LIMBA RUMÎNĂ, CEL MAI MARE TEZAUR PRIMIT DE LA STRĂMOȘI

Începînd cu ziua de azi 21.02. 2019 acest site va promova pe cît posibil scrierea veche rumînească (de aceea vom reveni și vom corecta acolo unde se va semnala greșeala de către cititori), eliminînd astfel artificialitatea introdusă de deciziile discreționare ale academiei rumîne luate de’a lungul timpului:

1. ”Δ din ”i” și nu ”î” din ”a”.
2. ”Sînt” și nu ”sunt”.
3. De asemenea, ”rumîn” și nu ”romîn” sau ”român”
4. De cînd există acest site – Vatra Stră-Rumînă – am folosit apostroful în locul cratimei, pentru situațiile în care cratima înlocuia litere și ajuta la fluența în vorbire.

Vom continua pe aceeași linie, cu apostrof care asigură și o anumită discreție, și evită multă geometrie în scriere.

De ce rumîn cu ”u” și ”î” și nu variantele ulterioare?

O vom argumenta în cele ce urmează, fără a face aprecieri asupra părerilor celor din care vom cita vi-s-vis de ”latinitatea” îndoielnică a limbii rumîne, de acest aspect ne’am ocupat și ne vom mai ocupa în alte articole.

Ce spun dicționarele așa cum sînt ele întocmite:

”rumân m. 1. forma arhaică și populară pentru ”român”; 2. supus la clacă, șerb: moșnenii sau micii proprietari liberi, apăsați de biruri și sarcini, începură a se vinde (dela sec. XVI) la Domni, mânăstiri sau boieri și deveniau astfel rumâni; ei nu se mai puteau muta depe moșia unde se aflau și deveniau clăcași de baștină ai proprietarului («fiece rumân să rămâie veșnic în această stare», decretează Legătura lui Mihai-Viteazul). [În vechea limbă românească rumân e sinonim cu țăran (acest din urmă fiind necunoscut vechilor documente), de unde noțiunea de clăcaș, șerbia apăsând asupra sătenilor]. V. clacă.”

sau,

”ROMÎ́N 1, -Ă, romîni, -e, adj. Propriu romînilor, al romînilor, de romîn; romînesc. Limba romînă este continuarea limbii latine vorbite acum peste un mileniu și jumătate în părțile de răsărit ale imperiului roman. IORDAN, L. R. 199. A trecut armata romînă în cîmpiile Bulgariei în ziua de 20 august 1877. VLAHUȚĂ, R. P. 15. Atît de pariziană în spiritul său, atît de romînă în inima sa. ALECSANDRI, O. P. 128. (Substantivat, f.) Limba vorbită de romîni ca limbă maternă. Profesor de romînă.”, sursa DLRLC (1955-1957).

Așadar, din aceste considerente, vom încerca pe cît se poate să revenim la formele tradiționale pe care le foloseau și strămoșii noștri, deci vom scrie cu î din i, rumîn și nu ”român”.

Limba este tezaurul unui popor, este una din valorile principale ale unui neam alături de credinţa şi pămîntul acestuia.

Limba este purtătoare şi păstrătoarea de valori a poporului. Limba este aceea care suferă direct dacă purtătorii acesteia uită de tradiţii de credinţă, de neam şi de valorile lor, sau introduc în lexic cuvinte nerumînești străine de lexicul strămoșilor.

Atunci cînd în conştiinţa oamenilor sînt impuse alte valori decît cele de secole atunci şi în limbă sînt introduse cuvinte parazit de tip slang sau jargon.

Însă şi mai periculos este atunci cînd cei care trebuie să apere limba şi neamul îşi pierd capacitatea de a gîndi şi de a o apăra şi de adeosebi binele de rău, atunci pericolul este iminent deoarece de cele mai multe ori se iau decizii proaste şi legi greşite.

O diversiune contra limbii a fost impunerea lui Î din A un fel de â în toate cuvintele.

Un pic de istorie despre acest lucru:

Litera Î era privită ca o literă străină neamului cică provenită din scrierile bisericeşti, iar cercurile masonice reformatoare doreau cu tot dinadinsul schimbarea de mentalitate şi au insistat ca să fie schimbată pe un fel de â din a care ar fi mai european şi mai latin, ceea ce este o greşeală.

Ca să împace spiritele Titu Maiorescu a propus ca î din a să fie folosit în cuvintele Rumînia şi derivatele acestuia + unele nume proprii, similar ca în France şi derivatele acestuia (C cu codiţă).

Cînd academia a luat decizia de a trece în toate cuvintele la î din a aceasta a fost o mare diversiune nejustificată logic şi lingvistic.

Marele savant Mioara Avram a spus într’un articol în Rumînia Liberă despre Diversiunea î din a contra limbii Rumîne.

George Pruteanu de asemenea a scris despre această diversiune contra limbii. Cuvîntul sînt de la fiinţare, simţire de asemenea a fost transformat într’un mutant cu ”sunt”.
Redăm mai jos un text al lui George Pruteanu despre această diversiune lingvistică.

Scriem cu î din i, rumîn și nu român:

”Pentru că iniţiativa Academiei, din 17 februarie 1993, prin care s’a reintrodus în ortografia rumînească litera â (în afara cuvîntului ”rumîn“ şi a derivatelor sale, unde figura din 1965), a fost o eroare ştiinţifică, generată de un anume sentimentalism anti-comunist (bazat şi pe legenda că î-ul din i ne’ar fi fost impus de oamenii lui Stalin, deşi    î-ul din i a fost practicat, de mari nume ale literelor rumîneşti, la Viaţa Rumînească, încă din anii ’20 ai secolului trecut, cu mult înaintea apariţiei comunismului la noi). Cei doi lingvişti membri ai Academiei au votat unul ”împotrivă”, celălalt ”abţinere”.

Toate institutele de lingvistică din ţară au dezaprobat decizia.

Pentru că, prin readoptarea lui â din a, ortografia rumînească se complică în mod artificial, introducîndu’se un criteriu mecanic, arbitrar şi străin spiritului limbii rumîne: acela dacă un sunet se află în interiorul cuvîntului sau la una din extremităţile sale.

Ar trebui, e.g.°, să scriem a târî (cu două litere diferite pentru exact acelaşi sunet), dar eu târâi (schimbînd din nou litera, pentru că e în altă poziţie)… A scrie un sunet într’un fel dacă e’n corpul cuvîntului şi’n alt fel dacă e la unul din capete e o procedură care sfidează claritatea latină a limbii române şi principiul dominant fonetic al ortografiei rumîneşti, conform căruia un sunet sau un grup de sunete se transcrie (aproape) întotdeauna cu aceeaşi literă, respectiv cu acelaşi grup de litere.

Au spus’o mari cărturari, atît rumîni (Rădulescu-Motru, A. Scriban, Philippide, Densusianu, G. Ivănescu, G. Ibrăileanu, E. Coşeriu, Mioara Avram) cît şi străini (A. Meillet, R. Lepsius, Alf Lombard).

Pentru că î-ul provine dintr’un a în doar cca 31%1 din cuvinte; în marea majoritate a cazurilor (69%), î-ul provine din cuvinte (fie latineşti, fie de altă origine) CARE NU CONŢINEAU SUNETUL / LITERA A în locul respectiv, ci unul / una din sunetele/literele E, I, O sau U, aşa că transcrierea sa azi prin â este absurdă.

Dacă am fi paroxistic de pedanţi, ar trebui să’l transcriem cu (“e” cu accent circonflex), (“o” cu accent circonflex) sau (“u” cu accent circonflex).

Iată doar cîteva exemple:
î din e: monumentum>mormînt (=mormênt!), tenerus>tînăr (=tînăr!), ventus>vînt (-vînt!) freiner (fr.)> a frîna (=a frna!) netengu(sl.)>nătîng (=nătîng!) frengi (tc.)>frînghie (=frînghie!);

î din i: luminaria>lumînare, ridere>a rîde, ripa>rîpă, sinus>sîn, stringere>a strînge, rivus>rîu drîmbă (sl.) geamlîc (tc.);

î din o: fontana>fîntînă (=fîntână!), longum>lîngă (=lîngă!) monastiri (sl.)>mînăstire (mînăstire!) limoni (gr.)>lămîie (=lămîie!) gond (magh.)>gînd (=gînd!);

î din u: aduncum>adînc (=adnc!), perturnicula>potîrniche (=potrniche!), hirundinella>rîndunică (=rndunică!) gîndac (=gndac!), mîrşav (=mrşav!), zvîrli (zvrli!), smîrc (=smrc!) (sl.) tărîm (tc.) (=tărm!).

Pentru că, în cazul cuvintelor în care sunetul î provine dintr’un a, numai aproximativ o jumătate (15% din total) sunt de origine latină, aşa încît â-ul din cca 85% dintre situaţii nu are cum să constituie mult invocata ”probă de latinitate a limbii noastre“, de care, oricum, în anul 2002 nu cred că mai e nevoie decît pentru inamicii oligofreni.

Pentru că o altă dovadă strălucitoare a legăturii intrinsece, a ”înrudirii” interne dintre i şi î (şi nicicum între a şi î) o constituie alternanţele fonetice:

în pronunţie dialectală (ardelenească, moldovenească), foarte adesea sunetul i se transformă în î, niciodată însă sunetul a: ţigan>ţîgan, sifon>sîfon, silă>sîlă, stingă>stîngă (la Eminescu rimează cu plîngă), stins>stîns, şi>şî, şină>şînă, ţine>ţîne, ţiui>ţîui, ziua>zîua etc.; multe substantive prezintă transformarea lui î în i prin trecerea de la singular la plural sau de la masculin la feminin: cuvînt-cuvinte, jurămînt-jurăminte, mormînt-morminte, sfînt-sfinte-sfinţi; tînăr-tineri etc.; în cursul conjugării unor verbe, i devine î: a vinde-eu vînd-tu vinzi-ei vînd etc.

În acelaşi sens, o dovadă o constituie faptul că la mari maeştri ai limbii române, ca Eminescu, vocabule terminate în -înd, -îndă sau -întă rimează cu altele terminate în -ind, -indă sau -intă, întrucît î-ul e perceput ca o ipostază a lui i [e.g.: Călin (File din poveste) – grindă / tremurîndă; oglindă / surîzîndă sau în Întunericul şi poetul – ţintă / frămîntă].

Aşa era şi la Alecsandri:

Cu timpul tot ce’i putred se scutură pe rînd /
Şi fructele frumoase rămîn pe crengi lucind – Ovidiu).
Nu vom găsi nicăieri o rimă –and / ând.

Harta de mai sus are titlul original: Carta Rumâniei în relief. Litografie: imprimeria „G. Wonneberg” din Bucureşti. Anul apartiţiei: 1855 sau la scurt timp după această dată. Lucrarea a fost retipărită în Bucureşti în anul 1923. Și atunci se folosea î din a.

Cum s’a ajuns de la valah (pelasg) la rumîn (iobag), sau de la rumunense (lat.) la valah?

Numele de ”Rumînia” provine de la ”rumîn”, cuvânt derivat din latinescul rumunense.

Cel mai vechi indiciu cunoscut asupra unei denumiri geografice cu mențiunea ”rumunesc” este conținută de unele versiuni ale operei Getica de Iordanes:

”… Sclavini a civitate nova et Sclavino Rumunense et lacu qui appellantur Mursianus…”

Denumirea ”Rumunense” constituie o transliterație latinizantă a unei pronunții slave pentru ”rumînesc”. Deși mențiunea Sclavino Rumunense s’a dovedit a fi apocrifă, ea fiind o interpolare ulterioară în textul lui Iordanes, relevanța ei istorică rămîne considerabilă, interpolarea neputând fi mai tîrzie de secolele al X-lea–al XI-lea.

Cel mai vechi indiciu referitor la existența numelui de ”rumîn” ar putea fi conținut de Cîntecul Nibelungilor din secolul al XIII-lea:

”Ducele Ramunch din țara Valahilor / cu șapte sute de luptători aleargă în întâmpinarea ei/ca păsările sălbatice, îi vedeai galopînd.”

Ramunch ar putea fi o transliterație a numelui ”Rumun” reprezentînd în acest context un conducător simbolic al rumunilor.

Cea mai veche atestare documentară cunoscută a numelui de țară este Scrisoarea lui Neacșu din 1521, ce conține mențiunea cěra rumŭněskŭ (Țeara Rumunească).

Cele mai vechi atestări documentare ale termenului de ”rumun/rumîn” cunoscute în mod cert sunt conținute în relatări, jurnale și rapoarte de călătorie redactate de umaniști renascentiști din secolul al XVI-lea care, fiind în majoritate trimiși ai Sfântului Scaun, au călătorit în Țara Românească, Moldova și Transilvania.

Astfel, Tranquillo Andronico notează în 1534, că valahii ”se numesc romani”.

în timp ce primatul și diplomatul ungar Anton Verancsics scrie în 1570 că ”rumănii se numesc romani”,

”…Valacchi, qui se Romanos nominant…”, și

”Gens quae ear terras (Transsylvaniam, Moldaviam et Transalpinam) nostra aetate incolit, Valacchi sunt, eaque a Romania ducit originem, tametsi nomine longe alieno…”, Antonius Verantius, De situ Transsylvaniae, Moldaviae et Transaplinae în Monumenta Hungariae Historica, Scriptores; II, Pesta, 1857, p. 120, apud Krista Zach, Konfessionelle Pluralität, Stände und Nation. Ausgewählte Abhandlungen zur südosteuropäischen Religions- und Gesellschaftsgeschichte, LIT Verlag Berlin, Hamburg, Münster, 2004, S.40.

Francesco della Valle scrie în 1532 că valahii ”se denumesc rumîni în limba lor”. Mai departe, el citează chiar și o scurtă expresie rumînească:

”Sti ruminest?”,

iar eruditul maghiar transilvan Martinus Szent-Ivany citează în 1699 expresii românești ca:

”Sie noi sentem Rumeni” și ”Noi sentem di sange Rumena”,

”Valachos…dicunt enim communi modo loquendi: Sie noi sentem Rumeni: etiam nos sumus Romani. Item: Noi sentem di sange Rumena: Nos sumus de sanguine Romano”, Martinus Szent-Ivany, Dissertatio Paralimpomenica rerum memorabilium Hungariae, Tyrnaviae, 1699, p. 39 apud Adolf Armbruster, Der Donau-Karpatenraum in den mittel- und westeuropäischen Quellen des 10.-16. Jahrhunderts. Eine historiographische Imagologie., 1990, S.161.

După o călătorie prin Țara Rumînească, Moldova și Transilvania, Ferrante Capecci relatează prin 1575 că locuitorii acestor provincii se numesc pe ei înșiși ”rumîni” (romanesci), (Letopisețul țărîi Moldovei, de când s’au descălecat țara).

Pierre Lescalopier scrie în 1574 că cei care locuiesc în Moldova, Țara Rumînească și cea mai mare parte a Transilvaniei, ”se consideră adevărați urmași ai romanilor și’și numesc limba «rumînește», adică romana”.

Mărturii suplimentare despre endonimul de ”rumân/român” furnizează și autori care au venit în mod prelungit în contact direct cu rumînii.

Astfel, umanistul sas Johann Lebel relatează în 1542 că ”rumînii […] se numesc pe ei înșiși «Romuini»”, (Istoria Țării Rumînești).

Istoricul polonez Orichovius (Stanisław Orzechowski) scrie în 1554 că rumînii ”se numesc pe limba lor romîni după romani, iar pe limba noastră (poloneză) sînt numiți valahi, după italieni”, (Descriptio Moldaviae).

Miron Costin insistă asupra denumirii de ”rumîn, adică roman” ce o poartă rumînii din Principatele Rumîne, citat din ”De rebus Geticis” de Iordanes, după Manuscrisul Vienez.

La fel, Constantin Cantacuzino explică pe larg în Istoria Țării Rumânești originile și semnificația denumirii de ”rumîn, rumînesc” dată Țărilor Rumîne:

”Așa și neamul acésta, de carele scriem, al țărîlor acestora, numele vechiŭ și mai direptŭ ieste rumîn, adecă rîmlean, de la Roma. Acest nume de la discălicatul lor de Traian, și cît au trăit (….) tot acest nume au ținut și țin pînă astăzi și încă mai bine munténii decît moldovénii, că ei și acum zic și scriu țara sa rumînească, ca și rumînii cei din Ardeal. (…) Și așa ieste acestor țări și țărîi noastre, Moldovei și Țărîi Muntenești numele cel direptŭ de moșie, ieste rumîn, cum să răspundŭ și acum toți acéia din Țările Ungurești lăcuitori și munténii țara lor și scriu și răspundŭ cu graiul: Țara Rumînească”, În ”De neamul moldovenilor”.

Dimitrie Cantemir denumește în mod sistematic toate cele trei Principate locuite de rumîni ca ”Țări Rumînești”,

”Însă vlahii, acești gheografi și mai toți istoricii cîți scriu de aceste țări, zicea și Moldovei și ceștiia; apoi o împarte în doao, una de sus; alta de jos, îi zic. Le zic și: mai mare și mai mică; cea de sus, adecăte și mai mare, Moldova; cea de jos și mai mică, țara această Muntenească numeind, cum îi zic mai mulți așa; că Rumînească numai lăcuitorii ei o chiamă, și doar unii den ardeleni ăiî rumîni, pentru că și aceia și ceștea numai cînd să întreabă, ce iaste? Ei răspund: rumîni; iar moldovénii să osebesc de să răspund: moldovani, săvai că și ei sunt de un neam și de un rod cu ceștea, cum mai nainte mai pre larg vom arăta cu mărturiile multora. (….) și cum că apoi Traian mulțime de romani du pretutindenea den biruințele lui au adus aicea de au așezat lăcuitori și paznici acestor țărî, den carii și până astăzi să trag acești rumâni ce le zicem noi, iară grecii și latinii, vlahi și volahi le zic, încă ne’am adeverit den istoricii cei mai de credință și mai numeiți ce sunt. (….) Și mai chiar vedem că rumînii den Ardeal, moldovénii și céștea de țara aceasta, tot un neam, tot o limbă fiind, încă între dînșii mult să osebesc, care aceasta iaste cum să véde den amestecătura vecinilor lor. Așadară și acéle trei neamuri, ce zicem mai sus, den preavecinătatea romanilor, luând de’ale acelora cuvinte, și cu céle de moșie ale lor amestecându’le, și stricîndu’și limba, au rămas în această ce acum sunt. (….) Însă dară, valahii, adecăte rumînii, cum sunt rămășițele romanilor celor ce i’au adus aici Ulpie Traian, și cum că dintr-aceia să trag și până astăzi, adevărat și dovedit iaste de toți mai adevărații și de crezut istorici, măcară că apoi le-au mutat și numele, valahi zicându-le”, în ”Istoria Țării Rumînești”.

Termenul de ”Rumînia” în accepțiunea sa modernă este atestat documentar în al doilea deceniu al secolului al XIX-lea.

Pînă în secolul al XIX-lea au coexistat pentru spațiul dintre Nistru și Tisa denumirile de ”Rumînia” și ”Romînia”, precum și endonimul ”rumîni” alături de ”romîni”, forma scrisă cu ”u” fiind predominantă.

Dimitrie Daniil Philippide publică în grecește la Leipzig în 1816 ”Istoria Rumîniei” urmată în același an de ”Geografia Rumîniei”. Termenul pare a fi pătruns deja în limabjul comun în primele decenii ale secolului al XIX-lea, astfel încât inscripția de pe piatra funerară a lui Gheorghe Lazăr din Avrig, datând din 1823 arată că:

”Precum Hristos pe Lazăr din morți a înviat / Așa tu România din somn ai deșteptat.”

Din termenul ”rumîn” s’a format la finele secolului XVIII exonimul modern a poporului rumîn și a statului rumîn în cazul principalelor limbi europene:

”Rumänen / Rumänien” (germană), ”Roumains / Roumanie” (franceză), ”Rumanians / Rumania” (denumirea învechită din engleză), ”Rumuni / Rumunija” (în sîrbă; totuși, în cazul rumînilor timoceni s’a păstrat exonimul de ”vlahi”, vechiul exonim al tuturor rumînilor, pînă în ziua de azi, chiar dacă se autodefinesc în limba maternă drept ”rumîni”) etc.

Iorga inaugurează termenul de ”Romaniae” țărănești:

”Et, en même temps, les populations romanes, en Gaule aussi bien qu’à Rome, dans l’ancienne capitale de même que sur la rive de l’Adriatique, dans les vallées des Balcans, sur le Danube et dans les Carpathes, en Sardaigne, réduites à se protéger et à s’organiser elles-mêmes, s’érigèrent en démocraties populaires, ayant l’orgueil de représenter, devant un maître établi dans leur voisinage ou sur leur territoire même, des Romaniae, des pays de romanité nationale, dont le souvenir s’est perpétué dans les noms de la Romagne italienne, de même que dans celui des Roumanches alpins, dans celui des Romani, des Roumains de la péninsule balcanique et du territoire de l’ancienne Dacie.” p.36 și „Quand, sous Justinien, la Rome d’Orient marcha de nouveau à la conquête de sa frontière danubienne, elle trouva ces démocraties paysannes déjà organisées en χώραι, en «terres», dont les Roumains — successeurs de ces Romani dont ils gardèrent le nom et la langue — firent țeri (singulier țara)”, p.47 în La „Romania” danubienne et les barbares au Vie siècle,’ Revue Belge de philologie et d’histoire, III (1924), 35-51.

În ultimele decenii, în mai multe limbi s’a trecut la înlocuirea formei care derivă din ”rumîn” în cea care derivă din ”român”. Astfel, în limba engleză forma ”Rumania” a fost în locuită cu ”Romania”. În limba italiană denumirea ”Rumania” a fost înlocuită cu ”Romania”, iar în limba portugheză se folosesc formele ”Romenia” (pentru a desemna statul rumîn) și ”Romeno” pentru a desemna poporul rumîn.

Principele Cărturarilor (Dimitrie Cantemir) opina că numele de valah (voloh) ar fi fost inventat de slavi, care vorbeau despre ”Voloscaia Zemle”, adică ţara sau pămîntul rumînilor.

Tot el, fără să ştie că valah reprezintă memoria subconştientă a lui pelasg, ademenea spiritul nostru identitar spre legendara Rumă (Roma de zi), justificînd, involuntar, teoria migraţionistă a lui Franz Joseph Sulzer, ofiţerul austriac datorită căruia s’au salvat câteva zeci de cîntece valahe, preciza că:

”Martin scrie că, pe vremea cînd a venit Batie, cu tătarii, numai vlahii, adică rumînii, cu secuii însoţindu’se, nu numai că pe ei s’au apărat, ci încă şi pe tătari din strîmtorile munţilor împingînd dinspre acele părţi, să intre în ţara ungurească nu i’au lăsat. Şi, singure, numai aceste două neamuri au tîmpit nasul acelor vrăjmaşi şi de toate celelalte ale Europei neamuri, nebiruiţi varvari.”

Din nefericire, şi Principele Cărturarilor avea să fie uitat, extazul romano-dacic al valahilor fiind învăpăiat şi învălmăşit, peste un alt veac, de o pleiadă de preoţi, precum Vasile Ghergheli din Ciocotiş (născut în 1709), care cerea renaşterea naţiunii rumîne şi a simţului naţional, prin folosirea limbii rumîne în conversaţiile zilnice, plîngîndu’se că:

”Găsescu’se nişte urgisiţi de bunele datini părinteşti, cari se leapădă de cătră Rumîni şi de toată năciunea sa, vai de ei, sărmanii, nu ştiu pentru pîntecele lor ori pentru Pluto ori pentru nebunia sa? De’l întreabă cineva: Rumîn eşti? Cu nepăsare răspunde: Ba nu, ci Ungur, Sîrb sau Dumnezeu ştie ce!, neştiind că, deşi e acuma strălucită gintea ungurească, tot mai străluciţi erau odinioară mai marii lui ”Rumînii”, învingători mai a tot pământului şi ai întregii lumi cunoscute, cărora din ticăloşia sa nu voiesc a le urma în faptă şi ştiinţă: ci se leagă, ca şi curpănul, de alt lemn ca şi scaiul de oaie! Au de nu e cunoscut începînd din Banat şi pînă în muntele Em şi de cel mai mic copil al năciunii noastre de ce seminţie să fie? Cînd el pururea, de la începutul sutei a doua de la Crist şi pînă în ziua de astăzi (1819) nu altmintrele s’au numit, ci numai Rumîn! Zi’i lui Valah şi nu va şti ce vei zice.”

Bietul preot făcea confuzie voită între termenul ”rumîn” (iobag) şi romani, închipuindu’şi că, din vremea romanilor, ”încoace, neîncetat şi neîntrerupt ne numim noi tot Rumîni adecă: fii născuţi din sîngele Romanilor.”

Un alt entuziast, un anume Dimitrie Gusti (născut în 1818) susţinea, şi mai vibrant:

”Inima mi se bate cînd aud rostindu’se numele lui Alexandru cel Bun, al lui Ştefan cel Mare, al lui Mihai Viteazul… şi nu mă ruşinez de a vă zice că aceşti bărbaţi pentru mine sînt mai mult decît Alexandru cel Mare, decît Anibal, decît Cesare; aceştia sînt eroii lumii… cei dintăi sînt eroii patriei mele. Pentru mine bătălia de la Războieni are mai mare interes decît lupta de la Termopile şi izbînzile de la Racova şi de la Călugăreni îmi par mai strălucite decît acele de la Maraton şi Salamina, pentru că sînt cîştigate de cătră Rumîni.”

Un poet uitat, Gheorghe Tăutu, lansase celebrele refrene: ‘

”Şi’oricît timp Rumîn voi fi, / Nu mă tem că voi pieri” şi ”Ah, eu sînt mîndru cu ţara mea!.”

Exista, desigur, şi un om de ştiinţă, istoricul Gh. Radu Meledon, care proba ”originea drepturilor Rumînilor asupra Crîmului şi al întregului litoral miază-noptal al Mării Negre (pe care acelaşi autor o numeşte, în altă parte, ”lac rumîn” cîntat de Ovidiu), considerând că ”se poate crede de foarte veche, ea poate data chiar de la colonisarea Daciei prin Traian”, iar valul lui Traian, început din Dunăre şi mînat pînă la Don (e vorba, desigur, de Cheile Bîcului, stele megalitice datorate lui Rhamses al II-lea, după o incursiune militară în ţara hyperboreilor), se pare a ne arăta că marginile provinciei romane Dacia se întindeau spre răsărit în acel fluviu. Aceasta dacă nu ar fi fost aşa, nu ne’am putea explica fiinţa Rumînilor în Crîm în cursul sutei a X-a după Crist cînd… Genovenii uniţi cu Rumînii (cari nu erau alţii decât Rumînii din Basarabia) au făcut cetăţile Mangopol, Cercel, Azov, Cafa, Oceanov, Moncastro (Cetatea Albă), Chilia, Tergovisca (Târgovişte).”

Rumîn (rumân) – iobag din Muntenia, obligaţiile lui erau legarea de pămînt, dijma şi slujba la proprietar (Giurescu, Despre rumîni, Bucureşti 1916).

Rumîn (în forma rumân) denumire dată, în evul mediu, în Țara Rumînească, țăranilor dependenți de stăpânii feudali; iobag, vecin.

În Evul Mediu ţăran şerb în Moldova se numea ”vecin”, în Transilvania – „iobag”, în Muntenia (Valahia) – „rumîn”.

Fonetic este mai corect rumîn, dar datoritâ de a face analogie cu cuvîntul roman, rumîn a fost schimbat în romîn sau român.

Întărirea unui certificat de eliberare de rumînie din 18 august 1684:

”mi au fostu rumănu…îndemnatum’au Dumnezeu de l’amu ertatu de rumănie… că mi au slujitu cu dreptate şi cu credinţă… după petrecaniia mea… să fie slobozi…”

Din aceste motive ştiinţifice, ni se pare absurd să scriem și noi cu î din a.

*) În cel mai mare dicţionar rumînesc (Dicţionarul limbii rumîne – Sextil Puşcariu), în tomul II, partea I, F-I, Ed. Monitorul oficial, Buc., 1934, 956 pp., cuvintele care încep cu î se află laolaltă cu cuvintele care încep cu i (de ex.: infesta, înfia, infidel, infidelitate, înfiera) – încă un semn că autorii îl percepeau pe î ca pe o ”variantă” de i.

1) Datele statistice au fost furnizate, în afara evaluărilor personale, de un studiu (în ms.) al lui I.I. Cotăescu (1995).

2) Conform unei statistici a lui Al. Graur (Puţină gramatică, II, Ed. Acad. RSR, Buc., 1988, p. 173), din 150 de cuvinte cu ”î” aflate în Dicţionarul limbii rumîne la litera M, doar 10 provin din cuvinte latineşti cu ”a”.

”Restul de 140 – scrie Al. Graur – sînt sau provenite din latineşte, dar fără «a» la bază, sau formate în rumîneşte, sau, mai ales, împrumutate din slavă, maghiară, turcă.”

Vom reveni.

Sursa: dragusanul.ro, George PRUTEANU, Rumînia literară, nr. 42, 23 oct. 2002, Stelian Brezeanu, Romanitatea Orientalǎ în Evul Mediu, Editura All Educational, București, 1999, p. 229-246, Der Nibelunge not, XII, ed. K. Lachmann, Berlin, 1878, p. 174; Francis P. Magoun jr., Geographical and Ethnic Names in the Nibelungenlied, p. 129-130; Fritz Schuster, Herzog Ramunc aus dem Walachenland, in Sudost-Forschungen, XI, 1946-1952, p. 284-290),  vox.publika.md

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s