ROMÂNIA, CENUȘĂREASA IT ÎN EUROPA POATE DEVENI O REGINĂ

România este în topul din Europa Centrală şi de Est la capitolul angajaţi în domeniul IT, doar dacă privești incorect cifrele. Circa 118.000 de persoane lucrează în acest sector, iar Bucureştiul, Clujul, Iaşiul şi Timişoara sunt zonele care au adunat unii dintre cei mai bine pregătiţi specialişti IT. Bucureştiul, Clujul, Iaşiul şi Timişoara adună 73% din totalul angajaţilor din industria IT locală.

Specialiștii sunt răspândiți în 12 orașe, cu 4 hub-uri mari, 2 secundare și 6 centre mici- Craiova, Galați, Pitesti, Ploiesti, Constanta, Targu-Mures. Acestea sunt oraşe care se află acum pe harta marilor angajatori din IT şi ar putea absorbi un procent important din creşterea din următorii ani în condiţiile în care multinaţionalele caută alternative la aglomeratele şi mai scumpele centre din Bucureşti, Timişoara sau Cluj-Napoca.

Pentru un stat modern, sectorul de IT ar trebuie să fie unul din principalele mo­toare de creştere, într’o strategie gândită ca politică de stat. Din păcate, România este încă un rezervor de scurgere al materiei cenușii către statele dezvoltate ale UE.

De asemenea, România se clasează pe ultimul loc în Uniunea Europeană în ceea ce priveşte digitalizarea, indicele DESI – Digital Economic and Society Index, calculat de Comisia Europeană, are însă un potenţial foarte mare de dezvoltare în acest domeniu, arată o analiză PwC, dată publicităţii cu ocazia conferinţei Digital Romania Forum.

Aproape trei sferturi dintre români nu au competențe digitale de bază, care să le permită accesarea unui e-mail sau instalarea de noi dispozitive.

Ionuţ Simion, Country Managing Partner, PwC România, coordonatorul studiului privind gradul de digitalizare:

”Nouă, românilor, ne place să ne mândrim cu vitezele excepţionale ale serviciilor noastre de bandă largă de mare viteză, cu calitatea specialiştilor IT, care sunt foarte căutaţi de către marii jucători globali din domeniul tehnologiei, şi cu invenţiile aplicaţiile IT lansate în România. Însă privită la nivel statistic, performanţa ţării noastre în ceea ce priveşte digitalizarea este mai degrabă modestă. Mai avem încă multe de făcut pentru a beneficia cu adevărat de a patra revoluţie industrială, cea digitală, iar analiza PwC a venit cu o serie de recomandări pentru a valorifica la maximum potenţialul ţării.”

Deşi performanţele României sunt excepționale cu privire la abonamentele la servicii de bandă largă de mare viteză (locul 2 în Uniunea Europeană) şi cu privire la prețul relativ raportat la venit pentru serviciile fixe de bandă largă (locul 10), ţara noastră se clasează pe locul 22 din 28 de state membre în ceea ce priveşte conectivitatea, având de recuperat în ceea ce priveşte acoperirea serviciilor de telefonie fixă de bandă largă, precum şi în ceea ce priveşte acoperirea serviciilor mobile 4G.

În ceea ce priveşte utilizarea Internetului de către cetăţeni, România se situează pe ultimul loc în Uniunea Europeană (UE). Deși rețelele de socializare şi apelurile video sunt utilizate tot mai frecvent, românii manifestă reticenţă în ceea ce priveşte tranzacţiile şi serviciile bancare online. Astfel, doar 12% din populaţia ţării fac achiziţii online, iar 90% din volumul comenzilor plasate online au fost achitate cu numerar la livrare.

La nivel de ţară, se observă o întârziere şi în ceea ce privește integrarea tehnologiei digitale în afaceri, chiar dacă au fost înregistrate unele progrese. Astfel, a crescut ponderea firmelor din România care utilizează platformele de socializare (8%).

În schimb, doar 7% din IMM-uri îşi vând produsele folosind platforme online, vânzările online reprezentând doar 4,3% din cifra de afaceri a acestor companii. În România însă, doar 7% din volumul vânzărilor totale se fac online, mai puţin de jumătate faţă de media UE (16%).

În ceea ce priveşte capitalul uman, România se situează pe ultimul loc în UE, dar a înregistrat progrese comparativ cu anul trecut, în special în ceea ce priveşte numărul persoanelor care accesează mediul online (56%), nivelul competențelor digitale şi numărul de specialiști în Tehnologia Informațiilor și a Comunicațiilor (TIC) (1.9%).

Andreea Mitiriţă, director de consultanţă fiscală, unul dintre autorii studiului:

”Trebuie totuşi spus că România beneficiază de un număr mare de absolvenți în domeniul științei, tehnologiei, matematicii şi ingineriei, 1,6 % din românii cu vârste între 20 şi 29 de ani având astfel de specializări. Deși acest nivel este în scădere faţă de anii trecuţi, este apropiat de media UE. Prin urmare, vorbim totuşi despre un număr destul de mare de specialişti în domeniul ştiinţei şi tehnologiei, care reprezintă un avantaj competitiv al României în atragerea de investiţii în sectorul IT&C.”

În fine, tot pe ultimul loc se clasează România şi în privinţa prestării de servicii publice în sfera digitală. Totuşi, în ultimul an s’au înregistrat progrese comparativ cu anul anterior în ceea ce privește furnizarea serviciilor publice digitale, prin creșterea numărului de servicii care pot fi efectuate online și prin pre-completarea automată a formularelor pentru cetățeni.

Citiți și:  RDS-RCS…NU E CAM MULT ÎN MÂNA UNUI SINGUR OM (Zoltan Teszari)?

În plus, România a progresat și în ceea ce privește promovarea politicilor privind ”open data”.

Potrivit unei analize realizate de PwC, în parteneriat cu Centrul de Studii Economice Europene (ZEW) şi Universitatea din Mannheim, în privinţa nivelului de impozitare a domeniului digital, România se situează printre ţările cu o rată de impozitare favorabilă (locul 8 din 33 de economii analizate la nivel global), dar costul capitalului, pentru acest sector, este relativ ridicat (locul 16 din 33).

O altă analiză, efectuată de Organizaţia Naţiunilor Unite, clasează România pe locul 75 din 193 de economii din întreaga lume privind eficienţa e-guvernării.

Ionuţ Simion:

”România ar trebui să se inspire din modelele de bune practici în domeniul digitalizării întâlnite în Uniunea Europeană. Un bun exemplu în acest sens îl reprezintă Estonia, care a dezvoltat un adevărat ecosistem de servicii digitale sigure şi o infrastructură inteligentă, ceea ce a dus şi la stimularea dezvoltării sectorului IT&C şi a start-up-urilor din domeniul tehnologiei informaţiei.”.

Segmentul de gaming este o nişă IT foarte in­te­re­santă, care se va dezvolta puternic în ur­mă­torii ani.

Aurel Neţin, director general al Le­no­vo Ro­mâ­nia, o com­pania chi­neză care este li­der pe piaţa lo­cală la vânzările de PC-uri, com­pa­nie care a intrat re­cent pe pe segmentul de gaming, adresându’se și co­munității pu­ter­nice de jucători din România, spunea:

”Avem spe­cia­lişti foarte buni, o naţiune care învaţă uşor limbi străine şi pe acest sector poţi dezvolta aplicaţii fără costuri mari….Avem multe apli­caţii pe care le facem pentru firme de afară, mai puţin com­panii care produc ori­ginal. Aici cred că ar fi declicul… Preţul unui com­puter de gaming porneşte de la 2.000 de euro. Sunt jucători de­votaţi acestor tipuri de calculatoare şi care au bani să investească.”

Pe de altă parte, firmele din Ro­mâ­nia ar trebui să se concentreze mai mult pe lansarea unor produse, apli­caţii originale, a unor branduri lo­cale care să iasă apoi pe plan ex­tern, în con­diţiile în care marea ma­joritate a com­paniilor fac în prezent doar outsourcing.

Câți IT-iși are România? Este România, campioană la numărul de IT-iști?

Deși este extrem de competitivă și cu costuri mai ridicate ale forței de muncă, Capitala are cel mai mare număr de talente IT & C și cel mai bun mix de abilități și competențe. Cluj-Napoca, Iași și Timișoara sunt centre de talent cu o tradiție puternică în IT și Telco.

Față de Bucureşti, Cluj, Iaşi şi Timişoara, din urmă vin Dolj, Bihor, Constanţa şi Gorj.
În cele 14.000 de companii IT din ţară, lucrează 75.500 de angajaţi şi 17.000 de persoane fizice autorizate. Jumătate dintre aceste firme sunt localizate în Bucureşti şi Cluj-Napoca, însă Capitala se remarcă, de departe, ca fiind oraşul cu cei mai mari angajatori, asigurând aproape jumătate din totalul locurilor de muncă în IT.

Capitala concentrează cel mai mare număr de companii din IT şi aproximativ jumătate din angajaţii sectorului la nivel naţional; Clujul pare însă să fie cel mai dinamic centru IT. Astfel, Bucureștiul găzduiește cel mai mare număr de companii, dar, analizând datele din perspectiva creșterii relative a numărului de societăţi în principalele județe în care este concentrată industria, rata de creștere relativă pentru perioada 2011‑2016 din județul Cluj a fost de 81%, superioară celei din București (38%).

Datele vin dintr’o analiză pe şase ani a pieţei, realizată la comanda Asociaţiei Române pentru Industria de Electronica şi Software (ARIES) Transilvania şi prezentată azi la Cluj. Analiza industriei de IT a fost realizată de compania Encore Research și cuprinde o analiză locală și națională a industriei în perioada 2011-2016.

Potrivit raportului, în 2011 activau pe piață 9.823 companii, iar de atunci trendul a fost unul permanent ascendent:

”Totuşi, rata de creștere relativă la anul precedent (calculat ca diferența numărului de companii, raportată la valoarea anului precedent) a avut două dinamici de variație. În perioada 2011‑2014, numărul de companii a crescut cu un ritm de 5%‑7% anual, pentru ca, din 2015, ritmul să fie de 10%‑11%. În urma programelor de tip schemă de ajutor minimis (Start‑up Nation), este așteptată o creștere și mai mare a numărului de companii din IT, numărul acestora depășind la finalul anului 2017 17.000 companii.”

Cu toate că Bucureștiul găzduiește cel mai mare număr de companii, analizând datele din perspectiva creșterii relative a numărului de companii în principalele județe în care este concentrată industria, rata de creștere relativă pentru perioada 2011‑2016 din județul Cluj a fost de 81%, superioară celei din București (38%), Timiș (39%) sau Iași (71%).

”După cum se observă, dacă luăm ca reper numărul de companii IT din 2011 (100), practic, în Cluj‑Napoca, acest număr aproape s’a dublat în cei 5 ani care au urmat. Se conturează, de altfel și două dinamici, una reprezentată de Cluj și Iași, județe în care numărul de companii a crescut susținut și București și Timiș, unde ritmul de creștere a fost mai lent.”

Pe de altă parte, din perspectiva evoluţiei anuale a numărului de angajaţi, judeţele Iaşi, Dolj, Bihor, Constanţa şi Gorj se evidenţiază prin creşterea numărului total de angajaţi în domeniu, cu peste 30%, comparativ cu 2013, potrivit unui studiu realizat de Clusterul iTech Transilvania.

Acesta mai relevă o creştere cu 26% a cifrei de afaceri între 2013 şi 2014, care a ajuns la finele anului trecut la 16 miliarde de lei, circa 4 miliarde euro. Din totalul acestor venituri, aproape 60% au fost realizate de companiile localizate în Bucureşti, urmate de cele din Cluj (11%), iar celelalte oraşe, sub 10%.

România este pe primul loc în Europa Centrală şi de Est la capitolul angajaţi în domeniul IT, depășind Polonia. Circa 110.000 de persoane lucrează în acest sector, iar Bucureştiul, Clujul, Iaşiul şi Timişoara sunt zonele care în care lucrează unii dintre cei mai bine pregătiţi specialişti IT.

O complexitate tot mai mare de abilități și costuri mai mici ale forței de muncă a urcat România 5 poziții în clasamentul global A.T Kearney 2016, (A.T Kearney Global Services Location Index). Aproximativ 20.000 de companii operează în cadrul serviciilor IT & C în România iar nevoia generală de recrutare este de 12.000 de profesioniști anual.

Un deficit de peste 3500 IT-iști în condițiile în care anual numărul absolvenților este de circa 8500 anual, date culese de Brainspotting pe baza informațiilor furnizate de universități (nu au fost luate în considerare ratele de absolvire).

Analiza mai arată că primele 10 județe dețin peste 90% din angajați.

Bucureștiul concentrează jumătate dintre angajații din IT (50,0%, în 2016), fiind secondat de Cluj, cu 14,3%, Iași și Timiș, cu câte 54% și Dolj, cu 4,2%. Celelalte 5 județe au cote cuprinse între 3,7% și 1,5%.

Primele zece județe din România totalizează 94% din cifra de afaceri în domeniul IT. Bucureștiul deține peste 60% din totalul național, fiind secondat de Cluj, cu aproape 12%, Iași și Timiș, cu câte 4%. Datele privind cifra de afaceri a companiilor din IT indică faptul că, în cei 6 ani de referință, cifra de afaceri agregată a acestora practic s’a dublat. Sectorul IT reprezintă circa 3% din PIB (fără a include și componenta de tehnologii ale comunicării, care practic ar dubla ponderea domeniului IT&C în PIB).

În 2016, volumul total al al cifrei de afaceri a atins pragul de 21.5 miliarde lei, adică circa 4.8 miliarde euro. Creșterea relativă anuală a fost mai accentuată în perioada 2014‑2015, pentru ca apoi, în 2016, sa se atenueze ușor și să scadă spre 8%.

Peste două treimi din companii au cifra de afaceri de maxim 249.999 lei. Circa 11% au o cifră de afaceri de 250.000‑499.999 lei. Diferența până la 100% o reprezintă companiile cu cifră de afaceri de peste 500.000 lei.

”Dar, analizând datele din perspectiva ponderii cifrei de afaceri a categoriei în totalul industriei, datele ne indică o proporționalitate inversă. 4% dintre companii (cele cu cifră de afaceri de peste 5 milioane lei) generează 78% din totalul cifrei de afaceri, în timp ce 72% dintre companii (cele cu cifră de afaceri de maxim 250 mii lei) generează doar 4% din totalul cifrei de afaceri industriei. Iar tendința e de polarizare, în ultimii 6 ani, ponderea din total a veniturilor companiilor mari crescând cu peste 5 puncte procentuale.”

Cifre de afaceri companii IT

1. București Sectorul 1, 5.398,5 milioane lei
2. București Sectorul 2, 4.363,1 milioane lei
3. Cluj‑Napoca, 2.624,0 milioane lei
4. București Sectorul 6, 1755,6 milioane lei
5. Iași, 853,3 milioane lei
6. Timișoara, 819,9 milioane lei
7. București Sectorul 5, 771,4 milioane lei
8. București Sectorul 3, 676,6 milioane lei
9. Brașov, 600,3 milioane lei

O secţiune a analizei este dedicată start‑up-urilor, cele care reprezintă ”indicatorii nivelului de inovare existent pe piață, atât din punct de vedere tehnologic, cât și din punct de vedere antreprenorial”.

”Fără a avea indicii foarte precise despre caracterul repetitiv sau scalativ al nevoilor de afaceri, ne’am rezumat la a defini start‑upurile, pentru un an de referință, ca fiind acele companii înființate în acel an sau în anul anterior. Numărul start-upurilor aproape s’a dublat (de la 1.806 start-upuri în 2011, la 3.795 start-upuri în 2016), iar capacitatea de scalare din totalul companiilor a crescut de la 18,4%, în 2011, la 26,5%, în 2016.

Pentru 2017, odată cu demararea programelor de tip schemă de ajutor minimis (Start-up Nation), este așteptată practic o dublare a numărului de start‑upuri, ponderea acestora depășind, estimativ, 40% din total.”

Numărul de startup-uri din Cluj aproape s’a triplat în cinci ani: a crescut de la 129, în 2011 la 363 în 2016.

Ce procent din totalul cifrei de afaceri aparține start‑upurilor?

Datele indică o creștere, în perioada 2011‑2012, urmată de o scădere constantă ulterior, în condițiile în care cifra de afaceri totală a start‑upurilor s’a plafonat în jurul valorii de 850 milioane lei și nu a crescut în ritmul pieței. Așadar, dinamica cifrei de afaceri totale a industriei se datorează în special companiilor cu vechime pe piață.

Una dintre concluziile studiului este că marea bătălie în lumea IT-ului rămâne în zona forţei de muncă.

Cătălina Ciubotaru, project manager:

”E o bătaie foarte mare pe forţa de muncă. Multe companii cu sediu în Cluj încep să meargă către alte zone. Companii foarte mari deschid centre la Oradea, Iaşi, în Serbia, Republica Moldova. Cam acestea sunt centrele spre care se migrează.”

La Cluj, viitoarea strategie de dezvoltare va fi conturată ţinând cont şi de această mare temă, spun cei din domeniu.

Bianca Muntean, director executiv Aries Transilvania:

”La nivel de strategie, se discută despre o strategie de atragere. Pentru a atrage oameni, trebuie să creezi condiţii, să dezvolţi şi imobiliarele, să ai soluţii eficiente de mobilitate. Vor apărea tot mai multe programe de susţinere a antreprenoriatului, ideea este să aducem startup-uri aici. Toate firmele sunt conştiente că direcţia e înspre dezvoltare de produse şi inovare. Vor fi programe pe startup-uri, anul viitor va veni o infuzie de capital serioasă pentru acest segment.”

Salarii și Beneficii în industria IT

Salariile sunt pe măsură. Un angajat la început de drum, cu nici doi ani de experienţă, câştigă în medie între 1000 şi 1500 de euro. Potrivit unui studiu făcut de firma de recrutare Brainspotting, în cazul unei experienţe de cel puţin patru ani, salariul se dublează. Aceste sume sunt scutite de impozitul de 16%.
România pregăteşte anual în jur de zece mii de specialişti IT, dar chiar şi aşa, numărul lor tot nu este suficient în comparaţie cu cererea venită de la companiile de profil.

Un angajat la început de drum, cu nici doi ani de experienţă, câştigă în medie între 1000 şi 1500 de euro. În cazul celor cu experienţă de cel puţin patru ani, salariul se dublează. Aceste sume sunt scutite de impozitul de 16%. Timpul de lucru flexibil este atracția principală pentru angajații din IT, profesioniștii din Cluj, Sibiu și Craiova. Este menționat atât ca un beneficiu dorit cât și printre criteriile de alegere a unui angajator.

Angajații IT și’ar schimba locurile de muncă pentru creșteri salariale de 29%, program flexibil, mediu de lucru plăcut și un angajator care-i sprijină în obținerea de certificări.
În Capitală cei mai doriți angajatori de către IT-iști sunt Oracle, IBM, Microsoft, Google și Hp, în vreme ce în Cluj, Google este pe primul loc urmat de Emerson, Endava, Bosch, Microsoft.

Universitățile din cele șase oraşe furnizează anual aproximativ 800 de absolvenţi de discipline IT&C, conform datelor colectate de compania de recrutare și consultanţă.

Absolvenți IT anual

București 2195
Timișoara 1593
Cluj 1489
Iași 1125
Brașov 500
Craiova 250
*Sibiu, Galați, Pitești, Ploiești, Constanța, Târgu-Mureș – 800 de absolvenți.

Oraşul Piteşti, aflat la 117 km de Bucureşti, începe să se dezvolte, chiar dacă mulţi absolvenți din localitate s’au mutat la Bucureşti pentru că au avut oportunităţi de dezvoltare mult mai generoase.

Evoluția numărului de angajați din IT s’a situat în trend cu evoluția numărului de companii, unul crescător, dar cu o rată de creștere relativă ceva mai ponderată, ceea ce indică faptul că majoritatea companiilor care au apărut în industrie în ultimii 3 ani (2014‑2016) sunt companii fără sau cu un număr redus de angajați, atrag atenţia autorii studiului. Menţionăm că numărul de angajaţi a fost obținut din datele de bilanț ale companiilor, ca atare nu include și modalitățile de colaborare de tipul PFA sau microîntreprindere, frecvente în ultima perioadă, din declarațiile profesioniștilor din IT.

Practic, în cei 6 ani de referință, numărul angajaților a crescut cu circa 73%, depășind 100.000 angajați. Din punctul de vedere al structurii companiilor în raport cu numărul de angajați, datele indică faptul că ponderea companiilor fără angajați a crescut de la 27% la 35,5%, în timp ce ponderea companiilor cu 1‑4 angajați a scăzut de la 56% la 49,4%.

S’a vehiculat să fie anulată scutirea de impozit în sectorul IT (digi24):

Scutirea de impozit pentru angajaţii din industria IT este pusă sub semnul întrebării de unul dintre liderii politici ai alianţei de la guvernare. Călin Popescu-Tăriceanu crede că şi alte categorii sunt importante pentru economia României şi ar merita acelaşi privilegiu, dar cum statul nu poate oferi mai multe reduceri, ar fi bine să renunţe la cele existente.

Și asta nu e tot:

”Eu vă spun ca liberal că eu cred în neutralitatea stimulentelor economice şi ca atare ceea ce se întâmplă este o distorsiune în piaţă.”

Pentru cei care nu știu, scutirea de impozit pe venit (16%) acordată IT-iștilor a fost introdusă prin 2004 atunci când într’adevăr IT-ul nu luase avânt și aveam nevoie de locuri de muncă cu valoare adăugată ridicată. Tăriceanu a fost Prim Ministru niște ani de zile de atunci, apoi a făcut parte din USL care la rândul ei a condus țara, iar acum face parte din coaliția de guvernare cu PSD. Una peste alta Tăriceanu are în jur de 8 – 10 ani (depinde cum numeri) de când e la guvernare, dar niciodată nu l’a deranjat treaba asta cu scutirea.

Brusc însă scutirea a devenit o problemă. Mustrări de conștiință liberală sau are ceva de negociat în Alianță? Tindem spre varianta doi, dar e doar o părere. Dar ar trebui să ne întrebăm dacă într’adevăr ajută la ceva scutirea asta.  Noi credem că scutirea ar trebui eliminată și explicăm mai jos de ce:

Care e efectul scutirii de impozit pentru IT-iști?

Scopul inițial al scutirii era de a încuraja dezvoltarea sectorului IT. Logica e simplă, eliminând impozitul pe venit (16%) costul angajatorului cu salariul programatorului scade, ceea ce face IT mai competitiv în comparație cu alte sectoare din economia României și mai competitiv raportat la alte țări din zona Europei Centrale și de Est.

O chestie importantă de notat e că nu are sens să dai o scutire dacă piața ar crește oricum chiar și fără ea.

A reușit această scutire să stimuleze dezvoltarea sectorului IT sau numărul de angajați urma să crească oricum, chiar și fără angajați?

Răspunsul oficial la întrebarea asta e: Nu știe nimeni!

Au trecut aproape 14 ani de la introducerea acestei scutiri și cu toate astea nimeni nu s-a deranjat să facă un raport să vedem și noi dacă a avut vreun efect sau nu. Chiar dacă nu avem informații oficiale putem să ne dăm seama dacă ne’a ajutat cu ceva uitându’ne la câți angajați în IT sunt în țările din Centrul și Estul Europei, unde condițiile nu erau semnificativ diferite în 2004.

Conform unui studiu polonez din 2017 România are al treilea număr de programatori din Europa Centrală și de Est după Polonia și Ucraina cu un număr estimat de 118.000 oameni. Datele provin de pe GitHub și par a fi în linie cu alte studii și rapoarte la capitolul număr de IT-iști.

Motiv de bucurie, nu? Îi depășim pe Cehi, Slovaci, Unguri și alte nații. Doar că nu prea e așa, pentru că acele cifre sunt proporționale în general cu populația țării: cu cât mai mare țara cu atât mai mare numărul de programatori. Polonia are o populație de 37,9 milioane de oameni, în timp ce Ucraina are 45 de milioane.

Acest clasament cum ar arăta?

1. Estonia   1 IT-ist la 66 locuitori

2. Slovenia   1 / 83 locuitori

3. Cehia  1 / 105 locuitori

4. Ungaria  1 / 123 locuitori

5. Letonia  1 / 127 locuitori

6. Croația   1 / 133 locuitori

7. Lituania   1/ 133 locuitori

8. Slovacia   1 / 142 locuitori

9. Polonia 1 / 150 locuitori

10. Bulgaria 1 / 152 locuitori

11. România 1 / 159-169 locuitori (funcție de numărul real al populației fluctuante)

12. Grecia  1 / 174 locuitori

13. Serbia 1 / 201 locuitori

14. Belarus   1/ 216 locuitori

15. Ucraina 1 / 279 locuitori

Penultimul loc în Europa nu va fi niciodată un loc măgulitor în UE, sau locul 11 în Europa de Est. Cu un program și o politică adecvată, România ușor va urca 5-6 locuri la acest capitol, ținând cont de bazinul excepțional de materie cenușie ce’l deținem ca neam.

Apoi ce ar trebui să ne mai intereseze este câți programatori avem raportat la celelalte meserii. Iată cum arată numărul de IT-iști raportat la restul meseriilor:

Vedeți cât de mic e numărul de IT-iști? E puțin mai mare decât în Belarus, dar mai mic decât în Grecia, care a trecut printr’o criză gravă, mai mic decât în Polonia, Serbia (țară non-UE) sau Bulgaria. Nu mai vorbim de Slovacia, Estonia și Cehia.

Ce ne spune asta? În principiu că acel stimulent fiscal e inutil. Dacă timp de 14 ani am acordat acel stimulent și totuși avem unul din cele mai mici procente de IT-iști raportat la restul meseriilor înseamnă că eficacitatea acelui stimulent e redusă sau inexistentă.
Uitați’vă câte țări stau mai bine la acest capitol decât noi!

Majoritatea dintre ele nu oferă stimulente fiscale.

Oferă în schimb altceva:

1. educație mai bună nu doar în facultăți de profil (cibernetică, automatică și calculatoare etc.) ci încă de la nivel de școală generală.
2. studenți și IT-iști care nu părăsesc țara în rânduri atât de mari ca românii
3. politică mai coerentă de stimulare a pieței muncii
4. situație economică stabilă
5. mediu social și de dezvoltare profesională superioară

Chestia asta cu scutirea e un fel de ”uite că facem ceva”.

Lista de mai sus presupune efort, presupune politici publice eficiente, presupune coerență și un plan pe termen lung. E în schimb considerabil mai ușor să arunci o scutire care nu produce efecte și apoi să spui: păi deja facem ceva, uite scutirea aici!

Poate dacă s’ar elimina scutirea asta, firmele din IT ar pune și ele presiune pe Guvern să facă ceva pentru acest sector care chiar să ajute dezvoltarea lui.

Procentul de IT-iști din România e considerabil mai mic decât în alte țări din Europa Centrală și de Est deși scutirea există de 14 ani.

A ajutat la creșterea numărului de IT-iști din România? Statisticile zic că nu.
Ar trebui eliminată? Dacă nu ajută la creșterea numărului de angajați de ce ar trebui păstrată?

România trebuie să’și asume câteva realități. În jurul acestei industrii, s’au creat multe legende.

Demitizarea Legendei numită Clujul IT-iștilor

Una dintre particularitățile IT-ului clujean este numărul celor care lucrează în IT. Mai sunt oare 15.000 de angajați ce lucrează în aceasta ramură cât se vehiculau?  Vom afla.

Este cea mai importantă zona economică, iar Clujul datorează totul IT-ului. Așa o fi oare?

Oare mai e valabil mitul urban potrivit căruia la Cluj sunt 100 000 de studenți. Mitul a picat cu brio. Abia dacă mai discutam de 55 000 de capete studențești în acest oraș. Să luam chiar IT-ul clujean care este pentru oraș un soi de minereu de inteligență pe care au început sa’l exploateze simțind cu toții că ăsta e businessul viitorului.

Acesta este primul recensământ cu adevarat important al industriei IT și el, comporta multe completări.  Cifrele sunt mai periculoase ca un nisip mișcător. Daca le’am privi superficial, ma refer la cifrele de mai jos, am putea constata ca IT-ul clujean e mai slab decât legenda, ca în realitate, afacerea de IT e în mâna a maximum 15 jucători, iar restul firmelor sunt niște praf în ochi.

Superficial am putea crede asta, mai ales că:

– există circa 1194 de societăți comerciale potrivit Registrului Comertului care au ca si cod CAEN principal nr. 6201 – Activitati de realizare a soft-ului la comanda (software orientat client)

– primul soc este ca, din 1194, doar 835 de firme produc minim 500 de lei anual. Rămân 359 de carcase comerciale moarte.

– din acestea, în mod surprinzator, doar 191 de firme au o cifra de afaceri anuala de minim 100 000 de euro pe an

– din 1194 de companii de IT, 1003 firme stau sub 100 000 de euro pe an

– doar 88 de firme de IT din Cluj fac minim 500 de mii de euro pe an, ceea ce este un prag decent al industriei

– doar 48 de companii de IT trec de 1 000 000 de euro pe an

– doar 37 reușesc să treacă de 2 milioane

– doar 18 firme de IT sar de 5 milioane de euro anual

– doar 12 sar de 10 milioane

– doar 6 companii depasesc pragul de 20 milioane

– numai 3 firme din Cluj trec de 30 de milioane

– doar 2 trec de 40 de milioane

– nu exista nicio firmă de 50 de milioane de euro în Cluj-Napoca din IT

De ce e mai bine ca Clujul IT-ist e un mare puzzle compus din piese mai mici

Daca am privi doar cifrele, s’ar păstra impresia că, in fapt, IT-ul clujean e gogoașă umflată artificial. Dar nu e. Sunt două chestii foarte bune care transpar din aceste cifre aparent modeste:

– IT-ul clujean are loc de creștere, deci asta cu bula sa nu o excludem în următorii ani. Da, se poate muri economic în IT-ul clujean, dar numai din lipsa de adaptare. Clujul este încă mic, fata de alte hot-spoturi din IT-ul mondial, dar creierele de aici sunt apreciate.

– IT-ul clujean este foarte divizat și asta e bine. Mai bine ca la Timisoara, unde IT-ul a fost „arestat” de 5 multinaționale și cei mici și creativi nu mai pot respira. Mai bine ca la București unde șmenarii IT-ului, gen SIVECO, au arătat Clujului degetul mijlociu când încasau zeci de milioane de euro din contracte cu statul, dar acum patronii lor înfundă pușcăria. Clujul IT-ist e mai sănătos ca business cu 20 de player-i mari și câteva sute mici. Fiindcă cei mici sunt agili și creativi și pot constitui pentru cei mari o eternă sursă de inspiratie, ba chiar de angajament. Viitorul in Cluj pare a fi, spun cei mai înțelepți din IT-ul local, al firmelor mari care vor ști să se joace cu firmele mici fără să le sufoce.

În umbra marelui IT, stau niște vedete adevărate din sectorul secundar și terțiar

Noi vedem mereu doar campionii din IT-ul clujean, dar ne facem ca nu vedem faptul ca exista si alte vedete adevarate ce lucreaza tot in IT, in sectorul secundar sau terțiar și pe care neavizații le văd ca centre de suport sau niște „rahaturi de colsentare”.

În fapt, ele sunt extrem de importante pentru Cluj. Si Clujul ar trebui sa le multumeasca unor firme precum Office Depot, Genpact, Sykes, SteelCase, Yardi, etc., fiindca aceste centre de suport sau consultanta sunt cele care preiau de pe bancile facultatii tinerii Clujului si ii integreaza in companiile lor invatandu-i cateva lucruri incredibil de importante, ce pot schimba genetica proasta a acestui popor. Ii invata sa fie responsabili, ii invata proceduri, sisteme, standarde, ii invata disciplina muncii, tehnici de vanzari, le creioneaza o psihologie a muncii.

Aceste firme văzute în mod greșit ca simple call center-e sunt, de fapt, foarte profesionalizate si in IT si, mai mult, ofera peste 3500 de locuri de munca in Cluj. Și cine zice că sunt prost platite e răuvoitor. În anul 2, un angajat motivat la Sykes poate ajunge lejer la 700-800 de euro.

Marea problema a acestor companii este ca sunt conduse cu precădere de expați care bifeaza niște bugete anuale și stau să’și facă targetul pentru ca, în doi ani, să dispară într’un post superior.

Nu sunt foarte mulți, că nu au de ce veni, dacă ne uităm la nivelul salariilor din țara noastră. Sunt expații trimiși sa coordoneze afacerile firmei-mama (bănci, multinaționale) sau cei care locuiesc în țări unde salariul e și mai prost decât cel din România, ori au rămas acolo fără job și își cauta orice. La numărătoarea de la recensământ au ieșit vreo 35.000. Circa 5500 au cel mult 8 clase la baza, iar peste jumătate dintre ei sunt persoane inactive pe piața muncii. După țara de origine topul e condus de Republica Moldova, Turcia și ”alte continente”. Din totalul străinilor, 54 sunt fără cetățenie, scrie Dan Popa pe blogul Hymerion.ro.

De aceea, Bombardier sau SteelCase sau oricare din numele de mai sus au prezență slabă în comunitate. Nu se implică în viața Cetății, nu au trecut de stadiul petrecerilor de teambuilding, stau cât mai mult sub radar.

Niște fantome IT, incredibil de bine pregătite: free-lancer-ii

După calculele noastre, făcute din surse ale Statului Român, în acest moment cifra de 15.000 de angajați în IT-ul clujean este o legendă învechită.

Realitatea este alta:

– min. 15 000 angajați in firmele cu CAEN de realizare software client-oriented

– min. 5000 angajati in firme de suport de tip Business Processing Outsourcing (BPO) – de tip Sykes, Genpact

– minim 4000 de angajati pe PFA in diverse conjuncturi contractuale

– minim 5000 de free-lanceri care lucrează pe cont propriu și la negru

Ultima cifra e senzationala. Nu e ceva de rau, adica nu aratam cu degetul spre ei. Dar nu îi mai putem ignora.

Cifra ne’a fost sugerata de mai multi lideri din IT care sustin ca acesti 5000 de free-lanceri sunt, de fapt, printre cei mai interesanti din industrie, adeseori seniori care au dobandit indemnarea de a’și face rost de proiecte pe cont propriu, care se asociaza cu altii punctual pe proiecte de diverse dimensiuni, si care castiga mai bine decat într’o firma, chiar daca risca mai mult. Cand perioadele din IT vor deveni mai grele, acesti specialisti foarte bine pregatiti se vor intoarce ca angajati in companii, dar cand vor simti ca soarele e sus din nou, vor sterge putina din nou spre free lancing.

Aceasta diversitate de layere ale resursei umane din IT face ca Clujul sa fie special.

30.000 e noua CIFRA din IT-ul clujean. Adica 10 % din Clujul ce munceste

Impactul acestei cifre este colosal din punct de vedere economic si social.

In acest moment, IT-ul a depasit cu mult ca importanta universitățile. Universitățile au vistieriile goale, IT-ul, nu. Universitatile sunt înca inchistate in strategii si conduse de rectori prea putin deschisi la minte. IT-ul, in schimb, suge toata resursa academica de la Universitati, ba inca reuseste sa le traga si seva: studentii. IT-ul are bani si simte oportunitatile.

Din punct de vedere economic, influenta este incredibila. Impozitele platite de firmele de IT si de angajati, cashul pe care angajații îl deverseaza in piata, influenta pe laterala pe care o paine castigata in IT o aduce pentru restul familiei, acolo unde e cazul, forta acestor companii in dezvoltarea comunității si, mai ales, continua evoluție a educatiei acestor angajați, schimbă cu totul datele Clujului.

Înainte de aceasta analiza, se știa că IT-ul clujean e consolidat în mâinile câtorva oameni. Nu e. Credeam că e puternic, dar nu credeam să fi ajuns atât de puternic. Credeam că va ajunge la un prag de maturizare, dar, se pare, ca mai e loc mult de creștere.

Toate acestea vor avea cu adevărat o valoare adăugată la viitorul orașului dacă Clujul va ști să’i păstreze și dacă îi va respecta pe cei din IT, intinzandu-le mana. In acest moment, administratia judeteana si locala se limiteaza doar la intalniri informale, dar inca o colaborare pe strategii macro nu exista.

Nimeni nu are de gand sa isi asume un proiect cinic de polarizare in jurul Clujului a oraselor mici din Ardeal, adica sa „furam” tot ce putem noi, Clujul, de la Bistrita, Targu-Mures, Alba-Iulia, Satu-Mare, Baia-Mare.

Drept e și ca administrația locală nu face niciun efort să investească în infrastructura de extindere a orașului.

Fiindcă două sunt bombele cu toluen ce stau în soarele viitorului: chiriile/prețurile extrem de mari la achiziția de apartamente și lipsa de resursă umană.

Așteptăm să explodeze sau le dezamorsăm?

Cifre brute despre primele 100 de companii IT din Cluj si cele mai bune firme de tip BPO

Primele 100 de firme din IT au impreuna urmatoarele cifre:

– cifra cumulata de afaceri de 1.925.833.090 lei (peste 400 milioane euro) pe 2016

– profit cumulat de 186.300.229 lei (peste 41 milioane euro) pe 2016

– au 10.512 angajati pe 2016

Cele mai importante firme de tip BPO sau specializate in tehnologia informatiei au impreuna urmatoarele cifre:

– cifra cumulata de afaceri de 445.256.503 lei (circa 100 milioane euro) pe 2016

– profit cumulat de 26.274.474 (peste 5,5 milioane euro) pe 2016

– au 3.346 angajati pe 2016

GRAND TOTAL: Top 100 IT + TOP BPO

– cifra cumulata de afaceri de 2.371.089.593 lei (peste 500 mil euro) pe 2016

– profit cumulat de 212.574.703 lei (peste 47 mil. euro) pe 2016

– circa 13 858 angajati pe 2016

Note importante inainte de a citi aceste topuri:

– datele din topurile de mai jos provin de la Registrul Comertului si pot suferi modificari, mai ales la capitolul angajati, datorita dinamicii pe semestrul 1 2017

– datele Endava Romania sunt cele pe 2015

– datele RBH Consulting sunt cele pe 2015

– datele Thomsons sunt cele pe 2015

– GENPACT nu a fost inclus in topul BPO fiindca are sediul social pe Bucuresti si nu raporteaza fiscal la Cluj, dar este un mare angajator in oras, de peste 800 de pozitii.

În toți acești ani, nu sunt puțini oamenii de afaceri străini care au ales România, păstrând astfel economia noastră pe linia de plutire. De multe ori, ei lasă în urmă câteva aprecieri cu adevărat impresionante, care ne pun pe gânduri şi ne fac să scuturăm din cap şi să nu mai cădem pradă eternei noastre tentații de a ne compătimi.

Un astfel de exemplu este Robert Knapp, un antreprenor care a decis să vină în România pentru a pune bazele startup-ului său. Când a luat această decizie, prietenii i’au spus că este nebun. Tot ceea ce știau despre România este că e o ţară din lumea a treia, nesigură şi nedezvoltată, recunoscută pentru Ceaușescu, Dracula şi Hagi. După şase ani, Knapp vindea CyberGhost unei companii israeliene pentru suma de 9,2 milioane de euro. Iar secretul succesului său, spunea el, era chiar România.

”Nu am fi avut succes în altă parte. Am fi închis după un an și jumătate în Germania și după câteva luni în Silicon Valley”, a spus Knapp, care a explicat şi de ce.

Uitați de Silicon Valley! Veniți în România

În România, costurile sunt la jumătate față de Germania, fiecare euro generat la noi în ţară valorează cât doi în ţara sa. Dar investitorul mai aduce şi alte argumente. Un mare avantaj al țării noastre sunt chiar angajații români, pe care îi descrie drept

”motivați, autodidacți și capabili să se adapteze rapid (…). Românii duc treaba la bun sfârșit”, adaugă Knapp.

Acesta menționează şi buna cunoaștere a limbilor străine, dar şi spiritul românilor. În Germania, spune el, ideea predominantă este ”să nu se schimbe nimic”, ceea ce este cumva explicabil, având în vedere stabilitatea şi forța economică a nemților.

În România însă, există un puternic apetit pentru schimbare. Iar acest climat priește de minune unui start-up. Ultimul său argument pare însă cel mai neaşteptat. El face referire la protestele #rezist, apreciind etica profesională a românilor, care au ieșit să protesteze după terminarea programului de lucru. În alte părți, astfel de mişcări de stradă ar fi paralizat o ţară întreagă.

Iată motivele pentru care germanul recomandă tuturor celor care vor să pornească un start-up în domeniul IT să vină în România, în detrimentul unor destinații consacrate precum Silicon Valley, Londra sau Berlin.

În ceea ce privește costul cu forța de muncă amintit de Knapp, salariile competitive încă reprezintă unul dintre avantajele majore ale României, mai ales în zona IT. Salariul unui junior developer pleacă de la 700 de euro pe lună, sumă care, potrivit unui studiu Business Insider, este suficientă pentru un trai decent în 7 dintre orașele importante ale României (Sibiu, Brașov, Oradea, Craiova, Timișoara, Arad şi Iaşi).

Practic, orașele din România oferă o bună calitate a vieții și totodată unul din cele mai scăzute costuri din lume. Ca exemplu, dacă în Londra câștigi 4.500 de lire sterline pe lună, în România trebuie să câștigi doar 1.365 lire sterline pe lună pentru a avea același standard de viață.

De asemenea, aprecierile pe care Robert Knapp și alții le aduc angajaților români sunt susținute de argumente solide. Un studiu publicat de techcrunch.com vorbește despre ”Silicon Valley-ul din Transilvania”, menționând că România, deşi are doar 20 milioane de locuitori, se află în primele 10 ţări din lume ca număr de specialişti IT (118.000), iar Asociația Română pentru Industrie Electronică si Software se așteaptă ca acest număr să se dubleze până în 2020. Dintre aceştia, jumătate sunt software developers, cu peste 90% vorbitori de limbă engleză.

Totodată, deşi educația din România nu reprezintă prea des un motiv de mândrie națională pentru noi, studiul de mai sus menționează sistemul de învățământ din România drept un alt avantaj competitiv. Din 2001, universitățile din România se situează în fiecare an în top trei în competițiile de design ale IEEE (Institute of Electrical and Electronics Engineers, cea mai mare organizație internațională de tip non-profit care sprijină evoluția tehnologiilor bazate pe electricitate). De asemenea, România are cei mai mulţi olimpici la informatică şi matematică din Europa, fiind a treia din lume după Rusia şi China.

La toate acestea se adaugă şi climatul macro-economic favorabil, România fiind ţara cu cea mai mare creștere economică din UE. Știm, veți spune că este pe steroizi. Parțial, da. Dar nu întru totul. Impozitele mici (aproape la jumătate față de nivelul taxării din Franța, Germania sau Italia), facilitățile fiscale pentru angajații din IT sau scutirea de taxe a profitului reinvestit reprezintă argumente în plus în favoarea investiţiilor în ţara noastră. De asemenea, mai ales pentru startup-urile din zona IT, un alt avantaj competitiv al României îl constituie viteza internetului, una dintre cele mai mari din lume.

Faptul că România reprezintă un mediu favorabil pentru afaceri în domeniul tehnologiei informației este confirmat şi de fondul american de investiţii 500 Start­ups, care, în urma unui studiu a concluzionat că infrastructura şi cadrul legislativ din ţara noastră sunt favorabile pentru lansarea de startup-uri. 500 Start-ups a finanțat în cei 6 ani de la înființare peste 1.600 de companii la început de drum din industria hi-tech cu aproape 300 milioane de dolari.

Robert Neivert, partener în cadrul 500 Start-ups şi advisor pentru compania locală Qualitance, o deja celebră poveste de succes românească:

”România are un sistem de învățământ bun în zona tehnică, în special în dezvoltarea de software. De asemenea, este mai ieftin să înființezi o companie aici decât în Silicon Valley, ceea ce permite start-up-urilor să experimenteze mai mult. În plus, şi sistemul legal şi infrastructura Capitalei şi a țării susțin dezvoltarea de start-up-uri.”

Un alt exemplu de reușită made in Romania este Vector Watch, producătorul român de ceasuri inteligente. Vector Watch a fost un start-up care a inovat şi a mizat pe avantajul său competitiv: autonomie de o lună de zile. Urmarea? Compania a fost preluată de Fitbit, cel mai puternic jucător din piaţă, pentru 15 milioane de dolari. Succesul Vector Watch atrage atenţia lumii întregi asupra potențialului uriaş al României, iar Financial Times amintește de compania românească într-un material amplu care vorbește despre ţara noastră ca destinație preferată pentru start-up-urile din domeniul IT.

Avem nenumărate astfel de povesti remarcabile, avem minți strălucite şi idei care pot schimba lumea. Nu trebuie să cădem pradă tentație falsei modestii şi nici să ne mințim singuri: România creşte şi se dezvoltă. Adesea în ciuda conducătorilor ei și datorită unor lideri din mediul privat, vizionari și curajoși, care au știut să fructifice oportunități în beneficiul lor și a comunităților lor.

Atractivitatea României depinde şi de priceperea cu care sunt administrate orașele sale. Accesul la oportunități şi calitatea vieții sunt factori determinanți pentru orice potențial investitor. De altfel, dezvoltarea orașelor României ar merita o discuție separată. Platforma globală de investiţii RISE Consortium a publicat o analiză amplă în acest sens, identificând 10 motive pentru care centrele noastre urbane reprezintă destinații atractive pentru investitori. Unul dintre acestea este faptul că oferă acces la una din cele mai mari piețe din lume, respectiv la piața unică europeană.

Potrivit Băncii Mondiale, consumul per capita în Uniunea Europeană este de 26.946 dolari, în timp ce la nivel global este de 7.581 dolari. Ca exemplu, Italia, unul din principalii parteneri comerciali ai României, consumă anual mai mult decât India, țară cu o populație de 1,31 miliarde de locuitori.

Totodată, orașele din România sunt orașele cu cel mai puternic ritm de creștere din Uniunea Europeană. Între anii 2000 și 2013 orașele din UE cu cel mai mare ritm de creștere a PIB-ului per capita, în termeni de paritate a puterii de cumpărare, au fost Timișoara, București, Cluj-Napoca și Craiova, acestea fiind urmate de Sofia (Bulgaria), Brașov, Iași și Constanța. Așadar, din primele 8 oraşe din UE, 7 sunt din România.

De asemenea, orașele din România au unele din cele mai puternice rate de îmbunătățire a conectivității din lume, traficul aerian crescând semnificativ pentru majoritatea aeroporturilor importante din România. Ca exemplu, aeroportul din Craiova a înregistrat o creștere de peste 40% între anii 2005 și 2016. De asemenea, orașele din România devin tot mai atractive pentru migranți și navetiști. Aproape fiecare oraș are o zonă urbană funcțională care depășește granițele sale administrative, iar forța de muncă este mobilizată de pe un teritoriu larg, după cum arată un raport al Băncii Mondiale care ar trebui să fie lectură obligatorie pentru autoritățile locale și naționale.

În România se nasc zilnic afaceri de succes, care pot deveni următorul Qualitance sau Vector Watch. Din fericire, există mai nou și câteva instrumente pentru a pune bazele unor astfel de start-up-uri. Fundația CAESAR oferă posibilitatea de a accesa 40.000 de euro nerambursabili prin Diaspora StartUp, un program deștept finanțat din fonduri europene, prin care românii din diaspora sunt sprijiniți să’şi deschidă o afacere în orașele din România. Asta înseamnă un dublu câștig: șansa de a’i aduce acasă pe cei plecați peste hotare, cu tot cu experiența, cunoștințele, capitalul și relațiile lor; și sămânța pentru afaceri de succes pornite chiar de aici, din România. Nu trebuie să ne temem de succes.

În era Revoluției Industriale 4.0, companii care au pornit de la zero au devenit în foarte scurt timp jucători globali de importanță vitală. Altfel spus, această eră nu este a pașilor mici, ci a salturilor mari. Asta poate fi și rețeta recuperării într-o singură generație a decalajului față de Vest, ceea ce ar putea fi cu adevărat proiectul de țară mult așteptat.

Da, România nu are încă acei conducători pe care îi merită şi niciun cadru prietenos care să vină în sprijinul antreprenorilor. Dar România rămâne după 28 de ani de democrație și piață liberă o țară în care se investește – o ţară vie şi cu perspective.

Are nevoie însă, din când în când, şi de implicarea și de încrederea noastră pentru a ajunge mai sus. Cel puțin acum cât imaginea în România este încă favorabilă asupra Uniunii Europene și suntem mai optimiști în privința viitorului UE.

Sursa: republica.ro, arb.ro, hotnews.ro, capital.ro, cotidianul.ro, gazetadecluj.ro, economie101.ro

Citiți și:  O LUME CARE’ȘI UCIDE INVENTATORII

sau:  PORTURILE MARITIME SI FLUVIALE ROMÂNEȘTI AȘTEAPTĂ ÎNCĂ STRATEGIA SALVATOARE

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

MALEFICUL ÎN LIMBA ROMÂNĂ

În conștiința  oamenilor este înstăpânită credința că exista un anumit Diavol care este în fruntea Infernului, că acest Diavol a fost creat înger de lumină, însă, după ce s’a revoltat, a fost aruncat în Infern împreună cu cetele sale. Această credinţă vine din aceea că în Scripturi este vorba de Diavol, de Satan şi de Lucifer şi că aceste texte au fost luate în sensul strict al cuvântului.

Filozoful suedez Swedenborg (1688-1772) în opera sa, ”Cerul şi infernul”, ne spune părerea sa conform căreia prin diavol trebuie să înţelegem infernul. Prin Diavol se desemnează Infernul cel mai adânc unde se găsesc cei mai răi, numiţi geniile rele. Prin Satan, Infernul care este deasupra, unde se află cei care nu sunt atât de răi şi sunt numiţi spiritele rele. Prin Lucifer se desemnează cei care sunt de la Babel sau de la Babilon, adică cei care’şi desfăşoară pretenţiile până la cer.

Este evident că nu există niciun Diavol căruia să i se supună Infernul. Toţi cei care sunt în Infern, ca şi cei care sunt în Cer vin din neamul omenesc. Fiecare devine diavol sau satan în funcţie de măsura în care s’a opus Divinului în timpul vieţii sale în această lume.

Botticelli, Harta Iadului

Dincolo de opinia lui Emanuel Swedenborg, mitologia română (şi nu numai) atestă o credinţă generală, potrivit căreia lumea este guvernată de două forţe:

Principiul Binelui sau Fârtatul, şi Principiul Răului – Nefârtatul (3)

Mai târziu, odată cu adoptarea creştinismului, Principiul Răului s’a încetăţenit în credinţa populară cu numele de Satan sau Diavolul. Dacă în Sfânta Scriptură doi termeni erau cei mai folosiţi pentru a desemna personificarea răului diavol, în cultura populară românească găsim denumiri precum Aghiuţă, Michiduţă, Dracul, Ucigă’l toaca, Scaraoţchi şi multe altele.

În Sfânta Scriptură denumirea cea mai obişnuită dată forţei malefice este cea de ”diavol”. Cuvântul „diavol” provine din limba greacă – diavolos – şi însemnă în practica veche acea aruncare de lance, care spinteca animalul vânat, relatează profesorul Emil Jurcan în ”Etimologia cuvântului diavol şi sinonimele lui”.

Cuvântul „diavolos” a fost preluat în aproape toate limbile.

În Antichitate diavolul era perceput ca a fi un spirit al răului, reprezentat sub diferite nume precum Typhon la egipteni, Civa la indieni, Ahriam la perşi (opusul lui Ormuz). Dar pe lângă aceste nume date diavolului se mai folosesc şi nume substituitive, din limbajul eufemistic, fapt datorat unor superstiţii şi credinţe înrădăcinate atât în societăţile arhaice, cât şi în cele moderne.

În limba germană, de exemplu, întâlnim noţiunea de ”tiufal”, ”tieval”, iar mai târziu ”Teufel”. Din acelaşi filon a provenit şi cuvântul englez ”devil”, pentru diavol.

În Ţările de Jos se utilizează termenul de duivel; irlandezii, djofull; suedezii, djeful; iar danezii, cljavel.

În sudul Europei avem de la acest cuvânt: diavolo, în limba italiană; diablo în spaniolă; diable în franceză, similiar cu cel din limbile slavonice: djabel – poloneză; d’abel – cehă; diavol – rusă; djavo – sârbo-croată.

Cuvântul ebraic satan derivă de la un verb care înseamnă a fi împotrivă; a se opune. Prin urmare, Satan este oponentul lui Dumnezeu, cuvântul grecesc Σατάν sau Σατανάς nefiind altceva decât o transliteraţie a aceluiaşi cuvânt ebraic, termenul comun pentru Satan fiind grecescul διάβολος (diavol, adversar, acuzator).

Satan, demon sau zeu minor

”O altă denumire dată personificării răului este cea de ”satan”, care în limbajul uzual al timpului ante-hristic însemna o renunţare tranşantă, fără echivoc, o lepădare radicală de un lucru. Noţiunea de ”satan” se traduce prin duşmănie, contrar, opoziţie.

Literatura apocrifă recunoaşte şi alte denumiri demonice, printre care: Lilith, considerată prima soţie a lui Adam. Preluată, probabil din religia babilonică (Lilithu), Lilith l’ar fi părăsit pe Adam, deoarece n’ar fi vrut să accepte supunerea faţă de bărbat, arată Emil Jurcan.

În cartea Iov (I-II, 7) Satan apare într’o poziţie cvasi-dualistă, dialogală cu Dumnezeu. În Cartea Sohar, din literatură kabalistă, Satan este identificat cu Sammael, fiind considerat dumnezeul ”caii de stânga” formând împreună cu Lilith un ”hieros gamos” demonic, pereche a dragostei carnale”.

Satan este, de asemenea, un termen ebraic ce se referă de obicei la un înger-procuror, demon sau zeu minor în diferite religii.

Sinonime din Biblie

Alţi termeni care îl desemnează pe diavol în Sfânta Scriptură sunt ”Asmodeu” (duh al morţii); ”Beliar – Veliar” (provine din limba ebraică şi înseamnă nefolositor sau ceva rău; Beliar era considerat căpetenia demonilor); ”Azazel”, ”Beelzebul – Belzebut” (era considerat Domnul sau zeul muştelor, zeitate protectoare a filistenilor, care avea chiar şi un templu în cetatea Ekron.

În Evul Mediu, mai ales în literatură ocultă, era considerat patron al magiei), Leviatan; Behemot (monstru hipopotam); Rahab (şarpele marii) identificat cu Seth din religia vechilor egipteni.

Diavolul în cultura populară

I. Aurel Candrea în ”Diavolul în credinţa populară”, spune:

”Singurele pasaje din Sfânta Scriptură unde se vorbeşte de apariţia diavolului, când vine să’l ispitească pe Iisus, nu dau nicio indicaţie asupra chipului şi înfățișarii lui. În credinţele poporului, dracul are însă o înfăţişare bine stabilită, care nu prea variază de la popor la popor şi pe care o regăsim în mai toate picturile religioase. Închipuirea pe care şi’o face poporul nostru despre înfăţişarea şi firea diavolului reiese în mare parte din nenumăratele locuţiuni şi proverbe pe care le întrebuinţează.”

Negru şi cu coarne

Negru la faţă ca un Arap (dracu râde de porumbe negre şi pe el nu se vede). De aceea, aromânii îi dau şi epitetul de Arap.

”Urât de mama focului (e urât ca dracul; parcă’i dracul pe uscat; bărbatul să fie puţintel mai frumos că dracul). Cu ochii roşii şi scânteietori, care îi joacă mereu în cap. Şchiop, având un picior mai scurt; de aci şi unele din numele pe care le are la aromâni: Sutlu (şchiopul) din vale, Atei c’un cior (cel cu un picior). Cu coarne ca de ţap, de aici epitetele: încornoratul, Cornea etc. Cu coadă (dracul şi’a vârât coada între ei; a trage pe dracu de coadă; dracul, când n’are de lucru, îşi cântăreşte coadă). Cu aripi că de înger sau că de liliac. Cu copite de capră. Cu tichie roşie în cap; de aci şi epitetele: Tichiuţă sau Chitiuță, Cel cu tichia. La bulgari se crede că cel care izbuteşte să’i fure tichia şi să şi’o pună în cap are darul de a se face nevăzut.”

Pe lângă superstiţii, un rol important în crearea termenilor eufemistici care definesc spiritul malefic l’au avut şi interdicţiile de ordin religios. Se consideră că termenii propriu-zişi, atribuiţi diavolului, pot fi periculoşi, aceştia putând provoca apariţia deţinătorului numelui, precum mărturiseşte şi renumita expresie latină lupus in fabula.

Spiritul malefic este atât de înrădăcinat în conştiinţa populară încât multe din numele care i s’au dat au devenit comune, prin ele fiind denumite vicii şi păcate omeneşti:

– trufia este numită lucifer din lat. luciferus – persoană nesupusă, care se supraapreciază;
– lăcomia este numită mamona: cuvânt arameic, prin care este numit în Biblie diavolul,  personificare a iubirii de avere, a lăcomiei de bani;
– viclenia – cel viclean, nume atribuit diavolului de către Isus în rugăciunea Tatăl Nostru, şi care personifică şiretenia şi viclenia.

Atribuirea de nume eufemistice diavolului în discursul biblic face posibilă evitarea unor confruntări directe cu spiritul răuvoitor şi, totodată, ornarea limbajului cu perifraze metaforice, cuvinte descriptive şi alegorice, prin aceasta fenomenul înscriindu’se în cunoaşterea mitic-religioasă şi în cea artistic-estetică (4).

Satan în Infern este prins în zona centrală înghețată din Cercul al IX-lea al iadului, Canto XXXIV, Gustave Doré

Funcţiile eufemismelor spiritului malefic:

a) eufemisme care ocolesc evocarea cuvântului denominat:

– cel rău: El vă va întări şi vă va păzi de cel rău (2 Tesaloniceni: 3:3);
– naiba: Apoi, eu’s Naiba (5, p. 68);
– neprielnicul: Şi avea dreptate Neprielnicul. Căci două lucruri îl scot pe om… (Ibid.);

b) eufemisme depreciative:

– aghiuţă: Câte comori nu’s ingropate în dâmburile Rădăşenilor să am eu păr pe cap şi fire în barbă; de acolo s’au pricopsit ei; şi câte încă nu’s; dar şăd şi ard pe sama lui Aghiuţă (7, p. 79);
– sfântăniţă: …Sfântăniţă spune că a secat toate izvoarele din ”ţara de jos” (5, p. 68);
– michiduţă: Măi Michiduţă! când oi chiui eu, ai să asurzeşti c’au să’ţi sară creierii din cap (I. Creangă, Dănilă Prepeleac);
– scaraoţchi: Da vezi, Scaraoţchi, deşi era în lad, da el tot la rău gândea, şi împreună cu duhurile rele din lume s’au apucat de şoti mari…(7, p. 73);
– pârlea: Da du’te, Pârle, sărăcuţul cu târâitoarea asta (9, p. 72);
– sărsăilă: Şi Sărsăilă cel mic, adăpostindu’se sub un brustar, auzi vorbind… (7, p. 105);

c) eufemisme care marchează înfăţişarea:

– încornoratul: Şi unde mi’l măsoară Încornoratul de sus până în jos, de să’l bage în pământ, nu alta (8, p. 24);
– întunecatul: Calicii au rămas bătându’se, în vreme ce Întunecatul s’a dus la iadul lui (5, p. 38);

– mohorâtul: Într’o zi prinde a se gândi Mohorâtul, cum ar vârî el vrajba între doi oameni (ibid.);
– cel cu coarne: Cel cu coarne şi’a băgat iar coada (10);
– împeliţatul: A izbândit împotriva împeliţaţilor… (9);

d) eufemisme caracterologice:

– ispititorul:…de teamă ca nu cumva să vă fi ispitit Ispititorul, şi osteneala noastră să fi fost degeaba (1, Tesaloniceni 3:5);
– potrivnicul: Fiţi treji, şi vegheaţi! Pentrucă protivnicul vostru (diavolul) dă târcoale ca un leu care răcneşte, şi caută pe cine să înghită (1 Petru 5:8);
– vicleanul: …şi nu ne duce în ispită, ci izbăveşte’ne de cel viclean (Matei 6:13);
– pârâşul: Acum a venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru, şi stăpânirea Hristosului Lui; pentru că pârâşul fraţilor noştri, care zi şi noaptea îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos (Apocalipsa 12:10);
– spurcatul: …de asta te’am chemat, să scăpăm lumea din ghearele spurcatului (8, p. 23);
– necuratul: …auzind nişte cântece de scripcă şi crezând că’i necuratul, a apucat’o la goană şi nu s’a oprit decât la moara de la Şomuz (8, p. 28);
– uciganul: Doamne, femeie, ce’ţi pui tu mintea cu Uciganul, – îi şopteşte omul la ureche (5, p. 100);
– mamona: Nici o slugă nu poate sluji la doi stăpâni; căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celalt, sau va ţinea numai la unul şi va nesocoti pe celalt. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona (Luca 16:13);

e) eufemisme osânditoare:

– blăstămatul: să trăiască blăstămăţia voastră, pusei vrajbă în inimă de frate şi unul scoate ochii celuilalt (6, p. 89);
– ucigă’l crucea: Baba atunci a ameţit de bucurie: moşneagul însă, gândind că’i ucigă’l crucea, s’a speriat şi, uimit, se uita prin bordei în toate părţile (I. Creangă, Povestea porcului);
– ucigă’l toaca: Fiindcă cu mătura l’a găsit în mână atunci când l’a luat ucigă’l toaca (7, p. 40).

De unde termenul ”ucigă’l toaca”?

Explicaţia unor denumiri date diavolului provine de la frica diavolului de cruce şi de tămâie: Ucigă’l crucea, Bată’l crucea, Ucigă’l tămâia, Ucigă’l toaca etc.

”E foarte rău; de aceea, tot ce e rău, afurisit, e al dracului; omul dracului, lucrul dracului, o vreme a dracului; nepotul e salbă dracului; baba sau femeia e calul dracului; un om rău e numit: drac împeliţat, dracul gol. E neastâmpărat, zvăpăiat; de aici: un drac de copil, un drac de femeie.
E atotştiutor şi are multe şiretlicuri la îndemână, că să’i atragă sau să’i biruiască pe oameni. Trebuie deci evitat, pe cât se poate: dracu ştie; mare e Dumnezeu, meşter e dracul; a’l vedea pe dracul; a da de (sau peste) dracul; a se juca cu dracul; nu te pune cu dracul; nu caută pe dracul.”

De ce atâtea nume pentru diavol la români?

Ion Aurel Candrea explică de ce în cultura populară există aşa de multe nume pentru diavol:

”Numele diavolului nu e bine să’l pomeneşti, căci îndată ţi se arată, ca şi când l’ai fi chemat. De aceea, se întrebuinţează pretutindeni câte un nume metaforic, spre a evita rostirea numelui lui adevărat. La noi, poporul se serveşte mai adesea de următoarele numiri, când e nevoit să vorbească de el: Necuratul, Pârdalnicul, Încornoratul (Cornoratul), Cel cu coarne, Cornea, Corneciu, Cornilă, Spurcatul, Împeliţatul, Tartorul, Sărsăilă, Scaraoschi, Antihristul (Antihartul, Neteharsulf, Naiba, Nefârtatul (Nefârtache), Ucigaşul, Uciganul, Ucigă’l crucea, Bată’l crucea, Ucigă’l tămâia, Ucigă’l toacă, Ucigă’l întunerecul, Ucigă’l vederea, Ucigă’l focul, Cruce de aur în casă, Cruce de aur cu noi, Ducă’se pe pustii, Mâie pe unde-a-nserat, Cel din baltă, Ăl de pe scorbura, Aghiuţă, Tichiuţă (Chitiuţă), Cel cu chitia, Michiduţă, Mititelul, Neagră-rea, Han-Tătar, Crăpatu, Loază, Vârlan, Codea, Nodea.”

Aghiuţă, cel sfânt

În creştinism, diavolul şi Satana reprezintă un înger căzut care s’a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu.  La început purta numele de Satanel, după cădere pierzând sufixul ”el” (acesta însemnând al Domnului).  Una dintre cele mai cunoscute denumiri populare, Aghiuţă (fiinţă imaginară, considerată drept spirit al răului; duşman principal al lui Dumnezeu; drac; diavol; satana).

Cuvântul aghios este şi numele unei cântări liturgice care începea cu cuvintele ”aghios, aghios” (sfânt, sfânt).

Deşi eufemizarea cuvântului diavol pare să exprime partea mai puţin negativă a numitului, totuşi cel denumit ajunge în scurt timp să fie cel numit. Altfel spus, eufemismele foarte repede îşi pierd din valoare şi ajung să degradeze, transformându’se în disfemisme, fapt care duce la o îmbogăţire a vocabularului limbii române.

Atât timp cât va exista interdicţia de limbaj sau teama de a numi ceea ce vrem să numim, va exista şi tendinţa de eufemizare a unor cuvinte şi expresii. Blocajul lingvistic alimentează, mai mult sau mai puţin, creaţia metaforică de căutare a noi titulaturi, precum: arap, neprietenul, şotcă, păcatul, şchiopul, bală spurcată, colţatul, spărietul, ducă-se-pe-pustie, ducă-se-pe-apa-sâmbetei, afurisitul, arap buzat, cel cu coadă, mititelul, nichipercea, lepădătură, hâdache, buzatul, antihârstul, răutatea, procletul, cel de pe comoară, care ar putea în foarte scurt timp să capete aceeaşi conotaţie a subiectului pe care îl denumesc.

Sursă: diacronia.ro

1. Coşeriu E. Omul şi limbajul lui. Iaşi: Editura Universităţii ”Al. I. Cuza”, 2009.
2. Corlăteanu N. Melniciuc I. Lexicologia. Chişinău: Lumina, 1992
3. Vulcănescu R. Mitologie română. Bucureşti: Editura Academiei Române, 1985.
4. Pâslaru Vl. Cunoaşterea umană şi educaţia artistic-estetică. În rev.: Didactica Pro,
2014, nr. 1, p. 9-14.
5. Pamfile T. Diavolul: învrăjbitor al lumii, după credinţele poporului român.
Bucureşti: Editura Academiei Române, 1914.
6. Pamfile T. Basme. Iaşi: Junimea, 1976.
7. Dragoslav I. Nuvele şi schiţe. Bucureşti: Editura Casei Şcoalelor, 1921.
8. Legende populare româneşti. Selecţie: Constantin Dragomir. Bucureşti: Litera,
2002.
9. Ispirescu P. Basmele poporului român. Bucureşti: Editura eLitera, 2013.
10. http://www.ziare.com/focsani/stiri-actualitate/cel-cu-coarne-si-a-bagat-iar-coada-consiliul-local-andreiasu-nu-a-fost-constituit-4792838

11. Dicţionar de Arhaisme, Monica Mihaela Busuioc.

12.  Noul dicţionar explicativ al limbii române

Citiți și: BALCANII, PATRIA INDO-EUROPENILOR

sau:  POTOPUL ȘI LIMBA ROMÂNĂ

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

POTOPUL ȘI LIMBA ROMÂNĂ

maglemosian-azelian

Ce legătură există între Potop și Limba Română vom vedea în cele ce urmează. În câteva cuvinte putem afirma că o parte din strămoșii românilor au trăit pe plajele Mării Negre și ale Gurilor Dunării care acum sunt inundate sub apele mării. De asemenea, se poate spune că parte din strămoșii dunăreni ai românilor, au înlocuit mai întâi prin migrare și apoi prin înmulțirea populației, dintr’un anumit răstimp istoric semințiile vechi ale mezoliticului Europei de vest devenind majoritare numeric.

Cunoaștem că sunt destui teoreticieni, istorici, arheologi sau alți specialiști care vorbesc de o sedentaritate a românilor în spațiul carpatic, însă acestora trebuie să le răspundem că strămoșii noștri nu au fost chiar sedentari, din moment ce aceștia nu s’au cantonat doar la acest spațiu. Chiar dacă mezoliticul românesc este marcat în mare parte de o stabilitate a populației, așa cum se observă pe harta de mai jos marcat cu maro îndeosebi pentru zonele târzii ale culturilor Cucuteni, Boian și Gumelnița, pe albastru fiind marcate zonele de migrație, nu același lucru se poate afirma începând din neolitic și ulterior, după ce se inventează roata și se domesticește calul.

Este cât se poate de evident că cei care adoră ideea sedentarismului se bazează pe o componentă importantă a băștinașilor care nu au plecat niciodată asigurând o permanentă continuitate, dar la fel de adevărat este că multe triburi pentru care spațiul devenise insuficient au migrat spre vest.

Albastrul indică regiunile din Mezolitic cu migrație înaltă și regiunile maronii cu sedentarism relativ scăzut (rata migrației relative).

Numai că referindu’ne la popoarele nomade trebuie să amintim că și acestea au păstrat o rezervă de populație la locurile de baștină. E cazul să amintim aici mongolii, tătarii sau turcii care cu toții au păstrat în Asia o anumită continuitate, deși contingente importante s’au deplasat către zonele europene. Același lucru se poate spune și despre triburile de siberieni și uralici care azi își spun unguri, cei care și azi mai au rude lingvistice îndepărtate geografic precum sunt mansii și kanthy în Siberia.

Dacă acest lucru s’ar fi petrecut altfel, Europa nu ar fi avut distribuția genetică a populației din zilele noastre, iar istoria s’ar fi scris altfel. Problematica este extrem de simplă: așa cum în spațiul carpatic s’au așezat seminții cu ADN diferit, în diferite etape și conjuncturi istorice succesive, la fel generațiile următoare au plecat din spațiul carpato-dunărean și și’au continuat destinul de a popula mai departe continentul către vest până la Atlantic.

Un alt lucru privit cu superficialitate este cel al atribuirii poporului român a unei eterogenizări etnice mai mare decât ea a fost posibilă în trecut, coeziunea lingvistică pe un areal atât de întins fiind un argument solid împotriva acestei teorii. Nici măcar considerentele de ordin genetic nu converg către acest fals postulat.

Proto-europenii au trăit ca vânători-culegători până în anii 7000 î.Hr. pe țărmurile Mării Negre, sau mai exact pe malurile Lacului Getic care era de mai mică întindere, după ce apele Mării Getice (sau Sarmatice) s’au retras acum mai multe milioane de ani. Aceștia erau în principal oameni ce trăiau pe coasta mării cu o tehnologie avansată și o bună organizare socială. Datorită faptului că’și confecționau bărci erau pescari și buni marinari. De unde știm că’și construiau bărci?

Premiza 1. Un neam trăitor la malul unei ape nu putea rezista tentației de a intra în posesia nesecatei bogății de hrană ce îl aștepta în mare ca să o dețină. Fiind un bun vânător pe uscat, devine un la fel de bun vânător de apă și un marinar cutezător.

Premiza 2. Dacă legenda biblică a Arcei lui Noe are un sâmbure de adevăr privind măreția unei astfel de construcții, cum am putea nega că acest neam nu putea fi unul de marinari și pescari încercați ce’și confecționau cu ușurință ambarcațiuni de diferite tipuri sau mărimi.

Astfel de bărci scobite în trunchiuri de copac numite monoxile descoperite pe teritoriul României se află la Muzeul de Istorie şi Arheologie Prahova (aici sunt două), la Complexul Muzeal Arad, și una este şi la Muzeul Marinei Militare din Constanţa.

Trunchiul de copac scobit este primul pas în arta nautică, o tehnică veche de mai bine de 5000 de ani fapt demonstrat de descoperirea în unele aşezări preistorice dobrogene a unor resturi de peşti ce nu puteau fi pescuiţi decât în larg. Desigur, fiind un material perisabil în mediu aerob, de aceea nu ne’au rămas unele foarte vechi, păstrându’se neatinse doar în mediu anaerob, mai ales acelea ce s’au scufundat în mâlul care le’au protejat.  Aceste tipuri de bărci erau folosite şi ca pod umblător: două dintre ele erau puse una lângă alta, legate între ele şi acoperite cu scânduri, pentru a putea trece chiar şi un car cu boi de pe un mal pe altul.

Lacul Getic, putea fi considerat un Mare Nostrum, „marea noastră”. Această situație era într’o anumită măsură comparabilă cu cea a elenilor de mai târziu din Marea Egee. Faptul că au folosit „marea lor” ca mijloc de transport și comunicare înseamnă că limba lor nu numai că s’a răspândit pe toate țărmurile, dar și a împiedicat o diversificare prea mare a acesteia. Toți elenii au susținut că nu s’au putut înțelege și au prezentat toți vorbitorii non-eleni ca barbari. Aceștia erau niște străini care vorbeau un „blablabla”, ale căror ”bâlbe” nu le puteau înțelege niciun elen. Cum de se diferenția limba elenilor plecați din câte știm, dintr’un loc apropiat cu al acestor barbari, vom încerca să deslușim în rândurile următoare.

Dacă o limbă se răspândea pe cele mai multe maluri ale unei mări sau a unui lac închis, mai mult sau mai puțin închis cum vom considera Lacul Getic înainte de Potop, atunci limba avea tendința de a deveni mai uniformă. Ritmul și intensitatea dezvoltării unei limbi comune depindea de o serie de condiții, cum ar fi: sentimentul tribului ancestral și tradiția, contactele familiale intense, comerțul și monopolul comerțului, care a oferit o valoare adăugată mult mai mare, condiții de viață similare, inamic comun, și așa mai departe.

Proto-europenii în jurul Mării Negre, apoi Celții în jurul Mării Irlandeze, Germanicii în jurul Mării Nordului, Minoicii din Marea Egee, ar părea că exista un model aici. Cu toate acestea, situația o vom considera momentan doar o coincidență, dacă ne raportăm și la triburile ce locuiau în jurul Mării Adriatice care au vorbit limbi diferite, de exemplu, în Peninsula Italică de unde se pretinde de latiniști că s’ar fi latinizat alte popoare, din locul unde nu a reușit să devină ea însăși unitară.

Limba proto-europeană se dezvoltă, probabil, între 20 000 î.Hr. și 10 000 î.Hr. În 1997, William Ryan și Walter Pitman au publicat dovezi că o inundație masivă a Mării Negre a avut loc în jurul anului 5600 î.Hr. prin Bosfor. În acel moment, ”Marea Neagră” era un lac de apă dulce, cu un nivel de apă situat la aproximativ 80 de metri sub nivelul actual. Nivelul apei din Marea Neagră între 20 000 î.Hr. și 10 000 î.Hr. este mai greu de evaluat. Este foarte probabil că plajele se mișcau continuu înainte și înapoi în diferite epoci, ceea ce face dificilă atribuirea unei plaje vechi pentru o anumită perioadă care acum probabil este situată sub apă.

O altă consecință este că găsirea dovezilor arheologice ale existenței însăși a oamenilor din acea epocă care au trăit pe plaje va fi dificilă. Știm că oamenii preferau să locuiască în apropierea plajelor. Avem nenumărate exemple în istorie în locuri diferite pe glob, Nil, Indus, Tigru și Eufrat etc. O imensă sursă de hrană putea fi găsită în fostul mare lac cu ajutorul pescuitului. Hinterlandul din spatele țărmului era, de asemenea, plin de vânat sălbatic. Hinterlandul atrage păsări de apă ușor de capturat. În acel mediu primitor și atractiv, au locuit primii europeni.

Dr. Ryan și dr. Pitman ar fi dorit să teoretizeze pe un teren mai sigur, când sugerau o legătură între creșterea bruscă a Mării Negre și schimbările culturale din Europa și din alte părți. Începând acum 12.000 de ani în urmă, imediat ce lumea a ieșit din ultima epocă glaciară, Europa și părți din Asia au suferit într’un interval de 1.000 de ani de condiții deosebit de aride. Nivelul Mării Negre scăzuse, dar țărmul fertil trebuie să fi fost o oază primitoare. Oamenii care trăiau deja acolo ori au venit ulterior, reacționând la criza ecologică din jur, ar fi putut dezvolta o cultură agricolă timpurie. Nimic nu este dovedit, desigur, pentru că orice urmă a așezărilor lor este acum sub apă. După ce perioada aridă s’a încheiat, în Anatolia (azi Turcia) și în nordul Balcanilor, a apărut o fermă întinsă, dar în acest moment cele mai vechi dovezi ale agriculturii sunt înregistrate la sudul Mării Negre.

Cei doi geologi sugerează că, odată cu aprovizionarea cu apă proaspătă dulce, oamenii de la Marea Neagră ar fi putut fi și fermieri de succes. Ulterior inundației bruște acum 7500 de ani, acești oameni trebuie să’și fi luat cunoștințele și abilitățile în altă parte, inclusiv spre sud în Levant sau Mesopotamia. Arheologii au stabilit că în următorii 200 de ani așezările agricole au început să apară pentru prima dată în văile și câmpiile râurilor din Europa Centrală. Deplasarea oamenilor în această direcție ar putea fi explicată deoarece cea mai mare pierdere a uscatului la inundații a avut loc pe coasta de vest și nord a Mării Negre la Gurile Dunării.

Despre migrarea populației, dr. Ryan și dr. Pitman au concluzionat într’un raport al constatărilor lor, că „ar fi putut fi provocată de expulzarea permanentă a locuitorilor care s’au adaptat la resursele naturale ale periferiei vestice de la Marea Neagră”.

În imediata apropiere a Gurilor Dunării se remarcă una dintre cele mai avansate culturi ale neoliticului românesc și mondial, Cultura Cucuteni, dar și Turdaș-Vinca, Boian, Gumelnița etc.

Într’un studiu recent se arată că sud-estul Europei a servit în mod constant ca zonă de contact genetic între diferite populații. Acest rol a contribuit probabil la seria extraordinară de inovații culturale care caracterizează regiunea, de la figurinele elegante ale neoliticului până la ornamentele și metalele prețioase de la Varna. Înainte de sosirea agriculturii, această regiune a înregistrat o interacțiune constantă între grupurile extrem de divergente de vânători-pescari-culegători, iar această interacțiune a continuat, poate accelerat, după preluarea agriculturii în viața socială,  ( www.nature.com/articles/nature25778 ).

Douglass Bailey, arheolog de la Universitatea din Wales din Cardiff, care se specializează în săpăturile din Balcani, a spus că la început a fost precaut cu astfel de speculații, dar ulterior s’a gândit că dr. Ryan și dr. Pittman ”ar fi putut să fi dat peste ceva extrem de important”.

Migrația poporului Mării Negre, arăta el, ar fi putut fi „punctul de plecare pentru o perioadă drastică de schimbare care a culminat cu epoca cuprului”, o perioadă de cultivare a alimentelor, a așezărilor permanente și a noii tehnologii a metalelor care a început cu aproximativ 7000 de ani în urmă. Cei doi geologi Lamont-Doherty și’au început cercetările când au fost invitați de Academia de Științe din Rusia să se alăture unei expediții e cercetare.

Ei tocmai aflau de la Dr. Petko Dimitrov de la Institutul bulgar de Oceanologie din Varna că a detectat fostele plaje ale Mării Negre, când nivelul apelor părea la mai mult de 400 de metri mai jos. Cercetările anterioare au stabilit că Marea Mediterană era practic uscată sau în orice caz foarte joasă și a fost completată după epoca de gheață și că Marea Neagră a fost cândva un bazin de apă dulce. Dar s’a crezut că legătura dintre cele două mări a avut loc treptat.

Lucrând împreună cu rușii, dr. Ryan și dr. Pitman au făcut profiluri seismice ale etajului maritim din România, Ucraina și Rusia. Acestea au arătat țărmuri succesive și întinderi de teren uscat odată ce se scufundau, la adâncimi diferite în mare. Probele de sedimente au fost bogate în cochilii zdrobite de apă dulce, albite de soare, când au acoperit plajele originale. În straturile superioare, toate rămășițele erau de viață cu apă sărată.”

„Dacă ar fi existat un potop”, a spus dr. Pitman,”toate vârstele pentru aceste foste maluri și post-inundații ar trebui să fie aproape la fel.

Dr. Glenn A. Jones de la Texas A & M Institute of Oceanography din Galveston datează  organismele descoperite și consideră că este posibil, iar spre surpriza tuturor, data a fost mai recentă decât era de așteptat – cu 7.540 de ani în urmă, cu o ușoară marjă de eroare.

Din câteva calcule rapide, dr. Pitman și’a dat seama că suprafața mării trebuie să fi crescut un picior pe zi, poate de 100 de zile la înălțimea inundației. Pentru ca să se întâmple, torentele de apă trebuiau să treacă prin Bosfor în Marea Neagră, la o rată de 400 de ori mai mare decât a cascadei Niagara. Adâncurile largi din Bosfor astăzi par să ateste forța influxului care a schimbat Marea Neagră și poate sau nu să fi schimbat cultura europeană timpurie și astfel diversificarea rapidă a dialectelor proto-europenilor.

Dacă Pitman și Ryan caută efectele deplasării locuitorilor bazinului Mării Negre ca urmare a inundațiilor, de ce să nu examinăm și alte posibilități?

Este puțin probabil, chiar dacă s’ar da instrucțiuni de la Dumnezeu, că un popor care nu este familiarizat cu ambarcațiunile ar avea expertiza inginerească pentru a construi o navă de dimensiunile Arcei. Povestea Arcei lui Noe a fost văzută mult timp de comunitatea științifică ca o fabulă împrumutată de scriitorii genezei din miturile sumeriene și, prin urmare, trebuie să fi fost un mit. Unele dintre cele mai mari descoperiri arheologice, inclusiv ale lui Pitman și Ryan, au provenit din descrierile obținute din ceea ce au fost considerate a fi mituri. Acestea includ, deși nu se limitează doar la Troia, Sodoma și Gomora, Ierihon, și, desigur, cea a lui Pitman și a lui Ryan.

Geneza 10: 1 până la 10: 5 spune:

”Acestea sunt generațiile fiilor lui Noe, Sem, Ham și Iafet; și ei au fost fii născuți după potop, fiii lui Iafet, Gomer și Magog; Madai, Javan, Tubal, Meșec și Tiras, fiii lui Gomer: Așkenaz, Rifat și Togarma, fiii lui Iavan: Elisei, Tarsis, Kittim și Dodanim. Neamurile împărțite în țara lor, fiecare după limba lui, după familiile lor, în neamurile lor.”

Țărmul marcat cu roșu a fost zona locuită cea mai afectată de inundații masive. Se observă ușor că țărmul estic al Lacului Getic nu prezintă urme de inundații catastrofice ce ar fi putut avea conotații biblice, cu excepția Mării Azov din nord-est.

Rețineți că pasajul pomenește de neamuri, nu terenuri. Ar putea tribul lui Noe să includă niște indivizi marinari înainte de inundații? Dacă nu, atunci cum ar fi obținut expertiza pentru a construi arca?

Există unele dovezi despre comerțul care ar fi existat între orașele Anatoliei și alte orașe de’a lungul coastei mediteraneene. Ar putea aceste orașe să fie avanposturi ale unei civilizații mai mari situate undeva în Bazinul Mării Negre?

Expertul biblic Michael Sanders a subliniat că înființarea unor orașe sumeriene timpurii în câmpia nordică a Tigrului și Eufratului a avut loc la scurt timp după data inundațiilor din Marea Neagră. Se pare evident, că aceasta presupune o cauză și un efect, precum poate a fost și Epopeea lui Ghilgameș. Ghilgameș, care a trăit cu aproape 1000 de ani înaintea lui Noe, aflase despre legenda lui Uta-Napiștim, legenda despre marele potop poruncit de zei din care a scăpat doar bătrânul Uta-Napiștim.

Uta-napiștim sau Utnapiștim este un personaj din Epopeea lui Ghilgameș, care este însărcinat de Enki (Ea) să’și abandoneze bunurile sale lumești și să construiască o navă gigantică care să fie numită Păstrătoarea Vieții. El a fost, de asemenea, însărcinat să’și aducă acolo soția, familia și rudele sale, meșterii satului, pui de animale și semințe. Inundațiile care au avut loc au ucis toate animalele și toți oamenii care nu se aflau pe corabie și se crede că au inspirat povestea Arcei lui Noe. După douăsprezece zile pe apă, Utnapiștim a deschis trapa corabiei pentru a privi în jur și a văzut pantele Muntelui Nisir, unde a poposit șapte zile. În cea de’a șaptea zi, el a trimis un porumbel pentru a vedea dacă apele s’au retras, iar porumbelul nu a găsit nimic altceva decât apă, așa că s’a întors. Apoi a trimis o rândunică și aceasta s’a reîntors, negăsind nimic. În cele din urmă, Utnapiștim a trimis un corb, iar corbul a văzut că apele s’au retras, așa că a zburat în cerc și nu s’a mai întors. Utnapiștim a eliberat apoi toate animalele și a făcut un sacrificiu zeilor. Zeii au venit și pentru că el a păstrat sămânța omului, rămânând loial și având încredere în zei, Utnapiștim și soția sa au dobândit nemurirea, precum și un loc printre zeii cerești.

Dacă o amintire a inundațiilor din Marea Neagră a influențat într’adevăr povestea lui Gilgamesh, atunci ar putea fi și o sursă a povestirii lui Noe în Cartea Genezei. Cercetătorii au remarcat de mult similitudini izbitoare între inundațiile din Epopeea lui Gilgamesh și Geneză și au suspectat că israeliții au copiat versiunea lor din legenda lui Gilgamesh sau independent de o tradiție comună care ar fi putut rezulta dintr’o adevărată catastrofă cu mult înainte.

Dr. Ryan și dr. Pitman recunosc că legătura dintre inundațiile din Marea Neagră, Gilgameș și Noe presupun un decalaj în timp, dar întotdeauna legenda este menționată ulterior desfășurării evenimentelor, și niciodată în cursul lor. Așa se consolidează miturile și legendele în definitiv.

Într’un raport științific, ele se sprijină în principal pe constatările geologice. Dar, în conferințe informale și un documentar de televiziune BBC, difuzat în Marea Britanie, ei elaborează posibilele implicații pentru agricultura timpurie și mitologie, sperând, spun ei, să promoveze un dialog cu alți oameni de știință și arheologi.

Dr. Ryan într’un interviu:

”Tot ce vedem cu adevărat este o corelatie în timp. Nu înseamnă neapărat că există o cauză și un efect. Poate fi doar o coincidență, dar este prea mult ca o coincidență să nu fie investigată în continuare.”

Dr. Pitman a spus:

”Arheologii ar trebui să se ocupe într’un fel sau altul.”

La BBC, dr. John Dewey, geolog de la Universitatea Oxford, a declarat:

”Geologia este foarte clară. Întrebarea reală este: explică inundațiile biblice sau un alt fenomen.”

Dr. Stephanie Dalley, o autoritate de la Oxford, întrebată despre istoria lui Gilgameș, spunea că se îndoiește că există o legătură între evenimentul din Marea Neagră și inundațiile mitologice, remarcând o mare separare a celor două geografic cât și în timp. Ghilgameș care a inspirat povestea a fost posibil un conducător al orașului Sumerian Uruk în jurul anului 2600 î.Hr., două milenii și jumătate după Potopul Mării Negre, iar cele mai vechi versiuni scrise cunoscute ale legendei eroice sunt pe tablete de lut de la un mileniu după domnia sa.

Înțelept ar fi să se poate dovedi, interpreta sau reconsidera că o mare parte din Geneză este o sursă de informații valoroasă despre originile, mediul, geografia și tehnologia ambelor civilizații paleolitice de vârstă timpurie și târzii, în lumina importanței pe care relatările cronicarilor au fost făcute pe seama lor. Înțelegând prin aceasta faptul că, prin înregistrările orale, a fost stabilită legitimitatea cererilor de proprietate asupra terenurilor sau a proprietăților, iar acestea, la rândul lor, au fost consemnate cronologic în memorie, cu asocierea lor cu un eveniment major, cum ar fi inundațiile, războaiele sau domnia unei căpetenii sau a unui rege. Prin astfel de istorisiri, așadar, descendenții unui anumit patriarh au putut să’și legitimeze poziția de lider tribal, să pretindă tratatele și acordurile antice și să ceară un tratament echitabil în timp ce trecea sau revendicau terenurile rudelor sale apropiate și îndepărtate.

Istoria egipteană a fost înregistrată exact în aceeași manieră, datele au fost legate de evenimentele majore. Înregistrările lor conțin, de asemenea, informații istorice, ecologice, medicale, agricole, astronomice, lunare și solare, maritime, inundații, precum și date și înregistrări etnice sau de cucerire. Aceasta ar fi o dezvoltare naturală pentru orice cultură de sine stătătoare, suficientă pentru timpul lor și care includea olăritul, ingineria, filosofia, agricultura, păstoritul, comerțul, țesătoria și alte domenii de specialitate. Fiecare profesie sau specialitate trecea de la generație la generație tehnicile specifice obiectului său.

Popoarele nomade ar favoriza în mod firesc istoriile și tradițiile orale, care nu aveau luxul unei locații permanente în care să inscripționeze istoria și tehnologiile lor pe tablete fragile de lut, ori mai rezistente de piatră. În acest caz, anumite măsuri de precauție pentru a asigura exactitatea acestor istorisiri ar părea sensibile, cum ar fi adoptarea formei litanice. În timp ce egiptenii aveau o metodă de înregistrare a informațiilor importante legate de supraviețuirea de sine și bunăstarea națională, evreii nu au adoptat o metodă scrisă pentru a înregistra date importante până după 1000 î.Hr. O formă litanică de păstrare a înregistrărilor, aparent a fost suficientă până atunci.

Dacă se dă orice credibilitate exactității relatărilor despre Geneză, atunci le putem trata precum datele obținute din alte surse în care se înregistrează istorisirile verbale, acuratețe ce ar presupune un interes minim. Asta înseamnă că narațiunile ar fi, în cea mai mare parte, literale în înțelegerea cronicarului și ar fi predispuse la discrepanțe normale și identificabile, din cauza unei interpretări greșite sau a unor pierderi de date. În acest caz, putem accepta ușor unele dintre aceste date ca fiind doar speculații. Astfel de speculații, la fel de fanteziste de la bun început vor ridica câteva întrebări foarte interesante care să justifice documentarea.

Filozoful grec Platon scrie despre Atlantida că ar fi fost o mare civilizaţie din vest, care a cucerit partea de apus a Mării Mediterane. La apogeu, Atlantida a fost o glorioasă civilizaţie a bronzului, cu o uriaşă armată şi flotă, bogată în resurse naturale şi care a prosperat datorită relaţiilor comerciale cu alte naţiuni.

Nici până astăzi fascinantul continent dispărut nu a fost găsit de arheologi, fiind făcute speculaţii cu privire la locaţia sa, ce vizează o suprafaţă uriaşă, pornind din Irlanda şi până în Antarctica. Cel care a scris foarte mult despre Atlantida este filozoful grec Platon în operele sale Timaios şi Critias, ce se presupune că ar fi apărut în jurul anului 360 î.Hr, scrie și Joel Levy în cartea sa ”Istorii pierdute”, apărută și la noi în 2009 la editura Alfa.

Filozoful grec descrie Atlantida ca pe o mare civilizaţie din vest, care a cucerit partea de apus a Mării Mediterane. Platon susţine că Atlantida ar fi avut o formă alungită de circa 700 de kilometri, cu un brâu muntos în jurul coastelor şi o întinsă câmpie centrală. Pe principalul vârf muntos din sud s’a construit un mare acropolis în jurul căruia a înflorit principalul oraş cetate. Principalul oraş al Atlantidei era apărat de canale dispuse în cercuri concentrice, cu ziduri înalte care protejau zonele din cercurile intermediare. Atlanţii ar fi realizat un vast canal, ce lega mai multe canale mai mici cu oceanul în partea de sud, iar întregul comerţ al lumii în acea perioadă ar fi parcurs acest drum de apă.

Platon vorbeşte şi despre apariţia Atlantidei, ce ar fi fost creată când zeii din Olimp şi’au împărţit lumea. Poseidon, zeul mării, şi’a însuşit’o şi a transformat’o aşa cum a crezut de cuviinţă. Odată cu creşterea prosperităţii, atlanţii au devenit din ce în ce mai corupţi moral, iar zeii au hotărât să’i distrugă, provocând un uriaş cutremur, care a scufundat Atlantida în adâncurile oceanului.

Teorii fanteziste despre continentul dispărut

Cea mai fascinantă teorie legată de continentul dispărut este expusă de scriitorul american Ignatius Donelly în cartea sa ”Atlantida: lumea antediluviană”. Acesta arată că Atlantida a reprezentat baza marilor civilizaţii ale lumii antice, pornind de la Egipt şi până la imperiul Inca prin prisma tehnologiei şi cunoaşterii avansate a atlanţilor. Donelly a avansat ideea că multe din miturile şi legendele unor culturi, cum ar fi zeii nordici sau mitologia clasică, ar fi avut la bază informaţiile din istoria Atlantidei.

După marele cutremur care a distrus Atlantida, supravieţuitorii s’ar fi refugiat în alte părţi ale lumii, unde au întemeiat noi civilizaţii.

Scriitorul american a adus ca argument al teoriei sale asemănările ce ar exista între construcţia piramidelor din Egipt şi cultul Soarelui, mergând până acolo încât a afirmat că hieroglifele mayaşe şi cele egiptene ar fi fost înscripţionate de atlanţi, care ar fi inventat şi scrierea pentru aceste civilizaţii, alături de astronomie, sticlă, compas şi alte astfel de atribute ale civilizaţiei. Arheologii şi oamenii de ştiinţă au demontat de’a lungul vremii teoria lui Donelly, un exemplu fiind similarităţile dintre limba mayaşă şi cele mediteraneene, care, de fapt, nu există.

Naziştii s’au folosit de legenda Atlantidei pentru a da credibilitate mitologiei rasiste pe care o promovau. Ei au venit cu ideea că Atlantida ar fi fost locul de origine al arienilor nordici, care au creat civilizaţia pe Pământ şi unde s’ar fi dezvoltat un fel de societate fascistă utopică. Deşi teoria lor frizează ridicolul, grupurile neonaziste din Europa, America şi fosta Uniune Sovietică se raportează des la ea chiar şi astăzi, se menţionează tot în lucrarea ”Istorii pierdute”.

Pentru mulți dintre istoricii de astăzi, Platon nu a făcut decât să prezinte o ficțiune ca fiind o poveste adevărată. În opinia acestora, el a fost unul dintre fondatorii romanului istoric, definiție care descrie un roman situat în spațiu și timp. Platon a fabricat un mit, inspirându’se din realitățile lumii grecești de atunci, datorită necesității de a elabora o viziune a Atenei care corespundea ideilor politice ale acesteia. În constructia pastișei sale istorice, el a utilizat locuri comune ale istoriografiei timpului său. Ideea narațiunii era de a da o lecție de civism și de bună conduita concetățenilor săi atenieni și de a denunța mercantilismul, indisciplina, luptele și spiritul demagog prezent în politica vremii.

Însă aceste opinii nu sunt împărțite în totalitate de comunitatea istoricilor și arheologilor. În continuare, cercetătorii geografi și geologi încearcă să găsească dovezi care să confirme sau să infirme pentru totdeauna existența acestei insule. Nu numai localizarea Atlantidei este un subiect de controversă, ci și interpretarea descrierii sale care nu se potrivește niciunei locații de pe Terra, dar și modul în care ea a dispărut.

Varianta unui cataclism care a distrus insula nu este în general acceptată în rândul adepților. Unii, mai încrezători în forțele aproape nelimitate ale atlanților, susțin că nu o forță exterioara i’a distrus pe aceștia, ci s’au autodistrus. În urma dezvoltării excesive a tehnologiei, un accident nuclear a fost cel care a pus capăt civilizației. Nu numai la ideea unei puteri nucleare scepticii au fost amuzați, excluzând ideea unei civilizații atât de avansate, care să fi existat cu 9 000 de ani î.Hr. În sprijinul acestora vine arheologia, care nu a reușit până în prezent să identifice artefacte ale unei civilizații atât de îndepărtate.

Posibile locaţii ale Atlantidei

Platon localizează insula în fața Pilonilor lui Hercule, identificați în strâmtoarea Gibraltar. Îndelungile cercetări, chiar și lucrări literare cu pretenții isorice, au localizat insula în aproape toata lumea: din zona Americilor, mijlocul Oceanului Atlantic, Caraibe, partea vestică a strâmtorii Gibraltar, Irlanda și până în Antarctica.

Descoperirea în anul 1969 a unor vestigii subacvatice, în apropierea insulei Bimini, in Bahamas, i’a facut pe arheologi să creadă ca sunt mai aproape de împlinirea visului lor. Pentru multă vreme, s’a crezut că aceste ziduri reprezentau drumul către adevărata insulă Atlantida. Deși cercetările la fața locului au fost amănunțite, arheologii nu au putut găsi nimic concludent care să ajute la identificarea insulei. Chiar și descoperirile ocazionale ale unor triburi izolate, îi făceau pe unii cercetătorii să creadă că stau față în față cu urmașii atlanților.

Ultima (re)descoperire a Atlantidei a avut loc în noiembrie 2004, când cercetătorul american Robert Sarmast anunța că ar fi identificat locația vechiului regat pe fundul Mării Mediterane, între Cipru si Siria:

”Până și dimensiunile se potrivesc perfect. Așa că, dacă toate aceste lucruri sunt doar coincidențe, pot spune ca avem de’a face cu cea mai mare coincidență din lume.”

Echipa sa a detectat pe fundul mării, cu ajutorul sonarelor, structuri care semănau cu niște case și două ziduri care se intind pe mai bine de doi kilometri. Harta descoperirii seamănă, cum altfel, cu descrierea făcută de Platon.

Datorită cantității enorme de informații colectate în toată această perioadă de timp, și ca urmare a nevoii lumii științifice de a trasa anumite coordonate în jurul acestei teorii, o conferință internațională a fost organizată în anul 2005 în Grecia, la Milos. Tema a fost originea mitului și punctarea informațiilor de dată recentă. Tabăra scepticilor s’a reunit cu cea a celor pentru care speranța moare ultima. Cei din urmă au prezentat diverse ipoteze care se învârt in jurul existenței insulei, însă fără a putea localiza cu certitudine Atlantida. Împreună, au stabilit un număr de 24 de criterii pe care eventuala Atlantidă ar trebui să le îndeplinească.

Reală sau nu, misterioasa insulăî și’a adus aportul cu vârf și îndesat la creșterea maculaturii literare. Unii autori au preluat povestea Atlantidei, însă majoritatea s’au lăsat inspirați de mirajul acesteia pentru a’și crea propriile lor insule. De la antici până în prezent, literatura lumii abundă în astfel de istorisiri care mai de care mai fantastice.

Povestea ţesută de Platon şi cei care i’au urmat s’a prăbuşit sub greutatea datelor oferite de ştiinţă. Ipoteza scufundării Atlantidei ca urmare a unui cutremur devastator nu poate sta în picioare pentru că fundul Oceanului Atlantic a fost cartografiat, iar concluzia a fost că nu există întinderi mari de pământ scufundate la mare adâncime. Asta cel puțin pentru cea mai probabilă pentru un timp locație, Oceanul Atlantic.

Este de domeniul evidenţei că Atlantida descrisă de Platon nu există, dar poveştile legate de continentul dispărut ar putea avea totuşi o bază reală. Oamenii de ştiinţă argumentează că Platon şi discipolii săi este posibil să fi greşit traducerea poveştii legată de Atlantida, ce fusese preluată de la un preot egiptean, sau să o fi prezentat în mod deliberat puţin distorsionată.

De pildă, se crede că Atlantida ar fi existat mai degrabă în jurul anului 900 î.Hr. şi nu în anul 9000 î.Hr., aşa cum s’a scris, iar dimensiunile sale să fi fost mult mai reduse, ceea ce creşte considerabil numărul de posibile locaţii unde s’ar fi putut scufunda, se detaliază în lucrarea ”Istorii pierdute”.

În 1913, în ”Dacia preistorică”, Nicolae Densuşianu localiza Atlantida între Porţile de Fier şi Sfinxul din Bucegi.

Alte posibile locaţii ale Atlantidei pornesc de la insula Creta, Tartessos, un oraş-stat din sudul Spaniei, care a existat în jurul anului 1.000 î.Hr., Marea Marmara, Santorini sau în largul insulei Cipru. Alții au au văzut’o în Marea Azov.

Dar de ce nu ar fi fost o imensă Deltă care ar fi unit canalele Dunării, Nistrului, Bugului și Niprului, iar Insula Șerpilor să fi fost doar o parte din Metropolisul Atlandidei?

Dacă Potopul a distrus Marea Deltă a Atlandidei, unde canalele sale erau sutele de canale formate de imensa Deltă a fluviilor amintite, ne putem închipui și o bază de plecare a migrației primilor europeni către toate direcțiile știute azi în care au fost duse și limbile ariene, numite azi cu totul nefericit ca ”indo-europene”.

Indiferent dacă a existat sau nu, Atlantida a oferit omenirii și un punct de plecare în ceea ce priveşte provenienţa civilizaţiei. Sunt puţine date despre preistorie, pe parcursul căreia omul nu pare să fi avut istorie, deşi, din punct de vedere anatomic, omul modern există de cel puţin 100.000 de ani. În acest context, Atlantida vine să acopere cumva o parte din acest gol în istorie, în ciuda faptului că nu s’a dovedit de’a lungul vremii că aceasta ar fi existat cu adevărat.

Creșterea Mării Negre a fost un fenomen catastrofal ipotetizat la nivelul vechiului lac în jurul anului 5600 î.Hr., când din apele din Marea Mediterană, depășesc un prag în strâmtoarea Bosfor. Ipoteza a fost numită atunci când s’a publicat 1996, și reeditată  într’un jurnal academic în 1997. Deși s’a convenit că a apărut o serie de evenimente descrise de ipoteză, există o dezbatere importantă asupra datării și magnitudinii evenimentelor. De’a lungul timpului geologic, apa a intrat și ieșit din bazinul Mării Negre, și e suficient să ne amintim și de Marea Tethis. Însă această ipoteză se referă la apariția ultimului flux, iar punctul principal de controversă este dacă evenimentul a fost gradual sau catastrofal.

Marele potop este adânc înrădăcinat în memoria colectivă și religia omenirii și este  denumit și Potopul lui Noe. W. Ryan și W. Pitman, (1999, 2003) au atribuit această inundație bazinului Mării Negre. Propunerea lor de a spori nivelul post-glaciar a nivelului Mării Negre a accelerat dispersia vânătorilor și fermierilor neolitici timpurii în interiorul Europei, formând baza istorică pentru povestea biblică a Potopului lui Noe, a stimulat imens interesul publicului, al comunității științifice și al mass-mediei.

Mii de nuclee și mii de kilometri de profiluri seismice de înaltă rezoluție au fost studiate într’un studiu geologic marin pe scară largă.

Extinzând prezentarea care rezumă rezultatele studiilor geologice și paleocecanografice extinse ale Mării Negre, dar și a fostei strâmtori Manych întreprinse începând cu anul 1970, probele obținute au fost supuse unor studii multidisciplinare (micropalaeontologie, geochimie, sedimentologie) și corelate cu datele izotopilor 14 C, O și C. O multitudine de publicații cu caracter geologic și arheologic și’au revizuit comparațiile.

În contextul ipotezei Ryan & Pitman al Potopului lui Noe, intervalul de timp începând și cuprins între 15.000 – 7.000 de ani este discutat în șase etape cruciale:

(1) Cel mai scăzut nivel (aproximativ -100 m) al lacului Novoeuxinian (Marea Neagră) de apă dulce acum 14.000 de ani;

(2) Creșterea rapidă a nivelului (de la -100 m până la -20 m) între aproximativ 14.000 și 11.000 ani datorată unui exces masiv al nivelului apelor ce au deversat dinspre Marea Caspică către Marea Neagră prin strâmtoarea Manych (a se vedea foto care arată creșterea celor 2 mări).

(3) Restabilirea legăturii dintre Marea Neagră și Marea Marmara și prima apariție simultană a imigranților mediteraneeni în Marea Neagră acum aproximativ 9.000 ani;

(4) Alternativă la legătura prin Bosfor între Marea Neagră și Marea Marmara;

(5) Caracterul treptat și fluctuant al tragediei holocene;

(6) Influența schimbării nivelului mării asupra țărmurilor de coastă și a culturii umane din jur.

Se arată că, deși nu pare să existe prea multe locații pentru ipoteza Ryan & Pitman a Potopului lui Noe, există și o altă posibilitate, de asemenea puternică, de inundație anterioară în bazin datorită deversării masive a apei din Marea Caspică prin strâmtoarea Antică Manych din Nordul Caucazului, reducând spațiul vital disponibil și resursele de hrană pentru paleoliticii epocii, care ar fi putut cauza migrația în interiorul continentului și tranziția de la statutul de culegători-vânători la cel de păstori prin domesticirea și creșterea bovinelor în regiunea stepelor.

Influența apelor CBE (Cascada Bazinelor Eurasiatice) asupra coridorului mediteranean de la Marea Neagră. Reconstrucția bazinului timpuriu Khvalynean (Marea Caspică) pe SRTM de Lavrentiev (2006)

A fost o creștere rapidă a nivelului Mării Negre (Noul Euxin) în intervalul de timp de acum 17.000-15.000 la 50-60 m de la 100-110 m până la nivelul -50-60 m. Noua Mare Euxin (actuala Marea Neagră) depindea de oscilațiile bazinului Khvalynean. Bazinul marin anterior de la Karangation (actuală Marea Neagră) a fost revigorat de apele Khvalyne și transformat în bazin de apă dulce.

Este interesant că torentele de apă Khvalyneane cu 10-12 ‰, care s’au vărsat în depresiunea Mării Negre, păreau a fi de salinitate inferioară (la 6-8 ‰) mai mică decât bazinul Khvalynean. Motivul de reîmprospătare a fost influența complexului fluvial al Dunării, Nistrului, Niprului etc.

Marea Azov ca bazin marin a dispărut în acel timp, depresiunea ei tranformată de deversorul de la Manych-Kerch, umplut de asemenea de apele Khvalyne. Nivelul din acest deversor a fost incizat în sedimentele anterioare până la nivelul de -10-20 m în Asia la Taganrog Bay și la -50-60 în strâmtoarea Kerci.

Adaptarea umană la evenimentele Potopului

Bazinele marine și deversoarele din EIE (Epoca inundațiilor extreme), în special CBE (Ponto-Caspic), au influențat migrația omului timpuriu.

De exemplu: în Sit-ul paleolitic târziu Kamennaya Balka în 3 straturi culturale inferioare  și unul superior conține instrumente microlitice de origine din Orientul apropiat. Acest lucru indică conexiuni culturale din regiunile sudice (Caucaz, Irak). Dar stratul de cultură de mijloc reprezintă cultura autohtonă a Kamennaya Balka fără astfel de elemente microlitice. Vârsta sa (veche de 17.000-15.000 ani) coincide cu activitatea de scurgere a multor canale și legături pentru a fi o barieră pentru conexiunile culturale cu Orientul Apropiat de data aceasta.

Canalul de scurgere de la Manych-Kerch a fost o barieră pentru conexiunile culturale. Evenimentele EIE au avut un efect puternic asupra oamenilor din Paleoliticul târziu , dar nu în sensul de distrugere a civilizațiilor. Dimpotrivă, în continuarea evenimentelor  Marelui Potop, au apărut primele elemente ale economiei productive ca bază a celor mai timpurii civilizații.

Urmare evenimentelor din EIE care au inundat cel mai productiv pământ, modelul primitiv de hrănire al vânătorilor-culegători devine inutil. Aceasta trebuie înmulțită cu dispariția multor refugii din regiunile inundate (1-2 mln km²). Ca rezultat a fost o creștere a densității populației și a stresului de la limita supraviețuirii. Singura modalitate de a supraviețui a fost schimbarea fundamentală a strategiei de producție alimentară: apariția economiei productive (creșterea bovinelor, recoltele și transportul). Ultimul descoperit și cel mai vechi (domesticirea calului, navigația marină) este în bazinul caspic (Matyshin 1976, Dzhafar-Zade 1973).

Cu toate acestea colonizarea Europei se petrece la începutul perioadei unei mini-glaciații numite Younger Dryas.  Mini-glaciațiunea numită Younger Dryas (circa 12.900 până la 11.700 de ani BP) a fost o revenire la condițiile glaciare care au inversat temporar încălzirea climatică treptată după ce Ultima Mare Glaciațiune a început să scadă acum aproximativ 20.000 de ani. Această perioadă este numită după un anumit indicator, floarea albă sălbatică de tundră Dryas Octopetala, deoarece frunzele sale sunt pe alocuri abundente în Glaciațiunea târzie, adesea bogată în minerogeni, ca și cele din sedimentele lacurilor scandinave.

Evidența fizică a unei scăderi accentuate a temperaturii asupra celei mai mari părți a emisferei nordice, descoperită prin cercetări geologice, au constituit’o dovezile fizice esențiale găsite pentru perioada Younger Dryas. Această schimbare de temperatură a avut loc la sfârșitul a ceea ce științele pământului se referă ca fiind epoca pleistocenului și chiar înaintea epocii holocene mai calde. În științele sociale, acest interval de timp coincide cu etapele finale ale paleoliticului superior.

Younger Dryas a fost cea mai recentă și mai lungă dintre multele întreruperi ale încălzirii treptate a climei Pământului de la Ultima Mare Glaciațiune, acum cca. 27.000 până la 24.000 de ani calendaristici. Schimbarea a fost relativ bruscă, care a avut loc în decenii, și a dus la un declin de 2 până la 6 grade Celsius și avansarea de ghețari precum și condiții mai uscate, în mare parte din emisfera nordică temperată. Se crede că a fost provocată de declinul forței circulației principalului sistem de curenți din Atlanticul Meridional, care transportă apă caldă de la Ecuator către Polul Nord, și la rândul său considerată a fi fost provocată de un aflux de apă rece din America de Nord către Atlantic.

Mini-glaciațiunea numită Younger Dryas a fost o perioadă de schimbare climatică, însă efectele au fost complexe și variabile. În emisfera sudică și în unele zone ale emisferei nordice, cum ar fi sud-estul Americii de Nord, a existat o ușoară încălzire.
Este esențial să se înțeleagă condițiile de viață ale acestor primi oameni Proto-Europeni.

Dezvoltarea și extinderea poporului Proto-European

Trăind pe țărmurile bogate ale unui mare lac cu numeroasele estuare mari cum era Delta Dunării, oamenii PIE puteau găsi suficiente alimente. Epoca de gheață a provocat  ierni extreme, dar ei aveau luxul să se pregătească cu grijă pentru iarnă în vara ușoară. În calitate de marinari, aceștia se aflau în contact permanent și se dezvolta o puternică organizație tribală. Tehnologia și organizarea le’au făcut superioare vecinilor care trăiau ca vânători-culegători. Aveau de asemenea avantajul numerelor. Deci, ei au putut să’și extindă lent teritoriul pe uscat, în principal spre vest și sudul blând, în amonte pe estuarele râurilor mari, cum era și Dunărea.

Expansiunea s’a accelerat dramatic la începutul perioadei Younger Dryas. Topirea gheții a eliberat o întindere uriașă de pământ. O mulțime de oameni PIE au migrat și spre nord-vest, unde au adus limba lor Maglemosiană. Alții au migrat în celelalte direcții posibile.

După această extindere, zona limbajului PIE nu mai era uniformă. Clanurile PIE au părăsit țărmurile Mării Negre și, pe măsură ce distanța a crescut, comunicarea cu patria lor a devenit din ce în ce mai dificilă. Variante de PIE s’au dezvoltat local înainte de apariția agriculturii.

Limbi pre-agricole în Europa de Vest

Cultura Maglemosiană specifică zonelor de țărm ale Mării Baltice și Mării Nordului, axată pe pescuit, cu numeroase vestigii de tipul cârligelor și al canoelor cu padele este un foarte vechi martor al proto-europenilor.

Pe malurile Oceanului Atlantic s’a vorbit Azeliana, care ar putea fi un părinte al limbii Bascilor. Cultura Azeliană, cu punct de plecare în Muntii Pirinei, răspândită ulterior până în Scoția, este caracterizată prin producerea unor microlite geometrice. Atât azeliana cât și maglemosiana au devenit cele mai importante limbi în zona slab populată din vestul Europei, la nord de Pirinei. Limbile s’au dezvoltat și s’au unit pe plan regional datorită migrațiilor anuale și adunărilor de iarnă pe întreaga perioadă a mini-glaciațiunii numite Younger Dryas pe un interval de timp de aproximativ 4000 de ani.

Creolizarea limbajului este procesul în care o limbă nouă este adoptată și modificată în același timp de o populație locală. Un exemplu bun este limba modernă a Haiti. Această limbă se bazează pe limba franceză, limba deținătorilor de sclavi, dar foștii sclavi au transformat limba atât de mult încât un francez nu mai poate să o înțeleagă. Limba este plină cu cuvinte de substrat african. Aceasta nu era o evoluție a limbajului. O evoluție ar fi însemnat că toți haitienii au vorbit mai devreme în franceză, dar că limba a evoluat în ceea ce este acum haitiana.

Nu asta s’a întâmplat.

Evoluția lingvistică pe care o știm nu este ceea ce s’a întâmplat în Europa. Se presupune că europenii au învățat mai întâi cum să vorbească limba PIE (Proto-Indo-Europeana) și apoi au evoluat limbile locale, rezultând în cele din urmă în diferite limbi indo-europene. Nu, nu s’a întâmplat așa.

Creolizarea este cheia pentru a înțelege modul în care o limbă, PIE, ar putea să reproducă (cel puțin) 75 de limbi diferite. Înțelegeți că respingem evoluția limbajului, în sensul că o limbă poate evolua într’o altă limbă, ca o metodă de a explica modul în care o limbă străveche ar putea genera atât de multe limbi diferite, mai exact aceste familii de limbi foarte diferite.

Nu credem că PIE ar putea evolua într’un timp scurt în astfel de familii de limbi diferite, cum ar fi germanica, occitana-romană, greaca, balto-slavona, hitita, ilira, indo-iraniană, celtica, frigiana, getica, tracica și tochariana. Unul dintre argumentele cele mai importante este durata de timp. Elena veche a evoluat în limba elenă modernă de cel puțin 3000 de ani, însă limba a fost foarte elenă din cele mai vechi texte și a rămas elenă (termenul de greacă este relativ recentă). Nu avem o singură limbă de tranziție.

Adică: unde este legătura dintre aceste familii de limbi vechi, cu excepția PIE? PIE a explodat brusc aceste familii de limbi sau au existat limbi intermediare? Știm că există legături puternice între vechea germanică și latină, dar unde este limbajul din care au evoluat ambele. Aș putea să o numesc germano-latină. A existat o astfel de limbă?

Coptica, limba faraonilor a evoluat de cel puțin 5000 de ani și a rămas coptică. Din câte știm, o limbă rămâne aceeași limbă pe durata de timp pe care o cunoaștem că există, deși a evoluat. În nicio regiune, o limbă nu a evoluat într’un limbaj foarte diferit, fără o cauză externă. Illyra a fost copleșită de slavonă, dar nu a evoluat în slavonă. O schimbare reală a limbajului este întotdeauna cauzată de importul uneia noi. În toate regiunile europene, limba locală poate fi urmărită până la primul import al PIE, cu excepția cazului în care a fost impusă o nouă limbă.

Nu este așa că olandeza a evoluat din germanică? Olandeza este produsul unei a doua creolizări germane, nu în primul rând rezultatul unei evoluții. Pe de altă parte, Sud-Africana este o evoluție a olandezei În mod similar, Norvegiana, Daneza și Suedeza pot fi urmărite din Vechea Nordică. Dar vechea norvegiană nu este o evoluție germanică: este o a doua creolizare. Vechea germană superioară, Vechea Germană inferioară, vechea norvegiană, vechea olandeză și engleza veche au fost creolizate în aproximativ același timp și evoluate după aceea.

Urmărirea unei limbi înapoi la sursa ei nu este o sarcină simplă. Propunem că creolizarea PIE a fost principalul factor, urmat de evoluția limbajului ca o cauză secundară de diversificare.

Ipoteza clasică este că PIE a evoluat în mai multe limbi într’o perioadă foarte scurtă: abia câteva mii de ani. Exemple din întreaga lume arată că o astfel de perioadă este prea scurtă. Deci, a avut loc un alt proces.

Exemplu: PIE nu a evoluat în latină. Oamenii care vorbeau PIE au sosit în Latium, iar localnicii l’au creat în latină. De fapt, era un limbaj deja creolizat care a ajuns în Italia. E mai complicat. Nu este vorba de faptul că limbile italice au evoluat din latină. Ele au apărut odată cu apariția latinei pentru că oamenii vorbitori de PIE au populat întrg continentul. Acest proces a fost similar în multe părți ale Italiei și a continentului. Aceste regiuni s’au influențat, raționalizând noua familie de limbi. Nu ne prefacem că latina a fost prima și nici că a fost ultima, în fapt ea chiar a dispărut, fiind azi moartă pentru că nu e vorbită de nimeni, și asta tocmai pentru că poporul care a lansat’o a fost vremelnic o elită conducătoare. Știm că limba latină, inițial o limbă insignifiantă dintr’o regiune limitată, a devenit foarte importantă din cauza evenimentelor politice și militare. Aceasta înseamnă că Italia a devenit latinizată: latina a devenit dominantă în Italia, deși după cum constatăm dialectele zonale s’au păstrat din limbile tribale vechi.

Dar această evoluție este secundară primului proces: sosirea PIE în Italia. Oamenii italici au adoptat noua limbă și au schimbat’o într’un specific fiecărui dialect existent. Așa limba etruscă ajunge să devină toscană, iar limba siculilor in Sicilia să devină siciliană. Un proces foarte similar a avut loc în Galia, unde aristocrația locală a adoptat un limbaj italic, un amestec de occitană și latină, ca limbă proprie și care a schimbat’o. Mai târziu, această ”Occitană nordică” a evoluat în franceză.

Tranziția și creolizarea în Franța a fost lentă: a durat peste 800 de ani. De la 823 d.Hr., instanțele și instituțiile franceze sub regele Carol Temerarul a adoptat limba franceză ca limbă standard. Înainte a fost vechea flamandă, un fel de vlahă veche creolizată în contact cu vechea germanică. Până atunci, doar o mică parte din Franța a vorbit noua limbă. Franceza a evoluat destul de repede până în 1694, când a fost publicat primul dicționar francez. Acest lucru a stabilit foarte mult limba.

Același proces s’a petrecut cel mai probabil și cu limba getică care după crearea coloniei Dacia, geții liberi plecați dincolo de granița dacică spre nord creolizează limba getică și devine limba gotică, care era distinctă de limba germanică, dar și de cea de origine a geților carpatici, cât și de cea a geților sud-dunăreni care devine aromâna de azi. Din 106 până când geții (goții) revin în Geția Carpatică trecuseră aproape 2 secole, timp suficient pentru creolizarea limbii getice în hinterlandul nordic al imperiului roman.

Atunci când o limbă obține o versiune standard scrisă, evoluția acesteia este încetinită. Creolizarea se întâmplă mult mai rapid decât evoluția lingvistică. Limbile pot evolua de’a lungul a mii de ani. În general, o limbă se schimbă atunci când tehnologia, tehnica și sociologia, evoluează. Sosirea agriculturii a fost probabil cel mai important eveniment din ultimii 10.000 de ani. Nu e de mirare că limba s’a schimbat atât de dramatic.

Există însă și excepții: este probabil că limba bască să nu se schimbe prea mult, că poporul basc a rezistat. Totuși, cea mai mare parte a Europei nu a rezistat. În consecință, se poate spune că atunci când nu se schimbă nimic (sau foarte puțin), limba nu se schimbă. Sosirea normanzilor și a francezilor normandici în Anglia a avut consecințe dramatice pentru limba engleză veche, o limbă stabilă de câteva secole. Engleza veche a evoluat în engleza medie în mijlocul a două-trei secole. Diferența de limbă dintre limba engleză veche și limba engleză medie este mult mai mare decât între engleza medie și limba engleză modernă.

Creolizarea se întâmplă în decurs de două până la maxim cinci secole. În termenii istoriei limbajului, aceasta este viteza fulgerului. Lingviștii își pot aplica regulile ori de câte ori doresc.

Un cuvânt precum ”land” (pământ) nu are o versiune reconstituită PIE pe continent. Motivul este că pe continent cuvântul este considerat a fi un cuvânt substrat pre-germanic. Versiunile celtice sunt considerate a fi împrumuturi de la germanică. Prin urmare, o versiune PIE reconstituită ar fi lipsită de sens.

Cu toate acestea, în Marea Britanie, etimologii britanici nu ezită să reconstituie o versiune PIE (* lendh). Pur și simplu aplică regulile. Pun pariu că pot face acest lucru și pentru toate cuvintele haitiene. Este posibil din punct de vedere tehnic să se reconstituie versiunile PIE pentru cuvintele haitiene de origine africană, să nu existe nicio îndoială. Acesta este motivul pentru care un cuvânt bine reconstituit PIE nu poate fi o dovadă a existenței sale antice în PIE. Ceea ce vrem să evidențiem este că înainte de substratul lingvistic al arienilor post-potop, existau limbi locale ale vănătorilor-culegători care au putut fi creolizate de influența lexicului noilor veniți.

Procesul de creolizare este ca atare o teorie alternativă la versiunea prin care se explică o indo-europenizare lingvistică prin valurilor de arieni: PIE a fost importat într’o anumită regiune împreună cu agricultura și păstoritul. Potrivit limbii originale a vânătorilor-culegători locali care au acceptat agricultura și atitudinea lor față de noua limbă, creolizarea a avut loc diferit.

Există câteva forme de creolizare:

(1) Tranziție forțată.

Noua limbă nu este acceptată și trebuie forțată localnicilor. În acest caz, tranziția lingvistică este deseori sortită eșecului. Dacă tranziția este reușită, atunci vor rămâne doar câteva cuvinte ale limbii locale. Exemple sunt Țara Galilor, Irlanda (engleză), Egipt (arabă) și Corsica (franceză). Principala condiție pentru succes este oprimarea și o colonizare îndelungată sau o anexare. Noua limbă este o copie a originalului. Varianta franceză în Corsica este o copie a limbii din Paris și nu varianta tipică sud-franceză. Corsica a devenit franceză în 1773.

(2) Tranziție incompletă.

Noua limbă este acceptată, dar purtătorii noii limbi nu pot rămâne suficient de mult timp ori sunt prea puțini ca să o impună. Tranziția este incompletă. Exemplul aici este Haiti, o țară care a devenit independentă în 1810, cu mult înainte ca francezii colonizatori să aibă timp să’i învețe limba franceză decent. Haitienii eliberați, care proveneau din multe regiuni africane, au fost oricum obligați să folosească limba franceză, deoarece era singura limbă pe care o cunoșteau. Deși există multe cuvinte ale limbii vechi, noua limbă nu mai poate fi înțeleasă de vorbitorii originalului.

(3) Tranziție impulsivă.

Noua limbă este acceptată cu bucurie și purtătorii noii limbi rămân suficient de mult timp. Exemplul este cel francez. Aici, noii adepți nu văd nicio problemă în menținerea multor cuvinte ale vechii limbi. Cu o supraestimare, ei se simt liberi să interpreteze noua limbă. Sunetul și simțul limbii vechi persistă. Noua limbă nu este atât de „apropiată” de cea originală. Franceza este derivată din latină, dar sună foarte diferit de limba italiană. De asemenea, limba franceză este umplute cu împrumuturi franceze (germanice) și cu un număr de cuvinte de substrat britonic-celtic.

(4) Trecerea iluzorie.

Aceasta nu este o tranziție reală. Exemplul este cel spaniol și românesc. Aceste limbi se cred că au evoluat din latină, dar în realitate spaniolii (est) au vorbit deja cu un limbaj asemănător celui latin înainte de a deveni parte a Imperiului Roman. Limba lor a fost redirecționată spre latină, nu tranziționată.

Același lucru s’a petrecut și în limba getică.

Nu există tranziții de limbă ”naturale”. O tranziție lingvistică se produce întotdeauna în cadrul societăților, nu al indivizilor. O tranziție lingvistică înseamnă că o întreagă societate deja structurată își schimbă limbajul zilnic, nu că învață o a doua limbă.

Credem că proto-germanicul este alt caz. Prima creolizare a acelei limbi, care a dus la o tranziție incompletă, s’a produs în Austria de Est și Pannonia. Credem că vânătorii-culegători locali au fost dornici de a accepta agricultura și că tranziția lingvistică a mers atât de repede (poate doar câțiva sute de ani) încât multe dintre cuvintele locale pur și simplu au existat. Unii etimologi estimează că până la 20% din toate cuvintele germane sunt cuvinte de substrat.

Creolizarea se poate întâmpla de mai multe ori  succesiv cu aceeași limbă. După formarea proto-germanicii, limbajul s’a extins spre vest, urmând Dunărea, dar și la sud-est, pana la coastele Mării Adriatice, unde a suferit o a doua creolizare, parțial de la localnici, parțial de la coloniștii fermieri noi PIE – coloniștii care s’au stabilit acolo. Acolo a devenit proto-germano-occitană. De acolo limba a traversat Marea Adriatică, iar în Italia, are loc o a treia creolizare s’a întâmplat, devenind proto-occitană-romană.

Pentru a o face și mai complexă, localnicii din Italia au vorbit deja aici și acolo o altă formă creolizată de PIE care a fost importată peste Adriatica via Illyria înainte și direct din regiunea Carpați-Marea Neagră. În cele din urmă, în câmpia din Latium s’a dezvoltat un dialect care va deveni limba Romei.

Odată ce o limbă s’a stabilit într’o anumită regiune, începe un fel de standardizare. Întreaga regiune se standardizează într’o singură limbă. Standardizarea se reia în prima subregiune care acceptase noua limbă. Acest proces se numește: feed-back. În același timp, limbajul „se îngroapă”, dezvoltându’și în continuare propria logică lingvistică.

Toți elenii antici puteau să se înțeleagă și erau mândri de ea.

Ulterior, dialectele se dezvoltă. La granițele limbii, aceste dialecte devin puternic influențate de limbajul celeilalte părți a frontierei și apar astfel de limbi mixte. În același timp, comercianții și călătorii aduc noi obiecte, noțiuni, zei și cuvinte de departe.

Ce s’a întâmplat, de asemenea, este că granițele lingvistice se mișcă. Un exemplu este Belgia. Acolo granița limbii încă mai tinde să se deplaseze spre nord. Un alt exemplu este Marea Britanie unde granița limbii s’a mutat spre vest. Aceste mișcări sunt foarte lente și și cu viteză neregulată.

Astăzi, suntem obișnuiți cu limbile naționale și avem tendința să credem că trecutul era similar. Dar nu. Suntem păcăliți de faptul că limbile scrise au devenit standardizate de timpuriu.

Vechea elenă avea câteva texte dialectale, însă greaca clasică este destul de uniformă. Standardizarea gramaticală a limbilor scrise a urmat răspândirea alfabetului. La început, au existat multe alfabete în Europa de Sud, dar mai târziu au rămas doar două: cea grecească și cea latină.

Povestea latinei este similară: limba scrisă a fost dezvoltată în principal în scopuri administrative, iar standardul ei a fost stabilit de la început. De atunci, cu greu s’a schimbat pe hârtie, deși limba vorbită a evoluat. Julius Caesar a vorbit într’un mod diferit de ceea ce a scris.

Comparați’o cu limba engleză modernă: ar citi unul cu voce tare ceea ce este într’adevăr pe hârtie, nimeni nu ar înțelege.

Dar țineți minte și faptul că acei copiatori de text au avut o influență puternică aici. Preferau să copieze ceea ce înțelegeau. Ei au fost cei care nu au ezitat să „traducă” un text într’o limbă mai potrivită pentru comisionarul lor. Cuvintele vechi au fost înlocuite cu cuvinte noi. Au fost introduse noi linii pentru a aduce mai multă „claritate”. Sau să dovedească autenticitatea religiei. Acesta este și modul în care avem impresia că o limbă precum limba latină a fost vorbită fără o schimbare de o mie de ani.

Textele au fost adaptate la ceea ce era politic corect. Prin texte, oamenii puternici întotdeauna au fost flatați. Alte texte au urmărit chiar distorsionarea relatării evenimentului așa cum s’a petrecut el în realitate, ori prin exagerare, ori direct prin fals.

Lingvistica Indo-Europeană

Ce spune wiki?

”Diversificarea limbii părinte în dalectele atestate de limbile fiice este istoric neatinsă. Cronologia evoluției diverselor limbi ale fiicei, pe de altă parte, este în mare parte indiscutabilă, indiferent de originea indoeuropeană. […]
Pe măsură ce limbajul Proto-Indo-European (PIE) s’a desprins, sistemul său de sunet a deviat, schimbându’se în funcție de diferitele legi de sunet evidențiate în limbile fiicei.” (Wiki)

Din păcate, încă necontestat, dar complet suprarealist. Nu credem că limbile indo-europene au evoluat din limba maternă PIE, chiar dialectele sale, în limbile fiicei moderne prin evoluția internă. Cadrul de timp este prea îngust pentru asta. Diversificarea ar fi trebuit să înceapă în jurul anului 2500 î.Hr. sau puțin mai devreme, dacă cineva crede că „Dezbinarea în limbile proto-limbi ale dialectelor atestate este completă în acel moment”.

Deci, în jur de 2500 î.Hr. se presupune că dialectele se diversifică în limbi diferite. Atunci cum pot lingviștii să’și justifice cuvintele PIE reconstituite fără a lua în considerare aceste dialecte presupuse? Dacă un cuvânt are un strămoș PIE reconstituit, apoi la care dialect PIE face parte?

Ideea că dialectele sunt cauza diversificării nu poate fi acceptată pentru că putem citi primele hieroglife egiptene, datând din jurul anului 2750 î.Hr. De atunci, putem citi toate hieroglifele și observăm că limba a evoluat, dar nu s’a schimbat cu adevărat. Ultima versiune a limbii coptice, din jurul anului 1750 d.Hr., este încă similară. De aceea, Champollion a putut descifra hieroglifele.

QED: Egiptenii au vorbit un limbaj similar, pe o perioadă de 4500 de ani, deși au avut loc unele evoluții. La fel ca limba engleză modernă este similară cu engleza veche.

Aceasta implică respingerea arborelui lingvistic dacă sugerează că limbile PIE sunt rezultatul unei evoluții constante. Creolizarea este răspunsul la misterul diversificării rapide a PIE.

Întorcându’ne la limba română sau mai bine spus la limba geților din Carpați, atenție, spunem doar a geților din Carpați, pentru că această limbă a avut specificul ei local, creolizarea ei a suferit un proces similar. Limba getică a fost influențată negreșit în mai multe etape, dar niciodată ea nu a fost abandonată. Deși sunt adepți interesați ai teoriei că limba geților a fost abandonată și adoptată limba latină, acestora le spunem să revină la o logică elementară.

La aceste frontiere au venit mai târziu alte 3 imperii, dar niciodată acest popor nu și’a abandonat limba. Pe acest raționament trebuia să renunțăm la limba latină când au venit avarii, apoi când au venit asiaticii-siberieni (ungurii), apoi să adoptăm turca etc.

Limba dunărenilor-carpatici paleolitici nu a fost influențată doar acum 10.000 de ani de limba getică, ci și mai târziu de limba germană dinspre vest, limbile slave dinspre est și sud, dar și de a altui ocupant vorbitor de limbă turcă.

Când a fost abandonată în acești 2000 de ani, reținând că nici avarii, tătarii, cumanii sau pecenegii nu au putut smulge limba bătrânească băștinașilor? Deși mai toți pretind că au condus destinele strămoșilor noștri…

Limba română se vorbește ca acum 500 sute de ani și avem motive să credem că ea a evoluat treptat din limba pelasgilor I2 (vezi harta de mai jos) care dominau Europa acum 9000 de ani, numiți în Iberia basci, în Sardinia sarzi, în Peninsula Apenină etrusci, în Marea Egee minoici.

Limba română de azi este un rezultat al acestei creolizări urmare contactului cu limba legionarilor macedoneni din legiunea a V-a Macedonica, stabiliți aici de imperiul roman și care vorbea o limbă getică sud-dunăreană specifică Macedoniei, apoi ea a fost influențată de limbile europene limitrofe Carpaților care se dezvoltă la limitele etnice ale românilor care ulterior adoptă acest endonim pe nedrept considerat al Romei, ci mai curând al râmului sau râmnenilor locali, care au dat și un trib numit ”ramnes” (râmnii) ce a fondat Ruma și care va deveni mai târziu un imperiu expansiv.

În definitiv dacă limba s’ar numi astăzi limbă getică cu nimic nu s’ar greși istoric, deoarece această limbă se vorbește de peste 10.000 ani pe aceste meleaguri.

Acceptarea ideii că limba getică a fost abandonată de cel mai numeros popor din Balcani, și considerat de Herodot cel mai numeros după inzi este o inepție. Mai curând putem afirma că poporul getic fiind compus din sute de triburi, acestea înmulțindu’se, iar unele deplasându’se cum firesc au migrat multe populații de’a lungul istoriei acestea au dezvoltat mai multe limbi: slavă, germanică, celtică, hitită, scytică, latină etc.

Tot ce am prezentat mai sus reprezintă argumente că limba europenilor primitivi a plecat de la Marea Neagră, și nu avea cum această limbă locală vorbită de cei menționați de istorici la Gurile Dunării să’și abandoneze limba, așa cum empiric o teoretizează lingviști fără scrupule.

Noi astăzi vorbim limba getică, numită modern limbă română, ce a evoluat natural în acest spațiu de confluență culturală și care a modelat’o până la stadiul limbii care’l cunoaștem și o vorbim azi.

Enunțăm aici postulatele lingvistice care stau la baza Demonstrației Morar. Prin Demonstrația Morar, originea lumii moderne a avut loc în spațiul Carpato-Dunărean, România de azi. Postulatele Morar

Postulatul (I) Morar: ”Un nume propriu provine din limba și cultura in care are o semnificatie ca substantiv comun, adjectiv sau verb.”

Postulatul (II) Morar: ”Nomenclatura locurilor supraviețuiește dispariției unei culturi.”

Postulatul (III) Morar: ”Dezvoltarea sintactică ciclică a unui cuvânt este imposibilă.”

Postulatul (IV) Morar: ”Cuvintele moștenite pot să aibă o semantică complexă” sau negația acesteia, ”Cuvintele împrumutate nu pot avea o semantică complexă”.

Postulatul (V) Morar: ”Natura unei limbi este determinată de gramatică și nu de vocabular.”

Întreaga demonstrație pe larg  o puteți lectura pe linkul următor:

https://www.scribd.com/document/17092127/Petre-Morar-Vol-1-Noi-nu-suntem-latini

Pentru fanii hărților genetice postăm hărți care prezintă instantanee ale haplogrupelor dominante sau notabile ale ADN-ului din jurul anului 7000 î.Hr., anul 2000 î.Hr., 117 d.Hr. și 1227 d.Hr.

În primul rând, o precizare. Istoria genetică umană este complicată, în special în Europa, prin urmare liniile teritoriale asociate cu haplogroupurile majore ale ADN-ului în aceste hărți ar trebui să fie văzute ca cele mai bune presupuneri bazate pe cunoașterea actuală a geneticii, arheologiei și istoriei și care pot fi perfectibile negreșit.

Y-ADN prezintă, de asemenea, doar o mică parte a imaginii genetice globale. Totuși, deoarece majoritatea cromozomului Y este transmisă de la tată la fiu, cu mutații mici în aproape fiecare generație, acesta oferă un grad bun de rezoluție asupra istoriei populației și a mișcării prin strămoșii de sex masculin.

Prima hartă arată Europa în jurul anului 7000 î.Hr. În Carpați predomina I2, același pe care’l vom reîntâlni paradoxal peste 8000 de ani, la nivelul anului 1227, majoritar în întreaga zonă Balcanică.

Epoca de gheață se încheiase, iar vânătorii-culegători mezolitici europeni migrau din refugiile lor pentru a recoloniza continentul, inclusiv în Doggerland, care mai târziu s’a scufundat sub Marea Nordică în creștere.

Majoritatea bărbaților din Europa au aparținut Y-haplogrup-ului I și al celor din nord-estul Europei, din haplogrupul R1a.

Alte linii minore masculine, cum ar fi R1b, G, J, T și E ar fi fost, de asemenea, prezente în Europa, după ce au migrat din Asia de Est, Orientul Mijlociu și Africa de Nord.

Cea de’a doua hartă arată Europa în jurul anului 2000 î.Hr.

În perioada în care intervine, agricultura s’a dezvoltat în Levant și apoi s’a răspândit prin sudul, centrul și estul Europei de către fermierii neolitici aparținând în principal haplogrupurilor Y, cum ar fi G2a și J2.

În timpul următoarelor perioade de cupru și bronz, triburile indo-europene (R1a și R1b) au migrat spre vest de stepa eurasiatică. Rețelele de comerț pe distanțe lungi au fost dezvoltate în Europa și Coasta Atlanticului, care au ajutat la răspândirea unor culturi distincte, cum ar fi Corded Ware și Bell Beaker (Cultura vaselor clopot). În nordul îndepărtat, triburile Haplogroup N1c au sosit în Europa din Siberia, răspândirea lor geografică fiind aliniată culturii Pit-Comb Ware.

Existența în spațiul românesc a haplogrupurilor acestor arieni indo-europeni (R1b) acum 10.000 de ani la Schela Cladovei, cum o prezentăm în tabelul de mai jos, poate fi explicată ori prin faptul că Potopul a avut loc mai devreme cum deja am încercat să prezentăm mai sus, ori că spațiul românesc este Patria acestora, după o aventură asiatică în stepe.

Cert este un lucru, acești arieni R1b, cărora mai târziu li se vor spune în fel și chip, cimerieni, cimeri, cimbri, celți, keltoi, gali, galați, galateni, wales, valoni, volcae, vlahi etc. sunt cei care au populat mai târziu aproape întreg vestul Europei creolizând limbile multor băștinași întâlniți în expansiunea lor, iar azi sunt francezi, spanioli, catalani, portughezi, irlandezi, scoțieni etc.

Acești arieni R1b în mezolitic însă, nu au populat doar Bazinul Dunării, ci întreg spațiul carpatic, și au pus bazele celebrei culturi Otomani de mai târziu.

În Balcani, Cultura Otomani numită aşa după un complex de aşezări de la Otomani, lângă Marghita,  a ocupat spaţiul cuprins între cursul inferior al Mureşului, Munţii Apuseni şi Tisa. În această arie s’a şi format probabil, tot pe fondul Baden din perioada de tranziţie, dar primind se pare şi unele influenţe din aria Wietenberg, din podişul Transilvaniei. Mai târziu, în cursul evoluţiei sale, cultura Otomani depăşeşte spre vest cursul Tisei, cum arată descoperirile din dreapta acestui fluviu de la Toszeg şi Fuzsesabony şi cea mai îndepărtată spre vest, de la Hatvan.

Şi spre nord cultura Otomani se extinde dincolo de Tisa, până în Slovacia răsăriteană (până la Barca lângă Kosice în valea Hernadului). Deşi se mai poartă încă discuţii cu privire la originea şi vechimea ei, ultimele cercetări făcute în mai multe aşezări şi cimitire de pe teritoriul României (mai ales la Vărşand şi Socodor lângă Oradea, la Pir lângă Tăşnad şi la Sântion, lângă Oradea) şi în Cehia (cu precădere marile săpături din aşezarea întărită şi din cimitirul de la Barca lângă Kosice) au demonstrat caracterul ei local, vechimea ei destul de mare în cuprinsul perioadei mijlocii a bronzului, precum şi faptul că a avut o evoluţie relativ îndelungată, cu mai multe faze încă insuficient determinate şi studiate.

Ocupând o arie geografică importantă prin vecinătatea ei cu regiunile bogate în zăcăminte de minereuri din Carpaţii apuseni şi nordici şi prin căile de comunicaţie care o străbăteau, triburile culturii Otomani practicau agricultura şi creşterea vitelor, locuind în aşezări stabile şi adeseori de lungă durată, cum arată împrejurarea că ele conţin mai multe nivele de locuire (de exemplu la Otomani trei nivele principale, la Barca patru, la Sântion de asemenea patru).

Un tip deosebit de aşezare s’a putut constata la Socodor şi Vărşand, unde în jurul unui grup central de locuinţe şi la o oarecare distanţă de ele, alt şir de locuinţe aşezate în cerc formau un fel de inel de protecţie. Aspectul actual al acestor aşezări [o movilă (resturile grupului central de locuinţe) înconjurată de un val (dărâmăturile cercului exterior de case)] au dat o vreme impresia greşită că ar fi vorba de aşezări întărite cu şanţ şi val circular. Este vorba totuşi de un mod de organizare a aşezărilor construite pe terenuri joase, determinat de motive de precauţie, defensive.

Purtătorii culturii Otomani au folosit pentru aşezare şi piscuri întărite cu şanţ şi val (de exemplu ”Cetăţuia” de la Otomani şi cea de la Barca). Nu ştim, în stadiul actual al cercetărilor, dacă fortificarea aşezărilor a fost folosită încă de la începutul acestei culturi, sau de’abia într’o fază mai târzie a ei. Cultura materială a acestui grup prezintă aceleaşi trăsături generale, ca şi celelalte deja trecute în revistă, cu aceeaşi folosire largă a uneltelor de piatră şi de os şi cu o activitate de prelucrare a bronzului în mai toate aşezările, învederată de tiparele de turnat găsite în ele.

Această din urmă activitate a fost însă în această arie mai intensă, deoarece, după cum arată descoperirile, grupul Otomani a avut posibilitatea să’şi procure cu mai multă uşurinţă şi în cantitate mai mare metalul necesar. Pornind de la aceste posibilităţi, grupul Otomani a creat – după cum reiese tot mai limpede din studiile făcute în ultima vreme – în primul rând seria de tipuri de arme de bronz din grupul aşa-numit ”tracic”, adică getic.

În acest spaţiu, cuprinzând nord-estul Ungariei, Slovacia de răsărit şi nord-vestul României, s’au produs săbiile, topoarele de luptă şi ”apărătorile de braţ” de tipurile cunoscute dintr’o serie întreagă de depozite, dintre care cele mai importante sunt cele de la Apa, lângă Satu Mare, Valea Chioarului (fost Gaura), lângă Şomcuţa Mare şi Hajdu – Samson şi Jajta în Ungaria. Uneori ele s-au găsit şi în morminte ale culturii Otomani.

Aceste piese se disting adesea şi prin ornamentul lor bogat, spiralic şi rectiliniar. De aici ele s-au răspândit până departe în diferite direcţii. Această producţie intensă de arme de bronz, relativ neobişnuită în vremea discutată, în aceste părţi ale Europei, subliniază caracterul mai agresiv, mai războinic al triburilor Otomani, care – după cum se va arăta mai jos – se manifestă şi printr’o puternică tendinţă de expansiune, printr-o presiune constantă asupra grupurilor înconjurătoare. În aşezări şi cimitire s’au găsit de asemenea numeroase podoabe de bronz şi de aur, care subliniază bogăţia deosebită a acestor triburi de geți arieni.

Ceramica grupului Otomani – ale cărei tipuri principale sunt tot ceaşca (cu o toartă), strachina, castronul şi vasul de provizii – se distinge prin unele caractere proprii în ceea cu priveşte formele şi decorul. Ceştile şi cănile cu o toartă şi cu gura oblică amintesc vechiul fond Baden, dar şi cultura ”ceramicei cu împunsături succesive” din Transilvania.

Decorul spiralic, însoţit adesea (mai târziu) de caneluri şi proeminenţe şi combinat cu ele într-o manieră proprie exclusiv acestei culturi (peretele vasului este el însuşi modelat în caneluri şi proeminenţe, care servesc drept ”suport”, respectiv puncte de sprijin şi de concentrate ale decorului spiralic incizat), caracterizează ceramica Otomani încă din etapele ei vechi.

Prin acest decor spiralic ceramica Otomani se leagă strâns de cea a culturii Wietenberg, învecinate spre răsărit; legăturile cu acest din urmă grup se manifestă şi prin prezenţa frecventă în aşezările Otomani din Crişana, a unor fragmente de vase provenite foarte probabil prin import din aria Wietenberg, după cum în această din urmă regiune pătrund armele de bronz de tip ”tracic”, adică getic.

Ritul de înmormântare al triburilor Otomani este cunoscut dintr-o serie de cimitire cercetate atât pe teritoriul ungar şi slovac, câţ şi la noi în ţară. La Pir s-au dezvelit în ultimii ani 31 de morminte dintre care 30 de inhumaţie în poziţie chircită şi numai unul de incineraţie (în urnă). În cimitirul de la Barca (Slovacia de est) ritul este exclusiv al inhumaţiei.

De asemenea în cel de la Megyazso (în Ungaria), unde s’au descoperit 225 de schelete chircite, în cimitirul de la Hernadkak (în Ungaria) din 137 morminte numai trei au fost de incineraţie în timp ce în cimitirul est-slovac de la Streda pe Bodrog, aparţinând unei faze mai târzii a culturii Otomani, deja 52% din morminte sunt de incineraţie. Reiese aşadar că şi în grupul Otomani incineraţia pătrunde mai târziu, dar după cum se pare mai intens.

În fazele sale mai târzii, cultura Otomani manifestă o mai mare tendinţă de expansiune, presând asupra spaţiului de la Mureşul inferior, unde elemente ale sale se găsesc în amestec cu grupul Periam-Pecica şi cu cel Vatina, ceea ce dă naştere la influenţări reciproce, greu de definit deocamdată. Urcând pe Mureş, grupul Otomani pătrunde până la Deva. În nord, el se infiltrează pe drumul Someşului până spre poarta Meseşului.

Şi în aria Otomani, viaţa relativ stabilă şi cu dezvoltare organică încetează la finele epocii mijlocii a bronzului. Tipul antropologic al populaţiei Otomani de pe teritoriul României nu poate fi indicat deocamdată decât pe baza determinării a două schelete de la Pir, judecind după care elementul brahicefal, de nuanţă alpină – combinat cu unele trăsături nordice şi mediteraneene – pare a fi fost foarte bine reprezentat.

În Orientul Mijlociu și Anatolia au început să apară civilizații avansate. Civilizația Egiptului Antic a crescut până la vârf, iar piramidele vor rămâne cele mai înalte și mai mari construcții umane de mii de ani. Chiar și în Europa occidentală constructorii megaliticii construiau monumente gigantice proprii.

Cea de’a treia hartă arată Europa în jurul anului 117 d.Hr., în care se vede că Imperiul Roman a ajuns la cea mai mare extindere teritorială a acestuia.

În acest timp, descendenții migranților arieni (indo-europeni) R1a și R1b ajunseseră să domine cea mai mare parte a Europei ca popoare celtice, germane și slavice. Majoritatea bărbaților din Italia romană însăși ar fi fost descendenți ai ”invadatorilor” triburilor R1b în peninsula italiană care i’au deplasat pe locuitorii G2a, în principal haplogrupul primilor veniți.

Interacțiunile cu vecinii lor etrusci și greci ar fi dus treptat alte genealogii, cum ar fi J2 și E-V13, din bazinul genelor romane. Deși au existat multe mișcări de persoane atât în ​​interiorul, cât și în afara Imperiului Roman, precum și cazuri de genocid produse de către romani asupra triburilor provinciale rebele, Imperiul nu a lăsat în Europa nicio semnătură genetică, deoarece ei înșiși erau un mix din cele câteva haplogrupuri pre-existente în Europa.

Continuitatea genetică a rămas intactă în provinciile sale, ceea ce sugerează că erau puțini colonizatori italo-romani; mai degrabă adevăratele fundații ale Imperiului erau prin conducătorii locali care au acceptat benevol administrația și cultura romană, motiv principal pentru imperiu de a nu considera necesară o colonizare propriu-zisă.

Cea de’a patra hartă arată Europa în jurul anului 1227 d.Hr., anul în care Gingis Han a murit plecând din vestul regiunii Mongoliei, începând să intre în Europa și care era caracterizată de haplogrupul C2 al lui Marelui Han. Însuși Europa medievală a fost dominată de Sfântul Imperiu Roman – o uniune liberă de mici regate, cu Germania în inima sa (și o încercare de a reînvia vechea glorie a Imperiului Roman în vest) – și Imperiul Bizantin, continuatorul Imperiului Roman de est. După căderea Imperiului Roman de Vest din secolul al V-lea, migrația și cucerirea triburilor germane, cum ar fi anglo-saxonii, vikingii și normanzii, au lăsat și semnăturile genetice, în special haplogroupul I1 specific Scandinaviei, în insulele britanice și mai departe.

Dar cel mai important aspect care reiese din această hartă genetică a anului 1227 este că  după 300 de ani de domnie în Panonia a unor conducători de origine asiatică (unguri), sau de 400 de ani de ”supremație” peste Carpați și Balcani a hanilor bulgari, preponderența celui mai vechi haplogrup european, specifică acelor vânători-culegători prezentați în harta mezoliticului vechi cu 8000 de ani postată de mai sus, arată că elita politică mereu a fost minoritară în această zonă. Acest raport genetic se va păstra evident până în zilele noastre.

Nimic paradoxal în definitiv.  Conform celui mai expresiv proverb românesc,

”Apa trece, pietrele rămân.”

Istoria locului este cât se poate de limpede pentru cei care vor s’o vadă printre rânduri.

Sursa: biblemysteries.com, proto-english.org, ancestraljourneys.org, biorxiv.org,  isogg.org, abroadintheyard.com, crispedia.ro

http://paleogeo.org, https://indo-european.info/indo-european-demic-diffusion-model-2.pdf

http://www.ancestraljourneys.org/mesolithicdna.shtml

https://www.eupedia.com/europe/ancient_european_dna.shtml#Paleolithic

http://dienekes.blogspot.ro/2011/09/caucasus-revisited-yunusbayev-et-al.html

https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC5483232/table/tbl1/

Citiți și: BALCANII, PATRIA INDO-EUROPENILOR

sau: CELȚII DIN GEȚIA LUI BUREBISTA, CERTITUDINI ȘI CONTRADICȚII

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

PORTURILE MARITIME SI FLUVIALE ROMÂNEȘTI AȘTEAPTĂ ÎNCĂ STRATEGIA SALVATOARE

Avantajele pe care le aduce cel de’al patrulea port ca mărime al Europei sunt anulate de mai mulți factori, dintre care enumerăm investițiile realizate de țările din regiune, dar și de unele decizii cel puțin discutabile luate de Ministerul Transporturilor.

Într’o zi obișnuită peste 2.000 de germani și de turiști se vor îmbrăca elegant și vor ieși nerăbdători din case. Cu toții se vor duce spre HafenCity, un cartier din Hamburg. Acolo, în portul vechi, vor asista la concertul care inaugurează filarmonica din oraș, Elbphilharmonie, cum o numesc localnicii, una dintre cele mai spectaculoase clădiri din lume și cea mai înaltă clădire locuită din Hamburg, cu ai săi 110 metri. Este construită într-un fost depozit din portul german și face parte dintr’un proiect mai vast de regenerare urbană. Vechile capacități de operare portuare, de pe o suprafață de 2.2 km pătrați, sunt înlocuite de birouri, hoteluri, magazine și chiar clădiri rezidențiale. Este unul dintre cele mai ample proiecte de acest gen din Europa. Rețineți o cifră: 789 de milioane de euro. Atât costă realizarea Elbphilharmonie.

Transformarea portului vechi în zonă rezidențială nu înseamnă însă că investițiile în infrastructura portuară scad. Dimpotrivă. De altfel, pretutindeni în Europa se investește masiv în acest domeniu. În portul Rotterdam s’au realizat până acum investiții totale de 80 de miliarde euro. S’a construit aici un terminal nou pe apă, o realizare tehnologică de excepție. Totul este automatizat aici, containerele sunt transportate cu mașini fără șofer. Pentru un muncitor din portul Constanța, dar și pentru ofițerii români care ajung acolo prima dată, imaginile par desprinse dintr’un film SF.

Mitul 1: Concurența pentru Rotterdam

Constanța are al patrulea cel mai mare port al Europei, ca suprafață. Dar acest factor nu este un atu în sine dacă nu este valorificat și dublat prin măsuri care să ducă la creșterea traficului comercial.

În ceea ce privește traficul de mărfuri, ne zbatem undeva pe la locul 20.

În portul Constanța s’au realizat în ultimii ani investiții de circa 500 de milioane de euro. Cu mult mai puțin decât filarmonica din Hamburg. Sunt păreri care spun că olandezii se tem de portul Constanța, că ne blochează aderarea la Schengen până când le vom ceda portul. Alte păreri sunt total opuse, că portul românesc are un trafic de circa 50 de milioane tone anual, pe când cel din Rotterdam ajunge la 500 de milioane tone, iar că olandezii nu vor să distrugă portul Constanța, ci vor să îl dezvolte. Cu managementul lor performant, portul românesc ar putea crește. Portul Rotterdam și’ar fi dorit o colaborare cu Constanța pentru că pe olandezi îi costă enorm infrastructura. Ei ar fi preferat, cu managementul lor, să preia o parte din marfă la Constanța. Acesta ar fi primul mit despre portul Constanța.

Mitul 2: Un port esențial

A doua mistificare este că piața Europei Centrale și de Est ne este deschisă. Ni s’a spus de sute de ori că suntem mai aproape cu câteva mii de mile marine de marile centre de comerț din Orient. Din păcate, acest lucru este aproape irelevant.

Trebuie să avem în vedere un lucru: ceea ce este geografic scurt nu este și economic scurt. ­Asta înseamnă că proprietarul mărfii trebuie să aibă încredere că drumul pe care merge marfa este unul sigur. Dacă nu, atunci preferă să plătească mai mult pentru ca marfa să ajungă la destinație în graficul stabilit. Or, din păcate, portul Constanța este aproape izolat. România și’a bătut joc de căile ferate, distrugând aproape 11.000 km, iar economia, construită având ca bază calea ferată, suferă enorm.

Studiile europene arată că transportul pe o distanță mai mare de 150 km nu este viabil pe cale rutieră. În schimb, țările din jurul nostru au investit masiv, miliarde de euro, în structura de transport. Ungaria, de exemplu, și’a construit și consolidat terminale multimodale în jurul Budapestei (fără să pună accent pe Dunăre, pe unde se tranzitează circa 7 milioane de tone marfă, ci pe două porturi importante aflate în apropiere: Koper, singurul din Slovenia, și Rijeka, din Croația).

Portul Rijeka este de fapt portul de containere al Budapestei, pentru că circa 150.000 de TEU-uri pe an, pe care noi le pierdem, se duc pe acolo. Ajung prin porturile de la Adriatica, și apoi pe calea ferată, conform unui orar strict. Sunt atât de punctuale încât proprietarul lui nu are nici un dubiu că marfa nu ajunge la timp. Un TEU este o unitate de măsură specifică transportatorilor folosită pentru a descrie capacitatea vapoarelor de transport containere sau a terminalelor pentru containere. Este echivalentă cu volumul unui container de 6,1 metri.

O marfă care pleacă din Constanța spre centrul Europei va ajunge… când va ajunge. Starea șoselelor și a căii ferate face ca traversarea României să fie chinuitoare. Pe Dunăre, problemele sunt și mai mari, pentru că nu este asigurată totdeauna și pe tot sectorul navigabilitatea. În plus, durează mult, iar acum doi ani, autoritățile au luat decizia să taxeze suplimentar barjele pentru tona capacitate. Cu alte cuvinte, plătesc fie că sunt pline, fie că sunt goale. Și aceasta este numai o problemă.

Praga ”ne fură” traficul portuar

România a pierdut trafic (și pierde în continuare) în fața unor țări care nici măcar nu au ieșite la mare! Mulți armatori care vor să aducă marfă containerizată în Europa Centrală preferă portul Hamburg. Containerele ajung apoi în terminalul Metrans, din Praga, și sunt răspândite în toată Europa Centrală, inclusiv spre România. Metrans este conectat și cu alte porturi din Europa, cum ar fi giganticul Rotterdam sau ­Duisburg, Bremerhaven, Koper, Trieste și Rijeka. De aici este transportată până în Istanbul, cu trenuri regulate. O paranteză: România are două feriboturi care nu sunt folosite.

Acestea au circulat pe relația Constanța – Turcia, iar Guvernul României recunoștea, în 2011, în documentul ”Strategia de transport intermodal în România 2020”, că pe relația terminal Agigea Sud – Izmir – Mersin vagoanele nu pot fi coborâte de pe navă din cauza lipsei podurilor mobile şi a liniilor de cale ferată la cheiurile unde nava poate acosta. În plus, pe relația Istanbul, acestea aveau de plătit taxe de pilotaj pentru trecerea Bosforului, care ar fi condus la timpi de așteptare de una sau două zile, deci costuri suplimentare. Nu ni se spune însă de ce nu se folosește calea ferată.

Mitul 3: Trafic important

Concurența în domeniul transporturilor este imensă și în joc intră toată lumea. România va fi concurată în curând și de Serbia, care, cu ajutorul Căilor Ferate Ruse, RZD, a investit masiv în infrastructura feroviară și va putea transporta marfă adusă în portul Bar din Muntenegru, care își mărește capacitățile de operare.

În Constanța, lucrurile în ceea ce privește traficul de containere stau mult mai grav. Noi avem un singur terminal de containere, CSCT, care operează sub capacitate și care poate cere prețuri mai mici decât ceilalți concurenți. Este o scădere a traficului de containere, dar marfa aceea nu a fost niciodată a noastră. Marfa aceea era pentru Odessa și Novorossiysk, dar cele două porturi nu aveau terminalele complete. Au investit însă suficient pentru a prelua acest trafic.

Duisburg, un port fluvial din Germania, operează circa 200 de milioane tone de marfă pe an. Constanța este undeva la un sfert din această cifră. Asta deși, dintre porturile de la Marea Neagră, cel românesc are un alt hinterland decât porturile din Ucraina, Rusia, Georgia (hinterland-ul este aria geografică deservită de un port). Porturile bulgărești ar putea fi concurente cu cel din Constanța, dar acestea au două probleme.

Unu: adâncimile lor de operare în dane sunt mai mici decât în portul românesc.
Doi: costurile lor de operare sunt mari. De exemplu, în Marea Neagră cele mai mari tarife la pilotaj le au bulgarii. Nenorocirea este că urmăm noi.

Mitul 4: Drumul Mătăsii prin România

În ciuda problemelor evidente ale portului Constanța (evidente pentru specialiști), Ministerul Turismului pare încremenit în proiect. De exemplu, acolo se bate în continuare monedă pe coridorul TRACECA, inventat în perioada roz a Uniunii Europene. Ar fi trebuit să fie noul Drum al Mătăsii. Proiectul a murit înainte să se nască, nici un kilogram de marfă nu a trecut pe această rută. În minister există însă un Secretariat Național TRACECA, ce apare în organigramă. Angajați care se ocupă probabil cu nimic, pentru că în 20 de ani nu s’a întâmplat nimic cu acest proiect.

Noul Drum al Mătăsii este pus în practică de chinezi, care au cumpărat portul grecesc Pireu și au reușit să crească traficul de la 700.000 la două milioane tone pe an. Cum spuneam, rutele fără marfă nu există, iar chinezii au marfa.

Tot ministerul a avizat un Master-Plan extrem de controversat al portului Constanța, criticat dur de operatori. Master-Planul, în forma aceasta, este grotesc, este o inepție. E o formă cel puțin jignitoare. Un master-plan plin de greșeli gramaticale, de ipoteze greșite, făcut fără ca operatorii – cei care aduc bani în port – să fie consultați.

SOLUȚII. Ce se poate face

Soluțiile pentru renașterea portului Constanța le au specialiștii. Din păcate, aceștia nu au fost și nu sunt consultați. Există câteva idei interesante. Una ar fi ca administrațiile portului și canalelor navigabile, dar și căpităniile și autoritatea navală să facă parte dintr’o singură structură, care să se coordoneze.

A doua: taxele trebuie să aibă rolul de a atrage trafic. Administrația Porturilor Maritime SA face acum profit de circa 10 milioane de euro, pentru că funcționează ca o societate comercială care oferă dividende acționarilor. În detrimentul investițiilor în infrastructură, spun operatorii. Și cu unele taxe care sunt de câteva ori mai mari ca în Rotterdam. Competiția între operatori este inegală. Fără dialog între administrație, operatori și sindicate nu se pot găsi însă soluții eficiente. Și, din păcate, dialogul lipsește.

Chiar în ziua când directorii Companiei Naționale Administrația Porturilor Maritime le promiteau, la Constanța, operatorilor portuari revizuirea Master-Planului, procesul-verbal de recepție al acestuia se semna la Ministerul Transporturilor, în București. Cert este că, dacă nu se iau măsuri, portul Constanța își va pierde, treptat, din importanța economică. Odată cu el, și România.

SPECIALIST: Lucrurile se degradează cu viteză accelerată

Dacă vrem să ne menținem o brumă de statură economică, trebuie să fie făcut ceva, cu mijloace proprii, cu navigația pe Dunăre. N’ar fi probabil de neglijat, având în vedere costurile mici, ca portul, ca administrație sau comunitate, să se uite cum ar trebui să lucreze cu administrațiile de la Dunăre, pentru a îmbunătăți navigabilitatea pe Dunăre. Altminteri, mărfurile acestea își vor găsi drum prin alte locuri și porturi real concurente cu noi, pe seama entuziasmului pe care îl au, cresc, și își dezvoltă ancore în terminale care conectează în hinterland mărfurile respective, iar noi vom rămâne în amintirea unei epoci de glorie și manifestări triumfaliste inutile.

În condițiile acestea, vedem cum am pierdut trafic de mărfuri din Ucraina spre centrul Europei, vedem cum pierdem cantități din centrul Europei către Constanța, pentru că lucrurile, atunci când încep să se degradeze, se degradează cu viteză accelerată. Cu toate că unii dintre operatorii privați din Constanța au făcut lucruri minunate în ceea ce privește terminalele lor, se luptă cu mare dificultate să supraviețuiască.

La ce bun ajung unii dintre ei să realizeze ritmuri de lucruri înalte, în condițiile în care infrastructura care le’ar aduce mărfurile este precară?

ADEVĂRAT SAU FALS – 10 mituri despre Portul Constanța

Portul Constanța este un concurent de temut al portului Rotterdam – FALS
Portul Constanța are ca principali concurenți porturile din Marea Neagră – FALS
Portul Constanța pierde trafic din cauza dezvoltării infrastructurii în țările din regiune – ADEVĂRAT
Portul Constanța este folosit la jumătate din capacitate – ADEVĂRAT
Un port fluvial din Germania are un trafic de 4 ori mai mare decât portul Constanța – ADEVĂRAT
Taxele din portul Constanța sunt printre cele mai mari între porturile din Marea Neagră – ADEVĂRAT
Hamburg investește într’o filarmonică mai mult decât România în portul Constanța – ADEVĂRAT
Eforturile operatorilor portuari nu înseamnă mai nimic fără o infrastructură bine pusă la punct – ADEVĂRAT
Portul Constanța este printre primele 20 de porturi din Europa în ceea ce privește traficul – FALS
TRACECA, noul Drum al Mătăsii, trece prin Constanța – FALS.

Porturile României sunt :

a) porturi maritime: Constanta , Mangalia si Midia.

b) porturi fluvial-maritime: Sulina (la Mm 0-2), Tulcea (la km 70-72), Galati (la km 145,4 – 157) si Braila (la km 168,5 – 172 );

c) porturi fluviale pe Dunare: Cernavoda (la km 300), Calarasi (pe bratul Borcea), Oltenita (la km 430), Giurgiu (la km 493), Zimnicea (la km 553), Turnu Magurele (la km 579), Calafat (la km 795), Drobeta Turnu – Severin (la km 931-933), Orsova (la km 954), Drencova (la km 1 016) si Moldova Noua (la km 1 046 );

d) porturile fluviale pe Canalul Dunare – Marea Neagra : Basarabi (la km 24), Medgidia (la km 37) si Cernavoda (la km 64).

1. Portul CONSTANȚA

1.1 Date generale

Portul Constanta este cel mai mare port al Romaniei, fiind in acelasi timp si cel mai mare port al Marii Negre si al cincilea port maritim al Europei. El este punctul terminus al caii de navigatie trans-europene Marea Nordului – Rin – Main – Dunare – Marea Neagra, fiind astfel in legatura navigabila directa cu portul Rotterdam, cel mai mare port al Europei.

Suprafata totala a portului este de 3 626 ha, din care 2 532 ha este suprafata de apa (acvatoriul portului). Portul este impartit in doua: – Constanta Nord, cu o suprafata de 789 ha (484 ha teritoriu si 305 ha acvatoriu), 15 km chieuri, 78 dane, avand terminale specializate pentru traficul de produse petroliere, minereuri, carbuni, cereale, containere, laminate, marfuri generale;

– Constanta Sud, cu o suprafata de 2 837 ha (610 ha teritoriu si 2 227 ha acvatoriu), are terminale specializate de marfuri generale, RO-RO, ferry-boat, containere, etc. Pe danele bazinului fluvialo-maritim sunt amenajate sectoare de transbordare a minereului, cocsului si carbunilor direct in barjele ce au acces pe Canalul Dunare – Marea Neagra.

Adancimea in bazine este cuprinsa intre 7 – 13,5m in Portul Constanta Nord si intre 7 – 18 m in Portul Constanta Sud.

Digurile de adapost au o lungime de peste 12 km, respectiv 6,97 km – digul de nord si 5,56 km digul de sud.

Capacitatea totala de trafic este de 83,5 milioane tone pe an, din care 30 milioane tone – marfuri lichide. Traficul in 1997 era de 42 400 000 t operate.

In portul Constanta Nord pot opera nave cu o capacitate de 65 000 tdw pentru marfuri solide si 80 000 tdw pentru marfuri lichide, iar in portul Constanta Sud, nave de pana la 150 000 tdw.

1.2 Localizare Latitudine: 44°10′ N; Longitudine: 28°39′ E.

Este situat pe coasta de W a Marii Negre, la 179 Mm de Bosfor si 85 Mm de Sulina, respectiv gura de varsare a fluviului Dunarea in mare. Fata de capitala Romaniei se afla la o distanta de 250 km spre E.

Asezarea sa in partea de SE a Europei, i’a creat posibilitatea de a deveni un punct nodal important intr’un lant logistic de transport spre si dinspre Europa. Situat la capatul coridorului 4 pan-european, Portul Constanta asigura legaturi cu tari din Orientul Mijlociu, tarile trans-caucaziene sau alte tari asiatice, tinzand sa castige teren in refacerea ”drumului mătăsii”.

1.3 Conditii de navigatie

a) Litoralul romanesc este orientat, in general pe directia N – S, avand o lungime de 244 km si o inaltime a falezei de 25 – 30 m in zona Portului Constanta. Caracteristicile platformei continentale romanesti permit o navigatie usoara si sigura, deoarece nu implica ocolirea unor obstacole de navigatie si nici a unor insule, schimbari de drum dificile sau treceri periculoase

b) Limita marii teritoriale a Romaniei este stabilita la 12 Mm de coasta, dincolo de care se extinde zona contigua pana la 24 Mm de la liniile de baza spre largul marii, zona in care Romania exercita controlul in vederea respectarii legilor si reglementarilor sale in domeniul vamal, sanitar si al trecerii frontierei.

c) Curentii marini nu influenteaza manevrele in rada si activitatea portuara. In rada actioneaza curentul general N – S de pe coasta de vest a Marii Negre, a carui viteza variabila (0,5 – 1,5 Nd ) este in functie de intensitatea vantului din sectorul nordic. In port se inregistreaza curenti slabi, cu antenarea apelor spre sud (iesirea din port) in cazul vanturilor de N si N – NW (cand nivelul apei scade) sau antrenarea apelor spre Nord, in cazul vanturilor dinspre S si SE (cand nivelul apei in port creste).

d) Variatia nivelului apei pe coasta de W a Marii Negre.

Influenta mareei este neinsemnata (30cm ). In port variatiile nivelului apei ating uneori scaderi de pana la 50 cm sub nivelul mediu (in cazul vanturilor de durata dinspre N – NW) si cresteri de pana la 70 cm deasupra nivelului mediu (in cazul vanturilor dinspre S – SE). Aceste situatii sunt extrem de rare si nu influenteaza utilizarea maxima a capacitatii de incarcare a navelor.

e) Regimul vanturilor este neregulat. Vanturile dominante sunt cele de N si cele de NE, mai ales toamna si iarna, cand ating uneori forta de 9-10 pe scara Beaufort. In aceste cazuri, din cauza valurilor puternice, stationarea in rada devine dificila si impune masuri de precautie deosebite.

Primavara si vara sufla adesea vantul de S, care nu depaseste de regula forta 6-7 si nu provoaca valuri mari in rada.

f) Limitele portului Constanta

Portul Constanta este delimitat de digurile de aparare (de N si de S) ale acvatoriului.

g) Rada Portului Constanta este delimitata de coordonatele:

44°10′5 N – 028°44′0 E      /       44°06′5 N – 028°44′0 E

44°10′5 N – 028°49′5 E      /       44°06′5N – 028°49′5 E

Meridianul de 028°46′7 E si 028° 48′2 E împart rada in 3 zone de ancoraj numerotate de la W la E astfel:

– zona 1: ancoraj pentru nave de pana la 40 000 TRB (exceptand petroliere);

– zona 2: ancoraj pentru nave mai mari de 40 000 TRB (exceptand petroliere);

– zona 3: ancoraj pentru petroliere, nave cisterna (gaze lichefiate ), marfuri periculoase (indiferent de tonaj).

Rada permite un ancoraj sigur, cu adancimi cuprinse intre 25-30 m pentru 40-50 nave mari, cu posibilitatea de a face o rotatie completa in caz de schimbare a vintului sau a curentilor.

Pe vreme nefavorabila, navele mici pot intra in acvatoriu portuar numai cu aprobarea Capitaniei portului Constanta.

Controlul supravegherea si dirijarea navelor de la rada este facuta de PORT CONTROL CONSTANTA pe canalul 67 VHF. Ordinele Port Control Constanta sunt obligatorii.

h) Accesul în port

Navigatia spre Portul Constanta se face pe drumuri recomandate conform „Avizelor catre navigatori”, trecind obligatoriu prin schema de separare a traficului .

Schema de separare a traficului pentru intrarea/iesirea navelor are 3 zone:

– Pasa de intrare in port, avand directia generala NW, Da =316°, pe coordonate:

44°00′.7N-028°50′.7 E   /   44°05′.3N-028°44′.5E

– Zona de separatie, cu urmatoarele margini:

44°04′.4N-028°43′.2E    /     44°04′.8N-028°43′.8E

44°00′.8N-028°49′.9E     /     43°50′.8N-028°49′.4E

– Pasa de iesire din port, avand directia generala SE, Da = 136°, pe coordonatele :

44°03′.9N-028°42′.4E     /     43°59′.3N-028°48′.6E

Lungimea unei pase = 6,4Mm, Latimea unei pase = 0,8Mm

Zona de separare a traficului = 0,5Mm (latime)

Respectarea regulilor si semnalelor din COLREG este obligatorie.

Navele care intra in port acorda prioritate celor care ies, cu exceptia cazurilor de forta majora. Navele comerciale vor da prioritate navelor de pasageri. Intrarea sau iesirea concomitenta a doua nave este interzisa.

1.4 Infrastructuri portuare

a) Cai navigabile interioare

In Portul Constanta debuseaza Canalul Dunare – Marea Neagra care este o parte a importantei cai navigabile Dunare – Main – Rhin. Conform standardelor EEC-UKO, Canalul Dunare – Marea – Neagra se incadreaza in clasa „F” de canale interioare (L = 64,4km, adancime = 7m, latime = 90m, 2 ecluze, 3 porturi fluviale, convoi maxim 6 barje x 3000 t).

b) Căi rutiere

Portul este conectat la sistemul national de transport rutier. Atat portul Constanta Nord cat si cel Sud au acces direct la soseua nationala DN 60 care leaga orasul Constanta de Bucuresti si de aici cu acces la reteaua europeana de autostrazi. Autostrada Bucuresti – Constanta va face parte din magistrala trans-eoropeana TEM.

In interiorul portului se afla o retea vasta de sosele si drumuri (aproximativ 100 km). Aceasta se intinde de’a lungul unui numar mare de dane, permitand transbordul direct al marfurilor.

c) Cai ferate

Portul Constanta este conectat la reteaua nationala de cai feroviare si prin aceasta la reteaua europeana. Orasul Constanta, care este un important nod feroviar al Romaniei, este legat de Bucuresti printr-o linie dubla, electrificata, care face parte din viitoarea magistrala Est-Vest (Constanta – Oradea ), care la randul ei va face parte din reteaua magistratelor feroviare care vor lega nordul de sudul si estul de vestul Europei. Reteaua de cale ferata din interiorul portului are o lungime de 144 km si este formata din triaje si linii de cale ferata care se intind pe cheiuri, permitand transbordul direct din nave in vagoane si invers, precum si in spatele cheiurilor, permitand transferarea marfurilor din vagoane in depozite sau pe platforme si invers.

d) Transportul prin conducte

Sistemul de transport prin conducte in Portul Constanta este folosit, in principal, de industria petroliera si cea alimentara. Terminalul petrolier din port, administrat de OIL TERMINAL, este conectat la rafinariile de la Borzesti, Ploiesti, Pitesti si Midia prin conductele pentru petrol brut (cu diametre cuprinse intre 14˝ si 28˝) si conductele de dimensiuni mai mici prin care se transporta produsele petrochimice si petroliere. Se apreciaza ca sistemul de transport prin conducte are o capacitate actuala suficienta pentru a raspunde cresterilor semnificative din viitorul apropiat.

e) Elementele de infrastructura care asigura functia de distributie.

Pentru a’si executa functia de distributie (marfuri si pasageri), Portul Constanta poseda elementele de infrastructura corespunzatoare unui mare port modern. Terminalele specializate pe categorii de marfa ofera toate facilitatile necesare: echipamente portuare, dispozitive specifice, forta de munca specializata, spatii de depozitare inchise si deschise si alte facilitati care conduc la realizarea unui nivel inalt al capacitatii de operare, al productivitatii si calitatii prestatiei portuare.

Terminalele de marfuri din Portul Constanta pot fi impartite astfel:

– terminale pentru operarea marfurilor vrac solide:

1. Terminal de minereu, carbune si cocs

2. Terminal de produse chimice

3. Terminal de ciment

4. Terminal de cereale – terminale pentru operarea marfurilor vrac lichide :

5.Terminal petrolier

6. Terminal de vrac lichid: ulei comestibil si melasa

– terminale pentru marfuri generale

– terminale pentru containere

– terminale pentru masini

– terminal RO-RO

– terminal ferry-boat

In afara terminalelor pentru marfuri, in Portul Constanta Nord exista si un terminal de pasageri. De asemenea, se preconizeaza construirea unui terminal pentru operarea navelor de transport al gazelor lichefiate.

7. Terminalul de minereu de fier, carbune si cocs.

Minereul de fier, carbunele si cocsul pot fi operate la cele 13 dane cu o lungime totala de 2647 m si ale caror bazine au adancimi cuprinse intre 4,5 si 18m. In bazinul maritim si bazinul fluvio-maritim (4 dane, adancimi intre 4,5 – 12m) sunt amenajate sectoare de transbordare a minereurilor, cocsului si carbunelui direct in barje ce au acces pe Canalul Dunare – Marea Neagra.

Operarea marfurilor se realizeaza cu: 8 poduri descarcatoare, 4 poduri incarcatoare (la barje) cu capacitati de 1 200 – 2 000 t/ora, benzi transbordoare si benzi transportoare, macarale de cheu, macarale plutitoare etc. Capacitatea de depozitare este de 3 milioane tone/an.

8. Terminalul de produse chimice, ingrasaminte, uree, fosfati, apatite

Marfa este operata la cele 10 dane in lungime totala de 2 660 m, cu adancimi ale bazinelor cuprinse intre 8,9 si 11,5 m.

Echipamente de operare: 2 descarcatoare de 25 tf fiecare pentru fosfati si apatite, 2 incarcatoare cu capacitatea de 200 si 250 t/h pentru uree etc.

9. Terminale pentru ciment si alte materiale de constructii

Cimentul si alte materiale de constructii sunt operate in 7 dane cu lungimea de 1426 m si cu adancimi ale bazinelor cuprinse intre 10,6 si 10,9 m.

Echipamente de operare: 2 incarcatoare de ciment vrac cu o capacitate de circa 400 t/ora, o instalatie plutitoare de incarcat cimentul vrac din barje la nave, cu o capacitate de 2 000 t /zi, macarale de cheu, macarale plutitoare etc.

10. Terminal de cereale

Cerealele sunt operate la 6 dane specializate, cu lungimea de 1035m si cu adancimi in bazine de 7 – 9,2 m. Incarcarea/descarcarea cerealelor in/din nave sau barje, in/din silozuri si vagoane CFR se face cu: 5 elevatoare pneumatice de 150 t/ora fiecare, 2 elevatoare (de cheu) cu aspiratie de 250 t/h fiecare, 2 elevatoare plutitoare de 300 t/ora fiecare, 5 macarale de cheu, benzi transportoare acoperite aflate pe estacade, benzi transportoare subterane etc .

11. Terminalul petrolier

Terminalul asigura operarea petrolului brut si a produselor rafinate, petrochimice si chimice. Din cele 7 dane operative, 6 dane au o lungime de 1820m si bazine cu adancimi cuprinse intre 11,2 si 13 m, iar cea de-a 7-a dana cu o lungime de 405 m si adancimea bazinlui de 18 m, unde pot opera tancuri de 150000 tdw. Danele sunt dotate cu instalatii de cuplare la nave cu diametre de 12˝ si 16˝ (instalatii tip Woodfield si Flexider), avand si alte dotari specifice. Terminalul mai este dotat cu sisteme de prevenire si stingere a incendiilor si de combatere a scurgerilor de petrol, avand diverse echipamente: nave colectoare, bariere antipoluante etc. Dana de operare (6), componenta a terminalului de vrac lichid (ulei comestibil si melasa) are o lungime de 113 m si adancime a bazinului de 6,3 m. Este specializata pentru exportul uleiului si importul de melasa. Uleiul este transportat prin conducte in cele 7 tancuri ale terminalului cu o capacitate de 250000 tone, iar melasa se transbordeaza in vagoane – cisterna.

12. Terminale pentru marfuri generale cuprind :

– terminalul pentru produse metalurgice (laminate), cu 2dane;

– terminalul pentru utilaje si echipamente, cu 4 dane;

– terminalul pentru produse alimentare frigorifice, cu o dana specializata,

avand un complex frigorific si depozite frigorifice;

13. Terminalele de containere cuprind:

– terminalul SOCEP, o dana in Portul Constanta Nord, lungime 240 m, adancimea bazinului 8,7 m, echipat cu doua portainere de 40 tf, doua traustainere de 32 tf, motostivuitoare, incarcatoare laterale etc. Capacitatea de depozitare din spatele cheiului este de 3 ha.

– terminalul MAERSK, o dana in Portul Constanta Sud, dotata cu

echipamente moderne MAERSK.

14. Terminalul RO-RO

Terminalul RO-RO se afla in Portul Constanta Sud si are o dana cu lungimea de 212 m (adancimea bazinului 14 m). Parcarea pentru imbarcare poate primi 120 vehicule, de 12 m lungime, iar cea pentru debarcare are o capacitate similara.

15. Terminalele de masini se afla atat in Portul Constanta Nord, cat si in cel de Sud. In portul de Nord operarea acestora este facuta la cele 5 dane cu o lungime de 854 m si in bazine cu adancimi cuprinse intre 7,6 si 13,5 m. In portul de Sud, terminalul are 2 dane de operare, precum si o platforma de depozitare.

16. Terminalul de ferry-boat este situat in Portul Constanta Sud si dispune de urmatoarele facilitati:

o linii de cale ferata pana la podul mobil de operare a navelor;

o dotarea cu un parc de vagoane, specializat pentru traficul combinat (atat intern cat si international) si locomotive diesel – electrice;

o macarale transtainer cu sarcini de ridicare de 32 tf ÷ 37 tf;

o drumuri modernizate de acces spre terminal.

Transportul maritim este realizat cu navele ferry-boat Eforie si Mangalia, care prezinta urmatoarele caracteristici:

– tonaj brut: 20 621 t;

– tonaj net: 6 186 t;

– deadweight:12 000 tdw;

– viteza: 15 nd;

– capacitatea de incarcare in urmatoarele variante: 85 vagoane sau 80 TIR-uri sau 40 vagoane si 40 de TIR-uri sau alte combinatii ale numarului de vagoane si TIR-uri

– 3 punti de incarcare cu linii de cale ferata cu ecartament normal (1 435 mm),

totalizand 1680 m liniari de CF.

Rutele maritime de linie asigurate:

– Constanta – Derince ( Turcia)

– Constanta – Samsun (Turcia)

– Constanta – Batumi (Georgia)

Elementele de infrastructura care asigura functia de depozitare

În Portul Constanta, marfurile pot fi depozitate in scop tranzitoriu prin crearea unor stocuri de echilibrare a cantitatilor mari de marfuri descarcate de pe nave si a posibilitatilor de preluare a acestor marfuri pana la incarcarea ulterioara pe alte mijloace de transport in scopul expedieri lor spre alta destinatie.

Dupa natura marfurilor depozitarea se face: pe platforme, in incinta portului, in magazii special amenajate, in silozuri sau in alte constructii amenajate.

Portul Constanta are o suprafata de depozitare de circa 220 ha (190 ha descoperite si 30 ha acoperite) pentru marfuri generale, vrac uscat, containere, produse metalurgice, materiale de construcții, masini etc.

De asemenea, are tancuri pentru petrol si produse petroliere (1,7 m ³) tancuri pentru ulei comestibil si melasa (25 000 t), silozuri pentru ciment (40 000 t), silozuri pentru fosfati si apatite (30 000 t), siloz pentru uree (25 000 t), depozite frigorifice (10 000 t).

· Construcții și reparații navale în Portul Constanța

În Santierul Naval Constanta se construiesc si se repara nave de pana la 200 000 tdw. Santierul are in dotare: docuri plutitoare (unul de 8 000 tf si altul de 15 000 tf), docuri uscate (unul pentru nave de pana la 150 000 tdw iar altul pentru nave de pana la 200 000 tdw).

In afara SNC, in port exista si alte firme de reparatii navale care asigura o gama larga de reparatii la masinile si instalatiile navale, precum si la aparatura din dotare.

În 2017, portul Constanța și’a păstrat primul loc în Europa, în ceea ce privește traficul de cereale. S’a înregistrat o ușoară diminuare față de 2016 din cauza evoluției prețurilor. În ultimele luni ale anului, proprietarii și comercianții de cereale au preferat să stocheze marfa, în așteptarea unor prețuri mai bune. Dar cu toate acestea, traficul general de mărfuri a scăzut cu mai puțin de 2% față de 2016.

Spre deosebire de primele două luni ale anului trecut, când iarna grea a afectat grav porturile maritime românești, 2018 a debutat cu o creștere de 30% a traficului de mărfuri față de ianuarie 2017 (și cu circa 10% mai mult decât în ianuarie 2016).

Politica de dezvoltare a portului Constanța are în vedere, în primul rând, creșterea traficului de cereale. Pe de altă parte, printr’o serie de măsuri vamale și fiscale, dorim să sporim traficul de containere. De asemenea, vom pune un mai mare accent pe traficul de produse energetice, respectiv petrol și gaze. În 2018 portul va veni cu o surpriză.

În ce constă surpriza? Nu cumva e vorba de terminalul de gaze lichefiate la care visează portul Constanța de peste un deceniu și jumătate?

În anul 2006, o delegație din Qatar, la cel mai înalt nivel a vizitat România, în legătură cu acest proiect. Au fost purtate discuții la Ministerul Industriei. Prezentă la întâlnire, conducerea de atunci a Administrației portuare a oferit două posibile locații pentru amplasarea terminalului, una fiind pe digul de sud. Qatarezii s’au angajat să studieze propunerile și să revină. Principala problemă era valoarea extrem de ridicată a terminalului, undeva la peste 2 miliarde de dolari.

Apoi, în 2010, Ministerul Transporturilor și Compania Națională Administrația Porturilor Maritime Constanța au aflat din presă despre construcția unui terminal de gaze naturale lichefiate în portul Constanța, în baza viitorului acord trilateral dintre România, Azerbaijan și Georgia. Despre respectivul proiect avea informații doar conducerea Ministerului Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri.

Cum era de așteptat, atât proiectul cu Qatarul, cât și cel cu Azerbaijan și Georgia au rămas la faza discuțiilor.

Iată că, pe 22 noiembrie 2016, portul Constanța a primit vizita lui Brian Simpson, coordonatorul din partea Comisiei Europene al proiectului ”Motorways of the Sea” (”autostrăzilor maritime”):

”Am venit în portul Constanța pentru a vedea ce proiecte de dezvoltare se vor realiza – în special proiectul terminalului LNG – și cum putem ajuta la realizarea lor pe baza fondurilor europene. Interesul nostru este centrat pe problemele mediului. De asemenea suntem interesați de legătura cu Dunărea și calea ferată, pentru a vedea ce conexiuni de transport se pot realiza. Vrem să oferim sfaturi portului Constanța cum să acceseze fonduri pentru terminalul LNG.”

CNAPMC are în vedere construcția unui terminal de gaze naturale lichefiate. Acesta va contribui la reducerea noxelor în municipiul Constanța. Terminalul va fi construit în zona fluvio-maritimă a portului Constanța. La el, vor avea acces navele fluviale care au motorizare pe LNG. În viitor, toate navele de pe Dunăre vor fi acționate cu LNG. Terminalul va fi administrat de CNAPMC. Capacitatea terminalului și costul lui nu au fost stabilite încă.

Deci, surpriza de care se vorbește ar putea fi chiar mult visatul terminal LNG.

Trebuie precizat că tot în 2018, Administrația portuară a depus proiectul pentru dana 80, care va fi realizat cu finanțare din fondurile europene. În cursul acestei săptămâni va fi înaintat și proiectul pentru dragajul de investiții, tot cu finanțare europeană.

De asemenea, se dorește ca până la jumătatea anului să se depună cererea de finanțare pentru construcția a două dane în zona insulei artificiale.

În cadrul dragajului de întreținere, lucrările contractate în 2017 au fost finalizate. Viitoarele lucrări urmează să fie scoase la licitație în cursul acestei săptămâni, contractul urmând să se întindă pe doi ani.

Tot în acest an, vor începe cel puțin trei investiții private, majore în portul Constanța, de zeci de milioane de euro – a precizat directorul general. Un alt obiectiv este molul trei. Administrația a alocat bani, din surse proprii, pentru studiul de fezabilitate, împreună cu cererea de finanțare a investiției. Construcția lui va dura patru-cinci ani. Se vor recupera din mare peste 275.000 de metri pătrați de teren.

Citiți și: ROMÂNIA VA DEVANSA ITALIA ȘI SPANIA, ȘI VA AJUNGE FRANȚA ȘI ANGLIA DIN URMĂ

2. Portul MANGALIA este port maritim, având posibilitatea de a opera nave de până la 10.000 tdw. Suprafața sa este de 170 ha, din care 50 ha pe uscat si 120 ha acvatoriul portului. Are doua dane pentru nave de mărfuri cu o lungime de 400 m, cu adâncimea apei in bazinul portuar de 9 m.

Șantierul naval (civil) ”Daewoo” are doua docuri uscate in care se pot construi nave de pana la 55 000 tdw si se pot repara nave cu capacitatea maxima de 150 000 tdw. Cheiul de armare al șantierului are o lungime de 1500 m , iar adâncimea apei este de 9 m. Macaralele sunt de: 480 tf , 120 tf , 50 tf si 16 tf.

Compania 2 Mai S.A. Mangalia detinuta de statul roman a informat, la data de 5 ianuarie 2018, grupul Daewoo Shipbuilding & Marine Engineering Co. de intenția sa de a’și exercita dreptul de preemtiune pentru actiunile pe care grupul sud-coreean le detine la santierul naval Mangalia.

Acest santier este un joint venture între Daewoo Shipbuilding si societatea 2 Mai Mangalia, care detin fiecare 51% respectiv 49% din actiunile santierului naval.

Grupul Daewoo Shipbuilding & Marine Engineering Co. a informat ca poarta negocieri cu societatea 2 Mai Mangalia in vederea ajungerii la un acord.

Şantierul Naval Daewoo Mangalia va fi vândut sau, dacă nu este posibil, lichidat de către coreeni, din cauza uriaşelor probleme financiare pe care le are grupul mamă de mai mulţi ani. Într’o încercare disperată de a’şi reduce pierderile, Daewoo Shipbuilding & Marine Engineering (DSME) îşi va lichida operaţiunile din afara ţării de origine, inclusiv şantierul din Mangalia, au arătat într’un raport reprezentanţi ai acţionarului majoritar şi cel mai important creditor, Korea Development Bank.

”Daewoo Mangalia şi DeWind (o companie din America ce operează mai multe parcuri eoliene) nu mai pot continua în actuala formă şi trebuie lichidate”, se arată în raportul KDB.

Un oficial al KDB a explicat că lucrurile vor fi mai clare după analizarea situaţiei financiare:

”Chiar dacă lucrurile vor fi mai clare după analiza situaţiei financiare, dacă să restructurăm diviziile din străinătate, se pare că lichidarea va fi singura soluţie.”

Şantierul naval Daewoo-Mangalia Heavy Industries (DMHI), cel mai mare constructor de nave din România, controlat de grupul sud-coreean Daewoo şi de statul român, a raportat pentru anul trecut pierderi record de 700 mil. lei, un nivel de aproape şapte ori mai mare faţă de 2013, arată datele de la Registrul Comerţului.

Daewoo Mangalia are 2.600 de salariaţi.

Statul, prin Ministerul Economiei, este acţionar minoritar la Daewoo Mangalia, deţinând 49% din acţiuni. Ministerul Economiei, aşteaptă o comunicare oficială din partea coreenilor, apoi, în funcţie de răspuns se va lua o decizie.

Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism (DIICOT) a emis un comunicat, joi, 23 iulie, prin care anunţă o serie de percheziţii privind un prejudiciu uriaş.

”La data de 23.07.2015, DIICOT – Serviciul Teritorial Constanţa a procedat la efectuarea unui număr de 55 percheziţii domiciliare în judeţele Constanţa, Tulcea, Galaţi, Brăila, Buzău, Botoşani şi municipiul Bucureşti, la sediile unor societăţi comerciale şi la domiciliile unor persoane fizice, asociaţi şi/sau administratori ai respectivelor societăţi, într’o cauză penală vizând comiterea infracţiunilor de constituire a unui grup infracţional organizat, evaziune fiscală şi spălare de bani.

