RÎURILE DIN SPAȚIUL RUMÎNESC POARTĂ DENUMIRI GETICE

Legendele din spatele numelor acestor rîuri ce udă pămîntul rumînesc sînt fabuloase şi pline de mister. Mii şi mii de kilometri de râuri străbat Rumînia, iar majoritatea izvorăsc din Munţii Carpaţi. Rîurile coboară iute la cîmpii, multe dintre ele sfîrşind înghiţite de Dunăre, altele de Siret, Prut, Mureş, Olt sau Jiu.

Constatăm că originea toponimelor, oronimelor și în mod special a hidronimelor din spațiul locuit de rumîni și prin extensie cel locuit de frații lor geto-traco-iliri nu a fost, din păcate, o prioritate a lingvisticii rumînești. Asta în primul rînd din cauza dezinteresului pentru principiile lingvisticii indo-europene fără de care nu se poate intreprinde un astfel de demers științific.

Pe de altă parte, ne confruntăm cu o cvasi-totală lipsă de interes pentru istoria veche și străveche a poporului rumîn care, trebuie să recunoaștem este greu de descifrat.

În Dicționarul Etimologic al Limbii Rumîne (2008), Mihai Vinereanu a făcut analiza etimologică a denumirilor marilor cursuri de apă din Rumînia și din regiunile adiacente și toate se dovedesc a fi vechi indo-europene. Asta însemnînd că indo-europenii au denumit în exclusivitate aceste ape.

Nu există practic excepții, nu numai în zona luată în discuție aici (și în DELR), ci și mai în toată Europa, excepție făcînd Peninsula Iberică unde anumite macrohidronime provin de la populația veche iberică pre-indo-europeană, din care au mai rămas bascii, dar care popula în antichitatea pre-clasică, mai toată peninsula iberică și o bună parte din Galia.

De aici se desprind două concluzii generale și anume:

1. La venirea indo-europenilor în Europa (prin Balcani) populația locală mezolitică era extrem de rară și nu a lăsat urme lingvistice importante, în condițiile în care se știe că macro-hidronimia se păstrează foarte bine chiar dacă limba vorbită într’o anumită regiune se schimbă.

Neamurile antice care vorbeau dialecte indo-europene: geți și toate neamurile care au păstrat mult timp acest etnonim (massa-geți, tyra-geți, sar-geți, thyssa-geți, myr-geți etc.), dar și hitiții, celții, scyții, sarmații, ilyrii, tracii, macedonenii, troienii, frigienii, armenii, cît și cele de mai tîrziu, germanicii, slavii, balticii, rumînii etc.

2. A existat o locuire continuă a unei populații indo-europene, fără întrerupere de acum 8000-9000 de ani, fapt care a permis transmiterea acestor denumiri. Mai întîi indo-europenii, apoi urmașii lor pelasgii (sau proto-geții sau proto-geto-traco-ilirii), geto-traco-ilirii și apoi descendenții direcți ai acestora, vlaho-rumînii.

DUNĂREA

Dunărea provine din PIE *danu– ”rîu” (IEW, 175); cf. sanskr. dana ”rău”, avestic. danu ”rîu, izvor”, osset. don ”apă, rîu”.

Originea acestui hidronim a fost ignorată de cei mai mulți lingiviști, cu toată importanța sa și cu siguranță nu a fost asociat de nimeni cu excepția lui Mihai Vinereanu.

Forma Danubius preluată de romani de la gali este varianta celtică a aceluiași hidronim mai vechi indo-european. Tot de la acest radical provine hidronimul Nipru (Dniepr), Nistru (Dniestr) (vezi Nipru, Nistru).

Citește și:  CONTINUITATEA ROMÂNILOR ȘI TOPONIMIA LOCALITĂȚILOR

Dunărea este a doua ca lungime dintre fluviile Europei (după Volga), fiind singurul fluviu european ce curge de la vest la est. Izvorăşte din munţii Pădurea Neagră,

Germania, sub forma a două rîuri numite Brigach şi Breg, ce izvorăsc de sub vîrful Kandel (1.241de metri) şi se unesc în oraşul Donaueschingen (la o altitudine de 678 de metri) în curtea castelului Fürstenberg. Numele german al fluviului este Donau.

Dunărea curge către sud-est pe o distanţă de aproximativ 2.860 de kilometri, pînă la Marea Neagră.

La vărsarea fluviului în Marea Neagră s’a format Delta Dunării. Dunărea este un important drum fluvial internaţional, curgând prin 10 ţări (Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Croaţia, Serbia, Rumînia, Bulgaria, Republica Moldova, Ucraina) şi are afluenţi în alte şapte ţări. Trece prin patru capitale de stat: Viena, Bratislava, Budapesta şi Belgrad.

Încă din antichitate, Dunărea avea mai multe nume: Istros / Istru / Hister / Danaistru, pentru sectorul inferior, în scrierile elineşti şi Danubius în cele latino-romane.

Pe teritoriul Rumîniei, Dunărea are 354,1 kilometri, malul drept, şi 1,050 de kilometri, malul stîng. Denumirea dată de romani ”Danubius”, adică Zeul fluviilor, a fost mai tîrziu preluată de alte popoare, şi modificată, devenind Donau în limba germană, Dunaj în limba slovacă, Duna în limba maghiară, Dunav în limba croată, Dunav; Дунав în limba bulgară şi limba sîrbă, Дунай (Dunai) în limba ucraineană, pentru ţările riverane, şi Danube în limba engleză şi limba franceză şi Tuna în limba turcă.

Numele din limba rumînă, Dunărea, deşi este înrudit cu numele latin, nu poate fi derivat din acesta folosind schimbările fonetice normale.

S’a încercat o explicaţie printr’un nume intermediar, Donaris, dar acesta nu este găsit în nici un document antic, fiind o reconstrucţie a lingviştilor moderni.

Dunărea la Baziaş

Caraş-Severinul este locul în care Dunărea sărută pămîntul ţării şi, tot aici, Nera face o impresionantă deltă la vărsarea în fluviu. Zeu antic şi de temut, ”drum fără pulbere“, graniţă între popoare şi totodată leagănul unei civilizaţii. Pe toate acestea le însuşeşte Dunărea, cel mai lung fluviu al Uniunii Europene.

Fie că l’au numit Phison, Istru, Donaris sau Dunăre, oamenii l’au iubit şi respectat.

Fluviul le aducea hrană, îi purta pe apele sale sau pe gheţurile iernii, dar era şi un duşman de temut atunci cînd nu era respectat, milioane de vieţi pierzîndu’se în apele lui.

Baziaş, un micuţ sat sîrbesc ce aparţine comunei Socol, este locul prin care marele fluviu intră în ţara noastră şi, tot aici, bănăţenii vin vara la scăldat şi plajă, condiţiile fiind aproape ca la mare.

Cunoscut pentru prima dată sub numele de Mataes, rîu norocos, a căpătat de’a lungul timpului diferite denumiri, de la un popor la altul, astfel, fenicienii spunîndu’i Phison, iar elenii Istros.

Romanii l’au denumit Danubius pînă la Porţile de Fier, păstrînd vechea denumire de Istros sau Ister, de la Porţile de Fier pînă la vărsarea în Marea Neagră.

În Rumînia, numele de Dunăre, vine de la o formă prescurtată, Duna(cea)-rea.

Întreaga istorie a neamului nostru este legată încă din antichitate de legendarul Istru, Phison, Danare, Donaris, Danubiu, Rio Divinia sau Dunăre, denumiri purtate de’a lungul timpului, leagănul formării multor popoare, culturi şi civilizaţii.

Dunărea la Cazane şi legenda grotei săpată de apele fluviului

Pe teritoriul judeţului Mehedinţi, Dunărea are un curs de 182 de kilometri începînd de la vărsarea pîrîului Poloşeva în vest pînă la Drincea, în sudul judeţului. Cu siguranţă cel mai spectaculos sector al Dunării este cel al Cazanelor Mari şi Cazanelor Mici.

Se presupune că Defileul ”Porţile de Fier” provine dintr’o veche strîmtoare marină, care făcea legătura între Lacul Panonic, din Vest, şi Lacul Pontic, ce ocupa actualul spaţiu al Cîmpiei Rumîne.

Cu timpul, apele fluviului au săpat în şisturile cristaline, granite şi calcare cel mai spectaculos defileu european. Conform unei alte ipoteze, defileul s’ar fi format prin captarea de către un rîu, ce curgea spre Lacul Pontic, a unei Dunări vechi, ce curgea spre Lacul Panonic.

Un loc cu totul magnific din Defileul Dunării îl întîlneşti după confluenţa cu pîrîul Plavişeviţa, unde bătrînul fluviu intră în cel de’al treilea sector de îngustare, Cazanele Mari, flancat de abrupturile calcaroase ale Ciucărului Mare (316 metri) şi ale vecinului său sîrbesc, Veliki Strbac (768 de metri).

Pereţii Cazanelor Mari au înălţimi de peste 200 de metri, iar lăţimea medie a albiei este de 150 de metri. În pereţii Ciucărului Mare se deschid mai multe guri de peşteră, dintre care două sînt mai importante, Gura Ponicovei şi Veterani.

La peştera Veterani nu poţi ajunge decît pe apă. Cunoscută şi sub numele de ”Peştera lui Veterani”, ”Peştera din Pînza Curii” sau ”Peştera Piscabara”, grota, situată la o înălţime de circa 70 de metri deasupra apei, cu o lungime totală de 173 de metri şi o lăţime de 40 de metri, are o istorie încărcată de evenimente, ale căror începuturi se pierd în negura mileniilor.

Borcea, braţul Dunării la Călăraşi, botezat de un boier la 1541

Cu toate că descoperirile arheologice dovedesc continuitatea de locuire încă din neolitic, documentele care s’au păstrat amintesc pentru prima dată de o aşezare aici, la cotul Borcei, în secolul al XVI-lea. Se pare că braţul, afluent al Dunării, fost botezat după numele unui boier.

Aşa cum apare menţionat în Istoria Călăraşiului, scrisă de Pompei Samarian, într’un hrisov din 1 iunie 1541, domnitorul Radu Paisie declină proprietatea şetrarului Borcea asupra satului Crăceani (Crăceni), satul Măgureni de mai tîrziu, cartierul cu acelaşi nume de astăzi, al municipiului Călăraşi.

Teritoriul municipiului Călăraşi este udat de apele braţului Borcea care se desprinde din albia Dunării în amonte de oraş la circa 9 kilometri – Ostrov – şi are o lungime totală de 99 de kilometri pînă la unirea sa din nou cu Dunărea, în dreptul localităţii Giurgeni.

Brăila, oraşul care a înflorit datorită Dunării

Numele şi renumele Brăilei sînt legate de fluviul Dunărea. Datorită Dunării, Brăila a cunoscut mărirea, a devenit port înfloritor în perioada interbelică, portul brăilean fiind locul în care se stabilea preţul cerealelor pentru Europa. Pînă şi legenda ”La noi la Brăila, la tanti Elvira” s’a născut datorită Dunării.

Brăila este însă judeţul a încă două ape mari: Siretul şi Buzăul.

În jurul fluviului s’au creat numeroase legende: vara şi toamna îşi ia tributul de vieţi omeneşti, iarna ”fierbe” sau se transformă în patinoar, primăvara, ca acum, se umflă ca un bour negru cotropind pămînturile, faleza şi înghiţind podeţe sau diguri.

Fluviul Dunărea şi rîurile care străbat teritoriul judeţului Brăila au o mai mare importanţă în definitivarea reliefului. La numai patru kilometri de oraş se află cea de’a doua deltă a Dunării, Balta Mică a Brăilei, parc natural protejat cu triplu statut: Parc Natural, Sit Ramsar şi Sit Natura 2000.

Deşi zona încă este virgină, fiind mai degrabă sub stăpînirea coloniilor de cormorani şi a egretelor, turistul poate pătrunde în această lume mirifică, mergînd cu vaporaşul sau cu şalupa pînă la Chiriloaia, un drum care nu costă foarte mult.

Denumiri de legendă: de ce se numesc astfel Gîrla Împuţita, Lacul Nebunu, Lacul Sărat sau Murighiol

Lacurile din Delta Dunării au primit, de’a lungul anilor, denumiri care mai de care mai ineresante. În spatele fiecărui nume se regăseşte câte o legendă, pe care localnicii o vor povesti oricărui turist care ajung prin zonă.

Numele bălţilor din deltă au fost date tot de către localnici, în urmă cu mulţi ani, aceştia au botezînd lacurile Deltei Dunării după anumite caracteristici care le definesc.

Împuţita, de la mirosul de materii descompuse

Te’ai întrebat vreodată dacă denumirea ”Împuţita” are corespondent în realitate?

Din cîte spun localnicii deltei, da: denumirea vine de la mirosul de stricat pe care această apă în emană atunci cînd nivelul scade. Specialiştii spun că ar fi vorba despre ”materii sub formă coloidală în stare de descompunere pe care le’ar conţine apa“ şi că ”fenomenul biologic de descompunere se datorează sulfo-bacteriilor”.

Murighiol, lacul violet Denumirea vine din limba turcă: lacul Murighiol se traduce drept lacul violet. Din cîte spun localnicii, această denumire ar veni de la culoarea pe care o capătă, în anumite momente, lacul. Specialiştii spun că apele sărate, de tip cloruro-sulfatic, sînt caracterizate de o mare diversitate a zooplactonului şi a fitoplanctonului.

În cele ce urmează vom prezenta etimologia marilor cursuri de apă din regiunile în care au trăit geții, tyra-geții, sar-geții, thyssa-geții, pien-geții, așa cum a făcut’o Mihai Vinereanu în Dicționarul Etimologic al Limbii Rumîne.

STUDIUL ETIMOLOGIC AL DENUMIRII MARILOR CURSURI DE APĂ DIN SPAȚIUL GETIC (ILIRO-TRACO-DAC) AȘA CUM SÎNT PROPUSE DE MIHAI VINEREANU

Argeș

Acest hidronim pare să provină din PIE *ar(e)g’-, *arg’- ”alb, strălucitor” (IEW, 64).
Argeș ca hidronim este menționat de mai mulți autori antici și bizantini de la Herodot încoace, sub forma Ordessos la Herodot, Ordesos la Pliniu (unde d redă un g’ (palatal) sunet inexistent în greaca veche sau în latina clasică, sau Argessios (Argesios) la autorii bizantini pînă la Porfinrogenetul).

Dublu s pare să redea sunetul ș, de asemenea, inexistent în medio-greacă.

Bîrzava

Are aceeași origine cu rumînescul bîrzoi ”zbîrlit”, ambele din PIE *bhereg’h– ”înalt, a se ridica” (IEW,140), aici cu sensul de ”a se mări, puternic, impetuos” o denumire potrivită uni rîu de munte. Acest hidronim, deși mai mic, avem dovada că s’a păstrat, fiind menționat de sursele antice care se referă la cele două războaie dintre geți și romani.

De asemenea, acest toponim prezintă sufixul –ava, considerat de mai toată lumea ca a fi de origine slavă (cf.Tîrnava). Acest sufix se regăsește la toponimele și hidronimele celtice din Galia.

Este un rîu în sudul Transilvaniei, nu departe de Sarmisegetuza, menționat de izvoarele antice sub forma latinizată Bersobis sau Bersovia (cf. Giurescu, I, 125; Decev, Thrak., 54).

Bug

Considerăm că provine din PIE *bogh-, *bhagh– ‘baltă, mlaștină’ (IEW, 161). Se știe că Bugul de sud curge în zonă de cîmpie, fiind un rîu mlăștions. Acest rîu curge la nordul Mării Negre vărsîndu’se în Marea Neagră, numit și Bugul de sud, spre a’l deosebi de Bugul de vest care curge în vestul Ukrainei.

La Ptolemeu apare cu forma Bukes, la Pliniu și la Pomponius Mela Buces, iar la Porfirogenetul Bouges.

Buzău

Buzău este un rîu în estul Rumîniei, oraș pe malul acestui rîu cu același nume.

Toponimul derivă de la subst. buză, cuvînt de origine traco-ilirică, mai precis din PIE *bu– ‘buză, sărut’ (IEW, 103), cu cognați în latină, albaneză, limbile celtice, precum și în limbile iranice (cf. DELR, 171).

Buzău, singura apă curgătoare din Rumînia în care a fost martirizat un creştin. Este atestat în secolul IV în legătură cu moartea Sfîntului Sava, ucis de goți, martir de origine getică, mort la 12 Aprilie, 372, fiind înecat în Buzău.

Principala apă curgătoare care străbate judeţul Buzău are o istorie bogată, cu aproape două milenii scurse de la prima pomenire a sa într’un document.

Rîul Buzău izvorăşte din Carpaţii de Curbură, Munţii Ciucaş, şi se varsă în Siret.

Vechea denumire în limba elină veche a rîului Buzău a fost Mousaios (Μουσαίος). Numele Mouseos (Mousaios), cel de la care a fost considerată inițial actuala denumire, Buzău, apare într’o epistolă religioasă în care era relatat martiriul Sfîntului Sava, pedepsit prin înecare de goţii care se opuneau creştinării localnicilor.

Rîul Buzău izvorăşte din Carpaţii de Curbură, Munţii Ciucaş, şi se varsă în Siret. Vechea denumire în limba elină veche a rîului Buzău a fost Mousaios (Μουσαίος).

Despre originea numelui, existau mai multe ipoteze lansate de’a lungul vremii de istorici. Plecînd de la forma grecească Μουσεος (Mouseos), Vasile Pîrvan considera că numele Buzăului vine de la forma getică Bouzeos, transcris greşit (Μπ se pronunţă B în greceşte, ori în textul antic a fost omis π).

A emis ipoteza că denumirea derivă din radicalul getic Buzes, la care s’a adăugat sufixul -eu, formă a vechiului -aios (eleno-latin).

Mai multe surse istorice precizează că prima atestare documentară a rîului Buzău apare într’o scrisoare din anul 374 după Hristos, care se află acum la Vatican, privitoare la martiriul Sfîntului Sava Gotul. Este vorba despre o corespondenţă între guvernatorul Sciţiei şi Sfîntul Vasile cel Mare, prin care era cerută mutarea în Capadocia a rămăşiţelor pămînteşti ale martirului Sava.

Cerna

Acest hidronim provine din PIE *kers-, krsno– ‘negru’ (IEW, 583) (vezi DELR, a cerni, Criș).

Este un hidronim și toponim reprezentînd denumirea a mai multor rîuri și localități din Rumînia. Este atestat la autorii antici sub forma Dierna (la autorii latini) sau Tsierna (la autorii de limbă greacă), azi Orșova, oraș situat la gura rîului numit și azi Cerna.

Criș

Și acest hidronim provine de la același radical ca și Cerna, din PIE *kers-, krsno– ‘negru’ (IEW, 583) denumirea a trei rîuri din vestul Rumîniei (și estul Ungariei). La Iordanes apare sub forma Crisia. Forma maghiară este Koros fiind un împrumut din rumînă.

Crişurile, trei tineri au fost transformaţi în stană de piatră de Vîlva Comorii Legenda spune că demult, pe când oamenii şi uriaşii trăiau împreună, jos, în câmpie, trăia un crai lacom după aur care a auzit că în munţii dinspre răsărit ar fi o mină de aur foarte mare. Dar locul unde se afla aceasta nu’l ştia decît Criş-cel-Bătrîn şi cei trei fii ai săi.

Craiul a pus soldaţii să’i prindă, i’a închis şi i’a bătut, doar, doar v’a afla de la ei unde este comoara. Bătrînul a murit în chinuri, dar nu a divulgat secretul cel mare. Feciorii, înspăimîntaţi, au hotărât să destăinuie locul şi să scape cu viaţă, să poată răzbuna moartea bătrînului lor tată.

Au pornit ei spre soare-răsare, spre locul minei de aur, cu paşi nesiguri, însoţiţi de soldaţii de pază. După trei zile şi trei nopţi de mers istovitor, cei trei tineri nu s’au mai înţeles în privinţa drumului de urmat, fiecare arătând altă cale.

Feciorul cel mare zicea că trebuie ţinut drumul spre răsărit, ceilalţi doi drumul bun ar fi mai la miazăzi. Fiind iute din fire, fratele cel mare s’a supărat pe ceilalţi doi şi a pornit val-vîrtej încotro gândea el că e bine, însoţit de o parte dintre soldaţii craiului.

Mijlociul, un flăcău bălan, şi mezinul, un băieţandru oacheş, au apucat’o spre miazăzi. Dar după un timp, fratelui mai mic i s’a părut, totuşi că fratele cel mare a avut dreptate şi a luat’o şi el spre soare-răsare.

Au rătăcit ei aşa, însoţiţi de soldaţii craiului, multe zile şi nopti în căutarea băii de aur. În cele din urmă, feciorul care apucase spre miazăzi a dat în munţi peste comoară.

Dar în clipa în care vrut s’o arate soldaţilor, a ieşit din baie Vîlva Comorii l’a fermecăt, prefăcîndu’l în stană de piatră, iar pământul călcat de picioarele lui apă curgătoare. La fel a făcut şi cu ceilalţi doi fraţi ai săi, ca aceştia să nu poată găsi niciodată comoara.

Don

Este un rîu în estul Ukrainei. În scrierile antice grecești apare sub forma Tanais. Deși nu curge pe teritoriul Rumîniei, originea acestui hidronim este prin excelență una indo-europeană fiind direct legată de hidronime importante din regiuni locuite de rumîni, precum Dunăre sau Nistru (vezi mai sus).

Dunăre provine din PIE *danu– ”rîu” (IEW, 175); cf. sanskritul dana ”rău”, avestic. danu ”rîu, izvor”, osset. don ”apă, rîu”.

Jiu

Este un rîu în Oltenia. Forma mai veche este Jilu, fiind considerat de Hasdeu de origine dacică (Ist. critică, pg. 255 și următoarele). Hașdeu asociază acest hidronim cu jelț, jilț ”pîrîu”.

A fost asociat cu hidronimul Gilpil, întîlnit la Iordanes (Getica, 113) sau Gilpit, la geograful din Ravena (4, 14: cf. C. Poghirc, ILR, 2, 357).

Oltenii îi spun Jii. Tot în graiul oltenesc oricărei ape curgătoare i se spune jii. Toate aceste forme pot fi asociate cu jilav.

Jiul, frate cu Oltul

Dacă în Transilvania se spune că Oltul ar fi fost fratele Mureşului, la cîmpie, legenda este puţin diferită.

De’a lungul timpului, oamenii au încercat să’şi explice geneza rîului Olt, fapt ce a dus la apariţia a numeroase legende. Cea mai cunoscută şi mai des întâlnită legendă despre rîul Olt este cea în care este menţionat alături de un alt mare rîu al ţării, Jiul.

Povestea încearcă să se apropie de realitate prin modul în care Oltul a fost şi este în continuare văzut ca un rîu tumultos şi greu de ”îmblînzit”. Astfel, potrivit legendei care este povestită în special în mediul rural, dar nu numai, Oltul ar fi fost băiatul unui rege din Carpaţii Răsăriteni.

El ar fi avut un frate în persoana lui ”Jiu” şi, deşi semănau ca două picături de apă, cei doi erau firi extrem de diferite. Astfel, în vreme ce Jiu era tăcut, rezervat şi închis în sine, Oltul era ambiţios, orgolios şi mereu pus pe harţă.

Din acest motiv, cei doi se certau şi se băteau cu orice ocazie. De’a lungul anilor, certurile şi bătăile copilăreşti dintre cei doi fraţi s’au acutizat şi au devenit tot mai violente. Nu de puţine orice, fraţii se luptau între ei pînă nu se mai putea ridica de la pămînt sau pînă nu erau plini de sînge.

Pentru a’i mai domoli, regele a poruncit să se construiscă pe un munte din apropierea cetăţii două turnuri – pentru fiecare fiu al său. Cînd au crescut şi erau tocmai buni de însurat, regele a trebuit să plece la o luptă cu unul dintre duşmanii care se apropiase periculos de hotarele regatului.

Numai că regele nu s’a mai întors din expediţie şi nici altcineva dintre cei care plecaseră cu el. Regina, îngrijorată de soarta soţului şi crezînd că a fost luat prizonier, a apelat la cei doi fii pe care i’a rugat să plece să îl caute pe rege.

Regina sperase ca această călătorie să fie punctul de pornire al împăcării între cei doi fii, mai ales că aceştia i’au promis că vor sta nedespărţiţi pe toată durata expediţiei, dar s’a înşelat.

Rhabon, prima denumire a Jiului

Jiul, unul dintre cele mai importante rîuri din Rumînia, străbate trei judeţe: Hunedoara, pe teritoriul căruia se formează, Gorj şi Dolj. Primele însemnări legate de Jiu provin de la Herodot.

Prima denumire a rîului a fost Rhabon. Aşa apare în primele referiri importante despre cursul de apă pe care le fac istoricul Strabon şi Pliniu cel Bătrîn, în secolul al II-lea d.Hr.

Primul document în care este schiţat cursul rîului aparţine lui Claudius Ptolomeus din Alexandria. În perioada de formare a statului getic, denumirea rîului a fost înlocuită cu Gilfil sau Gilpil. În anul 1700, rîul apare într’o hartă cu actuala denumire.

Stolnicul Cantacuzino a întocmit prima hartă în care rîul figurează sub numele de Jiu.

Mureș, de la ”Fata mării” la ”Rîul cu spini”

Provine din PIE *mor-, *mory–sio– ”apă sătătoare, mlaștină” (IEW, 748). Maghiarul Moros este un împrumut din limba rumînă (vezi, DELR, Mureș).

Mureș este un rîu din centrul Trasilvaniei care curge de la est la vest vărsîndu’se în Tisa. Apare sub forma de Maris, Marissios la Herodot și la Strabo sau Marisia la Iordanes.

Rîul Mureş izvorăşte din Muntele Hăşmaşul Mare şi străbate Transilvania de la un capăt la celălalt, fiind al doilea rîu al Rumîniei, ca lungime, după Dunăre, acesta măsurînd 761 de kilometri.

O apă cu un nume predestinat să fie purtat de meleagurile noastre. Puţini ştiu povestea din spatele denumirii rîului Mureş.

Provenind din geticul Maris, un nume de fată care înseamnă ”a mării”, Mureşul se bucură de o bogată istorie cu caracter religios. De altfel, și expresia latinească ”stella maris” (steaua mării) face referire la Fecioara Maria.

Romanii considerau că apa rîului este una extrem de bogată, dătătoare de viaţă şi astfel i”au acordat o importanţă aproape religioasă.

Încă din perioada antichităţii, rîul Mureş a fost o cale navigabilă foarte intens folosită atât pentru traficul comercial, cât şi în scop strategic, devenind o adevărată autostradă a zonei de la Nord de Dunăre.

Menţionat de Herodot încă din anul 484 î.Hr. (cu 4 secole înainte de crearea ”Drumului Mătăsii”), sub denumirea de Maris, cu 5 secole înaintea venirii romanilor, Mureşul are o suprafaţă hidrografică de 27.890 de kilometri pătraţi.

În timpul războaielor geto-romane controlul Mureşului a constituit una din manevrele militare-cheie, pe care armata romană s’a străduit să o obţină pentru a avea un avantaj asupra sistemului defensiv al Regatului Getic.

Legenda celor doi fraţi: Mureş şi Olt

Alte legende vorbesc despre faptul că numele rîului Mureş ar veni de la copilul unui împărat. Se spune că era odată un împărat şi o împărăteasă care aveau doi băieţi, ce semănau la chip, dar cu firi foarte diferite: unul era aprig şi tulburat, altul liniştit.

Pe unul îl chema Mureş, iar pe celălalt Olt.

Şi a plecat împăratul la război, pe cînd erau copiii mici, dar nu s’a mai întors niciodată. Crescînd băieţii mari, au dorit să’l caute pe tatăl lor, poate i’or da de urmă. De aceea au mers la mama lor, împărăteasa, cerînd binecuvîntare de drum.

Mama s’a bucurat de gîndul lor bun, dar s’a şi întristat, că se duc în lume. Ea le’a dat binecuvîntare şi i’a rugat să meargă împreună, să nu se despartă pe drum, orice ar fi. Aşa au promis flăcăii.

Numai că, îndată ce au părăsit palatul, aflat pe vîrf de munte, s’au şi certat, din cauza firilor lor diferite…

Şi Oltul a luat’o spre sud, iar Mureşul spre nord, plecînd în calea lor.

Împărăteasa a aflat de separarea fraţilor şi mult s’a supărat şi a plâns. A încercat să’i caute şi să’i unească, dar nu a reuşit. Mureşului i s’a făcut dor de fratele lui şi s’a întors şi el spre miazăzi, dar nu l’a mai ajuns din urmă pe Oltul cel năvalnic. Iar de la plînsul mamei lor, şi Oltul, şi Mureşul, s’au prefăcut în două rîuri.

Oltul a tot alergat printre stînci, spumegînd, iar Mureşul a luat’o în altă direcţie, curgînd liniştit, între şesuri.

Mureşul este o atracţie turistică deosebită şi pentru Arad.

Nipru

Walde-Pokorny arată că acest hidornim provine dintr’un mai vechi Danapris, la rîndul său de la IE *Danu-apara ”rîul din spate” (IEW, 175), unde danu < PIE *danu ‘râu’, iar apara din PIE *apo– ”apoi” (cf. DELR, apoi) (vezi Nistru).

Nipru este un rîu în Ucraina care curge la est de Bugul de sud vărsîndu’se în Marea Neagră, forma rusă (ucraineană) este Dniepr.

Nistru

După Walde-Pokorny (IEW, 175) provine dintr’un IE *Danu–nazdya ”rîul din față”.

Prin urmare, denumirile acestor două rîuri se corelează, fiind date de o populație indo-europeană care a trăit mult timp între cele două rîuri numindu’le ‘rîul din față’ și respectiv ”rîul din spate”, asta desigur cu multe mii de ani în urmă.

Cu peste două mii de ani în urmă pe ambele maluri ale Nistrului trăiau triburile tyra-geților. Tiraspol este denumirea rusească a acestora care înseamnă Orașul de la Tyras.

Nistru este un rîu situat la vest de Bugul de sud vărsîndu’se, de asemenea, în Marea Neagră. Forma rusă (ucraniană) este Dniestr de la un mai vechi Donastius.

Oltul: Alutus sau Aluta

Este un rîu care izvorăște din Transilvania, străbate Carpații Meridionali vărsîndu’se în Dunăre. Este atestat sub forma Alutas la Ptolemeu (sec. II), apoi Alutus.

Formele Olt, Oultet (cf. Poghirc, ILR, loc. cit.).

În Lithuania există două rîuri cu acest nume Alutis, Aluote, care trebuie asociate cu leton. aluots ”izvor”, iar în Iran avem hidronimul ”Aluta”.

Cu o lungime de peste 600 de kilometri, Oltul este unul din cele mai mari rîuri care străbat Rumînia. Oltul izvorăşte din munţii Hăşmaşul Mare şi străbate nu mai puţin de 7 judeţe, respectiv Harghita, Covasna, Braşov, Sibiu, Vâlcea, Olt şi Teleorman. Trece prin oraşele Miercurea Ciuc, Sfîntu Gheorghe, Făgăraş, Rîmnicu Vâlcea şi Slatina, are o lungime totală de 615 kilometri şi se varsă în Dunăre lîngă Turnu Măgurele, la Islaz.

Între judeţele Sibiu şi Vîlcea, pe o porţiune de aproape 50 de kilometri, rîul străbate Defileul Oltului sau Valea Oltului, considerat cel mai lung defileu din ţară. Colectează aproape 80 de afluenţi, printre care Lotru, Olteţ, Arpaş sau Cîrţişoara, iar pe Olt sunt aproape 30 de lacuri de acumulare.

În perioada getică era cunoscut sub denumirea getică de Alutus, iar după aceea sub cea romană de Aluta.

De altfel, de’a lungul văii romanii au construit o linie de fortificaţii – Limes Alutanus – ce cuprindea castrele: Romula, Acidava, Buridava, Castra Traiana, Alutela (Arutela).

Prut, rîul cu apă furtunoasă

Denumirea este, desigur, getică, trecută în pronunţie greacă sau latină. Pare să provină din PIE *per–etu-, *portu– ”trecere, vad’; cf. sanskr. a-pura ”torent, pîrîu”, osset. furd ”rîu”.

Pare să aibă aceeași origine cu pîrîu (cf. Pascu, Arhiva, 1921). Cu toate atestările antice, Vasmer (2, 452), în modul cel mai aberant, susține că rumînescul Prut este împrumut din slavă.

De rîul Prut, unul dintre cele mai mari din Rumînia, se leagă numeroase legende şi scrieri ale istoricilor, numele său fiind tradus în vremurile vechi ca ”râul cu apă furtunoasă”.

Prutul este un rîu în estul Rumîniei.

De’a lungul timpului apare sub forme ușor diferite: Piretos la Herodot (4, 48), Porata, apoi Brutos la Porfirogenetul (De adm., 38). Prin urmare, are o atestare continuă pe peste 2500 de ani pînă în zilele noastre.

Dimitrie Cantemir, în ”Descriptio Moldaviae”, se opreşte asupra Prutului şi aminteşte, mai întîi, de autorii antici, ca Ptolemeu sau Ammianus Marcellinus care, după Herodot, au scris şi ei despre rîul Prut numindu’l Porata, adică apă furtunoasă.

Tot Dimitrie Cantemir face şi o analiză a apei Prutului şi susţine că, după decantarea nisipului, apa era cu 30% mai uşoară decît apa celorlalte rîuri moldoveneşti.

S’a spus, de asemenea, că, în vechime, oştenii se împărtăşeau cu apă din Prut înainte de a pleca la luptă.

Pe lîngă această menţiune impresionant circula şi o glumă:

”Dacă apa din Prut este aşa de bună, de ce moldovenii preferă vinul?”

Siret

Acest hidronim provine din PIE *sreu–tos ”rîu, curs de apă” < *sreu– ”a curge” (PIE, 1003); cf. sanskritul sirati ”a curge”, sarma ”pîrîu, rîu’”

Este un rîu în partea de vest a Moldovei care se varsă în Dunăre. Este atestat sub forma Gierasus la Ptolemeu și Gerasus la Ammianus Marcelinus.

Strei

Considerăm că provine din PIE *sreu– ”a curge” (IEW, 1003), cu epenteza dentalei surde t.

Strei este un rîu care curge în zona Sarmisegetusei, numit de autorii antici Sargeția (Geția de Sus) unde trăiau Sar-Geții (Geții de sus, din munți).

Struma

Forma veche getică este Strumon, atestată la mai mulți autori antici. Provine de la același radical proto-indo-european ca și Siret și Strei, mai exact din forma nominală PIE *streu–mon ”rîu, curs de apă” < PIE *sreu– ”a curge” (IEW, 1003).

Este un rîu care curge la sud de Balcani și se varsă în Marea Egee (denumită în antichitate Marea Tracică).

Aceste trei hidornime atestă atît vechimea, cît și unitatea de limbă atît la sud, cît și la nord de Dunăre.

Timiș
Este atestat sub forma Tibiscos la Ptolemeu (sec. II, d. Ch.), Tibisia la Iordanes (sec. VI, d. Ch.), iar mai târziu Timisas ori Timeses (Porfirogenetul, sec. XI) V. Georgiev (1981) consideră că provine din PIE *tibh-, din care derivă și gr. tifos ”mlaștină”.

Este cunoscut că în județul Timiș sânt și azi cele mai multe mlaștini din țară.

Este un rîu în vestul României care curge spre vest și se varsă în Dunăre.
Toponimul Timișoara este un derivat al lui Timiș. Maghiarul Temesvar este un împrumut din limba română. Prin sec. IX-X are loc trecerea lui b > m, fenomen destul de întâlnit în limba rumînă (dar și în albaneză).

Vedem că deja în sec. XI forma apare cu m în loc de b.

Rîurile înfrăţite din Banat: cum şi’a căpătat Bega numele

Cele mai importante ape curgătoare din judeţul Timiş sunt Bega şi Timişul, iar cele două râuri împărţeau la un moment dat acelaşi nume.

Conform dicţionarului etimologic al lui Kiss Lajos (Kiss Lajos: Földrajzi nevek efimológiai szótára [Dicţionarul etimologic al numelor geografice]. I, Budapest, 1988.), numele rîului Timiş ar putea veni din limba getică: thibh-isjo (în traducere mlaştinos).

La sosirea slavilor de nord, acest cuvînt a fost folosit ca şi Tamiş. Acesta a fost preluat de maghiari prin Temes, de germani prin Temesch şi de rumîni prin Timiş. În perioada romană Timişul a fost numit Tibisis sau Tibiscus.

Puţini ştiu, însă, că numele Bega pentru rîul care traversează Timişoara a apărut în scripte doar în 1728.

Pînă atunci, acest rîu era cunoscut drept Timişul Mic, cele două ape curgătoare mergînd în paralel prin Cîmpia de Vest şi apropiindu’se destul de mult în anumite puncte.

Tisa

Acest hidronim provine de la PIE *pet– ‘a (se) răspîndi, a se lăți, a se extinde’ (IEW, 824), radical destul de răspîndit în limbile indo-europene (cf. DELR, 838). Tot de la acest radical provine și rumînescul padină.

Este cunoscut faptul că Tisa se revarsă primăvara provocînd mari inundații.

Este un rîu care curge în cîmpia panonică de la nord spre sud-vest și se varsă în Dunăre. Apare sub forma Patissus, iar mai tîrziu din ce în ce mai mult sub formele Tisas (Priscus, Amb.), Tisia (Iordanes).

Este evident că ultimele două sînt prescurtări are formei mai vechi Patissus, *Patissa.

Vedea

Este un rîu în Muntenia. Atît Georgiev (Introduction, 1981), cît și Poghirc (ILR, 2, 257) derivă acest hidronim din PIE *(a)ued– ”a muia, a uda, a curge” (IEW, 78). Nu avem atestări antice ale acestui hidronim, fiind vorba de un rîu relativ mic, dar originea sa veche indo-europeană este evidentă.

De la acest radical derivă și rumînescul ud, a uda.

Aici, Mihai Vinereanu a luat în discuție o mare parte a macrohidronimei, deși lista nu este exhaustivă, dar suficient pentru a demonstra că aceste hidornime sînt de origine indo-europeană și că ele s’au transmis de’a lungul sutelor de generații pînă în zilele noastre.

Nu a luat în discuție toponime de origine getică, ele avînd un alt caracter.

Teoria Marijei Gimbutas care consideră că populația din Vechea Europă era ne-indo-europeană este puternic contrazisă de argumentul nostru hidronimic, anume că dacă populația foarte numeroasă din zonă ar fi fost ne-indo-europeană, indo-europenii veniți din nordul Mării Negre care, după această teorie i’ar fi supus și asimilat pe localnici ar fi preluat denumirile marilor cursuri de apă de la acești ne-indo-europeni, dar acest lucru nu este adevărat, după cum se observă din etimologiile propuse de Mihai Vinereanu și care reies din spuil rădăcinilor lor indo-europene.

Este absurdă (și de rea credință) orice teorie care susține că la un moment dat, teritoriul Daciei Romane a fost părăsit în totalitate, astfel că la venirea maghiarilor Ardealul era pustiu.

Desigur îi aștepta pe ei!

Aici apare o discrepanță logică, ușor de perceput și de un elev de clasa a III-a primară, anume: Dacă Ardealul era pustiu, de unde au preluat ungurii hidronimele din Transilvania și Pannonia?

Unii ar zice că de la slavi, dar slavii de unde le’au luat dacă nu de la populația getică?

Și dacă geții s’au retras în întregime din Dacia Romană la 271, slavii au venit mult mai tîrziu, mai precis după destrămarea imperiului hun, deci începînd cu secolele VI-VII, d.Hr, așa cum reiese din scrierile autorilor bizantini (cf. Procopius, Războaiele…).

Aici intervine altă întrebare cheie.

De ce invadatorii slavii s’au stabilit la sud de Dunăre și nu la nordul Dunării?

Răspunsul este unul singur, anume acela că geto-rumînii de la nord de Dunăre i’au alungat peste Dunăre, în imperiul bizantin care s’a dovedit mai slab în fața invaziei slave decît conducătorii gețților (stră-rumînilor) din vechea Geție.

Pe lîngă hidronimie, există tot atît de multe dovezi arheologice, în special morminte getice din Transilvania (vezi cele două cimitire getice de la Bratei, sec. IV-V și respectiv sec. VI-VII), precum și o mulțime de alte dovezi arheologice.

Mihai Vinereanu:

”Ajunge cu minciuna și batjocura! Îmi voi intra curând în drepturi. Plănuiesc ca în curând să mă întorc în țară după un exil de peste 30 de ani și promit că voi aduce în fața justiției pe orice homuncul neo-roeslerian care nu va fi în stare să combată aceste argumente (și desigur că nu va avea cum să o facă).”

Bazinul hidrografic din spațiul Carpato-Dunărean este completat de rîuri asupra cărora Mihai Vinereanu nu a avansat rădăcini indo-europene, dar care au origini getice, unele considerate chiar provenite pe filieră slavă.

Arieş, un alt rîu de aur

Rîul Arieş este cea mai importantă apă curgătoare care izvorăşte din Munţii Apuseni. Are o lungime de aproximativ 164 de kilometri şi curge prin judeţele Alba şi Cluj. Numele său provine de la cuvântul aur, care scoate în evidenţă bogăţia apelor sale în acest metal preţios.

De mii de ani, rîul Arieş a reprezentat o sursă importantă de aur pentru locuitorii zonei. În latină, Arieş este echivalent cu Aureus, iar în maghiară cu Aranyos, de la arany, adică ”aur”.

În latină, rîul era denumit Auratus.

Rîul Arieş se formează în zona localităţii Mihoeşti din Alba, lîngă oraşul Cîmpeni, la confluenţa a două braţe Arieşul Mare şi Arieşul Mic.

Se varsă, după aproximativ 164 de kilometri, în Mureş, în aval de Luduş. O parte a teritoriului străbătut de Arieş se numeşte şi Ţara Moţilor, o regiune rustică pitorească, cu mari bogăţii naturale şi culturale.ţia apelor sale în acest metal preţios.

Bistriţa, apa repede ce ”ferăstruieşte” Carpaţii Orientali

Cu o lungime de 288 de kilometri, râul Bistriţa ocupă locul 13 în ierarhia reţelei hidrografice, fiind al doilea mare afluent al Siretului, după râul Bârlad.

Denumirea este considerată că provine pe filieră slavă şi poate fi tradusă ca ”apa repede”.

Cum slavii sînt și ei indo-europeni, rădăcina este cît se poate de evident că provine dintr’o rădăcină forte veche.

Rîul Bistriţa izvorăşte din Munţii Rodnei, de la 1850 m altitudine, dintr’un mic circ glaciar situat sub vîrful Gargalău (2.159 de metri), străbate Carpaţii Orientali, apoi trece prin oraşele Bicaz, Piatra Neamţ, Roznov, Buhuşi şi Bacău pentru a se vărsa în Siret, la 9 kilometri în aval de Bacău. Bistriţa, ”podoaba apelor moldovene”, cum o numea geograful Simion Mehedinţi, este un rîu de munte şi are cel mai lung curs montan dintre toate râurile Rumîniei.

Dacă Dunărea – între Baziaş şi Drobeta-Turnu Severin – ferăstruieşte relieful muntos ”numai” pe o lungime de 144 de kilometri, Bistriţa îşi croieşte un drum de 216 kilometri.

Frumoasele poveşti care au dat numele râurilor Prahova şi Doftana: ”praful apei”, ”locul cu catran”

Prahova, Doftana, Cricovul Sărat şi Teleajenul sînt cele mai importante rîuri din judeţul ”aurului negru“.

Încă disputate în unele cazuri, originile acestor denumiri au, însă, pe lîngă frumuseţea poveştilor, un punct comun, limba slavă din care şi’au tras seva ”botezului”.

După cum explică istoricul ploieştean Dorin Stănescu, rîul Prahova a fost mai întâi Prahoviţa, un diminutiv care provine din slavul ”prah”, în rumîneşte praf.

Nu este vorba, însă, despre praful propriu-zis, ci despre o metaforă care se referea la apa care, în cădere, se transforma în picături mărunte, asemănătoare firelor de praf.

Doftana, ”locul cu catran”

Rîul Doftana a dat, la rîndul său, numele uneia dintre cele mai pitoreşti localităţi din Prahova, pe care o traversează în lung.

Izvorînd din munţii Gârbovei, râul parcurge aproximativ 50 de kilometri până la ”întîlnirea” învolburată cu râul Prahova, al cărei afluent devine, spre sud de Cîmpina. Lingviştii rumîni au explicat etimologia cuvîntului ”Doftana“ prin originile slave din cuvîntul ”deguti”, un substantiv care numea un loc cu păcură, cu catran.

De aici adjectivul slav ”deguteana”, mai tîrziu ”dofteana”, ”doftana”, care însemna însuşirea unui loc cu păcură.

Dîmboviţa, povestea fascinantă de dragoste dintre prea frumoasa fecioară şi ciobanul Bucur

Povestea celei mai importante ape curgătoare care străbate Bucureştiul a început în urmă cu mulţi, foarte mulţi ani, atunci când dragostea dintre doi tineri a fost încercată cu probe ca de basm. Bucur, ciobanul care a venit în Bucureşti, a contribuit şi la formarea rîului Dîmboviţa.

Legenda spune că într’o pădure din ţara noastră avea casă un tăietor de lemne foarte sărac, dar care se considera un om bogat pentru că avea o comoară de fiică, o tînără sprintenă şi frumoasă pe care o chema Dîmboviţa.

Bărbatul o crescuse pe fiica lui fără niciun fel de ajutor, pentru că mama acesteia murise cu ani în urmă. În apropiere de pădurea în care trăiau cei doi, tată şi fiică, era o câmpie unde îşi ducea existenţa un cioban vestit, Bucur. Dîmboviţa şi ciobanul se cunoşteau din copilărie şi odată cu trecerea timpului s’au îndrăgostit unul de celălalt, ajungînd să creadă că legătura lor este ursită de divinitate.

Anii au trecut peste cei doi îndrăgostiţi şi într’o noapte, la uşa tăietorul de lemne a apărut un prinţ. Acesta se plîngea de faptul că este urmărit de mai mulţi hoţi şi că nu ştie cum ar putea să scape de aceştia. După câteva clipe l’a întrebat pe tatăl Dîmboviţei dacă doreşte să-i arate drumul sper vîrful muntelui în care era pădurea.

Dîmboviţa s’a hotărît să îl conducă pe prinţul necunoscut spre locul în care dorea să ajungă, deoarece tatăl fetei era prea bătrân pentru a mai putea face faţă unei asemenea drumeţii.

Ialomiţa, rîul sacru al Rumîniei, înzestrat de zeul Zamolxio cu puteri curative

Denumită de vechii geți ”Naparis“, numele apei avea să fie schimbat în ”Helibachia”. Cei doi termeni s’au contopit în timp, iar astăzi denumirea apei este ”Ialomiţa”.

Rîul Ialomiţa izvorăşte din Bucegii dîmboviţeni, iar albia sa are o lungime de peste 400 de kilometri. Intră în judeţul care îi poartă numele în zona Dridu, şi se varsă în Braţul Borcea al Dunării, în zona localităţii Vlădeni.

Puţini sînt cei care cunosc şi legendele legate de apele Ialomiţei. Istorici, dar şi ezoterişti consideră Ialomiţa unul dintre cele mai sacre rîuri din ţară.

Vechii geți au fost şi cei care au considerat faptul că apele Ialomiţei sînt unele sacre şi pline de forţă şi energie. Calitatea deosebită, atât din punct de vedere fizico-chimic, cît şi energetic-spiritual a apei Ialomiţei se păstrează încă susţin specialiştii în ezoterie.

Tot vechii geți vorbesc şi despre faptul că însuşi zeul Zamolxio a fost cel care a conferit apei Ialomiţei puteri sacre. Toate acestea întrucît era apa preferată a marii zeităţi getice.

Moldova

Istoricii au păreri diferite când vine vorba de etimologia rîului Moldova.

Poporul rumîn își spun „Moldoveni” sau „Munteni”, adică ”al munților”, astfel că Moldova poate deriva dintr’un cuvînt getic *mol ”munte, ridicătură” + *dava ”cetate, așezare”.

Cetatea getică Moleo – Dava (Moldava) de la care să fi împrumutat numele și rîul și regiunea este menționată în textele Tăblițelor de la Sinaia.

Principatul a fost probabil numit după cea mai veche capitală, ”Tîrgul Moldovei” (astăzi Baia, județul Suceava), un oraș-tîrg pe malul rîului Moldova.

Denumirea unui oraș comercial după rîul aflat în apropiere a fost o practică obișnuită în toate teritoriile locuite de rumîni: Tîrgu Jiu, Cetatea Dîmboviței (acum București), Tîrgul Siretului, Curtea de Argeș etc.

O altă explicație a fost propusă de istoricul rumîn Bogdan Petriceicu-Hasdeu, care a legat numele rîului Moldova cu Mulde, un rîu din Saxonia, și Moldau, numele german al rîului Vltava în Republica Cehă, și susține că toate provin din cuvîntul gotic pentru ”praf” (Gotic: 𐌼𐌿𐌻𐌳𐌰, Runic: ᛗᚢᛚᛞᚨ) – Mulda.

Este de remarcat că acest lucru nu ar fi singurul rîu din Rumînia care a primit numele său în legătură cu cuvîntul, deoarece Prahova ar putea fi derivat din echivalentul slav, Prah.

Dar, acest lucru pare și mai puțin plauzibil ca goticul (mulda, „praf, noroi”), în vorbirea curentă să fi dus la Moldova, dacă comparăm cu slavicul Prah (praf) de la râul sudic Prahova, ținând cont că prin părțile Moldovei au fost cele maio multe contacte cu slavii.

Lingvistul rumîn Iorgu Iordan a propus ca acest cuvînt să fie văzut ca derivat de molid (molid), dar dispariția ”i” ar fi greu de explicat în cadrul foneticii rumînești.

Alte nume timpurii ale principatului au fost Maurovlachia – ”Wallachia Neagră” (cu semnificația ”Valahia de Nord” conform orientării cardinale) sau MoldoVlachia în sursele bizantine, mai ales atunci cînd se face referire la Mitropolia Moldovei subordonată Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol.

Referința originală și de scurtă durată a regiunii a fost Bogdania, după Bogdan I, figura fondatoare a principatului. Numele „Bogdania” a fost folosit ocazional în timpul domniei lui Bogdan I al Moldovei, aceasta fiind păstrată pentru o perioadă mai lungă în sursele otomane ca Bogdan Iflak – ”Țara Bogdanului” și Kara-Bogdan – ”Bogdania Neagră”.

Potrivit legendei constatate de prințul moldovean Dimitrie Cantemir în secolul al XVII-lea, primul domnitor moldovean, Dragoș, a numit țara pe care a înființat’o după unul dintre cîinii săi de vânătoare, Molda, care s’a înecat în timpul vânătorii unui bour în ținuturile viitorului principat.

Legenda căţelei Molda, animalul de moartea căruia se leagă denumirile unui rîu şi a unei regiuni

Cea mai cunoscută legendă o găsim în lucrarea ”Descrierea Moldovei“, a lui Dimitrie Cantemir, în care se spune că numele râului ar proveni de la cel al căţelei lui Dragoş Vodă. Dimitrie Cantemir scrie în cunoscuta lucrare că Dragoş a pornit un marş peste munţi, înspre răsărit, împreună cu aproximativ trei sute de oameni. Evenimentul este plasat de cronicari la mijlocul secolului al XIV-lea. Dragoş plecase în marş alături de căţeaua lui de vânătoare numită Molda.

”Pe drum dădu din întîmplare peste un bou sălbatic, numit de moldoveni zimbru, şi, tot gonindu’l, ajunse la poalele munţilor. Cînd căţeaua lui de vânătoare, căreia’i zicea Molda, şi pe care o iubea foarte mult, se repezi întărâtată asupra fiarei, bourul se azvîrli într’un rîu, unde săgeţile îl uciseră, dar şi căţeaua, care sărise în apă după fiara fugărită, fu luată de apele repezi.

Întru pomenirea acestei întîmplări, Dragoş fu cel dintîi care numi acest rîu Moldova, iar locului unde se precuseră acestea îi dădu numele de Roman, după numele seminţiei sale şi luă ca stemă a noului său principat capul bourului”, scrie Cantemir în ”Descrierea Moldovei”.

După numele noului rîu =se poate să fi apărut şi denumirea regiunii istorice Moldova.

Someș este rîul de aur al geților

Denumirea rîului Someş vine din cuvîntul getic Samus şi printre semnificaţiile găsite de istorici se numără adjectivele ”agitat”, ”învolburat”, ”amestecat”.

Rîul a stat la baza dezvoltării a numeroase aşezări din Ardeal, mai ales că pînă la începutul secolului trecut din apele Someşului Mare se scotea aur prin spălarea nisipului.

Potrivit istoricilor, multe zone din Transilvania au fost populate datorită goanei după aur a strămoşilor noştri.

Unul dintre rîurile care au dezvoltat şi populat zona care avea să formeze judeţul Bistriţa-Năsăud este Someşul. Aurul din Ardeal ajungea în ţările din sud şi sud-vest, unde metalele preţioase au început să fie apreciate şi căutate.

Strămoşii noştri dădeau aurul la schimb pentru animale şi cereale. În scurtă vreme cererea a crescut exponenţial, iar exploatarea s’a mutat de la rîul Someş şi afluenţii săi la zăcămintele din munţi.

Legenda marelui voievod Gelu Rumînul

Mitologia face nenumărate referiri la legende ce ar explică numele unor forme de relief, râuri, izvoare sau alte toponime. Este şi cazul rîului Someş, de care se leagă legenda populară a viteazului Gelu Rumînul.

Legenda spune că demult, în partea ţării noastre care se numeşte Transilvania, trăia un voievod vestit. Se numea Gelu. Vecinii îi spuneau Gelu Românul. Era înalt, spătos, voinic şi frumos. Voievodatul lui se întindea pe valea rîului Someş, iar Gelu îl conducea cu multă pricepere.

De aceea rumînii îl iubeau ca pe un frate mai mare şi ca pe un părinte.

Şi toţi îl ajutau să gospodărească bine voievodatul, adică ţara lui. Era nevoie de asemenea ajutor căci era foarte mult de muncă pentru că multe sute de ani ţara fusese prădată şi pîrjolită cu foc de o samă de popoare venite din pustietăţi.

Gelu, cu rumînii lui, au alungat pe acei năvălitori. S’au apucat şi au arat iar pământul şi l’au semănat, la vreme, cu grîu bun. Au sădit pomi cu roadă dulce.

Au construit iar case şi cetăţi, în locul celor arse de năvălitori. Cetatea de piatră unde sta Gelu se înălţa pe malul Someşului, unde trăia liniştit, împreună cu soţia şi copiii, cu sfetnicii si oştenii săi.

Dar, aflînd vecinii că voievodatul sau ţara lui Gelu Rumînul ajunsese a fi bogată în roade, au venit asupra ei cu armele s’o cuprindă. Îi conducea un general de’al lor, pe nume Tuhutum. Om straşnic, războinic iscusit şi viteaz mare acest Tuhutum, dar lacom de bogăţii, cum rar se vede.

Marea Neagră, botezată de înaintaşii lui Suleyman Magnificul

Elenii au alintat’o Pontos Eoxeinos – apa cea primitoare. Romanii i’au adaptat numele: Pontus Euxinos sau Marea Scyţiei.

Otomanii au văzut’o altfel: Karadeniz, marea cea întunecată, Marea Neagră.

Dat fiind că marea este situată la miazănoapte de Turcia, este posibil să fi fost denumită astfel nu pentru culoare, ci pentru a o localiza geografic. Acest argument este susţinut de vechiul nume al Mării Mediterane – Akdeniz, marea de la miazăzi, marea cea luminoasă.

Nuanţele apelor se asortează însă cu poziţionarea de la Nord şi de la Sud: Marea Neagră este de un intens albastru închis, în timp ce Marea Mediterană este azurie.

Resurse: Mihai Vinereanu, Cristian Franţ, Corina Macavei, Ionela Stănilă, Claudia Petraru, Alexandru Ramadan, Claudia Untaru, Ramona Găină, Mugurel Manea, Alin Ion, Cristina Cicău, Remus Florescu, Dorin Ţimonea, Vali Silaghi, Ionuţ Balaban, Olimpia Filip, Ionuţ Benea, Iulian Bunilă, Dana Mihai, Mădălin Sofronie, Cristina Răduţă, Sînziana Ionescu şi Florina Barbu.

Citiți și:  UN MARKER GETIC PREZENT ÎN ROMÂNIA, ACOPERĂ ESTUL EUROPEI !!!

sau: PROTO-GEȚII DIN NEOLITIC

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia ‬‪ROMANIA‬

Publicitate