PELASGII ȘI GEȚII DINTRE NOI

Foarte mulți fac greșeala să considere, ba daci, ba traci întregul neam getic. Unii sunt patetici, alții devin violenți verbal când li se zdruncină fundamentul propriilor cunoștințe, dar cei mai mulți nu încearcă deloc să priceapă ceva dincolo de clișeele pe care ni le’a servit istoriografia. Iau totul de’a gata și nu analizează deloc.

Mult mai tragic este însă, că unii scriu cărți în continuare în baza acelorași clișee, se dau mari profesori sau chiar se împăunează cu doctorate în istorie, iar asta ne dă marea dimensiune a falsului care domină istoriografia.

Mulți încă nici nu știu, că cei ce dețin cheia trecutului istoric, controlează de fapt prezentul și viitorul oamenilor:

”În ziua de azi, pentru a stăpâni cât mai mulţi oameni, nu se mai cuceresc teritorii, ci sufletele acelor oameni. Odată ce ai sufletul, ai omul; iar când ai omul, teritoriul vine de la sine”, (Contele de Marenches).

Noi încercăm să înțelegem această ”greșeală” ce pare nevinovată, printr’un simplu clișeu care pleacă de la proasta înțelegere a textelor scrise de antici.

Orice clișeu are o origine, totuși.

Cine suntem noi românii? Cine nu a găsit încă un răspuns la această întrebare cheie pentru poporul nostru, are în cele ce urmează un posibil răspuns. Adevărul despre noi este la îndemâna oricui se documentează puțin în istorie, arheologie și genetică. Avem toate dovezile necesare pentru a trage o concluzie pe cât de simplă, pe atât de corectă.

Că suntem urmașii Romei este o aserțiune din ce în ce mai hazardată. Invers ar putea fi mai sigur. Că suntem urmașii lui Burebista și Decebal, iarăși este discutabil atât timp cât nu cunoaștem unde sunt rămășițele pământești ale acestora pentru a le studia. Asta în cazul în care nu practicau cumva incinerația precum cei mai mulți dintre strămoșii noștri, adepți ai cultului solar, iar rămășițele lor lumești nu vor fi niciodată găsite.

Geți, traci, romani sau cumani? Sau, poate, urmând legendele și o anume istorie considerată de oficiali ”paralelă”, am putea fi urmașii hiperboreenilor, preafericiții nordici amintiți în legendele așa-numitei Grecii antice?

Istoricii oficiali se feresc să dea răspunsuri tranșante când documentele și vestigiile creează doar posibilități și variante străvezii.

Dacă veți avea răbdarea necesară să parcurgeți întregul text și să asimilați toate informațiile, veți ajunge la concluzia la care am ajuns și noi, poate uimitoare pentru unii, că viața noastră de acum, este direct determinată de o serie de evenimente care au avut loc în preistorie și despre care avem deja destule informații.

Genetica aplicată în arheologie a stabilit apartenența noastră la așa-numitele haplogrupuri, fiecare purtător de mutatii genetice specifice doar lui formează împreună cu semenii lui adevarate clanuri genetice cu origini în preistorie.

Cunoaștem că un anume haplogrup sau clan genetic numit I  care s’a stabilit în Europa Centrală și de Est încă acum peste 20.000 de ani, iar după ultima glaciațiune, a creat prima civilizație a lumii, pașnică și creatoare, apoi s’a divizat în două mari sub-grupe  pentru Europa, în I1 și I2.

Acum vreo 11.000 de ani un alt clan genetic (R1) nomad, migrat dinspre Asia (sau cel puțin așa este considerat R1) a intrat în spațiul civilizației pașnice a vechii Europe și a adus numeroase schimbări în societate, impunându’și treptat propriul stil de viață, autoritar, patriarhal, cuceritor. Toate popoarele cunoscute din manualele de istorie antică sunt rezultatul amestecării celor două clanuri genetice principale I și R1.

Alături de aceste două grupuri mari, în componența popoarelor europene mai sunt încă 3-4 grupe genetice secundare, care întregesc tabloul european al haprogrupurilor de astăzi: E, G, și J.

Ca să înțelegem de ce le numim principale și secundare e suficient să privim la proporția fiecărui haplogrup și subgrup întâlnit la nivelul populației României, dar și a altor țări din Balcani:

Haplogrupurile paterne Y ADN principale cumulează 62,5%:

I = I1, I2, I2a, I2b, împreună adună 33%, un haplogrup care domină în România și este şi mai bine reprezentat în Bosnia, Serbia, Ucraina, Ungaria etc., semn că aceste state moderne au preluat populațiile cu bagajul genetic al civilizațiilor dunărene;

R1 = R1a și R1b împreună adună 29,5% și sunt cele mai noi din spaţiul românesc, fiind relativ bine reprezentate în est, domină și în vestul Europei (R1b) dar şi în centrul şi estul Europei (R1a);

Haplogrupuri paterne Y ADN secundare 36,5%:

E1b1b (EV13) aproximativ 15% este prezent în spaţiul românesc, de asemenea este bine reprezentat în Africa de unde îşi are originea;

J = J1, J2 împreună adună 15% este bine reprezentat în România și predominant în sudul și estul Anatoliei și s’a format prin divizarea unui haplogrup primar numit IJ din care au rezultat și J, dar și haplogrupul emblematic al românilor I;

G = 5%, slab reprezentat în România, este aproape absent în Europa, cu excepţia peninsulei Italice, Anatolia şi cu frecvenţa cea mai ridicată în Caucaz. Este markerul, ce completează argumentul inter-relaţiei dintre frecvenţa thalasemiei B, găsită în sudul Moldovei şi în peninsula Italică. Frecvenţa mult mai crescută în Caucaz, certifică linia de migraţie, spre România, prin Anatolia şi o linie în peninsula Italică (migraţia sud pontică). Este posibil ca un grup populaţional să fi urmat şi calea nord pontică (nu este exclusă posibilitatea ca haplogrupul G, nord pontic, să fi conţinut şi un anumit procentaj din haplogrupul K).

T  = 0,5%,  Q = 0,5% (caracteristic huno-altaicilor) și  N = 0,5% (caracteristic fino-uralicilor), dovedesc dacă mai era nevoie ”migrațiile” insignifiante ale hunilor, ”maghiarilor” sau tătarilor.

K = sub 0,5% este foarte rar în România, rar în peninsula Italică, foarte rar în peninsula Iberică, rar în Anatolia şi ceva mai frecvent în Caucaz, Uzbekistan şi frecvent în estul Asiei (China). Reprezintă o distribuţie estică şi nord Mediteraneană cu origine în extremitatea estică Asiatică.

Aici aveți un tabel cu poporul balcanic și est european înfrățit și extins pe haplogrupuri:

Puteți afla dacă faceți parte din clanul genetic pașnic – haplogrupul I – al vechii Europe, sau al altuia, al geților R1 de exemplu, apelând la un test ADN.

De ce e atât de important ADN-ul vechi al românilor (sau al vechilor români) și care este relevanța cercetării o spune istoricul Tudor Sălăgean, directorul Muzeului Etnografic al Transilvaniei, cooptat ca expert în proiectul GENESIS și despre care spune:

”Noi sperăm că va oferi date concludente pentru reinterpretarea istoriei României. Pentru verificarea a ceea ce se știe și, eventual, emiterea de noi ipoteze. De exemplu, la Argeș, mormântul nu a avut o atribuire foarte clară. S’a spus inițial că ar fi chiar Negru Vodă, apoi Vlaicu Vodă… Așteptăm să avem întâi primele rezultate, și abia apoi să le discutăm.”

Istoricii diletanți și o parte a presei stipendiate de Soroș sau de prin alte părți, au dat curs promovării acestei teorii absurde, tocmai pentru a lovi în istoria noastra și în Biserica noastră ortodoxă. Trebuie să fii lipsit de elementare studii de artă bisericească ca să susții că Biserica Sf. Nicoale din Curtea de Argeș era ridicată de un catolic.

Câțiva ani la rând cărțile lui Neagu Djuvara, un adevărat conglomerat de fake-news-uri, despre originea cumană a primilor Basarabi, publicate la prestigioasa Editură Humanitas au fost succese de casă, înșelând buna credință a cititorilor români și sfidând logica istorică. Teoria originii cumane a Basarabilor promovată de Neagu Djuvara, nu are nicio legătură cu realitatea trecutului istoric. Basarab I ar fi fost catolic, iar bisericile ridicate de el erau zidite în cel mai pur stil bizantin ortodox.

Se presupune că osemintele de la Argeș ar fi ale lui Vlaicu Vodă, care a domnit între 1364 și 1377. El este considerat urmaș al lui Negru Vodă, legendarul întemeietor al voievodatului de pe Argeș, care ar fi coborât din Făgăraș.

Următorul pas în proiect este analiza probelor adunate de la morți anonimi, descoperiți în cursul ultimilor ani în șantiere arheologice de pe teritoriul României.

Cele mai importante concluzii ale comunicării sunt următoarele:

1. Defunctul din Mormântul 10 (”Vlaicu Vodă”) a decedat cu puţin timp înainte de ridicarea Bisericii Argeş II (biserica de astăzi), ridicată cel devreme pe la 1350, fiind înmormântat în Biserica Argeş I (datând din anii 1230-1260), fiind vorba, cel mai probabil, de unul dintre fiii nenumiţi ai lui Basarab I amintiţi într’un document din 1335;

2. Nu au apărut elemente care să îl lege în plan genetic pe defunct de comunităţi sau indivizi de origine cumană;

3. Mormântul 10 este singurul mormânt neprofanat de la Curtea de Argeş şi rămâne până astăzi singurul mormânt domnesc cu inventar complet;

4. Istoria defunctului din mormântul 10 se înscrie în coordonatele cruciate (anti-tătare la acea vreme) ale afirmării monarhice, cunoscute atât de Ţara Românească, cât şi de Moldova;

5. Personajul din mormântul 10 aparţine contextului istoric al acelor Olachi Romani (valahi români/ români romani) conduşi de către Alexandru, fiul lui Basarab, spre Papalitatea de la Avignon, împotriva intereselor regelui Ludovic I de Anjou al Ungariei la 1345.

Aceşti români erau întinşi din Ţara Românească, în Banat, de’a lungul Munţilor Apuseni până în Maramureş, unde întregeau revolta anti-angevină declanşată de la 1342-1343 de Bogdan (viitorul stăpânitor al Moldovei), precum şi extensiile transilvane ale uniunii politice de la Argeş (Oltenia şi Muntenia): Ţara Haţegului şi Ţara Făgăraşului.

Din perspectivă cronologică este cea mai importantă agregare politică românească, documentată şi acceptată în mediul apusean, până la Moldova lui Ştefan cel Mare, generată la 1498 de administraţia veneţiană şi de interesele Casei de Habsburg care – în cadrul formulei regionale Hungaria, Polonia, Dacia et Croatia – a rezistat vreme de peste trei decenii.

Din cercetările genetice reiese că Basarabii erau etnici români, înrudiți cu voievozii ortodocși din Maramureș, care au pregătit revolta împotriva Coroanei maghiare și ”descălecatul” în Moldova, ce a dus la întemeierea noului stat medieval românesc de la est de Carpații Orientali.

În urma acestor cercetări se reliefează că Basarabii s’au implicat activ în revolta nobilimii românești ortodoxe din Maramureș, după bătălia de la Posada din 1330, pentru a se lovi în Ungaria lui Ludovic cel Mare.

În acest cadru istoric ”descălecatul” lui Bogdan I trebuie coroborat cu emanciparea Basarabilor din Muntenia față de Coroana maghiară. A existat, evident, sprijinul acordat de domnii munteni revoltei ortodoxe a cnezilor maramureșeni împotriva expansiunii catolice și politice a regatului maghiar.

În concluzie ”teoria cumană” a lui Neagu Djuvara se înscrie ca și cărțile demitizante ale lui Lucian Boia în direcția ”europeană” de falsificare a Istoriei României. În opinia acestor ”falsificatori ai istoriei” strămoșii noștri originari trebuie să fi avut origini cumane și catolice, numai români ortodocși să nu fie.

Am reprodus acest episod despre originea Basarabilor ca să apreciem corect importanța geneticii și paleo-geneticii în rezolvarea unor dileme, a demitizării unor legende, dar și a demistificării actelor perverse editate în cărți cu pretenții de istorie ale unor diletanți. Știința geneticii a reabilitat însă adevărul istoric în acest caz: Basarabii erau români de religie ortodoxă.

Care este de fapt adevărata origine a poporului român?

Dacă avem toți aceeași origine, așa cum susțin unii, de ce suntem noi, oamenii zilelor noastre, atât de diferiți unii de alții? Și cum am putea știi ceea ce este esențial despre originea fiecărui om?

Simplu: studiindu’ne fiecare caracteristicile noastre de bază și comparându’le cu ceea ce a descoperit paleogenetica despre rasele umane. Genetica aplicată în arheologie este o ramură relativ nouă care a reușit să pună punct speculațiilor și să dea raspunsuri clare, bazate pe compararea profilurilor genetice ale populațiilor preistorice ale căror urme (schelete) au fost descoperite în diferite zone de pe glob.

Pornind de la constatarea unor mutații comune în genomul anumitor populații preistorice, geneticienii le’au împărțit în așa-numite haplogrupuri, adică grupuri de oameni care provin dintr’un strămoș comun, de la care au moștenit anumite mutații genetice care le confera anumite caracteristici, specifice doar lor.

Cu alte cuvinte, un haplogrup este un fel de ”clan genetic” vechi de mii sau chiar zeci de mii de ani, cu origini în preistorie, la care anume caracteristici s’au transmis din generație în generație la toti membrii ”clanului”, până în zilele noastre, prin intermediul cromozomului Y moștenit pe linie paternă. Există și tipul de haplogrup categorisit după mtADN (ADN mitocondrial), transmis pe linie maternă, dar cele categorisite pe baza cromozomilor Y bărbătești sunt cele mai bine studiate, fiind și mai activi.

Așadar, etniile contemporane se diferențiază în state naționale și în ”popoare” artificiale după limbă. Adevărata legătură de frăție este cea genetică. De ce? Pentru că limba o înveți, pe când gena te unește pe vecie de frații tăi genetici din istorie, fără să o poți alege sau schimba precum cetățenia sau limba vorbită.

Este adevărat că frate este un termen generic pentru ambii și pentru cei de’o limbă comună, dar și pentru cei de’o genă comună, deoarece nu ne cunoaștem toți frații genetici sau lingvistici. La un moment dat ne’am putea întreba ”ce naiba mai avem noi de’a face cu cei care au trăit acum 5.000 de ani în zona României de azi”, dar dacă ne gândim puțin, realizăm că genele din ADN-ul nostru sunt o moștenire directă de la strămoșii noștri direcți, așa că o parte din ei trăiesc acum prin noi. Noi suntem ei, din punct de vedere genetic, doar că noi trebuie să reacționăm acum la altfel de condiții de viață decât le’au avut ei în trecut.

Întâi de toate, foarte pe scurt despre mutații: conform ultimelor descoperiri, mutațiile genetice sunt spontane, aleatoare și apar destul de des, ele petrecându’se mai ales în timpul contopirii cromozomilor masculini și feminini care formează o noua ființă vie (la contopirea spermatozoidului cu ovulul). Dar nu toate mutațiile ajung să se generalizeze în cadrul unei populații. Unele dintre mutații sunt atât de dăunatoare persoanei la care apar încât îi pot produce chiar moartea înainte ca aceasta să ajungă să se reproducă, sau îi pot crea un dezavantaj în viață, ceea ce nu duce la perpetuarea mutației respective. Dar unele mutații îi avantajează pe cei la care apar, îi ajută să se adapteze mai bine la mediul înconjurator, la contextul în care trăiesc.

Asta face ca acele persoane să fie avantajate la găsirea hranei și să aibă inclusiv ușurința de a găsi parteneri și de a procrea mai mult decât ceilalți. În felul acesta, în timp, mutația ”câștigătoare” apare la mai mulți urmași ai acelor persoane, devenind chiar ”dotare standard” a haplogrupului respectiv.

Pe scurt să facem acum o incursiune în interiorul acestui proces care determină ADN-ul unui popor. Testele pentru aflarea originilor unor grupuri etnice se numesc studii ADN populaţionale. Studiile populaţionale considerate relevante ştiinţific implică recoltarea de probe de la cel puţin 200 de persoane.

Mihai Toma, cercetător în cadrul Catedrei de Genetică, Facultatea de Biologie, din cadrul Universitatăţii din Bucureşti:

”Un studiu populaţional începe în primul rând prin selectarea populaţiei pe care vrei să ţi’o analizezi. (…) Vreau să analizez 400 de oameni, îi împart la 40 de judeţe. (…) Ulterior probele de salivă, de mucoasă, de sânge, de ţesut sunt aduse la laborator, extras ADN-ul şi ulterior se fac analizele respective.”

Luis Popa, specialist în genetică umană şi, în prezent, director-adjunct al Muzeului Naţional de Istorie „Grigore Antipa”, a fost, în urmă cu câţiva ani, beneficiarul unei burse în Italia, unde a participat la studii populaţionale. Acesta a explicat pentru emisiunea ”Din interior” că astfel de studii nu duc neapărat la explicaţii legate de strămoşi din secole mai recente, cum ar fi geții şi romanii din lecţiile de istorie. Ci la populaţii mult mai vechi, unele chiar şi de zeci de mii de ani, ce şi’au lăsat ”amprenta” genetică în ADN-ul românilor de azi.

Luis Popa:

”Un test ADN populaţional arată structura genetică a populaţiei, ne arată cum se compară structura genetică a populaţiei de aici cu cea a unei populaţii de acolo, cât de asemănătoare sunt. La nivel genetic suntem cumva înrudiţi toţi, dar ceea ce se numeşte astăzi slav sau latin sunt termeni care au o origine relativ recentă. Astea sunt chestii care s’au întâmplat acum 1.000 de ani. În timp ce testele acestea genetice se referă la momente în timp mult mai îndepărtate, atunci când a fost colonizată Europa. Vorbim de oamenii preistorici. Nu are nicio legătură cu actuala configuraţie politică a Europei sau ceva de genul acesta. Studiile au valoare ştiinţifică pentru a înţelege cum anume au evoluat populaţiile umane, cum anume a fost colonizat actualul teritoriu al Europei, după cum aceeaşi întrebare se pune „Cum a fost colonizată lumea?”

Un studiu pe 400 de români

Unele lecţii de istorie s’ar putea schimba în funcţie de cercetările care se derulează chiar în laboratoare genetice aflate la Bucureşti. Florin Stanciu este genetician şi face parte dintr’un grup extrem de restrâns de cercetători care privesc istoria ”la microscop”: în prezent, studiază ADN-ul mitocondrial al românilor (ce ţine de genele moştenite pe linie maternă), într’un proiect comandat de cercetătorii italieni de la Universitatea din Ancona. Este cel mai mare test pe ADN mitocondrial derulat pe români, de până acum.

Florin Stanciu:

”Vrem să aflăm care este structura populaţiei româneşti pe linie maternă. (…) Ar reflecta cumva populaţia locală şi, evident, răspunsul la ceea ce suntem noi ca români, ce reprezintă, care este constituţia populaţiei de pe teritoriul României.”

Italienii cercetează genetica imigranţilor din peninsulă. Timp de câteva luni, geneticianul român a recoltat ADN de la 400 de persoane din toată ţara. Pentru a aduna voluntari, a popularizat demersul printr’un articol de ziar. A fost surprins de reacţia oamenilor.

”Făcându’l public, mediatizându’l, am descoperit foarte mulţi oameni atraşi de acest domeniu. În momentul de faţă avem trei loturi analizate, din patru. Ele sunt, trec prin procese specifice de laborator (…) facem nişte analize statistice la nivelul întregii populaţii, în care haplogrupuri sunt dominante, prin haplogrup însemnând familii de ADN mitocondrial – pe teritoriul României după care le vom putea compara cu populaţiile din jur, cu ceea ce s’a mai publicat în publicaţiile de specialitate şi o să avem, practic, o idee de ansamblu asupra a ceea ce înseamnă populaţia românească din perspectiva acestei linii”, mai explică geneticianul.

Concret, studiul ar putea arăta ce populaţii se aflau pe teritoriul de astăzi al României, în urmă cu mii de ani, chiar dinainte de geți sau romani. Rezultatele pot indica inclusiv primele migraţii umane, din Africa spre Europa. Concluziile vor fi publicate la final. Ce informații se cunosc însă până acum?

Florin Stanciu:

”Nu există diferenţieri, eu ştiu, etnice sau de altă natură, însemnate, care să ne facă să fim o populaţie distinctă faţă de alţi europeni. Genetica demontează orice segregare populaţională pe etnii şamd.”

Pentru că cele mai vechi schelete de homo sapiens au fost descoperite în Africa, populațiile africane sălbatice, migratoare, au fost categorisite drept haplogrupurile A, B, C, D și E, având fiecare o serie de mutații specifice în genom, apoi au apărut haplogrupurile F, G si H în Asia Mică.

În acele timpuri pe Pământ încă domnea ultima glaciațiune, care însa era în retragere, astfel că populațiile de homo sapiens au putut să avanseze și către nord, pe masură ce clima se încălzea și ghețarii se topeau. Din Asia Mica au plecat unii spre nord (formând haplogrupul I în urma unor noi mutații genetice), alții spre est. Trebuie menționat și că mutatiile specifice diverselor haplogrupuri au dus în timp la constituirea diverselor rase umane.

Iată harta cu migratia și amplasarea haplogrupurilor:

Din acest moment putem face legătura cu descoperirile arheologiei clasice, care a scos la lumină urmele primelor așezări omenești stabile (sedentare) în zona Balcanilor, acolo unde a ajuns nou formatul haplogrup I.

Mutațiile specifice din genomul acestui haplogrup au făcut ca aceasta populație să capete o inteligență mai mare, care i’a permis să facă descoperiri și invenții (diverse unelte și utilaje agricole rudimentare) care au dus la sedentarizare, adică la rămânerea oamenilor într’un singur areal.

De asemenea, ei au inventat și țesutul și diverse tipuri de haine, precum sarafanul și fota, ceea ce se poate vedea din picturile pe ceramică și statuetele descoperite de arheologi.

Oamenii semi-sălbatici se acopereau cu piei de animale și beau apa din cranii și din alte recipiente găsite în natură – ceea ce restul haplogrupurilor a făcut în continuare pentru încă vreo câteva milenii.

Acum peste 20 de milenii, oamenii din haplogrupul I stabilit în zona România-Ucraina-Balcani-Marea Adriatica deja prelucrau lutul și făceau din el inclusiv obiecte de cult și de podoabă, precum ”Venus din Vestonice” (Cehia), veche de 27.000 de ani, foto mai sus.

Sau precum acest pandantiv de la Piatra Neamț, vechi de 20.000 de ani:

În decursul miilor de ani care au urmat, dezvoltarea aptitudinilor acestei populații a dus la crearea de așezări stabile din ce în ce mai sofisticate, astfel că acum 6-7000 de ani deja existau în zona cuprinsă între Marea Neagră-Marea Baltică-Munții Carpați-Ucraina-Balcani-Marea Adriatica în jur de 4000 de mini-orașe cu suprafețe de până la 3 hectare, precum acesta, constituit din locuințe circulare foarte mari, ale căror amprente la sol sunt încă vizibile în jud. Constanța.

Despre această așezare unii susțin că ar fi doar o adunatură de temple, dar cine face atâtea temple la un loc?

În alte zone mini-orașele au fost deja săpate de arheologi, cum este cel de la Arkaim acolo unde trăiau massa-geții din zone de maximă extindere a civilizației getice:

…și reconstituite în imagini precum aceasta, din categoria orașelor din cultura Cucuteni:

Casele acestora erau foarte moderne și aveau deja etaj, iată o altă reconstituire:

După numele principalelor localități în care au fost descoperite cele mai vechi vestigii, aceste culturi străvechi au fost numite Vinca, Turdaș, Tărtăria, Cucuteni, Talianki, Trypillia etc., toate având însă aceleași caracteristici și același nivel de dezvoltare, semn că populațiile haplogrupului I comunicau între ele și își împărtășeau cunoștințele, descoperirile și invențiile.

Citește și:  ”ȚARA ORAȘELOR” PELASGILOR CUCUTENIENI

Aceste orașe sunt mult mai vechi decât cele descoperite în Mesopotamia, și nu au caracteristicile de diferențiere socială ale orașelor mesopotamiene, adică în orașele ”cucuteniene” toate locuințele erau la fel de mari și la fel de bine dotate, semn că între oamenii haplogrupului I nu prea existau diferențieri sociale, adică nu existau bogați și săraci precum în orașele mai târzii din Asia Mică.

Proto-elenii când au venit pe aceste meleaguri îi numeau pe acești oameni ”pelasgi”. Deci primii locuitori ai Europei erau pelasgii, iar după loc aceștia mai erau numiți și basci (Iberia), etrusci (Peninsula Italică), sarzi (Sardinia), hiperboreeni (nordul Dunării).

Formarea unei civilizații stabile și sedentare care a durat multe mii de ani și’a pus în continuare amprenta pe genomul pelasgilor, unele gene absolut necesare unui stil de viață nomad devenind recesive (inactive), astfel că acești pelasgi și’au pierdut o parte din capacitatea de a rezista fizic în condițiile de viață sălbatică în care trăiau restul populațiilor umane (cu alte cuvinte, traiul bun te înmoaie). La fel, pentru că trăiau mult timp în interiorul caselor, au devenit recesive și o parte din genele care provocau apariția pigmentilor din piele și păr, astfel că în câteva mii de ani populația haplogrupului I a căpătat o piele alba și un păr blond sau șaten – exact așa cum sunt descriși arienii, strămoșii popoarelor europene din legendele germanice și nu numai. Creațiile lor descoperite de arheologi, arată că erau foarte inteligenți și civilizați în comparație cu restul haplogrupurilor de la acea dată.

Forma lor de organizare socială era matriarhatul, caracterizat de relații sexuale libere, de creșterea în comun a copiilor și de proprietatea comună asupra terenurilor agricole și a animalelor pe care le creșteau. De fapt, este foarte posibil ca ei nici să nu fi avut conceptul de proprietate asupra naturii, considerând la fel ca unele triburi străvechi de indieni americani, că ei aparțin naturii, nu că natura le aparține lor.

În acest fel, niciunul dintre străvechii pelasgi nu avea grija zilei de mâine, acest fapt contribuind masiv la starea lor de fericire naturală, despre care aveau să vorbească legendele elene mii de ani mai târziu despre Perioada de Aur a strămoșilor omenirii, în care mâncarea era la liber și oamenii vorbeau cu zeii. Proprietatea comună derivată din relațiile sexuale libere a făcut deci să nu existe diferențe majore de bogăție între ei, acesta fiind motivul pentru care toate casele orașelor cucuteniene / pelasge erau la fel de mari și de bine dotate după cum spunea Herodot câteva mii de ani mai târziu despre agathârși, folosind modul de exprimare patriarhal al elenilor, ”acolo unde femeile sunt la comun și averile ajung să fie la comun”.

Condițiile stabile de viață, sexualitatea neîngradită și belșugul alimentar le’au permis pelasgilor să renunțe la egoismul și avariția necesare pentru supraviețuire în cazul unui stil de viață sălbatic, nomad, așa cum îl aveau restul haplogrupurilor. Aceleași motive au făcut și ca ei să nu se urască și să nu se lupte între ei, astfel încât în orașele cucuteniene nu au fost descoperite arme și nici oase rupte sau capete sparte.

Din punct de vedere religios, la pelasgi exista un cult al femeii și al fertilității, derivat din relațiile matriarhale și dovedit printr’o mulțime de figurine de lut feminine, precum și un cult al Soarelui.

Iată, de exemplu, o figurina din cultura Boian-Gumelnița (sus) și una descoperită lângă Marea Egee:

Pelasgii au dezvoltat cu timpul și o formă de scris, cea mai veche descoperită de până acum, așa cum se vede pe tăblițele de la Tărtăria, dar și pe artefactele din cultura Turdaș-Vinca. Se pare însă ca aceste semne nu erau litere și nu constituiau o limbă structurată ca cele actuale (așa cum susțin unii care aseamănă limba pelasgilor cu limba albaneză de azi) cel mai probabil aceste semne reprezentau idei și concepte complete, așa cum sunt azi la noi semnele de circulație în care un X desemnează ”oprirea interzisă” și nu este doar litera X.

Iată o parte din tăblițele și pandantivele de la Tărtăria, precum și lista completă a semnelor găsite pe artefactele pelasge din zona Marea Baltica-Ucraina-Balcani-Marea Adriatică.

Între aceste semne se afla și zvastica, dovada că ea a fost folosită de către pelasgi cu mult înainte de a fi folosită în Orient, unde este de asemenea un semn sfânt pictat în cele mai vechi temple indiene și tibetane.

Faptul că unele dintre aceste semne seamănă cu runele folosite mai târziu de druizii popoarelor nordice este o dovadă în plus că pelasgii din Balcani sunt și strămoșii acestora, dat fiind că aceștia au plecat spre nord odată cu retragerea ghețarilor. Unele din aceste semne erau sacre și reprezentau curgerea energiei subtile în natură și în corpul uman, fapt dovedit de experimentele profesorului Virgil Vasilescu cu amulete făcute după modelul celei de os de la Cuina Turcului, veche de 12.500 de ani:

În comunicarea ”Despre energia subtilă a corpului uman” facută către comisia de specialitate a Academiei Romane în septembrie 1993, prof. Vasilescu scria că dacă se face o amuletă de os după acest model, ea este atrasă către corp de o energie subtilă de natura celei gravitaționale și favorizează curgerea accelerată a energiei prin corp.

Dată fiind vechimea foarte mare a amuletei, se pare că oamenii din civilizația pelasgă dezvoltaseră deja de timpuriu capacități paranormale, care le permiteau să simtă curgerea energiilor subtile și să o folosească la amulete aducătoare de sănătate sau folosite pentru inițiere. De altfel, în civilizația pelasgă nu erau oamenii la putere, ci zeii, forțele subtile ale naturii, pe care oamenii îi simțeau direct și le recunoșteau puterea.

Viața lipsită de griji și tihnită, lipsita de interdicții provocatoare de stres a civilizației matriarhale trebuie că favorizase acea stare de fericire naturala permanentă care duce la apariția puterilor suprasensibile, datorită cărora oamenii descoperiseră forțele subtile ale naturii. Probabil că aceasta era o etapă în evoluția naturală a omului, întreruptă  odată cu transformarea civilizației pelasge.

Se pare că interacțiunea psihicului uman cu gravitația este răspunsul la întrebarea ”cum au reușit oamenii străvechi să ridice monoliți de piatră grei de zeci de tone?”

Din momentul în care pelasgii au descoperit aceasta interacțiune și au folosit’o la fabricarea de amulete, nu este greu să ne imaginăm că energia unită a sute sau chiar mii de pelasgi putea fi folosită pentru manipularea gravitației și ridicarea unor blocuri imense de piatră prelucrată, precum acestea din Munții Buzăului, probabil rămășițe ale unor temple pelasge, ieșite la suprafață în urma alunecărilor de teren.

Dar viața liniștită a civilizației pelasge nu avea să dureze la infinit. O parte din populațiile care migraseră acum aproape 20.000 de ani spre est, spre Asia, formaseră între timp haplogrupul R și aveau să se întoarcă spre Europa mânate probabil de secetă și de nevoia continuă de hrană pe care ele nu și’o produceau singure, căci nu erau sedentare și nu cultivau nimic.

Marija Gimbutas despre Kurganizarea Europei Vechi:

”…the expansions of the Kurgan culture were a series of essentially hostile, military incursions where a new warrior culture imposed itself on the peaceful, matriarchal cultures of ”Old Europe”, replacing it with a patriarchal warrior society, a process visible in the appearance of fortified settlements and hillforts and the graves of warrior-chieftains.”

”Expansiunile Culturii Kurganelor au fost o serie de incursiuni militare, în esență ostile, prin care o noua cultură războinică s’a impus asupra culturilor pașnice, matriarhale, ale ”Vechii Europe”, înlocuind’o cu o societate patriarhală războinică, proces vizibil prin apariția de așezări fortificate, cetăți pe dealuri și morminte ale căpeteniilor războinice.”

Un exemplu sunt ruinele unei așezări de acum aproape 6000 de ani, descoperită în localitatea Pietroasele.

În urma unor cercetări directorul Muzeului județean Buzău, Sebastian Matei spunea:

”Un laborator din Heidelberg a confirmat, în urma probelor trimise, ipotezele noastre: la o adâncime de 3-3,5 metri sub cetatea dacică fortificată de la Gruiu Darii se afla o așezare neolitica cu o vechime de 5.500 – 5.700 de ani, care a dispărut în urma unui conflict armat sau a unui incendiu.”

Între altele, acolo s’a descoperit un biberon pentru alaptat sugari – o alta invenție pe care noi o credem modernă, dar aparține pelasgilor.

Spre deosebire de populațiile haplogrupului I, populațiile haplogrupului R, venite din estul Europei și care domesticiseră calul de stepă datorită căruia străbăteau mari distanțe, erau bine adaptate la viața nomadă și dezvoltaseră un tip special de inteligență / șiretenie, necesar supraviețuirii în natura liberă, o inteligență care le permitea să evalueze și să exploateze cât mai bine orice situație întâlnită în drumul lor.

Cu alte cuvinte, aveau ceea ce azi numim ”școala vieții”, dar a vieții nomade, de vânător / jefuitor. Cantitățile limitate de hrană pe care le întâlneau în drumul lor și nevoia biologică de supraviețuire i’au făcut foarte probabil să’și păstreze caracteristicile omului primordial și anume egoismul, avariția și lipsa de empatie la adresa altor oameni.

Aceștia căutau să acapareze cât mai mult din hrana găsită pentru ei și copiii lor și erau la concurență inclusiv cu semenii lor alături de care străbăteau teritorii noi, fapt pentru care, cu timpul, s’a ajuns la o ierarhie a celor mai puternici și mai bogați, care îi conduceau pe ceilalți din haplogrupul lor. Aceleași condiții grele de supraviețuire au făcut ca relațiile sexuale între ei să nu fie libere, fiecare bărbat având nevoie de femeia (sau femeile) lui și de copiii lui, care să constituie o forță proprie de apărare sau de atac, după caz, deoarece își furau rezervele de hrană și ei între ei, la nevoie.

De altfel, una dintre cauzele pentru care societatea matriarhală a pierit a fost imposibilitatea pazei depozitelor de cereale recoltate împotriva nomazilor, în condițiile în care aceasta nu se mai putea depozita în siguranță de la an la an.

Deci fidelitatea sexuală este un concept născut din nevoia de supraviețuire, pe care oamenii haplogrupului R1 l’au impus ulterior și pelasgilor. Cu cât un bărbat devenea mai bogat și mai puternic, cu atât își permitea să aibă mai multe femei proprii și mai mulți copii, astfel încât, cu timpul, s’au format adevărate clanuri familiale, tradiție menținută până în ziua de azi în unele regiuni. Același obicei îl aveau câteva milenii mai târziu de exemplu geții (sau cum se spune în cărți: tracii), urmașii direcți ai nomazilor haplogrupului R1, despre care scria Heraclid din Pont (sec. IV î.Hr.):

”Fiecare se căsătoreşte cu trei şi patru femei. Sunt unii care au treizeci de soţii.”

…. sau Herodot (sec. V î.Hr.) în fragmentul care descrie obiceiurile tracilor:

”… fiecare ţine în căsătorie mai multe femei… nevestele şi le păzește cu străşnicie…””(Istorii, V, 5-8).

Din punct de vedere al înfățișării, datorita traiului aproape permanent în aer liber, genele care determina producția de melanină pentru pigmentarea pielii și părului nu au devenit recesive, ca în cazul pelasgilor, așa că populațiile haplogrupului R și’au păstrat pielea închisă la culoare și părul negru, dar aveau o statură mai mare, motiv pentru care apar și legendele despre urieși în popor.

Date fiind diferențele majore dintre cele doua haplogrupuri, putem să ne închipuim ce noroc a dat peste populația nomadă a haplogrupului R1 atunci când a întâlnit în Balcani populația sedentară și cultivatoare de hrană a haplogrupului I. Arheologii au numit populatia haplogrupului R1 ”populația Kurgan”, datorită faptului că aceștia își înmormantau morții sub movile imense de pământ numite ”kurgane” (curgane sau gorgane, în românește).

Astfel de kurgane deținătoare de oseminte au fost găsite în toată Europa, semn că populația haplogrupului R1 a ajuns foarte departe și nu s’a oprit în Balcani.

Dat fiind faptul ca 90% dintre mini-orașele cucuteniene au fost găsite carbonizate, sub un strat de cenușă, poate fi un semn că pelasgii au fost atacați și cuceriti de către populația Kurgan, care le’a dat foc și i’a obligat să fugă sau să se supună. Fiind pașnici prin natura lor, pelasgii nu și’au folosit inteligenta și la construcția de arme, așa că, neavând vreo forță de apărare, au fost învinși cu ușurință. Aceasta este una dintre variante.

Se pare ca foarte mulți au fugit spre nordul Europei, stabilindu’se până la urmă în zonele nelocuite unde acum sunt țările scandinave și unde se află și azi din abundență haplogrupul I1 ajungând în anumite zone din Suedia și Norvegia să dețină în prezent aproximativ 45% din populație.

Albastrul cel mai intens reprezintă pe harta următoare concentrația cea mai mare a haplogrupului I din zilele noastre, care exista în Balcani (I2) și în țările scandinave (I1).

Noi credem însă că scenariul a fost altul. Haplogrupurile R1 și I au conviețuit peste 5000 de ani în această arie, iar schimbările societății din cea matriarhală în cea patriarhală s’au petrecut pașnic și nu așa cum este descrisă de către teoria lui Marija Gimbutas.

Principalul argument este descoperirea unor rămășițe ale haplogrupului R, R1 și R1b în Bazinul Dunării acum 10.000 de ani, ceea ce presupune în mod clar conviețuirea împreună a acestor două haplogrupuri o lungă perioadă de timp până la descoperirea bronzului, când abia atunci trăsăturile de caracter i’a determinat pe cei din haplogrupul R1 să preia frâiele societății dunărene.

Geții R1 care s’au oprit în Balcani acum peste 10.000 de ani s’au amestecat cu pelasgii rămași pe loc și le’au impus acestora, încetul cu încetul relațiile lor sociale și regulile lor de conduită, astfel încât până la urma matriarhatul pelasg a fost înlocuit cu patriarhatul kurgan, care se continuă până în zilele noastre într’o formă evoluată. Din amestecul pelasgilor cu geții (și în urma unor migrații ulterioare) au apărut noi triburi și apoi popoarele antice cunoscute din istoria oficială și care s’au răspândit spre vestul și sudul Europei: geții, ilyrii, italicii, grecii, romanii, perșii etc.

Așa se face că Herodot afirmă că cei pe care îi considera vecini la nord (trake în limba elenă însemna nordic) să fie numiți traci adică nordici, iar regiunea Tracia o regiune nordică, și să fie considerați cei mai numeroși după inzi, numai că acești ”nordici” erau geții patriarhali care se răspândiseră deja în toată Europa.

Pelasgii I2 care nu au migrat spre nord au rămas pe loc și au fost nevoiți să muncească și pentru geți. Practic, geții au inventat sclavia organizată acum vreo 6.500 de ani – și aici s’a văzut inteligența / șiretenia și capacitatea geților de adaptare la o situație nouă, văzând uriașul potențial care li se deschidea prin supunerea unor populații eminamente agricole. Aceștia nu au fost uciși de către geții stepelor prin incendierea orașelor lor.

Incendierea era în realitate o practică curentă la cucutenieni și alte comunități neolitice  care trăiau pe un vast teritoriu. Aceștia probabil din motiv de igienă, își ardeau vetrele vechi ale orașelor și se mutau pe o vatră nouă, de aceea s’au descoperit de către arheologi atât de multe vestigii incinerate.

Din moment ce au văzut că pelasgii stăpâneau agricultura și creșterea animalelor care le asigurau hrana din belșug, geților le’a convenit ideea să conviețuiască cu acești pelasgi și să beneficieze de rezervele de hrană, astfel încât aceștia să le asigure hrana permanent  rezultată din agricultură. Geții asigurau în schimb protecția alimentelor prin fortificațiile pe care le construiau, dar și creșterea cornutelor mari, pentru că aceștia aveau o statură ce o depășeau pe a pelasgilor și puteau controla mai ușor cirezile de vite. Simbioza se pare că a funcționat din momentul când aceștia s’au amestecat, creându’se astfel clase sociale în timp.

Până atunci ideea de sclavie organizată nu avea cum să existe, căci niciun popor nomad nu are nevoie de sclavi, pentru că nu produce nimic, doar culege și vânează și eventual fură de la alți nomazi. Sclavia organizată, în masă, are rost doar în cazul sedentarizării unui popor. Deci geții s’au adaptat și o mare parte din ei au devenit sedentari și au inventat forme de stăpânire din ce în ce mai sofisticate și au devenit din ce în ce mai puternici și mai bogați, creând reguli avantajoase lor, care în cele din urmă au dus la apariția principatelor, regatelor și imperiilor – toate bazate pe impunerea voinței prin forța armată, fapt perpetuat până în zilele noastre.

Pelasgii se adaptează și ei și devin uneori conducători de clanuri.

Un exemplu este Horthy care purta haplogrupul I2a, Martin Luther, Napoleon al III-lea al Franței care a purtat haplogrupul I2a2a, o ramură a lui I2 balcanic. Deci se poate observa cum educația a dus în final ca ”oamenii pașnici” să conducă societăți patriarhale.

Sofisticatul Imperiu Roman, apărut la peste 4000 de ani după dezvoltarea în centrul Europei a unor culturi getice, a fost apogeul antic al puterii urmașilor lor genetici.
Populația haplogrupului R1 fiind mai dispusă să ucidă ca să supraviețuiască, a dictat deci în ultimii 6.500 de ani mersul istoriei pe teritoriul numit acum Europa, pedepsind aspru pe cei care li se împotriveau.

Dar, bineînțeles ca ei nu au fost singurii din lume capabili de așa ceva, și alte haplogrupuri de același nivel evolutiv au făcut același lucru în Asia. Exemplu este haplogrupul Q care era reprezentat de huni și tătari.

Amplitudinea schimbărilor sociale survenite acum 6.500 de ani este greu de închipuit: civilizatia pelasgă pașnică, egalitaristă a vechii Europe, care a durat cel putin 10.000 de ani, a fost înlocuită cu forța armată de către populația razboinică ai cărei urmași genetici încă stăpânesc lumea și în ziua de azi în Europa, Australia și America și care au impus o societate plina de inegalități, lupte și contradicții în care trăim și azi.

Poate de aceea autoritățile actuale nu vor să excaveze orașele pelasgilor vizibile cu amprentă pe sol de la mare înălțime, pentru a nu fi nevoite să recunoască existența unei civilizații preistorice avansate și pașnice, așa că au datat începutul istoriei civilizației umane de’abia la acum 6000 – 7000 de ani de ani, pentru ca masele mari de oameni să nu afle că se poate trăi și fără conducători, regi, împarați, președinți, înarmare și războaie.

Prima dovadă a existenței unui stăpânitor puternic și bogat în Balcani datează de acum 6.200 de ani și aparține culturii getice (kurgană) din zona Varna din Bulgaria de azi.

Acesta avea un sceptru și multe podoabe de aur cu care fusese înmormântat.

Să existe această domnie la câteva sute de ani ca urmare începerii unei așa-numite invazii kurgane? Sau civilizația patriarhală a început totuși pașnic prin coexistență cu pelasgii cucutenieni, gumelțieni și a altor culturi balcanice?

Cultura din Varna aparține calcoliticului târziu și este datată în mod convențional între anii 4400-4100 î.Hr. Este contemporană și strâns legată de Cultura Gumelnița din sudul României, adesea considerată drept variantă locală.

Gumelniţa este numele dat de arheologi unei culturi neolitice din a doua jumătate a mileniului V î.Hr. Aria de răspândire a culturii cuprindea Muntenia pe locul fostei culturi Boian, Dobrogea pe teritoriul ocupat înainte de cultura Hamangia, precum şi Bugeacul.

Cultura Boian a apărut în Câmpia Română care este situată în sudul României și în cea mai estică regiune a Serbiei numită Timoc. Câmpia mai este cunoscută sub numele de Câmpia munteană. O parte din regiunea istorică a Țării Românești, este mărginită de fluviul Dunărea în est, sud și vest și de Podișul Getic în nord.

Cultura Boian spre sud ocupa majoritatea Bulgariei, atât la nord cât şi la sud de Balcani cunoscută fiind sub numele de Kocadermen-Karanovo VI, ajungând până la Marea Egee în nordul Greciei.

Se caracterizează prin ceramică policromă și cimitire bogate, dintre care cele mai renumite sunt Necropolis Varna, site-ul eponim și complexul Durankulak, care cuprinde cel mai mare cimitir preistoric din sud-estul Europei, cu o așezare neolitică valoroasă (publicată) și un nepublicat și o așezare calcolitică incomplet cercetată.

În necropolă au fost descoperite 294 de morminte, multe dintre acestea conținând exemple sofisticate de metalurgie de cupru și auriu, ceramică (aproximativ 600 de piese, inclusiv unele pictate în aur), lame de înaltă calitate, lame de silex, mărgele și cochilii. Site-ul a fost descoperit accidental în octombrie 1972 de către excavatoristul Raycho Marinov. Cercetările de arheologie au fost conduse de Mihail Lazarov și Ivan Ivanov. Aproximativ 30% din suprafața estimată a necropolelor nu este însă excavată.

Cercetările de la Varna au arătat că această cultură a avut relații comerciale cu teritorii îndepărtate, posibil inclusiv cu regiunea inferioară a regiunii Volga și a insulelor Ciclade (azi Grecia), care probabil exportau produse metalice și sare din mina de sare de la Provadia.

Artefactele descoperite dovedesc exploatarea minereului de cupru provenit dintr’o mină de la Sredna Gora de lângă Stara Zagora, dar s’au descoperit în morminte și scoici mediteraneene de spondylus care au servit drept monedă primitivă.

Având acum aceste elemente de istorie genetică clarificate, putem începe să înțelegem de ce noi, oamenii din zilele noastre, suntem așa cum suntem. Haplogrupurile din care provenim sunt mai diferite unele de altele decât ne’ar plăcea să credem, iar diferențierea nu se face pe baza limbii, așa că ideea de popor omogen apărut din amestecul diverselor populații antice este doar un mit pe care îl exploatează unii.

Ceea ce putem afirma cu tărie este că această diversitate genetică antică ne parvine dintr’un trecut foarte îndepărtat, și nu din evul mediu cum eronat se propagă de către istorici pentru a dezinforma oamenii. Lucrurile sunt foarte clare pe tărâm genetic, oamenii din Balcani sunt urmașii haplogrupurilor I și R1 care erau aici deja acum 10.000-12.000 de ani. Acestea formează majoritatea populației de azi a românilor, sârbilor și bulgarilor.

Dacă din două genomuri aparținând unor haplogrupuri diferite ar apărea un genom nou și omogen, care să fie un fel de medie a genomurilor originale, de mult s’ar fi ajuns la o populație omogenă pe tot Pamântul sau măcar în toata Europa sau măcar într’o singură țară, deci un popor cu adevărat nou și omogen.

Dar oricine poate vedea că nu este așa, genele provenite de la părinți din haplogrupuri diferite se luptă între ele pentru întâietate atunci când este creat copilul și unul din haplogrupuri învinge ca proporție, astfel că avem în continuare oameni foarte diferiți în aceeași țară, care însa se consideră din același popor doar pentru că vorbesc aceeași limbă. Limba vorbită s’a constituit treptat într’un considerent ce a dus relativ târziu la formarea etniilor, națiunilor și statelor naționale care a divizat artificial oameni din același popor genetic.

Diferențele de haplogrup se traduc întotdeauna și în diferente de caracter, astfel încât așezarea în același loc a populațiilor din haplogrupuri diferite a dat naștere la multe contradicții și neînțelegeri, așa cum putem observa și interpreat în decursul istoriei toate conflictele care au avut loc.

În România în ultimii ani s’a conturat un curent destul de puternic numit ”patriotism dacic”. Cei care îl susțin consideră că Romania ar trebui să se numească Dacia, pentru că așa cum consideră ei, dacii au fost primii trăitori pe aceste meleaguri și că lor le’a aparținut țara asta din cele mai vechi timpuri.

Dar cum am arătat deja, lucrurile stau diferit.

Este normală și logică convingerea vechilor pelasgi sau a triburilor amerindiene că noi aparținem naturii, și nu natura ne aparține nouă, în principal datorită faptului că nu omul a făcut natura, ci natura l’a făcut pe om. Cel puțin, de la triburile amerindiene au auzit această idee primii coloniști europeni prin viu grai imediat după descoperirea Americii, așa că nu este o teorie utopică în ceea ce ”poate credeau strămoșii noștri”.

Dar dacă cei care susțin că Dacia trebuie sa aparțină dacilor pentru că regula de bază este că primul stabilit pe un teritoriu devine stăpânul acelui teritoriu, atunci acești pro-daci ar trebui să afle că primii ocupanți ai Europei centrale și de est au fost proto-pelasgii haplogrupului I, în timpul și imediat după ultima glaciațiune și după retragerea spre nord a ghețarilor. Și ar trebui să mai afle că dacii, geții, carpii, costobocii și alte triburi trăitoare în Geția Carpatică de dinaintea cuceririi romane au rezultat din amestecul pelasgilor originali cu parveniții târzii numiți și kurgani, amestec realizat în decurs de peste 5000 de ani.

Așa că, dacă este sa fim drepți, nu tuturor dacilor le aparținea Geția Carpatică, ci mai ales acelor băștinași care purtau în ei gene specific pelasge, nu și acelora care purtau gene specific kurgane, cum erau de exemplu geții, care între altele, perpetuaseră și obiceiul nomazilor puternici de a poseda cât mai multe neveste, pe care le păzeau cu strășnicie – un obicei absolut patriarhal, deci ne-pelasg!

Herodot scria cum se căsătoreau geții:

”… nevestele… şi le cumpără cu bani grei de la părinţi”, (Istorii, V, 8).

Iar Xenofon (sec V-IV î.Hr.) pomenea despre cumpărarea fetelor, ”… după legea tracă…” (Anabisis, VII, 2, 38).

Platon scria că geții ”… pun femeile să lucreze pământul, să pască vacile şi oile şi să slujească fără a se deosebi întru nimic de sclavi”, (Legile, VII, 805).

Deci, iată că geții aveau și sclavi! Ori, această clară diviziune a muncii în comunitate ne apare ca una similară relației dintre stăpân și sclav.

Deci la daco-geți nici vorbă nu mai era de respectul sau divinizarea femeii, întâlnită în matriarhatul pelasgilor. Fidelitatea sexuală era impusă cu forța, inclusiv asupra acelora care nu o aveau drept comportament natural, predeterminat genetic.

Stabilirea apartenenței fiecărui așa-zis ”pro-dac” din ziua de azi la haplogrupul I al pelasgilor ar trebui să se facă nu doar prin analize genetice, ci și printr’o autoanaliză psihologică. Din moment ce haplogrupurile s’au amestecat și și’au împrumutat caracteristici morfologice, nu mai este definitorie culoarea pielii, mult mai importante pentru apartenența la clanul genetic pelasg sunt însușirile de caracter proprii străvechiului popor matriarhal, dacă au fost transmise genetic și nu prin educație.

Se știe, copiii foarte mici sunt diferiți unii de alții înainte să primească vreo educație și asta înseamnă că au caractere diferite transmise pe cale genetică. Unii sunt egoiști, violenți și fură sau strică jucăriile altora, în timp ce alții sunt blânzi și cuminți și doar încep să plângă fără să riposteze când le sunt furate jucăriile.

În momentul în care vreți să aflați dacă aveti cumva în voi gene specific pelasge, ați putea căuta în voi trăsăturile naturale de caracter specifice pelasgilor, determinate genetic, căci acestea sunt mult mai importante pentru societate decât culoarea pielii.

Retrageți’vă singuri într’o cameră, departe de influența familiei sau prietenilor și întrebați’vă sincer dacă aveți urmatoarele trăsături de caracter:

1. Înclinația naturală de a fi o persoană sedentară, așezată, căreia i’ar plăcea atât să creasca animale domestice cât și să cultive plante din care să’și asigure hrana – indiferent dacă trăiți la oraș sau la țară

2. Interesul real pentru creația tehnica și / sau artistică și nu doar pentru consumul tehnicii și artei.

3. Pornirea instinctivă de a urmări binele tuturor oamenilor, nu doar binele personal și al rudelor.

4. Empatia, absența avariției, absența geloziei și posesivității în viața amoroasă, poate chiar capacitatea de a iubi mai multe partenere în aceeași perioadă de timp – după modelul ultimei populații matriarhale contemporane, Mosuo.

În tribul Mosuo, femeile conduc într’o asemenea manieră încât limba lor nu are nici măcar un cuvânt pentru ”tată”. Acest mic grup considerat ultima comunitate matriarhală din lume se află în provinciile Yunnan și Sichuan din China, în apropierea graniței cu Tibetul. În această societate femeie este liberă să încheie o relație cu un bărbat în orice moment. Aceasta nu împarte proprietatea sau averea cu bărbatul, și nici măcar custodia copiilor.

