TĂBLIȚELE DE LA SINAIA VORBESC PESTE MILENII CINE NE SÎNT STRĂMOȘII

Și astăzi sînt rumîni care nu’și cunosc strămoșii, iar despre strămoșii rumînilor, ar fi indicat să ne expimăm corect. Strămoșii noștri își spuneau GETO, adică Geții. De aici a fost numit și Regatul GETYO, Geția sau Țara Geților, acela căruia romanii îi spuneau Terra Getarum.

Citește aici cum se numea Țara Geților:  GETYO, PATRIA DIVINĂ

Geții și’au numit capitala de suflet, centrul administrativ și nucleul religios al neamului: Sarmi-GETUZO în care este inclus etnonimul neamului nostru: GETUZO, cum am spune azi GETUȚII.

Pentru SARMI există 2 explicații plauzibile:

a. SARMIS, SARMIO, SIRMIU, sau SIRMOY BASILE cum apare pe o Tăbliță (foto de mai jos), regele zeificat al GEȚILOR

Citește aici despre Zeificarea Regelui Sirmio:  ZEIFICAREA LUI SIRMIO (TĂBLIȚA 8)

b. Frăția SARMO-GETUZO sau SARMO-GEȚII

Se știe de conviețuirea sarmo-geților sau sarmații (latinizat) cu geții din Carpați, și de războaiele duse de aceștia împotriva imperiului roman. Nu este exclus ca geții să’și fi numit triburile după propriul rege, iar în acest caz sarmații să devină ginta triburilor care l’au avut rege pe Sirmoy Basile.

În concluzie, nu mai avem motive de îndoială în această privință. Tăblițele de la Sinaia ne sînt un bun reper pentru acest subiect.

Nu mai trebuie decît ca lingviștii, arheologii și istoricii să facă demersuri pentru a autentifica și interpreta integral, dar și de a descoperi noi artefacte care să reconfirme acest tezaur național, care sînt Tăblițele de la Sinaia, o adevărată Cronică a Geție și a gețilori.

GETYO, GETIO își numeau Regatul sau Țara Geților

GETO – Geții este neamul nostru, GETO repetîndu’se atât de des în Tăblițele de la Sinaia încît nu mai încape îndoială cum își spuneau Geții.

Numai cine nu vrea să vadă acest aspect, și ignoră principalele dovezi din trecut își poate permite să facă uz de termeni impuși de pseudo-istorici sau toxini care’și arogă astfel de merite.

Sigur, exprimările scribilor în Tăblițe sînt diverse, Dabo-Geto fiind altă formă, dar aici nu trebuie uitat cum numeau Geții cetățile lor: Dave.

Forma Dabo-Geto reprezentând Geții din Dave, cunoscînd că geții nu trăiau doar în cetăți fortificate, ci și în sate pe văi, sau la șes așa cum întâlnim o expresie pe Tăblița 127,  ”IN GIOSO DENOI” adică, ”jos la șes”.

În ce privește Dacia, nu este pomenit pe Tăblițele care vorbesc de Regii Sirmio (Sarmio), Dromikto (Dromihete) sau Boero Biseto (Burebista), deci nu acesta a fost Regatul Geților, ci mai curînd doar o colonie romană.

În schimb se pomenește de un Lăcaș Sfînt, Eliau, dacă nu chiar de mitica și vestita ”Helios” a lui Dromikto (Dromihete), atunci poate chiar un Regat din sudul Carpaților la șes, existent înainte de unificarea geților.

Așadar, Geții nu își spuneau Daci, și nu acesta este etnonimul neamului antic al românilor. Geții erau numiți de romani astfel, cel mai probabil de la Daci Balo, regele învins care s’a sinucis, pentru a crește valoarea prăzii.

Nu mai este cazul să insistăm asupra faptului că Geția nu a fost ocupată pe de’a întregul de romani, pentru că deja au scris mulți autori pe acest subiect, amintim doar că din suprafața de azi a Rumîniei doar 13 județe acoperă fosta colonie ”Dacia Romană”, o provincie înființată de romani după 106 d.Hr. după ce au distrus toate templele și fortificațiile getice din Ardeal, Banat și Oltenia ale regelui Daci Balo.

O altă dovadă că Dacia a fost doar provincie romană nu și regat getic este că această provincie a fost mutată de romani la sudul Dunării în 260-270 d.Hr, după doar 150 de ani de exploatare asiduă, din care nu au extras doar bogățiile solului și subsolului, ci au exploatat și forța umană dintre care se recrutau soldați pentru cohortele romane poreclite ”Dacorum”.

Un alt argument implacabil, pentru falsificatorii istoriei care contestă că Dacia a fost doar colonie romană este că nu există nici un document scris de geți din care să rezulte că ei au dat această denumire vreunui regat getic.

Niciunul !!!

Un singur izvor nu există măcar, de la geți, unul singur, dar sînt istorici cu galoane care totuși insistă pe această eroare, sau mai bine spus, un fals monumental, aducînd ca ”argumente” doar texte străine (latinești sau elinești) contemporane existenței Coloniei Dacia sau ulterioare mutării provinciei la sudul Dunării, dar nici un document al geților original prin care să demonstreze că toponimul ”Dacia” ar fi aparținut geților.

Deci, un document getic prin care să confirme autohtonitatea acest toponim nu există. Nici un istoric nu a putut pînă azi să facă proba existenței acestui regat la geți.

Așadar, dacă acest toponim, Dacia, este doar un nume de botez dat de ocupanți pentru un teritoriu ocupat de ei, după ce au ucis mulți băștinași și au călcat în picioare toate lăcașele de cult ale geților, transformîndu’le în cenușă, demolînd tot ce definea civilizația getică, de ce ar trebui să mai menținem această eroare impardonabilă, acest fals creat de mai multe generații de istorici, unii intenționat, alții preluîndu’l ca pe un  simplu clișeu perfid înstăpînit acum 1916 de ani de către tagma cartografilor și povestitorilor?

Clișeul verbal se formează și printre termenii din istorie sau toponimici ca și în vorbirea curentă prin banalizarea unui cuvînt prin repetarea excesivă a lui.

Așa s’a ajuns ca o parte din romîni să se declare complet eronat ”daci”, deși daci dacă au existat ei erau doar coloniștii sau locuitorii coloniei romane Dacia aduși de aiurea. Dacă dacii erau alogenii locului de acum 1900 de ani, cum mai putem afirma că noi rumînii autohtoni sîntem urmașii străinilor aduși din alte părți ale vechiului imperiu roman.

Sigur, nu asta ar fi cu totul inexact, deoarece mulți au fost aduși de la sud de Dunăre, unde tot geți trăiau, dar falsitatea etnonimului ”dac” pentru un autohton este nu doar evidentă, ci și greu de combătut cu documente.

Un fals rămîne un fals.

Un rumîn nu poate fi un urmaș de ”dac”, chiar dacă el a fost adus. Rumînul de azi este tot un urmaș de get fie el și sud-dunărean, ori de alt neam (ex: sirian) care a fost asimilat aici.

Dar în nici un caz de ”dac”.

Pe istoricii plătiți să mențină o minciună în viață îi înțelegem, aceștia cedând uneia dintre slăbiciunile omenești, acela de a’și consolida scaunul, dar nu trebuie să facem o virtute din aceste obiceiuri josnice care ne calcă și memoria înaintașilor în picioare de fiecare dată cînd se pronunță verbal sau în scris falsul etnonim, ”dac”.

Citește și:   CINE A PRELUAT PUTEREA DE LA BUREBISTA (TĂBLIȚA 62)

sau:    GETYO, PATRIA DIVINĂ

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   ‪Dacii‬   Dacia‬ ‪ ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

BAZORIO, REGELE CETĂȚII ZEILOR (ZEUDAVA) DIN MOESIA (TĂBLIȚA 127)

Pe Tăblița 127 este prezentat Regele (Mateoso) Bazorio și Cetatea sa Zieado Dabo în expresia ”ON KOPONO I ELIAU DEUN DO MATEOSO BAZORIO I SIE MATEOSO ZIEADO DABO”, din care înțelegem că în ”Din Templul Lăcașului Sfânt Elio, i se dă Regelui Bazorio să’i fie Rege, Cetatea Zeilor, Zeudava”. Așadar, Moesia nu era un regat aparte de Geția nord-dunăreană, regat denumit și pe această Tăbliță, Eliau.

Expresia subliniată apare cu mici modificări și pe Tăblița 80, unde apare Kopono din Eliau și Nesibio. Regele Bazorio și Cetatea sa Zieado Dabo mai apar împreună pe încă două Tăblițe: 76, și 123. Așadar se poate face o legătură puternică între cetatea Zeudava și conducătorul acesteia, Bazorio.

Sunt menționați și Romanii care au fost îndepărtați, ori de niște fenomene meteorologice (fulgere), ori de un fenomen astral (eclipsă de lună, sau de soare), care se deduce din expresia ”LUCO DE NOQTO”. Presupusa eclipsă i’a determinat pe romani să se retragă, deoarece au considerat fenomenul ceresc ca pe un avertisment de la zei. O altă variantă ar fi că Zeudava avea și supranumele de ”Luco de Noqto”, ”Lumina Nopții”, oarecum plauzibil, deoarece era dedicată Zeilor.

Textul în caractere getice:

ΛVKΩ ΔE NOXΘΩ EΔE PVMVANOY HΔE AYX ΠVPXEΔΩE ΩN NVPETE ΦOY ΩN KOΠONΩY EΛIAV ΔEVN ΔΩ MAΘEΩΣO BAZΩPIΩ YΣHE MATEΩΣO ZIEAΔΩ ΔABO ΦEKOYΩ E NA ΛIΘΩ E ΠOETΩ PYBHEΘΩ AXINΩ E ΣIO Y ON NV BΩIZO TAMAPIO E ΘPAKΩ ΔABΩ ΓETO ΔENΩ EPE ΠOΠA ΔV EA ETA ΘΩΛYO YN ΓIOΣΩ ΔENΩY ΣH MOAΛΩE OI PΩTO BIΣΩE VXH POEAO Y AXHΩ TAMAPO MAΘΩ ZYEAΔΩ ΔABΩ ΓETO ΩN MEΣO

Transliterare din getice în latine:

LUCO DE NOQTO EDE RUMUANOI, I DE AIQ PURQEDO E ON NU RETE FOI, ON COPONOI ELIAU, DEUN DO MATEOSO BAZORIO, I SIE MATEOSO ZIEADO DAVO FECOIO E NA LITO E POETO RIVIETO AQINO, E SIO I ON NU VOIZO TAMARIO E TRACO DAVO GETO DENO.
ERE POPA DU EA ETA TOLIO IN GIOSO DENOI SI MOALOE OI ROTO VISOE UQI ROEAO I AQIO TAMARO, MATO ZIEADO DAVO GETO ON MESO

Citire propusă:

Lumina (luco) nopții (de noqto) a alungat (ede) romanii și (i) (de) aici (aiq) purcede (purqedo) și (e) în (on) nu (nu) treacă (rete) fie (foi) din (on) Lăcașul Divin (Coponoi) din Eliau Zeii (Deun) dă (do) Regelui (Mateoso) Bazorio, și (i) să fie (sie) Rege (Mateoso) Zeudavei (zieado davo), să facă (fecoio) noștri (na) aliați (lito) și (e) puțini (poeto) riverani (rivieto) ținuturilor (aqino), și (e) calea (sio) prin (on) nu (nu) vază (voizo) temuții (tamario) traci (traco), cetățile (davo) geților (geto) tainice (deno). Fie (ere) preoți (popa) de (du) ai lor (ea) să slujească (eta) înălțimi (tolio), în jos (in gioso) la câmpie (denoi), și (si) slabi (moaloe) ce’i vezi roată (oi roto vizoe) să se alăture (uci) regalității (roeao) și (i) aici (acio) neînfricatului (tamaro) Rege (Mato) al Zeudavei (zieado davo) a Geților (geto) din (on) Mesia (Meso).

Variantă propusă în vorbirea curentă:

De la ”Lumina nopții” care a îndepărtat romanii, tot de aici să purceadă și să nu fie trecătoare, precum din Templul Sfânt Eliau, Zeii i’au dat Regelui Bazorio, să fie Rege la Zeudava (Cetatea Zeilor), să’i făcă aliații noștri pe puținii vecini de la hotare, misiunea sa fiind să’i facă pe temuții traci, să vadă că cetățile geților nu le sunt ostile. Fie ca preoții lor să slujească de pe munți până la șes, iar cei slabi de peste tot să se alăture regalității de aici și neînfricatului Rege al Zeudavei și a Geților din Moesia.

Cetatea Zeilor, menționată în textul Tăbliței 127, pare a fi Seuthopolis, asemănarea lexicală între Seutho și Zieado este evidentă, rotacismul z=s și t=d ducând la Zeudhopolis pt. elină sau Sieatodava pentru getică.

Știm că Seuthopolis era capitala Regatului Odris, pe vremea lui Seuthes al III-lea.  Seuthopolis nu a fost un adevărat polis, ci mai degrabă sediul lui Seuthes și curtea sa regală. Palatul său avea un rol dublu, funcționând și ca un sanctuar al Cabirilor, zeii din Samothrace. În mitologia elină, Cabirii, sau Kabirii (Kábeiroi grec.) au fost un grup de zeități enigmatice hthonice. Ei au fost venerați într’un cult misterios strâns legat de cel al lui Hefaistos, ca zeu al focului, al metalelor și al metalurgiei, al fierarilor, sculptorilor și artizanilor, și cunoscut de romani ca Vulcan,  centrat în insulele din nordul Mării Egee la Lemnos și Samothrace în complexul templului Samothrace și la Thebes. În originile lor îndepărtate și Cabirii, zeii Samothraciei pot include elemente pre-grecești (pelasgice), sau alte elemente non-elinești, precum cele hitite, getice, proto etrusce sau frigiene. Cultul din Lemnos a fost întotdeauna local pe insula Lemnos, dar cultul de pe insula Samothrace s’a răspândit rapid în întreaga lume elenă în timpul perioadei elenistice, și chiar la inițierea romanilor.

La Seuthopolis cea mai mare parte a spațiului din oraș era ocupată nu de case, ci de structuri oficiale, majoritatea locuitorilor fiind în afara orașului. A avut populație getică dar și elenă. Rolul dublu al palatului lui Seuthes (curtea regală și sanctuarul) indică faptul că Seuthes era un rege preot: marele preot al Cabirilor printre geții odrăsieni. Potrivit semnelor din Seuthopolis, în piață se află sanctuarul lui Dionysius / Sabazios .

Bazorio din Tăblița 127 ar putea fi unul din regii sud-dunăreni, Hebryzelmis (390-384 î.Hr.) sau Berisade (358-352 î.Hr.) sau un rege încă anonim istoriei scrise care a domnit și peste Moesia, deși Regatul Odris a trăit maxima sa extindere prin alianțele dintre triburile getice sud-dunărene care au reușit’o Sitalces și Seuthes.

Regatul Odris a fost primul care a dobândit puterea în regiune sub un singur conducător, regele Teres I în secolul V î.Hr. (475-445 î.Hr.) fiind primul rege care a reușit să unifice sub conducerea lui multe dintre triburile getice.

Despre Teres se spunea că şi’a trăit cea mai mare parte din viaţă pe câmpul de luptă, în prima parte a vieții s’a luptat pentru câștigarea independenței regatului său, în a doua parte a vieții s’a luptat pentru întărirea puterii regatului său. El a condus mai multe campanii militare pentru a extinde teritoriul aflat sub controlul său.

Sitalces, al doilea fiu al lui Teres I (431-424 î.Hr.) a continuat extinderea teritoriilor sale. El a fost un aliat al Atenei în Războiul peloponesiac, iar în conflictul din 429 î.Hr. din Macedonia regelui Perdiccas II, a invadat cu o armată care a inclus războinici ai triburilor care nu făceau parte din regatul său. (Tucidide, Războiul peloponesiac, II, 97-101).

Sitalces a participat și la Războiul Peloponesiac, fiind aliat al atenienilor.
Conform lui Tucidide, sub regele Sitalces, regatul a atins maximă expansiune, stăpânind tot litoralul de la Abdera până la vărsarea Istrosului, fiind integrați toți tracii dintre Haemus și Rodopi și geții de dincolo de Haemus, de la sud spre nord. Diodor din Sicilia susține că Strymonul era limita vestică. Tot el îi face un portret regelui Sitalces, ca fiind înțelept, blând față de supuși, viteaz, atent cu averea statului. Percepea tribut de la populațiile supuse și de la unele cetăți grecești, în valoare de 1000 de talanti. A dezvoltat o armata considerabilă de 120.000 de pedestrași și 50.000 de călăreți.

Relațiile cu scyții s’au deteriorat, după ce Ariapeithes s’a recăsătorit cu o grecoaică, dăruindu’i un fiu, Skyles. Au apărut rivalități între el și Octamasades. Skyles a fost alungat pentru că ducea un mod de viață grecesc, și de aceea primește azil politic de la Sitalces, asta în timp ce un rival al lui Sitalces, fiul lui Teres, este adăpostit de scyți.
Octamasades a pornit cu o armata spre Tracia, dar datorită înțelepciunii lui Sitalces, a evitat conflictul printr’un schimb de azilanți. Sitalces s’a apropiat de greci datorită ascensiunii Macedoniei și controverselor teritoriale dintre regatul sau și Macedonia sub Perdicas al ÎI-lea.

Sitalces sprijină un pretendent la tronul Macedoniei, pe Filip, fratele lui Perdicas al II-lea. De astfel, Sitalces s’a căsătorit cu o grecoaică din Abdera. În timpul războiului peloponesiac, Spartă și Atena își căutau aliați printre vecini. Regatul Odris încheie o alianța cu Atena, ucigând solii spartani. Astfel, în 431 i.Hr., Nimphodorus, fratele soției lui Sitalces, primește titlul de proxenos, iar fiului lui Sitalces i se oferă cetățenia ateniană. Macedoniei i se cedează orașul Therme.

În 429 î.Hr., Sitalces conduce o campanie în Peninsula Chalcidica și se va război cu Macedonia timp de 30 de zile. Însă a fost trădat de nepotul său, cumpărat de Perdicas al II-lea, ce primește mâna surorii sale, Stratonike. În 424 i.Hr., Sitalces a murit în lupta împotriva tribalilor, la Delion.

După moartea lui Sitalces la putere a ajuns Seuthes I, nepotul lui Sitalces (424- 410 î.Hr.), și a încheiat campania împotriva lui Perdiccas II al Macedoniei și a dublat tributul orașelor grecești de pe coastă. În 411 î.Hr., fără prea mare succes a condus o expediție împotriva Atenei (Tucidide, Războiul peloponesiac, II, 97-101).

Este succedat de Seuthes, fiul lui Sparadocos, fratele lui Sitalces. A renunțat la politică expansivă și a dus o politică de conservare a hotarelor. Tucidide menționează că tributul perceput a fost crescut la 400 de talanti, plus daruri. Relațiile cu Macedonia se îmbunătățesc.
Acest rege a renunțat la politica de expansiune teritorială. Un lucru important de precizat este că la odrisi tronul nu era moștenit de fiul cel mare, ci de nepotul de frate.
Amadocus I (410- 390 î.Hr. aproximativ) a pierdut multe teritorii, după atacurile triballilor. Guvernatorul care a plasat controlul regiunilor pe malul Mării Egee s’a proclamat rege sub numele de Seute II (405 -390 î.Hr.). Cei doi suverani au fost împăcați, încheind împreună o alianță cu atenianul Thrasybulus.

După moartea lui Sitalces, Regatul Odris a cunoscut perioade succesive de fărămițare și de unificare. De exemplu, pe vremea lui Cotis I (383-359 î.Hr.) a ajuns din nou la o mare înflorire și expansiune. Însă după moartea sa, Regatul Odris s’a divizat în urma unor conflicte interne, iar în anul 341 î.Hr. cucerirea lui de către Filip al II-lea al Macedoniei a fost extrem de ușoară.

În 410 i.Hr., regatul este divizat între doi moștenitori, Seuthes al II-la și Amadocos. Fiecare își caută aliați pentru a o suprimă pe cealaltă. Amadocos s’a împrietenit cu generalul grec Alcibiade, iar Seuthes al II-lea a angajat mercenari greci conduși de Xenofon.  Xenofon l’a cunoscut personal și a descris un ospăț de la curtea să. În final, cei doi își normalizează relațiile, iar Amadocus moare în 390 î.Hr.
Hebryzelmis (390- 384 î.Hr.)

Cotis I (384- 358 î.Hr.), s’a născut în timpul domniei lui Seuthes I, a preluat puterea prin uciderea predecesorul său. Un reviriment al expansiunii teritoriale și al înfloririi Regatului Odris are loc în timpul lui Cotys I. Regatul își revine temporar sub domnia lui Cotys I, ce reunifica teritoriile.  S’a aliat cu Atena și s’a căsătorit cu fiica ateniana a generalului Iphicrates. S’a aliat cu triballii împotriva lui Abdera, dar a fost ulterior responsabil pentru pornirea unei rebeliuni. A intrat în conflict cu Atena pentru posesiunea Chersonesului tracic, aceasta a instigat la revolta împotriva trezorierului lui Miltochite, care a avut succes, dar a condus la un nou tratat de alianță în 361 î.Hr. În 359 î.Hr. s’a aliat cu Filip al II-lea al Macedoniei și în anul următor a fost asasinat de Peithon și Cheracleide de Ainos care au fost proclamați ulterior cetățeni de onoare ai Atena pentru gestul lor.

După ce Cotys I este asasinat în 360 î.Hr.. de către un grec, Regatul se împarte în trei regate mai mici.
În 341 î.Hr., Tracia a fost cucerită de Filip al II-lea al Macedoniei.
În final Regatul Odris s’a divizat în urma unor neînțelegeri interne, iar lovitura de grație i’a fost dată de Filip al II-lea al Macedoniei (tatăl lui Alexandru Macedon). Astfel, după prăbușirea Regatului Odris, geții au ajuns sub stăpânirea regilor macedoneni.

La moartea lui Cotis, regatul a fost împărțită de cei trei fii ai săi, care s’au antrenat în lupta dintre Atena și Filip al II-lea, dar a ajuns să fie subjugat de acesta din urmă. Regatul Odris a fost un regat extrem de important care de’a lungul a 100 de ani a reușit să stăpânească teritoriul geților sud-dunăreni.

Amadoco II (358- 347 î.Hr. aproximativ) a controlat zona de vest a râului Marița (Hebrus). El a fost urmat, probabil, de Teres al II-lea.

Berisade (358-352 î.Hr.) și fiul său Cetriporo (352-347 î.Hr.), probabil co-regent de la început, au controlat zona de coastă de la Amfipolis și minele de argint;

Cersoplepte (358-341 î.Hr.), ca urmare vârstei tinere sub guvernarea eficientă a lui Charidemus, un grec legat de familia regală, a controlat zona de est al râului Hebrus.
Seuthes III (330-300 î.Hr. aproximativ), s’a revoltat de mai multe ori normelor macedonene de sub domnia lui Alexandru cel Mare și după moartea sa, în 323 î.Hr. și a fost învins de Antipater și Lisimah. În 320 î.Hr., și’a mutat împărăția în centrul Traciei și a construit o nouă capitală, Seuthopolis, din care resturile cetății sunt acum acoperite de lacul artificial de Koprinka, în apropiere de actualul Kazanlak. Acesta a fost de partea lui Antigonus I împotriva lui Lisimah. Ulterior Lisimah a fost ucis în luptă de către Seleucus în 281 î.Hr. și Tracia trece sub suveranitatea lui Ptolemeu al II-lea.
Împărăția a fost astfel supusă invaziei galatenilor celți în 273 î.Hr.

Un rege get pe nume Pleurato este amintit pentru că a învins în 214 î.Hr. regatul celtic Tylis. Apoi Regatul a fost cucerit de Filip al V-lea al Macedoniei în 202 î.Hr.
Ulterior a urmat o serie foarte puțin cunoscută ale unor dinastii getice, până la războiul civil dintre Cezar și Pompei .
Cotis VII (57–48 î.Hr.), aliat al lui Pompei;

Fiul lui Rescuporide I (48-13 î.Hr.), inițial sub tutela unchiului său Remetalce, a fost ucis în luptă împotriva triburilor getice ale Bessilor, principalele sale revolte anti-romane au fost conduse de Vologeses.

Remetalce I (12 î.Hr. -12 d.Hr.), fratele lui Cotis VII, care, după sfârșitul răscoalei a fost restaurat la putere prin Augustus ca un succesor al nepotului său, care a lăsat moștenitori. La moartea lui, imperiul s’a împărțit între Augustus, fiul Cotis VIII și a fratelui Rescuporide II. În 18 d.Hr. Rescuporide a fost judecat sub Tiberius pentru că l’a întemnițat și ucis pe nepotul său și a murit la scurt timp după aceea în exil în Alexandria.

Antonia Trifena, văduva și fiica împăratului Cotis VIII lui Pontus Polemon I, și fiul său Remetalce II (18-38 d.Hr.) au fost repuși de Tiberius la întreg regat. La moartea fără moștenitori ai Remetalce, la porunca lui Caligula a abdicat mamei.
Rhoemetalces III, fiul lui Rescuporide II și apoi vărul Cotis VIII, și soția sa Pitodoride al II-lea, fiica lui Cotis VIII și Antonia Trifena (38- 46 d.Hr.).

După ce Regatul Odris s’a divizat, a ajuns sub clientelatul Romei până în anul 46 d.Hr. când a murit ultimul rege odris, Rhoemetalces al III-lea. După moartea lui Rhoemetalces, Tracia a fost făcută provincie romană de Claudius.

Dicționar:

luco, luce  – a luci, lucire, strălucire, lumină, luminozitate, este predecesorul rom. a luci, lucoare – lumină și echiv. cu lat. lux, lūcēre, din arhaicul *leuk- cu derivați în mai multe limbi europene.

noqto, noctio, nocto – noapte, -a, este predecesorul rom. noapte, având echivalenți în numeroase limbi europene, din arhaicul *nógʷ-t-s (*nokʷts).

ede, edo, edu = plecare, alungare, a veni, a merge, a ajunge, a se duce, să se afle, eide=să purceadă la. Sunt echivalenți cu lat. eō, ire=a merge.
edi = a făcut, a face, provine din ahaicul *dhe- ”a pune, a așeza”, cu forme echivalente în majoritate limbilor europene. Este posibil să fie înrudit cu arom. adaru ”fac” și geto-rom. a deretica, dar detaliile nu sunt clare.

indo, inde – apoi, pe viitor, a pune în, este echivalent cu lat. deinde=apoi”.

aqi, aqio, aci, aici, aiq, ice, icea – aici, aci, sunt forme din care provin rom. aici, aci, ici, icea lat. hic, haec, hoc – acesta, aici este un echivalent, dar format pe alt principiu. De Vaan reconstituie arhaicul *g/ghe/o- ”acesta” și -*k’e – aici. De Vaan vede formele latine și alte forme italice ca fiind compuse din cele două particule, fenomen care nu mai are loc în alte limbi europene. Aceasta este viziunea lui de Vaan pe care nu o împărtășim decât partial. Formele getice derivă din arhaicul *k’e ”aici”, prefixat cu a, (sau inițial cu i sau e, apoi devenit a). În limbile italice găsim osc. eks-, uk ”aici” și umbr. essu, puțin diferite de getică. Este cazul să amintim aici forma etruscă ik – aici.
Trebuie arătat că în multe cazuri, lat. h inițial pare să fie epentetic (adăugat), întrucât această laringală lipsește în echivalenții din etruscă sau alte limbi italice. Forme similare cu getica (și româna) există în mai toate limbile romanice. Dacă în română este evident că provin din getică, de unde provin ele în limbile romanice? Să fie etrusca aceea care stă la baza limbii romane rustice, iar nu latina?  Sau să fi avut un rol mai mare decât latina în crearea acestei lingua franca folosită mai întâi în peninsulă și apoi în restul imperiului (doar ca lingua franca)? Răspunsul pare să fie da.

rete, retero, retahio – scos, retras, retrage (se vor…), a trece dincolo de. Este un verb compus din rad. ter-, tah- a cărui origine este greu de identificat. Ar putea fi asociat cu arhaicul *tragh- ”a trage”, dar nu este clară evoluția celor două forme diferite între ele, dar diferite și de radicalul respectiv.

cete, cetie, cetu – cete, cetatea, este predecesorul rom. ceată și echiv. cu lat. caterva – companie, grup, ceată și umbrianul kateramu, caterahamo – ceată, grup.

foi – fost, verbul a fi apare sub mai multe forme: fi – a fi, fu (fio, fiu, fo, foe) – fost, a/au fost, fi, fu – ca fiind, să fie, a/au fost, da hie – să fie, precum și simo – fie, fu, fue – ca fiind, să fie, a/au fost, ese, eso – vor fi, să fie, hindu (hiindu, fiindu) – fiind, ere, erio, eru – fie, ființă, ese, eso – vor fi/să fie, este, saro – eram, se – sunt, seni – sunt (III, pl.), seo – a fost, seri, serio (seru, seriu) – au fost, seu – va fi, seu ”au fost” (auxiliarul a fi traductibil prin a avea), sia – fiind, sie (si) – fie, fost, sio, siu – a fost, fie că nu, fiind, să fie, însuși, siu – era, so – a fost/astfel, așa, să fie, so feu – ce a fost, so su, sue=să fie, va fi, era, fost/făcut, (îi) este, să fie (ca…), sunt, ca fiind, așa că, au fost, soa – va fi. Verbul a fi apare de peste 100 de ori în textele plăcuțelor de la Sinaia, sub forma aa câtorva radicali. În primul rând, fi, fu, fiind cognați cu lat. fio, fieri ”a fi” din care se consideră că provine rom. a fi. Forme similare se regăsesc într-o serie de limbi italice: cf. osc. fiiet (pers. III, pl.), umbric. fuia (pers. III, sg.), fuiest (pers. III, sg, viitor). Toate aceste forme provin din arhaicul *bheu- ”a crește, a fi”. Acest radical are derivați în toate limbile europene. Vedem că această rădăcină a verbului a fi nu provine din latină, ci din getică. Formele ero / erio-eso / ese au, de asemenea, echivalente în latină, în limbile romanice și în alte limbi europene, cu corespondentele românești eram, erai, era etc. Formele în si-, se-, so-, su- sunt foarte numeroase, mult mai numeroase decât în româna actuală, având echivalenți în latină și dintre limbile romanice în special în italiană. În română forme în s- avem în (eu) îs și în sunt (-em, -eți, -Ø), deci la formele verbului a fi, de prezent, plural.

copono – lăcaș sfânt, templu

eliau, eliu, elie, elia so – divin, sfânt, al/a zeilor, zeiesc. Suntem tentați să asociem aceste forme cu formele afro-asiatice care definesc divinitatea: ebr. el ”zeu”, arab, ilāh ”zeu”, dar și sumer. el ”id”, Bab-el (Babilon) ”Poarta Zeilor”. Dacă formele getice au aceeași origine, ele sunt vechi din fondul nostratic.

Deun – Panteon, Zeități, Templu

de – dintre, alor, de, di, din, dis do (dă), du – din, dintre, di, do (dă), du – de, de către, să, di, du – alor, a, al (lui), ale (lor), dintre, die – dintre, din ăie – dintre, din ei, detro – între, printre, înăuntrul

undo – undă, val, rază din arhaicul *unt-, *h₂en- ”trece apa”, vechiul elin antlos – a ține un vas, a se compara de asemenea cu *wed-”umed”, *wódr̥ ”apă”.

do – a  da, dau – a dat, care este de fapt formă de perfect (simplu), întrucât, perfectul compus a apărut mai târziu, la care se pot adăuga formele data, dato, datu=dat, donat, încredințat, fiind forme de participiu trecut. Este evident că desinența de participiu trecut -t (-a, -o, -u), este aceeași ca și în limba de azi, doni – să dăruiască. Formele provin din arhaicul *do-, dǝ-, dou- ”a da” din care provine și lat. do, dare. Radicalul este foarte răspândit în limbile europene.

mato, matu – marele/stăpânul/suveran/conducător, matiho – preamărețul, matoso gheto – Geții Mari, mateo, mateu – majoritatea, grosul. Aceste forme par să provină de la un radical proto-european cu sens de ”mare sau puternic” care poate să nu fie același din care derivă geticul maree, mairo sau lat. magnus etc. Pe de altă parte pot proveni de la acest radical cu prelungire în dentală (t), dar astfel de forme nu pot fi identificate în alte limbi europene.

fecoio, facindu, facsu, factu, fecuu, fem – făcând, a făcut, au făcut, precum și factice, factu – fapte, făptuit sau facu, fact, factu – decis, stabilit (de zei) și faxu, faxtu, fokeso – să se facă, așa să fie!, decizie (prin vointă divină), onfaho – înfăptuiască, sunt forme predecesoare ale verbul rom. a face. Asemănarea cu lat. facio, facere – a face este mai mult decât evidentă, dar forme similare se găsesc și în alte limbi italice: cf. falisc. faced, oscă fakiiad, umbrică façia, fakust, fakurent (III, pl. prefect viitor), venetă vhaχsto, toate cu sensul de ”a face”. Lingviștii consideră că aceste forme italice provin din arhaicul *dhe- ”a pune, a așeza” din care a fost reconstituit un radical proto-italic *fak-, *fek- ”a face”. Este bine de știut că limbile italice nu provin dintr’o proto-italică, întrucât o astfel de limbă nu a existat niciodată, pentru că aceste limbi sunt la origine, fie dialecte getico-ilire, fie getico-celtice. Multitudinea de forme italice indică faptul că acest radical a existat în mai multe dialecte getico-iliro-celtice, toate având sensul de ”a face”, nu de ”a pune, a așeza”, cum au în general formele din alte limbi proto-europene cu care sunt asociate formele italice. În plus, la forma getică edi (vezi mai sus) că provine din același radical din care indo-europeniștii consideră că provin formele italice. Formele italice, precum și cele getice, și dialectele traco-dacice provin de alt radical arhaic de tipul *bhak- ”a face”.

nalito – compus între aliat și al nostru, aliați, parteneri, prietenii noștri, neostili

na – cu noi, noștri, noastre, de partea noastră

lito – aliat, a alia, a lega, a ține frâu, a struni, a constrânge, a obliga, a priponi, a prinde, a încătușa, a fixa, din proto-europeanul *leiǵ- și echivalent în ukrainianiul nalýhaty – a înfrâna, a călători, a hățui, a struni, a lega, a fereca, în proto-albanezul *līdza, și a se compara și cu olandezul lijk (mod de legare cu frânghie a velelor), latinul ligare.

poeto – puțin, peio, peu, pii, poieh – copii, succesori sunt forme care au echivalenți în mai multe limbi europene din arhaicul *pōu-, *pǝu-, pu- ”mic, puțin”, cu derivatele nominale *po(u)los ”pui de animal”, putlo-s ”copil”. Radicalul este foarte productiv în limbile europene, dar toate adaugă un anumit formant (sunet de obicei consoană) la radicalul mai sus amintit, numai aceste forme getice folosesc radicalul ca atare. Menționăm că forma getică -por întâlnită în nume proprii a fost asociat cu lat. puer. De asemenea, forme din limba română de azi precum, prunc, pici, puști au aceeași origine.

rivieto – vecini, malul râului, margine, țărm, riveran, apropiat, din arhaicul *rey- ”a zgâria, rupere, tăiere” și echivalenți în multe limbi europene: englezul mediu river, rivere -fluviu, anglo-normand rivere – râu, vechi francez riviere – râu, latinul *riparia, riparius – malul râului, râu, litoral, vest-frizianul rivier – râu, olandez rivier – râu, germanul river, rivier – pârâul, fluviul și revier – zonă, teritoriu, district.

acino, aceno – 1. ținut, teritoriu, regiune, tărâm, meleag, teritoriu probabil din zone montane. Acest termen cu acest sens a dispărut din graiul geto-românesc, dar nu putem spune dacă s’a păstrat în vreunul din graiurile sud-dunărene. Deocamdată nu putem stabili definitiv etimologia acestui cuvânt. Este totuși posibil ca rom. ținut să fie o formă refăcută după ”acino”, prin etimologie populară după participiul trecut al verbului a ține. Una din propuneri ar fi și din proto-europeanul *h₂eḱ- ascuțit, arătat, deoarece se consideră și rădăcina formei latine ”acinus” – struguri, care provine din ”acies” – acuitate, punct ascuțit, precizie, agerime, istețime, dar și rădăcina altor numeroși echivalenți din limbile europene 2. aciná (Reg) – a se speria foarte tare 3. a răsări târziu după apusul soarelui 4. (pop.) a’și găsi refugiu, a se stabili (vremelnic), a se adăposti, a se oploși, a se aciola, a se agesti, a se aciua 5. ocini / ociná, ocinéz, vb. I (înv.) a moșteni, a dobândi, a stăpâni. ”Acino” pare să fi avut semnificația unei ascunzători în ținuturi de munte, a unui refugiu montan, iar limbii române să’i fi rămas doar forma prescurtată ”ac” și derivatele sale, cum ar fi și ”acar” și ”acut” care printre altele are sens de ”ascuțit”. Șura poate fi o formă modernă de la ”(a)ciura”. Cu siguranță acesta este un vechi cuvânt getic, care se regăsește și în expresia care ne vine din străvechimea limbii române: ”a avea ac de cojocul cuiva”, unde ”cojoc” reprezintă un alt cuvânt străvechiul lexic getic.

sio – moștenire, cale, dorință, transmitere, voință, țel, cauza din proto-europeanul *seh₁ – a impregna, a introduce, a semăna, a planta. Românescul misiune se consideră eronat că ar veni din latinul missio. Sio poate fi originea getică pentru mi-sie ”calea mea”, cauza, rolul, țelul, rostul, datoria, menirea fiecăruia, sau împuternicere, însărcinare, sarcină dată altuia în cazul nostru, sarcina dată de zeu.

voizo, vazo, veso (văzu) – a văzut, a observa, iveru – se învederează (că), forme predecesoare verbului rom. a vedea și echiv. cu lat. videre, ambele din arhaicul *ŭedi- ”a percepe, a vedea. Radicalul se regăsește în multe alte limbi europene. Forma getică corespunde perfectului simplu din limba română modernă.

voie, voiu, voisu – a / au vrut, voiu, voie – voință, voie, vrere, voru – voit-au, vrerea, voința, din arhaicul *ŭel-, ŭol- ”a vrea, a voi”, având echivalenți în latină, limbile germanice și slave.

tamaro, tamario – 1. temut, temător, a teme, înfricoșător 2. întunecat, întuneric, beznă, întunecime, tenebre, negură, neguros, întunecare, negreală, înnoptat, negru, opac, tenebros, mohorât, sumbru, noros închis, negricios, obscur, închis, cernit, mocnit, înnegurat, noptatic, necurat, din arhaicul *temH- ”întuneric”, proto-balto-slavic *timāˀ- ”întuneric”, lituanian tamsa – întuneric, bulgar тъма tǎma, sârb táma – întuneric

deno, denua – 1. a destăinui / mărturisi, dezvălui, familiar, obișnuit, nestrăin. Ar putea fi un cuvânt compus din de- ”de-, dez- ” și -no, -nu al cărui sens trebuie să fie ceva ”taină, mister” sau provine de la un radical *den-, înrudit cu taină care este considerat a fi de origine slavă, nu sunt alți echivalenți europeni 2. șes, vale, vâlcea, câmpie din proto-europeanul * dʰen – suprafață plană, foaie, zonă, palma mâinii, și cu echivalenți în englezul mediu denn – vizuină, peșteră, pășune, proto-germanicul * danjō – arie, hambar, etaj, germanul tenne – arie, hambar pentru cereale, vechiul olandez denne – vizuina, peșteră, pod, olandezul den – puntea navei, treierat, etaj, vale de munte.

popoe (popu, popă) – preotul este antecesorul rom. popă, echiv. cu lat. popa – preot (de rang inferior), împrumutat de limbile slave din stră-română.

ea – pe el, ai lor

eta – 1. a mânca, hrană, a hrăni (spiritual), a susține moral, 2. în vârstă, bătrân, vârstnic, derivat etate, din arhaicul *h₁ed- ”a mânca, a se hrăni”, echivalenți aromânul etã – vârstă, viață, germanicele *atjaną ”a mânca, a hrăni, a paște”, *ēsaz ”aliment, momeală”, *etaną ”lacom, obez”, elinul vechi áriston – micul dejun.

tolio – vale, pășune, islaz, toloacă (reg.), teren liber, a tologi – a lăsa teren necultivat, a tolăni – odihni (pe iarbă), echiv. german vechi *dalą – vale, în lituaniană tol – până la
talio, talu, talue – înălțimi, înalți, înalt, de sus, talipico, talipica – falnica, semeața, cei de seamă, înalți, înălțătoare, talpico (talipico) – de sus. Aceste forme provin de la rad. alt- ”înalt” prin metateza lichidei l, cu echivalenți în mai multe limbi europene (celtice, germnaice, albaneză), pe lângă latină.

moaloe – moale, slab, slăbiciune din proto-europeanul *mel- moale, slab, forme alternative *(h2) moldos și *(h2) ml̥dus – moale, slab, forme care pot fi rădăcini veritabile și pentru denumirea Moldovei, știindu’se cât de blajini sunt moldovenii…

en, in – în, ca, în/sub, din/în, , ăn (in, în) – peste, sunt forme predecesoare prepoziției rom. în, cu echivalenți în limbile italice și multe alte limbi europene din arh. *en ”în”.

zieado davo – Zeudava / Cetatea Zeilor

deu – zeu, diu – zeu, preot, deus ”Marele Preot/zeu, dieu – zeul, divinul, al zeului, diu – zeu / preot, ze, zeu, zi, ziu, zieu – zeu, zei, al zeilor, zesco – a zeilor, zeiască, zieadă – a zeilor, panteon, zieo – panteon, tărâmul zeilor, sunt forme predecesoare ale rom. zeu (zână), fiind echiv. cu lat. deus. Dincolo de plăcuțele de la Sinaia radicalul este întâlnit în teonime getice, precum Saba-dios (Saba-zios), Gebelei-zis sau chiar teonimul Zeus care comportă o evoluție fonologică traco-dacă, iar nu una grecească.
Ca și în cazul teonimului Sabadios (Sabazios) întâlnim alternanța d/z, ceea ce explică încă odată că textele plăcuțelor conțin forme aparținând unor dialecte sau perioade istorice diferite. Formele în dentală surdă tei, teu, teo, teos, tio,

tiu – părinții / preoții / divin / prelați / zei / sacerdoți / divinitate au aceeași origine cu cele în d (respectiv z), prin desonorizarea dentalei din rațiuni semantice. Observăm că, în general, formele în t definesc pe preoți și prelați și mai puțin pe zei, pe când cel în dentală sonoră definesc, în general pe zei și realități legate direct de aceștia, dar și pe marii preoți.
Știm, de asemenea, că numele Marelui Preot Deceneu, era de fapt, Dio Ceneo – Divinul Ceneu.

uci – a deschide, a intra, să intrați, a veni, a alătura, să intre, din proto-europeanul *h₁ey – a merge, echivalent în sârbo-croată ȗći – a merge, a intra, a participa, a se alătura, Slovenul  iti – a merge, Lituanianul eĩti – a merge, a păși, Latinul eō – a merge.

roeao, ro, ra, ri – rege, regat, regal, regesc, guvernant, stăpân, guvernator, a conduce, stat, țară, domnie, ra, re, rei, reu, ri, rieu, rio – regat / stat / guvernare / administrare, rege/guvernant / conducător, reca – regat, state, provincii, reghio – guvernare, stăpânire, reo – domnie, reni (regni) – stăpâneau, guvernau, reghelento – guvernator, re BO – regina/regatul BO (?) sunt echivalenți cu lat. rex și alte forme din limbile europene din arhaicul *reg’– drept, a îndrepta, a ghida, a conduce. Formele getice nu au păstrat guturala (g) decât în trei cazuri. Certe este că și în vechea irlandeză, dar și în italiana modernă avem aceeași situație. În română s-a păstrat forma rigă, pe când rege este un neologism din sec. al XIX-lea.

Citește și:   CINE A PRELUAT PUTEREA DE LA BUREBISTA (TĂBLIȚA 62)

sau:    GETYO, PATRIA DIVINĂ

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   ‪Dacii‬   Dacia‬ ‪ ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA        ‪

ZEIFICAREA LUI SIRMIO (TĂBLIȚA 8)

Ca și la alte neamuri, și la geți întronarea (înscăunarea), sau zeificarea unui rege presupunea parcurgerea anumitor ceremonii în cadrul cărora se practicau câteva ritualuri religioase. Pe Tăblița 8 se descrie Zeificarea (sau întronarea) Regelui Sirmiu, care prin ritualurile întreprinse de sacerdoții castei IO îl alătură în Panteon lui Zamolxio.

Pe Tăblița 8 sunt prezente două alfabete, unul este cel getic clasic, al doilea este diferit, asemănător cu caractere folosite pe Tăblița 14 și probabil că era creat și cunoscut numai de sacerdoții geți sau unui număr restrâns de cunoscători.

Text cu caractere getice sacerdotale: Π ΣVYNA BVIV VΔAΛE ΓΛOATEΛE ΔABV YO ZOVIΩ

Text cu caractere getice clasice : AN AΠΛYΣIV TYOZΩ HΞΣONOIXTOIXOY ΣETI MOYN ΔABY ΓEΘYV ΣYPMYV (-)

Text cu caractere getice sacerdotale: ΨEIΩ ЖOVIΩ YATOU ЧIPAIV ZAMOΛΣY YOΠVTA ΣAPΨETA ΔBIΩ

Textul continuu după conversia fonetică:

Varianta 1. P’SUINA BUIU UDALE GLOATELE DABU IO ZOUIO, AN APLISIU TIO ZOIXSO NOIQTO IQOI SETIMO IN DABI GETIU SIRMIU (-), GEIO JOUIO IATO UCI RAIU ZAMOLSI IO PUTA SARGETA DBIO

Interpretare propusă:

Porci (suina) străbună (buiu) uzual (udale) poporului (gloatele) davelor (dabu) sacerdoții (IO) lui Zeus (Zouio), anul (an) aplicării (aplisiu) divinei (tio) zeieștilor (zoixso) nopți (noiqto) aici (iqoi) șapte (setimo) în (in) cetățile (dabi) Geției (Getiu) Sirmiu (SIRMIU) (-), celui care  Zeus (Jouio) iată (iato) deschis (uci) raiul (raiu) Zamolsi sacerdoți (IO) puterea (puta) Sargeția (Sargeta) Cetate (d(a)bio)

Variantă propusă în vorbirea curentă pentru ”Zeificarea” lui Sirmiu:

De ”Ziua porcilor” tradiție a poporului davelor, sacerdoții (IO) lui Zeus ceremoniază începerea ”Anului Divin”, prin cele ”Șapte nopți zeiești” aici în cetățile Geției, pe Sirmiu (Sarmis), cel căruia Zeus, iată, i’a deschis Împărăția și lui Zamolxio, iar sacerdoților IO puterea Cetății Sargeția.

Varianta 2.

P(Ă) SUI NA BUIU UDALE GLOATELE DABU IO ZOUIO,  AN APLISIU TIO ZOIXSO NOIQTO IQOI SETIMO IN DABI GETIU SIRMIU (-), GEIO JOUIO IATO UCI RAIU ZAMOLSI IO PUTA SARGETA DBIO

Interpretare propusă:

Pă (p) suire (sui) a noastră (na) chemare (buiu) libertate (udale) poporului (gloatele) davelor (dabu) sacerdoții (IO) lui Zeus (Zouio), anul (an) aplicării (aplisiu) divinei (tio) zeiești (zoixso) nopți (noiqto) aici (iqoi) șapte (setimo) în (in) cetățile (dabi) Geției (Getiu) Sirmiu (SIRMIU) (-), celui care  Zeus (Jouio) iată (iato) deschis (uci) raiul (raiu) Zamolsi sacerdoți (IO) puterea (puta) Sargeția (Sargeta) Cetate (d(a)bio)

Variantă propusă în vorbirea curentă pentru ”Înscăunare”:

La înscăunarea sa, chemat să apere libertatea poporului davelor, sacerdoții (IO) lui Zeus ceremoniază ”Anul Divin în cele ”Șapte nopți zeiești” aici în cetățile Geției, pentru Sirmiu (Sarmis), cel căruia Zeus, iată, i’a deschis lumea lui Zamolxio, iar sacerdoții IO puterea Cetății Sargeția.

Interpretarea în cheia Încoronării este dată de scena pe care Tăblița 8 ne’o oferă, unde Sirmiu se îndreaptă călare spre Templul oficierii ceremoniei de încoronare, coroana fiind ținută de Marele Preot al Geției spre a i’o așeza pe cap viitorului rege.

Aceeași scenă, însă, poate fi interpretată și în cheia Zeificării, aripile pe care le poartă personajul nostru cu coroana fiind un semn că este zeu și în fapt chiar Jouio (Zeus), întreaga imagine semnificând primirea lui Sirmiu în Panteon alături de ceilalți zei ai geților printre care era și Zamolxio. Coroana pe care o ține Zeus fiind de fapt un inel simbolic zeiesc.

Variantă propusă în vorbirea curentă pentru ”Zeificarea” lui Sirmiu:

Pentru Zeificarea sa în datina noastră străbună răsună cornul peste dave, iar sacerdoții (IO) lui Zeus ceremoniază ”Anul Divin” prin cele ”Șapte nopți zeiești” aici în cetățile Geției, lui Sirmiu (Sarmis), cel căruia Zeus, iată, i’a deschis lumea lui Zamolxio, iar sacerdoților IO puterea Cetății Sargeția.

Dicționar în ordinea întâlnirii lor în text:

sui – 1. a sui, a urca, urcuș, se îndrepta spre un loc mai ridicat, a merge în sus, la deal. 2. înscăunare, suire pe tron 3. Suire la Zei, Zeificarea

suina – 1. porci, din proto-europeanul *suH-. echivalenți vechiul elen ὗς (hûs), englezul swine, sow și latinul suinus. 2. șuínă, șuíne, (reg.) pământ sterp, neroditor.

bui – 1. (reg) a bui, a chema, a da semnale prin strigăte, sunând din corn, a da năvală, a năvăli, a se înghesui, a se înghesui, a țâșni 2. buiu, bunu – strămoșesc, străbun, bunic

udale – 1. drepturi, libertate, patrie liberă, echivalenți în englezul vechi ēþel – patrie, norvegianul odel – patrimoniu, alodiu (proprietate funciară liberă, scutită de orice sarcini de vasalitate). 2. util, uzual, obicei, tradiție, datină străveche.

gloate, glotelu, gloto 1. a vorbi, vorbire, grai, agloeto – graiul, vorbirea. Aceste forme getice provin din proto-europeanul *g’hlād – a răsuna, a striga cu echivalenți în vechea irlandeză, elină, sanskrită, avestică. Sunt forme antecesoare ale glas, a glăsui, deși în Walde-Pokorny sunt reconstituți doi radicali diferiți, ceea ce pare să fie o eroare (cf. DELR, glas) 2. gloată, ceată, droaie, mulțime de oameni, popor, neam, mase populare: norod, în Evul Mediu oaste pedestră alcătuită din țărani.

aplisiu – aplicare, ritual, obicei, rânduială a unei slujbe religioase, ceremonial religios.

tio, tei, teu, teo, teos, tiu – părinții / preoții / divin / prelați / zei/ sacerdoți / divinitate, sunt forme ce exprimă termeni teologici, aceste forme în dentală surdă sin rațiuni semantice se utilizează prin desonorizarea dentalei. Observăm că, în general, formele în t definesc pe preoți și prelați și mai puțin pe zei, pe când cel în dentală sonoră definesc, în general pe zei și realități legate direct de aceștia, dar și pe marii preoți. Presupunem, de asemenea, că numele Marelui Preot Deceneu, era de fapt, Dio Ceneo ”Divinul Ceneu”, un titlu similar azi titulaturilor ierarhilor creștini – ”Preafericitul”.

noiqto – noapte

iqoi, iqi, aqi – ici, aici, aci

seti, setimo, saptaus – șapte, șeptime pare să fie dintr’un regionalism (dialect) diferit de cel din Tăblița 117 care conține forma saptaus (saptaius) sau, pur și simplu, o eroare de copist. E. Nicolaescu susține că, de multe ori sunt introduse vocale în plus în redarea unor cuvinte cu grupuri consonantice, cel mai cunoscut caz fiind cel al numelui lui Burebista care este redat sub formă diferită aproape de fiecare dată. Aici avem o situație similară unde grupul consonantic pt este simplificat prin elidarea lui consoanei p.

geio, geo – cel care, cei care, care

iato – 1. iaca, iată, cuvânt prin care se atrage atenția asupra cuiva sau a ceva. 2. Uite! 3. (Popular) după, când, numai ce, cuvânt care exprimă surpriza. 4. hiatus, întrerupere, deschidere, căscat, a căsca

uci – a deschide, a intra, să intrați, a veni, a alătura, să intre, din proto-europeanul *h₁ey – a merge, echivalent în sârbo-croată ȗći – a merge, a intra, a participa, a se alătura, Slovenul  iti – a merge, Lituanianul eĩti – a merge, a păși, Latinul eō – a merge.

IO – Casta Sacerdoților

puta, puto, poio (puo, pou), po – va putea, poate să, putință, putere. Este echivalent cu lat. poteo, –ere – a putea. Provin din arhaicul *poti-s ”stăpânul casei, stăpân, soț. Cu sensul de a putea se regăsește și în alte limbi surori precum umbr. putiiad, putiians – a putea. Aici și în alte cazuri formele getice ar putea fi forme prescurtate, fenomen foarte frecvent în inscripțiile antice.

raiu – regatul, împărăția, lumea, raiul, provine din proto-europeanul *neredʰ – extinde mai departe, crește, sau  *reh₁t-  a bara, a stăvili, a îngrădi, a închide, a exclude, a bloca, rază, a străluci, a radia

Pe Tăbliță apare regele Sirmio, portretizat călare, la fel ca pe placa 135.

Pe Tăblița 8 este menționată și cetatea SarGeția, grafiată ”SarGeto” care semnifică Geția de Sus (sar=sus), și unde se pare că puterea o dețineau sacerdoții castei IO, un ordin sacerdotal despre care nu cunoaștem foarte multe detalii, dar apare suficient de des pe Tăblițe pentru a’i menționa însemnătatea.

Citește și:   CINE A PRELUAT PUTEREA DE LA BUREBISTA (TĂBLIȚA 62)

sau:    GETYO, PATRIA DIVINĂ

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   ‪Dacii‬   Dacia‬ ‪ ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA        ‪

GEȚII MÎNCAU OI, PORCI, VACI, CAI ȘI…CÎINI

În conştiinţa omului modern, Antichitatea este percepută diferit, în funcţie de gradul de cultură al fiecăruia. Dacă pentru cei mai puţin instruiţi Antichitatea este asociată cu primitivismul, sau cel puţin cu valori retrograde, pentru cei care au beneficiat de şansa de a studia Antichitatea, nu neapărat cu creionul în mînă, ci printr’un acces simplu la cultura generală, ea se destăinuie ca un tezaur al omenirii, plin de strălucire şi, cel mai adesea, rîvnit din răsputeri.

În cîteva țări asiatice, ori africane, precum China, Coreea de Sud și Vietnam, ori la berberii din Africa, sînt consumați anual milioane de cîini, în contradicție puternică față de majoritatea țărilor unde cîinii sînt animale de casă, fiind iubiți și îngrijiți.

Pare însă, incredibil că acum două milenii acest animal era consumat și de străbunii noștri geți și de alte popoare europene, așa cum arată cele mai recente descoperiri arheologice. Mult timp subiectul a fost tabu în breasla arheologilor și simpla idee că ar fi putut fi consumat cel mai bun prieten al omului părea incredibilă.

În ultimii ani lucrurile s’au schimbat și în continuare puteți citi despre cît de diferit era văzut cîinele de oamenii care au trăit acum 2.000 de ani în aceste locuri. În plus puteți citi despre alimentația geților, dar și despre relația lor specială cu un alt animal: calul.

Cîinele era privit cu totul altfel de oamenii de acum două mii de ani și nu exista doar o relație de afecțiune, ci și una pur utilitară, cîinele fiind folosit la paza turmelor și la vînătoare. Uneori era și consumat, inclusiv de către celți, dar și de către geții carpatici.

Subiectul consumului de carne de cîine a fost tabu în breasla arheologilor în timpul comunismului, cînd geții au fost idealizați și nu li se puteau atribui astfel de obiceiuri considerate ”barbare” pentru zilele noastre.

Nu există vreo dovadă că la geți s’au crescut căței și cîini de casă. Cîinele era ținut pentru paza casei și a turmelor, ori ca ajutor la vînătoare. Cîinele a fost consumat de către geți și dovezi din mai multe situri arheologice arată acest lucru. Se poate însă estima faptul că rolul cîinilor în alimentația geților era mult mai scăzut față de ponderea vitelor, porcilor, oilor și caprelor.

Radovanu, un sit arheologic din județul Călărași, conține o pondere foarte mare de oseminte de cîine. În trei gropi au fost descoperite cel puțin 20 de resturi cu urme fine de cuțit, dovadă că s’a curățat carnea de pe oase.

Calul era extrem de prețuit de către geți. Era un animal rar și, împreună cu cîinele, era utilizat la vînătoare. Caii nu erau folosiți, de obicei, pe atunci, la muncile cîmpului.

Geții nu aveau pisici domestice, acestea fiind aduse pe teritoriile noastre de către romani, după cucerirea din 106 d.Hr.

Consumul de carne de cîine, un subiect tabu

Milioane de oameni au cîini și îi consideră parte din familie. Le cumpără mîncare, merg cu ei în vacanțe și se asigură că au o viață fericită. În acest context pare incredibil că în țări precum China, Coreea de Sud și Vietnam căinii sînt consumați pe scară largă și este celebru festivalul din orașul chinez Yulin.

Însă, deși pare greu de acceptat, consumul de carne de cîine era răspîndit în Europa din Epoca tîrzie a Fierului, în special la celții care locuiau pe teritoriul Franței și Germaniei de azi. De asemenea, cîinele era utilizat în alimentație de populațiile care locuiau în sec. IV î.Hr. – I dHr. pe teritoriile de azi ale Poloniei și Ucrainei.

Descoperirile mai recente arată că și pe teritoriile noastre se consuma carne de cîine acum două milenii, dar este imposibil de afirmat cît de răspîndit era fenomenul.

Rămășițe de cîini din situl Radovanu (sursa foto Adrian Bălășescu)

Mult timp, mai ales în perioada comunistă, arheologii au respins ideea consumului cîinelui, subiectul fiind tabu. Geții nu puteau fi prezentați ca fiind ”barbari” care își măcelăreau cîinii și îi preparau la fel cum se întîmpla cu porcii, vitele sau oile, spune zooarheologul Adrian Bălășescu, într’o lucrare despre amplele descoperiri din site-ul de la Radovanu, lîngă Călărași despre care veți putea citi pe larg mai jos.

Sigur, pare hilar să vorbim de sacrificiul cîinelui ca despre un obicei barbar, iar despre sacrificiul porcului, vițelului sau mielului ca de ceva absolut firesc. Numai că despre moravurile, obiceiurile sau tabieturile unui popor vechi cum este poporul geto-rumînesc dacă nu este sacrilegiu să afirmi că aceștia se tatuau sau că sacrificau cîini pentru alimentație, putem afirma în schimb că subiectele care încalcă limitele morale ale momentului sînt tabu și se tratează cu ignoranță.

Antichitatea nu a fost ceva unitar: ea nu a fost peste tot aceeaşi; şi chiar în acelaşi areal geografic, modul de viaţă al anticilor nu pare să fi fost acelaşi de la o perioadă la alta. De cîte ori anticii înşişi nu căinau moravurile contemporane lor, comparîndu’le cu vremuri de aur demult apuse?

Voiau să dea de înţeles prin aceasta că valori precum prietenia, cumpătarea sau înţelepciunea s’au schimbat? Mai degrabă scriitorii învăţaţi atrăgeau atenţia asupra ispitelor – de pretutindeni şi din toate timpurile.

Valeriu Sîrbu, fost profesor la Sorbona:

”Realitatea a fost estompată, din două motive: pe de o parte, erau puține analize zooarheologice care să dovedească indubitabil acest fapt, deci afirmația era riscantă, iar, pe de altă parte, mentalitatea indusă populației de ideologia comunistă despre geți care făcea dificilă acceptarea acestui fapt.”

Cîinele și omul, o istorie de multe milenii

Există regiuni în lume în care dovezile arată că încă de acum 20.000 de ani a fost domesticit cîinele și s’au construit teorii despre cum s’a întîmplat acest lucru. Se bănuiește că, în timp, cîinii s’au tot apropiat de așezările umane, simțind mirosul cărnii de vînat care era friptă sau fiartă. Cîinii și’au dat seama rapid că oamenii aruncă resturi care le pot servi drept hrană, iar oamenii la fel de rapid și’au dat seama că pot folosi cîinii la vînătoare, unde s’au dovedit a fi de un real ajutor.

Așa explică arheologul Valeriu Sîrbu:

”De aici pornește relația cu totul deosebită pe care omul a avut’o cu cîinele, dar și cu calul, în comparație cu alte animale.”

Ponderea oaselor de cîini și de cai găsite în diverse situri arheologice nu este uriașă, însă este importantă, chiar dacă este mult sub ponderea ovi-caprinelor, ori bovi-taurinelor.

Resturi de cîine au fost însă găsite pe tot teritoriul locuit de geți, din secolul IV î.Hr, pînă în sec I d.Hr.

Cum sînt răspîndite pe hartă site-urile unde au fost descoperite schelete de cîini (sursa Valeriu Sîrbu)

Contează foarte mult unde au fost găsite resturile osoase, dacă au fost în cetate, ori așezare, în morminte sau în locuri de cult. Contează și dacă scheletul este întreg, ori sînt doar resturi de oase și dacă lîngă el sînt depuse cu grijă alte obiecte, precizează Valeriu Sîrbu.

Geții au consumat cu siguranță carne de cîine, dar nu în cantități mari

Au fost găsite dovezi clare ce arată că în unele cazuri cîinele a fost consumat, dar arheologii sînt de părere că a avut un rol redus în alimentația geților. Aceștia consumau porc, vită, capră și oaie, dar practicau și agricultura, dovadă fiind numărul mare de unelte din fier și resturile de cereale carbonizate descoperite.

Când există o dovadă certă de consum al câinelui? Când sunt găsite oase izolate cu urme de lovituri puternice, cum ar fi cele de topor, apoi urme fine de cuțit ce arată că s’a curățat carnea de pe oase și urme grosiere ce determină spargerea oaselor lungi, cu scopul de a scoate și măduva.

Valeriu Sîrbu:

”Avem dovezi care arată că s’a tăiat și s’a curățat carnea de pe oase cu mare grijă și foloseau orice bucățică de carne. Alt argument important este că starea oaselor de câine este similară cu cea a altor oase, cum ar fi la ovi-caprine și porcine. Înseamnă și că toate acele animale au fost omorâte la fel, iar carnea a fost la fel curățată. Toate acestea ne arată fără dubiu că s’a consumat și câinele, dar ponderea de oase de câine în situri unde s’au făcut analize pe un număr mare de oseminte este undeva între 0,5 și 3,5% din total, iar dacă ajunge la peste 5%, este un lucru ieșit din comun.”

V. Sîrbu spune că nu există vreo dovadă că la geți ar fi existat rase de câini de casă, precum era la romani:

”Nu există vreo dovadă că la geți s’au crescut căței și câini de casă. Câinele era ținut pentru paza turmelor și ca ajutor la vânătoare, acesta a fost rolul lui. Nu era doar prieten al omului.”

Rămășițele unui câine adult descoperit la Căscioarele

Cum nu există texte scrise, nu putem știi de ce unii cîini erau îngropați alături de stăpînii lor, în timp ce cîini asemănători erau mîncați. Este foarte posibil ca în unele cazuri să fi fost sacrificate animale cînd era construită o casă, conform mitului care spune că poți da casei durabilitate dacă sacrifici un ”suflet”.

”Cu siguranță s’au mîncat cîini, dar nu au fost special crescuți în acest sens și cîinii care au fost mîncați nu sînt diferiți de cei înhumați. În plus, nu s’au găsit pui de cîine, nici îngropați întregi, nici ca resturi de bucătărie, care să ne arate că ar fi fost mîncați, ceea ce înseamnă că nu au fost crescuți pentru hrană. Dacă ar fi fost crescuți în acest scop s’ar fi găsit pui, la fel ca în cazul purceilor.”

La geți există însă un fel de cîmpuri de gropi, zone în care s’au întreprins ritualuri. În cîteva cazuri avem și cai și cîini înhumați, deci au avut uneori și un rol religios în credințele lor, dar nu în religia oficială, cea organizată, cu temple și cu cler specific.

”Uneori cîinii au fost depuși cu vase lângă ei, cu grijă, este clar că aveau un rol în credințele de magie, de vrăjitorie. Nu ar fi făcut asta dacă nu erau importanți.”

Un element interesant: geții nu aveau pisici domestice, acestea fiind aduse pe teritoriile noastre de către romani, după cucerirea din 106 d.Hr.

Radovanu: un sit cu multe dovezi despre câinii care erau consumați

Zooarheologul Adrian Bălășescu de la Institutul de Arheologie al Academiei Române a realizat un studiu, pornind de la resturile faunistice găsite în situl de la Radovanu, jud Călărași, unde a fost analizată în detaliu o fostă ”davă” dacică, cercetată de arheologii Alexandru Morintz și Cristian Schuster, de la același institut.

În situl de la Radovanu (foto – Alexandru Morintz)

Câinele avea o pondere extrem de mare din totalul resturilor faunistice descoperite (23%) (trebuie precizat, însă, că analiza se referă la nouă gropi, nu la ansamblul sitului), cele mai multe fiind resturi de la vite (27,1%) și de la porci (24%). Calul avea o prezență extrem de redusă și nu s’au descoperit urme de consum. Vânatul reprezenta sub 2% din totalul fragmentelor, printre acestea descoperindu’se și două resturi de castor, dovadă că probabil lângă sit erau multe râuri, habitat favorabil acestui mamifer.

Din 68 de resturi de câine găsite, 20 prezintă urme ”antropice” de dezarticulare, descărnare și ardere. Cele 20 de resturi provin de la cel puțin două animale adulte (indivizi) și au fost descoperite în trei gropi.

Vedere aeriană a sitului Radovanu

Cercetătorii au ținut să precizeze că Radovanu este un caz special și nu trebuie să tragem concluzia că geții mâncau pe scară largă câini.

”Cazul cynofagiei de la Radovanu este unic în acest moment în peisajul arheozoologic românesc, cu toate că în urmă cu 20 de ani erau opinii care, doar pe baza urmelor de ardere, dar și a stării de fragmentare a oaselor, ne’ar fi făcut să presupunem că este posibil ca acest fenomen să existe în lumea getică.”

În situl Radovanu (foto Alexandru Morintz)

„În prezent urmele de tăiere ale câinilor de la Radovanu sunt fără de tăgadă și de necontestat, fapt care ne arată că specia era consumată.”

Cercetătorii estimează că rolul câinelui în alimentația geților era scăzut, mai ales că și ponderea în totalul resturilor faunistice era redusă, iar câinii aveau o talie mult mai mică comparativ cu alte animale care erau consumate (vite, porci, ovi-caprine).

Înmormântări / depuneri de câini la Alba Iulia-Lumea Nouă

Documentarea în siturile preistorice a descoperirilor atestă înhumări de mamifere din familia canidelor, fie că vorbim de înhumări individuale, fie în asociere cu înhumări umane. Dată fiind vastitatea și complexitatea temei, nu ne’am propus aici o tratare exhaustivă a acestui fenomen. Luarea în discuţie a acestui subiect – exotic la prima vedere – are la bază și descoperirea din 2006 în situl de la Alba Iulia-Lumea Nouă a două schelete de câine, cu provenienţă din contexte arheologice aparţinând grupului Foeni.

Identificarea unor analogii pentru descoperirea noastră ne’a determinat să
extindem orizontul cronologic (din mezolitic până în Hallstatt), precum și zona geografică pe spațiul unde trăiau geții.

Date privind analizele arheozoologice pentru canidele preistorice

Analizele arheozoologice efectuate pe resturile osteologice aparţinând canidelor – implicit a câinelui domestic (Canis familiaris L.) – descoperite în siturile preistorice, au făcut până în prezent obiectul unor studii. În economia prezentării noastre, vom lua în discuţie selectiv loturile faunistice care au benefiiat de studii arheozoologice, precum și
trimiterile care fac referiri directe la resturi osoase de canide. Trebuie precizat că literatura de specialitate înregistrează numeroase teorii cu privire la originea câinelui și momentul domesticirii sale.

La momentul de faţă, opinia cea mai răspândită şi acceptată rămâne aceea potrivit căreia Canis familiaris Linnaeus (câinele domestic) este descendentul lui Canis lupus Linnaeus (lupul). Mai sunt incluse în această linie de descendenţă specii
precum Canis aureus şi Canis latrans.

Procesul de domesticire a câinelui, văzut din perspectiva analizelor arheozoologice, nu este unul simplu de descifrat, asta deoarece criteriile morfologice de studiu s’au dovedit nu o dată evazive. Analizele alometrice scot în evidenţă modificările ce includ reduceri ale dimensiunii corpului, scurtarea dimensiunilor feţei şi îndesirea dinţilor, precum şi faptul că morfologia oaselor lungi ale picioarelor nu permite diferenţierea câinelui de
lup. Cu toate acestea, măsurătorile efectuate asupra craniilor, forma mandibulei, a maxilarului şi dimensiunea dinţilor, rămân criterii importante pentru identificarea câinelui domestic.

Cercetările interdisciplinare realizate în ultima decadă, bazate pe tehnicile de ADN străvechi şi ADN mitocondrial, precum şi pe analizele de izotopi stabili aplicate la resturile osoase de canide, au oferit rezultate importante pentru identificarea câinelui
domestic, în comparaţie cu speciile sălbatice.

În acelaşi timp, cum s’a mai precizat deja, rezultatele cercetărilor arheozoologice au încă un caracter relativ, dat atât de numărul şi relevanţa analizelor arheozoologice raportate la numărul siturilor, cât şi de comportamente specifice ale comunităţilor umane privitor la sacrificarea animalelor şi depozitarea materialului osteologic. Nu în ultimul rând, importanţa acordată în cercetarea arheologică materialului faunistic şi determinărilor arheozoologice rămâne încă deficitară.

Canidele sunt considerate primele animale domesticite în Europa. Cercetările arheologice şi arheozoologice din zona Porţile de Fier, cu situri
mezolitice precum Vlasac, Hajdučka Vodenica sau Lepenski Vir au adus informaţii valoroase privind Canis familiaris Linnaeus (câinele domestic). O caracteristică generală a determinărilor osteologice pentru canidele preistorice, cu precădere din epoca neolitică, este procentajul redus de material faunistic aparţinând câinelui din loturile
studiate.

Prezentăm sintetic în rândurile de mai jos câteva rezultate relevante în acest sens.
Dintr-un număr de 17 situri din nordul Franţei, datate din neoliticul timpuriu până în neoliticul târziu, s’a constatat că procentajul de material osteologic aparţinând câinelui este cuprins între 0–2–1,2%16. În alte 17 situri aparţinând neoliticului timpuriu din Italia centrală şi sudică, din materialul faunistic recoltat, procentajul de Canis familiaris variază între 0,1% şi 15,3%17. Procentajul mai mare din Grota Continenza (15,3%), poate fi pus pe seama habitatului aparte din peşteră, speciile domestice reprezentând aici doar 63,7% din totalul materialului faunistic recoltat, procentaj inferior locuirilor în aşezările deschise.

Dacă în staţiunea aparţinând neoliticului timpuriu de la Cârcea (jud. Dolj) s’a constatat absenţa oaselor de câine, la acelaşi palier cronologic, la Gura Baciului (jud. Cluj) oasele de câine reprezintă 0,5%.

Staţiunea neolitică de la Divostin (Serbia) se înscrie în aceleaşi coordonate. Pentru Divostin I (Starčevo), materialul osteologic aparţinând câinelui reprezintă 1% din lotul faunistic, în vreme ce pentru Divostin II (Vinča-Pločnik), acest procentaj creşte la 4%.

Din situl aparţinând neoliticului târziu de la Polgár-Csőszhalom (Ungaria), cercetările arheologice au permis recuperarea unui important lot de materiale faunistice, atât din aşezare, cât şi din şanţurile ce compun sistemul de fortificaţie. Analizele arheozoologice
au relevat prezenţa resturilor osoase de câine, în procentaj de 3,2% din lotul ce provine din aşezare şi 5,6% din lotul recuperat din şanţuri.

La Kouphovouno, în apropiere de Sparta (Grecia) resturile de câine semnifică 1,3% (nivelul aparţinând neoliticului mijlociu) și 4,6% (nivelul aparţinând neoliticului târziu) din loturile faunistice studiate.

În siturile preistorice din Banat a fost evidenţiat material osteologic de la 68 exemplare, inclusiv 4 cranii, dintre care 3 de provenienţă din aşezări neolitice şi eneolitice (Liubcova-Orniţa, Parţa, Cuptoare).

Săpăturile din așezarea precucuteniană de la Târgu Frumos-Baza Pătule au oferit rezultate semnificative privitor la cultura materială și spirituală a comunităţilor fazei a III-a a culturii. De interes pentru subiectul dezbătut în articolul de faţă este G26 – considerată pentru o anumită secvenţă de utilizare (–1,30–1,80 m) o groapă în care au fost depozitate resturi osteologice provenite de la ceremonii de cult – care conţinea patru bucranii (1 de Bos primigenius, 3 de Bos taurus), 43 coarne de bovine, precum și alte resturi osteologice de la diferite animale, între care și canine.

Prelucrarea materialului arheologic rezultat din săpăturile efectuate în situl aparţinând culturii Turdaș de la Orăștie-Dealul Pemilor (jud. Hunedoara) a avut și o componentă arheozoologică. Resturile osteologice de câine (Canis familiaris L.) au însumat 0,3%27 din totalul lotului faunistic luat în studiu.

Din situl aparţinând ”Beaker culture” de la Newgrange, situat la N de Dublin (Irlanda), procentajul de resturi scheletice de câine este de 2% din materialul faunistic cercetat.
Din cunoscutul sit neolitic Stone of Stenness, din arhipelagul Orkney, N-E Scoţiei (Marea Britanie) avem de asemenea disponibile rezultatele prelucrării unui lot faunistic, ocazie cu care s’au precizat și dificultăţile constatate privitor la separarea și identificarea oaselor de câine de cele de lup.
Un studiu de sinteză pentru descoperirile de câini pentru întreaga perioadă a preistoriei din Marea Britanie a realizat R. A. Harcourt: mezolitic (oase de la 4 exemplare), neolitic (37 oase lungi şi 6 cranii), epoca fierului (oase de la 453 exemplare, 272 oase lungi, 25 cranii, 91 mandibule).

În Sp. I / 2006, în A s’a conturat de la 0,65–0,70 m, o groapă (G1), în formă de pară, cu un prag, spre profilul de E (adâncime maximă –1,15 m) și o zonă circulară, puternic cuptorită, în centrul complexului; dimensiunile G1 sunt de 2,60  ×  2  m. Din cuptorirea gropii de pe peretele vestic au fost recuperate mai multe fragmente ceramice provenind de la un castron bitronconic, ars în tehnica black-topped, aparţinând grupului Foeni.
În cuptorirea de pe peretele estic a fost găsit scheletul complet al unui câine de talie mică, bine conservat ( 2,20 m).

Contextul arheologic în care a fost identificat scheletul animalului nu a făcut posibilă fotografierea acestuia. Înmormântarea / depunerea intenţionată a câinelui este însă în afara discuţiei. Mai precizăm faptul că G1 nu a avut alt inventar, în afara celui menţionat mai sus. Forma gropii G1 indică faptul că a fost utilizată într’o perioadă anterioară ca groapă de provizii.

În Sp. IV/2006, S I, 2–3 a fost delimitat și cercetat un complex adâncit de formă aproximativ circulară, cu mai multe compartimentări, numerotate A1, A2, A3 (A3a–A3b). Dimensiunile întregului complex sunt de 6,30 × 2 m33. O lentilă consistentă de arsură a fost surprinsă pe suprafaţa complexului adâncit.

Materialul ceramic recoltat din acest complex este tipic pentru grupul Foeni: ceramică
neagră, black-topped, dar și portocaliu-roșiatică, arsă oxidant. Inventarul A3 este de interes pentru noi: A3a (dimensiunile de 0,90 × 0,40 m) avea pe fund un craniu fragmentar de bovină și coarnele unei alteia, iar A3b (dimensiunile de 1,30 × 1 m) a
dat scheletul complet al unui câine.

Scheletul de câine a fost descoperit în poziţie primară, orientat est-vest, chircit, culcat pe partea dreaptă, la 2,20 m; înălţimea la umăr nu depășește 25 cm, așadar este vorba de un exemplar de talie mică. În momentul preparării scheletului, a fost descoperit un pandantiv, lucrat din scoica Spondylus gaederopus, de formă dreptunghiulară,
ușor concav, colţurile rotunjite, lustru intens, cu dimensiunea laturii mari de 1,85 cm, latura mică de 0,5 cm și grosime de 0,2 cm.

Piesa este perforată transversal, prin intermediul a două găuri de formă circulară, iar în urma operaţiunii de perforare
a fost străpunsă printr’un orificiu foarte mic și partea opusă a pandantivului.

Considerăm că piesa la care facem referire este parte a acestui context funerar. Nu excludem posibilitatea ca prin intermediul unei fibre vegetale, respectivul pandantiv să fi fost atârnat de gâtul câinelui. O altă ipoteză ar fi că piesa face parte dintr’un colier și că din motive necunoscute, poate ca semn de preţuire, artefactul apare în descoperirea
noastră ca inventar funerar.

Oricum, contextul arheologic indică faptul că animalul decedat a fost depus pe fundul gropii, iar ”statutul” acestuia trebuie că depășea condiţia unui simplu animal domestic, afirmaţie susţinută și de prezenţa podoabei din Spondylus. Legat de piesa în discuţie, ne’au atras atenţia mai multe artefacte de mici dimensiuni, cu dublă perforaţie, de formă circulară, ovală și rectangulară, ce provin de la Dimini, cunoscutul sit producător de podoabe confecţionate din această scoică marină de origine mediteraneană.

Interpretări. Concluzii

Prezenţa resturile osoase sau a scheletelor de câine în mormintele de inhumaţie este considerată deseori rezultatul unei atitudini speciale, aparte a omului faţă de câine. Acest context funerar deosebit se poate explica în diferite moduri.

Se desprind trei elemente importante ce semnifică legătura unică a omului preistoric cu câinele, elementeblegate de activităţi precum vânătoarea, paza sau cea de animal de companie. Câinele este considerat așadar un companion pentru activităţile cotidiene, participă la vânătoare, protejează spaţiul domestic și turmele de animale, el pare a avea acea predispoziţie naturală să ocupe poziţia intermediară dintre om și lumea animalelor. Această apropiere poate explica mormintele de câini aflate în proximitatea mormintelor umane, astfel câinele își urmează stăpânul și în viaţa de după moarte, îl conduce pe tărâmul necunoscut al vieţii de apoi.

Abundenţa resturile osoase de câine în locuinţele de la Lepenski Vir este una neobișnuită. Totodată, numeroase oase de câine din inventarul
structurilor de habitat (locuinţele 23, 34–35, 37, 44, 62) prezentau urme de roadere, activitate pusă tot pe seama câinelui.

Cea mai rezonabilă presupunere legat de această evidenţă este că oasele roase au fost aduse în case de câini, ceea ce ridică problema dacă locuiau împreună cu oamenii în aceste locuinţe.

Descoperirile de canide inhumate din necropolele Lokomotiv și Shamanka din zona lacului Baikal sunt importante prin contextul arheologic relevat și interpretarea oferită, însă nu sunt nici pe departe singulare pentru spaţiul siberian.
Scheletele de câine de la Lumea Nouă aparţin nivelurilor de locuire din vremea grupului Foeni și se datează la 4600–4500 î.Hr.. Înmormântarea acestor câini pe fundul unor gropi indică o acţiune intenţionată și o practică deja conturată a comunităţii de aici, practică legată de relaţia dintre om și câine.

În siturile din neoliticul târziu aparţinând culturii Michelsberg (Chasséen și Michelsberg), resturile de cerb și câine sunt mai frecvente decât în așezările neoliticului timpuriu, îndeosebi în cazul câinelui. Proporţiile medii ale numărului de resturi osoase trec de la 0,2% la 1,2% între faza timpurile și cea târzie a neoliticului. Cerbul este un vânat af at la mare căutare, vânatul privilegiat, procentul în cadrul resturilor de faună sălbatică atinge uneori 70%.

Cu toate acestea, nu poate fi stabilită nicio corelaţie directă între dezvoltarea efectivelor de câini și o vânătoare mai activă a cerbilor. În acest caz, prezenţa și rolul câinelui în contextele funerare o putem pune în legătură mai strânsă cu creșterea efectivelor de câini în așezările arondate acestei culturi.

Nu putem trece cu vederea ca explicaţie pentru prezenţa resturilor osoase de câine în așezările preistorice includerea acestora în dieta cotidiană a populaţiilor preistorice.

Câinii au fost consumaţi cu regularitate la Divostin (Serbia) de comunitatea locală. Acest aspect rezidă și din descoperirea resturilor osteologice aparţinând unor exemplare de adulţi, așadar o bună sursa de hrană. O explicaţie asemănătoare se oferă pentru Lepenski Vir, unde au fost identificate urme de tăieturi pe vertebrele de câine, realizate cu scopul de a îndepărta mușchiul de pe os.

Credem că situaţia se poate extinde și pentru alte situri de epocă neolitică. O situaţie arheologică consemnată este și atunci când materialele faunistice aparţinând câinelui și altor specii de animale sunt considerate a fi resturile unui banchet funerar.

”Triumviratul om-câine-cal”

Calul a fost domesticit acum circa 5.000 de ani într’o zonă ce cuprinde Siberia de vest, Ucraina de azi, Rusia vest-europeană și Kazahstanul. De atunci are un rol esențial în viața oamenilor și a fost extrem de prețuit. Au existat în istorie și exemple în care s’au pornit expediții războinice pentru a captura cai.

Valeriu Sîrbu:

”Mai întâi calul a fost folosit la vânătoare și la război, nu la muncă. Gândiți’vă că timp de 5.000 de ani, de prin anul 3.000 î.Hr, până la 1900, calul a fost principalul vehicul în război. La vânătoare calul îți dădea viteză și îți oferea o poziție înaltă în raport cu vânatul. Omul, calul și câinele au format un triumvirat în vânătoare, dar și în paza turmelor.”

Omul putea să vâneze mai ușor, dar să se și apere, având alături calul și câinele.

Rămășițele unui câine adult descoperit la Seușa – Cărarea Morii

Calul are o pondere mai mică la capitolul de indivizi descoperiți în diverse situri, dar trebuie ținut cont de un element cantitativ, fiindcă, de exemplu, în doi cai există mai multă carne decât în 20 de câini. Per total numărul de cai din așezări era cu mult mai mic decât cel de câini.

Calul era un animal rar, iar la început nici nu a fost folosit la muncile câmpului pentru că vitele erau folosite la tracțiune. Calul era pentru războinici, era mare lucru să ai un cal și să’l poți echipa. În unele cazuri sunt dovezi ce arată că și caii au fost sacrificați primind lovituri în cap cu toporul, ceea ce înseamnă că au fost omorâți pentru consum, dar cazurile sunt rare.

În judeţul Botoşani, o descoperire de acum 18 ani păstrează încă mistere nedezlegate. Este vorba despre un mormânt bizar în care au fost îngropaţi doar doi cai. Nici urmă de schelet uman, care să ducă cu gândul imediat la o ofrandă. Arheologii i’au în calcul o multitudine de variante, însă nu există, până acum, nicio explicaţie precisă despre morminetele vechi de peste 4.000 de ani.

Pe malul Prutului, în judeţul Botoşani, câmpurile sunt pline de movile misterioase. Arheologii spun că sunt morminte străvechi ale unor populaţii migratoare, cele mai vechi din epoca bronzului, adică cu 1.800 de ani înainte de Hristos.

Se numesc tumuli şi, în cele mai multe dintre acestea, zac războinici de demult, fie geți, fie migratori de diferite neamuri. Printre aceste movile, s’a descoperit, în 1997, la Ripiceni, un mormânt bizar, ale cărui mistere încă nu au fost pătrunse.

Descoperire unicat

În locul unui schelet uman, pe fundul gropii din interiorul tumulului au fost găsite schelete de cai. Practic era un tumul ridicat pentru un defunt de vază, doar că, în loc de un războinici aristocrat din epoca bronzului, au fost găsiţi doi cai, înmormântaţi cu toate onorurile. Umplutura gropii era formată din pământ bătătorit, cu urme putemice de arsură, cărbuni şi câteva aşchii din silex.

Arheologul doctor Florentin Burtănescu în publicaţia de specialitate ”Forum cultural”:

”Cărbuni şi pământ ars au fost sesizate şi pe fundul camerei, unde s’au aflat, aparent în neorânduială, oase provenite, aşa cum arată analiza osteologică, de la doi cai. Acestea nu prezentau semne de ardere; doar pe unele porţiuni păstrate de la vertebre şi pe un maxilar superior s’au sesizat urme de culoare violacee, ceea ce ne îndeamnă să credem că resturile au fost depuse după stingerea rugului din groapă, dar într-un moment când focul încă mai mocnea.”

Totodată, arheologii nu au descoperit nicio rămăşiţă umană în acest mormânt, existând convingerea că tumulul a fost ridicat pentru cei doi cai în mod special. În acest context, mormântul este unic în România, majoritatea cailor fiind îngropaţi doar alături de stăpânii acestora ca ofrandă.

Cai înmormântaţi ca nişte nobili

În epoca bronzului, istoricii europeni atestă un cult al calului, în special al calului de luptă, folosit de aristocraţie în război. O dovadă este ”calul de la Uffington” o reprezentare rituală din Marea Britanie, statutul special acordat cailor de popoarele de stepă relevate prin descoperirile arheologice dar şi mormântul cailor de la Ripiceni Botoşani.

Istoricul Anne Marie Carstens, în lucrarea sa ”Cum să înmormântezi un lider: semnificaţiile calului la înmormântările artistocratice”:

”Fără doar şi poate, relaţia dintre aristocraţie şi cai îşi are rădăcinile în ideea războinicului nobil. Calul era parte a unui simbol ideatic, o unealtă a războiului, un simbol al apartenenţei la o castă superioară în cadrul societăţii. Caracteristici precum nobleţe, inteligenţă şi curaj sunt calităţi în mod normal atribuite calului; toate caracteristicile unui nobil.”

Totodată, oasele cailor nu au fost pur şi simplu aruncate într-o groapă, ele beneficiază şi de inventar funerar.

Florentin Burtănescu:

”Deasupra gropii, la 5-10 cm, spre centrul ei, au fost descoperite două pietre şi fragmentele unui vas a cărui formă nu a putut fi reconstituită, din pastă neagră, cu slip brun-cărămiziu pe suprafaţa exterioară, cu degresant din cioburi pisate şi rare bucăţi de calcar, ce poartă un decor incizat, cu triunghiuri haşurate. În vasul ce prezintă pe suprafaţa exterioară urme de arsură s-a aflat un os de animal. Un mic fragment de la acest recipient a fost descoperit pe fundul gropii, printre oasele celor doi cai.”

Tocmai de aceea, arheologii au avansat şi ipoteza existenţei unui cult al calului, cele două cabaline îngropate fiind considerate personaje importante în cadrul comunităţii, cai de război, percepuţi ca făcând parte din cadrul aristocraţiei.

Florentin Burtănescu:

”Groapa 1 se poate interpreta fie ca o înmormântare rituală a unor animale preţuite în cadrul comunităţii, fie este vorba despre o ofrandă, în care caz, complexul respectiv ar trebui legat de un mormânt anume.”

Morminte asemănătoare au fost descoperite cel mai aproape în Polonia şi Ucraina, în majoritatea mormintelor tumulare din România resturile de cai apărând laolaltă cu scheletele umane pe post de ofrandă.

Caii unui aristocrat?

S’a luat în calcul şi ipoteza că cei doi cai, deşi îngropaţi separat, fără schelet uman, ar reprezenta o ofrandă adusă unui războinic mort. Faptul că în groapă resturile cailor au fost ciopârţite duce cu gândul la această concluzie. Nu există, însă, defunctul pentru care cei doi cai ar fi putut sacrificaţi. Arheologii iau în calcul presupunerea că cei doi cai ar fi aparţinut unui războinic înmormântat într’un tumul învecinat, fără să existe, însă, elemente clare de legătură între mormântul cailor şi cel al războinicului.

Mai precis, acesta a trăit în epoca târzie a bronzului, cu 700 de ani înainte de Hristos, şi ar fi făcut parte din complexul cultural Noua-Sabatinovka al unor crescători de vite şi războinici, mai ales de origine iraniană. Bărbatul, după cum arată şi arheologul Florentin Burtănescu, participant la săpături, avea în jur de 35 de ani şi, probabil, făcea parte din cultura Sabatinovka. Totodată, defunctul ar fi făcut parte din cadrul aristocraţiei, deoarece calul de război reprezenta un simbol al bunăstării şi al unui statut social înalt.

Omul se îngropa alături de cal până acum 1000 de ani

Arheologii au făcut o descoperire tulburătoare la Paulești, lângă DN 1. Ei au adus la lumină un mormânt datând de peste 1.000 de ani. Defunctul, îngropat sub o movilă de pământ, a avut parte de un ritual mortuar aparte – alături de calul preferat.

Sapaturile au fost demarate deoarece in zona va fi amenajat un parc industrial. Odată ce au obținut avizul proprietarului, arheologii au trecut la treabă. În zona existau două movile de pământ care se pare că datează din epoca bronzului. Bănuielile lor s’au confirmat după ce, într’unul din tumuli au găsit două schelete îngropate, vechi de aproape 4.000 de ani.

La nici 100 de metri de prima movilă, arheologii au gasit, marti, poate cel mai rar vestigiu de la nivelul județului Prahova. Un schelet care a aparținut unei tinere sau tânar îngropat alături de un cal. Capul defunctului este așezat exact peste capul calului, iar la picioare au fost așezate resturile animalului.

Arheologii sunt siguri ca dedesubtul acestui mormânt de suprafață este unul și mai vechi, din epoca bronzului şi că DN 1 este străjuit de astfel de morminte

Sursa:  Relația om-câine în preistorie: Resturi scheletice umane și de canide. Practici mortuare, dovezi arheologice şi posibile semnificaţii, Mihai Gligor, science.hotnews.ro,  archaeoheritage.ro

Valeriu Sîrbu este unul dintre cei mai cunoscuți arheologi români. A predat la Sorbona și a scris cărți și lucrări științifice pe teme variate din arheologie, de la religia și arta geților, până la probleme funerare ori monografii de situri și descoperiri din fostele colonii grecești de la Marea Neagră.

Adrian Bălășescu este cercetător științific gr II la Institutul de Arheologie ”Vasile Pârvan” din cadrul Academiei Române. Este zooarheolog și a participat în ultimii 25 de ani la numeroase cercetări arheologice în România, Franța și Armenia, făcând studii mai ales pe resturi faunistice de mamifere. Este specializat în neo-eneoliticul Balcanic, neoliticul armean și în arheozoologia din calcolitic și a publicat de’a lungul timpului peste 100 de lucrări științifice având ca subiect relația om-mediu-animal în preistorie.

Citește și:    10 MINCIUNI DESPRE GEȚI

sau:    600 DE SUPERSTIȚII LA ROMÂNI

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   ‪Dacii‬   Dacia‬ ‪ ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA        ‪

 

CINE A PRELUAT PUTEREA DE LA BUREBISTA (TĂBLIȚA 62)

Textul Tăbliței 62 descrie cine sunt chiliarhii lui BOERO BISETO (BΩEPOBYΣETO) care au dorit să preia conducerea Regatului Elio, Regatul lui Burebista care se numea Elio, aici grafiat Elieo un nume regăsit și pe alte Tăblițe, și nu ”Dacia” cum eronat se vehiculează în istoria scrisă de alții, un toponim neutilizat de geți pe Tăblițe pentru a’și numi vreunul din regate. Așadar, ”Dacia” nu a fost decât o colonie romană care a existat doar 150 de ani la nordul Dunării numită așa de romani după anul 106 d.Hr, ori după numele regelui învins, Daci Balo, ori după termenul ”dabo” – cetate prin latinizarea sa.

Pe Tăblița 62 sunt menționați Boero Biseto, Dapigeo (Dapix), Zurasieo (Zyraxes), Zapio, Beriso, Karpodo, Mongaio, Peresio și Orolio. Sunt menționate cetățile Napoko, Genuklo și SarmiGetuzo.

Cei menționați mai sus apar și pe Tăblița 120 când se prezintă efectivele militare ale Regatului lui Boero Biseto, gata oricând de luptă:

Chiliarhul Guvernator, Dapigeio (Dapix) la Genoiklo (Genucla, Dobrogea), 6.000
Chiliarhul Guvernator, Zoraseoi (Zyraxes) la Moleodabo (?), 16.000 războinici

Știindu’se că Dapix și Zyraxes guvernau niște cetăți apropiate, fiind vecini, se pune întrebarea unde se află cetatea Moleodava, în special pentru că Genucla se bănuiește că ar fi fost în județul Tulcea. În acest caz, ori se afla peste Dunăre în Basarabia în zona Cetatea Albă, ori peste Dunăre în zona Galați, pentru a se determina ca potențială sursă pentru toponimul medieval al regiunii Moldova.

Lista chiliarhilor bănuiți că ar fi format un complot pentru îndepărtarea lui Boero Biseto de la conducerea Regatului Elio:

Chiliarhul Guvernator, Orolieo (Roles) la Elia Karseoi (Carsidava – Moldova sau Carsio – Dobrogea), 13.000 războinici

Chiliarhul Zapieo la Zoirodabo (Ziridava, Banat), 6.000
Chiliarhul Beriso la Saiqdabo Panoneo (posibil Sacidava), 6.000
Chiliarhul Karpodo la Sar Tapieo (posibil Tapae, Banat), 7.000 II –
Chiliarhul Parioso la Ermidabo (posibil Ramidava, Muntenia), 3.000 II
Chiliarhul Mongaio la Napokoe (Napoka, Ardeal), 4.000 – –

În majoritatea aparițiilor de pe Tăblițe, Boero Biseto este însoțit de Kotopolo Ceneo, aici grafiat Ceoi, adică Deceneu așa cum apare în izvoarele antice. Diferența dintre formele ”Ceneo” și ”Deceneu” poate fi explicată presupunând că prepozitia ”De”, prezentă înaintea numelui ”Ceneo”, este o prescurtare care precizează în textul istoricului antic rangul lui Ceneo, așa cum pe Tăblițe, Kotopol este prescurtat ”Ko”, iar Qiliarh este notat cu .Q.

Este posibil, de asemenea, să provină dintr’o eroare a istoricilor antici, ca și în cazul denumirii capitalei regatului get, care apare ca ”SarmiGetuzo” în textele de pe Tăblițe și ”Sarmizegetuza” în cărțile cronicarilor.  Kotopolo, probabil ”Mare preot” sau ”Bătrânul Înțelept”. Există multe forme sub care este prezent pe Tăblițe: KO (prescurtare), KOTOPOLO, KOTOPOLOI, KOTOPOLIO, KOTOPOLEO, KOTOPOLIEO, KOTOPOLEOI, KOTOPOLU.

Așa cum se știe, alături de Boero Biseto, Regatul a fost condus și de Deceneu. Tăblița 62 prezintă momentul când o parte din Chiliarhii Geției îi cer lui Boero Biseto să le predea lor conducerea Regatului. Nici din această Tăbliță nu se află deznodământul, dar dacă Boero Biseto a fost cu adevărat ucis de un complot, din această Tăbliță ni se dezvăluie numele celor interesați să participe la conducerea viitorului regat (sau regate), dar și cine au fost potențialii complotiști.

Citește aici ce cetăți conduceau aceștia și ce efective de războinici aveau sub comandă:

GEȚIA LUI BUREBISTA ADUNA 126.000 DE GEȚI DIN DOAR 16 CETĂȚI

Textul în caractere getice:

ΣYOA ZOE ΣΩAE VΛTPYOE ΠΩE ΘΩΣEΩ ΣΩEΣ KO EΛYEΩ BOEPΩBΣEΘΩ AXY MATOE ΠΩE VNΔOE ΔEΨYNΩ XHΛEAPKY ΛΩE ΨHEO ЧEΩY MANO ΔEΨ ΠPΩΠEO PAΔEΩ A NΩEΠΩKOE ΣΩ ΣOPΩMEΣΩE ΔAΠYΨEO ZΩPAΣΩ ΣOY ΦΩHΛO ΛΩE ΨENVKΛΩ ΔONEΘE ΠEHΩ ΣΩEBYΩ ONΔOY ZATΩPE ΛVEΛO BΩEPOBYΣEΘΩ ΩPOΛHΩ ONΣΩΘYЧEO EΔYΩ .X. ZAΠYO BEPYΣΩ KAPΠOΔΩ MONΓAYΩ ΠOPЧEΔΩ ΩNΣΩNTΩ ΛVE BΩEPOBHΣETΩ ΔEYXEΩ ΩN VΣYA ΔO ΠEPEΣHO TAΛYΠYKΩ ΣAPMHΨETVZO ΠΩΣEPΩ ΛVE BΩEPOBYΣETO ΣΩE ΣΘΩΠYTO ΣΩE KVE EPHΨEPYΩ ΛVEΩ ΣΩEZ TEΣO T MVKPNYNOΞ

Textul după conversia fonetică:

SIOA ZOE SOAE ULTRIOE POE TOSEO SOES KO ELIEO BOEROBSETO AQI MATOE POE UNDOE DEGINO QILEARKI LOE GIEO CEOI MANO DEGE PROPEO RADEO A NOEPOKOE SO SOROMESOE DAPIGEO ZORASO SOI FOILO LOE GENUKLO DONETE PEIO SOEBIO ONDOI ZATORE LUELO BOEROBISETO OROLIO ONSOTICEO EDIO .Q. ZAPIO BERISO KARPODO MONGAIO PORCEDO ONSONTO LUE BOEROBISETO DEIQEO ON USIA DO PERESIO TALIPIKO SARMIGETUZO POSERO LUE BOEROBISETO SOE STOPITO SOE KUE ERIGERIO LUEO SOEZ TESO _ _ _ T. MUKRNINOX

Interpretare propusă:

Calea (Sioa) Zeu (Zoe) sa fie (soae) ulterior (ultrioe) poate (poe) tăiere (toseo) a sa (soes) comanda (co) Elieo (Elieo) Boero B(i)seto aici (aqi) Regele (Matoe) puterea (poe) subordine (undeo) ramificată (degino) Chiliarhilor (Qilearki) lui (loe) cei care (gieo) Ceoi (Deceneu) mână (mano) dublă (dege) propagată (propeo) radiată (radeo) la (a) Napoka (Noepokoe) să fie (so) soră (soro) egală (mesoe), Dapigeo (Dapix) și Zoraso (Zyraxes) să (soi) au fost (foilo) lui (loe) Genuklo dăruită (donete) copii (peio) trăind (soe bio) amândoi (ondoi) satisfăcând (zatore) lui (luelo) Boero Biseto. Orolio împreună (onsoticeo) au mers (edio) Chiliarhii (Q.) Zapio, Beriso, Carpodo, Mongaio au purces (porcedo) confruntare (onsonto) lui (lue) Boero Biseto deschis (deiqeo) în (on) ușa (usia) de (do) Peresio, Falnicei (Talipiko) SarmiGetuzo impunând (posero) lui (lue) Boero Biseto să se (soe) oprească (stopito) să fie (soe) acei (kue) Guvernanți (Erigerio) lor (lueo) să o (so) extindă (ezteso). Semnat (Traso) (T.) Mukrninox

Citire propusă pentru vorbirea curentă:

Zeii au arătat calea cum să fie ulterior, cum se poate împărți comanda Regatului Elieo. Aici Boero B(i)seto, puterea din subordine a împărțit’o Chiliarhilor lui, cu Deceneu, acela care prin conducere duală a făurit și propagat de la Napoka, asemănător și echilibrat, cum și Dapix și Zyraxes, amândoi au fost la Genucla, trăind ca succesori de când au primit’o satisfăcându’l pe Boero Biseto. Orolio a mers împreună cu Chiliarhii Zapio, Beriso, Carpodo, Mongaio și au procedat la o confruntare cu Boero Biseto, poarta Falnicei SarmiGetuzei fiindu’le deschisă de Peresio, unde i’au impus lui Boero Biseto să cedeze/să abdice, și să fie ei Guvernanții care extind/preiau comanda. Semnat: Mukrninox

Dicționar:

sio – moștenire, cale, dorință, transmitere, voință, țel, cauza din proto-europeanul *seh₁ – a impregna, a introduce, a semăna, a planta. Românescul misiune se consideră eronat că ar veni din latinul missio. Sio poate fi originea getică pentru mi-sie ”calea mea”, cauza, rolul, țelul, rostul, datoria, menirea fiecăruia, sau împuternicere, însărcinare, sarcină dată altuia în cazul nostru, sarcina dată de zeu.

zoe, ze, zeu, zi, ziu, zieu – zeu, zei, al zeilor, zesco – a zeilor, zeiască, zieadă – a zeilor, panteon, zieado davo – Zeudava / Cetatea Zeilor, zieo – panteon, tărâmul zeilor sunt forme predecesoare ale rom. zeu (zână), fiind echivalenți cu lat. deus.

soae, soa, so su, sue – va fi, să fie, va fi, era, fost / făcut, (îi) este, să fie (ca…) , sunt, ca fiind, așa că, au fost, seo – a fost, seri, serio (seru, seriu) – au fost, seu – va fi, seu – au fost (auxiliarul a fi traductibil prin a avea), sia – fiind, sie (si) – fie, fost, sio, siu – a fost, fie că nu, fiind, să fie, însuși, siu – era, so – a fost/astfel, așa, să fie, so feu – ce a fost. Verbul a fi apare de peste 100 de ori în textele plăcuțelor de la Sinaia, sub forma a câtorva radicali. În primul rând, fi, fu, fiind cognați cu lat. fio, fieri – a fi, din care se consideră că provine rom. a fi. Forme similare se regăsesc într’o serie de limbi italice: cf. osc. fiiet (pers. III, pl.), umbric. fuia (pers. III, sg.), fuiest (pers. III, sg, viitor). Toate aceste forme provin din PIE *bheu – a crește, a fi. Acest radical are derivați în toate limbile europene, dar nu intrăm în detalii. Vedem că această rădăcină a verbului a fi nu provine din latină, ci din getică. Formele ero / erio-eso / ese au, de asemenea, echivalente în latină, în limbile romanice și în alte limbi europene, cu corespondentele românești eram, erai, era etc. Formele în si-, se-, so-, su– sunt foarte numeroase, mult mai numeroase decât în româna actuală, având echivalenți în latină și dintre limbile romanice în special în italiană. În română forme în s– avem în (eu) îs și în sânt(-em, -eți, -Ø), deci la formele verbului a fi, de prezent, plural.

ultrioe – ulterior, după aceea, dincolo, mai departe, din arhaicul european *h₂el – dincolo, celălalt, echivalent în lat. ulterior

poe, poi, poio (puo, pou), puto – posibil, putință, va putea, poate să, putere, este echivalent cu lat. poteo, –ere ”a putea”. Provin din arhaicul *poti-s ”stăpânul casei, stăpân, soț. Cu sensul de a putea se regăsește și în alte limbi italice precum umbr. putiiad, putiians ”a putea”. Aici și în alte cazuri formele getice ar putea fi forme prescurtate, fenomen foarte frecvent în inscripțiile antice.

toseo – tăiere, a tăia, a tasa, a tria, a divide, a separa, împărțire, a împărți, din proto-europeanul *dāy –  a împărți, a separa, cu echivalenți multipli în limbile europene: englezul mediu tosen, vechiul englez *tāsan – a tachina, a înțepa, germanul zeisen – a desprinde, proto-germanicul * taisaną – a trage, a separa, a rupe, sau olandezul tezen – a trage, a zgâria etc.

elieo, eliau, eliu, elie, elia so – divin, sfânt, al/a zeilor. Sântem tentați să asociem aceste forme cu formele afro-asiatice care definesc divinitatea: ebr. el ”zeu”, arab, ilāh ”zeu”, dar și sumer. el ”id”, Bab-el (Babilon) ”Poarta Zeilor”. Dacă formele getice au aceeași origine, ele sunt vechi din fondul nostratic.
elio, elieu, eloa, eloas – ales, vestit, lăudat. Nu pot fi asociate cu formele de mai sus, dar nu putem găsi o etimologie plauzibilă.

Ko, Kue, Co – 1. prescurtare de la conducător, conducere, comandă, căpetenie, particula ”co” fiind întâlnită la numeroase cuvinte din textele Tăblițelor: co-pono, co-topolo, co-po etc. plecate probabil din rădăcina proto-europeană *kap–ut – ”cap” și sunt forme din care provin ”cap” (și celelalte derivate) având echivalent lat. caput, precum și în multe alte limbi europene. Forma verbală decapeu – decapitare prezintă pref. de– întâlnit și în română, precum și în latină și alte limbi surori. este o formă combinată din cap+polio.
2. o altă etimologie pe care o propunem este din coto+polio, unde coto are conotație de vechi, bătrân, înțelept așa cum în proto-Celtică *kotto- înseamnă bătrân, iar polo – vine din arhaicul european tpelH – fortificație, întăritură din rădăcina *pl̥h₁- cetate, fortăreață, fort din care probabil provin formele talipice, talipico, și chiar renumita cetate Tapieo sau Tapio. Echivalent este elenul polis, Sanskritul पुर pura -oraș, Lituanianul pilis – bastion, castel, palat, Letonul pils. Astfel cotopolo ar avea semnificația de ”vechea-cetate”. Cunoscând că geții spuneau frecvent la cetăți dabo (dava), înclinăm să credem că acest coto-polo era o funcție înaltă în regat ocupată de bătrânul-înțelept Deceneu căreia i se prescurta forma în Tăblițe Ko sau Kue. 3. co+topolo unde prefixul co un element de compunere însemnând ”împreună cu”, care servește la formarea unor substantive și arată unirea, se alătură lui topolo, topeio, topo – ”înaltă, mareață, semeață” nu pare să se fi păstrat nimic similar în română, altele decât toponim, unde topo este element de compunere însemnând ”loc”, ”regiune” sau Topoloveni căreia i s’au găsit cele mai năstrușnice etimologii.
Astfel, preotul Ion Răutescu susţine că toponimul derivă de la cuvântul „topol”, care în limba slavonă înseamnă plop, în timp ce Ion Moise este de părere că derivă din cuvântul bulgar „topol”, care înseamnă plop plus sufixul slav -ov, la care se adaugă sufixul de grup -eni.
Topolo poate fi asociat cu anumite forme din limbile germanice: cf. eng top ”vârf, înalțime”, v. scan. toppr ”id”. Semnificația poate fi a unei funcții cu prerogative echivalente acelora pe care le avea regele, similară regenței care avea puterile unui rege.

aqi, aci – aici din proto-europeanul *ǵʰi-ḱe – acesta, aici, echivalenți în latină *eccu hic,  sau latina literară eccum + hīc – aici, acesta

matoe, mato, matu – rege, marele / stăpânul / suveran / conducător, matiho – preamărețul, matoso gheto – Geții Mari, mateu – majoritatea, grosul. Aceste forme par să provină de la un radical proto-european cu sens de mare sau puternic care poate să nu fie același din care derivă geticul maree, mairo sau lat. magnus etc.
Pe de altă parte pot proveni de la acest radical cu prelungire în dentală (t), dar astfel de forme nu pot fi identificate în alte limbi europene.

undoe – 1. sub, dedesubt, inferior, subaltern din proto-europeanul *n̥dʰér – sub și *n̥tér înăuntru, echivalent englezul under, proto-germanicul *under , vechiul german unter, olandezul onder, danezul și norvegianul under, latinul infrā – de mai jos, sub, dedesubt și inter între, printre. 2. undui – a balansa, legăna, a face unde, a se propaga în formă de unde, a se mișca asemenea undelor unei ape, dansa (fig.)

qilearki – chiliarh, conducător cetate

gieo, geo – cel care, cei care, care

Ceoi, Cenoi, Cenio, Ceneio – Deceneu

dieo – divin, al zeului, zeu

mano – mână, braț din proto-europeanul *man- mână.

degino, dege – bifurcat, ramificat, ramificație, dual, dublu, bicefal, din proto-europeanul * duoi – , din rădăcina * du – binară, compusă din două și echivalenți cu vechiul german zwig – bifurcare, crăcănare, ramură și proto-albanezul *duaigā.

propeo – 1. a propaga, a răspândi, din prefixul prō- și proto-europeanul  *peh₂ǵ –  acorda, a fixa, a ataşa, a lega, a atribui, a pune, a prinde, a lipi, 2. propriu, personal, drag din proto-europeanul *preyH – drag, iubit

radeo, rada, radu – a dura, a forma, a radia. Poate fi asociat cu rom. a ridica din arhaicul *er(ə)d – înalt, a se ridica, a crește.

soro, sora, sore – soră, tovarășă, prietenă, siameză, asemănătoare, similară, identică este forma antecesoare a românescului soră cu echivalenți în foarte multe limbi europene, inclusiv latina din arhaicul *suesor– soră.

mesoe – mediu, medie, mijloc, egal din proto-europeanul *médʰyos – între, echivalenți în lat. medius, proto-elenicul *métsos, sanskritul मध्य (madhya), și vechiul Armean մէջ (mēǰ).

donete, doni – să dăruiască. Formele provin din arhaicul *do-, dǝ-, dou– ”a da” din care provine și lat. do, dare. Radicalul este foarte răspândit în limbile europene.

peio, peu, pii, poieh – copii, succesori sunt forme care au echivalenți în mai multe limbi europene din arhaicul *pōu-, *pǝu-, pu – mic, puțin, cu derivatele nominale *po(u)los ”pui de animal”, putlo-s ”copil”. Radicalul este foarte productiv în limbile europene, dar toate adaugă un anumit formant (sunet de obicei consoană) la radicalul mai sus amintit, numai aceste forme traco-dace folosesc radicalul ca atare. Menționăm că forma getică ”por” întâlnită în nume proprii a fost asociat cu lat. puer. De asemenea, forme din limba română de azi precum, prunc, pici, puști au aceeași origine.

bio / rubio, bioso, vioso, bioso – vecin, vecini, convivi

ondoi – în+doi, amândoi

zatore – sațios, sătul, a sătura, a satisface, suficient, destul din proto-europeanul *seh₂ – a satisface, îndestulător

onsoticeo, onsoticie, onsotise, onsotice, onsoticeu, onsohito – însoțit de, împreună cu, sotia – soție, asociere, soti – împreună / însoțită, sotivo – împreună cu, alături de, socheo, soceo – însoțind/însoțiți/împreună cu sunt forme antecesoare rom. soț, soție, a însoți (și celelalte derivate) fiind cognați cu lat. socius din arhaicul *sokʷui-s – însoțitor, companion.

edio, edi – a făcut, a face, a edifica și provine din arhaicul *dhe– ”a pune, a așeza”, cu forme echivalente în majoritate limbilor europene. Este posibil să fie înrudit cu arom. adaru ”fac” și geto-rom. a deretica, dar avem puține date.

porcedo, porcedu, purcedu, purcesu, purcedemu – a purcede urmărind, purcezundu / porcezind – adresându’se trecând în revistă, urmărind, echivalent cu lat. procedere, formă compusă din pro– < arhaicul *per ”peste, prea și cedo ”a merge, a pleca. În getică arhaicul *per > pur, fără metateza lichidei (r) ca în latină, așa cum este și în româna de azi.

Citește și: DESCIFRAREA TĂBLIȚELOR DE LA MĂNĂSTIREA SINAIA ȘI DE CE ACESTEA NU SUNT FALSURI

onsonto – înfruntare, confruntare, conflict, înștiințare

deiqeo – a deschide, a descuia din proto-europeanul *kleh₂u – cheie, cârlig, cui.

usia – ușă, poartă din proto-europeanul *ǵʰostiyo – , similar cu aromânul ushã, occitanul ussa, ci rădăcina lat.  *ustia și ostia, pl. ostium – ușă, intrare, și italianul uscio și mai  vechiul uscia, dar și francezul huisse.

talipico, talipice, talipica – falnica, semeața, cei de seamă, înalți, înălțătoare, talpico (talipico) – de sus, tali, talu, talue – înălțimi, înalți, înalt, de sus.
Aceste forme provin de la rad. alt– ”înalt” prin metateza lichidei l, cu echivalenți în mai multe limbi europene (celtice, germnaice, albaneză), pe lângă latină.

posero, po, pu, pi, pie, pus, pusere – puse, pune, pus să fie, să pună, așeza, impus, poeno – au pus, pout (put) – au fost puși, au supt, repunero – se înlocuiește, so ropus – au fost repuse, sunt echivalenți cu lat. ponō, –ere ”a pune” < *pozno < *po-sino – a pune jos. Prin urmare forma cu –n– este ulterioară și apare în textele getice doar o singură dată. În umbrică apar forme fără –n– ca și în getică, anume perstu, pestu – a pune.

stopito – oprire, cedare, renunțare, abdicare, să oprească, oprit, a fost oprit, trebuie asociat rom. astupa căruia i s’a inventat o origine latină din lat. *adstuppare, precum și cu dop. De fapt, echivalenți există în mai multe limbi europene, precum hititul ištap – a acoperi, a închide, a opri, v.g.s. stopfon ”a opri”, breton. stouva ”a astupa, a închide”, breton stouv ”dop”, leton. staupe ”dop”, toate din arhaicul  *(s)teup – a împinge, a astupa.

erigerio, erieger, erigeros, erigiro – dirigutor, domnitor, guvernator, erigeriu – conducător (adjunct), urmaș, regent. Nu s’a moștenit în română. Provine din arhaicul *reg’– drept, a îndrepta, a ghida, a conduce, a întinde cu echivalenți în multe limbi europene.

ezteso – extindă, exprimae, preluare, propagare, prelungire, din teso – întinde și din proto-europeanul *ten- a întinde, a trage. Pentru ”a întinde” lingviștii au găsit ca etimologie cu un sens total eronat din lat. intendĕre – a intenționa, a înțelege, a auzi, a asculta, a acorda atenție, a băga în seamă

Citiți și:   GETYO, PATRIA DIVINĂ

sau:  PREOȚII PELASGO-GEȚILOR, SOLOMONARII HIPERBOREENI

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA

”DACIA CATOLICĂ” A FOST MAI MARE DECÂT ”DACIA FELIX”

De ce afirmăm că Dacia Catolică, adică ”Felicitas Dacia” a fost mai mare decât ”Dacia Romană, numită și ”Dacia Felix”? Pentru că în Sfântul Imperiu Roman (Habsburgic) 1699-1918 ocupa un teritoriu mai mare, decât ocupa Imperiul Roman între anii 106-260, când Aurelian decide să mute provincia la sudul Dunării. Pe harta de mai sus cu roșu sunt marcate domeniile Imperiului Roman, iar cu albastru domeniile care le’au exploatat și controlat suplimentar Imperiul Habsburgic după 1699.

FELICITAS DACIAE / PROFECTIO AUG [USTI] MDCCLXXIII

Împăratul Iosif al II-lea și Colonia ”Felicitas Daciae” ardeleană

„Fericita Dacia” (Transilvania) sau altfel spus ”Călătoria împăratului în 1773”, este o ironică fațetă a istoriei teritoriilor getice. Palatul imperial Hofburg de la Viena este și o pagină de istorie a Transilvaniei. Colonia de la marginea estică a imperiului este o prezenţă mai discretă în conglomeratul de muzee şi monumente din inima Vienei, decât, să zicem, Boemia sau Galiţia, dar există acolo, fără doar şi poate.

Urmele trecutului imperial al Transilvaniei se fac simțite în Josefplatz, în încăperile tezaurului şi în magazinele cu suveniruri, dar cu siguranță şi în alte locuri, pe care, această succintă trecere în revistă nu le acoperă.

Iosif al II-lea când a călătorit în Colonia Transilvania în 1773,  vizitând și colonii precum Ungaria, Slavonia și Banatul, cu această ocazie s’a realizat și grupul statuar care azi poate fi vizitat la Viena în curtea Bibliotecii Naționale fostă Imperială, aflată în Josefsplatz.

Un prim reper foarte vizibil al acestui traseu sui-generis este pilastrul din dreapta-spate al monumentului împăratului Iosif al II-lea, amplasat în faţa Bibliotecii Naţionale a Austriei. Basorelieful îl înfăţişează pe împărat, în ţinută militară romană, ”primind omagiile” Coloniei Dacia, personificată de o femeie îngenuncheată în faţa împăratului călare, care îi ţine mâna dreaptă în mâna sa.

În cealaltă mână, lăsată pe lângă corp, ”Colonia Dacia” reprezentată sub o formă feminină, ţine un scut cu blazonul Transilvaniei: acvila, cele şapte turnuri soarele şi luna, toate însemne ce’i reprezintă pe români. Atitudinea împăratului este una blândă, protectoare şi radiază bunăvoinţă faţă de femeia îngenuncheată. În fundal, este reprezentată zeiţa Fortuna, golind un corn al abundenţei.

Basorelieful poartă inscripţia ”Felicitas Daciae” (Fericirea Daciei) în partea superioară şi Profectio Avg[usti] MDCCLXXIII (Plecarea împăratului 1773) în cea inferioară. Opera de artă este practic identică cu reversul medaliei emise în 1773 cu ocazia plecării împăratului din Transilvania, după vizita întreprinsă de acesta în provincie. Fără îndoială, medalia în cauză a fost sursa de inspiraţie a sculptorului.

Statuia din Josefplatz este opera lui Franz Anton Zauner, care a început lucrul la ea în 1795, la cinci ani de la moartea împăratului, şi a finalizat’o abia în 1806. Iosif al II-lea a vizitat de mai multe ori Transilvania, atitudinea sa prietenoasă faţă de români fiind la baza mitului ”bunului împărat”, care a rezistat în zona rurală a Transilvaniei vreme de peste un secol. Hotelul ”Împăratul romanilor” din Sibiu, fondat chiar în 1773, a fost botezat aşa în cinstea sa. Iată titulatura completă a acestui împărat:

Iosif al II-lea, prin harul lui Dumnezeu ales Împărat Roman, pentru totdeauna August, Rege în Germania, Rege al Ierusalimului, Ungariei, Boemiei, Dalmaţiei, Croaţiei, Slavoniei, Galiciei şi Lodomeriei, Arhiduce de Austria, Duce de Burgundia, Lorena, Stiria, Carintia, Carniola, Mare Duce de Toscana, Mare Principe al Transilvaniei, Margraf al Moraviei, Duce de Brabant, Limburg, Luxemburg, Gelderland, Württemberg, Silezia Sus şi de Jos, Milano, Mantua, Parma, Piacenza, Guastalla, Auschwitz, Zator, Calabria, Bar, Montferrat, Teschen, Prinţ de Suabia, Charleville, Conte princiar de Habsburg, Flandra, Tirol, Hennegau, Kyburg, Gorizia, Gradisca, Margraf al Sfântului Imperiu Roman, Burgau, Lusatia de Sus şi de Jos, Pont-à-Mousson, Nomeny, Conte de Namur, Provence, Vaudémont, Blâmont, Zutphen, Saarwerden, Salm, Falkenstein, Senior al Mărcii Venzilor şi de Mechelen.

În total, aproape 60 de teritorii !!!

Statuia împăratului este încadrată de 4 stâlpi de peste 2 metri pe care sunt așezate aceste reliefuri. În cel cu ”Fericita Dacia” se observă și stema Ardealului, lucru care dovedește ce reprezenta spațiul carpatic pentru Imperiul Roman, dar și pentru Sfântul Imperiu Romano-German, iar spațiul carpatic se dorea catolicizat și stăpânit, iar acest relief dovedește că doar Ardealul a fost considerată ”Daciae” mai întâi de Roma antică, adică vechea colonie romană Dacia care a avut doar 150 de existență, și care pe lângă Ardeal includea Oltenia și parțial Banatul, apoi de către Roma Catolică, aceste regiuni find incluse și Imperiului Habsburgic.

La câţiva paşi de Josefplatz, printre exponatele importante aflate în tezaurul imperial de la Hofburg se numără coroana principelui ardelean Ştefan Bocskay.

Acesta a condus armatele transilvănene care între 1604 şi 1606 au reuşit să le respingă pe cele habsburgice din Transilvania, restabilind autonomia principatului, sub suzeranitatea Imperiului Otoman. În 1605, el a fost ales principe, dar şi rege al Ungariei, titlu revendicat şi de habsburgi. Bocskay a fost confirmat în ambele poziţii de sultanul Ahmed I, care i’a făcut cadou o coroană superbă, din aur, bătută cu rubine, smaralde, safire, turcoaze şi perle.

Cu aceasta, principele transilvănean a fost încoronat ca rege al Ungariei de către marele vizir Lala Mehmed Paşa, în 11 noiembrie 1605. Pentru a nu înfuria curtea vieneză şi mai tare, Bocskay a susţinut că priveşte coroana nu ca pe un simbol al suveraniăţii, ci doar ca pe un cadou de la turci.

Nu se cunoaşte numele celui care a fabricat coroana, dar se presupune că aceasta a fost realizată în Persia. Cum în lumea otomană coroanele erau neobişnuite, sursa de inspiraţie pentru coroana lui Bocskay au constituit’o mitrele episcopale ortodoxe, acestea fiind la rândul lor inspirate de coroanele bizantine. Coroana principelui transilvănean este alcătuită din două părţi principale: un inel larg, cu o corolă de flori de crin stilizate, şi cupola care porneşte din acest inel. Bijuteria a ajuns în posesia Habsburgilor în 1610, după moartea lui Bocskay şi încoronarea ca rege al Ungariei a arhiducelui de Austria, Matthias. Dieta Ungariei a decis să îi ofere acestuia coroana, care a fost adusă la Viena de palatinul Gheorghe Thurzo. Coroana este expusă alături de cutia în care a fost trimisă de sultan, fabricată la Isfahan, din piele de Persia.

”Felicitas Daciae” pe stema monarhiei

Transilvania mai este prezentă şi pe două dintre tabardurile (tunici scurte şi fără mâneci, care se purtau peste armură) heralzilor imperiali, obiecte de îmbrăcăminte expuse tot în sălile care adăpostesc tezaurul. Una dintre tunici este din 1813, iar a doua este din 1830. În primul caz, stema Transilvaniei este prezentă în partea stângă a scutului blazonului imperial, la mijloc.

În al doilea caz, este vorba de tabardul purtat de herald cu ocazia încoronării lui Ferdinand I ca rege tânăr al Ungariei. Vulturul bicefal este reprezentat purtând două coroane, ale Ungariei şi Boemiei, deasupra cărora se află coroana imperială. Într-una din gheare are sabia şi sceptrul, în cealaltă, globul, toate trei însemne ale puterii imperiale. Pe pieptul vulturului se regăseşte stema Casei de Habsburg-Lorena, de aceasta fiind prinse cu coliere însemnele ordinelor imperiului: Ordinul Lânii de Aur, Ordinul Militar Maria Theresia, Ordinul unguresc al Sfântului Ştefan, Ordinul austriac Leopold şi Ordinul austriac al Coroanei de Fier. Pe aripi, vulturul poartă 11 scuturi cu stemele celor mai importante ţinuturi ale habsburgilor.

Aici, Transilvania este reprezentată în partea dreaptă, a treia stemă, numărând de sus. Privind de la stânga la dreapta şi de sus în jos, cele 11 steme reprezintă Ungaria, Galiţia, Austria de Jos, Salzburg, Stiria, Tirol, Carintia (stânga) şi Carniola (dreapta), Moravia (stânga) şi Silezia (dreapta), Transilvania, Iliria şi Boemia. Interesant este că autorul somptuoasei broderii a greşit culoarea leului de pe blazonul Tirolului, reprezentându’l negru, şi nu roşu.

Această stemă a devenit în 1867, cu foarte puţine modificări, operate la modul de reprezentare a însemnelor ordinelor imperiale, stema medie a Austro-Ungariei, până în 1915. Un pliant-suvenir cu arborele genealogic al Habsburgilor, care are pe copertă această stemă se găseşte de cumpărat la aproape toate magazinele de profil.

În 1915, stema în cauză a fost schimbată cu una în care provinciile care ţineau de coroana Sfântului Ştefan erau reprezentate pe alt scut decât cele administrate de Viena. Acest blazon, în care Transilvania figurează în partea din dreapta-jos a scutului din dreapta, a avut o viaţă extrem de scurtă, fiindcă imperiul a murit trei ani mai târziu.

Pe mulți români aceste realități îi deranjează, și probabil le zdruncină serios percepția și cunoștințele despre istoria acestor locuri, dar adevărul este uneori atât de simplu de spus, și chiar de acceptat și înțeles. De asemenea, sunt destui așa numiți ”daciști” cu aere de istorici care chiar asta și’ar dori de la țara noastră, să fie în continuare o colonie a unui imperiu german, ori roman sau romano-german și nu vreun regat sau imperiu de sine-stătător.

Ceea ce trebuie subliniat este că Imperiul Habsburgic a reușit performanța să includă mult mai mult în zona de influență a Romei: întreg Banatul, toată Crișana, Maramureșul, cât și Bukowina (Nordul Moldovei), teritorii care niciodată în istorie nu au fost cucerite de Imperiul Roman. Dar doar atât înseamnă ”Dacia” și pentru Vatican, ”Felicitas Dacia” fiind un relief făcut în cinstea împăratului, dar prin care catolicii se și felicitau de reușita lor incredibilă ca după ce geții au distrus imperiul roman, să revină în Carpați și să recâștige teritoriile pierdute.

Pe relief este Împăratul habsburgilor Iosif al II-lea, născut Joseph Benedikt August Johann Anton Michael Adam în Casa de Habsburg-Lothringen, (n. 13 martie 1741, Viena – d. 20 februarie 1790, Viena) fiul cel mare al Mariei Thereza, a fost împărat al Sfântului Imperiu Roman între anii 1765-1790. A fost, de asemenea, rege al Ungariei, Boemiei, Transilvaniei inclusă în 1699.

Blazonul Ardealului există și pe relieful de la Viena și pe moneda aniversară emisă cu acceași ocazie și inscripționată cu ”Felicitas Daciae”, ținută de o cucoană care simbolic ar plăti birul împăratului. În poza de mai jos avem un detaliu:

Semnificația acestei monede aniversare, dar și a reliefului de la Viena dacă mai era nevoie de vreo altă dovadă, este că Roma Catolică prin Vatican și toți regii și împărații care s’au închinat Papei, au fost și s’au considerat mereu conducători și continuatori ai imperiului Roman de vest dispărut la 476.

De asemenea, Felicitas, are conotații ce nu pot fi contestate și sunt exclusiv de sorginte romană.

Ce înseamnă ”Felicitas” și cum trebuie tradus în legătură sa cu Ardealul?

Felicitas în cultura antică romană derivă de la adjectivul latin, Felix – „rodnic, binecuvântat, fericit, norocos” și este o condiție a productivității, binecuvântării sau fericirii inspirată de divinitate.

Felicitas ar putea cuprinde atât fertilitatea unei femei, cât și norocul sau norocul generalului. Personificarea divină a lui Felicitas a fost cultivată ca o zeiță, deși felicitas poate fi tradus ca „noroc”, iar zeița Felicitas împărtășește unele caracteristici și atribute cu cele ale Fortunei, dar cele două se disting în religia romană. Fortuna a fost imprevizibilă, iar efectele sale puteau fi negative, deoarece se recunoaște existența unui altar pentru Mala Fortuna, ”Fortuna Rea” (Ghinion).

Felicitas, cu toate acestea, avut întotdeauna o semnificație pozitivă. Apare cu mai multe epitete care se concentrează asupra aspectelor puterii sale divine.

Felicitas avea un templu la Roma încă din mijlocul secolului al II-lea î.Hr., iar în timpul perioadei republicane a fost onorat la două festivaluri oficiale ale religiei de stat romane, la 1 iulie împreună cu Juno și 9 octombrie ca Fausta Felicitas. Felicitas a continuat să joace un rol important în cultul imperial și a fost prezentat frecvent pe monede ca simbol al bogăției și prosperității Imperiului Roman, cât și mai târziu al Celui Romano-German.

Atributele sale primare sunt caduceul și cornucopia, iar cuvântul englez „felicity” derivă din felicitas, și probabil și acel ”a felicita” românesc, via franceză din ”feliciter”.

În sensul său religios, felix înseamnă „binecuvântat, sub protecția sau favoarea zeilor, fericit”. Ceea ce este felix a atins păcatul divin, o stare de armonie sau pace cu lumea divină.

Cuvântul derivă din arhaicul european * dhe (i) l, adică „fericit, roditor, productiv, plin de hrană”. Cuvintele latine asociate includ femina – „femeie” (persoana care furnizează hrana sau dă sân bebelușului); felo – „a suge” în ceea ce privește un copil; filius – „fiu” (o persoană alăptată); și , probabil , fello, fellare – pentru a efectua felație, cu un înțeles inițial non-sexual «a suge».

Asocierea magică continuă cu a potenței sexuale, creșterea și norocul general a productivității este indicată de inscripția ”Hic habitat Felicitas” («Felicitas locuiește aici») pe un relief apotropaic a unui falus la o brutărie din Pompei.

În cultura arhaică romană, felicitas a fost o calitate care exprima legăturile strânse dintre religie și agricultură. Felicitas a fost pusă în discuție atunci când sacrificiul Suovetauriliei condus de Cato Bătrânul ca cenzor în 184 î.Hr. a fost provocat ca fiind neproductiv, poate pentru viciu, eroare rituală. Suovetaurilla a fost unul dintre ritualurile cele mai sacre și tradiționale ale religiei romane: sacrificiul unui porc (sus), unei oi (ovis) și unui taur (taurus) divinității Marte pentru a binecuvânta și purifica terenurilor (lustratio).

În următorii trei ani, Roma a fost afectată de o serie de semne boli și prodigii (prodigia –  eveniment extraordinar, cu caracter magic sau supranatural; minune, miracol), cum ar fi furtuni puternice, epidemii și ”dușuri de sânge”, care a necesitat o serie de explicații și invinovățiri (supplicationes). Discursul pe care Cato l’a făcut să se justifice este cunoscut sub numele de ”Oratio de lustri sui felicitate”, „Discurs despre Felicitas al lui Lustrum” și supraviețuiește doar ca o posibila citare de către o sursă ulterioară. Lustrația a fost inițial un sacrificiu pentru ispășire și purificare oferite de către unul dintre cenzori în numele poporului roman, la încheierea recensământului, iar sacrificiul era adesea sub forma unui sacrificiu animal, cunoscut sub numele de suovetaurilia .

Cato spune că ar trebui să se găsească o ”Lustrație” care sa producă ”felicitas”, „dacă culturile ar fi umplut depozitele, dacă vinul ar fi fost abundent, dacă uleiul de măsline ar fi curs în mod deliberat din livezi”, indiferent în ce altfel de formă ar fi putut să apară. Eficacitatea unui ritual ar putea fi exprimată prin ”Felicitas”.

Abilitatea de a promova felicitas a devenit o dovadă a excelenței și a îngăduinței divine. Felicitas a fost, în același timp, un dar divin, o calitate care a trăit într’un individ și o capacitate transmisibilă de a genera condiții productive în afara lui: a fost o formă de ”autoritate carismatică”.

Cicero enumeră Felicitas ca fiind unul dintre cele patru virtuți ale exemplului general, împreună cu cunoștințe de științe militare (scientia rei militaris), Virtus (ambele ”vitejie“ și ”virtute”), și auctoritas – ”autoritate”. Virtus a fost un compliment normal pentru felicitas, despre care nu se părea că se leagă de cei nevrednici. Cicero a atribuit Felicitas în special lui Pompeius Magnus (”Pompei cel Mare”), și a distins în acest Felicitas chiar norocul divin de care s’au bucurat generali de succes, cum ar fi Fabius Maximus, Marcellus, Scipio cel Tânăr și Marius.

Scrierile (sententiae) lui Publilius Syrus sunt deseori atașate de calitățile divine, inclusiv de Felicitas:

”Felicitas-ul poporului este puternic atunci când este milostiv” (”Potențiali misericori publica est Felicitas).

Felicitas a fost cuvântul de ordine folosit de trupele lui Iulius Caesar la bătălia de la Thapsus, numele de divinități și personificări divine fiind adesea înregistrate în acest scop în ultima republică.

Felicitas Iulia (”Julian Felicitas”) a fost numele unei colonii din Hispania, care a fost restaurată sub Caesar și cunoscută și ca Olisipo, actuala Lisabona, Portugalia.

Un calendar din Cumae arată că un ”supplicationes” a fost sărbătorit pe 16 aprilie pentru ”Felicitas” – ul Imperiului, în cinstea zilei în care Augustus a fost prima dată aclamat ca împărat.

În timpul republicii, numai monedele, printre care și Felicitas, erau doar personificări divine despre care se știa că au avut un templu sau un altar public. Pe singurul tip de monedă republicană, Felicitas apare cu un bust și purtând o diademă. Pe monedele romane existente, Felicitas apare cu un caduceu numai în perioada imperială. Primul exemplu cunoscut este Felicitas Publica pe un dupondius emis sub Galba.

Felicitas Temporum reprezentat de o pereche de cornucopiae pe un denarius (193-194 d.Hr.), emis sub Pescennius Niger

Felicitas Temporum (”Prosperitatea timpului”), reflectând o ideologie a epocii de aur, a fost printre virtuțile inovatoare care au început să apară în timpul domniei lui Traian și Antoninus Pius.

Sub Septimius Severus, a cărui domnie a urmat extrem de scurtei durate a mandatului unui luider militar, Pertinax și în condiții nesatisfăcătoare sub Commodus, monedele folosite pentru a exprima eforturile sale spre restabilirea ”Pax Romana”, cu teme precum ”Felicitas Temporum” și ”Felicitas saeculi” (”Prosperitata Epocii”, Saeculum), a predominat în anii 200-202.

Unele monede imperiale folosesc aceste fraze cu imagini ale femeilor și copiilor în familia împăratului.

Când Imperiul a venit sub conducere creștină, virtuțile personificate care fuseseră cultivate ca zeități ar putea fi tratate ca concepte abstracte, deși ulterior Imperiul de la Niceea a adoptat numeroase tradiții elenice, inclusiv o versiune a zilei de sărbătoare a prosperității ”Felicitanalia”, descrisă de Ovid în 11 cartea Fasti (poezie).

Felicitas Perpetua Saeculi (”Perpetua fericire a erei”) apare pe o monedă emisă sub Constantin, primul împărat care s’a convertit la creștinism.

Concluzia pe care lesne o tragem este că Ardealul sau oricare dintre coloniile imperiale ale Romei Antice, sau Romei Catolice, au fost într’un fel sau altul un Felicitas care aduceau numeroase beneficii în averi, produse sau resurse naturale, iar cei care susțin prin orice mijloc ”Dacia” nu sunt decât niște unelte în slujba lor, conștiente sau inconștiente. Toate teritoriile getice care se regăseau în Imperiul Habsburgic până în 1918, când acesta se destramă, am putea să le numim generic, ”Dacia Catolică”, pentru că s’a urmărit asiduu acest scop

Uneori regăsim această manifestare inconștientă și la unii care au ca ocupație  repunerea adevărului istoric la locul lui prin demontarea minciunilor despre istoria românilor, sau cel puțin așa cred ei:

DANIEL ROXIN, NECONVINGĂTOR ÎN ÎNCERCAREA DE A MENȚINE ÎN CIRCULAȚIE TERMENII: DAC, DACI, DACIA

Citește și:  ”DACO-TRACIZAREA” GEȚILOR

sau:  DACII ERAU TOT GEȚI

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA

Sursă: laudator.blog.hu, Bogdan Stanciu

GEȚIA LUI BUREBISTA ADUNA 126.000 DE GEȚI DIN DOAR 16 CETĂȚI

Tăblița 120 este o ”fotografie” a regatului get al lui Boero Biseto, prezentând o enumerare a chiliarhilor (comandanților) și a cetăților pe care le conduc, specificând puterea militară a fiecărei cetăți, fiecare mie de războinici fiind marcată cu asterix în text.

Aflăm astfel că armata lui Boero Biseto numără 126.000 de războinici. Armata, deși pare uriașă, este mai mică decât afirmă Strabo că putea strânge regele get în caz de nevoie, adică 200 de mii de soldați.

Putem, așadar, trage câteva concluzii preliminare. Ori, armata lui Burebista era masată și în altele cetăți, știindu’se că Geția Carpatică nu putea să aibă doar 16 dave fortificate, ori întâlnim și la Strabo același clișeu întâlnit la toți cronicarii din toate timpurile care exagerau forțele militare ale combatanților pentru a crește importanța povestirilor sale.

Textul în caractere getice:

POTΩΠENEO 3* MΘ– ΣAPЧEPYΩ 3*
ΠOY ΔEΩ ONTOYPNIE NE ΔΩE ZABEΛHO ΛEΩ ΔΩE XHΛEAPXI ΛΩPO ΨEΩ ΣOЧEO APMΩΣO ΣOΣYEO AЧEZO ΩN ΣOΛEΘΩΛE ΩN TAΛHΠIЧE ΛΩE ΔABO ΨEΘΩ ΦAΞTO ΩN ANЧEO NΩΣEΘPO
+ M – BΩEPOBYΣEΘO ΩN ΣAPMHΨETOYZΩ KOYE APMΩΣΩ.14*
.X. EPIEΨEP ΔAΠHΨIEIO ΛΩ ΨENOYKΛO 6*
.X. E. ΩPOΛYEO ΛΩ KAPΣEOY 13*
.X – E ZOPAΣEOY ΛΩ MOΛEOΔABΩ 16*
.X. ΓOYEPΩ ΛO ΔINΩΨEΘO 4*
.X. ZAΠYEΩ ΛO ZOYPOΔABΩ 6*
.X. KΩPMYO ΛΩ NOBYΔOYN 6*
.X. ΨEYZO ΛΩ ΣIΨIΔONOE 10*
.X. MANHΣO ΛO ZIΔΩΔABO 6*
.X. BEPYΣO ΣAYXΔABO ΠANONEO 6*
.X. ΔOYEΓΩE ΠOΛΘΩΔABO ΣAPMATHO 6*
.X. KAPΠΩΔO ΛΩ ΣAP TAΠIEO 7*
.X. ΠAPIΩΣO ΛO – EPMYΔABO 3*
.X. MONΓAIΩ ΛΩ NAΠΩKOE 4*
.X. ΓOYPΩE ΛO KOMIEΩΔABO 3*
.X. ΠAΛOE ΛO ΣAP ΔABO ΣEΨEΣTO II – 10*
– KΩTΩΠOΛEOY ЧENEOY MAEPO BHPEΩ Θ : A : ΣM :

Textul dupa conversia fonetica:

ROTOPENEO 3* MT SARCERIO 3*
POI DEO ONTOIRNIE NE DOE ZABELIO LEO DOE QILEARQI LORO GEO SOCEO ARMOSO SOSIEO ACEZO ON SOLETOLE ON TALIPICE LOE DABO GETO FAXTO ON ANCEO NOSETRO
+ M BOERO BISETO ON SARMIGETOIZO KOIE ARMOSO 14*
.Q. ERIEGER DAPIGIEIO LO GENOIKLO 6*
.Q. E.(RIEGER) OROLIEO LO ELIA KARSEOI 13*
.Q. E.(RIEGER) ZORASEOI LO MOLEODABO 16*
.Q. GOIERO LO DINOGETO 4*
.Q. ZAPIEO LO ZOIRODABO 6*
.Q. KORMIO LO NOBIDOIN 6*
.Q. GEIZO LO SIGIDONOE 10*
.Q. MANISO LO ZIDODABO 6*
.Q. BERISO SAIQDABO PANONEO 6*
.Q. DOIEGOE POLTODABO SARMATIO 6*
.Q. KARPODO LO SAR TAPIEO 7* II –
.Q. PARIOSO LO – ERMIDABO 3* II
.Q. MONGAIO LO NAPOKOE 4* – –
.Q. GOIROE LO KOMIEODABO 3*
.Q. PALOE LO SAR DABO SEGESTO II – 10*
KOTOPOLEOI CENEOI MAERO BIREO T : A : SM :

Interpretare propusă:

Stânga sus: Buzdugănari (Rotopeneo) 3.000,
Dreapta sus: Secerători (Sarcerio) 3.000,

Putem ca să (Poi deo) reîntoarcem (ontoirnie) noi (ne) dăruim (doe) Zabelio le (leo) dă (doe) Chiliarchilor (Qilearqi) acelor (loro) care (geo) însoțesc (soceo) armatele (armoso)
lor, sale (sosieo) ridică (acezo) în (on) strălucire (soletole) în (on) falnicele (talipice) lor (loe) dave (davo) Getice (Geto) fapte (faxto) în fața (anceo) nostru (nosetro)
Rege (Mato) Boero Biseto din Sarmigetoizo a cărui (koie) armată (armoso) 14.000 războinici
Chiliarhul Guvernator, Dapigeio la Genoiklo (Genucla), 6.000 războinici
Chiliarhul Guvernator, Orolieo la Elia Karseoi, 13.000
Chiliarhul Guvernator, Zoraseoi la Moleodabo, 16.000
Chiliarhul Goiero la Dinogeto (DinoGeția), 4.000
Chiliarhul Zapieo la Zoirodabo (Ziridava), 6.000
Chiliarhul Kormio la Nobidoin, 6.000
Chiliarhul Geizo la Sigidonoe, 10.000
Chiliarhul Maniso la Zidodabo, 6.000
Chiliarhul Beriso la Saiqdabo Panoneo, 6.000
Chiliarhul Doiegoe la Poltodabo Sarmatio, 6.000
Chiliarhul Karpodo la Sar Tapieo, 7.000 II –
Chiliarhul Parioso la – Ermidabo, 3.000 II
Chiliarhul Mongaio la Napokoe (Napoka), 4.000 – –
Chiliarhul Goiroe la Comieodabo (Comidava), 3.000
Chiliarhul Paloe la Sardabo Segesto II – 10.000
Prea-Sfântul (Kotopoleoi) Ceneoi (Deceneu), Marele Bărbat (Maero Bireo) T : A : SM (posibil : SarMongato) :

Citire în vorbirea curentă:

Stânga sus: Buzdugănari 3.000,
Dreapta sus: Secerători 3.000,

Putem reîntoarce prin darurile noastre lui Zabelio, ceea ce acesta dă Chiliarchilor, aceia care însoțesc armatele lor, ridicându’i înspre măreția falnicele lor dave din Geția prin fapte în fața Regelui nostru Boero Biseto din Sarmigetoizo a cărui armată are 14.000 războinici
Chiliarhul Guvernator, Dapigeio la Genoiklo (Genucla), 6.000 războinici
Chiliarhul Guvernator, Orolieo la Elia Karseoi (Carsidava), 13.000
Chiliarhul Guvernator, Zoraseoi la Moleodabo, 16.000
Chiliarhul Goiero la Dinogeto (DinoGeția), 4.000
Chiliarhul Zapieo la Zoirodabo (Ziridava), 6.000
Chiliarhul Kormio la Nobidoin, 6.000
Chiliarhul Geizo la Sigidonoe (Singidava), 10.000
Chiliarhul Maniso la Zidodabo, 6.000
Chiliarhul Beriso la Saiqdabo Panoneo, 6.000
Chiliarhul Doiegoe la Poltodabo Sarmatio, 6.000
Chiliarhul Karpodo la Sar Tapieo, 7.000 II –
Chiliarhul Parioso la – Ermidabo, 3.000 II
Chiliarhul Mongaio la Napokoe (Napoka), 4.000 – –
Chiliarhul Goiroe la Comieodabo (Comidava), 3.000
Chiliarhul Paloe la Sardabo Segesto II – 10.000

Prea-Sfântul Deceneu, Marele Bărbat

Dicționar:

Rotopeneo, Rotopaino, Rotopano, Rotoperi – unități de luptă, tip de soldați care aveau ca armă toroipanul, toroipan (arh.), toroipane, buzdugănari, buzdugan. Se observă o inversare de silabe. Acest cuvânt i’ar desemna pe soldaţii care poartă buzdugane.

Dan Romalo pune în legătură rotopano cu ”toroipan” , cuvânt însemnând ciomag, bâtă. O metateză, deci. Lingviștii dau și aici o etimologie necunoscută: ”TOROIPÁN, toroipane, s.n. (Reg. și fam.) Ciomag, măciucă, bâtă. ♢ Loc. adv. Cu toroipanul = cu forța. – Et. nec.”

În schimb DER (Al. Ciorănescu) îi găseşte originea în neogreacă: ”toropálă (-le), s.f. – Ciomag, bîtă. Ngr. τό ρόπαλον, cu aglutinarea art. (Candrea, GS, VI, 326). – Der. toroipan, s.n. (măciucă), prin schimb de suf. (expresia cu toroipanul ”cu ghiotura, cu grămada” este o transpunere a expresiei ngr. μέ τό παράπανω ”cu ghiotura”); toroipăni, vb. (a aduce în stare de amețeală, a lăsa fără simțire; a cuprinde, a copleși, a învinge; a strivi, a zdrobi; refl., înv., a se exalta, a’și ieși din fire), probabil de aceeași origine (dar cf. rus. toropitĭ ”a se zori”, sl. utrŭpĕti ”a ameți”; Cihac, II, 418; Tiktin); toropeală, s.f. (moleșeală; somnolență). Rotopeneo ar putea trimite spre arhaicul rēt-, rōt-, rǝt- ”par, trunchi”.

Din această rădăcină provine, probabil ”retevei” (menţionat cu ”et. nec.” în DEX 98 ), retevéi (retevéie), s.n. – Par, resteu, scurtătură. Origine necunoscută. Etimonul sl. (Cihac, II, 311) pare dubios. După Bogrea, Dacor., I, 271, din mag. retesz-fej, cf. retez. Ar putea fi în loc de *restevei, dim. de la resteu, dar der. nu pare normală.”

Al doilea formant ”- peneo” sau ”- pano” este probabil acelaşi din ”jupân” şi ”stăpân”. După lingvistul Sorin Paliga, cele două cuvinte sunt autohtone (posibilitatea ca ”jupân” să fie cuvânt getic nu e exclusă nici chiar de Al. Ciorănescu !); ”-pân” ar proveni, după S. Paliga, din arhaicul *pā ‘a proteja, a hrăni, a întreține”. Se conturează aşadar o etimologie destul de plauzibilă a lui ”rotopano” – ”cei care apără, protejează cu buzduganele”. Spre deosebire de ”stăpân” şi ”jupân”, cuvântul rotopano a dispărut din română. Sau, poate, dispariţia lui nu e completă, cuvinte ca ”toroipan”, ”toropală” reflectând de fapt vechiul ”rotopano”.

Numele unui trib getic – ratacensii – ar putea avea de’a face cu rădăcina *rēt , dacă măciuca ori buzduganul le era o armă caracteristică. Similar, numele mocanilor derivă din ”moacă” (măciucă), ceea ce ar fi un motiv să se caute o înrudire între ratacensi şi mocani…

sarce, sarceri, sarcerio, sarcero, salcero, sarceri –  1. unități de luptă, tip de soldați care aveau ca armă secera, sica, seceră, a secera, secerători (sicani) (cf. Răzvan Anghel în MatoDavoGeto), și care într’adevăr echivalentul său ”sarco” în elină însemnând ”carne” și derivă din proto-europeanul *twerḱ- a tăia. 2. sarcină, condiții, obligații, sargeciu – obligații (”ce de sus vin”: cf. Nicolaescu). Dacă asociem etimologic aceste substantive cu sar, atunci nu’l mai putem asocia cu lat. sarcina < sarciō ”a cârpi, a repara”.

poi, poio (puo, pou), puto – va putea, poate să, este echivalent cu lat. poteo, –ere ”a putea”.
Provin din arhaicul *poti-s ”stăpânul casei, stăpân, soț. Cu sensul de a putea se regăsește și în alte limbi italice precum umbr. putiiad, putiians ”a putea”. Aici și în alte cazuri formele getice ar putea fi forme prescurtate, fenomen foarte frecvent în inscripțiile antice.

ontoirnie, onturnu, onturniu, onturna – înturnat / întors, să se întoarcă / să revină, torso, torsos – să revină, întoarcere (la…), turnato – întors, aceste forme getice mai există încă în anumite graiuri arhaizante ale românei sub forma a înturna ”a (se) întoarce”, forme similare cu lat. tornare ”a întoarce” < tornus. De remarcat că faimoasa expresie ”torna, torna fratre”, din sec. VII, d.Hr. nu mai poate fi considerată de origine latină, ci din graiul locului cum se exprimă și cronicarul grec. Toate aceste forme provin din arhaicul *terk-, *tork– ”a suci, a răsuci, a întoarce.
Atât în getică și (română), cât și în latină există forme din rad. tork– și torn-. Se consideră că lat. torno < tornus < gr. τόρνος ”compas, obiect de făcut cercuri, cerc”, dar este o ipoteză greșită.
Getica a avut ambele forme (care provin de fapt de la același radical) și le’a transmis și românei. Beekes susține că forma grecească ar proveni din arhaicul *tor-no– care, de fapt, este o variantă a lui *tork–. Ambele forme sunt prezente în getică, dar nu și în greacă, iar despre latină că formele în -n- sunt împrumutate din greacă.
Considerăm că gr. τόρνος este un împrumut dintr’un dialect geto-iliric, având în vedere că este o formă izolată în limba greacă, fără derivați.

doe, dau – a da, a dat, care este de fapt formă de perfect (simplu), întrucât, după cum am spus, perfectul compus a apărut mai târziu, la care se pot adăuga formele
data, dato, datu – dat, donat, încredințat, fiind forme de partipcipiu trecut. Este evident că desinența de participiu trecut –t (-a, -o, -u), este aceeași ca și în limba de azi,
doni – să dăruiască. Formele provin din arhaicul *do-, dǝ-, dou– ”a da” din care provine și lat. do, dare. Radicalul este foarte răspândit în limbile europene.

geo – cel care, cei care, care

Citiți și:  DESCIFRAREA TĂBLIȚELOR DE LA MĂNĂSTIREA SINAIA ȘI DE CE ACESTEA NU SUNT FALSURI

soceo, socheo – însoțind / însoțiți / împreună cu, sunt forme antecesoare rom. soț, soție, a însoți (și celelalte derivate) fiind echivalenți cu lat. socius din arhaicul *sokʷui-s ”însoțitor, companion.

sosie, sosi – lor, este o formă a pronumelui posesiv și trebuie asociat cu formele posesive său, sa, săi, sale.

acezo – propunem aici un arhaic similar formelor moderne ale lui ascensiv, ascensiune, ascendent, suitor, a ridica, ridicător, urcător, suitor sau acces, accesiune, a accesa, accesibil etc. deși toate etimologiile din dex urmăresc doar franceza și latina ca ”livratori de origini”.

on-soletole – strălucit (din înaltul soarelui) este o formă compusă on– ”în” care se pronunța ”ăn”, cuvântul de bază sole ”soare”, precum și – tole ”înalt” (vezi talu)

talipice, talipico, talipica – falnica, semeața, cei de seamă, înalți, înălțătoare, talpico (talipico) – de sus, tali, talu, talue – înălțimi, înalți, înalt, de sus.
Aceste forme provin de la rad. alt– ”înalt” prin metateza lichidei l, cu echivalenți în mai multe limbi europene (celtice, germnaice, albaneză), pe lângă latină.

faxto, faxu, faxtu, fokeso – să se facă, așa să fie!, decizie (prin vointă divină), facindu, facsu, factu, fecuu, fem – făcând, a făcut, au făcut, precum și factice, factu ”fapte, făptuit sau facu, fact, factu ” decis, stabilit (de zei)”, onfaho – înfăptuiască, sunt forme predecesoare ale verbul rom. a face.
Asemănarea cu lat. facio, facere ”a face” este mai mult decât evidentă, dar forme similare se găsesc și în alte limbi italice: cf. falisc. faced, oscă fakiiad,  umbrică façia, fakust, fakurent (III, pl. prefect viitor), venetă vhaχsto, toate cu sensul de ”a face”.

anceu, anceo, ăncio – înaintea, în față, dinaintea, ancieu – dinainte, vechi
ancea, anceu, anceo, ănceo – înaintea, în fața, dinainte (loc) au valoare de prepoziție și sunt forme predecesoare a rom. înainte < în-ante, dinainte.
În textele plăcuțelor, de multe ori t urmat de o vocală închisă (e, i) a devenit africată (č) cum se întâmplă în unele dialecte din ziua de azi (în special în graiul bănățean)
Fenomenul era cu mult mai răspândit, dar a fost ”corectat” datorită limbii literrare folosită pe scară largă în ultimul secol. Formele provin din arhaicul *anti– ”înainte, în față.

nosetro – nostru

mato, matu – rege, marele / stăpânul / suveran / conducător, matiho – preamărețul, matoso gheto – Geții Mari, mateu – majoritatea, grosul. Aceste forme par să provină de la un radical proto-european cu sens de mare sau puternic care poate să nu fie același din care derivă geticul maree, mairo sau lat. magnus etc.
Pe de altă parte pot proveni de la acest radical cu prelungire în dentală (t), dar astfel de forme nu pot fi identificate în alte limbi europene.

erieger, erigerio, erigeros, erigiro – dirigutor, domnitor, guvernator, erigeriu – conducător (adjunct), urmaș, regent. Nu s’a moștenit în română. Provine din arhaicul *reg’– drept, a îndrepta, a ghida, a conduce, a întinde cu echivalenți în multe limbi europene

cotopolo – Prea Sfântul, Înalt Prea Sfântul, cotopolu boiceru – Pontiful boicerilor. Pare să fie un derivat al lui copono – lăcaș sfânt, sfânt, dar derivarea nu este clară.

(mairo) viro – Marele Bărbat / consul la romani, primar, veiro – cu bărbăție, brebiro – a ieșit învingător/mai bărbat.
Geticul viro și derivații săi nu au lăsat urmași decât indirect în forma bărbat care inițial va fi însemnat ”bărbos” ca și în latină și în mai multe limbi europene.
Subst. viro este cognat cu lat. vir ”bărbat”, alb. burë ”id”, lituan. viras din arhaicul *ŭir– ”bărbat”. Forma bărbat provine de la barbă, cu sensul inițial de ”bărbos”
ca apoi prin asociere semantică cu viro (probabil *biro în unele dialecte precum brebiro) a început să însemne bărbat.

Forma varvatos ”bărbat” se găsește în neogreacă, care în mod cert, este veche întrucât ea a intrat în greacă pe vremea când b nu trecuse încă la v,  în această limbă, asta nu mai târziu de sec. I-II d.Hr., dacă nu ceva mai devreme, când nu putea fi vorba de romanizarea geților.

Citiți și:   GETYO, PATRIA DIVINĂ

sau:  PREOȚII PELASGO-GEȚILOR, SOLOMONARII HIPERBOREENI

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA

DESCIFRAREA TĂBLIȚELOR DE LA MĂNĂSTIREA SINAIA ȘI DE CE ACESTEA NU SUNT FALSURI

Muzeul Mănăstirii Sinaia deține două tăblițe originale care fac parte dintr’o imensă cronică scrisă lăsată moștenire în aur și plumb de către geții carpatici, motiv pentru care ne’am propus să redăm aici în acest articol, varianta de descifrare pe care o propunem.

Nu cunoaștem istoria acestor două tăblițe, dar este cert că Mănăstirea le deține de ceva vreme, tăblițe care au fost prezentate publicului cu diferite ocazii.

Prima dintre ele este un medalion care are încrustat pe una dintre fețe pe Sirmio sau Sarmis cum mai este cunoscut din istoriografie, pe cealaltă fațetă fiind un rege a cărui existență este controversată, deoarece avem extrem de puține date istoriografice: Kiesoniu sau Coson așa cum este menționat de antici.

Pe una dintre fețe sunt încrustate caractere arhaice. De menționat este că pe Tăblițele de la Sinaia sunt cel puțin 3-4 tipuri de alfabete arhaice folosite pentru a se transmite texte posterității, altele decât cele din alfabetul dunărean, cunoscut azi ca fiind ori latine, ori elene.

Răzvan Anghel în studiul ”Mato Davo Geto”, realizat între 2006-2014 a identificat 3 astfel de alfabete, iar pentru medalionul Mănăstirii de la Sinaia s’a folosit cel din coloana 3 din tabelul de mai sus.

Transpus în caractere moderne textul ne dezvăluie numele Regelui (Mato) Kiesoniu (Coson) ”al Cetății SarmGetuzo”, ori poate ”al Sarmo-Geților”, iar în zona centrală cel mai probabil este chiar figura sa:

MATO KIESONIU O SARMGETO, AN …(?)

Textul este scris circular în sensul invers acelor de ceasornic, pe care le’am numerotat cu roșu de la 1 la 22. Deasupra capului lui Kiesoniu este indicat un an, dar datorită necunoașterii celor două caractere care sunt similare altora de pe alte tăblițe (ex.: Tăblița 131) nu știm ce cifre indică punctele și liniile de pe tăblițe.

Dicționar:

mato, matu – regele / marele / stăpânul / suveranul / conducătorul, matiho – ”preamărețul”, matoso gheto – ”Geții Mari”, mateu – ”majoritatea, grosul”.

Aceste forme par să provină de la un radical proto-european cu sens de ”mare sau puternic” care poate să nu fie același din care derivă geticul maree, mairo sau lat. magnus etc. Pe de altă parte pot proveni de la acest radical cu prelungire în dentală (t), dar astfel de forme nu pot fi identificate în alte limbi europene.

Poza de mai sus este a unei copii după Tăbliță – Medalion deținută de Mănăstirea Sinaia iar în dreapta avem una dintre cele 3 variante de interpretare pe care le avansăm:

Varianta 1:

Evocă ori o alianță a lui Pudio (un rege necunoscut) cu romanii, ori, mai puțin plauzibil (dar nu poate fi exclus), o Marcă a unui ambasador al regelui menționat de artefact care dorește parafarea unei păci cu romanii.

Pudio luptătorul (atleu) lui (lue) Zamuelo (Zamolxio) împreună (onsonto) romanii (riomunoso), nu (no) războiul (balielo) alungă (edo) din Patria Divină (lo PatriDio).

Variantă în vorbirea curentă:
Pudio luptătorul lui Zamolxio alături de romani, nu războiul îi va alunga din Patria Divină.

Originalul Medalionului de la Muzeul Mănăstirii Siniaia

Forma ZAMUELO este rar întâlnită pe tăblițe, dar numeroasele forme sub care apare Zalmoxio, ne îndreptățește să credem că despre el este vorba și aici: ZAMOLXEOIU, ZAMOLSQI, ZAMOLXSIO, ZAMOLSQO, ZAMOLXIOI, ZAMOLXIU, ZAMXOI, ZAMOLSXOI

Varianta 2:

Evocă voința lui Zamolxio de a încheia o pace tactică cu romanii.

Zamuelo (Zamolxio) a pus (pu) divinii (dio) luptători (atleu) întâmpine (onsonto) romanii (riomunoso), nu (no) războiul (balielo) îi alungă (edo) din Patria Divină (lo PatriDio).

Variantă în vorbirea curentă:

Zamolxio a pus divinii luptători să’i întâmpine pe romani, nu războiul îi va alunga din Patria Divină.

Varianta 3:

Zamolxio a pus divinii luptători să anunțe pe romani, că nobilii îi va alunga din Patria Divină.

Citește și:   GETYO, PATRIA DIVINĂ

Dicționar:

dio – divin, zeiesc

pu, po, pi, pie, pus, pusere – puse, a pune, pus să fie, să pună, așeza, impus, poeno – au pus, pout (put) – au fost puși, au supt, repunero – se înlocuiește, so ropus – au fost repuse, sânt echivalenți cu lat. ponō, – ere ”a pune” < *pozno < *po-sino – a pune jos. Prin urmare forma cu –n– este ulterioară și apare în textele getice doar o singură dată. În umbrică apar forme fără –n– ca și în getică, anume perstu, pestu – a pune.
dio – divin, zeiesc,

Atleu, luteo, lutue – luptător, luptă, războinic, soldat, combatant, formă arhaică și pentru atlet

on – prepoziție: în, din, spre, asupra, pe
sonto – 1. sunt (a fi), sau 2. vb. a suna, a chema, a anunța, comunicare, a afla, a lua la cunoștință

onsonto – înștiințare, încunoștințare, a da de știre, informare, întâmpinare, înfruntare, înființare, întruchipare

balie-lo, balie, balo – războiul, război, războinic, luptător, oștean, bela – (al) războinilor / luptătorilor, cu echivalenți în latină bello, bellare – a se război, bellator – războinic, luptător, sau în etruscă bele – a se război.
În plus zeul războiului la geți se numea Zabelo, iar zabelo însemna ”război”. Război provine dinrtr’un mai vechi *razbalio, unde balio are aceeași origine cu balo, iar raz– este un prefix, refăcut după za- care ajunsese un prefix fără semnificație în proto-română, forma de bază evoluând astfel: –balio > *-bal’iu >* –boiu > *-boi.

nobalie, nobalio, nobalisu – nobil, nobiliar, nobilime, nobalitico – ”nobilissimul” echivalenți cu lat. nobilis – ”faimos, nobil” < (g)nobilis < gno- ”a ști, a cunoaște” cu sensul inițial de ”persoană de rang mare, notabilitate”. Termenul ar putea fi ori de origine latină, deși ar fi putut exista și în getică.

edo, ede, edu – plecare, alungare, a veni, a merge, a ajunge, a se duce, să se afle, eide = să purceadă la. Sunt echivalenți cu latinul eō, ire ”a merge”. Radicalul apare și în forma compusă gedi, gedu (ge+edo) = care a venit, de unde a venit. Acest verb getic are mulți echivalenți în limbile europene, dar nu s’a păstrat in limba geto-română (dar s’a păstrat în aromână) decât în interjecția di = îndemn pentru cai să pornească la drum, de un mai vechi *idi sau *edi, (similar cu forma de imperativ singular din latină ii < eo, ire ”a merge”) prin elidarea vocalei inițiale. Aceste forme provin din arhaicul *ei-, *i– ” a merge”. În limbile slave, precum și în anumite forme celtice și italice apar forme în dentală ca în v.sl. iti ”a merge”.

Cea de’a doua tăbliță deținută de Muzeul Mănăstirii Sinaia este posibil să pomenească de Muntele Kogaion unde Zamolxio a stat ascuns departe de geți.

KOGAION PE TĂBLIȚA DE LA MÂNĂSTIREA SINAIA?   TĂBLIȚA MARE

Transcriere din getice în latine:

DOPA KAPO DIO ZABELIO A IO SOP SO SERINA GLOTO ARMOSA DAV SIRMIO DROMIHTO KRONOS POLTAVIO LINATO ISO RA KAGHIO ORU SI SE GETA VRE NODENOS GEO TO KOS. RA SARMGITIOZA TOPO
În casetă: SAR MOGATO DAV SKIT GET

Citire propusă:

După (dopa) Sfântul (kapo) zeul (dio) Zabelio la (a) IO (io) înțelepciunea sa (sop so) rapid (serina) vorbire (gloto) armatei (armosa) davei (dav) Sirmio (Sirmium) Dromihto în timpul (cronos) cât ar fi trait (poltavio) granița (linato) iso (unități de măsură) Regat (Ra) atotcuprinzător (kaghio) aur (oru) și (si) ai săi (se) Geți (Geta), vrere (vre) tainică (nodenos) cea (geo) de a închega (to kos) Regat (Ra) SarmGitioza Măreț (topo)
Casetă: Sarmogato Dava, Templul (skit) Getic

Variantă în vorbirea curentă:

După Sfântul Zeu Zabelio, la IO, înțelepciunea sa a fost transmisă prin viu grai armatelor, până la cetatea Sirmio, tot timpul vieții lui Dromihto, în toate granițele atotcuprinzătorului său Regat de Aur, iar Geții prin dorința sa de suflet, reuniți în Regatul Măreț SarmGitioza.
Casetă: Dava Sarmogato, Templul Getic

Comentarii:

Deși pe Tăblița de la Mânăstirea Sinaia este menționat Dromihete, ea nu este turnată în timpul său, ci ulterior, pe timpul existenței capitalei Geției la Sarmgitioza, ceea ce ne demonstrează că geții erau preocupați să’și țină istoria înscrisă pe tăblițe, ca o adevărată Cronică.

Pe tăblița de la Mânăstirea de la Sinaia, apare menționat Kaghio, un toponim (Muntele Sacru al Geților) ce aduce a Ko-gajon menționat și de Strabon, și care apare și pe câteva hărți de acum 2 secole și identificat cu Cașinul din județul Bacău. Această formă se asociază cu denumirile Kaszon sau Kaszin menționate pe hărți. Pronunțând Koh-Kaszon regăsim destul de clar termentul de Ko-gajon menționat de Strabon. Când alăturăm această analogie cu existența, la poalele muntelui, și a unui râu cu nume identic, la fel ca în descrierile lui Strabon putem spune că am localizat muntele la care se face mențiune.
Ka-ghio (pe tăbliță), Ko-gajon (Strabon), Koh-Kaszon (hărți 1814-1830), Caşin (Bacău) pe harta Romaniei de astăzi lângă Onești și apa Cașinului care se varsă în Trotuș și mai apoi in Siret, se pare că avem localizat misteriosul Kogaionon.

Cu toate acestea, în text are sens de ”atotcuprinzător”.

Scrierea în antichitate era apanajul persoanelor sacre, a preoților, inițiaților și uneori a celor care pretindeau tronul domnesc și care învățau scrierea în temple; marea masă a populației nu cunoștea scrierea, fapt perpetuat până în vremurile moderne când s’a introdus alfabetizarea în masa.

Prin urmare, conceptul conform căruia geții nu cunoșteau scrierea este un adevăr obținut printr’o forțată generalizare istorică valabilă pentru foarte multe populații antice, dar în esență un neadevăr istoric datorat nesincronizării cu gradul uriaș de spiritualitate și tradiții existent în spațiul Carpato-Danubian, mai ales dacă avem în vedere persoanele sacre, inițiații și nu populația obișnuită. Pentru comparație să luăm imperiul roman, unde populația era analfabetă și nu cunoștea scrierea era de peste 98% din întreaga populație.

Sirmio, Sirmium mai târziu (Sremska Mitrovica în nordul Serbiei, azi), este o cetate getică menționată în tăblița analizată. Regele geților tribali, Syrmus, este considerat fondatorul omonim al cetății Sirmio. În secolul 1 d.Hr., Sirmium a câștigat statutul de colonie romană, și a devenit un centru militar și strategic important al provinciei Pannonia. Împărații romani Traian, Marcus Aurelius și Claudius II au pregătit expediții de război în Sirmium. În 103 Pannonia a fost împărțită în două provincii: Pannonia Superior și Pannonia Inferior, iar Sirmium a devenit capitala acesteia din urmă.

Dicționar:

dopa – după, apoi, în urma, conform

cap (capu) – capăt, sfârșit, capo, capi, capu = cap/preot, căpetenie/sfânt, capoe = preoteasă, capono = căpetenie, lăcaș sfânt, copono = lăcaș sfânt, sfânt, capisenta = capiștea, templul, ieslea, copo = căpeteniile (preoți) / sfânt sunt forme din care provin cap (și celelalte derivate) având cognat lat. caput, precum și în multe alte limbi europene provenind de la arhaicul *kap-ut ”cap”. Forma verbală decapeu = decapitare prezintă pref. de- întâlnit și în română, precum și în latină și limbile romanice.

a = contra, la, spre

sop, sop so = cercetător, gânditor, înțelepciunea sa, din arhaicul *sap- ”a încerca, a cerceta”, echivalenți lat. sapiens = a discerne, a fi capabil de discernământ

serina =rapid, cursiv, curgător, alergător, transmitere…mătase, chinezesc, direct din arhaicul *ser- ”a curge, a alerga”, a se vedea sanskritul sara=curgere, sarit = râu, pârâu și vechiul elin ὁρός-horós=zer. De asemenea, poate avea sens de chinez din sanskritul cīna  = China, posibil via arabic aṣ-ṣīn=China, sau din elina veche seres=chinezesc (Σῆρες), China, teritorii chinezești, dintr’o rădăcină chinezească apropiată.

Zabelio = zeul războiului la geți se numea Zabelo, iar zabelo însemna=război.

IO = casta sacerdoților geți

glotelu, gloto = a vorbi, vorbire, grai, agloeto = graiul, vorbirea. Aceste forme getice provin din arhaicul *g’hlād- ”a răsuna, a striga” cu echivalenți în vechea irlandeză, greacă, sanskrită, avestică. Sunt forme antecesoare ale glas, a glăsui, deși în Walde-Pokorny sunt reconstituiți doi radicali diferiți, ceea ce pare să fie o eroare.

limio, limu = granița / limes, linatu, lunea = linie, frontiera, țărm, hotar, graniță, echivalent cu lat. limes = granița. Acest cuvânt getic nu s’a păstrat în limba româna, decât prin a limita, limită care nu sunt îndepărtați de sensul antic.

poltavio (po alto vio/bio) = de a fi existat / trăit. Forma poltavio este un verb compus (sau locuțiune verbală), unde rădăcina verbală -vio ca și subst. vida au pre-existat formelor rom. viu, viața, a viețui, fiind echivalent cu lat. vita, vivus, toate provenind din arh. *gʷīwe/o- ”a trăi”, *gʷīwo- ”viu”, *gʷītā- ”viață”, cu echivalențe în limbile italice, celtice, baltice și slave. Rom. viu (vioi) provine din bio (-vio), pe când rom. viața provine de la o formă alternativă *vetia, în loc de vida.

bio / rubio, bioso, vioso, bioso=vecin, vecini, convivi, biotu ra = state învecinate. Se știe că sat are o formă mai veche fsat < geticul *visato=sat, așezare ți am dedus ca denumirea orașului getic Potaissa, cum apare în textele latine, trebuie să fi fost în getică Patavisa, unde pata = larg, mare și vissa = sat, așezare (format pe același principiu ca și Satu-Mare). Walde (II, 783), consideră, în mod corect, că lat. vicus = sat din arhaicul *uoikos ”locuință, casă”,
Latinul vicus devine vicinus ”vecin”. Sub o formă sau alta radicalul se găsește în foarte multe limbi europene. Privind cu atenție formele getice bioso, vioso, biotu și ținând cont ca lat. vicinus provine din vicus, putem conchide ca aceste forme provin de la același radical arhaic *uoikos, cu metateza vocalelor din prima silaba, și cu trecerea arhaicului *k > s, prin palatalizare, fenomen specific limbilor getică și româna.

iso, izo (izu) = unitate de lungime. Fără a ști încă etimologia acestui termen, putem spune că odată aflată această etimologie, ne’am putea face o părere despre sistemul metric (de măsurare) folosit de geți.

ra, reca, raca = regat, state, provincii, reghio = regesc, regalitate, guvernare, stăpânire, reo = domnie, ro, ra, ri = rege, guvernat, stăpân, guvernator, a conduce, regat, stat, țară, domnie.

Kaghio = Ka, kaghio, cagio = gânditor, înțelepciune, atotcuprinzător, îngrădire, închidere, mărime, direct din arhaicul *kagh – ”a prinde, mărime, împeltituri, gard”, echivalent în celtică *kagio- „a cuprinde, închide, anexa”, gallicul caium, franceză veche cai, chai, quai=grind, englezul mediu key, keye, caye, keye = debarcader, galezul cae = gard, gard viu

oru, oro = aur, aurit, echivalent lat. aurum

si = și, inclusiv, este forma din care provine conjuncția rom. și. Forma getică si se pronunță probabil tot și, întrucât provine din arhaicul *kʷe ”și” prin palatalizarea labio-velarei *kʷ > č > š.

segeta, saceu = săgeți, a săgeta, a străluci, este echivalent cu lat. sagitta, formă întâlnită la Naevius și care a rămas cu etimologie necunoscută, deși forme similare există nu numai în română, ci și în albaneză și în limbile celtice, dar și în îndepărtata hittită: cf. hitt. šiyattal=săgeată, ir. saighid=săgeată, lance, bret. saeth=săgeată”, alb. shigjetë=săgeată, dar și alb.(tosk.) segetë = rază, jet, șuvoi. Sensul formei dialectului tosk trimite direct la radicalul arhaic *selg’- ”a slobozi, a trimite, a arunca”. Saceu, sagitta rămas fără etimologie în limba latină. Este un substantiv format cu sufixul de agent -er-o, frecvent în română, latină și în alte limbi europene. Astfel, acest substativ derivă probabil de la o radăcină verbală proto-getico-ilirico-celtică *se(l)g-, *sa(l)k- care este apropiat de arhaicul *selg- ”a slobozi, a trimite, a arunca”. În măsura în care atât săgețile cât și sulițele se aruncă împotriva dușmanului, putem considera etimologia redată aici ca fiind corectă, cu mențiunea că lichida l a fost elidată, atât pentru saceu, cât și pentru săgeată, arhaic pentru a săgeta.

schitu, skiteu = templul, trebuie asociat cu rom. schit care este considerat de origine mediogreacă < gr. ασκήσις ”exercițiu, instruire” < άσκέω ”a prelucra, a modela” sau ”a exersa, a antrena” (la Herodot) a cărui etimologie rămâne necunoscută în greacă (cf. Beekes, I, 150). Nu este exclus ca sa fie forma de doua verbe diferite, cu origini diferite, asociate la un moment dat prin etimologie populara, în limba greaca. De aceea, nu putem să ne pronunțăm cu privire la originea acestui termen getic. În schimb, este cert că el exista în limba getica înaintea venirii romanilor și în mod evident înaintea creștinismului.

cronos = cronologie, timp, vreme; în timpul Renașterii, se identifica cu Cronus și Chronos ce a dat naștere la ”Părintele Timpului” înarmat cu o coasă agricolă (cosor). H. J. Rose în 1928 a observat că încercările de a’i da lui Kronos o etimologie greacă au eșuat. Recent, Janda (2010) oferă o etimologie cu adevărat europeană a ”uneltei de taiere”, de la rădăcina (e) *ker- ”a tăia” (keiro greacă) motivat de actul caracteristic al lui Cronus de ”tăiere a cerului” (sau organele genitale ale lui Uranus antropomorf). Echivalentul indo-iranian a rădăcinii este kar, ceea ce înseamnă ”a face, a crea” de unde și karma, dar Janda susține că sensul inițial ”să taie” într’un sens cosmogonic se mai păstrează în unele versete din Rigveda referitoare la Indra.

denos, deno, denua =  a destăinui, mărturisi, dezvălui. Ar putea fi un cuvânt compus din de- ”de-, dez-” și -no, -nu al cărui sens trebuie să fie ceva ”taină, mister” sau provine de la un radical *den- ”taină” care acum nu’l mai putem considera a fi de origine ”slavă”. Nu are echivalenți europeni.

nodenos = secret, taină, mister

geo = cel care, cei care, care, din arhaicul *g/ghe/o- ”acesta”

kos = a fixa, prinde, însăila, broda, înfige, a bate cuie, a înțepa, acțiunea de a coase, cosoi, cosor, cosac (colină, teren), cosalău (fâneață), cosaștină (fâneață), echivalent în cos, coasire, megl., istr. cos. lat. pop. cosĕre, macedon. kos = oblic, înclinat, vegl. koser, it. cucire, prov. cozer, fr. coudre, cat. cosir, sp., port. coser, calabr. cusitura, fr. couture, sp., cat., port. costura, catalană cos = corp, krosah din sanscrită krosah= apel, strigăt, norveg. kos = îmbrățișare, sb. kosak = fâneață.

topo = înalt, măreț, semeț, nu pare să se fi păstrat nimic similar în română. Poate fi asociat cu anumite forme din limbile germanice: cf. eng. top = vârf, înățime, v. scan. toppr = vârf.

Considerații asupra Tăblițelor de la Sinaia și demontarea ideii preconcepute că acestea ar fi ”falsuri”, dar și despre ”suspecții” de serviciu ”Hașdeu și Densușianu”

Nu se cunoaște exact perioada în care a fost lansată pentru prima dată ipoteza falsurilor. Alexandru Vulpe, actualul director al Institutului de Arheologie din București, consideră drept origine a acestei idei perioada lui Vasile Pârvan care se încurajau unii pe alții să le conteste autenticitatea: ‘

”…le văzuse și el și credea că sunt falsuri. Generația după Pârvan, la fel, le’a considerat niște falsuri din secolul al XIX-lea. Noi le putem data după anumite criterii”, declara academicianul în 2004, într’un interviu.

Și el crede că plăcile au ajuns la Mânăstirea Sinaia, dar că au fost făcute în altă parte: ”eu le’am preluat de la generația dinaintea mea drept falsurile lui Hașdeu”.

Un prim suspect de fals în cazul plăcilor de la Sinaia este Bogdan Petriceicu Hasdeu. Despre el, P. P. Panaitescu afirmă că ar fi creat două falsuri celebre: unul este ”Diploma bârlădeană”, care ar fi fost elaborată în 1134, și prin care se conferea unor negustori din Messembria dreptul de a face comerț în Moldova fără să plătească taxe, doar la Bârlad și Tecuci, iar cel de’al doilea fals ar fi ”Hrisovul lui Iurg Koriatovici”, indicat ca fiind din anul 1374.

Prin cel din urmă act, Iurg Koriatovici dădea unui slujitor al său, Iacsa Litavor, satul Zăbrăuți. În ciuda opiniei lui Panaitescu, Lingvistul Cicerone Poghirc, care a scris o carte despre Hașdeu, contestă cu vehemență că acesta ar fi făcut falsuri. De aceeași părere sunt unii cercetători, pentru faptul că Hașdeu a publicat zeci de documente, mult mai valoroase decât cele două, și nu avea nevoie să inventeze niște documente atât de banale. Dumitru Manolache, în acest sens, întreabă retoric ce ar fi vrut Hasdeu să demonstreze cu aceste documente, conchizând că pare absurd. Dar presupusa ”Diploma bârlădeană” din 1134 ar fi demonstrat existența unui stat organizat pe teritoriul Moldovei cu aproape două secole înainte de ”descălecatul” lui Dragoș.

Având aceste ”antecedente”, și pentru că vorbise despre un alfabet getic în disputa cu Grigore Tocilescu, Hașdeu figurează primul pe lista suspecților de fals, în cazul tăblițelor de plumb.

Cât despre presupusa perioadă în care Hasdeu ar fi ”plăsmuit” falsurile de plumb, Aurora Pețan ține să precizeze că aceasta nu poate fi alta decât cea imediat următoare morții fiicei lui, Iulia Hasdeu (perioadă în care Hasdeu s’a dedicat, în mare parte, ședințelor de spiritism din castelul de la Câmpina, în încercarea sa de a contacta spiritul Iuliei), deoarece, înainte de 1888 (anul morții Iuliei), Hasdeu a muncit la ”Etymologicum Magnum Romaniae”, și este greu de crezut că în paralel ar fi avut timp și energie să plăsmuiască sutele de plăci.

Cât privește conținutul plăcuțelor și legătura acestora cu ideile hașdeene, lingvista Aurora Pețan, una dintre puținii care au încercat să descifreze inscripțiile misterioase, afirmă:

”Nimic din activitatea și concepțiile lui [Hașdeu] nu se regăsește în plăci.”

Acad. Al. Vulpe a susținut o vreme că autorul ar fi fost B.P. Hasdeu, care ar fi vrut să’i demonstreze lui Gr. Tocilescu existența scrierii la geț

Însă Hasdeu credea în existența unui alfabet ”propriu” dacilor, continuat de secuii din Transilvania, dar care nu are nici o legătură cu scrierile de pe plăci. Dar lucrul cel mai grav îl constituie absența din acest corpus a oricărei idei hașdeene cu privire la limba dacilor. Pentru Hașdeu limba geților era indo-europeană, de tip satem, înrudită, astfel, îndeaproape cu limbile baltice. El nu și’a imaginat niciodată că limba getică este o limbă neindo-europeană și a comparat adesea rămășițele substratului cu sanscrita, vechea persă, limbile baltice, slave.

Nici în privința vocabularului nu avem repere care să ne trimită la Hasdeu: dintre numeroasele cuvinte atribuite de el dacilor, doar două sau trei pot fi regăsite în aceste înscripții, și nici acelea cu certitudine.

Mai mult, Hasdeu era un aprig apărător al latinității noastre. El a înființat ziarul ”Traian” și revista ”Columna lui Traian” și vorbea mereu de Dacia lui Traian, nu de cea a lui Burebista sau a lui Decebal. Pentru Hașdeu, dacismul înseamnă întoarcere la izvoare, cultivarea și conservarea individualității și nicidecum renegarea latinității (din contră, când regele Carol I a urcat pe tron, Hașdeu susținea că este amenințată latinitatea neamului) sau exacerbarea substratului.”

Un altul pe lista de suspecți este istoricul Nicolae Densușianu, care, după 30 de ani de cercetări, a scris cartea ”Dacia preistorică”.

Aurora Pețan consideră că ”aspectul neindo-european al limbii din tăblițe se potrivește cu ideile sale despre o limbă pelasgică, însă el nu poseda cunoștințe de lingvistică atât de avansate încât să poată crea o astfel de limbă. În plus, era foarte sărac, chiar ”Dacia preistorică” a fost publicată abia după moartea sa, prin grija ministrului educației de atunci, C.I. Istrati.”

Falsitatea: ”argumente”

1. Între dovezile de neautenticitate invocate de către acad. Al. Vulpe este și argumentul referitor la cetatea ”Cumidava”.

În plăcile de plumb apare cuvântul ”Comieodabo”, desemnând, după considerațiile doamnei Pețan, cetatea pe care o cunoaștem de la Ptolemeu sub numele de ”Comidava”, iar dintr’o inscripție latinească sub forma ”Cumidava”.

Dl. Vulpe susține că falsificatorul nu avea de unde să cunoască forma reală, ”Cumidava”, deoarece aceasta a fost descoperită mult mai târziu, în inscripția amintită, și prin urmare a folosit o formă apropiată cu cea de la Ptolemeu, autor accesibil în secolul al XIX-lea. Astfel, pentru dl. academician, forma ”Cumidava”, scrisă de un roman într’o inscripție latinească, este forma autentică getică, cea care ar fi trebuit să figureze în tăblițe, dacă acestea ar fi fost autentice.

Despre respectiva considerație a dl. Al. Vulpe, Aurora Pețan întrebă retoric ”de ce ar fi trebuit ca dacii să scrie acest nume exact cum îl auzeau și îl reproduceau în scris romanii” și subliniând că denumirea ”Cumidava” apare într’o inscripție ”latinească”, scrisă de un ”roman”, în secolul al III-lea d.Hr.:

”De ce suntem obligați să admitem că forma latinească era identică cu cea dacică, iar cea grecească, de la Ptolemeu, este coruptă?”

Cu alte cuvinte geții nu aveau dreptul să’și pomenească una dintre cetăți într’una din Tăblițe într’o anumită formă lexicală, doar pentru ca să nu se trezească un istoric peste 2000 mii de ani ca să le conteste ceea ce ai au lăsat în scris urmașilor.

De altfel, acest argument pică și la simpla studiere a toponimelor sau chiar a onomasticii getice, care desființează astfel de idei preconcepute. Am dat deja mai sus un exemplu de ”unitate în diversitate” pentru numele lui Zamolxio. Astfel de exemple sunt zeci în tăblițe, ceea ce face ca argumentul lui Vulpe să nu se susțină.

Komieodabo (Comidava) este identificată cu cetatea antică Comidava, situată lângă orașul Râșnov, județul Brașov.

Ptolemeu plasează cetatea Comidava (Κομίδαυα) la est de râul Olt (Aluta). Aceasta apare pe Tăblița 120 în expresia ”Q. GOIROE LO KOMIEODABO” adică ”Chiliarhul Goiroio la Comieodavo”, care spune că Goiroio este suveranul cetății Comieodava în timpul domniei lui Boerobisteo, cu o armată de 3.000 de luptători.

Doctorul în lingvistică romanică, Aurora Pețan, explică fenomenul, recurgând la analogia cu celelalte nume străine transpuse de către romani și greci, transpunere ”în care a intervenit întotdeauna percepția impusă de structura fonetică a celor două limbi, de ”urechea” grecului și a romanului”.

Astfel, aceasta observă că ”în numele grecești și romane din tăblițe, vocala ”i” cu cantitate scurtă era percepută adesea ca ”e”, iar ”u” scurt ca ”o” (numele lui ”Lucullus” este redat ”Locolo”, cuvântul grecesc ”basileus” este transpus ”baseleo” etc.). Deci, conchide doamna Pețan, este întru totul coerent ca romanii să fi redat prin ‘u’ ceea ce în limba dacilor era un ”o” închis, așa cum a transcris Ptolemeu.”

2. S’a mai invocat drept argument, de către lingvistul Sorin Olteanu și alții, prezența în scrierile din aceste tăblițe a două semne care există și în alfabetul chirilic (semnele pentru sunetele palatale /č/ și /ğ/), litere care ar constitui un anacronism sau, conform domnului Olteanu, elemente de românism modern, deoarece alfabetul chirilic a fost creat mult mai târziu.

Doctorul în filologie, Aurora Pețan, susține că originea celor două semne în alfabetul chirilic este ”necunoscută”, așadar, câtă vreme nu știm de unde au luat slavii aceste semne, acuzația de anacronism nu poate fi susținută. Aceasta mai amintește că alfabetul chrilic a fost creat la sudul Dunării în secolul IX d.Hr., deci într’o zonă care, cu câteva secole înainte fusese locuită de geți. Semnul pentru sunetul palatal ‘ci’, existent și în alfabetul chirilic, are la slavi valoarea numerică 90.

Aurora Pețan observă că același semn, cu aceeași valoare numerică 90, dar fără valoare fonetică, se regăsește în alfabetul gotic, creat în spațiul geto-carpatic de către episcopul Wulfila în sec. IV d.Hr.

Știind că limba goților nu poseda sunetul ”ci”, doamna Pețan consideră normal ca semnul cu pricina, împrumutat din alt alfabet odată cu celalate litere, să nu fi avut nicio valoare fonetică, și în acest alfabet originea semnului fiind obscură. Dacă semnul a putut să existe la goți, înainte de slavi, Aurora Pețan întreabă de ce nu putea să fi existat și la geți, mai ales că ambele alfabete – cel gotic și cel chirilic – au fost create în zona getică?

În privința semnului pentru ‘gi’, acesta există astăzi doar în alfabetul sârb, iar cei mai mulți slaviști sunt de acord că este luat din alfabetul chirilic folosit în textele românești (la sârbi semnul este atestat pentru prima oară cu valoarea fonetică ”gi” în sec. XVII, pe când în textele românești apare cu un secol mai devreme).

Aurora Pețan subliniază că, desigur, există și specialiști care afirmă că românii l’au luat de la sârbi, însă, în acest caz, semnul rămâne cu origine necunoscută în alfabetul sârb, iar problema rămâne deschisă. La toate acestea, dl. Olteanu răspunde că originea literelor în discuție nu este deloc ”necunoscută”.

Așa cum se poate găsi în orice istorie a alfabetelor slave, litera chirilică Ч este împrumutată din alfabetul ebraic, din litera צ tsade non-final, o dată cu Ш din ש šin, în sec. IX. Litera Џ, spune dl. Olteanu, pare a fi cu mult mai nouă, creată pe tărâm românesc, o adaptare a chirilicului Ц pentru a transcrie sunetul /ğ/ și împrumutată ulterior de alfabetul sârbesc.

Cât despre litera gotică adusă în discuție nu este deloc înrudită genetic cu prima, ci este o stilizare uncială, ca toate literele alfabetului lui Wulfila, a semnului grecesc ”koppa”, folosit și în alfabetul grec, și în cele derivate din el pentru notarea numărului 90 (în greacă numerele se scriau din vechime cu litere, două dintre acestea, koppa și stigma fiind utilizate numai în acest scop).

3. Alt argument utilizat de filologul clasic Sorin Olteanu, tot de natură lingvistică, este acela că literele Ι, Υ și Η din tăblițe se citeau ca în neogreacă, în așa-numita ”pronunție reuchliniană”, nu ca în elina veche, cum ar fi fost natural să fie dacă plăcuțele erau antice. Aurora Pețan recunoaște că Y (ypsilon) avea cu siguranță valoarea ”i”, la fel ca în neogreacă, deoarece apare în variație liberă cu I (iota), dar, susține d-sa, acest lucru nu este un anacronism, căci încă din sec. IV î.Hr. aceste două semne se confundau în inscripțiile din Athena, iar confuzia a devenit frecventă în epoca romană, deci nu este specifică doar epocii recente.

Dl. Olteanu contestă însă această argumentare, afirmând că deși unele ezitări între [υ] și [ι] apar și înainte de Hristos, generalizarea pronunției /i/ pentru [υ] s’a produs după sec. V-VI d.Hr., iar confuzia completă între υ = η = ι (toate pronunțate /i/), așa cum se întâmplă pe tăblițe, este de abia de dată bizantină.

În plus, spune d-sa, pe tăblițe nu este vorba de ezitări accidentale între utilizarea lui [υ], [η] și [ι] pentru /i/; aceste litere sunt folosite cu bună știință în mod absolut aleator pentru a reda vocala /i/, lucru care, observă dl. Olteanu, nu se întâmplă în niciun singur alfabet antic sau modern.

Nicăieri literele care se pronunță la fel nu se află în ”variație liberă”. Acolo unde ele există, folosirea lor este normată de reguli ortografice sau de tradiție.

În concluzie, nu există argumente infailibile care să respingă autenticitatea limbii și lexicului din cuprinsul acestor Tăblițe de o importanță deosebită pentru istoria noastră, și nu insistăm aici asupra suportului de plumb care le poartă, care deși sunt unanim acceptate ca fiind copii, acest aspect constituie totuși, singura piedică reală pentru declararea lor ca autentice.

Probabil, doar o descoperire epocală și suficient de publică, pentru a nu mai putea fi tăinuită așa cum s’a petrecut cu acestea, și adusă la lumină doar de către un arheolog străin, care să cuprindă și inscripții cu lexic getic similar celor din Tăblițele de la Sinaia, va mai putea îndupleca mai întâi casta istoricilor și apoi casta lingviștilor ca să reconsidere acest tezaur de limbă getică arhaică.

Citește și:  HARGHITA-COVASNA GETICĂ: 200 DE AȘEZĂRI, 34 DE CETĂȚI ȘI PESTE 30 DE TEZAURE GETICE

sau:  PREOȚII PELASGO-GEȚILOR, SOLOMONARII HIPERBOREENI

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA

GETYO, PATRIA DIVINĂ

Împortanța Tăbliței 72 o constituie menționarea patriei geților carpatici, unul dintre puținele documente sau artefacte pe care le avem de la geți cu privire la acest aspect. În cuprinsul acesteia denumirea Țării Geților – Getyo, Patria Divină (GETIO PATRIDIO).

Textul cu caractere originale (caractere getice arhaice):

ΠOEΣTO ΔABO ΨETYO ΠATPIΔYO AIM EVO KOΣENΔOΣ MO ЧEPAΣANA AIЧEO MIE AЧYΩNAIPY ΔIN ЧEATEO ΔIY ΔIE BEPYEA EЧEA NEЧEO A TOΠEYO MENIO PEZVBYO ΩYO AΛYE TV TEMO ΔIY PEЧITE ΦYO NYTIYV MEHO ΠATPIΔIO ΣO MAEBOΣTO ΠOENO KOE ΩN PETPENIO ZVPEOAΣO ENENYMVE KOE TA PAΔOE ΠATPIΔYO TEH ΠOEΣTO ΩN ONEPEYV ZEΛYEΣO ΠO KOTIZONYO ZIΔO E MATO ΔABO ΨETYO TPAΣO ΩN KO-ΔIO ЖYO
În cartușul de jos : KIPINO ΛOΓVI KOTIZONIEO

Textul după conversia fonetică:

POESTO DABO GETIO PATRIDIO AIM EVO COSENDOS MO CERASANA AICEO MIE ACIONAIRI DIN CEATEO DII DIE BERIEA ECEA NECEO A TOPEIO MENIO REZUBIO OIO ALIE TU TEMO DII RECITE FIO NITIIU MEIO PATRIDIO SO MAEBOSTO POENO QOE ON RETRENIO ZUREOASO ENENIMUE QOE TA RADOE PATRIDIO TEI POESTO ON ONEREIU ZELIESO PO COTIZONIO ZIDO E MATO DABO GETIO TRASO ON KO-DIO ЖIO
În cartușul de jos : KIRINO LOGUI COTIZONIEO

Interpretare-citire propusă pentru textul Tăbliței 72:

Peste (Poesto) Dave, Geția (Getyo) Patria Divină (PatriDio) numită (aim) aievea (evo) cu consimțământul (cosendos) MO (Zeul Molxio – Zamolxio) cere (cera) puterea (sana) aici (aiceo) mie (mie) a acționa (acionairi) din (din) ceata (ceateo) diilor (dii) a da (die) biruință (beriea), aceea (ecea) necesară (neceo) înălțătoare (topeio) menire (menio) reabsorbi / reuni (rezubio) acel (oio) aliat (alie) tău (tu) temuții (temo) dii invocați (recite) fie (fio) net (niti) întărită (meio) Patria Divină (PatriDio) a sa (so) măreție (maebosto),  punerea (poeno) cel (qoe) în (on) retragere (retrenio) Zureoaso inamicii (enenimue) ce (qoe) al tău (ta) popor (radoe) Patria Divină (PatriDio) Zeul (Tei) Suveran (Poesto) către (on) Onorific (onereiu) și zelos (zelieso) puse (po) Cotizonio ziditor (zido) și (e) Mai Marele (Mato) Dave (Davo) Geția (Getio), scrisă (traso) către (on) Zeus (Ko-Dio Jio).

În cartușul de jos:  Sfatul Înțelepților (kirino) vorbind (logui) lui Cotizonieo

Variantă în vorbirea curentă:

Peste davele Patriei Divine, numită Geția, din dorința și cu cosimțământul Zeului Mo s’a dat dezlegare pentru a acționa ca aici din Cetatea Diilor să dăm biruință, pentru necesara și înălțătoarea menire de a reîntregi, ca prin alianța cu neînfricații Dii menționați, să fie clar consolidată măreția Patriei Divine, să respingă inamicii lui Zureoaso și al neamului Patriei Divine, punându’l pe onorificul și ambițiosul Cotizonio să fie Ctitor și Mai Marele Davelor din Geția, scrisă către Jio (Zeus).

În cartușul de jos:  Sfatul Înțelepților vorbind lui Cotizonio.

Comentarii:

În Tăblița 72 vom întâlni menționată o mare divinitate, MO, deși, cea mai des menționată formă din Tăblițele de la Sinaia este forma ZaMOlxio. Cel mai probabil, Divinitatea supremă MO este numirea în acronim M.O. care ar însemna Marele Om, ori scrierea în oglindă OM = MO, altă variantă ar fi doar simpla prescurtare pentru Zeul (Za) MOLXIO. Pe tăblițe avem prezentă și natura dublă a lui Zamolxio reprezentat prin figuri ianiforme, datorită dimensiunii sale duble, pământene și ulterior divine.

Tăblița 72 mai este foarte importantă și pentru că aici maestrul scrib care a turnat’o a rezolvat problema nedespărțirii cuvintelor în text, așa numitul ”scriptio continua”.
Meșterul folosește pentru prima literă din cuvânt (vezi foto) un caracter mai vechi, dintr’un alfabet mult mai arhaic, decât restul textului care este scris cu caractere din alfabetul getic folosit și de elenii din sudul Balcanilor.

În felul acesta este foarte simplu să se recunoască cuvintele, tăblița devenind astfel un punct de reper pentru identificarea corectă a cuvintelor de pe celelalte plăci.

Litera Ψ (citit ghe/ghi) în alfabetul getic este întâlnit în alfabetul elinesc ca Ψ (psi) și citit: ”ps” !

Kotizonio este identificat cu regele Cotiso / Cotisonis care a fost un rege get care a domnit cu o oarecare aproximație între 40 – 9 î.Hr., la începutul domniei lui Octavius Augustus (27 î.Hr. – 14 d.Hr.), și despre care autorul antic Florus ne spune că acesta, ”Cotisonis regis imperio”, obișnuia să atace garnizoanele romane aflate pe teritoriul din sudul Dunării.

Cotiso a fost un rege get care a stăpânit în zona munților dintre Banat și Oltenia, cu o oarecare aproximație, de la începutul domniei lui Augustus (27 î.Hr.) și despre care autorul antic Florus ne spune acesta obișnuia să atace garnizoanele romane aflate pe teritoriul din sudul Dunării, atunci când aceasta era înghețată. După victoria lui Octavian în războaiele civile, romanii au luat măsuri de pedepsire a regelui get, decapitându’l și transportând capul acestuia la Roma unde a fost arătat mulțimii ca asigurare că armata romană nu va mai fi atacată de armata geților.

Istoricul Florus ne’a lăsat următorul pasaj privind localizarea Regelui Cotiso, într’un rezumat în două cărţi al tuturor războaielor din Titus Livius, vreme de 700 de ani […]:

”Geții trăiesc nedeslipiți de munți. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, obișnuiau să coboare și să pustiască ținuturile vecine, ori de câte ori Dunărea, înghețată de ger, își unea malurile. Împăratul Augustus a hotărât să îndepărteze această populaţie, de care era foarte greu să te apropii. Astfel a trimis pe Lentulus şi i’a alungat pe malul de dincolo (al Dunării); dincoace au fost aşezate garnizoane. Astfel, atunci geții n’au fost înfrânţi, ci doar respinşi şi împrăştiaţi.”

Un alt izvor care amintește pe acest rege este Horațiu. Într’una din odele sale, datând din anul 29 î.Hr., poetul scrie:

”Occidit Daci Cotisonis agmen” (”armata dacului Cotiso a pierit”).

Cotiso este menționat de Suetonius, într’un pasaj din biografia lui Augustus. Astfel, relatând conflictul deschis izbucnit între Octavian (viitorul împărat Augustus) și colegul său de triumvirat Marcus Antonius, istoricul-biograf scrie:

”M. Antonius scrie că Octavian a făgăduit’o pe Iulia mai întâi fiului său Antonius, apoi lui Cotiso, regele geților (Getae), cerând în același timp ca fata regelui să îi fie dată în căsătorie.”

Suetoniu probabil  credea că descrie un rege get Coson și nu despre Cotiso (grafia Cosoni trebuie să fie coruptă din Cotisoni – Cosini):

”În cazul acesta, reconstituirea probabilă a istoriei lui ar fi, în linii mari, următoarea: ajuns la 44 î.Hr. stăpân pe o parte a moștenirii teritoriale a lui Burebista, Coson intră în legături cu Brutus care, în Macedonia, se pregătea de luptă împotriva triumvirilor.”

Cel mai probabil că regele get îi dăduse lui Brutus ostași, primind în schimb bani buni de aur cu numele lui, acei celebri kosoni, dar cu figurația luată de pe monedele generalului roman.

În bătălia de la Philippi însă (42 î.Hr.), Brutus e învins și se sinucide. Dobândind de la Octavian iertare pentru neinspirata alianță cu dușmanul său, Coson ajunge în relații destul de bune cu el pentru ca, prin anii 32 – 31, zvonuri despre o proiectată încuscrire a lor să poată fi puse în circulație la Roma.

În acest caz, Coson, rege get, ar fi diferit de Cotiso, despre care Quintus Horatius Flaccus și Florus scriu că era ”dac”. În realitate, deosebirea între geți și ”daci”, deși creată artificial tocmai de către romani, aceasta neexistând în realitate, deoarece acei geți din davele montane fiind tot o ramură ale aceluiași mare trunchi al geților, nu era nicidecum atât de tranșantă, încât să se poată vorbi de doi regi diferiți.

Este vorba totuși de unul și același rege, forma Coson fiind contrasă din aceea mai răspândită, Cotiso. Pentru aceasta ar mai pleda și urmele getice din Munții Orăștiei. Cotiso nu pare a fi totuși un rege al formațiunii centrale din Transilvania, deoarece, dacă dăm crezare lui Iordanes, după Boero Bisteo, domnia au luat’o succesiv Deceneu, Comosicus și Coryllus. Este posibil, deci, de a’l considera un rege domnind în ținuturile de deal și munte ale Olteniei, dar și ale Banatului.

El poate fi un predecesor al acelui bazileu, Thiamarkos, cunoscut din inscripția de pe fragmentele ceramice de la Ocnița.

O interesantă semnificație o găsește Eugen Nicolaescu în ”Vorbele din plumb Plăcuțele de la Sinaia” pentru Cotizonio:

”Numele suveranului ”Cotizonio”, ca mai toate numele sacerdoților sau guvernanților, are o anume semnificație în limbajul davo-get:
”sfântul părinte divin al nostru” (co + ti+ zo + nio).”

În privința regelui Zureoaso (Zurasieo) prezent și el pe tăblița prezentată:

Regii Dapigeo, Zurasieo și Orolio sunt menționați de Dio Cassius în cartea LI (51), capitolele 24 și 26, din lucrarea ”Istoria Romană”,
sub formele Δάπυγι (Dapigi, 2 apariții), Δάπυγα (Dapiga), Δάπυξ (Dapix), Ζυράξου (Zuraxoi, 2 apariții), Ῥώλου (Roloi) și Ῥώλης (Rolis, 2 apariții).
Iată în continuare traducerea textului, extrasă din lucrarea ”Izvoare privind istoria Romîniei”, 1964.
Numele celor trei regi apar în traducere sub formele Dapyx, Zyraxes și Rholes.
În reproducerea de mai jos am înlocuit forma din traducerea inițială cu numele regelui așa cum apar el pe Tăblița 72: ”Zureoaso”.

”26. 5. [Crassus] a pornit apoi împotriva Genuklei (Γένουκλα, Genoikla), cea mai puternică întăritură a statului lui Zureoaso (Ζυράξου, Zuraxoi), căci auzise că se află acolo steagurile luate de Bastarni de la Gaius Antonius (Ἀντωνίου τοῦ Γαΐου,
Antonioi Gaioi), lîngă ceatea Istrienilor (Ἰστριανῶν, Istrianon). Asediind cetatea – în același timp și de pe uscat și de pe Istru (Ἴστρου, Istroi), deoarece era durată lîngă apă – în scurtă vreme o cuceri dar cu multă osteneală,
deși Zureoaso (Ζυράξου, Zuraxoi) nu era de față.
6. Căci el, de îndată ce aflase de atacul lui Crassus, s’a îmbarcat și a pornit la Sciți cu mulți bani, pentru a le cere ajutor, dar nu a mai apucat să se întoarcă. Iată cele săvârșite de Crassus la Geți (Γέταις, Getais).”

Kirino din medalion nu pare a fi un nume de Mare Bărbat cum sunt numiți marii prelați, ci mai curând întregul Sfat, deoarece sunt prezentate 4 persoane. Cel mai probabil Marele Sfat sau Sfatul Bătrânilor este format din mai mulți înțelepți, dar care nu pot fi prinși decât schematic într’o lucrare de dimensiuni atât de mici.

Dicționar (în ordinea întâlnită în text):

poesta, poesto, poestu –  peste, deasupra, atotputernic, suveran, a conduce, guvernator, capetenie. În antichitatea getică expresia ”Peste Davo-Geția” se folosea pentru Suveran sau Regele unui Regat.

Patri-dio – deși am fi tentați să atribuim acest nume unui rege sau mare prelat, în realitate este un cuvânt compus dintre patri=patrie (vatră) și dio=divină (zeiească), uneori întânită și Dio Gitio sau Dio Geția. Patridio nu este consemnat de contemporani ca fiind un conducător, mai ales că evenimentele din Tăblița 72 se petrec imediat după moartea lui Boero Bisteo, în perioada domniei regelui geților Cotizonio (Cotiso), la trecerea dintre milenii când romanii devin tot mai interesați de teritoriile geților nord-dunăreni.

aim, aimi, imai, iami, ema, imu, ime  – numită, denumită, nume, numeau, numind din această familie sunt multe forme întâlnite pe tăblițe, imeio ”să fie numit/desemnat”, imitu ”se va numi, denumit”, imu ih ”numind, /numită, numele său”, imanu ”nominalizare / numire”, z(imu) ”își zic, se numesc/se cheamă”. Aceste forme au cognați în multe limbi europene, inclusiv latina provenind din arhaicul *ne-mn– *n-men ”nume”. Formele getice aduc mai mult cu formele celtice (cf. v.ir. ainm, v.cymr. anu), cu alb. emër, precum și cu formele slave (cf. rus. imya).

evo, euo, aevu, aevio – ”vis, dorință”, chiar o posibilă rădăcină pentru ”evocare” s’a păstrat în româna de azi în adverbul aevea (aievea) care este considerat a fi de ”origine slavă”, ipoteză definitiv eronată.

cosendo, sendu so ”simțindu’se, admițând că”, sendos ”acord, consimțământ”, cosendos ”acord / consimțământ, stabilit, a dat acordul” sunt echivalenți cu lat. sentio, –ire ”a simți” < arhaicul *snt-ie/o–, ori *sénti – ”a observa”.

cera – a cere

sana – putere, vigoare, sănătate, voinic din proto arhaicul european *swā-n- („puternic, sănătos, întreg, activ, viguros”), echivalenți în elina veche σῶς (sôs), olandeză zoen („sărut”) și gezond („sănătos”), germană Sühne („ispășire”) și gesund („sănătos”) și latinul ”sanus” – sănătate.

cerasana – a cere puterea, a dat dezlegare, împuternicire, împuternicit

aiceo – aici

eceo, ece – ”iată, uite” este forma predecesoare a formelor românești iacă, iată, cu echivalenți în limbile italice: latinul ecce, paelică ecuc, oscul ek (uk), umbrianul eso.
În etruscă avem formele ec, eca, ece, mai apropiate nu numai de getică, dar și de română. De exemplu rom. iaca (iacă) provine de la un mai vechi *eca, atestat în etruscă, dar nu în latină sau în alte limbi italice.

ceateo, ceotu, cetea, ceteo, cetie, cetu, cita – ”ceată, trib, cetate” este predecesorul românescului ”ceată”, ”cetate” și ”citadelă”, și echivalent cu latinul caterva ”companie, grup, ceată” și umbrianul kateramu, caterahamo ”ceată, grup”.

dii – trib de geți din sudul Dunării din Munții Haemus (Balcani).

beriea, beiro, bereo, beroa – ”birui, biruință, izbândă, victorie”

neceo – născută, a naște, necesară, naturală, fără pierdere de vreme, utilă, din naștere, nativă, natală

topeio, topo – ”înaltă, măreață, semeață” nu pare să se fi păstrat nimic similar în română, deși cuvântul toponim i se atribuie o etimologie via franceză: toponyme. Poate fi asociat cu anumite forme din limbile germanice: cf. engglezului top ”vârf, înățime, v. scan. toppr ”id”.

menio – menire

rezubio – reabsorbi, reînghiți, reîntregi, prin satemizarea (g=z) a arhaicului *ǵómbʰos – dantură, dinte, echivalenți în dialectele slave zub = dinte, zubni=dantură

alie – a se alia, aliat, alianță

temo, timie, timieis – teamă, să se teamă, se tem are echivalenți în latinul timeō ”a se teme” din arhaicul *tem–, alți echivalenți avem în elină și sanskrită, netemo, notemo – netemător, neînfricat

recite – invocați, citați, numiți, nominalizați

fio, fio, fiu, fo, foe – a fi, a fost, verbul ”a fi” apare sub mai multe forme: fi ”a fi”, fu (fio, fiu, fo, foe ) ”fost, a/au fost, fi, fu ”ca fiind, să fie, a/au fost”, da hie ”să fie”, precum și simo ”fie”, fu, fue ”ca fiind, să fie, a/au fost”

niti – net, limpede, clar, curat, strălucitor, din proto- europeanul arhaic *ney- ”a străluci”, și echivalent cu latinul *nittus, sau neto=curat, clar

meio – ”a întâri, consolida, fortifica”, din arhaicul european *mey- a consolida, din care provine și latinul ”murus” = zid

poeno – au pus….vezi ”po”

retrenio, retero, retahio – ”retragere, scos, retras, retrage (se vor…), a trece dincolo de, a da înapoi”. Este un verb compus din rad. ter-, tah- a cărui origine este greu de identificat. Ar putea fi asociat cu arhaicul *tragh– ”a trage”, sau *dʰregʰ-, și are echivalenți vechiul elen τρέχω (trékhō), și englezul drag, draw, trigger, track = a trage celor două forme diferite între ele, dar diferite și de radicalul respectiv.

radoe, rudo, rudoi, rudu – neam, rude, popor, frați, frăție, rodim ”născut”, a rudio ”a se înfrăți”. Sunt forme din care provin rom. rudă (a(se) înrudi) considerate eronat de origine slavă, întrucât și limbile slave au forme similare care sunt, de fapt, echivalenți ai acestor forme getice și respectiv românești.

tei, teu, teo, teos, tio, tiu – ”părinți / preoți / divin / prelați / zei / sacerdoți / divinități.”

zelieso – zelos, plin de zel, de râvnă, de ardoare, activ, harnic, muncitor, neobosit, neostenit, silitor, sîrguincios, sîrguitor, vrednic, perseverent, ambițios, puternic.

traso, trasu, treset – ”semnează / însemnată de / scrisă / extrasă / semnată” provin din forma de participiu trecut verb. *trag– ”a trage” < PIE *trāgh– ”id” cu echivalenți în latină și alte limbi europene.

on – către, spre, la

po, pu, pi, pie, pus, pusere – ”puse, pune, pus să fie, să pună, așeza, impus”, poeno ”au pus”, pout (put) ”au fost puși, au supt”, repunero ”se înlocuiește”, so ropus ”au fost repuse” sunt echivalenți cu lat. ponō, -ere ”a pune” < *pozno < *po-sino ”a pune jos”. Prin urmare forma cu –n– este ulterioară și apare în textele getice doar o singură dată. În umbrică apar forme fără -n- ca și în getică, anume perstu, pestu ”a pune”.

zidoe – ziditor, creator, ctitor

kirino – ”Sfatul Bătrânilor, curtea regelui, puterea conducătoare a regatului”, apare și în textele de alte tăblițe: 14 – în expresia KIREN BISIKA AIO ЖEOI, Tăblița 94 – în expresia E(rigerio) M(ato) D(acebalo) E(rigerio) – KIRI, și placa 67 (KIRA), este asemănătoare cu elinescul ”κύριος” (kyrios), adică ”șef, căpetenie, conducător” și derivatele ”κύριον” (kyrion), = ”puterea conducătoare într’un stat”, ”κύρος” (kyros) = ”putere supremă, autoritate”, ”κυρία” (kyria) = ”autoritate, putere”, din care derivă și maghiarul Kiraly.
Se remarcă de asemenea existența în latină a termenului ”curia” = curte regală, curie (diviziune a tribului la romani), asociere (grup) / ”Curia” = casa senatului, locul de întâlnire al senatului.

logui, logo, logu, logiu – ”vorbind (lui / cu…) / zise, vorbească, a vorbit / cuvântarea”. Este echivalent cu latinul loquor, loqui, ambele din limba arhaică europeană *tlokʷ ”a vorbi”, de unde provine și românescul ”tâlc” (tâlcui).

Citește și:  HARGHITA-COVASNA GETICĂ: 200 DE AȘEZĂRI, 34 DE CETĂȚI ȘI PESTE 30 DE TEZAURE GETICE

sau:  PREOȚII PELASGO-GEȚILOR, SOLOMONARII HIPERBOREENI

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA