CÎNDVA HRANA ZEILOR, MIEREA ESTE DUȘMANUL CANCERULUI

Nu există nici un leac pentru cancer. Invariabil cam asta este ceea ce auzim de la medici și odată ce ești diagnosticat trebuie să spui la revedere de la viața pe care ai avut’o anterior. Dacă te lași dus de nas de specialiști, chimioterapia ar trebui să fie singura ta prietenă din acea clipă, o ”prietenă” care te va duce invariabil la o agonie fără sfîrșit.

Dar oare de ce tot mai mulți oameni din întreaga lume încep să aibă încredere în natură și în darurile ei?

Te’ai întrebat vreodată ce se întîmplă dacă urmezi tratamentul miraculos de ghimbir cu miere? Ei bine, află că atît ghimbirul, cît și mierea, sînt două produse naturale cu o mulțime de beneficii asupra sănătății. Așadar, nu e greu să’ți imaginezi că această combinație are efecte benefice multiple are organismului.

Medicina convențională nu va aproba niciodată aceste remedii naturale, pentru că natura nu poate aduce nici un profit. Ceea ce este fals. Medicamentele au la baza lor ingrediente extrase tot din natură, dar ele sunt filtrate de mari concerne pentru a obține profit mai înainte de a salva vieți, altfel nu s’ar investi sume mari în cercetare.

Profitul, însă, ar trebui să fie însăși sănătatea ta sau o viață lungă și sănătoasă. Cu toate acestea am putea spune că medicina clasică pe latura sa cea mai inumană are nevoie de oameni bolnavi, pentru a aduce oarece profit din acele medicamente administrate celor suferinzi, ca să merite întreaga industrie famaceutică.

Toate aceste lucruri se întîmplă deoarece medicina tradițională nu a înaintat în ritmul rapid al avansului tehnologic. Am putea spune că omul s’a civilizat pe măsură ce a renunțat la o viață naturistă, la acea nutriție naturală care îi asigura și o protecție împotriva unor boli care au răsărit odată cu industrializarea.

Deși în memoria colectivă a fost marginalizată, sînt astăzi destui oameni care împărtășesc zilnic povești uimitoare care explică modul în care s’au vindecat de cancer sau de alte boli considerate ”moderne”, deși unele se cunosc de mii de ani.

Unii cu morcovi, alții cu cînepă, alții cu curcuma, și multe altele…. Altcineva s’a vindecat de cancer cu miere. O persoană din Balcani în urma cu ceva ani, a fost diagnosticată cu unul dintre cele mai periculoase tipuri de cancer, cancer pulmonar, și bineînțeles, în același timp medicii i’au spus că nu va mai avea mult timp de trăit.

Această persoană care a avut totuși încredere în soluțiile alternative care ni le oferă natura, vindecîndu’se complet folosind miere și unele plante vindecătoare, a contrazis medicina modernă, care s’a dovedit total impotentă la astfel de maladii.

Într’o teorie a conspirației cineva s’ar întreba cui i’ar folosi un remediu convențional produs de industria farmaceutică dacă s’ar vindeca toți oamenii bolnavi de cancer, și nu s’ar mai folosi paliativele actuale care oricum nu vindecă, ci doar mențin oamenii bolnavi în agonie. Profitul ar avea de suferit serios în cazul în care spitalele ar fi goale, s’ar deschide posibilitatea ca întregi rețele sanitare să dea faliment, iar medicii nu ar mai avea pacienți.

Într’o altă teorie a conspirației, altcineva s’ar întreba cum de a apărut cancerul. Pentru că acest cuvînt ”cancer” este unul tot mai des întâlnit. Fie că îl auzim în filme, pe stradă sau la cunoscuţi, acesta este unul dintre cele mai înfricoşătoare cuvinte. Teama de cancer, chiar şi de pronunţarea cuvîntului în sine pare să fie justificată de statistici.

Societatea Americană împotriva Cancerului a declarat că doar în 2008 au fost înregistrate 12,7 milioane de noi cazuri de cancer la nivel mondial. Estimările au identificat că în acelaşi an, 7,6 milioane de bolnavi de cancer s’au stins din viaţă, ceea ce înseamnă că zilnic, 21.000 de oameni nu au mai rezistat chinurilor impuse de această boală.

Mai mult, specialiştii susţin că pînă în 2030, ca o urmare a creşterii populaţiei şi a extinderii speranţei de viaţă, se vor înregistra anual 21,4 milioane de cazuri noi de cancer şi că 13,2 milioane de morţi produse de cancer. Cu toate acestea, deşi mulţi dintre noi se luptă zilnic cu acest monstru nesătul, numit cancer, puţini sînt aceia care’şi cunosc cu adevărat inamicul.

Scurtă istorie a cancerului

Aşa cum ştim azi, cancerul este o boală cauzată de creşterea necontrolată a unei singure celule. Această dezvoltare este declanşată de mutaţii, schimbări de la nivelul ADN-ului care afectează genele în aşa fel încît determină creşterea celulelor canceroase. În cazul unei celule normale, circuitele genetice reglează diviziunea şi moartea celulară. La celulele canceroase în schimb, aceste circuite nu mai acţionează, eliberînd celulele care nu se mai pot opri din creştere.

Diviziunea celulară ne permite nouă, ca organisme, să creştem, să ne adaptăm, să ne revenim după traume şi să trăim. Totuşi, distorsionate şi necontrolate, celulele canceroase se pot dezvolta în voie, se pot adapta, repara şi trăi în voie, cu costul vieţilor noastre. Celulele canceroase cresc şi se adaptează mai bine ca noi, fiind un fel de versiuni perfecţionate ale propriilor noastre fiinţe.

Cancerul este construit în genomul fiecăruia dintre noi. Genele care realizează diviziunea celulară a celulelor canceroase nu sînt străine de corpurile noastre, ci mai curînd sunt nişte versiuni ale genelor care realizează funcţii celulare esenţiale pentru organismul uman şi care au suferit mutaţii. Cancerul este imprimat în societatea noastră. Pe măsură ce specia noastră îşi extinde durata de viaţă, creşterile maligne (mutaţii ale celulelor canceroase, care se acumulează odată cu vîrsta) încep să apară.

Prin urmare, cancerul nu este numai o boală relaţionată cu vîrsta, ci ea, la fel ca oamenii, încearcă să supravieţuiască cît mai mult.

Datele arheologice descoperite în ultimul timp atestă că, de’a lungul istoriei, atît oamenii cît şi animalele au suferit de cancer. Unele dintre cele mai vechi informaţii legate de istoria cancerului au fost găsite fie în manuscrise, fie observate la mumiile egiptene care prezentau tumori osoase fosilizate. Mai exact, cercetătorii au descoperit, la mumii, cazuri de cancer osos numit osteosarcom şi chiar de cancer la cap sau gît.

Cea mai veche descriere a cancerului a fost descoperită în Egipt şi datează din anul 3000 î.Hr. Documentul poartă numele de Papirusul Edwin Smith şi reprezintă o copie a unui fragment dintr’un manual ce tratează chirurgia. În el sunt descrise 8 cazuri de tumori sau ulcere ale sînilor care au fost tratate prin cauterizare cu ajutorul unei unelte speciale. Totuşi, autorul manualului, care nu i’a dat nici un nume bolii, specifică faptul că nu există nici un tratament împotriva sa.

Numele de ”cancer”, însă, a fost dat de Hippocrate, considerat Părintele Medicinei, care a folosit pentru prima dată termenii de ”carcinos” şi ”carcinom” pentru a descrie tumorile care ulcerează şi pe cele care nu ulcerează. În limba greacă, aceste cuvinte se referă la crab. Probabil Hippocrate a vrut să facă o asociere între membrele animalului şi modul de extindere a tumorilor.

Ceva mai tîrziu, medicul roman Celsus, a tradus termenul în latină, adică în ”cancer” (termenul latinesc pentru crab), pentru ca ulterior, un al medic roman, Galen, să folosească ”oncos” (care în greacă înseamnă umflătură), tot pentru a descrie tumori.

Chiar dacă de’a lungul a mai multor secole, medicina a evoluat doar cu paşi foarte mici, în veacul al XVII-lea oamenii de ştiinţă încep să facă observaţii importante care vor conduce la formarea epidemiologiei cancerelor.

În 1713, Bernardino Ramazzini, un doctor italian, care a făcut studii medicale pe călugăriţe a semnalat lipsa cancerului de col uterin în rândul acestora, dar şi incidenţa relativ mare a cazurilor de cancer de sîn. În urma acestor constatări, el s’a întrebat dacă nu cumva aceste cancere nu sînt legate de stilul lor de viaţă celibatar. Observaţia sa a ajutat la o mai bună înţelegere a infecţiilor cu transmitere sexuală, dar şi a modului în care acţionează hormonii.

După 62 de ani de la constatarea lui Ramazzini, Percival Pott de la Spitalul Sf. Bartholomew, din Londra, a constatat că foarte mulţi coşari suferă de cancer testicular şi a făcut legătura între această boală şi funingine.

În 1620, Thomas Venner, din Londra, a fost primul om care a încercat să avertizeze populaţia cu privire la daunele produse de tutun. În lucrarea sa Via Recta, el a notat că ”fumatul excesiv răneşte creierul şi ochii, inducînd tremur al membrelor şi inimii”.

La aproape 150 de ani de la acest eveniment, în 1761, John Hil a publicat cartea ”Precauţii împotriva fumatului în exces”. Aceste însemnări au dus mai tîrziu (în anii 1950) la dezvoltarea cercetărilor care au arătat că fumatul poate produce cancer pulmonar.

Totuşi, cancerul a fost înţeles abia în secolul al XIX-lea, după ce s’a constat că toate plantele şi animalele sînt alcătuite din celule ce iau naştere din alte celule.

Înţelegerea mecanismului de funcţionare

La 19 martie 1845, doctorul scoţian, John Bennett a descoperit un caz neobişnuit. Unul din pacienţii săi, un zidar în vîrstă de 28 de ani prezenta o umflătură misterioasă în zona splinei, în notele spunând:

”Are un ten de culoare închisă, de obicei sănătos şi temperat. El susţine că de acum 20 de luni nu mai poate face efort. În iunie a observat o tumoare în partea stîngă a abdomenului, care timp de 4 luni a crescut, pentru ca apoi să stagneze.”

Deşi părea că boala nu va mai evolua, de’a lungul următoarelor săptămîni pacientul a experimentat febră, sîngerări, durere abdominală. La început, simptomele nu erau decît supărătoare. Cu timpul, însă ele au devenit din ce în ce mai dese şi mai greu de suportat.

Nu a durat mult pînă cînd tumorile s’au extins în zona inghinală, axile şi gît. Deşi a fost tratat cu lipitori, aşa cum se obişnuia, starea lui a continuat să se înrăutăţească. La autopsie, Bennett a descoperit că în sîngele pacientului său exista un număr mult prea mare de globulele albe (care de regulă apar ca răspuns la o infecţie din corp).

În urma rezultatelor, Bennett a crezut că puroiul se formează universal în interiorul sistemului vascular. Explicaţia l’ar fi mulţumit pe doctor, dar asta doar în cazul în care ar fi găsit sursa puroiului. Neputînd să găsească nici o rană şi nici un abces, Bennet a numit cazul ”O supuraţie de sînge” şi a renunţat a mai cerceta.

Desigur, Bennet se înşela cu privire la acest diagnostic. La doar 4 luni după acest incident, un cercetător german în vîrstă de 24 de ani, Rudolf Virchow, publica un raport în care prezenta un caz asemănător cu cel al lui Bennet. De data aceasta, pacienta era o bucătăreasă care avea în jur de 55 de ani al cărei sînge era invadat de globule albe ce se depuneau în zona splinei.

La autopsie, patologii nici nu au avut nevoie de microscop pentru a observa stratul gros lăptos, de globule albe care plutea peste cel roşu.

Virchow, care era familiarizat cu raportul lui Bennet privind diagnosticul zidarului, nu a putut fi de acord cu teoria londonezului, considerînd că sîngele nu se poate transforma pur şi simplu în altceva. Fiind deranjat de simptomele neobişnuite, Virchow a ajuns se se întrebe dacă nu cumva sîngele, în sine, era anormal. Neputînd să găsească o explicaţie pentru apariţia acestei boli, el a numit’o Weisses Blut, adică sînge alb.

În 1847, însă, Virchow se decide să schimbe numele bolii cu unul mai academic şi o redenumeşte ”leukemia” de la cuvîntul grecesc ”leukos” (alb) şi ”aima” (sînge).

Nereuşind să’i dea de cap acestei boli, Virchow se dedică studiului medicinei căruia îi va rămîne fidel pînă la sfîrşitul zilelor, motiv pentru care el va rămîne în istorie drept ”părintele patologiei”.

Totuşi, această frustrare duce la una dintre cele mai importante constatări din domeniu medical: teoria celulară, pe care o expune în lucrarea Omnis cellula e cellula. După ce a înţeles diviziunea celulară, savantul îşi continuă studiile aspra cancerului şi descoperă că tumorile de acest fel prezintă o creştere necontrolată a celulelor, un fel de hiperplazie în formă extremă. Însă, pentru că tumorile păreau să deţină o formă de viaţă proprie, ca şi cum celulele ar fi fost posedate de o altă sursă ce le determina să crească, Virchow numeşte fenomenul ”neoplazie”.

Pînă să’şi găsească sfîrşitul, în 1902, Virchow reuşeşte să şteargă din lumea medicală teoria legată de ”supurarea de sînge”, determinîndu’i pe specialişti să o adopte pe cea conform căreia cancerul este o boală caracterizată prin hiperplazie patologică ce determină celulele să se multiplice în mod autonom. Aceste creşteri necontrolate creează mase de ţesut (tumori) care distrug ţesuturile sănătoase.

De asemenea, oamenii de ştiinţă ai acelor vremuri îmbrăţişaseră, mulţumită lui Virchow, şi ideea că aceste tumori se pot răspîndi, formînd metastaze. Pînă atunci cancerul fusese observat în diversele lui forme şi specialiştii realizaseră că el apare ca urmare a diviziunii celulare necontrolabile.

Munca savantului german i’a ajutat pe epidemiologi să’şi continue studiile nu numai pentru depistarea factorilor care influenţează apariţia cancerului (precum fumatul, obezitatea, radiaţii), ci şi pentru modurile în care această boală ar putea fi prevenită.

Înţelegînd modul de formare a aceste boli de’a dreptul malefice, specialiştii au început să realizeze studii, cu scopul de a găsi mai multe informaţii ce ar fi putut duce, dacă nu la crearea unor tratamente eficiente, măcar la aflarea unor metode de prevenire. În 1915, de exemplu, Katsusaburo Yamagiwa şi Koichi Ichikawa, de la Universitatea din Tokyo au arătat, pe animale de laborator, că gudronul de cărbune poate produce cancer.

Tratamente și Chimioterapia

După al Doilea Război Mondial, descoperirile din domeniul medicinei au continuat să evolueze cu o repeziciune cu care nu o mai făcuseră niciodată. Datorită industrializării, companiile farmaceutice au adus la îndemîna publicului o multitudine de produse, astfel încît, aproape orice boală putea fi tratată. Consecinţa acestei dezvoltări explozive a farmaceuticelor a fost extinderea duratei de viaţă de la 47 la 68 de ani, în doar o jumătate de secol.

Cu toate acestea, din punct de vedere ştiinţific războiul era dezastruos de prematur. În anii ‘70, omul ajunsese deja pe Lună, însă nu reuşise să formeze o ştiinţă a cancerului, încă. La acea vreme, oamenii de ştiinţă nu înţelegeau cum ajung celulele să fie maligne.

Primul pacient vindecat de cancer metastazic s’a înregistrat în 1956, când Metotrexatul, medicament utilizat azi în chimioterapie, a fost folosit pentru tratarea unei tumori rare numite coriocarcinom. În următorii ani, experimentele au demonstrat că acest medicament poate fi utilizat şi pentru tratarea altor cancere. Această reuşită i se datorează lui Sidney Farber, un patolog pediatru, din Boston, care demonstrează că aminopterina, un compus relaţionat cu acidul folic (vitamina B9) produce remisia leucemiei la copii. Ulterior tratamentul utilizat de Farber a devenit predecesorul metotrexatului.

Astfel, ia naştere era chimioterapiei, ”o viziune sanitară a iadului”, aşa cum o numeşte Siddhartha Mukherjee, autorul cărţii The Emperor of All Maladies. Toate marile publicaţii din lume încep să publice studii despre cancer. În librării rafturile sunt ocupate de cărţi de oncologie şi nici cinematografia nu ocoleşte acest subiect.

Pentru tratarea prin chimioterapie, pacienţii erau închişi în saloane, un fel de închisori în care nimeni nu avea voie să pronunţe cuvântul ”cancer”. De asemenea, toate geamurile încăperilor erau dotate cu plase de sîrmă, în încercarea de a’i împiedica pe suferinzi, care aveau un ten de culoare portocalie (din cauza tratamentului ce li se administra), să se sinucidă.

Intervenţiile chirurgicale

În anii ‘70, studiile clinice moderne au demonstrat că intervenţiile chirurgicale pot fi eficiente pentru înlăturarea cancerului de sîn. Astăzi mastectomia radicală (implică extirparea muşchilor pectorali şi ganglionii limfatici din axile), se efectuează foarte rar, iar mastectomia radicală modificată (în care se păstrează ambii sau măcar unul din muşchii pectorali) este şi ea întîlnită mult mai rar decît în trecut.

În ultimii ani ai secolului XX, chirurgii dezvoltă tot mai multe tehnici revoluţionare cu ajutorul cărora reuşesc să extragă cît mai puţin ţesut sănătos în timpul intervenţiilor de înlăturare a cancerului. Aşa cum s’a evoluat de la mastectomie, la tumorectomie, progresele s’au înregistrat şi în ceea ce priveşte îndepărtarea tumorilor osoase şi a celor localizate în ţesuturi moi, precum cele din membre, fără a fi nevoie de amputare.

Aceste progrese au depins nu numai de o bună înţelegere a cancerului şi de apariţia unor instrumente chirurgicale potrivite, ci şi de combinarea operaţiilor cu tratamente de chimioterapie sau radiaţii. Pînă în ultimele decenii ale secolului trecut, în multe cazuri, diagnosticarea cancerului necesita deschiderea pacientului, astfel încît chirurgul să poată preleva mostre de ţesut.

Din fericire, spre sfîrşitul anilor 70’ încep să se folosească tehnici speciale pentru diagnosticare, precum ecografia, tomografia, tehnicile prin rezonanţă magnetică şi tomografia prin emisie de pozitroni.

Tratamente hormonale

O altă descoperire, de data aceasta una a secolului al XIX-lea, a pus bazele pentru o metodă modernă utilizată în tratarea şi prevenirea cancerului de sân. În 1878, Thomas Beatson, absolvent al Universităţii din Edinburgh, a descoperit că sânii femelelor de iepure nu mai produc lapte după îndepărtarea ovarelor. Analizînd mai bine fenomenul el a observat că ovarectomia vine în ajutorul celor care suferă de cancer la sîn şi că hormonul feminin, estrogenul, joacă un rol foarte important în apariţia cancerului de acest tip. Astfel, studiile sale au reprezentat piatra de temelie pentru crearea terapiei hormonale.

La o jumătate de secol după descoperirea lui Beatson, Charles Huggins, urolog de la Universitatea din chicago a observat că extirparea testiculelor induce o regresie dramatică a cancerului de prostată metastatic. La scurt timp după aceea, s’a hotărît că acest tip de cancer poate fi oprit cu ajutorul tratamentelor care blochează producţia de hormoni.

Radiaţiile

În 1895, Wilhelm Conrad Roentgen, anunţă descoperirea emisiilor unor radiaţii penetrante pe care le numeşte radiaţii X. La nivel mondial, toată lumea se declară încîntată de reuşita fizicianului german şi în doar câteva luni, radiaţiile X încep să fie utilizate pentru diagnosticarea pacienţilor, pentru ca apoi, peste 3 ani ele să fie utilizate în tratarea cancerului.

La început terapia prin radiaţii utiliza radiu şi maşini pentru diagnosticare cu joasă tensiune care creşteau şansele de supravieţuire ale pacienţilor. Cu toate acestea, nu a durat mult pînă cînd medicii şi’au dat seama că radiaţiile au şi o parte întunecată, căci în cantităţi mari ele pot favoriza apariţia cancerului.

Cu timpul, metodele şi aparatele utilizate în terapia prin radiaţii au devenit din ce în ce mai bune. Astăzi, dozajul radiaţiilor se face foarte precis, astfel încît ele să distrugă doar ţesutul canceros, nu şi pe cel sănătos.

O mai bună înţelegere a biologiei celulelor canceroase a dus la dezvoltarea unor agenţi biologici capabili să mimeze unele semnale naturale pe care corpul le foloseşte cu scopul de a controla creşterea celulelor. Studiile clinice au început, unul cîte unul, să susţină tratamentul anticancer numit bioterapie sau imunoterapie. Acum, unii dintre aceşti agenţi biologici, care apar în mod natural în corp, pot fi realizaţi şi în laborator. Fiind administraţi bolnavilor de cancer, agenţii biologici influenţează răspunsul imunitar natural pentru a ataca celulele canceroase.

În ciuda acestei multitudini de tratamente, nu toate tipurile de cancer reacţionează la fel şi nu toate terapiile dau rezultate. Din acest motiv, în ultimul timp, medicina personalizată încearcă să găsească combinaţiile de tratamente utile fiecărui individ în parte.

Desigur, procedura este pe cît de inedită, pe atât de costisitoare. Ea presupune prelevarea ţesutului canceros de la pacient şi implantarea sa într’o serie de şoareci, pe care se realizează teste cu scopul de a afla ce tratament reacţionează mai bine împotriva tipului respectiv de cancer.

Acum, un grup de companii farmaceutice crede că secretul pentru învingerea cancerului s’ar putea afla chiar printre aceste studii deja realizate. În acest sens ele militează pentru împărtăşirea datelor reieşite în urma studiilor, cu scopul de a îmbunătăţi rata de succes a terapiilor anticancer. Denumit DataSphare, proiectul vizează să creeze un depozit de informaţii prelevate în urma studiilor realizate de companii şi universităţi asupra cancerului.

Cu toate că, de mii de ani nimeni nu a găsit o cale de a pune capăt acestei boli malefice, trebuie să ne gîndim că toate aceste descoperiri şi tratamente anticancer au în spatele lor o muncă titanică, mii de cercetări, de rapoarte şi de studii clinice.

Pentru a ne putea da seama de paşii uriaşi pe care i’a făcut medicina în ultimele secole, putem face un mic exerciţiu de imaginaţie. Cum ar fi dacă regina persană, Atossa, care a trăit în jurul anului 500 î.Hr şi care a suferit de cancer la sîn, ar fi putut să călătorească în timp, secol după secol. La două sute de ani după ce ea i’a poruncit unui sclav grec, numit Democedes, să îi extirpe tumoarea, sub forma a ceea ce pare una din cele mai primitive mastectomii, Atossa ar afla că Hippocrate are un nume pentru boala ei şi că acela este karkinos.

Peste o altă mie de ani, ea ar putea suferi o altă intervenţie prin care i se înlătură tumoarea, dar care nu ar fi destul de bună încăt să împiedice reapariţia ei. În 1778, la clinica lui John Hunter, regina ar afla că operaţiile de extirpare a tumorilor se realizează numai dacă boala este în stadiu incipient.

Pe măsură ce înaintează spre secolul al XIX-lea, Atossa are o nouă şansă să scape de boală. Noua operaţie pare mult mai periculoasă, căci este vorba de o mastectomie radicală, dar şi mult mai promiţătoare. La începutul anilor 1900, boala ei ar putea fi tratată numai prin terapie cu raze X, pentru ca 50 de ani mai tîrziu, o altă generaţie de medici să combine două strategii: mastectomie simplă şi radiaţii. În anii ‘70 boala reginei are şanse să dispară şi pentru prima dată există speranţa că ea nu va mai recidiva.

În sfîrşit, în secolul XXI, Atossa are posibilitatea de a nu se expune la tratamente toxice fără a şti sigur dacă ele îi sînt sau nu benefice. Pentru prima dată, ea poate, mai întîi, să încerce terapiile pe şoareci avatar.

Deşi nu se poate să realizăm comparaţii între tehnicile utilizate acum 2500 de ani şi cele din prezent, trebuie să subliniem faptul că, dacă Atossa ar fi trăit acum şi ar fi fost diagnosticată cu cancer la sîn la vîrsta de 40 de ani, ea ar fi putut să mai trăiască 15-20 de ani, multumită noilor tratamente.

Cu alte cuvinte, medicina clasică nu vindecă, ci doar prelungește viața oamenilor.

Citește și:    VINDECĂ’TE SINGUR DE CANCER!

Cuvintele omului norocos vindecat cu miere sînt de prisos nouă celorlalți, dar ele dezvăluie deja un mare adevăr, pentru că nu este și nici nu va rămîne un caz singular:

”Am plecat de la spital în luna aprilie, iar în vară eram deja un om complet diferit. Cînd m’am dus la consultație, doctorii mei nu puteau crede că sînt încă în viață însă rezultatele analizelor mele pur și simplu i’a uimit… Persoanele cu destin asemănător au venit la mine și eu le’am repetat mereu povestea mea, agonia prin care a trebuit să trec precum și modul prin care m’am vindecat. Rețetele mele îi ajută, le oferă speranță.”

Dupa verificarea analizelor care erau extrem de bune față de ultimele, medicii l’au sfătuit să’și continue terapia. Datorită mierii și plantelor sale, cancerul pulmonar a dispărut complet, iar rezultatele au arătat doar mici urme ale bolii. Astăzi, sănătos și plin de energie, subiectul nostru are un nou hobby – albinele sînt noile sale favorite.

Oamenii din întreaga lume vin pentru a’i cere un sfat, iar el își deschide inima pentru toată lumea care este destul de interesată și nerăbdătoare să trăiască și să se bucure de o viață sănătoasă, considerînd că se simte obligat și recunoscător să ajute și el alți oameni, așa cum la rîndul lui a fost și el ajutat.

Mierea, Hrana Zeilor

Un strop de miere în lumina Soarelui străluce precum un bob de chihlimbar ce a străbătut timpurile, păstrînd ferecată o poveste de la începutul Lumii. Pe atunci, Lumina şi Căldura Soarelui se adunau împreună cu Seva Pămîntului în potirele de nectar ale florilor.

O fiinţă mititică cu aripi transparente vizitează florile, le şopteşte ceva la ureche şi le dăruieşte un praf auriu de polen. Înveselite, florile îşi varsă potirele în desaga vizitatoarei, iar aceasta se întoarce la casa din scorbură. Aici împreună cu suratele ei pregătesc dulceaţa care le va încălzi zilele friguroase ale iernii. Şi lucrurile s’au repetat an după an, secol după secol, ca un fir neîntrerupt prin istorie, pînă la noi.

Mierea este considerată a avea proprietăți de vindecare din cele mai vechi timpuri. În medicina populară acest produs a fost folosit de mii de ani. Datorită proprietăților sale vindecătoare, era considerata a fi hrana zeilor, sau ”hrana vie”, și una dintre cele mai puternice cure naturale pentru multe boli și tulburări.

Cele mai vechi însemnări ale folosirii mierii ca aliment datează în urmă cu 5000 de ani.

În Egiptul Antic şi în Roma Antică, mierea era folosită ca îndulcitor pentru prăjituri, biscuiţi şi alte delicatese, în lipsa zahărului. Şi acestea sînt doar cîteva exemple.

Egiptenii din antichitate foloseau mierea ca un îndulcitor, ca un cadou pentru zeii lor și chiar ca un ingredient la îmbălsămare. Turte de miere au fost coapte de egipteni și folosite ca ofrandă să împace zeii. Elenii, de asemenea, au făcut prăjituri cu miere și le’au oferit zeilor.

Elenii au văzut mierea nu numai ca un aliment important, ci și ca un medicament pentru vindecare. Cărțile de rețete grecești erau pline de dulciuri și prăjituri făcute din miere.

Brînzeturile au fost amestecate cu miere pentru a face prăjituri cu brânză, descrise de Euripide în secolul V î.Hr. ca fiind cufundate cel mai bine în mierea bogată a albinelor de aur.

Ambrozia

Ambrozia a fost cunoscută ca fiind hrana zeilor eleni şi substanţa care le conferă nemurirea. Există numeroase legende şi mituri legate de puterile pe care le avea ambrozia. De exemplu, se spunea că, atunci cînd o consumau, zeii deveneau nemuritori.

Atunci cînd fiul unui zeu, cum a fost, de exemplu, Apollo, mînca ambrozie, se transforma imediat în adult.

Nimeni nu ştie cu exactitate ce conţinea ambrozia. Unele voci susţin că ea era produsă din miere fermentată, alţii spun că era obţinută din vin. Există, însă, opinii care sugerează faptul că ambrozia era, de fapt, o ciupercă cunoscută sub numele de ”Buretele muştelor” (Amarita Muscaria).

Miedul

Miedul este o băutură tradițională moțească, preparată încă din vremea regatelor getice și chiar cu mult timp înaintea acestora, cel mai probabil din neolitic sau epoca bronzului.

Romanii numeau aceasta licoare „aqua mursa”.

Evident că are la bază mierea. S’a produs și s’a păstrat în Muntii Apuseni, existînd dovezi că a rămas și pe vremea romanilor care au făurit în Carpați, Colonia Dacia, albinăritul fiind una din preocupările principale în Țara Moților. Miedul moțesc se prepară din faguri cu miere și apa, care se lasă la macerat timp de patru săptămîni.

Se storcea mierea din faguri, iar fagurii rămași cu ceva miere în ei se puneau într’un vas de lemn, peste care se punea apa. După patru săptămîni, amestecul începea să fermenteze, devenind o băutură slab alcoolică și acidulată, căreia îi erau atribuite chiar și proprietăți vindecătoare.

Etnograful Adriana Țuțuianu, de la Muzeul National al Unirii din Alba Iulia, a subliniat ca era foarte important să se respecte perioada în care se culegeau fagurii, pentru ca miedul să fie de calitate. Ea a spus că bătrînii moți își sacrificau stupii bătrîni la sfîrșitul lunii august, în preajma sărbătorii ”Tăierea capului Sfîntului Ioan Botezătorul”, fagurii fiind atunci numai buni pentru fermentare.

Despre importanța miedului pentru moți a vorbit și istoricul David Prodan, în lucrarea sa „Răscoala lui Horea”. El a relatat despre un incident petrecut in 1782, în Cîmpeni, la Tîrgul Rusaliilor… Atunci, dreptul la crîșmărit le’a fost luat autohtonilor și atribuit unor comercianți armeni, moților fiindu’le interzisă astfel vînzarea băuturii lor tradiționale, miedul. Supărați, ei au spart buțile cu vin și rachiu ale comercianților care primiseră dreptul la crășmărit.

Povestea este vie. Doar că azi oamenii exploatează albinele în stupi standard, le studiază în laborator ca pe nişte simple insecte şi le privesc la microscop mierea şi celelalte fapte.

Albinele produc acest lichid de aur cu o consistență, gust și aromă diferită în funcție de florile pe care le polenizează. Ştim că albinele vin la stup cu o cantitate de nectar în guşă.

În întunericul dinăuntru, fiecare strop de nectar este prelucrat în comun, trecînd de la o albină la alta, în procesul numit trofolaxie, cînd pierde o parte din apă, se încarcă cu enzime, lactobacilli, bifidobacili, puţin polen, proteine şi se transformă încet în miere.

Fiecare picătură de miere poartă mesajul chimic şi vibraţional al comunităţii stupului.

Pentru albine mierea este alimentul firesc care le păstrează sănătatea şi vigoarea. Noi o utilizăm ca aliment pentru dulceaţa şi aromele ei, dar totodată îi recunoaştem şi virtuţile terapeutice multiple.

Are o valoare energetică ridicată, prin conţinutul mare de zaharuri de calitate, de aceea este indicată în surmenaj, oboseală fizică sau intelectuală, debilitate, stări de convalescenţă, tulburări de creştere. Cu atît mai mult cu cît conţine numeroase vitamine şi minerale. Datorită compoziţiei sale complexe şi încărcăturii vitale, este mult mai hrănitoare decît zaharul rafinat care este un produs lipsit de viaţă, format doar din zaharoză.

Mierea administrată per-oral are acţiune antiinflamatoare, antimicrobiană, antialergică, expectorantă, antitusivă, calmantă, antispastică, îmbunătăţeşte diureza şi eliminarea toxinelor, creşte capacitatea de apărare a organismului, are acţiune favorabilă asupra muşchiului cardiac şi circulaţiei coronariene, hrăneşte si fortifică celulele nervoase, îmbunătăţeşte somnul, tonifică şi reglează activitatea sistemului endocrin, combate constipaţia şi fenomenele putride din intestine, creşte rezerva de glicogen hepatic, ameliorează funcţiile celulelor hepatice. Favorizează absorbţia calciului şi a altor nutrienţi, facilitează digestia proteinelor şi grăsimilor.

La sugari facilitează acidifierea cazeinei din lapte cu formare de fulgi fini uşor de digerat. Stomacul se evacuează într’un timp mai scurt, prevenind fermentaţiile, balonarile şi colicile abdominale. O mare nedreptate s’a făcut mierii în urma cu mai mulţi ani, cînd s’a recomandat a nu se da copiilor sub un an, pe motiv ca ar putea produce botulism.

Totul a pornit de la un singur caz de botulism la un sugar, cînd s’a considerat, fără dovezi clare, că boala ar fi fost transmisă prin spori de bacili găsiţi accidental în miere. Dar foarte mulţi spori botulinici se găsesc pretutindeni în praf; copiii merg de’a buşilea pe podea, iar sporii adera pe mîini ori jucării, de unde pot fi ingeraţi. Deşi mulţi expuşi, totuşi foarte puţini bebeluşi se îmbolnăvesc de botulism.

Experimente prospective mai vechi s’au făcut pe loturi de persoane dintre care unele consumau drept îndulcitor doar zahăr, iar altele consumau doar miere. Urmărite pe mai mulţi ani, s’a observat ca acei ce consumă zahăr fac diabet în rata obişnuită, dar consumatorii exclusivi de miere nu se îmbolnăvesc de diabet.

Iar la pacienţii cu diabet (în special de tip 2), mierea în cantităţi mici pe stomacul gol poate diminua şi stabiliza glicemia. Chiar şi diabeticii pot consuma 1-2 linguriţe de miere pe zi fără riscuri, în special dacă mierea este de salcîm. Aceasta conţine mai multă fructoză decît glucoză şi zaharoză; de asemenea mierea de rozmarin şi cea de lavandă.

Proprietăţile ontioxidante ale mierii sunt dovedite prin numeroase studii de laborator. La fel deosebita ei capacitate antimicrobiană. Nici o bacterie nu poate supravieţui în miere.

La Universitatea din Roma Tor Vergata, Prof. Antonella Canini şi echipa desfăşoară studii asupra capacităţii antitumorale a mierii. Pe culturi celulare de melanom bovin, s’a evidenţiat ca în diluţie de 1 / 40, mierea de salcîm exercită în 24 ore de la tratare un efect inhibitor celular de 35-45%.

În Egipt. Prof. Mamdouh Abdulrhman, tratează de mulţi ani de zile cu injecţii intravenoase cu miere de albine. Se injectează cantităţi foarte mici, în diluţie cu ser fiziologic sau apa distilată, iar metoda este complet lipsită de riscuri toxice. Rezultatele sînt foarte bune pentru numeroase afecţiuni, între care boli cardio-vasculare, reumatismale, respiratorii, oncologice, diabet zaharat. Datorită efectelor uneori spectaculoase, terapia s’a extins şi în alte ţări, de exemplu în Germania, unde s’a iniţiat o tehnică de filtrare şi înfiolare a soluţiei de miere injectabilă.

În aplicaţie externă, este un remediu de excepţie pentru tratarea rănilor dificile, adînci, anfractuoase, infectate, mai noi sau mai vechi. Poate fi utilizată pentru escare, abcese fistulizate, alte tipuri de plăgi cu lipsa de piele sau de ţesut subcutanat. Se foloseşte miere curată, fluidă care se toarnă pe întreaga rană încît să o umple; în cazul fistulelor se introduce cu seringa.

Cum acţionează?

Mai întîi, mierea distruge microbii şi dizolvă resturile necrozate, pe care le fluidizează uşurînd eliminarea lor. Funcţionează ca şi o foarfecă chimică, prin enzimele pe care le conţine şi oxigenul activ eliberat în contact cu ţesutul afectat. Marele avantaj este ca mierea fiind fluidă şi fluidizîndu’se mai mult pe rană, poate pătrunde pînă în cele mai inaccesibile zone ale plăgii. Rămîne o suprafaţă curată pe care apar muguri de creştere ai ţesutului normal. În continuare stimulează creşterea ţesutului conjunctiv din profunzime către suprafaţă. Un tratament corect făcut, conduce la completarea progresiva a lipsei de ţesut, pînă la umplere. Cînd s’a ajuns la nivelul pielii sănătoase din jur, se produce o epitelizare cu cicatrice minimă.

Profesorul Bernard Descottes a făcut tratamente cu miere timp de peste 20 de ani, în clinica sa de chirurgie din Paris. Astfel a reuşit să rezolve cazuri numeroase ce păreau fără de speranţă în chirurgia convenţională.

Mierea este utilă şi în arsuri. În special la arsurile cu răni deschise, mierea aduce alinare şi mari beneficii. Turnata chiar şi imediat după accident, în strat gros şi acoperită bine cu pansament, ea curăţă leziunile, fereşte de microbi, absoarbe căldura şi secreţiile, reconstruieşte din adânc.

Tot o aplicaţie externă deosebită este masajul cu miere. Este o metodă particulară de masaj, ce utilizează cantităţi mici de miere în raport cu suprafaţa tratată şi manevre specifice prin care se extrag din corp prin piele numeroase materii toxice. Sînt curăţate şi stimulate circulaţia sanguină şi limfatică, glandele sudoripare şi sebacee, se flexibilizează ţesuturile.

La finalul sesiunii, realmente se elimină din piele o materie reziduală cu aspect grăsos, culoare albă-gălbuie (chiar cenuşie la fumători) care conţine diverse toxine; cele mai neaşteptate detectate în laborator au fost plasticul şi metalele grele. Pielea rămîne curată şi catifelata, iar pacientul se simte bine, relaxat. Masajul se face pe spate cel mai frecvent, pentru detoxifiere şi întreţinere. Se poate practică însă şi pe alte zone ale corpului în funcţie de problemele de sănătate ale fiecărei persoane.

O aplicaţie în cosmetică a masajului cu miere de albine este pentru zonele cu celulita, unde aceasta se reduce, iar pielea devine netedă.

Tot în scop cosmetic, se poate folosi şi în aplicaţie simplă pe pielea feţei şi decolteului, sau oriunde pe corp. Se lasă sa acţioneze minim 15-30 de minute apoi se spală cu apa. Dacă durata de acţiune este mai lunga, efectele vor fi mai plăcute. Pielea se curăţă şi este bine hrănită, se înviorează şi devine catifelată. Prin combinarea mierii cu alte produse apicole şi vegetale se pot obţine măşti de faţă şi corp cu efecte mult mai puternice.

Cînd este administrată împreună cu alte remedii, mierea acţionează ca un cărăuş pentru acestea către ţinta lor şi totodată le amplifică acţiunile. În Medicina Tradiţională Chineză este asociată Elementului Pămînt, acela care le hrăneşte şi le echilibrează pe toate celelalte. Ayurveda consideră mierea drept nutrient Rasayana, care hrăneşte în profunzime toate ţesuturile, revigorează, prelungeşte viaţa, păstrează frumuseţea şi tinereţea.

Mierea a fost, de asemenea, utilizată în cultele religioase, ritualurile de îmbălsămare, și pentru o lungă perioadă de timp a fost un privilegiu consumul ei, întrucît era destul de scumpă.

Multe alte persoane care urmează astfel de rețete, combină mierea cu unele condimente din pin și ghimbir, aceasta fiind rețeta pe care o urmează, chiar dacă medicina convențională nu încurajează folosirea unor astfel de metode, deși din cîte știm nu ar fi contrar jurămîntului lui Hippocrate.

Jurămîntul lui Hippocrate este un jurământ care cuprinde îndatoririle morale ale unui medic în exercitarea profesiunii sale. Este atribuit lui Hippocrate, medic din Grecia antică. Multe din principiile acestui jurămînt sînt și astăzi valabile, ca păstrarea secretului profesional sau interzicerea relațiilor intime cu pacienții. Altele sunt subiecte controversate, cum ar fi interzicerea avortului sau a eutanasiei.

În multe universități, absolvenții facultăților de medicină rostesc la sfîrșitul ceremoniei de încheiere a ciclului universitar jurămîntul lui Hippocrate:

”Jur pe Apollo medicul, pe Esculap, pe Higea și Panacea și pe toți zeii și zeițele, pe care îi iau ca martori, că voi îndeplini acest jurămînt și poruncile lui, pe cât mă ajută forțele și rațiunea:

Să respect pe cel care m’a învățat această artă la fel ca pe propriii mei părinți, să împart cu el cele ce’mi aparțin și să am grijă de el la nevoie; să’i consider pe descendenții lui ca frați și să’i învăț această artă, dacă ei o doresc, fără obligații și fără a fi plătit. Să transmit mai departe învățăturile acestei arte fiilor mei, fiilor maestrului meu și numai acelor discipoli care au jurat după obiceiul medicilor, și nimănui altuia.

Atît cît mă ajută forțele și rațiunea, prescripțiunile mele să fie făcute numai spre folosul și buna stare a bolnavilor, să’i feresc de orice daună sau violență. Nu voi prescrie niciodată o substanță cu efecte mortale, chiar dacă mi se cere, și nici nu voi da vreun sfat în această privință.

Tot așa nu voi da unei femei un remediu abortiv. Sacră și curată îmi voi păstra arta și îmi voi conduce viața. Nu voi opera piatra din bășică, ci voi lăsa această operație celor care fac această meserie.

În orice casă voi intra, o voi face numai spre folosul și bunăstarea bolnavilor, mă voi ține departe de orice acțiune dăunătoare și de contacte intime cu femei sau bărbați, cu oameni liberi sau sclavi. Orice voi vedea sau voi auzi în timpul unui tratament voi păstra în secret, pentru că aici tăcerea este o datorie.

Dacă voi respecta acest jurămînt și nu îl voi călca, viața și arta mea să se bucure de renume și respect din partea tuturor oamenilor; dacă îl voi trăda devenind sperjur, atunci contrariul.”

Într’un alt caz o femeie i’a trimis o rețetă proprie, în speranța că va ajuta și pe alții pentru a se vindeca de cancer, rețeta asemănătoare cu a lui. La rîndul ei a fost diagnosticată cu cancer endocrin și a petrecut 20 zile la terapie intensiva.

Nimeni nu a crezut că va rămîne în viata. Cu toate acestea, ea a început să folosească o cale de atac naturistă prin combinarea ghimbirului cu mierea și în doar cîteva zile ea a revenit la viață, fără chimioterapie, fără alte metode clasice, în ziua de azi fiind mai sănătoasă ca niciodată.

Iată rețeta minune:

Ai nevoie de cîteva rădăcini de ghimbir. Se macină fin ghimbirul și se amestecă cu o jumătate de kg miere. Nu uitați că mierea trebuie să fie organică, nu contrafăcută, așa că asigurați’vă că o cumpărați de la cineva de încredere.

Cum recunoaştem mierea curată de stup?

În laboratoare se analizează granulele de polen şi componentele chimice. Una dintre ultimele descoperite, o proteină numită apalbumina 1 (Prof. Josef Simuth, Inst. de Biologie Moleculara, Slovacia), este specifică atît pentru miere cît şi pentru lăptişorul de matcă, polen şi pastură.

În afara laboratorului, privind mierea din borcan, este important de ştiut că doar mierea naturală cristalizează. Iar cît timp este fluidă are o anume elasticitate: dacă este lăsată să curgă dintr’un vas înclinat, atunci cînd îl mişcăm spre a stopa curgerea, fluxul nu se întrerupe brusc: persista un filament de miere care are o mişcare elastică de urcare-coborîre, din care se mai pot desprinde una-două picături.

Spre a’şi păstra toate proprietăţile, mierea trebuie ţinută bine închisă, la întuneric, la o temperatură recomandată de 14 grade C. La temperaturi mai mici cristalizează repede. La temperaturi mai mari se pierd aromele şi se închide la culoare. Expusă la soare, lumina şi căldura distrug enzimele şi vitaminele.

Păstrați remediul în borcan, și consumați o lingură de 3-4 ori pe zi. De asemenea, este important să se evite orice contact cu obiecte din metal, deci încercați să utilizați o lingură din lemn. Astfel ar trebui să vedeți primele rezultate în doar 4 zile.

De asemenea, este important să rămâneți optimiști, indiferent de ceea ce spune medicul dumneavoastră. Depresia este ceva ce nu trebuie să te acapareze, tu trebuie să cîștigi această bătălie cu orice preț.

Acum ai mierea de partea ta, și după cum puteți vedea, ea poate vindeca chiar și cele mai periculoase tipuri de cancer – chiar dacă vi se va spune ca nu veți mai avea mult de trăit.

Ghimbirul este apreciat încă de acum două milenii pentru beneficiile sale importante pentru sănătate, în special în menținerea funcționalității digestive.

Mierea este un puternic antioxidant. Gustul și textura depind de tipul florilor din care provine nectarul cules de către albine.

Cînd combini ghimbirul cu miere rezultă un remediu naturist în tratarea și prevenția unui număr ridicat de afecțiuni, în special datorită mierii care potențează acțiunea benefică a ghimbirului.

Ghimbir și miere pentru probleme respiratorii

Te confrunți cu o răceală severă, o gripă ori un guturai, tușești, iar gîtul tău pare să fie o rană vie? Ghimbirul cu miere este un excelent expectorant care te poate ajuta să elimini simptomele bolilor specifice sezonului rece și să te vindeci mai repede.

Consumă ceai de ghimbir îndulcit cu miere sau pregătește’ți suc natural din ghimbir în care adaugi miere după bunul plac pentru a scăpa de răceală și de inflamațiile de la nivelul gîtului.

Amestecă a 1/2 linguriță de praf de ghimbir, cu 2-3 boabe de piper negru, 2-3 cuișoare, 2-3 semințe de cardamom și 1/2 linguriță de semințe de chimen. Adaugă cîteva frunze din ceaiul preferat peste toate aceste ingrediente, pune totul la fiert, după care consumă ceaiul obținut îndulcit cu miere. Pentru a avea parte de efectul scontat, consumă acest ceai de 2-3 ori pe zi.

Ghimbir cu miere pentru indigestie

Ghimbirul ameliorează problemele de tranzit intestinal, iar mierea nu face decît să sporească și mai mult efectele benefice ale acestei rădăcinoase.

Tot acest tratament naturist, mulțumită proprietăților carminative ale ghimbirului, te va ajută să elimini și durerile abdominale cauzate de acumularea de gaze în interiorul intestinelor.

Amestecă 1 linguriță de ghimbir râs cu 1 linguriță de miere și consumă preparatul obținut imediat după fiecare masă.

Ghimbir cu miere pentru dureri menstruale

Pregătește’ți un ceai aromat din bucățele proaspete de ghimbir pe care le fierbi timp de 15 minute. La final, îndulcește băutură cu miere, după gust.

Alte beneficii ale ghimbirului cu miere

Îndepărtează stările de greață, inclusiv răul de mașină, avion etc. Ameliorează durerile provocate de întinderile musculare, prin aplicarea de comprese în zonă afectată de 2 ori pe zi. Combinația de ghimbir cu miere este una dintre cele mai eficiente remedii naturale și ajută la detoxifierea organismului.

Sănătate curată: Ghimbir cu miere la borcan – cum se face și cum se administrează?

Ghimbirul cu miere este o rețetă pe care trebuie să o faci acasă măcar în sezonul rece sau ploios, când virușii și bacteriile își fac de cap în aer.

Aveți nevoie de următoarele ingrediente:
500 grame de rădăcină de ghimbir
550 grame de miere polifloră organică

Cum se prepară?

Curăță de coajă rădăcina de ghimbir și o dai pe răzătoarea mică sau o tai cubulețe mici de tot, ca la salata de boeuf. Daca o dai pe răzătoare, fă’o pe sensul fibrelor din interior.

Pune ghimbirul ras în borcan, adaugă mierea și amestecă bine cu o lingură de lemn.
Închide ermetic borcanul și lasă’l în frigider, la macerat, o săptămînă.
Peste amestec, la macerat, poți adăuga 3-4 căței de usturoi, o lămâie stoarsă și rasă, scorțișoară, morcov ras, 2-3 cuișoare etc.

Amestecul se ia după ce a stat la macerat o săptămînă, în fiecare dimineață, cîte o lingură pe zi. Încearcă să nu bei nimic după aceea timp de 20 minute.

Ghimbir – beneficii pentru sănătate

Ghimbirul este apreciat încă de acum două milenii pentru beneficiile sale importante pentru sănătate, în special în menținerea funcționalității digestive.

Aromată intens și revigorantă, rădăcina de ghimbir nu este doar un condiment potrivit preparatelor din bucătăria asiatică, ci un adevărat izvor de substanțe cu efect terapeutic.

Tulpina subterană (rizomul) poate fi utilizată în stare proaspătă, sub formă de pulbere, uscată sau sub formă de ulei sau suc. Ghimbirul face parte din familia Zingiberaceae, împreună cu cardamomul, curcuma și galangalul.

Lista beneficiilor

Ghimbirul este folosit în alimentație, dar și în medicina tradițională. Iarna, acest condiment special face mâncarea mai ușoară și mai ușor digerabilă, este revigorant, vasodilatator, are efect de liniștire, reglează echilibrul intern al organismului și contribuie la menținerea sănătății scalpului, fiind un remediu excelent pentru mătreață.

Chinezii consideră ghimbirul drept unul dintre cele cinci ingrediente principale în dietoterapie, alături de oțetul de orez, vinul de orez, sare și miere.

Printre cele mai importante beneficii pentru sănătate ale ghimbirului se numără:

Ameliorarea tulburărilor digestive. Ghimbirul are un puternic efect calmant pentru durerile abdominale, ajută digestia, elimină gazele intestinale, reglează pofta de mîncare, neutralizează toxinele în corp și este sudorific.

Tratarea tulburărilor respiratorii. Ghimbirul contribuie și la eliminarea mucozităților depuse la nivelul plămînilor, ameliorînd simptomele astmului.

De altfel, în China, planta este cunoscută ca antiastmatic de peste 3000 de ani, folosindu’se un suc preparat din ghimbir și morcovi în cadrul tratamentului bolilor respiratorii. Astmul se mai poate trata cu tinctură de ghimbir.

Grăbirea vindecării răcelilor. Ceaiul de ghimbir este un bun remediu în răceli, fiind un calmant ideal în inflamațiile gâtului, sinuzite, răgușeală, febră, eliminare de mucozități și congestii respiratorii.

Prevenirea vertijului. Ghimbirul are și calitatea de a preveni răul de mare, amețelile, vertijurile și grețurile, indiferent dacă aceste simptome sunt declanșate de cauze fiziologice sau psihologice.

Prevenirea efectelor secundare ale chimioterapiei. Ceaiul din rădăcină de ghimbir s-a dovedit util și în tratamentul bolnavilor de cancer care au făcut chimioterapie. Pe lîngă faptul că înlătură senzația de greață, ghimbirul ajută și la combaterea amețelilor și a vertijurilor care se instalează uneori în urma administrării tratamentului oncologic.

Încărcarea energetică a organismului

În medicină și estetică, ghimbirul este folosit datorită proprietăților sale stimulente, tonice și energizante. Planta este utilă persoanelor deprimate, fără poftă de viață, lente și letargice.

Îmbunătățirea circulației sanguine

Rădăcina de ghimbir este de ajutor persoanelor cu circulație periferică deficitară.

Pierderea în greutate

Ghimbirul accelerează metabolismul, intensifică arderea grăsimilor și contribuie la eliminarea toxinelor din corp, fiind un real adjuvant în curele de slăbire.

Îmbunătățirea diurezei

Datorită proprietăților sale diuretice, ghimbirul este indicat în tratarea litiazei renale, a pietrelor la rinichi și a infecțiilor urinare.

Combaterea inflamațiilor și a infecțiilor

Fiind un excelent antiinflamator și un foarte bun antiseptic pentru organism, ghimbirul mai este numit și antibiotic natural.

Tratarea reumatismului

În medicina naturistă, persoanelor care suferă de reumatism le este recomandată o cură cu tinctură de ghimbir, cîte o linguriță dizolvată în 100 ml de apă, administrată de trei ori pe zi.

Tratarea căderii părului

În spitalele din Beijing, ghimbirul este utilizat în tratamentul alopeciei, întrucît are un efect de revitalizare a foliculilor și a firelor de păr.

Îngrijirea pielii

Ghimbirul este un ingredient deseori introdus în loțiunile de corp cu efecte anti-aging, deoarece hrănește epiderma și conferă pielii mai multă suplețe. Datorită conținutului bogat de acizi aminați, fosfor și magneziu, planta este utilizată și în formulele revitalizante ale cremelor de față.

Ghimbirul conține uleiul volatil numit predominen tzingiberol și compuși fenolici (gingeroli), având efect antiemetic și antivertiginos și inhibînd zona chemoreceptoare declanșatoare a vomei și centrul vomei. La nivelul aparatului digestiv, este coleretic și colecistochinetic, favorizând secreția bilei și motilitatea vezicii biliare.

Mierea – beneficii pentru sănătate. Mierea ca aliment și medicament

Mierea poate fi din soiuri diferite. Gustul și textura depind de tipul florilor din care provine nectarul cules de albine. Probabil cel mai des este întâlnită mierea de trifoi, dar și aceasta poate avea diverse arome și culori.

Culoarea obișnuită a mierii este aurie, dar poate varia de la alb la roșu închis și chiar negru. Combinația dintre miere și laptele de capră a fost folosită pentru tratarea infecțiilor bronșice.

Mierea conține numeroși antioxidanți – caracteristică importantă pentru oameni. În plus, aceasta are o componentă antiinfecțioasă și este folosită pentru vindecarea tusei, a bolilor intestinale și a rănilor pielii.

Beneficiile mierii

Vindecarea plăgilor – mierea crudă este un remediu care datează din Egiptul și Grecia antice. Medicina modernă redescoperă proprietățile de vindecare ale mierii. Cercetătorii consideră că mierea are capacitatea de a ucide microbii. Aciditatea din miere și caracteristica sa de a deshidrata bacteriile ar putea fi motivul pentru care mierea vindecă rănile.

Sursă de energie – mierea de albine pură este o sursă de carbohidrați, atât fructoză, cît și glucoză, pe care organismul le transformă în energie. Glucoza oferă instant energie, în timp ce fructoza este mai lent absorbită și furnizează energie în mod constant.

Sportivii și copiii activi ar trebui să consume miere, întrucât aceasta le va oferi energia de care au nevoie. Mierea pură de albine este o sursă naturală de minerale cum ar fi calciu, fier și potasiu, dar și vitamine din complexul B.

Prevenirea alergiilor sezoniere – mierea pură de albine poate fi benefică pentru persoanele care suferă de unele tipuri de alergii. Pentru că albinele adună polenul de la plantele native și îl transformă în miere, consumul de miere produsă la nivel local poate preveni apariția alergiilor sezoniere.

Alte beneficii ale mierii:

– este antifungică și hrănitoare
– ajută la asimilarea calciului în organism
– are efect antibacterian atât în diverse probleme interne, cît și externe ale organismului
– poate stimula sistemul imunitar

În speranța că v’au fost utile aceste rînduri vă dorim și urăm, multă Sănătate!

Sursă: descopera.ro, gazetademaramures.ro

Citește și:  600 DE SUPERSTIȚII LA ROMÂNI

sau:  AGRICULTORII DIN TRECUTUL ROMÂNILOR

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s