În fapt, din investigaţiile desfăşurate a rezultat că în perioada 2012 – 2015, mai mulţi cetăţeni coreeni şi români, prin intermediul unor societăţi comerciale din România, deţinute sau controlate de aceştia, au contractat diverse lucrări de la SC DAEWOO MANGALIA HEAVY INDUSTRIES SA, pe care apoi le’au subcontractat altor societăţi comerciale cu un comportament fiscal inadecvat (de tip fantomă), pentru a evita plata către bugetul consolidat al statului, a valorii TVA şi a impozitului pe profit aferente lucrărilor realizate.

Sumele de bani transferate pentru plata lucrărilor subcontractate în conturile societăţilor comerciale fantomă erau retrase în numerar de unii din membrii grupului, acestea fiind remise ulterior liderilor. Prejudiciul cauzat prin activitatea infracţională este de aproximativ 11 milioane lei. În cauză s’a dispus luarea unor măsuri asiguratorii pe bunuri mobile şi imobile ale suspecţilor. S’a dispus aducerea la sediul DIICOT – Serviciul Teritorial Constanţa în vederea audierii a unui număr de 9 suspecţi.

3. Portul MIDIA este port maritim si punctul terminus al Canalului Poarta Alba –Midia Navodari .

Suprafata sa este de 660 ha, din care 370 ha pe uscat si 290 la acvatoriu. Are 7 dane si 1 415 m de cheuri. Adancimea apei in bazinul portuar in zona de operare la cheiuri este de 8-9 m. Cele mai mici funduri in bazin sunt de 7 m. Operarea marfurilor se face cu doua macarale de 16 tf fiecare.

Șantierul Naval Midia execută reparații la nave de pana la 65 000 tdw cu pescaj de pana la 5,5 m. Are trei docuri plutitoare (unul de 20 000 t si doua de 10 000 t) si 3 dane de armare cu 720 m de cheiuri, pe care opereaza doua macarale de 16 tf .

4. Portul SULINA este port fluvial-maritim, situat la Mm 0-2, la vărsarea Dunării în Marea Neagră.

Portul are doua sectoare: zona libera (in prezent inactiva) si portul comercial (pentru pasageri si marfuri generale). In bazinul zonei libere sunt 4600 m de cheiuri, depozite cu o suprafata de 2 000 m² si platforme de 2 000 m².

Adâncimea maximă în bazin este de 7 m. Aici pot opera 3 macarale plutitoare (2 ori 32 tf si 1 ori 10 tf ). Portul comercial are 2 126 m de cheiuri, cu adancimea apei de 2,5 – 7,5 m.

Avem o autostradă… dată de natură, dar abia o folosim. Segmentul românesc al Dunării nu face decât să se adauge la problemele infrastructurii româneşti, care alungă investitorii. România se confruntă, astfel, cu o situaţie paradoxală, care’i aduce mari deservicii economice: vestul ţării preferă să importe prin portul olandez Rotterdam şi nu prin cel românesc de la Constanţa.

Anul trecut, prin portul Constanţa au trecut 60 de milioane de tone de marfă. Mai mult decât în alţi ani, dar cu mult mai puţin decât prin alte mari porturi ale Europei.
Ca să vă faceţi o idee, prin Rotterdam, traficul de marfă depăşeşte 450 de milioane de tone anual. Acolo, căile navigabile sunt bine întreţinute, iar portul este deservit de o infrastructură excelentă.

Daniel Georgescu, directorul Administrației Canalelor Navigabile:

”Pe noi, statul român, ne afectează acestă problemă, mai nou, ultima dată știu că toată zona de vest a României prefera să’și facă importurile navale prin Rotterdam, să vină pe partea Main-Rin, pe partea ungară în România.”

Dan Țivilichi, directorul Administrației Porturilor Maritime:

”Portul Rotterdam dă 10% din PIB-ul Olandei și în general toate economiile se dezvoltă în jurul porturilor.”

Dănuț Jugănaru, expert în economie:

”Dacă îl facem competitiv, portul Constanţa are mare capacitate de creştere a volumului a traficului de mărfuri pentru că el are o capacitate dublă faţă de cât se exploatează în prezent.”

Lipsa dragajelor de pe Dunăre nu face decât să agraveze problema.

Ionel Minea, secretar de stat în Ministerul Transporturilor

”Avem două puncte critice în acest moment, Bechet și Corabia, dar vom rezolva și această problemă cu achiziția celor de la AFDJ a unui complex de dragaj pe fonduri europene.”

Autorităţile din Corabia au investit în noul port turistic două milioane de euro, dar Corabia tot nu a ajuns pe harta comerţului şi a turismului pe Dunăre.

Din cauza faptului că şenalul navigabil nu a mai fost dragat de mai bine de doi ani, nimic nu a ancorat aici.

Armatorii care duc marfă pe Dunăre au pierderi mari din cauza consumului de combustibil şi pentru că nu pot face transport la capacitatea maximă a vaselor. Între România și Bulgaria există un acord de dragaj și semnalizare pe Dunăre încă din 1955.

Ionel Minea, oficialul de la Ministerul Transporturilor

”Singura problemă care mai e în discuție este segmentul bulgăresc. Aici lucrurile sunt în desfășurare, în sensul că avem promisiuni din partea părții bulgare că vor efectua acest dragaj.”

Avem probleme cu şenalul navigabil, dar suferim şi din pricina lipsei unei infrastructuri moderne rutiere şi feroviare. În România, trenurile de marfă circulă cu o viteză medie de 17 kilometri pe oră.

Un marfar care pleacă astăzi va ajunge la Curtici peste 7 zile, spre deosebire de un tren de pe relaţia Hamburg-Budapesta care parcurge distanţa într’o singură zi.

Portul Constanţa este cel mai mare din bazinul Mării Negre şi este în top 10 porturi europene.

Portul Constanţa: Trafic în 2017 – 60 mil tone
– locul 10 top porturi europene

Portul Rotterdam: Trafic în 2017 – 461 mil tone

Barje pe Dunăre Consum suplimentar – 11 tone motorină
Capacitate de încărcare – 70%

Trafic feroviar – viteză medie: 17-20 km/h

Karla Peijs, coordonatorul european al Coridorului Rin-Dunăre din partea Comisiei Europene, crede că dacă România ar reuşi să facă Dunărea navigabilă pe tot timpul anului, investiţiile s’ar întoarce înapoi prin noi locuri de muncă, dezvoltarea portului Constanţa, dar şi prin reducerea dependenţei de investiţii în infrastructura rutieră şi feroviară:

”Este mai ieftin să faci Dunărea navigabilă pe tot timpul anului decât să construieşti drumuri şi căi ferate. Dezvoltarea Dunării poate aduce creştere economică României. Dacă se poate naviga pe Dunăre pe toată perioada anului, porturile vor înflori, se vor dezvolta conexiuni mai bune între tipurile de transport şi astfel se vor crea locuri de muncă. De asemenea, vor fi bani pentru modernizarea portului. Constanţa ar trebui să fie motorul dezvoltării economiei României.”

Proiectul Coridorului Rin-Dunăre face parte din departamentul pentru mobilitate şi transporturi din cadrul Comisiei Europene.

Karla Peijs crede că importanţa portului Constanţa depinde de cum România poate folosi Dunărea ca un mod de transport şi de acces. Ea subliniază însă că portul Constanţa poate deveni un Rotterdam al Mării Negre doar dacă va avea preţuri bune, dacă va fi competitiv în regiune şi dacă va reuşi să dezvolte conexiunile cu restul tipurilor de transport. Deja impactul investiţiilor făcute de România în infrastructura ce face legătura cu Constanţa se vede în evoluţia economică a judeţului.

Astfel, o analiză recentă a ZF relevă faptul că PIB-ul judeţului Constanţa a avut un ritm de creştere de două ori mai mare decât restul economiei de la deschiderea autostrăzii Bucureşti-Constanţa, în noiembrie 2012, şi până în prezent. Astfel, PIB-ul în valoare nominală al judeţului Constanţa a avut o creştere în perioada 2012-2016 de 56%, faţă de o creştere nominală de 29% a PIB-ului României.

România are 1.075 kilometri de Dunăre, adică aproximativ 45% din totalul sectorului navigabil al fluviului, ce asigură legătura directă cu nouă state europene, aproximativ 20 de porturi fluviale (Brăila, Galaţi, Tulcea pot opera şi nave maritime) şi două canale navigabile, Dunăre – Marea Neagră şi Poarta Albă – Midia, care fac legătura cu Marea Neagră şi cu portul Constanţa. Comparativ, România are circa 700 de kilometri de autostrăzi, fiind pe ultimele locuri în Europa, şi o reţea de căi ferate cu o lungime de circa 20.000 de kilometri. Reţeaua de căi ferate a României este a şaptea reţea ca mărime din Uniunea Europeană, conform datelor de pe site-ul CFR.

Cu toate acestea, jucătorii din logistică spun că trenurile de marfă circulă cu o viteză medie de circa 15-20 de kilometri pe oră.

În prezent, Dunărea este singura ”autostradă” neîntreruptă a României de la Constanţa spre vestul Europei, însă vara, atunci când debitul Dunării scade, traficul navelor este îngreunat.

Karla Peijs consideră că o bună funcţionare a traficului pe Dunăre ar ajuta la reducerea numărului de camioane care circulă pe drumuri în contextul în care România, dar şi Bulgaria au o infrastructură rutieră slab dezvoltată şi zilnic sunt ambuteiaje.

”Este mai ieftin să faci Dunărea navigabilă pe tot timpul anului decât să construieşti drumuri şi căi ferate. Şi dacă nu investeşte în Dunăre, România trebuie să facă mult mai multe drumuri, să investească în căi ferate şi cred că este foarte scump. Transportul pe apă este relativ ieftin şi sigur.”

Karla Peijs crede că România şi Bulgaria ar trebui să lucreze împreună pentru dezvoltarea sectorului Dunării pe care îl administrează şi crede că fluviul este important pentru ambele ţări inclusiv din punct de vedere turistic .

Conform datelor de la Institutul Naţional de Statistică (INS), în 2015 pe căile navigabile interioare s’au transportat circa 30 de milioane de tone de mărfuri, în timp ce prin intermediul celor rutiere s’au transportat de şase ori mai mult.

”Foarte puţin din potenţialul Dunării este folosit. Problema este că România şi Bulgaria administrează şi draghează o porţiune comună a fluviului, care este de altfel o parte foarte mare din Dunăre. România a vrut întotdeauna să dragheze Dunărea, însă Bulgaria nu a fost foarte activă din acest punct de vedere. Acum însă Bulgaria a cumpărat o navă, are un buget pe trei ani şi vrea să dragheze Dunărea. Dacă totul merge conform planului, … Dunărea va fi folosită la potenţial.”

5. Portul TULCEA este port fluvial – maritim situat la km 70 – 72 conceput sa indeplineasca 4 destinatii: port industrial, port de pescuit, port comercial și port militar. Portul comercial Tulcea are mai multe dane: de mărfuri in vrac (km 72), de balast (km 70) de pasageri (km 71).

Estacada portului are o lungime de 970 m, cu adancimea apei de 3-3,5 m. Platforma acestei zone a portului are 32 000 m². Danele sunt echipate cu macarale (2 ori 16 tf si 2 ori 5 tf) si o macara plutitoare (de 10 tf). Capacitatea de trafic a portului comercial este de 0,85 milioane t / an .

Portul maritim are 230 m cheu, adancimea apei de 7,5 m, suprafata platformei de 7 150 m ² si dispune de macarale de 16 tf . Aici pot opera nave de pana la 25 000 tdw. Capacitatea de trafic: 1,04 milioane t/an. Portul fluvial are un cheu de 100 m, adancimea apei de 3 m, suprafata platformei de 950 m² si dispune de doua macarale de 5 tf. Capacitatea sa de trafic este de 3 milioane tone/an .

Portul industrial se afla în amonte de oraș și este destinat încărcării și descărcării de minerale: fier, cocs, baucsită, magnezite, pentru combinatul siderurgic.

Portul navelor de pescuit oceanic se afla la km 72,6 între portul comercial și bazinul șantierului naval. Lungimea cheului este de 360 m, adâncimea apei este de 5,5 m. Are macarale de 5 tf și o capacitate de trafic (de peste congelat) de 0,2 milioane t/an .

Șantierul naval Tulcea are cale pentru nave de 15 000 tdw, macarale de 40 tf , 16 tf si 5 tf, iar adâncimea apei în bazinul șantierului este de 9 m.

6. Portul GALAȚI este port fluvial – maritim situat intre km 157 – 145,4.

Portul comercial este alcatuit din:

Portul vechi, pentru pasageri si balast;

Bazinul docurilor (marfuri generale si cereale);

Bazinul marfurilor lemnoase;

Danele pentru produsele metalurgice.

Aceste sectoare au in total 53 de dane. Lungimea cheiurilor este de 4 400 m . Adancimea apei la cheu este de 7,5 m. Danele sunt dotate cu 39 de macarale de cheu si 56 macarale mobile. Suprafata portuara este de 240 250 m ², din care bazinul docurilor detine 12 300 m ². Capacitatea tehnologica de trafic este de 12,4 milioane t/an .

Portul industrial se afla in amonte de vărsarea Siretului în Dunăre. El este specializat in descarcarea minereului de fier si a cocsului. Cheiul pentru nave maritime este lung de 800 m, iar cel pentru nave fluviale este de 120 m. Adancimea apei la cheiuri este de 7,3 m . In acest port pot opera nave de pana la 25 000 tdw. Are 26 macarale mari si 16 macarale de 16 tf. Capacitatea de trafic: de descarcare a minereului si cocsului – 22 milioane t / an, iar de încarcare a cenușii – 2 milioane t / an.

În partea dinspre aval a portului comercial se va dezvolta terminalul de containere si amenajari pentru zona libera.

Șantierul naval Galați poate construi nave de pana la 65 000 tdw. El are un doc uscat cu doua camere, fiecare de cate 235 m ori 35 m, o cala pentru nave de 20 000 tdw si una pentru nave de 7 500 tdw. Santierul este dotat cu doua macarale gigant: una de 50 tf si una de 320 tf , precum si cu macarale de 40 tf , 16 tf si 5 tf.

7. Portul BRĂILA este port fluvial – maritim situat pe Dunare intre km 172 si km 168,5 (ultimul port al Dunarii maritime spre amonte).

Portul are trei zone :

a) cea a portului vechi pentru pasageri si de produse lemnoase;

b) bazinul docurilor pentru marfuri generale, cereale si balast;

c) zona din aval de Braila, pentru terminalul de containere si zona libera.

În bazinul docurilor pot opera simultan 150 nave. In amonte si aval de port sunt zone de ancoraj, in fiecare putand ancora 7-8 nave maritime. Lungimea cheiurilor este de 4 575 m. Adancimea apei este de 6 – 7,5 m. Macaralele din dotare sunt de 5 si 16 tf. Portul are un siloz de 30 000 t. Capacitatea tehnologica de trafic este de 2,8 milioane t / an .

Șantierul naval Braila construieste si repara nave de pana la 150 000 tdw. El are un cheu de armare propriu si mai multe cale.

8. Portul CERNAVODĂ este port fluvial situat pe Dunare la km 300 , dar este si port la Canalul Dunare – Marea Neagra, la km 64. Suprafata portului este de 19 ha (10 ha suprafata de apa si 9 ha suprafata platformei pentru marfuri).

Lungimea danelor: de pasageri 250 m; de produse petroliere 75 m; de cereale 100 m; de marfuri generale 520 m si de balast 400 m. Portul este echipat cu o macara de 16 tf si doua macarale de 5 tf .

9. Portul CĂLĂRAȘI este port fluvial situat pe bratul Borcea al Dunarii si cuprinde portul comercial si portul industrial. Cheiurile portului comercial au o lungime de 340 m sunt echipate cu macarale de 16 tf si de 5 tf, iar adancimea apei la cheu este de 2,8 m. Suprafata platformelor pentru marfuri este de 213 000 m², iar a depozitelor de 3 000 m². In port pot opera nave de pana la 1 500 t. Capacitatea de trafic este de 450 000 t / an.

Portul industrial, care deserveste combinatul siderurgic, are 635 m cheiuri, 3 macarale de 16 tf, incarcatoare de minereu si zgura. Portul mai are si o zona pentru produsele otelariei: un cheu lung de 300 m, cu adancimea apei de 4,25 m, 2 macarale de 5 tf si incarcatoare pentru produse din otel. In portul industrial pot opera nave de 3 000 tdw. Capacitatea de trafic a portului industrial este de 1 240 000 t / an.

10. Portul OLTENIȚA este situat la km 340. Cheiul fluvial este lung de 300 m si adancimea apei este de 3 m. Are trei macarale de 5 tf, suprafata platformei de 31300 m² si pot fi operate nave de pana la 2 000 tdw. Capacitatea de trafic este de 450 000 t/an.

Santierul naval Oltenita construieste nave de pana la 5 000 tdw, are 12 cale de montaj si de lansare la apa a navelor. Dispune de macarale de 50 tf 16 tf si 5 tf .

11. Portul GIURGIU este situat la km 493 si are urmatoarele cheiuri: un cheu operational de 250 m (adancimea apei de 3,50 m), un cheu de buncheraj de 100 m, un cheu de pasageri de 400 m si unul de asteptare, un cheu fluvial de 170 m, un cheu fluvial al terminalului de balast cu trei macarale de 16 tf.

Platformele de marfuri au o suprafata de 5 000 m² iar depozitele de 3 000 m². La acestea se adauga un siloz cu capacitatea de 10 000 t si o platforma pentru sfecla de zahar si balast cu o suprafata de 29 000 m ².

În port pot fi operate nave de pana la 1 500 t si cu pescaj de maxim 2 m. Capacitatea tehnologica de trafic a portului este de 1 340 000 t / an. Pe canalul Plantelor se afla un cheu operational pentru marfuri generale, dotat cu 2 macarale de 5 tf si se preconizeaza amenajarea unui terminal de containere si a zonei libere .

Terminalul de petrol al Portului Giurgiu se afla intre intrarea in bazin si intrarea pe Canalul Plantelor. Cheul sau are o lungime de 353 m si adancimea apei de 3, 50 m. Aici se pot opera nave de pana la 2 000 t . Capacitatea de trafic este de 450 000 t / an pentru produse solide si 100 000 t / an (pentru produse lichide).

12. Portul ZIMNICEA este situat la km 553. Are un cheu de 440 m lungime cu o adancime a apei de 3 m. Dispune de o macara de 25 tf si trei macarale de 16 tf. Mai are un cheu de cereale (100 m lungime ) si un cheu de pasageri de 100 m lungime.Platforma portului insumeaza 21 300 m², iar depozitele de 4 000 m². Capacitatea de trafic a portului este de 720 000 t / an.

13. Portul TURNUL MĂGURELE este situat la km 579 .

Cheul fluvial are o lungime de 610 m. Adâncimea apei la cheu este de 2,8 m.

Portul dispune de doua macarale de 16 tf si una de 5 tf si de benzi transportoare pentru incarcarea pe nave a ingrasamintelor chimice. Se opereaza si cereale pentru care portul dispune de un cheu lung de 120 m si un siloz de 6 000 t. Platforma portului are 660 m ² iar depozitele au o suprafata de 500 m². In port pot fi operate nave de pana la 1 500 t. Capacitatea de trafic este de 800 000 t / an.

14. Portul CALAFAT este port fluvial situat la km 795.

Lungimea cheiurilor operationale ale portului este de 350 m, iar adancimea apei la cheu este de 3 m. Suprafata platformei portuare este de 11 000 m ².

Are dane de marfuri de ferry-boat si de pasageri. În port pot opera nave cu capacitatea maxima de 2 000 t. Capacitatea de trafic este de 270 000 t / an.

15 Portul DROBETA – TURNU SEVERIN este situat între km 933 si km 931. Are un cheu lung de 300 m. Opereaza marfuri generale folosind doua macarale de 5 tf. Adancimea apei la cheu este de 4,50 m. Sunt operate nave de pana la 3 000 t. Capacitatea de trafic este de 600 000 t / an. Dispune si de un cheu de asteptare lung de 423 m. Portul de pasageri are un cheu lung de 530 m unde adancimea apei este de 4 m.

Șantierul naval al portului construieste si repara nave de pana la 7 500 tdw. Cheiul de armare are o lungime de 650 m. In santier sunt macarale de 50 tf, 40 tf, 16 tf si 5 tf .In proiect sunt prevazute amenajari pentru zona libera si un terminal de containere.

16. Portul ORȘOVA este situat la km 954 pe malul lacului de acumulare al hidrocentralei ”Portile de Fier 1”.

Dana mare a portului are lungimea de 500 m, adâncimea apei la cheu este de 4,20 m, iar în dotarea portului sunt 4 macarale de 16 tf și două macarale de 5 tf. Platforma portuară are suprafața de 16 000 m², iar depozitele de 1600 m². Pot fi operate nave de pana la 3 000 t.

Portul dispune și de un cheu de pasageri cu lungimea de 200 m. Capacitatea de trafic a portului este de 1 200 000 t / an. Șantierul naval Orșova construiește și repară nave de până la 3 000 t.

Are un cheu de armare cu lungimea de 350 m, un doc plutitor de 800 t, cale orizontale si macarale de pana la 40 tf.

17. Portul DRENCOVA este port fluvial la km 1 016, intre Orsova si Moldova Noua.

Are un cheu vertical de 190 m, cu adancimea apei la cheu de 3 m, si dispune de o macara de 5 tf. Suprafata platformei de marfuri este de 7 000 m². Pentru navele de pasageri este o dana cu lungime de 50 m.

18. Portul MOLDOVA NOUĂ este port fluvial la km 1 046, avand un cheu cu lungimea de 300 m echipat cu benzi transportoare si doua macarale de 16 tf.

Adâncimea apei la cheu este de 3 m, iar suprafata platformei portuare este de 1500 m² . Pot fi operate nave de pana la 2 000 t. Capacitatea tehnologica de trafic este de 350 000 t / an.

19. Portul MEDGIDIA este port pe Canalul Dunare – Marea Neagra la km 37.

Are o suprafata de apa de 19 ha si un teritoriu portuar cu platforme de depozitare cu suprafata de 20 ha. Portul are urmatoarele dane: de ciment (300 m), de cereale (100 m), de pietris si loess (820 m), pentru marfuri generale (440 m), de balast (400 m), de carbuni (200 m), dana tehnica (220 m), de pasageri (200 m). Dispune de doua macarale de 5 tf si una de 16 tf, lungimea cailor de rulare a acestora fiind de 500 m.

20. Portul BASARABI este port fluvial pe Canalul Dunare – Marea Neagra la km 24.

Suprafata totala a portului este de 27 ha, din care 14 ha – acvatoriu. Are 6 dane de marfuri generale (200 m), de cereale (100 m), de pasageri (150 m) si dana de montaj a santierului naval (610 m). Dispune de macarale de 16 tf si 5 tf.

Sursă: ZF, digi24.ro, RL.ro, http://www.adrse.ro/Documente/Planificare/PDR/2014/Programe/MasterPlan_Transport_2014_partea.2.pdf

Citiți și:   ASISTĂM LA PUNEREA ÎN OPERĂ A UNUI PROGRAM VIZÂND ȘTERGEREA IDENTITĂȚII NAȚIONALE A POPORULUI ROMÂN

Sau:   RÂURILE DIN SPAȚIUL ROMÂNESC POARTĂ DENUMIRI GETICE

Ori:   ROMÂNIA 2018 – CENTENAR 1918-2018

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

ATENȚIE LA UNGARIA REVIZIONISTĂ ȘI LA MALADIA DE A CONDUCE PE ALȚII

Când taxăm politica Ungariei de iredentism şi revizionism, o facem analizând lucruri adevărate şi dovedibile, confirmate zi de zi de presa celui mai mare partid de opoziţie din Ungaria şi în parte, de presa partidului socialist.

Analiză asupra Ungariei și pretențiilor asupra Transilvaniei, ante și post-Trianon, și neorevizionismul ungar de la baza politicii lui Viktor Orban

În contextul noilor luări de poziții revizioniste maghiare, foarte agresive, publicăm  o analiza specială de la începuturile anilor ’90, care relevă resorturile și fundamentele politicii de azi a premierului ungar Viktor Orban și a președintelui Parlamentului de la Budapesta, Laszlo Kover.

Avertismentele trase de autorul studiului nu au fost luate însă în seamă de autoritățile statului român, subminate și infiltrate masiv de agenții statului ”vecin și prieten”, nici până azi în anul Centenarului.

Pentru că lipsa controlului este înspăimântătoare, crezi că toată lumea îți vrea răul, este explicația pe care ți’o va da orice psiholog, la această maladie care este nevoia de a controla pe alții.

Anxietatea în care au trăit în secolele trecute este consecința lipsei de putere pe care ungurii o au asupra realității înconjurătoare: frica de a nu fi descoperiți că au mințit, frica de a nu fi descoperiți că sunt slabi, ipocriți și superficiali, teama de a fi considerați intruși, frica de extincție prin scăderea natalității etc.

Preocuparea pentru putere și control relevă lipsa de încredere pe care o au în ei, în ceilalți și, în definitiv, în viață și în mediul înconjurător. Lipsa de încredere nu este altceva decât teama ca ceilalți sa nu profite de ei și relevă de fapt – atenție – intenția lor de a profita cât mai mult de ceilalți și de viață.

Intenția lor nedeclarată este de a scoate cât mai mult de la condiția lor de intruși în corpul populațional european, preocupându’se în permanență de originea lor neclară și de a o nega pe a altora. Au în intenție de a obliga, constrânge și lega cât mai mulți oameni de etnia lor, astfel încât să se poată folosi oricând de ei. Vezi preocuparea de a maghiariza prin schimbarea numelor altor etnici, nevoia vitală de a fi cât mai mulți, sau bolnavă de a se declara mai mulți de cât sunt în realitate, de a acorda cetățenie neungurilor pentru dreptul de vot sau de a compensa slaba natalitate sau rata mare de suicid etc.

Chiar intenția de a face cât mai mulți bani, pentru a’și putea păstra poziția de putere zonală, față de ceilalți, dar și prin sabotarea subtilă sau uneori grosolană a vecinilor lor pe toate căile legale sau ilegale. Nu ar avea nevoie de putere și control asupra locuitorilor din Ardeal sau al altor teritorii din fostele colonii habsburgice, dacă ar fi o comunitate integră, curată, și bine-intenționată, și și’ar asuma perfect conștient consecințele oricărei decizii pe care o iau ca nație fără umbrela altora mai puternici ca ei. Vezi umbrela austriacă, germană sau rusească sub care au vrut să controleze vecinii în trecut.

În definitiv, nimeni nu îi poate obliga sa facă nimic, iar toate compromisurile pe care le’au făcut în istorie au fost fie pentru că au vrut să păstreze o imagine (falsă) în ochii celorlalți, fie pentru că au vrut să’și păstreze beneficiile pe care știau că nu le merită.

Problema e că, de fapt, nu au avut niciun control. Niciodată. Oricați bani ar fi avut, obținuți în special prin exploatarea românilor din Ardeal,  oricâte asigurări ar fi primit din partea partenerilor lor austrieci, germani sau ruși, oricât de sănătoși mintal ar fi fost, nu au avut niciodată 100% siguranță că lucrurile vor fi așa cum au vrut ei.

Istoria a demonstrat’o cu vârf și îndesat.

Cu cât vor lucra mai mult la a obține controlul asupra Ardealului, cu atât vor deveni mai anxioși. Se vede treaba că mulți din cei care pun la cale strategiile lor nu consultă niciun psiholog. Cu cât limitezi mai mult libertatea aproapelui, cu atât vei avea mai puțină încredere în el. Ungurii nu au învățat nimic din istorie.

Soluția pentru anxietate e să renunți la control, adică la intențiile de a profita de ceilalți, de a întoarce lucrurile în favoarea ta.

Ce pot face practic ca să renunțe la control, este să probeze integritate în toate deciziile lor, iar ca să fii integru, trebuie să urmărești cooperarea în relații, nu doar declarat, ci în mod real și onest.

Îi vedeți pe unguri relaționând vreodată cu românii cinstit?

Ceea ce fac ei acum este să încerce să profite cât mai mult, ascunzându’se în spatele unei imagini de popor corect, care cooperează. Dar intențiile lor sunt cât se poate de evidente, vâzând câți bani cheltuiesc pe propaganda din jurul manifestărilor prilejuite de comemorarea a 100 de ani de la momentul 1918, numite ”Trianon 100”.

Ungaria așteaptă scuze !!!

Rectorul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, Ioan Aurel Pop, avea o intervenţie care a stârnit destul de multe pasiuni în spaţiul public pe tema conceptului ”Trianon 100”, operaţionalizat de autorităţile ungare pe parcursul anului 2017

În esenţă, istoricul român a tras un semnal de alarmă, potrivit căruia, grupul de cercetători ungari reuniţi în acest proiect, gestionat de Academia Ungară de Ştiinţe, este pregatit să declanşeze un război informaţional la adresa României şi a statelor din jur, prin care să fie contestate principalele etape dintre anii 1918-1920 care au dus la destrămarea Imperiului Austro-Ungar şi, implicit, a ”Ungariei Mari”.

Ungaria a împrumutat din experienţa fratelui mai mare, cu care se înţelege de minune în prezent (Federaţia Rusă) din tehnicile războiului hibrid pe care vrea să le experimenteze în ţările limitrofe. Proiectul ”Trianon 100 – Elan”, desfăşurat sub Academia Ungară de Stiinţe şi’a început în forţă activitatea, la o primă vedere fiind evident că acesta avea deja pregătite primele produse care să fie livrate pe piaţă. Astfel, a fost deja lansată prima carte elaborată în cadrul proiectului – ”Jurnalul delegaţiei ungare de pace”, sub coordonarea istoricului Zeidler Miklos.

Prezentarea volumului face referire la datele pe care lucrarea le deţine despre delegaţia ungară care a participat, în Franţa, la semnarea Tratatului reliefând, într’o manieră detaliată, disputele şi frământările care au precedat parafarea documentului final. Cu alte cuvinte, cartea induce, probabil, cititorilor mesajul că deciziile adoptate la Trianon nu au fost acceptate apriori de Budapesta, care s’a luptat pentru propriile interese, de unde rezultă practic injusteţea Tratatului şi traumele pe care acesta le’a produs maghiarilor. Dacă privim uşor în spate observam că în Bratislava, Slovacia, deja la începutul anului 2017 erau prezentate mai multe volume care evidenţiază transformările produse în viaţa maghiarilor după Trianon, şi evident că acestea nu erau unele pozitive.

Din punctul nostru de vedere elocvent este titlul ”Felvidek devenit Slovensko”, respectiv esenţa mesajului transmis de cartea ”Uniunea Populară Maghiară din Cehoslovacia şi repetarea procesului Mindszenty” care se referă la istoria unei organizaţii care a militat, din umbră, pentru apărarea drepturilor maghiarilor care erau lezate de autorităţile cehoslovace. Concomitent, se promovează o hartă etnografică a Ungariei din 1918 pe care autorităţile de la Budapesta au intenţionat sa o utilizeze, fără succes, pentru a trasa graniţele viitorului stat ungar conform propriilor interese în timpul negocierilor din Paris. Site-ul ”trianon100” promovează recenzia istoricului Zahoran Csaba (”Destrămarea Ungariei istorice şi Tratatul de pace de la Paris”) şi tot aici sunt promovate imagini referitoare la mai multe monumente dedicate Trianonului, din care unul reprezintă harta Ungariei Mari care nu a existat decât în visele lor.

Ceea ce este însă și mai periculos este faptul că proiectul ”Trianon100” nu este o inițiativa singulară sprijinită, evident, de autoritățile centrale de la Budapesta. Astfel, proiectul științific este dublat fie de intervenții nefericite dar bine gândite, în spațiul public, ale unor oficiali ungari de prim-rang, fie de ridicarea unor edificii cel puțin discutabile în Ungaria, care amintesc de perioada nazistă în care această țară și’a reanexat o parte din teritoriile pierdute. Avem în vedere aici declarațiile acide formulate la începutul mijlocul anului 2017 de Lazar Janos, șeful Cancelariei prim-ministrului ungar, care solicită, nici mai mult nici mai puțin, scuze din partea vecinilor pentru evenimentul Trianon, și cere, de asemenea, despăgubiri măcar morale Europei pentru ceea ce i s’a întâmplat Ungariei în 1918.

Tot aici se înscriu numeroasele statui ridicate în Ungaria în cinstea guvernatorului fascist și antisemit Horthy Miklos, cu sprijinul tacit al premierului Viktor Orban și spre bucuria nemascată a unuia dintre cele mai importante partide extremiste din Europa – Jobbik.

Neorevizionismul ungar. Argument

Contrariaţi şi cu decepţie deschidem din nou dosarul revizionismului ungar. Deceniile care au trecut ne’au făcut să uităm cearta cu vecinul şi eram convinşi că generozitatea cu care am iertat tot răul pe care ni l’a făcut duşmănindu’ne şi răpindu’ne o parte din ţară va fi apreciată după cuviinţă.  Astăzi trebuie să constatăm însă că am trăit în iluzia unei colaborări sincere, deoarece unele cercuri influente din Ungaria şi emigraţia ungară nu au renunţat nici o clipă la gândul reanexării Transilvaniei.

Ar fi bine să nu cădem în aceeaşi greşeală comisă până în preziua dictatului de la Viena din 1940, când, deşi cunoşteam uneltirile întreprinse împotriva ţării noastre, am aşteptat nepregătiţi ziua fatală în care conducerea de atunci a României, timorată şi derutată, a recunoscut ignobila sentinţă.

Lipsa de reacţie adecvată la cursa descreierată făcută de Ungaria horthystă pentru a răpi teritorii ce nu’i aparţineau poate constitui o lecţie pentru România anului 1990 confruntată cu renaşterea revizionismului ungar. Conducerea de atunci a Ungariei a ştiut să profite de marea şansă pe care i’a oferit’o camaraderia cu hitlerismul aventurier şi lipsit de scrupule şi cu fascismul italian, reeditând între anii 1938 şi 1941 unele dintre performanţele care îngroziseră occidentul Europei cu o mie de ani în urmă.

Bucuria i’a fost însă de scurtă durată şi sentinţa aplicată a fost pe măsura faptei: hotarele stabilite în 1920 la Trianon, drepte din toate punctele de vedere, au fost restabilite în 1947 la Conferinţa de pace de la Paris.

Potoliţi în pornirile lor belicoase şi lingându’şi rănile cauzate de propria lor demenţă, naţionaliştii unguri devin peste noapte adepţii fervenţi ai internaţionalismului socialist şi depun toate eforturile pentru a’şi convinge vecinii şi opinia publică mondială de intenţiile lor paşnice. Cei peste 30 de ani în care regimul lui János Kádár a frânat recidivele naţionaliste sau chiar revizioniste i’au făcut pe mulţi români să creadă că vecinii noştri s’au resemnat între graniţele lor etnice şi că nu’şi mai arogă ”dreptul istoric” asupra Transilvaniei.

Realitatea zilelor noastre dovedeşte însă contrariul: iredentismul există şi este bine să luăm aminte şi să nu aşteptăm cu mâinile în sân. Deoarece, când scriem aceste rânduri, suntem în plină explozie a mişcării revizioniste, care se desfăşoară pe trei fronturi coordonate între ele: forţele politice conservator-naţionaliste din Ungaria, cercurile minoritare iredentiste din ţările vecine ei şi emigraţia ungară din Occident.

Revizionismul ungar, intrat după schimbarea de regim din Ungaria în faza acută a unei evidente accelerări, nu poate fi descris într’o lucrare în întreaga lui complexitate, oricât de exhaustivă s’ar vrea aceasta. De aceea înfăţişăm un ”portret la zi”, în care vom fixa schematic anatomia mişcării, intenţiile ei deschise sau ascunse, precum şi unele dintre metodele de care se serveşte în realizarea ţelurilor sale.

Neorevizionismul, în terminologia noastră, înseamnă noua faţă a revizionismului ungar care, pentru a se încadra în spiritul documentului final de la Helsinki, a recondiţionat vechile teze ale iredentei şi le’a adaptat la actuala conjunctură politică din Europa. Dorim să asigurăm lucrării obiectivitate pe baza unor date ale istoriografiei ungare de după cel de’al doilea război mondial, date, care tocmai prin veridicitatea lor se întorc, asemenea bumerangului, împotriva celui care îl aruncă.

Post-Trianon

Monarhia austro-ungară s’a descompus în toamna anului 1918 cu consecvenţa unui proces chimic. Gratiile ”închisorii popoarelor”, cum era caracterizat imperiul multinaţional, sar în lături sub formidabila putere a voinţei de libertate a popoarelor înrobite. Şubredul edificiu, condamnat dezafectării, se prăbuşeşte ca minat o dată cu sfârşitul unui război pierdut, iar în locul său apar construcţiile sănătoase ale ţărilor cu o experienţă robustă, bazată pe principiul legic al stăpânirii de către cei îndreptăţiţi să stăpânească ţara ce le aparţine după drept şi dreptate, pământul pe care s’au născut şi unde formează majoritatea absolută a populaţiei. Renunţarea la tron a ultimului Habsburg – Carol al IV-lea – nu a fost decât o palidă încercare de a diminua puterea imploziei. Dezagregarea armatei imperiale a fost de fapt o scindare a ei pe criterii naţionale, fiecare ostaş apucând drumul spre locul de baştină, pe care îl va apăra de acum înainte.

Ungaria, devenită republică independentă la 16 noiembrie 1918, mai face câteva încercări anemice de a reţine, mai cu vorba bună, mai cu ameninţări, teritorii ai căror locuitori îşi manifestaseră cu hotărâre intenţia de a se uni cu ţara mamă. Populaţia acestor teritorii declară însă într’o spectaculoasă succesiune despărţirea de monarhie: cehii la 28 octombrie, croaţii la 29 octombrie, slovacii la 30 octombrie, sârbii la 25 noiembrie, iar românii la 9 noiembrie – hotărâre consfinţită la 1 decembrie 1918 de reprezentanţii întregii românimi din Transilvania.

Caracterul impetuos, democratic al Adunării de la Alba-Iulia nu lasă nici urmă de îndoială asupra voinţei de neclintit a românilor transilvăneni de a se uni cu România. Societatea ungară, educată de un secol şi mai bine în spiritul naţionalismului şovin şi pregătită pentru rolul de naţiune hegemonă, marginalizase sau ignorase cu totul procesul centrifugal de destrămare a monarhiei, proces vechi în latenţa lui, dar susceptibil oricând la o cale fără întoarcere.

Trezit brusc la realitate, poporul ungar, această masă etnică pestriţă, din care abia a treia parte erau unguri adevăraţi şi care asimilase numai în ultimii 130 de ani (1787 – 1918) mai mult de trei milioane de străini, reacţionează cu deznădejdea înecatului. În Transilvania, de unde secuii şi maghiarii loiali Ungariei şi ”cu musca pe căciulă” se refugiau cu sutele de mii, este dat cuvântul de ordine:

”Aşteptaţi conferinţa de pace care ne va da dreptate, până atunci nu vă supuneţi şi sabotaţi.”

Cei mai realişti însă, care au înţeles că roata istoriei nu mai poate fi întoarsă, rând pe rând au recunoscut hotărârea cu caracter plebiscitar de unire a Transilvaniei cu România pentru totdeauna.

În Ungaria ticsită de refugiaţi, aflată în plină derută socială şi economică, se formează primele nuclee iredentiste. Motorul care pune în mişcare revizionismul ungar încă din toamna lui 1918, are în prima linie pe refugiaţii din teritoriile ce se despărţiseră de Ungaria. Consiliul Naţional Secuiesc, MOVE, EME şi Liga Apărării Teritoriului sunt primele organizaţii de acest fel, înfiinţate în Ungaria în toamna anului 1918 şi în primăvara următoare.

Tratatul de pace spulberă însă şi ultimele speranţe şi deschide calea reacţiilor disperate:

”Aşteptaţi, nu depuneţi jurământ românilor, lucrurile nu pot dura” etc.

Lucrurile au durat, însă, pentru că tratatul nu făcea decât să legalizeze dezagregarea Ungariei multinaţionale, consumată spontan prin voinţa generală a popoarelor neungare de a înmormânta monarhia dualistă. Procesul a fost democratic, ireversibil, iar încercările ulterioare ale istoriografiei ungare de a’l contraface s’au lovit de autenticitatea implacabilă a faptului istoric. Considerând Trianonul ca un accident funest, Ungaria n’a înţeles nici până astăzi că Pacea din 1920 a constituit în realitate ”marea răfuială” dintre popoarele majoritare, dar oropsite, ale monarhiei şi naţiunea ungară hegemonă, dar veşnic minoritară în propria’i ţară.

Mişcarea revizionistă preia argumentele contelui Albert Ápponyi, conducătorul delegaţiei ungare la Conferinţa de pace, şi formulează, în baza lor, ideologia, la care nu a renunţat nici până în zilele noastre.

La loc de frunte stă şi astăzi doctrina ”dreptului istoric”, interpretată însă cu totul împotriva sensului ei real, deoarece conţinutul ideii înseamnă dreptul celei mai vechi etnii care a locuit teritoriile respective şi această etnie este poporul român care aici s-a născut şi aici a trăit totdeauna. Repertoriul iredentist mai cuprinde enumerarea consecinţelor ”catastrofale” care ar fi decurs din dezmembrarea monarhiei, precum: incapacitatea ţărilor beneficiare de a sta pe propriile lor picioare din punct de vedere economic sau de a stăpâni problema minorităţilor. Ceea ce mai îngrijora pe iredentişti era regresul cultural pe care l’ar suferi viitoarea minoritate ungară, obligată să trăiască în ”condiţii inferioare” de civilizaţie în ţările limitrofe.

Acestea erau în general împrejurările în care ia naştere mişcarea revizionistă ungară cvasi instituţionalizată. În simbioza cu fascismul ungar, aceasta preia cârma ţării pe la începutul anilor treizeci; iredentismul dictează în continuare politica externă a Ungariei. Angajaţi cu trup şi suflet în aventura nazistă, conducătorii Ungariei obţin drept recompensă de la Hitler şi Mussolini o bună parte a teritoriilor unite cu ţările cărora le aparţineau.

Pierzând războiul, Ungaria fascistă este din nou redusă la teritoriul ei etnic prin hotărârile Tratatului de Pace de la Paris din 1947.

Straniu în toată afacerea este că deşi actualele hotare au fost recunoscute în 1947, la Paris, ţinta atacurilor revizioniste a rămas tot Trianonul.

Misterul acestei amnezii deliberate, îşi are, în primul rând, explicaţia în puterea magică a sloganului ”Trianon”. Repetat până la exasperare în perioada primei ofensive iredentiste, între cele două războaie mondiale, ”Trianon” s’a întipărit adânc în conştiinţa naţională ungară. Reluarea lui în a doua repriză a partidei, care se desfăşoară în prezent, înarmează cauza revizionistă cu un atu redutabil. Tactica iredentistă contează în acelaşi timp pe ignoranţa crasă a tineretului şi a unor pături sociale în materie de istorie. Cu aceeaşi şansă este alimentată, cu informaţii eronate, opinia publică mondială, care ignoră în linii mari istoria acestei părţi a Europei.

Dezinvoltura cu care este reclamată pe toate căile ”nedreptatea” săvârşită în palatul mic de la Trianon, explică de ce publicul larg, neavizat, ignoră cu totul Pacea de la Paris din 1947, de parcă nici n’ar fi existat un al doilea război mondial pierdut de Ungaria fascistă, război care s’a terminat cu repunerea în drepturi teritoriale a ţărilor cărora li s’au răpit teritorii prin forţă sau prin dictate de către vecinii unguri.

Desigur că deplângerea ”tragediei de la Trianon” are o încărcătură propagandistică considerabil mai mare decât reclamarea deciziilor de la Paris din 1947. La Trianon au fost modificate ”hotarele de o mie de ani” ale monarhiei (grosolană diversiune istorică !) – fapt care poate trezi eventuala compasiune, pe când tratatul din 1947 este mai bine dacă e trecut sub tăcere, pentru că prin el a fost sancţionată Ungaria horthysto-fascistă pentru samavolnica anexare a unor teritorii aparţinând ţărilor învecinate.

Vorbind mereu despre Trianon, revizioniştii unguri ar vrea parcă să mute înainte cu şaptezeci de ani ”stările” şi ”drepturile istorice” semifeudale de atunci, decretându’le actuale şi valide în contextul politic şi etno-demografic de la sfârşitul secolului. Reclamarea eventualei nedreptăţi săvârşite de tratatul de la Paris din 1947 nu’i aranjează pe unguri nici pe plan diplomatic, pentru că ar supăra Rusia, moştenitoarea Uniunii Sovietice, şi Marile Puteri semnatare ca şi actuali giranţi ai pactului. De bunăvoinţa şi ajutorul acestor ţări Ungaria are astăzi mare nevoie.

Rămâne deci Trianonul contra căruia se pledează cu argumente din 1920 bazate, după cum vom vedea, pe statistici falsificate în 1990.
Marea majoritate a materialului propagandistic difuzat de către iredenta ungară în Ungaria sau pe plan internaţional este încărcat cu date manipulate privind perioada premergătoare primului război mondial, iar actuala situaţie etno-demografică din regiune este total ignorată sau falsificată grosolan.
Un singur exemplu edificator: populaţia Transilvaniei care conform statisticilor maghiare, la data Tratatului de la Trianon, era de aproximativ 5.300.000 de locuitori, este ”fixată” la 3.500.000 de anuarul statistic maghiar pentru anul 1990. (A Tények Könyve – 90).

Din aceştia, spune ziarul Népszabadság, care citează datele anuarului, 1.660.000 erau unguri.

Aceeaşi falsificare incalificabilă figurează la pag. 58 din numărul 2 din 2 mai 1990 al revistei Erdélyi Magyarság, (Maghiarimea Transilvaniei, publicaţie editată de organizaţiile ”refugiaţilor” din Transilvania), unde populaţia Transilvaniei în 1920 ar fi fost tot de 3.500.000, din care 1.664.000 maghiari.

Potrivit acestor aberaţii statistice, dacă scădem ungurii 1.664.000 din cei 3,5 milioane, apoi germanii, circa 600.000 şi celelalte minorităţi – aproximativ 250.000, rămân în jur de un milion de români. Câtă vreme statisticile ungare mai serioase sunt de acord cu cifra de 3.000.000 de români care au populat Transilvania de la Trianon, numai propaganda revizionistă trece sub tăcere şi lucrează cu falsuri impertinente, cu care a umplut puzderia de ”studii” apărute în ultima vreme pe piaţa cărţilor din Ungaria.

Este, bine, deci să cunoaştem şi să verificăm aşa-numita nedreptate de la Trianon, pentru a ne putea orienta corect în sumedenia de date dubioase ale propagandei maghiare. Este de asemenea necesar să discernem, de la bun început, datele istoriografiei ungare serioase, care sunt în general mai aproape de realitate – şi pe care le utilizăm în măsura cuvenită, de cifrele abominabil falsificate ale maculaturii de propagandă destinată marelui public.

Să aruncăm acum o privire asupra modificărilor teritoriale şi de populaţie survenite în urma Tratatului de la Trianon.
Pentru a înţelege corect problema revizionismului ungar este necesar un mic excurs cu privire la teritoriu şi populaţia acestuia în urma tratatului de la Trianon.
Monarhia ungară a pierdut 190.263 km.p. (67,27%) din suprafaţa totală de 282.870 km.p (exclusiv Croaţia) şi 10.665.287 de locuitori, sau 58% din totalul de 18.264.533 de locuitori, câţi avea Ungaria imediat înainte de încheierea păcii. Din locuitorii teritoriilor unite cu statele formate în urma tratatului, însă 8.130.287 – 76% – erau neunguri care reveneau la patria de baştină şi abia 24% (sau 2.535.000) erau unguri care deveneau minoritari în ţările respective.

În protestul înaintat în 1920 conferinţei de pace de către contele Albert Ápponyi, şeful delegaţiei ungare, figurează 2.750.000 de unguri, exagerare dictată de poziţia precară de pe care trata Ungaria.

Ultima statistică ungară din 1988, întrece însă pe Ápponyi în manipularea datelor şi dă cifra de 3.227.000, fără a menţiona că ea include şi pe evrei în numărul ungurilor. Oricum, propaganda revizionistă s’a lamentat timp de şaptezeci de ani pentru pierderea acestor două milioane şi jumătate de conaţionali şi n’a avut vreodată un cuvânt de apreciere pentru reintegrarea în ţările de baştină, a peste opt milioane de foști minoritari.

Ba dimpotrivă, actuala propagandă iredentistă, cinică în ”raţionamentul” ei, acuză tratatul de la Trianon pentru a fi lichidat un stat multinaţional ”înfloritor”, cum era monarhia, creând în locul lui patru ţări ”multinaţionale”, neînstare să stăpânească problema minorităţilor.

Cu alte cuvinte, după logica ungară, este preferabilă o Ungarie în care neungurii erau majoritari, unei Românii cu nici 10% populaţie minoritară…

Examinând proporţia unguri-neunguri în detaliu, pe ”ţări succesoare”, găsim următoarea situaţie: în provinciile cedate Iugoslaviei, din 1.519.013 de locuitori erau numai 459.000 de unguri (30%) iar în cazul Cehoslovaciei din 3.567.575 de locuitori, reveniţi acestei ţări, abia în jur de 750.000 (20%) erau unguri. În Transilvania, reunită cu România, din totalul de 5.236.305, cifră discutabilă, menţionată în statisticile maghiare, numărul românilor era cu mult peste trei milioane, iar al secuilor şi maghiarilor de 1.326.000 (25,34%).

De remarcat aici, integrarea secuilor în blocul maghiar, pervertire practicată în toate statisticile ungare moderne.
Din aceasta a constat deci ”marea nedreptate” făcută Ungariei, imperiu, care, cu o populaţie naţională permanent minoritară, a reuşit sute de ani în şir să înrobească teritorii şi locuitori aparţinând ţărilor învecinate. Tratatul de la Trianon a curmat suferinţa a aproape nouă milioane de supuşi oropsiţi ai monarhiei şi le’a dat libertatea în cadrul statelor naţionale proprii, iar Ungaria a fost, în sfârşit, limitată la graniţele ei naţionale.

Înainte de a examina anatomia complexă a revizionismului şi metodele prin care încearcă să’şi atingă ţelul găsesc că, pentru tinerii mai necunoscători în ale istoriei şi pentru împrospătarea memoriei celor mai în vârstă, este utilă o retrospectivă asupra performanţelor obţinute de această mişcare în prima ei ofensivă dintre cele două războaie mondiale.

Aşa cum am mai arătat, primele organizaţii revizioniste iau naştere în 1918, imediat după separarea de monarhie a provinciilor neungare, deci Tratatul de la Trianon din 1920 poate fi considerat doar formal actul de naştere al iredentei maghiare. Dezagregarea monarhiei a fost în consecinţă un proces istoric legic, care s’a încheiat în toamna anului 1918 în decurs de câteva zile, prin voinţa nestrămutată a popoarelor în majoritate absolută ce locuiau teritoriile respective.

Concomitent asistăm la destabilizarea societăţii maghiare, provocată de anarhia din rândurile armatei şi de izbucnirea, la 30 octombrie 1918, a revoluţiei de la Budapesta. A doua zi, la 31 octombrie, regele numeşte pe contele Mihály Károlyi în fruntea unui guvern al coaliţiei radical burgheze şi a social democraţiei.

Timp de patru luni şi jumătate, Károlyi se străduieşte să menţină integritatea monarhiei tratând fără succes cu reprezentanţii populaţiei majoritare din teritoriile despărţite de monarhie.

Soarta monarhiei este însă pecetluită de încheierea armistiţiului la 3 noiembrie 1918 în vila Giusti, de lângă Padova. Ungaria devine, la 16 noiembrie 1918, republică independentă şi vrea să acţioneze de acum în spirit nou, democratic: secuii şi maghiarii din Transilvania se reunesc, la 28 noiembrie, la Târgu-Mureş, şi lansează un apel ”Către popoarele lumii”, în care asigură audienţa mondială că ”domnia ungară” în Transilvania nu înseamnă imperialism, oligarhie şi nici militarism, ci independenţă democratică pentru fiecare naţiune, administraţie publică şi justiţie pe limba proprie, potrivit principiilor formulate de Wilson, preşedintele SUA.

Altă încercare de ultima oră este manifestul din 5 decembrie 1918, prin care Ungaria asigură autonomia naţionalităţilor, vrând să devină o ”Elveţie a Orientului”.

După câteva luni, la 21 martie 1918, contele Károlyi, depăşit de evenimente şi sub ameninţarea falimentului social-economic, predă puterea lui Béla Kuhn, care, în fruntea ”Republicii Sovietice Ungare” mai încearcă timp de 132 de zile să restabilească vechile graniţe. Atacând, la 15 aprilie 1919, frontul român, armata roşie ungară declanşează o contraofensivă, care, după două săptămâni de lupte, fixează, la 30 aprilie, noua linie de demarcaţie pe Tisa.

La scurt timp, la 8 mai 1919, Conferinţa de pace aprobă viitoarele hotare dintre Ungaria şi România, respectiv Cehoslovacia, ceea ce duce la o nouă încercare disperată a ungurilor de a recuceri vechile teritorii. După o ofensivă în direcţia Slovaciei, ungurii pornesc, la 20 iulie, o ofensivă pe linia Tisei, care are drept răspuns o contraofensivă română, la 24 iulie. Trupele române dispersează armata roşie ungară intrată în derută şi cuceresc, la 4 august 1919, Budapesta. Capitala ungară este părăsită abia la 14/16 noiembrie 1919, când amiralul Horthy, acceptat de puterile Antantei, îşi face intrarea în oraş.

Între timp, cercurile conducătoare secuieşti şi maghiare din Transilvania care, în ciuda răscoalelor populare cu caracter antimaghiar, rămăseseră pe loc, propagă cuvântul de ordine:

”Aşteptaţi conferinţa de pace, staţi pe loc, lucrurile se vor aranja”.

Exodul însă pornise şi, după semnarea păcii, el continuă cu intensitate crescândă. Mai mult de 200.000 de mici nobili, funcţionari şi indivizi care se temeau de justiţia română părăsesc în această perioadă Transilvania şi formează primele nuclee ale mişcării revizioniste din Ungaria. Un număr însemnat de persoane din aceste categorii rămâne însă pe loc şi, infiltrându’se în organizaţiile politice, culturale şi religioase, va forma ulterior coloana a cincea a revizionismului.

În Ungaria, unde se instalase între timp regimul horthyst, obiectivul principal al politicii era întreţinerea spiritului naţionalist-şovin şi iredentist. Şocul economic cauzat de pierderea unor teritorii bogate în materii prime, precum şi dezechilibrul pieţei interne duce la o criză socială agravată de sosirea unui mare număr de refugiaţi din teritoriile unite în state naţionale. Guvernanţii, nereuşind să redreseze ţara, dau vina pe „ciuntirea ţării” şi creează o psihoză colectivă de frustrare care facilitează cursul iredentist. La început mai reţinut, împletit cu activităţi culturale, apoi tot mai deschis, revizionismul devine religia maselor nemulţumite de criza social-economică din ţară.

Transfugii, disperaţi în declasarea lor socială şi economică, sunt promotorii acestei psihoze pe care o întreţin, rupând sistematic rănile şi reinfectându’le.
Refugiaţii din Transilvania, în mare parte intelectuali aparţinând fostei pături conducătoare, erau elementele cele mai virulente ale dreptei revizioniste. În parlamentul horthyst, din totalul de 239 de deputaţi, nu mai puţin de 79 proveneau din teritoriile unite în stat naţional, iar studenţii refugiaţi constituiau 40% din numărul studenţilor din organizaţiile revizioniste.

Mişcarea revizionistă va ajunge să dea tonul în politica culturală şi de învăţământ a Ungariei. În 1927, un număr de 34 de asociaţii cu ramificaţii în întreaga ţară se unesc în Liga Revizionistă Ungară, care ocupă o serioasă pondere politică.

Paralel cu consolidarea politică a revizionismului, asistăm la o spectaculoasă evoluţie a fascismului ungar, care ia naştere în 1923 şi după numai nouă ani se instalează la cârma ţării. În perfectă simbioză, fascismul şi revizionismul se orientează în prima perioadă spre Italia lui Mussolini, de la care aşteaptă sprijin în satisfacerea revendicărilor teritoriale ale Ungariei. Mai târziu însă ele descoperă în Hitler pe adevăratul lor mentor şi stăpân.

Primul serviciu pe care’l fac ungurii Germaniei naziste a fost ajutorul dat în pregătirile pentru anexarea Austriei (Anschlussul din 13 martie 1938). Ungaria îşi trădează astfel vecina cu care era legată printr-un pact de prietenie. Apreciind acest prim aport al camarazilor unguri la cauza consolidării fascismului, Hitler îi include în planul de dezmembrare a Cehoslovaciei.

La Conferinţa de la Munchen, din 29 septembrie 1938, cele patru puteri (Franţa, Anglia, Germania şi Italia) semnează un acord în baza căruia Germania primeşte Regiunea Sudetă a Cehoslovaciei. Nu mult după aceea, Hitler îi recompensează pe unguri dându’le, prin primul dictat de la Viena (2 noiembrie 1938), un teritoriu de 12.400 km.p. din sudul Slovaciei cu o populaţie de 1.100.000 de locuitori, din care 606.000 erau maghiari iar restul slovaci.

Ungaria mulţumeşte pentru acest cadou prin aderarea la Pactul Anticomintern şi aşteaptă partea de pradă din dezmembrarea Cehoslovaciei. Coordonându’şi atacul cu germanii, care ocupă Praga la 15 martie 1939, guvernul ungar atacă, în noaptea de 14 spre 15 martie, Ucraina Subcarpatică şi o anexează. Revizioniştii ocupă astfel alţi 12.171 km.p. cu o populaţie de 496.000 de locuitori, din care doar 12,7% erau maghiari.

La numai două zile după ce germanii, la 1 septembrie 1939, trec graniţa poloneză, declanşând astfel cel de’al doilea război mondial, Pál Teleki, prim-ministrul ungar de atunci, solicită ajutorul lui Mussolini în problema revizuirii hotarelor României. În scrisoarea sa către Duce, Teleki susţine că opinia publică internă presează guvernul spre o rezolvare grabnică a pretenţiilor teritoriale maghiare şi, în consecinţă Ungaria, pregăteşte o intervenţie armată împotriva României. Dacă nu i se dă satisfacţie printr’o conferinţă organizată în acest scop, Ungaria va obţine revizuirea cu orice risc. Germania, care nu dorea un conflict româno-ungar, impune moderaţie guvernului de la Budapesta şi divergenţa este, pentru moment, aplanată.

În anul care urmează însă, după o vehementă campanie diplomatică împotriva ţării noastre, Horthy ordonă mobilizarea generală şi masează trupe la graniţa cu România.

În schimbul aprobării de a ocupa Transilvania, Ungaria îi oferă lui Hitler liber acces la căile ferate ungare pe toată durata războiului, precum şi o contribuţie mărită în cereale.

Vrând să evite un conflict armat între România şi Ungaria, Hitler mai face un demers pe lângă Carol al II-lea, regele României, în vederea începerii unor tratative cu ungurii. Acestea au loc între 16-24 august 1940, fără a duce însă la vreun rezultat.
În faţa acestei situaţii, Hitler convoacă la Viena pe miniştrii de externe român şi ungar, precum şi pe primul ministru ungar şi impune României, la 30 august 1940, ignobilul diktat care smulge din trupul Transilvaniei 42.243 km.p., cu o populaţie de 1.304.000 de români şi doar 968.000 de maghiari.

Următoarea manevră a revizionismului ungar este îndreptată împotriva Iugoslaviei, cu care Ungaria încheiase, la 12 decembrie 1940, un tratat de prietenie, tratat pe care îl va încălca la fel de perfid ca şi în cazul Austriei.

Astfel, la 6 aprilie 1941, în timp ce trupele germane se pregăteau să invadeze Iugoslavia, revizioniştii de la Budapesta, la fel ca şi în cazul Cehoslovaciei, sunt gata să participe la împărţirea prăzii. În prealabil, însă, guvernul ungar asigură, în mod ipocrit, puterile occidentale, spunând că prezenţa trupelor sale în Iugoslavia este necesară pentru protecţia minorităţii ungare din acea ţară. Împreună însă cu germanii, trupele ungare ocupă şi anexează, la 11 aprilie, regiunile Bácska şi Baranya precum şi teritoriul dintre Mura şi Drava, cu o suprafaţă totală de 11.417 km.p. şi 1.025.507 locuitori. Din aceştia, potrivit statisticilor ungare, doar 36,6% erau unguri.

Cât de mârşavă a fost Ungaria faţă de vecinii şi ”prietenii iugoslavi” reiese din sinuciderea, în semn de protest a primului ministru Teleki, omul care la fel de mârşav ne răpise parte din Transilvania, dar care, într’un acces de remuşcare şi onestitate, a părăsit cursa descreierată în care se angajase ţara sa.

În scrisoarea sa de adio către Horthy, Teleki spune:

”Suntem o ţară de laşi şi sperjuri. Niciun cuvânt în legătură cu atrocităţile comise împotriva maghiarilor (minorităţile maghiare din teritoriile unite cu statele naţionale n.a.) nu este adevărat. Ne’am aliat cu răufăcătorii şi ne’am pierdut cinstea naţională. Suntem cea mai detestată naţiune şi vom deveni profanatori de cadavre. Sunt vinovat că nu v’am oprit”.

Sunt cuvinte grele care acoperă întreaga şi trista realitate a acelor ani.
Recolta realizată de revizionismul ungar între 1938-1941 înseamnă 78.231 km.p., iar populaţia Ungariei creşte de la 9.000.000 la 14.683.323 locuitori. Componenţa etnică a celor peste cinci milioane de noi cetăţeni, ”achiziţionaţi” în aceşti trei ani indică în medie 61% de neunguri faţă de 39% de unguri.

Acest proces de rapturi a fost însoţit de masacrele comise de trupele şi administraţia ungară cu ocazia fiecărei anexări. Noi românii ne plângem morţii asasinatelor de la Treznea, Ip, Camăr, Păuşa, Sucutard, Ciumârna, Şimleul Silvaniei, Cosniciul de Sus, Mureşenii de Câmpie, Huedin etc.

De la intrarea trupelor ungare şi până la 1 septembrie 1942, au fost ucişi …. 991 de români iar numărul celor maltrataţi, schingiuiţi a atins, până în vara lui 1943, cifra de 15.000. Numărul românilor expulzaţi sau refugiaţi se ridică, până la mijlocul anului 1944, la 217.942 de persoane.

Peste tot, în Slovacia, Ucraina Subcarpatică sau Iugoslavia pe unde s’au instalat autorităţile ungare, armata, jandarmii şi poliţia de asemenea au ucis, schingiuit şi deportat populaţia civilă. Deosebit de bestiale au fost masacrele din Iugoslavia, unde femei, bătrâni şi copii au căzut victima autorităţilor ungare: 2.300 în 1941 la ocuparea zonelor axate şi peste 6.000 în ianuarie 1942, când cadavrele sârbilor ucişi erau aruncate în copcile Dunării îngheţate.

Tot în Iugoslavia au fost deportate peste 50.000 de persoane a căror ”vină” era că se stabiliseră în regiunea respectivă după 1918.

Din Transilvania au fost trimiși spre exterminare în total circa 166.000 de evrei, din care circa 15.000 în 1941. Aproximativ 150.000 au fost deportați în 1944, după ocuparea Ungariei de către trupele naziste (operațiunea Margarethe I) și instaurarea unui guvern pronazist (operațiunea Panzerfaust).

