LIMBA RUMÎNĂ, CEL MAI MARE TEZAUR PRIMIT DE LA STRĂMOȘI

Începînd cu ziua de azi 21.02. 2019 acest site va promova pe cît posibil scrierea veche rumînească (de aceea vom reveni și vom corecta acolo unde se va semnala greșeala de către cititori), eliminînd astfel artificialitatea introdusă de deciziile discreționare ale academiei rumîne luate de’a lungul timpului:

1. ”Δ din ”i” și nu ”î” din ”a”.
2. ”Sînt” și nu ”sunt”.
3. De asemenea, ”rumîn” și nu ”romîn” sau ”român”
4. De cînd există acest site – Vatra Stră-Rumînă – am folosit apostroful în locul cratimei, pentru situațiile în care cratima înlocuia litere și ajuta la fluența în vorbire. Vom continua pe aceeași linie, cu apostrof care asigură și o anumită discreție, și evită multă geometrie în scriere.

De ce rumîn cu ”u” și ”î” și nu variantele ulterioare?

O vom argumenta în cele ce urmează, fără a face aprecieri asupra părerilor celor din care vom cita vi-s-vis de ”latinitatea” îndoielnică a limbii rumîne, de acest aspect ne’am ocupat și ne vom mai ocupa în alte articole.

Ce spun dicționarele așa cum sunt ele întocmite:

”rumân m. 1. forma arhaică și populară pentru ”român”; 2. supus la clacă, șerb: moșnenii sau micii proprietari liberi, apăsați de biruri și sarcini, începură a se vinde (dela sec. XVI) la Domni, mânăstiri sau boieri și deveniau astfel rumâni; ei nu se mai puteau muta depe moșia unde se aflau și deveniau clăcași de baștină ai proprietarului («fiece rumân să rămâie veșnic în această stare», decretează Legătura lui Mihai-Viteazul). [În vechea limbă românească rumân e sinonim cu țăran (acest din urmă fiind necunoscut vechilor documente), de unde noțiunea de clăcaș, șerbia apăsând asupra sătenilor]. V. clacă.”

sau,

”ROMÎ́N 1, -Ă, romîni, -e, adj. Propriu romînilor, al romînilor, de romîn; romînesc. Limba romînă este continuarea limbii latine vorbite acum peste un mileniu și jumătate în părțile de răsărit ale imperiului roman. IORDAN, L. R. 199. A trecut armata romînă în cîmpiile Bulgariei în ziua de 20 august 1877. VLAHUȚĂ, R. P. 15. Atît de pariziană în spiritul său, atît de romînă în inima sa. ALECSANDRI, O. P. 128. (Substantivat, f.) Limba vorbită de romîni ca limbă maternă. Profesor de romînă.”, sursa DLRLC (1955-1957).

Așadar, din aceste considerente, vom încerca pe cât se poate să revenim la formele tradiționale pe care le foloseau și strămoșii noștri, deci vom scrie cu î din i, rumîn și nu român. Limba este tezaurul unui popor, este una din valorile principale ale unui neam alături de credinţa şi pămîntul acestuia.

Limba este purtătoare şi păstrătoarea de valori a poporului. Limba este aceea care suferă direct dacă purtătorii acesteia uită de tradiţii de credinţă, de neam şi de valorile lor, sau introduc în lexic cuvinte nerumînești străine de lexicul strămoșilor.

Atunci cînd în conştiinţa oamenilor sînt impuse alte valori decît cele de secole atunci şi în limbă sînt introduse cuvinte parazit de tip slang sau jargon.

Însă şi mai periculos este atunci cînd cei care trebuie să apere limba şi neamul îşi pierd capacitatea de a gîndi şi de a o apăra şi de adeosebi binele de rău, atunci pericolul este iminent deoarece de cele mai multe ori se iau decizii proaste şi legi greşite.

O diversiune contra limbii a fost impunerea lui Î din A un fel de â în toate cuvintele.

Un pic de istorie despre acest lucru:

Litera Î era privită ca o literă străină neamului cică provenită din scrierile bisericeşti, iar cercurile masonice reformatoare doreau cu tot dinadinsul schimbarea de mentalitate şi au insistat ca să fie schimbată pe un fel de â din a care ar fi mai european şi mai latin, ceea ce este o greşeală.

Ca să împace spiritele Titu Maiorescu a propus ca î din a să fie folosit în cuvintele Rumînia şi derivatele acestuia + unele nume proprii, similar ca în France şi derivatele acestuia (C cu codiţă).

Cînd academia a luat decizia de a trece în toate cuvintele la î din a aceasta a fost o mare diversiune nejustificată logic şi lingvistic.
Marele savant Mioara Avram a spus într’un articol în Rumînia Liberă despre Diversiunea î din a contra limbii Rumîne.

George Pruteanu de asemenea a scris despre această diversiune contra limbii. Cuvîntul sînt de la fiinţare, simţire de asemenea a fost transformat într’un mutant cu ”sunt”.
Redăm mai jos un text al lui George Pruteanu despre această diversiune lingvistică.

Scriem cu î din i, rumîn și nu român:

”Pentru că iniţiativa Academiei, din 17 februarie 1993, prin care s’a reintrodus în ortografia rumînească litera â (în afara cuvîntului ”rumîn“ şi a derivatelor sale, unde figura din 1965), a fost o eroare ştiinţifică, generată de un anume sentimentalism anti-comunist (bazat şi pe legenda că î-ul din i ne’ar fi fost impus de oamenii lui Stalin, deşi î-ul din i a fost practicat, de mari nume ale literelor rumîneşti, la Viaţa Rumînească, încă din anii ’20 ai secolului trecut, cu mult înaintea apariţiei comunismului la noi). Cei doi lingvişti membri ai Academiei au votat unul ”împotrivă”, celălalt ”abţinere”.

Toate institutele de lingvistică din ţară au dezaprobat decizia.

Pentru că, prin readoptarea lui â din a, ortografia rumînească se complică în mod artificial, introducîndu’se un criteriu mecanic, arbitrar şi străin spiritului limbii rumîne: acela dacă un sunet se află în interiorul cuvîntului sau la una din extremităţile sale.

Ar trebui, e.g.°, să scriem a târî (cu două litere diferite pentru exact acelaşi sunet), dar eu târâi (schimbînd din nou litera, pentru că e în altă poziţie)… A scrie un sunet într’un fel dacă e’n corpul cuvîntului şi’n alt fel dacă e la unul din capete e o procedură care sfidează claritatea latină a limbii române şi principiul dominant fonetic al ortografiei româneşti, conform căruia un sunet sau un grup de sunete se transcrie (aproape) întotdeauna cu aceeaşi literă, respectiv cu acelaşi grup de litere.

Au spus’o mari cărturari, atît rumîni (Rădulescu-Motru, A. Scriban, Philippide, Densusianu, G. Ivănescu, G. Ibrăileanu, E. Coşeriu, Mioara Avram) cît şi străini (A. Meillet, R. Lepsius, Alf Lombard).

Pentru că î-ul provine dintr’un a în doar cca 31%1 din cuvinte; în marea majoritate a cazurilor (69%), î-ul provine din cuvinte (fie latineşti, fie de altă origine) CARE NU CONŢINEAU SUNETUL / LITERA A în locul respectiv, ci unul / una din sunetele/literele E, I, O sau U, aşa că transcrierea sa azi prin â este absurdă.

Dacă am fi paroxistic de pedanţi, ar trebui să’l transcriem cu (“e” cu accent circonflex), (“o” cu accent circonflex) sau (“u” cu accent circonflex). Iată doar cîteva exemple:
î din e: monumentum>mormînt (=mormênt!), tenerus>tînăr (=tînăr!), ventus>vînt (-vînt!) freiner (fr.)> a frîna (=a frna!) netengu(sl.)>nătîng (=nătîng!) frengi (tc.)>frînghie (=frînghie!);

î din i: luminaria>lumînare, ridere>a rîde, ripa>rîpă, sinus>sîn, stringere>a strînge, rivus>rîu drîmbă (sl.) geamlîc (tc.);

î din o: fontana>fîntînă (=fîntână!), longum>lîngă (=lîngă!) monastiri (sl.)>mînăstire (mînăstire!) limoni (gr.)>lămîie (=lămîie!) gond (magh.)>gînd (=gînd!);

î din u: aduncum>adînc (=adnc!), perturnicula>potîrniche (=potrniche!), hirundinella>rîndunică (=rndunică!) gîndac (=gndac!), mîrşav (=mrşav!), zvîrli (zvrli!), smîrc (=smrc!) (sl.) tărîm (tc.) (=tărm!).

Pentru că, în cazul cuvintelor în care sunetul î provine dintr’un a, numai aproximativ o jumătate (15% din total) sunt de origine latină, aşa încît â-ul din cca 85% dintre situaţii nu are cum să constituie mult invocata ”probă de latinitate a limbii noastre“, de care, oricum, în anul 2002 nu cred că mai e nevoie decît pentru inamicii oligofreni.

Pentru că o altă dovadă strălucitoare a legăturii intrinsece, a ”înrudirii” interne dintre i şi î (şi nicicum între a şi î) o constituie alternanţele fonetice:

în pronunţie dialectală (ardelenească, moldovenească), foarte adesea sunetul i se transformă în î, niciodată însă sunetul a: ţigan>ţîgan, sifon>sîfon, silă>sîlă, stingă>stîngă (la Eminescu rimează cu plîngă), stins>stîns, şi>şî, şină>şînă, ţine>ţîne, ţiui>ţîui, ziua>zîua etc.; multe substantive prezintă transformarea lui î în i prin trecerea de la singular la plural sau de la masculin la feminin: cuvînt-cuvinte, jurămînt-jurăminte, mormînt-morminte, sfînt-sfinte-sfinţi; tînăr-tineri etc.; în cursul conjugării unor verbe, i devine î: a vinde-eu vînd-tu vinzi-ei vînd etc.

În acelaşi sens, o dovadă o constituie faptul că la mari maeştri ai limbii române, ca Eminescu, vocabule terminate în -înd, -îndă sau -întă rimează cu altele terminate în -ind, -indă sau -intă, întrucît î-ul e perceput ca o ipostază a lui i [e.g.: Călin (File din poveste) – grindă / tremurîndă; oglindă / surîzîndă sau în Întunericul şi poetul – ţintă / frămîntă].

Aşa era şi la Alecsandri:

Cu timpul tot ce’i putred se scutură pe rînd /
Şi fructele frumoase rămîn pe crengi lucind – Ovidiu).
Nu vom găsi nicăieri o rimă –and / ând.

Harta de mai sus are titlul original: Carta Rumâniei în relief. Litografie: imprimeria „G. Wonneberg” din Bucureşti. Anul apartiţiei: 1855 sau la scurt timp după această dată. Lucrarea a fost retipărită în Bucureşti în anul 1923. Și atunci se folosea î din a.

Cum s’a ajuns de la valah (pelasg) la rumîn (iobag), sau de la rumunense (lat.) la valah?

Numele de ”Rumînia” provine de la ”rumîn”, cuvânt derivat din latinescul rumunense.

Cel mai vechi indiciu cunoscut asupra unei denumiri geografice cu mențiunea ”rumunesc” este conținută de unele versiuni ale operei Getica de Iordanes:

”… Sclavini a civitate nova et Sclavino Rumunense et lacu qui appellantur Mursianus…”

Denumirea ”Rumunense” constituie o transliterație latinizantă a unei pronunții slave pentru ”rumînesc”. Deși mențiunea Sclavino Rumunense s’a dovedit a fi apocrifă, ea fiind o interpolare ulterioară în textul lui Iordanes, relevanța ei istorică rămâne considerabilă, interpolarea neputând fi mai târzie de secolele al X-lea–al XI-lea.

Cel mai vechi indiciu referitor la existența numelui de ”rumîn” ar putea fi conținut de Cîntecul Nibelungilor din secolul al XIII-lea:

”Ducele Ramunch din țara Valahilor / cu șapte sute de luptători aleargă în întâmpinarea ei/ca păsările sălbatice, îi vedeai galopând.”

Ramunch ar putea fi o transliterație a numelui ”Rumun” reprezentînd în acest context un conducător simbolic al rumunilor.

Cea mai veche atestare documentară cunoscută a numelui de țară este Scrisoarea lui Neacșu din 1521, ce conține mențiunea cěra rumŭněskŭ (Țeara Rumunească).

Cele mai vechi atestări documentare ale termenului de ”rumun/rumîn” cunoscute în mod cert sunt conținute în relatări, jurnale și rapoarte de călătorie redactate de umaniști renascentiști din secolul al XVI-lea care, fiind în majoritate trimiși ai Sfântului Scaun, au călătorit în Țara Românească, Moldova și Transilvania.

Astfel, Tranquillo Andronico notează în 1534, că valahii ”se numesc romani”.

în timp ce primatul și diplomatul ungar Anton Verancsics scrie în 1570 că ”rumănii se numesc romani”,

”…Valacchi, qui se Romanos nominant…”, și

”Gens quae ear terras (Transsylvaniam, Moldaviam et Transalpinam) nostra aetate incolit, Valacchi sunt, eaque a Romania ducit originem, tametsi nomine longe alieno…”, Antonius Verantius, De situ Transsylvaniae, Moldaviae et Transaplinae în Monumenta Hungariae Historica, Scriptores; II, Pesta, 1857, p. 120, apud Krista Zach, Konfessionelle Pluralität, Stände und Nation. Ausgewählte Abhandlungen zur südosteuropäischen Religions- und Gesellschaftsgeschichte, LIT Verlag Berlin, Hamburg, Münster, 2004, S.40.

Francesco della Valle scrie în 1532 că valahii ”se denumesc rumîni în limba lor”. Mai departe, el citează chiar și o scurtă expresie românească: ”Sti ruminest?”,

iar eruditul maghiar transilvan Martinus Szent-Ivany citează în 1699 expresii românești ca:

”Sie noi sentem Rumeni” și ”Noi sentem di sange Rumena”,

”Valachos…dicunt enim communi modo loquendi: Sie noi sentem Rumeni: etiam nos sumus Romani. Item: Noi sentem di sange Rumena: Nos sumus de sanguine Romano”, Martinus Szent-Ivany, Dissertatio Paralimpomenica rerum memorabilium Hungariae, Tyrnaviae, 1699, p. 39 apud Adolf Armbruster, Der Donau-Karpatenraum in den mittel- und westeuropäischen Quellen des 10.-16. Jahrhunderts. Eine historiographische Imagologie., 1990, S.161.

După o călătorie prin Țara Rumînească, Moldova și Transilvania, Ferrante Capecci relatează prin 1575 că locuitorii acestor provincii se numesc pe ei înșiși ”rumîni” (romanesci), (Letopisețul țărîi Moldovei, de când s’au descălecat țara).

Pierre Lescalopier scrie în 1574 că cei care locuiesc în Moldova, Țara Românească și cea mai mare parte a Transilvaniei, ”se consideră adevărați urmași ai romanilor și’și numesc limba «rumînește», adică romana”.

Mărturii suplimentare despre endonimul de ”rumân/român” furnizează și autori care au venit în mod prelungit în contact direct cu rumînii.

Astfel, umanistul sas Johann Lebel relatează în 1542 că ”rumînii […] se numesc pe ei înșiși «Romuini»”, (Istoria Țării Rumînești).

Istoricul polonez Orichovius (Stanisław Orzechowski) scrie în 1554 că românii ”se numesc pe limba lor romîni după romani, iar pe limba noastră (poloneză) sunt numiți valahi, după italieni”, (Descriptio Moldaviae).

Miron Costin insistă asupra denumirii de ”rumîn, adică roman” ce o poartă rumînii din Principatele Rumîne, citat din ”De rebus Geticis” de Iordanes, după Manuscrisul Vienez.

La fel, Constantin Cantacuzino explică pe larg în Istoria Țării Rumânești originile și semnificația denumirii de ”rumîn, rumînesc” dată Țărilor Rumîne:

”Așa și neamul acésta, de carele scriem, al țărîlor acestora, numele vechiŭ și mai direptŭ ieste rumîn, adecă rîmlean, de la Roma. Acest nume de la discălicatul lor de Traian, și cît au trăit (….) tot acest nume au ținut și țin pînă astăzi și încă mai bine munténii decît moldovénii, că ei și acum zic și scriu țara sa rumînească, ca și rumînii cei din Ardeal. (…) Și așa ieste acestor țări și țărîi noastre, Moldovei și Țărîi Muntenești numele cel direptŭ de moșie, ieste rumîn, cum să răspundŭ și acum toți acéia din Țările Ungurești lăcuitori și munténii țara lor și scriu și răspundŭ cu graiul: Țara Rumînească”, În ”De neamul moldovenilor”.

Dimitrie Cantemir denumește în mod sistematic toate cele trei Principate locuite de români ca ”Țări Românești”,

”Însă vlahii, acești gheografi și mai toți istoricii câți scriu de aceste țări, zicea și Moldovei și ceștiia; apoi o împarte în doao, una de sus; alta de jos, îi zic. Le zic și: mai mare și mai mică; cea de sus, adecăte și mai mare, Moldova; cea de jos și mai mică, țara această Muntenească numeind, cum îi zic mai mulți așa; că Rumînească numai lăcuitorii ei o chiamă, și doar unii den ardeleni ăiî rumâni, pentru că și aceia și ceștea numai când să întreabă, ce iaste? Ei răspund: rumîni; iar moldovénii să osebesc de să răspund: moldovani, săvai că și ei sunt de un neam și de un rod cu ceștea, cum mai nainte mai pre larg vom arăta cu mărturiile multora. (….) și cum că apoi Traian mulțime de romani du pretutindenea den biruințele lui au adus aicea de au așezat lăcuitori și paznici acestor țărî, den carii și până astăzi să trag acești rumâni ce le zicem noi, iară grecii și latinii, vlahi și volahi le zic, încă ne’am adeverit den istoricii cei mai de credință și mai numeiți ce sunt. (….) Și mai chiar vedem că rumînii den Ardeal, moldovénii și céștea de țara aceasta, tot un neam, tot o limbă fiind, încă între dânșii mult să osebesc, care aceasta iaste cum să véde den amestecătura vecinilor lor. Așadară și acéle trei neamuri, ce zicem mai sus, den preavecinătatea romanilor, luând de’ale acelora cuvinte, și cu céle de moșie ale lor amestecându’le, și stricându’și limba, au rămas în această ce acum sunt. (….) Însă dară, valahii, adecăte rumînii, cum sunt rămășițele romanilor celor ce i’au adus aici Ulpie Traian, și cum că dintr-aceia să trag și până astăzi, adevărat și dovedit iaste de toți mai adevărații și de crezut istorici, măcară că apoi le-au mutat și numele, valahi zicându-le”, în ”Istoria Țării Rumînești”.

Termenul de ”Rumînia” în accepțiunea sa modernă este atestat documentar în al doilea deceniu al secolului al XIX-lea.

Până în secolul al XIX-lea au coexistat pentru spațiul dintre Nistru și Tisa denumirile de ”Rumînia” și ”Romînia”, precum și endonimul ”rumîni” alături de ”romîni”, forma scrisă cu ”u” fiind predominantă.

Dimitrie Daniil Philippide publică în grecește la Leipzig în 1816 ”Istoria României” urmată în același an de ”Geografia României”. Termenul pare a fi pătruns deja în limabjul comun în primele decenii ale secolului al XIX-lea, astfel încât inscripția de pe piatra funerară a lui Gheorghe Lazăr din Avrig, datând din 1823 arată că:

”Precum Hristos pe Lazăr din morți a înviat / Așa tu România din somn ai deșteptat.”

Din termenul ”rumîn” s’a format la finele secolului XVIII exonimul modern a poporului rumîn și a statului rumîn în cazul principalelor limbi europene:

”Rumänen / Rumänien” (germană), ”Roumains / Roumanie” (franceză), ”Rumanians / Rumania” (denumirea învechită din engleză), ”Rumuni / Rumunija” (în sârbă; totuși, în cazul românilor timoceni s’a păstrat exonimul de ”vlahi”, vechiul exonim al tuturor rumînilor, până în ziua de azi, chiar dacă se autodefinesc în limba maternă drept ”rumâni”) etc.

Iorga inaugurează termenul de ”Romaniae” țărănești:

”Et, en même temps, les populations romanes, en Gaule aussi bien qu’à Rome, dans l’ancienne capitale de même que sur la rive de l’Adriatique, dans les vallées des Balcans, sur le Danube et dans les Carpathes, en Sardaigne, réduites à se protéger et à s’organiser elles-mêmes, s’érigèrent en démocraties populaires, ayant l’orgueil de représenter, devant un maître établi dans leur voisinage ou sur leur territoire même, des Romaniae, des pays de romanité nationale, dont le souvenir s’est perpétué dans les noms de la Romagne italienne, de même que dans celui des Roumanches alpins, dans celui des Romani, des Roumains de la péninsule balcanique et du territoire de l’ancienne Dacie.” p.36 și „Quand, sous Justinien, la Rome d’Orient marcha de nouveau à la conquête de sa frontière danubienne, elle trouva ces démocraties paysannes déjà organisées en χώραι, en «terres», dont les Roumains — successeurs de ces Romani dont ils gardèrent le nom et la langue — firent țeri (singulier țara)”, p.47 în La „Romania” danubienne et les barbares au Vie siècle,’ Revue Belge de philologie et d’histoire, III (1924), 35-51.

În ultimele decenii, în mai multe limbi s’a trecut la înlocuirea formei care derivă din ”rumîn” în cea care derivă din ”român”. Astfel, în limba engleză forma ”Rumania” a fost în locuită cu ”Romania”. În limba italiană denumirea ”Rumania” a fost înlocuită cu ”Romania”, iar în limba portugheză se folosesc formele ”Romenia” (pentru a desemna statul român) și ”Romeno” pentru a desemna poporul român.

Principele Cărturarilor (Dimitrie Cantemir) opina că numele de valah (voloh) ar fi fost inventat de slavi, care vorbeau despre ”Voloscaia Zemle”, adică ţara sau pămîntul rumînilor. Tot el, fără să ştie că valah reprezintă memoria subconştientă a lui pelasg, ademenea spiritul nostru identitar spre legendara Rumă (Roma de zi), justificând, involuntar, teoria migraţionistă a lui Franz Joseph Sulzer, ofiţerul austriac datorită căruia s’au salvat câteva zeci de cîntece valahe, preciza că:

”Martin scrie că, pe vremea cînd a venit Batie, cu tătarii, numai vlahii, adică rumînii, cu secuii însoţindu’se, nu numai că pe ei s’au apărat, ci încă şi pe tătari din strîmtorile munţilor împingînd dinspre acele părţi, să intre în ţara ungurească nu i’au lăsat. Şi, singure, numai aceste două neamuri au tîmpit nasul acelor vrăjmaşi şi de toate celelalte ale Europei neamuri, nebiruiţi varvari.”

Din nefericire, şi Principele Cărturarilor avea să fie uitat, extazul romano-dacic al valahilor fiind învăpăiat şi învălmăşit, peste un alt veac, de o pleiadă de preoţi, precum Vasile Ghergheli din Ciocotiş (născut în 1709), care cerea renaşterea naţiunii rumîne şi a simţului naţional, prin folosirea limbii rumîne în conversaţiile zilnice, plîngîndu’se că:

”Găsescu’se nişte urgisiţi de bunele datini părinteşti, cari se leapădă de cătră Rumîni şi de toată năciunea sa, vai de ei, sărmanii, nu ştiu pentru pîntecele lor ori pentru Pluto ori pentru nebunia sa? De’l întreabă cineva: Rumîn eşti? Cu nepăsare răspunde: Ba nu, ci Ungur, Sîrb sau Dumnezeu ştie ce!, neştiind că, deşi e acuma strălucită gintea ungurească, tot mai străluciţi erau odinioară mai marii lui ”Rumînii”, învingători mai a tot pământului şi ai întregii lumi cunoscute, cărora din ticăloşia sa nu voiesc a le urma în faptă şi ştiinţă: ci se leagă, ca şi curpănul, de alt lemn ca şi scaiul de oaie! Au de nu e cunoscut începînd din Banat şi pînă în muntele Em şi de cel mai mic copil al năciunii noastre de ce seminţie să fie? Cînd el pururea, de la începutul sutei a doua de la Crist şi pînă în ziua de astăzi (1819) nu altmintrele s’au numit, ci numai Rumîn! Zi’i lui Valah şi nu va şti ce vei zice.”

 

Bietul preot făcea confuzie voită între termenul ”rumîn” (iobag) şi romani, închipuindu’şi că, din vremea romanilor, ”încoace, neîncetat şi neîntrerupt ne numim noi tot Rumîni adecă: fii născuţi din sângele Romanilor.”

Un alt entuziast, un anume Dimitrie Gusti (născut în 1818) susţinea, şi mai vibrant:

”Inima mi se bate când aud rostindu’se numele lui Alexandru cel Bun, al lui Ştefan cel Mare, al lui Mihai Viteazul… şi nu mă ruşinez de a vă zice că aceşti bărbaţi pentru mine sunt mai mult decît Alexandru cel Mare, decât Anibal, decît Cesare; aceştia sunt eroii lumii… cei dintăi sunt eroii patriei mele. Pentru mine bătălia de la Războieni are mai mare interes decât lupta de la Termopile şi izbînzile de la Racova şi de la Călugăreni îmi par mai strălucite decît acele de la Maraton şi Salamina, pentru că sunt cîştigate de cătră Rumîni.”

Un poet uitat, Gheorghe Tăutu, lansase celebrele refrene: ‘

”Şi’oricît timp Rumîn voi fi, / Nu mă tem că voi pieri” şi ”Ah, eu sunt mîndru cu ţara mea!.”

Exista, desigur, şi un om de ştiinţă, istoricul Gh. Radu Meledon, care proba ”originea drepturilor Rumînilor asupra Crîmului şi al întregului litoral miază-noptal al Mării Negre (pe care acelaşi autor o numeşte, în altă parte, ”lac rumîn” cîntat de Ovidiu), considerând că ”se poate crede de foarte veche, ea poate data chiar de la colonisarea Daciei prin Traian”, iar valul lui Traian, început din Dunăre şi mînat până la Don (e vorba, desigur, de Cheile Bîcului, stele megalitice datorate lui Rhamses al II-lea, după o incursiune militară în ţara hyperboreilor), se pare a ne arăta că marginile provinciei romane Dacia se întindeau spre răsărit în acel fluviu. Aceasta dacă nu ar fi fost aşa, nu ne’am putea explica fiinţa Rumînilor în Crîm în cursul sutei a X-a după Crist cînd… Genovenii uniţi cu Rumînii (cari nu erau alţii decât Rumînii din Basarabia) au făcut cetăţile Mangopol, Cercel, Azov, Cafa, Oceanov, Moncastro (Cetatea Albă), Chilia, Tergovisca (Târgovişte).”

Rumîn (rumân) – iobag din Muntenia, obligaţiile lui erau legarea de pămînt, dijma şi slujba la proprietar (Giurescu, Despre rumîni, Bucureşti 1916).

Rumîn (în forma rumân) denumire dată, în evul mediu, în Țara Românească, țăranilor dependenți de stăpânii feudali; iobag, vecin.

În Evul Mediu ţăran şerb în Moldova se numea ”vecin”, în Transilvania – „iobag”, în Muntenia (Valahia) – „rumîn”.

Fonetic este mai corect rumîn, dar datoritâ de a face analogie cu cuvîntul roman, rumîn a fost schimbat în romîn sau român.

Întărirea unui certificat de eliberare de rumînie din 18 august 1684:

”mi au fostu rumănu…îndemnatum’au Dumnezeu de l’amu ertatu de rumănie… că mi au slujitu cu dreptate şi cu credinţă… după petrecaniia mea… să fie slobozi…”

Din aceste motive ştiinţifice, ni se pare absurd să scriem și noi cu î din a.

*) În cel mai mare dicţionar românesc (Dicţionarul limbii rumîne – Sextil Puşcariu), în tomul II, partea I, F-I, Ed. Monitorul oficial, Buc., 1934, 956 pp., cuvintele care încep cu î se află laolaltă cu cuvintele care încep cu i (de ex.: infesta, înfia, infidel, infidelitate, înfiera) – încă un semn că autorii îl percepeau pe î ca pe o ”variantă” de i.

1) Datele statistice au fost furnizate, în afara evaluărilor personale, de un studiu (în ms.) al lui I.I. Cotăescu (1995).

2) Conform unei statistici a lui Al. Graur (Puţină gramatică, II, Ed. Acad. RSR, Buc., 1988, p. 173), din 150 de cuvinte cu ”î” aflate în Dicţionarul limbii rumîne la litera M, doar 10 provin din cuvinte latineşti cu ”a”.

”Restul de 140 – scrie Al. Graur – sunt sau provenite din latineşte, dar fără «a» la bază, sau formate în rumîneşte, sau, mai ales, împrumutate din slavă, maghiară, turcă.”

Vom reveni.

Sursa: dragusanul.ro, George PRUTEANU, Rumînia literară, nr. 42, 23 oct. 2002, Stelian Brezeanu, Romanitatea Orientalǎ în Evul Mediu, Editura All Educational, București, 1999, p. 229-246, Der Nibelunge not, XII, ed. K. Lachmann, Berlin, 1878, p. 174; Francis P. Magoun jr., Geographical and Ethnic Names in the Nibelungenlied, p. 129-130; Fritz Schuster, Herzog Ramunc aus dem Walachenland, in Sudost-Forschungen, XI, 1946-1952, p. 284-290),  vox.publika.md

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

COLONIZAREA ROMÂNIEI IA PROPORȚII

Rândurile de mai jos nu se vor a se constitui într’un mesaj rasist, dar România este într’un real pericol. O armată de naivi își imaginează că dacă refugiații și imigranții economici care invadează Europa au ca obiectiv vestul continentului, aceasta este suficient pentru a ne feri de o colonizare masivă a țării. Ce nu înțeleg acești naivi, care din acest motiv nu reacționează, este faptul că, odată ajunși pe teritoriul României, imigranții pot rămâne aici pentru totdeauna, deoarece nimeni nu garantează faptul că vor fi primiți în alte țări.

Putem spune fără riscul de a greși că asistăm la colonizarea României din ce în ce mai accelerat. Cu alte cuvinte, România poate deveni o tabără pentru mase mari de refugiați, ceea ce se poate termina cu naturalizarea lor. Legile românești vor permite în perioada următoare naturalizarea multor imigranți veniți din est.

Și pentru că mulți români au nevoie de dovezi ca să iasă din starea de apatie care le’a fost indusă, îi invităm să urmărească un fragment video dintr’o emisiune de pe TVR, realizată pe 1 noiembrie 2017, unde Codru Vrabie, reprezentantul ONG-ului Funky Citizens și colaborator la Fundația Soros-România, a vorbit despre cifra de 350.000 de refugiați pe care ar putea să îi primească România, însă a făcut referire și la un studiu care vorbește despre un milion de ”refugiați”.

Iată cum vor fi înlocuiți cei 4 milioane de români plecați peste în Europa.

Mai mult decât atât, individul a avut uriașul tupeu să pretindă că, nici mai mult, nici mai puțin … Casele românilor plecați la muncă în vest ar trebui să’i găzduiască pe imigranți, pentru a se putea integra în România !!!

După cum vedeți, toți acești agenți ai intereselor soroșiste nu vorbesc despre soluții de aducere în țară a românilor plecați, ci de soluții de înlocuire definitivă a acestora cu alte etnii.

Și să nu uitați nicio clipă că George Soros, marele islamizator al Europei, transferă regulat miliarde de dolari în rețeaua sa de ONG-uri, după unii peste 30 de miliarde, pentru a susține cu și mai multă forță politicile neomarxiste ale multiculturalismului, desființarea identităților culturale ale națiunilor, discriminarea majorităților etnice, religioase și sexuale în fața minorităților, totul în folosul ”Noii Ordini Mondiale” la care visează el.

George Soros:

«Pot afirma cu siguranţă că ultima generaţie de copii albi se naşte acum»

Publicația austriacă InfoDirekt, apropiată armatei austriece, pe baza unui raport al serviciilor de informații ale armatei (Österreichischen Abwehramts), afirmă că ONG-urile lui Soros din SUA ar finanța traficul de imigranți către Europa.

Iată ce spunea George Soros despre viitorul pe care’l doreşte ”rasei albe”:

”A simți și chiar crede că rasa albă este inferioară în fiecare plan imaginabil este natural, având în vedere istoria sa și documentele curente. Fie ca țara vestică a rasei albe să piară în sânge și suferință. Trăiască societatea multiculturală, rasial amestecată și societatea ecologică fără clase!

Trăiască anarhia!

Vom afirma în mod deschis identitatea noastră cu rasele din Africa şi Asia. Pot afirma cu siguranţă că ultima generaţie de copii albi se naşte acum. Comisiile noastre de control vor interzice albilor, în interesul păcii şi al eliminării tensiunilor inter-rasiale, să se împerecheze cu albi. Femeia albă trebuie să se împreuneze cu membri ai raselor negre, bărbatul alb cu femei negre. În felul acesta, rasa albă va dispărea, pentru că amestecarea negrului cu albul înseamnă sfârşitul omului alb şi cel mai sângeros inamic al nostru va deveni amintire”,  (din ziarul suedez Nya Dagbladet, din 9 martie 2014).

Incitarea la dispariţie a popoarelor autohtone din Europa se regăseşte şi la baza invitaţiilor constante ale ONU de a găzdui milioanele de imigranţi pentru a compensa scăzuta natalitate europeană. Conform raportului difuzat la începutul noului mileniu, ianuarie 2000, de Divizia pentru populație a Naţiunilor Unite, intitulat Emigrări de schimb: o soluţie pentru populaţiile în declin şi îmbătrânite, Europa ar avea nevoie până în 2025 de 159 de milioane de imigraţi.

Rămâne un enorm dubiu: cum e posibilă o estimare atât de precisă dacă imigrarea nu este un plan stabilit în jurul mesei?

Dacă privim în jur în Europa de azi, observăm că planul pare că s’a realizat deja aproape în întregime. Războiul demografic din Europa e la apogeul său, iar extincţia popoarelor autohtone ale Europei pare mai aproape ca oricând: în 15 ani, jumătate din populaţia Europei va fi constituită din musulmani. Asta fără a lua în calcul imigraţia masivă de azi, a sute de mii dacă nu chiar milioane de imigranţi.

Suntem martorii deprecierii Europei. Axioma ”noii civilizaţii” susţinută de evanghelizatorii mentalităţii multiculturale e adeziunea la amestecul etnic forţat. Europenii sunt naufragiaţi în metișism, scufundaţi în valurile de imigranţi afro-asiatici.

Pe de’o parte prin ignoranţa populaţiilor locale care nu sunt corect informate de dezastrul demografic în care sunt târâte iar pe de altă parte sub presiunea şmecheriilor ”umanitare” propagate zilnic de organizaţiile şi ONG-urile bine sponsorizate de peste ocean precum şi a apelurilor ”la solidaritate şi umanitate” lansate continuu de mijloacele de comunicare în masă, se urmăreşte acceptarea ”ca necesitate umanitară” a colonizării Europei cu milioane de imigranţi.

Şi ca să fim bine înţeleşi şi să nu dăm loc la false interpretări, afirmăm deschis că imigranţii (proveniţi din ţările distruse de războaie şi ”revoluţii”, războaie şi ”revoluţii”, repetăm, războaie şi ”revoluţii” programate de aceiaşi care au programat şi acest exod) sunt victime, la fel cum suntem şi noi, autohtonii.

În acelaşi timp, se urmăreşte a se impune europenilor o ideologie care le neagă propriile origini şi prin care se încearcă distrugerea propriei lor identităţi etnice, istorice şi culturale. A’ţi conserva identitatea etnică, istorică şi culturală e un drept al oricărui popor şi al oricărui grup etnic.

Constituția României: ARTICOLUL 3

”(4) Pe teritoriul statului român nu pot fi strămutate sau colonizate populaţii străine.”

Această conservare a propriei identităţi nu presupune, în sine, atacarea vreunui alt grup etnic. Cei care încearcă să insinueze acest lucru sunt mincinoşi şi o fac fiind rău intenţionaţi. Motivul care îi mână este ura lor faţă de identitatea etnică, istorică şi culturală a altor popoare.

Dimpotrivă, conservarea propriei identităţi etnice, istorice şi culturale impune, pe principiul simetriei, susţinerea şi conservarea identităţilor oricăror altor popoare şi ale oricăror altor grupuri etnice. Prin urmare, toţi cei care califică drept ”xenofobie, extremism etc…”, dreptul inalienabil al fiecărui popor de a’şi conserva identitatea etnică, istorică şi culturală nu fac decât să atace cu ură acel popor, nu fac decât să se dedea ei înşişi la acţiuni pline de ură, xenofobie şi rasism împotriva acelui popor.

În lunga listă a acestor organizaţii întâlnim în primul rând organizaţiile şi ONG-urile de extremă stângă: comuniste, anarhiste, troțkiste, ecologiste, libertariene, progresiste etc… multe dintre ele foarte bine finanţate de miliardari ca Soros, miliardari care şi’au clădit averea prin falimente şi prăbuşiri ale monedelor şi titlurilor de stat naţionale, adică miliardari care au adus sărăcie şi suferinţă popoarelor şi care numai ”binefăcători ai celor mulţi de pe această planetă” nu sunt.

Susţinătorii globalizării nu ostenesc să ne convingă că a renunţa la identitatea noastră ”este un act progresist şi umanitar”, că a încerca să’ţi păstrezi identitatea e ”rasism” şi că păstrarea identităţii culturale, istorice şi naţionale ”e o idee extremistă şi complet greşită”, şi fac asta doar pentru că vor ca noi să devenim doar nişte cetăţeni orbi care să consumăm ceea ce ni se oferă atât mental, cât şi material.

Propaganda prin care Germania încearcă să scape de o parte din refugiaţi şi să’i redistribuie fără voia acestora în Europa de Est reiese limpede dintr’un articol apărut în ziarul german Der Spiegel, intitulat Imigrația: Europa de Est ratează o oportunitate.

Redăm mai jos câteva fragmente edificatoare:

”Europa se reduce. În special în partea de est a continentului, schimbările demografice sunt dramatice, popoarele se sting literalmente. Cu toate acestea, Ungaria, Polonia & Co. sunt împotriva imigrației. Vor regreta. […] O politică comună de imigrare a UE ar fi o soluție rezonabilă, economic și politic. În loc de a schimba acuzații reciproce nevrednice între guvernele naționale, s’ar putea obține atât atenuarea unei catastrofe umanitare cât și, simultan, deschiderea de oportunități de dezvoltare pe termen lung.”

Mai mult, cancelarul german, Angela Merkel ameninţă statele Uniunii cu ”acţionarea lor în justiţie şi cu procese europene” dacă nu vor accepta cotele obligatorii cu mii de imigranţi, cote fixate de Germania şi de Uniunea Europeană pentru fiecare stat european.

Ceea ce rămâne sigur e că scăzuta natalitate ar putea fi uşor inversată prin măsuri potrivite care să susţină familiile. Numai că măsurile economice şi politice care se iau sunt exact contrare. Situaţia depopulării masive a României şi a Europei de Est în ultimii 25 de ani prin pauperizarea populaţiei precum şi uriaşul influx de imigranţi care se pregăteşte acum să fie trimis în ţările europene sunt fapte incontestabile în acest sens.

Cazul României, care a cunoscut cel mai mare exod din istoria sa cu 4 milioane de români plecaţi şi cu o scădere a populaţiei de 13% la fiecare 10 ani, este relevant. După 2100, dacă actualele trenduri se menţin, Românii vor ajunge o minoritate de doar 20-45% în propria lor ţară. Şi asta fără să luăm în considerare marile fluxuri migratoare de care vorbim.

Orice român conștient percepe drama acestei națiuni, mai ales atunci când se gândește la faptul că 4 milioane de oameni activi au părăsit țara pentru o viață mai bună în altă parte, 4 milioane de oameni activi pierduți la o populație cu ceva peste 20 de milioane este un adevărat dezastru.

De ce au plecat acești oameni? Pentru că în țara lor nu au un viitor. Pentru că politicienii corupți au distrus viitorul a cel puțin două, trei generații de tineri! Pentru că patronii firmelor din România nu au putut oferi mai mulți bani, iar de aici s’a format o tradiție, încă din primii ani de după evenimentele din 1989, prin plata unor salarii de mizerie și exploatarea fără milă a angajaților chiar și în afara programului legal.

Iar astăzi, mulți dintre patroni care au o responsabilitate în migrația masivă a românilor se plâng că nu au cu cine lucra, că afacerile lor construite pe destine distruse riscă să  falimenteze din cauza lipsei forței de muncă. Desigur, acești indivizi, majoritatea lor conectați cu clasa politică din România, vor să adune și astăzi bogății, plătindu’și prost angajații.

Și pentru că știu că nu îi pot aduce pe românii plecați pentru salarii mai mari, și’au făcut temele și astăzi importă muncitori asiatici, din țări mult mai sărace decât România, pentru care 1.500 de lei în mână e o adevărată afacere.

Desigur, există și oameni de afaceri cinstiți care sunt nevoiți să recurgă la o astfel de opțiune, după ce a fost distrusă piața muncii de către alții.

Și iată că România nu scapă de colonizare și amestec rasial. România aşteaptă valuri de muncitori din Africa sau Asia pentru a rezolva criza forţei de muncă. Angajatorii nu trebuie însă se bucure prea repede, pentru că procesul de recrutare este scump şi complicat, din cauza legislaţiei, atrag atenţia specialiştii. Într’adevăr, nu vor veni mase mari de musulmani mai mult sau mai puțin radicalizați, ci muncitori din Filipine, Nepal, Vietnam, India, Indonezia, Thailanda etc. Iar odată cu venirea lor în număr mare, patronii români vor putea din nou să se bată în salarii minime pe economie, pentru că vor avea alternativă la români.

Deputaţii au votat facilitarea importului de forţă de muncă străină în România. Date fiind cifrele ridicate de pierdere de populaţie a României, luarea unor astfel de decizii legislative nu surprinde. Nu surprinde nici că aceste decizii vin să compenseze lipsa de strategie a elitelor româneşti de a convinge pe cei plecaţi din ţară să se întoarcă şi să investească experienţa şi capitalul acumulate afară în economia românească.

Cel mai strident însă această măsură dovedeşte că deciziile politice legate de subiectul muncii se fac urmând consistent o logică a exploatării, deşi, chipurile, la guvernare se află un partid de stânga. Detalii despre ce şi cum se facilitează prin aceste măsuri:

Camera Deputaţilor a stabilit, în calitate de for decizional, reducerea obligaţiilor de plată pe care le are un angajator în cazul muncitorilor străini. Iniţiativa a fost susţinută de toate grupurile parlamentare, care au subliniat necesitatea unor măsuri pentru a reduce deficitul forţei de muncă din mai multe sectoare ale economiei.

Redactor RRA Angela Matei:

„Angajatorii vor avea obligaţia de a asigura lucrătorilor străini doar salariul minim pe economie şi nu cel puţin salariul mediu – cum prevede legislaţia actuală. Se simplifică, totodată, procedurile pentru eliberarea avizului de angajare şi demersurile pe care un angajator este obligat să le facă. Nu în ultimul rând, se reduc cu 50% taxele care trebuie plătite, de exemplu, tariful pentru eliberarea avizelor de angajare scade de la 200 la 100 de euro; costurile cu forţa de muncă vor fi semnificativ mai mici pentru angajatori – spune deputatul PSD, Lucian Simion, unul dintre iniţiatori.”

Lucian Simion:

”S’au acceptat două amendamente de maximă importanţă care elimină discriminarea creată între salariaţii români şi cei străini, conform principiului la muncă egală salariul egal. Coboară salariul de încadrare al lucrătorului străin necalificat, de la salariu mediu brut la salariu minim brut, iar pentru lucrătorii înalt calificaţi de la patru salarii medii brute la două salarii medii brute.”

Éva Csép, deputat UDMR, a atras, însă, atenţia că pentru a rezolva criza de personal sunt necesare şi măsuri pentru păstrarea forţei de muncă autohtone. Éva Csép:

”Garantarea forţei de muncă este primordială pentru România, pentru că ajungem să avem bani pentru investiţii şi nu mai avem cu cine să le facem. Nu mai au firmele de construcţii oameni cu care să lucreze şi să construiască, eventual, autostrăzi. Deci, cred că această posibilitate pe care o acordă această propunere legislativă cât de cât va ajuta, dar nu pe termen lung”.

Proiectul de lege a fost votat de toate grupurile parlamentare şi a fost transmis preşedintelui Klaus Iohannis spre promulgare.

Ce animă gândirea elitelor politice româneşti? Această ultimă măsură face parte dintr’o serie de atacuri îndreptate împotriva drepturilor muncitorului român, ultimele fiind intenţiile infame ale guvernului de limitare a ajutorului social.

Ca să înţelegem această logică, trebuie să privim şi de pe cealaltă parte a baricadei. Să presupunem că firmele care vor avea de câştigat de pe urma acestor măsuri au deja pregătită mâna de lucru de import, fie la frontieră, fie în interior lucrând deja sub radarul autorităţilor. În acest context, întrebarea care trebuie pusă este ce face puterea nu pentru angajatori (căci ştim că le lustruieşte bocancii), ci pentru angajaţi şi pentru aceşti români de împrumut care vor construi casele românilor de termen lung şi le vor repara străzile, canalizarea şi dinamiza creşterea economică.

Ce măsuri va lua guvernul, în spirit umanitar, nu lucrativ, ca viaţa acestor migranţi din Asia de sud-est sau din Africa să fie una decentă? Cum se va asigura că nu vom avea din nou sclavi pe pământ românesc? Cum va garanta acestor muncitori pe care nevoia i’a dus departe de casă (ca şi pe românii din diaspora) că li se va plăti salariul promis, că nu vor dormi în containere, că nu vor suferi accidente de muncă evitabile, că vor obţine asistenţă medicală, că vor putea învăţa limba română dacă vor, că nu vor muri de foame pe stradă când li se termină contractul de muncă şi că nu vor fi urâţi, batjocoriţi sau atacaţi fizic de populaţia băştinaşă?

De asemenea, ce va face guvernul să prevină un alt val de plecări din România, cauzat de noile condiţii de exploatare pe care le generează?

Cum va apăra pe muncitorii români şantajaţi cu înlocuirea de către un străin, mai ales că, atenţie, vor fi expuşi acestui şantaj nu doar şantieriştii şi cei ce lucrează la bandă rulantă, ci şi purtătorii de cămaşă ce şed la birou şi practică meserii de înaltă calificare?

Întrebările de mai sus sunt retorice, pentru că ştim cu toţii răspunsul. Guvernul nu va întreprinde mare lucru animat de spirit umanitar. Forţat de împrejurări va face poate curăţenie în urma acestor măsuri, o operaţiune scumpă, dar mult apreciată de angajatori. Spre exemplu, va plăti, la presiunea ONG-urilor sau a Uniunii Europene, costurile de repatriere a celor ce nu mai sunt doriţi (da, din banii de pensii ai românilor!), încarcerarea celor ce urmează să fie deportaţi şi terapia intensiva a celor accidentaţi. În logica exploatării însă, elitele româneşti pregătesc deja terenul în plan politic.

Dacă, în următorii ani, România va fi obiectul unui flux mare de forţă de muncă de altă culoare a pielii, alt stil de viaţă şi altă religie, elitele româneşti nu vor ezita, cinice, să exploateze cartea xenofobiei.

Cei ce intonează azi psalmul urii împotriva diversităţii sexuale şi promovează fundamentalismul, vor schimba trei cuvinte în refren şi ieşi din nou la rampă contra ”migranţilor”.

În logica exploatării, deci, în schimbul drepturilor, demnităţii şi salariului furate cu mâna dreaptă, elitele vor oferi, cu stânga, vorbe despre neam şi credinţă şi vor arăta cu degetul înspre aceşti exploataţi străini aduşi cu permisiunea şi încurajarea lor in ţară şi îi vor declara pericol public. Să ne aducem aminte ce spuneau politicieni fără scrupule despre românii din Marea Britanie, în timpul campaniei pentru Brexit ! Răul cel mare al economiei britanice erau cei care le ”furau” locurile de muncă localnicilor.

Astfel se va naşte o noua categorie de ţapi ispăşitori ai mizeriei economice creată de această elită însăşi, după acelaşi algoritm care i’a făcut vinovaţi pe cei ce iubesc altfel pentru scăderea natalităţii. Algoritmul de a da vina pe muncitorii străini e unul testat deja în ţări mai mult sau mai puţin democratice care importă forţă de muncă, de la SUA, Anglia şi Austria până la diverse emirate arabe mai mult sau mai puţin unite. În mod pervers, imitarea acestor modele le va urca adrenalina unora, căci se vor simţi că joacă jocul politic şi economic ca la mesele mari ale exploatării, fără sa înţeleagă însă consecinţele pe termen lung a acestor decizii.

Iar românii cărora nu le convine concurența asiatică, n’au decât să’și ia lumea în cap pentru a pleca în alte țări, la muncă. Prin urmare, odată cu venirea unui număr mare de muncitori din țările asiatice sărace, putem estima că migrația românilor se va accentua!

”Primele iniţiative în sensul recrutării de forţă de muncă din afara ţării au început să apară în România în ultimii ani. Motivele pentru care angajatorii români au apelat la această strategie sunt diverse şi includ migraţia anumitor categorii sociale către ţări mai dezvoltate din vest, scăderea natalităţii, cerinţele în schimbare pentru diferite locuri de muncă, schimbări dictate de noile tehnologii şi incapacitatea sistemului de învăţământ de a se plia la nevoile angajatorilor de astăzi”, notează autorii unui studiu.

O altă problemă cu care se confruntă angajatorii este legată de salarii. Potrivit legislaţiei, muncitorii străini trebuie plătiţi cu cel puţin salariul mediu pe economie, adică 500 de euro – ceea ce creează inechităţi.

”Trei milioane jumătate, patru milioane de adulţi în vârstă de muncă au migrat, nu mai sunt aici, nu mai stau la uşile angajatorilor, iar acum ca să’şi rezolve această problemă angajatorii, care ştiu că nu pot aduce românii înapoi pentru că îi plătesc cu salarii foarte mici, sunt nevoiţi să importe angajaţi din ţările terţe Uniunii Europene. În momentul de faţă vor să elimine din lege acea prevedere care spune că nu poţi să aduci un lucrător din state terţe dacă nu’l plăteşti cu cel puţin salariul mediu pe economie”, a declarat, Dumitru Costin, şeful Blocului Naţional Sindical (BNS).

Potrivit acestuia, acea barieră a fost pusă în mod premeditat în legislaţie tocmai pentru a descuraja angajatorii care au făcut un ”sport naţional” din plata salariaţilor doar cu salariul minim pe economie.

Criza forţei de muncă loveşte puternic România, care a început să importe forţă de muncă din ţările asiatice pentru turism, industrie, construcţii şi agricultură, arată un studiu al companiei de consultanţă în resurse umane Smartree.

Vestea bună este că procesul de recrutare nu este doar scump, dar şi extrem de laborios, din cauza legislaţiei româneşti. Procedura prin care muncitorii din ţări terţe ale Uniunii Europene sunt aduşi în România nu este deloc una simplă, spune Oana Datki, specialist în resurse umane. Potrivit acesteia, anual, angajatorii pot aduce un număr maxim de muncitori necomunitari, cifră stabilită de Guvern în baza unor estimări făcute Institutul Naţional de Statistică.

Concret, România a putut aduce până la 7.000 de astfel de noi lucrători la nivel naţional în decursul anului 2018.

”Aducerea lor e o soluţie în momentul în care ai astfel de goluri în piaţa muncii. Sunt firme care facilitează acest tip de recrutări, care se ocupă inclusiv de formalităţi. Nu este un proces simplu şi este şi foarte costisitor. Există o procedură foarte clară legată de modul în care ei pot fi aduşi în România”, spune specialista în resurse umane.

Concret, muncitorii extracomunitari pot fi încadraţi în muncă în baza avizului de angajare, obţinut de angajatori în condiţiile Ordonanţei nr. 25 din 26 august 2014, cererea pentru eliberarea avizului de angajare fiind depusă de angajator la sediul Inspectoratului pentru Imigrări (IGI) de pe raza căruia are sediul social sau domiciliul.

Potrivit legislaţiei în vigoare, angajatorul trebuie să dovedească printr’o adeverinţă eliberată de Agenţia Judeţeanţă pentru Ocuparea Forţei de Muncă (AJOFM) din judeţul său că locul de muncă pe care aduce muncitorul extracomunitar nu a putut fi ocupat de candidaţi români. În plus, angajatorul este nevoit să achite şi o taxă odată cu eliberarea avizului de angajare pentru lucrătorul străin, echivalentul a 200 de euro.

Ulterior, după obţinerea avizului de muncă, angajatorul trimite documentul în străinătate celui recrutat, pentru a obţine de la misiunile diplomatice ale României viză de şedere. După intrarea în România şi încheierea contractului individual de muncă, muncitorul excomunitar poate solicita eliberarea unui permis de şedere temporară în scop de muncă, cunoscut şi sub numele de permis unic.

Dar cum ar putea să lipsească birocraţia și din acest domeniu? Greutățile nu se opresc aici. Pentru prelungirea dreptului de şedere, lucrătorul străin este nevoit să facă dovada deţinerii legale a spaţiului de locuit, dar şi că salariul său este cel puţin la nivelul câştigului salarial mediu brut.

Să nu ne facem însă iluzii!

La presiunea patronilor, acea barieră va fi eliminată până la urmă pentru ca afacerile să nu dea faliment, iar patronii români să’i poată plăti prost și pe muncitorii asiatici. Din acel moment, românii plecați vor fi înlocuiți în masă.

Iar de aici, până la naturalizarea muncitorilor imigranți nu o să mai fie decât un pas mic pe care politica neomarxistă a funcționarilor UE îl va încuraja sau va pune presiune să fie făcut!

Oricum am lua’o, fenomenul este echivalent cu o epurare etnică. La fel de sigur este că patrimoniul genetic european nu se poate proteja prin introducerea unui patrimoniu genetic diferit, ci în acest fel doar se accelerează dispariţia acestuia.

Singurul scop al acestor măsuri e cel de a denatura complet popoarele, transformându’le într’o masă de indivizi fără nicio coeziune etnică, istorică şi culturală, adică populații, nu popoare. Iar românii trebuie să înțeleagă că pasivitatea, nu va opri acest tăvălug pus în mișcare de dușmanii națiunilor.

Citește și:   SOROȘ ESTE ACUZAT CĂ URMĂREȘTE PRĂBUȘIREA EURO ȘI GERMANIA

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

STUDIILE GENETICE RELEVĂ ÎMPERECHEREA DINTRE PĂSTORII PROTO-GEȚI ȘI PELASGII FERMIERI

ADN-ul dezvăluie împerecherea timpurie dintre crescătorii de animale veniți din est și fermierii europeni. Primii păstori Yamnaia (considerați a fi proto-geți) din stepele din estul Europei (numiți și indo-europeni) și din vestul Asiei (numiți massa-geți), dintre care 4 sunt îngropați în acest mormânt (poza 1), au început să se împerecheze cu fermierii europeni (pelasgii sunt considerați primii europeni) ai culturilor Cucuteni, Turdaș, Coțofeni etc., cu sute de ani înainte de a se lansa o migratie majoră în Europa, arată noi analize ale ADN-ului antic.

Cu sute de ani înainte de a se schimba chipul genetic al europenilor din epoca bronzului, păstorii care se aflau pe pășunile din stepa din nordul Mării Negre se amestecau deja, și ocazional se împerecheau cu fermierii din apropiere din sud-estul Europei.

Arheologii au presupus adesea că, încă în urmă cu aproximativ 5.600 de ani, fermierii din Caucaz, cunoscuți ca Maykop, au migrat în nord în număr mare, aducând limbile indo-europene, prelucrarea metalelor timpurii printre păstorii care străbăteau pășunile regiunilor din Nordul Mării Negre. În acest scenariu, acest schimb cultural a condus la pași importanți pentru dezvoltarea unui stil de viață de stepă cu ajutorul cailor domesticiți și ale carelor cu care nomazii transportau mărfuri mai târziu în Europa și Asia, aducând astfel și limbile indo-europene, începând cu aproximativ 5000 de ani în urmă (SN: 11/25/17, p. 16).

Cercetătorii numesc acești păstori nomazi, Cultura Yamnaya, care se întindea la vest în Bazinul Dunării (cu roșu în poză) și până în vestul României, pe teritoriul unde îndeosebi au trăit și au fost menționați geții carpato-dunăreni.

Legăturile genetice

O analiză a ADN-ului antic a scos la iveală în mod neașteptat semne de împerechere cu mai mult de 5000 de ani în urmă între păstorii Culturii Yamnaia din Europa de est și Asia de vest, și fermierii europeni, posibil din cultura amforelor globulare.

O altă surpriză, fermierii Maykop despre care mulți cercetători au crezut că au influențat în mod dramatic cultura Yamnaia, nu au lăsat nicio amprentă genetică asupra păstorilor geți nomazi. Liniile punctate din poza de mai jos reprezintă direcțiile bănuite prin care au exercitat o influență de către oamenii din cultura amforelor globulare și de către oamenii Maykop prin teritoriul Yamnaia nord-pontic.

Această constatare surprinzătoare, publicată recent în Nature Communications, ridică întrebări noi despre o perioadă crucială în care populația crescătoare de animale și populația agricolă răspândită a interacționat în regiunea Caucazului Eurasiei. Aceste schimburi au provocat răspândirea geografică a prelucrării metalelor, a roții și a carului, dar și a limbilor indo-europene azi vorbite în mare parte a lumii.

Intersecţia posibilă a trei culturi antice în urmă cu 5000 de ani

Dar, printr’o întorsătură neașteptată, ADN-ul prezent la păstorii Yamnaia prezintă semne ale unor strămoși împărtășiți numai cu fermierii pelasgi din estul Europei, nu cu oamenii Maykop din Caucaz.

Analiza genetică, condusă de geneticianul populațional Chuan-Chao Wang de la Universitatea Xiamen din China și antropologul molecular Wolfgang Haak de la Institutul Max Planck pentru Știința istoriei umane din Jena, oferă cea mai bună viziune până acum la istoria genetică a păstorilor Yamnaia.

Oamenii de știință au analizat seturi de modificări moștenite în ADN-ul a 45 de persoane, inclusiv 4 din Yamnaia și 12 din Maykop, dezgropate în Caucaz și din morminte de stepă datând între 6.500 si 3.500 de ani în urmă. S’au făcut comparații cu ADN-ul extras anterior provenit de la alți europeni vechi, asiatici și americani nativi.

O majoritate a strămoșilor din Yamnaia au venit de la vânătorii-culegători din Caucaz și o mică parte a strămoșilor Yamnaia – între 10 și 18 procente – a fost moștenită de la fermierii din Europa de Est, potrivit estimărilor oamenilor de știință. Acești fermieri ar fi putut aparține culturii amforelor globulare din Europa, numită așa pentru ceramica în formă de glob.

Aceste rezultate indică faptul că, cu mult înainte ca păstorii Yamnaia să migreze în Europa, ”a existat o sferă de interacțiune în Europa de Est între oameni din alte grupe genetice diferite”, spune Haak.

Pe de altă parte, oamenii din Maykop au moștenit aproximativ jumătate din ADN-ul lor de la fermierii anatolieni, care locuiau atunci în Anatolia, rezultă din analizele lui Haak și a colegilor săi. Această constatare subliniază în continuare separarea genetică a fermierilor Maykop de păstorii Yamnaia, care nu împărtășesc niciun ADN comun cu cultivatorii anatolieni.

În mod surprinzător, fermierii Maykop din regiunea Caucazului montan, arătat aici în poză, nu au lăsat practic nici un semn genetic asupra păstorilor din Yamnaia de nord, spun cercetătorii.

Dovezile despre împerecherea slabă dintre fermierii Maykop și locuitorii de stepă Yamnaia este ”o mare surpriză”, spune arheologul Volker Heyd de la Universitatea din Helsinki, care nu a participat la studiu. Cultura amforelor globulare din Europa de Est pare a fi un bun candidat pentru că s’a îmbogățit într’o oarecare măsură cu oamenii din Cultura Yamnaia cu mai mult de 5000 de ani în urmă, adaugă Heyd.

Migrațiile unor oameni din Cultura Maykop pe teritoriul Yamnaia, însoțite de transferul cunoștințelor de limbă, s’a petrecut, apreciază echipa lui Wang. Cercetătorii apreciază că migrațiile ocazionale spre nord, prin Caucaz, către pășunile din Yamnaia se potrivesc unui scenariu în care vechea patrie a limbii indo-europene se poate a fi din locurile de unde au venit agricultorii anatolieni.

Dacă au dreptate, au rezolvat una dintre cele mai problematice probleme din studiul limbilor. Dar, originile sigure ale limbilor indo-europene rămân incerte.

Persoanele Maykop dezgropate pe teritoriul Yamnaia au venit dintr’o populație relativ mică, izolată, care nu prezintă semne de rudenie, afirmă arheologul David Anthony de la Hartwick College din Oneonta, NY:

”Este doar subliniat faptul că oamenii Maykop au ales să nu se împerecheze cu oamenii din Yamnaia sau pre-Yamnaia.”

Fără căsătoriile regulate dintre cele două culturi, oamenii Maykop nu ar fi transferat limba lor la Yamnaya, susține Anthony. El consideră că este mai probabil ca limbile precursorilor indo-europeni să fie originare între păstorii de stepă.

Cum au construit păstorii nomazi culturi noi în epoca bronzului

În care și pe cai, păstorii din Yamnaya și’au lăsat amprenta genetică din Irlanda până în China

ADN-ul antic indică că păstorii călăreți numiți și Yamnaia au fost protagoniștii a două migrații pe distanțe lungi, acum 5000 de ani în urmă. O călătorie poate să fi transformat cultura veche a Europei a ceramicii cu fir (corded ware), în timp ce cealaltă a lansat cultura Afanasievo din Asia Centrală.

Păstorii geți nomazi (massa-geții) care trăiau pe pășunile de deal din Asia de Vest au făcut o serie de mișcări mari, la est și vest, cu aproximativ 5000 de ani în urmă. Acestea nu erau tipice, treceri de la un punct de pășune sezonier la altul, transhumanți cum mai sunt numiți ciobanii. Acești oameni au deschis noi trasee.

O revoluție tehnologică a transformat călătoria pentru păstorii vechi în acel moment. Desigur, nu au putut face rezervări de hotel online. Planificatorii de călătorii ar fi căutat în zadar o escală în stepă cu instrumente și materiale necesare. Cea mai apropiată oprire a călătorului a fost un pârâu de munte și un loc decent de pășunat pentru bovine. Totuși, spre deosebire de oricine altcineva, acești oameni rezistenți aveau mijloacele de a se deplasa – roți, care și cai.

Iată cum s’au desfășurat călătoriile: într’un moment în care precipitațiile s’au diminuat și pajiștile din Asia de Vest au devenit maro, carele trase cu boi încărcate cu obiecte personale s’au mișcat spre vest, urmând pășuni mai verzi în Europa Centrală și de Nord.

Alte căruțe au mers spre est până în Munții Altai din Siberia, unde se întâlnesc astăzi Rusia, China, Mongolia și Kazahstanul. Familii întregi cu bărbați, femei și copii s’ar putea să se fi aflat în aceste migrații. Sau călătorii ar fi putut fi în mare parte bărbați, care s’au căsătorit cu femei din satele agricole aflate de’a lungul drumului. Bovine, oi și capre, fără îndoială, au tras împreună cu cei care au făcut aceste călătorii, sub conducerea vigilentă a călăreților de cai.  Carele au servit ca și case mobile în timp ce se deplasau și în timpul opririlor periodice pentru a lăsa animalele să pască.

Aceste călătorii, de către oamenii cunoscuți acum sub numele de Yamnaia, au transformat genele și culturile umane pe un spațiu uriaș al Europei și al Asiei. Oamenii din Yamnaia și’au lăsat amprenta din Irlanda spre granița de vest a Chinei, de aproximativ 4.000 de kilometri.

Două studii de pionierat ale ADN-ului antic, publicate în Nature în anul 2015, au dezvăluit mișcările mari ale populației Yamnaia. Obținerea acestor rezultate a fost un moment crucial pentru cercetătorii care studiază epoca bronzului eurasiatic, care s’a extins de la aproximativ 5.000 la 3.000 de ani în urmă. Cele două milenii au fost martorii creșterii proceselor de prelucrare a metalelor, a sistemelor de scriere și a altor elemente de semnătură ale civilizațiilor urbane.

În prezent, lucrările noi încearcă să explice modul în care ADN-ul Yamnaia a făcut mari incursiuni în Europa bronzului în primii 200-300 de ani din acea perioadă cheie. Cele două studii diferă cu privire la faptul dacă Yamnaia a influențat culturile și limbile europene într’o singură etapă sau într’o perioadă extinsă.

O rețea mobilă

Cercetătorii au ignorat de multe ori acești geți nomazi Yamnaia și alte culturi de păstori ca forțe timpurii ale globalizării. Dar dovezile arheologice reflectă tot mai mult păstorii din epoca bronzului – care și’au mutat bovinele și campările dintr’un loc de pășunat sezonier în altul – ca o rețea de societăți mobile care au format un sistem de comunicare intercontinentală. Cercetările efectuate pe situri din pășunile din Asia, pe versanții și pe versanții munților indică faptul că acești păstori au creat rețele comerciale extinse, cruciale pentru creșterea statelor agricole. Păstorii încă prosperă în mai multe părți ale lumii de astăzi, oferind o varietate de servicii pentru orașele din părțile îndepărtate, muntoase din Asia.

Urmăriți turma

Drumul de la satele agricole timpurii ridicate de pelasgii primari la primele civilizații pe scară largă din Europa și Asia s’a intersectat cu călătoriile de pe continent ale geților nomazi euro-asiatici. Studiile genetice au evidențiat rolul păstorilor cunoscuți sub numele de Yamnaia, care au influențat culturile europene și asiatice cu cel puțin 5000 de ani în urmă.

Acordarea statutului special păstorilor ca constructori de civilizație nu este o idee nouă. În anii 1950 și 1960, arheologii proeminenți au susținut că păstorii călăreți au lansat o serie de migrații din patria lor, regiunea de stepă pontică-caspică la nord de Marea Neagră, de la aproximativ 6000 la 3000 de ani în urmă. Acești arheologi au văzut pe acești păstori ca niște războinici nomazi răi care răspândesc stilul de viață, credințele și limbajul a ceea ce este cunoscut sub numele de cultura kurgană pentru fermierii și vânătorii din Europa și părți din Asia.

Grupurile Kurgan, care includeau și Yamnaia, au fost cunoscute pentru îngroparea poporului lor în morminte acoperite de movile de pământ. Aceste grupuri nu aveau sistem de scriere, ci au vorbit despre o versiune timpurie a limbilor indo-europene moderne, au argumentat unii arheologi. Limbile indo-europene de astăzi includ româna, greaca, engleza, spaniola, rusa, germana, bengaleza etc.

Până în anii 1980, o altă perspectivă a fost agreată. Cercetătorii au propus că aceste culturi și limbi europene din epoca bronzului s’au schimbat pe măsură ce ideile au trecut de la un grup la altul. Europenii nu au format familii cu călătorii acestor drumuri intercontinenale, sau cu păstorii. În schimb, localnicii au adoptat practicile aduse din afara comunităților lor, după cum găseau necesar, dar băștinașii și’au păstrat genele în continuare intacte.

Susținătorii acestor noi ”idei de migrare” privesc cu prudență asupra ADN-ului Yamnaia în Europa. Semnăturile genetice ale migrațiilor anterioare ridică mai multe întrebări decât răspunsul lor, spun cercetătorii.

ADN-ul nu poate explica încă de ce, de exemplu, oamenii Yamnaia s’au mutat în primul rând. Mărimea migrațiilor spre vest și spre est și modurile în care fiecare etapă se desfășoară de’a lungul mai multor secole, rămân, de asemenea, misterioase. Poate cel mai important, seturile de gene împărtășite de populațiile îndepărtate nu pot explica modul în care culturile și limbile străvechi s’au schimbat în timp.

În ciuda incertitudinilor, ADN-ul rătăcitor al oamenilor Yamnaia face un lucru clar, spune Eske Willerslev, genetician evolutiv la Universitatea din Copenhaga:

”Păstorii din epoca bronzului au mers pe distanțe lungi pentru o lungă perioadă de timp și au avut un impact important asupra civilizațiilor europene și centrale din Asia.”

Willerslev a condus una dintre investigațiile Yamnaia din 2015. O echipă condusă de geneticianul școlii medicale de la Harvard, David Reich, a efectuat celălalt studiu . Eforturile de a schimba modul de a înțelege cum păstorii din vechime s’au transformat în declanșatori și agitatori în ascensiunea civilizației sunt în plină desfășurare, după cum o demonstrează o serie de noi lucrări.

Genele călătorilor

Investigația pentru perioada antică a lui Willerslev și a lui Reich, desfășurată independent, în colaborare cu diferite grupuri de arheologi, a ajuns la aceeași concluzie: oamenii din Yamnaia au remodelat ADN-ul oamenilor din zona centrală și nord-europeană în decurs de câteva sute de ani de la începerea călătoriei spre vest încă din urmă cu peste 5.100 de ani. Asta a surprins ambele grupuri de cercetare.

ADN-ul extras dintr’un total de 195 de schelete din Europa de Nord și Europa Centrală în cele două studii a arătat că cei care au trăit între 4.900 și 4.400 de ani în urmă poseda o cantitate remarcabil de mare de ADN Yamnaia. Oamenii Yamnaia au contribuit cu aproximativ 75% din strămoșii acelor fermieri, au concluzionat oamenii de știință.

Perioada europeană cu moștenire Yamnaia a aparținut, celor numiți de arheologi, oamenii Culturii ceramicii cu fir, cunoscută pentru decorarea olăritului, prin presarea frânghiilor în argilă încă moale și realizarea topoarelor de luptă din piatră. Yamnaia a început să creeze cultura ceramicii cu fir după ce a ajuns în Europa Centrală și de Nord, propune arheologul David Anthony de la Colegiul Hartwick din Oneonta, NY

”N’am fi știut niciodată că oamenii din Yamnaia au produs două culturi distincte, uitându’ne doar la descoperirile arheologice”, spune Anthony, care este coautor la articolul din 2015 al grupului lui Reich.

Dacă nu ar există o legătura genetică, ar arăta că Yamnaia, care anterior nu făcuse nimic asemănător cu ceramica cu fir sau cu topoarele de luptă, nu ar fi avut niciun aport în Cultura ceramicii cu fir.

Populația scade în rândul fermierilor și foștilor agricultori europeni în urmă cu aproximativ 5 000 de ani (SN: 11/2/13, p. 12), posibil din cauza epidemiilor ( SN: 11/28/15, p. 7), astfel ar fi putut permite grupului Yamnaia să’și exercite o astfel de influență.

În primul rând, păstorii migranți au trimis trupe de război ale băieților adolescenți (despre care vom mai vorbi mai jos) ca forțe de avanpost pentru a controla teritoriile europene (SN Online: 8/7/17 ), spune echipa condusă de Kristian Kristiansen de la Universitatea din Gothenburg din Suedia în Antiquity.

Restul migranților au sosit la scurt timp după aceea, susțin cercetătorii. Oamenii din Yamnaia s’au căsătorit apoi cu femei din grupurile locale, posibil prin răpirea lor. Kristiansen este coautor la articolul din 2015 al grupului Willerslev.

Cercetările genetice, izotopice și lingvistice recente au schimbat în mod dramatic înțelegerea noastră cu privire la modul în care a fost creată cultura ceramicii cu fir în Europa. Aici, autorii explică aceasta în ceea ce privește adaptările locale și interacțiunile dintre oamenii migranți Yamnaia din stepa pontico-caspică și culturile neolitice indigene din nordul și estul Europei. Economia inițială de creștere a animalelor a migranților din Yamnaia a cedat treptat noilor practici de cultivare a cerealelor, ceea ce a dus la adoptarea unor cuvinte noi pentru aceste culturi. Rezultatul acestui proces de hibridizare a fost formarea unei noi culturi materiale, a culturii ceramicii cu fir și a unui nou dialect, prototermic.

În ciuda unui grad de ostilitate între grupurile extinse ale ceramicii cu fir și grupurile neolitic indigene, datele izotopice stabile sugerează că exogamia a oferit un mecanism care le’a facilitat integrarea.

Cultură ceramicii cu fir a apărut ca un mod hibrid de viață care a inclus cultivarea culturilor, creșterea animalelor de fermă, a vânatului și adunarea recoltelor, argumentează Kristiansen. Structurile vii comunale și mormintele de grup ale fermierilor europeni anteriori au fost înlocuite de structuri mai mici, potrivite pentru familii și morminte unice acoperite de movile de pământ. Familiile grupului Yamnaia au trăit din care chiar înainte de a călători în Europa. Un accent comun pe viața de familie și îngroparea individuală a morților indică faptul că membrii culturilor Yamnaia și ceramicii cu fir au păstrat posesiunile printre rude apropiate, în viziunea lui Kristiansen.

„Cultura Yamnaia și Cultura ceramicii cu fir au fost unificate printr’o nouă idee de a transmite proprietăți între indivizi și familii înrudite”, afirmă Kristiansen.

Migranții Yamnaia trebuie să fi vorbit o versiune incipientă a limbilor indo-europene care s’au răspândit mai târziu în Europa și în părți ale Asiei, susține grupul lui Kristiansen. Anthony, un vechi colaborator al lui Kristiansen, este de acord. Vocabularele reconstituite pentru oamenii din cultura ceramicii cu fir includ cuvinte legate de care, roți și creșterea cailor care ar fi putut veni numai de la Yamnaia, spune Anthony.

Pe măsură ce limbile indo-europene s’au răspândit, impactul genetic al Yamnaia în Europa a rămas substanțial, chiar și după dispariția culturii ceramicii cu fir în urmă cu 4.400 de ani, spune echipa lui Reich.

Aproximativ 50% din strămoșii unor persoane dintr’o cultură ulterioară din epoca bronzului au numit cultura Bell Beaker pentru vasele sale de ceramică în formă de clopot inversat, derivate din stilul Yamnaia. O astfel de ceramică s’a răspândit în mare parte din Europa, începând cu aproape 4.770 de ani în urmă și dispărută cu 3.800 de ani în urmă. Migrațiile fie ale oamenilor, fie ale ideilor ar fi putut reprezenta această dispersare.

Chiar și astăzi, ADN-ul de la occidentalii, centralii și nord-europenii moderni se apropie de o contribuție genetică de 50% din partea echipei Yamnaia, raportată de Reich în 2015.

Săpăturile la așezările sezoniere ale vechilor păstori din Kazahstan indică practici culturale coerente pe toată epoca bronzului. Exemplele includ ceramica descoperită la un sit datând de la aproximativ 3.900 la 3.600 de ani în urmă.

Multe contacte, nu unul

La fel ca mulți dintre colegii săi, arheologul Volker Heyd de la Universitatea din Bristol din Anglia a fost contrariat de rapoartele din 2015 privind o legătură genetică strânsă între crescătorii vest-asiatici și o cultură a epocii bronzului considerată nativă în Europa. Dar, spune Heyd, povestea migrațiilor antice Yamnaia este mai complexă decât scenariul de schimbare rapidă schițat de Kristiansen și Anthony.

Nu există nicio dovadă că oamenii Yamnaia au dezvoltat rapid practici tipice culturii ceramicii cu fir într’o parte a Europei, susține Heyd în Antiquity. Schimbările culturale din Europa în urmă cu peste 5000 de ani trebuie să fi survenit dintr’o serie extinsă de relații la scară mică cu Yamnaia și alți păstori, care a fost apoi acoperit de un mare aflux de călători din stepă cu care, spune el.

De exemplu, mormintele individuale și alte semne de contact cu poporul Yamnaia și chiar cu păstorii vest-asiatici apar în Europa mai devreme cu 1000 până la 2000 de ani înainte de migrațiile de transformare a ADN-ului.

Luați în considerare faptul că Yamnaia reprezintă 5% din strămoșii lui Ötzi Iceman, care a trăit în sud-estul Europei cu aproximativ 300 de ani înainte de mutarea mare a grupurilor Yamnaia (SN: 5/27/17, p.13). Se știe puțin despre aceste întâlniri anterioare.

Eforturile de a descifra legăturile dintre cultura Yamnaya și Cultura ceramicii cu fir sunt complicate de faptul că ADN-ul este disponibil de la câțiva oameni din fiecare grup, spune Heyd, care în prezent extinde mormintele Yamnaia din Panonia. Probele antice ADN analizate în documentele din 2015 provin numai din câteva site-uri de cultură Yamnaia și a Culturii ceramicii cu fir în câteva părți ale Europei și ale Rusiei.

Heyd suspectează că păstorii călători din Yamnaia aveau deja contacte mai timpurii, probabil cu 5400 de ani în urmă, cu cei din Europa Centrală și de Est cunoscuți pentru a face vase în formă de glob cu mânere mici. Persoanele din această cultură, săpate în 2 locuri din Polonia și Ucraina, nu posedă genele Yamnaia, a raportat online pe 9 mai o echipă afiliată la laboratorul Reich.

Dar Heyd crede că împerecherea dintre membrii acelei culturi europene și migranții Yamnaia s’ar putea să fi avut loc puțin mai la est, unde contactele interculturale s’ar fi petrecut probabil la granița pădurilor europene și a pășunilor asiatice.

Alte indicii genetice indică o lungă istorie a păstorilor asiatici care traversează părți din Europa. Cantități mici de ADN provenind de la păstori de stepă, eventual Yamnaia, au apărut în trei schelete de vânători-culegători din sud-estul Europei, și datează de aproximativ 6.500 de ani în urmă.

Mormintele din Europa din Cultura Ceramicii cu fir (stânga) și Cultura Yamnaia din Asia de Vest (dreapta) prezintă asemănări, cum sunt și aceste morminte solitare. Unii cercetători consideră astfel de asemănări ca semnele influenței puternice a păstorilor Yamnaia asupra fermierilor europeni în urmă cu peste 5000 de ani.

ADN-ul multor alte persoane din epoca bronzului sunt necesare pentru a dezlega relațiile dintre păstorii migratori și grupurile europene pe care le’au întâlnit, spune Heyd. Mai multe statistici nedumeresc, doar aproximativ 5 % din mormintele gen Yamnaia se estimează că există în continuare. Proiectele și construcțiile din epoca sovietică din secolul al XX-lea au distrus o mare parte de restul mormintelor.

Scepticismul lui Heyd asupra contribuției singulare a oamenilor Yamnaia pentru Cultura ceramicii cu fir are sens, spune arheologul Ursula Brosseder de la Universitatea din Bonn din Germania.

”Fenomenele culturale, cum ar fi Cultura ceramicii cu fir, nu pot fi legate una de alta la grupuri etnice, grupuri de populatie genetică sau limbi”, spune ea.

Brosseder, care studia culturile antice europene, se îndoiește, de asemenea, că evoluția limbilor indo-europene, care sunt atât de dominante în majoritatea lumii de astăzi, să poată fi atribuită unei singure populații de păstori migratori.

Expunerea sudică

Brosseder și alți critici ai migrațiilor majore Yamnaia ca schimbători ai jocului ne descrie o imagine diferită, în două sensuri, a ceea ce s’ar fi putut întâmpla în epoca bronzului din Europa.

Povestea începe în Orientul Mijlociu când agricultorii care vorbeau limbi indo-europene au domesticit capre și alte animale cu 6.000 de ani în urmă sau mai devreme. Creșterea animalelor a dat naștere rapid păstorilor, inclusiv Yamnaia.

Cu aproximativ 5.000 de ani în urmă, o ciumă a șters mulți fermieri și crescători de cai din părțile superioare ale Europei. Păstorii au migrat spre vest pentru a găsi terenuri mai bune de pășunat, deoarece o climă mai caldă și mai uscată s’a ivit din stepele centrale din Asia. În Europa Centrală și de Nord, călătorii au întâlnit populații rare care se luptau să supraviețuiască. Nativii au adoptat limbajul indo-european timpuriu și s’au împerecheat.

Dar un al doilea val de influență a venit dinspre sud, în același timp sau poate puțin mai devreme. Limbile indo-europene înrudite se răspândesc prin intermediul fermierilor care se deplasează din zonele mediteraneene și Anatolia (acum Turcia) în zonele mai joase ale Europei și în Asia de Sud. Cultivatorii aceștia nu aveau nimic de’a face cu mișcările mari ale Yamnaia și rar se împerechează cu păstorii.

Sprijinul pentru acest scenariu vine de la 19 schelete de agricultori din epoca bronzului din Creta, Grecia și Turcia. ADN-ul acestor persoane a fost în mare parte moștenit de la fermierii anteriori din Anatolia de Vest și din Marea Egee, a declarat o echipă condusă de geneticianul școlii medicale de la Harvard, Iosif Lazaridis, în Nature. Cantități mici de strămoși Yamnaia, de la 9 la 32%, au apărut printre acești indivizi.

Aceasta și alte studii genetice ale europenilor din sud-estul Europei „sugerează că unele, dar nu toate, ramuri ale limbilor indoeuropene au provenit din popoarele stepelor”, spune lingvistul Paul Heggarty de la Institutul Max Planck pentru știința istoriei umane din Jena, Germania.

Vorbitorii indo-europeni din trecut și din prezent afișează o varietate de modele genetice într’o zonă geografică uriașă, generând îndoieli cu privire la orice explicație simplă pentru răspândirea acestei familii de limbi, susține Heggarty.

Scenariul de mai sus, deși nu este confirmat, transmite complexitatea mișcărilor și culturilor populației euroasiatice care răspândesc limbile indo-europene, spune arheologul Colin Renfrew de la Universitatea din Cambridge. Renfrew a propus acum 30 de ani că fermierii anatolici să fi purtat o limbă indo-europeană timpurie în Europa începând cu aproximativ 9.000 de ani în urmă. Argumentul său influent a respins ideea că valurile migranților au schimbat limbajul și cultura.

În conformitate cu ideile sale, datele genetice din rapoartele din 2015 au arătat că grupurile de agricultori din Europa de Sud-Est și Anatolia s’au mutat în inima Europei cu mai mult de 6.000 de ani în urmă, unde locuiau deja vânători-culegători. Când ADN-ul Yamnaia a sosit, seturi de variante genetice tipice acelor fermieri și vânători-culegători au scăzut.

Dar lucrările din 2015 despre Yamnaia au schimbat și gândirea lui Renfrew. Acum acceptă că păstorii vest-asiatici au ajuns în partea centrală și nordică a Europei cu aproximativ 5.000 de ani în urmă. Ce s’a întâmplat în continuare, mai ales în sudul Europei unde Yamnaia nu a lăsat un marcaj mare, este neclar.

”Originile genetice ale oamenilor din epoca bronzului din Anatolia, care a fost un drum regal în Europa, sunt aproape necompletate”, spune el. Același lucru este valabil și pentru originile membrilor civilizației din Valea Indusului ale Epocii Bronz de mijloc în Asia de Sud, unde se poate vorbi despre o formă timpurie de limbi indo-europene.

Căi potențiale ale migrației anatoliene

Odată ce am acceptat că Anatolian nu este târziu PIE – și că a fost nevoie doar de un studiu al anatolienilor arhaici, putem trece mai departe pentru a explora posibilele căi de expansiune.

Pe traseul balcanic o schiță actuală a punctelor ce leagă Khvalynsk de Anatolia este după cum urmează. În afara de ipoteza patriei anatoliane și migrația spre vest (menționate de exemplu, prin Lazaridis și colab. în 2017 ), cealaltă posibilitate, inclusiv patria din stepă cel mai probabil este faptul că răspândirea Proto-Anatolienilor prin Balcani, trebuie să fi fost separată de Khvalynsk (Rusia) migrând mai întâi spre vest, prin regiunea nord-pontică, apoi spre sud spre Ezero (Bulgaria).

Traseul anatolian spre vest în modelul de stepă se referă la posibilitatea ca proto-anatolienii să se răspândească spre sud prin Caucaz și apoi spre vest prin Anatolia, așa cum a sugerat inițial Marija Gimbutas pentru Maykop, ca o legătură prin Caucaz.

Știm că acest traseu Khvalynsk – Novodanilovka-Suvorovo – Cernavodă – Ezero –  Troia model de migrare propus de Anthony nu prezintă niciun lanț vizibil în arheologie, dar contacte evidente (inclusiv Genomics) sunt observate pentru unele dintre aceste culturi vecine în momente diferite.

Rămășițele culturii Suvorovo-Novodanilovka au apărut în jurul anului 4400-4200 î.Hr. în localitățile obișnuite din localitățile Sredni Stog:

– Înmormântări bogate la Novodanilovka în stepe, în apropiere de Nipru,
– Grupul Suvorovo (Varna) până în delta Dunării, coincide aproximativ cu abandonarea masivă a vechilor așezări din zonă.

Una dintre cele mai puternice legături culturale dintre Khvalynsk și Suvorovo Novodanilovka sunt capetele similare din piatră lustruită în formă de capete de cai găsite în ambele culturi, un obiect tipic de prestigiu de stepă care se întoarce spre estul pontic-caspic de la începutul sec. 5000-4800 î.Hr.

Descoperirea sa în valea Dunării poate să fi semnalat extinderea călătoriei pe cai care este compatibilă cu descoperirea unor cai domestici antici în regiune. Caii nu au fost importanți în culturile vechi europene și se pare că nici ele nu erau în Sredni Stog sau Kvitjana.

Telegin, principala sursă de cunoaștere în culturile preistorice din Ucraina pentru Anthony, a fost în cele din urmă convins că Surovovo-Novodanilovka era o cultură separată. Cu toate acestea, pentru Anthony (folosind primele impresii ale lui Telegin), ar putea fi o elită bogată printre popoarele Sredni Stog. Anthony consideră că Sredni Stog a fost, de asemenea, influențat de Khvalynsk și, astfel, potențial legat de Suvorovo-Novodanilovka.

Cu toate acestea, nu se poate lega culturile Nord-Pontice eneolitice la Khvalynsk, nici la cai – în timp ce presupune în mod clar caii pentru Novodanilovka-Suvorovo, nu se leagă culturile Nord-Pontice la extinderile târzii ale proto-indo-europenilor de la sfârșitul Culturii Khvalynsk și Yamnaia.

Întrebarea de aici despre Anthony (ca și în cazul expansiunii proto-anatoliene descrise în cartea sa din 2007), a fost aceea de a oferi un șir de legături plauzibile între Khvalynsk și Anatolia, iar cea mai simplă legătură dintre culturile de stepă este în general, o comunitate largă între culturile nord-pontice și cele din nordul Mării Caspice.

În acest fel, nodul care leagă Khvalnsk de Dunăre pare mai puternic, indiferent de originea  Suvorovo-Novodanilovka.

Dacă, totuși, se face o legătură genetică directă între Suvorovo-Novodanilovka și Khvalynsk, va fi puțin necesar să se includă Sredni Stog sau orice altă cultură intermediară în ecuație.

Am văzut deja o mișcare de origine stepă în Grecia continentală, și nu am fi surprinși dacă o mișcare paralelă ar putea fi văzută de la Ezero la Troia (sau din regiunea de Nord-Vest anatoliană vecină), astfel încât migrația finală din Anatolia a fost declanșată de migrațiile masive din stepă în timpul Calcolithiului.

Deși suntem siguri că găsim subgrupul R1b-L23 în migrațiile directe ale Balcanilor de către membrii Yamnaia, legătura dintre migrația stepelor și migrația Anatolienilor poate fi puțin mai complicată: chiar dacă aflăm că expansiunea Suvorovo-Novodanilovka a fost asociată cu expansiunea și cu aducerea variabilității haplogrupurilor R1b-M269 și R1b-L23 , nu știm încă dacă cca. 1.500 de ani au trecut (și dacă diferite schimbări culturale și populaționale au avut loc) între migrațiile proto-anatoliene și anatolienii comuni că ar fi putut să fi influențat compoziția principală a haplogrupurilor din ambele comunități.

Interacțiunile culturale din jurul Carpaților la începutul mileniului al III – lea î.Hr: 1 – Cultura amforelor globulare; 2 – grupul Sofievka din cultura Cucuteni-Trypillia; 3 – Cultura vaselor-pâlnie; 4 – Cultura Baden; 5 – Cultura Kostolac; 6 – Cultura Coțofeni; 7 – Cultura Cernavodă II; 8 – Cultura Yamnaia și grupul Usatovo din cultura Cucuteni-Trypillia (apud Kadrow, 2001).

Expansiunea balcanică indo-europeană

Probele ulterioare ale subgrupului R1b1a1a2a2-Z2103 sugerează o continuitate genetică a populației timpurii de la Khvalynsk în grupurile pastorale din stepa Volga-Ural-Caucazul de Nord: Yamnaia timpurie în Ekaterinovka cca. 2.840 î.Hr., Yamnaia târzie în Temrta IV ca. 2760 î.Hr., și două probe timpurii din cultura Poltavka din Lopatino II cca. 2.770 și în Kutuluk cca. 2.680 î.H. (Mathieson și colab. 2015).

Grupurile orientale – dacă numai din cauza localizării lor în Yamnaia – ar fi putut urmări fluxul sudic mai târziu decât linia vestică R1b1a1a2a1-L51, eventual prin așezarea Kovachevo-Troyanovo. Eșantionul de la Beli Manastir din cultura Vučedol (Croația) arată cum s’ar putea să fi fost implicate diferite grupuri de familii în migrația Yamnaia în Europa de Sud-Est.

Populația din epoca bronzului spune așezărilor din Bazinul Carpatic practică ritualuri similare cu lumea miceniană, cu un cult oficial practicat în clădiri specifice, cum ar fi templele destinate servirii întregii comunități, completate de un cult de familie, reprezentat de șemineuri și mici bucăți de altar sau care miniaturale din lut.

Există un potențial cult solar (care amintește de cultul Zamolxe, Zeus / Apollo) înainte de apariția sa mai târzie în cultura Urnfield și în epoca bronzului nordic; sacrificii umane potențial adresate unor zeități ale războilui (cum ar fi Ares); ofertele de hrană potențială pentru unele zeități ale fertilității (cum ar fi „Marea Zeiță” sau ”Zeița Mamă”); idoli-animale prezenți și pe vase de băut; un ”cult al eroilor” cu arme și alte obiecte metalice etc. (Gogaltan 2012). Toate acestea întăresc ideea unei comunități balcanice comune, în contact cu culturile centrale europene, din care populația proto-elenă a putut migra spre sud.

Grupul R1b1a1a2a2-Z2103 apare în populațiile moderne ca:

Un grup balcanic – în principal din linia R1b1a1a2a2c-Z2106, precum proba găsită în cariera Stalingrad din data de cca. 2670, cu un grup central dominat de R1b1a1a2a2c1a-Z2110 găsit în Grecia și Europa Centrală.

Un grup armean – din grupurile R1b1a1a2a2a-L584 – aflat în principal în zonele muntoase armene.

O grupă nordică – din familia R1b1a1a2a2b-L277.1, posibil legată de proba Vučedol cca. 2775 î.Hr. și proba Cultura Clopote de la Szigetszentmikklós cca. 2330 î.Hr.

Distribuția modernă a subgrupelor R1b1a1a2a2-Z2103 în jurul Balcanilor susține, prin urmare, existența unui traseu paleo-balcanic

Chiar dacă modelul de migrație ideal este prin Balcani – datorită migrațiilor est-vest dinspre stepă către Europa – nu există un consens general aici, din cauza lipsei de modele antropologice solide și existenței legăturilor culturale între stepă și Anatolia prin Caucaz, deci dezbaterea va rămâne deschisă.

Mișcările estice

Cu toate întrebările legate de migrația occidentală a grupului Yamnaia, poate cel mai mare mister al tuturor fenomenelor este ce s’a petrecut atunci când acești oameni s’au mutat spre est până în Munții Altai din Asia Centrală.

Echipa lui Willerslev a raportat în 2015 că ADN-ul antic din epoca timpurie a bronzului care aparținea unei culturi prost înțelese în regiunea Altai a fost practic 100% identic cu ADN-ul Yamnaia de 5.000 de ani. Migranții Yamnaia ar fi putut dezvolta cultura Siberiană din sud, cunoscută sub numele de cultura Afanasievo, în întregime pe cont propriu, provocând un impact și mai mare decât cei pe care Yamnaia l’au produs asupra culturii europeană a ceramicii cu fir, a concluzionat echipa lui Willerslev.

Din sudul Siberiei, oamenii vechi cu rădăcini Yamnaia ar fi adus locuitorilor din vestul Chinei, una dintre cele mai vechi și mai puțin cunoscute limbi indo-europene, Tochariana, spun cercetătorii.

Orice s’ar fi întâmplat, Asia Centrală a fost un focar al mișcărilor populației din epoca bronzului, a subliniat Willerslev și colegii sâi. După ce a apărut în urmă cu aproximativ 4.000 de ani, oamenii din Sintashta din Asia Occidentală au dat naștere unei culturi distincte în regiunea Altai câteva sute de ani mai târziu, echipa a raportat pe baza ADN-ului de la 40 de asiatici din epoca bronzului.

Analogii de ADN vechi au arătat că împerecherea a avut loc între migranții Sintashta și oamenii din Altai pe care i’au întâlnit. În urmă cu aproximativ 3.500 de ani, mai multe culturi din Asia de Est au ajuns în regiunea Altai și au devenit dominante, au sugerat în continuare descoperirile genetice.

Arheologul Michael Frachetti de la Universitatea Washington din St. Louis nu se îndoiește de faptul că diferitele populații de păstori din epoca bronzului se mișcau continuu prin inima Asiei. Cercetările efectuate de Frachetti indică faptul că migrația sezonieră a regiunilor montane, începând cu 4000 de ani în urmă, a creat rute principale de rute de mătase în următoarele două milenii (SN: 4/15/17, p. 9).

Dar cercetătorii încă știu puține despre structura genetică și viețile cotidiene ale oamenilor asiatici, cum ar fi Yamnaya și diverse comunități Altai, avertizează Frachetti. Nici măcar nu este clar dacă rămășițele excavate ale oamenilor din Yamnaia reprezintă o cultură sau mai multe culturi, susține el.

„De la Marea Caspică până la China, multe întrebări rămân despre pastoraliștii din epoca bronzului”, spune Frachetti. El colaborează acum cu echipa lui Reich pe o analiză a ADN-ului provenit de la persoane anterioare excavate pe site-urile de epoca bronzului din Asia Centrală și de Est, datând din epoca bronzului din Europa.

Păstorii fără frontiere

Un lucru este sigur: păstorii antici nomazi își arată reputația de ”barbari” obsedați de raiduri și războaie. Această generalizare a început în societățile agricole timpurii expuse raidurilor și conflictelor păstorilor din regiunile de frontieră. Înarmați cu sisteme de scriere, civilizațiile agricole au înregistrat relatările unilaterale ale grupurilor nomade ca sălbatici.

Descoperirile arheologice sugerează acum păstorii din epoca bronzului specializați în comunicarea intercontinentală. Cu aproximativ 5.000 de ani în urmă, comunitățile nomade au început să schimbe tehnologia cunoașterii, alimentelor și prelucrării metalelor în zone din ce în ce mai largi din Asia și Europa. Grupurile nomade au fost primele motoare ale globalizării, care leagă civilizațiile agricole din sud-vestul și estul Asiei prin văile montane care traversează continentul, declară Frachetti.

Păstorii care se deplasează prin acele văi au adus culturile din Asia de sud-vest în China și culturile din Asia de Est înapoi invers, spune arheologul Robert Spengler de la Institutul Max Planck pentru știința istoriei umane. În timp ce își desfășurau drumurile în Asia prin văile montane, păstorii încorporau culturile altora în propriul mod de viață.

Semințele găsite în două locuri de campare din Kazahstan arată că oamenii folosesc grâu din Asia de Sud-Vest și mei de sorg din Asia de Est între 4.800 și 4.300 de ani în urmă (SN: 5/3/14, p. 15). Aceste boabe, găsite în cantități mici, ar fi putut fi consumate sau folosite în ritualuri de un anumit fel.

Păstorii vechi s’au bazat într’o oarecare măsură pe culturi agricole. O așezare veche din epoca bronzului din Kazahstan a produs boabe de mei, de mazăre, orz și grâu.

Păstorii din 17 situri din Kazahstan, care datează de aproximativ 3.800 până la 2.800 de ani în urmă, au consumat atât pește, cât și carne și au cultivat în timp cantități tot mai mari de mei. Arheologul Emma Lightfoot de la Universitatea din Cambridge și colegii săi au analizat semnăturile chimice ale diferitelor tipuri de consum alimentar în oasele oamenilor din acele așezări din perioada bronzului și fierului timpuriu. Rezultatele au apărut în 2015 în Arhaeometry.

Păstorii au răspândit, de asemenea, idei cheie despre viață și moarte, așa cum sunt reprezentate în practicile de înmormântare din Asia în perioada bronzului de mijloc, susține Frachetti. Mormintele societăților agricole din epoca bronzului și comunitățile pastorale – care se întind de la deltele centrale sud-asiatice spre stepele din Asia Centrală și regiunea deșertului Xinjiang din vestul Chinei – afișează modalități comune de a interfera cu morții, care nu pot fi întâmplătoare, spune el. Aceste morminte datează între aproximativ 4.200 și 3.500 de ani în urmă. Practicile comune de înmormântare includ plasarea cadavrelor într’o poziție îndoită pentru somnul de veci și oferirea morților unor obiecte speciale pentru viața de apoi, cum ar fi vasele de ceramică sau coșurile care conțineau hrană și obiecte de bronz diferite, în special bijuterii, arme și oglinzi.

Păstorii antici au mutat așezări complexe de la o locație la alta, în timp ce călătoresc cu turmele lor în urmă cu aproximativ 2.200 și 700 de ani, spune arheologul J. Daniel Rogers de la Muzeul Național de Istorie Naturală Smithsonian din Washington, DC.

Aceste societăți de stepă, care s’au strâns în ceea ce este acum Mongolia și nord-vestul Chinei, au construit adesea așezări perete în văile râului de’a lungul coridoarelor de iarnă sezoniere.

Grupurile care se deplasează între zonele de pășunat de sezon au adunat comunități temporare de corturi în aceste zone cu pereți spațioase , a concluzionat Rogers în cercetările arheologice din Asia din septembrie . Comunitățile mobile au inclus conducători, meșteșugari și chiar personal administrativ, propune el.

Pastoralistul și civilizația agricolă au comercializat bunuri și idei, chiar dacă conflictele au izbucnit uneori de-a lungul granițelor rutelor călare. Frechette adaugă: „Pastoraliștii și-au format propria lor civilizație bazată pe mobilitate pentru a-și menține economiile în creștere și pentru a hrăni oamenii”.

Civilizațiile exterminatoare

Puțini păstorii antici sau contemporani pot fi numiți nomazi clasici, care se mișcă constant peste relieful vast. Numărul și durata migrațiilor anuale variază foarte mult de la un grup la altul, spune arheologul Nikolay Kradin de la Filiala Orientului de Extremă al Academiei Ruse de Științe din Vladivostok. Dar crescătorii de animale se deplasează astăzi cel puțin o dată sau de două ori pe an pe locuri de pășunat sezoniere.

În ciuda încercărilor din epoca sovietică de a forța păstorii asiatici să devină fermieri, aproximativ 40 de milioane de oameni se implică în viața nomadă în Asia, Africa și Orientul Mijlociu, estimează Kradin. Pajiștile uscate și zonele de deșert care conduc la pastoralism acoperă aproximativ 25% din suprafața pământului, spune el.

Păstorii montani din Asia Centrală mențin turme valoroase, unele în valoare de sute de mii de dolari, spune Frachetti. În călătoriile lor de’a lungul văilor montane care servesc încă precum o autostradă neoficială care leagă orașele îndepărtate, păstorii oferă miei pentru sacrificare pentru nunți, acționează ca niște curieri între regiunile stabilite și creează rețele sociale și familiale pe scară largă prin căsătorie, afaceri și comerț.

Purtătorii asiatici continuă să se specializeze în mobilitate și în rețea în domenii largi. Aceste grupuri reprezintă ”centre nervoase” pentru locuitorii orășeni care folosesc văile asiatice și lanțurile muntoase.

”Păstorii din Asia interioară nu au nevoie de inteligență artificială pentru a supraviețui”, spune Frachetti.

”Vor mai fi și atunci când marile civilizații se vor topi cândva în ocean.”

Yamnaia, ale cărei gene au depășit o multitudine de culturi ale epocii bronzului, ar fi, fără îndoială, de acord.

Citește și:  SPAȚIUL ROMÂNESC A GĂZDUIT CEA MAI MARE CIVILIZAȚIE A VECHII EUROPE

Câini sacrificați și consumați de luptătorii din epoca bronzului în ceremonii și ritualuri

Arheologii susțin că rămășițele câinilor și lupilor găsite la așezarea de cultură Srubnaya din Krasnosamarskoe în stepele ruse, datând din 1900-1700 î.Hr., indică faptul că a avut loc un ritual în care participanții au mâncat câini și lupi sacrificați.

Obsesia Confreriilor de luptători adolescenți câini și lupi

O tradiţie a oamenilor lupi este atestată de Herodot pentru neuri, locuitori străvechi ai actualului pământ românesc:

”Aceşti oameni au reputaţia de a fi vrăjitori, căci atât scyţii, cât şi elinii stabiliţi in Scyţia spun că o dată pe an fiecare dintre neuri se preschimbă în lup, pentru puţine zile, şi că pe urmă îşi recapătă îndată forma.”

Teritoriul Neurilor este descris ca fiind mărginit de râurile Istru (Dunăre), Tyras (Nistru), Hypanis (Bug), Borysthenes (Nipru), Gerras (Mokri Yaly), Tanais (Don); în timp ce regiunea însăși este menționată ca Hypakyris.

Practicile şi superstiţiile licantropice au dăinuit din cele mai vechi timpuri până astăzi în România. Obiceiuri care se mai văd şi astăzi prezintă oameni care poartă mască de lup.

Lupul este prezent în imaginația populară veche în două ipostaze. Prima este cea de animal totemic, cu rol salvator, inițiatic, model al forței și vicleșugului având o componentă simbolistică pozitivă (asemnătoare celor din cultura nord americană).

Cea de a doua ipostază este una demonică, derivată din acțiuniile dăunătoare ale lupului, percepție transpusă în ritualuri, povestiri, descântece și blesteme (mai apropiată de culturile nordice, baltice). Amblele forme implică teamă, respect, ce conduc la dorința ascunsă de a nu avea de a face cu lupul sub nicio formă de întruchipare a sa.

Cercetătorii sugerează că descoperirile particulare ar putea furniza primele dovezi arheologice ale confreriilor de războinici formate din adolescenți de sex masculin, așa cum sunt descriși în textele antice. David Anthony și Dorcas Brown, ambii din Colegiul Hartwick din Oneonta, NY, speculează că bărbații aleși din cultura Srubnaya sau Timber Grave s’au alăturat unor trupe de război pentru tineret în riturile de iarnă, unde s’au transformat ”spiritual” în câini și lupi prin consumul de carne de câine.

Potrivit rapoartelor științifice, astfel de ceremonii de inițiere se corelează cu miturile menționate în texte din 2000 de ani în urmă de vorbitori de limbi indoeuropene din Eurasia.

Om îmbrăcat în lup (CC BY-NC 2.0)

Miturile specifice leagă câinii și lupii de trupele de adolescenți ale războinicilor. Potrivit unor referințe antice, războinicii adolescenți au fost „auto-botezați” cu nume care conțineau cuvinte pentru câini sau lupi, îmbrăcați cu piei de câine sau lup, în timp ce, în cazuri rare, ar consuma chiar carnea câinilor în timpul ceremoniilor de inițiere. Cu toate acestea, temele legendare care implică câini de acum 2 000 de ani par a fi oarecum diferite de riturile practicate acum 4 000 de ani, după cum Anthony spune în Science News:

”Ar trebui să ne uităm la miturile din Eurasia pentru a înțelege acest sit arheologic.”

Ce dovezi au generat aceste concluzii?

Săpăturile de la Krasnosamarskoe în 1999 și 2001 au scos la iveală o sumă de 2.770 de oase de câine, optsprezece oase de lup și 6 oase care au provenit de la câini sau lupi, după cum a raportat Science News. Aceste descoperiri reprezintă mai mult de o treime din toate oasele de animale descoperite la fața locului. Cercetătorii David Anthony și Dorcas Brown au declarat că acești câini reprezintă mai mult sau mai puțin de trei procente din toate oasele animale excluse anterior la fiecare dintre celelalte șase așezări Srubnaya, astfel încât au ajuns la concluzia că acești canini nu erau de obicei consumați și că ar fi putut fi văzuți ca o hrană interzisă pentru oamenii dintr’o zonă mai largă.

Cu toate acestea, câinii și lupii găsiți la situl Krasnosamarskoe fuseseră prăjiți, fierți și tăiați în bucăți de mărime de 1 până la 3 inci; dovezi suficiente pentru ca cineva să se gândească că ar fi cel mai probabil pregătit și mâncat. În plus, s’a constatat că acești câini au fost uciși în cea mai mare parte pe timpul iernii, pe baza analizei microscopice a liniilor de creștere din dinții lor, formate anual în sezoanele calde și reci. Majoritatea câinilor au fost bătrâni, între șase și doisprezece ani, și sănătoși înainte de a fi sacrificați.

Dovezile esențiale sunt că acești câini erau măcelăriți în bucăți mici. Câinii au fost tăiați în bucăți identificate prin linii pe acest craniu. Imagine: D. Anthony și D. Brown / Jurnalul de arheologie antropologică, 2017

Dezbaterea dintre cercetători

Un număr suficient de mare de cercetători nu sunt convinși de explicațiile lui Anthony și Brown, deși nu înțeleg de ce cel puțin 64 de câini și lupi au fost sacrificați la Krasnosamarskoe.

Arheologul Marc Vander Linden de la University College din Londra, în Science News:

”Arheologii pot lega mitologia și preistoria împreună, dar numai cu o precauție extremă. Mitologia indo-europeană sugerează că oamenii de la sfârșitul epocii bronzului considerau că acețti câini aveau proprietăți magice și, probabil, i’au mâncat în ritualuri de un anumit fel. Dar niciun alt sit arheologic nu a adus dovezi pentru trupele de război adolescentine sau pentru ritualurile de inițiere consumatoare de canide”, concluzionează el, ridicând un argument despre teoria sugerată de cei doi.

Canis dirus Leidy, 1858 – schelet fosil de lup din pleistocenul Americii de Nord. (CC BY 2.0)

Mai mult, arheologul Paul Garwood de la Universitatea din Birmingham, din Anglia, propune că unele popoare indo-europene descrie câini care posedă puteri de vindecare și vindecă bolile oamenilor, fapt care l’ar face „prea sacru” pentru consum. Garwood face un pas mai departe, sugerând că maeștrii ritualurilor de la Krasnosamarskoe ar putea sacrifica câini și lupi ca parte a ceremoniilor de vindecare, dar fără a consuma animalele, așa cum au afirmat Anthony și Brown.

Anthony și Brown Insistă

Diferitele opinii și păreri ale colegilor lor de știință respectabili nu păreau să descurajeze părerile lui Anthony și Brown. Potrivit lui Anthony, care a răspuns lui Garwood, atât câinii, cât și lupii au fost legați de trupele de război și de riturile de inițiere din părțile Rusiei, dar nu și de vindecări, cum ar fi putut să’i unească în diferitele grupuri indo-europene.

Interesant este faptul că Michael Witzel, expert în textele vechi din India și mitologia comparativă de la Universitatea Harvard, pare să fie de acord cu Anthony și Brown.

”Au identificat primele dovezi arheologice în sprijinul miturilor indo-europene antice despre ”lupii tineri, războinici care au trăit în afara legilor societății”, spune acesta în Science News.

Lupi gri alături de o carcasă de animal dezgolită (CC BY 2.0)

În cele din urmă, lucrările de excavare într’un cimitir din Srubnaya de pe teritoriul rusesc au descoperit oasele a doi bărbați, două femei, un adult de sex nedeterminat și douăzeci și doi de tineri între vârsta de 1-7 ani. Cercetatorii sugerează că cele două corpuri masculine găsite au avut semne clare de uzură în special pe genunchi, glezne și spate în zona inferioară.

Anthony propune că cei doi bărbați să fie cel mai probabil maeștrii ritualurilor, așa cum a spus pentru Science News:

”Acești oameni ar fi dirijat ceremonii de inițiere în trupe de război”,

adăugând că explorarea ulterioară în regiune va pune cu siguranță mai multe dovezi „pe masă” și mai mute informații prețioase.

Urme ale cultului lupului au fost descoperite pe tot teritoriul românesc actual, cele mai vechi forme aparținând neoliticului (Coman, 1986). Lupul este prezent frecvent în mitologia getică, prin steagul de război al geților modelat similar unui cap de lup cu corp de dragon de unde se putea deduce că lupul juca un rol important.

Deși spațiul Getic nu a fost bogat în reprezentări zoototemice, totemul lupului a fost utilizat în diferite relaționări cu locuitorii acestui spațiu, descriși de istoricii vremii ca atacând ca o haită de lupi posedați.

Astfel Mircea  Eliade documentează (plecând de la scrierile lui Strabon) numele dacilor ca provenind de la termenul frigian daos, atribuit unui strămoș mitic lykomorf sau care s’a manifestat în formă de lup, conducător al unor confrerii războinice ce purtau piei de lup și acționau similar carnasierelor (Vulcănescu, 1987).

Importanța lupului a fost amplificată de introducerea sărbătorilor romane ce aminteau de nașterea Romei cu ajutorul Lupei Capitolina, ceea ce il determină pe Eliade să menționeze nașterea poporului român sub semnul apropierii a două popoare cu obârșie mitică din lup, a zeului-lup getic și al lupoaicei mitice.

Licantropia, atribuită cel mai des ca blestem sau pedeapsă divină, unor oameni ce aveau posibilitatea metamorfozării în lup, a fost preluată de clerul creștin din vestul Europei ca model de justificare a comportamentului antisocial, necreștin. În acest context, umanizarea lupului respectiv degradarea omului nu a făcut altceva decât să contribuie la consolidarea imaginii de animal feroce, demon al lupului, neexistând în acele timpuri nici un argument acceptat social pentru a nu îl extermina.

În timp simbolistica lupului s’a adaptat formei religioase dominante, în creștinism lupul fiind prezent în legende și povești cu tâlc utile a explica diferența între bine și rău. Una dintre legendele de circulație europeană, înregistrată și la noi în spațiul țărilor române prezintă modul în care Dumnezeu l’a creat pe lup (preluat din Candrea, 1928):

”După ce Dumnezeu a făcut omul și dobitoacele ce’i trebuia, s’a apucat dracul să’și facă și el ceva. A făcut și lut un lup. Numai iaca vine și Dumnezeu care zice dracului:  – Zi’i să se scoale. Dracul zice: – Săi lupe, și mănâncă pe Dumnezeu! Lupul nu se scoală. Dumnezeu cere sa i’l dea li că l’a înviat. Dracu i’l dă. Dumnezeu se apucă de’l mai cioplește, din care așcii s’au făcut fel de fel de gângănii rele: șerpi, broaște, sopârle … După aceasta Dumnezeu zice lupului: – Sai, lupe, și mânâncă pe Dracu! Odată sare lupul și dă tot la Dracul … cât pe ce să’l mănânce.”

Continuarea legendei întâlnită în alte zone ale Europei arată că ”Dracul de frică s’a suit într’un copac, dar lupul a sărit și l’a apucat de călcâi … de aceea e Dracul cu călcâiul rupt!”

Odată făcuți lupii devin ”câinii lui Sf. Petru” fiind încredințați acestuia spre supunere de către Făuritorul lor.

Sărbătorile păgâne au fost relaționate cu cele creștine de exemplu, ziua Lucinului (zi de post pentru ciobani) a devenit ziua Apostolului Luca, iar perioada din mijlocul lui noiembrie (cunoscută de ciobani ca perioada când lupii încep să crească ca număr timp de aproape trei luni) denumită Filipii de toamnă este denumită după numele Apostolului Filip sărbătorit pe 14 noiembrie.

Lupul este o prezență permanentă în gândirea populară, fiind menționat în diferite forme de manifestare a culturii nescrise precum balade, basme și proverbe, este invocat în descântece și blesteme, și frecvent este actor în datiniile de naștere și cele de înmormântare (Candrea, 1928; Coman, 1986; Vulcănescu, 1987).

În datiniile de naștere schimbarea numelui copilului bolnav (frecvent în Lupu, Ursu) are rolul de a aduce beneficii vindecătoare, lupul având un rol de animal protector, ce veghează asupra trecerii pragului din neființă în ființă (Coman, 1986). În datiniile de înmormântare, (identificate și în alte culturi) lupul are rol de inițiator (moartea fiind doar trecerea într’o altă etapă a viețuirii), animal ghid ce se înfrățește cu mortul pentru al conduce pe drumul către rai (Coman 1986).

I.A. Candrea în cartea sa Iarba fiarelor (1928) face un inventar al sărbătorilor religioase sau băbești (păgâne) din an considerate de românii din România începutului de secol XX:

”Acum, dacă facem un mic calcul, constatăm că poporul ține 96 de sărbători cu date fixe și 34 de sărbători mobile, adică în total 130 de zile. …..după motivul pentru care sunt serbate vedem că: treizeci și cinci de zile sunt ținute pentru ferire vitelor de fiare sălbatice și în special de lupi, 19 pentru piatră, 11 pentru tunet și trăsnet, 3 pentru vifor și furtuni, 15 pentru boli de genere, 6 pentru pocituri și ologeală, 5 pentru lovituri, 3 pentru friguri, 3 pentru ciumă, 3 pentru vărsat, 3 pentru arsuri, 3 pentru nebuneală, 1 pentru lingoare, 3 pentru nașteri, 2 pentru moarte, 9 pentru foc, 3 pentru înec, 4 pentru diferite primejdii și pagube, 3 pentru certuri și necazuri, 2 pentru strigoi, 4 pentru șerpi, 2 pentru viermi, omizi și lăcuste, 1 pentru șoareci, 1 pentru ciori, 2 pentru apărarea viilor și 1 pentru secetă.”

Autorul identifică principala legătură a fricii față de lup ca având rădăcini în tradiția creșterii animalelor, specifică în spațiul în care locuim, considerând că aceste credințe au apărut și s’au menținut datorită păstoritului în spațiul balcanic și carpatic, dar și din estul continentului:

”Rătăcind cu oile lui prin locuri singuratice, în apropierea pădurilor și departe de orice locuință omenească, păstorul a avut întotdeauna să lupte cu trei dușmani neîmpăcați cari își disputau fiecare avutul pe care trebuia să’l păzească zi și noapte: tâlharii, ursul și lupii.”

Sursa: sciencenews.org, ancient-origins.net, indo-european.info, bioRxiv.org, wolflife.eu

Citește și: GETYO, PATRIA DIVINĂ

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

DE CE GEȚIA ȘI GEȚI, ȘI NU CLIȘEELE ”DACIA” SAU ”DACO-GEȚI”

Viziunea răspândită despre geți și ”daci” este că a fost un popor unitar care a ocupat, acum aproximativ 2.000 de ani, cea mai mare parte a teritoriului actual al României. Această idee apare ca fiind intrinsec acceptată încă din secolul XIX. În ce măsură este ea într’adevăr susținută de dovezile arheologice? Ce putem spune despre identitatea locuitorilor din bazinul carpatic prin prisma interpretărilor recente?

Problema statalităţii și etnicității la geţi a făcut să curgă foarte multă cerneală. Discuţiile pe marginea apariţiei, a formării unui stat getic au fost aprinse între specialişti. Unii dintre ei au fost aprigi susţinători şi apărători ai statalităţii. Alţii au fost mai sceptici. Au existat şi unii care n’au acceptat’o.

Deci, de la bun început, nu există, nici pe departe, o unanimitate în ceea ce priveşte ideea statului la geți. Însă, în ceea ce privește etnia geților este cât se poate de clară până la apariția din sânul lor a acelor triburi de ”daci” intra-carpatici, pomeniți îndeosebi în textele latinești.

Chiar printre autorii, de altfel specialişti remarcabili, care susţin existenţa statului există controverse legate de momentul începuturilor, a originii, întinderii statului etc.

Coerenţa lipseşte, controversele au fost prezente. Indiferent de taberele în care s’au situat, cei care s’au ocupat foarte serios de această problemă, uneori până la nivelul unor amănunte exasperante pentru un neiniţiat în epigrafie, ori în lectura textelor antice, toţi sunt de acord că izvoarele, documentele care să confirme, fie şi parţial, această teză sunt extrem de puţine.

De fapt avem de a face cu un singur document epigrafic, în limba greacă, păstrat parţial, şi cu câteva fragmente de texte ale unor autori antici, cei mai mulţi necontemporani cu presupusele evenimente. Cel mai aproape de timpul în care s’ar fi petrecut evenimentele legate de activitatea lui Burebista, văzut ca iniţiator al statalităţii getice, este, fără îndoială, Strabon (cca. 64 î.Hr – 25 d. Hr). Lui îi aparţine şi afirmaţia că ”dacii” şi geţii vorbeau aceeaşi limbă. Această afirmație vine în mileniul de după nașterea lui Hristos.

În același timp ne’a rămas scris și că ”dacii” erau tot geți, și asta înainte de Strabon. Pompeius Trogus, spune în sec I î.Hr:

”Şi dacii sunt din neamul geţilor. Ei, în timpul regelui Oroles, fiindcă nu s’au luptat bine împotriva bastarnilor, ca pedeapsă pentru laşitatea lor au fost siliţi, din ordinul regelui, ca atunci când se culcau să’şi pună capetele în locul picioarelor şi să facă nevestelor serviciile care obişnuiau înainte să li se facă lor înşişi. Şi nici nu s’a schimbat această rânduială până când nu şi’au spălat prin curaj ruşinea suferită în război.”

Opera lui Strabon, Geografia, are în cuprinsul cărţii a VII-a referiri la spaţiul getic şi la Boerebistas. Dar însuşi autorul a simţit multe din neajunsurile informării sale, cu toate că a dispus de o serie de date obţinute de la oameni în general bine informaţi, mai ales ofiţeri care au comandat armate în diferite părţi ale lumii antice, a unor călători poate şi a unor negustori. Simţind că nu toate informaţile pot fi credibile, Strabon şi’a luat unele rezerve. Să vedem însă pasajele privitoare la geţi atât de des invocate în favoarea ideii de stat.

Strabon, Geografia, VII, 3, 11:

”Lăsând la o parte trecutul îndepărtat al geţilor, întâmplările din vremea noastră sunt următoarele: Boerebistas, bărbat get, luând conducerea neamului său, a ridicat pe oamenii aceştia ticăloşiţi de nesfârşitele războaie şi i’a îndreptat prin abstinenţă şi sobrietate şi ascultare faţă de porunci, aşa în câţiva ani a întemeiat o mare împărăţie şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine; ba a ajuns să fie temut chiar şi de romani, pentru că trecea Istrul fără frică, prădând Tracia până în Macedonia şi Iliria, iar pe celţii care se amestecaseră cu ilirii i’a pustiit cu totul, iar pe boii de sub conducerea lui Critasiros, precum şi pe taurisci i’a nimicit cu desăvârşire. Pentru a’şi convinge poporul, el şi’a luat ajutor pe Deceneu, un bărbat vrăjitor, care umblase multă vreme prin Egipt, învăţând acolo semne de proprocire mulţumită cărora susţinea că tălmăceşte voinţa zeilor. După câtva timp fusese socotit chiar zeu, după cum am mai spus când a fost vorba despre Zamolxis. Ca dovadă de cât îl ascultau (geţii) este şi faptul că ei s’au lăsat convinşi să’şi stârpească viile şi să’şi ducă viaţa fără vin. Cât despre Boerebistas, acesta a sfârşit prin a fi răsturnat de nişte răsculaţi, înainte ca romanii să fi pornit o armată împotriva lui. Cei ce i’au urmat, au îmbucătăţit întinderea stăpânită de el, în mai multe părţi. Acum de curând, când Caesar Augustus şi’a trimis armata împotriva lor, această putere (întindere) era împărţită în cinci părţi, însă atunci era în patru, căci asemenea împărţiri sunt vremelnice, schimbându’se după o împrejurare sau alta.”

Tot Strabon mai scrie:

”…O parte din teritoriul amintit geții l’au prefăcut într’un pustiu, în urma războiului în care i’au biruit pe boi şi taurisci – semninţii celtice de sub stăpânirea lui Critasiros, (Geografia, VII, 5, 2).

”Strămutându’se în regiunea de lângă Istru ei, (boii) locuiau acum amestecaţi cu tauriscii, războindu’se cu geții, până când acetia din urmă le’au şters neamul de pe faţa pământului. Teritoriul lor, care făcea parte din Illiria, a rămas loc de păşunat pentru turmele neamurilor vecine.”

În textul strabonian mai sunt câteva pasaje în care se face referire la geţi, dar nu au legătură cu subiectul nostru.

Cel de’al doilea document care este folosit la maximum este decretul în cinstea lui Acornion din Dionysopolis (astăzi Balcic) Este un document epigrafic, păstrat fragmentar. Se păstrează doar 49 de rânduri din care ultimele 20 aproape intacte. Redam mai jos părțile lizibile și care ne interesează direct.

”Împreună cu tovarăşii săi de drum cu unul fiu al lui Theodorus şi cu Epi…….., pe cheltuiala lui personală, a plecat în solie călătorind departe şi ajungând la Argedava, la tatăl aceluia şi întâlnindu’l, totodată a obţinut de la el…. oraş…..şi’a dezlegat poporul…..”

”Şi în timpul din urmă regele Burebista ajungând cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia şi stăpânind tot teritoriul de dincoace de fluviu şi de dincolo şi a ajuns la acesta (la Boerebistas) în cea dintâi şi cea mai mare prietenie, a obţinut cele mai bune foloase pentru patria sa, vorbindu’i şi sfătuindu’l în ceea ce priveşte chestiunile cele mai importante……”

”Şi fiind trimis de regele Boerebistas ca ambasador la Cn (aeius) Pompeius, fiul lui Cnaeius, imperator al romanilor, şi întâlnindu’se cu acesta în părţile Macedoniei, lângă Heracleea Lyncestis, nu numai că şi’a îndeplinit cu bine însărcinările primite de la rege, câştigând pentru acesta bunăvoinţa romanilor, dar şi pentru patrie a purtat….”

În ceea ce priveşte izvoarele despre geți, mai putem aminti şi pe Iordanes (De Getarum sive Gotharum origine et rebus gestis) care scria despre geți ca fiind acei goți pomeniți în istoriografia europeană:

”Apoi, în vreme ce la goţi (geţi) domnea Burebista, a venit în Goția (Geția) Deceneu, pe timpul când Sylla a pus mâna pe putere la Roma. Primindu’l pe Deceneu, Burebista i’a dat o putere aproape regală. După sfatul acestuia goţii (geţii) au început să pustiască pământurile germanilor, pe care acum le stăpânesc francii.”

Acestea sunt sursele – izvoarele – pe care se bazează cei care susţin fondarea, existenţa şi persistenţa unui stat getic al cărui început îl văd pe vremea lui Burebista.

Fără a mai lungi povestea statalității Geției credem că despre Boerebistas şi performanţele sale politico-militare se pot spune următoarele:

Boerebistas a existat, a fost un foarte interesant personaj al antichităţii sec. I î.Hr, a fost un mare rege – cel dintâi – dar nu singurul dintre regii din Geția, Illyria, Moesia, Panonia, Macedonia și Tracia! Deci din Geția, nu din Dacia, cum eronat se afirmă fără dovezi despre existența acestui regat !!!

Dacia nu a existat ca regat, ci doar ca provincie romană.

A stăpânit tot teritoriul din sudul Dunării, dar şi teritorii de la nord de Dunăre din Ardeal și Moldova. Din aceste zone de nord îşi lansa atacurile asupra Traciei şi chiar a Macedoniei. Este adevărat că nu ştim cât de mult a stăpânit la nord de Dunăre, dar este incert că avea sub ascultare zonele din nordul Carpaților sau dincolo de Nistru.

De ce au dat romanii denumirea de Dacia, provinciei ocupate la nord de Dunăre este iar un subiect pe care putem specula. În primul rând că romanii s’au luptat îndeosebi cu Daci Balo, și nu cu toți geții.

Dacă teritoriul controlat de regele Daci Balo a fost cucerit, este cât se poate de logic ca romanii să creeze doar acolo o provincie, și nu peste teritoriile celorlalte triburi getice neimplicate în război. De aceea, Dacia, cel mai probabil preia numele lui Daci Balo, așa cum este întâlnit pe Tăblițele de la Sinaia. Sigur, romanii nu au spus coloniei Dacibalia, ci ”Dacia” mai simplu și ”daci”, geților cuceriți.

În poza de mai sus, am localizat cu roșu siclam, teritoriul controlat de Confreria războinicilor lui Daci Balo, teritoriu care va deveni mai târziu colonia Dacia Romană.

Faptul că Buerebistas este recunoscut drept mare rege printre regii Traciei îl plasează ca personalitate politico-militară puternică între Dunăre şi M-ţii Haemus (Balcani). Din cetățile sale din zona Dunării ataca Buerebistas provinciile romane Tracia şi Macedonia, și cel mai probabil nu de undeva din zona transilvană, ceea ce ar fi fost o îngreunare nu doar militară, dar şi logistică.

Boerebistas era un mare rege între regii Geției rămaşi în afara orbitei şi ocupaţiei romane din Tracia. Din aceste zone şi’a lansat atacurile şi asupra celţilor. Este vorba despre celţii amestecaţi sau nu cu ilirii (zona de nord, nord-est a Serbiei de astăzi, sau / şi sudul Ungariei de astăzi Pannonia). Acolo se plasau la vremea sa tauriscii şi boii, nu în zona transilvană unde geto-celţii au conviețuit nestingheriţi în prezenţa geților carpatici.

Informaţia potrivit căreia Boerebistas s’a amestecat în problemele politice ale statului roman este sigură. Ambasada sa la Cneius Pompeius, de asemenea. Probabil că de aici a pornit şi ideea potrivit căreia Caesar ar fi dorit să intreprindă o expediţie getică, cu intenţia de a’l pedepsi pe cel care s’a aliat cu inamicul său, Cnaeius Pompeius.

Niciun singur autor care pledează pentru existenţa statalităţii la geți nu a putut să demonstreze de unde a pornit puterea lui Boerebistas, cum i’a adus ”sub ascultare” pe ceilalţi geţi, ca să nu mai pomenim de comunităţile de geto-celţi din zona intracarpatică, pe bastarnii din Moldova, ori pe sarmaţii (sarmo-geții roxolani) din zona de nord a Dobrogei şi sudul Basarabiei. După cum nu s’a putut susţine nici măcar ideea unui centru de putere în Munţii Orăştiei. Se ştie, şi încă de multă vreme, că cetăţile şi centrul de la Sarmizegetusa sunt posterioare activităţii lui Buerebistas cu cel puţin 80 de ani.

Ce rămâne?

În mod cert că Burebista a fost un personaj, o personalitate importantă a vremii sale, un ”rege” care a avut un anume rol în evenimentele din zona Balcanilor pe timpul războaielor civile de la Roma (din anii 80 î.Hr şi până prin 44 î.Hr), iar acesta și’a exercitat influența asupra a mari întinderi în jurul Carpaților, dar mai cu seamă la sudul Dunării până la granițele cu imperiul roman care se extindea permanent.

A încercat să’şi impună voinţa pe un teritoriu pe care, probabil, intraseră triburi celtice şi îi creau anumite probleme. Nici vorbă însă de crearea unui stat, cu atât mai puţin unul centralizat ! Activitatea sa l’a adus în centrul atenţiei politicii romane, Cnaeius Pompeius dorindu’l ca aliat în războiul contra lui C.I. Caesar.

Problemele identificării populațiilor antice, folosind sursele scrise. De ce spunem geto-daci? Nu pare ciudat?

Utilizarea unui nume compus pentru a denomina o populație, antică sau modernă, este, în general, un fenomen relativ rar, dar nu nemaiîntâlnit. Spre exemplu, în secolul V d.Hr., în Marea Britanie, întâlnim noii veniți anglo-saxoni.

Dar cum am ajuns în România să folosim termenul de geto-daci?

Numele folosite astăzi pentru a face referire la diferite populații care au ocupat Europa în epoca fierului provin din texte latine sau grecești. Populațiile din Europa temperată și de nord nu foloseau scrisul, sau folosirea lui era extrem de restrânsă. De aceea, informațiile pe care le avem cu privire la numele acestor populații sunt externe și provin, în marea lor majoritate, din zona mediteraneeană.

O asemenea situație creează probleme cercetătorilor fiindcă, în fapt, nu cunoaștem ce termeni foloseau pentru a se identifica ei înșiși oamenii din diferitele zone ale Europei temperate și de nord. La aceasta se adaugă și dificultatea localizării unor populații, având în vedere natura limitată a cunoștințelor geografice din perioada respectivă, precum și reperele vagi care sunt folosite în această privință.

Astfel, atunci când folosim surse antice pentru a numi populațiile dintr’o mare parte a Europei este ca și cum ne’am baza pe cunoștințele unui învățător primar din America de Nord pentru a numi și localiza numeroasele grupuri etnice din Africa, fără atlas sau Wikipedia! Acest lucru nu înseamnă că trebuie să ignorăm scrierile autorilor antici, însă trebuie să folosim informațiile pe care ni le transmit cu mare circumspecție.

De la geți la geto-daci

Pentru perioada antică nu avem nicio sursă care să folosească termenul geto-daci. Așadar, nu avem de ce să ne referim la geți prin sintagma geto-daci.

Avem, în schimb, destui autori care utilizează geți sau daci pentru a face referire la populații din zona bazinului carpatic. În general, numele geți apare cu predilecție în sursele grecești, în timp ce termenul daci se găsește mai adesea în cele latine. Cea mai veche mențiune a termenului get o găsim în secolul V î.Hr. la Sofocle, în tragedia Triptolem; unul dintre personajele sale, Charnabon, este menționat ca domnind peste geți. De cealaltă parte, termenul ”daci” este folosit mai târziu, prima oară fiind abia în secolul I î.Hr., în lucrarea lui Caesar, De Bello Gallico.

Cum am ajuns la geto-daci, atunci?

Termenul geto-daci este o construcție modernă a istoricilor. Deci, este complet artificială. Ea se bazează în principal pe citatul redat mai sus din Geografia lui Strabon (VII.3.13), unde autorul menționează că geții și ”dacii” vorbesc aceeași limbă. Având în vedere că adesea apartenența la un popor este legată de folosirea aceleiași limbi, s’ar putea trage concluzia că geții și ”dacii” sunt unii și aceeași, de unde etnonimul geto-daci.

Însă lucrurile nu sunt atât de clare. Aceeași limbă nu însemnă neapărat același grup etnic, cel puțin nu la Zoe Petre într’o analiză a surselor literare (Practica Nemuririi, 2002) unde argumentează în mod convingător că există o ambiguitate în textele antice cu privire la geți și ”daci”. În timp ce unele scrieri sugerează o identificare a geților cu dacii, altele par să indice populații distincte. În plus, limba și identitatea etnică nu sunt întotdeauna în corelație directă. Avem cazuri, inclusiv în zilele noastre, unde aceeași limbă este folosită de grupuri etnice distincte, spre exemplu valonii și francezii, ambele grupuri vorbind franceza.

De asemenea, sunt situații când în cadrul aceluiași grup etnic sunt utilizate limbi diferite, precum rusa sau ucraineana în cazul cazacilor. În plus, două sau mai multe grupuri etnice pot să dezvolte, în timp, o identitate comună sau un popor se poate diviza la un moment dat în mai multe etnii. Nu putem ști în ce măsură astfel de situații se întâlneau și în perioada antică.

Totuși, studii etnografice asupra diferitelor populații care par să’și fi păstrat, în mare, organizarea tradițională, situate, cu precădere, în Africa, Asia de Sud-Est sau Polinezia, susțin adesea un scenariu similar.

În aceste condiții, ce alte indicii avem că, la sfârșitul epocii fierului, aproximativ două mii de ani în trecut, spațiul carpatic a fost locuit de un singur popor? Folosirea acelorași vase într’un areal nu garantează că vorbim de același popor.

Argumentul arheologic cel mai des întâlnit este că avem o unitate în ceea ce privește cultura materială, însemnând că oamenii foloseau aceleași tipuri de obiecte: aceleași tipuri de oale, străchini sau alte vase ceramice, aceleaşi tipuri de bijuterii, de armament etc. În fapt, avem ceva varietate în ceea ce privește obiectele întâlnite.

Chiar dacă ignorăm varietatea formelor și acceptăm ideea unei unități în ceea ce privește cultura materială, acest lucru nu poate fi folosit pentru a argumenta existența unui popor unitar. Ceea ce contează în această privința sunt elementele de natură culturală, obiceiurile, tradițiile.

Pentru a face o analogie cu ziua de astăzi, catalanii, bretonii și ardelenii folosesc, în marea lor majoritate, obiecte identice sau foarte similare. Se îmbracă în mare la fel, folosesc farfurii, căni și tigăi similare, majoritatea făcute în China. În schimb au obiceiuri diferite și cu siguranță se consideră ca fiind etnic diferiți.

Drept urmare, este cazul să nu mai presupunem o unitate a populației la sfârșitul epocii fierului și, în schimb, să ne punem cu seriozitate o întrebare în acest sens. Era bazinul carpatic locuit acum aproximativ două mii de ani de oameni ce se considerau ca făcând parte din același grup etnic?

Viața de zi cu zi și identitatea etnică la sfârșitul epocii fierului

Mai întâi, cu siguranță că majoritatea oamenilor din perioada respectivă să nu fi fost preocupați de natura identității lor etnice, aspect care persistă și pe perioada medievală până târziu în epoca modernă. Trebuie să ne imaginăm că viața multora era grea, oamenii erau concentrați aproape exclusiv asupra nevoilor zilnice. Activitatea lor se desfășura pe un areal restrâns deoarece călătoria era periculoasă și anevoioasă cu mijloacele de transport ale timpului și în lipsa infrastructurii.

Cei mai mulți oameni trăiau în comunități mici, rurale și aveau foarte puțin contact în afara acestora. Apartenența la astfel de grupuri mici era probabil cel mai important element identitar. Acest fenomen îl întâlnim și în Europa până târziu în Evul Mediu sau chiar în epoca modernă, până când centralizarea statală și dezvoltarea infrastructurii au condus la un contact mult mai strâns între locuitorii aceluiași stat.

De aceea, oamenii din bazinul carpatic probabil se identificau arareori în epoca fierului folosind etnonime precum daci, geți sau orice alt astfel de termen. Pare mai verosimil că o persoană din perioada respectivă ar fi spus, în viața de zi cu zi, că este X a(l) lui Z din satul de la poalele dealului.

Cu toate acestea, în Tăblițele de la Sinaia ne rămân câteva indicii prețioase legate de etnicitatea geților, denumirea Regatului Getyo (Geția), dar și a Capitalei Sarmi Getuzo.

Mai multe aici: TĂBLIȚELE DE LA SINAIA VORBESC PESTE MILENII CINE NE SUNT STRĂMOȘII

Și totuși existau unele contacte în afara acestor grupuri locale. Asemenea contacte se puteau petrece în cadrul diferitelor evenimente de natură economică, să zicem un târg, sau cu ocazia unor festivități religioase sau de altă natură, cum pare să fi fost cazul la Măgura Moigradului. Însă și astfel de reuniuni erau probabil limitate numai la comunitățile dintr’un areal geografic destul de restrâns, ținând cont că timpul necesar pentru a străbate distanțe mai mari de câțiva kilometri trebuie măsurat în zile. Astfel de întâlniri, în funcție de regularitatea lor, aduceau mici comunități cu obiceiuri similare în contact și contribuiau la dezvoltarea unei identități de grup mai extinsă.

La acestea se adaugă rapoartele cu indivizi proveniți din comunități mai îndepărtate. Ținând cont de numeroasele texte antice ce menționează lideri politici din bazinul carpatic, cât și de existența unor centre de putere destul de mari, în special în Munții Orăștiei, dar și pe valea Siretului sau a Argeșului, prezența unor formațiuni politice destul de mari pentru perioada secolelor I î.Hr. – I d.Hr. nu poate fi pusă la îndoială.

Totuși, în niciun caz nu putem să comparam organizarea acestora cu cea a unui stat centralizat. Contactul diferitelor comunități locale cu membri ai administrației acestor formațiuni politice era probabil extrem de limitat. Se poate, însă, ca existența unor astfel de state incipiente să fi contribuit, în timp, la coagularea unui simț de apartenență la un grup de mai mare anvergură.

Nu trebuie să uităm de activitatea negustorilor. Mulți dintre aceștia călătoreau distanțe considerabile și astfel puteau proveni din comunități foarte îndepărtate. Astfel de indivizi s’ar fi oprit, în principal, în așezările de dimensiuni mai mari, însă se poate ca, în cadrul diferitelor târguri, oamenii adunați din diferite mici comunități să fi venit sporadic în contact cu astfel de comercianți. În aceste cazuri, cu siguranță ar fi observat diferențe culturale importante, ceea ce se poate să’i fi făcut conștienți de apartenența la un grup cultural din care negustorul nu făcea parte.

Pentru sfârșitul epocii fierului, avem identificate și o serie de așezări unde erau concentrați un număr destul de mare de oameni. La nivelul actual de cunoștințe, putem spune cu certitudine că, la o serie de situri din Munții Orăștiei, de pe valea Mureșului, a Siretului și nu numai, numărul locuitorilor se putea ridica la câteva sute, iar, în unele cazuri (în principal, Sarmizegetusa Regia), chiar la câteva mii.

În aceste locuri putem vorbi de existența unor identități comunitare la o scară mai mare. În plus, astfel de așezări jucau un important rol comercial, administrativ și militar, astfel încât contactele locuitorilor acestor situri se puteau întinde pe distanţe mult mai mari.

În astfel de mari așezări este probabil ca deosebirile de natură socială să fi jucat un rol semnificativ. Avem destule dovezi arheologice, precum și texte antice, care sugerează existența unor diferențieri sociale importante în secolele I î.Hr. – I d.Hr. în bazinul carpatic. Este foarte posibil să avem un sistem cel puțin bipartit, cu o elită aristocratică și oameni obișnuiți. În astfel de sisteme, membri ai elitelor se pot simți, din punct de vedere identitar, mai apropiați de elitele dintr’un loc îndepărtat decât de oamenii obișnuiți situați în imediata apropiere.

Spre exemplu, în timpul Războiului de o sută de ani, nobilii din Franța și Anglia erau mai asemănători între ei decât erau un nobil de țăranii care munceau pe domeniul său. Bineînțeles, asta nu înseamnă că avem neapărat aceeași situație în epoca fierului.

Revenim acum la întrebarea cu privire la identitatea etnică a locuitorilor la sfârșitul epocii fierului. Putem vorbi de un grup etnic unitar în bazinul carpatic pe baza dovezilor arheologice?

Am încercat să răspundem la această întrebare în ultimii ani pornind de la dovezile funerare, având în vedere că modul în care o populație își tratează morții este o caracteristică profund înrădăcinată în valorile culturale ale unui grup.

Analiza mormintelor relevă tradiții funerare diferite

Când strângem la un loc dovezile funerare din secolele II î.Hr. – I d.Hr. din bazinul carpatic, obținem aproximativ 360 de indivizi. Este un număr surprinzător de mic pentru o perioadă de trei sute de ani, ținând cont că discutăm despre un areal deloc restrâns și că știm, cu siguranță, că mulți oameni au trăit (și murit!) în acest teritoriu. Numărul mic de morminte se datorează practicării unor obiceiuri funerare care nu lasă nicio dovadă arheologică, în paralel cu inhumația și incinerația.

Această situație o întâlnim nu doar în bazinul carpatic, ci, cu unele excepții, în marea majoritate a Europei temperate după anul 200 î.Hr., precum și în alte perioade din preistorie. Acest lucru nu înseamnă că toți acești oameni își înmormântau morții într’un mod similar, ci pur și simplu că nu avem informații.

Dar ce ne spun cele 360 de morminte?

Comparând modul în care corpul a fost tratat, locul acestor descoperiri funerare și obiectele depuse alături de corp observăm că mormintele pot fi împărțite, în mare, în două grupări clar diferențiate. Una dintre ele este situată, cu predilecție, în vestul, sau sud-vestul bazinului carpatic, urmând, în mare, linia Oltului, iar cealaltă se află la est de același râu. În unele areale, în special pe valea Mureșului, în sud-vestul Transilvaniei, morminte din cele două grupări pot fi întâlnite în relativă apropiere unul de altul, dar acest lucru pare mai degrabă a fi o excepție.

Diferențele dintre cele două grupări sunt majore, atât din punct de vedere al ritului funerar, cât și în ceea ce privește obiectele depuse alături de corp. Spre exemplu, în gruparea vestică, incinerația este ritul dominant, în timp ce, în cea estică, inhumația este folosită, cu puține excepții, în mod exclusiv.

De asemenea, în gruparea vestică, armele ocupă un rol central în inventarul funerar, dar în cea estică ele sunt practic absente. Nu în ultimul rând, elementele de port și bijuteriile depuse în mormintele aparținând celor două grupări sunt aproape în totalitate diferite.

În lumina acestei analize, se pare că ne aflăm în fața a două tradiții culturale distincte în ceea ce privește modul în care anumiți indivizi erau înmormântați. Comunitățile care practicau aceste tradiții par a se fi amestecat rar, preferând să ocupe areale diferite, ceea ce sugerează dacă nu o dorință reală de diferențiere, cel puțin tradiții diferite. Este interesant că în sud-vestul Transilvaniei interacțiunea pare să fi fost mai puternică, mai ales că în apropiere de această zonă întâlnim marile așezări din Munții Orăștiei, care stau la baza regatelor din secolele I î.Hr. – I d.Hr., ce includ regiuni ocupate de ambele grupări.

De la unitate la inegalitate. O interpretare surprinzătoare

Când interpretăm aceste rezultate în lumina cunoștințelor precedente despre bazinul carpatic la sfârșitul epocii fierului obținem o imagine cel puțin interesantă. Este posibil că, acum două mii de ani, pe teritoriul României nu aveam un grup etnic unitar, ci mai degrabă două populații aflate într’un raport de complementaritate. Dar aceasta nu era o relație pe picior de egalitate, ci una profund dominată de una dintre părți, de războinicii din vest.

Cum ajungem la o astfel de concluzie?

Analiza mormintelor datate la sfârșitul epocii fierului indică existența a două grupuri culturale, însă pare probabil ca, începând cu prima jumătate a secolului I î.Hr., si poate chiar începând cu sfârșitul secolului II î.Hr., contactele dintre membrii celor două grupuri să fi căpătat o nouă dimensiune. Mormintele întâlnite în grupa vestică includ în general multe arme. Cercetări anterioare au indicat existența unor grupuri de războinici foarte activi în zona Porților de Fier, nord-vestul Bulgariei și sud-vestul Olteniei, care adesea făceau incursiuni de jaf în zona sudică a Balcanilor, pe parcursul secolului II î.Hr.

În aceeași perioadă, conform unor cercetători, o parte dintre acești războinici par să fi trecut munții în sud-vestul Transilvaniei, preluând controlul asupra regiunii și punând bazele unui important centru de putere. Se poate ca din acest grup de războinici, originar din grupul cultural vestic, să fi făcut parte liderii politici ulteriori ai regiunii, precum Burebista, cunoscuți prin sursele scrise. Pe parcursul secolului I î.Hr., teritoriul controlat de acest centru se extinde, acaparând o mare parte a arealului în care viețuiau comunități aparținând grupului cultural estic. Astfel, folosind probabil cu precădere forța armată, liderii militari proveniți din grupul cultural de la vest de Olt se instalează drept conducători, drept elite, în mare parte a teritoriului actual al României.

Sunt și alte câteva elemente care susțin un astfel de scenariu. Poate cel mai elocvent este reforma religioasă, făcută de Deceneu și Burebista, cândva în prima jumătate a secolului I î.Hr. Această reformă este paralelă cu extinderea masivă a teritoriului controlat de războinicii din grupul cultural vestic. Reforma vine cu noi tipuri de temple, care adesea par să fie în strânsă legătură cu elemente de tip militar.

Conform lui Strabon (Geografia, VII.3.11), un alt factor important al noii credințe pare să fi fost supunerea față de conducători. De asemenea, dacă ne putem baza pe informațiile primite de la Iordanes (Getica, XI.71-72), Deceneu ar fi împărțit societatea în două. Pe de o parte, grosul populației, iar pe de cealaltă parte, nobili, conducătorii și preoții. Religia a fost una dintre uneltele folosite de noile căpetenii pentru a menține controlul asupra populației, care probabil împărtășea credințe diferite, de unde nevoia unei reforme.

Noua religie legitima controlul unei elite războinice, în mare parte străină, asupra vastului areal stăpânit de ei. În acest fel înțelegem de ce, după cucerirea romană, templele similare celor de la Sarmizegetusa Regia dispar cu rapiditate nu numai din regiunile controlate de administrația și armata romană, ci și din zonele situate mult în afara stăpânirii romane. Odată ce centrul de putere din Munții Orăștiei dispare, nu mai exista fundamentul militar și ideologic necesar pentru a susține existența templelor și a practicilor religioase afiliate lor.

Diviziunea spațiului carpatic, într’o arie estică și una vestică, este consemnată și în sursele scrise, din nou la Strabon (Geografia, VII.3.12). Acesta menționează că din timpuri vechi teritoriul a fost împărțit într’o regiune vestică, locuită de daci, și una estică, locuită de geți. Nu putem trage de aici imediat concluzia că cele două grupuri culturale identificate prin analiza practicilor funerare corespund într’adevăr dacilor, în vest, și geților, în est. Însă cele doua elemente par să coroboreze destul de bine.

Cucerirea romană ascunde și ultimele urme ale diferențelor dintre daci și geți

În cele din urmă, această coabitare neegalitară dintre presupușii daci și geți ia sfârșit, sau este profund dereglată, de cucerirea romană în anul 106 d.Hr. Regatul învins de Traian era un regat dacic prin faptul că era condus de o elită ce ori se identifica, ori era identificată de cuceritori prin acest nume, DACI BALO.

Având în vedere că nobilimea este pătura socială cu care administrația romană ar fi venit în contact prin excelență, nu este surprinzător că acest termen a fost extins asupra locuitorilor întregului teritoriu și că a fost folosit pentru a denomina noua provincie.

În concluzie, pare puțin posibil ca spațiul carpatic să fi fost locuit de un grup etnic unitar la sfârșitul epocii fierului. Marea majoritatea a oamenilor se identificau aproape exclusiv la un nivel local, prin familie și comunitatea rurală din care făceau parte. Numele de natură etnică nu le’ar fi spus prea mult. La nivel macro, două grupuri culturale mari par să se fi conturat, separând bazinul carpatic într’o zonă vestică și una estică, care, după spusele lui Strabon, ar corespunde dacilor, la vest, și geților, la est. Dar, acestea două nu sunt în final decât două etnonime seci, care nu definesc cu prisosință două popoare diferite structural.

Pe parcursul secolelor I î.Hr. – I d.Hr., o mare parte a acestui spațiu este adusă sub stăpânirea unui centru de putere controlat probabil de o elită războinică getică din zonele vestice considerate ca fiind ”dacice”, ce reușește să se impună asupra comunităților getice din est. În aceste condiții, singurul mod în care putem folosi cuvântul geto-daci este pentru a descrie o coabitare neegalitară între două populații cu tradiții culturale, cel puțin în parte, diferite la sfârșitul epocii fierului.

Dar, oricât am încerca să diferențiem mai cu seamă forțat, cultural, funerar, lingvistic populațiile getice din Carpați, originea comună a acestora nu comportă dubii. Indiferent cum erau numiți geții de pe ambii versanții ai Carpaților aceștia au aceiași obârșie genetică, drept dovadă că aceștia erau frați nu doar între ei, ci și cu celții migrați mai în vest, trăitori îndeosebi în Alpi, cei cu care în mii de ani ajunseseră să se deosebească și mai mult.

Istoria însăși ne dă fără echivoc, întâietatea geților. Dacă au existat daci cu adevărat în istorie separat de geți, aceștia oricum erau doar o mlădiță a geților.

Mai curând au apărut românii din geți, decât au existat ”daci” separat de geți !

Tăblițele de la Sinaia pomenesc de davo-geto, deci Geții Davelor. Aici, vorbim de rigurozitate în a identifica endonimul străvechi al neamului. Dacă dacii erau locuitorii davelor, atunci ”cetățenii” cetăților nu definesc etnonimul neamului străbun.

E ca și cum ai spune azi că săteni sau orășeni sunt etnii.

Referințe bibliografice:

Strabon, Geografia. Vol. 1. Tradusă de H. C. Hamilton și W. Falconer. Ediția electronică Project Guttenberg, 2014. Accesibilă la:

http://www.gutenberg.org/files/44884/44884-h/44884-h.htm.

Iordanes, Getica. The Origin and deeds of the Goths. Tradusă de C. C. Mierow. Princeton: Princeton University Press, 1908. Accesibilă la: http://people.ucalgary.ca/~vandersp/Courses/texts/jordgeti.html

Cătălin Nicolae Popa, Cercetător Postdoctoral, Excellence Cluster Topoi, Freie Universität Berlin, Germania

Citește și: GETYO, PATRIA DIVINĂ

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

 

DILEME DIN BIBLIE: PĂCATUL ORIGINAR ȘI CUM S’AU ÎNMULȚIT OAMENII DIN ADAM ȘI EVA?

A FOST ADAM CONTEMPORAN CU EVA? DE CE AU FOST ALUNGAȚI DIN RAI? NE PARVINE BIBLIA DE LA CREATOR ?

Biblia spune că primii oameni de pe Pământ ar fi fost Adam și Eva. Aceștia ar fi fost și părinții omenirii.
”Are păcatul originar vreo legătură cu sexul? I’a alungat Dumnezeu pe Adam şi Eva din Grădină pentru că au făcut sex?”

Aceasta este o întrebare foarte bună. Păcatul originar nu are nicio legătură cu faptul că Adam şi Eva au întreţinut relaţii sexuale. Dumnezeu nu numai că i’a creat cu abilitatea şi libertatea de a avea relaţii sexuale, dar le’a şi dat înstrucţiuni să facă aşa!

”Dumnezeu l’a creat pe om după chipul Său; l’a creat după chipul lui Dumnezeu; i’a creat de parte bărbătească şi de parte femeiască. Dumnezeu i’a binecuvântat şi le’a zis: «Creşteţi, înmulţiţi’vă, umpleţi pământul şi supuneţi’l…»”

Dacă nu ai citit vreodată capitolul 2 din cartea Genezei (prima carte a Bibliei), în acesta se spune, mai exact în versetele 16 şi 17 astfel:

”Domnul Dumnezeu i’a dat omului următoarea poruncă:

«Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină, dar din Pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit»”

Într’o zi, Adam şi Eva au ascultat de Satan (deghizat în şarpe), care i’a minţit, zicându’le:

”«Hotărât că nu veţi muri; dar Dumnezeu ştie că, în ziua în care veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul»”

Satan i’a minţit pe Adam şi Eva. El a contrazis Cuvântul lui Dumnezeu, afirmând că totul va fi bine dacă vor mânca din pomul interzis.

Păcatul lui Adam şi Eva a constat în faptul că nu au ascultat de Dumnezeu şi au făcut ce au vrut ei. Ei au ascultat de Satan şi de propria lor judecată, crezând că Dumnezeu le interzice ceva minunat, lucru care nu era adevărat. La fel suntem şi noi. Credem că noi ştim mai bine decât Dumnezeu. Credem că Dumnezeu ne pune restricţii, că nu ne dă anumite lucruri, iar noi avem o soluţie mai bună. La fel ca şi Adam şi Eva, şi noi suntem ispitiţi să alegem să’l credem mai degrabă pe Satan decât pe Dumnezeu.

Iată ce este scris:

”Când a văzut femeia că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit şi că era de dorit să dea cuiva înţelepciune, a luat din rodul lui şi a mâncat; i’a dat şi soţului ei, care era lângă ea, şi a mâncat şi el.”

Din acel moment, ei au fost separaţi de Dumnezeu din punct de vedere spiritual. El i’a scos afară din Grădina Eden şi i’a oprit să mănânce din Pomul vieţii, iar ei, în loc să trăiască veşnic, au murit în cele din urmă. Moartea nu a fost parte a Grădinii Eden. Biblia spune că ”plata păcatului este moartea”. Din acest motiv a venit Iisus pe pământ… să sufere pedeapsa pentru păcatul nostru, pentru ca noi să nu mai murim, fiind despărţiţi de Dumnezeu pentru veşnicie. Atunci când Iisus a murit pe cruce, El a plătit pentru toate păcatele TALE, iar azi îţi oferă iertare deplină şi viaţă veşnică.

Biblia afirmă următoarele:

”Plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Iisus Cristos, Domnul nostru.”

Cum s’a înmulțit omenirea dacă Adam și Eva au avut doar doi băieți, Cain și Abel?
Totuși, despre ei se spune în repetate rânduri că au avut doar doi băieți, pe Cain și pe Abel. Este acest lucru adevărat?

Astăzi, pe Glob, sunt peste 7 miliarde de oameni. Totul ar fi pornit de la primii doi dintre aceștia, Adam, bărbatul, și Eva, femeia. Din felul de prezentare biblic, reiese ca Adam a fost creat întâi, iar Eva mai târziu, dintr’o coastă a lui Adam. Ambii au fost plăsmuiți de Dumnezeu ”după chipul și asemănarea sa”.
Despre aceștia se știe că ar fi avut doi băieți, pe Cain și pe Abel, iar Cain l’ar fi ucis pe Abel.

Totuși, mulți își pun întrebarea, pe drept:

”Cum s’a înmulțit omenirea, dacă Adam și Eva au avut doar doi băieți, pe Cain și pe Abel?”

Înainte de toate, trebuie spus că cine a citit Biblia cu atenție a aflat că Adam și Eva nu au avut doar doi copii. Se pare că înaintea lui Cain și Abel, Adam și Eva au avut un fiu pe nume Set. Apoi, se specifică destul de clar: ”după nașterea lui Set, Adam a trăit opt sute de ani; și a născut fii și FIICE”. (Geneza 5:4, VDC)”.

Astfel, pe vremea aceea, oamenii trăiau extrem de mult, timp suficient să nască zeci de copii.

Perpetuarea speciei prin incest

Dar să revenim la Cain. După binecunoscuta relatare a crimei asupra lui Abel, descrisă în capitolul 4 al cărții Geneza, Cain este confruntat de către Dumnezeu, care decide să îl pedepsească.
Imediat după acest episod ni se spune că el (Cain) ”s’a împreunat cu nevasta sa; ea a rămas însărcinată şi a născut pe Enoh. El a început apoi să zidească o cetate şi a pus acestei cetăţi numele fiului său Enoh”, (Geneza 4:17, VDC).

Următoarea întrebare care se pune este:

”Cine era nevasta lui Cain? Nu era, cumva, chiar sora sa?”

Tot ce se poate, cel mai probabil, nevasta lui Cain era chiar sora sa, deși nu există vreo certitudine, însă, în acele vremuri incestul era permis.
Așadar, pentru cei care acceptă ipoteza potrivit căreia Adam și Eva au fost primii oameni pe pământ, se pare că aceștia au avut zeci sau poate chiar sute de copii, în cei 8-9 sute de ani cât au trăit. Iar apoi, perpetuarea speciei umane a venit în mod natural, dacă ar fi fost de la bun început contemporani.

Sunt date despre Adam şi Eva care dovedesc că au trăit în Africa în aceeaşi perioadă, dar probabil nu s’au întâlnit.

Adam şi Eva au trăit în Africa în aceeaşi perioadă, dar probabil nu s’au întâlnit, cel puțin așa afirmă autorii unui studiu coordonat de un profesor de genetică de la Universitatea Stanford din SUA.

Până de curând, oamenii de ştiinţă credeau că „Adam cu cromozomul Y” şi „Eva mitocondrială” – cei mai recenţi strămoşi comuni ai bărbaţilor şi femeilor – au trăit în epoci complet diferite.

Însă, potrivit unui studiu realizat recent pe 69 de bărbaţi din zone diferite de pe Glob, „Adam cu cromozomul Y” a păşit pe Pământ în urmă cu 120.000 de ani – 156.000 de ani, mult mai devreme decât credeau oamenii de ştiinţă.

Această datare recentă îl plasează pe Adam mult mai aproape – ca interval de timp – de Eva, care a apărut pe Pământ în urmă cu 99.000 de ani – 148.000 de ani.
Oamenii de ştiinţă sunt însă de părere că „este extrem de puţin probabil” ca Adam şi Eva să fi fost „exact contemporani”.

Carlos Bustamante, profesor de genetică la Universitatea Stanford din California, a declarat:

”Cercetările precedente au indicat faptul că cel mai recent strămoş comun al bărbatului a trăit mult mai recent decât cel mai recent strămoş comun al femeii. Însă studiul nostru a evidenţiat faptul că nu a existat o discrepanţă.”

„Eva mitocondrială” şi „Adam cu cromozomul Y” sunt cei doi indivizi care, transmiţându’şi o parte din genele lor, au contribuit la vasta expansiune a speciei umane. Însă multe aspecte despre existenţa lor, inclusiv locul în care au trăit, sunt învăluite în mister.

Savanţii americani au comparat variaţiile cromozomului Y în rândul voluntarilor din nouă zone geografice distincte, inclusiv din unele care au devenit disponibile pentru cercetări ştiinţifice abia recent, precum Namibia, Republica Democrată Congo, Gabon, Algeria, Pakistan, Cambodgia, Mexic şi regiunea rusă Siberia.

În pofida numelor lor celebre, care evocă un cuplu unic, ai cărui copii au populat lumea, Adam şi Eva nu au fost singurul bărbat, respectiv singura femeie care au trăit în acea epocă, nici singurii oameni ai căror urmaşi trăiesc în zilele noastre.

Ei au avut pur şi simplu şansa de a transmite cu succes cromozomul Y şi genomul mitocondrial de’a lungul mileniilor celor mai mulţi dintre oamenii din zilele noastre.
Utilizând microscoape deosebit de puternice, cercetătorii au identificat aproximativ 11.000 de mutaţii genetice, care i’au ajutat să stabilească asocieri genetice şi cronologii de o acurateţe fără precedent.

Autorii studiului au obţinut astfel de rezultate pentru 10 milioane de nucleotide, biomolecule care formează elementele din care este alcătuit cromozomul Y, pentru fiecare individ din grupul de voluntari.

Rata anuală a mutaţiilor a fost apoi estimată prin compararea cu un eveniment cunoscut – apariţia primelor aşezări umane în cele două Americi în urmă cu circa 15.000 de ani.
Cercetătorii au repetat analiza cu ADN-ul mitocondrial al voluntarilor pentru a obţine două estimări temporale pentru Adam şi Eva, reuşind să demonstreze astfel, pentru prima dată în istorie, că perioadele de timp în care cei doi au apărut se suprapun.

Bustamante:

”Acum putem să datăm anumite evenimente într’un mod foarte precis. Am găsit o mutaţie unică, care arată că trei linii genetice străvechi s’au unit în urmă cu 48.000 de ani, plus sau minus câteva sute de ani. Acurateţea acestei datări este extraordinară.”

Studiul, publicat în revista Science, exemplifică extraordinara profunzime a diversităţii genetice care există în rândul actualilor locuitori ai Africii.
Studiul evidenţiază totodată faptul că a existat o perioadă în care doar câteva secvenţe genetice au fost transmise mai departe şi că multe altele au dispărut din cauza unui eveniment extern care nu a fost deocamdată identificat.

Unul dintre cele mai importante episoade ale Bibliei, care a fost înțeles greșit, este legat de protopărinții Adam și Eva. Cu toții știm azi că cei doi ar fi fost alungați din Rai după ce au gustat dintr’un măr, fructul binelui și al răului.

Adam și Eva au încălcat cea mai mare poruncă a lui Dumnezeu și au mâncat din fructul interzis. În iconografia medievală, fructul respectiv a fost reprezentat printr’un măr, fiind unul dintre cele mai îndrăgite și accesibile fructe din spațiul creștin. Pomul în sine se afla chiar în mijlocul grădinii Edenului, Dumnezeu însuși punându’l în calea primilor oameni să le încerce credința și tăria.

Dar Eva a fost mai slabă și a cedat vicleniei șarpelui. Ea a avut nesăbuința, ar spune unii, sau curiozitatea, ar spune alții, de a gusta din fructul oprit pentru că este omenesc să ne dorim tocmai ceea ce este interzis. Și Eva a primit darul de a distinge dintre bine și rău și de a cunoaște lumea așa cum nu ar fi văzut’o niciodată, dacă nu mușca din măr. Apoi l’a ispitit și pe Adam, pentru că revelația pe care a avut’o femeia nu putea fi ținută doar pentru sine.

Nemurirea, singurul dar pe care Adam și Eva nu’l puteau primi

Însă nu dezvăluirea binelui și a răului i’a alungat pe Adam și Eva din Rai, ci faptul că au nesocotit cuvântul Creatorului lor. Primii oameni s’au dovedit nesupuși, iar Dumnezeu i’a alungat din cea mai bună lume posibilă drept pedeapsă eternă, să se chinuiască pe pământ până când își răscumpără păcatul originar.

Gestul lor de nesupunere, însă, ascunde cu totul altceva. Există interpretări ale acestui episod din Biblie care susțin că cei doi, având darul cunoașterii, ar fi încercat să ajungă și la pomul vieții, care le’ar fi dăruit nemurirea. Adam și Eva nu putea deveni nemuritori, pentru că ar fi devenit egalii Creatorului lor.

Sf. Ioan Damaschin a explicat în scrierile sale că pomul vieții era destinat doar celor care erau vrednici de viața veșnică, în Grădina Raiului. Dar primii oameni nu s’au dovedit vrednici de un asemenea dar. Dumnezeu s’a văzut nevoit să îi alunge și să închidă porțile Raiului până când fiecare om avea să își răscumpere păcate și să merite să se întoarcă în împărăția lui, unde domnește binele suprem.

Identitatea mărului este îndoielnică

În cartea Genezei nu se precizează sub nicio formă ce fel de pomi erau Pomul Vieții și Pomul Cunoașterii. Se spune doar că și ei au răsărit din pământ ca toți ceilalți pomi și copaci din jur. Dar vechile scrieri ebraice oferă câteva indicii care susțin că ar fi vorba de fapt de vița de vie.

În vremurile vechi, vița de vie era considerată pom și era cultivată pe suporturi înalte. Unii termeni din ebraica veche pot fi traduși drept pomul de viță de vie, iar alte scrieri spun că Noe ar fi plantat vie din crenguțele aduse de Potop de la poarta Raiului.
Cu siguranță, Eva nu a mușcat dintr’un măr, așa cum știm că arată fructul azi. Merele sălbatice sunt mici, verzi, acre și deloc atrăgătoare.

Dar strugurii puteau fi mult mai tentanți. Există și o veche interpretare grecească conform căreia fructul cunoașterii ar fi fost o piersică. Pentru greci, piersicile sunt fructele iubirii, ale vieții și ale maternității.

Cum arăta de fapt șarpele?

Orice preot ți’ar spune azi că Diavolul a luat forma șarpelui să se apropie de Eva și să o împingă spre marele păcat. Ar fi reușit o reptilă cu pielea rece să se apropie de femeie și să o convingă să își încalce cuvântul? Unii ar spune că nu.
După ce păcatul a fost săvârșit și Dumnezeu i’a pedepsit pe oameni, el s’a întors către șarpe și l’a blestemat să se târască pe pântece și să mănânce țărână câte zile o mai avea seminția lui pe pământ.

Un astfel de blestem, pentru a fi cu adevărat dramatic și cutremurător, putea fi înțeles numai dacă șarpele arăta cu totul altfel. Poate că avea aripi, iar Dumnezeu l’a blestemat să se târască sub pământ. Poate că era un animal fantastic de o frumusețe rară, care s’a apropiat ușor de Eva și nu a avut nevoie de prea mult timp să o convingă.

Și ce vină avea de fapt șarpele că Diavolul s’a folosit de înfățișarea lui și i’a păcălit pe Adam și Eva?

Toate acestea sunt detalii misterioase și controversate din cel mai cunoscut episod al Genezei. Mărul, șarpele, pomul vieții sau pomul cunoașterii sunt doar simboluri și trebuie interpretate ca atare, dar mesajul esențial rămâne păcatul originar pe care protopărinții l’au săvârșit în pofida voinței divine
Altă dilemă a Bibliei – Autenticitatea:
Întrebare: Este Biblia cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu?
Răspunsul la această întrebare nu numai că va arăta felul cum văd oamenii Biblia şi importanţa ei pentru vieţile noastre, ci și cum va şi avea în cele din urmă un impact asupra omenirii pentru veşnicie.
Dacă Biblia este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu, atunci noi trebuie să o preţuim, să o studiem, să ne supunem ei şi, desigur, să credem în ea. Dacă Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, atunci a o respinge înseamnă de fapt a Îl respinge pe Dumnezeu Însuşi.
Faptul că Dumnezeu ne’a dat Biblia este o dovadă şi o ilustrare a dragostei Lui pentru noi. Termenul „revelaţie” înseamnă simplu că Dumnezeu a comunicat omenirii cum este El şi cum putem avea o relaţie corectă cu El. Există lucruri pe care noi nu le’am putea cunoaşte dacă nu le’ar fi revelat Dumnezeu în mod divin către noi prin Biblie.

Deşi descoperirea lui Dumnezeu în Biblie a fost dată progresiv pe o perioadă de aproximativ 1500 de ani, Biblia a conţinut întotdeauna tot ceea ce oamenii au avut nevoie să cunoască despre Dumnezeu pentru a avea o relaţie corectă cu El. Dacă Biblia este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu, atunci ea reprezintă autoritatea finală în tot ceea ce priveşte credinţa, practica religioasă şi considerentele morale.

Întrebarea pe care trebuie să ne’o punem este: cum putem şti dacă Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu şi nu doar o carte valoroasă?

Ce are unic Biblia care o face diferită de toate celelalte cărţi religioase scrise vreodată? Există dovezi că Biblia este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu? Acestea sunt întrebări la care trebuie să reflectăm dacă dorim să examinăm serios pretenţia Bibliei de a fi chiar Cuvântul lui Dumnezeu, inspirat divin şi total suficient pentru toate aspectele credinţei şi practicii. Nu poate fi nici o îndoială în faptul că Biblia pretinde că este chiar Cuvântul lui Dumnezeu.

Aceasta este foarte clar menţionat în versete precum cele din 2 Timotei 3:15-17, care spun:

”…din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să’ţi dea înţelepciunea care duce la mântuire, prin credinţa în Hristos Iisus. Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.”

Sigur aceasta cu condiția să avem cu certitudine informația că biblia e scrisă de Dumnezeu, iar aceste pasaje nu sunt adăugate de cler la rescrierea bibliei după primele exemplare.

Ce a vrut să spună apostolul Pavel când a afirmat că Biblia este ”inspirată de Dumnezeu”? (2 Timotei 3:16) Pavel, care şia consemnat scrierile în limba greacă, a folosit un termen ce înseamnă literalmente ”suflată de Dumnezeu”. El a vrut să spună, aşadar, că Dumnezeu i’a îndrumat prin spiritul său sfânt pe scriitorii Bibliei să aştearnă în scris numai ceea ce a dorit El.

Scriitorii Bibliei ”au vorbit de la Dumnezeu, fiind purtaţi de spiritul sfânt”, a spus apostolul Petru (2 Petru 1:21). Prin urmare, apostolul Pavel a numit pe bună dreptate cărţile biblice ”scrieri sfinte, care te pot face înţelept pentru salvare prin credinţa în Cristos Isus” (2 Timotei 3:15).

Mulţi oameni contestă cu vehemenţă ideea că Dumnezeu este autorul Bibliei. Manifestând ”un dispreţ sfidător faţă de relatările biblice”, ca să’l cităm pe arheologul Sir Charles Marston, anumiţi critici au atacat virulent integritatea Bibliei. Unii resping Biblia, considerând’o nimic mai mult decât ”o colecţie veche de mituri şi de poveşti”.
Analizaţi dovezile

Aşadar, puteţi avea încredere în Biblie? Este important să ajungeţi la concluzia corectă.
De ce? Deoarece, dacă Biblia conţine într’adevăr mesajul lui Dumnezeu, ar fi o nesăbuinţă, ba chiar o greşeală fatală, să o ignoraţi.

Dacă o consideraţi doar o carte a oamenilor, nu Cuvântul lui Dumnezeu, ea vă va influenţa prea puţin acţiunile şi convingerile (1 Tesaloniceni 2:13).

Dar cum puteţi afla dacă Biblia este demnă de încredere? Gândiţi’vă, de pildă, cum vă daţi seama dacă cineva este de încredere. Cu siguranţă, nu puteţi avea încredere într-o persoană despre care nu ştiţi aproape nimic. Doar în timp, după ce ajungeţi să o cunoaşteţi mai bine, vă daţi seama dacă este sinceră şi cinstită. La fel stau lucrurile şi în cazul Bibliei.

Nu vă grăbiţi să acceptaţi teoriile speculative sau ideile preconcepute care subminează încrederea în Biblie. Faceţi’vă timp să analizaţi dovezile care susţin că această carte este ”inspirată de Dumnezeu“.
Atacuri din partea „prietenilor“
Nu vă lăsaţi influenţat de cei care, deşi susţin că sunt ”prieteni” ai Bibliei, pun la îndoială autenticitatea şi credibilitatea ei.

În prezent, majoritatea criticilor Bibliei, deşi pretind că sunt creştini, ”consideră Scripturile simple scrieri omeneşti”, se spune în New Dictionary of Theology.

Mulţi teologi contestă că scriitorii general acceptaţi ai cărţilor Bibliei sunt cei reali. De exemplu, unii spun că nu profetul Isaia ar fi scris cartea care îi poartă numele. În opinia lor, această carte ar fi fost scrisă la mult timp după moartea lui.

Lowther Clarke, în publicaţia sa Concise Bible Commentary, afirmă că profeţia lui Isaia este ”rodul multor minţi, fiind scrisă de’a lungul mai multor generaţii”.

Totuşi, aceştia ignoră cuvintele lui Isus Cristos şi ale discipolilor săi, potrivit cărora Isaia este scriitorul acestei cărţi (Matei 3:3; 15:7; Luca 4:17; Ioan 12:38–41; Romani 9:27, 29).

Însă criticile nu se opresc aici. Unii comentatori ai Bibliei, cum ar fi J. R. Dummelow, susţin că profeţiile din cartea biblică Daniel ”sunt, de fapt, evenimente istorice care au avut deja loc, dar care sunt prezentate drept profeţii”.
Însă şi în acest caz, ei ignoră mărturia lui Isus Cristos. El a avertizat cu privire la ”lucrul dezgustător care cauzează pustiire — despre care a vorbit profetul Daniel — stând într-un loc sfânt” (Matei 24:15).

Ar putea oare un creştin să creadă că Isus Cristos a fost părtaş la o asemenea înşelătorie şi a prezentat drept profeţii nişte evenimente deja împlinite? În niciun caz!

Are importanţă cine a scris Biblia?
Dar este oare atât de important să ştim cine a scris cărţile Bibliei?, v’aţi putea întreba. Da, este foarte important!

De exemplu, aţi avea încredere într’un document despre care se afirmă că este testamentul unui prieten dacă s’ar dovedi că, de fapt, nu prietenul dumneavoastră l’a scris?

Să presupunem că specialiştii vă spun că este un fals, că unii apropiaţi ai prietenului dumneavoastră au scris cu cele mai bune intenţii ceea ce au considerat ei că ar fi ultimele dorinţe ale acestuia. Ar mai avea documentul vreo valoare?

Aţi putea avea încredere că acesta exprimă voinţa prietenului dumneavoastră?

La fel stau lucrurile şi în cazul Bibliei. Nu este de mirare că atât de mulţi oameni, chiar şi dintre cei care pretind că sunt creştini, ignoră sfaturile ei privitoare la cinste, moralitate sexuală etc.

De câte ori n’am auzit comentarii depreciative de genul:

”O, dar asta scrie în Vechiul Testament!“, ca şi cum acesta ar fi mai puţin important. Să nu uităm, totuşi, că apostolul Pavel a numit Vechiul Testament ”scrierile sfinte”, care sunt ‘inspirate de Dumnezeu.”

Însă nu putem respinge dovezile tuturor experţilor şi ale erudiţilor!, aţi putea obiecta. Bineînţeles că nu! De exemplu, le suntem profund recunoscători cercetătorilor sinceri, care au contribuit la identificarea textului original al Bibliei. Este adevărat, în textul Bibliei s’au strecurat greşeli minore pe măsură ce a fost copiat şi recopiat de’a lungul secolelor. Dar este o mare diferenţă între a recunoaşte că în copiile textului biblic s’au strecurat greşeli minore şi a considera întreaga Biblie rodul minţii umane.

Chiar înainte de a afirma că Biblia este inspirată de Dumnezeu, Pavel i’a explicat lui Timotei de ce era esenţială o astfel de scriere inspirată.

”În zilele din urmă”, a spus el, ”oamenii nelegiuiţi şi impostorii vor merge din rău în mai rău, inducând în eroare şi fiind induşi în eroare” (2 Timotei 3:1, 13).

Deja în zilele lui Pavel unii aşa-zişi ”înţelepţi şi învăţaţi” foloseau ”argumente convingătoare” pentru a’i înşela pe oameni şi pentru a le slăbi credinţa în Isus Cristos (1 Corinteni 1:18, 19; Coloseni 2:4, 8). Ca să nu fie influenţat de aceştia, Timotei trebuia, potrivit îndemnului apostolului Pavel, ”să rămână în lucrurile pe care le învăţase din pruncie prin scrierile sfinte’, puse la dispoziţie de Dumnezeu (2 Timotei 3:14, 15).
Şi pentru noi este la fel de important să facem aceasta, deoarece trăim în ”zilele din urmă”.

Biblia este în concordanţă cu ştiinţa când face referire la chestiuni ştiinţifice, că ea constituie un tot armonios de la primele ei pagini până la ultimele, că profeţiile ei s’au împlinit cu exactitate şi multe, multe altele.

De asemenea, putem să examinăm atât dovezile interne cât şi pe cele externe ale faptului că Biblia este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu.

Dovezile interne sunt acele lucruri din însăşi interiorul Bibliei care probează originea divină a acesteia. Una dintre primele dovezi interne ale faptului că Biblia este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu este unitatea acesteia. Chiar dacă Biblia este formată din 66 de cărţi individuale, scrise pe 3 continente, în 3 limbi diferite, de’a lungul unei perioade de aproape 1500 ani, de către mai mult de 40 autori (care aveau vârste şi stiluri diferite de viaţă), Biblia îşi păstrează unitatea de la început până la sfârşit fără vreo contradicţie. Această unitate este singulară prin comparaţie cu orice alte cărţi şi este o dovadă a originii divine a cuvintelor sale, întrucât Dumnezeu a folosit anumiţi oameni astfel încât ei au înregistrat în Biblie chiar cuvintele Lui.

O alta dovada internă care indică faptul că Biblia este cu adevărat Cuvântul lui

Dumnezeu constă în profeţiile detaliate conţinute în paginile sale. Biblia conţine sute de profeţii descrise în detaliu cu privire la viitorul anumitor popoare, inclusiv a Israelului, cu privire la viitorul anumitor oraşe, cu privire la viitorul omenirii şi cu privire la venirea unei Persoane care ar fi Mesia, Mântuitor nu numai al Israelului, ci al tuturor celor ce cred în El.

Spre deosebire de profeţiile din alte cărţi religioase sau a celor scrise de persoane precum Nostradamus, profeţiile biblice sunt descrise extrem de detaliat şi nu au dat greş niciodată în a se împlini. Există peste 300 de profeţii cu privire la Iisus Hristos numai în Vechiul Testament. Nu numai că ele au prezis locul unde El s’a născut şi din ce familie va proveni, ci ele au spus şi cum El a murit şi ca El a înviat în a treia zi. Pur şi simplu nu există o cale logică în a explica profeţiile împlinite din Biblie decât prin a accepta originea divină a acesteia. Nu există nici o altă carte religioasă care să conţină profeţii mai detaliate şi de acest tip pe care Biblia le conţine.

A treia dovadă internă a originii divine a Bibliei constă în autoritatea şi puterea unică pe care ea le are. Chiar dacă această dovadă este mult mai subiectivă decât primele două dovezi, nu există o mărturie mai puternică decât aceasta care să susţină originea divină a Bibliei. Biblia deţine o autoritate unică pe care nu o are nici o altă carte scrisă vreodată. Această autoritate şi putere se văd cel mai bine în felul cum nenumărate vieţi au fost transformate şi schimbate prin citirea Bibliei. Prin ea, nenumăraţi dependenţi de droguri au fost vindecaţi, nenumăraţi homosexuali au fost eliberaţi, nenumăraţi delicvenţi şi criminali au fost transformaţi, nenumăraţi păcătoşi sunt mustraţi; prin ea, ura a fost transformată în dragoste.

Biblia conţine o putere dinamică şi transformatoare care nu este posibilă decât datorită faptului că ea este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu.

Pe lângă dovezile interne prezentate mai sus, există de asemenea dovezi externe care indică faptul că Biblia este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu. Una dintre acestea este legată de evenimentele istorice din Biblie. Întrucât Biblia conţine detalii cu privire la anumite evenimente istorice, acurateţea şi veridicitatea ei pot face obiectul verificării ca în cazul oricărui alt document istoric.

Atât prin dovezile arheologice cât şi prin alte documente scrise, evenimentele istorice din Biblie au fost probate de fiecare dată ca fiind acurate şi adevărate. De fapt, toate dovezile arheologice şi documentare susţin faptul că Biblia este cea mai bine documentată carte din lumea antică. Faptul că Biblia descrie cu acurateţe şi veridicitate evenimente verificabile istoric este o indicaţie serioasă cu privire la veridicitatea ei şi în ce priveşte subiectele şi doctrinele religioase şi ajută în a întări pretenţia acesteia de a fi chiar Cuvântul lui Dumnezeu.

O altă dovadă externă a faptului că Biblia este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu constă în integritatea autorilor săi umani. După cum am menţionat mai devreme, Dumnezeu S’a folosit de oameni de diferite vârste pentru a ne lăsa scris Cuvântul Său.

Studiind vieţile acestor oameni, nu există nici un motiv pentru care să credem că ei nu au fost oameni cinstiţi şi sinceri. Văzând vieţile lor şi faptul că ei au fost chiar gata să moară (adesea au murit în urma torturilor) pentru credinţa lor, devine clar că aceşti oameni obişnuiţi şi oneşti au crezut cu adevărat că Dumnezeu le’a vorbit. Cei care au scris Noul Testament şi multe alte sute de credincioşi (1 Corinteni 15:6) cunoşteau adevărul despre mesajul lor pentru că ei L’au văzut şi au petrecut timp împreună cu Iisus Hristos după ce El a înviat din morţi.

Transformarea pe care au trăit’o aceşti oameni la vederea lui Hristos cel Înviat a avut un impact extraordinar asupra lor. Ei au trecut de la a se ascunde de frică la disponibilitatea de a muri pentru mesajul pe care Dumnezeu l’a descoperit către ei. Vieţile şi moartea lor mărturisesc faptul că Biblia este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu.

O ultimă dovadă externă a faptului că Biblia este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu este caracterul indestructibil al Bibliei. Datorită importanţei sale şi a pretenţiei că este chiar Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia a înfruntat atacuri şi tentative de a fi distrusă ca oricare altă carte din istorie. De la împăraţii romani precum Diocleţian, la dictatorii comunişti şi la ateii şi agnosticii zilelor noastre, Biblia a rezistat tuturor atacatorilor săi şi a rămas cartea cu cel mai mare număr de exemplare publicate până în zilele noastre.

De’a lungul timpului, scepticii au privit Biblia ca pe un document mitologic, dar arheologii i’au demonstrat veridicitatea istorică. Opozanţii ei i’au atacat învăţăturile ca fiind primitive şi depăşite, însă conceptele şi învăţăturile sale morale şi legale au avut puternice influenţe pozitive asupra popoarelor şi societăţii peste tot în lume. Ea continuă să fie atacată de ştiinţă, psihologie şi mişcările politice, dar rămâne relevantă şi veridică şi astăzi la fel cum a fost din prima zi când a fost scrisă.

Este o carte care a transformat nenumărate vieţi şi destinele multor popoare de’a lungul ultimilor 2000 de ani. Indiferent cum încearcă opozanţii ei să o atace, să o distrugă sau să o discrediteze, Biblia rămâne la fel de puternică, adevărată şi relevantă ca şi înainte de apariţia atacurilor la adresa ei.

Acurateţea ei s’a păstrat în ciuda atâtor tentative de a o corupe, de a o ataca şi de a o distruge, aceasta fiind o dovadă clară a faptului că este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu. Nu trebuie să ne surprindă că indiferent cum este atacată Biblia, ea rămâne neschimbată şi nepătată.

De altfel, Iisus a spus:

”Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”, (Marcu 13:31).

Dincolo de ce spune Isus, orice om nornal la cap poate înțelege ușor că orice lucru de o asemenea importanță în viața oamenilor va fi mereu lovită pentru ca oamenilor să li se distrugă singurul reper care rezistă peste milenii. Creștinii sunt uciși, bisericile demolate, cărți bisericești au fost arse, dar Biblia rămâne în continuare o ancoră de neclintit în istoria omenirii.

După ce am văzut toate argumentele de mai sus, singur puteți analiza dacă răspunsurile sunt sau nu de acceptat și lămurește dilemele fiecăruia dintre noi.

Citiți și: 600 DE SUPERSTIȚII LA ROMÂNI

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

CÂT DE ȘUBREDĂ ESTE TEZA LATINOPAȚILOR DESPRE ORIGINEA GETO-ROMÂNILOR

Vom reda în cele ce urmează ceea ce înseamnă pentru latinomani ”argumente” în sprijinul teoriei latiniste, fără a mai interveni asupra textului. Spunem doar atât: să faci aprecieri asupra originii unui neam atât de vechi cum este cel geto-rumânesc, vechimea sa identificându’se cu cea a primilor locuitori ai Europei, și să o faci doar pe marginea asemănării limbii românilor cu cea a italienilor este cât se poate de hilar și copilăresc, dacă nu grotesc.

Acastă asemănare a celor două limbi niciunuia dintre istoricii latinomani, nu’i trezește curiozitatea să sape la originea limbii italienilor, ci doar a românilor.

Oare de ce doar un sens al influenței ar fi de luat în calcul? De ce limba italienilor nu ar fi originară din Carpați, ci doar varianta inventată de latiniști să fie cea corectă? De ce nu limba italienilor, spaniolilor, francezilor să se fi născut dintr’o limbă arhaică geto-rumânească din Carpați? În definitiv, niciun latinist de azi sau de ieri nu a trăit în timpurile în care s’au creat limbile despre care vorbim.

Atât limba getică, cât și toate dialectele italice sunt cu mult mai vechi decât credem. Dar Roma (Ruma) s’a creat abia acum 2700 de ani. Până atunci oamenii aveau cu siguranță un limbaj. De asemenea, limba latină nu s’a creat din neant, și nici nu se prea poate ca o limbă atât de tânără să fie izvorul altor limbi, ci poate doar contemporană cu celelalte, dar nu o limbă mamă. Trebuie să mai fi existat și ceva înaintea acesteia, chiar dacă nu avem dovezi rămase de atunci. Cu siguranță că limbile mediteraneene se trag tot de acolo de unde se trag și acele seminții mediteraneene. Iar acum peste 3000 de ani Balcanii erau considerați Occidentul Europei, dacă nu chiar Vatra Europei.

Deci limba latină, recte cea italiană își are obârșia undeva pe meleagurile noastre.

Ce ne spune așadar, latinomanul de serviciu, Ioan-Aurel Pop, în Revista Cultura, Seria a III-a, nr. 23 (579), din 15 iunie 2017, la pagina 8, în articolul ”Românii sunt o seminție italică”, într’un elogiu fără discernământ pentru această teză falsă cu care au fost zăpăciți generații întregi de români?

”Autorii sași și maghiari erau străini, dar nu de tot, fiindcă trăiau cu românii viața de fiecare zi, iar unii dintre ei cunoșteau chiar limba română.

Georg Reicherstorffer (circa 1495 – după 1554) a fost un învățat sas din regiunea Sibiului (Biertan), secretar al reginei Maria a Ungariei, sora lui Ferdinand de Habsburg, secretar al lui Ferdinand însuși, trecut apoi în serviciul lui Ioan Zapolya. În ”Chorographia Moldovei” scrie că țara de la răsărit de Carpați este numită Țara Românească.

Reia teoria lui Enea Silvio Piccolomini despre generalul Flaccus care ar fi dat numele de Valahia.

”Această părere este întărită de faptul că vorbirea romană mai dăinuie încă la acest neam, dar atât de alterată întru toate, încât abia ar mai putea fi înțeleasă de un roman. Așadar, românii sunt o seminție italică ce se trage, după cum zic ei, din vechii romani, despre care se spune în istorie că au fost aduși în Dacia de împăratul Traian; dar care, fără îndoială, au alunecat cu totul spre obiceiurile geților și astăzi nu mai păstrează nimic din străvechea lor origine și din dovezile trecutului, în afară de limba părintească, foarte primitivă și alterată.”

În ”Chorographia Transilvaniei”, același autor scrie:

”Că seminția originară a acestei națiuni a plecat din Italia o arată clar limba «lor», numele pe care ei l’au primit de la sarmați (poloni)…”

Deși îi auzise pe români vorbind, Reicherstorffer nu aduce noutăți în privința limbii române, ci preferă – după moda vremii – să citeze din autorități, din voci consacrate.

Johannes Lebel (cca. 1490 – 1566), părintele istoriografiei săsești, scrie ”cântecul istoric” ”De oppido Thalmus” (”Despre târgul Tălmaciu”), în 1542, redactat din nou în 1559 (publicat de Johann Seivert, la Sibiu, abia în 1779). Românii sunt, pentru el, urmașii coloniștilor italieni aduși de Traian.

El traduce corect etnonimul ”Valachus” prin ”italian roman”. Spune că acesta, adică ”Valachus”, este numele dat de străini românilor, fiindcă aceștia își zic lor înșiși ”Rumuini” (”Idcirco vulgariter Rumuini sunt appellati”). Lebel a cunoscut desigur și limba românilor pe care o declară ”limba romană”. El afirmă descendența romană a românilor, latinitatea limbii lor și romanitatea numelui lor din surse locale proprii, din cunoaștere nemijlocită, din mediul săsesc. Este vorba despre o teorie de contact, fiindcă sașii îi cunoșteau direct pe români.

Sasul Gaspar Helth (Heltai) din Cisnădie, stabilit la Cluj (unde a și murit în jurul anului 1579), zice că, înainte de germanici și de unguri (huni), Transilvania a fost locuită de romani, din care au rămas valahii care se numesc pe sine români (”Románusok”). Tot ca atunci (1579), Leonhard Uncius, poetul laureat al curții Ștefan Bathory, arăta că la curtea princiară a Transilvaniei se discuta despre originea romană a românilor.

Anton Verancsics sau Verantio (1504-1573), dalmat, de fapt croat maghiarizat, cu studii la Padova, prepozit al capitalului Transilvaniei, secretar regal, episcop de Pécs, episcop de Alba Iulia, ajunge la cele mai înalte demnități, precum cea de arhiepiscop de Strigoniu, vicerege al Ungariei habsburgice și cardinal.

I’a cunoscut direct pe români și a scris despre ei bazat mai mult pe experiența personală decât pe scrierile umaniștilor:

”Valahii își trag originea de la romani… Lăsând la o parte nenumăratele cuvinte pe care valahii le au întocmai și cu același înțeles ca în limba latină și în dialectele italienilor, când întreabă ei pe cineva dacă știe să vorbească pe limba lor valahă spun: Oare știi romana?, sau când întreabă dacă este valah, îl întreabă: Dacă este roman?” (”Interrogantes, quampiam, an sciret Valacchice: scisne, inquunt Romane? et an Valachus esset: num Romanus sit? quaerunt”).

Verancsics spune că termenul de ”vlah” are origine slavă și înseamnă deopotrivă român și italian, ceea ce este încă o dovadă a latinității românilor. Nu este de acord cu proveniența lui vlah din numele presupusului general Flaccus, ci spune că românii sunt romanici prin trecutul Daciei romane, prin limbă și prin nume. Este unul dintre numeroșii autori care atestă felul cum se numeau pe sine românii în secolul al XVI-lea:

”Valahii, care se numesc pe sine romani”, (”Valacchi, qui se Romanos nominant”).

Firește că valahii nu se numeau atunci romani, ci români, dar asemănarea era izbitoare pentru oricare cunoscător, iar posibilitatea redării etnonimului intern în latinește este doar prin forma ”Romanus”.

Wolfgang Kowachoczy (circa 1540-1594), cancelarul lui Ștefan Báthory, a lăsat o scriere de actualitate politică (”De administratione Transylvaniae Dialogus…”, Cluj, 1584), spune, în forma dialogului dintre persoane fictive, că valahii, care se dădeau drept romani în mod obișnuit, erau urmașii romanilor, în vreme ce limba românilor ar fi mai aproape de latină decât italiana.

În acest dialog, personajul Philodacus îi apără pe români (numele personajului se traduce prin ”Iubitorul de daci”, românii fiind denumiți astfel – adică daci – în acord cu maniera autorilor umaniști de a arhaiza etnonimele și toponimele), iar Eubolus îi defăimează.

Szamosközi István, maghiar transilvănean, cu numele latinizat Stephanus Zamosius (cca. 1565-1612), în ale sale ”Analecta lapidum…”, scrie că românii sunt urmașii romanilor (colonia romanilor s’a transformat în neamul românilor), că această descendență e atestată de limba lor, desprinsă din latină, la fel ca limbile italiană, spaniolă și franceză:

”Vechea limbă latină s’a topit în patru dialecte speciale și foarte deosebite, în italiană, franceză, spaniolă, română, în care urmele unicei limbi latine strălucesc drept dovezi indubitabile.”

El mai adaugă că românii se numesc pe sine romani (”Quin etiam sese adhuc Romanos appellant”).

După impunerea stăpânirii principelui român Mihai Viteazul asupra Transilvaniei, opinia lui Zamosius – profund afectat de marile evenimente de atunci – se schimbă, iar admirația față de români este înlocuită cu ura. Acum el spune că nu romanii (retrași la sud de Dunăre în secolul al III-lea al erei creștine), ci dacii romanizați, trăitori vreme de două secole sub jugul romanilor, au păstrat limba latină, care s’a transformat apoi în română. Această teorie, în fond, nu este foarte departe de realitate, dar, pentru umanistul afectat de stăpânirea românească din Transilvania anilor 1599-1600, ea are un tâlc aparte: românii nu trebuie să fie urmașii nobililor și civilizaților romani, ci ai barbarilor daci, fie ei și romanizați.”

Cu astfel de ”știință” promovată de membrii de vază ai Academiei Române, generații întregi de geto-români au fost prostite !

Sursă: revistacultura.ro/nou/2017/06/sumar-nr-24-2017/