VICTORIA ROMÂNILOR ÎMPOTRIVA UNGARIEI APOSTOLICE. BĂTĂLIA DE LA POSADA

Cum au nimicit românii toata floarea nobilimii apostolice a Ungariei ?

Înainte de toate, să înțelegem ce înseamnă apostolic, care conform oricărui dicționar, apostólic, vine din franțuzescul apostolique, iar pe linie religioasă latină apostolicus (-um) însemnând ceva care aparține apostolilor sau în felul apostolilor, de la apostol, apostolesc, (înv) apostolicesc, ori în cazul nostru un ”stat” sau o conducere, un regat, un rege care depinde de papă sau care emană de la Sfântul Scaun. Cu alte cuvinte această ”țara” nu reprezenta pe proprii săi locuitori pe linie etno-genetică, ci puterea Papei în acel teritoriu, sau colonie. Un alt lucru extrem de important este un fapt care nu se cunoaște foarte bine, această ”entitate statală” nu avea granițe definite la momentul creării sale.

În plus, nu uitaţi că Regatul ungar nu era numai vasal Papei, ci era numit regat apostolic cu rol misionar direct. Papa se interesa foarte mult de ceea ce se întâmpla acolo. Au fost cazuri în care Regele era excomunicat. Regii ”unguri” până la 1526 când acest stat apostolic dispare cucerit de imperiul otoman, devenind pașalâc turcesc, se comportau ca nişte purtători de cuvânt, ca nişte îndatoraţi faţă de suzeranul lor în vederea răspândirii creştinismului, trimiţând timp de zeci de ani, peste Carpaţi, grupuri de dominicani sau de alţi călugări propagandişti catolici care, în general, erau căsăpiţi.

La 9 noiembrie 1330, începe bătălia de la Posada.

Dupa stingerea dinastiei Arpadiene, tronul apostolic vacantat este alocat de către suveranul pontif aripei napolitane a casei de Anjou. Cu aroganța predecesorilor săi pe tron, angevinul arunca armata regatului ungar impotriva românilor. Urmează una dintre cele mai reușite acțiuni de strategie politico-militară din evul mediu.

Din armata regatului apostolic angevin rămâne doar o amintire. Regele scapă cu viață în condiții umilitoare și se refugiază în cetatea Timișoarei.

Tot în aceste împrejurări se naște statul românesc independent, Valahia, condus de Basarab I.

”Bătălia de la Posada” este numele conflictului militar dintre Regatul Papal al Ungariei și Țara Românească, petrecut în toamna anului 1330. Această bătălie este considerată actul de naștere al primului stat românesc medieval – Valahia (Țara Românească).

”Basarab, voievodul nostru transalpin”

Angajarea lui Basarab în marele război împotriva lui Carol Robert, purtat în perioada 1316-1324 de o vastă coaliţie alcătuită din sârbi, bulgari, ruteni, tătari şi nobili transilvăneni rămaşi fideli fiilor fostului voievod al Transilvaniei, Ladislau Kán (1294-1315), este atestată doar pentru etapa finală a conflictului, materializată prin atacuri lansate de Basarab împotriva Mehadiei, în perioada 1322-1324, în cooperare cu aliaţii săi sârbi şi bulgari.

În 1323, Basarab a participat, în calitate de aliat al ţarului bulgar Mihail Şişman, la războiul purtat de acesta împotriva Imperiului Bizantin.

În 1324, ca urmare a negocierilor purtate de Basarab cu reprezentantul diplomatic al lui Carol Robert, comitele Martin al Sălajului, între Ungaria şi Ţara Românească a fost reinstaurată pacea. Din punct de vedere formal, Basarab devenea, din acest moment, un vasal de circumstanţă al regelui Ungariei, care îl numeşte de alt­fel, la 26 iulie 1324, Bazarab, ”woyuodam nostrum Transalpinum” (”Basarab, voievodul nostru transalpin”).

Basarab nu a făcut însă, cu această ocazie, niciun fel de concesie teritorială vecinului său dinspre nord, el continuând să rămână, şi după această dată, stăpânitorul cetăţii Severinului.

De asemenea, voievodul român nu şi’a asumat niciun fel de altă obligaţie faţă de regele Ungariei, cu excepţia achitării unor obligaţii financiare cărora nu le putem preciza amploarea. În aceste condiţii, neîncrederea existentă între Ungaria şi Ţara Românească în anii de după 1324, determinată de insatisfacţia lui Carol Robert faţă de condiţiile în care fusese încheiată această pace, s’a transformat, pe măsura trecerii timpului, într’o tensiune din ce în ce mai evidentă.

Carol de Anjou vrea să profite de înfrângerea lui Şişman

În 1330, ţarul Mihail Şişman, aflat la apogeul puterii sale, a luat decizia de a încerca soluţionarea îndelungatului conflict dintre Bulgaria şi Serbia printr’o confruntare directă. Aliat cu Bizanţul, ale cărui trupe au invadat Macedonia dinspre sud, Mihail Şişman a intrat în Serbia pe valea Strumei, în fruntea unei armate impresionante, din rândurile căreia făceau parte, potrivit unei însemnări autobiografice a lui Ştefan Dušan din anul 1349, Mihail Şişman, fratele său Belaur, viitorul ţar Alexandru, Ivanko Basarab, tătarii negri, domnii iaşilor şi alţi domni.

Cronica lui Gregoras estimează efectivele armatei lui Şişman şi ale aliaţilor săi la 15.000 de oameni. După doar patru zile de înaintare, Mihail Şişman a fost însă ­întâmpinat, la Velbujd, de oastea regelui Ştefan Dečanski, care a angajat împotriva sa, la 18 iulie 1330, o bătălie ce avea să se încheie cu o mare victorie sârbească. Mihail Şişman, grav rănit, a căzut în mâinile învingătorilor, stingându-se din viaţă câteva zile mai târziu.

Marea victorie sârbă de la Velbujd a declanşat o gravă criză de echilibru în Balcani. Prin moartea ţarului Mihail, sistemul politic creat de acesta în jurul Bulgariei s’a dezorganizat, iar Serbia s’a pomenit în postura de deţinătoare a unei hegemonii pentru care nu era încă pregătită. Consecinţele acestei modificări a raportului de forţe de pe scena politică sud-est europeană s’au resimţit fără întârziere la nordul Dunării.

La aflarea veştii înfrângerii lui Mihail Şişman şi a destrămării sistemului politic patronat de acesta, Carol Robert de Anjou a luat decizia de a’şi încheia socotelile cu Basarab şi de a readuce teritoriile de la sud de Carpaţii Meridionali la ascultare faţă de Coroana Ungariei printr’o acţiune armată decisivă. Campania lui Carol Robert de Anjou împotriva Ţării Româneşti a fost, fără îndoială, o urmare directă a evenimentelor balcanice din vara anului 1330.

Pentru a reuşi să declanşeze campania împotriva lui Basarab la începutul toamnei, regele a fost însă nevoit să se limiteze doar la o mobilizare parţială a armatei sale, în condiţiile în care timpul necesar pentru mobilizarea armatei regale a Ungariei era, în această epocă, de cel puţin două luni.

Cronica Pictată de la Viena, surprinde, de altfel, această realitate: ”regele şi’a adunat o armată numeroasă, dar nu totuşi întreaga sa putere, căci destinase foarte mulţi luptători mercenari pentru diverse expediţii împotriva duşmanilor regatului”.

În ceea ce îl priveşte pe Basarab, dificultatea poziţiei sale externe, ca rezultat al înfrângerii de la Velbujd, l’a obligat să se bazeze, în principal, pe forţele sale proprii. Aceasta explică şi atitudinea defensivă şi împăciuitoare de care Basarab a dat dovadă la începutul expediţiei.

Batalia de la Posada (1330)
Regatul Ungariei
Comandant: Carol Robert de Anjou
Forțe: 30.000
Pierderi: Aproape 30.000
Țara Românească
9 – 12 noiembrie 1330, undeva în zona muntoasă dintre Țara Româneasca și Transilvania (care era controlată de Papă prin Tronul Ungariei)
Comandant: Basarab I
Forțe: până în 10.000
Pierderi: Minime
Rezultat: Victorie a forțelor române

Izvoare istorice: Bătălia de la Posada în cronica lui Johann de Thurocz

Bătălia a fost menționata în mai multe cronici: cea pictata de la Viena (Chronicon pictum, cca. 1360), cea a lui Johannes de Thurocz (Chronica Hungarorum, cca. 1486), analele lui Jan Dugosz (Annales seu cronici incliti regni Poloniae, cca. 1455 – 1480) precum și alte lucrări ungare, poloneze și germane de acest gen, toate din secolele XV-XVI, care reproduc în principiu relatarea cronicii vieneze.

De asemenea, bătălia mai este pomenita și în actele ungare din secolul al XIV-lea, din care istoricii au putut desprinde și alte detalii despre conflict. În toate aceste izvoare nu este menționat niciodata cuvântul ”posadă”, ce desemna inițial un loc greu accesibil și apărat de elemente naturale sau artificiale. Transformarea lui în toponim s’a produs la începutul secolului al XV-lea, în documente ungare legate de bătălia din 1395 între Vlad Uzurpatorul și Sigismund de Luxemburg.

Astfel, două dintre acestea (datate 1408 și 1438) vorbesc despre ”munții ziși ai Posadei”, deși într’o relatare a lui Sigismund (1397) se spunea doar ca bătălia se purtase ”pe când urcam culmile munților, zise în vorbirea obișnuită [locală] posadă, prin niște strâmtori și poteci înguste, strânse între tufișuri mari”.

Denumirea de ”Bătălia de la Posada” a fost introdusă și încetățenită în istoriografia românească de către Nicolae Iorga, la începutul secolului XX. Istoricul consideră că bătălia din 1395 și cea din 1330 s’ar fi desfașurat în aceleași locuri, anume ”în cazanul de la Posada, pe drumul Câmpulungului”.

Desfășurarea evenimentelor

În 1324 Basarab I se afla sub suzeranitatea lui Carol Robert de Anjou. Un an mai târziu, domnitorul român a cucerit Turnul Severin, ceea ce a dus la răcirea relațiilor cu Regatul Ungar. Mai mult decât atât, din 1327 Basarab a refuzat să mai plăteasca tributul de vasal.

Aceste lucruri l’au determinat pe regele ungar, la sfatul lui Dionisie (mai târziu ban de Severin), să întreprindă o expediție de recucerire a teritoriului pierdut și de pedepsire a vasalului sau.

Solul muntean aduce oferta de pace regelui ungar

Carol Robert de Anjou și’a început campania de pedepsire a lui Basarab în luna septembrie a anului 1330, pornind din Timișoara în fruntea unei armate însemnate. Inițial a ocupat Banatul de Severin și cetatea Severinului, după care a început să străbata Oltenia, pustiita în prealabil de catre Basarab, spre Curtea de Argeș.

Datorită acestei strategii de apărare, în rândurile armatei invadatoare s’a instalat foametea încă de la intrarea în Țara Româneasca. Pe drum, Carol Robert a primit o solie din partea domnitorului român (ilustrata și într’una dintre cele trei miniaturi legate de acest subiect ale cronicii pictate de la Viena), care i’a adus o propunere de pace.
Basarab I îi oferea regelui 7.000 de marci de argint ca despăgubire, îi ceda cetatea Severinului și îi trimitea unui fiu la curtea ungară ca garanție, ”numai va întoarceți în pace și vă feriți de primejdii, ca de veți veni mai încoace, nu veți scăpa de dânsele”.

Carol Robert a refuzat oferta și a răspuns cu aroganță că Basarab este păstorul tuturor oilor sale și că îl va scoate de barbă din vizuina lui. În cele din urma, armata ungară a ajuns la Curtea de Argeș, pustiită în prealabil, și o incendiază.

Relatările ungurești povestesc despre un armistițiu încheiat între cele două parți beligerante, cu condiția ca românii să conducă armata invadatoare către Ungaria pe drumul cel mai scurt.

Dar, A. D. Xenopol se îndoiește de veridicitatea acestui pasaj, socotindu’l doar un pretext pentru a explica mai ușor înfrângerea armatei regale.

Inamicul a fost atras într’o vale îngustă și prăpăstioasă, unde a suferit o înfrângere umilitoare. Au existat două atacuri, conform documentelor. Primul, dat în susul văii, a oprit înaintarea intrușilor, iar al doilea a însemnat distrugerea lor.

”Basarab a venit pe o cale cu toata oastea sa, și calea sucita și de amândoua parțile cu râpe foarte înalte, era închisa împrejur, și unde calea zisă era mai larga, acolo valahii în mai multe locuri o întăriseră cu șanțuri săpate împrejur. Iar regele și toți ai săi la așa ceva întru adevar nu s’au gândit. Mulțimea nenumarată a valahilor, sus pe râpi alergând din toate părțile, aruncă săgeți asupra oastei ungurești care era în fundul căii de drum, care însa nu ar fi trebuit numit drum, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde, din pricina înghesuielii, cei mai sprinteni cai și ostași cădeau în luptă, pentru că din pricina urcușului prăpăstios din cale nu se puteau sui contra valahilor, pe nici una din râpele de pe amândouă laturile drumului; nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind șanțurile sapate acolo, ci ostașii regelui erau cu totul prinși, ca niște pești în vârșă sau în mreajă.” (Cronica pictata de la Viena)

După lupta de 4 zile, 9 – 12 noiembrie 1330, Carol Robert de Anjou a scăpat cu greu, schimbând hainele sale cu ale unui oștean pentru a nu fi recunoscut. S’a reîntors catre patrie tot prin Timișoara.

Printre victime, alaturi de numero?i nobili, s’au numarat și Toma, voievodul Ardealului, Andrei de Alba, purtătorul sigiliului regal, precum și preotul personal al regelui. O parte a supraviețuitorilor au fost luați în robie, însuși regele recunoscând, doi ani mai târziu, că în urma bataliei ”s’au tras nu puține robii, cazne și primejdii pentru neamul unguresc”.

”Au căzut tineri și bătrâni, principi și nobili, fără nicio deosebire. Căci această tristă întâmplare a ținut mult, de la ziua a șasea a săptămânii, până la ziua a doua a săptămânii viitoare, în cari zile ostașii aleși așa se izbeau unii pe alții precum în leagăn se leagană și se scutură pruncii, sau ca niște trestii clătinate de vânt. S’a făcut aici cea mai cumplită ucidere, căci a căzut mulțimea de ostași, principi și nobili, și numărul lor nu se poate socoti.” (Cronica pictată de la Viena)

Un document ungar din 1351 menționează ca în ajutorul românilor au venit și cete de tătari (”pagânii vecini”). Unii istorici consideră această mărturie ca fiind falsă, menita a spori numărul și puterea armatei lui Basarab și astfel să poată fi explicată mai ușor înfrângerea armatei apostolice a Ungariei foarte numeroase.

Dar, în sprijinul lui Basarab se pare că au venit și sibienii: Chronica antiqua, cea mai veche cronică săsească, menționează faptul că în timpul bătăliei sibienii s’au răsculat împotriva lui Carol Robert, intrând în colaborare cu Basarab I.

Consecințe

”Românii… puseră mâna pe o mare câtime de pradă, arme, veștminte scumpe, bani de aur și de argint și multe vase de preț.” (Cronica lui Johann de Thurocz)

În urma victoriei, Basarab I a obținut nu numai o pradă însemnată, dar a reușit să consfințeasca independența Țării Românești, astfel luând naștere un nou stat feudal independent pe harta Europei.

Relațiile cu Regatul Ungariei s’au îmbunatățit abia dupa moartea lui Carol Robert (1342) și suirea pe tron a fiului sau Ludovic I, în special dupa 1345. În 1354 Nicolae Alexandru a recunoscut suzeranitatea regelui ungar.

Localizarea în teren a bătăliei, lupta de la Posada în Cronica Pictată de la Viena

Localizarea bataliei nu a fost stabilita pâna astazi cu certitudine, istoricii optând pentru locuri precum: Valea Oltului, în Țara Loviștei la Titești, în zona Mehadiei (în Banatul de Severin), pe culoarul Rucar-Bran sau Valea Prahovei.

O pondere mare în alegerea locației a constituit’o drumul întoarcerii, socotit prin deducție logică ca fiind ori cel mai sigur (respectiv cel de la Turnu Severin), ori cel mai scurt (trecatorile Carpaților către Sibiu sau Brașov). Nici în ipoteza existenței armistițiului nu se poate concluziona cu siguranță că într’adevar românii i’au dus pe inamici pe drumul cel mai scurt către Ungaria.

Izvoarele istorice oferă puține informații geografice cu privire la acest subiect. Cronica pictată de la Viena menționeaza doar ”o cale oarecare” (quondam via), între ”locuri strâmte” (passus strictissimos), stâncoase și neîmpădurite, iar cele două miniaturi ale bataliei reproduc, în opinia lui Constantin Rezachevici, doar niște modele bologneze, fără legătură cu realitatea geografică românească.

În neconcordanță cu aceasta relatare, documentele emise de curtea ungară, precum și cronica teutonă a lui Petru de Duisburg, vorbesc despre o regiune păduroasă.

În zona Mehadiei

Primul care a enunțat această ipoteză, fără a’i aduce însa argumente, a fost P. Dragalina, în 1899. Acesta considera că lupta s’a dat ”în cheile Crainei, în strâmtorile dintre Orșova și Meedia [Mehadia]”.

Constantin Rezachevici menționează că ”drumul sării”, pe care a intrat armata ungară, era legătura obișnuită dintre Ungaria și Țara Românească, și prin urmare Carol Robert ar fi fost îndreptățit să aleagă la întoarcere o cale pe care o știa cel mai bine, în detrimentul alteia necunoscute. În continuare oferă și câteva mărturii din documentele emise de cancelaria regelui Carol Robert de Anjou:

Pe 7 aprilie 1331 un document ungar men?ioneaza ca bătălia s’a dat dincolo de ”muntele românilor” (trans alpem Olachorum), regele însuși amintind la 2 și 22 noiembrie 1332 că lupta avusese loc ”la ieșirea noastră de acolo” (așadar chiar la hotarul dintre Ungaria și Țara Românească).

Pe 26 noiembrie 1332 Carol Robert oferea o danie comitelui Pavel și fratelui său comitele Laurențiu ”ambii participanți la bătălie” în care menționa că lupta s’a purtat ”când am ajuns în niște ținuturi de margine ale regatului nostru, ce erau ținute pe nedrept în Țara Românească de către Basarab schismaticul, fiul lui Thocomerius, spre marea noastră nesocotire și a sfintei coroane”.

Singurul teritoriu de graniță al coroanei maghiare aflat la acel moment sub stapânirea lui Basarab era Banatul de Severin, pentru care domnitorul român depusese juramânt de vasalitate la 1324. Plecând de la aceasta concluzie, istoricul a identificat muntele românilor ca fiind Vlașcu Mic (1.739 m), iar zona bataliei undeva între Orșova și nordul Mehadiei.

În zona Țara Loviștei – Valea Oltului

Cel dintâi care a optat pentru această zonă a fost Aurelian Sacerdoțeanu, în 1934, urmat de catre Ion Conea, un an mai târziu.  Ambii s’au bazat pe trei premise: armata ungară se retragea pe ascuns, ca fugari. Prin urmare au ales drumul cel mai scurt către hotar,
acest drum nu poate fi decât cel spre Transilvania, prin Țara Loviștei și mai apoi pe Valea Oltului.

Deoarece primul punct este fals, conform izvoarelor (Carol dorea să poarte bătălia mereu amânată de Basarab), celelalte cad de la sine. Un alt motiv pentru retragerea pe cel mai scurt drum a fost considerat cel al înfometării armatei (lucru menționat chiar în Cronica pictată).

Constantin Rezachevici se îndoiește însă de acest lucru, deoarece oastea ungară avea obiceiul să poarte provizii în campaniile sale și consideră motivul drept pretext pentru a ascunde adevăratele cauze ale înfrângerii.

Constantin Rezachevici menționează în plus relațiile extrem de încordate între Carol Robert și sibieni. În 1324 avusese loc un conflict sângeros între cele două parți, din cauza nesupunerii sibienilor. Până la moartea regelui ungar relațiile dintre cele două parți au rămas la fel de reci. Mai mult decât atât, cea mai veche cronică săsească (Chronica antiqua) menționează faptul că în timpul bătăliei din 1330 sibienii s’au răsculat împotriva lui Carol Robert, în colaborare cu Basarab I. Aceste condiții socio-politice fac aproape imposibilă ipoteza retragerii către Sibiu, pe Valea Oltului.

Într’o diplomă din 11 noiembrie 1336 dată de rege vicecancelarului transilvănean Thatamer și fratelui său Bako, pentru meritele lor în campania din 1330, este relatată primejdia de la acea dată a drumului de pe Valea Oltului:

”Când noi împreună cu întreaga putere a armatei noastre am cercetat Țara Românească, acesta [Bako], din porunca măritului bărbat Toma, voievodul Transilvaniei, stăpânul său, s’a grăbit în urma noastră și a stapânului său cu puțini oameni, în niște solii și treburi tainice, apărându’se de dușmani și de primejdia morții prin iscusința sa isteață și mântuindu’se printr’un noroc și o întâmplare vrednică de mirare, ne’a ajuns chiar sub cetatea Argeș, unde ne’am minunat, împreună cu toată oastea, de venirea sa neașteptată.”

În perspectivă, distanța dintre Argeș și Timișoara (de unde a plecat armata și unde s’a întors regele) este aproximativ aceeași, indiferent de ruta aleasă, pe la Turnu Severin sau prin Sibiu.

În pasul Rucăr-Bran

Adeptul acestei locații a fost Nicolae Iorga. El considera că bătălia a fost purtată ”în cazanul de la Posada, pe drumul Câmpulungului”.

Pe Valea Prahovei

Plasarea bătăliei pe Valea Prahovei este motivată în principal de trei argumente, în opinia cercetatorului Florian-Nicu Smărăndescu.

În primul rând, consideră că presupusa participare a tătarilor la acest conflict ar fi trebuit să se petreacă astfel încât lui Basarab să’i fie cât mai ușor să’i scoată din țara sa, o dată cu încetarea ostilităților.

Înal doilea rând, men?ioneazarelatarea calatorului Maciej Stryjkowski (1547 – 1582), venit de la Constantinopol spre a merge în Polonia natala. Acesta a ales ruta Silistra – Călărași – Valea Prahovei – Țara Bârsei – Pasul Oituz – Moldova. Mergând pe acest drum, a observat monumentul presupus a fi ridicat de Basarab I în cinstea victoriei sale:

”Când Carolus, regele Ungariei a pornit fără pricină război împotriva lui Basarab, domnul Munteniei, el a fost biruit prin șiretenie, de munteni și moldoveni, așa încât cu o mică suită abia a scapat regele de măcel, în Ungaria. Pe acel loc, unde a fost bătălia, muntenii au cladit o mănăstire și au ridicat trei stâlpi de piatră, pe care eu însumi i’am văzut în anul 1575, venind din Turcia, dincolo de orașul Gherghița, la două zile de drum de Sibiu, oraș în Transilvania, dincolo de munți.”

Cercetatorul consideră că este vorba despre schitul numit în popor ”Trei Lespezi”, aflat în Posada Prahovei și refacut de catre Cantacuzini în 1661. De asemenea, locația corespunde și distanței de două zile calare față de Sibiu.

Nu în ultimul rând, într’o diplomă din 13 decembrie 1335, catre Nicolae Radoslav, regele menționează cum, ”cu ajutorul lui Dumnezeu, se potoli ardoarea dușmanilor și se putu sparge latura dreaptă a zidului de dușmani și luând’o la picior prin spărtura facută din bătălia venită fără veste… aflarăm prilejul mântuirii și o luarăm spre casă”.

Această direcție a deplasării regelui după scăpare a fost interpretată de către cercetător în sensul alegerii Văii Prahovei ca rută de ieșire din Muntenia.

În final, Florian-Nicu Smarandescu lansează și o ipoteză a interpretării figurilor de stil din relatarea Cronicii pictate. Astfel, este relatata prinderea oștenilor ”ca peștii în vârșă”, într’un defileu ”ca o corabie strâmtă”, unde se izbeau unii de alții ”cum se clatină trestiile în vânt”.

Asemenea descriere ”consideră cercetătorul” ar corespunde unei văi cu un fir de apă, anume Râul Prahova, unde pe alocuri crește trestia.

”Regele ajunse pe o cale oarecare cu toată oastea sa, dar calea aceasta era cotită și închisă de amândouă părțile de râpe foarte înalte de jur împrejur și pe unde această cale era mai largă, acolo valahii în mai multe locuri o întăriseră împrejur cu prisăci. Iar regele și ai săi negândindu’se în adevăr la așa ceva, mulțimea nenumărată a vlahilor sus pe râpe a alergat din toate părțile și a aruncat săgeți asupra oastei regelui, care se găsea în fundul unei văi adânci, ce nici nu se putea numi cale, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde din pricina înghesuielii cei mai sprinteni cai și ostași cădeau din toate părțile în luptă. Căci din pricina urcușului prăpăstios din acea vale nu se putea sui în contra vlahilor pe nici una din râpele de pe amândouă laturile drumului, nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind făcute acolo prisăci, ci erau cu totul prinși ostașii regelui ca niște pești în vârșe ori în mreajă.

Cădeau tineri și bătrâni, principi și nobili fără nici o deosebire. Căci această tristă întâmplare a ținut mult, de la ziua a șasea a săptămânii până la ziua a doua a săptămânii viitoare, în care zile soldații aleși așa se izbeau cum se clatină trestiile de vânt. Și a fost aici un cumplit dezastru căci a căzut o mulțime de ostași, de principi de nobili și numărul lor nu se poate socoti, din ziua a șasea, în preziua sfântului Martin și după aceea în acea următoare.

Au murit acolo și trei prepoziți și anume magistrul Andrei, prepozitul bisericii din Alba, un bărbat foarte venerabil, vicecancelarul Maiestății sale regale, fiind acolo, a pierit cu sigiliul regelui. Apoi Mihail, prepozitul din Pozsega și Nicolae, prepozitul din Alba Transilvaniei. De asemenea Andrei, plebanul din Sarus și călugărul Petru din ordinul predicatorilor, bărbat onorabil, acolo și’a primit paharul morții crâncene, pentru că în creierul capetelor lor au bătut mișelește cuie de lemn.

Și au fost uciși și unii preoți care erau capelanii regelui. A căzut în sfârșit și o mulțime nenumărată de cumani.

Cadavrele tuturora, atât ale fețelor bisericești, cât și ale nobililor laici, acolo pe locul luptei, așteaptă vremea de apoi a învierii celei de obște. Și nici măcar cei mai de aproape ai lor n’au putut, din cauza năvălirii dușmanilor, să găsească pe cei scumpi ai lor, pentru ca înșiși să’i îngroape. Dar vlahii au dus mulți prizonieri, atât răniți cât și neatinși și au pus pe foarte multe arme și haine de preț ale tuturor celor căzuți și bani în aur și argint și vase prețioase și brâuri de sabie și multe pungi cu groșiți late și mulți cai cu șele și cu frâne cu toate le’au luat și le’au dus la Bazarad voievod.

Iar regele își schimbase însemnele armelor sale, cu care s’a îmbrăcat Desev, fiul lui Dionisie, pe care crezându’l vlahii a fi însuși regele l’au omorât cu cruzime. Și însuși regele de abia a scăpat cu câțiva inși. Căci au stat împrejurul regelui, ca niște ziduri de piatră, magistrul Danciu cu fiul său Ladislau și alți ostași care erau în serviciul personal al regelui și magistrul Martin, fiul lui Berend, care primeau asupra lor toate loviturile de sabie și de săgeți, numai să scape regelui viața de loviturile morții.

Cădeau și împrejurul oastei, din toate părțile și din mulțimea câinească a vlahilor, ca muștele care au pierdut dulceața untului de lemn, când ucideau fără milă pe poporul creștin și pe preoții lor, unși ai lui Christos.

Numărul vlahilor uciși acolo de unguri numai judecătorul priceput din Infern a putut să’l socotească. Regele însă după această întâmplare a venit la Vișegrad. Într’un cuvânt, cu toate că ungurii au purtat războaie foarte mari și foarte crâncene, totuși aceasta li s’a întâmplat și lor, ca nu cumva să se sumețească de mulțimea victoriilor sau, cel puțin, să fie pedepsiți pentru îngâmfarea lor de mai înainte, pentru ca să cunoască și ei umilința și să înțeleagă că din mila iubirii dumnezeiești se fac cu atât mai vrednici, cu cât rabdă loviturile de îndreptare ale tatălui ceresc. Căci Dumnezeu tatăl pe aceia îi pedepsește, pe care îi iubește.”

Într’o clasificare a celor mai importante succese militare româneşti din toate timpurile, cea obţinută în noiembrie 1330 de voievodul Basarab I împotriva regelui Carol Robert de Anjou trebuie să ocupe, cu certitudine, unul dintre locurile de onoare. Importanţa victoriei lui Basarab este dată nu doar de caracterul ei indiscutabil, în pofida unei disproporţii de forţe evidente şi a unui context internaţional care îl dezavantaja pe voievodul român. Dincolo de toate, e şi momentul apariţiei primului stat românesc medieval.

Victoria de la Posada reprezintă actul de naştere al Ţării Româneşti, aşadar, momentul apariţiei primului stat românesc medieval. Prin consecinţele sale de lungă durată, victoria lui Basarab a marcat însă întreaga evoluţie a statalităţii româneşti de sine stătătoare, de la originile sale medievale până în ziua de astăzi. Puţine dintre bătăliile purtate în istorie au avut consecinţe la fel de importante.

Bibliografie

Sursa traducerii: România. Documente străine despre români, București, 1992 (tipărituriromânești.ro)

Sursa imaginilor: Képes krónika

Petru Demetru Popescu, Basarab I, Ed. Militara, București, 1975.

Dr. Constantin Rezachevici, Lupta lui Basarab I cu Carol Robert în Banatul de Severin…, în ”Magazin istoric”, nr. 4 (289) din aprilie 1991, pp. 51 – 54.

Florin-Nicu Smarandescu, … sau pe Valea Prahovei?, în ”Magazin istoric”, nr. 4 (289) din aprilie 1991, pp. 55, enciclopediaromaniei.ro

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   ‪Dacii‬   Dacia‬ ‪ ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

Publicitate