În dimineața zilei de 3 mai 1944, la ora 5, a început concentrarea evreilor din zona II spre ghetouri. Evreii din Maramureș, Satu Mare și Baia Mare au fost concentrați în 11 ghetouri, iar evreii din Cluj, Bistrița și Oradea au fost izolați prin Decretul nr. 6163/1944. La 10 mai 1944, toți evreii erau concentrați.

Adolf Hitler l’a însărcinat pe însărcinatul lui personal, Edmund Veesenmayer, să raporteze numărul celor din ghetouri, în raportul din 11 mai 1944 figurând pe listă 325.000 de persoane. După ce evreii au fost înghesuiți în spații neamenajate, fără facilități sanitare, autoritățile maghiare au invocat pericolul epidemiilor, cerând deportarea cât mai grabnică a celor închiși.

”Eu am trecut la începutul lui aprilie [1944] prin Munkács, să supraveghez ghetoizarea. S’a prezentat la mine comandantul jandarmeriei din Sighetul Marmației și mi”a spus că nu este în stare să efectueze […] ghetoizarea în Sighetul Marmației, din lipsa clădirilor corespunzătoare, a instalațiilor sanitare. Trebuie să’și abandoneze activitatea sau să i se ia «surplusul de oameni» și să fie duși în vestul Ungariei sau chiar în Germania. Cum am sosit la Budapesta, m’am îndreptat spre Eichmann și i’am atras atenția: Baky îl va chema în curând la telefon și îi va cere să decidă. La prânz, între orele 2 și trei, ne’am întâlnit în cabinetul lui Baky […] Secretarul de stat Baky i’a povestit lui Eichmann care este situația în Maramureș, apoi a spus:

”Te întreb deci, dragă Adolf, să abandonez ghetoizarea sau ești dispus să’i preiei de la noi pe evrei?”— „Mein lieber Laci, (Dragul meu Laci), cu aprobarea pe care mi’a remis’o forul meu superior, pot să-ți declar imediat, acum, că suntem gata să vă preluăm toți evreii. Discuția n’a durat nici 15 minute.” —SS-Hauptsturmführer Dieter Wisliceny, mărturie din 1946

Trenurile cu deportați din Transilvania de Nord care au trecut prin Kassa (Košice) în 1944: date, originea transporturilor și numărul de deportați.

16 mai Sighetu Marmației 3.007
17 mai Ökörmező (azi Ucraina) 3.052
18 mai Sighetu Marmației 3.248
19 mai Vișeu de Sus 3.032
19 mai Satu Mare 3.006
20 mai Sighetu Marmației 3.104
21 mai Vișeu de Sus 3.013
22 mai Sighetu Marmației 3.490
22 mai Satu Mare 3.300
23 mai Vișeu de Sus 3.023
23 mai Oradea 3.110
25 mai Oradea 3.148
25 mai Cluj 3.130
25 mai Aknaszlatina (azi Ucraina) 3.317
25 mai Vișeu de Sus 3.006
26 mai Satu Mare 3.336
27 mai Târgu Mureș 3.183
28 mai Dej 3.150
28 mai Oradea 3.227
29 mai Cluj 3.417
29 mai Satu Mare 3.306
29 mai Oradea 3.166
30 mai Târgu Mureș 3.203
30 mai Oradea 3.187
30 mai Satu Mare 3.300
31 mai Cluj 3.270
31 mai Baia Mare 3.073
31 mai Șimleu Silvaniei 3.106
1 iunie Oradea 3.059
1 iunie Satu Mare 2.615
2 iunie Bistrița 3.106
2 iunie Cluj 3.100
3 iunie Oradea 2.972
3 iunie Șimleu Silvaniei 3.161
4 iunie Reghin 3.149
5 iunie Oradea 2.527
5 iunie Baia Mare 2.844
6 iunie Dej 3.160
6 iunie Bistrița 2.875
6 iunie Șimleu Silvaniei 1.584
8 iunie Dej 1.364
8 iunie Cluj 1.784
8 iunie Târgu Mureș 1.163
9 iunie Cluj 1.447
27 iunie Oradea 2.819
Datele au fost strânse de comandantul gării din Košice, Miklós Gaskó („Halálvonatok” Menóra, Toronto, 1984, pp. 4–12).

Moralmente izolată, detestată de toţi vecinii, Ungaria intră în mai 1941 în războiul contra Uniunii Sovietice şi rămâne ultima aliată a Germaniei naziste, expunându’se la mari pierderi de vieţi omeneşti şi bunuri materiale.

Epilogul s’a consumat la conferinţa de pace de la Paris, în 1947, care demontează încă o dată versiunea modernă a imperiului Sfântului Ştefan restabilind astfel ordinea naturală în bazinul carpato-dunărean.
Nu este de mirare că, după război, cehoslovacii, ca reflex al urii lor faţă de fasciştii unguri, declară prin decret guvernamental, la 5 aprilie 1945, drept apatridă întreaga minoritate ungară de’acolo. După un an de discriminări, deportări, schimb de populaţie şi alte persecuţii, în vara lui 1946, 327.000 din cei aproximativ 500.000 minoritari unguri optează pentru naţionalitatea slovacă.

Faţă de acest tratament dur şi nedemocratic, noi românii le’am iertat maghiarilor toate păcatele, le’am dat drepturi depline, am avut în 1950 miniştri maghiari care abia vorbeau româneşte, le’am creat chiar o regiune autonomă, stat în stat, de unde funcţionarii români se refugiau de frica autorităţilor ”române” maghiarizate.
După Pacea de la Paris, 1947

Aparent vindecată de aventura revizionistă, care pe lângă distrugerea ţării i’a adus oprobiul lumii civilizate, Ungaria ia calea ”democraţiilor socialiste” reuşind s’-şi reformeze în parte viaţa publică fascizată. Ocupată cu ”renovarea” prestigiului naţional şi căutând să se pună bine cu vecinii, Ungaria devine adepta zeloasă a internaţionalismului socialist. Degajată de majoritatea elementelor fasciste care părăsesc, după 1944, ţara, viaţa politică, socială şi culturală a societăţii maghiare ia o orientare marxistă. Proporţiile defascizării ţării şi implicit a fascizării exilului maghiar se pot intui din numărul de 815.653 de emigranţi, care au părăsit între 1944 şi 1960 Ungaria. Purtători, în marea lor majoritate, ai virusului revizionist, ei l’au exportat şi au contribuit la consolidarea iredentismului din sînul emigraţiei maghiare care s”a manifestat chiar şi în timpul Conferinţei de pace de la Paris din 1947.

Înainte de a trece la examinarea fazei de latenţă a mişcării revizioniste din Ungaria, faza care a durat peste treizeci de ani, mai trebuie consemnată o răbufnire revizionistă a guvernului ungar, în perioada de pregătire a Tratatului de la Paris (1947).
Deşi era evident că tratatul de pace se va baza pe principiile stabilite în documentul armistiţiului din ianuarie 1945, partea ungară încearcă să se tocmească şi să deplaseze spre est graniţa comună cu România.

Exploatând unele discuţii în problema Transilvaniei între Uniunea Sovietică şi anglo-americani, ministrul de externe ungar pregăteşte câteva variante proprii. Un plan preconiza, de exemplu, crearea unei Transilvanii independente, altul legarea regiunii secuieşti de Ungaria printr’un coridor, un al treilea propunea anexarea la Ungaria a unei fâşii de 22.055 km.p. cuprinzând judeţele din vestul României, teritoriu populat de mai mult de 1.500.000 de locuitori. Prin această ultimă ”soluţie”, pentru recuperarea a 500.000 de maghiari, ar fi revenit Ungariei peste 900.000 de români. S’a mai propus organizarea unui referendum, dar în final partea maghiară s’ar fi mulţumit şi cu anexarea unei fâşii de 11.800 km.p. populată de 442.000 de maghiari şi 421.000 de români.

O delegaţie condusă de ministrul de externe János Gyöngyösi pleacă în aprilie 1946 la Moscova pentru a prezenta lui Stalin acest ultim plan de revizuire. După câteva zile de discuţii şi rugăminţi, ungurii se întorc cu recomandarea lui Molotov de a trata problema cu românii. Guvernul ungar pregăteşte în grabă o delegaţie condusă de ambasadorul extraordinar dr. Pál Sebestyen, care, la 27 aprilie 1946, se deplasează la Bucureşti, dar întâmpinând un refuz hotărât din partea românilor, se întoarce fără nici un rezultat. Nu mult după aceea, la 7 mai 1946, consiliul miniştrilor de externe al celor trei mari puteri, acceptă restabilirea graniţei româno-ungare de la 1 ianuarie 1938.
Maşinaţiunile şi intrigile, prin care ungurii au încercat în aceşti doi ani să ne răpească din nou o parte a Transilvaniei, pot umple câteva volume şi dovedesc caracterul peren al politicii revizioniste ungare.

În urma eşecului suferit prin încheierea păcii de la Paris, societatea ungară, aparent calmată, face ca dispărută în trapa istoriei ideologia revizionistă cu întregul ei eşafodaj instituţional. Conducerea marxistă epurează cu rigoare draconică rămăşiţele culturale ale iredentismului, ştergând cu grijă urmele acestei doctrine.

Istoriografia oficială ungară, care între cele două războaie mondiale fusese inspiratoarea mişcării fascist-revizioniste, îşi orientează acum cercetările spre realităţile sociale din ”milenarul” regat şi descoperă, ca prin minune, că în el au mai trăit, pe lângă poporul ungar hegemon, şi naţionalităţi, ca de pildă românii, în număr destul de mare. ”Schimbarea de macaz” este realizată însă numai de falanga marxistă a istoricilor pe când vechea gardă naţionalistă, fiind redusă la tăcere, se pune pe aşteptare în speranţa unor vremuri mai bune.

Îngheţarea tendinţelor naţionaliste în scrierea istorică nu durează însă decât până spre începutul anilor optzeci, când, în condiţiile liberalizării politice permise de regimul Kádár, asistăm la un reviriment treptat al curentului naţional-revizionist, marcat prin apariţia din ce în ce mai numeroasă a lucrărilor care tratează problema Trianonului. Continuând linia iredentismului militant practicată între cele două războaie mondiale, aceste lucrări aduc în prim plan implicaţiile teritoriale şi economice ale tratatului şi ignorează pârghia etno-demografică, explozivul care a dezmembrat monarhia austro-ungară multinaţională. Punctul culminant îl constituie apariţia, în 1986, a monumentalei Istorii a Transilvaniei (Erdély története) ale cărei trei volume apar la Editura Academiei din Budapesta.

Emigraţia, care îşi păstrase tot timpul profilul naţionalist, şovin şi revizionist, îşi coordonează politica cu dezgheţul ideologic din ţară, tema revizuirii hotarelor devenind doctrina de bază în marea majoritate a organizaţiilor din exil. Conducerea de la Budapesta iniţiază o colaborare fără rezerve cu emigraţia şi, prin intermediul organizaţiei guvernamentale ”Uniunea Mondială a Ungurilor”, pune bazele unei colaborări panungare atotcuprinzătoare.

Cele trei mari obiective ale revizioniştilor unguri sunt: obţinerea unui climat internaţional favorabil cauzei ungare, ”amorsarea” opiniei publice din Ungaria şi exportul politicii neorevizioniste spre regiunile limitrofe, îndeosebi spre Transilvania.
O atenţie deosebită merită o investigaţie a factorilor politici şi social – economici care întreţin în prezent flacăra iredentismului ungar, asupra formelor de organizare şi metodelor utilizate, precum şi asupra tacticii ideologice aplicate de această mişcare. Deoarece activitatea centrală se împleteşte cu cea din emigraţie şi cea din Transilvania, vom trata aceste trei domenii concomitent, încercând să conturăm unitatea şi specificul fiecăreia.

Am arătat mai înainte că, aparent, mişcarea revizionistă din Ungaria a sucombat o dată cu semnarea tratatului de la Paris (1947) şi răstimpul de la 1947 şi până spre sfârşitul anilor şaptezeci a fost o perioadă de silită latenţă în ţară şi de o crescândă efervescenţă în sînul exilului. Examinarea amănunţită a acestei faze în Ungaria ar fi instructivă, însă caracterul ocult, conspirativ, al activităţii face cercetarea ei mai anevoioasă. Voi menţiona, totuşi, instituţiile care au patronat mişcarea din ţară precum şi căile propagandei spre Transilvania.

Actuala recrudescenţă a naţionalismului şovin a fost declanşată de instaurarea unui climat liberal în societatea ungară şi ea s’a propagat spre Transilvania şi spre emigraţie, aducându’le la un numitor comun: militarea pentru o soluţie neorevizionistă.
Rădăcinile politice ale revizionismului ungar se îndreaptă spre refacerea imperiului Sfântului Ştefan. Ideea, care pare astăzi absurdă, a produs un efect psihologic şi mobilizator de mase, omniprezent în societatea ungară din Ungaria, în exil şi în unele cercuri din Transilvania.

Ungaria declara, încă din 1945, prin ministrul ei de externe, János Gyöngyösi, că ţara a rupt cu trecutul reacţionar şi războinic, iar concepţia despre ”Ungaria istorică” (imperiul Sfântului Ştefan, n.a.) a fost abandonată o dată cu semnarea armistiţiului. Că ungurii au încercat, tot prin Gyöngyösi, să obţină o revizie parţială (misiunea Sebestyen – 1947), dovedeşte că, deşi recunoşteau absurditatea planului de a reclădi marele imperiu ungar, în realitate încercau să’l realizeze în rate. Actualele declaraţii belicoase ale conducerii de la Budapesta, care îşi arogă dreptul de a apăra interesele celor 15 milioane de unguri răspândiţi pe tot globul, dovedesc, în continuare, că ideea a rezistat ”tratamentului” marxist de educaţie internaţionalistă şi reapare într’o formă nouă şi mai sofisticată. Neorevizionismul ungar în unele variante ale sale pretinde în ultima vreme brutale revizii de hotare, adică anexarea Transilvaniei, nemulţumindu’se cu crearea unor condiţii, în care minorităţile ungare din ţările limitrofe să fie cât mai strâns legate de ”patria-mamă”: Ungaria.

Acestea ar fi: activităţi cultural-istorice, comune, schimb de elevi, studenţi şi profesori, trimiterea din Ungaria de literatură şi manuale şcolare şi intensificarea în continuare a turismului reciproc.
Completându’le ”armonios” cu răspândirea în Ardeal a hărţilor reprezentând Ungaria Mare, hărţi de vânzare la toate chioşcurile din ţara vecină, neorevizioniştii încearcă să alimenteze vechile idei ale curentului revizionist, în stare să provoace, la timpul potrivit, o schimbare a stau-quo-ului actual.

Pe lângă acest curs major al politicii externe ungare, desuet în aparenţă, există o serie de circumstanţe conjuncturale ale politicii interne din ţara vecină datorită cărora guvernanţii şi partidele de acolo exploatează ideea neorevizionistă în propriul lor interes.

Aş aminti, în primul rând, acţiunea de salvare a prestigiului Partidului Socialist Ungar, succesorul comuniştilor, campanie care a mobilizat personalităţi marcante şi le’a plasat în primele rânduri ale actualei ofensive neorevizioniste.

Promotorul mişcării şi autor al doctrinei panungare este Mátyás Szűrős, fostul preşedinte provizoriu al Republicii Ungare. El declara, în mai 1989, revistei revizioniste Erdélyi Tudósitások (Informaţii despre Transilvania) că ideea potrivit căreia toţi ungurii de peste hotare sunt membrii marii naţiuni ungare şi Ungaria este răspunzătoare de soarta lor, i’a venit în urma vizitelor făcute în Transilvania şi a discuţiilor avute acolo cu András Sütő, Sándor Kányádi, Géza Domokos, János Fazékas şi Attila T. Szabó. Szűrős recunoaşte că această politică poate duce la reînvierea Micii Antante, dar schimbările survenite în 1985 în Uniunea Sovietică i’au dat un impuls decisiv în a enunţa şi susţine aceste teze. Întrebat dacă şi alte cercuri guvernamentale împărtăşesc vederile sale, Szűrős l’a asigurat pe ziarist că atât în conducerea partidului cât şi la ministerul de externe se afirmă o gardă tânără, care şi-a însuşit această doctrină justă. Alţi membri ai guvernului socialist: Imre Szokai şi Csaba Tabajdi, ministru adjunct răspunzător de problema minorităţilor din Ungaria şi a maghiarilor de peste graniţe, au elaborat metodele de punere în aplicare a doctrinei panungare.

Politica neorevizionistă a fost deci consolidată de guvernanţii socialişti în perioada de la 1988 şi până la instalarea primului parlament liber ales, iar prin venirea la putere a Forumului Democratic Ungar (FDU) această politică a luat forme mai agresive. Din statul major al partidului care a câştigat alegerile din aprilie 1990 fac parte personalităţi politice şi culturale binecunoscute pentru antiromânismul lor, ca scriitorul István Csurka, reputat pentru violentele sale ieşiri şovine şi antisemite, Ernő Raffay, istoric specializat în probleme româno-ungare sau Lajos Für şi Géza Jeszenszky, revizonişti militanţi.

Raffay, mentor ideologic al FDU, declara în aprilie 1990, la Televiziunea Ungară, cu ocazia prezentării platformei partidului, că în România este necesară o reorganizare a statului pe provincii federale, printre care regiunea autonomă maghiară să aibă un statut special. Raffay este de altfel autorul unor lucrări de istorie foarte tendenţioase, chiar duşmănoase faţă de ţara noastră din care am menţiona doar trei titluri elocvente: De la voievodate până la imperiu – Budapesta 1989, Secretele Trianonului – Budapesta 1990 şi Transilvania 1918 – 1919, ultima o încercare impertinentă de a califica România drept ţară imperialistă.

Nu mai amintim aici de multitudinea micilor partide din Ungaria, care se erijează la rândul lor în apărători ai ungurilor de peste hotare, ponderea lor politică fiind neînsemnată. Oricum, mai fiecare partid din ţara vecină, în vânătoare de popularitate, şi’a pus în program acest sine qua non al naţionalismului ungar. De notat însă că lucrurile au mers atât de departe, încât voci îngrijorate din sînul comunităţii maghiare din Transilvania au condamnat faptul că aceste partide exploatează în propriul interes electoral închipuitele suferinţele ungurilor minoritari.

Dar ariergarda comunismului ungar aflătoare la cârma ţării între 1988 şi 1990 n’a jucat rolul de salvatoare a ungurilor de peste hotare numai din considerente electorale. Confruntată cu crunta criză social-economică postcomunistă, această garnitură a îmbrăcat haina naţionalistă pentru a abate atenţia poporului de la propria’i mizerie şi a o îndrepta asupra aşa-ziselor suferinţe ale fraţilor de peste hotare. Până la 22 decembrie 1989, au fost chiar favorizaţi în această politică de însăşi situaţia din ţara noastră.

Adăugând în propaganda sa opresiunii generale din România o notă în plus, aceea a discriminării naţionale, Ungaria, care făcuse deja câţiva paşi spre Europa civilizată, se bucura de mai multă credibilitate şi a exploatat din plin acest avantaj, calomniind România la mai toate forurile internaţionale la care îşi asigurase acces.

După Revoluţia din Decembrie 1989 însă, când ceasul libertăţii a sunat, inclusiv pentru secuii şi maghiarii de la noi, Budapesta s’a văzut nevoită să provoace artificial disensiunile între români şi maghiari. În condiţiile liberalizării regimului de frontieră, mii şi mii de cetăţeni din Ungaria sosesc sub pretextul ajutorării confraţilor din Transilvania, zeci de camioane încărcate cu alimente, haine sau cărţi vin şi creează aparenţa unui contrast de civilizaţie inexistent în realitate. Instigaţi de ”turiştii” din Ungaria, secuii şi maghiarii se dedau la manifestări separatiste şi duşmănoase şi, în scurt timp, se nasc dramaticele tensiuni dorite de Budapesta.

Reacţia populaţiei româneşti precum şi măsurile de filtrare a materialelor revizioniste ce inundaseră în primele luni ale anului 1990 Transilvania, servesc apoi ca un binevenit pretext cercurilor revizioniste de a se plânge pe toate căile contra maltratării minorităţii maghiare şi a izolării ei culturale.

Această politică de diversiune, care a reuşit în ultimii ani să pacifice populaţia Ungariei, va fi probabil continuată şi de guvernele care se vor perinda la putere, dar adevărata criză social-economică, care se va declanşa acolo o dată cu trecerea la economia capitalistă, cu inflaţia şi şomajul de rigoare, vor abate în oarecare măsură atenţia de la ”problema” minorităţilor maghiare din ţările vecine. Dacă mai adăugăm şi reacţia din ce în ce mai intensă a unor cercuri minoritare din Transilvania lucide şi oneste, care sunt pentru o convieţuire paşnică şi cinstită cu poporul român, pronosticul se vrea mai degrabă optimist.

Factorii politici, determinaţi la rândul lor de raţiuni economice, constituie de fapt un complex politico-economic cu un net caracter simbiotic. De aceea, când vorbim de factorii economici care au favorizat naşterea şi persistenţa revizionismului ungar, ne referim la un astfel de complex.

Examinând consecinţele Trianonului, tragice în ochii ungurilor – şi putem prin empatie să înţelegem acest sentiment -, putem vorbi de o consecinţă politică, care a constat din dezmembrarea imperiului şi de una economică, care s’a soldat cu pierderea a 67% din teritoriul monarhiei, cu bogăţiile şi debuşeurile aferente. Atât şi nu mai mult a stat la baza traumei iniţiale. Între timp, însă, din condescendenţă faţă de sutele de mii de refugiaţi sosiţi din teritoriile pierdute, apoi pentru a ţine pas cu Europa civilizată, care descalificase imperialismul ca formă de proprietate statală, revizionismul ungar îşi modifică argumentaţia reclamând cu precădere pierderea substanţei etnice. În realitate avem însă de a face doar cu cele două consecinţe iniţiale.

Ungaria a pierdut trei războaie şi de fiecare dată a înregistrat pagube imense. Două treimi din teritoriu s’au pierdut după primul război mondial, două treimi din avuţia naţională după cel de’al doilea, iar după ultimii 45 de ani de război economic în care a pierdut puzderie de bătălii, bilanţul, dacă se va face vreodată, va fi şi mai catastrofal. Este deci imperioasă nevoia de a se găsi o ieşire şi orice soluţie – revizionism, intrare în federaţie cu statele limitrofe sau altă formulă – este binevenită.

Demonstraţii ”savante” sunt ventilate pe la forurile internaţionale, argumente care vorbesc de incapacitatea ”micilor’ ţări din regiune de a se gospodări singure, potrivit cărora numai o construcţie viabilă axată pe rolul conducător al Austriei şi Ungariei poate asigura ieşirea din actualul impas economic. Cât de serios se ocupă vecinii noştri de astfel de utopii o dovedeşte numărul 2 din mai 1990 al revistei Erdélyi Magyarság editată în Ungaria de emigraţia secuilor şi maghiarilor ardeleni.

Într’un articol intitulat Europa în 2000, este prezentat un studiu al unui anume Robert Cottrel, apărut în ziarul londonez The Independent din 30 octombrie 1989. O hartă a Europei însoţeşte articolul, hartă pe care următoarele ”viitoare” ţări sunt haşurate ca făcând parte dintr’un fel de confederaţie: Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Cehoslovacia, Serbia Mare, Croaţia-Slovenia” şi, în sfârşit, Ungaria având Transilvania încorporată în hotarele ei. Textul ce se referă la ea spune: ”futurologii susţin că în deceniul următor cele mai bune perspective le au statele din bazinul dunărean asociate sub dominaţia Vienei şi Budapestei. România, în urma revoluţiei şi a dispariţiei familiei Ceauşescu, iese din umbra nesiguranţei şi faptul de a fi cedat Transilvania Ungariei precum şi opţiunea Moldovei (Basarabiei) de a se uni cu România democratică va duce la noi alianţe”.

Ceea ce este mai grav : redacţia revistei îşi exprimă speranţa că forţa vizionară a articolului se va adeveri şi în problemele care privesc Ungaria.

Această căutare disperată de soluţii utopice, se datorează în parte atitudinii defetiste care domină societatea ungară. Ca un copil de bani gata care, sărăcit, nu poate angaja lupta cu rigorile vieţii şi trăieşte în lumea visurilor şi minunilor care’i vor reda fosta bogăţie, aşa şi Ungaria, după ”hemoragia” de la Trianon, nu s-a mai refăcut moralmente şi aleargă după gloria’i pierdută. Această idee fixă face ca politica economică ungară să plece de la falsa ipoteză că ţara nu se va putea redresa în cadrul actualelor graniţe.

Statu-quo-ul european însă, nepermiţând în prezent revizuirea hotarelor, vecinii pregătesc terenul în speranţa unei conjuncturi favorabile. Manevrele neorevizioniste întreprinse azi la nivel guvernamental, în mediul politic-cultural, în Ungaria, în Transilvania şi în emigraţie, seamănă din ce în ce mai mult cu marea ofensivă revizionistă dintre cele două războaie mondiale. (Am văzut atunci cum Ungaria, în speranţa recuperării teritoriului, a jucat totul pe o singură carte şi s’a lansat într’o cursă sinucigaşă. Actualul dezastru economic este poate mai mare decât cel de după Trianon şi politica externă ungară va întreprinde orice pentru salvarea ţării.)

Factorii sociali care au provocat dezlănţuirea actualelor animozităţi sunt în parte aceiaşi cu cei care au acţionat şi în perioada de după Trianon. Prezenţa în Ungaria de atunci a refugiaţilor din populaţia Ungariei, a contribuit în măsură decisivă la destabilizarea politică a noului stat şi la orientarea fascistă a conducerii de la Budapesta.
În Ungaria de astăzi sunt prezenţi urmaşii a peste 350.000 de refugiaţi sau repatriaţi din perioada 1918 – 1935, a celor peste 200.000 care au părăsit România după 1944, precum şi transfugii din ultimii 10-20 de ani. Aceştia constituie o uriaşă pârghie, care influenţează conducerea ţării vecine spre o politică revizionistă şi chiar de însuşire a Transilvaniei. Lobby-ul secuilor şi maghiarilor este prezent pe întreaga paletă politică a Ungariei, fiind preponderent în partidele de dreapta, naţionaliste prin vocaţie. Din majoritatea declaraţiilor sau confesiunilor militanţilor neorevizionişti reiese că ei provin din Transilvania sau că sunt descendenţi ai unor refugiaţi de aici.

O mare parte participă activ la viaţa politică din ţara vecină şi încearcă să o orienteze spre o confruntare cu ţările limitrofe.
Tamás Gáspar Miklos, plecat din Transilvania înainte de 1989, deputat în parlamentul de la Budapesta din partea Partidului Democraţilor Liberi, cere, în mai 1990, ca guvernul să încheie cu ţările vecine tratate bilaterale privind problema minorităţilor. Or, o astfel de convenţie nu ar putea fi calificată altfel decât un amestec legalizat în treburile interne ale României. Dar moţiunea lui Tamás Gáspar Miklos este doar „prima rândunică” din valul de presiuni pe care transfugii secui şi maghiari din Transilvania le exercită asupra conducerii de la Budapesta.

Ca o urmare a prezenţei zgomotoase a refugiaţilor transilvani, în societatea ungară se înregistrează, în prezent, condamnarea de către elita culturală ungară, a politicii din cei 45 de ani de comunism, datorită căreia istoria Ungariei ar fi fost ”golită” de conţinutul ei naţional (mai degrabă naţionalist. n.a.), iar minorităţile maghiare din ţările vecine au fost date uitării. Potrivit acestor acuzaţii, politica internaţionalismului socialist practicată de fostul regim marxist din Ungaria ar fi contribuit în mai mare măsură la deznaţionalizarea ungurilor minoritari decât însăşi politica de ”asimilare” a ţărilor respective.

O puzderie de lucrări, care vor să recupereze această pierdere, umplu astăzi rafturile librăriilor, iar „problema transilvană” este omniprezentă în programele de radio sau de televiziune şi pe scenele teatrelor.

Propaganda este însă dusă şi ”de la om la om” şi acoperă astfel acele segmente ale opiniei publice din Ungaria care reacţionează la stimuli mai primitivi. Pentru avantaje materiale nici măcar foarte importante, secuii şi maghiarii plecaţi din Ardeal au intoxicat cu minciunile şi calomniile lor opinia publică din ţara vecină. Ideile revizioniste au pătruns pe această poartă adânc în straturile societăţii ungare contribuind, în aceşti ultimi ani, la formarea unui compact front antiromânesc. Climatul social şovin se datorează, deci, în primul rând, prezenţei transfugilor, care o dată sosiţi în Ungaria, sunt raliaţi la cauza revizionistă.

Se ştie că o mare parte a celor care au părăsit România în anii 1987 – 1988, plecau cu convingerea că pot trece mai departe, spre Vest. Alarmată de marele număr de refugiaţi din România, Austria a pus în vedere, în decembrie 1987, guvernului maghiar să nu mai permită tranzitul cetățenilor români spre vest. Interdicţia este din ianuarie 1988, însă refugiaţii, necunoscând-o, continuă să treacă în Ungaria. Returnările întreprinse de autorităţile maghiare s-au ridicat în primele luni din 1988 până la 50%, aşa încât cine voia să rămână în Ungaria devenea peste noapte, de nevoie sau de frică, refugiat politic. Autorităţile ungare, camuflând destinaţia reală a acestor refugiaţi, le’au încurajat înregimentarea în rândurile refugiaţilor politici, arătând lumii cât de discriminaţi sunt secuii şi maghiarii în România. De aici o avalanşă de material propagandistic pentru revizioniştii unguri, material pe care’l transmiteau prompt mass media internaţionale. Perversiunea capitală a acestei ofensive propagandistice consta din afirmaţia că minorităţile din România au suferit oprimări în era ceauşistă, de unde şi discriminarea lor.

În ceea ce priveşte numărul ridicat de refugiaţi de naţionalitate română, blocaţi în Ungaria, o parte a fost returnată în România, alţii au fost constrânşi să facă declaraţii antiromâneşti, iar cei mai mulţi au fost trecuţi în mod discret în Austria.
Pentru observatorul avizat apare tot mai evident decalajul dintre atitudinea celor fugiţi sau repatriaţi şi a celor rămaşi acasă. Majoritatea refugiaţilor din Ungaria sau din Vest, depun toate eforturile pentru a întreţine climatul de disensiune româno – ungar, pe când cei de acasă se străduiesc să se organizeze şi să’şi găsească locul cuvenit în societatea română, pe cale de democratizare. Elöd Kincses, exponent al maghiarilor de la Tîrgu-Mureş, declara în aprilie 1990 la Televiziunea Ungară că marea majoritate a celor fugiţi sunt ”eroi de cârciumă”. Alte voci din comunitatea maghiaro – secuiască acuză cu gravitate pe cei plecaţi că şi-au părăsit locurile din calculul profesional – economic şi nicidecum din cauza persecuţiilor.

Există desigur o diversificare şi în rândurile celor de acasă şi anume : o pătură subţire dar virulentă se identifică cu ideologia neorevizionistă şi formează ”coloana a cincea”, care militează pentru crearea unui climat revizionist în ţara noastră.
Fundalul social şi politic, prezentat aici schematic, merită cu siguranţă un studiu aprofundat, folositor acelora care vor să sesizeze cu claritate linia frontului neorevizionist.

Organizaţii revizioniste în Ungaria de azi

Examinând actuala organizare a mişcării revizioniste, desprindem două linii directoare : pe de o parte se ţine seama în tactica organizării de statu quo-ul european actual care impune moderaţie, iar pe de altă parte sunt reluate o serie de metode practicate între cele două războaie mondiale. Se înţelege că această orientare de bază este diferit aplicată pe cele trei câmpuri de bătaie: în Ungaria, în emigraţia ungară şi în teritoriile ”recuperabile”.

Conducerea Ungariei, degajată de obligaţiile internaţionalismului socialist, preia astăzi oficial comanda şi este tocmai în pragul trecerii spre faza organizării nedisimulate a mişcării neorevizioniste. Judecând experienţa ultimilor ani, se pare că organizarea unor formaţii revizioniste nu este încă tactic motivată, pentru simplul fapt că mass media precum şi debitul cultural fixate la această temă au un randament suficient pentru întreţinerea atmosferei revizioniste.

Conducerea politică a iniţiat însă, încă în era socialistă, instituirea unor organe guvernamentale, cum este Comitetul de coordonare interministerial sau Oficiul refugiaţilor, ambele ţinând de Ministerul de Interne, care la început s-au ocupat numai de problema refugiaţilor, ca ,după aceea, să’şi extindă sfera organizând integrarea refugiaţilor în mişcarea neorevizionistă, precum şi răspândirea acestei doctrine printre minoritarii secui şi maghiarii din Transilvania.

În intenţiile actualei conduceri de dreapta se întrevede consolidarea şi perfecţionarea acestor organe şi înfiinţarea unui departament care să se ocupe de problema minorităţilor din Ungaria şi a celor ungare de peste hotare. Judecând după moţiunea parlamentară a deputatului Tamás Gáspar Miklos, menţionată mai sus, o înţelegere cu ţările vecine în privinţa tratamentului acordat minorităţii maghiare de acolo presupune, după mintea politicienilor de la Budapesta, şi un eventual organ de control al aplicării prevederilor din tratatele care urmează a fi încheiate cu statele vecine. Dacă, prin absurd, ţările în cauză ar accepta enormitatea unor asemenea tratate, se poate anticipa ce şanse frumoase ar avea partea ungară de a căuta nod în papură şi de a se lamenta încontinuu în forurile internaţionale.

Pe lângă aceste măsuri incipiente întreprinse pe linie guvernamentală, în Ungaria funcţionează, în continuare, fundaţiile care au în program susţinerea moral-materială a acelor acţiuni ce au drept scop promovarea revizionismului.

Cel mai vechi este Institutul Pál Teleki, fondat de acelaşi Teleki, părintele Ligii Revizioniste Ungare şi care, în calitate de prim-ministru, ne-a răpit în 1940 Ardealul de Nord. Institutul a funcţionat în perioada 1940 – 1987 în cadrul Institutului de Ştiinţe Ardelene, ca în prezent să facă parte din Institutul de ştiinţe istorice de pe lângă Academia de ştiinţe ungară.

Conducerea marxistă, reorganizând institutul la vremea respectivă, a îndepărtat de pe firmă numele compromiţător al lui Teleki, a schimbat directorul şi câţiva colaboratori fără a-i schimba însă misiunea iniţială. Obiectivul, identic cu cel al Institutului de sociografie, înfiinţat în 1926 de acelaşi Teleki, rămâne deci neschimbat : fundamentarea ştiinţifică a necesităţii revizuirii hotarelor stabilite la Trianon. Colaboratorii acestui institut, a căror profesiune de credinţă revizionistă este notorie, au scos, sub egida Academiei ungare de ştiinţe, Istoria Transilvaniei (1986), o lucrare tendenţioasă şi jignitoare la adresa poporului român.

Fundaţia Bethlen, alt sprijin de nădejde al revizionismului ungar, profilată pe acordarea de stipendii în vederea promovării acestei mişcări a împărţit în toţi aceşti ani fiecărui refugiat din Transilvania câte 300 de forinţi pentru cumpărarea unor materiale naţionalist-şovine. Pastorul László Tőkés a primit de curând din partea ei 70.000 de forinţi pentru ”activitate meritorie”.

Pe lângă aceste fundaţii, cu rădăcini în activitatea revizionistă dintre cele două războaie mondiale, guvernul ungar a hotărât, în toamna anului 1989, înfiinţarea a două fundaţii pentru promovarea politicii minorităţilor. Una se va ocupa de situaţia minorităţilor din Ungaria şi va fi condusă de Ferenc Rátkay, ministru adjunct la culte, iar cealaltă, condusă de scriitorul Sándor Csoóri, cunoscut pentru antiromânismul lui, va urmări tratamentul la care este supusă minoritatea ungară de peste hotare. Ambele fundaţii au fost dotate cu câte 20 milioane de forinţi.

Institutul Dunatáj (Regiunea Dunării), înfiinţat de guvern tot la sfârşitul lui 1989, va studia factorii de unitate ai acestei regiuni cu intenţia de a fundamenta necesitatea federalizării statelor implicate.

Rolul principal în mobilizarea opiniei publice din Ungaria pentru crearea unui climat revizionist revine însă în prezent organizaţiilor de ”refugiaţi”. Înmulţite în ultimii ani, aceste organizaţii formează astăzi o reţea care s’a consolidat concomitent cu sosirea din România a unui număr important de repatriaţi sau transfugi.

Unite la 2-3 septembrie 1989, la Seghedin, în Consiliul pentru apărarea intereselor cercurilor ardelene, aceste organizaţii, pe lângă cele enunţate în denumirea consiliului, au ca scop reunirea şi consolidarea lor într’un front comun care să devină un factor cu pondere politică în societatea ungară. Cele mai importante organizaţii de refugiaţi care funcţionează în prezent în Ungaria sunt : Cercul ardelean din Békéscsaba, Asociaţia maghiarilor din Ardeal, Uniunea ardeleană, Clubul tinerilor ardeleni, Asociaţia ardeleană a judeţului Hajdu-Bihar, Uniunea maghiarilor ardeleni din Nagykanizsa, Clubul ardelean din Salgotorján, Cercul ardelean din Seghedin, Cercul ardelean din Zalaegérszeg, Comunitatea ardeleană ”Abel” din Esztergom, Cercul ardelean din Györ, Clubul tinerilor ardeleni din Pécs, Cercul ardelean din Szentendre, Cercul secuiesc, Fundaţia pentru arta Ardealului.

Aceste organizaţii recrutează, pe lângă refugiaţi sau repatriaţi, un număr apreciabil de cetăţeni unguri simpatizanţi sau adepţi ai mişcării revizioniste, integrându’se astfel în politica panungară a Budapestei. Un membru important al Uniunii ardelene, constituită la 10 iunie 1989, este de exemplu Ernő Raffay, istoric naţionalist-şovin şi deputat în actualul parlament de la Budapesta din partea Forumului Democratic Ungar.
O activitate pararevizionistă depune şi Serviciul de ajutorare a refugiaţilor din Transilvania, care funcţionează în cadrul parohiilor reformate din Budapesta, Debreţin, Miskolc, Gyula, Seghedin, Pécs, Rózsaly şi Kecskemét.

Unul din promotorii acestei acţiuni este pastorul Géza Németh, care a condus în toamna anului 1989, o delegaţie în Statele Unite cu scopul de a menţine în actualitate problema transilvană. Cu această ocazie, pastorul Németh a prezentat organelor legislative americane doleanţele Ungariei cu privire la minoritatea maghiară din România, cerând sprijinul Statelor Unite în vederea găsirii unei formule de autonomie pentru Transilvania.

Comparând atitudinea clerului catolic, mai apolitic, cu cea a pastorilor reformaţi apare clară virulenţa revizionistă a acestora din urmă.
Există însă o organizaţie, care, deşi nu are în Ungaria un mare număr de membri activi, este importantă prin rolul de coordonator al frontului intern cu activităţile de peste hotare. Este vorba de Uniunea Mondială a Ungurilor (UMU), formaţie oficioasă cu un trecut laborios în ”închegarea” naţiunii ungare de pe tot globul.

Timp de peste 30 de ani, îndeosebi după 1956, împreună cu autorităţile de la Budapesta, UMU a avut ingrata misiune de a converti la colaborare acea emigraţie maghiară care era în marea ei majoritate anticomunistă. Astăzi, priza în audienţa de peste hotare este asigurată de tonul naţionalist-şovin adoptat de organizaţie. Renovată în iunie 1989, Uniunea şi’a propus ca obiectiv în noul statut unirea şi sprijinirea ungurilor minoritari de peste hotare, precum şi angajarea organizaţiei în problemele existenţiale şi de dezvoltare ale acestora.

Câteva nume din conducerea UMU asigură linia neorevizionistă a organizaţiei. Astfel Gyula Juhász, copreşedinte, este directorul Institutului de cercetare a ungurimii, unul din pilonii mişcării neorevizioniste. Béla Pomogáts, istoric literar, este autorul unui recent studiu despre problema autonomiei maghiare din Transilvania, Péter Hanak şi István Nemeskürty, istorici din şcoala naţionalistă, dintre care ultimul contribuie activ la menţinerea în actualitate a problemei transilvane. Într’o lucrare intitulată Édes Erdély (Ardeal drag) 1988, Nemeskürty, deşi avansează un ton conciliant, face o cronică tendenţioasă şi plină de inexactităţi a evenimentelor desfăşurate între 1916 şi 1967. În iunie 1990 Uniunea Mondială a Ungurilor alege un preşedinte de onoare în persoana scriitorului maghiar din Transilvania, András Sütő, care într’un interviu cu accente naţionaliste, difuzat de televiziunea ungară la data de 24 iunie, mulţumeşte pentru onoarea ce i se face prin această alegere.

În spiritul colaborării dintre emigraţie şi ţara-mamă, au fost înființate și câteva fundaţii finanţate şi dirijate de membrii emigraţiei şi care operează în mediul cultural-politic din Ungaria. Acestea sunt tot atâtea instrumente eficace în prepararea climatului social din ţară pentru o eventuală modificare a statu quo-ului actual. Fundaţia Soros, de pe lângă Academia Ungară de Ştiinţe, finanţează, de exemplu, revista refugiaţilor din Transilvania Erdélyi Tudositások (Informaţii despre Transilvania) sau Fundaţia Péter Erzsébet, apărută cu câţiva ani înainte de 1989, din iniţiativa unei unguroaice de la Cluj stabilită în Statele Unite, pentru premierea actorilor din Ungaria. Aceasta şi’a extins terenul de activitate şi va acorda sub numele de ”Trianon” premii unor actori din provinciile ”recuperabile” cum este Transilvania.

Unic prin profilul său este Magyarságkutató Csoport (Grupul pentru cercetarea ungurimii), o instituţie specializată în studiul interdisciplinar al condiţiilor sociale şi culturale în care trăiesc ungurii de peste hotare. Moştenitoare spirituală a unei instituţii horthyste înfiinţată în 1940 şi intitulată Magyarságtudományi Intézet (Institutul pentru ştiinţa ungurimii), actuala instituţie se ocupă în fond de argumentarea ştiinţifică a prezenţei milenare a ungurilor pe tot întinsul Bazinului carpato-dunărean. Forţând prin metode de o îndoielnică probitate ştiinţifică culturile stepei euro-asiatice, binecunoscute pentru sincretismul lor derutant, istoricii acestei instituţii au creat din pestriţul amestec al triburilor invadatoare ugro-turco-başchire un autentic popor ungur care, potrivit teoriei lor, ar fi ocupat ”întinderile pustii” ale Pannoniei şi Transilvaniei.

Numărul ”descălecătorilor” era în realitate mai puţin de o sută de mii şi ei nu constituiau nici 10% din numărul băştinaşilor slavi şi români. Aceste triburi războinice au asimilat însă cu asiduitate timp de o mie de ani popoarele în mijlocul cărora locuiau şi micul popor ungur de astăzi este rezultatul acestui amestec.

Din statisticile ungureşti reiese că numai între 1850 şi 1910 numărul slavilor, germanilor, românilor şi evreilor asimilaţi depăşea cu mult numărul de două milioane. Căutarea urmelor maghiarilor în aceste condiţii nu poate să urmărească decât un scop politic şi anume acela de a fundamenta ”ştiinţific” stăpânirea ungară asupra teritoriilor unite în state naţionale.

Numai și dacă luăm în discuție populația capitalei Ungariei de azi, Budapesta, vom trage câteva concluzii cine sunt în realitate revizioniștii. Prima atestare a orașului cu numele Pest, este din 1148. În perioada secolul XI-secolul XIII Pesta a devenit un împortant centru comercial, având o populație majoritară slavă și bulgară, dar încet schimbându’se în majoritate germană. Din secolul XII este fortificată cu zid, în 1230 primește diplomă de la Andrei al II-lea, devenind astfel oraș liber. Este distrus în timpul invaziei tătare, dar a fost reconstruit foarte repede.

Pesta în perioada otomană, cu bisericile transformate în moschei

În perioada ocupației otomane Pesta a pierdut repede importanța comercială anterioară.

La 2 septembrie 1686, după mai multe încercări eșuate, Habsburgii, cu conducerea lui Carol al V-lea de Lorena au eliberat orașele Pesta și Buda, dar cu prețul distrugerii celor două orașe și cu moartea aproape în totalitate a populației.

De la eliberarea de sub ocupația otomană până la unificare

Orașele Buda și Pesta s’au refăcut cu rapiditate după ocupație, dar și’au recuperat drepturile abia după 20 de ani. În 1773 a fost ales primul primar al orașului. În secolul XVIII locuitorii celor două orașe (Pesta și Buda) erau în jur de 20-24.000 persoane, iar după 100 de ani numărul lor ajunsese deja la 150.000.

În această perioadă Pesta, mulțumită comercianților aromâni sud-dunăreni (greci cum li se mai spuneau pentru că foloseau limba greacă în comerț), sârbi și evrei, a ajuns centrul comercial al țării. Componența etnică a populației era foarte diversă, cuprinzând numeroși germani, maghiari, sârbi, evrei și în procent mai mic  de greci și slovaci. În această perioadă populația Pestei era dublul populației din Buda.

În martie 1838 o mare parte a Pestei a fost inundată de Dunăre; actuala înfățișare a Pestei se datorează reconstrucției de după aceste inundații.

Populația Ofen (Budapesta)

Din evul mediu și până în secolul al XIX-lea populația orașului a fost alcătuită în principal din meșteșugari germani din Ungaria.

1715: ca. 2.500 de locuitori, dintre care 55,6 % germani, 19,4 % adică 500 de maghiari, 2,2 % slovaci ș.a.

1776: ca. 13.000 locuitori, în majoritate germani
1780: ca. 16.000 locuitori, în majoritate germani
1799: ca. 29.000 locuitori, în majoritate germani
1810: ca. 35.000 locuitori, în majoritate germani
1829: 62.471 locuitori, dintre care ca. 59.000 germani, 1.200 maghiari, 1.200 slovaci, 650 sârbi, 259 greci și 100 români
1840 (după marea inundație): 66.000 locuitori

La recensământul din anul 1851 au fost înregistrați 27.939 locuitori, dintre care 64,9% germani. După alte surse, între 1847–1851 erau deja 106.000 locuitori, puțin credibil, deoarece trebuie amintit că deja suntem în perioada revoluției maghiare și de renaștere națională, de impunerea masivă a limbii minoritarilor, o efervescență care va marca și influența asupra cifrelor din statistici care nu mai pot fi luate ca certe, cunoscând apetența maghiarofonilor de a se declara mai mulți decât sunt în realitate.

De la primii paşi, din 1926, ai mentorului revizionismului, groful Pál Teleki, şi până astăzi nimic nu s’a schimbat: ”drepturile istorice” sunt plasate în prim plan, iar caracterul minoritar al ungurilor din provinciile aparţinând ţărilor limitrofe este neglijat cu desăvârşire.

Fără a forma o unitate organizatorică distinctă, activitatea prorevizionistă integrată în programele facultăţilor este de asemenea o metodă eficace de cercetare şi argumentare ”ştiinţifică” a acestei doctrine. Aceste programe, dirijate central şi având un caracter interdisciplinar, au trecut, în anii 1987 – 1988, de la analiza marxistă a fenomenului social-economic-politic ungar, la examinarea ungurimii rămase în afara hotarelor prin pacea de la Paris, din 1946-1947. Conţinutul, caracterul şi concluziile acestor cercetări sunt raportate în revista Medvetánc (Jocul ursului), care apare sub egida universităţilor budapestane Eötvös Lóránd Tudományegyetem (ELTE) – Universitatea de ştiinţe Eötvös Loránd – şi Marx Károly Közgazdaságtudományiegyetem (MKKE) – Universitatea de ştiinţe economice Karl Marx.

Deşi orientarea prorevizionistă a acestor colective de cercetare este de dată mai veche, prima ieşire brutală o găsim în numărul din 1988 al revistei mai sus amintite. Aici sunt etalate, în patru rapoarte, în pur spirit iredentist, o sumedenie de date despre situaţia minorităţii ungare din Cehoslovacia, Uniunea Sovietică, România şi Iugoslavia.
În amplul raport despre România (128 pagini), după înşirarea unor date inexacte şi manipulate, se analizează politica de ”deznaţionalizare” dusă în ţara noastră faţă de minoritatea secuiască şi maghiară. Se încearcă apoi să se dovedească prin interpretarea tendenţioasă a legilor şi documentelor oficiale româneşti gradul de discriminare la care este supusă minoritatea maghiară de la noi. În final, se descrie situaţia refugiaţilor şi repatriaţilor din România care se află în ţara vecină. Pe o hartă care însoţeşte textul este indicată, cu totul inexact, o majoritate maghiară covârşitoare într’o serie de oraşe din Transilvania.

Pe lângă acţiunile de largă respiraţie şi de o consecvenţă riguroasă, sunt promovate şi manifestări episodice, cu caracter de campanie, care angajează de obicei personalităţi culturale şi politice. Aceste tabere, conferinţe, tradiţionale în viaţa culturală a societăţii ungare, sunt convocate de obicei în preajma unor ”evenimente decisive” pentru naţiune. O astfel de întâlnire a avut loc în 1943 la Balatonszárzó, cu scopul de a da o nouă orientare politicii externe maghiare. Cercul prietenilor conferinţei de la Szárzó, o formaţie care militează pentru o soluţie confederativă, lansează în iunie 1988 un apel către societatea română şi ungară. Fideli convingerii că ţările regiunii dunărene nu se pot ”descurca” singure, Cercul cere adeziunea conducătorilor politicii din ţara noastră la o formulă de asociere politico-economică a celor două ţări.

Complexitatea şi virulenţa mişcării revizioniste din Ungaria, în etapa prezentă, reactualizează rolul jucat de formaţiunile paramilitare horthyste, numite Rongyos Gárda (Garda Zdrenţăroşilor), care, prin terorism, sabotaj şi propagandă şovină, au contribuit în mare măsură la reuşita anexării Slovaciei de Sud (1938) şi a Ucrainei Subcarpatice (1939). ”Tehnica” acestor gărzi a fost aplicată şi în masacrele comise o dată cu anexarea sau părăsirea Ardealului de Nord şi a nordului Iugoslaviei.

Ideologia de bază a acestor hoarde criminale, care a fost refacerea imperiului Sfântului Ştefan, şi cruzimea cu care au ucis şi terorizat populaţia nemaghiară a teritoriilor anexate între 1938 – 1941 de către Ungaria impune în prezent societăţii româneşti un imperios şi permanent memento. În lumina acestui trecut, apreciem, deci astăzi agitaţia şovin-separatistă înregistrată în sînul minorităţii secuieşti şi maghiare de la noi şi o socotim ca o consecinţă directă a instigaţiei ”turiştilor” din Ungaria, aceşti vrednici urmaşi ai gărzilor zdrenţăroşilor.

Descrierea sumară a activităţii neorevizioniste din Ungaria dă o idee asupra intensităţii efortului depus precum şi asupra felului cum se integrează această mişcare în mecanismul politic al statului vecin şi în viaţa culturală a societăţii maghiare.

Organizaţii revizioniste în afara Ungariei

Am văzut că revizionismul ungar a fost timp de peste 35 de ani temperat de către conducerea marxistă a statului, mişcarea fiind constrânsă la activitate subterană, conspirativă. Cu totul alta a fost evoluţia revizionismului, în această perioadă, în emigraţia ungară. Sute şi sute de mii dintre refugiaţii de după cel de-al doilea război mondial purtau în ei un aliaj de anticomunism şi naţionalism-şovin cu implicaţia revizionistă de rigoare. În consecinţă, după pacea de la Paris din 1947, asistăm la o puternică recrudescenţă a iredentismului şi la o reorganizare energică a mişcării. Dacă aruncăm o privire de ansamblu asupra emigraţiei ungare vedem că ea este rezultatul unor straturi suprapuse în decursul deceniilor şi se configurează în prezent conform motivelor care au obligat membrii ei să părăsească ţara.

”Valurile” emigraţiei sunt în general legate de seismele sociale sau de crizele economice şi politice care s’au abătut asupra ţării. În cazul Ungariei, se disting trei mari valuri care au dat în acest secol contingentele actualei emigraţii. Primele două sunt urmarea războaielor mondiale, iar al treilea s’a produs în urma revoluţiei din 1956. Potrivit datelor furnizate în 1988 de Uniunea Mondială a Ungurilor, emigraţia ungară cuprinde în prezent peste 1.400.000 de membri, din care aproape un milion locuiesc în cele două Americi, ceva mai mult de 200.000 în Europa şi cam tot atâţia în Israel.

Cifra pentru Europa s’a modificat desigur în perioada de până în 1990, când un număr important de maghiari din Ungaria şi din România s-au stabilit în ţările europene.
Statisticile Uniunii Mondiale a Ungurilor arată că în 1988 emigraţia avea peste 800 de cluburi, asociaţii şi organizaţii religioase, răspândite pe toate continentele. Numai în Statele Unite şi Canada funcţionau mai mult de 350 organizaţii şi alte 70 în America Latină. În Europa erau 175 de organizaţii, din care peste 70 funcţionau în Austria. Dispunând de 90 de publicaţii şi 43 staţii de radio şi televiziune, emigraţia a avut în toţi aceşti ani capacitatea de a duce cu succes propaganda politică în favoarea cauzei ungare, atât în rândurile ei cât şi în mijlocul populaţiei gazde.

Diversificată pe criterii sociale, religioase, dar mai ales politice, emigraţia ungară a fost, în trecutul mai îndepărtat, o masă eterogenă în care grupări adverse îşi disputau uneori violent punctele de vedere. Linia frontului a despărţit în ultimele decenii marea majoritate anticomunistă a exilului de cea a oportuniştilor, care încercau o apropiere de regimul de acasă. A existat totuşi un numitor comun care a unit în toate timpurile taberele contrare şi acesta a fost necesitatea restaurării Ungariei mari. În slujba acestui crez, emigraţia ungară a creat, de la început, un cult viguros al iredentismului, marcat de o orgie de însemne, steme, drapele şi hărţi ale imperiului Sfântului Ştefan.

Spre mijlocul anilor optzeci, o dată cu manifestarea făţişă a divergenţelor dintre Ungaria şi ţara noastră, mişcarea revizionistă din emigraţie intră din nou într’o fază de efervescenţă şi începe, treptat şi deschis, colaborarea cu elementele revizioniste din Ungaria. Se nasc o serie de platforme în funcţie de modul în care se preconizează ”soluţionarea” problemei transilvane şi în general se internaţionalizează activitatea organizaţiilor. Paleta cuprinde astăzi toate nuanţele, de la grupări care militează pentru recucerirea cu forţa armelor a tuturor teritoriilor care au aparţinut vreodată coroanei maghiare, până la cursul realist şi ”pe faţă” al neorevizioniştilor, care preconizează diferite forme de autonomie sau federative. Se mai observă, în ultimul timp, o tendinţă de polarizare în organizaţii-umbrelă, capabile să influenţeze mai bine opinia publică din ţara respectivă şi să depună o activitate mai fructuoasă în cadrul lobby-ului politic sau economic.

Desigur că virulenţa revizionistă a emigraţiei ungare este în funcţie de climatul politic din ţara respectivă şi de importanţa pe care o are statul-gazdă în viaţa politică internaţională. Astfel, grosul mişcării revizioniste se găseşte în Statele Unite, ţara care are un cuvânt de spus în concertul popoarelor şi unde îşi are sediul şi Organizaţia Naţiunilor Unite. Activitatea revizionistă a organizaţiilor răspândite pe celelalte continente se orientează spre această ”centrală” a mişcării, afiliindu’se în general la curentele care domină în Statele Unite.

Vom descrie în cele ce urmează poziţiile de pe care militează organizaţiile revizioniste din America, interrelaţiile lor şi voi da câteva frânturi semnificative din activitatea acestora.
Diversificarea ideologică a mişcării revizioniste s’a redus în ultimii ani la două tabere antagoniste : una, militând pentru o formă oarecare de autonomie, iar cealaltă pentru revizuirea hotarelor şi integrarea Transilvaniei în Ungaria.
Protagoniştii celor două tabere sunt Erdélyi Világszövetség (Uniunea Mondială Ardeleană), care reprezintă peste o sută de organizaţii din emigraţie şi militează pentru autonomia Transilvaniei şi Hungarian Human Rights Foundation (Fundaţia Ungară Pentru Drepturile Omului), care, împreună cu Amerikai Erdélyi Szövetség (Uniunea Ardeleană din America), este pentru revizuirea hotarelor.

Gruparea destul de numeroasă a organizaţiilor care preconizează soluţii autonomiste este dominată de fapt de una din cele mai vechi organizaţii ale emigraţiei şi anume de Amerikai Magyar Szövetség (uniunea Ungurilor din America). Înfiinţată în 1907, Uniunea participă, după 1920, la campania împotriva hotărârii de la Trianon, iar în 1946 înaintează Conferinţei de pace de la Paris un protest împotriva viitoarelor graniţe. Dispunând de un lobby eficient, iniţiază, în perioada 1965 – 1968, în Congresul american, intervenţia a patruzeci de congresmani şi zece senatori în sprijinul minorităţii maghiare din Transilvania şi prezintă, după 1974 în continuu Congresului american plângerile maghiarilor din România. Tot la cererea Uniunii înaintează, în 1976, alţi şaptezeci şi opt congresmani o scrisoare preşedintelui Ford, în care solicită intervenţia acestuia împotriva discriminării minorităţii maghiare din ţara noastră. În 1987 Uniunea reuşeşte să ”convingă” pe congresmanii americani să condamne România pentru „etnocidul” comis împotriva minorităţii maghiare şi să recunoască dreptul la autodeterminare al acesteia.

La varianta pentru autonomie mai aderă, pe lângă Uniunea Ungurilor din America şi Uniunea Mondială Ardeleană, următoarele organizaţii : American Hungarian Action Comittee (Comitetul de Acţiune al Ungurilor Americani), A Fiatal Magyarok Munkaközössége (Colectivul de Lucru al Tinerilor Unguri), Erdély Védelemében (În Apărarea Ardealului), şi Szabad Magyar Jogászok Világszövetsége (Uniunea Mondială a Juriştilor Unguri Liberi).

Dintre performanţele acestor organizaţii menţionăm: Uniunea Mondială Ardeleană a înaintat, începând din 1974, nenumărate memorii Organizaţiei Naţiunilor Unite şi altor foruri internaţionale, cerând dreptul la autodeterminare pentru maghiarii din România. Tot Uniunea a publicat o serie de Cărţi Roşii în legătură cu situaţia acestei minorităţi şi le’a trimis guvernului american, precum şi altor guverne. A luat apoi parte, ca reprezentantă a o sută de organizaţii revizioniste, la conferinţe internaţionale în legătură cu problema minorităţilor (Berlin, 1982, Tel-Aviv, 1983).

Uniunea Mondială a Juriştilor Unguri Liberi se ocupă de redactarea memoriilor şi documentelor juridice pentru susţinerea cauzei revizioniste.

Cealaltă partidă a mişcării revizioniste care militează pentru reîntregirea Ungariei mari, condusă de Hungarian Human Rights Foundation (Fundaţia Ungară pentru Drepturile Omului), este o organizaţie foarte activă şi cu pondere în Congresul american. Unul dintre conducătorii organizaţiei a reuşit, de exemplu, în calitatea sa de secretar al senatorului Christopher Dodd, să’şi antreneze patronul în serviciul cauzei şi să oprească rezoluţia din 1987 a Senatului, de a recunoaşte dreptul la autodeterminare a minorităţii maghiare din Transilvania. Scopul acestei intervenţii a fost de a orienta puterea legislativă americană spre promovarea ideii că în problema Transilvaniei autonomia nu rezolvă nimic şi că adevărata soluţie este revizuirea hotarelor, adică anexarea Transilvaniei la Ungaria.

László Hámos, preşedintele fundaţiei, a mai încercat, cu altă ocazie, să-şi impună punctul de vedere, împiedicând planul de ajutorare pentru refugiaţii maghiari din România. De data aceasta, argumentul a fost că dolarii ungurilor americani vor goli Transilvania de maghiari şi vor face astfel inactuală integrarea Transilvaniei în Ungaria.
Fundaţia Ungară pentru Drepturile Omului are un aliat de nădejde în Uniunea Ardeleană din America (Amerikai Erdélyi Szövetség) prezentă de câteva decenii în prima linie a revizionismului ungar precum şi o sumedenie de organizaţii mai vechi, care, toate, militează pentru soluţia radicală: refacerea Ungariei istorice. Activitatea principală a Uniunii Ardelene din America constă în editarea de lucrări documentare despre Transilvania şi a revistei Transilvania. Este una din organizaţiile care mobilizează în măsură însemnată colaboratori din emigraţie, din Ungaria şi chiar din România.

Din sumara descriere a dispozitivului pus în mişcare în Statele Unite de către revizioniştii unguri ne putem face o idee despre forţa acestei mişcări. Presiunea continuă asupra politicienilor şi oamenilor de afaceri, sutele şi miile de marşuri, manifestaţii sau greve ale foamei, organizate de mişcarea revizionistă ungară, urmăresc să inducă în mintea americanilor şi a lumii întregi ideea că Transilvania este ungurească şi, în consecinţă, trebuie să aparţină Ungariei. Această propagandă revoltător de mincinoasă, contează pe ignoranţa opiniei publice, dezinformată în cel mai mare grad, dar marşează pe avansata tehnică goebelsiană, repetată la infinit, şi reuşeşte.

Lobby-ul ungar, prezent în viaţa politică a ţărilor occidentale, de la Washington şi Ottawa, până la Londra, Bonn şi Paris, este organizat cu perseverenţă şi minuţiozitate, lucrează în strânsă colaborare cu diplomaţia ungară şi poate mobiliza cu uşurinţă în prima linie a frontului revizionist senatori, congresmani, politicieni şi oameni de afaceri din aceste ţări.

Senatorul de Connecticut, Christopher Dodd, nu face decât să continue „opera” tatălui său, fost senator, care a militat pentru cauza maghiară încă din 1956. Dodd este flancat de Tom Lantos, congresmanul de origine evreiască emigrat din Ungaria, care se vede că a uitat holocaustul maghiar, apoi de un alt senator californian, expert în istoria Transilvaniei şi de mulţi alţi trepăduşi mai mici, recrutaţi de lobby-ul revizionist pentru cauza maghiară.

Amestecul impertinent al congresmanului Tom Lantos în treburile României l-am constatat recent cu ocazia călătoriei sale în România.

Dodd, prietenul Ungariei, a făcut la rândul său, în iunie 1990, o vizită de ”încurajare” la Budapesta şi şi’a exprimat dorinţa de a sta de vorbă şi cu episcopul Tőkés, lucru realizat întocmai în regia conducerii ungare şi a cercurilor de refugiaţi. Dacă mai introduce în ”ecuaţie” turneul lui Tőkés din Statele Unite, efectuat în primăvara aceluiaşi an, precum şi exhibiţia politică prestată în faţa emigraţiei maghiare şi a Administraţiei de la Washington de către scriitorul András Sütő, ambele evenimente organizate în regia şi pe cheltuiala lui László Hámos, preşedintele celei mai radicale organizaţii iredentiste, Hungarian Human Rights Foundation, obţinem o mostră mai mult decât elocventă a strategiei iredentiste şi a perfectei colaborări a exponenţilor secuimii şi maghiarimii de la noi cu centrala americană a revizionismului maghiar.

Organizaţiile emigraţiei maghiare din Europa sunt, la rândul lor, injectate cu virusul revizionist, însă frontul european în raport de climatul politic din ţările gazdă este mai inegal. Mai aproape de realitatea Europei din sud-vest, în posesia unor date mai obiective, iredenta maghiară de aici s’ar zice că judecă situaţia mai ”la rece” şi mai critic. Faptul că aceste organizaţii funcţionează în ţări semnatare ale Documentului final de la Helsinki, act care a consfinţit încă o dată hotarele trasate după cel de’al doilea război mondial, impune o oarecare moderaţie în formularea pretenţiilor. Realismul lor aparent nu-i împiedică însă ca în activităţile lor interne, să nu cultive cu încăpăţânare utopica idee de a reconstitui regatul Sfântului Ştefan. În marea majoritate a celor peste 200 de organizaţii din Europa, obiectivul revizionist ocupă loc de frunte. Organizaţiile recent înfiinţate de către refugiaţii din România au chiar ca unic scop lupta pentru integrarea Transilvaniei la Ungaria.

Lobby-ul maghiar din Europa are însă o audienţă relativ redusă în cercurile guvernamentale de pe continentul nostru. Ultima conflagraţie mondială, cu uriaşele ei pierderi materiale şi în vieţi omeneşti, este încă vie în memoria popoarelor şi reglementarea graniţelor, realizată la Conferinţa de pace de la Paris, este respectată. Marja echitabilă de minorităţi rezultată din acest tratat (în medie 8%) nu exclude riscul unor schimbări violente întreprinse în scopul vreunui aranjament mai puţin satisfăcător.

Informaţiile unora din aceste state cu privire la situaţia etnodemografică din ţara noastră sunt relativ corecte şi cifrele sfruntat manipulate de către iredenta maghiară nu prea au credibilitate. Se recunoaşte, în aceste cazuri, că Transilvania este o provincie cu o zdrobitoare majoritate românească şi că ea nu poate fi autonomizată ori ruptă din corpul ţării, la cererea exilului maghiar, acest avocat autoinvestit al ”cauzei” secuilor şi al maghiarilor de la noi. În aceste circumstanţe este zadarnic ”circul” mişcării revizioniste din America. Chiar şi în mass media din Ungaria se mai aud voci mai rezonabile, care avertizează emigraţia să nu comită gafe politice, erijându-se în victime, atunci când toată Europa civilizată ştie că Ungaria a fost ultimul aliat fascist al lui Hitler, cu cota parte de 600.000 de victime din holocaust, executată cu deosebit exces de zel.

Trebuie să menţionăm aici o performanţă ieşită din comun a lobby-ul maghiar, care e o continuare a convieţuirii austro-ungare din vremea dualismului. Vajnicul mediator al cauzei maghiare nu este altul decât Otto, ultimul Habsburg de pe scena politică europeană. Otto de Habsburg, parlamentar european, căruia unele partide politice din Ungaria îi pregătesc, mai în glumă, mai în serios, un tron (într-un vechi anuar iredentist stă sub portretul lui: II Otto Király n.a.) sau un jilţ prezidenţial, nu face nici un secret că după părerea lui o reînviere a monarhiei ungare sau chiar austro-ungare nu este de domeniul imposibilului. Făcând abstracţie de aspectul de operetă al scenariului Otto de Habsburg a contribuit, în bună măsură, în aceşti ani, la renovarea prestigiului cam compromis al Ungariei. Vecinii noştri au învăţat, desigur, din greşeala de a fi nesocotit, în trecut, opinia publică occidentală şi astăzi depun eforturi deosebite de a avea, în cazul unui litigiu cu ţara noastră, Vestul de partea lor.

Iredenta maghiară din Europa mai are şi alte arme eficiente, folosite în scopul menţinerii climatului revizionist în sînul emigraţiei, în opinia publică din Ungaria şi în rândurile minorităţii maghiare de la noi. Monopolizarea de către elemente revizioniste a emisiunilor maghiare de la posturile de radio naţionale din Europa şi, în special, de la Radio Europa Liberă, asigură un flux continuu de propagandă duşmănoasă împotriva ţării noastre. În fiecare critică tendenţioasă a stărilor de la noi, în care locul principal revine ”suferinţei” minorităţii maghiare, accentuată la paroxism, se sugerează implicit şi necesitatea soluţionării problemei. Chiar secţia română a acestui post, ignorând „profilul ideologic” al emisiunilor servite de colegii maghiari, în marea lor majoritate militanţi ai iredentei, le-a cântat de multe ori în strună. În iluzia că slujesc binele poporului român, colaboratorii de la această secţie au executat, de fapt, directivele stăpânului american, care este, eventual, interesat în întreţinerea unui litigiu româno-maghiar. Bunele cu relele.

O altă stratagemă a revizioniştilor din emigraţia europeană, foarte periculoasă, în efectele ei, este furnizarea de informaţii sau mai bine zis dezinformarea sistematică a mass mediei internaţionale. Echipele de ziarişti maghiari, în slujba „cauzei”, au transmis spre Vest, în toţi aceşti ani, informaţii tendenţioase, calomniatoare în legătură cu ţara noastră şi, în special, cu situaţia minorităţii maghiare „expusă genocidului”. Citind presa serioasă din vest, ai uneori impresia unei conjuraţii diabolice, pe scară internaţională, care vrea să ne pună la stâlpul infamiei în baza unor informaţii fanteziste sau contrafăcute şi, mai ales, neverificate. Campania este facilitată şi de prezenţa în punctele nevralgice ale mass mediei din vest, a unor „activişti” dedicaţi cauzei revizioniste, care depun toate eforturile pentru reabilitarea Ungariei şi, implicit, denigrarea României.

Tema „România” dezbătută intens înaintea revoluţiei din decembrie 1989, apare, în continuare, cu o suspectă frecvenţă pe micile ecrane din Austria, Germania sau din alte ţări şi cei care dau tonul şi „formează” sau, mai bine zis, dezinformează opinia publică, sunt mai totdeauna emigranţi maghiari infiltraţi în centrele mass mediei şi „mari specialişti” în problema transilvană. Aceeaşi pervertire a informaţiei se constată şi în presă sau la radio.

Protagoniştii acestei vaste campanii de dezinformare în legătură cu situaţia minorităţilor din ţara noastră nu sunt apariţii întâmplătoare. Evoluţia lor corespunde unui program sistematic de infiltrare a mass media internaţionale, vechi de câteva decenii. Ziarişti, literaţi, politicieni, oameni de ştiinţă maghiari sau maghiarizaţi, înrolaţi în disciplina mişcării iredentiste, îşi dau permanent şi cu o perseverenţă de posedaţi obolul cauzei comune. Naţionalismul şovin maghiar, injectat în milioanele de germani, evrei sau slavi, maghiarizaţi încă în epoca de aur a asimilărilor (1850 – 1918) îşi dă roadele astăzi, după un secol, când aceste „achiziţii” purtând nume cu rezonanţe istorice, luptă în primele rânduri pentru reclădirea Ungariei mari. Este incredibil să vezi cum evrei maghiari, occidentalizaţi, a căror întreagă familie a fost poate deportată în lagărele morţii sau ucisă pe loc de către fasciştii maghiari, între 1940 – 1944, pledează cu pasiune cvasi patologică, în mass media europeană sau americană pentru cauza unui imperialism maghiar de culoare modernă.

Ultima manevră pentru unificarea şi consolidarea mişcării revizioniste din exil este reluarea relaţiilor cu „patria mumă”, prin crearea unor filiale în Ungaria. Liberalizarea politică a permis, de mai mulţi ani, reîntoarcerea emigranţilor proscrişi, care profitând, s-au şi pus imediat pe prospectarea terenului receptiv ideilor revizioniste.

Prima filială din Ungaria a unei organizaţii revizioniste din Europa a luat fiinţă, în 1989, Ligue hongroise pour la defense des droits de l’homme et du citoyen, o organizaţie iredentistă care funcţionează la Paris încă din anul 1925, şi care umbla, în 1989, în căutarea unor persoane ”potrivite” pentru înfiinţarea unei secţii în Ungaria. Următoarele persoane au dat, în primăvara lui 1989, curs invitaţiei : József Antall, actualul prim ministru al Ungariei, Árpád Göncz, preşedintele (atunci interimar) al Republicii ungare, Csoóri Sándor, scriitor şi om politic, precum şi politicianul Vasarhelyi Miklos.

După o campanie de recrutare corespunzătoare, acest grup de iniţiativă înfiinţează, în mai 1989, filiala ligii de la Paris sub numele de : Emberi jogok magyar bizottsaga (Comitetul maghiar pentru drepturile omului). Csoóri Sándor este ales preşedinte, Árpád Göncz, vicepreşedinte administrativ, Szavai János, ambasadorul Ungariei la Paris, secretar general iar József Antall membru în conducerea organizaţiei.

Magyar Hirek, organul Uniunii Mondiale a Ungurilor, cu sediul la Budapesta, despre care știm că se ocupă de coordonarea mişcării revizioniste din Ungaria din emigraţie şi din teritoriile vizate, publica ştirea înfiinţării Comitetului în nr. 12 din 19 iunie 1989 împreună cu un interviu luat secretarului general Szavai János, profesor la Universitatea Eötvös Loránd din Budapesta. Szavai declara, în interviul respectiv, că, printre obiectivele Comitetului, figurează la loc de frunte problema minorităţii maghiare din ţările limitrofe şi, în acest scop a fost înfiinţată o comisie de lucru specială.

Nu e, deci, întâmplător, că la cârma ţării vecine avem două personalităţi, József Antall şi Árpád Göncz, al căror trecut şi profesiune de credinţă iredentistă au un „stat de funcţii” cu care se pot mândri. Desigur că în primăvara lui 1989 încă nu ştiau că vor accede în scurt timp la posturi atât de înalte şi au procedat franc şi fără rezerve, aşa cum fac şi în calitatea lor de conducători politici ai Ungariei „democrate”.

În ce-l priveşte pe Árpád Göncz, preşedintele Ungariei mai trebuie adăugată o „ispravă” de ultimă oră, comisă de data aceasta în calitatea de primul demnitar al statului ungar. Árpád Göncz a tradus şi a patronat recent reeditarea lucrării iredentiste a şovinului „patriot” Bajcsy-Zsilinszky Endre, publicată în 1944 la Geneva, în limba engleză Transylvania, past and Future. Reeditare cu sprijinul financiar al Ministerului Culturii de la Budapesta. Autorul cinstit cu numele uneia din cele mai mari bulevarde din capitala ungară, atacă, în mod deşănţat în cartea patronată de preşedintele Árpád Göncz, ţara noastră şi pledează făţiş pentru ocuparea Transilvaniei de către unguri. Se pare că patronul-preşedinte nu este ambarasat de faptul că autorul cărţii, Bajcsy-Zsilinszky, este în prezent un erou controversat. Acesta debutează ucigând, în prima fază a activităţii sale politica, un adversar politic, înfiinţează apoi, în noiembrie 1918, Magyarorszagos vedero egyesulet MOVE – (Asociaţia naţională maghiară a forţelor de apărare), una din primele organizaţii iredentiste din Ungaria, iar în 1923 pune, împreună cu Gombos Gyula, bazele primului partid fascist din Ungaria: Fayvedo part (Partidul apărării rasei).

Intrat, din calcul politic, în conflict cu foştii camarazi întru fascism, Bajcsy-Zsilinszky face o scurtă incursiune pe meleaguri mai ”democratice”, fără a’şi dezbrăca însă haina naţionalismului şovin şi iredentist, care’i asigura, după executarea sa, în decembrie 1944, de către fasciştii extremişti-nylasiştii – un loc în panteonul marilor patrioţi maghiari.

Studiul lui Bajcsy-Zsilinszky, scris în pur spirit rasist, denigrează pe foştii noştri politicieni, descrie cu dispreţ societatea românească, apoi, după o scurtă şi cu iz de parodie istorie a Transilvaniei gândită după canoanele celui mai sinistru naţionalism-feudal maghiar, schiţează o serie de variante pentru soluţioanrea problemei transilvane. Cea mai năstruşnică, alipeşte Ungariei tot vestul transilvaniei, locuit, atunci, în 1944, de cel puţin 1,5 milioane de români. Restul Transilvaniei este apoi tăiat ca un tort în patru ”banate” (unitate administrativă preferată de autor) Banatul Secuiesc-Maghiar, Banatul Românesc de Sus, Banatul Românesc de Jos şi Banatul Săsesc. Toate sub aripa protectoare a Ungariei.

Fără comentarii !

”Baiul” cu cartea, o mostră de megalomanie rasistă şi de aberaţie iredentistă, este că cei care au repus’o în circulaţie girează, în acelaşi timp, şi politica externă a Ungariei ”democrate”. Reactualizarea cu ”tâlc” a unui atac furibund împotriva ţării noastre precum şi îndoctrinarea opiniei publice maghiare cu astfel de idei şi resentimente este imputabilă, fără echivoc, actualei conduceri politice de la Budapesta. Un astfel de act este în stridentă disonanţă cu asigurările de colaborare date de vecini şi obligă la cea mai mare vigilenţă. Înaltul patronaj de care se bucură cartea, tradusă de preşedintele republicii şi finanţată de guvern, exprimă şi intenţia conducătorilor de astăzi ai Ungariei de a continua tradiţia iredentistă marcată la vremea respectivă de bajcsy-Zsilnszky.

Asemenea tendinţelor din emigraţia maghiară americană, se observă şi în Europa o grupare a organizaţiilor revizioniste în vederea realizării unui front mai unitar. În acest spirit a avut loc constituirea, în septembrie 1989, la Budapesta, a asociaţiei Confederaţia Transsylvanica (cu sediul la Viena) din unirea unor organizaţii revizioniste maghiare europene şi din SUA.

Iniţiativa şi partea leului în aceste acţiuni o au, în ultimul timp, refugiaţii secui şi maghiari din Transilvania.

REVIZIONISMUL UNGURESC DIN ROMÂNIA

Aprecierea mişcării neorevizioniste din aţra noastră, fiind vorba de un capitol deschis şi sensibil al contenciosului româno-ungar, solicită mult tact. Plecăm de la convingerea că majoritatea covârşitoare a secuilor şi maghiarilor din Transilvania îşi văd viitorul legat de pământul transilvan ca parte inalienabilă a României. (Tradiţia seculară a convieţuirii cu băştinaşii români şi cu celelalte minorităţI le’a sădit în suflete necesitatea acceptării altor neamuri). Acei care, după Revoluţia din decembrie 1989, şi’au pierdut capul, victime ale propagandei revizioniste, o dată cu ”ajutorul prietenesc” trimis din Ungaria în primele luni ale anului 1990, îngroaşă astăzi rândurile transfugilor din ţara vecină, dar pot cosntitui şi elementul virulent ce stă în dosul manevrelor separatiste.

Mutaţiile spre democraţie din ţara noastră au dechis însă minorităţii maghiare calea afirmării politice prin reprezentanţa parlamentară. Alegerile din mai 1990 au arătat că ei au şi profitat din plin şi printr-o participare electorală masivă şi-au asigurat cele 41 de locuri în parlamentul român. Faţă de parodia democratică din Ungaria, unde un delegat (unul singur) numit ”de sus”, reprezintă în parlamentul acestei ţări toate minorităţile la un loc, secuii şi maghiarii din România au un confortabil grup parlamentar. Dacă minoritatea maghiară va şti să aprecieze corect şi realist poziţia pe care o ocupă în cadrul statului român, adică aceea de cetăţeni egali în drepturi şi îndatoriri, atunci, în loc să se lase ademeniţi de voci străine intereselor lor, se vor încadra armonios în viaţa politică, economică şi social-culturală a patriei comune.

Lobby-ul iredentist, însă, dezinformează în continuare şi cu intensitate crescândă Occidentul în scopul întreţinerii climatului revizionist în problema transilvană. Pentru o mai bună înţelegere a situaţiei actuale nu e de prisos o incursiune în contenciosul româno-maghiar din perioada dintre cele două războaie mondiale, cea mai activă perioadă a ofensivei revizioniste maghiare.

Avea minoritatea maghiară, în periaoda interbelică, un episcop reformat pe nume Makkai Sándor, om de nădejde pentru conaţionalii săi secui şi maghiari, care predica cu vorbe frumoase despre posibilitatea unei vieţi normale pentru minoritarii maghiari în noua patrie, România. Episcop dar şi scriitor, Makkai era mentorul intelectualilor secui şi maghiari din Transilvania anilor treizeci. Viaţa culturală a minorităţii maghiare de la noi eram pe atunci, bogată şi, în multe privinţe, mai autentică decât cea a cosmopolitei capitale ungare, ceea ce dovedea că se poate trăi, munci şi crea liber în România.

Makkai milita, în prima linie, pentru această activitate fructuoasă şi autentică şi lansase acel mobilizator: ”se poate”, care contracara energic tendinţele revizioniste sau separatiste prezente în sînul minorităţii maghiare. Iredenta maghiară din Ungaria, care la acea epocă era în plin marş şi ”prepara”, în alianţă cu fascismul italian şi german, răpirea teritoriilor unite cu statele naţionale respective nu privea cu ochi buni politica lui Makkai şi îi pregătea episcopului o cursă. Sub pretextul „colaborării cu patria mumă” i se oferă lui Makkai o catedră universitară cu ”garnitura” respectivă de avantaje materiale.

Blândul episcop nu rezistă ademenelilor şi, simulând o boală mai serioasă, renunţă la ”sfânta’i” misiune şi se repatriază urgent în Ungaria. După scurt timp, se însănătoşeşte ca prin minune şi’şi ocupă calm catedra la universitatea din Debreţin. Luat de uriaşul val de iredentism, care bântuia atunci societatea ungară, ”bunul” Makkai se converteşte şi publică, în 1937, un fulminant articol intitulat: ”Nem lehet” adică Nu se poate, unde afirma, în esenţă, că problema minorităţii este de nerezolvat.

Întreaga intelectualitate maghiară din România de-atunci, revoltată de aberaţiile fostului episcop transfug, protestează prin zeci de scrisori şi articole, în care îl acuză pe Makkai de trădarea idealului de bună convieţuire în cadrul României.

Ceea ce s’a sugerat însă în articolul lui Makkai s’a împlinit la scurt timp, când prin dictatul de la Viena (1940) am pierdut Ardealul de Nord.

Astfel s’a transformat episcopul Makkai, sub influenţa iredenţei din Ungaria, dintr’un membru onorabil şi util al comunităţii secuieşti şi maghiare din România, într’o unealtă mincinoasă şi trădătoare. Citind astăzi cele câteva zeci de proteste împotriva trădării lui Makkai se distinge cu claritate linia care demarchează politica şi interesele secuilor şi maghiarilor din România de uneltirile politice ale Ungariei cu permanentul lor substrat revizionist.

În prezent, încă există episcopi chiar dacă nu sunt încă transfugi asemenea lui Makkai dar semnele nu lipsesc. Să ne amintim declaraţiile făcute televiziunii canadiene, în vara lui 1989, de către pastorul Tőkés László, care nu pot fi trecute sub tăcere. Oare ce a vrut să spună pastorul când declara:

”În ultimele decenii au fost aduse de ”peste munţi”, prin ”recrutare” între 3-5 milioane de români, care au transformat oraşele ”curat maghiare ale Transilvaniei în oraşe cu majoritate românească”.

”Colonizarea” s’ar fi făcut la oraşe pentru că ”regăţenii” nu vor să se stabilească la sate. Continuând … să scrie mereu de implantarea imigranţilor evrei în teritoriile arabe ocupate de Israel, când românizarea Transilvaniei este un fenomen cel puţin la fel de interesant”.

Citește și: MOLDOVENII RIDICĂ ARDEALUL ÎN STATISTICI ECONOMICE

Interviul a fost difuzat prin ”amabilitatea” programului ”Panorama” de la Televiziunea Maghiară, care se ocupă de un timp încoace de îndoctrinarea revizionistă a populaţiei maghiare de la noi.

Este evident pentru toată lumea că statu-quo-ul Transilvaniei, care este parte inalienabilă a României, nu poate fi comparat cu al teritoriilor arabe ocupate de Israel, care îşi aşteaptă reglementarea prin hotărâri internaţionale. Nu poate fi vorba de vreo confuzie, ci de convingeri iredentiste şi revizioniste făţişe, duşamen unităţii statale române. Pastorul László Tőkés uită că românii care vin ”de peste munţi” vin în Transilvania tot în ţara lor românească şi nu au nevoie de autorizaţia pastorului. Fie că sunt o mie sau un milion.

”Scamatoria” episcopului cu cele 3 sau 5 milioane de români care au colonizat Transilvania în ultimele decenii seamănă leit cu povestea milioanelor de ”valahi” care după istoricii maghiari, venind de peste munţi, au invadat în ultimele 2-3 secole Transilvania.

Evident se uită mereu și mereu cu bună știință un element esențial atunci când se alunecă pe discursul propagandistic, nici în Ardeal și nici în Ungaria nu există fizionomii asiatice.

Și atunci, dacă asiatici nu sunt în Europa, cine sunt cei care vorbesc limba siberiană asiatică, pe care revizioniștii o numesc limbă maghiară? Nu cumva sunt români care de’a lungul ultimelor 2-3 secole s’au lăsat conduși de mirajul Budapestei, ori de a vorbi o limbă impusă ? Și nu doar români, ci și sași, șvabi, slovaci, sârbi, ruteni, evrei, croați, țigani etc….

Analogia dintre cariera episcopului reformat transilvan, Makkai, devenit agent al iredentismului ungar şi actuala evoluţie a intelectualilor transfugi dovedeşte cu prisosinţă, că tehnica de racolare seamănă din ce în ce mai mult cu cea dintre cele două războaie mondiale şi că relaţiile, inofensive în aparenţă, dintre secuii şi maghiarii de la noi cu ungurii din ţara vecină sunt un excelent paravan pentru vehicularea propagandei revizioniste.

Purtătorul bacilului iredentist în ultimele peste patru decenii a fost, desigur, turismul dintre cele două ţări, care, datorită acestei noi dimensiuni, poate fi calificat ca turism de propagandă. Individual sau colectiv organizat de cluburile pararevizioniste din Ungaria, turismul politic a întreţinut, în acest răstimp, flacăra iredentismului din Transilvania. Parohii cu precădere reformate, colective didactice, formaţii culturale sau anumite personalităţi ale comunităţilor secuieşti sau maghiare au fost receptorii şi propagatorii acestui flux continuu de propagandă revizionistă.

Numeroase studii şi reportaje publicate în ultimii ani în diferite reviste din Ungaria şi din emigraţia maghiară, elogiază activitatea ”turiştilor” şi oglindesc, în acelaşi timp, eficacitatea acestui gen de propagandă. Rutina şi caracterul organizat al turismului politic au fost cu prisosinţă demonstrate de invazia ”spontană” a miilor de turişti” din Ungaria, care s’a abătut asupra zonelor locuite de secui, în martie 1990. Profitând de starea de confuzie din primele luni de după Revoluţie, aceşti ”bravi soldaţi” ai iredenţei maghiare au venit să aniverseze, în România, ziua de 15 martie, încercând să răspândească printre maghiari mesajul proclamaţiei citite în acea zi a anului 1848, mesaj care în unul din puncte cere unirea Transilvaniei cu Ungaria.

Reacţia românilor faţă de această impertinentă provocare a fost apoi interpretată de Budapesta ca o nouă dovadă a intoleranţei faţă de minoritatea maghiară din România. Astfel a fost dezinformată şi mass media internaţională, devenită ”expertă” în problema relaţiilor româno-maghiare.

Traficul ideilor revizioniste poate fi împiedicat în relaţiile dintre ţări civilizate, dar toleranţa noastră tradiţională va încuraja asemenea activităţi nocive. Precum şi pe secuii sau maghiarii din România, să umble prin Ungaria pavoazaţi cu cocarde sau însemne iredentiste şi să povestească, în lung şi în lat, despre ”suferinţele” lor. Ei singuri se condamnă la duplicitate şi necredinţă faţă de ţara unde trăiesc şi’şi câştigă existenţa, care le asigură drepturi egale cu ale poporului român.

Nu putem să’i împiedicăm nici pe Sütő András sau pe László Tőkés fondatorii şi conducătorii unei societăţi cu nume ce’i desconspiră caracterul Pro Transilvania, înregistrată însă la Budapesta şi nu în România, undeşi desfăşoară activitatea revizionistă, să cânte în strună iredentei maghiare din America sau de la Budapesta şi să colaboreze apoi ”cinstit” cu românii. Mai devreme sau mai târziu vor fi obligaţi, asemenea episcopului Makkai, să aleagă dacă ”se poate” sau ”nu se poate”.

Conspiraţia revizionistă din România, din perioada dintre cele două războaie mondiale, precum şi mentalitatea iredentistă inoculată minorităţii maghiare în cei patru ani de ocupaţie a unei mari părţi din Transilvania s-au menţinut şi după reintegrarea în 1945, a acelei părţi a Transilvaniei în matca sa firească, statul român.

Existenţa unor ”sechele” întârziate este o realitate. Tendinţele de separatism observate în prezent sunt, oricum, o formă de manifestare revizionistă şi, oricare ar fi originea lor, ele sunt inadmisibile în cadrul statului unitar român. Înţelept este însă să aşteptăm maturizarea politică a celor în cauză şi, în speranţa unor convergenţe fructuoase. Tot atât de înţelept este însă să replicăm hotărât la orice manevră iredentistă care vine de peste hotare.

Şansele consensului vor creşte, desigur, în măsura în care vom şti să anihilăm teleghidarea de către Budapesta a unor cercuri neorevizioniste din sânul minorităţii secuieşti şi maghiare de la noi.

MOTIVATII IDEOLOGICE ALE REVIZIONISMULUI UNGURESC

Din această sumară prezentare a iredentismului şi revizionismului maghiar rezultă, neîndoios, las pe cititor să intuiască, amploarea mişcării montată pe structurile social-politice din Ungaria, pe reţeaua organizaţiilor din emigraţie sau pe reversul structurilor politice, culturale, religioase sau sindicale ale minorităţii maghiare de la noi. Se reliefează, astfel, coabitarea sau simbioza dintre mişcarea revizionistă şi conducerea politică a Ungariei precum şi intensul proces de îndoctrinare a societăţii maghiare cu ideile neorevizionismului. După cum rezultă legătura dintre unii conducători politici ai minorităţii maghiare şi secuieşti din România şi centralele iredenţei din emigraţia maghiară sau politicieni din Ungaria, reputaţi pentru atitudinea lor revizionistă.

Pentru a înţelege şi a putea aprecia cât mai obiectiv fenomenele în discuţie nu este de prisos înfăţişarea aspectului ideologic al iredentismului maghiar, la care voi adăuga câteva consideraţii conclusive, cu scopul de a lămuri problema de pe poziţiile noastre şi, de a rămâne, cu un fel de ”ce e bine să ştim”.

Dezlipirea de monarhie a provinciilor neungare, realizată spectaculos la sfârşitul anului 1918, a provocat micului popor maghiar o traumă ale cărei sechele le poartă până în zilele noatre. Considerându’şi dreptul de a stăpâni peste alte popoare ca o moştenire ”sfântă” şi ”inalienabilă”, ungurii luaţi prin surprindere sunt cu totul inapţi de a se transpune în noua situaţie, care îi comprimă în limitele reduse ale propriului teritoriu etnic. (Reflexele feudal imperialiste lucrau în societatea ungară, ca anumite procese biologice care continuă şi după moarte).

”Paradisul pierdut” (Paradisul furat va formula Béla Marko) a fost înlocuit în minţile maghiare cu unul virtual, concretizat în ţelul suprem al iredentismului, noua ”religie naţională” eruptă o dată cu dezintegrarea, în fapt, a monarhiei austro-ungare.

Societatea ungară marginalizată, prin puternica voinţă a popoarelor de a se smulge din strânsoarea statului ungar multinaţional, a creat o psihoză revanşardă, faţă de realitatea consfinţită de Conferinţele de Pace de la Paris. Această fugă de realitate întreţinută de cercurile politice ungare explică şi atitudinea contelui Ápponyi Albert, şeful delegaţiei ungare la Conferinţa de Pace din 1919-1920 şi protestul înaintat, la 16 ianuarie 1920, Conferinţei de pace, în care etalează o mostră tragicomică, anacronică şi retrogradă, cu care şochează atât audienţa conferinţei cât şi opinia internaţională. Ungaria, reputată în Europa pentru cruzimea cu care îşi tratase minorităţile, apare în faţa forului de la Paris în goliciunea unui despot sălbatic, care îşi aroga, în secolul douăzeci, „drepturile” importate din stepele Eurasiei cu o mie de ani înainte. Confruntaţi cu rigoarea justiţiei supranaţională de la Paris şi cu implacabila realitate etnodemografică din monarhie, ungurii se baricadează în atemporalitate istorică, stare cvasi patologică şi care, devenind cronică, va întreţine timp de şaptezeci de ani flacăra iredentismului. Evocarea ”argumentelor lui Ápponyi în faţa Conferinţei de Pace este instructivă prinf aptul că ele constituie până azi, pilonii pe care se sprijină edificiul ideologic al iredentismului maghiar.

Argumentele cardinale în pledoaria contelui Ápponyi au fost: dreptul istoric milenar al statului ungar asupra întregului teritoriu stăpânit până la 1918, de care era legat dreptul naţiunii ungare la hegemonia asupra celorlalte naţionalităţi din monarhie; Ungaria, milenară ar fi constituit un model de unitate geografică şi economică; Ungaria ar fi ”pierdut” 11 milioane de locuitori, dintre care 35% (cifră exagerată n.n.) au devenit minoritari (dar contele uită să amintească un cuvânt despre majoritatea milioanelor care scăpau de ”închisoarea popoarelor” şi reveneau la patria mumă).

Perorând despre ”loialitatea” celorlalte naţionalităţi faţă de coroana ungară (alt semn de cecitate politică), şeful delegaţiei ungare, cere cu insistenţă organizarea unui referendum în teritoriile unite cu statele lor naţionale, unde cele trei sferturi de neunguri ar fi optat oricum pentru separarea de Ungaria.

Citește și:  CEVA E PUTRED ÎN UNGARIA!

Alte enormităţi care au fost debitate de delegaţia maghiară, au rezistat timpurilor şi se mai găsescşi astăzi în repertoriul revendicărilor revizioniste.

Ungaria a fost, după Ápponyi, singura formaţie statală care a stat pavăză contra pericolelor care au ameninţat Europa dinspre răsărit şi ar fi fost în continaure cea mai bună apărare contra ”dezordinilor” din Peninsula Balcanică, ce ar putea cuprinde Apusul continentului.

Ápponyi susţine apoi că dreptul ungurilor la hegemonie emană din superioritatea lor atât pe plan politic-administrativ cât şi cultural. Pentru a convinge conferinţa, contele prezintă unele date statistice, cu care vrea să demonstreze, de exemplu, că ungurii cu numai 20% de analfabeţi au dreptul de a hotărî soarta românilor, cu un analfabetism de 67%. Interesul Europei ar fi fost deci, să menţină nivelul de civilizaţie al regiunii, promovând cu precădere hegemonia unor popoare superioare cum ar fi fost ungurii.

În caz contrar, ameninţă Ápponyi, viitoarea minoritate ungară nu va accepta niciodată supremaţia unor popoare inferioare şi în acest colţ al Europei nu va fi niciodată linişte.

Ecoul acestor inepţii a reuşit să răzbată prin cele şapte decenii de maturizare democratică de care a avut parte Europa civilizată şi, astăzi, se face auzit la fel de insolent, ca şi în 1920, în publicaţiile iredentiste din Ungaria şi mai cu seamă din emigraţia maghiară. Reportajele din Transilvania cu care publiciştii de la Budapesta îşi ”distrează” conaţionalii sunt îmbibate de aceeaşi ură şi dispreţ faţă de români ca şi cele care au caracterizat cea mai sinistră maculatură iredentistă din vremea Horthysmului.

Dar onorabilul conte Ápponyi recurge şi la ”tertipuri” transparente când, la Conferinţa de Pace, vorbea şi în numele populaţiei germane din Ungaria care ”nu vrea să părăsească” monarhia şi care, împreună cu ungurii constituie 45% populaţie cultă, din cei 11 milioane pe care’i pierde monarhia. Ei uită, cu bună ştiinţă, de adunarea de la Mediaş din 8 ianuarie 1919, a Consiliului Naţional Săsesc din Transilvania, care a hotărât aderarea la Hotărârea de Unire de la Alba Iulia. Uită de asemenea de adunarea din 8 iunie 1919, de la Sibiu, unde reprezentanţii tuturor germanilor din Transilvania, saşi şi şvabi, au hotărât formarea unei organizaţii unice cu scopul de a fi cetăţeni loiali ai noului stat român.

Ápponyi ignora punctul 10 din proclamaţia preşedintelui american Wilson, care recunoaşte dreptul la autodeterminare a popoarelor neungare din monarhie. Ápponyi consideră, în schimb, că ”pierderile” teritoriale sunt numai consecinţa sancţiunilor impuse Ungariei pentru pierderea războiului. La acest capitol, Ápponyi execută un alt număr de ”iluzionism” şi, escamotând realitatea etnodemografică a monarhiei, reclamă cu vehemenţă despăgubiri materiale cauzate de dezlipirea a două treimi din teritoriul Ungariei.

”Desfiinţarea” economică a ţării încearcă să fie demonstrată de delegaţia ungară, printr’o serie de documente, pe când ”starea” naţionalităţilor este ilustrată cu un singur document, întocmit însă cu mare iscusinţă, ”harta roşie”, executată de contele Pál Teleki, ”operă de artă” în materie de iluzionism optic.

Nu o vom reda și aici, dar imaginați’vă că românii pe o hartă sunt colorați într’o culoare identică cu a maghiarofonilor, pentru ca aceștia să pară mai mulți, așa cum pe harta prezentată mai sus în locul portocaliului românesc era tot verde.

Un roşu strident şi compact domină pe hartă aproape cea mai mare parte a Ungariei, reprezentând, potrivit legendei, pe cei 9.938.134 de unguri. Urmează, în ordinea mărimii, mari pete albe, care acoperă aproape întreaga Transilvanie precum şi mare parte a Slovaciei şi care reprezintă regiunile muntoase care ar fi fost nelocuite sau puţin populate. Alte câteva pete roşii, mărişoare, indică populaţia secuiască şi maghiară din Transilvania. În sfârşit, pete mici, dispersate, fragmentate, sugerează optic prin culorile lor mai şterse, prezenţa marginală a celorlalte naţionalităţi din monarhie, care, conform cifrelor discrete din colţul hărţii, erau totuşi 8.276.488 la număr, deci aproape jumătate din populaţia totală a ţării.

Românii, care figurează la legendă cu 2.948.099 de suflete, sunt împrăştiaţi în pete neglijabile de un violet pal, înghesuite între albul dominant al regiunilor ”pustii” şi roşul supradimensionat al secuilor şi maghiarilor.

La prima vedere, s’ar zice că monarhia este populată doar de unguri, iar în rest nu ar fi fost decât vaste suprafeţe albe lipsite de populaţie şi ceva pete neînsemnate, reprezentând minorităţile. Dantelăria fragmentată a teritoriilor neungare, plasată periferic şi în Transilvania, este atât de înşelătoare, încât nemaghiarii care constituiau în realitate mai mult de jumătate din populaţia ţării, sunt reduşi optic la cel mult o cincime. La fel, cam 60% din suprafaţa Transilvaniei este pe harta albă, cu alte cuvinte pustie. Dar nici asemenea înşelătorii nu i’a ajutat pe vrednicii ”civilizatori” ai bazinului carpato-dunărean.

Naţionalismul şovin al conducătorilor de atunci ai Ungariei, cinic şi amoral, a fost din păcate transmis ca un morb contagios guvernelor din era horthystă şi a fost ”îmbogăţit”, pe parcurs, cu trăsăturile fascismului maghiar, reputat, îna cea vreme, pentru eficacitatea cu care a făcut ordine printre ”naţiile” inferioare din teritoriile recuperate, ”civilizându’le cu vârf şi îndesat. Programul cu care s”a prezentat iredentismul maghiar în perioada ”reîntregirii” (1938-1941), poartă marca imperialismului feudal, cu rădăcini directe în ”tehnica” cotropitorilor arpadieni. Încurajaţi de barbaria camarazilor nazişti, ungurii execută anexarea teritoriilor respective cu sălbăticia hunică a primilor invadatori turci ai Panoniei.

Unele trăsături din această ”încărcătură” s’au păstrat şi în actuala ideologie a mişcării revizioniste ungare, adaptată vremurilor de azi.

Lovitura năpraznică cu care a fost lichidat nazismul şi, împreună cu el, fascismul ungar, a afectat în măsură mai mică iredentismul din ţara vecină. Salvat de cei peste opt sute de mii de refugiaţi care au părăsit, între 1944-1960, Ungaria, iredentismul maghair îşi mută terenul de operaţii în Europa de Vest, dar mai ales pe continentul american. Perioada postbelică în Europa nu mai este propice agitaţiilor revizioniste, mai ales din partea unor fascişti notorii, cum erau judecaţi ungurii în acea vreme. Intrată în latenţă, iredenţa ungară se pregăteşte deci în vederea unor „vremuri mai bune” şi îşi disimulează adevăratele ţeluri sub haina unor soluţii de compromis acceptabile în ochii ţărilor civilizate ale continentului. Emigraţia maghiară de pe continentul american unde activează majoritatea iredenţei refugiată din Ungaria, se mişcă însă într-un mediu social mai liberal, mai departe de realitatea europeană, şi păstrează, în consecinţă, neschimbată absurditatea revendicărilor iniţiale.

Profitând de tensiunea războiului rece, iredenţa ungară, bine ancorată în organizaţiile exilului, asociază abil propriul mesaj cu o puternică propagandă anticomunistă, câştigând, astfel, popularitate în rândurile publicului conservator din Vest. În noua versiune propagandistică, Ungaria, din victimă a hitlerismului devine victimă a stalinismului.

Reconcilierea sovieto-americană aduce însă după sine un climat de mai mare stabilitate politică în Europa, contracarând astfel planurile revizioniştilor unguri, care preferau pescuitul în ape tulburi. Urmează conferinţa din 1975, de la Helsinki, care, prin documentul final semnat de toate statele europene, Statele Unite şi Canada, întăreşte explicit graniţele europene existente.

Ungaria, integrată în lagărul socialist, interzicea oficial supuşilor săi, de aproape treizeci de ani, orice manifestare revizionistă, obligând societatea ungară la resemnare în limitele hotarelor existente. ştim însă că, neoficial, revizionismul mocnea conspirativ în cercurile naţionaliste din Ungaria şi scriitorii, istoricii, cărora le era interzis să publice, umpleau an de an sertarele cu literatură naţionalist şovină. Exilul maghair condamna în acest răstimp sever pe trădătorii de patrie de la Budapesta, acuzându’i că fac jocul ţărilor vecine, uşurându’le asimilarea minorităţii ungare de acolo.

Urmează liebralizarea politică kadaristă de la începutul anilor optzeci, care aduce după sine revitalizarea dreptei naţionaliste şi, implicit, a nucleelor revizioniste din Ungaria. Prima reacţie a emigraţiei, la dezgheţul politic de acasă, a fost scindarea ei în intransigenţi şi colaboraţionişti. În scurt timp s’a dovedit că ultimii au mizat ”corect”, pentru că, făcând legătura cu elementele naţionaliste din ţară, au contribuit din plin la resuscitarea mişcării iredentiste din Ungaria. Una din organizaţiile revizioniste din Ungaria, care ia naştere sub tutela emigraţiei şi pe care am menţionat’o mai înainte, este Emberi Jogok Magyar Bizottsága (Comitetul maghiar pentru Drepturile Omului), înfiinţată în primăvara lui 1989 de către actualul prim ministru, József Antall şi Árpád Göncz preşedintele Ungariei. Mişcarea revizionistă este întărită în această fază de transfugii din Transilvania, în mare parte intelectuali, care pun bazele unei reţele de organizaţii de refugiaţi, cu evident caracter iredentist.

O dată cu căderea lui Kádár şi trecerea la un comunism reformator, asistăm la o desfăşurare explozivă a forţelor naţionalistşovine, concomitentă cu sosirea, în continuare, a unui număr crescând de refugiaţi din România. Noua conducere de la Budapesta execută, în acest timp, o manevră de apropiere faţă de emigraţie, aşa încât, în 1987-1988, apare în Ungaria conturul unui bloc revizionist alcătuit din elementele naţionaliste ale ierarhiei politice şi ale diverselor pături sociale, din emisarii emigraţiei şi din organizaţiile refugiaţilor din România. Refugiaţii, care dispun de o eficientă gardă de intelectuali, în mare parte scriitori şi publicişti, au contribuit de la început la întreţinerea şi răspândirea în păturile largi ale societăţii ungare a climatului revizionist. Condamnând sever pe comunişti pentru indiferenţa pe care au arătat-o faţă de minoritatea maghiară din ţările „succesoare”, (termen iredentist pentru ţările vecine Ungariei), iredenta câştigă adepţi chair din rândurile comuniştilor.

Echipa comunistă reformatoare, de la conducerea ţării, a cărei popularitate se apropia de zeri, mai face o ultimă încercare şi lansează, din rândurile ei, o fracţiune naţionalistă, în frunte cu Szűrős Mátyás specialist în probleme de politică externă. Că manevra a fost utilă o dovedeşte vitalitatea sloganurilor lansate de aceştia, precum şi febrila activitate a fundaţiilor şi instituţiilor înfiinţate de ei. Această instituţionalziare a mişcării revizioniste continuă, de altfel, în ritm susţinut, prin înfiinţarea altor fonduri şi instituţii pentru promovarea ideii. Acceptând incriminările aduse lor, socialiştii încearcă, în prezent, să redreseze prestigiul partidului printr-o contribuţie importantă la consolidarea frontului iredentist. Mânaţi de aceleaşi interese, mai toate partidele care au aprticipat la alegerile din 1990, au etalat ostentativ, în programele lor, grija pentru minoritatea maghiară. M.D.F. (Forul Democrat Ungar), care a câştigat alegerile, a preluat însă conducerea campaniei neorevizioniste, intregând-o ca parte componentă a politicii oficiale ungare. Fortificat şi cvasi legalizat, frontul iredentist din aţra vecină, câştigă pe zi ce trece mai multă pondere politică.

După această scurtă trecere în revistă a fundalului politic pe care s-a dezvoltat iredentismul maghiar în ultimele aptru decenii, să vedem cum au evoluat doctrina şi metodele mişcării.

Două trăsături caracterizează, în prezent, ideologia revizionismului ungar şi o deosebesc de formula ”primitivă” a mişcării din 1918 şi anume: complexitatea şi maleabilitatea. Între absurdele pretenţii perorate la Paris cu insolenţă nemţească de către contele Ápponyi şi actualul program de acţiune complex şi înşelător este o diferenţă apreciabilă. Dovedind realism tactiv, iredenta ungară este preocupată de crearea unui climat prerevizionist, care urmează să le dea roade, într’un viitor apropiat, în care ea speră cu obstinaţie.

Doleanţele lor vizează tocmai crearea acestui stadiu propice unor modificări treptate ale staus-quo-ului actual. Încercând să’şi plaseze pretenţiile în mecanismul convenţiilor şi reglementărilor internaţionale, în continuă evoluţie, iredenta ungară vrea să cumuleze cât mai multe capete de acuzaţie contra României şi s’o menţină, astfel, într’o permanentă stare de culpabilitate în faţa opiniei publice mondiale. Această culpabilitate a României a fost practicată cu succes ani în şir, în timpul dictaturii ceauşişte, şi iredenta ungară face în prezent eforturi de a o prelungi în mod artificial. Provocaţia ”turiştilor” unguri din 15 martie 1990, sconta tocmai pe acea reacţie hotărâtă din aprtea românilor din Transilvania, pe care au folosit’o apoi în scop propagandistic, răspândind în mass media internaţionale calomniile cunoscute.

Caracteristic pentru politica iredentei ungare este şi efortul deosebit pentru asigurarea unui goodwill internaţional precum şi accentul care se pune pe indoctrinarea opiniei publice din Ungaria şi a minorităţii ungare din ţările limitrofe.

Inofensive, în aparenţă, noile „componente” introduse în politica revizionistă a Budapestei, dacă sunt lăsate să „lucreze”, sunt capabile să destabilizeze social şi să demonstreze, cu timpul, lumii, că România nu este în stare să-şi administreze minorităţile.

DOCTRINA ”PANMAGHIARA”

”SPIRITUALIZAREA HOTARELOR” şi ”DESCALECAREA SPIRITUALA”

Cel mai important element introdus relativ recent în politica neorevizionistă a Ungariei este doctrina panmaghiară. Am mai amintit că cel care a lansat primul ideea panmaghiară a fost Mátyás Szűrős, politician socialist în plină ”deviere” naţionalistă. Potrivit doctrinei panmaghiare, practicată astăzi deschis de guvernanţii de la Budapesta, statul ungar are dreptul de a se preocupa de soarta minorităţilor din ţările vecine. Primul care a enunţat oficial acest drept, a fost şeful primului guvern maghiar liber ales, József Antall, care a spus textual:

”…doresc să fiu primul ministru al celor 15 milioane de unguri din întreaga lume”.

Făcând deocamdată abstracţie de o eventuală luare de poziţie din partea română, menţionez doar reacţia promptă şi viguroasă a primului ministru slovac care, în august 1990, cu ocazia Congresului Organizaţiei Matica Slovenska a precizat un lucru de sine înţeles şi anume că cetăţenii maghiari ai Slovaciei îşi au propriul lor prim ministru, acela al Slovaciei.

Doctrina panmaghiară a apărut, de fapt, ca un răspuns al grupului Szűrős la acuzaţiile aduse comuniştilor pentru dezinteresul cu care aceştia au tratat problema minorităţii ungare, dar ideea se pare că a fost reuşită pentru că succesorii regimului socialist au ridicat’o la rangul de politică de stat. Lipsită deocamdată de un conţinut concret, percutant, această politică figurează în vocabularul conducătorilor de la Budapesta ca un fel de sperietoare la adresa României şi ca o promisiune către cercurile minoritare revizioniste din ţările vecine.

Antall şi echipa lui au fost avertizaţi că această politică nesăbuită ar putea duce la conflicte neplăcute cu vecinii Ungariei şi la formarea unei coaliţii antiungare a ţărilor în cauză, dar se vede că avântul noilor conducători de la Budapesta nu poate fi încă temperat. De remarcat totuşi tonul mai lucid al unor cercuri politice din Ungaria, care, după afirmarea viguroasă în alegeri a UDMR-ului, au declarat că minoritatea maghiară din Transilvania trebuie lăsată de acum să-şi obţină singură drepturile. Doctrina panmaghiară a contribuit, în mare măsură, prin efectul psihologic exercitat asupra societăţii maghiare, la crearea climatului prerevizionist. O serie de organizaţii pararevizioniste, care urmăresc strângerea legăturilor cu minoritatea ungară din ţările vecine şi care mizează pe voluntariatul marelui public, sunt substanţial încurajate şi ajutate în activitatea lor prin decretarea oficială a doctrinei panmaghiare. Mai important chiar este impactul doctrinei panmaghiare, ca isntrument de destabilziare socială, asupra mişcării separatiste ungare din România. Descurajarea tendinţelor separatiste trebuie deci începută cu o ripostă categorică împotriva politicii panmaghiare dusă de Budapesta, care constituie o gravă imixtiune în treburile interne ale României.

Instituţionalziarea doctrinei panmaghiare îşi are începutul încă din 1989, sub auspiciile ultimei guvernări socialiste conduse de premierul Nemeth Miklos. Fracţiunea iredentistă, care funcţiona în cadrul partidului socialist, era condusă de Szűrős Mátyás şi era compusă din Gyula Horn, Tabajdi Csaba, Szokai Imre şi Oszi István.

În toamna anului 1989 ia naştere, sub conducerea lui Tabajdi, secretariatul minorităţilor etnice şi naţionale, care funcţiona pe lângă consiliul de miniştri. În rpezent, guvernul Antall a numit un secretar de stat pe lângă oficiul primului ministru, care se ocupă în mod special de minorităţile maghiare din ţările limitrofe precum şi cu minorităţiel din Ungaria. Titularul postului, Entz Géza, este de origine ardelean şie ste specialistul aprtidului M.D.F. (Forul Democrat Ungar) în problema minorităţii maghiare din ţările vecine. Entz a declarat, într-un interviu dat, la 23 iulie 1990, ziarului budapestan Magyar Nemzet că:

”nici un stat nu are voie să considere responsabilitatea ţării-mamă ungare pentru minorităţile sale ca un amestec în treburile interne. Conflictele încep atunci când un stat consideră aceasta ca un amestec”.

Cu alte cuvinte, Budapesta dictează Bucureştiului ce anume să considere ca un amestec în treburile interne ale României.

Doctrina panmaghiară, care şi’a pus pecetea pe politica statului ungar chiar înainte de a fi oficial enunţată, se materializează în diverse metode, dintre care unele sunt mai vechi şi probate, altele, în schimb, se experimentează sub ochii noştri. Una din noile metode, lansată prin sloganul: ”spiritualizarea hotarelor”, urmăreşte liebralizarea totală a actualului regim de frontieră. Modelul propus este copiat după aranjamentul ţărilor din vestul continentului, care, pe lângă liberalizarea traficului de călători şi a comerţului, asigură şi un schimb cultural nestânjenit. Această estompare sau chair ştergere a graniţelor presupune, însă, onestitate în relaţiile dintre ţări.

Pentru buna funcţionare a sistemului, sunt de la început excluse intenţiile oculte de amestec în treburile interne ale vecinilor, de destabilizare sau de revizuire a hotarelor comune.

”Spiritualizarea hotarelor”, de care se vorbeşte atât de frumos în propaganda ungară, se potriveşte unor vecini care nu au g`nduri ascunse şi nu au nimic de împărţit. În cazul ţărilor noastre, această spiritualizare ar uşura în cel mai mare grad „munca” revizioniştilor ungari şi ar duce, în scurt timp, la un conflict deschis între România şi Ungaria. Conflictul ar fi apoi cea mai bună dovadă că există între aceste ţări un litigiu care trebuie rezolvat. (Atât timp cât România şi Ungaria îşi vede fiecare de treaba ei, riscul unui astfel de conflict este eliminat).

Concetăţenii noştri secui şi maghiari gravitează în sfera politică, economică şi social-culturală a ţării noastre şi orice perturbare a acestei convieţuiri prin provocarea unei orientări politice sau culturale centrifugale constituie o abatere de la funcţioanrea normală a statului român.

Cei care vor să educe copii de secui şi maghiari, viitori cetăţeni loiali ai României, în spiritul preceptelor istoriei naţionalist-şovine care a început să se predea în şcolile din ţara vecină, sutn de o ”naivitate” transparentă pentru orice observator atent.

UDMR-ul trebuie să înţeleagă că atât timp cât mesajul cultural al Ungariei destinat minorităţii ungare din Transilvania poartă bacilul iredentismului şi urmăreşte cu îndârjire separarea secuilor şi ungurilor de societatea românească, românii nu pot privi cu ochi buni această politică şi nici pe cei care o practică şi nici nu pot aştepta pasivi derularea evenimentelor. Pentru „spiritualizarea hotarelor”, pentru un schimb liber al valorilor culturale între cele două ţări este nevoie de două părţi oneste. Ce ar câştiga prietenia dintre secui şi unguri şi poporul român, dacă s’ar difuza la noi toată maculatura naţionalist-şovină cu care a fost otrăvită societatea ungară în ultimii ani?

O altă metodă cu efect multiplu a actualei ofensive neorevizioniste este „descălecarea spirituală” a poporului ungar în teritoriile unite cu statele naţionale. Ea constă dintr’o campanie generală de popularizare a acestor teritorii, întregită cu un vast program turistic. Rafturile librăriilor, programele de radio şi televiziune precum şi scenele teatrelor din Ungaria abundă astăzi de cărţi, piese, conferinţe, care prezintă publicului maghiar ”părţile componente” ale fostei monarhii.

Găsim aici descrierea romantică a plaiurilor transilvane, istoria ”maghiară” a Transilvaniei, folclorul ungar de aici, studii etnografice despre secuii şi maghiarii de la noi, prezentarea monumentelor ”trecutului maghiar” din Transilvania, apoi literatură, multă literatură ungară, veche sau contemporană de origine transilvană şi, în general, orice poate trezi mândria ungurilor pentru stăpânirea de odinioară a acestei provincii.

Și dacă se poate, dorinţa lor de a o stăpâni din nou. Această prezentare falsă, deformată a prezenţei ungare în istoria Transilvaniei şi a monopolului ungar în civilziarea provinciei este făcută cu scopul de a inculca în conştiinţa ungurilor legitimitatea pretenţiilor revizioniste asupra acestei provincii.

Prin această retroactivă ”cununie istorică” a Transilvaniei cu Ungaria, se sugerează ungurilor dreptul lor virtual asupra Transilvaniei. Se urmăreşte, deci, cu deliberare crearea unei psihoze colective, care, confruntată cu realitatea să întreţină o permanentă stare de frustraţie în sînul societăţii ungare.

Populate doar cu personaje ungare, plasate în geografia exclusiv ungară a Transilvaniei, aceste produse confecţionează o ”lume maghiară” sintetică, suspendată în vid demografic, care sugerează, cu insistenţă geobelsiana preponderenţă istorică a ungurilor în Transilvania, ignorând prezenţa românească de totdeauna, cu toate implicaţiile de rigoare.

Citiți și:  DOCUMENTUL CARE ATESTĂ CĂ MARILE PUTERI SE TEMEAU DE UNIREA ROMÂNILOR ÎNCĂ DE LA 1547

Consumând aceste prospecte pentru ”descălecarea spirituală”, minţile din ţara vecină îşi plimbă fantezia pe dealuri şi munţi împăduriţi, unde copacul, vulturul şi ursul vorbesc întrei ei ungureşte şi’şi amintesc cât de bine le’a mers sub domnia coroanei maghiare. Milioane de români sunt plasaţi de predilecţie prin văgăunile munţilor, venetici, distrugători ai civilizaţiei maghiare.

Sub efectul unui asemenea tratament de şoc nu e de mirare că societatea maghiară se şi vede în postura de eliberatoare a fraţilor aliaţi în „suferinţă”.

Pe acest fundal ideologic este grefat turismul politic, ca instruent de transmisie şi de strângere a legăturilor. Mesajul iredentist purtat de „turiştii” unguri este inoculat astăzi cu îndârjire minorităţii maghiare de la noi. Starea de „transă naţionalistă” generalizată în societatea maghiară explică, de altfel, surescitarea cu care ”turiştii” de la 15 martie 1990 agăţau pe clădirile şi bisericile din localităţile transilvane drapele şi însemne ungureşti, maghiarizau cu de la sine putere denumirea localităţilor şi defilau cu trufia tipic ungurească, cântând imnuri revizioniste. Poate că au vrut doar să demosntreze că Transilvania este ungurească, dar nu e exclus că au scontat pe o autonomizare spontană a unor aşezări şi autoproclamarea lro ca pământ unguresc.

De menţionat rolul capital jucat în acest exerciţiu prerevizionist de către refugiaţii din România. Câteva sute bune de publicişti, scriitori, regizori, actori, oameni de ştiinţă şi alte categorii, fabrică, în prezent, pe bandă rulantă, combustibilul necesar pentru excitarea şi întreţinerea îns ânul societăţii maghiare a unei permanenţe de nostalgie pentru Transilvania.

Istoriografia maghiară, care părăsise, în deceniile de după cel de-al doilea război mondial, poziţiile naţionalist-şovine şi purificându’se parţial, descoperise, în sfârşit, adevărata faţă a imperiului ungar, face astăzi un dramatic ”stânga împrejur” şi, în ”confecţioanrea” mai ales a istoriei secolului al XIX-lea, povesteşte din nou cât de perfectă era monarhia, cât de bine s’au simţit popoarele în ea şi, în consecinţă, cât de umani au fost ungurii. Totul este reluat de la punctul când marşul victorios al revizionismului a fost curmat brutal de pierderea celui de-al doilea război mondial şi mişcarea a fost condamnată pentru lungi decenii la vegetare. Astăzi, condiţiile revenirii la viaţă sunt date şi scrierea istorică maghiară, sluga credincioasă a naţionalismului, îşi revine în formă.

”Spiritualizarea hotarelor” şi ”descălecarea spirituală” sunt două căi utilizate în prezent în aplicarea doctrinei panmaghiare. Treapta următoare, în concepţia revizioniştilor maghiari, ar fi o convenţie bilaterală, româno-maghiară, în baza căreia Ungaria să poată controla felul în care sunt trataţi minoritarii maghiari de la noi. Acest lucru a şi fost propus cum am mai amintit, cu toată seriozitatea în parlamentul maghiar de către deputatul Tamas Gaspar Miklos, transfug din România.

Concomitent se depun eforturi pe plan internaţional pentru reglementarea drepturilor minorităţilor. Lobby-ul maghiar ar fi avantajat de un aparat de control şi tot ritualul care ar însoţi o astfel de reglementare.

Ungaria pozează, în prezent, în rolul ţării care dispune de un ascendent moral asupra vecinilor săi. După părerea ungurilor, acest decalaj le conferă un grad superior de consideraţie şi, deci de credibilitate în ochii Apusului. În tabloul „meritelor” care i-au săltat în grad, se află, pe lângă lichidarea timpurie a comunismului sau permanentele declaraţii de loialitate faţă de Apus, şi simpatia obţinută în contul „suferinţelor” minoritarilor maghiari din Transilvania. Am arătat cât de iscusit a împletit propaganda maghiară opresiunea generală din vremea dictaturii ceauşiste cu discrimianrea secuilor şi maghiarilor de la noi, în fapt inexistentă. Revoluţia din decembrie 1989 n’a schimbat prea mult itnensitatea tirului iredentist, căci, după o scurtă pauză de reorientare, la începutul lui 1990, denigrarea ţării noastre a continuat, de data aceasta cu alte ”puncte de acuzaţie”.

Permanentizând culpabilitatea României, Ungaria încearcă să obţină un „loc în faţă” în aprecierea de către forurile internaţionale a unui eventual litigiu între cele două ţări. În virtutea acestei poziţii, încearcă vecinii noştri să ne impună convenţii care să le dea ocazie de a constata la faţa locului ”abuzurile”, ”nedreptăţile” şamd săvârşite faţă de secuii şi maghiarii de la noi. Prezentul complex de superioritate pe care’l afişează ungurii este unul din elementele propagandistice cu care a lucrat mişcarea iredentistă încă de la primele ei începuturi.

Acest gen de şantaj psihologic a fost folosit prima dată de fostul ministru de externe, Gyula Horn, care, cu ocazia unui interviu de la începutul lui decembrie 1989, la întrebarea dacă a pregătit vreo strategie în problema căderii regimului Ceauşescu, răspunde:

”Da, avem, nu vom relua legăturile cu noua conducere a României până când nu se va reglementa în mod esenţial situaţia minorităţii maghiare de acolo”.

O declaraţie mai originală, a făcut’o ziarului orădean Bihari Napló, preşedintele Republicii Ungare, Árpád Göncz, apreciat acasă pentru meritele sale în resuscitarea mişcării iredentiste din ţară. Goncz vinde un fel de „bilet de intrare” în Europa, făcând un anunţ emfatic şi plin de sine despre ”rolul” Ungariei în acest colţ al continentului:

”Drumul României spre Europa trece prin Ungaria şi cheia (adică autorizaţia de intrare n.a.) depinde de rezolvarea de către români a problemei minoritarilor maghiari”.

Am vrea să ştim cine i’a încredinţat preşedintelui Ungariei funcţia de portar spre Europa şi cheia care deschide poarta vămii păzită de domnul Goncz?

Dar, revenind la propunerea deputatului transfug, noi deducem din ea că ungurii vor să demonstreze lumii necesitatea unui control în problema minorităţii maghiare din România. Ei vor, astfel, să întreţină o atmosferă litigioasă între ţările noastre, premiza necesară în prepararea unei faze prerevizioniste.

Îndemnat de aceleaşi gânduri, ministrul de externe ungar, Jeszenszky Géza, într-un interviu acordat, la 8 august 1990, postului de radio Europa Liberă, că Ungaria este gata să colaboreze exemplar cu noi, numai să declarăm că suntem un stat multinaţional, în care, împreună cu alte minorităţi, trăieşte o importantă minoritate maghiară, ale cărei pretenţii legitime trebuie satisfăcute”.

Dacă am da curs ”momelii” ministrului ungar şi cu cele 6-7% de secui şi maghiari, sau 150-200.000 de saşi ne’am grăbi să ”recunoaştem” şi să ne decretăm stat multinaţional, am uşura în mare măsură sarcina iredentei maghiare, care se străduieşte din răsputeri să demonstreze lumii că statele ”succesoare” ale monarhiei estropiată la Trianon, sunt ”coapte” pentru o nouă revizie a hotarelor.

În strategia revizioniştilor maghiari sunt calculate cinic instigarea secuilor şi maghiarilor la duşmănia împotriva românilor şi, implicit, toate vexaţiunile şi suferinţele care ar decurge pentru ei în urma legitimelor reacţii româneşti. Lozinca unora ca Tamas Gaspar Miklos este: „cu atât mai rău cu atât mai bine”, sau mai concret, suferinţele confraţilor din Transilvania, reale sau inventate, sunt „bune” pentru cauza revizionismului. „Panorama”, programul televiziunii maghiare, care ne poartă sâmbetele din oficiu, „documentează” Apusului despre ruinarea satelor secuieşti şi maghiare, despre lipsa şcolilor maghiare sau despre faptul că îşi riscă viaţa cei care vorbesc ungureşte pe străzile localităţilor din Transilvania.

Informaţiile transmise din România trec astfel prin „filtrul” revizioniştilor de la Budapesta şi prezintă lumii o cu totul altă Transilvanie, cu sate secuieşti făcute una cu pământul, cu minoritatea maghiară pe cale de dispariţie, datorită, ”genocidului” comis de populaţia românească.

Dezinformată în ultimul grad, opinia publică din Vest dă crezare minciunilor şi ne taxează, în continuare, de dictatură sângeroasă.

Toată această politică de distanţare a Ungariei de ”mediul balcanic bizantin”, şi de autopromovare la gradul de ţară civilizată, denotă că ungurii nu s-au dezbărat încă de vechiul nărav de a se considera naţiune superioară cu drept de dispoziţie şi control asupra vecinilor.

Dar convenţiile bilaterale, pe lângă amestecul în treburile noastre, mai disimulează şi forme eficiente de ”colonizare cultural””. Se pleacă de la „diagnosticul” stabilit în 1920 de către contele Ápponyi, care afirmase că ţările „succesoare” sunt într’un asemenea stadiu de inferioritate încât, fără ajutorul Ungariei, nu se vor descurca niciodată. Dând curs profeţiei de-acum şaptezeci de ani, societatea maghiară ardea de nerăbdare, după Revoluţia din Decembrie 1989, să’şi exporte în România know-how-ul (priceperea) în materie de cultură şi învăţământ, de parcă eram nişte primitivi care tânjesc după alfabetizarea misionarilor.

La Budapesta a fost înfiinţată, cu surle şi trâmbiţe, mişcarea Könyvet Erdélynek (carte pentru Transilvania), pentru colectarea şi trimiterea de cărţi în România. Una din performanţele acţiunii a fost trimiterea, în iulie 1990 a întregii biblioteci a Comitetului central al partidului comunist maghiar. Cărţile au fost preluate festiv din partea UDMR-ului de către Géza Szocs şi repartizate Societăţii Bolyai. Nu e greu de ghicit ce se ascundea în dosul nobilului ajutor cultural: material de propagandă revizionistă pentru îndoctrinarea concetăţenilor noştri secui şi maghiari. Nici nu s’a aşteptat încheierea unor convenţii, ele au şi fost puse în aplicare.

La fel, ”fără convenţie”, decurg, în prezent, activităţile pe care le-am numi ”întrepătrundere culturală”. Este vorba de asistenţa culturală servită în Ungaria pentru dascăli, studenţi, elevi din ţările ”succesoare”. În acest scop s’a profilat în grabă universitatea de la Debreţin care a şi organizat, în vara lui 1990 cursuri, la care a invitat un număr important de profesori de limbă maghiară şi istorie din Transilvania. S-au deschis apoi larg porţile unor facultăţi maghiare, la care au fost momiţi să intre, ”fără examen de admitere”, absolvenţii şcolilor medii de la noi. S’au găsit, la repezeală, şi bani de stipendii şi pentru alte aranjamente, aşa încât, din cei vreo trei mii de amatori, au fost admişi pentru anul şcolar 1990-1991 circa şase sute. Intenţia este de a pregăti profesional, dar mai ales ideologic pe viitorii activişti ai iredentei maghiare.

Un alt obiectiv urmărit asiduu de iredenta maghiară este reglementarea, prin tratate internaţionale, a drepturilor minorităţilor. Aceste drepturi sunt asigurate astăzi, în mai toate ţările europene, în mod satisfăcător, printr-o legislaţie modernă, care prevede drepturi constituţionale egale pentru toţi cetăţenii ţării respective, fără deosebire de rasă, naţionalitate sau religie. În nicio ţară nu se practică vreun sistem de drepturi colective preferenţiale acordat unui grup minoritar. În aceste condiţii, ungurii, veşnic nemulţumiţi, şi avocaţi netocmiţi ai secuilor şi maghiarilor de la noi, bat, de un timp încoace, la toate uşile forurilor internaţionale şi încearcă să obţină instituirea unor norme internaţionale pentru reglementarea drepturilor minorităţilor.

Ungurii urmăresc, în realitate, crearea unui înveliş protector, care să izoleze grupul minoritar maghiar şi să’l ţină pregătit pentru o viitoare schimbare a statutului. În cazul nostru, este vorba de perpetuarea unei stări de tensiune, de crearea unor dificultăţi în administrarea unitară a ţării, de inadaptabilitatea permanentă a elementului minoritar cu toate consecinţele ei sociale şi de multe alte dificultăţi expres dorite de revizioniştii maghiari.

Ungaria a încercat, la început, să intervină pentru obţinerea unui tratament preferenţial al minorităţii maghiare din Transilvania pe lângă organele conducătoare ale Pactului de la Varşovia, însă a întâmpinat o totală neangajare. Din această cauză, pregătindu-şi părăsirea acestei organizaţii, ungurii se adresează Organizaţiei Naţiunilor Unite, în cadrul căreia se dezbătea problema drepturilor omului sub diferite aspecte. Preparând cu grijă campania, ungurii adună, în ianuarie şi februarie 1989, 150.000 de semnături pe un memorand, care cerea examinarea, de către Naţiunile Unite, a încălcărilor drepturilor minorităţii maghiare din România. Documentul a fost apoi înaintat la Geneva, secretarului adjunct Martenson. La o conferinţă de presă, organizată cu această ocazie de către asociaţiile revizioniste din Elveţia, a participat preşedintele organizaţiei refugiaţilor din Transilvania Erdély Szövetség (Uniunea Ardeleană), actualul ministru de externe ungar, Jeszenszky Géza, care a pledat insistent pentru instituirea unui control internaţional asupra regimului aplicat minoritarilor maghiari din România.

Trec cu vederea o serie de intervenţii făcute de Ungaria în decursul anilor 1988 şi 1989, pentru că incriminările de atunci priveau România de sub regimul Ceauşescu. Ceea ce trebuie totuşi reţinut este că, în aceste delaţiuni, Ungaria a prezentat lumii o situaţie falsă, voit confuză, potrivit căreia minoritarii maghiari de la noi ar fi suferit în acea vreme o discriminare în plus.

Examinez, în schimb, situaţia creată în urma Revoluţiei din Decembrie 1989 şi, mai ales, în urma venirii la putere în ţara vecină a unui guvern de dreapta, de evidentă orientare iredentistă.

Am mai arătat că prima reacţie a iredentei ungare la schimbările intervenite după Revoluţia din 1989, a fost o masivă campanie de infiltrare a propagandei revizioniste în rândurile minorităţii secuieşti şi maghiare de la noi. Sub pretextul trimiterii de ajutoare, am fost invadaţi atunci de o armată întreagă de agenţi agitatori şi provocatori, iar căminele confraţilor noştri secui şi maghiari au fost inundate de material de propagandă iredentistă. Concomitent, mass media ungară şi’a concentrat focul asupra ”doleanţelor legitime” ale minorităţii maghiare. Această tactică a urmărit să profite de situaţia de instabilitate de după revoluţie, pentru a obţine rapide mutaţii în statutul minoritarilor maghiari, între care hotărârea, cu de la sine putere, a unei forme de autoadministrare, sau, în caz de nereuşită, provocarea unor conflicte care să alimenteze în continuare campania de delaţiuni dusă pe plan internaţional contra ţării noastre. Campania a ţintit regiunea secuiască şi oraşe locuite parţial de maghiari şi a provocat tensiunile sociale „programate” de Budapesta, tensiuni soldate cu incidentele cunoscute. (Concret, cele două acţiuni au fost: recucerirea „istoricelor” şcoli maghiare şi aniversarea revoluţiei maghiare din 1848).

Asemenea acţiuni la care se adaugă evacuarea elevilor şi profesorilor români din propriile lor şcoli care a provocat indignarea legitimă a populaţiei româneşti. Tot aşa de mare a fost indignarea românilor faţă de reeditarea pe străzile oraşului Satu Mare şi a altor oraşe ardelene a procesiunilor iredentiste din vremea ocupaţiei horthyste, cu toate ingredientele cunoscute: steaguri şi însemne ungare purtate ostentativ, sau implantate pe biserici şi clădiri, schimbarea denumirilor de localităţi şi străzi şi defilări în cadenţa marşurilor revizioniste.

Manifestaţii de tristă aducere aminte a evenimentelor din Ungaria de la 15 martie 1848, când proclamaţia din această zi cerea ”uniunea” Transilvaniei cu Ungaria cu urmări şi mai nefaste pentru poporul român din Transilvania. Realizarea acestei dorinţe a burgheziei şi nemeșimii ungare a provocat războiul sângeros (revoluţia) din 1848 între maghiari pe de o parte, iar pe de altă parte românii transilvăneni, sârbii şi slovacii. Revoluţia care a urmat apoi a fost un război naţional maghiar, dus pentru eliberarea Ungariei de sub dominaţia imperiului habsburgic şi, îndeosebi, pentru reconstituirea ”Ungariei Mari”, care ar fi cuprins şi Transilvania noastră cu toţi românii ei. Știau ei valahii, sârbii şi slovacii ce soartă îi aşteaptă în imperiul Sfântului Stefan şi au şi dat revoluţiei nemeșilor unguri lovituri decisive, care au contribuit la înfrângerea ei. Kossuth-ul lor a fost pentru maghiarizarea noastră.

După această breşă făcută în edificul bunei convieţuiri româno-maghiare, operaţie executată cu măiestrie de trupele de şoc ale iredentei din ţara vecină, invazia de ”turişti” a lăsat loc coloanei a cincea să lucreze mai departe.

Criptoiredentiştii din rândurile secuilor şi maghiarilor şi’au făcut datoria ”cu cinste” şi rezultatele s’au văzut la Târgu-Mureş şi în alte părţi în primăvara şi vara acestui an. Sarcina acestor ”bravi” cetăţeni ai României era de a discrimina şi alunga pe românii din zonele ce urmau să fie ”dezromânizate” şi pregătite pentru proclamarea autodeterminării.

Pe plan internaţional, iredenta ungară aplică aceeaşi tactică a dovedirii necesităţii stringente a unei schimbări în status-quo-ul minorităţii maghiare din Transilvania. În acest scop au fost trimişi în ”prima linie” exponenţii cei mai de seamă ai maghiarilor din Transilvania, mai bine zis cei care au fost promovaţi în aceste onorabile misiuni de către mass-media din Ungaria şi, mai corect, colaboratorii cei mai de nădejde ai mişcării revizioniste. S’au organizat astfel turneele de propagandă în Statele Unite şi Canada ale episcopului Tőkés László şi scriitorului Sütő András.

Întreaga regizare precum şi cheltuielile aferente au fost generos onorate de organizaţiile iredentiste din America, iar rolul principal l’a jucat László Hámos, preşedintele Fundaţiei maghiare pentru drepturile omului (Hungarian Human Rights Foundation), pe care am mai menţionat’o ca fiind cea mai cu efect organizaţie în a influenţa cercurile guvernamentale din Statele Unite.

Tőkés apare aici într’o stranie postură oficială, dialoghează cu preşedintele Bush, depune mărturii în faţa comisiilor Congresului american şi ţine discursuri la agapele organizate de emigraţia maghiară, căreia îi cântă în strună pe teme revizioniste. Acest brav propovăduitor al moralei creştine, cetăţean al României, candidat, fără succes, la un loc în Senatul român, care acasă, vorbeşte mieros de buna convieţuire dintre români şi maghiari, în SUA şi Canada şi alte ţări se transformă în leu neînfricat, care sfătuieşte pe americani să nu acorde românilor clauza naţiunii celei mai favorizate, ajutoare şi împrumuturi până când aceştia nu asigură secuilor şi maghiarilor privilegiile pe care le doresc aceştia (În calitatea de reprezentant, pe care şi’a autoatribuit’o Tőkés, în loc să’şi apere patria faţă de calomniile răspândite în America de emigraţia maghiară, se înfrăţeşte cu cei mai aprigi duşmani ai ţării noastre).

Celălalt emisar, András Sütő, evoluând, în cadrul unui program similar de exhibiţii, finanţat tot de László Hámos, apare, în iunie 1990, în faţa Congresului Statelor Unite şi declară sus şi tare că minoritatea maghiară din Transilvania are drept, în baza principiilor de la Helsinki, la autonomie culturală şi administrativă.

Continuânduşi campania, episcopul Tőkés ţine, la 13 iunie 1990, o conferinţă de presă la Copenhaga, la întrunirea organizaţiei Refugiaţii în casa Europei, care se ocupă şi de problema minorităţilor, unde pretinde forurilor internaţionale să susţină pretenţiile minoritarilor maghiari din ţara noastră, aducând, în sprijinul declaraţiilor sale, „argumente” mincinoase :

problema naţionalităţilor din România are grave implicaţii internaţionale;

asemenea celorlalte state „succesoare” România n-a fost capabilă să rezolve problema „specifică” a multor milioane de maghiari, germani, evrei, sârbi, ţigani şi alţii;

???? de după Revoluţia din Decembrie 1989 a cunoscut o evoluţie negativă prin apariţia organizaţiei Vatra Românească, panromână, xenofobă şi naţionalistă-extremistă, aşa încât problema minorităţilor din România a ajuns la un punct mort.

Pentru „omul bisericii” reformate, Tőkés, Transilvania este pământ unguresc, ocupat şi colonizat cu forţa de români.

Pe lângă colaborarea slugarnică a „capilor” minorităţii maghiare de la noi, iredenta din Ungaria contează, în prezent, pe intensificarea lobby-ului european. (Simpatia pentru unguri a crescut în ultimii doi ani, în rândul ţărilor europene, şi credibilitatea acordată cauzei maghiare este şi ea în creştere). Ungaria joacă astăzi rolul „rebelului” între ţările Pactului de la Varşovia, rol atribuit pe vremuri României. O avalanşă de declaraţii antisovietice, cu intenţia de a câştiga simpatia Occidentului, a culminat cu declaraţia făţişă în acest sens a premierului ungar Antall, din 20 august 1990, cu ocazia aniversării regelui Stefan cel Sfânt.

Gestul istoric al ministrului de externe de atunci, Gyula Horn, care la ….??? (pagina 69) a deschis cortina de fier est-germanilor, i-au adus o decoraţie vestică şi declaraţii solemne de prietenie şi sprijin din partea republicii federale.

Otto de Habsburg, investit neoficial, în 1925, de iredenta ungară cu titlul de „II Otto Kiraly” (regele Otto al II-lea), depune, în prezent, o activitate febrilă în parlamentul european pentru denigrarea şi izolarea României.

Am consemnat doar trei aspecte care ilustrează modul în care Ungaria acumulează astăzi „puncte bune la purtare” şi pregăteşte terenul pentru o viitoare revizie.

„Curăţată” oarecum de oprobiul din perioada fascistă, emigraţia maghiară din Europa, cu cele câteva sute de organizaţii, este în plină efervescenţă iredentistă şi, în colaborare cu „ţara-mumă” depune o intensă activitate de lobby pe lângă guvernele şi partidele politice europene. Întărite ideologic şi în efectivul lor de către refugiaţii din Transilvania, organizaţiile exilului european se apropie astăzi în comportare cu cele de peste ocean. Cuvântul de ordine pentru 1990 este: izolarea României şi marginalizarea în concertul popoarelor europene. Motorul actual al acestei politici, guvernul Antall, prezintă Ungaria ca o ţară care aparţine Occidentului, dar care a fost silită să trăiască printre „ciumaţii” de comunişti şi balcanici. Se străduiesc aceşti „porumbei ai păcii” să recâştige lustrul vechii monarhii, când Ungaria, alături de Austria imperială, avea o poziţie superioară în Europa.

Tot ceea ce am spus până acum în legătură cu actuala politică a iredenţei ungare şi cu metodele utilizate de ea cosntituie descrierea unor operaţii preliminare auxiliare în ofensiva ce se desfăşoară în prezent şi al cărei obiectiv este obţinerea unei forme de autonomie pentru grupul minoritar maghiar din Transilvania. „Soluţia” este veche şi îşi are rădăcinile în perioada premergătoare revoluţiei maghiare din 1848, aşa-zisa perioadă a reformei. Încă de pe atunci, câţiva nobili liberali, printre care şi contele transilvănean Wesselenyi Miklos, analizând „la rece” şansele micului popor maghiar care risca în minoritatea lui să fie înghiţit de naţionalităţile nemaghiare, au prevăzut, în calculele lor mai pesimiste, crearea unei confederaţii de provincii autonome. Ei nu prevedeau încă revoluţia care a demonstrat justeţea acestor temeri.

Kossuth ar fi avut ocazia să închege o astfel de confederaţie, dar, în miopia lui naţionalistă, ignoră pe valahii şi slavii ţării şi abia după ce a pierdut partida şi a avut timp să mediteze asupra lucrurilor vine cu proclamaţia din 1862 referitoare la înfiinţarea unei confederaţii dunărene. Târziu! Pentru conducătorii unguri de la 1848 n’a fost destul de convingătoare adunarea celor 40.000 de români, care la 15-17 mai şi’au arătat, pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, voinţa de a se uni cu ţara (cea adevărată!).

La fel s-a întâmplat în 1918, când românii şi’au luat în stăpânire Transilvania străbună şi, la 9 noiembrie, au somat Budapesta să le cedeze provincia. Guvernul Karolyi Mihaly, surprins şi speriat, îşi trimite atunci emisarii în frunte cu ministrul jaszi Cszkar la Arad, ca să-i îmbuneze pe români şi să le promită autonomie. Iarăşi târziu! Pentru că Transilvania era de acum românească.

Această scurtă retrospectivă asupra autonomiei, respectiv confederaţiei, ca soluţie de guvernare în cazul statului multinaţional maghiar, ne duce la concluzia că ori de câte ori s’a pus problema reclădirii în condiţii dificile a ”Ungariei Mari”, ungurii au avansat ca ”momeală” soluţia confederaţiei.

Actualmente, iredenta maghiară se străduieşte din nou să reconstruiască, mai în rate, mai din cioburi, imperiul Sfântului Ștefan dar dificultăţile sunt imense. Dacă în 1920 contele Ápponyi şi’a putut permite să etaleze, în faţa conferinţei de pace, argumente desuete şi ridicole, astăzi, în 1990, când provinciile nemaghiare, dezlipite în 1920 de monarhie, au avut timp să se sudeze irreversibil patriei lor de care au aparţinut întotdeauna. Ungaria iredentistă stă în faţa unui obstacol de netrecut. Rămâne atunci vechea momeală, autonomia sau federalizarea. Autonomia poate să fie administrativă, culturală, religioasă, totală sau parţială, la început iredenta acceptă orice, numai să pornească procesul de dezintegrare în ţara vecină şi să prepare terenul pentru o nouă etapă.

Manevra pregătitoare, care se desfăşoară sub ochii noştri, urmăreşte să obişnuiască pe secuii şi maghiarii de la noi cu ideea că nu sunt o minoritate a României, ci aparţin naţiunii maghiare. Iată cum picura Tőkés doctrina iredentistă în sufletele „credincioşilor săi” în „predica” publicată, la 20 iulie 1990, într’un ziar budapestan, el spunea:

”Maghiarii din Ardeal au pretenţia să fie consideraţi ca parte a naţiunii ungare. Apartenenţa vor s’o realizeze pe toate planurile: economic, cultural şi politic.”

Oare ce înţelege „blândul propagator al moralei creştine” prin apartenenţa politică la Ungaria a secuilor şi maghiarilor? Pentru a nu fi nici un dubiu o lămureşte singur:

”Căci Ungaria nu poate avea vreun interes care să nu corespundă cu interesele minorităţii din Ardeal”.

Concluzia logică este clară: dacă Ungaria ar îndrăzni să provoace război împotriva României, minoritatea maghiară de la noi să ştie ce „interes” să apere. Episcopul Tőkés ar fi bine s’o spună şi pe asta pentru ca să fie mesajul deplin.

Nu trebuie să fie cineva exagerat ca să înţeleagă că „părintele reformaţilor din Transilvania” vrea să fie „o apă şi un pământ” cu ungurii de peste hotare.

Doctrina panmaghiară, cu toate podoabele ei: spiritualizarea graniţelor, „descălecarea” culturală sau întrepătrunderea spirituală are drept scop a separa pe secuii şi maghiarii din România de societatea în care trăiesc şi a-i ataşa Ungariei economic, cultural şi politic, potrivit mesajului episcopal.

Să vedem, în continuare, ce variante de autonomie ne pregăteşte iredenta ungară. Să începem cu o formulă experimentată de noi, cu bunăvoinţa mioapă, în perioada 1952-1968, şi anume cu Regiunea Autonomă Maghiară. Publicistica iredentistă ungară din ultima vreme o aminteşte, ba ca un exemplu demn de urmat, ba ca instrument de separare a blocului secuiesc de insuliţele maghiare împrăştiate în restul Transilvaniei.

Ne amintim bine de necazurile avute cu această enclavă intrateritorială generatoare de naţionalism şovin. Aici s’a baricadat, sub protecţia carnetului de partid, o parte din abjecta categorie a fasciştilor maghiari rămaşi, în 1944, pe capul nostru. S’a creat atunci, în 1952, un stat în stat, în care elementul românesc, dacă era luat la ochi, ori se refugia în ”România”, adică într’o altă regiune a ţării, ori dispărea în mod misterios.

Dacă în 1956, în timpul Revoluţiei din Ungaria, nu se demasca iredenta care mocnea în rândurile secuilor şi maghiarilor, această autonomie ne-ar fi jucat o festă mai usturătoare. Aşa, în schimb, imediat după declanşarea revoluţiei, în toamna lui 1956, au ieşit la iveală vechile slogane iredentiste şi, ca urmare, în ianuarie şi iunie 1957, au avut loc o serie de procese în care aceşti bravi soldaţi ai coloanei a cincea a revizionismului ungar, în mare parte intelectuali, şi’au primit pedeapsa cuvenită. România a fost nevoită să-şi îngrădească relaţiile cu Ungaria iar pe plan intern să demonteze dispozitivul iredentist, care s-a dovedit a fi amplu şi bine ancorat în rândurile minorităţii maghiare. Universităţile şi şcolile medii maghiare s’au dovedit atunci a fi adevărate pepiniere ale mişcării revizioniste şi au fost, în consecinţă, transformate în unităţi mixte, în care accentul era pus pe buna convieţuire dintre români şi maghiari.

Cred că cititorul a şi ghicit de ce se zbat astăzi unele cercuri ale minorităţii maghiare pentru crearea de şcoli pur maghiare. Această performanţă a fost realizată numai după cinci ani de autonomie secuiască.

Desigur că datele problemei sunt astăzi cu totul diferite. În 1952, Regiunea Autonomă Maghiară întrunea, în nouă raioane 731.387 de locuitori, din care 565.510 sau 77,3% erau secui şi 146.830, sau 20% români. Marea majoritate a populaţiei (80%) din regiune locuia atunci în mediu rural. În raioanele Ciuc şi Gheorgheni populaţia urbană era atunci de 10,3%.

Astăzi, în judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, care corespund cu regiunea autonomă de atunci, mai mult de 55% din totalul populaţiei locuieşte la oraş. Raportul de locuitori români-neromâni este de asemenea diferit astăzi, pentru că, între timp aceste judeţe au fost intens industrializate şi în consecinţă a avut loc o puternică migraţie spre oraşele de aici. Statisticile de azi arată îns pecial la oraşe, un procent ridicat de români. Astfel, numai în judeţul Covasna, care înainte era considerat un judeţ secuiesc, proporţia de români-secui este în prezent de 35-65%.

În consecinţă, dacă în 1952 s’a putut face o concesie, după cum s’a văzut, riscantă din punct de vedere politic unei regiuni unde trăia aproximativ 4% din populaţia ţării, astăzi tabloul etnodemografic al regiunii nu mai permite astfel de experienţe pe socoteala românilor de acolo. Numai în actualul judeţ Mureş, care cuprinde trei din vechile raioane ale Regiunii Autonome Maghiare, o bună majoritate a populaţiei este astăzi românească iar în oraşele industrializate din judeţele Covasna şi harghita locuieşte astăzi un număr important de români. În afară de aceasta, în prezent, suflă puternice vânturi revizioniste dinspre Ungaria, care îndeamnă la prudenţă.

Oricine s’ar juca, din bună credinţă sau naivitate, cu ideea unei asemenea formule de autonomie e bine să înveţe din exemplul Regiunii Autonome Maghiare.

Să examinăm, în continuare, implicaţiile unei forme de autonomie care să includă, pe lângă regiunea secuiască şi celelalte părţi ale Transilvaniei în care locuiesc maghairii răspândiţi în mici comunităţi în blocul compact românesc. Acea literatură revizionistă, care dă dovadă de o brumă de realism, evită să se ocupe de această modalitate, pentru că e conştientă de rezultatul unui referendum pe această temă. Luări de poziţie recente readuc, totuşi, în discuţie, cu insistenţă şi această posibilitate. Este, în fond, ceea ce urmărea şi Comisia Ardeleană Internaţională (Nemzetkozi Erdélyi-Bizottsag), cu centrul la Viena, puternică formaţie iredentistă, care în decembrie 1989 adresa un apel tuturor ungurilor din lume şi populaţiei Transilvaniei, prin care’i chema la lupta pentru dreptul la autodetermianre a Transilvaniei. În legătură cu acest apel, revista budapestană de mare tiraj Elet es Irodalom (Viaţa şi literatura) publica un interviu al preşedintelui Comisiei de la Viena.

Dr. Eva Maria Barki, activistă de frunte a mişcării revizioniste din Austria, care, declară, printre altele:

”Documentul final de la Helsinki enunţă în 1975 inviolabilitatea hotarelor europene, dar nu exclude modificarea lor prin tratative sau reglementări”.

Mai departe dr. Barki afirmă că:

”în casa Europei, în viziunea lui Gorbaciov, nu va fi pace până când Transilvania nu va primi o cameră separată”.

Și mai departe:

”A venit ceasul dreptăţii şi posibilităţi sunt”.

La întrebarea dacă dreptul la autodetermianre implică un referendum, iredentista de la Viena răspunde:

”Referendumul este forma (de rezolvare n.a.) cea mai cinstită, cea mai dreaptă şi cea mai democratică”.

Se pare că dr. Eva Maria Barki, s’a consultat cu fostul ministru de externe, Gyula Horn, care, la rândul său, la întrebarea unui ziarist despre şansele unui astfel de referendum, declara, în 1989, că are indicii şi semnale serioase că mulţi români din Transilvania ar dori autonomia provinciei. N’ar fi imposibil ca 5.000 de ”români” să dorească ”autonomia” Transilvaniei, dar în Transilvania trăiesc peste şapte milioane de români. (Este tragicomică această detaşare de realitate, această reverie cvasi patologică pe care o întâlni, la unii oameni, care, în alte privinţe, par normali).

Dar autonomia Transilvaniei preocupă intens şi unele cercuri din Ungaria anului 1990 şi studii pe această temă apar tot mai des în ţara vecină.

Am ales, pentru o scurtă examinare, o personalitate marcantă a mişcării revizioniste din ţara vecină, a căruia activitate scriitoricească oglindeşte preocuparea iredentei pentru această rezolvare. Este vorba de istoricul literar Béla Pomogáts, membru în conducerea Uniunii Mondiale a Ungurilor şi, împreună cu ministrul de externe Jeszenszky Géza, copreşedinte al Uniunii Ardelene, cea mai activă organizaţie iredentistă a refugiaţilor secui şi maghiari din Ungaria. Pomogáts este, de altfel, autorul unor studii despre autonomia Transilvaniei. El explică publicului din Ungaria, într’un articol publicat, la 19 iunie 1990, în cotidianul Magyar Nemzet (Naţiunea Maghiară), poziţia iredentei în problema Transilvaniei. După ce arată că hotarele Europei, declarate inviolabile în 1975, la Helsinki, sunt modificabile şi exemplifică cu unificarea Germaniei, independenţa, în curs de realziare, a Tărilor Baltice şi cu probabila modificare a graniţei româno-sovietice, Pomogáts spune că astăzi nu mai putem afirma că totul va rămâne ca pe vremea pacturilor Stalin-Hitler, Stalin-Churchill sau Visinski-Groza şi rezultatele negocierilor de pace impun, în orice caz, renegocieri.

Prezintă, apoi, drept îndrumar un plan elaborat încă între cele două războaie mondiale de Ronai Andras, cariograful fidel al contelui Teleki, unul din autorii dictatului de la Viena.

După modelul lui Ronai există următoarele variante:

1. Ardealul să aparţină în întregime Ungariei;

2. Să rămână în posesia României;

3. Să devină independent;

4. Să fie împărţit între România şi Ungaria.

Pomogáts, cu o decenţă lesne de înţeles, alege varianta a treia, care, după părerea lui, a devenit foarte ”populară” atât în Ungaria cât şi în cercurile ungare din occidentul Europei şi din America. Deşi ideea i se pare simpatică, el constată dezamăgit că, în prezent, nu prea sunt şanse de realziare, deoarece presupune că românii nu şi’ar da votul aprobativ.

În continuare, Pomogáts „deraiază”, însă şi spune că românii n’ar trebui să împiedice autodeterminarea a 2,5 milioane de maghiari (cifră aleasă la întâmplare) deoarece continuă ”savantul” maghiar, există o soluţie, pe care o şi formulează în patru puncte:

România să renunţe la caracterul de stat naţional român şi să devină statul naţional comun al românilor, maghiarilor, germanilor şi al altor etnii;
România să descentralizeze aparatul de stat în aşa măsură, încât toate teritoriile locuite de minorităţi, începând cu judeţele şi terminând cu satele, să se autoconducă;
Statul român să recunoască şi să respecte „caracteristicile istorice” ale Transilvaniei şi să redea „individualitate” regiunilor;
Populaţia maghiară din Transilvania să aibă legături ”nestingherite” cu ”ţara mamă”, Ungaria, şi cu întreaga ungurime. Graniţele să permită circulaţia liberă a persoanelor, bunurilor culturale, ideilor şi informaţiilor etc.
Lista de doleanţe a savantului-politician este lungă şi, pe lângă capcanele viclene, aduce mai mult a ficţiune politică sau, mai corect, aberaţie politică.

Concluzia care se desprinde din lectura unor astfel de ”proiecte” este că dacă istoricii şi politicienii pot să devieze în asemenea măsură de la realitate, pentru a pluti în iraţional, ce putem aştepta de la păturile largi ale societăţii maghiare, manipulate de astfel de lideri.

Dar, Pomogáts, când îşi exprimă temerile că românii transilvăneni nu vor vota pentru autonomie, este, în comparaţie cu Gyula Horn, fostul ministru de externe, un realist de „mare clasă”.

O remarcă finală despre „programul” lui Pomogáts: la punctul unu, unde cere României să renunţe la caracterul de stat naţional, el se încadrează în actuala tactică oficială a iredentei, prezentată în ultima declaraţie a ministrului de externe Jeszensky, în care acesta ne somează să ne declarăm stat multinaţional.

Un alt program ieşit din comun, de care am mai amintit pe scurt, a fost acela cu împărţirea Transilvaniei pe „banate”. Bajcsy-Zsilinszky, autorul, s’a inspirat, în 1944, când a scris cartea, din organizarea cantoanelor elveţiene. Ideea, în sine, nu are decât valoare documentară, dar faptul că studiul a fost tradus recent de către Árpád Göncz, preşedintele Republicii Ungare şi editat sub auspiciile guvernului, mă face să cred că actuala intenţie a guvernanţilor de la Budapesta de a prezenta, în propaganda lor, România ca un stat multinaţional, asemenea Elveţiei, se inspiră din cartea lui Bajcsy-Zsilinszky.

Formulele de autodetermianre ventilate în literatura iredentisă maghiară sunt numeroase, dar toate acestea urmăresc, în esenţă, acelaşi lucru: revizuirea graniţelor. Diversele forme de autonomie administrativă parţială, autonomie culturală, religioasă sau de altă natură sunt, de fapt, tot atâtea încercări de a închista comunităţile mai mici sau mai mari ale secuilor şi maghiarilor şi a pregăti, astfel, terenul pentru schimbări decisive.

Această ”conservare” a unor comunităţi etnice este, poate, o armă eficace contra asimilării, dar constituie, în acelaşi timp, o mutilare a capacităţii de progres pentru membrii acelei comunităţi. Ea este, însă, şi expresia voinţei de a înstrăina pe minoritarii maghiari de societatea românească, fapt care contravine flagrant climatului democratic din ţara noastră. Ridicarea de bariere artificiale ar împiedica buna şi raţionala funcţioanre a reţelei administrative omogene şi ar frâna progresul României spre o societate modernă. În Transilvania nu mai există, astăzi, oraşe sau judeţe cu populaţie curat maghiară şi înfiinţarea unor structuri exclusiv maghiare ar discrimina pe românii de acolo. Iredenţa maghiară marşează, însă, în prezent, pe această modalitate pentru a demonstra lumii că doreşte o soluţionare civilizată, nonviolentă.

Obţinerea unei forme de autodetermianre, de autonomie, este, obiectivul actualei etape a ofensivei revizioniste. Concomitent sunt, însă, forţate şi alte porţi şi portiţe. Dintre care, pot fi luate, drept exemplu, părerile rostite la 24 august 1990, la programul televiziunii maghiare, Panorama, de scriitorul Sándor Csoóri, promotor al iredentismului din ţara vecină:

”Dacă stalinismul trebuie lichidat, trebuie revizuite şi hotarele trasate la Paris în 1947, deoarece ideea de a atribui Transilvania României a fost a ruşilor, în concluzie, o reminiscenţă stalinistă”.

Ca „garnitură” adăugăm declaraţia făcută, în aceeaşi zi, de ministrul fără portofoliu Gyula Kiss care, în terminologia sa, utilizează pentru Transilvania expresia de „elszakitott teruletek” „teritorii smulse, rupte” (Ungariei).

Sunt, deci, perspective de escaladare a războiului de cuvinte cultivat de Budapesta în scopul de a asigura Bucureştiul de intenţiile sincere de colaborare şi amiciţie.

În această ultimă parte, în care m-am referit la actuala politică iredentistă, am urmat aceeaşi concepţie de a evita lungi înşirări de organizaţii ale exilului maghiar, sau greoaie descrieri ale mecanismului simbiotic creat prin grefarea mişcării revizioniste pe corpul societăţii şi statului ungar. Am evitat, apoi, calendarul vastului program de intervenţii ale lobby-ului iredentist precum şi înşirarea congreselor sau conferinţelor internaţionale la care am fost sistematic „lucraţi” de statul iredentist ungar. Pe lângă faptul că aş fi încărcat în mod inutil lucrarea, trebuie să spun că nici nu dispun de o documentare exhaustivă despre această latură a activităţii iredentiste. Marcând cursul ofensivei iredentiste prin evenimente şi declaraţii semnificative, sper că am reuşit să dau o privire de ansamblu asupra iredentismului ungar, acest flagel care ameninţă astăzi pacea şi buna convieţuire dintre ţările bazinului carpato-dunărean.

CUVÂNT DE ÎNCHEIERE

Încerc să rezum, în încheiere, trăsăturile de bază ale iredentismului ungar, să stabilesc locul pe care’l ocupă această maladie politică în viaţa poporului vecin precum şi impactul pe care-l are asupra comunităţii secuilor şi maghiarilor din România.

După şaptezeci de ani de „cunoştinţă” cu iredentismul ungar, putem afirma că problema economică a fost prima şi principala propulsoare a mişcării revizioniste. Invocarea ”drepturilor istorice”, decretarea, de către József Antall, a dreptului de a fi prim ministrul celor 15 milioane de unguri, sau aberaţia vehiculată recent, ca secuii şi maghiarii din Transilvania să aparţină din punct de vedere spiritual şi, dacă se poate, şi politic de Budapesta, sunt tot atâtea manifestări care nu ascund intenţia reală a Ungariei de a’şi însuşi bogatele teritorii unite cu statele lor naţionale.

A doua trăsătură principală a gândirii iredentiste este ignorarea aspectului etno-demografic din aceste teritorii sau subaprecierea lui. Care aspect este cel mai important în adjudecarea apartenenţei unui teritoriu. Datele demografice, în statisticile iredenţei, se referă de cele mai multe ori, doar la prezenţa maghiară din teritoriul respectiv. Cu ele jonglează, în schimb, cu o generozitate care întrece orice închipuire. În Transilvania, de exemplu, numărul maghiarilor poate fi de 2,5 dar şi de 4 milioane de suflete în funcţie de fantezia autorului. Că este vorba de înşelătorie deliberată şi nu de eventuale greşeli de tipar, o arată Cartea Statistică pe 1990, editată la Budapesta (Tenyek Könyve-90).

Lucrarea care este la îndemâna marelui public, falsifică în mod deliberat realitatea etno-demografică: 3,5 milioane populaţia Transilvaniei la încheierea tratatului de pace de la Trianon, faţă de 5.236.000 de locuitori câţi erau în realitate. Falsificarea datelor este reluată de o revistă a refugiaţilor maghiari din România, precum şi de Népszabadság, ziar de mare tiraj. Trucul cu cele trei milioane şi jumătate este următorul: dacă din cele 3,5 milioane, populaţia totală, a Transilvaniei, 1.660.000 erau secui şi maghiari şi vreo 600.000 germani, românii şi alte naţionalităţi nu putea să fie decât 1.240.000, deci mai puţini decât maghiarii.

Or, David Zoltán, specialist în probleme de statistică demografică, oferă alte date: totalul populaţiei Transilvaniei, la acea dată era de 5.139.000 de locuitori, din care 2.923.000 români, 1.322.000 maghiari, 555.000 germani şi 339.000 de altă naţionalitate. În realitate, românii erau peste 3,5 milioane şi populaţia totală era de aproape şase milioane.

În aceste condiţii, nu este de mirare că fiecare al doilea sau al treilea locuitor din Ungaria crede orbeşte în majoritatea maghiarilor şi consideră provincia ca o proprietate a statului ungar.

Mişcarea revizionistă se sprijină, astăzi, pe patru (?) piloni:

1. partidele de dreapta naţionalist-şovine şi grupările politice aliate cu acestea;
2. pătura naţionalist-iredentistă a emigraţiei ungare;
3. comunitatea refugiaţilor secui şi maghiari stabiliţi în Ungaria sau raliaţi exilului maghiar;
4. acea parte a societăţii maghiare care are rădăcini în generaţiile mai vechi de refugiaţi.

Cei care au legături de rudenie în aceste provincii, precum şi aceia care au fost contaminaţi, în ultimii ani, cu bacilul iredentist.

Legătura funcţională între aceste elemente constitutive ale iredentismului este asigurată, astăzi, de o largă reţea de organizaţii pararevizioniste, instituţii de stat şi fundaţii subvenţionate bugetar, ori particulare. Lipsa fondurilor necesare este, de multe ori, compensată prin contribuţia financiară a exilului, care are în prezent, în Ungaria, o serie de fundaţii-filiale.

Simbioza dintre cercurile guvernamentale şi mişcare revizionistă este la fel de evidentă în prezent ca şi pe vremea când, între cele două războaie mondiale, Liga Revizionistă lucra mână’n mână cu guvernele fasciste din Ungaria horthystă. Guvernul de astăzi al Ungariei, aflată în pragul falimentului economic şi în plină derută socială, are nevoie de diversiunea iredentistă, iar mişcarea revizionistă are nevoie de un guvern care să-i materializeze şi să’i ducă la bun sfârşit politica.

Legătura intimă a cercurilor guvernamentale cu mişcarea revizionistă este asigurată prin parvenirea promotorilor mişcării în posturi de conducere. O serie de miniştri, secretari de stat, directori şi directoraşi, ocupă, în acelaşi timp, funcţii importante în cele mai virulente organizaţii iredentiste, sau în formaţii pararevizioniste.

”Profesioniştii” proveniţi din neant politic, pe lângă diletantismul fatal evoluţiei lor ultrarapide, au o pronunţată predispoziţie spre o politică externă aventuroasă. Cauza acestei situaţii, care se manifestă, uneori, şi în politica internă a guvernanţilor de azi ai Ungariei, este ”escapismul istoric” de care suferă ideologii naţionalişti ai poporului ungar. Acest refugiu în istorie este o maladie generalizată astăzi pe frontul culturii ungare şi altoită cu specialităţi iredentiste, precum ”descălecarea spirituală” cu încărcătura ei de nostalgie artificială pentru teritoriile unite statelor naţionale, are un important impact asupra educaţiei tineretului ungar. Prezenţa acestui ”surogat” existenţial în viaţa publică a Ungariei explică, în mare măsură, aplicaţia pentru iredentism a oamenilor politici şi de cultură ungari.

Mecanismul funcţionează cam în felul următor: pepiniera revizionistă este întreţinută printr’o cultivare cvasi patologică a trecutului istoric „glorios”, care este pus veşnic în contrast cu „tragedia” de la Trianon, de unde necesitatea unei „legitime” reparaţii. Productul uneia astfel de educaţii, puse în poziţie de politizare, sau, ceea ce este mai trist, de guvernare, nu poate concepe o evoluţie politico-economică moderată, reală a Ungariei şi se cramponează de anacronica şi schizofrenica reclădire a imperiului Sfântului Ştefan.
Visul lor secret este reeditarea, printr’o ”descălecare” în condiţiile secolului XX, a politicii triburilor turcice, care s’au căpătuit în Europa prin invadarea teritoriilor locuite de paşnicii slavi şi valahi.

Numai astfel se explică fanatismul tragicomic al iredentiştilor şi sub acest aspect trebuie calificate „trucurile” cu spiritualizarea hotarelor, colonizarea culturală şi, în general, dorinţa Budapestei de a integra minorităţile maghiare în marea familie de 15 milioane, familie luată recent în antrepriză de premierul Antal.

N’ar fi complet tabloul dacă n’am consemna prezenţa, în opinia publică serioasă din ţara vecină, a unor oameni de ştiinţă mai lucizi, mai realişti. L. Nagy Zsuzsa, spune la o conferinţă ştiinţifică, organizată de Institutul de ştiinţe Istorice de pe lângă Academia Ungară, cu ocazia aniversării, la 4 iunie 1990, a 70 de ani de la tratatul de la Trianon:
”Nu putem intra în Casa Europei atât timp cât societatea ungară, pătimaşă, crede că interesele Ungariei pot fi apărate cu argumente sau metode care au dat faliment în cursul istoriei”. Ne dăm cu emoţie acordul la acest diagnostic cutremurător de verific.
Să trecem, acum, la manipularea de către Budapesta a minorităţilor maghiare de la noi, sau, cu o expresie mai la modă, la teleghidarea lor.

Canalul de comunicare conspirativ prin care Ungaria manevrează minoritatea maghiară din România îşi are structurile organizatorice, în aparte, moştenite de la coloana a cincea iredentistă, care a funcţionat cu succes în România dintre cele două războaie mondiale. „Polul” din Ungaria este astăzi întărit de un adevărat cartier general alcătuit din intelectualii secui şi maghiari, refugiaţi în ultimii ani din România. Cunoscători ai stărilor din Transilvania şi hiperalergici la tot ceea ce este românesc, aceşti copii ai nimănui, adoptaţi de Budapesta în „nobile” scopuri revizioniste, asigură, cu maximă eficienţă, dezinformarea societăţii ungare despre situaţia „tragică” a fraţilor din România şi, ceea ce este mai regretabil, ei nu au nici un scrupul când este vorba de înstrăinarea secuilor şi maghiarilor de societatea românească.

O parte din ei, evrei asimilaţi, un fel de kokei care au lucrat întotdeauna pe două sau chiar trei tablouri, depun astăzi, în noua lor patrie, un îndârjit jurământ de credinţă naţionalismului şovin ungar şi fac deservicii, fără nici o remuşcare, conaţionalilor rămaşi acasă.

Ei sunt, în acelaşi timp, capii miilor de refugiaţi, cărora le insuflă, zi de zi, prin propaganda lor, loialitatea faţă de Ungaria Sfântului Ştefan şi-i instruiesc pentru recucerirea Transilvaniei.

Frustraţi, uneori, de lipsa de înţelegere a societăţii maghiare, ocupată de propria-i mizerie materială şi morală, şi care, din ignoranţă sau dezinteres, îi taxează uneori de „români”, aceşti agenţi patogeni ai discordiei constituie elementul „accelerator” al actualei ofensive.

Nu putem trece cu vederea contribuţia inconştientă a unor nuclee culturale din exilul românesc precum şi a postului de radio Europa Liberă, secţia română, care, în duşmănia lor contra „regimurilor” din ţara noastră, s’au alăturat şi se mai alătură şi astăzi duşmanilor ţării noastre (nu regimului). ”Personalităţi” ale exilului defilează în programele Panoramei şi în discuţii amicale cu publicistul ungar Pal Bodor, unul din cei mai învrăjbiţi adversari ai României, care, în perioada cât a trăit în ţara noastră, a slujit toate clicile posibile, compătimesc, cu feţe îngrijorate, soarta crudă a secuilor şi maghiarilor de la noi.

Secţia română a radioului de la Munchen, „înghite” ani în şir şi cu bună ştiinţă propaganda iredentistă dezmăţată a colegilor de la secţia maghiară şi le mai şi cântă în strună.

Celălalt „pol” al câmpului de acţiune se află la noi, în România, şi este constituit din „executanţii” centralei de la Budapesta, amplasaţi într-un mediu uneori susceptibil la instigaţii. Depistarea şi lichidarea acestor nuclee este desigur treaba organelor competente ale statului nostru, dar veghea noastră este şi ea necesară pentru observarea, la timp, a unor semne neobişnuite. (Să nu facem dreptate cu mâna noastră, dar să veghem ca dreptatea să fie aceeaşi pentru toţi).

Sfătuirea şi dirijarea secuilor şi maghiarilor de la noi este misiunea organizaţiilor politice şi a reprezentanţilor aleşi de ei în mod democratic. Pe aceşti conducători politici ai secuilor şi maghiarilor să-i conducă loialitatea faţă de patria română şi dorinţa sinceră de bună convieţuire cu poporul român. Aceia care se vând iredentei sunt, în ochii noştri, trădătorii adevăratului interes al minorităţii maghiare şi duşmani ai României.

Noi nu am uitat de „rongyos garda” (garda zdrenţăroasă) – formaţie horthystă paramilitară de teroare şi sabotaj – şi nu am uitat cum a fost subminată Slovacia de Sud în perioada premergătoare ocupaţiei ei de către trupele horthyste. (Cu toate că datele problemei sunt astăzi cu totul diferite, avertizăm pe cei ce umblă cu astfel de gânduri).

În situaţia secuilor şi maghiarilor din România nu există decât o singură „logică existenţială”: cea mai bună convieţuire cu românii. Pe noi ne caracterizează prietenie şi respectul faţă de aceia care se consideră prietenii noştri şi care ne respectă, la rândul lor, şi credem că drepturile şi îndatoririle trebuie să fie aceleaşi pentru toţi. Românul nu duşmăneşte pe concetăţenii săi, fie ei de orice etnie sau naţionalitate, atât timp cât aceştia vor să trăiască în pace şi bună înţelegere, în patria lor comună, România.

Această ţară se numeşte România pentru că este locuită de peste 23 de milioane de cetăţeni, dintre care mai mult de 90% sunt români. În consecinţă, este un stat naţional unitar şi nicidecum multinaţional.

Transilvania, uzurpată la începutul acestui mileniu de regalitatea ungară, a fost locuită, din timpuri străvechi, de români sau de strămoşii lor, care, totdeauna, au fost majoritari pe aceste meleaguri. Când, după secole de viaţă de sine stătătoare, precum şi 51 de ani de ocupaţie ungară, Transilvania s’a unit, în 1918, la patria mamă, erau aici, chiar conform statisticii ungare incomplete şi măsluite, aproape trei români pentru fiecare maghiar.

Oricare ar fi istoria scrisă de unguri cu privire la Transilvania, ea este românească prin locuitorii ei de baştină în majoritate absolută în toate timpurile.

Secuii şi maghiarii care trăiesc astăzi printre noi, în Transilvania, au fost împrăştiaţi, de regii arpadieni, în timpul expediţiilor în Transilvania. Pe urmaşii de azi ai celor rămaşi printre români nimeni nu’i alungă şi vrem să trăim cu ei în bună înţelegere. (Ei erau puţini, dar ne-au cucerit ţara şi ne-au asuprit de-a lungul secolelor. Noi, cei mulţi, am scuturat, până la urmă, jugul lor, dar nu-i asuprim astăzi pentru că noi suntem mulţi şi vrem ca nici un frate de-al nostru să nu mai fie asuprit).

Nu aşa gândeşte iredenta maghiară, care ar vrea, din nou, să recucerească Transilvania deodată sau cu încetul, în rate, sau cum se va putea şi, în felul acesta, să „mute” în Ungaria câte 6-7 români de fiecare maghiari. (ideea pare năstruşnică oricărui om cu judecată, nu însă revizioniştilor, care luptă „consecvent” şi cu perseverenţă pentru realizarea ei).

Ungaria a tras învăţăminte din consecinţele proastei reputaţii de care s’a bucurat în trecut şi cu un efort considerabil a reuşit, în ultimii ani, să’şi renoveze firma politică în ochii lumii. Conştientă de argumentele slabe cu care şi’ar putea motiva la o eventuală viitoare restructurare europeană, apetitul pentru Transilvania, Ungaria contează, în acţiunile sale mai de grabă pe simpatia şi protecţia puterilor apusene şi nu fără motiv. Cu permanente declaraţii de loialitate faţă de ţările occidentului, Ungaria invocă implicit distanţarea de vecinii balcanicii ”primitivi”, lipsiţi de credit politic. Această politică de dispreţ şi duşmănie va duce la izolarea Ungariei de vecinii ei. Altă consecinţă a pregătirilor de ”mutare” spre Europa, pe care vecinii noştri unguri le fac ostentativ, este şi distanţarea de Uniunea Sovietică.

Aceste accese de discontinuitate, de care suferă politica externă ungară, denotă lipsa de maturitate şi caracterul aventuros al ideologiei statului vecin. Declaraţiile oficiale, repetate, potrivit cărora Ungaria nu vrea să schimbe cu forţa hotarele, sunt şi ele echivoce, pentru că nu exclud schimbarea graniţelor prin tratative sau reglementări.

Ultima declaraţie de acest fel a fost făcută în parlamentul ungar, la 28 august 1990, de acelaşi Gyula Horn pe care’l cunoaştem bine şi care este astăzi preşedintele Comisiei de politică externă a parlamentului. Horn repetă lecţia şi spune că Ungaria nu vrea să schimbe actualele hotare cu forţa, dar ne avertizează că ungurii vor fi mulţumiţi cu actualele hotare numai în cazul când România va asigura minorităţii maghiare din Transilvania drepturile individuale şi colective care li se cuvin. Mai întâi că încă nu există vreun document internaţional care să stipuleze concret ce drepturi colective trebuie acordate minorităţilor naţionale. În al doilea rând, dacă ne-am potrivi celor spuse de Horn, am fi în continuu şantajaţi de un vecin, care „stabileşte” ce drepturi se cuvin cetăţenilor români. Cuvintele lui Horn, chiar dacă nu sunt atât de provocatoare ca vocabularul ameninţător utilizat pe vremuri de miniştrii horthyşti, dovedesc că politica externă a Ungariei seamănă tot mai mult cu aceea din epoca premergătoare anexărilor teritoriale (1938 – 1941).

Nici viaţa politică şi socială a Ungariei nu este lipsită de simptoame similare perioadei fasciste dintre cele două războaie mondiale. Un puternic val de antisemitism a răbufnit, în ultimii ani, în ţara vecină şi focarul se găseşte tocmai în rândurile partidului premierului Antall. Scriitorul István Csurka, unul din ideologii de frunte ai lui Antall, este antisemitul-şef al partidului şi, în acelaşi timp, unul din aprigii duşmani ai ţării noastre. (Szabad Demokratak Szövetsége – Uniunea democraţilor liber), cel mai mare partid de opoziţie, acuză pe Csurka de instigare la antisemitism şi se plânge de apariţia tot mai frecventă a manifestărilor de antisemitism în societatea ungară. Se mai plâng liberalii că premierul Antall, prin politica sa ultranaţionalistă şi prin prezenţa colaboratorilor săi antisemiţi, va dăuna prestigiului de care începuse să se bucure de un timp Ungaria şi va periclita şansele ţării de a obţine credite, mai ales din Statele Unite.
Tendinţele de revenire la horthysm le găsim în însăşi activitatea parlamentului din ţara vecină. Kálmán Keri, fost general în armata horthystă, azi deputatul partidului lui Antall (MDF), recomanda, nu de mult, în parlamentul ungar, reformarea armatei şi adoptarea modelului fascist din epoca horthystă. Greu nu va fi cât ministerul apărării este condus de unul ca Lajos Für sau de secretarul de stat politic, Ernő Raffay, ambii oameni de rang superior al iredentei ungare. Gravitatea faptului, potrivit presei liberale, nu se datoreşte intervenţiei bătrânului Keri, ci tăcerii lui Antall, care nu a dezavuat ieşirea propriului său deputat.

Când înfierăm, deci, politica Ungariei de naţionalistă şi revizionistă, cu lucruri adevărate şi dovedibile, confirmate zi de zi de presa celui mai mare partid de opoziţie din Ungaria şi de presa partidului socialist.

Confraţii noştri secui şi maghiari trebuie să înţeleagă că, în condiţiile unei Ungarii puse pe politică naţionalist-şovină, ei trebuie să dea, ca cetăţenii români, dovadă de discernământ matur. În sensul că un cetăţean român, fie el de orice naţionalitate, trebuie să fie loial ţării în care trăieşte. Iredentiştii de la Budapesta susţin, astăzi, că, în primul rând, contează apartenenţa spirituală şi politică la ”marea naţiune ungară”, şi abia pe urmă relaţiile ambigue cu românii, relaţii care se aseamănă mai degrabă cu un fel de interimat sau sală de aşteptare în vederea soluţionării chestiunii minorităţilor. Aceeaşi profesiune de credinţă o predică prea cuviosul episcop Tőkés în turneele sale.

Aici nu este vorba de soluţionarea problemei minorităţilor al căror statut de cetăţeni ai României a fost consfinţit prin prevederile tratatului de pace de la Paris, în 1947, ci de îmbunătăţirea continuă a situaţiei lor în limitele aceloraşi drepturi şi îndatoriri, pe care le are fiecare cetăţean al ţării noastre. Acordarea de drepturi colective sau privilegii, înseamnă ”discriminarea pozitivă” şi duce la o diferenţiere nedemocratică şi dăunătoare păcii sociale, între grupurile etnice şi restul populaţiei. Drepturile colective sunt o variantă modernă a sistemelor discriminative din evul mediu şi sunt mai aproape de corporatismul fascist decât de democraţie. Principiile constituţiei, care asigură fiecărui individ, fără deosebire de rasă, naţionalitate sau religie, drepturi egale în faţa legii sunt o pavăză mai mult decât suficientă pentru orice cetăţean al ţării.

Aşa cum le e firea, românii întind o mână prietenească tuturor secuilor şi maghiarilor, asigurându’i de drepturile ce li se cuvin, ca fiii acestei ţări, aducându’le aminte că limba oficială în România este limba română fără de care nici un cetăţean al ţării nu’şi va putea valida calităţile profesionale, culturale sau în viaţa publică.
O comparaţie cu situaţia minorităţilor din Ungaria le’ar putea servi ca lecţie de comportament Ungariei, unde mai trăiesc sute de mii de germani, români, slovaci sau sârbi, evrei etc. toţi aceştia vorbesc o limbă maghiară.

Cât priveşte dreptul la învăţarea limbii materne în şcolile elementare, este un lucru de la sine înţeles, precum la fel sunt de necesare şi şcolile medii de limba minorităţilor, a necesarului de cadre, pentru buna funcţionare a domeniului cultural sau religios.
Când spunem însă că aceste lucruri sunt de la sine înţeles necesare, am şi depăşit cu mult nivelul de drepturi acordate minorităţilor din ţările ”cele mai democratice” sau ”cele mai civilizate” din Vest. Iredentiştii de la Budapesta, care trâmbiţează în lumea largă ”genocidul cultural” din Transilvania ar fi bine să se informeze cu privire la situaţia din ţările europene în care trăiesc milioane de minoritari şi vor avea ocazia să constate că aceştia sunt integraţi în sistemul naţional de învăţământ, adică sunt instruiţi, încă din şcoala elementară, în limba ţării respective şi nu au, ca secuii şi maghiarii de la noi, o reţea generală de şcoli elementare cu limba de predare maghiară, precum şi un număr important de şcoli medii cu diferite profiluri.

Ca să nu’i punem pe drumuri, ajunge să’şi întrebe germanii sau slovacii din Ungaria, dacă au un învăţământ asemenea maghiarilor din Transilvania.
Minoritarii arabi, de exemplu, sunt mândri de paşaportul lor francez şi sunt ultrafericiţi dacă posedă un bacalaureat francez sau o diplomă de licenţă a unei universităţi franceze.

Poate că vecinătatea şi contraplata pentru suferinţele pe care le’am îndurat secole lungi sub ocupaţia maghiară ne fac pe noi românii să fim mai generoşi decât francezii şi să’i discriminăm pozitiv pe secuii şi maghiarii de la noi. Dar privilegiile nu pot merge prea departe pentru că contravin unor principii fundamentale.

România este un stat naţional unitar din punct de vedere administrativ şi limba oficială folosită în viaţa publică este română. A cheltui banii contribuabililor români în majoritate, de peste 90%, pentru finanţarea unor şcoli superioare, care să producă absolvenţi apţi de a lucra numai în mediu maghiar, ar fi un act împotriva minorităţilor care i’ar îndreptăţi să fie nemulţumiţi. Ce s’ar întâmpla cu acei secui sau maghiari, care, negăsind loc de muncă în secuime, de exemplu, nu ar fi capabili să lucreze în restul ţării?
Există o limită dictată în primul rând de resursele sectorului public. Mai există ….. o concepţie de bază pentru funcţionarea unei comunităţi, în cazul nostru comunitatea celor 23 de milioane de cetăţeni români, concepţie care este modelată în funcţie de interesele şi necesităţile dominante în acea comunitate.

Din momentul în care majoritatea comunităţii optează pentru calea democratică în organizarea şi funcţionarea societăţii şi, în cadrul acestui sistem, minoritatea naţională a secuilor şi maghiarilor se bucură de drepturi depline şi egale cu ale românilor, iar în domeniul culturii au chiar mai multe drepturi decât minorităţile din oricare altă ţară de pe glob.

Concluzia se impune de la sine: calomniile proferate de partea ungară despre aşa-zisele nedreptăţi suferite de secuii şi maghiarii din Transilvania sunt o provocare care are drept scop întreţinerea unui climat conflictual între români şi maghiari şi, în ultimă instanţă, de a destabiliza societatea românească prin opera iredentismului ungar.

Astăzi, interesul față de gazul din Marea Neagră și față de de alte aspecte subtile ale politicii europene îl fac pe ministrul ungar de Externe să fie unul dintre cei mai frecvenți interlocutori ai autorităților de la București.

Urmează ca Liviu Dragnea și Viktor Orban să se întâlnească în calitate de președinți de partide. Ar putea fi începutul unei prietenii care ar merita și mai multă încurajare dacă Ungaria ar renunța la doliu și ar permite diplomaților săi să calce pragul ambasadelor României de 1 Decembrie, și nu să le interzică aberant participarea diplomaților maghiari la orice ceremonie legată de ziua de 1 Decembrie.

