DE CE GEȚIA ȘI GEȚI, ȘI NU CLIȘEELE ”DACIA” SAU ”DACO-GEȚI”

Viziunea răspândită despre geți și ”daci” este că a fost un popor unitar care a ocupat, acum aproximativ 2.000 de ani, cea mai mare parte a teritoriului actual al României. Această idee apare ca fiind intrinsec acceptată încă din secolul XIX. În ce măsură este ea într’adevăr susținută de dovezile arheologice? Ce putem spune despre identitatea locuitorilor din bazinul carpatic prin prisma interpretărilor recente?

Problema statalităţii și etnicității la geţi a făcut să curgă foarte multă cerneală. Discuţiile pe marginea apariţiei, a formării unui stat getic au fost aprinse între specialişti. Unii dintre ei au fost aprigi susţinători şi apărători ai statalităţii. Alţii au fost mai sceptici. Au existat şi unii care n’au acceptat’o.

Deci, de la bun început, nu există, nici pe departe, o unanimitate în ceea ce priveşte ideea statului la geți. Însă, în ceea ce privește etnia geților este cât se poate de clară până la apariția din sânul lor a acelor triburi de ”daci” intra-carpatici, pomeniți îndeosebi în textele latinești.

Chiar printre autorii, de altfel specialişti remarcabili, care susţin existenţa statului există controverse legate de momentul începuturilor, a originii, întinderii statului etc.

Coerenţa lipseşte, controversele au fost prezente. Indiferent de taberele în care s’au situat, cei care s’au ocupat foarte serios de această problemă, uneori până la nivelul unor amănunte exasperante pentru un neiniţiat în epigrafie, ori în lectura textelor antice, toţi sunt de acord că izvoarele, documentele care să confirme, fie şi parţial, această teză sunt extrem de puţine.

De fapt avem de a face cu un singur document epigrafic, în limba greacă, păstrat parţial, şi cu câteva fragmente de texte ale unor autori antici, cei mai mulţi necontemporani cu presupusele evenimente. Cel mai aproape de timpul în care s’ar fi petrecut evenimentele legate de activitatea lui Burebista, văzut ca iniţiator al statalităţii getice, este, fără îndoială, Strabon (cca. 64 î.Hr – 25 d. Hr). Lui îi aparţine şi afirmaţia că ”dacii” şi geţii vorbeau aceeaşi limbă. Această afirmație vine în mileniul de după nașterea lui Hristos.

În același timp ne’a rămas scris și că ”dacii” erau tot geți, și asta înainte de Strabon. Pompeius Trogus, spune în sec I î.Hr:

”Şi dacii sunt din neamul geţilor. Ei, în timpul regelui Oroles, fiindcă nu s’au luptat bine împotriva bastarnilor, ca pedeapsă pentru laşitatea lor au fost siliţi, din ordinul regelui, ca atunci când se culcau să’şi pună capetele în locul picioarelor şi să facă nevestelor serviciile care obişnuiau înainte să li se facă lor înşişi. Şi nici nu s’a schimbat această rânduială până când nu şi’au spălat prin curaj ruşinea suferită în război.”

Opera lui Strabon, Geografia, are în cuprinsul cărţii a VII-a referiri la spaţiul getic şi la Boerebistas. Dar însuşi autorul a simţit multe din neajunsurile informării sale, cu toate că a dispus de o serie de date obţinute de la oameni în general bine informaţi, mai ales ofiţeri care au comandat armate în diferite părţi ale lumii antice, a unor călători poate şi a unor negustori. Simţind că nu toate informaţile pot fi credibile, Strabon şi’a luat unele rezerve. Să vedem însă pasajele privitoare la geţi atât de des invocate în favoarea ideii de stat.

Strabon, Geografia, VII, 3, 11:

”Lăsând la o parte trecutul îndepărtat al geţilor, întâmplările din vremea noastră sunt următoarele: Boerebistas, bărbat get, luând conducerea neamului său, a ridicat pe oamenii aceştia ticăloşiţi de nesfârşitele războaie şi i’a îndreptat prin abstinenţă şi sobrietate şi ascultare faţă de porunci, aşa în câţiva ani a întemeiat o mare împărăţie şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine; ba a ajuns să fie temut chiar şi de romani, pentru că trecea Istrul fără frică, prădând Tracia până în Macedonia şi Iliria, iar pe celţii care se amestecaseră cu ilirii i’a pustiit cu totul, iar pe boii de sub conducerea lui Critasiros, precum şi pe taurisci i’a nimicit cu desăvârşire. Pentru a’şi convinge poporul, el şi’a luat ajutor pe Deceneu, un bărbat vrăjitor, care umblase multă vreme prin Egipt, învăţând acolo semne de proprocire mulţumită cărora susţinea că tălmăceşte voinţa zeilor. După câtva timp fusese socotit chiar zeu, după cum am mai spus când a fost vorba despre Zamolxis. Ca dovadă de cât îl ascultau (geţii) este şi faptul că ei s’au lăsat convinşi să’şi stârpească viile şi să’şi ducă viaţa fără vin. Cât despre Boerebistas, acesta a sfârşit prin a fi răsturnat de nişte răsculaţi, înainte ca romanii să fi pornit o armată împotriva lui. Cei ce i’au urmat, au îmbucătăţit întinderea stăpânită de el, în mai multe părţi. Acum de curând, când Caesar Augustus şi’a trimis armata împotriva lor, această putere (întindere) era împărţită în cinci părţi, însă atunci era în patru, căci asemenea împărţiri sunt vremelnice, schimbându’se după o împrejurare sau alta.”

Tot Strabon mai scrie:

”…O parte din teritoriul amintit geții l’au prefăcut într’un pustiu, în urma războiului în care i’au biruit pe boi şi taurisci – semninţii celtice de sub stăpânirea lui Critasiros, (Geografia, VII, 5, 2).

”Strămutându’se în regiunea de lângă Istru ei, (boii) locuiau acum amestecaţi cu tauriscii, războindu’se cu geții, până când acetia din urmă le’au şters neamul de pe faţa pământului. Teritoriul lor, care făcea parte din Illiria, a rămas loc de păşunat pentru turmele neamurilor vecine.”

În textul strabonian mai sunt câteva pasaje în care se face referire la geţi, dar nu au legătură cu subiectul nostru.

Cel de’al doilea document care este folosit la maximum este decretul în cinstea lui Acornion din Dionysopolis (astăzi Balcic) Este un document epigrafic, păstrat fragmentar. Se păstrează doar 49 de rânduri din care ultimele 20 aproape intacte. Redam mai jos părțile lizibile și care ne interesează direct.

”Împreună cu tovarăşii săi de drum cu unul fiu al lui Theodorus şi cu Epi…….., pe cheltuiala lui personală, a plecat în solie călătorind departe şi ajungând la Argedava, la tatăl aceluia şi întâlnindu’l, totodată a obţinut de la el…. oraş…..şi’a dezlegat poporul…..”

”Şi în timpul din urmă regele Burebista ajungând cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia şi stăpânind tot teritoriul de dincoace de fluviu şi de dincolo şi a ajuns la acesta (la Boerebistas) în cea dintâi şi cea mai mare prietenie, a obţinut cele mai bune foloase pentru patria sa, vorbindu’i şi sfătuindu’l în ceea ce priveşte chestiunile cele mai importante……”

”Şi fiind trimis de regele Boerebistas ca ambasador la Cn (aeius) Pompeius, fiul lui Cnaeius, imperator al romanilor, şi întâlnindu’se cu acesta în părţile Macedoniei, lângă Heracleea Lyncestis, nu numai că şi’a îndeplinit cu bine însărcinările primite de la rege, câştigând pentru acesta bunăvoinţa romanilor, dar şi pentru patrie a purtat….”

În ceea ce priveşte izvoarele despre geți, mai putem aminti şi pe Iordanes (De Getarum sive Gotharum origine et rebus gestis) care scria despre geți ca fiind acei goți pomeniți în istoriografia europeană:

”Apoi, în vreme ce la goţi (geţi) domnea Burebista, a venit în Goția (Geția) Deceneu, pe timpul când Sylla a pus mâna pe putere la Roma. Primindu’l pe Deceneu, Burebista i’a dat o putere aproape regală. După sfatul acestuia goţii (geţii) au început să pustiască pământurile germanilor, pe care acum le stăpânesc francii.”

Acestea sunt sursele – izvoarele – pe care se bazează cei care susţin fondarea, existenţa şi persistenţa unui stat getic al cărui început îl văd pe vremea lui Burebista.

Fără a mai lungi povestea statalității Geției credem că despre Boerebistas şi performanţele sale politico-militare se pot spune următoarele:

Boerebistas a existat, a fost un foarte interesant personaj al antichităţii sec. I î.Hr, a fost un mare rege – cel dintâi – dar nu singurul dintre regii din Geția, Illyria, Moesia, Panonia, Macedonia și Tracia! Deci din Geția, nu din Dacia, cum eronat se afirmă fără dovezi despre existența acestui regat !!!

Dacia nu a existat ca regat, ci doar ca provincie romană.

A stăpânit tot teritoriul din sudul Dunării, dar şi teritorii de la nord de Dunăre din Ardeal și Moldova. Din aceste zone de nord îşi lansa atacurile asupra Traciei şi chiar a Macedoniei. Este adevărat că nu ştim cât de mult a stăpânit la nord de Dunăre, dar este incert că avea sub ascultare zonele din nordul Carpaților sau dincolo de Nistru.

De ce au dat romanii denumirea de Dacia, provinciei ocupate la nord de Dunăre este iar un subiect pe care putem specula. În primul rând că romanii s’au luptat îndeosebi cu Daci Balo, și nu cu toți geții.

Dacă teritoriul controlat de regele Daci Balo a fost cucerit, este cât se poate de logic ca romanii să creeze doar acolo o provincie, și nu peste teritoriile celorlalte triburi getice neimplicate în război. De aceea, Dacia, cel mai probabil preia numele lui Daci Balo, așa cum este întâlnit pe Tăblițele de la Sinaia. Sigur, romanii nu au spus coloniei Dacibalia, ci ”Dacia” mai simplu și ”daci”, geților cuceriți.

În poza de mai sus, am localizat cu roșu siclam, teritoriul controlat de Confreria războinicilor lui Daci Balo, teritoriu care va deveni mai târziu colonia Dacia Romană.

Faptul că Buerebistas este recunoscut drept mare rege printre regii Traciei îl plasează ca personalitate politico-militară puternică între Dunăre şi M-ţii Haemus (Balcani). Din cetățile sale din zona Dunării ataca Buerebistas provinciile romane Tracia şi Macedonia, și cel mai probabil nu de undeva din zona transilvană, ceea ce ar fi fost o îngreunare nu doar militară, dar şi logistică.

Boerebistas era un mare rege între regii Geției rămaşi în afara orbitei şi ocupaţiei romane din Tracia. Din aceste zone şi’a lansat atacurile şi asupra celţilor. Este vorba despre celţii amestecaţi sau nu cu ilirii (zona de nord, nord-est a Serbiei de astăzi, sau / şi sudul Ungariei de astăzi Pannonia). Acolo se plasau la vremea sa tauriscii şi boii, nu în zona transilvană unde geto-celţii au conviețuit nestingheriţi în prezenţa geților carpatici.

Informaţia potrivit căreia Boerebistas s’a amestecat în problemele politice ale statului roman este sigură. Ambasada sa la Cneius Pompeius, de asemenea. Probabil că de aici a pornit şi ideea potrivit căreia Caesar ar fi dorit să intreprindă o expediţie getică, cu intenţia de a’l pedepsi pe cel care s’a aliat cu inamicul său, Cnaeius Pompeius.

Niciun singur autor care pledează pentru existenţa statalităţii la geți nu a putut să demonstreze de unde a pornit puterea lui Boerebistas, cum i’a adus ”sub ascultare” pe ceilalţi geţi, ca să nu mai pomenim de comunităţile de geto-celţi din zona intracarpatică, pe bastarnii din Moldova, ori pe sarmaţii (sarmo-geții roxolani) din zona de nord a Dobrogei şi sudul Basarabiei. După cum nu s’a putut susţine nici măcar ideea unui centru de putere în Munţii Orăştiei. Se ştie, şi încă de multă vreme, că cetăţile şi centrul de la Sarmizegetusa sunt posterioare activităţii lui Buerebistas cu cel puţin 80 de ani.

Ce rămâne?

În mod cert că Burebista a fost un personaj, o personalitate importantă a vremii sale, un ”rege” care a avut un anume rol în evenimentele din zona Balcanilor pe timpul războaielor civile de la Roma (din anii 80 î.Hr şi până prin 44 î.Hr), iar acesta și’a exercitat influența asupra a mari întinderi în jurul Carpaților, dar mai cu seamă la sudul Dunării până la granițele cu imperiul roman care se extindea permanent.

A încercat să’şi impună voinţa pe un teritoriu pe care, probabil, intraseră triburi celtice şi îi creau anumite probleme. Nici vorbă însă de crearea unui stat, cu atât mai puţin unul centralizat ! Activitatea sa l’a adus în centrul atenţiei politicii romane, Cnaeius Pompeius dorindu’l ca aliat în războiul contra lui C.I. Caesar.

Problemele identificării populațiilor antice, folosind sursele scrise. De ce spunem geto-daci? Nu pare ciudat?

Utilizarea unui nume compus pentru a denomina o populație, antică sau modernă, este, în general, un fenomen relativ rar, dar nu nemaiîntâlnit. Spre exemplu, în secolul V d.Hr., în Marea Britanie, întâlnim noii veniți anglo-saxoni.

Dar cum am ajuns în România să folosim termenul de geto-daci?

Numele folosite astăzi pentru a face referire la diferite populații care au ocupat Europa în epoca fierului provin din texte latine sau grecești. Populațiile din Europa temperată și de nord nu foloseau scrisul, sau folosirea lui era extrem de restrânsă. De aceea, informațiile pe care le avem cu privire la numele acestor populații sunt externe și provin, în marea lor majoritate, din zona mediteraneeană.

O asemenea situație creează probleme cercetătorilor fiindcă, în fapt, nu cunoaștem ce termeni foloseau pentru a se identifica ei înșiși oamenii din diferitele zone ale Europei temperate și de nord. La aceasta se adaugă și dificultatea localizării unor populații, având în vedere natura limitată a cunoștințelor geografice din perioada respectivă, precum și reperele vagi care sunt folosite în această privință.

Astfel, atunci când folosim surse antice pentru a numi populațiile dintr’o mare parte a Europei este ca și cum ne’am baza pe cunoștințele unui învățător primar din America de Nord pentru a numi și localiza numeroasele grupuri etnice din Africa, fără atlas sau Wikipedia! Acest lucru nu înseamnă că trebuie să ignorăm scrierile autorilor antici, însă trebuie să folosim informațiile pe care ni le transmit cu mare circumspecție.

De la geți la geto-daci

Pentru perioada antică nu avem nicio sursă care să folosească termenul geto-daci. Așadar, nu avem de ce să ne referim la geți prin sintagma geto-daci.

Avem, în schimb, destui autori care utilizează geți sau daci pentru a face referire la populații din zona bazinului carpatic. În general, numele geți apare cu predilecție în sursele grecești, în timp ce termenul daci se găsește mai adesea în cele latine. Cea mai veche mențiune a termenului get o găsim în secolul V î.Hr. la Sofocle, în tragedia Triptolem; unul dintre personajele sale, Charnabon, este menționat ca domnind peste geți. De cealaltă parte, termenul ”daci” este folosit mai târziu, prima oară fiind abia în secolul I î.Hr., în lucrarea lui Caesar, De Bello Gallico.

Cum am ajuns la geto-daci, atunci?

Termenul geto-daci este o construcție modernă a istoricilor. Deci, este complet artificială. Ea se bazează în principal pe citatul redat mai sus din Geografia lui Strabon (VII.3.13), unde autorul menționează că geții și ”dacii” vorbesc aceeași limbă. Având în vedere că adesea apartenența la un popor este legată de folosirea aceleiași limbi, s’ar putea trage concluzia că geții și ”dacii” sunt unii și aceeași, de unde etnonimul geto-daci.

Însă lucrurile nu sunt atât de clare. Aceeași limbă nu însemnă neapărat același grup etnic, cel puțin nu la Zoe Petre într’o analiză a surselor literare (Practica Nemuririi, 2002) unde argumentează în mod convingător că există o ambiguitate în textele antice cu privire la geți și ”daci”. În timp ce unele scrieri sugerează o identificare a geților cu dacii, altele par să indice populații distincte. În plus, limba și identitatea etnică nu sunt întotdeauna în corelație directă. Avem cazuri, inclusiv în zilele noastre, unde aceeași limbă este folosită de grupuri etnice distincte, spre exemplu valonii și francezii, ambele grupuri vorbind franceza.

De asemenea, sunt situații când în cadrul aceluiași grup etnic sunt utilizate limbi diferite, precum rusa sau ucraineana în cazul cazacilor. În plus, două sau mai multe grupuri etnice pot să dezvolte, în timp, o identitate comună sau un popor se poate diviza la un moment dat în mai multe etnii. Nu putem ști în ce măsură astfel de situații se întâlneau și în perioada antică.

Totuși, studii etnografice asupra diferitelor populații care par să’și fi păstrat, în mare, organizarea tradițională, situate, cu precădere, în Africa, Asia de Sud-Est sau Polinezia, susțin adesea un scenariu similar.

În aceste condiții, ce alte indicii avem că, la sfârșitul epocii fierului, aproximativ două mii de ani în trecut, spațiul carpatic a fost locuit de un singur popor? Folosirea acelorași vase într’un areal nu garantează că vorbim de același popor.

Argumentul arheologic cel mai des întâlnit este că avem o unitate în ceea ce privește cultura materială, însemnând că oamenii foloseau aceleași tipuri de obiecte: aceleași tipuri de oale, străchini sau alte vase ceramice, aceleaşi tipuri de bijuterii, de armament etc. În fapt, avem ceva varietate în ceea ce privește obiectele întâlnite.

Chiar dacă ignorăm varietatea formelor și acceptăm ideea unei unități în ceea ce privește cultura materială, acest lucru nu poate fi folosit pentru a argumenta existența unui popor unitar. Ceea ce contează în această privința sunt elementele de natură culturală, obiceiurile, tradițiile.

Pentru a face o analogie cu ziua de astăzi, catalanii, bretonii și ardelenii folosesc, în marea lor majoritate, obiecte identice sau foarte similare. Se îmbracă în mare la fel, folosesc farfurii, căni și tigăi similare, majoritatea făcute în China. În schimb au obiceiuri diferite și cu siguranță se consideră ca fiind etnic diferiți.

Drept urmare, este cazul să nu mai presupunem o unitate a populației la sfârșitul epocii fierului și, în schimb, să ne punem cu seriozitate o întrebare în acest sens. Era bazinul carpatic locuit acum aproximativ două mii de ani de oameni ce se considerau ca făcând parte din același grup etnic?

Viața de zi cu zi și identitatea etnică la sfârșitul epocii fierului

Mai întâi, cu siguranță că majoritatea oamenilor din perioada respectivă să nu fi fost preocupați de natura identității lor etnice, aspect care persistă și pe perioada medievală până târziu în epoca modernă. Trebuie să ne imaginăm că viața multora era grea, oamenii erau concentrați aproape exclusiv asupra nevoilor zilnice. Activitatea lor se desfășura pe un areal restrâns deoarece călătoria era periculoasă și anevoioasă cu mijloacele de transport ale timpului și în lipsa infrastructurii.

Cei mai mulți oameni trăiau în comunități mici, rurale și aveau foarte puțin contact în afara acestora. Apartenența la astfel de grupuri mici era probabil cel mai important element identitar. Acest fenomen îl întâlnim și în Europa până târziu în Evul Mediu sau chiar în epoca modernă, până când centralizarea statală și dezvoltarea infrastructurii au condus la un contact mult mai strâns între locuitorii aceluiași stat.

De aceea, oamenii din bazinul carpatic probabil se identificau arareori în epoca fierului folosind etnonime precum daci, geți sau orice alt astfel de termen. Pare mai verosimil că o persoană din perioada respectivă ar fi spus, în viața de zi cu zi, că este X a(l) lui Z din satul de la poalele dealului.

Cu toate acestea, în Tăblițele de la Sinaia ne rămân câteva indicii prețioase legate de etnicitatea geților, denumirea Regatului Getyo (Geția), dar și a Capitalei Sarmi Getuzo.

Mai multe aici: TĂBLIȚELE DE LA SINAIA VORBESC PESTE MILENII CINE NE SUNT STRĂMOȘII

Și totuși existau unele contacte în afara acestor grupuri locale. Asemenea contacte se puteau petrece în cadrul diferitelor evenimente de natură economică, să zicem un târg, sau cu ocazia unor festivități religioase sau de altă natură, cum pare să fi fost cazul la Măgura Moigradului. Însă și astfel de reuniuni erau probabil limitate numai la comunitățile dintr’un areal geografic destul de restrâns, ținând cont că timpul necesar pentru a străbate distanțe mai mari de câțiva kilometri trebuie măsurat în zile. Astfel de întâlniri, în funcție de regularitatea lor, aduceau mici comunități cu obiceiuri similare în contact și contribuiau la dezvoltarea unei identități de grup mai extinsă.

La acestea se adaugă rapoartele cu indivizi proveniți din comunități mai îndepărtate. Ținând cont de numeroasele texte antice ce menționează lideri politici din bazinul carpatic, cât și de existența unor centre de putere destul de mari, în special în Munții Orăștiei, dar și pe valea Siretului sau a Argeșului, prezența unor formațiuni politice destul de mari pentru perioada secolelor I î.Hr. – I d.Hr. nu poate fi pusă la îndoială.

Totuși, în niciun caz nu putem să comparam organizarea acestora cu cea a unui stat centralizat. Contactul diferitelor comunități locale cu membri ai administrației acestor formațiuni politice era probabil extrem de limitat. Se poate, însă, ca existența unor astfel de state incipiente să fi contribuit, în timp, la coagularea unui simț de apartenență la un grup de mai mare anvergură.

Nu trebuie să uităm de activitatea negustorilor. Mulți dintre aceștia călătoreau distanțe considerabile și astfel puteau proveni din comunități foarte îndepărtate. Astfel de indivizi s’ar fi oprit, în principal, în așezările de dimensiuni mai mari, însă se poate ca, în cadrul diferitelor târguri, oamenii adunați din diferite mici comunități să fi venit sporadic în contact cu astfel de comercianți. În aceste cazuri, cu siguranță ar fi observat diferențe culturale importante, ceea ce se poate să’i fi făcut conștienți de apartenența la un grup cultural din care negustorul nu făcea parte.

Pentru sfârșitul epocii fierului, avem identificate și o serie de așezări unde erau concentrați un număr destul de mare de oameni. La nivelul actual de cunoștințe, putem spune cu certitudine că, la o serie de situri din Munții Orăștiei, de pe valea Mureșului, a Siretului și nu numai, numărul locuitorilor se putea ridica la câteva sute, iar, în unele cazuri (în principal, Sarmizegetusa Regia), chiar la câteva mii.

În aceste locuri putem vorbi de existența unor identități comunitare la o scară mai mare. În plus, astfel de așezări jucau un important rol comercial, administrativ și militar, astfel încât contactele locuitorilor acestor situri se puteau întinde pe distanţe mult mai mari.

În astfel de mari așezări este probabil ca deosebirile de natură socială să fi jucat un rol semnificativ. Avem destule dovezi arheologice, precum și texte antice, care sugerează existența unor diferențieri sociale importante în secolele I î.Hr. – I d.Hr. în bazinul carpatic. Este foarte posibil să avem un sistem cel puțin bipartit, cu o elită aristocratică și oameni obișnuiți. În astfel de sisteme, membri ai elitelor se pot simți, din punct de vedere identitar, mai apropiați de elitele dintr’un loc îndepărtat decât de oamenii obișnuiți situați în imediata apropiere.

Spre exemplu, în timpul Războiului de o sută de ani, nobilii din Franța și Anglia erau mai asemănători între ei decât erau un nobil de țăranii care munceau pe domeniul său. Bineînțeles, asta nu înseamnă că avem neapărat aceeași situație în epoca fierului.

Revenim acum la întrebarea cu privire la identitatea etnică a locuitorilor la sfârșitul epocii fierului. Putem vorbi de un grup etnic unitar în bazinul carpatic pe baza dovezilor arheologice?

Am încercat să răspundem la această întrebare în ultimii ani pornind de la dovezile funerare, având în vedere că modul în care o populație își tratează morții este o caracteristică profund înrădăcinată în valorile culturale ale unui grup.

Analiza mormintelor relevă tradiții funerare diferite

Când strângem la un loc dovezile funerare din secolele II î.Hr. – I d.Hr. din bazinul carpatic, obținem aproximativ 360 de indivizi. Este un număr surprinzător de mic pentru o perioadă de trei sute de ani, ținând cont că discutăm despre un areal deloc restrâns și că știm, cu siguranță, că mulți oameni au trăit (și murit!) în acest teritoriu. Numărul mic de morminte se datorează practicării unor obiceiuri funerare care nu lasă nicio dovadă arheologică, în paralel cu inhumația și incinerația.

Această situație o întâlnim nu doar în bazinul carpatic, ci, cu unele excepții, în marea majoritate a Europei temperate după anul 200 î.Hr., precum și în alte perioade din preistorie. Acest lucru nu înseamnă că toți acești oameni își înmormântau morții într’un mod similar, ci pur și simplu că nu avem informații.

Dar ce ne spun cele 360 de morminte?

Comparând modul în care corpul a fost tratat, locul acestor descoperiri funerare și obiectele depuse alături de corp observăm că mormintele pot fi împărțite, în mare, în două grupări clar diferențiate. Una dintre ele este situată, cu predilecție, în vestul, sau sud-vestul bazinului carpatic, urmând, în mare, linia Oltului, iar cealaltă se află la est de același râu. În unele areale, în special pe valea Mureșului, în sud-vestul Transilvaniei, morminte din cele două grupări pot fi întâlnite în relativă apropiere unul de altul, dar acest lucru pare mai degrabă a fi o excepție.

Diferențele dintre cele două grupări sunt majore, atât din punct de vedere al ritului funerar, cât și în ceea ce privește obiectele depuse alături de corp. Spre exemplu, în gruparea vestică, incinerația este ritul dominant, în timp ce, în cea estică, inhumația este folosită, cu puține excepții, în mod exclusiv.

De asemenea, în gruparea vestică, armele ocupă un rol central în inventarul funerar, dar în cea estică ele sunt practic absente. Nu în ultimul rând, elementele de port și bijuteriile depuse în mormintele aparținând celor două grupări sunt aproape în totalitate diferite.

În lumina acestei analize, se pare că ne aflăm în fața a două tradiții culturale distincte în ceea ce privește modul în care anumiți indivizi erau înmormântați. Comunitățile care practicau aceste tradiții par a se fi amestecat rar, preferând să ocupe areale diferite, ceea ce sugerează dacă nu o dorință reală de diferențiere, cel puțin tradiții diferite. Este interesant că în sud-vestul Transilvaniei interacțiunea pare să fi fost mai puternică, mai ales că în apropiere de această zonă întâlnim marile așezări din Munții Orăștiei, care stau la baza regatelor din secolele I î.Hr. – I d.Hr., ce includ regiuni ocupate de ambele grupări.

De la unitate la inegalitate. O interpretare surprinzătoare

Când interpretăm aceste rezultate în lumina cunoștințelor precedente despre bazinul carpatic la sfârșitul epocii fierului obținem o imagine cel puțin interesantă. Este posibil că, acum două mii de ani, pe teritoriul României nu aveam un grup etnic unitar, ci mai degrabă două populații aflate într’un raport de complementaritate. Dar aceasta nu era o relație pe picior de egalitate, ci una profund dominată de una dintre părți, de războinicii din vest.

Cum ajungem la o astfel de concluzie?

Analiza mormintelor datate la sfârșitul epocii fierului indică existența a două grupuri culturale, însă pare probabil ca, începând cu prima jumătate a secolului I î.Hr., si poate chiar începând cu sfârșitul secolului II î.Hr., contactele dintre membrii celor două grupuri să fi căpătat o nouă dimensiune. Mormintele întâlnite în grupa vestică includ în general multe arme. Cercetări anterioare au indicat existența unor grupuri de războinici foarte activi în zona Porților de Fier, nord-vestul Bulgariei și sud-vestul Olteniei, care adesea făceau incursiuni de jaf în zona sudică a Balcanilor, pe parcursul secolului II î.Hr.

În aceeași perioadă, conform unor cercetători, o parte dintre acești războinici par să fi trecut munții în sud-vestul Transilvaniei, preluând controlul asupra regiunii și punând bazele unui important centru de putere. Se poate ca din acest grup de războinici, originar din grupul cultural vestic, să fi făcut parte liderii politici ulteriori ai regiunii, precum Burebista, cunoscuți prin sursele scrise. Pe parcursul secolului I î.Hr., teritoriul controlat de acest centru se extinde, acaparând o mare parte a arealului în care viețuiau comunități aparținând grupului cultural estic. Astfel, folosind probabil cu precădere forța armată, liderii militari proveniți din grupul cultural de la vest de Olt se instalează drept conducători, drept elite, în mare parte a teritoriului actual al României.

Sunt și alte câteva elemente care susțin un astfel de scenariu. Poate cel mai elocvent este reforma religioasă, făcută de Deceneu și Burebista, cândva în prima jumătate a secolului I î.Hr. Această reformă este paralelă cu extinderea masivă a teritoriului controlat de războinicii din grupul cultural vestic. Reforma vine cu noi tipuri de temple, care adesea par să fie în strânsă legătură cu elemente de tip militar.

Conform lui Strabon (Geografia, VII.3.11), un alt factor important al noii credințe pare să fi fost supunerea față de conducători. De asemenea, dacă ne putem baza pe informațiile primite de la Iordanes (Getica, XI.71-72), Deceneu ar fi împărțit societatea în două. Pe de o parte, grosul populației, iar pe de cealaltă parte, nobili, conducătorii și preoții. Religia a fost una dintre uneltele folosite de noile căpetenii pentru a menține controlul asupra populației, care probabil împărtășea credințe diferite, de unde nevoia unei reforme.

Noua religie legitima controlul unei elite războinice, în mare parte străină, asupra vastului areal stăpânit de ei. În acest fel înțelegem de ce, după cucerirea romană, templele similare celor de la Sarmizegetusa Regia dispar cu rapiditate nu numai din regiunile controlate de administrația și armata romană, ci și din zonele situate mult în afara stăpânirii romane. Odată ce centrul de putere din Munții Orăștiei dispare, nu mai exista fundamentul militar și ideologic necesar pentru a susține existența templelor și a practicilor religioase afiliate lor.

Diviziunea spațiului carpatic, într’o arie estică și una vestică, este consemnată și în sursele scrise, din nou la Strabon (Geografia, VII.3.12). Acesta menționează că din timpuri vechi teritoriul a fost împărțit într’o regiune vestică, locuită de daci, și una estică, locuită de geți. Nu putem trage de aici imediat concluzia că cele două grupuri culturale identificate prin analiza practicilor funerare corespund într’adevăr dacilor, în vest, și geților, în est. Însă cele doua elemente par să coroboreze destul de bine.

Cucerirea romană ascunde și ultimele urme ale diferențelor dintre daci și geți

În cele din urmă, această coabitare neegalitară dintre presupușii daci și geți ia sfârșit, sau este profund dereglată, de cucerirea romană în anul 106 d.Hr. Regatul învins de Traian era un regat dacic prin faptul că era condus de o elită ce ori se identifica, ori era identificată de cuceritori prin acest nume, DACI BALO.

Având în vedere că nobilimea este pătura socială cu care administrația romană ar fi venit în contact prin excelență, nu este surprinzător că acest termen a fost extins asupra locuitorilor întregului teritoriu și că a fost folosit pentru a denomina noua provincie.

În concluzie, pare puțin posibil ca spațiul carpatic să fi fost locuit de un grup etnic unitar la sfârșitul epocii fierului. Marea majoritatea a oamenilor se identificau aproape exclusiv la un nivel local, prin familie și comunitatea rurală din care făceau parte. Numele de natură etnică nu le’ar fi spus prea mult. La nivel macro, două grupuri culturale mari par să se fi conturat, separând bazinul carpatic într’o zonă vestică și una estică, care, după spusele lui Strabon, ar corespunde dacilor, la vest, și geților, la est. Dar, acestea două nu sunt în final decât două etnonime seci, care nu definesc cu prisosință două popoare diferite structural.

Pe parcursul secolelor I î.Hr. – I d.Hr., o mare parte a acestui spațiu este adusă sub stăpânirea unui centru de putere controlat probabil de o elită războinică getică din zonele vestice considerate ca fiind ”dacice”, ce reușește să se impună asupra comunităților getice din est. În aceste condiții, singurul mod în care putem folosi cuvântul geto-daci este pentru a descrie o coabitare neegalitară între două populații cu tradiții culturale, cel puțin în parte, diferite la sfârșitul epocii fierului.

Dar, oricât am încerca să diferențiem mai cu seamă forțat, cultural, funerar, lingvistic populațiile getice din Carpați, originea comună a acestora nu comportă dubii. Indiferent cum erau numiți geții de pe ambii versanții ai Carpaților aceștia au aceiași obârșie genetică, drept dovadă că aceștia erau frați nu doar între ei, ci și cu celții migrați mai în vest, trăitori îndeosebi în Alpi, cei cu care în mii de ani ajunseseră să se deosebească și mai mult.

Istoria însăși ne dă fără echivoc, întâietatea geților. Dacă au existat daci cu adevărat în istorie separat de geți, aceștia oricum erau doar o mlădiță a geților.

Mai curând au apărut românii din geți, decât au existat ”daci” separat de geți !

Tăblițele de la Sinaia pomenesc de davo-geto, deci Geții Davelor. Aici, vorbim de rigurozitate în a identifica endonimul străvechi al neamului. Dacă dacii erau locuitorii davelor, atunci ”cetățenii” cetăților nu definesc etnonimul neamului străbun.

E ca și cum ai spune azi că săteni sau orășeni sunt etnii.

Referințe bibliografice:

Strabon, Geografia. Vol. 1. Tradusă de H. C. Hamilton și W. Falconer. Ediția electronică Project Guttenberg, 2014. Accesibilă la:

http://www.gutenberg.org/files/44884/44884-h/44884-h.htm.

Iordanes, Getica. The Origin and deeds of the Goths. Tradusă de C. C. Mierow. Princeton: Princeton University Press, 1908. Accesibilă la: http://people.ucalgary.ca/~vandersp/Courses/texts/jordgeti.html

Cătălin Nicolae Popa, Cercetător Postdoctoral, Excellence Cluster Topoi, Freie Universität Berlin, Germania

Citește și: GETYO, PATRIA DIVINĂ

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   ‪Dacii‬   Dacia‬ ‪ ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

 

Publicitate