GEȚII MÎNCAU OI, PORCI, VACI, CAI ȘI…CÎINI

În conştiinţa omului modern, Antichitatea este percepută diferit, în funcţie de gradul de cultură al fiecăruia. Dacă pentru cei mai puţin instruiţi Antichitatea este asociată cu primitivismul, sau cel puţin cu valori retrograde, pentru cei care au beneficiat de şansa de a studia Antichitatea, nu neapărat cu creionul în mînă, ci printr’un acces simplu la cultura generală, ea se destăinuie ca un tezaur al omenirii, plin de strălucire şi, cel mai adesea, rîvnit din răsputeri.

În cîteva țări asiatice, ori africane, precum China, Coreea de Sud și Vietnam, ori la berberii din Africa, sînt consumați anual milioane de cîini, în contradicție puternică față de majoritatea țărilor unde cîinii sînt animale de casă, fiind iubiți și îngrijiți.

Pare însă, incredibil că acum două milenii acest animal era consumat și de străbunii noștri geți și de alte popoare europene, așa cum arată cele mai recente descoperiri arheologice. Mult timp subiectul a fost tabu în breasla arheologilor și simpla idee că ar fi putut fi consumat cel mai bun prieten al omului părea incredibilă.

În ultimii ani lucrurile s’au schimbat și în continuare puteți citi despre cît de diferit era văzut cîinele de oamenii care au trăit acum 2.000 de ani în aceste locuri. În plus puteți citi despre alimentația geților, dar și despre relația lor specială cu un alt animal: calul.

Cîinele era privit cu totul altfel de oamenii de acum două mii de ani și nu exista doar o relație de afecțiune, ci și una pur utilitară, cîinele fiind folosit la paza turmelor și la vînătoare. Uneori era și consumat, inclusiv de către celți, dar și de către geții carpatici.

Subiectul consumului de carne de cîine a fost tabu în breasla arheologilor în timpul comunismului, cînd geții au fost idealizați și nu li se puteau atribui astfel de obiceiuri considerate ”barbare” pentru zilele noastre.

Nu există vreo dovadă că la geți s’au crescut căței și cîini de casă. Cîinele era ținut pentru paza casei și a turmelor, ori ca ajutor la vînătoare. Cîinele a fost consumat de către geți și dovezi din mai multe situri arheologice arată acest lucru. Se poate însă estima faptul că rolul cîinilor în alimentația geților era mult mai scăzut față de ponderea vitelor, porcilor, oilor și caprelor.

Radovanu, un sit arheologic din județul Călărași, conține o pondere foarte mare de oseminte de cîine. În trei gropi au fost descoperite cel puțin 20 de resturi cu urme fine de cuțit, dovadă că s’a curățat carnea de pe oase.

Calul era extrem de prețuit de către geți. Era un animal rar și, împreună cu cîinele, era utilizat la vînătoare. Caii nu erau folosiți, de obicei, pe atunci, la muncile cîmpului.

Geții nu aveau pisici domestice, acestea fiind aduse pe teritoriile noastre de către romani, după cucerirea din 106 d.Hr.

Consumul de carne de cîine, un subiect tabu

Milioane de oameni au cîini și îi consideră parte din familie. Le cumpără mîncare, merg cu ei în vacanțe și se asigură că au o viață fericită. În acest context pare incredibil că în țări precum China, Coreea de Sud și Vietnam căinii sînt consumați pe scară largă și este celebru festivalul din orașul chinez Yulin.

Însă, deși pare greu de acceptat, consumul de carne de cîine era răspîndit în Europa din Epoca tîrzie a Fierului, în special la celții care locuiau pe teritoriul Franței și Germaniei de azi. De asemenea, cîinele era utilizat în alimentație de populațiile care locuiau în sec. IV î.Hr. – I dHr. pe teritoriile de azi ale Poloniei și Ucrainei.

Descoperirile mai recente arată că și pe teritoriile noastre se consuma carne de cîine acum două milenii, dar este imposibil de afirmat cît de răspîndit era fenomenul.

Rămășițe de cîini din situl Radovanu (sursa foto Adrian Bălășescu)

Mult timp, mai ales în perioada comunistă, arheologii au respins ideea consumului cîinelui, subiectul fiind tabu. Geții nu puteau fi prezentați ca fiind ”barbari” care își măcelăreau cîinii și îi preparau la fel cum se întîmpla cu porcii, vitele sau oile, spune zooarheologul Adrian Bălășescu, într’o lucrare despre amplele descoperiri din site-ul de la Radovanu, lîngă Călărași despre care veți putea citi pe larg mai jos.

Sigur, pare hilar să vorbim de sacrificiul cîinelui ca despre un obicei barbar, iar despre sacrificiul porcului, vițelului sau mielului ca de ceva absolut firesc. Numai că despre moravurile, obiceiurile sau tabieturile unui popor vechi cum este poporul geto-rumînesc dacă nu este sacrilegiu să afirmi că aceștia se tatuau sau că sacrificau cîini pentru alimentație, putem afirma în schimb că subiectele care încalcă limitele morale ale momentului sînt tabu și se tratează cu ignoranță.

Antichitatea nu a fost ceva unitar: ea nu a fost peste tot aceeaşi; şi chiar în acelaşi areal geografic, modul de viaţă al anticilor nu pare să fi fost acelaşi de la o perioadă la alta. De cîte ori anticii înşişi nu căinau moravurile contemporane lor, comparîndu’le cu vremuri de aur demult apuse?

Voiau să dea de înţeles prin aceasta că valori precum prietenia, cumpătarea sau înţelepciunea s’au schimbat? Mai degrabă scriitorii învăţaţi atrăgeau atenţia asupra ispitelor – de pretutindeni şi din toate timpurile.

Valeriu Sîrbu, fost profesor la Sorbona:

”Realitatea a fost estompată, din două motive: pe de o parte, erau puține analize zooarheologice care să dovedească indubitabil acest fapt, deci afirmația era riscantă, iar, pe de altă parte, mentalitatea indusă populației de ideologia comunistă despre geți care făcea dificilă acceptarea acestui fapt.”

Cîinele și omul, o istorie de multe milenii

Există regiuni în lume în care dovezile arată că încă de acum 20.000 de ani a fost domesticit cîinele și s’au construit teorii despre cum s’a întîmplat acest lucru. Se bănuiește că, în timp, cîinii s’au tot apropiat de așezările umane, simțind mirosul cărnii de vînat care era friptă sau fiartă. Cîinii și’au dat seama rapid că oamenii aruncă resturi care le pot servi drept hrană, iar oamenii la fel de rapid și’au dat seama că pot folosi cîinii la vînătoare, unde s’au dovedit a fi de un real ajutor.

Așa explică arheologul Valeriu Sîrbu:

”De aici pornește relația cu totul deosebită pe care omul a avut’o cu cîinele, dar și cu calul, în comparație cu alte animale.”

Ponderea oaselor de cîini și de cai găsite în diverse situri arheologice nu este uriașă, însă este importantă, chiar dacă este mult sub ponderea ovi-caprinelor, ori bovi-taurinelor.

Resturi de cîine au fost însă găsite pe tot teritoriul locuit de geți, din secolul IV î.Hr, pînă în sec I d.Hr.

Cum sînt răspîndite pe hartă site-urile unde au fost descoperite schelete de cîini (sursa Valeriu Sîrbu)

Contează foarte mult unde au fost găsite resturile osoase, dacă au fost în cetate, ori așezare, în morminte sau în locuri de cult. Contează și dacă scheletul este întreg, ori sînt doar resturi de oase și dacă lîngă el sînt depuse cu grijă alte obiecte, precizează Valeriu Sîrbu.

Geții au consumat cu siguranță carne de cîine, dar nu în cantități mari

Au fost găsite dovezi clare ce arată că în unele cazuri cîinele a fost consumat, dar arheologii sînt de părere că a avut un rol redus în alimentația geților. Aceștia consumau porc, vită, capră și oaie, dar practicau și agricultura, dovadă fiind numărul mare de unelte din fier și resturile de cereale carbonizate descoperite.

Când există o dovadă certă de consum al câinelui? Când sunt găsite oase izolate cu urme de lovituri puternice, cum ar fi cele de topor, apoi urme fine de cuțit ce arată că s’a curățat carnea de pe oase și urme grosiere ce determină spargerea oaselor lungi, cu scopul de a scoate și măduva.

Valeriu Sîrbu:

”Avem dovezi care arată că s’a tăiat și s’a curățat carnea de pe oase cu mare grijă și foloseau orice bucățică de carne. Alt argument important este că starea oaselor de câine este similară cu cea a altor oase, cum ar fi la ovi-caprine și porcine. Înseamnă și că toate acele animale au fost omorâte la fel, iar carnea a fost la fel curățată. Toate acestea ne arată fără dubiu că s’a consumat și câinele, dar ponderea de oase de câine în situri unde s’au făcut analize pe un număr mare de oseminte este undeva între 0,5 și 3,5% din total, iar dacă ajunge la peste 5%, este un lucru ieșit din comun.”

V. Sîrbu spune că nu există vreo dovadă că la geți ar fi existat rase de câini de casă, precum era la romani:

”Nu există vreo dovadă că la geți s’au crescut căței și câini de casă. Câinele era ținut pentru paza turmelor și ca ajutor la vânătoare, acesta a fost rolul lui. Nu era doar prieten al omului.”

Rămășițele unui câine adult descoperit la Căscioarele

Cum nu există texte scrise, nu putem știi de ce unii cîini erau îngropați alături de stăpînii lor, în timp ce cîini asemănători erau mîncați. Este foarte posibil ca în unele cazuri să fi fost sacrificate animale cînd era construită o casă, conform mitului care spune că poți da casei durabilitate dacă sacrifici un ”suflet”.

”Cu siguranță s’au mîncat cîini, dar nu au fost special crescuți în acest sens și cîinii care au fost mîncați nu sînt diferiți de cei înhumați. În plus, nu s’au găsit pui de cîine, nici îngropați întregi, nici ca resturi de bucătărie, care să ne arate că ar fi fost mîncați, ceea ce înseamnă că nu au fost crescuți pentru hrană. Dacă ar fi fost crescuți în acest scop s’ar fi găsit pui, la fel ca în cazul purceilor.”

La geți există însă un fel de cîmpuri de gropi, zone în care s’au întreprins ritualuri. În cîteva cazuri avem și cai și cîini înhumați, deci au avut uneori și un rol religios în credințele lor, dar nu în religia oficială, cea organizată, cu temple și cu cler specific.

”Uneori cîinii au fost depuși cu vase lângă ei, cu grijă, este clar că aveau un rol în credințele de magie, de vrăjitorie. Nu ar fi făcut asta dacă nu erau importanți.”

Un element interesant: geții nu aveau pisici domestice, acestea fiind aduse pe teritoriile noastre de către romani, după cucerirea din 106 d.Hr.

Radovanu: un sit cu multe dovezi despre câinii care erau consumați

Zooarheologul Adrian Bălășescu de la Institutul de Arheologie al Academiei Române a realizat un studiu, pornind de la resturile faunistice găsite în situl de la Radovanu, jud Călărași, unde a fost analizată în detaliu o fostă ”davă” dacică, cercetată de arheologii Alexandru Morintz și Cristian Schuster, de la același institut.

În situl de la Radovanu (foto – Alexandru Morintz)

Câinele avea o pondere extrem de mare din totalul resturilor faunistice descoperite (23%) (trebuie precizat, însă, că analiza se referă la nouă gropi, nu la ansamblul sitului), cele mai multe fiind resturi de la vite (27,1%) și de la porci (24%). Calul avea o prezență extrem de redusă și nu s’au descoperit urme de consum. Vânatul reprezenta sub 2% din totalul fragmentelor, printre acestea descoperindu’se și două resturi de castor, dovadă că probabil lângă sit erau multe râuri, habitat favorabil acestui mamifer.

Din 68 de resturi de câine găsite, 20 prezintă urme ”antropice” de dezarticulare, descărnare și ardere. Cele 20 de resturi provin de la cel puțin două animale adulte (indivizi) și au fost descoperite în trei gropi.

Vedere aeriană a sitului Radovanu

Cercetătorii au ținut să precizeze că Radovanu este un caz special și nu trebuie să tragem concluzia că geții mâncau pe scară largă câini.

”Cazul cynofagiei de la Radovanu este unic în acest moment în peisajul arheozoologic românesc, cu toate că în urmă cu 20 de ani erau opinii care, doar pe baza urmelor de ardere, dar și a stării de fragmentare a oaselor, ne’ar fi făcut să presupunem că este posibil ca acest fenomen să existe în lumea getică.”

În situl Radovanu (foto Alexandru Morintz)

„În prezent urmele de tăiere ale câinilor de la Radovanu sunt fără de tăgadă și de necontestat, fapt care ne arată că specia era consumată.”

Cercetătorii estimează că rolul câinelui în alimentația geților era scăzut, mai ales că și ponderea în totalul resturilor faunistice era redusă, iar câinii aveau o talie mult mai mică comparativ cu alte animale care erau consumate (vite, porci, ovi-caprine).

Înmormântări / depuneri de câini la Alba Iulia-Lumea Nouă

Documentarea în siturile preistorice a descoperirilor atestă înhumări de mamifere din familia canidelor, fie că vorbim de înhumări individuale, fie în asociere cu înhumări umane. Dată fiind vastitatea și complexitatea temei, nu ne’am propus aici o tratare exhaustivă a acestui fenomen. Luarea în discuţie a acestui subiect – exotic la prima vedere – are la bază și descoperirea din 2006 în situl de la Alba Iulia-Lumea Nouă a două schelete de câine, cu provenienţă din contexte arheologice aparţinând grupului Foeni.

Identificarea unor analogii pentru descoperirea noastră ne’a determinat să
extindem orizontul cronologic (din mezolitic până în Hallstatt), precum și zona geografică pe spațiul unde trăiau geții.

Date privind analizele arheozoologice pentru canidele preistorice

Analizele arheozoologice efectuate pe resturile osteologice aparţinând canidelor – implicit a câinelui domestic (Canis familiaris L.) – descoperite în siturile preistorice, au făcut până în prezent obiectul unor studii. În economia prezentării noastre, vom lua în discuţie selectiv loturile faunistice care au benefiiat de studii arheozoologice, precum și
trimiterile care fac referiri directe la resturi osoase de canide. Trebuie precizat că literatura de specialitate înregistrează numeroase teorii cu privire la originea câinelui și momentul domesticirii sale.

La momentul de faţă, opinia cea mai răspândită şi acceptată rămâne aceea potrivit căreia Canis familiaris Linnaeus (câinele domestic) este descendentul lui Canis lupus Linnaeus (lupul). Mai sunt incluse în această linie de descendenţă specii
precum Canis aureus şi Canis latrans.

Procesul de domesticire a câinelui, văzut din perspectiva analizelor arheozoologice, nu este unul simplu de descifrat, asta deoarece criteriile morfologice de studiu s’au dovedit nu o dată evazive. Analizele alometrice scot în evidenţă modificările ce includ reduceri ale dimensiunii corpului, scurtarea dimensiunilor feţei şi îndesirea dinţilor, precum şi faptul că morfologia oaselor lungi ale picioarelor nu permite diferenţierea câinelui de
lup. Cu toate acestea, măsurătorile efectuate asupra craniilor, forma mandibulei, a maxilarului şi dimensiunea dinţilor, rămân criterii importante pentru identificarea câinelui domestic.

Cercetările interdisciplinare realizate în ultima decadă, bazate pe tehnicile de ADN străvechi şi ADN mitocondrial, precum şi pe analizele de izotopi stabili aplicate la resturile osoase de canide, au oferit rezultate importante pentru identificarea câinelui
domestic, în comparaţie cu speciile sălbatice.

În acelaşi timp, cum s’a mai precizat deja, rezultatele cercetărilor arheozoologice au încă un caracter relativ, dat atât de numărul şi relevanţa analizelor arheozoologice raportate la numărul siturilor, cât şi de comportamente specifice ale comunităţilor umane privitor la sacrificarea animalelor şi depozitarea materialului osteologic. Nu în ultimul rând, importanţa acordată în cercetarea arheologică materialului faunistic şi determinărilor arheozoologice rămâne încă deficitară.

Canidele sunt considerate primele animale domesticite în Europa. Cercetările arheologice şi arheozoologice din zona Porţile de Fier, cu situri
mezolitice precum Vlasac, Hajdučka Vodenica sau Lepenski Vir au adus informaţii valoroase privind Canis familiaris Linnaeus (câinele domestic). O caracteristică generală a determinărilor osteologice pentru canidele preistorice, cu precădere din epoca neolitică, este procentajul redus de material faunistic aparţinând câinelui din loturile
studiate.

Prezentăm sintetic în rândurile de mai jos câteva rezultate relevante în acest sens.
Dintr-un număr de 17 situri din nordul Franţei, datate din neoliticul timpuriu până în neoliticul târziu, s’a constatat că procentajul de material osteologic aparţinând câinelui este cuprins între 0–2–1,2%16. În alte 17 situri aparţinând neoliticului timpuriu din Italia centrală şi sudică, din materialul faunistic recoltat, procentajul de Canis familiaris variază între 0,1% şi 15,3%17. Procentajul mai mare din Grota Continenza (15,3%), poate fi pus pe seama habitatului aparte din peşteră, speciile domestice reprezentând aici doar 63,7% din totalul materialului faunistic recoltat, procentaj inferior locuirilor în aşezările deschise.

Dacă în staţiunea aparţinând neoliticului timpuriu de la Cârcea (jud. Dolj) s’a constatat absenţa oaselor de câine, la acelaşi palier cronologic, la Gura Baciului (jud. Cluj) oasele de câine reprezintă 0,5%.

Staţiunea neolitică de la Divostin (Serbia) se înscrie în aceleaşi coordonate. Pentru Divostin I (Starčevo), materialul osteologic aparţinând câinelui reprezintă 1% din lotul faunistic, în vreme ce pentru Divostin II (Vinča-Pločnik), acest procentaj creşte la 4%.

Din situl aparţinând neoliticului târziu de la Polgár-Csőszhalom (Ungaria), cercetările arheologice au permis recuperarea unui important lot de materiale faunistice, atât din aşezare, cât şi din şanţurile ce compun sistemul de fortificaţie. Analizele arheozoologice
au relevat prezenţa resturilor osoase de câine, în procentaj de 3,2% din lotul ce provine din aşezare şi 5,6% din lotul recuperat din şanţuri.

La Kouphovouno, în apropiere de Sparta (Grecia) resturile de câine semnifică 1,3% (nivelul aparţinând neoliticului mijlociu) și 4,6% (nivelul aparţinând neoliticului târziu) din loturile faunistice studiate.

În siturile preistorice din Banat a fost evidenţiat material osteologic de la 68 exemplare, inclusiv 4 cranii, dintre care 3 de provenienţă din aşezări neolitice şi eneolitice (Liubcova-Orniţa, Parţa, Cuptoare).

Săpăturile din așezarea precucuteniană de la Târgu Frumos-Baza Pătule au oferit rezultate semnificative privitor la cultura materială și spirituală a comunităţilor fazei a III-a a culturii. De interes pentru subiectul dezbătut în articolul de faţă este G26 – considerată pentru o anumită secvenţă de utilizare (–1,30–1,80 m) o groapă în care au fost depozitate resturi osteologice provenite de la ceremonii de cult – care conţinea patru bucranii (1 de Bos primigenius, 3 de Bos taurus), 43 coarne de bovine, precum și alte resturi osteologice de la diferite animale, între care și canine.

Prelucrarea materialului arheologic rezultat din săpăturile efectuate în situl aparţinând culturii Turdaș de la Orăștie-Dealul Pemilor (jud. Hunedoara) a avut și o componentă arheozoologică. Resturile osteologice de câine (Canis familiaris L.) au însumat 0,3%27 din totalul lotului faunistic luat în studiu.

Din situl aparţinând ”Beaker culture” de la Newgrange, situat la N de Dublin (Irlanda), procentajul de resturi scheletice de câine este de 2% din materialul faunistic cercetat.
Din cunoscutul sit neolitic Stone of Stenness, din arhipelagul Orkney, N-E Scoţiei (Marea Britanie) avem de asemenea disponibile rezultatele prelucrării unui lot faunistic, ocazie cu care s’au precizat și dificultăţile constatate privitor la separarea și identificarea oaselor de câine de cele de lup.
Un studiu de sinteză pentru descoperirile de câini pentru întreaga perioadă a preistoriei din Marea Britanie a realizat R. A. Harcourt: mezolitic (oase de la 4 exemplare), neolitic (37 oase lungi şi 6 cranii), epoca fierului (oase de la 453 exemplare, 272 oase lungi, 25 cranii, 91 mandibule).

În Sp. I / 2006, în A s’a conturat de la 0,65–0,70 m, o groapă (G1), în formă de pară, cu un prag, spre profilul de E (adâncime maximă –1,15 m) și o zonă circulară, puternic cuptorită, în centrul complexului; dimensiunile G1 sunt de 2,60  ×  2  m. Din cuptorirea gropii de pe peretele vestic au fost recuperate mai multe fragmente ceramice provenind de la un castron bitronconic, ars în tehnica black-topped, aparţinând grupului Foeni.
În cuptorirea de pe peretele estic a fost găsit scheletul complet al unui câine de talie mică, bine conservat ( 2,20 m).

Contextul arheologic în care a fost identificat scheletul animalului nu a făcut posibilă fotografierea acestuia. Înmormântarea / depunerea intenţionată a câinelui este însă în afara discuţiei. Mai precizăm faptul că G1 nu a avut alt inventar, în afara celui menţionat mai sus. Forma gropii G1 indică faptul că a fost utilizată într’o perioadă anterioară ca groapă de provizii.

În Sp. IV/2006, S I, 2–3 a fost delimitat și cercetat un complex adâncit de formă aproximativ circulară, cu mai multe compartimentări, numerotate A1, A2, A3 (A3a–A3b). Dimensiunile întregului complex sunt de 6,30 × 2 m33. O lentilă consistentă de arsură a fost surprinsă pe suprafaţa complexului adâncit.

Materialul ceramic recoltat din acest complex este tipic pentru grupul Foeni: ceramică
neagră, black-topped, dar și portocaliu-roșiatică, arsă oxidant. Inventarul A3 este de interes pentru noi: A3a (dimensiunile de 0,90 × 0,40 m) avea pe fund un craniu fragmentar de bovină și coarnele unei alteia, iar A3b (dimensiunile de 1,30 × 1 m) a
dat scheletul complet al unui câine.

Scheletul de câine a fost descoperit în poziţie primară, orientat est-vest, chircit, culcat pe partea dreaptă, la 2,20 m; înălţimea la umăr nu depășește 25 cm, așadar este vorba de un exemplar de talie mică. În momentul preparării scheletului, a fost descoperit un pandantiv, lucrat din scoica Spondylus gaederopus, de formă dreptunghiulară,
ușor concav, colţurile rotunjite, lustru intens, cu dimensiunea laturii mari de 1,85 cm, latura mică de 0,5 cm și grosime de 0,2 cm.

Piesa este perforată transversal, prin intermediul a două găuri de formă circulară, iar în urma operaţiunii de perforare
a fost străpunsă printr’un orificiu foarte mic și partea opusă a pandantivului.

Considerăm că piesa la care facem referire este parte a acestui context funerar. Nu excludem posibilitatea ca prin intermediul unei fibre vegetale, respectivul pandantiv să fi fost atârnat de gâtul câinelui. O altă ipoteză ar fi că piesa face parte dintr’un colier și că din motive necunoscute, poate ca semn de preţuire, artefactul apare în descoperirea
noastră ca inventar funerar.

Oricum, contextul arheologic indică faptul că animalul decedat a fost depus pe fundul gropii, iar ”statutul” acestuia trebuie că depășea condiţia unui simplu animal domestic, afirmaţie susţinută și de prezenţa podoabei din Spondylus. Legat de piesa în discuţie, ne’au atras atenţia mai multe artefacte de mici dimensiuni, cu dublă perforaţie, de formă circulară, ovală și rectangulară, ce provin de la Dimini, cunoscutul sit producător de podoabe confecţionate din această scoică marină de origine mediteraneană.

Interpretări. Concluzii

Prezenţa resturile osoase sau a scheletelor de câine în mormintele de inhumaţie este considerată deseori rezultatul unei atitudini speciale, aparte a omului faţă de câine. Acest context funerar deosebit se poate explica în diferite moduri.

Se desprind trei elemente importante ce semnifică legătura unică a omului preistoric cu câinele, elementeblegate de activităţi precum vânătoarea, paza sau cea de animal de companie. Câinele este considerat așadar un companion pentru activităţile cotidiene, participă la vânătoare, protejează spaţiul domestic și turmele de animale, el pare a avea acea predispoziţie naturală să ocupe poziţia intermediară dintre om și lumea animalelor. Această apropiere poate explica mormintele de câini aflate în proximitatea mormintelor umane, astfel câinele își urmează stăpânul și în viaţa de după moarte, îl conduce pe tărâmul necunoscut al vieţii de apoi.

Abundenţa resturile osoase de câine în locuinţele de la Lepenski Vir este una neobișnuită. Totodată, numeroase oase de câine din inventarul
structurilor de habitat (locuinţele 23, 34–35, 37, 44, 62) prezentau urme de roadere, activitate pusă tot pe seama câinelui.

Cea mai rezonabilă presupunere legat de această evidenţă este că oasele roase au fost aduse în case de câini, ceea ce ridică problema dacă locuiau împreună cu oamenii în aceste locuinţe.

Descoperirile de canide inhumate din necropolele Lokomotiv și Shamanka din zona lacului Baikal sunt importante prin contextul arheologic relevat și interpretarea oferită, însă nu sunt nici pe departe singulare pentru spaţiul siberian.
Scheletele de câine de la Lumea Nouă aparţin nivelurilor de locuire din vremea grupului Foeni și se datează la 4600–4500 î.Hr.. Înmormântarea acestor câini pe fundul unor gropi indică o acţiune intenţionată și o practică deja conturată a comunităţii de aici, practică legată de relaţia dintre om și câine.

În siturile din neoliticul târziu aparţinând culturii Michelsberg (Chasséen și Michelsberg), resturile de cerb și câine sunt mai frecvente decât în așezările neoliticului timpuriu, îndeosebi în cazul câinelui. Proporţiile medii ale numărului de resturi osoase trec de la 0,2% la 1,2% între faza timpurile și cea târzie a neoliticului. Cerbul este un vânat af at la mare căutare, vânatul privilegiat, procentul în cadrul resturilor de faună sălbatică atinge uneori 70%.

Cu toate acestea, nu poate fi stabilită nicio corelaţie directă între dezvoltarea efectivelor de câini și o vânătoare mai activă a cerbilor. În acest caz, prezenţa și rolul câinelui în contextele funerare o putem pune în legătură mai strânsă cu creșterea efectivelor de câini în așezările arondate acestei culturi.

Nu putem trece cu vederea ca explicaţie pentru prezenţa resturilor osoase de câine în așezările preistorice includerea acestora în dieta cotidiană a populaţiilor preistorice.

Câinii au fost consumaţi cu regularitate la Divostin (Serbia) de comunitatea locală. Acest aspect rezidă și din descoperirea resturilor osteologice aparţinând unor exemplare de adulţi, așadar o bună sursa de hrană. O explicaţie asemănătoare se oferă pentru Lepenski Vir, unde au fost identificate urme de tăieturi pe vertebrele de câine, realizate cu scopul de a îndepărta mușchiul de pe os.

Credem că situaţia se poate extinde și pentru alte situri de epocă neolitică. O situaţie arheologică consemnată este și atunci când materialele faunistice aparţinând câinelui și altor specii de animale sunt considerate a fi resturile unui banchet funerar.

”Triumviratul om-câine-cal”

Calul a fost domesticit acum circa 5.000 de ani într’o zonă ce cuprinde Siberia de vest, Ucraina de azi, Rusia vest-europeană și Kazahstanul. De atunci are un rol esențial în viața oamenilor și a fost extrem de prețuit. Au existat în istorie și exemple în care s’au pornit expediții războinice pentru a captura cai.

Valeriu Sîrbu:

”Mai întâi calul a fost folosit la vânătoare și la război, nu la muncă. Gândiți’vă că timp de 5.000 de ani, de prin anul 3.000 î.Hr, până la 1900, calul a fost principalul vehicul în război. La vânătoare calul îți dădea viteză și îți oferea o poziție înaltă în raport cu vânatul. Omul, calul și câinele au format un triumvirat în vânătoare, dar și în paza turmelor.”

Omul putea să vâneze mai ușor, dar să se și apere, având alături calul și câinele.

Rămășițele unui câine adult descoperit la Seușa – Cărarea Morii

Calul are o pondere mai mică la capitolul de indivizi descoperiți în diverse situri, dar trebuie ținut cont de un element cantitativ, fiindcă, de exemplu, în doi cai există mai multă carne decât în 20 de câini. Per total numărul de cai din așezări era cu mult mai mic decât cel de câini.

Calul era un animal rar, iar la început nici nu a fost folosit la muncile câmpului pentru că vitele erau folosite la tracțiune. Calul era pentru războinici, era mare lucru să ai un cal și să’l poți echipa. În unele cazuri sunt dovezi ce arată că și caii au fost sacrificați primind lovituri în cap cu toporul, ceea ce înseamnă că au fost omorâți pentru consum, dar cazurile sunt rare.

În judeţul Botoşani, o descoperire de acum 18 ani păstrează încă mistere nedezlegate. Este vorba despre un mormânt bizar în care au fost îngropaţi doar doi cai. Nici urmă de schelet uman, care să ducă cu gândul imediat la o ofrandă. Arheologii i’au în calcul o multitudine de variante, însă nu există, până acum, nicio explicaţie precisă despre morminetele vechi de peste 4.000 de ani.

Pe malul Prutului, în judeţul Botoşani, câmpurile sunt pline de movile misterioase. Arheologii spun că sunt morminte străvechi ale unor populaţii migratoare, cele mai vechi din epoca bronzului, adică cu 1.800 de ani înainte de Hristos.

Se numesc tumuli şi, în cele mai multe dintre acestea, zac războinici de demult, fie geți, fie migratori de diferite neamuri. Printre aceste movile, s’a descoperit, în 1997, la Ripiceni, un mormânt bizar, ale cărui mistere încă nu au fost pătrunse.

Descoperire unicat

În locul unui schelet uman, pe fundul gropii din interiorul tumulului au fost găsite schelete de cai. Practic era un tumul ridicat pentru un defunt de vază, doar că, în loc de un războinici aristocrat din epoca bronzului, au fost găsiţi doi cai, înmormântaţi cu toate onorurile. Umplutura gropii era formată din pământ bătătorit, cu urme putemice de arsură, cărbuni şi câteva aşchii din silex.

Arheologul doctor Florentin Burtănescu în publicaţia de specialitate ”Forum cultural”:

”Cărbuni şi pământ ars au fost sesizate şi pe fundul camerei, unde s’au aflat, aparent în neorânduială, oase provenite, aşa cum arată analiza osteologică, de la doi cai. Acestea nu prezentau semne de ardere; doar pe unele porţiuni păstrate de la vertebre şi pe un maxilar superior s’au sesizat urme de culoare violacee, ceea ce ne îndeamnă să credem că resturile au fost depuse după stingerea rugului din groapă, dar într-un moment când focul încă mai mocnea.”

Totodată, arheologii nu au descoperit nicio rămăşiţă umană în acest mormânt, existând convingerea că tumulul a fost ridicat pentru cei doi cai în mod special. În acest context, mormântul este unic în România, majoritatea cailor fiind îngropaţi doar alături de stăpânii acestora ca ofrandă.

Cai înmormântaţi ca nişte nobili

În epoca bronzului, istoricii europeni atestă un cult al calului, în special al calului de luptă, folosit de aristocraţie în război. O dovadă este ”calul de la Uffington” o reprezentare rituală din Marea Britanie, statutul special acordat cailor de popoarele de stepă relevate prin descoperirile arheologice dar şi mormântul cailor de la Ripiceni Botoşani.

Istoricul Anne Marie Carstens, în lucrarea sa ”Cum să înmormântezi un lider: semnificaţiile calului la înmormântările artistocratice”:

”Fără doar şi poate, relaţia dintre aristocraţie şi cai îşi are rădăcinile în ideea războinicului nobil. Calul era parte a unui simbol ideatic, o unealtă a războiului, un simbol al apartenenţei la o castă superioară în cadrul societăţii. Caracteristici precum nobleţe, inteligenţă şi curaj sunt calităţi în mod normal atribuite calului; toate caracteristicile unui nobil.”

Totodată, oasele cailor nu au fost pur şi simplu aruncate într-o groapă, ele beneficiază şi de inventar funerar.

Florentin Burtănescu:

”Deasupra gropii, la 5-10 cm, spre centrul ei, au fost descoperite două pietre şi fragmentele unui vas a cărui formă nu a putut fi reconstituită, din pastă neagră, cu slip brun-cărămiziu pe suprafaţa exterioară, cu degresant din cioburi pisate şi rare bucăţi de calcar, ce poartă un decor incizat, cu triunghiuri haşurate. În vasul ce prezintă pe suprafaţa exterioară urme de arsură s-a aflat un os de animal. Un mic fragment de la acest recipient a fost descoperit pe fundul gropii, printre oasele celor doi cai.”

Tocmai de aceea, arheologii au avansat şi ipoteza existenţei unui cult al calului, cele două cabaline îngropate fiind considerate personaje importante în cadrul comunităţii, cai de război, percepuţi ca făcând parte din cadrul aristocraţiei.

Florentin Burtănescu:

”Groapa 1 se poate interpreta fie ca o înmormântare rituală a unor animale preţuite în cadrul comunităţii, fie este vorba despre o ofrandă, în care caz, complexul respectiv ar trebui legat de un mormânt anume.”

Morminte asemănătoare au fost descoperite cel mai aproape în Polonia şi Ucraina, în majoritatea mormintelor tumulare din România resturile de cai apărând laolaltă cu scheletele umane pe post de ofrandă.

Caii unui aristocrat?

S’a luat în calcul şi ipoteza că cei doi cai, deşi îngropaţi separat, fără schelet uman, ar reprezenta o ofrandă adusă unui războinic mort. Faptul că în groapă resturile cailor au fost ciopârţite duce cu gândul la această concluzie. Nu există, însă, defunctul pentru care cei doi cai ar fi putut sacrificaţi. Arheologii iau în calcul presupunerea că cei doi cai ar fi aparţinut unui războinic înmormântat într’un tumul învecinat, fără să existe, însă, elemente clare de legătură între mormântul cailor şi cel al războinicului.

Mai precis, acesta a trăit în epoca târzie a bronzului, cu 700 de ani înainte de Hristos, şi ar fi făcut parte din complexul cultural Noua-Sabatinovka al unor crescători de vite şi războinici, mai ales de origine iraniană. Bărbatul, după cum arată şi arheologul Florentin Burtănescu, participant la săpături, avea în jur de 35 de ani şi, probabil, făcea parte din cultura Sabatinovka. Totodată, defunctul ar fi făcut parte din cadrul aristocraţiei, deoarece calul de război reprezenta un simbol al bunăstării şi al unui statut social înalt.

Omul se îngropa alături de cal până acum 1000 de ani

Arheologii au făcut o descoperire tulburătoare la Paulești, lângă DN 1. Ei au adus la lumină un mormânt datând de peste 1.000 de ani. Defunctul, îngropat sub o movilă de pământ, a avut parte de un ritual mortuar aparte – alături de calul preferat.

Sapaturile au fost demarate deoarece in zona va fi amenajat un parc industrial. Odată ce au obținut avizul proprietarului, arheologii au trecut la treabă. În zona existau două movile de pământ care se pare că datează din epoca bronzului. Bănuielile lor s’au confirmat după ce, într’unul din tumuli au găsit două schelete îngropate, vechi de aproape 4.000 de ani.

La nici 100 de metri de prima movilă, arheologii au gasit, marti, poate cel mai rar vestigiu de la nivelul județului Prahova. Un schelet care a aparținut unei tinere sau tânar îngropat alături de un cal. Capul defunctului este așezat exact peste capul calului, iar la picioare au fost așezate resturile animalului.

Arheologii sunt siguri ca dedesubtul acestui mormânt de suprafață este unul și mai vechi, din epoca bronzului şi că DN 1 este străjuit de astfel de morminte

Sursa:  Relația om-câine în preistorie: Resturi scheletice umane și de canide. Practici mortuare, dovezi arheologice şi posibile semnificaţii, Mihai Gligor, science.hotnews.ro,  archaeoheritage.ro

Valeriu Sîrbu este unul dintre cei mai cunoscuți arheologi români. A predat la Sorbona și a scris cărți și lucrări științifice pe teme variate din arheologie, de la religia și arta geților, până la probleme funerare ori monografii de situri și descoperiri din fostele colonii grecești de la Marea Neagră.

Adrian Bălășescu este cercetător științific gr II la Institutul de Arheologie ”Vasile Pârvan” din cadrul Academiei Române. Este zooarheolog și a participat în ultimii 25 de ani la numeroase cercetări arheologice în România, Franța și Armenia, făcând studii mai ales pe resturi faunistice de mamifere. Este specializat în neo-eneoliticul Balcanic, neoliticul armean și în arheozoologia din calcolitic și a publicat de’a lungul timpului peste 100 de lucrări științifice având ca subiect relația om-mediu-animal în preistorie.

Citește și:    10 MINCIUNI DESPRE GEȚI

sau:    600 DE SUPERSTIȚII LA ROMÂNI

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA        

 

Un gând despre &8222;GEȚII MÎNCAU OI, PORCI, VACI, CAI ȘI…CÎINI&8221;

  1. Multumesc pentru articol!Am o singura observatie: -Strabo ,in lucrarea Geografia (Lacus Curtius) citandu-l pe Poseidonius  spune ca”locuitorii Moesiei , în conformitate cu religia lor, se abțin să mănânce orice lucru viu și, prin urmare, și din turmele lor; și că ei folosesc ca mâncare miere, lapte și brânză, trăind o viață pașnică, și din acest motiv sunt numiți atât „frică de Dumnezeu”….!De unde ati scos ca mancau caini?Arheologii romani sunt de toata jena in interpretarea descoperirilor arheologice!Stiti ce populatii din vechea Dacie era numita  Galactophagi de Homer si oare de ce?De la un impropriu numit „arheolog” putem usor ajunge sa rada lumea de noi…..Daca ar fi studiat harta Mancatorilor de Caini( Harta ORORILOR – Ţările în care se consumă carne de câine!)ar fi gasit alte  explicatii,asa arata doar ca e un idiot!Ati auzit vreodata un singur caz de ciobani(cea mai veche indeletnicire a omului pe aceste meleaguri)care sa isi manace cainii?

    | | | | | |

    |

    | | | | Harta ORORILOR – Ţările în care se consumă carne de câine!

    Nu o să-ţi vină să crezi în câte locuri din lume el e considerat o delicatesă! Acest articol NU conţine imagini … |

    |

    |

    Stima,MT

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s