gerontologie
50. Adrian Mutu (1979 -) – jucător de fotbal
51. Florin Piersic (1936 -) – teatru și actor de film
52. Mihail Kogălniceanu (1817 – 1891) – politician și istoric, prim-ministru al Principatelor Unite ale Rumîniei
53. Iancsi Korossy (1926 – 2013) – pianist de jazz
54. Dimitrie Cantemir (1673 – 1723) – Principe al Moldovei și cronicar
55. Ilie Năstase (1946 -) – jucător de tenis
56. Gheorghe Zamfir (1941 -) – muzician, cîntăreț la mai
57. Gică Petrescu (1915 – 2006) – compozitor și cîntăreț muzical, folcloric și pop
58. Elisabeta Rizea (1912 – 2003) – partizan anticomunist
59. Bulă (fictiv) – un personaj popular al bancurilor și glumelor rumînești
60. Amza Pellea (1931 – 1983) – teatru și actor de film
61. Matei Corvin (1443 (?) – 1490) – Regele Ungariei
62. Mircea cel Bătrân (1355 – 1418) – Principele Țării Rumînești
63. Titu Maiorescu (1840 – 1917) – critic literar și politician
64. Toma Caragiu (1925 – 1977) – actor de teatru și film
65. Mihai Trăistariu (1979 -) – cîntăreț pop
66. Andreea Marin (1974 -) – prezentatoare de emisiunii TV
67. Emil Racoviță (1868 – 1947) – biolog, speolog și explorator al Antarcticii
68. Victor Babeș (1854 – 1926) – biolog și bacteriolog timpuriu, unul dintre fondatorii microbiologiei
69. Nicolae Bălcescu (1819 – 1852) – lider al Revoluției Rumînești de la 1848
70. Horia-Roman Patapievici (1957 -) – scriitor și eseist
71. Ion Iliescu (1930 -) – primul președinte al Rumîniei după revoluția din 1989
72. Marin Preda (1922 – 1980) – romancier
73. Eugen Ionescu (1909 – 1994) – dramaturg, unul dintre inițiatorii teatrului absurdului
74. Dumitru Stăniloae (1903 – 1993) – preot și teolog ortodox
75. Alexandru Todea (1905 – 2002) – Episcop greco-catolic, victimă a regimului comunist
76. Tudor Gheorghe (1945 -) – cîntăreț și actor de teatru
77. Ion Țiriac (1939 -) – jucător de tenis și om de afaceri
78. Ilie Cleopa (1912 – 1998) – Arhimandrit ortodox
79. Arsenie Boca (1910 – 1989) – Preot și teolog ortodox oriental, victimă a regimului comunist
80. Bănel Nicoliță (1985 -) – jucător de fotbal
81. Dumitru Cornilescu (1891 – 1975) – Preot Ortodox, apoi preot protestant, a tradus Biblia în limba rumînă în 1921
82. Grigore Moisil (1906 – 1973) – matematician și pionier de calcul
83. Claudiu Niculescu (1976 -) – jucător de fotbal
84. Florentin Petre (1976 -) – jucător de fotbal
85. Marius Moga (1981 -) – compozitor și cântăreț de muzică pop
86. Nicolae Steinhardt (1912 – 1989) – scriitor
87. Laura Stoica (1967 – 2006) – cîntăreață pop și rock, compozitoare și actriță
88. Cătălin Hîldan (1976 – 2000) – jucător de fotbal
89. Anghel Saligny (1854 – 1925) – inginer
90. Ivan Patzaichin (1949 -) – canotaj cu apă plată care a câștigat șapte medalii olimpice
91. Maria Tănase (1913 – 1963) – cîntăreață de muzică tradițională și populară
92. Sergiu Nicolaescu (1930 – 2013) – regizor, actor și politician
93. Octavian Paler (1926 – 2007) – eseist
94. Soldatul Necunoscut – soldatul rumîn din mormîntul național al soldatului necunoscut
95. Ciprian Porumbescu (1853 – 1883) – compozitor
96. Nicolae Covaci (1947 -) – fondator al trupei rock Phoenix
97. Dumitru Prunariu (1952 -) – primul cosmonaut rumîn
98. Iancu de Hunedoara (c 1387 -. 1456) – Ioan de Hunedoara cunoscut și ca Iancu de Hunedoara a fost ban al Severinului între 1438-1441, voievod al Transilvaniei între 1441-1446, guvernator și regent al Ungariei între 1446-1453 și căpitan general al regatului între 1453-1456, mare comandant militar, tatăl regelui Matei Corvin.
99. Constantin Noica (1909 – 1987) – filozof și eseist
100. Badea Cîrțan (1849 – 1911) – un păstor care a luptat pentru independența rumînilor din Transilvania (apoi sub conducerea ungară din interiorul imperiului habsburgic).

Din lipsa unor criterii coerente de clasificare și prin faptul că alegerea s’a bizuit exclusiv pe bunul plac al telespectatorilor care au participat la vot, s’a ajuns la o listă problematică, disputabilă și contestabilă care a provocat sute de reacții și luări de poziție, care au crescut și mai mult succesul mediatic al respectivei emisiuni.

Așa se face că din lista noastră lipsesc nume marcante, fenomen posibil și la referendumuri în care se avansează întrebări nerelevante sau neatractive. Poate dacă printre criterii erau domeniile de activitate unde s’au făcut cunoscuți cei mai mari rumîni, iar lista propusă era de 150 sau de 200 de personalități atunci poate că din această listă nu ar fi lipsit:

ISTORIA NEAMULUI

101. Zamolxio (cca. 750-700 î.Hr.) Primul mare Rege al Geției, fondatorul religiei zamolxiene cunoscută prin credința în nemurire, ulterior zeificat

102. Deceneu (44 – 27 î.Hr.) a fost un rege get, filozof, astronom, sfătuitor al lui Burebista și cofondator al primului mare imperiu getic carpatic. Înaintea lui, în cadrul oficiului de mare preot, înțelept și sfătuitor, fusese Zeuta, iar, după el, Zamolxio.

103-105. Horia, Cloșca și Crișan sînt cei care au ridicat rumînii la rebeliune în timpul răscoalaei din 1784, numită și ”Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan”, constituindu’se într’o importantă acțiune de revoltă a țărănimii iobage din Transilvania împotriva constrîngerilor feudale la care era supusă și care au scris o pagină în lupta pentru recîștigarea teritoriilor geto-rumînești de sub ocupație străină.

106. Tudor Vladimirescu a fost o figură emblematică pentru istoria Țării Rumînești la începutul secolului al XIX-lea, fiind conducătorul Revoluției de la 1821 și al pandurilor.

107. Miron Costin a fost un boier, diplomat, om politic și un important istoric al Principatului Moldovei.

108. Ion Neculce a fost un cronicar moldovean, mare boier, care a ocupat diferite funcții importante în perioada domniei lui Dimitrie Cantemir.

109. Alexandru Macedon (n. 20 iulie 356 î.Hr., Pella, Macedonia Antică (azi Grecia) – d. 10 iunie 323 î.Hr., Babilon, Macedonia Antică), cunoscut și sub numele Alexandru al III-lea al Macedoniei sau Alexandros III Philippou Makedonon, rege al Macedoniei la 20 de ani (336 î.Hr.-323 î.Hr.), a fost unul dintre primii mari strategi și conducători militari din istorie ai neamului getic. Cuceririle sale spectaculoase i’au făcut pe geții-macedoneni stăpîni ai Orientului Apropiat. La moartea sa, la vîrsta de 32 de ani, Alexandru era stăpînul celui mai mare imperiu cucerit vreodată. Alexandru Macedon a contribuit substanțial la răspîndirea civilizației elenistice în întreaga lume.

Deși Alexandru Macedon nu a trăit în Carpați el aparține istoriei neamului geto-rumînesc, alături de alte figuri antice, cum sunt și cele ale Troiei, regatului Odris (Tracia), Romei, dar și a altor regiuni europene.

TEATRU / FILM

SPORT

110. Simona Halep (1991, Constanța -) între timp (după 2006) și’a făcut un renume în tenisul mondial feminin și și’a cîștigat pe drept un loc în inimile rumînilor ocupînd timp de un an locul 1 mondial. La 7 octombrie 2017, în urma victoriei din semifinala cu Jeļena Ostapenko de la Openul Chinei din Beijing, Simona a devenit noul lider mondial al Clasamentului WTA, fiind prima jucătoare de tenis din Rumînia clasată pe locul 1 WTA și devenind a 25-a jucătoare din toate timpurile care a deținut această poziție. A cîștigat turneul de Grand Slam de la Roland Garros, după alte trei finale de Grand Slam: două la Roland Garros și una la Australian Open.

110. Virginia Ruzici este o fostă jucătoare profesionistă de tenis, actuală antrenoare, manager și comentator sportiv originară din Cîmpia Turzii. Devenind jucătoare profesionistă în 1975 a câștigat 14 titluri la simplu în cariera sa, incluzînd unul de Grand Slam, la Roland Garros în 1978.

111. Anghel Iordănescu a debutat ca fotbalist în 1968 în Divizia A unde a câștigat campionatul național cu Steaua în ’75-’76, ’77-’78 și Cupa Rumîniei în ’69-’70, ’70-’71, ’75-’76, ’78-’79. Are 64 de selecții în echipa națională unde a înscris 26 de goluri. A făcut parte din echipa naționala calificată în sferturile C.E. – 1972. În Divizia A a avut 317 prezențe și a marcat 156 de goluri. A ocupat locul 3 în 1976 și locul 2 în 1980 în clasamentul celor mai buni fotbaliști ai țării. Din 1984 a activat la echipa OFI Creta din insula Creta – Grecia. A debutat ca antrenor la Steaua București, în 1985, ca secund al lui Emeric Jenei. În această calitate, dar și ca jucător, și’a adus contribuția la cîștigarea Cupei Campionilor Europeni în 1986. În 1987 conduce Steaua la cîștigarea Supercupei Europei. Între 1987-1989 este antrenor principal la Steaua cu care cîștiga în această perioadă trei Cupe ale Rumîniei și trei titluri de campioană. A fost antrenor principal în ediția 1988-1989 cînd Steaua a jucat finala Cupei Campionilor Europei (0-4 cu AC Milan).

112. Mircea Lucescu este considerat unul dintre cei mai valoroși tehnicieni din istoria fotbalului rumînesc, deținînd recordul jocurilor conduse pe banca echipei naționale, 59. În martie 2008 a fost decorat cu Ordinul ”Meritul Sportiv” clasa a III-a, ”în semn de apreciere pentru participarea la Turneul Final al Campionatului Mondial de Fotbal din anul 1970 din Mexic și pentru întreaga activitate”. Ca antrenor, a obținut titluri și în campionatul Turciei cu Galatasaray în 2001-02 și Supercupa Europei, iar cu Beşiktaş în 2002-03 campionatul. După 2003 a antrenat echipa ucraineană Șahtior Donețk cu care a cîștigat campionatul în Ucraina și Cupa UEFA în anul 2009.

113-114. Nicolae Dobrin, Ilie Balaci fotbaliști celebri

115-116. Nicu Vlad (haltere), Lucian Bute (box)

MARI DUHOVNICI

Citește și:     600 DE SUPERSTIȚII LA ROMÂNI

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

 

DECEBAL A FOST GET, ”DACII” SUNT O INVENȚIE A ROMANILOR

”Decebal, căpetenie a geților,” (Criton, medicul lui Traian)

În plan economic, Virgil Madgearu – marele economist interbelic ucis de legionari – afirma că întreprinderea este un sistem ale cărei forțe interne sunt mai puternice decît forțele externe, ce încearcă să o destrame.

Putem gîndi o analogie în plan istorico-politic, la nivelul statului național rumînesc, pe care forțele externe urmăresc să îl destrame încă de la începuturile surprinzătoarei sale apariții şi, mai avîntat, după 1918 respectiv 1990, pe seama cozilor de topor ce nu se sfiesc să tot răsară.

Care sunt forțele interne ce le țin piept acestora şi îl țin închegat?

Continuitatea din preistorie şi identitatea bazată pe unitatea etnico-spirituală (”aceeași lege şi limbă”), ce ne vine de foarte departe, cu punctul de inflexiune (atît de util istoriei noastre pe termen lung) marcat de cucerirea romană și trecerea subsecventă la creștinism.

Dacă propaganda șovinistă cu privire la superioritatea ardelenilor față de regățeni e privită frecvent cu scepticism (cu priză mai ales la cei certați cu istoria), s’a trecut la argumente antropologice pentru a o susține.

Decebal pe Tăblițele de la Sinaia apare sub numele Dacebalo, Dacibalo, Dacebialo sau Daciobalu

Astfel, despre origini începem să vorbim de două populații distincte, intra şi extra-carpatice, dacii şi geții; cum nici un istoric serios nu poate contesta meritele unei civilizații de excepție precum cea getică, sub unele aspecte chiar superioară celor romane şi grecești, este necesar un subterfugiu pentru diminuarea rumînilor: dacii nu sunt geți, nici traci, probabil o populație migratoare, care a adus un element civilizator în marea masă a geților analfabeți, înapoiați şi dezorganizați – elemente de continuitate cu populația regățeană actuală, Transilvania austro-ungară-dacică fiind elita şi excepția.

În realitate astfel de concepte se elaborează cu un scop precis: colonizarea.

Propagarea ideii, îndelung prelucrate în laboratoarele unor anume universități / institute germane, se face ca de obicei prin cozi de topor, istorici locali bine subsidiați prin burse, grant-uri şi cărți generos colorate şi finanțate.

Citiți și:   DE CE GEȚIA ȘI GEȚI, ȘI NU CLIȘEELE ”DACIA” SAU ”DACO-GEȚI”

Amintim pe d-na răposată Zoe Petre care a dat tonul ideilor (deja existente la germani), continuînd cu o sumă de ”lupi tineri” – istorici şi graficieni ce şi’au predat conștiința pe cîțiva arginți – numele lor e mai bine să doarmă deocamdată sub stigmatul trădării.

Reținem însă retoric ”raționamentele” lor:

Argumentul primordial ce ne vine de la Strabo, că ”dacii şi geții vorbesc aceeași limbă”, nu este suficient pentru a dovedi o unitate etnică, deoarece:

Geții apar (menționați) în istorie în sec. V î.Hr., dacii de abia în sec. I î.Hr., nimic nu poate justifica un intermezzo de patru secole.

Ritualurile de înmormîntare diferă între daci şi geți, incinerare vs. înhumare, diferențiere suficientă pentru a defini două popoare; adițional, lui Zalmoxe, care a trăit şi activat în Dobrogea, nu i se recunoaște cultul şi venerația la Sarmizegetusa Regia, adică la daci; (o atare propagare a cultului religios, din Dobrogea în Transilvania, ar arăta influențe şi comuniuni între două zone depărtate mult prea puternice).

Sigur, aceste aserțiuni nu au acoperire în relitățile trecute, pentru că tocmai Zamolxe a introdus cultul nemuririi și incinerarea la geți, iar Deceneu doar a continuat’o.

Unul dintre cei care afirmă că geții şi dacii sunt același popor, explicînd dualitatea denumirilor, este Pompeius Trogus:

”Şi dacii sunt o mlădiţă a geţilor…”, (Trogus Pompeius, Istoria lui Filip, XXXII/3, 16 – cf. l 12/I, 359).

Gnaeus Pompeius Trogus, cunoscut sub numele de Trogus Pompeius, a fost un istoric roman din secolul I î.Hr. La origine, el a fost celt din tribul celtic al voconților din Galia ”Narbonensis”.

Peste 3 secole și Dio Cassius spune că geții și dacii sunt acelați popor(el ne spune că romanii îi numeau daci, iar grecii geți), și de la care au rămas cele mai multe informații scrise despre războaiele geto-romane.

Îşi scrie opera la cca. 100 de ani de la cucerirea romană, deci este o sursă de primă mînă, adevărul istoric fiind emis de el în condiții de fin cunoscător, el afirmînd acest lucru deja după 100 de ani de existență a provinciei Dacia Romană, știind astfel că populația Daciei Romane nefiind uniformizată / omogenizată de cucerirea romană, așa cum mai cred în mod cu totul fals îndeobște unii și în ziua de azi.

Pentru alchimiștii acestei teorii există însă un element surpriză: nu atît acela că dacii au un fond getic cert, demonstrabil, dar au şi conștiința propriei etnii getice! – adică, spre deosebire de alte neamuri, nu aveau nevoie sa fure identități străine.

O să le luăm pe rînd.

În ce privește momentul apariției numelui în istorie, este adevărat că dacii sunt pomeniți direct doar în sec I î.Hr. – în treacăt de către Cesar, însă nu trebuie uitat Strabo care amintește pe Menandru, dramaturg grec care între 324 şi 293 î.Hr., pentru a distra pe Atenieni, dă sclavilor din comediile sale numele de ”Davos” şi ”Geta”, făcînd glume mai mult sau mai puțin spirituale pe socoteala Geților prea iubitori de femei (Strabo, Geografia, VII).

Deci apare termenul de ”Davos”, nu ”dac”, și asupra căruia vom reveni mai jos.

Tot de la marele geograf știm că ”pe cînd domnea asupra geților Burebista (apropo, capitala marelui rege get a fost la Costești, apoi la Sarmizegetusa, ambele în Hunedoara ”dacică”), împotriva cărora se pregătea să pornească război divinul Caesar, cinstirea mai sus numită (mare preot) o avea Decaineos (Deceneu)”.

Citiți și:  GEȚIA, ȚARA GETO-ROMÂNILOR

Or, deja știm că Burebista împreună cu Deceneu sunt întemeietorii marelui regat și viitor imperiu getic, împotriva căruia pregătea Caesar război. După moartea lui Burebista, marele imperiu se fărîmițează în mai multe regate, dar pe linia succesiunii din Geția, unul dintre următorii regi este Cotiso.

Istoricul Florus, contemporan cu Traian, ne spune că ”dacii trăiesc nedezlipiți de munți (vom reveni la acest pasaj). De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, obișnuiau să coboare și să pustiască ținuturile vecine, ori de cîte ori Dunărea, înghețată de ger, își unea malurile”.

Dar tot Cotiso este menționat ca ”rege al geților” nu al dacilor, de Suetoniu, marele biograf al împăraților romani, contemporan cu Florus, într’un pasaj despre Octavian (viitorul împărat Augustus) și coleg de triumvirat cu Marcus Antonius:

”Marcus Antonius scrie că Octavian a făgăduit’o pe Iulia mai întâi fiului său Antonius, apoi lui Cotiso, regele geților, și că tot atunci a cerut, în schimb, în căsătorie, chiar pentru el, pe fiica regelui [Cotiso].”

Dincolo de implicarea geților în politica romană la nivel înalt (ce atestă forța politico-militară a regatului getic), începută cu Burebista, se observă evident suprapunerea de nume getice asupra unei populații numite de unii latini (nu de toți), ”dacice”, asupra aceleași etnii între doi autori romani contemporani cu regatul getic.

Iordanes îl citează pe Dio Crysostomos (a cărui lucrare s’a pierdut), sfetnic al lui Traian și oaspete la Sarmizegetusa Regia în ajunul războaielor romane, bun cunoscător al geților:

”Acesta [Dio] spune că acei dintre ei, care erau de neam s’au numit la început tarabostes si apoi pileati; dintre dînșii se alegeau regii şi preoții.”

Criton, medicul lui Traian, participant la războaie, confirmă:

”…geții purtători de pilaeus”, (fragment din Geticele).

Pilaeus = celebra ”căciulă” getică, semnul distinctiv al aristocrației şi al clasei sacerdotale), într’o ordine care îl confirmă pe Dio Cassius:

”Decebal a trimis soli…pe cei mai buni dintre pileati.”

În alt registru, Silius Italicus, general și consul roman, mort înaintea cuceririi Geției (lat. Terra Getarum) face o comparație cu războaiele lui Domițian împotriva geților, unde arcașii localnici au avut un rol important:

”sloboade din arc săgeți înmuiate în venin de viperă… întocmai ca un dac din ținuturile războinice ale pămîntului getic”, (Punicele, 323-324).

Rolul viperei e remarcabil în medicina și sacralitatea getică (zoomorfia brățărilor getice e a viperei).

Tot Criton, cunoscător de la sursă – l’a însoțit pe împăratul roman în cele doua campanii din Geția – îi numește pe geți într’unul dintre fragmentele rămase din Getica după numele lor etnic, geți, iar pe Decebal, ”căpetenie a geților”.

Nu în ultimul rînd, general și amant al împăratului Traian în timpul războaiele getice (ulterior succesorul său la tronul Romei), Hadrian, pomenește de cornul aurit al lui Decebalus din tezaurul regal însușit de romani, închinat de Traian zeilor:

”Traian Eneidul, stăpîn peste toți muritorii
Stăpînului zeilor, lui Casius Zeus a dat
Cupe’o pereche, ofrande frumos cizelate și cornul
De bour în aur legat, fruntea prăzii ce’a luat
Geților celor trufași, zdrobiți în fine acuma,
Mult timp cu arma loviți, pînă ce au fost biruiți…”, (Antologia Palatina).

Exemplele pot continua, dar suprapunerea etnică este certă.

De unde a apărut atunci ambivalența Geți = Daci?

Explicația izvorăște din etimologia numelui ”Dac” și resurgența lui într’un anumit moment al istoriei Geției.

De la Strabo știm că ”dacii” sunt un trib antic din NV, și care trăiesc înspre izvoarele Dunării în Germania de azi, Cehia, Austria, Panonia, și într’o Transilvanie aflată sub stăpînire scythică, apoi celtică. Pînă la M. Eliade era asumată varianta etimologică a numelui ”dac” sub interpretarea lui Nicolae Iorga, ca derivat (din locuitor) al davelor (daua), ceea ce se dovedește a fi foarte corect intuit.

Dar chiar şi aşa se confirmă etnia geților, davele fiind getice.

Însă savantul rumîn din Chicago, Mircea Eliade, aduce o lumină nouă, reală, prin semnificația dac = lup, din numele getic și frigian al lupului, daos; argumentația, în stilul său exhaustiv, în ”De la Zalmoxe la Gingis Han”.

El conturează ideea că ”dacii” sunt o confrerie războinică, de ordin ezoteric sub scutul totemic al lupului. Lucrurile încep să capete un nou înțeles: draco-ul getic remarcat pe Columna traiană în multiple scene nu se regăsește la geții din estul și sudul Carpaților.

Pe baza teoriei lui Mircea Eliade am colorat cu siclam, teritoriul triburilor controlate de către Decebal, și care s’ar presupune că erau înrolate în Confreria războinicilor purtători de Draconi pentru a știi cam cît din suprafața Rumîniei actuale era Regatul lui Decebal.

Capul de lup şi corp de dragon al stindardului de luptă simbolizează învingerea dragonului (a răului – ne putem gândi la Sf. Gheorghe omorînd balaurul) cu ajutorul sau prin forța lupului.

E vorba în fond de o lycantropie, proprie oamenilor munților (oamenii-lup) din triburilor getice montane, care strînși sub geniul ”getului Burebista” (Strabo) reușesc să’şi recucerească teritoriile transilvane, împingând pe arienii veniți dinspre stepă (numiți și scyți ”iranieni” cu totul anacronic) înspre est, iar pe geții cimerieni (numiți și celți) spre vest – de o manieră așa brutală încît Burebista e numit ”ucigătorul de celți”.

Se realizează ulterior (tot prin forța armelor) unificarea cu celelalte triburi getice într’un mare imperiu de o forță militară comparabilă cu a Romei – armata getică putea strânge 200.000 oameni, iar Burebista putea ajunge în două săptămîni în capitala romanilor – Strabo, căci stăpînirea getică se întindea pînă în Slovacia de azi.

Acest lucru va atrage inevitabil atenția lui Caesar, care adună în anul 44 î.Hr. mari forțe în Orient spre a sfărîma pe Burebista şi ”imperiul său getic”, (Strabo, Suetoniu, Caesar, Octav etc.).

”Geții purtători de pilaeus”. Sau ”Dacii” de pe Columnă

Pe fondul acestor victorii militare, a creșterii puterii politice are loc impunerea numelui oficial al ”lupului”, adică al geților cu draco (victoria tinerilor lupi o numește Eliade).

În ciuda impunerii eponimului lor sacru, geții lui Burebista își păstrează identitatea şi conștiința etnică a sîngelui getic: rîul unde și’a îngropat Decebalus comoara deviindu’i albia, secret dezvăluit de Bicilis romanilor, se numea Sar-Geţia, în traducere literală, ”Izvorul Geţiei”, sau ”Geția de sus (înaltă)”, sau altfel spus se puneau bazele unei noi surse de putere a Geților care trebuie să iradieze de această dată din Ardeal, pentru că acolo de unde a iradiat prima oară pe timpul lui Zalmoxe, la Gurile Dunării nu a rezistat fiind prea expusă.

În getică, sara = rîu / izvor; avem Germisara, localitate cu izvoare termale, în traducere, izvorul cel cald; germ = cald, ca şi iranianul garm = cald, înrudit de asemenea cu germanicul warm; sau Deusara = apa / izvorul zeilor etc.

Însăși capitala regatului getic, SarmizeGetusa, are denumire getică: interpretările lui şi V. Parvan şi I.I. Russu nu au soliditatea celei a lui D. Oltean: Sarmi-ze-getusa = ”Izvorul Divin al Geţiei”, (v. Religia Dacilor, p. 628).

Dar, nu trebuie uitat și de sensul cuvîntului Tsar = împărat, care nu este slav, ci getic, și care vine tocmai din termenul sar-zar-sal, care înseamnă soare, lumină,  ulterior căpătînd conotația de rege, împărat, împărăție, pentru că în religia getică soarele era stăpînul suprem, iar regele era unsul Zeului Soare pe Pămînt.

De aceea, și Sarmi-Getuzo, Sar mise Getuza, putea avea sensul de ”Soarele (Luminăția) Geților” sau ”Împărăția de sus a geților”. Ulterior de la Țar (rege) va deriva și regatul său, Țara, Țeara.

Este posibil ca ”dacii” să fi venit în Transilvania ulterior, spre sec. II-I î.Hr. cum sugerează unii, mai ales ne-autohtoni?

Nicidecum. Este exclus ca ”dacii” să fie alt neam străin de geți, termneul de ”dac” nefiind al unei etnii.

Citiți și:   DACII ERAU TOT GEȚI

Dincolo de argumentele de mai sus, toponimia din Transilvania este getică, adică ”geto-dacică” cum redenumesc artificial unii istorici, demonstrația aparține și lui V. Pârvan, pe baza hărții lui Ptolemeus (Getica cap. V).

Apoi l’am pomenit pe Florus care confirmă că ”Dacii trăiesc nedezlipiți de munți”, fapt ce elimină posibilitatea unui caracter migrator al populației băștinașe, și ne arată cum au trecut geții și apoi urmașii lor, generațiile ulterioare de geți, peste valurile de cuceriri şi ”popoare migratoare”, care în realitate erau doar ”clanuri cuceritoare” și care și’au făcut iluzia de stăpînire asupra acestor pămînturi.

Draco-ul getic, simbolizând (victoria prin) forța lupului. După succeselor lor militare de la început, triburile getice transilvane se poate să fi impus lupul ca eponim sacru în mintea unor latini. De aceea, acum putem să vorbim de Geția Draconului şi de geții draconici, așa cum definește Mircea Eliade confreria războinicilor.

Dar tot nu putem vorbi de ”daci”, ci de impunerea termenului venită din exterior a acestui eponim regăsit doar în menționările latine despre acești davi draconici. Rar în mențiuni elinești și deloc în artefacte getice.

Davii erau clar cei care locuiau în dave, și îi regăsim în menționări elinești și latine, dar și în Tăblițele de la Sinaia, sub forma de ”davo-geto”.

De la Davi și Draco, nu mai este decît un mic pas, pentru niște cronicari ce nu i’au văzut niciodată pe acești războinici înfricoșători că’i numeau pe unii dintre geți sub numele de ”davi”, ”draconi” sau ”daci” mai pe scurt.

Pentru un roman care se considera ”stăpînul lumii” niște războinici care deveneau amenințători la granițele imperiului, deși creau unele probleme nu prezentau un motiv de prea mare deranj în confortul lor zilnic.

Nu a fost o mare diferență și nici de prea mare importanță pentru ei, nuanța sub care îi numeau pe geți, dovadă că ”auxilia dacorum”, adică unitățile de geți înrolați în Dacia Romană mai erau menționați sub forma de ”dacisci”. Astfel de devieri linvistice sunt dese în istoriografie: geți/goți, bastarni/basterni, moesi/misi/mesi, carpi/harpi, blachi, vlahi/volohi/bolohoveni etc.

În ce privește diferențele de rit funerar pe care se bazează în principal argumentația alchimiștilor istorici, explicația concludentă o avem de la Mircea Eliade si G. Dumezil care demonstrează că diferențele de rit funerar (incinerație vs. înhumare) nu implică o altă etnie.

”Începând cu 1944, G. Dumezil a demontat piesă cu piesă această construcție (rituri de înmormîntare diferite ar semnifica grupuri etnice diferite). Se știe de acum că existența a două moduri de înmormîntare – incinerarea și înhumarea – nu reflectă o dualitate etnică.” (M. Eliade, Nostalgia Originilor, pag. 194).

Marele savant exemplifică cazul sabinilor și romanilor, primii fiind considerați de unii autori un grup etnic diferit de cel roman pe acest criteriu, ipoteză infirmată istoric, inclusiv în demonstrația lui G. Dumezil în ”La religion romaine archaïque”, Paris, 1966.

Pentru a combate absurditatea ipotezei că Zalmoxe nu era venerat în Geția intra-capartică sunt mult prea multe argumente. Îl amintim doar pe acela al lui Traian (citatul vine din Iulian Apostatul, dar mai mult ca sigur ideile sunt preluate din De Bello dacico a împăratului roman, cartea pierdută despre campaniile getice):

”…singur am cutezat să merg împotriva neamurilor care locuiesc dincolo de Istru şi am nimicit neamul geţilor, care au fost mai războinici decît oricare dintre oamenii ce au trăit cîndva – şi aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor, dar şi pentru că îi convinsese să fie astfel slăvitul lor Zalmoxis.”

Or, Traian s’a luptat în primul rînd cu geții draconici bănățeni, olteni și transilvăneni ai lui Decebal, nu doar cu geții dobrogeni, unde a trăit daimonul get, Zamolxe.

Ce alt motiv să fi avut Traian cînd explică clar şi motivul pentru care romanii au demantelat cu atîta cruzime templele, religia şi cultura getică?

Nu pentru că religia era diferită decît cea politeistă a romanilor și reprezenta un mare pericol pentru imperiu?

Însumînd cele de mai sus şi multe altele nespuse aici, se poate afirma fără marjă de eroare că locuitorii acestui teritoriu ce azi se numește Rumînia (Romînia este varianta romanizată) provin dintr’un fond etnic primar Pelasgic care este și cel mai vechi, dar şi unul unitar Getic care a unit toate triburile carpatice, dar și care, prin status-ul politic, sacramental și puterea militară dobîndite în antichitate a căpătat denominare ”dacică” prin numeroasele mențiuni în limba latină de către unii dintre cronicarii latini ai imperiului roman, devenind astfel un clișeu, nu doar în istoriografie, cartografie și geografie, ci și în limbajul omului de rînd.

Draconii davo-geți au devenit prin limba latină, daci.

Dovadă că acest nume de ”dac” și ”Dacia” era dat de romani este că nu a părăsit oficial istoria odată cu cucerirea romană, dar a rămas prezentă în conștiința localnicilor cu atît mai mult după ce romanii au numit provincia proaspăt cucerită chiar Dacia, și chiar mai mult decît atît, au ținut atît de mult la această invenție și au dus aceste nume și la sud de Dunăre în alte provincii romane și le’au botezat Dacia Ripensis, Dacia Mediterranea.

Ceea ce ar trebui să știe cei ce se înverșunează împotriva existenței noastre istorice este că, indiferent de etnonimele atribuite de alții de’a lungul timpului, aici putîndu’l menționa și pe cel de vlahi (cu multiple variațiuni: blachi, olahi, volohi, bolohoveni etc), dar și alte exonime (ausoni – Ovidius), geții sunt nemuritori și trăiesc și prin noi, dar și prin alți europeni.

Și pentru că geții nu s’au oprit a trăi doar pe teritoriul ce va deveni azi Rumînia, altora li s’au spus traci, adică ”trake” ce desemna nordul din perspectiva vechilor eleni, sau geților cimerieni plecați din nordul Mării Negre în vest li se vor spune ori cimbri, ori celți, geților din stepă scyți de la scithe = seceră, coasă și exemplele pot continua. Ceea ce vrem să reliefăm este că tuturor triburilor getice care populau diferite regiuni europene li se găseau diverse eponime, dar ei cu toții erau parte a aceluiași popor getic ”indo-european” care s’a extins după anii 5000-4000 î.Hr.

Vă recomand cu căldură un material ce dezbate și etnogeneza geto-rumînilor, dar și denumirea regatului getic, un material care dacă nu vă va trezi certitudini, vă va trezi cu siguranță măcar întrebări serioase asupra cunoștințelor dvs. actuale.

Vizionare plăcută !

Citește și:  DANIEL ROXIN, NECONVINGĂTOR ÎN ÎNCERCAREA DE A MENȚINE ÎN CIRCULAȚIE TERMENII: DAC, DACI, DACIA

Resurse: clujaxio.ro

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

ORIGINEA OAMENILOR CULTURII TURDAȘ VINCA, A BASARABILOR ȘI INFLUENȚA EXTRATERESTRĂ

Cultura Turdaș-Vinča este o cultură europeană încă misterioasă care a lăsat o moștenire sub formă de artefacte foarte valoroase învăluite într’un scenariu necunoscut și nedescifrat niciodată.

Unii cercetători au propus că ar putea fi … extraterestră.

Multe dintre elementele culturii Turdaș-Vinča încă nu au o explicație realistă, mai ales datorită faptului că aceste artefacte lăsate în urmă de civilizația Turdaș-Vinča au fost foarte evoluate, în timp ce culturile lumii vechi erau încă într’un stadiu neolitic inferior.

Cu alte cuvinte, în epoca în care oamenii încă nu au construit unul dintre marile monumente megalitice, cum ar fi piramida, populația Turdaș-Vinča a avut trăsături culturale și o artă foarte dezvoltată.

Figurinele

Săpăturile din vecinătatea Belgradului au dezvăluit peste 2000 dintre aceste figurine misterioase. Cele mai multe ilustrații antice sau figurine prezintă ființe umanoide ciudate cu capete în formă ovală, ochi uriași și ochi specifici întunecați.

Cele mai multe dintre aceste forme ciudate umanoide sînt descrise ca zeități de pază, unele dintre ele fiind considerate a fi bune, în timp ce unele dintre ele rele. Imaginile zoomorfe-antropomorfe reprezintă un mister pentru care mulți cercetători nu au găsit un răspuns mulțumitor.

Aceste obiecte antice sînt vechi de peste 7000 de ani î.Hr. și sînt găsite în mod regulat de către arheologi în Europa de Sud-Est, din zona Ex-Iugoslavia și din nordul Greciei.

Noi descoperiri arheologice au scos la lumină o casă cu un tablou al unei femei care este o adevarată operă de artă a artei neolitice. Dintre cele 20 de figurine de teracotă găsite în Europa aparținînd acestei culturi, șase au fost decoperite la Vinca.

Aceste elemente sînt fie o creație a unor indivizi foarte imaginativi din istoria omenirii, un fel de pionieri sci-fi, fie chiar ce ar putea fi mai probabil, că sunt dovezi ale propriilor lor întîmplări și trăiri care s’au petrecut acum peste 7000 de ani în aceste zone.

Cotidianul Osservatorio Italiano scrie despre cultura Turdaș-Vinca:

”Ați putea să cădeți într’un adevarat labirint al paradoxurilor balcanice dacă veți încerca să întelegeți care este cel mai vechi popor al Balcanilor. Fiecare ar dori să fie el primul prezentînd pentru confirmare tratate, documente, manuscrise. Rezultatul este întotdeauna acela de a face din propriile origini istorice un fel de ideologie care să justifice dominarea unei rase peste altele. Aceasta ar fi de subliniat in mod obligatoriu, acum cînd se împlinesc 100 de ani de la descoperirea culturii Vinca, unde Dunărea se întîlnește cu Sava.

În aceste locuri au fost descoperite repere arheologice datate ca avînd o vechime de 8.000 de ani, care mărturisesc existența de așezăminte umane în locul unde astăzi se găsește orașul Belgrad. Situată la 20 de km de acest oraș, pe un teren de circa 11,7 hectare se găsesc resturile celei mai importante culturi a Europei din perioada neolitică, datată între 5.200 și 4.200 de ani î.Hr. Zidurile anticei așezări au în diverse puncte înălțimea de 10,5 m confirmînd faptul că în acele locuri a existat o civilizație de’a lungul secolelor.”

Sînt o serie de cercetători care au fundamentat apariția poporului rumînesc din grupul  geților sud-dunăreni care au trăit sub ocupația imperiului roman, spunînd aceștia că geții s’au romanizat sub influența care au exercitat’o ”vorbitorii de limbă latină” veniți de la Roma.

Dincolo de inconsistența argumentelor acestei teorii, știind că legionarii imperiului erau recrutați din triburi diverse cu limbi materne diverse ei înșiși neștiind a vorbi limba latină, trebuie spus că adepții acestei teorii nu au fost în eroare totală. Au greșit doar perioada, pentru că grupuri de oameni din sudul Dunării chiar au trecut fluviul și au creat culturile neolitice renumite din Carpați.

Profesorul universitar de la Universitatea din Belgrad, Nenad Tasic, expert în civilizația Vinca, povestește:

”În urmă cu mai bine de 7000 de ani, în Peninsula Balcanică, cultura a căpătat forma sa definitivă, așa cum am descoperit’o noi, fiind extinsă pe teritoriul Serbiei, Rumîniei, Bulgariei, Macedoniei și Ungariei, în timp ce avea raporturi și cu alte culturi îndepărtate.

Plecînd de la tipul de geam produs din pietre vulcanice, analizate la Universitatea Berkeley, am început să avem o imagine adevărată despre acest popor. Cunoșteau ceramica și tehnicile de decorare, trăiau în case de lemn, paie și pămînt, dispuse de’a lungul unor străduțe, fără a avea grădini.

Ei locuiau în case cu structuri arhitecturale foarte complexe și mai multe încăperi, iar evoluția metalurgiei cuprului este evidentă în ultima parte a evoluției culturii Turdaș-Vinca.

Erau pescari, agricultori, vînători, păstori, mineri, tăietori în piatră. Casele lor erau ordonate și lucrau vase și farfurii de teracotă foarte frumoase. Erau chiar meșteșugari în metal, cum demonstrează diverse scule găsite.

Cultura Vinca-Turdaș și începuturile civilizației în Europa

Din anumite minerale produceau vopsele, sulfatul de mercur, care era utilizat pentru a obține prețioasa vopsea ocru roșu, dar și medicamente. Aceeași culoare roșie se folosea la vopsirea țesăturilor din care se făceau haine. Fustele aveau forma conică cu motive liniare și pătrate.

Erau iubitori a oricăror tipuri de bijuterii lucrate foarte frumos. Vopseau casele în culoarea purpurei în majoritatea cazurilor.

Schimbau diferitele lor produse pe diferite cochilii. Nu au fost găsite nici un tip de arme, de aceea poporul Turdaș-Vinca nu este considerat un popor războinic. Nu se cunoaște destinul care l’a avut, dar după teoriile anumitor istorici se crede că a migrat spre sud, desigur după invazia altor popoare, unindu’se cu alte grupuri care s’au așezat în Balcani.”

Există cel puțin 600 de localități care demonstrează existența acestei civilizații, dar nici una dintre ele nu prezintă acest tip de teracotă. Printre altele în 7.200 î.Hr., Vinca era într’adevăr o metropolă europeană în adevăratul sens al cuvîntului, un top al culturii în acea epocă.

Inscripții

Un alt mister lăsat de locuitorii Turdaș-Vinca sînt semnele incizate pe vasele de teracotă, care de ani buni îi imping pe experții sîrbi și europeni să facă noi cercetări pentru a le descopri semnificația.

Profesorul și antropologul danez Kaj Birchet Smith a descoperit că cea mai veche scriere datează din 4.000 î.Hr., aparținînd culturii sumeriene din Ur, dar înaintea ei este cea care are 7.000 de ani, fiind datată cu 1.000 de ani mai devreme, aparținînd culturii Turdaș-Vinca.

În timp ce sumerienii aveau 15.000 de litere, poporul Turdaș-Vinca aveau de ordinul sutelor, iar din cîte știm ar aparține acestui popor mixt care se configura în Balcani prin amestecul vechilor pelasgi (haplogrupul I și J) primii locuitori ai Europei, cu grupuri de agricultori care vor veni din nordul Africii (E-V13), iar mai tîrziu grupurile de proto-geți păstori ai stepei, un mix de populații care vor crea limbile pomenite de cronicari mai tîrziu getica, ilira, tracica, scytica, celtica etc..

Majoritatea obiectelor găsite în săpăturile culturii Turdaș-Vinča sînt decorate cu inscripții incredibile. Întrucît inscripțiile sînt scurte și apar pe obiectele găsite în locurile de înmormîntare, limba reprezentată de acestea nu este cunoscută.

Totuși, încercări de descifrare ale Tăblițelor Civilizației Dunărene, există.

În civilizațiile din sud-estul Europei nu există faze anterioare în evoluția sistemului de scriere descoperite. Scrierea a ajuns ”brusc” într’o formă relativ evoluată.

Deci … ar putea „zeii” să fi dat această cunoaștere strămoșilor noștri?

Ori sînt reprezentări primitive sau stîngace ale viitoarelor hieroglife egiptene create de civilizația ce va lua naștere în locul în care s’au întîlnit semințiile a trei continente?

Dăm aici doar două exemple ale celebrelor tăblițe descoperite la Tărtăria și cealaltă descoperită la Karanovo (districtul Nova Zagora, Bulgaria) datată acum circa 4000 î.Hr. – epoca eneolitică / chalcolită.

Tableta sacră de la Karanovo conține două rânduri de semne pictografice, separate de o linie orizontală, fiecare dintre acestea fiind destul de vizibilă pe fotografia tabletei (expunerea A). Același lucru este prezentat în versiuni îmbunătățite pe calculator și în desene schematice, respectiv în exponatele B și exponate C.

Dacă au existat alte semne suplimentare asupra artefactelor, care în prezent nu sînt vizibile sau citibile, acestea nu au fost luate în considerare în scopul citirii actuale a textului).

Semnele gravate sub linia orizontală sînt inversate, iar tableta trebuie să se rotească cu 180 ° (într’o poziție diametrală opusă), astfel încît citirea celui de’al doilea rînd de text (de sub orizontală), poate fi realizată. După rotație, al doilea rînd al pictogramelor gravate este prezentat mai jos în poziția verticală „corectată”, pentru recunoașterea mai simplă a caracterelor.

Steven Fischer a spus că:

”Opinia actuală este că aceste simboluri balcanice mai vechi par a cuprinde un inventar decorativ sau emblematic fără o legătură directă cu discursul articulat. Adică, nu sînt nici logograme (semne întregi de cuvinte care reprezintă un obiect care trebuie rostite cu voce tare), nici fonografii (semne care dețin o valoare pur fonetică sau sonoră).

Concluziile evidente, sînt următoarele:

1. Scriptul folosit în gravurile de pe tableta de la Karanovo, găsit în Geția Antică (care se întindea și în Bulgaria) și scripturile folosite în tablete similare și în textele piramidelor găsite în Egiptul Antic, scriptul reprezintă una și aceeași identitate hieroglifică !

2. Tableta din Karanovo, găsită în Geția Antică, precede artefacte similare găsite în Egipt cu cel puțin un mileniu. Se pare că acest tip particular de scenariu hieroglific a provenit și a fost folosit mai întîi în Geția antică și mai tîrziu a fost transferat și introdus în Egiptul Antic. Aceasta ar presupune ca populațiile venite din Africa de nord să fi dus aceste cunoștințe înapoi în Egiptul de mai tîrziu.

3. Versiunea pelasgo-getică timpurie a acestui script hieroglific a fost evident folosită destul de puțin – predominant ca limbă sacră a elitei inițiate. Din constatările de pînă acum nu rezultă că a atins vreodată nivelurile de utilizare larg răspîndită, pe care le vom găsi mii de ani mai tîrziu în versiunea egipteană tîrzie.

Societate avansată

O altă parte a moștenirii Turdaș-Vinca sunt figurinele curioase care prezintă femei în haine extrem de moderne, cum ar fi fuste înguste și panouri fără corp fără mîneci, complimente cu centuri de șold, șorțuri, bijuterii, pantofi, șepci, coafuri, brățări, coliere și medalioane.

Este interesant faptul că epoca în care figurinele Turdaș-Vinča și cultura Turdaș-Vinča au înflorit s’a întîmplat cu cîteva mii de ani mai devreme, apoi au apărut civilizații antice din jurul Nilului, cum ar fi Egiptul vechi. Aceasta este una dintre dovezile majore pentru cercetătorii cu gîndire deschisă, ceea ce este de fapt o anomalie în dezvoltarea umană.

Cultura Turdaș-Vinca și figurinele sale au fost cercetate de nenumărate ori, iar în sfera oamenilor de știință și a cercetătorilor, unii au ajuns la concluzia că aceste obiecte antice misterioase găsite în Peninsula Balcanică ar putea arăta într’adevăr vizitatori extratereștri.

Din cultura Vinca-Turdas ne’au rămas niște statuete care seamănă foarte mult cu tipul de extraterestru mic, cenușiu și cu ochii mari, cel mai cunoscut tip de extraterestru, și foarte familiar celor care au cunoștințe despre acest fenomen.

Statuetele poartă și o îmbrăcăminte care seamănă izbitor de mult cu un costum de cosmonaut. Pe lîngă statuetele cu aspect nepămîntean în creațiile acestor civilizații străvechi este prezentă și spirala, un element ce amintește de forma galaxiilor.

Oare e posibil ca zeii imortalizati în statuete să fi venit din zone îndepărtate ale universului, iar cunoștințele lor să fi fost preluate de strămoșii noștri?

Sau sînt reprezentări pre-egiptene ale celor care au pus bazele religiei Egiptului de mai tîrziu.

Vechii egipteni au lăsat pictate interioarele templelor construite cu mii de ani în urmă, cu acele fiinţe bipede cu capete de animale şi de păsări, oare ce erau în realitate? Zei sau extratereștri?

Zeităţi, creaturi rezultate în urma unor experimente genetice sau pur şi simplu rodul imaginaţiei celor care au decorat acele fresce, şi care îmbinau superstiţia cu imaginaţia lor şi cu credinţa în ceva bizar şi nepămîntean?

Printre figurinele descoperite în culura Turdaș-Vinca pot fi recunoscute destule reproduceri ale acestor posibile divinități, poate chiar din vechiul Egipt, sau ființe mai puțin obișnuite, chiar nepămîntene.

Anubis este doar una dintre acestea, care poate fi luată ca exemplu. Anubis este denumirea în greaca clasică a zeului egiptean cu cap de șacal (sau cîine) asociat mumificării și vieții de apoi. În limba egipteană veche Anubis era cunoscut ca Inpu, (nume alternative Anupu, Ienpw etc.).

Anubis (găsit și sub numele de Inpew, Yinepu sau Anpu) este numele zeului ce ghida spiritele morților în lumea de dincolo. Acesta este supranumit ”Zeul Ținutului Sfînt” și al lui Khentamentiu (un zeu precedent lui Anubis).

Deoarece egiptenii credeau că Valea morților se află spre vest, aceștia îl denumeau și ”Regele Vestului”. Venerarea lui Anubis pare a exista din cele mai vechi timpuri ale Egiptului Antic, fiind posibil chiar mai veche decît cea a lui Osiris – acest fapt fiind confirmat de asocierea sa cu Ochiul lui Horus și de către textele inscripționate în mormântul faraonului Unas.

În textele mormîntului lui Unas se precizează următoarele:

”Unas alăturîndu’se spiritelor, acestea trei fiind, Anubis, apoi Amenti și apoi Osiris.”

Anubis este deseori descris ca fiind un bărbat de culoare neagră cu cap de șacal sau ca fiind un șacal negru. Egiptologul Flinders Petrie consideră conceptul lui Anubis astfel: egiptenii observînd șacalii pe lîngă morminte, au asociat șacalul cu omul creîndu’l astfel pe zeu, dar aceasta ar fi o explicație prea simplistă.

Cum să venerezi șacalii care dau tîrcoale mormintelor, știind că este un animal necrofag?

Pentru a arăta importanța sa în lumea morților, capul său era pictat cu negru, cum există și pe figurina noastră (a se observa cum pe nas vopseaua a fost roasă de vreme), aceasta fiind și o reprezentare a fertilității.

Anubis era considerat, pe lîngă ghidul sufletelor decedaților, ca fiind zeul îmbălsămării și paznicul mormintelor, dar nu avem încă descoperiri ale îmbălsămări în Cultura Turdaș-Vinca, ceea ce înseamnă că nu întregul cult al Culturii Turdaș-Vinca a fost importat, ci poate doar credințele primitive.

Deoarece egiptenii nu făceau o deosebire mare dintre șacali și cîini, există posibilitatea confuziei între aceste animale. Deși despre Anubis se face deseori referire prin cuvîntul sab (ce însemna șacal) mai degrabă decît iwiw (ce însemna câine), este încă nesigură specia canină din care facea parte. Apoi, șacalii trăiau în vechime și în sudul Europei, asta în cazul în care nu este un cîine sau chiar lup.

Despre lupi știm ce semnificație li s’au transmis peste veacuri generațiilor mai tîrzii ale geților carpatici.

Așadar, este cu totul posibil ca unele dintre aceste credințe, să fi fost duse în nordul Africii din zona Dunării, ori de către purtătorii haplogrupului E-V13, ori de alte grupuri de oameni sau să fi existat o oarecare comunicare între această ”diasporă” cu vechii locuitori din nordul Africii.

Legătura dintre Cultura Turdaș-Vinca și Egiptul antic devine mai clară în acest fel:

1. Atlantida a fost distrusă acum aproximativ 12.000 de ani

2. Civilizația megalitică veche-europeană (9000-3200 î.Hr.)

3. Civilizația geto-tracică (3.200-106 d.Hr.)

4. Civilizația egipteană veche (2800-500 d.Hr)

Origini și istorie. Asimilarea neoliticilor europeni E-V13  veniți dinspre Africa de către indo-europeni

Timp de mulți ani, marea majoritate a elitelor universitare au presupus că E-V13 și alte linii E1b1b au venit în Balcani din sudul Levantului prin Anatolia în timpul neoliticului și că frecvența ridicată a E-V13 a fost cauzată de un efect fondator printre colonizatori.

Această teorie arată că oamenii E1b1b s’au asociat cu dezvoltarea stilului de viață neolitic și cu apariția agriculturii în Semiluna fertilă (arcul de pământ dintre Nil, Tigru şi Eufrat) și cu cea mai veche migrare a acesteia în Europa de Sud-Est (Neoliticul Thessalian) și în Europa mediteraneană (cultura ceramicii cardium).

Testarea ADN-ului vechi din cultura Natufian (Leul mezolitic) și Levantul neolitic pre-ceramic a confirmat o incidență ridicată a haplogroupului E1b1b în regiunea respectivă. Cultura Natufian (aproximativ 10.500-8.500 î.Hr.) s’a răspândit în întreaga regiune, ajungînd (puțin) și pe teritoriul Rumîniei antice.

În prezent pe teritoriul Rumîniei aceste persoane care au în ADN amprenta lui E-V13 nu depășesc mai mult de 14 % și se regăsesc mai ales de’a lungul Liniei Dunării, semn că de acolo s’au împrăștiat pe întreg cuprinsul spațiului carpatic și dincolo de el spre Europa.

Pe harta de jos este redată ascendența din liniile nord africane, a haplogrupului specific Culturii Turdaș-Vinca, de acolo unde mai tîrziu populația locală – egiptenii – va ridica celebrele piramide de la Gizeh, ceea ce înseamnă evident că printre alții acest haplogrup  se află și la originea triburilor pelasgo-getice din Balcani, cît și a faraonilor egipteni.

Descoperirile arheologice din Peştera Hoţilor de la Băile Herculane confirmă perfecţionarea uneltelor de silex ale indigenilor (aproximativ 11.000-8.500 î.Hr).

Cu toate acestea, din cele 69 de eșantioane de Y-ADN testate din Europa neolitică, doar două au aparținut haplogroupului: un E-M78 din cultura Sopot din Panonia (5.000-4.800 î.Hr.), un alt E-M78 (circa 5.000 î.Hr.) E-V13, din nord-estul Spaniei, și un E-L618 din peștera Zemunica din Split, în Croația, din 5500 î.Hr. (Fernandes et al., 2016).

Dacă aceste eșantioane E-M78 au venit cu fermierii neolitici din Orientul Apropiat sau au fost deja prezenți în rîndul europenilor mezolitici, este neclar în prezent.

Dar, în orice caz, E-V13 nu era cu siguranță principala linie neolitică europeană care se presupunea că a fost, pe lîngă această linie mai erau componentele haplogrupului IJ, care în Europa se divid în I (I1+I2) și J (J1+J2)

În prezent, E-V13 este singurul haplogrup mediteraneean găsit în mod constant în întreaga Europă, chiar și în Norvegia, Suedia, Finlanda și țările baltice, și este vizibil prin absența altor haplogrupuri neolitice cum ar fi G2a  (indo-european G2a-Z1815) T (cu excepția Estoniei).

Cu toate acestea, deoarece G2a este singura linie care a fost găsită în mod constant în toate locurile neolitice testate pînă în prezent în Europa, absența liniilor neolitic G2a din Scandinavia și Marea Baltică implică faptul că nicio linie neolitică nu a supraviețuit acolo și, prin urmare, E-V13 nu datează din neolitic în regiune.

De fapt, s’a calculat că E-V13 a ieșit din E-M78 în urmă cu aproximativ 7.800 de ani, cînd fermierii neolitici au avansat în Balcani și în bazinul dunărean.

Cultura Turdaș-Vinca, începuturile civilizației în Europa

În plus, toți membrii moderni ai E-V13 coboară dintr’un strămoș comun, care a trăit cu aproximativ 5.500 de ani în urmă, și toți aceștia, de asemenea, coboară dintr’un strămoș comun mai tîrziu care a purtat mutația CTS5856.

Acest strămoș ar fi trăit cu aproximativ 4.100 de ani în urmă, în epoca bronzului.

Aproape imediat după aceea, CTS5856 a fost împărțit în șase subgrupe, apoi ramificat în mai multe subclase în decursul a cîtorva generații. În doar cîteva secole, acea linie foarte minoră de tip E-V13 a început un proces de extindere care să o transforme într’una dintre cele mai răspîndite linii paterne din Europa și să ajungă cu mult peste granițele Europei, răspîndindu’se la marginea estică a Mediteranei, Caucaz, Kurdistan, Iran și chiar Siberia. Răspîndită, dar nu majoritară, cu excepția situației de azi din Regiunea Kosovo.

Aceste date sugerează că soarta lui E-V13 a fost legată de dominarea elitei a societății din epoca bronzului. Distribuția geografică a celor șase ramuri principale arată că E-V13 s’a răspîndit rapid în toate părțile Europei, dar a fost deosebit de comun în Europa Centrală.

Singura migrație de epocă din epoca bronzului care ar putea explica o astfel de dispersare rapidă și extinsă este aceea a geților proto-indo-europeni.

În prezent, explicația cea mai consistentă este că E-V13 s’a dezvoltat din E-M78 în Europa Centrală sau de Est în timpul perioadei neolitice și a fost asimilat de geții proto-indo-europeni R1a și R1b în jurul perioadei în care părăsesc Stepa nord-Pontică  a Mării Negre și invadează restul Europei.

Ceea ce este surprinzător cu E-V13 este faptul că este la fel de comun în țările cu R1a dominant ca și în țările dominante cu R1b. Triburile getice indo-europene R1a sînt asociate cu Cultura ceramicii cu fir, care se întinde în tot nord-estul Europei, în Scandinavia și în jumătatea nordică a Europei Centrale.

Grupurile triburilor R1b (geții cimerieni, numiți și celți mai tîrziu) au invadat Balcanii, jumătatea sudică a Europei Centrale și s’au alăturat oamenilor Ceramicii cu fir în ceea ce este acum Germania, Cehia și Polonia de Vest, dar au rămas suficient de mulți și pe teritoriul Rumîniei de zi, în proporție de 15,5 % din totalul populației.

Dacă E-V13 a fost găsit în ambele grupuri, ar fi trebuit să fie asimilat fie în stepa nord-pontică, fie foarte aproape de ea (de exemplu, în cultura Cucuteni-Trypillia, în jurul Rumîniei, Basarabiei și Ucrainei de Vest) sau la intersecția între cele două grupuri din Europa Centrală (de exemplu, în jurul Republicii Cehe).

Distribuția și vîrsta resturilor E-V13 din Europa Centrală și de Vest sunt în concordanță cu o dispersare a Culturii Hallstatt și La Tene, cu triburile italice (inclusiv o redistribuire romană) și cu afluxul ulterior al triburilor getice nordice, în special cei considerați goți, care au asimilat legăturile proto-slavice suplimentare E-V13 din Germania de Est, Polonia și Ucraina înainte de a intra în Imperiul Roman (a se vedea că E-V13 a reprezentat o mare descendență a celților și italienilor din Hallstatt, iar Vestul antic și Nordul Germaniei aveau diferite linii Y-ADN).

Figurină descoperită la Turdaș

Amorim și colab. (2018) a testat ADN-ul vechi din Italia și Ungaria din secolul al VI-lea și a identificat un E-V13 în Collegno (Turin), care a fost autosomal complet italian (nu un imigrant lombard ca multe alte probe testate).

Progresul estic (vestul Asiei) al culturii Ceramicii cu fir a dat naștere în cele din urmă culturii Sintashta din regiunea uralică, care este cultura ancestrală a ramurii indo-iraniană a geților arieni indo-europeni. Prezența lui E-V13 în această cultură ar explica de ce iranienii și kurzii moderni posedă E-V13, pe lângă R1a-Z93 și R1b-Z2103.

E-V13 a fost găsit atât de departe în Siberia centrală, în apropiere de Altai, o regiune cunoscută, de asemenea, ca fiind stabilită de geții indo-europeni din epoca bronzului, din care se presupune că vor reveni mai tîrziu în Europa ca triburile războinice menționate în istorie scyți și sarmo-geți (sarmați).

Datorită numărului redus de secvențe genomice complete disponibile din Balcani, nu este încă clar cînd E-V13 s’a extins în această regiune. Migrațiile indo-europene ar fi adus cu siguranta ceva E-V13 în 2.500 î.Hr..

Dar istoria regiunii este atît de complexă, încît s’ar putea să existe mai multe ramuri distincte ale E-V13, fiecare avînd o altă invazie (de exemplu triburile ariene, celții La Tène, romani, geți (goți)).

Prima migrație indo-europeană în vechea Elada a fost cea a micenienilor de la c. 1650 î.H.

Dorienii din Europa Centrală au urmat după 1200 î.Hr. Ambele ar fi putut aduce diferite subclase de E-V13, iar un efect fondator sau fenomenul de dominare a elitei printre invadatorii de guvernămînt ar fi putut provoca o creștere rapidă a liniei E-V13 în epoca tîrzie a bronzului și în epoca de fier din vechea Eladă.

Există cel puțin trei surse distincte de E-V13 în Italia:

Primul ar fi triburile italiene din epoca bronzului din Europa Centrală, care, în toate variantele luate în calcul, ar fi posedat cel puțin unele linii E-V13 înainte de a invada peninsula italiană. Proto-Italicii ar fi fost un trib predominant de R1b-U152, dar a purtat de asemenea o minoritate din subgrupurile E-V13, G2a-L140 (L13, L1264 și Z1816) și J2a1-L70 (subclasele PF5456 și Z2177).

Al doilea ar fi vechii eleni, care au colonizat puternic sudul Italiei din secolul al IX-lea î.Hr. pînă la cucerirea romană din secolul al III-lea î.Hr. Sînt menționări ale deplasărilor pelasgilor din zona Mării Egee, inclusiv a insulei Lemnos, care se presupune că ar fi creat cultura etruscilor.

Al treilea sînt geții, ca triburi venite din nord (Marea Baltică) sub numele de goți, s’ar putea să fi purtat un procent mic de E-V13.

Dar acest procent a crescut cu siguranță după ce a petrecut mai multe secole în Europa Centrală și de Sud-Est și asimilîndu’se cu geții carpatici și cu poporul balcanic în general înainte de a invada Italia. Geții (goții) s’au stabilit peste toată peninsula italiană. Acestea ar fi adus în mod obișnuit linii nordice (germanice) ca I1 și R1b-U106, dar și proto-indo-european R1a-CTS1211, care este acum găsit uniform în 1-2 % din populație.

Deoarece R1a-CTS1211 nu este inițial germanic, este posibil ca și geții (goții) să aducă un mic, dar notabil procentaj de linii asimilate din Balcani, inclusiv E-V13 și J2b1 (I2a1b-CTS10228 ar fi venit mai tîrziu din migrațiile din estul Ucrainei în timpul Evului Mediu timpuriu, prin urmare absența sa din Italia, cu excepția cîtorva zone de coastă cu care se confruntă Marea Adriatică).

O dispersie indo-europeană a subgrupelor V13 nu numai că ar explica de ce E-V13 este prezent în locuri precum Finlanda, nord-vestul Rusiei sau Siberia, unde fermierii neolitici au avut un impact neglijabil, dar și de ce E-V13 lipsește atît de evident din țara bascilor și centrul Sardiniei, cele două regiuni din Europa cu unii din cei mai vechi strămoși neolitici.

Sardinia este, de asemenea, singura parte a Europei în care strămoșul din epoca bronzului este practic absent. Procentajul scăzut al E-V13 este în Sardinia de coastă, fiind mai bine explicat prin așezările mai recente de pe insulă de către romani sau chiar de geții din antichitatea tîrzie (numiți și goți), care s’au stabilit și în Sardinia.

Micile prezențe ale E-V13 în Orientul Apropiat ar putea fi mai bine explicate prin prezența elinească extrem de lungă în estul Mării Mediterane din vremea lui Alexandru Macedon pînă la sfîrșitul dominației bizantine în regiune în Evul Mediu. Ar fi de neconceput ca peste 1.500 de ani de elenizare și de conducere bizantină în Anatolia și Levant să nu fi lăsat urme genetice.

În Anatolia, E-V13 se găsește în majoritatea zonelor din vestul țării, regiune care aparținea Eladei antice.

Absența E-V13 din Anatolia Centrală nu este în concordanță cu o difuzie legată de agricultura neolitică. Există în mod clar o radiație din Grecia (unde E-V13 reprezintă aproximativ 30% din familiile paterne) în estul Mediteranei (unde frecvența scade sub 5%).

Basarab ”Cumanul” și ghidușiile istoriografice ale lui Neagu Djuvara

Neagu Djuvara s’a prezentat pe sine drept un ”spărgător de gheață” al istoriografiei rumînești, primul care a îndrăznit să ia taurul de coarne și să spună răspicat că Basarab a fost cuman, nu rumîn.

Îndrăznețul nostru i’a recunoscut totuși lui Nicolae Iorga o măruntă contribuție în studiul ”Imperiul cumanilor și domnia lui Băsărabă”, publicat în anul 1927, unde Iorga se întreba dacă nu cumva nu doar numele lui Basarab ar fi fost de origine cumană.

În rest, Djuvara se proclamă drept singurul istoric rumîn care a avut vreodată curajul să discute această problemă: a fost Basarab rumîn sau cuman?

O cercetare sumară a bibliografiei interbelice scoate la iveală 2 articole publicate în 1931 în Revista istorică rumînă (vol. I, fasc. III): Originea stemelor țărilor rumîne de Andrei Veress și În jurul originei stemelor principatelor române de Gheorghe I. Brătianu. Titlurile sunt înșelătoare, tema principală a ambelor articole este doar aparent una heraldică (de fapt o polemică în legătură cu stemele nobiliare de familie ale Basarabilor și Bogdăneștilor, identice cu stema regatului Ungariei, discuția este în jurul statutului de vasalitate al voievozilor rumîni față de regii Ungariei).

Însă la finalul articolului său Andrei Veress argumentează că stema Țării Rumînești (acvila cruciată) ar fi de fapt un șoim (identic cu turul maghiar de stepă) ceea ce constituie un argument în plus pentru originea etnică cumană a Basarabilor, care nu au doar nume de origine turcică, ci au ales și un simbol al stepelor drept stemă a noii țări.

Gheorghe I. Brătianu răspunde pe larg afirmațiilor heraldice ale lui Andrei Veress și la sfîrșit nu se ferește de discuția despre originea etnică a lui Basarab.

Argumentul este simplu (îl găsim și la Matei Cazacu): numele nu este același lucru cu originea etnică, numele personale sunt supuse mult prea multor influențe. În încheierea argumentației sale Brătianu concede chiar posibilitatea ca Basarab să fi fost cuman – însă consideră că acest lucru a fost lipsit de importanță pentru evoluția principatului rumînesc.

Revenind la Neagu Djuvara, găsim în Thocomerius – Negru vodă o referință obscură la pagina 114: Gheorghe Brătianu, deși a fost un istoric luminat, respinge ipoteza originii etnice cumane a lui Basarab.

Nici o notă de subsol, în condițiile în care Djuvara se grăbește în alte ocazii să’și indice sursele. Știa sau nu Djuvara de polemica Veress – Brătianu în legătură cu originea etnică a lui Basarab?

Dacă nu știa de polemica din 1931, atunci de unde a aflat că Brătianu a respins această teză?

Dacă știa, atunci cum de se prezintă drept primul istoric rumîn care ia teza de coarne?

Oricum am întoarce’o avem de’a face cu o ghidușie care nu prea are de’a face cu onestitatea științifică.

Djuvara a încercat să evite cu dibăcie întrebările incomode pentru el prin alte două ghidușii: cărții sale îi lipsește un capitol istoriografic în care să discute apariția și evoluția tezei Basarab ”cumanul” și îi mai lipsește bibliografia. Doar așa s’a putut proclama Djuvara ”spărgător de gheață” în istoriografie – cînd de fapt subiectul era vechi și discutat cu mulți ani înainte.

Și pentru că am adus în discuție partea științifică a problematicii originii Basarabilor pe care a speculat’o într’o direcție greșită și Djuvara pe lîngă armata de istorici maghiari, redăm și ce a spus Andrei Pippidi despre subiect:

”Problema ştiinţifică este, evident, că noi nu avem o genă a rumînităţii sau cumanităţii pe care să o găsească vreun cercetător la microscop. Dacă aşa ceva exista, Hitler reuşea demult să stabilească descendenţa lui directă din Nibelungi şi Ceauşescu pe a sa din Burebista. Au existat încercări nefericite ale unor antropologi cam legionari ai noştri (nu geneticieni) în jur de 1940 să folosească instrumente ştiinţifice pentru a studia rasele, episod dramatic încheiat cu judecarea lor cînd au venit ruşii. De atunci încoace, slavă Domnului, nu s’au mai folosit asemenea instrumente pentru scopuri generale. Genetica poate folosi cel mult în cazuri individuale, cînd apar descendenţi ai unei familii cunoscute (de exemplu, urmaşii de culoare ai lui Thomas Jefferson) care vor să stabilească filiaţia lor; cu alte cuvinte, cînd există la ambele capete o persoană clar identificată, cu un ADN determinat, ceea ce nu e cazul cu geții, rumînii şi cumanii.

Cine a văzut un ADN de cuman?

Totuşi, a crede că prin investigarea unui ADN de 700 de ani se cîştigă un adevăr istoric asupra căruia confruntarea academică nu obţinuse certitudinea este o naivitate.”

Sigur, unui nespecialist în ale geneticii nu’i poți cere să facă aserțiuni adecvate pe marginea acestor studii, în afara propriei percepții. Cea mai bună soluție este să lăsăm specialiștii din domeniu să se pronunțe.

Cercetătorii clujeni patronaţi de Academia Rumînă şi Centru de Studii Transilvane au analizat cu adevărat genetic mormîntul unui membru întemeietor al familiei Basarabilor: nu renumitul Vlaicu Vodă, ci unul din fiii lui Basarab I, iar în 28 octombrie 2014, la Academia Rumînă din București, a avut loc comunicarea,”Mormântul 10 din Biserica Sf. Nicolae din Curtea de Argeş. Despre geneza Ţării Rumîneşti”, susţinută de către şef de lucrări dr. Beatrice Kelemen (Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de Biologie şi Geologie – Institutul de Cercetări Interdisciplinare în Bio-Nano Ştiinţe, Cluj-Napoca), CS I dr. Adrian Ioniţă (Academia Rumînă, Institutul de Arheologie Vasile Pârvan, Bucureşti) şi CS I dr. habil. Alexandru Simon (Universitatea Babeş-Bolyai, Centrul de Studiere a Populaţiei – Academia Rumînă, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca).

Evenimentul, găzduit de Sala de Consiliu a Academiei, a fost moderat de Acad. Alexandru Vulpe (preşedintele Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie a Academiei Rumîne) și s’a bucurat de o participare deosebită din partea comunității academice și universitare.

În urma discuțiilor și comentariilor, cele mai importante concluzii au fost următoarele:

Defunctul din Mormîntul 10 (”Vlaicu Vodă”) a decedat cu puţin timp înainte de ridicarea Bisericii Argeş II (biserica de astăzi), ridicată cel devreme pe la 1350, fiind înmormîntat în Biserica Argeş I (datînd din anii 1230-1260), fiind vorba, cel mai probabil, de unul dintre fiii nenumiţi ai lui Basarab I amintiţi într’un document din 1335.

Deci nu nepotul lui Basarab I, Vladislav I (1325-1377) care a fost domn al Țării Rumînești între 1364 și cca. 1377, așa cum s’a crezut inițial la descoperirea mormîntului.

Cercetătorii susţin că voievodul îngropat la Curtea de Argeş ar putea fi unul dintre fiii lui Basarab I. Ar fi murit la circa 40 de ani, între 1340-1350, ar fi avut ochii, părul şi tenul închise la culoare şi ar fi fost catolic. Rămîne un mister de ce mormîntul acestuia a fost atît de ascuns şi ce semnifică inscripţia de pe un inel găsit în mormîntul său, inel similar ca aspect cu cel al Prinţului Negru al Angliei, contemporan cu domnitorul rumîn.

Cercetătorii rumîni rescriu istoria şi spun că sub Biserica de la Curtea de Argeş ar putea fi înmormîntat unul dintre fiii lui Barasab I, şi nu, cum se credea pînă acum, unul dintre nepoţii lui Basarab – Vladislav I / Vlaicu Vodă (1364-c. 1376) şi Radu I (c. 1376-c. 1383). Bărbatul îngropat acolo ar fi avut circa 40 de ani, nu mai mult de 1,70 metri înălţime, ochi, păr şi ten de culoare închise. Dinspre mamă ar fi avut origini germanice sau nord-indiene şi nu cumane, cum susţin unii istorici rumîni.

Nu au apărut elemente care să’l lege în plan genetic pe defunct de comunităţi sau indivizi de origine cumană; istoria defunctului din mormântul 10 se înscrie în coordonatele cruciate (anti-tătare la acea vreme) ale afirmării monarhice, cunoscute atît de Ţara Rumînească, cît şi de Moldova.

Din cercetările genetice reiese că Basarabii erau etnici rumîni, înrudiţi cu voievozii ortodocşi din Maramureş, care au pregătit revolta împotriva Coroanei maghiare şi ”descălecatul” în Moldova, ce a dus la întemeierea noului stat medieval rumînesc de la est de Carpaţii Orientali.

Ce e interesant e că mormîntul defunctului de la Argeş a fost ascuns, dovadă sînt numeroasele straturi de pietriş de deasupra mormîntului. Din asta, istoricii deduc că bărbatul înmormîntat acolo este probabil unul din fiii lui Basarab I de care nu trebuia să se mai ştie.

Alexandru Simon, istoric:

”Mormîntul 10 nu trebuia să fie vizibil în noua biserică (n.r. cea existentă acum), dar defunctul nu trebuia deranjat, ceea susţine identificarea cu un membru al familiei domneşti, care devenise indezirabil. Singura explicaţie pentru asemenea atitudine faţă de defunctul din Mormîntul 10 în contextul Bisericii Argeş II (care n’a fost terminată/ pictată complet pînă în anii 1360) este confesiunea sa, o confesiune care devenise periculoasă pentru stat în noul cadru ecleziastic şi politic, mai exact în circumstanţele victoriei (în final definitive) a orientării ”de rit grec” asupra celeia de rit latin.”

”Acel bărbat avea toate însemnele Apusului – îmbrăcăminte şi bijuterii specifice – inclusiv un inel asemănător cu Prinţul Negru al Angliei, de aici şi modul în care istoricii rumîni l’au branduit ”Prinţul Negru al Ţării Rumîneşti”.

O cingătoare (pafta) găsită în mormînt şi care nu poate fi datată înainte de 1330-1340 scoate din calcul ca bărbatul îngropat să fie legendarul Negru Vodă, cel care, aşa cum spune legenda din cărţile de istorie, a descălecat la sud de Carpaţi şi a format Ţara Rumînească, fiind primul ei conducător.

Inelul domnitorului are o inscripţie identică (IESUS AUTEM TRANSIENS PER MEDI, în traducere – ”Isus mergea, trecînd prin mijlocul lor”), la care pe inelul de la Argeş se adaugă AL MA) şi asemănări stilistice cu cel al Prinţului Negru al Angliei, Eduard de Woodstock, contemporan cu defunctul din Mormîntul 10 de la Curtea de Argeş.

Istoricii care au săpat în 1920 explică semnificaţia inscripţiei prin două ipoteze. Potrivit primeia, cele patru litere ar putea fi semnătura meşterului care le’a făcut – Alexander Magister, iar a doua ipoteză – AL MA ar corespunde lui Alexandru şi Maria.

Alexandru Simon explică:

”Inelul, cu o imagine care pare feminină pe el, ar fi fost unul de logodnă. Ipoteza pare logică şi deoarece AL MA, lecţiunea (citirea) stabilită în anii 1920, este inscrisă cu caractere cursive şi apropiate ca dimensiuni de cele din restul inscripţiei de pe inel, iar o marcă de producător – rară şi aşa în acea vreme (aşa cum s’a observat deja la 1923) – era, de obicei, înscrisă cu caractere sensibil mai mici. Să sperăm că studierea inelelor de la Louvre şi British Museum (la Luvru e păstrat inelul Prinţului Negru al Angliei, iar la muzeul britanic există un inel similar) vor aduce clarificările dorite.”

Basarab I ar fi avut doi fii pe nume Alexandru?

Cercetătorul clujean Alexandru Simon mai spune că se ştie că (Nicolae) Alexandru a avut două soţii: pe Maria şi pe celebra doamnă Clara:

”Dacă se demonstrează că AL MA corespundea lui Alexandru şi Maria, aceasta ar însemna că Basarab I a avut doi fii cu numele de Alexandru, unul căsătorit cu Maria, şi altul cu Clara. Cel mai probabil, cei doi proveneau din căsătorii diferite.”

În concluzie ”teoria cumană” a lui Neagu Djuvara se înscrie ca şi cărţile demitizante ale lui Lucian Boia în direcţia ”europeană” de falsificare a Istoriei Rumîniei.

În opinia acestor ”falsificatori ai istoriei” strămoşii noştri originari trebuie să fi avut origini cumane şi catolice, numai rumîni ortodocşi să nu fie.

Așadar, iată cum știinţa geneticii a reabilitat însă adevărul istoric. Chiar dacă în urma studiului făcut la Argeș nu s’a făcut public haplogrupul ADN-ului purtat de prinț, nici din declarații și nici din documentele emise cu caracter public, din concluziile specialiștilor rezultă că Basarabii erau rumîni de religie ortodoxă, și nu avem motive a ne îndoi pentru că la rezultate au avut acces și specialiști străini.

Acest lucru a reieșit și din alt studiu efectuat pe purtătorii contemporani ai numelui de Basarab, din cadrul Proiectului Genographic, finanțat de National Geographic și IBM, și care aduce date noi în privința dinastiei regale a Basarabilor care au condus în sudul Rumîniei vreme de cîteva secole.

Studiul a analizat cromozomul Y in cazul a 29 de rumîni care poarta numele Basarab, comparîndu’l cu cel al altor 150 de rumîni din diferite regiuni ale tarii și cu ADN-ul provenit de la 330 de ucrainieni, maghiari și bulgari.

Dinastia Basarabilor a fost o familie autohtonă străveche

Vlad al III-lea Țepeș, cunoscut și sub numele de Dracula, a coborît din dinastia lui Basarab, primii conducători ai Țării Rumînești, în prezent Rumînia. Indiferent dacă această dinastie este cumană (un popor turc amestecat care a ajuns la Țara Rumînească din Est în secolul XI) sau de origine rumînească (valahă) este discutată între istorici.

Studiile anterioare au demonstrat valoarea investigării cromozomului Y al bărbaților care poartă un nume istoric, pentru a identifica originea lor genetică.

Acest studiu este pe eșantionul a 29 de rumîni care poartă numele de familie Basarab, pe lîngă patru eșantioane de populații din Rumînia (din județele Dolj, N = 38, Mehedinți, N = 11, Cluj, N = 50 și Brașov, N = 50) și populațiile înconjurătoare.

S’a introdus 131 SNP și 19 STR în partea non-recombinantă a cromozomului Y în toate persoanele. Am calculat un PCA pentru a situa indivizii Basarab în contextul Rumîniei și al populației vecine. Au fost găsite diferite haplogrupe Y-cromozomiale în cadrul persoanelor care poartă numele Basarab. Toate haplogrupurile sunt comune în România ca și în alte populații din Europa Centrală și de Est. Într’un PCA, grupul Basarab se alătură altor populații rumînești.

S’au găsit mai multe grupuri de indivizi cu numele Basarab avînd un strămoș comun în perioada ultimilor 600 de ani. Diversitatea haplogrurilor găsite arată că nu toți indivizii care poartă numele de familie Basarab pot fi descendenți biologici direcți ai dinastiei Basarab.

Absența liniilor orientale din Asia de Est în bărbații Basarab poate fi interpretată ca o lipsă de dovezi pentru o origine Cumană a dinastiei Basarab, deși nu poate fi exclusă în mod pozitiv. Prin urmare, se poate concluziona că dinastia Basarab a reușit să’și răspîndească numele dincolo de răspîndirea genelor sale.

Introducere

Deși, considerațiunile de ordin genetic pot fi foarte tehnice pentru cei nefamiliarizați cu acest domeniu de studiu, noi vom reproduce aceste rezultate, în primul rînd pentru a demonstra că etnogeneza rumînilor și ascendența noastră ca popor nu este rodul unor fabulații scrise de străini interesați de a ne nega continuitatea milenară, dar și de a evidenția că nu totul se explică în cheie scriptică sau documentară, genetica ajutîdu’ne mai ales pentru perioadele din istorie ”de tăcere a documentelor” în care rumînii (geții, valahii) sînt menționați mai rar.

Vlad al III-lea Țepeș, cunoscut în literatura populară ca Dracula, a fost un prinț al secolului al XV-lea din Țara Rumînească, în sudul României. În calitate de conducător, el a rezistat cu tărie expansiunii otomane. El a aplicat cu cruzime pedepse aspre cu dușmanii și cu trădătorii, inclusiv cu lovituri faimoase care au dat naștere legendei sale întunecate.

Dinastia sa, Basarab, si’a luat numele de familie de la primul domnitor al Valahiei, Basarab I, care s’a revoltat impotriva lui Carol I al Ungariei și în 1330 a cîștigat independenta țării față de Regatul Ungariei. Dinastia a condus pînă la asasinarea lui Mihai Viteazul în 1601.

Numele Basarab cel mai probabil înseamnă tatăl conducător în limba turcică cumană. Cumanii erau o confederație a două popoare diferite: poporul Cuman care provenea din estul rîului Yangtze și poporul Kipchak, o confederație tribală turcică, care ocupa un vast teritoriu în stepa eurasiatică, de la nord de Marea Aral pînă în nordul Mării Negre.

Aceștia s’au extins în secolul al XI-lea în Moldova, Țara Rumînească și Transilvania, influențînd politica regiunii și stabilind cîteva dinastii regale, dintre care unul ar putea fi Basarab al Țării Rumînești.

Altfel, contemporanii l’au identificat pe Basarab I ca pe un localnic rumîn sau vlah (localnicii rumîni ai comunităților locale), așa cum Carol al Ungariei l’a numit ca

”Basarabul nostru Vlah necredincios”.

Dacă dinastia era de origine cumană sau de origine rumîna / valahă, este subiect de dezbatere intensă între istorici.

Numele de familie Patrilineal oglindesc moștenirea părții nerecombinante a cromozomului Y (NRY), făcînd numele de familie drept markeri ai părinților de sex masculin folositori pentru a răspunde întrebărilor privind istoricul și structura populațiilor în combinație cu studiile genetice.

În plus, studiul liniei NRY la bărbați cu același nume de familie ar putea pune în lumină istoria liniilor care poartă acest nume. Bărbații cu nume de familie cu patrimoniu identic, care coboară dintr’un strămoș comun al bărbatului, vor purta aceeași linie de cromozom Y și vor împărtăși între ei niveluri mai ridicate de co-strămoși decît cu restul de indivizi care poartă aceeași linie NRY în populație.

Cu toate acestea, există factori de confuzie care includ mai mulți fondatori de sex masculin pentru același nume de familie, paternitate extramaritală, derivație și schimbare de familie de la o generație la alta.

Un alt factor limitator al utilizării numelor de familie ca markeri genetici este vechimea în timp a numelor de familie moștenite, care este foarte variabilă între țări și populații.

Studiul genetic asupra celor cu numele rumînesc de Basarab din zilele noastre are potențialul de a răspunde la întrebări interesante despre istoria dinastiei faimosului print rumîn.

Aici prezentăm un studiu asupra cromozomului Y (bărbătesc) de la 29 de persoane care poartă numele de familie Basarab în Rumînia actuală și în 484 de persoane din patru populații rumînești (4 județe) și trei vecine (Bulgaria, Ucraina și Ungaria) prin testarea a 131 SNP și 17 markeri STR în NRR.

Sub ipoteza că în prezent purtătorii numelui Basarab ar putea fi descendenții direcți ai primului conducător al Țării Rumînești, am vrut să punem următoarele întrebări: sînt persoanele care în prezent poartă numele de Basarab, de fapt, coborîrile directe ale lui Basarab I?

Dacă da, care a fost linia de cromozom Y a dinastiei? Sunt indivizii Basarab de origine cumană sau rumînă / valahă?

PCA bazate pe frecvențele haplogrupului au grupat Basarabii din populațiile județelor din sudul Rumîniei, Dolj, Brașov și Mehedinți și populația ucraineană. Rumînii din Cluj, maghiarii și bulgarii au fost mai amestecați în altă grupare.

Persoanele cu numele Basarab apar doar în sînul populației rumînești, indicând un fond genetic comun.

Proba de tip Basarab se clasifică în 11 linii, cu șase linii principale cuprinzând 82,8% din probe. Unele linii cum ar fi J-M241 și E-V13 sînt suprareprezentate în Basarab comparativ cu rumînii în general.

Vîrsta fiecărui grup a fost calculată cu metoda ρ.

Toate liniile Basarab prezintă clustere geografice clare, dar, cu o singură excepție posibilă, nici una dintre ele nu ajunge în Evul Mediu.

Este demn de remarcat faptul că aceste linii de origine includ cîțiva indivizi non-Basarab, dar toți sunt din Ungaria sau Bulgaria. Nu există un anume haplotip exact și aceste coincidențe pot fi cauzate fie prin împărtășirea unui strămoș comun recent cu Basarab, fie prin natura homoplastică a mutației STR.

Trei linii fondatoare Basarab se găsesc în haplogrupul E1b1b1a2-V13; dacă ar fi fost considerate împreună, vîrsta lor comună ar fi de 1740 ± 615 ani, mult dincolo de stabilirea nobilimii rumînești.

În mod similar, dacă cele două linii din haplogrupul I2a-P37.2 au fost grupate, vîrsta lor comună ar fi de 960 ± 480 ani sau 250 de ani înainte de înființarea actuală a dinastiei Basarab.

Discuţie

Prezența diferitelor linii de cromozom Y în rîndul indivizilor care poartă în prezent numele Basarab indică faptul că nu toți aceștia ar putea fi descendenți direcți ai dinastiei.

Paternitatea extra-pereche poate explica existența unor linii de sex masculin foarte diferite într’o dinastie, dar numai o rată foarte mare ar putea explica diversitatea găsită în populația Basarab studiată.

În caz contrar, descendenții boierilor / nobililor din Craiovești, o familie care a pretins descendența directă din Dinastia Basarab, ar fi păstrat numele Basarab, adăugînd diversitate la linia Y.

Într’adevăr, dovezile genetice indică faptul că Basarab este un nume polifiletic, cu mai mulți fondatori de sex masculin care ar explica modelul diversității.

Folosirea poreclei pentru a face distincția între indivizi cu același nume dat a fost comună în Rumînia în secolele trecute. Deși porecla cea mai frecventă a fost patronimicul, altele au desemnat locul de origine.

Ulterior, aceste porecle au devenit nume de familie. Astfel, Basarab poate indica și un demonim pentru regiunea istorică Basarabia (aproximativ Moldova independentă în prezent și o parte din sudul Ucrainei), inversînd calea etimologică, deoarece regiunea a fost numită pentru prima dată după Casa Basarabilor.

În plus, numele ar fi putut fi adoptat ca o marcă a distincției, dat fiind originea ei nobilă.

Adîncimea de timp a numelor de familie moștenite este foarte variabilă în țări și populații. În Rumînia, pînă în 1895 (Legea privind numele, nr.18 / martie 1895), a fost adoptată prima lege care obligă oamenii să aibă un nume și un nume de familie.

Cu toate acestea, în zonele rurale această reglementare nu a fost aplicată în mod efectiv decît după două sau trei decenii de după. Prin urmare, vechimea în timp preconizată a numelor moștenite în România ar trebui să fie de aproximativ 100-150 de ani.

Vechimea în timp estimată pentru cele mai multe (deși nu toate) linii comune din Basarab este în concordanță cu momentul stabilirii numelor de familie din Rumînia, după cum se vede anterior în alte populații.

Numai una dintre aceste linii în România datează din epoca medievală.

Interesant, doi indivizi din Ungaria împărtășesc acest haplotip, și este bine cunoscut faptul că o migrație majoră a cumanilor a avut loc de pe teritoriul actual al Rumîniei, în Ungaria în secolul al XIII-lea, unde au cerut protecție regilor maghiari împotriva avansarea invaziei mongole.

Dar, precum se vede din tabelul de mai jos, la fel de bine ar putea fi rumîni (cum sînt cei 2 din Ilfov), iar cei 2 din Ungaria să fie rumîni maghiarizați care totuși au păstrat numele.

Deși este tentant, este imposibil să legăm în mod clar acest haplotip Y în special la o origine cumană. Cu toate acestea, nu putem exclude posibilitatea ca una din liniile cromozomului Y găsite în Basarab să fie într’adevăr linia care a fost generată de dinastie. Din păcate, avînd în vedere rezultatele obținute în acest studiu, numai analiza rămășițelor lui Basarab I sau a oricărui descendent al lui poate confirma sau nu această ipoteză.

Cu toate că Cumanii au venit din Asia de Est, alți autori au descris că au arătat și caracteristici caucazoide. Istoricii sunt de acord că cumanii s’au amestecat cu populațiile pe care le’au întâlnit.

Cromozomul Y al haplogrupuli R1a1 vest-eurasiatic a fost găsit in populatiile asiatice în amestec înca din epoca bronzului timpuriu. Studiul unic asupra genezei cumanilor s’a bazat pe ADN mitocondrial (mtDNA) și a arătat că doar un individ femeie din 11 într’o înmormîntare medievală din Ungaria nu a purtat un haplogrup european, ci un haplogrup din Asia de Est (haplogrupul D).

Altfel, D este, de asemenea, unul dintre cele mai frecvente haplogrupuri mtDNA (materne) din sudul Siberiei.

Cu toate acestea, se poate specula că, avînd în vedere dominarea politică a amestecului asimetric Cuman, ar păstra mai ușor liniile orientale în NRY decît în ​​mtDNA. Astfel, am putea atribui o origine Cumană unei linii Basarab, dacă ar aparține unor haplogrupuri din Asia de Est, dar un haplogrup european ar putea fi interpretată atît ca și cumani, cît și ca rumîni / valahi nativi.

Așa cum se arată în APC, compoziția haplogrupurile celor cu numele Basarab este foarte asemănătoare cu cea a populației rumînești generale și nici unul din haplogrupurile pe care le poartă nu este unul particular din Asia Centrală sau de Est.

Prin urmare, rezultatele noastre sunt coerente atît cu originea etnică cumană, cît și cu originea rumînească / valahă.

Pe de altă parte, din cîte știți, acesta este primul studiu genetic despre numele unei dinastii regale. Am arătat că nu toți oamenii din Rumînia care poartă numele de Basarab sînt descendenți direcți ai dinastiei primilor conducători ai Țării Rumînești. Se pare că Dinastia Basarab a avut mult mai mult succes în extinderea numelui decît în ​​trecerea genelor sale.

Materiale si metode. Probele

Am analizat un număr de 29 de bărbați adulți care au legătură cu numele Basarab și 149 de bărbați non-Basarab din diferite județe din Rumînia: 38 de la Dolj, 11 din Mehedinți (ambele județe din vechiul teritoriu al Țării Rumînești), 50 din Cluj și 50 din Brasov. În scopul acestui studiu, tratăm indivizii Basarab ca populație. Toți indivizii au fost intervievați pentru a evalua originea geografică și etnică a bunicilor lor. Niciunul dintre indivizi nu a știut că este legat de alți voluntari care poartă numele Basarab din selecția aleasă.

Numărul de purtători ai numelui Basarab (1:120.000 persoane) a fost estimat pe baza identificării prin intermediul cărților de telefon: 169 persoane cu Basarab au fost identificate în Rumînia (de la o populație de 19,8 milioane persoane). Aceasta poate fi o subestimare avînd în vedere numărul de persoane dintr’o familie și Basarabii care nu sînt prezenți în registrele telefonice. În cadrul acestui grup, 150 de persoane au fost contactate telefonic și 29 de persoane au îndeplinit toate criteriile de includere convenite să participe la studiu.

ADN-ul a fost extras din sînge proaspăt prin metode standard de fenol-cloroform. Pentru a investiga modul în care Basarab se referă nu numai la populația rumînească, ci și la populațiile înconjurătoare, populațiile generale din Ucraina (N = 43), Ungaria (N = 192) și Bulgaria (N = 100), figura de mai jos este harta zonei de eșantionare).

Etică

A fost obținut consimțământul informal în scris de la participanți, iar analizele au fost efectuate anonim. Proiectul a obținut aprobarea de etică din partea Comitetului de evaluare instituțională al Comitetului de Investigații Clinice – Institutul Municipal de Asistență Sanitară (CEIC-IMAS) din Barcelona, ​​Spania.

Cromozomul Y

Am genotipat 121 SNPs în regiunea nerecombinantă a cromozomului Y, așa cum a fost descris anterior. În plus, șase SNP au fost genotipizate într-un multiplex unic incluzînd M91, M139, M60, M186, M175 și M17 și patru SNP-uri unice au fost tipizate cu teste individuale TaqMan (L48, M458, L2 și L20).

Nomenclatorul haplo-grupurilor este în concordanță cu consorțiul Y-cromozomi. Filogenie detaliată poate fi găsită la indexul Y-DNA SNP – 2009 (http://isogg.org/tree/ISOGG_YDNA_SNP_Index09.html).

Toți indivizii au fost testați pentru un set de 19 STR-uri: 17 cu kitul Yfiler (Applied Biosystems) (DYS19, DYS385a / b, DYS389I, DYS389II, DYS390, DYS391, DYS392, DYS393, DYS439, DYS458, DYS635, GATA H4) plus DYS388 și DYS426. Dat fiind că kitul Yfiler amplifică DYS385a / b simultan evitînd determinarea fiecăruia dintre cele două alele (a sau b), DYS385a / b au fost excluse din toate analizele efectuate.

Analize statistice

Statisticile descriptive (numărul diferitelor haplotipuri k, diversitatea haplotipului H, numărul mediu al diferențelor de perechi în numărul absolut de repetări π și diversitatea haplogrupului D) au fost calculate cu Arlequin 3. 4.

Principalele analize ale componentelor (PCA) bazate pe frecvențele haplogroup au fost calculate utilizînd pachetul STATISTICA 7.

Deoarece moștenirea patrilineară a numelui a fost înființată în Rumînia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, atunci vechimea în timp estimată pentru variația NRY în cadrul unui nume rumînesc ar trebui să fie de aproximativ 150 de ani.

Excepțiile au fost familiile nobile, cum ar fi Dinastia Basarabilor, care datează de cel puțin 700 de ani. Am identificat grupuri de indivizi Basarab care împărtășesc un strămoș comun recent prin aplicarea rațiunii în Martínez-González et al; pe scurt, haplotipurile din cadrul aceluiași haplogrup erau identice sau conectate, cel mult două etape de mutație au fost delimitate ca descendenți ai unui strămoș comun recent.

În încheiere redăm cîteva afirmații legate de Proiectul Genesis ale istoricului Alexandru Simon:

”Din ADN-ul vechilor domnitori putem afla compoziția etnică care stătea in spatele lor. În functie de calitatea probei și contextul în care este încadrată putem afla și tiparele de migrație. În măsura în care avem mai mulți membri ai dinastiei, putem stabili și raporturile genealogice.

La Radăuți de exemplu s’a săpat în anii ’70 și osemintele Domnilor de acolo au fost prima data analizate in Canada, apoi la Hamburg si pe baza rezultatelor s’a refăcut genealogia reală a începuturilor Moldovei. Vorbim despre domnitorii Moldovei începînd cu Bogdan I pînă la Roman I, Ștefan I. În cazul lor nu s’a stabilit că ar fi cumani sau altceva, ei se încadrează într’o singură zonă etnică, rumînească.

A cunoaște cine au fost cu adevărat înaintașii tăi este o formă de respect. Noi nu intrăm în morminte care nu au fost deja deschise. Și așa avem atît de puține morminte care se mai păstrează și unde mai putem face ceva. Că este vorba de morminte sau de documente, nu suntem în situatia de a spune că noi cunoaștem tot.

Nu mai este nimic de aflat, să’i lăsăm pe toți să doarmă și noi să mai construim o teorie sau doua. Conceptul de rumîn, sau cum apare în documente de valah, exista în epocă și făcea parte din mecanismul politic.

Rolul ocupat de elementul rumîn în acest mecanism este controversat. La ocazii pragmatice însă, termenul de rumîn avea valoare. În ceea ce privește că el era în primul rînd asumat și mai puțin construit prin sînge, este un subiect care trebuie văzut. Cert este că o asumare prin voință corespunde spiritului pragmatic al epocii.”

Subscriu !

Citiți și:    VLAD ȚEPEȘ A ERADICAT HOȚIA SAU A FOST UN CRIMINAL NOTORIU?

Referințe

1. Iorga N (1985) Istoria poporului românesc. Bucuresti: Stiintifică și Enciclopedică.
2. Brezeanu S (2002) Identități și solidarități medievale. Istoric controversat. București: Corint.
3. Vásáry I (2005) Cumanii și tătarii. Cambridge, Marea Britanie: Cambridge University Press.
4. Djuvara N (2007) Thocomerius – Negru Vodă. Un voivod de origine cumană la începuturile Țării Românești. Bucuresti: Humanitas.
5. King TE, Jobling MA (2009) Fondatori, Drift și Infidelitate: Relația dintre Diversitatea cromozomului Y și numele de familie Patrilineal.
6. Bosch E, Calafell F, Gonzalez-Neira A, Flaiz C, Mateu E, și colab. (2006) Poveștile materne și materne din Balcani prezintă un peisaj omogen asupra barierelor lingvistice, cu excepția Aromunelor izolate. Ann Hum Genet 70: 459-487.
7. Martinez-Gonzalez LJ, Martinez-Espin E, Alvarez JC, Albardaner F, Rickards O, și colab. (2012) Prenumele și cromozomul Y din Europa de Sud: un studiu de caz cu Colom / Colombo. Eur J Hum Genet 20: 211-216.
8. Popa VV (2006) drept civil, parte generala. Persoanele. Bucuresti: CH Beck.
9. Lupulescu D, Lupulescu AM (2002) Drept civil. Bucuresti: CH Beck.
10. Regele TE, Ballereau SJ, Schurer KE, Jobling MA (2006) Semnături genetice ale coanestriei în cadrul numelor de familie. Curr Biol 16: 384-388.
11. Li CX, Li HJ, Cui YQ, Xie CZ, Cai DW, și colab. (2010) Dovada că o populație amestecată în vest-est a trăit în Bazinul Tarim încă din epoca bronzului timpuriu. BMC Biol 8.
12. Bogacsi-Szabo E, Kalmar T, Csanyi B, Tomory G, Czibula A, și colab. (2005) ADN mitocondrial al cumanilor antice: imigranți nomazi de stepă din Asia de origine culturală, cu linii ADN mitocondriale eurasiatice în mod substanțial mai vestic.
13. Derenko MV, Grzybowski T, Malyarchuk BA, Dambueva IK, Denisova GA, și colab. (2003) Diversitatea generațiilor de ADN mitocondrial în Siberia de Sud. Ann Hum Genet 67: 391-411.
14. Martinez-Cruz B, Ziegle J, Sanz P, Sotelo G, Anglada R și colab. (2011) Screening-ul multiplex al cromozomului uman Y folosind sonde TaqMan. Investigative Genetics 2: 13.
15. Karafet TM, Mendez FL, Meilerman MB, Underhill PA, Zegura SL, și colab. (2008) Polimorfisme binare noi remodelează și cresc rezoluția arborelui haploid cromozomului Y uman. Gen Res 18: 830-838.
16. Excoffier L, Laval G, Schneider S (2005) Arlequin (versiunea 3.0): Un pachet software integrat pentru analiza genetică a populației. Evol Bioinformatics 1: 47-50.
17. Morral N, Bertranpetit J, Estivill X, Nunes V, Casals T, și colab. (1994) Originea mutei fibrozei chistice majore (Delta-F508) în populațiile europene. Nat Genet 7: 169-175.
18. Saillard J, Forster P, Lynnerup N, Bandelt HJ, Norby S (2000) variație mtDNA printre Eskimos Groenlanda: marginea expansiunii beringiene. Am J Hum Genet 67: 718-726.

statsoft.com, ancientufo.org, historice.ro, prehistory.it, desenepicturi.com

VLAD ȚEPEȘ A ERADICAT HOȚIA SAU A FOST UN CRIMINAL NOTORIU?

Cum a curăţat Vlad Ţepeş ţara de hoţi şi cerşetori, este o filă de istorie care poate fi tratată diferit, aceasta depinzînd mai ales de tabăra în care se află povestitorul. Istoria poate fi o știință irelevantă, odată din punct de vedere moral, dar mai ales datorită naturii interpretative sau manipulatorii. Dacă ești un dușman declarat sau nedeclarat al rumînilor vei povesti că Vlad Țepeș a fost un criminal notoriu care ucidea săracii și hoții, după cum avea Țepaș toanele în ziua respectivă.

E greu să reflectăm un pasaj din istorie fără a introduce o notă personală, fără a introduce termeni valorici, admirativi sau critici la adresa a ceea ce povestim. Astfel de personalizări sunt aprope imposibil de evitat.

Ei bine, formula ”Vlad Țepes a curățat țara de cerșetori” poate fi la fel de bine redată și prin ”atrocitățile împotriva bolnavilor, săracilor, oamenilor străzii și a nelegiuiților” comise de voivodul medieval. E doar un alt mod de a descrie același lucru, dar cu tenta pe care ar reda’o cel care o face.

Țin astfel de fapte de barbaria medievală, are de’a face cu personalitatea voievodului, sau se încearcă manipularea cititorului de către istoric?

Din start trebuie spus că evul mediu nu are nimic de’a face cu o societate modernă, civilizată, democratică, o societate a educației și a cunoașterii, așa cum percepem noi contemporanii societatea zilelor noastre.

Vlad Țepes poate fi pentru unii un model astăzi, dar pentru cei mai mulți metodele lui ar părea desuete și comune unei epoci apuse demult. Sigur, orice crimă nu poate fi scuzabilă oricît de patriot este povestitorul, dar puterea exemplului în epoca medievală a funcționat, iar tehnica a fost des aplicată de domnitor.

Un lucru este cert, Vlad Țepeș a vrut să schimbe ordinea lucrurilor din țară, impunîndu’și puterea domnească pînă în păturile cele mai sărace.

Despre Vlad Ţepeş (1431 – 1476), domn al Ţării Româneşti, am învăţat din manualele de istorie că era întruchiparea cinstei şi a ordinii, iar pentru aceasta nu se dădea în lături de la acte radicale, pedepsind prin tragere în ţeapă aproape orice infracţiune, de la minciună pînă la omor.

De asemenea, spun legendele, îi privea pe bolnavi, vagabonzi şi cerşetori ca pe nişte hoţi, iar pentru a’i pedepsi i’a invitat pe toţi reprezentanţii acestor categorii la Curtea Domnească din Tîrgovişte, la un ospăţ. După ce au mîncat şi au băut, domnitorul i’ar fi întrebat dacă ar vrea să nu mai fie niciodată săraci. După ce a primit un răspuns afirmativ, a ordonat ca hala să fie închisă şi incendiată. Nimeni nu ar fi supravieţuit.

Vlad Voievod în Ţara Rumînească a fost vestit pentru ura sa înverşunată împotriva trîndăviei şi hoţiei de pe ogorul întins pe care’l stăpînea; a reuşit să distrugă buruienile acestea vătămătoare pedepsindu’i aspru pe vinovaţi. Încă se mai spune că mulţi au fost omorîţi fără chibzuială îndelungată și au fost traşi în ţeapă fără a avea vreo vină.

Localnicii şi străinii erau atât de îngroziţi, încît se temeau ca nu cumva să fie măcar bănuiţi de furt ori tîlhărie, nedreptate săvîrşită sau minciună, ori că ar fi pricinuit vreun rău cuiva…

Căci nimeni nu scăpa de pedeapsă nici prin vicleşug ori răscumpărare, sau căindu’se şi implorînd îndurare. Pînă hăt-departe se dusese vestea asprimii cu care pedepsea Ţepeş Vodă pe cei de rea-credinţă; domnitorul era atît de temut, încît nimeni nu ar fi îndrăznit să’i calce porunca ori să se apuce de înşelătorii.

Vlad Ţepeş a vrut să scape ţara de tîlharii de drumul mare, care se ascundeau prin codri şi, ieşind, îi jefuiau pe trecători, mai cu seamă pe negustorii care duceau cu ei mărfuri şi bani.

A pus potere, adică cete de ostaşi însărcinaţi cu menţinerea ordinii – am zice azi, jandarmi – de au împînzit ţara şi, cum îi prindeau pe tîlhari, îi şi tăiau sau spînzurau sau trăgeau în ţeapă. Şi atît de rău i’a speriat pe hoţi, că la puţină vreme după aceea puteai cutreiera ţara în lung şi în lat, şi prin şes, şi prin păduri, şi nu’ţi mai era teamă de a fi atacat de tîlhari.

Apoi, ar mai exista şi exemplul ”celebrului negustor căruia i s’a furat o pungă cu 150 de florini de aur. Ţepeş îl descoperă pe hoţ, dă ordin să i se dea punga negustorului, dar mai pune un florin de aur în ea, iar negustorul se întoarce şi spune că are 151 de florini în pungă. Ţepeş atunci îi spune că poate să păstreze banii, dar dacă nu i’ar fi spus că are mai mulţi, l’ar fi executat.

O poveste zice aşa: că un negustor străin, ”venit din ţara ungurească”, s’a dus la vodă să se plîngă că din carul lui, pe care din poruncă domnească îl lăsase noaptea afară, în faţa casei unde era în gazdă, i se furaseră o sută şaizeci de ducaţi – ducatul sau galbenul de aur era pe atunci unitatea monetară cea mai mare.

Sigur, sunt variante care circulă cu florini, altele cu ducați sau galbeni și cu cifre diferite, dar esența povestirii s’a păstrat.

Vodă i’a spus că hoţul va fi prins. Şi a şi fost prins şi tras în ţeapă. Apoi, a dat poruncă oamenilor să i se pună banii la loc, însă cu un ducat mai mult, de la el.

A doua zi, negustorul s’a înfăţişat lui vodă, i’a mulţumit şi a spus că a găsit însă un ducat mai mult. Vodă s’a bucurat de cinstea lui, zicîndu’i că, de ar fi tăinuit aflarea acestui ducat în plus, îl trăgea şi pe el în ţeapă alături de hoţ!

Altă poveste ne spune că într’un loc pustiu pe unde trecea drumul mare, la un puţ unde se opreau călătorii să ia apă, vodă pusese de se agăţase, pentru băut, o ceaşcă de aur. Şi nimeni, cît a domnit, n’a îndrăznit s’o fure.

În opinia lui Dan Falcan, aceste măsuri ar putea avea şi un rol educativ pentru că lumea afla despre aceste măsuri drastice ale sale şi de dorinţa lui de avea dreptate, drept mărturie fiind ”legenda cupei de aur care era pusă pe ghizdul fîntînii din Tîrgovişte. Fiecare putea să vină să bea, iar cupa a rămas acolo pînă la moartea lui Vlad Ţepeş”.

Este celebru episodul acestei cupe de aur, lăsată la vedere ori în piaţa centrală din Tîrgovişte, ori la o răscruce de drumuri. Călătorii însetaţi care ajungeau la Curtea Domnească au folosit’o, iar cupa nu a fost furată niciodată în timpul domniei lui Ţepeş. Aşa spaimă băgase el în oameni.

Lîngă un izvor cu apă limpede şi rece Vlad Vodă a poruncit să se construiască o fîntînă în drumul călătorilor de pretutindeni. Trecea pe acolo mult popor de’al ţării şi de pe meleaguri străine şi toţi binecuvîntau pe cel ce făcuse fîntîna lîngă care puteau poposi.

Iar dacă văzu voievodul că locul acela este într’adevăr în calea tuturor şi’i pustiu în jur, încît cea mai apropiată aşezare omenească se afla peste două dealuri şi o rîpă, a pus pe marginea fîntînii o cană mare de aur meşteşugit lucrată.

Cine vroia să’şi astîmpere setea şi oboseala drumului putea bea apă din fîntînă cu cana aurită; apoi fiecare o punea la loc unde o găsise şi nimeni nu a îndrăznit să o ia de acolo.

Cana cea de aur a trecut prin mii şi mii de mîini; i s’au tocit marginile, luciul i s’a întunecat, însă nimeni nu a luat’o cu sine; atît era de preţuită cinstea în Ţara Rumînească în timpul domniei lui Vlad Ţepeş, şi mult timp după moartea acestuia.

La numai cîteva luni de la începerea domniei lui Vlad Voievod se şi dusese vestea în ţară de asprimea cu care pedepsea domnitorul. Dacă se dovedea că învinuirile aduse pîrîtului au fost drepte, acesta nu scăpa de tragerea în ţeapă, de unde – de altfel i s’a şi tras voievodului porecla de Ţepeş.

După ce se striga faţă de toţi pe uliţele tîrgului vina ce’o avea osînditul, acesta era dezbrăcat şi în huiduielile mulţimii adunate îndura chinuri cumplite, căci nu murea deîndată. Îşi primiseră pedeapsa mulţi oameni de prin sate şi din scursura tîrgurilor, prinşi fie cu mîna în chimirul altuia, fie înşelînd la socoteală, fie cerşind mila gospodarului de treabă.

Însă boierii erau îngroziţi că, într’o bună zi, orbit de furie, domnitorul ar putea da porunci necruţătoare chiar şi împotriva lor dacă ceva nu i’ar fi fost pe plac; mai ales un anume boier Aldea se temea de privirea domnitorului; ocolea ospeţele date la curtea domnească, şi la sfatul ţării şedea mereu în colţul cel mai întunecat al sălii.

Se ţinea de vinovat căci trimisese plîngere către Poartă că marilor boieri nu li’e pe plac domnitorul şi îl vor pe Dan de voievod. Dacă ar fi bănuit că scrisoarea ajunsese nu în mîinile sultanului, ci ale marelui vizir, cu care Vlad copilărise pe cînd era ostatec la Poartă, şi că acum voievodul avea ştiinţă de trădarea lui, n’ar mai fi călcat pe la curtea domnească, ci ar fi apucat calea pribegiei.

Marele boier Aldea aştepta însă răspuns de la Constantinopol, dar tremura sufletul în el ca nu cumva mînia domnească să cadă asupra lui. Îi era teamă de privirea iscoditoare a lui Vodă, acea privire pe sub sprîncenele împreunate care’i făcuse pe mulţi să se recunoască vinovaţi.

În zi de duminică, înconjurat de boierii de seamă ai ţării, Vlad Voievod i’a primit pe solii neguţătorilor din Lemberg şi apoi i’a chemat pe toţi la ospăţ. A poruncit slugilor să’i îndestuleze pe meseni, ba el însuşi a mîncat cu poftă din toate cele bunătăţi. Masa fusese aşezată în curtea palatului şi unde se vedeau pe ziduri atîrnând cadavrele celor traşi în ţeapă cu o zi înainte din porunca voievodului.

În timpul ospăţului mesenii încercau să nu’şi ridice privirile într’acolo şi cu greu înghiţeau bucatele în mirosul de stîrv, dar Vlad Voievod parcă nu observa nici cadavrele înţepenite, şi nici privirile furişe ale celor din jur. Boier Aldea era şi el la ospăţ, dar nu a putut pune nimic în gură; cînd s’au adus fripturile pe platouri mari, Aldea şi’a astupat pe furiş nasul, nemaisuportînd mirosul greu şi înecăcios.

Voievodul văzu cum întorsese acesta capul a lehamite într’o parte şi l’a întrebat:

– De ce faci asta?

– Luminate stăpîne, stîrvurile astea duhnesc din cale-afară de puternic şi toată duhoarea coboară în jos venind încoace, spre mesele de ospăţ.

Lui Vlad Ţepeş i’au lucit ochii a mînie; întorcîndu’se către slujitorii săi le făcu semn cu capul:

– Ei, slujitori! Urcaţi’l pe vel boier Aldea colo sus de’l puneţi în ţeapa cea mai înaltă, că acolo putoarea nu’l va ajunge, dar nici pe noi trădarea lui nu ne va atinge. Mai veninoasă este trădarea, şi pute mai urît ca orice hoit. Pe tine nimeni nu te’a silit să mă trădezi, ori neamul şi ţara să ţi le vinzi. Noi am suportat mirosul trădării; în ţeapă, boier Aldea, îl vei simţi mai tare decît mirosul de stîrv – căci, deşi este mai greu, tot cu tine îl vei purta.

Porunca aspră a fost adusă la îndeplinire. Iar ospăţul nu conteni… Nimeni nu îndrăznea să ridice ochii spre ţepele de pe ziduri, dar nici să lase bucate pe masă… Către asfinţitul soarelui pocalele cu vin roşu ca sîngele se goleau tot mai des, însă nicicum nu se pornea veselia.

Dan Falcan spune că ”din documentele istorice rezultă că îi cam făceau plăcere execuţiile”, iar actele de sadism nu lipsesc din acţiunile lui Vlad Ţepeş. De pildă, una dintre legende spune că la un moment dat, domnitorul i’a strâns pe toţi săracii şi le’a dat o masă copioasă şi i’a întrebat ce îşi doresc ei cel mai mult: să aibă bani, să aibă ce mînca şi le’a promis că le va îndeplini această dorinţă a lor, dar, într’un final, le’a dat foc.

Se scurseră aproape patru ani sub domnia lui Vlad Ţepeş Voievod şi treburile ţării intraseră pe făgaşul bun: mai puţine hoţii, drumurile mai sigure, dările încasate la timp, ogoarele lucrate de la un capăt la celălalt.

Uliţele tîrgurilor erau mai curate, iar oamenii nu mai căutau din te-miri-ce pricină şi ocară, că le era frică să nu ajungă sfada la urechile domnitorului.

Însă, în zi de sărbătoare se iveau ca din pămînt tot felul de cerşetori care se ţineau ca scaiul după gospodarul cinstit, pînă cînd acesta le zvîrlea un bănuţ.

Mulţi dintre cerşetori erau şchiopi sau ciungi, dar şi mai mulţi se prefăceau schilozi sau că suferă de vreo meteahnă care le sucise mîna, ori degetele, sau gîtul; neputincioşi din cei mai urîţi la vedere se tîrau pe lîngă pragul bisericilor cerînd de pomană…

Unele fapte din domnia lui Vlad Ţepeş le aflăm din documente vrednice, oarecum, de crezare; altele însă, din multele povestiri ce au apărut după domnia lui. Iar din aceste povestiri, unele par a avea un grăunte de adevăr, altele însă par a fi născocite de imaginaţia înspăimîntată, sau duşmănoasă, sau năstruşnică, sau chiar fantastică a unor contemporani.

Una dintre aceste povestiri ne spune cum a curăţat el ţara de hoţi, de cerşetori, de trîntori, de bolnavi şi de bătrîni, care nu foloseau ţării cu nimic, ba, zicea el, mîncau degeaba pîinea altora.

Şi iată că Ţepeş Vodă a prins să se intereseze de toţi aceşti amărîţi ai vieţii şi bătuţi de soartă – cum ziceau ei.

A trimis poruncă pînă în cel mai depărtat colţ de ţară să vină la el cine e bătrîn, bolnav, orb, şchiop, sărac de minte. I’a chemat şi pe vagabonzii ceia ce băteau uliţele fără nici un rost, de s’a adunat la un loc mulţime de norod.

Vlad Vodă le’a trimis vorbă că are pentru toţi de lucru pe lîngă curtea domnească şi fiecare să meargă să’şi aleagă unde ar vrea să muncească dînd o mînă de ajutor. Care n’o găsi ceva pe potrivă nu va fi izgonit, însă bine ar fi pentru el să’şi aibă colţişorul său în care să’şi dobîndească cele de trebuinţă.

S’au împrăştiat toţi prin dughenele meşteşugarilor, pe la grajduri şi prin bucătării, şi s’au apucat de treabă cum îi ţineau puterile. Din poruncă domnească seara li s’a pregătit un ospăţ îmbelşugat. A doua zi, cei mai mulţi dintre ei s’au dus la trebile lor, dar încă mulţi au rămas locului fără a mai face ceva…

Înainte de ora prînzului a venit la ei un om de’al domnitorului şi i’a chemat iar la ospăţ, să bea şi să mănînce pe săturate. Cei care se apucaseră de treabă erau la lucru; aşa că de pomana din partea lui Vodă au avut parte doar leneşii şi nevolnicii.

Cînd veselia era în toi şi se întreceau unul pe altul în a lăuda pe binefăcător, însuşi domnitorul a intrat în casa unde se chefuia.

I’a văzut pe toţi mulţumiţi – aproape că uitaseră de mizeria în care trăiau – şi le’a spus:

– Voi nu v’aţi găsit nicăieri locul?

Iar gloata de nevolnici şi tîlhari s’a îngrămădit în jurul lui strigînd:

– Aici ne e locul, Măria Ta!

Glasuri răzleţe vroiau să se facă auzite:

– De multe avem trebuinţă; dacă Măria Ta o să dai cum te’o lumina cel de sus, mare mulţumire o să ai. Fă, Măria Ta, cum te învaţă inima şi cugetul tău bun, după cum ne’ai ospătat.

Slugile domnesti încercară să facă linişte între mesenii deja puşi pe veselie şi şagă, şi Vlad Ţepeş a adăugat:

– Cum v’aş putea eu ajuta să nu mai aveţi nici un fel de griji, să nu mai suferiţi, voi, ce cunoaşteţi şi foamea, şi frigul, şi batjocura, dacă voi înşivă nu vă ajutaţi? Vreţi să nu mai aveţi nevoie de mila nimănui?

Toţi au strigat:

– Vrem, stăpînul nostru! – căci îl credeau cu inimă largă şi mînă darnică, de se aşteptau acum să primească toate cele lucruri pe care le pofteau.

A ieşit Vlad Voievod din casa în care ospăţul continua şi unde mesenii întrezăreau deja prin aburii vinului tihna şi plăcerile promise.

I’a adunat pe toţi într’o casă mare, unde întinsese mese încărcate cu bunătăţi. Zicea că voia să fie şi ei sătui şi fericiţi barem o dată. Şi, după ce i’a ospătat cu mîncăruri de i’a săturat şi cu băuturi de i’a ameţit, a pus de s’au zăvorât uşile toate, a poruncit slugilor să închidă uşile pe din afară şi să dea foc casei; şi a dat foc la casă din patru părţi, toţi care au fost înăuntru au ars; fumul gros îneca vaietele şi gemetele.

Şi nu’i păsa lui vodă de strigătele şi urletele celor ce ardeau de vii. Zicea că le făcea un bine, că nu vor mai avea de pătimit în această viaţă, ci vor fi mai fericiţi pe lumea cealaltă.

La chindie s’au întors cei ce dăduseră o mînă de ajutor la trebile curţii domneşti şi s’au mirat că numărul mesenilor era mai mic; au mîncat în grabă şi au adormit osteniţi de zorul zilei, fără să ştie că doar aşa au scăpat cu viaţă.

Vlad Ţepeş a adunat sfatul şi înaintea tuturor boierilor a spus:

– Celor ce au pierit în flăcări eu le’am vrut binele; cînd i’am chemat pe toţi la curte am vrut să fie slobozi de grija zilei de mîine; cei care au înţeles cum am făcut s’au apucat de treabă. Alţii însă numai ziceau că le era greu să fie povară şi pe aceia i’am ajutat să nu mai aibă nimic de făcut.

Neobosit gospodar în trebile interne ale ţării, Vlad Ţepeş a hotărît de la bun început să facă rînduială în toate cele cîte erau strîmbe în Ţara Românească. A fost neiertător cu cei ce ţeseau minciuni şi intrigi; ura tot atît de mult hoţia şi lenea, căci una se trăgea din cealaltă, şi – este ştiut că lenea’i un vierme ce suge vlaga faptelor bune.

Aşa că, pentru leneşi oricînd mai erau ţepuşe în care să fie înălţaţi…

O altă legendă evocată de şeful secţiei de Istorie a Muzeului Municipiului Bucureşti este ”legată de faptul că plimbîndu’se prin Ţara Rumînească, l’a văzut pe un ţăran cu cămaşa ruptă şi l’a întrebat dacă are nevastă şi el a răspuns că are. Apoi, l’a întrebat, dacă a cules recolta de in, iar ţăranul a spus că a cules. Apoi, a intrat în casa omului şi a văzut că avea o nevastă tânără, frumoasă şi a întrebat’o de ce nu i’a făcut soţului ei o cămaşă frumoasă, din in, şi la sfârşit a dat ordin să i se taie mâinile femeii, pentru lenevie”.

Într’o zi Vlad Voievod a văzut în mulţimea de oameni ce se adunaseră la tîrg un sărman cu cămaşa ruptă în spate. A dat poruncă oştenilor să fie adus omul la palat. Aceştia l’au luat pe sus şi de îndată ce au ajuns la curte l’au şi înfăţişat domnitorului şi Sfatului boierilor.

Acolo Vlad Vodă l’a chemat să’l vadă mai de-aproape; nu l’a întrebat nici de unde este de loc, nici de ce este aşa de sărac, ci numai dacă are sau nu nevastă. Bietul om a răspuns dintr’o suflare:

– Am, Măria Ta.

– Atunci du’mă acasă la tine să o văd!

Au mers cu toţii pînă în satul apropiat şi au intrat în casa nici prea arătoasă, nici prea sărăcăcioasă a omului cu pricina. Le’a ieşit în întîmpinare o femeie voinică şi sănătoasă – pasă’mi’te era nevasta. S’a întors Vlad Voievod către bărbat:

– Ia spune, în anul ăsta aţi semănat in?

– Avem in din belşug, Măria Ta, – a prins omul curaj, arătîndu’i inul cules.

S’a întunecat la faţă domnitorul – aşa de mult i se apropiaseră sprîncenele în încruntare; a spus către femeie:

– De ce eşti leneşă faţă de bărbatul tău? Datoria lui este să are, să semene şi să culeagă ca să te hrănească, iar tu trebuie să’i faci bărbatului tău îmbrăcăminte frumoasă, care să fie totdeauna curată. Însă se vede treaba că nici cămaşă nu vrei să’i coşi, deşi eşti sănătoasă şi voinică. Înseamnă că tu eşti vinovată că umblă şi neîngrijit şi cu haine rupte pe el. Dacă bărbatul tău nu ar fi semănat in, atunci pe el l’aş fi găsit vinovat de starea în care este.

Judecata a fost dreaptă şi aspră: voievodul a poruncit să fie tăiate mîinile femeii cu securea, ca să se vadă cum sunt pedepsite femeile care degeaba au mâini, dacă nu sunt şi harnice.

Despre Ţepeş Vodă, fiul lui Dracula, s’a dus vestea peste secole de felul cum ştia să împartă dreptatea, încît poporul asuprit alerga ca la un părinte şi aştepta judecata lui.
Şi nu era pricină cît de grea şi de încurcată pe care domnitorul să n’o dezlege şi să nu pedepsească pe răufăcători.

Îi luaseră frica toţi cei care se simţeau cu musca pe căciulă, şi decît să se afle în faţa lui la judecată, mai bine intrau de’a dreptul în pămînt.
Adesea la scaunul domnesc erau înfăţişate pricini foarte grele şi încurcate.

VLAD ȚEPEȘ în ipostaza lui Pilat din Pont – Cripto-portret de Meister der Tafeln von Velenje (cca 1462-1465), tempera pe lemn. Actualmente lucrarea se află la Narodna Galerja din Ljubljana

Iată cum judeca aceste pricini Vlad Ţepeş

Într’una din zilele lui iulie ale anului l460, veniră dinaintea lui Vodă doi oameni cu totul diferiţi: un boier gras şi rumen la faţă, cu straie strălucitoare, şi un ţăran numai pielea şi osul şi în nişte zdrenţe care abia se mai ţineau pe el.

Ţăranul căuta sprijin la domnul ţării, punîndu’şi ultima speranţă în dreptatea lui Ţepeş.
Venise să spună că avusese şi el petecul lui de pămînt, dar boierul i’l răpise, de’l lăsase sărac lipit.

Boierul, dimpotrivă, zicea că ţăranul minte şi că pămîntul tot cît îl avea el era moştenire din tată’n fiu de la străbunicii săi.

După ce terminară ce aveau de spus, cei doi aşteptară. În sală, ca întotdeauna, se lăsă o tăcere grea, timp în care domnitorul cumpănea dreptatea.

Şi nu trebuiră să aştepte prea mult.

– Ai putea să’mi arăţi hrisoavele de stăpînire asupra pămîntului cu păţania ?

– Nu pot, mărite doamne, spuse şiret boierul. Că primul meu conac a ars, şi odată cu el au dispărut şi dovezile.

– Dar tu, ţărane, ai vreun asemenea hrisov ?

– N’am, vai de zilele mele, că mi l’a luat boierul odată cu pămîntul.

– Atunci, spuse Ţepeş, trebuie să mergem la faţa locului să vedem cum stă treaba.

– Să mergem, se grăbi să zică boierul.

În curînd ajunseră acolo. Ţepeş îl întrebă pe ţăran:

– Care zici că a fost pămîntul tău ?

– Acesta, mărite doamne, spuse ţăranul. Şi îi arătă cu mîna un petic de pămînt sărăcăcios, care se întindea spre pădure.

– Boierule, întrebă iar voievodul. Tu tot o mai ţii că e pămîntul tău ?

– Pot să şi jur, doamne, că e al meu din moşi strămoşi şi că ţăranul minte.

Ţepeş se întoarse atunci către un căpitan cu care stătuse de vorba în taină cînd se aflau pe drum:

– Spune’mi, acesta este locul de care mi-ai grăit ?

– Întocmai, mărite.

– Prea bine, zise Ţepeş. Boierule, precum se vede, ai dreptate. Pămîntul e al tău, şi nu al ţăranului. Poţi să ţi’l iei în stăpânire.

– Îţi mulţumesc pentru dreptatea pe care mi-ai făcut-o ! se ploconi boierul.

– Numai că nu am terminat, îl întrerupse vodă. Pentru pămîntul ăsta pe care’l ai va trebui să mori, boierule.

– Să mor ? ! Dar pentru ce, mărite ?

– Pentru că el ascunde o comoară. Sunt bani de aur furaţi din vistieria ţării, încă din timpul cînd domnea tatăl meu, Dracula. Acest bătrîn căpitan a recunoscut locul unde i’a îngropat hoţul. Este locul acesta al tău. Deci tu, fiind stăpînul, eşti totodată şi hoţul !

La auzul acestor cuvinte, boierul căzu în genunchi şi începu să se roage :

– Iartă’mă, mărite, dar nu sunt vinovat. Locul acesta nu este al meu, ci al ţăranului. Ţăranul va trebui să piară, că el este cu siguranţă hoţul !

– Ba tu vei pieri, boierule. Şi nu pentru că ai fi furat vreo comoară şi ai fi ascuns’o aici. Aceasta a fost o născocire a mea, ci pentru că ai furat pămîntul ţăranului, aşa cum ai recunoscut, de spaimă. Şi Ţepeş porunci ca boierul să fie tras în ţeapa dreptăţii sale, iar bietul ţăran să’şi ia înapoi peticul de pămînt care i se furase.

Vlad Țepeș într’un tablou reprezentînd patimile lui Isus (detaliu, 1460), Biserica Maria am Gestade, Viena, Austria.

Veni apoi rîndul unui tîrgoveţ şi unui ţăran. După straie, tîrgoveţul se vedea cît de colo că este înstărit. Îi mersese strună cu negoţul şi faţa îi era rotofeie şi plină de viaţă.

Alături de el, dar ţinându’se puţin mai în spate un biet ţăran, în straie sărăcăcioase. Cel cu plîngerea era tîrgoveţul. Zicea că împrumutase ţăranului un galben şi că acesta nu i’a dat înapoi datoria. Vorbind, tîrgoveţul îşi tot arunca privirea semeaţă şi răutăcioasa spre ţăranul care tremura ca varga de spaimă.

Ţepeş, aşa cum îi era felul, îl ascultă pe tîrgoveţ cu răbdare. Apoi îl privi stăruitor, ca şi cum voia să’i pătrundă în gînduri. Îşi schimbă după un timp privirea spre ţăran, cercetîndu’l de asemeni îndelung, după care îl întrebă:

– Este adevărat că târgoveţul acesta ţi’a dat un galben cu împrumut ?

– Da, este prea adevărat, răspunse ţăranul.

– …şi că pînă acum nu i l’ai înapoiat ?

– Ba, asta nu mai e aşa, mărite.

– Atunci povesteşte aici cum a fost.

– Sunt nevoiaş, măria ta. Am muiere şi şapte prunci. Opt guri de hrănit, că p’a mea nici n’o mai pun. Ni s’a terminat merindea şi am cerut de la dumnealui un galben ca să pot s’o mai scot la cap. Dar dîndu’mi el galbenul, nu mi’a spus nimic alt decît să i’l înapoiez cînd oi avea. Eu am ajuns de’am scuturat oleacă necazul, şi i’am şi dat galbenul. Dar dumnealui de colo:

”Ce crezi, ţărane, că ai scăpat cu ăsta ? Şi sămînţa dac’o semeni în pămînt, din una rodesc multe. Aşa şi galbenul meu. Se cere înzecit. Cum ai dat unul, mai dai încă nouă, şi gata !”

– Iar eu, iaca, mărite, nu pot. Mi’a fost foarte greu să’i înapoiez şi datoria adevărată şi curată, darmite ce’mi cere acu’ dumnealui.

După ce l’a lăsat pe ţăran să termine tot ce avea de spus, Ţepeş se’ntoarse iar spre tîrgoveţ.

– Auzi ce zice ţăranul, că ţi’a plătit datoria, I’adevărat, sau nu ?

– Nu, nu’i adevărat, mărite. E drept că mi’a înapoiat galbenul, dar trebuie să’mi mai dea încă nouă. Altfel ce interes aş fi avut să’l împrumut ?

– Şi crezi ca asta e drept, şi c’o să poată să’ţi plătească ? Uşor de zis, greu de făcut…

– E dreptul meu. Uşor, greu, asta e. Cum a plătit unu’, plăteşte şi noua, o ţine tîrgoveţul pe’a lui.

– Dacă’i pe’aşa, să facem o’ncercare…

Şi zicând acestea, ieşiră în curte. Acolo era o grămada de bolovani. Ţepeş porunci tîrgoveţului:

– Ridică unul din bolovani: acela;

Tîrgoveţul, care era destul de puternic, sălta un bolovan în sus şi’l ţinu puţin în braţe. Apoi îi dădu drumul în grămadă:

– E destul de greu, mărite.

– Aşa i’a fost şi ţăranului cînd ţi’a înapoiat galbenul, destul de greu. Dar a reuşit !… Acum să vedem mai departe.

– Ce sa vedem, mărite ?

– Cît îi e de greu ţăranului să’ţi dea nouă galbeni. Ridică din nou bolovanul.
Tîrgoveţul îl ridică.

– Mai ridică unul !

Tîrgoveţul se opinti şi reuşi sa mai urnească unul, însă în clipa următoare îi scăpă pe amîndoi din mână.

– Nu aşa, tîrgoveţule. Vreau să ţii în braţele tale nouă bolovani dintr’o dată !

– Dar asta nu se poate, mărite. Sunt atât de grei, că niciodată n’am să’i pot ţine pe toţi.

– Vezi, târgoveţule, la fel de grei sunt pentru ţăran cei nouă galbeni, cît pentru tine nouă bolovani. Cum n’ai putut tu, nu’i drept să’i ceri să poată el!

Tîrgoveţul nu mai zise nimic. În schimb, Ţepeş dădu porunca; tîrgoveţul să fie biciuit pentru lăcomia lui, iar ţăranul sa plece liniştit acasă, pentru că şi’a plătit cinstit datoria.
Pînă în seară Ţepeş mai judecă şi alte pricini. Cînd sfîrşi, faţa îi era luminată de un zîmbet lăuntric, de bucuria dreptăţii pe care o făcuse.

”Pot să mă duc să mă culc liniştit”, îşi zise.

Vlad Ţepes a fost o personalitate istorică ieşită din comun şi în acelaşi timp enigmatică, figura sa atrăgînd atenţia cronicarilor străini încă din timpul vieţii şi fiind ilustrată în numeroase legende.

Cele mai multe, în număr de treizeci şi cinci, sunt legendele germane, tipărite în 1462, în general ostile şi tendenţioase, conţinînd multe neadevăruri, legende care au condus la crearea în cele din urmă a unui mit al lui Dracula, exploatat literar şi apoi cinematografic pînă în zilele noastre.

Legendele slave, nouăsprezece ”anecdote”, înfăţişează un domnitor justiţiar, pedepsind pe oricine încalcă legea sau nu’i respectă autoritatea:

– unor soli turci care nu’şi descoperă capul în divanul domnesc le bate turbanele în cap folosind cuie, motivînd că întăreşte astfel un obicei existent la turci, dar care nu poate fi tolerat în Ţara Rumînească;

– alungă turcii veniţi într’o invazie, iar pe ostaşii proprii care fugiseră din luptă şi aveau răni pe spate îi omoară, prin tragere în ţeapă;

– pune o cupă de aur pentru băut apă lîngă un izvor folosit de toţi, dar nimeni nu îndrăzneşte să o fure;

– văzînd iscusinţa lui Ţepeş în luptă, sultanul îi propune să’l ia în slujba sa, dar voievodul rumîn foloseste ocazia pentru a prăda imperiul, întrebîndu’l apoi dacă nu vrea să’i repete slujba;

– un servitor care se plîngea de cadavrele din ţepile lui Vlad că miros urît este înfipt într’o ţeapă înaltă pentru a avea aer;

– solii nepricepuţi sunt pedepsiţi în momentul cînd nu ştiu să răspundă corect, iar răspunsul dat stăpînilor este că trebuia să trimita alţi oameni, mai învăţaţi.

Vlad Ţepeş, un tiran

Istoricii care au luat contact cu izvoarele documentare din perioada lui Vlad Ţepeş spun, însă, că domnitorul era perceput mai degrabă ca un tiran.

Mariana Gheorghe, istoric ploieştean:

”Personalitatea lui Vlad Ţepeş în istorie este foarte cunoscută, atît de istorici cît şi de popor. Poporul a luat contact cu personalitatea domnitorului mai ales după anii 1990, cînd în România s’a făcut simţită nevoia de justiţie, de dreptate, de cinste, de demnitate. Şi Vlad Ţepeş a fost invocat ca un astfel de justiţiar, un om care ar fi adus dreptatea. În egală măsură, sursele contemporane lui Vlad Ţepeş, şi mă refer la cele de secol XV, nu îl privesc întotdeauna cu ochi buni, ba din contră, sunt momente în care este denigrat, este acuzat de o domnie autoritară şi lucrul acesta se pare că i’a adus şi sfârşitul, în decembrie 1476.”

Domnitor în trei rînduri al Ţării Româneşti, Vlad Ţepeş a fost asasinat la sfîrşitul lunii decembrie 1476.

Corpul său a fost decapitat şi capul trimis sultanului, care l’a aşezat într’o ţeapă, ca dovadă a triumfului asupra lui Vlad Ţepeş.

Miturile în istorie, o raportare a poporului la conducători

Istoricul Mariana Gheorghe crede că rumînii nu au mai multe mituri decît alte naţiuni, iar izvorul unor ”minciuni”, a unor exagerări din anumite perioade istorice, cu excepţia perioadei comunismului, cînd a fost cultivat în mod exacerbat cultul personalităţii, este chiar poporul, care are nevoie de eroi.

Glorificarea vine din nevoia de poezie

Mariana Gheorghe:

”Aşa cum am reuşit să înţeleg lucrurile pînă la ora aceasta, istoria scoate în faţă doar adevărul istoric. Mai devreme sau mai târziu, acest adevăr iese la lumină, şi el se bazează pe fapte, pe documente, pe realităţi trăite. În egală măsură, sursele pe care istoricii le citează, le studiază, le analizează pot fi cu o notă de subiectivism mai mare sau cu o notă ceva mai personal trăită şi de aici să apară ceea ce numim ”mitul în istorie”. Adică glorificarea faptelor de vitejie, de măreţie, de putere pe care un conducător sau un personaj istoric le demonstrează la un moment dat. Eroii şi’i creează fiecare popor, îi ridică sau îi coboară de pe piedestal în funcţie de trăirile poporului şi de cum se simte el raportat la acel conducător. Nu cred că, în istoria Rumîniei, sunt multe sau mai puţine mituri decît în istoria altor popoare. Pînă la urmă, trebuie să ne apreciem conducătorii, trebuie să ne apreciem luptele, trecutul. Şi pentru că nu mai putem să’l reîntoarcem, să îl analizăm aşa cum a fost, trebuie să’i recunoaştem partea bună şi partea rea. Partea de exagerare ţine şi ea un pic de partea de poezie. În secolul XIX, de exemplu, romanticii considerau că patriostismul şi iubirea faţă de ţară, glorificarea faptelor de vitejie ale strămoşilor erau necesare pentru a le aduce elanul în luptă, entuziasmul pentru a obţine unitate, independenţă sau ceea ce îşi doreau ei la momentul respectiv. Fiecare dintre noi se raportează la un model. Şi mai degrabă aş aprecia un model din istorie decît unul din societatea contemporană pentru că trecutul ne învaţă, dacă îl cunoaştem, cum să evităm greşelile, cum să nu mai repetăm acele greşeli. Dacă îl cunoaştem.”

Vlad Ţepeş ucidea din plăcere sau din raţiuni de stat?

Vorbind despre modul în care personajul istoric Vlad Ţepeş a ajuns să fie cunoscut ca fiind Dracula, personajul din romanul omonim al lui Bram Stocker, istoricul Dan Falcan a explicat că ”el, practic, în secolul al XV-lea, a fost victima, a ceea ce numim în termeni moderni, un linşaj mediatic”.

Această imagine a lui Vlad Ţepeş apare mai ales în ”cronicile săseşti redactate după 1462, la Sibiu şi Braşov care l’au înfăţişat ca pe un personaj sanguinard, violent” a mai spus Dan Falcan.

Pe de altă parte, ”cronica slavonă pune accentul pe faptul că toate acţiunile lui Vlad Ţepeş aveau o anumită raţiune şi anume cea de stat. El nu făcea aceste acte de cruzime, nu proceda la execuţii în masă în primul rînd de dragul de a vedea sînge şi pentru a fi satisfăcut sadismul său, ci pentru că prin aceste măsuri dure şi aspre, vedea un mijloc de a pune capăt corupţiei endemice existentă atunci ca şi întotdeauna din Ţara Rumînească, dezbinării, haosului care domnea atunci”.

Din toate poveştile ţesute în jurul lui Vlad Ţepeş reiese şi un anumit cinism în abordarea lui. De exemplu, mai spune istoricul Dan Falcan, ”cînd vine solia turcă şi rămîne cu turbanul în cap, Vlad Ţepeş spune:

– Dar sunteţi în faţa unui mare stăpînitor, nu vă daţi turbanele jos?

Iar solia turcă răspunde:

– Aşa este obiceiul la noi, să ne păstrăm turbanele în cap.

Theodor Aman, Vlad Ţepeş şi solii turci, Ulei pe pânză

Atunci Vlad Ţepeş spune:

– Bun, atunci să întărim acest obicei» şi dă ordin să li se bată cuie în cap, cu turban cu tot, ca să le fixeze turbanele.

Domiciliu obligatoriu la Buda – 12 ani

Vlad Ţepeş a avut, timp de 12 ani, domiciliu obligatoriu la Budapesta, în casa de oaspeţi a lui Matei Corvin, dar faptele sale de acolo au rămas învăluite în legendă.

”Se spune că nu prea făcea nimic, era domiciliu obligatoriu, avea zăbrele. Omora şoareci, gaze, dădea ordin să i se cumpere păsări de la piaţă pe care le omora în chinuri”, aceste fapte le relatează cronicile săseşti ”probabil pentru a ni se contura portretul uni individ patologic stricat la minte”, iar ”în lipsa exercitării unei autorităţi efective care să îi permită să omoare oameni din raţiuni de stat, se mulţumea şi să omoare tot soiul de animale”.

Dan Falcan a mai povestit că, tot pe vremea cînd se afla în Ungaria, ”un răufăcător din capitala Ungariei şi’ar fi găsit refugiu la el în casă, fiind urmărit de către poliţia locală.

În momentul în care poliţia a vrut să intre la el în casă, Vlad Ţepeş s’a opus şi chiar l’a omorît pe cel care vroia să îl prindă pe răufăcător. Cazul a ajuns înainte regelui Ungariei, Matei Corvin, care l’a întrebat de ce a făcut acest lucru. Iar, el a răspuns că domiciliul unui mare stăpînitor este inviolabil şi garda ar fi trebuit să ştie că nu se intră aşa la el, ar fi trebuit să i se ceară aprobare, dar intrînd fără voia lui l’a omorît”.

Acte de bunătate gratuită la Ţepeş nu prea există

Actele de bunătate ale lui Vlad Ţepeş pot fi interpretate mai degrabă ca acte de dreptate, susţine Dan Falcan, care a exemplificat în acest sens cu întîmplarea celor doi călugări ”care văd pădurea de ţepe, iar Ţepeş îi întreabă ce părere au. Unul îi spune că e un semn de răutate, nu se face aşa unor oameni, iar celălalt călugăr îi spune că «e un semn de autoritate domnească, la urma urmei tu eşti stăpînul ţării şi dacă ai făcut acest gest, ai avut raţiunile tale».

Evident, pe primul îl execută, iar pe celălalt îl miluieşte cu o sumă mare de bani ”în sensul în care unul a ştiut să vorbească cu un domnitor”.

Vlad Ţepeş, Prima victimă a unei campanii de presă

Ca o culme a ironiei cu care istoria ne’a lovit pe noi rumînii de nenumărate ori, avem surpriza să descoperim că personalitatea celui mai faimos voievod de’al nostru pe plan mondial a căzut victima unei campanii continue de denigrare din partea presei apusene.

De la cronicile și gravurile mincinoase ale sașilor și șvabilor din Transilvania, trecînd prin romanul lui Bram Stoker și poposind în preajma industriei Dracula din prezent, omenirea nu cunoaște încă personalitatea abisală a singurului lider militar care l’a îngrozit vreodată, la propriu, pe cuceritorul Constatinopolului.

Pentru a’l cunoaște mai bine pe cel care prin groază și teroare a reușit să mențină Valahia în afara ghearei lacome a Imperiului Otoman, merită zăbovit puțin asupra distinsei sale origini. Rareori marile personalități ale Istoriei au fost la rîndul lor descendenții unor alți mari oameni.

În cazul voievodului care i’a îngrozit atît pe creștini cît mai ales pe musulmani, soarta i’a hărăzit să aibă parte de un bunic legendar și de un tată să’i zicem, ”plin de imaginație”.

Frescă descoperită de curînd în casa prezentată mai jos, în care s’a născut Țepeș

Vlad al II-lea Dracul era fiul natural al lui Mircea cel Batrîn și vlăstar al marii familii a Basarabilor. Vlad Dracul, tatăl lui Vlad Țepes, a avut la rîndul său o personalitate complexă care, din nefericire, nu a beneficiat de studii amănunțite din partea istoricilor.

Cu toate că era recunoscut drept urmaș legitim al marelui Mircea, avînd așadar dreptul nativ de domnie, tatăl lui Țepeș s’a remarcat în primul rînd ca un luptator și cavaler dedicat campaniilor anti-otomane ale vremii. Datorită urii și intrigilor clanurilor boierești, este nevoit să’și părăseasca tronul și să caute adăpost în Transilvania.

Acolo a trăit intre anii 1428-1436, beneficiind astfel de protecția Impăratului Sigismund de Luxemburg. Tatăl temutului Țepeș era o cunostință mai veche de’a regelui, deoarece încă din tinerețe s’a facut remarcat datorită curajului și îndemînării în luptă.

Pe baza acestor două calități prețuite, fiul lui Mircea cel Bătrîn a fost invitat să intre în rîndurile Cavalerilor Ordinului Dragonului (Ordinis Draconis). Gruparea în sine era una deosebit de exclusivistă și secretă, scopul său principal fiind acela de apărare a catolicismului alături de alungarea turcilor din Europa.

Blazonul ordinului înfățișa un dragon al cărui trup forma un cerc, fiara încolăcindu’și astfel coada în jurul gîtului. Simbolul în sine este unul mult mai vechi decît creștinismul, în accepțiunea Europei păgîne, acest animal fantastic era consacrat zeiței Atena, semnificînd ideea că rațiunea și înțelepciunea nu dorm niciodată, atente fiind la apariția Celui Rău…

Ordinul Dragonului (în latină Societas Draconistrarum), un ordin cavaleresc cruciat sub obedienţă religioasă creat de împăratul Sigismund de Luxemburg în 1408, în principal pentru a proteja creştinătatea de ameninţarea otomană.

Printre membrii acestui ordin cavaleresc s’a numărat şi Vlad al II-lea Dracul (Vlad Ţepeş), înnobilat în 1431 la Nürnberg de către Sigismund de Luxemburg, fiul lui Carol al IV-lea, de etnie cehă.

La 12 Decembrie 1408 este instituit în numele lui Isus Cristos, Ordinul cavaleresc al Dragonului care numără în Primul cerc un număr fix de 24 de cavaleri. În momentul morţii unui cavaler din primul cerc, rangul lui este înlocuit de un altul. Al doilea cerc nu are un număr precizat de cavaleri.

Întreaga suprafaţă geografică a regatului Ungariei va fi împărţită în ”cercuri” de apărare asemănătoare imaginii heraldice a Dragonului ce îşi buclează coada în jurul gîtului, aidoma unui cerc, Banatul, Severinul și Țara Rumînească făcînd parte din primul cerc de apărare, adică cel mai expus atacurilor.

În momentul în care Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei şi viitor împărat romano-german, şi soţia sa Barbara de Cilli (Celje) au înfiinţat Ordinul Dragonului, unul dintre cele mai faimoase ordine cavalereşti europene, puţină lume îşi imagina, probabil, că simbolistica acestuia va supravieţui timp de mai bine de două secole în îndepărtata Transilvanie, ajungînd, în împrejurări încă insuficient clarificate, să fie asociată, din punct de vedere simbolic, puterii politice exercitate de către conducătorii acestei provincii.

Transmiterea acestui simbol pînă în cea mai răsăriteană dintre provinciile regatului îşi poate găsi în sine explicaţia în împrejurările constituirii ordinului, care a fost deschis, de la bun început, demnitarilor regali deţinători de funcţii în Transilvania.

Astfel, printre nobilii fondatori sunt amintiţi Nicolae (Miklós) Csáki, voievod al Transilvaniei între 1402-1403 şi 1415-1426), care va fi urmat în funcţie de fiul său Ladislau (1426-1437); Ioan (János) Tamási, voievod în funcţie în timpul constituirii ordinului (între 1403-1409); Stibor Stiborici (voievod între 1409-1414, după ce fusese anterior între 1394-1401). De asemenea, dintre membrii fondatori ai ordinului făcea parte şi Mihail Nádasdi, comitele secuilor.

Este foarte plauzibil, prin urmare, ca demnitatea de voievod al Transilvaniei să fi fost asociată în această perioadă cu deţinerea statutului de membru al ordinului regal condus de Sigismund de Luxemburg.

Ordinul Dragonului pare să fi fost privit de iniţiatorii săi ca un continuator al vechiului Ordin al Sfîntului Gheorghe (Societas militae Sancti Georgii), fondat de Carol Robert de Anjou în anul 1326.

Componenţa acestui prim ordin regal poate fi reconstituită doar ipotetic, în absenţa unui act de constituire sau a unor documente care să o confirme. Cu siguranţă, printre membrii săi se numărau apropiaţii regelui, a căror credinţă fusese verificată în timpul războaielor civile care marcaseră prima parte a domniei sale.

Voievodul Transilvaniei din această epocă, Toma Szécsényi, era, foarte probabil, unul dintre aceştia, şi trebuie să remarcăm aici faptul că unul dintre descendenţii acestuia, Simon, se va număra printre mebrii fondatori ai Ordinului Dragonului. Originea reală a ordinului rămîne, aşadar, controversată.

Nu mai puţin enigmatică este, însă, simbolistica sa. În actul de fondare al Ordinului, emblema sa este descrisă în felul următor:

”Alegem şi suntem de acord să purtăm, ca membri ai societăţii, însemnul sau efigia dragonului încolăcit în forma unui cerc, cu coada sa încolăcită în jurul gîtului.”

Acest dragon urma să poarte, de asemenea, pe spinare crucea roşie a Sfîntului Gheorghe pe un scut alb. Este, prin urmare, evident faptul că fondatorii Ordinului Dragonului au dorit să îşi asume tradiţia deja aproape seculară a Ordinului Sfîntului Gheorghe, ucigătorul de balauri, a cărui tradiţie şi influenţă în regat trebuie să fi fost cu mult mai mare decît ne lasă să deducem sporadicele informaţii documentare pe care le avem despre acesta.

Trebuie observat însă faptul că, în cazul ordinului fondat în anul 1408, avem de’a face nu cu un dragon vînat de sfînt şi de adepţii săi, ci de unul care poartă, el însuşi, crucea Sfîntului Gheorghe.

Este un dragon care din adversar devine el însuşi simbolul ordinului, şi chiar simbolul său inspirator. Pare destul de clar faptul că ordinul e inspirat de o concepţie diferită de aceea care stătuse la baza ordinului anterior.

Nu mai este vorba despre o lume împărţită în alb şi negru, ci de o perspectivă integrativă, pe care o putem asocia unei cunoaşteri de tip hermetic. Statutele consemnate de episcopul Eberhard al Oradiei, păstrate într’o copie din anul 1707, afirmă în prologul lor că ordinul a fost creat de Sigismund ”din dorinţa şi intenţia noastră de a zdrobi faptele dăunătoare ale duşmanului nostru perfid”.

Pictor stirian necunoscut: Martiriul Sfântului Andrei – Vlad Ţepeş este reprezentat ca proconsulul roman Aegeas. (Pictură pe altar triptic, cca.1470-1480, Galeria Austriacă Belvedere, Muzeul de Artă Medievală Austriacă)

Ordinul pare a fi fost deschis atît prelaţilor, baronilor şi magnaţilor regatului, cît şi schismaticilor şi păgînilor, ”credincioşi ai străvechiului Dragon”.

Este oare întîmplător faptul că acest ordin s’a născut în ziua săvîrşirii unui masacru de proporţii, scandalos şi înspăimîntător chiar şi pentru epoca medievală, în care Sigismund şi ceilalţi fondatori ai ordinului au ucis aproape 200 de reprezentanţi ai nobilimii bosniace?

Întîmplător sau nu, şi alţi reprezentanţi ai ordinului, sau personalităţi asociate cu acesta, s’au arătat la fel de puţin lipsiţi de scrupule.

Cel mai faimos, Vlad Ţepeş, fiul lui Vlad Dracul, cunoscut sub numele de Dracula, care, orice s’ar spune, a reuşit să îşi impresioneze contemporanii prin cruzimea sa. De asemenea, o întreagă serie de reprezentanţi ai familiei Báthory, în special Sigismund şi Gabriel, s’au arătat la fel de înclinaţi către diferite acte de cruzime, iar Ştefan Bocskai, principele care a reuşit să restabilească poziţia internaţională a Transilvaniei la sfîrşitul Războiului de 15 Ani, s’a afirmat ca o adevărată mînă de fier în politica internă a Transilvaniei, adept al măsurilor celor mai dure.

Moneda emisa de Vlad Dracul, avînd pe o parte simbolul Ordinului Dragonului

Ce simbolizează Ouroboros ?

Semnificaţia atribuită dragonului pare a fi inspirată, în acest caz, din simbolistica alchimică, pentru care Ouroboros, dragonul încolăcit, este, de timpuriu, un asociat lui Saturn, ale cărui semnificaţii hermetice sunt strîns asociate cu mitul Vîrstei de Aur.

Din punct de vedere al semnificaţiei sale astrologice, Saturn reprezintă, de asemenea, ultima frontieră a Cosmosului, limita exterioară a sistemului planetar, ultima graniţă a lumii pe care mintea umană o putea pătrunde. Saturn este, cu siguranţă, un simbol iniţiatic prin excelenţă, în calitatea sa de zeu cu o faţă ascunsă, aceea de suveran al Vîrstei de Aur, care este accesibilă doar acelora purificaţi prin iniţiere.

Trebuie reţinut de aici faptul că porţile Ordinului Dragonului au fost deschise şi pentru reprezentanţii lumii ortodoxe, unul dintre cei mai importanţi fiind despotul sîrb Ştefan Lazarevič, căruia i se va adăuga, mai tîrziu, voievodul muntean Vlad Dracul.

Ştefan Lazarevič este considerat, de altfel, potrivit uneia dintre ipotezele care încearcă să regăsească rădăcinile istorice ordinului, iniţiatorul din umbră al acestuia, el figurînd în calitatea de semnatar al actului de constituire al Ordinului pe a doua poziţie din listă, după regele Sigismund.

Ipoteza sîrbească leagă originile îndepărtate ale Ordinului de o enigmatică frăţie de arme pusă sub patronajul spiritual al Sfîntului Gheorghe, căreia i’ar fi aparţinut cei doisprezece nobili sîrbi care au reuşit să străpungă liniile otomane în timpul bătăliei de la Kossovo Polje; unul dintre aceştia, Milos Obilič, a reuşit să îl ucidă pe sultanul Murad I în propriul său cort, anulînd astfel o parte a consecinţelor victoriei obţinute de turci pe cîmpul de luptă.

Această frăţie de arme ar fi avut, se pare, cel puţin un supravieţuitor, care l’ar fi iniţiat şi pe Ştefan Lazarevič, cel care a reuşit să îi insufle lui Sigismund de Luxemburg ideea unui ordin cavaleresc mai amplu, care să’i reunească pe cavalerii de confesiune ortodoxă cu aceia de confesiune catolică.

Această ipoteză ar putea explica, într’un anumit fel, motivele pentru care Transilvania s’ar fi arătat mai apropiată de unul dintre filoanele primare ale Ordinului. Ea ar putea accentua odată în plus asocierea între apartenenţa la Ordin şi exercitarea funcţiilor suveranităţii, realizată de elita politică transilvăneană pînă în secolul al XVII-lea.

Transmiterea simbolului

Rămîne, totuşi, dificil de soluţionat problema transmiterii acestui simbol de la ordinul fondat la începutul secolului al XV-lea pînă la momentul adoptării sale ca simbol al puterii princiare în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, şi nu este sigur că cercetările viitoare vor putea documenta cu suficientă claritate filiera şi modalitatea prin care s’a realizat această transmitere.

Ne aflăm în interiorul unei lumi aristocratice, elitare, o lume care are secrete pe care nu le dezvăluie cu uşurinţă. Sunt tradiţii care se transmit din generaţie în generaţie, sunt mituri, legende şi cunoştinţe secrete pe care documentele scrise nu ni le prezintă. Este posibil ca transmiterea să fi fost legată de tradiţia familiei Báthory, ştiut fiind faptul că Ştefan Báthory, mare stolnic al regatului între 1417-1431, apoi jude al curţii regale (1431-1439), căzut eroic în lupta de la Varna (1444), a fost unul dintre apropiaţii lui Sigismund de Luxemburg, fiind iniţiat în Ordin în perioada extinderii acestuia.

Este adevărat, Ştefan reprezenta ramura de Ecsed a familiei, cea care a dat’o, bunăoară, pe Elisabeta Báthory, faimoasă datorită înclinaţiei sale către practici magice criminale. Însă şi un alt Ştefan Báthory, nepot al celui dintîi, reprezentant de această dată a ramurii de Şimleu, aceea care i’a dat pe principii de mai tîrziu, făcea parte din anturajul lui Sigismund de Luxemburg în calitatea sa de cavaler al curţii regale, şi este puţin probabil ca ideologia şi simbolistica ordinului să îi fi fost străine.

În pofida tăcerii izvoarelor, existenţa acestei transmiteri misterioase rămîne incontestabilă.

Simbolul lui Ouroboros se regăseşte, ca simbol al puterii, în stemele celor mai importante familii domnitoare ale Transilvaniei, fiind folosit de Ştefan, Sigismund şi Gabriel Báthory, de Ştefan Bocskai, de marele Gabriel Bethlen, apoi de familia Rákóczi.

Dragonul princiar transilvănean îşi dezvăluie, altminteri, semnificaţiile sale hermetice şi alchimice prin renunţarea la afişarea explicită a atributelor care îl asociau vechiului ordin al Sfîntului Gheorghe: scutul şi crucea ‘de sânge”.

Invariabil, chiar şi în cazul principilor catolici, dragonul princiar transilvănean este un Ouroboros care nu este însemnat cu semnul crucii, dar care păstrează însă un alt specific al emblemei Ordinului: coada înfăşurată în jurul gîtului. Acest ordin, de la care principii Transilvaniei îşi extrag resursele secrete ale puterii, este unul al adepţilor Dragonului, care, odată descifrată semnificaţia sa ascunsă, se transformă din inamic în protector.

Forţa sa de excepţie, odată înţeleasă şi stăpânită, se transformă într’un uriaş rezervor de energie pentru adepţii săi.

”Încreştinarea” formală a dragonului, realizată în secolul al XV-lea, este doar o etapă tranzitorie. În secolul al XVI-lea, noii adepţi ai ordinului au renunţat fără probleme la însemnele încreştinării, păstrînd doar esenţa pură a dragonului: forţa primordială care guvernează transformarea şi aduce victoria.

Îndelungata transmitere a tradiţiei Ordinului Dragonului, pînă la mijlocul secolului al XVII-lea, reprezintă una dintre cele mai puternice dovezi ale perpetuării tradiţiei şi simbolisticii unei cavalerii ezoterice, asupra căreia izvoarele scrise nu ne oferă decît indicii foarte vagi. Poate fi legată această tradiţie cavalerească de înclinaţia manifestată de cei mai mulţi dintre principii Transilvaniei către ezoterism, magie, alchimie şi practici oculte?

Sunt întrebări cărora istoricii le caută încă răspunsul.

Blazonul lui Vlad Dracul

Pe cînd Mircea cel Mare se afla la Nurenberg impreuna cu fiii si suita sa, ca invitat al regelui Sfîntului Imperiu Romano-German și rege al Ungariei, Sigismund de Luxemburg remarca abilitatea în luptă a printului Vlad Dracul. Atunci, tatăl sîngerosului Țepes a avut dreptul de a purta la ceremonii costumul rosu întunecat cu mantie verde, la gît avînd simbolul din aur al dragonului.

În limba rumînă, termenul pompos de dragon, moștenit de Vlad Dracul, are drept corespondent pe cel de Drac și Balaur, astfel împămîntenindu’se în conștiința națională numele de Vlad Dracul sau Drăculea.

Nu trebuie să ne mirăm prea mult dacă tinem cont că în Europa aveau să circule nu mai putin de 57 de variante ale numelui voievodului, printre cele mai uzitate fiind cele de Dracole, Dracuglia, Dracol, Draco, Dragula, Dragulios, Dragulia, Trakulam, Tarac Oglu, sau Kazikil, Kazakil și Cassiclu, dupa cum il numeau înfricoșați turcii.

Revenind la momentul fugii sale în Ardeal, Vlad Dracul primeste de la puternicul rege Sigismund clădirea corpului de paza din cetatea Sighișoarei, alaturi de funcția de comandant al oștilor imperiale din sudul Transilvaniei. Acolo se căsătorește cu una din fiicele lui Alexandru cel Bun, femeie de rang înalt din familia Mușatinilor.

Astfel, viitorul Vlad Țepes, copil legitim născut din această legatură, era văr direct cu Marele Ștefan al Moldovei.

Cei doi lideri au copilărit parțial împreună, devenind prieteni foarte buni.

În heraldică și genealogia voievozilor valahi, Vlad Tepes apare sub numele de Vlad al III-lea Drăculea, mostenind numele tatalui transformat în renume, odată cu acesti doi voievozi, tată și fiu, Țara Rumînească cunoaște familia boierească a Drăculeștilor.

Cine era Vlad I ?

Pentru a nu se crea o confuzie nu ar fi greșit să pomenim aici de Vlad I Uzurpatorul decedat în 1397 și care a fost domn al Țării Rumînești între noiembrie 1394 sau mai 1395 și decembrie 1396.

Originea sa este controversată. El ar fi fost ori un boier, ori fiul lui Dan I și frate cu Dan al II-lea. Alți cercetători au rezerve în stabilirea vreunui grad de rudenie între Vlad I și Mircea cel Bătrîn invocînd lipsa documentelor doveditoare.

Se presupune că Vlad I tronul îl ia în urma marii ofensive otomane din toamna lui 1394, atunci cînd a avut loc și bătălia de la Rovine (datată de cîteva cronicilor sîrbești 10 octombrie 1394, însă după opinia argumentată a istoricului sîrb Đ. Sp. Radojičić ar fi fost datată 17 mai 1395, teorie preluată și de cîțiva istorici rumîni precum Anca Iancu.

Documentar, el apare la sfîrșitul anului 1395 cînd Sigismund de Luxemburg, de voie, de nevoie, îl recunoaște ca suveran al Țării Rumînești blamîndu’i politica sa pro-otomană. Într’un document din 28 mai 1396 (Hurmuzaki, I/2, p. 374-375), Vlad Voievod dă diferite privilegii Regatului Polon afirmînd, în mod laudativ că’și datora tronul regelui polon.

Wład, voevodul  Vlachilor, aduce un omagiu și promite o alianță credincioasă lui Władysław, regele Poloniei și reginei Jadwiga, în 4 mai 1396

Pe plan extern, domnitorul încearcă scoaterea Țării Rumînești din coaliția anti-otomană și orientarea spre noua putere europeană, ce odată cu anihilarea statelor sîrbești în marea bătălie de la Kosovo din toamna lui 1389 și anexarea totală a Bulgariei în 1393, se prefigura ca principala mare putere a zonei.

Totuși nu se rupe de regatele creștine, iar privilegiile și tratatul cu Polonia făcut prin intermediul domnului Moldovei, Ștefan I, duc spre concluzia că, în ciuda nerecunoașterii oficiale a regalității maghiare și a aliaților săi (regele Sigismund îl numea într’un act din 28 decembrie 1395 ”numitul Vlad, care se da drept voievod”), Vlad I era un domn puternic și stăpîn în țara sa. Această poziție este confirmată de monedele pe care le’a emis.

Motivul pentru care este mai rar pomenit de istorici, este că’și cîștigă tronul datorită temerilor boierilor de cresterea dominației otomane la Dunăre, fiind sprijinit de Ștefan I, polonezi și turci. Vlad I este primul domnitor muntean care plătește haraciul către Poarta Otomană. Se presupune că ar fi plătit și tribut în oameni însă acest lucru nu este dovedit de documentele existente.

Casa din Sighișoara în care s’a născut Vlad Țepeș și în care s’a descoperit recent Fresca cu tatăl lui, Vlad Dracul

Singur printre turci

Revenind la Vlad Țepeș, după o copilarie petrecută pe străzile Sighișoarei, viața tînărului Vlad avea să se schimbe radical si dramatic în acelasi timp. Moartea regelui Sigismund, protectorul tatălui sau, petrecută în anul 1437, este interpretată de turci drept o slabiciune a frontului antiotoman creat în estul Europei.

Cu un an înainte, Vlad Dracul fusese nevoit de noile conjuncturi politice să meargă la Bursa în inima Imperiului, pentru a jura credință sultanului Murad al II-lea. Conștient de problemele create de Mircea cel Bătrîn, sultanul nu a dorit să riște în privința urmașilor acestuia.

Prin urmare, Vlad Dracul a trebuit să trăiască în apropierea sultanului alături de cei trei fii ai săi, Mircea, Vlad și Radu. Domnul muntean și’a lăsat fiii zalog sultanului în timpul expediției militare intreprinsă de turci în Transilvania. Tristul atac musulman în Ardeal s’a soldat conform cronicilor cu devastarea cetățiilor Alba Iulia, Sighișoara, Mediaș, plus asediul Sibiului și Brașovului. Alaturi de prada, turcii au luat robi circa 30.000-40.000 oameni, o cifră imensă pentru acele vremuri…

Vlad Dracul revine la tronul Valahiei în anul 1433, dar pentru a controla un astfel de vasal turbulent și periculos, turcii continua să’i păstreze pe Vlad și Radu drept ostatici -garanți ai propriului lor tată.

Cei doi copii au parte de o educatie militar-politică în spirit turcesc, undeva în podișul arid din Anatolia. Acolo, la umbra Munților Kociadag, trona aspra cetate Egrigoz, unde Vlad va rămîne pînă în anul 1438, cînd tatăl său este decapitat din ordinul nejustificat al fostului său camarad de arme, Iancu de Hunedoara.

Singur printre turcii cei dușmănoși, viitorul Tepes își continua studiile militaro-tactice, devenind un mînuitor expert al iataganului și al suliței de luptă. Caracterul său agresiv și privirea’i cruntă, l’au ținut departe de șicanele și avansurile turcilor.

Radu cel Frumos, iubitul sultanului

Nu la fel se poate spune despre fratele său, Radu, care datorită înfățișării, ajunge să se aleagă cu porecla cel Frumos.

Există unele marturii istorice care merg pînă într’atît încît se pare că Radu ar fi fost violat de viitorul Mahomed, cuceritorul Constantinopolelui, mai tîrziu cei doi avînd chiar o relatie intimă de durată…

Dezvăluirile rușinoase pentru acele timpuri au fost făcute de cronicarul Gheorghe Șincai (1754-1816), care scria în opera ”Medicina şi farmacia în trecutul rumînesc”:

”Mohamed al doilea pe Radu cel Frumos îl avea la sine din 1445 şi’l folosea la fapte de ruşine, ţinîndu’l la masă cu sine. Ci mare price a fost întru început între împărat şi pruncul acesta, cînd a vrut întâia dată să facă cu el după năravul turcesc. După ce s’au întrupat în curtea împărătească, l’au surghiunit la Caramanu, că mai omorîse pre împăratul, împungîndu’l cu sabia. Dar după aceia s’a făcut concubin împăratului.”

Însă Gheorghe Șincai nu este singurul cronicar care afirmă aceste lucruri. Potrivit mărturiei cronicarului bizantin Laonikos Chalkokondyles (1430-1470), care nota în lucrarea ”Expuneri istorice”, că în captivitate Radu cel Frumos a devenit iubitul lui Mehmet:

”Iarna aceasta însă împăratul petrecînd’o în palatele sale, a trimis după Vlad, feciorul lui Dracula, domnul Daciei; și avea la sine pe fratele aceluia, mai tînăr, fiind favoritul său și trăind și locuind la el. Și s’a întâmplat ca în timpul, cînd a ajuns la domnie și sta să plece asupra lui Caraman, împăratul dorind să aibă relații cu acest băiat, era cît pe ce să moară de mâna aceluia. Căci fiindu’i drag băiatul, îl chema la petreceri și, închinînd cu patimă paharul către el, îl chema în camera de culcare. Și băiatul, fără a bănui că va păți așa ceva din partea împăratului, l’a văzut pe împărat repezindu’se la el pentru un lucru de așa fel și s’a împotrivit și nu se da la dorința împăratului. Și’l săruta împotriva voiei lui și băiatul, scoțînd un pumnal îl lovește în coapsă pe împărat și așa îndată a luat’o la fugă, pe unde a putut. Doctorii i’au vindecat rana împăratului. Iar băiatul urcîndu’se într’un copac undeva pe acolo, s’a fost ascuns.”

Acesta continuă:

”După ce însă împăratul și’a făcut bagajele și a plecat, atunci și băiatul coborîndu’se din copac și luînd’o la drum, nu cu mult mai pe urmă a venit la Poartă și a devenit favoritul împăratului. Dar are obiceiul să se folosească nu mai puțin de cei ce duc același fel de viață ca și el; căci cu aceștia e mereu împreună și petrece cu ei zi și noapte, de cei de alt neam se crede că împăratul se folosește nu prea mult, ci puțintel. Lui Vlad, fratele acestui băiat, împăratul i’a încredințat domnia Daciei; și cu ajutorul împăratului Vlad feciorul lui Drăculea a năvălit și a luat domnia.”

Scîrbit de calea pe care o alesese fratele său, Radu, Vlad își găsește refugiul exclusiv în știința armelor. În răstimp, ura sa contra turcilor creștea arzînd mocnit…

Cum în urma bătăliei de la Varna în care cruciada creștină europeană este zdrobită fără drept de apel de turci, Țările Rumîne se aflau din nou singure în fața Semilunei, în mintea lui Vlad a încolțit un plan cumplit.

Avea să cîștige cu orice preț tronul Valahiei. Cunoscător excelent al moravurilor și mentalității turce, Vlad știe că aceștia nu pot fi ținuți departe de țară decît cu ajutorul fricii primare, instinctuale care sălăsluiește în ungherele ascunse din sufletul oricărui om.

Alianțele viitoare ale voievodului nu vor mai fi nevolnicele state creștine, ci cumplitele fiice ale Disperării: Teroarea, Groaza, Spaima și Durerea!

Două domnii și multe fapte de pomină !

„El domni cu o rigoare necunoscută pînă atunci în principatele rumîne”,  (August Treboniu Laurian).

Dupa moartea tatălui și a fratelui său mai mare, Mircea, Vlad, viitor Țepes era următorul îndreptățit să ocupe tronul valah. Tron ocupat între timp de Vladislav al II-lea, vărul său din familia Dăneștilor. Între cele doua familii nobile valahe, Drăculeștii și Dăneștii existînd o ura fără margini.

Profitînd de dezastrul suferit de armatele lui Iancu de Hunedoara și Skanderbeg la Kossovopolje în anul 1448, legendarul voievod de mai tîrziu pune mîna pe tronul tatălui sau, ajutat fiind de o serie de pașale de la Dunăre, în frunte cu pașa de Nicopole și beglerbeiul Karadja-bei, conducătorul armatei Rumeliei.

De partea tînărului domn mai erau și o serie de boieri valahi adunați într’o alianță potrivnică lui Vladislav Dănescu.

Așa și’a dobîndit Vlad prima domnie. O domnie care avea să dureze doar cîteva luni, mai precis între lunile august 1448 și ianuarie 1449.

După ce îl înlăturase pe Dan, pretendentul la domnie sprijinit de Poartă, Vlad Ţepeş se aştepta la represalii din partea turcilor. Înţelesese că lui Mahomed al II-lea nu’i era pe plac felul în care Ţara Rumînească îşi ridicase capul şi încerca acum să se opună măririi haraciului; de aceea aproape îndoise numărul străjilor de la Dunăre pe cît se întindea hotarul.

Pe de altă parte, trimise iscoade pricepute chiar în Imperiu să afle ce se mai pune la cale.

Dar sprijinul cel mai de nădejde l’a pus în cei cîţiva oameni credincioşi lui, aflaţi chiar în slujba sultanului. Prietenia cu ei se legase în anii cînd Vlad, ca fiu de domnitor al unei ţări închinate Porţii Otomane, fusese ostatec la Constantinopol, şi căpătaseră cu toţii învăţătură de la acelaşi dascăl.

De fapt, surghiunul acela – departe de ţară şi departe de familie îl salvase pe tînărul Vlad Voievod, moştenitor al scaunului domnesc de la pieire cînd, în 1447, Iancu de Hunedoara năvălind cu armată în Ţara Rumînească îi ucisese tatăl, pe Vlad Dracul, pentru că, silit de împrejurări, se închinase din nou Porţii.

Prietenia aceasta, întreţinută cu daruri bogate, s’a dovedit a’i fi de folos lui Vlad Ţepeş căci de la marele vizir a aflat că sultanul l’a trimis pe Hamza beg de la Nicopole să’l prindă şi să’l aducă spre aspră judecată în faţa sa. Însă, un timp s’a crezut că ştirile nu au fost adevărate: Hamza beg trimisese solie că doreşte să fie lăsat numai să treacă în pace, fără vătămare, spre nord, unde la hotar, o neînţelegere cu cetăţile ungureşti l’ar fi nemulţumit pe sultan.

Drept semn că cele spuse sunt adevărate, grosul oştilor aveau să rămână cu Hamza beg în apropiere de graniţă, la intrarea în ţară, iar un grec, pe nume Catavolinos, cu o suită redusă vor veni pînă la Tîrgovişte să’l salute pe domnitor şi vor pleca mai departe spre a se înţelege cu ungurii la faţa locului. Prea se potriveau toate bine şi erau nesupărătoare ca să fie într’adevăr aşa. Prea multă grijă aveau turcii să li se cunoască intenţiile…

Numai că Vlad Voievod, aflînd că Hamza beg era însoţit de Catavolinos, copil al Fanarului, fără patrie şi fără neam, perfid şi lacom de intrigi cum altul nu s’ar mai fi găsit în tot Imperiul, cunoscând ce plase veninoase reuşea să ţeasă mintea grecului, a devenit de două ori mai prudent şi chibzuit.

A trimis vorbă că înalta solie este aşteptată în cetatea de scaun a Ţării Rumîneşti, iar că oştilor rămase lîngă Strehaia le va trimite hrană îndestulătoare pentru oameni şi animale. În locul şirului de care cu provizii s’a îndreptat într’acolo ceata de viteji a domnitorului şi astfel a fost capturat detaşamentul de turci în frunte cu Hamza beg.

De fapt, ei trebuiau să’l aducă pe Vlad Ţepeş la Constantinopol, de îndată ce prin vicleşug, Catavolinos ar fi reuşit să’l atragă în cursa pregătită.

Vlad Ţepeş s’a prefăcut a nu avea ştire de planurile perfide ale lui Catavolinos. Ca de obicei l’a poftit la ospăţ şi în faţa pocalelor cu vin rubiniu începu a’l înţepa cu vorba şi cu privirile:

– Nu bea mult, oaspete din Fanar, că în fundul pocalului stă adevărul, şi dacă’ţi pică pe limbă, o să spui lucruri de care te vei căi!

Catavolinos nu s’a dat bătut: încrezător în mintea lui nici nu a simţit îndoiala ce pusese stăpînire pe însoţitorii săi. Cu glas mieros, îl rugă în repetate rînduri pe Vodă să pornească cu ei a doua zi – pasă’mi’te către cetatea ungurească – căci spiritul de dreptate al voievodului muntean ar fi fost cică o chezăşie că ce li se cere ungurilor nu este o încălcare a înţelegerii cu Imperiul Otoman …

Avea limbă ascuţită grecul, şi mai avea ochi adînciţi în orbite şi care alergau la dreapta şi la stînga în aşteptarea răspunsului voievodului valah. Adăugă, cu convingere:

– Înalta Poartă te va răsplăti pentru sprijinul dat mie, cînd voi spune că te’ai pus chezaş bunelor noastre intenţii. Nu îţi cer să’mi dai oştire în ajutor, nici bani, ci numai să mergi cu mine. Eu singur m’am gândit că Domnia Ta nu vei refuza să’l slujeşti pe sultan şi mă vei urma, lăsînd grijile ţării deoparte două zile…

I s’a făcut lehamite lui Vlad Ţepeş de atâta vorbărie şi tămîiere din partea celui care, mîncînd din bucatele date, cugeta nu cum să mulţumească pentru ospitalitate, ci cum să ceară preţ mai mare pe capul domnitorului şi i’a zis:

– Eu credeam că măritul Mahomed te’a trimis încoace. Dar dacă spui că zelul tău de’a mă vedea aruncat în Bosfor nu este din poruncă, ci singur ţi’ai ales calea asta, am să’ţi împărtăşesc ceva: ştiam că ai cuget negru şi limbă ascuţită, dar te’am primit ca pe un sol de bună-credinţă. Tu nu ştiai că pentru cei ce se fac vinovaţi, dreptatea mea e neagră, şi că la curtea mea domnească sunt ţepi ascutite? De te’oi înălţa în vîrful uneia, de’acolo de sus vei vedea cum oastea lui Hamza beg a căzut în mîinile noastre. Ori poate că acolo sus vei simţi doar ascuţimea ţepii şi vei înţelege că ascuţimea limbii nu ţi’a fost de vre’un folos.

Cu toate acestea, exacerbarea politici interne concretizata prin luptele tot mai dese între clanurile boieresti, coroborată cu lipsa unei armate personale credincioase, fac ca tînărul voievod să’și piardă tronul în favoarea lui Vladisalv Dănescu.

Fără niciun fel de ajutor, Vlad fuge în Moldova unde leagă o prietenie puternică cu viitorul domn, Ștefan cel Mare. Datorită acutizarii luptei pentru putere, cei doi veri se văd nevoiti sa se refugieze peste munti, la curtea lui Iancu de Hunedoara, devenit între timp voievod al Transilvaniei.

Situația în Europa avea să se înrăutățească fără precedent odată cu căderea Constatinopolului. Devenit între timp om de încredere al lui Iancu de Hunedoara și însărcinat de acesta cu paza hotarului de sud al Ardealului, Vlad întreprinde un atac fulgerător în Valahia, în decursul căruia îl prinde pe Vladislav la Tîrgșor și îl decapitează.

Urmează cea de’a doua și cea mai importantă domnie, desfășurată între anii 1456-1462.

După ce Vlad și’a recăpătat tronul, s’a înconjurat de un mare număr de soldați aleși și de mare încredere ”cărora le dădea bani și avere și cealaltă stare și situație a celor uciși” după cum amintesc cronicile.

Întărit împotriva unei eventuale tentative de asasinat, Vlad Vodă se concentrează pentru început asupra boierilor. Scopul era de fapt consolidarea și creșterea puterii voievodale. În plus, tagma boierească era un stat în stat, iar forța sa era imensa datorită bogăției și influențelor personale.

Vlad avea o ură mai veche împotriva boierilor în care nu avea încredere nici cît negru sub unghie. În afara tendinței apoape „naturale” pentru uneltiri si trădări, o mare parte a boierimii era vinovată de moartea tatălui său.

Documentele istorice sugereaza că eliminarea boierilor a fost făcută succesiv, in mai multe episoade, Vlad dînd iama nu doar în boierii de rînd, ci și în elita conducătoare.

Astfel, în cea de’a doua domnie, voievodul rumîn execută drept măsura de prevedere un număr de 11 boieri din cei 23 de mari dregători ai sfatului domnesc. Celebrul episod al uciderii boierilor adunați are la mijloc un dialog tragico-comic între domnitori și clica nobiliară.

Cronicile ne spun că Vlad i’a invitat frumos la masa pentru a’i aduna într’un singur loc. După care a început judecata. În stilul și uzanțele sale…

I’a intrebat sincer pe fiecare în parte cîți domni cunoscuseră pe scaunul Țării Rumînești. Boierii au raspuns diferit. Unii 10, alții 20, fiecare în funcție de vărstă. Indignat, domnitorul cere să i se explice cauzele atîtor schimbări anormal de dese. Neprimind răspuns, Vlad le strigă furios:

”Vina o poarta rușinoasele voastre dezbinări!”

Instantaneu, moartea și’a întins lunga ei aripă neagră ticsită de țepe deasupra palatului…

Un număr de 500 de boieri, mari si mici, cu familiile și slujitorii lor au fost trași de vii în țeapă în curtea domnească. Atît țările rumîne cît și lumea întreagă nu mai pomeniseră un asemenea lider !

Clanurile boieresti rămase s’au temut într’atît încît au organizat la rîndul lor o ripostă concretizată în strîngerea în grabă a unei armate de lefegii, cu care au purces spre prinderea și uciderea domnitorului. În fruntea gupului rebel se afla puternicul și vestitul boier Albul cel Mare.

Nu au avut nicio șansă in fața copilului de altă dată care crescuse mîncînd strategie militară pe pîinea amară a turcului. Vlad a ieșit cu oastea înaintea lui. Albul cel Mare a fost tăiat în bucăți de viu, aceeași soartă avîns’o nevasta, copiii și toși lefegii prinși.

Pe fondul ala-zisei terori înfăptuită de domnitor, Valahia creștea, se îmbogățea și prospera. Vlad încuraja comerțul, construirea de drumuri și sate, ocrotindu’i pe negustori și pe țăranii care alcătuiau grosul armatei. Nimic nu grăiește mai sugestiv depre atmosfera instituită de noul domnitor cu mînă de fier decît nemumăratele documente istorice:

”Așa de mult ura răul din țara lui, încît dacă cineva făcea rău, furt, tîlhărie, nedreptate sau siluia vreo muiere sau fată mare, acela nu rămînea viu.”

Blamatul și batjocoritul Dracula era, de fapt, iubit de popor, fiind considerat un mare și înțelept stăpînitor.

Că așa stau lucrurile este că la 600 de ani de la moartea sa, el nu a scăzut din memoria colectivă a poporului rumînesc cîtuși de puțin. El se află și azi în preferințele rumînilor ca figură emblematică a eroului desăvîrșit care trezește emoții de fiecare dată cînd i se pomenește numele.

O altă dovadă a magnitudinii personajului istoric Vlad Țepeș este respectul, teama dar și invidia care le’a trezit în dușmanii declarați și nedeclarați de peste granițele țării noastre, care nu scad nici azi, foarte mulți vorbind cu o ură nedisimulată în continuare în memoria sa, spunînd lucruri false la adresa sa.

În 2016 s’a dat publicității un studiu, care arată ce personaje din istorie ar alege astăzi rumînii la șefia statului rumînesc.

Rezultatele vorbesc, din nou, despre un profil de conducător pe care rumînii au arătat că și’l doresc și în timpul altor cercetări sociologice.

Sociologul independent Dani Sandu, fost bursier Fulbright, la University of Cincinnati:

”Este arhetipul liderului puternic și autoritar, care nu este încadrat în vreun fel de structură instituțională. Plasarea lui Vlad Țepeș pe primul loc vine, mai degrabă, din respingerea de către populație a clasei politice. Practic, se merge pe ideea că există lucruri ce ar trebui făcute, dar nu are nimeni curajul sa le facă, de aceea Rumîniei i’ar fi util un lider politic autoritar.”

Aventurile unui sultan prin Valahia!

Cetățile și mănăstirile sunt reconstruite și întărite. Vlad nu’i suporta pe vagabonzi și cerșetori care erau în opinia sa doar niste hoți.  Hotia, jaful si minciuna fiind eradicate (există marturii despre drumuri intregi marginite de hoiturile celor trași în țeapă), prosperitatea țării atinsese culmi mai mari decît în timpul domniei ilustrului său bunic.

Toate acestea au atras însa ochiul lacom al Semilunei …

Sultanul Mahomed al II-lea:

„Nu pot să iau țara unui bărbat care face lucruri așa de mari și mai presus de fire… acest bărbat care face astfel de isprăvi ar fi vrednic de mai mult dacă ar avea o armată mai mare.”

Voievodul nu a pierdut din vedere atît pericolul otoman cît și ura sa împotriva turcilor ale căror obiceiuri, tradiții și religie nu le putea înghiți cu niciun chip. Politica sa antiotomană a fost alimentată de creșterea tributului impus Valahiei. Refuza așadar plata oricărei forme de haraci, fie acela în bani, vite, grîne sau robi.

Turcilor nu le venea să creadă că un vasal crescut și educat după moravurile lor, prezenta semne de rebeliune. Își stăpînesc furia și trimit o solie care să’l roage personal să nu mai întîrzie cu tributul. Dar domnitorul avea un alt plan.

Sătul de tupeul turcesc, nu scapă din vedere că membrii soliei nu’și descoperă capetele la vederea sa. Le fixează acestora turbanele în oasele țestei cu ajutorul unor cuie, după care’i trimite pe jos spre Stambul.

Inteligentul si ambițiosul sultan Mahomed al II-lea pricepe imediat cu cine are de’a face. Ocupat în prima instanță cu rascoală din Moreea și luptele cu hanul hoardei Ak Koyunlu, se gîndește să’l înlăture pe Vlad prin vicleșug. Sultanul lasă acestă cursă în seama perfidului Catavolinos, un sfetnic grec, si a lui Hamza Pasa, soimarul personal al sultanului. Cele doua personaje machiavellice concluzionează ca Dracula este greu de scos din țară și se decid astfel să’l prindă în Valahia.

Foarte proastă inspirație au avut. Loviți prin surprindere pe cînd se aflau în cetatea Giurgiului, cei doi dregători ai Porții sunt trași de vii în teapă în fața unei alte suite de țepi unde se zbăteau în agonie proprii lor soldați. Om cu respect pentru ranguri, Vlad i’a tras în doua țepe mai mari decît cele destinate ienicerilor.

Nu era decît începutul pentru groaza care a cuprins atît Europa creștină cît și Imperiul Otoman. În iarna anului 161-1462 face o expediţie la Dunăre, care produce spaimă printre turci. Profitand de obiceiul turcilor de a nu duce războaie iarna, voievodul trece prin foc, sabie și mai ales țeapă, tot malul stîng al Dunării, de la Zimnicea în Deltă.

Cronicarii de curte ai lui Vlad noteaza cu sfințenie și frică, recordurile personale ale domnitorului. La Oblucița și Nevoselo 1.350 turci trași în țeapă, la Dirstor, Cartal si Dripotrom 6.840, Turtucaia 630, Giurgiu 6.414, Rahova 1.460, Novigrad și Sistov 749 și Marotiu cu doar 210 de turci de ambele sexe și toate vîrstele.

Ulterior, Vlad Ţepeş îi trimite o scrisoare lui Matei Corvin, în care îi arată că a ucis 23.809 duşmani, cifra fiind precisă pentru că Vlad Ţepeş a pus să se strîngă capetele celor ucişi. Totuşi, la acest număr mai trebuie adăugate alte 884 de victime, care au ars în case ”şi ale căror capete n’au putut fi înfăţişate.”

Începutul era cum nu se putea mai bun. Groaza turcilor ajunsese atît de mare încît pașalele și dregătorii din Rumelia se întreceau în a mitui vizirii de la Stambul în speranța ocupării unui post similar în Anatolia sau Armenia, doar-doar vor reuși să scape de înfricoșata vecinătate a omului cu țepe.

Furia lui Mahomed nu întîrzie să se arate. Într’un acces de groază amestecată cu furie neputincioasă, suveranul turc ordonă strîngerea celei mai mari armate musulmane de pînă atunci. Pentru a’și îmbărbăta încercații ieniceri care incepusera să simtă amenințarea vîrfului ascuțit al țepei, sultanul se decide să părasească Stambulul și să conducă personal campania de pedepsire și lichidare a curajosului voievod.

Ordia cea grozava s’a pornit spre Valahia, conform cronicarului Chalcocondil, un număr de 250.000 de războinici mărșăluiau spre Dunăre. Numai corpul de elita al ienicerilor număra 25.000 de luptători.

În fața colosului musulman, Vlad cere ajutor regelui Matei Corvin, ajutor care nu a venit niciodată. Crîncenul vultur valah dispunea de o armată infimă, dar compusa din soldați la fel de cumpliți ca el. Merită amintit că voievodul era în penurie de călăi cînd venea vorba de tragerea unui număr atît de mare de turci în țeapă, mulți dintre soldații săi răspunzînd cu bucurie cererii voievodului de a’i ridica în țepe pe dușmani.

Raportul lui Balbi, ambsadorul venețian la Stambul ne spune că Vlad deținea o armată de maxim 30.000 de soldați, în timp ce Petrus Thomasio scrie că valahii aveau doar 22.000 de războinici.

Pentru a zădărnici traversarea bătrînului fluviu de către turci, voievodul se folosește de o serie de tactici militare vizionare care apar în Europa de’abia în perioada modernă.

Vlad intenționa să’l prinda pe Mahomed în pădurile dese și întunecate ale Teleormanului, unde odihneau cadavrele unor turci (de aici vine denumirea de Teleorman, derivate din turcescul Delii Orman = pădure nebună).

În calea puhoiului turcesc, aplică străvechea și eficienta tactică străbună de ardere a satelor și proviziilor, otrăvirea apelor și incendierea holdelor. Oastea strînsă în grabă de voievod era compusă doar din țărani și oameni aparținînd păturilor mijlocii.

Ambasadorul venetian la Stambul scria că Vlad, pentru a’și înjgheba oastea, ”chemase sub arme pînă și copiii de 12 ani”.

Înainte de a ataca trupele sultanului, temerarul voievod le’a cerut soldaților ca:

”Cine gîndește la moarte, acela să nu meargă cu mine, să rămînă aici.”

Cu mica sa oaste, voievodul hărțuieste neîncetat armia turcească. Lipsa hranei și somnului stricat de atacurile neașteptate ale rumînilor, își spun încet-încet cuvîntul.

Turcii simt povara presiunii psihologice, apare foamea, încep să’și arate colții și molimele. Apogeul conflictului se petrece în noaptea 17-18 iunie 1462 undeva la mijlocul drumului între Nicolope și București.

Atunci, într’o demonstrație de curaj unică în istoria omenirii (nici un alt lider militar înainte sau după el, nu s’a deghizat și a atacat o tabăra dușmană din interior), Vlad Țepeș și cei mai buni oșteni se îmbracă în straie turcești și se infiltrează între otomani. Ținta sa era cortul sultanului. În plină noapte, șocați și buimaci, corpul spahiilor din Anatolia este măcelărit de rumîni, marii viziri Mahmud și Isac fiind uciși în luptă.

Confuzia, dezordinea își spun cuvîntul și turcii nu se mai deosebesc unul de altul și se măcelaresc de’a valma. Din nefericire, sultanul turc nu dormea în cortul cel mare, iar rumînii în frunte cu Țepeș scăpînd ocazia de a’l ucide pe Mahomed Fatih.

Precauți și disciplinați, oștenii lui Vlad se retrag în viteză. Dimineața avea să arate proporțiile dezastrului. Imensa armată era în agonie.

Vlad continuă să hărțuiască armata turcă. În lupta finală de la Chilia domnitorul cu țeapa zdrobește un întreg corp de armată turc, pierderile otomanilor atingînd numărul de 50.000 de oameni. În fruntea unei armate distruse, în randurile careia foamea, setea și bolile își luau tribut din ce în ce mai mare, sultanul hotărăște să’și salveze oștenii rămași, retrăgîndu’se pe Dunăre din orașul Brăila.

Acoperit de rușine, cu o armată bolnavă și înjumătățită, Mahomed se întoarce în Adrianopol. Pentru a ascunde înfrîngerea, cronicile albaneze afirmau că sultanul a ordonat manifestări de veselie și petreceri, pentru ca supusii săi să creadă că s’a întors victorios.

Minciuna nu dureaza mult, în scurt timp fiind nevoit să părăsească orașul în grabă datorită protestelor și ocarilor primite. Înainte de a fugi din Valahia, sultanul îl lasă la Brăila pe Radu cel Frumos, în speranța că acesta va reuși să’i ademeneasca pe rumîni de partea sa.

Speranța turcului a fost deșartă. În septembrie 1462, Vlad zdrobește armata fratelui său Radu care se salveaza prin fugă. 30.000 turci nu au același noroc …

În urma expediţiei otomane din 1462, pierde tronul în favoarea fratelui său mai mic, Radu cel Frumos. Retras în Transilvania pentru a primi ajutor de la Matei Corvin, este arestat de acesta, în baza unor dovezi false, pentru acuzaţia de se fi înţeles cu turcii.

Matei Corvin dorea astfel să justifice lumii creştine de ce nu l’a ajutat pe ”trădătorul” Vlad în cruciada cu turcii, pentru care el primise banii Europei catolice.

Presa te ridică, presa te doboară

Oscar Wilde:

”Dracula este probabil cel mai frumos roman din toate timpurile.”

Invidia și mîndria sunt păcate primordiale, de fapt, cele două atribute negative sunt printre cele mai frecvente greșeli în care cade un conducător. Nu a fost ocolit de ele nici regele Ungariei rumîno-ungurul Matei Corvin.

Indiferent în aparență, dar profund invidios pe curajul și succesul lui Vlad, regele Matei recurge la o stratagemă obscură care avea să’l acopere de rușine pînă în zilele noastre. Profitînd de faptul că Vlad venise personal în Ardeal să’i ceară ajutorul, Matei îl prinde lîngă Munții Piatra Craiului ți îl întemnițează fără nicio explicație.

Fiul lui Iancu de Hunedoara redactează o scrisoare falsă la data de 7 noiembrie 1462 în orașul Cisnădie. În falsa scrisoare atribuită pe nedrept lui Vlad, la ordinul mincinos al lui Matei Corvin, secretarii acestuia scriu că voievodul rumîn cere sultanului să’l ierte pentru victoria sa, după care ‘l asigura că’i va preda Transilvania și chiar îl va sprijini să cucerească Ungaria.

Scrisoarea mincinoasă este trimisă papei Pius al II-lea, în încercarea regelui Ungariei de a’l discredita pe rumînul a cărui glorie pe cîmpul de luptă o întuneca cu mult pe a sa…

Capturarea și întemnițarea lui Țepeș în momentul în care întreaga Europă aștepta relansarea luptei antiotomane a fost greu de înțeles chiar și pentru supușii lui Matei Corvin. Unele surse istorice spun ca Vlad a stat închis 4 ani, alte cronici slave susținînd că a fost intemnitat 12.

Adevărul despre durata detenției nu se știe nici astăzi. Campaniile de presa negative la adresa apărătorului crestinătății erau de’abia la început.

Încă din timpul vieții sale, cronici defăimătoare și exagerate circulau în toată Europa. În marea majoritate a documentelor medievale îl gasim pe voievod portretizat ca un monstru inuman, sadic și însetat de sînge. Primele texte tipărite despre personalitatea lui Vlad Țepeă, alături de exagerarea cu bună știință a faptelor și cruzimii sale, aparțin tot lui Matei Corvin care a exploatat conflictul legitim și îndreptățit al voievodului rumîn cu cercurile de comercianți sași din Ardeal.

Povestea cu sașii și șvabii este ultracunoscută

Sașii care faceau negoț în Valahia, au refuzat să platească taxele pe care le plăteau orice alți negustori, fie ei valahi, armeni, moldoveni, polonezi sau evrei. Înfumurarea germanilor nu l’a impresionat deloc pe voievod, acesta hotărînd pentru sași același tratament cu lemn lung de 4-5 metri pe care’l recomanda tuturor hoților, trădătorilor, pungașilor, viclenilor, turcilor sau tătarilor.

În plus, Vlad nu a uitat ajutorul și adăpostul oferit boierilor tradători și complotiști de sașii din Cetățile Brașovului, Rîșnovului sau Sibiului. Replica răzbunatoare a urmașilor saxonilor din Ardeal nu întîrzie să apară. În mai putin de 100 de ani, Europa apuseană este împînzită de poveștile oripilante despre viața și personalitatea lui Vlad.

Pînă în anul 1568, circa 15 texte circulau pe la curtile regale, îngrozindu’i pe cei care le citeau. Pavăza creștinătății este portretizat drept un sadic care bea sîngele dușmanilor, care se amuza torturînd oameni, care servește liniștit masa la umbra unei păduri de țepe în care se zbateau trupuri umane.

Colac peste pupăză, într’unele relatări despre Vlad se povestea că mînca frecvent carne de om. Insultă mai gravă nu exista pentru un voievod creștin ortodox care ținea toate posturile din an la fel ca faimosul său văr din Moldova.

Tonul denigrator se propagă peste secole, astfel încît un adevărat tiran sadic cum era Ivan cel Groaznic, devine fanul declarat al lui Țepeș, cronicile rusești amintind că sîngerosul țar poruncea deseori să i se citească din cronicile mincinoase apărute la Nurnberg, Leipzig, Bamberg sau Ausburg.

În perioada în care este închis de Matei Corvin, se ţes în jurul lui Vlad Ţepeş acele calomnii care au dat naştere celebrelor povestiri despre Dracula Voievod, uşor de crezut pentru acele timpuri, iar mai tîrziu numele său, Drăculea, a fost asociat cu cel al vampirului Dracula, personajul romanului omonim al lui Bram Stoker, publicat în 1897, şi care, alături de producţiile cinematografice cu aceeaşi temă, a contribuit la răspîndirea unei imagini exagerate şi nemeritate a voievodului rumîn.

Puțini știu cum a ajuns scriitorul irlandez Abraham (Bram) Stoker să intre în contact cu personajul fantastic care a inspirat cel mai celebru roman de groază al tuturor timpurilor.

Totul a avut o motivație naționalist-politică. În plin secol 19, cercurile xenofobe ungurești duceau o politica de deznaționalizare, șovină, de genocid etnic și cultural la adresa rumînilor din Ardeal.

Unul dintre cei mai vehemenți membri ai acestor cercuri unde ura la adresa rumînilor era la ordinea zilei a fost scriitorul maghiar Arminius Vambery.

În studiile și căutarile sale in domeniul mitologiei est-europene la adresa vampirilor și a morților vii, Bram Stoker îl cunoaște pe Arminius Vambery.

Arminius Vambery i’a ascuns irlandezului povestea adevarată a contesei – vampir Erszebeth Bathory, alegînd cu bună știință să’i povesteasca despre închipuita natură de băutor de sînge a voievodului valah.

”Greșeala” intenționată s’a propagat prin carte, apoi în sutele de filme cu vampiri, pînă în zilele noastre cînd există mii de site-uri și forumuri despre vampirism pe Internet.

Toate continuînd asocierea profund greșită dintre domnitorul Vlad și personajul fictiv Dracula cel iubitor de sînge și amator de ambianțe gotice presărate cu lilieci, cupe pline de sînge și lupi…

Erzsébet Bathory cum se îmbăia în sîngele fecioarelor ucise

Erzsébet Bathory, o contesă sadică și depravată, considerată a fi cel mai faimos și prolific ucigaș în serie maghiar pînă în ziua de azi, a fost acuzată că era vampir în viața reală în secolul al XVII-lea. Lăsată singură de soțul ei militar care era plecat de acasă luni de zile de la Castelul Cséjthe, la nord-est de ceea ce este acum Bratislava, Slovacia, Erzsébet ar fi îndepărtat adesea plictiseala prin torturarea servitoarelor ei.

Potrivit legendei – și a broșurii Muzeului vampirilor din San Mariono – sîngele unei tinere slujitoare al lui Erzsébet a picat o dată pe brațul ei și mâna ei și pielea i’a apărut dintr’o dată mai tînără și mai învigorată.

Convinsă că acesta era secretul tinereții veșnice, Erzsébet s’a angajat într’o sindrofie prelungită a crimelor, culegînd sîngele tinerelor sale slujnice, pentru a se îmbăia și a’l bea.

Erzsébet Bathory, Muzeul Vampirilor din San Marino

Zvonurile au început să se răspîndească în orașele și satele înconjurătoare, că Erzsébet era un vampir în realitate, încît în decembrie 1610 a fost arestată în timp ce ședea într’o baie de sînge.

Deși dovezile împotriva ei au fost copleșitoare odată cu descoperirea a cel puțin cincizeci de cadavre din castel și a mai multor fete închise în temnița în care’și așteptau soarta, în mod surprinzător, Erzsébet nu a fost condamnată la moarte.

A fost, totuși, condamnată la întemnițare prin zidire (formă de închisoare pe viață, în care o persoană este plasată într’un spațiu închis, fără ieșiri): cu ferestrele și ușile din dormitorul ei de castel îngroșate și ea zidită înăuntru, doar cu o fantă mică într’unul dintre pereți pentru a i se trece mîncare. Astfel și’a petrecut ultimii patru ani înainte ca Erzsébet să moară în acea cameră.

Cum te’au ucis Maria Ta?

Multe izvoare istorice marturisesc depre tragica și nedreapta moarte a celui care i’a creat coșmaruri lui Mahomed Cuceritorul. Prin compararea faptelor reiese că Vlad a căzut victima unui act de trădare la care au contribuit atît turcii, cît mai ales cercurile de boieri ostile domnitorului.

Un document de’al lui Ștefan cel Mare din 1477 relatează că:

”El m’a rugat să’i las pentru paza lui oameni de’ai noștri, căci în munteni nu se prea încredea.”

Faptele s’au precipitat odată cu reîntorcerea lui Basarab Laiotă cu ajutor turcesc. Vlad, împreună cu garda sa de moldoveni, a purtat o ultimă bătălie în preajma comunei Voluntari de astăzi, undeva pe șoseaua Ștefănești, in apropierea Codrilor Vlăsiei care înconjurau Mănăstirea Snagov.

Cei zece soldați moldoveni care au supraviețuit din contingentul de gardă care număra 200 de oșteni de elită trimiși de vărul său, s’au întors pe furiș în Moldova aducîndu’i lui Ștefan vestea cea tristă.

Varianta slavă a sfîrșitului eroului a fost redactată la cîțiva ani de la moartea lui Vlad, și relatează despre o tragică confuzie. Conform acesteia, în timpul atacului turcilor, oastea lui Dracula a început să’i taie fără mila și i’a gonit. Vlad, bucuros s’a urcat pe un deal să vadă desfașurarea luptei.

Departe de oamenii sau, apropiații săi luîndu’l drept turc, unul l’a lovit în spate cu o suliță. Văzîndu’se lovit de ai săi, Țepeș bănuiește o trădare și ucide la rîndul său cu sabia un numar de cinci atacatori, înainte de a fi lovit cu mai multe sulițe.

Cronicarul austriac Jacob Unrest nota, la rîndul său, că:

”Dracula a fost omorît cu mare trădare din cauza pagubelor cele multe pe care le pricinuise Semilunii. Căci iată că un turc a fost pus slugă lîngă el să’l ucidă în timp ce ținea sfatul. S’a întîmplat așa ca el i’a tăiat capul pe la spate pe cînd călătoreau împreuna, și pe loc s’a refugiat la tabăra turcească.”

Unica sursa sîrbească care povestește despre eveniment este Letopisețul sîrbesc de la biserica Sfîntul Nicolae din Bjelo Polje. Documentul arată ca Vlad a murit de mîna lui Laiotă Basarab.

Umanistul german Sebastian Munster, alături de cronicarul italian Antonio Bonfino, scrie că „a fost ucis în lupta cu turcii din tradarea alor săi, iar capul său tăiat a fost trimis în dar lui Mahomed”.

Capul voievodului a fost pentru turci o distinsă și nesperată pradă de război, îmbălsămat și uns cu uleiuri, capul a fost purtat și expus de turci prin orașe pentru ca supușii sultanului să nu mai tremure de frica teribilului rumîn.

Tristă și trădătoare soartă…

Trupul i’a fost luat și spălat de calugării credincioși, care l’au înmormîntat mai apoi într’un loc asupra căruia plutește și astăzi misterul. Cea mai cunoscută și acceptată variantă cu privire la locul de odihnă al crîncenului voievod este cea susținută de arheologul Dinu V. Rosseti, care afirma că în decursul săpăturilor din anii 1934-1935 a găsit un mormînt așezat pe axa intrării, în fața ușii Mănăstirii Snagov.

Deasupra oaselor degradate s’au păstrat bucăți de mătase precum și ornamente brandemburgice. Scheletul nu avea craniu.

S’a descoperit în schimb o cunună realizată din fragmente din faianță, unite de un fir din aur. Dinu V. Rosseti sustine că acesta este fără îndoială mormîntul celebrului voievod.

Cununa descoperită confirmînd faptul că Vlad Țepeș cîștigase mai multe turniruri la Buda sau Nurenberg. Astfel de cununi erau înmînate cîstigătorilor.

Să fi fost aceasta cununa primită în dar de la misterioasa sa iubită germană?

Cununa care i’a fost așezată în mormînt de cei ramasi credinciosi?

Nu vom afla prea curînd… Misterul se adîncește odată cu ocuparea Bucureștiului de trupele Germaniei naziste. Există mai multe surse conform cărora, un înalt general german ar fi ordonat scoaterea de urgență din țară a unor lăzi sustrase din Mănăstirea Snagov.

Furherul era printre altele, foarte interesat de personalitatea lui Țepes. Ce conțineau lăzile duse peste graniță, nu se știe nici pînă în prezent.

Cum era cu trasul în Țeapă ?

Cronica lui Chalchondil:

„Ajungînd într’un loc frumos, marele sultan vede mii și mii de pari sădiți în pămînt, încărcați în loc de fructe cu turci morți, și in mijlocul lor pe Hamza în îmbracămintea de in subțire și purpură ce’o purta, tras în țeapă.”

Cumplitul supliciu al tragerii de viu în țeapă a rămas cea mai celebră metodă de pedeapsă a voievodului. Dar metodele lui Vlad Ţepeş erau folosite mai tîrziu și de celebrul cronicar Miron Costin care omora cu cruzime tîlharii. De altfel, purtarea lui Miron Costin cu tîlharii care acţionau la Focşani este descrisă şi de confratele său cronicar Ion Neculce:

”Aşişderea, şi Miron Logofătul, fiind staroste de Putna, au făcut seimeni şi hînsari (ostaşi de strînsură) şi au început şi dintracolo a risipii tîlhari, că nu mai o dată la o bătaie, au prins 40 de tîlhari şi i’au tăiat cîte în patru bucăţi şi i’au aruncat prepelece pe la drumuri.”

Prinderea cetelor de tâlhari şi arderea lor la Focşani este pomenită de un alt cornicar, Nicolae Muste, moment amintit în monografia oraşului Focşani scrisă acum un secol de profesorul D. F. Căian:

”I’au prins pe unii cu meşteşug, Miron Costin, logofătul, fiind staroste de Putna, de i’au omorît înţepaţi şi arşi cu foc la tîrg la Focşani, unde şi acum se cunoaşte movila peste oasele lor.”

Un alt mare istoric român, A. D. Xenopol, într’o lucrare consacrată domnului Moldovei Constantin Cantemir, îi face la rîndul său un portret celui care a fost pentru puţin timp staroste de Putna, însărcinare dată de domn pentru stîrpirea tîlharilor care vrăfuiau acest ţinut.

A.D. Xenopol, considerat autorul primei sinteze de istorie a rumînilor, scrie:

”Domn şi staroste, se pun pe întrecutele la iscodit pedepse care mai de care mai înfricoşate pentru a înspăimânta pe tîlhari. Pe unii cu foc îi ardea, pre alţii în patru bucăţi de vii îi tăia, altora le tăia mîinile şi picioarele şi aşa îi lăsa de se pedepseau pînă cu muriau. Iar Miron Costin lucra mai ales cu ţapa, pînă ce făcea movili de morţi expuse la privirile tuturor, spre a băga groaza în oamenii cei răi. Aceste cruzimi tot avură un efect, anume acela de a face pe o samă de tîlhari să se închină şi să se facă slujitori buni, care apoi ajutau ei la prinderea tovarăşilor lor.”

Cu toate acestea, patentarea atrocelui mod de execuție nu’i aparține deloc lui Vlad Țepeș.

Nici ca număr de victime, voievodul nostru nu iese campion. Datele istorice ne spun că turcii, rușii, polonezii sau chiar germanii au tras în țeapă de’a lungul timpului mult mai mulți oameni decît a ”reușit” Vlad în scurta sa domnie.

Primii care au dezbătut serios asupra găsirii unei torturi cat mai dureroase au fost asirienii, cele mai vechi reprezentări grafice aparținîndu’le fără tăgadă. Metoda a fost adoptata cu entuziasm de suveranii persani deoarece în acele vremuri moartea prin tortură era un subiect preferat în discuțiile capetelor împărătești.

Astfel, Darius Intîiul, dupa ce cucerește Babilonul, trage în țeapă circa 3000 de babilonieni.

Tragerea în țeapă a iudeilor într’un relief neo-asyrian

De asemenea, pentru perioada imperiului neo-assyrian se găsesc dovezi prin sculpturi și statui, de exemplu din anii 934-609 î.Hr. Imaginea cu Iudeii Spînzurati este un detaliu de la comemorarea publică a victoriei asiriane în 701 î.Hr., după asediul Lachisului, sub regele Sanherib (r. 705-681 î.Hr.), care a procedat în mod similar împotriva locuitorilor Ecronului în timpul aceleași campanii.

Din timpul tatălui lui Sennacherib Sargon al II-lea (r. 722-705 î.Hr.), un relief din palatul său de la Khorsabad arăta tragerea în țeapă a 14 dușmani în timpul unui atac asupra orașului Pazashi.  O particularitate despre modul „Neo-Asyrian” de tragerea în țeapă a fost că țeapa a fost ”introdusă în corp imediat sub coaste”, mai degrabă decît pe toată lungimea corpului.

Pentru neo-asyrienii, execuții în masă par că nu au fost gîndite numai pentru a insufla teroare și de a pune în aplicare ascultare, dar, de asemenea, pot părea, ca dovezi ale lor, cu care s’ar putea ca ei să se mîndrească.

După persani, următorii care au adoptat tragerea în țeapă au fost romanii. Pe vremea lor, sadica metodă era la concurență cu faimoasa crucificare.

Dar, tragerea în țeapă a fost facută celebră, de fapt, de către turci.

Pictură pe tavanul Templului Avudaiyar Koil, din districtul Pudukottai, India

Națiunile europene nu se lasă la rîndul lor mai prejos. Polonezii au considerat’o cea mai potrivită metodă de execuție pentru o perioadă de 400 de ani.

Suedezii, care astazi sunt un exemplu de multiculturalitate, democrație și pluralism politic, au tras oameni în țeapă pînă în anul 1643 cînd, în urma insistențelor clerului local, s’au orientat spre decapitare.

Tragerea în teapă este regăsită în toate colțurile lumii. Malaezienii o considerau pedeapsa potrivită pentru viol, în timp ce zulușii trageau în țeapă (ukujoja) pe soldații care dădeau dovada de lașitate, alaturi de cei dovediți că se ocupau cu Magia Neagră.

Ultimii care au pus în practică tragerea în țeapă au fost francezii. Trupele franceze care au ocupat Egiptul l’au executat astfel, în data de 14 iunie 1800, pe studentul arab Suleiman al Halabi, care îl înjunghiase la rîndul său pe generalul Jean Baptiste Kleber.

Metoda în sine este oribilă, iar durerea indescriptibilă. Victimele erau dezbrăcate complet, după care erau de obicei întinse pe pămînt cu picioarele desfăcute și legate pentru a nu se zbate.

Un stîlp subțire de lemn a cărui lungime varia, era așezat în anusul sau perineul victimei. Dacă era vorba de o femeie, în rîsetele bolnave ale călăilor, țeapa era pusă în vagin…

Țeapa era apoi bătută cu un ciocan de lemn pînă cînd străpungea măruntaiele. Ajutoarele de călai țineau trupul nemișcat astfel încît țeapa să treaca printre ficat, plămîni sau inima, organe care odată ce erau atinse, urma moartea instantanee, iar călăii nu vroiau asta…

Țeapa urma să iasa prin gîtul sau chiar gura condamnatului. Oricît de incredibil ar părea, victimele nu mureau. Plămînii continuau să tragă aer, iar inima să pompeze sînge, deoarece nicio artera majoră nu era atinsă. Apoi, țeapa era ridicată vertical și îngropată în pămînt.

Gravitația și zbaterile convulsive ale celui străpuns făceau ca acesta să alunece lent de’a lungul stîlpului de lemn. Moartea venea abia dupa 2-3 zile de chinuri cumplite.

Cîteodată, pentru a adauga și mai multa durere, victimele erau trase într’o țeapă cu vîrful bont, rotunjit. Adeptul acestei metode era Ivan cel Groaznic.

Imaginea pădurii de țepe în care tronau vitejii ieniceri a adus o adevarată groază nu doar în rîndul armiei otomane, ci și în sufletul lui Mohamed Fatih.

Istoricul bizantin Chalchondil relatează că numărul de turci trași în țeapă era de aproximativ 20.000, o adevarată pădure a morții care se întindea pe 3 km pătrați.

Fin cunoscător al psihologiei musulmane, Vlad știa de frica atavica a acestora de penetrarea anală, și mai ales de moartea prin țeapă, pedeapsa cea mai cruntă la turci. Militaro-tactic vorbind, nu exista o alte metodă care să’l demoralizeze pe sultan, el însuși, fiind vestit pentru propriile cruzimi.

Cronicarii turci povestesc că întreaga ordie de peste 200.000 de oameni s’a cutremurat. O parte din turcii înțepați erau încă vii. Imaginea de coșmar în care aceștia dădeau spasmodic din picioarele care alunecau pe țepele pline de sînge și fecale, l’a bîntuit pe sultan pînă în momentul morții…

Personalitate contradictorie pînă la extreme, sîngeros, crud, violent, dar şi drept şi viteaz, Vlad Ţepeş rămîne, probabil, cel mai cunoscut voievod român din Evul Mediu pe plan internaţional.

Anders Behring Breivik, autorul masacrului din Norvegia, îl considera pe domnitorul rumîn Vlad Țepeș un erou european în lupta anti-islamizare. Cel puțin asta reise dintr’un manifest video publicat în ziua în care au fost comise atacurile de la Oslo:

”Ca orice alt conducător, Vlad Țepes avea doi inamici: dezordinea internă sau trădarea și agresorii islamici externi care îi amenințau țara. A reuțit să’și învingă inamicii externi, utilizand același nivel de cruzime ca orice alt conducător din vremea sa, însa el era un adevărat maestru al înscenării cruzimii pentru a obține efectul maxim. El era cel mai mare maestru al imagologiei, cu sute de ani înainte ca aceasta știință să fie descoperită și teoretizată.”

Imagologia este o ramură a sociopsihologiei care cercetează sistematic reprezentările pe care popoarele sau clasele sociale le au despre ele însele și despre alte popoare. A fost dezvoltată de cercetătorii francezi, în anii 1950-1960, cunoscînd contribuțiile cercetătorilor germani, italieni, americani și rumîni. Imagologia a fost recunoscută ca disciplină socială de sine stătătoare în cadrul Celui de’al XVI Congres Internațional de Științe Istorice de la Stuttgart (1985).

În istoriografia rumînească imagologia a fost studiată de cercetători precum Nicolae Iorga, Dan Amedeu Lăzărescu, Paul Cernovodeanu, Alexandru Duțu, Simona Vărzaru, Gheorghe David, Dan Horia Mazilu, Dulciu Morărescu și Alex Mihai Stoenescu.

Istorici străini, precum Keith Hitchins, Andreas Hillgruber, Catherine Durandin, Harald Heppner, Henri Prost, sau sociologul Claude Karnooh, au adus contribuții importante la dezvoltarea imagologiei rumînești. Lucrările lor au fost publicate sau traduse în limba rumînă în ultimele două decenii

Citește și:    TEMNIȚA LUI VLAD ȚEPEȘ SE POATE VIZITA – VIDEO

Sursa: Crina Decuseară-Bocşan, Povestiri despre Vlad Tepeş, Neagu Djuvara, Radu Oltean, De la Vlad Ţepeş la Dracula Vampirul, Ed. Humanitas, 2010, pag. 32-34,  Tudor Sălăgean ”Transilvania secretă: Ordinul Dragonului şi simbolistica lui Ouroboros”, descoperă.ro, romanialiberă.ro, adevărul.ro, theladytravels.com

ETRUSCII, UN POPOR RELIGIOS POLITEIST

Etruscii au trăit în mileniul I î.Hr., îndeosebi în ţinutul cunoscut astăzi sub numele de Toscana. Civilizaţia lor a precedat’o pe cea romană şi apoi a însoţit’o ceva vreme în istorie, pentru ca să se stingă în cele din urmă în zorii primului mileniu al erei creştine.

Popor enigmatic, etruscilor li s’a căutat o origine orientală, fără să se poată determina cu certitudine locul de unde ar fi emigrat în Italia. Unele cercetări mai noi socotesc că etruscii trebuie consideraţi drept populaţie autohtonă, iar nu nişte venetici în Italia.

Din statuetele antropomorfe ale divinităţilor etrusce desprindem configuraţia chipurilor etrusce, avînd drept caracteristică ochi cu coada puţin prelungită, astfel încît pot fi recunoscute ca atare îndată şi fără dificultate de cei familiarizaţi, întrucît în reprezentările divinităţilor lor etruscii au redat ceva din propria lor fizionomie.

Teracotă pictată reprezentînd un cap de bărbat etrusc, dintr’un depozit votiv de lîngă râul Manganello, cca.100 î.Hr., Cerveteri Necropolis

Etruscii, recunoscuți drept civilizatorii pre-romani ai Peninsulei Italice, pot fi considerați, ca urmare a legăturilor strînse cu unele grupuri getice, legături etnice și culturale, precum frigienii anatolieni sau peonii, drept purtători ai unor elemente de cultură getică în spațiul italic.

Urmând firul logic și avînd în vedere că etruscii sunt cei care le’au dat alfabetul romanilor, precum și primii regi și parte a panteonului de zeități, se poate opina că romanitatea conținea, într’o proporție însemnată, elemente solide de civilizație getică.

Mel Copeland este de părere că limba etruscilor, la nivelul secolelor VII-IV î.Hr, era înrudită cu limba getică, element care conduce către ipoteza că cele două popoare erau înrudite și făceau parte din marele neam al geților.

Același autor explică astfel înrudirea lingvistică dintre etrusci, civilizatorii romanilor și geți:

”Etruscii au apărut în Italia în jurul anului 1000 î.Hr. și au venit aici din Lydia și Frigia. Frigienii, originari din Macedonia și Tracia, erau înrudiți cu geții, care vorbeau aceeași limbă.”

Copeland mai amintește, ca semn al relațiilor strînse dintre frigieni și lydieni, strămoșii etruscilor și geți, faptul că aceștia au luptat ca aliați, de partea troienilor, în războiul contra aheilor, preluînd, astfel, o informație din Iliada lui Homer. Aceste concluzii sunt întărite analizând scrierile unor autori antici.

De pildă, Vergilius notează:

”Orașul Cerveteri este construit pe o stîncă locuită cândva de lidieni, un popor distins în războaie, ce viețuia pe toate dealurile Toscane.”

De asemenea, Seneca afirmă că ”Asia Mică este locul unde au trăit etruscii la începuturi”.

Un alt autor antic, Tacitus, ne spune că etruscii au venit din Asia Mică, ei fiind urmași ai pelasgilor, fiind numiți thirasieni sau thiresieni în insulele Lemnos, Imbros, Lesbos și în Delos.

O sursa modernă care atestă descendența getică a etruscilor este Enciclopedia Britannica, potrivit căreia ”la începutul expansiunii lor, romanii au fost inițial respinși, în Toscana, de către etrusci, care au venit cu mult înaintea lor, din Anatolia, fiind descendenți ai tribului getic al frigilor / brigilor”, iar în lucrarea The Asiatic affinities of the old Italians, aparținînd lui Robert Ellis, se precizează că neamurile geților se întindeau pînă la Alpi și Marea Tireniană (a se observa asemănarea numelui acestei mări cu cel dat de eleni etruscilor, respectiv thirasieni), limba acestora fiind vorbită și în Etruria.

Ellis adaugă că:

”Toți geții incluzîndu’i pe etrusci, daci și frigieni vorbesc aceeași limbă.”

În lucrarea amintită mai sus se mai spune și că proto-etruscii și’au dezvoltat cultura, în perioada de trecere dintre epoca bronzului și cea a fierului, în zona Anatoliei şi a Mării Negre, această cultură fiind ”iluminatoarea Eurasiei”.

Dacă vorbim de frigienii din Anatolia, putem să amintim și o relatare a lui Herodot (cartea II), care îi atribuie faraonului egiptean Psametic (în jurul anului 700 î.Hr.) următoarea afirmație:

”Am făcut multe experiențe în viața mea ca să aflu care a fost cel mai vechi popor de pe pământ și ce limbă vorbea acel popor; în fine, am ajuns la convingerea că limba cea mai veche a fost a frigienilor, adică a pelasgilor și, prin urmare, este poporul cel mai vechi.”

Cercetătorul italian Graziano Baccolini, precizează, în volumul Reflections on the Etruscan Civilization:

”Îmi este greu să înțeleg de ce, încă, unii istorici italieni eșuează în a înțelege contribuția enormă a civilizației etrusce (pelasgo-getice) la clădirea culturii vestice și de ce, continuând să se ghideze după dovezi false, afirmă că grecii și romanii reprezintă culturile superioare primordiale ale Europei.”

Același autor este de părere că etruscii au venit din estul Europei și sunt adevărații fondatori ai culturii acestui continent. Tot el mai afirmă că ”în zorii dezvoltării lor militare, romanii, cu o cultură inferioară, și’au falsificat originile și au ascuns moștenirea civilizației etrusce, iar falsificarea istoriei lor a continuat, în vremea primilor împărați, printr’o serie de edicte.”

Într’o altă lucrare, anume The Hidden Roots of Europe, editată de Fundaţia Culturala Animi, Muzeul Național Brukenthal și Muzeul Civic Pitigliano, se arată că ”la nivelul mileniului I î.Hr., populațiile care locuiau pe teritoriile de astăzi ale României, Bulgariei și Italiei, respectiv dacii, tracii și etruscii, au creat culturi originale, care au jucat un rol extrem de important în formarea artei greco-romane”.

Tot în acest volum se mai arată că teritoriile amintite au o moștenire istorică bogată, aici găsindu’se semnele celor mai vechi civilizații preistorice, dezvoltate la nivelul neoliticului, al epocii bronzului și al celei de fier.

Citînd din aceeași lucrare, trebuie să mai spunem că:

”Deși numiți barbari de greci și de romani, populațiile despre care vorbim au creat culturi cu nimic inferioare celor grecești şi romane, ba chiar se poate spune că, de pildă, în ceea ce privește arhitectura și arta, etruscii, dacii și tracii i’au influențat decisiv pe greci și pe romani.”

Etruscii sau tirasenoii

Tirasenoii au fost menționati pentru prima dată în istorie de către Hesiod și într’un imn compus de catre Homer. Imnul Homeric povestește că tirasenoii devenind pirați l’au capturat pe Dionisos, ca mai apoi să’l elibereze.

Hesiod spunea ca tirasenoii erau conduși în secret de către fiii vrăjitoarei Circe (fiii vrăjitoarei Circe fiind geții Ciconi), astfel se poate spune că vrajitoarea Circe a fost o primă regină a tirasenoilor.

”Circe oferind o Cupă lui Ulise” de John Williams Waterhouse

O altă referire la ei este făcuta de către Strabo care îi mai numește și tirenieni vorbind de faptul că Marea Tireniana a fost denumită așa datorită faptului că fusese controlată de către ei.

Pindar vorbeste de asemenea de tirasenoi ca fiind aliații cartaginezilor împotriva Greciei Mari. El este primul care face analogia dintre tirasenoi și etrusci demonstrînd că sunt unul și același popor. Acea confruntare dintre tirasenoi (etrusci), cartaginezi și greci a avut loc la Cumae (524 i.H).

Herodot spune că locul de origine al tirasenoilor este regiunea getică a Crestoniei unde erau vecini cu pelasgii.

Tucidide îi menționează împreună pe tirasenoi și pelasgi ei provenind din același neam cu lemnienii care ocupaseră Attica înainte de venirea ionienilor (primul trib al elenilor de mai tîrziu).

Pentru a demontra frăția pelasgo-getică a etruscilor trebuie luată în considerare menționarea făcută în analele istorice elinești care atestau faptul că limba folosită de lemnieni era similară cu cea folosită de etrusci. Dar pentru a elimina orice suspiciune trebuie să spunem cine erau Lemnienii.

Hefaistos (Vulcan la romani) reprezintă, în mitologia elenistică, zeul focului, al metalelor și al metalurgiei, al fierarilor, sculptorilor și artizanilor.

Fiul șchiop al Herei, meșter fierar neîntrecut, creațiile sale extraordinare uimindu’i chiar și pe zei: făurește arme și armuri miraculoase, obiecte care se mișcă singure (un fel de roboți superperfecționați), sau chiar pe Pandora și cutia acesteia. Este personificarea focului în cele trei ipostaze ale sale: focul teluric (al vulcanilor), focul îmblânzit (focul domestic, care poate fi folosit în diferite activități, inclusiv la prelucrarea metalelor), precum și focul atmosferic.

În Mitologia ”Greacă” Insula Lemnos reprezenta teritoriul tribului getic al Sintiilor, din rîndurile cărora Hefaistos își alegea cei mai talentați și vrednici meșteri. Mitologia ”Greacă” menționează de asemenea că Hefaistos îndrăgostindu’se de nimfa din Tracia  Cabiro se cuplează în secret cu ea, rodul iubirii lor fiind reprezentat de tribul getic al Kaberoilor. Ritualurile sacre au fost făcute în onoarea acestora, ritualuri rezervate doar celor din acelasi neam cu ei.

Aceste ritualuri sacre erau practicate în Insula Samothrace în care tinerii geților erau inițiați în cultul zeilor. Un detaliu important legat de originea macedonenilor și al lui Alexandru Macedon și a familiei sale este reprezentat tocmai de aceste ritualuri sacre din Insula Samothrace în timpul cărora s’au cunoscut Filip al II-lea și Olimpia.

Tribul getic al Sintilor pe lîngă faptul că avea în componență meșteri în prelucrarea metalului, ei mai aveau în componență și pirați, aceasta este și cauza pentru care elenii i’au numit pe Sinti și hoți.

Istoricul elen Hecateus (550 – 476 î.Hr. ) spunea că Insula Lemnos era insula în care geții o preaslaveau pe zeița Cybele (varianta elenă era Geea), zeița pămîntului.

Credința în zeița Cybele, caracteristică geților, este aceeasi cu cea a primelor amazoane Hypsypile și Myrina.

Amazoanele din Lemnos

Legenda spune ca bărbații insulei Lemnos plecînd la război și întorcîndu’se victorioși au adus cu ei, ca pradă, femei din neamuri străine cu care s’au căsătorit și au uitat de soațele lor din Lemnos. Soțiile aflînd de acest lucru s’au răzbunat pe soții lor ucigîndu’i și jurînd ca vor trăi într’o comunitate formată numai din femei (așa au aparut vestitele amazoane).

Datorita similitudinii dintre limba vorbita de lemnieni si cea vorbita de etrusci s’a ajuns la concluzia că aceste popoare vorbeau limba tiraseniană. Un al treilea popor vorbitor al  aceastei limbi a fost cel al raetienilor care astăzi vorbesc dialectul rhetoromanic.

Izvoarele Credințelor și Religiei etruscilor

Pentru cunoaşterea religiei etruscilor ne stau la îndemână alături de referirile antice romane despre această religie şi descoperirile arheologice. Un scriitor creştin, Arnobiu de Sicca, numea Etruria «genetrix ei matei superstitionis», vrînd să spună că religiozitatea etruscă a fost bogată şi a creat o mulţime de credinţe false, pe care creştinismul nu le putea accepta.

Cunoaşterea scrisului i’a ajutat pe etrusci să lase posterităţii o cît de mică portiţă pentru descrierea lor. Astfel, s’au descoperit pînă acum circa 6.000 de texte epigrafice, scrise de la dreapta spre stînga. Din toate acestea doar zece au peste 10 cuvinte.

Cel mai lung text cu scriere etruscă originală se păstrează la Zagreb şi constituie un fragment de carte sacră privind ofrandele ce se ofereau anumitor zei în decursul anului calendaristic. Scrierea se află pe benzile de pînză folosite la înfăşurarea corpului mumiei unui tînăr egiptean. Aici se află 1185 de cuvinte, foarte importante pentru cunoaşterea religiei etruscilor.

În ordine, vin trei alte inscripţii: una de 300 de cuvinte, aşa zisa «tegola di Capua» (ţigla din Capua); a doua conţine 130 de cuvinte şi e cunoscută sub denumirea de «il cippo di Perugia», iar cea de a treia, «lamina di Magliano», cu 70 de cuvinte, se referă tot la aducerea de ofrande unor divinităţi.

Cărţile sfinte de odinioară ale etruscilor s’au tradus în limba latină de către Tarquitius Priscus. Astfel, acestea ar fi putut oferi posibilitatea cunoaşterii mai în amănunt a credinţelor etrusce, a divinităţilor, a cultului şi a nădejdilor etrusce într’o viaţă viitoare, dar ele au dispărut fără putinţă de reconstituire din puţinele comentarii romane ajunse pînă la noi.

Reconstrucția unui templu etrusc, Museo di Villa Giulia, Roma, care este puternic influențată de studiile templului lui Apollo la Portonaccio (Veio).

Se ştie însă de vestitele Libri tagetici, care ar fi tratat ”despre zei şi despre modul de a potoli mînia lor, apoi de Libri fatales, cărţi ale destinelor. În general, cărţile sacre ale etruscilor se împărţeau în:

a) libri haruspicini, care expuneau modul de cercetare a măruntaielor victimelor în scopul divinaţiei sau ghicitului;

b) libri fulgureles, care studiau fulgerele (originea, tipul, semnificaţia şi efectul lor asupra credincioşilor etrusci);

c) libri rituales, cele mai cuprinză­toare dintre toate şi care conţineau regulile de conduită religioasă, morală şi socială, legile care guvernează viaţa oamenilor de la naştere şi pînă la moarte şi după aceea. Aici se afla şi un complicat sistem de interpretare a semnelor divine (ostenta), semne care comunicau oamenilor voinţa zeilor.

Inscripțiile etrusce au primit recent o interpretare mai potrivită de către Helmut Rix, Etruskische Texte.

Religia etruscă cuprinde un set de legende, povestiri, credințe și practici religioase ale civilizației etrusce, originare din secolul al VII-lea î.Hr., din cultura Villanova din epoca anterioară a fierului, puternic influențată de mitologia Eladei antice și cea feniciană și împărtășirea asemănărilor cu mitologia și religia romană concurentă.

Pe măsură ce civilizația etruscă a fost asimilată în Republica romană în secolul al IV-lea î.Hr., religia și mitologia etruscă au fost parțial încorporate în cultura romană clasică, urmărind tendința romană de a absorbi unii dintre zeii și obiceiurile locale ale ținuturilor cucerite.

Etruscii au locuit odinioară în Italia centrală. Influenţa civilizaţiei şi mai ales a religiei lor asupra civilizaţiei romane este din ce în ce mai bine cunoscută pe măsură ce ambele civilizaţii, etruscă şi romană, îşi dezvăluie mereu detalii ce au fascinat multe generaţii de cercetători.

”Religiozitatea etruscilor s’a manifestat cel mai clar în așa-numita ”disciplină”, ​​complexul de reguli care reglementează relațiile dintre oameni și zei. Principala sa bază a fost cercetarea scrupuloasă a voinței divine prin toate mijloacele disponibile; … citirea și interpretarea organelor interne ​​animale, în special a ficatului … și interpretarea fulgerului”, (Pallottino 1975, p.143).

Frescă Etruscă, Typhon din Tarquinia

Sistemul etrusc de credințe era un politeism imanent; adică toate fenomenele vizibile erau considerate a fi manifestări ale puterii divine și că această putere era întruchipată în zeități care acționau continuu asupra lumii, dar puteau fi descurajate sau convinse de oamenii muritori.

După mult timp după asimilarea etruscilor, Seneca cel Tânăr a spus că diferența dintre romani și etrusci a fost aceea că:

”În timp ce noi credem că fulgerul va fi eliberat ca urmare a ciocnirii norilor, ei credeau că norii se ciocnesc pentru a elibera fulgerul; căci așa cum atribuiau totul divinității, ei erau determinați să nu creadă că lucrurile au un sens în măsura în care se întîmplă, ci mai degrabă apar pentru că trebuie să aibă un sens.”

Divinităţi, Spirite, Zeități

Religia etruscilor cultiva credinţa în numeroase divinităţi celeste. Astfel, pe un ficat de bronz descoperit la Piacenza care închipuie cerul împărţit în şaisprezece regiuni, se află înscrise numele a patruzeci de divinităţi. Alte nume sunt transmise de izvoarele arheologice şi literare. După atitudinea lor faţă de oameni, divinităţile etrusce erau benefice sau malefice.

Divinităţile recunoscute drept propriu etrusce erau: Tinia (Jupiter), Sethlans (Vulcan), T(u)rms (Mercur), Fufluns (Bacchus), Turan (Venus), Thesan (Aurora), Ca(u)tha, Cilens, Cvlalp, Letham, Mantrns, Thuflcha, Tecum, Tluscv, Laiam, Aminih, Svutaf.

La acestea adăugăm numele unor divinităţi comune etrusce şi italice: Uni (Junona), Menerva (Minerva), Maris (Marte), Ani (Janus), Safre (Saturn), Mae (Maius), Vesuna (Vesuna al umbrienilor).

Numai în izvoarele literare se păstrează numele divinităţilor Vertumnus (Volturnus, Vortumnus sau Voltumna), Noitia şi Mantus.

După locul pe care’l ocupau în sferele cereşti mai mult sau mai puţin apropiate de pămînt şi prin autoritatea pe care o aveau mai mult decît altele în aruncarea fulgerului, zeităţile etruscilor se clasificau în trei categorii principale:

– dii involuti (ale căror nume rămîneau tainice, necunoscute), pe care îi consulta zeul Tinia cînd voia să arunce trăsnetul pe pămînt;

– dii consentes, complices sau auxiliarii, în fruntea cărora se afla triada Tinia, Uni, Menerva, triada principală a panteonului etrusc;

– dii lares, penates, geniile (ocrotitorii bărbaţilor) şi iunonele (ocrotitoarele femeilor).

După importanţa deosebită a zeilor pentru viaţa pămîntească a etruscilor, etruscii adorau în special pe Tinia, Uni şi Menevra, se bucurau de darurile lui Volturnus – ocrotitorul fertilităţii şi protectorul plantelor — şi se temeau de Noitia (Fortuna schimbătoare) şi de divinităţile infernale Eita (Aita), Peisipnei (Persefona), Tuchulcha, duhul morţii, şi Chaion.

Un rol important în viaţa de toate zilele era atribuit zeiţei Noitia. Pentru a dobândi favoarea ei, norocul, etruscii socoteau că este nece­sar să se ţintuiască răul, ceea ce şi făceau la fiecare început de an, cînd se bătea un cui în templul dedicat acestei zeiţe. Ceremonia de stabilire a norocului a servit apoi la numărarea anilor.

Lumii subpămîntene i’ar fi aparţinut o fiinţă ciudată, Tages, nepotul lui Tinia. După cum spune legenda, acest personaj ar fi apărut din pămînt, cînd s’a tras o brazdă mai adîncă în ţinutul Tarquiniei. Avea o înfăţişare ciudată : mic la stat cît un copil, dar avînd trăsăturile şi în­ţelepciunea unui om bătrân. Plugarul care l’a văzut s’a speriat şi a stri­gat după ajutor. Atunci s’a adunat în acel loc – spune legenda – toată populaţia Etruriei.

Tages (numit şi Genius) a dictat atunci regilor celor douăsprezece oraşe-state etrusce regulile pentru interpretarea semnelor cereşti, reguli ce trebuiau transmise din generaţie în generaţie. Apoi Tagesa dispărut.

Zeul morţii, Tuchulcha, era înfăţişat în perioada târzie (sec. II î.Hr.) sub chip de om cu urechi de cal, gură în formă de cioc de vultur, iar în mâini cu şerpi gata să muşte.

În jurul sintagmei mun sau muni, sau mormînt,  au fost man sau mani (latin manes), sufletele strămoșilor. În iconografie după secolul al V-lea î.Hr., cei decedați sînt arătați cum călătoresc în lumea de dincolo.

În mai multe cazuri de artă etruscă, cum ar fi în mormîntul François din Vulci, spiritul morților este identificat de termenul hinthial, literal ”(unul care este) dedesubt”.

Frescă din mormîntul François: Eliberarea lui Celio Vibenna, de la stînga la dreapta: Caile Vibenna, Mastarna, Larth Ultes, Laris Papathnas Velznach, Pesna Aremsnas Sveamach, Rasce, Venthikau și Aule Vibenna, dreapta: Marce Camitlnas și Cnaeve Tarchunies Rumach

Un zeu a fost numit ais (mai tîrziu eis ), care la plural era aisar. Locuința unui dumnezeu era un fanu sau luth, un loc sacru, cum ar fi un favi, un mormînt sau un templu. Acolo, ar fi trebui să facă un fler (plural flerchva) sau o ”ofertă”.

Trei nivele de zeități sînt portretizate în arta etruscă. Se pare că sunt niște divinități mai mici de origine indigenă: Catha și Usil, soarele; Tivr, luna; Selvans, un zeu civil; Turan, zeița iubirii; Laran, zeul războiului; Leint, zeița morții; Maris, Thalna, Turms și zeul Fufluns, al cărui nume este legat într’un mod necunoscut de orașul Populonia și de populus-ul Roman.

Trecînd peste ele au fost zeități mai mari care par să reflecte sistemul indo-european: Tin sau Tinia, cerul, Uni, soția lui  (Juno) și Cel, zeița pămîntului.

Ca al treilea nivel, zeii eleni au fost adoptați de către sistemul Etrusc în perioada Orientalizării Etrusce de la 750 / 700-600 î.Hr.

Exemple sunt Aritimi (Artemis), Menrva (Minerva, echivalentul latin al Athenei) și Pacha (Bacchus, echivalentul latin al lui Dionysus care era zeu al geților preluat și de elenii sudici), iar în timp Trinia, Uni și Menrva.

Casă funerară la Banditaccia cu canapele

Profeți și prorociri

Etruscii credeau că religia lor le’a fost dezvăluită de clarvăzători, cele două principale fiind Tages, o figură copilărească, născută din pămînturi cultivate, care a fost imediat dotată cu preștiință, și Vegoia, o figură feminină.

Etruscii au crezut în contact intim cu divinitatea. Ei nu au făcut nimic fără o consultare corespunzătoare cu zeii și semnele de la ei. Aceste practici au fost preluate în totalitate de către romani.

Casă funerară din Populonia

Etrusca Disciplina

Scripturile etrusce erau un corpus de texte numite Disciplina Etrusca. Acest nume apare în Valerius Maximus, iar Marcus Tullius Cicero se referă la o disciplină în scrierile sale cu privire la acest subiect.

Și Massimo Pallottino rezumă scripturile cunoscute (dar non-extinse) ca Libri Haruspicini, care conțin teoria și regulile de ghicire în organe interne de animale; Libri Fulgurales, descriind ghicitul din fulgere; și Ritualurile Libri.

Ultimul a fost compus din Libri Fatales, detaliind metodele religioase corecte de întemeiere a orașelor și altarelor, drenarea cîmpurilor, formularea legilor și ordonanțelor, măsurarea spațiului și timpul de divizare; Libri Acherontici, care se ocupă de cele de mai jos; și Libri Ostentaria, conținând reguli pentru interpretarea minunilor.

Revelațiile profetului Tages au fost date în Libri Tagetici, care includea pe Libri Haruspicini și Acherontici și pe cei ai proorocitei Vegoia în Libri Vegoici, care includea Libri Fulgurales și o parte din Libri Rituales.

Aceste lucrări nu au prezentat profeții sau scripturi în sensul obișnuit: Discipina Etrusca nu a prezis nimic în sine.

Etruscii par să nu aibă etică sau religie sistematică și nici o viziune mare. În schimb, ei s’au concentrat asupra problemei voinței zeilor: întrebînd de ce, dacă zeii au creat universul și omenirea și au voință și un plan pentru toți și pentru tot ce există, ei nu au creat un sistem de comunicare a acestei voințe în mod foarte clar.

Sarcofag din Siena

Etruscii au acceptat imposibilitatea voinței zeilor lor. Ei nu au încercat să raționalizeze sau să explice acțiunile divine sau să formuleze doctrine ale intențiilor zeilor.

Ca răspuns la problema stabilirii voinței divine, ei au dezvoltat un sistem elaborat de ghicire; adică au crezut că zeii oferă un flux continuu de semne în fenomenul vieții cotidiene, care, dacă este citit în mod corect, poate să direcționeze afacerile omenirii.

Aceste revelații nu puteau fi înțelese altfel și puteau să nu fie plăcute sau ușoare, dar erau periculoase dacă nășteau suspiciuni sau incertitudini.

Prin urmare, Disciplina Etruscă era în principal un set de reguli pentru desfășurarea de tot felul de ghicitori; Pallottino îl numește o „constituție” religioasă și politică: nu dictează ce legi vor fi făcute sau cum trebuie să se comporte oamenii, ci mai degrabă elaborează reguli pentru a cere zeilor aceste întrebări și a primi răspunsuri.

Cicero a spus:

”Căci o acceptare urgentă a unei opinii eronate este în orice caz discreditabilă și, mai ales, într’o anchetă privind cît de mult ar trebui să fie acordată auspiciilor, ritualurilor sacre și respectului religios; pentru că riscăm să comitem o crimă împotriva zeilor dacă le ignorăm sau dacă ne implicăm în superstițiile femeilor bătrîne dacă le aprobăm.”

Apoi a dat din cap, în privința divinației la cîntatul de broaște:

”Cine putea să presupună că broaștele aveau această previziune? Și totuși ei au prin natura lor o facultate de premoniție, destul de clară, însă prea întunecată pentru înțelegerea umană.”

Locaşurile de cult

Scriitorul latin Titus Livius a remarcat îndemânarea meşteşugarilor etrusci şi priceperea lor în domeniul construcţiei oraşelor şi a edificiilor civile şi religioase. Au existat, desigur, temple cu o singură cameră (cella), cea pentru divinitatea căreia îi era dedicată, dar curînd au apărut temple bi- sau tricellate şi cu trei porţi. Templul tricellat se asemăna templelor dedicate triadei Tinia, Uni, Menerva.

El a fost preluat – ca model – de către romani. Templele etrusce adăposteau statui ale zeilor. Se pare că mai adăposteau candelabre şi jertfelnice. Acolo se păstrau obiectele necesare jertfei şi la cult în general.

Între acestea, de mare importanţă era imaginea cerului, asemenea aceleia de pe ficatul de bronz de la Piacenza, amintit mai sus, a cărui semnificație religioasă este încă o chestiune de dezbateri aprinse, marcate în secțiuni care ar putea explica ce ar însemna un eveniment în acea regiune.

Un templu sacru – Fanu – Etrusc foarte rar, localizat la Orvieto.

Sacerdoţiul, Preoți și oficiali

Voinţa zeilor se comunica oamenilor prin intermediul sacerdoţilor sau preoţilor. Învățăturile divine conform disciplinei au fost conduse de acei preoțis au sacerdoți pe care romanii i’au numit haruspici.

Tarquinii avea un colegiu de 60 dintre aceștia. Etruscii, după cum reiese din inscripții, au folosit cîteva cuvinte: capin (Sabine cupencus), maru (maron umbrian), eisnev, hatrencu (preoteasă).

Ei au numit arta haruspici ziχ nethsrac.

Accesul la funcţiunile sacerdotale era deschis tuturor bărbaţilor liberi. Viitorul sacerdot trebuia să’şi însuşească bine tainele învăţăturii religioase etrusce, cunoscute sub numele de «disciplina etrusca». Şcolarizarea se făcea pe lângă marile temple, îndeosebi la Tarchuna.

Vestimentaţia preoţilor etrusci se forma dintr’o mantie încheiată printr’o fibulă, o mitră ascuţită pentru acoperirea capului şi un baston îndoit în formă de crosă – însemnul autorităţii.

Pricepuţi în arta de a ghici viitorul după semnele cereşti, preoţii etrusci se bucurau de respect deosebit în faţa poporului. Ei descifrau enigmele vieţii, comunicau voinţa zeilor, participau la ceremonii religioase numeroase şi complicate, jertfeau zeilor, rosteau rugăciuni şi incantaţii, luau parte la dansuri cultice, la banchete votive, la procesiuni şi la jocuri funebre.

Din cauza pregătirii lor speciale, înşişi romanii au apelat la serviciile preoţilor etrusci. Astfel, aristocraţia romană şi chiar împăraţi ca Augustus, Tiberius, Claudius, Alexandru Sever şi Iulian Apostatul au recurs la înţelepciunea divinatorilor etrusci pentru a cunoaşte voinţa zeilor.

Abia împăratul Teodosie cel Mare a luat măsuri drastice împotriva haruspicinilor, fără a reuşi să’i oprească definitiv.

Un magistrat special, cechazul se îngrijea de cecha sau rath, lucruri sacre. Fiecare om, totuși, avea responsabilitățile sale religioase, care erau exprimate într’o alumnathe sau în slecaches, o societate sacră.

Nici un eveniment public nu a fost efectuat fără netsvis, haruspex sau echivalentul său de sex feminin, nethsra, care ar fi citit ”umflăturile” de pe ficatul unei oi sacrificate în mod corespunzător.

Cultul morţilor. Credinţa în viaţa viitoare

Etruscii aveau convingerea că viaţa se continuă şi după moarte. Împărăţia morţilor era socotită drept un tărâm al petrecerii veşnice, al veseliei. De aceea şi intrarea în această nouă stare se inaugura cu banchetul funerar, zugrăvit în cele mai vii culori pe frescele din mormintele etrusce.

Raymond Bloch descrie acest început astfel:

”Ospeţele (funerare, n.n.) au loc într’o atmosferă de Cîmpii Elisee, în sunet de flaut, iar oaspeţii văd mişcîndu’se în jurul lor dansatori eleganţi şi femei posedate de ritmul magic al dansului”; dar în perioada tîrzie, în special după sec. IV î.Hr., ”scenele reprezentate au ospăţul ca temă centrală, dar atmosfera devine, treptat, tot mai sumbră. Geniile şi demonii, care par a fi instrumentele zeului infernului, nu mai au un aspect calm şi armonios. Chipurile lor iau o înfăţişare înfricoşătoare şi îngrozitoare.”

Ritul funerar era destul de complex. Astfel, după ce etruscul înceta din viaţă, ruda lui cea mai apropiată – eventual soţul sau soţia – îi închidea ochii. Urma înveşmîntarea în haine noi şi cît mai scumpe, iar după aceasta parfumarea.

S’a practicat uneori şi mumificarea, ca la egipteni. Trupul mortului se aşeza în anticameră, unde se aflau coroane şi rămurele cu frunze.

Apoi urmau trei acte principale: conclamatio, constînd în chemarea mortului, lamentaţio, constând în bocirea mortului de către rude, prieteni, bocitoare, şi, în fine, inhumatio sau aşezarea în mormântul pregătit. Dacă urma incinerarea, rudele se apropiau şi aprindeau rugul cu torţele. Cenuşa era pusă în urne funerare împodobite cu diferite scene mitologice.

Convingerile etrusce cu privire la cele de mai jos par a fi un amalgam de influențe. Etruscii au împărtășit convingerile generale ale Mediteranei timpurii, cum ar fi convingerea egipteană că supraviețuirea și prosperitatea în cele din urmă depind de tratamentul rămășițelor decedatului.

Mormintele etrusce au imitat încăperile casnice și au fost caracterizate de camere spațioase, picturi murale și mobilier funerar. În mormînt, mai ales pe sarcofag (exemple găriți mai jos), erau reprezentări ale decedatului în prim-plan, adesea cu un soț / soție.

Sarcofagul din Chiusi

Nu toți aveau un sarcofag; uneori, decedatul era așezat pe o bancă de piatră. Pe măsură ce etruscii au practicat ritualuri mixte de inhumație și incinerare (proporția fiind stabilită în funcție de perioadă), cenușa și oasele incinerate puteau fi puse într’o urnă în formele unei case sau într’o reprezentare a decedatului.

Împreună cu lumea încă influențată de afacerile terestre, exista și o lume transmigrațională dincolo de mormînt, modelată după Hadesul elinesc.

Erau conduși de Aita, iar cel decedat era condus acolo de Charun (Charu, ori Karun), echivalentul morții, care era albastru și avea un ciocan.

Ajax ucide un prizonier troian în fața lui Charun

Larissa Bonfante și Judith Swaddling despre Charun au spus următoarele:

”Multe scene prezintă cei doi demoni purtători ai lumii de dincolo, Vanth și Charun, ale căror sarcini nu erau să’i pedepsească pe morți ci mai degrabă să’i escorteze la destinația lor finală.”

Cu toate acestea, există cel puțin două exemple, despre sarcofagul lui Laris Pulenas, precum și despre o stamnos roșie de la Orbetello, care îl ilustrează pe Charun într’un mod amenințător.  Fiecare îl descrie pe Charun amenințând o figură masculină cu ciocanul său.

Natura grotescă a reprezentării lui Charun pare să fi fost cel puțin parțial apotropă în natură. Arta apotropă a fost practica elenilor vecini în acel moment, reprezentată de ochii exagerați pictați pe vasele de băut în secolul al VI-lea î.Hr., pentru a îndepărta spiritele în timp ce beau sau imaginea monstruoasă a Medusei, a cărei imagine se spunea că a transformat oamenii în piatră.

Jertfele

Prin aceste imagini ale grotescului, violenței și vărsării de sânge, etruscii credeau că ajută la îndepărtarea spiritelor rele de la mormînt, precum și la sfințirea mormîntului, probabil în locul sacrificiului ritualic propriu al unui animal obișnuit efectuat conform ritualurilor funerare.

Hadesul Etrusc a fost populat de cîteva figuri mitologice elinești, cum ar fi Tuchulcha, cu aspect compozit.

Etruscii aduceau zeilor jertfe sângeroase. Ei sacrificau diverse animale: tauri, cai sau măgăruşi şi chiar lupi. Scenele de sacrificiu din picturile tombale (din morminte) etrusce sunt numeroase.

Se citează – de exemplu – modul în care se efectua jertfa. Astfel, sacerdotul venea la locul de jertfă, unde victima se afla gata pregătită şi’i turna o libaţie pe cap. După terminarea libaţiei, victima era ucisă cu o lovitură de topor de către un personaj venit special pentru aceasta.

Ni se relatează şi o scenă de sacrificiu în care victima este un lup. Lupul este ţinut cu lanţuri de doi bărbaţi, într’o fântână din care încearcă să scape. Preotul vărsa libaţia peste capul lupului, după care cea de a patra persoană loveşte capul lupului cu toporul, doborînd animalul.

Au existat, se pare, şi sacrificii omeneşti. Nu se ştie dacă persoanele sacrificate erau rude ale unor defuncţi importanţi, dacă erau prizonieri de război sau sclavi.

Iată o astfel de scenă:

”Cei ce trebuiau sacrificaţi stăteau cu mâinile legate la spate şi sacerdotul vărsa pe capul lor libaţia rituală… într’o altă scenă, victima zăcea la picioarele altarului, în timp ce un geniu înaripat aştepta lîngă un copac din apropiere.”

După scopul lor, jertfele erau de două feluri: hostiae consultatoriae, la care animalele se jertfeau în vederea obţinerii unor date asupra viitorului prin consultarea măruntaielor lor şi hostiae animales, cînd victima, animalul, ţinea locul omului.

Existau însă, pe lângă jertfele sângeroase, şi ofrande, ca de pildă: lapte lui Silvanus şi vin lui Genius.

Un sacrificiu aparte, cu caracter expiator, se aducea la locul unde trăsnetul lui Tinia a lovit pământul. Aici se sacrifica un berbec sau un asin, care apoi se consuma prin ardere. Rămăşiţele – oasele calcinate – se îngropau, afară de oasele craniului. Craniul se reţinea şi se agăţa de arbori sau de araci de vie, pentru a feri locuinţele de trăsnet şi holdele de grindină, aşa cum se face pînă astăzi în regiunea munţilor Sabini.

Marte din Todi, o sculptură de bronz etrusc de viață a unui soldat care face o ofertă votivă, cel mai probabil lui Laran, zeul Etruscan al războiului, sfîrșitul secolului V –  începutul secolului al IV-lea î.Hr.

O ofertă votivă sau un depozit votiv sînt unul sau mai multe obiecte expuse sau depozitate, fără intenția de recuperare sau de utilizare, într’un loc sacru, în linii mari în scopuri religioase.

Asemenea elemente sunt o caracteristică a societăților moderne și antice și sunt în general erau făcute pentru a cîștiga favoarea forțelor supranaturale.

Unele oferte, aparent, au fost făcute în perspectiva realizării unei anumite dorințe, dar în culturile occidentale din care probe scrise supraviețuiesc a fost mai tipic să aștepte pînă ca dorința să fie îndeplinită înainte de a face oferta, pentru care se poate folosi termenul specific ex-voto.

Alte oferte au fost foarte probabil considerate ca daruri pentru divinitate, și nu legate de vreo nevoie particulară.

Cuceririle romane

După înfrîngerea etruscilor în războaiele romano-etrusce, cultura etruscă rămasă a început să fie asimilată în limba romană.

Senatul Roman a adoptat elemente cheie ale religiei etrusce, care au fost perpetuate de haruspici și de familii romane nobile care au pretins descendența etruscă, mult timp după ce populația generală a uitat limba.

Cu toate acestea, în ultimii ani ai Republicii Romane, religia a început să scadă din influența sa și a fost satirizată de figuri publice notabile precum Marcus Tullius Cicero.

Julio-Claudieni, în special Claudius, care a susținut o descendență etruscă îndepărtată, a menținut cunoașterea limbii și a religiei pentru o perioadă mai scurtă de timp, însă această practică a încetat treptat.

O serie de lucrări canonice în limba etruscă au supraviețuit pînă la jumătatea primului mileniu, dar au fost distruse de ravagiile timpului, de decretul Senatului Roman și de foc.

Urnă de înmormîntare

Mitologia este evidențiată de o serie de surse în diferite medii; de exemplu, reprezentări pe un număr mare de ceramică, inscripții și scene gravate pe cristalul Praenestine (cutii ornate) și pe specula (oglinzi ornate de mînă).

În prezent, au fost publicate cîteva duzini de fascicule de Corpus Speculorum Etruscorum. În mod specific, figurile mitologice și al cultului Etrusc apar în Lexicon Iconographicum Mythologiae Classicae.

Sărbătorile

Fiecare dintre cele douăsprezece oraşe şi ţinuturi federate ale Etruriei îşi avea propriile sărbători dar existau si sărbători comune tuturor dedicate cinstirii zeilor sau legate de schimbarea anotimpurilor sau de evenimente din anul agricol etc.

Cea mai mare sărbătoare comună din Etruria pare să fi fost aceea închinată lui Volturnus, în martie.

Urna din Chiusi

Cu acest prilej se ţinea şi o mare adunare publică, în cadrul căreia se făcea o cercetare a activităţii de peste an a conducătorilor oraşelor, se numea un şef al jocurilor care urmau şi un sacerdos ca întîistătător al federaţiei, şi i se punea coroană pe cap.

Concluzii

Religia etruscilor a stat la baza formării şi dezvoltării ulterioare a religiei romanilor. Bogată în ce priveşte panteonul, dar mai bogată în divinaţie, cult şi mitologie, această religie s’a pierdut în negura secolelor sub vălurile sincretiste care au acoperit spiritualitatea etrusca primară.

Credinţa puternică în existenţa de după moarte a etruscilor a dus la crearea unor opere de artă religioasă rămase pînă astăzi ca mărturie despre configuraţia şi credinţa unui popor acum dispărut sau asimilat.

Citiți și:  PARADOXUL ETRUSC (TOSCAN) AL LIMBII ITALIENE

Sursă: Seneca cel Tînăr. „II.32.2″. Naturales Quaestiones .
Krauskopf, I. 2006. ”Mormîntul de dincolo. Religia etruscilor”, editată de N. de Grummond și E. Simon. Austin: Universitatea din Texas Press. p. 73-75.
Date de la De Grummond & Simon (2006), p. VII.
Cary, M.; Scullard, HH (1979). Istoria Romei (a 3-a ediție). p. 24.

Bonfante, Giuliano; Bonfante, Larissa (2002). The Etruscan Language: an Introduction. Manchester: University of Manchester Press.
Bonnefoy, Yves (1992). Roman and European Mythologies. University of Chicago Press. ISBN 0-226-06455-7. Translated by Wendy Doniger, Gerald Honigsblum.
De Grummond; Nancy Thomson (2006). Etruscan Mythology, Sacred History and Legend: An Introduction. University of Pennsylvania Museum of Archaeology.
De Grummond, Nancy Thomson; Simon, Erika, eds. (2006). The Religion of the Etruscans. Austin: University of Texas Press.
Dennis, George (1848). The Cities and Cemeteries of Etruria. London: John Murray. Available in the Gazetteer of Bill Thayer’s Website at
Pallottino, M. (1975). Ridgway, David, ed. The Etruscans. Translated by Cremina, J (Revised and Enlarged ed.). Bloomington & London: Indiana University Press.
Richardson, Emeline Hill (1976) [1964]. The Etruscans: Their Art and Civilization. Chicago: University of Chicago Press.
Rykwert, Joseph (1988). The Idea of a Town: the Anthropology of Urban Form in Rome, Italy and the Ancient World. MIT Press.
Swaddling, Judith; Bonfante, Larissa (2006). Etruscan Myths. University of Texas Press.
Thulin, Carl (1906). Die Götter des Martianus Capella und der Bronzeleber von Piacenza (in German). Alfred Töpelmann.

 

DESCÎNTECUL GETO-RUMÎNESC ȘI FIZICA CUANTICĂ

Vorbe cu tîlc, adunate în versuri ritmate, descîntecele au şi azi o mare putere de sugestie.  Forţa lor magică sporeşte în preajma zilelor de post sau cînd se apropie Luna plină.

Persoana care descîntă trebuie să fie întotdeauna o femeie, sau cel puțin așa percepe tradiția azi, dar nu întotdeauna a fost așa, în anumite perioade din trecut sau în anumite zone bărbații aveau acest monopol.

Dar pentru că femeile erau considerate dotate cu acest har,  acestea erau mereu considerate vrăjitoare de către inchiziție, pentru că superstițiile și crezurile au influențat dramatic realitatea secolelor trecute. Miturile umpleau golul lăsat de lipsa cunoașterii, iar frica de ceea ce era necunoscut devenea frica întruchipării ființei mitului. Astfel s’au născut ”vrăjitoarele” și vînătoarea de vrăjitoare.

Vînătoarea de vrăjitoare a fost declanșată de documentul din 1484, atribuit papei Inocențiu al VIII-lea, care valorifica crezul scos din Cartea lui Moise cum că femeia care face vrăji trebuie găsită și ucisă, tocmai pentru a’i ”salva” sufletul păcătos. Astfel se estimează un număr foarte variat intre 50.000 și 100.000 de victime care și’au găsit sfîrșitul în tribunalele inchizitoriale.

În Ardeal, unde fenomenul își pierde caracterul religios, acuzații fiind judecați de o instanță laică, adevărata goană după vrăjitoare începe în timpul lui Mihai Apafi I (1632-1690), cînd după nenumărate sarcini pierdute a principesei Apafi, moașa e acuzată de vrăjitorie și arsă pe rug.

Acuzațiile proveneau, însă, cel mai adesea din păturile sociale mai sărace, ”fenomenele inexplicabile” avînd de multe ori la bază răfuieli personale sau invidie socială, căci vrăjitoarea era adesea femeia cu un statut aparte în comunitate sau cel puțin diferită de restul lumii: moașa, văduva, femeia singură, femeia curtată, ireal de frumoasă sau tocmai cea deformată.

Și totuși, nu doar femeia trebuia să îndeplinească întregul ritual al descîntecului ca să aibă un efect garantat, să facă semnul crucii peste apa neîncepută, peste omul suferind şi peste duhurile necurate, ca să le alunge.

George Pavelescu a cules în 1940 din zona Munților Apuseni toate descîntecele și remediile naturiste și a ajuns la concluzia că descîntătorii nu erau femeile, ci în proporție de 90% erau bărbații. Bărbații care aveau știința sacră a descîntecelor erau descîntători, dar această îndeletnicire a fost suplinită după primul război mondial de femeile care le muriseră bărbații în lupte, spărgîndu’se oarecum ”monopolul”.

Geto-rumînii aveau peste 1000 de descîntece personalizate fiecărei maladii trupești, iar apa şi busuiocul sfinţit, cărbunii din vatră, fierul şi nuiaua de alun sunt cîteva din obiectele necesare ritualului.

Lumînările aprinse, semnul crucii şi invocarea Maicii Domnului apar adesea în descîntece, semn că pentru oamenii simpli a existat întotdeauna o legătură puternică între credinţa în Dumnezeu şi magia vindecătoare.

Descîntecele pre-creștine trebuie să fi fost invocate nu Maicii Domnului, ci Zeiței Mamă, sau Zeiței Pămîntului, precum erau atunci credințele matriarhale.

Ce este descîntecul?

Descîntecul face parte din practicile derivate din magia personală. Este acțiunea unei persoane asupra alteia. Prin etimologie, cuvîntul implica o idee de voință.

Se disting mai multe feluri de descîntece: mai întîi inconștientul și conștientul; apoi cel al urii și al dragostei; în sfîrșit, cel care se exercită asupra operatorului sau auto-descîntecul și cel care se exercită asupra altcuiva.

Puterea descîntecelor ca și a celorlalte practici vrăjitorești fiind bazată pe credință, autosugestie și sugestie, iar scopul lor fiind alinarea și vindecarea suferințelor omenești și chiar a animalelor, oricine cunoaște puterea influenței personale poate fi un perfect descîntător.

Descîntecele se fac în orice timp al zilei sau nopții, afară de zilele de sărbătoare. În unele cazuri se cere ca descîntecul să fie spus de un bărbat, o fată sau o femeie ce are copii etc.
Ritualul actului de vrăjitorie e centrat în firul rostirii descîntecului. Formula este totdeauna esența performanței magice.

Vraja (farmecul) este totalitatea formelor ceremonialului întrebuințat de vrăjitoare pentru a ajunge la un rezultat, ce’l urmărește, iar descîntecul este formula verbală care face parte integrantă și indispensabilă din vrajă.

Prin vrăji, se pot despărți doua persoane: doi prieteni, doi iubiți, părinte de copil etc.; farmecele au scop ca persoana ce farmecă sau pentru care se farmecă să se facă frumos, plăcut, atrăgător.

Un rol deosebit îl dețin farmecele de dragoste ce au în vedere atragerea celui iubit, legarea magică a unui bărbat (femeie) pentru totdeauna; desfacerile au ca scop fie îndepărtarea de la sine a tuturor vrăjilor, farmecelor, fie a dezlega legăturile magice sau farmecele acute altor persoane.

Ca să fie cît mai eficiente, descîntecele se repetă întotdeauna de trei, de şase sau de nouă ori.

Descîntecul de însănătoşire:

Fă semnul crucii de trei ori asupra persoanei bolnave, rosteşte descîntecul şi fă iar semnul crucii de trei ori. Ritualul trebuie repetat dimineaţa şi seara cel puţin trei zile la rînd:

”La Maica Domnului m’am rugat,/
Maica Domnului m’a ascultat,/
Bolile le’a adunat,/
Departe le’a aruncat,/
Bolile s’au vindecat/
Şi am rămas/
Frumos şi sănătos,/
Curat şi luminat,/
La trup,/ La cap/ Şi la suflet,/
Ca de Maica Domnului lăsat!”

Descîntecul de împăcare:

Cînd vrei să împaci două persoane aflate în conflict, repetă descîntecul de trei ori în prag de seară, învîrtind în sensul invers al acelor de ceasornic o ulcică de lut cu apă neîncepută.

”Eu întorc ulcica/
Şi ulcica întoarce vatra/
Şi vatra întoarce soba/
Şi soba întoarce grinzile cu horna/
Şi grinzile întorc podelele,/
Leaţurile şi şindrilele,/
Şindrilele întorc crângurile/
Şi crîngurile întorc pe Sfîntu Spiridon/
Şi pe Sînziene/
Şi Maica Domnului/
Să întoarcă inimile celor împricinaţi/
Unul asupra altuia/ Cu cugetele/
Şi cu dragostea/ Să se împăciuiască!” (cules de Tudor Pamfile – ”Sărbătorile la români”)

Spațiul carpato-danubian este un meleag de poveste, în care mulți își găsesc vindecarea sufletului. Arta vindecării la poporul geto-rumînesc are o vechime milenară, putînd fi considerată un dar strămoşesc.

Fondul său inalienabil, comun tuturor regiunilor locuite de rumîni, permite identificarea unui tezaur originar, arhaic al acestui meşteşug care, după anumite indicii istorice, arheologice, antropologice, geoclimatice, poate fi atribuit sacerdoţilor geți.

Condiţiile climaterice ale Geției Antice, corelate cu bogăţia celor geografice (şes, deal şi munte, ape curgătoare şi tezaure minerale) au favorizat existenţa în acest spaţiu a unei incredibile diversităţi de specii vegetale, multe fiind endemice, adică locale. Încă de pe vremea geților, o serie de plante ce cresc pe teritoriul de astăzi al Rumîniei erau întrebuinţate ca ierburi de leac.

Chiar expresiile neaoş getice si vechi rumîneşti a lecui, leac, o leacă (intim înrudite cu grecescul oligo – puţin) trimit la remedii în aparenţă infime (cantitativ vorbind), care însă pot vindeca sau menţine sănătatea celor care le cunosc adevărata întrebuinţare.

Renumele unora dintre aceste plante merge pînă acolo încît şi astăzi ele apar în percepţia populară ca fiind înzestrate cu virtuţi vindecătoare magice, extraordinare, legate de o adevărată mitologie vegetală.

Multe dintre plante sînt considerate sfinte, precum Busuiocul (Ocimum basilicum), unele făcînd cîndva obiectul unui cult specific, aşa cum este cazul Mătrăgunei (Atropa belladona), al cărei nume este cu totul consonant, în mod uimitor, cu două cuvinte din vocabularul mistic al Vedelor (matra şi guna).

Acest cult urmăreşte întotdeauna rezultate din domeniul medicinei magice, cum este cazul descîntecelor ce se săvîrşesc cu ajutorul anumitor ierburi.

Plante de o mare importanţă biologică pentru om, prin principiile lor active, sunt întîlnite acolo unde odinioară erau aşezările geților.

Circaea lutetiana sau Circaea intermedia, popular numită Tilişcă, Iarba vrăjitoarei

Iată în această privinţă mărturia cunoscutului fitoterapeut Ovidiu Bojor:

”În urmă cu mulţi ani, lucram pe teren în zona Grădiştei, aproape de sanctuarul vechii cetăţi regale Sarmizegetusa, împreună cu un amic care nu prea cunoştea plantele şi efectele lor. Am găsit acolo, printre alte specii, şi specia Circaea lutetiana sau Circaea intermedia, popular numită Tilişcă, Iarba vrăjitoarei… Seara i’am făcut tovarăşului meu de drum un ceai din această plantă. Omul depăşise bine a doua vîrstă. Dimineaţa următoare mi’a povestit că de mult timp nu a avut o noapte atât de frumoasă şi că s’a simţit ca la douăzeci de ani. A cules mai multe plante şi pentru acasă. Din păcate, prin uscare ele şi’au pierdut acel efect cu adevărat miraculos.”

Această plantă era cunoscută şi de antichitatea elenă, numele ei ştiinţific, Circaea, fiind conex cu elinul kirke, adică vrăjitoare (cu puţină intuiţie putem sesiza şi legătura cu termenul popular rumînesc ”hîrcă”, ce desemnează adesea o babă pricepută în ale vrăjitoriei).

De remarcat că în Elada şi în regiunile mediteraneene această plantă nu creşte (de fapt, din cele cinci specii de Circaea răspîndite pe planetă, trei cresc pe teritoriul Rumîniei), ceea ce’l determină pe Bojor să considere că planta era procurată de anticii greci din Geția, unde era cunoscută şi folosită.

În ce priveşte mentalitatea aşa-zis populară despre plante, din pespectiva ei, mare parte dintre ierburi se află sub puterea celor mai temute şi mai respectate dintre fiinţele lumii nevăzute. Se folosesc astfel expresiile Grădina Milostivelor, Grădinile Frumuşelelor, cu trimitere la Iele sau Rusalii.

Deloc întîmplător, tocmai în acele zone cresc flori precum Bănuţeii (Bellis perennis), folosiţi contra bronşitei cronice, Saschiul (Vinca minor), Banatul (Geranium), folosit în practica populară contra junghiurilor şi Vâzdoagele sau Garoafa de munte (Dianthus superbus).

Ultima, care are o floare frumoasă, este numită şi Buruiană de urît, este considerată ca ”aducătoare de urît“, considerîndu’se, din motive obscure pentru mintea omului modern, că cel ce o poartă este respins de ceilalţi oameni.

Descîntec de junghii:

”După cum omul cu norocul
Sămănînd sămânța pe loc
Lasă sămînța de vară
Peste a de primăvară
Așa ăst junghiul ăstă
Din toate oscioarele
Din toate mădularele
Din cap
Din mîini
Din picioare
De pe trupul tot
Să lase pe ……..
Curat, luminat
Cum Dumnezeu l’a lăsat.”

În Moldova de peste Prut, ţăranii nu administrau niciodată bolnavilor o plantă de leac, indiferent de puterea ei vindecătoare, fără descîntec sau fără anumite practici magice.
Acest fapt demonstrează filiaţia ancestrală a medicinei populare, care se originează într’o medicină sacerdotală, singura în care restabilirea sănătăţii era pusă în legătură cu forţe supranaturale.

În cazul Buruienii cu cinci degete (Potentila recta), numită şi Iarba faptului pentru că i se atribuie puterea de a desface vrăjile, aceasta era adusă acasă, iar după ce se spăla icoana Maicii Domnului, cu apa respectivă se stropea Buruiana cu cinci degete, care se punea la icoană şi, dacă planta urma să fie fiartă în ulcică nouă, se băteau trei mătănii, rostindu’se:

”Te primim cu pîine şi sare, să ne fii folositoare.”

Conform unei credinţe populare, cunoaşterea virtuţilor magico-terapeutice ale plantelor poate fi însuşită în mod direct de la ele, prin intermediul miticului şarpe alb.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, în Transilvania era renumit vraciul ţăran Mihai Sas, din Topliţa Română, care spunea că un şarpe năzdrăvan i’a dat cunoştinţa graiului tuturor ierburilor de leac. În casa lui era un adevărat pelerinaj al bolnavilor, care erau vindecaţi cu descântecele şi leacurile pregătite de el din ierburi.

Culegerea plantelor de leac se desfăşoară de asemenea după un anumit calendar cosmic, urmând un ritual specific. Unele plante, precum Usturoiul sau Pelinul, îşi păstrează virtuţile vindecătoare pe tot parcursul anului, altele, precum Săgetătura, erau culese înainte de Sfredelul Rusaliilor, ele pierzîndu’şi puterea binefăcătoare timp de o lună după aceea, pînă la sfârşitul Săptămînii Mari.

Uscarea plantelor se face în mănunchiuri legate, care se atîrnă de o grindă în pod.

Herodot scria că geții că sunt ”buni cunoscători ai plantelor, avînd şi un meşteşug deosebit pentru îngrijirea bolnavilor cu ajutorul plantelor“.
Homer, marele poet al Antichităţii, scria despre geți că, ”în afară de curajul şi bărbăţia dovedite în lupte, ei manifestau şi o înaltă educaţie morală, evidenţată prin grija faţă de străini, de bolnavi şi de răniţii căzuţi pe pământul lor”.

Strabon afirmă că la geţi preoţii erau medici (iatros) şi cunoscători de descîntece, vraci (goes) totodată.

Îmagine de pe platourile de filmare cu preoții lung-metrajului artistic ZALMOXIS

În creaţia poetică a lui Ovidius (43 î.Hr.-17 d.Hr.), completată în timpul exilului său la Tomis-Constanţa (8-17 d.Hr.), erau menţionate multe plante medicinale care creşteau în spaţiul carpato-danubian şi mai ales la Marea Neagră (Pontus Euxinus).

Platon, în dialogul său Charmides, pomeneşte leacurile şi descîntecele medicilor geți, în cuvintele:

”Aşa stau lucrurile, Charmides, şi cu descîntecul nostru. L’am învăţat cu prilejul unei expediţii, de la unul dintre medicii din Tracia ai lui Zalmoxis, despre care se zice că au darul de a te face nemuritor.”

Tot el consemnează principiile holiste ale medicinei getice, punîndu’le în gura unui medic din Tracia al lui Zalmoxis:

”Zalmoxis, regele nostru, care este un zeu şi un mare înţelept, ne învaţă că, după cum e nepotrivit să încercăm îngrijirea ochilor fără să vindecăm întâi capul, tot la fel, nici capul nu poate fi îngrijit nesocotind trupul; avînd în vedere acest adevăr, trupul trebuie să fie îngrijit, în acelaşi fel, într’un mod potrivit, împreună cu sufletul. Căci motivul pentru care medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli este acela că ei nu cunosc tainele întregului pe care’l au de îngrijit. Dacă acest întreg e bolnav, atunci nici partea nu poate fi sănătoasă. Dacă însă partea tulburată va fi vindecată, atunci şi întregul va fi din nou armonios, aşa cum trebuie să fie, iar omul va trăi mult timp, plin de vigoare, bun la suflet şi fericit. Căci toate se trag din suflet, atît cele rele, cît şi cele bune ale trupului şi ale fiinţei noastre întregi, revărsîndu’se din suflet, aşa cum se răsfrîng de la cap asupra ochiului. Ca urmare. mai întâi sufletului trebuie să’i dăm îngrijire, dacă vrem ca deopotrivă capul şi restul trupului s’o ducă bine. Iar sufletul se îngrijeşte cu descîntece. Să nu te laşi înduplecat să îngrijeşti capul nimănui, dacă nu’ţi va fi încredinţat mai întîi sufletul spre îngrijirea prin descîntec. Aceasta este greşeala pe care, acum, o săvîrşesc oamenii, încercînd să vindece o parte fără cealaltă.”

Oameni mari ai istoriei au vorbit și au scris cu respect și admirație despre stămoșii noștrii.

Cu toate acestea mult timp, descîntecul a fost considerat de către știința materialistă doar o superstiție băbească. Cercetătorii rumîni nici acum nu’l socot demn de studiat în profunzime.

Fizica clasică, care a luat ființă din teoriile lui René Descartes și ale lui Newton, consideră că elementele lumii sunt izolate, iar universul este văzut ca o mașină.
Omul este situat în afara acestui univers.

Newton și Descartes ”au scos inima și sufletul din univers, lăsînd în urmă un șir de componente lipsite de viață, care se sincronizau între ele”.
Între aceste componente ar exista un spațiu gol pe care fizicienii de tip newtonian l’au numit vid cosmic.

Această viziune asupra lumii ”ca o colecție de lucruri izolate” a fost spulberată atunci când fizicienii de frontieră au început să studieze particulele subatomice.

Ei au constatat un lucru uimitor: la nivel fundamental, materia nu poate fi divizată în unități care să existe independent. Ceea ce fizicienii de tip newtonian numeau spațiu gol ”este în realitate un cazan de energii clocotitoare”.  El e generat ”de curgerea nesfîrșită a energiei, înainte și înapoi, între toate particulele subatomice”.

Aceste particule sunt ”mici pachete de energie vibratorie” ce își dau în permanență energie una alteia, dând naștere acestui ocean de energie inimaginabil de mare, pe care savanții l’au numit Cîmpul Punctului Zero.

”Informațiile despre toate aspectele vieții, de la comunicarea celulară la gama vastă de comenzi ale ADN-ului, s’ar baza pe schimbul de informații la nivel cuantic.”

Chiar gîndirea și simțirea noastră se datorează interacțiunii dintre particolele subatomice din creierele noastre și oceanul de energie cuantică.

Pe de altă parte, s’a constatat că la nivelul cel mai profund al materiei, lumea și relațiile sale se află în starea potențialității pure și a infinitei posibilități.
În lumea subatomică există un fenomen chemat nonlocalizare.

O entitate cuantică, cum ar fi un electron, poate influența instantaneu o altă particulă cuantică, la orice distanță”. Însă ”cel mai esențial element al acestui univers interconectat este conștiința vie care îl observă”. Între observator și fenomenele observate există o relație participativă.

”În clipa, în care ne uităm la un electron sau îi facem o măsurătoare, îl ajutăm să își determine starea finală.”

Așadar, conștiința noastră este mai mult decât un rezultat al activității biochimice a creierului. Este o substanță din afara corpului nostru – o energie ordonată, care are capacitatea de a schimba materia fizică.

Întrebarea este: Cum? Prin ce mecanism?

”Știința a început de curând să dovedească ceea ce miturile și religiile străvechi au susținut dintotdeauna: că s’ar putea să existe o forță vitală.”

Această forță vitală a fost numită în diverse feluri: conștiință colectivă, Sfîntul Duh. Pentru fizicienii de graniță este Energia Cîmpului Zero. În ultimă instanță, această forță decide dacă suntem sănătoși sau bolnavi și la ea trebuie să ne conectăm pentru a ne vindeca.

Prin magia cuvîntului și a intenției direcționate, descîntătorii populari tocmai asta fac: ne conectează la forța vitală a cîmpului cuantic. Cum fizica cuantică de frontieră a dovedit că ”noi suntem în legătură unii cu alții și cu lumea în profunzimea ființei noastre” și chiar și mințile noastre ”funcționează conform proceselor cuantice”, este clar de ce medicina alternativă – în cazul nostru, descîntecele – sunt eficiente.

Sîrbul Vlatko Vedral este de părere că magia interconectării cuantice ar putea foarte bine să fie cheia vieții însăși.

În concluzie, am putea spune că magia descântecului se bazează pe magia interconectării cuantice, iar efectul lui se explică prin natura cuantică a gîndurilor și intențiilor noastre.

Astfel, fizica cuantică îi dă dreptate getului Zamolxe, care susținea, prin medicina sa holistică, că nu poți trata trupul fără să tratezi mai întîi sufletul.

”La nivelul nostru cel mai de bază, mintea și trupul omenesc nu sunt distincte și separate de mediul lor, ci constituie un «pachet» de putere pulsatorie care interacționează constant cu această vastă mare de energie”.

La nivelul ei infinitezimal, lumea pare a fi ”o uriașă rețea de informare cuantică, în care toate părțile componente vorbesc mereu la telefon una cu alta”. Pe de altă parte, majoritatea descîntecelor se fac cu ajutorul apei.

Cercetătorul japonez Masaru Emoto, care a studiat apa, a observat că aceasta preia și poartă informații, schimbîndu’și calitatea în funcție de natura acestora.

Mai mult: apa înțelege cuvintele. El lipea pe sticlă bilețele cu diverse informații apoi îngheța apa și studia cristalele.  A observat că apa pe care scria ”fericire”, ”mulțumesc”, ”înger”, ”pace” forma cristale frumoase.

Dimpotrivă, cînd i se transmiteau cuvinte negative (”nefericire”, ”prost”, ”război”), cristalele erau dezechilibrate sau nu existau deloc.

Așadar, conștiința noastră are puterea de a schimba apa. Aceasta, la rîndul ei, are capacitatea de a transmite mesajele noastre. Cu ajutorul apei ne putem schimba noi înșine sau îi putem schimba pe alții.

Cum are loc acest lucru?

Savantul a descoperit că apa este sensibilă la acea formă subtilă de energie din Univers pe care el o numește hado.

Toate lucrurile au vibrații, sau hado, inclusiv particulele subatomice. Mintea și corpul nostru sunt afectate de vibrațiile cu care rezonăm.

Bazîndu’se pe acest fenomen, precum și pe credința japoneză că ”cuvintele sufletului există într’un spirit numit kotodama, sau spiritul cuvintelor, iar acțiunea de a rosti cuvinte are puterea de a schimba lumea”, Masaru Emoto a conceput medicina hado.

Măsurînd vibrațiiile persoanei cu ajutorul unui dispozitiv, el pregătea apa hado în care transfera informația necesară pentru corectarea acestora.

Esența ființelor pămîntene o reprezintă apa, corpul nostru fiind alcătuit aproximativ 70% din apă.

Prin urmare, influențând apa, influențăm și alte ființe. Pătrunzînd în particulele subatomice ale corpului, apa oprește efectul vibrațiilor negative.

Cam același mecanism stă și la baza descîntecului nostru popular. Cuvintele sunt o formă de vibrație.

”Deși cuvintele diferitelor limbi s’ar putea să aibă înfățișare sonoră sau grafică diferită, ele sunt toate formate în conformitate cu principiile naturii.”

Este vorba de cuvintele vechi, fundamentale ale unei limbi.

”Cunoașterea faptului că toate cuvintele provin din vibrațiile universului ar trebui să ne ajute să vedem că noi toți suntem unul și același lucru.”

Inițiatul get Zamolxe știa acest lucru, iar medicina sa holistică se baza întru totul pe el.
Descîntătoarea de la țară, deși nu are idee de ”pachete de enrgie”, ”vibrație” și ”interconectare cuantică”, acționează din vremuri imemorabile în spiritul acestora.

Ea ține ulcica în mînă și descîntă apa. În acel moment comunică apei, cu ajutorul cuvintelor, adică al vibrațiilor, un mesaj pozitiv de însănătoșire.
După care i se dă bolnavului să bea din ea ori este stropit. Masaru Emoto a emis chiar o teorie proprie, bazată pe vibrația cuvintelor și cristalele formate de apă:

”Fenomenele dezastruoase sunt rezultatul dezechilibrelor apărute în energia iubirii și a recunoștinței.”

Se pare că baba Ileana, cu puterea cuvintelor vechi, restabilește echilibrul dintre aceste energii, care, după părerea cercetătorului nipon, ”constitue forțele esențiale în viața noastră”, iar cînd sunt șoptite apei, ea formează cele mai frumoase cristale.

Cînd nu este folosită apa, se folosește intenția sau gîndul direcționat.

Descîntătoarea recită o formulă magică moștenită de la strămoașa sa din neolitic.
Restul este fizică cuantică. Mici pachete de energie vibratorie și capacitatea lor de a se influența reciproc de la orice distanță.

”Noile modele de conștiință descriu intenția ca pe o entitate capabilă să depășească granițe fizice de orice fel. Intenția pare să fie ceva asemănător cu un diapazon, care face diapazoanele altor lucruri din univers să rezoneze pe aceeași frecvență.”

După ce aflăm acest lucru, nu ne mai mirăm că bătrîna Ileana Vaman din satul Frumosu, ultima descîntătoare de nevăstuici din Bucovină, își rostea descîntecul deasupra vasului cu apă neîncepută lîngă vatra propriei case, iar calul se însănătoșea în alt capăt de sat, în grajdul stăpînului său.

(Fragment din cartea ”Credițe Magice Geto-Dacice”, autor Iulia Brânză Mihăileanu).

Descîntec de frigare

Se înroșește o frigare în foc și se stinge într’o cană cu vin sau cu apă. Cu vinul roșu sau cu apa se spală de la inimă în jos. Se înfige frigarea într’o ceapă, se așează la capul bolnavului timp de trei zile. Descîntecul se zice pe nerăsuflate în toate cele trei zile:

Sare focu’ să stingă apa,
Sare apa să stingă focu’,
Sare la cutare
Și stinge pocităr’le,
Întîlnitur’le
Săgetătur’le
Dîn mîni,
Dîn schinare,
Dîn chept,
Dîn plămîi,
De su’ plămîi,
Din băier’le inimii,
Din toate mădular’le,
Din toate ciolanele.
Două, trei cuvinte de la mine
Și leacu’ de la Dumnezău Sfîntu’.

(6 aug. 1974, Maria Ionașcu, țărancă, 74 ani, com. D. Cantemir, jud. Vaslui)

Descîntec de deochi

Se descîntă de trei ori cu pai de mătură în apă. Se stropește cu apa și bea. Descîntecul e valabil și pentru vite:

A plecat cutare pe cale,
Pă cărare,
Pîn’ la 99 de cruci în cale,
S’a’ntîlnit cu dăoachetorii,
Cu dăoachetoarilii,
Cu strigoi,
Cu strigoaice,
Cu moroi,
Cu moroaice;
S’a’ntîlnit cu ele’n cale,
Fața i’a dăochiat,
Inima i’a mîncat,
Sîngili i’a turburat,
Oasili i’au încleștat.
Cutare s’a olicăit,
S’a văietat;
Maica Sfîntă Marie dîn cer l’a auzit,
La cutare’a coborît,
Dă mîna dreaptă l’a luat,
În sus l’a ridicat,
L’a scuturat,
L’a vindecat,
Dă dăocheturi l’a curățat,
Dă durori,
Dă fiori
L’a curățat,
Nici p’aia nu l’a lăsat,
La mine, Măria dăscîntătoarea, l’a mînat,
Eu, Măria dăscîntătoarea, meșteră eram,
Cu limba descîntam,
Cu mătura măturam,
Pă cutare vindecam
Dă dăocheturi,
Dă mîncături,
Dă inimă și dă ficați,
Că dăochetorii,
Strigoii,
Strigoaicili,
Muroii,
Muroaicili,
Dăochetorii,
Dăochetoarili,
Vînturili,
Vîrtejurili,
Zmeii,
Zmeoaicili,
Zburătorii,
Zburăturoaicili,
Care s’o fi mirat dă cutare,
Să nu să mire dă cutare
Și să’l mănînce dă inimă și dă ficaț’.
Și să să mire de bou breaz,
Bîrlobreaz,
Care umblă noaptea pîn sat,
Dă patru picere-mpiedicat,
Fugind,
Împungînd,
Duduind,
Dîn coadă apărînd.
Strigoii,
Strigoaicili,
Muroii,
Muroaicili,
Dăochetorii,
Dăochetoarili,
Mirătorii,
Mirătoarili,
Gonindu’le,
Duduindu’le,
Cu mîncăturile dă inimă și dă ficați,
Cu durorili,
Cu fiorili,
Dî la cutare,
Dîn carne,
Dîn piele,
Dî la cutare să pieie.
Cutare să rămîie curat,
Luminat,
Ca Maica Domnului dîn cer cum l’a lăsat.
Ca steaua’n cer,
Ca roua’n cîmp,
Ca strugurili’n vie,
Leacu’ de la mine să’i fie.
Leac dî la mîna mea
Și dî la Maica Precista.

(29 aug. 1957, Maria Stîngă, țărancă, 50 ani, Sat Rădești, com. Oporelu, jud. Olt)

Tradiţii şi superstiţii. Cui se transmite descîntecul şi cînd are leac

Se crede că bolile sunt de origine supranaturală, fie că sunt trimise ca o pedeapsă dumnezeiască, fie că sunt opera duhurilor necurate sau sunt datorate uneltirilor duşmănoase. Dar, în mai toate cazurile, babele sunt convinse că darul de a lecui îl au de la Maica Domnului sau de la Iele, în urma unei boli grele, în care timp sufletul lor e purtat de Iele prin văzduh şi le’nvaţă să lecuiască.

De asemenea, cred că le vine în ajutor Sfînta Vineri, pe care o serbează prin nelucrare şi post. Alte babe spun că au învăţat descîntecele, în vis, de la Maica Domnului.

Ca să aibă leac, descîntecul trebuie să’l furi: tragi cu urechea cînd baba descîntă şi’l înveţi ”prin furarea şoaptelor”, în întregime sau numai o frîntură din el. Aceste crîmpeie de descîntece sau descîntecele întregi pe care le’ai furat trebuie să le spui de mai multe ori, cînd ţeşi la argea sau în timpul cununiei, şi atunci sunt cu leac.

Descîntatul nu trebuie spus nimănui, căci altfel îşi pierde leacul. Această credinţă e generală.

Îşi mai pierde leacul şi descântecul spus cuiva mai în vârstă decât tine. Ca să nu’şi mai piardă leacul, în cazul acesta, e bine să ţii o lespede sub brîu. Dacă deosebirea de vîrstă e numai de 2-3 ani, i se poate spune cuiva descîntecul, fără să’şi piardă leacul. În genere, mama transmite cîte un descântec, mai ales cel de ”deochi”, fetei sale, cănd e ”să intre în horă”.

Uneori şi fetiţele de 10-12 ani învaţă de la mama sau de la bunica lor cîte un descîntec de ”deochi”, ca să’şi poată descînta singure, cînd vor fi deocheate de flăcăiaşi. Mai tîrziu învaţă şi alte descîntece, dar abia la cîţiva ani după ce s’au măritat. Cînd a învăţat cineva un descîntec, înainte de a se apuca să descînte cuiva, trebuie să de ducă la o salcie şi să zică:

”Cum s’a prins salcia asta pe pămînt, aşa să se prindă şi descîntecul meu.”

Descîntătoarea nu’şi descântă niciodată singură, că e fără folos: n’are leac. Se duce la o femeie mai bătrînă, sau la nevoie chiar la una mai tînără decît dînsa, şi aceasta îi descîntă. Dacă însă nu se găseşte în satul ei o descîntătoare bună, pune caii la căruţă şi se duce în alt sat, unde ştie că e una. Alteori, descîntătoarea, când e bolnavă, învaţă pe cineva mai mic din casă cum să’i descînte, şi’i trece.

Descîntatul n’are leac dacă o mamă descîntă unui copil al ei, afară numai dacă îşi pune o lingură în brîu. Pentru anumite afecţiuni, bolnavul poate să’şi descînte şi singur. Aşa de pildă, cel ce are guşă, în timpul cînd toacă popa la vecernie, sîmbăta seara, ia un ac şi împunge uşor guşa sau se bate peste gură cu un băţ de alun, zicînd:

”Popa toacă, guşa seacă!”

Sau, când vede, vara, ”curcubeul bînd apă din pîrîu”, i se recomandă să se dea de 3 ori peste cap şi să zică:

”Curcubeu, de unde bei? Bea din guşa mea!”

Cînd are cineva bube, să se spele în zilele de sec – ca să ”sece” – cu rouă, pînă nu răsare soarele şi să’şi descânte astfel:

”cum trece raza de soare/

şi spuma de mare/

aşa să treacă răul peste mine.”

Cînd omul s’a îmbolnăvit de insolaţie ia o cofă cu apă neîncepută şi o ţine astfel ca soarele să se reflecte într’însa. Bolnavul, cu ochii aţintiţi asupra cofei, rosteşte de 3 ori descîntecul:

”eu credeam că soarele’i în capul meu / dar e în botă.”

În Bucovina, bolnavul ia 9 surcele de la tăietor (trunchiul sau locul unde se taie lemnele) şi se duce cu ele la o apă curgătoare. Ajuns acolo, ia pe rînd surcelele şi le aruncă peste cap, rostind la fiecare aruncătură descîntecul:

”În’de’soarea’n apă / sănătatea’n cap”

Vrajă de dragoste

La fîntînă descîntătoarea mestecă cu un fir de busuioc într’o sticlă cu apă, din care trebuie să bea cel căruia i’a descîntat:

Duminica mă sculai/ Vadra’n mînă o luai,/ La fîntîniță plecai,/ Pe poteca necălcată,/

Pe rouă nescuturată,/ Cu busuiocul ăsta buciumai,/ Dragostele adunai,/

De la cîrciumărese,/ De la jupînese,/ De la flăcăi,/ De la fete mari,/ De la copii mici,/

Și’n apa lui… (cutare) le băgai/ Și pe… (cutare)’l luai/ Și’l dusei la râul Iordan/

Și’l spălai/ Și’l curățai/ Pe trup/ De păr de lup/ Pe cap/ De păr de țap/ Pe țâțe/

De păr de mâțe/ Și’l dăruii/ Cu doi luceferei,/ În doi umerei,/ Cu stele,/

Mărunțele, pe mînecele./ Cu cine o vorbi… (cutare),/ Cu cine’o tăinui,/ Cu miere l’o lipi;/

Să le vie a plesni,/ Prin gene,/ Prin sprîncene,/ Mai ales prin ismene./

Să nu’i dea a sta,/ Să nu’i dea a mînca.»

(”Materialuri folkloristice”, culese și publicate sub auspiciile Ministerului Cultelor și Învățămîntului Public, prin îngrijirea lui Gr. G. Tocilescu, București, 1900)

Citește și:  600 DE SUPERSTIȚII LA ROMÂNI

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

VASELE GETICE DE AUR

 

Cele mai vechi dovezi ale prelucrării aurului în spaţiul carpato-dunărean sînt din epoca pietrei şlefuite, din mileniul V – IV, î.Hr. Aici putem aminti podoabele şi piesele de ritual de la Lungoci, Balaci şi Moigrad (foto 1).

La geți, arta prelucrării aurului a început să se remarce în mileniul II, î.Hr., în perioada mijlocie şi tîrzie a epocii bronzului şi la începutul epocii fierului. Dovadă stă tezaurul de la Perşinari, diademele de la Galeşu (Poarta Albă), tezaurele de la Ostrovu Mare, Hinova, vasul getic de aur descoperit la Biia (jud. Alba) despre care vom vorbi mai jos, dar și figura ”monstruoasă” descoperită la Stînceşti (jud. Botoşani).

Printre alte piese arheologice de excepţie descoperite întîmplător sau prin săpături arheologice sistematice, o atenţie deosebită trebuie acordată tezaurului de vase de aur descoperit la Rădeni (com. Păstrăveni), locul probabil al descoperirii făcute de către un sătean cu ocazia lucrărilor agricole din 1965-1966, numindu’se ”În Fânaţ” şi fiind situat la cca. 400 m de marginea vestică a satului, pe terasa secundară stîngă a pîrîului Rădeanca.

În colecţia Muzeului de Istorie şi Arheologie Piatra-Neamţ se păstrează doar trei ceşti din totalul de opt al acestui tezaur, toate deformate prin presare şi prin lovituri executate pe corp, aparţinînd secolelor XV-X î.Hr.

Extragerea şi prelucrarea metalelor preţioase au o tradiţie veche, moştenită din epoca bronzului. De ce prima epocă a primului metal din istorie a fost dedicată unui aliaj, care nu este atît de la îndemînă de a fi creat, pe cît pare. Oare nu un fenomen magnetic de natură cosmică a influențat alegerile omului din acele epoci?

Anna Ferrari, cu al său ”Dicţionar de mitologie greacă şi romană” (Ed. Polirom, 2003) ne’a purtat prin epocile istoriei omenirii, din punctul de vedere al anticilor, cei ce aveau o experiență anterioară de mii și mii de ani.

Ei scriau mesajele importante în aur și argint, în marmură și porfir, spre a avea șansa de a ajunge cît mai departe în timp. Căutîndu’se analogii în alte culturi, istoricii țin să menționeze faptul că nu există o linie de demarcaţie între bijuteriile din spaţiul carpato-dunărean şi altele străine, şi există interferenţe, mai ales în domeniul artistic şi religios.

Dintre cele mai vechi obiecte din aur, găsite pe teritoriul ţării noastre sînt tezaurele de figurine plate de la Moigrad (foto 1), prelucrate prin ciocănire, din foiţă de aur, şi Perşinari (foto 2).

Imaginile prezente pe obiectele de artă produse de către geţi vorbesc despre regi, eroi, zei, într’un limbaj specific epocii lor. Din păcate, lipsa izvoarelor scrise nu ne permite să le decriptăm în totalitatea lor. Astfel, în afara unor constatări de ordin general şi a unor analogii, încercările de a înţelege mesajul încifrat pe obiectele de artă getice nu poate depăşi stadiul unor simple speculaţii culte, dovadă şi opiniile adeseori contradictorii, chiar ireconciliabile, în rîndul cercetătorilor care s’au dedicat acestui domeniu de studiu.

Arta geților nu este o artă în accepţiunea modernă a termenului, ci un mijloc de transmitere a unor informaţii, a unor simboluri, a unor mesaje. Mesajul transmis de obiecte este polivalent. Pe de’o parte, metalul preţios, fie el aur sau argint, era el însuşi un simbol care indica statutul social şi potenţa economică a deţinătorului ei.

Astfel, posesorii coifurilor de aur şi de argint getice, au fost cu siguranţă nişte basilei (regi) importanţi ai vremii în care au trăit, etalîndu’şi luxul în aceste piese care au avut cu siguranţă un rol ceremonial. Vasele de aur și argint bogat ornamentate, rhitonurile şi fialele, exprimă la rîndul lor aceeaşi bogăţie şi opulenţă. Contactul cu lumea mediteraneeană, contactul cu lumea geto-scytică şi prin ea, cu lumea geto-iraniană, generează şi duce în timp la noi modele identitare şi noi moduri de manifestare şi de simbolizare a puterii în întreg spaţiul geto-arian.

Consolidarea şi edificarea regatelor getice sub domnia lui Burebista şi a urmaşilor săi, va duce la crearea unei situaţii politice distincte, la o societate diferită de cea existentă cu cîteva secole înainte. Constelaţiile de regi, basilei şi şefi locali vor ajunge treptat, mai mult sau mai puţin sub influenţa Sarmizegetusei. Piesele de paradă din metal preţios, caracteristice ”veacului de aur” al aristocraţiei getice, nu se mai perpetuează în perioada regatului.

Apar în schimb noi simboluri sau piese de cult, precum garniturile de podoabe şi accesorii de argint, vasele de tip mastos şi kantharos, respectiv falerele sau plăcuţele cu reprezentări mitologice sau sacre. Se constată de asemenea o înmulţire semnificativă a reprezentărilor figurate în şi pe ceramică.

La prima vedere pare greu de explicat de ce aristocraţia şi regalitatea getică a renunţat la coifurile ceremoniale ca instrumente ale prestigiului cîtă vreme potenţa financiară şi economică din această perioadă era una cu mult mai ridicată. Descoperiri arheologice mai vechi şi mai noi vin să aducă nuanţări unora din aceste constatări.

Astfel, e de presupus că discurile de fier, posibil scuturi de paradă descoperite în cetatea de la Piatra Roşie vin să aducă noi date despre formele de manifestare şi legitimare a puterii în această perioadă. Faptul că ele sunt din fier, nu este lipsit de semnificaţie, fierul fiind una din bogăţiile naturale pe care s’au întemeiat regatele getice carpatice, siderurgia getică fiind una dintre cele mai dezvoltate din întreaga Europă Antică.

O notă aparte merită, în acest context şi unele reprezentări de pe baza Columnei Traiane. Aici, mîna artiştilor romani a redat o serie de spolii, piese de echipament militar getic capturat în timpul războaielor. Între scuturile bogat ornamentate, armele curbe şi stindardele specifice, apar şi o serie de coifuri, unele dintre ele de o formă aparte, cu ornamente deosebite, cu bune paralele în arta getică a acestei perioade. Însă în lipsa unor descoperiri arheologice de astfel de piese se ridică întrebarea cît din ceea ce s’a reprezentat acolo este real şi cît este fantezia sculptorilor romani.

Vasele de aur

”Aur pentru zei”, o descoperire aparţinînd epocii bronzului de la Bistriţa

Cea mai spectaculoasă descoperire făcută la Bistrița-Dealul Tîrgului este evident vasul de aur. Obiectul este un vas din aur care, alături de două alte obiecte din bronz, a fost descoperit în anul 2014 cu detectorul de metale.

Datarea vasului între anii 1900 şi 1700 î.Hr. îi asigură locul de cel mai vechi vas de aur  realizat de meşterii locali din Bazinul Carpatic, mult mai timpuriu decît vasele similare din ”fostul comitat Bihor” şi de la Biia.

O altă observaţie demnă de reţinut este aceea că descoperirea datează chiar dinaintea vaselor de aur ale ”lumii minoico-miceniene”, deci este mai veche şi decît acestea.

Pornind de la un model ideal de delimitare a teritoriului aşezării din epoca bronzului de pe Dealul Tîrgului, stabilit doar pe baza razei optime de vizibilitate, s’a trasat un areal imaginar, controlabil în mod direct de către cei care locuiau pe respectiva înălţime. În acest areal nu s’a aflat nici o locuire contemporană, deci erau probabil singurii posesori ai întinsului teren din jur.

Abia mai târziu zona dovedeşte o dinamică umană diferită, mult mai intensă, de la locuiri, la locuri de înmormîntare sau alte dovezi ale prezenţei umane, însumînd peste 20 de descoperiri, databile între 1700 şi 1400 î.Hr.

Legislaţia rumînească privitoare la astfel de descoperiri este, încă, poate prea puţin cunoscută de către arheologi, dar mai ales de publicul larg. Așa cum s’a văzut, în urma verificărilor de la fața locului, nu s’au obținut date noi privind felul în care a fost depusă piesa. De aceea, trebuie să ne mulțumim doar cu informațiile pe care ne’au parvenit de la descoperitor. Potrivit acestuia vasul ar fi fost găsit izolat la o adîncime mică în pămînt.

Săpăturile arheologice au fost realizate pe locul indicat de descoperitori ca fiind cel unde s’ar fi găsit obiectele din metal, respectiv vasul din aur şi cele două obiecte din bronz (un topor şi o daltă), însă fără nici un rezultat.

Sondajele au continuat, în schimb, cu rezultate neaşteptate, pe o înălţime de peaceeaşi culme (alt. 651,7 m), unde ”detectoriştii” ar fi găsit un ac din bronz cu capul rulat.

S’a putut demonstra, astfel, că piesa metalică provenea dintr’o locuire Wietenberg, necunoscută pînă atunci (după Chidioşan, fazele II şi III), ce ocupa atît platoul superior, cît şi pantele, pe care s’au amenajat mai multe terase antropice. Identificarea resturilor unor structuri de locuire, dar şi a unui bogat şi, mai ales, divers material arheologic a permis recuperarea unor informaţii importante privitoare la inventarul locuirilor Wietenberg situate în zonele dealurilor înalte. Au fost descoperite, însă, şi urme de locuire aparţinînd comunităţilor Coţofeni şi epocii getice.

Vasul de aur, care s’ar fi găsit la cca. 700 m de locuirea identificată arheologic, depus fiind la mică adîncime sub solul de pădure actual. Raritatea deosebită a unor astfel de vase ne obligă să zăbovim puţin asupra descoperirii.

Recipientul este mic (diametrul maxim de 12 cm şi înălţimea de 9,4 cm, încorporând 321,61 g de aur) şi a fost realizat prin baterea aurului la rece, pînă la obţinerea formei dorite. Acesta poate fi descris ca o ceaşcă cu corpul pîntecos şi profilul în formă de ”S”, prevăzută cu o toartă ce se supraînălţa din buză.

Analiza metalului, prin metoda EDX (Energy dispersive X-Ray), a indicat folosirea unui aliaj natural de aur şi argint (electrum), care explică culoarea galben-deschisă a metalului, posibil din zona de zăcăminte învecinate de la Anieş-Rodna.

Decorul vasului acoperă părţile decorate şi în cazul vaselor ceramice, iar ornamentele sunt similare şi au fost realizate cu o dăltiţă bine ascuţită: 66 de triunghiuri haşurate înlănţuite, caneluri oblice (care încing partea mediană), benzi incizate oblic, volute (sub toartă) şi spirală (pe fund)

Vasul are forma unei cești cu gura largă, cu profilul în formă de ”S” și este ușor deformat, probabil din cauza greutății pămîntului. Din buza vasului pornește o mică toartă supraînălțată, ruptă încă din vechime.

Vasul a fost curățat de descoperitor astfel încît în prezent nu se mai observă urme ale unor depuneri ce ne’ar fi putut sugera conţinutul său. Buza a fost deteriorată după descoperire, de unde a fost decupată o mică bucată cu scopul de a verifica din ce metal a fost realizat vasul.

Această bucată, recuperată și ea, a fost analizată non-invaziv de către dr. Lucian Barbu-Tudoran prin metoda EDX (Energy dispersive X-Ray) la Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Tehnologii Izotopice și Moleculare Cluj-Napoca. Prin această metodă se poate identifica compoziția elementelor dintr’o probă. Analizele efectuate atât la suprafață fragmentului de buză cât și în secțiunea sa au demonstrat că vasul a fost confecționat dintr-un aliaj natural de aur și argint (electrum), cu o concentrație de argint care variază între 13,57 și 32,08 % Ag.

Din această cauză vasul are o culoare galben deschisă. Concentrații variate de argint (cuprinse între 37,9% și 64,9%) au fost identificate și pentru alte descoperiri arheologice, cum este cazul unui inel de buclă atribuit bronzului mijlociu descoperit pe Valea Pianului, în zona centrală a Transilvaniei (Cristea 2013, 17, Fig. 6–8).

În ceea ce privește ornamentația, doar la o simplă privire se remarcă eleganța, modul armonios de dispunere a registrelor decorative în funcție de părțile componente ale vasului și priceperea meșterului aurar care a executat cu multă siguranță decorul.

Buza vasului este marcată printr’o linie fin incizată plasată imediat sub margine, banda astfel obținută fiind umplută cu mici crestături oblice. Decorul de pe buză se termină sub toartă cu două volute incizate (Figura de mai jos).

Alte două benzi realizate în aceeași manieră, cu rolul de a separa registrele ornamentale, sunt plasate la baza gîtului și o alta în treimea inferioară. Linia incizată de pe gît constituie suportul pentru un șir de 66 de mici triunghiuri umplute cu trei sau patru linii oblice, fără să existe vreo regulă în dispunerea lor.

Mai deosebite sunt două triunghiuri, diferite ca formă de restul, plasate sub toartă: unul mai lat umplut cu 5 linii oblice și un altul mai ascuțit în care au fost incizate doar două linii oblice. Acesta din urmă pare să fie oarecum înghesuit în acest registru pentru a nu se lăsa un loc gol. Posibil ca artizanul să fi început decorarea vasului din această zonă și la final s-a văzut nevoit să modifice registrul inițial (Figura de mai jos).

Ornamentul central este compus din 60 de caneluri oblice plasate pe pântecul vasului mărginite în partea superioară și inferioară de cele două benzi gravate și umplute cu mici incizii. Baza vasului a fost și ea frumos ornamentată cu o spirală crestată.

Din nefericire nu știm cum se termina toarta, aceasta fiind ruptă din vechime. Cu siguranță ea nu a fost prinsă de corpul vasului. Secțiunea sa este diferită de cea a vasului de la Biia (Soroceanu 2008, Abb. 40), cu care am fi tentați la început să o comparăm.

Din momentul în care am văzut vasul, pe baza formei, dar mai ales a ornamentelor, atribuite perioadei mijlocii a epocii bronzului, identificând elemente decorative Wietenberg II (după N. Chidioșan), A2 și parțial B (după N. Boroffka) sau caracteristice fazei timpurii a acestei culturi arheologice (după G. Bălan).

Discuții recente asupra cănilor acestei secvențe cronologice din Transilvania ne determină să nu mai reluăm subiectul (Bălan et al. 2017, 172, Fig. 266).

Săpăturile care s’au făcut pe Dealul Tîrgului au confirmat acest lucru și au adus argumente în plus.

Dorim să subliniem un aspect important relevat de cercetarea arheologică a locuirii învecinate. Între fragmentele de vase ceramice se regăsesc unele cu decor identic motivelor de pe vasul de aur şi,mai cu seamă, o serie de spirale în relief, care aduc foarte mult cu spirala obţinută pe fundul vasului din metal. Aceste asemănări, o spun şi autorii cercetării, constituie un argument în plus privitor la provenienţa locală a recipientului din metal preţios.

Spirala, așa cum apare ea pe baza vasului de electrum, este un element definitoriu al stilului ceramic Wietenberg II (Chidioșan 1980, 57–59; Boroffka 1994, 249–250; Bălan et al. 2016a, 72, Pl. I; Bălan et al. 2017, 179–180).

La fel ca și pe vasul de aur, ea apare profilată și pe suprafața vaselor ceramice descoperite în așezarea cercetată.

Există însă și varianta de spirale incizate așa cum au fost ele gravate sub toartă. Canelurile oblice sunt des întîlnite pe recipientele ceramice, ele fiind la fel mărginite în partea superioară și inferioară cu linii incizate umplute cu puncte sau hașuri.

La fel de răspîndite sunt, pe ceramica așezării noastre, și triunghiurile umplute cu hașuri.

Avînd în vedere decorul identic de pe vasul de aur și ceramica Wietenberg descoperită în așezarea de pe Dealului Târgului, aflată la cca. 700 de m vest de locul indicat de cel care a găsit piesele de metal, credem că nu există niciun dubiu în a le considera contemporane.

Și pentru alte obiecte decorate, realizate din aur sau bronz din Transilvania, G. Bălan a identificat ornamente similare pe ceramica din necropola de incinerație de la Sebeș, contemporană cu descoperirile noastre (Bălan et al. 2017, 185, Fig. 226–229).

În ceea ce privește materia primă din care a fost confecționat vasul am văzut că avem de’a face cu un aliaj natural de aur și argint al cărui procent variază semnificativ.

Un studiu recent al Al. Țârlea și a colaboratorilor ei, care au analizat prin metoda XRF (X-Ray Fluorescence) un număr de 29 de piese preistorice din România, a arătat că obiectele din bronzul mijlociu au fost realizate din aur cu o puritate mai scăzută. În schimb, în etapele ulterioare ale bronzului târziu și primei epoci a fierului puritatea aurului devine mai mare (Țârlea et al. 2016, 64).

Astfel, piesele din tezaurele de la Săcuieni (jud. Bihor) sau Pecica (jud. Arad), care au fost datate în bronzul mijlociu, au o concentrație de argint cuprinsă între 23,00% și 26,31% (Țârlea et al. 2016, 61, Table 1; Cristea-Stan, Constantinescu 2016, Table 1).

Vasul de la Biia (jud. Alba), de pe Valea Târnavei în centrul Transilvaniei, a cărui datare a variat între bronzul mijlociu și prima epocă a fierului (Ha B) (Țârlea, Popescu 2013, 59; Țârlea et al. 2016, 67), are și el o concentrație de 15,11 Ag (Țârlea et al. 2016, Table 1; Cristea-Stan, Constantinescu 2016, Table 1).

Ca sursă de materie primă, ne gîndim în primul rînd la zona Anieș-Rodna aflată la cca. 35 de km în linie dreaptă de locul de descoperire a vasului nostru (Fig. 75). Într’un letopiseţ rusesc, Rodna este amintită ca ”baie” în 1235, foarte probabil exploatarea fiind începută încă de la sfîrșitul secolului al XII-lea. Prosperitatea adusă de exploatarea metalelor preţioase se regăsește și în documentele vremii, Rodna fiind numită civitas încă din 1239 (civitatem Rodna) și oppidum în 1241 (Niedermaier 2012, 218, 226; Rădulescu 2004, 12–13).

În secolul al XIII-lea minele de argint (regis argentifodinam) de aici erau atît de importante încît se bătea o monedă după măsura de la Rodna (Zimmermann, Werner 1892, doc. 118), importanţa minelor de aur și argint fiind mare pînă în prima jumătate a secolului al XVI-lea.

Aici a funcționat în Evul Mediu cea mai mare exploatare de argint și aur din tot Ardealul și Panonia la un loc (Niedermaier 2004, 33–34). Urme ale acestor exploatări s’au identificat cu peste 10 ani în urmă la Anieș în cadrul unui proiect privind mineritul antic din Transilvania (vezi și Wollmann, Slota 2004).

Analizele recente făcute pe zăcămintele din Munții Apuseni au demonstrat cazuri în care era prezentă o concentrație mare de argint în aurul extras din mine sau o concentrație foarte mare de aur în unele nisipuri aurifere (Bugoi et al. 2008; Neacșu et al. 2009; Pop et al. 2011; Cristea 2013, 21–46; Țârlea et al. 2016, 66; Cristea-Stan, Constantinescu 2016, 28–32).

De aceea este foarte greu de precizat dacă pentru vasul nostru a fost folosită o sursă primară, adică minereul exploatat dintr’o mină, sau una secundară, cum este nisipul aurifer recuperat din rîuri.

Momentan există puține informații privind mineritul preistoric în Transilvania (Boroffka 2006; Thomas 2014). Mult mai facilă era spălarea nisipului aurifer, îndeletnicire practicată constant pe Valea Someșului Mare până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea (Șotropa 1928, 5, 27).

Avînd în vedere aceste date, este posibil ca sursa de materie primă pentru vasul nostru să fi fost nisipul aurifer. Modul în care a fost confecționat un asemenea vas de aur a fost reconstituit de către B. Armbruster (Armbruster 2000, 128–135; Armbruster 2012; Armbruster 2013, 464–466).

Conform scenariului său, după topirea inițială a metalului la circa 1000 °C, aurul era mai apoi ”copt” la aproximativ 750 °C pentru a se evita crăparea sau ruperea sa. Următoare etapă a fost ciocănirea la rece, probabil cu un ciocan de piatră, pînă s’a obținut forma dorită. Remarcăm că toarta nu a fost adăugată ulterior, ci realizată împreună cu corpul vasului, ca și în cazul exemplarelor de la Biia sau ”fostul comitat Bihor” (Soroceanu 2008, Abb. 39–40). Nu am observat urme de ciocănire, ele fiind îndepărtate printr’o finisare atentă atât a interiorului cît și a exteriorului vasului.

Ornamentarea s’a realizat prin ciocănirea dinspre interior a canelurilor de pe corp și prin incizarea cu ajutorul unei dăltițe a unui motiv spiralic pe baza sa. Inciziile de pe suprafața vasului au fost zgîriate atent și sigur cu o daltă ascuțită.

Analogiile stabilite pe baza elementelor decorative de pe vasul de aur și fragmentele ceramice descoperite în așezarea de pe vîrful Dealului Tîrgului, dovedesc că el a fost un produs local realizat de către un meșter al unei comunități Wietenberg timpurii. Vasul se datează în cronologia relativă în bronzul mijlociu II (Bronz A2 central European) și în cea absolută undeva între 1900 și 1700 î.Hr. Din punct de vedere tipologic el nu se regăsește printre exemplarele, oricum mai tîrzii ale lumii minoico-miceniene (Laffineur 1977; Matthäus 1980).

Același lucru se poate spune și despre vasele de aur descoperite în centrul, vestul și nordul Europei (Metzner-Nebelsick 2003; Gerloff 2010, Abb. 29; Ebbensen, Abrahamsen 2012; Armbruster 2013, 459, Fig. 25.3).

În această situație ne aflăm în fața celui mai vechi recipient de aur produs în Bazinul Carpatic. Descoperirile efectuate mai demult, precum cele din ”fostul comitat Bihor” sau Biia au fost datate în mod diferit de către specialiștii care le’au studiat, fiind plasate într’un interval lung de timp din bronzul mijlociu până în prima epocă a fierului (Soroceanu 2008, 233–234 cu bibliografia mai veche).

Pentru a aminti doar datările mai noi propuse de T. Soroceanu, în sinteza sa privind vasele de metal pre-scytice din Rumînia, vasul de la Biia și’ar găsi mai multe analogii în vesela de metal din sec. X-VIII î.Hr., iar pentru cele din ”fostul comitat Bihor” ar fi argumente pentru a le încadra într’o perioadă post Bronz D (Soroceanu 2008, 234–236).

Acum, prin vasul de la Bistrița, este cît se poate de evident că astfel de căni au fost produse în Bazinul Carpatic cu mult mai devreme. Astfel, se verifică ipoteza lui T. Soroceanu privind distribuirea în timp a recipientelor de aur și nu datarea lor la un singur moment cronologic. Vasul de la Bistrița nu este singura piesă de aur care poate fi atribuită cu certitudine comunităților Wietenberg. Relativ contemporane sunt inelele de buclă sau brățările de aur descoperite la Oarța de Sus (jud. Maramureș) în nordul Transilvaniei (Kacsó 2004, Pl. XXXIX).

Depunerile de aici au fost considerate de către Al. Vulpe, pe bună dreptate, ca aparținând unui sanctuar în aer liber (Vulpe 2001b, 19–20).

Impresia generală pe care o lasă vasul de la Bistriţa este că a fost confecționat de un meșter cu o mare experiență care știa foarte bine ceea ce trebuia să facă. Vasul nu este o inovație sau un experiment, ci un produs pentru o piață obișnuită cu asemenea piese.
Era în toamna anului 2014, cînd un bistriţean, folosindu’se de un detector de metale, avea să descopere pe Dealul Târgului, situat între municipiul Bistriţa şi comuna Dumitra, un vas din aur, precum şi două obiecte din bronz (un topor de tip Hajdúsámson şi o daltă cu toc de înmănuşare).

Nu ştia pe atunci că ce ţine în mînă avea să fie datat ca cel mai vechi obiect din metal preţios din epoca bronzului găsit pe teritoriul României şi că acesta va conduce la descoperirea unei aşezări vechi de aproximativ 3.600 de ani.

Vasul cîntăreşte puţin peste 320 de grame şi a fost realizat din electrum – un aliaj natural din aur care conţine şi argint. A fost datat din epoca mijlocie a bronzului, ca aparţinând culturii Wietenberg, şi se crede că era folosit în ritualuri închinate zeilor.

Șeful Secţiei de istorie a Complexului Muzeal Bistriţa-Năsăud:

”Se poate spune că este o depunere rituală, probabil, într-un loc situat în afara aşezării. Se practică în epoca bronzului aşa-numitele depuneri rituale de bronzuri sau de obiecte din metal preţios în afara aşezărilor, pentru zei. Asta este o interpretare. Alţii interpretează că sunt bunuri preţioase ascunse de populaţiile respective. În prezent, cercetarea merge mai mult pe depuneri rituale legate de credinţele oamenilor din epoca bronzului.”

George Marinescu, împreună cu cercetătorul clujean Florin Gogâltan, au fost solicitaţi să efectueze o verificare arheologică a zonei, în urma descoperirii vasului din aur, campania de cercetare avînd loc în vara anului 2016, cu fonduri de la muzeu. Locul indicat de cel care a găsit vasul şi celelalte obiecte de bronz s’a dovedit lipsit de alte secrete. Extinderea săpăturilor la aproape 700 metri distanţă de locul investigat a dus, însă, la identificarea aşezării populaţiei căreia îi aparţinea vasul.

S-au găsit ceramică, râşniţe din piatră care atestă practicarea agriculturii, urmele unor locuinţe din lut şi s-a stabilit că zona fusese terasată şi supusă unor ample lucrări antropice. Pentru George Marinescu, toate acestea sunt dovezi că Dealul Târgului era locuit, în urmă cu aproximativ 3.600 de ani, de o comunitate importantă.

George Marinescu:

”Cred că era vorba despre o comunitate foarte importantă, care a locuit intens acest deal şi era un reper pentru întreaga zonă.”

Ceramica găsită în această aşezare a fost dovada că vasul din aur aparţinea populaţiei respective, deoarece decorurile folosite – triunghiuri haşurate, canelura, brîul crestat – erau identice. Mai mult, această ceramică a ajutat la datarea vechimii vasului din aur.

George Marinescu:

”Este cea mai veche descoperire datată care poate fi atribuită epocii mijlocii a bronzului din Transilvania şi din România, din metal preţios, pentru că mai există descoperiri de vase, dar se datează un pic mai târziu. Ce este important este că, prin ceramica pe care am găsit’o, noi am putut să demonstrăm că este într’adevăr databil în epoca mijlocie a bronzului. Sunt foarte rare în toată Europa astfel de descoperiri, având în vedere metalul din care este confecţionat. Este cea mai valoroasă piesă a muzeului bistriţean, cu care s’ar mândri orice muzeu din lume, cu siguranţă.”

Asemănător ca format cu Vasul de aur de la Biia (jud. Alba; sec. XIII – XII î.Hr.) și cele cinci vase de aur (două fragmentare și trei întregi) din Tezaurul de la Rădeni (jud. Neamț; sec. XII – XI î.Hr.), Vasul de aur de la Bistrița se dovedește a fi cel mai vechi vas din aur aparținând Epocii Bronzului din România – 3600 de ani. Există asemănări și cu piese din Tezaurul de aur de la Valchitran (Bulgaria; sec. XIII î.Hr.), cel atribuit Geților sud dunăreni.

Avînd în vedere asemănările dintre formele vaselor de aur din tezaurele prezentate, dar și a simbolurilor reprezentate pe suprafața lor, este posibil ca acestea să fi fost folosite în ritualurile unei religii comune de pe un teritoriu mult mai vast decît cel getic cunoscut, un teritoriu trans-dunărean și chiar trans-balcanic.

Programul de măsuratori ”in situ” (direct în muzee) efectuat de grupul de arheometrie de la IFIN-HH pe artefacte de aur din Neolitic şi Epoca Bronzului descoperite pe teritoriul Rumîniei a arătat că în Transilvania a existat o neîntreruptă tradiţie de prelucrare a aurul din Neolitic pînă în Epoca Getică folosind preponderent aur aluvionar şi procedee metalurgice primitive.

Astfel în Neolitic s’a început cu folosirea pepitelor din albia rîurilor care erau prelucrate prin batere la rece obţinându’se podoabe (mai ales de mici dimensiuni). O dată cu trecerea la Epoca Bronzului, locuitorii meleagurilor transilvane au început să folosească un procedeu asemănător sintetizării, prin care mici pepite şi praf de aur aluvionar erau încălzite şi simultan supuse baterii cu ciocanul în ”matriţe” de piatră, obţinîndu’se lingouri puternic neomogene în compoziţie.

De remarcat că acest procedeu metalurgic primitiv a fost aplicat inclusiv în Epoca Getică la faimoasele brăţări de aur, aurul nefiind rafinat în Transilvania pînă la venirea romanilor. S’a constatat că foarte multe dintre descoperirile conţinînd artefacte de aur s’au făcut în situri situate în zone bogate în aur aluvionar – ex. Valea Pianului şi rîurile din Munţii Apuseni, cum este rîul Arieş, ceea ce se constituie într’o dovadă a tradiţiei multimilenare de exploatare a aurului în Transilvania.

Cît priveşte descoperirile din zona extra-carpatică, mult mai puţine decît cele din Transilvania, ipoteza plauzibilă este cea a unor obiecte ”de import” din Balcani realizate cu aur aluvionar de la sudul Dunării (Hartmann,1970), lucru confirmat de analiza Tezaurului de la Rădeni – Piatra Neamţ.

Majoritatea artefactelor analizate au prezentat urme de staniu, explicaţii posibile pentru prezenţa acestuia fiind acelea că staniul poate proveni din casiteritul din formaţiunile traversate in formarea placerului de aur sau din sulfosăruri de staniu ce concresc cu aurul filonian – ex. stanit (Cu2FeSnS4), canfieldit (Ag8AnS6) şi pirquitasit (Ag2ZnSnS4) (Popescu & Neacşu, 2011).

În unele artefacte s’au identificat urme de stibiu şi telur – explicate prin faptul că granulele de aur aluvionar folosite proveneau din zone apropiate filoanelor de aur primar, în cazul telurului fiind vorba şi de neîncălzirea de către ”metalurgiştii” preistorici ai aurului la o temperatură înaltă care să’i producă evaporarea.

S’a constatat de mai multe ori că proporţia de cupru în artefactele preistorice depăşea proporţia de cupru din aurul nativ din Transilvania, fapt ce se explică prin confuzia făcută de culegatorii de aur între granulele de aur şi calcopirită.

La aceasta trebuie adăugată şi contribuţia micro-incluziunilor conţinînd calcopirită (cazul unei probe de la Cavnic-Roată) şi pirită, toate ducând în final la un conţinut în impurităţi de cupru şi fier relativ semnificativ în artefactele preistorice de aur.

Plecînd de la analizele compoziţionale efectuate pe probe de aur nativ din Transilvania cum ar fi aur hidrotermal de la Roşia Montană, cariera Cetate şi de la Cavnic, mina Roata, și de aur aluvionar provenit din Valea Pianului, Sebeş, Lupşa-Arieş, Dunăre între Bratislava şi Budapesta, – lucrarea explică aspectele menţionate mai sus prin consideraţii geologice obţinute din studiul complex al compoziţiei şi micro-structurii acestor probe prin metode bazate pe raze X şi de microscopie optică şi electronică de tip SEM-EDAX.

În aurul nativ de la Roşia Montană, cariera Cetate, s’a pus în evidenţă existenţa unor micro-incluziuni de telururi de argint (hessit – Ag2Te) şi compuşi Sb-Ag (pirargirit – Ag3SbS3).

Acest fapt explică prezenţa urmelor de telur şi stibiu în artefactele preistorice de aur din Transilvania, căci metalurgia primitivă folosită de strămoşii noştri (imposibilitatea de a atinge punctul de topire al aurului) făcea posibilă păstrarea acestor micro-incluziuni în lingourile din care ulterior se realizau artefactele.

În aurul de la Cavnic, mina Roată, s’a pus în evidenţă pentru prima dată prezenţa unor telururi de argint – cerveleit-ul (Ag4TeS) si hessit-ul (Ag2Te) – în câmpul metalogenetic Cavnic ceea ce înseamnăevidenţierea cerveleit-ului în districtul metalogenetic Baia Mare.

Aceste rezultate demonstrează că în aurul nativ există micro-incluziuni (de la cîţiva microni pînă la câteva zeci de microni, greu sau imposibil de observat cu ochiul liber) de minerale de aur şi argint cu stibiu, 48 telur şi sulf care se pot regăsi în obiectele preistorice de aur datorită imposibilităţii detectării lor prealabile de către ”minierul” (culegătorul preistoric), la care se adaugă tehnologia metalurgică primitivă care nu permitea topirea totală a aurului, lingourile folosite ulterior la producerea artefactelor fiind obţinute printr-un procedeu asemănător sinterizarii: încălzire parţială (neatingându’se punctul de topire a aurului) cuplată cu ciocănire la cald.

Prezența Sb, Te Sn in artefacte poate fi deci folosită ca indiciu de provenienţă a aurului.

Din punct de vedere geologic se poate denumi fenomenul micro-incluziunilor acestor telururi şi compuşi cu stibiu gen cerveleit, pirargirit sau hessit ca micro-geochimie a aurului, el fiind reversul simetric al prezenţei micro-incluziunilor de aliaj Au-Ag nativ în minerale din zonele aurifere (Tămaş et al. 2006), Cioacă et al. (2010).

Deoarece este unanim acceptat că aurul preistoric provine în cvasitotaliate din placers-uri, s’a acordat o atenţie deosebită studierii probelor de aur aluvionar din diverse zone ale Rumîniei, zone în care s’au descoperit tezaure preistorice, cum sunt Valea Pianului, Valea Arieşului, Văile Crişurilor, Valea Oltului. Analizând două probe de aur aluvionar din Valea Pianului, respectiv Valea Ţebei (Munţii Metaliferi) din colecţiile Muzeului Aurului de la Brad, s’au separat din ele mici granule de culoare cenuşiu închis care analizate prin metodele XRF, micro-PIXE si microscopie electronică de tip SEM-EDAX s’au dovedit a fi granule de casiterit.

Trebuie luată în considerare totuşi şi posibilitatea că în anumite cazuri chiar aurul primar poate fi însoţit de minerale de staniu în filon. Problema provenienţei staniului în aurul aluvionar din Transilvania este într’un fel tranşată, ambele variante trebuind sa fie luate în consideraţie – casiterit şi alte minerale de staniu care însoţesc aurul primar, ceea ce diferenţiază totuşi sursele de aur fiind elementele rare (Ta, Nb), care par să fie specifice aurului din Carpaţii Meridionali (Sebeş, Pianu, etc).

Concluzia cea mai importantă a tezei este că micro-incluziunile de minerale de aur şi argint cu telur şi stibiu – pot furniza elemente de identificare a provenienţei aurului preistoric al artefactelor descoperite în siturile arheologice din Transilvania.

De asemenea, prezenţa staniului constituie un indicator al folosirii aurului atât aluvionar cât şi filonian. Din punct de vedere geologic, rezultatele din această teză pot constitui un punct de plecare pentru realizarea unui studiu complex, implicând atât metodele non-distructive de analiză bazate pe raze X cât şi microscopia opticăşi microscopia electronică de suprafaţă cuplată cu analiza de raze X (SEM-EDAX), toate vizând identificarea şi a altor tipuri de micro-incluziuni – poate chiar unele nano-incluziuni de dimensiuni mai mari – cu telururi şi compuşi de stibiu şi alte elemente cu aur şi argint în probele de aur nativ provenit din zăcămintele Rumîniei.

Despre descoperirile arheologice ale detectoriștilor

Ce s’a învăţat din experienţa unor descoperiri ale celor numiţi, în sens peiorativ, ”detectorişti”? În primul rînd, că mai avem multe de învăţat.

Am învăţat apoi, din acest demers, că o conlucrare este absolut necesară şi că, pentru arheolog, rolul său în această echipă este să recupereze informaţia istorică şi contextele care ogenerează, dar şi să ofere credibilitate unor date aflate la graniţa dintre legendă şi adevăr.

Atunci cînd vom şti, cunoscînd şi legislaţia ţării, să avem comportamentul adecvat în astfel de situaţii, vom putea şi evita pe viitor eventualele abuzuri care pot afecta un demers judiciar firesc.

Sunt atât de multe cazurile de recuperare doar a pieselor găsite (vezi cazul celor din zona Munţilor Şureanu, majoritatea excepţionale) şi atât de multe situaţiile în care arheologul nu a venit în urma braconierului de patrimoniu să reconstituie şi să recupereze contextul istoric, necesar unui dosar complet de artefact.

Şi mai este ceva: atunci cînd ”detectoristul” nu va dori să facă pe arheologul, cînd arheologul nu va dori să facă pe poliţistul de patrimoniu, când poliţistul nu va dori să joace rolul procurorului decaz, şi când cei din urmă nu vor dori să joace rolul arheologului (şi exemplele pot continua…), probabil că vom putea vorbi şi de o normalitate a lucrurilor din ”arheologia furtului” în România, despre care vorbesc mai toţi, dar nu mişcă un deget mai nimeni.

Dacă semenii noştri de acum cîteva mii de ani au adus tribut zeilor un frumos vas de aur, depus pe unul dintre dealurile Bistriţei actuale, faptul că lucrarea ”Aur pentru zei” a apărut sub zodia Anului European al Patrimoniului, îl apreciem tot ca pe un tribut pe care autorii îl aduc arheologiei.

Tezaurul getic de vase din aur de la Rădeni

Cunoscut de specialiştii în istorie veche încă de acum două decenii, dar fără o prea bună receptare în rîndul publicului larg, tezaurul de vase din aur getic de la Rădeni (com. Urecheni / Păstrăveni), reprezintă una dintre cele mai spectaculoase descoperiri arheologice din ultima jumătate de veac de pe teritoriul judeţului Neamţ.

Care este istoria acestei ”comori”?

În timpul unor lucrări agricole, efectuate în marginea de vest a satului Rădeni, la locul numit ”În fînaț”, pe terasa secundară a pîrîului Rădeanca, prin anii 1965-1966, au fost scoase la lumină mai multe vase din aur.

Deşi se bănuieşte, după spusele descoperitorilor, că ar fi fost găsite opt recipiente lucrate din metal preţios, au mai putut fi recuperate doar cinci, întregi şi fragmentare. Trei vase se păstrează în colecţia Muzeului de Istorie şi Arheologie Piatra Neamţ din anul 1978, cînd s’a constatat că erau confecționate din aur (inițial s’a crezut că sunt din bronz), iar bucăţi din alte două au ajuns la Muzeul Naţional de Istorie a Rumîniei din București.

Din punct de vedere morfologic este vorba despre ceşti cu una sau două torţi uşor înălţate, având dimensiuni medii (între 8-13 cm). În ceea ce priveşte greutatea vaselor, aceasta variază între aproximativ 200-450 grame.

Fiecare recipient a fost confecţionat dintr’o singură foaie de tablă din aur, iar forma s’a obţinut prin batere la cald pe un calapod, în timp ce torţile s’au obţinut prin laminare, fiind fixate de corpul vaselor prin nituri.

Doar unul dintre cele cinci vase prezintă elemente decorative, pe torţi avînd gravate forme geometrice (romburi haşurate alternativ, ca o tablă de șah; semn al Lumii cu patru laturi, ce se prăbușește și se reface apoi, precum simbolul Coloana Infinitului). Faptul că a fost descoperit întîmplător, ridică anumite probleme în ceea ce priveşte datarea acestui tezaur şi implicit semnificaţiile sale.

Cele mai bune analogii pentru ceştile de aur de la Rădeni pot fi găsite în Ucraina, la Krizovlin, şi în Bulgaria, la Vălcitrăn. Pe baza mai multor elemente care au fost luate în considerare (formă, decoruri, analogii), piesele de aur de la Rădeni au fost datate la nivelul secolelor XII-XI î. Hr., într’o perioadă ce corespunde sfîrşitului epocii bronzului şi începutului epocii fierului.

Deşi am fi tentaţi să credem că aceste obiecte au fost ascunse acum mai bine de trei milenii datorită unor pericole, sau pentru a fi refolosite, există o serie de aspecte care contrazic o astfel de interpretare.

În primul rînd, reţinem informaţia potrivit căreia tezaurul a fost constituit dintr’un vas mai mare, cu două torţi, de care au fost legate cu o sîrmă, probabil tot din aur, alte şapte recipiente. Numărul 8 (7+1) simbolizează octogonul (semn al infinitului, al coșciugului, al Lumii Duble, al acelei intervenții în orbita planetei noastre, cu efecte catastrofale asupra Pămîntului – Potopul planetar).

Recipientele (posibil folosite în libații sau alte manifestări cu caracter sacru) au fost deformate spre a nu mai putea fi umplute, încheindu-și astfel funcția (ca și în cazul ”monstrului” din aur ”pămînt–apă-aer” (mistreț-pește-pasăre) descoperit la Stîncești în formă rulată, sau în cazul spadelor descoperite în mormintele unor războinici, îndoite și pliate de două, sau trei ori, spre a nu mai putea fi folosite. Posibil ca și așezarea acestor artefacte pe rugurile funerare ale războinicilor să fie făcută tot din aceleași motive, să nu mai poată fi folosite de alte persoane).

Nu este exclus, iar în arheologie situaţiile sunt numeroase, ca aceste obiecte să fi avut o destinaţie cultică, iar îngroparea lor, în acelaşi loc, a făcut parte dintr’un anumit ceremonial.

Un alt amănunt care subliniază caracterul deosebit al acestor produse de orfevrărie este cel privitor la deformarea intenţionată a lor încă din vechime, prin presare şi batere. Din nou pot fi găsite confirmări în preistorie ale unor astfel de obiceiuri, în cazul obiectelor metalice. Deşi se poate bănui că vasele getice din Tezaurul de la Rădeni au fost manufacturate în ateliere locale, împreună cu descoperirile din Ucraina şi Bulgaria ele conturează o unitate culturală vastă, pe întreg teritoriul Geților de Aur primordiali.

Importanţa acestui depozit de piese lucrate din aur derivă nu doar din valoarea metalului şi vechimea sa, ci mai ales din aceea că oferă indicii legate de caracterul său mai puţin profan şi ne arată aspecte ale comportamentului uman de acum aproximativ 3000 de ani.

Am considerat necesar să aducem în atenţia publicului larg această descoperire datorită semnificaţiei sale istorice, reflectată şi în numeroasele expoziţii muzeale naţionale în care au fost incluse respectivele vase de aur getice de la Rădeni (jud. Neamț).

Cunoscut de specialiştii în istorie veche încă de acum două decenii (Al. Vulpe, V. Mihailescu-Bîrliba, Tezaurul de la Rădeni-Neamţ, în Memoria Antiquitatis, XI-XIV, Piatra Neamţ, 1986, p. 41-63), dar fără o prea bună receptare în rîndul publicului larg, tezaurul de vase din aur de la Rădeni (com. Urecheni), reprezintă una dintre cele mai spectaculoase descoperiri arheologice din ultima jumătate de veac de pe teritoriul judeţului Neamţ.

Vasul getic de aur de la Biia

Aflat în prezent în vitrinele Muzeului Național de Istorie a României din București, ”Vasul de aur de la Biia” (jud. Alba) a fost descoperit întâmplător într’o carieră de nisip de pe malul râului Târnava în anul 1895. Din cele mai îndepărtate timpuri, datorită situării geografice a acestuia, teritoriul județului Alba a constituit un cadru extrem de favorabil apariției și dezvoltării comunităților umane (cursuri numeroase de apă, relief variat, cu lunci mănoase și păduri întinse).

Astfel, printre cele mai importante descoperiri arheologice care punctează istoria așezărilor acestui județ amintim: relicve din epoca paleolitica (la Sohodol); din neolitic: Cultura Criș (la Alba Iulia) și Cultura Petrești (la Pianu de Jos, Rahău, Limba, Mihalț, Noslac, Daia Romana și Ghirbom); Cultura Coțofeni – faza de tranziție de la neolitic la epoca bronzului (la Cetate, Cîlnic, Capud, Sebeș, Livezile, Straja, Pianu de Jos, Pianu de Sus, Blandiana, Piatra Craivii); epoca bronzului (la Alba Iulia, Cetea, Ighiel, Rimeț, Talna, Bucium, Ceru Băcăinți, Roșia de Secaș, etc.), epoca fierului (la Biia, Blaj, Alba Iulia, Sebeș, Crăciunelu de Jos, etc.), alături de geții autohtoni, fiind prezenți pe teritoriul județului și scyții și apoi celții.

Din perioada primului stat considerat centralizat și independent din vremea lui Burebista și apoi Decebal, amintim cetățile fortificate getice ale jud. Alba, pe cele de la Căpîlna, Piatra Craivii, Cugir și Cetatea de Baltă.

”Vasul de aur de la Biia” este ornamentat cu cercuri concentrice şi proeminenţe conice, cu linii în zig-zag incizate. Vasul de aur getic se încadrează perioadei tîrzii a epocii bronzului (Hallstatt timpuriu), sec. XIII – XII î.Hr); orizontul Turnu Măgurele-Apold.

Lucrat în foaie de aur și ornamentat prin tehnica ”au repousse”, ciocănire și cizelare, vasul are corpul semisferic aplatizat, cu margine răsfrîntă în exterior şi două toarte desprinse din buză, arcuite în jos, libere, terminate în dublă volută (mici discuri spiralice opuse; ”coarne de berbec”, sau ”șarpele încolăcit în Oul Lumii” (cel ce se va naște; semnul dragonului, al șarpelui cu cap de lup, al balaurului).

Pe umăr are un decor punctat în zig-zag; pe diametrul maxim două şiruri orizontale de proeminenţe; pe fund două şiruri circulare de proeminenţe şi cinci grupe de câte trei cercuri concentrice cu umbo central.

După ”mesajele” scrise în aurul său, ”Vasul de aur de la Biia” este un vas de ritual, folosit la stropiri, ablațiuni, etc. El are reprezentat pe fundul său un ”soare” central (trei cercuri concentrice, cu un umbo), urmat de un cerc de ”perle” proeminente, apoi o altă ”orbită” pe care apar patru ”planete” (formate din cîte trei cercuri, cu umbo central).

Urmează două cercuri de perle pe diametrul maxim, apoi punctat în zig-zag decorul prezintă un element repetitiv al unor siluete simplificate de oameni (Hora Zeilor ce ne vor călca în picioare).

Putem vedea aici semnul lui 4 (Lumea noastră, cu patru colțuri – Vechea Biserică Valaho – Egipteană), simbolul tetrapilonului (patru pe margine (picioarele elefantului; fixarea Pămîntului), dar și ”Cel de al V-lea element” în centru Zeul; Păpușa; statuia ”Cel care va sta și va lua”; Creatorului și Distrugătorul; Cel ce susține Lumea. El mai poate reprezenta o hartă cerească sau un mesaj atemporal, cu reprezentarea celor patru epoci mari ale omenirii (existente în ”Metamorfozele” lui Ovidiu).

Mitul succedării pe pămînt a diferitelor rase de oameni, care, prin degenerări progresive, trec de la cea a aurului, cea mai veche, la cea actuală a fierului, este expus pentru prima oară de Hesiod în lucrarea sa ”Munci şi zile”.

Aici se aminteşte că prima rasă de oameni creată de zei a fost cea de aur, plasată cronologic în perioada cînd Cronos domnea asupra sferei divine. Oamenii de aur trăiau asemenea zeilor, fără griji, fără să trudească şi fără să cunoască sărăcia; nu îmbătrîneau şi îşi petreceau viaţa în sărbători, înconjuraţi de toate lucrurile frumoase, pe care tot pămîntul le oferea fără ca ei să trebuiască să’l lucreze.

Moartea îi lua pe oamenii de aur asemenea somnului, iar ei, transformaţi în demoni buni prin voinţa lui Zeus, se ascundeau sub pămînt, veghind asupra muritorilor şi împărţind bogăţii. Mai tîrziu, în timpul domniei zeilor olimpieni, au fost creaţi oamenii din rasa de argint, inferioară celei dinainte şi diferită de ea. Oamenii de argint îmbătrîneau, deşi timp de o sută de ani rămîneau copii şi abia apoi traversau o scurtă perioadă de maturitate.

Deveniţi adulţi, se făceau vinovaţi de trufie şi de necredinţă faţă de zei, astfel încît şi ei au fost îngropaţi de Zeus în adîncurile pămîntului, unde continuă să fie veneraţi ca demoni, asemenea celor din rasa de aur, chiar dacă sunt de rang inferior.

Următorul neam creat de Zeus, rasa de bronz, s’a născut din frasini. Definiţi de Hesiod drept ”năprasnici” şi ”cumpliţi”, oamenii din această seminţie erau curajoşi, foarte puternici, cu trupuri viguroase şi ”braţe nebiruite”.

Ei aveau arme de bronz şi au pierit ucigîndu’se unii pe alţii, din cauza dorinţei lor de război;

”Plecară’n mucedele case, la înspăimîntătorul Hades,/

[…] căci sumbra moarte […]/

I’a dus şi părăsiră a soarelui lumină vie.”

Perioada următoare epocii de bronz este mai dreaptă şi mai bună; acum trăiesc eroii, numiţi şi semizei; destinul lor este să fie distruşi în marile bătălii despre care povestesc miturile, începând cu războiul Troiei şi terminând cu cel al Tebei;

”Pieriră în războiul crîncen şi’n bătălia-nverşunată/

O bună parte’n faţa Tebei […]; altă parte/

La Troia poposit’a […]/

Şi’acolo moartea cu obştescul sfîrşit, pe rînd, i’a’nvăluit./

Lor însă, osebit de oameni, le’a dat şi viaţă şi lăcaş/

Cronidul tată Zeus, ducîndu’i la capătul pămîntului”, aceştia sunt locuitorii îndepărtatelor Insule ale Fericiţilor.

A cincea epocă a istoriei omului este cea în care trăieşte poetul; oamenii din epoca fierului:

”nu vor conteni/

Să’ndure trude şi necazuri nu numai ziua ci şi noaptea,/

Sleiţi de griji apăsătoare pe care zeii le trimit.”

Deşi alături de aceste nenorociri vor fi şi lucruri bune, cel ce trăieşte în această perioadă îşi doreşte să fi murit mai devreme sau să se fi născut mai tîrziu. E adevărat că în viitor, după ce va pieri acest neam, Zeus va crea un altul, ”de oameni care din născare vor fi cu tîmple-ncărunţite”,

”Cu minunatele lor trupuri în albe straie-nveşmîntate,/

La zeii veşnici se vor duce şi părăsi-vor omenirea/

Smerenia şi Osîndirea”,iar ”răul n”o să aibă leac”.

În ciuda acestei perspective extreme, a unei vîrste complet opuse celei dintâi (dominată de violenţă şi nedreptate, pe cînd în epoca de aur domneau fericirea şi dreptatea), concepţia ciclică asupra lumii şi timpului lasă loc speranţei că, o dată terminat parcursul de la epoca aurului la cea a răului, este posibil ca el să fie reluat, poate în sens invers, pentru a ne reîntoarce la fericirea originară.

În mitul lui Hesiod despre vîrstele lumii şi omului, accentul cade nu doar pe ideea decăderii progresive, care, de altfel, nu este constantă (epoca eroilor, de pildă, marchează o oprire în procesul de declin, fiind mai bună decît precedenta şi creînd o asimetrie în schema generală a metalelor; o atenţie deosebită se acordă opoziţiei dintre dreptate şi hybris, trufia sau depăşirea limitelor omeneşti; în plus, succesiunea vârstelor omenirii oferă o schemă de referinţă pentru desfăşurarea istoriei omului şi o organizează, luînd în calcul întâmplările paralele ale zeilor (de la domnia lui Cronos la cea a lui Zeus) şi propunând o ierarhie corespunzătoare a destinelor în lumea de dincolo (de la demonii buni la cei răi şi la cei comuni, morţi obscuri din împărăţia lui Hades).

Vîrstele lumii sunt reduse la trei în dialogul ”Critias” al lui Platon, unde se succedă zeii, eroii şi oamenii. Primii, zeii, şi’au împărţit între ei, în mod egal şi fără disensiuni, dominaţia asupra lumii; Atena şi Hefaistos, cărora le’a revenit Atica, au făcut să se nască acolo eroii minunaţi, în prezent păstrîndu’se doar amintirea faptelor şi numelor acestora (printre ei se numără Erihtonios, Cecrops, Erisihton etc.); în sfîrşit, oamenii, împinşi de nevoia de a’şi procura mijloacele de subzistenţă, au uitat cea mai mare parte a faptelor eroilor şi s’au limitat să celebreze amintirea numelor acestora şi câteva tradiţii obscure.

În poezia latină, mitul vîrstelor apare în ”Metamorfozele” lui Ovidiu, unde sunt reluate cele patru epoci: a aurului (epoca Geților de Aur primordiali), a argintului, a bronzului şi a fierului; din mitul lui Hesiod se preia în special aspectul decăderii progresive la care face aluzie calitatea descrescătoare a metalelor, dar se reia şi corespondenţa dintre evenimentele de pe pământ şi cele din cer, unde împărăţia zeilor este zdruncinată de certurile şi războiul care îi opune pe giganţi olimpienilor.

În opoziţie cu mitul lui Hesiod, Pitagora şi Platon despre epoca de aur, care are nenumărate variante, apare reconstituirea istoriei omului la Lucreţiu, ce porneşte de la o epocă dominată de viaţa aspră şi crudă, de violenţă şi de lupta sălbatică pentru supravieţuire (Poemul naturii); potrivit lui Lucreţiu şi epicureilor, progresul fazelor istoriei umane marchează trecerea de la un stadiu primitiv la faze mai evoluate, exact invers faţă de ceea ce presupune Hesiod.

Poetul latin ne oferă un tablou comparabil cu cel al epocii de aur atunci cînd descrie începuturile vieţii agricole, ce reprezintă deja o fază superioară a progresului uman.

După Lucreţiu, vîrstele următoare din istoria umană sunt dominate de organizarea vieţii în comunitate şi de stăpînirea unor tehnici mereu noi; nu regăsim însă o succesiune clară de epoci definite cu precizie, ca la Hesiod.

Una dintre cele mai celebre trimiteri la mitul vîrstelor omului din poezia latină îi aparţine lui Vergiliu (”Egloge”), care, bazîndu’se pe doctrinele pitagoricienilor, academicienilor şi stoicilor, anunţă venirea unei noi vîrste de aur:

”Ultima vîrstă a venit acum, după profeţia de la Cumae, ciclul marilor secole se naşte de la început, acum se întoarce chiar şi Fecioara, se întorc domniile lui Saturn, acum o nouă rasă e trimisă din înaltul cerului”, ”Bucolicele”.

În comentariul lui Servius, ”Sibila din Cumae a împărţit vîrstele după metale şi a spus cine va fi stăpînul fiecărei vîrste. […] A mai zis şi că la sfîrşitul tuturor vîrstelor se vor repeta lucrurile întocmai, concept comun filosofilor, care spun că, o dată încheiat un mare an, toate stelele se întorc în punctul unde se aflau la început şi pornesc din nou, având aceeaşi mişcare. Iar dacă mişcarea stelelor este aceeaşi, neapărat trebuie să se repete toate întîmplările care au avut loc, fiindcă e limpede că în univers orice lucru depinde de mişcarea astrelor”.

Ustensilele din fier folosite pînă atunci, în istorie, prin metamorfozare sau atracție magnetică spațială? (”zeul” ce va coborî pe Pămînt va avea caracteristici necunoscute; El va lovi cu fulgere plutonice din spațiu (fulgerul lui Jupiter); în present nimeni nu calculează efectele pe care îl poate avea o încărcătură electrică cosmică, creată prin mișcarea continuă a planetelor sistemului solar prin spațiu; magnetismul care ține unit sistemul poate să își schimbe polii ”din mers”, cu efectele adiacente de rigoare).

Posibil ca ”oamenii de cupru” au fost salvați din acest fenomen cataclismic (aveau sîngele albastru) și de aceea au folosit apoi cuprul la crearea ustensilelor necesare vieții de zi cu zi. Acesta fiind prea moale, l’au aliat cu costitorul, creînd astfel bronzul.

Arama avea să influențeze o epocă istorică (numele dat de ”aramă”, poate fi ”A-Rama, sau ”Rama (cu 4 laturi) în care este cuprins A-ul”, ca piramidă-munte ce se va prăvăli peste noi – Piatră de Moară cerească. Avem și expresia ”A’și da arama pe față” (sau „A’și arăta arama!”), cu sens de ”A’și arăta adevăratul caracter” (nemairespectînd conveniențele sociale, politețea, a’și arăta fondul ascuns al firii sale), pentru că ”fenomenul” cosmic ce va veni va apare frumos la vedere, ca un curcubeu – pod și cale spre cele necunoscute și care se vor dovedi mincinoase (semn al penelor colorate pe care îl purtau toate căpeteniile de’a lungul istoriei și al veșmintelor de paradă).

Bronzul este un aliaj de cupru cu staniu, aluminiu, plumb etc., mai dur și mai rezistent decît cuprul, avînd numeroase întrebuințări tehnice. Toate aliajele cuprului se numesc bronzuri cu excepția aliajelor Cu-Zn care se numesc alame și aliajelor Cu-Ni-Zn care se numesc alpacale.

În mod curent, prin bronz se înțeleg aliaje Cu-Sn și de regulă se precizează principalul element de aliere, de exemplu ”bronz de beriliu” sau ”bronz de aluminiu”. Epoca de bronz (sau a bronzului) este epoca din istoria societății umane care cuprinde, în general, mileniul al II-lea î.Hr. și se caracterizează prin descoperirea metalelor și a bronzului.

Bronzul este și un pigment metalic de culoare galbenă sau albă, cu care se vopsește un obiect. Bronzul este un metal artificial din care se fac monede, clopote, tunuri, instrumente musicale.

Avem și expresia: ”Caracter de bronz” =  ”caracter ferm, neclintit”, dar și nesimțitor: inimă de bronz.

Hitiții (ghetiții), poporul care a trăit înaintea erei noastre, luptau cu săbii din bronz negru care era mai dur decît oțelul de cea mai bună calitate din timpurile noastre. Atunci, în perioada tîrzie a epocii bronzului (Hallstatt timpuriu), sec. XIII – XII î.Hr) a înflorit o artă specială, de prelucrare a metalelor preţioase, arta getică, numită de istorici ”artă traco-dacă”.

În epoca romană, aurul a fost folosit în special pentru confecţionarea bijuteriilor de uz personal, precum: inele, brăţări, cercei şi pandantive. Citîndu’l pe Criton, medicul lui Traian, Ioanes Lydus spune despre împăratul roman, că acesta ”a luat drept pradă de război 165,5 tone de aur şi 331 tone de argint” numai de la geți.

Așa că, atunci cînd mergem la Roma și suntem fermecați de mulțimea, măreția și frumusețea monumentelor să știți că o parte dintre aceste frumuseți antice ale metropolei au fost făcute cu aurul geților liberi, strămoșii noștri.

”Vasul de aur de la Biia” (jud. Alba) și mesajele sale din orizontul epocii de bronz (Hallstatt timpuriu), din sec. XIII – XII î.Hr, au reușit să ajungă pînă la noi.

Să ne aplecăm spre a le citi și a le înțelege…

Citește și: BRĂȚĂRILE GETICE DE AUR

sau:  BLESTEMUL AURULUI GETIC

Surse: researchgate.net (Florin Gogâltan, George G. Marinescu), Piutorean Ruxandra (”Imagine și iconografie la geto-daci”), adevărul.ro, ziarulnatiunea.ro (Conf. univ. dr. George V Grigore), agerpres.ro, Cristian Ioan Popa

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA