CÂNDVA HRANA ZEILOR, MIEREA ESTE DUȘMANUL CANCERULUI

Nu există niciun leac pentru cancer. Invariabil cam asta este ceea ce auzim de la medici și odată ce ești diagnosticat trebuie să spui la revedere de la viața pe care ai avut’o anterior. Dacă te lași dus de nas de specialiști, chimioterapia ar trebui să fie singura ta prietenă din acea clipă, o ”prietenă” care te va duce invariabil la o agonie fără sfârșit.

Dar oare de ce tot mai mulți oameni din întreaga lume încep să aibă încredere în natură și în darurile ei? Te’ai întrebat vreodată ce se întâmplă dacă urmezi tramentul miraculos de ghimbir cu miere? Ei bine, află că atât ghimbirul, cât și mierea, sunt două produse naturale cu o mulțime de beneficii asupra sănătății. Așadar, nu e greu să’ți imaginezi că această combinație are efecte benefice multiple are organismului.

Medicina convențională nu va aproba niciodată aceste remedii naturale, pentru că natura nu poate aduce niciun profit. Ceea ce este fals. Medicamentele au la baza lor ingrediente extrase tot din natură, dar ele sunt filtrate de mari concerne pentru a obține profit mai înainte de a salva vieți, altfel nu s’ar investi sume mari în cercetare.

Profitul, însă, ar trebui să fie însăși sănătatea ta sau o viață lungă și sănătoasă. Cu toate acestea am putea spune că medicina clasică pe latura sa cea mai inumană are nevoie de oameni bolnavi, pentru a aduce oarece profit din acele medicamente administrate celor suferinzi, ca să merite întreaga industrie famaceutică.

Toate aceste lucruri se întâmplă deoarece medicina tradițională nu a înaintat în ritmul rapid al avansului tehnologic. Am putea spune că omul s’a civilizat pe măsură ce a renunțat la o viață naturistă, la acea nutriție naturală care îi asigura și o protecție împotriva unor boli care au răsărit odată cu industrializarea.

Deși în memoria colectivă a fost marginalizată, sunt astăzi destui oameni care împărtășesc zilnic povești uimitoare care explică modul în care s’au vindecat de cancer sau de alte boli considerate ”moderne”, deși unele se cunosc de mii de ani.

Unii cu morcovi, alții cu cânepă, alții cu curcuma, și multe altele…. Altcineva s’a vindecat de cancer cu miere. O persoană din Balcani în urma cu ceva ani, a fost diagnosticată cu unul dintre cele mai periculoase tipuri de cancer, cancer pulmonar, și bineînțeles, în același timp medicii i’au spus că nu va mai avea mult timp de trăit.

Această persoană care a avut totuși încredere în soluțiile alternative care ni le oferă natura, vindecându’se complet folosind miere și unele plante vindecătoare, a contrazis medicina modernă, care s’a dovedit total impotentă la astfel de maladii.

Într’o teorie a conspirației cineva s’ar întreba cui i’ar folosi un remediu convențional produs de industria farmaceutică dacă s’ar vindeca toți oamenii bolnavi de cancer, și nu s’ar mai folosi paliativele actuale care oricum nu vindecă, ci doar mențin oamenii bolnavi în agonie. Profitul ar avea de suferit serios în cazul în care spitalele ar fi goale, s’ar deschide posibilitatea ca întregi rețele sanitare să dea faliment, iar medicii nu ar mai avea pacienți.

Într’o altă teorie a conspirației, altcineva s’ar întreba cum de a apărut cancerul. Pentru că acest cuvânt ”cancer” este unul tot mai des întâlnit. Fie că îl auzim în filme, pe stradă sau la cunoscuţi, acesta este unul dintre cele mai înfricoşătoare cuvinte. Teama de cancer, chiar şi de pronunţarea cuvântului în sine pare să fie justificată de statistici.

Societatea Americană împotriva Cancerului a declarat că doar în 2008 au fost înregistrate 12,7 milioane de noi cazuri de cancer la nivel mondial. Estimările au identificat că în acelaşi an, 7,6 milioane de bolnavi de cancer s’au stins din viaţă, ceea ce înseamnă că zilnic, 21.000 de oameni nu au mai rezistat chinurilor impuse de această boală. Mai mult, specialiştii susţin că până în 2030, ca o urmare a creşterii populaţiei şi a extinderii speranţei de viaţă, se vor înregistra anual 21,4 milioane de cazuri noi de cancer şi că 13,2 milioane de morţi produse de cancer. Cu toate acestea, deşi mulţi dintre noi se luptă zilnic cu acest monstru nesătul, numit cancer, puţini sunt aceia care îşi cunosc cu adevărat inamicul.

Scurtă istorie a cancerului

Aşa cum ştim azi, cancerul este o boală cauzată de creşterea necontrolată a unei singure celule. Această dezvoltare este declanşată de mutaţii, schimbări de la nivelul ADN-ului care afectează genele în aşa fel încât determină creşterea celulelor canceroase. În cazul unei celule normale, circuitele genetice reglează diviziunea şi moartea celulară. La celulele canceroase în schimb, aceste circuite nu mai acţionează, eliberând celulele care nu se mai pot opri din creştere.

Diviziunea celulară ne permite nouă, ca organisme, să creştem, să ne adaptăm, să ne revenim după traume şi să trăim. Totuşi, distorsionate şi necontrolate, celulele canceroase se pot dezvolta în voie, se pot adapta, repara şi trăi în voie, cu costul vieţilor noastre. Celulele canceroase cresc şi se adaptează mai bine ca noi, fiind un fel de versiuni perfecţionate ale propriilor noastre fiinţe.

Cancerul este construit în genomul fiecăruia dintre noi. Genele care realizează diviziunea celulară a celulelor canceroase nu sunt străine de corpurile noastre, ci mai curând sunt nişte versiuni ale genelor care realizează funcţii celulare esenţiale pentru organismul uman şi care au suferit mutaţii. Cancerul este imprimat în societatea noastră. Pe măsură ce specia noastră îşi extinde durata de viaţă, creşterile maligne (mutaţii ale celulelor canceroase, care se acumulează odată cu vârsta) încep să apară. Prin urmare, cancerul nu este numai o boală relaţionată cu vârsta, ci ea, la fel ca oamenii, încearcă să supravieţuiască cât mai mult.

Datele arheologice descoperite în ultimul timp atestă că, de’a lungul istoriei, atât oamenii cât şi animalele au suferit de cancer. Unele dintre cele mai vechi informaţii legate de istoria cancerului au fost găsite fie în manuscrise, fie observate la mumiile egiptene care prezentau tumori osoase fosilizate. Mai exact, cercetătorii au descoperit, la mumii, cazuri de cancer osos numit osteosarcom şi chiar de cancer la cap sau gât.

Cea mai veche descriere a cancerului a fost descoperită în Egipt şi datează din anul 3000 î.Hr. Documentul poartă numele de Papirusul Edwin Smith şi reprezintă o copie a unui fragment dintr’un manual ce tratează chirurgia. În el sunt descrise 8 cazuri de tumori sau ulcere ale sânilor care au fost tratate prin cauterizare cu ajutorul unei unelte speciale. Totuşi, autorul manualului, care nu i’a dat niciun nume bolii, specifică faptul că nu există niciun tratament împotriva sa.

Numele de ”cancer”, însă, a fost dat de Hippocrate, considerat Părintele Medicinei, care a folosit pentru prima dată termenii de ”carcinos” şi ”carcinom” pentru a descrie tumorile care ulcerează şi pe cele care nu ulcerează. În limba greacă, aceste cuvinte se referă la crab. Probabil Hippocrate a vrut să facă o asociere între membrele animalului şi modul de extindere a tumorilor.

Ceva mai târziu, medicul roman Celsus, a tradus termenul în latină, adică în ”cancer” (termenul latinesc pentru crab), pentru ca ulterior, un al medic roman, Galen, să folosească ”oncos” (care în greacă înseamnă umflătură), tot pentru a descrie tumori.

Chiar dacă de’a lungul a mai multor secole, medicina a evoluat doar cu paşi foarte mici, în veacul al XVII-lea oamenii de ştiinţă încep să facă observaţii importante care vor conduce la formarea epidemiologiei cancerelor.

În 1713, Bernardino Ramazzini, un doctor italian, care a făcut studii medicale pe călugăriţe a semnalat lipsa cancerului de col uterin în rândul acestora, dar şi incidenţa relativ mare a cazurilor de cancer de sân. În urma acestor constatări, el s’a întrebat dacă nu cumva aceste cancere nu sunt legate de stilul lor de viaţă celibatar. Observaţia sa a ajutat la o mai bună înţelegere a infecţiilor cu transmitere sexuală, dar şi a modului în care acţionează hormonii.

După 62 de ani de la constatarea lui Ramazzini, Percival Pott de la Spitalul Sf. Bartholomew, din Londra, a constatat că foarte mulţi coşari suferă de cancer testicular şi a făcut legătura între această boală şi funingine.

În 1620, Thomas Venner, din Londra, a fost primul om care a încercat să avertizeze populaţia cu privire la daunele produse de tutun. În lucrarea sa Via Recta, el a notat că ”fumatul excesiv răneşte creierul şi ochii, inducând tremur al membrelor şi inimii”.

La aproape 150 de ani de la acest eveniment, în 1761, John Hil a publicat cartea ”Precauţii împotriva fumatului în exces”. Aceste însemnări au dus mai târziu (în anii 1950) la dezvoltarea cercetărilor care au arătat că fumatul poate produce cancer pulmonar.

Totuşi, cancerul a fost înţeles abia în secolul al XIX-lea, după ce s’a constat că toate plantele şi animalele sunt alcătuite din celule ce iau naştere din alte celule.

Înţelegerea mecanismului de funcţionare

La 19 martie 1845, doctorul scoţian, John Bennett a descoperit un caz neobişnuit. Unul din pacienţii săi, un zidar în vârstă de 28 de ani prezenta o umflătură misterioasă în zona splinei, în notele spunând:

”Are un ten de culoare închisă, de obicei sănătos şi temperat. El susţine că de acum 20 de luni nu mai poate face efort. În iunie a observat o tumoare în partea stângă a abdomenului, care timp de 4 luni a crescut, pentru ca apoi să stagneze.”

Deşi părea că boala nu va mai evolua, de’a lungul următoarelor săptămâni pacientul a experimentat febră, sângerări, durere abdominală. La început, simptomele nu erau decât supărătoare. Cu timpul, însă ele au devenit din ce în ce mai dese şi mai greu de suportat. Nu a durat mult până când tumorile s’au extins în zona inghinală, axile şi gât. Deşi a fost tratat cu lipitori, aşa cum se obişnuia, starea lui a continuat să se înrăutăţească. La autopsie, Bennett a descoperit că în sângele pacientului său exista un număr mult prea mare de globulele albe (care de regulă apar ca răspuns la o infecţie din corp). În urma rezultatelor, Bennett a crezut că puroiul se formează universal în interiorul sistemului vascular. Explicaţia l’ar fi mulţumit pe doctor, dar asta doar în cazul în care ar fi găsit sursa puroiului. Neputând să găsească nicio rană şi niciun abces, Bennet a numit cazul ”O supuraţie de sânge” şi a renunţat a mai cerceta.

Desigur, Bennet se înşela cu privire la acest diagnostic. La doar 4 luni după acest incident, un cercetător german în vârstă de 24 de ani, Rudolf Virchow, publica un raport în care prezenta un caz asemănător cu cel al lui Bennet. De data aceasta, pacienta era o bucătăreasă care avea în jur de 55 de ani al cărei sânge era invadat de globule albe ce se depuneau în zona spinei. La autopsie, patologii nici nu au avut nevoie de microscop pentru a observa stratul gros lăptos, de globule albe care plutea peste cel roşu.
Virchow, care era familiarizat cu raportul lui Bennet privind diagnosticul zidarului, nu a putut fi de acord cu teoria londonezului, considerând că sângele nu se poate transforma pur şi simplu în altceva. Fiind deranjat de simptomele neobişnuite, Virchow a ajuns se se întrebe dacă nu cumva sângele, în sine, era anormal. Neputând să găsească o explicaţie pentru apariţia acestei boli, el a numit’o Weisses Blut, adică sânge alb.

În 1847, însă, Virchow se decide să schimbe numele bolii cu unul mai academic şi o redenumeşte ”leukemia” de la cuvântul grecesc ”leukos” (alb) şi ”aima” (sânge).

Nereuşind să îi dea de cap acestei boli, Virchow se dedică studiului medicinei căruia îi va rămâne fidel până la sfârşitul zilelor, motiv pentru care el va rămâne în istorie drept ”părintele patologiei”.

Totuşi, această frustrare duce la una dintre cele mai importante constatări din domeniu medical: teoria celulară, pe care o expune în lucrarea Omnis cellula e cellula. După ce a înţeles diviziunea celulară, savantul îşi continuă studiile aspra cancerului şi descoperă că tumorile de acest fel prezintă o creştere necontrolată a celulelor, un fel de hiperplazie în formă extremă. Însă, pentru că tumorile păreau să deţină o formă de viaţă proprie, ca şi cum celulele ar fi fost posedate de o altă sursă ce le determina să crească, Virchow numeşte fenomenul ”neoplazie”.

Până să’şi găsească sfârşitul, în 1902, Virchow reuşeşte să şteargă din lumea medicală teoria legată de ”supurarea de sânge”, determinându’i pe specialişti să o adopte pe cea conform căreia cancerul este o boală caracterizată prin hiperplazie patologică ce determină celulele să se multiplice în mod autonom. Aceste creşteri necontrolate creează mase de ţesut (tumori) care distrug ţesuturile sănătoase. De asemenea, oamenii de ştiinţă ai acelor vremuri îmbrăţişaseră, mulţumită lui Virchow, şi ideea că aceste tumori se pot răspândi, formând metastaze. Până atunci cancerul fusese observat în diversele lui forme şi specialiştii realizaseră că el apare ca urmare a diviziunii celulare necontrolabile.

Munca savantului german i’a ajutat pe epidemiologi să’şi continue studiile nu numai pentru depistarea factorilor care influenţează apariţia cancerului (precum fumatul, obezitatea, radiaţii), ci şi pentru modurile în care această boală ar putea fi prevenită.

Înţelegând modul de formare a aceste boli de’a dreptul malefice, specialiştii au început să realizeze studii, cu scopul de a găsi mai multe informaţii ce ar fi putut duce, dacă nu la crearea unor tratamente eficiente, măcar la aflarea unor metode de prevenire. În 1915, de exemplu, Katsusaburo Yamagiwa şi Koichi Ichikawa, de la Universitatea din Tokyo au arătat, pe animale de laborator, că gudronul de cărbune poate produce cancer.

Tratamente și Chimioterapia

După al Doilea Război Mondial, descoperirile din domeniul medicinei au continuat să evolueze cu o repeziciune cu care nu o mai făcuseră niciodată. Datorită industrializării, companiile farmaceutice au adus la îndemâna publicului o multitudine de produse, astfel încât, aproape orice boală putea fi tratată. Consecinţa acestei dezvoltări explozive a farmaceuticelor a fost extinderea duratei de viaţă de la 47 la 68 de ani, în doar o jumătate de secol.

Cu toate acestea, din punct de vedere ştiinţific războiul era dezastruos de prematur. În anii ‘70, omul ajunsese deja pe Lună, însă nu reuşise să formeze o ştiinţă a cancerului, încă. La acea vreme, oamenii de ştiinţă nu înţelegeau cum ajung celulele să fie maligne.

Primul pacient vindecat de cancer metastazic s’a înregistrat în 1956, când Metotrexatul, medicament utilizat azi în chimioterapie, a fost folosit pentru tratarea unei tumori rare numite coriocarcinom. În următorii ani, experimentele au demonstrat că acest medicament poate fi utilizat şi pentru tratarea altor cancere. Această reuşită i se datorează lui Sidney Farber, un patolog pediatru, din Boston, care demonstrează că aminopterina, un compus relaţionat cu acidul folic (vitamina B9) produce remisia leucemiei la copii. Ulterior tratamentul utilizat de Farber a devenit predecesorul metotrexatului.

Astfel, ia naştere era chimioterapiei, ”o viziune sanitară a iadului”, aşa cum o numeşte Siddhartha Mukherjee, autorul cărţii The Emperor of All Maladies. Toate marile publicaţii din lume încep să publice studii despre cancer. În librării rafturile sunt ocupate de cărţi de oncologie şi nici cinematografia nu ocoleşte acest subiect.

Pentru tratarea prin chimioterapie, pacienţii erau închişi în saloane, un fel de închisori în care nimeni nu avea voie să pronunţe cuvântul ”cancer”. De asemenea, toate geamurile încăperilor erau dotate cu plase de sârmă, în încercarea de a’i împiedica pe suferinzi, care aveau un ten de culoare portocalie (din cauza tratamentului ce li se administra), să se sinucidă.

Intervenţiile chirurgicale

În anii ‘70, studiile clinice moderne au demonstrat că intervenţiile chirurgicale pot fi eficiente pentru înlăturarea cancerului de sân. Astăzi mastectomia radicală (implică extirparea muşchilor pectorali şi ganglionii limfatici din axile), se efectuează foarte rar, iar mastectomia radicală modificată (în care se păstrează ambii sau măcar unul din muşchii pectorali) este şi ea întâlnită mult mai rar decât în trecut.

În ultimii ani ai secolului XX, chirurgii dezvoltă tot mai multe tehnici revoluţionare cu ajutorul cărora reuşesc să extragă cât mai puţin ţesut sănătos în timpul intervenţiilor de înlăturare a cancerului. Aşa cum s’a evoluat de la mastectomie, la tumorectomie, progresele s’au înregistrat şi în ceea ce priveşte îndepărtarea tumorilor osoase şi a celor localizate în ţesuturi moi, precum cele din membre, fără a fi nevoie de amputare. Aceste progrese au depins nu numai de o bună înţelegere a cancerului şi de apariţia unor instrumente chirurgicale potrivite, ci şi de combinarea operaţiilor cu tratamente de chimioterapie sau radiaţii.

Până în ultimele decenii ale secolului trecut, în multe cazuri, diagnosticarea cancerului necesita deschiderea pacientului, astfel încât chirurgul să poată preleva mostre de ţesut. Din fericire, spre sfârşitul anilor 70’ încep să se folosească tehnici speciale pentru diagnosticare, precum ecografia, tomografia, tehnicile prin rezonanţă magnetică şi tomografia prin emisie de pozitroni.

Tratamente hormonale

O altă descoperire, de data aceasta una a secolului al XIX-lea, a pus bazele pentru o metodă modernă utilizată în tratarea şi prevenirea cancerului de sân. În 1878, Thomas Beatson, absolvent al Universităţii din Edinburgh, a descoperit că sânii femelelor de iepure nu mai produc lapte după îndepărtarea ovarelor. Analizând mai bine fenomenul el a observat că ovarectomia vine în ajutorul celor care suferă de cancer la sân şi că hormonul feminin, estrogenul, joacă un rol foarte important în apariţia cancerului de acest tip. Astfel, studiile sale au reprezentat piatra de temelie pentru crearea terapiei hormonale.

La o jumătate de secol după descoperirea lui Beatson, Charles Huggins, urolog de la Universitatea din chicago a observat că extirparea testiculelor induce o regresie dramatică a cancerului de prostată metastatic. La scurt timp după aceea, s-a hotărât că acest tip de cancer poate fi oprit cu ajutorul tratamentelor care blochează producţia de hormoni.

Radiaţiile

În 1895, Wilhelm Conrad Roentgen, anunţă descoperirea emisiilor unor radiaţii penetrante pe care le numeşte radiaţii X. La nivel mondial, toată lumea se declară încântată de reuşita fizicianului german şi în doar câteva luni, radiaţiile X încep să fie utilizate pentru diagnosticarea pacienţilor, pentru ca apoi, peste 3 ani ele să fie utilizate în tratarea cancerului.

La început terapia prin radiaţii utiliza radiu şi maşini pentru diagnosticare cu joasă tensiune care creşteau şansele de supravieţuire ale pacienţilor. Cu toate acestea, nu a durat mult până când medicii şi-au dat seama că radiaţiile au şi o parte întunecată, căci în cantităţi mari ele pot favoriza apariţia cancerului.
Cu timpul, metodele şi aparatele utilizate în terapia prin radiaţii au devenit din ce în ce mai bune. Astăzi, dozajul radiaţiilor se face foarte precis, astfel încât ele să distrugă doar ţesutul canceros, nu şi pe cel sănătos.

O mai bună înţelegere a biologiei celulelor canceroase a dus la dezvoltarea unor agenţi biologici capabili să mimeze unele semnale naturale pe care corpul le foloseşte cu scopul de a controla creşterea celulelor. Studiile clinice au început, unul câte unul, să susţină tratamentul anticancer numit bioterapie sau imunoterapie. Acum, unii dintre aceşti agenţi biologici, care apar în mod natural în corp, pot fi realizaţi şi în laborator. Fiind administraţi bolnavilor de cancer, agenţii biologici influenţează răspunsul imunitar natural pentru a ataca celulele canceroase.

În ciuda acestei multitudini de tratamente, nu toate tipurile de cancer reacţionează la fel şi nu toate terapiile dau rezultate. Din acest motiv, în ultimul timp, medicina personalizată încearcă să găsească combinaţiile de tratamente utile fiecărui individ în parte. Desigur, procedura este pe cât de inedită, pe atât de costisitoare. Ea presupune prelevarea ţesutului canceros de la pacient şi implantarea sa într’o serie de şoareci, pe care se realizează teste cu scopul de a afla ce tratament reacţionează mai bine împotriva tipului respectiv de cancer.

Acum, un grup de companii farmaceutice crede că secretul pentru învingerea cancerului s’ar putea afla chiar printre aceste studii deja realizate. În acest sens ele militează pentru împărtăşirea datelor reieşite în urma studiilor, cu scopul de a îmbunătăţi rata de succes a terapiilor anticancer. Denumit DataSphare, proiectul vizează să creeze un depozit de informaţii prelevate în urma studiilor realizate de companii şi universităţi asupra cancerului.

Cu toate că, de mii de ani nimeni nu a găsit o cale de a pune capăt acestei boli malefice, trebuie să ne gândim că toate aceste descoperiri şi tratamente anticancer au în spatele lor o muncă titanică, mii de cercetări, de rapoarte şi de studii clinice.

Pentru a ne putea da seama de paşii uriaşi pe care i’a făcut medicina în ultimele secole, putem face un mic exerciţiu de imaginaţie. Cum ar fi dacă regina persană, Atossa, care a trăit în jurul anului 500 î.Hr şi care a suferit de cancer la sân, ar fi putut să călătorească în timp, secol după secol. La două sute de ani după ce ea i’a poruncit unui sclav grec, numit Democedes, să îi extirpe tumoarea, sub forma a ceea ce pare una din cele mai primitive mastectomii, Atossa ar afla că Hippocrate are un nume pentru boala ei şi că acela este karkinos.

Peste o altă mie de ani, ea ar putea suferi o altă intervenţie prin care i se înlătură tumoarea, dar care nu ar fi destul de bună încăt să împiedice reapariţia ei. În 1778, la clinica lui John Hunter, regina ar afla că operaţiile de extirpare a tumorilor se realizează numai dacă boala este în stadiu incipient. Pe măsură ce înaintează spre secolul al XIX-lea, Atossa are o nouă şansă să scape de boală. Noua operaţie pare mult mai periculoasă, căci este vorba de o mastectomie radicală, dar şi mult mai promiţătoare. La începutul anilor 1900, boala ei ar putea fi tratată numai prin terapie cu raze X, pentru ca 50 de ani mai târziu, o altă generaţie de medici să combine două strategii: mastectomie simplă şi radiaţii. În anii ‘70 boala reginei are şanse să dispară şi pentru prima dată există speranţa că ea nu va mai recidiva.

În sfârşit, în secolul XXI, Atossa are posibilitatea de a nu se expune la tratamente toxice fără a şti sigur dacă ele îi sunt sau nu benefice. Pentru prima dată, ea poate, mai întâi, să încerce terapiile pe şoareci avatar.

Deşi nu se poate să realizăm comparaţii între tehnicile utilizate acum 2500 de ani şi cele din prezent, trebuie să subliniem faptul că, dacă Atossa ar fi trăit acum şi ar fi fost diagnosticată cu cancer la sân la vârsta de 40 de ani, ea ar fi putut să mai trăiască 15-20 de ani, multumită noilor tratamente. Cu alte cuvinte, medicina clasică nu vindecă, ci doar prelungește viața oamenilor.

Citește și:    VINDECĂ’TE SINGUR DE CANCER!

Cuvintele omului norocos vindecat cu miere sunt de prisos nouă celorlalți, dar ele dezvăluie deja un mare adevăr, pentru că nu este și nici nu va rămâne un caz singular:

”Am plecat de la spital în luna aprilie, iar în vară eram deja un om complet diferit. Când m’am dus la consultație, doctorii mei nu puteau crede că sunt încă în viață însă rezultatele analizelor mele pur și simplu i’a uimit… Persoanele cu destin asemănător au venit la mine și eu le’am repetat mereu povestea mea, agonia prin care a trebuit să trec precum și modul prin care m’am vindecat. Rețetele mele îi ajută, le oferă speranță.”

Dupa verificarea analizelor care erau extrem de bune față de ultimele, medicii l’au sfătuit să’și continue terapia. Datorită mierii și plantelor sale, cancerul pulmonar a dispărut complet, iar rezultatele au arătat doar mici urme ale bolii. Astăzi, sănătos și plin de energie, subiectul nostru are un nou hobby – albinele sunt noile sale favorite.

Oamenii din întreaga lume vin pentru a’i cere un sfat, iar el își deschide inima pentru toată lumea care este destul de interesată și nerăbdătoare să trăiască și să se bucure de o viață sănătoasă, considerând că se simte obligat și recunoscător să ajute și el alți oameni, așa cum la rândul lui a fost și el ajutat.

Mierea, Hrana Zeilor

Un strop de miere în lumina Soarelui străluce precum un bob de chihlimbar ce a străbătut timpurile, păstrând ferecată o poveste de la începutul Lumii. Pe atunci, Lumina şi Căldura Soarelui se adunau împreună cu Seva Pământului în potirele de nectar ale florilor.

O fiinţă mititică cu aripi transparente vizitează florile, le şopteşte ceva la ureche şi le dăruieşte un praf auriu de polen. Înveselite, florile îşi varsă potirele în desaga vizitatoarei, iar aceasta se întoarce la casa din scorbură. Aici împreună cu suratele ei pregătesc dulceaţa care le va încălzi zilele friguroase ale iernii. Şi lucrurile s’au repetat an după an, secol după secol, ca un fir neîntrerupt prin istorie, până la noi.

Mierea este considerată a avea proprietăți de vindecare din cele mai vechi timpuri. În medicina populară acest produs a fost folosit de mii de ani. Datorită proprietăților sale vindecătoare, era considerata a fi hrana zeilor, sau ”hrana vie”, și una dintre cele mai puternice cure naturale pentru multe boli și tulburări.

Cele mai vechi însemnări ale folosirii mierii ca aliment datează în urmă cu 5000 de ani. În Egiptul Antic şi în Roma Antică, mierea era folosită ca îndulcitor pentru prăjituri, biscuiţi şi alte delicatese, în lipsa zahărului. Şi acestea sunt doar câteva exemple.

Egiptenii din antichitate foloseau mierea ca un îndulcitor, ca un cadou pentru zeii lor și chiar ca un ingredient la îmbălsămare. Turte de miere au fost coapte de egipteni și folosite ca ofrandă să împace zeii. Grecii, de asemenea, au făcut prăjituri cu miere și le-au oferit zeilor.

Grecii au văzut mierea nu numai ca un aliment important, ci și ca un medicament pentru vindecare. Cărțile de rețete grecești erau pline de dulciuri și prăjituri făcute din miere. Brânzeturile au fost amestecate cu miere pentru a face prăjituri cu brânză, descrise de Euripide în secolul V î.Hr. ca fiind cufundate cel mai bine în mierea bogată a albinelor de aur.

Ambrozia

Ambrozia a fost cunoscută ca fiind hrana zeilor eleni şi substanţa care le conferă nemurirea. Există numeroase legende şi mituri legate de puterile pe care le avea ambrozia. De exemplu, se spunea că, atunci când o consumau, zeii deveneau nemuritori. Atunci când fiul unui zeu, cum a fost, de exemplu, Apollo, mânca ambrozie, se transforma imediat în adult.

Nimeni nu ştie cu exactitate ce conţinea ambrozia. Unele voci susţin că ea era produsă din miere fermentată, alţii spun că era obţinută din vin. Există, însă, opinii care sugerează faptul că ambrozia era, de fapt, o ciupercă cunoscută sub numele de ”Buretele muştelor” (Amarita Muscaria).

Miedul

Miedul este o băutură tradițională moțească, preparată încă din vremea regatelor getice și chiar cu mult timp înaintea acestora, cel mai probabil din neolitic sau epoca bronzului. Romanii numeau aceasta licoare „aqua mursa”.

Evident că are la bază mierea. S’a produs și s’a păstrat în Muntii Apuseni, existând dovezi că a rămas și pe vremea romanilor care au făurit în Carpați, Colonia Dacia, albinăritul fiind una din preocupările principale în Țara Moților. Miedul moțesc se prepară din faguri cu miere și apa, care se lasă la macerat timp de patru săptămâni.
Se storcea mierea din faguri, iar fagurii rămași cu ceva miere în ei se puneau într’un vas de lemn, peste care se punea apa. După patru săptămâni, amestecul începea să fermenteze, devenind o băutură slab alcoolică și acidulată, căreia îi erau atribuite chiar și proprietăți vindecătoare.

Etnograful Adriana Țuțuianu, de la Muzeul National al Unirii din Alba Iulia, a subliniat ca era foarte important să se respecte perioada în care se culegeau fagurii, pentru ca0 miedul să fie de calitate. Ea a spus că bătrânii moți își sacrificau stupii bâtrâni la sfârșitul lunii august, în preajma sărbătorii ”Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul”, fagurii fiind atunci numai buni pentru fermentare.

Despre importanța miedului pentru moți a vorbit și istoricul David Prodan, în lucrarea sa „Răscoala lui Horea”. El a relatat despre un incident petrecut in 1782, în Câmpeni, la Târgul Rusaliilor… Atunci, dreptul la crâșmărit le’a fost luat autohtonilor și atribuit unor comercianți armeni, moților fiindu’le interzisă astfel vânzarea băuturii lor tradiționale, miedul. Supărați, ei au spart buțile cu vin și rachiu ale comercianților care primiseră dreptul la crășmărit.

Povestea este vie. Doar că azi oamenii exploatează albinele în stupi standard, le studiază în laborator ca pe nişte simple insecte şi le privesc la microscop mierea şi celelalte fapte.

Albinele produc acest lichid de aur cu o consistență, gust și aromă diferită în funcție de florile pe care le polenizează. Ştim că albinele vin la stup cu o cantitate de nectar în guşă. În întunericul dinăuntru, fiecare strop de nectar este prelucrat în comun, trecând de la o albină la alta, în procesul numit trofolaxie, când pierde o parte din apă, se încarcă cu enzime, lactobacilli, bifidobacili, puţin polen, proteine şi se transformă încet în miere. Fiecare picătură de miere poartă mesajul chimic şi vibraţional al comunităţii stupului.

Pentru albine mierea este alimentul firesc care le păstrează sănătatea şi vigoarea. Noi o utilizăm ca aliment pentru dulceaţa şi aromele ei, dar totodată îi recunoaştem şi virtuţile terapeutice multiple.

Are o valoare energetică ridicată, prin conţinutul mare de zaharuri de calitate, de aceea este indicată în surmenaj, oboseală fizică sau intelectuală, debilitate, stări de convalescenţă, tulburări de creştere. Cu atât mai mult cu cât conţine numeroase vitamine şi minerale. Datorită compoziţiei sale complexe şi încărcăturii vitale, este mult mai hrănitoare decât zaharul rafinat care este un produs lipsit de viaţă, format doar din zaharoză.

Mierea administrată per-oral are acţiune antiinflamatoare, antimicrobiană, antialergică, expectorantă, antitusivă, calmantă, antispastică, îmbunătăţeşte diureza şi eliminarea toxinelor, creşte capacitatea de apărare a organismului, are acţiune favorabilă asupra muşchiului cardiac şi circulaţiei coronariene, hrăneşte si fortifică celulele nervoase, îmbunătăţeşte somnul, tonifică şi reglează activitatea sistemului endocrin, combate constipaţia şi fenomenele putride din intestine, creşte rezerva de glicogen hepatic, ameliorează funcţiile celulelor hepatice. Favorizează absorbţia calciului şi a altor nutrienţi, facilitează digestia proteinelor şi grăsimilor.

La sugari facilitează acidifierea cazeinei din lapte cu formare de fulgi fini uşor de digerat. Stomacul se evacuează într’un timp mai scurt, prevenind fermentaţiile, balonarile şi colicile abdominale. O mare nedreptate s’a făcut mierii în urma cu mai mulţi ani, când s’a recomandat a nu se da copiilor sub un an, pe motiv ca ar putea produce botulism. Totul a pornit de la un singur caz de botulism la un sugar, când s’a considerat, fără dovezi clare, că boala ar fi fost transmisă prin spori de bacili găsiţi accidental în miere. Dar foarte mulţi spori botulinici se găsesc pretutindeni în praf; copiii merg de’a buşilea pe podea, iar sporii adera pe mâini ori jucării, de unde pot fi ingeraţi. Deşi mulţi expuşi, totuşi foarte puţini bebeluşi se îmbolnăvesc de botulism.

Experimente prospective mai vechi s’au făcut pe loturi de persoane dintre care unele consumau drept îndulcitor doar zahăr, iar altele consumau doar miere. Urmărite pe mai mulţi ani, s’a observat ca acei ce consumă zahăr fac diabet în rata obişnuită, dar consumatorii exclusivi de miere nu se îmbolnăvesc de diabet.

Iar la pacienţii cu diabet (în special de tip 2), mierea în cantităţi mici pe stomacul gol poate diminua şi stabiliza glicemia. Chiar şi diabeticii pot consuma 1-2 linguriţe de miere pe zi fără riscuri, în special dacă mierea este de salcâm. Aceasta conţine mai multă fructoză decât glucoză şi zaharoză; de asemenea mierea de rozmarin şi cea de lavandă.

Proprietăţile ontioxidante ale mierii sunt dovedite prin numeroase studii de laborator. La fel deosebita ei capacitate antimicrobiană. Nici o bacterie nu poate supravieţui în miere.

La Universitatea din Roma Tor Vergata, Prof. Antonella Canini şi echipa desfăşoară studii asupra capacităţii antitumorale a mierii. Pe culturi celulare de melanom bovin, s’a evidenţiat ca în diluţie de 1 / 40, mierea de salcâm exercită în 24 ore de la tratare un efect inhibitor celular de 35-45%.

În Egipt. Prof. Mamdouh Abdulrhman, tratează de mulţi ani de zile cu injecţii intravenoase cu miere de albine. Se injectează cantităţi foarte mici, în diluţie cu ser fiziologic sau apa distilată, iar metoda este complet lipsită de riscuri toxice. Rezultatele sunt foarte bune pentru numeroase afecţiuni, între care boli cardio-vasculare, reumatismale, respiratorii, oncologice, diabet zaharat. Datorită efectelor uneori spectaculoase, terapia s’a extins şi în alte ţări, de exemplu în Germania, unde s-a iniţiat o tehnică de filtrare şi înfiolare a soluţiei de miere injectabilă.

În aplicaţie externă, este un remediu de excepţie pentru tratarea rănilor dificile, adânci, anfractuoase, infectate, mai noi sau mai vechi. Poate fi utilizată pentru escare, abcese fistulizate, alte tipuri de plăgi cu lipsa de piele sau de ţesut subcutanat. Se foloseşte miere curată, fluidă care se toarnă pe întreaga rană încât să o umple; în cazul fistulelor se introduce cu seringa.

Cum acţionează? Mai întâi, mierea distruge microbii şi dizolvă resturile necrozate, pe care le fluidizează uşurând eliminarea lor. Funcţionează ca şi o foarfecă chimică, prin enzimele pe care le conţine şi oxigenul activ eliberat în contact cu ţesutul afectat. Marele avantaj este ca mierea fiind fluidă şi fluidizându’se mai mult pe rană, poate pătrunde până în cele mai inaccesibile zone ale plăgii. Rămâne o suprafaţă curată pe care apar muguri de creştere ai ţesutului normal. În continuare stimulează creşterea ţesutului conjunctiv din profunzime către suprafaţă. Un tratament corect făcut, conduce la completarea progresiva a lipsei de ţesut, până la umplere. Când s’a ajuns la nivelul pielii sănătoase din jur, se produce o epitelizare cu cicatrice minimă.

Profesorul Bernard Descottes a făcut tratamente cu miere timp de peste 20 de ani, în clinica sa de chirurgie din Paris. Astfel a reuşit să rezolve cazuri numeroase ce păreau fără de speranţă în chirurgia convenţională.

Mierea este utilă şi în arsuri. În special la arsurile cu răni deschise, mierea aduce alinare şi mari beneficii. Turnata chiar şi imediat după accident, în strat gros şi acoperită bine cu pansament, ea curăţă leziunile, fereşte de microbi, absoarbe căldura şi secreţiile, reconstruieşte din adânc.

Tot o aplicaţie externă deosebită este masajul cu miere. Este o metodă particulară de masaj, ce utilizează cantităţi mici de miere în raport cu suprafaţa tratată şi manevre specifice prin care se extrag din corp prin piele numeroase materii toxice. Sunt curăţate şi stimulate circulaţia sanguină şi limfatică, glandele sudoripare şi sebacee, se flexibilizează ţesuturile. La finalul sesiunii, realmente se elimină din piele o materie reziduală cu aspect grăsos, culoare albă-gălbuie (chiar cenuşie la fumători) care conţine diverse toxine; cele mai neaşteptate detectate în laborator au fost plasticul şi metalele grele. Pielea rămâne curată şi catifelata, iar pacientul se simte bine, relaxat. Masajul se face pe spate cel mai frecvent, pentru detoxifiere şi întreţinere. Se poate practică însă şi pe alte zone ale corpului în funcţie de problemele de sănătate ale fiecărei persoane.

O aplicaţie în cosmetică a masajului cu miere de albine este pentru zonele cu celulita, unde aceasta se reduce, iar pielea devine netedă.

Tot în scop cosmetic, se poate folosi şi în aplicaţie simplă pe pielea feţei şi decolteului, sau oriunde pe corp. Se lasă sa acţioneze minim 15-30 de minute apoi se spală cu apa. Dacă durata de acţiune este mai lunga, efectele vor fi mai plăcute. Pielea se curăţă şi este bine hrănită, se înviorează şi devine catifelată. Prin combinarea mierii cu alte produse apicole şi vegetale se pot obţine măşti de faţă şi corp cu efecte mult mai puternice.

Când este administrată împreună cu alte remedii, mierea acţionează ca un cărăuş pentru acestea către ţinta lor şi totodată le amplifică acţiunile. În Medicina Tradiţională Chineză este asociată Elementului Pământ, acela care le hrăneşte şi le echilibrează pe toate celelalte. Ayurveda consideră mierea drept nutrient Rasayana, care hrăneşte în profunzime toate ţesuturile, revigorează, prelungeşte viaţa, păstrează frumuseţea şi tinereţea.

Mierea a fost, de asemenea, utilizată în cultele religioase, ritualurile de îmbălsămare, și pentru o lungă perioadă de timp a fost un privilegiu consumul ei, întrucât era destul de scumpă.

Multe alte persoane care urmează astfel de rețete, combină mierea cu unele condimente din pin și ghimbir, aceasta fiind rețeta pe care o urmează, chiar dacă medicina convențională nu încurajează folosirea unor astfel de metode, deși din câte știm nu ar fi contrar jurământului lui Hippocrate.

Jurământul lui Hippocrate este un jurământ care cuprinde îndatoririle morale ale unui medic în exercitarea profesiunii sale. Este atribuit lui Hippocrate, medic din Grecia antică. Multe din principiile acestui jurământ sunt și astăzi valabile, ca păstrarea secretului profesional sau interzicerea relațiilor intime cu pacienții. Altele sunt subiecte controversate, cum ar fi interzicerea avortului sau a eutanasiei.

În multe universități, absolvenții facultăților de medicină rostesc la sfârșitul ceremoniei de încheiere a ciclului universitar jurământul lui Hippocrate:

”Jur pe Apollo medicul, pe Esculap, pe Higea și Panacea și pe toți zeii și zeițele, pe care îi iau ca martori, că voi îndeplini acest jurământ și poruncile lui, pe cât mă ajută forțele și rațiunea:

Să respect pe cel care m’a învățat această artă la fel ca pe propriii mei părinți, să împart cu el cele ce’mi aparțin și să am grijă de el la nevoie; să’i consider pe descendenții lui ca frați și să’i învăț această artă, dacă ei o doresc, fără obligații și fără a fi plătit. Să transmit mai departe învățăturile acestei arte fiilor mei, fiilor maestrului meu și numai acelor discipoli care au jurat după obiceiul medicilor, și nimănui altuia.
Atât cât mă ajută forțele și rațiunea, prescripțiunile mele să fie făcute numai spre folosul și buna stare a bolnavilor, să’i feresc de orice daună sau violență. Nu voi prescrie niciodată o substanță cu efecte mortale, chiar dacă mi se cere, și nici nu voi da vreun sfat în această privință. Tot așa nu voi da unei femei un remediu abortiv.
Sacră și curată îmi voi păstra arta și îmi voi conduce viața. Nu voi opera piatra din bășică, ci voi lăsa această operație celor care fac această meserie.
În orice casă voi intra, o voi face numai spre folosul și bunăstarea bolnavilor, mă voi ține departe de orice acțiune dăunătoare și de contacte intime cu femei sau bărbați, cu oameni liberi sau sclavi. Orice voi vedea sau voi auzi în timpul unui tratament voi păstra în secret, pentru că aici tăcerea este o datorie.
Dacă voi respecta acest jurământ și nu îl voi călca, viața și arta mea să se bucure de renume și respect din partea tuturor oamenilor; dacă îl voi trăda devenind sperjur, atunci contrariul.”

Într’un alt caz o femeie i’a trimis o rețetă proprie, în speranța că va ajuta și pe alții pentru a se vindeca de cancer, rețeta asemănătoare cu a lui. La rândul ei a fost diagnosticată cu cancer endocrin și a petrecut 20 zile la terapie intensiva. Nimeni nu a crezut că va rămâne în viata. Cu toate acestea, ea a început să folosească o cale de atac naturistă prin combinarea ghimbirului cu mierea și în doar câteva zile ea a revenit la viață, fără chimioterapie, fără alte metode clasice, în ziua de azi fiind mai sănătoasă ca niciodată.

Iată rețeta minune:

Ai nevoie de câteva rădăcini de ghimbir. Se macină fin ghimbirul și se amestecă cu o jumătate de kg miere. Nu uitați că mierea trebuie să fie organică, nu contrafăcută, așa că asigurați’vă că o cumpărați de la cineva de încredere.

Cum recunoaştem mierea curată de stup?

În laboratoare se analizează granulele de polen şi componentele chimice. Una dintre ultimele descoperite, o proteină numită apalbumina 1 (Prof. Josef Simuth, Inst. de Biologie Moleculara, Slovacia), este specifică atât pentru miere cât şi pentru lăptişorul de matcă, polen şi pastură.

În afara laboratorului, privind mierea din borcan, este important de ştiut că doar mierea naturală cristalizează. Iar cât timp este fluidă are o anume elasticitate: dacă este lăsată să curgă dintr’un vas înclinat, atunci când îl mişcam spre a stopa curgerea, fluxul nu se întrerupe brusc: persista un filament de miere care are o mişcare elastică de urcare-coborâre, din care se mai pot desprinde una-două picături.

Spre a’şi păstra toate proprietăţile, mierea trebuie ţinută bine închisă, la întuneric, la o temperatură recomandată de 14 grade C. La temperaturi mai mici cristalizează repede. La temperaturi mai mari se pierd aromele şi se închide la culoare. Expusă la soare, lumina şi căldura distrug enzimele şi vitaminele.

Păstrați remediul în borcan, și consumați o lingură de 3-4 ori pe zi. De asemenea, este important să se evite orice contact cu obiecte din metal, deci încercați să utilizați o lingură din lemn. Astfel ar trebui să vedeți primele rezultate în doar 4 zile.

De asemenea, este important să rămâneți optimiști, indiferent de ceea ce spune medicul dumneavoastră. Depresia este ceva ce nu trebuie să te acapareze, tu trebuie să câștigi această bătălie cu orice preț.

Acum ai mierea de partea ta, și după cum puteți vedea, ea poate vindeca chiar și cele mai periculoase tipuri de cancer – chiar dacă vi se va spune ca nu veți mai avea mult de trăit.

Ghimbirul este apreciat încă de acum două milenii pentru beneficiile sale importante pentru sănătate, în special în menținerea funcționalității digestive.

Mierea este un puternic antioxidant. Gustul și textura depind de tipul florilor din care provine nectarul cules de către albine.

Când combini ghimbirul cu miere rezultă un remediu naturist în tratarea și prevenția unui număr ridicat de afecțiuni, în special datorită mierii care potențează acțiunea benefică a ghimbirului.

Ghimbir și miere pentru probleme respiratorii

Te confrunți cu o răceală severă, o gripă ori un guturai, tușești, iar gâtul tău pare să fie o rană vie? Ghimbirul cu miere este un excelent expectorant care te poate ajuta să elimini simptomele bolilor specifice sezonului rece și să te vindeci mai repede.

Consumă ceai de ghimbir îndulcit cu miere sau pregătește-ți suc natural din ghimbir în care adaugi miere după bunul plac pentru a scăpa de răceală și de inflamațiile de la nivelul gâtului.

Amestecă a 1/2 linguriță de praf de ghimbir, cu 2-3 boabe de piper negru, 2-3 cuișoare, 2-3 semințe de cardamom și 1/2 linguriță de semințe de chimen. Adaugă câteva frunze din ceaiul preferat peste toate aceste ingrediente, pune totul la fiert, după care consumă ceaiul obținut îndulcit cu miere. Pentru a avea parte de efectul scontat, consumă acest ceai de 2-3 ori pe zi.

Ghimbir cu miere pentru indigestie

Ghimbirul ameliorează problemele de tranzit intestinal, iar mierea nu face decât să sporească și mai mult efectele benefice ale acestei rădăcinoase.

Tot acest tratament naturist, mulțumită proprietăților carminative ale ghimbirului, te va ajută să elimini și durerile abdominale cauzate de acumularea de gaze în interiorul intestinelor.

Amestecă 1 linguriță de ghimbir râs cu 1 linguriță de miere și consumă preparatul obținut imediat după fiecare masă.

Ghimbir cu miere pentru dureri menstruale
Pregătește’ți un ceai aromat din bucățele proaspete de ghimbir pe care le fierbi timp de 15 minute. La final, îndulcește băutură cu miere, după gust.

Alte beneficii ale ghimbirului cu miere

Îndepărtează stările de greață, inclusiv răul de mașină, avion etc. Ameliorează durerile provocate de întinderile musculare, prin aplicarea de comprese în zonă afectată de 2 ori pe zi. Combinația de ghimbir cu miere este una dintre cele mai eficiente remedii naturale și ajută la detoxifierea organismului.

Sănătate curată: Ghimbir cu miere la borcan – cum se face și cum se administrează? Ghimbirul cu miere este o rețetă pe care trebuie să o faci acasă măcar în sezonul rece sau ploios, când virușii și bacteriile își fac de cap în aer.

Aveți nevoie de următoarele ingrediente:
500 grame de rădăcină de ghimbir
550 grame de miere polifloră organică

Cum se prepară?

Curăță de coajă rădăcina de ghimbir și o dai pe răzătoarea mică sau o tai cubulețe mici de tot, ca la salata de boeuf. Daca o dai pe răzătoare, fă’o pe sensul fibrelor din interior.
Pune ghimbirul ras în borcan, adaugă mierea și amestecă bine cu o lingură de lemn.
Închide ermetic borcanul și lasă’l în frigider, la macerat, o săptămână.
Peste amestec, la macerat, poți adăuga 3-4 căței de usturoi, o lămâie stoarsă și rasă, scorțișoară, morcov ras, 2-3 cuișoare etc.

Amestecul se ia după ce a stat la macerat o săptămână, în fiecare dimineață, câte o lingură pe zi. Încearcă să nu bei nimic după aceea timp de 20 minute.

Ghimbir – beneficii pentru sănătate

Ghimbirul este apreciat încă de acum două milenii pentru beneficiile sale importante pentru sănătate, în special în menținerea funcționalității digestive.

Aromată intens și revigorantă, rădăcina de ghimbir nu este doar un condiment potrivit preparatelor din bucătăria asiatică, ci un adevărat izvor de substanțe cu efect terapeutic.

Tulpina subterană (rizomul) poate fi utilizată în stare proaspătă, sub formă de pulbere, uscată sau sub formă de ulei sau suc. Ghimbirul face parte din familia Zingiberaceae, împreună cu cardamomul, curcuma și galangalul.

Lista beneficiilor

Ghimbirul este folosit în alimentație, dar și în medicina tradițională. Iarna, acest condiment special face mâncarea mai ușoară și mai ușor digerabilă, este revigorant, vasodilatator, are efect de liniștire, reglează echilibrul intern al organismului și contribuie la menținerea sănătății scalpului, fiind un remediu excelent pentru mătreață.

Chinezii consideră ghimbirul drept unul dintre cele cinci ingrediente principale în dietoterapie, alături de oțetul de orez, vinul de orez, sare și miere.

Printre cele mai importante beneficii pentru sănătate ale ghimbirului se numără:

Ameliorarea tulburărilor digestive. Ghimbirul are un puternic efect calmant pentru durerile abdominale, ajută digestia, elimină gazele intestinale, reglează pofta de mâncare, neutralizează toxinele în corp și este sudorific.

Tratarea tulburărilor respiratorii. Ghimbirul contribuie și la eliminarea mucozităților depuse la nivelul plămânilor, ameliorând simptomele astmului. De altfel, în China, planta este cunoscută ca antiastmatic de peste 3000 de ani, folosindu’se un suc preparat din ghimbir și morcovi în cadrul tratamentului bolilor respiratorii. Astmul se mai poate trata cu tinctură de ghimbir.

Grăbirea vindecării răcelilor. Ceaiul de ghimbir este un bun remediu în răceli, fiind un calmant ideal în inflamațiile gâtului, sinuzite, răgușeală, febră, eliminare de mucozități și congestii respiratorii.

Prevenirea vertijului. Ghimbirul are și calitatea de a preveni răul de mare, amețelile, vertijurile și grețurile, indiferent dacă aceste simptome sunt declanșate de cauze fiziologice sau psihologice.

Prevenirea efectelor secundare ale chimioterapiei. Ceaiul din rădăcină de ghimbir s-a dovedit util și în tratamentul bolnavilor de cancer care au făcut chimioterapie. Pe lângă faptul că înlătură senzația de greață, ghimbirul ajută și la combaterea amețelilor și a vertijurilor care se instalează uneori în urma administrării tratamentului oncologic.

Încărcarea energetică a organismului. În medicină și estetică, ghimbirul este folosit datorită proprietăților sale stimulente, tonice și energizante. Planta este utilă persoanelor deprimate, fără poftă de viață, lente și letargice.

Îmbunătățirea circulației sanguine. Rădăcina de ghimbir este de ajutor persoanelor cu circulație periferică deficitară.
Pierderea în greutate. Ghimbirul accelerează metabolismul, intensifică arderea grăsimilor și contribuie la eliminarea toxinelor din corp, fiind un real adjuvant în curele de slăbire.

Îmbunătățirea diurezei. Datorită proprietăților sale diuretice, ghimbirul este indicat în tratarea litiazei renale, a pietrelor la rinichi și a infecțiilor urinare.
Combaterea inflamațiilor și a infecțiilor. Fiind un excelent antiinflamator și un foarte bun antiseptic pentru organism, ghimbirul mai este numit și antibiotic natural.

Tratarea reumatismului. În medicina naturistă, persoanelor care suferă de reumatism le este recomandată o cură cu tinctură de ghimbir, câte o linguriță dizolvată în 100 ml de apă, administrată de trei ori pe zi.

Tratarea căderii părului. În spitalele din Beijing, ghimbirul este utilizat în tratamentul alopeciei, întrucât are un efect de revitalizare a foliculilor și a firelor de păr.

Îngrijirea pielii. Ghimbirul este un ingredient deseori introdus în loțiunile de corp cu efecte anti-aging, deoarece hrănește epiderma și conferă pielii mai multă suplețe. Datorită conținutului bogat de acizi aminați, fosfor și magneziu, planta este utilizată și în formulele revitalizante ale cremelor de față.

Ghimbirul conține uleiul volatil numit predominen tzingiberol și compuși fenolici (gingeroli), având efect antiemetic și antivertiginos și inhibând zona chemoreceptoare declanșatoare a vomei și centrul vomei. La nivelul aparatului digestiv, este coleretic și colecistochinetic, favorizând secreția bilei și motilitatea vezicii biliare.

Mierea – beneficii pentru sănătate. Mierea ca aliment și medicament

Mierea poate fi din soiuri diferite. Gustul și textura depind de tipul florilor din care provine nectarul cules de albine. Probabil cel mai des este întâlnită mierea de trifoi, dar și aceasta poate avea diverse arome și culori.

Culoarea obișnuită a mierii este aurie, dar poate varia de la alb la roșu închis și chiar negru. Combinația dintre miere și laptele de capră a fost folosită pentru tratarea infecțiilor bronșice.

Mierea conține numeroși antioxidanți – caracteristică importantă pentru oameni. În plus, aceasta are o componentă antiinfecțioasă și este folosită pentru vindecarea tusei, a bolilor intestinale și a rănilor pielii.

Beneficiile mierii

Vindecarea plăgilor – mierea crudă este un remediu care datează din Egiptul și Grecia antice. Medicina modernă redescoperă proprietățile de vindecare ale mierii. Cercetătorii consideră că mierea are capacitatea de a ucide microbii. Aciditatea din miere și caracteristica sa de a deshidrata bacteriile ar putea fi motivul pentru care mierea vindecă rănile.

Sursă de energie – mierea de albine pură este o sursă de carbohidrați, atât fructoză, cât și glucoză, pe care organismul le transformă în energie. Glucoza oferă instant energie, în timp ce fructoza este mai lent absorbită și furnizează energie în mod constant.
Sportivii și copiii activi ar trebui să consume miere, întrucât aceasta le va oferi energia de care au nevoie. Mierea pură de albine este o sursă naturală de minerale cum ar fi calciu, fier și potasiu, dar și vitamine din complexul B.

Prevenirea alergiilor sezoniere – mierea pură de albine poate fi benefică pentru persoanele care suferă de unele tipuri de alergii. Pentru că albinele adună polenul de la plantele native și îl transformă în miere, consumul de miere produsă la nivel local poate preveni apariția alergiilor sezoniere.

Alte beneficii ale mierii:

– este antifungică și hrănitoare
– ajută la asimilarea calciului în organism
– are efect antibacterian atât în diverse probleme interne, cât și externe ale organismului
– poate stimula sistemul imunitar

Sperăm că v’au fost utile aceste rânduri. Sănătate!

Sursă: descopera.ro, gazetademaramures.ro

Citește și:  600 DE SUPERSTIȚII LA ROMÂNI

sau:  AGRICULTORII DIN TRECUTUL ROMÂNILOR

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

IMPERIUL GETIC AL LUI TEODORIC, REGELE POPORULUI GETIC

Chiar dacă istoria scrisă de tagma istoricilor din România ignoră cu desăvârșire actele de arme sau evenimentele la care au participat geții de pretutindeni, această istorie getică există și va trebui să fie scoasă la lumină cândva.

Teodoric, este doar unul dintre marii regi ai geților, ai geților strălucitori mai exact, căci asta însemna ostrogoți, geții strălucitori. Teodoric cel cu adevărat mare, nu doar la propriu, ci mai ales datorită faptelor sale, nu a fost probabil judecat la justa sa valoare deoarece mult timp știri despre perioada în care el a domnit au lipsit, parte din ele fiind pierdute (voit sau nu), o altă parte fiind prezentate deformat.

Motivele sunt diverse și probabil cel mai important este acela că goții au fost desemnați ca aparținând germanicilor, deși mulți istorici antici, medievali sau mai apropiați zilelor noastre au specificat identitatea geților cu a goților.

Dimpotrivă, Germanicii aparțin Neamului Getic, și nu este doar o figură de stil, ci este un adevăr încă ținut secret de Germania și de foarte mulți istorici, tocmai de a nu deranja națiunea germană ! În fapt aceasta este și rațiunea de a nu se mai spune adevărul despre neamurile antice, tocmai de a nu mai tulbura apele etnice în Europa, sau de a se evita războaie azi când tendința este alta, aceea de a unifica națiunile și de a se desființa granițele.

Sigur, acesta este un aspect destul de rațional, dar tot la fel de rațional este argumentul că adevărul oricât de dureros ar fi pentru unii, el trebuie scos la lumina zilei.

Iată că a trebuit să treacă sute de ani ca unele dintre documentele sau operele ce se refereau la Teodoric să iasă la iveală. Dispariția acestor izvoare despre el se datorează în principal acelei teribile ”damnatio memoriae” ce i’a fost aplicată după moartea sa.

Teodoric este cel ce prin politica pe care a dus’o, atât pe plan intern cât și extern, a urmărit crearea unui Imperiu Getic care să cuprindă, dacă nu toată Europa, cel puțin aceleași provincii ce compuneau Imperiul Roman de Apus.

Ravenna, oraşul lui Teodoric cel Mare

Călătorul de azi poate ajunge în Ravenna de unde doreşte – de la Veneţia, Bologna ori Roma – şi cu ce doreşte: maşină, tren, autobuz ori pe mare, cu vaporul. Acum sute de ani, Ravenna era înconjurată, pe o parte, de o fortăreaţă naturală, formată din smârcuri nesfârşite, iar de altă parte era marea ce se întindea spre alte ţinuturi. Să ajungi la Ravenna însemna o aventură nebunească.

”Era, de fapt, o adunătură de locuinţe înălţate pe stâlpi, aşezate în jurul unor insule mici asemeni lagunei veneţiene”, consemna un cronicar al acelor vremuri. Acesta a fost însă norocul Ravennei şi a ajutat’o să iasă în lume.

În liniştea Ravennei a stat Iulius Cezar singur şi hotărât să’şi adune forţele şi să pornească în marea expediţie a trecerii Rubiconului, să cucerească Roma, să’l alunge pe Pompei – şi astfel a început povestea unui faimos şi puternic imperiu al omenirii.

Probabil că locuitorii de atunci ai Ravennei nu s’au gândit niciodată că aşezarea lor izolată, liniştită şi aproape inaccesibilă va putea să devină atât de importantă în istorie şi că, peste secole, va ajunge un loc atât de căutat de turişti din lumea toată; turişti avizi să soarbă din priviri cele opt monumente înscrise în Patrimoniul Mondial UNESCO, să vadă mausoleul lui Teodoric şi al Gallei Placidia, cu mormintele lor imense, goale, eterne, şi bisericile din care scânteiază mozaicuri şi unde grandoarea se ascunde în fiecare piatră colorată.

Dacă nu ar fi fost izolată, departe de restul lumii şi greu de atins, Ravenna nu ar fi avut vreodată şansa de a fi fost aleasă capitală, decizie luată de Stilicon, cel mai important general al împăratului Flavius Honorius.

Aici s’a stabilit în anul 402 curtea şi administraţia Imperiului Roman de Vest şi tot acest orăşel a fost capitală pentru regatul lui Odoacru, apoi al lui Teodoric. Poziţia ei cu ieşire la mare, prin care se asigura acces direct cu Constantinopol, a ajutat’o să rămână centrul de legătură cu Bizanţul, fiind sediu al guvernatorului în vremea domniei lui Iustinian şi după moartea acestuia, până în anul 752.

A reuşit astfel să’şi păstreze un rol însemnat în istorie timp de aproape trei secole şi jumătate.

Povestea Regelui Poporului

Adevărul este că nu ştim prea multe despre acest rege get, în afara faptului că a domnit ani mulţi şi a fost îndrăgit de poporul lui; dar după ce citim despre el, este imposibil să nu devină treptat un personaj favorit, mai ales că este unul din reprezentanții de seamă ai geților care au domnit peste acea puternică Romă care a distrus Sarmisegetuza.

Povestea acestui rege, Teodoric începe în provincia Panonia, când se naște la 12 mai 454 și este fiul regelui get Teodemir, din stirpea Amalilor și al Erelievei. Teodoric rege al poporului, aşa cum se traducea în limba goţilor numele lui, avea doar opt ani şi tatăl lui, regele Theodemir, l’a trimis ostatic la curtea lui Leon I de la Constantinopol, doar ca să’l liniştească pe acest împărat, suspicios ca toţi împăraţii, şi să’l asigure că toate intenţiile lui sunt cât se poate de corecte, o garanție a păcii dintre bizantini și ostrogoți.

Se spune că mândrul Teodoric s’a simţit umilit de această situaţie, însă, inteligent şi adaptabil, a privit partea bună a lucrurilor şi a început să fie atent la stilul de viaţă roman, să înţeleagă legile ca să le aplice corect, să înveţe cât mai multe despre strategia militară.

Acolo a stat zece ani, învățând latina și greaca, pe care reuși să le stăpânească foarte bine, dar și tehnicile de luptă folosite de armatele imperiale, lucru ce’i va folosi în viitor. După cei zece ani petrecuți la Constantinopol, tatăl său îl răscumpără, iar el se făcu imediat remarcat ca un bun comandant al ostrogoților în diferite bătălii, câștigându’și repede un bun prestigiu.

El este cel care, adult fiind, a pornit spre Italia, în fruntea a peste 60.000 de soldaţi şi urmat de sute de mii de bărbaţi, femei şi copii, să’l înlăture pe Odoacru, care se instalase rege al ţării. După câţiva ani şi numeroase bătălii a reuşit să’l înfrângă pe acesta, să pună stăpânire pe Ravenna şi să devină conducător al Italiei vreme de 33 de ani.

De altfel, Teodoric şi Odoacru au semnat un tratat prin care se asigura dreptul fiecărei părţi de a conduce Italia şi s’a organizat şi un banchet pentru a sărbători evenimentul. În timpul petrecerii, Odoacru a fost ucis, iar unii spun că însuşi Teodoric a fost cel care i’a luat viaţa. Deşi a pus mâna pe putere într’un mod nedemn de el, probabil şi’a spălat acest păcat prin faptul că a fost un rege paşnic şi domnia lui a însemnat pentru Italia de atunci o perioadă destul de calmă, fără războaie.

Astfel, după moartea tatălui său, în 474, deveni rege al ostro-geților și continuă politica de aliat al imperiului, de la care obținea compensații pentru protecția granițelor. Din alianța cu Teodoric împăratul spera că acesta va reuși să țină sub controlul geților, noile populații barbare ce se iveau la granițele imperiului, asigurându’și astfel liniștea în interior.

Unul din istoricii vremii scria despre Teodoric că era tot un barbar, însă avea un caracter nobil şi iubea dreptatea; ca rege, a fost inteligent şi prudent. Mai roman decât romanii – au notat cronicarii. Poporul peste care a domnit l’a iubit, fiindcă a fost mereu drept şi faţă de geţii lui, şi faţă de italieni, şi a încercat să arate aceeaşi bunăvoinţă tuturor, indiferent de origine şi crez. O atitudine asemănătoare a avut şi faţă de evrei: când sinagogile acestora din Ravenna au fost distruse de mulţimea furioasă, Teodoric a susţinut din bani proprii refacerea lor.

Succesul lui Teodoric îi aduse recunoașterea de către împăratul Zenon ca federat roman și atribuirea în 484 a titlului de consul, iar câțiva ani mai târziu i se ridică și o statuie ecvestră la Constantinopol, oficializând astfel dominația ostro-getă în zona balcanică.

Dar puterea lui Teodoric și a ostrogoților deveni repede un motiv de neliniște pentru împărat, în același timp în care Odoacru în Italia își mărea zona de influență, amenințând interesele Bizanțului. Astfel, Zenon se gândi să rezolve problema punându’i pe cei doi unul împotriva celuilalt și deja, în toamna anului 488 Teodoric cu ajutorul Bizanțului pregătea o campanie spre Italia.

Ascensiunea lui Odoacru, barbarul care i’a alungat pe ultimii lideri ai Imperiului Roman de Apus

Odoacru, cunoscut şi ca Odovacar sau Flavius Odoacer, avea să se remarce din plin pe scena tulbure a Imperiului Roman de Apus. Mai precis, el este cel care l’a alungat pe Romulus Augustulus, ultimul conducător roman din această parte a imperiului care mai avea, cel puţin teoretic, o vagă autoritate, respectiv mai controla Italia şi sudul Galliei. La vremea in cauză nu era însă ceva nou ca un general barbar să preia frâiele puterii.

Estul trimisese anterior doi împăraţi aici, pe Anthemius şi Iulius Nepos, nerecunoscând legitimitatea celor care au dominat scena politică după acestia, prin urmare am putea spune că de fapt Nepos a fost ultimul împărat legitim.

Afectat de invazii și nesiguranță, perturbat economic, cu o conducere lipsită de autoritate și aproape fără armată, Imperiul Roman de Apus, totuși, nu mai putea funcționa.

Contestând drepturile lui Julius Nepos asupra părții de apus a statului roman, Orestes, comandantul armatei din Italia și’a proclamat fiul, Romulus, împărat în 475. Istoria îl va reține cu numele de Romulus Augustulus (”Romulus cel Mic”).

În august 476 din cauza lipsei banilor pentru plata trupelor din Italia, s’a produs o răscoală a mercenarilor rugi, sciri și heruli, conduși de Odoacru (Odovacar). Originea acestui lider a rămas neclară. Pentru istoricii antici, ce nu era roman, era barbar, adică nedemn de cercetat cu atenție, pentru acești scriitori, toți se asemănau. Unii îl consideră scir (estul Germaniei). Iordanes ni’l prezintă ba rege al turcilingilor (sudul Galiei), ba din neamul rugilor (Scandinavia, apoi estul Germaniei). Consularia Italica, lista consulilor, îl dă herul (estul Germaniei). Theophanes îl numește, cu destulă nesiguranță, got (get). Unele teorii moderne îl prezintă drept hun.

Pe 28 august 476, în apropiere de Piacenza, Orestes este ucis după ce suferise o înfrângere în fața lui Odoacru. Pe 4 septembrie 476, Romulus Augustulus este detronat și exilat în Campania unde se pare că a trăit mai multe decenii din ”pensia” ce unele surse spun că o primise de la Odoacru. Romulus era doar un uzurpator, adevăratul împărat fiind Julius Nepos, care este asasinat însă în 480. Anul acesta marchează stingerea liniei dinastice apusene în timp ce ziua de 4 septembrie 476 înseamnă formal căderea Imperiului Roman de Apus. Dar, oricât de mult s’ar fi transformat şi ”barbarizat” vestul, acesta era perceput tot ca parte din Imperiu Roman şi nu putem vorbi despre o prăbuşire propriu-zisă, aşa cum se mai spune uneori.

Între timp, Odoacru este ales rege de soldații săi, trimite semnele imperiale la Constantinopol, prin acest gest recunoscând autoritatea împăratului de aici, care l’a acceptat ca reprezentant al său pentru Italia, cu titlul de patricus.

Schimbările nu au fost resimțite de contemporani. La fel ca în secolul V, puterea politică este la conducătorul militar, care acum nu mai era nominal sub ascultarea împăratului din Apus, ci din Răsărit. Acesta a continuat să numească anual un consul. Biserica și aristocrația senatorială, două grupuri foarte influente în Imperiul Roman târziu, nu au pierdut prea multe în urma evenimentelor din 476. Senatul chiar a primit de la Odoacru dreptul de bate monedă din bronz, noul conducător fiind implicat și în alegerea papei Felix al II-lea.

Din anul 476 statul supraregional a dispărut, fiind înlocuit cu un fragmentarismul. Statul roman ce reunea un centru de luare a deciziilor (împărat, curte, birocrație imperială), cu armată profesionistă, mecanisme bine puse la punct de colectare a taxelor, de emitere a monedei, de îndeplinire a procedurilor juridice, a încetat să existe.

Totuși, multe din structurile locale romane nu au dispărut, ci au fost preluate de noii stăpânitori, care au încercat să realizeze o sinteză, îmbinând modul de organizare roman cu concepțiile germanice de guvernare. Noul mod de funcționare a statului și societății s’a realizat diferit de la o regiune la alta, în cadrul așa-ziselor ”regate barbare”, marcând trecerea de la Antichitate la Evul Mediu.

De ce a căzut Imperiul Roman de Apus? Istoricul Tacitus (56-117) ne oferă răspunsul.

”Auferre, trucidare, rapere, falsis nominibus imperium; atque, ubi solitudinem faciunt, pacem appellant.”

Aceste cuvine au fost spuse, conform istoriilor lui Tacitus, de Calgacus, liderul unei coaliții a triburilor caledoniene (din Scoția) când ținea un discurs compatrioților săi. În traducere înseamnă:

”Distrug (jefuiesc), omoară, își iau titluri false și îi spun imperiu, unde transformă totul în deșert îi spun pace.”

Expresia ”îi spun pace” face referire directă la faptul că sintagma ”am dat pace tuturor” era des folosită de romani, era chiar înscrisă pe monezi. Statul roman a fost condamnat la dispariție cum a depășit granițele Italiei. Roma devenise un stat prea întins, dificil de administrat și pe măsură ce supunea diferite popoare își făcea numeroși dușmani care vor ataca în multe rânduri, ducând în final la circumstanțe complexe ce au determinat disoluția Imperiului fondat de Cezar, Augustus și Traian.

Să vedem însă mai exact ce anume a întreprins acest Odoacru până să rămână în istorie drept cel care l’a răpus pe împăratul din vest, dar şi ce măsuri a luat după actul respectiv. Odoacru a avansat în gradul de general în armata romană şi a fost aclamat de către soldaţi după ce fostul general Orestes, tatăl lui Romulus, a refuzat acordarea de pământ în Italia. Ridicat la rang de patrician, lui Odoacru i’a fost recunoscută autoritatea. Împăratul roman în această parte nu mai avea oricum putere de facto.

Romulus Augustus deposedat de coroană de Odoacru

Apartenenţa sa culturală este destul de incertă, cea mai populară variantă considerându’l fiul lui Edico Hunul (deşi unii istorici cred că este vorba de alt lider, Edica, fără legătură cu hunii), şeful tribului scirilor şi consilierul lui Attila. După destrămarea imperiului hun, Odoacru a luptat mai întâi cu tatăl său, pentru ca apoi să se înroleze în armata romană şi să’şi croiască drum spre puterea supremă. Până în 470 reuşise să devină ofiţer.

Tot cam în acel timp împăratul din Răsărit Leon I l’a trimis pe Iulius Nepos ca omolog al său în vest, iar acesta l’a însărcinat pe Orestes cu treburile militare în ciuda aversiunii senatului, din cauza faptului că nu era patrician, luptase şi pentru Attila şi se bucura de o popularitate prea ridicată în rândul soldaţilor.

Şi într’adevăr, Orestes l’a forţat pe Nepos să plece în exil şi l’a numit pe fiul său adolescent împărat. Probleme iscate cu soldaţii săi, care cereau nişte pământuri pe care însă rezidau deja cetăţeni romani, l’au forţat pe general să se reorganizeze militar la Padua şi Piacenza, dar Odoacru l’a înfrânt şi executat.

Pe 23 august 476, Odoacru a fost aclamat rege (în sensul de căpetenie, mai degrabă) al Italiei, iar după câteva lupte cu restul armatei care nu îl accepta şi după ce îl depune pe Romulus Augustulus, puterea imperială în apus părea să se fi dizolvat.

Mai exista totuşi senatul, care i’a scris împăratului Zeno că nu mai considera oportună trimiterea unui alt împărat în vest. Zeno însă s-a înfuriat la aparenta dezordine şi a cerut reprimirea lui Nepos. Lipsit de mijloace de legitimare, Odoacru a recurs la tactica de comandant militar: s’a autoproclamat rege, în ideea că se simţea demn de a sta pe picior de egaliatate cu orice alt monarh. Ulterior Zeno a acceptat situaţia, în ideea că până la urmă ar fi rămas singurul conducător al Imperiului şi va găsi mai târziu o cale de a’l elimina pe Odoacru.

Puterea și decăderea lui Odoacru

Supuşii nu îl numeau însă rege al Italiei, ci dominus noster sau cel mult rege în sensul de şef tribal. Relaţia cu trupele, cărora le’a acordat terenuri, se baza pe admiraţie reciprocă. A încercat să’şi consolideze puterea dobândind Sicilia printr’un tratat cu vandalii, iar după asasinarea lui Nepos în Dalmaţia, a ucis făptaşii şi a anexat provincia.

Generalul barbar rămânea totuşi fidel modelelor romane, menţinând administraţia civilă prin prefectul pretorian şi subordonaţii săi sau asigurându’şi susţinerea populară prin critica asupra taxelor stabilite de magistraţi pentru populaţie. Totodată a tolerat doctrina trinităţii, deşi era adeptul arianismului. Se bucura de sprijinul senatului, dar Zenon avea să îi decidă soarta.

S’a petrecut în contextul războiului cu rugii, când Odoacru a invadat valea Dunării pentru a le opri influenţa crescândă, dar Zenon a profitat de acţiunea sa ”tiranică” pentru a justifica o intervenţie militară. Pe lângă independenţa sa faţă de Constantinopol, pe Zenon îl mai deranja şi sprijinul acordat revoltei lui Illus. aşadar, Zenon recurge la serviciile getului Teodoric, căruia i’a oferit stăpânirea asupra Italiei până la sosirea unui nou împărat roman.

Şi Teodoric era un factor perturbator pentru Constantinopol, gotul întelegând foarte bine cum se poate traduce puterea militară în autoritate politică. După ce l’a învins pe Illus, pretenţiile sale au crescut şi armata sa a făcut ravagii în Balcani, ameninţând apoi şi capitala bizantină. Aşa că Zenon a încheiat cu el un pact în vederea eliminării lui Odoacru, pact ce convenea amândurora.

Pentru Zenon, indiferent de deznodământ, ar fi însemnat un duşman în minus.

În 489 Teodoric traversă Alpii orientali cu armata sa. Teodoric l’a întâlnit pe Odoacru în bătălia de la podul Isonzo, pe 28 august 489, unde l’a învins. L’a urmărit apoi până la Verona unde l’a învins iarăşi, după care Odoacru a fugit la Ravenna. Războiul dintre Teodoric și Odoacru a durat până în 493, sfârșind după asediul asupra Ravennei, cu un armistițiu între cei doi. Asediul pare să fi fost imortalizat în celebrele saga germanice cunoscute sub numele de ”Bătălia corbilor”.

La asediu au participat circa 20.000 de războinici ostrogeți (deși se spune că Teodoric avea în urma sa aproximativ 100.000 de oameni, aceștia însă nefiind toți combatanți), înarmați până’n dinți, cu scuturi rotunde, lănci și cămăși din zale.

Getul îşi continua cu succes cucerirea Italiei, fiind încetinit doar de trădarea lui Tufa, comandant din armata lui Odoacru care s’a prefăcut că a trecut de partea lui Teodoric. Ostilităţile nu au încetat până pe 25 februarie 493, moment în care episcopul Ravennei a propus un tratat care stipula o domnie comună a celor doi.

Senatul roman, pentru binele țării, a propus ca cei doi să guverneze împreună, după anticul model al consulatului. Cei doi pare să fi fost de acord. Dar cronicarul numit Anonimul Valesian ne spune că în timpul banchetului dat în cinstea înțelegerii dintre cei doi, Teodoric l’a omorît pe concurentul său, lovindu’l cu spada pe la spate.

Teodoric a intrat în Ravenna pentru a participa la cina formală pentru a celebra tratatul, dar lucrurile au luat o întorsătură deloc suprinzătoare: getul l’a înjunghiat mortal pe Odoacru, poate şi din răzbunare pentru triburile rugilor, cu care era înfrăţit.

Și exact în același moment viitorul rege ar fi exclamat:

”Pare că canalia nu are oase în corp”.

De la acest episod se pare că ar fi rămas celebrul proverb ce a traversat secolele ”La masă nu se îmbătrânește!”.

Deşi un episod întunecat al tulburatei antichităţi târzii europene, efemera domnie a lui Odoacru a contribuit totuşi la menţinerea stabilităţii în regiune într’un timp foarte haotic. A apărat peninsula italică de invazii, a menţinut ordinea internă şi a susţinut încă puţin modelul cultural şi valoric roman, vestigiile unei civilizaţii în colaps.

Din acel moment Teodoric rămâne unicul a conduce și este desemnat rege de către toată armata.

Noul rege trebuie să fi părut teribil în ochii romanilor: era un om imponent, cu mult mai înalt decât media și cu spatele larg, acoperit de piei de fiare, neargăsite, atârnând deasupra unei platoșe de aur strălucitor, o centură de piele împânzită de fibii, ce susținea spada pusă într’o teacă de piele încrustată cu plăci și pietre prețioase, asemănătoare celor ale hunilor. Părul ondulat îi cădea pe spate, o barbă stufoasă îi încadra fața, făcând să iasă în evidență ochii cu o privire sfredelitoare, în timp ce ținea frâiele impozantului cal de bătălie.

Primele cuvinte ale regelui, adresate romanilor fură:

”Eu vin să vorbesc cu voi ce sunteți dominatorii lumii și doresc să construim împreună o conviețuire pașnică.”

Se mai spune despre el că zicea ”nihil perperam gessit”, adică ”nu greșesc niciodată”.

De aici începe marea operă de construcție a Imperiului getico-gotic a lui Teodoric, operă ce s’a reflectat atât în politica sa internă cât și în cea externă, o operă căreia și’a dedicat întreaga viață.

Unul dintre primele acte ale lui Teodoric după moartea lui Odoacru este un edict prin care regele ostrogoților stabilește pentru romanii care au fost de partea regelui mort, pierderea drepturilor civile și politice, măsură ce va fi însă atenuată prin intervenția episcopului de Pavia, fiind aplicată doar celor ce au făcut uz de arme împotriva ostrogoților. Dacă ne gândim însă că Liberiu, curajos apărător al Cesenei, nu a pățit nimic, ba mai mult, va avea o mare considerație din partea lui Teodoric, se poate crede că edictul nu a fost aplicat cu rigurozitate, ci a fost temperat. Și nu s’ar fi putut altfel gândindu’ne la raporturile lui Teodoric cu Imperiul din Orient.

Deși confirmat rege de către ostrogoții săi imediat ce a intrat în Ravenna, pentru romani nu fu decât un patrician. Abia în 498 împăratul Anastasie îi conferi autoritatea regală și’i dădu ”ornamenta Palatii”, însemnele regale, ce fuseseră trimise de Odoacru la Constantinopol în ultimii ani dinaintea morții.

Dar noua autoritate a lui Teodoric nu era fără limite și nu avea aceeași putere pe care o avuseseră împărații occidentali. Suveranitatea lui Teodoric era limitată doar la Italia, iar puterea regală nu era ereditară.

Teoretic exista însă unitatea imperiului roman, din care Italia făcea parte; aceasta însă era guvernată de un rege ce trebuia să aibă recunoașterea imperială.

Italia era deci, ca un regat vasal al imperiului și Teodoric, un coleg minor al lui Anastasie. Nu era Augustus, doar Rex; bătea moneda, dar moneda avea imaginea împăratului și doar monograma regelui; putea să numească un consul, dar acesta trebuia să fie confirmat de Constantinopol. Și in timp ce împăratul putea promulga legi pentru tot imperiul, Teodoric putea da doar edicte, valabile doar pentru Italia.

Între limitările impuse suveranității lui Teodoric erau, fără dubii, obligația de a menține neschimbate ordonanțele antice și de a lăsa administrația în mâna romanilor.

Aceste clauze, se crede, ar fi fost aplicate oricum, chiar dacă n’ar fi fost impuse de împărat. Neschimbate rămasera așadar administrația și magistraturile la Roma și în provincii, iar Ravena rămase capitală. Aici își avea reședința prefectul pretoriului; la Roma în schimb era vicarius urbis, de care depindeau cele opt provincii suburbicarie. Provinciile rămaseră neschimbate ca număr și sub ”judices”, numiți de către rege, ce administrau justiția și tot la fel rămaseră ordonanțele municipale, în fruntea cărora erau ”duumviri” cu un ”curator” ce controlau administrația financiară și cu un ”defensor” ce supraveghea administrația citadină.

Prima problemă care solicită o rezolvare urgentă era ca Teodoric să găseasca un spațiu pentru poporul său. Odoacru o rezolvase distribuind alor săi o treime din pământuri: Teodoric îl imită. Cu tact politic numi șef al unei comisii instituite în acest scop (deputatio tertiarum) pe Liberiu, prefectul pretoriului,care fu lăudat de Cassiodor pentru a se fi comportat cu mare echitate și prudență, spre a nu crea nemulțumiri printre romani.

În ce mod și unde se atribuiră pământurile nu știm sigur. După Procopiu, ostrogoților le fură atribuite pământurile ce inițial fuseseră date barbarilor lui Odoacru. Că acestea fură cuprinse între cele distribuite ostrogoților nu există dubiu, dar că fură numai acestea nu pare posibil, dat fiind numărul mare al ostrogoților și majora extindere a loturilor, numite sortes.

Dacă e să dăm crezare că laudele lui Cassiodor pentru Liberius sunt sincere – și nu sunt motive să nu’l credem – împărțirea trebuie să fi lovit doar marii latifundiari și pământurile necultivate.

Majora localizare a geților fu în nordul Italiei; în Italia centrală, Lazio și sudul Toscanei nu fură afectate și la fel se zice de Campania, Lucania, Bruzio și Sicilia. Dar dacă o bună jumătate din Italia nu fu afectată e de presupus că proprietarii neafectați au fost obligați să plătească fiscului o treime din recolte (illatio tertiarum).

Dacă administrația civilă fu lăsată în mâna romanilor,uzul armelor fu în schimb rezervat geților. Dar asta nu trebuie înțeles în sens absolut. Romanii, chiar dacă în număr foarte limitat, puteau participa, nu erau excluși din armată. Și același lucru se poate spune despre geți pentru însărcinările civile sau politice. Știm de fapt că geți erau nu puțini dintre consilierii lui Teodoric, între care majordomii (maiores domus) și tot geți acei funcționari, numiți saioni, ce depindeau de maestrul birourilor și aveau sarcina de a transmite ordinele regelui.

Dar principala funcție pe care geții o exercitau în viața statului era cea militară. Cetățeni erau romanii și trebuiau să’și ofere serviciile în favoarea binelui națiunii; soldați erau geții și aveau sarcina de a’i proteja și apăra pe cetățeni.

Comandantul suprem al armatei era Teodoric, chiar dacă, după cucerirea Ravenei, încredințase conducerea războaielor generalilor și conților săi, numiți comites.

Geții trăiau cu familiile pe pământurile primite, dar în caz de război sau exerciții aveau obligația de a se pune imediat sub arme. Pe timp de pace garnizoane, mai mult sau mai puțin numeroase, ce se schimbau periodic, locuiau în unele orașe ale regatului. Prezidii se găseau la Palermo și Siracuza, al căror comes deținea comanda militară a întregii insule, prezidii la Reggio Calabria, Napoli, Roma, Norcia, Rieti, Treviso, Ravena, Verona, Pavia, Tortona, în castele și orașe de graniță.

O altă problemă pentru Teodoric, după moartea lui Odoacru, fu cea a politicii interne. Era domn a două popoare, romani și geți, foarte diverse între ele ca origine, tradiții, obiceiuri și civilizație. Era necesar ca aceste două popoare să trăiască în armonie și trebuiau eliminate toate posibilele cauze de discuții. În acest scop, spre anul 500, Teodoric dădu faimosul edict ce’i poartă numele: Edictum Teodorici, o culegere de 154 de articole, bazate pe dreptul roman, și cărora trebuiau să se supună atât romanii cât și geții.

În cazurile neprevăzute de edict, fiecare popor se servea de dreptul națiunii sale.Dar deși edictul era unic pentru ambele popoare, fiecăruia dintre ele îi dădu un tribunal propriu:prezidiile provinciilor pentru romani și Comites Gothorum pentru geți.

În cauzele mixte, comesul geților trebuia să fie asistat de un magistrat roman, prudens romanus.

Iată un fragment în acest sens:

”Pentru că geții cu ajutor divin locuiesc între voi, până ce nu vor apărea, așa cum s’ar putea întâmpla, certuri, am crezut necesar să trimitem în mijlocul vostru,în calitate de comes, un om extraordinar și integru ca notorietate. Acela, conform edictului nostru, va judeca certurile pentru geți. În caz de neînțelegeri între geți și romani se va adăuga un magistrat roman și va judeca cu echitate. În certurile între romani aceștia se vor supune judecătorilor trimiși de noi în provincii pentru ca fiecăruia să’i fie făcută dreptate după o unică lege. Astfel, cu ajutor divin, amândouă popoarele se vor bucura de beneficiile păcii. Și să știți că noi îi iubim pe toți fără a face diferențe, dar îi privilegiem pe aceia ce mai mult decât alții respectă legile. Noi nu vom tolera ilegalități și vom condamna pe cei ce violează legea. Nu vom fi îngăduitori cu cei violenți. În neînțelegeri trebuie să triumfe nu forța, ci dreptatea. Cine are posibilitatea să apeleze la justiție nu poate recurge la violență și tocmai pentru că vrem să eliminăm ura dintre noi plătim judecătorii și întreținem multe birouri. Cum comun este guvernul care vă conduce, așa să fie comune sentimentele voastre. Și sentimentele voastre sunt cele pe care noi le dorim. Voi, geți, fiți aproape romanilor în dragoste cum vecini le sunteți în bunuri, și voi, romani, iubiți mult pe geți care în pace cresc poporul vostru și în război vă apără. Așadar, voi ascultați pe judecătorul ce vă e trimis și observați sentințele pe care după drept le va pronunța. Așa comportându’vă vă supuneți mie și împreună vă faceți datoria.”

În acest mod se exprima Teodoric în Comitiva Gothorum adresată romanilor, în care e sumar dar clar indicat programul de guvernare.

Ținta spre care tindea Teodoric în politica sa internă era de a putea guverna pacific asupra celor două popoare și de a le face să trăiască în armonie sub legi comune ce însă nu excludeau pe cele tradiționale ale fiecăruia:

Că ar fi sperat Teodoric într’o fuziune a celor două popoare e puțin probabil, căci el știa ce diferență e între unul și altul, așa cum știa că toleranța prin intermediul unei administrări înțelepte poate fi singura cale.

Pentru a’și câștiga simpatia romanilor era nevoie de o politică atentă bazată pe justiție și pe respectul cultului creștin ce va deveni catolic, să țină cont de condițiile economice ale Italiei să repună în drepturi anumite obiceiuri dragi poporului roman și să arate interesul regelui pentru opere de utilitate publică și de ornament.

Știu să pună în practică atât de bine politica sa că reuși să’și atragă faima de suveran just și pios și să dea Italiei pentru mulți ani pace și prosperitate. Războaiele și alte calamități ce se abătuseră asupra Italiei o sărăciseră și depopulaseră.

Sub domnia lui Teodoric populația crescu; multe mii de persoane capturate de burgunzi în incursiunea făcută în Liguria fură restituite; mlaștinile Pontine sunt parțial asanate și lucrări benefice agriculturii fură făcute pe pământurile Ravenei; agricultura fu impulsionată, scăzu prețul grâului și al vinului, produse ale solului ce mai înainte nu ajungeau pentru susținerea populației vor fi chiar exportate.

Bunăstarea crescu într’atât că, după spusele unui cronicar din secolul al VI-lea, cu un solid de aur se puteau cumpăra șaptezeci de măsuri de grâu și treizeci de amfore de vin.

Roma, ce fusese mult neglijată de ultimii împărați, primi o atenție deosebită din partea lui Teodoric. Zidurile, palatul regal, teatrul lui Pompei și canalizările fură restaurate, fu reparat portul Licini, fu regularizat uzul apelor publice, se redeschiseră distribuțiile gratuite de grâu, iar pentru distracția poporului, se repuseră în vigoare spectacolele de circ.

A făcut tot posibilul pentru a păstra, în forma lor iniţială, monumentele vechi construite de romani şi – scriau cronicarii – era mereu îngrijorat ca, prin restaurare, să nu li se distrugă frumuseţea.

În timpul său a fost reparat şi repus în funcţiune apeductul de 70 de kilometri construit de Traian.

Ravenna, San Vitale, Teodora (prima jumătate a sec. VI)

Dar nu doar Roma primi atenție: la Ravena construi un palat magnific, un amfiteatru, mausoleul său în stil roman și biserici foarte frumoase, între care cea din San Martino și Sant’Apolinare, cea din urmă, faimoasă pentru mozaicurile sale, pentru acoperiș și pentru coloane; Verona avu un palat bogat ornat cu un portice, a fost restaurat apeductul, s’au făcut noi terme și o nouă împrejmuire cu ziduri; la Pavia se construiră ziduri, terme, palate și un amfiteatru, cucerindu’și împreuna cu Verona o mare importanță; opere importante realiză și la Parma, Spoleto și Terracina, iar această activitate cu adevărat notabilă a unui principe considerat barbar îi aduse titlul de ”amator fabricarum et restaurator civitatum.”

Activitatea de construcție și protecția acordată literaților făcu să fie considerat Teodoric un rege iubitor al artelor și literaturii. Le fu de mare ajutor celor docți și multora dintre aceștia le dădu funcții înalte.

Poetul Aratore fu numit conte al curții, Simacus fu făcut principe al Senatului, Severin Boethius, filosof și poet, fu numit consul, Enodiu obținu episcopia Paviei. Și un literat fu secretarul lui Teodoric: Cassiodor. Bunicul acestuia fusese tribun și notar la curtea lui Valentinian al III-lea.

Tatăl fusese sub Odoacru conte și consul al Siciliei, și sub Teodoric avusese guvernul lui Bruziu și prefectura pretoriului. Cassiodor, la rându’i fu chestor, consul și maestru al oficiilor, un funcționar devotat și neobosit,un prețios instrument de guvernare în mâna lui Teodoric.

Mare admirator al goților scrise o istorie a geților ”De origine actibusque getarum”, ”pierdută” din păcate, sperând după cum spunea în romanizarea acestora.

În afara politicii interne Teodoric privea, poate cu majoră atenție, la vecinele state barbare apărute în vechile provincii ale imperiului occidental.

Africa de nord, de la Tripoli până în Gibraltar, era a vandalilor, ce posedau și Sardinia, Corsica și Balearele, și care,după moartea lui Genseric, din cauza urii dintre cuceritori și popoarele subjugate, dar și a disensiunilor din familia conducătoare nu mai erau atât de puternici ca altădată, dar reprezentau totuși o națiune teribilă în special pentru flotă, a cărei dominație era incontestabilă în vestul Mediteranei.

O națiune mai puternică decât cea a vandalilor era,fără dubii,cea a vizigoților ce dominau în peninsula iberică,cu excepția Galiției locuită de suevi, și în foarte fertilele pământuri ale Galiei, între Pirinei, Loire, Alpi și Mediterana.

Capitala regatului vizigot era la Tolosa, rege Alaric al II-lea, urmându’i în 484 tatălui său Euric, care printr’o imprudentă politică favorabilă arianismului împotriva catolicismului galo-roman dăduse naștere unei mari uri între populația indigenă și dominatori.

Mai puțin puternic era regatul burgundic,fără ieșire la mare,frământat și acesta de neîntelegerile religioase dintre cuceritori și cuceriți, și împărțit între Gundobad și Godogisel,cei doi fii ai lui Gundioc.

Cel mai puternic regat barbar de dincolo de Alpi era cel al francilor. Acest popor, sub Clodione, de la malul drept al Rinului inferior trecuse pe cel stâng, cucerind tot teritoriul până la Somma și rămânând ca federat al imperiului. Mort în 451 Clodione, regatul franc se împărți în mai multe domenii, unul dintre care avea capitala la Tournay și ca principe pe Meroveu, capul dinastiei merovingiene, ce luptase cu Eziu împotriva lui Attila și, după moartea lui Valentinian al III-lea, își extinsese dominația în Belgia sudică și în Galia nordică. Lui Meroveu îi urmă Childeric, ce își împinse cuceririle până la Loire dar în bătălia cu Siagriu, ultimul apărător al Galiei romane,fu învins și trebui să se retragă în vechile granițe ale statului.

Aceștia fură din nou călcați de succesorul Clodoveu, care, cucerit în 486 Soissons, constrânse pe Siagriu să se refugieze la curtea regelui vizigot Alaric al II-lea. Cu această victorie începu norocul lui Clodoveu; tot teritoriul de la Sena la Loire ajunse în puterea sa, fură supuse și celelalte principate france apărute după moartea lui Clodione, și capitala de la Tournay fu mutată la Paris. Mai mult decât pe forță regatul lui Clodoveu se baza pe justiție și egalitate.

Viața popoarelor vecine ținea trează atenția lui Teodoric. Acesta nu intenționa să’și extindă pentru moment dominația ce, în afară de Italia, cuprindea și Reția, Noricum, Panonia și Dalmația, dar dorea ca echilibrul în Europa occidentală să nu fie tulburat, căci succesul politicii sale interne depindea și de menținerea păcii cu statele vecine.

Se temea de un conflict cu imperiul din orient, gândind că i’ar putea face și lui ceea ce’i făcuse lui Odoacru. Voia așadar să’și consolideze poziția, înconjurându’se de prieteni, aproape formând o confederație a principatelor barbare din Europa occidentală asupra căreia, în calitate de monarh din partea cea mai veche și civilă a Imperiului Roman occidental, să fie exercitată o hegemonie, chiar dacă nu materială. Iar asta nu era ușor.

O rețea de înrudiri între regii barbari ce’i convenea lui fu mijlocul folosit de Teodoric spre a’și ajunge ținta pe care politica sa externă o propunea.

În 492 luă de soție pe Audefleda, sora lui Clodoveu; căsători pe fiica sa Teodogota cu regele Alaric al II-lea al vizigoților, și pe cealaltă fiică, Ostrogota, o dădu lui Sigismund, fiul lui Gundobad, regele burgunzilor; căsători pe sora sa, Amalafrida, cu Trazimund, regele vandalilor. Amalafridei dădu ca dotă pe Lilibeu și fu însoțită în Africa de un numeros și bogat alai. În sfârșit, dădu de soție lui Erminafrid, regele turingilor, pe nepoata Amalaberga.

O certa perioadă de pace domni în Europa și în parte meritul fu al acestor relații de înrudire și al rolului de moderator asumat de Teodoric; dar era o gravă eroare a se gândi că aceasta va dura, căci erau germeni ai revoltelor în Europa împotriva cărora relațiile de rudenie nu mai contau.

Unul dintre primele motive era cel al diferenței de religie între stăpânitori și supuși, ceea ce era fatal regatelor barbare occidentale. Apoi,dorința nestăpânită de expansiune a unor popoare, ce făcea zadarnic orice gând de pace și, în sfârșit, nevoia unor alte popoare de a’și asigura propriile granițe, ce nu putea găsi altă cale decât războiul.

De aceasta nevoie era preocupat însuși Teodoric, al cărui regat, în partea dinspre Dunăre, era expus încontinuu invaziilor barbare, și tocmai din această nevoie izbucni războiul de la Sirmia.

Realitatea doborî idealul de pace exact prin cel ce’și făcuse un scop din acesta în politica sa.

După venirea ostrogoților în Italia, Panonia fu ocupată de lepizi, sub regele Traseric, aceștia reprezentând o continuă amenințare pentru domeniile lui Teodoric. Deși aparținea, încă din timpul lui Valentinian al III-lea, imperiului din orient, Teodoric în anul 503 hotărî să alunge lepizii din Panonia și să anexeze această provincie regatului său. În 504 trimise în Panonia o armată sub conducerea generalului Pitzia ,ce ocupă Sirmia și eliberând provincia de lepizi se apucă să o fortifice.

Ocuparea Panoniei era o violare a tratatelor cu Constantinopolul și avu ca efect ruperea raporturilor dintre curtea de la Ravenna și cea bizantină. Războiul nu întârzie a fi declarat. Munde, un conducător barbar ce se afla în favorurile lui Teodoric, în fruntea unei hoarde de heruli, huni și goți, intră în Moesia.

Anastasie trimise împotriva lui o armată de zece mii de bulgari comandați de un magister militum, Sabinian. În ajutorul lui Munde se duse Pitzia cu două mii de fanți și cinci sute de călăreți și într’o sângeroasă bătălie ce avu loc la Horrea Margi, pe Morava, Sabinian fu bătut și constrâns să se salveze fugind.

În timp ce acestea aveau loc în Iliria, zvon de război se auzea dincolo de Alpi, încă de la sfârșitul lui 503; alemanii încălecați de franci amenințau a se revărsa în Italia. Teodoric pară amenințarea în 504, acordând protecție alemanilor și dându’le un sediu în teritoriul din Noricum. Acest fapt nu putea să’i placă lui Clodoveu, care pare că se plânse cumnatului. Totuși relațiile dintre franci și ostrogoți nu fură rupte, în schimb motive mult mai grave, câțiva ani mai târziu, trebuie să fi dus la izbucnirea războiului între Teodoric și Clodoveu.

Diferența de religie constituia o prăpastie de netrecut între catolicii galo-romani supuși ai vizigoților și dominatorii lor arieni. Speranțele primilor erau puse în francii catolici și intoleranța clerului găsea ecou cu siguranță în sufletul lui Clodoveu, care visa să fie stăpân peste toată Galia.

Sufla, fără dubiu, în foc curtea de la Constantinopol, care fiind în puternică opoziție cu Teodoric, avea tot interesul să creeze neînțelegeri între arienii din occident și, deci, ostrogoților, împingând pe Clodoveu împotriva vizigoților.

Momentul era foarte delicat; echilibrul la care atât ținea Teodoric stătea să se rupă. Făcu o tentativă de a’i reconcilia pe cei doi, discutând cu ei, apoi încercă de a reuni într’o ligă pe regii herulilor, turingilor, varnilor și burgunzilor spre a frâna ardoarea lui Clodoveu,sau,dacă acesta insista în a dori războiul să’i pună împotrivă o confederație. Dar totul fu in zadar. Alianța propusă de el nu se făcu, iar Sigismund, regele burgunzilor, trecu de partea francilor.

Temutul război începu în 507.

La Vouglè, într’o sângeroasă bătălie, Clodoveu îl învinse pe Alaric al II-lea, ce își pierdu și viața în această luptă, iar moartea sa avu consecințe mai grave decât chiar înfrângerea. În urma lui rămânea un fiu de vârstă fragedă, Amalaric, și un bastard, de vârstă majoră, Gesalic. Ultimul reuși să urce pe tron, dar nu salvă situația regatului vizigot. După victoria de la Vouglè, Clodoveu invadă Aquitania și ocupă Tolosa, apoi se împinse în Gasconia și dădu însărcinare fiului și aliaților burgunzi să ocupe teritoriile orientale ale Galiei.

Aielate (Arles) fu asediată de burgunzi și franci. Nemaiconsiderând necesară prezența sa în teatrul de operațiuni, Clodoveu se îndreptă spre Paris. La Tours îl întâmpinară mesageri ai împăratului Anastasie, care, în numele stăpânului lor, îi conferiră consulatul onorific. Nu știm dacă prin mijlocirea papei, cum unii au gândit, au fost trimise de la curtea bizantină însemnele de consul lui Clodoveu, cum nu se știe dacă între acesta și împărat a fost vreo înțelegere.

Ravenna, Sant’Apollinare Nuovo, Portul (începutul sec. VI)

Se poate totuși presupune că da, dată fiind incursiunea navală operată de bizantini în 508 pe coastele sudice ale Italiei. Incursiunea fu respinsă, dar își atinse scopul propus de Anastasie, de a’l împiedica pe Teodoric de a trimite sprijin în ajutorul vizigoților. Acest impediment fu însă de scurtă durată, căci nu o incursiune, ci doar o mare expediție putea să rețină armata ostrogotă în Italia.

Anastasie sau nu voi sau nu reuși s’o facă, iar Teodoric, luate măsurile necesare pentru apărarea coastelor, reuși în schimb la începutul verii lui 508 să’și cheme la ordine soldații și să înceapă pregătirile pentru o expediție în Galia.

O primă armată, în același an 508, comandată de contele Tuluin, trecu în Galia și ocupă teritoriul ce de la Duranza se întinde până la Marsilia. Mai târziu,o a doua armată mai numeroasă decât prima, prin pasul Susa, trecu în Provența. Era comandată de contele Ibba. Acesta rămase cu o parte din armata în Provența, iar cealaltă parte o încredință lui Mammo, căruia îi dădu sarcina să ocupe teritoriul de la nord de Duranza.

Îndeplinite aceste operațiuni, cele două armate se reuniră la Avignon și mărșăluiră spre Arles, sub zidurile căruia se dădu o mare bătălie ce sfârși cu victoria ostrogoților (509). După Iordanes, francii și burgunzii ce pieiră fură treizeci de mii în această zi ce decise soarta războiului. Un acord se concretizează cu francii, care abandonaseră teritoriile ocupate ale vizigoților, mai puțin teritoriul dintre Loire și Garrona.

Arcul lui Costantin

Lui Teodoric nu’i rămânea decât să lupte cu Gesalic pentru a’l pune pe tron pe nepotul Amalaric. Ibba fu însărcinat să ducă la bun sfârșit acest război. După ce ocupă Narbonese, generalul a trecut în Spania și la Barcelona îl învinse pe Gesalic, care a fugit în Cartagina, la curtea regelui vandal Trazimund. După doi ani, în 511, își încearcă din nou norocul și se prezentă dinaintea Barcelonei, dar va fi înfrânt și ucis.

În același an muri Clodoveu și regatul său fu împărțit între cei patru fii: Teoderic, Clodomir, Childebert și Clotariu.

Intervenția ostrogoților salvase de la ruină regatul vizigot. După terminarea războiului, Teodoric ținu pentru sine Provența ,pe care Odoacru o lăsase vizigoților, și le desemnă un episcop și un prefect al pretoriului; pentru celelalte teritorii ale vizigoților își asumă guvernarea în numele nepotului Amalaric. Dar guvernarea sa fu mai mult cu numele decât efectivă. Adevăratul suveran fu Teudis, trimis în Spania ca locotenent al regelui, devenind adevăratul stăpân și în 536, murind Amalaric, fu încoronat rege al vizigoților.

Războiul ostrogoților împotriva francilor dezechilibrase Europa occidentală, dar totul fu în beneficiul lui Teodoric. Politica sa pacifistă, bazată pe rudenie falimentase.

Cu toate acestea războiul îi aduse extinderea teritoriului și un prestigiu cu mult mai mare decât i l’ar fi conferit constrângerile dinastice. Părea că Imperiul Roman de Apus reînvie într’un Imperiu Getic. Dar puterea domniei nu derivă din forța poporului, ci din autoritatea personală a regelui.

Una dintre marile preocupări ale lui Teodoric era și asigurarea succesiunii, el neavând urmași de sex masculin. Dorind cu orice preț să’și asigure un moștenitor, aduse din Spania pe Eutaric, din stirpea amalilor și în 515 îi dădu de soție pe fiica sa, Amalasunta.

Găsit moștenitorul era necesară pentru acesta recunoașterea din partea curții bizantine, recunoaștere pe care cu toate eforturile depuse nu reuși s’o obțină de la Anastasie, ci doar de la Iustinian I, urcat pe tron în 518, și care în anul următor îi conferi lui Eutaric însemnele consulatului, trimițând pe reprezentantul său la Roma și Ravena pentru sărbătorile ce se celebrară.

Prețul acelei recunoașteri nu fu mic. Pentru a o obține se făcea mediator al păcii dintre biserica romană și curtea bizantină, schimbând calea politicii religioase pe care o urmase până în acel moment și care fusese stâlpul politicii sale interne. Din politica religioasă a lui Teodoric, ce fu într’un prim timp pentru el o mare forță și un element important de guvernare, schimbând calea deveni nu cea din urmă cauză a destrămarii regatului ostrogot.

Teodoric era arian, la fel ca restul poporului său, iar politica sa religioasă avu la baza respectul și toleranța altor culte. Vorbindu’le evreilor le spuse:

”Nimănui nu’i putem impune religia pentru că nimeni nu poate fi constrâns împotriva voinței sale.”

Avu raporturi cordiale cu papii și episcopii, nu se amestecă în treburile lor, îi favoriză și’i acceptă ca mediatori, până ce putu să o facă.

Când, dupa moartea papei Festiu, romanii se divizară în două fracțiuni, una de partea lui Simac, cealaltă de partea lui Lorenzo, Teodoric fu solicitat să facă arbitrajul, însă acesta declară că trebuia recunoscut acela ce a fost ales primul și care avea un număr mai mare de voturi. Chiar fără să vrea, Teodoric făcu să triumfe, cu această decizie, politica sa religioasă, adversară Constantinopolului. Dupa alegerea lui Simac ca papă, în 498, anul următor acesta stabiili reguli clare pentru următoarele alegeri ale papilor, iar Teodoric jucă un rol important în ce privește reconcilierea bisericii de la Roma și cea de la Constantinopol, în cele din urmă această reconciliere întorcându’se tocmai împotriva sa.

Teodoric făcu tot ce era omenește posibil spre a păstra armonia între cele două popoare, roman și ostrogot. Dar această armonie fu doar aparentă, în ciuda tuturor eforturilor sale și concesiilor făcute poporului roman. Toate nemulțumirile, în special cele religioase, făceau pe romani să’i privească pe bizantini ca pe speranța eliberării de barbari.

Și în timp ce Italia se orienta spre Imperiul Bizantin,o serie de decese îl lovi pe Teodoric. În 522 muri Eutaric, ce lăsă un fiu de cinci ani, pe Atalaric. În același an, prin instigările celei de’a doua soții, Sigismund, regele burgunzilor își asasină fiul Sigeric avut cu fiica lui Teodoric, Ostrogota. Acestui asasinat îi urmă din partea succesorilor lui Clodoveu, aliați ai regelui ostrogot, invazia regatului burgund, al cărui rege fu făcut prizonier și ucis.

În 523 Teodoric trimitea în Borgogna pe contele Tuluin cu o armată ce, înstăpânindu’se de teritoriul de la nord de Durazza, cu orașele Charpentras, Orange și Vaison, începu tratativele cu regele Godemar, succesorul lui Sigismund.

În același an în care ostrogoții își lărgeau domeniile în dauna burgunzilor, murea în Africa Trasimund, căruia îi urmă Ilderic, favorabil catolicismului.

Amalafrida, sora lui Teodoric și văduva regelui vandal, fu constrânsă să se refugieze între mauri, dar fu apoi prinsă și ucisă.

Toate aceste evenimente îndurerară mult inima bătrânului rege get, care’și vedea astfel destrămată toată politica sa de înrudiri. Moartea lui Eutaric îl făcu din nou să se preocupe de problema succesiunii; războiul cu burgunzii slăbi regatul și revelă în franci dorința de a’și extinde domeniile; avântul lui Ilderic pe tronul vandal îl lăsă fără un aliat la sud, procurând însă unul bizantinilor. Își dădu seama că visul său de treizeci de ani începea să se destrame, ceea ce’l făcu să devină iritabil și suspicios. Nu mai era omul generos de altădată,iar instinctele de barbar renăscură în el,uneori urmate chiar de cruzime.

Câțiva ani mai înainte, probabil în 520, fiind el la Verona, începură grave dezordini la Ravena,cauzate de ura dintre evrei și catolici;cei din urmă incendiaseră sinagogile evreilor din oraș. Teodoric ordonă ca responsabilii să reconstruiască pe banii lor edificiile și cei ce nu puteau plăti să fie biciuiți în mod public. În plus interzise romanilor să poarte arme.

În 523, unul dintre acei romani implicați în incidentul cu evreii, Ciprian,ce intrase în serviciul regelui, iar pentru a se arăta de încredere îi învăță pe fiii săi limba geților și’i edifică în uzul armelor acestora,având la curtea regelui funcția de referent, interceptând niște scrisori, îl acuză pe patriciul Albiniu, președintele senatului, că s’ar fi pus de acord cu împăratul Iustinian spre a porni război împotriva regelui. În apărarea lui Albiniu veni ilustrul om al acelor timpuri, Severin Boethius. Acesta se bucura de stima și prietenia lui Teodoric.

În 510 fusese consulul regelui, în 522 fii săi fură numiți și ei consuli.Boethius, nechemat, veni la Verona și susținu in fața regelui inocența lui Albiniu. În ardoarea apărarii, proferă cuvinte ce aveau să’l piarda, zicând că sentimentele lui Albiniu sunt aceleași cu ale sale și ale tuturor celor din senat și că dacă Albiniu este vinovat, atunci el și tot senatul sunt vinovați.În fața lui Boethius fu adus Ciprian, care’și menținu acuzațiile.

Teodoric ordonă arestarea lui Albiniu și Boethius. Despre soarta primului dintre ei nu se știe nimic sigur,dar nu se crede a fi scăpat de pedeapsa capitală. Boethius fu judecat de către senat, care, temându’se a nu se compromite, fără să’l interogheze îl condamnă la moarte. A fost executat în 524 probabil la Pavia.

În același an în care Albiniu și Boethius au fost arestați,împăratul Iustinian publică un edict împotriva ereticilor,primii între aceștia fiind manicheii. Era o consecință a înțelegerii dintre Roma și Constantinopol și era încă, deși în edict biserica ariană nu era menționată,un îndepărtat anunț de război împotriva arianului Teodoric. Că așa este o probează faptul că, după câțiva ani, persecuția va fi extinsă asupra tuturor ereticilor, așadar și a geților, mulți dintre ei fiind constrânși să abjure și să consemneze bisericile catolicilor.

Regele ostrogot nu putea să nu se intereseze de soarta celor de aceeași religie cu el și suspectând că persecuția religioasă doar preceda trimiterea unei armate bizantine în Italia,încercă să cedeze de o parte și să evite de alta, trimițând o solie la împărat.

Șeful acestei solii fu desemnat papa Ioan I,ce în 523 îi urmă lui Ormisda, impunându’i să’i ceară lui Iustinian să restituie bisericile, să revoce edictul de persecuție și să dispună reîntoarcerea la credință a arienilor ce fuseseră constrânși să abjure.

Arianismul a fost o învățătură creștină din secolul al IV-lea formulată de Arie din Alexandria, prezbiter în Alexandria, declarată erezie de o parte a participanților la Primul conciliu de la Niceea din anul 325. Arianismul susținea că Isus Cristos are caracter divin (este și el Dumnezeu), dar ar fi o ființă creată de Dumnezeu Tatăl în trecutul etern (Fiul fiind conform lui Arius născut, nu făcut). Arianismul a fost învins definitiv, din punct de vedere teologic, în 381, când Sinodul al II-lea ecumenic de la Constantinopol l’a interzis în mod explicit, proclamând creștinismul ortodox drept religie oficială în Imperiul Roman. Dar curentul arianist s’a mai menținut ca practică religioasă o perioadă.

În 525, împreună cu cinci episcopi și patru senatori, papa Ioan plecă din Ravenna. La Constantinopol papa avusese o primire triumfală. Ioan I rămăsese la Constantinopol șase luni. Rezultatul soliei pare să fi fost favorabil cererilor lui Teodoric, cu excepția reîntoarcerii la credință a arienilor constrânși să abjure.

Regele get suspectă că ceva nu e în regulă dată fiind primirea făcută la Constantinopol papei, așa încât după întoarcerea acestuia la Ravenna îl arestă și în 18 mai 526 acesta muri.

Moartea papei agravă situația lui Teodoric față de romani și de Constantinopol. Pe romani încercă să’i îmbuneze indicând ca succesor al papei un susținător al partidului getic ce fu ales apoi sub numele de Felice al III-lea. Se temea însă de bizantini, care aliați cu vandalii, amenințau cu războiul.

Pericolul major era dinspre mare, de aceea regele ordonă să fie adusă în portul din Ravena o flotă de o mie de nave, însă pregătirile nu se terminaseră încă atunci când, în vârstă de șaptezeci de ani, la 30 august 526, Teodoric moare.

Monograma lui Teodoric

Simțindu’și moartea aproape, Teodoric chemă personajele cele mai proeminente dintre geți și în prezența lor desemnă ca succesor pe nepotul de zece ani, Atalaric, recomandând acestora de a respecta poporul roman, senatul și să’și țină prieten pe împărat.

Cu aceste ultime dorințe punea în discuție toată politica sa.

Dar, după moartea sa numele său a fost șters din toate bisericile și de pe toate monumentele: Teodoric fusese înfierat cu ”damnatio memoriae”.

Un singur lucru nu au reușit, să’l șteargă din memoria noastră. Iar de pe monumente au uitat să șteargă ceva: monograma lui Teodoric, astfel încât minciuna că acele monumente sau biserici ar fi fost construite de unii sau alții dintre următorii suverani sau de nu știu care papă a ieșit la iveală, căci minciuna are întotdeauna picioare scurte.

Comorile Ravennei: mozaicurile uimitoare

Ravenna nu mai e de multă vreme capitala Italiei, dar acea perioadă i’a adus faima peste ani şi a făcut ca ea să rămână pentru totdeauna o altfel de capitală: centrul mondial al mozaicurilor, aflat şi pe lista Patrimoniului UNESCO şi în circuitul turistic al Italiei.

În timpul lui Iustinian I, acel împărat care a visat să reconstruiască Imperiul Roman şi a reuşit în mare parte, Ravenna este cucerită de unul dintre generalii lui şi oraşul prinde formă şi culoare sub influenţa Estului. Se înalţă cu patos şi credinţă numeroase biserici şi sunt aduşi cei mai buni artişti din Bizanţ ca să le decoreze în interior cu mozaicuri sclipitoare.

Arta mozaicului se perfecţionează şi devine tot mai rafinată şi bogată. Romanii iubeau şi ei mozaicurile şi îl lucrau în special în alb-negru, până când stilul oriental şi’a găsit locul şi în palatele şi vilele lor, care au început să fie îmbodobite în cele mai sclipitoare şi colorate bucăţi de marmură, sticlă, pietricele de râu sau chiar pietre semipreţioase. Meşterii au inventat tesere speciale, smălţuite, care erau nişte piese mici, uneori de dimensiunea unei unghii, pe care le combinau manual bucată cu bucată într’o lucrare splendidă, ce putea fi confundată cu o pictură.

Pentru a orna un singur metru pătrat, adunau şi prelucrau peste 10.000 de astfel de bucăţele de ceramică sau de sticlă şi apoi le lipeau manual. Şi astăzi, în Ravenna, sunt ateliere în care mozaicul este lucrat aproape la fel ca pe vremea împăratului Iustinian.

Cu acestea în minte, una dintre cele mai bune recomandări pe care le poţi primi atunci când mergi în Ravenna este să îţi iei cu tine şi binoclul, pentru a putea admira de aproape mozaicurile ce se întind magnific pe pereţii monumentelor.

În Ravenna pot fi vizitate azi cinci obiective majore: Basilica di Sant Apollinare Nuovo, Basilica di San Vitale, Mausoleo di Galla Placidia, Museo Arcivescovile și Battistero Neoniano

Basilica di San Vitale.

Construită în stil oriental, cu o formă octagonală, masivă şi elegantă, pe cât e de sobră, rece şi uniformă în exterior, pe atât de mult străluceşte, la propriu, interiorul Basilicii di San Vitale, prin miile de frânturi de sticlă colorată, îmbinate artistic pentru a reda diverse scene biblice. Privind de departe, ai impresia că în faţă este un tablou minunat, nu un ansamblu de piese.

Binoclul te ajută să desluşeşti tainele şi să vezi sutele de mii de fărâme, în toate nuanţele posibile, de la un albastru întunecat la un violet luminos, de la un verde de primăvară la un roşu în flăcări sau un cenuşiu duios.

Printre figuri de sfinţi şi îngeri, luminoşi şi maiestuoşi, raţe şi tauri, delfini şi flori, detalii complicate, se află reprezentările solemne ale cuplului imperial, pe o parte, împăratul Iustinian cu însoţitorii lui, pe cealaltă latură, împărăteasa Teodora cu doamnele ei. După modelul acestei biserici s’a construit, câţiva ani mai târziu, Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol (Istanbul azi).

Mausoleo di Galla Placidia, aflat în curtea Basilicii

Deşi a fost fiică, soră, soţie şi mamă de împăraţi, Galla Placidia a avut o viaţă plină de încercări şi confruntări. A fost luată ostatică în urma unui atac al geților de vest (vizigoţilor) şi a sfârşit prin a se căsători cu un nobil vizigot, Athaulf, mariaj care, fireşte, a încins spiritele vremii. Cei doi au avut un fiu, născut la Barcelona, care a murit la puţin timp după naştere. Se spune că durerea părinţilor a fost cumplită, ceea ce, pentru o epocă în care numărul copiilor care mureau la naştere sau imediat după era extrem de mare, nu poate decât să fie emoţionant; şi arată iubirea care i’a legat totuşi pe cei doi atât de diferiţi. Copilul a fost aşezat într’un sicriu de argint şi depus într’un loc în Barcelona, dar unii sunt convinşi că mausoleul de la Ravenna a fost construit de ea pentru copilul pierdut prea devreme.

Galla Placidia a murit la Roma şi trupul ei nu a fost adus la Ravenna, deşi mai sunt şi voci care susţin că e aici. În acest mausoleu de dimensiuni extrem de reduse peste tot pe pereţi, flori, personaje biblice, animale. Pe boltă, un superb cer înstelat. Peste 800 de stele au făcut pe acest cer meşterii artişti, despre care nu se ştie nimic; se bănuieşte doar că Galla Placidia i’ar fi adus din Constantinopol, unde trăise o perioadă în exil. Stelele, aşezate în cercuri, au la mijloc o cruce aurie.

Ornamentele Bizanţului strălucesc peste tot şi pot să te ameţească, asemenea oricărui lucru desăvârşit, de la care nu îţi mai poţi lua privirea şi la care te uiţi năucit de frumos.

Battistero degli Ortodossi (sau Neoniano)

Este cel mai vechi monument, înălţat spre sfârşitul secolului al IV-lea, în parte pe locul unei foste băi romane. Iar acest lucru se vede şi în interiorul lui, într’o combinaţie armonioasă şi uimitoare de mozaicuri bizantine, din a doua jumătate a secolului V, şi marmură rămasă de la fosta baie a romanilor.

Cappella di S. Andrea (sau Cappella Arcivescovile), aflată în apropiere, la primul etaj din Palatul Episcopal, are o celebră şi senzaţională boltă de mozaic, unde, pe un cer auriu, între crini şi trandafiri, se află 99 de specii de păsări…

Basilica di S. Apollinare Nuovo

A fost construită între anii 493 şi 526 de Teodoric cel Mare. După cucerirea oraşului de către bizantini, un episcop creştin a ordonat, din nefericire, distrugerea mozaicurilor, inclusiv portretul lui Teodoric şi al curţii lui; Teodoric era arian, iar mozaicurile care împodobeau biserica ilustrau acest cult.

Mozaicurile vizibile astăzi sunt din secolul al VI-lea, din perioada împăratului Iustinian, şi se întind pe cea mai mare suprafaţă ce există din vechime. De o parte şi de alta sunt cele două celebre procesiuni impresionante, cea a fecioarelor şi a martirilor, între şiruri de palmieri, şi tot aici se află scena, expresivă şi renumită în toată lumea, care îi reprezintă pe cei trei magi cu cușme getice.

Ravenna: oraşul care l’a primit pe Dante

Ravenna este renumită și pentru Tomba di Dante. Poetul născut în Florenţa a fost exilat de florentini (dispute şi răzbunări politice), obligat la plata unei amenzi şi condamnat la moarte, în cazul în care ar fi încercat să se întoarcă în Florenţa fără să plătească amenda. După mai bine de şapte veacuri, în anul 2008, consiliul Florenţei a hotărât să anuleze sentinţa dată lui Dante.

După ce a locuit prin mai multe oraşe din Italia, poetul s’a stabilit, la invitaţia unui nobil, la Ravenna. Aici a găsit timpul şi inspiraţia şi a reuşit să termine Divina Comedie. După moartea lui, secole la rând, florentinii s’au străduit să’i aducă rămăşiţele în Florenţa, unde i’au făcut un mormânt somptuos. Ravenna n’a cedat, pentru că, orice s’ar spune, locul lui Dante este în oraşul care l’a primit şi nu în cel care l’a alungat în timpul vieţii. Conflictul între cele două oraşe a mers atât de departe încât s’au dat ordine papale şi regale, şi totuşi Ravenna a reuşit să’l păstreze pe Dante la ea, iar în 1780 i’a construit un cavou unde se află sarcofagul cu rămăşiţele poetului. Uleiul pentru lampa care arde în permanenţă pe mormântul lui a fost asigurat însă dintotdeauna de Florenţa.

Sfârșitul domniei lui Teodoric cel Mare

Spre sfârşitul domniei lui, Teodoric devenise tot mai obsedat de conspiraţii, unele adevărate, cele mai multe, presupuneri paranoice, care întotdeauna şi’au găsit victime nevinovate. Sau poate Teodoric se transformase, într’adevăr, într’un tiran…

Poate că vorba lui Domiţian – cum că împăraţii nu sunt crezuţi atunci când se plâng de comploturi decât dacă acestea reuşesc – l’a urmărit până la sfârşitul vieţii.

Mausoleul care îi poartă numele a fost ridicat la ordinele lui în anul 520, în întregime din piatră de Istria. Aici a fost depus Teodoric cel Mare după moarte; la un moment dat se presupune că trupul lui a fost luat de acolo şi nimeni nu ştie unde se află el astăzi.

S’au născocit, în timp, tot felul de istorioare, iar una dintre cele mai năstruşnice spune că a fost purtat de un cal negru şi zvârlit în craterul unui vulcan.

Bibliografie:

– H. Wolfram – Storia dei goti – 1985

– Marc Pevèn – articol din ”I viaggiatori ignoranti” – 2015

– C.Maccabruni – Pavia: La tradizione dell’antico nella città medievale, 1991

– P. Heather – L’impero ed i barbari, 2010

– Epistolae Theodericianae variae, editura T. Mommsen in Monumenta Germaniae Historica, Auctores antiquissimi, XII, Berolini 1984

– Le libre Pontificalis a cura di L. Ducesne, I, Paris, 1955

– Cassiodor, Variae, II, VII, IX

Traduceri: Ana Maria Moraru

Citește și:   CINE A PRELUAT PUTEREA DE LA BUREBISTA (TĂBLIȚA 62)

sau:    GETYO, PATRIA DIVINĂ

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

SE CONTUREAZĂ UNIUNEA CARPATO DANUBIANO PONTICĂ

De câteva zile structurile contrainformative românești se pliază deja pe o noua variantă de lucru. Iar ”planul Trump” pentru ruperea Uniunii Europene, discutat În premiera în cadrul unor discrete întâlniri informale care au avut loc recent În locatii din Side – Turcia, Berlin și Stockholm putând deveni mai repede decât se așteaptă mulți noua ”Biblie” nu doar a serviciilor secrete românești, dar și a liderilor politici care au ales deja sa joace totul pe cartea axei Washington – Tel Aviv.

Oricum, în urma prezentărilor încă neoficiale făcute emisarilor zonei din serviciile secrete românești care se opun definitivarii ”colonizarii economice” a României de catre ”motorul” franco-german pe care însă Moscova îl tureaza tot mai mult, conform propriilor interese s’a creionat deja ”schița” unei analize informative de ultimă oră care face deja furori la vârful sistemului.

Și în care se dezvăluie ”beneficiarilor” ca administrația republicană a SUA va forța tot mai mult ruperea actualei Uniuni Europene în câteva uniuni mai mici, România urmând a fi un pilon important, alături de Polonia, al unei entități interstatale denumită provizoriu drept Uniunea Carpato Danubiano Pontică de către analiștii români.

Oricum, cert este că Trump va juca la rupere și rolul acordat României este unul mai mult decât important în planurile Casei Albe.

Planul de la Langley

Există deja voci autorizate din sistem care susțin că noua hartă a Europei trasata deja de strategii republicani de la Washington ar copia în mare masura noua arhitectură de securitate globala gandită inițial la Langley.

Astfel că, dacă tot va forța ”restructurarea” UE într’o uniune cu mai multe viteze, Angela Merkel si Emmanuel Macron își vor vedea visul cu ochii, dar doar partial.
Pentru ca deja la ultimele conferințe internaționale pe probleme de securitate ținute discret sub influenta republicanilor americani se pune de o micșorare consistentă a actualei Uniuni Europene. Una condusă cu mană de fier de la Berlin și Paris și în care companiile austriece vor continua să reprezinte interfața economică pentru interesele de securitate energetică ale Federației Ruse.

Numai că, într’o prima fază se prevede formarea Uniunii Nordului, formata din cele patru state nordice, Suedia, Norvegia, Finlanda si Danemarca, la care ar urma să adere apoi și țările baltice, dacă acestea vor reusi să’și rezolve gravele vulnerabilități privind asigurarea independentei energetice.

De asemenea, în laboratoarele de peste Ocean s’ar fi stabilit și incurajarea și susținerea logistica a Italiei conduse de conservatorii lui Matteo Salvini de a părăsi pe cont propriu Uniunea Europeana, modelul urmând a fi apoi exportat și în Spania, țară la randul sau sufocata in ultima vreme de imigrantii acceptati de puterea politica de stânga aflata acum la putere.

Uniunea Estica, în trei faze

Cel mai important pentru noi, conform ”planului Trump” România ar urma sa facă parte din Uniunea Estică proiectata pe acoperirea geografică carpato-danubiano-pontică, alături de Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia și Republica Macedonia de Nord.

Apoi, într’o a doua fază ar urma să se alature și Bulgaria, Grecia și Muntenegru.
Iar după o ”inevitabilă” rupere a statului ucrainean, dacă ambițiile expansioniste ale Moscovei nu vor putea fi ținute în frâu, Ucraina de Vest, formată pe teritoriul istoric al Galiției va fi ultima piesa la ”puzzle”-ul gândit la Washington pentru aceasta parte a lumii.

Unul în care Romania nu doar că ar urma să devina principalul pol energetic al noii Uniuni din Estul Europei, dar și principalul aliat al SUA aici. Inclusiv militar, întrucât ”prăbușirea” alianței strategice cu Turcia va obliga Washington-ul sa mute ”linia frontului rece” cu Moscova pe litoralul românesc al Mării Negre.

Se mișcă generalii…

Pentru reușita acestui plan, republicanii americani au nevoie ca de aer de coagularea fortelor conservatoare din Europa. Iar ”dragostea vesnica” jurată de premierii Italei și Ungariei, Matteo Salvini și Viktor Orban este deja percepută ca un succes major al noii diplomații de la Washington. Iar acum ar trebui să se miște și Spania…

Oricum, în ultima vreme s’au întețit conferințele pe această temă, în mod oarecare suprinzător pentru unii, partea română fiind reprezentată la unele dintre acestea de liderii ”partidului generalilor”.

Citește și:  CUM AR ARĂTA ROMÂNIA DUPĂ UNIRE ?

sau:    GETYO, PATRIA DIVINĂ

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

SPARTACUS, GETUL CU DESCENDENȚĂ REGALĂ CARE A ÎNGROZIT ROMA, ÎNTRE MIT ȘI REALITATE

Spartacus a fost înainte de toate, simbolul luptei împotriva asupririi romane împotriva geților luați prizonieri și transformați în sclavi, pentru că Roma asta a fost pentru geții liberi: o închisoare.

Neînfricatul get care a devenit gladiatorul Spartacus, conducătorul revoltei sclavilor din Republica Romană, este poate personalitatea care se regăsește aproape în toate genurile și reprezentările artistice care au ajuns până la noi de’a lungul timpului.

Arta plastică, teatrul, literatura beletristică, baletul și filmul au evocat acest personaj eroic poate mai mult decât a făcut arta pentru alta figură din panteonul universal.
Istoria devine legendă, legenda devine mit. Multe evenimente și figuri istorice se învăluie de’a lungul timpului cu o aură simbolică atât de puternică, încât aproape că nu mai rămâne nimic din istoricitate.

Poate că unul dintre cele mai bune exemple este nimeni altul decât Spartacus, a cărui substantă mitică i’a învins cu desăvârşire caracterul istoric.
Îl cunoaştem cu precădere din cinema, fie că este vorba de filmul cu Kirk Douglas, fie remake-ul cu Goran Vijnic, fie seria produsă de Starz Network.

Spartacus ilustrează fără doar și poate acea aspirație eternă a umanității spre libertate. Astăzi nu știm cu siguranță dacă revolta lui a avut un program, dacă a urmărit într’adevăr eliberarea sclavilor din întregul imperiu, asa cum ni’l prezintă literatura. Dar faptul că a ținut în șah Roma republicană timp de aproape trei ani, i’a îndemnat pe scriitori să’i atribuie acest plan îndrăzneț.

Avem un Spartacus care luptă împotriva corupţiei, sclaviei, autorităţii romane, pe fondul unor puternice conflicte interioare provocate de pierderea familiei sale şi de condiţia sa de rob fugar. Personajul nu este acelaşi cu Spartacus din sursele antice, iar povestea sa a evoluat într’atât până când mitul a învins istoria. De ce spunem mit şi nu legendă?
Pentru că în vreme ce legenda este mai mult o poveste ţesută în jurul unor eroi, mitul pretinde să ofere o explicaţie asupra unei lumi, a valorilor şi comportamentelor umane, folosindu’se de imaginea eroilor.

Despre Spartacus au scris istoricii antici Appian, Plutarh, Sallustius si Florus. Dintre aceștia, ultimul oferă cele mai multe informații, deși se arată ostil sclavilor, scriind de pe pozițiile aristocrației senatoriale.
Dar, până să vedem cum îl înfățișează literatura, să încercăm să’l cunoaștem pe Spartacus asa cum îl infațișează istoricii.
Istoricul și biograful Plutarh, în biografia dedicată omului politic si generalului roman Marcus Licinius Crassus, învingătorul revoltei sclavilor, îl descrie ca fiind ”distins și mai elenizat decât un trac”.

De asemenea, ne mai informează că se remarcă prin ”prestigiu, inteligență și putere”.
Asadar, nu avem de’a face cu un sclav oarecare, însușirile pe care i le atribuie Plutarh, ne fac să bănuim în el un om educat, familiarizat cu cultura elenă.

Plutarh precizează și tribul căruia îi aparține Medilor, sau Maidicas, Maedii (de asemenea, Maidani, Maedan, în helenică veche „Μαίδοι”) un trib getic care, în vremuri istorice, au ocupat zona dintre Paionia și Tracia, la marginea de sud-vest din Tracia, de’a lungul cursului mijlociu al râului Strymonului și cursul superior al râului Nestus, (azi Bulgaria de sud-vest), alături de dardani. Capitala lor a fost Iamphorynna.

Tribul lui Spartacus, maedii, a fost un trib independent în cea mai mare parte a istoriei lor, iar regele get Sitalces a recunoscut independența lor, împreună cu alte câteva triburi războinice „de frontieră”, cum ar fi dardanii, agrianii, și paionianii (peonii), ale căror terenuri au format o zonă tampon între puterea regatului Odrisian la est și de triburile ilire în vest, în timp ce Macedonia a fost localizată la sud de Paeonia.

Tot Plutarh îl descrie pe Spartacus ca „un nomad de neam trac”, referindu’se la medobitini. Un număr de maedi au emigrat în Asia Mică și au fost numiți medobitini, datorită faptului că regiunea era numită Bitinia.

Istoricul german Th. Mommsen crede că numele indică o descendență regală, ca reprezentant al dinastiei Spartakizilor.

În general, se considera că Spartacus a fost adus ca prizonier la Roma, după cucerirea Traciei de către armatele romane. Condamnat să devină gladiator (sclav obligat să lupte în arena, spre amuzamentul publicului), nu era greu să apară și legende cu privire la puterea lui covârșitoare.

Una dintre acestea, aminitită și de Plutarh, povestește despre un șarpe găsit încolăcit în jurul feței lui.
Soția lui Spartacus – căreia nu i se cunoaște numele – avea darul profeției. Ea i’a prezis, în urma acestei întâmplări, ca va dobândi o mare putere, dar va avea parte și de un sfârșit tragic. Plutarh, de asemenea, spune că soția lui Spartacus a fost o proorociță a aceluiași trib, ea a fost înrobită împreună cu el.

Getul Sclav care a sfidat Roma. Filmul revoltei

Ce ne spun sursele antice? Căci nici ele nu se pot lăuda cu obiectivitate absolută, în mare însă faptele se prezintă cam aşa: Spartacus a fost un gladiator care s’a revoltat împotriva stăpânului său şi a condus o răscoală de sclavi care s’a întins pe o perioadă trei ani (73-71 a.Hr.), răvăşind Peninsula Italică.

Repartizat la scoala de gladiatori a lui Lentulus Batiatus, de la Capua, Spartacus a provocat acolo o revolta a sclavilor, alaturi de alti gladiatori precum geto-celtul Crixus și geto-germanul Oinomaus. Asemenea școli pregăteau luptători care urmau a fi vânduți stăpânilor de sclavi pentru a se înfrunta în amfiteatre. Personalitatea getului balcanic s’a impus repede in fata celorlalti lideri. Aceasta explică și succesele rapide asupra cohortelor (unități militare) trimise de la Roma.

Revolta a rămas în istoriografia modernă cu numele de cel de’al treilea război servil. În textele vechilor autori nu se discută mai deloc despre caracterul lui Spartacus, ci doar ni se spune laconic că a îndrăznit nesăbuit să respingă standardele sociale romane şi că era o ameninţare la adresa structurilor bine definite ale Romei.

Spartacus va reapărea în conştiinţa colectivă începând cu secolul al 18-lea, invocat de diverşi autori precum Voltaire sau Marx, care analizează implicaţiile acţiunilor sale împotriva instituţiei sclaviei. De aici va începe o schimbare radicală a imaginii lui Spartacus, care va deveni un fel de metaforă a crizelor socio-politice din Europa modernă. Apoi, caracterul său va fi mult romanţat, pentru a se potrivi cu idealurile secolului al XIX – lea, o vreme când se punea mare accent pe investigarea profilelor psihologice ale eroilor.

Nu în ultimul rând, personajul nostru va fi asimilat şi ideologiei comuniste, după cum transpare în filmul din 1960 bazat pe romanul al lui Howard Fast. Pe scurt, povestea violentă şi brutală a lui Spartacus va fi modificată astfel încât să se muleze pe diverse mentalităţi politice.

Este important să reţinem că şi textele antice care tratează subiectul au fost scrise după evenimente. Cele mai timpurii care ne’au rămas sunt Istoriile lui Sallustius.
După el, au mai scris despre al treilea război servil şi Appian, Plutarh, Florus şi Orosius. Plutarh ne povesteşte că, după ce fost vândut unui lanista (patron de gladiatori) pe nume Lentulus Batiatus, Spartacus împreună cu doi camarazi, Crixus şi Oenomaus, se revoltă, îi înving pe soldaţii din Capus şi îşi aşează tabăra pe lângă Vezuviu.

Florus pretinde că armata sa ajunge să aibă nu mai puţin de 10.000 de oameni, puţin probabil, dar propune cifra pentru a corespunde teoriei sale că ar fi dorit să mărşăluiască spre Roma.

Prima dată vine împotriva sclavului pretorul Clodius Glaberus, care este luat prin surprindere noapte şi se trezeaşte cu tabăra jefuită. Apoi alţi doi pretori, Lucius Cossinius şi Publius Valerius vin în ajutorul său, dar şi ei sunt învinşi.

Până în anul 73 a.Hr. se adună în jurul lui Spartacus nu mai puţin de 70.000 de oameni, conform lui Appian. Având avantajul unui nou val de soldaţi, Spartacus jefuieşte zona rurală din jurul Vezuviului, dar se confruntă imediat cu legiunile consulilor L. Publicola şi G. Clodianus. Comandanți militari precum Claudius Glaber, Publius Varinius, consulii Cornelius Lentulus si Gellius Poplicola figurează ”la loc de cinste” printre învinșii lui Spartacus.

O altă victorie repurtată la Mutina, asupra proconsului Cassius Longinus, nu influențează în bine mersul răscoalei, deoarece neîntelegerile între Spartacus și celelalte căpetenii, Crixus și Oinomaus, au dus la dezbinare în rândul armatei sclavilor și la separarea celor doi ofițeri de comandantul lor. Deşi unitatea comandată de Crixus piere, Spartacus tot reuşeşte să câştige.

Drept răzbunare, 300 de prizonieri de război sunt sacrificaţi, ironic, în cadrul unor lupte gladiatoriale.
Spartacus capturează apoi oraşele Thurii şi Picenum, strângând arme şi provizii, dar, măcinat de dorul de casă, îi îndeamnă pe camarazii săi să plece acasă. Aceştia sunt însă prea absorbiţi de perspectiva jefuirii bogatelor vile şi merg tocmai până la Apulia. Alarmat, senatul îl va trimite cu trupe pe Crassus, care implementase o poltică extrem de feroce în interiorul armatei: decimarea, uciderea aleatorie a unui soldat din zece dacă se dovedeau laşi. Frica i’a motivat şi rezultatul s’a văzut, conform lui Appian, în înfrângerile pe care începe să le sufere armata de sclavi.

Spartacus caută o cale de scăpare şi intră în tratative cu piraţii cilicieni. Spartacus străbătuse întreaga Peninsula Italică, spre sud, încercând să traversese strâmtoarea Messina și să debarce în Sicilia, dar flota promisă de pirații cilicieni nu a mai ajuns la locul prevăzut pentru îmbarcare. Aceştia însă nu îşi onorează promisiunea de a’i furniza corăbii şi Spartacus se vede prins între cele 8 legiuni ale lui Crassus şi legiunile unui alt general, Lucullus.

În felul acesta, hărțuit de trei armate romane, cea a lui Lucullus, guvernatorul Macedoniei, a generalului Pompeius și a lui Marcus Licinius Crassus, cel mai avut cetățean al Romei, Spartacus hotărăște să’l înfrunte pe ultimul și să’și croiască drum spre Roma.

Dar in Lucania, în bătălia de pe râul Silarius, este învins și ucis după o apărare disperată.
Va muri în luptă în 71 a.Hr., cei rămaşi fiind crucificaţi.
Istoricul Florus spune că a suferit o moarte onorabilă pentru un sclav, căci romanii nu l’au considerat niciodată pe Spartacus un general liber. Aceasta este în linii mari povestea, dar diverse elemente diferă, în funcţie de epoca şi ideologia fiecărui autor.

Poate că relatarea lui Sallustius este cea mai importantă, pentru că pe baza acesteia se conturează celelalte imagini ale gladiatorului. Istoricul îl admiră pentru curajul şi calităţile sale de lider, considerându’l un real pericol pentru statul roman. Avea caracter, îi inspira pe ceilalţi, era talentat în luptă, avea o cauză. Aspectul acesta moralizator se va păstra la Appian sau Orosius.

Mai mult, Plutarh spune despre el că se afla deasupra condiţiei sale de sclav, că era asemenea marilor conducători romani. Îl contrastează puternic cu Crassus, un personaj avid şi invidios.

Rănirea lui este înfățișată într’o frescă descoperită în 1927 în orașul Pompei. Datorită acestei descoperiri îl cunoaștem și pe ofițerul care l’a rănit cu lancea în picior (pe la spate, cum apare în frescă) și care a ținut astfel să’și imortalizeze pe peretele casei sale ”fapta de vitejie”: Felix Pompeianul.

În holul de intrare al unei case destul de obișnuite din Pompeiul antic, îngropată sub straturi de vopsea ulterioară, sunt urme slabe ale unei schițe interesante de doi bărbați care se luptau călare. Deasupra călăreților, este scris în limba oscană – una dintre limbile timpurii ale Italiei de Sud, încă o dovadă a faptului că latina nu era unitară în imperiul roman.

Numele unuia este puțin lizibil, dar probabil spune „Felix Pompeianul” (sau „Fericitul Pompeian”). Celălalt se citește în mod clar, în Oscană, ”Spartaks”, care în latină ar fi „Spartacus” .

La prima vedere, scena pictată pe perete arată ca o bătălie militară. Dar trompetiștii de pe ambele părți ale acestor luptători se potrivesc cu cei găsiți adesea lângă gladiatori în tablourile antice. Deci, probabil, acest lucru este destinat să descrie lupta gladiatorială regizată. Bărbații trebuie să fie „călăreții”, care uneori au apărut în acele spectacole romane sângeroase.

Desigur, pictura poate nu are nimic de’a face cu faimosul Spartacus și că se referă la un alt gladiator care tocmai avea același nume; asta este cu siguranță ceea ce spun unii sceptici.

Există, totuși, motive bune pentru legarea picturii de faimosul rebel: aceasta se datorează foarte mult vieții „Spartanului” nostru, în primii ani ai secolului I î.Hr. (atât în ​​contextul arheologic, cât și ceea ce ne sugerează folosirea limbajului Oscan); Pompei a fost, în orice caz, la mai puțin de 40 de kilometri de Capua, unde Spartacus a ”primit” școlarizarea pentru luptă și de unde se spune că și’a lansat rebeliunea – cele două orașe se presupune că erau pe același circuit gladiatorial.

Există șanse egale ca această imagine să ne dea o privire asupra viitorului inamic al Romei când era încă un gladiator obișnuit – și judecând din tablou, nu unul cu totul de succes. Căci „Felix Pompeianul” cu siguranță am putea presupune că a sărbătorit victoria unui localnic renumit, atât timp cât gospodarul pompeian a pus această imagine în sala sa din față.

Abia după 1.800 de ani de la acest concurs gladiatorial, uitat în mare măsură, a renăscut imaginea modernă familială a lui Spartacus cel de azi: luptătorul libertății, eroul oprimatului, omul care a devenit aproape învingătorul Romei…
Plutarh se foloseşte de Spartacus de fapt pentru a critica politicienii Romei, mult prea egoişti.
Autorul însă nu îşi poate depăşi propriile concepţii, pentru că în acelaşi timp îl etichetează pe gladiator drept un barbar fără onoare. Statutul acesta ambiguu apare şi la alţi autori.

Sallustius, invocând cazul său, pune la îndoială competențele militare şi politice ale Romei, dar Plutarh merge şi mai departe, întrebându’se despre motivaţiile personale.
Florus în schimb, care scrie în epoca de aur a Imperiului, are o părere şi mai ambivalentă, susţinând libertatea sclavilor, dar considerând un război cu ei dezonorant, mai ales că sunt răzbunători şi sălbatici.

Cazul lui Spartacus este o ruşine pentru Roma, iar gladiatorul se situează undeva între cruzime şi nobleţe.
Trăsăturile sale din aria curajului sunt clasificate drept romane, iar Florus este singurul care ne spune că talentul său militar se datorează experientei de mercenar în armata romană.

Ca toti ceilalţi autori, Florus exprimă supărare din cauza tulburării ordinii romane, dar şi admiraţie pentru acţiunile gladiatorului.
Aspectul moral al poveştii este amplificat de Appian, care scrie tot în epoca de aur, urmărind să atragă atenţia asupra slăbiciunii Romei datorate viciilor şi imoralităţii.
Orosius, scriind în secolul al V-lea, o vreme presărată cu răscoale şi pericole, îl compară pe gladiator cu Hannibal şi alţi mari duşmani ai Romei, dar şi cu cei care tulburau statul la momentul respectiv.

Orosius, deşi creştin, (a trăit probabil între 375-418 d.Hr) nu îl vede deloc ca pe o figură mesianică, cum adesea va fi reprezentat în viitor. El este mult mai mult autorul unor acţiuni teribile, un păgân care sfidează ordinea dată de Dumnezeu romanilor.

Dramele lui Spartacus

Figura gladiatorului get a inspirat numeroase opere de artă.


În 1766 francezul Saurin scrie tragedia Spartacus, admirată de marele filosof iluminist Voltaire pentru mesajul ei umanist. Între 1846 si 1847, austriacul Weber si francezul Hypolite Mangan scriu la rândul lor doua drame intitulate Spartacus.

Dar personajul își va câștiga celebritatea în plan literar abia în anul 1874, datorita romanului lui Rafaello Giovagnoli, în care gladiatorul get obține libertatea datorită succeselor în arenă și câștigă iubirea frumoasei vaduve a dictatorului roman Lucius Cornelius Sylla, Valeria Mesalina. Are tot viitorul în față, dar el își sacrifică fericirea personală, întorcându’se la Capua gata să lupte pentru ceilalți sclavi care nu avuseseră norocul său. Sacrificiul său merge până acolo încât refuză oferta lui Crassus de a’și trăda camarazii și a reintra în serviciul Romei… preferând să moară în ultima bătălie.

Chiar și arta dansului s’a lăsat sedusă de eroul get.

Baletul Spartacus, aparținând compozitorului armean Aram Haciaturian, se remarcă printr’o muzicalitate aparte.
În sfârșit, în 1951, apare la New York romanul scriitorului american Howard Fast, Spartacus, ecranizat pentru prima oara la zece ani după aceea de Stanley Kubrick, cu Kirk Douglas în rolul principal.

Fidel într’o măsură mai mică surselor istorice, Fast scrie totuși un roman emoționant, dându’i identitate soției lui Spartacus. Ea este sclava de origine geto-germanică, Varinia.
Nici Spartacus nu mai este nobilul get de viță regală.

Cu toate acestea, într’o pagină memorabilă, în cadrul discuției dintre Spartacus și un gladiator african (care va refuza să ucidă în arenă pentru a trăi), getul exprimă un adevăr etern valabil care rezumă toată condiția și suferința sclavilor:
”Tatăl meu a fost sclav. Și el mi’a lăsat un singur bun. Singurul bun al unui sclav este viața”.
Și, am adăuga noi, viața nu traită oricum… ci în libertate.

Eroul iluminist, romantic, comunist

Aşadar, avem viziuni destul de confuze asupra semnificaţiei lui Spartacus, care oscilează permanent între viciu şi virtute. Oricum, ideea cum că ar fi dorit abolirea instituţiei sclaviei este respinsă de istorici. Dar nu şi de romantici sau marxişti.

Iluminiştii încep să îl invoce ca un exemplu de luptă dreaptă. Bernard Saurin scrie în 1760 o piesă de teatru intitulată Spartacus: A Tragedy in Five Acts, unde eroul, ca şi în viziunea lui Voltaire, devine simbolul unei ere care caută afirmarea libertăţilor individuale. Lupta dintre vechea aristocraţie franceză şi celelalte stări se legitimează prin precedentul luptei dintre sclavi şi stăpâni.

Spartacus, cel pe care Florus, Orosius sau Appian nu îl aveau la inimă, devine acum eroul măreţ şi strălucit care vrea să răstoarne vechiul regim aşa cum vor să’l răstoarne şi francezii. Doar în relatarea lui Plutarh am putea spune că Spartacus are ceva alură de erou.

În epoca modernă însă se transformă în simbolul egalităţii naturale a tuturor fiinţelor. Şi italienii apelează la el, în timpul Risorgimento-ului, ca la un erou contemporan.
Rafaello Givagnoli, care scrie în 1874 opera Spartaco, îl preface în modelul revoluţionarilor italieni, în căutarea libertăţii politice. În prefaţa romanului, Giuseppe Garibaldi spune că Spartacus era asemenea lui Iisus, servind sacara cauză a libertăţii. Curajul şi perseverenţa cu care luptă împotriva imoralităţii romane sunt o temă recurentă în ideologia iluministă şi romantică, deşi nicio sursă antică nu îl prezintă ca un personaj plat, fără umbre.

Epoca revoluţiilor romantice are şi ea nevoie de un erou, iar Spartacus, pentru că romantismul pune accent pe emoţii şi psihologii personale, precum şi pe exaltarea omului primitiv, mai capătă şi o viaţă personală, dominată de afecţiunea sa pentru familie şi simplitate. Viata personală este acum cea care îi motivează comportamentul şi lupta împotriva corupţiei, şi cea care îl apropie de masele populare.

Acum gladiatorul luptă pentru cineva anume şi este parte a unei mişcări generale de recunoaştere a drepturilor. Grija pentru ceilalţi îl apropie de figura mesianică.

Spartacus devine mai sensibil şi trăsăturile sale negative se estompează cu totul. Roma apare ca o imagine a decadenţei, tiraniei şi opresiunii, de fapt o imagine a vechiului regim în epoca modernă. Rolul de erou al lui Spartacus se bazează de fapt pe ceea ce autorii antici considerau virtuţi romane: vitejie, nădejde, integritate.

Spartacus va fi ulterior asimilat si unui ”proletariat antic”, un caracter nobil care vrea să suprime sistemul ‘burghezilor’ romani. Imaginea gladiatorului vrea sa stimuleze reacţii publice la opresiune, iar o grupare comunistă îşi ia chiar numele de ”Spartaciştii”.

Spartacus este iubit şi în America, interesul fată de el crescând odată cu publicarea în 1831 a romanţioasei piese The Gladiator, alui Robert Montgomery Bird, care se centrează pe relaţile familiale ale acestuia. Bird scrie piesa într’un timp în care sclavia era un subiect aprins în America. Nu era aboliţionist, dar evident că glorificarea rebeliunii a stârnit nişte reacţii. Piesa sar putea interpreta ca o alegorie pentru natura în genere revoluţionară a SUA.

Popularitatea piesei în epocă indică o empatie socială, americanii fiind atraşi de ideea unei lumi în care libertatea şi onoarea să fie recunoscute pentru toţi. Spartacus mai ilustrează şi tipologia omului primitiv, simplu, lipsit de vicii şi iubitor de familie, trăsături care sensibilizau publicul.

Asta alături de rolul său ca model de bravură pentru toti cei care doreau să se ridice împotriva sistemului. Iată că prin aspiraţia sa către binele comun şi prin virtuţile sale atât familiale, cât şi eroice, Spartacus devine şi ”american”, un arhetip al clasei muncitoare americane.

Spartacus nu se adresa doar celor oprimaţi, ci tuturor, pentru că lupta sa pentru libertate avea izul luptei pentru apărarea naţiunii sub stindardul libertăţii.
Proiectarea unei imagini a violenţei era necesară pentru a convinge publicul că doar prin luptă se poate făuri o naţiune puternică.

Scriitorii şi intelectualii, atât americani cât şi europeni, instrumentalizează aşadar povestea lui Spartacus pentru a se potrivi unor varii agende politice şi a transmite mesaje puternice prin mitificarea personajului cu care rezonează o lume întreagă.

Loialitatea şi pasiunea sa pentru cauză se pot aplica în orice context, iar caracterul său acum rotunjit, fără aspecte întunecate, impresionează şi inspiră pe oricine. Spartacus este acum mit, mitul eroului revoluţionar care înfruntă orice pericol în numele binelui şi care are în favoarea sa spiritul dreptăţii şi etica superioară.
Mai ales pentru americani, care şi ei au un sistem opresiv impus claelor de jos, sistem care nu poate fi abolit dintr’o dată, Spartacus reprezintă o veritabilă sură de inspiraţie. Iar cum revoluţiile par să facă parte din moştenirea lor culturală, Spartacus le insuflă şi mai tare speranţe.

Reprezentare în film

Personajul îşi va face apoi apariţia in alt context, în 1951, când regimul McCarthy vânează comunişti şi din cauza căruia suferă mulţi intelectuali, printre care şi Howard Fast, autorul romanului Spartacus, condamnat la închisoare. Pornind de la roman, Kirk Douglas va produce în 1960 filmul omonim.

Se urmăreşte iarăşi dihotomia sclavi-romani, primii reprezentănd moralitatea, castitatea, virtutea, dreptatea, simplitatea, iar ceilalţi promiscuitatea, viciile, corupţia, luxul.

În condiţiile ameninţării comuniste, erau necesare imaginile subtilizate ale valorilor şi libertăţilor americane, prin urmare romanul ar putea reprezenta o alegorie a luptei împotriva pericolului comunist.
Dar la fel de bine îl putem interpreta ca revolta cetaţenilor împotriva politicii dure a lui McCarthy, care încălca libertatea de expresie. De fapt a doua cheie pare mai plauzibilă, pentru că în roman, ca şi în film, transpare mereu ideea comunitătii, unitătii membrilor, egalităţii lor.

Valorile familiale fac din Spartacus şi un ideal domestic al culturii anilor ’50. Aspectul intelectual, emotional şi creativ al caracterului său, ca şi dorinţa de libertate şi securitate, îl elevează, dar cea mai importantă caracteristică a sa în romanul lui Fast este preocuparea pentru comunitate. Să amintim că ideea unei frăţii între sclavi şi empatia lui Spartacus pentru camarazi nu figurează în sursele antice.

Filmul lui Stanley Kubrick alimentează şi mai mult mitul lui Spartacus, prin intermediul imaginilor puternice.
Scene precum cea în care gladiatorul refuză să profite de Varinia, în care Draba se repede cu tridentul în tribună, în care camarazii răvăşesc casa lui Batiatus, în care sclavii dau foc taberei romane, în care Spartacus predică soldaţilor pe munte sau în care sclavii asumă identitatea conducătorului lor, precum şi multe altele, sunt memorabile.

Spartacus devine figura christică prin excelenţă, admirat şi venerat de mulţimea care îl privesc ca pe salvatorul care îi va duce pe oameni pe calea spre sigurantă şi fericire. În contrast cu Crassus, care le vorbeşte soldaţilor despre ordine şi disciplină, Spartacus insuflă valori care vizează binele suprem al comunităţii, în frunte cu libertatea.

Nu este greu de depistat aici o metaforă a opoziţiei între discursul HUAC (House of Un-American Activities Committee) şi revendicarea libertaţii de conştiinţă. Cheia de interpretare o depăseşte pe cea de la care pleacă iniţial Kirk Douglas, care a dori o alegorie a sionismului.

Scenaristul Dalton Trumbo, la rândul său pe lista neagră a lui McCarthy, precum şi Kubrick, schimbă puţin persepctiva, urmărind cu precădere viaţa în cadrul comunităţii, o comunitate cu valori conservatoare, naturale, tradiţionale, un ideal de societate pe care l’ar fi realizat mai mult comunismul. Mesajul sionist, despre suferinţa sclavilor, şi cel religios sunt transmise nu direct, ci prin imagistică şi alegorii.
Mitul lui Spartacus se pare că este cadrul perfect de manifestare a unor ideologii multiple.

Conotaţia politică este şi ea foarte bine definită, dacă vedem în film nu atât lupta lui Spartacus pentru libertate, cât lupta Romei/ Americii pentru a preveni obţinerea libertăţii.
Mitologia politică este în concordantă cu schimbarea de paradigmă politică care transpare din faimosul discurs al lui Kennedy din 1961, care seamănă izbitor cu pledoaria lui Spartacus.

În schimb, creatorii serialului din 2010, Blood and Sand, precum şi a continuărilor, merg pe altă direcţie decât cea a conturării unui model, reprezentativ pentru un mesaj / o ideologie / o viziune despre lume.

Aici, violenţa, sexul şi limbajul par să constituie ele însele un punct de atracţie.
low-motion şi stop-action pentru a maximiza plăcerea şi teroarea care probabil îi încercau şi pe spectatorii din arenă. Efectele speciale, tehnologia cvasi-animaţiei, imaginile extreme sunt un punct de atracţie mult mai mare decât povestea care în linii mari, tot despre curaj, moralitate şi represiune vorbeşte. Dar şi despre răzbunare.

Virtutea şi caracterul lui Spartacus nu mai stau la suprafaţă. Mitul lui Spartacus s’a conturat în vremuri de crize politice sau morale, ajungând de la îndrăzneala fără margini de a sfida marea Romă la necesitatea de a sfida pentru a obţine drepturile individuale.

Despre ce vorbesc anticii nici nu mai contează în mentalul colectiv, care reţine alegorii, simboluri, modele.

Spartacus obţine câteva trăsături constante care stau de altfel la baza mitului său, iar povestea, cu mici devieri, s’a tot repetat.
Dar în serial violenţa şi sexul stau deasupra poveştii, deşi prezente şi ea. Poate este vorba doar de divertisment.

Astfel de seriale sunt pâinea şi circul nostru, nu suntem departe de romani.
Sau poate este expresia unei mutaţii culturale, publicul de film devenind tot mai puţin sensibilizat de imaginile extreme, care dimpotrivă, îi satisfac setea de şocant.

Oricum, cert este că Spartacus va rămâne mult timp de acum încolo un personaj de referință în cultura de masă. Pentru istoricii romani, Spartacus a rămas cel mai mare dușman al Romei după Hannibal și cel mai bun gladiator-sclav.

Bibliografie:
Futrell, Alison. Seeing Red:Spartacus as Domestic Economist, 2001;
Shaw, Brent D. Spartacus and the Slave Wars:A Brief History with Documents, Boston:
Bedford/St. Martin’s, 2001;
Solomon, Jon. The Ancient World in Cinema, 2nd Ed., New Haven:Yale University Press;
Winkler, Martin. Spartacus:Film and History. Oxford:Blackwell Publishing, 2007.
Viaţa lui Crassus, VIII-XI.
Epitome, 2.8.
Războaiele civile, 1.116.
Orosius, Istoria împotriva păgânilor, 5.24.11.
Plutarh, 9.3.
Plutarh, 11.1.


Statuia lui Spartacus de Denis Foyatier

Citește și:   CINE A PRELUAT PUTEREA DE LA BUREBISTA (TĂBLIȚA 62)

sau:    GETYO, PATRIA DIVINĂ

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA