Cum a curăţat Vlad Ţepeş ţara de hoţi şi cerşetori, este o filă de istorie care poate fi tratată diferit, aceasta depinzînd mai ales de tabăra în care se află povestitorul. Istoria poate fi o știință irelevantă, odată din punct de vedere moral, dar mai ales datorită naturii interpretative sau manipulatorii.
Dacă ești un dușman declarat sau nedeclarat al rumînilor vei povesti că Vlad Țepeș a fost un criminal notoriu care ucidea săracii și hoții, după cum avea Țepeș toanele în ziua respectivă.
E greu să reflectăm un pasaj din istorie fără a introduce o notă personală, fără a introduce termeni valorici, admirativi sau critici la adresa a ceea ce povestim. Astfel de personalizări sînt aproape imposibil de evitat.
Ei bine, formula ”Vlad Țepes a curățat țara de cerșetori” poate fi la fel de bine redată și prin ”atrocitățile împotriva bolnavilor, săracilor, oamenilor străzii și a nelegiuiților” comise de voivodul medieval.
Este doar un alt mod de a descrie același lucru, dar cu tenta pe care ar reda’o cel care o face.
Țin astfel de fapte de barbaria medievală, are de’a face cu personalitatea voievodului, sau se încearcă manipularea cititorului de către istoric?
Din start trebuie spus că evul mediu nu are nimic de’a face cu o societate modernă, civilizată, democratică, o societate a educației și a cunoașterii, așa cum percepem noi contemporanii societatea zilelor noastre.
Vlad Țepes poate fi pentru unii un model astăzi, dar pentru cei mai mulți metodele lui ar părea desuete și comune unei epoci apuse demult. Sigur, orice crimă nu poate fi scuzabilă oricît de patriot este povestitorul, dar puterea exemplului în epoca medievală a funcționat, iar tehnica a fost des aplicată de domnitor.
Un lucru este cert, Vlad Țepeș a vrut să schimbe ordinea lucrurilor din țară, impunîndu’și puterea domnească pînă în păturile cele mai sărace.
Despre Vlad Ţepeş (1431 – 1476), domn al Ţării Rumîneşti, am învăţat din manualele de istorie că era întruchiparea cinstei şi a ordinii, iar pentru aceasta nu se dădea în lături de la acte radicale, pedepsind prin tragere în ţeapă aproape orice infracţiune, de la minciună pînă la omor.
De asemenea, spun legendele, îi privea pe bolnavi, vagabonzi şi cerşetori ca pe nişte hoţi, iar pentru a’i pedepsi i’a invitat pe toţi reprezentanţii acestor categorii la Curtea Domnească din Tîrgovişte, la un ospăţ. După ce au mîncat şi au băut, domnitorul i’ar fi întrebat dacă ar vrea să nu mai fie niciodată săraci. După ce a primit un răspuns afirmativ, a ordonat ca hala să fie închisă şi incendiată. Nimeni nu ar fi supravieţuit.
Vlad Voievod în Ţara Rumînească a fost vestit pentru ura sa înverşunată împotriva trîndăviei şi hoţiei de pe ogorul întins pe care’l stăpînea; a reuşit să distrugă buruienile acestea vătămătoare pedepsindu’i aspru pe vinovaţi. Încă se mai spune că mulţi au fost omorîţi fără chibzuială îndelungată și au fost traşi în ţeapă fără a avea vreo vină.
Localnicii şi străinii erau atît de îngroziţi, încît se temeau ca nu cumva să fie măcar bănuiţi de furt ori tîlhărie, nedreptate săvîrşită sau minciună, ori că ar fi pricinuit vreun rău cuiva…
Căci nimeni nu scăpa de pedeapsă nici prin vicleşug ori răscumpărare, sau căindu’se şi implorînd îndurare. Pînă hăt-departe se dusese vestea asprimii cu care pedepsea Ţepeş Vodă pe cei de rea-credinţă; domnitorul era atît de temut, încît nimeni nu ar fi îndrăznit să’i calce porunca ori să se apuce de înşelătorii.
Vlad Ţepeş a vrut să scape ţara de tîlharii de drumul mare, care se ascundeau prin codri şi, ieşind, îi jefuiau pe trecători, mai cu seamă pe negustorii care duceau cu ei mărfuri şi bani.
A pus potere, adică cete de ostaşi însărcinaţi cu menţinerea ordinii – am zice azi, jandarmi – de au împînzit ţara şi, cum îi prindeau pe tîlhari, îi şi tăiau sau spînzurau sau trăgeau în ţeapă. Şi atît de rău i’a speriat pe hoţi, că la puţină vreme după aceea puteai cutreiera ţara în lung şi în lat, şi prin şes, şi prin păduri, şi nu’ţi mai era teamă de a fi atacat de tîlhari.
Apoi, ar mai exista şi exemplul ”celebrului negustor căruia i s’a furat o pungă cu 150 de florini de aur. Ţepeş îl descoperă pe hoţ, dă ordin să i se dea punga negustorului, dar mai pune un florin de aur în ea, iar negustorul se întoarce şi spune că are 151 de florini în pungă. Ţepeş atunci îi spune că poate să păstreze banii, dar dacă nu i’ar fi spus că are mai mulţi, l’ar fi executat.
O poveste zice aşa: că un negustor străin, ”venit din ţara ungurească”, s’a dus la vodă să se plîngă că din carul lui, pe care din poruncă domnească îl lăsase noaptea afară, în faţa casei unde era în gazdă, i se furaseră o sută şaizeci de ducaţi – ducatul sau galbenul de aur era pe atunci unitatea monetară cea mai mare.
Sigur, sînt variante care circulă cu florini, altele cu ducați sau galbeni și cu cifre diferite, dar esența povestirii s’a păstrat.
Vodă i’a spus că hoţul va fi prins. Şi a şi fost prins şi tras în ţeapă. Apoi, a dat poruncă oamenilor să i se pună banii la loc, însă cu un ducat mai mult, de la el.
A doua zi, negustorul s’a înfăţişat lui vodă, i’a mulţumit şi a spus că a găsit însă un ducat mai mult. Vodă s’a bucurat de cinstea lui, zicîndu’i că, de ar fi tăinuit aflarea acestui ducat în plus, îl trăgea şi pe el în ţeapă alături de hoţ!
Altă poveste ne spune că într’un loc pustiu pe unde trecea drumul mare, la un puţ unde se opreau călătorii să ia apă, vodă pusese de se agăţase, pentru băut, o ceaşcă de aur. Şi nimeni, cît a domnit, n’a îndrăznit s’o fure.
În opinia lui Dan Falcan, aceste măsuri ar putea avea şi un rol educativ pentru că lumea afla despre aceste măsuri drastice ale sale şi de dorinţa lui de avea dreptate, drept mărturie fiind ”legenda cupei de aur care era pusă pe ghizdul fîntînii din Tîrgovişte. Fiecare putea să vină să bea, iar cupa a rămas acolo pînă la moartea lui Vlad Ţepeş”.
Este celebru episodul acestei cupe de aur, lăsată la vedere ori în piaţa centrală din Tîrgovişte, ori la o răscruce de drumuri. Călătorii însetaţi care ajungeau la Curtea Domnească au folosit’o, iar cupa nu a fost furată niciodată în timpul domniei lui Ţepeş. Aşa spaimă băgase el în oameni.
Lîngă un izvor cu apă limpede şi rece Vlad Vodă a poruncit să se construiască o fîntînă în drumul călătorilor de pretutindeni. Trecea pe acolo mult popor de’al ţării şi de pe meleaguri străine şi toţi binecuvîntau pe cel ce făcuse fîntîna lîngă care puteau poposi.
Iar dacă văzu voievodul că locul acela este într’adevăr în calea tuturor şi’i pustiu în jur, încît cea mai apropiată aşezare omenească se afla peste două dealuri şi o rîpă, a pus pe marginea fîntînii o cană mare de aur meşteşugit lucrată.
Cine vroia să’şi astîmpere setea şi oboseala drumului putea bea apă din fîntînă cu cana aurită; apoi fiecare o punea la loc unde o găsise şi nimeni nu a îndrăznit să o ia de acolo.
Cana cea de aur a trecut prin mii şi mii de mîini; i s’au tocit marginile, luciul i s’a întunecat, însă nimeni nu a luat’o cu sine; atît era de preţuită cinstea în Ţara Rumînească în timpul domniei lui Vlad Ţepeş, şi mult timp după moartea acestuia.
La numai cîteva luni de la începerea domniei lui Vlad Voievod se şi dusese vestea în ţară de asprimea cu care pedepsea domnitorul. Dacă se dovedea că învinuirile aduse pîrîtului au fost drepte, acesta nu scăpa de tragerea în ţeapă, de unde – de altfel i s’a şi tras voievodului porecla de Ţepeş.
După ce se striga faţă de toţi pe uliţele tîrgului vina ce’o avea osînditul, acesta era dezbrăcat şi în huiduielile mulţimii adunate îndura chinuri cumplite, căci nu murea deîndată. Îşi primiseră pedeapsa mulţi oameni de prin sate şi din scursura tîrgurilor, prinşi fie cu mîna în chimirul altuia, fie înşelînd la socoteală, fie cerşind mila gospodarului de treabă.
Însă boierii erau îngroziţi că, într’o bună zi, orbit de furie, domnitorul ar putea da porunci necruţătoare chiar şi împotriva lor dacă ceva nu i’ar fi fost pe plac; mai ales un anume boier Aldea se temea de privirea domnitorului; ocolea ospeţele date la curtea domnească, şi la sfatul ţării şedea mereu în colţul cel mai întunecat al sălii.
Se ţinea de vinovat căci trimisese plîngere către Poartă că marilor boieri nu li’e pe plac domnitorul şi îl vor pe Dan de voievod. Dacă ar fi bănuit că scrisoarea ajunsese nu în mîinile sultanului, ci ale marelui vizir, cu care Vlad copilărise pe cînd era ostatec la Poartă, şi că acum voievodul avea ştiinţă de trădarea lui, n’ar mai fi călcat pe la curtea domnească, ci ar fi apucat calea pribegiei.
Marele boier Aldea aştepta însă răspuns de la Constantinopol, dar tremura sufletul în el ca nu cumva mînia domnească să cadă asupra lui. Îi era teamă de privirea iscoditoare a lui Vodă, acea privire pe sub sprîncenele împreunate care’i făcuse pe mulţi să se recunoască vinovaţi.
În zi de duminică, înconjurat de boierii de seamă ai ţării, Vlad Voievod i’a primit pe solii neguţătorilor din Lemberg şi apoi i’a chemat pe toţi la ospăţ. A poruncit slugilor să’i îndestuleze pe meseni, ba el însuşi a mîncat cu poftă din toate cele bunătăţi. Masa fusese aşezată în curtea palatului şi unde se vedeau pe ziduri atîrnând cadavrele celor traşi în ţeapă cu o zi înainte din porunca voievodului.
În timpul ospăţului mesenii încercau să nu’şi ridice privirile într’acolo şi cu greu înghiţeau bucatele în mirosul de stîrv, dar Vlad Voievod parcă nu observa nici cadavrele înţepenite, şi nici privirile furişe ale celor din jur. Boier Aldea era şi el la ospăţ, dar nu a putut pune nimic în gură; cînd s’au adus fripturile pe platouri mari, Aldea şi’a astupat pe furiş nasul, nemaisuportînd mirosul greu şi înecăcios.
Voievodul văzu cum întorsese acesta capul a lehamite într’o parte şi l’a întrebat:
– De ce faci asta?
– Luminate stăpîne, stîrvurile astea duhnesc din cale-afară de puternic şi toată duhoarea coboară în jos venind încoace, spre mesele de ospăţ.
Lui Vlad Ţepeş i’au lucit ochii a mînie; întorcîndu’se către slujitorii săi le făcu semn cu capul:
– Ei, slujitori! Urcaţi’l pe vel boier Aldea colo sus de’l puneţi în ţeapa cea mai înaltă, că acolo putoarea nu’l va ajunge, dar nici pe noi trădarea lui nu ne va atinge. Mai veninoasă este trădarea, şi pute mai urît ca orice hoit. Pe tine nimeni nu te’a silit să mă trădezi, ori neamul şi ţara să ţi le vinzi. Noi am suportat mirosul trădării; în ţeapă, boier Aldea, îl vei simţi mai tare decît mirosul de stîrv – căci, deşi este mai greu, tot cu tine îl vei purta.
Porunca aspră a fost adusă la îndeplinire. Iar ospăţul nu conteni… Nimeni nu îndrăznea să ridice ochii spre ţepele de pe ziduri, dar nici să lase bucate pe masă… Către asfinţitul soarelui pocalele cu vin roşu ca sîngele se goleau tot mai des, însă nicicum nu se pornea veselia.
Dan Falcan spune că ”din documentele istorice rezultă că îi cam făceau plăcere execuţiile”, iar actele de sadism nu lipsesc din acţiunile lui Vlad Ţepeş. De pildă, una dintre legende spune că la un moment dat, domnitorul i’a strâns pe toţi săracii şi le’a dat o masă copioasă şi i’a întrebat ce îşi doresc ei cel mai mult: să aibă bani, să aibă ce mînca şi le’a promis că le va îndeplini această dorinţă a lor, dar, într’un final, le’a dat foc.
Se scurseră aproape patru ani sub domnia lui Vlad Ţepeş Voievod şi treburile ţării intraseră pe făgaşul bun: mai puţine hoţii, drumurile mai sigure, dările încasate la timp, ogoarele lucrate de la un capăt la celălalt.
Uliţele tîrgurilor erau mai curate, iar oamenii nu mai căutau din te-miri-ce pricină şi ocară, că le era frică să nu ajungă sfada la urechile domnitorului.
Însă, în zi de sărbătoare se iveau ca din pămînt tot felul de cerşetori care se ţineau ca scaiul după gospodarul cinstit, pînă cînd acesta le zvîrlea un bănuţ.
Mulţi dintre cerşetori erau şchiopi sau ciungi, dar şi mai mulţi se prefăceau schilozi sau că suferă de vreo meteahnă care le sucise mîna, ori degetele, sau gîtul; neputincioşi din cei mai urîţi la vedere se tîrau pe lîngă pragul bisericilor cerînd de pomană…
Unele fapte din domnia lui Vlad Ţepeş le aflăm din documente vrednice, oarecum, de crezare; altele însă, din multele povestiri ce au apărut după domnia lui. Iar din aceste povestiri, unele par a avea un grăunte de adevăr, altele însă par a fi născocite de imaginaţia înspăimîntată, sau duşmănoasă, sau năstruşnică, sau chiar fantastică a unor contemporani.
Una dintre aceste povestiri ne spune cum a curăţat el ţara de hoţi, de cerşetori, de trîntori, de bolnavi şi de bătrîni, care nu foloseau ţării cu nimic, ba, zicea el, mîncau degeaba pîinea altora.
Şi iată că Ţepeş Vodă a prins să se intereseze de toţi aceşti amărîţi ai vieţii şi bătuţi de soartă – cum ziceau ei.
A trimis poruncă pînă în cel mai depărtat colţ de ţară să vină la el cine e bătrîn, bolnav, orb, şchiop, sărac de minte. I’a chemat şi pe vagabonzii ceia ce băteau uliţele fără nici un rost, de s’a adunat la un loc mulţime de norod.
Vlad Vodă le’a trimis vorbă că are pentru toţi de lucru pe lîngă curtea domnească şi fiecare să meargă să’şi aleagă unde ar vrea să muncească dînd o mînă de ajutor. Care n’o găsi ceva pe potrivă nu va fi izgonit, însă bine ar fi pentru el să’şi aibă colţişorul său în care să’şi dobîndească cele de trebuinţă.
S’au împrăştiat toţi prin dughenele meşteşugarilor, pe la grajduri şi prin bucătării, şi s’au apucat de treabă cum îi ţineau puterile. Din poruncă domnească seara li s’a pregătit un ospăţ îmbelşugat. A doua zi, cei mai mulţi dintre ei s’au dus la trebile lor, dar încă mulţi au rămas locului fără a mai face ceva…
Înainte de ora prînzului a venit la ei un om de’al domnitorului şi i’a chemat iar la ospăţ, să bea şi să mănînce pe săturate. Cei care se apucaseră de treabă erau la lucru; aşa că de pomana din partea lui Vodă au avut parte doar leneşii şi nevolnicii.
Cînd veselia era în toi şi se întreceau unul pe altul în a lăuda pe binefăcător, însuşi domnitorul a intrat în casa unde se chefuia.
I’a văzut pe toţi mulţumiţi – aproape că uitaseră de mizeria în care trăiau – şi le’a spus:
– Voi nu v’aţi găsit nicăieri locul?
Iar gloata de nevolnici şi tîlhari s’a îngrămădit în jurul lui strigînd:
– Aici ne e locul, Măria Ta!
Glasuri răzleţe vroiau să se facă auzite:
– De multe avem trebuinţă; dacă Măria Ta o să dai cum te’o lumina cel de sus, mare mulţumire o să ai. Fă, Măria Ta, cum te învaţă inima şi cugetul tău bun, după cum ne’ai ospătat.
Slugile domnesti încercară să facă linişte între mesenii deja puşi pe veselie şi şagă, şi Vlad Ţepeş a adăugat:
– Cum v’aş putea eu ajuta să nu mai aveţi nici un fel de griji, să nu mai suferiţi, voi, ce cunoaşteţi şi foamea, şi frigul, şi batjocura, dacă voi înşivă nu vă ajutaţi? Vreţi să nu mai aveţi nevoie de mila nimănui?
Toţi au strigat:
– Vrem, stăpînul nostru! – căci îl credeau cu inimă largă şi mînă darnică, de se aşteptau acum să primească toate cele lucruri pe care le pofteau.
A ieşit Vlad Voievod din casa în care ospăţul continua şi unde mesenii întrezăreau deja prin aburii vinului tihna şi plăcerile promise.
I’a adunat pe toţi într’o casă mare, unde întinsese mese încărcate cu bunătăţi. Zicea că voia să fie şi ei sătui şi fericiţi barem o dată. Şi, după ce i’a ospătat cu mîncăruri de i’a săturat şi cu băuturi de i’a ameţit, a pus de s’au zăvorât uşile toate, a poruncit slugilor să închidă uşile pe din afară şi să dea foc casei; şi a dat foc la casă din patru părţi, toţi care au fost înăuntru au ars; fumul gros îneca vaietele şi gemetele.
Şi nu’i păsa lui vodă de strigătele şi urletele celor ce ardeau de vii. Zicea că le făcea un bine, că nu vor mai avea de pătimit în această viaţă, ci vor fi mai fericiţi pe lumea cealaltă.
La chindie s’au întors cei ce dăduseră o mînă de ajutor la trebile curţii domneşti şi s’au mirat că numărul mesenilor era mai mic; au mîncat în grabă şi au adormit osteniţi de zorul zilei, fără să ştie că doar aşa au scăpat cu viaţă.
Vlad Ţepeş a adunat sfatul şi înaintea tuturor boierilor a spus:
– Celor ce au pierit în flăcări eu le’am vrut binele; cînd i’am chemat pe toţi la curte am vrut să fie slobozi de grija zilei de mîine; cei care au înţeles cum am făcut s’au apucat de treabă. Alţii însă numai ziceau că le era greu să fie povară şi pe aceia i’am ajutat să nu mai aibă nimic de făcut.
Neobosit gospodar în trebile interne ale ţării, Vlad Ţepeş a hotărît de la bun început să facă rînduială în toate cele cîte erau strîmbe în Ţara Românească. A fost neiertător cu cei ce ţeseau minciuni şi intrigi; ura tot atît de mult hoţia şi lenea, căci una se trăgea din cealaltă, şi – este ştiut că lenea’i un vierme ce suge vlaga faptelor bune.
Aşa că, pentru leneşi oricînd mai erau ţepuşe în care să fie înălţaţi…
O altă legendă evocată de şeful secţiei de Istorie a Muzeului Municipiului Bucureşti este ”legată de faptul că plimbîndu’se prin Ţara Rumînească, l’a văzut pe un ţăran cu cămaşa ruptă şi l’a întrebat dacă are nevastă şi el a răspuns că are. Apoi, l’a întrebat, dacă a cules recolta de in, iar ţăranul a spus că a cules. Apoi, a intrat în casa omului şi a văzut că avea o nevastă tânără, frumoasă şi a întrebat’o de ce nu i’a făcut soţului ei o cămaşă frumoasă, din in, şi la sfârşit a dat ordin să i se taie mâinile femeii, pentru lenevie”.
Într’o zi Vlad Voievod a văzut în mulţimea de oameni ce se adunaseră la tîrg un sărman cu cămaşa ruptă în spate. A dat poruncă oştenilor să fie adus omul la palat. Aceştia l’au luat pe sus şi de îndată ce au ajuns la curte l’au şi înfăţişat domnitorului şi Sfatului boierilor.
Acolo Vlad Vodă l’a chemat să’l vadă mai de-aproape; nu l’a întrebat nici de unde este de loc, nici de ce este aşa de sărac, ci numai dacă are sau nu nevastă. Bietul om a răspuns dintr’o suflare:
– Am, Măria Ta.
– Atunci du’mă acasă la tine să o văd!
Au mers cu toţii pînă în satul apropiat şi au intrat în casa nici prea arătoasă, nici prea sărăcăcioasă a omului cu pricina. Le’a ieşit în întîmpinare o femeie voinică şi sănătoasă – pasă’mi’te era nevasta. S’a întors Vlad Voievod către bărbat:
– Ia spune, în anul ăsta aţi semănat in?
– Avem in din belşug, Măria Ta, – a prins omul curaj, arătîndu’i inul cules.
S’a întunecat la faţă domnitorul – aşa de mult i se apropiaseră sprîncenele în încruntare; a spus către femeie:
– De ce eşti leneşă faţă de bărbatul tău? Datoria lui este să are, să semene şi să culeagă ca să te hrănească, iar tu trebuie să’i faci bărbatului tău îmbrăcăminte frumoasă, care să fie totdeauna curată. Însă se vede treaba că nici cămaşă nu vrei să’i coşi, deşi eşti sănătoasă şi voinică. Înseamnă că tu eşti vinovată că umblă şi neîngrijit şi cu haine rupte pe el. Dacă bărbatul tău nu ar fi semănat in, atunci pe el l’aş fi găsit vinovat de starea în care este.
Judecata a fost dreaptă şi aspră: voievodul a poruncit să fie tăiate mîinile femeii cu securea, ca să se vadă cum sunt pedepsite femeile care degeaba au mâini, dacă nu sunt şi harnice.
Despre Ţepeş Vodă, fiul lui Dracula, s’a dus vestea peste secole de felul cum ştia să împartă dreptatea, încît poporul asuprit alerga ca la un părinte şi aştepta judecata lui.
Şi nu era pricină cît de grea şi de încurcată pe care domnitorul să n’o dezlege şi să nu pedepsească pe răufăcători.
Îi luaseră frica toţi cei care se simţeau cu musca pe căciulă, şi decît să se afle în faţa lui la judecată, mai bine intrau de’a dreptul în pămînt.
Adesea la scaunul domnesc erau înfăţişate pricini foarte grele şi încurcate.
VLAD ȚEPEȘ în ipostaza lui Pilat din Pont – Cripto-portret de Meister der Tafeln von Velenje (cca 1462-1465), tempera pe lemn. Actualmente lucrarea se află la Narodna Galerja din Ljubljana
Iată cum judeca aceste pricini Vlad Ţepeş
Într’una din zilele lui iulie ale anului l460, veniră dinaintea lui Vodă doi oameni cu totul diferiţi: un boier gras şi rumen la faţă, cu straie strălucitoare, şi un ţăran numai pielea şi osul şi în nişte zdrenţe care abia se mai ţineau pe el.
Ţăranul căuta sprijin la domnul ţării, punîndu’şi ultima speranţă în dreptatea lui Ţepeş.
Venise să spună că avusese şi el petecul lui de pămînt, dar boierul i’l răpise, de’l lăsase sărac lipit.
Boierul, dimpotrivă, zicea că ţăranul minte şi că pămîntul tot cît îl avea el era moştenire din tată’n fiu de la străbunicii săi.
După ce terminară ce aveau de spus, cei doi aşteptară. În sală, ca întotdeauna, se lăsă o tăcere grea, timp în care domnitorul cumpănea dreptatea.
Şi nu trebuiră să aştepte prea mult.
– Ai putea să’mi arăţi hrisoavele de stăpînire asupra pămîntului cu păţania ?
– Nu pot, mărite doamne, spuse şiret boierul. Că primul meu conac a ars, şi odată cu el au dispărut şi dovezile.
– Dar tu, ţărane, ai vreun asemenea hrisov ?
– N’am, vai de zilele mele, că mi l’a luat boierul odată cu pămîntul.
– Atunci, spuse Ţepeş, trebuie să mergem la faţa locului să vedem cum stă treaba.
– Să mergem, se grăbi să zică boierul.
În curînd ajunseră acolo. Ţepeş îl întrebă pe ţăran:
– Care zici că a fost pămîntul tău ?
– Acesta, mărite doamne, spuse ţăranul. Şi îi arătă cu mîna un petic de pămînt sărăcăcios, care se întindea spre pădure.
– Boierule, întrebă iar voievodul. Tu tot o mai ţii că e pămîntul tău ?
– Pot să şi jur, doamne, că e al meu din moşi strămoşi şi că ţăranul minte.
Ţepeş se întoarse atunci către un căpitan cu care stătuse de vorba în taină cînd se aflau pe drum:
– Spune’mi, acesta este locul de care mi-ai grăit ?
– Întocmai, mărite.
– Prea bine, zise Ţepeş. Boierule, precum se vede, ai dreptate. Pămîntul e al tău, şi nu al ţăranului. Poţi să ţi’l iei în stăpânire.
– Îţi mulţumesc pentru dreptatea pe care mi-ai făcut-o ! se ploconi boierul.
– Numai că nu am terminat, îl întrerupse vodă. Pentru pămîntul ăsta pe care’l ai va trebui să mori, boierule.
– Să mor ? ! Dar pentru ce, mărite ?
– Pentru că el ascunde o comoară. Sunt bani de aur furaţi din vistieria ţării, încă din timpul cînd domnea tatăl meu, Dracula. Acest bătrîn căpitan a recunoscut locul unde i’a îngropat hoţul. Este locul acesta al tău. Deci tu, fiind stăpînul, eşti totodată şi hoţul !
La auzul acestor cuvinte, boierul căzu în genunchi şi începu să se roage :
– Iartă’mă, mărite, dar nu sunt vinovat. Locul acesta nu este al meu, ci al ţăranului. Ţăranul va trebui să piară, că el este cu siguranţă hoţul !
– Ba tu vei pieri, boierule. Şi nu pentru că ai fi furat vreo comoară şi ai fi ascuns’o aici. Aceasta a fost o născocire a mea, ci pentru că ai furat pămîntul ţăranului, aşa cum ai recunoscut, de spaimă. Şi Ţepeş porunci ca boierul să fie tras în ţeapa dreptăţii sale, iar bietul ţăran să’şi ia înapoi peticul de pămînt care i se furase.
Vlad Țepeș într’un tablou reprezentînd patimile lui Isus (detaliu, 1460), Biserica Maria am Gestade, Viena, Austria.
Veni apoi rîndul unui tîrgoveţ şi unui ţăran. După straie, tîrgoveţul se vedea cît de colo că este înstărit. Îi mersese strună cu negoţul şi faţa îi era rotofeie şi plină de viaţă.
Alături de el, dar ţinându’se puţin mai în spate un biet ţăran, în straie sărăcăcioase. Cel cu plîngerea era tîrgoveţul. Zicea că împrumutase ţăranului un galben şi că acesta nu i’a dat înapoi datoria. Vorbind, tîrgoveţul îşi tot arunca privirea semeaţă şi răutăcioasa spre ţăranul care tremura ca varga de spaimă.
Ţepeş, aşa cum îi era felul, îl ascultă pe tîrgoveţ cu răbdare. Apoi îl privi stăruitor, ca şi cum voia să’i pătrundă în gînduri. Îşi schimbă după un timp privirea spre ţăran, cercetîndu’l de asemeni îndelung, după care îl întrebă:
– Este adevărat că târgoveţul acesta ţi’a dat un galben cu împrumut ?
– Da, este prea adevărat, răspunse ţăranul.
– …şi că pînă acum nu i l’ai înapoiat ?
– Ba, asta nu mai e aşa, mărite.
– Atunci povesteşte aici cum a fost.
– Sunt nevoiaş, măria ta. Am muiere şi şapte prunci. Opt guri de hrănit, că p’a mea nici n’o mai pun. Ni s’a terminat merindea şi am cerut de la dumnealui un galben ca să pot s’o mai scot la cap. Dar dîndu’mi el galbenul, nu mi’a spus nimic alt decît să i’l înapoiez cînd oi avea. Eu am ajuns de’am scuturat oleacă necazul, şi i’am şi dat galbenul. Dar dumnealui de colo:
”Ce crezi, ţărane, că ai scăpat cu ăsta ? Şi sămînţa dac’o semeni în pămînt, din una rodesc multe. Aşa şi galbenul meu. Se cere înzecit. Cum ai dat unul, mai dai încă nouă, şi gata !”
– Iar eu, iaca, mărite, nu pot. Mi’a fost foarte greu să’i înapoiez şi datoria adevărată şi curată, darmite ce’mi cere acu’ dumnealui.
După ce l’a lăsat pe ţăran să termine tot ce avea de spus, Ţepeş se’ntoarse iar spre tîrgoveţ.
– Auzi ce zice ţăranul, că ţi’a plătit datoria, I’adevărat, sau nu ?
– Nu, nu’i adevărat, mărite. E drept că mi’a înapoiat galbenul, dar trebuie să’mi mai dea încă nouă. Altfel ce interes aş fi avut să’l împrumut ?
– Şi crezi ca asta e drept, şi c’o să poată să’ţi plătească ? Uşor de zis, greu de făcut…
– E dreptul meu. Uşor, greu, asta e. Cum a plătit unu’, plăteşte şi noua, o ţine tîrgoveţul pe’a lui.
– Dacă’i pe’aşa, să facem o’ncercare…
Şi zicând acestea, ieşiră în curte. Acolo era o grămada de bolovani. Ţepeş porunci tîrgoveţului:
– Ridică unul din bolovani: acela;
Tîrgoveţul, care era destul de puternic, sălta un bolovan în sus şi’l ţinu puţin în braţe. Apoi îi dădu drumul în grămadă:
– E destul de greu, mărite.
– Aşa i’a fost şi ţăranului cînd ţi’a înapoiat galbenul, destul de greu. Dar a reuşit !… Acum să vedem mai departe.
– Ce sa vedem, mărite ?
– Cît îi e de greu ţăranului să’ţi dea nouă galbeni. Ridică din nou bolovanul.
Tîrgoveţul îl ridică.
– Mai ridică unul !
Tîrgoveţul se opinti şi reuşi sa mai urnească unul, însă în clipa următoare îi scăpă pe amîndoi din mână.
– Nu aşa, tîrgoveţule. Vreau să ţii în braţele tale nouă bolovani dintr’o dată !
– Dar asta nu se poate, mărite. Sunt atât de grei, că niciodată n’am să’i pot ţine pe toţi.
– Vezi, târgoveţule, la fel de grei sunt pentru ţăran cei nouă galbeni, cît pentru tine nouă bolovani. Cum n’ai putut tu, nu’i drept să’i ceri să poată el!
Tîrgoveţul nu mai zise nimic. În schimb, Ţepeş dădu porunca; tîrgoveţul să fie biciuit pentru lăcomia lui, iar ţăranul sa plece liniştit acasă, pentru că şi’a plătit cinstit datoria.
Pînă în seară Ţepeş mai judecă şi alte pricini. Cînd sfîrşi, faţa îi era luminată de un zîmbet lăuntric, de bucuria dreptăţii pe care o făcuse.
”Pot să mă duc să mă culc liniştit”, îşi zise.
Vlad Ţepes a fost o personalitate istorică ieşită din comun şi în acelaşi timp enigmatică, figura sa atrăgînd atenţia cronicarilor străini încă din timpul vieţii şi fiind ilustrată în numeroase legende.
Cele mai multe, în număr de treizeci şi cinci, sunt legendele germane, tipărite în 1462, în general ostile şi tendenţioase, conţinînd multe neadevăruri, legende care au condus la crearea în cele din urmă a unui mit al lui Dracula, exploatat literar şi apoi cinematografic pînă în zilele noastre.
Legendele slave, nouăsprezece ”anecdote”, înfăţişează un domnitor justiţiar, pedepsind pe oricine încalcă legea sau nu’i respectă autoritatea:
– unor soli turci care nu’şi descoperă capul în divanul domnesc le bate turbanele în cap folosind cuie, motivînd că întăreşte astfel un obicei existent la turci, dar care nu poate fi tolerat în Ţara Rumînească;
– alungă turcii veniţi într’o invazie, iar pe ostaşii proprii care fugiseră din luptă şi aveau răni pe spate îi omoară, prin tragere în ţeapă;
– pune o cupă de aur pentru băut apă lîngă un izvor folosit de toţi, dar nimeni nu îndrăzneşte să o fure;
– văzînd iscusinţa lui Ţepeş în luptă, sultanul îi propune să’l ia în slujba sa, dar voievodul rumîn foloseste ocazia pentru a prăda imperiul, întrebîndu’l apoi dacă nu vrea să’i repete slujba;
– un servitor care se plîngea de cadavrele din ţepile lui Vlad că miros urît este înfipt într’o ţeapă înaltă pentru a avea aer;
– solii nepricepuţi sunt pedepsiţi în momentul cînd nu ştiu să răspundă corect, iar răspunsul dat stăpînilor este că trebuia să trimita alţi oameni, mai învăţaţi.
Vlad Ţepeş, un tiran
Istoricii care au luat contact cu izvoarele documentare din perioada lui Vlad Ţepeş spun, însă, că domnitorul era perceput mai degrabă ca un tiran.
Mariana Gheorghe, istoric ploieştean:
”Personalitatea lui Vlad Ţepeş în istorie este foarte cunoscută, atît de istorici cît şi de popor. Poporul a luat contact cu personalitatea domnitorului mai ales după anii 1990, cînd în România s’a făcut simţită nevoia de justiţie, de dreptate, de cinste, de demnitate. Şi Vlad Ţepeş a fost invocat ca un astfel de justiţiar, un om care ar fi adus dreptatea. În egală măsură, sursele contemporane lui Vlad Ţepeş, şi mă refer la cele de secol XV, nu îl privesc întotdeauna cu ochi buni, ba din contră, sunt momente în care este denigrat, este acuzat de o domnie autoritară şi lucrul acesta se pare că i’a adus şi sfârşitul, în decembrie 1476.”
Domnitor în trei rînduri al Ţării Româneşti, Vlad Ţepeş a fost asasinat la sfîrşitul lunii decembrie 1476.
Corpul său a fost decapitat şi capul trimis sultanului, care l’a aşezat într’o ţeapă, ca dovadă a triumfului asupra lui Vlad Ţepeş.
Miturile în istorie, o raportare a poporului la conducători
Istoricul Mariana Gheorghe crede că rumînii nu au mai multe mituri decît alte naţiuni, iar izvorul unor ”minciuni”, a unor exagerări din anumite perioade istorice, cu excepţia perioadei comunismului, cînd a fost cultivat în mod exacerbat cultul personalităţii, este chiar poporul, care are nevoie de eroi.
Glorificarea vine din nevoia de poezie
Mariana Gheorghe:
”Aşa cum am reuşit să înţeleg lucrurile pînă la ora aceasta, istoria scoate în faţă doar adevărul istoric. Mai devreme sau mai târziu, acest adevăr iese la lumină, şi el se bazează pe fapte, pe documente, pe realităţi trăite. În egală măsură, sursele pe care istoricii le citează, le studiază, le analizează pot fi cu o notă de subiectivism mai mare sau cu o notă ceva mai personal trăită şi de aici să apară ceea ce numim ”mitul în istorie”. Adică glorificarea faptelor de vitejie, de măreţie, de putere pe care un conducător sau un personaj istoric le demonstrează la un moment dat. Eroii şi’i creează fiecare popor, îi ridică sau îi coboară de pe piedestal în funcţie de trăirile poporului şi de cum se simte el raportat la acel conducător. Nu cred că, în istoria Rumîniei, sunt multe sau mai puţine mituri decît în istoria altor popoare. Pînă la urmă, trebuie să ne apreciem conducătorii, trebuie să ne apreciem luptele, trecutul. Şi pentru că nu mai putem să’l reîntoarcem, să îl analizăm aşa cum a fost, trebuie să’i recunoaştem partea bună şi partea rea. Partea de exagerare ţine şi ea un pic de partea de poezie. În secolul XIX, de exemplu, romanticii considerau că patriostismul şi iubirea faţă de ţară, glorificarea faptelor de vitejie ale strămoşilor erau necesare pentru a le aduce elanul în luptă, entuziasmul pentru a obţine unitate, independenţă sau ceea ce îşi doreau ei la momentul respectiv. Fiecare dintre noi se raportează la un model. Şi mai degrabă aş aprecia un model din istorie decît unul din societatea contemporană pentru că trecutul ne învaţă, dacă îl cunoaştem, cum să evităm greşelile, cum să nu mai repetăm acele greşeli. Dacă îl cunoaştem.”
Vlad Ţepeş ucidea din plăcere sau din raţiuni de stat?
Vorbind despre modul în care personajul istoric Vlad Ţepeş a ajuns să fie cunoscut ca fiind Dracula, personajul din romanul omonim al lui Bram Stocker, istoricul Dan Falcan a explicat că ”el, practic, în secolul al XV-lea, a fost victima, a ceea ce numim în termeni moderni, un linşaj mediatic”.
Această imagine a lui Vlad Ţepeş apare mai ales în ”cronicile săseşti redactate după 1462, la Sibiu şi Braşov care l’au înfăţişat ca pe un personaj sanguinard, violent” a mai spus Dan Falcan.
Pe de altă parte, ”cronica slavonă pune accentul pe faptul că toate acţiunile lui Vlad Ţepeş aveau o anumită raţiune şi anume cea de stat. El nu făcea aceste acte de cruzime, nu proceda la execuţii în masă în primul rînd de dragul de a vedea sînge şi pentru a fi satisfăcut sadismul său, ci pentru că prin aceste măsuri dure şi aspre, vedea un mijloc de a pune capăt corupţiei endemice existentă atunci ca şi întotdeauna din Ţara Rumînească, dezbinării, haosului care domnea atunci”.
Din toate poveştile ţesute în jurul lui Vlad Ţepeş reiese şi un anumit cinism în abordarea lui. De exemplu, mai spune istoricul Dan Falcan, ”cînd vine solia turcă şi rămîne cu turbanul în cap, Vlad Ţepeş spune:
– Dar sunteţi în faţa unui mare stăpînitor, nu vă daţi turbanele jos?
Iar solia turcă răspunde:
– Aşa este obiceiul la noi, să ne păstrăm turbanele în cap.
Theodor Aman, Vlad Ţepeş şi solii turci, Ulei pe pânză
Atunci Vlad Ţepeş spune:
– Bun, atunci să întărim acest obicei» şi dă ordin să li se bată cuie în cap, cu turban cu tot, ca să le fixeze turbanele.
Domiciliu obligatoriu la Buda – 12 ani
Vlad Ţepeş a avut, timp de 12 ani, domiciliu obligatoriu la Budapesta, în casa de oaspeţi a lui Matei Corvin, dar faptele sale de acolo au rămas învăluite în legendă.
”Se spune că nu prea făcea nimic, era domiciliu obligatoriu, avea zăbrele. Omora şoareci, gaze, dădea ordin să i se cumpere păsări de la piaţă pe care le omora în chinuri”, aceste fapte le relatează cronicile săseşti ”probabil pentru a ni se contura portretul uni individ patologic stricat la minte”, iar ”în lipsa exercitării unei autorităţi efective care să îi permită să omoare oameni din raţiuni de stat, se mulţumea şi să omoare tot soiul de animale”.
Dan Falcan a mai povestit că, tot pe vremea cînd se afla în Ungaria, ”un răufăcător din capitala Ungariei şi’ar fi găsit refugiu la el în casă, fiind urmărit de către poliţia locală.
În momentul în care poliţia a vrut să intre la el în casă, Vlad Ţepeş s’a opus şi chiar l’a omorît pe cel care vroia să îl prindă pe răufăcător. Cazul a ajuns înainte regelui Ungariei, Matei Corvin, care l’a întrebat de ce a făcut acest lucru. Iar, el a răspuns că domiciliul unui mare stăpînitor este inviolabil şi garda ar fi trebuit să ştie că nu se intră aşa la el, ar fi trebuit să i se ceară aprobare, dar intrînd fără voia lui l’a omorît”.
Acte de bunătate gratuită la Ţepeş nu prea există
Actele de bunătate ale lui Vlad Ţepeş pot fi interpretate mai degrabă ca acte de dreptate, susţine Dan Falcan, care a exemplificat în acest sens cu întîmplarea celor doi călugări ”care văd pădurea de ţepe, iar Ţepeş îi întreabă ce părere au. Unul îi spune că e un semn de răutate, nu se face aşa unor oameni, iar celălalt călugăr îi spune că «e un semn de autoritate domnească, la urma urmei tu eşti stăpînul ţării şi dacă ai făcut acest gest, ai avut raţiunile tale».
Evident, pe primul îl execută, iar pe celălalt îl miluieşte cu o sumă mare de bani ”în sensul în care unul a ştiut să vorbească cu un domnitor”.
Vlad Ţepeş, Prima victimă a unei campanii de presă
Ca o culme a ironiei cu care istoria ne’a lovit pe noi rumînii de nenumărate ori, avem surpriza să descoperim că personalitatea celui mai faimos voievod de’al nostru pe plan mondial a căzut victima unei campanii continue de denigrare din partea presei apusene.
De la cronicile și gravurile mincinoase ale sașilor și șvabilor din Transilvania, trecînd prin romanul lui Bram Stoker și poposind în preajma industriei Dracula din prezent, omenirea nu cunoaște încă personalitatea abisală a singurului lider militar care l’a îngrozit vreodată, la propriu, pe cuceritorul Constatinopolului.
Pentru a’l cunoaște mai bine pe cel care prin groază și teroare a reușit să mențină Valahia în afara ghearei lacome a Imperiului Otoman, merită zăbovit puțin asupra distinsei sale origini. Rareori marile personalități ale Istoriei au fost la rîndul lor descendenții unor alți mari oameni.
În cazul voievodului care i’a îngrozit atît pe creștini cît mai ales pe musulmani, soarta i’a hărăzit să aibă parte de un bunic legendar și de un tată să’i zicem, ”plin de imaginație”.
Frescă descoperită de curînd în casa prezentată mai jos, în care s’a născut Țepeș
Vlad al II-lea Dracul era fiul natural al lui Mircea cel Batrîn și vlăstar al marii familii a Basarabilor. Vlad Dracul, tatăl lui Vlad Țepes, a avut la rîndul său o personalitate complexă care, din nefericire, nu a beneficiat de studii amănunțite din partea istoricilor.
Cu toate că era recunoscut drept urmaș legitim al marelui Mircea, avînd așadar dreptul nativ de domnie, tatăl lui Țepeș s’a remarcat în primul rînd ca un luptator și cavaler dedicat campaniilor anti-otomane ale vremii. Datorită urii și intrigilor clanurilor boierești, este nevoit să’și părăseasca tronul și să caute adăpost în Transilvania.
Acolo a trăit intre anii 1428-1436, beneficiind astfel de protecția Impăratului Sigismund de Luxemburg. Tatăl temutului Țepeș era o cunostință mai veche de’a regelui, deoarece încă din tinerețe s’a facut remarcat datorită curajului și îndemînării în luptă.
Pe baza acestor două calități prețuite, fiul lui Mircea cel Bătrîn a fost invitat să intre în rîndurile Cavalerilor Ordinului Dragonului (Ordinis Draconis). Gruparea în sine era una deosebit de exclusivistă și secretă, scopul său principal fiind acela de apărare a catolicismului alături de alungarea turcilor din Europa.
Blazonul ordinului înfățișa un dragon al cărui trup forma un cerc, fiara încolăcindu’și astfel coada în jurul gîtului. Simbolul în sine este unul mult mai vechi decît creștinismul, în accepțiunea Europei păgîne, acest animal fantastic era consacrat zeiței Atena, semnificînd ideea că rațiunea și înțelepciunea nu dorm niciodată, atente fiind la apariția Celui Rău…
Ordinul Dragonului (în latină Societas Draconistrarum), un ordin cavaleresc cruciat sub obedienţă religioasă creat de împăratul Sigismund de Luxemburg în 1408, în principal pentru a proteja creştinătatea de ameninţarea otomană.
Printre membrii acestui ordin cavaleresc s’a numărat şi Vlad al II-lea Dracul (Vlad Ţepeş), înnobilat în 1431 la Nürnberg de către Sigismund de Luxemburg, fiul lui Carol al IV-lea, de etnie cehă.
La 12 Decembrie 1408 este instituit în numele lui Isus Cristos, Ordinul cavaleresc al Dragonului care numără în Primul cerc un număr fix de 24 de cavaleri. În momentul morţii unui cavaler din primul cerc, rangul lui este înlocuit de un altul. Al doilea cerc nu are un număr precizat de cavaleri.
Întreaga suprafaţă geografică a regatului Ungariei va fi împărţită în ”cercuri” de apărare asemănătoare imaginii heraldice a Dragonului ce îşi buclează coada în jurul gîtului, aidoma unui cerc, Banatul, Severinul și Țara Rumînească făcînd parte din primul cerc de apărare, adică cel mai expus atacurilor.
În momentul în care Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei şi viitor împărat romano-german, şi soţia sa Barbara de Cilli (Celje) au înfiinţat Ordinul Dragonului, unul dintre cele mai faimoase ordine cavalereşti europene, puţină lume îşi imagina, probabil, că simbolistica acestuia va supravieţui timp de mai bine de două secole în îndepărtata Transilvanie, ajungînd, în împrejurări încă insuficient clarificate, să fie asociată, din punct de vedere simbolic, puterii politice exercitate de către conducătorii acestei provincii.
Transmiterea acestui simbol pînă în cea mai răsăriteană dintre provinciile regatului îşi poate găsi în sine explicaţia în împrejurările constituirii ordinului, care a fost deschis, de la bun început, demnitarilor regali deţinători de funcţii în Transilvania.
Astfel, printre nobilii fondatori sunt amintiţi Nicolae (Miklós) Csáki, voievod al Transilvaniei între 1402-1403 şi 1415-1426), care va fi urmat în funcţie de fiul său Ladislau (1426-1437); Ioan (János) Tamási, voievod în funcţie în timpul constituirii ordinului (între 1403-1409); Stibor Stiborici (voievod între 1409-1414, după ce fusese anterior între 1394-1401). De asemenea, dintre membrii fondatori ai ordinului făcea parte şi Mihail Nádasdi, comitele secuilor.
Este foarte plauzibil, prin urmare, ca demnitatea de voievod al Transilvaniei să fi fost asociată în această perioadă cu deţinerea statutului de membru al ordinului regal condus de Sigismund de Luxemburg.
Ordinul Dragonului pare să fi fost privit de iniţiatorii săi ca un continuator al vechiului Ordin al Sfîntului Gheorghe (Societas militae Sancti Georgii), fondat de Carol Robert de Anjou în anul 1326.
Componenţa acestui prim ordin regal poate fi reconstituită doar ipotetic, în absenţa unui act de constituire sau a unor documente care să o confirme. Cu siguranţă, printre membrii săi se numărau apropiaţii regelui, a căror credinţă fusese verificată în timpul războaielor civile care marcaseră prima parte a domniei sale.
Voievodul Transilvaniei din această epocă, Toma Szécsényi, era, foarte probabil, unul dintre aceştia, şi trebuie să remarcăm aici faptul că unul dintre descendenţii acestuia, Simon, se va număra printre mebrii fondatori ai Ordinului Dragonului. Originea reală a ordinului rămîne, aşadar, controversată.
Nu mai puţin enigmatică este, însă, simbolistica sa. În actul de fondare al Ordinului, emblema sa este descrisă în felul următor:
”Alegem şi suntem de acord să purtăm, ca membri ai societăţii, însemnul sau efigia dragonului încolăcit în forma unui cerc, cu coada sa încolăcită în jurul gîtului.”
Acest dragon urma să poarte, de asemenea, pe spinare crucea roşie a Sfîntului Gheorghe pe un scut alb. Este, prin urmare, evident faptul că fondatorii Ordinului Dragonului au dorit să îşi asume tradiţia deja aproape seculară a Ordinului Sfîntului Gheorghe, ucigătorul de balauri, a cărui tradiţie şi influenţă în regat trebuie să fi fost cu mult mai mare decît ne lasă să deducem sporadicele informaţii documentare pe care le avem despre acesta.
Trebuie observat însă faptul că, în cazul ordinului fondat în anul 1408, avem de’a face nu cu un dragon vînat de sfînt şi de adepţii săi, ci de unul care poartă, el însuşi, crucea Sfîntului Gheorghe.
Este un dragon care din adversar devine el însuşi simbolul ordinului, şi chiar simbolul său inspirator. Pare destul de clar faptul că ordinul e inspirat de o concepţie diferită de aceea care stătuse la baza ordinului anterior.
Nu mai este vorba despre o lume împărţită în alb şi negru, ci de o perspectivă integrativă, pe care o putem asocia unei cunoaşteri de tip hermetic. Statutele consemnate de episcopul Eberhard al Oradiei, păstrate într’o copie din anul 1707, afirmă în prologul lor că ordinul a fost creat de Sigismund ”din dorinţa şi intenţia noastră de a zdrobi faptele dăunătoare ale duşmanului nostru perfid”.
Pictor stirian necunoscut: Martiriul Sfântului Andrei – Vlad Ţepeş este reprezentat ca proconsulul roman Aegeas. (Pictură pe altar triptic, cca.1470-1480, Galeria Austriacă Belvedere, Muzeul de Artă Medievală Austriacă)
Ordinul pare a fi fost deschis atît prelaţilor, baronilor şi magnaţilor regatului, cît şi schismaticilor şi păgînilor, ”credincioşi ai străvechiului Dragon”.
Este oare întîmplător faptul că acest ordin s’a născut în ziua săvîrşirii unui masacru de proporţii, scandalos şi înspăimîntător chiar şi pentru epoca medievală, în care Sigismund şi ceilalţi fondatori ai ordinului au ucis aproape 200 de reprezentanţi ai nobilimii bosniace?
Întîmplător sau nu, şi alţi reprezentanţi ai ordinului, sau personalităţi asociate cu acesta, s’au arătat la fel de puţin lipsiţi de scrupule.
Cel mai faimos, Vlad Ţepeş, fiul lui Vlad Dracul, cunoscut sub numele de Dracula, care, orice s’ar spune, a reuşit să îşi impresioneze contemporanii prin cruzimea sa. De asemenea, o întreagă serie de reprezentanţi ai familiei Báthory, în special Sigismund şi Gabriel, s’au arătat la fel de înclinaţi către diferite acte de cruzime, iar Ştefan Bocskai, principele care a reuşit să restabilească poziţia internaţională a Transilvaniei la sfîrşitul Războiului de 15 Ani, s’a afirmat ca o adevărată mînă de fier în politica internă a Transilvaniei, adept al măsurilor celor mai dure.
Moneda emisa de Vlad Dracul, avînd pe o parte simbolul Ordinului Dragonului
Ce simbolizează Ouroboros ?
Semnificaţia atribuită dragonului pare a fi inspirată, în acest caz, din simbolistica alchimică, pentru care Ouroboros, dragonul încolăcit, este, de timpuriu, un asociat lui Saturn, ale cărui semnificaţii hermetice sunt strîns asociate cu mitul Vîrstei de Aur.
Din punct de vedere al semnificaţiei sale astrologice, Saturn reprezintă, de asemenea, ultima frontieră a Cosmosului, limita exterioară a sistemului planetar, ultima graniţă a lumii pe care mintea umană o putea pătrunde. Saturn este, cu siguranţă, un simbol iniţiatic prin excelenţă, în calitatea sa de zeu cu o faţă ascunsă, aceea de suveran al Vîrstei de Aur, care este accesibilă doar acelora purificaţi prin iniţiere.
Trebuie reţinut de aici faptul că porţile Ordinului Dragonului au fost deschise şi pentru reprezentanţii lumii ortodoxe, unul dintre cei mai importanţi fiind despotul sîrb Ştefan Lazarevič, căruia i se va adăuga, mai tîrziu, voievodul muntean Vlad Dracul.
Ştefan Lazarevič este considerat, de altfel, potrivit uneia dintre ipotezele care încearcă să regăsească rădăcinile istorice ordinului, iniţiatorul din umbră al acestuia, el figurînd în calitatea de semnatar al actului de constituire al Ordinului pe a doua poziţie din listă, după regele Sigismund.
Ipoteza sîrbească leagă originile îndepărtate ale Ordinului de o enigmatică frăţie de arme pusă sub patronajul spiritual al Sfîntului Gheorghe, căreia i’ar fi aparţinut cei doisprezece nobili sîrbi care au reuşit să străpungă liniile otomane în timpul bătăliei de la Kossovo Polje; unul dintre aceştia, Milos Obilič, a reuşit să îl ucidă pe sultanul Murad I în propriul său cort, anulînd astfel o parte a consecinţelor victoriei obţinute de turci pe cîmpul de luptă.
Această frăţie de arme ar fi avut, se pare, cel puţin un supravieţuitor, care l’ar fi iniţiat şi pe Ştefan Lazarevič, cel care a reuşit să îi insufle lui Sigismund de Luxemburg ideea unui ordin cavaleresc mai amplu, care să’i reunească pe cavalerii de confesiune ortodoxă cu aceia de confesiune catolică.
Această ipoteză ar putea explica, într’un anumit fel, motivele pentru care Transilvania s’ar fi arătat mai apropiată de unul dintre filoanele primare ale Ordinului. Ea ar putea accentua odată în plus asocierea între apartenenţa la Ordin şi exercitarea funcţiilor suveranităţii, realizată de elita politică transilvăneană pînă în secolul al XVII-lea.
Transmiterea simbolului
Rămîne, totuşi, dificil de soluţionat problema transmiterii acestui simbol de la ordinul fondat la începutul secolului al XV-lea pînă la momentul adoptării sale ca simbol al puterii princiare în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, şi nu este sigur că cercetările viitoare vor putea documenta cu suficientă claritate filiera şi modalitatea prin care s’a realizat această transmitere.
Ne aflăm în interiorul unei lumi aristocratice, elitare, o lume care are secrete pe care nu le dezvăluie cu uşurinţă. Sunt tradiţii care se transmit din generaţie în generaţie, sunt mituri, legende şi cunoştinţe secrete pe care documentele scrise nu ni le prezintă. Este posibil ca transmiterea să fi fost legată de tradiţia familiei Báthory, ştiut fiind faptul că Ştefan Báthory, mare stolnic al regatului între 1417-1431, apoi jude al curţii regale (1431-1439), căzut eroic în lupta de la Varna (1444), a fost unul dintre apropiaţii lui Sigismund de Luxemburg, fiind iniţiat în Ordin în perioada extinderii acestuia.
Este adevărat, Ştefan reprezenta ramura de Ecsed a familiei, cea care a dat’o, bunăoară, pe Elisabeta Báthory, faimoasă datorită înclinaţiei sale către practici magice criminale. Însă şi un alt Ştefan Báthory, nepot al celui dintîi, reprezentant de această dată a ramurii de Şimleu, aceea care i’a dat pe principii de mai tîrziu, făcea parte din anturajul lui Sigismund de Luxemburg în calitatea sa de cavaler al curţii regale, şi este puţin probabil ca ideologia şi simbolistica ordinului să îi fi fost străine.
În pofida tăcerii izvoarelor, existenţa acestei transmiteri misterioase rămîne incontestabilă.
Simbolul lui Ouroboros se regăseşte, ca simbol al puterii, în stemele celor mai importante familii domnitoare ale Transilvaniei, fiind folosit de Ştefan, Sigismund şi Gabriel Báthory, de Ştefan Bocskai, de marele Gabriel Bethlen, apoi de familia Rákóczi.
Dragonul princiar transilvănean îşi dezvăluie, altminteri, semnificaţiile sale hermetice şi alchimice prin renunţarea la afişarea explicită a atributelor care îl asociau vechiului ordin al Sfîntului Gheorghe: scutul şi crucea ‘de sânge”.
Invariabil, chiar şi în cazul principilor catolici, dragonul princiar transilvănean este un Ouroboros care nu este însemnat cu semnul crucii, dar care păstrează însă un alt specific al emblemei Ordinului: coada înfăşurată în jurul gîtului. Acest ordin, de la care principii Transilvaniei îşi extrag resursele secrete ale puterii, este unul al adepţilor Dragonului, care, odată descifrată semnificaţia sa ascunsă, se transformă din inamic în protector.
Forţa sa de excepţie, odată înţeleasă şi stăpânită, se transformă într’un uriaş rezervor de energie pentru adepţii săi.
”Încreştinarea” formală a dragonului, realizată în secolul al XV-lea, este doar o etapă tranzitorie. În secolul al XVI-lea, noii adepţi ai ordinului au renunţat fără probleme la însemnele încreştinării, păstrînd doar esenţa pură a dragonului: forţa primordială care guvernează transformarea şi aduce victoria.
Îndelungata transmitere a tradiţiei Ordinului Dragonului, pînă la mijlocul secolului al XVII-lea, reprezintă una dintre cele mai puternice dovezi ale perpetuării tradiţiei şi simbolisticii unei cavalerii ezoterice, asupra căreia izvoarele scrise nu ne oferă decît indicii foarte vagi. Poate fi legată această tradiţie cavalerească de înclinaţia manifestată de cei mai mulţi dintre principii Transilvaniei către ezoterism, magie, alchimie şi practici oculte?
Sunt întrebări cărora istoricii le caută încă răspunsul.
Blazonul lui Vlad Dracul
Pe cînd Mircea cel Mare se afla la Nurenberg impreuna cu fiii si suita sa, ca invitat al regelui Sfîntului Imperiu Romano-German și rege al Ungariei, Sigismund de Luxemburg remarca abilitatea în luptă a printului Vlad Dracul. Atunci, tatăl sîngerosului Țepes a avut dreptul de a purta la ceremonii costumul rosu întunecat cu mantie verde, la gît avînd simbolul din aur al dragonului.
În limba rumînă, termenul pompos de dragon, moștenit de Vlad Dracul, are drept corespondent pe cel de Drac și Balaur, astfel împămîntenindu’se în conștiința națională numele de Vlad Dracul sau Drăculea.
Nu trebuie să ne mirăm prea mult dacă tinem cont că în Europa aveau să circule nu mai putin de 57 de variante ale numelui voievodului, printre cele mai uzitate fiind cele de Dracole, Dracuglia, Dracol, Draco, Dragula, Dragulios, Dragulia, Trakulam, Tarac Oglu, sau Kazikil, Kazakil și Cassiclu, dupa cum il numeau înfricoșați turcii.
Revenind la momentul fugii sale în Ardeal, Vlad Dracul primeste de la puternicul rege Sigismund clădirea corpului de paza din cetatea Sighișoarei, alaturi de funcția de comandant al oștilor imperiale din sudul Transilvaniei. Acolo se căsătorește cu una din fiicele lui Alexandru cel Bun, femeie de rang înalt din familia Mușatinilor.
Astfel, viitorul Vlad Țepes, copil legitim născut din această legatură, era văr direct cu Marele Ștefan al Moldovei.
Cei doi lideri au copilărit parțial împreună, devenind prieteni foarte buni.
În heraldică și genealogia voievozilor valahi, Vlad Tepes apare sub numele de Vlad al III-lea Drăculea, mostenind numele tatalui transformat în renume, odată cu acesti doi voievozi, tată și fiu, Țara Rumînească cunoaște familia boierească a Drăculeștilor.
Cine era Vlad I ?
Pentru a nu se crea o confuzie nu ar fi greșit să pomenim aici de Vlad I Uzurpatorul decedat în 1397 și care a fost domn al Țării Rumînești între noiembrie 1394 sau mai 1395 și decembrie 1396.
Originea sa este controversată. El ar fi fost ori un boier, ori fiul lui Dan I și frate cu Dan al II-lea. Alți cercetători au rezerve în stabilirea vreunui grad de rudenie între Vlad I și Mircea cel Bătrîn invocînd lipsa documentelor doveditoare.
Se presupune că Vlad I tronul îl ia în urma marii ofensive otomane din toamna lui 1394, atunci cînd a avut loc și bătălia de la Rovine (datată de cîteva cronicilor sîrbești 10 octombrie 1394, însă după opinia argumentată a istoricului sîrb Đ. Sp. Radojičić ar fi fost datată 17 mai 1395, teorie preluată și de cîțiva istorici rumîni precum Anca Iancu.
Documentar, el apare la sfîrșitul anului 1395 cînd Sigismund de Luxemburg, de voie, de nevoie, îl recunoaște ca suveran al Țării Rumînești blamîndu’i politica sa pro-otomană. Într’un document din 28 mai 1396 (Hurmuzaki, I/2, p. 374-375), Vlad Voievod dă diferite privilegii Regatului Polon afirmînd, în mod laudativ că’și datora tronul regelui polon.
Wład, voevodul Vlachilor, aduce un omagiu și promite o alianță credincioasă lui Władysław, regele Poloniei și reginei Jadwiga, în 4 mai 1396
Pe plan extern, domnitorul încearcă scoaterea Țării Rumînești din coaliția anti-otomană și orientarea spre noua putere europeană, ce odată cu anihilarea statelor sîrbești în marea bătălie de la Kosovo din toamna lui 1389 și anexarea totală a Bulgariei în 1393, se prefigura ca principala mare putere a zonei.
Totuși nu se rupe de regatele creștine, iar privilegiile și tratatul cu Polonia făcut prin intermediul domnului Moldovei, Ștefan I, duc spre concluzia că, în ciuda nerecunoașterii oficiale a regalității maghiare și a aliaților săi (regele Sigismund îl numea într’un act din 28 decembrie 1395 ”numitul Vlad, care se da drept voievod”), Vlad I era un domn puternic și stăpîn în țara sa. Această poziție este confirmată de monedele pe care le’a emis.
Motivul pentru care este mai rar pomenit de istorici, este că’și cîștigă tronul datorită temerilor boierilor de cresterea dominației otomane la Dunăre, fiind sprijinit de Ștefan I, polonezi și turci. Vlad I este primul domnitor muntean care plătește haraciul către Poarta Otomană. Se presupune că ar fi plătit și tribut în oameni însă acest lucru nu este dovedit de documentele existente.
Casa din Sighișoara în care s’a născut Vlad Țepeș și în care s’a descoperit recent Fresca cu tatăl lui, Vlad Dracul
Singur printre turci
Revenind la Vlad Țepeș, după o copilarie petrecută pe străzile Sighișoarei, viața tînărului Vlad avea să se schimbe radical si dramatic în acelasi timp. Moartea regelui Sigismund, protectorul tatălui sau, petrecută în anul 1437, este interpretată de turci drept o slabiciune a frontului antiotoman creat în estul Europei.
Cu un an înainte, Vlad Dracul fusese nevoit de noile conjuncturi politice să meargă la Bursa în inima Imperiului, pentru a jura credință sultanului Murad al II-lea. Conștient de problemele create de Mircea cel Bătrîn, sultanul nu a dorit să riște în privința urmașilor acestuia.
Prin urmare, Vlad Dracul a trebuit să trăiască în apropierea sultanului alături de cei trei fii ai săi, Mircea, Vlad și Radu. Domnul muntean și’a lăsat fiii zalog sultanului în timpul expediției militare intreprinsă de turci în Transilvania. Tristul atac musulman în Ardeal s’a soldat conform cronicilor cu devastarea cetățiilor Alba Iulia, Sighișoara, Mediaș, plus asediul Sibiului și Brașovului. Alaturi de prada, turcii au luat robi circa 30.000-40.000 oameni, o cifră imensă pentru acele vremuri…
Vlad Dracul revine la tronul Valahiei în anul 1433, dar pentru a controla un astfel de vasal turbulent și periculos, turcii continua să’i păstreze pe Vlad și Radu drept ostatici -garanți ai propriului lor tată.
Cei doi copii au parte de o educatie militar-politică în spirit turcesc, undeva în podișul arid din Anatolia. Acolo, la umbra Munților Kociadag, trona aspra cetate Egrigoz, unde Vlad va rămîne pînă în anul 1438, cînd tatăl său este decapitat din ordinul nejustificat al fostului său camarad de arme, Iancu de Hunedoara.
Singur printre turcii cei dușmănoși, viitorul Tepes își continua studiile militaro-tactice, devenind un mînuitor expert al iataganului și al suliței de luptă. Caracterul său agresiv și privirea’i cruntă, l’au ținut departe de șicanele și avansurile turcilor.
Radu cel Frumos, iubitul sultanului
Nu la fel se poate spune despre fratele său, Radu, care datorită înfățișării, ajunge să se aleagă cu porecla cel Frumos.
Există unele marturii istorice care merg pînă într’atît încît se pare că Radu ar fi fost violat de viitorul Mahomed, cuceritorul Constantinopolelui, mai tîrziu cei doi avînd chiar o relatie intimă de durată…
Dezvăluirile rușinoase pentru acele timpuri au fost făcute de cronicarul Gheorghe Șincai (1754-1816), care scria în opera ”Medicina şi farmacia în trecutul rumînesc”:
”Mohamed al doilea pe Radu cel Frumos îl avea la sine din 1445 şi’l folosea la fapte de ruşine, ţinîndu’l la masă cu sine. Ci mare price a fost întru început între împărat şi pruncul acesta, cînd a vrut întâia dată să facă cu el după năravul turcesc. După ce s’au întrupat în curtea împărătească, l’au surghiunit la Caramanu, că mai omorîse pre împăratul, împungîndu’l cu sabia. Dar după aceia s’a făcut concubin împăratului.”
Însă Gheorghe Șincai nu este singurul cronicar care afirmă aceste lucruri. Potrivit mărturiei cronicarului bizantin Laonikos Chalkokondyles (1430-1470), care nota în lucrarea ”Expuneri istorice”, că în captivitate Radu cel Frumos a devenit iubitul lui Mehmet:
”Iarna aceasta însă împăratul petrecînd’o în palatele sale, a trimis după Vlad, feciorul lui Dracula, domnul Daciei; și avea la sine pe fratele aceluia, mai tînăr, fiind favoritul său și trăind și locuind la el. Și s’a întâmplat ca în timpul, cînd a ajuns la domnie și sta să plece asupra lui Caraman, împăratul dorind să aibă relații cu acest băiat, era cît pe ce să moară de mâna aceluia. Căci fiindu’i drag băiatul, îl chema la petreceri și, închinînd cu patimă paharul către el, îl chema în camera de culcare. Și băiatul, fără a bănui că va păți așa ceva din partea împăratului, l’a văzut pe împărat repezindu’se la el pentru un lucru de așa fel și s’a împotrivit și nu se da la dorința împăratului. Și’l săruta împotriva voiei lui și băiatul, scoțînd un pumnal îl lovește în coapsă pe împărat și așa îndată a luat’o la fugă, pe unde a putut. Doctorii i’au vindecat rana împăratului. Iar băiatul urcîndu’se într’un copac undeva pe acolo, s’a fost ascuns.”
Acesta continuă:
”După ce însă împăratul și’a făcut bagajele și a plecat, atunci și băiatul coborîndu’se din copac și luînd’o la drum, nu cu mult mai pe urmă a venit la Poartă și a devenit favoritul împăratului. Dar are obiceiul să se folosească nu mai puțin de cei ce duc același fel de viață ca și el; căci cu aceștia e mereu împreună și petrece cu ei zi și noapte, de cei de alt neam se crede că împăratul se folosește nu prea mult, ci puțintel. Lui Vlad, fratele acestui băiat, împăratul i’a încredințat domnia Daciei; și cu ajutorul împăratului Vlad feciorul lui Drăculea a năvălit și a luat domnia.”
Scîrbit de calea pe care o alesese fratele său, Radu, Vlad își găsește refugiul exclusiv în știința armelor. În răstimp, ura sa contra turcilor creștea arzînd mocnit…
Cum în urma bătăliei de la Varna în care cruciada creștină europeană este zdrobită fără drept de apel de turci, Țările Rumîne se aflau din nou singure în fața Semilunei, în mintea lui Vlad a încolțit un plan cumplit.
Avea să cîștige cu orice preț tronul Valahiei. Cunoscător excelent al moravurilor și mentalității turce, Vlad știe că aceștia nu pot fi ținuți departe de țară decît cu ajutorul fricii primare, instinctuale care sălăsluiește în ungherele ascunse din sufletul oricărui om.
Alianțele viitoare ale voievodului nu vor mai fi nevolnicele state creștine, ci cumplitele fiice ale Disperării: Teroarea, Groaza, Spaima și Durerea!
Două domnii și multe fapte de pomină !
„El domni cu o rigoare necunoscută pînă atunci în principatele rumîne”, (August Treboniu Laurian).
Dupa moartea tatălui și a fratelui său mai mare, Mircea, Vlad, viitor Țepes era următorul îndreptățit să ocupe tronul valah. Tron ocupat între timp de Vladislav al II-lea, vărul său din familia Dăneștilor. Între cele doua familii nobile valahe, Drăculeștii și Dăneștii existînd o ura fără margini.
Profitînd de dezastrul suferit de armatele lui Iancu de Hunedoara și Skanderbeg la Kossovopolje în anul 1448, legendarul voievod de mai tîrziu pune mîna pe tronul tatălui sau, ajutat fiind de o serie de pașale de la Dunăre, în frunte cu pașa de Nicopole și beglerbeiul Karadja-bei, conducătorul armatei Rumeliei.
De partea tînărului domn mai erau și o serie de boieri valahi adunați într’o alianță potrivnică lui Vladislav Dănescu.
Așa și’a dobîndit Vlad prima domnie. O domnie care avea să dureze doar cîteva luni, mai precis între lunile august 1448 și ianuarie 1449.
După ce îl înlăturase pe Dan, pretendentul la domnie sprijinit de Poartă, Vlad Ţepeş se aştepta la represalii din partea turcilor. Înţelesese că lui Mahomed al II-lea nu’i era pe plac felul în care Ţara Rumînească îşi ridicase capul şi încerca acum să se opună măririi haraciului; de aceea aproape îndoise numărul străjilor de la Dunăre pe cît se întindea hotarul.
Pe de altă parte, trimise iscoade pricepute chiar în Imperiu să afle ce se mai pune la cale.
Dar sprijinul cel mai de nădejde l’a pus în cei cîţiva oameni credincioşi lui, aflaţi chiar în slujba sultanului. Prietenia cu ei se legase în anii cînd Vlad, ca fiu de domnitor al unei ţări închinate Porţii Otomane, fusese ostatec la Constantinopol, şi căpătaseră cu toţii învăţătură de la acelaşi dascăl.
De fapt, surghiunul acela – departe de ţară şi departe de familie îl salvase pe tînărul Vlad Voievod, moştenitor al scaunului domnesc de la pieire cînd, în 1447, Iancu de Hunedoara năvălind cu armată în Ţara Rumînească îi ucisese tatăl, pe Vlad Dracul, pentru că, silit de împrejurări, se închinase din nou Porţii.
Prietenia aceasta, întreţinută cu daruri bogate, s’a dovedit a’i fi de folos lui Vlad Ţepeş căci de la marele vizir a aflat că sultanul l’a trimis pe Hamza beg de la Nicopole să’l prindă şi să’l aducă spre aspră judecată în faţa sa. Însă, un timp s’a crezut că ştirile nu au fost adevărate: Hamza beg trimisese solie că doreşte să fie lăsat numai să treacă în pace, fără vătămare, spre nord, unde la hotar, o neînţelegere cu cetăţile ungureşti l’ar fi nemulţumit pe sultan.
Drept semn că cele spuse sunt adevărate, grosul oştilor aveau să rămână cu Hamza beg în apropiere de graniţă, la intrarea în ţară, iar un grec, pe nume Catavolinos, cu o suită redusă vor veni pînă la Tîrgovişte să’l salute pe domnitor şi vor pleca mai departe spre a se înţelege cu ungurii la faţa locului. Prea se potriveau toate bine şi erau nesupărătoare ca să fie într’adevăr aşa. Prea multă grijă aveau turcii să li se cunoască intenţiile…
Numai că Vlad Voievod, aflînd că Hamza beg era însoţit de Catavolinos, copil al Fanarului, fără patrie şi fără neam, perfid şi lacom de intrigi cum altul nu s’ar mai fi găsit în tot Imperiul, cunoscând ce plase veninoase reuşea să ţeasă mintea grecului, a devenit de două ori mai prudent şi chibzuit.
A trimis vorbă că înalta solie este aşteptată în cetatea de scaun a Ţării Rumîneşti, iar că oştilor rămase lîngă Strehaia le va trimite hrană îndestulătoare pentru oameni şi animale. În locul şirului de care cu provizii s’a îndreptat într’acolo ceata de viteji a domnitorului şi astfel a fost capturat detaşamentul de turci în frunte cu Hamza beg.
De fapt, ei trebuiau să’l aducă pe Vlad Ţepeş la Constantinopol, de îndată ce prin vicleşug, Catavolinos ar fi reuşit să’l atragă în cursa pregătită.
Vlad Ţepeş s’a prefăcut a nu avea ştire de planurile perfide ale lui Catavolinos. Ca de obicei l’a poftit la ospăţ şi în faţa pocalelor cu vin rubiniu începu a’l înţepa cu vorba şi cu privirile:
– Nu bea mult, oaspete din Fanar, că în fundul pocalului stă adevărul, şi dacă’ţi pică pe limbă, o să spui lucruri de care te vei căi!
Catavolinos nu s’a dat bătut: încrezător în mintea lui nici nu a simţit îndoiala ce pusese stăpînire pe însoţitorii săi. Cu glas mieros, îl rugă în repetate rînduri pe Vodă să pornească cu ei a doua zi – pasă’mi’te către cetatea ungurească – căci spiritul de dreptate al voievodului muntean ar fi fost cică o chezăşie că ce li se cere ungurilor nu este o încălcare a înţelegerii cu Imperiul Otoman …
Avea limbă ascuţită grecul, şi mai avea ochi adînciţi în orbite şi care alergau la dreapta şi la stînga în aşteptarea răspunsului voievodului valah. Adăugă, cu convingere:
– Înalta Poartă te va răsplăti pentru sprijinul dat mie, cînd voi spune că te’ai pus chezaş bunelor noastre intenţii. Nu îţi cer să’mi dai oştire în ajutor, nici bani, ci numai să mergi cu mine. Eu singur m’am gândit că Domnia Ta nu vei refuza să’l slujeşti pe sultan şi mă vei urma, lăsînd grijile ţării deoparte două zile…
I s’a făcut lehamite lui Vlad Ţepeş de atâta vorbărie şi tămîiere din partea celui care, mîncînd din bucatele date, cugeta nu cum să mulţumească pentru ospitalitate, ci cum să ceară preţ mai mare pe capul domnitorului şi i’a zis:
– Eu credeam că măritul Mahomed te’a trimis încoace. Dar dacă spui că zelul tău de’a mă vedea aruncat în Bosfor nu este din poruncă, ci singur ţi’ai ales calea asta, am să’ţi împărtăşesc ceva: ştiam că ai cuget negru şi limbă ascuţită, dar te’am primit ca pe un sol de bună-credinţă. Tu nu ştiai că pentru cei ce se fac vinovaţi, dreptatea mea e neagră, şi că la curtea mea domnească sunt ţepi ascutite? De te’oi înălţa în vîrful uneia, de’acolo de sus vei vedea cum oastea lui Hamza beg a căzut în mîinile noastre. Ori poate că acolo sus vei simţi doar ascuţimea ţepii şi vei înţelege că ascuţimea limbii nu ţi’a fost de vre’un folos.
Cu toate acestea, exacerbarea politici interne concretizata prin luptele tot mai dese între clanurile boieresti, coroborată cu lipsa unei armate personale credincioase, fac ca tînărul voievod să’și piardă tronul în favoarea lui Vladisalv Dănescu.
Fără niciun fel de ajutor, Vlad fuge în Moldova unde leagă o prietenie puternică cu viitorul domn, Ștefan cel Mare. Datorită acutizarii luptei pentru putere, cei doi veri se văd nevoiti sa se refugieze peste munti, la curtea lui Iancu de Hunedoara, devenit între timp voievod al Transilvaniei.
Situația în Europa avea să se înrăutățească fără precedent odată cu căderea Constatinopolului. Devenit între timp om de încredere al lui Iancu de Hunedoara și însărcinat de acesta cu paza hotarului de sud al Ardealului, Vlad întreprinde un atac fulgerător în Valahia, în decursul căruia îl prinde pe Vladislav la Tîrgșor și îl decapitează.
Urmează cea de’a doua și cea mai importantă domnie, desfășurată între anii 1456-1462.
După ce Vlad și’a recăpătat tronul, s’a înconjurat de un mare număr de soldați aleși și de mare încredere ”cărora le dădea bani și avere și cealaltă stare și situație a celor uciși” după cum amintesc cronicile.
Întărit împotriva unei eventuale tentative de asasinat, Vlad Vodă se concentrează pentru început asupra boierilor. Scopul era de fapt consolidarea și creșterea puterii voievodale. În plus, tagma boierească era un stat în stat, iar forța sa era imensa datorită bogăției și influențelor personale.
Vlad avea o ură mai veche împotriva boierilor în care nu avea încredere nici cît negru sub unghie. În afara tendinței apoape „naturale” pentru uneltiri si trădări, o mare parte a boierimii era vinovată de moartea tatălui său.
Documentele istorice sugereaza că eliminarea boierilor a fost făcută succesiv, in mai multe episoade, Vlad dînd iama nu doar în boierii de rînd, ci și în elita conducătoare.
Astfel, în cea de’a doua domnie, voievodul rumîn execută drept măsura de prevedere un număr de 11 boieri din cei 23 de mari dregători ai sfatului domnesc. Celebrul episod al uciderii boierilor adunați are la mijloc un dialog tragico-comic între domnitori și clica nobiliară.
Cronicile ne spun că Vlad i’a invitat frumos la masa pentru a’i aduna într’un singur loc. După care a început judecata. În stilul și uzanțele sale…
I’a intrebat sincer pe fiecare în parte cîți domni cunoscuseră pe scaunul Țării Rumînești. Boierii au raspuns diferit. Unii 10, alții 20, fiecare în funcție de vărstă. Indignat, domnitorul cere să i se explice cauzele atîtor schimbări anormal de dese. Neprimind răspuns, Vlad le strigă furios:
”Vina o poarta rușinoasele voastre dezbinări!”
Instantaneu, moartea și’a întins lunga ei aripă neagră ticsită de țepe deasupra palatului…
Un număr de 500 de boieri, mari si mici, cu familiile și slujitorii lor au fost trași de vii în țeapă în curtea domnească. Atît țările rumîne cît și lumea întreagă nu mai pomeniseră un asemenea lider !
Clanurile boieresti rămase s’au temut într’atît încît au organizat la rîndul lor o ripostă concretizată în strîngerea în grabă a unei armate de lefegii, cu care au purces spre prinderea și uciderea domnitorului. În fruntea gupului rebel se afla puternicul și vestitul boier Albul cel Mare.
Nu au avut nicio șansă in fața copilului de altă dată care crescuse mîncînd strategie militară pe pîinea amară a turcului. Vlad a ieșit cu oastea înaintea lui. Albul cel Mare a fost tăiat în bucăți de viu, aceeași soartă avîns’o nevasta, copiii și toși lefegii prinși.
Pe fondul ala-zisei terori înfăptuită de domnitor, Valahia creștea, se îmbogățea și prospera. Vlad încuraja comerțul, construirea de drumuri și sate, ocrotindu’i pe negustori și pe țăranii care alcătuiau grosul armatei. Nimic nu grăiește mai sugestiv depre atmosfera instituită de noul domnitor cu mînă de fier decît nemumăratele documente istorice:
”Așa de mult ura răul din țara lui, încît dacă cineva făcea rău, furt, tîlhărie, nedreptate sau siluia vreo muiere sau fată mare, acela nu rămînea viu.”
Blamatul și batjocoritul Dracula era, de fapt, iubit de popor, fiind considerat un mare și înțelept stăpînitor.
Că așa stau lucrurile este că la 600 de ani de la moartea sa, el nu a scăzut din memoria colectivă a poporului rumînesc cîtuși de puțin. El se află și azi în preferințele rumînilor ca figură emblematică a eroului desăvîrșit care trezește emoții de fiecare dată cînd i se pomenește numele.
O altă dovadă a magnitudinii personajului istoric Vlad Țepeș este respectul, teama dar și invidia care le’a trezit în dușmanii declarați și nedeclarați de peste granițele țării noastre, care nu scad nici azi, foarte mulți vorbind cu o ură nedisimulată în continuare în memoria sa, spunînd lucruri false la adresa sa.
În 2016 s’a dat publicității un studiu, care arată ce personaje din istorie ar alege astăzi rumînii la șefia statului rumînesc.
Rezultatele vorbesc, din nou, despre un profil de conducător pe care rumînii au arătat că și’l doresc și în timpul altor cercetări sociologice.
Sociologul independent Dani Sandu, fost bursier Fulbright, la University of Cincinnati:
”Este arhetipul liderului puternic și autoritar, care nu este încadrat în vreun fel de structură instituțională. Plasarea lui Vlad Țepeș pe primul loc vine, mai degrabă, din respingerea de către populație a clasei politice. Practic, se merge pe ideea că există lucruri ce ar trebui făcute, dar nu are nimeni curajul sa le facă, de aceea Rumîniei i’ar fi util un lider politic autoritar.”
Aventurile unui sultan prin Valahia!
Cetățile și mănăstirile sunt reconstruite și întărite. Vlad nu’i suporta pe vagabonzi și cerșetori care erau în opinia sa doar niste hoți. Hotia, jaful si minciuna fiind eradicate (există marturii despre drumuri intregi marginite de hoiturile celor trași în țeapă), prosperitatea țării atinsese culmi mai mari decît în timpul domniei ilustrului său bunic.
Toate acestea au atras însa ochiul lacom al Semilunei …
Sultanul Mahomed al II-lea:
„Nu pot să iau țara unui bărbat care face lucruri așa de mari și mai presus de fire… acest bărbat care face astfel de isprăvi ar fi vrednic de mai mult dacă ar avea o armată mai mare.”
Voievodul nu a pierdut din vedere atît pericolul otoman cît și ura sa împotriva turcilor ale căror obiceiuri, tradiții și religie nu le putea înghiți cu niciun chip. Politica sa antiotomană a fost alimentată de creșterea tributului impus Valahiei. Refuza așadar plata oricărei forme de haraci, fie acela în bani, vite, grîne sau robi.
Turcilor nu le venea să creadă că un vasal crescut și educat după moravurile lor, prezenta semne de rebeliune. Își stăpînesc furia și trimit o solie care să’l roage personal să nu mai întîrzie cu tributul. Dar domnitorul avea un alt plan.
Sătul de tupeul turcesc, nu scapă din vedere că membrii soliei nu’și descoperă capetele la vederea sa. Le fixează acestora turbanele în oasele țestei cu ajutorul unor cuie, după care’i trimite pe jos spre Stambul.
Inteligentul si ambițiosul sultan Mahomed al II-lea pricepe imediat cu cine are de’a face. Ocupat în prima instanță cu rascoală din Moreea și luptele cu hanul hoardei Ak Koyunlu, se gîndește să’l înlăture pe Vlad prin vicleșug. Sultanul lasă acestă cursă în seama perfidului Catavolinos, un sfetnic grec, si a lui Hamza Pasa, soimarul personal al sultanului. Cele doua personaje machiavellice concluzionează ca Dracula este greu de scos din țară și se decid astfel să’l prindă în Valahia.
Foarte proastă inspirație au avut. Loviți prin surprindere pe cînd se aflau în cetatea Giurgiului, cei doi dregători ai Porții sunt trași de vii în teapă în fața unei alte suite de țepi unde se zbăteau în agonie proprii lor soldați. Om cu respect pentru ranguri, Vlad i’a tras în doua țepe mai mari decît cele destinate ienicerilor.
Nu era decît începutul pentru groaza care a cuprins atît Europa creștină cît și Imperiul Otoman. În iarna anului 161-1462 face o expediţie la Dunăre, care produce spaimă printre turci. Profitand de obiceiul turcilor de a nu duce războaie iarna, voievodul trece prin foc, sabie și mai ales țeapă, tot malul stîng al Dunării, de la Zimnicea în Deltă.
Cronicarii de curte ai lui Vlad noteaza cu sfințenie și frică, recordurile personale ale domnitorului. La Oblucița și Nevoselo 1.350 turci trași în țeapă, la Dirstor, Cartal si Dripotrom 6.840, Turtucaia 630, Giurgiu 6.414, Rahova 1.460, Novigrad și Sistov 749 și Marotiu cu doar 210 de turci de ambele sexe și toate vîrstele.
Ulterior, Vlad Ţepeş îi trimite o scrisoare lui Matei Corvin, în care îi arată că a ucis 23.809 duşmani, cifra fiind precisă pentru că Vlad Ţepeş a pus să se strîngă capetele celor ucişi. Totuşi, la acest număr mai trebuie adăugate alte 884 de victime, care au ars în case ”şi ale căror capete n’au putut fi înfăţişate.”
Începutul era cum nu se putea mai bun. Groaza turcilor ajunsese atît de mare încît pașalele și dregătorii din Rumelia se întreceau în a mitui vizirii de la Stambul în speranța ocupării unui post similar în Anatolia sau Armenia, doar-doar vor reuși să scape de înfricoșata vecinătate a omului cu țepe.
Furia lui Mahomed nu întîrzie să se arate. Într’un acces de groază amestecată cu furie neputincioasă, suveranul turc ordonă strîngerea celei mai mari armate musulmane de pînă atunci. Pentru a’și îmbărbăta încercații ieniceri care incepusera să simtă amenințarea vîrfului ascuțit al țepei, sultanul se decide să părasească Stambulul și să conducă personal campania de pedepsire și lichidare a curajosului voievod.
Ordia cea grozava s’a pornit spre Valahia, conform cronicarului Chalcocondil, un număr de 250.000 de războinici mărșăluiau spre Dunăre. Numai corpul de elita al ienicerilor număra 25.000 de luptători.
În fața colosului musulman, Vlad cere ajutor regelui Matei Corvin, ajutor care nu a venit niciodată. Crîncenul vultur valah dispunea de o armată infimă, dar compusa din soldați la fel de cumpliți ca el. Merită amintit că voievodul era în penurie de călăi cînd venea vorba de tragerea unui număr atît de mare de turci în țeapă, mulți dintre soldații săi răspunzînd cu bucurie cererii voievodului de a’i ridica în țepe pe dușmani.
Raportul lui Balbi, ambsadorul venețian la Stambul ne spune că Vlad deținea o armată de maxim 30.000 de soldați, în timp ce Petrus Thomasio scrie că valahii aveau doar 22.000 de războinici.
Pentru a zădărnici traversarea bătrînului fluviu de către turci, voievodul se folosește de o serie de tactici militare vizionare care apar în Europa de’abia în perioada modernă.
Vlad intenționa să’l prinda pe Mahomed în pădurile dese și întunecate ale Teleormanului, unde odihneau cadavrele unor turci (de aici vine denumirea de Teleorman, derivate din turcescul Delii Orman = pădure nebună).
În calea puhoiului turcesc, aplică străvechea și eficienta tactică străbună de ardere a satelor și proviziilor, otrăvirea apelor și incendierea holdelor. Oastea strînsă în grabă de voievod era compusă doar din țărani și oameni aparținînd păturilor mijlocii.
Ambasadorul venetian la Stambul scria că Vlad, pentru a’și înjgheba oastea, ”chemase sub arme pînă și copiii de 12 ani”.
Înainte de a ataca trupele sultanului, temerarul voievod le’a cerut soldaților ca:
”Cine gîndește la moarte, acela să nu meargă cu mine, să rămînă aici.”
Cu mica sa oaste, voievodul hărțuieste neîncetat armia turcească. Lipsa hranei și somnului stricat de atacurile neașteptate ale rumînilor, își spun încet-încet cuvîntul.
Turcii simt povara presiunii psihologice, apare foamea, încep să’și arate colții și molimele. Apogeul conflictului se petrece în noaptea 17-18 iunie 1462 undeva la mijlocul drumului între Nicolope și București.
Atunci, într’o demonstrație de curaj unică în istoria omenirii (nici un alt lider militar înainte sau după el, nu s’a deghizat și a atacat o tabăra dușmană din interior), Vlad Țepeș și cei mai buni oșteni se îmbracă în straie turcești și se infiltrează între otomani. Ținta sa era cortul sultanului. În plină noapte, șocați și buimaci, corpul spahiilor din Anatolia este măcelărit de rumîni, marii viziri Mahmud și Isac fiind uciși în luptă.
Confuzia, dezordinea își spun cuvîntul și turcii nu se mai deosebesc unul de altul și se măcelaresc de’a valma. Din nefericire, sultanul turc nu dormea în cortul cel mare, iar rumînii în frunte cu Țepeș scăpînd ocazia de a’l ucide pe Mahomed Fatih.
Precauți și disciplinați, oștenii lui Vlad se retrag în viteză. Dimineața avea să arate proporțiile dezastrului. Imensa armată era în agonie.
Vlad continuă să hărțuiască armata turcă. În lupta finală de la Chilia domnitorul cu țeapa zdrobește un întreg corp de armată turc, pierderile otomanilor atingînd numărul de 50.000 de oameni. În fruntea unei armate distruse, în randurile careia foamea, setea și bolile își luau tribut din ce în ce mai mare, sultanul hotărăște să’și salveze oștenii rămași, retrăgîndu’se pe Dunăre din orașul Brăila.
Acoperit de rușine, cu o armată bolnavă și înjumătățită, Mahomed se întoarce în Adrianopol. Pentru a ascunde înfrîngerea, cronicile albaneze afirmau că sultanul a ordonat manifestări de veselie și petreceri, pentru ca supusii săi să creadă că s’a întors victorios.
Minciuna nu dureaza mult, în scurt timp fiind nevoit să părăsească orașul în grabă datorită protestelor și ocarilor primite. Înainte de a fugi din Valahia, sultanul îl lasă la Brăila pe Radu cel Frumos, în speranța că acesta va reuși să’i ademeneasca pe rumîni de partea sa.
Speranța turcului a fost deșartă. În septembrie 1462, Vlad zdrobește armata fratelui său Radu care se salveaza prin fugă. 30.000 turci nu au același noroc …
În urma expediţiei otomane din 1462, pierde tronul în favoarea fratelui său mai mic, Radu cel Frumos. Retras în Transilvania pentru a primi ajutor de la Matei Corvin, este arestat de acesta, în baza unor dovezi false, pentru acuzaţia de se fi înţeles cu turcii.
Matei Corvin dorea astfel să justifice lumii creştine de ce nu l’a ajutat pe ”trădătorul” Vlad în cruciada cu turcii, pentru care el primise banii Europei catolice.
Presa te ridică, presa te doboară
Oscar Wilde:
”Dracula este probabil cel mai frumos roman din toate timpurile.”
Invidia și mîndria sunt păcate primordiale, de fapt, cele două atribute negative sunt printre cele mai frecvente greșeli în care cade un conducător. Nu a fost ocolit de ele nici regele Ungariei rumîno-ungurul Matei Corvin.
Indiferent în aparență, dar profund invidios pe curajul și succesul lui Vlad, regele Matei recurge la o stratagemă obscură care avea să’l acopere de rușine pînă în zilele noastre. Profitînd de faptul că Vlad venise personal în Ardeal să’i ceară ajutorul, Matei îl prinde lîngă Munții Piatra Craiului ți îl întemnițează fără nicio explicație.
Fiul lui Iancu de Hunedoara redactează o scrisoare falsă la data de 7 noiembrie 1462 în orașul Cisnădie. În falsa scrisoare atribuită pe nedrept lui Vlad, la ordinul mincinos al lui Matei Corvin, secretarii acestuia scriu că voievodul rumîn cere sultanului să’l ierte pentru victoria sa, după care ‘l asigura că’i va preda Transilvania și chiar îl va sprijini să cucerească Ungaria.
Scrisoarea mincinoasă este trimisă papei Pius al II-lea, în încercarea regelui Ungariei de a’l discredita pe rumînul a cărui glorie pe cîmpul de luptă o întuneca cu mult pe a sa…
Capturarea și întemnițarea lui Țepeș în momentul în care întreaga Europă aștepta relansarea luptei antiotomane a fost greu de înțeles chiar și pentru supușii lui Matei Corvin. Unele surse istorice spun ca Vlad a stat închis 4 ani, alte cronici slave susținînd că a fost intemnitat 12.
Adevărul despre durata detenției nu se știe nici astăzi. Campaniile de presa negative la adresa apărătorului crestinătății erau de’abia la început.
Încă din timpul vieții sale, cronici defăimătoare și exagerate circulau în toată Europa. În marea majoritate a documentelor medievale îl gasim pe voievod portretizat ca un monstru inuman, sadic și însetat de sînge. Primele texte tipărite despre personalitatea lui Vlad Țepeă, alături de exagerarea cu bună știință a faptelor și cruzimii sale, aparțin tot lui Matei Corvin care a exploatat conflictul legitim și îndreptățit al voievodului rumîn cu cercurile de comercianți sași din Ardeal.
Povestea cu sașii și șvabii este ultracunoscută
Sașii care faceau negoț în Valahia, au refuzat să platească taxele pe care le plăteau orice alți negustori, fie ei valahi, armeni, moldoveni, polonezi sau evrei. Înfumurarea germanilor nu l’a impresionat deloc pe voievod, acesta hotărînd pentru sași același tratament cu lemn lung de 4-5 metri pe care’l recomanda tuturor hoților, trădătorilor, pungașilor, viclenilor, turcilor sau tătarilor.
În plus, Vlad nu a uitat ajutorul și adăpostul oferit boierilor tradători și complotiști de sașii din Cetățile Brașovului, Rîșnovului sau Sibiului. Replica răzbunatoare a urmașilor saxonilor din Ardeal nu întîrzie să apară. În mai putin de 100 de ani, Europa apuseană este împînzită de poveștile oripilante despre viața și personalitatea lui Vlad.
Pînă în anul 1568, circa 15 texte circulau pe la curtile regale, îngrozindu’i pe cei care le citeau. Pavăza creștinătății este portretizat drept un sadic care bea sîngele dușmanilor, care se amuza torturînd oameni, care servește liniștit masa la umbra unei păduri de țepe în care se zbateau trupuri umane.
Colac peste pupăză, într’unele relatări despre Vlad se povestea că mînca frecvent carne de om. Insultă mai gravă nu exista pentru un voievod creștin ortodox care ținea toate posturile din an la fel ca faimosul său văr din Moldova.
Tonul denigrator se propagă peste secole, astfel încît un adevărat tiran sadic cum era Ivan cel Groaznic, devine fanul declarat al lui Țepeș, cronicile rusești amintind că sîngerosul țar poruncea deseori să i se citească din cronicile mincinoase apărute la Nurnberg, Leipzig, Bamberg sau Ausburg.
În perioada în care este închis de Matei Corvin, se ţes în jurul lui Vlad Ţepeş acele calomnii care au dat naştere celebrelor povestiri despre Dracula Voievod, uşor de crezut pentru acele timpuri, iar mai tîrziu numele său, Drăculea, a fost asociat cu cel al vampirului Dracula, personajul romanului omonim al lui Bram Stoker, publicat în 1897, şi care, alături de producţiile cinematografice cu aceeaşi temă, a contribuit la răspîndirea unei imagini exagerate şi nemeritate a voievodului rumîn.
Puțini știu cum a ajuns scriitorul irlandez Abraham (Bram) Stoker să intre în contact cu personajul fantastic care a inspirat cel mai celebru roman de groază al tuturor timpurilor.
Totul a avut o motivație naționalist-politică. În plin secol 19, cercurile xenofobe ungurești duceau o politica de deznaționalizare, șovină, de genocid etnic și cultural la adresa rumînilor din Ardeal.
Unul dintre cei mai vehemenți membri ai acestor cercuri unde ura la adresa rumînilor era la ordinea zilei a fost scriitorul maghiar Arminius Vambery.
În studiile și căutarile sale in domeniul mitologiei est-europene la adresa vampirilor și a morților vii, Bram Stoker îl cunoaște pe Arminius Vambery.
Arminius Vambery i’a ascuns irlandezului povestea adevarată a contesei – vampir Erszebeth Bathory, alegînd cu bună știință să’i povesteasca despre închipuita natură de băutor de sînge a voievodului valah.
”Greșeala” intenționată s’a propagat prin carte, apoi în sutele de filme cu vampiri, pînă în zilele noastre cînd există mii de site-uri și forumuri despre vampirism pe Internet.
Toate continuînd asocierea profund greșită dintre domnitorul Vlad și personajul fictiv Dracula cel iubitor de sînge și amator de ambianțe gotice presărate cu lilieci, cupe pline de sînge și lupi…
Erzsébet Bathory cum se îmbăia în sîngele fecioarelor ucise
Erzsébet Bathory, o contesă sadică și depravată, considerată a fi cel mai faimos și prolific ucigaș în serie maghiar pînă în ziua de azi, a fost acuzată că era vampir în viața reală în secolul al XVII-lea. Lăsată singură de soțul ei militar care era plecat de acasă luni de zile de la Castelul Cséjthe, la nord-est de ceea ce este acum Bratislava, Slovacia, Erzsébet ar fi îndepărtat adesea plictiseala prin torturarea servitoarelor ei.
Potrivit legendei – și a broșurii Muzeului vampirilor din San Mariono – sîngele unei tinere slujitoare al lui Erzsébet a picat o dată pe brațul ei și mâna ei și pielea i’a apărut dintr’o dată mai tînără și mai învigorată.
Convinsă că acesta era secretul tinereții veșnice, Erzsébet s’a angajat într’o sindrofie prelungită a crimelor, culegînd sîngele tinerelor sale slujnice, pentru a se îmbăia și a’l bea.
Erzsébet Bathory, Muzeul Vampirilor din San Marino
Zvonurile au început să se răspîndească în orașele și satele înconjurătoare, că Erzsébet era un vampir în realitate, încît în decembrie 1610 a fost arestată în timp ce ședea într’o baie de sînge.
Deși dovezile împotriva ei au fost copleșitoare odată cu descoperirea a cel puțin cincizeci de cadavre din castel și a mai multor fete închise în temnița în care’și așteptau soarta, în mod surprinzător, Erzsébet nu a fost condamnată la moarte.
A fost, totuși, condamnată la întemnițare prin zidire (formă de închisoare pe viață, în care o persoană este plasată într’un spațiu închis, fără ieșiri): cu ferestrele și ușile din dormitorul ei de castel îngroșate și ea zidită înăuntru, doar cu o fantă mică într’unul dintre pereți pentru a i se trece mîncare. Astfel și’a petrecut ultimii patru ani înainte ca Erzsébet să moară în acea cameră.
Cum te’au ucis Maria Ta?
Multe izvoare istorice marturisesc depre tragica și nedreapta moarte a celui care i’a creat coșmaruri lui Mahomed Cuceritorul. Prin compararea faptelor reiese că Vlad a căzut victima unui act de trădare la care au contribuit atît turcii, cît mai ales cercurile de boieri ostile domnitorului.
Un document de’al lui Ștefan cel Mare din 1477 relatează că:
”El m’a rugat să’i las pentru paza lui oameni de’ai noștri, căci în munteni nu se prea încredea.”
Faptele s’au precipitat odată cu reîntorcerea lui Basarab Laiotă cu ajutor turcesc. Vlad, împreună cu garda sa de moldoveni, a purtat o ultimă bătălie în preajma comunei Voluntari de astăzi, undeva pe șoseaua Ștefănești, in apropierea Codrilor Vlăsiei care înconjurau Mănăstirea Snagov.
Cei zece soldați moldoveni care au supraviețuit din contingentul de gardă care număra 200 de oșteni de elită trimiși de vărul său, s’au întors pe furiș în Moldova aducîndu’i lui Ștefan vestea cea tristă.
Varianta slavă a sfîrșitului eroului a fost redactată la cîțiva ani de la moartea lui Vlad, și relatează despre o tragică confuzie. Conform acesteia, în timpul atacului turcilor, oastea lui Dracula a început să’i taie fără mila și i’a gonit. Vlad, bucuros s’a urcat pe un deal să vadă desfașurarea luptei.
Departe de oamenii sau, apropiații săi luîndu’l drept turc, unul l’a lovit în spate cu o suliță. Văzîndu’se lovit de ai săi, Țepeș bănuiește o trădare și ucide la rîndul său cu sabia un numar de cinci atacatori, înainte de a fi lovit cu mai multe sulițe.
Cronicarul austriac Jacob Unrest nota, la rîndul său, că:
”Dracula a fost omorît cu mare trădare din cauza pagubelor cele multe pe care le pricinuise Semilunii. Căci iată că un turc a fost pus slugă lîngă el să’l ucidă în timp ce ținea sfatul. S’a întîmplat așa ca el i’a tăiat capul pe la spate pe cînd călătoreau împreuna, și pe loc s’a refugiat la tabăra turcească.”
Unica sursa sîrbească care povestește despre eveniment este Letopisețul sîrbesc de la biserica Sfîntul Nicolae din Bjelo Polje. Documentul arată ca Vlad a murit de mîna lui Laiotă Basarab.
Umanistul german Sebastian Munster, alături de cronicarul italian Antonio Bonfino, scrie că „a fost ucis în lupta cu turcii din tradarea alor săi, iar capul său tăiat a fost trimis în dar lui Mahomed”.
Capul voievodului a fost pentru turci o distinsă și nesperată pradă de război, îmbălsămat și uns cu uleiuri, capul a fost purtat și expus de turci prin orașe pentru ca supușii sultanului să nu mai tremure de frica teribilului rumîn.
Tristă și trădătoare soartă…
Trupul i’a fost luat și spălat de calugării credincioși, care l’au înmormîntat mai apoi într’un loc asupra căruia plutește și astăzi misterul. Cea mai cunoscută și acceptată variantă cu privire la locul de odihnă al crîncenului voievod este cea susținută de arheologul Dinu V. Rosseti, care afirma că în decursul săpăturilor din anii 1934-1935 a găsit un mormînt așezat pe axa intrării, în fața ușii Mănăstirii Snagov.
Deasupra oaselor degradate s’au păstrat bucăți de mătase precum și ornamente brandemburgice. Scheletul nu avea craniu.
S’a descoperit în schimb o cunună realizată din fragmente din faianță, unite de un fir din aur. Dinu V. Rosseti sustine că acesta este fără îndoială mormîntul celebrului voievod.
Cununa descoperită confirmînd faptul că Vlad Țepeș cîștigase mai multe turniruri la Buda sau Nurenberg. Astfel de cununi erau înmînate cîstigătorilor.
Să fi fost aceasta cununa primită în dar de la misterioasa sa iubită germană?
Cununa care i’a fost așezată în mormînt de cei ramasi credinciosi?
Nu vom afla prea curînd… Misterul se adîncește odată cu ocuparea Bucureștiului de trupele Germaniei naziste. Există mai multe surse conform cărora, un înalt general german ar fi ordonat scoaterea de urgență din țară a unor lăzi sustrase din Mănăstirea Snagov.
Furherul era printre altele, foarte interesat de personalitatea lui Țepes. Ce conțineau lăzile duse peste graniță, nu se știe nici pînă în prezent.
Cum era cu trasul în Țeapă ?
Cronica lui Chalchondil:
„Ajungînd într’un loc frumos, marele sultan vede mii și mii de pari sădiți în pămînt, încărcați în loc de fructe cu turci morți, și in mijlocul lor pe Hamza în îmbracămintea de in subțire și purpură ce’o purta, tras în țeapă.”
Cumplitul supliciu al tragerii de viu în țeapă a rămas cea mai celebră metodă de pedeapsă a voievodului. Dar metodele lui Vlad Ţepeş erau folosite mai tîrziu și de celebrul cronicar Miron Costin care omora cu cruzime tîlharii. De altfel, purtarea lui Miron Costin cu tîlharii care acţionau la Focşani este descrisă şi de confratele său cronicar Ion Neculce:
”Aşişderea, şi Miron Logofătul, fiind staroste de Putna, au făcut seimeni şi hînsari (ostaşi de strînsură) şi au început şi dintracolo a risipii tîlhari, că nu mai o dată la o bătaie, au prins 40 de tîlhari şi i’au tăiat cîte în patru bucăţi şi i’au aruncat prepelece pe la drumuri.”
Prinderea cetelor de tâlhari şi arderea lor la Focşani este pomenită de un alt cornicar, Nicolae Muste, moment amintit în monografia oraşului Focşani scrisă acum un secol de profesorul D. F. Căian:
”I’au prins pe unii cu meşteşug, Miron Costin, logofătul, fiind staroste de Putna, de i’au omorît înţepaţi şi arşi cu foc la tîrg la Focşani, unde şi acum se cunoaşte movila peste oasele lor.”
Un alt mare istoric român, A. D. Xenopol, într’o lucrare consacrată domnului Moldovei Constantin Cantemir, îi face la rîndul său un portret celui care a fost pentru puţin timp staroste de Putna, însărcinare dată de domn pentru stîrpirea tîlharilor care vrăfuiau acest ţinut.
A.D. Xenopol, considerat autorul primei sinteze de istorie a rumînilor, scrie:
”Domn şi staroste, se pun pe întrecutele la iscodit pedepse care mai de care mai înfricoşate pentru a înspăimânta pe tîlhari. Pe unii cu foc îi ardea, pre alţii în patru bucăţi de vii îi tăia, altora le tăia mîinile şi picioarele şi aşa îi lăsa de se pedepseau pînă cu muriau. Iar Miron Costin lucra mai ales cu ţapa, pînă ce făcea movili de morţi expuse la privirile tuturor, spre a băga groaza în oamenii cei răi. Aceste cruzimi tot avură un efect, anume acela de a face pe o samă de tîlhari să se închină şi să se facă slujitori buni, care apoi ajutau ei la prinderea tovarăşilor lor.”
Cu toate acestea, patentarea atrocelui mod de execuție nu’i aparține deloc lui Vlad Țepeș.
Nici ca număr de victime, voievodul nostru nu iese campion. Datele istorice ne spun că turcii, rușii, polonezii sau chiar germanii au tras în țeapă de’a lungul timpului mult mai mulți oameni decît a ”reușit” Vlad în scurta sa domnie.
Primii care au dezbătut serios asupra găsirii unei torturi cît mai dureroase au fost asirienii, cele mai vechi reprezentări grafice aparținîndu’le fără tăgadă. Metoda a fost adoptata cu entuziasm de suveranii persani deoarece în acele vremuri moartea prin tortură era un subiect preferat în discuțiile capetelor împărătești.
Astfel, Darius Intîiul, dupa ce cucerește Babilonul, trage în țeapă circa 3000 de babilonieni.
Tragerea în țeapă a iudeilor într’un relief neo-asyrian
De asemenea, pentru perioada imperiului neo-assyrian se găsesc dovezi prin sculpturi și statui, de exemplu din anii 934-609 î.Hr. Imaginea cu Iudeii Spînzurati este un detaliu de la comemorarea publică a victoriei asiriane în 701 î.Hr., după asediul Lachisului, sub regele Sanherib (r. 705-681 î.Hr.), care a procedat în mod similar împotriva locuitorilor Ecronului în timpul aceleași campanii.
Din timpul tatălui lui Sennacherib Sargon al II-lea (r. 722-705 î.Hr.), un relief din palatul său de la Khorsabad arăta tragerea în țeapă a 14 dușmani în timpul unui atac asupra orașului Pazashi. O particularitate despre modul „Neo-Asyrian” de tragerea în țeapă a fost că țeapa a fost ”introdusă în corp imediat sub coaste”, mai degrabă decît pe toată lungimea corpului.
Pentru neo-asyrienii, execuții în masă par că nu au fost gîndite numai pentru a insufla teroare și de a pune în aplicare ascultare, dar, de asemenea, pot părea, ca dovezi ale lor, cu care s’ar putea ca ei să se mîndrească.
După persani, următorii care au adoptat tragerea în țeapă au fost romanii. Pe vremea lor, sadica metodă era la concurență cu faimoasa crucificare.
Dar, tragerea în țeapă a fost facută celebră, de fapt, de către turci.
Pictură pe tavanul Templului Avudaiyar Koil, din districtul Pudukottai, India
Națiunile europene nu se lasă la rîndul lor mai prejos. Polonezii au considerat’o cea mai potrivită metodă de execuție pentru o perioadă de 400 de ani.
Suedezii, care astăzi sînt un exemplu de multiculturalitate, democrație și pluralism politic, au tras oameni în țeapă pînă în anul 1643 cînd, în urma insistențelor clerului local, s’au orientat spre decapitare.
Tragerea în teapă este regăsită în toate colțurile lumii. Malaezienii o considerau pedeapsa potrivită pentru viol, în timp ce zulușii trageau în țeapă (ukujoja) pe soldații care dădeau dovada de lașitate, alaturi de cei dovediți că se ocupau cu Magia Neagră.
Ultimii care au pus în practică tragerea în țeapă au fost francezii. Trupele franceze care au ocupat Egiptul l’au executat astfel, în data de 14 iunie 1800, pe studentul arab Suleiman al Halabi, care îl înjunghiase la rîndul său pe generalul Jean Baptiste Kleber.
Metoda în sine este oribilă, iar durerea indescriptibilă. Victimele erau dezbrăcate complet, după care erau de obicei întinse pe pămînt cu picioarele desfăcute și legate pentru a nu se zbate.
Un stîlp subțire de lemn a cărui lungime varia, era așezat în anusul sau perineul victimei. Dacă era vorba de o femeie, în rîsetele bolnave ale călăilor, țeapa era pusă în vagin…
Țeapa era apoi bătută cu un ciocan de lemn pînă cînd străpungea măruntaiele. Ajutoarele de călăi țineau trupul nemișcat astfel încît țeapa să treaca printre ficat, plămîni sau inima, organe care odată ce erau atinse, urma moartea instantanee, iar călăii nu vroiau asta…
Țeapa urma să iasa prin gîtul sau chiar gura condamnatului. Oricît de incredibil ar părea, victimele nu mureau. Plămînii continuau să tragă aer, iar inima să pompeze sînge, deoarece nici o artera majoră nu era atinsă. Apoi, țeapa era ridicată vertical și îngropată în pămînt.
Gravitația și zbaterile convulsive ale celui străpuns făceau ca acesta să alunece lent de’a lungul stîlpului de lemn. Moartea venea abia dupa 2-3 zile de chinuri cumplite.
Cîteodată, pentru a adauga și mai multa durere, victimele erau trase într’o țeapă cu vîrful bont, rotunjit. Adeptul acestei metode era Ivan cel Groaznic.
Imaginea pădurii de țepe în care tronau vitejii ieniceri a adus o adevarată groază nu doar în rîndul armiei otomane, ci și în sufletul lui Mohamed Fatih.
Istoricul bizantin Chalchondil relatează că numărul de turci trași în țeapă era de aproximativ 20.000, o adevarată pădure a morții care se întindea pe 3 km pătrați.
Fin cunoscător al psihologiei musulmane, Vlad știa de frica atavica a acestora de penetrarea anală, și mai ales de moartea prin țeapă, pedeapsa cea mai cruntă la turci. Militaro-tactic vorbind, nu exista o alte metodă care să’l demoralizeze pe sultan, el însuși, fiind vestit pentru propriile cruzimi.
Cronicarii turci povestesc că întreaga ordie de peste 200.000 de oameni s’a cutremurat. O parte din turcii înțepați erau încă vii. Imaginea de coșmar în care aceștia dădeau spasmodic din picioarele care alunecau pe țepele pline de sînge și fecale, l’a bîntuit pe sultan pînă în momentul morții…
Personalitate contradictorie pînă la extreme, sîngeros, crud, violent, dar şi drept şi viteaz, Vlad Ţepeş rămîne, probabil, cel mai cunoscut voievod român din Evul Mediu pe plan internaţional.
Anders Behring Breivik, autorul masacrului din Norvegia, îl considera pe domnitorul rumîn Vlad Țepeș un erou european în lupta anti-islamizare. Cel puțin asta reise dintr’un manifest video publicat în ziua în care au fost comise atacurile de la Oslo:
”Ca orice alt conducător, Vlad Țepes avea doi inamici: dezordinea internă sau trădarea și agresorii islamici externi care îi amenințau țara. A reuțit să’și învingă inamicii externi, utilizand același nivel de cruzime ca orice alt conducător din vremea sa, însa el era un adevărat maestru al înscenării cruzimii pentru a obține efectul maxim. El era cel mai mare maestru al imagologiei, cu sute de ani înainte ca aceasta știință să fie descoperită și teoretizată.”
Imagologia este o ramură a sociopsihologiei care cercetează sistematic reprezentările pe care popoarele sau clasele sociale le au despre ele însele și despre alte popoare. A fost dezvoltată de cercetătorii francezi, în anii 1950-1960, cunoscînd contribuțiile cercetătorilor germani, italieni, americani și rumîni.
Imagologia a fost recunoscută ca disciplină socială de sine stătătoare în cadrul Celui de’al XVI Congres Internațional de Științe Istorice de la Stuttgart (1985).
În istoriografia rumînească imagologia a fost studiată de cercetători precum Nicolae Iorga, Dan Amedeu Lăzărescu, Paul Cernovodeanu, Alexandru Duțu, Simona Vărzaru, Gheorghe David, Dan Horia Mazilu, Dulciu Morărescu și Alex Mihai Stoenescu.
Istorici străini, precum Keith Hitchins, Andreas Hillgruber, Catherine Durandin, Harald Heppner, Henri Prost, sau sociologul Claude Karnooh, au adus contribuții importante la dezvoltarea imagologiei rumînești. Lucrările lor au fost publicate sau traduse în limba rumînă în ultimele două decenii
Citește și: TEMNIȚA LUI VLAD ȚEPEȘ SE POATE VIZITA – VIDEO
Sursa: Crina Decuseară-Bocşan, Povestiri despre Vlad Tepeş, Neagu Djuvara, Radu Oltean, De la Vlad Ţepeş la Dracula Vampirul, Ed. Humanitas, 2010, pag. 32-34, Tudor Sălăgean ”Transilvania secretă: Ordinul Dragonului şi simbolistica lui Ouroboros”, descoperă.ro, romanialiberă.ro, adevărul.ro, theladytravels.com
Apreciază:
Apreciază Încarc...
Vatra Stră-Rumînă 