B I B L I O G R A F I E:

A. P. Ardelean, Ziariști Online, „Halálvonatok” Menóra, Toronto, 1984, pp. 4–12), György Spira, Károly Vörös (editori), Budapest története [Istoria Budapestei], vol. IV, Budapest 1978, pag. 239, Gustáv Beksics, Magyarosodás és magyarositás. Különös tekintettel városainkra, Budapest, 1883

Ács Zoltán, Nemzetiségek a történelmi Magyarországon /Naţionalităţi în Ungaria istorică/, Kossuth, Budapest, 1986, Ádám Magda, A kisantant és Europa /Mica antantă şi Europa/, Akadémis Budapest, 1989, Arday Lajos – Hlavik György, Adatok tények a Magyarországi nemzetiségekröl /Date, fapte despre naţionalităţile din Ungaria/, Kossuth, Budapest, 1988

Bajcsy – Zsilinszky – Endre, Erdély múltja és jövöje /Trecutul şi viitorul Ardealului/ traducere de Árpád Göncz – Tinodi, Budapest, 1990, Ballassa Iván, A határokon túli magyarok néprajza /Etnografia maghiarilor de peste hotare/, Gondolat, Budapest, 1989 Balaszs Gabor, A székelyek nyomában /Pe urmele secuilor/, Panorama, Budapest, 1984 Bartis Ferenc, Rácsok között Romániában / Între gratii în România/, Kapu, Budapest, 1988 Bethlen Béla, Észak-Erdély kormánybiztosa voltam /Am fost comisar guvernamental al Ardealului de Nord/, Zriny Katonai Kiado, Budapest, 1989

Borbándi Gyula, A magyar emigráció életrajza 1945 – 1985 /Biografia emigraţiei maghiare, 1945 – 1985/, vol. I – II, Europa Budapest, 1989, Borsányi György, Válságévek kronikája 1929-1933 /Cronica anilor de criză 1929-1933/, Kossuth, Budapest, 1986, Borsi-Kálmán Béla, Egyutt vagy kulön utakon /Împreună sau pe drumuri separate/, Magvető, Budapest, 1984, Botlik József, Erdély tiz tételben (1918-1940) / Ardealul în zece teme/ Budapest, Edit.autor., 1988, Diószegi István, A magyar kulpolitika utjai /Drumurile politicii externe maghiare/, Gondolat, Budapest, 1984, Dombrády Lorand – Toth Sándor, A magyar kiralyi honvedség 1919-1945 /Armata maghiară regală 1919-1945/ Zrinyi Katonai Kiado, Budapest, 1987, Erdei Ferenc, A magyar társadalom /Societatea maghiară/, Magvető, Budapest 1987, Erdély története /Istoria Ardealului/ vol. I – III, redactor responsabil Kopeczi Béla, Akademia, Budapest, 1986

Erdély rovid története /Scurtă istorie a Ardealului/, redactor responsabil Kopeczi Béla, Akademia, Budapest, 1989, Erdélyi Magyarság /Ungurimea din Ardeal/, revistă, 1-3, Budapest, 1990 /Erdélyi Tudósitások /Informaţii ardelene/, Budapest, 1989, nr. 1-6

Feher Lászlo, A Magyarországinémetek kitelepitése 1945-1950 /Evacuarea germanilor din Ungaria 1945-1950/, Akademia, Budapest, 1988, Fodor Péter, Egyutt a nemzetiségekkel /Împreună cu naţionalităţile/, Kossuth, Budapest, 1984, Forro Tamás-Havas Henrik, Ki tudja merre /Cine ştie în ce direcţie/, Hattér, Budapest, 1988, Franka Tibor, Most jöttem Erdélybol /Acum am venit din Ardeal/, Lang, Budapest, 1989, Galantai József, Trianon és a kisebbségvedelem /Trianonul şi apărarea minorităţilor/ Maecenas, Budapest, 1989, Galantai József, A Trianoni békekötés 1920 /Tratatul de pace de la Trianon 1920/, Gondolat, Budapest, 1990, Gergely Andras, Nemzetiség és urbanizacio Romániaban /Naţionalitate şi urbanizare în România/, Héttorony, Budapest, 1988

Gerö András, Az elsöprö kisebbség /Minoritatea covârşitoare/, Gondolat, Budapest, 1988 Gerö Andras, Sorsdöntések. A kiegyezés -1867. A Trianoni beke -1920. A parizsi béke -1947 /Decizii ale destinului. Dualismul -1867. Pacea de la Trianon 1920. Pacea de la Paris-1947/, Kossuth, Budapest, Göncöl, 1990, Glátz Ferenc, Magyarok a Kárpát-medencében /Ungurii în bazinul Carpaţilor/ Historia, Budapest, 1988, Glátz Ferenc, A huszadik század körének történetfelfogása /Concepţia istoriei domeniului secolului al douăzecelea/, Gondolat, Budapest, 1982, Hanak Péter, A Dunánál /La Dunăre/, Minerva, Budapest, 1982, Hanak Péter, Jázsi Oszkar dunai patriotizmusa /Patriotismul dunărean al lui Jázsi Oszkar/, Magvető, Budapest, 1985 Hanak Péter, Zsidokerdés, Asszimilácio, Antiszemitizmus /Problema evreiască, Asimilarea, Antisemitismul/, Gondolat, Budapest, 1984, Hunya Gábor – Réti Tamas – R. Sule Andrea -Toth László, Romania 1944 -1990, gazdasági és politikai történet /România 1944 -1990, istorie economică şi politică/, Atlantisz, Budapest, 1990

Imréh István, Székelyek a muló idöben /Secui în timpul care trece/, Magvető, Budapest, 1987, Jászi Oszkár, A Habsburg – Monarchia felbomlása /Destrămarea monarhiei habsburgice/, Gondolat, Budapest, 1928 /ediţia primă 1929/, Jászi Oszkár, A Monarchia jövöje /Viitorul Monarhiei/, Maecena, Budapest, 1988 /facsimil ediţia din 1918/, Jászi Oskár, A nemzeti államok kialakulása és a nemzetiségi kerdés /Formarea statelor naţionale şi problema naţionalităţii/, Gondolat, Budapest, 1986 /prima ediţie 1912/

Jancsó Benedék, Defensio nationis hungaricae – Magyarország Teruleti Épségének Védelmi Ligája /Defensio nationis hungaricae /Liga apărării integrităţii teritoriale a Ungariei/, Budapest, 1920, Juhász Gyula, A háboru és Magyarország 1938-1945 /Războiul şi Ungaria 1938-1945/, Akademia, Budapest, 1986

Juhász Gyula, Magyarország kulpolitikája 1919-1945 /Politica externă maghiară 1919-1945/, Kossuth, Budapest, 1988, Dr. Kende (?) Péter, Erdélyböl jottek /Au venit din Ardeal/, Ifjusági lap – és Konyickiado, Budapest, 1988, Kerepei János, A hazsongárdi temete regi sirkovei /Vechile pietre funerare ale Hajongardului/, Akademia, Budapest, 1988, Kis Gabor, Erdélyi várak, várkastelyok /Cetăţi şi castele ardelene/, Panorama, Budapest, 1987, Kornis Gyula, Az elszakitote Magyarország közöktatási ugye /Problema învăţământului public în Ungaria destrămată /Magyar Pedagogiai Tarsasag, Budapest, 1927, Kosztin Árpád, A dákoromán legenda /Legenda daco-română/, Nepszava, Budapest, 1989 Lászlóffy Aladár, Hazsongard /Cimitirul Hajongard/, fotografii de Kanor Lajos, Helikon, Budapest

Magyarság évKönyve 1925 /Anuarul maghiarimii 1925/, Magyarság RT, Budapest, 1924 Magyarság kutatás /Cercetări despre maghiarime/, 1987, 1988 /Anuare/, Magyarság Kutato Intézet, Budapest, A Magyar Tudományos Akamedia Történettudományi Intézet: Magyarország története /Istoria Ungariei/, Gondolat, Budapest, 1971, Magyarország torténete /Istoria Ungariei/, Gondolat, Budapest, 1971, Magyarország és a második világháboru /Ungaria şi cel de al doilea război mondial/, Kossuth, Budapest, 1966, A két vilagháboru kozotti Magyarországrol /Despre Ungaria dintre cele două războaie mondiale/, Kossuth, Budapest, 1984

A magyar Tudományos Akadémia Kozép és Keleteuropa, Kutatatási Kozpont, Helyunk Europában /Locul nostru în Europa/, Magvető, 1986, Makkai Lászlo, Magyar-román kozos mult /Trecut comun ungaro-român/, Hettorony, Budapest, 1989

Medvetánc Könyvek, Jelentés a határokon tuli kisebbségek helyzetérol /Informaţii despre situaţia minorităţilor de peste hotare/, Editura ELTE /Eötvös Loránd Tudomány – Egyetem – Universitatea de Ştiinţe Eötvös Loránd/ şi MIKE /Marx Karoly Kozgazdaság tudomanyi Egyetem – Universitatea de ştiinţe economice Karl Marx/, Budapest, 1988, Miko Imre, Huszonkétév, /Douăzeci şi doi de ani/, Studium, Budapest, 1988 /ediţia facsimil după cea din 1941/, Mocsáry Lajos, Nemzetiség /Naţionalitate/, Budapest, 1984 /ediţie facsimil după cea din 1958, Gondolat, Budapest/, Nem lehet /Nu se poate/ red. Molnár Gusztáv, Hettorony, Budapest, 1989

Nagybaconi ? Nagy Vilmos, Vegzotos ? esztendok/ Ani fatali/, Gondolat, Budapest, 1986 Nagy Kazmer, Elveszett alkotmany, A magyar politikai emigracio /Constituţia pierdută, Emigraţia politică maghiară/, Gondolat, Budapest, 1984

Nemeskurty István, Édes Erdély. Erdélyi kronika 1916-1967 /Dulce Ardeal. Cronică ardeleană 1916-1967/, Szabad Ter Kiado, Budapest, 1988, Nemeskurty István, Mi magyarok /Noi, ungurii/, Dovin, Budapest, 1989,  Ormos Mária, Pádovátol Trianoning /De la Padova la Trianon/, Kossuth, Budapest, 1984 Ormos Mária, Nazismus – Fasizmus /Nazism-Fascism/ Magvető, Budapest 1987, Pách Zsigmod Pál, Történelem és nemzettudat /Istorie şi conştiinţă naţională/ Kossuth, Budapest, 1986, Pách Zsigmod Pál, Történetszemlelet és történettudomány /Concepţie despre istorie şi ştiinţa istoriei/, Kossuth, Budapest, 1977

Rácz István, redactor, Tanulmányok Erdély történeterol /Studii despre istoria Ardealului/, Csokonaiu ?, Debrecen, 1988, Raffay Ernő, Erdély 1918 -1919 – ben /Ardealul la 1918 -1919/, Magvető Budapest, 1987 Raffay Ernő, A vajdaságoktol a birodalomig /De la voievodate la imperiu/, Jate, Szeged, 1989, Raffay Ernő, Trianon titkai avagy hogyan bántak el országunkkal… /Secretele Trianonului sau cum au tratat ţara noastră…/, Ibrnado Dannenija, Budapest, 1990

Ránki György , Gazsdaság és kulpolitika /Economie şi politică externă/, Magvető, Budapest, 1981, Rehák Lászlo, Nemzet, nemzetiség, kisebbseg Jugoszlaviában /Naţiune, naţionalitate, minoritate în Iugoslavia/, Gondolat, Budapest, 1988, Ronai András, Terképezett történelem /Istorie cartografiată/, Magvető, Budapest, 1989 Siklos András, A Habsburgbirodalom felbomlása /Destrămarea imperiului habsburgic/, Kossuth, Budapest, 1987, Száraz György , Erdély multjarol jelenidoben /Despre trecutul Ardealui în prezent/, Magvető, Budapest, 1988, Száraz György , Történelem jelenidoben /Istorie în prezent/, Magvető, Budapest, 1984 Székelyhidi Ágoston, Debreceni naplo – Erdéleyrol /Jurnal din Debreţin despre Ardeal, Debrecen, 1989, Szekfü Gyula, Forradalom után /După revoluţie/, Gondolat, Budapest, 1983 /facsimil după ediţia din 1947/

Szekfü Gyula, A magyar állam életrajza /Biografia statului maghiar/ Maecenas, Budapest, 1988 /facsimil după ediţia din 1917/, Szekfü Gyula, Három nemzedék /Trei generaţii/, Maecenas, Budapest, 1989 /facsimil după ediţia din 1934/, Társadalmi szemle /revistă/ Egy letunt korszakrol /Despre o epocă dispărută/, 1945, Kossuth, Budapest

Tilkovszky Loránt, Két évtized a Magyarországi németek történétéböl /Două decenii din istoria germanilor din Ungaria/, Kossuth, Budapest, 1989, Ujpéteri Elemér, Vegállomas Lisszabón /Staţia terminus Lisabona/, Magvető, Budapest, 1987, Vargyai Gyula, A hadsereg politikai funkcioi Magyarországon a harmincas években /Funcţiile politice ale armatei în anii treizeci/, Akamedia, Budapest, 1983

Végh Antal, De mi lesz a harangokkal (Erdély 1988) /Dar ce va fi cu clopotele/ (Ardeal 1988), Muvészeti Alap, Budapest, 1988, Venczel József, Erdélyi fold – Erdélyi tarsadalom /Pământ ardelenesc – societate ardeleană/, Kozgazdasági és jogi Kiado, Budapest, 1988 Világtörténet /Istorie universală/, revistă editată de Academia Maghiară de Ştiinţe, nr. 3/1987, nr.2/1988, nr.4/1988, Zielbauer György , Adatok és tények a Magyarországi németség történetéböl (1945-1949) /Date şi fapte despre istoria germanilor din Ungaria 1945-1949/, Akademia, Budapest, 1989

NOTĂ: Pentru economie de spaţiu s’au notat prescurtat numele unor edituri:

Akademia = Editura Academiei Maghiare de Ştiinţe; Europa = Editura Europa; Kossuth = Editura Kossuth ş.a.

Citiți și: STEMA ARDEALULUI ARE DOAR ELEMENTE DE SIMBOLISTICĂ ANCESTRALĂ ROMÂNEASCĂ !

Sau:   MINORITARII SECESIONIȘTI AU FURAT STEAGUL GALIȚIEI

Ori:   GERMANIA ŞI „INDEPENDENŢA TRANSILVANIEI”

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

RÂURILE DIN SPAȚIUL ROMÂNESC POARTĂ DENUMIRI GETICE

Legendele din spatele numelor acestor râuri ce udă pămîntul rumînesc sînt fabuloase şi pline de mister. Mii şi mii de kilometri de râuri străbat Rumînia, iar majoritatea izvorăsc din Munţii Carpaţi. Rîurile coboară iute la cîmpii, multe dintre ele sfîrşind înghiţite de Dunăre, altele de Siret, Prut, Mureş, Olt sau Jiu.

Constatăm că originea toponimelor, oronimelor și în mod special a hidronimelor din spațiul locuit de rumîni și prin extensie cel locuit de frații lor geto-traco-iliri nu a fost, din păcate, o prioritate a lingvisticii rumînești. Asta în primul rînd din cauza dezinteresului pentru principiile lingvisticii indo-europene fără de care nu se poate intreprinde un astfel de demers științific.

Pe de altă parte, ne confruntăm cu o cvasi-totală lipsă de interes pentru istoria veche și străveche a poporului rumîn care, trebuie să recunoaștem este greu de descifrat.

În Dicționarul Etimologic al Limbii Rumîne (2008), Mihai Vinereanu a făcut analiza etimologică a denumirilor marilor cursuri de apă din Rumînia și din regiunile adiacente și toate se dovedesc a fi vechi indo-europene. Asta însemnînd că indo-europenii au denumit în exclusivitate aceste ape.

Nu există practic excepții, nu numai în zona luată în discuție aici (și în DELR), ci și mai în toată Europa, excepție făcînd Peninsula Iberică unde anumite macrohidronime provin de la populația veche iberică pre-indo-europeană, din care au mai rămas bascii, dar care popula în antichitatea pre-clasică, mai toată peninsula iberică și o bună parte din Galia.

De aici se desprind două concluzii generale și anume:

1. La venirea indo-europenilor în Europa (prin Balcani) populația locală mezolitică era extrem de rară și nu a lăsat urme lingvistice importante, în condițiile în care se știe că macro-hidronimia se păstrează foarte bine chiar dacă limba vorbită într’o anumită regiune se schimbă.

Neamurile antice care vorbeau dialecte indo-europene: geți și toate neamurile care au păstrat mult timp acest etnonim (massa-geți, tyra-geți, sar-geți, thyssa-geți, myr-geți etc.), dar și hitiții, celții, scyții, sarmații, ilyrii, tracii, macedonenii, troienii, frigienii, armenii, cît și cele de mai tîrziu, germanicii, slavii, balticii, rumînii etc.

2. A existat o locuire continuă a unei populații indo-europene, fără întrerupere de acum 8000-9000 de ani, fapt care a permis transmiterea acestor denumiri. Mai întîi indo-europenii, apoi urmașii lor pelasgii (sau proto-geții sau proto-geto-traco-ilirii), geto-traco-ilirii și apoi descendenții direcți ai acestora, vlaho-rumînii.

DUNĂREA

Dunărea provine din PIE *danu– ”rîu” (IEW, 175); cf. sanskr. dana ”rău”, avestic. danu ”rîu, izvor”, osset. don ”apă, rîu”.

Originea acestui hidronim a fost ignorată de cei mai mulți lingiviști, cu toată importanța sa și cu siguranță nu a fost asociat de nimeni cu excepția lui Mihai Vinereanu.

Forma Danubius preluată de romani de la gali este varianta celtică a aceluiași hidronim mai vechi indo-european. Tot de la acest radical provine hidronimul Nipru (Dniepr), Nistru (Dniestr) (vezi Nipru, Nistru).

Citește și:  CONTINUITATEA ROMÂNILOR ȘI TOPONIMIA LOCALITĂȚILOR

Dunărea este a doua ca lungime dintre fluviile Europei (după Volga), fiind singurul fluviu european ce curge de la vest la est. Izvorăşte din munţii Pădurea Neagră,

Germania, sub forma a două rîuri numite Brigach şi Breg, ce izvorăsc de sub vîrful Kandel (1.241de metri) şi se unesc în oraşul Donaueschingen (la o altitudine de 678 de metri) în curtea castelului Fürstenberg. Numele german al fluviului este Donau.

Dunărea curge către sud-est pe o distanţă de aproximativ 2.860 de kilometri, pînă la Marea Neagră.

La vărsarea fluviului în Marea Neagră s’a format Delta Dunării. Dunărea este un important drum fluvial internaţional, curgând prin 10 ţări (Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Croaţia, Serbia, Rumînia, Bulgaria, Republica Moldova, Ucraina) şi are afluenţi în alte şapte ţări. Trece prin patru capitale de stat: Viena, Bratislava, Budapesta şi Belgrad.

Încă din antichitate, Dunărea avea mai multe nume: Istros / Istru / Hister / Danaistru, pentru sectorul inferior, în scrierile elineşti şi Danubius în cele latino-romane.

Pe teritoriul Rumîniei, Dunărea are 354,1 kilometri, malul drept, şi 1,050 de kilometri, malul stîng. Denumirea dată de romani ”Danubius”, adică Zeul fluviilor, a fost mai tîrziu preluată de alte popoare, şi modificată, devenind Donau în limba germană, Dunaj în limba slovacă, Duna în limba maghiară, Dunav în limba croată, Dunav; Дунав în limba bulgară şi limba sîrbă, Дунай (Dunai) în limba ucraineană, pentru ţările riverane, şi Danube în limba engleză şi limba franceză şi Tuna în limba turcă.

Numele din limba rumînă, Dunărea, deşi este înrudit cu numele latin, nu poate fi derivat din acesta folosind schimbările fonetice normale. S’a încercat o explicaţie printr’un nume intermediar, Donaris, dar acesta nu este găsit în niciun document antic, fiind o reconstrucţie a lingviştilor moderni.

Dunărea la Baziaş

Caraş-Severinul este locul în care Dunărea sărută pămîntul ţării şi, tot aici, Nera face o impresionantă deltă la vărsarea în fluviu. Zeu antic şi de temut, ”drum fără pulbere“, graniţă între popoare şi totodată leagănul unei civilizaţii. Pe toate acestea le însuşeşte Dunărea, cel mai lung fluviu al Uniunii Europene.

Fie că l’au numit Phison, Istru, Donaris sau Dunăre, oamenii l’au iubit şi respectat.

Fluviul le aducea hrană, îi purta pe apele sale sau pe gheţurile iernii, dar era şi un duşman de temut atunci cînd nu era respectat, milioane de vieţi pierzîndu’se în apele lui.

Baziaş, un micuţ sat sîrbesc ce aparţine comunei Socol, este locul prin care marele fluviu intră în ţara noastră şi, tot aici, bănăţenii vin vara la scăldat şi plajă, condiţiile fiind aproape ca la mare.

Cunoscut pentru prima dată sub numele de Mataes, rîu norocos, a căpătat de’a lungul timpului diferite denumiri, de la un popor la altul, astfel, fenicienii spunîndu’i Phison, iar elenii Istros. Romanii l’au denumit Danubius pînă la Porţile de Fier, păstrînd vechea denumire de Istros sau Ister, de la Porţile de Fier pînă la vărsarea în Marea Neagră.

În Rumînia, numele de Dunăre, vine de la o formă prescurtată, Duna(cea)-rea. Întreaga istorie a neamului nostru este legată încă din antichitate de legendarul Istru, Phison, Danare, Donaris, Danubiu, Rio Divinia sau Dunăre, denumiri purtate de’a lungul timpului, leagănul formării multor popoare, culturi şi civilizaţii.

Dunărea la Cazane şi legenda grotei săpată de apele fluviului

Pe teritoriul judeţului Mehedinţi, Dunărea are un curs de 182 de kilometri începînd de la vărsarea pîrîului Poloşeva în vest pînă la Drincea, în sudul judeţului. Cu siguranţă cel mai spectaculos sector al Dunării este cel al Cazanelor Mari şi Cazanelor Mici. Se presupune că Defileul ”Porţile de Fier” provine dintr’o veche strîmtoare marină, care făcea legătura între Lacul Panonic, din Vest, şi Lacul Pontic, ce ocupa actualul spaţiu al Cîmpiei Rumîne.

Cu timpul, apele fluviului au săpat în şisturile cristaline, granite şi calcare cel mai spectaculos defileu european. Conform unei alte ipoteze, defileul s’ar fi format prin captarea de către un rîu, ce curgea spre Lacul Pontic, a unei Dunări vechi, ce curgea spre Lacul Panonic.

Un loc cu totul magnific din Defileul Dunării îl întîlneşti după confluenţa cu pîrîul Plavişeviţa, unde bătrînul fluviu intră în cel de’al treilea sector de îngustare, Cazanele Mari, flancat de abrupturile calcaroase ale Ciucărului Mare (316 metri) şi ale vecinului său sîrbesc, Veliki Strbac (768 de metri).

Pereţii Cazanelor Mari au înălţimi de peste 200 de metri, iar lăţimea medie a albiei este de 150 de metri. În pereţii Ciucărului Mare se deschid mai multe guri de peşteră, dintre care două sînt mai importante, Gura Ponicovei şi Veterani.

La peştera Veterani nu poţi ajunge decît pe apă. Cunoscută şi sub numele de ”Peştera lui Veterani”, ”Peştera din Pînza Curii” sau ”Peştera Piscabara”, grota, situată la o înălţime de circa 70 de metri deasupra apei, cu o lungime totală de 173 de metri şi o lăţime de 40 de metri, are o istorie încărcată de evenimente, ale căror începuturi se pierd în negura mileniilor.

Borcea, braţul Dunării la Călăraşi, botezat de un boier la 1541

Cu toate că descoperirile arheologice dovedesc continuitatea de locuire încă din neolitic, documentele care s’au păstrat amintesc pentru prima dată de o aşezare aici, la cotul Borcei, în secolul al XVI-lea. Se pare că braţul, afluent al Dunării, fost botezat după numele unui boier.

Aşa cum apare menţionat în Istoria Călăraşiului, scrisă de Pompei Samarian, într’un hrisov din 1 iunie 1541, domnitorul Radu Paisie declină proprietatea şetrarului Borcea asupra satului Crăceani (Crăceni), satul Măgureni de mai tîrziu, cartierul cu acelaşi nume de astăzi, al municipiului Călăraşi. Teritoriul municipiului Călăraşi este udat de apele braţului Borcea care se desprinde din albia Dunării în amonte de oraş la circa 9 kilometri – Ostrov – şi are o lungime totală de 99 de kilometri pînă la unirea sa din nou cu Dunărea, în dreptul localităţii Giurgeni.

Brăila, oraşul care a înflorit datorită Dunării

Numele şi renumele Brăilei sînt legate de fluviul Dunărea. Datorită Dunării, Brăila a cunoscut mărirea, a devenit port înfloritor în perioada interbelică, portul brăilean fiind locul în care se stabilea preţul cerealelor pentru Europa. Pînă şi legenda ”La noi la Brăila, la tanti Elvira” s’a născut datorită Dunării. Brăila este însă judeţul a încă două ape mari: Siretul şi Buzăul.

În jurul fluviului s’au creat numeroase legende: vara şi toamna îşi ia tributul de vieţi omeneşti, iarna ”fierbe” sau se transformă în patinoar, primăvara, ca acum, se umflă ca un bour negru cotropind pămînturile, faleza şi înghiţind podeţe sau diguri.

Fluviul Dunărea şi rîurile care străbat teritoriul judeţului Brăila au o mai mare importanţă în definitivarea reliefului. La numai patru kilometri de oraş se află cea de’a doua deltă a Dunării, Balta Mică a Brăilei, parc natural protejat cu triplu statut: Parc Natural, Sit Ramsar şi Sit Natura 2000.

Deşi zona încă este virgină, fiind mai degrabă sub stăpînirea coloniilor de cormorani şi a egretelor, turistul poate pătrunde în această lume mirifică, mergînd cu vaporaşul sau cu şalupa pînă la Chiriloaia, un drum care nu costă foarte mult.

Denumiri de legendă: de ce se numesc astfel Gîrla Împuţita, Lacul Nebunu, Lacul Sărat sau Murighiol

Lacurile din Delta Dunării au primit, de’a lungul anilor, denumiri care mai de care mai ineresante. În spatele fiecărui nume se regăseşte câte o legendă, pe care localnicii o vor povesti oricărui turist care ajung prin zonă.

Numele bălţilor din deltă au fost date tot de către localnici, în urmă cu mulţi ani, aceştia au botezînd lacurile Deltei Dunării după anumite caracteristici care le definesc.

Împuţita, de la mirosul de materii descompuse

Te’ai întrebat vreodată dacă denumirea ”Împuţita” are corespondent în realitate? Din cîte spun localnicii deltei, da: denumirea vine de la mirosul de stricat pe care această apă în emană atunci cînd nivelul scade. Specialiştii spun că ar fi vorba despre ”materii sub formă coloidală în stare de descompunere pe care le’ar conţine apa“ şi că ”fenomenul biologic de descompunere se datorează sulfo-bacteriilor”.

Murighiol, lacul violet Denumirea vine din limba turcă: lacul Murighiol se traduce drept lacul violet. Din câte spun localnicii, această denumire ar veni de la culoarea pe care o capătă, în anumite momente, lacul. Specialiştii spun că apele sărate, de tip cloruro-sulfatic, sînt caracterizate de o mare diversitate a zooplactonului şi a fitoplanctonului.

În cele ce urmează vom prezenta etimologia marilor cursuri de apă din regiunile în care au trăit geții, tyra-geții, sar-geții, thyssa-geții, pien-geții, așa cum a făcut’o Mihai Vinereanu în Dicționarul Etimologic al Limbii Române.

STUDIUL ETIMOLOGIC AL DENUMIRII MARILOR CURSURI DE APĂ DIN SPAȚIUL GETIC (ILIRO-TRACO-DAC) AȘA CUM SUNT PROPUSE DE MIHAI VINEREANU

Argeș

Acest hidronim pare să provină din PIE *ar(e)g’-, *arg’- ”alb, strălucitor” (IEW, 64).
Argeș ca hidronim este menționat de mai mulți autori antici și bizantini de la Herodot încoace, sub forma Ordessos la Herodot, Ordesos la Pliniu (unde d redă un g’ (palatal) sunet inexistent în greaca veche sau în latina clasică, sau Argessios (Argesios) la autorii bizantini pînă la Porfinrogenetul). Dublu s pare să redea sunetul ș, de asemenea, inexistent în medio-greacă.

Bîrzava

Are aceeași origine cu rom. bîrzoi ”zbîrlit”, ambele din PIE *bhereg’h– ”înalt, a se ridica” (IEW,140), aici cu sensul de ”a se mări, puternic, impetuos” o denumire potrivită uni râu de munte. Acest hidronim, deși mai mic, avem dovada că s’a păstrat, fiind menționat de sursele antice care se referă la cele două războaie dintre daci și romani.

De asemenea, acest toponim prezintă sufixul –ava, considerat de mai toată lumea ca a fi de origine slavă (cf.Târnava). Acest sufix se regăsește la toponimele și hidronimele celtice din Galia.
Este un rîu în sudul Transilvaniei, nu departe de Sarmisegetuza, menționat de izvoarele antice sub forma latinizată Bersobis sau Bersovia (cf. Giurescu, I, 125; Decev, Thrak., 54).

Bug

Considerăm că provine din PIE *bogh-, *bhagh– ‘baltă, mlaștină’ (IEW, 161). Se știe că Bugul de sud curge în zonă de cîmpie, fiind un râu mlăștions. Acest rîu curge la nordul Mării Negre vărsîndu’se în Marea Neagră, numit și Bugul de sud, spre a’l deosebi de Bugul de vest care curge în vestul Ukrainei.

La Ptolemeu apare cu forma Bukes, la Pliniu și la Pomponius Mela Buces, iar la Porfirogenetul Bouges.

Buzău

Buzău este un rîu în estul Rumîniei, oraș pe malul acestui rîu cu același nume.
Toponimul derivă de la subst. buză, cuvînt de origine traco-ilirică, mai precis din PIE *bu– ‘buză, sărut’ (IEW, 103), cu cognați în latină, albaneză, limbile celtice, precum și în limbile iranice (cf. DELR, 171).

Buzău, singura apă curgătoare din Rumînia în care a fost martirizat un creştin. Este atestat în secolul IV în legătură cu moartea Sfîntului Sava, ucis de goți, martir de origine geto-dacă, mort la 12 Aprilie, 372, fiind înecat în Buzău.

Principala apă curgătoare care străbate judeţul Buzău are o istorie bogată, cu aproape două milenii scurse de la prima pomenire a sa într’un document.

Rîul Buzău izvorăşte din Carpaţii de Curbură, Munţii Ciucaş, şi se varsă în Siret. Vechea denumire în limba greacă veche a râului Buzău a fost Mousaios (Μουσαίος). Numele Mouseos (Mousaios), cel de la care a fost considerată inițial actuala denumire, Buzău, apare într’o epistolă religioasă în care era relatat martiriul Sfântului Sava, pedepsit prin înecare de goţii care se opuneau creştinării localnicilor. Rîul Buzău izvorăşte din Carpaţii de Curbură, Munţii Ciucaş, şi se varsă în Siret. Vechea denumire în limba greacă veche a rîului Buzău a fost Mousaios (Μουσαίος).

Despre originea numelui, existau mai multe ipoteze lansate de’a lungul vremii de istorici. Plecând de la forma grecească Μουσεος (Mouseos), Vasile Pîrvan considera că numele Buzăului vine de la forma getică Bouzeos, transcris greşit (Μπ se pronunţă B în greceşte, ori în textul antic a fost omis π). A emis ipoteza că denumirea derivă din radicalul getic Buzes, la care s’a adăugat sufixul -eu, formă a vechiului -aios (eleno-latin).

Mai multe surse istorice precizează că prima atestare documentară a rîului Buzău apare într’o scrisoare din anul 374 după Hristos, care se află acum la Vatican, privitoare la martiriul Sfîntului Sava Gotul. Este vorba despre o corespondenţă între guvernatorul Sciţiei şi Sfîntul Vasile cel Mare, prin care era cerută mutarea în Capadocia a rămăşiţelor pământeşti ale martirului Sava.

Cerna

Acest hidronim provine din PIE *kers-, krsno– ‘negru’ (IEW, 583) (vezi DELR, a cerni, Criș).

Este un hidronim și toponim representând denumirea a mai multor râuri și localități din România. Este atestat la autorii antici sub forma Dierna (la autorii latini) sau Tsierna (la autorii de limbă greacă), azi Orșova, oraș situat la gura rîului numit și azi Cerna.

Criș

Și acest hidronim provine de la același radical ca și Cerna, din PIE *kers-, krsno– ‘negru’ (IEW, 583) denumirea a trei râuri din vestul Rumîniei (și estul Ungariei). La Iordanes apare sub forma Crisia. Forma maghiară este Koros fiind un împrumut din rumînă.

Crişurile, trei tineri au fost transformaţi în stană de piatră de Vîlva Comorii Legenda spune că demult, pe când oamenii şi uriaşii trăiau împreună, jos, în câmpie, trăia un crai lacom după aur care a auzit că în munţii dinspre răsărit ar fi o mină de aur foarte mare. Dar locul unde se afla aceasta nu’l ştia decît Criş-cel-Bătrîn şi cei trei fii ai săi.

Craiul a pus soldaţii să’i prindă, i’a închis şi i’a bătut, doar, doar v’a afla de la ei unde este comoara. Bătrânul a murit în chinuri, dar nu a divulgat secretul cel mare. Feciorii, înspăimîntaţi, au hotărât să destăinuie locul şi să scape cu viaţă, să poată răzbuna moartea bătrînului lor tată.

Au pornit ei spre soare-răsare, spre locul minei de aur, cu paşi nesiguri, însoţiţi de soldaţii de pază. După trei zile şi trei nopţi de mers istovitor, cei trei tineri nu s’au mai înţeles în privinţa drumului de urmat, fiecare arătând altă cale.

Feciorul cel mare zicea că trebuie ţinut drumul spre răsărit, ceilalţi doi drumul bun ar fi mai la miazăzi. Fiind iute din fire, fratele cel mare s’a supărat pe ceilalţi doi şi a pornit val-vîrtej încotro gândea el că e bine, însoţit de o parte dintre soldaţii craiului.

Mijlociul, un flăcău bălan, şi mezinul, un băieţandru oacheş, au apucat’o spre miazăzi. Dar după un timp, fratelui mai mic i s’a părut, totuşi că fratele cel mare a avut dreptate şi a luat’o şi el spre soare-răsare.

Au rătăcit ei aşa, însoţiţi de soldaţii craiului, multe zile şi nopti în căutarea băii de aur. În cele din urmă, feciorul care apucase spre miazăzi a dat în munţi peste comoară. Dar în clipa în care vrut s’o arate soldaţilor, a ieşit din baie Vâlva Comorii l’a fermecăt, prefăcîndu’l în stană de piatră, iar pământul călcat de picioarele lui apă curgătoare. La fel a făcut şi cu ceilalţi doi fraţi ai săi, ca aceştia să nu poată găsi niciodată comoara.

Don

Este un râu în estul Ukrainei. În scrierile antice grecești apare sub forma Tanais. Deși nu curge pe teritoriul României, originea acestui hidronim este prin excelență una indo-europeană fiind direct legată de hidronime importante din regiuni locuite de români, precum Dunăre sau Nistru (vezi mai sus).

Dunăre provine din PIE *danu– ”râu” (IEW, 175); cf. sanskritul dana ”rău”, avestic. danu ”râu, izvor”, osset. don ”apă, râu”.

Jiu

Este un râu în Oltenia. Forma mai veche este Jilu, fiind considerat de Hasdeu de origine dacică (Ist. critică, pg. 255 și următoarele). Hasdeu asociază acest hidronim cu jelț, jilț ”pârâu”. A fost asociat cu hidronimul Gilpil, întâlnit la Iordanes (Getica, 113) sau Gilpit, la geograful din Ravena (4, 14: cf. C. Poghirc, ILR, 2, 357). Oltenii îi spun Jii. Tot în graiul oltenesc oricărei ape curgătoare i se spune jii. Toate aceste forme pot fi asociate cu jilav.

Jiul, frate cu Oltul

Dacă în Transilvania se spune că Oltul ar fi fost fratele Mureşului, la câmpie, legenda este puţin diferită. De’a lungul timpului, oamenii au încercat să îşi explice geneza râului Olt, fapt ce a dus la apariţia a numeroase legende. Cea mai cunoscută şi mai des întâlnită legendă despre râul Olt este cea în care este menţionat alături de un alt mare râu al ţării, Jiul. Povestea încearcă să se apropie de realitate prin modul în care Oltul a fost şi este în continuare văzut ca un râu tumultos şi greu de ”îmblânzit”. Astfel, potrivit legendei care este povestită în special în mediul rural, dar nu numai, Oltul ar fi fost băiatul unui rege din Carpaţii Răsăriteni.

El ar fi avut un frate în persoana lui ”Jiu” şi, deşi semănau ca două picături de apă, cei doi erau firi extrem de diferite. Astfel, în vreme ce Jiu era tăcut, rezervat şi închis în sine, Oltul era ambiţios, orgolios şi mereu pus pe harţă. Din acest motiv, cei doi se certau şi se băteau cu orice ocazie. De’a lungul anilor, certurile şi bătăile copilăreşti dintre cei doi fraţi s’au acutizat şi au devenit tot mai violente. Nu de puţine orice, fraţii se luptau între ei până nu se mai putea ridica de la pământ sau până nu erau plini de sânge. Pentru a’i mai domoli, regele a poruncit să se construiscă pe un munte din apropierea cetăţii două turnuri – pentru fiecare fiu al său. Când au crescut şi erau tocmai buni de însurat, regele a trebuit să plece la o luptă cu unul dintre duşmanii care se apropiase periculos de hotarele regatului. Numai că regele nu s’a mai întors din expediţie şi nici altcineva dintre cei care plecaseră cu el. Regina, îngrijorată de soarta soţului şi crezând că a fost luat prizonier, a apelat la cei doi fii pe care i’a rugat să plece să îl caute pe rege. Regina sperase ca această călătorie să fie punctul de pornire al împăcării între cei doi fii, mai ales că aceştia i’au promis că vor sta nedespărţiţi pe toată durata expediţiei, dar s’a înşelat.

Rhabon, prima denumire a Jiului
Jiul, unul dintre cele mai importante râuri din România, străbate trei judeţe: Hunedoara, pe teritoriul căruia se formează, Gorj şi Dolj. Primele însemnări legate de Jiu provin de la Herodot. Prima denumire a râului a fost Rhabon. Aşa apare în primele referiri importante despre cursul de apă pe care le fac istoricul Strabon şi Pliniu cel Batrîn, în secolul a II-a d.H.
Primul document în care este schiţat cursul râului aparţine lui Claudius Ptolomeus din Alexandria. În perioada de formare a statului dac, denumirea râului a fost înlocuită cu Gilfil sau Gilpil. În anul 1700, râul apare într’o hartă cu actuala denumire. Stolnicul Cantacuzino a întocmit prima hartă în care râul figurează sub numele de Jiu.

Mureș

Provine din PIE *mor-, *mory–sio– ”apă sătătoare, mlaștină” (IEW, 748). Magh. Moros este un împrumut din limba română (vezi, DELR, Mureș).
Este un râu din centrul Trasilvaniei care curge de la est la vest vărsându’se în Tisa. Apare sub forma de Maris, Marissios la Herodot și la Strabo sau Marisia la Iordanes.
Mureş, de la ”Fata mării” la ”Râul cu spini” Râul Mureş izvorăşte din Muntele Hăşmaşul Mare şi străbate Transilvania de la un capăt la celălalt, fiind al doilea râu al României, ca lungime, după Dunăre, acesta măsurând 761 de kilometri. O apă cu un nume predestinat să fie purtat de meleagurile noastre. Puţini ştiu povestea din spatele denumirii râului Mureş. Provenind din latinul Maris, un nume de fată care înseamnă ”a mării”, Mureşul se bucură de o bogată istorie cu caracter religios. De altfel, expresia latinească ”stella maris” (steaua mării) face referire la Fecioara Maria. Romanii considerau că apa râului este una extrem de bogată, dătătoare de viaţă şi astfel i”au acordat o importanţă aproape religioasă.

Încă din perioada antichităţii, râul Mureş a fost o cale navigabilă foarte intens folosită atât pentru traficul comercial, cât şi în scop strategic, devenind o adevărată autostradă a zonei de la Nord de Dunăre.
Menţionat de Herodot încă din anul 484 î.Hr. (cu 4 secole înainte de crearea ”Drumului Mătăsii”), sub denumirea de Maris, Mureşul are o suprafaţă hidrografică de 27.890 de kilometri pătraţi. În timpul războaielor daco-romane controlul Mureşului a constituit una din manevrele militare-cheie, pe care armata romană s’a străduit să o obţină pentru a avea un avantaj asupra sistemului defensiv al Regatului Getic.

Legenda celor doi fraţi: Mureş şi Olt
Alte legende vorbesc despre faptul că numele râului Mureş ar veni de la copilul unui împărat. Mureşul este o atracţie turistică deosebită şi pentru Arad. Se spune că era odată un împărat şi o împărăteasă care aveau doi băieţi, ce semănau la chip, dar cu firi foarte diferite: unul era aprig şi tulburat, altul liniştit. Pe unul îl chema Mureş, iar pe celălalt Olt. Şi a plecat împăratul la război, pe când erau copiii mici, dar nu s’a mai întors niciodată. Crescând băieţii mari, au dorit să’l caute pe tatăl lor, poate i’or da de urmă. De aceea au mers la mama lor, împărăteasa, cerând binecuvântare de drum.
Mama s’a bucurat de gândul lor bun, dar s’a şi întristat, că se duc în lume. Ea le’a dat binecuvântare şi i-a rugat să meargă împreună, să nu se despartă pe drum, orice ar fi. Aşa au promis flăcăii. Numai că, îndată ce au părăsit palatul, aflat pe vârf de munte, s’au şi certat, din cauza firilor lor diferite… Şi Oltul a luat’o spre sud, iar Mureşul spre nord, plecând în calea lor. Împărăteasa a aflat de separarea fraţilor şi mult s-a supărat şi a plâns. A încercat să’i caute şi să’i unească, dar nu a reuşit. Mureşului i s’a făcut dor de fratele lui şi s’a întors şi el spre miazăzi, dar nu l’a mai ajuns din urmă pe Oltul cel năvalnic. Iar de la plânsul mamei lor, şi Oltul, şi Mureşul, s’au prefăcut în două râuri. Oltul a tot alergat printre stânci, spumegând, iar Mureşul a luat’o în altă direcţie, curgând liniştit, între şesuri.

Nipru

Walde-Pokorny arată că acest hidornim provine dintr’un mai vechi Danapris, la rândul său de la IE *Danu-apara ”râul din spate” (IEW, 175), unde danu < PIE *danu ‘râu’, iar apara din PIE *apo– ”apoi” (cf. DELR, apoi) (vezi Nistru).
Este un râu în Ukraina care curge la est de Bugul de sud vărsându-se în Marea Neagră, forma rusă (ucraineană) este Dniepr.

Nistru

După Walde-Pokorny (IEW, 175) provine dintr’un IE *Danu–nazdya ”râul din față”.
Prin urmare, denumirile acestor două râuri se corelează, fiind date de o populație indo-europeană care a trăit mult timp între cele două râuri numindu’le ‘râul din față’ și respectiv ”râul din spate”, asta desigur cu multe mii de ani în urmă. Cu peste două mii de ani în urmă pe ambele maluri ale Nistrului trăiau triburile tyra-geților. Tiraspol este denumirea rusească a acestora care înseamnă Orașul de la Tyras
Este un râu situat la vest de Bugul de sud vărsăndu’se, de asemenea, în Marea Neagră. Forma rusă (ucraniană) este Dniestr de la un mai vechi Donastius.

Olt

Este un râu care izvorăște din Transilvania, străbate Carpații Meridionali vărsându’se în Dunăre. Este atestat sub forma Alutas la Ptolemeu (sec. II), apoi Alutus. Formele Olt, Oultet (cf. Poghirc, ILR, loc. cit.). În Lithuania există două râuri cu acest nume Alutis, Aluote, care trebuie asociate cu leton. aluots ”izvor”, iar în Iran avem hidronimul ”Aluta”.
Oltul: Alutus sau Aluta
Cu o lungime de peste 600 de kilometri, Oltul este unul din cele mai mari râuri care străbat România. Oltul izvorăşte din munţii Hăşmaşul Mare şi străbate nu mai puţin de 7 judeţe, respectiv Harghita, Covasna, Braşov, Sibiu, Vâlcea, Olt şi Teleorman. Trece prin oraşele Miercurea Ciuc, Sfântu Gheorghe, Făgăraş, Râmnicu Vâlcea şi Slatina, are o lungime totală de 615 kilometri şi se varsă în Dunăre lângă Turnu Măgurele, la Islaz. Între judeţele Sibiu şi Vâlcea, pe o porţiune de aproape 50 de kilometri, râul străbate Defileul Oltului sau Valea Oltului, considerat cel mai lung defileu din ţară. Colectează aproape 80 de afluenţi, printre care Lotru, Olteţ, Arpaş sau Cârţişoara, iar pe Olt sunt aproape 30 de lacuri de acumulare. În perioada dacică era cunoscut sub denumirea daco-getică de Alutus, iar după aceea sub cea romană de Aluta. De altfel, de’a lungul văii romanii au construit o linie de fortificaţii – Limes Alutanus – ce cuprindea castrele: Romula, Acidava, Buridava, Castra Traiana, Alutela (Arutela).

Prut, râul cu apă furtunoasă

Denumirea este, desigur, getică, trecută în pronunţie greacă sau latină. Pare să provină din PIE *per–etu-, *portu– ”trecere, vad’; cf. sanskr. a-pura ‘torent, pârâu’, osset. furd ’râu’. Pare să aibă aceeași origine cu pârâu (cf. Pascu, Arhiva, 1921). Cu toate atestările antice, Vasmer (2, 452), în modul cel mai aberant, susține că rom. Prut este împrumut din slavă.
De râul Prut, unul dintre cele mai mari din România, se leagă numeroase legende şi scrieri ale istoricilor, numele său fiind tradus în vremurile vechi ca ”râul cu apă furtunoasă”.

Este un râu în estul României. De’a lungul timpului apare sub forme ușor diferite: Piretos la Herodot (4, 48), Porata, apoi Brutos la Porfirogenetul (De adm., 38). Prin urmare, are o atestare continuă pe peste 1500 de ani, și apoi până în zilele noastre.
Dimitrie Cantemir, în ”Descriptio Moldaviae”, se opreşte asupra Prutului şi aminteşte, mai întâi, de autorii antici, ca Ptolemeu sau Ammianus Marcellinus care, după Herodot, au scris şi ei despre râul Prut numindu’l Porata, adică apă furtunoasă. Tot Dimitrie Cantemir face şi o analiză a apei Prutului şi susţine că, după decantarea nisipului, apa era cu 30% mai uşoară decât apa celorlalte râuri moldoveneşti. S-a spus, de asemenea, că, în vechime, oştenii se împărtăşeau cu apă din Prut înainte de a pleca la luptă. Pe lângă această menţiune impresionant circula şi o glumă:

”Dacă apa din Prut este aşa de bună, de ce moldovenii preferă vinul?”

Siret

Acest hidronim provine din PIE *sreu–tos ”râu, curs de apă” < *sreu– ”a curge” (PIE, 1003); cf. sanskritul sirati ”a curge”, sarma ”pârâu, râu’”

Este un râu în partea de vest a Moldovei care se varsă în Dunăre. Este atestat sub forma Gierasus la Ptolemeu și Gerasus la Ammianus Marcelinus.

Strei
Considerăm că provine din PIE *sreu– ”a curge” (IEW, 1003), cu epenteza dentalei surde t.
Strei este un râu care curge în zona Sarmisegetusei, numit de autorii antici Sargeția (Geția de Sus) unde trăiau Sar-Geții (Geții de sus).

Struma
Forma veche tracică este Strumon, atestată la mai mulți autori antici. Provine de la același radical proto-indo-european ca și Siret și Strei, mai exact din forma nominală PIE *streu–mon ”râu, curs de apă” < PIE *sreu– ”a curge” (IEW, 1003).
Este un râu care curge la sud de Balcani și se varsă în Marea Egee (denumită în antichitate Marea Tracică). Aceste trei hidornime atestă atât vechimea, cât și unitatea de limbă atât la sud, cât și la nord de Dunăre.

Timiș
Este atestat sub forma Tibiscos la Ptolemeu (sec. II, d. Ch.), Tibisia la Iordanes (sec. VI, d. Ch.), iar mai târziu Timisas ori Timeses (Porfirogenetul, sec. XI) V. Georgiev (1981) consideră că provine din PIE *tibh-, din care derivă și gr. tifos ”mlaștină”. Este cunoscut că în județul Timiș sânt și azi cele ma multe mlaștini din țară.

Este un râu în vestul României care curge spre vest și se varsă în Dunăre.
Toponimul Timișoara este un derivat al lui Timiș. Maghiarul Temesvar este un împrumut din limba română. Prin sec. IX-X are loc trecerea lui b > m, fenomen destul de întâlnit în limba română (dar și în albaneză). Vedem că deja în sec. XI forma apare cu m în loc de b.
Râurile înfrăţite din Banat: cum şi’a căpătat Bega numele
Cele mai importante ape curgătoare din judeţul Timiş sunt Bega şi Timişul, iar cele două râuri împărţeau la un moment dat acelaşi nume.
Conform dicţionarului etimologic al lui Kiss Lajos, numele râului Timiş ar putea veni din limba getică: thibh-isjo (în traducere mlaştinos). La sosirea slavilor de nord, acest cuvânt a fost folosit ca şi Tamiş. Acesta a fost preluat de maghiari prin Temes, de germani prin Temesch şi de români prin Timiş. În perioada romană Timişul a fost numit Tibisis sau Tibiscus.
Puţini ştiu, însă, că numele Bega pentru râul care traversează Timişoara a apărut în scripte doar în 1728. Până atunci, acest râu era cunoscut drept Timişul Mic, cele două ape curgătoare mergând în paralel prin Câmpia de Vest şi apropiindu’se destul de mult în anumite puncte.

Tisa

Acest hidronim provine de la PIE *pet– ‘a (se) răspândi, a se lăți, a se extinde’ (IEW, 824), radical destul de răspândit în limbile indo-europene (cf. DELR, 838). Tot de la acest radical provine și rom. padină. Este cunoscut faptul că Tisa se revarsă primăvara provocând mari inundații.
Este un râu care curge în câmpia pannonică de la nord spre sud-vest și se varsă în Dunăre. Apare sub forma Patissus, iar mai târziu din ce în ce mai mult sub formele Tisas (Priscus, Amb.), Tisia (Iordanes) Este evident că ultimele două sânt prescurtări are formei mai vechi Patissus, *Patissa.

Vedea

Este un râu în Muntenia. Atât Georgiev (Introduction, 1981), cât și Poghirc (ILR, 2, 257) derivă acest hidronim din PIE *(a)ued– ”a muia, a uda, a curge” (IEW, 78). Nu avem atestări antice ale acestui hidronim, fiind vorba de un râu relativ mic, dar originea sa veche indo-europeană este evidentă. De la acest radical derivă și românescul ud, a uda.

Aici, Mihai Vinereanu a luat în discuție o mare parte a macrohidronimei, deși lista nu este exhaustivă, dar suficient pentru a demonstra că aceste hidornime sunt de origine indo-europeană și că ele s-au transmis de-a lungul sutelor de generații până în zilele noastre. Nu a luat în discuție toponime de origine traco-dacă, ele având un alt caracter.
Teoria Marijei Gimbutas care consideră că populația din Vechea Europă era ne-indo-europeană este puternic contrazisă de argumentul nostru hidronimic, anume că dacă populația foarte numeroasă din zonă ar fi fost ne-indo-europeană, indo-europenii veniți din nordul Mării Negre care, după această teorie i’ar fi supus și asimilat pe localnici ar fi preluat denumirile marilor cursuri de apă de la acești ne-indo-europeni, dar acest lucru nu este adevărat, după cum se observă din etimologiile propuse de Mihai Vinereanu și care reies din spuil rădăcinilor lor indo-europene.

Este absurdă (și de rea credință) orice teorie care susține că la un moment dat, teritoriul Daciei a fost părăsit în totalitate, astfel că la venirea maghiarilor Ardealul era pustiu. Desigur îi aștepta pe ei! Aici apare o discrepanță logică, ușor de perceput și de un elev de clasa a III-a primară, anume: Dacă Ardealul era pustiu, de unde au preluat ungurii hidronimele din Transilvania și Pannonia?
Unii ar zice că de la slavi, dar slavii de unde le’au luat dacă nu de la populația geto-dacă?
Și dacă geto-dacii s’au retras în întregime din Dacia la 271, slavii au venit mult mai târziu, mai precis după destrămarea imperiului hun, deci începând cu secolele VI-VII, d.Hr, așa cum reiese din scrierile autorilor bizantini (cf. Procopius, Războaiele…).

Aici intervine altă întrebare cheie.

De ce invadatorii slavii s’au stabilit la sud de Dunăre și nu la nordul Dunării?
Răspunsul este unul singur, anume acela că românii de la nord de Dunăre i’au alungat peste Dunăre, în imperiul bizantin care s’a dovedit mai slab în fața invaziei slave decât conducătorii geto-dacilor (stră-românilor) din vechea Geție.
pe lângă hidronimie, există tot atât de multe dovezi arheologice, în special morminte dacice din Transilvania (vezi cele două cimitire dacice de la Bratei, sec. IV-V și respectiv sec. VI-VII), precum și o mulțime de alte dovezi arheologice.

Mihai Vinereanu:
”Ajunge cu minciuna și batjocura! Îmi voi intra curând în drepturi. Plănuiesc ca în curând să mă întorc în țară după un exil de peste 30 de ani și promit că voi aduce în fața justiției pe orice homuncul neo-roeslerian care nu va fi în stare să combată aceste argumente (și desigur că nu va avea cum să o facă).”

Bazinul hidrografic din spațiul Carpato-Dunărean este completat de râuri asupra cărora Mihai Vinereanu nu a avansat rădăcini indo-europene, dar care au origini getice, unele considerate chiar provenite pe filieră slavă.

Arieş, un alt râu de aur

Râul Arieş este cea mai importantă apă curgătoare care izvorăşte din Munţii Apuseni. Are o lungime de aproximativ 164 de kilometri şi curge prin judeţele Alba şi Cluj. Numele său provine de la cuvântul aur, care scoate în evidenţă bogăţia apelor sale în acest metal preţios. De mii de ani, râul Arieş a reprezentat o sursă importantă de aur pentru locuitorii zonei. În latină, Arieş este echivalent cu Aureus, iar în maghiară cu Aranyos, de la arany, adică ”aur”.

În latină, râul era denumit Auratus. Râul Arieş se formează în zona localităţii Mihoeşti din Alba, lângă oraşul Cîmpeni, la confluenţa a două braţe Arieşul Mare şi Arieşul Mic. Se varsă, după aproximativ 164 de kilometri, în Mureş, în aval de Luduş. O parte a teritoriului străbătut de Arieş se numeşte şi Ţara Moţilor, o regiune rustică pitorească, cu mari bogăţii naturale şi culturale.ţia apelor sale în acest metal preţios.

Bistriţa, apa repede ce ”ferăstruieşte” Carpaţii Orientali

Cu o lungime de 288 de kilometri, râul Bistriţa ocupă locul 13 în ierarhia reţelei hidrografice, fiind al doilea mare afluent al Siretului, după râul Bârlad.
Denumirea este considerată că provine pe filieră slavă şi poate fi tradusă ca ”apa repede”. Cum slavii sunt și ei indo-europeni, rădăcina este cât se poate de evident că provine dintr’o rădăcină forte veche.
Râul Bistriţa izvorăşte din Munţii Rodnei, de la 1850 m altitudine, dintr’un mic circ glaciar situat sub vârful Gargalău (2.159 de metri), străbate Carpaţii Orientali, apoi trece prin oraşele Bicaz, Piatra Neamţ, Roznov, Buhuşi şi Bacău pentru a se vărsa în Siret, la 9 kilometri în aval de Bacău. Bistriţa, ”podoaba apelor moldovene”, cum o numea geograful Simion Mehedinţi, este un râu de munte şi are cel mai lung curs montan dintre toate râurile României. Dacă Dunărea – între Baziaş şi Drobeta-Turnu Severin – ferăstruieşte relieful muntos ”numai” pe o lungime de 144 de kilometri, Bistriţa îşi croieşte un drum de 216 kilometri.

Frumoasele poveşti care au dat numele râurilor Prahova şi Doftana: ”praful apei”, ”locul cu catran”

Prahova, Doftana, Cricovul Sărat şi Teleajenul sunt cele mai importante râuri din judeţul „aurului negru“. Încă disputate în unele cazuri, originile acestor denumiri au, însă, pe lângă frumuseţea poveştilor, un punct comun, limba slavă din care şi’au tras seva ”botezului”.
După cum explică istoricul ploieştean Dorin Stănescu, râul Prahova a fost mai întâi Prahoviţa, un diminutiv care provine din slavul ”prah”, în româneşte praf. Nu este vorba, însă, despre praful propriu-zis, ci despre o metaforă care se referea la apa care, în cădere, se transforma în picături mărunte, asemănătoare firelor de praf.

Doftana, ”locul cu catran”
Râul Doftana a dat, la rândul său, numele uneia dintre cele mai pitoreşti localităţi din Prahova, pe care o traversează în lung. Izvorând din munţii Gârbovei, râul parcurge aproximativ 50 de kilometri până la ”întâlnirea” învolburată cu râul Prahova, al cărei afluent devine, spre sud de Câmpina. Lingviştii români au explicat etimologia cuvântului ”Doftana“ prin originile slave din cuvântul ”deguti”, un substantiv care numea un loc cu păcură, cu catran.
De aici adjectivul slav ”deguteana”, mai târziu ”dofteana”, ”doftana”, care însemna însuşirea unui loc cu păcură.

Dâmboviţa, povestea fascinantă de dragoste dintre prea frumoasa fecioară şi ciobanul Bucur

Povestea celei mai importante ape curgătoare care străbate Bucureştiul a început în urmă cu mulţi, foarte mulţi ani, atunci când dragostea dintre doi tineri a fost încercată cu probe ca de basm. Bucur, ciobanul care a venit în Bucureşti, a contribuit şi la formarea râului Dâmboviţa. Legenda spune că într-o pădure din ţara noastră avea casă un tăietor de lemne foarte sărac, dar care se considera un om bogat pentru că avea o comoară de fiică, o tânără sprintenă şi frumoasă pe care o chema Dâmboviţa. Bărbatul o crescuse pe fiica lui fără niciun fel de ajutor, pentru că mama acesteia murise cu ani în urmă. În apropiere de pădurea în care trăiau cei doi, tată şi fiică, era o câmpie unde îşi ducea existenţa un cioban vestit, Bucur. Dâmboviţa şi ciobanul se cunoşteau din copilărie şi odată cu trecerea timpului s-au îndrăgostit unul de celălalt, ajungând să creadă că legătura lor este ursită de divinitate. Anii au trecut peste cei doi îndrăgostiţi şi într-o noapte, la uşa tăietorul de lemne a apărut un prinţ. Acesta se plângea de faptul că este urmărit de mai mulţi hoţi şi că nu ştie cum ar putea să scape de aceştia. După câteva clipe l-a întrebat pe tatăl Dâmboviţei dacă doreşte să-i arate drumul sper vârful muntelui în care era pădurea. Dâmboviţa s-a hotărât să îl conducă pe prinţul necunoscut spre locul în care dorea să ajungă, deoarece tatăl fetei era prea bătrân pentru a mai putea face faţă unei asemenea drumeţii.

Ialomiţa, râul sacru al României, înzestrat de zeul Zamolxe cu puteri curative

Denumită de vechii geți ”Naparis“, numele apei avea să fie schimbat în ”Helibachia”. Cei doi termeni s’au contopit în timp, iar astăzi denumirea apei este ”Ialomiţa”.
Râul Ialomiţa izvorăşte din Bucegii dâmboviţeni, iar albia sa are o lungime de peste 400 de kilometri. Intră în judeţul care îi poartă numele în zona Dridu, şi se varsă în Braţul Borcea al Dunării, în zona localităţii Vlădeni. Puţini sunt cei care cunosc şi legendele legate de apele Ialomiţei.
Istorici, dar şi ezoterişti consideră Ialomiţa unul dintre cele mai sacre râuri din ţară. Vechii geți au fost şi cei care au considerat faptul că apele Ialomiţei sunt unele sacre şi pline de forţă şi energie. Calitatea deosebită, atât din punct de vedere fizico-chimic, cât şi energetic-spiritual a apei Ialomiţei se păstrează încă susţin specialiştii în ezoterie. Tot vechii geți vorbesc şi despre faptul că însuşi zeul Zamolxe a fost cel care a conferit apei Ialomiţei puteri sacre. Toate acestea întrucât era apa preferată a marii zeităţi getice.

Moldova

Istoricii au păreri diferite când vine vorba de etimologia râului Moldova. Poporul român își spun „Moldoveni” sau „Munteni”, adică ”al munților”, astfel că Moldova poate deriva dintr’un cuvânt getic *mol ”munte, ridicătură” + *dava ”cetate, așezare”

Principatul a fost probabil numit după cea mai veche capitală, ”Târgul Moldovei” (astăzi Baia, județul Suceava), un oraș-târg pe malul râului Moldova. Denumirea unui oraș comercial după râul aflat în apropiere a fost o practică obișnuită în toate teritoriile locuite de români: Târgu Jiu, Cetatea Dâmboviței (acum București), Târgul Siretului, Curtea de Argeș etc.

O altă explicație a fost propusă de istoricul român Bogdan Petriceicu-Hasdeu, care a legat numele râului Moldova cu Mulde, un râu din Saxonia, și Moldau, numele german al râului Vltava în Republica Cehă, și susține că toate provin din cuvântul gotic pentru „praf” (Gotic: 𐌼𐌿𐌻𐌳𐌰, Runic: ᛗᚢᛚᛞᚨ) – Mulda. Este de remarcat că acest lucru nu ar fi singurul râu din România care a primit numele său în legătură cu cuvântul, deoarece Prahova ar putea fi derivat din echivalentul slav, Prah. Dar, acest lucru pare și mai puțin plauzibil ca goticul (mulda, „praf, noroi”), în vorbirea curentă să fi dus la Moldova, dacă comparăm cu slavicul Prah (praf) de la râul sudic Prahova, ținând cont că prin părțile Moldovei au fost cele maio multe contacte cu slavii.

Lingvistul român Iorgu Iordan a propus ca acest cuvânt să fie văzut ca derivat de molid (molid), dar dispariția ”i” ar fi greu de explicat în cadrul foneticii românești.

Alte nume timpurii ale principatului au fost Maurovlachia – ”Wallachia Neagră” (cu semnificația ”Valahia de Nord” conform orientării cardinale) sau MoldoVlachia în sursele bizantine, mai ales atunci când se face referire la Mitropolia Moldovei subordonată Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol. Referința originală și de scurtă durată a regiunii a fost Bogdania, după Bogdan I, figura fondatoare a principatului. Numele „Bogdania” a fost folosit ocazional în timpul domniei lui Bogdan I al Moldovei, aceasta fiind păstrată pentru o perioadă mai lungă în sursele otomane ca Bogdan Iflak – ”Țara Bogdanului” și Kara-Bogdan – ”Bogdania Neagră”.

Potrivit legendei constatate de prințul moldovean Dimitrie Cantemir în secolul al XVII-lea, primul domnitor moldovean, Dragoș, a numit țara pe care a înființat’o după unul dintre câinii săi de vânătoare, Molda, care s’a înecat în timpul vânătorii unui bour în ținuturile viitorului principat.

Legenda căţelei Molda, animalul de moartea căruia se leagă denumirile unui râu şi a unei regiuni

Cea mai cunoscută legendă o găsim în lucrarea ”Descrierea Moldovei“, a lui Dimitrie Cantemir, în care se spune că numele râului ar proveni de la cel al căţelei lui Dragoş Vodă. Dimitrie Cantemir scrie în cunoscuta lucrare că Dragoş a pornit un marş peste munţi, înspre răsărit, împreună cu aproximativ trei sute de oameni. Evenimentul este plasat de cronicari la mijlocul secolului al XIV-lea. Dragoş plecase în marş alături de căţeaua lui de vânătoare numită Molda. ”Pe drum dădu din întâmplare peste un bou sălbatic, numit de moldoveni zimbru, şi, tot gonindu’l, ajunse la poalele munţilor. Când căţeaua lui de vânătoare, căreia’i zicea Molda, şi pe care o iubea foarte mult, se repezi întărâtată asupra fiarei, bourul se azvârli într’un râu, unde săgeţile îl uciseră, dar şi căţeaua, care sărise în apă după fiara fugărită, fu luată de apele repezi. Întru pomenirea acestei întâmplări, Dragoş fu cel dintâi care numi acest râu Moldova, iar locului unde se precuseră acestea îi dădu numele de Roman, după numele seminţiei sale şi luă ca stemă a noului său principat capul bourului”, scrie Cantemir în ”Descrierea Moldovei”. După numele noului râu a apărut şi denumirea regiunii istorice Moldova.

Someș este râul de aur al geților

Denumirea râului Someş vine din cuvântul getic Samus şi printre semnificaţiile găsite de istorici se numără adjectivele ”agitat”, ”învolburat”, ”amestecat”.
Râul a stat la baza dezvoltării a numeroase aşezări din Ardeal, mai ales că până la începutul secolului trecut din apele Someşului Mare se scotea aur prin spălarea nisipului. Potrivit istoricilor, multe zone din Transilvania au fost populate datorită goanei după aur a strămoşilor noştri.

Unul dintre râurile care au dezvoltat şi populat zona care avea să formeze judeţul Bistriţa-Năsăud este Someşul. Aurul din Ardeal ajungea în ţările din sud şi sud-vest, unde metalele preţioase au început să fie apreciate şi căutate. Strămoşii noştri dădeau aurul la schimb pentru animale şi cereale. În scurtă vreme cererea a crescut exponenţial, iar exploatarea s’a mutat de la râul Someş şi afluenţii săi la zăcămintele din munţi.

Legenda marelui voievod Gelu Românul

Mitologia face nenumărate referiri la legende ce ar explică numele unor forme de relief, râuri, izvoare sau alte toponime. Este şi cazul râului Someş, de care se leagă legenda populară a viteazului Gelu Românul.
Legenda spune că demult, în partea ţării noastre care se numeşte Transilvania, trăia un voievod vestit. Se numea Gelu. Vecinii îi spuneau Gelu Românul. Era înalt, spătos, voinic şi frumos. Voievodatul lui se întindea pe valea râului Someş, iar Gelu îl conducea cu multă pricepere. De aceea românii îl iubeau ca pe un frate mai mare şi ca pe un părinte.

Şi toţi îl ajutau să gospodărească bine voievodatul, adică ţara lui. Era nevoie de asemenea ajutor căci era foarte mult de muncă pentru că multe sute de ani ţara fusese prădată şi pârjolită cu foc de o samă de popoare venite din pustietăţi. Gelu, cu românii lui, au alungat pe acei năvălitori. S’au apucat şi au arat iar pământul şi l’au semănat, la vreme, cu grâu bun. Au sădit pomi cu roadă dulce. Au construit iar case şi cetăţi, în locul celor arse de năvălitori. Cetatea de piatră unde sta Gelu se înălţa pe malul Someşului, unde trăia liniştit, împreună cu soţia şi copiii, cu sfetnicii si oştenii săi. Dar, aflând vecinii că voievodatul sau ţara lui Gelu Românul ajunsese a fi bogată în roade, au venit asupra ei cu armele s’o cuprindă. Îi conducea un general de’al lor, pe nume Tuhutum. Om straşnic, războinic iscusit şi viteaz mare acest Tuhutum, dar lacom de bogăţii, cum rar se vede.

Marea Neagră, botezată de înaintaşii lui Suleyman Magnificul

Grecii au alintat’o Pontos Eoxeinos – apa cea primitoare. Romanii i’au adaptat numele: Pontus Euxinos sau Marea Scyţiei.

Otomanii au văzut’o altfel: Karadeniz, marea cea întunecată, Marea Neagră.
Dat fiind că marea este situată la miazănoapte de Turcia, este posibil să fi fost denumită astfel nu pentru culoare, ci pentru a o localiza geografic. Acest argument este susţinut de vechiul nume al Mării Mediterane – Akdeniz, marea de la miazăzi, marea cea luminoasă. Nuanţele apelor se asortează însă cu poziţionarea de la Nord şi de la Sud: Marea Neagră este de un intens albastru închis, în timp ce Marea Mediterană este azurie.

Sursă: Mihai Vinereanu, Cristian Franţ, Corina Macavei, Ionela Stănilă, Claudia Petraru, Alexandru Ramadan, Claudia Untaru, Ramona Găină, Mugurel Manea, Alin Ion, Cristina Cicău, Remus Florescu, Dorin Ţimonea, Vali Silaghi, Ionuţ Balaban, Olimpia Filip, Ionuţ Benea, Iulian Bunilă, Dana Mihai, Mădălin Sofronie, Cristina Răduţă, Sînziana Ionescu şi Florina Barbu.

Citiți și:  UN MARKER GETIC PREZENT ÎN ROMÂNIA, ACOPERĂ ESTUL EUROPEI !!!

sau: PROTO-GEȚII DIN NEOLITIC

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia ‬ROMANIA‬

ROMÂNIA 2018 – CENTENAR 1918-2018

Avem o ţară presărată cu atât de multe bijuterii naturale, pe care din păcate, nu reuşim să le promovăm cum se cuvine. Filmări aeriene, terestre și fluviale din România.

Prima variantă extinsă de 11 h (674 minute) este dedicată Centenarului, tuturor celor care simt românește, dar și străinilor care vor să ne cunoască țara.

A doua variantă HD este de 38 minute.

Vizionare plăcută!

Aici aveți o analiză asupra situației socio-politice de la Chișinău:

Citiți și:  UN MARKER GETIC PREZENT ÎN ROMÂNIA, ACOPERĂ ESTUL EUROPEI !!!

sau: PROTO-GEȚII DIN NEOLITIC

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ROMANIA‬