Tribul se închină și venerează o zeitate care, potrivit legendelor, ar fi creat mai întâi femeia și apoi bărbatul, doar ca ajutor pentru ea. De’a lungul timpului, guvernul de la Beijing a încercat să distrugă acest trib, tocmai din cauza modului de viață și a doctrinei feminine pe care o promovează, însă nu au reușit acest lucru. Ulterior, chinezii au observat potenţialul turistic al tribului, și au sperat că prin contactul acestuia cu lumea exterioară, în timp, aceste tradiții și practici de marginalizare a bărbatului vor dispărea, însă până în prezent acest lucru nu s’a întâmplat.

Cultura Mosuo este în primul rând agrară, cum altfel, activitățile de bază sunt cele agricole sau de creștere a animalelor, iar o mână puternică de lucru este foarte utilă. Carnea este o parte importantă din dieta lor și, deoarece nu există moduri de refrigerare, este conservată prin sărare sau afumare.

Tribul Mosuo este renumit pentru carnea de porc conservată, care poate fi păstrată timp de 10 ani sau mai mult. Ei produc o băutură alcoolică locală din cereale, numită sulima, care este similară cu vinul. Sulima se bea în mod regulat și, de obicei, se oferă oaspeților, la ceremonii sau festivaluri.

Electricitatea a fost introdusă în majoritatea comunităților tribului, însă mai există sate care nu beneficiază de acest ”lux”. Casele Mosuo constau din patru structuri dreptunghiulare aranjate într’un pătrat, în jurul unei curți centrale. La primul nivel se află grajdul cu animale. Principalele zone de gătit, de mâncare și de vizitare sunt, de asemenea, la primul nivel. Cel de’al doilea nivel este folosit în mod obișnuit pentru depozitare și pentru dormitoare. Ar mai fi de spus faptul că în prezent comunitatea matriarhală numără circa 40.000 de suflete.

5. Lipsa tendințelor agresive, violente și un spirit competitiv foarte redus.

Dacă însă, dimpotrivă, descoperiți că sunteți egoiști, eventual avari, că nu puteți sta săptămâni sau luni în șir acasă fără să vă cheme depărtările, că sunteți geloși și posesivi și urmăriți mereu doar interesul vostru personal și al familiei voastre, atunci e clar că faceți parte dintr’un haplogrup (nu neaparat R) care acum 5000 – 6.000 de ani era încă nomad sau semi-nomad.

În asemenea caz nu are rost să ridicați pretenția ca ”voi, daco-geții, ați fost dintotdeauna pe aceste meleaguri”. Strămoșii voștri genetici doar au ocupat teritoriul pelasgilor pașnici, care fuseseră pe aceste meleaguri timp de cel puțin 10.000 de ani înaintea lor.

Nimeni nu are vreo vină pentru că aceasta este situația genetică a românilor, și de altfel a tuturor balcanicilor. Felul natural de a fi al fiecăruia este predeterminat genetic și împotriva genelor nu e nimic de făcut. Educația ne face doar să ne comportăm altfel decât ne obliga genele noastre, deci doar ne înhamă la un comportament social care să ne fie cât mai comun multora dintre noi.

Dar în interiorul lui fiecare rămâne așa cum este el de la natură – și nimeni nu e vinovat pentru ce a moștenit de la natură. Nici cei care poartă gene specific kurganilor nu sunt vinovați că sunt mai ”răi”, puși mereu pe harță, sau în permanentă competiție, decât purtătorii de gene pelasge. Trebuie doar să încercăm să nu impunem caracteristicile specifice clanului nostru genetic asupra altui clan genetic. Binele și răul sunt relative și ceea ce este bine pentru unii de la natură, este rău pentru alții și invers.

Atenție însă, să nu existe confuzie, a fi de neam pelasg nu înseamnă a fi un bun creștin, dacă o persoană e dispusă să trăiască precum pelasgii, dar din motive religioase, nu înseamnă și că este din haplogrupul I, căci pelasgii din vechime trăiau astfel pentru că așa era natura lor, determinată de mutațiile genetice specifice și de condițiile de mediu în care trăiau. Creștinismul și alte religii care propovăduiesc binele și pacea aveau să apară la cel putin 4.000 de ani după transformarea societății pelasge de către geții kurgani. Pe de alta parte, e posibil ca trăsăturile de caracter pelasge moștenite genetic să rezoneze cu valorile creștinismului, așa că… nu se știe niciodată. De altfel, foarte mulți specialiști spun chiar că zamolxianismul geților carpatici a fost un precursor al creștinismului.

În Europa de azi se vede foarte limpede cine dictează mersul lucrurilor, reprezentanții cei mai ambițioși ai haplogrupului R1. Ei au ”evoluat” de la lupta pentru supraviețuire la lupta pentru îmbogățire, lăsând lupta pentru supraviețuire pe seama săracilor și întrajutorarea pe seama religiilor, care însă numai bine nu fac, căci sunt tot de sorginte patriarhală, șeful bisericii ortodoxe fiind denumit patriarh.

Starea asta se perpetuează în Europa de peste 5000 de ani, luptele de interese între mega-ambitioșii haplogrupului R1 ducând la neînțelegeri teritoriale și războaie care au format încetul cu încetul statele care există azi. De aceea se poate trage concluzia corectă că viața noastră de acum, este direct determinata de evenimentele de acum 5000-6000 de ani, când liniștea societății europene matriarhale a fost înlocuită cu lupta pentru supraviețuire proprie junglei sau stepei. Doar formele luptei pentru supraviețuire s’au schimbat în ziua de azi, societatea asigurând cu greu un nivel de trai celor sărmani.

Ceea ce era mai prețios și s’a pierdut este starea de fericire naturală permanentă a pelasgilor, care poate fi dată numai de lipsa de griji pentru ziua de mâine, care apare când ai în spate o comunitate mare care îți vrea doar binele și te susține și în care binele fiecăruia decurge din binele tuturor.

Fericirea compulsivă pe care o simțim noi astăzi când reușim de exemplu să ne cumpărăm ceva ce ne’am dorit nu este de durată, ea dispare relativ repede, astfel încât alergăm imediat după altceva care să ne facă să ne simțim din nou fericiți. Singurul lucru care poate oferi o fericire permanentă este lipsa oricăror griji. Bogația nu o oferă, căci cei bogati sunt obsedați de grija de a nu’și pierde averile și de lupta pentru a dobândi noi averi.

Se pare că societatea matriarhală a vechii Europe pelasge a fost singura care a putut oferi lipsa de griji și fericirea naturală permanentă membrilor săi.

Unul din neamurile menționate în istorie ca fiind trăitor în spațiul din estul Carpaților sunt cimerienii. Istoria Moldovei și a Ucrainei Moldovenești de dincolo de Nistru, îşi are începuturile în trecutul îndepărtat, undeva spre sfârşitul epocii de bronz când în ţinuturile din estul Carpaților și de miazăzi ale Ucrainei (în regiunea stepelor), locuiau cimerienii.

Misiunea de a afla cine au fost cimerienii este aproape imposibilă, pentru că izvoarele istorice sunt foarte sărace şi extrem de rare. Informaţiile existente clare, acceptate aproape în unanimitate sunt și ele foarte puține. Originea cimerienilor este încă neclară.

Și cu toate acestea putem afirma pe baza localizării lor că cimerienii erau românii ”moldoveni” din trecutul antic. Aceștia sunt unul din primele popoare din acest spațiu întins amintit în sursele scrise, care s’au ”născut” pe vechiul teritoriu al cucutenienilor neolitici, locuind în Moldova și Basarabia, pe ambele maluri ale Prutului, în zona Deltei Dunării, dincolo de Nistru și în Crimeea.

Alții spun că cimerienii ar fi stăpânit toate aceste pământuri începând din veacul al XVI-lea înainte de Hristos, dar datarea este, se pare mult exagerată, fiind mai logic de localizat undeva în secolele XII-VIII î.Hr. Alți istorici, consideră cimerienii înrudiți și cu ilirii, ce iarăși nu este greșit, deoarece la acea dată puținele popoare europene se trăgeau din geții de la Gurile Dunării.

Ei se învecinau cu geții dunăreni la vest în timp ce la răsărit de cimerieni se aflau scuții (scyții). Numele lor s’a păstrat aici încă din timpuri preistorice, până în secolele XII-XI î.Hr, când după războiale duse cu scyții, ultimii au preluat în stăpânire aceste spații imense de stepă în timp ce cimerienii din celelalte zone de relief au continuat să rămână sub alt nume, cum ar fi carpii.

Câteva secole bune au controlat aşadar și pământurile pe care locuim astăzi noi românii.
Unii istorici spun că strămoşul acestui popor a fost Gomer, fiul lui Iafet, nepotul lui Noe:

”Fiii lui Iafet au fost: Gomer, Magog, Madai, Iavan, Tubal , Meşek şi Tiras. Gomer a fost strămoşul unui popor cunoscut din inscripţiile asiriene ca Gamir sau Gimirrai. Ei sunt cimerienii din vechea literatură greacă şi aparţin familiei de naţiuni (getice n.n.) indo-europene.”

Cimmerii în vestul Europei pe o hartă homerică în 1000 î.Hr.

Poeţii vremii vorbesc despre teroarea inspirată în sufletele oamenilor de cimerieni.
Acest popor alcătuit din păstori şi războinici devine atât de puternic în sec. VIII-VII î.Hr. încât a început să cucerească ţările Asiei Mici şi Asiei Centrale (Asiei Mijlocii), dar spre sfârşitul sec. VII î. Hr. au fost alungaţi din stepele Ucrainei de către scyţi.

Cimerienii au fost un popor străvechi misterios, a cărui istorie trezeşte încă aprigi controverse între specialişti. Războinici necruţători, foarte buni călăreţi, un popor extrem de numeros care a stăpânit sute de ani mari părţi ale lumii cunoscute. Nu se ştie încă bine de unde anume au venit, dacă au venit şi ce a condus efectiv la dispariţia numelui lor, pentru că ei nu au dispărut. Enigmele legate de ei alimentează adesea fanteziile unor împătimiţi, care încearcă cu disperare să descopere taine milenare şi să găsească răspunsuri clare…

Rapsodul grec Homer îi pomeneşte în epopeea sa ”Odisea”. Mari autori antici, precum Herodot îi leagă de geţi, cu aceştia spunându’se că ei s’ar fi înrudit, localizându’i ca popor la nord-vestul Mării Negre, care ameninţat de invazia iminentă a scyţilor aflaţi în plin apogeu şi realizând că nu se pot opune acestora, s’au despărţit în două.

Regii susţineau lupta pentru neatârnare şi moartea dacă era cazul, iar poporul susţinea ideea plecării din faţa duşmanului:

”Nici mulţimea nu dorea să asculte de regi şi nici regii nu doreau să asculte de mulţime”.

Astfel, conducătorii celor două tabere s’au luptat între ei până nu a rămas niciunul. Poporul i’a îngropat pe malurile Tyrasului (Nistrului) şi pe urmă au plecat de acolo spre alte locuri, însă nu au ajuns prea departe, dispărând din istorie câteva secole mai târziu.
Alţii i’au apropiat de iliri sau de iranieni…

Se mai spune de asemenea că tribul tracic al trerilor ar fi avut origini cimeriene… Sunt multe taine legate de ei… Ce este cert este însă faptul că în secolul VIII î.Hr. ei sunt alungaţi din stepa nord pontică şi din celelalte ţinuturi din jurul Mării Negre de un alt popor.

Cele mai multe din categorisirile specialiștilor atribuie acestora o origine getică. În opinia noastră această origine este justă, cimerienii fiind localizați în vatra cucutenienilor matriarhali amestecați cu păstorii patriarhali veniți în căutare de pășuni roditoare și de sare vitale animalelor domesticite de aceștia, lucruri care le’au găsit din abundență în Moldova.

Aici după cum se cunoaște este cea mai veche exploatare a sării din Europa. Ştim astfel că în urmă cu mai bine de 3000 de ani, aceşti kimmerios sau kimmerioi, așa cum i’au numit istoricii greci, au lăsat dovezi certe în Dobrogea noastră, statui menhir sau cele de tip Tanagra fiind asimilate culturii cimeriene de mari personalităţi ale arheologiei româneşti precum profesorul Ion Pâslaru, de la Mangalia.

Scriitorii antici greci vorbesc de tribul trerilor prin secolul XII î.Hr. ca fiind un trib cimerian de la Dunărea de Jos sau Hiperboreea, condus de puternicul basileu și războinic Conanes (Conan Barbarul după unii istorici occidentali) și care ar fi avut reședința la Halmyris (loc. Dunavat, județul Tulcea), precum și de triburile de costoboci și de carpi sub numele cărora puternicul neam al cimerienilor și’ar fi continuat existența.

Strabon îi identifică pe cimerieni cu cimbri:

”Cimbrii trebuie să fi ajuns în una din campaniile lor până pe malurile lacului Meotis, iar Bosforul Cimerian a fost numit după ei, întrucât cimbri (Κίμβροι) și cimerieni (Κιμμέριοι) sunt două nume ale aceluiași neam.” (Strabon, Geografia, VII 2.2).

În mitologia greacă hiperboreenii, sau hiperboreii (în greacă: Ὑπερβόρεοι sau Ὑπερβόρειοι, în latină Hyperborei), erau un popor mitologic. Elenii credeau că Boreas (greacă: Βορέας), vântul nordului, a trăit în Tracia, și că, prin urmare, Hiperboreea era o regiune nespecificată în ținuturile nordice dincolo de vântul de nord. Țara hiperboreenilor, numită în greacă Hiperboreea (Ὑπερβορέα sau Ὑπερβορεία ) ”dincolo de Boreas” era una perfectă, cu soarele strălucind douăzeci și patru de ore pe zi, iar pomii erau foarte roditori astfel încât produceau de două ori fructe pe an. De aceea surse moderne sugerează o posibilă localizare la Cercul Arctic sau la nord de acesta. În viziunea grecilor antici, Hiperboreea este un termen ce reprezintă teritoriul situat la nord de Istru (Dunăre).

Etimologic, acest nume s’ar traduce ”dincolo de Boreas” (vântul nordic în viziunea grecilor). Pentru vechii greci, Boreas reprezenta o divinitate ce locuia în Tracia, iar tărâmul hiperboreean se afla ”dincolo de Tracia”, dincolo de Tracia fiind Munții Haemus (azi Munții Balcani) până în Moesia și zona sud-dunăreană.

Cea mai veche mențiune despre Hiperboreea o întâlnim la Herodot în opera sa Istorii (Cartea IV, capitolele 32-26). Pe lângă Herodot, care a preluat o parte din scrierile sale de la predecesorii săi Hesiod, Homer și Aristeas, toți scriitorii antici afirmă că geții erau un popor hiperboreean. Pindar, unul dintre cei mai cunoscuți poeți ai Greciei, consideră că Apollo, după ce a ridicat cu Neptun și Eac zidurile Troiei, s’a întors în patria sa de pe Istru, în Hiperboreea (Olymp. VIII, 47).

Tot Pindar ne mai spune că hiperboreii de pe malurile Dunării adorau în ”Apollo ca zeu al luminii pe cel mai de seamă zeu al lor.”

La Strabon aflăm că ”primii care au descris diferitele părți ale lumii spun că hiperboreii locuiau deasupra Pontului Euxin (Marea Neagră) și a Istrului”, (Geografia. XI, 6, 2).

Această informație o găsim și la Hecateu din Abdera, care ne informează că hiperboreii din insulele Mării Nordului au ridicat un mare templu de formă circulară unui Apollo băștinaș, zeu al luminii și al focului.

În lucrarea sa intitulată Stromata, Clement din Alexandria ne relatează faptul că Zamolxis era hiperboreu (Stromata, IX. 213).

La Oppian aflăm că ”cele două fluvii (Nilul și Istrul), care sunt opuse unul altuia, de o parte și de alta a mării zgomotoase, nu curg cu ape la fel de năvalnic. Istrul rupe splendidele’i frâie puse pe Boreu (Boreas) și străbate zgomotos Scyția, cât este ea de mare, înaintând anevoios printre stânci și promontorii bătute de valuri.” (Oppian, Cynegetica – cf. 39/I, 655).

Într’unul din poemele lui Ovidiu, exilat la Tomis (8-17 d.Hr.) aflăm că acesta se plânge de a fi silit să’și petreacă viața în teritoriul unde bate vantul nordic Boreas:

”Când însă trista iarnă își arată urâta ei față și pământul s’a făcut alb de gerul ca marmura, când se dezlănțuie și Boreas și se așterne zăpada sub Ursă populațiile acestea par strivite de axa popului care tremură. […]”, Ovidiu, Tristele și Scrisori din Pont, p. 283.

O importantă cetate a geților, după geograful Ptolemeu (Geogr. III. 10) era situată pe râul Hierasus (Siret) și se numea Piriboridava, nume care arată o cetate hiperboreeană. Una dintre cele mai precise informații despre Hiperboreea o aflăm la Macrobiu:

”Regiones quas praeterfuulunt Tanais et Ister, omnesque super Scythie locum quorum indigenas vetustat Hyperboreos vocavit”, (Comm. in Somnium Scipionis, II. 7), adică:

”Regiunile udate de Don și Dunăre… pe care antichitatea le numea hiperboreene.”

La Apollonius din insula Rhodos aflăm că ”hiperboreii sunt pelasgi ce locuiesc în nordul Traciei”, (Argonautice, II, 5, 675).

Marțial numește triumful împăratului Domițian în fața Dacilor Hiperboreus triumphus și în altă parte Gigantes triumphus (Ep. VIII, 78):

”De trei ori a trecut prin coarnele perfide ale Istrului sarmatic; de trei ori și’a scăldat calul în zăpada geților; mereu modest, el a refuzat triumful pe care îl merita și n’a adus cu sine decât renumele de a fi învins Hiperboreeilor”, (Ep. VIII, 50).

Istoricii și geografii din Evul Mediu localizau Hiperboreea undeva în extremitatea nordică a continentului, unii localizând fabulosul tărâm chiar în regiunea Arctică. Aceste localizări sunt evident exagerate, dat fiind faptul că jumătatea nordică a Europei era acoperită de gheață în Holocen, perioadă glaciară care a început acum aprox. 12.000 de ani și continuă până în prezent.

Cazul cimerienilor este cel puțin amuzant deoarece mulți istorici străini nu vor sa accepte faptul că cimerienii erau geți.

Întrebarea este de ce?

Iar răspunsul este simplu, geții cimerieni au revoluţionat tehnica militară a vremii, utilizând cavaleria ca principala forță de șoc în timpul luptei, ei fiind un popor de călăreți. Istoricii străini, pentru a ”drege busuiocul” în legatură cu cimerienii au ajuns la concluzia că neamul cimerian trăia împreună cu cel al geților formând o așa-zisă comunitate cimeriano-getică.

Ştiu că acum este la moda multiculturalismul şi mai ales pentru a’şi sustine tezele multiculturaliste, ei încearcă să găsească în istorie, exemple de popoare diferite care ar fi trăit într’un fel de simbioză. Această teză este greşită, popoarele pentru a convieţui în pace au nevoie de spaţiu, nu de ”înghesuială”, fiindcă ”înghesuiala” duce la conflict. Dar este cu mult mai veridică teza conform căreia toți erau geți la origini, iar ulterior populația înmulțindu’se fiecare familie sau neam și’au încropit un clan, apoi un trib ca mai târziu aceste triburi să fie numite de scribi diferit.

Aceiași istorici străini au observat că cimerienii atunci când au migrat, au migrat împreună cu tribul getic al trerilor. Trerii erau un trib getic din sudul Dunării. Tucidide, cel mai vechi izvor, spune că trerii locuiau spre țara tribalilor (adică la vest sau nord-vest de Sofia de azi). O parte dintre trerii din Tribalia s’au desprins la începutul secolului al VII-lea î.Hr. de neamul lor și au pătruns împreună cu cimerienii, în Asia Mică, unde după ce au fost înfrânți de scyți s’au așezat în colțul de nord-vest al Anatoliei.

Este interesantă noţiunea aceasta ”de migrație în grup”, dar niciodata în istorie nu s’a întâmplat ca doua popoare să migreze în acelaşi timp, în aceeași zonă fără a se confrunta.

Istoricul grec, Strabo (64 î.Hr. – 24 d.Hr.), într’un pasaj (Geogr., 1, 3, 21) menţionează că cimerienii erau denumiţi şi treri. Deci, trerii care au migrat erau cimerieni, iar cimerienii migrati erau treri, iar trerii-cimerieni erau geți. Concluzia este logică, deoarece ei făceau parte din acelasi popor si anume, marele popor al geților.

O altă dovadă a originii lor geto-cimeriană este reprezentată și de faptul că bijuteriile cimeriene descoperite aveau o formă de spirală, iar bijuteriile în formă de spirală erau caracteristice geților, vezi Getica, scrisă în anul 1926 de catre marele nostru istoric Vasile Pârvan (1882 – 1927).

Din punct de vedere cronologic, cimerienii sunt atestați ca efectuând atacuri asupra regatului Urartu, (VIII î.Hr.), apoi și asupra celui asirian (prima jumâtate a sec. VII î.Hr.).
Între secolele VIII – VII î.Hr., ei au fost principala forță militară, avându’și centrul de putere in zona cuprinsa între Sud-Centrul Caucazului, coasta nordică a Mării Negre, numită în trecut și Marea Cimeriană, și Nord-estul Asiei Mici. De la ei ne’a ramas toponimele Kerci și Crimeea.

Sub presiunea scyților și a geților dunăreni, mulți cimerieni îşi abandonează vechile ţinuturi şi pornesc în exod, ajungând în zone din Asia și Asia Mică, unde vor ataca mai întâi Asiria, iar regele Sargon al II-lea va fi ucis de către ei.

După distrugerea statului frigian, Cimerienii continuă marșul lor spre vest, distrugând și jefuind multe orașe Ionice, inclusiv Milet și Smirna. Invazia Cimmeriană a durat 80 de ani, iar această perioadă de 80 ani în Anatolia a fost cunoscută ca o perioadă de teroare și frică. Regele Asirian Asarhaddon a dat Cimerienilor o grea lovitură în anul 679 î.Hr., dar a rămas  poporul care a cucerit Lydia condusă de regele Alyattes în 609 î.Hr.

Exodul lor în sudul Mării Getice, a fost provocat cu siguranță de unele triburi de Geți-sciți, neînțelegerile între triburile geților era notorie, iar în migrarea lor aceștia au distrus statul Frigian, care la rândul lor erau tot geți migrați din zona Balcanilor, brygii.

Pe această hartă momentul 1000 î.Hr. este dat ca migrare a cimerienilor, deși alte surse ne vorbesc de migrarea lor mai târzie prin 700 î.Hr., dar cum am văzut pe harta europeană homerică prezentată mai înainte cimerienii erau deja în Europa la începutul primului mileniu î.Hr.

Herodot:

”Ei (Cimerienii) probabil au trăit în zona de nord a Mării Negre”, dar încercând să definească patria lor originală, mai precis prin mijloace arheologice, sau chiar să stabilească data ”expulzării” din țara lor de către scyți, nu au fost până acum complet lămuriți oamenii de știință. Dar studiind documente datând câteva secole mai devreme decât Herodot, cum ar fi sursele de informații de la Sargon I (suveranul Imperiului Akkadian, aprox. 2371 î.Hr. – 2315 î.Hr.), și faptul că aceștia identificau Cimerienii că traiesc la sud, mai degrabă decât la nord de Marea Neagră.

Vor ataca mai întâi Asiria, iar regele Sargon al II-lea va fi ucis de către ei. În jurul anului 695 cimerienii cuceresc Frigia, iar celebrul rege Midas, bogatul Midas se otrăveşte pentru a nu fi capturat. Cimerienii atacă mai târziu regatul asirian Urartu şi pe regele acestora Esarhaddon (Asshardaron), fiul lui Senacherib şi nepot al defunctului Sargon II. Ajutat de scyţi, Asshardaron îi învinge în bătălia de la Hubushna, din anul 673 î.Hr. Treptat, cimerienii se retrag şi vor continua să lupte împotriva regatelor din Asia Mică, cum este cazul Lidiei.

Sunt înfrânţi de neamuri noi, mai puternice sau sunt asimilaţi de către acestea. Nu dispar cu totul, dar legendele au pus stăpânire pe povestea reală a cimerienilor.

Teritoriul ocupat de aceasta populație cimeriană, după toate probabilitățile, s’ar fi aflat în Basarabia de astăzi, pe ambele maluri ale Prutului, în zona Deltei Dunării și în Crimeea. Ei se învecinau cu geții dunăreni la vest, în timp ce la răsărit de cimerieni se aflau sciții. Numele lor s’a păstrat aici încă din timpuri preistorice, până în secolele XII î.Hr.-XI î.Hr, când sciții veniți în urma lor le’a luat locul în zona șesurilor, în timp ce cimerienii din celelalte zone de relief au continuat să rămână sub alt nume.

Scriitorii antici greci vorbesc de tribul trerilor prin secolul XII î.Hr. ca fiind un trib cimerian de la Dunărea de Jos, condus de puternicul basileu și războinic Conanes (Conan Barbarul după unii istorici occidentali) și care ar fi avut reședința la Halmyris (loc. Dunavăț, județul Tulcea), precum și de triburile de costoboci și de carpi sub numele cărora puternicul neam al cimerienilor și’ar fi continuat existenta.

Strabon îi identifică pe cimerieni cu cimbrii:

”Cimbrii trebuie să fi ajuns într’una din campaniile lor până pe malurile lacului Meotis, iar Bosforul Cimerian a fost numit după ei, întrucât cimbri și cimerieni sunt două nume ale aceluiași neam”, (Strabon, Geografia, VII 2.2).

Ramificații posibile

Herodot considera Cimerienii și ”tracii” strâns legați, scriind că ambele popoare au locuit inițial pe malul nordic al Mării Negre, și ambele au fost strămutate în 700 î.Hr., de către invadatorii din est. Întrucât Cimerienii ar fi plecat din această patrie de baștină prin sud-vestul Caucazului, ”tracii” au migrat spre sud-vest în Balcani, unde au stabilit o cultură de succes și de lungă durată. Taurii, locuitorii vechi din Crimeea, sunt uneori identificați ca un popor legat tot de Cimerieni și mai târziu de Taurisci.

Istoricii premoderni au afirmat coborârea celților sau germanilor din cimerieni, argumentând similitudinea Cimerienilor, cu Cimbri sau Cymry.

Iată ce spune Coelius prin gura lui Horaţiu (c. II, c.XXI, la Horat. Epod. XVI):

”Şi nici Germanii sălbatici nu au putut fi îmblânziţi de invazia Teutonilor şi Cimerienilor cu ochi albaştri (este vorba de invazia Teutonilor şi Cimerienilor oprită de Marius în 102 şi 101 î.Hr. la Aix şi Verceil, n.t.). Ei îşi duc viaţa sub Polul Nord, după cum ne transmite Vitruvius (arhitect roman din sec. I î.Hr., autor al unui preţios tratat de arhitectură, n.t.) sunt foarte corpolenţi, au piele albă, firul părului drept şi roşiatic, ochii de culoarea cerului albastru şi au sânge mult; ca urmare a unei îndestulări umorale, sunt foarte rezistenţi la geruri. În timp ce cei care trăiesc în regiunile sudice sunt mult mai scunzi, sunt bruneţi, au părul ondulat, ochii negricioşi, au picioarele betege şi sânge puţin.”

Migrația cimeriană din sec VIII – VII î.Hr., sub presiunea scyților

Este puțin probabil ca să fie proto-celtici sau proto-germanici intrați în Europa de Vest abia în al VII-lea secol î.Hr. Formarea lor a fost frecvent asociată cu Epoca Bronzului Urnfield și Cultura Nordică din epoca bronzului. Este, totuși, posibil ca pe o scară mică (în termeni de populație) secolul VIII î.Hr migrația geților-cimerieni să fi declanșat schimbări culturale, care au contribuit la transformarea culturii Urnfield în Cultura Hallstatt, inaugurând epoca fierului europeană.

Mai târziu, resturi de grupuri de cimerieni s’au răspandit în țările nordice și pe râul Rin. Un exemplu este tribul Cimbri, considerat a fi un trib germanic de origine din Himmerland (daneză veche Himber) regiunea de nord în Danemarca.

În jurul anului 695 cimerienii cuceresc Frigia, unde geții brigi din Balcani au făurit un alt stat, iar celebrul rege Midas, bogatul Midas se otrăveşte pentru a nu fi capturat. Cimerienii atacă mai târziu regatul asirian Urartu şi pe regele acestora Esarhaddon (Asshardaron), fiul lui Senacherib şi nepot al defunctului Sargon II. Ajutat de scyţi, Asshardaron îi învinge în bătălia de la Hubushna, din anul 673 î.Hr.. Treptat, cimerienii se retrag şi vor continua să lupte împotriva regatelor din Asia Mică, cum este cazul Lidiei. Cu timpul, cimerienii (divizaţi şi întinşi pe zone vaste) devin din ce în ce mai slabi.

Sunt înfrânţi de neamuri noi, mai puternice sau sunt asimilaţi de către acestea.

Hegemonia cimeriană din acea zonă a fost risipită, într’un final de către regele asirian Assarhadon (681-669 î.Hr) în timpul bătăliei de la Hubushna (673 î.Hr.). Însă această bătălie nu a fost de ajuns pentru a îi înfrânge pe cimerieni. Pentru a’i respinge în totalitate, regele asirian avea nevoie de un aliat puternic şi l’a găsit în persoana regelui scyt (tot get), pentru a înfăptui alianța îşi oferă fiica, Partatua, ca soţie regelui scyt. Puterea acestei alianțe va fi îndeajuns de mare încât să’i înfrangă pe cimerieni, care, retragandu’se din Caucaz avanseaza adânc în Asia mica, acolo unde intră în conflict cu lidienii (alți geți).

Legendele au pus stăpânire pe povestea reală a cimerienilor… Astăzi, cei mai mulţi dintre noi ştiu de cimerieni din opera fantastică a englezului Robert E Howard, care a creat un ţinut imaginar numit Cimeria şi pe celebrul rege războinic Conan Barbarul, erou de benzi desenate sau de filme. Howard s’a inspirat din povestea realilor cimerieni…

Cimerienii au fost considerați și iranieni, înrudirea lor cu vechii iranieni are un temei important, ambele popoare, şi anume geții și arienii (iranienii) făceau parte din categoria popoarelor satem, adică din punct de vedere rasial erau fraţi. Dintre regii cimerieni, amintesc de Teuspa si Dugdames.

Dincolo de aceste poveşti, misterioasa civilizaţie a cimerienilor reali merită să fie mereu amintită, pentru a supravieţui timpului și de a povesti despre una din ramurile geților și despre periplul lor european.

Mari autori antici, precum Herodot îi leagă de tracii sudici şi de geţi, cu aceştia spunându’se că ei s’ar fi înrudit. Alţii i-au apropiat de iliri sau de iranieni… Se mai spune de asemenea că tribul tracic al trerilor ar fi avut origini cimeriene… Sunt multe taine legate de ei… Ce este cert este însă faptul că în secolul VIII î.H ei sunt alungaţi din stepa nord pontică şi din celelalte ţinuturi din jurul Mării Negre de un alt popor, cel al sciţilor, aflaţi în plin apogeu. Sub presiunea scită, cimerienii îşi abandonează vechile ţinuturi şi pornesc în exod, ajungând în zone îndepărtate ale Asiei…Vor ataca mai întâi Asiria iar regele Sargon al II-lea va fi ucis de către ei…

În jurul anului 695 cimerienii cuceresc Frigia, iar celebrul rege Midas, bogatul Midas se otrăveşte pentru a nu fi capturat. Cimerienii atacă mai târziu regatul asirian Urartu şi pe regele acestora Esarhaddon (Asshardaron), fiul lui Senacherib şi nepot al defunctului Sargon II. Ajutat de sciţi, Asshardaron îi învinge în bătălia de la Hubushna, din anul 673 î.H… Treptat, cimerienii se retrag şi vor continua să lupte împotriva regatelor din Asia Mică, cum este cazul Lidiei…Cu timpul, cimerienii (divizaţi şi întinşi pe zone vaste) devin din ce în ce mai slabi… Sunt înfrânţi de neamuri noi, mai puternice sau sunt asimilaţi de către acestea…

Nu dispar cu totul şi în întreaga Europă există neamuri (mai ales în Nord) care şi’au descoperit (real sau nu) un filon cimeric… Merovingienii, strămoşii regatului franc afirmau în secolele VII – VIII d.H că se trăgeau din tribul sicambrilor (sugambri), un grup de cimerieni veniţi cu mii de ani în urmă de la Gurile Dunării, din Dobrogea noastră…

Legendele au pus stăpânire pe povestea reală a cimerienilor… Astăzi, cei mai mulţi dintre noi ştiu de cimerieni din opera fantastică a englezului Robert E Howard, care a creat un ţinut imaginar numit Cimeria şi pe celebrul rege războinic Conan Barbarul, erou de benzi desenate sau de filme.

Howard s’a inspirat din povestea realilor cimerieni… Dincolo de aceste poveşti, misterioasa civilizaţie a cimerienilor reali merită să fie mereu amintită, pentru a supravieţui timpului…

Elenii îi numesc pe toți geții din nord (miazănoapte) ”trake”, care asta și înseamnă, locuitorii din nord, cum am spune noi balticii, pentru că trăiesc la Marea Baltică, nordicii sau scandinavii, dar nici balticii, nici, nordicii, nici scandinavii nu sunt etnii, ci sintagme pentru locuitorii de la un punct cardinal sau din apropierea unui punct geografic sau toponimic.

Așa erau și trake-trakii-thrake-tracii, adică cei din nord, din perspectiva elenilor.
De exemplu, ardelenii spun celor din Oltenia sau Muntenia, sudicii.

Dar ce etnie este sudic sau nordic?

Denumirile de ”etnii” au fost diverse, etnii după un nume de conducător, italicii lui Italo, sau Tyra-Geții, adică geții de pe Tyras (Nistru), dar Tyras poartă numele unui personaj biblic (vezi: https://ro.wikipedia.org/wiki/Tiras) sau al zeului războiului Tyr, care poate fi chiar Thrax, care era asemuit cu Ares….sau istricii, geții de la Dunăre etc.

Este un subiect vast!

Undeva PELASGII ȘI GEȚII s’au născut ca trib și s’au înmulțit pentru a deveni un popor. Patria de naștere a geților nu se cunoaște cu certitudine. Noi, românii ne’am dori și recunoașterea de către istoricii noștri că această geneză a europenilor s’a petrecut fie în Carpați, fie la Dunăre, dar cele mai multe relatări ni’i descrie și poziționează la Gurile Dunării, Geții, Tyra-Geții la Nistru, iar la Marea Caspică pe Massa-Geți.

Doar alăturarea unor nume de râuri lângă etnonimul geților ne dă indiciul că erau tot Geți, doar că anticii ne specifică că erau cei de la Nistru sau că erau Geții-Nobili sau Geții-Mari.

Dacă Tyras este Thrax și asemuit și cu Ares, Zeul Arienilor, atunci poporul arian s’a născut pe vechea patrie a Cucutenienilor, Nistrul fiind o apă interioară Culturii Cucuteni, aceștia nedispărând nicăieri, ci doar s’au adaptat noilor condiții socio-economice pe care le oferea descoperirea bronzului și prelucrarea lui, provocând apariția a ceea ce noi numim epoca bronzului și renunțarea la tradițiile specifice epocii neolitice, la modul lor de viață anterior, și provocând o migrație spre toate zările datorită suprapopulării, care și azi o demonstrează zona Moldovei, pe care o putem numi și maternitatea României.

Nașterea proto-geților în opinia noastră are legătură cu acest spațiu, chiar dacă mai târziu îi regăsim în toată Eurasia. Putem vorbi de proto-geți doar odată cu descoperirea bronzului și confecționarea armelor din bronz. Metalurgia a apărut în bazinul Dunării și Anatolia, acum 6000-7000 de ani sau mai mult.

Denumirea etnică este relevantă, pentru că fiecare după cum a reținut, îi numește diferit (hiperboreeni, geți, traci, daci, indoeuropeni, ramani, pelasgi, arieni, arimi etc), născându’se numeroase patimi între daciștii, traciștii, latiniștii, maghiarofilii (care fie vorba între noi, se introduc precum ”musca în lapte” într’o discuție străină de ”originea” lor) sau indo-europeniștii înrăiți.

Nu greșim dacă îi numim carpato-danubieni, dar această sintagmă localizează mai mult un spațiu. Strămoșii noștri, oricum nu au stat într’un loc, cum eronat susțin istoricii mioritici, au căutat mereu resurse (cupru, aur), pășuni, și spre vest (celți), dar și spre est (massageți). Extinderea bazinului metalurgic carpato-danubian se lărgește până în stepele de la Caspica. Aceștia, mai târziu vor descoperi și fierul care s’a dovedit superior bronzului, Ardealul devenind rapid un centru puternic al prelucrării acestui metal.

Patria de origine a geților (indo-europeni) se va coborî, ridica sau mări funcție de ceea ce vor descoperi pe viitor specialiștii. Dar, istoricii ”etnici” (acei istorici manipulați politic), răspund comenzilor politice.

Așa se face că rușii trag de această patrie a Geților (indo-europenii) cât mai la răsărit, ori încearcă să cucerească prin rapt Gurile Dunării, după ce Tyras-Polul l’au ocupat, germanii spre izvoarele Dunării, grecii spre sudul Balcanilor, sârbii la sudul Dunării, polonezii în nordul Carpaților, deși unii dintre ei recunosc ascendența din Carpați.

Noi, românii, rămânem cu ceea ce susține Universitatea Cambridge, cu Carpații și Gurile Dunării și cu ceea ce spune gura lumii care se trezește!

”Faza primară a Culturii Vedice s’a desfăşurat în Carpaţi, cel mai probabil, iniţial, în Ardeal unde se găseşte, Ancient India (India Veche).” (1922 The Cambridge History of India, Universitatea din Cambridge, bază vechea literatură vedică)

Universitatea din Cambridge susţine ideea că din Spaţiul Carpatic au roit (după mileniul III î.Hr.) cei ce se vor numi indieni, persani, greci, albanezi, italioţi, celţi, germani şi slavi.

Azi, acea pată roșie din poză, acoperă toată Europa.

Genetica o recunoaște:

”O Evă mitocondrială din Tracia se află la originea românilor. Populaţia de aici a migrat apoi spre toată Europa cu 30-40.000 de ani în urmă.” (Profesorul Alexander Rodewald, director al Institutului de Biologie Umană de la Universitatea din Hamburg)

Arheologia o recunoaște, prin americanca Marija Gimbutas, referindu’se la harta Europei mileniului V î.Hr. afirma în prefaţa la cartea sa Civilizaţie şi cultură, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1989, ediţie în limba română:

”România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6500 şi 3500 î.Hr., axată pe o societate matriarhală, theocratică, paşnică şi creatoare de artă… Uluitoarele descoperiri făcute în România şi în alte ţări învecinate, după al doilea război mondial, asociate datărilor cu radio carbon, au făcut posibilă înţelegerea importanţei începuturilor culturii ”vechi europene,” o cultură a unei societăţi de agricultori. A devenit de asemenea evident că această străveche civilizaţie europeană precede cu câteva milenii pe cea sumeriană. Aceste date fac imposibilă ipoteza conform căreia civilizaţia războinică şi violentă a sumerienilor ar fi fost cea mai timpurie de pe glob… a fost o perioadă de reală armonie în deplin acord cu energiile creatoare ale naturii.
Trebuie ca de acum încolo să recunoaştem realităţile şi modul de viaţă al epocilor neolitică şi a cuprului, care însemnau mi mult decât semănatul, culesul, măcinatul şi coacerea pâinii sau ridicarea caselor.Trebuie să recunoaştem realităţile strămoşilor noştri ”vechi europeni” aşa cum au fost: constructori de temple, producători de ceramică admirabil pictată şi de obiecte de cult, creatori de sculpturi şi de figurine reprezentând divinităţi într’o mare varietate de tipuri, organizatori de, şi participanţi la ritualuri sezoniere, funebre şi de alte feluri.
Aceşti oameni au folosit o scriere sacră începând cu cel puţin sfârşitul mileniului al VI-lea î.Hr. Trebuie ca de acum încolo să recunoaştem importanţa spiritualităţii Vechii Europe ca o parte a istoriei noastre”.

Doar, istoricii români întârzie să o spună deschis!

O fac alții în schimb. Referindu’se la identitatea getică a românilor, cercetătoarea germană Barbara Reppert Lippitz, o autoritate în arheologie, referindu’se la brăţările de aur descoperite în 2001 în Munţii Şurianului, spunea la un colocviu organizat de Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti:

”Voi românii aveţi o istorie de peste 6.000 de ani scrisă în aur. În tezaurul Muzeului Naţional de Istorie puteţi să vă regăsiţi identitatea privind cronologic importantele descoperiri în aur de’a lungul a 6 milenii. Nu înţeleg de ce trebuie să vă căutaţi identitatea prin alte ţări sau muzee ale lumii când o aveţi aici, aproape de voi, şi ea trebuie doar privită. Brăţările de aur care, fără nici o îndoială aparţin civilizaţiei dacice, vin să încununeze această istorie făcând’o şi mai evidentă şi mai strălucitoare. De aceea, doamnelor şi domnilor, vă adresez invitaţia de a vă apleca în cercetările dumneavoastră şi asupra acestui aspect esenţial al civilizaţiei dacilor. Iar dacă cercetările dumneavoastră se vor baza pe fapte reale, pe documente şi descoperiri ştiinţifice şi credibile, lăsând la o parte speculaţiile sau fanteziile fără suport real, se cheamă că veţi contribui esenţial la ceea ce noi cu toţii, cei prezenţi aici, visăm: scoaterea la lumină a unei civilizaţii înfloritoare şi strălucitoare cum rar a existat în antichitate” (vezi şi Spiralele de aur din Munţii Orăştiei, autentice artefacte ale spiritualităţii dacice, de dr. Barbara Deppert-Lippitz, în Dacia Magazin nr. 58, martie-aprilie 2009).

Elogios şi realist, visător cum spune mai sus cercetătoarea germană, sunt spusele în Enciclopedia engleză ”The New Encyclopedia Britanica”, publicată la Londra încă din 1977 despre România şi cercetarea de la noi:

”Întreaga ţară constituie o unitate geografică al cărui centru îl reprezintă nucleul podişului Transilvan…Centrul ambiant natural al României, având în mijloc acei veşnici Carpaţi, a furnizat cadrul în care a avut loc, încă din epocile preistorice, procesul de dezvoltare a ţării, asigurând condiţiile favorabile pentru prosperitatea aşezărilor umane…
Mărturiile istorice şi arheologice, – îndeosebi trăinicia tradiţiilor şi păstrarea limbii – pledează în favoarea concepţiei că pe întregul teritoriu al României contemporane, sălăşluia o populaţie autohtonă, pe deplin civilizată, care ajunsese la un înalt nivel de dezvoltare economică, culturală şi chiar politică, cu mult înainte ca oştile romane să treacă Dunărea, punând piciorul pe teritoriul care avea să devină provincia romană/ Dacia”, text extras din aceeaşi prefaţă la cartea scrisă de Marija Gimbutas, Civilizaţie şi cultură, 1989.

Dezvăluind noi dimensiuni ale vechimii şi continuităţii civilizaţiei româneşti, englezul E.C. Davies, în ”Enciclopedia Peoples of alt nations”, scria şi el în 1922-23, dar şi în ”Noi Tracii” nr.9, 1975:

”Cu mult înainte ca vulturii romani să intre pe teritoriul Carpato-dunărean, cunoscut astăzi ca fiind România, exista o civilizaţie ce îşi avea rădăcinile departe, în trecut, din epoca neolitică. Unitatea perfectă a acestei civilizaţii primitive reiese din exacta asemănare a armelor de luptă şi uneltelor de muncă, a tumulilor şi resturilor de vechi locuinţe, din Transilvania până la Marea Neagră”.

Mai tranşant şi la obiect, ni se pare Florence Farmbrough care în People of all nations, tipărită în 1922-23, precizează:

”În timp ce strămoşii noştri bretoni alergau sălbateci prin păduri pe jumătate goi, cu corpurile vopsite cu glod, cu mintea pradă celor mai degradante superstiţii, ţara României era civilizată, avea instituţii, bunăstare şi chiar luxul unei comunităţi culte şi organizate.”

Iar germanul Carl Schuchardt şi francezul E. Pittard considerau ”cultura Cucuteni ca fiind unică în Europa acelei vremi”, amândoi atribuiau această cultură populaţiei autohtone, care, apreciau ei, ”mai târziu a primit de la istoricii antici numele de daci şi geţi”.

Încă din anul 1936, istoricul francez Albert Armand, într’o lucrare apărută la Paris scria despre poporul român:

”Acesta este unul dintre cele mai vechi popoare din Europa şi cel mai frumos exemplu de continuitate a neamurilor, fie că este vorba de traci… de geţi sau de daci. Locuitorii pământului românesc au rămas aceeaşi din epoca neolitică a pietrei şlefuite până în zilele noastre, susţinând astfel printr’un exemplu, poate unic în istoria lumii, continuitatea unui neam”, bibliografie la cartea Adevărata obârşie a poporului român a lui Valeriu Popovici-Ursu, 20l2.

”La noi românii, spunea cu amărăciune prof. A. Deac, Alte teze privind începutul istoriei românilor, p. 213 din Cartea de căpătâi – Continuitatea autohtonilor…, este dată uitării acea admirabilă apreciere făcută asupra geților de Luceafărul poeziei româneşti, Mihai Eminescu”:

”Era un popor brav, acela care’a impus tribut superbei împărătese de marmură a lumii: ROMA. Era un popor nobil acela a cărui cădere te umple de lacrimi, iar nu de dispreţ şi a fi descendentul unui popor de eroi, plin de nobleţe, de amor de Patrie şi libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n’a fost şi nu va fi ruşine niciodată.”

Din antichitate s’au făcut aprecieri elogioase asupra civilizaţiei strămoşilor poporului român.

Pythagora (C. 560-500 î.Hr.) în lucrarea Legile morale şi politice (Oradea, 1996, trad. Anca Pântea, ca şi A. Deac, Continuitatea autohtonilor din Spaţiul carpato-dunărean-pontic de’a lungul mileniilor, p. 96) vorbind despre ”poporul hiperborean: se referă la un ”stat bine organizat, cu structuri sociale bine definite”.

În capitolul XII al cărţii, la poziţia 1938, el dă un sfat crotonienilor luat de la locuitorii nord-dunăreni despre care spune că sunt ”popoare mici care se îndeletnicesc cu munca câmpului”.

”Încercaţi să urmaţi pilda mossynienilor-mossyni (cum îi mai denumeşte, trimiţând la strămoşescul ”moşneni”), popor hiperborean… ca să se ferească de urmările deseori nefaste ale proprietăţii; oamenii de aici îşi muncesc pământurile comune, apoi îşi împart roadele în mod egal”.

Şi tot Pythagora, folosind spusele lui Homer, scrie în Legile morale… despre geţi:
”Călătoreşte la geţi, nu ca să le dai legi, ci ca să tragi învăţăminte de la ei. La geţi, pământurile sunt fără margini, toate câmpurile sunt comune. Şi dintre toate popoarele sunt cei mai înţelepţi, ne spune Homer”.

Aprecierile lui Pythagora releva superioritatea, încă din antichitate, a principiului de a lucra pământul şi a împărţi roadele lui la cei care îl munceau, superior faţă de cel al romanilor, de exemplu, care’l lucrau cu sclavi sau cu popoarele cucerite, transformate în mână de lucru pentru învingători, toată producţia devenind a patricianului, guvernatorului provincii sau a împăratului care dispunea de distribuţia produselor. De aici şi evidenţa faptelor, strămoşii noştri dovedeau o superioritate a echităţii sociale în raport cu cel al romanilor.

Apreciere asemănătoare va fi şi cea de mai târziu a poetului Quintus Horatius Flacus (65-8 î.Hr.), care scrie:

”Mai bine trăiesc asprii geţi (rigidi Getae) care îşi strâng laolaltă recolta de pe ogoarele neîmpărţite prin semne de hotar şi după ce l’au cultivat nu mai mult de un an alţii le iau locul, iar sclavul (pălmaşul) însărcinat cu muncile se bucură de o soartă egală”.

În acest sens se vedea şi Ioan Micu în revista Magazin istoric nr. 3, martie 1985, Horatius despre profilul moral al strămoşilor noştri. Dar şi ce pune Horaţiu, despre pericolul getic în secolul I î.Hr. (Ode):

”Puţin a lipsit ca Roma sfâşiată de lupte interne, să fie nimicită de către daci şi etiopieni: aceştia sunt de temut prin flota lor, iar aceia se pricep mai bine decât toţi la aruncarea săgeţii”.

”Acolo (în Geția), femeia a doua îngrijeşte cu multă bunătate copiii care nu mai au mamă. Acolo femeia, mândră de ea, este supusă bărbatului ei şi e cinstită. Cea mai mare zestre la aceste neamuri este cinstea pentru părinţii lor, respectul credincios al legăturii şi groaza de înşelăciune. Acolo necinstea casei este privită ca o crimă şi este plătită cu moartea”, scria Horaţiu în Odă despre moralitatea strămoşilor noştri (Cristofi P. Cerchez, Creştinismul în Dacia, Bucureşti, 1029, amintit de A. Deac în Continuitatea autohtonilor…, p. 243).

Calităţi despre care se subliniază şi într’o lucrare de la Sibiu (Die Geschichte von Siebenburgen, în Abend Unterhaltungen, 1784, p. 22) apărută cu ocazia revoluţiei conduse de Horia, Cloşca şi Crişan, unde citim:

”Dacii ţineau la onoare şi fidelitate; diciplina şi cinstea o apreciau mai mult decât oricare alt popor din vremea aceea. Copiii îşi iubeau părinţii şi aceştia pe copii, îi ajutau pe prieteni, stându’le alături în toate împrejurările. Erau bucuroşi de oaspeţi, politicoşi şi generoşi şi se purtau cumsecade cu duşmanii învinşi.”

Despre însuşirile intelectuale, marele filosoz Heraclit Ponticul (357 î.Hr.) şi polygraful Platon (430 î.Hr.), Aristofan (434 î.Hr.) aminteau existenţa unui istoric hiperborean ”foarte vechi, care a trăit cu un secol înaintea războiului troian, … get, cu numele de Abaris, de patrie hiperboreu, descendent dintr’o familie însemnată, fiu al regelui scyt Seut, care ”avea cunoştinţe de medicină practică şi a fost unul dintre civilizatorii patriei sale”, fiind atât de erudit încât ”întrecea pe erudiţii de la Academie şi de la Lyceul Athenei.”

Despre Abaris se ştie că a scris o lucrare intitulată Oracle în care a vorbit despre Scyţia (revista Columna lui Traian, p. 93, Bucureşti, 1973), apoi Theogonia şi alte lucrări ”atingătoare de ţara sa”, cunoscute de mulţi autori antici. Himnariu (360 î.Hr.) spune că hiperboreul Abaris a venit în Grecia de la Istru (Histria – pe malul apusean al Mării Negre) şi Tanais (la vărsarea Donului în Marea de Azov).

”Despre ţara abundenţei, unde viaţa este uşoară şi plăcută” menţionează Strabon (58 î.Hr.- 21 î.Hr.) existenţa muntelui Cogaionon (G. Gheorghe, Originea cuvântului Crăciun), locul de unde modernii au denumit spaţiul respectiv Pays de Cocagne, Dacia Felix care în limbajul romanilor însemna ”ţara minunată a hyperborenilor” (Terra mirabilis sau întâlnirea cu pământul natal, în Cartea întâlnirilor admirabile, p.280 de Dumitru Anton, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1981, cu ”un pământ sacru, luminos, fertil, cu locuitori drepţi, care vieţuiesc mai mult şi mai fericiţi decât oricare alţi muritori, trăind asemenea cu zeii”, (Hesiod, Opere, Bucureşti, Ed. Univers, 1973, p, 112).

Strabon, despre Burebista scria în ”Geografia”:

”Ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, getul Burebista l’a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci, încât, în câţiva ani, a făurit un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine. Ba încă a ajuns să fie temut şi de romani.”

Strabon (c. 64/63 î.Hr.- 23/26 d.Hr.) scriind despre geţi a păstrat şi câteva versuri din poemul scris de Menandru (342-293 î.Hr.), poet comic elen care tocmai despre geţi şi vorbeşte:

”Noi, tracii, cu toţi cât suntem, şi mai ales noi geţii, căci eu sunt get şi îmi fac gloria de neamul meu, nu prea suntem abstinenţi; la noi, geţii, niciodată nu se ia mai puţin de zece, unsprezece femei, şi de multe ori ne căsătorim cu mai multe. Şi dacă cineva moare neavând decât patru sau cinci femei, poporul zice: Sărmanul om! El nici n’a apucat să se însoare, nici n’a gustat încă amorul…”, scria despre Celibat Strabon, redând ceea ce scrisese şi cunoscuse despre geţi Menandru.

”Getul zdrenţăros sau scytul pribeag târându’şi avutul de ici-colo, n’au de ce să’l pizmuiască pe stăpânul celei mai întinse moşii… Căci nicăieri ca printre aceşti pribegi nu întâlneşti mame maştere (vitrege) care’şi iubesc cu duioşie de adevărată mamă copiii vitregi. Aici nu întâlneşti soţie îngâmfată de zestrea ei şi mândră de adulterele ei sau de soţul ei din care a făcut un sclav! Zestrea cea mai frumoasă e socotită aici cinstea tatălui, virtutea mamei şi credinţa soţiei!” (Horaţiu)

Întorcându’ne la calităţile intelectuale despre care vorbea şi Abaris, amintim şi ce afirma Platon (c. 497-347 î.Hr.) că hiperboreii aveau cunoştinţe vaste şi despre univers, că ei au fost cei dintâi locuitori care au considerat universul ca o sferă, în centrul căruia se află PĂMÂNTUL, iar după Diodor de Sicilia (c. 80- c.21 î.Hr.), regele Atlas al cărui stat se afla lângă Oceanos Potamos (Dunăre) avusese cunoştinţe exacte de astrologie şi că el a fost cel dintâi care a privit universul ca un glob, din care cauză, se zice, că întreg firmamentul de reazimă pe umerii lui Atlas, exact cum gândise şi Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică, Ediţie facsimil, Bucureşti, Ed. Arhetip, 2002.

A gândi astfel strămoşii noştri îndepărtaţi, cu milenii înaintea unor Copernic sau Galilei despre univers, să recunoaştem, a fost o constatare care, pe drept, trebuie reţinută ca o constatare deosebită.

Evoluţia urmelor de vieţuire a românilor în comparaţie cu cel al romanilor italici, cât şi al altor popoare europene de azi, se constată că, numai noi românii suntem un exemplu de autohtonitate, încă din vremuri imemorabile. Exemplul pe care l’a dat Decebal, luptând până la moarte ca să’şi apere pământul şi locuitorii este edificator nu numai istoricilor.

”Geţii pe care i’am învins erau cei mai valoroşi războinici din lume, nu numai datorită tăriei trupului lor, dar şi datorită doctrinei pe care o deţin de la slăvitul lor Zamolxis. Convinşi că ei nu mor nicidecum, doar că îşi schimbă locul de şedere, ei sunt mai degrabă dispuşi să înfrunte moartea decât alţii călătoriile”, spunea Împăratul Traian, despre geți în ”De bello dacico” – carte pierdută din care s’au păstrat citate în alte lucrări.

”(Zamolxen) era minunat de înţelept în filosofie”, (Alfonso X El Sabio).

”Tracul Zamolxis, care învăţase pe druizi, printre altele şi divinaţia prin fise şi numere”, (Origenes, Philosophumena, I, 2, 22).

”Împreună cu tovarăşii săi de drum cu unul fiu al lui Theodorus şi cu Epi…, pe cheltuiala lui personală, a plecat în solie călătorind departe şi ajungând la Argedava, la tatăl aceluia şi întâlnindu’l, totdeodată a obţinut de la el…, oraş… şi a dezlegat poporul… Ajungând (apoi) preot al Marelui Zeu a săvârşit în chip strălucit procesiunile şi jertfele şi a împărţit şi cetăţenilor părţi de carne (a animalelor sacrificate). Fiind ales preot al lui Serapis, tot aşa a suportat cu vrednicie şi bunăvoinţă cheltuielile. Iar pentru că Dionysos (zeul) eponim al oraşului, nemaiavând de mulţi ani preot şi fiind aclamat (tot) el de cetăţeni, s’a consacrat pe sine (acestei slujbe); şi pe vremea iernării lui C(aius) Antonius luând (iarăşi) coroana zeului (adică devenind preot) a împlinit procesiuni şi sacrificii frumos şi cu măreţie şi a dat cetăţenilor carne din belşug. Şi acceptând pe viaţă cununa zeilor din Samothrace, îndeplineşte procesiuni şi sacrificii pentru iniţiaţi şi pentru oraş. ŞI ÎN TIMPUL DIN URMĂ REGELE BUREBISTA AJUNGÂND CEL DINTÂI ŞI CEL MAI MARE DINTRE REGII DIN TRACIA ŞI STĂPÂNIND TOT TERITORIUL DE DINCOACE DE FLUVIU (DUNĂRE) ŞI DE DINCOLO şi a ajuns de asemenea la acesta (la Burebista) în cea dintâi şi cea mai mare prietenie, a obţinut cele mai bune foloase pentru patria sa, vorbindu’i şi sfătuindu’l în ceea ce priveşte chestiunile cele mai importante, atrăgându’şi bunăvoinţa regelui spre binele oraşului; şi în toate celelalte (ocazii) oferindu’se pe sine fără să se cruţe în soliile oraşului şi luând asupră’şi fără şovăire primejdii, pentru a contribui în tot chipul la binele patriei. Şi fiind trimis de regele Burebista ca ambasador la Cn(aeius) Pompeius, fiul lui Cnaeius, imperator al romanilor, şi întâlnindu’se cu acesta în părţile Macedoniei, lângă Heraclea Lyncestis (astăzi Bitoli-Monastir), nu numai că şi’a îndeplinit cu bine însărcinările primite de la rege, câştigând pentru acesta bunăvoinţa romanilor, dar şi pentru patrie a purtat cele mai frumoase negocieri; în general în orice situaţie a împrejurărilor expunându’se cu trup şi suflet şi folosind cheltuieli din ale vieţii proprii (adică din averea lui particulară) şi dând puteri noi din averea sa (de la el însuşi) la unele dregătorii ale oraşului (adică ajutând cu bani tezaurul public) arată cel mai mare zel pentru binele patriei sale. Aşadar, pentru ca şi poporul să arate că cinsteşte pe oamenii cei buni şi vrednici şi care îi fac lui bine a hotărât Sfatul şi poporul (dionysopolitanilor) ca Acornion al lui Dionysios să fie lăudat pentru aceste (merite) şi să fie încununat el la sărbătoarea lui Dionysos cu o cunună de aur şi o statuie de bronz şi să fie încununat şi în timpul ce urmează, în fiecare an la Dionysii cu o coroană de aur şi să i se dea pentru ridicarea statuii locul cel mai de cinste din agora.” (Decretul Dionysopolitan În Cinstea Lui Acornion)

”Cel mai însemnat război de atunci al romanilor a fost cel împotriva geților, asupra cărora în vremea aceea domnea Decebal. Duras, care domnise mai înainte, lăsase lui Decebal de bună voie domnia, pentru că era foarte priceput în planurile de război şi iscusit în înfăptuirea lor, ştiind să aleagă prilejul pentru a’l ataca pe duşman şi să se retragă la timp. Dibaci în a întinde curse, era un bun luptător şi se pricepea să folosească izbânda, dar şi să iasă cu bine dintr’o înfrângere. Din această pricină, multă vreme a fost un duşman de temut pentru romani”, scria Casius, despre Decebal în ”Istoria Romana”.

Belizariu, vestitul general al lui Iustinian, învingându’i pe aşa-zişii ”goţi” în Italia, îşi ia titlul triumfal de GETICUS MAXIMUS. Ori titlul triumfal nu se putea lua decât după numele poporului pe care l’ar fi învins, geții.

”Romanii nu au ajuns nici în Maramureş, cu atât mai puţin în şesul dintre Carpaţii păduroşi şi Marea Baltică, spaţiu de expansiune al populaţiei carpatice. Aici şi’au organizat atacurile contra Imperiului Roman, armatele Geto-Dace, numite de unii şi gotice”, (Waclaw Aleksander Maciejowski 1792 – 1883, în lucrarea Geto-dacii vistulieni şi niprieni strămoşii polonilor).

Geţii sunt consideraţi fondatorii spaniolilor (Cronicile spaniolilor 25, p. 179); geţii sunt consideraţi fondatorii popoarelor nordice (Gesta Normanorum, Cronica ducilor de Normandia, Carolus Lundius etc.); daco-geţii sunt consideraţi fondatorii teutonilor, prin saxoni şi frizieni, ai olandezilor al căror nume naţional este şi azi Daci (Dutch) şi ai Anglilor. (Leibniz, Collectanea Etymologica etc.)

”Amal domneşte peste daco-geţi şi este întemeietorul Amalilor”, (Dinastia Amalilor este Daco-getă, Carlo Troya istoric şi politician italian 1784 – 1858).

”Cato: Feriţi’ne, zei cereşti, ca, printr’un dezastru care i’ar pune în mişcare pe daci şi pe geţi, Roma să cadă, iar eu să mai rămân teafăr…”, (Lucanus, Pharsalia, II , 295-297).

Speranțe deșarte însă…imperiul muri sub loviturile geților:

”Nădejdea lui Decebal se împlinise: Imperiul fusese dărâmat prin loviturile oamenilor de la Dunăre, Roma însăşi învingătoarea tuturor popoarelor a trebuit să slujească supusă şi să primească jugul triumfului getic”, (Isidor De Sevilla între 560 – 636).

”Grele îndatoriri a trebuit să suporte Dacia aproape 60 de ani, sub 20 de împăraţi romani, până când sub Galienus dacii s’au deşteptat din nou, i’au bătut pe romani, le’au adus mari pagube şi, în sfârşit, au prădat imperiul roman şi au ocupat Roma, ca să se răzbune şi s’o ruşineze, de unde a ieşit proverbul: Nullum violentum diuturnum (nimic din ceea ce este impus prin violenţă nu durează)”, (Johannes Tröster, în Vechea si Noua Dacie germană secolul 17).

Începând cu Diodor Siculul şi cu Florus, și observând cum Geției i se mai spunea și Dacia, iar geților, li se mai spuneau și daci, traci sau scyți, toţi cronicarii antici, au afirmat că ”Getae inhaerent montibus” (Getica, p. 93), ceea ce înseamnă recunoaşterea că în luptele romanilor cu geții, românii aceştia erau ”lipiţi de munte”, adică nu’i puteau desprinde din locul unde’şi apărau glia:

”De la Rin şi Alpi, la Marele Zid Chinezesc, domneşte indefinitul: pământuri nemărginite, ţinuturi care încep nu se ştie unde şi sfârşesc, nu se ştie unde. În acest ocean de posibilităţi, Dacia este singura ţară caracteristică, definită, formând o unitate geografică” (Valeriu Popovici-Ursu), acest pământ binecuvântat este locul de descălecare al hiperboreenilor, explică V. Lovinescu miracolul răspândirii lor în întreaga lume, păstrându’şi, adesea până şi graiul.

”Acest centru spiritual al lumii vechi este localizat de V. Lovinescu chiar pe Vârful Omu, numit de popor Osia Lumii şi Buricul pământului, ceea ce corespunde acelui Geticus Polus, de care vorbeau scriitorii antici”, mai explică profesorul Popovici.

Să reamintim cele cel puţin 10 lucruri fantastice despre România, unele reale fizic, altele nedemonstrate sau mai bine zis nefolosite oficial, cum spuneam, fie şi numai parţial, în Dacii la ei acasă (Editura PIM, Iaşi 2014):

Cel mai vechi schelet de umanoid a fost găsit la Râmnicul Vâlcea, poreclit ”Pescarul de la lacul Getic”, fiind datat de un milion de ani, ceea ce înseamnă că primele fiinţe umane au trăit pe teritoriul actual al ţării noastre, în Transilvania cum se recunoaşte sau în Ardeal cum scrie într’un document aflat în Biblioteca de la Viena, ceea ce face din spaţiul Carpato-Dunărean-Pontic un teritoriu, într’adevăr, fabulos.

Tăbliţele de la Tărtăria sunt şi ele cu 1000 de ani mai vechi decât cele cu scrisul sumeriene.

Tăbliţele din Munţii Neamţului sunt tot cu 1000 de ani cel puţin mai vechi de cât cele ale civilizaţiei sumeriene.

Descoperirea din Munţii Bucegi din anul 2003 – 11 august – când cercetătorii americani împreună cu cei români au pătruns sub masiv şi au aflat sala proiecţiilor cu holograme arată că istoria adevărată a terrei păstrează la noi ceea ce se numeşte amfora cu aur monoatomic, care, folosită, duce la longevitatea visată, adică, spun oamenii de ştiinţă, o persoană poate trăi mai mulţi ani, mii de ani chiar, în acelaşi corp fizic, dacă ar consuma aşa ceva în anumite perioade prestabilite şi cu un anumit tratament.

Descoperirea din Munţii Şurianului, din anul 1990, – un munte ticsit cu filoane de aur pur, de un metru lungime, lucru inexistent altundeva pe planetă, căci pretutindeni aurul, după câte se ştie, se găseşte numai în formă de minereu combinat cu alte nemetale nu şi în formă pură desăvârşită ca la noi, ceea ce, se pare că geții cunoşteau taina spirituală a aurului care este de fapt o lumină condensată.

Cel mai vechi cuptor de pe această planetă, de topit metale, s’a găsit la Câmpeni şi a fost atestat ca având o vechime de aproximativ 6000 de ani î.Hr.

Din perioada Dridu, sec. VI d.Hr., mai întâi la Trestiana-Dolheşti, Iaşi, în 2006, apoi în vatra satului Bazga-Răducăneni, în vara 2014, au fost depistate şi conservate in sittu, de către dr. Vicu Merlan (vezi şi revista Lohanul-Huşi nr. 32, 2014, p.15), ceramică şi cuptoare, semne ale civilizaţiei medievale.

SarmiGETuzo (Sarmisegetusa), toponimul care conține endonimul real al neamului românesc, GET, este alt loc special, care conform celor de la BBC, s’ar afla nişte artefacte fabuloase sub acest loc, numite ”arhiva atlanţilor”.

Artefactul de sub Masivul Ceahlăul, conform lui Radu Cinamar, ar fi sinonim cu cel din Bucegi, ceea ce înseamnă că Geția nu întâmplător a profitat romanilor.

Pădurea Baciu din Cluj-Napoca, altă minune, este considerată cea mai paranormală de pe planetă, considerată o zonă atemporală, adică un fel de spărtură în continumuul spaţiu-timp din acea zonă!

Civilizaţia străveche, mai veche cu o mie de ani decât cea sumeriană, la Cucuteni, România, este localizată. Prof. A. Deac, în Neoliticul românesc, autentică vatră a culturii şi civilizaţiei româneşti, p. 47-49, citându’l pe P. Mackendrick şi dr. Linda Ellis, subliniază ceea ce scria în 1968 şi John Mandis de la Universitatea din Londra:

”Culturile neolitice – 5500-2500 – Cucuteni şi Gumelniţa sunt poate cele mai bogate din Europa.”

În cartea ”Pietrele dacilor vorbesc”, prof. univ. P- Mackendrick scrie:

”Adevărata istorie a României începe în epoca neolitică… În Europa cultura neolitică a avut pretutindeni un caracter revoluţionar, întrucât a marcat trecerea de la viaţă la jaf la o existenţă sedentară… Este momentul când omul începe să aprecieze şi să creeze frumosul. Sculptura şi ceramica din România au acea neasemuită frumuseţe pe care nu o mai întâlnim decât la produsele din bazinul Mării Egee.”

Civilizaţii ulterioare celor din Carpaţi, grupările care au format poporul grec de mai târziu sunt plecate din nordul Dunării începând cu mil. II î.Hr., nota Popovici, cât despre ”Gânditorul şi soţia sa, profesorul remarca:

”Statuetele lucrate în teracotă neagră, lucioasă n’au decât treisprezece centimetri înălţime, dar sunt înzestrate cu o mare forţă expresivă. … lăsând la o parte realismul arhaic şi simplitatea liniei, demnă de invidia oricărui sculptor modern – un Henry Moor, de exemplu descoperim o dimensiune spirituală neântâlnită în arta de până atunci şi rareori atinsă după aceea… Întreg ansamblul de produse al culturii Cucuteni atestă precizie, eleganţă şi bun simţ înnăscut al liniei şi volumelor, şi alegerea sigură a celor mai fericite proporţii, calităţi prin care aceşti pictori anonimi se dovedesc egali celor mai rafinaţi artişti din lumea veche, inclusiv al celor din Antica epocii arhaice…”

Iar despre Sanctuarele de la Căscioarele acelaşi P. MacKendrick nota:

”Sanctuarele cu acoperişuri în două ape, împodobite cu ornamente (acretaria) pe coamă şi la marginile frontonului, prezintă un rafinament arhitectonic pe care templele greceşti îl vor atinge după mai bine de o mie două sute de ani.”

La cele de mai sus, istoricul român A. Deac completează:

”Mai trebuie, însă, să precizăm, că nu este vorba numai de rafinamentul arhitectonic, ci şi de înaltă măiestrie tehnică, concretizată în punerea în aplicarea unor complicate tehnologii de obţinere a unor coloranţi chimici şi de atingerea unor temperaturi înalte de ardere a ceramicii, cum au dovedit’o cercetările specialistei americane Linda Elis, dedicate special ceramicii neolitice din România.”

Susţineri la care, prof. Valeriu D. Popovici-Ursu adaugă citând ceea ce menţionează savanta americană de la Universitatea Harvard, dr. Linda Ellis, în lucrarea sa The Cucuteni Tripolye Culture. A study in Tehnology and the Originis of Complex Societz, publicată la Oxford în anul 1984, remarcându’i valoarea şi autohtonitatea.

”Cultura Cucuteni, subliniază şi Romulus Vulcănescu (Ed. Academiei, 1987), cea mai străveche creaţie artistică din preistoria Europei, epoca neolitică, care excelează în ceramica viu colorată, polimorfă şi multifuncţională, care, oferă cele mai concludente documente etnoistorice despre arta coregrafică a predecesorilor românilor”, vezi şi Magazin istoric nr. 12 din 1984.

Şi la simpozionul ”Cultura Cucuteni în context european”, organizat între 24-28 septembrie 1984, la care au fost prezenţi cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la descoperirea ei, Marija Gimbutas din Los Angeles, dr. Olaf Hockmann, Mainz, John Mandis din Londra s’a remarcat ceea ce ei au numit ”tehnica avansată utilizată de oamenii Cucuteni şi mai cu seamă, implicaţiile pe care această tehnică le’au avut, din punct de vedere economic şi social: creşterea producţiei materiale, o mare stabilitate demografică şi continuitate de locuitori”, vezi şi revista Noi Tracii nr. 93, 1982.

Consemnând continuitatea autohtonă, firească, semnificativă culturii Cucuteni, la Simpozionul Internaţional de Tracologie de la Palma de Mallorca, acad. M. Petrescu-Dâmboviţa remarca:

”Prin săpăturile de la Cucuteni s’a completat periodizarea culturii neolitice, cu noi faze, iar prin cele de la Stoicani şi Folteşti s’au adus contribuţii privind îndeosebi perioada de trecere de la eneolitic la epoca bronzului.”

Cum s’a mai arătat, renumitul om de ştiinţă Simion Mehedinţi afirma:

”Noi, românii, suntem locuitorii cei mai vechi ai acestui pământ, al Daciei, şi anume, unul din cele mai vechi popoare ale întregului continent.”

”La 513 (î.Hr.), când Roma stăpânea câteva sate pe malul stâng al Tibrului (nici cât ţara Bârsei), părinţii noştri de la Dunăre formau un neam mare, închegat şi puternic care ţinea calea în Balcani celui mai mare monah al Asiei, lui Darius al lui Histaspe.”

Şi sărind de la ceea ce spusese în 1924 în ”Câteva consideraţii semnificative”…, p.571, în 1930, în ”Coordonate etnografice…”, p.95, concluziona:

”Departe de a fi un popor tânăr, început cu războiul dacic, neamul românesc îşi are originile sale cu mult în trecut. Faţă de toţi vecinii, el e singurul care nu ştie să fi avut o patrie altundeva, decât pe pământul unde trăieşte azi. Aşadar, românii sunt unul dintre cele mai vechi popoare ale Europei. Şi după cum era firesc pentru un popor atât de vechi, el dezvolta o civilizaţie şi o cultură într’adevăr remarcabile.”

Şi conchidea, tot acolo:

”…E nevoie deci, pornind de la premize noi, să revizuim concepţia despre poporul român.”

Întocmai cum făceau savanţii Louis Halphen şi philippe Sagnac în L’histoire primitive des peuples Balkaniques, Getica, p. 118, unde citim:

”Locul pe care l’au ocupat în istorie grupul de popoare în care această carte vă expune menirea lor, nu se măsoară cu spaţiul ocupat de ei pe glob… El a gândit şi a acţionat; el a creat opere trainice, bazele unor edificii pe care noi astăzi le’am moştenit”, (Spicuiri adunate și de Ion N. Oprea).

”Istoria este cea dintâi carte a unei naţii. Într’însa ea îşi vede trecutul, prezentul şi viitorul”, (Nicolae Bălcescu).

”Pe tăbliţele de la Tărtăria, scrisul apare în teritoriile carpato-danubiano-pontice cu mult înainte de Sumer”, (R. Schiller, Reader`s Digest, 7, 1975).

”Limba lor (a românilor) n’a putut fi extirpată, deşi sunt aşezati în mijlocul atâtor neamuri de barbari şi aşa se luptă să nu o părăsească în ruptul capului, încât parcă nu s’ar fi luptat atâta pentru viaţă cât pentru o limbă”, (Bonfini).

”Aceşti volohi nu sunt nici romani, nici bulgari, nici wölsche, ci vlahi (români), urmaşi ai marii şi străvechii seminţii de popoare a tracilor, dacilor şi geţilor, care şi acum, îşi au limba lor proprie şi cu toate asupririle, locuiesc în Valachia, Moldova, Transilvania şi Ungaria în număr de milioane”, (Schlözer, Russische Annalen – sec XVIII).

”Nu invidiaţi vechile popoare ci priviţi pe al vostru. Cu cât veţi săpa mai adânc , cu atât veţi vedea ţâşnind viaţă”, (Michelet, 1859).

”Da, am zis’o şi o voi repeta până voi putea fi auzit, că misiunea noastră este să dăm ştiinţelor arheologice pe omul Carpaţilor preistoric, ANTEISTORIC”, (Cezar Bolliac).

”Atunci … de ce ai lăsat acasă atâtea deprinderi, un trai cât se poate de ademenitor şi o domnie plină de străluciri… De ce te’ai silit împotriva firii, să’ţi aduci oştenii pe nişte meleaguri (getice) în care orice oaste străină nu poate afla scăpare sub cerul liber?”, (Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică, XXI, 11-12).

”Neamul geţilor, care au fost mai războinici decât oricare dintre oamenii care au trăit cândva şi aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor, dar şi pentru că astfel îi convinsese slăvitul lor Zamolxes. Crezând că nu mor, doar că îşi schimbă locuinţa, ei sunt mai porniţi pe luptă, decât ar fi înclinaţi să întrepindă o călătorie”, (Iulian, Cezarii, Traian, 22).

”Martial îi scrie unui prieten că în ţara Geţilor va găsi stânca lui Prometeu”, (Martial, Epigr., IX , 46).

”Într’adevăr acesta este unul dintre cele mai vechi popoare din Europa (…) fie că este vorba de traci (…), de geţi sau de daci, locuitorii au rămas aceiaşi din epoca neolitică – era pietrei şlefuite – până în zilele noastre, susţinând astfel, printr’un exemplu poate unic în istoria lumii, continuitatea unui neam”, (André Armad).

”Latineasca, departe de a fi trunchiul limbilor care se vorbesc azi s’ar putea zice că este mai puţin în firea celei dintâi firi romane, că ea a schimbat mai mult vorbele sale cele dintâi şi dacă nu m’aş teme să dau o înfăţişare paradoxală acestei observaţii juste aş zice că ea e cea mai nouă dintre toate, sau cel puţin a aceea în ale cărei părţi se găsesc mai puţine urme din graiul popoarelor din care s’au născut. Limba latinească în adevăr se trage din acest grai, iar celelalte limbi mai ales româna sunt însuşi acest grai”, (D`Hauterive, Memoriu asupra vechei si actualei stări a Moldovei, Ed. Acad., p. 255-257, 1902).

”Urmaşii geto-dacilor trăiesc şi astăzi şi locuiesc acolo unde au locuit părinţii lor, vorbesc în limba în care glăsuiau mai demult părinţii lor”, (Huszti Andras).

”S’a temut Süleiman ca nu cumva când ar încerca el să ocupe Transilvania sau Muntenia sau Moldova, toate aceste ţări să se unească împreună şi să se apere”, (Antonio Veranzio 1504-1573).

”Aceşti bieţi ţărani, cu mantăile şi căciulile lor cu pene de curcan pe cap, ei de care se râsese atâta, dovediră că ştiu să moară dacă nu să învingă şi că le curge în vine tot sângele vechilor daci”, (Kohn Abrest).

”Dacii, moesii, tracii n’au fost în toate vremurile aşa de războinici, că istoria legendară a făcut să se afirme că însuşi zeul războiului s’a născut în ŢARA LOR? Mi’ar fi greu să enumăr puterea din toate provinciile, care acum se găseşte înglobată în Imperiul Roman…” (Flavius Vegetius).

”Ei vor fi stăpânii lumii, dar noi, vom rămâne stăpânii timpului”, (Paul Tămaş).

”Şi nici nu trebuie dacă vei afla defecte în poeziile ce le fac şi cari sunt aproape opera unui poet get”, (Ovidiu, Ex Ponto, 1, iv,13, v. 16-22).

”Ar fi mai uşor a smulge ghioaga din mâna lui Hercule decât a abate lesne şi degrabă pe români de la vechile lor datini”, (Alecu Russo)

”Sunt dac, nu sunt roman. Pe romani îi dispreţuiesc”, (B. P. Haşdeu).

”Descoperirea sinelui adânc al părinţilor celor mai vechi e supremul act de orgoliu al unui neam”, (Nicolae Iorga).

”Românii despre care am mai spus că sunt daci,” (Bocignoli, 29.06.1524, la Ragusa).

”Cantitatea de grâu adusă din Pont e mai mare decât tot ceea ce ne devine din celelalte porturi comerciale, deoarece, acest ţinut produce cea mai mare cantitate de grâu”, (Demostene, Discursuri).

”Papa Nicolae I spune că grecii de la acea vreme numeau Latina şi Scyta limbi barbare”, (O scrisoare către Împăratul Bizanţului Mihail al III-lea, 865 d.Hr.)

”Decebal, un rege alungat din reşedinţa sa, izgonit chiar din viaţă, fără ca să fi pierdut niciodată nădejdea”, (Plinius cel Tânăr, Epistole, VIII, 4, 2).

”Într’un glas se roagă ţăranii romani să’i lase a trăi cu barbarii… Şi apoi să ne mirăm că nu pot fi învinşi goţii (geţii) când sătenii sunt mai bucuroşi să fie cu ei decât cu noi”, (Salvianus, De gubernitone, V, 8).

”În toate Pannoniile există obiceiuri şi moravuri Romane, dar şi un fel de limbă Romană şi mulţi se ocupă şi cu literatura”, (Veleius Paterculus).

”Nu este nimeni dintre sarmaţi sau geţi care să nu poarte o teacă cu arc şi săgeţi muiate în sînge de viperă”, (Ovidiu; Trist.; IV; 1; 78).

”Geţii, care se mărginesc cu sciţii, întrebuinţează aceleaşi arme ca şi aceştia, ei sunt toţi arcaşi călăreţi”, (Tucidide; II; c. 96).

”Geţii vorbeau aceiaşi limbă ca dacii şi aveau aceleaşi obiceiuri. Grecii dădeau , atât geţilor din Bulgaria cât şi dacilor din Moldova, Valahia, Transilvania şi Ungaria acelaşi nume şi credeau că şi geţii şi dacii provin de la traci”, (L. A. Gebhardi, Geschichte des Reichs Hungarn und der damit Verbudenen Stateen , I. Theil, Leipzig, 1778, p. 43-44).

”În cele mai vechi timpuri cunoscute, în Transilvania şi în ţările învecinate locuiau dacii, care mai erau denumiţi şi geţi, şi de la ei a primit actuala Transilvanie împreună cu Moldova, Muntenia şi regiunile învecinate din Ungaria numele de Dacia”, (Martin Hochmeister, Siebenburgische Provinziaalblatter, vol. III, fasc. 3 , Sibiu, 1808, p. 126).

”Dacii sunt primii strămoşi ai românilor de azi. Din punct de vedere etnografic dacii par să se confunde cu geţii. Aceiaşi origine, aceiaşi limbă. Asupra acestui punct toate mărturiile din vechime concordă”, (Abdolonyme Ubicini, Les origines de l’historie roumaine, Ernest Laroux, Paris,1866, p. 6).

”Însuşi Hadrian, succesorul lui Traian, venind în Dacia după 117, data morţii lui Traian, exclamă: Ce greşeală a făcut Traian, distrugând Dacia, căci Dacia constituia , prin natura aşezării, pavăza imperiului roman”, (M. Yourcenar).

”Polonezii sunt urmaşii acelor daci care, neîmpăcându’se cu cucerirea romană, şi’au părăsit locurile de baştină şi s’au mutat la nord”, (Jan Trynkowski, istoric polonez).

”Spaţiul polonez de astăzi, acoperit de gheaţă, ca şi nordul Germaniei, până la începutul Holocenului (etapa geologică actuală), n’au putut fi populate decât dinspre sud, din spaţiul carpatic, după prelungirea drumurilor sării”, (Cercetarea Universităţii Californiei din Los Angeles, întocmită de profesorul arheolog Marija Gimbutas).

”Denumirile dacice de plante, păstrate la Dioscoride (medic grec din perioada împăraţilor Claudius 41-54 d.Hr. şi Nero 54-68 d.Hr.) pot fi găsite şi în fondul limbii germane”, (Jakob Grimm 1785-1863, în Istoria limbii germane).

”Amal domneşte peste Daco-geţi şi este întemeietorul Amalilor”, (Dinastia Amalilor este Daco-getă, Carlo Troya istoric şi politician italian 1784-1858).

”Neamul tracilor este cel mai numeros din lume, după cel al inzilor. Dacă ar avea un singur conducător sau dacă tracii s’ar înţelege între ei, neamul lor ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile”, (Istoricul Herodot 484-425 î.Hr.).

”Românii, în decursul acestui lung interval, au dăinuit refugiaţi în munţi la adăpost de şuvoiul invaziilor. (…) Timpul n’a avut darul să ştirbească forţa, nici să slăbească speranţa daco-românilor. Rămăsese aceeaşi rasă rezistentă, răbdătoare, întrucât se considera nemuritoare”, (Abdolonyme Ubicini, 1886).

”Această naţiune neglijată şi oprimată stăpâneşte pământurile cele mai rele din întreaga ţară. Aceste pământuri le sunt luate îndată ce sunt defrişate de ei cu sudoarea feţei şi gata pentru a fi însămânţate cu porumb. Fiecare sas sau ungur poate să se înstăpânească pe pământul românului, chiar dacă acesta a fost stăpânul lui de sute de ani. Românul este alungat cu întreaga sa familie în munţi, unde el nu găseşte decât piatră şi câteodată este obligat să părăsească ţara . Dacă un sat românesc este aşezat în vecinătatea unui sat săsesc sau unguresc, românul nu are voie să se apropie mai mult de satele acestor două naţiuni privilegiate decât ţiganii. Nimeni nu îi adresează o vorbă bună şi el nu are niciodată o zi de sărbătoare. Eu nu voi uita niciodată vorbele unui bătrân al acestei naţiuni, din Şinca veche (Făgăraş) rostite pe patul său de moarte: Eu mor fericit, pentru că eu nu las în urma mea în sclavie nici femee, nici copii. Când am trăit printre ei am avut mai mult decât ocazia să constat că românul e bun. Cum se înduioşa inima sa când era tratat ca un frate. Oricât de duri ar fi aceşti oameni, eu am putut observa, în cei doi ani pe care i’am petrecut printre ei, trăsături care sigur nu ar fi fost nedemne pentru omul cel mai civilizat. Cât rău au făcut acestei naţiuni ura şi indiferenţa faţă de această naţiune altădată atât de mare şi de strălucitoare. Orice ar fi, naţiunea română are, prin numărul şi dreptul său la stăpânirea ţării, meritele sale proprii”, (geologul german Haquet, despre anii petrecuţi în Transilvania, 1763-1764).

Detractorii românilor, imperturbabil, o țin pe’a lor…

Citiți și: BALCANII, PATRIA INDO-EUROPENILOR

sau: CELȚII DIN GEȚIA LUI BUREBISTA, CERTITUDINI ȘI CONTRADICȚII

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA

CUI I’AR FOLOSI O AUTONOMIE A UNOR JUDEȚE ARDELENE SAU MOLDOVENE?

Vom aborda fără prejudecăți un subiect care deși este tabu printre români, este foarte dezbătut de mințile înfierbântate de iredentism ale alogenilor care trăiesc în România și care nu s’au împăcat cu consecințele Conferinței de Pace de la Paris din 1947, tratat în care au fost incluse o serie de clauze care defineau despăgubirile de război, drepturile minorităților și ajustări teritoriale incluzând modificări ale frontierelor Româno-Ungare, Sovieto-Române, Bulgaro-Române, Ungaro-Slovace etc.

Ne gândim evident la maghiarofoni, și spunem maghiarofoni pentru că mulți dintre ei sunt români maghiarizați în generațiile trecute, dar și la câțiva români care cochetează cu ideile secesioniste, mulți dintre ei amăgiți de mirajul unei vieți mai bune similar cu cel din occident și care cred ei s’ar rezolva prin simpla modificare de frontiere. Pe 15 martie, maghiarii din România și, în special, cei din secuime vor autonomie. În ultimii ani, de ziua națională a maghiarilor, subiectul autonomiei teritoriale a tot apărut în peisajul manifestărilor din această zi.

Autonomia apare, precum ghioceii, în martie și se ofilește, de obicei, în vară după discursul lui Viktor Orban la Universitatea de vară de la Băile Tușnad. Cam atât durează ciclul de vegetație al subiectului autonomiei.

Subiectul este uneori adus în dezbatere și de către unii reprezentanți ai administrațiilor locale nemulțumite uneori de cum sunt gestionate bugetele naționale.

Deci, cum ar arăta cele trei mari provincii ale României dacă ar fi independente?

MOLDOVA VA STA CEL MAI PROST

Motiv pentru care nu există tendințe serioase de autonomie.
O Moldovă independentă, formată din cele opt județe din nord-estul României, ar avea o populație rezidentă de 4,1 milioane de locuitori (21% din populația României) și o suprafață de 46,2 mii de km pătrați (19,4% din teritoriul Românei – vezi POZA).
Economia Moldovei independente ar însemna un PIB de 97,8 miliarde de lei (21,8 miliarde euro), conform datelor CNP din anul 2016.

Ca pondere în economia națională, Moldova înseamnă 12,8% din PIB-ul României. Așadar, avem o mare diferență între ponderea popualției (21%) și cea deținută în PIB-ul național (12,8%), ceea ce duce la un PIB pa cap de locuitor cu 38% mai mic decât media națională (23,88 mii față de 38,65 mii lei – vezi datele din imagine). E o diferență mare de productivitate pe locuitor, conform datelor din 2016, între regiunea Moldovei și media națională (5,3 mii față de 8,6 mii euro, la cursul mediu BNR).

Taxele colectate la nivel regional anul trecut s’au ridicat la valoarea de 12,54 mld. lei (10,8% din taxele colectate la nivel regional). În cazul unei independențe, aceste taxe ar crește pentru că li s’ar adăuga taxele colectate prin intermediul Direcției Generale a Marilor Contribuabili, care colectează la nivel central direct de la marile companii indiferent de județul unde își au centrul.

E probabil ca suma taxelor colectate să mai crească cu 50% în cazul unei ipotetice independențe, ceea ce ar duce nivelul taxelor colectate la aproape 4,2 miliarde de euro, de aproape 2 ori mai mult decât au primit administrațiile locale în 2016 (10,7 mld. lei, respectiv 2,38 mld. euro).

Raportul bugete locale/cheltuieli buget consolidat a fost anul trecut de 1/4 (59 mld. lei venituri bugete locale / 242 mld. lei cheltuieli buget consolidat). Taxele colectate într’o ipotetică Moldovă independentă sunt insuficiente pentru a menține actualul nivel al cheltuielilor.

În consecință, considerăm că o eventuală autonomie, vor ajuta doar tendințelor din exterior, în speță Budapestei și Moscovei în planurile lor de destabilizare a României.

Citiți și:  CUM DEZINFORMĂM ROMÂNII CA SĂ ADERE LA IDEEA FEDERALIZĂRII

TRANSILVANIA (Ardeal+Banat+Crișana+Maramureș) SE VA MAGHIARIZA MAI RAPID DECÂT SE PETRECE ÎN INTERIORUL ROMÂNIEI

În Transilvania principalul motor secesionist o reprezintă UDMR și PPMT, partide ungurești care trag către o unire cu Ungaria, nicidecum pentru o independență reală a Județelor Covasna-Harghita sau a Ardealului ca întreg.

Cei 5,5 milioane de români din Ardeal nu’și doresc cu adevărat o independență care le’ar aduce o scădere a ponderii lor și vor deschide calea spre o maghiarizare și catolicizare grăbită precum se întâmplă în Harghita și Covasna.

18 milioane de români sunt mai greu de maghiarizat într’o politică națională a României, față de 5,5 milioane de români la o masă de 11 milioane de maghiarofoni (Ungaria+ maghiarofonii din Ardeal).

O Transilvanie independentă ar avea o suprafață de 100,3 mii km pătrați (42,2% din suprafața României) și o populație rezidentă de 6,7 milioane de locuitori (34% din populația României – vezi datele din poză).

Economia Transilvaniei ne arată că în eventualitatea unei independențe, PIB-ul ar fi echivalent cu 31,7% din PIB-ul național la nivelul anului 2016. Cele 221,4 miliarde de lei, cât reprezintă PIB-ul Transilvaniei, sunt echivalente cu 49,3 miliarde de euro, la cursul mediu din 2016.

PIB-ul pe cap de locuitor din Transilvania e sub media națională (93,1% din media națională), conform datelor din 2016. PIB-ul pe cap de locuitor din Transilvania se ridica la valoarea de 35,99 mii lei (8 mii euro), cu 2,66 mii lei (600 euro) mai puțin decât media națională de 38,65 mii lei (8,6 mii euro).

Deci, și în cazul Transilvaniei vorbim de o productivitate pe locuitor mai mică decât media națională. Asta e o chestiune pe care propagandiști lugubri și fără cunoștințe solide de economie, precum Sabin Gherman, omit să o expună public atunci când ne explică criteriile economice care ar sta la baza unei autonomii extinse, dacă nu chiar independență, a Transilvaniei.

Taxele colectate din Transilvania, ”cele care îngrașă Bucureștiul”, conform panourilor electorale ale UDMR de la ultimele alegeri, se ridicau la valoarea de 33,98 miliarde lei (29,2% din taxele colectate la nivel regional).

ANAF-ul nostru colectează taxe prin direcțiile regionale la nivel de teritoriu, de la persoanele fizice și companiile mici și mijlocii (58% din totalul taxelor colectate în 2016), și Direcția Generală a Marilor Contribuabili, care colectează direct de la marile companii, indiferent de regiune (42% din totalul taxelor colectate anul trecut). Nu avem o statistică teritorială de la nivelul marilor contribuabili, dar avem de la nivelul direcțiilor regionale, și conform acesteia, în Transilvania se colectează aproape 7,6 miliarde de euro din totalul taxelor colectate la nivel regional (26 mld. euro). Această sumă, probabil, va mai crește cu cel puțin 50% prin mutarea taxelor de la marii contribuabili la nivel regional în cazul unei ipotetice independențe.

În 2016 administrațiile locale din această regiune au avut venituri de 4,6 miliarde euro (20,5 mld. lei). Dar trebuie să ne gândim că, din bugetul de 11 – 12 miliarde de euro al unei Transilvanii independente, pe lângă cele 4,6 mld. euro, cât revenind aministrațiilor locale, vor trebui suportate pensiile, datoria publică, sistemul de sănătate, de învățământ, administrația centrală, structurile de apărare, etc.
Raportul între bugetele locale și bugetul central ar fi de 1/2,6, tot insuficient pentru a menține actualul nivel al cheltuielilor.

HARGHITA ȘI COVASNA TOT MAI SĂRACE

De ce ar avea nevoie maghiarofonii de autonomie, ținând cont că cele două județe sunt tot mai sărace? Cât de mult au rămas în urmă economiile Harghitei, Covasnei și Mureșului față de media națională din 1995 încoace?

Cele două și ceva județe pe teritoriul cărora se întinde așa-zisul Ținut Secuiesc, pentru că doar o parte din județul Mureș face parte din acest ținut, au fost conduse de liderii maghiari din anii `90 încoace. Dacă în cazul Mureșului, influența liderilor maghiari a fost ceva mai redusă, în cazul Harghitei și Covasnei, putem spune că UDMR-ul a condus fără drept de contestare aceste județe de mai bine de 28 de ani.

Așadar, putem aprecia că evoluția economiei din aceste județe din 1995 încoace li se datorează în bună măsură și liderilor maghiari. De ce din 1995 încoace? Pentru că datele INS-ului privind PIB-ul de la nivel de județe încep din anul 1995 și se opresc în 2015. Pentru anii 2016 și 2017, am apelat la datele Comisiei Naționale de Prognoză.

Cum au evoluat economiile județelor Mureș, Harghita și Covasna între 1995 și 2017?

Am ales ca indicator PIB-ul pe cap de locuitor în prețuri curente exprimat dolari la cursul mediu de schimb (euro încă nu exista în 1995). Fiind un indicator agregat, PIB-ul înglobează și evoluția unor indicatori precum veniturile, exporturile nete, consumul, etc. Deci, dintre toți indicatorii economici, e cel mai potrivit pentru a face o comparație.

Datele INS ne arată că toate cele trei județe au pierdut teren în raport cu media națională, dar și cu media regiunii de dezvoltare din care fac parte (vezi tabelul din imagine). Cele trei județe, alături de Brașov, Sibiu și Alba, formează împreună regiunea de dezvoltare Centru.

Dacă în 1995, PIB-ul pe cap de locuitor din această regiune era la la un nivel de 104% din media națională (1.724 $ față de 1.656 $), anul trecut, acest indicator era sub media națională, situându’se la un nivel 94,3% (10,14 mii $ față de 10,76 mii $). Datele din 2016 și 2017 sunt estimări ale Comisiei Naționale de Prognoză. Totuși, această regiune era căzută sub media națională și în 2005, și în 2010, și în 2015, iar în acest caz vorbim de date definitive.

Cine sunt vinovații pentru această scădere de productivitate a regiunii în raport cu media națională?

Cele trei județe luate în discuție sunt principalii vinovați, adică Mureș, Harghita și Covasna. Celelalte județe din regiune, Sibiu (11,28 mii $ ), Brașov (12,77 mii $) și Alba (11,64 mii $) se situau în 2017 peste media națională a PIB-ului pe cap de locuitor (10,76 mii $), iar două dintre acestea, Alba și Sibiu, se aflau sub media națională în 1995 (vezi tabelul din imagine).

Ce au aceste județe în comun?

Administrație condusă de formațiunile politice ale etniei maghiare, formațiuni care militează pentru o politică izolaționistă pentru a’și conserva numărul de voturi.

Să le luăm pe rând:

Județul Mureș

Mureșul se afla în 1995 foarte aproape de media națională a PIB-ului pe cap de locuitor (99,2%; 1.644 $ față de 1.656 $), iar anul trecut s’a situat la un nivel 78,6% (8,45 mii $ față de 10,76 mii $).
A pierdut teren și față de media regiunii de dezvoltare. Dacă în 1995, era la un nivel de 95,3% din media PIB-ului pe cap de locuitor din regiunea Centru (1.644 $ față de 1.724 $), anul trecut era la 83,3% (8,45 mii $ față de 10,14 mii $). În cazul Mureșului, vorbim de o scădere mai mică față de cele două medii (națională și regională), iar în cazul celorlalte două județe scăderile sunt și mai mari.

Județul Harghita

În 1995, acest județ se situa la un nivel de 96,3% din media națională a PIB-ului pe cap de locuitor (1.595 $ față de 1.644 $) și de 92,5% din media regională. Anul trecut se situa la un nivel de 67,9% din media națională a PIB-ului pe cap de locuitor și de 72% din media regională (7,3 mii $ față de 10,14 mii $, respectiv 10,76 mii $).

Județul Covasna

Acest județ are cea mai spectaculoasă cădere față de mediile națională și regională ale PIB-ului pe cap de locuitor. În 1995 era al doilea județ al regiunii Centru în privința PIB-ului pe cap de locuitor, situându’se la un nivel de 103,4% din media regională și la 107,6% față de media națională (1.783 $ față de 1.724 $, respectiv 1.656 $).

În 2017  PIB-ul pe cap de locuitor din acest județ a fost, potrivit CNP, de 7,15 mii $, adică 70,5% din din media regională și 66,5% din media națională. E evidentă prăbușirea față de anul 1995.

Cele trei județe care, parțial sau aproape în totalitate, au fost conduse de reprezentații etniei maghiare din 1995 încoace au pierdut teren față de nivelurile de dezvoltare economică regional și național. Politicile de enclavizare etnică și economică au condus la un regres economic. Acum un an și ceva, la alegerile parlamentare, UDMR-ul defila cu sloganuri legate de independență fiscală, deși, și la acest capitol, județele majoritar maghiare sunt mult sub media națională.

E o politică demagogică și păguboasă care nu face decât să creeze un mic Lesotho în interiorul României, doar din rațiuni de conservare a unui procent din voturi care să permită UDMR-ului accesul în Parlament. Bunăstarea viitoarelor generații din aceste județe ale României e sacrificată din rațiuni ce țin de pensiile speciale ale parlamentarilor.

Trist.

ȚARA ROMÂNEASCĂ CEA MAI CÂȘTIGATĂ ÎN CAZUL INDEPENDENȚEI

Țara Românească și Dobrogea stau cel mai bine economic, contrar celor vehiculate de propaganda maghiarofonilor.

În cazul unei ipotetice independențe a Țării Românești, ar apărea un diferend teritorial cu o Moldovă independentă. Regiunea Dobrogei ar fi sursa diferentului, pentru că aceasta a fost alipită Principatelor în anul 1878, în urma războiului de independență, iar în schimbul acesteia s’a renunțat la cele trei județe din sudul Basarabiei în favoarea Imperiului Țarist (Cahul, Bolgrad și Ismail), județe care aparțineau de drept Moldovei încă înainte de unire. Deci, Principatele Unite, pentru a obține Dobrogea în 1878 au renunțat la un teritoriu al Moldovei.

Acest diferend dispare în cazul Unirii cu Basarabia.

Presupunând că Țara Românească ar păstra Dobrogea, populația noului stat independent ar fi de 8,9 milioane (45% din populația României), iar teritoriul ar fi de 91,9 mii km pătrați (38,5% din teritoriul României – vezi datele din poză).
Economia Țării Românești ar însemna un PIB total de 421,8 miliarde de lei (93,9 miliarde euro), la nivelul anului 2016, ceea cea ar însemna o pondere de 55,4% din PIB-ul României.

PIB-ul pe cap de locuitor din Țara Românească ar fi echivalent cu 122,6% din media națională (47,39 mii față de 38,65 mii lei). La cursul mediu de anul trecut, PIB-ul pe cap de locuitor din Țara Românească ar fi echivalent cu 10,6 mii euro.
De unde vine această productivitate ridicată din sud?

Sursa principală e regiunea capitalei, al cărui PIB total se ridică la 209 miliarde lei, deci aproape jumătate din PIB-ul Țării Românești. Fără regiunea capitalei, ce include și Ilfovul, PIB-ul pe locuitor din Țara Românească ar fi de 32,1 mii lei (83,1% din media națională).

De unde vine productivitatea ridicată din capitală?

PIB-ul regional cuprinde doar ceea ce se produce local într’o regiune și nu cum cred unii secesioniști ignoranți, că Bucureștiul are un PIB ridicat pentru că aici își au sediul toate marile companii.

Dacă McDonanld`s are sediul în București și restaurante în restul țării, statistica teritorială va încerca să cuprindă activitatea restaurantelor din fiecare județ în PIB-ul județului. La centru, adică în PIB-ul Bucureștiului, va intra activitatea restaurantelor din București plus cea a managementului central de la Mc Donald`s, care e localizat tot în București.

PIB-ul din capitală e ridicat pentru că aici e cea mai mare piață din România, piață care nu are nevoie mare de autostrăzi și alte proiecte de infrastructură pentru a fi accesibilă unui investitor. Cele aproape 2,3 milioane de rezidenți, și peste 3,5 milioane adăugând navetiștii cu venituri mult peste media națională, sunt un magnet pentru mediul de afaceri. La sfârșitul anului trecut, conform BNR, aproape 60% din investițiile străine directe din România erau localizate în regiunea capitalei.

În cazul unei ipotetice separări a celor trei provincii istorice, Bucureștiul nu va suferi mult, pentru că va constitui în continuare un pol de atracție prin dimensiunile sale.
Taxele colectate la nivel regional în sudul României au o pondere în totalul taxelor colectate de 60% (70,02 mld. lei, respectiv 15,6 mld. euro). Capitala e perla coroanei în materie de colectat taxe. Peste 37% din taxele colectate la nivel regional sunt colectate de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București. Și nu vorbim despre taxele de la companiile mari, care, așa cum am spus, sunt colectate separat.

În cazul în care companiile mari ar cotiza la celelalte regiuni, tot sudul ar ieși în câștig, pentru că aproape 70% din cele 2.940 de mari contribuabili își au sediul în județele din sud și în capitală. În regiunea capitalei, anul acesta, erau 1.520 de mari contribuabili. E probabil ca numărul acestora să se diminueze, dar tot ar rămâne ceva mai mult decât în celelalte provincii, pentru că și piața de 8,9 milioane de locuitori ar fi mai mare. Deci, cele 15,6 miliarde de euro cât reprezintă taxele colectate la nivel regional au șanse să se dubleze în eventualitatea unei treceri a marilor companii la bugetul ipoteticei Țări Românești.

În 2016 județele din sud au avut venituri ale administrațiilor locale în valoare de 6,3 mld. euro (28,3 mld. lei). Suma pare suportabilă pentru un buget de 30 miliarde lei și chiar mai rămân bani pentru susținerea pensiilor, sănătății, administrației centrale, învățământului, armatei etc.

Raportul între bugetele locale și bugetul total ar fi de 1/4,7, mai mare decât cel din prezent. Vedem, așadar, că sudul susține prin taxe restul țării deocamdată și nu invers.
Dacă ar fi să aplicăm criteriile catalanilor, cea mai îndreptățită provincie istorică care ar trebui să lupte pentru independență e Țara Românească. Dacă ar fi să ne ghidăm după cât de discriminate și neglijate economic sunt provinciile istorice, atunci Moldova ar fi cea mai îndreptățită să’și dorească independența, dar din punct de vedere al sustenabilității fiscale, ar fi un dezastru pentru această regiune.

Desigur acestea sunt calcule ipotetice făcute de situl analizeeconomice.ro, pentru că nu românii își doresc 4 state românești independente, ci doar alogenii anti-români cu predilecție.

De asemenea, nu e sigur că județe ca Hunedoara, Alba, Sibiu, Brașov, Caraș, Bistrița sau cea mai mare parte din Mureș, adică a acelor județe care nu vor să fie ”libere” datorită mirajului ipoteticei dezvoltări mai rapide. Consecința va fi doar maghiarizarea mai rapidă.

Brașovul, unul dintre cele mai mari oraşe din România se alătură celor care vor ca Basarabia să revină la patria mamă. Municipiul Braşov, ai cărui consilieri au votat în unanimitate pentru semnarea Declaraţiei de unire au propus în cadrul şedinţei ca Documentul să obţină votul absolut, devenind astfel Act Administrativ.

Consilierul Arnold Ungar:

”Eu aș propune să nu adoptăm un vot simbolic care nu are nicio valoare. Materialul pe care l’a prezentat domnul viceprimar, Costel Mihai, din punct de vedere istoric foarte corect și frumos. Eu zic că l’am putea vota, doar că asta nu se poate face acum în 5 minute, ca un proiect de hotărâre prin care Brașovul, prin reprezentanții săi democratic aleși, își manifestă dorința de REÎNTREGIRE A ȚĂRII și suntem de acord cu ce fac frații noștri din Basarabia, unde tot mai multe localități se manifestă în sensul dorinței de UNIRE cu României.”

În urma intervenției, viceprimarul municipiului Brașov, Costel Mihai a anunțat adoptarea unui material în acest sens în cadrul următoarei ședințe a consiliului local Brașov.

Viceprimarul municipiului Brașov, Costel Mihai:

”Pentru următoarea ședință putem să adoptăm un astfel de material, iar astăzi, ca prim pas față de această Declarație să acordăm votul de susținere simbolică a declarației, urmând ca acest act să se materializeze într’un act administrativ.”

Iniţiativa adoptării Declaraţiei de UNIRE i’a aparţinut unuia dintre viceprimarii oraşului, Costel Mihai, iar ideea a fost îmbrăţişată cu entuziasm atât de edilul-şef, Gheorghe Scripcaru, cât şi de Consiliul local.

Braşovul este cea de’a patra unitate administrativă românească de la vest de Prut care se pronunţă în favoarea refacerii României Mari. După ce tonul semnării Declarațiilor de UNIRE în România a fost dat de municipiul Buzău, care a votat în unanimitate marele act istoric. Consiliul Judeţean Timiş a ratificat tot cu unanimitate o declaraţie similară. Prahova la fel.

Așadar, ar fi de neînțeles ca după ce au dat dovadă de acte de patriotism aceleași consilii să adopte într’un viitor previzibil niște acte de trădare.

Sau de ce ar crede de exemplu cărășenii că timișenii vor fi solidari în viitor cu ei dacă de exemplu azi sunt voci egoiste în Timișoara care spun că banii trebuie să rămână în Timișoara și să nu mai fie ajutate județele sărace? Aceleași semne de întrebare s’ar ridica la adresa clujenilor, interesați ca municipiul lor să devină capitală de regiune, și în Bistrița, Alba, Hunedoara, sau în cea mai mare parte din județul Mureș care cu siguranță nu ar dori să devină minoritari într’o viitoare regiune autonomă maghiară care a mai existat cândva înființată de sovietici.

De asemenea, nu credem că Vaslui, Galați și Vrancea, ori întreaga Moldovă, să’și dorească o ieșire din România de azi. Cel mai probabil și’ar dori să rămână în continuare unite unei Românii mai mici, dar care ar rămâne continuatoarea locului României din Cadrul UE și NATO.

Și atunci ce ar mai rămâne în siajul Clujului, Timișoarei, Aradului și Oradei?

Nu suntem convinși nici că maramureșenii, sălăjenii, bihorenii, arădenii, clujenii, timișenii în marea lor majoritate să fie de acord cu o astfel de hăcuire mișelească a teritoriului național, doar pentru interesele de moment ale așa-zisei secuimi care ar fi, să recunoaștem, singura beneficiară a acestor tipuri de secesiuni, prin care se văd legați în final de Ungaria.

Ne întrebăm cu ce ar mai ajuta ruperea a 7 județe în majoritate românești pentru cauza unei dezvoltări iluzorii, prin expunerea unei includeri imediate în vria Ungariei? Cui prodest? De ce românii majoritari din câteva județe românești ar face jocul Ungariei?

Sursa: insse.ro, analizeeconomice.ro, 10tv.md

Citiți și: COLONIȘTI, SĂ VĂ IASĂ DIN CAP FEDERALIZAREA ROMÂNIEI !

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA‬

IUBIREA ÎNSEAMNĂ SĂNĂTATE, PENTRU CĂ E O PARTE DIN NOI

”Acolo unde este iubire, este viaţă.”  Mahatma Gandhi

8 beneficii majore pentru sănătate când iubeşti (depinde cum!)

Ca orice om, vrei să fii cât mai sănătos. Mai citeşti una, mai afli alta, încerci să faci ce e bine. Ştii că alimentele procesate conţin tot felul de prostii, zici că e mai bine să le eviţi. Când să o dai pe crudităţi şi alimente simple, cică e mai bine să fie bio. Nu că n’ai vrea, dar ai nişte întrebări existenţiale în faţa preţurilor.

Şi mişcarea ai aflat că’i bună. Nu mutatul fundului din maşină la birou, ci mişcare adevărată. Dar când să ajungi la sală? Nu apuci nici să ajungi la capăt pe Facebook!
Ce ar fi însă dacă ţi’aş spune că poţi face ceva pentru sănătatea ta, care nu te costă nimic, nu’ţi ia mult timp şi e cât se poate de plăcut? Iată o mică lecţie de magie…

1. Amorul reduce stresul

Într’un fel, e un paradox.
Cunoşti pe cineva, îţi place… Dar ce zic eu ”îţi place”! Ţi s’au aprins călcâiele! Vrei să’i mărturiseşti ce simţi, dar fluturii din stomac mai au puţin şi ies afară. Rar e ceva mai stresant.

Pe de altă parte, care este activitatea cea mai plăcută a îndrăgostiţilor? Să se plimbe prin parc, desigur. Mă rog, aşa visează părinţii.

Una dintre cele mai bune modalităţi de a’ţi reduce stresul este să faci dragoste. Motivul este oxitocina, substanţă care mai este numită şi ”hormonul dragostei”. Acest hormon are multe beneficii pentru organism, dar deocamdată să vorbim despre stres. Să scăpăm de asta odată! (Scuze, sunt cam stresat că nu termin articolul ăsta la timp. Iubito, vii puţin?)

Printre altele, oxitocina combate cortizolul, hormonul stresului. Cortizolul are rolul său – de exemplu, mobilizează organismul pentru a face faţă unei situaţii urgente. Numai că o face în detrimentul altor funcţii. Pe termen scurt e bine; pe termen lung, nu. Aşa că este important să scapi de cortizol imediat ce nu mai ai nevoie de ”mobilizare”.

Vestea bună este că organismul tău poate produce oxitocină. Practic la comandă (dacă nu ai autism).

Iată câteva declanşatoare care ar trebui să’ţi placă:

A. Atingeri tandre, mângâieri, sărutări – atât când le dai, dar mai ales când le primeşti.

Cu cât sunt mai plăcute, cu atât se eliberează mai multă oxitocină. Când le faci pe propria piele, efectul este slab, fiindcă mintea îşi dă seama că e păcăleală. (Poate la narcisişti să funcţioneze mai bine solo.) Aşa că cel mai bine este să ai partener: iubit, copil, animal…

B. Îmbrăţişări – este ca la atingeri, dar cu mai multă intensitate.

Ai observat că atunci când vrei să te linişteşti, ai lua în braţe chiar şi o pernă? Este o reacţie instinctivă. Corpul ştie încă din pruncie că îmbrăţişarea aduce doar lucruri bune: confort, siguranţă, hrană… Şi toate astea au legătură cu oxitocina. (Chiar şi laptele matern se eliberează sub influenţa acestui hormon.)

Aşa că nu ezita: când ai ocazia să dai o îmbrăţişare, dă una mare şi caldă! Dăruieşti sănătate.

C. Excitări, orgasme – sunt însoţite de multă oxitocină, aşa că reprezintă calea cea mai puternică.

Iar dacă eşti cu persoana iubită şi o faci cum trebuie, efectul e maxim. Partea proastă este că atunci când stresul e mare, libidoul e mic.

Pentru că stresul urlă cu disperare:

”Avem probleme importante, nu’i timp de prostii!”

Culmea e că tocmai prostioarele astea te’ar ajuta să reduci stresul. Dacă nu sunt probleme cu adevărat urgente, relaxarea te poate ajuta să gândeşti mai clar, deci să le rezolvi mai repede.

Interesant este că oxitocina nu reduce orice stres. Dacă ceea ce te presează este previzibil (ştii ce ai de făcut), acest hormon te relaxează de minune. Dar dacă eşti sub influenţa oxitocinei şi apare o problemă neaşteptată, atunci situaţia devine mai stresantă ca de obicei 1* ”Oxytocin increases anxiety to unpredictable threat” – studiu realizat de C. Grillon, M. Krimsky, D.R. Charney, K. Vytal, M. Ernst şi B. Cornwell, publicat în Mol Psychiatry din septembrie 2013. (Imaginează’ţi că eşti surprins într’un moment intim, când te simţi tu mai bine!)

Însă stresul nociv nu este cel de moment, ci cel cronic. Şi tocmai aici este avantajul de a fi într’un cuplu fericit: toate manifestările dragostei întrerup stresul cronic prin schimbări hormonale 2* ”Between- and within-sex variation in hormonal responses to psychological stress in a large sample of college students” – studiu realizat de Dario Maestripieri, Nicole M. Baran, Paola Sapienza şi Luigi Zingales, publicat în Stress: The International Journal on the Biology of Stress, nr. 5 din 2010.

2. Face bine la inimioară să vă culcaţi împreună

Ştii şi tu că ”a te culca cu cineva” nu e tot una cu ”a dormi cu cineva”. Totuşi, când e vorba de îndrăgostiţi, apropierea celor două exprimări e mai mare decât crezi.

Când faci dragoste, o întreagă maşinărie biochimică se pune în mişcare. Tocmai ţi’am spus că se produce oxitocină. Printre altele, intervenţia acestui hormon este benefică pentru funcţionarea inimii 3* ”Why Kindness Is Good for You” de David R. Hamilton, carte publicată de Hay House în 2010, 4* ”Embrace hugging: Daily cuddles can combat infections and lowers risk of heart disease” de Roger Dobson, articol publicat în Mail on Sunday pe 10 noiembrie 2012.

De fapt, oxitocina este importantă pentru inima ta încă de când erai fetus: a contribuit la buna ei formare. Iar la nevoie, contribuie la repararea unei inimi ”frânte” (inclusiv după un atac de cord) 5* ”Why Kindness Is Good for You” de David R. Hamilton, carte publicată de Hay House în 2010.

Dar iată ce se întâmplă cel mai frecvent:

Când eşti stresat, corpul tău produce cortizol, pentru a face faţă „crizei”. Dacă cortizolul este prezent perioade lungi de timp, organismul începe să resimtă probleme fiziologice. Produce citokine, molecule proteice care au şi rolul de a cauza inflamaţii unde pare să fie o problemă. În cazul stresului, şi inima este vizată, printre altele 6* ”Why sharing a bed is good for the heart (even if your other half snores!)” de Anna Hodgekiss, articol publicat în Daily Mail pe 11 iunie 2012.

Aşa că bagă oxitocină pentru a întrerupe lanţul vicios! Salvează’ţi inimioara! Fă’o de dragul ei!
Acum o să’mi spui că la câte ai pe cap, ar trebui să o faci zilnic. Adică inimioara merită salvată zilnic, dar ”tăvălitul” parcă e cam des.
Ei bine, dacă ai o fire mai comodă şi nu poţi să faci atâta lucru pentru inima ta, există o alternativă cât se poate de comodă:

Dormiţi împreună!

Studiile arată că este suficient să dormi alături de cineva drag pentru a’ţi creşte nivelul de oxitocină. Chiar dacă sforăie. Poţi plusa cu o îmbrăţişare în timpul somnului. Sau măcar până adormiţi. Somnul în doi este unul dintre motivele pentru care cuplurile fericite trăiesc mai mult, cu mai puţine probleme cardiovasculare 7* ”Why sharing a bed is good for the heart (even if your other half snores!)” de Anna Hodgekiss, articol publicat în Daily Mail pe 11 iunie 2012.

Iar dacă n’ai cu cine să dormi, poţi îmbrăţişa o păpuşă mare şi moale. Indiferent ce vârstă ai. Important este să’ţi fie cu adevărat drag de ea. Nu este vorba doar de inimă, ci întreg sistemul circulator are de câştigat.

Studiile arată că oxitocina reduce tensiunea arterială 8* ”Why sharing a bed is good for the heart (even if your other half snores!)” de Anna Hodgekiss, articol publicat în Daily Mail pe 11 iunie 2012 (acţionează ca vasodilatator), contribuie la păstrarea flexibilităţii arterelor şi ajută la crearea unor noi vase de sânge (atât în procesul de creştere, cât şi pentru refacerea organismului în urma unor răni).

Iar toate merg mai bine dacă sunt unse cu dragoste 9* ”Why Kindness Is Good for You” de David R. Hamilton, carte publicată de Hay House în 2010.

3. Oamenii iubitori sunt mai puţin inflamaţi

Am văzut deja cum gesturile de iubire reduc stresul. Iar un om mai relaxat se inflamează mai greu când apar contradicţii.
Dar nu despre asta voiam să-ţi vorbesc, ci despre inflamaţiile din corp.

Acestea sunt reacţii ale organismului când observă că ceva nu e în regulă. Pentru a bloca problema, organismul provoacă o ”umflare” a ţesuturilor din zona respectivă. Pe termen scurt este o reacţie utilă. Numai că nu funcţionează ideal. Uneori inflamaţiile durează mai mult decât ar trebui (unele chiar devin cronice), alteori sunt mai intense decât ne’ar conveni (fiindcă presiunea cauzată poate conduce la dureri mari), ori se întâmplă că ai preluat controlul problemei cu un tratament, iar inflamaţia mai mult te încurcă.
Iată că ajungem iarăşi la minunata oxitocină.

Aceasta reduce orice umflătură pe care o ai. În limbaj medical, este un bun antiinflamator. Dar cât se poate de natural. Ai observat că după orice gest de tandreţe pe care îl simţi, ai senzaţia că te înmoi? Nu e doar o senzaţie.

Dacă cineva ajunge să aibă o inflamaţie, îl poţi ajuta să scape mai repede de ea – sau să o diminueze, dacă e cronică – administrându’i regulat doze de… dragoste 10* ”Why Kindness Is Good for You” de David R. Hamilton, carte publicată de Hay House în 2010.

4. Iubire vindecătoare

Multe inflamaţii sunt cauzate de infecţii. Pot fi căile respiratorii, amigdalele, măseaua etc. În astfel de cazuri, oxitocina ajută, diminuând neplăcutele inflamaţii.
Dar trebuie să ai grijă: multe afecţiuni infecţioase se transmit uşor. Dacă vrei să’ţi ajuţi partenerul răcit cu un sărut pasional, o să fiţi răciţi amândoi.
Însă efectul nu se rezumă la cel antiinflamator!

Dacă ai în mod regulat un nivel bun de oxitocină în organism, sistemul tău imunitar va face faţă mai bine infecţiilor 11* ”Embrace hugging: Daily cuddles can combat infections and lowers risk of heart disease” de Roger Dobson, articol publicat în Mail on Sunday pe 10 noiembrie 2012.

Asta pentru că oxitocina stimulează microbiomul favorabil ţie 12)”Salubrious effects of oxytocin on social stress-induced deficits” – studiu realizat de Adam S. Smith şi Zuoxin Wang, publicat în Hormones and Behavior din martie 2012.
Şi nu e vorba doar despre oxitocină. Un studiu arată că partenerii care fac sex de cel puţin 3 ori pe săptămână au un nivel de imunoglobulină mult peste cel al celor care o fac mai rar sau deloc 13* ”Sexual frequency and salivary immunoglobulin A (IgA)” – studiu realizat de Carl J. Charnetski şi Francis X. Brennan, publicat în Psychological Reports din iunie 2004. Altfel spus, sistemul lor imunitar este mult întărit.

Chiar şi rănile se vindecă mai repede cu dragoste. Nu doar cele sufleteşti, ci şi cele fizice.
Pe de o parte, rănile produc inflamaţii, iar oxitocina ajută ca acestea să fie moderate.
Pe de altă parte, studiile arată că rănile se vindecă mai repede dacă microbiomul pielii este favorabil.

Da, intuieşti bine!

Oxitocina stimulează unele dintre vietăţile alea microscopice de pe pielea ta – tocmai cele care ajută la vindecarea rănilor 14* ”Microbial Symbionts Accelerate Wound Healing via the Neuropeptide Hormone Oxytocin” – studiu realizat de Theofilos Poutahidis, Sean M. Kearney, Tatiana Levkovich, Peimin Qi, Bernard J. Varian, Jessica R. Lakritz, Yassin M. Ibrahim, Antonis Chatzigiagkos, Eric J. Alm şi Susan E. Erdman, publicat în PLoS ONE pe 30 octombrie 2013.

Cercetătorii au măsurat că pentru a se produce în organism o doză semnificativă de oxitocină şi de alţi hormoni benefici, este nevoie de o îmbrăţişare de 10 secunde. Iar pentru a obţine un efect pozitiv pe termen lung, este nevoie de cel puţin o astfel de îmbrăţişare în fiecare zi 15* ”Embrace hugging: Daily cuddles can combat infections and lowers risk of heart disease” de Roger Dobson, articol publicat în Mail on Sunday pe 10 noiembrie 2012.

Dar atenţie! Cheia este să simţi profund îmbrăţişările. Dacă sunt formale, şi efectul e formal. Dragostea cu care dai îmbrăţişarea este cea care face magia.

5. Dragostea te protejează de dureri

Auzim uneori expresia ”suferă din dragoste”. Însă la o privire mai atentă, nu dragostea este cauza unor astfel de suferinţe, ci lipsa ei ori un ego rănit.
De fapt, dragostea alungă durerile. Nu doar că o durere sufletească este suportată mai uşor atunci când iubeşti şi eşti iubit, dar este valabil şi pentru durerile fizice.
Şi durerile cronice pot fi alinate în acelaşi fel. (De fapt, sunt asociate inflamaţiilor.)

Chiar şi să priveşti fotografia persoanei iubite face mai uşor de suportat o durere, după cum arată un studiu 16* ”Viewing Pictures of a Romantic Partner Reduces Experimental Pain: Involvement of Neural Reward Systems” – studiu realizat de Jarred Younger, Arthur Aron, Sara Parke, Neil Chatterjee şi Sean Mackey, publicat în PLoS ONE pe 13 octombrie 2010.

Oxitocina se poate administra intravenos sau prin spray nazal în anumite situaţii medicale. Pentru că, în medicină, nu te poţi baza pe disponibilitatea cuiva de a iubi pacientul. Dar când se poate, iubirea întotdeauna îl ajută să se vindece sau măcar să’şi suporte mai uşor suferinţa.

O doză medicală de oxitocină are efect câteva ore 17* ”Intranasal oxytocin administration is reflected in human saliva” – studiu realizat de Omri Weisman, Orna Zagoory-Sharon şi Ruth Feldman, publicat în Psychoneuroendocrinology din septembrie 2012. Pentru că oxitocina dispare în timp. Iar asta este valabil şi pentru oxitocina produsă în corp.

Aşadar, nu e suficientă o îmbrăţişare sau o mângâiere o dată pe zi. Dragostea trebuie manifestată tot timpul. Poate părea o întreagă treabă, dar e uşor când faci din astfel de gesturi felul tău de a fi.

6. Fără dureri de cap

E deja un clişeu: ”Iubitule, nu în seara asta, am o migrenă.”
Na, e de înţeles. Dar e şi un paradox aici.
Mai multe studii arată că oxitocina este foarte eficientă în a scăpa de… migrene 18* ”Love Hormone’ May Treat Daily Headaches” de Rachael Rettner, articol publicat în LiveScience pe 20 decembrie 2010. Adică o partidă de amor este exact ce trebuie.

Desigur, medicii nu ţi’ar recomanda asta. (De ce oare?!)

Tratamentul durerilor de cap şi migrenelor cu oxitocină se face sub formă de spray nazal. Dar dacă ai soluţia naturală la îndemână, de ce să arunci banii pe medicamente?

7. Îndrăgosteşte’te de o digestie mai bună

Ai observat că atunci când te îndrăgosteşti lulea, faci mai des vizite la baie?
Tot de la oxitocină ţi se trage. Aceasta îmbunătăţeşte motilitatea gastrică. Altfel spus, digestia funcţionează mai bine, hrana fiind ”frământată” mai intens şi împinsă mai rapid pe traseul ei. O consecinţă este şi reducerea probabilităţii de a te constipa 19* ”Why Kindness Is Good for You” de David R. Hamilton, carte publicată de Hay House în 2010. (Oare d’asta oamenii singuratici par mai ”constipaţi”?)

În plus, dat fiind că oxitocina reduce inflamaţiile, ameliorează şi disconfortul produs de orice iritare de pe traseul digestiv.

Ai observat că atunci când ai crampe, îţi vine să te ghemuieşti strângând ceva în braţe? Sau că un copilaş cu crampe este alinat de îmbrăţişarea iubitoare a mamei? Sunt modalităţi instinctive de a face rost de oxitocină.

Sigur, problema poate fi mai mare decât poate rezolva oxitocina într’un timp scurt, cum am vrea noi. Dar cert este că ajută.
Ideal ar fi însă să nu ajungi la astfel de crize digestive. Iar unul dintre factori este dragostea din viaţa ta de zi cu zi.
Digestia poate fi îmbunătăţită şi prin mişcare fizică. Oxitocina ştii deja cum să o stimulezi. Vezi tu cum le combini.

8. Când faci dragoste, întinereşti

Ţi’am tot vorbit despre oxitocină, încât ai putea crede că e singurul hormon care are legătură cu dragostea. E drept, acesta se declanşează cel mai uşor. Dar mai sunt şi alţii.
De fapt, când faci dragoste, hormonii dau petrecere: testosteron, estrogen, progesteron, dopamină, oxitocină, vasopresină, serotonină, endorfine, HGH etc 20* ”Sexual motivation and hormones” în Wikipedia 21* ”Healing with Sexual Energy” de Walter Last. Iar tot acest dans hormonal are beneficii vizibile.

Într’un studiu, un juriu a încercat să ghicească vârsta mai multor femei mature doar văzându’le. Surprinzător a fost faptul că femeile care au fost considerate cu 7-12 ani mai tinere decât în realitate, au declarat că fac sex de circa 3 ori pe săptămână. Studiind mai atent, cercetătorii au ajuns la concluzia că nu actul sexual în sine face diferenţa, ci întregul ansamblu emoţional din care face parte.

Doar atunci hormonii îşi fac bine treaba.

Sexul cu parteneri la întâmplare are chiar efecte negative 22* ”Frequent Sex May Help You Look Younger” – articol publicat în PreventDisease.

Dr. David Weeks, care a studiat o viaţă efectele benefice ale activităţii sexuale în cuplu, îi încurajează mai ales pe cei trecuţi de jumătatea vieţii să continue ce făceau în tinereţe.

Motivul?

Este cea mai bună cale de a’ţi păstra tinereţea 23* ”The benefits of sexual activity in later life” – ştire publicată de The British Psychological Society pe 5 iulie 2013. Nici nu găseşti tratament mai plăcut!

Iar lista beneficiilor poate continua.

În general, oamenii cred că a iubi e ceva sufletesc, imaterial. Dar după cum observi, avem dragostea în carne. Trupul tânjeşte după iubire, pentru că îl face să funcţioneze mai bine. Pentru că îi insuflă viaţă. Spunem că iubirea e un sentiment. Dar un sentiment nu înseamnă nimic pentru alţii dacă nu îl manifeşti în exteriorul tău.
Iubirea este, prin excelenţă, un sentiment care trebuie să se manifeste.

Aşa că nu te mulţumi să iubeşti, arat’o! Şi nu din când în când, ci zi de zi.

Pe cine ai mângâiat astăzi?

Sursa: 1. https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC3930442/
2. https://www.tandfonline.com/doi/abs/10.3109/10253891003681137?journalCode=ists20
3, 5, 9, 10, 19. https://www.amazon.co.uk/Why-Kindness-Good-For-You/dp/1848501781
4, 11, 15. http://www.dailymail.co.uk/health/article-2230972/Embrace-hugging–good-you.html
6, 7, 8. http://www.dailymail.co.uk/health/article-2157837/Why-sharing-bed-good-heart-half-snores.html
12. https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC3350103/

13. https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/15217036

14. http://journals.plos.org/plosone/article?id=10.1371/journal.pone.0078898
16. http://journals.plos.org/plosone/article?id=10.1371/journal.pone.0013309
17. http://www.psyneuen-journal.com/article/S0306-4530%2812%2900069-8/abstract
18. https://www.livescience.com/9159-love-hormone-treat-daily-headaches.html
20. https://en.wikipedia.org/wiki/Sexual_motivation_and_hormones
21. http://www.health-science-spirit.com/healsex.html
22. http://preventdisease.com/news/articles/sex_makes_you_look_younger.shtml
23. http://www.bps.org.uk/news/benefits-sexual-activity-later-life

Articol scris de Lucian Velea
Lucian Velea este fondatorul site-ului Miratico şi al multor alte proiecte online. (http://miratico.ro/beneficii-pentru-sanatate-cand-iubesti-depinde-cum/)

Citiți și:  VINDECĂ’TE SINGUR DE CANCER!

sau:  DEPRESIA, O AFECŢIUNE A MINŢII

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA‬

ÎNSTRĂINAREA FLOTEI ROMÂNEȘTI URMĂREA INTERESELE RUSIEI VIA GRECIA, LA MAREA NEAGRĂ ȘI ÎN BALCANI

Pe viitorul director general al PETROMIN, schimbarea regimului din Decembrie 1989 l’a găsit pe funcția de șef al Secției a III-a de petroliere a flotei NAVROM. Din această poziție, CĂLIN DRAGOMIR MARINESCU se ocupa de managementul navelor petroliere precum și a personalului ambarcat pe acestea. Imediat după prăbușirea fostului regim, Marinescu s’a înscris în Consiliul Frontului Salvării Naționale (CFSN), formațiunea care preluase puterea și care avea să facă tranziția de la vechiul regim totalitar la sistemul de guvernare bazat pe pluripartitism.

Exact în aceeași perioadă, 22-24 Decembrie 1989, pe listele CFSN-ului s’au înscris alți colegi de’ai săi din flotă, printre care Troaian Băsescu, în acel moment șef la Inspectoratul Navigației Civile și colegul Ion Jercan (cel care avea să devină în scurt timp primul armator privat din România).

Călin Dragomir Marinescu – CNM PETROMIN

În următoarele 6 luni, CĂLIN MARINESCU avea să ocupe poziția de primar al Constanței (februarie 1990- august 1990) în timp ce guvernul Petre Roman prin Ministerul Transporturilor decidea divizarea flotei, fosta Secție a III-a de petroliere condusă de MARINESCU fiind transformată în compania PETROMIN. Practic, CĂLIN MARINESCU a ocupat simultan atât poziția de primar din partea CFSN cât și pe cea de director al PETROMIN până în August 1990, atunci când a demisionat de la primărie pentru a reveni la flotă.

Călin Marinescu într’o serie de interviuri acordate în 2012 postului Nautica TV din Constanța:

”Revoluția m’a prins pe post de șef de secție la NAVROM, la Secția a III-a de petroliere. O perioadă am rămas și pe această funcție și am fost și mare primar în Constanța, până prin August când mi’am dat demisia și m’am întors la NAVROM. Când m’am întors, nu mai era NAVROM-ul, făcusem 3 companii, deci secția noastră a devenit ulterior PETROMIN.”

AUGUST 1990 – MARTIE 1991: MEMORIUL LUI CĂLIN MARINESCU

Revenind la flotă, în poziția de director general al PETROMIN, fostul primar CĂLIN MARINESCU a înaintat conducerii Ministerului Transporturilor un memoriu de fundamentare privind necesitatea înființării unei companii mixte prin asocierea PETROMIN cu firma de shipping grecească ERMIS MARITIME CORPORATION.

Memoriul a ajuns la conducerea transporturilor navale, la începutul lunii Decembrie 1990. La minister se afla colegul său TRAIAN BĂSESCU, pe atunci în poziția de secretar de stat, care a înaintat acest memoriu Guvernului în vederea realizării unui proiect de hotărâre, însoțit de o expunere de motive semnată de el alături de următorii: Ministrul Comerțului CONSTANTIN FOTA, Ministrul Economiei și Finanțelor FLORIAN BERCEA și de președintele Agenției Române de Promovare a Investițiilor Străine și Asistenței Economice din Străinătate, MIȘU NEGRIȚOIU.

Raportul din Mai 1994 al comisiei parlamentare de anchetă menționează că, această inițiativă n’a fost contra-semnată și de Ministrul Justiției din acea perioadă, VICTOR BABIUC, deoarece acesta a apreciat că nu este necesară o Hotărâre de Guvern pentru înființarea unei societăți mixte.

În aceste condiții, premierul PETRE ROMAN și’a însușit acest punct de vedere și a aprobat documentația prin care se propunea asocierea PETROMIN cu ERMIS MARITIME CORP. A fost deci o decizie personală a primului ministru PETRE ROMAN pe care acesta și’a asumat’o în consecință.

12 MARTIE 1991: ASOCIEREA PETROMIN – ERMIS MARITIME CORP.

Toate condițiile legale fiind îndeplinite, cu aprobarea premierului PETRE ROMAN, în data de 12 Martie 1991 compania de navigație ”PETROMIN”, avându’l drept director pe CĂLIN MARINESCU, a încheiat un acord cu firma grecească ”ERMIS MARITIME CORPORATION”, înregistrată în Monrovia, Liberia, având sediul operațional în portul Pireu, Grecia, prin care înființează o nouă companie de transporturi maritime numită ”MINERVA SHIPPING COMPANY”.

Dacă despre compania PETROMIN, care reunea navele petroliere și mineraliere din fosta flotă, știm sigur că și’a primit numele de la CĂLIN MARINESCU, motivele pentru care această nouă firmă mixtă a fost botezată ”MINERVA”, ne scapă. Putem remarca doar faptul că la momentul respectiv din conducerea PETROMIN făcea parte o doamnă numită Minerva Elena Dan.

5 IULIE 1991: MINERVA SHIPPING COMPANY Ltd.

Noua entitate juridică ”MINERVA SHIPPING COMPANY” a fost înregistrată la registrul comerțului din La Valleta, Malta, pe 5 Iulie 1991, cu un capital de 105.000 USD vărsat în mod egal de parteneri și divizat în 120 de acțiuni nominative, în valoare de 875 USD fiecare, deținut în cote egale (câte 50%) de către părțile ”CNM PETROMIN” și ”ERMIS MARITIME”. Conturile societății au fost deschise la sucursala Pireu a băncii engleze BARCLAYS, iar pentru satisfacerea atribuțiilor de cenzor a fost aleasă societatea privată grecească ”Moore Stephens” Piraeus deținută de grecul Damianos Constantinou.

Scopul fondării acestei noi societăți era exploatarea în comun a următoarelor 7 nave petroliere și mineraliere din flota PETROMIN, acestea urmând să fie transferate în administrarea MINERVA.

BĂNIȘOR – TOMIS FAITH

”BAIA SPRIE” – vrachier de 65.350 tdw, construit în 1989 la Șantierul Naval 2 Mai, Mangalia, ”BĂNIȘOR” – vrachier de 65.360 tdw, construit în 1987 la Șantierul Naval 2 Mai, Mangalia, ”BASARABI” – vrachier de 65.360 tdw, construit în 1985 la Șantierul Naval 2 Mai, Mangalia, ”BARAOLT” – vrachier de 64.854, construit în 1985 la Șantierul Naval 2 Mai, Mangalia, ”PLOIEȘTI” – tanc petrolier de 88,825 tdw construit în 1989 la Șantierul Naval Constanța, ”PRAHOVA” – tanc petrolier de 84766 tdw, construit în 1987 la Şantierul Naval Constanţa, ”BORCEA” – vrachier de 64.897 tdw, construit în 1986 la Șantierul Naval Constanța.

La momentul perfectării acordului aceste nave se aflau în diferite stadii de reparații, întâmplător sau nu, chiar în portul grecesc Pireu.

8 IULIE 1991 – 20 OCTOMBRIE 1991: TRANSFERUL NAVELOR

După constituirea societății mixte ”MINERVA SHIPPING COMPANY”, deținută în părți egale de ”PETROMIN” și ”ERMIS MARITIME” pentru transferul celor 7 nave de la PETROMIN la MINERVA sunt constituite alte șapte societăți subsidiare de unică navă. Acest grup de firme care funcționa pe principiul ”o navă – o companie” se afla sub administrarea societății româno-malteze ”MINERVA SHIPPING COMPANY”, dar era deținut de către PETROMIN.

BAIA SPRIE – TOMIS FUTURE

Documentele de transfer au fost întocmite în limba engleză, cu sprijinul unei societăți private din străinătate. Acest transfer nu era posibil din punct de vedere juridic în lipsa unui act de vânzare-cumpărare semnat între PETROMIN în calitate de proprietar al navelor și societățile de unică navă. În aceste condiții s’a întocmit un act de vânzare-cumpărare (Bill of Sale), înregistrat la Notariatul de Stat al municipiului București sub numărul 45031 din 8 Iulie 1991.

Documentul ”Bill of Sale” prevedea ca navele să fie vândute (transferate) la valoarea lor de inventar așa cum apărea aceasta în documentele contabile ale PETROMIN la nivelul anului 1990, precum și scoaterea navelor din patrimoniul societății maritime românești. Pentru că majoritatea navelor incluse în acest contract erau noi, cu o vechime medie 3,1 ani, valoarea contabilă rămasă neamortizată era destul de mare, aportul statului român fiind evaluat ulterior la 51.5 milioane USD.

BARAOLT – TOMIS SPIRIT

În momentul în care tranzacția de vânzare și’a produs efectele, navelor le’a fost retras și dreptul de pavilion, în locul celui românesc acestea urmând să arboreze pavilion de complezență maltez. Ordinul de radiere a fost emis de Ministerul Transporturilor conform legii românești și așa cum se întâmplă în majoritatea statelor lumii.

Exact în zilele în care la București se parafa înțelegerea prezentată, în Malta erau înființate una după alta companiile de unică navă care urmau să primească în dotare câte un vapor din flota PETROMIN.

5 – 8 IULIE 1991: COMPANIILE DE UNICĂ NAVĂ

Cele 7 societăți au fost înregistrare toate la adresa ”171 Old Bakery Street Valletta” dar în două serii distincte după cum urmează: pe 5 Iulie 1991 au fost înregistrate firmele ”Tomis Glory Shipping” Ltd., ”Tomis Faith Shipping” Ltd., ”Tomis Future Shipping” Ltd. și ”Tomis Integrity Shipping” Ltd., iar pe 8 Iulie 1991firmele ”Tomis Spirit Shipping” Ltd., ”Tomis Hope Shipping” Ltd. și ”Tomis Providence Shipping” Ltd.

BASARABI – TOMIS GLORY

Transferul s’a produs efectiv prin vânzarea navelor PETROMIN către una dintre subsidiarele malteze enumerate anterior. Predarea s’a făcut în baza unor procese verbale întocmite de Consiliul de Administrație al PETROMIN Constanța, care l’a și împuternicit pe directorul CĂLIN MARINESCU să semneze toate actele necesare.

La momentul transferului, acestor vapoare le’a fost schimbat și numele care avea să corespundă astfel uneia dintre societățile de unică navă din Malta după cum urmează: ”BAIA SPRIE – TOMIS FUTURE”, ”BĂNIȘOR – TOMIS FAITH”, ”BASARABI – TOMIS GLORY”, ”BARAOLT – TOMIS SPIRIT”, ”PLOIEȘTI – TOMIS INTEGRITY”, ”PRAHOVA- TOMIS PROVIDENCE” și ”BORCEA – TOMIS HOPE”.

BORCEA – TOMIS HOPE

Actele de vânzare au fost semnate de directorul general CĂLIN MARINESCU, împuternicit printr’o minută a Consiliului de Administrație al CNM PETROMIN, semnată doar de doi dintre membrii CA-ului, aceștia fiind VIRGIL TOANCHINĂ director de exploatare și MIHAIL CONSTANTINESCU director comercial.

8 IULIE 1991: CONDIȚIILE DE AFACERI

Printr’o Decizie din 8 Iulie 1991, adoptată de Consiliului de Administrație al PETROMIN, s’a decis ca flota societății mixte ”MINERVA SHIPPING COMPANY” denumită generic ”FLOTA TOMIS” să fie deservită de echipaje alcătuite atât din marinari români cât și străini. Deoarece navele necesitau diverse reparații, CA-ul a estimat între 39 și 65 milioane USD costurile pentru reparații și retehnologizare.

PLOIEȘTI – TOMIS INTEGRITY

În aceste condiții, comisia parlamentară de anchetă avea să considere în Mai 1994 că valoarea celor 7 nave de 51,5 milioane USD ar fi ajuns după reparații la 100,5 milioane USD. Desigur aceste estimări nu aveau o susținere consistentă în plan real. Valoarea unui bun este dată de piață și nu de criteriile de contabilitate sau nivelul investițiilor făcute în bunul respectiv, mai ales dacă, în cazul celor șapte nave, cheltuielile erau obligatorii pentru ca acestea să poată fi exploatate.

Partenerul grec, reprezentat în afacere prin ”ERMIS MARITIME CORPORATION” Monrovia, și’a luat angajamentul să achite costurile reparațiilor pentru fiecare navă în parte, precum și diferențele rămase dintre costul reparației și valoarea fiecărei nave, așa cum era aceasta stabilită de către PETROMIN la momentul transferului către societățile de unică navă.

PRAHOVA – TOMIS PROVIDENCE

Pentru reparații, ERMIS MARITIME urma să obțină, uzitând de relațiile sale, un credit bancar garantat prin ipotecarea celor șapte nave aduse în afacere de partea română. Creditul trebuia rambursat băncilor de către ERMIS până la nivelul de 50,5 milioane USD. S’a stabilit ca ERMIS să achite acest credit din beneficiul (profitul) obținut în urma exploatării navelor și nu din fondurile sale proprii, situație în care, dacă MINERVA nu funcționa, creditul nu mai putea fi rambursat.

MANAGEMENTUL SOCIETĂȚII MIXTE ”MINERVA SHIPPING COMPANY”

În conformitate cu înțelegerea prealabilă, compania mixtă ”MINERVA SHIPPING” urma să fie administrată de reprezentații ambilor parteneri, PETROMIN și ERMIS. Astfel, pe posturile de directori la MINERVA au fost numiți GIANNIS ALAFOUZOS, DIMITRIS N. SERETIS și THALIA KALAFATI (director financiar) din partea ERMIS MARITIME, iar de la PETROMIN au fost numiți CĂLIN DRAGOMIR MARINESCU, CONSTANTIN BOBEȘ și SEVERINA SAVA.

MINERVA SHIPPING COMPANY – Malta

Managementul MINERVA SHIPPING urma să fie asigurat efectiv de partea greacă, și s’a convenit ca pentru fiecare navă în parte MINERVA să achite grecilor de la ERMIS o taxă de administrare de 500 USD pe zi.

Într’un final acest Consiliu Director al societății mixte MINERVA, format din șase persoane a decis ca atribuțiile sale să fie concentrate doar la nivelul celor doi reprezentanți care aveau și cele mai mari funcții, fiind vorba de CĂLIN DRAGOMIR MARINESCU și GIANNIS ALAFOUZOS. Cei doi au rămas astfel singurii care dețineau controlul asupra operațiunilor societății ”MINERVA” și implicit a celorlalte șapte firme de unică navă care alcătuiau ”FLOTA TOMIS” din Malta.

24 SEPTEMBRIE 1991: MINERIADA ȘI FLOTA

La jumătatea anului 1991, principalii actori care proiectaseră asocierea PETROMIN cu ERMIS se aflau cantonați la Ministerul Transporturilor și la conducerea celor 3 mari companii de navigație desprinse din IFEN NAVROM. Perspectiva înlăturării de la putere a guvernului PETRE ROMAN punea însă sub semnul întrebării parteneriatul cu grecii precum și alte afaceri similare dezvoltate cu societăți străine.

Mineriada din 24 Septembrie din România avea să intervină fix o lună de zile după puciul din 19-21 August 1991 de la Moscova. Vice-președintele URSS de atunci, Ghenadi Ianaev, șeful KGB-ului Vladimir Kriucikov și Ministrul Apărării, Dmitri Iazov, au încercat să comită o lovitură de stat și să’l îndepărteze pe Gorbaciov de la putere. Puciul a fost opera liderilor sovietici radicali care’și doreau păstrarea vechiului sistem de sorginte stalinistă.

Această mișcare neinspirată, venită chiar din interiorul partidului comunist din Rusia, a grăbit însă prăbușirea URSS, care avea să’și înceteze existența pe 25 Decembrie 1991, atunci când steagul roșu a fost coborât de pe clădirea Kremlinului.

ION ILIESCU si MINERII

Incertitudinea de la Moscova a generat panică la București, iar în scurt timp alianța ROMAN-ILIESCU se destrăma definitiv. Așa se face că, în Septembrie 1991, minerii, sub comanda liderului sindical Miron Cozma, au invadat din nou străzile capitalei solicitând în mod expres demisia guvernului condus de PETRE ROMAN. Două zile mai târziu, pe 26 Septembrie, PETRE ROMAN a fost obligat să’și părăsească funcția, structura guvernului fiind modificată prin dispoziția din umbră a președintelui Ion Iliescu.

Din această perspectivă trebuie înțeleasă legătura mineriadei cu flota maritimă și problema de credibilitate în fața partenerilor externi. Grecii de la ERMIS înțelegeau poate mai bine decât cei de la noi că schimbarea prin forță a premierului poate duce la anularea afacerilor demarate deja în care se făcuseră diverse investiții.

GIANNIS ALAFOUZOS, GRECUL DIN SPATELE ERMIS MARITIME

Compania de shipping ”ERMIS MERITIME”– partenerul grec alături de care PETROMIN înființase societatea mixtă MINERVA – făcea parte dintr’un conglomerat economic la capătul căruia se afla ”ERMIS MANAGEMENT COMPANY LIMITED” din Malta. Putem înțelege că nu din întâmplare companiile de unică navă înființate de PETROMIN în 1991 aveau toate sediul în Malta la aceeași adresă cu sediului ERMIS MANAGEMENT, 171 Old Bakery Street din Valletta.

Giannis Alafouzos – ERMIS MARITIME CORP

În spatele ERMIS MANAGEMENT se afla omul de afaceri grec GIANNIS ALAFOUZOS, despre care CĂLIN MARINESCU avea să spună în 2012 că este ”un fel de Voiculescu al Greciei.”

În 1991, atunci când la București s’a aranjat parteneriatul cu grecii, ALAFOUZOS era implicat până peste cap în politică fiind unul dintre susținătorii lui Andreas Papandreou fondatorul partidului Mișcarea Socialistă Panhellenică (PASOK). Papandreou ocupase anterior fotoliul de premier al Greciei, din Octombrie 1981 în Iunie 1985 și așa cum avea să explice fostul diplomat sovietic SERGEI BOKHAN, mulți dintre membrii cabinetului Papandreou întreținuseră legături strânse în anii aceia cu KGB-ul rusesc.

ERMIS MARITIME CORPORATION – Pireu – Grecia

Interesul rușilor în Grecia viza șubrezirea parteneriatului militar pe care grecii îl aveau cu americanii. Prin măsuri active KGB-ul susținea ideea unei ”zone nucleare libere în Balcani” și încerca ”o compromitere a prezenței armelor nucleare americane” în Grecia. Premierul Andreas Papandreou susținuse cu tărie acestei idei, iar politica sa avea să’l transforme în inamicul statelor vestice și’n mod special al americanilor, care’și vedeau amenințate interesele din Mediterana.

1991-1993: INTERESELE GEOSTRATEGICE ȘI FLOTA ROMÂNĂ

Încă din 1989, GIANNIS ALAFOUZOS, patronul ERMIS și asociatul PETROMIN, devenise proprietar de presă în Grecia prin achiziționarea postului de radio ”SKAI 100.3” și fondarea unei televiziuni sub același brand. În Octombrie 1995 acesta a mai achiziționat cotidianul ”Kathimerini” care era unul dintre cele mai citite ziare din Grecia acelor ani. Și astfel, prin intermediul organelor sale de presă, începând cu 1990, ALAFOUZOS a fost un susținător constant al socialiștilor PASOK în frunte cu Andreas Papandreou care dorea acum să revină pe fotoliul de premier.

Georghe HW Bush – Konstantinos Mitsotakis

De partea cealaltă a baricadei, americanii reușiseră să’l impună pe democratul Konstantinos Mitsotakis în fruntea guvernului de la Atena. Lider al partidului Noua Democrație, Mitsotakis devenise prim-ministru al Greciei în Aprilie 1990 cu sprijin american și întreținea relații foarte strânse cu președintele George H.W. Bush.

De altfel, în Iunie 1990, Mitsotakis a fost și primul premier grec care avea să viziteze Casa Albă după 1964.

VICTOR GUNDAREV, colonel plin KGB, care a defectat în 1986 la Atena sub protecția Agenției Centrale de Informații (CIA) americane avea să susțină că presa greacă a acelor ani era infiltrată de agenți ai KGB-ului care doreau demolarea cabinetului Mitsotakis prin diseminarea de informații false, în timp ce Papandreou era prezentat într’o lumină favorabilă.

În aceste împrejurări, banii produși de flota lui GIANNIS ALAFOUZOS, direcționați în susținerea lui Andreas Papandreou și PASOK, au devenit o problemă pentru partenerul strategic american.

Actorii implicați înțeleseseră că asocierea ERMIS cu PETROMIN sporea simțitor puterea financiară a grupului deținut de ALAFOUZOS. Perspectiva în care grecul putea privatiza întreaga flotă de petroliere și mineraliere românești, prin relațiile sale dezvoltate la București a generat îngrijorarea Guvernului de la Atena. Dacă afacerea se concretiza, ALAFOUZOS ar fi devenit cel mai mare proprietar de nave din Grecia.

Discutăm despre o perioadă în care armatorii greci controlau practic Mediterana, flota maritimă elenă atingând după unele estimări 40% din flota europeană și 18% din flota mondială. La nivel de tancuri, grecii dețineau cam 25 % din totalul flotei mondiale de petroliere, navele lor fiind implicate în transportul țițeiului între cele cinci continente, în mod special pe relația cu Orientul Mijlociu via Suez.

George H.W. Bush si Konstantinos Mitsotakis

Cu alte cuvinte, asocierea PETROMIN cu o companie de shipping grecească nu era doar logică, dar și necesară având în vedere contextul geostrategic și conjunctura economică.

23 DECEMBRIE 1992: MINERVA ACHIZIȚIONEAZĂ 3 NAVE

La data de 23 Decembrie 1992, compania mixtă ”MINERVA SHIPPING COMPANY” a contractat un credit în valoare de 51,5 milioane USD de Christiania Bank, Oslo, banii fiind utilizați pentru achiziționarea altor 3 nave: petrolierul ”TOMIS INDEPENDENCE” (rebotezată Ambra Baleen) de 86,661 tdw, nava de mare capacitate ”TOMIS LIBERTY” (rebotezată ThorStar) de 45,323 tdw și tancul petrolier ”TOMIS PROGESS” (rebotezată ThorShammer) de 86,810 tdw.

Navele TOMIS INDEPENDENCE, TOMIS LIBERTY și TOMIS PROGESS

Deci nu doar că nu s’au vândut din nave, ba chiar au mai fost achiziționate încă trei tancuri care au intrat în componența ”FLOTEI TOMIS” aflată în exploatarea firmei mixte MINERVA. Creditul a fost garantat prin ipotecarea celorlalte șapte nave și astfel, la finalul lui 1992, parcul companiei MINERVA atingea 10 unități operaționale.

Este de remarcat și faptul că instituția financiară Christiania Bank din Oslo nu era o bancă privată, fiind deținută la momentul respectiv de statul norvegian, care achiziționase pachetul majoritar de acțiuni la jumătatea anilor ’80. Și tot această bancă, pe numele ei complet CHRISTIANIA BANK OG KREDITKASSE, avea să fie finanțator și’n afacerea PETROMIN- PETROKLAV – afacere cunoscută public ca ”Dosarul Flota.”

OCTOMBRIE – DECEMBRIE 1992: INTERVENȚIE LA PREȘEDINTELE ION ILIESCU

Premierul grec Konstantinos Mitsotakis a înțeles că asocierea ERMIS cu PETROMIN sporea puterea financiară a grupului familiei ALAFOUZOS, motiv pentru care s’a decis să intervină pentru stoparea acestei afaceri. În acest context, au loc mai multe contacte între cabinetul lui Mitsotakis de la Atena și Palatul Cotroceni din București, președintele Ion Iliescu fiind sfătuit ca PETROMIN să renunțe la parteneriatul cu ALAFOUZOS.

Această ipoteză este susținută și de CĂLIN DRAGOMIR MARINESCU, fostul director general al PETROMIN, care a amintit în cadrul unui interviu acordat Nautica TV în 2012 următorul eveniment:

”În momentul în care la noi a câștigat alegerile echipa lu’ Ion Iliescu, în 1992, au fost contactați de un general care era fostul șef al serviciilor secrete din Grecia și care era consilierul prim-ministrului Mitsotakis. În Grecia prim-ministrul este cel care are puterea în mână. Acest consilier al premierului Mitsotakis a luat legătura cu partidul de guvernământ din România și împreună au început să ducă o campanie împotriva acestei companii, în România împotriva lu’ Băsescu și a lu’ Roman și a mea, că eram și eu la rând acolo, și în Grecia împotriva lui ALAFOUZOS.”

La momentul respectiv, Ion Iliescu era omul zilei în România și deținea puterea absolută, în mod deosebit după numirea în funcția de premier a economistului Nicolae Văcăroiu, care ocupase anterior poziția de Director General al Comitetul de Stat al Planificării și consilier al ministrului economiei naționale.

29 DECEMBRIE 1992: GENERALUL GREC ÎN VIZITĂ LA COTROCENI

Chiar dacă Shogunul MARINESCU s’a ferit să’i pronunțe numele în interviul acordat Nautica TV, generalul de securitate grec la care făcea referire fostul director al PETROMIN este NIKOS GRYLAKIS.

În perioada guvernării Mitsotakis acest general de armată în rezervă a ocupat funcția de consilier al primului ministru pe probleme de apărare, securitate și relații interculturale. Kevin Featherstone și Dimitris Papadimitriou, autori ai cărții ”Prime Ministers in Greece: The Paradox of Power” publicată în 2015 la Oxford University, susțin că generalul avea ”o influență puternică în chestiunile de politică externă fiind trimis adesea să rezolve misiunile secrete ale Guvernului grec în Balcani.”

Generalul NIKOS GRYLAKIS

Născut în 1926, NIKOS GRYLAKIS a absolvit în anul 1950 Academia Militară Evelpidon cu gradul de locotenent la Divizia Blindate, devenind din 1963 fruntaș al Școlii Secundare de Război și locotenent-colonel din 1977 după terminarea cursurilor Colegiul Național de Apărare al Greciei.

A fost antrenat de Agenția Centrală de Informații (CIA) și de serviciile secrete israeliene, fiind specializat în contra-spionaj și acțiuni pe frontul clandestin. În anul 1986 a fost medaliat și trecut în rezervă, devenind imediat ”Director de Securitate și Informații” al partidului Noua Democrație (ND). Prin intermediul său, americanii au oferit sprijin acestui partid care avea să câștige alegerile din Grecia în anul 1990 și astfel generalul ajungea consilierul premierului Konstantinos Mitsotakis.

În calitatea sa de consilier și lider al partidului Noua Democrație, generalul NIKOS GRYLAKIS avea să fie primit de Ion Iliescu, pe 29 Decembrie 1992, în vizită oficială la București.

GRYLAKIS a venit în România însoțit de o delegație parlamentară din republica elenă, iar la nivel oficial discuțiile s’au axat pe chestiuni de protocol, fiind trecute în revistă bunele relații ale celor două state. NIKOS GRYLAKIS a mai transmis atunci poporului român ”urări de fericire și prosperitate” cu ocazia sărbătorilor de iarnă.

Ne putem imagina că nu despre urări de bine a fost vorba. Această vizită trebuie să fi fost una deosebit de importantă pentru partea elenă de vreme ce grecii au găsit de cuviință să se deplaseze la București chiar înaintea revelionului.

1992: AI NOȘTRI ÎN CONTRAOFENSIVĂ LA ATENA

La nivelul structurilor de informații din România se știa cam toată istoria generalului grec NIKOS GRYLAKIS precum și legăturile sale cu serviciile speciale elene și americane. S’a vehiculat și informația că GRYLAKIS a finanțat campania electorală a lui Ion Iliescu din 1992 și în acest context a fost invitat cu mare căldură în Decembrie la București.

Scoși cu minerii de la guvernare, deposedați de funcții, anchetați de parchet și comisii parlamentare din ordinul lui Ion Iliescu, ai noștri de la flotă au organizat o contralovitură. Sprijiniți probabil de afaceristul GIANNIS ALAFOUZOS de la ERMIS, cei de la ziarul ”Evenimentul Zilei” au deschis în 1992 o anchetă jurnalistică la Atena care’l viza chiar pe generalul GRYLAKIS.

SORIN ROȘCA STĂNESCU – EVZ 1992

În scurt timp, a fost trimis acolo ziaristul SORIN ROȘCA STĂNESCU, chipurile pentru a realiza un interviu cu generalul grec. La scurt timp după, în presa din România și Grecia au fost publicate o serie de articole privind legăturile lui GRYLAKIS cu președintele Ion Iliescu. Totul s’a terminat cu deschiderea unui dosar penal împotriva generalului, așa cum avea să povestească în anul 2015 pentru Adevărul, chiar ziaristul Sorin Roșca Stănescu, autorul anchetelor de presă.

Sorin Roșca Stănescu, în interviul publicat pe 22 Septembrie 2015, de cotidianul Adevărul:

”Cea mai interesantă a fost o investigaţie pe care am publicat’o în serial în ”Evenimentul Zilei”. A fost şi cea mai grea. Era vorba de legăturile dintre NIKOS GRYLAKIS, şeful Securităţii de atunci din Grecia, şi Ion Iliescu. Grecul a finanţat campania electorală din 1992 a lui Iliescu. Am fost în Grecia, l’am căutat, am reuşit să pătrund la acest şef al Securităţii. I’am lăsat impresia că sunt prieten al lui Ion Iliescu, l’am înregistrat, am publicat aceste dezvăluiri în ”Evenimentul zilei” şi apoi în presa din Grecia. Am declanşat scandaluri uriaşe în ambele ţări. Totul s’a soldat cu deschiderea unui dosar penal împotriva lui Grillakis, care pe urmă a şi fost condamnat.”

La momentul declanșării acestor anchete de presă, ziarul Evenimentul Zilei era patronat de Mihail Cârciog, om de presă și înainte de 1989, despre care s’a speculat că era de fapt ofițer al fostei Securități în haine de ziarist. Greu de spus dacă a fost sau nu o coincidență, însă exact în perioada amintită, la finalul anului 1992, Mihail Cârciog a fondat la Constanța, epicentrul scandalului flota, trustul de presă ”Telegraf-SOTI” alături de Radu Mazăre, Nicușor Constantinescu, Sorin Gabriel Strutinsky și Iliuță Naghi.

Așa se explică și cum la scurt timp după, ziaristul RADU MAZĂRE avea să treacă și el de partea băieților din flotă, devenind în Noiembrie 1996 deputat pe listele Partidului Democrat formațiune condusă atunci de PETRE ROMAN și TRAIAN BĂSESCU. Și tot ca o simplă coincidență, tatăl deputatului Radu Mazăre, seniorul Ștefan Mazăre lucrase înainte de 1989 tot în flotă, dar nu la navele maritime, ci la flota de pescuit oceanic, administrată de IPO Tulcea unde deținuse o funcție de răspundere din partea fostului Minister al Agriculturii.

1993: DECLANȘAREA VIITORULUI DOSAR ”PETROMIN-MINERVA”

La câteva luni după vizita generalului grec la București, premierul Văcăroiu organizează prima comisIe de anchetă care avea să investigheze situație din flota maritimă. Este vorba despre ”celebra” comisie prezidată de senatorul Romul Petru Vonicade la PDSR din care au mai făcut parte următorii: deputat Ioan Avram Mureșan (PNȚCD), senator Mircea Manica (PUNR), deputat Iulian Nistor (PDSR), deputatul Emil Cojocariu (PD), senator Gheorghe Rizescu (PDSR), senator Gabor Kozskar (UDMR), senator Mihai Lădaru (PSM), deputat Ilie Gâtan (PDSR), deputat Ioan Mureșan (RM), deputat Nestor Călin (PDSR) deputat Dorel Coc (PNL) și deputat Ioan Ghișe (PL’93).

Raportul-Comisiei-de-Ancheta-1994

Acest desant politic avea să înainteze premierului Văcăroiu un raport, datat Mai 1994, prin care se aduceau acuze grave fostului prim-ministru PETRE ROMAN, fostului ministru al transporturilor TRAIAN BĂSESCU, directorului PETROMIN, CĂLIN MARINESCU precum și altor persoane din conducerea CNM PETROMIN și a societății mixte MINERVA.

Ancheta parlamentară a mers în paralel cu lansarea unei campanii de denigrare în presa națională a persoanelor fizice și juridice amintite, cu efecte devastatoare în planul imaginii companiilor de navigație românești. Pe baza articolelor de presă și a datelor cuprinse în raportul comisiei parlamentare, procurorii parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa aveau să’și cristalizeze acuzațiile din dosarul PETROMIN-MINERVA.

Ancheta penală în acest dosar avea să fie demarată la finalul anului 1993 la o dată neprecizată, persoanele aflate în funcții de conducere la PETROMIN fiind acuzate de ”abuz în serviciu, fals și uz de fals, contrabandă, exporturi ilegale și folosirea ilegală a bugetului societății”.

Situația afacerii MINERVA avea să facă obiectul dosarului penal nr.9/PMF/1994 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa – Secţia Maritimă şi Fluvială.

1993-1994: ACUZAȚIILE

Așa cum am arătat, ancheta Parchetului Constanța a fost precedată de raportul comisiei parlamentare, un document politic fără valoare juridică, dar care la momentul respectiv a cântărit destul de mult. Carierele procurorilor depindeau de voința factorului politic, de altfel mai toate dosarele de acest nivel realizate de parchetele românești după 1990 pot fi bănuite de ingerințe politice.

În principiu, conducerea societății PETROMIN a făcut obiectul unui lung șir de acuzații susținute și prin articole de presă bine țintite. Cele mai importante reproșuri, transformate în capete de acuzare, au acoperit sfera managementului, legislației privind dreptul de pavilion dar și a problematicii de ordin economic, cu referire specială la creditare.

Pe partea de management s’a reproșat decizia de înființare a companiilor mixte în legislațiile altor state, fondarea societăților de unică navă în legislații considerate offshore, vânzarea (transferul) navelor către aceste societăți de unică navă fără documente vamale, un prejudiciu calculat la 25,1 milioane USD rezultat din subevaluarea patrimoniului și încă 5,37 milioane USD din acoperirea aportului la capital al părții străine, precum și lipsa controlului administrativ asupra navelor după transferul acestora.

Dreptul de pavilion în legislația țării noastre la nivelul anului 1991 bazată pe Decretul 443 din 1972 stabilea că navele nu pot fi vândute decât prin Hotărâre de Guvern, condiție în care nici dreptul de arborare al pavilionului românesc nu putea fi suspendat doar prin simpla decizie a Ministerului Transporturilor.

La nivelul creditării s’au adus acuze cu privire la ipotecarea navelor pentru obținerea de credite și faptul că aceste credite se întindeau pe perioade considerate lungi, de 5 la 10 ani, precum și modul netransparent în care au fost utilizate aceste credite.

Totodată comisia parlamentară de anchetă avea să calculeze totalul obligațiilor financiare ale PETROMIN la finalul anului 1993 la valoarea de 112,3 milioane USD dar fără să se detalieze din ce anume era alcătuită această sumă (reparații, piese de schimb, costuri de personal, taxe, credite și dobânzi, comisioane, et cetera). În raport s’a mai evidențiat existența unei datorii de 1 milion USD față de societatea privată ECO TRADE din Constanța și faptul că, după 28 de luni de la înființarea societății mixte MINERVA și asocierii cu ERMIS acest aranjament nu adusese veniturile preconizate de 8 milioane USD în conturile PETROMIN.

DOSARUL PETROMIN-MINERVA O EROARE JUDICIARĂ

Persoanele cu funcții de răspundere din cadrul PETROMIN care au participat la momentul respectiv la adoptarea și managementul strategiei de business pe care am prezentat’o mai sus au fost: director general CĂLIN DRAGOMIR MARINESCU, director general (iulie 1992 – iulie 1993) NICOLAE ROMANUEL POSEDARU, director economic MIHAIL CONSTANTINESCU, director financiar MARIANA MUȘAT, șef serviciu contabilitate LUDOVICA LEONTE, economist LUMINIȚA IOSIF, director exploatare VIRGIL TOANCHINĂ, director grup nave CONSTANTIN BOBEȘ, director grup nave DAN ANDREI IONESCU, șef serviciu nave GHEORGHE CODARCEA, jurist și membru CA PETRU TOMA, director resurse umane VALENTIN ILIE ZEICU, navlositor NICOLETA CRISTINA ROMANESCU, ELENA MINERVA DAN și SEVERINA SAVA.

Anchetele demarate în 1993 au durat, în cazul unor, chiar și 17 ani de zile, însă absolut toate persoanele enumerate mai sus, prinse în diverse dosare și disjungeri ale acestora, au fost în final exonerate de orice vină și răspundere de către instanțele de judecată din România.

Dosarul PETROMIN-MINERVA avea să intre astfel în manualele dreptului românesc la capitolul ERORI JUDICIARE.

Vom reveni.

Sursa: constanta.ro

Citiți și:  ROMÂNIA, O PIEDICĂ PENTRU IEȘIREA RUSIEI LA ADRIATICA ȘI PENTRU UNGARIA ”MARE”

sau:  ROMÂNIA VA DEVANSA ITALIA ȘI SPANIA, ȘI VA AJUNGE FRANȚA ȘI ANGLIA DIN URMĂ

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA

GETO-VLAHO-ROMÂNII, UN CONTINUUM ETNIC IMPOSIBIL DE CONTESTAT

Cea mai interesantă ipoteză, dar și una dintre cele mai viabile pentru originea etnonimului ”vlah” folosit în numirea geților balcanici este elaborată în capitolul V din volumul 1 al cărții Frontierele romanilor scrisă de Alexandru Gabriel Filotti și publicată la editura Istros din Brăila în 2007.

Avem așadar propusă varianta coruperii numelui unui sfânt: Sf. Blasius ocrotitor al animalelor și venerat de geții oieri din Balcani.

Blasiu în varianta latină Blasius, iar în varianta slavonă Vlasie, decedat în anul 316, a fost un episcop în Sebasteia, Armenia Mare. Este sărbătorit ca sfânt în Biserica Ortodoxă, cât și în cea Catolică. Numele în limba româna ar putea fi Sfântul Valah din Sebasteia întrucât în albaneză și croată numele înseamnă Valahul.

Sfântul Vlasie este prăznuit de Biserica Ortodoxa în ziua de 11 februarie. Sfântul s’a născut într’o familie înstărită din Asia Mică. Fiind mai întâi medic, la vremea respectivă Biserica l’a rânduit pe acesta episcop în cetatea Sevasteia, din Armenia de la care se trage și numele de Sebastian, actuala Sivas din Turcia.

În vremea persecuțiilor pornite de împăratul Dioclețian împotriva creștinilor, Sfântul Ierarh Vlasie s’a retras într’o peșteră pustie din Muntele Argheos. Acest munte era înconjurat de păduri, în care trăiau multe animale. Acestea veneau adesea la peștera Sfântului Vlasie, precum vedem și în iconografie, pentru binecuvântare și vindecare.

În viața sfântului citim că, odată, pe când slugile împaratului vânau pe Muntele Argheos, ele văzură o mulțime de animale adunate la un loc; mult se minunară ei ca leii nu’i atingeau pe cerbi, iar urșii pe căprioare. Sfântul Vlasie a aflat despre venirea vânătorilor, drept pentru care a binecuvântat animalele și le’a spus:

„Fugiți mai repede, să nu vă omoare vânătorii!”

Când s’au apropiat, vânătorii n’au mai văzut nici urmă de fiară, în fața lor apărând doar un bătrân cărunt.

„Ești un vrăjitor! Cum ai fermecat aceste animale, ca să te asculte?”, au spus ei.

Sfântul însă le’a spus:

”Nu sunt vrăjitor. Eu sunt creștin din tinerețe. Dușmanii credinței m’au alungat din oraș. Mai bine trăiesc cu fiarele sălbatice, decât cu oamenii cei răi, dușmanii lui Hristos.”

Mulți ani a sihăstrit Sfântul Vlasie și, în toți anii aceștia, s’a rugat pentru oameni și pentru prigonitorii săi, de asemenea. În tot răstimpul acesta, animalele sălbatice veneau la el, după bunătatea sa, după mângâiere și dragoste. În vremea pustniciei sale, sfântul a privegheat și s’a rugat neîncetat, tămăduind îndată pe toți cei care îl căutau, precum și animalele bolnave din pădure.

Prigonitorii săi, care nu încetaseră să’l caute, l’au aflat în cele din urmă, rămânând uluiți la vederea unui al doilea Rai, unde leii, tigrii, urșii și lupii trăiau în bună pace în preajma sfântului. Vlasie și’a întâmpinat cu bucurie vrăjmașii, știind de mai înainte despre venirea lor. Fiind prins de soldații romani, în timpul domniei împăratului Licinius, sfântul a fost aruncat în temniță și chinuit aspru.

La judecata sa, Sfântul Vlasie și’a declarat cu tărie credința în Iisus Hristos și și’a arătat disprețul pentru idolii romani. Nevrând să se lepede de Hristos, sfântul a fost aruncat într’un lac adânc, însă acesta nu s’a scufundat, ci a călcat pe apă. Vrând să alerge la el, crezând în puterea zeilor lor, un număr de 68 de romani păgâni s’au înecat în apă, neputând ieși sau înota. Un înger i’a spus sfântului să iasă din apă, pentru a primi cununa muceniciei. Ieșind, soldații i’au sfâșiat trupul, rupându’l în bucăți, iar mai apoi i’au tăiat capul cu o sabie.

Sfântul Vlasie

Sfântul Vlasie a trecut la cele veșnice în ziua de 11 februarie 316. În timpul pătimirii Sfântului Vlasie, șapte femei care îi urmau s’au alăturat mărturisirii sale. Printr’un vicleșug, arătându’se dornice de a sluji idolilor, cele șapte femei au reușit să surpe statuile acestora și să le arunce în apă. După ce au fost torturate, fericitelor femei le’au fost tăiate capetele.

În anul 855, cinstitele sale Moaște au fost aduse în Imperiul Roman de Apus și așezate în Mănăstirea Sfântul Vlasie (Sankt Blasien), din Baden-Württemberg, Germania, iar o parte din ele au fost duse în localitatea Ragusa, după anul 972.

Mai înainte de a fi aduse în orașul Ragusa (Dubrovnik), cinstitele Moaște au fost purtate prin toate așezările unde trăiau vlahi, din Asia Mica și până în teritoriile de azi ale Greciei, Bulgariei, Albaniei și Macedoniei, ele oprindu’se pentru câțiva ani la Cetinje, în Muntenegru.

Capul Sfântului este păstrat în Mănăstirea Constamonitu, din Sfântul Munte Athos.

Sfântul Vlasie sau Blasiu / Valahul este ocrotitorul sau patronul orașului Dubrovnik, aflat pe malul Mării Adriatice, în Croația. În vechime, localitatea Dubrovnik se numea Ragusa, iar locuitorii Venetiei doreau mult să o cucerească. Pe la sfârșitul secolului al X-lea, părintele Stoiko, slujitor în catedrala orașului, se plimba pe malul mării, rugându’se. Deodată, un batrân cu port luminos i’a apărut înainte, zicându’i:

”Pregatiți’vă de război, căci venețienii vă vor ataca în curând. Bărcile lor, încărcate cu soldați, sunt ancorate aproape, în Gruz și lângă Lokrum. Spune’le raguzenilor că i’a avertizat Vlasie, episcopul martir al Sevastiei.”

Având vreme să se pregăteasca, localnicii i’au înfrânt pe atacatorii venețieni, în anul 972. Drept mulțumire, Sfântul Vlasie a fost numit ocrotitor al orașului Ragusa, fiind trecut pe sigiliul republicii și pe monezile emise în acea perioadă.

Sfântul Vlasie este întâlnit la creștini sub mai multe nume: Vlaho, Sveti, Sveti Vlaho, Blase, Blas, Vlas, Biagio, Svatý Blažej, Szent Balázs, Sanctus Blasius, Saint Blaise, Saint Balázs, Sebasty, Błażej z Sebaste, Blasius von etc.

Nu știm câți tigri și lei trăiau pe Muntele Argheos, dar cu siguranță turme de oi și capre se găseau din belșug, și nu este de mirare că păstorii îl îndrăgeau în trecut apelând la protecția sa pentru turmele lor. În credința populară el va deveni și protector al păsărilor şi al femeilor gravide fiind o prefaţă a sărbătorii de Dragobete.

”Vraciul” Vlasie a tămăduit, prin rugăciune şi post, animale sălbatice bolnave, fapte ce i’au adus denumirea de vraci. Sfântul Vlasie este în calendarul popular protector al păsărilor şi al femeilor gravide. De ziua lui, se spune că se întorc păsările migratoare, când li s’ar deschide ciocul şi ar începe a cânta. Peste două săptămâni, pe data de 24 februarie, la Dragobete, se strâng în stoluri, ciripesc, se împerechează şi încep să’şi construiască cuiburile.

Se spune că Sfântul Vlasie anunţă marea sărbătoarea de Dragobete. Sfântul Vasie era considerat ocrotitor al gospodăriilor şi cioban al lui Dumnezeu pentru vite.

Sigur, în cartea sa Alexandru Gabriel Filotti, utilizează clișee etnice (daci, traci, daco-traci etc.) ultra utilizate de către scriitorii și istoricii români în mod cu totul eronat și pe care noi le dezavuăm, dar cu toate acestea vom reproduce un capitol din această carte din 2 considerente enumerate mai jos:

1. În special pentru o temerară intruziune în acea perioadă destul de săracă în documente pentru istoria românilor cuprinsă între secolele III și X.

2. De asemenea, redăm acest text și pentru abordarea problematicii iobăgiei rumânilor.

Cât despre romanizarea geților cu care și autorul nostru ar fi de acord, aici trebuie reiterat încă o dată, că această romanizare nu a avut loc, cel puțin nu în sensul pe care’l propune istoriografia românească, ci ea va trebui într’o bună zi să se limiteze doar la o serie de împrumuturi din limba latină uzuală în imperiul roman în special în scris și cu care toate neamurile din Balcani au avut legătură directă, împrumuturi în dialectele locale ale geților în special ale termenilor tehnici sau din terminologia creștină.

De altfel, și cu alte ocazii noi am insistat că limba getică folosită în Europa de toate triburile europene, nu puteau fi latinizate, atât timp cât toate etniile imperiului roman se foloseau de limbile lor materne, iar de limba latină, se foloseau doar ca o linqua franca în raport cu administrația sau numai de către elitele de la Roma în operele lor, textele, sau documentele oficiale.

Așadar, atunci când facem referire la cum erau priviți de către germanici acei vorbitori de limbi getice sau italice din imperiu sau cei care foloseau limba latină, aceste limbi foarte asemănătoare erau asociate și erau deopotrivă categorisite limbi valahe, valone etc. Deși se acreditează ideea că valahi erau numiți doar cei trăitori în proximitatea limesurile romane, istoria îi contrazice, deoarece vlahi erau cam toți geții din tot arealul getic balcanic și nu doar de la marginea imperiului, cei care se îndeletniceau cu oieritul, dar nu numai.

MOTTO
„Faptul că poporul român se înfățișează de la început format din două pături distincte: proprietari și iobagi, care se definitivaseră înainte de secolul al XIV-lea, și că numele de rumâni constituia nu o denumire etnică, ci una socială, reprezentând numai pe iobagi, este de cea mai mare însemnătate”, Constantin Giurescu. Studii de Istorie. Antologie de Dinu C. Giurescu. Editura Eminescu 1993 p. 328.

Creșterea și descreșterea convertibilității dinarului roman

Constantin Giurescu unul dintre marii istorici pe care i’a produs România , în anul 1915 publică studiul ”Vechimea rumâniei în Țara Românească …”, în care declară categoric, că numele de rumâni reprezintă numai pe iobagi, dar nu explică, de unde venea această denumire dată iobagilor, fonetic atât de apropiată de denumirea de ”roman”, care – în conștiința poporului – era considerată că ar fi fost denumirea etniei care locuia în Dacia, actualmente România. În 1916, el publică studiul Despre rumâni, din care am reprodus o frază care sintetizeza interesul nostru pentru numele:

VLAHII,

pe care poporul român l’a purtat din secolul al III-lea d.Hr., până în secolul al XIX-lea.

”Pentru străini toți locuitorii Vlahiei erau vlahi; hainele, vitele ca și orice produs din această țară, erau vlahe”, Despre rumâni. Memoriu citit la Academia Română în ședința din 11/24 dec. 1915.

Niciun istoric nu arată ce legătură ar exista între numirile de român sau rumân și Vlah. În Istoria Românilor, editura Europa Nova. Bucuresti 1999. J. C. Dragan la p. 43, emite o ipoteză, de o logică impecabilă, arătând următoarele:

”Când se vorbește de romanizarea Daciei, trebuie să se țină seama de un aspect ignorat în mod deliberat sau mai puțin cunoscut: ea face corp comun cu blocul romanității orientale, care începe din Istria și de la Marea Adriatică până în Marea Neagră, din Carpații Nordici până în Munții Pindului, în nordul Greciei”.

Civilizația romană a avut efecte atât de durabile, instituțiile sale fiind baza dezvoltării civilizației occidentale, încât atunci când se dorește a analiza fenomenul evolutiv omenesc în Europa, trebuie început măcar de la sfârșitul acestui imperiu, adică de la împărțirea lui, din anul 395 d.Hr., în Imperiul Roman de Răsărit cu capitala la Constantinopol și Imperiul Roman de Apus cu capitala la Milan.

Actul scindării gândit de contemporanii Împăratului Teodosie, mai mult ca o împărțire administrativă, s’a dovedit a fi o împărțire definitivă, în sensul că reunirea într’o singură împărăție nu s’a mai realizat niciodată în cursul istoriei.

În realitate ”scindarea imperiului Roman din anul 395”, este actul al doilea, din procesul falimentării morale și materiale a sistemului economic, social și politic, în fapt totalitar reprezentat de imperiul Roman.

Actul întâi al acestui proces falimentar, l’a constituit, administrației romane, din Dacia și din Germania, din anul 276, hotarele imperiului Roman în Europa, devenind fluviile Rin și Dunăre.

Actul întâi a avut o continuare prin retragerea administrației romane, în anul 333 din insulele Britanice. Bineînteles că falimentarea morală a imperiului Roman a precedat și a determinat, falimentarea materială a imperiului Roman. Modul cel mai sintetic de ilustrare a evoluției spre faliment a economiei imperiului Roman, o demonstrează evoluția dinarului.

Imperiul Roman fusese întemeiat de August Octavian în anul 27 î.Hr…În perioada care a urmat, cursul dinarului a fost exprimat prin conținutul său în argint, adică convertirea în argint, la cerere, a dinarului. Valoarea maximă a dinarului a fost atinsă sub împăratul Traian, când dinarul putea fi schimbat pentru argint, la 93% din greutatea sa. Este posibil ca această situație economică exceptional de bună, din timpul împăratului Traian, să fi fost influențată și de intrarea în exploatare a minelor de aur din Dacia Felix.

Exploatarea minelor de aur, se făcea în bună parte cu mâna de lucru recrutată din afara Daciei propriu zise, pentru că partea bărbătească a Dacilor, fusese omorâtă sau se refugiase la triburile geto-trace din afara realmului (teritorii) imperiului roman, numai cei care fuseseră făcuți sclavi intraseră în minele de aur. Noii veniți proveneau mai cu seamă din peninsula balcanică iliro-traco-geto-dacă romanizată 40%, din orientul mijlociu grecizat-romanizat 20%, restul din peninsula italică și alte părți ale imperiului.

Fusese adoptat etalonul argint, și nu aur, pentru că aurul era principala monedă de plată pentru obținerea grâului din Egipt, Sicilia, și alte surse, cu care era hrănită gratis populația plebeie a Romei, și legiunile romane. Tot cu aur se plăteau și produsele importate din Orient, în special India, în schimbul mătăsurilor și al mirodeniilor. Datorită acestor plăți efectuate în aur, în lumea apuseană, traditional prețul aurului a rămas până în ziua de astăzi mai mare decât prețul argintului.

În timpul împăratului Adrian, care l’a urmat la domnie pe Traian, conținutul în argint al dinarului a scăzut la 87%. Nu este exclus ca unul dintre factorii care a condus la scăderea convertibilității dinarului, să fi fost și scăderea producției de aur, din Dacia, având în vedere performanțele reduse ale tehnologiei de extracție a aurului din mine în acea epocă, fapt care explică și decizia de mai târziu de evacuare a Daciei. În anul 244, sub împăratul de origină arabă, Filip, conținutul în argint al dinarului roman ajunge 0.5%, ca în sfârșit în anul 276, când armatele Romei se retrag din Dacia, conținutul în argint al dinarului roman să scadă la 0.02%.

Sclavagismul – principala formă de energie

Majoritatea istoricilor, consideră că economia romană era o economie sclavagistă, deoarece aproape singura formă de energie, disponibilă în lume, în acea epocă, era constituită de forța muschiulară omenească. Întrucât nu se inventase tehnologia pânzelor de corabie și a morilor de vânt, această formă de energie nu era disponibilă pentru omenire. Deși barbarii germani posedau tehnologia morilor de apă, care ar fi putut fi adoptată și în imperiul Roman, în special la Roma ea era interzisă pentru că ar fi produs somaj în cadrul populației plebee, parazitară, dar cu drept de vot.

Deși tehnologia tracțiunii carelor pe șoselele romane, care cuprindea construcția vehiculelor și a harnașamentelor, era intens practicată, dovadă șanțurile săpate în pavajele de piatră ale drumurilor romane de către roțile carelor, ferecate în fier, ea nu trecuse și în agricultură, pentru că plugul va fi inventat abia în evul mediu de către năvălitorii Slavi. Este drept că Romanii posedau „aratrul”, un instrument fără „cormană”, care era tractat în cruciș și curmeziș și care lăsa un teren ce se putea lucra apoi, mai ușor de către sclavi, tot cu hârlețul sau sapa.

În ceea ce privește obținerea de produse fabricate, ele nu puteau fi decât rezultatul muncii manuale. Din cauză că principala formă de energie – era cea umană – armata romană era preocupată ca să captureze din lumea barbarilor, un număr maxim de sclavi, pe care apoi îi vindeau întreprinzătorilor romani, prin intermediul piețelor de sclavi. Întrucât agricultura, era principala industrie a imperiului, și întrucât productivitatea muncii în agricultură era extrem de joasă, nevoia cea mai mare de sclavi era resimțită în agricultură. Atâta vreme cât energia furnizată de sclavi a fost principala formă de energie, iar sclavagismul a fost o formă de combatere a suprapopulării, sclavagismul nu a putut să fie înlăturat din realitatea socială a omenirii.

Sclavagismul a dispărut de la sine, numai treptat pe masură ce s’au găsit alte forme de energie mai ieftine, așa cum a fost tracțiunea animală în agricultură, pânzele de corabie și morile de vânt, morile de apă, etc.; iar în mod radical și definitiv numai atunci când revoluția industrială, care prin arderea combustibililor fosili – cărbunele, petrolul și gazele – în motoarele cu aburi și cu combustie internă a furnizat omenirii energia de care avea nevoie.

Roma în perioada de sfârșit a imperiului

Războaiele purtate de Imperiul Roman erau războaie imperialiste. Romanii porneau un război, numai din considerente economice, bine justificate. Așa se explică faptul că Romanii nu s’au extins în nordul și răsăritul Europei, unde nu exista nimic demn de a fi cucerit.

În schimb s’au extins în Orientul Apropriat și Mijlociu: grecesc, egiptean, israelit, persan si fenician, unde era o mare densitate de populație, civilizată și producătoare de bunuri agricole și manufacturate. În Răsăritul Europei nu au mers mai departe de Dacia cea bogată în aur, iar în nord, nu mai departe de sudul Insulelor Britanice unde se găseau bogate mine de cositor.

Războaiele romane erau concepute, ca să se asigure întotdeauna o superioritate militară zdrobitoare, în comparație cu posibilitățile militare ale adversarei sale. Superioritatea era realizată prin concentrarea forțelor necesare, în locul dorit, la momentul ales de Comandamentul Roman. Romanii nu se bazau pe elementul surpriză, greu de realizat cu forțe de infanterie, la mari depărtări de Roma și atunci când armatele romane înainte de a da vreo bătălie, în prealabil, ani de zile înainte, construiau poduri definitive și șosele. Imperiul Roman nu’și permitea să piardă vreun război.

Uneori pierdea bătălii, dar întotdeauna revenea și câștiga războiul. Unul dintre aceste războaie, în care în primele expediții, Romanii au obtinut unele rezultate, dar care nu au fost durabile, este războiul din Dacia (101-106 d.Hr.), în care pentru a’l invinge pe Decebal, a fost nevoie de construirea primului pod peste Dunăre, la Turnu Severin (Drobeta), și o șosea care să traverseze munții Carpați și să ajungă în inima regatului celui bogat, al lui Decebal.

După părerea multora dintre istorici, Imperiul roman a atins apogeul în timpul împăratului Traian (98-117 d.Hr.). Războaiele sale sunt un exemplu de imperialism, în care în mod conștient, a urmărit două scopuri: obținerea de rezultate economice imediate, pentru a returna trezoreriei imperiale, cheltuielile ocazionate de campania militara, și rezultate economice de lungă durată, care să justifice, cheltuielile ocazionate de anexarea teritoriului cucerit.

De aceia Traian pregătea în mod meticulous campaniile sale, dovadă construirea podului peste Dunăre de la Dobreta și termina cuceririle sale cu organizarea temeinică a teritoriilor cucerite. Nici un alt împărat roman, nu a lăsat posterității, memoriile sale în piatră, așa cum a lăsat Traian în Forul Roman, Columna care povestește întreaga epopee a războaielor dacice. În afară de Dacia, Traian a cucerit, în ordine: în anul 114 d.Hr. Armenia, în anul 115 d.Hr.. Mesopotamia până la fluviul Tigru, adică Irak-ul de astăzi, iar în anul următor, anul 116, traversează râul Tigru, cucerind parte din Iran-ul de astăzi, ajungând până la golful Persic, și anexează întreg teritoriul sub numele de Parția.

La capătul celălalt al masei de uscat euro-asiatice, la oceanul Pacific exista celălalt colos al civilizației omenești: Imperiul chinezesc. Între cele două imperii existau deosebiri esențiale. Imperiul chinez era bogat datorită muncii populației chinezești, și de aceea avea o mentalitate bazată pe defensivă, așa că a construit un zid de apărare, fără echivalent în lume, și a imaginat o politică de izolare față de restul lumii. În contrast cu Impe-riul chinez, Imperiul roman era sărac, așa că avea o mentalitate de prădător, și de aceea a construit un sistem de poduri și șosele, și o flotă ambele fără precedent în lumea veche, pentru a putea atinge, cu legiunile și galerele sale în toate colțurile imperiului, care se afla în permanentă extindere, apropriindu’și nu numai bunurile materiale ale popoarelor cucerite, ci și valorile culturale ale acestora.

Am călătorit în urmă cu câțiva ani, pe șoseaua strategică romană din Grecia, care este reconstruită cu fondurile Uniunii Europene, și care se întinde din Peloponez, trecând prin Corint și urmărind malul Mării Egee, legând Atena de Constantinopol. M’a impresionat măreția concepției și fantastica realizare; la fiecare 165 de kilometri, încă se află castre romane, care au funcționat permanent, fiind preluate de Imperiul Otoman, și de la aceștia din nou de Greci.

Distanța de 165 de km între castre, a fost stabilită ca fiind un releu, la o zi distanță unele de altele, legătura între ele fiind asigurată de curieri pe cai, schimbați din loc în loc, pentru transmiterea ordinelor. Concepția de apărare a Chinezilor, era diferită de cea a Romanilor, și pentru că populația imperiului chinezesc era uniformă, compactă într’un teritoriu și ajunseseră prin gradul de civilizație, să difere complet de populațiile nomade din afara zidului. Romanii în schimb, transformaseră – prin forță – într’o împărăție unitară, dar total neuniformă, o multitudine de etnii diferite, vorbind o mulțime de limbi și dialecte diferite, și foarte inegale ca dezvoltare pe scara civilizației umane.

Romanii, pentru a putea romaniza, acest conglomerat uman, aveau la dispoziție câteva instrumente puternice: pax romana asigurată de legiunile romane; limba latină ca mijloc de comunicare; podurile și șoselele care asigurau legătura dintre provincii; dar mai cu seamă legile romane civilizatorii. În comparație cu nivelul de dezvoltare al barbarilor, legile romane erau democrate și progresiste. Dar cu toate că legislația romană era democratică și progresistă, prin faptul că ea nu se aplica decât oamenilor liberi, cetățeni romani din peninsula Italică, deci nu numai că nu era universală, dar mai grav, era sectară.

Împăratul roman Caracalla, în anul 212, face pasul decisiv înainte, în procesul de romanizare al imperiului atunci când proclamă că orice om liber, din cadrul imperiului, devine cetățean roman.

Există o similitudine între ceea ce se petrecea în Imperiul Roman în secolul III cu ceea ce se întâmplă în secolul XXI în Uniunea Europeană, a cărei extindere, urmărește să transfere oameni, din rezervorul uman ușor asimilabil din Răsăritul Europei în Apusul Europei. Practic, armatele romane învingătoare, creiau în teritoriile cucerite, o catastrofă de mari proporții, prin omorârea și luarea în sclavie a părții masculine a populației din teritoriile pe care le cucereau, precum și jefuirea resurselor agricole, animaliere și a oricăror alte bunuri.

Sclavii erau duși, la piețele de vânzare a sclavilor din imperiu. Familiile romane din clasa de mijloc, posedau în medie circa 8 sclavi, cei bogați în jur de 1000 de sclavi, iar împărații în jur de 20.000 de sclavi. Roma în perioada de extindere avea o populație de circa 1.500.000 de oameni din care circa o treime, erau plebeii, care primeau gratuit, o pâine de 0,75 kg. zilnic. Populația de sclavi, care făceau muncile din domeniul prestărilor de servicii, gladiatori, dar și tutori, erau în număr de circa 400.000. Restul populației libere era formată din: patricieni, intelectuali, actori, negustori, meseriași, cărăuși, muncitori specializați în construcții capitale, și altele, care făceau ca un oraș de asemenea mărime să funcționeze.

Cumpărătorii de sclavi, erau în special moșierii, adică patricienii dintre care se re-cruta elita politică: senatorii. Acești senatori- latifundiari nu plăteau impozite, iar cum activitatea principală a Senatului se reducea la aprobarea de noi impozite pe care trebuia să le plătească restul populației, ei veneau la Senat numai atunci când era vorba de a se vota o lege care’i interesa și pe ei, ceea ce era întotdeauna cazul, numai atunci când era în joc Tezaurul Romei, adică acordarea de fonduri pentru organizarea de campanii militare.

Latifundiile se creaseră, în decursul timpului, prin concentrarea în mâna latifundiarilor, prin cumpărare a pământurilor care fuseseră distribuite legionarilor la sfârșitul campaniilor militare, deoarece aceștia nu aveau nici cunoștințele agricole necesare, dar nici înclinarea de a se speti, muncind lotul militar cu care fuseseră improprietăriți. În majoritatea timpului, patricienii nu locuiau la moșiile lor, pentru că în perioada târzie a imperiului, siguranța lor personală, nu era asigurată în vilele lor de la moșii, fie din cauza eventualelor incursiuni ale bandelor de barbari, fie din cauza eventualelor răscoale ale sclavilor.

În același timp, toate afacerile importante, toate intrigile politice, și toate distracțiile se derulau la Roma, nu în provincie, așa că moșiile erau lăsate pe mâna vechililor. Lupta aparent între păgânism și creștinism, adică între religii, era în realitate lupta dintre posesorii de sclavi apărați de păgânism și cei care nu posedau sclavi, și care doreau ca prin eliberarea sclavilor, patricienii să piardă avantajul muncii ieftine, și deci să se creeze o redistribuire a proprietăților, pe baza concurenței de pe o piață a muncii liberă.

Nașterea romanității orientale (proto-etnia vlahă)

Maximinus I Gaius Iulius Verus (235-8) Tracul: „El merită să fie considerat ca primul dintr-o linie impozantă de Împărați Romani de la Dunăre, izvorâți dintre cele mai valoroase popoare războinice din Imperiul Roman”. (The Roman Emperors […] 31 BC- AD 476, Michael Grant. Ed. Charles Scribner’s Sons, New York 1985).

Din șirul acestor Împărați Romani de la Dunăre, Airelian Lucius Domitius Aurelianus (270-5), născut în Moesia Inferioară, este cel care decide să fixeze granița Imperiului Roman pe Dunăre.

Abandonarea Daciei, era rațională deoarece nu avea granițe naturale ușor de apărat, și în plus era despărțită de Imperiul Roman prin fluviul Dunărea. Cu partea din populația Daciei, care consimțise să fie evacuată, înființează la sud de Dunăre două noi provincii: Dacia Mediterranea și Dacia Ripensis.

Dioclețian, Gaius Aurelius Valerius (284-305), născut în Dalmația, este cel care pune la punct sistemul Tetrarhia, un guvern militar format din doi tetrarhi seniori și egali, având rangul de Augustus, secondați de doi tetrarhi juniori și egali, cu rangul de Cezari, responsabilitățile fiind împărțite teritorial în: vest și est, care avea menirea să asigure o succesiune în baza meritului și a seniorității, nu una întâmplătoare. Evident – ca orice convenție între oameni care nu ține seama de legile naturale, în cazul de față: lupta intraspecifică – pentru cei care nu înțeleg fenomenul evoluționist, tetrarhia s’a transformat în anarhia.

Dioclețian îl numește pe Maximian Marcus Aurelius Valerius (286-305 și 307-8), originar de lângă Sirmium, mai întâi (285) în rangul de Cezar, iar apoi (286) în rangul de Augustus, egal cu el însuși, în vest și doi Cezari: Constantius I Chlorus Flavius Iulius (Palidul) (305-6), originar din Dardania (Moesia Superioară) în vest și Gaius Galerius Valerius Maximianus (305-11), originar din Dacia Ripensis, în est. Diocletian se retrage (305) și’l obligă și pe Maximian, să se retragă și el, cei doi Cezari (Chlorus și Galerius), devenind Auguști iar Cezari fiind numiți: Severus II Flavius Valerius (306-7) și Gaius Galerius Valerius Maximinus II Daia 310-13).

La moartea lui Constatius I Chlorus (306), Galerius îi numi, în vest, simultan Augustus pe Severus II, și Cezar, pe fiul lui Constantius I Chlorus: Flavius Valerius Constantinus I (306-37), care fusese născut la Naissus în Dacia Ripensis – care va deveni Magnus – iar pentru creștini va deveni ”Sfântul Constantin și mama sa Elena”.

Aranjamentul care’l lăsa pe din afară, nu putea fi acceptat de Maxentius Marcus Aurelius Valerius (306-12), fiul lui Maximian și despotul gărzii pretoriene. El obținu investitura de la Senat și de la populația Romei și’l rechemă din retragere pe tatăl său Maximian.

Pe rând Severus II, Galerius și chiar Maximian, înaintează spre Roma, pentru a’l detrona, cu armate care însă dezertează. Maximian se refugiază la Constantinus I Magnus, și cu ocazia căsătoriei fiicei sale Fausta cu Constantinus I Magnus îl înaintează, pe acesta, la rangul de Augustus, apoi trădează, capturând Massilia, posesiunea ginerului său, din care cauză Constantinus I Magnus îl atacă și Maximian își pierde viața.

Valerius Licinius Licianus, fiu adoptiv al lui Diocletian, care la fel cu toți ceilalți protagoniști menționați în cadrul subtitlului prezent: nașterea romanității orientale, fără excepție, care au devenit în prima generație, din părinți țărani sau păstori, direct împărați romani, deci și el fiu de țăran, originar din provincia Dacia Ripensis, a fost înălțat la rangul de Augustus, la Conferința de la Carnuntum (308), atribuindu’i’se provincii care aparțineau Cezarului Maximinus II Daia, pe care Licinius în lupta (310) care a urmat l’a învins și l’a omorât.

După ce Galerius moare (311), Constantin I Magnus (312) invadează Italia, unde Maxentius poseda o armată de patru ori mai numeroasă, decât armata invadatoare a lui Constantin I Magnus, dar cu toate acestea, acesta, reușește ca prin Victoria (312) de la podul Milvian peste Tibru, învingându-l pe Maxentius, care se îneacă în Tibru să schimbe nu numai fața Imperiului Roman ci și soarta întregii civilizații vestice. El declară că înainte de bătălie a avut o viziune: o cruce luminoasă pe cer purtând inscripția: in hoc signo vinces. În consecință, bătălia a fost considerată de istoricii creștini, drept una decisivă asupra păgânismului, ceea ce era de fapt perfect adevărat. Lumea Romană era acum divizată între Constantin I Magnus și Licinius. Constantin I Magnus îi acordă dreptul lui Licinus de a legisla în cadrul jurisdicției sale, în schimbul recunoașterii de către acesta a rangului de senior Augustus pentru el însuși.

În 313, Licinius se căsătorește cu Constantia sora lui Constantinus I Magnus, acceptă intrarea religiei creștine în panteonul religiilor din Republica Romană și retrocedează – prin Edictul de la Milan – toate averile confiscate de la creștini. Peste numai un an însă, Licinius, reîncepe persecuția creștinilor din jumătatea răsăriteană a Republicii romane unde își exercita autoritatea. Constantinus I Magnus câștigă bătălia de la Cibale, la 8 octombrie 314, și în consecință cucerește întreaga peninsula Haemus (balcanică), cu excepția Traciei.

Licinius în calitatea sa de exponent al partidului politeist, sclavagist, continuă persecuția creștinilor, așa că nouă ani mai tarziu, Constantinus I Magnus, dă curs plângerilor creștinilor persecutați de Licinius, și pornește o nouă campanie militară în contra acestuia, câștigă o victorie la Adrianopole (323), îl urmărește în Anatolia unde la Chrysopolis pe data de 18 Septembrie din acelas an, îl înfrânge încă odată, iar în anul următor (324) îl prinde și’l execută.

În acest fel Constantinus I Magnus, reușește pentru prima dată în mai mult de un secol, să rămână singur Imperator, de la râul Clyde din Insula Britanică până la râul Eufrat din Persia. În felul acesta, rămânând singurul Imperator al imperiului – deoarece fusese recunoscut de toate legiunile care formau armata – și ne mai făcând parte dintr’un guvern de coaliție, în care fiecare Imperator-asociat, avea un număr de legiuni care’l susțineau, Constantinus I Magnus a reconstituit în mâna sa toată puterea executivă și legislativă, care înainte de Diocletian aparținuse Senatului. Deoarece el era fiu de Imperator, și fusese ales Imperator, inițial pentru a urma tatălui său care murise, el întemeiase de fapt o dinastie, așa că Constantinus I Magnus, este cel care transformă Imperiul condus de un guvern de coaliție militar, într’un Imperiu condus de un împărat ereditar.

Pentru a consolida moștenirea sa, lăsată celor trei fii ai săi, el mai întreprinde două măsuri absolut necesare: unificarea bisericii creștine, baza puterii sale politice si militare, prin sinodul de la Nicaea, din anul 325, și mutarea capitalei imperiului pe locul unde exista satul Bizanț, pe data de 11 mai 330. Mutarea capitalei de la Roma la Constantinopol, era mai cu seamă o mișcare cu caracter ideologic, prin care panteonul politeismului și al sclavagismului era părăsit, și era înlocuit cu un imperiu creștin condus de:

„un suveran, de drept divin, ales și inspirat de Dumnezeu si bucurându’se de o autoritate absolută; persoana lui era considerată sacră și la fel tot ce era in jurul lui, tot ce făcea, primea acelaș epitet”,  (Ch Diehl, Marile probleme ale istoriei bizantine, p. 22. Traducere de Ileana Zara. Editura pentru literatura 1969).

Mutarea capitalei la Constantinopol era însă în esență, și o mișcare practică deoarece costa mai ieftin decât reconstrucția Romei. Vechile familii patriciene care aveau interese, moșii și sclavi în Italia, un sistem politic cu rădăcini adânci clientelare, și pe plebeii parazitari și veșnic nemulțumiți – cu alte cuvinte pe cei care aveau cel mai mult drep-tul să poarte numele de Romani – nu au mai putut să aibă în Roma, ostatic, Senatul, pe care să’l oblige să le subvenționeze stilul de viață parazitar, intrucât Senatul a fost mutat în noua capitală. În plus partea apuseană a imperiului, prezenta o rentabilitate economică scăzută în comparație cu partea răsăriteană a imperiului, și în acelaș timp, un risc mult mai mare din partea năvălitorilor germani.

Roma propriu zisă din cauza mlaștinilor pontine – 160 000 ha la 40 km. distanță – care era un focar de țânțari Anopheles transmițători de malarie, a lipsei de canalizare, a întregului fond locativ foarte vechi, devenit insalubru, și lipsa sclavilor care în trecut erau utilizați la muncile de servicii, devenise un loc unde viața era grea, neplăcută, nesigură și nesănătoasă, ceea ce se oglindea în rata nașterilor, mult mai joasă decât media de nașteri înregistrată în provinciile imperiului.

Mutarea capitalei de la Roma, pe locul satului Bizanț, a fost poate măsura cea mai importantă, care a făcut ca să existe întotdeauna un Imperiu de Răsărit, la Constantinopol, întâi Roman, apoi Bizantin, la urmă Otoman. În faza inițială Imperiul Roman Oriental cu capitala la Constantinopol, după separarea din anul 395, în conformitate cu:

Ch. Diehl, în lucrarea menționată mai sus, Marile probleme ale istoriei bizantine, pp.23-24, arată următoarele:

”Care era întinderea acestui imperiu ? Pentru a ne da seama de aceasta, e destul să consultăm Notitia dignitatum care datează cam din anul 400. Imperiul din orient era împărțit în două prefecturi de pretoriu, cea din orient și cea din Iliria. Fiecare din aceste prefecturi cuprindea un număr oarecare de dioceze […] În prefectura din orient se numarau cinci dioceze[…]Fiecare din aceste dioceze era împărțită într-un număr oarecare de provincii […] 6 pentru Tracia, în total 49.[…] Prefectura Iliria era mai puțin întinsă: avea două dioceze, a Macedoniei care număra 6 provincii, și a Daciei care avea 5; cu totul 11.”

J. C. Drăgan, în cartea sa Istoria Românilor, pp.44-46 (Editura Europa Nova, București 1999), scrie că într’o perioada de 375 de ani (235 d.Hr..-610 d.Hr.), timp în care au domnit 80 de împărați, 40 erau originari din partea europeană, răsăriteană a imperiului, adică din Panonia până la hotarele Greciei, deci iliro-traco-geto-dacii romanizați, sau urmași ai coloniștilor romani din alte părți ale imperiului, naturalizați în peninsula Haemus. Istoricul german Fr. Altheim, citat de J. C. Drăgan, numește această perioadă, epoca împăraților-soldați.

De fapt denumirea de impărați-soldați, este improprie deoarece ințelesul noțiunii de imperator, nu’și pierduse încă sensul adevărat, Roman, acela de însărcinat cu puteri depline, pentru rezolvarea unei situații de criză, pe durata crizei. În acest sens, imperatorul, nu putea fi decât un soldat nu și un împărat – având puterea executivă, limitată la armată. Puterea politică civilă executivă, într’un cuvânt ”guvernul” de unde emana toată autoritatea în republica romană, era senatul, care delega puterile sale imperatorilor.

Senatul, vota legile în baza cărora acționau Imperatorii. Legile votate aveau scopul dublu de a pune la dispoziția imperatorilor mijloace legale, în baza cărora aceștia să poată rezolva crizele, împiedicându’i totdeodată de a improviza, ceea ce le’ar fi crescut independența față de Senat, facilitându’le tendința naturală de a se transforma în dictatori. Tot senatul elibera din trezoreria republicii, sumele necesare formării legiunilor și cereau socoteală pentru sumele cheltuite, acordând ‘triumful’ imperatorilor în funcție de rezultatele obținute.

Accepțiunea modernă a termenului de împărat – aceea de monarh ereditar, absolut sau constituțional – este o corupere a democrației și a republicanismului original roman, urmarea abuzului puterii și a corupției societăților omenești. Metodele prin care senatul roman a combătut tendința imperatorilor, de a acapara puterea, erau multiple, mai importante fiind: numirea simultană a mai multor imperatori, incluzând teritorialități limitate – spre exemplu est sau vest – sau subordonări limitate, imperator și imperatori asociați. În conformitate cu teoria darwinistă, s’a creat o permanentă stare de criză, o luptă pentru putere, a tuturor în contra tuturor, care a condus la întărirea rolului armatei în viața statului, inversând rolurile, adică numirile imperatorilor, fiind făcute de diferitele grupuri de armate – est sau vest – ceea ce la moartea lui Teodosie (395) a condus la scindarea imperiului în: Imperiul roman de răsărit și Imperiul roman de apus.

În perioada (235-610 d.Hr.) în care, Balcanii, au furnizat imperiului roman 40 din totalul de 80 de Imperatori, dintre care cel mai insemnat – din toate punctele de vedere – pentru evoluția omenirii, a fost Constantin cel Mare (307-337), se poate afirma că scena politico-militară a imperiului roman a fost dominată de descendenți ai daco-geto-traco-ilirilor romanizati, sau de romani de diverse origini colonizati în peninsula Haemus (Balcanică).

Aceasta situație a putut să existe, numai pentru că soldații din care erau formate legiunile, ajunseseră să’și aleagă imperatorii, în loc ca aceștia să fie numiți de Senat. Rezultă probabil, că daco-geto-traco-iliro romanizați, în armată erau grupul etnic cel mai numeros, deoarece pământul din Italia se afla în mâinile patricienilor, și ca atare împroprietărirea veteranilor, după fiecare campanie, o perioadă îndelungată, a fost făcută prioritar în peninsula Balcanică, fiind cea mai apropiată de Italia, transformand’o într’o pepinieră de personal militar.

A avut importanță și faptul că, Balcanii formau trăsătura de unire dintre posesiunile romane din orient și cele din occident. Nu poate fi ignorat nici factorul timp, deoarece Grecia, fusese cucerită de către generalul roman Mommius, încă din anul 146 î.Hr.,. El a înlocuit, în Grecia, toate democrațiile cu oligarhii. Nu trebuie uitat că cucerirea Galiei de către Cezar, a fost făcută un secol mai târziu: 58-50 î.Hr.

Scopul urmărit de Caracala atunci când în 212 d.Hr. acorda cetățenia romană, tuturor oamenilor liberi din imperiu, era ca să poată recruta soldați din provinciile puternic romanizate. Creștinarea întregii zone balcanice și a zonelor adiacente balcanilor: Dacia și Panonia, a fost un alt factor care a grăbit romanizarea populațiilor iliro-traco-geto-dace.

Luând în considerare toți factorii menționați, se poate afirma că întreg spațiul ocupat de daco-geto-traco-iliri, din Panonia unde se întrepătrundeau cu celții și până în Tracia unde se mărgineau cu grecii, în secolul al VI-lea, secolul lui Flavius Anicius Justinianus (527- 565) – ultimul mare împărat roman, el insuși de origină Iliră – aceștia, iliro-traco-geto-dacii – se aflau în diferite stadii de romanizare, dar majoritatea formau un nou popor, care’și păstrase numele de roman, deși vorbea o limbă nouă romanică: limba română, care diferea de limba latină.

Iată ce spune Ch. Diehl, în Marile probleme ale istoriei bizantine , pp. 26-27:

”În Europa invaziile din secolul al V-lea nu provocaseră schimbări mari în etnografia imperiului din orient. […] Invaziile din secolul al VI-lea ale hunilor, slavilor, bulgarilor și avarilor, fuseseră mai dezastruoase pentru imperiu și de mai multe ori, bandele lor apăruseră până sub zidurile Constantinopolului. […] Procopius a descris pe larg atrocitățile ale căror victime au fost acești locuitori și, dacă e să credem mărturia lui se poate „evalua la mai mult de 200 000 numărul romanilor care, la fiecare năvălire, au fost masacrați sau duși în captivitate, așa că aceste provincii semănau cu deșerturile Sciției. […] În epoca lui Heraclius, Croații și Sârbii ocupară toată partea occidentală a Iliriei; alți slavi s’au stabilit în Macedonia […] ei au populat întreaga regiune cu triburile lor, care au format mici state aproape independente pe care bizantinii le numeau Slavinii […] Fără îndoială, la această slavizare aproape completă a peninsulei Balcanice, vechile populatii ale regiunii au rezistat și au sfârșit foarte adesea prin a impune slavilor influența lor.”

Scenariul descris de Ch. Diehl în Marile probleme ale istoriei bizantine, din citatul de mai sus concentrat la maximum, pentru a câștiga în coerență, înfățișează drama poporului protoromân, rezultat din romanizarea daco-geto-traco-ilirilor, și surprins de năvălirile barbarilor superior organizați din punct de vedere militar, într’o perioadă în care proto-românii nu erau o etnie, posedând conștiința identității proprii, ci erau o mulțime neorganizată care încă nu se desprinsese din realmul Romanilor. Perioada de la sfârșitul secolului VI și începutul secolului VII, a fost pentru protoromâni, perioada în care Imperiul bizantin cu interese majore în partea asiatică a imperiului, nu a mai avut capacitatea de apăra și posesiunile europene. Împăratul bizantin de origină traco-ilira, Tiberius II Constantinus, moare în anul 582, după o domnie de patru ani, în care Tracia și Grecia fuseseră inundate de Slavi.

Îi urmează la tronul Bizanțului ginerele său de origină grecească, Flavius Tiberius Maurikios. Acesta, timp de 3 ani (588-591) se dedică, concentrând toate forțele imperiului bizantin, în scopul restaurării pe tronul Persiei, a dinastiei Sassanide, detronată de propria sa armată persană. Poate că neglijarea problemei năvălirii slave, în favoarea amestecului în problemele dinastice din Persia, să fi fost făcută din considerentul că Slavii care intraseră pașnic în împărăția sa, ocupând siliștele nelucrate de protoromâni, după părerea partidei grecești care’l susținea pe Maurikios, erau un adaos valoros la populația rară din Balcani; poate că a considerat că reducerea omogenității populației protoromâne din Balcani era o politică valoroasă pentru imperiul său bizantin (grecesc), multinațional; poate pur și simplu, ordinea de urgență impunea întâi rezolvarea stării de criză din partea asiatică a imperiului, sau toate aceste considerente la un loc.

Ceea ce este însă cert, este că o astfel de politică, a avut darul să creeze o stare de revoltă în cadrul armatei care continua să fie formată din numeroase contingente provenind din Balcani, și care își vedeau țara unde își aveau familiile, trecută pe planul al doilea din punctul de vedere al priorității Imperiului bizantin.

Abia în anul 592, Maurikios începe să organizeze apărarea în contra coaliției Avaro-Slave, care se apropria de Constantinopol, în înaintarea lor ocupând cele mai fertile terenuri. În fața acestei situatii, centurionul Focas, de origină Traco-Iliră, în anul 602 a fost proclamat împărat de trupele care luptau la Dunăre în contra Avarilor și Slavilor coalizați. Focas reușește să’l prindă pe Maurikios în Calcedonia, și drept pedeapsă pentru trădarea intereselor protoromânilor din Balcani, îl execută, după ce în prealabil îl obligase să asiste la executarea celor cei cinci fii ai săi și a tuturor partizanilor săi, prinși odată cu el. Partida grecească din Constantinopol, îi oferă tronul fiului guvernatorului din Africa, Heraclius, care în anul 610, cu o flotă, cucerește Constantinopolul, îl prinde pe Focas și’l spânzură. Focas a fost ultimul împărat bizantin de origină iliro-traco-geto-dacă romanizați.

