IMPERIUL GETIC AL LUI TEODORIC, REGELE POPORULUI GETIC

Chiar dacă istoria scrisă de tagma istoricilor din România ignoră cu desăvârșire actele de arme sau evenimentele la care au participat geții de pretutindeni, această istorie getică există și va trebui să fie scoasă la lumină cândva.

Teodoric, este doar unul dintre marii regi ai geților, ai geților strălucitori mai exact, căci asta însemna ostrogoți, geții strălucitori. Teodoric cel cu adevărat mare, nu doar la propriu, ci mai ales datorită faptelor sale, nu a fost probabil judecat la justa sa valoare deoarece mult timp știri despre perioada în care el a domnit au lipsit, parte din ele fiind pierdute (voit sau nu), o altă parte fiind prezentate deformat.

Motivele sunt diverse și probabil cel mai important este acela că goții au fost desemnați ca aparținând germanicilor, deși mulți istorici antici, medievali sau mai apropiați zilelor noastre au specificat identitatea geților cu a goților.

Dimpotrivă, Germanicii aparțin Neamului Getic, și nu este doar o figură de stil, ci este un adevăr încă ținut secret de Germania și de foarte mulți istorici, tocmai de a nu deranja națiunea germană ! În fapt aceasta este și rațiunea de a nu se mai spune adevărul despre neamurile antice, tocmai de a nu mai tulbura apele etnice în Europa, sau de a se evita războaie azi când tendința este alta, aceea de a unifica națiunile și de a se desființa granițele.

Sigur, acesta este un aspect destul de rațional, dar tot la fel de rațional este argumentul că adevărul oricât de dureros ar fi pentru unii, el trebuie scos la lumina zilei.

Iată că a trebuit să treacă sute de ani ca unele dintre documentele sau operele ce se refereau la Teodoric să iasă la iveală. Dispariția acestor izvoare despre el se datorează în principal acelei teribile ”damnatio memoriae” ce i’a fost aplicată după moartea sa.

Teodoric este cel ce prin politica pe care a dus’o, atât pe plan intern cât și extern, a urmărit crearea unui Imperiu Getic care să cuprindă, dacă nu toată Europa, cel puțin aceleași provincii ce compuneau Imperiul Roman de Apus.

Ravenna, oraşul lui Teodoric cel Mare

Călătorul de azi poate ajunge în Ravenna de unde doreşte – de la Veneţia, Bologna ori Roma – şi cu ce doreşte: maşină, tren, autobuz ori pe mare, cu vaporul. Acum sute de ani, Ravenna era înconjurată, pe o parte, de o fortăreaţă naturală, formată din smârcuri nesfârşite, iar de altă parte era marea ce se întindea spre alte ţinuturi. Să ajungi la Ravenna însemna o aventură nebunească.

”Era, de fapt, o adunătură de locuinţe înălţate pe stâlpi, aşezate în jurul unor insule mici asemeni lagunei veneţiene”, consemna un cronicar al acelor vremuri. Acesta a fost însă norocul Ravennei şi a ajutat’o să iasă în lume.

În liniştea Ravennei a stat Iulius Cezar singur şi hotărât să’şi adune forţele şi să pornească în marea expediţie a trecerii Rubiconului, să cucerească Roma, să’l alunge pe Pompei – şi astfel a început povestea unui faimos şi puternic imperiu al omenirii.

Probabil că locuitorii de atunci ai Ravennei nu s’au gândit niciodată că aşezarea lor izolată, liniştită şi aproape inaccesibilă va putea să devină atât de importantă în istorie şi că, peste secole, va ajunge un loc atât de căutat de turişti din lumea toată; turişti avizi să soarbă din priviri cele opt monumente înscrise în Patrimoniul Mondial UNESCO, să vadă mausoleul lui Teodoric şi al Gallei Placidia, cu mormintele lor imense, goale, eterne, şi bisericile din care scânteiază mozaicuri şi unde grandoarea se ascunde în fiecare piatră colorată.

Dacă nu ar fi fost izolată, departe de restul lumii şi greu de atins, Ravenna nu ar fi avut vreodată şansa de a fi fost aleasă capitală, decizie luată de Stilicon, cel mai important general al împăratului Flavius Honorius.

Aici s’a stabilit în anul 402 curtea şi administraţia Imperiului Roman de Vest şi tot acest orăşel a fost capitală pentru regatul lui Odoacru, apoi al lui Teodoric. Poziţia ei cu ieşire la mare, prin care se asigura acces direct cu Constantinopol, a ajutat’o să rămână centrul de legătură cu Bizanţul, fiind sediu al guvernatorului în vremea domniei lui Iustinian şi după moartea acestuia, până în anul 752.

A reuşit astfel să’şi păstreze un rol însemnat în istorie timp de aproape trei secole şi jumătate.

Povestea Regelui Poporului

Adevărul este că nu ştim prea multe despre acest rege get, în afara faptului că a domnit ani mulţi şi a fost îndrăgit de poporul lui; dar după ce citim despre el, este imposibil să nu devină treptat un personaj favorit, mai ales că este unul din reprezentanții de seamă ai geților care au domnit peste acea puternică Romă care a distrus Sarmisegetuza.

Povestea acestui rege, Teodoric începe în provincia Panonia, când se naște la 12 mai 454 și este fiul regelui get Teodemir, din stirpea Amalilor și al Erelievei. Teodoric rege al poporului, aşa cum se traducea în limba goţilor numele lui, avea doar opt ani şi tatăl lui, regele Theodemir, l’a trimis ostatic la curtea lui Leon I de la Constantinopol, doar ca să’l liniştească pe acest împărat, suspicios ca toţi împăraţii, şi să’l asigure că toate intenţiile lui sunt cât se poate de corecte, o garanție a păcii dintre bizantini și ostrogoți.

Se spune că mândrul Teodoric s’a simţit umilit de această situaţie, însă, inteligent şi adaptabil, a privit partea bună a lucrurilor şi a început să fie atent la stilul de viaţă roman, să înţeleagă legile ca să le aplice corect, să înveţe cât mai multe despre strategia militară.

Acolo a stat zece ani, învățând latina și greaca, pe care reuși să le stăpânească foarte bine, dar și tehnicile de luptă folosite de armatele imperiale, lucru ce’i va folosi în viitor. După cei zece ani petrecuți la Constantinopol, tatăl său îl răscumpără, iar el se făcu imediat remarcat ca un bun comandant al ostrogoților în diferite bătălii, câștigându’și repede un bun prestigiu.

El este cel care, adult fiind, a pornit spre Italia, în fruntea a peste 60.000 de soldaţi şi urmat de sute de mii de bărbaţi, femei şi copii, să’l înlăture pe Odoacru, care se instalase rege al ţării. După câţiva ani şi numeroase bătălii a reuşit să’l înfrângă pe acesta, să pună stăpânire pe Ravenna şi să devină conducător al Italiei vreme de 33 de ani.

De altfel, Teodoric şi Odoacru au semnat un tratat prin care se asigura dreptul fiecărei părţi de a conduce Italia şi s’a organizat şi un banchet pentru a sărbători evenimentul. În timpul petrecerii, Odoacru a fost ucis, iar unii spun că însuşi Teodoric a fost cel care i’a luat viaţa. Deşi a pus mâna pe putere într’un mod nedemn de el, probabil şi’a spălat acest păcat prin faptul că a fost un rege paşnic şi domnia lui a însemnat pentru Italia de atunci o perioadă destul de calmă, fără războaie.

Astfel, după moartea tatălui său, în 474, deveni rege al ostro-geților și continuă politica de aliat al imperiului, de la care obținea compensații pentru protecția granițelor. Din alianța cu Teodoric împăratul spera că acesta va reuși să țină sub controlul geților, noile populații barbare ce se iveau la granițele imperiului, asigurându’și astfel liniștea în interior.

Unul din istoricii vremii scria despre Teodoric că era tot un barbar, însă avea un caracter nobil şi iubea dreptatea; ca rege, a fost inteligent şi prudent. Mai roman decât romanii – au notat cronicarii. Poporul peste care a domnit l’a iubit, fiindcă a fost mereu drept şi faţă de geţii lui, şi faţă de italieni, şi a încercat să arate aceeaşi bunăvoinţă tuturor, indiferent de origine şi crez. O atitudine asemănătoare a avut şi faţă de evrei: când sinagogile acestora din Ravenna au fost distruse de mulţimea furioasă, Teodoric a susţinut din bani proprii refacerea lor.

Succesul lui Teodoric îi aduse recunoașterea de către împăratul Zenon ca federat roman și atribuirea în 484 a titlului de consul, iar câțiva ani mai târziu i se ridică și o statuie ecvestră la Constantinopol, oficializând astfel dominația ostro-getă în zona balcanică.

Dar puterea lui Teodoric și a ostrogoților deveni repede un motiv de neliniște pentru împărat, în același timp în care Odoacru în Italia își mărea zona de influență, amenințând interesele Bizanțului. Astfel, Zenon se gândi să rezolve problema punându’i pe cei doi unul împotriva celuilalt și deja, în toamna anului 488 Teodoric cu ajutorul Bizanțului pregătea o campanie spre Italia.

Ascensiunea lui Odoacru, barbarul care i’a alungat pe ultimii lideri ai Imperiului Roman de Apus

Odoacru, cunoscut şi ca Odovacar sau Flavius Odoacer, avea să se remarce din plin pe scena tulbure a Imperiului Roman de Apus. Mai precis, el este cel care l’a alungat pe Romulus Augustulus, ultimul conducător roman din această parte a imperiului care mai avea, cel puţin teoretic, o vagă autoritate, respectiv mai controla Italia şi sudul Galliei. La vremea in cauză nu era însă ceva nou ca un general barbar să preia frâiele puterii.

Estul trimisese anterior doi împăraţi aici, pe Anthemius şi Iulius Nepos, nerecunoscând legitimitatea celor care au dominat scena politică după acestia, prin urmare am putea spune că de fapt Nepos a fost ultimul împărat legitim.

Afectat de invazii și nesiguranță, perturbat economic, cu o conducere lipsită de autoritate și aproape fără armată, Imperiul Roman de Apus, totuși, nu mai putea funcționa.

Contestând drepturile lui Julius Nepos asupra părții de apus a statului roman, Orestes, comandantul armatei din Italia și’a proclamat fiul, Romulus, împărat în 475. Istoria îl va reține cu numele de Romulus Augustulus (”Romulus cel Mic”).

În august 476 din cauza lipsei banilor pentru plata trupelor din Italia, s’a produs o răscoală a mercenarilor rugi, sciri și heruli, conduși de Odoacru (Odovacar). Originea acestui lider a rămas neclară. Pentru istoricii antici, ce nu era roman, era barbar, adică nedemn de cercetat cu atenție, pentru acești scriitori, toți se asemănau. Unii îl consideră scir (estul Germaniei). Iordanes ni’l prezintă ba rege al turcilingilor (sudul Galiei), ba din neamul rugilor (Scandinavia, apoi estul Germaniei). Consularia Italica, lista consulilor, îl dă herul (estul Germaniei). Theophanes îl numește, cu destulă nesiguranță, got (get). Unele teorii moderne îl prezintă drept hun.

Pe 28 august 476, în apropiere de Piacenza, Orestes este ucis după ce suferise o înfrângere în fața lui Odoacru. Pe 4 septembrie 476, Romulus Augustulus este detronat și exilat în Campania unde se pare că a trăit mai multe decenii din ”pensia” ce unele surse spun că o primise de la Odoacru. Romulus era doar un uzurpator, adevăratul împărat fiind Julius Nepos, care este asasinat însă în 480. Anul acesta marchează stingerea liniei dinastice apusene în timp ce ziua de 4 septembrie 476 înseamnă formal căderea Imperiului Roman de Apus. Dar, oricât de mult s’ar fi transformat şi ”barbarizat” vestul, acesta era perceput tot ca parte din Imperiu Roman şi nu putem vorbi despre o prăbuşire propriu-zisă, aşa cum se mai spune uneori.

Între timp, Odoacru este ales rege de soldații săi, trimite semnele imperiale la Constantinopol, prin acest gest recunoscând autoritatea împăratului de aici, care l’a acceptat ca reprezentant al său pentru Italia, cu titlul de patricus.

Schimbările nu au fost resimțite de contemporani. La fel ca în secolul V, puterea politică este la conducătorul militar, care acum nu mai era nominal sub ascultarea împăratului din Apus, ci din Răsărit. Acesta a continuat să numească anual un consul. Biserica și aristocrația senatorială, două grupuri foarte influente în Imperiul Roman târziu, nu au pierdut prea multe în urma evenimentelor din 476. Senatul chiar a primit de la Odoacru dreptul de bate monedă din bronz, noul conducător fiind implicat și în alegerea papei Felix al II-lea.

Din anul 476 statul supraregional a dispărut, fiind înlocuit cu un fragmentarismul. Statul roman ce reunea un centru de luare a deciziilor (împărat, curte, birocrație imperială), cu armată profesionistă, mecanisme bine puse la punct de colectare a taxelor, de emitere a monedei, de îndeplinire a procedurilor juridice, a încetat să existe.

Totuși, multe din structurile locale romane nu au dispărut, ci au fost preluate de noii stăpânitori, care au încercat să realizeze o sinteză, îmbinând modul de organizare roman cu concepțiile germanice de guvernare. Noul mod de funcționare a statului și societății s’a realizat diferit de la o regiune la alta, în cadrul așa-ziselor ”regate barbare”, marcând trecerea de la Antichitate la Evul Mediu.

De ce a căzut Imperiul Roman de Apus? Istoricul Tacitus (56-117) ne oferă răspunsul.

”Auferre, trucidare, rapere, falsis nominibus imperium; atque, ubi solitudinem faciunt, pacem appellant.”

Aceste cuvine au fost spuse, conform istoriilor lui Tacitus, de Calgacus, liderul unei coaliții a triburilor caledoniene (din Scoția) când ținea un discurs compatrioților săi. În traducere înseamnă:

”Distrug (jefuiesc), omoară, își iau titluri false și îi spun imperiu, unde transformă totul în deșert îi spun pace.”

Expresia ”îi spun pace” face referire directă la faptul că sintagma ”am dat pace tuturor” era des folosită de romani, era chiar înscrisă pe monezi. Statul roman a fost condamnat la dispariție cum a depășit granițele Italiei. Roma devenise un stat prea întins, dificil de administrat și pe măsură ce supunea diferite popoare își făcea numeroși dușmani care vor ataca în multe rânduri, ducând în final la circumstanțe complexe ce au determinat disoluția Imperiului fondat de Cezar, Augustus și Traian.

Să vedem însă mai exact ce anume a întreprins acest Odoacru până să rămână în istorie drept cel care l’a răpus pe împăratul din vest, dar şi ce măsuri a luat după actul respectiv. Odoacru a avansat în gradul de general în armata romană şi a fost aclamat de către soldaţi după ce fostul general Orestes, tatăl lui Romulus, a refuzat acordarea de pământ în Italia. Ridicat la rang de patrician, lui Odoacru i’a fost recunoscută autoritatea. Împăratul roman în această parte nu mai avea oricum putere de facto.

Romulus Augustus deposedat de coroană de Odoacru

Apartenenţa sa culturală este destul de incertă, cea mai populară variantă considerându’l fiul lui Edico Hunul (deşi unii istorici cred că este vorba de alt lider, Edica, fără legătură cu hunii), şeful tribului scirilor şi consilierul lui Attila. După destrămarea imperiului hun, Odoacru a luptat mai întâi cu tatăl său, pentru ca apoi să se înroleze în armata romană şi să’şi croiască drum spre puterea supremă. Până în 470 reuşise să devină ofiţer.

Tot cam în acel timp împăratul din Răsărit Leon I l’a trimis pe Iulius Nepos ca omolog al său în vest, iar acesta l’a însărcinat pe Orestes cu treburile militare în ciuda aversiunii senatului, din cauza faptului că nu era patrician, luptase şi pentru Attila şi se bucura de o popularitate prea ridicată în rândul soldaţilor.

Şi într’adevăr, Orestes l’a forţat pe Nepos să plece în exil şi l’a numit pe fiul său adolescent împărat. Probleme iscate cu soldaţii săi, care cereau nişte pământuri pe care însă rezidau deja cetăţeni romani, l’au forţat pe general să se reorganizeze militar la Padua şi Piacenza, dar Odoacru l’a înfrânt şi executat.

Pe 23 august 476, Odoacru a fost aclamat rege (în sensul de căpetenie, mai degrabă) al Italiei, iar după câteva lupte cu restul armatei care nu îl accepta şi după ce îl depune pe Romulus Augustulus, puterea imperială în apus părea să se fi dizolvat.

Mai exista totuşi senatul, care i’a scris împăratului Zeno că nu mai considera oportună trimiterea unui alt împărat în vest. Zeno însă s-a înfuriat la aparenta dezordine şi a cerut reprimirea lui Nepos. Lipsit de mijloace de legitimare, Odoacru a recurs la tactica de comandant militar: s’a autoproclamat rege, în ideea că se simţea demn de a sta pe picior de egaliatate cu orice alt monarh. Ulterior Zeno a acceptat situaţia, în ideea că până la urmă ar fi rămas singurul conducător al Imperiului şi va găsi mai târziu o cale de a’l elimina pe Odoacru.

Puterea și decăderea lui Odoacru

Supuşii nu îl numeau însă rege al Italiei, ci dominus noster sau cel mult rege în sensul de şef tribal. Relaţia cu trupele, cărora le’a acordat terenuri, se baza pe admiraţie reciprocă. A încercat să’şi consolideze puterea dobândind Sicilia printr’un tratat cu vandalii, iar după asasinarea lui Nepos în Dalmaţia, a ucis făptaşii şi a anexat provincia.

Generalul barbar rămânea totuşi fidel modelelor romane, menţinând administraţia civilă prin prefectul pretorian şi subordonaţii săi sau asigurându’şi susţinerea populară prin critica asupra taxelor stabilite de magistraţi pentru populaţie. Totodată a tolerat doctrina trinităţii, deşi era adeptul arianismului. Se bucura de sprijinul senatului, dar Zenon avea să îi decidă soarta.

S’a petrecut în contextul războiului cu rugii, când Odoacru a invadat valea Dunării pentru a le opri influenţa crescândă, dar Zenon a profitat de acţiunea sa ”tiranică” pentru a justifica o intervenţie militară. Pe lângă independenţa sa faţă de Constantinopol, pe Zenon îl mai deranja şi sprijinul acordat revoltei lui Illus. aşadar, Zenon recurge la serviciile getului Teodoric, căruia i’a oferit stăpânirea asupra Italiei până la sosirea unui nou împărat roman.

Şi Teodoric era un factor perturbator pentru Constantinopol, gotul întelegând foarte bine cum se poate traduce puterea militară în autoritate politică. După ce l’a învins pe Illus, pretenţiile sale au crescut şi armata sa a făcut ravagii în Balcani, ameninţând apoi şi capitala bizantină. Aşa că Zenon a încheiat cu el un pact în vederea eliminării lui Odoacru, pact ce convenea amândurora.

Pentru Zenon, indiferent de deznodământ, ar fi însemnat un duşman în minus.

În 489 Teodoric traversă Alpii orientali cu armata sa. Teodoric l’a întâlnit pe Odoacru în bătălia de la podul Isonzo, pe 28 august 489, unde l’a învins. L’a urmărit apoi până la Verona unde l’a învins iarăşi, după care Odoacru a fugit la Ravenna. Războiul dintre Teodoric și Odoacru a durat până în 493, sfârșind după asediul asupra Ravennei, cu un armistițiu între cei doi. Asediul pare să fi fost imortalizat în celebrele saga germanice cunoscute sub numele de ”Bătălia corbilor”.

La asediu au participat circa 20.000 de războinici ostrogeți (deși se spune că Teodoric avea în urma sa aproximativ 100.000 de oameni, aceștia însă nefiind toți combatanți), înarmați până’n dinți, cu scuturi rotunde, lănci și cămăși din zale.

Getul îşi continua cu succes cucerirea Italiei, fiind încetinit doar de trădarea lui Tufa, comandant din armata lui Odoacru care s’a prefăcut că a trecut de partea lui Teodoric. Ostilităţile nu au încetat până pe 25 februarie 493, moment în care episcopul Ravennei a propus un tratat care stipula o domnie comună a celor doi.

Senatul roman, pentru binele țării, a propus ca cei doi să guverneze împreună, după anticul model al consulatului. Cei doi pare să fi fost de acord. Dar cronicarul numit Anonimul Valesian ne spune că în timpul banchetului dat în cinstea înțelegerii dintre cei doi, Teodoric l’a omorît pe concurentul său, lovindu’l cu spada pe la spate.

Teodoric a intrat în Ravenna pentru a participa la cina formală pentru a celebra tratatul, dar lucrurile au luat o întorsătură deloc suprinzătoare: getul l’a înjunghiat mortal pe Odoacru, poate şi din răzbunare pentru triburile rugilor, cu care era înfrăţit.

Și exact în același moment viitorul rege ar fi exclamat:

”Pare că canalia nu are oase în corp”.

De la acest episod se pare că ar fi rămas celebrul proverb ce a traversat secolele ”La masă nu se îmbătrânește!”.

Deşi un episod întunecat al tulburatei antichităţi târzii europene, efemera domnie a lui Odoacru a contribuit totuşi la menţinerea stabilităţii în regiune într’un timp foarte haotic. A apărat peninsula italică de invazii, a menţinut ordinea internă şi a susţinut încă puţin modelul cultural şi valoric roman, vestigiile unei civilizaţii în colaps.

Din acel moment Teodoric rămâne unicul a conduce și este desemnat rege de către toată armata.

Noul rege trebuie să fi părut teribil în ochii romanilor: era un om imponent, cu mult mai înalt decât media și cu spatele larg, acoperit de piei de fiare, neargăsite, atârnând deasupra unei platoșe de aur strălucitor, o centură de piele împânzită de fibii, ce susținea spada pusă într’o teacă de piele încrustată cu plăci și pietre prețioase, asemănătoare celor ale hunilor. Părul ondulat îi cădea pe spate, o barbă stufoasă îi încadra fața, făcând să iasă în evidență ochii cu o privire sfredelitoare, în timp ce ținea frâiele impozantului cal de bătălie.

Primele cuvinte ale regelui, adresate romanilor fură:

”Eu vin să vorbesc cu voi ce sunteți dominatorii lumii și doresc să construim împreună o conviețuire pașnică.”

Se mai spune despre el că zicea ”nihil perperam gessit”, adică ”nu greșesc niciodată”.

De aici începe marea operă de construcție a Imperiului getico-gotic a lui Teodoric, operă ce s’a reflectat atât în politica sa internă cât și în cea externă, o operă căreia și’a dedicat întreaga viață.

Unul dintre primele acte ale lui Teodoric după moartea lui Odoacru este un edict prin care regele ostrogoților stabilește pentru romanii care au fost de partea regelui mort, pierderea drepturilor civile și politice, măsură ce va fi însă atenuată prin intervenția episcopului de Pavia, fiind aplicată doar celor ce au făcut uz de arme împotriva ostrogoților. Dacă ne gândim însă că Liberiu, curajos apărător al Cesenei, nu a pățit nimic, ba mai mult, va avea o mare considerație din partea lui Teodoric, se poate crede că edictul nu a fost aplicat cu rigurozitate, ci a fost temperat. Și nu s’ar fi putut altfel gândindu’ne la raporturile lui Teodoric cu Imperiul din Orient.

Deși confirmat rege de către ostrogoții săi imediat ce a intrat în Ravenna, pentru romani nu fu decât un patrician. Abia în 498 împăratul Anastasie îi conferi autoritatea regală și’i dădu ”ornamenta Palatii”, însemnele regale, ce fuseseră trimise de Odoacru la Constantinopol în ultimii ani dinaintea morții.

Dar noua autoritate a lui Teodoric nu era fără limite și nu avea aceeași putere pe care o avuseseră împărații occidentali. Suveranitatea lui Teodoric era limitată doar la Italia, iar puterea regală nu era ereditară.

Teoretic exista însă unitatea imperiului roman, din care Italia făcea parte; aceasta însă era guvernată de un rege ce trebuia să aibă recunoașterea imperială.

Italia era deci, ca un regat vasal al imperiului și Teodoric, un coleg minor al lui Anastasie. Nu era Augustus, doar Rex; bătea moneda, dar moneda avea imaginea împăratului și doar monograma regelui; putea să numească un consul, dar acesta trebuia să fie confirmat de Constantinopol. Și in timp ce împăratul putea promulga legi pentru tot imperiul, Teodoric putea da doar edicte, valabile doar pentru Italia.

Între limitările impuse suveranității lui Teodoric erau, fără dubii, obligația de a menține neschimbate ordonanțele antice și de a lăsa administrația în mâna romanilor.

Aceste clauze, se crede, ar fi fost aplicate oricum, chiar dacă n’ar fi fost impuse de împărat. Neschimbate rămasera așadar administrația și magistraturile la Roma și în provincii, iar Ravena rămase capitală. Aici își avea reședința prefectul pretoriului; la Roma în schimb era vicarius urbis, de care depindeau cele opt provincii suburbicarie. Provinciile rămaseră neschimbate ca număr și sub ”judices”, numiți de către rege, ce administrau justiția și tot la fel rămaseră ordonanțele municipale, în fruntea cărora erau ”duumviri” cu un ”curator” ce controlau administrația financiară și cu un ”defensor” ce supraveghea administrația citadină.

Prima problemă care solicită o rezolvare urgentă era ca Teodoric să găseasca un spațiu pentru poporul său. Odoacru o rezolvase distribuind alor săi o treime din pământuri: Teodoric îl imită. Cu tact politic numi șef al unei comisii instituite în acest scop (deputatio tertiarum) pe Liberiu, prefectul pretoriului,care fu lăudat de Cassiodor pentru a se fi comportat cu mare echitate și prudență, spre a nu crea nemulțumiri printre romani.

În ce mod și unde se atribuiră pământurile nu știm sigur. După Procopiu, ostrogoților le fură atribuite pământurile ce inițial fuseseră date barbarilor lui Odoacru. Că acestea fură cuprinse între cele distribuite ostrogoților nu există dubiu, dar că fură numai acestea nu pare posibil, dat fiind numărul mare al ostrogoților și majora extindere a loturilor, numite sortes.

Dacă e să dăm crezare că laudele lui Cassiodor pentru Liberius sunt sincere – și nu sunt motive să nu’l credem – împărțirea trebuie să fi lovit doar marii latifundiari și pământurile necultivate.

Majora localizare a geților fu în nordul Italiei; în Italia centrală, Lazio și sudul Toscanei nu fură afectate și la fel se zice de Campania, Lucania, Bruzio și Sicilia. Dar dacă o bună jumătate din Italia nu fu afectată e de presupus că proprietarii neafectați au fost obligați să plătească fiscului o treime din recolte (illatio tertiarum).

Dacă administrația civilă fu lăsată în mâna romanilor,uzul armelor fu în schimb rezervat geților. Dar asta nu trebuie înțeles în sens absolut. Romanii, chiar dacă în număr foarte limitat, puteau participa, nu erau excluși din armată. Și același lucru se poate spune despre geți pentru însărcinările civile sau politice. Știm de fapt că geți erau nu puțini dintre consilierii lui Teodoric, între care majordomii (maiores domus) și tot geți acei funcționari, numiți saioni, ce depindeau de maestrul birourilor și aveau sarcina de a transmite ordinele regelui.

Dar principala funcție pe care geții o exercitau în viața statului era cea militară. Cetățeni erau romanii și trebuiau să’și ofere serviciile în favoarea binelui națiunii; soldați erau geții și aveau sarcina de a’i proteja și apăra pe cetățeni.

Comandantul suprem al armatei era Teodoric, chiar dacă, după cucerirea Ravenei, încredințase conducerea războaielor generalilor și conților săi, numiți comites.

Geții trăiau cu familiile pe pământurile primite, dar în caz de război sau exerciții aveau obligația de a se pune imediat sub arme. Pe timp de pace garnizoane, mai mult sau mai puțin numeroase, ce se schimbau periodic, locuiau în unele orașe ale regatului. Prezidii se găseau la Palermo și Siracuza, al căror comes deținea comanda militară a întregii insule, prezidii la Reggio Calabria, Napoli, Roma, Norcia, Rieti, Treviso, Ravena, Verona, Pavia, Tortona, în castele și orașe de graniță.

O altă problemă pentru Teodoric, după moartea lui Odoacru, fu cea a politicii interne. Era domn a două popoare, romani și geți, foarte diverse între ele ca origine, tradiții, obiceiuri și civilizație. Era necesar ca aceste două popoare să trăiască în armonie și trebuiau eliminate toate posibilele cauze de discuții. În acest scop, spre anul 500, Teodoric dădu faimosul edict ce’i poartă numele: Edictum Teodorici, o culegere de 154 de articole, bazate pe dreptul roman, și cărora trebuiau să se supună atât romanii cât și geții.

În cazurile neprevăzute de edict, fiecare popor se servea de dreptul națiunii sale.Dar deși edictul era unic pentru ambele popoare, fiecăruia dintre ele îi dădu un tribunal propriu:prezidiile provinciilor pentru romani și Comites Gothorum pentru geți.

În cauzele mixte, comesul geților trebuia să fie asistat de un magistrat roman, prudens romanus.

Iată un fragment în acest sens:

”Pentru că geții cu ajutor divin locuiesc între voi, până ce nu vor apărea, așa cum s’ar putea întâmpla, certuri, am crezut necesar să trimitem în mijlocul vostru,în calitate de comes, un om extraordinar și integru ca notorietate. Acela, conform edictului nostru, va judeca certurile pentru geți. În caz de neînțelegeri între geți și romani se va adăuga un magistrat roman și va judeca cu echitate. În certurile între romani aceștia se vor supune judecătorilor trimiși de noi în provincii pentru ca fiecăruia să’i fie făcută dreptate după o unică lege. Astfel, cu ajutor divin, amândouă popoarele se vor bucura de beneficiile păcii. Și să știți că noi îi iubim pe toți fără a face diferențe, dar îi privilegiem pe aceia ce mai mult decât alții respectă legile. Noi nu vom tolera ilegalități și vom condamna pe cei ce violează legea. Nu vom fi îngăduitori cu cei violenți. În neînțelegeri trebuie să triumfe nu forța, ci dreptatea. Cine are posibilitatea să apeleze la justiție nu poate recurge la violență și tocmai pentru că vrem să eliminăm ura dintre noi plătim judecătorii și întreținem multe birouri. Cum comun este guvernul care vă conduce, așa să fie comune sentimentele voastre. Și sentimentele voastre sunt cele pe care noi le dorim. Voi, geți, fiți aproape romanilor în dragoste cum vecini le sunteți în bunuri, și voi, romani, iubiți mult pe geți care în pace cresc poporul vostru și în război vă apără. Așadar, voi ascultați pe judecătorul ce vă e trimis și observați sentințele pe care după drept le va pronunța. Așa comportându’vă vă supuneți mie și împreună vă faceți datoria.”

În acest mod se exprima Teodoric în Comitiva Gothorum adresată romanilor, în care e sumar dar clar indicat programul de guvernare.

Ținta spre care tindea Teodoric în politica sa internă era de a putea guverna pacific asupra celor două popoare și de a le face să trăiască în armonie sub legi comune ce însă nu excludeau pe cele tradiționale ale fiecăruia:

Că ar fi sperat Teodoric într’o fuziune a celor două popoare e puțin probabil, căci el știa ce diferență e între unul și altul, așa cum știa că toleranța prin intermediul unei administrări înțelepte poate fi singura cale.

Pentru a’și câștiga simpatia romanilor era nevoie de o politică atentă bazată pe justiție și pe respectul cultului creștin ce va deveni catolic, să țină cont de condițiile economice ale Italiei să repună în drepturi anumite obiceiuri dragi poporului roman și să arate interesul regelui pentru opere de utilitate publică și de ornament.

Știu să pună în practică atât de bine politica sa că reuși să’și atragă faima de suveran just și pios și să dea Italiei pentru mulți ani pace și prosperitate. Războaiele și alte calamități ce se abătuseră asupra Italiei o sărăciseră și depopulaseră.

Sub domnia lui Teodoric populația crescu; multe mii de persoane capturate de burgunzi în incursiunea făcută în Liguria fură restituite; mlaștinile Pontine sunt parțial asanate și lucrări benefice agriculturii fură făcute pe pământurile Ravenei; agricultura fu impulsionată, scăzu prețul grâului și al vinului, produse ale solului ce mai înainte nu ajungeau pentru susținerea populației vor fi chiar exportate.

Bunăstarea crescu într’atât că, după spusele unui cronicar din secolul al VI-lea, cu un solid de aur se puteau cumpăra șaptezeci de măsuri de grâu și treizeci de amfore de vin.

Roma, ce fusese mult neglijată de ultimii împărați, primi o atenție deosebită din partea lui Teodoric. Zidurile, palatul regal, teatrul lui Pompei și canalizările fură restaurate, fu reparat portul Licini, fu regularizat uzul apelor publice, se redeschiseră distribuțiile gratuite de grâu, iar pentru distracția poporului, se repuseră în vigoare spectacolele de circ.

A făcut tot posibilul pentru a păstra, în forma lor iniţială, monumentele vechi construite de romani şi – scriau cronicarii – era mereu îngrijorat ca, prin restaurare, să nu li se distrugă frumuseţea.

În timpul său a fost reparat şi repus în funcţiune apeductul de 70 de kilometri construit de Traian.

Ravenna, San Vitale, Teodora (prima jumătate a sec. VI)

Dar nu doar Roma primi atenție: la Ravena construi un palat magnific, un amfiteatru, mausoleul său în stil roman și biserici foarte frumoase, între care cea din San Martino și Sant’Apolinare, cea din urmă, faimoasă pentru mozaicurile sale, pentru acoperiș și pentru coloane; Verona avu un palat bogat ornat cu un portice, a fost restaurat apeductul, s’au făcut noi terme și o nouă împrejmuire cu ziduri; la Pavia se construiră ziduri, terme, palate și un amfiteatru, cucerindu’și împreuna cu Verona o mare importanță; opere importante realiză și la Parma, Spoleto și Terracina, iar această activitate cu adevărat notabilă a unui principe considerat barbar îi aduse titlul de ”amator fabricarum et restaurator civitatum.”

Activitatea de construcție și protecția acordată literaților făcu să fie considerat Teodoric un rege iubitor al artelor și literaturii. Le fu de mare ajutor celor docți și multora dintre aceștia le dădu funcții înalte.

Poetul Aratore fu numit conte al curții, Simacus fu făcut principe al Senatului, Severin Boethius, filosof și poet, fu numit consul, Enodiu obținu episcopia Paviei. Și un literat fu secretarul lui Teodoric: Cassiodor. Bunicul acestuia fusese tribun și notar la curtea lui Valentinian al III-lea.

Tatăl fusese sub Odoacru conte și consul al Siciliei, și sub Teodoric avusese guvernul lui Bruziu și prefectura pretoriului. Cassiodor, la rându’i fu chestor, consul și maestru al oficiilor, un funcționar devotat și neobosit,un prețios instrument de guvernare în mâna lui Teodoric.

Mare admirator al goților scrise o istorie a geților ”De origine actibusque getarum”, ”pierdută” din păcate, sperând după cum spunea în romanizarea acestora.

În afara politicii interne Teodoric privea, poate cu majoră atenție, la vecinele state barbare apărute în vechile provincii ale imperiului occidental.

Africa de nord, de la Tripoli până în Gibraltar, era a vandalilor, ce posedau și Sardinia, Corsica și Balearele, și care,după moartea lui Genseric, din cauza urii dintre cuceritori și popoarele subjugate, dar și a disensiunilor din familia conducătoare nu mai erau atât de puternici ca altădată, dar reprezentau totuși o națiune teribilă în special pentru flotă, a cărei dominație era incontestabilă în vestul Mediteranei.

O națiune mai puternică decât cea a vandalilor era,fără dubii,cea a vizigoților ce dominau în peninsula iberică,cu excepția Galiției locuită de suevi, și în foarte fertilele pământuri ale Galiei, între Pirinei, Loire, Alpi și Mediterana.

Capitala regatului vizigot era la Tolosa, rege Alaric al II-lea, urmându’i în 484 tatălui său Euric, care printr’o imprudentă politică favorabilă arianismului împotriva catolicismului galo-roman dăduse naștere unei mari uri între populația indigenă și dominatori.

Mai puțin puternic era regatul burgundic,fără ieșire la mare,frământat și acesta de neîntelegerile religioase dintre cuceritori și cuceriți, și împărțit între Gundobad și Godogisel,cei doi fii ai lui Gundioc.

Cel mai puternic regat barbar de dincolo de Alpi era cel al francilor. Acest popor, sub Clodione, de la malul drept al Rinului inferior trecuse pe cel stâng, cucerind tot teritoriul până la Somma și rămânând ca federat al imperiului. Mort în 451 Clodione, regatul franc se împărți în mai multe domenii, unul dintre care avea capitala la Tournay și ca principe pe Meroveu, capul dinastiei merovingiene, ce luptase cu Eziu împotriva lui Attila și, după moartea lui Valentinian al III-lea, își extinsese dominația în Belgia sudică și în Galia nordică. Lui Meroveu îi urmă Childeric, ce își împinse cuceririle până la Loire dar în bătălia cu Siagriu, ultimul apărător al Galiei romane,fu învins și trebui să se retragă în vechile granițe ale statului.

Aceștia fură din nou călcați de succesorul Clodoveu, care, cucerit în 486 Soissons, constrânse pe Siagriu să se refugieze la curtea regelui vizigot Alaric al II-lea. Cu această victorie începu norocul lui Clodoveu; tot teritoriul de la Sena la Loire ajunse în puterea sa, fură supuse și celelalte principate france apărute după moartea lui Clodione, și capitala de la Tournay fu mutată la Paris. Mai mult decât pe forță regatul lui Clodoveu se baza pe justiție și egalitate.

Viața popoarelor vecine ținea trează atenția lui Teodoric. Acesta nu intenționa să’și extindă pentru moment dominația ce, în afară de Italia, cuprindea și Reția, Noricum, Panonia și Dalmația, dar dorea ca echilibrul în Europa occidentală să nu fie tulburat, căci succesul politicii sale interne depindea și de menținerea păcii cu statele vecine.

Se temea de un conflict cu imperiul din orient, gândind că i’ar putea face și lui ceea ce’i făcuse lui Odoacru. Voia așadar să’și consolideze poziția, înconjurându’se de prieteni, aproape formând o confederație a principatelor barbare din Europa occidentală asupra căreia, în calitate de monarh din partea cea mai veche și civilă a Imperiului Roman occidental, să fie exercitată o hegemonie, chiar dacă nu materială. Iar asta nu era ușor.

O rețea de înrudiri între regii barbari ce’i convenea lui fu mijlocul folosit de Teodoric spre a’și ajunge ținta pe care politica sa externă o propunea.

În 492 luă de soție pe Audefleda, sora lui Clodoveu; căsători pe fiica sa Teodogota cu regele Alaric al II-lea al vizigoților, și pe cealaltă fiică, Ostrogota, o dădu lui Sigismund, fiul lui Gundobad, regele burgunzilor; căsători pe sora sa, Amalafrida, cu Trazimund, regele vandalilor. Amalafridei dădu ca dotă pe Lilibeu și fu însoțită în Africa de un numeros și bogat alai. În sfârșit, dădu de soție lui Erminafrid, regele turingilor, pe nepoata Amalaberga.

O certa perioadă de pace domni în Europa și în parte meritul fu al acestor relații de înrudire și al rolului de moderator asumat de Teodoric; dar era o gravă eroare a se gândi că aceasta va dura, căci erau germeni ai revoltelor în Europa împotriva cărora relațiile de rudenie nu mai contau.

Unul dintre primele motive era cel al diferenței de religie între stăpânitori și supuși, ceea ce era fatal regatelor barbare occidentale. Apoi,dorința nestăpânită de expansiune a unor popoare, ce făcea zadarnic orice gând de pace și, în sfârșit, nevoia unor alte popoare de a’și asigura propriile granițe, ce nu putea găsi altă cale decât războiul.

De aceasta nevoie era preocupat însuși Teodoric, al cărui regat, în partea dinspre Dunăre, era expus încontinuu invaziilor barbare, și tocmai din această nevoie izbucni războiul de la Sirmia.

Realitatea doborî idealul de pace exact prin cel ce’și făcuse un scop din acesta în politica sa.

După venirea ostrogoților în Italia, Panonia fu ocupată de lepizi, sub regele Traseric, aceștia reprezentând o continuă amenințare pentru domeniile lui Teodoric. Deși aparținea, încă din timpul lui Valentinian al III-lea, imperiului din orient, Teodoric în anul 503 hotărî să alunge lepizii din Panonia și să anexeze această provincie regatului său. În 504 trimise în Panonia o armată sub conducerea generalului Pitzia ,ce ocupă Sirmia și eliberând provincia de lepizi se apucă să o fortifice.

Ocuparea Panoniei era o violare a tratatelor cu Constantinopolul și avu ca efect ruperea raporturilor dintre curtea de la Ravenna și cea bizantină. Războiul nu întârzie a fi declarat. Munde, un conducător barbar ce se afla în favorurile lui Teodoric, în fruntea unei hoarde de heruli, huni și goți, intră în Moesia.

Anastasie trimise împotriva lui o armată de zece mii de bulgari comandați de un magister militum, Sabinian. În ajutorul lui Munde se duse Pitzia cu două mii de fanți și cinci sute de călăreți și într’o sângeroasă bătălie ce avu loc la Horrea Margi, pe Morava, Sabinian fu bătut și constrâns să se salveze fugind.

În timp ce acestea aveau loc în Iliria, zvon de război se auzea dincolo de Alpi, încă de la sfârșitul lui 503; alemanii încălecați de franci amenințau a se revărsa în Italia. Teodoric pară amenințarea în 504, acordând protecție alemanilor și dându’le un sediu în teritoriul din Noricum. Acest fapt nu putea să’i placă lui Clodoveu, care pare că se plânse cumnatului. Totuși relațiile dintre franci și ostrogoți nu fură rupte, în schimb motive mult mai grave, câțiva ani mai târziu, trebuie să fi dus la izbucnirea războiului între Teodoric și Clodoveu.

Diferența de religie constituia o prăpastie de netrecut între catolicii galo-romani supuși ai vizigoților și dominatorii lor arieni. Speranțele primilor erau puse în francii catolici și intoleranța clerului găsea ecou cu siguranță în sufletul lui Clodoveu, care visa să fie stăpân peste toată Galia.

Sufla, fără dubiu, în foc curtea de la Constantinopol, care fiind în puternică opoziție cu Teodoric, avea tot interesul să creeze neînțelegeri între arienii din occident și, deci, ostrogoților, împingând pe Clodoveu împotriva vizigoților.

Momentul era foarte delicat; echilibrul la care atât ținea Teodoric stătea să se rupă. Făcu o tentativă de a’i reconcilia pe cei doi, discutând cu ei, apoi încercă de a reuni într’o ligă pe regii herulilor, turingilor, varnilor și burgunzilor spre a frâna ardoarea lui Clodoveu,sau,dacă acesta insista în a dori războiul să’i pună împotrivă o confederație. Dar totul fu in zadar. Alianța propusă de el nu se făcu, iar Sigismund, regele burgunzilor, trecu de partea francilor.

Temutul război începu în 507.

La Vouglè, într’o sângeroasă bătălie, Clodoveu îl învinse pe Alaric al II-lea, ce își pierdu și viața în această luptă, iar moartea sa avu consecințe mai grave decât chiar înfrângerea. În urma lui rămânea un fiu de vârstă fragedă, Amalaric, și un bastard, de vârstă majoră, Gesalic. Ultimul reuși să urce pe tron, dar nu salvă situația regatului vizigot. După victoria de la Vouglè, Clodoveu invadă Aquitania și ocupă Tolosa, apoi se împinse în Gasconia și dădu însărcinare fiului și aliaților burgunzi să ocupe teritoriile orientale ale Galiei.

Aielate (Arles) fu asediată de burgunzi și franci. Nemaiconsiderând necesară prezența sa în teatrul de operațiuni, Clodoveu se îndreptă spre Paris. La Tours îl întâmpinară mesageri ai împăratului Anastasie, care, în numele stăpânului lor, îi conferiră consulatul onorific. Nu știm dacă prin mijlocirea papei, cum unii au gândit, au fost trimise de la curtea bizantină însemnele de consul lui Clodoveu, cum nu se știe dacă între acesta și împărat a fost vreo înțelegere.

Ravenna, Sant’Apollinare Nuovo, Portul (începutul sec. VI)

Se poate totuși presupune că da, dată fiind incursiunea navală operată de bizantini în 508 pe coastele sudice ale Italiei. Incursiunea fu respinsă, dar își atinse scopul propus de Anastasie, de a’l împiedica pe Teodoric de a trimite sprijin în ajutorul vizigoților. Acest impediment fu însă de scurtă durată, căci nu o incursiune, ci doar o mare expediție putea să rețină armata ostrogotă în Italia.

Anastasie sau nu voi sau nu reuși s’o facă, iar Teodoric, luate măsurile necesare pentru apărarea coastelor, reuși în schimb la începutul verii lui 508 să’și cheme la ordine soldații și să înceapă pregătirile pentru o expediție în Galia.

O primă armată, în același an 508, comandată de contele Tuluin, trecu în Galia și ocupă teritoriul ce de la Duranza se întinde până la Marsilia. Mai târziu,o a doua armată mai numeroasă decât prima, prin pasul Susa, trecu în Provența. Era comandată de contele Ibba. Acesta rămase cu o parte din armata în Provența, iar cealaltă parte o încredință lui Mammo, căruia îi dădu sarcina să ocupe teritoriul de la nord de Duranza.

Îndeplinite aceste operațiuni, cele două armate se reuniră la Avignon și mărșăluiră spre Arles, sub zidurile căruia se dădu o mare bătălie ce sfârși cu victoria ostrogoților (509). După Iordanes, francii și burgunzii ce pieiră fură treizeci de mii în această zi ce decise soarta războiului. Un acord se concretizează cu francii, care abandonaseră teritoriile ocupate ale vizigoților, mai puțin teritoriul dintre Loire și Garrona.

Arcul lui Costantin

Lui Teodoric nu’i rămânea decât să lupte cu Gesalic pentru a’l pune pe tron pe nepotul Amalaric. Ibba fu însărcinat să ducă la bun sfârșit acest război. După ce ocupă Narbonese, generalul a trecut în Spania și la Barcelona îl învinse pe Gesalic, care a fugit în Cartagina, la curtea regelui vandal Trazimund. După doi ani, în 511, își încearcă din nou norocul și se prezentă dinaintea Barcelonei, dar va fi înfrânt și ucis.

În același an muri Clodoveu și regatul său fu împărțit între cei patru fii: Teoderic, Clodomir, Childebert și Clotariu.

Intervenția ostrogoților salvase de la ruină regatul vizigot. După terminarea războiului, Teodoric ținu pentru sine Provența ,pe care Odoacru o lăsase vizigoților, și le desemnă un episcop și un prefect al pretoriului; pentru celelalte teritorii ale vizigoților își asumă guvernarea în numele nepotului Amalaric. Dar guvernarea sa fu mai mult cu numele decât efectivă. Adevăratul suveran fu Teudis, trimis în Spania ca locotenent al regelui, devenind adevăratul stăpân și în 536, murind Amalaric, fu încoronat rege al vizigoților.

Războiul ostrogoților împotriva francilor dezechilibrase Europa occidentală, dar totul fu în beneficiul lui Teodoric. Politica sa pacifistă, bazată pe rudenie falimentase.

Cu toate acestea războiul îi aduse extinderea teritoriului și un prestigiu cu mult mai mare decât i l’ar fi conferit constrângerile dinastice. Părea că Imperiul Roman de Apus reînvie într’un Imperiu Getic. Dar puterea domniei nu derivă din forța poporului, ci din autoritatea personală a regelui.

Una dintre marile preocupări ale lui Teodoric era și asigurarea succesiunii, el neavând urmași de sex masculin. Dorind cu orice preț să’și asigure un moștenitor, aduse din Spania pe Eutaric, din stirpea amalilor și în 515 îi dădu de soție pe fiica sa, Amalasunta.

Găsit moștenitorul era necesară pentru acesta recunoașterea din partea curții bizantine, recunoaștere pe care cu toate eforturile depuse nu reuși s’o obțină de la Anastasie, ci doar de la Iustinian I, urcat pe tron în 518, și care în anul următor îi conferi lui Eutaric însemnele consulatului, trimițând pe reprezentantul său la Roma și Ravena pentru sărbătorile ce se celebrară.

Prețul acelei recunoașteri nu fu mic. Pentru a o obține se făcea mediator al păcii dintre biserica romană și curtea bizantină, schimbând calea politicii religioase pe care o urmase până în acel moment și care fusese stâlpul politicii sale interne. Din politica religioasă a lui Teodoric, ce fu într’un prim timp pentru el o mare forță și un element important de guvernare, schimbând calea deveni nu cea din urmă cauză a destrămarii regatului ostrogot.

Teodoric era arian, la fel ca restul poporului său, iar politica sa religioasă avu la baza respectul și toleranța altor culte. Vorbindu’le evreilor le spuse:

”Nimănui nu’i putem impune religia pentru că nimeni nu poate fi constrâns împotriva voinței sale.”

Avu raporturi cordiale cu papii și episcopii, nu se amestecă în treburile lor, îi favoriză și’i acceptă ca mediatori, până ce putu să o facă.

Când, dupa moartea papei Festiu, romanii se divizară în două fracțiuni, una de partea lui Simac, cealaltă de partea lui Lorenzo, Teodoric fu solicitat să facă arbitrajul, însă acesta declară că trebuia recunoscut acela ce a fost ales primul și care avea un număr mai mare de voturi. Chiar fără să vrea, Teodoric făcu să triumfe, cu această decizie, politica sa religioasă, adversară Constantinopolului. Dupa alegerea lui Simac ca papă, în 498, anul următor acesta stabiili reguli clare pentru următoarele alegeri ale papilor, iar Teodoric jucă un rol important în ce privește reconcilierea bisericii de la Roma și cea de la Constantinopol, în cele din urmă această reconciliere întorcându’se tocmai împotriva sa.

Teodoric făcu tot ce era omenește posibil spre a păstra armonia între cele două popoare, roman și ostrogot. Dar această armonie fu doar aparentă, în ciuda tuturor eforturilor sale și concesiilor făcute poporului roman. Toate nemulțumirile, în special cele religioase, făceau pe romani să’i privească pe bizantini ca pe speranța eliberării de barbari.

Și în timp ce Italia se orienta spre Imperiul Bizantin,o serie de decese îl lovi pe Teodoric. În 522 muri Eutaric, ce lăsă un fiu de cinci ani, pe Atalaric. În același an, prin instigările celei de’a doua soții, Sigismund, regele burgunzilor își asasină fiul Sigeric avut cu fiica lui Teodoric, Ostrogota. Acestui asasinat îi urmă din partea succesorilor lui Clodoveu, aliați ai regelui ostrogot, invazia regatului burgund, al cărui rege fu făcut prizonier și ucis.

În 523 Teodoric trimitea în Borgogna pe contele Tuluin cu o armată ce, înstăpânindu’se de teritoriul de la nord de Durazza, cu orașele Charpentras, Orange și Vaison, începu tratativele cu regele Godemar, succesorul lui Sigismund.

În același an în care ostrogoții își lărgeau domeniile în dauna burgunzilor, murea în Africa Trasimund, căruia îi urmă Ilderic, favorabil catolicismului.

Amalafrida, sora lui Teodoric și văduva regelui vandal, fu constrânsă să se refugieze între mauri, dar fu apoi prinsă și ucisă.

Toate aceste evenimente îndurerară mult inima bătrânului rege get, care’și vedea astfel destrămată toată politica sa de înrudiri. Moartea lui Eutaric îl făcu din nou să se preocupe de problema succesiunii; războiul cu burgunzii slăbi regatul și revelă în franci dorința de a’și extinde domeniile; avântul lui Ilderic pe tronul vandal îl lăsă fără un aliat la sud, procurând însă unul bizantinilor. Își dădu seama că visul său de treizeci de ani începea să se destrame, ceea ce’l făcu să devină iritabil și suspicios. Nu mai era omul generos de altădată,iar instinctele de barbar renăscură în el,uneori urmate chiar de cruzime.

Câțiva ani mai înainte, probabil în 520, fiind el la Verona, începură grave dezordini la Ravena,cauzate de ura dintre evrei și catolici;cei din urmă incendiaseră sinagogile evreilor din oraș. Teodoric ordonă ca responsabilii să reconstruiască pe banii lor edificiile și cei ce nu puteau plăti să fie biciuiți în mod public. În plus interzise romanilor să poarte arme.

În 523, unul dintre acei romani implicați în incidentul cu evreii, Ciprian,ce intrase în serviciul regelui, iar pentru a se arăta de încredere îi învăță pe fiii săi limba geților și’i edifică în uzul armelor acestora,având la curtea regelui funcția de referent, interceptând niște scrisori, îl acuză pe patriciul Albiniu, președintele senatului, că s’ar fi pus de acord cu împăratul Iustinian spre a porni război împotriva regelui. În apărarea lui Albiniu veni ilustrul om al acelor timpuri, Severin Boethius. Acesta se bucura de stima și prietenia lui Teodoric.

În 510 fusese consulul regelui, în 522 fii săi fură numiți și ei consuli.Boethius, nechemat, veni la Verona și susținu in fața regelui inocența lui Albiniu. În ardoarea apărarii, proferă cuvinte ce aveau să’l piarda, zicând că sentimentele lui Albiniu sunt aceleași cu ale sale și ale tuturor celor din senat și că dacă Albiniu este vinovat, atunci el și tot senatul sunt vinovați.În fața lui Boethius fu adus Ciprian, care’și menținu acuzațiile.

Teodoric ordonă arestarea lui Albiniu și Boethius. Despre soarta primului dintre ei nu se știe nimic sigur,dar nu se crede a fi scăpat de pedeapsa capitală. Boethius fu judecat de către senat, care, temându’se a nu se compromite, fără să’l interogheze îl condamnă la moarte. A fost executat în 524 probabil la Pavia.

În același an în care Albiniu și Boethius au fost arestați,împăratul Iustinian publică un edict împotriva ereticilor,primii între aceștia fiind manicheii. Era o consecință a înțelegerii dintre Roma și Constantinopol și era încă, deși în edict biserica ariană nu era menționată,un îndepărtat anunț de război împotriva arianului Teodoric. Că așa este o probează faptul că, după câțiva ani, persecuția va fi extinsă asupra tuturor ereticilor, așadar și a geților, mulți dintre ei fiind constrânși să abjure și să consemneze bisericile catolicilor.

Regele ostrogot nu putea să nu se intereseze de soarta celor de aceeași religie cu el și suspectând că persecuția religioasă doar preceda trimiterea unei armate bizantine în Italia,încercă să cedeze de o parte și să evite de alta, trimițând o solie la împărat.

Șeful acestei solii fu desemnat papa Ioan I,ce în 523 îi urmă lui Ormisda, impunându’i să’i ceară lui Iustinian să restituie bisericile, să revoce edictul de persecuție și să dispună reîntoarcerea la credință a arienilor ce fuseseră constrânși să abjure.

Arianismul a fost o învățătură creștină din secolul al IV-lea formulată de Arie din Alexandria, prezbiter în Alexandria, declarată erezie de o parte a participanților la Primul conciliu de la Niceea din anul 325. Arianismul susținea că Isus Cristos are caracter divin (este și el Dumnezeu), dar ar fi o ființă creată de Dumnezeu Tatăl în trecutul etern (Fiul fiind conform lui Arius născut, nu făcut). Arianismul a fost învins definitiv, din punct de vedere teologic, în 381, când Sinodul al II-lea ecumenic de la Constantinopol l’a interzis în mod explicit, proclamând creștinismul ortodox drept religie oficială în Imperiul Roman. Dar curentul arianist s’a mai menținut ca practică religioasă o perioadă.

În 525, împreună cu cinci episcopi și patru senatori, papa Ioan plecă din Ravenna. La Constantinopol papa avusese o primire triumfală. Ioan I rămăsese la Constantinopol șase luni. Rezultatul soliei pare să fi fost favorabil cererilor lui Teodoric, cu excepția reîntoarcerii la credință a arienilor constrânși să abjure.

Regele get suspectă că ceva nu e în regulă dată fiind primirea făcută la Constantinopol papei, așa încât după întoarcerea acestuia la Ravenna îl arestă și în 18 mai 526 acesta muri.

Moartea papei agravă situația lui Teodoric față de romani și de Constantinopol. Pe romani încercă să’i îmbuneze indicând ca succesor al papei un susținător al partidului getic ce fu ales apoi sub numele de Felice al III-lea. Se temea însă de bizantini, care aliați cu vandalii, amenințau cu războiul.

Pericolul major era dinspre mare, de aceea regele ordonă să fie adusă în portul din Ravena o flotă de o mie de nave, însă pregătirile nu se terminaseră încă atunci când, în vârstă de șaptezeci de ani, la 30 august 526, Teodoric moare.

Monograma lui Teodoric

Simțindu’și moartea aproape, Teodoric chemă personajele cele mai proeminente dintre geți și în prezența lor desemnă ca succesor pe nepotul de zece ani, Atalaric, recomandând acestora de a respecta poporul roman, senatul și să’și țină prieten pe împărat.

Cu aceste ultime dorințe punea în discuție toată politica sa.

Dar, după moartea sa numele său a fost șters din toate bisericile și de pe toate monumentele: Teodoric fusese înfierat cu ”damnatio memoriae”.

Un singur lucru nu au reușit, să’l șteargă din memoria noastră. Iar de pe monumente au uitat să șteargă ceva: monograma lui Teodoric, astfel încât minciuna că acele monumente sau biserici ar fi fost construite de unii sau alții dintre următorii suverani sau de nu știu care papă a ieșit la iveală, căci minciuna are întotdeauna picioare scurte.

Comorile Ravennei: mozaicurile uimitoare

Ravenna nu mai e de multă vreme capitala Italiei, dar acea perioadă i’a adus faima peste ani şi a făcut ca ea să rămână pentru totdeauna o altfel de capitală: centrul mondial al mozaicurilor, aflat şi pe lista Patrimoniului UNESCO şi în circuitul turistic al Italiei.

În timpul lui Iustinian I, acel împărat care a visat să reconstruiască Imperiul Roman şi a reuşit în mare parte, Ravenna este cucerită de unul dintre generalii lui şi oraşul prinde formă şi culoare sub influenţa Estului. Se înalţă cu patos şi credinţă numeroase biserici şi sunt aduşi cei mai buni artişti din Bizanţ ca să le decoreze în interior cu mozaicuri sclipitoare.

Arta mozaicului se perfecţionează şi devine tot mai rafinată şi bogată. Romanii iubeau şi ei mozaicurile şi îl lucrau în special în alb-negru, până când stilul oriental şi’a găsit locul şi în palatele şi vilele lor, care au început să fie îmbodobite în cele mai sclipitoare şi colorate bucăţi de marmură, sticlă, pietricele de râu sau chiar pietre semipreţioase. Meşterii au inventat tesere speciale, smălţuite, care erau nişte piese mici, uneori de dimensiunea unei unghii, pe care le combinau manual bucată cu bucată într’o lucrare splendidă, ce putea fi confundată cu o pictură.

Pentru a orna un singur metru pătrat, adunau şi prelucrau peste 10.000 de astfel de bucăţele de ceramică sau de sticlă şi apoi le lipeau manual. Şi astăzi, în Ravenna, sunt ateliere în care mozaicul este lucrat aproape la fel ca pe vremea împăratului Iustinian.

Cu acestea în minte, una dintre cele mai bune recomandări pe care le poţi primi atunci când mergi în Ravenna este să îţi iei cu tine şi binoclul, pentru a putea admira de aproape mozaicurile ce se întind magnific pe pereţii monumentelor.

În Ravenna pot fi vizitate azi cinci obiective majore: Basilica di Sant Apollinare Nuovo, Basilica di San Vitale, Mausoleo di Galla Placidia, Museo Arcivescovile și Battistero Neoniano

Basilica di San Vitale.

Construită în stil oriental, cu o formă octagonală, masivă şi elegantă, pe cât e de sobră, rece şi uniformă în exterior, pe atât de mult străluceşte, la propriu, interiorul Basilicii di San Vitale, prin miile de frânturi de sticlă colorată, îmbinate artistic pentru a reda diverse scene biblice. Privind de departe, ai impresia că în faţă este un tablou minunat, nu un ansamblu de piese.

Binoclul te ajută să desluşeşti tainele şi să vezi sutele de mii de fărâme, în toate nuanţele posibile, de la un albastru întunecat la un violet luminos, de la un verde de primăvară la un roşu în flăcări sau un cenuşiu duios.

Printre figuri de sfinţi şi îngeri, luminoşi şi maiestuoşi, raţe şi tauri, delfini şi flori, detalii complicate, se află reprezentările solemne ale cuplului imperial, pe o parte, împăratul Iustinian cu însoţitorii lui, pe cealaltă latură, împărăteasa Teodora cu doamnele ei. După modelul acestei biserici s’a construit, câţiva ani mai târziu, Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol (Istanbul azi).

Mausoleo di Galla Placidia, aflat în curtea Basilicii

Deşi a fost fiică, soră, soţie şi mamă de împăraţi, Galla Placidia a avut o viaţă plină de încercări şi confruntări. A fost luată ostatică în urma unui atac al geților de vest (vizigoţilor) şi a sfârşit prin a se căsători cu un nobil vizigot, Athaulf, mariaj care, fireşte, a încins spiritele vremii. Cei doi au avut un fiu, născut la Barcelona, care a murit la puţin timp după naştere. Se spune că durerea părinţilor a fost cumplită, ceea ce, pentru o epocă în care numărul copiilor care mureau la naştere sau imediat după era extrem de mare, nu poate decât să fie emoţionant; şi arată iubirea care i’a legat totuşi pe cei doi atât de diferiţi. Copilul a fost aşezat într’un sicriu de argint şi depus într’un loc în Barcelona, dar unii sunt convinşi că mausoleul de la Ravenna a fost construit de ea pentru copilul pierdut prea devreme.

Galla Placidia a murit la Roma şi trupul ei nu a fost adus la Ravenna, deşi mai sunt şi voci care susţin că e aici. În acest mausoleu de dimensiuni extrem de reduse peste tot pe pereţi, flori, personaje biblice, animale. Pe boltă, un superb cer înstelat. Peste 800 de stele au făcut pe acest cer meşterii artişti, despre care nu se ştie nimic; se bănuieşte doar că Galla Placidia i’ar fi adus din Constantinopol, unde trăise o perioadă în exil. Stelele, aşezate în cercuri, au la mijloc o cruce aurie.

Ornamentele Bizanţului strălucesc peste tot şi pot să te ameţească, asemenea oricărui lucru desăvârşit, de la care nu îţi mai poţi lua privirea şi la care te uiţi năucit de frumos.

Battistero degli Ortodossi (sau Neoniano)

Este cel mai vechi monument, înălţat spre sfârşitul secolului al IV-lea, în parte pe locul unei foste băi romane. Iar acest lucru se vede şi în interiorul lui, într’o combinaţie armonioasă şi uimitoare de mozaicuri bizantine, din a doua jumătate a secolului V, şi marmură rămasă de la fosta baie a romanilor.

Cappella di S. Andrea (sau Cappella Arcivescovile), aflată în apropiere, la primul etaj din Palatul Episcopal, are o celebră şi senzaţională boltă de mozaic, unde, pe un cer auriu, între crini şi trandafiri, se află 99 de specii de păsări…

Basilica di S. Apollinare Nuovo

A fost construită între anii 493 şi 526 de Teodoric cel Mare. După cucerirea oraşului de către bizantini, un episcop creştin a ordonat, din nefericire, distrugerea mozaicurilor, inclusiv portretul lui Teodoric şi al curţii lui; Teodoric era arian, iar mozaicurile care împodobeau biserica ilustrau acest cult.

Mozaicurile vizibile astăzi sunt din secolul al VI-lea, din perioada împăratului Iustinian, şi se întind pe cea mai mare suprafaţă ce există din vechime. De o parte şi de alta sunt cele două celebre procesiuni impresionante, cea a fecioarelor şi a martirilor, între şiruri de palmieri, şi tot aici se află scena, expresivă şi renumită în toată lumea, care îi reprezintă pe cei trei magi cu cușme getice.

Ravenna: oraşul care l’a primit pe Dante

Ravenna este renumită și pentru Tomba di Dante. Poetul născut în Florenţa a fost exilat de florentini (dispute şi răzbunări politice), obligat la plata unei amenzi şi condamnat la moarte, în cazul în care ar fi încercat să se întoarcă în Florenţa fără să plătească amenda. După mai bine de şapte veacuri, în anul 2008, consiliul Florenţei a hotărât să anuleze sentinţa dată lui Dante.

După ce a locuit prin mai multe oraşe din Italia, poetul s’a stabilit, la invitaţia unui nobil, la Ravenna. Aici a găsit timpul şi inspiraţia şi a reuşit să termine Divina Comedie. După moartea lui, secole la rând, florentinii s’au străduit să’i aducă rămăşiţele în Florenţa, unde i’au făcut un mormânt somptuos. Ravenna n’a cedat, pentru că, orice s’ar spune, locul lui Dante este în oraşul care l’a primit şi nu în cel care l’a alungat în timpul vieţii. Conflictul între cele două oraşe a mers atât de departe încât s’au dat ordine papale şi regale, şi totuşi Ravenna a reuşit să’l păstreze pe Dante la ea, iar în 1780 i’a construit un cavou unde se află sarcofagul cu rămăşiţele poetului. Uleiul pentru lampa care arde în permanenţă pe mormântul lui a fost asigurat însă dintotdeauna de Florenţa.

Sfârșitul domniei lui Teodoric cel Mare

Spre sfârşitul domniei lui, Teodoric devenise tot mai obsedat de conspiraţii, unele adevărate, cele mai multe, presupuneri paranoice, care întotdeauna şi’au găsit victime nevinovate. Sau poate Teodoric se transformase, într’adevăr, într’un tiran…

Poate că vorba lui Domiţian – cum că împăraţii nu sunt crezuţi atunci când se plâng de comploturi decât dacă acestea reuşesc – l’a urmărit până la sfârşitul vieţii.

Mausoleul care îi poartă numele a fost ridicat la ordinele lui în anul 520, în întregime din piatră de Istria. Aici a fost depus Teodoric cel Mare după moarte; la un moment dat se presupune că trupul lui a fost luat de acolo şi nimeni nu ştie unde se află el astăzi.

S’au născocit, în timp, tot felul de istorioare, iar una dintre cele mai năstruşnice spune că a fost purtat de un cal negru şi zvârlit în craterul unui vulcan.

Bibliografie:

– H. Wolfram – Storia dei goti – 1985

– Marc Pevèn – articol din ”I viaggiatori ignoranti” – 2015

– C.Maccabruni – Pavia: La tradizione dell’antico nella città medievale, 1991

– P. Heather – L’impero ed i barbari, 2010

– Epistolae Theodericianae variae, editura T. Mommsen in Monumenta Germaniae Historica, Auctores antiquissimi, XII, Berolini 1984

– Le libre Pontificalis a cura di L. Ducesne, I, Paris, 1955

– Cassiodor, Variae, II, VII, IX

Traduceri: Ana Maria Moraru

Citește și:   CINE A PRELUAT PUTEREA DE LA BUREBISTA (TĂBLIȚA 62)

sau:    GETYO, PATRIA DIVINĂ

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

3 gânduri despre &8222;IMPERIUL GETIC AL LUI TEODORIC, REGELE POPORULUI GETIC&8221;

  1. Pingback: GEȚII LIBERI SAU ”BARBARII” DE DINCOACE DE DUNĂRE ȘI COLAPSUL ROMEI | Vatra Stră-Rumînă

  2. Pingback: GEȚII SAU GOȚII AU FOST UNA ȘI ACEEAȘI NAȚIUNE | Vatra Stră-Rumînă

  3. Pingback: IMPERIUL GETIC AL LUI TEODORIC, REGELE POPORULUI GETIC | georgesand1

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s