SPARTACUS, GETUL CU DESCENDENȚĂ REGALĂ CARE A ÎNGROZIT ROMA, ÎNTRE MIT ȘI REALITATE

Publicat pe septembrie 7, 2018 de Thraxus Ares

Spartacus a fost înainte de toate, simbolul luptei împotriva asupririi romane împotriva geților luați prizonieri și transformați în sclavi, pentru că Roma asta a fost pentru geții liberi: o închisoare.

Neînfricatul get care a devenit gladiatorul Spartacus, conducătorul revoltei sclavilor din Republica Romană, este poate personalitatea care se regăsește aproape în toate genurile și reprezentările artistice care au ajuns pînă la noi de’a lungul timpului.

Arta plastică, teatrul, literatura beletristică, baletul și filmul au evocat acest personaj eroic poate mai mult decît a făcut arta pentru alta figură din panteonul universal.

Istoria devine legendă, legenda devine mit. Multe evenimente și figuri istorice se învăluie de’a lungul timpului cu o aură simbolică atît de puternică, încît aproape că nu mai rămâne nimic din istoricitate.

Poate că unul dintre cele mai bune exemple este nimeni altul decât Spartacus, a cărui substantă mitică i’a învins cu desăvârşire caracterul istoric.
Îl cunoaştem cu precădere din cinema, fie că este vorba de filmul cu Kirk Douglas, fie remake-ul cu Goran Vijnic, fie seria produsă de Starz Network.

Spartacus ilustrează fără doar și poate acea aspirație eternă a umanității spre libertate. Astăzi nu știm cu siguranță dacă revolta lui a avut un program, dacă a urmărit într’adevăr eliberarea sclavilor din întregul imperiu, asa cum ni’l prezintă literatura. Dar faptul că a ținut în șah Roma republicană timp de aproape trei ani, i’a îndemnat pe scriitori să’i atribuie acest plan îndrăzneț.

Avem un Spartacus care luptă împotriva corupţiei, sclaviei, autorităţii romane, pe fondul unor puternice conflicte interioare provocate de pierderea familiei sale şi de condiţia sa de rob fugar. Personajul nu este acelaşi cu Spartacus din sursele antice, iar povestea sa a evoluat într’atât până când mitul a învins istoria.

De ce spunem mit şi nu legendă?

Pentru că în vreme ce legenda este mai mult o poveste ţesută în jurul unor eroi, mitul pretinde să ofere o explicaţie asupra unei lumi, a valorilor şi comportamentelor umane, folosindu’se de imaginea eroilor.

Despre Spartacus au scris istoricii antici Appian, Plutarh, Sallustius si Florus. Dintre aceștia, ultimul oferă cele mai multe informații, deși se arată ostil sclavilor, scriind de pe pozițiile aristocrației senatoriale.
Dar, până să vedem cum îl înfățișează literatura, să încercăm să’l cunoaștem pe Spartacus asa cum îl infațișează istoricii.
Istoricul și biograful Plutarh, în biografia dedicată omului politic si generalului roman Marcus Licinius Crassus, învingătorul revoltei sclavilor, îl descrie ca fiind ”distins și mai elenizat decât un trac”.

De asemenea, ne mai informează că se remarcă prin ”prestigiu, inteligență și putere”.
Asadar, nu avem de’a face cu un sclav oarecare, însușirile pe care i le atribuie Plutarh, ne fac să bănuim în el un om educat, familiarizat cu cultura elenă.

Plutarh precizează și tribul căruia îi aparține Medilor, sau Maidicas, Maedii (de asemenea, Maidani, Maedan, în helenică veche „Μαίδοι”) un trib getic care, în vremuri istorice, au ocupat zona dintre Paionia și Tracia, la marginea de sud-vest din Tracia, de’a lungul cursului mijlociu al râului Strymonului și cursul superior al râului Nestus, (azi Bulgaria de sud-vest), alături de dardani. Capitala lor a fost Iamphorynna.

Tribul lui Spartacus, maedii, a fost un trib independent în cea mai mare parte a istoriei lor, iar regele get Sitalces a recunoscut independența lor, împreună cu alte câteva triburi războinice „de frontieră”, cum ar fi dardanii, agrianii, și paionianii (peonii), ale căror terenuri au format o zonă tampon între puterea regatului Odrisian la est și de triburile ilire în vest, în timp ce Macedonia a fost localizată la sud de Paeonia.

Tot Plutarh îl descrie pe Spartacus ca „un nomad de neam trac”, referindu’se la medobitini. Un număr de maedi au emigrat în Asia Mică și au fost numiți medobitini, datorită faptului că regiunea era numită Bitinia.

Istoricul german Th. Mommsen crede că numele indică o descendență regală, ca reprezentant al dinastiei Spartakizilor.

În general, se considera că Spartacus a fost adus ca prizonier la Roma, după cucerirea Traciei de către armatele romane. Condamnat să devină gladiator (sclav obligat să lupte în arena, spre amuzamentul publicului), nu era greu să apară și legende cu privire la puterea lui covârșitoare.

Una dintre acestea, aminitită și de Plutarh, povestește despre un șarpe găsit încolăcit în jurul feței lui.
Soția lui Spartacus – căreia nu i se cunoaște numele – avea darul profeției. Ea i’a prezis, în urma acestei întâmplări, ca va dobândi o mare putere, dar va avea parte și de un sfârșit tragic. Plutarh, de asemenea, spune că soția lui Spartacus a fost o proorociță a aceluiași trib, ea a fost înrobită împreună cu el.

Getul Sclav care a sfidat Roma. Filmul revoltei

Ce ne spun sursele antice? Căci nici ele nu se pot lăuda cu obiectivitate absolută, în mare însă faptele se prezintă cam aşa: Spartacus a fost un gladiator care s’a revoltat împotriva stăpânului său şi a condus o răscoală de sclavi care s’a întins pe o perioadă trei ani (73-71 a.Hr.), răvăşind Peninsula Italică.

Repartizat la scoala de gladiatori a lui Lentulus Batiatus, de la Capua, Spartacus a provocat acolo o revolta a sclavilor, alaturi de alti gladiatori precum geto-celtul Crixus și geto-germanul Oinomaus. Asemenea școli pregăteau luptători care urmau a fi vânduți stăpânilor de sclavi pentru a se înfrunta în amfiteatre. Personalitatea getului balcanic s’a impus repede in fata celorlalti lideri. Aceasta explică și succesele rapide asupra cohortelor (unități militare) trimise de la Roma.

Revolta a rămas în istoriografia modernă cu numele de cel de’al treilea război servil. În textele vechilor autori nu se discută mai deloc despre caracterul lui Spartacus, ci doar ni se spune laconic că a îndrăznit nesăbuit să respingă standardele sociale romane şi că era o ameninţare la adresa structurilor bine definite ale Romei.

Spartacus va reapărea în conştiinţa colectivă începând cu secolul al 18-lea, invocat de diverşi autori precum Voltaire sau Marx, care analizează implicaţiile acţiunilor sale împotriva instituţiei sclaviei. De aici va începe o schimbare radicală a imaginii lui Spartacus, care va deveni un fel de metaforă a crizelor socio-politice din Europa modernă. Apoi, caracterul său va fi mult romanţat, pentru a se potrivi cu idealurile secolului al XIX – lea, o vreme când se punea mare accent pe investigarea profilelor psihologice ale eroilor.

Nu în ultimul rând, personajul nostru va fi asimilat şi ideologiei comuniste, după cum transpare în filmul din 1960 bazat pe romanul al lui Howard Fast. Pe scurt, povestea violentă şi brutală a lui Spartacus va fi modificată astfel încât să se muleze pe diverse mentalităţi politice.

Este important să reţinem că şi textele antice care tratează subiectul au fost scrise după evenimente. Cele mai timpurii care ne’au rămas sunt Istoriile lui Sallustius.
După el, au mai scris despre al treilea război servil şi Appian, Plutarh, Florus şi Orosius. Plutarh ne povesteşte că, după ce fost vândut unui lanista (patron de gladiatori) pe nume Lentulus Batiatus, Spartacus împreună cu doi camarazi, Crixus şi Oenomaus, se revoltă, îi înving pe soldaţii din Capus şi îşi aşează tabăra pe lângă Vezuviu.

Florus pretinde că armata sa ajunge să aibă nu mai puţin de 10.000 de oameni, puţin probabil, dar propune cifra pentru a corespunde teoriei sale că ar fi dorit să mărşăluiască spre Roma.

Prima dată vine împotriva sclavului pretorul Clodius Glaberus, care este luat prin surprindere noapte şi se trezeaşte cu tabăra jefuită. Apoi alţi doi pretori, Lucius Cossinius şi Publius Valerius vin în ajutorul său, dar şi ei sunt învinşi.

Până în anul 73 a.Hr. se adună în jurul lui Spartacus nu mai puţin de 70.000 de oameni, conform lui Appian. Având avantajul unui nou val de soldaţi, Spartacus jefuieşte zona rurală din jurul Vezuviului, dar se confruntă imediat cu legiunile consulilor L. Publicola şi G. Clodianus. Comandanți militari precum Claudius Glaber, Publius Varinius, consulii Cornelius Lentulus si Gellius Poplicola figurează ”la loc de cinste” printre învinșii lui Spartacus.

O altă victorie repurtată la Mutina, asupra proconsului Cassius Longinus, nu influențează în bine mersul răscoalei, deoarece neîntelegerile între Spartacus și celelalte căpetenii, Crixus și Oinomaus, au dus la dezbinare în rândul armatei sclavilor și la separarea celor doi ofițeri de comandantul lor. Deşi unitatea comandată de Crixus piere, Spartacus tot reuşeşte să câştige.

Drept răzbunare, 300 de prizonieri de război sunt sacrificaţi, ironic, în cadrul unor lupte gladiatoriale.
Spartacus capturează apoi oraşele Thurii şi Picenum, strângând arme şi provizii, dar, măcinat de dorul de casă, îi îndeamnă pe camarazii săi să plece acasă. Aceştia sunt însă prea absorbiţi de perspectiva jefuirii bogatelor vile şi merg tocmai până la Apulia. Alarmat, senatul îl va trimite cu trupe pe Crassus, care implementase o poltică extrem de feroce în interiorul armatei: decimarea, uciderea aleatorie a unui soldat din zece dacă se dovedeau laşi. Frica i’a motivat şi rezultatul s’a văzut, conform lui Appian, în înfrângerile pe care începe să le sufere armata de sclavi.

Spartacus caută o cale de scăpare şi intră în tratative cu piraţii cilicieni. Spartacus străbătuse întreaga Peninsula Italică, spre sud, încercând să traversese strâmtoarea Messina și să debarce în Sicilia, dar flota promisă de pirații cilicieni nu a mai ajuns la locul prevăzut pentru îmbarcare. Aceştia însă nu îşi onorează promisiunea de a’i furniza corăbii şi Spartacus se vede prins între cele 8 legiuni ale lui Crassus şi legiunile unui alt general, Lucullus.

În felul acesta, hărțuit de trei armate romane, cea a lui Lucullus, guvernatorul Macedoniei, a generalului Pompeius și a lui Marcus Licinius Crassus, cel mai avut cetățean al Romei, Spartacus hotărăște să’l înfrunte pe ultimul și să’și croiască drum spre Roma.

Dar in Lucania, în bătălia de pe râul Silarius, este învins și ucis după o apărare disperată.
Va muri în luptă în 71 a.Hr., cei rămaşi fiind crucificaţi.
Istoricul Florus spune că a suferit o moarte onorabilă pentru un sclav, căci romanii nu l’au considerat niciodată pe Spartacus un general liber. Aceasta este în linii mari povestea, dar diverse elemente diferă, în funcţie de epoca şi ideologia fiecărui autor.

Poate că relatarea lui Sallustius este cea mai importantă, pentru că pe baza acesteia se conturează celelalte imagini ale gladiatorului. Istoricul îl admiră pentru curajul şi calităţile sale de lider, considerându’l un real pericol pentru statul roman. Avea caracter, îi inspira pe ceilalţi, era talentat în luptă, avea o cauză. Aspectul acesta moralizator se va păstra la Appian sau Orosius.

Mai mult, Plutarh spune despre el că se afla deasupra condiţiei sale de sclav, că era asemenea marilor conducători romani. Îl contrastează puternic cu Crassus, un personaj avid şi invidios.

Rănirea lui este înfățișată într’o frescă descoperită în 1927 în orașul Pompei. Datorită acestei descoperiri îl cunoaștem și pe ofițerul care l’a rănit cu lancea în picior (pe la spate, cum apare în frescă) și care a ținut astfel să’și imortalizeze pe peretele casei sale ”fapta de vitejie”: Felix Pompeianul.

În holul de intrare al unei case destul de obișnuite din Pompeiul antic, îngropată sub straturi de vopsea ulterioară, sunt urme slabe ale unei schițe interesante de doi bărbați care se luptau călare. Deasupra călăreților, este scris în limba oscană – una dintre limbile timpurii ale Italiei de Sud, încă o dovadă a faptului că latina nu era unitară în imperiul roman.

Numele unuia este puțin lizibil, dar probabil spune „Felix Pompeianul” (sau „Fericitul Pompeian”). Celălalt se citește în mod clar, în Oscană, ”Spartaks”, care în latină ar fi „Spartacus” .

La prima vedere, scena pictată pe perete arată ca o bătălie militară. Dar trompetiștii de pe ambele părți ale acestor luptători se potrivesc cu cei găsiți adesea lângă gladiatori în tablourile antice. Deci, probabil, acest lucru este destinat să descrie lupta gladiatorială regizată. Bărbații trebuie să fie „călăreții”, care uneori au apărut în acele spectacole romane sângeroase.

Desigur, pictura poate nu are nimic de’a face cu faimosul Spartacus și că se referă la un alt gladiator care tocmai avea același nume; asta este cu siguranță ceea ce spun unii sceptici.

Există, totuși, motive bune pentru legarea picturii de faimosul rebel: aceasta se datorează foarte mult vieții „Spartanului” nostru, în primii ani ai secolului I î.Hr. (atât în contextul arheologic, cât și ceea ce ne sugerează folosirea limbajului Oscan); Pompei a fost, în orice caz, la mai puțin de 40 de kilometri de Capua, unde Spartacus a ”primit” școlarizarea pentru luptă și de unde se spune că și’a lansat rebeliunea – cele două orașe se presupune că erau pe același circuit gladiatorial.

Există șanse egale ca această imagine să ne dea o privire asupra viitorului inamic al Romei când era încă un gladiator obișnuit – și judecând din tablou, nu unul cu totul de succes. Căci „Felix Pompeianul” cu siguranță am putea presupune că a sărbătorit victoria unui localnic renumit, atât timp cât gospodarul pompeian a pus această imagine în sala sa din față.

Abia după 1.800 de ani de la acest concurs gladiatorial, uitat în mare măsură, a renăscut imaginea modernă familială a lui Spartacus cel de azi: luptătorul libertății, eroul oprimatului, omul care a devenit aproape învingătorul Romei…
Plutarh se foloseşte de Spartacus de fapt pentru a critica politicienii Romei, mult prea egoişti.
Autorul însă nu îşi poate depăşi propriile concepţii, pentru că în acelaşi timp îl etichetează pe gladiator drept un barbar fără onoare. Statutul acesta ambiguu apare şi la alţi autori.

Sallustius, invocând cazul său, pune la îndoială competențele militare şi politice ale Romei, dar Plutarh merge şi mai departe, întrebându’se despre motivaţiile personale.
Florus în schimb, care scrie în epoca de aur a Imperiului, are o părere şi mai ambivalentă, susţinând libertatea sclavilor, dar considerând un război cu ei dezonorant, mai ales că sunt răzbunători şi sălbatici.

Cazul lui Spartacus este o ruşine pentru Roma, iar gladiatorul se situează undeva între cruzime şi nobleţe.
Trăsăturile sale din aria curajului sunt clasificate drept romane, iar Florus este singurul care ne spune că talentul său militar se datorează experientei de mercenar în armata romană.

Ca toti ceilalţi autori, Florus exprimă supărare din cauza tulburării ordinii romane, dar şi admiraţie pentru acţiunile gladiatorului.
Aspectul moral al poveştii este amplificat de Appian, care scrie tot în epoca de aur, urmărind să atragă atenţia asupra slăbiciunii Romei datorate viciilor şi imoralităţii.
Orosius, scriind în secolul al V-lea, o vreme presărată cu răscoale şi pericole, îl compară pe gladiator cu Hannibal şi alţi mari duşmani ai Romei, dar şi cu cei care tulburau statul la momentul respectiv.

Orosius, deşi creştin, (a trăit probabil între 375-418 d.Hr) nu îl vede deloc ca pe o figură mesianică, cum adesea va fi reprezentat în viitor. El este mult mai mult autorul unor acţiuni teribile, un păgân care sfidează ordinea dată de Dumnezeu romanilor.

Dramele lui Spartacus

Figura gladiatorului get a inspirat numeroase opere de artă.

În 1766 francezul Saurin scrie tragedia Spartacus, admirată de marele filosof iluminist Voltaire pentru mesajul ei umanist. Între 1846 si 1847, austriacul Weber si francezul Hypolite Mangan scriu la rândul lor doua drame intitulate Spartacus.

Dar personajul își va câștiga celebritatea în plan literar abia în anul 1874, datorita romanului lui Rafaello Giovagnoli, în care gladiatorul get obține libertatea datorită succeselor în arenă și câștigă iubirea frumoasei vaduve a dictatorului roman Lucius Cornelius Sylla, Valeria Mesalina. Are tot viitorul în față, dar el își sacrifică fericirea personală, întorcându’se la Capua gata să lupte pentru ceilalți sclavi care nu avuseseră norocul său. Sacrificiul său merge până acolo încât refuză oferta lui Crassus de a’și trăda camarazii și a reintra în serviciul Romei… preferând să moară în ultima bătălie.

Chiar și arta dansului s’a lăsat sedusă de eroul get.

Baletul Spartacus, aparținând compozitorului armean Aram Haciaturian, se remarcă printr’o muzicalitate aparte.
În sfârșit, în 1951, apare la New York romanul scriitorului american Howard Fast, Spartacus, ecranizat pentru prima oara la zece ani după aceea de Stanley Kubrick, cu Kirk Douglas în rolul principal.

Fidel într’o măsură mai mică surselor istorice, Fast scrie totuși un roman emoționant, dându’i identitate soției lui Spartacus. Ea este sclava de origine geto-germanică, Varinia.
Nici Spartacus nu mai este nobilul get de viță regală.

Cu toate acestea, într’o pagină memorabilă, în cadrul discuției dintre Spartacus și un gladiator african (care va refuza să ucidă în arenă pentru a trăi), getul exprimă un adevăr etern valabil care rezumă toată condiția și suferința sclavilor:
”Tatăl meu a fost sclav. Și el mi’a lăsat un singur bun. Singurul bun al unui sclav este viața”.
Și, am adăuga noi, viața nu traită oricum… ci în libertate.

Eroul iluminist, romantic, comunist

Aşadar, avem viziuni destul de confuze asupra semnificaţiei lui Spartacus, care oscilează permanent între viciu şi virtute. Oricum, ideea cum că ar fi dorit abolirea instituţiei sclaviei este respinsă de istorici. Dar nu şi de romantici sau marxişti.

Iluminiştii încep să îl invoce ca un exemplu de luptă dreaptă. Bernard Saurin scrie în 1760 o piesă de teatru intitulată Spartacus: A Tragedy in Five Acts, unde eroul, ca şi în viziunea lui Voltaire, devine simbolul unei ere care caută afirmarea libertăţilor individuale. Lupta dintre vechea aristocraţie franceză şi celelalte stări se legitimează prin precedentul luptei dintre sclavi şi stăpâni.

Spartacus, cel pe care Florus, Orosius sau Appian nu îl aveau la inimă, devine acum eroul măreţ şi strălucit care vrea să răstoarne vechiul regim aşa cum vor să’l răstoarne şi francezii. Doar în relatarea lui Plutarh am putea spune că Spartacus are ceva alură de erou.

În epoca modernă însă se transformă în simbolul egalităţii naturale a tuturor fiinţelor. Şi italienii apelează la el, în timpul Risorgimento-ului, ca la un erou contemporan.
Rafaello Givagnoli, care scrie în 1874 opera Spartaco, îl preface în modelul revoluţionarilor italieni, în căutarea libertăţii politice. În prefaţa romanului, Giuseppe Garibaldi spune că Spartacus era asemenea lui Iisus, servind sacara cauză a libertăţii. Curajul şi perseverenţa cu care luptă împotriva imoralităţii romane sunt o temă recurentă în ideologia iluministă şi romantică, deşi nicio sursă antică nu îl prezintă ca un personaj plat, fără umbre.

Epoca revoluţiilor romantice are şi ea nevoie de un erou, iar Spartacus, pentru că romantismul pune accent pe emoţii şi psihologii personale, precum şi pe exaltarea omului primitiv, mai capătă şi o viaţă personală, dominată de afecţiunea sa pentru familie şi simplitate. Viata personală este acum cea care îi motivează comportamentul şi lupta împotriva corupţiei, şi cea care îl apropie de masele populare.

Acum gladiatorul luptă pentru cineva anume şi este parte a unei mişcări generale de recunoaştere a drepturilor. Grija pentru ceilalţi îl apropie de figura mesianică.

Spartacus devine mai sensibil şi trăsăturile sale negative se estompează cu totul. Roma apare ca o imagine a decadenţei, tiraniei şi opresiunii, de fapt o imagine a vechiului regim în epoca modernă. Rolul de erou al lui Spartacus se bazează de fapt pe ceea ce autorii antici considerau virtuţi romane: vitejie, nădejde, integritate.

Spartacus va fi ulterior asimilat si unui ”proletariat antic”, un caracter nobil care vrea să suprime sistemul ‘burghezilor’ romani. Imaginea gladiatorului vrea sa stimuleze reacţii publice la opresiune, iar o grupare comunistă îşi ia chiar numele de ”Spartaciştii”.

Spartacus este iubit şi în America, interesul fată de el crescând odată cu publicarea în 1831 a romanţioasei piese The Gladiator, alui Robert Montgomery Bird, care se centrează pe relaţile familiale ale acestuia. Bird scrie piesa într’un timp în care sclavia era un subiect aprins în America. Nu era aboliţionist, dar evident că glorificarea rebeliunii a stârnit nişte reacţii. Piesa sar putea interpreta ca o alegorie pentru natura în genere revoluţionară a SUA.

Popularitatea piesei în epocă indică o empatie socială, americanii fiind atraşi de ideea unei lumi în care libertatea şi onoarea să fie recunoscute pentru toţi. Spartacus mai ilustrează şi tipologia omului primitiv, simplu, lipsit de vicii şi iubitor de familie, trăsături care sensibilizau publicul.

Asta alături de rolul său ca model de bravură pentru toti cei care doreau să se ridice împotriva sistemului. Iată că prin aspiraţia sa către binele comun şi prin virtuţile sale atât familiale, cât şi eroice, Spartacus devine şi ”american”, un arhetip al clasei muncitoare americane.

Spartacus nu se adresa doar celor oprimaţi, ci tuturor, pentru că lupta sa pentru libertate avea izul luptei pentru apărarea naţiunii sub stindardul libertăţii.
Proiectarea unei imagini a violenţei era necesară pentru a convinge publicul că doar prin luptă se poate făuri o naţiune puternică.

Scriitorii şi intelectualii, atât americani cât şi europeni, instrumentalizează aşadar povestea lui Spartacus pentru a se potrivi unor varii agende politice şi a transmite mesaje puternice prin mitificarea personajului cu care rezonează o lume întreagă.

Loialitatea şi pasiunea sa pentru cauză se pot aplica în orice context, iar caracterul său acum rotunjit, fără aspecte întunecate, impresionează şi inspiră pe oricine. Spartacus este acum mit, mitul eroului revoluţionar care înfruntă orice pericol în numele binelui şi care are în favoarea sa spiritul dreptăţii şi etica superioară.

Mai ales pentru americani, care şi ei au un sistem opresiv impus claelor de jos, sistem care nu poate fi abolit dintr’o dată, Spartacus reprezintă o veritabilă sură de inspiraţie. Iar cum revoluţiile par să facă parte din moştenirea lor culturală, Spartacus le insuflă şi mai tare speranţe.

Reprezentare în film

Personajul îşi va face apoi apariţia in alt context, în 1951, când regimul McCarthy vânează comunişti şi din cauza căruia suferă mulţi intelectuali, printre care şi Howard Fast, autorul romanului Spartacus, condamnat la închisoare. Pornind de la roman, Kirk Douglas va produce în 1960 filmul omonim.

Se urmăreşte iarăşi dihotomia sclavi-romani, primii reprezentănd moralitatea, castitatea, virtutea, dreptatea, simplitatea, iar ceilalţi promiscuitatea, viciile, corupţia, luxul.

În condiţiile ameninţării comuniste, erau necesare imaginile subtilizate ale valorilor şi libertăţilor americane, prin urmare romanul ar putea reprezenta o alegorie a luptei împotriva pericolului comunist.
Dar la fel de bine îl putem interpreta ca revolta cetaţenilor împotriva politicii dure a lui McCarthy, care încălca libertatea de expresie. De fapt a doua cheie pare mai plauzibilă, pentru că în roman, ca şi în film, transpare mereu ideea comunitătii, unitătii membrilor, egalităţii lor.

Valorile familiale fac din Spartacus şi un ideal domestic al culturii anilor ’50. Aspectul intelectual, emotional şi creativ al caracterului său, ca şi dorinţa de libertate şi securitate, îl elevează, dar cea mai importantă caracteristică a sa în romanul lui Fast este preocuparea pentru comunitate.

Să amintim că ideea unei frăţii între sclavi şi empatia lui Spartacus pentru camarazi nu figurează în sursele antice.

Filmul lui Stanley Kubrick alimentează şi mai mult mitul lui Spartacus, prin intermediul imaginilor puternice.

Scene precum cea în care gladiatorul refuză să profite de Varinia, în care Draba se repede cu tridentul în tribună, în care camarazii răvăşesc casa lui Batiatus, în care sclavii dau foc taberei romane, în care Spartacus predică soldaţilor pe munte sau în care sclavii asumă identitatea conducătorului lor, precum şi multe altele, sunt memorabile.

Spartacus devine figura christică prin excelenţă, admirat şi venerat de mulţimea care îl privesc ca pe salvatorul care îi va duce pe oameni pe calea spre sigurantă şi fericire. În contrast cu Crassus, care le vorbeşte soldaţilor despre ordine şi disciplină, Spartacus insuflă valori care vizează binele suprem al comunităţii, în frunte cu libertatea.

Nu este greu de depistat aici o metaforă a opoziţiei între discursul HUAC (House of Un-American Activities Committee) şi revendicarea libertaţii de conştiinţă. Cheia de interpretare o depăseşte pe cea de la care pleacă iniţial Kirk Douglas, care a dori o alegorie a sionismului.

Scenaristul Dalton Trumbo, la rândul său pe lista neagră a lui McCarthy, precum şi Kubrick, schimbă puţin persepctiva, urmărind cu precădere viaţa în cadrul comunităţii, o comunitate cu valori conservatoare, naturale, tradiţionale, un ideal de societate pe care l’ar fi realizat mai mult comunismul. Mesajul sionist, despre suferinţa sclavilor, şi cel religios sunt transmise nu direct, ci prin imagistică şi alegorii.
Mitul lui Spartacus se pare că este cadrul perfect de manifestare a unor ideologii multiple.

Conotaţia politică este şi ea foarte bine definită, dacă vedem în film nu atât lupta lui Spartacus pentru libertate, cât lupta Romei/ Americii pentru a preveni obţinerea libertăţii.
Mitologia politică este în concordantă cu schimbarea de paradigmă politică care transpare din faimosul discurs al lui Kennedy din 1961, care seamănă izbitor cu pledoaria lui Spartacus.

În schimb, creatorii serialului din 2010, Blood and Sand, precum şi a continuărilor, merg pe altă direcţie decât cea a conturării unui model, reprezentativ pentru un mesaj / o ideologie / o viziune despre lume.

Aici, violenţa, sexul şi limbajul par să constituie ele însele un punct de atracţie, low-motion şi stop-action pentru a maximiza plăcerea şi teroarea care probabil îi încercau şi pe spectatorii din arenă.

Efectele speciale, tehnologia cvasi-animaţiei, imaginile extreme sunt un punct de atracţie mult mai mare decât povestea care în linii mari, tot despre curaj, moralitate şi represiune vorbeşte. Dar şi despre răzbunare.

Virtutea şi caracterul lui Spartacus nu mai stau la suprafaţă. Mitul lui Spartacus s’a conturat în vremuri de crize politice sau morale, ajungând de la îndrăzneala fără margini de a sfida marea Romă la necesitatea de a sfida pentru a obţine drepturile individuale.

Despre ce vorbesc anticii nici nu mai contează în mentalul colectiv, care reţine alegorii, simboluri, modele.

Spartacus obţine câteva trăsături constante care stau de altfel la baza mitului său, iar povestea, cu mici devieri, s’a tot repetat.
Dar în serial violenţa şi sexul stau deasupra poveştii, deşi prezente şi ea. Poate este vorba doar de divertisment.

Astfel de seriale sunt pâinea şi circul nostru, nu suntem departe de romani.
Sau poate este expresia unei mutaţii culturale, publicul de film devenind tot mai puţin sensibilizat de imaginile extreme, care dimpotrivă, îi satisfac setea de şocant.

Oricum, cert este că Spartacus va rămâne mult timp de acum încolo un personaj de referință în cultura de masă. Pentru istoricii romani, Spartacus a rămas cel mai mare dușman al Romei după Hannibal și cel mai bun gladiator-sclav.

Bibliografie: Futrell, Alison. Seeing Red:Spartacus as Domestic Economist, 2001;
Shaw, Brent D. Spartacus and the Slave Wars:A Brief History with Documents, Boston:
Bedford/St. Martin’s, 2001;
Solomon, Jon. The Ancient World in Cinema, 2nd Ed., New Haven:Yale University Press;
Winkler, Martin. Spartacus:Film and History. Oxford:Blackwell Publishing, 2007.
Viaţa lui Crassus, VIII-XI.
Epitome, 2.8.
Războaiele civile, 1.116.
Orosius, Istoria împotriva păgânilor, 5.24.11.
Plutarh, 9.3. Plutarh, 11.1.

Statuia lui Spartacus de Denis Foyatier