Ei dominaseră politica și destinul imperiului roman incepând din anul 235 când trupele romane aflate pe Rin se revoltaseră în contra Imperator-ului Severus Alexandru, și’l execută, întrucât acesta cumpărase pacea de la Alanii care năvălisera în Galia îl aleg în locul lui pe Tracul Gaius Julius Verus Maximinus, care devenise în acest fel primul Imperator dintr’un șir de 40 de imperatori / împărați, de origină iliro-traco-geto-dacă romanizați, care în perioada 235-610, alternează cu alți 40 imperatori / împărați, având alte origini, pentru un total de 80 imperatori/împărați care au domnit în această perioadă.

Întemeietorul Împărăției Romane creștine, este Constantin cel Mare (307-337), care își construiește o nouă capitală; autoritatea sa fiind de ordin divin, deci – cu excluderea oricărei alte religii – poziția de împărat fiind de ordin divin nu putea fi decât ereditară – cu excluderea oricăror altor Imperatori neînrudiți sau neadoptați. Până la Constantin cel Mare, puterea era deținută de imperatori, a căror autoritate deriva de la numărul de legiuni, pe care aceștia reușeau să’l finanțeze, și care ca adevărate partide politico-militare, reușeau să facă și să desfacă, succesive guverne militare.

Vlahiile

Ca istoric, Constantin Giurescu poate fi caracterizat, drept un descoperitor, un cercetător și un analist al istoriei bazat pe documente, așa că pasajul pe care îl redau mai jos din antologia: Studii de Istorie, de la pagina 328, este o surprinzătoare încurajare din partea sa, de a se utiliza actele emise de cancelariile statelor românești din secolul XIV și de mai târziu, pentru ca pe această bază, să se reconstituie istoria românilor din perioada în care „izvoarele tac”:

„Trecutul poporului roman în cele zece veacuri despre care izvoarele tac, se oglindește în întocmirea socială cu care el apare în istorie în regiunea unde dezvoltarea sa a fost mai ferită de înrâuriri străine. Această întocmire ne arată mai clar și mai convingător decât orice altă mărturie istorică, atât soarta elementului român în timpul năvălirilor barbare, cât și modul cum s’a format prin înrâurirea năvălitorilor naționalitatea română”.

Nu cred că vreun istoric s’ar angaja la astfel de ‘profeții despre trecut’. Cum adică, pentru că începând cu secolul al XIV-lea, în proaspetele înființate state românești – cancelariile domnești se ocupau numai de conflictele dintre proprietari și rumâni – și de aceea existau numai documente despre proprietari și rumâni, s’ar putea susține, că în mediul rural nu existau decât aceste două categorii de locuitori?

Ba mai mult să presupunem că nici în perioadele anterioare secolului al XIV-lea să nu fi existat picior de cioban liber?!

Dar din păcate, asta este ceea ce citim în antologia Studii de Istorie, la pp. 316, 328, din studiul:

Vechimea Rumâniei în Țara Românească și legătura lui Mihai Viteazul, p. 316:

”Concluzia aceasta stă în contrazicere cu părerea admisă azi în istoriografia noastră, că în timpurile vechi țăranii care trăiau pe moșiile boierilor și mânăstirilor alcătuind satele lor, erau oameni liberi. (n. subsol. R.Rosetti, Pământul…, p.27,28, 32,37-8, 79, 233, 241, 257) Libertatea țăranilor este o iluzie; ea se putea susținea, numai prin ignorarea organizării de odinioară. Până la sfârșitul secolului al XVI-lea nu se aflau în Țara Românească decât trei categorii de locuitori: orășeni, proprietari și rumâni. O populație rurală de oameni liberi neproprietari nu exista în această vreme; ea începe a se forma numai de la Mihai Viteazul înainte. Libertatea era condiționată de stăpânirea pământului: se dobândește și se pierde împreună cu ea.”

Cred că interpretarea justă a termenului: proprietar, la Constantin Giurescu este aceea în care pe lângă boieri, mânăstiri și voievozi, sunt incluși și moșnenii, oameni liberi în aceeași măsură în care sunt liberi și boierii, deoarece sunt posesori de pământ, și locuiesc în sate moșnenești. O a doua precizare: Constantin Giurescu nu știe când s’a produs diferențierea în cele două pături sociale: boieri și rumâni, dar spune că ea este foarte veche, și cu siguranță că s’a produs înainte de consolidarea statelor românești, din secolul al XIV-lea, când rumânia era deja institutionalizată, și constituia baza relațiilor sociale din Valahia, Moldova și Transilvania.

Ca atare pentru a mlădia oarecum, părerea prea categorică a lui Constantin Giurescu, eu cred că o populație foarte numeroasă de oameni liberi neproprie-tari de pământ – pe lângă categoria de oameni liberi, moșneni proprietari de pământ – existau în toate țările din spațiul care aparținuse Imperiului roman oriental, din Munții Carpați până în Muntii Pindului, și anume păstori proprietari de oi și capre. Ei cutreerau acest spațiu larg sub oblăduirea Imperiului roman iar mai tarziu al celui bizantin, vorbeau aceași limbă romanică (proto-română) pe care o vorbeau si celelalte trei categorii de locuitori ai Vlahiei: orașeni, boieri si rumâni și pe care toate popoarele din Balcani îi numeau Vlahi, la fel cum îi numeau și pe restul locuitorilor din Vlahia.

Nicolae Iorga nu prezintă nici el documente care să lămurească origina Vlahilor, dar formulează o teorie în această privință, pe care o expune în lucrarea sa: Histoire des Etats Balcaniques, La Roche-sur-Yon, Imprimerie Centrale de l’Ouest, p.38:

„Nu erau străini între ei, pentru că dacă în studii teoretice, popoarele care trăiesc din Carpați, până în insulele din Arhipelag și până la capul Matapan sunt divizați în Români latini, Bulgari turanici, Sârbi slavi, Albanezi ilirici și Greci eleni, fiecare vorbind, cu excepția Bulgarilor, limbi diferite, care ele înșile sunt pline de importante împrumuturi reciproce, dar dacă s’ar face cercetări antropologice serioase, s’ar ajunge fără îndoială, la rezultatele prevăzute de istorie și confirmate de studiul vieții populare și al artei populare, că toate aceste popoare, au o origină comună, care nu este nici elenă, nici slavă, nici latină și bine înțeles nici turanică.

Am arătat în altă parte, că trebuie să admitem în toți acești descendenți, moștenirea lăsată de marile popoare ale Tracilor și Ilirilor înrudiți între ei, care se întindeau până în Asia Mică, în regiunea Caucazului, și la izvoarele Eufratului, și a căror dispariție subită și totală ar rămâne inexplicabilă”.

Nicolae Iorga nu este cunoscut ca un evoluționist, dar pentru că este un enciclopedist, utilizează corect, în conformitate cu teoria darwinistă, termenii: ”origină comună” și ”moștenire lăsată” în contextul studierii originii Vlahilor. Mai mult decât atât, ar dori ca să se întreprindă studii ”antropologice serioase”, care să confirme teoria sa.

În ziua de astăzi, prin cercetări serioase s’ar înțelege studierea moștenirii genetice, pe bază de A.D.N., purtătorul codului genetic. La aproape un secol de când Iorga a scris cartea sa, la scară mondială, există o organizație condusă de genetistul Spencer Wells, care pe bază de probe de sânge de la oameni trăind în locuri izolate, a ajuns la concluzia că oricine în viață azi, posedă o origină comună, care poate fi urmărită până la un mic trib de africani, care a trăit în urmă cu 60.000 de ani. El și colaboratorii săi, pe baza probelor de sânge recoltate local, au putut să demonstreze și calea luată de migrațiile timpurii, continent cu continent.

Vlad Georgescu în Istoria Românilor, editia a III-a, la p.23-24, (Humanitas București 1992), distinge două perioade în formarea limbii protoromânilor, prima până în secolul al VI-lea, când unitatea acestei limbi se desăvârșește, și o a doua perioadă, datorită năvălirii slavilor din secolele VI-VII, care va determina izolarea Vlahilor de la nord de Dunăre, atât față de romanitatea apuseană, al cărei cap spiritual și politic devenise institutia papalității, cât și de imperiul bizantin.

Iată ce scrie Vlad Georgescu, p. 23:

”În anul 602, profitând de prăbușirea frontierei bizantine la Dunăre și de asasinarea împăratului Mauriciu, slavii se revarsă în imperiu stabilindu’se masiv și definitiv în Balcani […] În acelaș timp însă dislocarea unei însemnate mase slave de la nord la sud a produs schimbări importante în echilibrul etniilor, micșorând rolul elementului romanic în Balcani, dar întărind ponderea sa în Dacia. În nord, populația romanică va sfârși prin a asimila masa slavă rămasă […] putem socoti că începând cu secolele IX-X se poate vorbi de un popor român definitiv constituit.”

p. 24:

„Evoluția limbii latine populare spre protoromână, căreia îi aparține probabil expresia “torna, torna fratre” rostită de un soldat băștinaș din armata bizantină la 587 și apoi spre română a fost unitară până la invazia slavă, când dialectul daco-roman a început să se despartă de cele trei dialecte sud-dunărene, aromân, istroromân si meglenoromân. Este probabil că cele 4 dialecte și’au definitivat personalitatea în secolele IX-X adică odată cu desăvârșirea formării poporului român și cu reintrarea sa în atenția izvoarelor scrise”.

Odată cu aducerea în Panonia, în anul 896, a maghiarilor, prin consensul instituției papale și a împărăției romane de naționalitate germană, pentru stingerea schismei create de introducerea alfabetului chirilic în Moravia, izolarea Vlahilor față de romanitatea apuseană a devenit cvasi perfectă, dar în schimb a creat condiții, pentru afilierea la Patriarhatul din Constantinopol.

Sf. Blasius >>> Blasi >>> Blaci >>> Blahi >>> Vlahi.

De dată recentă, este contribuția valoroasă a lui J. C. Drăgan, care publică în 1999 Istoria Românilor, editura Europa Nova, București. El scrie la p. 76-78 următoarele:

”Un general bizantin, Kekaumenos, îi numea, în secolul al XII-lea, vlahi, nume pe care îl întâlnim și în alte cronici străine. Acest nume vine de la germanicul vlah, care’i desemna pe români sau pe galii romanizați. Termenul a fost împrumutat de slavi (voloh) și apoi de alte neamuri, în limba latină folosită de cancelariile medievale apărând sub forma de valahus. Asadar, valah=român, iar Valahia=România”.

p. 77:

”În 1066 românii din Tesalia se răscoală sub conducerea lui Niculiță, centrul mișcării pornind din localitatea Larissa. […] Este vorba de aceaș regiune care reușește să capete un ‘statut de autonomie’ la sfârșitul secolului al XII-lea.[…] I s’a spus astfel, Valahia Mare, pentru a o deosebi de alte Valahii care apar în secolele XIII-XIV, așa cum arată Traian Stoianovich în Study in Balkan civilization.”

p. 78:

”De’a lungul Munților Dinarici, Morlacii ocupau o serie de înălțimi de la Kottor (Cattaro) în Sud, până la Senjo (Segna) în Nord. Pe lângă acest complex al Vlahiilor din Munții Dinarici (așezări vlahe sau țări vlahe) apar o serie de alte Vlahii: o Vlahia Veche (Stari Vlah) în cordonul muntos care desparte Bosnia, Herțegovina și Muntenegru de Serbia, o Vlahie de Sus în Epir, o Vlahie Mare în Tessalia, o Vlahie Mică în Etolia și Acarnania, o Vlahie (Vlahorychinoi) în sudul Macedoniei, o serie de Vlahii în Munții Balcani și în Munții Rodopi, un alt grup de Vlahii se întind din sudul Dobrogei până la Anhialos și Marea Neagră, o Vlahie Albă (Muntenia) la Dunărea de Jos, o Vlahie Neagra (Moldova) de la Carpați la râul Prut (potrivit cu harta politică de azi a Europei, căci din secolul al XIV-lea până la 1812 partea dintre Prut și Nistru a făcut parte din teritoriul Moldovei), o Valahie Mica (de obicei cunoscută ca Oltenia) …, Vlahii dincolo de Carpați în Transilvania, o România în Bosnia și încă alte Vlahii”.

Victor Spinei în extraordinar de bine documentata carte: Marile migratii din estul și sud-estul Europei în secolele IX-XIII, editura Institutul European, Iași 1999, citează la p.60, cronici, pe care le consideră:

„neinfluențate între ele: Povest’ vremennych let (”Povestirea vremurilor de demult”), letopiseț vechi-rusesc întocmit lângă Kiev în primii ani ai secolului al XII-lea, și Gesta Hungarorum elaborată de Anonymus notarul regelui Bela III (1172-1192). În ambele cronici se menționează ciocnirile triburilor maghiare cu vlahii (Blasii / Blacii, volohi) și slavii, imediat după ce au străbătut lanțul carpatic […] De la termenul Walchen (provenind de la formele germane arhaice walh / walah / walhe), prin care erau desemnate de regulă grupurile romanice”, (n.subsol P.Wiesinger, Antik-romanische Kontinuitat im Donauraum. . . , 1, ed. H Wolfram si W. Pohl, Viena, 1990, p. 261-368).

S’ar părea că opinia exprimată de domnii J. C. Drăgan și V Spinei, cu privire la originea numelui acordat de străini – VLAHI – începând cu secolul al III-lea d.Hr.., etniei constituite din romanizarea și creștinarea populației daco-geto-traco-ilire, care a supraviețuit până în ziua de astăzi, slavizării și maghiarizării spațiului etnic original daco-geto-traco-ilir, ar fi de origine germană, și poate fi trasat până la autorul austriac P. Wiesinger din citatul de mai sus.

Autorul acestei cărți, în timpul unei călătorii efectuate în primăvara anului 2005 în Croația (Dalmația), Herțegovina și Muntenegru, a fost surprins să audă de la ghida croată, o licențiată în istorie, că denumirea de Vlah – a populației romanice cu care ei, croații, au avut de luptat și pe care până la urmă au înlocuit’o în Dalmația – provine din coruperea numelui Sfântului Blasius, cel mai popular sfânt din Balcani în Evul Mediu.

Nu trebuie neglijat că numele Vlahilor din toate cronicile scrise în limba latină, la plural este Blahii – orum, iar Robert de Clari unul dintre, cronicarii francezi ai celei de a patra cruciade, care se încheie cu căderea Constantinopolului, pe Vlahia din Tessalia, o va numi ”Blanchie la Grande”.

Grafic litera „V” din alfabetul latin, în limba greacă este litera „B” și se citește “vita”, asa că coruperea literii “B” din limba latină în “V”(vita), în peninsula balcanică, este naturală pentru că nu există altă posibilitate, identic cu acelaș fenomen, în care a apărut Sf. Vasile din „Basileus” (împărat), precum și nenumărate alte cuvinte.

Toate referirile la Sf. Blasius, sunt de acord că el fusese episcop în orașul Sebastium din Armenia, iar martirizarea sa s’a întâmplat în anul 316, în timpul domniei împăratului Valerius Licinianus Licinius (308-324), șeful partidului politeist din imperiul roman, co-imperator, pentru jumătatea orientală a imperiului roman, al viitorului Împărat creștin Constantin cel Mare până în anul 324, când acesta îl înfrânge definitiv, și’l execută.

Înainte de a deveni episcop în Sebastium Armenia, el fusese medic. Toate detaliile despre viața sa sunt absolut legendare și nu au suport istoric. Aceasta nu înseamnă că nu a putut să fie venerat drept unul dintre cei 14 martiri ai Bisericii Creștine. La timpul când a fost supus martiriului, oamenii guvernatorului l’au găsit refugiat într’o peșteră, înconjurat de animale. O versiune spune că ar fi fost animale sălbatice, iar altă versiune că ar fi fost oi.

Versiunea care susține ideea că ar fi fost înconjurat de oi, îl transformă în păstor, o imagine scumpă creștinătății, și care în același timp explică marea sa popularitate printre populația iliro-tracă, romanizată, care în procesul de creștinare, i’ar fi adoptat numele, pentru că era o națiune de păstori. Acești păstori, specializați în oierit, au cutreerat peninsula balcanică, din munții Carpați și până în munții Pindului, sub umbrela imperiului roman și apoi a imperiului bizantin, și au reușit în acest fel, ca până la venirea slavilor în secolul VI-VII să creeze o mare unitate de limbă, și de cultură, în care religia creștină a jucat un rol principal, întemeiind sub numele de Vlahi, o protoetnie românească.

Din cauză că împăratul Constantin cel Mare, a câștigat războiul civil intern în contra politeismului, prin înfrângerea lui Licinius, trecerea la creștinism a tuturor popoarelor din imperiul roman, fără piedici din partea statului, a căpătat caracter de masă, începând timpuriu în secolul IV. În limba română cuvinte de bază în domeniul religios, precum: Dumnezeu, biserică, cruce, creștin, sfânt, lege, înger, a boteza, cuminicare, a închina, păgân, rugăciune, Paște, preot, a răposa etc., dovedesc că la poporul român, creștinismul a fost însușit în perioada romană de formare a protoetniei române, care din ce în ce mai des era numită de vecinii săi: Vlahi, din cauza cultului lor pentru Sfântul Blasius.

Nu trebuie respinsă ideia că o mare parte din partea răsăriteană a imperiului roman a fost creștinată, prin propovăduitori veniți din Armenia, deoarece în Armenia (301) pentru prima dată religia creștină, a devenit religie de stat. În Dubrovnik, sfântul patron al orașului, este Sfântul (Martir) Blasius, așa cum în Veneția vecină, patron al orașului este Sfântul (Evanghelistul) Marcu.

Îmi vine foarte greu să accept ideea că germanii i’ar fi învățat pe Grecii bizantini, cum să’i numească pe proprii lor păstori, din imperiul bizantin, care le cutreerau munții și cu care făceau un comerț intens cumpărându’le produsele, de la care încasau impozite, care le furnizau marinari, soldați, care erau creștini de rit răsăritean, și care uneori se răsculau împotriva lor.

Este dovadă de mare orbire evoluționistă, să crezi că poporul daco-geto-traco-ilir romanizat și creștinat, în perioada, 235-610 d.Hr.., în care timp a furnizat 40 de Imperatori (din 80) imperiului roman, printre care se numără însuși Sfântul Împărat Constantin, de origină daco-geto-traco-iliră, care a înființat Constantinopolul și a înlocuit politeismul roman cu creștinismul.

Îmi vine de asemenea foarte greu să accept ca Slavii, care cucereau rând pe rând teritoriile tradițional stăpânite de Vlahi, strâmtorându’i din ce în ce, aceștia trebuind să se mulțumească cu munții pentru a’și putea menține identitatea etnică, protoromână, și de la care preluaseră până și venerația față de Sf. Blasius, să fi fost învățați de către Germani, care este numele acestei protoetnii de păstori.

De altfel Germanii, în speță Saxonii care ocupaseră partea răsăriteană a Britaniei, i-au numit nu pe romani ci pe celții din Anglia, refugiați în ceea ce este astăzi Wales, care este locuita de celții Welch, și care vorbeau limba Welch (celtă) înainte de sosirea romanilor în Britania. De asemenea germanii i-au numit pe slavii, care populau locurile unde astăzi se află Berlinul, Wends și unde încă există o localitate care se numește Wends.

Cred că contribuția nemților, la numele de Vlahi, al românilor din evul mediu, se limitează numai la obținerea formei germanizate ”Walachei” pentru Valahia. Așa că propun examinării, temeinicii sau netemeinicii teoriei croate care arată că denumirea de Vlahi a provenit prin coruperea numelui Sfantului Blasius. De altfel, aceasta este chiar o datorie față de strămoșii noștri, deoarece în prezent România este singura formație statala, moștenitoare a genelor – Vlahilor – din trecutul nu prea îndepărtat.

Teoria mea este că această legătură este simplă moștenire

Teoria din subtitlul de mai sus a fost lansată de Charles Darwin. În Arhipelagul Galapagos el a colectat, prezervat și catalogat în funcție de insula de proveniență din arhipelag un număr de mici păsărele din genul Fringilla sp., în limba engleză ground finch, iar în limba română cea mai apropriată denumire ar putea fi cintezoi nezburător. După întoarcerea la Londra, din călătoria care a durat 5 ani, Darwin a predat colecția de Fringillide, ornitologului John Gould, care a stabilit că este vorba de 13 noi specii, în fiecare insulă câte o specie.

Păsărelele ground finch, se hrănesc numai cu semințe căzute pe sol. Dar-win a ajuns la concluzia că păsărelele au venit în zbor de pe continentul Sud-American, atunci când erau în stare să zboare. Apoi, în cursul milioanelor de ani de evoluție, întrucât nu existau dușmani naturali, din cauza cărora să fi fost nevoite să se salveze prin zbor, aripile li s’au atrofiat, rămânând ancorate la sol unde găseau tot ceea ce le era necesar pentru supraviețuire. În perioada în care mai erau încă în stare să zboare, s’au răspândit în toate insulele arhipelagului.

În România Liberă din 15 iulie 2006, Emilia Achim semnalează că Peter Grant (Princeton University), a constatat că în Daphne (Galapagos), în 1982 au intrat cintezoii Magnirostris care au mâncat semințele plantelor Tribulus care era hrana principală a cintezoilor Fortis, așa că majoritatea acestora au murit, supraviețuind doar exemplarele cu ciocul mic, care mâncau semințe mici pe care Magnirostris nu le mâncau. A rezultat că Selecția Naturală poate produce o nouă subspecie într’o generație.

Darwin a mai găsit în arhipelagul Galapagos trei specii de mocking birds, (Mimus poly-glotos) care au fost numite așa pentru că imită sunetele scoase de alte păsări, și care fiind specifice Americii centrale și nordului continentului Sud-American, nu au corespondent în lumea veche; apoi a mai găsit un număr de specii de broaște țestoase uriașe, fiecare adaptată la o insulă a arhipelagului.

Aș mai putea să amintesc teoria sa asupra marilor păsări din categoria struțului din Africa: din care două în Argentina (Rhea și Pterocnemia) , una în Noua Zeelandă (Moas), și alta în Australia (Emu), care’l conduce la ideea că deoarece aceste păsări au un strămoș comun, în trecutul Terei, aceste continente formau un singur bloc de uscat, care s’a despărțit în mai multe continente care apoi au migrat departe unele de altele, teorie confirmată geologic ulterior.

Darwin, în baza descoperirilor sale, mult mai numeroase decât cele câteva exemple menționate mai sus, a pus în evidență că organismele vii, din cauza izolării, în timp, sub imperiul condițiilor de mediu diferite, se diferențiază producând noi specii mai bine adaptate condițiilor locale.

Pentru a explica acest mod particular de creere de noi specii, el a formulat următoarea lege naturală cu caracter general-valabil:

”Constatăm în aceste fapte un fel de legătură adâncă organică străbătând prin spațiu și timp. Teoria mea este că această legătură este simplă moștenire.”

Desigur cazul cintezoiului din Galapagos este cazul extrem, prin care se demonstrează, interacțiunea asupra organismelor vii a trei factori: izolare în spațiu, mediu diferit și timp îndelungat. Caz considerat extrem, din cauză că factorii pasivi: izolarea și timpul s’au prelungit suficient de mult, pentru a permite mediului specific fiecărei insule să producă noi specii. Cazul considerat extrem, al cintezoiului nezburător de Galapagos, a permis unui geniu al observației, așa cum a fost Darwin să scoată în evidență, am zice noi astăzi: moștenirea genetică comună, a speciilor diferite, pentru că au un strămoș comun.

Antropologii, susțin că omul modern, care are un trecut de cel mult 60 000 de ani, nu a avut timp să dezvolte noi specii în afară de specia Homo sapiens. Ei susțin că s’a mers numai atât de departe, până la diferențierea în rase și etnii. În acest sens, atât Vlahii cât și națiunile Slave trăind astăzi în peninsula balcanică, pot reclama un strămoș comun: protoromânii proveniți din iliro-traco-geto-daco romanizați, dar a caror etnogeneză se va desăvârși numai în secolele IX-X, după încorporarea, în proporții diferite, a năvălitorilor turanici și slavi, și după ce vor suferi și impactul particular al mediului unde s-au așezat.

Mărgeanul vieții vlah

În primul său caiet de note ( First Notebok, July 1837-February 1838), adică doar la câteva luni de la întoarcerea sa în Anglia, dintr’o călătorie în jurul lumii, care a durat 5 ani, cu corabia Beagle, la pagina 25 Darwin scrie:

„Arborele vieții mai bine ar fi numit mărgeanul vieții, care are drept bază crengile (scheletele); astfel că legătura dintre moarte și viață nu poate fi văzută.”

Primul lucru care trebuie remarcat, este că abia întors din călătorie, se și așează la masa de scris, pentru a așterne pe hârtie ceea ce’l preocupa în cel mai înalt grad. La data când scria rândurile de mai sus, Darwin se zbătea să scape din canoanele tradiționale ale gândirii omenești, care, încă și astăzi în secolul XXI, își imaginează fenomenul evolutiv ca un fluviu de continuitate, și de aceea arborele vieții, și deci ‘arborele genealogic’, care are rădăcini, vase pentru urcarea sevei brute până la frunzele, unde în baza fenomenului foto-sintezei este preparată seva elaborată, este reprezentarea cea mai deplină a fenomenului evolutiv.

Nimic mai fals! Deoarece „legătura dintre moarte și viață nu poate fi văzută”.

Un arbore al vieții, nu poate fi imaginea evoluției, pentru că nimic într-un arbore nu lasă să se vadă moartea, ori evoluția nu poate fi concepută fără moarte și viață în acelaș timp.

Așa că Darwin ne comunică modelul mărgeanului în lucrarea sa: The Structure and Distribution of Coral Reefs, pe care o publică în 1842. Lumea științifică din acea epocă a fost complet bulversată de noutatea absolută pe care Darwin o dezvăluia. În primul rând el arată că mărgeanul este o colonie formată din miliarde de animale minuscule din specii diferite ale clasei coelenteratelor, sau a polipilor și care în principiu au o formă tubulară cu o gură înconjurată de tentacule, forma tubulară fiind susținută de un schelet calcaros care impregnează tubul.

Aceste colonii trăiesc în apele oceanice puțin adânci, cum ar fi apele de deasupra vulcanilor submarini, formând atolii coralieni. Darwin, explică lumii că singura parte vie din Marea Barieră de Mărgean și din atolii de mărgean sunt coloniile din aproprierea suprafeței oceanului, iar stânca din calcar (mărgean) care merge până la craterul vulcanilor este formată prin căderea, scheletelor polipilor morți.

Stadiile evolutive prin care au trecut aceste animale în decursul milioanelor de ani, timp în care s’au format recifele coraliene, nu se pot cunoaște, pentru că astăzi vedem doar ultimul stadiu de evoluție al mărgeanului. Rațional, putem ajunge la concluzia, că acelaș proces s’a petrecut cu absolut toate formele de viață, dar pentru că nu putem vedea formele de viață intermediare, nu putem trage concluzia că, forma de viață prezentă, a fost creată de la început, așa cum se vede astăzi.

În călătoria, pe care am întreprins’o în Australia in anul 2004 am străbătut părți din marea barieră de recife de mărgean, într’o ambarcațiune cu fundul și pereții submerși dintr-un material prin care se putea vedea foarte bine constituția părții vii a coralului ca și roca (mărgeanul). Ni s’a atras atenția asupra unor demarcări în roca de mărgean (coral) explicate de specialiști ca perioade în care mărgeanul a fost scos la suprafață de mișcările tectonice și deci coloniile de mărgean au murit, viața reluându’se numai atunci când alte mișcări tectonice au submers din nou roca de mărgean.

Mai jos prezint un grafic al evoluției poporului român sub forma de mărgean al vieții. Măsura în care am reușit o vor confirma cititorii.

Mărgeanul vieţii vlah

În graficul de mai sus pornesc de la ideea că oamenii trăiesc în colonii, la fel cu coralul, în prezent existând în peninsula Balcanică – din aceiași tulpină iliro-tracă – 10 etnii vii: Românii, Albanezii, Slovenii, Croații, Bosnienii, Herțegovinii, Muntenegrinii, Sârbii, Bulgarii și Macedonenii a căror existență a devenit posibilă, numai prin moartea generațiilor care i’au precedat.

Se distinge o primă perioadă (I) – 168 î.Hr.., cucerirea Macedoniei 276 d.Hr., retragerea din Dacia – care deci a durat 4 ½ secole, perioadă în care stăpânirea Romanilor nu a fost contestată, și în care populația autohtonă iliro-traco-geto-dacă, dă naștere Romanității Orientale.

Dunărea rămâne hotarul împărăției romane până în secolul VII, adică circa 4 secole.

În această a doua perioadă (II), Romanitatea Orientală se transformă în protoromâni, purtând numele de Vlahi și posedând o limbă diferită de limba latină, limba română la nord de Dunăre și limba aromână la sud de Dunăre și o cultură proprie orală, bazată pe religia creștină. Ei înființează o serie de Vlahii numite Țări.

Urmează perioada cuceririlor slavo-turanice (III), când triburi slave aliate ale Avarilor, cuceresc (610 d.Hr.) Iliria, și când alte triburi slave aliate ale Bulgarilor întemeiază (681 d.Hr.) primul Țarat al Bulgarilor, în Tracia.

În această perioadă, care a durat 7 secole, până la cucerirea definitivă a peninsulei de către Turci (Kossovo 1389), Slaviniile inițiale se unesc în Țarate (Bulgar și Sârbesc) și duc o luptă neîncetată în contra Imperiului Bizantin (grecizat), În această perioadă, marea majoritate a Vlahiilor la Sud de Dunăre, sunt absorbite în masa Slavilor, Perioada de dominație turcească (IV) durează 5 secole, secolul XIV-XIX, constituind perioada în care caracteristicile etniilor din spațiul fost Iliro-traco-geto-dac, se definitivează în națiuni noi, ceea ce va conduce la formarea de noi state naționale.

Ceea ce a împiedicat, o reprezentare grafică a evoluției umane, a fost conceptul ‘arborele vieții”, în care nu există posibilitatea reprezentării grafice a invaziilor, și nașterilor de noi popoare, așa cum este posibil să se demonstreze printr’o reprezentare grafică de tipul ”mărgeanul vieții”, care are posibilitatea să explice grafic, fenomenul istoric.

Păstorii

Așa cum am arătat în cursul acestei cărti, vânătorul a evoluat, devenind păstor. Apoi a făcut un pas mai departe, specializându-se în trei mari direcții, devenind: păstor de oi așa cum au fost toate popoarele făcând parte din imperiul roman, păstor de vaci așa cum au fost germanii, și călăreți din stepă așa cum au fost popoarele turanice și mongole. Vlahii erau exclusiv, păstori de oi.

În partea răsăriteană a imperiului roman, devenit apoi imperiul bizantin, adică peninsula balcanică, munții Carpați și câmpia română, nu a existat nici odată o competiție pentru acelaș fel de pășuni, între călăreții din stepă năvălitori și păstorii de oi, ceea ce explică supraviețuirea acestora din urmă în cursul năvălirilor barbare. În mod natural există pășuni bune pentru vaci, pășuni bune pentru cai, și pășuni ce nu sunt bune nici pentru vaci, nici pentru cai, și care totuși sunt bune pentru oi.

Mai mult decât atât, fiecare dintre aceste specii de animale, preferă anumite plante din pășune, dar oile se acomodează cu orice resturi vegetale se pot găsi. Ecosistemele ierboase au deter-minat specializarea păstorilor, iar în final tipul uman rezultat. Popoarele care populau ma-rea regiune pastorală euroasiatică, de la muntii Carpați, pe la nordul Mării Negre până la hotarele Chinei, deși prezentau o mare diversitate etnică, toți aveau un stil de viață similar deoarece erau păstori.

Iată un text din J. J. Saunders, The History of the Mongol Conquests pp. 49-50, Routledge & Kegan Paul. London 1971:

”Niciun trib nomad nu este bazat pe o perfectă egalitate; captivii din război sunt invariabil înrobiți, iar cei puternici și întreprinzători, dintre ei așa cum este normal, se ridică la poziții de conducere și putere ca conducători ai forțelor asociate. Dar deosebirea dintre nobil și omul de rând, sau așa cum o numeau Mongolii dintre oasele albe și oasele negre (Yasun), nu a fost o deosebire de funcție economică; accederea în clasa conducătoare a noyani-lor (stăpâni ) era probabil în funcție, în aceeași măsură, bazată pe talent și îndrăzneală cât și pe naștere și descendență.

Că ciobanii propriu ziși erau inferiori din punct de vedere social, călăreților nu este dovedit; că pășunile tribului, erau exploatate în comun, și nu stăpânite individual, nu implică un sistem de socialism primitiv; averi particulare sub formă de herghelii sau turme puteau fi acumulate de șefii de clanuri, și nu trezeau invidie, astfel de șefi putând să fie susținuți și urmați atâta vreme cât ei se dovedeau capabili să conducă tribul în război și în jaf.”

Din cele relatate, se poate deduce că, nu numai păstorii de oi, nu aveau nevoie să-i concureze pe călăreți pentru pășuni, deoarece oaia putea să utilizeze orice pășune cât de sărăcăcioasă, dar în acelaș timp oile produceau: carne, lână pentru țesături și corturi, și piei de oaie pentru îmbrăcăminte de iarnă, absolut necesară în stepă. Păstorii erau aliații naturali ai călăreților: pentru că le furnizau articole vitale pentru supraviețuire pe care ei înșiși nu le puteau produce; în bătălii erau utilizați oriunde era nevoie de infanterie (gloată), în câmp deschis infanteria (gloata) asociată călăreților, deschidea lupta atrăgând asupra sa primul impact al armatei dușmane, după care interveneau călăreții, iar la atacul cetăților, infanteria (gloata) ducea greul luptei de uzură din fața zidurilor.

De aceea călăreții din stepă, de orice origină etnică ar fi fost, întotdeauna năvăleau numai în asociere cu o infanterie, tot de orice origină etnică ar fi fost, care ca și călăreții puteau să’și aibă grijă de ei înșiși, în ceea ce privește subzistența, sau se asociau cu o infanterie (gloată) locală, de orice origină etnică ar fi fost, în vederea combaterii dușmanului comun, ținta jafului. Cu siguranță că ținta atacurilor comune, ale nomazilor: călări și pedeștri, erau asezările sedentare, unde era întotdeauna ceva de jefuit, deasemenea, de orice origină etnică, ar fi fost locuitorii acelor așezări. Ceea ce afirm este faptul că apartenența etnică – în epoca năvălirilor barbare – naționalismul etnic, așa cum se manifestă el astăzi, era mai curând o chestiune tribală.

Până s’a ajuns la o conștiință națională – românească – aceia care s-a manifestat atât de puternic în secolele XIX-XX, și care a mers până la sacrificarea moșiilor ancestrale în cazul moșierilor, și la sacrificiul vieții, pe câmpurile de luptă, a tuturor celor care simțeau românește, românii au trebuit să parcurgă mai multe etape. Reamintesc proverbul englezesc, care de fapt are caracter de lege naturală, și care spune că:

”nici Dumnezeu nu poate face două lucruri: un pom bătrân și ”un om bine crescut” – dintr’odată – deoarece ambele trebue să aibă timp ca să crească.”

În spațiul cuprins între Câmpia Panonică spre Nord și Grecia spre Sud, Marea Adriatică spre Vest și Marea Neagră spre Est adică partea europeană a Imperiului Roman oriental, ținta atacurilor călăreților din stepă, erau iliro-traco-geto-dacii romanizați și sedentarizați, din orașe și sate, unde se găsea întotdeauna ceva de jefuit, iar aliații lor locali, uneori activi, alteori pasivi, sau chiar victime, erau păstorii iliro-traco-geto-daci romani-zați și creștinați, oieri nomazi, care aveau case în satele de munte, cu acelaș stil de viață din Munții Carpați până în Munții Pind.

Păstorii, difereau față de populația sedentarizată prin stilul de viață – numit de istorici: transhumanță – care se caracteriza prin faptul că primăvara, turmele lor de oi și capre, erau duse la pășunat pe pășunile din părțile muntoase cele mai înalte ( 1 000-1 800 m. altitudine), de unde nu mai coborau decât toamna. Urcarea și coborârea turmelor din munte se făcea din timpuri imemorabile – păgâne – la aceiaș dată.

Odată cu creștinarea lor, aceste date au devenit din Munții Carpați până în Munții Pind, primăvara, sărbătoarea Sf. Gheorghe, după calendarul Iulian, 6 mai, iar după cel Gregorian 23 aprilie, iar toamna de Sf. Dumitru, după calendarul Iulian pe 8 noiembrie, iar după cel Gregorian pe data 26 octombrie. Acumularea de furaje pentru furajarea de iarnă, nici nu era de conceput, având în vedere că rentabilitatea oieritului decurgea din pășunat si nici de cum din furaje recoltate și stocate. Ceea ce îi deosebea de consângenii și colingualii lor sedentarizați, din câmpiile și văile care alternau cu munții unde Vlahii, hălăduiau, era că Vlahii erau nomazi, atenție acest fapt era esențial: fără a poseda nicio pășune. Chiar și munții unde ei hălăduiau erau proprietatea altcuiva: la început patricieni, apoi boieri, mânăstiri, și mai cu seamă împărați sub forma de „dominium eminens”.

Pășunile montane – pentru că nu erau bune decât pentru pășunat cu oile în timpul verii – indiferent de proprietar, intrau repede într’o înțelegere cu oierii, prin înțelegeri de cele mai multe ori multianuale. Singura problemă fiind că concesionarul-păstor să nu încarce pășunea cu mai multe oi decât putea suporta fondul de pășunat. Dacă munții erau proprietatea altora, cu atât mai puțin oierii posedau terenuri de pășunat în părțile joase, pe văi și câmpii.

Părțile de relief susceptibile pentru cultivarea cu plante agricole, care în perioada de iarnă erau utilizate drept pășuni pentru oi, aveau proprietari cu care nu era la fel de ușoară o înțelegere. De cele mai multe ori, oierii trebuiau să împartă turmele din timpul verii în turme mai mici, care mergeau din ce în ce mai departe, de unde în sezonul agricol de vară trebuiau să se întoarcă la pășunile din munții unde aparțineau. Iarna în câmpii reprezenta un exil; reîntoarcerea primăvara la pășunile montane pentru oieri era înapoierea acasă.

Modul de viață descris mai sus: mișcarea sezonală, vara în pășunile montane, iarna în pășunile din câmpie, nu este nomadism propriu zis, așa cum era stilul de viata al tuturor călăreților din stepă – spre exemplu maghiarii la sosirea lor în anul 896 în Panonia – ci cel mult un seminomadism, sau mai curând o semisedentarizare. Acest mod de viață specific spațiului balcanic a fost numit transhumanță.

Ei, Vlahii oieri, erau liberi. Dar din cauza slabei productivități a muncii – păstoritul chiar sub forma de semisedentarizare așa cum era transhumanța – era extrem de vulnerabil la fenomenul de suprapopulare, deoarece pășunile aveau o suprafață limitată care puteau susține un număr limitat de oi, și în consecință un limitat număr de familii de oieri, care după ce a atins limita maximă posibilă de familii de oieri, a început să exporte populația în exces. Pentru acest motiv, mișcarea populației omenești, a fost întotdeauna de la populația de păstori din munți, unde posibilitățile de trai erau limitate spre câmpii, unde găseau de lucru, dar pentru că proprietatea pământului se afla în mâna altora, muntenii liberi trebuiau să devină iobagi, sau soldați, marinari etc..

Oricând, pe bază individuală, sau sate, văi, și triburi, ar fi putut să’și schimbe statutul de păstori liberi, cu acela de iobag, soldat, sau marinar, în funcție de unde locuiau în acest spațiu, care se întinde din Munții Carpați până în Munții Pindului. Fluxul continuu de coloniști de la munte spre câmpie, a menținut omogenitatea etnică, și a limbii vorbite, din cadrul Vlahiilor, până la venirea Slavilor.

Pe lângă fuxul continuu de populație de la munte spre șes, a mai existat un alt flux de populație dar de data aceasta în lungul munților, dinspre munții Pind, unde presiunea demografică era mai mare spre nord adică spre Munții Carpați, unde toate condițiile erau mai bune pentru oerii care formau protoetnia românească. Acest flux continuu, de data aceasta impreună cu oile și aducând în Munții Carpați stilul de viață, limba și civilizația protoromână, a fost elementul de bază – după părerea multora dintre istoricii noștri, dar și a mea – al formării etniei românești.

În secolul VI-VII, s’au întâmplat mai multe lucruri concomitent, care a avut drept rezultat transformarea Imperiului roman de răsărit în Imperiul bizantin. Atacurile barbarilor – pe două fronturi: asiatic și european – au determinat ca lupta internă pentru putere dintre etnia romană și populația romanizată din partea europeană, pe de o parte, și etnia greacă și populația grecizată, din Grecia și Asia, pe de altă parte, să’și găsească o finalitate: Grecii au reușit să devină forța conducătoare a Imperiului.

Cotitura s’a produs sub im-periul împăratului Heraclius, care a domnit 31 de ani. Deoarece și resursele economice ale părții asiatice și africane ale imperiului depășeau cu mult resursele economice ale peninsulei Haemus, apărarea părții asiatice de năvălitorii barbari a devenit prioritară.

Apărarea părții europene a imperiului, unde domina o populatie daco-geto-traco-ilira creștinată, și romanizată, a trecut pe planul al doilea. În Mexicul din ziua de astăzi, de la aeroport, turistul are la dispozitie o broșură, din care află că populația de 80 000 000 de locuitori, ai Mexicului, după criterii etnice se împarte astfel: 1 000 000 spanioli, 39 000 000 metiși și 40 000 000 amerindieni.

Comparația cu Mexicul, ne ajuta să înțelegem, că la fel ca și în Mexic – cel puțin calitativ – deoarece nu putem furniza date pentru peninsula Haemus, Dacia și Panonia de la acea dată, înainte de invazia masivă slavă, situația din punct de vedere etnic trebuie să fi fost similară. În schimb din punct de vedere cultural, prin acte de administratie, comert, propovăduirea religiei creștine devenită religie unică a Imperiului roman și activitatea de recrutare de legiuni din populația iliro-traco-geto-dacă, cucerirea devenise completă, și ca atare limba de comunicare, devenise o limbă romanică, prin coruperea limbii vorbite de iliro-traco-geto-daci.

Citez din capitolul V, Vlahii, al acestei cărți, din cadrul subtitlului Vlahii:

” . . . Spencer Wells, care pe bază de probe de sânge de la oameni trăind în locuri izolate, a ajuns la concluzia că oricine în viață azi, posedă o origină comună.”

O teorie, deși științifică, nu este întotdeauna dovedită prin date științifice, dar ea are totuși menirea de a da o explicație acolo unde nu există nicio explicație și de a deschide calea și justifică executarea unor cercetări științifice. Numai cercetări pe bază genetică pot rezolva ceea ce C. Giurescu numește:

”Trecutul poporului român în cele zece veacuri despre care izvoarele tac.”

Până la realizarea dezideratului exprimat mai sus, concluzia noastră este: la venirea Slavilor și Turanicilor, în secolele VI-VII, spațiul geografic: mărginit la Nord de Panonia, la sud de Grecia, la Vest de Marea Adriatică, și la Est de Marea Neagră era ocupat, din punct de vedere etnic de o protoetnie românească cu o origină iliro-traco-geto-dacă, romanizată – de tipul Mexicului din ziua de astăzi.

Chestiunea unei populații de păstori, neproprietară de pământ, nomadă, liberă de obligații feudale, a mai fost atinsă în cadrul acestui capitol. În cadrul subtitlului următor, voi explica prin teoria darwinistă, formarea: rumâniei, vecinii și iobăgiei la Români.

Sedentarizarea păstorilor vlahi a căpătat denumirea de „rumânire” în Muntenia, „vicinire” în Moldova și „iobăgire” în Transilvania.

Păstorii Vlahi, transhumanți, formau împreună cu celelalte categorii ale populației sedentarizate: orășeni, proprietari și rumâni, o singură etnie: Vlahii. Desigur că vorbim de secolul al XIV-lea – secolul Descălecatului Țării Românești, și al Descălecatului Moldovei, ambele venind din Transilvania – și nu cred că există cineva care să se opună acestor fapte-concluzii. Darwin care a studiat problema ”legăturilor adânci organice străbătând prin spațiu și timp” ce se constată la organismele vii, și care par greu de înteles, pentru că nimeni nu’și amintește cum de s’au întâmplat, spune:

”Teoria mea este că aceasta legătură este simplă moștenire.”

Cu alte cuvinte cele trei categorii de Vlahi sedentari, constatate de C. Giurescu din documente: orășeni, proprietari și rumâni, la care am adaogat eu, pe cea de a patra categorie, păstorii transhumanți Vlahi, toate, posedă o origină comună. Sperând că nici la acest fapt – concluzie nu se opune nimeni – urmează întrebarea legitimă: cele trei categorii sedentarizate au dat naștere păstorilor transhumanți Vlahi, sau păstorii transhumanți Vlahi prin sedentarizare au dat naștere etniei Vlahe ?

Cum nici la acest fapt-concluzie nu mă aștept ca să existe o altă părere, decât aceia că păstorii nomazi liberi Vlahi, au dat naștere etniei Vlahe sedentare, și nu invers, ajungem să avem un răspuns extrem de clar, la chestiunea ridicată de Constantin Giurescu în studiul: Vechimea rumâniei în Țara Românească… (1915) ; republicat sub îngrijirea domnului Dinu Giurescu în antologia Studii de istorie, Editura Eminescu 1993.

Rumânia, Vecinia și Iobăgia nu sunt instituții sociale, introduse în viața etniei Vlahe prin o lege promulgată de vreo instituție omenească, adică o convenție între oameni, sau un act emanat de la o autoritate superioară, sau un ucaz al vreunui cuceritor, ci este un proces, mult mai profound, născut evolutiv din nevoia de supraviețuire, în primul rând din cauza suprapopulării arealului de pășunat.

Reglementarea lor legală a venit mult mai târziu, abia în secolul XIV. Pășunile pot suporta o anumită încărcătură de animale la unitatea de suprafață, fără ca acestea să se erodeze. Din practica de totdeauna, adică din timpuri imemoriale, păstorii se întorc pe aceiaș suprafață de pășune naturală, numai după un interval, care a permis regenerarea ierbii. Înseamnă că suprafața și calitatea pășunilor limitează numărul de animale ce poate fi pășunat, iar numărul de animale ce pot fi pășunate, limitează numărul păstorilor și al familiilor lor.

Tot din timpuri imemoriale, muntenii au invadat și populat șesurile înconjurătoare – adaptându-se – numărul familiilor de păstori transhumanți, rămânând constant peste milenii. Buni cunoscători ai câmpiilor, de la piciorul pantei – pășunile lor de iarnă – într’un an în care nu mai sperau ca întorcându-se primăvara la pășunile montane să mai găsească loc de pășunat pentru oile lor, se transformau în locuitori ai câmpiei, unde productivitatea muncii era superioară.

Ce însemna de fapt această productivitate a muncii sporită?

Însemna că în loc să muncească numai capul familiei – cel care pe pășunile montane, pășuna, mulgea și tundea lâna oilor – în noua viață de la șes, produceau bunuri și bătrânii, femeile și copii, prin cultivarea solului.

Tot din timpuri imemorabile, cea mai mică unitate – familia fie redusă la părinți și copii, fie extinsă – este și cea mai importantă. Este sădită în mintea fiecărui membru al familiei, dragostea și loialitatea pe care și’o datoresc unul altuia. Cu toate acestea o singură familie cu greu ar putea supraviețui, dar să mai și progreseze, așa că treapta următoare a organizării pastorale se numește stână, și are la bază 2-4 familii.

Denumirea de stână, pentru această formă de asociație pastorală care a fost pentru milenii, nucleul de bază în jurul căreia s’a organizat viața păstorilor transhumanți din spațiul mărginit de Panonia la nord, Grecia la sud, Marea Adriatică la vest si Marea Neagră la est, li se pare românilor că este un cuvânt românesc, iar păstorilor din alte etnii, spre exemplu Sarakatsanii – păstori greci din munții Pindului – cred că este un cuvânt grecesc. Acelaș lucru și pentru alte cuvinte, spre exemplu oaie fără miel – oaie stearpă, sau stearpa – atât la Sarakatsani cât și la Vlahi, primii urmașii grecilor din timpurile homerice, rămași încă păstori până în ziua de astăzi, cei de al doilea urmașii traco-ilirilor, rămași de asemenea păstori până în ziua de astăzi sub denumirea (în Munții Pindului) de Kutsovlahi.

În Capitolul al II-lea din această carte, în cadrul subtitlului: Vânătorul, arătam că una dintre regulile pe care mediul înconjurător l’a impus în codul genetic al speciei Homo Sapiens – pentru motive pe care le detaliam acolo – era că ceata putea să varieze între 15 pana la 50 de indivizi, dar să nu depășească un număr de 50 de indivizi: bătrâni adulți și copii.

Aceiași regulă s’a păstrat și la păstori, care este prima treaptă evolutivă superioară, a speciei Homo Sapiens, pornind de la Vânător. Numărul de 50 indivizi la o stână, este limita superioară, dar grupul stânelor cu 50 de membrii, este cel mai numeros. Fiecare membru al unei familii de oieri, statistic vorbind, posedă în jur de 25 de oi, așa că la o stână cu 50 de membrii întovărășiți, se adună circa 1250 de oi. O stână cu 1250 de oi, ne-cesită cel putin 4 ciobani adulți, și un cioban tânăr, știut fiind că o turmă de oi mai nume-roasă de 250 de capete este greu de stăpânit.

Un număr mai mare de oi la o stână, face ca distanța de parcurs, în fiecare zi, până la terenul de pășunat, adăpat și înapoi la stână pen-tru muls și înoptat să se lungească, și să devină prea obositoare pentru oi, conducând la diminuarea producției de lapte și lână. Legea nescrisă – obiceiul pământului – la toți păstorii, atât la călăreții din stepă, Mongoli sau Turanici, cât și la Români, cu privire la organizare și succesiune era aceiași. Unitatea organizatorică stâna, reunea 2-4 familii strâns înrudite între ele, capii de familie fiind deobicei frați sau cel mult veri primari, inventarul și dreptul de a pășuna, obținut de la proprietarul pășunii, formând proprietatea comună, numai oile fiind proprietatea exclusivă a familiilor care intrau în componența stânei.

La fel și Țara, aparținea familiei domnitoare (os domnesc), nu domnitorului decedat. Boierii la Români și Noyanii la călăreții Mongoli sau Turanici, precum și membrii individuali ai comunităților (stâne și sate) românești și mongole sau turanice urmau aceleași reguli nescrise. Fiul cel mai mic, care rămâne ultimul în casa părintească sau în cortul părintesc, le moștenește – întrucât frații mai mari au casele sau corturile lor – dar și obligația de a avea grijă de părinți la bătrânețe. Ruda de sex masculin, considerată cea mai capabilă de a conduce Stâna sau Țara, este aleasă la Mongoli sau Turanici de Marele Kuriltai, iar la Români de Sfatul Țării. Sistemul pastoral din spațiul Euro-Asiatic a impus această soluție.

După cum se vede, din cele relatate mai sus, păstoritul care la prima vedere pare cea mai liberă activitate omenească, este încorsetat de ‘mama natură’ în limite extrem de stricte, care oferă puține locuri de muncă. Doar 5 ciobani din 50 de membri de familie pot avea o utilizare a capacității de muncă asigurată pe durata întregului an. Rezultă că în permanență, tineretul din familiile cu mulți copii, pleacă din cadrul familiei de păstori, unde s’au născut, în căutare de lucru, în regiunile de câmpie. Pe de altă parte în nicio epocă pe care a traversat’o omenirea nu a existat pământ fără stăpân, așa că noii veniți, tinerii din familiile de păstori, trebuiau să intre într’o înțelegere cu stăpânul locului, pentru a obține pământul care îi era necesar.

În perioada în care am lucrat în Departamentul Agriculturii de Stat, răspundeam de județul Mureș, unde îmi petreceam majoritatea timpului și unde am avut ocazia să’i cunosc îndeaproape pe Secui, extraordinar de buni crescători de taurine. Convingerea comunității secuiești, pe care nu se fereau să mi-o declare, era că la venirea lor pe locurile unde ei trăiesc astăzi, în jurul anului 800 d.Hr., ei i’au omorât pe absolut toți Românii pe care i’au găsit în aceste locuri.

Cu toate acestea, astăzi, în județul Mureș, Românii sunt populația majoritară, și spun Secuii că aceasta se datorește faptului că moșierimea secuiască, a sedentarizat păstori români din munții înconjurători, cu care au intrat într’o relație de moșier/iobag. Întrucât păstorii Vlahi, din Carpați, cutreerau iarna toate locurile din câmpie unde se mai puteau găsi resturi vegetale care puteau servi drept furaje pentru oi, ei au devenit în Transilvania iobagi, în Țara Românească rumâni și în Moldova vicini. De cele mai multe ori, o stână întreagă, de câte 50 de indivizi, înrudiți între ei, ”băteau parul”, adică de a întemeiau un sat, în siliștea vreunui boier.

Sedentarizarea pentru păstorii Vlahi, a devenit o dramă reală odată cu sosirea în secolele VI-VII, în peninsula balcanică, a năvălitorilor slavo-turanici. Aceste, popoare migratorii, aduceau cu ei, familiile lor de toate vârstele, și animalele care le asigurau subsistența, și circulau în grupuri mici în căutare de siliști, unde să se așeze. Clasa boierilor, proprietarii pământului, uneori rezistau cu armele în mâini gonind primele cete ale năvă-litorilor, alteori odată ce năvălitorii acceptau conditiile cerute de proprietarii pământului, le permiteau să colonizeze largi întinderi de pământ, asupra cărora cu timpul, pierdeau controlul, în felul acesta creându’se Slaviniile, teritorii care urmăreau autonomia față de Imperiul bizantin.

Vlahii la rândul lor, în fața năvălirii slavo-turanice, văzând că pierd teritoriul ancestral, au trecut la unirea mai multor stâne, întemeiind sate cu o populație mai numeroasă, capabile de a rezista invaziei, creând și ei unități teritoriale prin unirea mai multor sate, numite Vlahii, care căutau și ele autonomia față de Imperiul bizantin, care nu le mai oferea protecție. La sud de Dunăre, Vlahiile din imperiul bizantin, pierd din ce în ce mai mult teren în fața năvălitorilor slavo-turanici, astfel că se formează etnii noi cu istoria lor proprie, așa cum sunt statele slave din sudul și vestul Dunării, existente astăzi.

În schimb la nord de Dunăre, Vlahii, în secolele X-XIII în alianță în special cu Cumanii, iar începând din secolul XIV, ca vasali ai Ungurilor, care îi absorbiseră pe Cumani, sunt cei care reușesc să absoarbă pe năvălitorii Slavi. Vlahii, atâta vreme cât ”izvoarele tac” deși posedau o limbă proprie, religia creștină, și deși erau organizați în ”țări” (Vlahii), ca și strămoșii lor Iliro-Tracii, și ca și Slavii, până la inventarea (863) alfabetului Chirilic, trăiau încă pe bază de tradiție orală.

În această perioadă au existat două faze:

1.  Secolele IV-VII – Perioada creerii protoetniei românești: Vlahii, denumire obținută prin coruperea numelui Sfântului Blasius, unul din cei 14 martiri ai bisericii creștine din secolul IV. Desăvârșirea romanizării, concomitent cu creștinarea, începând cu domnia primului împărat roman creștin, Constantin cel Mare (311-337), de origină Iliră, și terminând cu ultimul împărat roman de origina Iliră, Focas (602-610).

2.  Secolele VII-XIV – Perioada desăvârșirii etniei Vlahe, prin asimilarea năvălitorilor slavo-turanici, concomitent cu sedentarizarea progresivă a păstorilor Vlahi, proces care în Transilvania s’a numit iobăgire, în Țara Românească s’a numit rumânire, iar în Moldova s’a numit vicinire. În Transilvania, clasa politică a fost descăpățânată (expresia îi aparține lui Xenopol), înțelegând prin aceasta că a fost maghiarizată.

Etnia Vlahă, a dezvoltat forme statale de sine stătătoare, începând cu secolul XIV, alternativ, total independente, și alternativ vasale față de: Unguri, Tătari și Turci. În secolul XIX, Vlahia Mare (Țara Românească) și Vlahia Neagră (Moldova), s’au unit, și’au cucerit independența, au devenit Regatul României, iar in secolul XX, au realizat Marea Unire cu Transilvania, Basarabia, Banatul și Bucovina, întemeiind România Mare.

Suprapopularea arealului pastoral euroasiatic

Patricienii romani, existau datorită existenței condițiunilor create de legile Imperiului Roman. La un moment dat însă, întreg eșafodajul, s’a prăbușit, întrucât, raportul de forțe s’a schimbat. Suprapopularea, cu oameni și animale domestice ierbivore, pe care se baza viața popoarelor nomadice, din spațiul imens dintre Marele Zid Chinezesc și capătul drumurilor care străbăteau Imperiul Roman, a determinat punerea lor în mișcare.

Primii, care s’au pus în mișcare, au fost Cimbrii, Scirii și Teutonii, neamuri germanice, care își pășteau vacile, albe cu pete mari negre, astăzi denumite Holstein și celebre în toată lumea pentru producția mare de lapte pe care o dau, în spațiul unde astăzi se află provincia germană Schleswig-Holstein. În anii 107-105 î.Hr., din cauza unor maree, combinate cu furtuni ne mai pomenite, compuse din ploi abundente și vânturi puternice care împingeau apa mareelor peste pășunile joase, au cauzat transformarea acestora în mlaștini. Amenințați fiind cu înfometarea, după ce i’au omorât pe bătrâni, și’au luat turmele de vaci, și restul familiei, și au pornit spre sud în căutare de noi pășuni.

În lucrarea: A manual about Schleswig Holstein. Editor Martin Tretbar-Endres, Publisher: Press Office of the State Government of Schleswig Holstein, Kiel 1992, la p. 9, este citat autorul roman Plinius, care descrie aceste locuri, într’un stil modern:

”O mulțime de oameni foarte săraci, populează aceste locuri, care trăiesc pe movile înalte făcute de mână de om sau pe puținele ridicături naturale, deși la mare ele foarte înalte sunt totuși complet inundate. Când terenurile înconjurătoare sunt complet inundate, oamenii de pe aceste înălțimi, seamănă cu corăbieri, iar atunci când apele se retrag, seamănă cu naufragiați, și încep să pescuiască[…] Țes plăși de pescuit din trestie și papură, și atârnă baloturi din bălegar la uscat, pentru combustibil, mai curând cu ajutorul vântului decât cu al soarelui. Apa de ploaie, pe care o colecteaza în șanțuri, în fața locuințelor lor, este tot ceea ce au de băut.”

Din cauză că cirezile de vite, trebuiau pășunate pe arii largi, cele trei triburi se despart. Cu toate acestea, în anul 105 î.Hr., două armate Romane au fost învinse de Cimbri. Generalul Marius, în anul 102 î.Hr., își antrenează armata la construirea unui drum, peste Alpi, și pătrunde în Sudul Franței, unde la Aix-en-Provence, reușește să îi învingă pe Sciri și Teutoni, să’i ia în robie, și să le confiște turmele de vite. Apoi pe drumul construit, de armata sa, se înapoiază în nordul Italiei, unde pătrunseseră Cimbrii, prin pasul Brenner, (numele șefului Cimbrilor) venind din Elveția, și cu aceiași armată, în anul 101 î.Hr., îi învinge și pe Cimbri lângă Vercelli, îi ia în robie și îi vinde ca sclavi.

Cât timp, inițiativa a fost în mâna Romanilor, care’și alegeau locul unde atacau, organizarea Imperiului Roman pentru războaie de cucerire, se dovedea superioară, așa cum se poate vedea din episodul de mai sus. Dar din momentul în care, în special lumea germanică, începu să atace în bande mici, care atacau Imperiul Roman rural, format din vilelele patricienilor și apoi se retrăgeau, pline de prăzi, numai ca să revină, atunci când informațiile pe care le căpătau de la sclavi, le asigura impunitatea, lucrurile se schimbară radical, pentru că adoptând această tactică, barbarii realizau ei însuși, ceea ce fusese avantajul strategic, de care înainte se bucuraseră Romanii, superioritatea militară, într’un anumit loc, la un moment dat.

Ca atare, patricienii începură să se organizeze, supraviețuind numai aceia, care construiau castele, și angajau armate permanente profesionale. Bineînțeles că în aceste condiții, imperiul nu mai putea colecta impozite, din regiunile jefuite de barbari și care căutau să organizeze o apărare locală, așa că apărarea centrală bazată pe o armată imperială și pe șoselele strategice ale imperiului, devenea un lucru din trecut.

Dar autonomia locală, a patricienilor, lua și alte forme, așa cum ar fi fost, angajarea pentru apărarea castelelor a bandelor de barbari, care veneau cu organizarea lor eficientă, cu armamentul lor adaptat noului tip de război și cu șefii lor de care ascultau. Autonomia mergea și mai departe, relațiile dintre dominați (sclavi) și dominanți (castelani) se schimbară, legea romană devenind de neaplicat, adică toate recoltele intrând în magaziile patricianului, care apoi le distribuia sclavilor pe măsura necesităților, întrucât magaziile erau primele jefuite de bandele de barbari.

Relațiile dintre dominați si dominanți, se schimbară în sensul transformării, sclavilor în iobagi, cărora li se acorda o parcelă de pământ, li se lăsau roadele pământului, dar din care dădeau seniorului local, o parte sub forma de dijmă și bisericii, deasemenea o zeciuială. Seniorul, la vreme de restriște, adăpostea pe iobagi în castel, îi hrănea din magaziile seniorului, iar ei contribuiau la apărarea castelului. În cazul când castelul era cucerit și familia seniorului măcelărită, șeful barbar devenea noul castelan, se creștina, și regiuni întinse își schimbau atât caracterul etnic cât și relațiile sociale dintre dominat și dominant.

Atomizarea Imperiului Roman de Apus, atunci când criza existenței Imperiului Roman, s’a dezlănțuit, a fost formula de supraviețuire, în contra atacurilor barbarilor. Recunoașterea noilor castelani, venea dela puterea spirituală – Papalitate – pentru care motiv i se plătea, zeciuiala din toate veniturile, direct de la populație. Această transformare s’a numit feudalizare, pentru că proprietățile pe care le dețineau castelanii erau feude, adică proprietăți concesionate de noua autoritate spirituală, papalitatea, care uzurpase puterea imperială, împăratul devenind el însuși dependent de recunoașterea papalității. Bine înțeles, destul de repede, relațiile dintre feudali s’au ierarhizat, pe bază de putere reală militară și recunoaștere, din partea papalității, ceea ce a condus la creerea de regate creștine.

Și în China, aceleași cauze produc aceleași efecte, Împărăția Chineză împărțindu’se în Împărăția de Nord și Împărăția de Sud, sub loviturile invadatorilor Huni (Hsiung-nu), în anul 311. În anul 360, Hunii schimbă direcția, invadează Europa, și se stabilesc în Panonia. Uniunea de triburi asiatice, cunoscute sub numele de Huni, la venire erau compuse din cca. 30.000 oameni, în care erau cuprinse și populații clientelare, Mongoli din Siberia, și Roxolani din Iran. Ei aduceau cu ei 40.000 de cai și 100.000 de capete de vite cornute. Hunii introduc pantalonii, care înlocuiesc toga romană și scările la călărit (o invenție, chinezească sau koreană), care conduce la invenția șeilor cu scări, care la rândul lor revoluționează călăritul și ca atare arta războiului.

Timp de 91 de ani, adică din anul 360 până în anul 451, Hunii, atacând în locul și momentul, ales de ei, au triumfat asupra diferitelor triburi germane: Alani, Heruli, Ostrogoti, Visigoți, și slave, Venețieni, și obțin tribut de la Imperiul Roman de Apus.

Sunt în fine siliți să se bată în Franța, cu o armată romană, cu ajutor de la Visigoți, și la Chalons, sunt învinși, și obligați să se întoarcă în Panonia. Attila moare în anul 453, fii săi menținându-se în Panonia până în anul 468, când ultima încercare a Hunilor de a ocupa Dacia, rezultă într-o înfrângere, provocată de împăratul Leon I, al Imperiului Roman de Răsărit, și în retragerea lor în stepa asiatică de unde veniseră.

Fenomenul ‘atomizării’ Imperiului Roman de Apus a continuat, tot timpul evului mediu și modern. Exemplul clasic îl constituie, ‘atomizarea’ și feudalizarea Germaniei. În anul 1789, anul Revoluției Franceze, în Germania existau 1789 de unități statale, unități politice și administrative complet separate, toate vasale numai împăratului și ca atare complet independente. În Apusul Europei, evolutiv, calea pentru supraviețuire, a fost ‘atomizarea’ și feudalizarea, după care, abia, a urmat agregarea în unități statale mai mari: regate și imperii.

Imperiul Roman, înființat de Augustus în anul 27 î.Hr., este desființat în mod oficial, în anul 476, prin depunerea ultimului Împărat Augustulus (August cel mititel), pentru că este un băiețel, de către regele Odoacru al Herulilor (Saxonilor) și este trimis să traiască la Neapole, dintr’o pensie de 6.000 de galbeni anual.

În anul 502, Hunii, se înapoiază sub un nou nume, Bulgari, și execută un raid, în care jefuiesc Tracia și adună informații asupra apărării Constantinopolului, și apoi se repliază în Bărăgan, Moldova și Basarabia, unde se așează. De la această bază de operații, în anul 559, Bulgarii împreună cu Slavii clientelari, înainteaza până sub zidurile Constantinopolului, unde însă, generalul Belizarie, care în fața pericolului iese din retragere, îi respinge din nou, Bulgarii repliindu’se, a doua oară, până la baza lor de operații din Bărăgan, Moldova și Basarabia.

Începând cu anul 582, adică la sfârșitul secolului al VI-lea, împăratul Tiberiu II Constantin, a început colonizarea pașnică, graduată și controlată a triburilor de slavi, la sud și vest de Dunăre. Aceiaș politică a continuat și sub ginerele său – Flavius Mauricius (Maurikios), care i’a urmat la tronul împărăției romane răsăritene.

În anul 592, Maurikios trimite trupe în contra Avarilor care erau asezați în Panonia, din anul 566, și care împreună cu triburi de Slavi clientelari, de data aceasta sub for-mă de cucerire, trec la sud și vest de Dunăre, și reușesc să se implanteze, în peninsula Balcanică. Avarii din Panonia, în anul 625, coordonat cu Perșii, atacă Constantinopolul, dar împăratul Heraclius reușește să-i respingă. Împăratul Heraclius, în anul 635, se aliază cu Bulgarii, din Bărăgan, Moldova și Basarabia, sub conducerea Khan-ului Kuvrat și îi atacă pe Avari, în Panonia.

Slavii şi ruşii kievani în anul (896) aşezării maghiarilor în Panonia

În anii 680- 681, Bulgarii sub conducerea lui Asparuch îi supun pe Slavii așezați în partea răsăriteană a peninsulei Balcanice și înființează Țaratul Bulgar, care de aici înainte, avea să poarte multe războaie cu Împărăția Bizantină pentru stăpânirea peninsulei Balcanice. În harta înfățișată la pagina anterioară este redată situația existentă a răspândirii Slavilor în Răsăritul Europei, în anul 896, anul așezării Maghiarilor în Panonia.

După cum se remarcă cu ușurință, din harta de la pagina anterioară, la sfârșitul secolului al IX-lea, Slavii acaparaseră întreaga Europă de Răsărit. O linie, care se întindea de la nord, de la actualul port din Germania, Hamburg, până la actualul port Veneția din Italia, era linia de demarcație dintre triburile Slave și triburile Germanice. Cetatea Hamburg a fost clădită de Carol cel Mare în secolul al 8-lea pentru a opri înaintarea Slavilor spre Apus. Orașul din insulele Venețiene a fost întemeiat de tribul Slav al Veneților, care s-au refugiat în aceste locuri inaccesibile, pentru a scăpa de urmărirea Hunilor.

În sud Slavii ocupaseră Peloponezul, care acum se numea Moreea, și cu bărcile lor scobite în trunchiuri de copaci, traversau Marea Egee și ajungeau în insulele grecești și în Asia Mică. În 689, împăratul Justinian al II-lea, îi învinge într’o bătălie pe Slavii din Tracia, și mută un mare număr dintre ei în Anatolia, în jurul Constantinopolului.

Cum a fost posibilă, această acaparare de teritorii întinse, mai cu seamă prin mijloace pașnice, pentru că în marile bătălii, Slavii erau mai întotdeauna asociații pedeștri, ai popoarelor de călăreți turanici, și care mergeau la bătălie ca o avantgardă, cunoscută sub denumirea de ”glotași”. Această ‘gloată’, prin definiție slab organizată și înarmată, dar cu care totuși adversarul, în cazul că dorea să câștige bătălia, trebuia să se lupte și să o învingă, înainte de a ajunge să se lupte cu formidabila cavalerie usoară a popoarelor turanice.

Odată în timp ce vizitam mânăstirea Voroneț, pe o bancă în fața unei porți a unei case din satul Voroneț, ședea un bătrân Moldovean, sfătos, care m’a invitat să șed puțin. Am acceptat invitația, și din vorbă în vorbă, nu știu cum am ajuns la problema Rutenilor care veneau de undeva din nord și se așezau în satul Voroneț. Bătrânul Moldovean, a început prin a’mi arăta că satul Voroneț, era așezat în vale, unde traiul era mai lesne, mai cu seamă iarna, la adăpost de Crivățul cel înghețat, și că numai în vale se puteau săpa puțuri, pe dealurile înconjurătoare, trebuind să fie captat un izvor, dar care să nu sece vara.

Într’o vară, a sosit în sat o familie de Ruteni, care și’a găsit cu usurință de lucru, la diferiți locuitori din satul Voroneț. Întrucât i’a prins iarna, pe acele meleaguri, și probabil că nici nu aveau a se duce în altă parte, nu au mai plecat, și fiindcă se dovediseră oameni foarte muncitori, unul dintre locuitorii la care lucraseră, a fost foarte bucuros să’i îndatoreze, pentru că în acest fel să’i poată avea și anul următor la lucru, așa că i’a învoit, să’și înjghebeze o colibă, undeva sus pe deal, la fâneața acelui locuitor. Iarna ca și vara, familia de Ruteni, căra apa cu găleata, din sat la locuința lor de pe deal.

Cu timpul, au venit alte familii de Ruteni care fiind folositori, s’au așezat în satul Voroneț, și tot cu timpul, prima familie de Ruteni care s’a așezat, pe dealurile Voroneților, a cumpărat loc de casă în sat, și și’a construit casă în satul Voroneț. Povestirea țăranului Moldovean de la Voroneț, explică destul de bine, de ce proprietarii de pământ din Imperiul Bizantin, erau bucuroși să acccepte coloniști Slavi, care nefiind puternic organizați și agregați, în scopul cuceririi, în contrast cu popoarele de călăreți din stepă, nu erau temuți, ci erau chiar doriți, a fi aduși în locurile depopulate din cauza veșnicilor războaie din provinciile bizantine. Nu trebuie uitat că sclavii Slavi erau cei mai căutați, și erau plătiți cel mai bine, pe piețele de sclavi din Orientul Mijlociu.

Deși însușirile lor, de oameni care se mulțumesc cu puțin, și în schimb au de oferit mult, atunci când se aflau în poziția de dominat, care explică întrucâtva acapararea teritoriilor, prin aprecierea pozitivă de care se bucurau, totuși în sens darwinist, înlocuirea populațiilor băștinașe, printr’o populație Slavă, fenomen denumit ”puterea de asimilare a slavilor”, se explică numai printr’o capacitate de înmulțire și de adaptare la mediu, superioară a populației Slave, în comparație cu populațiile neslave authtone, ceva cam ca în cazul înlocuirii în timp, a populației Neanderthal cu populația Cro-Magnon. Sporul de populație, atât de copleșitor al Slavilor, ar fi trebuit să conducă la lupte sângeroase și la încercări de a’i distruge sau alunga, ceea ce, istoric s’a și întâmplat.

Istoricii care acceptă explicații darwiniste, cei care cred că evoluția omenirii, se datorește evoluției tehnologiei – deci invențiilor create de creierul omenesc – arată că la sfârșitul secolului VI d.Hr. și începutul secolului al VII-lea d.Hr., explozia de populație Slavă se datorește invenției plugului de către Slavi. Plugul inventat de Slavi constă dintr’un instrument tractat, care poseda un cuțit vertical în partea stângă față de direcția de înaintare, cu care desparte ”brazda” de masa solului, un alt cuțit orizontal (fierul de plug) care desparte ”brazda”, de masa solului de dedesubt, care are o pozitie oblică spre dreapta, față de direcția de înaintare, și care este continuat de ”cormană”, o secțiune de cilindru sau helicoidală, pe care prin înaintare, urcă brazda, și care deci este răsturnată cu partea superioară, în golul creat prin dislocarea brazdei precedente, din dreapta, față de sensul de înaintare al plugului. În căderea sa brazda se sfărâmă, creind un bun pat germinativ.

Această invenție slavă, plugul, a permis slavilor să ia în cultură terenuri argiloase grele, pe care omenirea le folosea, până la data inventării plugului, fie ca pășuni, fie că erau ocupate de păduri. În plus față de consecința primară, aceia de a hrăni explozia de populație slavă, din terenuri virgine, neocupate de băștinași care cultivau terenuri nisipoase, usor de lucrat, consecința imediată a fost imensa sporire a productivității muncii, prin faptul că cu aceiași cantitate de muncă, terenurile virgine luate în cultură, pe baza noii tehnologii, produceau cantități duble sau triple de cereale la unitatea de timp de muncă omenească utilizată. O altă consecință, pe termen lung – a fost fără îndoială – desființarea în timp, pe măsură ce pășunile se restrângeau, a supremației armatelor de călăreți turanici, care se bazau pe pășuni, pentru hergheliile de cai și cirezile de cornute, pentru ca să existe.

Din cercetarea hărții Europei de Răsărit de la sfârșitul secolului IX, (Fig. 10) se constată existența a trei enclave, în care slavii nu predomină: enclava albaneză – din Albania de astăzi – unde populația de origină ilirică s’a putut menține, enclava grecească din jurul orașului Atena, și marea enclavă, de la Dunărea de Jos, limitată la răsărit de râul Nistru și la apus de cursul mijlociu al Dunării. Această ultimă enclavă, era ocupată de Vlahi (Români), a cărei etnogeneză, s’a definitivat, printr’o coabitare de șapte secole cu Slavii, așezați în acest teritoriu.

Slavii, erau mult mai mulți în Panonia, și mult mai puțini, între Tisa și Nistru. Partea de apus a acestei enclave – Panonia – fusese ocupată din anul 566, până în anul 798, adică timp de 236 de ani de Regatul Avarilor, dar care în anul 798 au fost complet distruși de Carol cel Mare. Bazați pe tradiția medievală, dar și pe unele date istorice, unii autori, susțin, că Secuii sunt o parte a Avarilor care ar fi scăpat, de a fi exterminați, cu ocazia cataclismului demografic produs de expedițiile Francilor, conduși de împăratul Carol cel Mare.

După părerea unora dintre istoricii români, unul dintre aceștia fiind istoricul Vlad Georgescu, deplasarea masivă a Slavilor, în sudul și vestul Dunării, ca clienți ai Avarilor și a Bulgarilor, a fost factorul decisiv în formarea unei majorități românești în: Transilvania, Banat, Maramureș, Muntenia, Moldova și Basarabia. Iată un citat din Vlad Georgescu, Istoria Românilor, editia a III-a, Humanitas, Bucuresti 1992:

”…dislocarea unei însemnate mase slave de la nord la sud a produs schimbări importante, în echilibrul etniilor, micșorând rolul elementului romanic în Balcani, dar întărind ponderea sa în Dacia. În nord, populația romanică, va sfârși prin a asimila, masa slavică rămasă, în sud slavii vor fi aceia care’i vor asimila pe băștinași, schimbând cu totul aspectul etnic al uneia dintre cele mai romanizate provincii din întregul imperiu.”

Migrația Slavilor la sud și la vest de Dunăre, a fost un factor favorabil menținerii superiorității numerice a populației neoromane, Dacoromane, sau Vlahe în teritoriile locuite astăzi de Români.

Pe teritoriul locuit astăzi de Români, plugul cu cormană descris mai sus nu se constată arheologic, că ar fi existat, decât începând de la secolul al XIV-lea, înainte. În epoca, în care numeroase seminții călări, treceau prin țările locuite astăzi de Români și care dacă ar fi văzut culturi agricole, prinse de sol, dacă erau coapte bune de recoltat, și le’ar fi însușit, iar dacă erau încă verzi, ar fi lăsat caii să le pășuneze. Păstorii de oi în turme mici, care erau destul de mobile, și care cutreerau, munții și câmpiile cu ierburi înalte, mai cu seamă la adăpostul nopții, erau o garanție de supraviețuire în libertate, mult mai mare, decât agricultura oricât ar fi fost ea de performantă. În concluzie, este de luat în considerație faptul că transhumanța a asigurat Vlahilor, superioritatea necesară supraviețuirii, asupra Slavilor, în spațiul mioritic, și în același timp, a reușit să absoarbă, în masa lor pe cei care s’au așezat în mijlocul lor.

Alți Slavi, trăiau în comunități nealterate din punct de vedere etnic, mai cu seamă în apusul arealului între Dunărea de mijloc și Tisa, în special în Panonia. În răsăritul arealului menționat, pe lângă Vlahi, trăiau Pecenegii care puseseră stăpânire pe câmpie, lăsând Vlahilor, munții, dealurile, pădurile și mlaștinile.

Marea schismă

În secolul al IX-lea, popoarele de origină germană care acaparaseră moștenirea Imperiului Roman de Apus, după ce au încheiat, în cea mai mare proporție, faza de criză, care se caracterizase prin lupta tuturor în contra tuturor, au reușit pentru prima dată să restaureze Imperiul Roman de Apus, în anul 800, când Carol cel Mare este încoronat, la Roma, de către Papă, Împărat al Imperiului Roman de Apus, de naționalitate Germană (Francii de răsărit).

Prin această încoronare, Papa își aroga dreptul – ca în calitate de urmaș al Apostolului Petre, primul Episcop creștin din Roma – de a încorona pe Împărații legitimi ai Sf. Imperiu Roman, numai la Roma, indiferent unde aceștia își aveau capitala. În acest fel, legimitatea, devenise principalul component al autorității ”unșilor lui Dumnezeu”. În acelaș timp prin faptul că încoronarea Împăratului a avut loc la Roma, și a fost oficiată de Papă, a servit și la legitimizarea acestuia ca singurul în drept să oficieze slujba de încoronare.

În Imperiul Roman de Răsărit, din cauza continuității instituției imperiale, legimitatea Impăratului nu era pusă în discuție, și ca atare nici legimitatea Patriarhului de a oficia personal slujbe religioase de încoronare, sau de a trimite delegați pentru a oficia slujbe religioase de încoronare, sau de a înființa episcopate, în țări ai căror prinți solicitau creștinarea în bloc a lor și a popoarelor lor.

Pentru sistemul de viață pastoral – treapta care a succedat, în evoluția omului, sistemului de viață al vânătorilor și culegătorilor – stăpânirea unui ținut făcea sens, numai dacă nu se depășea pragul suprapopulării cu oameni și animale. Dar imediat ce pragul suprapopulării era depășit, păstorii fie călăreți din stepă, fie crescători de animale cornute mari, fie păstori de oi și capre, decât să’și vadă animalele murind, îi omorau pe bătrânii lor care le-ar fi fost o povară pe drum, riscau orice, inclusiv viața lor și a familiilor lor, și începeau migrația, către pășuni mai verzi , fără să țină prea mult seama de proprietarii pășunilor încălcate. De altfel, Tătarii care au invadat, în secolul al XIII-lea, Rusia și Europa, aveau obiceiul să spună că acolo unde caii lor au călcat odată, totul le aparține, deoarece:

”Tengri (Cerul), a lăsat iarba pentru a fi pășunată de oi, a lăsat oile pentru a fi mâncate de lupi, și restul oamenilor pentru a fi înrobiți de Tătari.”

Dar pentru popoarele nomade care erau forțate de suprapopulare să se sedentarizeze, lucrurile se schimbau în mod radical, întrucât pământul – și anume un anumit terito-riu, cel pe care se așezaseră și de unde nu mai vedeau unde ar fi putut să plece în altă parte – a devenit principalul mijloc de producție, pe care dacă nu-l apărau, piereau cu toții de foame. Apărarea proprietății funciare începea cu dovedirea legitimității stăpânirii pământului. Pentru cuceritorii, de o dată mai veche sau mai recentă, exista o singură cale: creștinarea, iar în ceea ce privește recunoașterea legitimității proprietății, două alegeri: Patriarhia de la Constantinopol, integrată în Imperiul Bizantin, sau Sf. Oficiu Papal, de la Roma, sprijinit de Sf. Imperiu Roman, de naționalitate Germană (Francii de răsărit).

Creștinarea oferită de Institutia Papală, era condiționată de acceptarea catolicismului drept religie unică în stat, clerul catolic depinzând numai de ierarhia catolică, și dreptul de a încasa direct de la populație zeciuiala bisericii catolice, dreptul de instanță supremă în chestiunile legate de transferul de proprietate, prin căsătorii și moșteniri. Creștinarea oferită de Patriarhia din Constantinopol, era oferită fără alte condiții decât cele spirituale.

Desigur că creștinarea oferită de Patriarhia din Constantinopol, și deci legitimitate în realmul Imperiului Roman de Răsărit, fără condiții, era mai atractivă pentru mulțimea de conducători ai triburilor Slave abia constituite în mici regate și care doreau să-și mențină cuceririle făcute, dar fără să se supună disciplinei, impuse de cele două forțe în echilibru: Papalitatea și Sf. Imperiu din Apusul Europei. Disciplina din realmul Papalității, se concretiza mai cu seamă prin principiul moștenirii ereditare în linie directă, în timp ce în răsăritul Europei, principiul eredității, devenea doar un principiu al eligibilității, succesiunea fiind decisă de alegerea făcută de boieri, dintre toți cei cu os domnesc (posesori ai genelor celui care le’au dat viață).

Din punct de vedere darwinist, transmiterea moștenirii materiale acumulate, odată cu transmiterea genelor – deci ereditară în linie directă, ca în sistemul adoptat in apusul Europei – era cea care respectă legea selecției naturale. Substituirea legii selecției naturale printr-o convenție între oameni – alegerea făcută de către boieri, care în fond nu erau, decât ceva mai mult decât o gardă pretoriană – nu putea conduce decât la anarhie, așa cum s-a și întâmplat în realitate. În răsăritul Europei, a reușit să se instaleze principiul moștenirii prin alegeri, datorită unei inovații tehnologice: alfabetul Chirilic. Ducele Moraviei, Rostislav, cere Împăratului Mihail al III-lea (bețivanul) al Bizantului, să-i trimită misionari cu ajutorul cărora să obțină convertirea la creștinism a populației Slave a ducatului său. Acesta îi trimite în anul 863, pe călugărul-misionar Chiril, macedonean, deci etnic Slav, care odată cu colonizarea Macedoniei își arogaseră numele de Macedoneni, și care deși își însusișeră religia grecească, își păstraseră limba slavă. Pustiirea Macedoniei, prin măcelărirea și deportarea în robie a populației originale macedonene, care dăduse lumii pe Alexandru cel Mare, se datorește consulului roman Lucius Aemilius Paulus, care pentru a stârpi din rădăcini repetatele revolte ale macedonenilor în contra stăpânirii romane, după câștigarea victoriei decisive de la Pydna din anul 168 î.Hr., îl aduce la Roma în cortegiul său triumfal pe regele macedonean Perseus, și pe toți macedonenii care supraviețuiseră măcelului, vânzându’i ca sclavi. Istoria a înregistrat că femeile macedonene au fost vândute ca sclave, cu prețuri în medie de 50 de ori mai ridicate decât cele obținute pentru bărbații macedoneni.

Jefuirea Macedoniei de toate bogățiile acumulate în Macedonia de la Alexandru cel Mare, până la venirea romanilor din anul 168 î.Hr., a îmbogățit trezoreria romană în așa măsură încât, Senatul a decis să nu mai perceapă de la cetățenii romani, taxe directe (tributum). Soarta macedonenilor, nu este decât unul dintre exemplele comportamentului romanilor, Dacia fiind un alt exemplu, de acelaș gen, dintre multe altele.

Atracția noului alfabet, pentru Slavii din răsăritul Europei, a fost atât de mare,în- cât de la apariția alfabetului Chirilic, toate convertirile Slavilor la creștinism, începând cu Bulgarii în anul 864, au fost făcute numai de Patriarhia din Constantinopol. Au rămas Catolici: Polonezii, Slovenii și Croații. Iar pentru, readucerea la catolicism a Boemiei, Moraviei, și Slovaciei, unite într’un singur stat de către Sviatopluk, care adoptase denumirea de Moravia Mare, și care prin adoptarea alfabetului Chirilic, aparțineau ortodoxismului grecesc, împăratul Arnulf, al Sfântului Imperiu Roman de Apus, în acelaș timp rege al Bavariei, împreună cu opoziția catolică din Moravia Mare opusă lui Sviatopluk, îi cheamă pe Unguri, care erau cantonați în stepa din nordul Mării Negre, să se așeze în Panonia.

Din pricină că Pecenegii – care din cauza suprapopulării – se pregăteau să invadeze pășunile Ungurilor, aceștia în locul unei confruntări cu Pecenegii, au preferat să dea curs invitației împăratului Arnulf , de a coloniza Panonia, care era slab populată, ca urmare a distrugerii regatului avar de către Carol cel Mare, 100 de ani mai inainte, în anul 796. Istoricul Paul Lendvai, în volumul său Ungurii, care va fi citat deseori în această carte – în felul său – la p. 24 și 27 recunoaște suferințele produse popoarelor sedentarizate, din și vecine cu Panonia, de către nomadismul unguresc, care a durat 1023 de ani (896- 1919), p. 24:

”După distrugerile înspăimântătoare și în condițiile pustiilor de mai târziu săvârșite de Unguri în întreaga Panonie, Francii de răsărit și Moravii, s’au învinovățit reciproc, și în scrisori către Papa, că le’au arătat acestor dușmani periculoși, tratați drept aliați, drumul spre bazinul Carpaților.”

p. 27:

”Dar ceea ce Ungurii aclamă ca pe eposul eroic al strămoșilor victorioși, pentru nemți, slavi și români, rămâne până în zilele noastre, o tragedie, o nenorocire, o lovitură a soartei.”

Înainte chiar ca împăratului Arnulf al Imperiului Roman de Apus, care îi cheamă pe Unguri să colonizeze Panonia, în scopul atacării Moraviei Mari, Papa Nicolae I, în anul 863, anul în care Patriarhia din Constantinopol trimisese pe călugării-misionari, frații Chiril și Metodiu, ducelui Moraviei, Rostislav, excomunică pe Patriarhul Constantinopolului, Fotius. În anul 867, se urcă pe tronul Împărăției Bizantine, Vasile I, întemeietorul dinastiei macedonene, deci Slav grecizat, dinastie care restaurează autoritatea imperială, și care se menține pe tron, până în anul 1054. În anul 867, Fotius Patriarhul Constantinopolului, împreună cu Consiliul bisericesc al Patriarhiei, răspunde la excomunicarea din anul 863, a Papei Nicolae I, prin anatemizarea Papei, acesta fiind primul pas al Marii Schisme a Bisericii Crestine, care va deveni o realitate in anul 1054, atunci când Papa Leon al IX-lea, îl va excomunica pe Patriarhul Mihai Coelularius, împreună cu toți credincioșii.

Pentru Români, au fost rupte toate punțile de comunicare ale acestora cu Instituția Papala, deoarece în anul 1000 deci cu 54, de ani înainte de data excomunicării, la data încoronării regelui Ștefan cel Sfânt, Papa înființează, o episcopie catolică ungureas-că la Esztergom, și îi conferă autoritate asupra credincioșilor din orice etnie ar fi făcut parte – să se supună acestei episcopii – ceea ce pentru Românii în stare de permanentă rezistență activă față de Unguri, era imposibil de acceptat.

Cruciada în contra schismaticilor de rit greco-ortodox

Convertirea Maghiarilor la catolicism, în anul 1000, cu ocazia încoronării ca rege a lui Ștefan I cel Sfânt, i’a salvat de la extincție. Soarta tuturor celorlalți călăreți din stepa asiatică, indiferent dacă au fost turci, sau mongoli, sau amestecuri, indiferent dacă s’au convertit la religia Iudaică (Khazarii), Islamică (Tătarii), Greco-Ortodoxă (Bulgarii), a fost pierderea, limbii și a identității naționale, fiind asimilați în masa popoarelor pe care le-au cucerit.

Ungurii sosiți în Panonia, în anul 895 sau 896, prin pasul Verecke din Carpații Păduroși, trecătoare bine cunoscută de ei, din timpul raidurilor întreprinse în anii 862 și 881. Cabarii sau Kavarii, nume care inseamnă, „rebeli”, un neam Khazar, convertit la Iudaism, dar în stare de rebeliune în contra împărăției Khazarilor, i’au insoțit în expediția din anul 881.

Trei motive i’au determinat pe Maghiari, să părăsească locurile natale și să se așeze în Panonia:

a) au realizat că Pecenegii, care doreau să se așeze în teritoriile nord-pontice ocupate de Maghiari, le periclitau supraviețuirea,

b) Secete cumplite, alternând cu inundații catastrofale pe câmpiile din jurul cursului inferior al Volgăi, și în delta Volgăi, datorită ploilor neîncetate din bazinul superior al Volgăi.

c) atracția prezentată de Panonia, la sfârșitul secolului al IX-lea, unde exista o populatie multi-etnică (slavi, români, germani), puțin numeroasă și fără sudură între etnii.
Cauzele menționate la punctele a) și b), din punct de vedere darwinist, pot fi rezumate cu un singur cuvânt – suprapopulare – la locul de origină, care este cauza naturală a tuturor migrațiilor fie individuale fie colective. În ceea ce privește Panonia, fostul regat al Avarilor, așa cum am menționat anterior, fusese distrus de Carol cel Mare, între anii 798 și 814, și trei sferturi de veac după aceasta, încă nu’și putuse reveni, din catastrofa demografică menționată. Desigur că dacă nu ar fi avut unde să emigreze, națiunea Maghiară ar fi rămas pe loc și ar fi luptat pentru supraviețuire. Maghiarii nu au emigrat în Panonia la întâmplare, ci au făcut’o după o alegere bine gândită. Presupun că adevăratul motiv, pentru care Maghiarii au emigrat în Panonia sfârșitului celui de al IX-lea veac, a fost însăși Panonia, ca o țară a făgăduințelor.

Ștefan cel Sfânt, în istoria Maghiarilor, a jucat rolul pe care l’a jucat celălalt reformator de geniu în istoria Rușilor, împăratul Petru cel Mare.

Iată care au fost învățăturile (testamentul) regelui Ștefan I cel Sfânt, din anul 1015, către fiul său:

”Imperiul Roman a dobândit o importanță așa de mare datorită mai ales faptului că între hotarele lui se strângeau numeroși nobili și înțelepți din diferite țări, și principii lui au devenit așa de glorioși și așa de puternici datorită aceluiaș fapt […] Venind din diferite țări și provincii, coloniștii aduc cu ei diferite limbi și obiceiuri, diferite lucruri și arme folositoare, care împodobesc și aureolează curtea regelui, dar în puterile străine bagă groaza. O țară care are limba numai de un fel și obiceiuri numai de un fel este slabă și neputincioasă. De aceea, fiul meu, îți poruncesc să te intâlnești cu ei și să te porți cuviincios cu ei, pentru ca lor să le fie mai plăcut a zăbovi la tine decât altundeva, căci de vei distruge cele construite de mine, de vei împrăștia cele adunate de mine, atunci, fără îndoială, imperiul tău de mare pagubă va avea parte.”( Paul Lendvai. Ungurii, traducere de Maria și Ion Nastasia. Pag. 8-9. Editura Humanitas. București 2001)

Prin ‘învățăturile’ citate în paragraful anterior, Ștefan cel Sfânt, nu face altceva decât să transmită fiului său linia politică, conștientă și consecventă a dinastiei arpadiene de după anul 955, anul teribilei înfrângeri de la Lechfeld. Bătălia a fost câștigată de regele Otto I, viitorul împărat al Germaniei, și s’a datorit, faptului că regele Otto I, i’a surprins în timp ce asaltau cetatea Augsburg, și a putut realiza superioritatea militară în locul și în momentul dorit. Însă lui Otto I, i-a lipsit determinarea, de a-i urmări și distruge în mod definitiv, așa cum făcuse Carol cel Mare, distrugând regatul Avarilor din Panonia. Dăinuirea regatului Maghiar în Panonia, și mai târziu a măreției acestui regat se datorește instituției papalității. În perioada care a urmat, după înfrângerea de la Lechfeld, au sosit în ceea ce se va numi Ungaria, sub influiența papalității, foarte numeroși misionari catolici, în special germani, care au fost primiți foarte bine de regii Maghiari. Primul Principe care s-a creștinat, a fost Gheza I, tatăl lui Ștefan cel Sfânt. După anul 1000, când oficial întreg regatul devenise catolic, cu ajutorul papalității, extrem de mulți, fii de nobili din toate țările Europei, din Suedia, Germania, Franța, Italia, au sosit în Ungaria, unde li se acordau feude, devenind vasali ai regelui, sau ai nobililor Unguri. În felul acesta, Ungurii au căpătat o mulțime de expertiză, în diversele domenii militare. Simon de Keza, în Izvoarele Istoriei Românilor, Cronica Ungurilor, traducere de G. Popa-Lisseanu, vol. IV, Bucuresti 1935, scrie următoarele:

„Deci, aflându’se despre această <creștinare> au sosit la ei din țările creștine mulți comiți, ostași și nobili. Unii dintre aceștia din dragoste pentru Dumnezeu, spre a ajuta pe duce în contra păgânilor care nu primiseră creștinismul, alții fiindcă scăpaseră de păgâni și de persecuțiile lor, căci poporul însuși fiind păgân, pornise o goană în contra creștinilor.”

Cu alte cuvinte, în Ungaria se pornise o cruciadă, cu un secol înainte ca prima cruciadă să se fi declarat în 1096. Nobilii care erau îndemnați să se deplaseze în Ungaria erau în general tineri, plin de zel catolic, dar fără proprietăți feudale, întrucât proprietățile nu se divizau între frați, pentru a nu se micșora, a-și pierde din putere și a deveni o pradă usoară pentru alți baroni feudali. Acești tineri nobili, dacă rămâneau în țările de origină, săraci fiind, erau destinați să îngroașe numărul șerbilor.

Dealtfel, papa Urban al II-lea, predica participarea la prima cruciată din 1096, promițând feude, în Palestina, nobililor șomeri care rămânând în Europa reprezentau un potențial pericol pentru ordinea socială existentă. Nu toți Maghiarii nobili sau oameni de rând, erau dispuși să îmbrățișeze catolicismul la care îi împingeau regii lor. Ca atare, regii Maghiari, aveau nevoie de acești nobili din Europa, ca spărgători al unor eventuale revolte nobiliare sau populare.

La moartea Marelui Principe Geza (997), fiului său, Vajk, viitorul rege Ștefan cel Sfânt – care se prevala de principiului catolic: moștenirea ereditară în linie directă – i se opune Principele Koppany, care în baza legii nescrise: obiceiul pământului, comun tuturor păstorilor, fiind os domnesc și având senioritate de vârstă, era ales de majoritatea Ungurilor să preia moștenirea Marelui Principe Geza. În lupta de la Veszprem, eternizată ca bătălia dintre Teutoni și Unguri :

”În fața cavalerilor împlătoșați ai lui Ștefan el a pierdut bătălia și și’a pierdut și viața.”

Rușii kievani

În aceiaș perioadă când, regatul Unguresc, primea tot sprijinul posibil din partea instituției papale, Țaratul Bulgar continua lupta, cu imperiul bizantin, începută în 681, când invadase imperiul bizantin. Între imperiul bizantin și instituția papalității, exista o mare diferență. Împăratul bizantin avea de apărat, un imperiu, o posesiune lumească, în care puteau locui și trăi oameni cu diferite religii, dar în care toți trebuiau să plătească impozit împăratului, și ca atare ideea de independență sau libertate nu era compatibilă cu imperiul. În aceiaș perioadă istorică, Papa, se străduia să constituie entități statale inde-pendente sau libere, cu populații exclusiv catolice, în care populația să’i plăteasca prin intermediul parohiilor catolice, o zecime din toate veniturile existente în parohie. Din cauza acestor simple deosebiri culturale (convenții între oameni), Românii din toate țările locuite de Români, erau periodic fie supuși, fie în stare de revoltă, față de Unguri.

Iată un episod, din multele, primul episod în care rușii ajung în țara noastră, și pun stăpânire pe regiunea care i’a fascinat întotdeauna, Bărăganul, adică regiunea Dunării de jos. Prințul Sviatoslav al Kievului, primul prinț kievan cu nume complet rusesc, dar fiul lui Ingvar (Igor) și al Helgăi (Olga), care descindeau din întemeietorul de origină normandă a principatului Kievan, a imaginat o schemă care era constituită, din a se așeza la Dunăre și de a lua în stăpânire această cale navigabilă, pentru că așa cum declara el însuși, acolo la Dunăre, putea concentra: argint și cai din Boemia și Ungaria, aur, vinuri, fructe si mătase din Grecia și miere, ceară, blănuri și sclavi din Rusia. Ocazia s’a prezentat în 969, atunci când împăratul Nicefor II al Bizanțului, l’a invitat să’și unească forțele sale, cu cele ale Bizanțului în contra Bulgarilor.

Principatul Kievului era în perpetuu război cu Pecenegii, care stăpâneau cursul inferior al râului Nipru, principala cale comercială a Kievanilor pentru a ajunge la Constantinopol – piața de desfacere pentru mărfurile lor – așa că în timpul campaniei din Bulgaria, a fost rechemat ca să apere interesele majore, comerciale ale Kievanilor, în contra Pecenegilor. După o victorie neconcludentă asupra Pecenegilor, recrutează o armată for-mată din 40.000 de Ruși, de data aceasta în alianță cu Maghiarii, cucerește gurile Dunării, cucerește Silistra, cucerește Țaratul Bulgar și pătrunde în Grecia propriu zisă.

În acest al doilea război, Țaratul Bulgar era aliat cu Imperiul Bizantin, întrucât amantul nevestei împăratului Nicefor al II-lea, generalul de origină armeană și mare feudal din Asia, Ioan Tzimiskes, îl omorâse pe împăratul Nicefor al II-lea, și îi luase locul, așa că Sviatoslav rămăsese fără aliat. Un alt mare feudal din Asia, general al lui Ioan Tzimiskes, învinge un detașament rusesc de al lui Sviatoslav care trecuse munții Balcani, așa că acesta decide, ca împreună cu armata care-i mai rămăsese – 22.000 de Ruși – să se închidă în cetatea Silistra, unde să aștepte întăriri din Kiev.

În Silistra, reușește să reziste, cu succes timp de două luni. Ioan Tzimiskes, închide accesul pe Dunăre din Marea Neagră, cu flota bizanti-nă, așa că Sviatoslav pierde speranța sosirii unor întăriri cu care să poată relua lupta cu armata bizantină, dar pe de altă parte și Ioan Tzimiskes pierde speranța să-i poată învinge pe Rușii din cetatea Silistra, printr’un atac frontal, așa că, amândoi cad de acord să încheie o pace în care se prevede ca armata rusă să se poată retrage îndărăt la Kiev, așa cum a venit, iar relațiile comerciale să fie reluate, ca și când nu ar fi fost niciodată un război. Curând după întoarcerea sa, Sviatoslav, moare într’o luptă cu Pecenegii. Pe bună dreptate, istoricii ruși, spun că Sviatoslav nu aparține istoriei rusești, ci că mai curând poate fi caracterizat drept un aventurier al Dunării de Jos, deci al Bărăganului.

Fiul lui Sviatoslav, Marele Duce Vladimir I, a pășit pe calea reformelor religioase, administrative și sociale, profunde. O largă parte din populația Kievană avea contacte nemijlocite cu Constantinopolul, pentru că transportarea mărfurilor rusești la Constantinopol îmbracă forma unei expediții negustorești-militare anuale, întrucât numai în felul acesta puteau străbate teritoriile, din partea de jos a cursului râului Nipru, care era controlat de Pecenegi. Din această cauză, la Constantinopol, Rușii erau cazați într-un cartier, în afara zidurilor, pentru a se înlătura pericolul, unei eventuale lovituri militare bazată pe un complot cu cine știe ce facțiune internă constantinopolitană, își lăsau armele în tabără, și își aduceau mărfurile în oraș în locurile prevăzute pentru desfacerea mărfurilor rusești. Această armadă particulară de negustori kievani, era în mare parte o afacere de familii, întrucât așa era mai ieftin decât angajarea de soldați profesioniști, și era mai sigur, pentru că toți erau puternic motivați și uniți în vederea reușitei expediției.

Rezultă că reformele lui Vladimir I, erau mai curând cerute decât impuse kievanilor, și deci nu ar fi putut să ia decât o singură direcție, modelul bizantin. Dar deoarece exista presiunea extraordinară a misionarilor catolici, și a altor clienți ai rușilor, Khazarii iudaici și lumea arabă islamizată, și deoarece omenirea, genetic, are tendința de a construi mituri și legende, care li se par că ar fi adevăratele motive ale acțiunilor lor, și nu realitatea materială, care în fond i’a determinat în luarea deciziilor lor, Vladimir trimite delegați de boieri kievani, pentru a studia la fața locului religiile monoteiste, existente în lumea apuseană ca apoi să poată face alegerea, considerată cea mai potrivită, pentru Ruși.

Boierii întorși din țara Bulgarilor islamici, de pe Volga au raportat că nu există fericire în religia acestora, ci numai tristețe și miros greu, înțelegând prin aceasta lipsa de civilizație. Din cele relatate de boierii săi, Vladimir a mai tras concluzia, că nu poți fi fericit în Rusia fără a avea dreptul să consumi o băutură alcoolică tare, așa că islamismul a fost înlăturat. Evreii au fost întrebați, de ce sunt răspândiți pe întreg pământul, în loc să se afle în țara lor – răspunsul a fost: din cauza ”păcatelor” lor, ceea ce în ochii lui Vladimir și a boerilor ruși i’a descalificat, noțiunea de ”păcat” fiind prea abstractă, așa că nici religia mozaică nu a fost acceptată. Boierii reîntorși din Germania, au declarat că ei nu găsesc nicio frumusețe în catedralele catolice, dar că în schimb, atunci când au ajuns în Constantinopole și au asistat la pompa imperială bizantină și la serviciul divin din Sfânta Sofia, nu mai știau unde se află: în cer sau pe pământ. Totdeodată li s’a propus încheierea căsătoriei lui Vladimir cu Ana, sora împăratului Bizanțului, Vasile al II-lea.

Adevărul istoric este puțin diferit, la începutul domniei sale,Vladimir I era un sălbatec și zelos adorator al zeităților păgâne. El cucerește colonia grecească din Cherson după un lung asediu, și face cunoscut împăratului Vasile al II-lea Bulgaroctonul, că se va reține în viitor de la alte atacuri, asupra împărăției bizantine, dacă’l ajută să convertească pe kievani, și dacă i se acordă mâna sorei împăratului, Ana.

În caz contrar: ”va fi la fel cu orașul vostru, cum a fost cu Cherson-ul.”

Termenii acordului au fost acceptați, și înainte de căsătoria care a avut loc la Cherson, în 989, Vladimir a trecut la ortodoxism. Actul convertirii la creștinism deși a fost un act de interes statal, totuși, cel puțin în lungul „căilor comerciale pe râuri”, a fost înțeles ca o aliniere la standardele timpului și primit în consecință fără prea multă opunere. Apoi s’a răspândit în interior prin noua clasă clericală.

Bernard Pares în lucrarea sa clasică, A History of Russia, (Dorset Press, New York 1991) la sfârșitul capitolului „Kievul și Drumurile pe Apă”, scrie:

”Legea Grecească, așa cum a fost adaptată de clericii ruși, s’a răspândit peste întreaga această arie și dădu un înțeles nou, noțiunilor de legalitate și ilegalitate, ceea ce va avea consecințe, departe în viitor.”

Perioada cunoscută în istoria rusească, sub denumirea de Kievul și Drumurile pe Apă (882-1132), a generat clasa principilor, provenind cu toții din familia întemeietorilor, de origină normandă a Kievului. Frați, jumătate de frați, veri până la gradul al IV-lea, unchi și nepoți, toți, se luptau între ei pentru pretinse drepturi de senioritate, din care decurgea dreptul la posedarea principatului și în acelaș timp toți încercau să uzurpe drepturile pe care ceilalți prinți le aveau în baza nașterii.

Toți întrețineau, companii de luptători, numite ”drujine”, compuse atât din Ruși cât și din alte naționalități. Aceste drujine ascultau numai de ordinul prințului care’i plătea, și aveau ca misiune principală obținerea recunoașterii suzeranității prințului, de către orașe și boieri. Prinții întrețineau drujine care numărau până la 2.000 de oameni, și dacă luăm în considerare că spre sfârșitul perioadei kievane, se ajunsese la 100 de prinți care se luptau între ei, pentru acapararea a circa 20 de principate se poate înțelege dece Kievul și regiunile înconjurătoare se goleau de oameni, care emigrau, departe de Kievul asaltat de neamurile nomade și împilat de prinții lacomi.

Cu toate acestea, principatele rusești, datorită unității de limbă, simțământului originii comune, și mișcării populației între principate în funcție de siguranța bunurilor și a vieții, creiau conștiința unității rusești pe spații întinse, și fiecare prinț, care ajungea să stăpânească într’unul din principate, dorea să reunifice lumea rusească, așa cum era ea din timpul ”drumurilor pe ape”.

Boierii, clasă socială la ruși, români și bulgari.

Separat de clasa prinților, în această perioadă a apărut la Ruși, o clasă denumită boieri. Clasa boierească la Ruși, a apărut, ca un împrumut cultural din stările sociale găsi-te în Bulgaria.din peninsula balcanică, unde această clasă feudală a boierilor, aveau îndatoriri militare decurgând din acordarea de feude, sau moșii din dominium eminens. Prinții se luptau între ei, pentru tot ceea ce constituia ”dominium eminens”, și ca atare și pentru dreptul de a acorda moșii, membrilor drujinelor proprii. Acordarea de moșii boierilor, de către prinți, era legată desigur de ideia că, loialitatea pe termen lung, a boierilor față de prinț, este mai bine asigurată în acest fel, pentru că moșia, putea fi retrasă oricând, în caz de ”hăinire” (trădare), nu putea fi vândută, ci doar moștenită, moștenindu’se în acelaș timp și obligațiile militare care se aflau la baza acordării donației.

Dacă prințul pierdea principatul, ca rezultat al luptei perpetuie dintre pretendenți, boierul trebuia să se hotărască, da-că rămânea loial prințului care pierduse lupta și deci principatul, atunci trebuia să pribegească în alte principate, însoțindu’l pe printul său, urmând eventual să se reîntoarcă, dacă prințul căruia îi rămăsese loial se întorcea vreodată, sau să se închine (să’l recunoască) pe noul prinț și să fie întărit de acesta, în posesiunile sale.

De aceia Bernard Pares, în cartea sa A history of Russia, la pag 46 scrie:

”…boieri, o denumire care la început probabil că i-a desemnat pe membrii drujinelor, care posedau pământ.”

Personal consider că această definiție, a clasei sociale a boierilor, corespunde cel mai bine cu realitatea, întrucât principala funcție a boierilor, era de ordin militar. Boierii primeau moșii din ‘dominium eminens’, de la un prinț, cu scopul ca aceștia să presteze serviciu militar, el personal, sau împreună cu o ceată. Desigur că la început, deoarece toate populațiile sedentare, provin din popoare nomade, legătura dintre ceată și boier era cea mai importantă legătură socială, ea fiind de fapt rezultatul unei democrații militare, făurită pe câmpul de luptă și în condițiile nomadismului.

Se poate afirma, fără a greși, că clasa boierească s’a născut, odată cu iobăgia, în momentul în care, nomazii, au devenit sedentari. Atâta vreme cât un popor sau un individ, este în continuă mișcare, toată averea sa, se poate transporta, pe spinare, pe cai, pe măgari, pe cămile, în automobile, în bărci, sau averea sa este constituită din turme de oi, vite cornute, herghelii de cai, reni sau orice alte animale ierbivore care se pot mișca pe propriile lor picioare, cetele de oameni nu pot deveni prea numeroase, deoarece cu cât o familie posedă mai multe animale, cu atât îi trebuie mai multă pășune și în consecință devine asociabil. Fenomenul sedentarizării este o consecință directă, și în acelaș timp soluția pentru rezolvarea suprapopularii create de înmulțirea nomazilor.

Prinții apreciau cel mai mult, pe boierii care datorită calităților lor personale, puteau aduna o ceată cât mai numeroasă, mai valoroasă și mai bine înarmată. Acordarea întinderii feudei (moșiei) era funcție de contribuția boerului la armata prințului. Pe măsură ce clasa boierească se desvolta, drujina se transforma într’o armată de soldați profesioniști mercenari, cu o compoziție etnică variată și care se mărea sau se micșora în funcție de necesitățile momentului.

Mărimea cetelor boierești erau apreciate de prinți, până la un punct, și anume până la punctul în care, mărimea și valoarea lor, nu altera balanța de putere în principat. Pe măsură ce poporul, trecea de la forma de viețuire nomadă la forma de viețuire sedentară, relația socială, dintre boier și ceata sa, se transforma dintr’o democrație pastorală, într’o relație de boier / șerb. Ca atare, starea de egalitate și camaraderia făurită în perioada nomadismului, când erau obligați să rezolve în comun, conflictele cu alte cete, și înfruntând pericolele, în mod egal, cu alte cuvinte, legătura personală dintre membrii comunității s’a slăbit, relația principală din cadrul comunității, care înlocuiește acum, democrația militară inițială, devenind și derivând din stăpânirea pământului.

”La boiarie”

Dintre toate țările, starea și denumirea de boier, se întâlnește numai în Rusia, România și Bulgaria. În lucrarea sa Histoire des Etats Balcaniques, (La Roche-sur-Yon, Imprimerie Centrale de l’Ouest), publicată în limba franceză, pentru o mai largă circulație, Nicolae Iorga, eminentul istoric român, la pagina 63, emite părerea că titlul de boier s’a născut în Bulgaria în peninsula Balcanică:

”La boiarie, qui fut ajoutée a la ‘droujina’ scandinave, a été un article d’importation, pris aux Bulgares, et un people qui a besoin de l’étranger pour lui donner l’impulsion a la vie pour le mettre en movement, et d’autres étrangers pour lui fournir ses institutions fondamentales, ce people n’est pas un chercheur hatif de chemins dangereux.”

Nicolaie Iorga, când a scris acest paragraf, a uitat faptul că în afară de Ruși, și Românii au împrumutat – probabil – instituția ”La boiarie”, și implicit ”rumânia” tot de la Bulgari. Spun implicit ”rumânia”, pentru că una fără alta nu puteau exista, ele fiind complimentare, aceste două instituții sociale: ”boieria” și ”rumânia”, fiind cele două fețe ale aceleași monede.

În această problemă, diferența dintre Ruși și Români, a fost că Rușii din Kiev, au trecut de la o formă de nomadism, ”pe ape”, la o formă de organizare statală în secolul IX, în timp ce Românii ating o formă de organizare statală similară, de la un nomadism pastoral ”transhumanță”, abia cinci secole mai târziu în secolul XIV. Îmi pare rău, că în cursul evoluției poporului românesc, nu totul, întotdeauna, a putut să poarte amprenta originalității românești, și că multe îmbunătățiri în situația țărilor românești, au trebuit să fie adoptate și împământenite, din afara hotarelor țărilor locuite de români.

Întrebarea pe care orice popor ar trebui să și-o pună – desigur că ar trebui să fie – dacă a contribuit la tezaurul cultural al omenirii, mai mult decât a primit de la tezaurul cultural al omenirii, și mândria națională să fie o rezultantă a acestei constatări. Dar ceea ce este și mai surprinzător, la acest mare istoric român, Nicolae Iorga, este completa ignorare a fenomenului evoluționist, atunci când consideră că preluarea instituției sociale boier/mujic, de către Ruși, de la Bulgari, a fost posibil să fie efectuată mecanic, și că nu ar fi fost, rezultatul fenomenului, sau procesului evoluționar rusesc.

Într-adevăr, feudalitatea răsăritului Europei, întruchipată de instituția boieri/rumâni la Vlachii munteni și boieri/vicini la Moldoveni, s’a născut pe malurile Dunării, ca urmare a stărilor din peninsula balcanică sub dominația alternativă a imperiul bizantin și a țaratului bulgăresc.

Bulgarii, a căror invazie s’a produs in anul 681, erau cantonați la nord de Dunăre, în Transilvania, Muntenia, Moldova și Basarabia, încă din anul 502, au găsit mai întâi în ceea ce este astăzi România, și apoi in ceea ce este astăzi Bulgaria, o organizare militară – boier / rumân, vicin, iobag – care fusese concepută de împărăția bizantină tocmai pentru a’i opri pe eventualii invadatori, la linia Dunării.

Nu pot lăsa pe cititori sub impresia că stăpânirea Bulgarilor, la nord de Dunăre, ar fi fost altceva decât un condominium, adică o conviețuire cu Vlahiile și Slaviniile Tran-silvănene, Muntene și Moldovene. Activitatea economică a acestor populații clientelare, nu era concurențială, ci complimentară cu economia călăreților din stepă Bulgari.

Vlahii păstori de oi, erau în cea mai mare parte semi-nomazi (transhumanți); Slavi agricultori și pescari, semi-nomazi ei însăși, Bulgarii puțin numeroși, călăreți stăpânind herghelii de cai și cirezi de taurine, pe care le pășunau în regiunea de câmpie și care recurgeau și la raiduri de jaf, în afara teritoriului pe care’l controlau. Este posibil ca relația de bază, dintre aceste seminții omenești să fi fost: Bulgarii ofereau protecție în contra altor călăreți nomazi și ofereau pentru schimb obiecte provenite din activitatea de comerț sau jaf, în contra produselor agricole si animaliere, produse de comunitățile de Români și Slavi.

Doresc să subliniez că, principalul interes al nomazilor călăreți din stepă, era comerțul, jaful fiind complimentar și în funcție de factori nu întotdeauna controlați de nomazii călăreți din stepă. Coexistenta celor trei grupe mari de populație, din teritoriul actualei Românii, din secolele VI-VII: Vlahii, Slavii și Bulgarii, se poate explica numai recurgând la teoria darwinistă, care arată că, atâta vreme cât nu există concurență pentru aceleași resurse naturale, coabitarea este regula.

Charles Diehl, în lucrarea sa Figuri Bizantine, vol.I, ediție ingrijită de Dan Zamfirescu, apărută în 1969, la pag. 70 citează din Tratatul despre Edificii al lui Procopius:

”Voind să apere frontiera Dunării, Justinian <a domnit 527-565> a zidit de’a lungul fluviului numeroase fortărețe, a instalat posturi, pentru a împiedica pe barbari să încerce trecerea. Dar, după construirea acestor lucrări, cunoscând fragilitatea speranțelor omenești, el se gândi ca dacă dușmanii reușeau să treacă acest obstacol, ar găsi populații absolut fără apărare și ar putea ușor să le ia în sclavie și să le jefuiască proprietățile. El nu se multumi deci să le asigure apărarea generală prin fortărețele de pe fluviu, ci înmulți fortificațiile în toate regiunile de câmpie, în așa fel încât fiecare proprietate agricolă se găsea transformată într’o cetățuie sau vecină cu un post fortificat.”

Organizarea de mai sus, demonstrează că în fața pericolului micilor bande năvălitoare, deși răspunsul nu putea fi, ca și în Europa de Vest, decât localități fortificate, care să se apere singure, totuși, imperiul bizantin stăruie și în ideia apărării centralizate. Chiar și în cazul marilor năvăliri, așa cum a fost năvălirea Bulgarilor din 559, și năvălirea Avarilor din 602 , ambele ajungând să asedieze Constantinopolul, totuși jefuirea teritoriilor invadate se făcea de către bande mici, răspândite în toate direcțiile. Dar, cum bine se știe că orice împrejmuire și orice încuietoare, pentru a fi în siguranță, trebuiește a fi păzită, și aceste localități fortificate au trebuit să fie încadrate cu ostași care să le asigure apărarea.

Din cauza lipsei de coeziune, a slăbirii disciplinei, și a cheltuielilor exagerate cu întreținerea unei armate centrale, în aceste mici avanposturi, în timpul domniei lui Heraclius (610-641), a apărut prima formulă de împroprietărire individuală cu scop militar, din imperiul bizantin, denumit în limba greacă ”stratioti kai keteseis”.

Tipul de împroprietărire cu scop militar, avea următoarele caracteristici:

a) concesiunea lotului de pământ era în perpetuitate;
b) concesionarul era obligat să poarte propriile sale arme și dacă era călăreț, să călărească propriul său cal;
c) în caz de indisponibilitate putea să’și trimeată înlocuitor;
d) în caz de indisponibilitate permanentă sau moarte exista dreptul de moștenire;
e) lotul împroprietăritului, nu putea servi ca colateral pentru obținerea de împrumuturi;
f) și nu putea fi urmărit pentru datoriile contractate de posesorul lui;
g) nu putea fi vândut.

Soldații recrutați în acest mod pot fi considerați antemergătorii, cazacilor din imperiul rusesc, și ai grănicerilor români din Transilvania. Formula împroprietăririlor militare, a durat până la căderea imperiului bizantin, fiind desființată de Turci.

Fenomenul creșterii marii proprietății agrare, prin achizitionarea micii proprietăți, a fost una din cele mai grave probleme sociale a imperiului bizantin. Așa cum se exprimă Charles Diehl, redresarea abuzurilor, a fost „marele eveniment intern al secolului X, în imperiul bizantin”.

Metodele utilizate de feudali, în scopul acaparării micilor proprietăți, erau: cumpărarea la prețuri mizerabile, impuse prin intimidări sau forță, sau achiziția în schimbul unei bune arende, care natural, nu venea niciodată.

Cea mai gravă situație a fost înregistrată în secolul al X-lea, și de aceia în acest secol au fost promulgate novele restrictive în anii 922, 934 și 947. Au urmat revolte în Asia Mică, a intregii clase feudale, în 971 și în 987, când au ajuns până acolo încât au proclamat un nou împărat, care urma să’l înlocuiască pe Vasile al II-lea (Bulgaroctonul). Pentru stingerea frondei, cumnatul lui Vasile al II-lea, Vladimir I al Kievului, i’a trimes în ajutor o forță expeditionară în număr de 6.000 de Ruși și datorită acestui ajutor, Vasile al II-lea, a reușit să înăbușe revolta.

Prin novela din 986, Vasile al II-lea, interzice feudalilor orice cumpărătură de pământ; în continuare ordonă confiscarea tuturor achizițiilor făcute, după prima novela cea din anul 922, și retrocedarea lor, celor care le înstrăinaseră; mai promulgă anularea clauzei prin care toate proprietățile care nu fuseseră răscumpărate în termen de 40 de ani, rămâneau în proprietatea definitivă a celui care le achiziționase.

În acest edict, prezentat împăratului spre semnare, Vasile al II-lea, face adnotări, dintre care reproduc cazul țăranului-moșier Filokales. Acest țăran a început prin a munci cu brațele, dar datorită inteligenței sale, reușise să ajungă la mari demnități în stat și să acumuleze mari domenii; împăratul a ordonat ca averile sale să fie confiscate și împărțite la țărani, iar construcțiile ridicate de acesta să fie demolate.

Contradicția principală pe care novelele împărătești, doreau s’o combată prin forța legilor, era ideia, că situația creată prin împroprietăriri, putea fi înghețată în timp: toți împroprietăriții, fiind în acelaș timp pricepuți agricultori și soldați gata să’și sacrifice viața în schimbul uzufructului, unui lot militar, uzufruct pe care’l putea obține numai dacă se spetea muncind. Din cauza marii variabilități a situației în care se aflau împroprietăriții, unii având mulți copii mici de hrănit, alții nu aveau suficient ajutor din partea familiei, din cauză de boală sau alte motive, și alții, înfine, deși erau în stare să lupte sub comandă, totuși nu erau în stare să-și conducă mica întreprindere agricolă, așa că mulți dintre ei recurgeau la arendași. Dacă în plus ar fi avut parte de ani secetoși, sau prea ploioși, sau alte accidente climatice, împroprietăriții, erau de multe ori fericiți dacă găseau pe cineva care să le preia lotul, și care le oferea o arendă. Momentul cel mai critic era întotdeauna, când soldatul trebuia să plece, fiind chemat la oaste, și atunci soția care rămânea cu grija copiilor, trebuia neapărat să găsească un arendaș.

Soluția găsită de administrația imperială, de a avea soldați, în baza împroprietăririlor, era de câteva ori mai ieftină decât, angajarea de mercenari – acesta fiind motivul pentru care se străduia să mențină sistemul împroprietăririlor. Din păcate, nu numai că soldatul împroprietărit, care își dădea seama că este exploatat, nu era motivat să plece la luptă cu cel mai bun cal pe care’l avea, și care nu era antrenat în mânuirea armelor, ci în mânuirea hârlețului, și care dacă era transportat să lupte în Asia atunci când era originar din Balcani și viceversa, nu aștepta decât să scape sănătos și să se întoarcă cât mai repede acasă.

Această soluție a soldatului împroprietărit, chiar dacă a fost îmbunătățită prin acordarea proprietății depline, nu numai a uzufructului, se pare că a ieșit complet din uz în timpurile moderne, fiind preferată soluția soldatului profesionist, din două motive principale: primul, ușor de sesizat de oricine – armamentul trebuiește mânuit de un profesionist – și nu de un plugar necalificat; iar al doilea, încă insuficient sesizat, că împroprietărirea cu un mic lot pe care nu se poate aplica mecanizarea modernă, reprezintă doar o modalitate demagogică de a rezolva problema suprapopulării, printr-o activitate part-time, pentru o parte a populației, în locul unei folosințe full-time, a forței de muncă disponibile.

Aceleași cauze care în prezent, demonstrează că împroprietărirea individuală a membrilor societății, ca formulă de rezolvare a problemelor de apărare și sociale este lipsită de orice valoare, împroprietărirea fiind de fapt pură demagogie politică au fost valabile și acum 1.000 de ani în urmă, ba mai mult decat atât, ele reprezintă un adevăr general valabil din toate timpurile. Din aceasta cauză s-a căutat o nouă formulă, care să nu mai fie o soluție, așa cum este împroprietărirea, care pretinde că găsește oameni care să fie buni soldați – acesta fiind scopul principal – care să se mulțumească cu o rasplată modică – reprezentată de un lot militar – din care să’și scoată răsplata, sacrificiului vieții pe câmpul de luptă, prin muncă grea în agricultură.

Ca atare în secolul al XI-lea, după moartea împăratului Vasile al II-lea Bulgaroctonul (1025), care, prin forță, ținuse în loc procesul evoluționar, sistemul loturilor militare individuale, s’a extins, la concesionarea de moșii și siliști, exact după regulile care reglementau concesionarea, loturilor militare individuale, dar de data aceasta,ele se acor-dau în special ofițerilor din armata bizantină, nu soldaților. Este de fapt acelaș sistem care se aplică în cele circa 20 de principate rusești, fiecare dintre ele, mai mari decat Transilvania, Muntenia și Moldova, și de fapt exact acelaș sistem care se practică în Ungaria.

Atât în principatele rusești, cât și în Ungaria, beneficiarii concesionărilor, erau ofițerii din ‘drujine’ în Rusia, și membrii ‘națiunii’ Maghiare în Ungaria. Atât în Rusia cât și în Ungaria concesionările începuseră cu un secol înainte ca ele să fi început în imperiul bizantin, adică din secolul al X-lea. Acest sistem, care creia o castă militară ereditară, și deci feudală, era responsabilă, atat pentru sedentarizarea popoarelor nomade, din Rusia, în perioada kievana (882-1132), cât și din Ungaria, în perioada regilor din dinastia Arpadiană (Taksony 955- Andrei al II-lea 1222). Ca atare sistemul feudal răsăritean: relația boier/șerb, apare selectiv-simultan pe o arie largă: Rusia, Ungaria și Imperiul Bizantin.

Tentativă de a stabili origina cuvântului boier

Domeniile concesionate purtau numele, în limba greacă scrisă „pronoia”, pronunțată în limba greacă „pronia”; în slavonă scrisă „pronija” și pronunțată „pronia”; în limba română scrisă și vorbită „pronia”, ca în „pronia cerească”. În limba slavonă, beneficiarul sistemului de concesionare se numea „pronijar”, căpătând sensul de proprietar rural.

Este posibil ca „pronijar”, pe căi care țin de geniul limbilor omenești, să stea la origina cuvântului „boier”. Sensul primordial al cuvântului „pronoia”, din ziua de astăzi,

Într’adevăr, concesionarea unei moșii, pentru boier (pronijar), era o providență … pământească.

Iată un citat din lucrarea, celebrului bizantinolog Charles Diehl, Figuri Bizantine, vol. I, pag. 105, tradusă în anul 1969 în Editura pentru literatură:

„… concesiunea făcută unui mare senior, cu titlul de ”pronoia”, a veniturilor unuia sau altuia dintre sate, are ca urmare faptul că tezaurul, este lipsit de veniturile care ar trebui să’i revină.”

Prin această nouă formulă politică, se concesionează din ”dominium eminens”, o ”pronija” (moșie), pe care se află întotdeauna un sat, de obicei unui ofițer al armatei bizantine.

”Siliștile'( moșii fără sate), se concesionau unui șef de ceată: autohtonă, slavă, sau dintre călăreții nomazi, Bulgari, Pecenegi, Cumani. Marea inovație a acestei noi organizări, era că concesionarii, primeau aceste moșii și siliști cu titlu ereditar. Nici nu ar fi putut să fie altfel, pentrucă nu ar fi fost posibil ca cetelor de călăreți din stepă (Bulgari, Pecenegi și Cumani) și Slavilor, să li se ofere sedentarizarea, decât în condiții de stăpânire ereditară, a locurilor unde erau colonizați, la fel ca în Rusia și Ungaria.

‘Pronoia’ bizantină este sorgintea instituției boieriei din Țările Românești și Bulgaria. Cu alte cuvinte, atâta vreme cât nu se ”hăineau” (nu trădau), boierii se bucurau de toate drepturile, de care se bucurau și împroprietăriții individuali de pe loturile militare. Obligația concesionarului „pronijei” era militară, adică trebuia să se prezinte, la locul convenit, la timpul convenit, cu numărul prestabilit de soldați și să se pună sub comanda ofițerilor bizantini, denumiti ”conți” sau ”tribuni”, care comandau „bandas” sau „poteresiai”.

Acești ofițeri, se subordonau altor ofițeri superiori lor, care se numeau „turmarc” și care comandau formațiunile denumite „turme”. Turmarcii erau subordonați „strategului”, comandantul „themei”.

Turcii, după cucerirea Balcanilor, au preluat organizarea imperiului bizantin, instituțiile fiind lăsate intacte, dar înlocuind în pozițiile de comandă, pe creștini cu turci. Boierii, creștini ortodocși și ereditari au fost înlocuiți cu spahii, islamici și neereditari.

Excepția au constituit’o Muntenia și Moldova, unde clasa boierilor pământeni în cap cu domnitorul, din cauze pe care le-am analizat în altă parte, au căpătat statutul de vasali și nu de pașalâc, așa că nu au fost înlocuiți. În Transilvania, Ungurii, au înlocuit pe cnezii români, creștini ortodocși și ereditari, cu nobili unguri, sau imigranți din Europa și nobili români maghiarizați, catolicizați și ereditari.

Regimul themelor, reformă inițiată încă din secolul al VII-lea din timpul împăratului Heraclius, consfințise descentralizarea militară a imperiului, și creiase de sus în jos, adică prin ordonanță imperială, vice-regi, – strategii – comandanții themelor. Ei erau în toate privințele egalii regilor, din regatele care înlocuiau împărăția romană de apus, deoarece posedau centralizată în mâna lor, toată puterea militară și civilă, de pe cuprinsul themei.

Dar puterile pe care strategul le avea, erau puteri delegate de împărat unui funcționar temporar (strategul), numit de împărat, în timp ce regele din Europa de apus, provenit din cuceritorul german, ajunsese la demnitatea de rege prin cucerire, adică de jos în sus, era „unsul lui Dumnezeu” și puterile sale erau ereditare. Până în secolul al XI-lea când a început organizarea vieții rurale, pe bază de, moșii ereditare, adică feude, pe teritoriul imperiului bizantin, putem spune că ne aflam în evul mediu, dar nu putem spune că, existau instituții politice de tip feudal, întrucât esența feudalismului era moștenirea ereditară.

În partea de apus a peninsulei balcanice, Slavii așezați acolo, divizați prin trei religii: catolică, ortodoxă și islamică, și supuși la patru influiențe culturale: bizantină, ungurească, germană și venețiană, au urmat și ei tendința generală de sedentarizare și concomitent feudalizare, însă sub influiența atât a bizanțului cât și a apusului. Aceste influențe nu diferă atât de mult în conținut, cât mai cu seamă în terminologie. Teritoriul era divizat în provincii, numite jupanate, având în frunte un jupan (Zupan).

Ungurii au imprumutat de la slavi, denumirea de ju…pan, care maghiarizat a devenit „fiș…pan” (castelan), după ce a trecut prin ”iș…-pan” și ”foiș-pan”.

La slavi, jupânul, concentra în mâinile sale, toate puterile militare și civile, din jupanat, cu excepția, finanțelor unde funcționari specializați denumiti knezi, se ocupau cu strângerea dărilor.

În timpurile vechi, knezi se numeau toți cei care aveau o funcție, de la primar la miniștri. Kneaz a derivat din „comes”, care în latinește înseamnă tovarăș sau companion, și este echivalentul drujinei rusești (Scandinave), adică tovarăș sau companion al prințului, cei care călăresc împreună cu prințul. În lumea latino-germană, din comes au derivat titlul de conte și unitatea administrativă comitat. Casta militară, ca și în Bulgaria era formată din nobilimea de gradul al doilea – la sârbi s’au numit ”voinici”, iar comandanții militari se numeau „voevozi”. Voinicii, erau corespondentul sârbesc al cavalerilor apuseni si al stratioților grecești. Nobilimea a luat forma definitivă la sfârșitul secolului XII, și ca și în Bulgaria s-a bazat pe posesiunea unui domeniu ereditar, numit „baștină”, corespondentul domeniului ereditar ”pronoia”, din Bulgaria.

Țaratul Româno-Bulgar

Voi reda sumar evenimentele de la sfârșitul secolului al XII-lea, și începutul secolului al XIII-lea, descrise atât de documentat de Iosif Constantin Drăgan în a sa, Istorie a Românilor, Editura Europa Nova, București 1999.

Iată un pasaj de la pag. 81:

”Pentru nunta cu o principesă unguroaică, Isaac <II Anghelos> a solicitat noi impozite, care loveau mai ales în stăpânii turmelor de oi și de vite, aceștia fiind, de obicei românii. Nemulțumiți, ei trimit la Constantinopol pe frații Petru și Asan ca să’i ceară împăratului reducerea sau desființarea acestor impozite, dar misiunea lor eșuează.[…] Întorși acasă, Asăneștii îi cheamă la răscoală pe Români și pe Bulgari în anul 1186.”

Iată un alt citat, din lucrarea lui Francis Dvornik, Slavii în Istoria și Civilizația Europei, care face pentru prima dată mențiune despre puterea ”boierilor” Români:

”În anul 1186, a izbucnit o revoluție în Bulgaria, atunci când boierii din regiunea Dunării, s-au ridicat împotriva Bizanțului.” […] „În ceea ce privește origina lui Petru și Asan, se pare că s-a stabilit, că ei erau Români […] Cu toate acestea statul întemeiat de ei, era în toate privințele, în primul rând, bulgăresc.”

Petru se proclamă țar și reușește să respingă toate încercările imperiului bizantin, de a-l aduce la supunere și domnește până în 1196, când este asasasinat de o facțiune de boieri. Asan îi urmează la tron, dar și el este asasinat, de boieri, numai după un an de zile în anul 1197. Ajunge țar cel de al treilea frate Ioniță, în timpul căruia, Țaratul Bulgaro-Român atinge apogeul puterii. Cumanii, cu un secol mai înainte, se așezaseră în Bărăgan, sudul Moldovei și sudul Basarabiei, unde sub denumirea de Cumania Neagră, reprezenta cel mai vestic avanpost al Cumanilor care dominau un teritoriu imens, toată stepa de la nordul lacului Aral, a Mării Caspice și a Mării Negre. Cea mai documentată lucrare, pentru studierea perioadei migratiilor, a fost scrisă de Victor Spinei, Editura Institutul European Iași 1999, cu titlul Marile Migrații din Estul și Sud-Estul Europei în secolele IX-XIII.

Autorul arată că Cumanii, la sfârșitul secolului al XI-lea, s-ar fi „alăturat poporului creștin”, Românii, care locuia în preajma graniței imperiului bizantin. Coabitarea celor două etnii a cimentat, colaborarea militară dintre Cumani și al doilea Țarat Bulgar al Asăneștilor și deși, cronicele timpului scoteau în evidență valoarea militară a Cumanilor totuși în mod constant, Asăneștii au fost partenerul senior al alianței. În toată perioada de coabitare, o însemnată parte a Cumanilor au devenit sedentari, prin acordarea de pronijii, atât în Bulgaria de astăzi, cât și în Transilvania, Muntenia, Moldova și Basarabia.

Citiți și:  RÂURILE DIN SPAȚIUL ROMÂNESC POARTĂ DENUMIRI GETICE

Înainte ca România să fi procedat la schimbarea numelor localităților, înainte de cel de al doilea război mondial, se găseau în întreaga țară circa 1000 de nume de sate, păduri, dealuri, râuri, lacuri și munți, Comana sau Peceneaga, sau derivate din aceste tulpini lexice, care atestau intensitatea sedentarizării acestor popoare în teritoriile, care astăzi aparțin României.

Citiți și:  CONTINUITATEA ROMÂNILOR ȘI TOPONIMIA LOCALITĂȚILOR

Un secol și un sfert, mai târziu, după consumarea marei năvăliri a Tătarilor din 1241 ultimii Cumani nomazi s’au fixat în Panonia, unde numărul Cumanilor aproape că a egalat numărul Ungurilor.

În 1195, împăratul Isaac II Anghelos, este detronat de fratele său Alexe III Anghelos. Mai mult decât atât, acesta îl orbește și’l închide într’o temniță, în Constantinopol. Se declară mai mulți pretendenți la tronul lui Isaac Anghelos. Printre acești pretendenți declarați, la tronul imperial, era și Ioniță, Țarul Bulgarilor și al Vlahilor. În acest scop el poartă o corespondență cu Papa Inocentiu al III-lea, în vederea recunoașterii legitimității pretenției sale, în care susține că era de origină nobilă romană. S-a păstrat scrisoarea de răspuns a papei, din 27 martie 1202, prin care papa recunoaște origina nobiliară romană a lui Ioniță, dar tergiversează, probabil, până se va găsi un pretendent catolic care va putea asigura reunificarea celor două biserici, întrucât Ioniță era ‘schismatic’, adică creștin de rit greco-ortodox.

În 1202, Papa încredințează comanda celei de a IV-a cruciate, contelui de Montferrat, care obține de la Dogele Veneției Enrico Dandolo, în vârstă de 94 de ani, să transporte armata cruciată în Egipt, pentru 85.000 de mărci, plus jumătate din prada de război. Pentru că cruciații nu reușesc să strângă 85.000 mărci, Dogele Veneției se lasă înduplecat să’i transporte, cu condiția ca să jefuiască orașul Zara.

Fiul lui Isaak Anghelos, se raliază la cruciată și reușește să’i convingă pe șefii cruciatei, făcându-le multe promisiuni, să cucerească Constantinopolul si să’l depună pe uzurpatorul Alexe III Anghelos.

În iulie 1203, cruciații ajung la Constantinopole, depun pe Alexe III Anghelos restaurează pe Isaak Anghelos, dar după 6 luni, un general bizantin îl detronează a doua oară pe Isaak Anghelos, și’i ucide pe amândoi, tatăl și fiul Anghelos, și se proclamă împărat sub numele de Alexe al V-lea Dukas. Cruciații după un asediu de trei zile, pe 12 aprilie 1204, cuceresc Constantinopolul, și’l jefuiesc fără milă. Baldwin I de Flandra este proclamat împărat al imperiului latin de răsărit.

În 1205, cruciații îl atacă pe Regele Ioniță Kaloian (cel frumos), lângă Adrianopole, dar sunt înfrânți de alianța bulgaro-româno-cumană, împăratul Baldwin de Flandra este făcut prizonier și moare în captivitate, iar Dandolo moare la vârsta de 97 de ani. Cine știe ce ar mai fi realizat Ioniță, poate că ar fi ajuns împărat la Constantinopol, dacă n’ar fi murit la asediul Salonicului, de pleurezie, așa cum raportează un cronicar.

Țaratul Bulgar durează până în 1393, când ultimul Țar, Ion Șișman predă de bună voie, Turcilor, cetatea Silistra, iar aceștia la moartea lui Șișman transformă Țaratul Bulgar în pașalâc. Toată cheia succesului celui de al doilea țarat bulgar (1186-1393), se datorează complexului de factori politico- economici, care au constituit feudalizarea societății bulgaro-romane. Feudalizarea societății bulgaro-române, face parte dintr’un proces care a cuprins întreg răsăritul și sud-estul European.

Feudalizarea a constituit pentru societățile omenești, un progres, față de epoca capitalistă romană în care singura formă de energie era forța mușchiulară omenească: armatele fiind formate din oameni pedeștri; navele fluviale sau maritime erau puse în mișcare de vâsle mânuite de oameni; iar economia se baza pe munca prestată de sclavi. Invenția, chineză sau koreană, a ansamblului: pantaloni în loc de togă și scărițe pe care călărețul să se poată sprijini, a permis adăogarea energiei mușchiulare a cailor pe câmpul de luptă, mărind de 3-4 ori investiția de energie, din dotarea călărețului, în comparație cu posibilitățile ostașilor pedeștri. Invenția a fost introdusă în Europa de călăreții Huni, și după aceștia în continuare de toți călăreții turci sau mongoli care au invadat Europa. Răspunsul, a constat în construirea de cetăți, în dosul zidurilor cărora, energia superioară a călăreților, din luptele din câmp deschis, era anulată. Pentru a lua ofensiva însă, a ieși din cetăți și a elibera câmpiile din mâna călăreților stepelor, a fost nevoie, urgent, de transformarea armatelor europene formate din infanteriști, în armate de călăreți.

Această transformare, a necesitat în primul rând transformarea societății, adică într-un sens, copierea organizării sociale a călăreților din stepă, care nu posedau sclavi. Relația dominant/dominat, din cadrul comunităților omenești nomade, excludea sclavagismul în primul rând din cauza mobilității permanente a călăreților din stepă în căutare de pășuni pentru animalele lor.

Dar nu numai împiedicarea mobilității, era cauza pentru care nomazii din stepă nu puteau baza societatea lor pe sclavagism, ci și faptul că un călăreț, care trăiește numai din proteine, grăsimi animale, lactate și produse lactate – hrana de origina vegetală, fiind exclusă din alimentație – și care deci trebuie să planifice toate mișcările, pe care le face, pentru ca mica sa întreprindere pastorală să existe. În consecință acest om nu poate fi un sclav care nu are grija zilei de mâine, stăpânul său îngrijindu’se de toate, ci este în primul rând un mic întreprinzător, adică un om liber. Pe acești călăreți, oameni liberi, îi unea o democrație pastorală-militară liber consimțită, fără de care simțeau că vor pieri.

Răspunsul Europei, la atacul călăreților din stepă, a fost reformarea ordinei sclavagiste, prin adoptarea unei noi diviziuni a muncii, în care în esență, o parte din noua comunitate se specializa în lupta călare, iar altă parte lucrând câmpiile pentru producerea alimentelor de origină vegetală și animală, pentru toată comunitatea. Cavalerul era un mercenar specializat, care trebuia să’și aibă grijă de el însuși, de scutierul său, de caii lor, și ca atare lupta în baza unui contract.

Transformarea cea mai completă a suferit’o, lucrătorul din agricultură, șerbul – versiunea sedentară a nomadului călăreț din stepă pentru că devenea ca și acesta un mic întreprinzător – primea o suprafață de teren, pe care o putea lucra împreună cu familia sa, recolta ceea ce a semănat, plătea în bani sau în natură: dijma nobilului, impozitul către stat și zeciuiala bisericii catolice, și primea în schimb protecție de la cealalaltă parte a comunității, cavaleria feudală.

Observăm deci că, atacului, plin de succes al călăreților din stepă – început de Hunii conduși de Atila în secolul IV-V – asupra imperiului roman, i s’a opus o nouă diviziune a muncii, o investiție de energie superioară, și o tehnologie superioară.

O copiere, stil oglindă, a societății călăreților din stepă nu era posibilă, din cauza diferentelor din alimentație și de treaptă de civilizație, deoarece – europenii – nu puteau trăi numai din consumarea alimentelor de origine animală, așa cum trăiau călăreții nomazi din stepă; nu puteau hrăni populația lor numeroasă prin practicarea nomadismului pastoral; nu puteau să locuiască în corturi, deoarece locuiau în case, în sate și orașe, înzestrate cu universități, teatre, biserici, facilități la care nomazii nici nu visau. Conform cu știinta darwinistă, feudalismul european, a învins în confruntarea cu democrația pastoral-militară a călăreților nomazi, datorită organizării sale superioare.

Iată un citat din Darwin, Sir Gavin de Beer, „Caietele de note ale lui Darwin cu privire la transmutarea speciilor.” Partea a IV-a, al patrulea caiet de note (octombrie 1838- 10 iulie 1839).

”Când două rase de oameni se întâlnesc, ei acționează exact ca, două specii de animale: se luptă, se mănâncă unii pe alții, își transmit boli unii altora &c, și la urmă este lupta mortală, în care cei care au cea mai bună organizare sau instruire spre exemplu intelectul la om) câștigă bătălia.” Charles Darwin, aprilie 1839.

În feudalism, a crescut imens coeziunea comunităților omenești, în comparație cu epoca imperiului roman. Desigur că în comparație cu societatea capitalistă burgheză născândă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea , perioada târzie a feudalismului abuziv și decadent, a părut filozofilor o societate de exploatare nemiloasă a șerbilor, dar care în realitate, atunci cand a apărut în lume, era o formă progresistă de diviziune a muncii. Europenii spre deosebire de călăreții din stepă, posedau un cal care cântărea de trei ori cât calul, călărit de călăreții din stepă, dar care era în stare să poarte călăreții raselor omenești europene, mai înalți și mai grei, și care purtând armuri, prin care nu străbăteau săgețile nomazilor, erau capabili pe câmpul de luptă să distrugă coeziunea oricăror trupe, pedestre și călări, mai ușor echipate.

Un astfel de cal mănâncă opt kilograme de ovăz zilnic, zi de zi, iar călărețul raselor omenești europene, nu posedă sobrietatea nomazilor asiatici, dar împreună, cal și călăreț, aduc un plus de energie pe câmpul de luptă, care până la urmă s’a impus. Diviziunea muncii superioară în feudalism, a fost unul dintre motivele pentru care, nomazii au fost învinși și au dispărut din istorie. Dar motivul real, care a condus la dispariția nomazilor călări asiatici, a fost de ordin evoluționist: dispariția pășunilor disponibile pentru pășunatul hergheliilor lor, și imposibilitatea nomazilor de a se adapta la un mediu nou, cu rapiditatea cu care mediul lor tradițional dispărea. Singurii dintre nomazi care au înțeles, superioritatea prezentată de sedentarizarea feudală, și pentru acest motiv au supraviețuit, au fost Ungurii.

Feudalismul, a apărut timpuriu (secolul al V-lea), și s’a desăvârșit, în apusul Europei, datorită faptului că împărații romani, atacați în permanență de barbarii, în special de neam germanic, au abandonat partea de vest a europei și s’au refugiat în partea răsăriteană a împărăției. Imperiul roman de răsărit, a fost mai puțin atacat în prima parte a existenței sale, și pentru că a introdus unele reforme, dintre care cea mai importantă a fost, descentralizarea imperiului prin regimul ”themelor”, așa că a putut să reziste mult mai mult timp, feudalizarea apărând, față de apusul Europei cu o întârziere de cinci secole, adică începând din secolul X, ca și în regiunile limitrofe imperiului: Panonia ungurească și principatele rusești kievane.

Marea invazie tătărască 1236 – 1242

Regiunile menționate mai sus, au fost obiectivul celui mai masiv atac, care a existat vreodată, din anii 1236-1242, al călăreților mongoli. Marea invazie tătărască (mongolă) – a pus Muntenia si Moldova pe hartă – deoarece, înainte de această invazie, pentru Unguri, țările locuite de românii, din arcul – extra-carpatic erau cunoscute doar ca Terra Transalpina (țara de dincolo de munți), apartinând la acelaș mod de gândire, prin care părți din Canada de astăzi au fost numite Terra Nova, ca și când nu ar fi fost, locuite.

Raidul lui Subotai în Rusia, nu a avut efecte prelungite, cu toată victoria zdrobitoare de la Kalka din 1222. Teritoriul peste care Batu urma să domnească – dat tatălui său de către marele Gingis-Han – trebuia mai întâi cucerit. În acest scop, în 1235, hanul Mongolilor, Ogodai convoacă un Kuriltai (convenție a mongolilor), unde se hotărăște ca întregul imperiu Mongol, din China până la hotarele Europei, să contribuie ca Batu să’și croiască un hanat. Comanda operativă, a fost încredințată lui Subotai. Armata număra 150.000 de oameni și a pornit spre vest în 1236.

Expresia armată pentru hoarda mongolă este numai un eufemism, deoarece era vorba în realitate de o colecție de popoare, de origini etnice mongole și turcice, unite între ele de un sistem de viață, a cărei primă coordonată era găsirea de noi pășuni pentru numeroasele lor turme, așa că această hoardă, fără o diviziune a muncii care să meargă dincolo de diviziunea muncii dintre sexe, era extrem de vulnerabilă, din foarte multe puncte de vedere.

În primul rând, stătea faptul că un luptător mongol, aducea cu el în înaintarea hoardei în medie un număr de 18 cai, pe care în timpul luptei îi schimba des, deoarece acești cai dintr’o rasă mică, nu vedeau în tot lungul vieții lor, niciun fel de grăunțe și ca atare fiind hraniți numai cu iarbă, nu erau capabili de efort prelungit.

Laptele iepelor era muls, pentru hrănirea familiei numeroase, din cauza nașterilor dese, și care prin creștere formau alți luptători-herghelegii, care formau noi familii care la rândul lor aveau nevoie de câte 18 cai, și așa mai departe, până când sistemul de viață al călăreților din stepe, din cauză că era adaptat la un singur mod de viață care dispărea, pentru că pășunile se împuținau, au trebuit să dispară și ei.

În lucrarea redactată de Sir Gavin de Beer: Caietul de Note, al lui Darwin, cu privire la Transmutarea Speciilor, Partea a III-a, Caietul al treilea(15 iulie 1838-2 octombrie 1838), publicat in Bulletin of the British Museum (Natural History) Historical Series, Vol. 2, No. 4, 1960, Charles Darwin citează din Malthus următoarele:

”În acord cu cea mai liberală gândire filozofică credem că nicio piatră nu poate să cadă și nicio plantă nu poate să crească fără imediata intervenție divină. Dar noi știm din experiență că aceste operațiuni pe care noi le numim natură s’au produs aproape invariabil după legi fixe: și de la începutul lumii cauzele populării & depopulării au fost probabil la fel de constante ca orice lege a naturii pe care o cunoaștem”. –

”Aș aplica’o” <n.n. scrie Darwin> „nu numai la populare și depopulare, ci și chiar și la exterminarea și producerea de noi forme…”.

Hanatul Hoardei de Aur şi Bărăganul

Hoarde atât de numeroase, trăind din resursele locurilor pe care le parcurgeau, nu puteau exista, și ca atare Subotai le despărți în mai multe corpuri de armată. Unul dintre aceste corpuri de armată îi zdrobi pe Bulgarii de la Volga de jos și apoi pe Kipchaki, o confederație de triburi turcești pe care Ungurii îi numeau Cumani, și Rușii îi numeau Polovțiani.

Tribul de Kipchaki, denumiți Cumani, numărând 40.000 de corturi, ca să scape de urgia Mongolilor, au fugit spre vest și nu s’au oprit decât în câmpia Panonică, unde li s’a acordat azil, un act politic, care le’a fost fatal Ungurilor. Azilul le fusese acordat în credința că Cumanii îi vor ajuta să reziste atacului iminent al Mongolilor.

Hoardele Mongole, timp de patru ani, din 1236 până în 1240, când au ajuns la Kiev, au supus întreaga Rusie, cu excepția Republicii Novgorod; Kiev-ul a fost distrus de așa manieră încât nu s’a mai refăcut decât în timpurile moderne. Cei câțiva fugari care au reușit să scape și să ajungă în Ungaria și Polonia, au fost pretextul pentru invazia acestor regate.

O scrisoare adusă de un renegat Englez în slujba Mongolilor, Regelui Bela al IV-lea al Ungariei, glăsuia:

”Am auzit că ai primit pe Cumani supușii nostrii, sub protecția ta. Te somez să încetezi să le dai adăpost și să eviți de a le face favoruri, ca să nu’ți faci un dușman din mine. Va fi mult mai ușor pentru ei, care nu au case și locuiesc în corturi, să scape, decât voi care locuiți în case și sunteți așezați în orașe. Cum vei putea fugi de mine?”

Toți locuitorii Ungariei și Transilvaniei, s-au răsculat în contra prezenței Cumanilor, l’au ucis pe regele Cumanilor Kuthen, pe care îi invinovățeau că i’au adus pe Mongoli pe capul lor, ceea ce era o dovadă de naivitate populară, pentru că Mongolii aveau drept obiectiv principal al campaniei, cucerirea Panoniei, unde doreau să se instaleze temeinic. La timpul lor, Hunii, Avarii, și chiar înșiși Ungurii, se așezaseră în Panonia, pentru că se afla în centrul Europei, și ca atare se puteau organiza expediții în toate direcțiile, la alegere, obtinându’se efectul de maximă surpriză.

Din cauza avantajului strategic menționat, în zilele noastre, sub pretextul ieftinătății întreținerii bazelor militare în comparație cu Germania, din ce în ce mai mult, Americanii organizează transferul, bazelor militare, în special de tancuri și alte mijloace motorizate, din Germania în Panonia ungară. Pentru armatele călăreților din stepă, mai există încă un argument major în favoarea capturării Panoniei ungurești, fiind că era un teren ideal pentru pășunarea marilor lor herghelii de cai și turme de bovine.

Pentru a anihila posibilitatea unirii forțelor poloneze cu cele ungurești, o parte a hoardelor mongole a intrat în Polonia, și pe locul unde astăzi este satul Wahlstatt (locul bătăliei), lângă Leignitz, zdrobește cavaleriile templierilor, ai ducelui Sileziei și a Polone-zilor reunite, și deși nu reușește să cucerească Leignitzul și Breslaul, totuși satisfăcuți de rezultat se repliază n Ungaria.

Mongolii au pătruns în Panonia ungurească, din cel putin patru direcții: din Polonia din spre nord, din principatul Galicia din spre nord-est, din Moldova din spre est, și din Valachia prin pasul Mehadia, în Banat și apoi Ungaria. Hoardele mongole s-au adunat la locul unde armata ungureasca, le aștepta, lângă mlaștinile Mohi – lângă Tokai – și forțele principale sub comanda lui Batu, atrăseseră deja forțele ungurești la un pod de trecere, peste un afluient al Tisei.

Armata ungurească nu avea însă habar că o parte a hoardelor mongole, sub comanda lui Subotai, trecuse râul, în aval de locul unde se desfășura bătălia, capturase tabăra armatei ungurești, și atacă armata ungurească din flanc și spate. O legendă a străbătut veacurile, precum că atunci când, bătălia încă nu fusese decisă, și Mongolii sufereau pierderi grele, Batu i’a propus veteranului Subotai să se retragă.

Subotai i’ar fi răspuns:

”Prințe tu te vei putea retrage dacă așa dorești, dar eu sunt hotărât să nu mă retrag, până nu ating Dunărea.”

Magnații unguri nu aveau încredere în capacitatea regelui Bela al IV-lea, de a conduce apărarea Ungariei, dovadă uciderea regelui Kuthen și alungarea Cumanilor, care după moartea regelui lor se refugiaseră în Bulgaria, unde fuseseră primiți cu brațele deschise de Asănești, și unde li se acordaseră terenuri, sub forma descrisă anterior ”pronoia”. Cucerirea taberei armatei ungurești, de către forțele mongole de sub comanda lui Subotai s’a dovedit hotărâtoare, armata ungurească intrând în panică, fiecare încercând să fugă de pe câmpul de luptă, dar puțini au reușit, și cei care au reușit, au fost urmăriți și omorâți, fiind măcelăriți circa 65.000 de Unguri, 2 arhiepiscopi, 4 episcopi și toți nobilii unguri, aflători pe câmpul de luptă.

Acest masacru dovedește că Mongolii, n’au intenționat să ia prizonieri în vederea răscumpărării, ci intenționau să se așeze în mod definitiv în Ungaria.

Regele Bela al IV-lea, respins de ducele Austriei, a scăpat cu fuga în insulele Mării Adriatice. Magnații Unguri aveau dreptate să nu se încreadă în Cumani, din cauza comportării acestora pe câmpul de bătaie de lângă râul Kalka din anul 1223. Cumanii fiind amenințați de două armate mari de Mongoli, au trimes mesaje prinților Ruși, pentru a la cere ajutor. Șase prinți Ruși, au răspuns la apelul Cumanilor, pentru că se temeau că dacă nu’i ajută, aceștia vor îngroșa numărul Hoardei Mongole. Prinții Ruși au înaintat în contra Mongolilor, care începuseră să se retragă, când Cumanii au început să fugă panicați de pe câmpul de luptă, aruncând ariergarda rușilor într’o mare dezordine. Prinții Ruși au rezistat trei zile, dar până la urmă au trebuit să se predea.Au pierit toți șase prinții, șaptezeci dintre boierii de frontieră, și zeci de mii de soldați ruși. Cumanii nu s’au oprit din fugă până în Panonia.

După retragerea Mongolilor, Cumanii au părăsit Bulgaria și au fost colonizați de Bela al IV-lea, compact în Panonia la sud de Buda, în inima regatului maghiar care pierduse jumătate din populație, prin boli și înfometare, adică un milion de locuitori, din două milioane cât numărau, în conformitate cu relatările istoricilor maghiari, înainte de invazia Mongolă.

Românii au avut pierderi incomparabil mai mici decât Ungurii, așa că au reușit, fără a întâmpina opoziție din partea Ungurilor, să repopuleze unele ținuturi din Transilvania care le aparținuseră anterior. În Muntenia și Moldova, casta militară – boierii – au reușit să câștige încrederea mai multora dintre români, care trăiau răzlețiți, și în vacuumul de putere, creiat de invazia mongolă, a fost posibilă afirmarea Românilor, care se îndreptau cu pași repezi spre o formă de stat Valahă și Moldovenească, alternativ independente, dar și uneori vasale regatului Ungariei.

Autorul tratatului Marile Migrații din Estul și Sud-Estul Europei în secolele IX-XIII, Victor Spinei, se face ecoul unor păreri, ale mai multora dintre istoricii noștri, atunci când la pag. 311 și 312, afirmă următoarele:

”Grupuri mici de turanici <Cumani, Pecenegi, Uzi, Iazigi, și Brodnici>, s’au sedentarizat și s’au asimilat treptat în masa autohtonilor. Antroponimia românească medievală și modernă conține mai multe nume de origină turanică: Balaban, Basarab<ă>, Coman, Talabă, Toxabă etc. Pornindu’se de la rezonanța turcică a numelui Basarab<ă> și de la o presupusă analogie cu propulsarea pe tronul Țaratului bulgar al Terterilor de neam cuman, unii istorici au susținut că și întemeietorul statului independent al Țării Românești ar fi de aceiaș obârșie. Desigur că această aserțiune nu este cu totul exclusă[…] Utilizarea de către reprezentanți ai boierimii din Țara Românească și Moldova a unor antroponime de origină turanică arhaică, atestate încă în cele mai vechi acte de cancelarie, de la sfârșitul secolului al XIV-lea, și din prima jumătate a veacului următor, sugerează aportul turanic la solidificarea clasei suprapuse. Nu este mai puțin adevărat că astfel de antroponime se întâlnesc și la membrii păturilor de jos ale societății.”

Cu alte cuvinte, clasa boierească românească, este o emanație a poporului românesc, fiind constituită din aceleași elemente etnice din care a fost constituită națiunea română.

Concluzia generală a acestui capitol ar trebui să fie, că datorită faptului că boierii români au reușit să întemeieze țările românești: Muntenia și Moldova, să lupte pentru a le face independente, și chiar dacă uneori nu au reușit decât să le mențină autonomia, în cadrul unor vasalități schimbătoare, totuși niciodată aceste două Țări Românești, nu au putut fi încorporate la niciuna din marile împărății învecinate, așa cum s’a întâmplat cu toți vecinii nostri: Polonezi, Slovaci, Cehi, Unguri, Croați, Sârbi, și Bulgari. Mai mult de cât atât, chiar și Transilvania românească, a fost încorporată, atât regatului unguresc cât și împărăției austriece.

În special în cazul Bulgariei, Serbiei și Transilvaniei, datorită faptului că în aceste țări, clasa nobiliară a fost distrusă, transformându’le în națiuni de țărani, eliberarea lor, în națiuni independente, în cazul Bulgariei și al Serbiei, a putut surveni numai ca o consecință a luptei României pentru propria ei independență.

Dobrogea, Transilvania, Maramureșul, Crișana, Banatul, și Bucovina au fost încorporate României prin cucerire, în 1878 și 1919, ca urmare a luptei armate – alături de aliații noștri: Ruși (1878), și Francezi, Englezi, Italieni și Americani (1919) – în contra Turciei, Ungariei, Austriei și Germaniei. ”Până și Basarabia”, a fost alipită României prin luptă în contra Uniunii Sovietice.

https://ro.wikisource.org/wiki/Frontierele_rom%C3%A2nilor/Prefa%C8%9B%C4%83

https://ro.wikisource.org/wiki/Frontierele_rom%C3%A2nilor/Capitolul_V

Citiți și: BALCANII, PATRIA INDO-EUROPENILOR

sau:  CONTINUITATEA GEȚILOR GEPIZI-GOȚI ȘI TEZAURUL GETIC DE LA ȘIMLEUL SILVANIEI ÎMPĂRȚIT ÎNTRE VIENA ȘI BUDAPESTA

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA